carti crestine: PREASFINTITUL IEREMIA ZAVORATUL RETETAR DUHOVNICESC SAU DOCTORIE DUHOVNICEASCA DIN LUME ADUNATA

COLECŢIA PĂRINŢI RUŞI

Preasfinţitul Ieremia Zăvorâtul

Reţetar duhovnicesc sau Doctorie duhovnicească adunată din lume

COLECŢIA PĂRINŢI RUŞI

PREASFINŢITUL IEREMIA ZĂVORÂTUL

Reţetar duhovnicesc sau Doctorie duhovnicească adunată din lume

Preasfinţitul Ieremia Zăvorâtul

PREASFINŢITUL IEREMIA ZĂVORÂTUL

Reţetar duhovnicesc sau Doctorie duhovnicească adunată din lume

ediţia a doua

Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas

Bucureşti

Redactor: Diana-Cristina Vlad Coperta: Mihaela Voicu

Traducere după originalul în limba rusă Vracevstvo duhovnoe, ot mira sobiraemoe, Moscova, 1998.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României IEREMIA ZĂVORÂTUL, episcop de Nijnii-Novgorod şi de Arzamas Reţetar duhovnicesc sau Doctorie duhovnicească adunată din lume Preasfinţitul Ieremia Zăvorâtul; trad. din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas. ed. a 2-a, Bucureşti, Editura Sophia, 2013

ISBN 978-973-136-339-4

I. Tănăsescu-Vlas, Adrian (trad.)

241 615.852:281.9

Episcop din ascultare

Preasfinţitul Ieremia Zăvorâtul, episcop de Nijnii-Novgorod şi de Arzamas (ca mirean, Irodion Ivanovici Soloviov), s-a născut în ziua de 10 aprilie a anului 1799 în familia paracliserului din satul Gheorghievskoe, gubernia Orei. Satul era numit astfel de la biserica ridicată în cinstea Marelui Mucenic Gheorghe Purtătorul de biruinţă. în familie domnea duhul evlaviei, şi acesta s-a revărsat cu deosebire asupra micului Irodion. Mai târziu, vlădica avea să îşi amintească: „Părinţii mă vegheau cu o deosebită luare-aminte. Pentru mine era rânduită rugăciune de obşte a întregii familii. Adeseori, aşezându-mă pe laviţă în faţa sfintelor icoane, mă puneau să citesc acatistul Preadulcelui Iisus şi acatistul Sfântului Nicolae. Mama mea nu avea

altă povaţă, altă rugăminte cu lacrimi către copilul său multiubit, decât aceasta: roagă-te, roagă-te, roagă-te totdeauna, roagă-te în taină, roagă-te noaptea, roagă-te înainte de orice lecţie şi de orice treabă." Atmosfera cucernică din familie se vădea şi prin pelerinajele făcute an de an la Mănăstirea Maicii Domnului din Zadonsk, unde din anul 1783 odihneau moaştele Sfântului Tihon din Zadonsk. Aceste pelerinaje, istorisirile despre viaţa sfântului auzite din pruncie de la oameni care îl cunoscuseră bine, s-au întipărit pentru totdeauna în amintirea lui Irodion.

Irodion a primit bazele educaţiei în familie, iar apoi în oraşul Livnî, de la diaconul Ignatie, care l-a pregătit atât de bine pentru admiterea în seminar, încât în anul 1810 a fost primit direct în clasa a patra a seminarului din Sevsk. Seminarul se afla în Mănăstirea Sfintei Treimi, unde locuia şi arhiereul locului, drept care elevii erau întotdeauna sub supravegherea chiriarhului. Conducerea seminarului l-a remarcat pe silitorul Irodion, şi în ziua de 21 noiembrie 1814 Vlădica Dositei l-a hirotesit întru citeţ. L-au remarcat şi tovarăşii de învăţătură, însă vădita lui cucernicie le era nesuferită: din imboldul diavolului, vedeau în ea numai făţărnicie şi adeseori îl ocărau, iar uneori chiar îl băteau. Erau însă şi alţi băieţi, care, asemenea lui, năzuiau din toată inima către Dumnezeu. Cu aceştia se afla în legături de prietenie.

De pildă, în ultimele clase de seminar a stat în aceeaşi bancă cu Vania Borisov, care avea să devină Sfântul Ierarh Inochentie al Hersonului. Prietenia dintre ei a rămas nedestrămată de trecerea anilor.

Nu o dată Irodion a primit ajutor haric în problemele legate de şcoală; despre aceasta avea să scrie mai târziu în jurnalul său. Cu toate că îndeobşte învăţa foarte bine, avea un mare dezgust faţă de concepţiile străine de creştinism care se studiau la filosofie. La această materie întâmpina mari greutăţi, şi chiar luase la un moment dat hotărârea de a părăsi seminarul. S-a înţeles cu doi tovarăşi de seminar să facă toţi cerere de renunţare la seminar. După ce s-a rugat şi L-a chemat pe Mântuitorul în ajutor, cum făcea înainte de începerea oricărui lucru, s-a apucat să scrie cererea. A făcut însă o greşeală, şi a fost nevoit s-o ia de la capăt. S-a rugat cu şi mai multă osârdie, făcând metanii mari, şi s-a apucat de treabă, însă... a greşit iarăşi de data asta la alt cuvânt. Şi aşa, de şapte ori a rescris cererea, tot rugându-se şi făcând metanii. Până la urmă, obosind de atâtea metanii fără a fi reuşit să scrie fără nici o greşeală, le-a spus tovarăşilor săi că o să depună cererea mai târziu. „Fără să mai amâne, ei şi-au înaintat cererile, pe când eu am rămas însă ei au fost pedepsiţi public pentru indisciplină, pe când eu am scăpat de ruşinea asta, de care

dacă ar fi auzit părinţii, s-ar fi îmbolnăvit." Altădată a avut greutăţi cu pregătirea pentru examenul la istorie bisericească. Neavând nădejde să-l treacă altfel, s-a rugat lui Dumnezeu să-i pice biletul numărul 24, singurul la care putea să răspundă bine. A venit şi clipa examenului. Tânărul seminarist a tras biletul cu inima cât un purice şi, minune, era biletul numărul 24... „Ceva asemănător s-a întâmplat cu Inochentie al Penzei¹: înainte de examen i s-a poruncit în vis să înveţe o lecţie pe care nu o ştia; a ascultat, a învăţat şi o, minune! lecţia aceea i-a picat la examen", îşi amintea în jurnalul său Preasfinţitul Ieremia.

În anul 1819, Irodion a absolvit seminarul, şi în ziua de 10 septembrie a fost numit profesor de limba greacă şi inspector al şcolii teologice din Sevsk. Pe atunci, rector al şcolii era ieromonahul Iacov (Vecerkov), care avea să devină mai apoi arhiepiscop al Novgorodului; acesta, îndrăgindu-l pe tânărul său coleg pentru seriozitatea şi chibzuinţa lui, îl îndemna să primească tunderea monahală. Simţămintele lui Irodion, care se afla în floarea tinereţii şi în plină putere, şovăiau: cu toată înclinarea lui către viaţa ascetică, el, văzând cucernicia părinţilor săi, se simţea atras şi către viaţa de familie. Simţind această nehotărâre, se ruga Domnului să-l îndrume. în urma rugăciunilor, s-a răcit faţă de cele lumeşti şi de câteva

¹ Alt Sfânt Ierarh al Bisericii Ruse, care a trăit între anii 1784-1819 (n. tr.).

ori chiar s-a gândit să fugă din lume în taină însă nefiind încredinţat că înţelege bine voia lui Dumnezeu, s-a hotărât să se sfătuiască cu oameni mai încercaţi şi a cerut ajutorul unui anume stareţ Ghenadie, vestit pentru poveţele sale ziditoare. Stareţul l-a binecuvântat şi i-a dat toiagul său, spunându-i să meargă să se călugărească în codrii Brianskului, fără să mai treacă pe acasă însă Irodion, deprins să asculte de părinţi, care voiau să-l vadă preot, nu s-a simţit destul de hotărât pentru a face un asemenea pas. Oricum, după trei ani şi-a părăsit toate treburile lumeşti pentru a-şi închina viaţa numai lui Dumnezeu. Tocmai atunci şi-a amintit de el Preasfinţitul Gavriil al Orelului şi al Sevskului: ştiindu-l tânăr dascăl fără un rost temeinic, i-a propus o parohie în Bolhov şi i-a dat binecuvântare să se căsătorească. Tânărul s-a dus la Bolhov; odată ajuns acolo, plin de aceleaşi îndoieli şi de aceeaşi nehotărâre, s-a dus la mănăstirea din oraş ca să se roage pentru luminare de Sus. Frumuseţea sfântului locaş l-a fermecat atât de mult, încât a văzut în ea adevărata sa mireasă. Luându-şi rămas bun de la cea care trebuia să-i fie mireasă şi de la părinţii ei, a făcut cale întoarsă. în legătură cu aceasta, trebuie să pomenim o întâmplare minunată, pe care mai apoi preotul Iosif Vukolov a publicat-o în revista „Duşepoleznoe citenie"¹.

¹ „Lecturi ziditoare" (n. tr.).

Aceasta a avut loc la Eleţ, unde Irodion se dusese cu gândul de a se însura cu o oarecare fată, însă a mers mai întâi cu părintele Iosif să ia binecuvântare pentru căsătorie de la un stareţ vestit, preotul Ioan Borisov. Părintele Ioan i-a primit cu bucurie, însă, punând la masă mâncăruri din carne, studentului i-a zis că el n-are voie să mănânce aşa ceva; apoi, printre altele, le-a povestit o întâmplare din viaţa sa, cum era să se înece pe râul Sosna când i s-a răsturnat barca, cum şi-a pierdut atunci toate lucrurile şi i-au rămas numai două toiege şi o cârjă arhierească, pe care le-a şi scos fără întârziere din magazie. Pe unul dintre toiegele obişnuite i l-a dat părintelui Iosif, pe altul şi l-a păstrat, iar cârja arhierească i-a înmânat-o lui Irodion, după care i-a părăsit îndată pe oaspeţi, fără să dea vreo lămurire. Iată ce binecuvântare a primit viitorul vlădică, prin stareţul care i-a arătat nu numai viitoarea lui slujire monahală, ci şi pe cea arhierească!

Întorcându-se la Episcopul Gavriil, Irodion nu l-a mai rugat decât pentru un singur lucru: să intre la mănăstire. Vlădica nu i-a dat însă binecuvântare pentru mănăstirea din Bolhov, ci pentru aceleaşi meleaguri ale Brianskului spre care îl îndrumase stareţul Ghenadie, şi anume pentru Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Suponevo¹. Acolo, igumenul Ambrozie, întâi-stătătorul

¹ Una dintre cele mai vechi mănăstiri ruseşti, întemeiată în anul 1288 (n. tr.).

mănăstirii, l-a dat spre ascultare stareţului Smaragd, duhovnicul obştii, om blând şi vesel. în acea mănăstire smerită nădăjduia Irodion să îşi petreacă întreaga viaţă, însă Dumnezeu îi pregătise o altă cale.

Odată, stareţul Smaragd i-a zis ascultătorului Irodion: „Uite ce e! Ai trecut deja cu bine prin încercările ascultărilor mănăstireşti. De acum te aşteaptă o altă lucrare, o altă ascultare, de care ai fugit... Care, întrebi? Cea academică..." Irodion n-a îndrăznit să cârtească în faţa stareţului, ci i-a scris prietenului său Inochentie Borisov, care pe atunci era deja bacalaureat al Academiei Teologice din Sankt-Petersburg.

în ziua de 8 septembrie 1824, ascultătorul Irodion Soloviov a plecat la Sankt-Petersburg, unde primise, cu binecuvântarea Vlădicăi Gavriil şi cu mijlocirea prietenului său Inochentie, de la comisia instituţiilor de învăţământ teologic dispoziţia de a-şi continua studiile. Pentru el însă aceasta nu era decât o ascultare primită de la stareţul său. Mitropolitul Platon al Kievului, care i-a fost coleg, povestea că Soloviov venea la academie într-o dulamă umilă, încins cu curea de piele, şi că toată purtarea lui dădea mărturie despre faptul că pentru el academia nu era decât o arenă unde trebuia să se desăvârşească în virtuţile călugăreşti. Totodată, pregătirea smeritului ascultător-student s-a dovedit a fi atât de

înaltă, încât a fost primit direct în al doilea an de facultate.

în ziua de 21 noiembrie 1824, de praznicul intrării în Biserică a Maicii Domnului, studentul Irodion Soloviov a fost tuns în monahism în biserica academiei cu numele de Ieremia, în cinstea Sfântului Proroc Ieremia, de către rectorul academiei, Preasfinţitul Grigorie Postnikov, episcop de Revel, care avea să devină mai apoi mitropolit al Sankt-Petersburgului. De praznicul Naşterii lui Hristos a fost hirotonit întru ierodiacon de către acelaşi.

în ziua de 14 august 1827, Sfântul Filaret Amfiteatrov, pe atunci arhiepiscop al Riazanului, l-a hirotonit pe Ieremia întru ieromonah. în toată vremea studiilor, visul acestuia a fost să se înapoieze cât mai grabnic în mănăstirea sa dragă din codrii Brianskului. Trebuie arătat că adânca religiozitate şi cucernicie a tânărului ieromonah se vădeau deseori prin gesturi anevoie de înţeles pentru o minte pragmatică. Astfel, luând pe neaşteptate conducerea academiei, Ieremia, care era mai presus prin capacităţile sale decât toţi studenţii din anul său, după trei ani de studiu nu s-a prezentat la examenul final. Ce-i drept, înainte de asta făcuse cerere către consiliul academic să nu fie învrednicit de nici un titlu ştiinţific, socotind orice lucru de acest fel a fi vătămător pentru năzuinţele sale sufleteşti şi, pe

deasupra, dorind să scape de rămânerea în învăţământul teologic, care l-ar fi împiedicat să se întoarcă în mănăstire. Pricepând scopul părintelui Ieremia, înaltpreasfinţitul Serafim, mitropolitul Sankt-Petersburgului, i-a dat un temei foarte puternic pentru a amâna întoarcerea în mănăstire: „Vrei să te duci înapoi la mănăstire? Nu e cinstit aşa: pentru cei trei ani de învăţătură trebuie să-ţi arăţi recunoştinţa faţă de Biserică cel puţin prin patru ani de slujire în învăţământ." Şi aşa, după absolvirea academiei, ieromonahul Ieremia a primit locul, rămas vacant, de profesor de religie în al doilea Corp de cadeţi. Din mila lui Dumnezeu, între părintele Ieremia şi cadeţi s-au închegat o puternică dragoste şi simpatie reciprocă, ce au ţinut tot timpul acestei ascultări. Totuşi, părintele a avut de înfruntat o anumită ispită¹, în urma căreia a trebuit să meargă la Moscova, unde a făcut cunoştinţă cu Sfântul Filaret Drozdov, mitropolitul Moscovei, care i-a dăruit ca amintire un şirag de metanii. La fel ca peste tot, ieromonahul Ieremia a făcut o impresie foarte bună şi la Moscova şi, cu toate că nu nutrea nici un fel de ambiţii, conducerea bisericească a luat hotărârea de a-l înălţa în cin ca pe un monah cu

¹ La ordinul conducerii, din biblioteca Corpului au fost înlăturate toate exemplarele Noului Testament, lucru de care cadeţii s-au plâns profesorului de religie. Părintele Ieremia s-a străduit să îndrepte situaţia cu tact, fără a provoca un conflict cu cei vinovaţi (n. red. ruse).

adevărat vrednic. În anul 1828 a fost numit între ieromonahii bisericii catedrale a Lavrei Sfântului Alexandru Nevski din Sankt-Petersburg; în anul 1829 a fost transferat din Corpul de cadeţi în Academia Teologică din Sankt-Petersburg, iar în ziua de 4 septembrie 1830 a fost numit inspector al Academiei Teologice din Kiev. Mutarea la Kiev a fost legată de numirea lui Inochentie Borisov în calitatea de rector al Academiei Teologice din Kiev: Mitropolitul Serafim, ştiind prietenia care-i lega, a hotărât să nu îi despartă.

Înainte de plecarea la Kiev, în ziua de 5 octombrie, a avut loc hirotesirea întru arhimandrit a ieromonahului Ieremia de către Preasfinţitul Nicanor al Revelului, vicar al eparhiei Sanktpetersburgului.

începând cu data de 30 ianuarie 1831, arhimandritul Ieremia devine profesor extraordinar al Academiei Teologice din Kiev, iar pe data de 6 iunie 1834 este numit rector al seminarului teologic din Kiev, membru al consistoriului şi întâi-stătător al Mănăstirii Vâdubeţkii¹ din Kiev şi aşa, smeritul frate de pe meleagurile Brianskului, primind în urma ascultării date de stareţul Smaragd titluri academice şi o bogată experienţă de pedagog, devine rector de seminar şi întâi-stătător al celei mai vechi mănăstiri din Kiev, întemeiate, după predanie, pe vremea primului

¹ Numele vine de la cartierul Vâdubici al Kievului, unde se află mănăstirea (n. tr.).

mitropolit al Rusiei pe locul unde se aflase idolul Perun. Cu adevărat, s-au împlinit asupra lui cuvintele Mântuitorului despre înălţarea celor smeriţi şi despre faptul că trebuie să ne gândim mai întâi la împărăţia lui Dumnezeu, iar toate celelalte se vor adăuga nouă.

în anul 1837, la însărcinarea Sfântului Filaret Amfiteatrov, care era deja mitropolit al Kievului, arhimandritul Ieremia a inspectat mănăstirile eparhiei Kievului; în acelaşi an, a fost numit preşedinte al comitetului de organizare a şcolii teologice de pe lângă Sfânta Sofia din Kiev.

în ziua de 10 octombrie 1839, arhimandritul Ieremia a fost numit rector al Academiei Teologice din Kiev. Smeritul părinte, ale cărui năzuinţe erau pustniceşti, nu s-a bucurat de această numire, însă a primit-o ca pe o ascultare de Sus. Mai târziu avea să povestească neobişnuitul vis pe care l-a avut nu cu mult timp înaintea ei: „Pentru că tot a venit vorba, voi mai însemna şi aceasta cu privire la rectoratul meu academic. Până şi rectoratul la seminar era mai presus de puterile mele, drept care voiam să şi fug de el, cu atât mai mult cu cât auzeam anumite persoane declarând că voi deveni arhiereu şi aceleaşi persoane m-au ales deja rector al Academiei. Cunoscându-mă pe mine însumi, îmi era de mirare lucrul acesta şi chiar de necrezut, în pofida înştiinţărilor primite. Mă cuprindeau frica şi temerile

şi ce credeţi că s-a întâmplat? îmi aduc aminte de parcă ar fi fost astăzi: cineva pe nume Dimitrie, persoană cunoscută şi respectată în Biserică, m-a luat şi m-a dus la picioarele unui munte înalt. Am mers cu el, dar fiindcă nu mi-a spus la ce înălţime mă duce, mă rugam de el, plângând cu amar, să mă lase totuşi însă la toate rugăminţile mele Dimitrie avea un singur răspuns: «Nu, nu, mergi, mergi, eu nu te părăsesc»... Asta s-a întâmplat dacă nu în ajunul prăznuirii Sfântului Dimitrie al Rostovului, cel puţin foarte aproape de aceasta. Atunci mi-am zis că, fără îndoială, n-o să scap, va trebui să fiu rector la Academie". Totodată, a fost numit întâi-stătător al Mănăstirii Bratskii din Kiev¹, în care s-a nevoit, la vremea sa, şi Sfântul Ierarh Dimitrie.

Cu toate că nu dorea nici o înălţare în rang şi nici o răsplată, smeritul Ieremia a primit pentru ostenelile sale încă din anul 1836 ordinul Sfânta Ana clasa a II-a, iar în anul 1840 ordinul Sfântului cneaz Dimitrie clasa a III-a.

În ziua de 6 aprilie 1841, arhimandritul Ieremia a fost hirotonit întru episcop al Cihirinului, vicar al mitropoliei Kievului, de către Sfântul Filaret Amfiteatrov, mitropolitul Kievului, care a săvârşit această sfântă taină împreună cu Sfântul

¹ Numele mănăstirii vine de la frăţia (bratstvo) întemeiată în mănăstire de către Patriarhul Teofan al Ierusalimului; în vremea respectivă, Academia Teologică funcţiona pe lângă aceasta (n. tr.).

Inochentie Borisov şi cu Preasfinţitul Iosif Velicikovskii: şi iată cum părintele Ieremia, care nu dorea nici o înălţare, n-a scăpat de cinul arhieresc, spre împlinirea prorociei făcute de preotul Ioan Borisov tânărului student Irodion... Şi încă o dată Domnul Dumnezeu i-a arătat care e voia Sa: în vis i s-a arătat Mitropolitul Filaret şi a început să-l îndemne să primească arhieria, zicând: „Hai, nu refuza, nu te încăpăţâna; am venit să-ţi spun că actele au fost făcute deja..." Drept răspuns, Ieremia a izbucnit în plâns; aşa s-a şi trezit: cu lacrimi în ochi. Totul s-a împlinit întocmai: dimineaţa a venit mitropolitul şi a început să-l îndemne cu aceleaşi cuvinte pe care le auzise în vis.

