carti crestine: SF. TEOFAN ZAVORATUL TALCUIRI DIN SFANTA SCRIPTURA PENTRU FIECARE ZI DIN AN

SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL

TÂLCUIRI din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an

Editura Sophia

COLECŢIA PĂRINŢI RUŞI

SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an

SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an

ediţia a treia

Traducere din limba rusă şi note de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas

Bucureşti

Redactor: Diana-Cristina Vlad

Coperta: Mona Velciov

Traducerea după originalul din limba rusă: Mâsli na kajdâi den’goda, Izdanie Moskovskoi Patriarhii, Moskva, 1991.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TEOFAN ZĂVORÂTUL, sfânt

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an Sfântul Teofan Zăvorâtul; trad, din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas ed. a 3-a bucureşti: Editura Sophia, 2015 ISBN 978-973-136-453-7

I. Tănăsescu-Vlas, Adrian (trad.)

II. Tănăsescu-Vlas, Xenia (trad.)

252:281.93

22.07

TIMP şi VEŞNICIE

Umblaţi cu înţelepciune... preţuind vremea (Col. 4, 5)

Dumnezeu a creat pe om „după chipul şi asemănarea Sa” (Fac. 1, 26) spre îndumnezeire. Parcurgerea acestei „distanţe spirituale” implică timpul. Timpul devine condiţia esenţială a acestui urcuş.

în credinţa ortodoxă, timpul este văzut ca un interval între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului în dragoste. Deşi noi, ca creaturi umane, suntem fiinţe muritoare, suntem în acelaşi timp întăriţi de harul lui Dumnezeu să ne transcendent pe noi înşine. Acest act implică timpul, adică trecutul cu nemulţumirea pentru ceea ce am fost şi pentru gradul în care ne-am dăruit şi viitorul, cu tendinţa de a fi mai mult. Dumnezeu Se oferă pe Sine creaturilor Sale, punându-Se pe Sine în poziţia de aşteptare. Astfel veşnicia acceptă timpul în ea, adică Dumnezeu acceptă făptura, care trăieşte în timp, în eternitatea Sa.

Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă că: „Îndumnezeirea este concentrarea şi sfârşitul tuturor timpurilor şi veacurilor şi a tuturor celor ce sunt în timp şi în veac” (Răspunsuri către Talasie, 59, PG 90,609 A).

Iată de ce hotarul existent între temporar şi etern nu separă, ci devine locul de întâlnire a două realităţi care intră în dialog (Dumnezeu şi omul).

Pentru Sfântul Teofan Zăvorâtul (Govorov, 1815-1894), asemenea tuturor Părinţilor Bisericii, timpul nu este altceva decât mijlocul folosit de Dumnezeu pentru a ne conduce la eternitatea Sa. Îndumnezeirea este posibilă în timp pentru că „timpul care poate înainta spre plenitudinea adevăratei eternităţi este creator şi soarbe viaţă din energiile dumnezeieşti infinite, transferând-o pe planul creat” (Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, EIBMO BOR, 1978, vol. I, p. 195).

Prin tâlcuirile cărţii de faţă, împărţirea timpului în zile ale săptămânii, după învăţătura Sfântului Teofan, sunt trepte spre veşnicie. Miezul duhovnicesc al zilelor săptămânii conduce spre „ziua a opta”, spre viaţa veşnică.

Sfântul Teofan este cunoscut mai ales ca om al rugăciunii, căci aceasta este „primul lucru în viaţa creştină... Dacă există rugăciune, duhul trăieşte, dacă nu există rugăciune, nu există viaţă în Duh”, spunea el (Slova K Vladimirskoj pastve, Vladimir, 1869, p. 496). Toată viaţa sa trăită în solitudine ascetică, săvârşind în ultimii 11 ani pământeşti Sfânta Liturghie zilnic prin „împreuna slujire a îngerilor”, a învăţat şi învaţă pe orice creştin „să stea cu evlavie în faţa lui Dumnezeu” „răscumpărând vremea”, deci folosind bine timpul (Ibidem, pp. 498-500).

Explicând şi propovăduind zilnic Cuvântul lui Dumnezeu prin viaţa sa, Sfântul Teofan deschide perspectiva eternizării omului în iubirea şi lumina comuniunii Sfintei Treimi revelate în Biserică, Trupul lui Hristos. Prin experienţa mistică concretizată în asceză, contemplaţie şi rugăciune sfinţii devin

„existenţe teologice, iar teologia mistică se transformă într-o teologie a existenţei”.

Prin lucrarea de faţă, Sfântul Teofan se descoperă şi ca săvârşitor al „Liturghiei Cuvântului”, pe care explicându-L, Acesta devine „Cuvânt al Vieţii” (In 6,68), pornind de la căinţă la participare, de la convertire la comuniune cu Tatăl prin Hristos în Duhul Sfânt.

Sfântul Teofan, prin toate comentariile la textele biblice cotidiene, trimite la corelativitatea dintre Cuvântul Scripturii şi cel al slujirii liturgice, adevărata sursă a unei cunoaşteri autentice şi a vieţii veşnice, transformând timpul în veşnicie.

Demersul învăţăturilor Sfântului Teofan conduce la o înţelegere holistică a Cuvântului înomenit, care cuprinde omul transformându-l în toată existenţa sa fiinţială (nu numai prin luminarea minţii, ci integral în suflet şi trup).

De la cunoaşterea Cuvântului din Scripturi trebuie să se ajungă la părtăşia Cuvântului „făcut trup” (In 1, 14) în Euharistie. Aceasta pentru că: „Euharistia nu este «paralela» Cuvântului dumnezeiesc: este eshatologizarea Cuvântului istoric, este vocea lui Hristos, vocea Sfintei Scripturi care ajunge la noi, nu ca «doctrină» traversând istoria, ci ca viaţă şi fiinţă străbătând «eshata». Euharistia nu este taina ce completează Cuvântul, ci Cuvântul devenit trup, Trupul înviat al Cuvântului” (Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclesială, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, pp. 15-16).

O înţelegere adâncă a cărţii de faţă orientează atent la adevărul că oricât de ziditoare ar fi citirea din Evanghelie, oricât de elocventă ar fi predica, revelarea Cuvântului dumnezeiesc ar rămâne incompletă fără săvârşirea Tainei Euharistice. Ca şi în experienţa ucenicilor la Emaus, comunitatea adunată în numele

lui Hristos doar „pricepe” întreaga Revelaţie, ea doar îşi deschide ochii către o înţelegere şi acceptare adevărată a iconomiei divine printr-o comuniune personală şi internă întru darurile dumnezeieşti ale Trupului şi Sângelui lui Hristos.

Liturghia Cuvântului se împlineşte astfel, în şi prin Liturghia euharistică, „Taină a tainelor care transformă Cuvântul dintr-un mesaj despre Iisus într-o participare reală la viaţa Sa dumnezeiască” (John Breck, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, EIBMOBOR, 1999, p. 16).

Sfântul Teofan atenţionează: „Şi la noi au apărut astfel de amăgitori şi antihrişti, care spun: crede şi este de ajuns, nu e nevoie de nimic mai mult, nici de Biserică, nici de Taine, nici de cler.” Sau în Cuvântul de sâmbătă din săptămâna a cincea după Cincizecime, el spune: „Liber-cugetătorii, cei ce nu văd cu ochi buni rânduiala văzută a Sfintei Biserici, se lipsesc singuri, prin întocmirea lor sufletească, de putinţa atingerii cu puterea cea lăuntrică, dumnezeiască, care dă viaţă tuturor. Drept aceea ei rămân bolnavi; neîncetata curgere a gândurilor şi simţirilor lor deşarte îi secătuieşte, slăbesc şi mor duhovniceşte.” Aceste cuvinte dezvăluie dorinţa sfântului de a „lumina pe tot omul care vine în lume” (In 1,9) pentru sporirea în viaţa duhovnicească.

Parcurgând „cu ochii inimii” paginile cărţii de faţă, vom constata că ţelul vieţii noastre este viaţa veşnică, iar viaţa de aici este doar o pregătire pentru aceasta. A trăi tot timpul vieţii doar pentru ceea ce se potriveşte doar aici, iar în viaţa viitoare nu are loc înseamnă a merge împotriva rostului pe care îl avem şi a ne pregăti pentru viitor o soartă amară, nespus de amară.

La polul opus al acestei „amărăciuni” se află mierea duhovnicească culeasă din fagurii învăţăturii Sfântului Teofan prin intermediul acestei apariţii editoriale.

Se înţelege aşadar că timpul trebuie să conducă la veşnicie sau, cum spune Sfântul Teofan, „sârguind a ne împodobi cu toate virtuţile, după Chipul Ziditorului şi Reziditorului nostru, ca să nu ne arătăm fără sporire şi fără roade în cunoaşterea Domnului şi să nu ne îngrădim intrarea în veşnica împărăţie a Dumnezeului nostru” la care am fost chemaţi (II Ptr. 1, 5, 8, 11).

în lumina duhovniceştilor înţelesuri teofanice, binecuvântăm apariţia cărţii cu dorinţa ca aceste cuvinte spre viaţă veşnică să ajungă în inimile tuturor oamenilor, unde „crescând, să facă rod însutit” (Lc. 8, 8) prin trup spre veşnicie.

Cu părintească dragoste, GALACTION,

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

La Duminica Semănătorului, 17 octombrie 1999

Anul nou. Tăierea-împrejur a Domnului.

Sfântul Vasile cel Mare

[Col. 2, 8-12; Lc. 2, 20-21, 40-52]

Întrucât Anul Nou este începutul zilelor anului, se cuvine ca în această zi să adunăm în suflet cugetări, simţiri şi stări sufleteşti care ar putea să îndrepteze, în chip vrednic de numele de creştin, toate lucrările săvârşite de el în răstimpul acestui an. Să ne gândim puţin şi vom afla ce înseamnă Anul Nou în viaţa duhovnicească. În viaţa duhovnicească, An Nou este atunci când oarecine dintre cei ce trăiesc în nepăsare începe să aibă râvnă pentru a se mântui şi a plăcea lui Dumnezeu, căci atunci când el se hotărăşte la aceasta, pe dinlăuntrul şi pe din afara lui toate se reclădesc pe temeiuri noi cele vechi trec şi se fac toate noi. Dacă ai această stare, înnoieşte-o; iar dacă n-o ai, dobândeşte-o şi va fi la tine Anul Nou.

Se mai apropie şi cinstita prăznuire a Tăierii-împrejur a Domnului şi a pomenirii Sfântului Vasile cel Mare. Miezul prefacerii amintite stă în aceea că omul începe din această clipă să trăiască numai pentru Dumnezeu, spre mântuirea sa, în vreme ce mai înainte trăia doar pentru sine, gătindu-şi pierzarea. Acum, el leapădă deprinderile vechi, toate plăcerile sale şi toate lucrurile în care afla desfătare; taie patimile şi aplecarea spre pofte şi îşi însuşeşte faptele asprei lepădări de sine, iar această preschimbare este întocmai ceea ce trebuie să fie, potrivit Apostolului, tăierea-împrejur a inimii de care pomeneşte şi la care ne îndatorează prăznuirea Tăierii-împrejur a Domnului

şi a cărei pildă ne-o înfăţişează prin sine însuşi Sfântul Vasile cel Mare. Astfel, toate lucrurile care se îmbulzesc în conştiinţa noastră de Anul Nou se înmănunchează într-unul singur: înnoirea noastră lăuntrică prin tăierea-împrejur a inimii. Dacă, prin bunăvoinţa Domnului, cineva se va pregăti de Anul Nou într-acest chip, adică dacă nu va cugeta doar acestea, ci le va şi împlini cu lucrul, acela va prăznui Anul Nou în cel mai desăvârşit chip creştinesc şi se va pregăti să petreacă creştineşte întregul an. De următorul An Nou, el va trebui doar să reînnoiască şi să reîmprospăteze ceea ce a primit acum.

Sâmbăta dinainte de Botezul Domnului I Tim. 3,14-4,5; Mt. 3, 1-11].

„Casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui Viu, stâlpul şi întărirea adevărului.” Prin urmare, nu avem de ce să ne rotim privirile încoace şi încolo ca să aflăm cam pe unde poate fi adevărul. El este aproape. Fii în Biserică, ţine tot ceea ce ţine ea şi vei petrece în adevăr, vei stăpâni adevărul şi vei trăi potrivit lui şi în el, şi ca urmare a acestui adevăr te vei umple de viaţă. în afară de Biserica Ortodoxă nu este adevăr. Ea este singura păstrătoare credincioasă a tuturor celor poruncite de Domnul prin Sfinţii Apostoli şi este, ca atare, adevărata Biserică Apostolică. Alţii au pierdut Biserica Apostolică şi, având, din conştiinţă creştină, convingerea că numai o Biserică Apostolică poate cu credincioşie să păstreze şi să arate adevărul, au socotit să alcătuiască ei înşişi o asemenea Biserică, şi au alcătuit-o şi au numit-o ca atare. Nume i-au dat, dar de adevărata fiinţă a Bisericii n-au putut s-o împărtăşească: fiindcă Biserica Apostolică este zidită, după bunăvoirea Tatălui, de către Domnul Mântuitorul, cu harul Sfântului Duh, prin Apostoli. Oamenii nu pot zidi aşa ceva; iar cei ce cred că o pot face se

aseamănă copiilor care se joacă cu păpuşi. Dacă pe pământ nu se află o Biserică Apostolică adevărată, nu există nici o pricină pentru care cineva s-ar osteni să zidească una. Să mulţumim însă Domnului, Care n-a îngăduit porţilor iadului să biruiască Sfânta Biserică Apostolică. Ea este şi va fi, după făgăduinţa Lui, până la sfârşitul veacului: aceasta este Biserica noastră Ortodoxă. Slavă lui Dumnezeu!

Duminica dinainte de Botezul Domnului (a 31-a)¹

[II Tim. 4, 5-8; Mc. 1, 1-8].

Mai înainte ca Domnul să Se arate poporului şi să purceadă la lucrarea săvârşirii iconomiei mântuirii noastre, a fost trimis Sfântul Ioan înaintemergătorul ca să-i pregătească pe oameni spre a-L primi pe Hristos. Această pregătire consta în chemarea la pocăinţă; şi de atunci pocăinţa a devenit calea spre Domnul Mântuitorul şi pragul credinţei în El. Mântuitorul însuşi Şi-a început propovăduirea prin cuvintele: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc. 1, 15). Pocăinţa şi credinţa se întăresc una pe cealaltă în cel ce caută mântuirea. Pocăinţa îl apasă cu povara păcatelor şi îl înfricoşează cu nemitarnica judecată a dreptăţii dumnezeieşti. Vine însă credinţa şi i-L arată pe Izbăvitorul, Cel ce ridică păcatele lumii. Cel ce se pocăieşte se alipeşte de Izbăvitorul şi, lepădând povara păcatelor prin mărturisire, aleargă cu bucurie în urma Lui, pe calea poruncilor Lui. în acest chip, credinţa se naşte din pocăinţă şi se sprijină pe ea. Cel ce se pocăieşte se ţine strâns de credinţă, fiindcă îşi simte izbăvirea. Credinţa

¹ Duminica a 31-a după Rusalii; le vom numi de aici încolo, pe scurt, doar cu cifra: a 31-a, a 32-a etc. n. ed.

trăieşte din pocăinţă. Fără pocăinţă, ea se aseamănă unui pom lipsit de sevă, uscat şi neroditor.

Luni [Iac. 2, 14-26; Mc. 1, 1-8].

„Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare această credinţă poate să-l mântuiască?” Drumul către credinţă este pocăinţa. Ce spun oamenii care se pocăiesc? „Am păcătuit, n-am să mai fac. Nu voi mai păcătui, deci voi trăi potrivit poruncilor.” întrucât pocăinţa nu încetează o dată cu primirea credinţei, ci, împreunându-se cu ea, rămâne până la sfârşit, reiese că şi hotărârea aceasta de a trăi potrivit poruncilor rămâne în vigoare şi după primirea credinţei. De aceea, credinciosul, dacă a venit la credinţă pe calea cea dreaptă adică pe calea pocăinţei -, este un râvnitor al plinirii poruncilor sau săvârşitor al faptelor bune. Credinţa îi dă cel mai puternic imbold spre a face aceasta; tot credinţa îi dă şi puterile harice trebuincioase, prin Sfintele Taine. într-acest chip, credinţa ajută faptelor, iar faptele fac credinţa desăvârşită: căci până când omul nu împlineşte lucrul în care a crezut, credinţa nu este credinţă adevărată. Credinţa se vădeşte numai în fapte, şi nu numai se vădeşte, ci se şi întăreşte. Faptele lucrează, la rândul lor, asupra credinţei şi o întăresc.

Marţi [Iac. 3, 1-10; Mc. 11, 11-23].

Domnul a luat binecuvântarea de la smochinul care era bogat în frunze, iar roade nu avea şi el s-a uscat. Aceasta este o învăţătură dată cu fapta. Prin smochin se înţeleg oamenii care la arătare sunt de bună treabă, iar în fapt nu sunt vrednici de laudă. Cine sunt aceştia? Sunt cei care vorbesc frumos despre credinţă, iar credinţă nu au cu adevărat, ci doar cunosc cu mintea lor cele ale credinţei.

Ei sunt cei care prin purtarea lor văzută par de bună treabă, iar prin simţirile şi stările lor sufleteşti nu sunt deloc aşa, şi fapte bune fac doar până când nu-şi mai pot ascunde starea lor înrăutăţită, iar atunci când au prilejul nu mai săvârşesc aceste fapte. De pildă, ei împart milostenie atunci când le cere cineva înaintea oamenilor; dar dacă le ceri între patru ochi, te mai şi ocărăsc. Merg în biserică să se roage lui Dumnezeu şi se roagă în văzul tuturor, şi se roagă şi acasă, ca să nu rămână de ruşine înaintea casnicilor; însă îndată ce rămân singuri nici cruce nu-şi mai fac, iar despre întoarcerea minţii şi a inimii către Dumnezeu habar nu au. Să ne rugăm ca Dumnezeu să nu îngăduie să fim aşa; căci atunci osânda smochinului, de care am amintit mai sus, nu ne va ocoli.

Botezul Domnului (Dumnezeiasca Arătare) Tit 2, 11-14; Mt. 3, 13-17].

Botezul Domnului se mai numeşte şi Dumnezeiasca Arătare, întrucât cu acest prilej S-a arătat în chip văzut singurul Dumnezeu Adevărat, Cel în Treime închinat: Dumnezeu-Tatăl prin glasul din cer, Dumnezeu-Fiul cel întrupat prin botez, Dumnezeu-Duhul Sfânt prin pogorârea asupra Celui Botezat. Aici se arată şi taina legăturilor dintre ipostasurile Sfintei Treimi: Dumnezeu-Duhul Sfânt de la Tatăl purcede şi întru Fiul Se odihneşte, dar nu purcede din El. Se mai arată aici şi că iconomia întrupării pentru a noastră mântuire a fost săvârşită de Dumnezeu-Fiul cu împreună-lucrarea Duhului Sfânt şi a lui Dumnezeu-Tatăl. Se mai arată şi faptul că mântuirea fiecăruia nu se poate săvârşi altfel decât în Domnul Iisus Hristos, cu harul Sfântului Duh, prin bunăvoirea Tatălui.

Toate tainele creştinătăţii strălucesc aici cu lumina lor dumnezeiască şi luminează minţile şi inimile celor ce cu credinţă săvârşesc această mare prăznuire. Veniţi să ne înălţăm u mintea şi să ne afundăm în contemplarea acestor taine ale mântuirii noastre, cântând: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat”, care chiverniseşte în chip treimic mântuirea noastră şi ne mântuieşte în chip treimic.

Joi (Soborul înaintemergătorului) [Fapte 19, 1-8; In 1, 29-34].

Sfântul Ioan mărturisea despre Hristos Iisus că El este cu adevărat „Mielul lui Dumnezeu, Care ia asupra Sa păcatul lumii”, că este Izbăvitorul făgăduit, aşteptat de toţi. Au auzit aceasta cei din jurul lui şi au crezut. De la ei, această mărturie s-a răspândit în popor şi toţi au început să cugete că Cel mărturisit de Ioan nu este un oarecare. La aceasta făcea trimitere Mântuitorul atunci când, în ultimele zile pe care le-a petrecut în templu, a pus arhiereilor, cărturarilor şi bătrânilor întrebarea: de unde este botezul lui Ioan, din cer sau de la oameni (Mc. 11, 29)? Aceştia au ocolit răspunsul, întrucât era cu neputinţă ca ei să nu fi văzut că Ioan nu venise cu de la sine putere botezând cu apă. Dar cum era să recunoască asta, de vreme ce astfel s-ar fi văzut siliţi să recunoască, totodată, şi mărturia dată de el, că înaintea lor se află Cel Făgăduit, şi ca atare ar fi trebuit să se plece învăţăturii Acestuia? Aşa ceva ei însă nu voiau; şi nu din oarecare pricini întemeiate, ci numai din prejudecată, încăpăţânarea lor nu micşorează însă cu nimic puterea mărturiei Sfântului Ioan. Ea are şi acum aceeaşi putere de încredinţare ca atunci când a ieşit din gura lui. Şi noi îl auzim pe Ioan arătându-ne pe adevăratul Izbăvitor, şi prin aceasta credinţa noastră prinde aripi, ca una ce are în sprijinul său o mărturie vie.

Vineri [IPtr. 1, 1-2, 10-12; 2, 6-10; Mc. 12, 1-12].

În ziua Botezului Domnului s-a arătat cu lucrul că iconomia mântuirii noastre este săvârşită de către Domnul Iisus Hristos, prin bunăvoirea Tatălui, cu împreună-lucrarea Sfântului Duh; iar acum aflăm, prin cuvântul Apostolului, că nici mântuirea fiecăruia dintre noi, potrivit acestei iconomii, nu se săvârşeşte altfel decât prin lucrarea Sfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh: „după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl, şi prin sfinţirea de către Duhul, spre ascultare şi stropirea cu sângele lui Iisus Hristos”. Cunoscând dinainte pe cel ce va să creadă, Dumnezeu-Tatăl îi iese acestuia în întâmpinare cu bunăvoirea Sa şi îl cheamă la mântuire prin harul Sfântului Duh. Duhul Sfânt, Care l-a chemat pe om la credinţă şi l-a întărit în ea, îl stropeşte pe cel ce a crezut cu Sângele Domnului şi Mântuitorului nostru în Taina Botezului şi, primind prin aceasta intrare în el, însuşi Se sălăşluieşte în el şi îl ajută în toate chipurile la chivernisirea mântuirii lui. Să lăudăm, să cântăm şi să mărim Preasfânta Treime, Buna Împreună-Lucrătoare a mântuirii noastre, iar în ce ne priveşte „s-o căutăm pe aceasta cu stăruinţă”, sârguind a ne împodobi cu toate virtuţile, după chipul Ziditorului şi Reziditorului nostru, ca să nu ne arătăm „fără sporire şi fără roade în cunoaşterea Domnului” şi să nu ne îngrădim intrarea în „veşnica împărăţie a Domnului nostru”, la care am fost chemaţi (Ii Ptr 1, 5, 8, 11).

Sâmbăta de după Botezul Domnului [Efes. 6, 10-17; Mt. 4, 1-11].

Apostolul îi îmbracă pe creştini cu toate armele lui Dumnezeu. Aceasta se potriveşte foarte bine cu învăţătura din ziua trecută; căci dacă cineva, luând aminte la chemarea lui Dumnezeu, a pus începutul vieţii celei noi, cu ajutorul harului

dumnezeiesc, aducând din partea sa „toată stăruinţa”, ei bine, după aceasta nu-i stă înainte odihna prin lavre, ci lupta. A părăsit lumea? Pentru aceasta, lumea va începe să-l strâmtoreze. S-a izbăvit de stăpânirea diavolului? Diavolul va goni pe urmele lui şi-i va întinde capcane ca să-l abată de la calea cea bună şi să-l aducă iarăşi sub puterea sa. S-a lepădat de sine, a lepădat iubirea de sine dimpreună cu toată oastea patimilor, dar păcatul acesta care trăieşte în noi nu se desparte dintr-o dată de viaţa petrecută samavolnic în răsfăţ, ci se sileşte necontenit, sub toate pretextele cu putinţă, să înstăpânească înlăuntrul omului aceeaşi rânduială a vieţii care mai înainte vreme îl sătura şi îl hrănea cu atâta îmbelşugare. Iată trei vrăjmaşi, fiecare cu o oaste câtă frunză şi iarbă; căpetenia cea mare este însă diavolul, iar ajutoarele sale cele mai apropiate sunt demonii. Aceştia trag sforile vieţii păcătoase, care este potrivnica vieţii duhovniceşti. De aceea îl şi înarmează Apostolul pe creştin împotriva lor, de parcă ceilalţi vrăjmaşi nici nu ar exista. Spune: „Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri”, căci, dacă n-ar fi acestea, poate că nici luptă n-ar fi. Atâta vreme cât ele nu sunt biruite şi puse pe fugă, biruinţa asupra celorlalţi vrăjmaşi nu preţuieşte nimic. Aşadar, fiecare să ia seama încotro trebuie să-şi îndrepte săgeţile, sau cel puţin să ia seama din ce parte anume trebuie să se îngrădească. Şi să se îngrădească! Apostolul a înşirat câteva arme; dar toate aceste arme sunt puternice numai prin Domnul. De aceea ne-au şi lăsat luptătorii duhovniceşti încercaţi această predanie: loveşte-l pe vrăjmaş cu numele Domnului Iisus!

Duminica, după Botezul Domnului (a 32-a)

[Efes. 4, 7-13; Mt. 4, 12-17].

Ieri, Apostolul l-a înarmat pe creştinul care păşeşte pe calea mântuirii cu toate armele duhovniceşti; iar acum arată care sunt călăuzitorii lui în această luptă şi care este ţelul ultim şi luminos al tuturor acestor nevoinţe, spre a-l îmbărbăta în ostenelile sale. Aceşti călăuzitori sunt păstorii şi învăţătorii pe care Domnul i-a dat Bisericii şi prin ale căror guri El însuşi grăieşte povaţa trebuincioasă fiecăruia, atâta vreme cât oamenii vin la ei cu credinţă şi întorşi către Domnul în rugăciune. Adevărul acesta este cunoscut de către cei care merg cu lepădare de sine pe calea Domnului şi duc lupta cu vrăjmaşii mântuirii fără a se cruţa pe sine. Aceştia află întotdeauna ajutor şi povaţă la păstorii lor, în vreme ce pentru privitorul din afară acest ajutor pare că n-are de unde veni. Aceştia nu la oameni vin, ci la Domnul, Care pururea este gata să călăuzească şi să povăţuiască prin aceşti păstori şi învăţători pe oricine caută ajutor la Dânsul cu credinţă şi fără făţărnicie. Ţelul cel luminos şi ultim este „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”, vârsta „bărbatului desăvârşit”. Ce înseamnă un bărbat desăvârşit în înţelesul obişnuit, ştim cu toţii; şi este cu neputinţă să găsim un om căruia nu i-ar plăcea să atingă această desăvârşire; dar ce înseamnă a fi bărbat desăvârşit în Domnul nu ştie nimeni, afară de cei care au ajuns la această vârstă. Acest lucru nu trebuie totuşi să răcească râvna nimănui de a atinge şi el această vârstă, ci trebuie, dimpotrivă, să o aprindă încă şi mai mult; căci această neştiinţă vine din înălţimea cea mare a acelei desăvârşiri duhovniceşti care se numeşte în viaţa cea după Dumnezeu „vârstă bărbătească”. Apostolul arată această „vârstă” ca fiind însuşirea de către om a plinătăţii darurilor pe care

le-am văzut la Domnul şi Mântuitorul nostru. Oricine poate vedea că avem bună pricină ca să ne dăm, chemaţi fiind de sus, „toată sârguinţa”.

Luni [IPtr. 2, 21 - 3, 9; Mc. 12,13-17].

Apostolul ne arată acum „omul cel tainic al inimii” ca ţintă a celor mai osârduitoare griji ale noastre. închipuindu-l pe acesta în noi înşine, se cade nouă să ne împodobim. Dar cine este acesta, „omul cel tainic al inimii”? Este omul acela care ia chip în inimă atunci când în aceasta se sălăşluiesc toate simţirile şi stările sufleteşti bune. Priveşte toate aceste stări şi simţăminte şi vei vedea chipul „omului tainic al inimii”. Iată aceste stări sufleteşti: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi bună-cucernicie”, scrie Sfântul Petru, iar „din partea voastră puneţi toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră fapta bună, iar la fapta bună, cunoştinţa, la cunoştinţă, înfrânarea, la înfrânare, răbdarea, la răbdare, evlavia, la evlavie, iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească, dragostea” (II Ptr. 1, 5-7). în chip asemănător înşiră şi Sfântul Pavel stările cele bune ale inimii creştineşti: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, milostivirea, credinţa, blândeţea, înfrânarea” (Gal. 5, 22-23). Şi încă: „îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare..., iar mai înainte de toate, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii şi pacea lui Hristos să stăpânească în inimile voastre” (Col. 3, 12-15). Alcătuieşte din toate aceste virtuţi, ca din nişte mădulare, un trup duhovnicesc, şi vei avea chipul de mare cuviinţă al „omului tainic al inimii”; şi sârguieşte-te a întipări în inima ta un chip asemănător acestuia!

Marţi [I Ptr. 3, 10-22; Mc. 12, 18-27].

„Sfinţiţi pe Domnul Dumnezeu în inimile voastre.” Sfinţirea Domnului în inimă este sufletul şi duhul omului celui tainic al inimii, pe care l-am zugrăvit mai înainte. Aşa cum Dumnezeu, zidind dintru început, din părticele de ţărână, trupul omului, a suflat în el duh de viaţă şi a devenit omul aşa cum se cuvenea să fie, tot aşa şi omul cel tainic al inimii, zidit lăuntric din virtuţile arătate mai înainte, se va arăta cu adevărat om duhovnicesc doar atunci când această inimă îl va sfinţi pe Domnul Dumnezeu, după cum citim şi în Rugăciunea domnească: „sfinţească-se numele Tău”. Dacă aceasta nu se va întâmpla, atunci omul plăsmuit din virtuţile amintite va ieşi ca un copil născut mort, fără duh de viaţă. Să afle aceasta cei care cred că se pot descurca doar cu oarecare virtuţi, fără legătura cu Dumnezeu! Dar ce înseamnă a-L sfinţi pe Dumnezeu în inimă? înseamnă a sta pururea cu evlavie înaintea Lui, purtând totdeauna în minte gândul că El este pretutindenea; înseamnă a râvni cu toată osârdia spre a fi întotdeauna bineplăcuţi înaintea Lui şi a ne păzi cu toată frica de oricare lucru care-I este urât; şi, mai ales, înseamnă a ne încredinţa toată viaţa, cea vremelnică şi cea veşnică, părinteştii Lui purtări de grijă şi a primi tot ce ni se întâmplă cu smerenie, cu supunere şi cu recunoştinţă, ca şi cum ar veni de-a dreptul din mâna Lui.

Miercuri [I Ptr 4, 1-11; Mc. 12, 28-37].

Un cărturar L-a întrebat pe Domnul: „Care poruncă este întâia dintre toate?” Domnul a răspuns: „Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta: aceasta este întâia poruncă. Cea de-a doua este asemenea ei: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine

însuţi. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă.” Şi aceasta se potriveşte pentru a întregi chipul omului celui tainic al inimii. Sfinţirea Domnului este sufletul acestui om, iar iubirea este duhul lui, în vreme ce virtuţile celelalte sunt feluritele lui mădulare: una mână, alta picior, alta ochi, alta ureche, alta limbă. Aducerea-aminte de acest fapt este foarte trebuincioasă, căci se întâmplă uneori ca oamenii, socotind că faptele bune sunt culmea virtuţilor, socot că le sunt de ajuns acestea, la Domnul negândind şi de dragoste uitând. Faptele bune nu sunt sfinte fără credinţă şi fără dorinţa de a plăcea lui Dumnezeu, întocmai ca o casă nesfinţită ori ca o odaie fără icoane; şi neavând iubire, se aseamănă cu o clădire plină de statui neînsufleţite şi care răspândeşte un miros stătut de mucegai. Să ia seama fiecare la aceasta; şi apucându-se să zidească în sine omul cel nou, să se gândească la Domnul, Care este desăvârşit şi fără nici o scădere.

Joi [I Ptr. 4, 12 - 5, 5; Mc. 12, 38-44].

Văduva a aruncat în vistieria Templului doi bănuţi, iar Domnul a zis că ea a pus mai mult decât toţi, chiar dacă ceilalţi aruncau bani cu nemiluita. Deci, ce a dat preţ bănuţilor ei? Starea sufletească cu care şi-a adus ea prinosul. Vezi ce deosebire e între fapta bună lipsită de suflet, făcută pentru că „aşa e obiceiul”, şi fapta bună în care omul pune suflet şi inimă? Nu felul în care se arată pe din afară îi dă unei fapte preţ, ci starea sufletească a făptuitorului. Aşa se întâmplă că o faptă minunată în toate privinţele poate să nu aibă nici un preţ înaintea lui Dumnezeu, iar alta, neînsemnată la arătare, să afle la El înaltă preţuire. Ce reiese de aici, poate vedea oricine. Totuşi, să nu cugete nimeni că poate lepăda cele din afară, mărginindu-se doar la cele lăuntrice. Acea văduvă

n-ar fi fost lăudată dacă şi-ar fi zis: „Aş vrea şi eu să dau, dar ce să fac? N-am decât doi bănuţi. Dacă îi dau, rămân fără o leţcaie.” însă ea, precum a dorit, aşa a şi făcut, încredinţându-şi viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Şi dacă n-ar fi dat nimic, nimeni nu ar fi osândit-o: nici oamenii, nici Dumnezeu; însă atunci nu ar fi dat dovadă de acea întocmire sufletească ce a deosebit-o de ceilalţi şi a făcut-o slăvită în întreaga lume creştină.

Vineri [II Ptr. 1, 1-10; Mc. 13, 1-8].

Înşirând virtuţile pentru care se cuvine să avem toată silinţa după primirea puterilor harice, Apostolul grăieşte şi ne îndeamnă: „Dacă aceste lucruri sunt în voi şi tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos” (Ii Ptr. 1,8). Care sunt aceste virtuţi, am arătat luni. Acum vom adăuga doar că aceste virtuţi trebuie lucrate nu doar o dată, ci trebuie să facem în aşa fel ca ele să rămână pururea în noi, să fie înrădăcinate în noi şi astfel fiind, să nu rămână la aceeaşi treaptă, ci să sporească din ce în ce mai mult, crescând în putere şi rodnicie. Doar astfel, vrea să spună Apostolul, nu vei rămâne trândav şi neroditor „în cunoştinţa Domnului nostru Iisus Hristos”. Intră întru cunoştinţa Domnului cel care crede în El şi îl mărturiseşte. Zici că ai credinţă? Ia seama să nu faci această credinţă deşartă şi neroditoare. „Dar ce trebuie să fac ca să nu fie aşa credinţa mea?” Trebuie să sporeşti în toată virtutea. Unde sunt cei care spun: „Crede doar şi e de-ajuns; nu e nevoie de nimic mai mult”?! Cel care crede aşa ceva este orb (Ii Ptr. 1, 8, 9).

Sâmbătă [II Tim. 2, 11-19; Lc. 18, 2-8].

Pentru a face să se întipărească mai bine în suflete adevărul potrivit căruia „trebuie pururea să ne rugăm şi să nu deznădăjduim” şi să continuăm

a ne ruga, Domnul a rostit pilda cu judecătorul care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina, dar a împlinit până la urmă cererea văduvei nu pentru că s-ar fi temut de Dumnezeu şi s-ar fi ruşinat de oameni, ci numai şi numai pentru că văduva aceea nu-i dădea pace. Aşadar, dacă un astfel de om împietrit nu a putut să facă faţă unei cereri stăruitoare, oare Dumnezeu, Care este Iubitor de oameni şi Multmilostiv, nu va împlini cererea stăruitoare, înălţată cu lacrimi şi inimă înfrântă către Dânsul?! Iată răspunsul la întrebarea: „De ce se întâmplă aşa de des că rugăciunile noastre nu sunt ascultate?” Nu sunt ascultate pentru că înălţăm către Dumnezeu cererile noastre fără osârdie, parcă într-o doară, şi rugându-ne o dată acum, mâine aşteptăm împlinirea cererii noastre, nedorind să ne ostenim şi să ne omorâm cu firea la rugăciune. Iată că rugăciunea noastră nu este auzită şi împlinită pentru că noi înşine nu împlinim aşa cum se cuvine legea rugăciunii: stăruinţa cu nădejde şi osârdie.

PERIOADA TRIODULUI

Duminica vameşului şi fariseului (a 33-a) [II Tim. 3, 10-15; Lc. 18, 10-14].

Ieri, Evanghelia ne-a învăţat stăruinţa la rugăciune; acum, ea ne învaţă smerenia sau simţământul că nu avem dreptul de a fi ascultaţi. Nu-ţi însuşi dreptul de a fi ascultat, ci să purcezi la rugăciune ca unul ce eşti cu totul nevrednic de luare-aminte şi cutezi a deschide gura şi a înălţa rugă către Dumnezeu numai şi numai datorită nemărginitului pogorământ al Domnului faţă de noi. Nici prin gând să nu-ţi treacă: „am făcut cutare şi cutare faptă bună; aşadar, dă-mi cutare şi cutare lucru.” Tot ce ai făcut să socoţi ca ţinând de datoria ta; erai dator să faci toate aceste fapte. Dacă nu le-ai fi făcut, ai fi fost vrednic de osândă, iar pentru ceea ce ai făcut nu ai de ce să fii răsplătit nu ai făcut nimic deosebit. Fariseul şi-a înşirat drepturile de a fi ascultat şi a ieşit din templu fără să se fi ales cu nimic. Rău nu a fost faptul că a făcut ceea ce spunea că a făcut fiindcă aşa se şi cuvenea să facă -, ci faptul că a făcut caz de asta, în vreme ce nici n-ar fi trebuit să-i treacă prin cap aşa ceva. Izbăveşte-ne, Doamne, de păcatul acesta fariseic! Rareori vorbeşte cineva ca fariseul, însă puţini sunt cei care nu simt astfel cu inima: fiindcă de ce se roagă oamenii rău? Pentru că şi fără rugăciune se simt drepţi înaintea lui Dumnezeu.

Luni [II ptr. 1,20 - 2,9; Mc. 13,9-13].

Frica de Dumnezeu, care duce la începutul vieţii sfinte şi plăcute lui Dumnezeu, este şi cel mai de nădejde străjer al acesteia atunci când cineva, urmând insuflărilor sale, pune acest început. Ne învaţă aceasta citirea Apostolului de acum, amintindu-ne de înfricoşatele judecăţi şi pedepse ale lui Dumnezeu, arătate încă de aici asupra celor care nu se supun voinţei Sale. „Dumnezeu, zice, pe îngerii care au păcătuit nu i-a cruţat.” Erau curaţi şi locuiau în sălaş prealuminat; dar fiindcă au păcătuit, au fost aruncaţi în întunericul cel mai dedesubt. Aşadar, pe mine şi pe tine ne va cruţa Dumnezeu, dacă vom merge împotriva voii Lui?! Păgânătatea se răspândise pretutindeni în vremea lui Noe. Dumnezeu a adus asupra oamenilor potopul şi i-a pierdut pe toţi, afară numai de opt suflete: familia lui Noe. Nu S-a uitat că oamenii erau mulţi. Oare pentru tine singur va sta El pe gânduri să te piardă sau să nu te piardă -, de nu vei asculta glasul Lui?! Îndelung a răbdat Domnul Sodoma şi Gomora, dar locuitorii acestor cetăţi, în loc să se înţelepţească, s-au grăbit să atingă culmile păgânătăţii. Pentru aceasta, au fost mistuiţi de foc atunci când nu se aşteptau, iar acest foc este o preînchipuire a focului veşnic care îi aşteaptă pe cei nelegiuiţi. Nici tu nu ai să scapi de acest foc, de vei urma aceleaşi căi. Adu-ţi aminte de toate acestea, şezând la sfat cu tine însuţi, mai ales în liniştea şi în întunecimea nopţii şi întărindu-ţi astfel frica de Dumnezeu, teme-te de păcat ca şi cum în el s-ar strecura către tine văpaia focului veşnic.

Marţi II Ptr 2,9-22; Mc. 13,14-23].

„Dacă vă va zice cineva: Iată, aici este Hristos, sau: Iată, acolo, să nu credeţi.” Hristos Domnul, Mântuitorul nostru, a zidit pe pământ Sfânta Biserică

şi binevoieşte să rămână în ea în calitate de Cap, Dătător de viaţă şi Ocârmuitor. Aici este Hristos, în Biserica noastră Ortodoxă, şi nu este în nici o alta: nici să nu-L cauţi, că nu ai să-L găseşti. Drept aceea, dacă va veni la tine careva dintr-o adunătură neortodoxă şi va începe să te încredinţeze: „La noi este Hristos”, să nu îl crezi. Dacă vei auzi pe cineva spunând: „Noi avem comunitate apostolică şi la noi este Hristos”, să nu îl crezi. Biserica întemeiată prin Apostoli dăinuie pe pământ: este Biserica Ortodoxă. Aici este Hristos, iar acea comunitate întemeiată de ieri, de azi, nu poate fi apostolică, şi în ea nu este Hristos. Dacă vei auzi pe cineva spunând: „În mine vorbeşte Hristos”, dar este străin de Biserică, nu vrea să ştie de păstorii ei şi nu se sfinţeşte prin Taine, să nu îl crezi: în el nu este Hristos, ci un alt duh, care îşi însuşeşte numele lui Hristos, pentru a rupe oamenii de Hristos şi de Sfânta Lui Biserică. şi să nu dai crezare nimănui care ar încerca să-ţi bage în cap vreun lucru cât de mic care este străin de Biserică. Să ştii că toţi aceştia sunt unelte ale duhurilor amăgirii şi propovăduitori mincinoşi.

Miercuri [II Ptr. 3, 1-18; Mc. 13, 24-31].

„Iar ziua Domnului va veni ca un fur noaptea.” Hoţul se strecoară noaptea, când nu este aşteptat. Aşa şi ziua Domnului va veni când oamenii nu o vor aştepta; şi de vreme ce nu o vor aştepta, nici nu se vor pregăti pentru întâmpinarea ei. Ca să nu ne îngăduim o astfel de greşeală, Domnul a şi poruncit: „Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru” (Mt. 24, 42). Între timp, noi ce facem? Priveghem, oare? Trebuie să recunoaştem că nu. Moartea tot o mai aşteaptă câte unul; dar ziua Domnului, mai nimeni. Şi oamenii par a avea dreptate în privinţa asta: părinţii şi strămoşii noştri au aşteptat, şi ziua aceasta n-a venit.

De vreme ce nu vedem nimic, de ce să ne gândim că va veni în timpurile noastre? Ca atare, nici nu ne gândim; nu ne gândim şi nu o aşteptăm. Ce este atunci de mirare, dată fiind dispoziţia noastră sufletească, în faptul că ziua Domnului va cădea asupra noastră ca un fur? Vom fi asemenea cu locuitorii unui oraş pe care mai-marele guberniei a făgăduit că îl va vizita curând. L-au aşteptat un ceas, l-au aşteptat două, l-au aşteptat o zi, pe urmă au zis: „Pesemne că nu o să mai vină” şi s-au împrăştiat pe la casele lor. Dar numai ce s-au risipit ei liniştiţi, că guvernatorul a şi venit. Aşa va fi şi cu noi: aşteptăm, nu aşteptăm, ziua Domnului are să vină, şi are să vină fără de veste, căci Domnul a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” Dar nu este mai bine, oare, să aşteptăm, ca să nu fim prinşi pe nepregătite? Căci nu vom scăpa nepedepsiţi.

Joi [IIn 1, 8 - 2,6; Mc. 13,31 - 14,2].

Învăţătura desprinsă ieri din spusele Apostolului ne-o vesteşte acum, de-a dreptul, Evanghelia: „Luaţi aminte, privegheaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme. Vegheaţi, dar,... ca nu cumva, venind fără veste, să vă afle pe voi dormind.” Trebuie să aşteptăm şi să avem în gând în fiecare clipă faptul că acum, acum va apărea Domnul şi va străluci ca un fulger de la un capăt al lumii la celălalt. Unora li se pare că această aşteptare a Domnului poate fi înlocuită cu aşteptarea morţii. E bine şi aşa (sau măcar aşa): dar aşteptarea venirii Domnului e una, iar aşteptarea morţii este alta. Gândul la venirea Domnului este deosebit de gândul la moarte; deosebite sunt şi simţirile care se nasc sub înrâurirea acestor două gânduri. Tu aşteaptă ziua Domnului, în care totul va lua sfârşit printr-o poruncă fără putinţă de întoarcere. După moarte, tot mai rămâne o vreme în care starea omului nu este

hotărâtă pentru totdeauna; dar ziua Domnului va hotărî soarta tuturor pentru vecii cei nesfârşiţi şi o va pecetlui în aşa chip, că n-ai cum să te mai aştepţi la vreo schimbare. Am aşteptat, zici. Mai aşteaptă. Şi tot aşteaptă. Dar asta, vei spune, îmi va otrăvi toate bucuriile. Nu ţi le va otrăvi, ci numai va goni din rânduiala vieţii tale acele bucurii care se folosesc în chip nelegiuit de acest nume. Te vei bucura şi aşa, însă numai în Domnul: şi pe Domnul îl poţi aştepta având astfel de bucurie, şi de te va găsi întru această bucurie, nu te va pedepsi, ci te va lăuda.

Vineri [I In 2, 7-17; Mc. 14, 3-9].

„Şi lumea trece, şi pofta ei.” Cine nu vede asta? Totul trece în jurul nostru: lucruri, oameni, întâmplări; şi noi înşine trecem. Trece şi pofta lumii: numai ce gustăm desfătarea prin împlinirea ei, că pier şi una, şi cealaltă; gonim după un alt lucru, se întâmplă la fel; gonim după un al treilea, aceeaşi poveste. Şi nimic nu dăinuie, totul vine şi se duce. Cum, dar? Oare nu este nimic care să dăinuie?! Este, spune Apostolul tot acolo: „Cel ce plineşte voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” Dar lumea aceasta, atât de nestatornică, cum de dăinuie? Vrea Dumnezeu şi dăinuie. Voia lui Dumnezeu este neclintita şi nestricata ei temelie. Aşa şi omul care stă neclintit în voia lui Dumnezeu, îndată se face statornic şi tare. Atunci când omul goneşte după cele trecătoare, gândurile se înviforează; însă îndată ce el se înţelepţeşte şi se întoarce la calea voii lui Dumnezeu, gândurile şi socotelile lui încep să se aşeze la rostul lor; şi când se va deprinde, în cele din urmă, cu acest fel de viaţă, toate cele ale lui, pe dinlăuntru şi pe din afară, vor ajunge la o întocmire plină de tihnă şi la o rânduială netulburată. Prinzând început aici, această pace adâncă şi linişte netulburată va trece şi în cealaltă viaţă, şi acolo va dăinui în veşnicie. Iată ce este,

în mijlocul curgerii obşteşti din jurul nostru, necurgător şi statornic în noi! Este umblarea întru voia lui Dumnezeu.

Sâmbătă II Tim. 3, 1-9; Lc. 20,45 - 21,4].

Cine sunt cei care „au înfăţişarea adevăratei credinţe, însă tăgăduiesc puterea ei”? Şi cine sunt ceilalţi, care „pururea învaţă şi niciodată nu pot să ajungă la cunoaşterea adevărului”? Primii sunt cei care ţin toate rânduielile din afară prin care se arată viaţa cucernică, dar nu au atâta voinţă încât şi stările lăuntrice să şi le orânduiască aşa cum o cere adevărata cucernicie. Merg la biserică cu bucurie şi stau acolo cu bucurie, dar nu se silesc să stea şi cu mintea neabătută înaintea lui Dumnezeu, ci căzând înaintea Lui cu evlavie şi rugându-se puţintel, scapă frâiele minţii, iar aceasta zboară, înconjurând întreaga lume. Reiese că în vreme ce la arătare ei sunt în biserică, după starea lor lăuntrică nu se află acolo: le-a rămas doar chipul cucerniciei, iar puterea ei n-o au. La fel cu ei şi în toate celelalte privinţe.

Ceilalţi sunt cei care, intrând pe tărâmul credinţei, nu fac altceva decât să-şi pună întrebări: ce e asta, ce e cealaltă, de ce aşa, de ce pe dincolo oameni care suferă de curiozitate deşartă. După adevăr nu aleargă, numai să iscodească întruna; şi găsind răspuns la o întrebare, nu adastă mult timp asupra lui, ci simt degrabă nevoia de a căuta un alt răspuns. Şi uite-aşa se învârt ziua şi noaptea, iscodind şi iar iscodind, fără a fi vreodată pe deplin mulţumiţi cu cele aflate. Alţii aleargă după desfătări, iar ei umblă să-şi satisfacă curiozitatea.

Duminica fiului risipitor (a 34-a) [I Cor. 6, 12-20; Lc. 15, 11-32].

Despre ce nu ne vorbeşte Duminica fiului risipitor! Vorbeşte şi despre tihna şi îndestularea din casa Tatălui Ceresc, şi despre smintita noastră avântare de sub ocrotirea părintească spre o libertate neînfrânată, şi despre îmbelşugarea moştenirii ce ne-a fost dată în ciuda nesupunerii noastre, şi despre nechibzuita ei cheltuire pe toate nimicurile, şi despre sărăcia cea mai de pe urmă la care am ajuns vieţuind aşa. Dar mai vorbeşte şi despre faptul că atunci când cineva se trezeşte şi, venindu-şi în sine, cugetă şi hotărăşte să se întoarcă la Tatăl Cel Multmilostiv, îndată ce se întoarce este primit cu dragoste şi repus în starea dintâi. Şi cine nu va afla aici învăţătură de folos? Dacă petreci în casa părintească, nu te arunca la libertate! Dacă ai fugit şi risipeşti moştenirea, opreşte-te cât mai degrabă! Dacă ai cheltuit totul şi ai sărăcit, hotărăşte-te cât mai degrabă să te întorci, şi întoarce-te! Acolo te aşteaptă toată îngăduinţa, dragostea şi îndestularea de mai înainte. Ultimul pas este cel mai trebuincios, însă nu trebuie să te răsfeţi prea mult în nădejdea lui. Totul este spus pe scurt şi limpede. Vino-ţi în fire, scoală-te şi grăbeşte către Tatăl. Braţele Lui sunt deschise şi gata să te primească.

Luni [I In 2, 18; 3, 10; Mc. 11, 1-11].

Ieri, pilda fiului risipitor ne-a îndemnat să ne întoarcem de la neorânduială la calea cea bună. Acum, Sfântul Apostol Ioan ne însufleţeşte să facem acelaşi lucru, adeverind că de vom face aşa, atunci când Se va arăta Domnul, asemenea Lui vom fi. Ce lucru se poate măsura cu această cinste?! Presupun că, auzind acest lucru, te vei aprinde de dorinţa de a-l dobândi şi tu. Lucru bun şi mai trebuincios decât orice!

Dar nu întârzia să şi purcezi pe calea ce duce la aceasta. Citeşte mai departe: „Oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela Curat este.” Este ceva la tine care are nevoie de curăţire? Fireşte, şi încă nu din cele mai mărunte lucruri. Grăbeşte-te deci, fiindcă acolo unde este Domnul nu va intra nimic necurat. Nici nu te înfricoşa însă de osteneala ce se cere, căci Domnul însuşi îţi va fi ajutător în toate. Tot ce trebuie să faci este să doreşti asta cu osârdie şi să te întorci către Domnul pentru ajutorul trebuincios. La strădaniile tale se va adăuga puterea Lui harică, iar treaba va merge lesne şi cu spor. Nu e nici un păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu: tot aşa, nu e nici o necurăţie sufletească în stare să stea împotriva puterii harice mistuitoare a acestei milostiviri. în ce te priveşte, trebuie doar să nu doreşti această necurăţie, să te străduieşti pe cât îţi stă în putere să te rupi de ea şi să alergi la Domnul cu credinţă.

Marţi [I In 3,11-20; Mc. 14,10-42].

Cu câtă însufleţire credea Sfântul Petru că nu se va lepăda de Domnul, iar când a fost să treacă la fapte, s-a lepădat de El, şi încă de trei ori! Iată ce mare este neputinţa noastră! Nu nădăjdui în tine însuţi; şi, păşind în mijlocul vrăjmaşilor, pune-ţi în Domnul toată nădejdea de a birui. O astfel de cădere a fost îngăduită să se întâmple unui asemenea ales tocmai pentru ca după aceasta nimeni să nu mai cuteze a socoti că poate cu puterile sale să facă vreun lucru bun ori să biruiască vreun vrăjmaş. însă nădejde la Domnul trebuie să ai, dar nici cu mâinile încrucişate să nu stai. Ajutorul de la Domnul vine ca răspuns la strădaniile noastre şi unindu-se cu ele le face puternice. Dacă aceste strădanii nu există, ajutorul lui Dumnezeu nu are pe ce se pogorî, şi nici nu se pogoară. Dar iarăşi, de e în tine nădăjduire în sine şi, prin urmare, lipsa

simţământului că ai nevoie de ajutor şi a căutării acestui ajutor, ajutorul lui Dumnezeu nu se pogoară. Cum să se pogoare acolo unde este socotit de prisos?! Şi atunci când lucrurile stau astfel, omul nici nu are cu ce să-l primească: fiindcă el se primeşte cu inima, iar inima se deschide pentru primirea acestui ajutor prin simţământul că are nevoie de el. Aşadar, este nevoie şi de nădejde în Domnul, şi de strădanie. Dumnezeule, ajută! Dar nici tu, omule, să nu zaci!

Miercuri [I In 3,21; 4,6; Mc. 14,43 - 15,1].

Ai nevoie de ajutor? Cere. Am cerut, zici, şi nu mi s-a dat. Dar cum de altora li se dă? Domnul nu e părtinitor, ca unuia să-i dea, iar altuia nu, fără vreo pricină. Darnic fiind, gata este să dăruiască tuturor. Dacă nu dă cuiva, pricina nu stă în El, ci în cel care cere ajutor. Printre aceste pricini pot fi şi unele pe care noi nici măcar nu le bănuim; dar sunt şi pricini ştiute, învederate orişicui. Pe una dintre ele şi oare nu cea mai de seamă? o arată Sfântul Ioan a fi lipsa de îndrăznire, iar lipsa de îndrăznire vine din mustrarea inimii sau a conştiinţei. „Iubiţilor, spune, dacă inima noastră nu ne osândeşte, avem îndrăznire către Dumnezeu, şi orice cerem, primim de la El, pentru că păzim poruncile Lui şi cele plăcute înaintea Lui facem.” Nu cred că mai este ceva de adăugat la aceste cuvinte. Ele se lămuresc de la sine. Care stăpân va ajuta slugii necredincioase, risipitoare şi desfrânate? Iar Domnul ne va ferici, oare, dacă nu vrem să fim pe placul Lui şi să facem poruncile Lui, şi poate că nici de rugăciune nu ne-am apucat decât mânaţi de nevoie?!

Joi [I in 4, 20; 5, 21; Mc. 15, 1-15].

„Aceasta este biruinţa care a biruit lumea, credinţa noastră”, credinţa creştină. Ce înseamnă

a birui lumea? Nicidecum a-i căsăpi pe toţi cei ce iubesc această lume şi a nimici tot ceea ce ţine de iubirea de această lume, ci, trăind printre cei ce iubesc această lume şi având de-a face cu obiceiurile lor, să trăieşti şi să fiinţezi în chip străin de toţi şi de toate. îndată ce te-ai lepădat de lume şi de toate cele lumeşti, prin asta ai biruit lumea. Dar cine te învaţă să te lepezi de lume şi cine îţi dă putere să faci asta? Credinţa noastră. Ea îţi arată cât de vătămătoare sunt amăgirile acestei lumi şi face să se nască în tine dorinţa de a te slobozi din lanţurile lor. Pe urmă, când omul se hotărăşte să rupă aceste legături, se pocăieşte şi se apropie de tainele înnoirii de Botez sau de Pocăinţă -, ea îi dă să simtă în chip tainic dulceaţa vieţii nelumeşti, dulceaţă cu care nu se pot măsura toate desfătările lumii. Ca atare, în inimă se sălăşluieşte desprinderea de toate cele lumeşti, care este tocmai biruinţa asupra lumii; dar prin aceeaşi lucrare tainică în urma căreia se naşte desprinderea de lume este dăruită omului şi puterea de a petrece neclintit în această desprindere şi înstrăinare de lume; iar aceasta este biruinţa cea hotărâtoare şi statornică.

Vineri [IIIn 1, 13; Mc. 15,22-25,33-41].

Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu scrie: „Mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup.” Aşa era pe vremea lui; iar acum au ieşit în lume amăgitori care mărturisesc că Hristos a venit în trup, dar nu sunt mai puţin „amăgitori şi antihrişti”. Acest lucru a început să se vădească mai limpede începând cu vremea lui Arie şi continuă să se întâmple până acum. Cei vechi se poticneau mai mult în dogma despre persoana lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru; iar începând cu timpurile lui Luther, au început să se poticnească în învăţătura privind mântuirea în El. Şi câţi dintre aceştia nu s-au perindat?

Şi la noi au apărut astfel de „amăgitori şi antihrişti”, care spun: „Crede şi e de-ajuns; nu e nevoie de nimic mai mult: nici de Biserică, nici de Taine, nici de cler.” Şi aceştia încep, pentru a-i amăgi pe oameni, cu Iisus Hristos şi mântuirea în El, dar întrucât nu vorbesc după dreptate despre aceste lucruri, sunt antihrişti şi sunt supuşi blestemului. Păziţi-vă de ei! „Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, nu are pe Dumnezeu.” Nici ei nu-L au, fiindcă nu au învăţătura lui Hristos. învăţătura aceasta este în Biserică, iar ei s-au rupt de Biserică. Numai cei care urmează Bisericii au învăţătura lui Hristos şi rămân în ea. Ca atare, au şi pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi pe Dumnezeu-Tatăl, iar ceilalţi nu-I au, măcar că spun că-I au. Nu primiţi pe unii ca aceştia şi nu le daţi bineţe (v. 10)!

Sâmbăta (morţilor) [I Tes. 4, 13-17; In 5, 24-30].

Sfânta Biserică ne îndreaptă acum luarea-aminte dincolo de hotarele vieţii de acum, către părinţii şi fraţii noştri ce s-au mutat de aici, voind ca, aducându-ne aminte de starea în care se află ei şi care nici pe noi nu ne va ocoli, să ne dea imbold a petrece după cuviinţă Săptămâna brânzei şi întreg Postul Mare care urmează după aceasta. Să ascultăm de maica noastră Biserica şi, pomenind pe părinţii şi fraţii noştri, să ne îngrijim a ne pregăti pentru trecerea în cealaltă lume. Să ne aducem aminte de păcatele noastre şi să plângem pentru ele, hotărând să ne păzim de acum înainte curaţi de toată întinăciunea, căci în împărăţia lui Dumnezeu nu va intra nimic necurat, şi nimeni din cei necuraţi nu se va putea îndreptăţi la judecată; iar după moarte nu va mai aştepta curăţire. Cum vei trece dincolo, aşa vei şi rămâne. Aici trebuie să ne pregătim curăţirea. Să ne grăbim, dar, fiindcă cine poate spune dacă va trăi timp îndelungat? Viaţa aceasta

poate îndată să se curme. Cum ne vom arăta pe cealaltă lume necuraţi? Cu ce ochi vom privi la părinţii şi fraţii noştri, care ne vor întâmpina? Ce vom răspunde când ne vor întreba: „Ce-i cu urâciunea asta la tine? Şi cu asta? Şi cu asta?” Ce ruşine şi ocară ne va acoperi atunci?! Să ne grăbim, dar, a îndrepta tot ce este neîndreptat, ca atunci când ne vom arăta pe acea lume, să ne poată cât de cât suferi şi răbda.

Duminica lăsatului sec de carne (a 35-a) [2 Cor. 8, 8-13; 9, 2; Mt. 25, 31-46].

Înfricoşata Judecată! Judecătorul vine pe nori, înconjurat de mulţime nenumărată de cereşti şi netrupeşti puteri. Trâmbiţele dau glas în toate colţurile pământului şi scoală pe cei morţi. Cei înviaţi se îndreaptă cete-cete spre locul hotărât, spre scaunul Judecătorului, simţind deja, dinainte, care va fi hotărârea ce le va răsuna în urechi: căci faptele fiecăruia apar scrise pe fruntea fiinţei lor şi însuşi felul cum vor arăta va fi pe potriva faptelor şi obiceiurilor lor. Despărţirea celor de-a stânga de cei de-a dreapta se va face de la sine. în cele din urmă, totul este hotărât. O tăcere adâncă se înstăpâneşte. încă o clipă şi se aude hotărârea din urmă a Judecătorului unora: „veniţi”, celorlalţi: „mergeţi de la Mine”. „Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi! Fie mila Ta, Doamne, asupra noastră!” însă atunci va fi, deja, prea târziu pentru a mai striga astfel. Acum trebuie să ne îngrijim a şterge din fiinţa noastră semnele de rea vieţuire care sunt scrise în ea. Atunci, vom fi gata să vărsăm râuri de lacrimi pentru a ne spăla; dar asta nu va mai sluji la nimic. Să plângem acum, dacă nu cu râuri de lacrimi, măcar cu pârâiaşe; dacă nu cu pârâiaşe,

măcar cu picături de ploaie; dacă nici măcar acestea nu se vor afla, să ne zdrobim cu inima şi, mărturisindu-ne Domnului păcatele, să îl rugăm să ni le ierte, făgăduind să nu-L mai întristăm prin călcarea poruncilor Lui, şi să plinim cu râvnă, după aceea, această făgăduinţă!

Luni [II In 1, 1-15; Lc. 19, 29-40, 22,7-39].

Ce înseamnă „a umbla întru adevăr”? înseamnă ca, după ce ai primit adevărul în inimă, să-ţi păstrezi gândurile şi simţirile aşa cum o cere adevărul. De pildă, faptul că Dumnezeu pretutindenea este şi vede toate este un adevăr; cel care va primi acest adevăr în inimă şi se va purta, atât la vedere, cât şi lăuntric, ca şi cum dinaintea lui ar fi Dumnezeu însuşi şi ar vedea totul înăuntrul lui, acela va şi umbla întru acest adevăr. Faptul că Dumnezeu toate le ţine şi fără ajutorul Lui nu putem reuşi nimic este un adevăr: cel ce îl va primi cu inima şi va începe ca, orişice ar face, să se roage lui Dumnezeu pentru ajutor şi să primească tot ce i s-ar întâmpla ca venind din mâna Domnului, acela va umbla întru acest adevăr. Faptul că moartea ne poate răpi în orişicare ceas, iar după moarte urmează neîntârziat şi judecata este un adevăr: cel care va primi acest adevăr cu inima şi va trăi ca şi cum ar trebui chiar în minutul de faţă să moară şi să se înfăţişeze înaintea judecăţii lui Dumnezeu, acela va umbla întru acest adevăr. La fel stau lucrurile cu privire la oricare alt adevăr.

Marţi [Iuda 1, 1-10; Lc. 22, 39-42, 45-23, 1].

Întâmpinarea Domnului. Întâmpinându-L, pe Domnul îl înconjoară pe de o parte dreptatea care aşteaptă mântuirea nu de la sine simeon, dimpreună cu vieţuirea aspră în post şi rugăciuni, însufleţită de credinţă ana; pe de alta, însăşi curăţia,

desăvârşită şi neştirbită fecioara de Dumnezeu Născătoare, dimpreună cu smerita şi tăcuta supunere şi încredinţare în voia lui Dumnezeu iosif logodnicul. Strămută în inima ta toate aceste stări duhovniceşti şi-L vei întâmpina pe Domnul nu purtat, ci venind singur către tine, îl vei primi în braţele inimii tale şi vei înălţa o cântare ce va pătrunde cerurile, veselindu-i pe toţi îngerii şi sfinţii.

Miercuri.

„Şi acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere şi cu tânguire; şi să sfâşiaţi inimile voastre, iar nu hainele voastre; şi să vă întoarceţi la Domnul Dumnezeul vostru, că milostiv şi îndurat este. Trâmbiţaţi cu trâmbiţă, sfinţiţi post, vestiţi adunare sărbătorească... să iasă mirele din aşternutul său şi mireasa din cămara sa... să plângă preoţii, slujitorii Domnului, şi să spună: Cruţă, Doamne, poporul Tău” (Ioil 2, 12-17).

Cine va asculta acum glasul acesta care răsună în biserică? Dacă ar răsuna prin pieţe glas de tunet din cer: „Cruţaţi-vă, oamenilor, pe voi înşivă, ca să vă cruţe şi Domnul!”, poate că atunci ar auzi careva şi s-ar trezi din beţia de dezmierdări, de pofte şi de vin. Preoţii nu contenesc strigând: „Cruţă, Doamne!” însă de la Domnul se va auzi acest răspuns înfricoşat: „Nu vor avea cruţare, pentru că nimeni nu caută cruţare.” Toţi stau cu spatele la Domnul, s-au întors de la El şi L-au uitat.

Joi [Iuda 1,11-25; Lc. 23,1-34,44-56].

Sfântul Apostol Iuda vesteşte că va fi vai de cei care se poartă printre oameni în chip smintitor, se îngraşă benchetuind fără frică de Dumnezeu, clocotesc de spurcăciuni, umblă după poftele lor, rostesc cuvinte pline de trufie şi se rup din unirea credinţei. Vai! Căci iată, vine

Domnul, însoţit de zecile de mii de îngeri ai Săi, ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii pentru toate faptele nelegiuirii lor, întru care au făcut fărădelege.

Vineri.

„Vă voi mântui pe voi şi veţi fi întru binecuvântare”, făgăduieşte Domnul prin Prorocul Zaharia (Zaharia 8, 7-23). Cu ce condiţie însă? Cu condiţia ca fiecare să spună adevărul aproapelui său, ca oamenii să împartă ce au de împărţit după dreptate, să nu poarte ranchiună în inima lor împotriva aproapelui, să nu iubească jurămintele mincinoase, ci să iubească pacea şi adevărul. Dacă aceste condiţii vor fi îndeplinite, atunci, zice Domnul, „vor fi poporul Meu, şi le voi fi lor Dumnezeu, întru adevăr şi dreptate” şi se va răspândi printre ei binecuvântarea. Atunci vor auzi toţi ceilalţi şi vor grăi: haide la ei să ne rugăm feţei Domnului, fiindcă am auzit că Domnul este cu ei. „Şi vor veni popoare multe şi neamuri puternice, ca să caute pe Domnul Savaot.”

Astfel a atras oameni şi popoare către Domnul înalta curăţie sufletească a primilor creştini, şi cei ce trăiesc în duhul lui Hristos sunt totdeauna, fără cuvinte, cei mai buni propovăduitori ai lui Hristos şi cei mai convingători apostoli ai creştinismului.

Sâmbătă [Rom. 14, 19-26; Mt. 6, 1-13; Gal. 5, 22; 6, 2; Mt. 11, 27-30].

„Cei ce sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele.” Acum, această rânduială s-a întors pe dos: oamenii îşi răstignesc trupul, dar nu împreună cu patimile şi poftele, ci prin patimi şi pofte. Cum îşi mai chinuiesc ei trupul, în ziua de azi, prin îmbuibare, beţie, fapte de desfrânare, danţuri şi petreceri! Nici stăpânul cel mai lipsit de omenie nu-şi chinuieşte astfel vita leneşă. Dacă ar fi să

dăm trupului nostru libertate şi minte, primele sale cuvinte ar fi îndreptate împotriva stăpânului său, sufletul, pentru faptul că acesta se amestecă în chip nelegiuit în treburile lui, umplându-l de patimi care-i sunt străine şi, împlinindu-şi-le în el, îl chinuieşte. De fapt, trebuinţele trupului nostru sunt simple şi nepătimaşe. Priviţi la dobitoace: nu se îmbuibă, nu dorm peste măsură şi, împlinindu-şi trebuinţele trupeşti la vremea lor, rămân după aceea liniştite un an întreg. Doar sufletul, uitându-şi năzuinţele mai bune, şi-a scos din trebuinţele simple ale trupului o mulţime de năzuinţe împotriva firii sale, care au devenit, prin lipsa de măsură, nefireşti şi pentru trup. Totuşi, pentru a tăia din suflet patimile trupeşti care s-au încuibat în el, trupul trebuie neapărat răstignit, însă în cu totul alt fel: adică nedându-i libertate şi cele de trebuinţă, ori împlinindu-i trebuinţele într-o măsură neasemuit mai mică decât ar cere-o firea sa.

Duminica lăsatului sec de brânză (a izgonirii lui Adam din Rai).

începutul Postului Mare [Rom. 13, 11-14; Mt. 6, 14-21].

„Dacă veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre.” Ce mijloc simplu şi lesnicios de mântuire! Ţi se iartă păcatele, cu condiţia să ierţi şi tu greşelile aproapelui. Asta înseamnă că îţi ţii soarta în mâini. Calcă-ţi pe suflet şi treci de la simţăminte neprietenoase faţă de aproapele tău la unele cu adevărat paşnice, şi e de-ajuns. Ziua iertării ce zi mare şi cerească a lui Dumnezeu! Dacă ne-am folosi cu toţii de ea aşa cum se cuvine, ziua aceasta ar face din toate obştile

(comunităţile) creştineşti nişte obşti de Rai, iar pământul s-ar face una cu cerul.

Luni.

„A venit postul, maica înfrânării.” Dar ce fel de vreme a fost până în această zi? Vreme de desfrânare. Sufletul desfrâna cu toate lucrurile plăcute care-i cădeau sub ochi, şi cu oameni, şi cu lucruri, şi mai ales cu patimile păcătoase. Tot omul îşi are patima sa, căreia îi face pe plac întru totul. E vremea să punem capăt acestei stări de lucruri. Fiecare să priceapă care este Dalila sa, care îl leagă şi îl dă în mâinile răilor vrăjmaşi, şi s-o îndepărteze, şi atunci ţi se va da mai mult decât lui Samson: nu numai că perii gândurile bune vor creşte iar, şi nu numai că puterea tăria voinţei ţi se va întoarce, ci şi ochii ţi se vor deschide mintea ta va deveni văzătoare şi va vedea pe Dumnezeu, pe sine însăşi şi tot ce te înconjoară în lumina cea adevărată. Iată acum vremea bine primită! Iată acum ziua mântuirii!

Marţi.

Se citeşte despre zidire, despre starea cea dintâi de cădere şi despre făgăduinţa mântuirii în Domnul nostru Iisus Hristos. Ia aminte şi învaţă! Cazi la Domnul şi El îţi va da lumină care va lumina întunericul păcatelor tale, aşezând pe reazem trainic gândurile tale care se înviforează şi dorinţele inimii tale iubitoare de păcat, hotărârea cea bună de a lucra pentru El neclintit şi neabătut, va întocmi uscatul şi marea, va aşeza fiecare lucru la locul său. Atunci, vei începe să odrăsleşti mai întâi verdeaţă, ierburi şi copaci începutul virtuţilor, iar apoi şi făpturi cu viaţă fapte cu desăvârşire duhovniceşti şi plăcute lui Dumnezeu, până ce, în cele din urmă, vor fi refăcute în tine chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aşa cum ai fost zidit întru început. Toate acestea ţi le va face ţie Domnul în aceste şase zile

ale zidirii duhovniceşti, ale postirii tale, dacă le vei petrece cu luare-aminte, cu evlavie şi cu inimă înfrântă.

Miercuri.

„De vei chema înţelepciunea şi spre cunoştinţă vei îndrepta glasul tău, şi de o vei căuta pe dânsa ca pe argint şi de o vei săpa ca pe o comoară, atunci vei afla frica Domnului şi cunoştinţa lui Dumnezeu o vei afla” (Pilde 2, 3-5). Rădăcina vieţii plăcute lui Dumnezeu este frica de Domnul. îndată ce aceasta va veni, puterea ziditoare va reorândui totul în tine şi va reface în tine minunata rânduială cosmosul¹ duhovnicesc. Cum poate fi dobândită frica de Dumnezeu? Ea e în tine, atâta doar că e înăbuşită: trebuie să o învii. Pentru aceasta, dă glas raţiunii tale şi deschide-ţi inima pentru a primi insuflările adevărului. Până acum, raţiunii nu i s-a dat cuvântul: a fost în robie şi nu îndrăznea să rostească învăţături sănătoase: ei bine, acum să vorbească. Ea va începe să grăiască despre faptul că Dumnezeu este Atotţiitor, că El te ţine şi te poate arunca în orice clipă; despre faptul că Dumnezeu este pretutindeni şi ştie toate, vede totul în tine şi Se mânie asupra ta pentru tot ce e rău în tine; despre faptul că El este Drept Judecător, gata să te pedepsească chiar acum, dar cu milostivire îşi înfrânează mânia până la o vreme; despre moarte, care e gata în orice clipă să te înşface şi să te predea judecăţii şi răzbunării. Ascultă şi pătrunde-ţi inima de simţirea acestor adevăruri. De vei trezi acest simţământ, împreună cu el va veni şi frica de Dumnezeu. Aceştia sunt zorii vieţii.

¹ Kosmos are în limba greacă semnificaţia de „ordine, armonie“, de unde, prin extensie, sensul de „podoabă“, precum şi acela, mult mai familiar contemporanilor noştri, de „cosmos, lume, univers“ (totalitatea lucrurilor existente privite ca ansamblu armonic, supus unor anumite rânduieli) n. tr.

Joi

„Teme-te de Dumnezeu şi te fereşte de tot răul” (Pilde 3, 7). Hotarul postirii tale să fie următorul: la sfârşitul lui, în tine să se sălăşluiască frica de Dumnezeu şi să se înrădăcineze hotărârea nestrămutată de a te feri de tot răul, chiar dacă ar trebui să pierzi totul, chiar şi viaţa. Pentru aceasta, nu te mărgini numai la rânduiala cea din afară a postirii, ci ocupă-te de tine cu deosebită luare-aminte, intră în tine însuţi şi priveşte chipul gândurilor tale: oare conglăsuieşte el întru totul cu nemincinosul cuvânt al lui Dumnezeu? Cercetează-ţi înclinările şi dispoziţiile: sunt ele, oare, aşa cum le cer de la tine Domnul şi Evanghelia? Cercetează-ţi întreaga viaţă: este ea, oare, pe de-a-ntregul în conglăsuire cu poruncile lui Dumnezeu? Să deplângi şi să urăşti toate lucrurile potrivnice lui Dumnezeu, hotărând ca de-acum înainte să nu te mai întorci la ele. Dacă vei face astfel, înţelept vei fi; iar dacă nu, nu vei fi nicidecum.

Vineri.

„Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Pilde 3, 34). Să-ţi aduci aminte de aceste cuvinte mai ales când mergi la spovedanie. Trufia este lucrul care leagă cel mai strâns limba ca să nu spună: sunt păcătos. Smereşte-te deci înaintea Domnului, nu te cruţa, nu te teme de faţa omului. Descoperă-ţi ruşinea, ca să te speli; arată-ţi rănile, ca să te curăţeşti; povesteşte toate nedreptăţile tale, ca să te îndreptezi. Cu cât vei fi mai lipsit de milă faţă de tine însuţi, cu atât mai milostiv va fi faţă de tine Domnul şi vei pleca plin de dulcele simţământ că eşti miluit. Acesta este harul Domnului nostru Iisus Hristos, dat de El celor ce se smeresc prin mărturisirea nefăţarnică a păcatelor pe care le au.

Sâmbătă [Evr. 1, 1-12; Mc. 2, 23 - 3, 5].

S-au apropiat oamenii de paharul Domnului, au fost la cina Domnului: Slavă

Ţie, Dumnezeule! Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă Ţie, Dumnezeule! Mare zi a Domnului este astăzi! Preaslăvită prăznuire în cer! Nu este oraş, nici sat, nici casă în care cineva să nu se fi împărtăşit. Pe toată întinderea Rusiei, peste tot la miazăzi şi la răsărit sunt atâţia oameni înveşmântaţi în haina albă a dreptăţii, care au gustat din viaţa dumnezeiască şi s-au unit cu Domnul întru adevăr! înnoitu-s-a trupul Domnului trupul Bisericii, şi s-a înveşmântat în slava sa cea adevărată, ascunsă de ochii oamenilor, însă văzută de ochii îngereşti. închinatu-s-au îngerii Celui Întâi-Născut atunci când El a fost adus în lume întru puterea Sa, iar acum I s-au închinat pentru că lumea este adusă iarăşi la El. I s-au închinat şi au cântat: „Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului; toiagul dreptăţii toiagul împărăţiei Tale. Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea” (Ps. 44,7-8).

Duminica întâi a Postului [Evr. 11, 24-26, 32-40; In 1,43-51 - 12,2] (a Ortodoxiei).

Nu uita cuvântul drept pe care l-ai spus lui Dumnezeu, înnoind legământul cu El, care fusese stricat, cu gând viclean, de către tine. Adu-ţi aminte cum şi de ce l-ai călcat şi străduieşte-te să te fereşti de o nouă trădare. Nu sunt slăvite vorbele alese slăvită e credincioşia. Oare a avea legământ cu împăratul nu e un lucru aducător de slavă? Cu cât mai multă slavă este deci în a avea legământ cu împăratul împăraţilor?! Dar slava aceasta se va preface în ruşine, de nu vei fi credincios legământului. Câţi oameni mari n-au fost slăviţi de la începutul lumii, şi toţi au fost slăviţi pentru credincioşia în care s-au ţinut, în ciuda marilor necazuri şi nevoi pe care le-au avut de pătimit pentru aceasta:

„Au suferit batjocuri şi bătăi, ba chiar şi lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului... De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să alergăm cu stăruinţă în lupta ce ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi Plinitorul credinţei noastre” (Evr. 11,36-38; 12, 1-2).

Luni (a 2-a săptămână a Postului).

„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea sunt ieşirile vieţii” (Pilde 4, 23). Creştinul care a postit, s-a spovedit şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine înnoieşte în sine izvoarele harului deschise în el prin Sfântul Botez, care după aceea au fost de atâtea ori înnoroite prin nepăsare şi căderi şi de atâtea ori au fost curăţite prin pocăinţă. Acum ele sunt iarăşi curăţite după ultimele căderi. Să le păzim deci cel puţin de acum, a nu le astupa iarăşi prin neluare-aminte, împrăştiere şi nepăsare faţă de acele lucrări prin care se păstrează curăţenia şi dreapta curgere a apelor lor. Să prelungim postirea, să nu dăm frâu liber simţurilor, să nu contenim a ne ruga cu osârdie şi lacrimi, să nu uităm faptele dragostei, să căutăm ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi, mai presus de toate, să vorbim cu Domnul, Care este în noi, şi prin această împreună-vorbire să păstrăm în noi frica de Domnul şi râvna de a plăcea lui Dumnezeu, în care se şi află izvoarele vieţii noastre duhovniceşti!

Marţi.

„Şi a zis Cain către Domnul: pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta” (Fac. 4,13). Este, oare, cu putinţă

a vorbi astfel înaintea feţei lui Dumnezeu, Care este aspru, fireşte, întru dreptatea Sa, dar şi pururea gata să miluiască pe cel care se pocăieşte cu adevărat? Zavistia a întunecat gândurile sănătoase, nelegiuirea făcută cu deadinsul a împietrit inima, şi Cain, iată, îi răspunde cu grosolănie lui Dumnezeu însuşi: „Au doară sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Fac. 4, 9). Dumnezeu vrea să înmoaie inima lui de piatră cu ciocanul asprei Sale judecăţi, dar el nu se lasă, ci, închizându-se în grosolănia sa, se aruncă în braţele sorţii pe care şi-a gătit-o singur prin pizmă şi omor. E de mirare faptul că după aceasta a trăit la fel ca toată lumea: a avut femeie, şi-a întemeiat o familie şi păstra toate legăturile lumeşti; însă pecetea lepădării şi deznădejdii stătea în continuare asupra lui. Trebuie să fie vorba de un fapt lăuntric, care se petrecea în conştiinţă, din conştientizarea poziţiei în care se afla faţă de Dumnezeu, sub influenţa faptelor, patimilor şi obiceiurilor păcătoase care o apăsau. Mai ales acum ar trebui oamenii să ia aminte la aceasta! Dar să aibă, totodată, credinţa că nu este păcat care să biruiască mila lui Dumnezeu, chiar dacă pentru înmuierea inimii este nevoie, fireşte, de timp şi osteneală. Între mântuire şi pieire nu este loc, însă, de ales!

Miercuri.

Când Moise şi cu Aaron au început să mijlocească pentru popor înaintea lui Faraon, ca acesta să îi dea drumul, răspunsul primit a fost înteţirea asupririi israelitenilor până-ntr-acolo că aceştia au început să cârtească împotriva celor ce mijloceau pentru ei: „Ne-aţi făcut urâţi în ochii lui Faraon” (Ieş. 5, 21). întocmai la fel e pus la încercare sufletul păcătosului care se pocăieşte. Atunci când frica de Dumnezeu şi conştiinţa, aceşti Moise şi Aaron lăuntrici, încep să îndemne sufletul să se ridice, în fine, în picioare şi să scuture jugul robiei

păcatului, bucuria pătrunde întreaga lui alcătuire; dar nici vrăjmaşul nu doarme, ci îngrămădeşte în gândurile lui munţi de piedici cum că păcatul e de nebiruit, şi îl bântuie cu frici din toate părţile: frică pentru bunăstare, frică pentru legăturile lumeşti, frică pentru tot ce îi aparţine, chiar pentru viaţa sa. Şi se întâmplă astfel că omul, numai ce a pornit pe calea către Dumnezeu, că se şi opreşte. Prinde curaj, frate! „Şi Se va înălţa Domnul Savaot întru judecată, şi Dumnezeu Cel Sfânt Se va slăvi întru dreptate” (Is. 5, 16). Dumnezeu e mai tare decât vrăjmaşul. Strigă către Dânsul şi vei auzi la fel ca Moise oarecând: „Acum vei vedea cele ce voi face Eu cu Faraon.”

Vrăjmaşul nu are putere asupra sufletului: el poate doar să-l sperie cu părute spaime. Nu te da bătut, rabdă, mergi înainte cu bărbăţie, spunând în sinea ta: „Să mor şi nu mă las, ci cu îndrăzneală voi merge înainte, acolo unde mă cheamă Domnul prin duhul pocăinţei care lucrează acum în mine!”

Joi

„Să nu dai somn ochilor tăi, nici genelor tale dormitare, ca să te mântuieşti ca o căprioară din cursă şi ca o pasăre din laţ” (Pilde 6,4-5). După această regulă trebuie să se călăuzească oricine a hotărât în inima sa, înaintea feţei Domnului, să trăiască de-acum încolo după poruncile Lui. El nu trebuie să dea somn ochilor săi, nu celor din afară, ci ochilor lăuntrici ai minţii, ca ei să privească în inimă cu stăruinţă şi să bage de seamă bine tot ce se petrece acolo şi astfel să dea celui râvnitor putinţa de a cunoaşte cursele vrăjmaşului şi de acolo primejdiile pe care le aduc acestea. Inima a devenit acum arena luptei cu vrăjmaşul. Aici seamănă el necontenit sămânţa sa, ce se răsfrânge în gânduri, care nu sunt întotdeauna rele în chip vădit, ci se prefac, de cele mai multe ori, că sunt bune şi drepte. înlănţuirea tuturor

gândurilor nu e decât un laţ împletit cu viclenie! Cel ce s-a aruncat în urma lor fără să ia aminte nu va scăpa de rătăcire şi, prin urmare, de primejdia căderii. Iată de ce, frate, e nevoie să-ţi ascuţi privirea minţii, luând aminte bine la tot ce se întâmplă înlăuntrul şi împrejurul tău. Ia seama la ce te îmbie să faci nelipsitul tău sfătuitor din partea stângă; cercetează pentru ce te îmbie cu acel lucru, unde duce acesta, şi niciodată nu vei cădea în cursa lui. Un lucru să nu uiţi: singură luarea-aminte n-are putere, ci numai când e înfrăţită cu trezvia, duhul priveghetor şi cu neîncetata rugăciune către Domnul. îmbină toate acestea şi vrăjmaşului îi va fi peste putinţă să te prindă în cursă.

Vineri.

„Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup” (Fac. 6,3). în om există două tendinţe contrarii, însă conştiinţa este una singură. Caracterul oricărei personalităţi umane este definit prin partea spre care ea înclină. Dacă înclină spre partea duhului, omul va fi duhovnicesc; dacă înclină spre partea trupului, omul va fi trupesc. Duhul nu piere nici în cel trupesc, însă e înrobit şi nu are nici un cuvânt de spus. El e subjugat şi înrobit trupului ca un rob stăpânului său, născocind pentru el toate desfătările cu putinţă. Nici în omul duhovnicesc trupul nu piere, dar se supune duhului şi lucrează pentru el, pierzându-şi dreptul la hrană prin postire, la somn prin priveghere, la odihnă prin necontenită trudă şi istovire, la desfătarea simţurilor prin însingurare şi tăcere. Dumnezeu nu rămâne acolo unde împărăţeşte trupul, fiindcă organul comuniunii Sale cu omul este duhul, care nu este într-o astfel de situaţie la locul ce i se cuvine. Prima oară, se simte apropierea lui Dumnezeu atunci când duhul începe să-şi ceară drepturile prin mişcările fricii de Dumnezeu şi ale conştiinţei;

iar atunci când şi conştiinţa împreună cu libertatea înclină în această parte, Dumnezeu intră în comuniune cu omul şi începe să locuiască în el. Din acel minut vor începe să se înduhovnicească şi sufletul şi trupul, şi omul lăuntric şi cel văzut, până ce Dumnezeu va deveni totul în toate în acel om, şi el, înduhovnicindu-se, se va îndumnezei. Ce minunată îmbunătăţire şi cât de puţin şi-o amintesc, o preţuiesc şi o caută oamenii!

Sâmbătă [Evr. 3, 12-16; Mc. 1, 35-44].

„A ieşit Iisus şi S-a dus într-un loc pustiu şi se ruga acolo” (Mc. 1, 35). Domnul Se roagă aici ca om sau, mai bine zis, ca Cel ce S-a înomenit cu fire omenească. Rugăciunea Lui mijloceşte pentru noi şi este, totodată, pilduitoare pentru omenitatea Lui, care se cuvenea să intre pe o anumită cale în stăpânirea Dumnezeiescului. în acest din urmă înţeles, ea este pentru noi o pildă. Apostolul Pavel ne învaţă că Duhul Se roagă în cei ce L-au primit şi, fireşte, nu Se roagă singur, ci dând imbold năzuinţei duhului omenesc de a se ruga lui Dumnezeu: şi iată că avem aici rugăciunea mişcată de Duhul Sfânt. Aceasta însă este treapta de sus a rugăciunii. Calea către această treaptă este, pentru cei ce caută curăţirea şi sfinţirea, nevoinţa întru rugăciune. însingurarea, noaptea sunt cele mai prielnice împrejurări pentru această nevoinţă; iar nevoinţa în sine stă în multe îngenuncheri însoţite de suspinări ale inimii. Osteneşte-te iar şi iar, izgonind orişice lenevie. Domnul Se va milostivi de tine şi îţi va da duhul rugăciunii, care va începe să lucreze în tine ca răsuflarea în trup. Pune început! Iată acum vremea bineprimită!

Duminica a doua a Postului (a Sfântului Grigorie Palama)

[Evr. 1, 10-14; 2, 1-3; Mc. 2, 1-12].

„Eu sunt uşa: acela care va intra prin Mine se va mântui” (In 10,9). Acelaşi lucru îl spune Domnul şi în altă parte: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In 14, 6). Şi mai limpede a spus-o atunci când a grăit: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5). Aşadar, creştin e cel ce e cu totul în Hristos şi orice ar avea în sine preţios are de la Hristos. Dreptatea lui este dreptatea lui Hristos, şi trupul lui tot al lui Hristos este. Cel ce se mântuieşte se mântuieşte tocmai pentru că e îmbrăcat în Hristos. Numai astfel se poate apropia de Tatăl. Noi am căzut de la Dumnezeu şi, ca atare, suntem fii ai mâniei. Numai atunci când ne apropiem de Tatăl în Hristos şi în numele lui Hristos dreptatea dumnezeiască se dă în lături şi El îşi tinde mila către noi, primindu-ne. Pecetea lui Hristos se întipăreşte în întreaga fire a creştinului, iar cel care o poartă va merge prin mijlocul umbrei morţii şi nu se va teme de rău.

Ca să fim astfel, avem Tainele: Botezul şi împărtăşania, căreia îi premerge Spovedania la cei ce au păcătuit după Botez. Acestea ni le-a pus la îndemână Domnul; dar noi, pentru a le primi, trebuie să avem următoarele stări ale duhului: credinţa, care mărturiseşte: eu am pierit şi mă mântuiesc numai prin Domnul Iisus Hristos; dragostea, care râvneşte să jertfească totul Domnului Mântuitorului, fără a cruţa nimic; nădejdea, care nu aşteaptă nimic de la sine însăşi, încredinţată că Domnul nu o va părăsi, ci va avea de la El tot ajutorul, atât lăuntric, cât şi din afară, întreaga viaţă, până ce va fi luată acolo unde e El

însuşi.

Luni (a 3-a săptămână a Postului).

„Frica de Dumnezeu urăşte nedreptăţile” (Pilde 8, 13); iar dacă le urăşte, le alungă; iar dacă le alungă, sufletul se va curăţa de ele şi, ca atare, se va arăta drept înaintea Domnului. Asta şi este tot ce căutăm acum cu atâta osârdie. înseamnă că dacă vei redeştepta în tine frica de Dumnezeu şi o vei hrăni, vei stăpâni cel mai puternic mijloc de a te vindeca. Frica de Domnul nu-ţi va îngădui să păcătuieşti şi tot ea te va pune să faci tot lucrul bun atunci când vei afla prilejul: şi astfel vei împlini porunca: „Fereşte-te de rău şi fă binele” (Ps. 33, 13), pe care o dă prorocul celor ce caută viaţa cea adevărată. Cum se poate ajunge la frica de Dumnezeu? Caută şi o vei găsi. în această privinţă nu se poate spune: „Fă aşa şi pe dincolo!” Frica de Dumnezeu este o simţire duhovnicească, ce se zămisleşte în chip tainic în inimă din întoarcerea ei către Dumnezeu. Meditaţia ajută, ajută şi sforţarea, dar această simţire este dată în fapt de Domnul. Caut-o, deci, ca pe un dar şi ţi se va dărui; iar atunci când ţi se va dărui, ascult-o fără să cârteşti, căci ea va îndrepta în tine toate nedreptăţile.

Marţi.

„înţelepciunea”, Dumnezeu-Cuvântul, „şi-a zidit sieşi casă”, Sfânta Biserică, şi în ea „a gătit masă” cuvântul lui Dumnezeu şi Sfintele Taine, mai ales Taina Trupului şi Sângelui; şi „a trimis slugile sale”, pe Sfinţii Apostoli şi pe urmaşii lor, ca să-i cheme pe toţi la cina Sa (Pilde 9, 1-8). Mulţi s-au adunat deja, dar alţii sunt chemaţi neîncetat, ca să se umple casa toată iar cina continuă fără încetare. Slavă Domnului, Care este atât de milostiv faţă de noi! Să mergem, dar, toţi! Să intrăm înăuntru, nimeni să nu rămână la uşă. în aceste zile de post este deosebit de puternică chemarea şi deosebit de bogată cina: dar este cu atât mai de neiertat să te lipseşti de cină. Fiecare să-şi

sape în amintire următoarele cuvinte ale înţelepciunii: „Cei ce păcătuiesc împotriva Mea vatămă sufletele lor” (Pilde 8, 36), şi să se milostivească de sine.

Miercuri.

Este vrednic de luare-aminte faptul că înţelepciunea îi cheamă la Sine pe cei neînţelepţi: „Cel ce este neînţelept să se abată la Mine” (Pilde 9, 4). înseamnă că „deştepţii” nu au intrare în casa înţelepciunii, adică în Sfânta Biserică. Orice înţelepciune lumească trebuie lepădată încă de la intrarea în această casă. Pe de altă parte, dacă toată înţelepciunea şi cunoştinţa sunt numai în casa înţelepciunii, înseamnă că în afara acestei case, în afara Sfintei Biserici, nu există decât nebunie, neştiinţă şi orbire. Minunată rânduială a lui Dumnezeu! Intrând în Biserică, leapădă mintea ta şi vei deveni înţelept cu adevărat; leapădă lucrarea voii tale şi vei începe să lucrezi cu adevărat; leapădă-te şi de tine însuţi şi vei deveni cu adevărat propriul stăpân. Ah, de-ar pricepe lumea înţelepciunea asta! Însă îi este ascunsă. Neînţelegând înţelepciunea lui Dumnezeu, lumea strigă împotriva ei, şi pe „mintoşii” cei lipsiţi de minte continuă să-i ţină în orbirea lor.

Joi

„Din vorba multă nu vei scăpa de păcat” (Pilde 10, 20). Creştinii trezvitori numesc toate simţurile ferestre ale sufletului, prin care, dacă le deschizi, fuge toată căldura lăuntrică. Cea mai cuprinzătoare deschizătură, o uşă larg deschisă, care lasă această căldură să se scurgă în valuri este limba, căreia i se dă voie să vorbească ce şi cât vrea. Multa vorbire aduce tot atâta vătămare trezviei şi rânduielii lăuntrice cât toate celelalte simţuri dimpreună, căci ea se leagă de obiectele tuturor simţurilor şi sileşte sufletul să vadă chiar şi când nu vede, să audă chiar şi

când nu aude, să pipăie chiar şi când nu pipăie. Ceea ce este visarea între cele lăuntrice, este multa vorbire între cele din afară; însă aceasta din urmă e mai păgubitoare, fiindcă ţine de real şi, ca atare, lasă urme mai adânci. Pe deasupra, de ea sunt strâns legate părerea de sine, obrăznicia şi idioritmia aceste furtuni ce nimicesc buna rânduială cea dinlăuntru, lăsând în urma lor nesimţire şi orbire. După toate acestea, cum poate scăpa de păcat cel ce vorbeşte mult?!

Vineri.

„Cel necuvios va cădea prin necuvioşia lui”¹ (Pilde 11, 5). Necuvioşia este legătura incorectă cu Dumnezeu sau deplina uitare de Dumnezeu, de care ţine şi necredinţa în existenţa lui Dumnezeu, precum şi în grija pe care El o poartă de zidirea Sa. Unele suflete, strâmtorate fiind de năvala unor astfel de gânduri necuvioase, dar voind totuşi să se arate oameni de ispravă, hotărăsc aşa: „Voi fi drept, cinstit şi uman fără să mă intereseze dacă există Cineva deasupra mea Care mă priveşte, îmi impune nişte datorii şi îmi va cere socoteală.” Şi ce se întâmplă? Nu este asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu, pe Care nu îl caută, şi lucrarea lor nu are spor. Conştiinţa le aminteşte în fiecare zi de nedreptăţile lor, ori de faptele lor necinstite, ori de lipsa lor de omenie. Numai înaintea oamenilor reuşesc ei să pară drepţi, îndreptăţindu-se prin dibăcia limbii şi denaturarea faptelor, dar cine are conştiinţă dreaptă, acela nu are de ce să se îndreptăţească. Cei ce nu iau aminte la sine trec cu vederea şi această nepotrivire lăuntrică; cei trezvitori se descurcă într-un fel cu ea. O, de ar lua aminte cu bună credinţă vreunul dintre cei dintâi la această nepotrivire, de ar cerceta de unde vine şi cum s-o îndrepte! S-ar îndrepta mai

¹ Potrivit traducerii ruse -n.tr.

apoi şi pe sine însuşi, ba şi de alţii s-ar îngriji să îi aducă de partea cea bună.

Sâmbătă [Evr. 10,32-38; Mc. 2,14-17].

„N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Mc. 2,17). Prin gura înţelepciunii, Domnul i-a chemat la Sine pe cei lipsiţi de minte. Tot El, pribegind pe pământ, i-a chemat pe cei păcătoşi. La El nu este loc nici pentru „deştepţii” trufaşi, nici pentru „drepţii” neascultători. Să se bucure neputinţa minţii şi sufletului! Putere a minţii şi a faptelor, pleacă de-aici! Desăvârşita neputinţă care se recunoaşte pe sine ca atare şi aleargă cu credinţă la Domnul, Cel ce vindecă pe cei neputincioşi şi plineşte cele sărace, se întăreşte şi cu mintea, şi cu obiceiurile, continuând, totuşi, să îşi mărturisească şi prostia, şi ticăloşia; iar puterea lui Dumnezeu, desăvârşindu-se întru neputinţă sub această înfăţişare neatrăgătoare, zideşte în chip nevăzut o altă personalitate, cu minte şi obiceiuri luminoase, care va ieşi la lumină la vremea sa: uneori încă de aici, dar dincolo totdeauna. Iată ce este ascuns de cei înţelepţi şi pricepuţi şi se descoperă doar pruncilor!

A treia duminică a postului (A Sfintei Cruci) [Evr. 4, 14-16 - 5, 1-6; Mc. 8, 34-38; 9, 1].

„Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului Purtător de cruce; şi toţi cei care merg în urma Lui merg, negreşit, cu crucea. Ce e această cruce? Necazurile, strâmtorările şi întristările de tot felul, care vin dinlăuntru şi din afară asupra celui ce împlineşte cu conştiinţă dreaptă

SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL

apoi şi pe sine însuşi, ba şi de alţii s-ar îngriji să îi aducă de partea cea bună.

SâmbătăEvr. 10,32-38; Mc. 2,14-17].„N-amvenitsăchem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Mc. 2,17). Prin gura înţelepciunii, Domnul i-a chemat la Sine pe cei lipsiţi de minte. Tot El, pribegind pe pământ, i-a chemat pe cei păcătoşi. La El nu este loc nici pentru „deştepţii” trufaşi, nici pentru „drepţii” neascultători. Să se bucure neputinţa minţii şi sufletului! Putere a minţii şi a faptelor, pleacă de-aici! Desăvârşita neputinţă care se recunoaşte pe sine ca atare şi aleargă cu credinţă la Domnul, Cel ce vindecă pe cei neputincioşi şi plineşte cele sărace, se întăreşte şi cu mintea, şi cu obiceiurile, continuând, totuşi, să îşi mărturisească şi prostia, şi ticăloşia; iar puterea lui Dumnezeu, desăvârşindu-se întru neputinţă sub această înfăţişare neatrăgătoare, zideşte în chip nevăzut o altă personalitate, cu minte şi obiceiuri luminoase, care va ieşi la lumină la vremea sa: uneori încă de aici, dar dincolo totdeauna. Iată ce este ascuns de cei înţelepţi şi pricepuţi şi se descoperă doar pruncilor!

A treia duminică a postului (A Sfintei Cruci)

Evr. 4, 14-16 - 5, 1-6; Mc. 8, 34-38; 9, 1]. „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului Purtător de cruce; şi toţi cei care merg în urma Lui merg, negreşit, cu crucea. Ce e această cruce? Necazurile, strâmtorările şi întristările de tot felul, care vin dinlăuntru şi din afară asupra celui ce împlineşte cu conştiinţă dreaptă

poruncile Domnului, trăind în duhul rânduielilor şi cerinţelor Lui. Această cruce se întrepătrunde până-ntr-atâta cu modul de vieţuire al creştinului, încât acolo unde este creştinul este şi ea, iar acolo unde nu e această cruce nu poate fi vreun creştin. înlesnirile de toate felurile şi viaţa în dezmierdări nu sunt pentru un creştin adevărat. Sarcina creştinului adevărat e să se curăţească şi să se îndrepteze. El e ca un bolnav care trebuie să fie cauterizat pe ici, tăiat pe dincolo, iar asta nu poate avea loc fără durere. El vrea să se smulgă din robia unui vrăjmaş puternic; poate face asta fără să lupte şi fără să fie rănit? El trebuie să meargă împotriva tuturor rânduielilor (lumeşti) care îl înconjoară, iar asta cum o poate face fără neplăceri şi strâmtorări? Bucură-te, deci, când simţi că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în Rai. Rabdă puţin. Acum-acum vine sfârşitul, însoţit de cununi!

Luni (a 4-a săptămână a Postului).

Apostolul Pavel spune că israelitenii, trecând marea, s-au botezat în ea (I Cor. 10, 2). Acest botez le-a slujit ca despărţire de Egipt. La rândul său, Apostolul Petru grăieşte: „Iar această mântuire prin apă închipuia botezul, care vă mântuieşte astăzi şi pe voi” (IPtr. 3, 21). Şi botezul nostru ne mântuieşte şi ne slujeşte ca zid despărţitor între întunecatul tărâm satanic al păcatului şi al lumii şi lumina vieţii în Hristos. Cel botezat se rupe de toate nădejdile şi reazemurile pământeşti şi trăieşte în acest veac ca într-o pustie, fără a se lega de nimic. Inima lui nu este pe pământ, inima lui este în veacul celălalt. Tot ce este aici îl atinge în treacăt, aşa încât cel ce are femeie e ca şi cum n-ar avea, cel care cumpără ca şi cum n-ar stăpâni, şi îndeobşte oricine se foloseşte de această lume ca şi cum nu s-ar folosi deplin (I Cor 7, 30).

Marţi.

Potrivit Apostolului Petru, botezul este „făgăduinţa¹cugetului bun către Dumnezeu” (IPtr. 3, 21). Cel care se botează făgăduieşte să-şi trăiască restul vieţii cu conştiinţă curată, ţinând toate poruncile Domnului, pe care le primeşte în conştiinţa sa. Curăţia sufletească este o trăsătură a celui botezat. Apostolul Pavel asemuieşte strălucirea vieţii lui cu strălucirea Domnului înviat: „Ca precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom. 6,4). Prin botez, omul cel vechi, iubitor de păcat, moare, şi învie om nou, râvnitor către fapte bune. „Aşa şi voi” cei botezaţi, „socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Deci să nu împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui; nici să puneţi mădularele voastre ca arme ale nedreptăţii în slujba păcatului, ci înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu ca vii, sculaţi din morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu. Păcatul nu trebuie să aibă stăpânire asupra voastră” (Rom. 6, 11-14).

Miercuri.

În limba rusă, cuvântul „botez” (kreşcenie) este apropiat de cuvântul „cruce” (krest). Fericită potrivire: căci deşi lucrarea văzută a botezului este afundarea, fiinţa sa este împreună-răstignirea cu Hristos pe crucea lăuntrică, duhovnicească. Apostolul Pavel grăieşte: „Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El” (Rom. 6,6). Aceasta nu este o acţiune mecanică, ci o schimbare sufletească sau o întoarcere totală a gândurilor, scopurilor, dorinţelor, simţămintelor. Mai înainte, toate acestea erau mânjite de iubirea de sine; acum ele sunt închinate cu lepădare de sine lui Dumnezeu, în Hristos Iisus,

¹ Potrivit traducerii ruse n. tr.

prin harul Duhului Sfânt. Vei zice: „N-am ştiut asta când am fost botezat!” Acum pricepi şi trebuie să iei asupra conştiinţei tale împlinirea sensului botezului, fiindcă el este de neşters. Chiar şi la judecată pecetea lui se va vădi fie ca să te apere, fie ca să te osândească.

Joi

„Cela ce cruţă toiagul urăşte pe fiul său; iar cela ce-l iubeşte îl ceartă cu osârdie” (Pilde 13, 25). Să-i lăsăm deoparte pe copii şi să vorbim despre noi înşine. Cu privire la fiecare din noi aceste cuvinte înseamnă următorul lucru: nu te cruţa pe tine însuţi, pedepseşte-te cu osârdie. Autocompătimirea este rădăcina tuturor abaterilor noastre spre păcat; iar cine nu va face pogorământ pentru sine, acela va sta neclintit întru cele bune. Mai înainte de toate, trebuie ţinut în cea mai aspră disciplină trupul, această slugă fără minte. Când îl istoveşti, este smerit; dar dă-i o cât de mică uşurare şi va începe să-şi scoată ghearele şi să freamete cu ochi iubitori de patimi. Uluitor e însă acest fapt de care nici nu-ţi mai vine să vorbeşti: toţi sunt de partea trupului şi născocesc pentru el tot soiul de desfătări. Nici măcar ştiinţa nu poate, parcă, altfel. Ce fel de ştiinţă va mai fi fiind şi asta?

Vineri.

„Zis-a Domnul către Avraam: Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu” (Fac. 12, 1). Aceasta este o pildă limpede a acelei schimbări a inimii care se săvârşeşte în adevăraţii credincioşi atunci când ei îşi iau crucea fără făţărnicie şi urmează lui Hristos. îşi părăsesc tatăl sinele, răstignindu-l prin lepădarea de sine; îşi părăsesc neamul înclinările, patimile şi obiceiurile păcătoase, răstignindu-le prin hotărârea de a urma

întru toate, neabătut, poruncile ucigătoare de patimi ale Domnului; îşi părăsesc pământul întregul tărâm al păcatului lumea cu toate cerinţele ei, răstignind-o prin hotărâaea de a fi străin faţă de ea, chiar dacă pentru asta ar trebui să sufere nu numai pierderi în avut şi situaţie socială, ci chiar şi moartea.

Sâmbătă [Evr. 6,9-12; Mc. 7,31-37].

„Trupul şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor. 15, 50). Prin urmare, pentru a primi împărăţia este nevoie să te lipseşti de trup şi de sânge, adică să te statorniceşti într-un astfel de fel de viaţă, de parcă trupul şi sângele nici nu ar exista. Aici se ajunge prin desăvârşita lepădare de faptele trupului şi ale sângelui. „Faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora.” înşirând toate acestea, Apostolul adaugă: „Vă spun dinainte, precum şi mai înainte v-am spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Gal. 5, 19-21). Cel ce are urechi de auzit să audă!

A patra duminică a Postului (A Sfântului Ioan Scărarul) [Evr. 6, 13-20; Mc. 9, 17-31].

În predica Sa despre fericiri, Domnul descrie inima vrednică de Rai (Mt. 5, 1-12). în alcătuirea ei intră: smerenia, plânsul şi zdrobirea inimii, blândeţea şi nemânierea, deplina iubire de dreptate, desăvârşita milostivire, curăţia inimii, iubirea de pace şi împăciuirea, răbdarea necazurilor,

suferinţelor îndurate pe nedrept şi prigonirilor pentru credinţa şi viaţa creştinească. Doreşti Raiul? N-ai decât să fii astfel şi încă de aici vei pregusta din Raiul în care ai să intri după moarte, ca moştenitor.

Luni (a 5-a săptămână a Postului).

„în tot locul sunt ochii Domnului: ei văd pe cei răi şi pe cei buni” (Pilde 15, 3). O, de şi-ar aminti pururea de asta făptura înţelegătoare! Atunci nu numai că nu ar îndrăzni să-şi facă de cap pe faţă şi să se dedea netrebniciilor trupeşti, ci nici lăuntric, în gândurile minţii sale şi în mişcările inimii sale n-ar îngădui nici un lucru neplăcut lui Dumnezeu. Ar sta atunci cum stă un ostaş aflat pe front înaintea împăratului, cu toată luarea-aminte şi asprimea faţă de sine însuşi, pentru a nu se arăta necunoscător al regulamentului şi a nu avea de suferit mânia şi pedeapsa împărătească. Pentru noi, regulamentul îl reprezintă poruncile lui Dumnezeu, care arată şi felul de gânduri care se cuvine, şi felul de simţăminte şi stări sufleteşti pe care trebuie să-l avem; întru toate acestea trebuie să ne arătăm în bună regulă.

Marţi.

„Iadul şi pierzarea descoperite sunt înaintea Domnului: cu atât mai mult inimile fiilor oamenilor” (Pilde 15,11). Iar păcătosul se tot gândeşte că nimeni nu îl vede şi, ascunzându-se de ochii oamenilor prin întunericul nopţii sau pustietatea locului, socoate că nu e zărit de nimeni. Ochiul lui Dumnezeu a văzut tot; îngerul păzitor şi conştiinţa au fost martori. Vei merge cândva la judecată şi atunci toate cele ascunse se vor vădi; martori ce nu pot fi mituiţi vor sta de faţă şi vei rămâne fără cuvânt. Osânda va rămâne de neschimbat. Un singur mijloc poate abate acest sfârşit de neînlăturat: pocăinţa. Uşa spre

ea este deschisă. Grăbeşte-te să intri până n-a sunat ceasul care te izbeşte când nu te aştepţi, curmând şi păcatele tale, dimpreună cu orice nădejde de a afla milă!

Miercuri.

„Înţeleptul merge pe cărarea vieţii care duce în sus, ca să ocolească drumul iadului care merge în jos” (Pilde 15, 24). Toţi ştiu ce este iadul şi că fiecare poate nimeri acolo pentru faptele sale; însă nu toţi îşi amintesc asta şi nu toţi trăiesc cum se cuvine, aşa încât să se vadă că se îngrijesc să scape de iad. Trăiesc aşa, în voia sorţii: „Poate avem noroc şi nu nimerim în iad!” Dar unde ne este raţiunea? Şi în treburile lumeşti „norocul” poate să ne scape din mâini, însă într-un lucru atât de însemnat, care o dată săvârşit rămâne neschimbat în vecii vecilor, folosirea cuvântului „noroc” vădeşte cea mai mare lipsă de raţiune. Deci nu te făli, raţiune, cu puterea ta de înţelegere, dacă nu-ţi aduci aminte de aceste lucruri şi nu ne îmbii cu cugetări ale vieţii, despre cum am putea, fugind de iad, să ne mântuim.

Joi

„înaintea căderii merge cugetarea la rele” (Pilde 16,18). Asta înseamnă că, dacă nu vei îngădui gândurile rele, n-ai a te teme de cădere. Şi, cu toate acestea, ce lucru este mai nebăgat în seamă de oameni? Gândurile. Oamenii le îngăduie să flecărească cum şi cât vor şi nici nu se gândesc să le astâmpere, ori să le îndrepte spre îndeletniciri raţionale. Şi în această învălmăşeală lăuntrică se furişează vrăjmaşul, strecoară în inimă răul, o amăgeşte şi o pleacă spre acest rău. Şi omul, fără să bage de seamă, se arată gata să facă răul. Nu îi rămâne decât fie să împlinească răul ascuns în inimă, fie să lupte. Nenorocirea noastră e că mai nimeni nu face alegerea aceasta din urmă, ci toţi urmează răului de parcă ar fi duşi legaţi.

Vineri.

„Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu” (Inţ. Sol. 3,1). Iar sufletele păcătoşilor în mâna cui sunt? Mântuitorul le-a spus apostolilor că satana a stăruit să-i cearnă cum se cerne grâul, adică să-i abată de la calea cea dreaptă, să-i ia în mâinile sale şi să facă ce vrea cu ei. Ca atare, toţi cei care se abat de la Domnul sunt în mâinile satanei, care îi cerne şi îi aruncă încotro vrea. Păcătoşii sunt tot timpul ameţiţi, fiindcă vrăjmaşul îi învârte într-o parte şi într-alta, nedându-le vreme să se dezmeticească; şi cum bagă de seamă că vreunul din ei începe să-şi vină în fire, îl zgâlţâie şi mai tare, ca să i se tulbure iar capul şi gândurile să i se împrăştie.

Sâmbătă [Evr. 9, 24-28; Mc. 8, 27-31].

Domnul i-a întrebat pe Apostoli ce cred despre Dânsul. Prin Sfântul Apostol Petru, ei au răspuns: „Tu eşti Hristos!” Nu deodată s-a copt mărturisirea aceasta, ci, pârguindu-se, s-a sălăşluit în adâncul inimii şi a început să o cârmuiască. Ea a fost întunecată, dar nu clătinată, de moartea Domnului şi a înviat cu mai mare putere prin învierea Lui, făcându-i pe apostoli să propovăduiască toată viaţa întregii lumi. Este o clipă în viaţa fiecărui credincios când el strigă din toate puterile sale: „Tu eşti Hristosul, Domnul şi Mântuitorul meu! Tu eşti mântuirea mea, lumina mea, puterea mea, mângâierea mea, nădejdea mea şi viaţa veşnică!” Atunci se săvârşeşte un lucru ce-l face să strige dimpreună cu apostolul: „Cine mă va despărţi de dragostea lui Hristos?” şi asemenea lui va începe să alerge după tot ce este plăcut lui Hristos Domnul, până ce va ajunge la măsura vârstei Lui.

A cincea duminică a Postului (A Cuvioasei Maria Egipteanca) [Evr. 9, 11-14; Mc. 10, 32-45].

Păcătoasa, auzind că Mântuitorul se află în casa lui Simon, a mers acolo cu un vas de mir şi, căzând la picioarele Domnului, a început să plângă şi a spălat cu lacrimi picioarele Sale, apoi le-a şters cu părul capului său, le-a sărutat şi le-a uns cu mir (Lc. 7, 36-39). Ea nu a zis nimic, ci doar a făptuit, şi prin faptele sale a arătat cea mai gingaşă dragoste către Domnul. Pentru aceasta s-a şi zis despre dânsa: „Iartă-se păcatele ei cele multe, pentru că mult a iubit” (Lc. 7, 47). O, de-am vorbi şi noi mai puţin şi am făptui mai mult, mărturisindu-ne prin fapte iubirea către Domnul! Vei zice: „Dacă ar fi Domnul de faţă, aş fi şi eu gata să fac totul pentru El.” El însă este aici, nevăzut ca Ipostas, însă văzut în toţi creştinii, şi mai cu seamă în cei nevoiaşi. Unge pe Domnul Cel nevăzut cu rugăciunea iubitoare a minţii şi a inimii, iar pentru Cel văzut fă tot ce-ţi stă în putinţă pentru cei aflaţi în nevoie, şi va fi ca pentru Dumnezeu.

Luni (a 6-a săptămână a postului).

Acestea zice Domnul: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te învaţă pe tine cele de folos, Care te duce pe calea pe care trebuie să mergi. O, de-ai fi luat aminte la poruncile Mele! Atunci, pacea ta ar fi fost ca un râu, iar dreptatea ta ca valurile mării; şi ca nisipul s-ar fi înmulţit sămânţa ta, iar fiii pântecelui tău ca ţărâna pământului: nu s-ar fi stins, nici ar fi pierit numele ei înaintea Mea.”¹Cu ce condiţie? „Ieşiţi din Babilon” (Is. 48, 17-20)!

¹ Potrivit traducerii ruse n. tr.

Babilonul este chipul păcătoşeniei de toate felurile. Părăseşte păcatul, întoarce-te către Domnul cu toată inima ta, şi El nu va pomeni fărădelegile tale, va da uitării toate nedreptăţile tale. Iarăşi vei fi primit în mila Lui, şi atunci nu-ţi va rămâne decât să umbli numai în calea pe care te va învăţa El, ca pacea ta lăuntrică să fie ca un râu, cugetările cele bune ale inimii tale ca nisipul, iar roadele faptelor tale bune ca ţărâna pământului.

Marţi.

„Cel ce-şi astupă urechile sale ca să nu audă pe cel sărman va striga şi el şi nu va fi cine să-l audă” (Pilde 21,13). Şi ne mai minunăm adesea: „De ce Domnul nu ascultă rugăciunile noastre?” Iată pricina! Pentru că s-a întâmplat, pesemne, să ne astupăm urechile când ne ruga vreun nevoiaş: iată că nici Domnul nu ne ascultă pe noi. Dar încă nu e mare necaz dacă nu suntem ascultaţi când ne rugăm pentru vreun folos vremelnic; necazul adevărat va fi de nu ne va asculta Domnul când ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre. Şi nu ne va asculta dacă plângerea pe care o îndreaptă către Dânsul cei trecuţi de noi cu vederea va fi mai puternică decât rugăciunile noastre. Trebuie să ne grăbim a preîntâmpina această nenorocire grozavă, urmând pilda lui Zaheu, care pentru înţeleptele sale hotărâri a auzit de la Domnul: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Lc. 19, 9).

Miercuri.

„Strigă tare”, îi zice Domnul Sfântului Prooroc Isaia, „nu te opri”, dând în vileag nelegiuirile poporului Meu. Dar ce făcea poporul? „Ei Mă caută, doresc apropierea de Dumnezeu.” Dar este asta, oare, un păcat? Tocmai asta era dator să facă. Da, aşa este, dar necazul este că nu o fac aşa cum se cuvine, ci aşteaptă să îşi atingă ţelul numai prin post, fără a se îngriji de faptele

dreptăţii şi dragostei. „Şi postul îmi e plăcut”, grăieşte Domnul, „însă postul (adevărat este cel) la care oamenii, smerindu-şi trupul, adaugă şi iertarea jignirilor, a datoriilor, hrănirea celor flămânzi, găzduirea celor lipsiţi de adăpost, îmbrăcarea celor goi. Când toate acestea se vor adăuga postirii, căutarea Mea şi apropierea de Mine vor avea spor”; „atunci va ieşi de dimineaţă lumina ta,... şi slava Domnului te va înconjura. Atunci vei striga, şi Domnul te va auzi; şi încă grăind tu, va zice: aici sunt!... Şi va fi Dumnezeul tău cu tine pururea” (Is. 58,1-11).

Joi

„Ascultă, fiule, şi fii înţelept şi-ţi îndreptează gândurile inimii tale” (Pilde 23, 19). Din inimă ies necontenit gânduri: uneori bune, însă în cea mai mare parte rele. Celor rele nu trebuie nicicum să le urmăm; dar nici pe cele bune nu trebuie să le împlinim întotdeauna. Se întâmplă ca gândurile care sunt bune în sine să nu fie potrivite în anumite împrejurări. Iată de ce ni se porunceşte să luăm aminte la noi înşine, să căutăm la tot ce iese din inimă; ce este rău să lepădăm, ce este bun să cercetăm, făcând doar ceea ce se va arăta a fi bun cu adevărat. Cel mai bine este însă a închide inima astfel încât din ea să nu iasă şi în ea să nu intre nimic fără îngăduinţa minţii, pentru ca mintea să premeargă în toate, rânduind mişcările inimii: dar mintea devine astfel numai atunci când este mintea lui Hristos. Asta înseamnă să-ţi uneşti mintea şi inima cu Hristos şi totul înlăuntrul tău va fi aşa cum trebuie.

Vineri.

S-au sfârşit zilele Sfintelor Păresimi! Acum să stea fiecare şi să cugete urmările: ce-a fost la început şi ce este acum? A fost vreme de negoţ: e vreun câştig cât de mic? Am ieşit în stadion: am alergat oare? Şi dacă am alergat, am ajuns, oare, la

sosire? A fost declarat război: ne-am înarmat, ne-am luptat? Şi dacă ne-am luptat, am căzut sau am biruit? Postitorii trezvitori şi priveghetori, care s-au ostenit cu inimă înfrântă şi smerită, fireşte, privind înapoi, nu pot să nu se bucure; iar nouă, celor nepăsători şi robiţi trupului, care ne îngrijim numai de desfătări şi dezmierdări, ne rămâne pururea numai ruşinarea feţei, sau nici măcar atât. Unii sunt bătuţi şi nu-i doare, fiindcă au fruntea de aramă şi grumazul de fier.

Sâmbătă [Evr. 12,28 - 13,8; In 11,1-45].

Cine are pe Marta cea iubitoare de osteneală (adică faptele bune de tot felul) şi pe Maria ce şade la picioarele lui Iisus (adică întoarcerea caldă şi cu luare-aminte a întregii inimi către Domnul), la acela va veni însuşi Domnul şi va învia pe Lazărul lui duhul, dezlegându-l de toate legăturile sufletului şi ale trupului. Atunci va începe pentru el o viaţă cu adevărat nouă, netrupească în trup şi nepământească pe pământ. Aceasta va fi o adevărată înviere în duh, mai înainte de învierea cea viitoare, care va fi şi a trupului!

Duminica Stâlpărilor (Intrarea Domnului în Ierusalim) [Filip. 4,4-9; In 12, 1-18].

Cine n-a fost să îl întâmpine pe Domnul atunci când a intrat în Ierusalim ca un împărat şi cine n-a strigat atunci: „Osana, Fiul lui David”?! Dar n-au trecut decât patru zile şi acelaşi popor, cu aceeaşi limbă, striga: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Uimitoare prefacere! Dar ce să ne minunăm? Nu facem şi noi acelaşi lucru atunci când, după primirea Sfintelor Taine trupul şi Sângele Domnului -, îndată

ce ieşim din biserică uităm tot, şi evlavia noastră, şi milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi, şi ne lăsăm, ca şi mai înainte, în voia faptelor iubirii de sine: la început „neînsemnate”, apoi mai mari, şi poate că, mai înainte chiar de a trece patru zile, măcar că nu vom striga altuia: „Răstigneşte-L!”, îl vom răstigni pe Domnul în noi înşine. Şi toate acestea Domnul le vede şi le rabdă!

Slavă îndelungii Tale răbdări, Doamne!

Luni (Săptămâna Patimilor) [Mt. 24,3-35].

Domnul merge la patima cea de voie. Se cade să-L însoţim şi noi. Aceasta este datoria oricui mărturiseşte că prin puterea patimilor lui Hristos a devenit ceea ce e acum şi care trage nădejde să primească o moştenire atât de mare şi de slăvită, cum nimeni nu şi-ar putea măcar închipui. Dar cum să-L însoţim? Prin gând, prin simţire. Mergi cu mintea în urma Domnului ce pătimeşte, şi cu ajutorul cugetării scoate, din orice, gânduri în stare să îţi străpungă inima şi s-o facă să simtă pătimirile suferite de Domnul! Pentru a face aceasta mai cu spor, trebuie să devii tu însuţi pătimitor prin micşorarea simţitoare a hranei şi a somnului şi prin mărirea ostenelii statului în picioare şi îngenuncherilor. Plineşte tot ce face Sfânta Biserică şi vei fi un bun însoţitor al Domnului pe drumul patimilor.

Marţi [Mt. 24,36; 26,2].

Acum, poporul, preoţii şi mai-marii iudeilor ascultă pentru cea din urmă oară cuvântul Domnului în templu, şi acest cuvânt a fost atotcuprinzător: a însumat toate cele trecute, cele de faţă şi cele viitoare. Prin întrebarea privitoare la Ioan, Domnul a dat să se înţeleagă că El este Mesia Cel adevărat; prin pilda celor doi fii, a arătat că iudeii vor fi

lepădaţi, iar în locul lor vor fi chemaţi păgânii; prin pilda lucrătorilor viei le-a spus că pe cei lepădaţi îi aşteaptă pierzarea; prin pilda nunţii fiului de împărat a învăţat că şi dintre cei ce vor veni la Dânsul nu toţi vor fi vrednici, ci se vor arăta unii pe care pe bună dreptate îi va arunca în întunericul cel mai din afară; răspunzând la întrebările privitoare la dajdia către cezarul şi la cea dintâi poruncă, precum şi prin cuvântarea de osândă arată trăsăturile proprii vieţii mântuitoare; în fine, luând deoparte pe ucenici, le-a prevestit nenorocirile viitoare ale Ierusalimului şi le descoperă taina Venirii Sale celei de-a Doua. Ar fi fost de ajuns pentru cineva să asculte toate acestea cu luare-aminte, pentru a se încredinţa că El este adevăratul Mântuitor al lumii hristosul şi să se supună poruncilor şi învăţăturii Lui. Până în ziua de azi, citirea capitolelor din Evanghelie privitoare la tot ce s-a întâmplat în ziua aceea este cel mai puternic mijloc de a învia credinţa în Domnul şi, deşteptând în creştin conştiinţa a ceea ce trebuie să fie şi trebuie să aştepte el, de a-i înfierbânta râvna, arătându-l mărturisitor al Domnului nu doar cu gura, ci şi cu fapta.

Miercuri [Mt. 26, 6-16].

Tăcut-a Domnul miercuri şi joi până seara, pentru ca în seara aceasta să reverse o cuvântare către ucenici căreia nu i se poate afla asemănare nu doar în toate scrierile omeneşti, dar nici măcar în Scripturile Dumnezeieşti. Acum, după cum ne arată Biserica, auzim din gura Domnului doar porunca de a nu fi împiedicată ungerea Lui cu mir, căci aceasta Ii slujea ca pregătire pentru moarte. înaintea ochilor Lui deja nu se mai află altceva decât moartea taina din urmă a venirii Sale pe pământ pentru a noastră mântuire. Să ne adâncim şi noi în contemplarea acestei morţi de taină, pentru a

scoate din ea bună nădejde de mântuire pentru sufletele noastre cele împovărate de păcate multe şi care nu ştiu cum să-şi afle tihnă de mustrările conştiinţei ce se deşteaptă şi de simţirea că dreaptă este înfricoşata şi nemitarnica judecată a lui Dumnezeu care pluteşte deasupra noastră.

Joi Buna-Vestire şi orânduirea Tainei Trupului şi Sângelui.

Ce minunată îmbinare! Ne împărtăşim de adevăratul Trup şi adevăratul Sânge ale lui Hristos aceleaşi pe care le-a primit, întrupându-Se, din sângiurile preaneprihănite ale Preacuratei Fecioare de Dumnezeu Născătoare. în acest chip, prin întruparea săvârşită în ceasul Bunei-Vestiri a fost pusă temelia Tainei Trupului şi Sângelui. Şi acest fapt este amintit acum tuturor creştinilor, pentru ca aceştia să o cinstească pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ca pe Maica lor cea adevărată, nu doar rugătoare şi mijlocitoare, ci Hrănitoarea tuturor. Pruncii se hrănesc cu laptele mamei lor, iar noi ne hrănim cu Trupul şi Sângele luate din Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoare. Hrănindu-ne astfel, noi sugem cu adevărat lapte din sânul ei.

Vineri. Răstignirea Domnului şi soborul Arhanghelului Gavriil!

O nouă împreunare mângâietoare! Gavriil prevesteşte naşterea înaintemergătorului; Gavriil binevesteşte Fecioarei; pesemne tot el a vestit bucuria naşterii Mântuitorului; nimeni altul a vestit şi femeilor învierea lui Hristos Domnul. Aşadar, Gavriil este prevestitorul şi aducătorul a toată bucuria: iar răstignirea lui Hristos e bucuria şi mângâierea tuturor păcătoşilor. Păcătosul venit în simţirea păcătoşeniei sale şi a atotdreptei dreptăţi a lui Dumnezeu nu are unde să se ascundă decât sub

umbra crucii. Aici primeşte el încredinţarea că nu are iertare până ce nu va sta singur înaintea lui Dumnezeu cu păcatele sale şi chiar cu lacrimi pentru ele. Singura mântuire pentru el se află în moartea Domnului pe cruce. Pe cruce a fost rupt zapisul tuturor păcatelor, şi oricine primeşte acest fapt cu credinţă deplină se face părtaş al acestei taine a miluirii. Pe măsură ce se pârguieşte această credinţă, se pârguieşte şi încredinţarea în milostivirea lui Dumnezeu şi totodată bucuria ce vine din simţirea omului că a intrat în starea de miluit pentru toţi vecii. Crucea este izvorul bucuriei, întrucât păcătosul se adapă din ea, prin credinţă, cu bucuria miluirii. în această privinţă, el este un fel de arhanghel care binevesteşte bucurie.

Sâmbătă [Rom. 6, 3-11; Mt. 28, 1-20].

Domnul doarme în mormânt cu trupul; însă cu duhul S-a pogorât la iad, propovăduind mântuirea sufletelor ce se aflau acolo. Nici unul din sfinţii Vechiului Testament nu era în Rai, deşi ei petreceau în credinţa mângâietoare că vor fi aduşi acolo îndată ce va veni pe pământ Cel Făgăduit, prin credinţa în care trăiau ei. înaintemergătorul a propovăduit şi acolo venirea Lui; iar când S-a pogorât Domnul, toţi cei care crezuseră s-au alipit de Dânsul şi au fost suiţi de El la Rai. Însă şi acest Rai este doar o cămară de trecere spre Raiul cel adevărat, care se va descoperi după învierea şi Judecata cea de obşte. Deşi toţi sfinţii Noului Legământ trăiesc în el starea de fericire, ei aşteaptă o fericire mai desăvârşită în veacul cel viitor, într-un cer nou şi un pământ nou, când va fi Dumnezeu totul în toate.

PERIOADA PENTICOSTARULUI

Luminata înviere a lui Hristos [Fapte 1, 1-8; In 1, 1-17].

PAŞTILE DOMNULUI, PAŞTILE! Din moarte la viaţă ne-a adus pe noi Domnul cu învierea Sa. Şi iată, învierea aceasta „îngerii o laudă în cer”, văzând cum străluceşte firea omenească îndumnezeită întru slava dinainte rânduită ei, în Ipostasul Domnului Răscumpărătorul, în al cărui chip, prin puterea învierii Sale, aveau a se preface toţi cei ce au crezut cu adevărat într-însul şi s-au alipit cu tot sufletul de El. Slavă, Doamne, preaslăvitei învierii Tale! îngerii cântă împreună bucurându-se cu noi şi văzând plinirea cetei lor; iar pe noi învredniceşte-ne, Doamne, să Te slăvim cu inimă curată pe Tine, Cel înviat, văzând în învierea Ta curmarea stricăciunii care ne roade, sămânţa noii vieţi prealuminate şi zorii veşnicei slave care va să vină, în care Tu ai intrat ca înaintemergător prin învierea cea de dragul nostru. Nu numai limbile omeneşti, dar nici măcar cele îngereşti nu sunt în putere să tâlcuiască negrăita Ta milă către noi, Doamne, Care ai înviat în chip preaslăvit!

Luni [Fapte 1, 12-17; 21-26; In 1, 18-28].

Binevestind întruparea Domnului, îngerul spune: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har!”, şi vestind păstorilor Naşterea lui Hristos Mântuitorul,

grăieşte de asemenea: „Iată, binevestesc vouă bucurie mare”; însă vestind femeilor învierea Domnului, el nu spune decât: „Nu este aici, a înviat!” Nu mai adaugă: „Bucuraţi-vă!”, căci bucuria umple inima de la sine îndată ce vine încredinţarea că Domnul a înviat cu adevărat. Atunci încredinţarea aceasta era simţită: îngerul a pregătit-o, iar Domnul, prin arătarea Sa, a săvârşit-o. Şi necheltuită a fost bucuria tuturor! La noi, acum, biserica, locuinţele şi pieţele totul este înveşmântat în strai de bucurie şi toţi se lasă prinşi de şuvoiul bucuriei de obşte. Tu însă sileşte-ţi puţin gândul să se rupă de cele din afară şi, adunându-te în inimă, trezeşte acolo adevărul învierii, în toată lărgimea, adâncimea şi înălţimea sa, ca să nu te arăţi bucurându-te numai pe din afară, ci şi în tine însuţi să porţi duhul bucuriei care ţâşneşte dinlăuntru ca un izvor de apă luminoasă ce saltă din adâncurile pământului.

Marţi [Fapte 2, 14-21; Lc. 24, 12-35].

Atunci iudeii s-au străduit să întunece lumina învierii lui Hristos cu norul uşor al minciunii: „L-au furat ucenicii Lui!” Această josnicie a fost lesne de biruit, şi adevărul a triumfat; dar nici acum vrăjmaşul nu încetează a stârni negură înaintea Soarelui dreptăţii, străduindu-se să-L întunece. Nimeni să nu se tulbure! Ce poate fi de aşteptat din partea părintelui minciunii, afară de minciună? El I-a învăţat pe mulţi dintre slujitorii săi să scrie cărţi întregi împotriva învierii. Această negură de cărţi tot prin cărţi a fost risipită. Nu lua în mână cărţi necuvioase şi n-ai să te înnegurezi; iar dacă se întâmplă să deschizi vreuna din neştiinţă, ia ca antidot o carte bună, şi-ţi vei împrospăta capul şi pieptul. Mai vine şi altă negură de la vrăjmaşul: prin gânduri; dar şi aceasta se risipeşte ca fumul de vânt înaintea gândirii creştineşti sănătoase. Lasă-ţi

cugetarea să străbată tot ce s-a săvârşit şi vei vedea limpede ca lumina zilei că toate acestea nu se puteau săvârşi altfel decât prin puterea învierii lui Hristos. Această încredinţare îţi va fi mai apoi reazem de nădejde, pe care sprijinindu-te, vei putea lesne pune pe fugă şi doborî pe vrăjmaşii adevărului.

Miercuri [Fapte 2, 22-36; In 3, 35-51].

Raţiunea poate dovedi adevărul învierii prin cugetările sale, pe temeiul Scripturii, iar puterea dovezilor sale nu poate să nu o recunoască necredinciosul, dacă simţul adevărului nu e cu totul înăbuşit în el; iar credinciosul nu are nevoie de dovezi, fiindcă Biserica lui Dumnezeu e plină de lumina învierii. Vrednici de crezare şi cu multă putere de încredinţare sunt amândoi aceşti martori, dar împotriva cugetărilor minţii se pot naşte şi pot ieşi în întâmpinare alte cugetări, iar credinţa poate fi luptată şi clătinată de nedumeriri şi îndoieli care vin din afară ori care răsar dinlăuntru. Nu este, oare, nici o îngrădire de netrecut pentru adevărul învierii? Este! Aceasta se va întâmpla atunci când puterea învierii, primită încă de la botez, va începe să se arate în chip lucrător nimicind stricăciunea sufletului şi trupului, încetăţenind în ele temeiurile vieţii noi. Un astfel de om va umbla întru lumina învierii şi nebun îi va părea oricine îşi ridică glasul împotriva adevărului învierii, aşa cum celui care umblă ziua i se pare nebun cel ce grăieşte că e noapte.

Joi [Fapte 2, 38-43; In 3, 1-15].

Binefăcătoare este osteneala celor care zdrobesc, prin cugetări sănătoase, minciuna ce se îngrămădeşte împotriva adevărului învierii. Citeşte aceste cugetări şi întrarmează-te cu ele; dar totodată să nu te leneveşti a face din ce în ce mai mult loc ca să intre în tine puterea învierii

lui Hristos. Cu cât vei face asta mai mult, cu atât vei respira mai mult din văzduhul învierii şi cu atât vei fi mai la adăpost de toate săgeţile vrăjmaşului îndreptate împotriva acestui adevăr, întrebi de ce e nevoie pentru asta? De nimic deosebit: fii ceea ce trebuie să fii potrivit legământului în care ai intrat la sfântul botez, care este învierea noastră. Ai scuipat pe satana şi pe toate faptele lui? Continuă să te porţi la fel faţă de el. Te-ai unit cu Hristos? Rămâi cu El. Faptele întunericului şi cele ale luminii sunt vădite. Fugi de cele dintâi şi ţine-te de cele din urmă: însă fă asta fără compromisuri, cât de mărunte, aşa încât norma vieţii tale să fie următoarea: nu este părtăşie între lumină şi întuneric, între Hristos şi Veliar.

Vineri [Fapte 3, 1-8; In 2, 12-22].

Sfinţii Părinţi laudă pe unii oameni slăviţi prin viaţa lor creştinească, spunând că unii ca aceştia au înviat mai înainte de învierea cea de obşte. în ce stă, dar, taina unei astfel de vieţi? în aceea că ei şi-au însuşit trăsăturile proprii vieţii de după înviere, aşa cum sunt ele arătate în cuvântul lui Dumnezeu, şi le-au făcut lucrătoare în sine. Viaţa viitoare este înfăţişată ca fiind desprinsă de tot ce este trupesc: acolo nu se vor însura, nici se vor mărita, nu se vor hrăni cu mâncare moartă şi însuşi trupul pe care îl vor primi va fi duhovnicesc. Şi astfel, cel ce trăieşte desprins de toate cele trupeşti va primi în sine sau va readuce în sine elementele vieţii de după înviere. De vei ajunge până acolo ca în tine să moară tot ce este trupesc, vei deveni înviat mai înainte de învierea cea de obşte. Drumul către această stare îl arată Apostolul atunci când spune: „în duh să umblaţi şi să nu împliniţi poftele trupului” (Gal. 5, 16). Şi ne încredinţează că umblând pe această cale avem bună nădejde de a ajunge la

ţelul dorit: „Cel ce seamănă în duh din duh va culege viaţa veşnică” (Gal. 6, 8).

Sâmbătă [Fapte 3, 11-16; In 3, 22-33].

Două vieţi avem: trupească şi duhovnicească. Duhul nostru e oarecum îngropat în trup. Atunci când, înviind prin harul lui Dumnezeu, începe să se smulgă din amestecarea cu trupul şi se arată întru curăţia sa duhovnicească, el învie pe de-a-ntregul sau învie bucată cu bucată; iar atunci când se smulge cu totul din această legătură, iese ca din mormânt la viaţa cea înnoită şi astfel duhul devine aşa cum este el în sine: viu şi lucrător, în vreme ce trupul grosolan e mort şi nelucrător, chiar dacă şi unul, şi celălalt se află îmbinate în acelaşi om. Şi iată taina spuselor Apostolului: „Unde e Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Cor. 3, 17). Aceasta este libertatea faţă de stricăciunea ce împresoară duhul nostru nestricăcios sau de patimile ce strică firea noastră. Acest duh care intră în libertatea fiilor lui Dumnezeu e ca un fluture tânăr, îmbrăcat în culori atrăgătoare, ce iese lin în zbor din gogoaşa sa. Iată înflorirea lui de curcubeu: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, milostivirea, credinţa, blândeţea, înfrânarea (Gal. 5, 22). Oare această frumuseţe a desăvârşirii nu e în stare să deştepte în noi râvna?

Duminica Tomii [Fapte 5, 12-20; In 20, 19-31].

„Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, a strigat Sfântul Apostol Toma. Simţiţi, oare, cu câtă putere s-a agăţat el de Domnul şi cât de strâns îl ţine? Cel care se îneacă ţine mai strâns scândura prin care nădăjduieşte

să se izbăvească de moartea în valuri. Să mai adăugăm că cel ce nu-L are astfel pe Domnul faţă de sine şi nu este astfel faţă de Domnul, acela încă nu crede în Domnul aşa cum se cuvine. Noi spunem „Domnul Mântuitorul”, înţelegând prin asta că El este Mântuitorul tuturor; iar Toma zice: „Domnul Mântuitorul meu”. Cel care spune: „Mântuitorul meu”, acela simte mântuirea ce vine de la El, iar simţământul mântuirii este împreunat cu simţământul pierzaniei din care îl scoate Mântuitorul pe cel mântuit. Atunci când omul, care prin firea lui e iubitor de viaţă, îşi simte pierzarea aproape, ştiind că singur nu se poate mântui, se simte îndemnat să-L caute pe Mântuitorul. Atunci când îl află şi simte puterea mântuirii ce vine de la Dânsul, se apucă de El cu tărie şi nu vrea să se desprindă de Dânsul, de-ar fi şi omorât pentru asta. întâmplări de acest fel nu numai că sunt închipuite cu mintea, ci sunt şi trăite în fapt în viaţa duhovnicească a creştinului. După aceea, atât credinţa lui, cât şi unirea cu Hristos devin din ce în ce mai puternice, ca viaţa sau ca moartea. Un om aflat în această stare strigă fără făţărnicie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Luni [Fapte 3,19-26; In 2,1-11].

„Pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să vină de la faţa Domnului vremuri de uşurare!” Aşa grăia Sfântul Apostol Petru către iudeii care L-au răstignit pe Mântuitorul, consolându-i cu faptul că au făcut aceasta din neştiinţă. Noi însă nu întru neştiinţă răstignim pe Domnul pentru a doua oară, în noi înşine, prin păcatele noastre, dar Cel Multmilostiv ne primeşte şi pe noi, dacă ne pocăim şi ne întoarcem către El din toată inima. Aceasta am şi făcut în Postul Mare. Toţi au alergat la Domnul cu lacrimi de pocăinţă pentru păcatele lor; şi cu cât au făcut asta mai din suflet, cu atât au simţit mai

bine răcoarea miluirii ce iese de la faţa Domnului, prin mâinile şi cuvântul de dezlegare al preotului lui Dumnezeu. Acum ce ne mai rămâne să facem? Să ne păzim de noi căderi, ca să nu cădem iar sub vina de a fi răstignit pe Domnul. Apostolul spune că pe Domnul Iisus cerurile L-au primit numai până la vremea tocmirii tuturor. Apoi, El va veni din nou şi va face judecată. Cu ce ochi va privi la El cel ce I-a străpuns coasta?! Iar noi ne vom număra printre aceştia, dacă vom înceta să aducem roadele pocăinţei şi ne vom întoarce la cele vechi.

Marţi [Fapte 4, 1-10; In 3, 16-21].

„Cel ce nu crede în Fiul lui Dumnezeu este dinainte osândit.” De ce? Fiindcă atunci când în jur este lumină, el rămâne întru întuneric, din dragoste faţă de acesta. Dragostea de întuneric, ura faţă de lumină îl face pe de-a-ntregul vinovat, chiar de nu ştie care e adevărul, fiindcă pe cel ce are dragoste nefăţarnică de adevăr, adevărul îl scoate din întunericul rătăcirii şi îl aduce la lumina adevărului. Pildă este Sfântul Apostol Pavel. Acesta era un adevărat iubitor al adevărului, luptând din tot sufletul pentru ceea ce el socotea drept adevăr, fără vreun fel de interes. Ca atare, îndată ce Iisus i-a arătat că adevărul e altul decât ceea ce socotea el ca adevăr, în aceeaşi clipă a lepădat vechea părere, arătată a nu fi adevăr, şi s-a legat din toată inima de noua descoperire, dovedită în chip simţit ca adevărată. Acelaşi lucru se întâmplă cu oricine iubeşte adevărul fără făţărnicie. Adevărul despre Hristos e limpede ca lumina zilei: caută şi vei găsi; iar ajutorul de sus e totdeauna gata să întâmpine pe oricine caută fără făţărnicie. Aşadar, dacă cineva rămâne în întunericul necredinţei, acela o face numai din dragoste de întuneric, şi pentru aceasta este dinainte osândit.

Miercuri [Fapte 4,13-22; In 5,17-24].

„Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Noi nu putem să grăim altceva decât ceea ce am văzut şi am auzit.” Aşa au vorbit Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan către mai-marii iudeilor, atunci când aceştia i-au oprit să mai vorbească despre Domnul Iisus Cel înviat, după ce ei tămăduiseră în numele Lui pe cel olog din pântecele mamei sale. Nu s-au temut de ameninţări, căci adevărul, învederat fiind, nu le îngăduia să tacă: „Noi am văzut şi am auzit, au zis ei, şi mâinile noastre au pipăit”, aşa cum avea să adauge mai apoi Sfântul Ioan (IIn 1,1). Ei erau martori oculari, iar aceştia sunt, după normele cunoaşterii omeneşti, cei mai de încredere martori ai adevărului. în această privinţă, nici unul din tărâmurile cunoaşterii omeneşti nu are asemenea martori. Faptul că de atunci au trecut optsprezece veacuri şi jumătate n-a micşorat nicicum puterea acestei mărturii şi, prin urmare, adevărul mărturisit de ei n-a devenit mai puţin învederat. Dacă oamenii cad în necredinţă şi acum sunt foarte mulţi care cad -, cad nu din altă pricină decât lipsa gândirii sănătoase. Ei nu vor să judece şi se lasă mânaţi de păreri amăgitoare, pe care înşelăciunea inimii stricate le face lesne să pară vrednice de crezare. Sărmane suflete! Pier, închipuindu-şi că au nimerit, în cele din urmă, pe drumul potrivit, bucurându-se mai ales de faptul că au păşit cei dintâi pe această cărare, făcându-se şi altora călăuze. Dar nu e mare bucurie să şezi pe scaunul pierzătorilor.

Joi [Fapte 4, 23-31; In 5, 24-30].