Părintele Ieremia a mai însemnat în jurnalul său şi următoarea întâmplare vrednică de luare-aminte: „8 martie 1841. După Liturghie a venit la mine unul dintre confraţi cu ştirea că a doua zi va fi hirotesit întru arhimandrit. Fratele cu pricina îmi strica adeseori treburile şi odihna, din tot felul de neînţelegeri... Eu însă, bucurându-mă împreună cu el, mi-am scos cea mai bună cruce şi i-am dat-o lui... S-a dovedit mai apoi că asta s-a întâmplat chiar în ziua şi poate chiar în ceasul când în locul crucii de arhimandrit mi-a fost încredinţată panaghia prin poruncă împărătească... Ce voi răsplăti Domnului acum, după ce mi-am cheltuit zilele în deşertăciune?..."

În această perioadă, Vlădica Ieremia a tuns în monahism doi studenţi de excepţie ai Academiei: pe Bulgakov, care avea să devină mitropolit al Moscovei cu numele de Macarie, vestitul istoric bisericesc, şi pe Govorov, viitorul Sfânt Teofan Zăvorâtul.

În ziua de 1 ianuarie 1843, Preasfinţitul Ieremia a fost mutat, din poruncă împărătească, în Caucaz, pe scaunul nou-înfiinţatei eparhii a Caucazului şi a Mării Negre. Această mutare a fost deplânsă nu numai de Ieremia, care se despărţea astfel de iubitul său Kiev, ci şi de către Sfântul Mitropolit Filaret al Kievului, care avea să-i scrie Sfântului Filaret al Moscovei: „Anul Nou mi-a adus boală în trup şi întristare în suflet, întrucât îmi este luat un bun ajutor: Preasfinţitul Ieremia." Şi această nouă etapă din viaţa Preasfinţitului Ieremia i-a fost prevestită de Sus: „în altar, chiar la sfântul prestol al bisericii mari a Lavrei, în vedenie de noapte, un oarecare arhiereu îmbrăcat cu toate odăjdiile (nu era nimeni acolo în afară de el) mi-a poruncit să-mi plec genunchii, s-a rugat asupra păcătosului meu cap şi, drept încheiere a poveţelor pe care mi le-a dat, m-a îndemnat să spun cât mai des şi cu dragoste: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta... şi Epistola lui Pa vel către evrei. Asta s-a întâmplat în ziua când a ieşit preaînalta poruncă să fiu episcop al Caucazului iar pe 11 ianuarie am văzut

în vedenie că slujesc într-o biserică luminată cu străluciri ca de fulger cred că este biserica unde se află moaştele făcătoare de minuni ale Sfintei Mari Muceniţe Varvara. Când am ieşit din altar ca să fac semnul crucii asupra poporului, au ieşit deodată la mine doi diaconi şi mi-au zis că trebuie să slujesc nu acolo, ci în alt loc. «Unde?» am întrebat; drept răspuns, m-au dus într-o biserică unde nu era nici popor şi nici lumânări aprinse, în afară de una singură. Intrând în sfântul altar, m-am mirat de neglijenţa ecleziarhului şi am rămas în picioare deoparte, în tăcere, de unul singur. «Ce porunciţi?» m-a întrebat schevofilaxul¹. «Nu ştiu nici eu», am răspuns şi m-am trezit cu inima fremătând. în ziua aceea, mitropolitul a primit ştire că am fost numit în eparhia cea nouă a Caucazului şi când arhipăstorul, chemându-mă să mă înştiinţeze, nu ştia cum să-mi spună noutatea aceasta, i-am luat-o înainte, povestindu-i cele văzute în vis. «Ei, zise mitropolitul, nădăjduiesc că Dumnezeu, Cel ce dă har, îţi va da să aprinzi acolo şi o a doua, şi o a treia lumânare»."

În ziua de 19 martie 1843, Preasfinţitul Ieremia a plecat din Kiev la nou-înfiinţata catedră a Caucazului. în Harkov s-a văzut pentru ultima

¹ Acel cleric al catedralei care este însărcinat în primul rând cu păstrarea obiectelor şi veşmintelor liturgice, dar şi cu a celorlalte odoare bisericeşti, cum ar fi raclele cu moaşte (n. tr.).

dată cu prietenul său, Sfântul Inochentie. întâlnirea lor a fost plină de bucurie; au depănat multe amintiri despre viaţa din seminar şi academie, au vorbit despre visele lor şi despre înfăptuirea acestora; nu o dată au rostit: păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni, Doamne!

în ziua de 10 aprilie, în Sâmbăta Mare, Preasfinţitul Ieremia a ajuns în Stavropol, fiind întâmpinat cu pâine şi sare la porţile oraşului de către cei mai însemnaţi cetăţeni. Trebuie arătat că Stavropolul a devenit reşedinţă de gubernie numai în anul 1847, iar până atunci a fost centrul regiunii¹ Caucaz ţinut pe atunci defavorizat şi din pricina nesfârşitelor operaţiuni militare, şi din pricina tensiunilor dintre numeroasele etnii din zonă, şi din pricina proastei organizări generale. De dimineaţa până seara târziu, oraşul răsuna de glasurile aspre ale militarilor, pe străzi se auzeau zăngănit de arme, galopul sotniilor căzăceşti, huruitul roţilor convoaielor armatei. Oraşul căpăta însă o tot mai mare însemnătate atât militară, cât şi economică: prin el se realizau legăturile comerciale şi politice cu popoarele Caucazului. Pe atunci se afla acolo cartierul general al comandantului armatelor liniei fortificate a Caucazului şi Mării Negre, reşedinţa atamanului armatei căzăceşti de linie din Caucaz. în oraş erau

¹ Termenul rus din original desemna pe atunci o regiune cu regim administrativ special, încă neorganizată ca gubernie (n. tr.).

numai două biserici, dintre care una era catedrala, cu hramul Sfintei Treimi. în afară de acestea şi de o şcoală teologică elementară, alte aşezăminte bisericeşti nu mai existau. Vlădica a fost cazat temporar într-o casă de lemn donată de către negustorul-mecenat Ignatie Volobuev, pe care biograful Sfântului Ignatie Briancianinov¹ o numeşte „cocioabă"; la început, acolo s-a şi slujit. Preasfinţitul a trebuit să înceapă practic de la zero: să aprovizioneze parohiile cu odăjdii, cu obiecte şi cărţi de cult, cu antimise, cu sfânt mir etc. Atunci s-au arătat remarcabilele însuşiri de organizator ale vlădicăi. în vremea cât a păstorit acolo, a fost construită şi sfinţită o nouă catedrală cu hramul icoanei Maicii Domnului din Kazan, prin care s-a înfăptuit dorinţa orăşenilor de a avea o biserică pe un loc înalt. Este interesant faptul că ideea construirii acestei biserici a apărut cu mult înainte de înfiinţarea catedrei episcopale din Stavropol, însă tot felul de pricini au împiedicat realizarea ei. Odată cu venirea Preasfinţitului Ieremia, problema unei noi catedrale a fost ridicată din nou şi, spre nemulţumirea autorităţilor locului, preasfinţitul a cerut să fie întocmite actele de proprietate pentru locul respectiv, ceea ce a amânat întrucâtva începutul construcţiei, deşi toate aprobările necesare fuseseră deja obţinute. Doar

¹ Sfântul Ignatie a fost unul dintre urmaşii Vlădicăi Ieremia la catedra episcopiei Caucazului (n. tr.).

mai târziu şi-au dat seama orăşenii cât de chibzuit lucrase Episcopul Ieremia: „Problema era că deşi fusese aprobată construcţia bisericii în locul acela, cedarea oficială a locului de către armată, căreia îi aparţinea oficial ca parte a fostei fortăreţe, nu fusese făcută. Prin urmare puteau să apară neînţelegeri cu privire la dreptul de proprietate asupra locului. Prevăzătorul Ieremia a fost cel care a obţinut ca acesta să fie trecut oficial în proprietatea oraşului."

Nu a fost trecută cu vederea nici catedrala veche, care a fost împodobită. Au fost construite şi sfinţite 12 biserici, inclusiv paraclise (pe lângă casa arhierească, pe lângă spitalul militar, pe lângă închisoare şi pe lângă gimnaziul gubernial). Spre pomenirea părinţilor săi, Ioan şi Maria, Preasfinţitul Ieremia a ctitorit o mănăstire de maici cu două biserici din piatră. A fost deschis consistoriul duhovnicesc, a fost construită reşedinţa arhierească. Prin osârdia lui Ieremia şi cu ajutorul lui Ivan Grigorievici Gonilovskii, cunoscut mecenat din Stavropol, a fost construită o casă mare din piatră, cu etaj, spre a sluji drept cămin copiilor clerului sărac din eparhie.

Unul dintre meritele de căpetenie ale Preasfinţitului Ieremia a fost statornica lui grijă pentru luminarea duhovnicească a eparhiei Caucazului. Prin strădaniile lui, şcoala duhovnicească elementară din Ekaterinodar a obţinut o casă

cu livadă şi burse pentru elevii săraci; pentru şcoala duhovnicească elementară din Stavropol a fost construit un cămin spaţios din piatră, cu banii aceluiaşi Gonilovskii. Pe planul acestui cămin, vlădica a scris: „După planul acesta a dat Domnul Dumnezeu să fie clădită o locuinţă bună pentru băieţii orfani ai clericilor. Ziditorului ei veşnică pomenire şi mântuire de la Domnul! în ziua Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost sfinţită, şi sub acoperişul ei copii şi tineri cu mulţumită şi veselie s-au sălăşluit." Totodată, şcolii i-a fost donată o casă vecină, din piatră, de către negustorul Iacov Nikolaevici Krutiţkii. Un merit deosebit al vlădicăi a fost deschiderea seminarului teologic din Stavropol. Pentru aceasta, preasfinţitul a jertfit din banii săi 8500 de ruble. Primul rector al seminarului a fost arhimandritul Serafim Aretinskii, fost profesor şi inspector al Academiei Teologice din Kazan, care avea să devină arhiepiscop al Voronejului, iar mai apoi avea să devină rector Sfântul Gherasim Dobroserdov, pe atunci încă ieromonah, care avea să devină episcop al Astrahanului. în septembrie 1846, Sfântul Filaret al Moscovei i-a trimis Episcopului Ieremia o scrisoare prin care îşi arăta sprijinul fierbinte faţă de întreprinderile lui. Deschiderea oficială a seminarului a avut loc în ziua de 13 noiembrie 1846, în ziua pomenirii Sfântului Ioan Gură de Aur.

Din pricina lipsei profesorilor, în primul an de existenţă al seminarului preasfinţitul a luat asupra sa cursurile de biblistică şi de catehetică. Şi, bineînţeles, slujirea unui arhiereu într-un orăşel ca Stavropolul era întotdeauna o bucurie pentru locuitori, mai ales când avea loc ceva neobişnuit. Vlădica Ieremia îşi amintea de o asemenea slujbă, săvârşită împreună cu Preasfinţitul Isidor:

„În Duminica lui Zaheu am slujit în catedrală. Pentru a vedea cum slujesc împreună doi arhierei, lucru nemaivăzut prin aceste părţi, concetăţenii mei au fost de această dată aproape toţi ca nişte Zahei prin osârdia şi silinţa de a privi."

În anul 1845, preasfinţitul a primit ordinul Sfânta Ana clasa I, iar în anul 1848 ordinul Sfântul Vladimir clasa a II-a.

Nu totul mergea însă aşa cum ar fi vrut el. Lucrurile bune întâmpină piedici întotdeauna şi sunt, îndeobşte, însoţite de necazuri. Făcând vizite pastorale prin întinsa sa eparhie, preasfinţitul nu putea să nu bage de seamă larga răspândire a ritului vechi în acel ţinut de graniţă depărtat, mai ales printre cazaci. Autorităţile militare îi încurajau în chip vădit pe rascolnici, şi asta nu este de mirare: atamanul Stepan Stepanovici Nikolaev provenea el însuşi dintr-o familie de rascolnici. Multe alte persoane influente făceau, de asemenea, parte dintre rascolnici. Pe de altă parte, văzând buna voinţă şi încrederea arătate de

rascolnici şi de mahomedani, preasfinţitul aştepta cu mare nădejde reuşite în lucrarea sa misionară printre cazacii din staniţele¹ eparhiei. Totuşi, de la primii paşi ai săi în această direcţie s-au revărsat în capitală o mulţime de plângeri împotriva lui din partea căzăcimii şi a atamanului, plângeri care au avut succes datorită trecerii de care se bucurau cazacii în virtutea rolului lor în armată. Cu mijlocirea guvernatorului Caucazului, cneazul Voronţov, în iulie 1845 în jurul a o sută de biserici din staniţele căzăceşti au fost despărţite de eparhia Caucazului şi trecute în seama protopopului principal al armatelor Caucazului, care locuia în îndepărtatul Tbilisi. Mai târziu, Alexei Voskresenskii, biograful preasfinţitului, analizând situaţia creată, a văzut că vlădicăi i-au făcut un mare deserviciu organele poliţieneşti, care au aplicat fără cruţare legile privitoare la rascolnici, care erau pe atunci destul de dure. Poliţiştii au acţionat cu atâta lipsă de tact, încât prin măsurile lor au stârnit nemulţumirea populaţiei căzăceşti. Reproşurile nedrepte la adresa Preasfinţitului Ieremia, sprijinite din motive politice de autorităţile militare şi mai ales de cneazul Voronţov, şi în primul rând scoaterea parohiilor căzăceşti de sub autoritatea episcopiei l-au necăjit foarte mult pe vlădică. Acesta a scris Sinodului pentru a lămuri cauzele situaţiei create,

¹ Sate căzăceşti, de obicei cu populaţie numeroasă (n. tr.).

arătând urmările negative ale ruperii regiunii căzăceşti de eparhie şi înrăutăţirea situaţiei ortodocşilor în zonele rupte de episcopulortodox, care abundau în rascolnici şi musulmani, însă totul a fost în zadar. Chiar şi mai târziu, în 1857, când catedra a fost ocupată de către Sfântul Ignatie Briancianinov, era considerată, din aceleaşi pricini, una cu mari probleme. Trupele căzăceşti, care nu erau alcătuite numai din ruşi (care oricum erau în mare parte rascolnici), ci şi din oameni de altă credinţă (în principal musulmani), au rămas despărţite de eparhie. în ele înfloreau schisma şi superstiţiile, iar mai apoi s-au dezvoltat furtunos tot felul de secte. Primind în 1848 ordinul Sfântul Vladimir, vlădica se tânguia într-o scrisoare către cneazul Voronţov: „Această întristare a mea arhipăstorească nici o cinstire nu o va îndepărta de la inima mea; o voi lua cu mine şi în mormânt, ca să mă înfăţişez cu ea Judecăţii lui Hristos." El a văzut cu mintea sa limpede că această despărţire va duce la întărirea schismei şi va pricinui tot felul de neorânduieli şi de fenomene întristătoare în viaţa clerului căzăcesc, lăsat fără supravegherea îndeaproape a ierarhului locului. „Cu vrednicie şi cu dreptate este pentru ticăloşia mea, scria arhipăstorul mâhnit, să mă întristez şi să plâng cu plângerea Prorocului Ieremia, ocrotitorul meu ceresc, pentru Biserica din Caucaz, care şi mai înainte se deosebea de

toate Bisericile locale ale Rusiei prin mulţimea primejdiilor şi necazurilor dinafară, din partea popoarelor musulmane, şi prin strâmtorările cele lăuntrice din partea rascolnicilor şi a celor ce le ţin partea, iar acum, după cât se pare, a fost dată pradă samavolniciei schismei care triumfă, fiind supusă unei pătimiri şi mai mari. Drept este să plâng pentru ea cu plângerea Ieremiei şi mă tânguiesc şi plâng, şi plâng şi mă necăjesc."

în anul 1848, Vlădica Ieremia a făcut încă o dată cerere să fie scos la pensie şi trimis în Lavra Peşterilor din Kiev, însă pe 20 noiembrie 1849 a fost mutat în eparhia Poltavei. El îşi închinase eparhiei Caucazului cei mai buni ani. Mai târziu, în „Ştirile eparhiei Caucazului" au fost publicate mai multe lucrări ale vlădicăi, scrisori şi sfaturi privitoare la activitatea misionară printre tătari şi calmâci, izvorâte din experienţa anilor petrecuţi ca ierarh al Caucazului. Cu turma din fosta eparhie a păstrat legătura până la moarte şi întotdeauna îşi amintea de ea ca de un copil iubit. Oricum, acolo, ca şi în celelalte locuri unde a slujit, nu a fost popular în sensul obişnuit al cuvântului: subordonaţilor săi li se părea întotdeauna prea aspru, fiindcă cerea de la toţi şi în primul rând de la sine însuşi îndeplinirea neabătută a datoriei. Odată cu trecerea oamenilor, în ochii stavropoliţilor imaginea ierarhului, nemaifiind întunecată de emoţiile trecătoare, a devenit

un etalon înalt, despre care preotul Nicolae Mihailov, colaborator al „Ştirilor eparhiei Caucazului", scria: „A fost un mare nevoitor, care întreaga viaţă a ars cu lumina curată a credinţei şi virtuţii creştine. Chipul lui, plin de măreţie şi de frumuseţe duhovnicească, a fost şi va fi o stea călăuzitoare pentru cei ce fug de deşertăciunea şi de răutatea acestui veac..."

Vlădica a sosit în Poltava pe 12 ianuarie 1850, înlocuindu-l pe răposatul Vlădică Ghedeon Vişnevskii, care, fiind membru al Sfântului Sinod din Sankt-Petersburg, locuia mai mult în capitală, păstorindu-şi turma de la depărtare, ceea ce nu putea să nu aibă urmări asupra situaţiei din eparhie. Preasfinţitul Ieremia, care îşi privea cu foarte multă responsabilitate slujirea şi adeseori vedea la subordonaţii săi lipsa calităţii acesteia, era adeseori nevoit, cu toată smerenia şi iubirea sa de oameni, să ia măsuri aspre pentru a curma indisciplina şi abuzurile acestora. Tocmai din această pricină se simţea foarte împovărat de arhierie şi privea această slujire ca pe cea mai grea dintre ascultări, mai grea chiar şi decât cea mai aspră asceză. în jurnalul său se întâlnesc deseori cuvinte ca acestea: „Doamne Iisuse Hristoase, binecuvântează-mă să încep cel de-al zecelea an al ascultării mele arhiereşti, şi înnoieşte-mă, şi adaugă-mi harul Tău, ca să tămăduiască neputinţele mele, să plinească lipsurile mele,

să înţelepţească nechibzuinţa mea, să potolească tulburarea ochiului meu şi a inimii mele. Dă-mi roada Sfântului Duh, nu pentru mine singur, ci mai vârtos pentru turma mea şi pentru fraţii mei împreună-slujitori... Dumnezeule, iartă-mă şi îndreaptă lucrurile mâinilor mele şi întoarce spre folos toate-toate. Amin."

Vlădica a locuit la început în casa arhierească, locuinţă lipsită de confort. Odată cu venirea primăverii s-a mutat în Mănăstirea Schimbării la Faţă de lângă Lubnî¹, iar apoi a petrecut toamna şi o parte din iarnă în Pereiaslav. în eparhie se încetăţeniseră deja reguli care nu corespundeau rânduielilor stricte cu care se obişnuise vlădica. Bineînţeles, îndreptarea situaţiei a dus la conflicte cu personalul eparhial, ceea ce nu prevestea o lucrare roditoare în eparhie. „Noul Preasfinţit a ridicat faţă de cine se cuvenea pretenţii noi, cu care aceia nu erau obişnuiţi; a cerut să se desfăşoare o activitate de care se rupseseră; s-a atins cu mână îndrăzneaţă de rânduielile încetăţenite; a vorbit pe faţă, sincer, adeseori chiar aspru cu cei cărora le plăcea un alt ton... Personalul eparhial a căpătat un mai-mare care se uita şi la mărunţişuri, sau mai bine zis pentru care nu existau mărunţişuri în ce priveşte slujirea

¹ Ctitorie a cneaghinei Raina (Irina) Vişneveţkaia, născută în familia domnească a Movileştilor, vara Sfântului Petru Movilă; această mănăstire este una dintre cele mai importante focare ale Ortodoxiei din Ucraina (n. tr.).

lui Dumnezeu." Vlădica Ieremia fusese prevenit cu privire la starea eparhiei, poate chiar în mod exagerat. Îşi amintea şi visul pe care îl avusese înaintea mutării sale la noua catedră: cineva i-a înmânat o cârjă arhierească nouă, care nu i-a plăcut şi în care a văzut o vestire de la Dumnezeu că slujirea din noul loc nu-i va aduce bucurie. Pe data de 29 iulie scria în jurnalul său: „Am trimis cererea de pensionare. Poate că-i prea devreme... Dar, Doamne iartă-mă, mai bine să mă lupt cu cerchezii decât să mă cert cu ai mei... şi pentru ce?" într-adevăr, turma din Poltava atât clerul, cât şi mirenii începuse să răspândească zvonuri urâte cu privire nu numai la slujirea de arhiereu a vlădicăi, ci şi la viaţa lui personală, lucru ce l-a făcut pe preasfinţit să părăsească Poltava şi să se mute mai întâi la Mănăstirea Schimbării la Faţă, apoi la Pereiaslav. Turma îl judeca pe arhiereu după părerile sale păcătoase, iar acesta, fără să se sfădească, fără să încerce să dovedească greşeala lor, fără să-i pedepsească pe clevetitori, pur şi simplu a plecat de la ei la început din oraş, apoi şi de la catedră. Mai târziu însă, necrologul publicat în „Ştirile eparhiei Poltavei" avea să exprime întristarea turmei pentru pierderea unui asemenea păstor: „Preasfinţitul Ieremia a fost unul dintre oamenii a căror înaltă vrednicie se cunoaşte numai atunci când ne părăsesc... Mulţi dintre noi au spus după aceea: o,

dacă preasfinţitul ar fi rămas la noi măcar zece ani, câte lucruri bune ar fi făcut pentru noi! Am fi înţeles înaltul lui caracter şi felul lui nobil de a acţiona, iar el ne-ar fi înţeles pe noi."