„Şi vor ieşi cei ce au făcut binele spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut răul spre învierea osândirii.” Iată cum se vor sfârşi toate! Aşa cum râurile curg fiecare în marea sa, şi curgerea vieţilor noastre sfârşeşte pentru

fiecare în locul ce i se potriveşte. Şi cei ce vor învia spre viaţă vor fi la judecată, dar judecata nu va face altceva decât să pecetluiască îndreptăţirea lor şi trimiterea la viaţă, în vreme ce restul vor învia numai ca să-şi audă osândirea la moartea veşnică. Viaţa şi moartea lor se mai caracterizează şi prin aceea că primii fac fapte vii, iar ceilalţi, fapte moarte şi omorâtoare. Fapte vii sunt acelea care sunt săvârşite potrivit poruncilor, cu duh bucuros, întru slava lui Dumnezeu; iar fapte moarte sunt cele făcute împotriva poruncilor, în uitare de Dumnezeu, în dezmierdare de sine şi împlinirea patimilor. Fapte moarte sunt toate faptele care, deşi pe din afară nu sunt potrivnice poruncilor, sunt săvârşite fără gândul la Dumnezeu şi la veşnica mântuire, având ca imbold vreunul din felurile iubirii de sine. Dumnezeu este viaţa şi viu este doar cel ce are o parte din El. Şi iată, cel ce are fapte moarte şi omorâtoare merge drept spre osânda veşnică, la care va ieşi în Ziua de apoi, iar cel ce are fapte vii merge spre viaţa veşnică, la care va ieşi în Ziua de apoi.

Vineri [Fapte 5, 1-11; In 5, 30 - 6, 2].

De ce au păcătuit astfel Anania şi cu Safira? Fiindcă au uitat că Dumnezeu vede faptele şi gândurile lor. Dacă ar fi cugetat că Dumnezeu vede toate cele din afară şi cele lăuntrice ale lor mai bine decât toţi oamenii şi decât ei înşişi, nici nu le-ar fi trecut prin cap să viclenească pe apostoli. Aceeaşi este pricina pentru care se nasc toate faptele şi cugetele noastre păcătoase. Ne străduim cu viclenie să le ascundem de ochii oamenilor şi cugetăm că nu-i nimic. Oamenii chiar nu văd nimic şi ne socot vrednici, dar asta nu schimbă cu nimic nimicnicia noastră de fapt. Ştiind acestea, să-şi spună fiecare: „De ce umple satana inima mea să mint în faţă pe Dumnezeu?” Ochii Lui sunt mai luminoşi decât

soarele şi văd în tainiţele ascunse ale inimii; nici noaptea, nici marea, nici adâncurile pământului nu pot ascunde ceva de El. Adu-ţi aminte de asta şi, ca atare, îndreptează-ţi purtarea din afară şi cea lăuntrică, chiar dacă aceasta este nevăzută. Dacă Cel Atotştiutor ar fi străin pentru noi, încă am putea rămâne nepăsători faţă de atotştiinţa Lui; însă El este şi Judecător, şi în virtutea atotştiinţei Sale, nu rareori îşi rosteşte judecata mai devreme decât ne aşteptăm. Poate El a rânduit deja să rostească judecata şi asupra noastră, iar noi încă nu ne gândim decât să ne ascundem, dimpreună cu păcatele noastre, în negura minciunii: „Nu vede Dumnezeu!”

Sâmbătă [Fapte 5,21-33; In 6, 14-27].

Ceea ce grăiseră mai înainte Petru şi Ioan către mai-marii iudeilor le-au spus mai apoi toţi apostolii: „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni; Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Iisus, pe Care voi L-aţi omorât, spânzurându-L pe lemn. Pe Acesta, Dumnezeu L-a înălţat Stăpânitor şi Mântuitor, ca să-i dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor; şi-I suntem martori întru aceasta noi şi Duhul Sfânt, pe Care Dumnezeu L-a dat celor ce îl ascultă.” Ce mărturisire deschisă, deplină, hotărâtă şi limpede! Dumnezeu a rânduit ca Cel Răstignit să fie Mântuitorul nostru prin iertarea păcatelor întru pocăinţă. Martori sunt apostolii şi Duhul Sfânt, Care lucra vădit în ei şi în toţi credincioşii. Aceiaşi martori îşi păstrează puterea până în zilele noastre. Grăind Sfinţii Apostoli e ca şi cum am fi văzut şi am fi auzit noi înşine, cu ochii şi cu urechile noastre. şi Duhul harului lucrează necontenit în Sfânta Biserică prin minuni, prin întoarcerea păcătoşilor şi mai ales prin preschimbarea celor ce lucrează cu osârdie Domnului, prin sfinţirea şi umplerea lor de daruri harice

vădite. Aceste lucruri dau mai mare putere mărturiei apostolilor, şi toate împreună puternice sunt să dea naştere în toate sufletele iubitoare de adevăr unei încredinţări nestrămutate în adevărul lui Hristos. Să mulţumim Dumnezeului adevărului, Care ne arată în chip atât de limpede adevărul Său!

Duminica Sfintelor Femei Mironosiţe [Fapte 6, 1-7; Mc. 15, 43 - 16, 8].

Femei neobosite! N-au dat somn ochilor lor, nici genelor lor dormitare, până ce n-au aflat pe Cel Preaiubit! Iar bărbaţii parcă se împiedică în picioare: merg la mormânt, îl văd pustiu şi rămân în nedumerire: ce putea să însemne faptul că nu-L vedeau pe Domnul? Nu, aici e vorba de dragoste chibzuită, care se teme de greşeală din pricina înaltului preţ al dragostei şi al ţintei sale. Atunci când au văzut şi au pipăit şi ei, fiecare dintr-înşii a mărturisit nu cu limba, asemenea lui Toma, ci cu inima: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, şi de-acum nimeni n-a mai putut să-i despartă de Domnul. Mironosiţele şi Apostolii închipuie cele două laturi ale vieţii noastre: simţirea şi chibzuinţa. Fără simţire, viaţa nu e viaţă; fără chibzuinţă, viaţa e oarbă iroseşte mult şi dă puţină roadă sănătoasă. Simţirea trebuie să meargă înainte şi să dea imbold, iar chibzuinţa să hotărască timpul, locul, mijlocul de împlinire şi, îndeobşte, întreaga rânduială a ceea ce inima socoate să facă. Înlăuntru, inima merge înainte; iar când e vorba de faptă chibzuinţa. Atunci când simţurile noastre se vor deprinde a deosebi binele de rău, poate că ne vom putea bizui numai pe inimă, aşa cum dintr-un pom viu ies de la sine muguri, flori şi roade, şi din inimă va începe atunci să răsară binele, amestecându-se în chip înţelegător în curgerea vieţii noastre.

Luni [Fapte 6, 8; 7, 5, 47-60; In 4, 46-54].

Sfântul Ştefan grăieşte: „Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mâini... Ce casă îmi veţi zidi Mie, zice Domnul, sau ce loc pentru odihna Mea?” Numai templul nezidit de mână al inimii îl poate încăpea pe Dumnezeu, precum a grăit Domnul: „De Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi; şi vom veni la el, şi locaş la el vom face” (In 14, 23). Felul în care se săvârşeşte acest lucru e pentru noi de nepătruns; dar este lucru adevărat, căci este limpede că atunci „Dumnezeu lucrează în noi şi ca să voim, şi ca să săvârşim, după a Lui bunăvoire” (Filip. 2, 13). Nu sta pe gânduri, aşadar, ci doar dă-I Domnului inima ta, iar El va face din ea templu al Său, numai că e nevoie să I-o dai pe toată. De vor rămâne părţi nedate din inima ta va fi cu neputinţă să se întocmească un templu întreg, fiindcă o parte va fi putredă, alta sfărâmată, şi va ieşi, dacă va ieşi, un templu cu găuri: fără acoperiş sau fără uşi. Iar într-un asemenea templu e cu neputinţă de locuit, nu va fi Domnul în el. Va fi templu numai la arătare; de fapt însă va fi o îngrămădeală oarecare.

Marţi [Fapte 8, 5-17; In 6, 27-33].

„Iar Simon a crezut şi el şi, botezându-se, era mereu cu Filip.” A crezut şi s-a şi botezat, dar nimic n-a ieşit din el. Se cuvine să ne gândim că ceva nu era cum trebuie în întocmirea credinţei lui. Credinţa nefăţarnică înseamnă lepădare de propria minte. Aceasta trebuie golită şi înfăţişată credinţei ca o scândură curată, pentru ca aceasta să se poată însemna în minte aşa cum este, fără amestecul unor rostiri şi socotinţe străine. Atunci când în minte rămân socotinţele ei, după ce se întipăresc în ea socotinţele credinţei, va ieşi în ea o încurcătură: conştiinţa se va rătăci, prinsă între

lucrările credinţei şi filosofările minţii. Aşa a fost şi Simon, părintele tuturor ereticilor; aşa sunt şi toţi cei care intră pe tărâmul credinţei cu filosofările lor la fel ca înainte, aşa şi acum. Aceştia se rătăcesc în ale credinţei şi nimeni nu iese din dânşii, afară de vătămare: pentru sine când nu capătă glas, pentru alţii atunci când rătăcirea nu rămâne în ei, ci se revarsă în afară, din setea lor de a fi învăţători. Din această pricină se nasc întotdeauna grupuri de oameni care păcătuiesc mai mult sau mai puţin în materie de credinţă, cu o nefericită încredere în infailibilitatea lor şi o jalnică dorinţă de a-i face pe toţi să îi urmeze.

Miercuri [Fapte 8, 18-25; In 6, 35-39].

Sfântul Petru grăieşte către Simon: „Tu n-ai parte, nici moştenire, la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te, deci, de această răutate a ta şi roagă-te lui Dumnezeu, doar ţi se va ierta cugetul inimii tale!” Nu avea parte, iar Simon nici cu gândul nu gândea că a ajuns aşa departe; şi doar pe din afară nu săvârşise nimic necuviincios, ci numai a gândit în chip nedrept, şi cugetul inimii lui a săvârşit un lucru despre care apostolul nu ştia dacă i se va ierta sau nu, chiar după pocăinţă şi rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Iată ce înseamnă întocmirea inimii şi cugetarea care iese din ea potrivit acestei întocmiri! Judecând în această lumină, omul e într-un fel pe din afară şi în alt fel pe dinlăuntru: iar lăuntrul lui îl vede numai Dumnezeu, dimpreună cu cei cărora le descoperă Duhul lui Dumnezeu, Care cearcă inimile. Deci cu ce frică şi cutremur se cade să-şi lucreze fiecare mântuirea! Şi cu câtă osârdie nefăţarnică trebuie să-L roage pe Dumnezeu: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele” (Ps. 50)! Iar la Judecată vor fi

lucru de spaimă şi mirare. Domnul va zice: „Nu vă cunosc pe voi” celor ce nu doar că au fost încredinţaţi că sunt oameni ai lui Dumnezeu, ci au şi părut astfel în ochii tuturor. Ce ne rămâne, dar? Ne rămâne doar să strigăm: „Cu judecăţile pe care le ştii, mântuieşte-ne pe noi, Doamne! însuţi, precum ştii, dă rânduială mântuitoare inimii noastre!”

Joi [Fapte 8, 26-39; In 6, 40-44].

Sfântul Filip l-a întrebat pe famen: „înţelegi, oare, ce citeşti?” Acela a răspuns: „Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” Cât de adesea trăiesc acelaşi lucru cei ce citesc cuvântul lui Dumnezeu şi scrierile Părinţilor! Cele citite nu intră în cap; mintea nu poate să ia aminte la lucrurile scrise acolo şi să le încapă, de parcă ar fi vorba despre ceva străin ei, despre lucruri dintr-un tărâm necunoscut. Iată că aici este nevoie de un tâlcuitor deprins cu lucrurile de care este vorba. Sfântul Filip avea acelaşi duh care a dat şi prorociile şi nu i-a venit greu să tâlcuiască locul care îl frământa pe famen. Aşa e şi cu noi acum: trebuie să găsim un om care să stea pe acea treaptă a vieţii şi a cunoştinţei de care este legată scriptura ce ne frământă, şi el o va tâlcui fără vreo osteneală, căci fiecare are treapta sa de orizont duhovnicesc. Cel aflat pe o treaptă mai joasă nu vede tot ce vede cel aflat pe o treaptă mai înaltă, ci poate numai să ghicească. De se întâmplă ca scriptura ce n-o putem noi înţelege să atingă o treaptă mai înaltă, iar tâlcuitorul întâlnit de noi stă pe o treaptă mai joasă, el nu ne va tâlcui aşa cum se cuvine, ci va adapta totul la orizontul său şi lucrul cu pricina va rămâne pentru noi la fel de întunecat ca mai înainte. Se cade să ne minunăm de uşurătatea cu care se apucă să tâlcuiască cele ale Scripturii oameni cu totul străini de tărâmul de care ţin aceste lucruri. Şi totul iese

din ei pe dos decât cum trebuie; însă a se făli cu tâlcuirile lor nicicum nu uită.

Vineri [Fapte 8,40 - 9,19; In 6,48-54].

Sfântul Pavel apăra la început cu atâta râvnă rânduielile Vechiului Testament pentru că era încredinţat fără făţărnicie că este voia neabătută a lui Dumnezeu ca aceste rânduieli să rămână nestrămutate. Râvna lui nu era îndreptată spre a sluji credinţa părintească, ci spre a sluji lui Dumnezeu. Acesta era duhul vieţii sale: a se închina pe sine lui Dumnezeu şi a-şi îndrepta toate puterile spre cele plăcute Lui. Ca atare, pentru întoarcerea lui, sau pentru a-l face să ţină partea nu Vechiului Legământ, ci Noului Legământ, a fost de ajuns să i se arate în chip simţit că de-acum Dumnezeu nu mai vrea Vechiul Testament, ci Noul Testament, că toată bunăvoirea Lui Şi-a strămutat-o de la primul la cel de-al doilea. Acest lucru l-a săvârşit în el arătarea Domnului pe drumul Damascului. Atunci a devenit pentru el lucru limpede că râvna sa nu este îndreptată unde trebuie şi că felul în care se purta nu era plăcut lui Dumnezeu, ci era împotriva voii Lui. Văzând cum stau lucrurile de fapt şi cu ajutorul harului dumnezeiesc, năzuinţele lui s-au schimbat de îndată şi a strigat: „Doamne, ce-mi porunceşti să fac?” Şi din acea clipă, toată râvna şi-a îndreptat-o spre ceea ce i s-a arătat şi toată viaţa nu a uitat această întâmplare, ci, pomenind-o cu recunoştinţă, îşi îmboldea prin ea râvna de a lucra Domnului şi Mântuitorului său fără a-şi cruţa puterile. Aşa fac şi aşa trebuie să facă şi toţi cei ce se întorc cu adevărat spre Domnul.

Sâmbătă [Fapte 9, 20-31; In 15, 17 - 16, 2].

Atunci când Sfântul Pavel a început să propovăduiască în Damasc, toţi se

minunau, zicând: „Nu este, oare, acesta cel ce prigonea în Ierusalim pe cei ce cheamă acest nume?” Şi totdeauna se întâmplă aşa: cei din mijlocul cărora cineva se întoarce de la necredinţă la credinţă, ori de la păcat la virtute, se miră: „Ce s-a întâmplat cu el? Totul mergea la el după tipicul nostru şi deodată s-a schimbat cu desăvârşire: şi graiul, şi privirea, şi mersul, şi gândirea, şi faptele, şi locurile unde umblă sunt altele.” Aici e ca şi cum ar fi mers cineva spre apus şi deodată s-ar fi întors către răsărit. Aceste două feluri de viaţă sunt potrivnice şi nu se împacă laolaltă. Cel ce va vrea să le îmbine ori să-şi împartă viaţa între ele îşi va pierde şi timpul, şi ostenelile fără nici un spor. Ce mai întovărăşire! Numai cei ce nu înţeleg cum stau lucrurile pot spune: „Pentru ce s-a schimbat aşa, deodată!?”

Duminica Slăbănogului [Fapte 9, 32-42; In 5, 1-15].

„De acum te-ai făcut sănătos; să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău.” Păcatul nu vatămă doar trupul, ci şi sufletul. Uneori, lucrul e cât se poate de vădit; alteori, nu atât de vădit, dar adevărul rămâne adevăr, că şi bolile trupului sunt toate şi întotdeauna urmare a păcatelor şi pentru păcate. Păcatul se săvârşeşte în suflet şi îl face bolnav de-a dreptul; însă dacă trupul îşi trage viaţa de la suflet, fireşte că un suflet bolnav nu poate oferi trupului o viaţă sănătoasă. Singur faptul că păcatul aduce după sine întuneric sufletesc şi urât are o înrâurire nesănătoasă asupra sângelui, care este temeiul sănătăţii trupeşti; dar dacă stai să te gândeşti că el ne desparte de Dumnezeu, Care este Izvorul vieţii, şi îl pune pe om în potrivnicie faţă de toate legile care lucrează atât în el,

cât şi în natură, te vei minuna cum de rămâne viu păcătosul după ce a păcătuit. Pricina este numai mila lui Dumnezeu, care aşteaptă pocăinţa şi întoarcerea lui. Prin urmare, bolnavul este dator, mai înainte de orice, să se grăbească a se curăţi de păcat şi să se împace în conştiinţa sa cu Dumnezeu. Acest lucru netezeşte şi drumul lucrării binefăcătoare a medicamentelor. Am auzit că era un doctor de seamă care nu se apuca de tratament până ce bolnavul nu se spovedea şi nu se împărtăşea cu Sfintele Taine; şi cu cât era mai anevoie de vindecat boala, cu atât cerea mai stăruitor acest lucru.

Luni [Fapte 10, 1-16; In 6, 59-69].

Atunci când Domnul a înfăţişat învăţătura despre Taina Trupului şi a Sângelui, făcând-o condiţie de neocolit a părtăşiei cu El şi izvor al vieţii veşnice, „mulţi dintre ucenicii Lui au plecat de la Dânsul şi nu mai umblau cu El”. Prea de minune li s-a părut această lucrare a nemărginitei milostiviri a lui Dumnezeu faţă de noi, şi lipsa lor de aplecare spre minune i-a rupt de Domnul. Domnul a văzut asta şi totuşi, gata fiind a Se lăsa răstignit pentru mântuirea tuturor, n-a socotit cu putinţă să micşoreze sau să înlăture minunea. Atât de trebuincioasă este ea în iconomia mântuirii noastre! Cu toate că I-a părut, fireşte, rău, i-a lăsat să se depărteze de la Dânsul în bezna necredinţei şi pierzării; ba chiar şi celor doisprezece aleşi le-a grăit cu acest prilej: „Nu vreţi să plecaţi şi voi?”, arătându-Se gata să le dea drumul şi lor de nu se vor pleca înaintea tainei. De aici reiese că a fugi de minune este acelaşi lucru cu a fugi de Domnul Mântuitorul, iar cel ce întoarce spatele minunii e ca şi cum ar pieri. Să ia aminte cei ce se îngrozesc numai când se pomeneşte de minuni! Şi aceştia vor avea de întâmpinat o minune pe care nu o vor mai putea tăgădui: moartea,

iar după moarte judecata. Dar dacă această recunoaştere le va mai folosi la mântuire, numai Dumnezeu ştie.

Marţi [Fapte 10, 21-33; In 7, 1-13].

„Pe voi lumea nu poate să vă urască, însă pe Mine Mă urăşte, fiindcă Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele.” Asta a spus-o Domnul nu către ucenici, iar ucenicilor le-a prezis apoi că şi pe ei lumea îi va urî şi îi va prigoni, pentru că El i-a ales din lume. Ca atare, luaţi seama asupra cui se întoarce ura lumii şi cunoaşteţi unde se află partea lui Hristos: ce stârneşte mai mult întărâtarea lumii este în mai mare măsură al lui Hristos, mai aproape de El, mai în potrivire cu El. Acesta este un semn exterior; dar pentru cei care nu văd decât cu ochii din afară şi atât este îndeajuns. Lumea nu lucrează de la sine, ci este aţâţată de stăpânitorul său, satana, ale cărui lucruri le-a stricat Domnul şi continuă să le strice în cei credincioşi şi prin cei credincioşi. Diavolul nu-I poate face nimic Domnului; ca atare, îşi întoarce turbarea asupra celor ce cred în El, pentru ca, supărându-i, să-I facă supărare Domnului. Nici aici nu lucrează de-a dreptul, ci prin uneltele sale, care alcătuiesc lumea. Aceasta nu înseamnă că el este puternic; nu vă temeţi de el, ci mai degrabă îndrăzniţi, căci Domnul a biruit lumea şi pe stăpânitorul ei. Celui ce nu se dă singur bătut, diavolul nu are ce să-i facă.

Miercuri [Fapte 14, 6-18; In 7, 14-30].

La înjumătăţirea praznicului se aude chemarea din partea Domnului: „Cel ce însetează să vină la Mine şi să bea” (In 7, 37). Dacă aşa stau lucrurile, să mergem cu toţii la Dânsul! De orice ar înseta cineva numai să nu fie un lucru potrivnic duhului Domnului va fi negreşit îndestulat. Cei însetaţi de cunoaştere, mergeţi la

Domnul, căci El e Lumina cea neasemuită, Care luminează pe tot omul care vine în lume! Cei însetaţi după curăţirea de păcate şi potolirea văpăii conştiinţei, mergeţi la Domnul, căci El a purtat pe lemnul crucii păcatele întregii lumi, ştergând zapisul lor. Cei însetaţi de tihna inimii, mergeţi la Domnul, căci El e Vistieria a cărei stăpânire vă va face să uitaţi toate lipsurile şi să treceţi cu vederea toate bunătăţile, pentru a-L stăpâni numai pe El. Îi trebuie cuiva putere? La El este toată puterea. Vrea cineva slavă? La El este slava cea mai presus de lume. Are cineva trebuinţă de libertate? El e dăruitorul libertăţii celei adevărate. El va dezlega toate nedumeririle noastre, va rupe legăturile patimilor, va risipi toate necazurile şi întristările, va da putere spre biruirea tuturor piedicilor, ispitelor şi curselor vrăjmaşului şi va netezi calea vieţii noastre duhovniceşti. Deci să mergem cu toţii la Domnul!

Joi [Fapte 10, 34-43; In 8, 12-20].

„Eu sunt lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii”, spune Domnul. Prin urmare, cel care se abate de la Domnul se abate de la lumină şi duce la întuneric: ca atare, acesta este adevăratul obscurantist. Ştii ce cere învăţătura lui Hristos, deci ia seama: pe cel care nutreşte gânduri potrivnice acestei învăţături nu te sfii să îl numeşti obscurantist; este chiar numele ce i se potriveşte. Domnul învaţă că Dumnezeu este Unul după fiinţă şi Treimic după ipostasuri aceasta este raza luminii suprafireşti a adevărului; cel care propovăduieşte împotriva acestui adevăr duce din lumină la întuneric şi este un obscurantist. Domnul învaţă că Dumnezeu Cel în trei Ipostasuri, Care a zidit lumea prin cuvântul Său, îi şi poartă de grijă aceasta este lumina dumnezeiască ce luminează nu cu pământească

mângâiere cărările întunecate ale vieţii noastre; cel care propovăduieşte împotriva ei, acela duce în întunericul lipsit de bucurie e un obscurantist. Domnul învaţă că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, rânduindu-i să trăiască în Rai; iar atunci când a păcătuit, cu dreptate l-a izgonit din Rai ca să trăiască pe acest pământ plin de necazuri şi nevoi. Totuşi, n-a ţinut mânie asupra lui până în sfârşit, ci a binevoit să-i lucreze mântuirea prin moartea pe cruce a Unuia-Născut Fiului Său, Care S-a întrupat şi aceasta este lumina duhovnicească ce luminează întunericul ce înconjoară sufletele noastre: cel care propovăduieşte împotriva acestui adevăr conduce la întuneric şi este un obscurantist. Domnul învaţă: „Crezi şi, primind puterea harului prin Dumnezeieştile Taine, trăieşte potrivit poruncilor Mele, şi te vei mântui!” acesta este singurul mijloc pentru ca lumina lui Dumnezeu să intre în noi şi să ne facă luminaţi; cel care propovăduieşte împotriva acestui adevăr vrea să ne ţină în beznă şi este, ca atare, un obscurantist. Domnul învaţă: „Intraţi, printr-o viaţă aspră şi lepădare de sine, pe uşa cea strâmtă”, şi aceasta este singura cale spre lumină, iar cel ce conduce pe calea largă a dezmierdării de sine, conduce la întuneric şi este un obscurantist. Domnul învaţă: „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale moartea, judecata, iadul, Raiul”, şi aceasta este lumina ce luminează viitorul nostru: cel ce învaţă că o dată cu moartea totul ia sfârşit, acela aduce bezna peste soarta noastră şi este, ca atare, un obscurantist. Iubitori ai luminii, învăţaţi-vă să deosebiţi după aceste semne unde e întunericul şi feriţi-vă de el!

Vineri [Fapte 10, 44; 11, 10; In 8, 21-30].

L-au întrebat pe Domnul: „Cine eşti Tu?” El a răspuns: „Cel ce este dintru

început!” El este mai înainte, după El sunt Sfinţii Apostoli, după apostoli păstorii şi învăţătorii, dimpreună cu întreaga Biserică a lui Hristos. Judecaţi acum: cine sunt adevăraţii „avangardişti”? Din pricină că sunt urmaţi, de multă vreme, de atât de mulţi oameni, ei nu încetează a fi „avangardişti”, fiindcă ei sunt tot înainte, iar alţii merg mereu în urma lor. Aşadar, noi, creştinii, avem deja „avangardişti”; şi dacă cineva încearcă să scoată de nu ştiu unde noi avangardişti, e limpede că în aceştia trebuie să vedem „avangarda” spre sensul opus, adică pe calea ce duce în fundul iadului. La acestea nu mai e nimic de adăugat: păziţi-vă, fiindcă cine îşi este vrăjmaş sieşi? Numai străduiţi-vă să pricepeţi asta cu adevărat şi ţineţi-vă strâns de învăţătura cea ştiută a lui Hristos, iar aceia n-au decât s-o ţină pe-a lor.

Sâmbătă [Fapte 12,1-1; In 8,31-42].

Zis-a Domnul: „Dacă Fiul vă va face liberi, veţi fi liberi cu adevărat.” Iată unde este libertatea! Mintea este legată cu lanţurile neştiinţei, rătăcirii, superstiţiei, nedumeririi; se zbate, însă din ele nu se poate smulge. Alipeşte-te de Domnul, iar El va lumina întunericul tău şi va rupe toate lanţurile în care se zbuciumă mintea ta. Voinţa e înlănţuită de patimi, care nu-i dau loc să lucreze; ea se zbate, ca cel legat de mâini şi de picioare, dar nu se poate slobozi. Tu însă alipeşte-te de Domnul, iar El îţi va da puterea lui Samson şi va sfărâma toate legăturile nedreptăţii ce te ţin ferecat. Inima este împresurată de griji neîncetate, care nu-i dau odihnă; tu însă alipeşte-te de Domnul, iar El te va odihni; şi vei avea pace în tine însuţi, totul va fi luminos în jurul tău, iar tu vei umbla împreună cu Domnul, fără împiedicare şi poticnire, prin bezna şi întunericul acestei vieţi, spre bucuria cea atotfericită şi deplină şi spre nesfârşirea veşniciei.

Duminica Samarinencii [Fapte 11, 19-26, 29-30; In 4, 5-42].

Cei din cetatea samarinencei, după ce Mântuitorul a petrecut la ei două zile, grăiau către dânsa: „De acum credem nu numai pentru cuvântul tău, fiindcă noi înşine am auzit şi am cunoscut că acesta este Mântuitorul lumii, Hristosul.” Aşa este cu toţi. Mai întâi sunt chemaţi la Domnul prin cuvânt din afară sau, ca la noi acum, pe calea naşterii; iar mai apoi, când gustă în fapt ce este viaţa în Domnul, deja nu se mai ţin de Domnul prin obştea creştinească, ci prin unirea lăuntrică cu El. Acest lucru trebuie să-l aibă ca lege toţi cei care se nasc în obşti creştine, să nu se mărginească, adică, a ţine de Domnul numai pe din afară, ci să se îngrijească a se uni cu El lăuntric, pentru ca mai apoi să poarte deja în sine mărturia statornică a faptului că stă întru adevăr. De ce este nevoie însă pentru asta? Este nevoie să întrupăm în noi înşine adevărul lui Hristos, iar adevărul lui Hristos este scularea celui căzut. Aşadar, dezbracă-te de omul cel vechi, care putrezeşte în ghearele poftelor amăgitoare, şi îmbracă-te în omul cel nou, zidit după Dumnezeu întru dreptate şi preacuvioşia adevărului, şi vei cunoaşte în tine însuţi că Domnul Iisus Hristos e, cu adevărat, Mântuitorul nu doar al lumii îndeobşte, ci şi al tău anume.

Luni [Fapte 12, 12-17; In 8, 42-51].

Pe seama cărei pricini credeţi că a pus Domnul faptul că iudeii nu L-au crezut? Pe seama aceleia că le spusese adevărul. „Dar pe Mine, fiindcă vă spun adevărul, nu Mă credeţi.” Minciuna le intrase, cum se spune, în trup şi în sânge, nemailăsând nici un loc în ei pentru adevăr. De ce nu cred nici cei din ziua de azi? Din aceeaşi pricină: Domnul

spune adevărul, de aceea nu-L cred. „Dar cum aşa? Doar sunt cu toţii învăţaţi şi nu vorbesc decât despre adevăr!” Vorbele lor sunt multe, dar faptele lipsesc. Urzeala sistemelor de care ei le împletesc este aidoma cu urzeala pânzei de păianjen; numai că ei nu bagă de seamă această şubrezenie. Principiul pe care se bazează sistemele lor nu are fundament, întorsăturile acestor sisteme n-au nici un fel de dovezi; dar ei sunt oricum mulţumiţi de ele. S-a format un asemenea apetit pentru ipoteze, încât s-ar părea că ei îşi alcătuiesc singuri tot conţinutul minţii lor; şi totuşi, asta trece drept „formaţie intelectuală solidă”. Ei învăluie cu o ceaţă de fantezii puţinele date concrete pe care le-au obţinut; iar acestea din urmă apar prin ceaţa cu pricina în cu totul alt chip şi totuşi, această ceaţă pare domeniul adevărului indiscutabil. Uite-aşa a devenit mintea putregăcioasă, şi uite-aşa s-a stricat gustul ei! Cum va încăpea în ea adevărul? Iată că oamenii nu-L cred pe Domnul, Care grăieşte numai adevărul.

Marţi [Fapte 12, 25; 13, 12; In 8, 51-59].

Iudeii s-au mâniat pe Domnul pentru mustrare şi au luat pietre „ca să arunce asupra Lui”. Dar Domnul, „trecând prin mijlocul lor, S-a dus”. Domnului nu I-au făcut nimic, dar pe ei înşişi s-au pierdut, fiindcă urmarea necredinţei lor a fost înfricoşata osândă a Domnului: „Iată, se lasă casa voastră pustie”, şi încă: „Să mergem de aici”. Şi s-a mutat Domnul în alt loc, alegându-Şi alte popoare ca sălaş, în locul lui Israel cel iubit. Iată că şi acum, oameni de nimic, în amăgirea de sine a minţii lor trufaşe, care nu încape adevărul lui Hristos, iau pietre împotriva Domnului şi aruncă în El. Pe El nu-L vatămă, fiindcă El este, oricum, Domnul, iar adevărul Lui e adevăr nestrămutat, dar aceia se pierd. Domnul trece pe lângă ei, lăsându-i în voia cugetării deşarte care-i

şi răsuceşte, cum răsuceşte viforul slabele firişoare de praf. Dar atunci când un popor întreg se lasă atras de filosofii mincinoase, el e lăsat, asemenea iudeilor, în voia soartei sale. înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi Domnului!

Miercuri [Fapte 13,13-24; In 6,5-14].

Ucenicii au zis către Domnul să dea drumul mulţimilor ca să se ducă prin sate, să-şi cumpere de mâncare. Domnul însă le-a spus: „N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce” (Mt. 14, 16). Aceasta s-a întâmplat înainte de minunea săturării celor cinci mii de oameni, afară de femei şi de copii, cu cinci pâini şi doi peşti. Această întâmplare, cu o deosebită însemnătate în viaţa Domnului, ne înfăţişează încă o lecţie. Mulţimea aceea închipuie omenirea ce flămânzeşte şi însetează de adevăr. Atunci când Domnul a zis către apostoli: „Daţi-le voi să mănânce”, prin asta le-a prezis felul în care aveau să slujească mai apoi neamul omenesc: hrănindu-l cu adevăr. Apostolii au săvârşit această lucrare în vremea lor; iar pentru vremurile următoare au încredinţat această slujire păstorilor Bisericii, urmaşii lor. Şi către păstorii din ziua de azi grăieşte Domnul: „Voi să hrăniţi poporul vostru!” Iar datoria de conştiinţă a păstorilor e să se ţină de îndatorirea lor: să hrănească poporul cu adevăr. în biserică trebuie să se audă limpede propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Ce fel de păstori sunt păstorii care tac? Şi mulţi dintre ei tac, tac înaintea lumii. Dar nu se poate spune că asta se întâmplă fiindcă ei n-au credinţă în inimă: de vină este lipsa de pătrundere, obiceiul prost. Oricum, asta nu îi îndreptăţeşte.

Joi [Fapte 14, 20-27; In 9, 39 - 10, 9].

„Şi a zis Iisus: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă,

iar cei ce văd să fie orbi.” „Cei ce nu văd” sunt poporul simplu, care credea, întru simplitatea inimii lui, în Domnul; iar „cei ce văd” sunt cărturarii şi înţelepţii de atunci, care din pricina trufiei minţii lor nu credeau şi nici pe popor nu-l lăsau să creadă. „Inteligenţii” noştri se socot clarvăzători; şi fiindcă se socot astfel, se înstrăinează de credinţa în Domnul, de care se ţin strâns cei simpli cu inima şi mintea. Şi după adevărul Domnului, orbi sunt ei, iar poporul vede. Sunt întocmai ca acele păsări care văd noaptea, iar ziua nu. Adevărul lui Hristos e întunecat pentru ei, iar minciuna, care este potrivnică acestui adevăr, lor li se pare limpede, fiindcă este stihia lor. Oricât ar sări în ochi acest fapt, ei tot sunt gata să întrebe: „Oare şi noi suntem orbi?” Nu-i nimic de ascuns: orbi sunt. Şi întrucât sunt orbi din vina lor, păcatul orbirii şi nevederii luminii rămâne asupra lor. Puteţi vedea, însă nu vreţi, iubind minciuna amăgitoare.

Vineri [Fapte 15, 5-34; In 10,17-28].

„Voi nu credeţi, fiindcă nu sunteţi dintre oile Mele”, grăieşte Domnul către iudeii ce nu crezuseră în Dânsul. „Oile Mele ascultă de glasul Meu, şi le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine.” Necredincioşii nu sunt din turma lui Hristos. Pe atunci, necredincioşi erau cei care nu intraseră în turmă; acum, printre noi necredincioşi sunt toţi cei care au căzut de la credinţă ori s-au îndepărtat de turma lui Hristos. Domnul este Păstorul: toate oile Sale vin după El, urmând sfintei Sale învăţături şi plinind sfintele Lui porunci. Păcătoşii sunt oile slabe şi bolnave, dar sunt, oricum, printre oile din turmă; dar cei ce şi-au pierdut credinţa sunt cei care au rămas de tot în urmă şi au fost lepădaţi spre mâncare fiarelor. Aceştia sunt adevăraţii „înapoiaţi”. Ei nu fac parte din turma lui Hristos şi glasul Lui nu îl ascultă; şi El nu îi cunoaşte nu îi

cunoaşte fiindcă ei nu dau de ştire despre sine în nici un fel, aşa cum a făcut femeia cu scurgere de sânge. Şi la Judecată li se va spune: „Nu vă cunosc pe voi, plecaţi!”

Sâmbătă [Fapte 15, 35-41; In 10, 27-38].

„Dacă nu credeţi în Mine, credeţi în lucrările Mele”, zice Domnul. Lucrările Domnului erau ştiute tuturor, iar Domnul putea să vorbească despre ele. E vorba de tămăduirea feluritelor boli, izgonirea demonilor, puterea asupra stihiilor, cunoaşterea gândurilor inimii, prezicerea viitorului, puterea cuvântului şi stăpânirea asupra sufletelor. Toate acestea arătau limpede că Iisus Hristos e de la Dumnezeu şi cuvântul Lui este adevărul. Pentru noi, la aceste lucrări s-au mai adăugat: moartea cea minunată, învierea, înălţarea, Pogorârea Sfântului Duh, întemeierea Bisericii, minunatele daruri duhovniceşti primite de cei ce au crezut, biruinţa asupra păgânismului şi puterile harice care până acum nu încetează să lucreze în Biserica lui Dumnezeu. Toate acestea sunt lucrările Domnului. Oricărui necredincios i se poate spune: „Dacă nu crezi cuvântului, crede acestor lucrări, care mărturisesc cu glas mare despre dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos; şi crezând, primeşte întregul Lui adevăr.” Dar ce I-au răspuns atunci iudeii Domnului? „Căutau iarăşi să-L prindă.” Ce fac necredincioşii de acum? Şed împletind minciună peste minciună, ca să „prindă” nu pe Domnul căci asta e peste puterile lor -, ci pe cei ce sunt simpli în credinţă şi nu pot să descurce împletirile lor viclene.

Duminica Orbului [Fapte 16, 16-34; In 9, 1-38].

Se confruntă simplitatea credinţei cu necredinţa vicleană. Credinţa, venind la orbul ce îşi recăpătase vederea, i-a luminat şi ochii minţii, iar el vede limpede adevărul. Priviţi cât de logic este la el totul. îl întreabă: „Tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii?” „Proroc este”, a răspuns el, adică trimis al lui Dumnezeu, îmbrăcat cu puterea facerii de minuni. Corectitudinea concluziei este de netăgăduit! Dar cărturarii „culţi” nu vor să vadă acest lucru şi caută să evite consecinţele lui; dar întrucât nu reuşesc, se întorc către simplitatea necărturărească îndemnând-o astfel: „Dă slavă lui Dumnezeu; noi ştim că Omul Acesta este păcătos.” Simplitatea credinţei nu poate să facă legătura între păcătoşenie şi săvârşirea de minuni, spunând asta pe faţă: „Dacă este păcătos, nu ştiu; un lucru ştiu: că eram orb, iar acum văd.” Ce se mai poate spune împotriva unui asemenea raţionament? Dar logica necredincioşilor e încăpăţânată şi, în pofida evidenţei, nu se ruşinează să susţină că nu ştie de unde este Cel ce a deschis ochii orbului. „Tocmai în aceasta stă minunea”, le spune logica sănătoasă a credinţei, „că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii; şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.” S-ar părea că oricine ar fi trebuit să se plece în faţa puterii acestei concluzii: însă cărturăria învăţaţilor nu poate suferi logica sănătoasă a credinţei, aşa că a dat-o afară... Mergi acum de dovedeşte adevărul oamenilor a căror minte s-a stricat din pricina încăpăţânării în

necredinţă. Necredincioşii din toate timpurile sunt oameni din acelaşi aluat.

Luni [Fapte 17, 1-15; In 11, 47-57].

„Ce vom face, pentru că Omul Acesta săvârşeşte multe minuni?” A şi găsit vină în Mântuitorul cărturăria iudeilor. Şi în zilele noastre, cărturăria găseşte că suprafirescul nu are loc în Evanghelia lui Hristos: „Toate sunt bune, dar vedeţi că asta nu merge.” Şi amândouă cărturăriile şi-au dat mâna în hotărârea lor. Cea a iudeilor a hotărât: „Mai bine să moară un singur om”, decât să piară toţi; iar cealaltă a legiuit: „Să îndepărtăm suprafirescul, ca să păstrăm toate celelalte adevăruri evanghelice.” Şi ce-a ieşit? Cei dintâi au dus poporul la pierzare, iar ceilalţi au pierdut pe rând toate adevărurile creştineşti şi au rămas acum cu mai nimic. Domnul este Piatra unghiulară a edificiului mântuirii; aşijderea şi credinţa în suprafiresc este piatra unghiulară a întregului edificiu al adevărului de Dumnezeu insuflat. Mântuitorul însuşi în Ipostasul Său este Cununa suprafirescului, iar în Biserică este Izvorul lui nesecat. Cel care se atinge de acest punct se atinge de pupila ochiului lui Dumnezeu.

Marţi [Fapte 17,19-28; In 19-36].

„Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, multă roadă aduce.” Aşadar, mori, dacă vrei să fii roditor; mori cu adevărat, aşa încât să ai în inima ta simţământul că ai murit. Ca mortul, care este nepăsător faţă de tot ce-l înconjoară, să fii şi tu: te laudă taci, te ocărăsc taci, capeţi câştig taci; eşti sătul taci, eşti flămând taci. Aşa să fii faţă de toate cele din afară, iar lăuntric să fii acolo unde ajunge orice mort, înaintea feţei Atotdreptului Dumnezeu, gata să asculţi hotărârea

cea din urmă a judecăţii. „Dar care este roada, veţi spune, de vreme ce totul se va stinge?” Nu, nu se va stinge, ci va apărea o energie, şi încă ce energie! „O clipă doar amai rămas, îţi vei spune, acum vine sentinţa: să mă grăbesc să mai lucrez ceva!” şi o să te grăbeşti. Şi tot aşa în fiecare clipă.

Miercuri [Fapte 18, 22-28; In 12, 36-47].

„Doamne, cine a crezut celor ce noi am auzit?” (Is. 53, 1); aşa se tânguie, mirându-se, Prorocul Isaia. Se cade să strigăm şi noi: „Cine va crede acum din inimă în cuvântul Tău, Doamne?” Aproape toţi s-au clătinat. Limba multora încă nu grăieşte împotriva credinţei; însă puţine inimi nu s-au abătut pe cărări străine. Care este pricina? Necredinţa a început să fie în interesul lor, fiind din ce în ce mai trebuincioasă pentru ascunderea intereselor străine de credinţă ale inimii. Aici este rădăcina răului. Nu raţiunea este potrivnică credinţei, ci inima destrăbălată. Raţiunea nu e vinovată decât pentru aceea că se supune inimii şi acceptă să cugete nu după principiile adevărului, ci după dorinţele inimii. Astfel stând lucrurile, cele mai puternice dovezi în sprijinul adevărului i se par lipsite de însemnătate, iar orice aparenţă, cât de neînsemnată, care e împotriva lui, i se pare cât un munte; şi îndeobşte, în cele ce ţin de minte se strecoară sminteala, care o orbeşte. Mintea nu vede şi nu poate să vadă, oricât ai sta s-o lămureşti.

Joi Înălţarea [Fapte 1, 1-12; Lc. 24, 36-53].

Sfântul Pavel arată în următoarele cuvinte puterea înălţării Domnului: „S-a suit la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor” (Efes. 4, 8). Împăcând dreptatea lui Dumnezeu, Domnul a deschis pentru noi toate vistieriile bunătăţii dumnezeieşti. Aceasta este

robimea sau prada dobândită în urma biruinţei. începătura împărţirii acestor daruri oamenilor este Pogorârea Sfântului Duh, Care S-a pogorât o singură dată, rămâne în Biserică şi dă fiecăruia cele de trebuinţă, luând totul din aceeaşi robime o singură dată robită. Oricine ai fi, vino şi ia: dar pregăteşte-ţi vistierie pentru comori inima curată, mâini cu care să iei, credinţa neîndoită şi te apropie cu căutare plină de nădejde şi pururea rugătoare.

Vineri [Fapte 19, 1-8; In 14, 1-11].

„De M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut.” înseamnă că deiştii nu îl cunosc pe Dumnezeu, chiar dacă numele lor aminteşte de El (Deus dumnezeu; de aici vine cuvântul „deist”) şi ei fac cugetări sofisticate despre dumnezeire. Dumnezeul Cel Adevărat nu poate fi fără Fiul şi nici fără Duhul Sfânt. Cel ce crede în Dumnezeu, dar nu-L mărturiseşte Părinte al Fiului, nu crede în Dumnezeul Cel Adevărat, ci într-o născocire a lui. Adevăratul Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său, le-a dat oamenilor „putere de a se face fii ai lui Dumnezeu”, iar pe copiii Săi îi iubeşte şi orice rugăciune a lor o ascultă, de dragul Fiului. Drept aceea, cine are pe Fiul, are şi pe Tatăl; cine nu are pe Fiul, nu are nici pe Tatăl. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Fiul şi nimeni nu primeşte ceva de la Tatăl decât prin Fiul. Afară de Fiul nu este cale către Adevăratul Dumnezeu; iar cel care visează o astfel de cale, rătăceşte.

Sâmbătă [Fapte 20, 7-12; In 14, 10-21].

„Şi dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face.” O, ce făgăduinţă mângâietoare! Dar ce puţini se folosesc de ea... Arareori o păstrează cineva în minte. Sunt unii care defel nu o înţeleg şi n-o

primesc. De ce asta? Fiindcă nu-L iubesc pe Domnul şi nu plinesc poruncile Lui. Această necredinţă a inimii faţă de Domnul le taie orice îndrăznire de a se întoarcecătre Dumnezeu cu vreo cerere, întocmai cum sluga netrebnică nu cutează să vină la stăpân cu vreo rugăminte, ştiind că n-a fost vrednică de nici o milă. Rugăciunile rânduite le citesc, iar în ele sunt cereri foarte mari; pe de altă parte, aceste rugăciuni sunt doar citite, iar simpla citire, precum se ştie, este departe de a fi rugăciune şi cerere. Nu poţi sta înaintea Domnului cu rugăciune adevărată şi a înălţa cerere către Dânsul fără a-ţi îndrepta conştiinţa faţă de El.

Duminica Sfinţilor Părinţi [Fapte 20, 16-18, 28-36; In 17, 1-13].

Arie tăgăduia dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu şi deofiinţimea Lui cu Dumnezeu-Tatăl. împotriva lui s-a ridicat întreaga Biserică; toţi credincioşii, din toate colţurile lumii, au mărturisit într-un glas că Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut, Dumnezeu din Dumnezeu, Născut, nu făcut, deofiinţă cu Tatăl. Cineva s-ar putea gândi că această unire de cuget va fi fost roada unei însufleţiri întâmplătoare, dar această credinţă a trecut mai apoi prin încercări cumplite, atunci când de partea arienilor au trecut puterea şi mărimile. Nici focul, nici sabia, nici prigoanele nu au putut s-o nimicească, şi ea a fost mărturisită pretutindeni de către toţi, îndată ce a luat sfârşit strâmtorarea din partea puterii lumeşti. Asta înseamnă că ea alcătuieşte inima Bisericii şi esenţa mărturisirii ei. Slavă Domnului, Care păstrează în noi această credinţă! Fiindcă atâta vreme cât ea

100

dăinuie, încă suntem creştini, cu toate că trăim rău; dacă ea ar pieri, aceasta ar însemna sfârşitul creştinismului.

Luni [Fapte 11,8-14, In 14,27- 15,7].

Domnul Iisus Hristos este viţa; creştinii sunt lăstarii şi mlădiţele. Suntem legaţi de Dânsul prin credinţă şi aducem roadă prin viaţa trăită după îndreptarul credinţei. Părintele Ceresc e Grădinarul ce îngrijeşte de această viţă. El taie mlădiţa care nu aduce rod (adică cel care crede, însă nu trăieşte după cum o cere credinţa sa) şi o curăţă pe cea care aduce rod (adică pe cel care nu numai crede, ci se şi străduieşte să vieţuiască după îndreptarul credinţei, Dumnezeu îl ajută să se îmbogăţească în fapte bune, care sunt roadele credinţei). Fiecare să-şi orânduiască viaţa ţinând seama de această lege a lucrării dumnezeieşti în noi, amintindu-şi bine că fără Domnul nimic nu putem face. La El să alergăm pentru orice nevoie; iar numele Lui cel preasfânt şi preadulce să se depene necontenit în mintea, inima şi pe limba ta.

Marţi [Fapte 21, 26-32; In 16, 2-13].

„Iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi pe voi la tot adevărul.” Pentru ce, dar, în manualele de logică nu se aminteşte de această sursă a cunoaşterii? Nu este de mirare că în cele păgâne nu există acest punct, dar ce îndreptăţire au cele creştineşti? Nu cumva creştinul, atunci când începe să gândească, trebuie să înceteze a fi creştin şi să uite de toate făgăduinţele vrednice de crezare şi neîndoielnice care i s-au dat? Despre cum să observi şi cum să asculţi se vorbeşte mult; despre cum să faci generalizări şi concluzii pornind de la cele văzute şi auzite, de asemenea se învaţă din destul; dar când e vorba de pătruns înţelesul tuturor acestora, copilul logicii rămâne în voia presupunerilor sale.

101

De ce nu i se spune: „Ai vestirile Duhului adevărului, lor să le urmezi; acestea hotărăsc în chip de netăgăduit înţelesul a tot ce este, fiindcă vin de la Dumnezeu, în care este izvorul firii înseşi.” Oare nu fiindcă oamenilor nu li se spune asta s-a răspândit până-ntr-atât duhul speculaţiei, încât în ziua de azi toate cărţile (despre lumea lui Dumnezeu) sunt pline de speculaţii? Şi măcar dacă acestea ar fi cât de cât serioase; însă de la prima vedere se cunoaşte că sunt rodul unor închipuiri copilăreşti.

Miercuri [Fapte 23, 1-11; In 16, 15-23].

Înainte de Patimi, Domnul grăieşte către ucenicii Săi: „Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea.” Patimile şi moartea Domnului i-au izbit până într-atât pe Sfinţii Apostoli, că ochii minţii lor s-au întunecat, şi ei au început să nu-L mai vadă pe Domnul ca atare; lumina lor s-a ascuns, şi ei stăteau într-un întuneric amar şi chinuitor. Acest tâlc l-a dat cuvintelor Sale Domnul însuşi: „Voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; voi vă veţi tângui, dar tânguirea voastră se va preface în bucurie.” Se spune că orice suflet aflat pe drumul spre desăvârşire trece printr-o întunecare asemănătoare. Bezna îl învăluie din toate părţile şi nu ştie încotro să se îndrepte; dar vine Domnul, şi tânguirea sa se preface în bucurie. Pare-se că acest lucru este neapărat trebuincios, aşa cum femeia trebuie neapărat să se chinuie mai înainte de a aduce om pe lume. Oare nu se poate trage de aici învăţătura că în cel care n-a trecut prin asta încă nu s-a născut adevăratul creştin?

Joi [Fapte 25, 13-19; In 16, 22-33].

„Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da”, a

102

grăit Domnul, ba încă a şi întărit: „Adevărat, adevărat zic vouă”. Ce ruşine pentru noi că nu ştim să ne folosim de această nemincinoasă făgăduinţă! Şi bine-ar fi să fie numai asupra noastră ruşinea; dar se aruncă o umbră asupra făgăduinţei înseşi, ca şi cum ea ar fi prea mare şi de neîmplinit. Nu, toată vina o purtăm noi şi în primul rând pentru faptul că nu ne ştim robi credincioşi ai lui Hristos, şi conştiinţa nu ne îngăduie să aşteptăm vreo milostenie de la Dumnezeu. Pe deasupra, dacă se şi apropie câteodată cineva ca să ceară ceva de la Dumnezeu, o face cu sufletul îndoit: pomeneşte acel lucru în treacăt, o dată, de două ori în rugăciunea sa, şi se lasă, iar apoi mai şi spune: „Dumnezeu nu aude.” Nu, atunci când ceri ceva anume trebuie să fii stăruitor şi neobosit la rugăciune, asemenea văduvei care până şi pe judecătorul cel lipsit de inimă, bătându-l la cap, l-a înduplecat să-i împlinească cererea. Adevăraţii rugători, cerând ceva la rugăciune, adaugă postul, privegherile, lipsurile de toate felurile; şi apoi cer nu o zi, nici două, ci luni şi ani; drept aceea şi primesc. Acestora să le fiţi următori, de vreţi să aveţi spor la rugăciune.

Vineri [Fapte 27, 1-44; In 17, 18-26].

„După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una... Eu întru ei, şi Tu întru Mine.” Iată ce lanţ de aur ne leagă cu dumnezeirea! Am căzut noi s-a sculat Mijlocitorul Care este una cu Dumnezeu-Tatăl, şi a devenit una cu noi. Făcându-ne una cu El, ne unim cu El şi, prin El, cu Dumnezeu-Tatăl. Slavă nemărginitei Tale milostiviri faţă de noi, Dumnezeule în trei Ipostasuri, Care bine ai voit să rânduieşti pentru noi o cale atât de luminoasă spre îndumnezeire! La mare înălţime ne ridică Domnul; aşadar, nu lepăda această binefacere, mărturiseşte

103

mila Lui şi laudă-I bunătatea cea negrăită! Lepădând această înălţime, socoţi că te smereşti, însă de fapt dovedeşti o grosolană nerecunoştinţă şi nepăsare faţă de înaltul domn. Să ştii că nu este cale de mijloc: sau totul, sau nimic. Nu vrei această înălţime: vei rămâne într-o amară josnicie, vremelnică, precum şi veşnică.

Sâmbătă [Fapte 28, 1-31; In 21, 15-25].

Nimeni să nu se lenevească a-şi pomeni părinţii; însă trebuie pomeniţi şi toţi creştinii ortodocşi, şi nu doar în această zi, ci la orice vreme şi la oricare rugăciune. Şi noi vom ajunge unde sunt ei acum, şi noi vom avea nevoie să fim pomeniţi în rugăciunile altora, aşa cum cel sărman are nevoie de o bucată de pâine şi o cană de apă. Adu-ţi aminte că rugăciunea pentru cei adormiţi este puternică fiindcă e obştească fiindcă vine din partea întregii Biserici. Biserica respiră prin rugăciune. Dar aşa cum, potrivit rânduielii fireşti, puterea respiraţiei mamei însărcinate trece şi asupra fătului, potrivit rânduielii harice, Biserica respiră prin rugăciunea obştească a tuturor, iar puterea rugăciunii se întinde şi asupra celor adormiţi, aflaţi în sânul Bisericii, care este alcătuită din vii şi morţi, cei care luptă şi cei care triumfă. Deci nu te lenevi să pomeneşti cu osârdie, în orice rugăciune, pe toţi părinţii şi fraţii noştri plecaţi de la noi. Aceasta va fi pentru ei milostenie din partea ta...

Duminica Sfintei Cincizecimi [Fapte 2, 1-11; In 7, 37-52, 8-12].

Săvârşitu-s-a iconomia mântuirii noastre! Se arată de acum roada lucrării fiecăruia din

104

Ipostasurile Preasfintei Treimi. Ceea ce Tatăl a binevoit, ceea ce Fiul a plinit în Sine, Duhul Sfânt a venit acum să dăruiască credincioşilor; căci mântuirea noastră este „după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl. Şi prin sfinţirea de către Duhul, spre ascultare şi stropirea cu sângele lui Iisus Hristos” (I Ptr. 1,2). Drept aceea, ne şi „botezăm în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, legându-ne să păzim „tot ce v-am poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20). Cei care nu mărturisesc Sfânta Treime nu se pot împărtăşi de lucrările mântuitoare ale Ipostasurilor Ei şi, prin urmare, nu pot primi mântuirea. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimii Celei deofiinţă şi nedespărţite, Care ne-a încredinţat mărturisirea despre Sine! „Părinte Atotţiitorule, Cuvântule şi Duhule, Fire unită în trei Ipostasuri, mai presus de fiinţă şi preadumnezeiască, întru Tine ne-am botezat şi pe Tine Te binecuvântăm întru toţi vecii!”

Luni [Efes. 5, 9-19; Mt. 18, 10-20].

Mângâindu-i pe ucenicii Săi, Domnul spune că pentru ei este mai bine ca El să suie la cer, căci o dată suit le va trimite în locul Său pe Mângâietorul duhul. S-a pogorât Duhul Sfânt şi rămâne în Biserică, săvârşind lucrarea lui Hristos în fiecare credincios. Fiecare creştin este părtaş al Duhului. Acest lucru este atât de trebuincios, că cel care nu are Duhul nu este al lui Hristos. Aşadar, cercetează-te binişor: oare este în tine Duhul harului? Căci el nu rămâne la toţi, ci se mai întâmplă să şi plece. Iată semnele lucrării Duhului în om: mai întâi vine duhul pocăinţei şi îl învaţă pe creştin a se întoarce către Dumnezeu şi a-şi îndrepta viaţa; duhul pocăinţei, săvârşindu-şi lucrarea, îl încredinţează pe creştin duhului sfinţeniei şi curăţiei, căruia îi urmează, în sfârşit, duhul înfierii. Trăsătura celui dintâi e râvna iubitoare de osteneală;

105

trăsătura celui de-al doilea căldura şi dulcea ardere a inimii; trăsătura celui de-al treilea simţirea înfierii, ce face să iasă din inimă suspinarea către Dumnezeu: „Ava, Părinte! Ia aminte pe care din aceste trepte te găseşti. Dacă pe nici una, se cuvine să te îngrijeşti mai mult de sufletul tău.

Marţi [Rom. 1, 1-7, 13-17; Mt. 4, 25; 5, 13].

După botezul Domnului, când Duhul S-a pogorât asupra Lui în chip de porumbel, a fost dus de Duhul în pustie să fie ispitit. Aidoma e şi calea fiecăruia. Sfântul Isaac Sirul bagă de seamă într-un loc că de îndată ce guşti dintr-o mângâiere harică sau primeşti de la Domnul vreun dar oarecare, trebuie să te aştepţi la ispite. Ispitele acoperă lumina harului din om de propriii lui ochi, care obişnuiesc să nimicească orice virtute prin părere de sine şi trufie. Ispitele acestea vin atât din afară necazuri, umilinţe, cât şi dinlăuntru cugetările pătimaşe, pe care diavolul le slobozeşte într-adins asupra noastră, aşa cum slobozeşti nişte fiare din lanţ. Ca atare, gândiţi-vă cât de mare trebuinţă avem de a lua aminte la noi înşine şi a cerceta din fir a păr cele ce se întâmplă cu noi şi înlăuntrul nostru, pentru a vedea de ce se întâmplă aceste lucruri şi ce ne îndatorează ele să facem.

Miercuri [Rom. 1, 18-27; Mt. 5, 20-26].

„De nu va prisosi mai mult dreptatea voastră decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor.” Trăsătura cărturarilor: cunoaşterea legii fără silinţă de a trăi potrivit legii. Trăsătura fariseilor: destoinicia purtării din afară fără vreo grijă deosebită pentru îndreptarea simţirilor şi cugetelor inimii. Amândouă aceste stări duhovniceşti sunt osândite a rămâne în afara împărăţiei cerurilor. Aşadar, fiecare să primească de aici

106

lecţia de care are trebuinţă. De învăţat legea evanghelică, e bine s-o înveţi; dar cu condiţia să-ţi rânduieşti viaţa pe potriva cunoştinţelor pe care le ai. în purtare caută să fii vrednic, dar vrednice să-ţi fie şi simţirile dimpreună cu stările lăuntrice ale inimii. Ai aflat ceva? Nu te opri la simpla cunoaştere, ci mergi mai departe şi trage încheierea ce te îndatorează să faci această cunoaştere şi cu ce prilej şi pune în cugetul tău ca negreşit să faci astfel; iar purtarea ta să fie în aşa fel ca nu simţirile şi stările tale sufleteşti să se ascundă în spatele faptelor din afară, ci faptele din afară să fie stârnite de simţirile şi stările sufleteşti, oglindindu-le pe acestea cu limpezime. Rânduindu-ţi în acest chip întocmirea lăuntrică, vei fi mai presus decât fariseii şi cărturarii, iar uşile împărăţiei nu vor rămâne zăvorâte înaintea ta.

Joi [Rom. 1, 28; 2, 9; Mt. 5, 27-32].

„Oricine priveşte la o femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” Dar cum poţi, trăind în societate, să nu priveşti la femei? Vedeţi că nu cel ce priveşte pur şi simplu la o femeie săvârşeşte adulter, ci acela care priveşte cu poftă. De privit, priveşte, dar inima să ţi-o ţii în frâu. Priveşte precum copiii, care se uită la femei cu ochi curaţi, fără nici un fel de gânduri necuviincioase. Femeile trebuie iubite, fiindcă porunca ce priveşte iubirea de aproapele le cuprinde şi pe ele, dar cu iubire curată, ce are în vedere nimic altceva decât sufletul şi duhovnicescul... în creştinism, dat fiind că Dumnezeu nu face deosebire între femeie şi bărbat, această deosebire nu trebuie să fie nici în legăturile dintre creştini. „Din cale afară de greu”, vei zice. Da, fără luptă nu se poate: dar lupta presupune neplecarea duhului în faţa păcatului, iar la Milostivul Dumnezeu această nesupunere se socoate drept curăţie.

107

Vineri [Rom. 2,14-29; Mt. 5, 33-41].

„Eu, însă, vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău”; cu alte cuvinte, lasă-te jertfa samavolniciei şi răutăţii omeneşti. „Dar cum se poate trăi aşa?” Nu te nelinişti. Cel ce a dat această poruncă este Proniatorul, Purtătorul nostru de grijă. De vei dori cu deplină credinţă, din tot sufletul, să trăieşti neîmpotrivindu-te nici unui rău, Domnul însuşi îţi va rândui un chip de trai nu doar cu putinţă de îndurat, ci chiar fericit. Pe deasupra, deseori se întâmplă ca împotrivirea să-l întărâte şi mai tare pe potrivnic, făcându-l să-ţi pricinuiască noi supărări, în vreme ce dacă dai dovadă de răbdare îl dezarmezi şi-l potoleşti. Ca atare, se întâmplă ca, dacă rabzi primele bântuiri ale răutăţii, oamenilor să li se facă milă şi să te lase în pace; iar împotrivirea şi răzbunarea aţâţă răutatea, care de la un singur om se întinde şi molipseşte o întreagă familie, trecând apoi din generaţie în generaţie.

Sâmbătă [Rom. 1,7-12; Mt. 5,44-48].

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.” Nimeni pe lume nu e lipsit de dragoste: oamenii îşi iubesc părinţii şi rudele, binefăcătorii şi ocrotitorii: dar simţământul dragostei faţă de părinţi, rudenii, ocrotitori şi binefăcători este firesc şi ia naştere de la sine în inimă şi de aceea Domnul nu pune mare preţ pe ea; dar adevărata dragoste creştinească se vădeşte prin dragostea de neprieteni. Dragostea noastră faţă de ceilalţi este datoare să rabde nu numai neplăcerile uşoare şi întâmplătoare, ci chiar necazurile şi prigoana, suferinţele şi lipsurile pricinuite nouă din vrăjmăşie. Suntem datori nu doar să-i binecuvântăm pe aceşti oameni, ci chiar să le facem bine şi să ne rugăm pentru ei. Cercetează-te pe tine însuţi: ai, oare, astfel de simţăminte

108

faţă de vrăjmaşii tăi? Folosindu-te de acest îndreptar, judecă: ai, oare, dragoste creştinească, fără de care nu este mântuire?

Duminica Tuturor Sfinţilor [Evr. 11, 33-40; 12,1-2; Mt. 10, 32-35, 37-38; 19, 27-30].

Sfânta Biserică săvârşeşte pomenirea sfinţilor în toate zilele anului; dar întrucât sunt şi bineplăcuţi ai lui Dumnezeu care s-au nevoit neştiuţi de nimeni, nedescoperiţi Bisericii, aceasta, cu ţelul de a nu-i lăsa lipsiţi de cinstire, a rânduit o zi în care proslăveşte pe toţi cei ce din veac au bineplăcut lui Dumnezeu, ca să nu rămână nici unul neproslăvit de ea. Biserica a legiuit ca această proslăvire să se facă îndată după Pogorârea Sfântului Duh, fiindcă toţi sfinţii s-au sfinţit şi se sfinţesc prin harul Sfântului Duh. Harul Sfântului Duh aduce pocăinţa şi iertarea păcatelor, tot el călăuzeşte în lupta cu patimile şi poftele, încununând această nevoinţă prin curăţie şi nepătimire. în acest chip apare o făptură nouă, potrivită pentru cerul nou şi pământul nou. Aşadar, să urmăm şi noi cu râvnă sfinţilor lui Dumnezeu! Cum se poate face asta, ne învaţă Evanghelia de azi: ea cere să mărturisim fără teamă credinţa în Domnul, să îl iubim mai presus de orice, să ridicăm crucea lepădării de sine şi a lepădării din inimă de toate. Aşadar, să punem început potrivit celor arătate!

PERIOADA OCTOIHULUI

Luni [Rom. 2, 28 - 3, 18; Mt. 6, 31-34; 7, 9-11].

„Nu vă îngrijiţi.” „Dar cum să trăim? Trebuie să mâncăm, să bem, să ne îmbrăcăm.” Dar Mântuitorul nu spune: „Nu faceţi nimic”, El spune: „Nu vă îngrijiţi”, adică „nu vă lăsaţi roşi de grija aceea care macină omul ziua şi noaptea, nedându-i tihnă nici o clipă”. Acest fel de grijă este o boală a sufletului şi un păcat. Ea vădeşte faptul că omul s-a bizuit pe sine, iar nu pe Dumnezeu, că şi-a pierdut nădejdea în Pronia Dumnezeiască, vrea ca prin propriile osteneli să-şi rostuiască totul, să agonisească toate cele de trebuinţă, păstrând această agoniseală prin propriile mijloace; că s-a legat cu inima de avutul său şi crede că se poate culca pe el ca pe o temelie sigură; că iubirea de agoniseală l-a înlănţuit şi el nu se gândeşte decât să pună mâna pe cât mai mult; că mamona a luat în inima lui locul lui Dumnezeu. Tu de ostenit, osteneşte-te; însă de grija rea nu te lăsa măcinat! Aşteaptă orice reuşită de la Dumnezeu şi soarta ta în mâinile Lui încredinţeaz-o! Tot ce agoniseşti primeşte ca pe un dar din mâna Domnului, şi cu nădejde neclătinată aşteaptă de la El adaos de daruri. Să ştii că, dacă vrea Dumnezeu, e de ajuns o clipă ca să nu mai rămână nimic din avutul celui înstărit. Totul e praf şi stricăciune. Face să te macini de griji pentru aşa ceva? Aşadar, nu vă îngrijiţi!

110

Marţi [Rom. 4, 4-12; Mt. 7, 15-21].

„Feriţi-vă de prorocii mincinoşi!” De la începutul creştinismului şi până acum nu s-au pomenit vremuri pentru care să nu se potrivească această prorocie. Domnul nu a arătat care anume sunt prorocii mincinoşi de care trebuie să ne ferim, însă cum am putea să-i definim? Ei se schimbă la fel ca moda şi fiecare vreme naşte prorocii săi mincinoşi, care apar în haine de oi, făţărnicindu-şi faptele ca să pară pline de bune intenţii şi vorbele pline de un adevăr părut. Astăzi, haina lor este însăilată din progres, civilizaţie, luminare, libertate a gândirii şi a acţiunii, a convingerilor personale, care nu acceptă credinţa, şi aşa mai departe. Toate acestea sunt o mască amăgitoare. Ca atare, când vezi această haină purtată în văzul lumii, nu te grăbi să-ţi pleci urechea la vorbele „prorocilor” înveşmântaţi în ea. Ia aminte dacă sub această haină de oaie nu se ascunde vreun lup. Să ştii că Domnul e singurul care ne „propulsează” spre adevărata desăvârşire, singurul îmblânzitor al inimilor şi obiceiurilor, singurul luminător, singurul care dă libertate şi umple inima de simţirea adevărului, care naşte o convingere pe care nimic în lume nu poate s-o zdruncine. Drept aceea, îndată ce vei băga de seamă în vorbele noilor „proroci” fie şi o umbră de contrazicere a învăţăturii Domnului, să ştii că e vorba de lupi răpitori şi să te fereşti de ei.

Miercuri [Rom. 4, 13-25; Mt. 7, 21-23].

„Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra întru împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” Numai cu rugăciunea nu te vei mântui; la rugăciune trebuie să adaugi şi plinirea voii lui Dumnezeu toate îndatoririle pe care le ai, potrivit cu tagma ta, cu rânduiala de viaţă în care eşti lăsat. Şi la

111

rugăciune trebuie să cerem în primul rând ca Dumnezeu să ne învrednicească a nu ne abate cu nimic de la sfânta Lui voie; şi invers, cel ce are râvnă să plinească în toate voia lui Dumnezeu se roagă mai cu îndrăznire înaintea Domnului, iar rugăciunea acestuia ajunge mai lesne la scaunul Lui. De asemenea, acolo unde rugăciunea nu este însoţită de vieţuirea după voia lui Dumnezeu, ea nu este adevărată rugăciune, făcută din inimă şi cu trezvie, ci rugăciune făcută doar în afară, citită, în timpul căreia nevrednicia sufletească este acoperită cu ceaţa multei vorbiri, iar gândurile rătăcesc în neorânduială. Evlavia trebuie să îmbine amândouă aceste laturi ale vieţii duhovniceşti, şi roadele se vor arăta.

Joi [Rom. 5,10-16; Mt. 8,23-27].

Se îndreptau spre ţărmul celălalt al mării. Domnul dormea. S-a pornit o furtună şi toţi au fost cuprinşi de groază, iar despre faptul că Domnul era cu ei şi, ca atare, nu aveau a se teme de nimic, au uitat. Aşa se întâmplă şi în viaţă, atât în cea din afară, cât şi în cea lăuntrică. Se porneşte o furtună de strâmtorări sau de patimi, iar noi ne tulburăm până ce cădem sufleteşte, socotind că aşa e firesc; dar Domnul ne trimite lecţia: „puţin credincioşilor!” Şi pe bună dreptate! Nu poţi să nu iei seama la cele ce se petrec cu tine; dar poţi întotdeauna să-ţi păstrezi liniştea cugetului. Mai înainte de toate, vezi ce vrea de la tine Dumnezeu şi pleacă-te cu smerenie sub mâna Lui cea tare. Nu te tulbura, nu te îngrijora. Apoi, ţine trează credinţa că Domnul este cu tine şi cazi la picioarele Lui în rugăciune! Să nu ţipi însă: „Pier!”, ci strigă, încredinţându-te voii Lui: „Doamne! Dacă vrei, Tu poţi orice. Totuşi, facă-se voia Ta, nu voia mea!” Să fii încredinţat că astfel vei trece de furtuna ce se ridică.

112

Vineri [Rom. 5, 17 - 6, 2; Mt. 9, 14-17].

L-au întrebat pe Domnul de ce ucenicii Lui nu postesc. El a răspuns: pentru că încă nu a venit vremea. Apoi, le-a arătat prin pilde că, îndeobşte, asprimea nevoinţei trupeşti trebuie să fie împreunată cu înnoirea puterilor lăuntrice ale duhului. Mai înainte aţâţă în tine duhul râvnei şi abia pe urmă să iei asupră-ţi nevoinţe aspre, căci numai atunci ai puterea lăuntrică nouă, în stare să le poarte cu folos. Iar dacă neavând această râvnă te vei apuca, atras de nevoinţele adevărate ori părute ale altora, de nevoinţe aspre, ele nu-ţi vor fi de folos. Puţin ai să porţi aceste nevoinţe, apoi o să slăbeşti, o să te laşi de ele şi o să ajungi mai rău decât înainte. Nevoinţa aspră lipsită de duh lăuntric e la fel ca un petic de postav nou la o haină veche, sau ca vinul nou în burdufuri vechi. Un astfel de petec va cădea, şi gaura din haina veche se va face încă mai mare; iar vinul nou va găuri burduful vechi, el se va împrăştia, iar burduful nu va mai fi bun de nimic. Asta nu înseamnă, totuşi, că nevoinţele aspre nu sunt bune; ci vreau să spun doar că totul trebuie făcut cu rânduială. Trebuie făcut în aşa fel ca nevoia de ele să vină dinlăuntru, ca ele să aducă mulţumire inimii, nu să o strâmtoreze doar, ca o povară, din afară.

Sâmbătă Rom. 3,19-26; Mt. 7,1-8]. „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” Ce mai necaz judecăţile şi osândirile! Toţi ştiu că a judeca este un păcat şi totuşi nimic nu este mai obişnuit în discuţiile noastre decât a osândi. Unii zic: „Să mă ierte Dumnezeu că osândesc!”, dar osândirea tot o duc până la capăt. Alţii se îndreptăţesc prin aceea că un om inteligent trebuie să aibă o atitudine faţă de cele ce se întâmplă şi se străduiesc să pară că judecă imparţial; dar până şi cel mai simplu om nu poate să nu

113

simtă în vorbele lor o bucurie trufaşă şi răutăcioasă. Osânda pe care Domnul o rosteşte asupra acestui păcat rămâne, cu toate astea, aspră şi neînduplecată. Cel care osândeşte pe alţii nu are îndreptăţire. Dar ce e de făcut? Cum se poate scăpa de această pacoste? Iată care e mijlocul cel mai bun de a scăpa de păcatul osândirii: a te socoti pe tine însuţi osândit. Cel care se simte astfel nu are timp să judece pe alţii, ci singurele sale vorbe vor fi: „Doamne, miluieşte! Doamne, iartă păcatele mele!”