în urma cererii de pensionare a preasfinţitului s-a luat hotărârea mutării lui, începând cu data de 19 decembrie 1850, la catedra din Nijnii Novgorod, unde vlădica a ajuns pe 14 februarie 1851 şi, ca întotdeauna, această mutare i-a fost prevestită de Sus: „Am văzut în vis un bătrân cinstit la înfăţişare, care, dându-mi o cârjă, mi-a zis: «Ţine!» I-am răspuns: «Am cârjă.» Atunci, cu o anumită stăruinţă, mi-a zis: «Ţine, ţine, ai de făcut cale lungă»."

Temându-se de noi neînţelegeri cu turma, vlădica scria în jurnalul său pe data de 25 iunie 1851: „Mă pregătesc să merg prin eparhie, însă, nu ştiu de ce, mă tem mai mult decât în Caucaz. Doamne, miluieşte-mă şi pune în mine inimă bună, mărinimoasă, chibzuită şi răbdătoare! Cu asemenea inimă, având harul Tău, m-aş duce oriunde, chiar şi la iad!"

Multe biserici a căror construcţie fusese începută de către arhiepiscopul dinainte, Iacov Vecerkov, au fost terminate şi sfinţite de către Vlădica Ieremia. Tot în vremea lui au fost puse temeliile câtorva biserici.

în pofida severităţii exterioare, preasfinţitul avea o inimă foarte bună şi caldă. Ca şi în celelalte

locuri ale slujirii sale, vlădica s-a îngrijit mereu de întreţinerea clerului sărac din eparhie, dăruind pentru aceasta aproape tot salariul său ca din partea unei persoane necunoscute, precum şi de copiii orfani ai clericilor. Aduna în curtea casei arhiereşti săracii, îi hrănea, le dădea bani; îi plăcea să mângâie copiii, binecuvântându-i şi dăruindu-le cruciuliţe. în vremea arhieriei lui, capitalul Societăţii pentru susţinerea clericilor săraci a crescut de la 20 şi ceva de mii de ruble la 85 de mii.

Cerinţele stricte ale Preasfinţitului Ieremia şi râvna lui pentru cucernicie i-au atras şi în Nijnii Novgorod mari necazuri. Vestitele iarmaroace din oraş, cu tot folosul lor, i-au adus vlădicăi, în mod indirect, amărăciuni sufleteşti. Multe a avut de tras preasfinţitul din pricina catedralei din iarmaroc, care ajunsese, ilegal, în administrarea autorităţilor lumeşti, şi anume a guvernatorului. De la asta a şi pornit ciocnirea lui cu cneazul Urusov (guvernatorul), care iubea distracţiile de la iarmaroc şi spectacolele de teatru, fiind un om lumesc în deplinul înţeles al cuvântului. Preasfinţitul a băgat de seamă că pentru slujbele de la iarmaroc guvernatorul atrăgea cântăreţi tineri şi chiar foarte tineri, lucru care nu numai că le vătăma vocile, ci în primul rând le aducea sufletelor neîntărite daune foarte mari pe când pentru cneaz esenţialul era să-i facă pe plac numeroasei

negustorimi, asigurând pompa exterioară a slujbelor de la catedrala din iarmaroc. Ca atare, chiar de la primele rugăminţi ale preasfinţitului de a pune rânduială în problema cântăreţilor, cneazul a trimis un denunţ împotriva lui Sfântului Sinod, din care se vede limpede cât de mult se amestecau autorităţile civile în treburile duhovniceşti. Spre marea lui surprindere, Sinodul a anulat vechiul sistem, care apăruse din pricina necesităţii ca poliţia să supravegheze iarmarocul: catedrala a trecut, cum era şi firesc, în deplina administrare a ierarhului locului. Guvernatorul, punând această decizie neaşteptată pe seama unor maşinaţiuni ale Preasfinţitului Ieremia, şi-a ascuns ranchiuna şi s-a pregătit pentru un atac şi mai puternic împotriva lui. Despre aceste intrigi ale cneazului Urusov ne povesteşte biograful preasfinţitului, pe baza documentelor oficiale: „În toată această afacere s-au împlinit, cu adevărat, cuvintele: groapă a săpat şi a adâncit, şi va cădea în groapa pe care a făcut-o (Ps. 7,15). în anul 1854, cneazul Urusov, încercând să recapete catedrala, a ridicat problema finanţării renovării acesteia, care mai înainte ar fi fost făcută din veniturile iarmarocului; acum însă, odată cu trecerea catedralei în seama episcopiei, guvernatorul a propus ca renovarea să se facă din propriile venituri ale catedralei. Sinodul a cerut de la Preasfinţitul Ieremia toate informaţiile necesare

cu privire la renovarea catedralei din iarmaroc, şi în urma verificării lor a constatat abuzuri în folosirea finanţelor. Poate că guvernatorul nu era în mod direct vinovat, însă renovarea fusese tergiversată, şi între timp anumite sume de bani strânse în scopul ei dispăruseră. Pe lângă asta, toate măruntele acuzaţii neîndreptăţite ale guvernatorului la adresa vlădicăi îl puneau într-o lumină proastă chiar pe el, din ele reieşind dorinţa lui de a împiedica activitatea normală a catedralei. Informaţiile adunate în mod obiectiv şi întărite de mărturia epitropului catedralei nu erau în favoarea guvernatorului: catedrala era într-o stare de paragină şi avea nevoie de renovare capitală. Pe lângă asta, moscheea şi biserica armeană din iarmaroc erau renovate, la fel ca înainte, pe socoteala veniturilor iarmarocului, iar guvernatorul dorea să taie biserica ortodoxă de mijloacele acestea de finanţare, lucru care a şocat Sinodul. Această atitudine a fost ca o scânteie aruncată într-un depozit de materiale inflamabile, producând un incendiu imens, în urma căruia a suferit însuşi cneazul Urusov: acesta a plecat definitiv din Nijnii Novgorod. Nu se ştie dacă plecarea lui a fost de bunăvoie ori silită, însă în anul următor toate documentele îl numesc deja «fostul guvernator». Astfel, asupra lui s-au împlinit cuvintele Sfintei Scripturi: paşii puterniciei lui se scurtează, şi însuşi sfatul lui acum îl poticneşte

(Iov 18, 7)". Vlădica Ieremia descrie cum a fost izbăvit prin mijlocirea Sfântului Serafim din Sarov de uneltirile unui neprieten: „Dimineaţa devreme trebuia să merg la Sarov şi iată că înainte de răsăritul soarelui văd în vis la mâna mea dreaptă o rană mare şi plină de puroi, iar în aceasta o gânganie mare, care mă rodea fără să mă doară. Văzând aceasta, m-am tulburat foarte şi am zis plângând: Dumnezeul meu, cum o să mai slujesc acum? Cum o să mai dau binecuvântare? Şi cum mă tânguiam eu aşa cu durere în inimă, s-a apropiat de mine un stareţ şi a întrebat: «Ce este cu tine?» I-am arătat mâna şi rana. El a luat păcătoasa mea dreaptă, s-a uitat bine la rană şi a scos din ea gângania rozătoare. M-am trezit, şi îndată am pornit spre Sarov, trecând pe lângă mănăstirea de la Diveevo. Nu pot să nu-l recunosc în tămăduitorul meu pe părintele Serafim. Întorcându-mă, am aflat despre groapa care fusese săpată sub mine... Săpătorul s-a dus... şi treburile mele au mers de atunci drept."

După părerea tuturor, cârmuirea eparhiei de către Preasfinţitul Ieremia a fost una autoritară, severă, dreaptă şi nepărtinitoare. Ca un străjer neadormit al casei lui Dumnezeu, el nu putea să placă oamenilor lumeşti, înrobiţi de patimi. Atât în discuţiile particulare, cât şi în predicile sale arhiereşti, el dădea în vileag fără cruţare împătimirile lor păcătoase. Astfel, după ce a ars teatrul

oraşului, a început neîntârziat construcţia unui nou teatru, unde, spre marea amărăciune a preasfinţitului, se muncea şi duminicile, şi sărbătorile. în ziua pomenirii lui Kozma Minin, eroul oraşului, vlădica a rostit următorul cuvânt: „Aici noi ne-am rugat, iar lângă noi se munceşte la clădirea teatrului în această zi pururea-pomenită pentru toată Rusia şi mai ales pentru oraşul nostru... Se construieşte teatru spre satisfacţia iubitorilor de spectacole, cu preţul abaterii muncitorilor de la îndatoririle lor creştineşti nemijlocite, şi anume de la mersul la biserică... Nu, Domnul nu binecuvântează asemenea lucruri; nu pot, nu trebuie să binecuvântez asemenea lucruri nici eu, nevrednicul slujitor al lui Dumnezeu." Clădirea teatrului s-a dărâmat la exact o jumătate de an după cuvântarea aceasta. Pentru preasfinţit era limpede că asemenea lucruri nu pot să aibă un alt sfârşit (teatrul a fost reclădit, însă după aceea a fost închis de multe ori, şi în cele din urmă a fost mutat în alt loc).

Vreme de şase ani şi jumătate vlădica a cârmuit eparhia, îngrijindu-se de cucernicia clerului şi a turmei. Totuşi, necontenita luptă şi tulburare l-au istovit, şi a făcut încă o dată cerere de pensionare. în jurnalul său, preasfinţitul scria: „Anul 1857. Pe data de 3 mai, în ziua pomenirii Cuviosului Teodosie al Lavrei Peşterilor şi a prăznuirii icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului

din Lavra Peşterilor, după ce m-am rugat şi am chibzuit mult, am trimis la Sankt-Petersburg cerere să fiu slobozit de povara eparhiei şi să mi se îngăduie să vieţuiesc în rândul obştii din Lavra Peşterilor. Cererea a fost pregătită încă din ianuarie; ieri a fost pecetluită."

în ziua de 17 iunie a aceluiaşi an, preasfinţitul a fost scos la pensie, stabilindu-i-se ca loc de vieţuire Mănăstirea Peşterilor din Nijnii Novgorod. Cu privire la pensionarea vlădicăi, Sfântul Filaret al Moscovei i-a zis arhimandritului Macarie Miroliubov: „Păcat că Preasfinţitul Ieremia se pensionează aşa devreme: de asemenea episcopi are acum deosebită nevoie Biserica." Protoiereul Timotei Butkievici, biograful Sfântului Inochentie Borisov, scrie că Preasfinţitul Ieremia a ieşit la pensie din pricina unei boli grave, însă nici un biograf al vlădicăi nu pomeneşte aşa ceva.

în 1868, preasfinţitul s-a mutat în mănăstirea din Gorodeţ, nu departe de Nijnii Novgorod, unde a rămas câţiva ani. Ultimul său loc de petrecere pământească a fost Mănăstirea Bunei Vestiri din Nijnii Novgorod. în toate mănăstirile unde a vieţuit, s-a grăbit să-şi pregătească mormânt. În Mănăstirea Peşterilor din Nijnii Novgorod a ctitorit şi sfinţit o biserică cu hramul Cuvioşilor Antonie şi Teodosie ai Lavrei Peşterilor, unde şi-a şi pregătit mormânt; acolo a fost îngropat mai târziu duhovnicul lui, ieroschimonahul

Mardarie. în mănăstirea din Gorodeţ şi-a pregătit mormânt în Biserica Marelui Mucenic Teodor Stratilat, iar în Mănăstirea Bunei Vestiri în Biserica Sfântului Alexie al Moscovei.

în Mănăstirea Peşterilor şi-a ales locuinţa cea mai modestă¹, în chiliile de pe lângă biserica cu hramul Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Smerenia lui era atât de mare, încât de când s-a pensionat nu a mai săvârşit Liturghia după rânduiala arhierească; dacă slujea, slujea numai în paraclisul său, cu un ierodiacon şi un ascultător, ca un preot simplu. Singurele podoabe ale chiliei lui erau un crucifix sculptat în lemn şi o icoană mică a Maicii Domnului din Vladimir, primită ca binecuvântare de la părinţii cei după trup, icoana Sfântului Dimitrie al Rostovului, pe care îl iubea foarte mult, precum şi portretele Sfântului Filaret al Kievului şi Sfântului Serafim al Sarovului, care pe atunci nu erau încă proslăviţi. Pensia sa de 1000 de ruble o folosea pentru binefaceri, mai ales burse pentru instituţiile de învăţământ teologic.

în jurnalul său, în dreptul datei de 8 ianuarie 1858, sunt scrise următoarele: „Ieri, după ce m-am rugat Domnului meu Iisus Hristos, Care în Iordan S-a arătat, precum şi Sfântului Ioan Botezătorul, cu o anumită rugăciune potrivită ticăloşiei

¹ în condiţiile în care avea dreptul, potrivit deciziei de pensionare, la cea mai bună locuinţă din mănăstire, la servitori şi la trăsură (n. red. ruse).

mele, am poftit şi am rostit înaintea Lui, cu duhul şi cu buzele mele, dorinţa să primesc schima, dacă va binevoi Domnul, cu numele de Ioan, dacă marele şi Sfântul Ioan Botezătorul nu va fi împotrivă să mă arăt cu numele lui dincolo, în veşnicie. Cela ce plineşti dorinţele cele bune ale celor ce aleargă la Tine, Doamne, plineşte, la vremea potrivită, şi această cerere a mea."

În anul 1860, preasfinţitul a fost tuns la chilie în marea schimă şi numit Ioan. Tunderea a fost săvârşită de către duhovnicul lui, ieroschimonahul Mardarie, călugăr cu viaţă cinstită de toată lumea.

Vlădica îi primea cu bucurie în chilia sa pe cei care căutau folosul sufletesc, de orice rang şi din orice clasă socială ar fi fost ei. Orăşenii din Nijnii Novgorod nutreau evlavie faţă de el, cerându-i sfatul şi binecuvântarea în orice împrejurare însemnată a vieţii lor. în Mănăstirea Bunei Vestiri, preasfinţitul îşi făcuse în chilie un paraclis.

Cu neagonisirea sa a ajuns la sărăcia deplină: împărţea orice lucru care avea o oarecare valoare. Cărţi, icoane, cruci, panaghii: totul a fost împărţit la biserici şi mănăstiri. Vlădica nutrea o deosebită evlavie faţă de Sfântul Dimitrie al Rostovului, de a cărui icoană nu se despărţea niciodată. Urmând acestuia, şi în retragerea sa mănăstirească lucra mult cu condeiul. Scria sfaturi folositoare de suflet, rugăciuni, tâlcuiri. Numai

neputinţa trupească l-a împiedicat să meargă la Rostov să se închine cinstitelor moaşte ale marelui arhiereu. A făcut asta în locul lui ucenicul şi slujitorul lui de chilie, părintele Nicon, îndeplinind rugămintea lăsată de vlădica pe patul de moarte.

Cu trei zile înaintea fericitului său sfârşit, fiind bolnav, şi-a chemat părintele duhovnicesc, ieromonahul Serafim, şi după o scurtă spovedanie l-a rugat să-i citească canonul de rugăciune la ieşirea sufletului. Până la ultima răsuflare şi-a păstrat limpezimea minţii. Ultimele lui cuvinte au fost: „Este vremea să merg acasă!" S-a stins lin, fără nici un semn vizibil de agonie, în ziua de 6 decembrie 1884, la orele 11 dimineaţa. Aşa s-a încheiat viaţa acestui mare nevoitor pentru credinţa lui Hristos. Iată cum se ruga el în aşteptarea morţii: „Auzind glasul Domnului meu, care grăieşte în Sfânta Evanghelie: fiţi gata, că nu ştiţi în care ceas Fiul Omului va veni, şi cugetând că neştiută este ziua şi neştiut este ceasul ieşirii mele din viaţa aceasta, şi apropiindu-mă de acum către acest ceas înfricoşat, însă şi dorit, iarăşi şi iarăşi mărturisesc la sfârşitul acestei vieţi Domnului Dumnezeu, Atotţiitorului, Celui în Sfânta Treime închinat şi slăvit, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, toate greşalele mele prin care am făcut rău cu gândul, cu cuvântul, cu lucrul şi cu toate simţirile mele, că întru păcate m-am născut,

întru păcate am crescut şi întru păcate după Sfântul Botez chiar până la ceasul cel din urmă am vieţuit... Nu numai pentru mine mă rog Ţie în ceasul acesta, o, Dumnezeule, ci mai vârtos pentru turmele şi oraşele unde harul Tău a pus neputinţa mea să pască norodul Tău. Fie mila Ta şi binecuvântarea Ta cu ele şi asupra lor, o, Preasfântă Treime, până în veac..."

Unii, apreciindu-l superficial pe acest minunat ierarh, îl caracterizează drept nesociabil şi dificil, ceea ce nu îi reflectă caracterul în mod corect. Nici un om activ care se străduie să facă cele plăcute lui Dumnezeu nu va scăpa de reaua voinţă a celor leneşi, ba nici de a celor care îşi dau silinţa să facă bine, însă văd lucrurile altfel, întrucât vrăjmaşul neamului omenesc se străduie foarte mult să semene zâzanie între aceştia. în această privinţă, Episcopul Ieremia nu se deosebeşte cu nimic de alte personalităţi excepţionale ale statului şi Bisericii. Preasfinţitul însuşi se întrista atât de mult pentru orice eşec în lucrarea Bisericii sau acţiune care îi necăjea pe alţii, întipărind în jurnalul său această durere, încât cel care-i citeşte însemnările în mod mecanic ori subiectiv poate trage concluzii greşite cu privire la permanentele necazuri, mâhniri şi ispite ale vlădicăi, însă cucernicia lui se vădea tocmai prin aceea că în toate se învinuia pe sine, iar necazul şi l-a luat cu sine „în mormânt, la Judecata lui

Hristos". Alţii ar fi trecut peste ispite şi le-ar fi uitat, însă pentru vlădica nimic nu era mic sau neînsemnat atunci când vedea că lucrarea Bisericii are de suferit. Fără îndoială că un asemenea luminător, care se străduia să împlinească în toate voia lui Dumnezeu şi să placă Lui, a avut de înfruntat o puternică împotrivire prin oameni din partea duhurilor răutăţii, însă, bineînţeles, şi ajutorul primit de Sus a fost pe măsură.

Cea mai potrivită încheiere, credem noi, va fi alcătuită din câteva poveţe ale Vlădicăi Ieremia, care îl caracterizează sufleteşte cât se poate de bine.

„Iubitule! Doreşti şi cauţi numele şi cinstea de om deştept. Îţi aminteşti, oare, cine este deştept cu adevărat? Om cu adevărat deştept este cel care se străduie pentru un singur lucru: să se supună în toate lui Dumnezeu şi să placă Lui, dând mulţumită Purtării Lui de grijă dumnezeieşti pentru orice întâmplare din viaţa aceasta, plăcută sau amară, fiindcă este lucru înţelept să-i mulţumim doctorului şi atunci când ne dă doctorii amare: şi atunci, nu-I vom mulţumi, oare, în inimile noastre lui Dumnezeu pentru necazurile prin care înţelepciunea şi harul Lui ne vindecă sufletul? Mântuieşte-te!

Prietene! Nu-i de nici un folos să înveţi ştiinţele dacă nu vei trăi cum îi place lui Dumnezeu şi cu frică de Dumnezeu. Deprinderea vieţuirii celei

bune şi străduinţa pentru curăţirea şi îndreptarea sufletului îl fac pe om luminat şi înţelept cu adevărat. Cine e străin de virtute nu ştie nimic aşa cum trebuie şi nici nu poate cunoaşte, fiindcă zice Sfântul Antonie cel Mare singurul mijloc de a-L înţelege pe Atotbunul Dumnezeu şi lucrurile dumnezeieşti este bunătatea şi viaţa neprihănită, prin care este atras harul Sfântului Duh, care povăţuieşte la tot adevărul. Mântuieşte-te!

Iubitule! Defăimându-l şi osândindu-l pe la spate pe unul din fraţii tăi, încalci regula oamenilor iubitori de Dumnezeu, fiindcă bărbaţii buni şi iubitori de Dumnezeu îşi îngăduie uneori să mustre pe cineva pentru lucruri rele pe faţă, niciodată nu vorbesc de rău pe la spate, ba şi celor care fac aşa ceva le astupă gura. Urmează acestor iubitori de Dumnezeu şi te mântuieşte!"

30 de doctorii pentru începutul de drum

1. În ce stare se află omul acum cu toată fiinţa sa?

Răspuns: în cea mai bolnavă stare cu putinţă. Se întâmplă zicea Sfântul Tihon în chilia sa din Zadonsk ca omul să cadă în mâinile tâlharilor, să fie dezbrăcat de ei şi bătut crâncen. Acelaşi lucru l-a suferit neamul omenesc după căderea de la Dumnezeu şi încălcarea sfintelor Lui porunci: a căzut în mâinile diavolilor ca în mâinile unor tâlhari care l-au dezbrăcat de hainele lui cele sfinte şi ţesute de Dumnezeu, fiind rănit cumplit...

Atât de grele erau rănile lui, că nimeni nu le-a putut şi nu le poate tămădui.

A trebuit ca Ziditorul însuşi să vină la zidirea Sa cea rănită de vrăjmaş şi să-l vindece pe cel pe care nici o altă putere nu putuse să-l vindece şi a venit, a venit în chip omenesc la omul cel rănit şi pe jumătate mort...