Duminica a doua după Cincizecime [Rom. 2, 10-16; Mt. 4, 18-23].

Domnul i-a chemat pe Petru şi pe Andrei, iar aceştia, lăsând totul, au mers după El. I-a chemat pe Iacov şi pe Ioan, şi aceştia, de asemenea, au lăsat de îndată totul şi au mers după Domnul. Dar de ce L-au urmat cu atâta grabă şi bucurie? Pentru că au văzut ceea ce este mai bun. Aceasta este o lege a sufletului nostru: că îndată ce cunoaşte şi gustă ceea ce este mai bun, se întoarce de la ceea ce este mai rău şi se leapădă de acesta. Cu apostolii s-a săvârşit ceea ce Domnul avea să zugrăvească mai apoi în pilda comorii ascunse în ţarină şi în cea despre mărgăritarul cel de mult preţ. Această comoară şi acest mărgăritar sunt credinţa în Domnul şi împărtăşirea cu El prin puterea credinţei, iar noi le căpătăm încă de la botez. Pentru ce, dar, preţuim atât de puţin această comoară, încât o dăm pe nimicuri? Pentru că nu suntem învăţaţi prin educaţie să deprindem gustul ei, iar ea devine străină inimii noastre. Inima noastră nu are cunoştinţa acestui lucru care este mai bun decât orice altceva. Ea ştie doar ce e mai rău şi mai puţin rău între cele rele şi pe această cunoştinţă îşi întemeiază vederile.

114

Aceasta este şi pricina pentru care pe alţii îi cheamă Domnul şi vin, iar noi, deşi chemaţi, fugim de El.

Luni [Rom. 7,1-13; Mat. 9,36; 10,8].

Trimiţându-i pe Sfinţii Apostoli la propovăduire, Domnul le-a poruncit să-i cheme pe toţi, grăind: „S-a apropiat împărăţia cerurilor!”, adică: „A venit împărăţia, intraţi în ea!” Dar noi ce trebuie să propovăduim? Trebuie să strigăm tuturor cât ne ţine gura: „Fii ai împărăţiei! Nu fugiţi din împărăţie în robie”, fiindcă oamenii fug. Pe unii îi robeşte libertatea minţii: „Nu vrem, zic ei, lanţurile credinţei şi povara autorităţii, fie ea şi dumnezeiască; noi înşine vom rezolva şi vom hotărî toate problemele.” Ei, şi au hotărât. Au născocit nişte poveşti mai puerile decât mitologia grecilor şi se fălesc... Pe alţii îi atrage calea cea largă a patimilor: „Nu vrem, spun aceştia, să ştim de porunci ori de cerinţe ale conştiinţei toate astea sunt abstracţiuni: noi avem nevoie de realitatea palpabilă.” Şi au mers după aceasta. Ce a ieşit de aici? „ Alăturatu-s-au dobitoacelor necuvântătoare.” Oare nu din această decădere morală a luat naştere şi teoria provenienţei omului din animale? Iată încotro se îndreaptă! Iar de Domnul fug toţi, toţi fug...

Marţi [Rom. 7,14; 8; Mt. 10,9-15].

Domnul le-a mai spus apostolilor că dacă vreo cetate nu-i va primi şi nu va asculta cuvintele lor, „mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei, în ziua Judecăţii, decât cetăţii aceleia”. Dar noi ce vom păţi pentru că nu ascultăm cuvintele dumnezeieştii descoperiri? întristarea noastră nu va cunoaşte margini. A nu crede în adevărul lui Dumnezeu după ce am primit atâtea dovezi e totuna cu a cădea în păcatul hulei împotriva Duhului Sfânt. Şi totuşi, nu

115

ne sfiim. Pe unul îl consolează spiritele: „Ce judecată? Te mai naşti o dată şi gata.” Pe altul îl dăscălesc savanţii: „Pe cine să judece? Toţi sunt atomi: se vor dezintegra şi cu asta s-a sfârşit.” Dar va veni, prieteni, ceasul morţii; se vor dezintegra visările acestea precum fumul, şi adevărul se va înfăţişa nemilos. Ce va fi atunci?... Sărmanele noastre vremuri! Vrăjmaşul a găsit, cu viclenie, mijlocul de a pierde sufletele noastre. El ştie că teama de moarte şi de judecată este cel mai puternic mijloc de a trezi sufletul la viaţa duhovnicească; de aceea, se străduieşte din răsputeri să o risipească şi reuşeşte. De se stinge această teamă, şi teama de Dumnezeu va pieri împreună cu ea; iar fără frica de Dumnezeu, conştiinţa amuţeşte. Şi s-a pustiit sufletul, s-a făcut ca un nor de secetă, mânat de vânturile oricăror învăţături şi de orice înviforare a patimilor.

Miercuri [Rom. 8, 2-13; Mt. 10, 16-22].

„Iar cine va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.” Dar avem ce răbda? în privinţa asta nimeni nu duce lipsă. Fiecare are un stadion mare în care poate să-şi antreneze răbdarea; înseamnă deci că fiecare are mântuirea la îndemână. Rabdă totul până în sfârşit şi te vei mântui. Trebuie totuşi să rabzi întru cunoştinţă; altminteri, poţi să rabzi şi să nu tragi nici un folos. Mai întâi, se cuvine să păzeşti sfânta credinţă şi să duci viaţă fără pată, după îndreptarul credinţei, iar păcatele ce s-ar întâmpla, să le cureţi numaidecât prin pocăinţă. în al doilea rând, primeşte tot ce trebuie să rabzi ca din mâna lui Dumnezeu, ţinând bine minte că fără voia lui Dumnezeu nimic nu se întâmplă. în al treilea rând, având credinţa că tot ce vine de la Domnul este trimis de El spre binele sufletelor noastre, pentru toate dă mulţumită lui Dumnezeu fără făţărnicie: dă mulţumită pentru necazuri şi dă mulţumită pentru

116

mângâieri. în al patrulea rând, să iubeşti necazurile, fiindcă sunt mijloace puternice de mântuire, şi să te sileşti a înseta de ele ca de o doctorie amară, însă vindecătoare. în al cincilea rând, să ţii minte că atunci când a venit necazul nu îl poţi lepăda ca pe o haină strâmtă: trebuie să-l înduri. Fie că-l înduri creştineşte sau nu, de îndurat tot trebuie să-l înduri; aşa că mai bine să înduri creştineşte. Cârtirea nu izbăveşte de necazuri, ci doar le îngreunează; iar smerita supunere faţă de rânduielile Dumnezeieştii Pronii, precum şi inima bună, uşurează necazurile. în al şaselea rând, gândeşte-te ce ar fi însemnat dacă Domnul ar fi vrut să Se poarte cu tine după măsura plină a dreptăţii. în al şaptelea rând, mai înainte de toate roagă-te, şi Domnul cel Milostiv îţi va da tărie a duhului, încât atunci când alţii se vor minuna de necazurile tale, ţie îţi va părea că-i o nimica toată să le înduri.

Joi [Rom. 8,22-27; Mt. 10,23-31].

„Nu este nimic acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut.” Prin urmare, oricât ne-am ascunde acum păcatele, aceasta nu ne va aduce nici un folos. Va veni sorocul şi oare departe e acest soroc? când toate vor ieşi la iveală. Ce să facem, dar? Nu trebuie să ne ascundem. Ai păcătuit? Mergi şi descoperă-ţi păcatul părintelui tău duhovnicesc. Când vei primi dezlegarea, păcatul va pieri ca şi cum n-ar fi fost. Nimic nu va mai putea fi descoperit şi arătat. Iar dacă îţi vei ascunde păcatul şi nu te vei pocăi, îl vei păstra în tine, ca să aibă ce să se descopere la vremea potrivită spre osândirea ta. Toate acestea ni le-a arătat dinainte Dumnezeu, ca să ştim cum să îmblânzim dreapta şi înfricoşata Lui Judecată ce stă asupra noastră, a păcătoşilor.

Vineri [Rom. 9, 6-19; Mt. 10, 32-36; 11, 1].

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu

117

pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri.” Oare e greu a mărturisi pe Domnul? Nicidecum. Ce greutate e în a spune, atunci când se cere, că Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu şi Dumnezeu, Care pentru noi a venit pe pământ, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om, a fost răstignit, a pătimit, a fost îngropat, a înviat a treia zi, S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, că a trimis pe Duhul Sfânt asupra Sfinţilor Apostoli, care prin puterea Lui au zidit pe pământ Sfânta Biserică, cea care, învăţând pe oameni adevărul şi sfinţindu-i prin Taine, îi conduce pe toţi credincioşii, fiii săi, pe calea cea nerătăcită care duce la împărăţia cerurilor? Toate acestea le repetăm de fiecare dată când ascultăm şi rostim Crezul. Aşadar, ia aceste adevăruri, întipăreşte-le în inima ta şi fii gata ca, netemându-te de nici o făptură omenească, să mărturiseşti că aşa, şi nu altfel, trebuie să crezi pentru a fi mântuit, pregătindu-te să suferi ceea ce va atrage asupra ta această mărturisire. îngrădeşte prin cuvântul adevărului gurile dascălilor minciunii şi hulitorilor creştinismului şi vei primi ceea ce a făgăduit Domnul. Tu îl mărturiseşti înaintea oamenilor ca Dumnezeu şi Mântuitor, iar El va mărturisi înaintea lui Dumnezeu-Tatăl că eşti un credincios următor şi mărturisitor al Lui.

Sâmbătă [Rom. 3, 28; 4, 3; Mt. 7, 24; 8, 4].

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre faptul că cel ce ascultă cuvintele Domnului şi le plineşte se aseamănă celui ce îşi clădeşte casa lui pe stâncă; iar cel ce ascultă şi nu plineşte este asemenea celui ce îşi clădeşte casa pe nisip. Să înveţe asta fiecare şi să-şi repete cât mai des; iar adevărul cuprins aici e limpede şi pe înţelesul fiecăruia.

118

Şi fiecare are la îndemână mulţime de experienţe proprii de acest fel. Gândurile, de pildă, atâta vreme cât sunt numai în minte, nu au statornicie şi se învălmăşesc, dar când le aşterni pe hârtie, devin statornice şi consistente. De asemenea, amănuntele orişicărei întreprinderi sunt nesigure şi se tot schimbă până când n-o începi; iar după ce ai purces s-o împlineşti, s-a terminat cu feluritele planuri şi închipuiri. întocmai la fel e şi cu regulile duhovniceşti: până ce nu le-ai împlinit, sunt parcă străine, exterioare şi lipsite de consistenţă; iar după ce le împlineşti, intră înlăuntrul tău, îşi fac sălaş în inimă şi pun acolo temelia caracterului. Aşadar, luaţi seama cum umblaţi!

Duminica a treia după Cincizecime [Rom. 5,1-10; Mt. 6, 22-33].

„De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat; iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat.” „Ochi” este numită aici mintea, iar trup întreaga alcătuire a sufletului. Astfel, dacă mintea e simplă, în suflet e lumină; dacă mintea este vicleană, în suflet va fi întuneric. Dar ce este mintea simplă şi ce este mintea vicleană? Mintea simplă este aceea care primeşte tot ce este scris în cuvântul lui Dumnezeu cu credinţa nestrămutată că totul este aşa cum se spune acolo: în ea nu este loc pentru nici un fel de vicleşug sau îndoială. Mintea vicleană este aceea care se apropie de cuvântul lui Dumnezeu cu viclenie, cercetând şi iscodind cu gând făţarnic. Ea nu poate să creadă de-a dreptul, ci supune cuvântul lui Dumnezeu filosofărilor sale, apropiindu-se de el nu ca un ucenic, ci ca un judecător şi critic, verificându-l; iar apoi fie că îl ia în râs, fie că spune cu superioritate: „Da, nu e rău!” Acest fel

119

de minte nu are niciodată o atitudine fermă, fiindcă ea nu crede lucru limpede în cuvântul lui Dumnezeu, iar filosofările sale sunt totdeauna lipsite de statornicie: azi aşa, mâine altfel. Ca atare, în ea nu-s decât îndoieli, nedumeriri, întrebări rămase fără răspuns; nimic nu e la locul său acolo şi e silită să umble în întuneric, pe pipăite. Mintea simplă, în schimb, vede totul limpede: pentru ea fiecare lucru are un caracter definit de cuvântul lui Dumnezeu; de aceea, totul este în ea la locul său şi ea ştie întocmai cum să se poarte în orice împrejurare umblă, care va să zică, pe drumuri netede, luminate, cu deplina încredinţare că acestea duc la ţinta cea bună.

Luni [Rom. 9, 18-33; Mt. 11, 2-15].

„împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea.” Aceasta vrea să spună că împărăţia se capătă prin osteneală, străduinţe şi nevoinţe grele; drept aceea o şi dobândeşte numai cel care duce viaţă ostenicioasă, de nevoitor. Acest fel de viaţă înseamnă lepădarea oricărei plăceri în drum spre împărăţie. Plăcerile de tot felul îndepărtează de împărăţie; iar în ziua de azi nu ne îngrijim decât de plăceri rareori sufleteşti, ci îndeobşte trupeşti: să mâncăm, să bem, să ne veselim, să petrecem şi să huzurim întru toate. împărăţiei i-au zis: „Te rog, iartă-mă!”, cu toate că în împărăţie este ospăţ şi încă aşa un ospăţ, cum nici un om nu s-ar pricepe să pregătească, dar noi avem alte gusturi. Ceea ce este socotit acolo dulce, nouă ne pare amar; ceea ce e plăcut acolo, nouă ne pare nesuferit; ceea ce acolo veseleşte, pe noi ne întristează, am luat-o pe cu totul alte căi: şi împărăţia, împreună cu cei ce se silesc şi pun mâna pe ea, se depărtează de noi. Noi suntem chiar bucuroşi, chiar am fi gata să îi gonim ca să plece mai repede, ba chiar se vorbeşte despre

120

asta; dar cel viclean, nu ştiu cum, nu izbuteşte să-şi împlinească acest plan.

Marţi [Rom. 10, 11; 11, 2; Mt. 11, 16-20].

Domnul spune că noi, cei ce nu ascultăm de Evanghelie, ne asemănăm celor cărora dacă li se cântă cântece vesele nu dănţuiesc, iar dacă li se cântă de jale nu plâng: oameni cu care n-o scoţi la capăt. Ni se făgăduieşte împărăţia cerurilor cea prealuminată şi preaveselitoare: nici nu ne clintim, de parcă nu despre noi e vorba. Suntem ameninţaţi cu Judecata cea nemitarnică şi cu muncile cele veşnice nu ne tulburăm, parcă nici n-auzim. îndobitociţi, am pierdut orice instinct al adevăratei autoconservări. Suntem mânaţi de-a dreptul spre pierzare, fără să ne îngrijim deloc de soarta noastră. Ne-am pus mâinile în sân, ne-am lăsat pradă nepăsării: „Ce-o fi, o fi!” Iată care e starea noastră! Oare nu de aceea sunt aşa dese sinuciderile? Şi acesta este rodul învăţăturilor moderne, al viziunilor moderne asupra omului şi a însemnătăţii lui! Iată care vă e progresul! Iată care vă e şi luminarea! Mai bine să fii lipsit de orice învăţătură, dar să-ţi mântuieşti sufletul cu frică de Dumnezeu, decât ca, după ce ai căpătat titlul de „luminat”, să pieri pentru vecie, neaducându-ţi aminte măcar o dată în viaţă de ceea ce o să fie după moarte. Din cuvântul lui Dumnezeu, care arată limpede cine ajunge în împărăţia cerurilor şi cine ajunge în iad, nici o iotă nu va trece: totul va fi precum este scris. Aşadar, oricine ai fi, pune aceasta în inima ta ca pe un lucru care te priveşte de-a dreptul şi îngrijeşte-te de suflet cât poţi şi cât mai este vreme!

Miercuri [Rom. 11, 2-12; Mt. 11, 20-26].

Domnul a arătat multe minuni în Capernaum, în Betsaida şi în Horazin; cu

121

toate astea, numărul celor ce au crezut n-a fost pe potriva puterii acestor minuni. Drept aceea, El a şi osândit cu asprime aceste cetăţi, hotărând că în Ziua Judecăţii va fi mai uşor Tirului şi Sidonului, Sodomei şi Gomorei, decât acelor cetăţi. Acelaşi lucru putem să-l cugetăm şi cu privire la noi înşine. Câte minuni nu a săvârşit Domnul asupra Rusiei, izbăvind-o de vrăjmaşi nespus de puternici şi supunându-i noroade! Câte comori nu i-a dăruit, care izvorăsc necontenit minuni sfinte moaşte şi icoane făcătoare de minuni, răspândite prin întreaga Rusie! Şi totuşi, în zilele noastre ruşii încep să se abată de la credinţă: o parte din ei cade cu totul în necredinţă, o alta cade în protestantism, o a treia îşi urzeşte pe ascuns crezul, în care crede că poate împreuna spiritismul şi aiurările geologice cu descoperirea dumnezeiască. Răul creşte; reaua credinţă şi necredinţa înalţă capul; credinţa şi Ortodoxia slăbesc. Oare nu o să ne băgăm minţile în cap?... Şi va fi, în cele din urmă, şi la noi ceea ce este la francezi, de pildă, şi la alţii... Iar dacă se va întâmpla aşa, ce credeţi că va fi cu noi în Ziua Judecăţii, după ce am primit atâta milă de la Dumnezeu? Doamne! Miluieşte şi mântuieşte Rusia de dreapta Ta pedeapsă, ce stă să cadă asupra noastră!

Joi [Rom. 11, 13-24; Mt. 11, 27-30].

„Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi!” O, dumnezeiescul, o, iubitul, o, preadulcele Tău glas! Să mergem, dar, cu toţii, în urma Domnului Care ne cheamă! Mai înainte însă trebuie să simţim că ne e greu, că avem mulţime de păcate şi că păcatele acestea sunt grele. Acest simţământ naşte nevoia de a căuta uşurare. Credinţa ne arată atunci că singura scăpare este la Domnul Mântuitorul, şi paşii noştri se vor îndrepta de

122

la sine către El. Sufletul care vrea să se izbăvească de păcate ştie ce să îi spună Domnului: „Ridică de la mine povara cea grea a păcatelor, iar eu voi lua jugul Tău cel bun.” Şi aşa se întâmplă: Domnul iartă păcatele, iar sufletul începe să umble întru poruncile Lui. Poruncile sunt jugul, iar păcatele sunt povara; însă punându-le alături, sufletul află că jugul poruncilor este uşor ca fulgul, iar povara păcatelor grea ca un munte. Aşadar, să nu ne temem a primi cu plăcere jugul cel bun al Domnului şi povara Lui cea uşoară! Numai aşa, şi nu altfel, putem afla odihnă sufletelor noastre.

Vineri [Rom. 11, 25-36; Mt. 12, 1-8].

„Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă, nu aţi fi osândit pe cei nevinovaţi.” Aşadar, pentru a ne izbăvi de păcatul osândirii, trebuie să dobândim inimă milostivă. Inima milostivă nu judecă numai încălcările părelnice ale legii, dar nici pe cele învederate tuturor. în loc să judece, ea compătimeşte, şi mai degrabă va plânge decât să mustre. Cu adevărat, păcatul osândirii e rodul unei inimi nemilostive, care se bucură de răul altuia şi află desfătare în înjosirea aproapelui, în prihănirea numelui acestuia, în terfelirea cinstei lui. Această faptă este ucidere de om şi este săvârşită în duhul celui care e ucigaş de oameni dintru început. Aici se alătură clevetirea, care e din acelaşi izvor: căci diavolul de aceea se şi numeşte diavol¹ întrucât cleveteşte şi răspândeşte pretutindeni clevetirea. Grăbeşte-te să trezeşti în tine mila îndată ce îţi vine reaua dorinţă de a judeca şi cu inimă plină de milă să cazi apoi cu rugăciune la Dumnezeu, ca El să te miluiască şi pe tine: nu doar pe cel pe care ai vrut să-l osândeşti,

¹ în limba greacă veche, cuvântul diabolos avea şi înţelesul de „calomniator“, „clevetitor“, „cel care umblă cu pâra“ n.tr.

123

ci şi pe tine însuţi, care poate că ai mai multă nevoie de milă decât el şi ispita cea rea are să piară.

Sâmbătă [Rom. 6, 11-17; Mt. 8,14-23].

Unuia dintre cei ce voiau să îi urmeze, Domnul i-a zis: „Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul”, iar altuia, care vroia să-şi îngroape mai înainte tatăl, i-a zis: „Lasă-l pe cel mort; pe el îl vor îngropa alţii, iar tu vino după Mine”. Asta înseamnă că cel care vrea să vină după Domnul trebuie să nu aştepte nici o mângâiere pe pământ, ci numai lipsuri, necazuri şi nevoi, şi că grijile vieţii, chiar cele legiuite, nu pot încăpea alături de urmarea Domnului. Trebuie să te lepezi de toate cu desăvârşire, ca să nu mai fii legat de nimic din cele pământeşti; apoi, trebuie să îmbrăţişezi pătimirile şi crucea şi astfel întrarmat să mergi după Domnul. Aceasta este voia nemijlocită a Domnului! „Dar cui a fost dată această poruncă numai apostolilor, sau tuturor creştinilor?” Să se gândească fiecare singur. A se lepăda de sine şi a-şi lua crucea nu li s-a spus tuturor? Apoi, a-L iubi pe Domnul mai mult decât pe tată şi pe mamă, pe fraţi şi pe surori, pe soţie şi pe copii nu li s-a spus tuturor? Răspunsul este limpede. „Dar cum se poate trăi astfel?” Şi apostolii I-au pus Domnului această întrebare, iar El le-a răspuns: „Ceea ce nu este cu putinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu” (Lc. 18,27).

Duminica a patra după Cincizecime [Rom. 6, 18-23; Mt. 8, 5-13].

Ce credinţă avea sutaşul! L-a uimit chiar şi pe Domnul. Ea stă în aceea că L-a mărturisit pe Domnul ca Dumnezeu al tuturor, Stăpân Atotputernic al tuturor

124

celor ce sunt; de aceea L-a şi rugat: „Zi numai un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Cred că toate sunt supuse Ţie şi ascultă de porunca Ta.” Această credinţă o cere Domnul de la toţi ceilalţi; această credinţă o cere şi de la noi. Cel ce are asemenea credinţă nu duce lipsă de nimic şi orice ar cere primeşte. Aşa a făgăduit Domnul însuşi. O, de-am avea şi noi măcar o urmă a acestei credinţe! Dar şi aceasta e un dar, iar darul acesta trebuie cerut, şi cerut cu credinţă. Să-l cerem, dar, cel puţin cu simţământul că avem nevoie de el; să-l cerem cu stăruinţă, fără să cruţăm osteneala, ajutându-l totodată să se înfiripe în noi, prin cugetări potrivite şi în primul rând prin supunerea faţă de poruncile lui Dumnezeu.

Luni [Rom. 12,4-5,15-21; Mt. 12,9-13].

„Se cade a face bine sâmbăta.” Aceasta a spus-o Domnul după ce l-a vindecat în sinagogă pe cel cu mâna uscată, fiind zi de sâmbătă, pentru a-i mustra pe fariseii care mergeau până-ntr-acolo cu păzirea poruncii privitoare la sâmbătă, încât măsurau până şi câţi paşi este îngăduit a face în această zi. Dar întrucât faptele bune nu le poţi face fără să te mişti, ei se învoiau mai degrabă să lase deoparte faptele bune, decât să se mişte mai mult decât credeau ei că e îngăduit. Mântuitorul i-a osândit nu o dată pentru aceasta, întrucât sâmbăta presupunea odihnă de grijile lumeşti, nu de faptele evlaviei şi iubirii de fraţi. în creştinism se prăznuieşte duminica în loc de sâmbătă, cu acelaşi ţel: odihna de toate lucrările lumeşti şi închinarea acestei zile numai lucrărilor lui Dumnezeu. Cugetarea creştinească sănătoasă nu a ajuns niciodată la meschinăria fariseilor cu privire la nelucrarea în ziua de duminică; însă îngăduinţa de a lucra în această zi a fost împinsă mult dincolo de hotarele cuviinţei. Pe farisei, nelucrarea

125

i-a despărţit de săvârşirea faptelor bune; iar pe creştini, făptuirea pe care singuri şi-o îngăduie. în seara din ajun de duminică teatru, apoi o altă oarecare distracţie. Dimineaţa dorm până târziu; la biserică nu mai au când ajunge. Câteva vizite, prânzul; seara, iarăşi distracţii. Aşa este jertfită întreaga vreme pântecelui şi dezmierdării celorlalte simţuri; de Dumnezeu şi de facerea de bine nu mai au oamenii când să-şi amintească.

Marţi [Rom. 14, 9-18; Mt. 12, 14-16, 22-20].

„Cine nu e cu Mine e împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine, risipeşte.” Dar cine este cu Domnul? Cel ce trăieşte şi făptuieşte în duhul Lui; cel care nu-şi îngăduie nici gânduri, nici simţăminte, nici dorinţe, nici hotărâri, nici cuvinte, nici fapte care să fie neplăcute Domnului şi potrivnice poruncilor şi hotărârilor Sale învederate. Cel ce trăieşte şi făptuieşte altfel, acela nu este cu Domnul; prin urmare, nu adună, ci risipeşte. Dar ce risipeşte? Nu doar puterile şi timpul, ci şi ceea ce adună. De pildă, nu adună bogăţie cu Domnul cel care o adună fără să facă parte altora, precum şi cel care cheltuie averea adunată parte pentru huzur, parte pentru danii izvorâte din slava deşartă, parte pentru moştenitori. Pe cealaltă lume va apărea cu mâna goală şi va fi acolo cel mai sărman dintre sărmani. Dimpotrivă, adună cu Domnul cel ce prin mâinile săracilor şi nevoiaşilor trimite cele agonisite în vistieriile cele veşnice. Când va muri un astfel de om, va găsi tot avutul dincolo, necheltuit, chiar dacă toată viaţa lui ar fi dat în stânga şi în dreapta. Acelaşi lucru se poate spune şi cu privire la adunarea de cunoştinţe. Aici, risipa devine şi mai învederată, întrucât încă de aici devine limpede că cel ce nu filosofează în Domnul adună la arătare munţi de cunoştinţe, însă acestea sunt de fapt nimicuri netrebnice, părere de adevăr,

126

nu adevăr. Unii ca aceştia nu numai că nu au cunoaşterea, ci îşi pierd şi gândirea omenească: încep să aiureze ca lunaticii. Citiţi sistemele filosofice ale materialiştilor şi o să vă daţi seama.

Miercuri [Rom. 15,7-16; Mt. 12, 38-45].

În orice om care trăieşte în păcat fără să se pocăiască locuieşte demonul ca într-o casă, diriguind toate ale lui. Atunci când, prin harul lui Dumnezeu, un astfel de păcătos ajunge la zdrobirea de inimă pentru păcate, se pocăieşte şi încetează a mai păcătui, demonul este izgonit din el. La început, el nu îl tulbură pe cel care s-a pocăit, fiindcă acesta are atunci multă râvnă, care arde pe demoni ca focul şi îi loveşte ca o săgeată. Mai apoi însă, când râvna începe să se răcească, se apropie din depărtare şi demonul cu îmbierile sale, insuflând amintirea plăcerilor dinainte şi chemând la acestea. Cel ce se pocăieşte să se ferească însă de învoirea cu gândurile, căci va ajunge degrabă la dorinţa păcatului; dacă nici ajuns aici nu-şi va veni în sine şi nu se va întoarce la starea de trezvie dinainte, căderea nu este departe. Din dorinţă se naşte aplecarea spre păcat şi hotărârea de a-l săvârşi; păcatul lăuntric este gata, cel din afară aşteaptă doar prilejul. Numai să apară acesta, şi păcatul e săvârşit. O dată cu acesta, demonul se întoarce şi începe să-l mâne pe om din păcat în păcat încă mai iute decât înainte. Acest fapt l-a zugrăvit Domnul prin pilda despre reîntoarcerea demonului în casa curăţită şi măturată.

Joi [Rom. 15, 17-29; Mt. 12, 46 - 13, 3].

„Fiindcă cel ce va plini voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate, şi soră, şi mamă.” Domnul lasă să se înţeleagă prin asta că înrudirea duhovnicească, pe care El a venit să o sădească şi să o sporească pe pământ, nu e totuna cu înrudirea trupească, deşi numele

127

legăturilor de rudenie sunt aceleaşi pentru amândouă. Şi în înrudirea duhovnicească sunt taţi şi mame, cei ce dau naştere prin cuvântul adevărului sau prin binevestire, precum grăieşte Apostolul Pavel. Şi în înrudirea duhovnicească sunt fraţi şi surori cei născuţi cu aceeaşi naştere duhovnicească şi care cresc în acelaşi duh. Legătura de rudenie e făcută aici prin lucrarea harului; dar aceasta nu e o lucrare din afară, de suprafaţă, ci e la fel de profundă şi de vitală ca şi cea trupească, numai că are loc în alt tărâm mai înalt şi mai însemnat. Tocmai de aceea are precădere asupra înrudirii trupeşti şi, atunci când nevoia o cere, o aduce pe aceasta jertfă intereselor sale duhovniceşti, fără părere de rău, cu deplina încredinţare că această jertfă este plăcută lui Dumnezeu şi cerută de către El.

Vineri [Rom. 16,1-16; Mt. 13,4-9].

Pilda despre semănător zugrăveşte feluritele atitudini ale sufletelor faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Pe primul loc stau cele care nu iau aminte la el. Ascultă, dar cele auzite nu intră în suflet, ci se aştern pe deasupra lui, ca sămânţa în drum. Cuvântul nu are loc în aceste suflete, pentru că ele au alt fel de a gândi, alte reguli, alte gusturi. De aceea, el piere degrabă din amintirea lor, este uitat ca şi cum n-ar fi fost auzit niciodată. în al doilea rând, sunt cei care ascultă cuvântul cu plăcere şi îl primesc cu grăbire, dar nu vor să poarte nici un fel de osteneli pentru a-l împlini. Ca atare, atâta vreme cât nu se cere nici o jertfă, ei se desfată de cuvântul lui Dumnezeu şi mai ales de făgăduinţele cuprinse în el; dar îndată ce apare trebuinţa de a jertfi ceva pentru a rămâne credincioşi acestui cuvânt, se leapădă şi de cuvânt, şi de făgăduinţele lui spre a-şi păstra cele de care sunt legaţi. în al treilea rând, sunt cei care primesc cuvântul şi încep să trăiască după îndreptarul

128

lui, dar apoi se lasă prea mult în voia grijilor şi întristărilor acestui veac, grijilor pământeşti, care înăbuşă toate bunele începuturi ce luaseră fiinţă sub înrâurirea cuvântului lui Dumnezeu, în al patrulea rând, sunt cei care primesc cuvântul cu credinţă deplină şi se hotărăsc să trăiască după cerinţele lui, gata de orice jertfă şi osteneală, şi nu îngăduie inimii lor să se lege de nimic din cele pământeşti. Să şadă fiecare şi să cugete în care stare se află!

Sâmbătă [Rom. 8, 14-21; Mt. 9, 9-13].

Cui i s-a deşteptat, prin lucrarea fricii de Dumnezeu şi a imboldurilor conştiinţei, simţul trebuinţelor duhovniceşti, acela capătă un simţ aparte, prin care ghiceşte tâlcul spuselor privitoare la duhovnicie, chiar dacă acestea ar fi înveşmântate în straiul parabolei. Parabola nu ascunde adevărul de asemenea oameni, ci îl descoperă şi mai limpede. Cel ce nu are o astfel de întocmire sufletească nu pricepe nimic atunci când aude o parabolă privitoare la cele duhovniceşti; şi chiar dacă i s-ar vorbi despre aceste lucruri pe şleau, el ar prinde numai cuvintele, nu şi miezul lucrurilor; acesta, venind împotriva tuturor concepţiilor sale, i s-ar părea o neghiobie de care nu ar întârzia să-şi bată joc. Tocmai aceasta este pricina pentru care Domnul vorbea poporului în pilde. Cel cu înclinare către duhovnicie va înţelege şi pilda, iar celui lipsit de această înclinare degeaba îi vorbeşti. „Pentru că văzând, nu văd, şi auzind, nu aud, nici nu înţeleg... Căci inima acestui popor s-a învârtoşat” (Mt. 13, 12-15). însă pe cei în stare să întrezărească adevărul ascuns, pilda i-a zidit după cuviinţă. „Celui ce are, i se va da şi-i va prisosi.”

129

Duminica a cincea după Cincizecime [Rom. 10,1-10; Mt. 8,28-34; 9,1].

Gadarenii au văzut străina minune săvârşită de Domnul prin izgonirea legiunii de demoni şi, totuşi, au ieşit toată cetatea şi L-au rugat pe Domnul „să plece din hotarele lor”. Nu se vede să se fi purtat faţă de El cu duşmănie, dar nici de credinţă n-au dat dovadă. I-a cuprins o frică nelămurită, care-i făcea să dorească doar atât: „Pleacă unde ştii, doar lasă-ne în pace!” Acesta este chipul oamenilor care trăiesc liniştiţi în avutul lor. în jurul lor, lucrurile s-au rânduit nu prea rău; ei s-au obişnuit cu această rânduială; nu au nici gând, nici trebuinţă s-o schimbe ori s-o înlocuiască şi se tem să facă vreun pas nou. Simţind totuşi că, dacă va veni poruncă de sus, frica de Dumnezeu şi conştiinţa îi vor sili să lepede cele vechi şi să primească cele noi, ei fug din răsputeri de astfel de prilejuri, aşa încât, luând ca îndreptăţire neştiinţa, să poată vieţui liniştiţi cu vechile lor obiceiuri. Aşa sunt cei care se tem să citească Evanghelia şi cărţile Sfinţilor Părinţi, precum şi să poarte convorbiri duhovniceşti, de frică să nu-şi zgândăre conştiinţa, care dacă se va trezi, va începe să-i silească a lepăda unele şi a primi altele.

Luni [Rom. 16, 17-24; Mt. 13, 10-23].

Pentru ce mulţi nu pricep convorbirile privitoare la lucrurile duhovniceşti? Din pricina învârtoşării inimii. Atunci când inima e umplută de împătimirile lucrurilor pământeşti, ea devine grosolană, precum este scris: „Îngrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a, lărgitu-s-a.” Astfel fiind, ea trage în jos ca o ghiulea, ferecând de pământ întregul suflet şi mintea o dată cu acesta. Atunci, învârtindu-se numai în cercul lucrurilor de jos, devine josnică şi nu se poate

130

înălţa sus, întocmai ca o orătanie ghiftuită cu nutreţ; nu vede cele de sus; toată alcătuirea ei este potrivnică acestora... Acolo este un tărâm cu totul necunoscut ei. Printre toate concepţiile şi experienţele sale, ea nu poate afla nimic care să fie pe potriva celor de dincolo, ca să le poată vedea pe acestea măcar prin oglindă, în ghicitură. Ca atare, nici el nu se apucă să facă judecăţi privitoare la aceste lucruri, nici pe alţii, care fac astfel de judecăţi, n-are chef să-i asculte, iar cărţile în care este scris despre aceste lucruri nici nu le ia în mână. Oare nu aceasta este pricina pentru care la mulţi puteţi găsi destule reviste lumeşti, iar duhovniceşti nici măcar una, nici măcar o singură carte duhovnicească, nici chiar Evanghelia?

Marţi [I Cor. 1, 1-9; Mt. 13, 24-30].

A fost semănată sămânţa cea bună, dar a venit vrăjmaşul şi a semănat neghină printre grâu. Neghinele sunt în Biserică eresurile şi schismele, iar în fiecare din noi, gândurile, simţămintele, dorinţele rele, patimile. Primeşte omul sămânţa cea bună a cuvântului lui Dumnezeu, hotărăşte să vieţuiască în sfinţenie şi începe să trăiască astfel. Când adoarme omul cu pricina când slăbeşte, adică, luarea-aminte la sine -, vine vrăjmaşul mântuirii şi strecoară în el gânduri rele care, nefiind lepădate imediat, se preschimbă în dorinţe şi înclinări, înfiripând un cerc propriu de fapte şi întreprinderi ce se amestecă cu faptele, simţămintele şi gândurile bune; şi amestecate rămân până la seceriş. Secerişul acesta este pocăinţa. Domnul trimite îngerii Săi străpungerea inimii şi frica de Dumnezeu; iar aceştia, ivindu-se ca o seceră, pârjolesc toată pleava şi o ard în cuptorul osândirii de sine cea dureroasă. Grâul curat rămâne în jitniţa inimii, bucurând şi pe om, şi pe îngeri, şi pe Preabunul Dumnezeu Cel în Treime închinat.

131

Miercuri [I Cor. 2,9; 3, 8; Mt. 13,31-36].

Împărăţia se aseamănă cu un grăunte de muştar şi cu drojdia. Micul grăunte de muştar creşte şi se face un pom mare; drojdia pătrunde întreg aluatul frământat şi îl dospeşte. Aici este închipuită, pe de o parte, Biserica, ce era alcătuită la început doar din apostoli dimpreună cu alţi câţiva oameni, iar apoi a crescut şi a devenit numeroasă, pătrunzând întreaga omenire; iar pe de alta, viaţa duhovnicească, aşa cum se înfiripă ea în om. Primul ei grăunte e hotărârea omului de a se mântui plăcând lui Dumnezeu, după îndreptarul credinţei în Domnul Mântuitorul. Această hotărâre, oricât ar fi de puternică, seamănă cu un grăunte mic. La început, ea cuprinde numai conştiinţa şi voinţa omului; pornind de aici se dezvoltă mai apoi întreaga lucrare a vieţii duhovniceşti. Ea sporeşte în mişcări şi în putere, iar cu privire la suflet, începe să pătrundă toate puterile acestuia mintea, voinţa, simţirea -, pe care le umple, „dospindu-le” în duhul său; pătrunde, de asemenea, întreaga alcătuire a firii omului şi trupul, şi sufletul, şi duhul, în care se zămisleşte.

Joi [I Cor. 3, 18-23; Mt. 13, 36-43].

„Şi îi vor arunca pe ei (adică pe cei ce săvârşesc sminteli şi nelegiuiri) în cuptorul cu foc; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor; atunci, cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor.” Aşa se va săvârşi despărţirea binelui de rău, a luminii de întuneric. Acum este vremea în care ele petrec amestecate. Aşa I-a plăcut Domnului să rânduiască, pentru ca libertatea pe care omul o are din fire să crească şi să se întărească în bine prin lupta cu răul; răului îi este îngăduit să facă război cu omul şi dinlăuntru, şi din afară. El nu hotărăşte soarta omului, ci ispiteşte. Cel ce simte ispita nu trebuie să cadă, ci să păşească la luptă. Cel care

132

biruieşte se eliberează de o ispită şi se mişcă înainte şi în sus, pentru a întâlni acolo o altă ispită şi tot aşa până la sfârşitul vieţii. O, de-am pricepe acest tâlc al răului care ne ispiteşte, ca să ne rânduim viaţa având ca temei această cunoştinţă! Luptătorii se încununează, în cele din urmă, trecând în cealaltă viaţă, unde nu sunt nici dureri, nici întristări în afara lor şi unde se vor face asemenea îngerilor lui Dumnezeu prin curăţia ce se va revărsa dinlăuntrul lor, fără amestecul vreunor mişcări sau gânduri de ispită. Astfel se pregăteşte triumful luminii şi al binelui, ce se va arăta întru toată slava sa în cea din urmă zi a lumii.

Vineri [I Cor. 4, 5-8; Mt. 13, 44-54].

Venind în Nazaret, Domnul n-a aflat acolo credinţă. Simplitatea Lui cea văzută i-a împiedicat pe nazarineni să întrevadă slava şi dumnezeirea Lui cele nevăzute. Nu la fel se întâmplă şi cu creştinul? Dogmele creştineşti sunt foarte simple la arătare; dar pentru mintea ce pătrunde înlăuntrul lor, ele alcătuiesc un sistem atotcuprinzător şi desăvârşit, pe care nu l-a zămislit şi nu poate să-l zămislească nici o minte zidită. Cugetarea trufaşă, aruncând o privire fugară asupra simplităţii evanghelice, o leapădă şi începe să-şi construiască singură un „edificiu al cunoaşterii”, imens, după părerea ei, din care se deschid, pasămite, perspective largi. în realitate, acest edificiu este clădit din cărţi de joc, iar orizontul lui e alcătuit din miraje, păreri ale imaginaţiei înfierbântate. Şi cu un astfel de om degeaba stai de vorbă. Pe oricine vrea să-i schimbe părerile, e gata, împreună cu confraţii săi, să îl arunce îndată de pe munte în prăpastie; adevărul însă trece întotdeauna nevătămat prin mijlocul lor şi merge la alte suflete, în stare să-l primească.

133

Sâmbătă [Rom. 9, 1-5; Mt. 9, 18-26].

Zis-a femeia cu scurgere de sânge: „Numai să mă ating de haina Lui (a Domnului), şi mă voi face sănătoasă!” şi a primit după credinţa ei. Noi, fiind făpturi care cunoaştem prin mijlocirea simţurilor, avem nevoie de o atingere simţită pentru a primi puterea cea mai presus de simţuri. Domnul aşa a şi rânduit. Sfânta Sa Biserică are o orânduire văzută. Feluritele sale părţi ne cuprind, iar noi venim în atingere cu ele. Puterea lui Dumnezeu care se află în Biserică se primeşte prin atingere, iar primitoarea este credinţa, care grăieşte: „Numai să mă ating, şi mă voi face sănătoasă!” Biserica e Trupul şi Veşmântul Domnului. Părţile sale cele mai învederate, de care ne atingem noi, sunt Dumnezeieştile Taine şi, mai ales, după Botez şi Mirungere, Taina Trupului şi Sângelui Domnului, în unire cu Taina Pocăinţei; dar şi atingerea cu credinţă de oricare altă parte a sa poate atrage puterea trebuincioasă de la Domnul, Care pretutindenea este şi vede pe oricine face astfel, şi grăieşte în inima lui: „îndrăzneşte, fiule!” Liber-cugetătorii, cei ce nu văd cu ochi buni rânduiala văzută a Sfintei Biserici, se lipsesc singuri, prin întocmirea lor sufletească, de putinţa atingerii de puterea cea lăuntrică, dumnezeiască, care dă viaţă tuturor. Drept aceea, ei rămân bolnavi; neîncetata curgere a gândurilor şi simţirilor deşarte îi secătuieşte, iar ei slăbesc şi mor duhovniceşte.

A şasea duminică după Cincizecime [Rom. 12, 6-14; Mt. 9, 1-8].

Domnul iartă păcatele slăbănogului. Acesta ar fi fost un prilej de bucurie; dar mintea vicleană a cărturarilor învăţaţi spune: „Omul acesta huleşte.”

134

Chiar şi după ce a urmat minunea vindecării slăbănogului, întărind acest adevăr mângâietor pentru noi, că „putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele”, poporul a dat slavă lui Dumnezeu, dar despre cărturari nu se spune nimic, pesemne fiindcă şi în faţa minunii urzeau oarecare întrebări viclene. Mintea lipsită de credinţă e o uneltitoare: naşte întruna bănuieli viclene şi urzeşte hule asupra tuturor lucrurilor privitoare la credinţă. Ba nu crede în minuni, ba cere o minune învederată; dar când aceasta i se dă, îndatorând-o să se plece credinţei, nu se ruşinează să se dea în lături, tâlcuind strâmb lucrările cele minunate ale lui Dumnezeu. La fel se poartă şi faţă de dovezile asupra adevărului dumnezeiesc, iar dovezi îi aduc atât experienţa, cât şi raţiunea, destul de puternice şi de numeroase, dar şi pe acestea le acoperă cu îndoiala. Ia la bani mărunţi tot ce înşiră ea şi ai să vezi că toate sunt numai viclenie, chiar dacă în gura ei par „deşteptăciuni”; astfel ajungi, fără să vrei, la concluzia că aşa-zisa inteligenţă şi viclenia sunt unul şi acelaşi lucru. În tărâmul credinţei, Apostolul grăieşte: „Noi avem mintea lui Hristos.” Dar a cui minte e în afara tărâmului credinţei? A celui viclean. Ca atare, viclenia a şi devenit trăsătura care îl deosebeşte.

Luni [I Cor. 5,9-6, 11; Mt. 13, 54-58].

Nazarinenii n-au crezut în cuvântul Domnului fiindcă, trăind printre ei, El nu avea în starea Sa din afară o strălucire atrăgătoare şi o măreţie pe care omul s-ar fi simţit, chiar fără voia sa, îndemnat să o cinstească. „Noi îl ştim cine este, ziceau ei, nu poate fi în El ceva mai presus de fire.” Aceasta, totuşi, nu L-a făcut pe Domnul să ia un chip măreţ, ci a rămas tot timpul nespus de simplu la înfăţişare; apostolii, mai apoi, umblau la fel, ca de altfel toţi

135

adevăraţii lor următori şi ucenici. De ce aşa? Pentru că nu se poate afla vreo strălucire a înfăţişării care să fie pe măsura luminii vieţii în Iisus Hristos; şi s-a recunoscut că mai bine e să ai o înfăţişare cât se poate de umilă, ca aceasta să nu aducă îngrădire lăuntricului. Cel ce are ochi să privească drept la acesta din urmă, neluând aminte la cea dintâi. Sfântul Apostol Pavel a spus aşa: „Avem comoara aceasta în vase de lut” (II Cor. 4, 7). De am vedea cum arătau la înfăţişare cei înaintea cărora azi ne cucernicim şi pe care îi chemăm în rugăciunile noastre, nu ne-am crede privirilor, atât erau de simpli. Dar până în ziua de azi, cel care ştie ce este viaţa în Hristos Iisus îşi leapădă înfăţişarea şi se întoarce cu totul către cele lăuntrice. Ca atare, cea dintâi se ofileşte, iar cele din urmă sporesc şi cresc. La mulţi se întâmplă, chiar, că nimeni nu bagă de seamă această strălucire lăuntrică, nici măcar cel ce o are. Rău este ochiul omului: nici nu i se arată ceea ce este cu adevărat bun, atât timp cât poate să îl vatăme.

Marţi [I Cor. 6, 20 - 7, 12; Mt. 14, 1-13].

A ajuns la urechile lui Irod vestea despre faptele Domnului, iar el s-a grăbit să tragă concluzia: „A înviat Ioan!” La câte lucruri nu s-ar fi putut gândi! Şi totuşi, el nu s-a gândit decât la Ioan. Dar ce i-a îndreptat gândurile spre Ioan? Conştiinţa. Ei nu îi poţi ascunde faptele nelegiuite, judecata ei n-o poţi călca în picioare. Irod şi-a luat singur dreptul de a tăia capul lui Ioan, iar ceilalţi nu i-au tăgăduit acest drept; conştiinţa însă şi-a spus cuvântul, iar vocea ei n-a putut fi înăbuşită cu nimic. Iată că Irod îl vede peste tot pe Ioan. Câte asemenea povestiri nu cunoaştem, în care conştiinţa îl urmăreşte pe păcătos, înfăţişându-i păcatul şi cele asupra cărora a păcătuit, aşa încât le vede aievea! Asta înseamnă că este în noi un glas pe care trebuie să-l recunoaştem ca nefiind

136

al nostru. Dar al cui? Al lui Dumnezeu. De unde a luat naştere firea noastră, de la Acela ia naştere şi glasul. Dacă acest glas e al lui Dumnezeu, trebuie să îl ascultăm, căci nu este îngăduit făpturii să se împotrivească Făcătorului. Glasul acesta spune că Dumnezeu este, că depindem de El cu desăvârşire şi, ca atare, este de neîngăduit să nu nutrim în noi o frică evlavioasă faţă de Dumnezeu; pe care având-o, datori suntem să plinim voia Lui, pe care ne-o arată şi conştiinţa. Toate acestea alcătuiesc cuvântul lui Dumnezeu, cel înscris în firea noastră; şi vedem că oameni din toate vremurile şi din toate ţările ascultă acest cuvânt şi iau aminte la el. Pretutindeni se crede în Dumnezeu, pretutindeni se ia aminte la glasul conştiinţei şi este aşteptată viaţa viitoare. Numai acum a devenit cumva la modă să nu recunoşti aceste adevăruri. Aşa fac materialiştii, care va să zică, materialiştii propovăduiesc o învăţătură potrivnică firii.¹

Miercuri [I Cor. 7, 12-24; Mt. 14, 35; 15, 11].

„Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură spurcă pe om.” Domnul a spus asta nu pentru că n-ar fi binevoit către postire sau că ar fi socotit-o netrebuincioasă pentru noi. Nu, El însuşi a postit, pe apostoli i-a învăţat să postească şi în Sfânta Sa Biserică a rânduit posturi. A spus aceasta pentru ca noi, postind, să nu ne mărginim doar la mâncarea puţină sau uscată, ci să ne îngrijim totodată ca şi sufletul să postească, neîngăduindu-i dorinţe şi aplecări pătimaşe. Şi acesta este lucrul de căpetenie, iar postul slujeşte ca mijloc puternic de a ajunge la acesta.

¹ Joc de cuvinte: cuvântul estestvennik („materialist“, în limbajul vremii) este derivat de la cuvântul estestvo - „fire (natură)“, avându-se în vedere, probabil, argumentele extrase din domeniul ştiinţelor naturale de care se serveau materialiştii n. tr.

137

Temeiul patimilor este în trup; când trupul e istovit, e ca şi cum pe sub întăriturile patimilor s-ar săpa un tunel şi meterezele lor s-ar prăbuşi. Iar fără post ar fi o minune să biruiascăcineva patimile, la fel cum ar sta cineva în foc fără să se ardă. Cel care îşi îndestulează din belşug trupul cu mâncare, somn şi tihnă, cum să fie cu luare-aminte şi cu gândul la vreun lucru duhovnicesc? Pentru unul ca acesta este tot atât de uşor a se desface de pământ, a intra în contemplarea celor nevăzute şi a tinde către acestea, precum îi este unei orătănii bătrâne să zboare.

Joi [I Cor. 7, 24-35; Mt. 15, 12-21].

„Din inimă ies gândurile rele.” Dar de unde vin ele în inimă? Rădăcina lor e în păcatul care trăieşte în noi, iar deosebirea, înmulţirea şi felul lor aparte vin la fiecare din bunul său plac. Ce-i de făcut atunci? Pentru început, taie tot ce ţine de bunul tău plac. Aceasta e ca şi cum ar rupe cineva frunzele unui copac, i-ar tăia crengile şi ar reteza trunchiul până aproape de rădăcină. Apoi, nu îngădui să iasă lăstari noi, şi rădăcina, de asemenea, se va usca; cu alte cuvinte, nu îngădui să iasă din inimă gânduri rele, iar pe cele ce ies taie-le şi alungă-le, iar păcatul care trăieşte în noi, neprimind întăriri, va slăbi şi va deveni cu totul neputincios. în asta stă miezul poruncii: „Fiţi treji, privegheaţi. Luaţi aminte la voi înşivă. încingeţi mijlocul cugetelor voastre!” Trezvia trebuie îmbinată cu dreapta socotinţă. Din inimă ies nu numai lucruri rele, ci şi bune; totuşi, nu orice lucru bun pe care ni-l insuflă inima trebuie împlinit. Ceea ce trebuie cu adevărat împlinit o hotărăşte dreapta socotinţă. Dreapta socotinţă este cuţitul grădinarului, care taie unele crengi şi altoieşte altele.

Vineri [I Cor. 7, 35- 8, 7; Mt. 15, 29-31].

Fără luare-aminte nu faci nimic în treburile lumeşti, iar în cele duhovniceşti ea

138

e pe primul loc. Ea bagă de seamă lucrurile rele, supunându-le judecăţii lăuntrice; tot ea e straja cămării lăuntrice în care se hotărăşte ce şi cum trebuie făcut, iar apoi apără şi pe împlinitorii hotărârilor. Drept aceea, nu este de mirare că viaţa duhovnicească, în toată cuprinderea sa, se cheamă „viaţă de trezvie”, iar în scrierile Sfinţilor Părinţi vedem că cel mai mult se vorbeşte despre „trezvie” sau „luare-aminte”: e vorba despre acelaşi lucru. Ca atare, ce preţios lucru este a deprinde trezvia! Primele osteneli ale celor ce încep să poarte grijă de suflet spre asta, de obicei, se şi îndreaptă: şi lucrarea lor începe să aducă a lucrare duhovnicească numai atunci când luarea-aminte începe să se adune în sine, fiindcă de obicei ea este îndreptată cu totul spre cele din afară, nu spre înlăuntru. Din acea clipă ia naştere viaţa lăuntrică, ce se pârguieşte şi se întăreşte o dată cu luarea-aminte. Dar ce înseamnă luarea-aminte? înseamnă a sta cu mintea în inimă înaintea Domnului şi înaintea feţei Lui a cerceta şi a întreprinde toate cu înţelegere. Evident, lucru complicat. Luarea-aminte se pârguieşte o dată cu rugăciunea; şi pe cât este întărită de aceasta, pe atât o întăreşte la rându-i.

Sâmbătă [Rom. 12, 1-3; Mt. 10, 37; 11, 1].

„Cine primeşte proroc în nume de proroc plată de proroc va lua, şi cine primeşte pe un drept în nume de drept răsplata dreptului va lua.” Aceasta dezleagă toate nedumeririle legate de milostenie. Bunăvoinţa faţă de sărmani e totdeauna, dacă nu stinsă, dar oricum micşorată, de întrebările: „Cine este cel care cere şi unde se duc banii dăruiţi?” Domnul răspunde: „Răsplata ta va fi după gândul cu care îl primeşti şi îl ajuţi pe cel care cere.” Nu te uita la cel care cere, ci la gândul cu care dai. Cum vor fi aceste gânduri, aşa va fi şi preţul faptei tale; iar ce gânduri se cuvine să ai cu privire

139

la cel sărman, ni se arată prin alt cuvânt: „Cine miluieşte pe cel sărman împrumută pe Dumnezeu”, sau: „Ce aţi făcut unuia dintre aceştia, Mie Mi-aţi făcut.” Aşadar, primeşte pe orice om aflat în nevoie cum ai primi pe Domnul şi fă pentru el ceea ce poţi, cu gândul că faci pentru Dumnezeu, şi vei primi nu doar răsplată de proroc şi de drept, ci răsplată domnească.

A şaptea duminică după Cincizecime [Rom. 15, 1-7; Mt. 9, 27-35; In. 17, 1-13].

„După credinţa voastră fie vouă!”, le-a spus Domnul celor doi orbi, şi îndată s-au deschis ochii lor. După măsura credinţei omului este şi cercetarea lui de către puterea lui Dumnezeu. Prin credinţă se primeşte, trece şi în ea se sălăşluieşte harul. Aşa cum plămânii unuia sunt mai mari, iar ai altuia sunt mai mici, şi primii primesc mai mult aer decât cei din urmă, tot aşa şi credinţa unuia e mai mare, iar a altuia e mai mică, şi prima primeşte mai multe daruri de la Domnul, iar cealaltă mai puţine. Dumnezeu este pretutindeni, cuprinde şi ţine toate şi Se sălăşluieşte cu plăcere în sufletele omeneşti; dar intră în ele nu cu sila, deşi este Atotputernic, ci chemându-le, căci nu voieşte să strice stăpânirea pe care i-a dat-o omului asupra voinţei sale. Pe cel ce se deschide prin credinţă îl umple Dumnezeu cu daruri peste măsură; în cel care se zăvorăşte prin necredinţă nu intră chiar de ar fi aproape. Doamne! Adaugă-ne credinţă, fiindcă şi credinţa tot darul Tău este. Fiecare din noi însă se cade să mărturisească: „Iar eu sărac sunt şi sărman” (Ps. 69, 6).

Luni [I Cor. 9, 13-18; Mt. 16, 1-6].

Fariseii şi saducheii I-au cerut Domnului să le arate semn; dar nu vedeau că au un semn

140

înaintea ochilor. Domnul însuşi era semnul; învăţătura Sa şi faptele Sale arătau cine este El; de altă mărturie nu mai era nevoie. „Lucrările pe care le fac Eu..., acestea mărturisesc despre Mine” (In 10, 25), le-a spus El iudeilor. „Faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, i-a mustrat Domnul, dar semnele vremilor nu puteţi.” De ce s-a întâmplat asta cu ei? Fiindcă trăiau doar viaţa din afară, iar înlăuntrul lor nu priveau; iar fără luare-aminte, fără adunare şi adâncire în sine nu este cu putinţă nici a băga de seamă, nici a pricepe lucrările dumnezeieşti. Acelaşi lucru continuă până acum. Toţi au în faţa ochilor creştinismul adevărată minune a lui Dumnezeu -, dar cei ce îl privesc nu văd asta, şovăie în credinţă şi apostează. Ochii lor pierd putinţa de a vedea în El pecetea dumnezeiescului, şi aceşti oameni sunt gata să ceară, asemenea iudeilor, semne deosebite din cer. Semn însă nu li se dă şi nu li se va da, fiindcă ei îl cer doar ca să ispitească pe Dumnezeu, nu ca să meargă pe calea lui Hristos. Tu doar păşeşte pe această cale şi vei vedea încă de la primul pas că ea este dumnezeiască, duce la Dumnezeu şi îl apropie pe Dumnezeu de tine. Iudeilor, Domnul le-a zis: „Semn nu se va da... decât semnul Prorocului Iona.” Domnul i-a prevenit şi pe necredincioşii de acum, pregătind pentru ei răspunsul: „Se va arăta pe cer semnul Fiului Omului, şi vor plânge atunci neamurile pământului...” (Mt. 24, 30).

Marţi [I Cor. 10, 5-12; Mt. 16, 6-12].

„Feriţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor!”, a grăit Domnul. Saducheii sunt întruchiparea nepăsării; fariseii, a oamenilor ce poartă înfăţişare de râvnitori. Cei dintâi nu fac nimic, iar ceilalţi par că sârguiesc, dar nu le iese de fapt nimic. La noi, seamănă cu ei cei atraşi de ideile umanitarismului. Ei vorbesc foarte mult despre binele

141

poporului, dar poporul nu vede nici un bine din partea lor, căci ei numai vorbesc, dar nu fac. Umanitarismul lor este de paradă, ei numai par că îl au; de fapt însă nu-s decât nişte egoişti. Cuvântările nu cer nici o jertfă ca atare, sunt foarte darnici cu ele; dar dacă vine vorba de jertfe, ei dau înapoi. în ziua de azi, mai toţi sunt nişte făţarnici; se dau drept altceva decât sunt oameni plini de râvnă pentru binele şi luminarea obştească, rămânând foarte mulţumiţi atunci când reuşesc să arate din gură că sunt într-adevăr astfel. De aceea, îndată ce se porneşte vreo acţiune de binefacere, toţi dau cu gura, însă cu fapta nu dă zor nimeni, şi treaba n-are nici un spor. Nu aştepta jertfe de la aceşti oameni; de ceilalţi nu le pasă, lor să le meargă bine. Se mai întâmplă însă ca ei, fără să-şi bată capul cu planuri de binefacere, să facă danii de ochii lumii. Amândouă aceste purtări au fost osândite de către Domnul, Care ne-a poruncit să ne umplem de dragoste nefăţarnică unii faţă de alţii, dragoste căreia nu-i place să se etaleze.

Miercuri [I Cor. 10, 12-22; Mt. 16, 20-24].

Atunci când Sfinţii Apostoli L-au mărturisit pe Mântuitorul ca Fiu al lui Dumnezeu, El a zis că „se cuvine... să pătimească... şi să fie ucis”. Lucrarea Sa era gata: rămânea numai să fie desăvârşită prin moartea pe cruce. Acelaşi lucru se întâmplă şi în privinţa sporirii duhovniceşti a creştinului. Câtă vreme el se mai luptă cu patimile, vrăjmaşul încă trage nădejde să-l mai ducă cumva în ispită; însă când patimile se potolesc şi vrăjmaşul nu mai are de-acum putere să le aţâţe, el stârneşte ispite din afară: tot felul de prigoniri nedrepte, şi încă dintre cele mai anevoie de îndurat; se străduie să insufle gândul: „De ce să te osteneşti şi să te lupţi? Oricum n-ai nici un folos din asta...” însă atunci când

142

el se pregăteşte în acest chip să vină cu război din afară, Domnul trimite ostenitorului său duhul răbdării, şi, mai înainte ca vrăjmaşul să reuşească a pricinui vreun necaz, însufleţeşte inima lui să fie gata a primi toate felurile de pătimiri şi neplăceri, iar vrăjmaşului nu-i reuşeşte vicleşugul. După cum Domnul a spus despre Sine că „se cuvine să pătimească”, şi aceştia încearcă o anumită însetare de pătimiri; şi atunci când ele vin, le întâmpină cu bucurie, le sorb aşa cum soarbe însetatul apa răcoroasă.

Joi [I Cor. 10,28; Mt. 16,24-28].

De la cei care vor să îi urmeze, Domnul cere desăvârşită lepădare: „Să se lepede de sine.” Se poate spune şi altfel: leapădă-ţi interesele şi caută numai pe Domnul. Aceasta o vei face dacă vei săvârşi pururea cele plăcute Lui. „Dar cum pot reuşi asta?” Caută cu luare-aminte la ceea ce este înlăuntru şi împrejurul tău; şi hotărând limpede ce este plăcut înaintea Domnului, să faci în cutare sau cutare împrejurare, din afară sau lăuntrică, fă precum ai hotărât fără să te cruţi şi fără să amesteci aici socotelile tale omeneşti, cu deplină lepădare de sine. Vei spune: „Dar asta e anevoie de făcut!” Nu, nu-i aşa. Ni s-au dat porunci limpezi; acestea arată tot ce-I place Domnului să facem. Rămâne numai să le potriveşti la împrejurarea în care te afli, iar asta nu e prea greu. E de ajuns să ai gândire sănătoasă. Dacă nu îţi dai seama, întreabă-l pe părintele tău duhovnicesc sau pe un alt om care are evlavie, şi fă aşa cum ţi s-a spus. Oricum însă, este mai bine să îţi ascuţi judecata prin citirea cuvântului lui Dumnezeu şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, ca să ai totdeauna sfetnic împreună cu tine.

Vineri [I Cor. 11, 8-22; Mt. 17, 10-17].

Despre Ioan Botezătorul, Domnul a spus: „Ilie a şi venit, însă ei nu l-au cunoscut.”

143

De ce? Pentru că nu au luat aminte la căile lui Dumnezeu şi nu s-au interesat de ele: aveau altă dispoziţie sufletească, alte gusturi, alt fel de a vedea lucrurile. în afara sferei lucrurilor dumnezeieşti, curiozitatea lor era cât se poate de puternică, iar în acest domeniu nu cugetau nimic, fiind străini de el. Dispoziţia sufletească are o intuiţie aparte, care observă şi stabileşte îndată cele ce-i sunt familiare, oricât de ascunse ar fi acestea. Artistul, savantul şi economistul pot cerceta un lucru cu egală luare-aminte, dar judecata şi-o va face fiecare după criteriile proprii unul după frumuseţe, celălalt, după relaţiile cauzale, cel de-al treilea după utilitate. Aşa şi iudeii: au judecat cu privire la Ioan, iar apoi cu privire la Mântuitorul, potrivit dispoziţiei pe care o aveau; iar întrucât această dispoziţie nu era după Dumnezeu, nu i-au înţeles pe Ioan şi pe Hristos, care săvârşeau lucrarea lui Dumnezeu. Iată că şi în ziua de azi au început să nu-i mai înţeleagă nici pe înaintemergătorul, nici pe Domnul, şi fac ce vor. S-a pornit o prigoană ascunsă împotriva creştinismului, prigoană care uneori a început să aibă loc şi pe faţă, cum s-a întâmplat nu de mult la Paris. Ceea ce s-a întâmplat acolo la scară mică, ne putem aştepta să se întâmple, cu vremea, la scară mare. Mântuieşte-ne, Doamne!

Sâmbătă [Rom. 13, 1-10; Mt. 12, 30-37].

„Omul cel bun din vistieria lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău din vistieria lui cea rea scoate afară cele rele.” Ceea ce pui în vistierie, aceea vei şi primi: pui aur aur vei lua; pui aramă aramă vei lua. Fireşte, şi arama poate fi dată drept aur; însă cunoscătorul îşi va da seama pe loc de măsluire. Dar cum să facem ca în vistieria noastră să fie numai aur, adică în inima noastră să fie numai lucruri bune? Inima este prin firea ei vistieria

144

lucrurilor bune; viclenia vine pe urmă. Aşadar, ia bisturiul luării-aminte şi al nemilostivirii de sine; desparte nefirescul şi taie-l. Cele viclene vor fugi una câte una, iar binele se va întări şi va căpăta profunzime, până ce, în sfârşit, va rămâne doar el. Problema e: cum deosebim firescul de nefiresc? Pe materialiştii de acum să nu-i asculţi; la ei totul este pe dos firescul e pentru ei nefiresc, iar nefirescul este firesc, numesc răul bine, şi binele rău. Vezi ce zice Domnul în Evanghelie, ce zic Sfinţii Apostoli în scrierile lor, şi după acest îndreptar să hotărăşti ce este firesc. Astfel vei agonisi în cele din urmă mulţime de bunătăţi, pe care le vei şi scoate din inima ta. Roagă-te Duhului Sfânt: „Vistierule al bunătăţilor, vistierie a bunătăţilor fă şi inima mea!”

Duminica a opta după Cincizecime [II Cor. 1, 10-17; Mt. 14, 14-22].

Înainte de minunata săturare a celor cinci mii de oameni, ucenicii Domnului au vrut ca El să dea drumul mulţimilor; Domnul însă a spus: „Nu au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce.” Să învăţăm aceste cuvinte, şi ori de câte ori vrăjmaşul ne va insufla să întoarcem spatele celui care cere de la noi, să ne spunem ca din partea Domnului: „Nu au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce” şi să le dăm ceea ce avem la îndemână. Vrăjmaşul scade mult dorinţa omului de a face milostenie, şoptind că cel care cere poate că nu merită să primească milostenie; dar iată că Domnul n-a stat să cerceteze vrednicia celor cinci mii, ci pe toţi i-a ospătat la fel, deşi nu toţi aveau, fireşte, aceeaşi dragoste faţă de El; poate că printre ei erau şi unii care mai apoi aveau să ţipe: „Răstigneşte-L!” Aşa e şi obştească purtare de grijă a lui Dumnezeu

145

faţă de noi: „El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt. 5, 45). De ne-ar ajuta Domnul să fim câtuşi de puţin milostivi, „aşa cum Tatăl nostru Cel Ceresc este Milostiv”!

Luni [I Cor. 11, 31; 12; Mt. 18, 1-11].

„De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor.” întocmirea inimii de copil este pilduitoare. Copiii, înainte de a se dezvolta în ei pornirile egoiste, sunt o pildă vrednică de urmat. Ce vedem la copii? Credinţă deplină, care nu iscodeşte, ascultare fără cârtire, dragoste nefăţarnică, lipsă de griji şi tihnă sub ocrotirea părinţilor, vioiciune şi prospeţime, agerime şi dorinţă de a învăţa şi a se desăvârşi. Mântuitorul însă arată cu precădere o anumită trăsătură a lor, smerenia: „Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare întru împărăţia cerurilor”, căci acolo unde este smerenie adevărată se află toate virtuţile dimpreună. Smerenia se arată în desăvârşirea ei tocmai atunci când celelalte virtuţi au înflorit deja şi s-au pârguit în inimă; ea e cununa şi acoperământul lor. Aceasta este taina vieţii duhovniceşti întru Hristos Iisus Domnul nostru. Cu cât are cineva viaţă duhovnicească mai înaltă, cu atât este mai smerit, căci vede mai limpede că nu el se osteneşte sporind duhovniceşte, ci „harul care este în el”; şi aceasta este „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”: căci lucrul cel mai însemnat la Hristos Iisus este faptul că El „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte”.

Marţi [I Cor. 12,12-26; Mt. 18,18-22; 19,1-2,13-15].

Dorind să ştie de câte ori se cuvine să ierte fratelui său, Sfântul Petru a întrebat, hotărând răspunsul dinainte: „Să iert până de şapte

146

ori?” Şi spunând asta, cugeta că a pus măsura cea mai mare cu putinţă. Cât de scurtă este răbdarea omenească! Domnul însă potrivind îndelungă-răbdarea Sa neputinţelor noastre, a hotărât: „Nu zic ţie de şapte ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte.” Cu alte cuvinte: „Iartă întotdeauna şi nu te gândi să nu ierţi.” Desăvârşita iertare avea să devină semnul duhului creştinesc şi totodată izvorul şi reazemul statornic al vieţii noastre în Domnul, ce vine de la faţa lui Dumnezeu. Iertarea faţă de orişice greşeală a oricui este veşmântul dragostei creştineşti care, potrivit apostolului, „îndelung rabdă, e binevoitoare, nu se aprinde de mânie, acoperă totul” (I Cor. 13, 4-7). Ea e şi cea mai de nădejde chezăşie a iertării lui Dumnezeu la Judecata ce va să fie; căci de iertăm, ne va ierta şi nouă Tatăl nostru Cel Ceresc (Mt. 6,14). Aşadar, dacă vrei să ajungi în Rai, iartă pe toţi fără făţărnicie, din suflet, ca să nu rămână nici umbră de duşmănie!

Miercuri [I Cor. 13, 4; 14, 5; Mt. 20, 1-6].

În pilda despre lucrători, cel ce a lucrat doar un ceas a primit aceeaşi plată de la stăpânul casei. în această pildă, ceasurile zilei închipuie curgerea vieţii noastre. Ceasul al unsprezecelea este vremea cea de pe urmă a acestei vieţi. Domnul arată că şi cei ce până la această vreme n-au lucrat pentru El pot începe să lucreze şi să placă înaintea Lui nu mai puţin ca alţii. Prin urmare, bătrâneţea nu este o îndreptăţire pentru a deznădăjdui, presupunând că la această vârstă nu se mai poate pune început bun. Nu te sfii să purcezi la lucru. Milostiv este Domnul, îţi va da tot ce a dat şi celorlalţi după rânduiala harului aici, după legea dreptăţii dincolo. Nu trebuie decât să te aprinzi cât mai mult de râvnă şi să te întristezi cu cât mai mare străpungere pentru nepăsarea în care ţi-ai petrecut aproape întreaga viaţă. Vei spune: „în

147

pildă, pe lucrători i-a chemat stăpânul; deci, să mă cheme şi pe mine Domnul.” Dar oare nu te cheamă? Oare nu auzi în biserică glasul Domnului: „Veniţi la Mine toţi”, şi chemarea apostolească: „Ca şi cum însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi, vă rugăm în numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!”? (II Cor. 5,20).

Joi [I Cor. 14, 6-19; Mt. 20, 17-28].

Creştinismul mulţumeşte pe deplin şi năzuinţa noastră de întâietate, dar cum? Prin mijloace cu totul potrivnice acelora care se întrebuinţează în lume. Vrei să fii cel dintâi? Fii sluga tuturor, adică fii cel din urmă înaintea tuturor, şi acesta este un lucru tot atât de însemnat, pe cât este de însemnat să ne rânduim viaţa şi obiceiurile după pilda Domnului Hristos. Domnul grăieşte: „Fiul Omului n-a venit să fie slujit, ci să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” Domnul a slujit pe oameni, chiar a spălat picioarele ucenicilor. Asta înseamnă că n-ai de ce să te ruşinezi a sluji altuia, oricine ar fi el. Cum şi cu ce poţi, slujeşte; prilejuri sunt la fiecare pas: hrăneşte pe cel flămând, îmbracă pe cel gol, găzduieşte pe cel străin, cercetează pe cel bolnav şi chiar îngrijeşte-l: nu întoarce spatele nici unui om care îţi cere ajutorul. Şi nu doar trupul, ci şi sufletul aproapelui să-l slujeşti: învaţă-l, dă-i sfat, dă-i în mână o carte bună, mângâie-l, întăreşte-l! Şi cuvântul este un mijloc puternic de a ajuta; prin el, sufletul iese din ale sale şi, unindu-se cu sufletul celuilalt, îi dă putere.

Vineri [I Cor. 14,26-40; Mt. 21,12-14, 17-20].

„Casa Mea casă de rugăciune se va chema, iar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari.” Toată lumea ştie că un locaş de închinare cere cucernicie,

148

adunare a gândurilor, adâncire în cugetarea la cele dumnezeieşti şi stare ca înaintea lui Dumnezeu; şi totuşi, cine face asta? Oamenii merg la biserică plini de dorinţa de a se ruga, pentru puţină vreme stau în ea cu râvnă fierbinte; apoi însă gândurile încep să hoinărească şi în cap are loc un negoţ mai zgomotos decât acela peste care a dat Domnul în templul din Ierusalim. De ce aşa? Pentru că felul în care stăm în biserică oglindeşte întreaga noastră viaţă duhovnicească. Precum trăim, aşa stăm şi în biserică. Biserica înrâureşte şi întrucâtva sprijină mişcările duhovniceşti ale sufletului; apoi însă, perindarea stărilor noastre sufleteşti obişnuite îşi ia ce este al său. Drept aceea, dacă vrei să stai în biserică aşa cum ai sta înaintea lui Dumnezeu, pregăteşte-te pentru aceasta prin viaţa ta obişnuită; pe cât îţi stă în putere fii într-o stare de rugăciune. Această osteneală te va face, până la urmă, să stai cu evlavie în tot timpul pe care ţi-l petreci în biserică; iar aceasta te va ajuta să-ţi sporeşti evlavia şi în viaţa obişnuită. Astfel, vei urca tot mai sus şi mai sus. Aşadar, Doamne ajută: pune început bun!

Sâmbătă [Rom. 14,6-9-, Mt. 15,32-39].

Încă o dată a săturat Domnul, în chip minunat, poporul ce-L însoţea, ca să arate că El e întotdeauna gata să îndestuleze cu dărnicie poporul credincios. Ar fi putut să facă asta de fiecare dată, dar n-a vrut să îi dezveţe de felul obişnuit de viaţă, pe care tot El l-a rânduit, l-a întărit şi îl face să dăinuie. Lucrările de căpetenie, atotcuprinzătoare ale Proniei, au fost săvârşite la începutul lumii, prin întocmirea tuturor lucrurilor; dar rânduind şi punând în mişcare totul, Dumnezeu nu S-a legat cu nimic prin legile firii, ci a rămas pe deplin slobod să Se amestece, atunci când este nevoie, trimiţând ajutoare mai presus de fire. El lucrează ca un stăpân

149

în gospodăria Sa, care întocmeşte rânduieli, însă, păzindu-le, nu este legat cu nimic de ele, ci are putere asupra lor, cârmuindu-le cu bunătate de gospodar. Potrivnicii credinţei nu înţeleg însemnătatea Dumnezeieştii Pronii: o caută în gândurile lor dincolo de hotarele cuvenite şi, nevăzându-şi împlinite închipuirile, o tăgăduiesc. Pronia pe care o cer ei nu se află nicicum; dar fiinţează, fără îndoială, cea pe care I-a plăcut să o rânduiască şi să o păzească însuşi Domnul Dumnezeu.

Duminica a noua după Cincizecime [I Cor. 3, 9-17; Mt. 14, 22-34].

Sfântul Apostol Petru, cu îngăduinţa Domnului, coboară din corabie şi merge pe apă; apoi, se lasă biruit de imboldurile fricii şi începe să se scufunde. Faptul că s-a hotărât să facă un lucru atât de neobişnuit nu este vrednic de mustrare, altminteri Domnul nu i-ar fi îngăduit; mustrare merită faptul că nu şi-a păstrat starea sufletească dintâi. Pe apostol îl umpluse o nădejde în Domnul plină de însufleţire, întemeiată pe credinţa că El poate orice, şi asta i-a dat curajul să înfrunte valurile. A făcut câţiva paşi pe această cale nouă: ar fi trebuit să se întărească în nădejde, având în vedere pe Domnul, Care era aproape, şi faptul că deja mersese pe apă prin puterea Lui; el însă s-a lăsat pradă cugetărilor omeneşti: „Vântul este puternic, valurile sunt mari, apa n-are statornicie”, iar aceasta l-a zdruncinat, slăbind în el tăria credinţei şi a nădejdii. Din această pricină a scăpat din mâna Domnului şi, rămânând supus lucrării legilor firii, a început să se scufunde. Domnul l-a dojenit: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”, arătând pricina primejdiei. Iată o lecţie pentru toţi cei ce întreprind

150

vreun lucru, mic sau mare, cu scopul arătat de a plăcea Domnului! Trebuie păstrată căldura dintâi a credinţei şi nădejdii, din care se naşte o mare virtute: stăruinţa în fapta bună, care slujeşte de temelie vieţii plăcute lui Dumnezeu. Atâta vreme cât această stare se păstrează, însufleţirea de a purta ostenelile căii pe care ai păşit nu piere, şi piedicile, oricât de mari ar fi, trec nebăgate în seamă. Atunci când ea slăbeşte însă, sufletul omului se umple îndată de închipuiri privitoare la mijloacele omeneşti de păstrare a vieţii şi de ducere la bun sfârşit a treburilor începute; şi întrucât acestea se arată întotdeauna neputincioase, în sufletul lor se strecoară frica: „Ce o să fie?”; de aici se naşte şovăiala: „Să mai continuu?”, şi în cele din urmă părăsirea deplină a lucrării cu pricina. Trebuie făcut aşa: ţine-te de ce-ai început, goneşte gândurile care te tulbură şi îndrăzneşte întru Domnul, Care este aproape.

Luni [I Cor. 15, 12-19; Mt. 21, 18-22].

Domnul a osândit smochinul pentru nerodire fiindcă la arătare acesta era acoperit cu frunze într-aşa chip, că s-ar fi cuvenit să fie în el şi roade, care însă nu se aflau. în viaţa creştinească, frunzele sunt faptele cucernice şi nevoinţele din afară, iar roadele sunt stările sufleteşti. Legea duhovnicească cere ca cele dintâi să aibă ca izvor pe cele din urmă; din pogorământ însă faţă de cei neputincioşi, este primit şi ca cele din urmă să se pârguiască în pas cu cele dintâi. Dacă cele dintâi sunt îmbelşugate, iar cele din urmă nu-s nici măcar în faşă, aceasta nu este decât o amăgire de viaţă duhovnicească, ce poate fi descrisă prin cuvintele: a părea, dar a nu fi. La început, omul nu are această stare nefericită, dar ea se poate ivi pe nesimţite şi începe să orânduiască felul lui de viaţă. Celui care se reazimă prea mult pe cele din afară şi se împătimeşte de

151

ele, luarea-aminte i se întunecă, simţurile duhovniceşti i se tocesc şi se înstăpâneşte răceala duhovnicească. Ajunsă aici, viaţa duhovnicească moare; rămâne doar chipul cucerniciei, lipsit de puterea ei. Purtarea din afară e vrednică, iar înlăuntru lucrurile stau tocmai pe dos. Urmarea este sterpiciunea duhovnicească: faptele se săvârşesc, dar sunt toate moarte.

Marţi [I Cor. 15,29-38; Mt. 21,23-27].

La întrebarea Domnului privitoare la Ioan Botezătorul, arhiereii şi bătrânii cugetau: „Orice răspuns am da, nu picăm bine”; ca atare, au hotărât că e mai bine să se ascundă în spatele neştiinţei. Interesul le-a legat limba, nelăsându-i să mărturisească adevărul. Dacă ar fi iubit adevărul mai mult decât pe sine, ar fi fost altceva. Interesul propriu a ascuns adevărul şi nu l-a lăsat să pătrundă în inimă, a împiedicat naşterea unei convingeri sincere şi a făcut inima nepăsătoare faţă de acest adevăr. Şi totdeauna este aşa: pornirile egoiste sunt duşmanii declaraţi ai adevărului. Toţi ceilalţi vrăjmaşi ai lui merg în urma acestora şi lucrează prin mijlocirea lor. Dacă am sta să cercetăm cum au luat naştere toate rătăcirile şi eresurile, am vedea că izvorul lor, al tuturor, este tocmai acesta. în teorie, adevărul rămâne adevăr; în practică însă: „Adevărul ne stinghereşte în cutare şi cutare privinţă; trebuie să-l înlăturăm şi în locul lui să punem minciuna care ne convine nouă.” De ce au apărut, de pildă, materialiştii-nihilişti? Pentru că ideea de Dumnezeu Ziditor, Proniator şi Judecător, dimpreună cu ideea că sufletul este duh, îi împiedică să trăiască mai în largul lor, după înclinările lor; ca atare, le înlătură. Faptul că nu adevărul îi călăuzeşte pe nihilişti se poate vedea din nimicnicia temeiurilor pe care ei se reazemă: ar vrea să fie aşa cum socot ei, şi orice iluzie care oglindeşte gândirea lor li se înfăţişează ca

152

martor al adevărului. Dacă s-ar deştepta măcar puţin, şi-ar vedea îndată amăgirea; dar îşi cruţă iubirea de sine, drept care şi rămân aşa cum sunt.

Miercuri [I Cor. 16, 4-12; Mt. 21, 28-32].

În pilda despre cei doi fii, cel de-al doilea a zis cu grăbire: „Merg!”, şi nu s-a dus. Aici avem o închipuire a tuturor bunelor intenţii grăbite, pentru a căror împlinire nu ajung, mai apoi, statornicia, voinţa şi răbdarea. Inima uşuratică e gata îndată de orice întreprindere ce i se pare bună, însă voinţa nestatornică şi iubitoare de osteneală se dă înapoi de la fapte chiar dintru început. Această neputinţă se întâlneşte aproape la toţi. Cum să scăpăm, dar, de această slăbiciune ce ne arată în ochii noştri şi ai celorlalţi ca oameni în care nu poţi avea nădejde? Iată cum: nu începe nimic fără să te gândeşti şi să chibzuieşti dacă îţi ajung puterile pentru întreprinderea cu pricina. Aşa a poruncit Domnul prin pilda despre cel care porneşte război şi despre cel ce purcede să-şi înalţe casă. în ce stă, dar, această chibzuinţă? în a te înarma, precum insuflă în aceleaşi pilde Domnul, cu lepădare de sine şi cu răbdare. Vezi dacă ai aceste reazemuri ale tuturor celor ce se ostenesc de partea binelui, şi dacă le ai, poţi să treci la fapte; de nu, atunci întrarmează-te cu ele mai înainte. Dacă vei face aceasta, vei răbda şi vei birui orice ţi s-ar ivi în calea spre ţelul tău, şi lucrul început îl vei duce la bun sfârşit. Chibzuinţă nu înseamnă să te dai bătut de îndată ce apare vreo osteneală, ci să ai însufleţire spre toată osteneala. Astfel vei căpăta voinţă tare şi statornicie în lucrările tale; şi niciodată nu ţi se va întâmpla să spui: „Mă duc!”, şi să nu mergi.

Joi [II Cor. 1, 1-7; Mt. 21,43-46].

Arhiereii şi fariseii au priceput că Domnul grăia pilde pe seama lor, deschizându-le ochii

153

ca să vadă adevărul; ce au făcut, dar? Chibzuiau cum să-L ucidă pe Domnul. Dacă prejudecata nu le-ar fi strâmbat cugetarea sănătoasă, ar fi trebuit, dacă nu să creadă, precum ar fi cerut-o limpezimea dovezilor, măcar să cerceteze cu luare-aminte dacă nu cumva are dreptate Mântuitorul. Prejudecata i-a împins pe un drum greşit, şi mai apoi s-au arătat ucigaşi de Dumnezeu. Şi totdeauna lucrurile se repetă; şi acum se repetă. Nemţii şi în urma lor, aceia dintre ai noştri care s-au nemţit la minte -, îndată ce dau în Evanghelie de o minune, ţipă: „Nu e adevărat, nu e adevărat; asta nu a fost şi nu poate fi, asta trebuie şters!” Asta nu e totuna cu a ucide pe Domnul? Cercetaţi toate cărţile acestor „deştepţi”: în nici una nu veţi afla arătate pricinile care îi fac să gândească astfel; nici unul din ei nu poate spune nimic împotriva dovezilor adevărului evanghelic şi nici unul din ei nu s-a ostenit să cerceteze mai cu luare-aminte dovezile pe care oamenii cu gândire sănătoasă le folosesc pentru a da pe faţă minciuna lor: ei o ţin pe-a lor, că „asta nu poate fi”, şi drept aceea nu cred în spusele Evangheliei. Nici n-ai ce să faci cu ei: sunt gata să se scoale împotriva lui Dumnezeu însuşi.

Vineri [II Cor. 1, 12-20; Mt. 22, 23-33].

Cu privire la viaţa viitoare, Domnul a spus că acolo nu se însoară, nici nu se mărită, adică acolo nu va fi loc pentru legăturile pământeşti; nu va fi loc, care va să zică, nici pentru rânduielile vieţii pământeşti. Nu vor fi nici ştiinţe, nici arte, nici cârmuiri şi nimic asemănător. Dar ce va fi? Va fi Dumnezeu totul în toate; şi întrucât Dumnezeu e duh, se uneşte cu duh şi lucrează duhovniceşte, întreaga viaţă va fi acolo o înşiruire necurmată de mişcări duhovniceşti. De aici reiese un lucru: întrucât ţelul nostru e viaţa viitoare, iar viaţa de aici e doar o pregătire pentru aceasta, a trăi tot timpul

154

vieţii doar pentru ceea ce se potriveşte numai aici, iar în viaţa viitoare nu are loc, înseamnă a merge împotriva rostului pe care îl avem şi a ne pregăti pentru viitor o soartă amară, nespus de amară. Nu vreau să spun că trebuie de-acum să lăsăm baltă toate rosturile pământeşti, ci că, lucrând cât e nevoie pentru această viaţă, grija de căpetenie trebuie să ne fie pregătirea pentru cea viitoare, străduindu-ne, pe cât ne stă în putinţă, să prefacem şi cele mai mizere munci pământeşti în mijloace spre atingerea acestui ţel.

Sâmbătă [Rom. 15, 30-33; Mt. 17, 24; 18, 4].

Domnul plăteşte darea pentru templu şi plineşte toate celelalte rânduieli, bisericeşti şi cetăţeneşti, învăţându-i şi pe apostoli să facă la fel; iar aceştia au propovăduit, mai apoi, aceeaşi lege tuturor creştinilor. La aceştia, numai duhul de viaţă era nou; cele din afară însă au rămas neschimbate, mai puţin ceea ce se împotrivea voii lui Dumnezeu de pildă, părtăşia la jertfele idoleşti ş.a.m.d. Mai târziu, creştinismul a ajuns la putere, a alungat toate rânduielile vechi şi le-a înstăpânit pe ale sale. Ar fi fost de aşteptat ca prin asta duhul creştinismului să se dezvolte şi să se întărească mai lesne. Aşa s-a şi întâmplat, dar nu cu toţi. O mare parte s-au deprins cu rânduielile exterioare ale creştinismului şi s-au mulţumit cu asta, nepăsându-le de duhul vieţii. Aşa stau lucrurile până în ziua de azi. Din întregul număr al creştinilor, abia, abia se va arăta careva creştin şi în duh. Dar cum rămâne cu ceilalţi? „Au nume că trăiesc, dar sunt morţi.” Când apostolii au propovăduit Evanghelia, cuvântul lor a deosebit partea lui Dumnezeu din mijlocul întregii lumi păgâne; acum, Domnul, prin acelaşi cuvânt, deosebeşte partea Sa din mijlocul lumii creştine. „Cel ce citeşte să înţeleagă” şi să se ostenească a

155

afla dacă se află în partea Domnului; şi dacă nu va fi încredinţat de asta, să aibă grijă a se impropria Domnului, fiindcă numai în asta se află mântuirea.

Duminica a zecea după Cincizecime [I Cor. 4, 9-16; Mt. 17, 14-23].

„Acest neam (de demoni) nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” Dacă acest neam e izgonit de rugăciunea şi postirea altuia, cu cât mai mult el nu poate să intre în cel ce însuşi e postitor şi rugător. Iată ce îngrădire! Deşi demonii sunt mulţime nenumărată şi văzduhul e plin de ei, nu pot face nimic celui care se îngrădeşte prin rugăciune şi prin post. Postul este înfrânarea desăvârşită, rugăciunea este desăvârşita părtăşie (comuniune) cu Dumnezeu; postul apără de bântuirile din afară, iar rugăciunea aţinteşte dinlăuntru asupra vrăjmaşilor o panoplie de foc. Pe postitor şi rugător, demonii îl simt de departe şi fug de el, ca să nu primească lovituri dureroase. Ne e îngăduit să gândim că acolo unde nu este post şi rugăciune s-a şi înfiinţat demonul? Da. Demonii, sălăşluindu-se în om, nu întotdeauna îşi fac simţită adăstarea, ci se ascund, învăţându-şi gazda la tot răul şi abătând-o de la tot binele în chip hoţesc, aşa încât acesta este încredinţat că singur face tot, împlinind de fapt voia vrăjmaşului său. Tu doar apucă-te de rugăciune şi de post, şi vrăjmaşul va fugi îndată, aşteptând prilejul de a se întoarce; într-adevăr se întoarce, îndată ce omul părăseşte rugăciunea şi postul.

Luni [II Cor. 2, 4-15; Mt. 23, 13-22].

„Vai vouă,... că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor!” Acest lucru

156

s-a zis către arhiereii care nici ei nu învaţă poporul calea mântuitoare şi nici pe preoţi nu-i pun să facă acest lucru; s-a zis şi către preoţii care nu au grijă de popor, neostenindu-se a le lămuri cele trebuincioase pentru mântuirea sufletului. Aceasta e pricina pentru care poporul rămâne în neştiinţă şi o parte rămân cu încredinţarea că totul merge aşa cum se cuvine, iar ceilalţi, deşi bagă de seamă că ceva e putred, nu merg încotro ar trebui, fiindcă nu ştiu cum şi unde să meargă. Aceasta e pricina pentru care au rămas în popor atâtea credinţe deşarte; aceasta e pricina pentru care capătă trecere la el şi rascolnicii, şi molocanii, şi hlâştii¹; aceasta e pricina pentru care lesne se prinde de el orice învăţătură rea. îndeobşte, preotul crede că la el în parohie totul merge ca pe roate şi se apucă de treabă numai atunci când răul s-a întins deja şi iese deasupra. Atunci însă e greu să mai faci ceva. Preotul trebuie să socoată ca primă datorie a conştiinţei sale desăvârşirea maturilor în cunoaşterea credinţei creştine şi pregătirea tinerilor din primii ani de dezvoltare a conştiinţei lor, lămurindu-le lucrurile pe care ei trebuie şi pot să le ştie. De la şcoală nu e de aşteptat nimic. Această muncă trebuie făcută prin viu grai, adunând copiii în biserică şi acasă în serile de duminică, sau când şi cum va fi mai la îndemână.

Marţi [II Cor. 2,14; 3, 3; Mt. 23,3-28].

Curăţeşte cele dinlăuntru, ca şi cele din afară să fie curate! în societate ne purtăm bine mai totdeauna, fiindcă ne temem de judecata oamenilor şi ne înfrânăm. Dacă şi purtarea din afară este stricată, înseamnă că s-a ajuns la treapta cea mai de pe urmă a răului: orice ruşine este deja pierdută. Nu totdeauna însă purtarea vrednică

¹ Molocanii şi hlâştii: secte răspândite în Rusia din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, începutul sec. al XX-lea n.tr.

157

e însoţită de un fel bun de a gândi şi simţi. Când lucrurile stau astfel, dezmierdarea de sine are în om deplină libertate; acesta şi-o satisface şi prin faptele din afară, pe cât îngăduie ochii oamenilor şi pe cât poate să-şi ascundă de ei faptele sale: întocmai ca un mormânt văruit. Totodată, necurăţia lăuntrică spurcă şi cele din afară ale omului. Curăţeşte, dar, Lăuntrul tău, şi vei fi curat tot, te vei face vas pe care Stăpânul casei poate să-l întrebuinţeze la orice lucru bun. Trebuie să ne minunăm de faptul că cele lăuntrice rămân nebăgate în seamă: doar nimeni nu-şi doreşte pieirea. Pesemne că vrăjmaşul ţine aceste suflete în orbire: „Asta nu-i nimic, păcate învederate să nu fie!”, ori le învaţă să amâne de la o zi la alta lucrul de căpetenie: „Mâine o să ne ocupăm serios de suflet, aşa cum se cuvine, iar acum să-l lăsăm să se desfete puţin” cu gânduri şi închipuiri pătimaşe, dacă nu chiar cu fapte. Să ne ferim a ne învechi în această stare, ca nu cumva îndreptarea noastră să devină cu neputinţă, la fel ca deprinderea bătrânului cu unele obiceiuri.

Miercuri [II Cor. 3,4-11; Mt. 23,29-39].

Câtă milă n-a arătat Domnul Ierusalimului (adică iudeilor)! Şi până la urmă a fost nevoit să spună: „Iată, se lasă casa voastră pustie!” Ştie toată lumea care au fost urmările: iudeii sunt lipsiţi de patrie până în ziua de azi. Nu la fel se întâmplă şi cu sufletul? Domnul Se îngrijeşte de el şi îl povăţuieşte în tot chipul; sufletul ascultător merge pe calea ce i s-a arătat, iar cel neascultător rămâne în împotrivirea sa faţă de chemarea lui Dumnezeu. Domnul însă nu-l leapădă, ci întrebuinţează toate mijloacele spre a-l înţelepţi. Sporeşte încăpăţânarea: sporeşte şi lucrarea lui Dumnezeu. Dar toate au o măsură. Sufletul ajunge la împietrire, şi Domnul, văzând că nu are ce să mai facă din el, îl lasă în voia

158

căderii sale şi sufletul piere, asemenea lui Faraon. Să înveţe de aici orice om pe care îl luptă patimile că răsfăţul de sine nu poate rămâne nepedepsit la nesfârşit. Oare nu este vremea de a lepăda păcatul şi de a te înfrâna nu numai câteodată, ci de a face o întoarcere hotărâtoare către Dumnezeu? Căci nimeni nu poate spune când a trecut hotarul. Poate că îndată are să ia sfârşit îndelunga răbdare a lui Dumnezeu.

Joi [II Cor 4,1 -6; Mt. 24,13-28].

„Dar cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui.” Nu oricine rabdă se va mântui, ci acela care rabdă pe calea Domnului. Pentru asta e viaţa de aici, ca să răbdăm; orice om rabdă ceva şi rabdă până la sfârşit. Răbdarea însă nu este de folos, dacă omul nu rabdă pentru Domnul şi pentru Sfânta Lui Evanghelie. Păşeşte pe calea credinţei şi a poruncilor evanghelice; prilejurile de a dovedi răbdare se înmulţesc, însă răbdarea începe să aducă cununi şi, fiind mai înainte stearpă, devine acum roditoare. Cu câtă orbire ne împresoară vrăjmaşul, încât ne face să socotim răbdarea pentru Dumnezeu grea şi de nesuferit, iar răbdarea cu care împresoară el pe cei robiţi patimilor o arată ca fiind uşoară şi necostând nimic, în vreme cea e mult mai grea şi mai lipsită de bucurie decât răbdarea celor ce se luptă cu patimile şi se împotrivesc vrăjmaşului! Iar noi suntem orbi şi nu vedem asta... Ne ostenim, răbdăm şi ne sleim de puteri pentru vrăjmaşul, spre pieirea noastră.

Vineri [II Cor. 4, 13-18; Mt. 24, 27-33, 42-51].

„Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru.” Dacă ne-am aminti de asta, n-ar mai fi păcătoşi; şi totuşi oamenii nu-şi amintesc, deşi oricine ştie că e un adevăr neîndoielnic.

159

Chiar şi nevoitorii, până şi cei aspri, nu erau în stare să-şi amintească fără silinţă acest lucru, ci născoceau felurite mijloace pentru a-l face să rămână în conştiinţă şi să nu plece: unul ţinea un sicriu în chilie, altul ruga pe tovarăşii săi de nevoinţe să vorbească despre sicriu şi mormânt, altul avea zugrăvite moartea şi judecata ş.a.m.d. Nu se atinge moartea de suflet, sufletul nici nu-şi aminteşte de ea; oricum însă, nu poate să nu atingă sufletul ceea ce urmează îndată după moarte. Nu e îngăduit să nu se îngrijească pentru asta, fiindcă e vorba de soarta sa veşnică. Dar de ce, totuşi, nu îşi aminteşte? Fiindcă se amăgeşte pe sine: „Asta n-o să se întâmple curând” şi, vezi Doamne, „cumva, lucrurile or să se sfârşească bine.” Vai! Aşa stând lucrurile, este neîndoielnic faptul că sufletul care nutreşte asemenea gânduri e trândav şi se răsfaţă: aşa încât cum putem crede că judecata se va sfârşi cu bine pentru el? Nu, trebuie să fim ca şcolarul înainte de examen: orice ar face, examenul nu-i iese din cap; amintirea lui nu îi îngăduie să piardă nici măcar o clipă, ci îl face să întrebuinţeze întreaga vreme pentru pregătirea examenului. De am avea şi noi aceeaşi stare sufletească!

Sâmbătă [I Cor. 1, 3-9; Mt. 19,3-12].

Domnul spune că legătura căsătoriei a fost binecuvântată dintru început de însuşi Dumnezeu, Care a pus legea ei în firea noastră; iar cu privire la cei ce vor să nu se căsătorească, a grăit: „Cine poate înţelege, să înţeleagă.” E limpede că El, cu toate că recunoştea căsătoria drept lege firească, nu o socotea atât de trebuincioasă şi de neînlăturat ca să nu fie loc şi pentru feciorie. Pe aceasta El o îngăduie, îngrădind-o printr-o condiţie pe care o apropie de legea firii. Famenul din naştere rămâne necăsătorit prin legea firii; dar şi acela care de voia sa se pune în aceeaşi stare în care famenul

160

din fire se află fără voia lui se face deopotrivă cu acesta în privinţa trebuinţelor fireşti. Prin urmare, şi unul, şi celălalt sunt necăsătoriţi prin fire. Pentru ce, dar, scopirea duhovnicească sau necăsătorirea de bună voie e socotită nefirească? Pentru că oamenii nu înţeleg firea. Pentru ei este firesc numai ceea ce e firesc pentru trupul lor, iar ceea ce e firesc pentru duh, precum şi ceea ce devine firesc în urma înrâuririi acestuia asupra trupului, ei nu vor să socoată drept firesc. Şi bine ar fi fost dacă toţi aceşti oameni ar fi făcut parte din rândul materialiştilor: dacă stai de vorbă cu ei despre orice altceva, ai să vezi că gândesc sănătos.

Duminica a unsprezecea după Cincizecime [I Cor. 9,2-12; Mt. 18,23-35].

Domnul a încheiat pilda celor doi datornici prin cuvintele: „Tot aşa şi Tatăl Meu Cel Ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimile voastre.” Pare că e un lucru foarte uşor: iartă şi vei fi iertat; dacă eşti iertat, eşti şi primit în milă; iar dacă eşti primit în milă, eşti părtaş la toate vistieriile milei. Asta ar trebui să însemne că mântuirea şi Raiul şi fericirea veşnică sunt la îndemână. Şi ce câştig mare pentru un lucru atât de mic cum este a ierta!... Da, lucru mic, dar pentru iubirea noastră de sine nimic nu e mai greu decât a ierta. Vreo supărare pricinuită fără voie, într-ascuns, pe care să n-o fi văzut nimeni, mă rog, o mai iertăm; dar de primim vreo lovitură mai dureroasă, şi încă în faţa altora, nici vorbă de iertare. Sunt împrejurări în care vrei, nu vrei, nu poţi să dai glas nemulţumirii, aşa că taci; limba tace, în timp ce inima vorbeşte şi urzeşte planuri negre. Dacă jignirea e puţin mai mare, nici vorbă nu mai poate fi de înfrânare: nici ruşinea,

161

nici teama, nici paguba nu-l pot opri pe om să se răzbune. Egoismul ce clocoteşte îl face pe om să se poarte ca un smintit, şi cel aflat sub înrâurirea lui începe să îndruge neghiobii. în această nenorocire cad cel mai des nu oamenii de rând; ci, cu cât este cineva mai „cultivat”, cu atât e mai simţitor la jigniri, cu atât iartă mai greu. Uneori, purtarea lor rămâne prietenoasă la arătare; dar lăuntric este o duşmănie neîmpăcată: asta în vreme ce Domnul cere să iertăm din toată inima.

Luni [II Cor. 5, 10-15; Mc. 1, 9-15].

Domnul Şi-a început propovăduirea astfel: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu; pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.” La sfârşitul veacurilor se va spune, de asemenea: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”, dar nu şi: „Pocăiţi-vă şi credeţi”, ci: „Ieşiţi la judecată vremea pocăinţei şi a ostenelilor îndreptării de sine a trecut, să dea acum fiecare socoteală pentru ceea ce a făcut prin trup fie bun, fie rău!” Aşadar, cât mai e vreme, grăbiţi-vă să vă folosiţi de ea spre a vă mântui! Braţele părinteşti deschise sunt spre a primi pe toţi cei care vin cu simţământul nemincinos de străpungere a inimii pentru păcatele trecute şi cu dorinţa de a lucra de acum înainte Domnului, prin plinirea sfintelor Lui porunci. Pentru fiecare dintre noi este un sfârşit al veacului acestuia moartea: ea este uşa spre cealaltă viaţă. Caută mai des spre ea şi încearcă să-ţi dai seama cât mai limpede: ce va fi după aceea?; şi făcând asta fără să te amăgeşti, apucă-te de lucru spre a pregăti ceea ce nu ai pregătit pentru intrarea dincolo, unde este bucuria cea nesfârşită, şi spre a îndepărta tot ce poate da slugilor întunericului celui mai din afară dreptul de a pune stăpânire pe tine şi de a te trage în tărâmul lor, de unde nu va mai fi ieşire!

162

Marţi [II Cor. 5, 15-21; Mc. 1, 16-22].

Domnul învăţa în sinagoga din Capernaum şi toţi se minunau de învăţătura Lui: „Fiindcă îi învăţa pe ei ca unul care are putere, iar nu în felul cărturarilor.” Această putere nu stătea în tonul poruncitor, ci în puterea de a înrâuri sufletele şi inimile. Cuvântul Lui pătrundea înlăuntru şi prindea conştiinţele oamenilor, arătând că totul este aşa cum spune El. Aşa e totdeauna şi cuvântul pătruns de puterea dumnezeiască, cuvântul insuflat de Duhul sau cuvântul cu ungere de sus. Aşa era cuvântul Sfinţilor Apostoli, iar mai apoi cuvântul tuturor dascălilor de seamă, care au grăit nu din cărturărie, ci din ceea ce Duhul le dădea să propovăduiască. Acesta este un dar al lui Dumnezeu, dobândit totuşi prin osteneli nu numai pentru a cerceta adevărul, ci mai ales pentru înfrăţirea lui cu inima, în viaţă. Acolo unde se întâmplă asta, cuvântul capătă putere de înduplecare şi trece de la inimă la inimă: iată puterea cuvântului asupra sufletelor. Cărturarilor, care vorbesc şi scriu doar din cărturărie, nu li se dă asemenea putere, fiindcă vorbesc din capul lor, iar acest cap îl ticsesc cu filosofări proprii. în cap nu este viaţă, ci doar caimacul vieţii. Viaţa este în inimă şi numai ceea ce iese din inimă poate să înrâurească mişcările vieţii.

Miercuri [II Cor. 6,11-16; Mc. 1,23-28].

Demonul L-a slăvit pe Mântuitorul, dar Mântuitorul i-a spus: „Taci şi ieşi din el!” Demonii nu spun şi nu fac niciodată nimic cu un scop bun: ei urmăresc totdeauna vreo ticăloşie. Aşa şi atunci. Domnul, fără a da în vileag cursele lor, a hotărât cu un cuvânt: „Taci şi ieşi din el!” N-a vrut să Se întindă la vorbă cu duhul cel viclean. Asta este o lecţie pentru noi. îndată ce reuşeşte cineva vreun lucru bun cât de mic, se iţeşte îndată demonul şi începe

163

să-i trâmbiţeze în urechi: „Eşti aşa şi pe dincolo.” Nu-l asculta şi nu intra în vorbă cu acest amăgitor, ci retează-i-o îndată: „Taci şi ieşi!”; prin suspinare şi mustrare de sine aeriseşte locul în care a stat de reaua putoare pe care a lăsat-o în urmă şi tămâiază-l cu rugăciunea inimii înfrânte. Demonul vrea să zămislească părere de sine şi simţământul că eşti vrednic, din care să aţâţe mai apoi lauda de sine şi slava deşartă toate acele gânduri şi simţăminte care în viaţa duhovnicească sunt aidoma hoţilor din viaţa lumească. Aşa cum hoţii, furişându-se în casă, fură bunurile stăpânului, aceste gânduri şi simţăminte, înrădăcinându-se în suflet, nimicesc şi alungă tot ce este bun în el, aşa încât nu mai rămâne nici un lucru pentru care Domnul să aibă mai apoi a ne lăuda.

Joi [II Cor. 7, 1-10; Mc. 2, 18-22].

„Sculându-Se foarte de dimineaţă, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu, şi Se ruga acolo.” Iată ce lecţie: dimineaţa să ne sculăm devreme şi cele dintâi ceasuri ale zilei să le închinăm rugăciunii în însingurare. Sufletul, înnoit prin somn, este proaspăt, uşor şi pătrunzător ca văzduhul proaspăt al dimineţii; ca atare, el însuşi cere să fie lăsat acolo unde e bucuria lui, înaintea feţei Părintelui Ceresc, în tovărăşia îngerilor şi a sfinţilor. Acum îi este mai uşor să facă asta decât mai târziu, când îl împovărează toate grijile zilei. Domnul rânduieşte toate. Trebuie să luăm de la El binecuvântare pentru lucrările noastre, povaţa trebuincioasă şi întărirea fără de care nu o putem scoate la capăt. Şi grăbeşte-te să te înalţi cât mai repede spre Domnul, cu mintea şi cu inima, cât nu apare nici o piedică, mărturisindu-I nevoile tale, hotărârile tale şi cerându-I ajutorul. Pătrunzându-te de rugăciune şi cugetare la Dumnezeu din primele clipe ale zilei, mai apoi vei petrece

164

întreaga zi cu evlavie şi frică de Dumnezeu, cu mintea adunată. Astfel vei dobândi chibzuinţă, măsură şi bună întocmire în faptele tale şi în legăturile cu oamenii. Aceasta va fi răsplata pentru osteneala la care te vei sili în însingurarea dimineţii. Ar trebui ca şi oamenii care trăiesc înconjuraţi de griji lumeşti să socoată asta ca pe o măsură înţeleaptă, nu ca pe un lucru străin de ţelurile lor.

Vineri [II Cor. 7, 10-16; Mc. 2, 18-22].

În timpul Schimbării la Faţă, glasul din cer nu a rostit altceva decât: „De El să ascultaţi!” De ce aşa? Pentru că a fost arătat totodată, pe viu, şi rodul ascultării, ca şi cum Părintele Ceresc ar fi grăit: „Vreţi să ajungeţi la măsura asta? Ascultaţi ceea ce El vă va spune şi vă va porunci; şi dacă veţi merge pe drumul Lui, veţi intra fără îndoială în tărâmul luminii, care nu vă va înconjura din afară, ci va ieşi dinlăuntrul vostru, ţinându-vă totdeauna într-o astfel de stare, că toate oasele voastre vor cuvânta: «Bine este nouă să fim aici!» Vă va umple cu prisosinţă lumina bucuriei, lumina blândeţii, lumina cunoştinţei; toate durerile voastre se vor depărta, neorânduielile patimilor vor pieri, minciuna şi rătăcirea se vor risipi. Veţi deveni fiinţe cereşti pe pământ, veţi deveni fii ai lui Dumnezeu din fii ai tinei, veţi deveni moştenitori ai fericirii veşnice din făpturi stricăcioase. Atunci, totul va fi al vostru, fiindcă voi înşivă veţi fi ai lui Hristos.” Cel ce iubeşte pe Hristos Domnul va fi iubit de Tatăl şi Amândoi vor veni la el şi locaş la el vor face. Iată lumina Schimbării la faţă!

Sâmbătă [I Cor. 1, 26-29; Mt. 20, 29-34].

Doi orbi din Ierihon strigă, şi Domnul le dă înapoi vederea. Dar oare numai aceşti orbi erau în locurile acelea? Fireşte că nu. Dar de ce numai

165

aceştia au primit vederea, iar ceilalţi nu? Fiindcă n-au strigat; şi n-au strigat fiindcă n-aveau nădejde; iar nădejde n-aveau fiindcă nu plăceau lui Dumnezeu, iar lui Dumnezeu nu-I plăceau fiindcă erau puţin credincioşi. Omul la care vine credinţa adevărată începe din aceeaşi clipă să placă lui Dumnezeu; plăcând lui Dumnezeu, începe să capete nădejde; iar din toate acestea se zămisleşte rugăciunea, care atrage tot ajutorul de sus. Unora ca acestora li se împlinesc întotdeauna cererile; însă şi ei ştiu cum să ceară şi ştiu ce se cuvine să ceară, pricep măsura cuviincioasă şi păstrează statornicia răbdătoare în rugăciune. Toate acestea sunt neapărat trebuincioase pentru reuşită; altminteri, rugăciunea în sine are aripile slabe.

Duminica a douăsprezecea după Cincizecime [I Cor. 15, 1-11; Mt. 19, 16-26].

„Bogatul cu greu va intra întru împărăţia cerurilor.” Aici se are în vedere bogatul care vede în sine însuşi multe mijloace şi multe puteri de a-şi spori bunăstarea; însă îndată ce omul avut îşi taie orice împătimire de avuţie, înăbuşă în sine orice nădejde în aceasta şi încetează a mai vedea în ea reazemul său de căpetenie, devine în inima sa la fel ca cel ce nu are nimic; unuia ca acestuia îi e deschis drumul către împărăţie. Atunci, bogăţia nu împiedică, ci ajută, fiindcă oferă mijloacele de a face bine. Nu bogăţia este dăunătoare, ci nădăjduirea în ea şi împătimirea de ea. Acest gând poate fi generalizat după cum urmează: cine nădăjduieşte într-un lucru şi se împătimeşte de el se îmbogăţeşte cu el. Cel ce nădăjduieşte numai la Dumnezeu şi se lipeşte de El cu toată inima, se îmbogăţeşte cu Dumnezeu; cel ce nădăjduieşte

166

în altceva şi se întoarce cu inima într-acolo, depărtându-se de Dumnezeu, se îmbogăţeşte cu acel lucru, iar nu cu Dumnezeu. De aici reiese că cel ce nu e bogat în Dumnezeu nu are intrare în împărăţia cerurilor. Este vorba aici despre rudenie, legături lumeşti, deşteptăciune, ranguri şi aşa mai departe.

Luni [II Cor. 8, 7-15; Mc. 3, 6-12].

Domnul oprea pe oameni şi pe demoni să îl laude în timpul petrecerii Sale pe pământ, însă cerea ca oamenii să creadă în El şi să plinească poruncile lui Dumnezeu. Aceeaşi lege e în vigoare la Domnul şi acum, aceeaşi va fi în vigoare şi la Judecată: „Nu tot cel ce îmi zice Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt. 7, 21). Drept aceea, în biserică încep să cânte: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu”, şi sfârşesc cu „Vindecă sufletul meu... învaţă-mă să fac voia Ta”. Fără de asta, slava adusă lui Dumnezeu nu are nici un preţ. Ea nici nu iese atunci din suflet, ci este rostită doar cu gura, prin cuvinte străine, drept care Domnul nici nu ia aminte la ea. Trebuie să facem astfel ca ceilalţi să vadă faptele noastre şi să laude pe Domnul, aşa încât viaţa noastră să fie o laudă adusă lui Dumnezeu, fiindcă El este Cel ce lucrează toate în toţi, numai să nu-L împiedici; la El se suie şi lauda pentru faptele bune. Fiecare trebuie să devină bună mireasmă a lui Hristos; atunci, şi fără laude va fi o necontenită slavoslovire a Domnului. Floarea de trandafir nu are glas, însă mireasma ei se răspândeşte până departe, în tăcere; aşa se cade să trăiască toţi creştinii.

Marţi [II Cor. 8, 16; 9, 5; Mc. 3, 13-19].

Domnul i-a ales pe apostoli „ca să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască şi să aibă putere să vindece bolile şi să alunge demonii”. Şi orice

167

creştin este ales spre a săvârşi fapte asemănătoare: să fie neîncetat cu Domnul prin neîncetata aducere aminte de El, prin propovăduirea şi împlinirea poruncilor Lui, fiind gata a-şi mărturisi credinţa în El. Acolo unde se săvârşeşte acest fel de mărturisire, el va fi o propovăduire răsunătoare pentru cei ce ascultă. Orice creştin are puterea de a vindeca bolile, nu pe cele străine, ci pe ale sale; şi nu pe cele trupeşti, ci pe cele sufleteşti: poate să izgonească demonii, să alunge gândurile rele semănate de către aceştia şi să înăbuşe întărâtările patimilor pe care ei le aţâţă. Fă astfel şi vei fi un apostol, plinitor al lucrării pentru care te-a ales Domnul, săvârşitor al apostoliei tale. Atunci când împlineşti cu bine toate acestea, poate că Domnul îţi va da şi o chemare deosebită: să mântuieşti pe alţii după ce te vei fi mântuit pe tine însuţi, şi să ajuţi pe cei ispitiţi după ce vei fi trecut tu însuţi prin toate ispitirile, toate experienţele binelui şi răului. Dar deocamdată treaba ta e să te osteneşti cu tine însuţi: pentru asta ai fost deja ales; restul e în mâna lui Dumnezeu. Cel ce se smereşte va fi înălţat.

Miercuri [II Cor. 9,12; 10,7; Mc. 3,20-27].

„Dacă o împărăţie se va dezbina în sine, acea împărăţie nu mai poate dăinui.” Atâta vreme cât înlăuntrul nostru domneşte fără vreo împotrivire viclenia păcătoasă, împărăţia întunericului şi păcatului rămâne trainică în noi; însă când harul lui Dumnezeu trage spre sine partea sufletului robită de păcat, slobozind-o din robie, are loc înlăuntru o dezbinare: păcatul de o parte, binele de cealaltă. îndată ce omul, ca urmare a acestei deşteptări, se uneşte, prin conştiinţa şi libertatea sa, cu binele, păcatul îşi pierde orice sprijin şi merge spre destrămare. Statornicia în hotărârea cea bună, precum şi răbdarea în ostenelile pe care aceasta le pretinde,

168

risipesc şi alungă tot păcatul. Atunci, binele începe să împărăţească înlăuntrul omului şi dăinuie atâta vreme cât nici o cugetare rea nu se strecoară înlăuntru şi, atrăgând de partea sa voinţa, nu dă naştere iarăşi unei dezbinări. Dă numai puţin frâu liber imboldului păcătos care se zămisleşte, uneşte-te cu el şi pune-l în lucrare: binele va începe iarăşi să slăbească, iar răul să crească, până ce va înăbuşi binele cu totul. Aceasta este istoria aproape neîntreruptă a vieţii lăuntrice a celor slabi de înger, care nu au statornicie.

Joi [II Cor. 10, 7-18; Mc. 3, 28-35].

„Cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac.” Oare e greu să cazi în acest păcat înfricoşător? Nicidecum, căci iată care sunt păcatele de acest fel: „Nădăjduirea multă şi fără de măsură în harul lui Dumnezeu; deznădăjduirea sau nenădăjduirea în milostivirea dumnezeiască; împotrivirea faţă de adevărul învederat şi întărit de fapte şi lepădarea de credinţa creştinească dreptmăritoare. Alţii mai adaugă aici şi pizma faţă de darurile duhovniceşti pe care le primeşte aproapele de la Dumnezeu; cerbicia în păcat şi învechirea în răutate; neîngrijirea de pocăinţă până la ieşirea din această viaţă” (Spovedania Ortodoxă, partea a treia, întrebarea a 38-a). Iată câte căi spre acest păcat! Apucă-te de oricare din ele şi îţi va fi după aceea greu să mai dai înapoi, încât te va târî în prăpastie. împotrivirea faţă de adevăr începe prin îndoieli mărunte, zămislite dintr-un cuvânt sau dintr-o scriere rea. Dacă nu vei lua aminte la ele şi nu le vei vindeca, ele te vor duce la necredinţă şi la încăpăţânarea în necredinţă. Şi la deznădejde se ajunge tot prin nebăgare de seamă: „O să mă pocăiesc!”, zice omul, şi păcătuieşte. Şi tot aşa de câteva ori; apoi, văzând că pocăinţa nu mai vine, îşi spune în sine: „Aşa mi-e

169

dat, nu pot să mă înfrânez”, şi se lasă cu totul în voia păcatului. Se adună adânc de păcate; şi totodată se adună adânc de împotriviri faţă de chemările vădite ale harului dumnezeiesc. Atunci când omului ajuns în această stare îi trece prin minte să se îndrepteze, adâncul de păcate îl covârşeşte, iar împotrivirea faţă de har îi răpeşte îndrăzneala de a se apropia de Domnul, şi el hotărăşte: „Păcatul meu este prea mare ca să poată fi iertat.” Iată şi deznădejdea! Păzeşte-te de sămânţa necredinţei şi iubirii de păcat, şi nu vei cădea în acest adânc.

Vineri [II Cor 11, 5-21; Mc. 4, 1-9].

„Ieşit-a semănătorul să semene.” De când a ieşit Acest Semănător să semene, El nu încetează a semăna. La început a semănat El însuşi, apoi prin apostoli, iar în cele din urmă, prin Dumnezeieştile Scripturi şi prin dascălii cei de Dumnezeu înţelepţiţi, şi până acum se seamănă pretutindeni cuvântul adevărului dumnezeiesc. Trebuie doar să fii gata a te arăta pământ bun şi vei fi semănat neîncetat; iar Dumnezeu va face să crească ceea ce este semănat. Dar cum să mă arăt pământ bun? Poţi să faci asta prin luarea-aminte la cuvântul lui Dumnezeu, prin cugetarea la el, prin dragostea faţă de el şi fiind totdeauna gata a săvârşi ceea ce afli din el. De ai această stare sufletească, nici un cuvânt nu va trece pe lângă suflet, ci fiecare va intra înlăuntru. împreunându-se acolo cu stihiile sufletului ce îi sunt înrudite, el va prinde rădăcini şi va odrăsli. Hrănindu-se apoi de sus cu cercetările duhovniceşti, iar de jos cu dorinţele bune şi cu ostenelile, se va face pom, va înflori şi va da roadă. Dumnezeu însuşi a pus această rânduială în jurul nostru şi, ca atare, nu putem decât să ne mirăm de nerodirea noastră. Şi totul vine din neluare-aminte şi nepăsare.

170

Sâmbătă [I Cor. 2, 6-9; Mt. 22, 15-22].

„Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului!”; dă fiecăruia ceea ce este al său! De aici legea: „Să nu fii plăcut Domnului dintr-o singură latură, ci din toate laturile prin care poţi şi eşti dator să-I placi; întoarce-ţi toată puterea şi toate mijloacele spre slujirea lui Dumnezeu.” Zicând: „Dă cezarului cele ce sunt ale cezarului”, Domnul a arătat că acest lucru este pe placul Lui. Dacă prin „cele ale cezarului” înţelegem toate rânduielile vieţii pământeşti îndeobşte, neapărat trebuincioase şi de neocolit, iar prin „cele ale lui Dumnezeu”, toate rânduielile Bisericii de Dumnezeu zidite, de aici reiese că toate căile vieţii noastre sunt pline de mijloace de mântuire. Trebuie doar să iei aminte şi să te foloseşti de toate aceste mijloace, lucrând totdeauna după voia lui Dumnezeu, şi ai mântuirea în mână. Poţi să faci în aşa fel ca orice pas al tău să însemne o faptă plăcută Domnului şi, prin urmare, un pas spre mântuire, întrucât calea mântuirii este calea umblării după voia lui Dumnezeu. Umblă ca înaintea lui Dumnezeu, ia aminte, chibzuieşte şi, fără a te cruţa pe tine însuţi, să purcezi neîntârziat la fapta pe care conştiinţa ţi-o va arăta atunci ca potrivită.

Duminica a treisprezecea după Cincizecime [I Cor. 16, 13-24; Mt. 21, 33-44].

„Dar Maria şi-a ales partea cea bună” (Lc. 10, 42). Adormirea Maicii Domnului ne înfăţişează sfârşitul cel bun al acestei alegeri. Mântuitorul însuşi a venit la adormirea ei ca să-i primească sufletul în mâinile Sale. De acelaşi lucru s-au învrednicit numeroşi sfinţi; acelaşi lucru îl întâlnesc, în felurite chipuri şi trepte, toţi cei ce au ales partea cea bună. în ceasul alegerii, acest sfârşit se întrevede numai,

171

prin nădejde, şi într-o oarecare măsură este chiar pregustat; dar apoi ostenelile, luptele şi silinţele se perindă una după alta, întunecând calea aleasă. Steaua călăuzitoare arată bunul sfârşit al părţii celei bune, întocmai ca focul ce luminează în depărtare pentru drumeţul pe care l-a prins seara. Nădejdea e dătătoarea râvnei, reazemul răbdării şi statorniciei în lucrarea începută, iar tăria nădejdii este credinţa. Oamenii aleg prin credinţă, prin nădejde devin statornici în alegerea făcută, iar prin răbdare ajung la sfârşitul cel bun.

Luni [II Cor. 12, 10-19; Mc. 4, 10-23].

A suflat Dumnezeu suflare de viaţă şi a luat fiinţă omul după chipul lui Dumnezeu. Aşa se întâmplă şi la cea de-a doua naştere: prin suflarea Dumnezeiescului Duh, despre care nu se ştie de unde şi cum vine, se pun temeiurile vieţii noi şi se reface chipul lui Dumnezeu. Acesta este punctul de plecare; de acum încolo începe truda înălţării chipului la desăvârşita asemănare. Acest chip, renăscut de către Duhul lui Dumnezeu după chipul Ziditorului, se preschimbă din slavă în slavă1, dar nu fără lucrarea noastră: ale noastre sunt truda şi osteneala, dar Dumnezeu zideşte şi face să crească cu harul Preasfântului Duh, prin credinţa în Domnul. Iată idealul şi mijlocul de a da fiinţă în noi înşine chipului şi asemănării lui Dumnezeu! Şi câte nu se scriu şi nu se vorbesc în ziua de azi despre educaţie! Cu toate astea, ea este lămurită în puţine cuvinte de cuvântul lui Dumnezeu. Tu doar apucă-te să înfăptuieşti ceea ce este poruncit, şi educaţia ta va ajunge singură la ţel. Aceasta este calea de educaţie a lui Dumnezeu; ea însă nu înlătură căile omeneşti, dimpotrivă, le îndreptează şi le

¹ Sensul mai exact ar fi de „se transfigurează“ preobrazuietsia. Preobrajenie este Schimbarea la Faţă n. tr.

172

încununează cu reuşită. Atunci însă când nu sunt urmate decât căile omeneşti, educaţia este de obicei neîndestulătoare, nedeplină şi nu arareori strică de tot pe cei educaţi; iar apoi, toată viaţa lor merge strâmb. Acolo unde se înmulţesc cei educaţi strâmb, societatea începe să devină din ce în ce mai strâmbă şi ca viaţă, şi ca vederi. Sfârşitul este strâmbătatea de obşte: unul e putred într-o parte, altul în alta.

Marţi[II Cor. 12,20; 13,2; Mc. 4,24-34].

Pilda despre creşterea treptată a grâului din sămânţă zugrăveşte, cu privire la fiecare om, creşterea treptată a omului tainic al inimii, însămânţat şi păzit de harul lui Dumnezeu; iar cu privire la omenire îndeobşte, creşterea treptată a trupului Bisericii sau, altfel spus, a obştii celor mântuiţi în Domnul Iisus Hristos, după rânduiala lăsată de El. Această pildă aduce răspunsul la întrebarea: „De ce până acum creştinismul n-a devenit atotcuprinzător?” Aşa cum omul, aruncând sămânţa în pământ, doarme şi se scoală, iar sămânţa odrăsleşte şi creşte de la sine fără ca el să ştie, şi Domnul, punând în pământ sămânţa vieţii dumnezeieşti, i-a dat libertatea să crească de la sine, făcând-o supusă mersului firesc al lucrurilor, fără silnicie; El doar păzeşte sămânţa, o ajută la nevoie şi o îndreaptă după înţelepciunea Sa. Pricina acestui fapt e libertatea omului. Domnul vrea ca omul să I se supună de bunăvoie şi aşteaptă hotărârea libertăţii sale. Dacă totul ar fi depins numai de voia lui Dumnezeu, demult ar fi fost toţi creştini. Un alt gând: trupul Bisericii se zideşte în cer; de pe pământ vin doar materialele, pe care tot lucrătorii cereşti le fabrică. Cuvântul din cer ajunge pe pământ şi atrage pe cei care voiesc. Cei ce iau aminte şi îi urmează ajung, ca material brut, în laboratorul lui Dumnezeu, în Biserică, şi aici sunt prelucraţi după

173

modelele date din cer. Cei prelucraţi, după ieşirea din această viaţă, trec în cer, iar acolo intră în zidirea lui Dumnezeu, fiecare unde se potriveşte. Acest lucru are loc fără încetare şi, prin urmare, lucrarea lui Dumnezeu nu bate pasul pe loc. Pentru asta nu e nevoie de un triumf universal al creştinismului. Zidirea lui Dumnezeu se zideşte în chip nevăzut.

Miercuri [II Cor. 13, 3-13; Mc. 4, 35-41].

Ucenicii plutesc pe mare; vine furtuna şi îi primejduieşte, iar Domnul doarme. Strigă la El: „Doamne, scapă-ne!” şi El potoleşte furtuna cu un singur cuvânt. Iată o altă faptă care ne arată rânduiala Proniei Dumnezeieşti. Fiecare om, şi popoarele, şi Biserica plutesc pe marea acestei vieţi, prin puterile fireşti şi suprafireşti care sunt puse în ele, după rânduielile lăsate de Dumnezeu. Domnul Se odihneşte, chiar dacă îl înconjoară întâmplări ce se perindă una după alta; dar nu începe să lucreze în chip vădit decât atunci când apare o ameninţare de neînlăturat, care poate să abată cursul întâmplărilor împotriva planurilor Sale dumnezeieşti. El este pretutindeni, păzeşte toate, toate le încălzeşte cu adierea iubirii Sale, însă de făptuit le lasă pe făpturile Sale să făptuiască, cu puterile date de El, potrivit legilor şi rânduielilor pe care El le-a lăsat şi le păzeşte pretutindeni. Nu făptuieşte El toate, chiar dacă toate de la El sunt şi fără El nimic nu se întâmplă. Totdeauna e gata să lucreze El însuşi, atunci când nemărginita Sa înţelepciune şi dreptate găseşte că e de trebuinţă. Rugăciunea pune în mişcare lucrările dumnezeieşti; dar cea mai bună rugăciune este aceasta: „Doamne! Toate le ştii, fă cu mine precum voieşti!”

Joi [Gal. 1, 1-10, 20; 2, 5; Mc. 5, 1-20].

„Legiune este numele meu, căci suntem mulţi.” Duhurile nu sunt trupeşti, ca

174

atare nu ocupă loc asemenea trupurilor. Aşa se explică posibilitatea locuirii fizice a mai multor duhuri într-un singur om. Posibilitatea morală a acestui lucru se explică în ce priveşte duhurile prin imoralitatea lor sau prin lipsa oricăror principii morale; iar în ce priveşte omul, prin contactul larg dintre structura lui sufletească şi tărâmul întunecat al duhurilor necurate. Astfel se explică însă numai putinţa acestui lucru, iar realitatea sălăşluirii demonilor în om este supusă unor condiţii pe care nu avem putinţa să le definim. Putem spune doar că această sălăşluire nu este întotdeauna văzută, nu se vădeşte întotdeauna prin manifestările cunoscute ale celor îndrăciţi. Există o sălăşluire nevăzută, ascunsă a duhurilor în om; mai există şi o stăpânire a duhurilor care nu se atinge de trupuri, ci are putere asupra minţilor, pe care le mână precum vor prin patimile ce lucrează în ei; iar oamenii cred că făptuiesc ceea ce vor, fiind în fapt batjocoriţi de puterile necurate. Dar ce e de făcut? Fii un creştin adevărat şi nici o putere a vrăjmaşului nu te va birui!

Vineri [Gal. 2, 6-10; Mc. 5, 22-24, 35; 6, 1].

Înviind pe fiica lui Iair, Domnul „a poruncit cu stăruinţă” părinţilor ei „ca nimeni să nu afle de aceasta”. Prin asta ni se arată: „Nu căuta slavă şi urechea ta să n-o ciuleşti spre ascultarea laudelor de la oameni, chiar dacă faptele tale bune nu pot fi ascunse.” Fă ceea ce te povăţuieşte frica de Dumnezeu şi conştiinţa, iar vorbele oamenilor să-ţi fie ca şi cum n-ar fi. Fii cu luare-aminte şi la suflet: îndată ce se pleacă oricât de puţin spre laudele celorlalţi, întoarce-l la rânduiala sa. Dorinţa ca oamenii să afle faptele tale bune se naşte din dorinţa de a fi lăudat. Atunci când primeşti lauda, ţi se pare că ţi-ai atins ţelul, iar asta taie râvna şi curmă faptele vrednice de laudă, prin urmare şi laudele încetează. De

175

aici reiese că cel care vrea ca oamenii să afle faptele lui bune se trădează pe sine însuşi. Faptul că oamenii laudă fapta bună este firesc cum să nu lauzi un lucru bun? Dar tu său ai gândul la laude, să nu le aştepţi şi să nu le cauţi. Dacă îţi vei îngădui să primeşti laude, te vei strica de tot. Dacă îţi îngădui o dată, îţi vei îngădui şi a doua oară şi aşa mai departe. Cel ce face adeseori un lucru capătă obişnuinţă şi vei ajunge iubitor de laude; iar dacă vei ajunge aici, nu toate faptele tale vor mai fi vrednice de laudă, iar lauda va înceta. Lipsind laudele celorlalţi, vei începe să te lauzi singur, lucru pe care Domnul îl numeşte „a trâmbiţa înaintea ta”. Asta e şi mai rău. Sufletul tău va deveni atunci ticălos, va alerga numai după strălucire mincinoasă, şi de la el nu mai este de aşteptat nici un bine.

Sâmbătă [II Cor. 4, 1-5; Mt. 23, 1-12].

„Care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru.” Măreţia se măsoară, după cuvântul Domnului, nu după neam, nici după putere, nici după înzestrare, ci după ştiinţa de a face bine celorlalţi. Cel ce lucrează mai neobosit şi mai mult în această privinţă, acela este cel mai mare. Aşa cum într-o familie capul îşi ia asupră-şi grijile întregii familii, iar cinstirea şi întâietatea lui stau în a-i odihni pe toţi şi a face în aşa fel ca tuturor să le fie bine, şi în obştea creştină cel ce voieşte a fi cap trebuie să ia asupră-şi, pe de-a-ntregul, grija ca toţi să aibă mulţumire în Hristos în locul din obşte pe care se află şi în lucrarea pe care şi-a ales-o. Cel mai bine însă este aşa: leapădă orice gând de întâietate şi pune în inima ta grija de a sluji cât mai mult binelui celor care te înconjoară, şi vei fi mare în ochii lui Dumnezeu şi poate că, de asemenea, în sufletul oamenilor. Dacă toţi mai-marii ar face din această lege a lui Hristos lege a conştiinţei lor, ce bunăstare şi mulţumire s-ar înstăpâni

176

îndată printre noi! Din păcate însă, cei mai mulţi dintre noi, ajungând în fruntea obştii, încep degrabă să se slujească pe sine şi propriile interese, cerând mai întotdeauna slugi, în loc să slujească ei celorlalţi; iar conştiinţa şi-o amăgesc împlinindu-şi cu bine treburile oficiale. Din pricina asta sunt o mulţime de şefi, dar binele nu mai răsare printre noi şi toate instituţiile bune nu aduc binele ce se aşteaptă de la ele.

Duminica a paisprezecea după Cincizecime [II Cor. 1, 21; 2, 4; Mt. 22, 1-14].

Împăratul întinde ospăţ de nuntă, trimite o dată după cei chemaţi, trimite de două ori, dar ei nu vin din pricina grijilor lumeşti: unul e prins cu gospodăria, altul cu negoţul. Au fost chemaţi alţii şi de această dată cămara de nuntă s-a umplut de oaspeţi. Printre aceştia a fost aflat unul care nu avea haină de nuntă şi, drept aceea a fost aruncat afară. Tâlcul pildei e limpede. Ospăţul de nuntă este împărăţia cerurilor; chemarea este propovăduirea Evangheliei; cei ce n-au vrut să vină sunt cei ce nu au crezut de fel; cel fără haină de nuntă este cel care a crezut, dar nu a trăit după îndreptarul credinţei lui. Fiecare să se gândească din care tagmă face parte. Că suntem chemaţi este limpede dar suntem, oare, credincioşi? Fiindcă şi printre credincioşi pot fi, în ciuda numelui, unii fără credinţă. Unul nici nu se gândeşte la credinţă, ca şi cum n-ar fi; altul ştie câte ceva despre ea şi din ea şi este mulţumit cu asta; altul o tâlcuieşte strâmb; altul nutreşte de-a dreptul vrăjmăşie faţă de ea; şi toţi aceştia sunt număraţi printre creştini, chiar dacă nu au nimic creştinesc într-înşii. Dacă eşti credincios, cercetează dacă simţirile şi faptele tale haina

177

de nuntă a sufletului sunt pe potriva credinţei tale. Poţi să cunoşti bine credinţa şi să te arăţi plin de râvnă pentru ea, dar în viaţă să lucrezi patimilor, adică să te îmbraci în haina de ruşine a sufletului iubitor de păcat. Astfel de oameni spun una, şi în inimă au alta; în gură au: „Doamne, Doamne!” iar înlăuntru: „Mă lepăd de Tine.” Aşadar, cercetaţi-vă pe voi înşivă: sunteţi, oare, în credinţă şi în haina de nuntă a virtuţilor, sau în zdrenţele ruşinoase ale păcatelor şi patimilor?

Luni [Gal. 2, 11-16; Mc. 5, 24-34].

Numai ce s-a atins de Domnul cu credinţă femeia cu curgere de sânge, şi a ieşit către ea o putere din Domnul: „Şi îndată izvorul sângelui ei a încetat.” Curgerea de sânge închipuie cugetările şi planurile pătimaşe pe care le izvorăşte neîncetat inima ce încă nu s-a curăţit de orice înclinare spre păcat; aceasta este boala păcătoşeniei noastre. Ea e simţită de cei care s-au pocăit şi vor să se păstreze curaţi nu doar pe din afară, ci şi pe dinlăuntru. Aceştia văd că din inimă ies necontenit gânduri rele, suferă pentru asta şi caută să se tămăduiască; însă această vindecare n-o pot afla în sine, nici în ceilalţi. Ea vine de la Domnul atunci când sufletul se atinge de El şi de la Domnul iese o putere către suflet, cu alte cuvinte, atunci când are loc împărtăşirea simţită cu Domnul, ce se vădeşte printr-o deosebită căldură şi ardere lăuntrică. Atunci când se întâmplă acest lucru, sufletul simte îndată că „s-a vindecat de boală”. Mare comoară; dar cum s-o dobândeşti? Femeia cu curgere de sânge şi-a croit drum prin mulţime şi a primit vindecare; trebuie ca şi noi să ne croim drum către Domnul, trecând fără de lenevire prin strâmtorarea nevoinţelor trupeşti şi lăuntrice. Cel ce merge pe acest drum se simte strâmtorat, iar Domnul nu se mai vede; şi

178

deodată apare Domnul. Ce mai bucurie! împărăţia cerurilor nu vine după cum ne facem noi socotelile.

Marţi [Gal. 2, 21; 3, 7; Mc. 6, 1-7].

„De unde are El acestea? Şi ce e cu înţelepciunea care I s-a dat Lui?” Aşa grăiau nazarinenii despre Domnul, cunoscând viaţa Lui de dinainte, petrecută în umbră. Aşa se întâmplă şi cu toţi adevăraţii următori ai Domnului. După multe osteneli şi după ce biruie tot ce e strâmb în sine, cel ce se ţine fără abatere de calea Domnului se schimbă cu totul, în toată alcătuirea sa: privirea, mersul, graiul, portul totul poartă pecetea unei bune rânduieli şi vrednicii deosebite, chiar dacă omul cu pricina ar fi de cea mai joasă stare şi lipsit cu desăvârşire de educaţie. Şi începi să auzi: „De unde ia el acestea?” Iar dacă cele trupeşti şi văzute se preschimbă astfel, ce să mai spunem despre cele lăuntrice şi sufleteşti, care în chip mai nemijlocit şi apropiat sunt supuse lucrării de prefacere a harului şi faţă de care cele din afară slujesc doar ca răsfrângere şi urmare? Cât de luminoase şi limpezi sunt gândurile unui astfel de om! Cât de ascuţite sunt judecăţile lui cu privire la cele ce sunt şi se întâmplă! Vederile lui asupra orişicărui lucru sunt mai presus de cele ale filosofilor! Dar hotărârile, dar faptele, dar întreprinderile? Totul e luminat în chip curat şi sfânt de o strălucire cerească. Acesta este cu adevărat un om nou! N-a fost şcolit, n-a audiat cursuri prin academii, şi n-a avut parte de nici un fel de educaţie, dar se arată binecrescut şi înţelept. Luarea-aminte la sine, osteneala făcută de propriul suflet, rugăciunea şi apropierea de Dumnezeu au pus totul, cu harul lui Dumnezeu, pe temeiuri noi cum, însă, nu ştie nimeni. De aceea se întreabă: „De unde ia el acestea?”

179

Miercuri [Gal. 3,15-22; Mc. 6,7-13].

Domnul i-a trimis pe Sfinţii Apostoli la propovăduire, poruncindu-le să nu aibă nimic asupră-le. O haină pe umeri, sandale în picioare, toiagul în mâini şi atât. Ba le-a mai poruncit chiar să nu aibă nici o grijă de nimic păşind la această trudă, de parcă ar fi fost gata îndestulaţi cu de toate. Şi apostolii erau, într-adevăr, îndestulaţi pe deplin, dar nu din afară. Cum avea loc asta? Prin desăvârşita lor încredinţare în voia lui Dumnezeu, fiindcă Domnul rânduise în aşa fel ca ei să nu ducă lipsă de nimic. Propovăduirea lor mişca inimile oamenilor care îi ascultau, iar aceştia îi hrăneau şi îi găzduiau pe propovăduitori; apostolii însă nu urmăreau asta şi nu aşteptau nimic, ci lăsau totul în seama lui Dumnezeu. Ca atare, sufereau cu răbdare şi atunci când li se întâmpla în drum vreo neplăcere. Singura lor grijă era să propovăduiască şi singura lor întristare era atunci când predica nu le era ascultată. De asta era curată şi roditoare propovăduirea lor. Aşa s-ar cuveni să fie şi în ziua de azi; dar neputinţa noastră cere îndestulare din afară, fără de care nu facem nici un pas. Aceasta, totuşi, nu vrea să fie o mustrare faţă de apostolii noştri de azi. La început, ei se sprijină doar pe această îndestulare, dar ea le piere mai apoi din cap şi prin înseşi ostenelile lor reuşesc să urce la starea de încredinţare în voia lui Dumnezeu, clipă din care trebuie să presupunem că şi începe predica lor să fie cu adevărat roditoare. încredinţarea în voia lui Dumnezeu este cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii morale şi nu se ajunge la ea deodată, ci doar atunci când omul învaţă s-o preţuiască. Ea vine singură, după ce omul s-a ostenit mult cu sine.

Joi [Gal. 3,23; Mc. 6,30-45].

„Şi au alergat acolo pe jos din toate cetăţile... şi s-au adunat la El” aceasta s-a întâmplat în

180

pustia Betsaidei, unde a fost săvârşită minunata săturare a celor cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti. Dar ce atrăgea poporul la Domnul? Simţirea dumnezeirii Sale. Dumnezeirea Domnului, ascunsă sub acoperământul firii omeneşti, se vădea prin cuvânt, prin faptă, prin privire şi prin toate ale Domnului; vădită făcându-se prin acestea, deştepta simţul Dumnezeirii ascuns în inima oamenilor, şi prin acesta îi atrăgea la Domnul. A opri această mişcare nu poate nimeni nu numai cineva din afară, dar nici măcar cel ce o simte, fiindcă ea este mai adâncă şi mai puternică decât orice altă mişcare a sufletului. Aceeaşi Dumnezeire, vădită mai apoi de Mântuitorul, a atras la El oameni din toate neamurile care sunt sub cer. Aceeaşi Dumnezeire a lucrat în toată istoria Bisericii şi lucrează până în ziua de azi. O urmă cât de mică de Dumnezeire atrage oamenii. Dar ce urmare are această experienţă de pretutindeni şi de totdeauna a năzuinţei sufletului nostru către dumnezeiesc? Dobândirea dumnezeiescului, a suprafirescului, a Dumnezeirii, care este izvorul suprafirescului. Această năzuinţă stă la temelia duhului nostru şi alcătuieşte firea sa, după cum poate vedea oricine din preocupările noastre intelectuale, estetice şi practice. Dar în fire nu se află amăgirea, nici minciuna; prin urmare, ele nu se află nici în această năzuinţă către dumnezeire. De aici reiese că Dumnezeu şi dumnezeiescul există şi că materialiştii¹, tăgăduind suprafirescul, sunt împotriva firii duhului omenesc.

Vineri [Gal. 4, 8-21; Mc. 6, 45-53]. „îndrăzniţi! Eu sunt; nu vă temeţi!” Iată temeiul nădejdii noastre! Prin orişice nevoie şi necaz ar trebui să treci, adu-ţi aminte că Domnul e aproape şi însufleţeşte-te, răbdând bărbăteşte. Aşa cum El a apărut

¹ Vezi nota 1, p. 137.

181

atunci înaintea apostolilor care se chinuiau vâslind pe mare, arătat îţi va face şi ţie deodată, care te chinuieşti, ajutorul şi ocrotirea sa. El este pretutindeni şi totdeauna gata să ocrotească. Trebuie doar să stai împreună cu El sau înaintea Lui prin credinţă, rugăciune, nădejde şi încredinţare în sfânta Lui voie. Va avea loc atunci unirea sufletului cu Domnul, iar de aici îţi va veni tot binele. Totuşi, asta nu înseamnă că deodată vor veni îndată şi mărirea, şi slava, şi cinstea dimpreună cu cele asemenea. Pe din afară poţi rămâne la fel ca mai înainte, dar ţi se va adăuga răbdarea bărbătească şi cu inimă bună a acelei rânduieli a lucrurilor care a fost plăcută Domnului în privinţa ta: şi acesta este lucrul de căpetenie pe care trebuie să-l cauţi. Fericirea este înlăuntru, nu în afară; iar cel aflat în legătură vie cu Domnul are fericirea lăuntrică întotdeauna.

Sâmbătă [I Cor. 4, 17; 5, 5; Mt. 24,1-13].

„Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci.” Dragostea e nimicită de fărădelegi; cu cât sunt mai multe păcate, cu atât este mai puţină dragoste. Acolo unde sunt doar păcate, nu căuta dragoste. înseamnă că cel care doreşte răspândirea dragostei şi dezrădăcinarea neiubirii trebuie să se îngrijească de împuţinarea păcatelor şi îngrădirea iubirii de păcat. Iată adevăratul principiu al umanismului! Acceptându-l, trebuie acceptate toate mijloacele prin care poate fi stârpit păcatul. Păcatele din afară sunt rodul păcătoşeniei lăuntrice, iar păcătoşenia lăuntrică îşi are rădăcina în egoism şi în mlădiţele acestuia. Prin urmare, umaniştii ar trebui să-şi ia ca lege rânduielile prin care se dezrădăcinează egoismul; iar egoismul este înăbuşit cel mai bine prin tăierea poftelor. Nu da frâu liber poftelor şi vei birui egoismul degrabă. Dimpotrivă, orice mijloace ai întrebuinţa

182

împotriva egoismului, nu vei avea nici o reuşită dacă dai frâu liber poftelor. De aici reiese că cei ce caută să-şi facă voia în toate caută de fapt sporirea egoismului şi secarea dragostei, caută înmulţirea răului. Şi, totuşi, acesta este duhul vremii noastre, iar răul creşte.