Să ne cunoaştem rănile şi să suspinăm către Hristos, pentru ca El să ne vindece.

Cum poate fi numită boala omului?

Răspuns: Ea poate fi numită şi otrăvire. Uneori se întâmplă ca oameni răi să otrăvească pe cineva; la fel, cugetă Sfântul Tihon, şi şarpele cel străvechi, vrăjmaşul nostru, diavolul, a turnat în firea noastră otrava cea ucigaşă a păcatului... Ajungând în om, otrava loveşte tot trupul lui: şi otrava păcatului a lovit toate puterile noastre sufleteşti şi trupeşti. Să ne cunoaştem şi să ne simţim neputinţa cumplită, care se ascunde în inimă, şi să strigăm către Hristos, Doctorul trupurilor şi al sufletelor noastre... El Singur îi poate tămădui, şi-i tămăduieşte, pe cei care vin la el şi suspină cu credinţă...

Prin ce boli şi neputinţe se dă în vileag otrava ascunsă în om?

Răspuns: Prin lucrarea acestei otrăvi vin dinlăuntru, din inimă, gândurile rele, adulterele, curviile, omorurile, hoţiile, luarea de mită, amăgirile, faptele de ruşine, ochiul viclean, hula, trufia, nebunia (v. Mc. 7, 21-22). Prin ea vin slujirea idolilor, vrăjitoriile, vrajbele, geloziile, invidiile,

întărâtarea, aprinderea mâniei, certurile, smintelile, ereziile, omorurile, beţiile, strigătele fără de rânduială şi celelalte câte sunt de felul acestora (v. Gal. 5, 20-21). Prin ea vin îngâmfarea, dispreţuirea aproapelui, osândirea, clevetirea, vorbirea de rău, ocările, răzbunarea prin faptă şi prin cuvânt, dorirea şi căutarea propriei slave şi a cinstirilor; prin ea vin viclenia, minciuna, făţărnicia, vorbele de ruşine; prin ea vine lipsa de măsură la mâncat şi la băut, prin ea vine grija ospeţelor; de aici vine mulţimea de născociri şi capricii ale modei în îmbrăcăminte, în clădirea şi împodobirea caselor şi aşa mai departe...

Pentru cei bolnavi cu trupul există spitale şi lazarete: există şi pentru cei ce suferă de boli sufleteşti un loc şi aşezământ pentru lecuire?

Răspuns: Da. Biserica este pentru creştinii bolnavi duhovniceşte ceea ce este spitalul pentru cei ce suferă de boli ale trupului. în spital există doctori, care îi vizitează pe cei bolnavi, îi examinează şi îi tratează; în Biserică este Sfântul Doctor, Hristos, Care îi cercetează şi-i lecuieşte pe creştinii bolnavi cu duhul. în spital, doctorul le interzice bolnavilor tot ce poate împiedica lucrarea

medicamentelor pe care el le prescrie; în Sfânta Biserică, Hristos le porunceşte creştinilor să se înfrâneze de la tot ce împiedică vindecarea lor duhovnicească şi primirea veşnicei mântuiri... în spital, bolnavii îi povestesc doctorului bolile de care suferă; şi creştinii trebuie să-şi vestească bolile lui Hristos, Doctorului Ceresc. în spital, nu orice boală se vindecă, pentru că sunt şi boli de nevindecat; în Sfânta Biserică lucrurile stau altfel. Nu este boală a sufletului pe care Hristos să nu vrea şi să nu o poată tămădui, cu singura condiţie ca şi bolnavul să vrea aceasta, şi s-o dorească şi să o caute de la Hristos, fiindcă toate sunt cu putinţă Celui la ale cărui cuvânt şi poruncă toate se supun şi ale Cărui voie şi cuvânt sunt faptă...

Din ce se poate vedea că sufletul începe să se vindece?

Răspuns: Semnul începutului însănătoşirii trupeşti este împuţinarea umorilor vătămătoare din trup iar că sufletul începe să se înzdrăvenească, asta se vede din faptul că patimile vătămătoare de suflet încep să se potolească şi să se aline, că încep să se vădească şi să lucreze mai puţin trufia, iubirea de sine, ura, invidia, mânia, aprinderea, iubirea de slavă, pofta trupească: pentru că

patimile păcătoase sunt în suflet la fel ca umorile vătămătoare în trup. Umorile vătămătoare chinuie trupul şi îl omoară: şi patimile chinuie sufletul şi îl duc la moartea cea veşnică.

Vindecarea sufletească se poate întotdeauna primi în scurt timp?

Răspuns: Nu întotdeauna. Uneori, bolnavul caută vindecare la o mulţime de doctori, însă n-o dobândeşte, precum citim în Evanghelie despre femeia cu curgere de sânge. Şi creştinul, văzându-şi boala sufletului, caută ajutor într-o parte şi în alta, dar nu-l primeşte; multe cărţi citeşte, cu osteneală deloc puţină, însă nu se poate vindeca doar cu ele... Fără îndoială, este de folos şi de trebuinţă să citim cărţi creştineşti şi să învăţăm din ele: acestea luminează înţelegerea, dau imbold la rugăciune, îndeamnă la pocăinţă ele însă arată toate spre Hristos, ne călăuzesc la Hristos. Numai El, ca Lumină Pururea-Fiitoare, îi luminează pe cei orbi; ca Doctor, îi tămăduieşte pe cei bolnavi; ca Viaţă, învie morţii; ca Atotputernic, îi ridică pe slăbănogi. Slavă Lui, şi Tatălui, şi Duhului! Amin.

O mică lenevie ne supune unor mari primejdii

Lămurind aceasta, Ava Dorotei spune: „Am mers nu demult la un frate şi, aflându-l istovit de boală, am stat de vorbă cu el şi am aflat că numai şapte zile suferise de fierbinţeală, şi după patruzeci de zile tot nu găsea încă în el putere... Aşa se întâmplă şi cu sufletul: unii păcătuiesc puţin, iar după aceea petrec multă vreme vărsându-şi sângele până reuşesc să se îndrepte."

Cuvântul lui Dumnezeu ia doctorie duhovnicească din lumea materială?

Răspuns: Adeseori, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. Astfel, Domnul Iisus Hristos, dorind să ne vindece de multa grijă deşartă a lumii acesteia, ia cuvânt purtător de tămăduire din pilda păsărilor şi florilor. Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună înjitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte (Mt. 6, 26). Aşa îi lecuieşte Domnul pe cei al căror suflet se îngrijeşte prea mult de mâncare şi băutură.

În chip asemănător lecuieşte El grija de prisos pentru îmbrăcăminte: iar de îmbrăcăminte de ce vă

îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, însă vă spun vouă că nici Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei... Deci nu duceţi grijă, spunând: „Ce vom mânca?", ori: „Ce vom bea?", ori: „Cu ce ne vom îmbrăca?", că după toate acestea se străduiesc neamurile (Mt. 6, 28-29, 31-32).

Răspuns: Prin acesta: cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale măcar un cot? (Mt. 6, 27). Să ne gândim: şi atunci, ce trebuie să ne străduim să facem noi înşine? Să ne rugăm, să ne rugăm şi iarăşi să ne rugăm.

10. Prin care lucru văzut lecuieşte Domnul nădăjduirea în sine, adică nădejdea de a reuşi în viaţa duhovnicească prin propriile puteri şi a nepăsării?

Răspuns: Din livadă şi arie. Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Lc. 3,9) asta din livadă. Lopata Lui (a lui Hristos) este în mâna Lui, ca să cureţe aria şi să adune grâul în jitniţa Sa, iar pleava o va arde cu foc nestins (Lc. 3,17) aceasta este reţeta din arie! Să ne folosim de ea, câţi suntem fără frică de Dumnezeu şi nepăsători.

11.

În Evanghelie citim: Un om avea doi fii şi, ducându-se la cel dintăi, i-a zis: „Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea” — iar el, răspunzând, a zis: „Mă duc, Doamne ”, şi nu s-a dus. Mergând la al Doilea, i-a zis tot aşa; acesta, răspunzând, a zis: „Nu vreau” — apoi, căindu-se, s-a dus (Mt. 21, 28-30). Pentru ce boală a sufletului aflăm Doctorie aici?

Răspuns: Pentru deznădăjduire şi trândăvire (akedie) în primul exemplu, pentru nădăjduirea în sine în cel de-al doilea. Păcătosule! Te poţi îndrepta, poţi păşi pe calea virtuţii la fel ca primul fiu: nu te trândăvi! Iar tu, care faci dreptatea, nu te înălţa: dacă vei deveni nepăsător, te vei abate de pe calea dreptăţii.

12.

Care este doctoria pentru împrăştierea din timpul rugăciunii?

Răspuns: Sfântul Ioan Scărarul a scris că cel care stă înaintea împăratului pământesc şi, întorcându-şi faţa de la el, stă de vorbă cu vrăjmaşii lui, i se face urât: nici Dumnezeu nu-l poate suferi pe nevoitorul care se îndeletniceşte cu gânduri necurate la rugăciune. Adu-ţi aminte, rugătorule, de aceasta!

13.

Unde să găsesc doctorie pentru nerăbdare?

Răspuns: Pe câmp, în ţarina plugarului ţi-o arată Sfântul Macarie Egipteanul. „Nu o dată, spune acesta, l-am dat ca pildă pe un semănător, care, după ce s-a ostenit şi a pus seminţele în pământ, trebuie, pe deasupra, să rabde şi să aştepte ploaie de sus iar dacă nu se va arăta nor şi nu vor începe să sufle vânturile, osteneala lui nu îi va aduce nici un folos, şi sămânţa va zăcea în zadar. Şi în cele duhovniceşti se întâmplă la fel: dacă ne mărginim la propria noastră lucrare, şi nu vom nădăjdui să dobândim altceva, şi nu vor sufla asupra sufletului vânturile Duhului Celui Sfânt,

şi nu se va arăta norul ceresc, înrourând sufletul, omul nu poate aduce Domnului roade vrednice. Să ne rugăm, dar, ca harul Duhului să se pogoare asupra noastră."

14.

Unde pot să dobândesc în lumea văzută doctorie pentru lenevirea duhovnicească, şi care anume este aceasta?

Răspuns: Lucrul acesta nu este greu. Uită-te la soare, spune Sfântul Dimitrie al Rostovului, uită-te la lună, uită-te la stihiile cerului: ele curg fără încetare, nu se odihnesc niciodată. Tu de ce te leneveşti? Du-te la furnică, leneşule, vezi căile ei şi fii mai înţelept decât ea: pentru că furnica, fără să fie plugar, fără ca cineva s-o silească, fără să aibă stăpân, adună hrană şi multe pune deoparte vara. Sau du-te la albină şi vezi cât de înţeleaptă şi harnică lucrătoare este aceasta... în lumea de aici nu suntem la odihnă şi stat degeaba, ci la osteneală şi nevoinţă.

15.

Părinte, sunt bolnav de nesimţire: dă-mi o reţetă pentru această boală de temut, care îmi leagă toate puterile sufleteşti

Răspuns: Poftim o reţetă veche, minunată şi încercată pentru nesimţire această boală ucigătoare, de care însuşi Sfântul Ioan Gură de Aur se ruga să se izbăvească, învăţându-i şi pe alţii să se roage zilnic pentru aceasta, la ceasul al patrulea al amiezii: „Doamne! Izbăveşte-mă de toată neştiinţa, uitarea, neîndrăznirea, şi de nesimţirea cea împietrită." Iată, deci, reţeta pentru nesimţire: în nesimţirea sufletului, frate, este de folos deasa citire a Dumnezeieştii Scripturi şi a cuvintelor umilincioase ale de Dumnezeu purtătorilor Părinţi, aducerea-aminte de Înfricoşătoarea Judecată dumnezeiască, de ieşirea sufletului din trup şi de cumplitele puteri care au a-l întâmpina şi cu împărtăşirea cărora a făcut rău în viaţa aceasta de scurtă vreme şi necăjită.

O a doua reţetă pentru aceeaşi boală: este de folos şi să ne amintim că ne vom înfăţişa înfricoşătoarei şi Dreptei Judecăţi a lui Hristos şi vom da seama înaintea lui Dumnezeu şi a tuturor îngerilor şi, îndeobşte, înaintea întregii zidiri nu numai pentru fapte, ci şi pentru cuvinte şi pentru gânduri.

A treia reţetă: este bine, în nesimţire, şi să ne amintim marile necazuri omeneşti, ca măcar aşa să se înmoaie sufletul împietrit şi nesimţitor şi să ajungă la înţelegerea relei stări în care se află (Ava Dorotei).

16.

în bolnavul meu a apărut o nouă boală — răcirea dragostei, care cere doctorie: ce sfat să îi dau?

Răspuns: Dă-i următoarea povaţă: slăbeşti în iubirea de fraţi pentru că primeşti gânduri de bănuială asupra aproapelui şi dai crezare inimii tale; asta ţi se mai întâmplă şi pentru că nu vrei să suferi nimic împotriva voinţei tale. Aşadar, mai întâi de toate eşti dator, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu dai nicidecum crezare părerilor tale. Vindecă, Doamne, sufletul nostru de toată boala, ca să fie în stare să-Ţi slujească Ţie şi aici, şi dincolo! (Ava Dorotei).

17.

Bolnavul meu cere doctorie pentru iuţime (irascibilitate): ce să facă pentru a scăpa de aceasta?

Răspuns: Spune-i aşa: dacă vreunul dintre fraţi te va supăra sau întrista în vreun fel, roagă-te

pentru el, precum spun Părinţii, ca pentru cineva care ţi-a adus un mare folos şi ca pentru un doctor al iubirii tale de stăpânire. Prin aceasta, iuţimea ta se va micşora, deoarece, spun Sfinţii Părinţi, dragostea este frâul iuţimii (Ava Dorotei).

18.

Bolnavul meu este necăjit că n-a primit de la aproapele mângâierea pe care o aştepta: ce să îi zic?

Răspuns: Grăieşte-i lin acest cuvânt părintesc.

În numele lui Iisus Hristos, fratele meu, să nu avem nimic împotriva aproapelui, căci suntem datori să biruim şi să acoperim toate cu dragostea... Iar cât priveşte trebuinţele trupului, dacă este cineva vrednic de mângâiere, Dumnezeu va insufla chiar şi unei inimi păgâneşti să-i dea milostenie potrivită nevoii lui, iar dacă nu este vrednic sau nu-i este de folos, dar vrea mângâiere fiindcă s-a învăţat, nu va afla odihnă nici dacă ar face un cer nou şi un pământ nou. Harul să fie cu tine!

19.

Bolnavul meu este apăsat de un gând care pare, de altfel, bun, şi neştiind ce să facă, îmi cere sfatul.

Răspuns: Mai întâi de toate, trebuie să îi spui că noi nu ştim căile Purtării de grijă dumnezeieşti, şi ca atare trebuie să lăsăm în seama ei întotdeauna şi cu atât mai mult acum tot ce ne priveşte... Crezând în adevărul acestor spuse, lasă deoparte orice gând propriu, chiar dacă pare întemeiat, şi ai nădejde în Dumnezeu, nădejde care poate face cu mult mai mult decât ceea ce cerem noi sau decât ne gândim... învaţă-l pe bolnavul tău să se roage astfel: „Doamne! Aşa cum vrei şi aşa cum ştii, rânduieşte pentru mine lucrul acesta"... Fiindcă Purtarea de grijă dumnezeiască face multe lucruri peste închipuirea şi aşteptările noastre.

20.

Bolnavul meu, cu toate că se simte bolnav, amână tratamentul.

Cum să-i bag minţile în cap?

Răspuns: Printre altele, spune-i următoarea istorisire. Un stareţ se plimba cu ucenicii săi într-un loc unde erau tot felul de chiparoşi, mari şi mici. Stareţul i-a zis unuia dintre ucenici: „Smulge

chiparosul acesta." Chiparosul era mic, şi fratele l-a smuls îndată, cu o singură mână. Stareţul i-a arătat alt arbore, mult mai mare, şi a zis: „Smulge-l acum pe acesta." Fratele a început să-l zgâlţâie cu amândouă mâinile, şi în cele din urmă, cu mare osteneală, l-a smuls... După aceea, stareţul i-a arătat un chiparos şi mai mare însă fratele, cu toate că şi-a dat toată silinţa şi a asudat, nu a putut să-l smulgă şi pe acela. Atunci stareţul i-a poruncit unui alt frate să se ridice şi să-l ajute şi, ca să-i înveţe că inima trebuie îndreptată fără întârziere, a zis: „Aşa şi cu patimile, fraţilor: atâta timp cât sunt mici, le putem smulge cu uşurinţă, dacă dorim; dar dacă vom fi nepăsători în privinţa lor, se vor întări până într-atât, că nici dându-ne osteneală nu le vom putea smulge din noi înşine dacă nu vom primi de la nişte sfinţi ajutor în Dumnezeu, Căruia în veci ne închinăm, curăţindu-ne, vindecându-ne şi sfinţindu-ne cu harul Duhului Celui Sfânt.

21.

Un frate are nevoie să se vindece de pofta trupească: ce doctorie să-i dau?

Răspuns: Dă-i aceste adânci cuvinte ale Sfântului Dimitrie al Rostovului: omul se naşte trupeşte din femeie în pântece, iar însoţindu-se dobitoceşte

cu ea moare sufleteşte faţă de Dumnezeu. Sarea se naşte din apă, şi iarăşi atingându-se de aceasta se topeşte şi piere: la fel şi în prifinţa poftei de femeie...

Nici cea mai bună vieţuire lumească, după trup, nu se poate măsura cu vieţuirea curată, îngerească... Lipirea de făptură e moarte, iar lipirea de Făcătorul făpturii este viaţă şi bucurie pururea fiitoare. La cugetarea aceasta să se adauge postul şi rugăciunea, şi bolnavul tău se va înzdrăveni.

22.

Un frate, stând de vorbă cu mine, mi-a vestit temerea sa că se va îmbolnăvi de vreo deprindere rea din pricina împrejurărilor în care se află.

Ce să-i spun pentru a-l ajuta să se ferească?

Răspuns: Să înveţe pe din afară şi să-şi aducă aminte întotdeauna de cuvântul acesta al înţeleptului: mai înainte de a grăi învaţă, şi mai înainte de boală te îngrijeşte (Sir. 18,19) iar ca să-i fie limpede înţelesul, citeşte-i din Ava Dorotei următoarele: „Să ne sârguim a păzi conştiinţa noastră... Să nu trecem peste ea deloc, în nici o privinţă, oricât de mică... De la nesocotirea celor mici şi neînsemnate vom trece la nesocotirea celor mari, căci dacă va începe cineva să spună: „Ce dacă o

să spun asta? Ce dacă o să mănânc asta? Ce dacă o să mă uit la cutare sau cutare lucru?", va cădea în obiceiul cel rău şi va începe să nesocotească cele mari şi însemnate şi să treacă peste conştiinţă, iar astfel ajunge în primejdia de a cădea în nesimţire, care este boală ucigătoare pentru toată fiinţa. Domnul să ne păzească de ea!"

23.

În tratamentul bolilor trupeşti, cele mai bune doctorii sunt cele care, după spusele doctorilor, acţionează radical; în tratamentul bolilor sufleteşti ce doctorie înnoieşte însăşi rădăcina sau temelia lucrării noastre şi în virtutea acestui fapt poate fi numită „radicală”?

Răspuns: Ava Dorotei spune: dacă vrem să ne schimbăm cu desăvârşire şi să ne eliberăm de lume, să ne deprindem cu tăierea voii noastre, şi astfel, puţin câte puţin, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom ajunge la nepătimire...

Pe timp scurt, ne putem tăia zece voi astfel, şi iată cum: să presupunem că cineva, străbătând o cale scurtă, a văzut ceva, şi gândul îi spune: „Uită-te într-acolo...", iar el îi răspunde gândului: „Nu vreau să mă uit", şi îşi taie voia, şi nu se uită; sau că dă peste nişte oameni care vorbesc deşertăciuni între ei, şi gândul îi spune: „Zi şi tu

cutare lucru", iar el îşi taie voia şi nu zice; sau că îi spune gândul: „Du-te de-l întreabă pe bucătar ce fierbe acolo", iar el nu se duce, şi îşi taie voia, şi aşa mai departe. Tăindu-şi în felul acesta voia, capătă deprinderea de a o tăia şi, începând cu puţin, ajunge să şi-o taie fără greutate şi liniştit chiar în lucruri mari, şi orice s-ar întâmpla rămâne netulburat, ca şi cum s-ar fi împlinit propria lui dorinţă... şi de la neîmpătimire ajunge la nepătimire... Iată cât de radical lucrează tăierea propriei voi...

24.

Bolnavul meu cade în uitarea vieţii de dincolo de mormânt şi se răspândeşte cu nepăsare: cum să-l scot din uitarea aceasta pierzătoare?