Duminica a cincisprezecea după Cincizecime [II Cor. 4,6-15; Mt. 22,35-46].

Domnul a înfăţişat porunca privitoare la dragostea de Dumnezeu şi de aproapele şi a adăugat de îndată învăţătura despre vrednicia Sa de Fiu al lui Dumnezeu şi despre Dumnezeirea Lui. Dar de ce? Pentru că adevărata dragoste de Dumnezeu şi de oameni nu este cu putinţă decât sub înrâurirea credinţei în Dumnezeirea lui Hristos Mântuitorul, în faptul că El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Această credinţă insuflă dragostea faţă de Dumnezeu, întrucât cum este cu putinţă să nu-L iubeşti pe Dumnezeu, Care atâta ne-a iubit pe noi, că şi pe Fiul Său Cel Unul-Născut nu L-a cruţat, ci L-a dat pentru noi? Tot ea aduce dragostea la deplinătatea desăvârşirii sau până la ţelul ei; iar ţelul dragostei este legătura vie. Pentru a ajunge la această legătură, trebuie biruită simţirea dreptăţii dumnezeieşti, care pedepseşte păcatul; fără a reuşi mai întâi aceasta, e înfricoşător a te apropia de Dumnezeu. Această simţire se biruieşte prin încredinţarea că dreptatea lui Dumnezeu este satisfăcută prin moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu; această încredinţare se naşte din credinţă; prin urmare, credinţa deschide calea dragostei de Dumnezeu. Acesta e primul lucru. Cel de-al doilea este credinţa în dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, Care pentru noi S-a întrupat, a

183

pătimit şi S-a îngropat, ne dă pilda iubirii de aproapele; fiindcă aceasta este adevărată dragoste, când cel ce iubeşte pune sufletul său pentru cei iubiţi. Tot ea dă puteri şi pentru a dovedi această dragoste. Pentru a avea astfel de dragoste, trebuie să devii om nou, locul egoismului să-l ia lepădarea de sine. Numai în Hristos devine omul făptură nouă; iar în Hristos petrece acela care se uneşte cu Hristos prin credinţă şi prin renaşterea harică mijlocită de Sfintele Taine primite cu credinţă. De aici reiese că cei ce se aşteaptă să păstreze în sine, fără credinţă, cel puţin buna rânduială morală se înşală amarnic. Toate acestea merg împreună; omul nu poate fi împărţit. El trebuie îndestulat în întregime.

Luni [Gal. 4, 28; 5; Mc. 6, 54; 7, 8].

Domnul îi mustră pe farisei nu pentru rânduielile şi regulile exterioare de purtare înfiinţate de ei, ci pentru împătimirea de ele, pentru faptul că se opriseră la cinstirea exterioară a lui Dumnezeu, fără a se îngriji de inimă. Fără cele din afară nu este cu putinţă. Chiar şi cea mai înaltă viaţă lăuntrică cere o anumită manifestare şi haină exterioară. în fapt, ea nici nu este vreodată singură, ci se află totdeauna împreunată cu cea din afară; ele nu sunt despărţite decât în teorii mincinoase. Dar e limpede, iarăşi, că formele din afară nu înseamnă nimic singure; preţ le dă lăuntricul ascuns în ele, aşa încât îndată ce acesta piere, cele din afară nu mai au nici un rost. Cu toate astea, suntem atât de ahtiaţi după exteriorul şi aparenţa în care ia chip lăuntricul şi în care el capătă o formă definită, încât împlinim rânduielile din afară şi cu asta suntem liniştiţi, fără să ne punem problema conţinutului lăuntric al faptelor noastre. Şi întrucât cele ale lăuntricului sunt mai greu de înfăptuit decât aparenţa, este de înţeles că ne împotmolim

184

în aceasta din urmă, fără a mai tinde spre cele dintâi. Dar ce e de făcut? Trebuie să fim stăpâni pe noi înşine şi să avem în vedere lăuntricul, să tindem a pătrunde până la el prin haina din afară, iar în privinţa faptelor din afară să le socotim împlinite numai atunci când sunt pătrunse de miez lăuntric. Altă cale nu-i. Luarea-aminte la sine, trezvia şi privegherea sunt singurele pârghii pentru ridicarea firii noastre bolnave şi căzute. Vrednic de luare-aminte este faptul că omul sporit lăuntric niciodată nu trece cu vederea cele din afară, chiar dacă nu pune mare preţ pe ele.

Marţi [Gal. 5,11-21; Mc. 7,5-16].

„Nu este nimic din afară de om care, intrând în el, să-l poată spurca; dar cele ce ies din om, acelea sunt care îl spurcă.” La acest loc şi la altele asemenea lui (cum ar fi, de pildă, „nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu”) arată de obicei neprietenii postului, presupunând că au în ele îndeajunsă îndreptăţire pentru a nu posti după tipicul şi rânduiala Bisericii. Cât de îndestulătoare este această dezvinovăţire, ştie orişice credincios. A fost rânduit ca, postind, să ne înfrânăm de la anumite mâncăruri nu pentru că ar fi spurcate, ci fiindcă prin această înfrânare se ajunge mai lesne la subţierea cărnii, care este neapărat trebuincioasă pentru sporirea lăuntrică. Acest înţeles al legii postului este atât de însemnat, încât cei care socotesc spurcată vreo mâncare sunt socotiţi printre eretici. înaintea neprietenilor postului însă nu trebuie să stăruim asupra acestui lucru, ci asupra faptului că postul este o datorie în măsura în care el e un mijloc de a birui înclinările păcătoase şi poftele trupului. Aici nu au ce să mai spună. Dacă sporirea lăuntrică este o datorie, este o datorie şi folosirea unui mijloc socotit ca neapărat trebuitor pentru aceasta, cum este

185

postul. Şi conştiinţa îi spune fiecăruia acest lucru. Pentru a o linişti, i se răspunde: „Eu am să acopăr nepostirea printr-un alt mijloc”; sau: „Mie postul îmi face rău”; sau: „Eu postesc când vreau, nu în posturile rânduite”. Dar prima dezvinovăţire este nepotrivită, fiindcă până acum nimeni nu s-a priceput, fără postire, să-şi potolească trupul şi să-şi pună pe temei bun cele lăuntrice. Cea din urmă e de asemenea nepotrivită, fiindcă Biserica este un singur trup şi a-ţi face rânduială aparte este un lucru potrivnic întocmirii ei; a te abate de la rânduielile obşteşti ale Bisericii nu poţi, fără numai dacă ieşi din ea, iar câtă vreme este cineva mădular al ei, nu poate să spună şi să ceară asta. Cea de-a doua dezvinovăţire are o umbră de adevăr; şi, într-adevăr, nu sunt datori să postească cei cărora postul le strică sănătatea, fiindcă postul nu este rânduit ca să ucidă trupul, ci ca să omoare patimile. Dar dacă stăm să îi numărăm pe aceştia cu bună credinţă, se va vedea că sunt atât de puţini, încât nici nu merită luaţi în socoteală. Mai rămâne o singură pricină: lipsa de dorinţă. Aici n-ai ce să zici. Nici în Rai nu te iau împotriva voinţei tale; numai când eşti osândit să mergi în iad vrei, nu vrei, te duci; te înhaţă şi te aruncă.

Miercuri [Gal. 6, 2-10; Mc. 7, 14-24].

„Dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea.” Aici sunt înşirate păcatele obişnuite, însă şi toate celelalte, mari şi mici, ies din inimă, iar chipul sub care ies este gândul rău. Prima sămânţă a răului este gândul de a face cutare şi cutare lucru. De unde şi cum vine ea? O parte a acestor gânduri poate fi explicată prin legile ştiute ale asociaţiilor şi înlănţuirilor ideilor şi formelor, însă acestea sunt

186

numai o parte. Altele, mai însemnate ca număr, iau naştere în urma răscolirii autoîntreţinute a patimilor. Atunci când patima trăieşte în inimă, nu poate să nu ceară hrană. Această cerinţă se vădeşte prin înclinarea de a face una şi alta, iar înclinarea e legată de cutare şi cutare lucru. De aici gândul: „Iată ce trebuie făcut!” Se întâmplă acelaşi lucru ca, de pildă, când flămânzeşti: cel ce a simţit foamea simte pofta de a mânca; o dată cu pofta, apare în gând mâncarea însăşi; urmează gândul de a face rost de cutare şi cutare lucru pentru a mânca. Cea de-a treia (şi poate cea mai cuprinzătoare parte) vine de la puterile necurate. Văzduhul este plin de ele, şi acestea se învârt cu roiurile în jurul oamenilor, şi fiecare, precum îi este soiul, îşi întinde lucrarea asupra oamenilor cu care vine în atingere. Răul zboară din ele precum scânteile din fierul încins. Unde găseşte loc potrivit, acolo se încuibează scânteia şi gândul rău odată cu ea. Aceasta, şi nu alta, este explicaţia gândurilor rele care se ivesc nu se ştie de unde, în timp ce noi ne îndeletnicim cu lucruri care n-au nici o legătură cu ele. Faptul că gândurile rele au felurite pricini nu înseamnă că trebuie să ne purtăm altfel în privinţa lor. Pentru asta e o singură lege: taie-le şi gata. Dacă nu le tai din prima clipă, în cea de-a doua va fi mai greu s-o faci, în a treia încă şi mai greu; şi fără să bagi de seamă se vor naşte încuviinţarea, dorinţa şi hotărârea de a păcătui şi îndată ce se va ivi prilejul, gata păcatul... Cele dintâi împotriviri faţă de gândurile rele sunt trezvia şi privegherea însoţită de rugăciune.

Joi [Efes. 1,1-9; Mc. 7,24-30].

Ce a făcut-o pe canaaneancă să vină la Domnul şi să stăruie atât în cererea ei? Convingerile care se închegau în ea: era încredinţată că Mântuitorul are puterea să o tămăduiască pe fiica ei şi a venit la El; era încredinţată

187

că El nu va lăsa neîmplinită cererea ei şi nu a încetat să ceară. Convingerile sunt rezultatul întregii vieţi: al educaţiei, al gândurilor ce umplu mintea de obicei, al impresiilor lăsate de lucrurile din jur, al învăţăturilor cercetate şi al feluritelor întâmplări şi îndeletniciri din viaţă. Sub înrâurirea tuturor acestora, gândirea lucrează şi ajunge la anumite convingeri. Aici trebuie să avem în vedere că pretutindeni este şi din toate părţile pătrunde în sufletul omului adevărul lui Dumnezeu. Adevărul poate fi aflat în inima omului; adevărul lui Dumnezeu este întipărit în toate făpturile; adevărul lui Dumnezeu poate fi aflat în obiceiurile şi datinile oamenilor; ba chiar şi în învăţăturile lor poate fi găsit într-o măsură mai mică sau mai mare. Pretutindeni însă stă la pândă şi minciuna. Cine este din adevăr, acela adună adevăr şi este plin de convingeri adevărate, mântuitoare; iar cine nu este din adevăr adună minciună şi este plin de convingeri mincinoase, de rătăciri pierzătoare. Dacă a fi sau a nu fi din adevăr depinde de om, să judece fiecare; însă judecata lui Dumnezeu îi aşteaptă pe toţi...

Vineri [Efes. 1, 7-17; Mc. 8, 1-10].

Săturând patru mii de oameni cu şapte pâini, Domnul, „intrând îndată în corabie cu ucenicii Săi, a venit în părţile Dalmanutei”, ca şi cum nu ar fi făcut vreun lucru deosebit. Aceasta este adevărata facere de bine: să făptuieşti şi iar să făptuieşti, fără să iei aminte la faptele tale şi să tinzi înainte, uitând mereu cele lăsate în urmă. La oamenii plini de bunătate, acest lucru vine firesc. Aşa cum voinicul ridică greutăţi mari fără să bage de seamă, iar cel plăpând nu poate să uite nici când a ridicat o greutate mică, cel puternic în bunătate săvârşeşte tot binele fără să se sforţeze, ca din întâmplare, iar cel sărac în bunătate fără sforţare nu poate să se descurce: îşi

188

aminteşte de ea, mereu o are în faţa ochilor. Inima bună însetează să facă bine şi nu e mulţumită până nu face bine pe săturate, aşa cum omul nu se satură până ce nu mănâncă îndestul. Când simte omul foamea, îşi aminteşte de prânz, iar după ce foamea este astâmpărată, uită de mâncare: cel cu adevărat bun îşi aminteşte de fapta bună până ce n-a făcut-o, iar după ce a făcut-o, uită de ea îndată.

Sâmbătă [I Cor. 10,23-28; Mt. 24,34-44].

„Privegheaţi, fiindcă nu ştiţi în care ceas vine Domnul vostru.” A priveghea nu înseamnă a sta cu mâinile în sân, ci, cu gândul că Domnul va veni pe neaşteptate, să ne purtăm în aşa fel încât să fim gata a-L întâmpina în orice clipă, fără teama mustrării şi osândirii. Dar cum se poate face asta? Nespus de simplu. Să umblăm după îndreptarul poruncilor Domnului, fără a încălca nici una; iar dacă se întâmplă să călcăm vreuna, să curăţăm îndată păcatul prin pocăinţă şi ispăşirea cuviincioasă. Astfel, totul în noi va fi curat. Nici un minut nu lăsa păcatul să stăruie în suflet: căieşte-te îndată, plângi în inima ta şi fugi la părintele tău duhovnicesc să te mărturiseşti şi să primeşti dezlegare; iar apoi apucă-te iar să lucrezi după poruncile Domnului. Dacă te vei sili cu râvnă să îţi îndrepţi viaţa, degrabă te vei îndrepta, numai să nu stărui multă vreme în cădere. Căderile vor fi atunci din ce în ce mai rare şi până la urmă vor dispărea de tot, cu ajutorul harului atotvindecător al lui Dumnezeu. Atunci se va înstăpâni în tine încredinţarea plină de bucurie că nu-L vei întâlni pe Domnul nepregătit.

189

Duminica a şaisprezecea după Cincizecime [II Cor. 6, 1-10; Mt. 25, 14-30].

Pilda talanţilor ne face să cugetăm că viaţa este vreme de negoţ. Asta înseamnă că trebuie să ne grăbim a folosi această vreme, aşa cum în neguţătorie fiecare se grăbeşte să scoată câştig. De aduce careva numai opinci sau coajă de tei pentru opinci, nici acela nu stă cu mâinile în sân, ci îşi pune întreaga isteţime la bătaie pentru a atrage cumpărătorii, ca să îşi vândă marfa şi apoi să cumpere cele ce-i sunt de trebuinţă. Dintre cei care au primit viaţă de la Domnul nu e nici unul care să poată spune: „Eu n-am primit nici măcar un talant”; oricine are ceva talanţi, nu numai unul: înseamnă că fiecare are cu ce face negoţ şi dobândi câştig. Nu te uita în stânga şi în dreapta şi nu ţine socoteala celorlalţi, ci ia frumuşel seama la tine însuţi şi vezi cât mai în amănunt ce capital ai şi ce poţi dobândi cu el, iar apoi lucrează fără lenevire potrivit planului pe care ţi l-ai făcut. La judecată nu vei fi întrebat de ce n-ai câştigat zece talanţi, când ai avut doar unul singur, şi nici măcar de ce cu talantul tău ai dobândit un singur talant, ci vor spune: ce ai dobândit, un talant, o jumătate de talant sau o zecime? Şi răsplata va fi nu pentru ce ai primit, ci pentru ce ai agonisit. Cu nimic nu te vei putea apăra, nici cu rangul, nici cu sărăcia, nici cu lipsa de şcoală. Dacă acestea nu ţi s-au dat, nu vei fi întrebat de ele. Dar ai avut mâini şi picioare. Vor întreba: „Ce-ai câştigat cu ele? Ai avut limbă, ce-ai câştigat cu ea?” Aşa se îndreaptă la judecata lui Dumnezeu nepotrivirile de stare lumească.

Luni [Efes. 1, 22; 2, 3; Mc. 10, 46-52].

Orbul din Ierihon, aflând că Domnul trece pe acolo, şi-a ridicat glasul. Strigătul lui a ajuns la Domnul; nimic din cele ce-L înconjurau n-a putut

190

opri acest strigăt, şi Domnul, chemându-l pe orb la Sine, i-a dat înapoi vederea. în orice vreme şi în orice loc Domnul nu trece doar, ci este şi rămâne; El cârmuieşte întreaga lume. Judecând omeneşte, asta înseamnă că El are multe griji; pe deasupra, şi cetele îngereşti îl înconjoară cu slavosloviile lor. Dar dacă reuşeşti să-ţi înalţi glasul, asemenea orbului din Ierihon, nimic nu va putea împiedica strigătul tău să ajungă la Domnul; El va auzi şi va împlini cererea ta. împiedicarea nu o face Domnul; El e aproape şi are pregătit tot ce îţi trebuie; împiedicarea o faci tu. înalţă-ţi glasul până la măsura la care să-l asculte Domnul şi vei primi îndată tot ce doreşti. Dar care e măsura aceasta? Credinţa, nădejdea, încredinţarea în voia lui Dumnezeu. Dar şi aceste măsuri îşi au măsurile lor. Care trebuie să fie aceste măsuri? întreabă pe cel care a cerut şi a primit ceea ce a cerut; el îţi va spune: „M-am rugat pentru cutare şi cutare lucru şi am primit; acum am nevoie de asta şi de cealaltă, mă rog şi nu primesc şi ştiu de ce: fiindcă nu pot să mă ridic la acea măsură a rugăciunii pe care am avut-o mai înainte.” Reiese că această măsură nu poate fi aplicată mereu. Un singur lucru este limpede: că totul ţine de noi, nu de Domnul. îndată ce vei fi în stare să primeşti, vei primi neapărat.

Marţi [Efes. 2, 19; 3, 7; Mc. 11, 11-23].

Smochinul acoperit de frunze era arătos la vedere, dar nu s-a învrednicit de bunăvoinţa Domnului, fiindcă nu avea roade; iar roade nu avea fiindcă nu avea putere lăuntrică de rodire. Câţi asemenea smochini nu sunt în viaţa duhovnicească! La arătare totul e frumos, dar înăuntru, gol. Sunt oameni cumpăniţi, cinstiţi, şi toate faptele creştineşti le împlinesc; dar duhul vieţii în Hristos Iisus nu-l au; ca atare, nu au roade vii, iar ceea ce e în ei doar pare

191

roadă, însă nu este. Dar în ce stă duhul vieţii în Hristos Iisus? La asta vom răspunde: o parte e de la Domnul, o parte e de la noi. De la Domnul este puterea de rodire în sine; al nostru este doar locaşul primitor al acestei puteri. Pentru acesta din urmă să te îngrijeşti mai mult. Rădăcina este simţirea că fără Domnul pieri şi te prăpădeşti. Astfel vei dobândi în toată viaţa ta, în toate faptele şi ostenelile tale, inimă înfrântă şi smerită. Mai departe, dat fiind că viitorul este necunoscut, iar vrăjmaşii sunt mulţi şi poticnirea este cu putinţă în orice clipă, vin frica şi cutremurul care însoţesc lucrarea mântuirii, împreună cu strigarea neîncetată: „Cu judecăţile pe care le ştii, mântuieşte-mă!” Vai celui care se reazemă pe altceva decât pe Domnul; vai şi celui care s-a ostenit pentru altceva decât pentru Domnul! întreabă-te pe tine însuţi, omule care te-ai ostenit cu faptele socotite ca bineplăcute lui Dumnezeu: pentru cine te-ai ostenit? Dacă din partea conştiinţei vei primi răspunsul plin de îndrăznire: „Doar pentru Domnul”, e bine; dacă nu, îţi clădeşti casa pe nisip. Iată câteva lămuriri privitoare la duhul roditor lăuntric. După acest îndreptar cugetă şi în celelalte privinţe!

Miercuri [Efes. 3, 18-21; Mc. 11, 23-26].

„Dacă nu veţi ierta celorlalţi greşelile săvârşite împotriva voastră, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşelile voastre”, a grăit Domnul. Cine nu iartă celorlalţi? Dreptul sau, mai bine zis, cel care se socoteşte drept. Unuia ca acestuia nu-i rămâne altceva de făcut decât să judece şi să rostească doar osânde, cerând pedepse pentru vinovaţi. Dar cel care se simte păcătos are treabă cu faptele celorlalţi? Nu i se va răsuci oare limba de va osândi pe altul şi-i va cere ispăşire, atunci când conştiinţa îl mustră neîncetat şi îl ameninţă cu dreapta judecată a lui Dumnezeu?

192

Aşadar, nu e mai bine să păcătuim decât să facem pe drepţii? Trebuie să te îngrijeşti în tot chipul de faptele dreptăţii; însă, oricât ai fi de drept, să ţii minte că eşti un rob netrebnic şi asta fără să ai cugetul împărţit (adică înainte să stea gândul că eşti netrebnic, iar în spate să se ascundă simţământul că eşti drept), ci cu simţirea deplină a netrebniciei tale. Atunci când vei ajunge aici (şi aici trebuie să ajungi treptat, fiindcă nu este o stare care se dobândeşte dintr-o dată), oricât ar fi greşit împotriva ta fratele tău, nu-i vei cere socoteală, întrucât conştiinţa îţi va repeta: „Şi mai mult meriţi, mai rău trebuia să-ţi facă”, şi vei ierta; iar dacă vei ierta, însuţi te vei învrednici de iertare. Şi aşa toată viaţa: iertare pentru iertare, şi la judecată vei căpăta în schimb desăvârşita iertare.

Joi [Efes. 4, 14-19; Mc. 11, 27-33].

Mântuitorul dovedeşte că e trimis din cer prin mărturia lui Ioan Botezătorul; arhiereii,. cărturarii şi bătrânii tac, fiindcă nu aveau ce să răspundă împotrivă, dar tot nu cred. Altă dată, a arătat acelaşi lucru prin faptele Sale; s-au gândit cum s-o întoarcă: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni.” Când această viclenie a fost răsturnată, au tăcut iarăşi, dar nici atunci nu au crezut. Aşa sunt întotdeauna necredincioşii: orice le-ai spune şi oricât de puternice dovezi le-ai aduce în sprijinul adevărului, nu pot răspunde nimic, dar tot nu cred. Ai zice că mintea lor e damblagită, dar cu privire la celelalte lucruri judecă sănătos. Numai când vine vorba de credinţă încep să se rătăcească în idei şi în cuvinte. Se rătăcesc şi atunci când schimbă adevărurile credinţei date de Dumnezeu cu vederile lor. îndoiala se preschimbă la ei într-un reazem tare ca o stâncă. Ascultaţi-le toată teoria. Şi un copil va pricepe că e o pânză de păianjen, însă ei nu văd asta. Neînţeleasă orbire!

193

Încăpăţânarea necredincioşilor mai poate fi lămurită şi prin nedorinţa de a crede; însă de unde poate să vină asta? Şi de ce ea capătă în această împrejurare asemenea putere, că face un om inteligent să se agaţe cu bună ştiinţă de un mod de gândire ilogic? Aici e vorba de întuneric şi oare nu de la părintele întunericului vine el?

Vineri [Efes. 4, 17-25; Mc. 12, 1-12].

În pilda despre vie este închipuită Biserica Vechiului Testament şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de ea. Biserica Noului Testament a moştenit-o pe aceasta, aşadar pilda aceasta poate fi înţeleasă şi cu privire la ea; şi întrucât orice creştin este biserică (templu) a Dumnezeului Celui Viu, poate fi înţeleasă şi cu privire la fiecare creştin. Nouă ne trebuie acest din urmă tâlc. Ce este aici via? Sufletul care a primit iertarea păcatelor, harul celei de-a doua naşteri, darul Sfântului Duh, ca zălog al moştenirii împărăţiei veşnice, Sfintele Taine, înger păzitor. Cine sunt lucrătorii? Cunoaşterea şi libertatea. Ei primesc aceste daruri şi făgăduiesc să le lucreze şi să scoată din ele roadă. Cine sunt lucrătorii cei ticăloşi? Cei care vor să se folosească şi se folosesc de privilegiile de creştini, pe cât este cu putinţă potrivit rânduielii din afară a lucrurilor, dar nu aduc Domnului roade duhovniceşti cuviincioase. Cine sunt trimişii Domnului? Conştiinţa şi frica de Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu, învăţătorii şi păstorii, prin care Domnul vrea să îi înţelepţească pe cei neîndreptaţi. Cei ce nu vor să se îndrepte, nu iau aminte la ei; unii îi prigonesc şi se silesc să le înăbuşe glasul; alţii merg până acolo că şi împotriva Domnului încep să se ridice cu vrăjmăşie, lepădând în felurite chipuri credinţa în El. Sfârşitul: cei răi, rău vor pieri.

194

Sâmbătă [I Cor. 14, 20-25; Mt. 25,1-13].

S-a citit pilda celor zece fecioare. Sfântul Macarie înfăţişează astfel tâlcul ei: „Cele cinci fecioare înţelepte, rămânând treze şi stăruind în lucrul cel străin de firea lor (cea omenească), luând untdelemn în candelele inimilor lor, adică harul cel de sus al Duhului, au putut intra împreună cu Mirele în cămara cea cerească. Celelalte însă, fără de minte fiind şi rămânând la firea lor, n-au privegheat şi nu s-au sârguit să ia în candelele lor, cât erau încă în trup, untdelemnul bucuriei, ci au adormit oarecum, din nepăsare sau din părere de sine că ar fi fost drepte; drept aceea, nici nu au fost îngăduite în cămara împărăţiei, ca unele ce n-au putut să placă Mirelui Ceresc. înlănţuite fiind de lume şi de iubirea de cele pământeşti, n-au închinat Mirelui Ceresc toată dragostea şi credinţa lor, nici n-au adus cu sine untdelemn. Sufletele ce caută sfinţenia Duhului cea străină de firea lor se leagă cu toată dragostea lor de Domnul, împreună cu El umblă trecând toate cu vederea, către El tind cu rugăciunile şi gândurile, drept care se şi învrednicesc a primi untdelemnul harului ceresc; iar sufletele care rămân la firea lor se târăsc cu cugetul pe pământ, la cele pământeşti cugetă şi mintea lor pe pământ petrece. Acestea socot despre sine că sunt ale Mirelui şi că se pot împodobi cu faptele trupului, însă neprimind untdelemnul bucuriei, n-au primit naşterea cea duhovnicească de sus, de la Duhul”.

A şaptesprezecea duminică după Cincizecime

Duminica dinainte de înălţarea Sfintei Cruci [Gal. 6, 11-18; In 3, 13-17].

„După cum Moise a înălţat şarpele în pustie,

195

aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care cu trupul S-a răstignit pentru noi, este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, izvorul viu al năzuinţelor şi stărilor duhovniceşti dătătoare de viaţă, receptacolul harului atotcuprinzător al Sfântului Duh, care rămâne pururea în inimă, şi al cercetărilor tainice care sunt trimise de sus la bună vreme, în ceasul nevoii. Credinţa cuprinde convingerile ce atrag bunăvoirea lui Dumnezeu şi puterea de sus. Acestea două împreună aduc stăpânirea vieţii veşnice. Câtă vreme această viaţă este păstrată în întregime, creştinul e de nebiruit, fiindcă, lipindu-se de Domnul, este un singur duh cu El; iar pe Domnul nimic nu îl poate birui. Dar atunci, de ce cad creştinii? Din pricina slăbirii credinţei. Slăbesc convingerile creştineşti, slăbeşte şi energia duhovnicească. Pe măsură ce are loc această slăbire, harul este silit să părăsească inima, iar imboldurile rele înalţă capul. Când apare prilejul, omul înclină spre acestea din urmă, şi gata căderea. Priveghează şi păzeşte credinţa în întreaga ei întocmire şi n-ai să cazi! De aceea zice Sfântul Ioan că cel născut din Dumnezeu nu păcătuieşte.

Luni [Efes. 4, 25-32; Lc. 3, 19-22].

Irod este întruchiparea iubirii de sine întărâtate de zguduirea pe care o pricinuiesc conştiinţei mustrările dreptăţii şi se aşteaptă să scape prin silnicie de această neplăcere. Ioan înaintemergătorul este întruchiparea dreptăţii prigonite de iubirea de sine, atunci când iubirii de sine îi stă în putere să o facă. Oricât ai îndulci dreptatea prin pogorământ şi prin cuvintele dibace pe care le poate afla gingăşia dragostei, ce nu vrea să rănească inima celuilalt, chipul dreptăţii stă înaintea ochilor conştiinţei şi acolo, înlăuntru,

196

stârneşte furtuna mustrării. Egoismul este miop şi nu vede că amărăciunea mustrării nu vine din afară, ci dinlăuntru, şi se scoală cu toate puterile împotriva celui care îl mustră din afară. Astupându-i gura, crede că poate să înăbuşe şi vocea lăuntrică. Nu reuşeşte, totuşi; nu astfel trebuie lucrat. Trebuie împăcată conştiinţa; atunci, oricâţi ar fi cei care mustră din afară, nu vor putea strica pacea lăuntrică, ci numai o vor face mai adâncă, făcându-l pe om să adune în sine izvoarele mângâierii credinţa în Domnul Cel Răstignit, pocăinţa şi mărturisirea nefăţarnică şi hotărârea neclintită de a nu face nimic împotriva conştiinţei. Iată ce trebuie să faci, nu să-i bagi în temniţă pe toţi Ioanii, căci cuvântul dreptăţii lui Dumnezeu umblă pretutindeni pe pământ şi fiecare din purtătorii lui e pentru tine un Ioan care te dă în vileag.

Marţi [Efes. 5,20-26; Lc. 3,23; 4,1].

În Postul Mare se scoate spre închinare cinstita cruce, spre a-i însufleţi pe cei care s-au ostenit cu postirea să rabde până la capăt în nevoinţa pe care şi-au luat-o asupră-le. Dar în septembrie de ce se face asta? Din întâmplare? La înţelepciunea proniatoare, Care toate bine le rânduieşte, nimic nu este la întâmplare. Iată care e rostul acestei rânduieli bisericeşti: în septembrie se culeg holdele, cel puţin la noi. Aşadar, pentru ca unii dintre creştini să nu zică: „Suflete! Ai multe bunătăţi, strânse pentru mulţi ani: odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!”, iar alţii să nu cadă cu duhul din pricina sărăciei, este înfăţişată tuturor crucea, pentru a aminti celor dintâi că reazemul bunăstării nu e avutul, ci purtarea lăuntrică a crucii atunci când cele din afară, prin bunătatea lui Dumnezeu, merg bine; iar celorlalţi li se insuflă să-şi dobândească întru răbdare sufletele lor, însufleţindu-i prin încredinţarea că

197

de pe cruce vor merge de-a dreptul în Rai. Ca atare, aceştia să rabde, aşteptând să meargă pe drum bătut în împărăţia cerurilor, iar cei dintâi să guste cu frică din desfătările din afară, ca să nu-şi îngrădească drumul către cer.

Miercuri [Efes. 5, 25-33; Lc. 4, 1-15].

Diavolul se apropie de Dumnezeul-Om ca să îl ispitească, care om este liber de asta? Cel ce umblă după voia celui viclean; acesta nu cunoaşte bântuiri, ci este doar mânat din rău în mai rău; însă îndată ce îşi vine în sine şi cugetă să înceapă o viaţă nouă, după voia lui Dumnezeu, îndată se pune în mişcare întregul tărâm satanicesc: toţi slujitorii întunericului se grăbesc, care cum pot, să risipească gândurile şi punerile la cale cele bune ale celui care se pocăieşte. Dacă nu reuşesc să-l abată din hotărârea sa, se străduiesc să îl împiedice a se pocăi şi mărturisi cum se cade; nu izbândesc nici aici, îşi pun viclenia la bătaie ca să semene neghine între roadele pocăinţei şi ostenelilor de curăţire a inimii; dacă nu reuşesc nici să semene seminţele răutăţii, se străduie să strâmbe dinlăuntru binele; sunt puşi pe goană în războiul lăuntric, năvălesc din afară, şi tot aşa până la sfârşitul vieţii. Nici să mori liniştit nu te lasă; şi după moarte gonesc după suflet, până ce acesta trece de vămile văzduhului, unde pândesc şi unde-şi au bârlogurile. „Cum aşa acesta e un lucru întristător şi cumplit!” Pentru cel credincios nu e nimic cumplit aici, întrucât demonii doar se agită în jurul celui temător de Dumnezeu, însă nu au nici o putere asupra lui. Rugătorul treaz îi împroaşcă din sine cu săgeţi, iar ei se ţin la depărtare, neîndrăznind să se apropie şi fiind pătrunşi de frica înfrângerii suferite. Dacă diavolii izbândesc ceva, este din vina noastră. Slăbim luarea-aminte, ori ne îngăduim să ne împrăştiem luând seama la nălucirile lor

198

atunci se şi înfiinţează şi încep să ne tulbure cu mai multă obrăznicie. Dacă nu îţi revii la timp, te împresoară; iar dacă sufletul îşi vine în fire, pleacă şi iscodesc din depărtare, doar, doar vor reuşi să se apropie iar. Aşadar, fii treaz, priveghează, roagă-te şi vrăjmaşii tăi nu vor izbândi nimic împotriva ta.

Joi [Efes. 5, 33; 6; Lc. 4, 16-22].

Domnul nu doar vesteşte anul cel plăcut (al Domnului), ci îl şi aduce. Dar unde este el? În sufletele credincioşilor. Pământul nu va fi niciodată prefăcut în Rai, atâta vreme cât va fiinţa rânduiala de acum a lucrurilor; însă el este şi va fi stadionul de pregătire pentru viaţa din Rai. începutul ei se pune în suflet; putinţa de a pune acest început este în harul lui Dumnezeu, iar harul l-a adus Domnul nostru Iisus Hristos prin urmare, a adus sufletelor anul cel plăcut (al Domnului). Cel ce ascultă de Domnul şi plineşte toate poruncile Lui, acela primeşte harul şi prin puterea Lui se îndulceşte de anul cel plăcut (al Domnului). Acest lucru se săvârşeşte în toţi cei care cred cu adevărat şi lucrează după îndreptarul credinţei. Nu prin gânduri vei umple sufletul de plăcerea acestui an; trebuie să făptuieşti, şi plăcerea va veni de la sine. Nu poţi nădăjdui nicicum la tihna din afară, ci doar la cea lăuntrică; însă aceasta este nedespărţită de Hristos. Oricum, îndată ce se înstăpâneşte tihna lăuntrică, necazurile din afară nu mai sunt grele şi amare. înseamnă că şi din această latură este anul cel plăcut (al Domnului); numai din afară el pare iarnă rece¹.

Vineri [Efes. 6, 18-24; Lc. 4, 22-30].

Nazarinenii s-au minunat de cuvântarea Domnului, însă tot n-au crezut: îi împiedica pizma, precum a arătat însuşi Domnul. Orice patimă este

¹ Joc de cuvinte: leto înseamnă în slavonă „an“, iar în rusă „vară“ n. tr.

199

potrivnică adevărului şi binelui, însă zavistia mai mult decât toate, căci fiinţa ei o alcătuiesc minciuna şi răutatea; această patimă este, dintre toate, cea mai nedreaptă şi cea mai otrăvită şi pentru cel care o poartă în sine, şi pentru cel asupra căruia este îndreptată. în mic, ea se găseşte la toţi; omul pizmuieşte îndeobşte pe cei de o seamă cu el şi mai mult încă pe cei aflaţi mai presus. Egoismul se întărâtă şi zavistia începe să cuprindă inima. Acest lucru nu e atât de chinuitor, atunci când şi celui pizmaş îi e deschisă calea spre propăşire; dar când această cale este închisă, şi mai ales când este închisă de către cel faţă de care deja s-a încropit zavistia, imboldurile ei sunt de nestăvilit: este cu neputinţă de împăcat. Zavistia cere răsturnarea potrivnicului şi nu se linişteşte până ce nu va reuşi cumva să facă asta, ori până când nu obţine pieirea zavistnicului. Oamenii binevoitori, la care simţămintele de simpatie au întâietate asupra celor egoiste, nu suferă de pizmă. Acest fapt arată şi celor care bolesc de pizmă calea spre stingerea ei. Aceştia trebuie să se grăbească a deştepta în sine bunăvoinţa, mai ales faţă de cei pe care îi pizmuiesc, şi s-o arate prin fapte, iar zavistia se va domoli. încă puţină silinţă, şi ea, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va stinge de tot. Lăsând-o însă în voia ei, te va chinui, te va usca şi te va băga în mormânt, dacă nu te vei birui pe tine însuţi şi nu te vei sili să faci bine celui pe care îl pizmuieşti.

Sâmbătă [I cor. 15, 39-45; Lc. 4, 31-36].

„Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre” (In 8, 24). „Nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4, 12). Avem nevoie să primim iertarea păcatelor, şi n-o putem primi altfel decât prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, cu condiţia să nu dorim a stărui în deprinderile

200

şi faptele păcătoase; fiindcă atunci când păcătuim, numai pe El îl avem mijlocitor înaintea Tatălui. Cel ce şi-a dat cuvântul că se va înfrâna de la păcate trebuie să primească harul împreună-lucrător al Preasfântului Duh, iar acesta s-a pogorât pe pământ numai după ce Domnul, înălţându-Se, a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl şi se dă numai celui ce crede în această minunată iconomie a mântuirii noastre şi cu această credinţă se apropie de Dumnezeieştile Taine rânduite prin apostoli în Sfânta Biserică a Domnului. Aşadar, cel ce nu crede în Domnul aşa cum este El, nu poate fi curăţit de păcate. Necurăţându-se de păcate, va şi muri în ele; iar murind în ele va fi şi judecat după întreaga lor greutate. Cel ce vrea să facă bine cuiva cu facere de bine care rămâne în veci, să îl călăuzească în credinţa în Domnul, în credinţa cea adevărată, care nu îngăduie filosofări deşarte şi clătinări. Iar cei care strică făţiş sau pe ocolite credinţa în Domnul trebuie socotiţi ca răufăcători a căror nelegiuire rămâne în veci, fiindcă ei pricinuiesc un rău pe care nimic nu-l poate îndrepta şi a cărui putere se întinde pe întreaga veşnicie. Nu îi poate îndreptăţi neştiinţa, întrucât cum este cu putinţă să nu cunoşti acel adevăr care este învederat întregii lumi? Nu îi îndreptăţesc părutele lor argumente, căci dacă îi iei la bani mărunţi, puterea lor va începe îndată să se clatine şi se va dovedi că alt sprijin nu poate fi pentru oameni, afară de credinţa în Domnul. Se leapădă de credinţă cei care nu cercetează cum se cuvine temeiurile şi credinţa şi învăţăturile de care se ţin. Cercetând în amănunţime condiţiile trebuincioase mântuirii, ajungem la convingerea că ele pot fi împlinite numai cu ajutorul lui Dumnezeu Care S-a întrupat, a murit pe cruce şi a trimis pe pământ pe Duhul Sfânt. Aici este esenţa credinţei creştine. Cel care crede asta cu adevărat nu va muri nicicum în

201

păcatele sale, fiindcă poartă în sine acea putere care aduce miluirea; iar cel care nu crede este deja osândit, fiindcă poartă în sine însuşi osândirea.,

A optsprezecea duminică după Cincizecime [II Cor. 9, 6-11; Lc. 5, 1-11].

O noapte întreagă s-au ostenit pescarii şi nu au prins nimic; însă când Domnul a intrat în luntrea lor şi, după ce a propovăduit, le-a poruncit să arunce mrejele şi au prins atâta peşte, că nu puteau să-l scoată, căci li se rupeau mrejele. Aici avem o comparaţie între munca de orice fel lipsită de ajutorul lui Dumnezeu şi munca la care ajută Dumnezeu. Atâta vreme cât omul se osteneşte de unul singur şi vrea să dobândească ceva numai prin propriile-i puteri, totul îi scapă din mâini; atunci când se apropie de el Domnul, curg bunătăţi după bunătăţi. în privinţa moral-duhovnicească, faptul că reuşita nu este cu putinţă fără Domnul este limpede: „Fără de Mine nimic nu veţi putea face”, a grăit El. Şi această lege lucrează în oricine. Precum ramura ruptă de trunchi nu numai că nu face roade, dar se usucă şi îşi pierde puterea de viaţă, aşa şi oamenii, dacă nu rămân în părtăşie vie cu Domnul, nu pot aduce roadele dreptăţii, atât de preţioase pentru viaţa veşnică. Vreun lucru bun tot mai poate să fie în ei, dar bun numai la arătare, însă de fapt lipsit de preţ, aşa cum mărul pădureţ poate fi frumos la înfăţişare, dar dacă-l iei şi-l guşti, e acru. Şi în privinţa celor din afară, a celor lumeşti, legea asta se poate proba pe viu: se zbate câte unul, se zbate şi nimic nu-i iese; însă când se pogoară binecuvântarea lui Dumnezeu, roadele încep să apară. Cei ce iau aminte la sine şi la căile vieţii cunosc din experienţă acest adevăr.

202

Luni [Filip. 1, 1-7; Lc. 4, 37-44].

„Trebuie să binevestesc împărăţia lui Dumnezeu şi altor cetăţi, fiindcă spre aceasta am fost trimis.” Preoţimea noastră ar trebui să-şi ia acest „fiindcă spre aceasta am fost trimis” ca lege de necălcat. Şi apostolul le-a poruncit, scriind Sfântului Timotei: „Stăruie cu vreme şi fără vreme, mustră, ceartă, îndeamnă” (II Tim. 4,2). Adevărul a fost adus pe pământ de către Domnul şi de către Duhul Sfânt, Care i-a umplut pe apostoli în ziua Cincizecimii, şi El umblă pe pământ. Propovăduitorii Săi sunt gurile preoţilor lui Dumnezeu. Acela dintre noi care le îngrădeşte gurile îngrădeşte drumul adevărului, care vrea să intre în inimile credincioşilor. De aceea şi sufletele credincioşilor se chinuiesc, neprimind adevărul, iar preoţii înşişi trebuie să simtă zbaterea adevărului care, neputând să iasă la lumină, îi îngreunează. Uşurează-te, dar, preote al lui Dumnezeu, de această greutate, revarsă din tine curgerile cuvintelor dumnezeieşti, spre bucuria ta şi spre învierea duhovnicească a sufletelor încredinţate ţie! Iar dacă vei vedea că în tine însuţi nu ai adevărul, ia-l: el se găseşte în Sfintele Scripturi; şi, umplându-te de el, dă-l fiilor tăi duhovniceşti, dar să nu taci nicicum! Propovăduieşte, fiindcă la asta ai fost chemat!

Marţi [Filip. 1, 8-14; Lc. 5, 12-16].

A căzut leprosul înaintea Domnului, rugându-se: „Doamne! Dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti.” Domnul a zis: „Voiesc, fii curăţat.” Şi îndată s-a dus lepra de pe el. Aşijderea şi lepra duhovnicească, de orice fel ar fi ea, piere îndată ce omul cade la Domnul cu credinţă, pocăinţă şi mărturisire cu adevărat piere şi îşi pierde orice putere asupra lui. Dar de ce lepra se întoarce câteodată? Din aceleaşi pricini pentru care se întorc şi bolile trupeşti. Celui care s-a însănătoşit după o astfel de boală i se spune: „Asta să

203

nu mănânci, asta să nu bei, acolo să nu mergi!” De nu ascultă, boala prinde putere iar. Aşa e şi în viaţa duhovnicească. Trebuie să fii treaz, să priveghezi, să te rogi: boala cea din păcate nu se va mai întoarce. Dacă nu vei lua aminte la tine însuţi şi fără chibzuinţă îţi vei îngădui să priveşti şi să asculţi şi să vorbeşti orice, cum să nu se scoale păcatul şi să nu prindă putere din nou? Domnul i-a poruncit leprosului să plinească toate rânduielile cuvenite, potrivit legii. Iată ce înseamnă asta: după mărturisire trebuie să primeşti canonul şi să-l plineşti întocmai; în el este ascunsă o mare putere de prevenire a bolilor sufleteşti. Dar de ce spune câte unul: „M-a biruit deprinderea păcătoasă, nu pot să mă abţin”? Fie pentru că pocăinţa şi spovedania lui nu au fost depline, fie că măsurile de prevenire au fost prea slabe, fie pentru că omul se cruţă pe sine: vrea să facă totul fără osteneală şi silire de sine şi e batjocorit de vrăjmaşul. Hotărăşte-te să ţii piept până la moarte şi arată asta prin fapte: vei vedea ce putere este ascunsă aici. E drept că întotdeauna când o patimă pare de nebiruit, vrăjmaşul stăpâneşte sufletul; asta însă nu este o îndreptăţire, fiindcă diavolul va fugi îndată ce vei săvârşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, întoarcerea lăuntrică.

Miercuri [Filip. 1, 12-20; Lc. 5, 33-39].

„Fiilor nunţii nu li se cade să postească atâta vreme cât Mirele este cu ei”, a grăit Domnul şi prin aceasta a legiuit că şi în nevoinţe orice lucru îşi are locul şi vremea lui. în lumea simţită, Domnul „a rânduit totul cu măsură, cu greutate şi cu număr”; El vrea ca şi în cele duhovniceşti să fie totul cu cuviinţă şi rânduială. Cuviinţa lăuntrică este alcătuită din îmbinarea fiecărei virtuţi cu toate dimpreună sau în armonizarea virtuţilor, astfel încât nici una să nu iasă în faţă fără rost, ci toate să fie în armonie, ca vocile

204

în cor. Cuviinţa din afară rânduieşte fiecărui lucru locul şi vremea lui. Atunci când toate acestea se rânduiesc cum trebuie, se întâmplă acelaşi lucru ca atunci când îmbraci un om frumos în haine alese. Virtutea e frumoasă şi pe dinăuntru, şi pe din afară, fiind vrednică de iubit; şi o face astfel gândirea creştinească sănătoasă, la bătrânii cei duhovniceşti dreapta socotinţă dobândită din experienţă, prin cercetarea vieţilor sfinţilor, în lumina cuvântului lui Dumnezeu.

Joi [Filip. 1,20-27; Lc. 6,12-19].

„Şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.” Iată temeiul şi începutul privegherilor creştineşti de toată noaptea. Căldura rugăciunii goneşte somnul, şi răpirea duhului nu îţi îngăduie să bagi de seamă scurgerea vremii. Adevăraţii rugători nu bagă de seamă curgerea timpului: lor li se pare că de-abia s-au pus la rugăciune şi deja s-a făcut ziuă. Dar până a ajunge la această desăvârşire, trebuie ridicată povara şi nevoinţa privegherii. Pe aceasta au purtat-o şi o poartă sihastrii; au purtat-o şi o poartă închinoviaţii; au purtat-o şi o poartă mirenii evlavioşi şi temători de Dumnezeu. Chiar dacă povara privegherii este greu de purtat, rodul ei rămâne în suflet în chip de netăgăduit şi pentru totdeauna: pacea sufletului şi străpungerea de inimă, în timp ce trupul slăbeşte şi se istoveşte. Starea aceasta este foarte de preţ pentru cei ce râvnesc să sporească duhovniceşte! De aceea, acolo unde sunt rânduite privegheri (în Athos), oamenii nu vor să se despartă de ele. Toţi recunosc că este foarte greu; dar nimeni nu doreşte să schimbe această rânduială, din pricina folosului pe care îl primeşte inima de la privegheri. Somnul odihneşte şi hrăneşte trupul mai mult decât orice; iar privegherea îl smereşte mai mult decât orice. Cel care a dormit pe

205

săturate se îngreunează la lucrările duhovniceşti şi este rece faţă de ele; cel care priveghează este iute ca o capră neagră şi arde cu duhul. Dacă e vorba să învăţăm trupul ca pun rob să facă binele, nici un mijloc nu este mai potrivit ca deasa priveghere. Prin ea, trupul face cunoştinţă cu stăpânirea duhului asupra sa şi se obişnuieşte să i se supună; iar duhul capătă deprinderea de a-l stăpâni.

Vineri [Filip. 1, 27; 2,4; Lc. 6, 17-23].

Domnul îi fericeşte pe cei săraci, pe cei ce flămânzesc, pe cei ce plâng, pe cei defăimaţi, însă numai dacă ei suferă acestea pentru Fiul Omului; asta înseamnă că este fericită viaţa înconjurată de toate felurile de nevoi şi lipsuri. Potrivit acestui cuvânt al Domnului, desfătările, îndestularea şi cinstirile nu sunt un bine; şi aşa este, însă atâta vreme cât omul are parte de tihna lor, nu îşi dă seama de asta. Numai atunci când se slobozeşte din vraja lor, el vede că acestea nu sunt un bine, ci doar părerea binelui. Sufletul nu poate trăi fără desfătări, dar adevăratele desfătări nu sunt ale simţurilor; nu poate trăi fără comori, însă adevăratele comori nu sunt aurul şi argintul, nu casele şi veşmintele luxoase, nu îndestularea aceasta din afară; nu poate trăi fără cinstiri, însă adevăratele cinstiri nu sunt ploconirile de robi ale oamenilor. Există alte desfătări, altă îndestulare, alte cinstiri, duhovniceşti, înrudite sufletului. Cel ce le află nu le va mai dori pe cele din afară; şi nu numai că nu le va dori, ci chiar le va dispreţui şi le va urî, din pricină că ele le îngrădesc pe cele duhovniceşti, nu lasă sufletul să le vadă pe acestea, îl ţin în întuneric, în beţie, în năluciri. Ca atare, ei aleg din tot sufletul sărăcia, necazurile şi lipsa de slavă, simţindu-se bine în mijlocul lor, îngrădiţi de vraja lumii amăgitoare. Dar ce să facă cei

206

cărora totul le merge bine? Să fie faţă de toate acestea ca şi cum nu le-ar avea, după cuvântul apostolului.

Sâmbătă [I Cor. 15, 58; 16, 3; Lc. 5, 17-26].

„Iar ca să ştiţi că Fiul Omului are pe pământ putere să ierte păcatele, i-a spus slăbănogului: ţie îţi zic, scoală-te, ia patul tău şi mergi la casa ta!” Iertarea păcatelor este o minune lăuntrică, duhovnicească; tămăduirea este o minune văzută, lucrarea firească (naturală) şi totodată fizică a lui Dumnezeu asupra lumii. Această întâmplare dovedeşte şi susţine amestecul puterii dumnezeieşti şi în rânduiala lumii duhovniceşti, şi în cursul evenimentelor lumii fizice, aceasta din urmă urmărind pe cea dintâi, fiindcă acolo e ţelul. Domnul nu siluieşte libertatea omului, ci povăţuieşte, insuflă, zguduie. Cel mai bun mijloc pentru asta este minunea văzută. Aceasta este lăsată de când fiinţează pe lume făpturi înţelegătoare, care se cârmuiesc folosindu-se de libertatea cu care le-a zidit Dumnezeu. Această legătură este atât de însemnată, încât cei ce tăgăduiesc lucrarea suprafirească a lui Dumnezeu asupra lumii tăgăduiesc în acelaşi timp şi libertatea omului, fiindcă aceasta din urmă o atrage neapărat pe cea dintâi; şi dimpotrivă, cei ce mărturisesc adevărul unei lucrări dumnezeieşti în lume care e mai presus de cursul firesc al evenimentelor pot să le spună celor dintâi cu îndrăznire: „Noi simţim că suntem liberi.” Conştiinţa libertăţii este la fel de puternică şi cu neputinţă de tăgăduit ca şi conştiinţa existenţei, iar libertatea pretinde lucrări nemijlocite ale purtării de grijă a lui Dumnezeu, prin urmare recunoaşterea acestor lucrări este de neînlăturat, întocmai precum conştiinţa libertăţii.

207

A nouăsprezecea duminică după Cincizecime [II Cor. 11, 31-33; 12, 1-9; Lc. 6, 31-36].

Porunca cea dintâi, porunca de temelie, este porunca dragostei. Mic cuvântul, atotcuprinzătoare lucrarea. E uşor să vorbeşti de dragoste, dar nu este uşor să ajungi la măsura cuvenită a dragostei. Nu e cu totul limpede nici cum se poate ajunge la ea; tocmai de aceea Mântuitorul adaugă la această poruncă reguli lămuritoare: „Ca pe tine însuţi; şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.” Aici ni se arată măsura dragostei, care este, s-ar putea spune, lipsită de măsură; căci are oare dragostea, în sine, vreo măsură şi este vreun lucru bun pe care omul nu şi-ar dori să îl primească de la ceilalţi? Şi totuşi, porunca nu e cu neputinţă de îndeplinit. Totul e să ajungem la deplina unire de simţire cu ceilalţi, adică să primim în noi, deplin, simţirile lor, să simţim ceea ce simt şi ei. Când se va întâmpla asta, nu vei avea nevoie să ţi se arate ce şi când să faci pentru ceilalţi: inima însăşi o să îţi arate. Tu îngrijeşte-te să te păstrezi în această stare, altfel se va apropia îndată egoismul, te va întoarce în cochilia ta şi te va zăvorî în ea. Atunci n-o să mai mişti un deget pentru altul, n-o să-i arunci nici o privire, de-ar şi muri acela. Atunci când Domnul a grăit: „Iubeşte-l pe aproapele tău”, a vrut ca în locul nostru să intre în noi, adică în inima noastră, aproapele; iar dacă în inimă va rămâne, la fel ca mai înainte, „eul” nostru, să nu te aştepţi la nimic bun.

Luni [Filip. 2, 12-16; Lc. 6, 24-30].

Vai celor bogaţi, sătui, puternici, lăudaţi; dimpotrivă, ferice de cei ce rabdă toate felurile de prigoniri, bătăi, jafuri, poveri silnice cu totul pe dos decât judecă şi simt oamenii de obicei! Pe cât este de departe

208

cerul de pământ, pe atâta sunt de departe gândurile lui Dumnezeu de gândurile oamenilor şi nici nu poate fi altfel. Suntem surghiuniţi, iar surghiuniţii nu trebuie să se minuneze că suferă jigniri şi amărăciuni. Suntem sub epitimie, iar epitimia este alcătuită din necazuri şi greutăţi. Suntem bolnavi, iar bolnavilor le sunt mai de folos leacurile amare. Mântuitorul însuşi, în toată viaţa Lui, n-a avut unde să-Şi plece capul, şi această viaţă Şi-a sfârşit-o pe cruce pentru ce, dar, să aibă următorii Lui o soartă mai bună? Duhul lui Hristos este duhul pregătirii de a răbda orice şi a purta cu inimă bună toate strâmtorările. Desfătările, onorurile, luxul, îndestularea sunt străine de căutările şi gusturile sale. Calea sa trece printr-o pustie neroditoare şi lipsită de bucurii. Acest lucru ni-l închipuie peregrinarea de 40 de ani a israelitenilor prin pustie. Dar cine urmează această cale? Cel care întrezăreşte dincolo de pustie Canaanul, unde curge lapte şi miere. în vremea călătoriei sale, el primeşte mană, însă nu de pe pământ, ci din cer, nu trupească, ci duhovnicească. Toată slava lui este înlăuntru.

Marţi [Filip. 2,17-23; Lc. 6,37-45].

Nu judeca, iartă, dă... La prima vedere, numai pierderi şi nici un câştig. Şi totuşi, iată făgăduinţa: „Nu judeca, şi nu vei fi judecat; iartă, şi ţi se va ierta; dă, şi ţi se va da.” Câştigul nu se vede acum, dar el se va adăuga, fără nici o îndoială, celui ce face din toată inima numitele „cheltuieli”; i se va adăuga tocmai atunci când va simţi mai mult nevoia de neosândire şi iertare. Cum se va bucura cel ce se va învrednici să primească dintr-o dată aceste bunătăţi, parcă pe degeaba! Cum se va întrista şi amărî cel care n-a ştiut să se folosească cu iscusinţă de averea sa la vremea potrivită! Va vrea atunci să ierte tot şi să dea toate ale sale,

209

dar va fi prea târziu; fiecare lucru la vremea lui. Toţi însă aleargă după câştigul care pică iute în mână, aproape deodată cu cheltuiala. Cel care cheltuieşte duhovnicesc seamănă cu unul care aruncă în vânt, numai că el nu în vânt aruncă, ci în mâinile lui Dumnezeu. în aceste mâini bunurile tale sunt în pază sigură şi le vei primi înapoi neîntârziat. Nu ţi se cere decât credinţă şi nădejde.

Miercuri [Filip. 2, 24-30; Lc. 6, 46; 7, 1].

„Pentru ce Mă chemaţi: Doamne! Doamne! şi nu faceţi ce vă spun?” Pentru ce îl numesc oamenii pe Hristos Domn, dar nu fac voia Domnului, adică de ce nu recunosc prin fapte stăpânirea Lui? Pentru că-L numesc Domn doar cu limba, nu şi cu inima. Dacă inima ar rosti: „Doamne, Tu eşti Domnul meu!”, ar fi gata pe deplin să se supună Celui pe care-L mărturiseşte Domn; dar întrucât nu se întâmplă aşa, faptele se împotrivesc vorbelor, căci ele sunt întotdeauna pe măsura inimii. Dar cum, nu trebuie să strigăm: „Doamne! Doamne!”? Nu, nu-i vorba de asta. Trebuie să adaugi la cuvântul din afară şi cuvântul lăuntric simţirea şi starea inimii. Şezi şi cugetă la Domnul şi la tine însuţi: cine e Domnul şi cine eşti tu; ce a făcut şi face Domnul pentru tine, pentru ce trăieşti şi unde vei ajunge după moarte... Vei ajunge îndată la încredinţarea că n-ai altceva de făcut decât să împlineşti voia Domnului în întregime, neabătut; pentru noi altă cale nu-i. Această încredinţare te va face să fii gata a împlini cu fapta ceea ce rosteşti cu cuvântul. Astfel vei ajunge să simţi nevoia ajutorului de sus, iar de aici ia naştere rugăciunea: „Doamne, Doamne! Ajută-mă şi dăruieşte-mi puterea de a umbla întru voia Ta.” Şi strigarea ta către Domnul va fi plăcută înaintea Lui.

210

Joi [Filip. 3, 1-8; Lc. 7, 17-30].

Sfântul Ioan înaintemergătorul îşi trimite ucenicii să-L întrebe pe Domnul: „Tu eşti Cel care trebuie să vină sau să aşteptăm pe altul?” Nu pentru sine a întrebat aceasta, fiindcă ştia fără sminteală cine este Iisus Hristos, ci pentru ucenicii săi; iar ucenicii n-au căutat răspunsul la această întrebare din dorinţa de a iscodi, ci din dorinţa nefăţarnică de a afla adevărul. Unii ca aceştia nu au nevoie de vorbe multe; Domnul nici n-a zis altceva, decât a arătat lucrurile săvârşite de El chiar atunci. Faptele lui cele dumnezeieşti dădeau mărturie despre dumnezeirea Lui. Acest lucru era atât de limpede, încât cei ce veniseră cu întrebarea n-au stăruit. Aşa se întâmplă întotdeauna. Puterea lui Dumnezeu sălăşluieşte în Biserică; cel ce caută adevărul cu gând curat o simte îndată şi se încredinţează de adevăr. Această dovadă dobândită prin încercări pune capăt tuturor întrebărilor şi odihneşte cu desăvârşire mintea omului; iar pentru cel care nu vrea să creadă şi, pierzându-şi credinţa, începe să caute în Biserică nu temeiuri pentru a crede, ci îndreptăţiri pentru necredinţa sa, nici o dovadă nu i se pare îndestulătoare. El socoteşte necredinţa sa ca fiind întemeiată, chiar dacă temeiurile ei sunt şubrede şi nimicnice; dar dacă asta vrea inima lui, trece orice neajuns cu vederea.

Vineri [Filip. 3, 8-19; Lc. 7, 31-35].

„Cu cine voi asemăna pe oamenii acestui neam”, adică pe necredincioşi? Dacă Domnul pune această întrebare parcă nedumerit, nu se cuvine cu atât mai mult nouă să ne minunăm că este pe lume necredinţă? S-ar părea că e cu neputinţă să te împotriveşti evidenţei; şi totuşi, unii fac astfel. Că satana se împotriveşte asta nu-i de mirare; i-o arată şi numele: potrivnic al binelui şi al adevărului; el vede limpede că Dumnezeu este, că îl va judeca şi îl va osândi,

211

că pedeapsa îi e deja pregătită, dar se împotriveşte în continuare şi nu cu alt ţel decât răul şi, prin urmare, mai marea sa pierzanie. Oare nu acelaşi duh al luptei împotriva lui Dumnezeu îi stăpâneşte pe necredincioşi? Cel puţin după cunoştinţele pe care le avem despre suflet şi lucrările lui, necredinţa este de neînţeles atunci când avem atâtea temeiuri vădite pentru a crede; la fel cum robia în care se află păcătosul faţă de păcat este de neînţeles, de vreme ce el ştie limpede că păcatul îl duce la pierzare. Şi încă o contradicţie! Numai necredincioşii şi iubitorii de patimi tăgăduiesc existenţa satanei şi a duhurilor necurate. Cei care ar trebui să îi susţină cu cea mai mare tărie se leapădă cu totul de ei. Oare nu cumva o fi de la demoni şi ştiinţa asta?

Întunecaţii iubesc întunericul şi îi învaţă pe oameni să spună că ei nu există şi că în lumea spirituală totul se întâmplă de la sine, fără vicleniile şi cursele lor.

Sâmbătă [II Cor. 1, 8-11; Lc. 5, 27-32].

„N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă.” Ce mângâiere pentru păcătoşi! însă ei trebuie să se lase de păcate şi să lucreze numai binele; ba şi făcând binele, să se socoată pe sine păcătoşi şi nu numai cu limba, ci şi cu inima. Nu păcătui, dar pocăieşte-te ca un adevărat păcătos şi strigă către Domnul ca să te miluiască. De vei avea această stare sufletească, înseamnă că stai întru adevăr; îndată ce ţi se va sui la cap dreptatea şi vei începe să te socoţi fără de păcat, să ştii că te abaţi de la calea dreaptă şi te duci la cei cărora nu este mântuire. Cum poate fi împăcată viaţa dreaptă cu simţământul păcătoşeniei? Asta întreabă numai cărturarii, care scriu, însă nu făptuiesc; pentru cel ce merge pe calea făptuitoare, lucrurile sunt atât de limpezi, că nici nu e în stare să priceapă cum ar putea să fie altfel.

212

A douăzecea duminică după Cincizecime [Gal. 1, 11-19; Lc. 7, 11-16].

Domnul vede o mamă îndurerată pentru moartea fiului şi Se milostiveşte de ea; altă dată, a fost chemat la o nuntă şi a luat parte la bucuria casnică. Prin asta a arătat că a lua parte la bucuriile şi întristările lumeşti obişnuite nu e un lucru potrivnic duhului Său. Aşa fac şi creştinii adevăraţi, evlavioşi, care îşi petrec viaţa cu frică de Dumnezeu. Totuşi, ei fac deosebire între feluritele rânduieli lumeşti. Fiindcă în ele s-au strecurat multe lucruri în care Dumnezeu nu poate să binevoiască. Sunt unele obiceiuri născute din patimi şi născocite spre îndestularea lor; altele sunt hrănite doar de deşertăciune. Cel care are duhul lui Hristos ştie să aleagă binele de rău: de cel dintâi se ţine, pe celălalt îl leapădă. De cel ce face asta cu frică de Dumnezeu niciodată nu se înstrăinează ceilalţi, fiindcă chiar dacă el se poartă altfel decât ei, o face în duhul iubirii şi pogorământului faţă de neputinţele fraţilor săi. Numai duhul râvnei lipsite de măsură obişnuieşte să scoată ochii oamenilor, pricinuind neînţelegeri şi rupturi. Acest duh nu poate nicicum să se abţină de la dăscăliri şi mustrări, în vreme ce omul cu duh creştinesc adevărat se îngrijeşte doar cum să se orânduiască creştineşte pe sine şi pe ai săi, socotind că nu îi e îngăduit să se amestece în treburile altora şi zicându-şi: „Cine m-a pus pe mine judecător?” Prin această blândeţe el îi face pe toţi să îl iubească şi le insuflă respect faţă de rânduielile pe care le ţine, în vreme ce acela care vrea să-i dăscălească pe toţi se face neiubit şi aduce defăimare asupra bunelor rânduieli pe care le ţine. în astfel de împrejurări este nevoie de smerenie, de smerenie creştinească. Această smerenie este izvorul înţelepciunii creştineşti, care ştie să se poarte cum trebuie în toate împrejurările.

213

Luni [Filip. 4, 10-23; Lc. 7, 36-50].

Pentru ce Simon fariseul îl cinsteşte pe Domnul şi-L pofteşte la sine, însă văzându-L că o îngăduie cu bunăvoinţă pe păcătoasă, se sminteşte şi începe să cugete: „Dacă ar fi proroc...”? Grija lui era îndreptată spre primirea oaspeţilor şi din pricina grijilor lumeşti părăsise dreapta cugetare asupra rânduielilor dumnezeieşti. Aceste două tărâmuri lumesc şi duhovnicesc nu se potrivesc deloc ca însuşiri şi legi. Până la urmă, mintea noastră va începe să judece după legile aceluia dintre ele cu care se îndeletniceşte mai mult. După rânduielile lumeşti, cu o păcătoasă învederată nu trebuie să ai de-a face; aşa gândeşte şi Simon, uitând că pocăinţa îi face pe toţi curaţi şi îi pune pe păcătoşi deopotrivă cu drepţii. El socoteşte că păcătoasei nu i se cuvenea să stea acolo, iar Mântuitorul nu o alungă pentru că nu ştie cine e ea; acest gând a născut îndată un altul: „Dacă nu ştie, atunci ce fel de proroc este?” Nu a spus asta cu glas tare, ci numai a gândit-o; la arătare n-a apărut la el nici o schimbare, nici nu s-a întrevăzut în purtarea lui de bună gazdă, însă Domnul i-a citit inima şi i-a dat o lecţie pe măsură: i-a dat de înţeles că în jurul lui este loc şi pentru păcătoşi, şi că păcătoasa, lipindu-se de El cu inima, I-a dat mai multă cinstire decât Simon numai cu ospătarea. Faptele din afară insuflă omului simţământul neplăcut lui Dumnezeu că este drept, iar luarea-aminte la cele lăuntrice păstrează pururea în el simţământul netrebniciei sale înaintea Domnului, Care ştie toate.

Marţi [Col. 1, 1-2, 7-11; Lc. 8, 1-3].

Domnul propovăduieşte, femeile îi slujesc din avutul lor şi, în acest chip, se arată oarecum ca părtaşe la propovăduire. Nu tuturor li s-a dat a propovădui Evanghelia, dar toţi pot să ajute la răspândirea ei

214

şi să fie părtaşi la această lucrare cea dintâi ca însemnătate pe pământ. Asemenea ajutoare au fost multe în vremea ostenelilor Sfinţilor Apostoli de răspândire a Evangheliei şi, la urma urmei, în toată istoria Bisericii, neîncetând a apărea până în ziua de azi. Apostolii noştri se ostenesc cu râvnă în Caucaz şi în felurite locuri ale Siberiei, răbdând nevoile şi lipsurile de tot felul. Ei continuă lucrarea Domnului şi a Sfinţilor Apostoli. Femeile şi bărbaţii care le dau ajutor se fac deopotrivă cu femeile care slujeau Domnului şi se vor învrednici de aceeaşi răsplată ca şi ele. Domnul a zis: „Cel care primeşte pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primeşte” (In 13, 20). Asta înseamnă că El socoate pe cei trimişi la propovăduire întocmai ca pe Sine; prin urmare, şi slujirea adusă trimişilor Săi o socoate întocmai ca pe slujirea adusă Lui însuşi. Potrivit cu legea bunătăţii şi dreptăţii Sale, cel care primeşte pe cineva capătă şi răsplată pe măsură (Mt. 10,41). îmi pare că aceasta ar trebui să fie destul îndemn de a nu ne zgârci cu jertfele spre ajutorarea marii lucrări a propovăduirii Evangheliei.

Miercuri [Col. 1, 18-23; Lc. 8, 22-25].

Intrând în corabie pentru a trece de cealaltă parte a lacului, se gândeau, oare, apostolii că îi va prinde furtuna şi se vor găsi în primejdie de moarte? Şi totuşi, furtuna s-a pornit şi nu mai credeau că vor scăpa cu viaţă. Aceasta este calea vieţii noastre! Nu ştii cum şi de unde se iveşte nenorocirea ce poate să ne strivească. Văzduhul, sau apa, sau focul, sau fiara, sau omul, sau pasărea, sau casa într-un cuvânt, tot ce ne înconjoară poate să devină unealta morţii noastre. De aici legea: trăieşte în aşa fel ca să fii gata în orice clipă de întâlnirea cu moartea şi să intri fără teamă pe tărâmul ei. în clipa asta eşti viu, dar cine ştie dacă vei mai fi viu şi în cea următoare?

215

Acest gând să te şi stăpânească. Fă tot ce te îndatorează să faci rânduielile vieţii pământeşti, dar nu uita nicicum că poţi să te muţi degrabă în locul de unde nu mai e întoarcere. Uitarea acestui fapt nu va amâna ceasul morţii, şi alungarea din minte cu bună ştiinţă a acestei clipe de întorsătură hotărâtoare nu va micşora însemnătatea veşnică a ceea ce va fi cu noi după mutarea la cele veşnice. încredinţându-ţi viaţa şi toate ale tale în mâna lui Dumnezeu, să petreci ceas după ceas cu gândul că fiecare din ele este cel de pe urmă. în timpul vieţii, asta va face să se micşoreze numărul desfătărilor deşarte; iar în ceasul morţii, această înfrânare va fi răsplătită fără de măsură printr-o bucurie care nu-şi are perechea printre bucuriile vieţii.

Joi [Col 1, 24-29; Lc. 9, 7-11].

Auzind despre faptele lui Hristos Mântuitorul, Irod a zis: „Lui Ioan eu i-am tăiat capul;

cine este, dar, Acesta?” şi a dorit să-L vadă. A dorit să îl vadă şi a căutat prilej pentru asta, însă nu s-a învrednicit, fiindcă o făcea nu pentru credinţă şi mântuire, ci din curiozitate deşartă. Curiozitatea e o gâdilare a minţii; nu adevărul este calea ei, ci noutatea. Ca atare, de multe ori ea nu se mulţumeşte cu adevărul însuşi, ci caută să ajungă prin mijlocirea lui la ceva deosebit; şi născocind acest „ceva” deosebit, se opreşte asupra lui şi îi atrage şi pe alţii. Adevărul rămâne aici în umbră, şi în faţă stă născocirea. Aşa sunt în zilele noastre năravurile minţii nemţeşti. Nemţii sunt înnebuniţi după născociri. Au acoperit întregul tărâm al adevărului dumnezeiesc, ca şi cu un nor, cu născocirile lor. Luaţi dogmele, luaţi morala, luaţi istoria, luaţi cuvântul lui Dumnezeu, totul este ticsit de născociri, încât nu mai poţi să ajungi la adevărul lui Dumnezeu. Şi totuşi, aceste născociri îi interesează pe ei şi pe cei de acelaşi cuget cu ei.

216

Adevărul lui Dumnezeu este simplu: cum să se îndeletnicească mintea trufaşă cu el? Mai bine să născocească de-ale sale. Este mai original, deşi aceste născociri sunt slabe ca pânza de păianjen. Ca să vedeţi că aşa este, uitaţi-vă la teoriile cosmogonice actuale: seamănă cu aiurarea unui om beat sau care vorbeşte în somn. Dar cât de bune par ele celor care le-au inventat! Câte puteri şi cât timp se irosesc pentru asta şi totul în zadar! Lucrul s-a săvârşit simplu: „A zis, şi s-au făcut; a poruncit, şi s-au zidit.” Mai mult de atât n-o să descopere nimeni.

Vineri [Col. 2, 1-7; Lc. 9, 12-18].