Răspuns: Şi în bolile sufleteşti se întâmplă la fel ca în cele trupeşti. Cele trupeşti trec uneori de la o cană de apă chioară: şi cele sufleteşti trec uneori de la un simplu cuvânt. Ce poate fi mai obişnuit decât aceste cuvinte care sunt auzite şi în case, şi pe străzi, şi pe câmp: „Şi noi o să ne ducem tot acolo"? Sfântul Tihon din Zadonsk alungă uitarea morţii şi sădeşte mântuitoarea aducere-aminte de moarte prin următoarea cugetare: Uneori, oamenii se duc undeva, într-un oraş sau într-un alt loc, ori la vreo treabă, şi alţii le spun

casnicilor şi vecinilor lor: „Ai voştri s-au dus în cutare loc sau la cutare treabă", iar aceia le răspund: „Şi noi o să ne ducem tot acolo." Creştinilor! Şi nouă ni se potriveşte vorba aceasta - „şi noi o să ne ducem tot acolo" atunci când cugetăm la plecarea din lumea de aici. Fraţii şi înaintaşii noştri au plecat din lumea aceasta în veacul ce va să fie: şi noi o să ne ducem tot acolo. Ei au părăsit lumea: şi noi o s-o părăsim. Ei şi-au părăsit aici plăcerile şi comorile: şi noi le vom părăsi. Ei şi-au părăsit rudeniile şi prietenii, casele: şi noi le vom părăsi... Goi au plecat din această lume: goi vom pleca şi noi... Aşadar să ne pocăim şi să ne pregătim din vreme de ceasul morţii...

25.

Bolnavul meu se împuţinează cu sufletul: ce să-i spun spre îmbărbătare?

Răspuns: Citeşte-i următorul loc din a douăzecea Omilie a Sfântului Macarie Egipteanul: „Omul este atât de rănit, că nimeni nu îl poate tămădui, fără numai Domnul... A venit Moise, dar n-a putut să dea vindecare desăvârşită. Au fost preoţii, darurile, sâmbetele, lunile noi, spălările, jertfele, arderile de tot şi toată cealaltă

dreptate săvârşită potrivit Legii, dar sufletul n-a putut să se tămăduiască şi să se curăţească de curgerea necurată a gândurilor rele până ce n-a venit Mântuitorul, Doctorul Cel adevărat, Care vindecă fără bani şi Se dă pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru neamul omenesc... Dar noi de ce nu ne-am vindecat de patimile ascunse? Din pricina necredinţei noastre, pentru că nu-L iubim din toată inima şi nu credem în El cu adevărat iată de ce nu am primit încă vindecare duhovnicească... O, Doamne! Vindecă-ne, şi vindecaţi vom fi..."

26.

Iată măntuitoarea reţetă pe care însăşi Maica Domnului i-a predanisit-o unui tânăr în Ghetsimani.

Dositei cel simplu, ucenicul Avei Dorotei, mergând în sfânta cetate a Ierusalimului, s-a dus şi pe Ghetsimani, unde Înfricoşătoarea Judecată se afla zugrăvită. Atunci când tânărul, oprindu-se înaintea ei, a început a privi la ea cu luare-aminte, a văzut o Cinstită Femeie, îmbrăcată în porfiră, care stătea lângă el şi îi tâlcuia chinul fiecăruia dintre osândiţi, adăugând de la sine anumite poveţe. Auzind acestea, tânărul s-a mirat şi a strigat: „Doamnă! Ce trebuie să fac ca să mă izbăvesc de aceste munci?" Ea i-a răspuns: „Să

posteşti, să nu mănânci carne şi să te rogi des." Dându-i aceste trei porunci, Femeia purtătoare de porfiră s-a făcut nevăzută. Era Sfânta Maria, Născătoarea de Dumnezeu.

Nu este leac mai bun pentru vindecarea patimilor noastre înveterate decât acesta: posteşte şi roagă-te. însuşi Domnul Iisus Hristos l-a predanisit: acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post (Mc. 9, 29).

27.

Unul dintre fraţi cere doctorie pentru trândăvire: ce să îi spun?

Răspuns: Spune-i aşa, în numele Sfântului Efrem Sirul, marele doctor duhovnicesc: de te va tulbura duhul trândăvirii, iubitule, tu să nu cazi, ci să te rogi Domnului, şi-ţi va da ţie îndelungă răbdare iar după rugăciune şezi şi adună-ţi gândurile, şi mângâie sufletul tău asemenea celui care a zis: Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu (Ps. 41, 6-7), şi zi: „De ce eşti nepăsător, suflete al meu? Nu vom trăi pentm totdeauna pe lumea asta." închipuie-ţi-i în gândul tău pe cei ce au vieţuit mai înainte în mănăstirea unde tu

vieţuieşti acum, şi adu-ţi aminte că după cum ei s-au mutat din veacul acesta, şi noi va trebui să ne mutăm dincolo atunci când va plăcea înaintea lui Dumnezeu...

28.

Iată un mijloc care păzeşte de o boală foarte primejdioasă.

Cunoscând cursele vrăjmaşului şi uşurinţa cu care cădem, Sfântul Efrem Sirul a scris pentru un monah următoarea reţetă preventivă: este vătămător pentru monah să aibă tovărăşie cu o femeie, iar de fecioară nici să nu te apropii, dacă ai în tine vreun gând trupesc... Fugi de întâlnirea cu ele cum fuge căprioara de laţ.

29.

Bunul meu frate, după ce mi-a mulţumit pentru mijlocul de mai sus, care preîntâmpină necurăţiile trupeşti, cere un mijloc pentru a rămâne în curăţia pe care şi-a păzit-o: ce porunceşti să-i aduc la cunoştinţă?

Răspuns: Spune-i, în numele şi cu vorbele Sfântului Efrem Sirul: păzeşte, frate, neprihănirea trupului tău, iar pentru a spori în virtuţi şi în nevinovăţia dumnezeiască ai următoarele trei mijloace: înfrânarea pântecelui, şi a limbii, şi a ochilor. Dacă vei păzi pântecele şi limba, dar nu-ţi vei păzi

şi ochii de rătăcire, nu vei dobândi nevinovăţie temeinică. Vasul spart nu poate ţine în sine apă: nici ochiul împrăştiat nu va ţine curată mintea... Iată de ce a pus cineva legământ ochilor săi să nu privească frumuseţea femeilor...

30.

Iată o pildă vrednică de urmat pentru toţi bolnavii.

Odată, un frate s-a îmbolnăvit şi, silindu-se, lucra, iar când era singur în chilia sa îl ruga cu lacrimi pe Domnul să îi dea sănătate. După aceea îşi spunea singur: „Vai mie, nepăsătorului! Sufletul meu e bolnav tot timpul şi de el nu mă îngrijesc, dar când mi se îmbolnăveşte puţintel trupul cer de la Domnul, cu lacrimi, tămăduire... O, Doamne Iisuse Hristoase! Tămăduieşte-mi şi sufletul, şi trupul, ca să nu fiu povară fraţilor."

31 de întăritoare pentru cei ce continuă calea

1. Când începe să trateze o boală trupească, doctorul înţelept şi conştiincios se străduie în primul rând să afle pricina, rădăcina, începutul acesteia.

Toate patimile noastre — aceste boli de multe feluri ale sufletului — au o singură pricină şi rădăcină de început: care să fie aceasta?

Răspuns: Păcatul. Dacă nu ar fi fost păcatul, nu ar fi fost nici boli, nici necazuri, nici moarte în lume. Tocmai de aceea vorbeşte astfel Sfântul Tihon despre păcat. Păcatul este un rău de nepovestit, care îl jigneşte pe Dumnezeu Cel nesfârşit şi bun! Trădare neruşinată este păcatul, prin care îl trădăm pe Dumnezeu Cel drept şi fără de moarte! Rană nevindecată este păcatul, care răneşte conştiinţa noastră, o chinuie şi o roade. Lepră sufletească este păcatul, pe care nimeni în afară de Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut nu îl poate tămădui. Păcatul este un rău mai

rău decât toate relele! Cu adevărat, păcatul este mai rău chiar şi decât demonul, după cum spune Gură de Aur, fiindcă şi pe demon tot păcatul l-a făcut demon... cu adevărat, mai bine este să umbli gol decât împovărat de păcate. Cât de mare, cumplit şi nevindecat rău iubeşti, suflete iubitor de păcat...

în trupul omenesc, fiecare mădular — capul, stomacul şi aşa mai departe — îşi are propria sa boală; şi în suflet, fiecare putere îşi are propria sa boală: mintea — una, voinţa — alta.

Cum se numeşte boala de care este stăpânită voinţa omului păcătos?

Răspuns: împătimire, altfel spus deprinderea de a păcătui, care vine din rămânerea îndelungată în păcat. Aceasta este uneori atât de puternică, încât îl atrage pe om, ca o a doua natură, la cele de care este împătimit. Împătimirea îşi are rădăcinile în adâncul inimii. Din cale-afară de greu se vindecă bolile învechite din trup: este nevoie de luptă crâncenă şi pentru a învinge deprinderea, spune Fericitul Augustin; cu obiceiurile rele putem pleca şi în veacul de dincolo. Ce nenorocire de negrăit!... Miluieşte, Doamne!

Cum descrie Sfântul Tihon din Zadonsk starea de boală a voinţei noastre?

Răspuns: Omul este în viaţă, filosofează Sfântul Tihon, este ca barca sau corabia pe râu. Barca pluteşte singură pe râu în jos, pe când în susul râului îi trebuie vâslaşi sau pânze cu vânt prielnic ca să plutească. La fel şi omul. După trup, după poftele şi patimile sale şi după voia sa cea rea trăieşte cu uşurinţă, aşa cum barca pluteşte de la sine în josul râului dar să trăim împotriva relei noastre voi, supunând-o voii lui Dumnezeu, şi să ţinem piept patimilor şi poftelor, nevoindu-ne creştineşte, să trăim cucernic prin propriile noastre puteri ne este la fel de anevoie, cu neputinţă de fapt, cum este pentru barcă să plutească pe râu în sus fără vâslaşi şi pânze... Aşadar, în toată vremea, în tot ceasul şi în toată clipa trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu.

Starea de boală a minţii prin ce se dă în vileag?

Răspuns: Toată făptura, zice Sfântul Tihon, cerul, soarele, luna, stelele, pământul şi plinirea lui spun slava lui Dumnezeu, însă păcătosul, orbit

de măreţia slavei Lui, nu simte şi nu se cutremură. Oraşul, palatul vestesc despre arhitectul lor fiecăruia; opera de artă despre maestrul care a făcut-o; casa despre stăpânul său... Ca un oraş preafrumos, făcut nu de mâini omeneşti, ci de cuvântul lui Dumnezeu, această lume văzută îl arată cu degetul, ca să zic aşa, pe Arhitectul, Ziditorul, Proniatorul şi Stăpânul său, ca o zidire minunată, preaînţeleaptă şi preabună dovedindu-L pe Bunul, Preaînţeleptul şi Atotputernicul ei Ziditor însă păcătosul nu înţelege. Oare nu se vede din aceasta starea de boală a minţii? Fiul îşi cunoaşte tatăl care l-a născut şi l-a crescut, robul îşi cunoaşte stăpânul al căruia este, pe când păcătosul nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, Domnul şi Tatăl său, de Care a fost zidit, de Care este păzit, hrănit, îmbrăcat. Până şi câinele îşi ştie stăpânul, boul îl cunoaşte pe cel ce l-a dobândit, pe când omul, care a fost înzestrat cu raţiune, nu-L cunoaşte pe Ziditorul, Binefăcătorul şi Păzitorul său!...

Iată cât de bolnavă e mintea omului! Boala lui stă fie în orbire şi în neputinţa de a vedea şi de a înţelege, fie în nenorocita putinţă de a vedea şi a înţelege în chip mincinos, strâmb şi cu totul nepotrivit cu obiectul cunoaşterii.

Fratele meu, bolind de un oarecare obicei rău şi vrând să scape de el, vrea să afle un mijloc pentru aceasta: ce să-i răspund?

Răspuns: Trebuie să-i ţină piept cu tărie, ca unui vrăjmaş aflat în casa lui, să nu i se lase pradă, ci să cheme ajutorul atotputernic al Fiului lui Dumnezeu, fiindcă patima seamănă cu un câine. Câinele ne urmăreşte atâta timp cât fugim de el, dar dacă-i ţinem piept şi îl alungăm fuge de la noi: şi patima îl urmăreşte pe cel ce i se lasă pradă şi o ascultă, dar fuge de la cel care-i ţine piept. Hotărârea, silinţa şi osteneala pot birui orice, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi chiar dacă nevoitorul suferă multe de la lupta cu patima, în cele din urmă aceasta se dă bătută. în istoria Bisericii citim că mulţi tâlhari, curvari, curve şi alţi păcătoşi care s-au întors la Dumnezeu, chiar dacă au suferit mult de pe urma năravurilor lor rele, în cele din urmă le-au învins, cu ajutorul lui Dumnezeu. Ieri şi astăzi, Iisus Hristos este Acelaşi Ajutător şi Mântuitor pentru cei ce se întorc, se ostenesc, se nevoiesc şi îl cheamă. Aşadar, fratele tău, nevoindu-se împotriva patimii sale, să-şi aducă aminte de aceasta şi să-şi aducă aminte că Dumnezeu este pretutindeni!

Simţind starea de boală a minţii sale, fratele cere sfat: ce să facă?

Răspuns: 1) Să ia aminte la făclia cuvântului dumnezeiesc, fiindcă acesta, ca un luminător duhovnicesc, alungă întunericul şi, luminând ochii sufletului, vădeşte deşertăciunea şi înşelarea acestei lumi, dă în vileag iubirea noastră de sine şi păcatele noastre. 2) Să facă nu ceea ce vrea inima pofticioasă, ci aşa cum porunceşte cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă lucrul acesta e neplăcut pentru înţelegerea oarbă şi pentru inima bolnavă la fel ca orice bolnav chibzuit, care, vrând să se vindece, ia doctoriile amare şi neplăcute. 3) Cui pe cui se scoate: răceala cu căldura, amărăciunea cu dulceaţa, întunericul cu lumina şi aşa mai departe. Aşadar, dacă vrem să scuturăm orbirea de pe ochii minţii noastre, trebuie să luăm aminte la învăţătura şi pilda vieţii lui Hristos. Hristos, cu sfânta Sa învăţătură şi viaţă, este Calea: aşadar trebuie să ne ţinem de El, ca să nu ne rătăcim; El este Adevărul: aşadar trebuie să ne încredinţăm Lui, ca să nu ne înşelăm; El este Viaţa: aşadar trebuie să ne lipim de El, ca împreună cu El, şi în El, şi prin El să înviem şi să fim vii în veci (Sfântul Tihon din Zadonsk). Învaţă-l aşa pe fratele, şi mântuieşte-te!

Cineva mă întreabă care este cea mai rea dintre bolile duhului.

Ce să-i răspund?

Răspuns: Spune-i, în numele şi cu vorbele Cuviosului Dorotei, că pentru călugăr cea mai rea boală este trufia, şi aceasta este de două feluri. Prima trufie este atunci când cineva îl mustră pe fratele său, când îl osândeşte şi-l necinsteşte ca pe cineva lipsit de însemnătate; dacă nu-şi va veni în fire degrabă şi nu se va strădui să se îndrepte, unul ca acesta ajunge, puţin câte puţin, şi la a doua trufie, aşa încât se va trufi şi împotriva lui Dumnezeu însuşi, punând nevoinţele şi virtuţile sale pe seama sa, nu pe seama lui Dumnezeu. Ava Dorotei cunoştea el însuşi un asemenea bolnav. „Cunosc pe cineva, spune, care a ajuns cândva în starea aceasta jalnică. La început, dacă vreunul dintre fraţi îi spunea ceva, îl defăima, zicând: «Cine este cutare? Nu este nimeni vrednic, afară de Zosima şi încă de cineva.» După aceea, a început să-i osândească şi pe aceia, zicând: «Nu este nimeni vrednic, afară de Macarie.» în scurtă vreme, a început să spună: «Cine este Macarie? Nu este nimeni vrednic, afară de Vasilie şi de Grigorie.» Nu a trecut mult, şi a început să-i osândească şi pe aceia, zicând: «Cine este Vasilie? Şi cine este Grigorie? Nu este nimeni vrednic,

afară de Petru şi Pavel.» I-am zis: «Cu adevărat, frate, peste puţin vei începe să-i defaimi şi pe aceştia.» Şi, într-adevăr, după ceva vreme a început să spună: «Cine este Petru? Şi cine este Pavel? Nimeni nu înseamnă nimic, în afară de Sfânta Treime.» în cele din urmă s-a trufit şi împotriva lui Dumnezeu însuşi şi a înnebunit. Iată ce boală este trufia! Diavolul l-a molipsit pe om de ea, şi totodată de multe alte boli."

Acelaşi frate m-a întrebat cum pot să preîntâmpin trufia — această cumplită boală a duhului, învaţă-ne cum să facem asta.

Răspuns: Prin smerita cugetare. Mai întâi de toate, ne face trebuinţă smerita cugetare se spune în al doilea Cuvânt de învăţătură al Avei Dorotei ca să fim gata să spunem „iartă-mă" la orice cuvânt pe care îl auzim, căci prin smerita cugetare se sfărâmă toate săgeţile vrăjmaşului şi potrivnicului... Iată, vedeţi cât de mare este puterea smeritei cugetări şi ce lucrare are cuvântul „iartă-mă"...! Dacă omul s-ar fi smerit de la început, nu ar fi căzut; şi după cădere Dumnezeu i-a dat putinţa de a fi miluit, şi întrebându-l: „De ce ai călcat porunca?" îl îndemna, de fapt, să spună:

„iartă-mă" dar omul n-a avut smerenie!... După aceea, Dumnezeu S-a dus la femeie şi i-a zis: „De ce n-ai păzit porunca nici tu?", dându-i de înţeles: „Spune măcar tu: iartă-mă", dar nici atunci n-a auzit: „iartă-mă". Dacă de la Adam şi Eva, după ce au păcătuit, şi de la cel ce mai înainte de ei a păcătuit s-ar fi auzit: „iartă-mă", nu ar fi fost nici iad, nici păcat, nici moarte, nici boli, nici alte nenorociri, nici ispită, nici ispititor.

Cei bolnavi cu trupul se află în felurite stări, potrivit treptei şi puterii bolii.

Într-unii boala trăieşte, altora li se întâmplă; unii se străduie să scape de boală,

alţii o poartă cu nepăsare, şi aşa mai departe.

Nu se întâmplă, oare, la fel şi în bolile sufleteşti?

Răspuns: Ba da şi iată cum lămureşte lucrul acesta Ava Dorotei: trei sunt zice Ava în al zecelea Cuvânt de învăţătură stările sufletului... Omul fie lucrează (acţionează) din patimă, fie i se împotriveşte, fie o dezrădăcinează. Aceste trei stări sunt însă foarte cuprinzătoare... Să luăm, de pildă, iuţimea această boală foarte vicleană. Unora le ajunge un singur cuvânt ca să se tulbure, ori să răspundă cinci cuvinte ori zece, ori să se amărască şi să vrăjmăşească, iar după aceea să

pomenească răul şi să-i pară rău că nu a zis mai multe decât a zis... Iată una dintre stări. Asta înseamnă că răul s-a prefăcut în obicei, şi negreşit este supus chinurilor în lumea de dincolo, şi nu poate fi biruit fără ajutor de la sfinţi.

întrebare: Spune o altă stare a celui bolnav sufleteşte.

Răspuns: Alţii, când aud un cuvânt, chiar dacă se tulbură şi răspund, de asemenea, cinci cuvinte şi chiar zece pentru unul singur, şi se necăjesc, şi pomenesc răul, după câteva zile se schimbă; alţii se schimbă după o săptămână, alţii după o zi sau chiar după un singur ceas. Toţi aceşti oameni, atâta timp cât împlinesc patima, sunt supuşi pedepsei iadului.

întrebare: Ce spune Ava Dorotei despre cei ce se împotrivesc patimii?

Răspuns: Unii, când aud cuvântul neplăcut, se întristează, însă nu pentru că au fost jigniţi, ci pentru că n-au îndurat jignirea; unii ca aceştia se află în starea nevoitorilor... Alţii se nevoiesc şi se ostenesc, dar în cele din urmă sunt biruiţi; alţii se străduie să nu răspundă nimic jignitor, dar se întristează că sunt jigniţi, totuşi se judecă pe ei înşişi pentru faptul că se întristează, şi se căiesc pentru asta. Alţii nu numai că se bucură când sunt jigniţi şi socot că vinovaţi sunt ei înşişi,

ci le şi pare rău că i-au tulburat pe cei care i-au jignit... Vezi cât de felurite stări ale sufletului? Fiecare să cerceteze în care dintre ele se află. Plecând de la această pildă, să cugeţi despre feluritele trepte şi stări ale fiecărei boli sufleteşti - fiecărei patimi.

10.

Bolile trupeşti se încheie odată cu moartea; cele sufleteşti, adică deprinderile şi patimile rele, nu rămân în suflet şi după ieşirea din trup?

Răspuns: Ba da, rămân, şi dincolo chinuie sufletul mai rău ca aici. Iată ce spune despre aceasta Cuviosul Dorotei: aflându-se în acest trup, sufletul capătă uşurare de patimile sale şi o anumită mângâiere: omul mănâncă, bea, doarme, stă de vorbă, umblă cu prietenii îndrăgiţi. După ce a ieşit din trup, rămâne singur cu patimile sale, şi ca atare este chinuit întotdeauna de către ele; cuprins de ele, este ars de tulburarea lor, aşa încât nu poate să-şi aducă aminte de Dumnezeu, fiindcă doar aducerea-aminte de Dumnezeu mângâie sufletul: adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, şi m-am veselit, strigă Psalmistul, dar nici aceasta nu-i îngăduie patimile. Sfântul Părinte lămureşte printr-o pildă faptul că aceste patimi aceste

boli sufleteşti vor chinui mai rău sufletul după moarte.

Întrebare: Ce pildă?

Răspuns: Următoarea: dacă cineva se zăvorăşte într-o chilie întunecoasă şi măcar trei zile nu mănâncă, nu bea, nu doarme, nu stă de vorbă cu nimeni, nu psalmodiază, nu se roagă şi nu-şi aduce deloc aminte de Dumnezeu, va vedea ce vor face patimile cu el şi asta aflându-se încă în trup. Cu cât mai rău va pătimi nenorocitul după ieşirea sufletului din trup, când sufletul va fi dat pe mâna patimilor şi va rămâne singur cu ele? El lămureşte acelaşi adevăr înfricoşător şi printr-o altă pildă, luată din ştiinţa doctorilor.

întrebare: Prin care pildă, spune-ne?

Răspuns: Unii oameni au prea multă fiere în trup, şi aceasta îi arde, nu le dă pace, ci le întunecă viaţa. Şi sufletul pătimaş este chinuit întotdeauna de obiceiul său rău, având întotdeauna aducere-aminte amară şi simţire chinuitoare de pe urma patimilor, care îl ard fără contenire.

întrebare: Dar după moarte ne vom aminti de tot ce a fost aici?

Răspuns: Da, sufletele îşi amintesc tot ce a fost aici, zic Părinţii şi cuvintele, şi faptele, şi gândurile, şi nimic din toate acestea nu vor putea uita.

Iar cât priveşte ceea ce se spune în Psalm: în ziua aceea vor pieri toate gândurile lor (Ps. 145, 4), aceasta se spune despre gândurile acestui veac, adică gândurile la bunăstarea pământească, la avuţie şi aşa mai departe. Iar ceea ce a făcut sufletul în privinţa patimii sau virtuţii îşi aduce aminte pe de-a-ntregul, nimic din toate acestea nu piere pentru el. Am stat odată de vorbă despre aceasta cu un stareţ mare, şi el a zis că după ieşirea sufletului din trup sufletul îşi aminteşte păcatele şi îşi păstrează patimile; îşi aduce aminte însuşi felul păcatului, şi locul săvârşirii lui, şi pe cel cu care a păcătuit...

întrebare: Ce povaţă ne dă, prin urmare, Părintele?

Răspuns: Străduiţi-vă să cultivaţi gândurile bune, ca să le aflaţi dincolo... Să ne îngrijim a ne izbăvi aici de bolile sufleteşti, ca să nu trecem cu ele dincolo.

11.

Ce trebuie să credem despre cei care, fără a se fi vindecat sufleteşte, îşi doresc moartea?

Răspuns: Cine se dedă patimilor şi se roagă lui Dumnezeu să moară mai repede seamănă cu un om care îl roagă pe dulgher să taie mai repede picioarele de la patul bolnavului, a zis oarecare

dintre Părinţi. Pe un alt Părinte l-a întrebat un bolnav: „De ce sufletul meu doreşte moartea?" Părintele a răspuns: „Fiindcă fugi de necazuri şi nu ştii că necazul ce va să vină este cu mult mai greu decât cel de aici."

Răspuns: Ba da. Un singur gând poate fi de ajuns ca să-l depărteze pe om de Dumnezeu, îndată ce acesta îl va primi şi i se va supune... Dacă vulturul va fi tot în afara laţului, dar s-a prins în el cu o singură unghie, prin acest lucru mic este doborâtă toată puterea lui, şi vânătorul îl poate prinde când vrea. La fel şi cu sufletul: dacă a prefăcut în deprindere fie şi un singur gând pătimaş, vrăjmaşul îl va doborî când nici nu va gândi el, fiindcă, în urma patimii, se află în mâna lui.

12.

Vedem că uneori o suflare de vânt sau înghiţirea unui lucru mărunt pricinuieşte rană ucigătoare, nu se întâmplă, oare, acelaşi lucru şi cu sufletul?

13.

Am dobândit, dintr-o carte veche, o doctorie duhovnicească, pe care mă grăbesc să ţi-o împărtăşesc.

Cineva a întrebat: este vreo fiertură care să vindece bolile sufleteşti? Doctorul a răspuns: este; vino de ia rădăcina ascultării şi a dreptăţii, frunzele nădejdii şi răbdării, floarea curăţiei sufletului şi trupului, roada faptelor celor bune, şi zdrobeşte-le în vasul frângerii inimii, strecoară-le prin sita dreptei socotinţe, varsă peste ele apa lacrimilor la rugăciune şi amestecă-le cu amarul pocăinţei; după aceea, aprinde-te cu dumnezeiasca rugăciune, pune-te în cuptorul defăimării de sine şi al smereniei şi, după ce te vei fi sărat cu sarea iubirii de fraţi, deschide mână darnică spre facerea de milostenie în taină. Când toate acestea vor fi gătite prin focul credinţei şi harului, întrebuinţează-le spre folosul tău, şi atunci vei fi sănătos cu desăvârşire. Din nici o mănăstire şi din nici o chilie de ascultător şi de călugăr nu trebuie să lipsească doctoria aceasta.

14.

Iată o reţetă simplă a Sfântului Efrem Sirul pentru opt boli ale sufletului.

Cele opt gânduri din care vine tot ce-i rău şi din care omul nostru lăuntric se îmbolnăveşte adânc şi de moarte sunt următoarele: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, mânia, întristarea nepotrivită, trândăvirea, slava deşartă, trufia. Tocmai acestea poartă război cu fiecare om. Şi tu, fiule, dacă vrei să birui lăcomia pântecelui, să îndrăgeşti înfrânarea, să ai frică de Dumnezeu, şi vei birui. Dacă vrei să birui curvia, să îndrăgeşti privegherea şi însetarea, să te gândeşti întotdeauna la moarte şi să nu stai niciodată de vorbă cu femeile, şi vei birui. Dacă vrei să birui iubirea de arginţi, să îndrăgeşti neagonisirea şi necheltuirea. Dacă vrei să birui mânia, să ţii minte cum Domnul nostru Iisus Hristos nu S-a mâniat pe evrei, cu tot răul pe care I l-au făcut, ci chiar S-a rugat pentru ei. Dacă vrei să birui întristarea nepotrivită, să nu te mâhneşti nicicând pentru cele vremelnice, ci dacă te vor răni cu vorba, sau nu îţi vor da pace, sau te vor necinsti, nu te întrista, ci, dimpotrivă, bucură-te. întristează-te doar când păcătuieşti, dar şi aici să păstrezi măsura, ca să nu cazi în deznădejde şi să pieri. Dacă vrei să birui trândăvirea, îndeletniceşte-te

măcar o scurtă vreme cu vreo rucodelie, sau citeşte, sau roagă-te deseori. Dacă vrei să birui slava deşartă, să nu iubeşti laudele, nici cinstirile, nici hainele bune, nici şederea pe locurile de frunte, nici întâietăţile, ci, dimpotrivă, să te bucuri atunci când eşti ocărât şi defăimat în chip mincinos, şi să te mustri pe tine însuţi, zicându-ţi că eşti mai păcătos decât orice om. Dacă vrei să birui trufia, orice ai face, să nu zici că lucrul acela s-a făcut cu puterile tale, ci fie că posteşti, fie că petreci vremea în priveghere, fie că dormi pe pământul gol sau îngenunchezi adesea făcând metanii, să spui: „Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu acoperământul lui Dumnezeu se face aceasta, nu cu puterea mea"...

Nimic nu poate fi mai simplu şi accesibil decât această reţetă a lui Efrem împotriva celor opt boli ale sufletului iar pentru ca ea să fie mai puternică şi mai eficace, adaugă rugăciunea aceluiaşi Efrem: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăvirii, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie, iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-mi mie, slugii Tale."

15.

Pomul sănătos şi bun îl vedem după roadele lui; deopotrivă, starea sănătoasă şi bine întocmită

a duhului se cunoaşte după faptele cele bune, pe care Părinţii le numesc în ordinea următoare: 1) dreptatea izbăveşte de moarte; 2) curăţia duce la Dumnezeu; 3) dragostea unde este ea, acolo petrece şi Dumnezeu; 4) ostenelile trupului cinste, iar sufletului folos; 5) ascultarea lucru sfânt şi cale scurtă spre mântuire; 6) smerenia când este însoţită de recunoştinţa faţă de Dumnezeu, se cutremură de ea până şi satana; 7) înfrânarea; 8) dreapta socotinţă; 9) neosândirea mai presus decât toate virtuţile; 10) pocăinţa bucurie lui Dumnezeu şi îngerilor; 11) rugăciunea însoţită de post unire cu Dumnezeu; 12) milostivirea lucrarea lui Dumnezeu însuşi.

Tămăduieşte, Doamne, sufletul meu, ca aşa să alerg şi să lucrez şi eu!

16.

Vedem în livezi şi în ţarini că roadele cele bune şi de folos sunt supuse bolilor pricinuite de viermi, de umezeală şi de alte înrâuriri vătămătoare. Acelaşi lucru se întâmplă şi în lucrarea duhovnicească: nu numai ochiul lui Dumnezeu, ci şi cel omenesc zăreşte în virtuţile creştineşti şi călugăreşti neajunsuri, slăbiciune, o anumită stare bolnăvicioasă şi un anumit amestec al necurăţiei.

Oricărui lucru bun, zice Sfântul Efrem, urâtorul binelui demonul îi aduce împotrivă un

lucru rău pe măsura lui: împotriva milosteniei lăcomia; împotriva nevoinţei părerea de sine; împotriva privegherii dormitarea; împotriva rugăciunii lenevirea şi împrăştierea; împotriva neagonisirii zgârcenia; împotriva dragostei linguşirea; împotriva primirii de străini răceala sau lăcomia pântecelui. Aurarul hoţ şi podgoreanul hoţ amestecă, din lăcomie, unul aramă sau alt metal ieftin cu aurul, iar celălalt apă cu sucul strugurilor: şi în lucrarea duhovnicească se întâmplă uneori, din lucrarea satanei sau din lucrarea propriei inimi, ceva asemănător înşelătoriei acesteia.

17.

Cuviosul Ioan Scărarul nu spune, oare, prin ce şi cum se molipsesc şi se îmbolnăvesc faptele bune ale călugărului?

Răspuns: spune, în a douăzeci şi doua Treaptă a Scării sale. Primăvara, roadele şi verdeţurile sunt roase de multe feluri de viermi: în vremea nevoinţei duhovniceşti, strică, spurcă şi molipsesc virtuţile călugărului multele feluri ale slavei deşarte. Soarele le luminează tuturor deopotrivă: şi slava deşartă se bucură de toate virtuţile. De pildă, când ţin post, totodată mă şi slăvesc în deşert, iar atunci când, pentru a tăinui de oameni

postirea mea, dezleg la pâine, iarăşi mă slăvesc în deşert pentru înţelepciunea mea. îmbrăcându-mă în haină luminată, sunt biruit de iubirea cinstirilor; dacă mă schimb într-o haină proastă, iarăşi mă slăvesc în deşert. încep să vorbesc? Sunt stăpânit de slava deşartă. Vreau să tac? Iarăşi mă las pradă aceleiaşi. Oriîncotro ai întoarce mărăcinişul acesta, tot cu spinii în sus va sta.

întrebare: Cum şi prin ce se vindecă boala slavei deşarte?

Răspuns: Cu privire la aceasta vom răspunde mai jos, unde este vorba despre lecuirea fiecărei patimi în parte.

18.

Iată o doctorie duhovnicească din scrierile Sfântului Tih on.

întrebare: Un frate tânăr are nevoie de doctorie împotriva gândurilor potrivnice curăţiei: ce să îi spun?

Răspuns: Dă-i acest sfat cu care l-a povăţuit Sfântul Tihon pe un oarecare frate: 1) păzeşte cu multă grijă curăţia, prin mijloacele următoare: să mănânci şi să bei puţin, dar să iubeşti postul; 2) niciodată să nu stai degeaba, ci totdeauna să faci ceva; 3) să-ţi aduci aminte întotdeauna că umbli înaintea lui Dumnezeu şi că El te vede întotdeauna

şi priveşte faptele, cuvintele şi gândurile tale; 4) îndată ce îţi vine vreun gând urât, alungă-l de la tine şi roagă-te: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi mie, păcătosului!" Fără rugăciune şi fără ajutorul lui Dumnezeu, nu putem avea curăţie şi nici celelalte virtuţi; 5) să-ţi păzeşti ochii de vederea feţelor frumoase şi urechile de cuvintele spurcate şi ruşinoase; 6) când eşti în biserică, nu te uita într-o parte şi în alta, ci uită-te în pământ şi către Sfântul Altar, iar mintea să ţi-o ridici către Dumnezeu.

19.

O doctorie pentru întristare din farmacia duhovnicească a Sfântului Tih on

întrebare: Fratele meu e întristat, iar întristarea este o grea boală a sufletului: ce porunceşti să-i spun spre a-l mângâia?

Răspuns: Sfântul Tihon îi dădea unui oarecare frate (şi sieşi) mângâierea următoare: văzduhul ba e întunecat, ba e limpede, ba e înviforat, ba e liniştit; pe mare ba e linişte, ba sunt valuri: nici în viaţa noastră nu se poate fără schimbări: ba ne bucurăm, ba ne întristăm, ba ne temem, ba nădăjduim. A venit bucuria? Trebuie să aşteptăm întristarea. Cădem în întristare? O să vină şi veselia. Fericit este cel ce poate cârmui corabia sufletului

său pe vifor şi vreme rea! în aceasta, propria sârguinţă nu este de ajuns: trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu, Care îi cârmuieşte pe toţi şi toate. Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutător în necazurile ce ne-au aflat pe noi foarte... El este nădejdea tuturor marginilor pământului şi a celor ce sunt pe mare departe, şi a săracului de mine, şi a ta. Ochii tuturor spre El nădăjduiesc: şi eu, în necazurile mele, voi ridica spre El ochi plini de lacrimi. Tuturor le este ajutător şi ocrotitor, şi mie, şi ţie... Către Tine ridicat-am ochii mei, Cela ce locuieşti în ceruri...

20.

Leac pentru trândăvire din farmacia Sfântului Tihon

Cumplită este patima trândăvirii, zice Sfântul Tihon. Ca să o alungi, te sfătuiesc să împlineşti următoarele: 1) sileşte-te la rugăciune şi la tot lucrul bun, chiar dacă nu ai chef... Văzând osteneala şi sârguinţa ta, Domnul îţi va da şi osârdie; 2) schimbă-ţi îndeletnicirile: ba roagă-te, ba lucrează ceva cu mâinile, ba citeşte vreo carte, ba cugetă la sufletul tău, la mântuirea cea veşnică, la ruşinea trândăvirii şi leneviei, şi aşa mai departe. De nimeni nu se apropie mai uşor diavolul ca de omul ce stă degeaba. în acesta îşi are casă măturată şi împodobită. Cugetă la aceasta,

şi mântuieşte-te în Hristos, şi pentru mine roagă-te... Iată ce a predanisit Sfântul Tihon împotriva trândăvirii!

21.

O doctorie liniştitoare din farmacia duhovnicească a lui Tihon, pentru un frate care pătimea din pricina clevetirii

Ai de îndurat o clevetire grea. Primeşte mângâierea pe care ţi-o dau după puterile mele. în primul rând, fără Dumnezeu nu ni se întâmplă nimic, deoarece şi limba grăitoare de rău ne loveşte tot cu îngăduinţa Lui. Aşadar rabdă ceea ce Dumnezeu ţi-a trimis. în al doilea rând, mângâie-te cu faptul că suferi pe nedrept. Conştiinţa curată e mare lucru... N-au decât să mă hulească toţi, dacă conştiinţa mă laudă. în al treilea rând, ai o mulţime de tovarăşi în această nenorocire: sfinţii lui Dumnezeu au răbdat multe clevetiri, şi mulţi sunt şi acum creştinii care rabdă acelaşi lucru... O, Iisuse, atrage-ne în urma Ta şi a sfinţilor Tăi! în al patrulea rând, cercetează-ţi conştiinţa: nu cumva ai rănit pe cineva cu limba ta? Dacă s-a întâmplat aşa ceva, să ştii că clevetirea se pedepseşte cu clevetire; ca atare, rabdă, dând mulţumită lui Dumnezeu că păcatul tău este pedepsit aici, iar nu dincolo...

22.

O doctorie împotriva uitării, din comoara de doctorii a Sfântului Tihon

Uitarea este o boală a minţii noastre, pe cât de obişnuită, pe atât de vătămătoare. Sfântul Tihon scoate pentru această boală un leac din cea mai simplă vorbă, aşa cum se extrage esenţa din plante. Din ce vorbă? Din vorba: „ia seama". Adeseori auzim, scrie sfântul în însingurarea sa din Zadonsk, cum oamenii îşi spun unii altora în tot felul de împrejurări: „ia seama". Creştine călugăr! Ţie ţi se potriveşte cel mai mult această vorbă: „ia seama". Te-ai lepădat de satana şi de lucrurile lui cele rele: nu te-ai întors la el prin vieţuirea ta cea rea şi stricată? Ia seama! Ai făgăduit să slujeşti cu credinţă şi cu dreptate lui Hristos Domnul, Care a murit şi a înviat pentru tine: nu cumva, în loc de asta, slujeşti păcatului?... Ia seama! Toţi vom sta înaintea Judecăţii lui Hristos: înaintea acestei judecăţi dumnezeieşti, nu omeneşti, o să stai şi tu. Îţi aminteşti de ziua aceea cumplită, şi ai făclia aprinsă şi untdelemn în candelă, şi te pregăteşti să-L întâmpini pe Judecătorul Ce va să vină? Ia seama! Ia seama, suflete al meu, cum trăieşti, cum te porţi, cum vorbeşti şi cum gândeşti!

23.

Printre doctorii, unele sunt întăritoare, altele sunt curăţitoare, altele sunt stimulatoare

Sfântul Tihon scoate un stimulent pentru inima moleşită dintr-un cuvânt obişnuit, care este rostit în împrejurări obişnuite: „Tu de ce stai?" Se întâmplă zice, în însingurarea sa, sfântul ca oamenii, adunându-se la o treabă, să muncească şi să-şi dea osteneală, iar unul dintre ei, lenevindu-se, să stea. Atunci, altul îi zice: „Tu de ce stai?" Şi celui care a început lucrarea cucerniciei, dar s-a moleşit, i se poate spune ca îndemn: „Creştinii se ostenesc în lucrarea lor, se pocăiesc cu osârdie, suspină pentru păcatele lor: tu de ce stai? Ceilalţi se nevoiesc împotriva păcatului, a diavolului, a lumii şi a patimilor: tu de ce stai? Ceilalţi se roagă cu osârdie, cer şi bat în uşa milostivirii lui Dumnezeu: tu de ce stai? Ceilalţi, lepădându-se de sine şi luându-şi crucea, merg după Hristos şi urmează Lui prin răbdare, prin dragoste, prin blândeţe şi prin smerenie şi se duc după El în viaţa cea veşnică, unde se cântă fără încetare şi cu dulceaţă: «Aliluia!», unde este dulcea şi nesfârşita tovărăşie a îngerilor... Tu de ce stai? Pentru ce nu te grăbeşti să ajungi în acelaşi loc liniştit, paşnic şi desfătat?"

24.

În bolile trupeşti este foarte întrebuinţat şi folositor plasturele. Există şi un plasture duh ovnicesc, pentru bolile sufleteşti.

De pildă, grea boală este pentru suflet mâhnirea şi întristarea.

Cu ce plasture poate fi vindecată această boală?

Răspuns: Acest plasture poate fi găsit în vistieria Sfântului Tihon. Pentru sufletul păcătos, spune sihastrul-ierarh, rănit de teama de judecata lui Dumnezeu şi de întristarea pentru păcate, Evanghelia este ca plasturele alinător pentru rana trupească... Nu te teme, suflete păcătos ce te pocăieşti: crezi în Evanghelie, şi vei simţi în inima ta că ea este făcătoare de viaţă. Cugetă singur: pentru cine a venit în lume Hristos, Fiul lui Dumnezeu? Pentru păcătoşi... Nici un tată, nici o mamă nu se milostiveşte de fiul său bolnav cum Se milostiveşte Dumnezeu de păcătosul care suspină către El cu inimă înfrântă... Aşadar să ai inimă înfrântă, şi Evanghelia va fi ţie în loc de plasture.

25.

între bolile trupeşti, cea mai cumplită este ciuma. Există şi între bolile sufletului o boală la fel de cruntă ca ciuma. Sfântul Tihon ne lămureşte

lucrul acesta: sminteala e pentru suflet ca ciuma pentru trup. Ciuma începe într-un om, cuprinde după aceea întreaga casă, apoi întregul sat sau întregul oraş, şi toată ţara se molipseşte de ea şi piere. Şi sminteala începe într-un om, pe urmă trece la mulţi, fiindcă pofta din inima omenească, intrând prin vedere şi prin auz, e stârnită ca focul de vânt şi aprinsă spre rău. Cutare a început să zidească nu ştiu ce fel de casă, să umble în nu ştiu ce fel de rochie şi aşa mai departe; îl vede altul, pe urmă altul, şi tot aşa o mulţime de oameni, care apoi încep să facă la fel... O, cât de cumplit este răul smintelilor! Tocmai de aceea Hristos opreşte cu asprime de la smintirea altora (v. Mt. 18, 6-9).

26.

Care patimă se aseamănă cel mai mult ciumei?

Răspuns: Clevetirea. Omul molipsit de ciumă îl vatămă pe cel ce are împărtăşire cu el şi nu se fereşte; clevetitorul îl vatămă pe cel care ascultă clevetirile lui. De la omul molipsit, ciuma trece la altul, de la acela la un al treilea, de la al treilea la al patrulea şi la toţi ceilalţi, dacă nu se vor feri; la fel şi cu clevetitorul: unul ascultă clevetirea şi-i spune altuia, acela îi povesteşte mai departe unui al treilea, şi se întâmplă uneori ca tot ţinutul

şi toată ţara să audă şi să se vatăme... O, cu adevărat, de o sută de ori mai bine este să cazi cu picioarele decât cu limba!