Minunata săturare a poporului în pustie închipuie săturarea credincioşilor în Sfânta împărtăşanie cu Preacuratul Trup şi Preacuratul Sânge al Domnului. Domnul şade deoparte; poporul e aşezat în cete; apostolii mijlocesc, primesc pâinea şi o împart. Aşa e şi acum: credincioşii în întregul lor sunt împărţiţi pe cete micile biserici locale, în care Domnul, stând de faţă în chip nevăzut, împarte Trupul şi Sângele Său prin urmaşii apostolilor. Atunci le-a grăit apostolilor, iar acum urmaşilor acestora: „Daţi-le voi să mănânce!” Atunci, la fel ca acum, poporul credincios stă necontenit înaintea Domnului, postind, ascultând cuvântul Lui şi căutând prin rugăciune tămăduirea de păcate, atunci când se pregătesc să se apropie de Dumnezeieştile Taine. Astfel, taina începută prin arătarea pe pământ a Domnului continuă până acum şi va continua până la sfârşitul veacului. Şi în veacul cel viitor va fi un fel de împărtăşanie, căci Domnul a făgăduit că le va da celor mântuiţi să guste din mana cea ascunsă şi din pomul vieţii (v. Apoc. 2, 7 şi 17). Şi în raiul cel pământesc era rânduită pentru protopărinţii noştri o împărtăşanie de taină gustarea din pomul vieţii; iar în Biserica Vechiului Testament,

217

o preînchipuire a împărtăşaniei era mâncarea mielului pascal. Astfel, împărtăşirea cea de taină a început o dată cu neamul omenesc, l-a însoţit şi îl va însoţi în vecii cei veşnici, în felurite chipuri, dar cu un singur înţeles: părtăşia cea mai strânsă cu Domnul; căci „în El era viaţă, şi viaţa era lumina oamenilor” (In 1,4). Celui zidit după chipul lui Dumnezeu i se şi cade să fie într-o astfel de părtăşie cu Acela „Care e strălucirea slavei Tatălui şi chipul Ipostasului Său” (Evr. 1, 3).

Sâmbătă [II Cor. 3,12-18; Lc. 6,1-10].

Ucenicii Domnului rup spice, le freacă în mâini şi le mănâncă. Lucru foarte mărunt şi la arătare, şi ca însemnătate lăuntrică; şi totuşi, fariseii n-au suferit şi i-au mustrat. Ce i-a făcut să stârnească vorbă pentru asta? S-ar părea că o râvnă lipsită de dreaptă socotinţă, însă de fapt duhul osândirii. Acest duh se leagă de orice, înfăţişând toate faptele celorlalţi în culorile întunecate ale nelegiuirii şi pierzării. Această neputinţă se află, într-o măsură mai mică sau mai mare, cam la toţi oamenii care nu iau aminte la sine. Nu toţi îşi vădesc prin cuvânt gândurile de osândire, însă arareori se înfrânează cineva de la aceste gânduri. E ceva anume care stă pe lângă inimă şi o aţâţă să osândească, iar inima începe să reverse osândirile din ea. în acelaşi timp însă, şi cel ce osândeşte e gata să facă fapte rele dacă nu-l vede nimeni şi negreşit că este în neregulă cel puţin într-o privinţă; parcă judecă şi osândeşte pentru a satisface simţul dreptăţii, pe care l-a jignit şi înăbuşit în sine însuşi, acuzând pe alţii chiar dacă pe nedrept. Cel care iubeşte dreptatea şi care stă întru dreptate, ştiind ce greu îşi îndreaptă omul faptele şi cu atât mai mult simţirile, niciodată nu va judeca; mai degrabă va fi gata să acopere cu pogorământ nu numai o greşeală mică, ci chiar şi una mare a aproapelui. Domnul

218

nu i-a judecat pe fariseii cei osânditori, ci doar i-a lămurit cu pogorământ că ucenicii Săi au săvârşit o faptă pe care oricine, judecând cum se cade, poate s-o dezvinovăţească. Şi aşa se întâmplă mai totdeauna: cugetă la fapta aproapelui şi vei vedea că nu este nicicum însemnată şi înspăimântătoare, precum ţi s-a părut la început.

A douăzeci şi una duminică după Cincizecime [Gal. 2, 16-20; Lc. 8, 5-15].

Prin spinii care înăbuşă cuvântul adevărului dumnezeiesc, afară de bogăţie, de desfătările şi necazurile lumeşti, trebuie să înţelegem în vremea de acum şi feluritele învăţături mincinoase, răspândite de învăţaţi, care au pierdut adevărul şi s-au abătut de pe calea lui. Asemenea învăţături sunt foarte răspândite la noi: unele se împotrivesc făţiş şi cu glas mare adevărului; altele o fac prin aluzii tainice, dar care pot fi înţelese de cei către care se îndreaptă. în fapt, ele lucrează precum o miasmă ameţitoare: pătrunzând pe nebăgate de seamă, întunecă mintea şi o fac să-şi piardă conştiinţa limpede a celor ce o înconjoară. Cel ce s-a procopsit cu această miasmă începe să aiureze ca un lunatic, fiindcă toate i se înfăţişează cu totul altfel decât sunt de fapt şi de cum se înfăţişează ele celui cu mintea sănătoasă. întâlnind un astfel de om, veţi vedea că la el a pierit nu numai adevărul, ci însuşi simţul adevărului s-a stins şi minciuna s-a sălăşluit în toată alcătuirea minţii lui. Dar ce e de făcut? Nu trebuie să asculţi şi să citeşti aiurelile lor; iar dacă le auzi ori le citeşti fără să vrei, scoate-ţi-le din cap, iar dacă nu, să le cerni prin sita gândirii sănătoase creştineşti şi totul se va risipi ca fumul.

219

Luni [Col. 2, 13-20; Lc. 9, 18-22].

„Cine zic mulţimile că sunt Eu?” a întrebat Domnul. Drept răspuns, apostolii I-au povestit feluritele zvonuri despre El care umblau în popor, închegate după vederile de atunci: unii ziceau că e Ioan Botezătorul, alţii că e Ilie, alţii că e oarecare dintre vechii proroci care a înviat. Ce răspund oamenii acum la această întrebare? Materialiştii, ateii şi cei care tăgăduiesc sufletul, care se trag din neamul maimuţelor, ce răspuns pot să dea, dacă la ei nu e nici Dumnezeu, nici suflet? „Spiritele”¹, asemenea arienilor, se „remarcă” printr-un răspuns care a fost dat anatemei la cel dintâi Sinod Ecumenic. Deiştii îl văd pe Dumnezeu foarte depărtat de lume şi, nefiind în stare să cuprindă în sistemul lor taina întrupării, răspund ca ebioniţii şi socinienii. Răspunsuri asemănătoare întâlnim şi în societatea rusească, întrucât aceste trei feluri de personalitate există şi la noi şi se înmulţesc. Dar, slavă lui Dumnezeu, cu mult mai mulţi sunt încă cei care cred cu adevărat şi ţin cu scumpătate mărturisirea apostolică, şi anume că Iisus Hristos este Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu întrupat, Care a fost făgăduit încă din Rai protopărinţilor noştri, Mântuitorul şi Răscumpărătorul neamului omenesc. Cine va birui până la urmă, numai Dumnezeu ştie. Să ne rugăm pentru păstrarea în noi a luminii lui Hristos şi pentru alungarea întunericului învăţăturilor mincinoase. Suntem înclinaţi spre rău; ca atare, nu este de mirare că minciuna prinde puteri. Ea umblă deja pe străzi fără să se ferească, în vreme ce mai înainte se ascundea cu teamă de privirile creştinilor credincioşi.

Marţi [Col. 2,20; 3,3; Lc. 9, 23-27].

Nu te ruşina să îl mărturiseşti pe Domnul Iisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu

¹ Aluzie la natura demonică a fenomenelor din spiritism n.tr.

220

Care S-a întrupat şi a răscumpărat prin moartea Sa pe cruce, prin învierea şi înălţarea Sa, intrarea noastră în împărăţia cerurilor. Dacă te ruşinezi, şi El Se va ruşina de tine „când va veni întru slava Sa şi a Tatălui, împreună cu sfinţii îngeri”. Acum, în societate a ieşit moda să nu se vorbească nicidecum de Domnul şi de mântuire, în vreme ce cândva numai despre aceste lucruri scumpe era vorba. E mai uşor de vorbit despre lucrurile la care îţi stă inima. Oare nu cumva oamenilor a început să le stea mai puţin inima la Domnul? Judecând după lucrurile despre care vorbesc, aşa trebuie să fie. Unii nu ştiu defel de Dânsul, alţii sunt reci faţă de El; temându-se să nu dea peste unii ca aceştia, nici cei ce au căldură faţă de Domnul nu aduc vorba despre Dânsul, iar clerul, de asemenea, tace. Rezultatul: Domnul Mântuitorul şi lucrarea noastră de căpetenie mântuirea s-au tăiat de pe lista subiectelor de discuţie acceptate în societate. Dar ce, veţi spune, nu se poate vorbi decât despre asta? De ce numai despre asta? Despre toate se poate vorbi dintr-o asemenea perspectivă încât discuţia să fie pătrunsă de duhul lui Hristos. Atunci îţi vei putea da seama dacă stai de vorbă cu un creştin sau cu un păgân; iar acum nu poţi să-i deosebeşti nici după ce spun, nici după ce scriu. Citiţi toate jurnalele. Despre ce nu se scrie acolo? însă vreo povestire creştinească nimeni nu are poftă să spună. Sofisticate vremuri!

Miercuri [Col. 3, 17; 4, 1; Lc. 9, 44-50].

„Cine Mă va primi pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine”, a grăit Domnul, iar Cel ce L-a trimis este Dumnezeu. Prin urmare, cine-L mărturiseşte pe Domnul mărturiseşte pe Dumnezeu, iar cine nu îl mărturiseşte, nici pe Dumnezeu nu-L mărturiseşte. Vei spune: „Eu îl recunosc pe Hristos drept învăţător mare,

221

preaînţelept, universal.” Nu, mărturiseşte-L aşa cum vorbeşte El însuşi despe Sine, că Fiul şi Tatăl una sunt, Ipostasuri deosebite ale aceleiaşi firi dumnezeieşti, dar de aceeaşi cinste şi şezătoare pe acelaşi tron. Cel care nu-L mărturiseşte astfel, oricât L-ar preamări pe Domnul, e ca şi cum nu L-ar mărturisi; şi nefiind mărturisitor al Lui, nu îl mărturiseşte nici pe Tatăl, nu îl mărturiseşte nici pe Dumnezeu. Drept aceea, oricât de cinstitor de Dumnezeu te-ai da, nu îl cinsteşti defel pe Dumnezeu dacă nu îl mărturiseşti pe Domnul Iisus Hristos drept Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care pentru noi S-a întrupat şi ne-a mântuit prin moartea Sa pe cruce. Nu e totuna ce Dumnezeu mărturiseşti, numai să mărturiseşti unul: cei care se închină soarelui şi lunii, ori unor fiinţe născocite, nu pot fi numiţi cinstitori de Dumnezeu, fiindcă au socotit drept Dumnezeu ceea ce nu este Dumnezeu cu adevărat. Astfel, cel care nu-L mărturiseşte pe Domnul nu este cinstitor de Dumnezeu, fiindcă nu-L mărturiseşte ca Dumnezeu pe Cel ce este Dumnezeu Adevărat. Ce preţ are mărturisirea ta, doar Dumnezeu va judeca; dar întrucât Dumnezeu ni S-a descoperit ca Dumnezeu Adevărat, în afara acestei descoperiri nu îl poţi avea pe Dumnezeul Cel Adevărat.

Joi [Col. 4, 2-9; Lc. 9,49-56].

Cum să ne purtăm cu necredincioşii care nu-L mărturisesc pe Domnul? La fel cum S-a purtat Domnul cu satul care nu L-a primit. Râvna tinerească, dovedind multă înfierbântare, ar fi vrut să pogoare foc din cer asupra lor; Domnul însă o înfrânează: „Nu ştiţi fiii cărui duh sunteţi...?” Domnul Mântuitorul, în a Cărui primire stă însăşi mântuirea, nu le-a făcut nimic celor care nu L-au primit; însă trecând pe lângă ei, i-a lăsat în voia lor. Aşa se cuvine şi acum:

222

necredincioşii să meargă în calea lor, iar credincioşii aşijderea. Este Dumnezeu, Care va pune toate în rânduială la vremea potrivită. Pentru necredincioşi trebuie să ne pară rău şi să ne rugăm; trebuie să dorim ca ei să cunoască adevărul şi să căutăm prilejuri potrivite pentru a le strecura acest adevăr; iar dacă vor grăi împotriva credinţei, să le răspundem cu dragoste, dar şi cu hotărâre, surpând părerile lor, nu e nevoie de mai mult.

Vineri [Col. 4, 10-18; Lc. 10, 1-15].

Oare în lumea de dincolo cei care nu L-au primit pe Domnul vor avea parte de acelaşi pogorământ pe care l-au avut de la El când trăiau încă pe pământ? Nu, nicidecum. Trimiţând pe „cei şaptezeci” la propovăduire, Domnul le-a poruncit ca acolo unde nu sunt primiţi să spună la răspântii: „Şi praful care s-a lipit de picioarele noastre din cetatea voastră vi-l scuturăm vouă; dar aceasta să ştiţi, că s-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu”; adică: „Nu avem nevoie de nimic dintr-ale voastre; nu pentru vreun câştig umblăm cu propovăduirea, ci pentru a vă vesti pacea şi împărăţia lui Dumnezeu. Nu vreţi să primiţi aceste bunătăţi? Cum doriţi; noi mergem mai departe.” Această poruncă e pentru vremea de acum; dar în viitor ce va fi? „Mai uşor va fi Sodomei în Ziua Judecăţii, decât cetăţii aceleia.” Asta înseamnă că necredincioşii n-au de ce să nădăjduiască în pogorământul Domnului. Li se îngăduie să îşi facă de cap pe pământ; dar o dată cu moartea, întreaga furtună a mâniei lui Dumnezeu se va porni asupra lor. Mare nefericire să fii necredincios! Nici pe pământ ei nu au bucurii, căci fără Dumnezeu şi fără Domnul Iisus Hristos Mântuitorul şi Răscumpărătorul şi aici totul este întunecat şi trist; iar ce-i aşteaptă dincolo, nu se poate descrie

223

în cuvinte şi nici măcar nu ne putem închipui.

Vor dori să nu mai fie, dar nici aceasta nu li se va da.

Sâmbătă [II Cor. 5, 1-10; Lc. 7, 2-10].

Ce chip luminos sutaşul! Cum a ajuns la atâta credinţă, încât i-a întrecut pe toţi israeliţii, care erau hrăniţi cu dumnezeiasca descoperire, cu prorociile şi cu minunile? Evanghelia nu ne arată asta, ci doar ne zugrăveşte credinţa lui şi povesteşte cum l-a lăudat Domnul. Calea credinţei este o cale tainică, ascunsă. Cine poate să explice fie şi în ceea ce îl priveşte cum se încheagă în inimă convingerile credinţei? Cel mai bine ne lămureşte Sfântul Apostol, numind credinţa „dar al lui Dumnezeu”. Credinţa este, cu adevărat, un dar al lui Dumnezeu, însă necredincioşii sunt fără de răspuns, fiindcă ei înşişi sunt vinovaţi că nu primesc acest dar. Acolo unde nu are cine să primească darul, el nu se dă, căci asta ar însemna risipirea lui în zadar. Cum devine sufletul capabil să primească darul credinţei, e greu de spus. La sutaş vedem o mare smerenie, în pofida faptului că avea putere lumească, virtuţi şi minte ageră. Oare nu smerenia atrage marea milă a lui Dumnezeu care dăruieşte credinţa? Nu e deloc de mirare. Oricum, toată lumea ştie că necredincioşii sunt totdeauna trufaşi, iar credinţa cere în primul rând ca mintea să se plece sub jugul său.

A douăzeci şi doua duminică după Cincizecime [Gal. 6, 11-18; Lc. 16, 19-31].

Pilda despre bogat şi Lazăr arată că aceia care nu au trăit cum se cuvine îşi vor da seama de greşeala lor, dar nu vor mai avea atunci putinţa de a se îndrepta. Ochii lor se vor deschide şi vor vedea limpede care e adevărul.

224

Amintindu-şi că pe pământ sunt mulţi orbi asemenea lor, vor vrea ca vreunul dintre cei morţi să fie trimis la ei, pentru a-i încredinţa că trebuie să trăiască şi să vadă lucrurile doar după îndreptarul Descoperirii (Revelaţiei) Domnului. Nici aceasta însă nu li se va da, fiindcă Descoperirea este ea însăşi îndestulătoare mărturie pentru cei care vor să cunoască adevărul, iar pe cei ce nu doresc şi nu iubesc adevărul, nici învierea cuiva din morţi nu va putea să-i înduplece a crede. Simţămintele acelui bogat le încearcă, pesemne, toţi cei care se mută de aici. Prin urmare, potrivit încredinţării celor de dincolo, care va fi şi încredinţarea noastră a tuturor, singura noastră călăuză adevărată în calea vieţii este Descoperirea Domnului. Dincolo însă această încredinţare va fi pentru mulţi prea târzie; aici ar fi mai folositoare, dar n-o au toţi. Să credem, cel puţin, mărturiei celor de dincolo, punându-ne în locul lor. Cei care sunt în chinuri nu mint; părându-le rău pentru noi, ei vor ca ochii noştri să se deschidă, ca să nu ajungem în locul chinurilor lor. Despre aceste lucruri nu putem vorbi aşa cum vorbim adesea despre întâmplările obişnuite: „Ei, o să treacă într-un fel sau altul!” Nu, asta n-o să treacă „aşa, cumva”. Trebuie să avem la temelie credinţa cea bună, ca să nu nimerim în locul bogatului din pildă.

Luni [I Tes. 1, 1-5; Lc. 10, 22-24].

„Nimeni nu ştie cine este Tatăl, decât numai Fiul şi cui voieşte Fiul să-i descopere”; iar Fiul a fost pe pământ şi ne-a descoperit toate câte ne sunt de trebuinţă atât El însuşi, cât şi prin Duhul Sfânt, Care lucra în apostoli. Prin urmare, nu vei şti şi nu poţi şti despre Tatăl şi despre cele dumnezeieşti mai mult decât vei găsi în Evanghelie şi în scrierile apostolilor. Nu căuta mai mult şi nu gândi că vei mai afla altundeva adevărul despre Dumnezeu şi planurile

225

dumnezeieşti. Ce comoară mare avem!... Totul s-a spus deja. Nu-ţi mai sparge capul, ci primeşte cu credinţă ceea ce ni s-a descoperit. Ni s-a descoperit că Dumnezeu e Unul după fire şi întreit în Ipostasurile Sale tatăl, Fiul şi Sfântul Duh -, primeşte deci această cunoştinţă cu credinţă şi ţine-o ca atare. Ni s-a descoperit că Dumnezeu Cel în trei Ipostasuri a zidit toate cu cuvântul Său, toate le ţine în dreapta Sa şi poartă grijă de toate, primeşte această cunoştinţă cu credinţă şi ţine-o ca atare. Ni s-a descoperit că eram într-o stare de fericire şi am căzut, iar pentru reînnoirea şi răscumpărarea noastră Fiul lui Dumnezeu, Cel de-al doilea Ipostas al Preasfintei Treimi, S-a întrupat, a pătimit, a murit pe cruce, a înviat şi S-a suit la ceruri primeşte această cunoştinţă cu credinţă şi ţine-o ca atare. Ni s-a descoperit că cel ce vrea să se mântuiască trebuie să creadă în Domnul şi, primind harul dumnezeiesc în Sfintele Taine, să trăiască în poruncile Domnului cu ajutorul Lui, luptându-se cu patimile şi poftele prin nevoinţe potrivite primeşte această cunoştinţă cu credinţă şi fă astfel. Ni s-a descoperit că cel ce trăieşte precum a arătat Domnul ajunge după moarte în locaşurile cele luminoase, unde începe fericirea veşnică; iar cel ce nu trăieşte astfel începe după moarte să guste din chinurile iadului primeşte această cunoştinţă cu credinţă, povăţuindu-te şi însufleţindu-te prin ea spre fapte bune şi spre nevoinţe. Asemenea şi celelalte descoperiri dumnezeieşti să le primeşti cu credinţă şi să le ţii neabătut. Nu trebuie să îţi spargi capul pentru a inventa ceva „original”; iar pe cei care fac pe deştepţii să nu-i asculţi, că nu ştiu unde merg.

Marţi [I Tes. 1,6-10; Lc. 11,1-10].

Domnul a dat o rugăciune de obşte pentru toţi, cuprinzând în ea toate nevoile noastre,

226

duhovniceşti şi trupeşti, lăuntrice şi din afară, veşnice şi vremelnice. Dar fiindcă într-o singură rugăciune nu poţi înşira toate lucrurile pentru care ajungi în această viaţă să te rogi lui Dumnezeu, după rugăciunea cea de obşte a dat un îndreptar pentru atunci când vrem să cerem un anume lucru: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide.” în biserica lui Dumnezeu aşa se şi face: creştinii se roagă împreună pentru nevoile obşteşti, dar fiecare în parte înfăţişează lui Dumnezeu nevoile şi trebuinţele sale. împreună ne rugăm în biserică după rânduielile lăsate de Sfinţii Părinţi, care nu sunt altceva decât Rugăciunea Domnească tâlcuită şi înfăţişată în felurite chipuri; iar în parte ne rugăm acasă, fiecare pentru ale sale, precum ştie. Şi în biserică putem să ne rugăm pentru ale noastre, şi acasă putem să ne rugăm pentru ale obştii. Pentru un singur lucru trebuie să ne îngrijim: ca atunci când stăm la rugăciune, fie că suntem acasă ori în biserică, la noi în suflet să fie rugăciune adevărată, adevărată întoarcere şi suire a minţii noastre către Dumnezeu. Fiecare să facă asta aşa cum ştie. Nu sta ca o statuie şi nu bălmăji rugăciunile ca o maşină muzicală întoarsă cu cheiţa. Poţi să stai solemn şi să mormăi cât vrei, dacă mintea îţi hoinăreşte şi inima ţi-e plină de cugetări deşarte. Dacă tot te-ai sculat la rugăciune, ce te costă să-ţi iei cu tine şi mintea împreună cu inima? Şi ia-le, chiar de se vor împotrivi. Atunci se va înfiripa o rugăciune adevărată, ce va atrage mila lui Dumnezeu şi făgăduinţa făcută rugăciunii de către Dumnezeu - „cereţi şi vi se va da” se va împlini. Adeseori, Dumnezeu nu dă fiindcă nu vede o cerere, ci numai oameni care stau ca şi cum ar cere.

Miercuri [I Tes. 2, 1-8; Lc. 11, 9-13].

Domnul îndeamnă la rugăciune prin făgăduinţa că aceasta va fi ascultată, dând ca pildă

227

lămuritoare milostivirea părintelui trupesc, care e binevoitor faţă de cererile copiilor săi. Tot aici însă dă de înţeles care sunt pricinile pentru care oamenii nu sunt ascultaţi sau nu li se împlinesc rugăciunile şi cererile. Un părinte nu dă copiilor săi piatră în loc de pâine, nici şarpe în loc de peşte; dacă un părinte trupesc nu face asta, cu atât mai mult Tatăl Ceresc, iar noi cerem adeseori piatră şi şarpe. Ni se pare că cerem pâine şi peşte; dar Tatăl Ceresc vede că ceea ce cerem va fi pentru noi piatră sau şarpe şi nu ne dă. Părinţii varsă înaintea lui Dumnezeu rugăciuni fierbinţi pentru fiul lor, ca El să-i rânduiască aşa cum e mai bine, dar totodată cer ceea ce socot ei că e mai bine pentru fiul lor viaţă, sănătate, fericire. Domnul le aude rugăciunea şi rânduieşte cum e mai bine pentru fiul lor, numai că nu după mintea celor care îl roagă, ci precum este cu adevărat mai bine pentru fiul lor, de exemplu trimiţând o boală care le omoară fiul. Celor ce mărginesc totul la viaţa de aici li se pare că Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunea, ci le-a făcut în necaz, ori l-a lăsat pe cel pentru care ei s-au rugat în voia soartei sale; pentru cei ce cred însă că viaţa de acum e doar o pregătire pentru cealaltă viaţă, nu încape îndoială că fiul pentru care s-au rugat s-a îmbolnăvit şi a murit tocmai pentru că rugăciunea lor a fost ascultată şi fiindcă pentru el era mai bine să plece de aici decât să rămână. Vei zice: „Dar atunci de ce să ne rugăm?” Nu trebuie să te rogi, însă, rugându-te pentru ceva anume, trebuie mereu să adaugi: „Dacă Tu, Doamne, crezi că asta este spre mântuire...” Sfântul Isaac Sirul sfătuieşte să începem orişice rugăciune prin cuvintele: „Tu, Doamne, ştii ce îmi este de folos: fă, dar, cu mine după voia Ta!”

Joi [I Tes. 2, 9-14; Lc. 11, 14-23].

„Când cel tare şi înarmat îşi păzeşte curtea, avuţiile lui sunt în pace; dar când unul mai

228

tare vine asupra lui şi-l înfrânge, îi ia toate armele pe care se bizuia, iar prăzile de la el le împarte.” Această pildă lămureşte felul în care Domnul strică stăpânirea demonică asupra sufletelor. Câtă vreme sufletul se află în păcat, îl stăpâneşte duhul rău, chiar dacă nu vădeşte întotdeauna acest lucru. El este mai puternic decât sufletul, drept care nici nu se teme că acesta se va răscula; îl stăpâneşte şi îl tiraniseşte fără să întâmpine vreo împotrivire. Atunci însă când Domnul intră în suflet, atras de credinţă şi pocăinţă, strică toate legăturile sataniceşti, alungă demonul şi îl lipseşte de orice putere asupra acelui suflet; şi atâta vreme cât sufletul slujeşte Domnului, demonii nu pot să pună stăpânire pe el, căci este puternic prin Domnul, mai puternic decât ei. Atunci când sufletul păcătuieşte şi se abate de la Domnul, demonul năvăleşte iar şi i se face sărmanului suflet mai rău decât înainte. Aceasta este obştească rânduială nevăzută a întâmplărilor din lumea duhovnicească. Dacă ni s-ar deschide ochii minţii, am vedea cum duhurile rele se luptă cu sufletele în întreaga lume: biruinţa înclină ba de o parte, ba de cealaltă, după cum sufletele au părtăşie cu Dumnezeu prin credinţă, pocăinţă şi râvnă pentru fapte bune, sau se depărtează de El prin nepăsare, trândăvie şi răcire faţă de bine.

Vineri [II Tes. 2, 14-19; Lc. 11, 23-26].

„Cine nu e cu Mine, e împotriva Mea; şi cine nu adună cu Mine, risipeşte.” Reiese că poţi să te osteneşti o viaţă întreagă şi să socoţi c-ai adunat multe bunătăţi de tot felul, dar totul e fără de folos, fiindcă n-ai adunat cu Domnul. Dar ce înseamnă a aduna cu Domnul? înseamnă a te osteni şi a lucra după îndreptarul credinţei în Domnul, după îndreptarul poruncilor Lui, cu ajutorul harului Său, însufleţindu-te prin făgăduinţele Lui: a trăi aşa încât duhul

229

vieţii tale să fie duhul lui Hristos. în lume sunt două tărâmuri al binelui şi al răului, al adevărului şi al minciunii. Doar binele şi adevărul alcătuiesc o bogăţie adevărată, trainică şi de preţ; dar binele şi adevărul vin numai de la Domnul şi se dobândesc numai cu ajutorul Lui. Se înţelege că cine nu adună cu Domnul nu adună bine şi adevăr, nu adună ceea ce putem numi adevărată avuţie, trainică şi de preţ şi orice ar aduna este degeaba, osteneală zadarnică, risipă de puteri şi de timp.

Sâmbătă [II Cor. 8, 1-5; Lc. 8, 16-21].

„Nu este nimic ascuns care să nu se dea pe faţă, şi nimic tainic care să nu devină cunoscut şi să nu vină la arătare.” înseamnă că oricât ne-am ascunde faptele noastre rele, acestea sunt trecute, chiar dacă noi nu vrem, într-un zapis ce se va face arătat la vremea lui. Care este hârtia pe care se scriu aceste lucruri? Conştiinţa noastră. Câteodată îi poruncim să tacă, iar ea tace; de tăcut tace, însă îşi face treaba şi trece faptele noastre în catastif cu cea mai mare amănunţime. Dar ce e de făcut, dacă acolo sunt scrise multe lucruri rele? Trebuie şterse însemnările. Cum? Cu lacrimi de pocăinţă. Aceste lacrimi vor şterge tot şi nu va mai rămâne nici urmă din lucrurile rele scrise acolo; iar de nu le vom şterge, vom fi siliţi la judecată să le citim, unul câte unul, noi înşine, şi întrucât dreptatea va stăpâni atunci în conştiinţă, tot noi ne vom rosti osânda, iar Domnul o va întări. Hotărârea luată atunci va fi nestrămutată, căci fiecare se va osândi pe sine şi nimănui nu-i va mai arde de păcatele celorlalţi; şi totul se va săvârşi într-o clipită: vei privi şi te vei vedea aşa cum eşti, iar de la Domnul Cel Pretutindenea-Fiitor vei auzi îndată întărirea osândei şi totul se va sfârşi...

230

A douăzeci şi treia duminică după Cincizecime [Efes. 2, 4-10; Lc. 8, 26-39].

Îndrăcitul gadarean, după tămăduirea sa, se lipeşte de Domnul şi doreşte să rămână cu El pentru totdeauna; după aceea însă, auzind voia Lui, merge şi propovăduieşte în întreaga cetate facerea de bine pe care a primit-o. Binefăcătorul atrage la Sine, voia Lui devine lege pentru cel miluit, iar limba acestuia nu se poate stăpâni să nu vestească ceea ce a primit de la El. Dacă am avea în minte toate bunătăţile pe care le-am primit şi le primim de la Domnul, n-ar mai fi printre noi nerecunoscători, n-ar mai fi călcători ai sfintei Lui voi, n-ar mai fi oameni care să nu-L iubească mai mult decât pe oricine. Prin botez, ne izbăvim de păcatul strămoşesc şi de pierzania pe care el o aduce; prin pocăinţă, ne curăţăm mereu de păcatele care se lipesc neîncetat de noi. Dumnezeiasca Pronie ne apără de rele pe care de multe ori nu le vedem şi ne îndreaptă paşii pe calea cea mai puţin lipsită de primejdii pentru noi şi mai prielnică ţelurilor noastre; şi, până la urmă, tot ce avem este de la Domnul. De aceea, se cuvine să ne dăruim Domnului din tot sufletul, să plinim întru toate voia Lui şi să proslăvim numele Lui cel preasfânt, mai ales cu viaţa şi cu faptele, ca să nu fim mai prejos decât îndrăcitul gadarean, care dintr-o dată s-a arătat atât de înţelept, încât a devenit pildă vrednică de urmat pentru toţi.

Luni [I Tes. 2, 20; 3, 8; Lc. 11, 29-33].

„împărăteasa de la miazăzi se va ridica la judecată cu bărbaţii neamului acestuia şi îi va osândi.” Pentru ce? Pentru nepăsarea faţă de lucrarea săvârşită de Domnul înaintea ochilor lor. Acea împărăteasă, auzind despre înţelepciunea lui Solomon, a venit de departe să

231

îl asculte; iar acei bărbaţi, având înaintea lor pe Domnul însuşi, nu iau aminte la El, deşi era vădit că El este mai mare decât Solomon, pe cât este cerul mai sus de pământ. Împărăteasa de la miazăzi îi va osândi şi pe toţi cei nepăsători faţă de lucrările lui Dumnezeu, fiindcă Domnul este totdeauna şi în mijlocul nostru, la fel de aproape ca atunci, în povestirile evanghelice. Citind Evanghelia, îl avem înaintea ochilor pe Domnul cu toate faptele Sale minunate, fiindcă spusa Evangheliei este la fel de neîndoielnică precum mărturia propriilor ochi. Şi totuşi, rareori ia aminte cineva la Domnul, ce Se întipăreşte în acest fel în inimile noastre. Ne-am mijit ochii sau i-am îndreptat în altă parte şi ca atare nu vedem; iar nevăzând, nu ne îndeletnicim cu lucrurile Domnului. Aceasta însă nu este dezvinovăţirea, ci pricina neluării-aminte neluare-aminte tot atât de nelegiuită ca şi faptele care iau naştere din ea. Lucrarea Domnului, adică mântuirea sufletului, trebuie să fie lucrarea noastră de căpetenie. Trebuie să luăm aminte la ceea ce vine de la Domnul chiar dacă n-are legătură cu noi; oare nu cu atât mai mult când e vorba de noi, de rânduirea lucrării noastre celei mai însemnate, a cărei însemnătate se întinde asupra întregii veşnicii? Judecaţi singuri cât de nelegiuită este neluarea-aminte faţă de această lucrare!

Marţi [I Tes. 3, 9-13; Lc. 11,34-41].

„Luminătorul trupului este ochiul”; iar luminătorul sufletului e mintea. Când ochiul trupesc este nevătămat, vedem limpede tot ce ne înconjoară în lumea din afară, ştim cum şi încotro să mergem; iar când mintea e sănătoasă, vedem tot ce se află în lumea noastră lăuntrică privitor la legătura noastră cu Dumnezeu şi cu aproapele şi privitor la felul în care trebuie să ne purtăm. Mintea, partea

232

cea mai înaltă a sufletului, cuprinde simţirea Dumnezeirii, cerinţele conştiinţei şi aşteptarea unor lucruri mai bune decât tot ce avem şi cunoaştem. Atunci când mintea este sănătoasă, în suflet împărăţeşte frica de Dumnezeu, curăţia conştiinţei şi libertatea faţă de toate cele din afară, iar când mintea este bolnavă, Dumnezeu e uitat, conştiinţa şchioapătă de amândouă picioarele şi sufletul se cufundă din ce în ce mai mult în ceea ce vede şi stăpâneşte. în această împrejurare, omul se află în noapte adâncă: înţelegerea i se rătăceşte, faptele lui sunt fără rânduială, inima este plină de o tânjeală tristă. împrejurările îi dau brânci şi el se lasă dus ca surceaua de apă. Nu ştie ce a făcut până în clipa de faţă, ce este el acum şi cum se va sfârşi calea sa. Dimpotrivă, omul cu mintea sănătoasă îşi orânduieşte viaţa cu chibzuinţă, temându-se de Dumnezeu, ascultă numai de legea conştiinţei, care dă o întocmire temeinică întregii sale vieţi, şi nu se cufundă în cele ce cad sub simţuri, înaripându-se cu nădejdea fericirii veşnice şi desăvârşite. Ca atare, vede limpede în toate împrejurările vieţii şi totul este luminos pentru el ca şi cum i-ar lumina o făclie cu strălucirea ei (Lc. 11, 36).

Miercuri [I Tes. 4, 1-12; Lc. 11,42-46].

Domnul îşi începe mustrarea îndreptată către contemporanii Săi cu faptul că ei „lasă la o parte dreptatea şi iubirea de Dumnezeu”. împuţinarea dreptăţii şi a dragostei este izvorul tuturor neorânduielilor atât în societate, cât şi în fiecare om; iar această împuţinare îşi are rădăcina în iubirea de sine sau egoism. Atunci când egoismul se sălăşluieşte în inimă, odrăsleşte în ea o oaste întreagă de patimi. El însuşi nimiceşte dreptatea şi dragostea, care cer lepădare de sine, iar patimile zămislite de el alungă toate celelalte virtuţi şi omul, prin starea sa sufletească, nu se mai potriveşte pentru

233

nici un lucru cu adevărat bun. încă mai poate să dea „zeciuială din izmă şi din untariţă şi din toate legumele”, dar nu găseşte în sine bărbăţie pentru vreo faptă mai deosebită. Asta nu înseamnă că purtarea sa din afară ar fi necuviincioasă. Nu, el se spoieşte în tot chipul cu cumsecădenia sa, însă în sine este un „mormânt care nu se vede, şi oamenii care umblă peste el nu îl ştiu”. începutul îndreptării de sine este atunci când în inimă răsare lepădarea de sine, în urma căreia se reînnoiesc dreptatea şi dragostea, iar după acestea încep să prindă viaţă, una câte una, toate celelalte virtuţi. Prin întocmirea sa sufletească, omul capătă atunci bun chip înaintea ochilor lui Dumnezeu, chiar dacă oamenilor din afară, poate să nu li se pară prea arătos. Dar judecata oamenilor nu e un lucru de seamă atâta vreme cât judecata lui Dumnezeu nu este împotriva noastră.

Joi [I Tes. 5, 1-8; Lc. 11, 47; 12, 1].

„Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia.” Făţărnicia se deosebeşte prin aceea că face totul de ochii lumii. A face fapte bune în văzul altora încă nu e făţărnicie, fiindcă cele mai multe fapte bune pe care suntem datori a le săvârşi sunt în folosul aproapelui, deci trebuie făcute printre ei şi în văzul lor. Deşi mai bine fac cei ce se străduiesc să făptuiască totul în taină, lucrul acesta nu este totdeauna cu putinţă; ca atare, cei ce săvârşesc fapte bune în văzul lumii nu trebuie mustraţi îndată pentru dorinţa de a fi văzuţi. Ei pot dori fără făţărnicie să facă binele, iar faptele din afară sunt, negreşit, vădite. Făţărnicia începe din clipa în care apare hotărârea nu de a face binele, ci de a părea un om care face binele. Nici acest lucru nu e întotdeauna nelegiuit, fiindcă poate fi vorba de un gând fugar, de o clipă, ce e îndată băgat de seamă şi alungat. Atunci însă când omul vrea să îşi clădească faimă de

234

făcător de bine, aceasta este de-acum făţărnicie care pătrunde adânc în inimă; iar atunci când la toate acestea se va mai adăuga încă şi ţelul ascuns de a trage foloasele unei astfel de faime, e vorba de făţărnicie în toată puterea cuvântului. Aşadar, fiecare să ia aminte la ceea ce Domnul cere de la noi atunci când porunceşte: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor!” Fă binele din dorinţa de a face bine, din conştiinţa că asta este voia lui Dumnezeu, întru slava lui Dumnezeu, iar despre ceea ce gândesc oamenii nu te îngriji şi vei scăpa de făţărnicie.

Vineri [I Tes. 5, 9-13, 24-28; Lc. 12, 2-12].

„Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi.” Cea mai mare frică a noastră este moartea. Domnul spune însă că frica de Dumnezeu trebuie să fie mai mare decât frica de moarte. Atunci când împrejurările cer fie să ne pierdem viaţa, fie să ne împotrivim imboldurilor fricii de Dumnezeu, mai bine să mori decât să treci peste frica de Dumnezeu; fiindcă dacă treci peste frica de Dumnezeu, după moartea trupească, de care oricum nu ai să scapi, o altă moarte, mult mai cumplită decât cele mai cumplite morţi trupeşti. Dacă am avea mereu în minte acest lucru, frica de Dumnezeu nu ar slăbi nicicând în noi şi n-am săvârşi nici un fel de fapte potrivnice fricii de Dumnezeu. Să presupunem că ne tulbură patimile. întărâtându-se ele, conştiinţa, îmboldită de frica de Dumnezeu, cere să le stăm împotrivă; a nu face pe placul patimilor pare că e totuna cu despărţirea de viaţă, cu omorârea trupului. Ca atare, când iau naştere aceste simţiri smintitoare şi încep să clatine conştiinţa, grăbeşte-te să deştepţi în tine frica

235

de Dumnezeu şi frica de judecata lui Dumnezeu cu toate urmările ei. Atunci, ameninţarea morţii mai cumplite va alunga ameninţarea morţii mai puţin cumplite şi îţi va fi uşor să aperi cerinţele datoriei şi ale conştiinţei. Iată cum se împlineşte spusa înţeleptului: „Aminteşte-ţi cele mai de pe urmă ale tale, şi în veac nu vei păcătui.”

Sâmbătă [II Cor. 11,1-6; Lc. 9,1-6].

„Şi i-a trimis (pe Sfinţii Apostoli) să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu.” Atunci numai în Palestina, iar apoi în întreaga lume. Propovăduirea începută atunci nu încetează până azi. în fiecare zi auzim ceea ce Sfinţii Apostoli ne-au predanisit de la Domnul în Evanghelie şi în scrierile apostoleşti. Timpurile nu fac nici o deosebire: îi auzim pe Sfinţii Apostoli şi pe Domnul însuşi ca şi cum ar fi înaintea noastră, iar puterea care lucra în ei lucrează până acum în Biserica lui Dumnezeu. Pe nici un credincios nu îl lipseşte Domnul de ceva: ceea ce aveau cei dintâi au şi cei de pe urmă. Credinţa aşa a cugetat dintotdeauna şi aşa cugetă în continuare; dar a venit cugetarea deşartă şi a despărţit ceea ce este de ceea ce a fost. I s-a părut aici o prăpastie atât de mare, că a început să i se învârtă capul, ochii i s-au împăienjenit şi Domnul dimpreună cu Sfinţii Apostoli s-au cufundat pentru ea într-un întuneric ce i se pare de nepătruns. După faptă şi răsplată: să culeagă roadele a ceea ce a semănat; nu e în ea decât prăbuşire a duhului. Nu putem tăgădui că nu simţământul ei de împotmolire în întuneric şi nevedere a luminii nu este mincinos dar cine e de vină? Singură s-a băgat în ceaţă şi continuă să facă acest lucru. Până acum n-a dovedit cu nimic că nu putem socoti cuvântul Scripturii drept cuvântul adevărat al Sfinţilor Apostoli şi al Domnului însuşi nu ştie decât să ţipe

236

întruna: „Nu văd, nu văd!” Credem, credem că nu vezi! Dar încetează a mai vomita din tine ceaţă atmosfera din jurul tău se va aerisi, lumina lui Dumnezeu se va putea arăta şi vei începe să vezi. „Dar asta ar însemna să încetez a fi eu însumi!” Iată care-i necazul! Hai, termină; ceilalţi o să fie mai liniştiţi. „Nu, asta nu se poate. Eu trebuie să dăinui până la sfârşitul veacului, ba vor apărea unii încă mai iscusiţi ca mine. Am prins început în cea dintâi minte zidită, dinainte de întemeierea lumii, şi câtă vreme dăinuie această lume voi sufla ca viforul peste cărările adevărului şi voi ridica împotriva lui un stâlp de praf.” Dar nu vezi că te întuneci doar pe tine, iar în jurul tău totul e luminat? „Nu, tot o să arunc eu praf în ochi cuiva; şi dacă nu, măcar să ştie cine sunt eu. Nu o să tac niciodată, iar voi, cu adevărul vostru, n-o să-mi închideţi gura.” Dar cine nu ştie asta? Toţi ştiu că titlul tău de glorie e încăpăţânarea cu care o ţii pe-a ta, în ciuda tuturor dovezilor vădite care îţi dau în vileag minciuna. Tu eşti hula împotriva Duhului Sfânt; ca atare, să te aştepţi la împlinirea osândei pe care ţi-a dat-o Domnul însuşi.

A douăzeci şi patra duminică după Cincizecime [Efes. 2, 14-22; Lc. 8, 41-56].

Iair, căzând în faţa tuturor la picioarele Mântuitorului, L-a rugat pentru tămăduirea fiicei sale şi a fost ascultat. Domnul, fără a spune vreun cuvânt, S-a sculat îndată şi a mers la el. în drum spre Iair, a fost tămăduită femeia cu scurgere de sânge, fireşte că nu fără rugăciune din partea ei, chiar dacă nu a rostit nici un cuvânt şi n-a căzut cu faţa în jos la picioarele Domnului: avea rugăciunea lăuntrică a credinţei. Domnul a auzit-o şi i-a dat vindecare. Totul s-a

237

săvârşit într-ascuns. Femeia cu scurgere de sânge s-a întors cu inima către Domnul; Domnul a auzit acest strigăt al inimii şi i-a împlinit cererea. Rugăciunea acestei femei şi cea a lu Iair sunt în sine unul şi acelaşi lucru, deşi putem deosebi în ele felurite măsuri. Aceste rugăciuni pline de credinţă, nădejde şi dăruire nu rămân niciodată neascultate. Uneori, oamenii spun: „Mă rog, mă rog, şi rugăciunea mea tot nu e ascultată.” Osteneşte-te însă a sui la măsura rugăciunii ce nu cunoaşte răspunsul „nu” şi vei vedea de ce rugăciunea ta nu e acum ascultată. Fie că te vei ruga îngenuncheat precum Iair -, fie că vei sta ca de obicei, ca toţi ceilalţi cum a făcut femeia cu scurgere de sânge -, dacă se va porni în inima ta rugăciunea adevărată, ea va străbate la Domnul şi-L va îndupleca spre milă. Totul este cum să ajungi la o astfel de rugăciune. Osteneşte-te şi vei reuşi. Toate pravilele de rugăciune au ca ţintă să îl înalţe pe rugător la această măsură a rugăciunii şi toţi cei ce străbat cu înţelegere această cale ajung la ţintă.

Luni [II Tes. 1, 1-10; Lc. 12, 12-15; 22-31].

„Cine M-apus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?”, a grăit Domnul către cel care Ii cerea să judece între el şi fratele său. Apoi a adăugat: „Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca, ce veţi bea sau cu ce vă veţi îmbrăca”; iar mai înainte a învăţat: „Lăsaţi morţii să-şi îngroape pe morţii lor”, în vreme ce altă dată a dat de înţeles că e mai bine pentru om să nu se însoare. Asta înseamnă că desprinderea luării-aminte şi inimii creştinilor de toate cele lumeşti, precum şi eliberarea de gâlcevile şi legăturile lumeşti alcătuiesc una din trăsăturile duhului creştinesc. Faptul că Dumnezeu binecuvântează căsătoria şi o întăreşte ca legătură de nedespărţit, că înnoieşte porunca ce statorniceşte legăturile dintre părinţi

238

şi copii nu şterge această trăsătură şi, păstrându-i însemnătatea înaintea autorităţii şi rânduielilor civile, nu le dă creştinilor dreptul de a nu o păzi şi de a nu şi-o întipări în inimă. Pune faţă în faţă aceste fapte şi vei vedea că ai datoria de a-ţi păzi inima desprinsă de lume, în orişice împrejurări lumeşti te-ai afla. Dar cum se poate face asta? Hotărăşte tu singur prin viaţa ta: în asta stă toată înţelepciunea practică. Domnul ne îndrumă la dezlegarea acestei întrebări prin următoarea regulă: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu.” Toată grija ta să fie ca Dumnezeu să împărăţească în inima ta şi toate cele lumeşti îşi vor pierde atunci vraja care te leagă şi te îngreunează. Atunci, în vreme ce te îndeletniceşti cu treburile din afară, lăuntrul tău, inima ta vor fi stăpânite de cu totul altceva. Dacă te vei hotărî însă a tăia şi ultimele legături cu cele lumeşti, nu vei fi în pierdere: te vei apropia de ţelul pe care ţi-l dă credinţa în Hristos.

Marţi [II Tes. 1, 10; 2, 2; Lc. 12, 42-48].

Pilda despre iconom ne înfăţişează cum trebuie să fie creştinul faţă de cele ale vieţii. Iconomul se îngrijeşte cu osârdie de datoria lui, însă cu inima nu se leagă de nimic, e liber de orice legături, de orice lucru este legat numai pe din afară. Aşa trebuie să fie şi creştinul faţă de orice lucru lumesc. Dar este, oare, cu putinţă acest lucru? Cum să nu! Aşa cum poate exista evlavie de ochii lumii, fără cucernicie lăuntrică, poate exista şi îndeletnicire cu treburile lumii numai la arătare, fără ca inima să fie legată lăuntric de acestea. Dar atunci nu se vor preschimba toate legăturile dintre noi într-o formă lipsită de viaţă, nu va deveni totul rece ca o statuie de marmură? Nu. în mijlocul lucrurilor acestei vieţi va răsări o altă viaţă, mult mai atrăgătoare decât oricare îndestulare a acestei vieţi. Cele lumeşti vor rămâne, într-adevăr, numai

239

o formă lipsită de viaţă, dar ceea ce va încălzi inima va ieşi dintr-un alt izvor şi oricine bea din acest izvor nu va mai înseta. Dar atunci e mai bine să lăsăm toate baltă? De ce? Să ştii că, lepădându-te în afară de toate, poţi fi legat cu inima de ele; iar nelepădându-le în afară, să fii liber de legături. Fireşte, cel ce se va lepăda de toate şi în afară poate mai lesne să-şi stăpânească inima. Alege ce ţi-e mai la îndemână; dar să-ţi păzeşti inima precum o cere Domnul!

Miercuri [II Tes. 2, 1-12; Lc. 12, 48-59].

„Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci spre dezbinare; căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Dezbinaţi vor fi: tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei.” Care este pricina? Cei care cred în Domnul se umplu de un cu totul alt duh, potrivnic celui care îi stăpânea pe oameni mai înainte de venirea Lui; de aceea nici nu pot trăi bine cu necredincioşii. Lumea păgână urmărea numai interese lumeşti şi pământeşti. Iudeii, chiar dacă li se arătaseră bunătăţile cele mai înalte, până la urmă s-au abătut tot spre căile păgânilor. Domnul, venind în lume, a arătat oamenilor alte comori, în afara familiei, în afara societăţii, şi a trezit în ei alte năzuinţe. Cei care au primit învăţătura Lui au început, în chip firesc, să vieţuiască altfel decât înainte, drept care au şi fost supuşi la neplăceri, strâmtorări, prigoane. Iată dezbinarea. De aceea a spus Apostolul Pavel că „toţi care vor să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (IITim. 3,12). Aşa a fost şi aşa este. Atunci când în societate încep să precumpănească interesele lumeşti şi pământeşti, ea începe să privească fără bunăvoinţă pe cei care

240

vădesc alte căutări, nepământeşti; ea nici nu poate să înţeleagă cum poate cineva să se intereseze de lucrurile duhovniceşti, iar pe oamenii care întruchipează un fel de viaţă care nu seamănă cu viaţa sa nici nu poate să-i sufere. Aceasta se întâmplă acum în văzul tuturor. Oare nu e un semn al vremurilor?

Joi [II Tes. 2, 13; 3, 5; Lc. 13, 1-9].

Pilat a amestecat sângele unor galileeni cu jertfele lor. Domnul a zis: „Dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel”; s-a surpat turnul din Siloam şi a ucis 18 oameni. Domnul iarăşi a zis: „Dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.” Prin asta lasă să se înţeleagă că atunci când pe alţii îi ajunge o astfel de nenorocire, trebuie să ne gândim din ce pricină şi cu ce ţel s-a întâmplat aceasta şi să ne întoarcem cât mai repede asupra sufletului nostru, cercetând dacă nu cumva îl apasă oarecare păcate vrednice de a fi pedepsite vremelnic spre înţelepţirea altora, şi să ne sârguim a le şterge prin pocăinţă. Pocăinţa curăţă păcatul şi îndepărtează pricina care atrage nenorocirea. Atâta vreme cât omul se află în păcat, securea stă la rădăcina pomului vieţii lui, gata să-l taie; însă nu-l taie, fiindcă Dumnezeu aşteaptă pocăinţa ta. Pocăieşte-te şi securea va fi îndepărtată, iar viaţa ta va merge spre sfârşitul ei după firească rânduială; dacă nu te vei pocăi, aşteaptă-te să fii tăiat. Cine ştie dacă o să mai apuci anul viitor?! Pilda smochinului neroditor ne arată că Mântuitorul roagă dreptatea lui Dumnezeu să-l cruţe pe fiecare păcătos, în nădejdea că acesta se va pocăi şi va aduce roade bune. Se întâmplă însă ca dreptatea dumnezeiască să nu se mai lase înduplecată de mijlociri şi cu greu să se mai învoiască a lăsa pe păcătos un an între cei vii. Dar tu, păcătosule, ştii oare dacă vei mai trăi, nu un an, ci o lună, o zi, clipa ce vine?

241

Vineri [II Tes. 3, 16-18; Lc. 13, 31-35].

„Iată, se lasă casa voastră pustie”, a grăit Domnul despre Ierusalim. Asta înseamnă că îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu are şi ea un capăt. Milostivirea lui Dumnezeu ar fi în stare să rabde o veşnicie aşteptând întoarcerea păcătosului; dar ce e de făcut când ajungem la o asemenea stare de ticăloşie, încât nu mai e nimic de aşteptat de la noi? De aceea şi suntem aruncaţi la gunoi. Aşa va fi şi în veşnicie. Toţi spun: „Milostivirea lui Dumnezeu nu va îngădui să fie lepădaţi pentru vecie păcătoşii.” Dar Dumnezeu nici nu vrea asta; însă ce e de făcut cu cei care sunt plini de rău peste măsură şi nu vor să se îndrepte? Aceştia se scot singuri în afara graniţelor milostivirii dumnezeieşti şi rămân acolo fiindcă nu vor să plece. Spiritiştii au născocit o mulţime de reîncarnări, ca mijloc pentru curăţirea păcătoşilor; dar cel ce s-a spurcat cu păcatele într-una dintre reîncarnări poate să facă acelaşi lucru şi în zeci de alte reîncarnări şi tot aşa la nesfârşit. Aşa cum este o înaintare în bine, este şi o înaintare în rău. Vedem pe pământ oameni împietriţi în răutăţi; ei pot rămâne astfel şi după moarte, ba chiar pentru totdeauna. Când va veni sfârşitul tuturor lucrurilor şi el va veni negreşit -, unde vor merge aceşti împietriţi în rău? Fireşte că nu în tărâmul luminii, sortit celor care s-au ostenit pentru sufletul lor, curăţindu-şi necurăţiile. Uite acum şi iadul! Cei care nu s-au îndreptat în împrejurări prielnice se vor îndrepta, oare, în împrejurări neprielnice? Iar dacă nu, iată că iadul va fi veşnic! Nu Dumnezeu este pricina iadului şi a veşnicelor chinuri din el, ci păcătoşii înşişi. Dacă n-ar fi păcătoşi nepocăiţi, n-ar fi nici iad. Domnul doreşte foarte mult să nu mai fie păcătoşi pentru asta a şi venit pe pământ. Dacă El vrea să nu mai fie păcătoşi, înseamnă că nu vrea nici ca cineva să cadă în muncile cele veşnice. Totul atârnă deci

242

de noi. Haideţi să ne unim şi să stârpim iadul nemaipăcătuind! Domnul va fi bucuros de asta; El ne-a descoperit că este iad tocmai ca să ne ferim de el.

Sâmbătă [Gal. 1,3-10; Lc. 9,37-43].

După coborârea de pe muntele Schimbării la Faţă, Domnul îl vindecă pe tânărul îndrăcit. Tămăduirii i-a premers o mustrare pentru necredinţă, pe care a înfăţişat-o ca fiind pricina pentru care îndrăcitul nu putuse fi vindecat de către ucenici. De a cui necredinţă era vorba, a tatălui care-l adusese, a poporului care se adunase, ori poate chiar a ucenicilor, nu ştim; vedem însă că necredinţa închide uşa milostivului acoperământ şi ajutor al lui Dumnezeu, în vreme ce credinţa o deschide. Domnul i-a şi zis tatălui: „Vei primi după credinţa ta.” Credinţa nu este numai treaba cugetării şi minţii, ci îmbrăţişează întreaga fiinţă a omului. Ea cuprinde îndatoririle pe care şi le iau unul faţă de celălalt credinciosul şi Cel în care acesta crede, chiar dacă ele nu sunt exprimate literal. Cel care crede se reazemă cu totul pe cel în care crede şi nu se aşteaptă ca el să nu-i împlinească vreo cerere; ca atare, cere cu cuget neîndoit, vine la el ca la un părinte, ca la vistieria sa, încredinţat că nu se va întoarce cu mâna goală. Această credinţă îl înduplecă şi fără cuvinte pe cel în care crede. Aşa stau lucrurile între oameni; dar puterea credinţei se vădeşte în toată mărimea ei atunci când aceasta este îndreptată către Domnul Cel Atotputernic, Atoateştiutor şi Care voieşte să ne dăruiască toate bunătăţile; şi cel ce crede cu adevărat nu este niciodată înşelat în aşteptările sale. Dacă nu avem vreun lucru şi cerându-l, nu îl primim, înseamnă că nu avem credinţa trebuincioasă. Mai înainte de toate trebuie să căutăm şi să înstăpânim în inima noastră credinţa deplină în Domnul: s-o căutăm

243

şi s-o cerem de la El, fiindcă nici aceasta nu este de la noi, ci e un dar al lui Dumnezeu. Atunci când i s-a cerut credinţă, tatăl tânărului a răspuns: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” Atunci, el avea credinţa slabă, se clătina şi se ruga să i se întărească credinţa. Dar cine se poate lăuda cu credinţă desăvârşită, şi cine, ca atare, nu are nevoie să se roage: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”? Dacă credinţa noastră ar avea putere, gândurile noastre ar fi curate, simţirile, sfinte, şi faptele, plăcute lui Dumnezeu, atunci, Domnul ar lua aminte la noi aşa cum tatăl ia aminte la fiii săi; şi orice am dori şi în credinţă n-am putea cere decât cele plăcute lui Dumnezeu am primi negreşit şi fără întârziere.

A douăzeci şi cincea duminică după Cincizecime [Efes. 4,1-7; Lc. 10, 25-37].

Celui care a întrebat cum poate să se mântuiască, Domnul i-a pus, la rându-I, întrebarea: „Ce este scris în lege? Cum citeşti?” Prin aceasta a arătat că pentru a dezlega orice nedumerire trebuie să ne folosim de cuvântul lui Dumnezeu; iar pentru a nu avea, îndeobşte, nedumeriri, cel mai bine ar fi să citim mereu cuvântul lui Dumnezeu, să îl citim cu luare-aminte, cu chibzuinţă, cu simţire, aplicându-l la viaţa noastră şi împlinind cele privitoare la gânduri prin gândurile noastre -, cele privitoare la simţăminte prin simţămintele şi stările noastre sufleteşti -, cele privitoare la fapte prin faptele noastre. Cel ce ia aminte la cuvântul lui Dumnezeu culege înţelesuri luminoase cu privire la tot ce e în sine, împrejur de sine şi mai presus de sine: cuvântul lui Dumnezeu îi lămureşte datoriile pe care le are în orice întâmplare

244

a vieţii, înşirând pe firul conştiinţei, ca nişte mărgăritare de mult preţ, sfintele îndreptări, iar conştiinţa îi va arăta mai apoi, limpede şi în amănunt, ce şi când să facă pentru a plăcea Domnului; îi potoleşte patimile, asupra cărora citirea cuvântului lui Dumnezeu are întotdeauna o înrâurire liniştitoare. Oricare patimă te-ar tulbura, apucă-te să citeşti cuvântul lui Dumnezeu, şi patima se va potoli treptat, până ce se va stinge de tot. Cel care se îmbogăţeşte cu cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu va avea deasupra sa stâlpul de nor care i-a călăuzit pe israeliteni în pustie.

Luni [I Tim. 1, 1-7; Lc. 14, 12-15].

Domnul arată pe cine să chemi la prânz sau cină. Tu ia de aici următoarea regulă: să nu faci niciodată ceva pentru aproapele ca să capeţi răsplată de la el aici. Asta nu înseamnă că risipeşti în zadar: vei fi răsplătit pentru toate la vremea potrivită. în predica de pe munte, Domnul a poruncit să facem toate faptele bune rugăciunea, postul, milostenia în taină. De ce oare? Fiindcă Tatăl Ceresc le va răsplăti la arătare celor ce fac acestea. Asta înseamnă că prin toate ostenelile vieţii sale creştinul trebuie să-şi pregătească fericirea viitoare, să-şi clădească locuinţa veşnică şi să trimită acolo provizii pentru întreaga vecie. Acest fel de a făptui este potrivnic principiului: „Interesul poartă fesul”, căci interesele se mărginesc la viaţa de aici, iar viaţa creştinească aduce pagubă acestor interese. A trăi astfel nici nu se poate fără credinţă, nădejde şi dragoste faţă de Domnul. A trăi potrivit poruncilor în aşteptarea răsplăţii înseamnă tot o făptuire înstrăinată de interesele lumeşti; şi, de altfel, e mai aproape şi mai limpede inimii decât cine ştie ce lucru prea idealist, cum ar fi să faci bine „de dragul binelui”. Aşa ceva nu se găseşte nicăieri în Sfânta Scriptură.

245

Acolo, cel mai înalt imbold este: „Fă totul pentru Domnul şi nu te teme că ai să ieşi în pagubă.”

Marţi [I Tim. 1, 8-14; Lc. 14, 25-35].

„Bună este sarea; dar dacă şi sarea se va strica, cu ce va fi dreasă?” Sarea sunt ucenicii Domnului care, propovăduind învăţăturile Lui oamenilor, au înlăturat din aceştia stricăciunea sufletească. Dacă vom numi educaţie această propovăduire, înseamnă că putem numi sare şi educaţia. Deci, putem spune cu alte cuvinte: bună e educaţia, dar dacă şi educaţia se va strica, la ce mai este bună? Educaţia lucrează precum sarea atunci când e pătrunsă de principiile şi elementele învăţăturii Domnului, când se află în ucenicie la Domnul; dar îndată ce se abate de la această cale şi în locul învăţăturii Domnului îşi însuşeşte învăţături străine, se strică şi devine netrebnică, se molipseşte ea însăşi de stricăciune, de rătăcire şi minciună şi începe să lucreze nu spre vindecare, ci spre îmbolnăvire. Istoria a dovedit şi dovedeşte acest lucru cu numeroase pilde. Dar de ce nu ia nimeni aminte la aceste pilde? Vrăjmaşul îi întunecă pe toţi şi lor li se pare că a sta în lumină înseamnă a te ţine cât mai departe de învăţătura Domnului.

Miercuri [I Tim. 1, 18-20; 2, 8-15; Lc. 15, 1-10].

Pilda oii rătăcite şi pilda drahmei pierdute. Cât de mare este milostivirea Domnului faţă de noi, păcătoşii! îi lasă pe toţi drepţii şi Se îndreaptă către cei neîndreptaţi, ca să îi îndrepteze; îi caută, iar atunci când îi află Se bucură şi cheamă tot cerul să se bucure împreună cu El. Dar de ce ne caută? Nu ştie unde am ajuns lepădându-ne de El? Ştie şi vede tot; dacă s-ar putea să-i ia pe păcătoşi şi să-i facă drepţi, ar face-o neîntârziat, dar mai înainte este nevoie să-i aducă la pocăinţă, ca întoarcerea lor la Domnul

246

să fie liberă; iar acest lucru nu poate fi înfăptuit printr-o poruncă din afară. Căutarea păcătosului de către Dumnezeu înseamnă aducerea lui la pocăinţă. Dumnezeu rânduieşte totul în jurul lui în aşa fel ca păcătosul să-şi vină în fire şi, văzând hăul spre care se îndreaptă, să se întoarcă. Acesta este rostul tuturor împrejurărilor şi întâmplărilor vieţii, al tuturor întâlnirilor cu minutele de tristeţe şi de bucurie, chiar al cuvintelor şi privirilor. Lucrarea lăuntrică a lui Dumnezeu prin conştiinţă şi prin celelalte simţuri drepte ale inimii nu încetează niciodată. Câte nu face Dumnezeu pentru întoarcerea păcătoşilor pe calea virtuţii, iar ei rămân în păcatele lor...! Vrăjmaşul îi întunecă şi li se pare că nu-i nimic, iar dacă îi cuprinde îngrijorarea, spun: „Mâine mă las!” şi rămân în starea dinainte. aşa trece zi după zi, nepăsarea faţă de mântuire creşte mereu. încă puţin şi ea ajunge la treapta de împietrire în păcat. Va mai veni atunci întoarcerea la Dumnezeu? Cine ştie?

Joi [I Tim. 3, 1-13; Lc. 16, 1-9].

Pilda despre iconomul cel nedrept dat în vileag. Vezi cum s-a priceput acesta să iasă din încurcătură? De ne-am pricepe cu toţii să ne rostuim astfel viaţă tihnită după ieşirea din trup! Dar nu: „Fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii.” De ce s-a pus în mişcare iconomul? Fiindcă necazul îi sufla în ceafă. Apropierea nevoii i-a dat puteri şi isteţime şi a reuşit să se descurce repede. Dar pe noi, oare, nu ne paşte necazul? Moartea poate să ne ajungă în orice clipă, şi după aceea vei da îndată socoteală de iconomia ta. Toţi cunosc acest lucru şi totuşi nimeni nu se urneşte din loc. Ce mai întunecare va fi fiind şi asta? Nimeni nu crede că va muri îndată, ci presupune că o să mai trăiască o zi-două; chiar dacă nu-şi face o socoteală precisă, este,

247

oricum, încredinţat că mai are până când îl va ajunge moartea. De aceea i se şi pare că necazul este încă departe, iar pregătirile spre a-l întâmpina le amână pentru altă dată. Nimeni nu are de gând să rămână întreaga viaţă neîndreptat, ci doar spune: „Nu azi”; şi întrucât întreaga viaţă este alcătuită din „zile de azi”, piere grija de viitor.

Vineri [I Tim. 4,4-8, 16; Lc. 16, 15-18; 17, 1-4].

„Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin!” Asta înseamnă că nu putem trăi după bunul plac: trebuie să luăm seama ca nu cumva să smintim pe cineva. Raţiunea se trufeşte şi nu-i pasă de nimeni, însă înjur pricinuieşte sminteală cu fapta, dar mai ales cu vorba. Sminteala creşte şi sporeşte nenorocirea care-l aşteaptă pe cel ce o pricinuieşte, însă acesta nu simte şi înmulţeşte smintelile. încă e bine că ameninţarea lui Dumnezeu împotriva smintelilor nu se împlineşte, îndeobşte, aici pe pământ, căci El aşteaptă îndreptarea păcătosului; împlinirea ei se amână pentru ceasul judecăţii şi răsplătirii; numai atunci vor simţi cei care fac sminteli cât de mare este acest păcat. Aici, mai nimeni nu se gândeşte dacă va sminti sau nu va sminti prin faptele sau cuvintele sale pe cei ce-l înconjoară. Sunt două păcate foarte mari înaintea lui Dumnezeu, dar pe care oamenii le socotesc neînsemnate: smintirea aproapelui şi osândirea. După cuvântul Domnului, pentru cel prin care vine sminteala ar fi mai bine să nu mai trăiască, iar cel ce osândeşte este deja osândit. Nici smintitorul, nici cel ce osândeşte nu se gândesc însă la acest lucru şi nici nu le-ar trece prin cap să-şi recunoască vreo vinovăţie de acest fel. Ce orbire ne împresoară, de fapt, şi cum umblăm cu nepăsare prin mijlocul umbrei morţii!

248

Sâmbătă [Gal. 3, 8-12; Lc. 9, 57-62].

„Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu.” Asta înseamnă că cine vrea să se mântuiască, dar se uită cu părere de rău la lucrurile pe care trebuie să le lepede în acest scop, acela nu se mântuieşte, nu merge, nu se îndreaptă către împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie s-o rupem o dată pentru totdeauna cu tot ce poate împiedica lucrarea mântuirii. Cei ce vor să se mântuiască văd şi singuri asta, dar amână mereu despărţirea de anumite deprinderi pătimaşe. A rupe dintr-o dată cu toate aceste obişnuinţe li se pare o jertfă prea mare. Vor să se lase de ele „puţin câte puţin”, ca să nici nu bată la ochi, şi ies mai întotdeauna în pierdere. Se apucă de fapte mântuitoare, dar simţirile inimii rămân aceleaşi ca mai înainte. La început, nepotrivirea aceasta e foarte izbitoare, însă făgăduinţa „mâine mă voi schimba” astupă gura conştiinţei. Astfel se scurge „mâine” după „mâine”, iar conştiinţa oboseşte să repete întruna acelaşi lucru şi, în cele din urmă, tace. începe să apară gândul: „Se poate şi aşa.” Acest gând devine din ce în ce mai puternic, iar apoi se încetăţeneşte pentru totdeauna, şi omul devine cucernic pe din afară, însă neîndreptat pe dinăuntru: un mormânt văruit în ochii Domnului. Ceea ce e mai dureros este că aceşti oameni se îndreaptă la fel de greu, dacă nu chiar mai greu, decât cei împietriţi în păcate vădite... Iar ei cred că nu săvârşesc nimic rău.

A douăzeci şi şasea, duminică după Cincizecime [Efes. 5, 8-19; Lc. 12, 16-21].

Rostind pilda celui ce s-a îmbogăţit şi nu avea de gând altceva decât să mănânce, să bea

249

şi să se veselească, însă a fost lovit de moarte, neapucând să se înfrupte din desfătările aşteptate, Domnul a încheiat: „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.” Bogaţii, uitând de Dumnezeu, nu se gândesc decât la desfătările trupeşti. Cei ce doresc să scape de soarta amară a bogatului din pildă, să nu-şi „adune sieşi, ci să se îmbogăţească numai în Dumnezeu”; şi întrucât bogăţia e de la Dumnezeu, închin-o Lui atunci când îţi vine şi va fi bogăţie sfântă. Tot ce îţi prisoseşte împarte cu săracii: va fi acelaşi lucru cu a înapoia lui Dumnezeu ceea ce ai primit de la El. Cel care dă săracului, lui Dumnezeu îi dă. Unul ca acesta, chiar dacă pare a cheltui bogăţia, se îmbogăţeşte cu adevărat în fapte bune se îmbogăţeşte pentru Dumnezeu, spre a-I plăcea Lui, se îmbogăţeşte cu Dumnezeu, atrăgând blagoslovenia Lui, se îmbogăţeşte de la Dumnezeu, Care pe cel ce a fost credincios în puţine peste multe îl va pune; se îmbogăţeşte în Dumnezeu, nu în sine, căci nu se socoate stăpân, ci numai iconom, a cărui grijă este de a îndestula pe toţi cei ce vin la el cu vreo nevoie; şi se teme să cheltuiască ceva pentru sine, socotind asemenea lucru drept întrebuinţare nedreaptă a avuţiei care i-a fost încredinţată.

Luni [I Tim. 5,1-10; Lc. 17,20-25].

Spunând că Fiul Omului va apărea ca fulgerul în ziua Sa, luminând într-o clipă întreaga lume de sub cer, Domnul a adăugat: „Mai înainte, El trebuie să sufere multe şi să fie lepădat de neamul acesta.” Din logica frazei se vede că acest „trebuie să sufere multe” premerge venirea Domnului întru slavă. Prin urmare, toată vremea ce se va scurge până în acea zi e pentru Domnul vreme de pătimiri, în trupul Său a pătimit la o vreme anume; după aceea, pătimirile

250

Sale au continuat în credincioşii Săi durerile naşterii credincioşilor, a creşterii lor în duh şi a păzirii lor de lucrările vrăjmaşului, lăuntrice şi din afară, căci legătura acestora cu Domnul nu este doar gândită şi morală, ci legătură vie, care face ca tot ce-i atinge pe ei să îl atingă şi pe El, Care e Capul lor. Pornind de la acest gând, nu putem să nu băgăm de seamă că Domnul suferă mult. Cele mai mari dureri ale Lui sunt căderile credincioşilor; încă şi mai dureroase sunt căderile din credinţă. Acestea însă nu-s decât loviturile cele mai însemnate; dar e rănit necontenit de necazurile şi de smintelile lor, precum şi de clătinarea credinţei lor de către necredinţă. Cuvintele şi scrierile care împrăştie necredinţa sunt săgeţi aprinse ale celui viclean. în vremea de acum, acesta a pus pe picioare multe faurării din care scoate asemenea săgeţi. Inimile credincioşilor se tem, fiind lovite de către ele şi văzându-i şi pe alţii răniţi; împreună cu ei suferă şi Domnul. Dar se va arăta ziua slavei Domnului şi atunci se vor descoperi cele ascunse în întuneric, iar cei ce pătimesc se vor veseli dimpreună cu Domnul. Până atunci însă trebuie să răbdăm şi să ne rugăm.

Marţi [I Tim. 5,11-21; Lc. 17,26-37].

„ Cine va căuta să-şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va dobândi.” Iată ce se cuvine să înţelegem de aici: a ne scăpa sufletul înseamnă a ne cruţa pe noi înşine, iar a-l pierde înseamnă a nu ne cruţa (subînţelegându-se continuarea: în calea poruncilor Domnului sau slujindu-L pe Domnul). De aici reiese următorul lucru: cine slujeşte Domnului, plinind poruncile Lui fără a se cruţa pe sine, acela se mântuieşte; iar cine se cruţă pe sine, acela va pieri. Dacă te vei cruţa, te vei arăta neîntârziat călcător al poruncilor, prin urmare şi slugă netrebnică; iar osânda slugii

251

netrebnice care este? „Pe sluga cea netrebnică aruncaţi-o în întunericul cel mai din afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” Daţi-vă osteneala să luaţi aminte la voi înşivă măcar de-a lungul unei singure zile şi veţi vedea că cruţarea de sine strâmbă toate faptele noastre bune, tăindu-ne pofta de a le săvârşi. Fără osteneală şi încordare nu faci nimic; dar să te sileşti nu te înduri şi te-ai oprit aici. Sunt unele lucruri pe care vrei, nu vrei, trebuie să le faci. Aceste lucruri sunt împlinite negreşit, chiar de sunt grele; dar aici cruţarea de sine e biruită de sinele însuşi: nu lucrezi, nu ai ce mânca; şi întrucât lucrarea poruncilor nu este de acest fel, din cruţare de sine ea este întotdeauna trecută cu vederea. Şi îngăduirea păcatelor tot din cruţare de sine se trage: îţi pare rău să îţi refuzi ceea ce îţi doreşti, ca atare îţi împlineşti dorinţa, chiar dacă ea este de-a dreptul păcătoasă ori duce la păcat. Astfel, cel ce se cruţă pe sine nu face ce este dator să facă şi îşi îngăduie ceea ce este dator să nu facă. Drept urmare, cum se mântuieşte unul ca acesta?

Miercuri [I Tim. 5, 22; 6, 11; Lc. 18, 15; 17, 26-30].

„Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc, nu va intra în ea.” Cum vine asta, s-o primeşti ca un prunc? Iată cum: întru curăţie, cu toată inima, fără a sta pe gânduri. Analiza raţională nu este aplicabilă în domeniul credinţei: ea nu poate avea loc decât în anticamera ei. Anatomistul disecă în amănunţime corpul, dar nu vede viaţa; nici raţiunea, oricât ar analiza ea, nu poate să pătrundă puterea credinţei. Credinţa însăşi ne dă vederi duhovniceşti care ne-o înfăţişează în întregimea ei ca fiind pe deplin îndestulătoare pentru trebuinţele firii noastre şi îndatorează mintea, conştiinţa, inima să o primească. Acestea o şi primesc; şi o dată ce au primit-o, nu vor să se mai despartă

252

de ea. Se întâmplă aici acelaşi lucru ca atunci când gustăm dintr-o mâncare gustoasă şi sănătoasă. Cel ce gustă o dată dintr-o astfel de mâncare cunoaşte că ea este bună şi o trece în rândul lucrurilor hrănitoare. Chimia nu i-a dat aici nici un ajutor. încredinţarea lui este întemeiată pe experienţa personală, nemijlocită. Şi credinciosul cunoaşte nemijlocit adevărul credinţei: Însăşi credinţa înrădăcinează în el încredinţarea nezdruncinată că este adevărată. Dar cum va fi atunci raţională credinţa? Raţionalitatea credinţei stă tocmai în a cunoaşte nemijlocit că în ea este adevărul. Raţiunea nu face decât să încurce lucrurile, răcind credinţa şi slăbind viaţa în credinţă; pe deasupra şi acesta e lucrul cel mai însemnat se trufeşte, alungând astfel harul lui Dumnezeu, iar în creştinism acesta este un lucru de cea mai mare gravitate.

Joi [I Tim. 6, 17-21; Lc. 18, 31-34].

Domnul le-a spus ucenicilor Săi că urma să pătimească, dar ei n-au priceput nimic din cele auzite: „Cuvântul acesta era ascuns pentru ei.” Mai apoi însă „au socotit să nu ştie decât pe Iisus Hristos Cel Răstignit”. Când nu venise încă vremea, n-au priceput nimic din această taină; dar când a venit vremea, au priceput, au predanisit şi au lămurit acest lucru tuturor. Aşa se întâmplă cu toţi, şi nu numai în privinţa acestei taine, ci şi a oricărei alta. Ceea ce e de neînţeles la început se lămureşte cu timpul, de parcă ar pătrunde o rază de lumină în conştiinţă şi ar lumina ceea ce e întunecat. Dar cine face acest lucru? Domnul însuşi, harul Duhului, care trăieşte în cei credincioşi, îngerul păzitor, însă nicidecum omul însuşi. El primeşte doar, nimic altceva. Oricum, unele lucruri rămân de nepătruns întreaga viaţă şi nu numai pentru unul sau altul, ci pentru întreaga omenire. Omul este

253

înconjurat de lucruri neînţelese: unele i se lămuresc de-a lungul vieţii, altele rămân nelămurite toată viaţa se vor lămuri dincolo iar asta chiar pentru minţile de Dumnezeu luminate. Dar de ce nu ni se descoperă acum? Pentru că unele lucruri întrec puterea noastră de înţelegere, deci nici nu merită să mai vorbim de ele, altele nu ni se descoperă pentru că ne-ar aduce vătămare să le aflăm înainte de vreme. în viaţa de dincolo, multe se vor lămuri, dar vor apărea noi lucruri şi noi taine. Mintea zidită nu va duce niciodată lipsă de taine nepătrunse. Ea se răzvrăteşte împotriva acestor legături: legăturile tainei însă nu se vor rupe. Aşadar, smereşte-te, minte trufaşă, sub mâna cea tare a lui Dumnezeu; smereşte-te şi crezi!

Vineri [II Tim. 1,1; 2, 8-18; Lc. 19, 12-28].

Pilda celor zece mine înfăţişează întreaga istorie a omenirii până la cea de-a Doua Venire a lui Hristos. în ea, Domnul spune despre Sine că merge la Tatăl Ceresc prin pătimiri, moarte şi înviere, ca să primească domnia asupra omenirii, care este moştenirea Sa. Cei rămaşi pe pământ se împart în două tabere: robii care I-au slujit Domnului prin ascultarea faţă de credinţă şi cei care nu vor să-L aibă drept împărat şi să-I slujească, din pricina necredinţei lor. Celor ce se apropie de Domnul prin credinţă, fiind gata să-I slujească, li se dau darurile Sfântului Duh în Sfintele Taine: aceasta este mina, şi fiecare credincios o primeşte pentru a sluji în rândul celorlalţi credincioşi. Atunci când toţi oamenii care trebuie să se supună Domnului I se vor supune, El va veni din nou, de data asta ca împărat. Primul lucru pe care îl va face va fi să-i judece pe robii Săi care ce a agonisit cu harul dat; iar apoi va urma judecata şi asupra celor care n-au vrut să-L recunoască drept împărat adică fie că n-au crezut,

254

fie că au căzut din credinţă. Întipăreşte-ţi în minte aceste adevăruri şi nu îţi alunga luarea-aminte de la ele, fiindcă atunci se vor lua hotărâri care nu vor mai putea fi schimbate. Fugi de necredinţă; dar nici credinţa ta să nu rămână deşartă, ci adu şi roadele ei. Dacă te vei afla credincios în puţine, peste multe te va pune Domnul.

Sâmbătă [Gal. 5, 22; 6, 2; Lc. 10, 19-21].

„Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor; aşa, Părinte, căci aşa a fost înaintea Ta bunăvoinţa Ta.” Iată cum au fost judecate înţelepciunea şi priceperea omenească; şi această judecată se împlineşte în chip vădit. Avem acum Descoperirea (Revelaţia) dumnezeiască înaintea ochilor, în Dumnezeieştile Scripturi, iar „deştepţii” o citesc, dar nu o înţeleg. Lucrul e vrednic de minunare: totul este scris simplu, dar ei înţeleg totul altminteri de cum este scris, parcă ar fi orbit. Pruncii văd şi pricep; iar pentru aceştia Descoperirea este acoperită. Aşa I-a plăcut Părintelui Ceresc să rânduiască; aşadar, nu e nimic de zis. Dacă nu ni s-ar fi descoperit cele care ne sunt neapărat trebuincioase, „deştepţii” tot ar mai fi avut cu ce să se îndreptăţească; însă aceste lucruri ni s-au descoperit: vino şi ia. De aceea ţi s-a descoperit, ca să iei; nu trebuie decât să te faci prunc. „Cum, eu?... Pentru nimic în lume!” Bine, cum vrei; rămâi înţelept şi priceput în ochii tăi, fără a înţelege totuşi şi fără a băga la cap nimic din cele trebuincioase, rătăcind printre nălucirile şi iluziile zămislite de filosofarea ta îngâmfată, care te ţin într-o astfel de orbire, încât socoţi că vezi, deşi eşti „orbete” adică vezi lucrurile ca printr-o ceaţă groasă; asta însă nu te face să afli calea adevărată şi nu te duce la ţel, ci numai te

255

robeşte cercului vicios al înşelării de sine. Izbăveşte-ne, Doamne, de această cumplită stare!...

A douăzeci şi şaptea duminică după Cincizecime [Efes. 6,10-17; Lc. 13,10-17].

O dată cu praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului începe să se cânte „Hristos Se naşte” în vederea pregătirii credincioşilor pentru a întâmpina după cuviinţă praznicul Naşterii lui Hristos. înţelegând tâlcul acestui fapt, poartă-te ca atare. Adânceşte-te în taina întrupării Fiului Unuia-Născut al lui Dumnezeu, suie până la temeiurile ei, care se află în sfatul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu privitor la fiinţarea lumii şi a omului, priveşte răsfrângerea ei în facerea omului, întâmpină cu bucurie cea dintâi bunăvestire a ei, care a avut loc îndată după cădere, urmăreşte cu înţelegere descoperirea ei treptată în prorociile şi preînchipuirile Vechiului Testament; lămureşte-ţi cine şi cum s-a pregătit în Israel, sub înrâurirea dumnezeieştilor rânduieli şi lucrări de îndrumare şi pregătire a poporului ales, pentru primirea lui Dumnezeu întrupat; treci, dacă vrei, dincolo de hotarele poporului lui Dumnezeu, adună acolo razele luminii dumnezeieşti care luminează în întuneric şi închipuie-ţi câţi aleşi din toate popoarele au ajuns la presentimentul neobişnuitei arătări a dumnezeieştii purtări de grijă pentru oameni. Aceasta va fi o pregătire a minţii; dar iată, vine postul: pregăteşte-te, aşadar, să posteşti, să te mărturiseşti şi să te împărtăşeşti cu Sfintele lui Hristos Taine aceasta va fi o pregătire lucrătoare şi de viaţă dătătoare. Dacă Domnul îţi va da, ca urmare a acestei pregătiri, să simţi puterea venirii Sale în trup, o vei prăznui nu cu bucurie străină, ci cu bucuria inimii tale.

256

Luni [II Tim. 2,20-26; Lc. 19,37-44].

Poporul strigă: „Osana!”, iar Domnul plânge. Oare nu se întâmplă un lucru asemănător şi la praznicele noastre bisericeşti? Intrarea Domnului în Ierusalim părea o sărbătoare; Domnul însă privea lăuntrul cel nevăzut al sufletelor şi vedea acolo o privelişte vrednică de plâns. Şi praznicele noastre sunt sărbătoreşti ca privelişte, dar starea sufletească a tuturor e oare pe potrivă? Unii nu înţeleg deloc puterea şi însemnătatea praznicelor; alţii au o idee foarte ceţoasă, însă nu văd nimic limpede; abia, abia găseşti pe cineva care să vadă şi să simtă în chip vrednic de praznic. La praznicele noastre curg multe danii, dar cât se foloseşte din ele în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui? Puţin sau aproape deloc; aproape tot se duce pe pântece şi pe deşertăciuni. Toate aceste lucruri nu pot rămâne ascunse de ochii Domnului şi nu e de mirare dacă El, omeneşte vorbind, plânge atunci când noi rostim cu glas mare ecfonisele sărbătoreşti. Iată în ce stare sunt cei răscumpăraţi, îndreptaţi, înfiaţi!... Şi-au dat făgăduinţa, au primit îndatorirea de a umbla cu duhul şi a nu săvârşi faptele trupului, iar ei ce fac? Fiii împărăţiei sunt mai prejos decât cei din urmă robi!...

Marţi [II Tim. 3, 16; 4, 4; Lc. 19, 45-48].

„Casa Mea este casă de rugăciune.” Cu adevărat, numai să intri în biserică şi mintea te va îndemna la rugăciune. Totul aici e rânduit şi se săvârşeşte în aşa fel, ca să ne dea imbold şi ajutor la rugăciune. Drept aceea, de vrei să aprinzi în inima ta focul rugăciunii, mergi mai des în biserica lui Dumnezeu. Acasă e greu să te rogi ca la biserică. Sunt unii care se roagă fierbinte şi acasă, dar cu cât mai fierbinte este rugăciunea din biserică! Stând însă în biserică, să nu stai doar cu trupul, ci mai vârtos cu duhul.

257

Stai acolo unde este mai linişte şi, având în minte pe Dumnezeu, varsă înaintea Lui sufletul tău. Izgoneşte visările, nu te lăsa prins de grijile lumeşti şi ia aminte la un singur lucru: lucrarea rugăciunii. înalţă-ţi sufletul greoi şi despovărează-l prin contemplarea lucrurilor dumnezeieşti. Dacă ai vreun lucru pe suflet, curăţă-l prin pocăinţă şi prin făgăduinţa îndreptării. Dacă conştiinţa ta nu este mulţumită cu atât, adaugă faptele lepădării de sine şi ale dragostei. Stând în biserică, pregăteşte-te şi pentru toată vremea pe care o vei petrece în afara bisericii, ca să nu se despartă gândul tău de Domnul, ci pururea să-L ai înaintea ta, ca să nu se abată paşii tăi de la calea cea dreaptă pe cea nedreaptă. De vei face aceasta, atunci când vei veni la biserică îţi va fi mai uşor să stai în ea după cuviinţă; iar petrecerea cuviincioasă din biserică îţi va înlesni aducerea aminte de Dumnezeu, atunci când te vei afla în afara bisericii... Astfel, petrecerea ta în Domnul va deveni din ce în ce mai înaltă; şi mai mult de atât, ce îţi mai poţi dori?

Miercuri [II Tim. 4, 9-22; Lc. 20, 1-8].

Preoţii, cărturarii şi bătrânii nu au crezut în Domnul. Spre a-i aduce la credinţă, Domnul le-a pus întrebarea: „Botezul lui Ioan era din cer sau de la oameni?”, subînţelegându-se aici: „Judecaţi fără patimă cu privire la acest lucru, şi judecata voastră vă va duce la credinţă.” Ceea ce s-a spus cu privire la Ioan se poate spune şi cu privire la orice întâmplare care a însoţit venirea Domnului în trup şi cu privire la însăşi această venire, cu toate cele legate de ea. Să judece fiecare toate aceste lucruri. Concluzia va fi una singură: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu este Acesta!” Pot veni felurite gânduri, se pot naşte nedumeriri, pot apărea aşa-zise nepotriviri, însă la capătul tuturor cercetărilor va lua

258

naştere desăvârşita încredinţare că nu este alt adevăr afară de cel înfăţişat în Evanghelii şi în scrierile apostolilor. „Mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup”. Această taină, rămânând în sine o taină, va deveni limpede pentru minte, pentru că aceasta, cercetând cum stau lucrurile, se vede silită de conştiinţă să mărturisească faptul că aşa este, iar nu altfel. Necredincioşii fie că nu cercetează totul cum se cuvine, fie că cercetează superficial, cu minte străină, fie că au dispoziţia nefericită de a se împotrivi cerinţelor credinţei şi, pentru a-şi îndreptăţi necredinţa, se mulţumesc cu orişice dovezi care îi ajută să o tăgăduiască. Pe credincioşi îi clatină cuvintele necredincioşilor fiindcă se mulţumesc cu simpla credinţă, fără să-şi lămurească temeiurile ei. Aceste cuvinte îi prind pe picior greşit, de aceea se şi clatină.

Joi [Tit, 1, 5; 2, 1 Lc. 20, 9-18].

Pilda viei înfăţişează Biserica Vechiului Testament; lucrătorii sunt ierarhia ei de atunci; şi întrucât ea nu era la înălţimea rostului său, s-a rostit osânda asupra ei: se va lua de la ei via şi se va da altora. Aceşti „alţii” au fost la început Sfinţii Apostoli, iar apoi urmaşii lor, arhiereii dimpreună cu toată preoţimea. Via lui Dumnezeu de la începutul lumii este aceeaşi, iar rostul lucrătorilor ei a fost acelaşi şi va fi acelaşi până la sfârşitul veacului: a aduce Domnului viei roadă sufletele mântuite. Aceasta este îndatorirea ierarhiei creştine, prin urmare şi a noastră. în ce măsură o împlinim vede toată lumea. Ce putem spune? în multe privinţe slavă lui Dumnezeu! dar în şi mai multe este de dorit o îmbunătăţire, şi mai ales în privinţa propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu. Cu greu mai auzi câte o predică, şi totuşi, aceasta este singura foarfecă de grădinărit pe care o au în mână lucrătorii

259

viei lui Dumnezeu. Mă tem ca nu cumva să se împlinească şi asupra noastră cuvântul: „Va veni Stăpânul viei şi îi va pierde pe lucrătorii aceia, iar via o va da altora”; dar şi mai tare mă tem că aceşti „alţii” să nu intre cumva singuri în vie, pierzându-i nu doar pe lucrători, ci şi via însăşi...

Vineri [Tit 1,15; 2,10; Lc. 20,19-26].

„Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ale lui Dumnezeu”; asta înseamnă a da fiecăruia ce-i al lui. în vremea noastră, în loc de „cele ce sunt ale cezarului” avem „cele lumeşti” şi problema se pune aşa: cele lumeşti, la vremea lor, cele dumnezeieşti, la vremea lor; dar oamenii s-au năpustit asupra celor lumeşti, iar cele dumnezeieşti sunt lăsate deoparte. Ca atare, acestea din urmă nu numai că nu sunt pe locul cuvenit lor, adică pe primul plan, aşa cum se cuvine, ci au căzut cu totul în uitare. Ca urmare a acestei uitări, aparent neintenţionate, pomenirea lor se întunecă în conştiinţă, iar apoi devin tulburi şi conţinutul, şi temeiurile lor. De aici iau naştere slăbiciunea convingerilor şi şubrezenia credinţei, iar apoi înstrăinarea de ea şi clătinarea în bătaia vânturilor tuturor învăţăturilor mincinoase. Această cale o străbate oricine dă dovadă de nepăsare faţă de cele dumnezeieşti; şi tot această cale o străbate şi societatea atunci când în rânduielile sale începe să nu mai ia aminte la cerinţele lui Dumnezeu. Atunci când cele dumnezeieşti trec pe ultimul plan, în societate începe să se înstăpânească emanciparea faţă de cerinţele lui Dumnezeu în plan intelectual, moral şi estetic -, iar secularizarea (slujirea duhului acestei vremi) în politică, obiceiuri, distracţii, iar apoi în educaţie şi în toate instituţiile. în ziua de azi, despre cele dumnezeieşti nu gândeşte, nu vorbeşte, nu scrie nimeni şi nici măcar prin minte

260

nu le trece oamenilor să le aibă în vedere în întreprinderile lor. Mai trebuie atunci să ne minunăm că învăţăturile potrivnice credinţei sunt primite în societate şi că societatea înclină către o necredinţă generală?

Sâmbătă [Efes. 1, 16-23; Lc. 12, 32-40].

„Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse.” Trebuie să fii gata în orice clipă: nu ştii când va veni Domnul fie pentru înfricoşata Judecată, fie pentru a te lua de aici; oricare din două, pentru tine este tot una. Moartea este hotărâtoare; ea aduce deznodământul întregii vieţi şi va trebui să te mulţumeşti întreaga veşnicie cu ceea ce ai agonisit aici. Bunătăţi ai agonisit, bună va fi soarta ta; rele ai agonisit, vei avea parte de o soartă rea. Acesta e un lucru tot atât de adevărat pe cât e de adevărat faptul că exişti; şi clipa hotărâtoare poate să vină chiar în acest minut în care citeşti rândurile de faţă, iar apoi sfârşitul. Peste soarta ta va fi pusă o pecete pe care nimeni nu o va mai putea ridica. Ai la ce să te gândeşti!... Ar trebui să ne mirăm însă de faptul că atât de puţini oameni se gândesc la acest lucru. Ce taină se înfăptuieşte cu noi! Ştim cu toţii că moartea bate la uşă, că e cu neputinţă să scapi de ea, şi totuşi mai nimeni nu o are în gând; iar ea vine pe neaşteptate şi răpeşte... Şi mai mult. Chiar atunci când îi cuprind durerile morţii, oamenii tot nu se gândesc că a venit sfârşitul. Psihologii n-au decât să dezlege cum vor această taină din perspectivă ştiinţifică; din perspectivă duhovnicească, nu putem să nu vedem aici o neînţeleasă amăgire de sine, care nu-i ocoleşte decât pe cei trezvitori.

261

A douăzeci şi opta duminică după Cincizecime [Col. 1,12-18; Lc. 14, 16-24].

„Mulţi chemaţi, puţini aleşi.” Chemaţi sunt toţi creştinii, iar aleşi, aceia dintre creştini care au atât credinţă, cât şi viaţă creştinească. în primele timpuri ale creştinismului, la credinţă oamenii erau chemaţi prin propovăduire; noi suntem chemaţi prin însăşi naşterea noastră şi prin creşterea primită între creştini. Şi slavă lui Dumnezeu! O jumătate din drum, adică intrarea în creştinism şi înrădăcinarea temeiurilor acestuia în inima noastră, ce are loc încă din copilărie, o străbatem fără nici o osteneală. Credinţa noastră, ne-am simţi îndemnaţi să credem, ar trebui să fie cu atât mai puternică, iar viaţa cu atât mai vrednică de chemare. Aşa a şi fost, însă de câtva timp lucrurile s-au schimbat la noi. în educaţia şcolară sunt îngăduite principii necreştine, care îi strică pe tineri; în societate au pătruns obiceiuri necreştineşti, care îi pervertesc pe aceştia în continuare, după ieşirea din şcoală, şi nu e lucru de mirare dacă aleşii, fiind dintotdeauna puţini, după cuvântul lui Dumnezeu, în vremea noastră ei sunt şi mai puţini. Acesta este duhul veacului anticreştinesc! Ce va fi mai departe? Dacă la noi nu se vor schimba mijloacele de educaţie şi obiceiurile societăţii, adevăratul creştinism va slăbi din ce în ce mai mult, iar în cele din urmă se va stinge de tot; va rămâne doar numele de creştin, însă duh creştinesc nu va mai fi. Duhul lumesc umple toate. Ce este de făcut? Să ne rugăm...

Luni [Evr. 3, 5-11; 17-19; Lc. 20, 27-44].

Saducheii aveau un argument împotriva învierii, pe care îl socoteau de nebiruit; Domnul însă l-a răsturnat în câteva cuvinte şi încă atât de limpede, că toţi au priceput şi i-au recunoscut pe saduchei

262

biruiţi de adevărul spuselor Sale (Lc. 20, 27-40). Ceea ce erau pe atunci saducheii sunt acum necredincioşii de toate soiurile. Aceştia au născocit o sumedenie de presupuneri fanteziste, le-au ridicat la rangul de adevăruri de netăgăduit şi se laudă cu ele, gândindu-se că nimeni n-are ce să mai spună împotriva lor. De fapt, aceste presupuneri sunt atât de deşarte, încât nici nu merită să-ţi deschizi gura împotriva lor. Toate filosofările lor sunt un castel din cărţi de joc: suflă şi se va dărâma. Nici nu trebuie combătute, ci tratate la fel ca visele. Când cineva combate un vis, nu se apucă să demonstreze neconcordanţe de ansamblu sau parţiale în vis, ci spune pur şi simplu: „Nu e decât un vis”, şi cu asta problema e închisă. Iată, de pildă, teoria formării cosmosului din fragmente de nebuloasă, dimpreună cu „proptelele” sale: teoria generaţiei spontanee, teoria darwinistă a evoluţiei speciilor şi acea născocire de necrezut care spune că omul se trage din maimuţă. Toate acestea sunt ca aiurarea unui lunatic. Citindu-le, ţi se pare că umbli în întuneric. Dar savanţii? Dar ce poţi să faci cu savanţii? Deviza lor este: „De nu vă place n-ascultaţi, dar nici să mint nu mă-mpiedicaţi.”

Marţi [Evr. 4, 1-13; Lc. 21, 12-19].

„Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu.” Cine va trage în sine cât de puţin din duhul lumii, acela va deveni rece faţă de creştinism şi de învăţăturile lui. Această nepăsare se va schimba în ură atunci când omul întârzie în ea mult timp, fără să-şi vină în fire şi mai ales dacă se va lipi de el vreo frântură de învăţătură vătămătoare de suflet. Duhul lumii, cu toate învăţăturile vătămătoare de suflet care îl însoţesc, este un duh potrivnic lui Hristos, este duhul lui Antihrist; răspândirea lui înseamnă răspândirea urii faţă de credinţa creştină şi de rânduielile creştine de viaţă. Se pare

263

că în jurul nostru cam într-acolo se îndreaptă lucrurile. De vreme ce peste tot nu auzi decât răgete nelegiuite, nu este de mirare dacă în curând va începe să se întâmple ceea ce a prezis Hristos: „Vor pune mâinile pe voi... şi vă vor prigoni... şi veţi fi duşi... şi vă vor omorî.” Duhul lui Antihrist este întotdeauna acelaşi; ceea ce a fost la început va fi şi acum, poate în altă formă, dar cu acelaşi înţeles. Ce este de făcut, atunci? „întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre.” Rabdă, având pe buze şi în inimă cuvântul nestrămutat al mărturisirii adevărului.

Miercuri [Evr. 5, 11; 6, 8-1, Lc. 21, 5-7; 10-11, 20-24].

Ucenicii I-au arătat Domnului frumuseţea zidirilor şi podoabelor templului, dar El a zis: „Vor veni zile când din cele ce vedeţi nu va rămâne piatră pe piatră care să nu se risipească.” Aşa sfârşesc toate frumuseţile acestei lumi. Ele par trainice şi veşnice, însă nu după multă vreme vezi că parcă nici n-ar fi fost: frumuseţea se ofileşte, slava apune, minţile îmbătrânesc, iar veşmintele se ponosesc. Toate lucrurile lumeşti poartă în sine o putere nimicitoare, care nu rămâne ca o sămânţă neîncolţită, ci e tot timpul în lucrare şi se îndreaptă fără de zăbavă către ţinta sa. „Chipul acestei lumi trece; ca un chip trece omul: strânge comori, şi nu ştie cui le adună pe ele.” Iar noi ne agităm mereu, ne facem griji, iar grijile noastre nu se mai termină. În

264

jurul nostru ne întâmpină mereu lecţii de viaţă, dar nu ne învăţăm nicidecum minte, de parcă am fi orbi şi n-am vedea nimic. La drept vorbind, chiar suntem orbi sau mai bine zis, orbiţi: ne credem fără de sfârşit pe noi înşine şi ceea ce ne înconjoară şi ne stăpâneşte. Şi mai ce? Aranjându-ne bine (după părerea noastră), ni se pare că poziţia noastră este solidă ca o stâncă, în vreme ce ea seamănă mai degrabă cu o mlaştină: acum, acum te duci la fund.

Dar nu simţim aceasta şi ne desfătăm cu nepăsare de cele trecătoare, de parcă acestea ar rămâne pentru totdeauna. Să ne rugăm, dar, ca Domnul să ne deschidă ochii minţii şi să vedem toate nu aşa cum ni se par acum, ci aşa cum sunt ele de fapt.

Joi [Evr. 7, 1-6; Lc. 21, 28-33].

„Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuneze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste.” „Ziua aceea”, adică ziua cea de pe urmă a lumii sau a fiecăruia dintre noi, vine ca un fur şi ne înhaţă ca o cursă; de aceea şi porunceşte Domnul: „Aşadar, privegheaţi în toată vremea, rugându-vă” (Lc. 21, 36). Şi întrucât îndestularea şi multele griji lumeşti sunt cei dintâi vrăjmaşi ai privegherii şi rugăciunii, ni s-a spus dinainte să nu ne îngăduim a ne îngreuna cu mâncare, băutură şi cu grijile acestei vieţi. Cum poate să privegheze cel care a mâncat, a băut, s-a veselit, s-a culcat, a dormit pe săturate şi a luat-o iar de la capăt? Când are timp să se roage cel care este zi şi noapte prins cu griji lumeşti? Dar ce să fac?, vei spune. Fără mâncare nu se poate, iar mâncarea trebuie câştigată. Cum să nu te îngrijeşti de asta? Domnul n-a zis să nu munceşti, să nu mănânci, să nu bei, ci a zis „să nu se îngreuneze inima voastră”. Cu mâinile să munceşti, dar inima să ţi-o păstrezi liberă; de mâncat să mănânci, dar să nu te îngreunezi cu mâncarea; şi vin să bei dacă este nevoie, dar nu până când ţi se tulbură capul şi inima. Desparte cele din afară ale tale de cele dinlăuntru: cele din urmă să fie lucrarea vieţii tale, iar cele dintâi, numai pe deasupra; înlăuntru să fii cu luarea-aminte şi cu inima, iar în afară, numai cu trupul, cu mâinile, cu picioarele şi cu ochii: „priveghează în toată vremea rugându-te”, ca să te învredniceşti a sta fără teamă înaintea Fiului Omului. Pentru a te învrednici

265

de acest lucru, trebuie să te aşezi înaintea Domnului încă de aici; iar pentru asta nu este decât un singur mijloc: rugăciunea cu trezvie săvârşită cu mintea în inimă. Pe cel care va face asta, „ziua aceea” nu-l va lua pe neaşteptate.

Vineri [Evr. 7, 18-25; Lc. 21, 37; 22, 8].

A intrat satana în Iuda şi l-a învăţat cum să-L vândă pe Domnul; el s-a învoit şi L-a trădat. Satana a intrat în el fiindcă uşa îi era deschisă. Lăuntrul nostru este întotdeauna zăvorât; Domnul însuşi stă afară şi bate ca să I se deschidă. Dar atunci cum se deschide el? Prin încuviinţare. Satana intră în cel care înclină de partea sa; dimpotrivă, în cel care înclină de partea Domnului intră Domnul. De faptul că intră satana, nu Domnul, este vinovat însuşi omul. Nu-ţi îngădui cugete plăcute satanei şi nu le primi, nu te lăsa înrâurit de ele şi nu te învoi cu ele şi satana va pleca aşa cum a venit, căci nu i s-a dat putere asupra nimănui. Dacă el pune stăpânire pe cineva, asta e din pricină că omul însuşi se dă rob. începutul a tot răul sunt gândurile. Nu primi gânduri rele şi astfel vei închide satanei pentru totdeauna uşa sufletului tău. Dacă-ţi vin gânduri rele, nu ai ce-i face nici un om nu scapă de asta şi nici nu este vreun păcat aici. Goneşte-le şi gata; vin iar, goneşte-le iar şi tot aşa întreaga viaţă. Dacă ai să primeşti gândurile şi ai să zăboveşti asupra lor, nu este de mirare că va apărea şi încuviinţarea faţă de ele; atunci ele vor deveni şi mai greu de alungat. După încuviinţare apar dorinţele rele de a săvârşi o nelegiuire sau alta. Dorinţele nehotărâte se opresc până la urmă asupra unui anumit păcat, apare hotărârea, şi gata păcatul! Uşa inimii este trântită la perete. îndată ce apare încuviinţarea la păcat, se năpusteşte înlăuntru satana şi începe să tiranisească sufletul. Sărmanul suflet este atunci gonit şi istovit

266

întru săvârşirea faptelor netrebnice ca un rob sau ca un dobitoc de samar. De n-ar fi îngăduit gândurile rele, nu s-ar fi întâmplat nimic de felul acesta.

Sâmbătă [Efes. 2, 11-13; Lc. 13, 18-29].

„Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă.” Poarta cea strâmtă înseamnă viaţa nu după voia noastră, nu după dorinţele noastre, nu după bunul nostru plac; poarta cea largă este vieţuirea supusă mişcărilor şi năzuinţelor inimii păcătoase, fără vreo înfrânare. Aşadar, poarta ce duce în împărăţie este strâmtorarea de sine. Strâmtorează-te întru toate şi asta va fi ca o opintire în această uşă, pentru a o deschide şi trece prin ea. Cum şi prin ce să ne strâmtorăm? Prin poruncile lui Dumnezeu, ce sunt potrivnice mişcărilor pătimaşe ale inimii. Atunci când începi să te superi pe cineva, adu-ţi aminte de porunca Domnului: „Nu vă mâniaţi!” şi strâmtorează-ţi inima prin ea. Când vin mişcări de desfrânare, adu-ţi aminte că este oprit fie şi a privi cu poftă la o femeie şi strâmtorează-ţi prin asta pofta. Când vei vrea să osândeşti pe cineva, adu-ţi aminte de cuvântul Domnului, Care spune că prin asta îl faci neîndurat în privinţa ta pe Judecătorul Ceresc şi înfrânează-ţi prin asta înfumurarea; la fel şi cu oricare altă patimă. Adună împotriva fiecăreia dintre ele cuvinte din Dumnezeieştile Scripturi şi păstrează-le în minte. îndată ce va apărea în inimă vreo dorinţă rea, leag-o îndată cu o replică evanghelică îndreptată împotriva ei; sau leagă-ţi dinainte toate dorinţele şi gândurile cu dumnezeieştile cuvinte şi umblă întru ele: vei fi ca un înlănţuit. în aceste lanţuri însă este libertatea sau calea liberă către împărăţia cerurilor.

267

A douăzeci şi noua duminică după Cincizecime [Col. 3,4-11; Lc. 17,12-19].

Au fost tămăduiţi zece leproşi, dar numai unul singur s-a întors să-I mulţumească Domnului. Oare nu acesta este, îndeobşte, procentul celor recunoscători dintre oamenii care au primit binefaceri de la Domnul? Cine n-a căpătat de la Domnul lucruri bune sau, mai bine zis, ce n-a făcut El bun în noi şi în jurul nostru? Dar toţi sunt, oare, recunoscători lui Dumnezeu şi toţi Ii dau mulţumită pentru toate? Unii îşi îngăduie chiar să întrebe: „Pentru ce ne-a dat Dumnezeu viaţă? Ar fi fost mai bine să nu fim.” Dumnezeu ţi-a dat viaţă ca să ai parte de fericirea veşnică; te-a adus la fiinţă fără să urmărească vreun câştig, tot fără să urmărească vreun câştig te-a înzestrat şi cu toate mijloacele de a ajunge la fericirea veşnică; totul ţine de tine: nu trebuie decât să te osteneşti puţin pentru asta. Tu spui: „Dar n-am parte decât de amărăciuni, de necazuri, de suferinţe, de nevoi.” Păi cum, şi astea sunt mijloace de a dobândi veşnica fericire, rabdă! Toată viaţa ta nu e nici cât o clipă faţă de veşnicie. Chiar dacă ar trebui să pătimeşti viaţa întreagă, fără curmare, asta tot nu înseamnă nimic înaintea veşniciei, dar tu ai şi clipe de mângâiere. Nu te uita la cele de acum, ci la cele care ţi se gătesc în viitor; îngrijeşte-te să te faci vrednic de acest viitor şi atunci nu vei mai băga în seamă amărăciunile: toate vor fi înghiţite de nădejdea neîndoielnică a desfătărilor veşnice, şi recunoştinţa nu va înceta să se vădească pe buzele tale.

Luni [Evr. 8,7-13; Mc. 8,11-21].

Domnul a trecut împreună cu ucenicii de cealaltă parte a mării, iar aceştia uitaseră să ia pâine. N-aveau cu ei decât o pâine şi se gândeau cum se vor

268

descurca. Cunoscând gândurile lor, Domnul le-a amintit de săturarea celor patru şi celor cinci mii de oameni, insuflându-le prin aceasta nădejdea neclintită că lângă El nu vor muri de foame, chiar de n-ar fi avut cu ei nici măcar o pâine. Câte griji nu pricinuieşte fiecăruia, câteodată, gândul la necunoscutele viitorului! Scăparea de toate aceste griji nu este decât una singură: nădăjduirea în Domnul; iar însufleţirea şi întărirea şi le culege sufletul din cugetarea cu înţelegere la ceea ce s-a mai întâmplat şi înainte cu noi şi cu alţii. Nu se va găsi nici măcar un singur om care să nu fi avut parte în viaţa sa de izbăviri neaşteptate din necaz sau de întorsături neaşteptate spre mai bine ale vieţii sale. Atunci când te frământă gândurile negre cu privire la viitor, întăreşte-ţi sufletul cu pomenirea acestor întâmplări. Şi în ziua de azi, ca şi în vremurile de altădată, Dumnezeu toate le rânduieşte spre binele nostru. Reazemă-te pe El, şi încă dinainte de a te izbăvi din nevoie, îţi va trimite liniştea sufletească, ce te va face să nici nu bagi în seamă necazul. „Pe cel ce nădăjduieşte spre Domnul mila îl va înconjura.” Dovezi ale acestui lucru afli în Sfintele Scripturi, în Vieţile Sfinţilor, în viaţa ta şi în vieţile cunoscuţilor tăi. Cercetează-le şi vei vedea ca-ntr-o oglindă că „aproape este Domnul tuturor celor care îl caută pe Dânsul”, iar frica pentru soarta ta nu-ţi va tulbura sufletul.

Marţi [Evr. 9,8-10,15-23; Mc. 8,22-26].

Pe orbul din Betsaida, Domnul nu l-a vindecat dintr-o dată, ci la început nedeplin, apoi deplin şi abia atunci a început orbul să vadă totul limpede. De ce a făcut Domnul aşa, numai El ştie. Noi însă vom trage de aici următorul învăţământ: dacă Domnul a socotit că trebuie să vindece treptat vederea trupească, cu cât mai mult este nevoie de acest lucru în privinţa luminării ochilor

269

noştri! în perioada patriarhilor, Revelaţia dumnezeiască avea un caracter foarte simplu; în perioada Legii, ea a devenit mai complexă şi mai amănunţită; în perioada noastră creştină, ea

este încă şi mai amănunţită şi mai înaltă. Dar lucrurile se termină, oare, aici? Pe pământ nu te aştepta la lucruri înalte, le vei afla dincolo. Doi Sfinţi Apostoli ne încredinţează de aceasta: Sfinţii Ioan şi Pavel. Acum vedem totul ca printr-un geam mat; dincolo, vom vedea totul limpede, însă şi dincolo vor fi trepte ale luminării minţii, întrucât cunoaşterea lui Dumnezeu nu are hotare. Pe pământ, Revelaţia dumnezeiască e încheiată; n-ai de ce să visezi la lucruri mai înalte; avem toate lucrurile care ne trebuie; însuşeşte-ţi-le şi trăieşte prin ele. Revelaţia creştină nu mai făgăduieşte o nouă revelaţie, ci numai faptul că Evanghelia va fi cunoscută în întreaga lume, fapt care va însemna şi sfârşitul rânduielii de acum a lucrurilor. Atunci, credinţa va slăbi, dragostea se va împuţina, viaţa va deveni o povară, şi bunătatea lui Dumnezeu va pune capăt lumii.

Miercuri [Evr. 10, 1-18; Mc. 8, 30-34].

Chemând pe oameni să-L urmeze luându-şi crucea, Domnul arată, totodată, calea de urmat, îndepărtând piedicile cele mai însemnate ce se ridică înaintea ei piedici nu din afară, ci lăuntrice, înrădăcinate în inima omului. înţelesul cuvintelor Lui este acesta: „Vrei să vii după Mine? în primul rând, nu te cruţa, fiindcă cine se va cruţa pe sine, acela se va pierde; în al doilea rând, nu te lăsa înlănţuit de lăcomie, fiindcă «ce folos va avea omul dacă va câştiga întreaga lume, iar sufletul său şi-l va pierde?» în al treilea rând, să nu-ţi pese de ceea ce vor spune sau de felul în care te vor privi ceilalţi: «Fiindcă cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul

270

Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, împreună cu sfinţii îngeri»”. Cruţarea de sine, lăcomia şi ruşinarea de oameni sunt cele mai însemnate lanţuri care îl ţin pe om în viaţa neplăcută lui Dumnezeu, pe calea patimilor şi a păcatului. Acestea sunt piedicile de căpetenie în calea întoarcerii păcătosului la Dumnezeu; mai ales împotriva lor se duce lupta duhovnicească în omul care se pocăieşte şi în cel care a început deja să facă roadele pocăinţei. Atâta vreme cât aceste fire nu sunt încă tăiate, în viaţa creştină din noi nu se poate pune nădejde; ea este plină de poticniri şi căderi, dacă nu totdeauna văzute, cel puţin lăuntrice. Aşadar, fiecare să se cerceteze bine pe sine şi, dacă află vreunul din lanţurile pomenite, să se îngrijească a se dezlega din el; altminteri, să nu tragă nădejde că se va ridica la înălţimea desăvârşirii în Hristos, chiar dacă pe din afară pare foarte vrednic.

Joi [Evr. 10, 35; 11, 7; Mc. 9, 10-16].

Istoria îşi urmează cursul şi hotărăşte implacabil, s-ar părea, evenimentele particulare. Cât n-a pregătit Dumnezeu omenirea pentru primirea Mântuitorului!... Până la urmă, a venit cel mai apropiat dintre cei ce L-au prorocit, Ioan, şi ce-a ieşit? Cu Ioan „au făcut ce-au vrut”; şi Fiul Omului a fost batjocorit şi chinuit. Cursul evenimentelor nu a putut fi întrerupt: el şi-a luat dreptul său. Aşa trage mereu toate după sine cursul istoriei. Acum se pune întrebarea: „Unde e libertatea? Şi ce fel de libertate este asta, dacă lucrurile decurg în acest fel? Nu e decât o iluzie.” Aşa gândesc de obicei fataliştii; însă această curgere a evenimentelor nu este dirijată decât în aparenţă; în realitate, toate evenimentele din lumea omenească, atât generale, cât şi particulare, sunt rodul acţiunilor libere ale omului. Starea generală decurge astfel, fiindcă

271

aşa vrea majoritatea, iar starea particulară intră în acord cu majoritatea, fiindcă aşa vor cutare şi cutare individ. Avem dovada în faţă: în sânul unei stări generale rele putem afla aspecte particulare bune, şi în sânul unui rău general putem afla aspecte particulare rele. Şi mai mult: în sânul unei stări generale temeinic închegate a lucrurilor se nasc aspecte particulare care, crescând şi întărindu-se din ce în ce mai mult, răstoarnă starea generală de mai înainte şi îi iau locul. Aceste aspecte particulare sunt însă rodul libertăţii. Ce are creştinismul în comun cu caracterul general al vremii în care s-a născut? El a fost semănat de o mână de oameni care nu erau ieşiţi din cursul implacabil al istoriei; i-a atras pe cei care l-au dorit, s-a întărit şi a devenit o problemă generală a omenirii de atunci. Şi totuşi, el a fost rodul libertăţii. La fel şi în direcţia cea rea: cum s-a pervertit Apusul? Singur, de voia lui s-a pervertit: în locul Evangheliei au început să înveţe cele ale păgânilor şi să împrumute obiceiurile lor şi aşa s-au pervertit. La fel va fi şi la noi: am început să luăm lecţii de la Apusul care a apostat de la Hristos Domnul şi am adus la noi duhul lui. Totul se va sfârşi prin aceea că vom cădea, asemenea lui, din adevăratul creştinism. Dar toate acestea nu împiedică în nici un fel lucrarea libertăţii: dacă vom vrea, vom goni întunericul venit din Apus; dacă nu, fireşte că ne vom scufunda în el.

Vineri [Evr. 11,8; 11-16; Mc. 9,33-41].

Mântuitorul dă un copil ca pildă de credinţă şi viaţă. Simplitatea credinţei naşte simplitatea vieţii, iar din amândouă ia naştere o stare duhovnicească pilduitoare. Lăsaţi raţionalismul să intre în suflet; el va pricinui acolo dezbinare şi, îndreptăţindu-se cum că vrea să rânduiască mai bine lucrurile, va da peste cap totul. Filosofarea

272

deşartă strigă întotdeauna: „Asta nu-i bună, cealaltă nu-i bună; lăsaţi-mă pe mine şi o să fac eu altfel totul; cele vechi nu mai sunt bune, m-am plictisit de ele.” Dar ea nu face nicicând vreun lucru bun, ci numai strică. Mintea trebuie să asculte de ceea ce a poruncit Domnul. Drept este că ea a fost numită împăratul trupului; dar acestui împărat nu i s-a dat puterea de a legiui, ci numai cea de a împlini. îndată ce se apucă să legiuiască, născoceşte aiureli îngrozitoare, strică şi rânduielile morale, şi pe cele religioase, şi pe cele lumeşti, şi pe cele politice; totul se întoarce pe dos. Mare nefericire e pentru societate atunci când i se dă minţii libertatea de a se înălţa, fără a o înfrâna cu adevărul dumnezeiesc! Asta atrage mânia lui Dumnezeu. Despre aceasta s-a zis: „Ascundeţi-vă puţin, până ce va trece.” Atunci când clocoteşte samavolnicia minţii, cel mai bine este să te ascunzi în simplitatea credinţei. în vreme de furtună este mai bine să stai acasă şi să nu ieşi, nădăjduind în tine însuţi să te lupţi cu ea; iar în vremea furtunii rătăcirii minţii nu este bine să te lupţi cu ea şi să pui mâna pe arma filosofării ca să-i stai împotrivă. Simplitatea credinţei este mai bună decât filosofarea; îmbracă-te în ea ca într-o platoşă, şi nu vei fi biruit.

Sâmbătă [Efes. 5, 1-8; Lc. 14, 1-11].

Atunci când eşti chemat undeva, nu te aşeza la loc de frunte. Dacă generalizăm, reiese că întotdeauna şi oriunde să te mulţumeşti cu partea cea mai umilă. în această regulă simplă se află cuprinsă pe scurt toată bogăţia smereniei. Ia-o, şezi şi cercetează toate împrejurările care pot să apară în viaţa ta şi alege-ţi dinainte, în oricare din ele, partea cea mai umilă. Aceasta va fi practica smereniei, care trece, puţin câte puţin, şi înlăuntru, punând acolo ca temelie smerenia. Timpul va face, prin aceeaşi practică a smereniei,

273

să crească această sămânţă, iar smerenia va umple întregul suflet şi trupul şi toate faptele din afară. „Dar care va fi urmarea?” Măreţia sufletească va străluci pe fruntea ta, atrăgându-ţi cinstirea tuturor, şi se va împlini asupra ta cuvântul: „Oricine se înalţă va fi smerit, iar cel ce se smereşte va fi înălţat.” Tu însă, exersându-te în smerenie, să nu ai în vedere aceste urmări, ci smerenia în sine. Ea va aduce singură în suflet o rânduială care naşte fericire. Atunci când vine smerenia, toate grijile lăuntrice iau sfârşit şi nici un neajuns din afară nu mai este în stare să tulbure sufletul. Valul, dacă nu se izbeşte de piedici, se risipeşte fără zgomot în marea largă; aşijderea nici necazurile din afară şi dinlăuntru nu lovesc sufletul smerit, ci trec oarecum pe deasupra lui, fără a lăsa urme. Aceasta este, ca să zic aşa, întâietatea lumească a celui smerit; însă de sus ce lumină îl adumbreşte, ce mângâieri i se trimit, ce libertate se deschide înainte-i!... Cu adevărat, smerenia singură cuprinde în sine toate bunătăţile...

A treizecea duminică după Cincizecime [Col. 3, 12-16; Lc. 18, 18-27].

Sfinţii strămoşi iată nişte oameni cu adevărat mari! Şi dacă generalizăm, va reieşi că, într-adevăr, mari sunt numai aceia care fac parte dintre plinitorii voinţei lui Dumnezeu cu privire la neamul omenesc, a voinţei lui Dumnezeu ca atare, fiindcă multe lucruri rele se întâmplă fără voia Lui. Ci numai cu îngăduinţa Lui sunt unii oameni care lucrează cu putere pe alături de voia lui Dumnezeu şi chiar împotriva ei. Şi aceştia pot părea mari, însă nu în sine, ci prin mărimea contramăsurilor pe care le ia dumnezeiasca Pronie pentru a şterge răul pricinuit de ei. Voia lui Dumnezeu cu privire la mântuirea oamenilor o ştim; dar planurile lui Dumnezeu care privesc petrecerea vremelnică a oamenilor pe pământ ne sunt ascunse. De aceea, ne este greu să ne dăm seama cine lucrează întocmai după voia lui Dumnezeu. Numai un criteriu negativ poate fi socotit ca potrivit; cine lucrează împotriva hotărârii dumnezeieşti privitoare la mântuirea veşnică a oamenilor, acela nu poate fi socotit mare, căci e vădit că el se împotriveşte voinţei cunoscute a lui Dumnezeu. Chiar dacă această voinţă cunoscută priveşte cele veşnice, nu cele vremelnice, este neîndoielnic faptul că o voie a lui Dumnezeu nu poate să se împotrivească celeilalte.

274

Luni [Evr. 11,17-23,27-31; Mc. 9,42; 10,1].

„Fiecare va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare.” Mai înainte de asta, Domnul a vorbit despre faptul că fiecare trebuie să fie gata la toate felurile de jertfe şi lepădare de sine, pentru a rămâne pe calea cea dreaptă. Chiar dacă ceea ce jertfim ne este scump ca lumina ochilor sau ca mâna dreaptă, jertfa trebuie adusă fără vreo şovăială; căci dacă îţi va părea rău că faci jertfa, şi ca urmare te vei abate de la calea dreaptă la cea nedreaptă, vei fi silit să pătimeşti veşnic în viaţa viitoare. Aşadar, fă jertfa care te întristează aici, ca să scapi de chinurile de dincolo. Fără a fi curăţit aici prin foc, este cu neputinţă a te mântui de focul veşnic. Oricine vrea să fie mântuit trebuie să fie sărat cu foc, să treacă prin curăţirea cu foc. Cu toţii suntem datori, prin legea zidirii noastre, să ne aducem jertfă lui Dumnezeu; dar fiecare din noi este necurat. Aşadar, trebuie să ne curăţăm, pentru a face din noi înşine jertfe plăcute lui Dumnezeu. Dar când începi să te curăţeşti, să smulgi patimile din suflet, te doare ca şi cum ai fi ars cu foc. Această lucrare a curăţirii de sine lăuntrice

275

seamănă cu lucrarea focului ce curăţă metalul. Metalul este nesimţitor. Dacă ar fi să capete simţire, ar simţi şi curăţirea, şi arderea în acelaşi timp; aşa se întâmplă şi cu omul care securăţă pe sine. Trecând prin asta, se simte ca şi cum ar fi mistuit cu totul de flăcări. Focul curăţitor trece prin toate mădularele lui, aşa cum sarea pătrunde ceea ce se sărează; şi numai cel care se supune acestei lucrări devine jertfă adevărată, bineplăcută lui Dumnezeu. De aceea, oricine are neapărată nevoie să fie sărat cu foc, aşa cum în Vechiul Testament orice jertfă se săra mai înainte de a fi adusă ca ardere de tot.

Marţi [Evr. 12, 25-26; 13, 22-25; Mc. 10, 2-12].

„Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă.” Prin aceste cuvinte, Domnul a întărit căsătoria; singura pricină legiuită de despărţire pe care o arată este adulterul. Dar ce să fac, dacă am neplăceri în căsnicie? Rabdă. Avem în toate împrejurările porunca: „Purtaţi-vă poverile unii altora”; cu atât mai mult ar trebui s-o împlinească nişte oameni atât de apropiaţi între ei, cum sunt soţul cu soţia. Nedorinţa de a suferi face ca neplăcerile să pară mai mari decât sunt de fapt, iar fleacurile se îngrămădesc până devin un zid despărţitor. Dar mintea pentru ce ne-a fost dată? Pentru a netezi cărarea vieţii. înţelepciunea înlătură piedicile care apar în cale. Oamenii nu se despart din lipsa înţelepciunii lumeşti, ci mai mult din nedorinţa de a chibzui bine la starea de fapt a lucrurilor şi încă în mai mare măsură din lipsa unui alt ţel în viaţă afară de desfătări. încetează desfătările, oamenii nu mai sunt mulţumiţi unul cu celălalt şi aşa mai departe, până la divorţ. Pe măsură ce ţelurile pe care le au oamenii în viaţă devin din ce în ce mai greşite, pe atât devin mai dese divorţurile, pe de altă parte, concubinajul vremelnic.

276

Iar izvorul acestui rău trebuie căutat în concepţiile materialiste asupra lumii şi vieţii.

Miercuri [Iac. 1, 1-8; Mc. 10,11-16].

Ce iubitor e Domnul cu copiii! Dar cine nu-i iubeşte pe copii? Cu cât trăieşte omul mai mult, cu atât ajunge să-i îndrăgească mai tare pe copii. în ei se vede o prospeţime a vieţii şi o curăţie a obiceiurilor pe care nu este cu putinţă să nu le iubeşti. Unora le trece prin cap, privindu-i pe copii, că păcatul strămoşesc nu există, că fiecare cade singur, atunci când creşte şi se întâlneşte cu imboldurile potrivnice firii, pe care, i se pare lui, nu are cum să le biruiască. Fiecare cade singur, însă păcatul strămoşesc oricum există. Apostolul Pavel vede în noi legea păcatului, care se împotriveşte legii minţii. Această lege, la fel ca o sămânţă, nu se vede la început, ci mai apoi se vădeşte şi trage la păcat. Astfel, cei născuţi din leproşi nu-şi vădesc boala până la o anumită vârstă, iar apoi aceasta se arată şi începe să-i roadă la fel ca pe părinţii lor. Dar unde a stat până atunci lepra? Înlăuntrul lor. Aşijderea şi păcatul strămoşesc: se ascunde până la o vreme, iar apoi iese la iveală şi săvârşeşte lucrarea sa. Mediul din jur are mare însemnătate şi pentru înăbuşirea acestui păcat, şi pentru sporirea lui. De nu ar fi în jur elemente păcătoase, păcatul ascuns nu ar avea din ce să se hrănească şi poate că s-ar usca de la sine; necazul nostru este însă că în jur sunt totdeauna multe lucruri care ajută creşterea lui. Mult păcat este şi în societate; dar toate acestea nu ne fac neapărat păcătoşi. Păcatul este întotdeauna lucrarea libertăţii: luptă-te şi nu ai să cazi. Cade numai acela care nu vrea să se lupte. De ce nu vrem să ne luptăm? Aici nu este lege: vreau, pentru că vreau, şi nu vreau, pentru că nu vreau; totul se întemeiază pe libertate; dincolo de ea nu poţi trece.

277

Joi [Iac. 1, 19-27; Mc. 10, 17-27].

Un oarecare a venit la Domnul cu întrebarea: „învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Ce l-a făcut să întrebe astad Oare n-avea Scripturile? Oare nu se citea în fiecare sâmbătă, pentru toţi, din Lege? Toate acestea erau, şi Scriptura, şi tâlcuitorii ei; însă în societate domnea deosebirea de păreri, care îi încurca pe oameni. Fariseii spuneau una, saducheii alta, esenienii aveau şi ei învăţătura lor; iar în Galileea se mai făceau auzite, pesemne, şi învăţăturile păgâneşti şi fiecare o ţinea pe-a sa, cu multă încredinţare. Era firesc ca un om cu râvnă pentru mântuire să-şi pună întrebarea: „Ce să fac, cărei învăţături să îi urmez, pentru a nu-mi pierde sufletul?” Situaţia noastră este foarte asemănătoare cu cea de atunci. Câte învăţături nu se strecoară la noi şi în şcoli, şi în societate, şi în literatură! Indiferentului nu îi pasă; dar cel căruia îi pasă, nu poate să nu-şi pună întrebarea: „Ce să fac?” Aşadar, care este răspunsul la această întrebare? Acelaşi pe care l-a dat Mântuitorul: „Să crezi şi să trăieşti după porunca lui Dumnezeu, iar la părerile omeneşti să nu iei seama; lasă-i să vorbească.” Şi părerile învăţaţilor noştri sunt la fel ca zvonurile şi moda: azi una, mâine alta; tu însă ia aminte doar la cuvântul lui Dumnezeu, care rămâne în veac. Ceea ce a poruncit Domnul nu poate schimba nici o filosofare omenească. Totul este de neînlăturat şi trebuie împlinit: căci vom fi judecaţi după cuvântul Domnului, nu după filosofările noastre.

Vineri [Iac. 2,1-13; Mc. 10,23-32].

Auzind cuvântul Domnului privitor la greutatea cu care intră bogaţii în împărăţia cerurilor, ucenicii gândeau: „Dar atunci cine poate să se mântuiască?” Domnul a răspuns: „Ceea ce nu este cu putinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu.” Este cu neputinţă a ne

278

lepăda de lăcomie fără înrâurirea harului asupra inimii; este cu neputinţă, fără harul lui Dumnezeu, a termina şi cu oricare altă împătimire, şi cu orice păcat care trăieşte în noi, şi cu toate odraslele acestor păcate. Harul lui Dumnezeu se dă după credinţa în Domnul, în Tainele Sfintei Biserici. Aşadar, ţine-te strâns de Sfânta Biserică a lui Dumnezeu şi de toate rânduielile ei, şi puterea lui Dumnezeu, care ajută la tot binele, va fi întotdeauna cu tine. Totdeauna să-ţi aminteşti însă că aceste rânduieli luminătoare şi curăţitoare sunt doar un mijloc, iar nu un ţel; drept aceea, străbate-le numai pentru a înnoi şi întări, prin lucrarea lor, puterile harice din tine şi pentru a ieşi apoi la lucrarea ta ca un bărbat puternic, gata de orice lucru bun. Dacă vei ţine sub obroc ceea ce ai primit şi nu îţi vei folosi darurile pentru fapte bune, te vei arăta nedrept, la fel ca cel ce se îndepărtează cu totul de Biserică. Din pricina râvnitorilor nedrepţi ai cucerniciei, însăşi rânduiala cucerniciei este supusă defăimării. Dar asta nu răpeşte însemnătatea acestei rânduieli şi nu-i îndreptăţeşte pe „filosofii” care se îndepărtează de ea numai pe acest temei.

Sâmbătă [Col. 1, 3-6; Lc. 16, 10-15].

„Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu, şi lui mamona.” Cugetul împărţit şi inima împărţită îl fac pe om netrebnic, căci „omul cu cugetul împărţit nu e statornic în toate căile sale”. El fie că nu face nimic, fie că zideşte cu o mână şi dărâmă cu alta. Izvorul vieţii cu adevărat plăcute lui Dumnezeu e hotărârea puternică de a plăcea în toate lui Dumnezeu. Această hotărâre face toate gândurile, dorinţele şi simţirile omului să năzuiască spre un singur ţel şi, adunându-i astfel lăuntrul împrăştiat, îl face puternic spre făptuire şi neîmprăştiat în toate lucrările sale. Faptele unui astfel de om

279

sunt reuşite şi rodnice tocmai pentru că sunt pline de viaţă adevărată. De unde vine moleşeala, amorţeala, sterpiciunea faptelor? Din lipsa de viaţă lăuntrică, iar lipsa de viaţă lăuntrică vine din dezbinarea lăuntrică. Omul nu-şi alege un singur ţel, nu face din el legea vieţii sale, iar lucrurile merg cum se nimereşte. De aceea unele din faptele lui trag într-o parte, celelalte în alta, iar zidirea vieţii duhovniceşti nu se mai făptuieşte. Alege-ţi ţelul şi închină-ţi viaţa lui. Adevăratul ţel ni-l arată firea omului după chipul lui Dumnezeu: ea este părtăşia vie cu Dumnezeu. Către acest ţel de căpetenie îndreaptă-ţi celelalte ţeluri: cărturăreşti, lumeşti, cetăţeneşti, negustoreşti, de serviciu, de stat. Dacă fiecare ar face acest lucru în societate, în aceasta ar domni o singură rânduială şi toţi ar împlini cerinţele aceluiaşi duh.

Naşterea lui Hristos

[Gal. 4,4-7; Mt. 2, 1-12].

Slavă Ţie, Doamne! îndelung am aşteptat luminatele zile ale Naşterii lui Hristos: să ne bucurăm, dar, acum şi să ne veselim! Sfânta Biserică tocmai pentru a spori veselia noastră de acum a rânduit post înaintea acestor zile, o oarecare strâmtorare, ca trecând prin ea, să ne simţim pe urmă ca unii care scapă la libertate. Oricum, ea nu vrea defel să ne lăsăm acum în voia dezmierdării simţurilor şi a desfătărilor trupeşti. De vreme ce aceste zile sunt numite din moşi-strămoşi sviatki1 se cere ca însăşi veselia noastră din acest răstimp să fie sfântă, aşa cum El e sfânt; şi pentru ca cel ce se veseleşte să nu

¹ Aşa se numesc în limba rusă zilele dintre Naşterea şi Botezul Domnului; o traducere aproximativă ar fi „zile sfinţite“ -n.tr.

280

uite aceasta, Biserica a pus în gurile noastre o scurtă cântare spre slava lui Hristos Care Se naşte, cântare care potoleşte trupul şi înalţă duhul, arătându-i îndeletniciri potrivite cu măreţia acestor zile: „Hristos Se naşte, slăviţi-L” şi celelalte. Slăviţi-L, dar, pe Hristos; şi slăviţi-L în aşa fel ca prin această slavoslovie să se îndulcească sufletul şi inima şi astfel să se stingă imboldul spre oricare alt lucru şi îndeletnicire care făgăduiesc vreo desfătare oarecare.

Slăviţi-L pe Hristos! Aceasta nu înseamnă să alcătuiţi lungi cântări de laudă în cinstea lui Hristos, nu, ci trebuie ca, gândindu-vă la naşterea lui Hristos Mântuitorul, să strigaţi fără voce, din adâncul sufletului: „Slavă Ţie, Doamne, că S-a născut Hristos!” şi e de-ajuns; aceasta va fi o cântare lină a inimii, care străbate totuşi cerurile şi ajunge la însuşi Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte ce a făcut Domnul pentru noi şi veţi găsi că acest strigăt e pe deplin îndreptăţit. Ca să putem face asta mai uşor, să luăm următoarele pilde. Unui om închis în temniţă şi ferecat în lanţuri, împăratul i-a făgăduit libertatea. Aşteaptă întemniţatul o zi, aşteaptă două, aşteaptă luni şi ani. Nu vede împlinirea făgăduinţei, însă nu-şi pierde nădejdea, având încredere în cuvântul împăratului. în cele din urmă, încep să apară semne că va fi slobozit curând, curând; luarea-aminte i se încordează; aude zarva veselă a celor ce se apropie: iată că zăvoarele cad şi intră izbăvitorul... „Slavă Ţie, Doamne!”, strigă fără să vrea întemniţatul. „A venit sfârşitul întemniţării mele, în curând voi vedea lumina lui Dumnezeu!”

O altă pildă: un bolnav acoperit de răni, cu toate mădularele slăbănogite, a încercat toate doctoriile şi a schimbat mulţi doctori; răbdarea lui este pe terminate şi este gata să cadă într-o amărăciune deznădăjduită. I se spune: „Mai este un

281

doctor, foarte iscusit, care pe toţi îi vindecă şi tocmai de boli cum e a ta; l-am rugat noi să vină şi la tine, iar el a făgăduit că va veni.” Bolnavul crede, prinde nădejde şi aşteaptă împlinirea făgăduinţei... Trece un ceas, trec două, trece mai multă vreme, neliniştea începe să îi macine iar sufletul. Spre seară, se apropie cineva... intră... uşile se deschid şi intră cel dorit... „Slavă Ţie, Doamne!”, strigă bolnavul.

Şi încă o pildă: apare un nor de furtună; întunericul se lasă peste pământ; trăsnetul cutremură temeliile munţilor şi fulgerele străbat cerul de la un cap la altul; toţi sunt cuprinşi de groază, ca şi cum ar fi venit sfârşitul lumii. Dar apoi, când furtuna trece şi cerul se limpezeşte, toţi spun, răsuflând uşuraţi: „Slavă Ţie, Doamne!”

Cercetaţi aceste pilde şi veţi vedea că ele cuprind toată istoria neamului omenesc. Norul de furtună al mâniei lui Dumnezeu plutea deasupra noastră şi a venit Domnul-împăciuitorul şi a alungat acest nor. Eram acoperiţi cu rănile păcatelor şi patimilor a venit Doctorul sufletelor şi ne-a tămăduit... Eram în lanţurile robiei a venit Izbăvitorul şi a rupt legăturile noastre. Puneţi toate acestea în inima voastră şi primiţi-le cu simţirile voastre şi nu vă veţi putea înfrâna strigătul: „Slavă Ţie, Doamne, că S-a născut Hristos!”

Nu mă voi strădui să vă pătrund de această bucurie prin cuvintele mele: ea este dincolo de orişice cuvânt. Lucrarea săvârşită de Domnul, Cel ce S-a născut azi, îl priveşte pe fiecare dintre noi. Cei ce intră în părtăşie cu El capătă de la El libertate, vindecare, pace; stăpânesc toate acestea şi gustă dulceaţa lor. Celor care ştiu acest lucru din experienţă n-ai de ce să le spui: „Bucuraţi-vă!”, căci ei nu pot să nu se bucure; iar celor care n-o ştiu, degeaba le spui: „Bucuraţi-vă!”, fiindcă ei nu pot să

282

se bucure. Cel legat de mâini şi de picioare, oricât i-ai spune: „Bucură-te de izbăvire!” nu se va bucura; cel acoperit de rănile păcatelor de unde să aibă bucuria vindecării? Cum va răsufla liber cel înfricoşat de furtuna mâniei lui Dumnezeu? Unora ca acestora nu li se poate spune decât: „Mergeţi la Pruncul cel înfăşat şi culcat în iesle şi căutaţi la El izbăvire de toate relele care vă împresoară, fiindcă acest Prunc este Hristos, Mântuitorul lumii!”

Aş fi vrut să-i văd pe toţi bucurându-se anume cu această bucurie şi nevrând să cunoască alte bucurii, dar nu toţi cei din Israel sunt Israel. încep acum distracţii deşarte, nebuneşti, care aţâţă poftele: gătitul, vizitele, schimbarea toaletelor. Cei ce iubesc aceste lucruri, oricât le-ai spune: „Potoliţi-vă!”, îşi astupă urechile şi nu iau aminte, batjocorind în aşa chip luminatele zile ale praznicului, încât îl fac pe Milostivul nostru Domn să-Şi întoarcă privirea de la noi şi să zică: „Urâciune sunt înaintea Mea sărbătorile voastre!” Şi, într-adevăr, multe din distracţiile societăţii noastre sunt urâciuni păgâneşti, care au fost aduse la noi de-a dreptul din lumea păgână; iar altele, deşi au apărut mai târziu, sunt hrănite cu duhul păgânismului; şi parcă într-adins, cele mai multe au loc de Naşterea Domnului şi de Paşte. Dedându-ne lor, îi dăm stăpânitorului acestei lumi chinuitorul nostru şi potrivnicul lui Dumnezeu pricină să îi spună: „Ce mi-ai făcut prin naşterea şi învierea Ta? Iată, toţi vin la mine!” Ci să treacă mai des prin inima noastră cuvintele psalmului 50: „Drept este Domnul întru cuvintele Sale şi biruitor când va judeca El”...

Ne atrage Europa „civilizată”... Da, acolo au fost reînnoite pentru prima oară urâciunile păgâneşti pe care creştinismul le izgonise din lume; de acolo, ele au trecut deja şi trec în continuare

283

la noi. Trăgând în noi această miasmă a iadului, ne învârtim ca ameţiţi, fără a ne mai veni în fire. Să ne amintim însă de anul 1812: de ce au venit peste noi francezii? Dumnezeu i-a trimis ca să stârpească răul pe care îl luaserăm de la ei. S-a pocăit atunci Rusia, şi Dumnezeu a miluit-o; dar acum, pare-se, am uitat lecţia de atunci. Dacă ne vom veni în fire, fireşte că nu se va întâmpla nimic; dar dacă nu cine ştie, poate că Domnul ne va trimite iarăşi asemenea învăţători, ca să ne aducă în simţiri şi să ne pună pe drumul spre îndreptare. Aceasta este legea dreptăţii lui Dumnezeu: vindecă de păcat prin lucrul care-l atrage pe om către păcat. Acestea nu sunt vorbe goale, ci un fapt întărit de glasul Bisericii. Să ştiţi, dreptmăritorilor, că Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; şi ştiind aceasta, veseliţi-vă şi vă bucuraţi cu frică în aceste zile. Sfinţiţi praznicul luminat cu fapte, îndeletniciri şi veselii sfinte, aşa încât lumea, privind la noi, să spună: „La ei sunt «zilele sfinţite», nu cine ştie ce veselii nebuneşti de necuvioşi şi desfrânaţi, care nu ştiu de Dumnezeu!”

CUPRINS

Timp şi veşnicie 5

Perioada Triodului 25

Perioada Penticostarului 70

Perioada Octoihului 110

Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea sunt ieşirile vieţii (Pilde 4, 23). Creştinul care a postit, s-a spovedit şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine înnoieşte în sine izvoarele harului deschise în el prin Sfântul Botez, care după aceea au fost de atâtea ori înnoroite prin nepăsare şi căderi şi de atâtea ori au fost curăţite prin pocăinţă. Acum ele sunt iarăşi curăţite după ultimele căderi. Să le păzim deci cel puţin de acum, să nu le astupăm iarăşi prin neluare-aminte, împrăştiere şi nepăsare faţă de acele lucrări prin care se păstrează curăţenia şi dreapta curgere a apelor lor. Să nu dăm frâu liber simţurilor, să nu contenim a ne ruga cu osârdie şi lacrimi, să nu uităm faptele dragostei, să căutăm ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi, mai presus de toate, să vorbim cu Domnul, Care este în noi, şi prin această împreună-vorbire să păstrăm în noi frica de Domnul şi râvna de a plăcea lui Dumnezeu, în care se şi află izvoarele vieţii noastre duhovniceşti!

Sfântul Teofan Zăvorâtul

www.sophia.ro ISBN 978-973-136-453-71

Technorati Tags: Dumnezeu,pocainta,rugaciune,carturari,farisei,suflet,minte

Un comentariu:

Anonim15 martie 2021 la 15:44
Este un privilegiu să împărtășești lumii această mărturie miraculoasă. Sunt Beth Walters din Anglia. Soțul meu a divorțat de mine cu 4 luni în urmă și am fost plin de remușcări pentru că nu știam ce să fac pentru a modifica problemele cu soțul meu. Am căutat ajutor pe internet cu privire la modul în care aș putea obține ajutor în căsnicia mea și am descoperit martori minunați despre VRAJA DE IUBIRE SĂNĂTOSĂ care a fost progresivă cu vrăjile sale. Am luat legătura cu el și iată că Dr.Wealthy mi-a spus că îmi va pregăti o vraja care să-l aducă înapoi pe soțul meu. Eram sceptic, dar nu aveam altă opțiune decât să lucrez cu el. 2 zile mai târziu, soțul meu m-a sunat că se întoarce acasă și din acea zi și până în acest moment, am trăit pașnic. S-a întors acum cu atâta dragoste și grijă. astăzi mă bucur să vă anunț cu toții că acest jucător de vrăji are puterea de a aduce înapoi iubitorii și cel mai surprinzător lucru este că dragostea noastră este foarte puternică acum, fiecare zi este fericire și bucurie. și Nu există nimic ca a fi cu omul pe care îl iubești. Îl voi recomanda pe Dr.Wealthy oricui are nevoie de ajutor. Dacă aveți vreo problemă, contactați Dr.Wealthy, vă garantez 100% că vă va ajuta !!.

wealthylovespell@gmail.com

Scrieți-l pe Whats-app +2348105150446
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri

Adăugați un comentariu

vineri, 19 iulie 2019

SF. TEOFAN ZAVORATUL TALCUIRI DIN SFANTA SCRIPTURA PENTRU FIECARE ZI DIN AN

Un comentariu:

Abonați-vă la