27.

Privind cum curge apa, Sfântul Tihon a alcătuit un leac minunat împotriva întristării, de care şi el s-a folosit la începutul sihăstririi sale, şi mai apoi l-a predanisit altora.

Viaţa noastră şi tot ce se întâmplă în ea filosofează sfântul este la fel ca apa care curge. Vedem că apa din râu curge şi trece neîncetat, şi tot ce pluteşte pe faţa apei lemne, gunoaie şi aşa mai departe trece de asemenea. La fel trece şi viaţa noastră, iar odată cu ea trece orice bunăstare şi orice restrişte. Nu demult nici nu fiinţam

şi iată că am venit pe lume, la fel ca celelalte făpturi; am fost prunc a trecut şi asta; am fost fecior a trecut şi asta; am fost bărbat în putere

a trecut şi asta. Acum încărunţesc perii capului meu şi ajung neputincios din pricina bătrâneţelor, însă şi asta trece şi se apropie de sfârşit, şi voi pleca pe calea cea de obşte a tuturor pământenilor. M-am născut ca să mor; mor ca să trăiesc. Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta! Am fost sănătos, am fost şi bolnav, şi iar am fost sănătos, şi iarăşi am fost bolnav, şi a trecut şi aceasta.

100

Am fost în cinste... oamenii mă cinsteau şi mi se închinau; a trecut vremea aceea, şi n-o mai văd... Am fost lăudat şi slăvit de oameni, am fost defăimat şi hulit, şi cei ce mă lăudaseră, chiar aceia mă blestemau, şi cei care mă huliseră, chiar aceia mă lăudau; a trecut vremea, a trecut totul; au trecut slava şi hula, slava şi necinstea... Aşa e lumea! Aşa-i şi statornicia ei!... Am trăit în casă bogată, am trăit şi într-o cocioabă: a trecut vremea, au trecut şi acestea. Trăiesc acum într-o cocioabă, în strâmtorare şi aceasta va trece... Am mers în trăsură, m-am îmbrăcat cu haine scumpe, am avut slugi; a trecut vremea aceea şi nu mai am nimic din toate acelea. Am avut prieteni; au trecut zilele acelea, şi aceia s-au prefăcut ba în vrăjmaşi, ba în fraţi mincinoşi. Ce s-a întâmplat cu mine se întâmplă cu oricine. Unde este vremea când eram fericit, sănătos şi vesel, când eram lăudat, slăvit şi cinstit de oameni, când mergeam peste tot în trăsură? A trecut vremea aceea, iar odată cu ea au trecut toată fericirea mea şi mângâierea mea! Unde este vremea când eram în restrişte, bolnav, ocărât, defăimat? Au trecut zilele acelea, toată întristarea mea a trecut şi ea. Va trece, cum trece apa, şi tot ce încerc, rabd, simt acum... Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? (Ps. 41, 6).

101

28.

Foarte rea boală e răutatea

Nimic nu-l face pe om atât de lipsit de minte ca răutatea. Nimic nu e mai neruşinat şi obraznic ca răutatea, zice Gură de Aur.

întrebare: Care este începutul acestei boli a duhului?

Răspuns: Răutatea, zice Sfântul Tihon, vine din iubirea de sine fără măsură. Iubitorul de sine caută întoate, în orice chip, propriul interes iar când vede o piedică în faţa dorinţei sale se tulbură din cale-afară, se întristează, se înverşunează împotriva celui ce-i stă împotrivă şi se străduie să-şi înfăptuiască răutatea, fiindcă aceasta nu-i altceva decât dorinţă de răzbunare... Una singură e scăparea împotriva răilor: sfânta rugăciune şi nădejdea în Purtarea de grijă dumnezeiască, care le răsplăteşte tuturor la vremea potrivită...

Întrebare: Cum să ne vindecăm de răutate?

Răspuns: Vindecarea de răutate e cea mai grea. Răutatea, zice Gură de Aur, este aşa un lucru, că nu se poate îndrepta prin nici un cuvânt şi prin nici o faptă, ci este otrăvită întotdeauna... Cel dintâi şi singurul mijloc de a preîntâmpina răutatea şi de a te vindeca de ea este împăcarea neîntârziată cu aproapele, şi iertarea oricărei greşeli a lui, şi rugăciunea aceasta: „Ajută, Doamne,

102

fratelui meu pe care sunt necăjitcare mă necăjeşte, şi pentru rugăciunile lui miluieşte-mă!"

29.

Fratele meu boleşte uneori de minciună şi înşelăciune: cum să-l tămăduiesc?

Răspuns: Prin această cugetare a Sfântului Tihon: minciuna şi înşelăciunea sunt patimi care vin de la diavolul, care este tatăl minciunii şi a toată înşelăciunea. Vai de locul unde s-au înmulţit minciuna şi înşelăciunea; nici un lucru bun nu poate fi acolo! înşelăciunea şi minciuna au adus în lume jurăminte potrivnice lui Dumnezeu şi deşarte pentru cele mai mărunte lucruri, chemări în deşert ale înfricoşătorului nume dumnezeiesc. Nu este nimic mai vătămător decât oamenii mincinoşi şi înşelători, însă oricât ar vicleni ei, viclenia lor se dă în vileag, şi atunci toată lumea se va scârbi de ei ca de nişte leproşi. Pierde-voi pe toţi cei ce grăiesc minciuna; pe ucigaş şi viclean îl urăşte Domnul (Ps. 5, 6).

103

30.

În bolnavul nostru se întrevede o nouă boală: zavistia (invidia).

Ce să-i dăm ca să-l vindecăm?

Răspuns: Pentru început, dă-i această cugetare a lui Tihon: zavistia este întristarea pentru binele şi bunăstarea aproapelui. Chinuitoare patimă! în celelalte păcate este o anumită dulceaţă, chiar dacă părută, pe când zavistnicul păcătuieşte şi totodată se chinuie. El face ceea ce nu face nici demonul: demonul îl zavistuieşte numai pe om, nu şi pe ceilalţi demoni, pe când omul zavistuieşte alţi oameni. în cel ce dispreţuieşte lumea aceasta şi caută bunătăţile cereşti nu este loc pentru această boală.

31.

Numai unele dintre bolile trupeşti sunt molipsitoare, pe când bolile sufleteşti se iau toate. Ce măsură de prevedere să folosim împotriva molipsirii de bolile sufleteşti?

Răspuns: îndepărtarea de cei răi şi însingurarea. Nimic nu-l vatămă pe creştin, mai ales pe cel tânăr, ca tovărăşiile cele rele, zice Sfântul Tihon. Tovărăşia cu cei buni este o şcoală în care omul

104

învaţă fără cărţi filosofía creştină, adică vieţuirea cea temătoare de Dumnezeu şi sfântă: de multe ori, tovărăşia celor răi îl strică pe om foarte tare, chiar dacă acesta ar fi bun din fire şi binecrescut, pentru că patimile sunt lipicioase ca smoala... Se spune că atunci când ochii sănătoşi privesc la bolnavi se vatămă la rândul lor, fără să le aducă nici un folos: şi cel bun, întovărăşindu-se cu cel rău, se strică, iar pe acela nu îl îndreaptă. Cel care se atinge de smoală se va mânji, şi cel care se însoţeşte cu cel trufaş asemenea lui va fi (Sir. 13, 1). Aşadar, până când nu vei cunoaşte desăvârşit omul, nu te însoţi cu el, ca să nu cazi în prăpastia pierzării. Mai bine să trăieşti cu fiarele decât cu oamenii răi.

30 de leacuri pentru tămăduirea deplină

Sfânta Biserică are felurite numiri şi slujiri. Ea este corabie, în care credincioşii plutesc, peste marea vieţii, spre Patria lor Cerească. Este arcă a lui Noe, în care oamenii se mântuiesc de potopul iadului. Este şcoală, în care învăţăm tainele şi destinele împărăţiei lui Dumnezeu. Este pajişte cu verdeaţă multă, în care sufletele noastre se hrănesc cu cuvântul lui Dumnezeu. Este loc de curăţire şi este altar; este spital duhovnicesc, şi aşa mai departe.

108

2. Cine este cârmuitor, învăţător, păstor, curăţitor, luminător, doctor în Sfânta Biserică?

Răspuns: Unul este cârmuitorul: Domnul nostru Iisus Hristos. Unul este povăţuitorul şi învăţătorul nostru: Domnul Iisus Hristos. Unul este păstorul, unul este curăţitorul sufletelor noastre: Domnul Iisus Hristos. Unul este doctorul firii

109

noastre celei bolnave din cale-afară: Domnul Iisus Hristos. A Lui este slava în veci, şi spre El e nădejdea noastră. "

Domnul nostru Iisus Hristos, fiind Singurul Cârmuitor, Povăţuitor, Păstor, Doctor, a binevoit însă a-i face părtaşi ai acestor mari chemări şi cinuri pe unii dintre cei care cred în El. Cei dintâi părtaşi ai păstoriei, învăţătoriei, cârmuirii lui Hristos, ai puterii Lui tămăduitoare şi de viaţă făcătoare au fost sfinţii Lui ucenici şi apostoli, apoi urmaşii şi ucenicii lor nemijlociţi timotei, Tit, Climent, Dionisie şi ceilalţi, pe urmă ierarhii ignatie, Vasilie, Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, episcopii şi preoţii tuturor veacurilor, până în ziua de astăzi.

Bolnavii fiind cu sufletul şi cu trupul, să nu întârziem a ne îndrepta gândurile către obiectul acestei cărţi. Singurul doctor şi tămăduitor al sufletelor noastre este Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru aceasta S-a întrupat, pentru aceasta a vieţuit pe pământ, învăţând, ostenindu-Se şi călătorind; pentru aceasta a pătimit, a murit şi a înviat:

110

ca să tămăduiască omenirea pătimitoare. Pentru aceasta ne hrăneşte cu Preacuratul Său Trup şi ne adapă cu Sângele Său dar El le-a împărtăşit şi le împărtăşeşte slujitorilor Bisericii Sale, printre celelalte părţi ale marii şi nemărginitei slujiri pe care El o aduce oamenilor, şi partea vindecătoare. Prin harul cel dat lui, slujitorul Bisericii lui Hristos este şi învăţător, şi călăuzitor, şi păstor, şi doctor.

În Scara Cuviosului nostru Părinte Ioan, care urcă la cer, sunt arătate pe scurt, însă cu mult tâlc, însuşirile slujitorului Bisericii lui Hristos ca îndrumător, păstor, învăţător şi doctor al sufletelor încredinţate lui. Ascultă, şi o să-ţi împărtăşesc ce a scris despre aceasta Sfântul Ioan în acea parte a Scării care este numită la el „Cartea păstorului".

întrebare: Ce este păstorul adevărat? Ce este îndrumătorul duhovnicesc? Ce este adevăratul învăţător, şi ce este doctorul, potrivit tâlcuirii Cuviosului Ioan?

Răspuns: Adevărat păstor este cel care prin osârdia sa şi prin rugăciune, cu ajutorul harului, caută oile cuvântătoare care s-au pierdut din simplitatea şi lipsa lor de prevedere, şi le poate

111

readuce pe calea dreaptă. Îndrumător duhovnicesc este cel care, dobândind de la Dumnezeu tărie în urma ostenelilor sale, scoate corabia sufletului la liman nu numai din furtună, ci chiar şi din adâncul păcatului. Adevărat învăţător este cel care, primind nemijlocit de la Dumnezeu cartea cea gândită a înţelepciunii, scrisă de degetul lui Dumnezeu (adică prin lucrarea luminării celei de Sus), nu are nevoie de alte cărţi.

Cugetând la doctorul duhovnicesc, Sfântul Ioan Scărarul, în primul rând, înfăţişează învăţătura despre el; în al doilea rând, înşiră feluritele doctorii şi instrumente medicale duhovniceşti; în al treilea rând, dă reţete vindecătoare pentru feluritele boli ale sufletului.

Ce zice Sfântul Ioan Scărarul despre doctorul duhovnicesc?

Răspuns: Doctor este cel care, fiind sănătos cu sufletul şi cu trupul, nu are nevoie de nici un plasture de la alţii... Fericită însuşire este la doctori a nu te îngreţoşa de nimic, iar la întâi-stătători a fi nepătimaşi faţă de toţi pentru că doctorii, neîngreţoşându-se de nimic, chiar dacă simt de la

112

răni putoare, purced la lecuirea lor fără lenevire, iar întâi-stătătorii pot învia orice suflet, chiar dacă acesta a murit deja în păcate. Printre altele, Bunul nostru Domn i-a dat firii noastre şi însuşirea aceasta: cel bolnav, văzându-l pe doctor, se veseleşte, chiar dacă nu primeşte nici un folos de pe urma lui. Şi tu îi scrie întâi-stătătorului, pe care-l aseamănă unui doctor, Sfântul Scărar să foloseşti plasturi, hapuri de tot felul, prafuri, picături de ochi, băuturi, burete, picături pentru curăţarea stomacului, luări de sânge, cautere, unsori, leacuri adormitoare, cuţit şi feşe.

Ce înţelege Sfântul Părinte prin „plasture"şi prin celelalte instrumente medicale şi doctorii de care vorbeşte?

113

Răspuns: Plasturele este lecuirea patimilor care sunt săvârşite prin lucrări ale trupului. Ce se înţelege prin hapuri? Lecuirea patimilor lăuntrice şi vărsarea afară a necurăţiei ascunse. Ce sunt prafurile? Mustrările dureroase, care nimicesc toată putreziciunea trufiei din om. Ce este picătura de ochi? Doctorie prin care se curăţeşte ochiul duhovnicesc. Ce sunt băuturile? Certările cele întristătoare, dar care dau tămăduire după o vreme. Ce este luarea de sânge? în boala trupească, este crestarea vinei şi golirea grabnică a putreziciunii lăuntrice; în cea sufletească, luare de sânge poate fi numită lucrarea aspră întreprinsă pe neaşteptate spre izbăvirea celor ce suferă sufleteşte. Ce este buretele? O anumită îndemnare şi mângâiere blândă şi gingaşă pe care o face doctorul bolnavului când taie o vână sau mădular (adică deprindere rea). Ce este cauterul? Este pedeapsa pe care Biserica o dă pentru o vreme, cu iubire de oameni, ca să îndemne la pocăinţă. Ce este unsoarea? Cuvântul mângâietor după cauterizare şi după orice altă doftoricire neplăcută. Ce este leacul adormitor? Mijlocul prin care povara ascultării e uşurată şi prin odihnirea de jugul ei este adusă asupra omului un fel de dormitare fără de somn şi orbire evlavioasă, ca să nu vadă faptele sale bune. Ce este faşa? Răbdarea, prin care oamenii răsfăţaţi şi moleşiţi de slava deşartă sunt legaţi ca de nişte lanţuri. în cele din urmă, ce este cuţitul? Legiuirea bisericească, prin care este tăiat din obştea Bisericii, ca un mădular putrezit, cel ce a murit cu sufletul său, ca să nu molipsească şi celelalte mădulare de boala lor.

114

Ce regulă dă Sfântul Ioan Scărarul pentru folosirea acestor mijloace de lecuire?

Răspuns: Aceste doctorii, spune el, să le dea întâi-stătătorul mai vârtos cu rugăciunile sale şi, luând în socoteală firea fiecăruia dintre bolnavi, să împreună-pătimească şi el şi să facă cele potrivite cu boala lor... Doctorul duhovnicesc trebuie să se dezbrace de toate patimile sale, altfel nu va avea putere să folosească fără greş mijloacele de mai sus...

10.

Cum împarte Sfântul Scărar tratamentul duhovnicesc?

Răspuns: în uşor şi greu. Celor împovăraţi de păcate grele şi aplecaţi spre deznădejde, spune el, trebuie să li se dea doctorii, pe cât se poate, uşoare, adică să nu fie folosită faţă de ei o purtare aspră, pe când celor trufaşi şi semeţ cugetători le trebuie o doctorie puternică, adică ascultare cât se poate de aspră.

Acum vom aduna din Scara doctoriile potrivite fiecărei boli în parte.

115

11.

Mânia

Sfântul Ioan Scărarul lecuieşte în însăşi rădăcina şi în toate mlădiţele sale această cruntă boală a sufletului, chinuind-o ca pe un demon, ca să afle din ce se naşte ea, ce naşte din sine şi care sunt vrăjmaşii ei.

Ca un chinuitor, mânia să fie legată cu lanţurile blândeţii şi, bătută fiind de mărimea de suflet şi trasă de dragostea cea neprihănită, să se înfăţişeze înaintea judecăţii înţelegerii noastre şi să fie trasă la socoteală: „Spune-ne, mânie neruşinată şi fără minte, numele tatălui tău şi al celei ce te-a născut întru răutate, precum şi numele spurcaţilor tăi fii şi întinatelor tale fiice, iar pe deasupra arată-ni-i şi pe vrăjmaşii tăi cei de moarte" la care ea, răspunzându-ne, zice: „Maicile mele sunt multe, şi tatăl meu nu e unul singur iar maicile mele sunt slava deşartă, iubirea de arginţi, înverşunarea pântecelui, curvia, iar tatăl meu se numeşte semeţie. Fiicele mele sunt pomenirea răului, ura, vrajba şi clevetirea. Vrăjmaşii mei, de care sunt ţinută legată, sunt nemânierea şi blândeţea, iar pârâşii mei sunt smerita cugetare şi rugăciunea aceasta: Ajută-i, Doamne, fratelui meu, şi pentru rugăciunile lui ajută-mi şi mie!" în prima parte a rugăciunii acesteia se vădeşte dragostea faţă de cel ce ne-a necăjit, iar în cea de-a doua smerirea în faţa lui.

116

12.

Pomenirea răului

Cel ce a încetat cu mânia a nimicit pomenirea răului, a smuls din suflet cuiul înfipt în el căci atunci când este în viaţă tatăl poate încă să odrăslească... Cel pomenitor de rău să se ruşineze de rugăciunea poruncită nouă de către însuşi Iisus Hristos, „Tatăl nostru...", pe care nu o putem face fiind cuprinşi de răutate... Aducerea-aminte de pătimirile lui Hristos ne poate vindeca foarte lesne, prin pilda îndelungii răbdări a Mântuitorului... Rugăciunea celui pomenitor de rău, chiar dacă acesta ar învia morţii, nu este primită.

13.

Multa gr ăi re

întrebare: Ce spune Sfântul Scărar despre obârşia şi lecuirea acestei boli?

Răspuns: Am auzit de la cineva vrednic de crezare, spune el, care a stat de vorbă cu mine despre liniştire, că multa grăire vine din două obârşii: fie din purtarea şi obiceiurile rele şi neînfrânate, fie ceea ce se întâmplă mai des cu nevoitorii, din slava deşartă, iar uneori şi din îmbuibare... Cel ce-şi aduce aminte de ieşirea din viaţa aceasta şi-a curmat graiurile şi, agonisind tânguire a

117

sufletului, a fugit ca de foc de multa grăire. Cel ce iubeşte liniştirea şi-a pus lacăt gurii.

14.

De unde vine şi de către ce este nimicită această boală a duh ului?

Răspuns: Din lemn şi piatră se naşte focul, zice Sfântul Scărar, iar din multa grăire şi din grăirea în deşert se naşte minciuna...

Cel ce a dobândit frica de Dumnezeu e înstrăinat de minciună, având cu sine judecător nepărtinitor însăşi conştiinţa sa... Prin pedepse aspre, cârmuirea stârpeşte minciuna, însă belşugul lacrimilor o alungă de tot. Pruncul nu ştie ce-i minciuna: nu ştie ce-i minciuna nici sufletul fără de răutate... Cel ce s-a îmbătat spune întotdeauna adevărul chiar şi fără să vrea: nici cel ce s-a îmbătat cu lacrimi de umilinţă nu poate minţi vreodată.

15.

Lenevirea

întrebare: Cum zugrăveşte lenevirea Sfântul Scărar?

Răspuns: Lenevirea este moleşire a sufletului, ramolire a minţii, nesocotire a ostenelilor pustniceşti, urâre a făgăduinţelor date lui Dumnezeu.

118

Întrebare: Cum şi prin ce este dezrădăcinată şi alungată această boală, care nu suferă vieţuirea în obşte, însă nu se desparte de sihastru până la sfârşitul vieţii?

Răspuns: Această chinuitoare să fie ferecată în lanţurile aducerii aminte de căderile noastre în păcat, fiindcă cel ce-şi plânge păcatele nu ştie de lenevire; bătută să fie cu biciul iubirii de osteneală şi al lucrului de mână iar pentru ca lecuirea să fie mai neîndoielnică, Sfântul Ioan Scărarul, ca un doctor înţelept şi încercat, cercetează cu de-amănuntul obârşia, semnele, desfăşurarea ei, ceea ce-i place şi ceea ce ea urăşte. Spune-ne, patimă moleşitoare, unde este tatăl tău, care te-a născut întru răutate? Care-s urmaşii tăi? Care sunt vrăjmaşii tăi şi care îţi sunt prietenii? „La ascultătorii adevăraţi, răspunde ea, nu am unde să îmi plec capul; locul vieţuirii mele e la sihaştri. Patimile care mă cheamă sunt multe la număr: printre ele se află uneori nesimţirea sufletului, alteori neaducerea aminte de comorile cereşti, iar alteori ostenelile peste puteri. Urmaşele şi tovarăşele mele de drum sunt desele mutări dintr-un loc în altul, neascultarea de părintele duhovnicesc, uitarea de Judecata cea înfricoşătoare şi de făgăduinţele date lui Dumnezeu. Potrivnicii mei, de care sunt legată, sunt psalmodia şi lucrul de mână. Vrăjmaşa mea este cugetarea la moarte, iar ceea ce mă omoară e rugăciunea

119

însoţită de nădejdea tare în primirea bunătăţilor viitoare."

16.

O boală rea sau, cum zice Scărarul, un chinuitor rău: lăcomia pântecelui

Să-l întrebăm şi pe acest vrăjmaş al nostru sau, mai bine zis, pe începătorul cel mai de căpetenie al tuturor relelor noastre şi pe pricinuitorul tuturor patimilor, pe stăpânitorul cel crunt al tuturor muritorilor; să-l întrebăm: din cine se naşte el, şi cine sunt urmaşii lui, şi cine îl nimiceşte?

Spune-ne, o, crunt stăpânitor al tuturor muritorilor, care cu preţul îmbuibării i-ai cumpărat pe toţi pământenii: 1) Din ce ţară ai dobândit intrarea ta în noi? 2) Ce naşti după intrarea în noi? 3) Cum pleci de la noi?

„De ce mă acoperiţi cu ocări, răspunde, de vreme ce-mi sunteţi supuşi? 1) Oare nu din fire sunt unit cu voi? Uşa pe care intru este însuşirea mâncărurilor, şi pricina stăpânirii mele este obişnuinţa, lipsa de durere a sufletului cea întărită prin trecerea vremii, şi neaducerea aminte de moarte. 2) Care sunt, vreţi să ştiţi, numele urmaşilor mei? Dacă-i voi număra, mai mulţi decât nisipul mării vor ieşi la socoteală. Totuşi, ascultaţi cum se cheamă copiii mei cei întâi-născuţi şi iubiţi.

120

Fiul meu cel întâi-născut este obiceiul curvesc; al doilea este împietrirea inimii, care ia naştere din acesta; al treilea este somnul de prisos, din care vine o mare de gânduri necurate... Fiicele mele sunt: lenevia, multa grăire, obrăznicia, glumele proaste, grăirea în deşert, grăirea împotrivă, tăria de cerbice, îndărătnicia, nesimţirea şi robirea duhului. 3) Dezrădăcinătorii mei sunt aceştia: aducerea-aminte de păcatele dinainte, care chiar dacă se întrarmează asupra mea, totuşi nu biruieşte; aducerea-aminte de moarte vrăjmăşeşte cu tărie împotriva mea, însă nu este om care să mă poată nimici de tot prin propria sa putere. Cel ce are în sine Mângâietorul, pe Duhul Sfânt, prin mijlocirea Lui se luptă cu mine şi Mângâietorul Acesta, fiind cerut de om, nu mă lasă să-mi folosesc toată sălbăticia." Din acest răspuns al dracului lăcomiei pântecelui vezi, frate, câtă bărbăţie îţi trebuie pentru biruinţa asupra lui!

17.

Nesimţirea

întrebare: Din ce este alcătuită această boală a duhului nostru?

Răspuns: Potrivit descrierii Sfântului Scărar, cel stăpânit de această boală tot vorbeşte de vindecarea rănii, dar şi-o înveninează şi mai rău;

121

spune că e bolnav, dar nu încetează să mănânce bucate vătămătoare... Filosofează despre moarte, dar vieţuieşte ca şi cum ar fi nemuritor... Rosteşte cugetări despre înfrânare, dar e robit de îmbuibarea pântecelui... îi ridică în slăvi pe cei nepătimaşi, dar nu îi este ruşine să poarte ranchiună şi să se certe până şi pentru o zdreanţă lepădată... La frumuseţea chipurilor priveşte cu mişcare pofticioasă, dar vorbeşte de curăţie... întotdeauna se vorbeşte de rău pe sine însuşi, dar în simţiri nu vrea ca să nu zic nu poate să-şi vină.

Întrebare: Este cumva vreo treaptă şi mai amară a bolii acesteia?

Răspuns: Este, şi Sfântul Ioan Scărarul a silit-o să zică astfel: „Prietenii mei (adică cei stăpâniţi de nesimţire), uitându-se la trupurile morţilor, râd; stând la rugăciune, se fac împietriţi, învârtoşaţi cu inima şi orbi. Apropiindu-se de Cina Dumnezeiască, sunt nesimţitori şi, împărtăşindu-se de acest Dar, parcă ar gusta pâine simplă."

După ce a grăit acestea, zice Sfântul Scărar, m-am mirat şi am întrebat-o cine a născut-o, care sunt odraslele ei, de cine şi de ce se teme.

1) „Eu nu am o singură obârşie, spune ea; naşterea mea este amestecată şi tulbure; îmbuibarea mă întăreşte; trecerea vremii mă sporeşte şi reaua deprindere îmi dă putere. 2) Eu sunt maica

122

râsului, hrana somnului, prietena îmbuibării. 3) Priveghează mult, şi atunci poate că voi da puţin înapoi în faţa ta. Pătrunde în pricina din care mă nasc şi luptă-te împotriva maicii mele, fiindcă nu doar pe ea o am. Roagă-te deseori lângă oasele morţilor", sau şi mai bine lângă sfintele moaşte din Peşterile Kievului, dacă te vor învrednici Milostivul Domn, Preabuna Lui Maică şi sfinţii cei bineplăcuţi înaintea Lui, „şi întipăreşte în inima ta închipuirea lor de neşters, căci dacă nu vei zugrăvi chipul acesta în inima ta cu penelul postului, nu mă vei birui în veci".

18.

Boala slavei deşarte şi a trufiei

Cruntă este boala slavei deşarte. După cum spune Sfântul Ioan Scărarul, cel ce se slăveşte în deşert este închinător la idoli creştin, care la arătare îl cinsteşte pe Dumnezeu, dar se străduie să placă mai mult oamenilor decât Lui.

întrebare: Cum să scăpăm de ea?

Răspuns: Trebuie folosite felurite doctorii pentru vindecarea patimii, potrivit firii ei. Atunci când căutăm slavă, sau când aceasta ne este dată de către alţii fără s-o căutăm, sau când începem să folosim anumite mijloace pentru a o primi, să ne închipuim în gând, fără întârziere, lacrimile

123

noastre de mai înainte (sau, şi mai bine, să ne aducem aminte de păcatele şi neputinţele noastre cele din trecut şi de acum).

19.

Rea boală este slava deşartă, iar trufia e şi mai rea

întrebare: Care este începutul trufiei şi din ce e alcătuită ea?

Răspuns: Deseori viermele, crescând tot mai mult şi dobândind aripi, începe să zboare: slava deşartă, întărindu-se, naşte trufia născătoarea şi săvârşitoarea tuturor patimilor. începând cu slava deşartă la treapta sa cea mai mare, trufia continuă Sfântul Scărar îşi are mijlocul în defăimarea aproapelui, în trâmbiţarea neruşinată a propriilor osteneli, în dorinţa de laude, în urârea mustrărilor iar sfârşitul ei stă în lepădarea ajutorului dumnezeiesc şi în năravul satanicesc.

20.

Care sunt odraslele slavei deşarte şi ale trufiei, şi cum să ne vindecăm de ele?

Răspuns: Să-l ascultăm pe Sfântul Ioan Scărarul. „Am băgat de seamă, spune el, că această patimă necugetată trufia a intrat şi în inima mea,

124

adusă fiind pe umerii maicii sale slava deşartă. Drept aceea, legându-le pe amândouă cu legăturile ascultării şi bătându-le cu biciul smereniei, le-am silit să-mi spună ce nasc ele şi ce le stârpeşte şi ele, după ce au primit de la mine bătăi destule, mi-au zis acestea: „Noi dăm naştere la tot ce este potrivnic... Odraslele noastre sunt mânia, clevetirea, amărăciunea, iuţimea, defăimările, hulele, făţărnicia, ura, zavistia, cârtirea, samavolnicia, nesupunerea însă este ceva care ne răpeşte toată puterea."

întrebare: Ce anume?

Răspuns: „Dacă te smereşti înaintea lui Dumnezeu fără făţărnicie, ne vei dispreţui ca pe o pânză de păianjen, fiindcă slava deşartă, precum vezi şi singur, este calul trufiei, pe care călăreşte aceasta; dimpotrivă, smerita cugetare şi osândirea de sine îşi vor bate joc de acest călăreţ şi de calul lui, cântând cu dulceaţă această cântare de biruinţă: să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a proslăvit, cal şi călăreţ în mare a aruncat în adâncul smeritei cugetări."

125

21.

Încheierea reţetarului duhovnicesc

După cum arată ştiinţa doctorilor, bolile trupeşti sunt felurite şi numeroase. Bolile şi neputinţele sufleteşti, de care suferă neamul omenesc cel căzut de la Domnul Dumnezeul său prin călcarea poruncilor Lui, sunt şi mai felurite şi numeroase. Descrierea lor şi a mijloacelor prin care se vindecă n-ar putea încăpea nici în cea mai cuprinzătoare carte. Ca atare, vom încheia cărticica aceasta adăugând câteva observaţii cu privire la desfăşurarea bolilor sufletului nostru şi la legăturile dintre o boală şi alta.

22.

Bolile trupeşti intră în om treptat, şi tot treptat dau naştere unei neputinţe sau alteia. Tot treptat lucrează şi bolile sufleteşti: încep, se întăresc şi se prefac într-o patimă sau alta. Cum înfăţişează doctorii iscusiţi aceste trepte?

23.

Lămurind desfăşurarea bolilor sufletului, zice Sfântul Ioan Scărarul, sfinţii şi înţelepţii noştri Părinţi spun că una este închipuirea lucrului,

126

altceva este luarea-aminte faţă de lucrul închipuit, altceva învoirea şi înclinarea voinţei către el, altceva robirea, când lucrul cu pricina pune stăpânire pe suflet, altceva lupta cu lucrul acela şi izgonirea lui; în fine, altceva este neputinţa sufletului.

24.

Ce numesc Părinţii „închipuire”?

Răspuns: Simpla idee a lucrului care vine în gând.

întrebare: Ce se înţelege prin „luare-aminte”?

Răspuns: Impreună-vorbirea cu lucrul închipuit, fie cu patimă, fie fără nici o împătimire.

întrebare: Ce se numeşte „învoire"?

Răspuns: învoirea se face atunci când sufletul se apleacă cu desfătare către lucrul ce i s-a arătat.

întrebare: Ce este robirea?

Răspuns: Atragerea silnică a inimii noastre către lucrul văzut sau împătimirea înveterată de el, care strică bunăstarea şi tihna sufletului.

întrebare: Ce numesc Părinţii „luptă"?

Răspuns: Războiul împotriva vrăjmaşului, când luptătorul, de bunăvoie, fie biruie, fie pierde biruinţa, fiind înfrânt.

127

Întrebare: în fine, ce numesc ei „boală a sufletului"?

Răspuns: Stricăciunea cuibărită în sufletul nostru odată cu trecerea timpului, care îl leagă de sine atât de tare, încât singur năzuieşte spre ea, cu voie şi fără voie.

25.

Bolile trupeşti intră în om pe felurite căi, atât din afară, cât şi dinlăuntru: la fel şi bolile sufleteşti. Despre cele dintâi, Sfântul Scărar a scris că, după părerea Sfinţilor Părinţi, patimile intră în trup prin gândurile inimii, iar după părerea altora gândurile rele se nasc din simţurile trupeşti. Cine ştie cum stau lucrurile, să ne povăţuiască în Domnul adaugă Sfântul Ioan Scărarul. Oricum ar fi, nu încape îndoială că trupul este cuibul şi unealta de căpetenie a păcatului. Tocmai de aceea Sfântul Scărar, grăind cu sufletul său către trup, strigă către el: „Spune-mi, iubitul meu soţ, tovarăş al meu de fire¹, cum să rămân nerănit de tine? Cum să scap de primejdia din firea mea, de vreme ce I-am făgăduit lui Hristos să mă întrarmez împotriva ta?"

¹ Se are în vedere firea omenească (n. tr.).

128

26.

Ce-i răspunde trupul sufletului la întrebările acestea?

Răspuns: „îmi port maica iubirea de sine în mine însumi; pricina ce mă stârneşte din afară e răsfăţarea mea şi nepăzirea simţurilor văzului, auzului şi celorlalte pe când pricina lăuntrică a mişcării mele vine din moleşirea ce m-a cuprins... Zămislind în mine patimile, le nasc iar ele, odată născute din mine, nasc la rându-le moartea deznădăjduirea. Dacă îţi vei da seama cât de neputincios sunt şi cât de neputincios eşti, prin aceasta mi-ai legat mâinile. Dacă vei curma îmbuibarea şi vei îngrădi simţurile, îmi vei lega picioarele. Dacă te vei lipi de ascultare, prin aceasta te vei rupe de mine. Dacă vei căuta smerenia, prin aceasta îmi vei tăia capul."

27.

Doctorii ştiu cum se zămislesc bolile în trupul nostru şi cum o boală dă naştere alteia: se poate şti limpede cum se înmulţesc bolile sufleteşti, care din care ia naştere?

Răspuns: Iată ce zice Scara despre aceasta. „I-am întrebat pe vrednicii de pomenire Părinţi, zice Sfântul Ioan Scărarul, despre cele opt odrasle

129

ale păcatelor şi i-am rugat să îmi tâlcuiască care patimă din care ia naştere iar ei, cu bunăvoinţă şi dragoste învăţându-mă, au zis că în patimile cele lipsite de noimă nu poate fi găsită nici o rânduială şi noimă, ci totul este în ele fără de rânduială şi nestatornic...

De pildă, râsul nepotrivit se naşte uneori de la dracul curviei, alteori de la slava deşartă, atunci când cineva se laudă lăuntric fără ruşine, iar alteori de la răsfăţ. Şi multa dormire vine uneori de la răsfăţ, alteori de la postire, atunci când postitorii se trufesc, alteori din lenevire, în parte şi de la fire; multa grăire vine uneori din înverşunarea pântecelui, alteori din slava deşartă. Lenevirea vine uneori din răsfăţ, alteori din lipsa fricii de Dumnezeu. Hulirea se naşte din trufie, iar adeseori şi din osândirea aproapelui pentru acelaşi păcat, sau din netrebnica zavistie a dracilor. Învârtoşarea inimii vine ori din îmbuibare, ori din nesimţire, ori din împătimire, iar împătimirea aceasta vine uneori din curvie, alteori din iubirea de arginţi sau din îmbuibarea pântecelui, din slava deşartă şi din alte pricini. Răutatea vine din trufie şi din mânie. Făţărnicia vine din slava deşartă şi din părerea de sine."

întrebare: Pe cine numeşte Sfântul Ioan Scărarul „născătoarea tuturor relelor"?

Răspuns: „Toate relele, zice el, se nasc din răsfăţ şi din răutate; cel stăpânit de acestea nu-L va

130

vedea pe Dumnezeu. Dacă ne vom înfrâna de la răsfăţ (prin răsfăţ înţelegând orice lipsă de măsură), dar vom rămâne în răutate, nu vom trage din aceasta nici un folos."

întrebare: Cum să ne ferim de boala răutăţii?

Răspuns: Mare biruinţă împotriva acestui gând este a te ruga pentru fratele care te-a necăjit şi a zice astfel: „Ajută-i, Doamne, fratelui meu cutare, şi pentru rugăciunile lui miluieşte-mă şi pe mine, păcătosul!" Rugăciunea pentru fratele arată bunăvoinţa şi dragostea noastră faţă de el, iar chemarea lui în ajutor la rugăciune arată că suntem smeriţi.

28.

O lămurire îndestulătoare a ceea ce i-a întrebat pe Părinţi Sfântul Ioan Scărarul, iar aceştia n-au vrut să tâlcuiască limpede, găsim în oglinda mărturisirii ortodoxe a Sfântului Dimitrie al Rostovului. în primul rând, sfântul dă definiţie şi împărţire bolii sufleteşti din care vin toate celelalte, adică păcatului, şi în al doilea rând înşiră bolile de căpetenie care se nasc din cea dinainte, arătând care boli vin din care.

131

29.

Cum defineşte Sfântul Dimitrie al Rostovului boala din care vin toate celelalte boli ale noastre, adică păcatul?

Răspuns: Păcatul este voire neînfrânată a omului şi a diavolului, altfel spus este fărădelege, adică încălcare a Legii lui Dumnezeu.

întrebare: Cum se împarte această boală?

Răspuns: în principal la fel ca bolile trupeşti, adică în boală de moarte şi nu de moarte, apoi în boală înnăscută şi dobândită.

întrebare: Care sunt păcatele de moarte, dobândite?

Răspuns: Acestea sunt şapte la număr: 1) trufia; 2) lăcomia de avuţii; 3) curvia; 4) zavistia; 5) lăcomia pântecelui sau înverşunarea pântecelui; 6) pomenirea răului; 7) trândăvirea.

30.

Care boli se nasc din reaua patimă a trufiei?

Răspuns: Reaua părere despre aproapele, osândirea, nesupunerea faţă de Biserică şi faţă de slujitorii ei, lauda de sine, făţărnicia, iubirea

132

de ceartă, obrăznicia, răzvrătirea, îngâmfarea, nepăsarea faţă de poruncile Domnului, rămânerea în rău şi celelalte câte se arată prin faptă, prin privire, prin glas.

Întrebare: Ce se naşte din lăcomia de avuţii?

Răspuns: Răpirea, înşelăciunea, minciuna, răzvrătirea, silnicia, învârtoşarea inimii, neomenia, zavistia, necredinţa, asuprirea săracilor şi a altor oameni, zgârcenia.

întrebare: Care sunt odraslele curviei?

Răspuns: Orbirea minţii, ura faţă de cele dumnezeieşti, necredinţa, deznădăjduirea, risipa, lenevirea, vrăjmăşia faţă de aproapele.

întrebare: Ce se naşte din zavistie?

Răspuns: Ură, ponegrire, nepăsare, înşelăciune, ucidere.

întrebare: Ce se naşte din înverşunarea pântecelui?

Răspuns: Lenevia în cele ce ţin de cucernicie, trândăvirea, pofta trupească, râsul cel urâcios, facerea propriului plac, defăimarea aproapelui, iubirea de ceartă, năravul sălbatic.

întrebare: Ce se naşte din pomenirea răului?

Răspuns: Zavistia, uciderea, răzbunarea, deşertăciunea, nebunia.

133

întrebare: Ce se naşte din trândăvire?

Răspuns: Moleşirea, dezvinovăţirea de sine pentru păcate, sminteala, întristarea, bănuiala.

Iată legăturile dintre bolile noastre sufleteşti, potrivit lămuririi Sfântului Dimitrie al Rostovului, cu ale cărui rugăciuni vindecă, Doamne, sufletele noastre, care sunt stăpânite ba de una, ba de alta dintre aceste boli, ba de multe, dacă nu chiar de toate împreună! Vindecă-mă, Doamne, şi vindecat voi fi, şi voi cânta Ţie, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh în veci: Aliluia!

Cuprins

Episcop din ascultare 5

30 de doctorii pentru începutul de drum 45

31 de întăritoare pentru cei ce continuă calea 71

30 de leacuri pentru tămăduirea deplină... 107

DIFUZARE:

S.C. Supergraph S.R.L.

Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti

tel. 021-320.61.19, fax 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro

Societatea de Difuzare SUPERGRAPH vă oferă posibilitatea de a primi prin poştă cele mai bune cărţi de spiritualitate, teologie, cultură religioasă, artă, filosofie apărute la edituri de prestigiu. Plata se face ramburs la primirea cărţilor; taxele poştale sunt suportate de Supergraph.

Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA

str. Bibescu Vodă nr. 19,

040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro

Sacrifică puţină vreme pentru a răsfoi cărţile noastre: este cu neputinţă să nu găseşti ceva pe gustul şi spre folosul tău!

PRINT office@printmulticolor.ro multicolor www.printmulticolor.ro SERVICII TIPOGRAFICE COMPLETE

Preasfinţitul Ieremia Zăvorâtul a fost cel mai bun prieten al Sfântului Inockentie al Hersonului. A fost cel care i-a tuns în călugărie pe Sfântul Teofan Zăvorâtul şi pe Mitropolitul Mac arie Bulgacov, renumitul istoric bisericesc. S-a bucurat de deplina dragoste şi încredere a Sfinţilor Filaret al Moscovei şi Filaret al Kievului. Rugăciunile alcătuite de el au intrat în pravila zilnică a Cuviosului Ioan Krestiankin, marele duhovnic al Rusiei contemporane. în fine, a fost unul dintre acei ierarhi învăţaţi care au strălucit nu doar prin lumina rece a erudiţiei, ci prin căldura simplităţii şi a smereniei, arătându-se nu numai „îndreptător credinţei", ci şi „chip blândeţelor”.

Smerenia l-a împiedicat să-şi publice numeroasele volume de predici şi învăţături, care abia acum încep să vadă lumina tiparului în Rusia. Pentru prima oară în limba română, vă oferim şi noi, din moştenirea ascetică a acestei personalităţi de excepţie, un „reţetar” duhovnicesc care respiră nu pedanterie şi uscăciune academică, ci adevărata seninătate şi bucurie a trăirii în Duhul Sfânt.

Technorati Tags: Dumnezeu,suflet,pacat,pocainta,rugaciune,patima

carti crestine

vineri, 9 august 2019

PREASFINTITUL IEREMIA ZAVORATUL RETETAR DUHOVNICESC SAU DOCTORIE DUHOVNICEASCA DIN LUME ADUNATA

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu