carti crestine: FLORENCE MORSE KINGSLEY TITUS TOVARAS AL CRUCII

FLORENCE MORSE KINGSLEY

TITUS TOVARĂŞ AL CRUCII

Florence Morse Kingsley

Titus: A Comrade of the Cross

Traducător Bogdan Buzdugan Redactor Anca Fantaziu Lector Aniela Târnaucă Ilustraţie copertă Andra Pavel Layout, Dtp Andreea Mihaiu Editura Predania Bucureşti www.predania.ro Distribuţie Supergraph 0728 303 566

FLORENCE MORSE KINGSLEY

vol. I

TITUS TOVARĂŞ AL CRUCII

TRADUCĂTOR — BOGDAN BUZDUGAN

CAPITOLUL I

CU APROAPE ŞAPTESPREZECE ANI ÎNAINTE CA această poveste să fi început, una dintre cele mai frumoase case ale Ierusalimului era cuprinsă de mare jale. în curte, în jurul fântânii din mijloc, unii din slujitori plângeau în hohote, iar alţii gesticulau puternic în timp ce vorbeau.

— N-o să-l mai vedem niciodată, zise o bătrână, frângându-şi mâinile.

— Era aşa de drăgălaş, atât de dulce şi de cuminte, spuse suspinând o altă bătrână. Şi era aşa de frumos, cu ochii lui minunaţi şi obrăjorii săi îmbujoraţi.

— O, David al meu se tângui o a patra femeie, care, stând întinsă pe pământ şi cu capul aşezat pe marginea fântânii, era cu faţa şiroind de lacrimile ce se amestecau acum cu apa -, cine să fi avut oare inima să te ia de la mama ta?!

— Mama sa cred că o să moară, zise femeia ce vorbise mai întâi. Ştiu de la slujnica ei, Reba, că de când i-au spus că i-a fost răpit copilul, cade întruna în nesimţire

— Şi Prisca s-a făcut nevăzută. Crezi că ea l-a răpit pe micuţ?

— Nici vorbă, femeie! Prisca îl iubea pe băieţel ca pe propria ei viaţă. Nu s-ar fi atins niciodată nici de-un fir de păr de-al lui.

— Ştiu că-l iubea, dar tare mă tem că şi mai mult îl iubea pe elinul acela cu sprâncenele negre. Crezi că i-a luat, oare, cu el pe amândoi?

— Şi cum să facă una ca asta?, grăi o altă femeie. Să fi vrut să facă asta, şi tot n-avea cum!

— Ei, nu ştiţi voi chiar tot, zise o bătrână care până atunci nu spusese nimic. Malchus, care este slujitorul stăpânului, mi-a spus că acesta i-a prins odată pe elin şi pe Prisca vorbind la poartă, şi i-a poruncit bărbatului să plece. El i-a răspuns într-un grai necunoscut lui, privindu-l pe deasupra cu îndrăzneală, iar stăpânul a poruncit să fie legat şi biciuit, lucru care a şi fost împlinit. Din pricină că era păgân, a fost şi mai aspru biciuit. Asta s-a petrecut în urmă cu zece zile, şi iată că acum atât Prisca, cât şi micuţul David s-au făcut cu totul nevăzuţi.

Ajunse aici, toate femeile începură iarăşi a se jelui şi a se văita cumplit.

În acelaşi timp, în lăuntrul palatului se petrecea o scenă mult mai dureroasă. Soarele pătrundea printre ramurile copacilor, lăsând pete de lumină pe pajiştea mătăsoasă. Tufe mari de trandafiri, crini şi oleandri sclipeau, în toată măreţia lor, de jur împrejurul fântânilor de marmură. Păsărelele, cu al lor preadulce cânt, zburau pe ici, pe colo. Totul, însă, părea trist şi uitat de lume, în vreme ce stăpâna acestui loc plin de frumuseţe şi de strălucire stătea, albită la faţă şi vlăguită de durere, pe divanul ei din odaia cea întunecată. Lângă ea, cu faţa îngropată în palme, şedea soţul ei.

— N-am izbutit, Ana, să-i dau de urmă, îi zise el tânguindu-se. Am trimis slujitori în toate părţile. Malchus a scormonit întreaga cetate încă de dimineaţă. Eu însumi l-am căutat toată noaptea. Şi totuşi, ai să vezi că-l voi găsi!, continuă el cu îndârjire, ţâşnind în picioare şi măsurând în grabă întreaga încăpere. Era prea groaznic, simţea că nu mai poate îndura această stare. Dumnezeul lui Avraam îmi este martor că voi face totul pentru a răzbuna această răutate! Şi totuşi cine mi-ar putea fi vrăjmaş? Cine-ar îndrăzni să-l răpească pe David, singurul fiu al lui Caiafa? E, pesemne, urzeala cuiva care vrea să plătesc pentru răscumpărarea sa. Dar acum mi-aş da şi toată averea. O, fiul meu! Şi nefericitul tată îşi sfâşie straiele, jelind cu amar şi cu mare glas.

— Nu te pierde cu firea, bărbate, îi zise Ana cu blândeţe în glas. Mai e nădejde, căci nu lipseşte decât de ieri seară.

Cu toate acestea, pe când vorbea, parcă îl şi văzu aievea pe băieţelul ei drag, de trei anişori, întinzându-şi mânuţele către ea, şi îşi închipui cum micuţul plânge acum după mama sa: e poate bolnav şi singur în cine ştie ce ungher întunecat al cetăţii, sau poate că a murit. Şi deja curajul o părăsi, şi începu a plânge şi ea cu amar, încercând aşa cum fac femeile să-şi înfrâneze hohotele de plâns, ca să nu-i sporească durerea bărbatului ei.

Şi astfel, ceasurile, pline de grea întristare, au trecut preschimbându-se în zile, şi nicio veste despre copil nu se mai făcea auzită. Zilele s-au făcut apoi săptămâni, şi tot niciun cuvânt care să readucă nădejdea. Au trecut astfel luni de zile, şi apoi lunile plumburii s-au prefăcut, la rândul lor, în ani. Bocetele din adăpostul slujitorilor au încetat, semnele doliului şi ale jeluirii au fost înlăturate, şi nimic altceva în afară de privirea îndurerată din ochii mamei nu mai grăia despre tainica ei suferinţă o suferinţă mai amară şi decât moartea.

Alţi copii n-au mai urmat, pentru a umple casa cu joaca şi cu râsetele lor. Şi în vreme ce blânda Ana era, într-adevăr, tot mai abătută şi mai tăcută, Caiafa stăpânul a ajuns să fie cu timpul un om mohorât şi cu

totul tăcut, cu care nu era bine să glumeşti. Astfel, şi asupra casei, odinioară plină de voioşie şi de fericire, s-a aşternut treptat o adiere apăsătoare ce nu va mai putea fi niciodată ridicată.

Odată, în vremea unui ospăţ, Anei i se păru că o vede pentru o clipă pe Prisca. Femeia ţinea de mână un băiat ce părea să aibă în jur de zece ani, cu ochii şi părul negru, şi cu buzele şi obrajii de culoarea rodiei. înainte, însă, de a putea chema vreun slujitor, cei doi se făcură nevăzuţi, pierzându-se în mulţime. Nu-i mai găsiră, cu toate că umblară după ei prin tot Ierusalimul, de la un zid la altul, şi încă şi în tabăra pelerinilor din afara zidurilor cetăţii.

— La urma urmei, poate că nici nu era Prisca, îi spuse Ana cu tristeţe lui Caiafa, pe când stăteau la asfinţitul soarelui în grădină. Nu i-am văzut chipul, căci era acoperit de un văl. Dar băiatul... O, bărbate, era aşa de frumos! Şi izbucnind în lacrimi, îşi lăsă capul pe braţul soţului ei.

— Nu mai plânge, viteaza mea soţie! Nu-ţi sunt eu mai mult decât o mulţime de fii? Zise asta, străduindu-se din răsputeri să-i mângâie inima sa îndurerată.

Şi iarăşi se scurseră ani cu totul pustii.

CAPITOLUL II

ZIUA SE SFÂRŞISE, IAR SOSIREA NOPŢII de DOUĂ ori mai binevenită pentru un asemenea ţinut cu vreme aproape tropicală se apropia. Pe apa lacului străluceau o mulţime de culori gingaşe ce se jucau şi se contopeau neîncetat una cu alta auriu, roşu aprins, roz şi amestecuri rare de violet şi roşu se iveau pe cerul ce trona deasupra, şi apoi iarăşi pe luciul apei ce se întindea dedesubt, în care se oglindeau şi ţărmurile îndepărtate acoperite cu copaci -, în vreme ce ici şi colo, cele dintâi lumini ce se zăreau în palatul cu ziduri albe, sau în satul din depărtări, licăreau ca nişte steluţe prin frunzişul des.

Pe întinsul ei, apa era însufleţită de tot felul de corăbii: unele dintre ele, ce se zăreau de pe mal cu pânzele lor albe şi de alte felurite culori, păreau că vor să prindă briza uşoară, care abia de unduia puţin luciul apei; altele, mânate de vâsle, pluteau uşor aproape de ţărm.

Dacă erai la mal, puteai auzi frânturile melodioase ale cântecelor ce alunecau pe deasupra apei, precum şi strigătele pescarilor ce se pregăteau pentru o nouă noapte de muncă. Acest lac al Ghenizaretului era cu adevărat un loc frumos, după cum era şi cetatea Capernaum, care, fiind aşezată în preajma capului acestei mici mări, făcea necontenit negoţ cu vecinii săi. Magaziile încăpătoare, înzestrate cu pontoane şi cete de corăbii, se aflau pe ţărm, iar înapoia lor era cetatea cu măreaţa sa sinagogă zidită din marmură albă cu nuanţe trandafirii -, cu clădirile sale publice, pieţele şi uliţele, care se întindeau până la poalele unui înalt lanţ muntos ce împrejmuia ca un amfiteatru o mare parte a lacului.

Ei, şi chiar în acea seară, un pescar singuratic se străduia să-şi lege barca la malul unui pârâiaş ce se scurgea în lac cam la o jumătate de milă depărtare de cetate, întreaga privelişte îi era cât se poate de familiară până şi sclipirile pline de strălucire ale soarelui ajuns acum la asfinţit nu-i trezeau decât un nedesluşit simţământ de bucurie. Se gândea mai cu seamă la foamea ce dădea acum năvală.

Aplecându-se înainte, scutură în grabă odgonul pentru a vedea dacă este bine legat, după care îşi luă mreaja şi câţiva peşti mai arătoşi de pe fundul bărcii, pe care

îi spânzură apoi pe o creangă dintr-un copac ce-i era la îndemână.

în mersul său grăbit, cu mreaja pe umăr şi peştele legănându-se în mână, nu păşea doar un băiat, ci un flăcău zdravăn, poate de vreo nouăsprezece ani, bine clădit, puternic şi musculos. Chipul său bronzat de atâta stat în soare, ochii negri mărginiţi de sprâncene negre drepte, părul ca abanosul, uşor cârlionţat, nasul acvilin şi buzele bine conturate făceau ca înfăţişarea lui să respire toată de o neobişnuită putere şi frumuseţe. Purta un veşmânt simplu, fără mâneci, lucrat din pânză albă aspră, care îi ajungea până la genunchi, iar mijlocul îi era încins cu un fel de brâu dintr-un soi de stofă stacojie, de care îi atârna o tolbă simplă.

După zece minute de mers la pas vioi, flăcăul ajunse la zidul cel mai din afară al cetăţii, tocmai când străjerii voiau să închidă poarta, căci noaptea dădea târcoale. Trecând totuşi în grabă, auzi cum unul din bărbaţi îi strigă:

— Hei, băiete! Se pare că vrei să-ţi petreci noaptea în afara zidurilor!

— N-ar fi niciun necaz, strigă la rândul său băiatul, căci după cum bine ştii, multe nopţi mi-am petrecut pe lac. Poate că ştiu eu să trec şi altfel de poarta asta... Şi o zbughi apoi râzând, chiar în clipa în care unul din bărbaţi voia să pună mâna pe el.

— îl ştii pe flăcăul ăsta?, îşi întrebă unul din bărbaţi tovarăşul, care se trezi şi el chicotind la râsetele băiatului.

— Da, îl ştiu. îl cheamă Titus un băiat tare îndrăzneţ. Stă cu tatăl său pe lângă piaţa de peşte. Se numesc pe sine pescari. Şi cu asta bărbatul tăcu, ridicând din umeri.

— Şi asta ce vrea să însemne?, zise celălalt alene. Portarul, însă, încuia deja lacătul uriaş cu multe pufnituri, sforţări şi gemete înăbuşite -, şi nu-l auzi sau, cel puţin, nu-i răspunse în niciun fel, aşa că tovarăşul său uită îndată de întrebare.

între timp, flăcăul îşi croia drum printre uliţele strâmte, care de-acum se întunecaseră din pricina zidurilor măreţe ce se întindeau de o parte şi de alta. Din când în când, ieşea în câte o piaţă pietruită ori vreun loc deschis, unde numeroase tarabe¹ mici, luminate de torţe, vesteau apropierea unei pieţe. Ajuns în dreptul unei astfel de prăvălioare, se opri pentru o clipă şi se uită la marfa aşezată în coşurile cele întinse. Erau acolo prăjituri cu miere, smochine uscate şi curmale, mici brânzeturi din lapte de capră, şi tot soiul de bomboane, precum şi nuci şi fructe proaspete de tot felul. Se gândi câteva

¹ Mici magazii cu trei laturi închise şi cu partea din faţă deschisă către stradă sau către piaţă. La aceste tarabe se vând felurite produse, ca şi în magazinele oraşelor noastre.

clipe, apoi alese câteva prăjiturele fine, pe care după ce negustorul cel binevoitor i le înfăşură în frunze verzi proaspete le vărsă în tolba sa, plătindu-le cu un ban de aramă scos din colţul aceluiaşi săculeţ.

întorcându-se apoi şi făcându-şi loc prin mulţimea care aproape că umplea piaţa, se aruncă într-o încrengătură de uliţe, care duceau, se pare, către cea mai rea parte a cetăţii, căci pieţele erau din ce în ce mai mici şi mai rare, iar zidurile mai joase şi mult mai înghesuite unul în celălalt. Ajuns, în sfârşit, înaintea unei intrări ce aducea oarecum cu o uşă făcută în zidul rustic, intră şi închise cu grijă uşa după el.

— Tu eşti, mamă?, se auzi din întuneric o voce stinsă.

— Nu, Ştefănel, sunt eu. Mama unde e?

— Păi, nu ştiu, îi răspunse vocea pe un ton plângăreţ. A plecat să aducă apă de la fântână, cu mult timp în urmă îmi pare mie -, şi eu mor aici de sete şi de foame! Poţi să mă duci tu în curte, Titus?

— Cum să nu pot, băiete? îţi dau eu acum să bei şi apă. Şi aşezându-şi peştii şi mreaja pe pământ, străbătu curtea, care, în lumina lunii ce cuprinse întreg cerul, se vedea acum desluşit.

într-o parte a acestei curţi micuţe se afla o deschizătură întunecată, acoperită de o perdea din piele. Titus intră pe acolo, aplecându-se puţin, după care ieşi din

nou grabnic, purtând în braţe o siluetă pe care o aşeză cu grijă pe un morman de mreje.

— Ia uite, Ştefănel, cât de frumos luceşte luna! Ai aici şi apă, cu toate că nu atât de proaspătă şi rece cum o să-ţi aducă acuşi mama. Şi Titus îi turnă pe dată apă dintr-o mică ploscă de piele într-o cupă pe care i-o întinse băiatului de pe mormanul de plase.

Acesta părea a fi doar un copilaş aşa de mărunt era la trup -, şi mişcându-se cu durere să ia apă, îşi vădi trupul său grozav de schimonosit şi grotesc. Chipul său, însă, se vedea frumos sub lumina lunii, chiar dacă băiatul era palid şi tras la faţă, căci trăsăturile îi erau fine, iar minunatul său păr auriu, plin de zulufi, forma un fel de aureolă deasupra liniei sprâncenelor, sub care străluceau frumoşii săi ochi negri.

— Apa are, într-adevăr, un gust neplăcut, dar mi-a umezit limba şi mi-a înmuiat gâtul, şi asta este o binecuvântare. Mă bucur că ai venit, Titus, căci acum pot merge pe acoperiş. A fost o zi grea. M-a durut cumplit spatele.

în vreme ce băiatul vorbea cu vocea sa stinsă şi chinuită, Titus se străduia să aprindă focul. Nu trecu mult timp, şi peştele înfipt într-un băţ începu să sfârâie în văpaia focului, şi o aromă îmbietoare se răspândi peste tot în văzduh.

— Nu fi trist, Ştefănel, băiatul meu!, îi spuse Titus, făcând pregătirile pentru această cină atât de simplă. Am aici, în tolbă, nişte bunătăţi pentru tine.

Ochii lui Ştefan se făcură mai luminoşi, căci stătea acum liniştit, privind la pâlpâirea flăcărilor.

— E ceva ce-i pot da copilului?, întrebă el de îndată.

— Nu prea sunt pe gustul lui, spuse Titus râzând. M-am gândit şi la el atunci când am luat bunătăţile astea de la taraba bunului Iustin, dar nu i le da lui pe toate, căci trebuie să mănânci şi tu.

— Am să mănânc, răspunse Ştefan mulţumit. Dar tare îmi place, Titus, să-i văd bucuria atunci când îi dau câte o prăjiturică. E mai dulce şi decât cele mai dulci bomboane ale lui Iustin. I-auzi-l! Cred că deja îl şi aud! Şi ridicându-se într-un cot, ascultă cu luare-aminte.

Titus se opri, de asemenea, o clipă din gătit. De pe acoperişul casei din apropiere coborî uşor sunetul râsetelor şi gângurelilor dulci ale unui copil.

— Ah, ştrengarul!, zise Titus. Acuşi e bărbat în toată firea!

— Da, cu adevărat!, spuse cu înflăcărare Ştefan. Astă-noapte s-a căţărat, a trecut peste parapetul² dintre

² Un zid jos, înalt cam până la piept, ridicat de jur împrejurul marginilor teraselor, care împiedică căderea de la înălţime. Ridicarea acestui parapet era statornicită prin lege.

acoperişuri şi a venit în fugă peste mine. Mă iubeşte, adăugă el cu un glas plin de încredinţare.

— Un lucru e sigur: iubeşte dulciurile, răspunse Titus râzând. Dar iată că, în sfârşit, a venit şi mama, adăugă el, privind către uşă.

O siluetă înaltă, îmbrăcată gros, având pe cap un vas cu apă, pătrunse în curte.

— Unde ai fost, mamă?, întrebă Ştefan. M-ai lăsat la asfinţit, şi aş fi pierit de sete de n-ar fi venit Titus, care e drept că mi-a dat să sorb din plosca lui de piele o gură de apă stătută dar tot a fost mai bine decât nimic.

— N-ar trebui să-ţi dojeneşti mama, copile! E necuviincios. La fântână, însă, timpul a trecut destul de repede, căci mi-a fost dat să aud lucruri minunate. Era adunată o mulţime mare de oameni şi a trebuit să aştept să-mi vină rândul. Buna Jocunda, vecina noastră, a auzit povestea de la soţul ei, iar el a auzit-o în piaţă. Acum tot Capernaumul vuieşte de aceste minunăţii...

— Hai să mâncăm mai întâi, îi curmă Titus vorba, căci copilul e sfârşit de foame, iar eu aproape că mor de foame. Şi vom asculta apoi şi povestea ta minunată.

Spunând asta, luă peştele din jăratec, în vreme ce Prisca căci acesta era numele femeii se grăbi să aducă pâinicile ce slujeau în acelaşi timp drept vase, ştergare şi hrană. Pentru a rupe pâinea cea tare şi subţire în părţi

mai mari, împărţi cu dărnicie câte o bucată fiecăruia, iar Titus făcu aşijderea cu peştele abia fript. Aşezând peştele pe bucata de pâine, fiecare dintre umilii meseni începură a rupe pe rând bucăţi din peşte şi din pâine, sfârşind prin a-şi şterge degetele de pâine şi a arunca resturile la câinele familiei lor, care făcu în scurtă vreme o curăţenie desăvârşită.

Titus mâncă cu nesaţ, pofta sa fiind şi mai mare, căci era tânăr şi ţinuse un post îndelungat. îşi isprăvi apoi cina cu o înghiţitură de apă din vasul ce-l avea la îndemână.

— Ei, acum, Ştefane, mă simt alt om, strigă el! Văd că n-ai putut mânca mai mult decât o vrabie. Acum însă va trebui să mănânci prăjiturile.

— Nu, Titus, mai întâi du-mă sus! Am să le mănânc pe acoperiş.

— Stai, băiete, să-ţi duc patul sus. Ai să dormi mai bine acolo, în aer curat. Şi zicând asta, Titus se făcu din nou nevăzut în întunecimea dinăuntrul casei, pentru ca apoi să iasă din nou cât de repede, cărând pe umeri un mic sul.

— Te duc de îndată ce-ţi aştern rogojina pe jos, spuse el, urcând cu repeziciune o scară simplă ce ducea din curte până pe acoperişul casei.

Coborî apoi iute, fluierând cu voioşie, şi ridicându-l pe neputinciosul său frate de pe mormanul de mreje,

îl urcă treptele, oprindu-se abia pe acoperiş. Aici, la adăpostul parapetului celui simplu ridicat la marginea acoperişului, îşi lăsă povara jos, pe acel aşternut.

Băiatul trase adânc aer în piept, privind la măreţia bolţii cereşti ce se întindea pe de-a-ntregul înaintea ochilor săi. Luna plutea în înaltul cerului, şi ici-colo licăreau uşor unele stele mai strălucitoare, pe care nici măcar lumina cea minunată a lunii nu le putea întrece în strălucire. Dinspre lac sufla peste cetate o uşoară adiere. în spate se ivea silueta impunătoare a dealurilor.

— O, Titus al meu, zise băiatul oftând, de n-ar fi aceste nopţi, traiul de aici mi-ar fi cu totul nesuferit! Mă chinui în timpul zilei, căci stau acolo, în spate, după acea perdea nenorocită, neavând nimic de făcut, şi adesea nici cu cine vorbi. Iar când tata e aici... Şi zicând asta, băiatul se opri şi tremură uşor. Apoi îi trecu prin minte alt gând, şi ridicându-se într-un cot, strigă cu glas duios: „Gogo, a venit Ştefan! Gogo!”

De pe acoperişul învecinat se auzi un gângurit şi un râset plin de plăcere, şi apoi vocea unei femei zicând: „Iată-l!” în timp ce vorbea, aceasta ridică peste parapetul despărţitor un trupuşor gol de copil, ce se clătina pe picioruşele sale durdulii şi cu gropiţe, venind către locul în care stătea Ştefan, privindu-l şi zâmbindu-i cu mare încântare.

— Vezi, Titus, cum merge?! Dragul de el! Hai la Ştefan, Gogo, am prăjiturele pentru tine!

La auzul acestui cuvânt minunat, copilul porni într-o fugă împleticită, care ar fi avut un sfârşit groaznic dacă Titus, care urmărea cu băgare de seamă scena, nu l-ar fi prins şi nu l-ar fi dus, dintr-un singur pas, la limanul cel mult dorit. Aici, copilul se cuibări jos, lângă Ştefan, gângurind cuvinţele de neînţeles, ce păreau însă a-i da acestuia cea mai mare mulţumire cu putinţă.

— Micuţul cerşetor!, zise Titus. E limpede că-i stă gândul doar la prăjituri.

Şi deschizându-şi tolba, scoase bunătăţile, care, ce-i drept, erau cam scofâlcite de căldură însă chiar şi-aşa, au fost primite cu mare bucurie de către cei doi ce se aflau pe rogojină.

— E şi mama ta aici, cu voi?, grăi din nou femeia de pe acoperişul alăturat.

— încă nu, bună vecină, spuse Titus. Vine, însă, acuşi, de îndată ce pune jos lucrurile în rânduială.

Şi chiar în vreme ce spunea asta, se ivi silueta înaltă a Priscăi, urcând treptele.

— Bună seara, vecină!, zise ea, trăgând cu ochiul către cealaltă femeie. Vino încoace să auzi povestea ce-am auzit-o în seara asta la fântână.

— Adică cea a Străinului Făcător de minuni Care a venit la noi în cetate? Am auzit şi eu de El, răspunse cealaltă, călcând peste hotarul scund dintre cele două acoperişuri.

Sprijinindu-se apoi cu spatele de zid, se aşezară amândouă în tihnă la sporovăit.

CAPITOLUL III

— Când M-AM DUS, LA ASFINŢIT, LA fântână să iau apă, începu Prisca, erau deja mulţi veniţi înaintea mea, şi a trebuit să aştept. M-am aşezat, aşadar, pe una din băncile de piatră ca să mă odihnesc, căci tare eram istovită după zăpuşeala de peste zi. Apoi una din femei mi-a zis: „Ce spui, bună Prisca, de minunile astea?” „Ce minuni?”, am răspuns eu, căci nu auzisem nimic de aşa ceva. „Privitoare la Omul din Iudeea”, răspunse ea. „N-ai auzit? Tu eşti gospodină, şi este un lucru vrednic de laudă, dar trebuie să ştii şi tu de acest Mare Făcător de minuni, cum n-a mai fost de pe vremea zeilor din Parnassus sau după cum zic evreicele de pe vremea lui Moise, cel ce i-a scos din ţinuturile Egiptului.”

— Din ce neam Se trage acest Om?, o întrerupse cealaltă femeie.

— N-am zis că este evreu?, răspunse Prisca.

— Nu, spuse cealaltă, ci doar că a venit din Iudeea.

— Dacă mă gândesc mai bine, zise Prisca, Jocunda spunea că Acesta a trăit dintotdeauna în preajma Nazaretului, dar am rămas cu mintea la Iudeea, căci dintr-acolo a venit El, iar în Ierusalim a săvârşit în ultima vreme o mulţime de minuni.

— Ce minuni a făcut în Ierusalim, mamă?, întrebă Ştefan, care până atunci fusese prea cucerit de Gogo ca să mai ia seama la ceea ce grăiau cele două femei.

— A săvârşit mai multe tămăduiri minunate, îi răspunse mama. Se spune că a deschis ochii unui orb, a tămăduit oameni suferinzi de tot felul de boli şi a vindecat chiar şi ologi ca tine, sărmanul meu Ştefan!

Cuprins de emoţie, Ştefan strânse tare copilul, care era pe jumătate adormit în braţele sale, dar zise doar:

— Continuă, mamă, spune-ne tot!

— Mamă, dar tu chiar crezi în toată vorbăria asta? La fântână întotdeauna auzi bârfe de tot felul, zise Titus, care băgă de seamă tainica însufleţire a lui Ştefan, şi bănuise şi pricina ei.

— Dar nu e vorbărie!, spuse plină de înverşunare Prisca. O ştii pe Asa cea credincioasă, care stă în casa de lângă lac?

— Da, spuse Titus scurt. I-a slujit lui Irod Antipa.

— Ei bine, continuă Prisca, află atunci că singurul ei fiu a căzut la pat răpus de mare fierbinţeală, şi toţi doftorii, încetând a-l mai cerceta, spuneau că va muri. Prin urmare, mama şi tatăl lui erau cuprinşi de durere. Tatăl auzise de aceste vorbării cum le numeşti tu -, şi a crezut în ele atât de mult, încât s-a dus el însuşi să-L vadă pe Iisus căci aşa Se numeşte Nazarineanul -, şi întâlnindu-L în Cana, L-a rugat stăruitor să-i vindece fiul. Nazarineanul i-a spus să plece în pace, căci fiul lui va trăi. Şi, iată, de îndată ce s-a întors, i-au ieşit întru întâmpinare slujitorii, spunându-i că fiul său s-a făcut sănătos şi că a început a se întrema chiar în acel ceas în care Tămăduitorul i-a făgăduit tatălui acest lucru.

— E adevărat, zise şi cealaltă femeie, căci una din slugile care au ieşit în întâmpinarea tatălui e rudă de-a soţului meu, şi ne-a povestit totul.

— Păi, spuse Titus cu încăpăţânare, poate că s-ar fi înzdrăvenit oricum. Ştii că nu toţi cei ce suferă de fierbinţeală mor. Şi eu am avut aşa ceva, şi am trăit.

— Nu, băiete, răspunse femeia, care se numea Adah. Acest băiat n-ar fi putut trăi, căci avea pete negre pe tot trupul, care apar doar atunci când te aşteaptă negreşit moartea. Ruda noastră a ajutat la îngrijirea lui şi a văzut asta cu ochii săi. Şi la un ceas după ce toţi credeau că-şi va da duhul, acesta a deschis ochii şi a cerut apă, iar

după ce a băut îndeajuns de multă, s-a întors pe cealaltă parte şi s-a pus pe somn a dormit aşa cum doarme pruncul meu şi apoi s-a trezit pe deplin sănătos. E, cu adevărat, o minune!

— Din câte aud, e ceva minunat, zise Titus. Ce altceva a mai săvârşit?

— A fost o întâmplare în Cana, anul trecut, pe care soţul meu a auzit-o la piaţă, dar nu ştiu dacă este adevărată, spuse Adah cu băgare de seamă. Se zice că la nunta unei rude de-a Lui s-a terminat vinul, şi atunci când mama Lui I-a grăit despre aceasta, El i-a pus să umple mai multe vase cu apă, şi printr-un simplu cuvânt a preschimbat apa în cel mai bun vin. Cel care i-a povestit acestea soţului meu a spus că-i cunoaşte pe acei oameni. După cum am zis, asta nu ştiu dacă e adevărat, în ceea ce-l priveşte, însă, pe fiul Asei, ştiu că aşa este.

— Şi cum săvârşeşte El aceste tămăduiri?, întrebă Ştefan.

— Nu ştiu. E ceva minunat, răspunse femeia. Se spune că are şi o învăţătură ciudată. Printre evrei se zvoneşte că ar fi, de fapt, Cel mai mare profet al lor întors din nou la viaţă.

— Şi acum e aici, în cetate?, întrebă Ştefan cu o voce uşor tremurândă.

— Nu ştiu, îi răspunse mama sa. Dar femeile de la fântână vorbeau că vine în cetate.

— Şi crezi, mamă, spuse băiatul cu glas oarecum şovăielnic, că dacă va venii m-ar putea vindeca?

— Nu, băiete, nici să nu te gândeşti la asta! Gândul acesta îţi va pricinui şi mai multă suferinţă!, se amestecă cu asprime Titus. Dacă poveştile astea sunt adevărate, se poate ca El să nu-i vindece decât pe oamenii cei bogaţi şi însemnaţi, cum este tânărul Iuda, fiul Asei, sau, oricum, El fiind evreu, n-ar putea decât să dispreţuiască nişte elini ca noi. Toţi iudeii ne urăsc, continuă el, scrâşnind din dinţi. Ieri, unul m-a scuipat când mi-am tras mreaja prea aproape de a lui. L-aş fi putut ucide! O, şi chiar am să-l ucid dacă mai îndrăzneşte să facă din nou asta.

— Şi eu îi urăsc pe iudei!, zise Adah. Dar, fără îndoială, acest iudeu nu Se îngrijeşte doar de oamenii bogaţi, căci se spune că dintre cei tămăduiţi de El în Ierusalim, cea mai mare parte erau simpli cerşetori, şi ştii că mulţi dintre cerşetorii Ierusalimului sunt de obârşie străină.

— Când vine dacă va veni dragul meu Ştefan, am să merg să-L văd pentru tine. Aş face orice, băiatul meu, să te văd sănătos şi puternic, izbucni Prisca cu un suspin adânc.

— Auziţi?, zise Titus. Eu aud pe cineva venind!

Toţi tăcură pentru o clipă, şi de jos, de pe uliţă, se auziră mai multe voci aspre şi râsete zgomotoase. Apoi uşa curţii lor mici fu larg deschisă şi intrară în bătătură vreo doisprezece bărbaţi.

— E Dumachus!, spuse iute Titus.

— Trebuie să mă duc acasă, zise Adah, ridicându-se de îndată. Luându-şi copilul adormit de la locul lui tihnit de odihnă, din braţele lui Ştefan, îl înfăşură în ţesătura largă a hainei sale, şi păşind peste zid, se făcu numaidecât nevăzută.

— Hei, Prisca! Unde eşti?, întrebă unul din bărbaţii din curte.

— Aici sunt, bărbate, răspunse blând Prisca, pe când cobora deja scara.

— Atunci vino odată! Adu-ne repede mâncare şi băutură, că nu mai putem de foame şi n-avem răbdare să aşteptăm!, răspunse cu asprime bărbatul.

— Stai aici şi să nu scoţi o vorbă, îi şopti Titus lui Ştefan, care de îndată ce auzise vocea bărbatului, se făcuse mic, de teamă, în patul său. Eu mă duc s-o ajut pe mama. Şi întrucât băiatul îl apucase neliniştit de haine, mai zise: N-o să se atingă de tine. Au să mănânce şi-au să bea, apoi se vor culca sau vor pleca din nou să tragă iar o băută. Lasă-mă să mă duc, băiete!

Apoi coborî şi el grăbit în curte, lăsându-l singur pe Ştefan tremurând.

— Deci aici eşti, băiete?, spuse Dumachus, urmărindu-l cu privirea pe când acesta cobora treptele. Mişcă mai repede din picioarele alea nătânge şi adu-ne nişte vin!

Titus se supuse, aducând un burduf cu vin şi umplând cupele pe care bărbaţii le ţineau în sus.

— Ce poşircă!, zbieră unul dintre bărbaţi, scuipând jos.

— Asta pentru că încă mai ai în gâtlej gustul vinului de burduf pe care l-am luat ieri de la acel negustor vânjos din Samaria, zise altul, râzând pe înfundate.

— Era un băiat drăguţ. Cum striga el din răsputeri după ajutor când îi cotrobăiam printre bunuri!

— Vă încredinţez că n-o să mai facă tulburare prin părţile alea, şi nici în altă parte!, se răsti alt bărbat.

— O, da, i-am închis gura, aşa cum am făcut şi cu alţii mai buni decât el, zise Dumachus, râzând puternic. Titus, ai pierdut o petrecere pe cinste alegând să stai acasă şi să nu mergi cu mine.

— Dar n-am ales eu!, răspunse aprig Titus. Tu mi-ai poruncit să merg pe lac să pescuiesc. Când m-am întors, erai plecat, şi eu n-aveam nici habar unde.

— E adevărat, băiete, răspunse bine dispus Dumachus. A trebuit să scăpăm de tine, căci aveam atunci nişte treabă de care am să-ţi spun îndată. Eşti de-acum flăcău, şi trebuie să afli şi tu cum se face un jaf.

— Nu-mi pasă câtuşi de puţin de jafuri, spuse Titus, scăpărând parcă flăcări din ochi, dar îmi place să lupt, mai cu seamă când e vorba să luptăm cu iudei!

Cuvintele sale au fost întâmpinate de o izbucnire de râsete din partea tuturor bărbaţilor.

— Băiatul ăsta e un învăţăcel înzestrat, zise unul dintre ei, îmbrâncindu-l pe Dumachus.

în clipa aceea veni şi Prisca, care le curmă acestora vorba, vestind că masa este gata. îndată se năpustiră cu toţii hămesiţi asupra mâncării şi nu se mai auzi aproape nimic, afară de înfulecat şi de cererile aspre ale unuia ori ale altuia pentru vin. Foamea lor fiind potolită, începură să plimbe vinul de la unul la altul.

— Şi spui că e aici Omul?, întrebă unul, printre sorbiturile lacome de vin.

— E aici, şi mulţime mare de oameni îl urmează peste tot prin cetate. Mâine vom avea de săvârşit isprăvi mari în Capernaum.

— Isprăvi mari, cu adevărat!, întări altul. Blastus însuşi mi-a spus că atunci când a venit în Ierusalim, la praznic, oamenii au dat toţi buzna în uliţă ca să-L vadă

trecând şi au pornit în urma Lui, lăsându-şi porţile larg deschise. Toate avuţiile au rămas nestrăjuite. Părea că au înnebunit cu toţii.

— Lasă-i să înnebunească, zise Dumachus chicotind. Cu cât sunt mai nebuni, cu atât mai bine pentru noi. Cu adevărat, am văzut şi eu acolo o minune: un cerşetor care de ani de zile zăcea în colţul pieţei pe jumătate orb, neputincios şi acoperit de răni pline cu puroi -, auzind că vine Omul pe cale, a răcnit: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”. Şi atunci Omul S-a atins de el, şi ce să vezi?! cerşetorul a sărit în picioare şi a început a umbla.

— Dacă o să facă astfel de minuni şi aici, spuse altul, o să fie mare tărăboi în cetate.

— Aşa e, Gestas, răspunse Dumachus. Aşa să-L ajute Jupiter! Dar tu ce crezi despre acest Om? Unii zic că e Ilie deşi, drept să-ţi spun, eu nu-L cunosc -, alţii că ar fi alt proroc al iudeilor. însă nimeni nu ştie cu adevărat. Are deja îndeajuns de mulţi ucenici cât să pornească o răscoală în popor.

— Eu zic că n-are decât să pornească!, strigă altul. Un război ar da jos orânduirea romană. îţi aminteşti, nu, cum au prins şi au răstignit anul trecut pe unii dintre cei mai buni oameni ai noştri? Urăsc legea lor!

Acest simţământ stârni o mare şi sălbatică veselie, pe care Dumachus o înăbuşi cu asprime.

— Proştilor!, spuse el. Dacă ne prind aici, suntem ca şobolanii în capcană!

Se apropia de-acum miezul nopţii, şi vorbăria se stinse treptat, căci adormiră cu toţii, unul câte unul, vestind asta prin sforăituri zgomotoase.

Cam pe la unu noaptea, istovită, Prisca se furişă pe mica scară ce ducea pe acoperiş, găsindu-l acolo treaz pe Ştefan, care avea ochii strălucind precum stelele.

— O, mamă, şopti el, am auzit ce-au spus despre El. E aici, în cetate!

— Da, băiatul meu, e aici, şi ai să-L vezi şi tu! Indemnându-şi apoi copilul să doarmă, se aşeză lângă el, liniştindu-şi simţirile.

Dar un răstimp, când răsuflarea liniştită a lui Ştefan o încredinţă pe mamă că dragul său copil adormise, ea a rămas cu ochii larg deschişi, gândindu-se la acea vreme când el era puternic şi frumos, şi apoi la lovitura cumplită, suferită de spinarea sa firavă, care l-a făcut să ajungă slăbănogul sluţit care era acum. Şi simţi în inimă o mare ură pentru bruta numită Dumachus.

CAPITOLUL IV

A doua zi dimineaţa, când se TREZI, Ştefan se văzu în încăperea din spatele nesuferitei perdele. Avusese un somn greu şi lung, şi frecându-se somnoros la ochi şi privind în jurul său, îşi dădu seama că este singur.

— Mă bucur că tata şi toţi ceilalţi au plecat, îşi zise către sine. Titus e la pescuit cel puţin, aşa nădăjduiesc -, iar mama trebuie să fie la fântână.

Odaia în care zăcea el era cu mult asemănătoare odăilor umile din Orientul zilelor noastre. Alcătuia, de fapt, întreaga casă, fiind singura încăpere din toată locuinţa. Zidurile din piatră necioplită, tencuite cu lut, nu aveau nicio fereastră, şi deasupra singurei uşi atârna acea bucată de piele, care, fiind ruptă în câteva locuri, lăsa să pătrundă pe ici pe colo câte o rază de soare, fapt ce-i pricinuia lui Ştefan o oarecare mulţumire, căci astfel putea socoti în care ceas al zilei se află. Pentru el, timpul,

în cel mai bun caz, se scurgea destul de greu. Atunci când razele gălbui de lumină se odihneau pe peretele din faţa uşii, luminând burdufurile cu vin ce atârnau acolo sluţite şi înnegrite de fum, însemna că mai sunt trei ceasuri până la amiază.

Pe măsură ce soarele se ridica şi mai mult pe cer, razele de soare coborau de pe perete şi se aşterneau pe podea, formând heleşteie aurii de lumină, ce alcătuiau pentru văzul său o privelişte plină de voioşie, cu toate că n-aveau alt baldachin decât duşumeaua murdară din lut uscat. Când, în fiece zi, acestea se făceau spre prânz nevăzute, Ştefan avea simţământul că pierduse ceva, trăire care întotdeauna era urmată totuşi de o vie mulţumire, pricinuită de gândul că în curând avea să sosească noaptea. Noaptea i-l aducea pe Titus şi acele ceasuri lungi răcoroase de pe acoperiş, şi ceea ce era mai frumos câte un ceas de joacă cu Gogo.

Şi acum se gândea la Gogo, urmărind alene cu privirea firele de praf ce jucau printre razele de soare gălbioare: „Ce fine sunt mânuţele lui grăsuţe ca petalele de trandafir -, se gândi Ştefan, şi cât de drepte, de puternice şi bine alcătuite sunt mădularele lui. Şi ochii lui frumoşi, de un cafeniu rumenit, cu gene atât de lungi şi întoarse, şi cârlionţii aurii acoperindu-i jumătate din urechile

trandafirii. Şi oare nu e glasul său mai dulce decât al oricărei păsărele, şi dinţii lui ca nişte perle!?”

— Hotărât lucru, grăi răspicat Ştefan, isprăvind de înşiruit aceste felurite minunăţii, nu găseşti în toată lumea un copil ca Gogo!

Cugetările sale fură întrerupte, căci cineva ridică bucata de piele din uşă şi intră în odaie. Era Prisca.

— Ai adus apă, mamă?, întrebă Ştefan, ridicându-se pe jumătate.

— Nu, copile, n-am fost încă la fântână. Şi întorcându-se iute cu spatele la el, Prisca scoase un sunet ciudat, ca şi cum şi-ar fi înăbuşit un suspin.

— De ce eşti îndurerată, mamă?, o întrebă Ştefan, mult prea obişnuit să-şi vadă mama

înlăcrimată, ca să se îngrijoreze peste măsură. Iar te-a bătut tata?

— Nu, copile! Tata şi ceilalţi au plecat înainte de revărsatul zorilor, şi Titus dimpreună cu ei. Nu e asta, ci... O, cum să-ţi spun!? Şi Prisca izbucni într-un plâns puternic.

— Ce e? Spune-mi, mamă!, zise Ştefan înspăimântat.

— Păi, bănuiesc că trebuie să-ţi spun, grăi cu şovăială Prisca. Te-aş fi cruţat cu mare drag, bietul meu băiat, ai şi-aşa atât de multe de îndurat. Vecina noastră a venit azi dimineaţă, devreme, să mă strige... Copilul... Şi femeia începu iar să plângă, acoperindu-şi ochii cu mâinile, ca şi cum i-ar fi ferit de o privelişte dureroasă.

— Copilul!?, strigă Ştefan cuprins de o chinuitoare nerăbdare. O, spune-mi, a murit?

— Nu, nu! Aş fi vrut să fi murit, căci astfel nu s-ar mai chinui. Azi dimineaţă, mi-a spus Adah, a fost trezită dintr-odată dormea pe acoperiş dimpreună cu copilul de zgomotul puternic al unei căzături în curtea de dedesubt: privind în jurul ei, a văzut îndată că nu mai era copilul, şi alergând spre marginea zidului, a văzut... Şi Prisca îşi acoperi din nou ochii cu mâinile. Da, continuă ea cu o voce zdrobită, micuţul se trezise mai devreme, aşa cum fac toţi copiii, şi se târâse până la marginea acoperişului. într-un loc marginea era ruptă, şi el căzuse, pe acolo, pe pietrele de dedesubt. E cumplit de rănit. Poate nu mai prinde ziua de mâine. Mulţumesc zeilor pentru asta! Trebuie, însă, să mă întorc şi să stau cu ea, cu toate că nu prea am cu ce s-o ajut.

Ştefan ascultase în tăcere toată această istorisire grozavă. Privind acum la el, mama sa văzu că era tot alb şi tras la faţă.

— Nu mai pot asculta aşa ceva, mamă!, spuse el gâfâind şi cu vocea înecată.

Mama se sperie de privirea şi de spusele lui:

— O, Ştefane!, strigă ea, mi se rupe inima când te văd! Tu eşti copilul meu şi tot ce am pe lume! Trebuie să înduri şi asta, băiete, de dragul meu. Hai, că nu mă mai duc şi stau cu tine.

— Nu, nu!, grăi Ştefan cu un hohot de plâns. Du-te înapoi, poate reuşeşti să-i alini cumva durerea. Du-te numaidecât!

Prisca lăsă repede lângă băiat nişte pâine, câteva fructe uscate şi o înghiţitură de apă, şi plecă iute, zicându-i pe când ieşea din odaie:

— Mă întorc degrab, dacă se iveşte cumva vreo schimbare.

Pentru câteva clipe, după ce ea plecă, Ştefan rămase cu totul uluit. Copilul lui! Gogo al lui zdrobit tot şi plin de sânge! Este oare cu putinţă să nu-l mai vadă niciodată? O, mânuţele lui nu le va mai simţi niciodată ca petalele de trandafir pe obrajii săi! Picioruşele lui nu vor mai merge niciodată!

— Nu pot îndura!, strigă el, din nou şi din nou. Nu pot răbda una ca asta!

Şi îndată, în mintea sa pe jumătate înnebunită de suferinţă, se ivi ca un fulger amintirea Nazarineanului: „E aici, nu departe de noi. El l-ar putea tămădui. De s-ar întoarce mama... Ea L-ar putea găsi. Dar a plecat şi nici nu se întoarce prea curând! Poate chiar acum copilaşul deja moare. De-aş putea merge! Mă pot, însă, târî... puţin.

Am să mă străduiesc, trebuie să încerc, să fac ceva să-l ajut! O, Gogo al meu!”

Băiatul luă o hotărâre deznădăjduită. E adevărat că se putea târî puţin, dar osteneala din ultima vreme îi înrăutăţise aşa de mult boala, încât mama sa nu-i mai îngăduia să se sforţeze prea mult.

Se lăsă uşor jos de pe prispa ce se afla într-un colţ al odăii pe care dormea întreaga familie -, şi coborî pe lutul de jos. Fiecare mişcare îi pricinuia spatelui său rănit o nespus de mare durere, dar nu se lăsă, şi în cele din urmă, ajunse la uşă. Urmă apoi dureroasa călătorie de-a lungul întregii curţi. „S-ar putea să nu pot deschide poarta care dă în uliţă! Cred că a fost o idee tare nesăbuită.” Şi broboane mari de sudoare începură a-i curge pe fruntea băiatului.

Mai înaintă puţin şi ajunse la poartă. Era deschisă, căci Prisca, în graba ei, uitase s-o închidă. Ştefan o împinse cu îndrăzneală şi într-o clipă fu în uliţă. Ajuns aici, zăbovi o clipă să

cugete la capătul uliţei era o piaţă. „Acolo trebuie să merg”, se gândi el. „Trebuie să-L găsesc cât mai degrab, până nu e prea târziu.”

Uliţa pe care se afla era atât de îngustă, încât dacă stăteai la mijloc, puteai atinge zidurile de pe ambele părţi. Zidurile nu aveau ferestre şi nu puteai vedea nimic. în care parte era piaţa? Nu ştia. „Trebuie să fie înspre lac.”

— Am să merg pe aici, spuse el răspicat, şi îmbărbătându-se pentru osteneala ce-l aştepta, se târî cu durere de-a lungul uliţei. Praful gălbui, înăbuşitor, aproape că-l sufoca, pietrele mici şi dure îl tăiau, iar soarele îl bătea nemilos în capul cu totul descoperit.

în scurtă vreme se opri locului. Inima îi bătea iute şi dureros. Dinaintea ochilor i se iviră plutind nişte puncte negre, însă putea vedea piaţa destul de aproape. Auzea şi zumzetul vocilor, sau să fi fost doar zgomotul ce-i vuia în urechi? încă o sforţare de data asta cu totul chinuitoare -, şi băiatul ajunse la colţul uliţei. Izbuti să ajungă în piaţă.

Se aflau acolo tarabe cu o sumedenie de lucruri îndeosebi peşte -, înşiruite tot aşa cum îşi amintea că erau atunci când îl cărase odată Titus, cu multă vreme în urmă, ca să vadă şi el piaţa. Era adunată multă lume, cumpărători şi vânzători, dar nu era niciunul care să semene cu minunatul Nazarinean. Nimeni nu băgă în seamă trupul său firav ce zăcea acolo în colb.

Ce-i drept, un bărbat care mergea grăbit, cu un coş uriaş de peşte pe cap, aproape că se opri în dreptul lui. Mormăi, însă, mânios doar ceva despre haimanalele de cerşetori, după care trecu mai departe. Deznădăjduirea lui Ştefan sporea cu fiece clipă ce trecea. Durerea de spate se făcuse aproape de neîndurat, ardea de sete şi aproape

că leşina de-acum de foame. Cu toate acestea, îşi aţintea în continuare privirea asupra fiecărui trecător, având încă o nădejde, care, însă, slăbea din ce în ce mai tare. Nu trecu mult, şi văzu îngrozit cum doi sau trei dintre câinii cetăţii, pe jumătate sălbatici, deja îl adulmecau.³Ţipă atunci cât putu de tare, acoperindu-şi ochii cu braţele: „Mamă! Mamă!”

în tot acest zbucium al său, îşi dădu totuşi seama că Cineva vorbea cu el. Îşi ridică în sus privirea şi văzu cum între el şi bătaia orbitoare a soarelui stătea un Bărbat. Lui Ştefan, care zăcea pe jos în ţărână, acest Bărbat îi păru a fi foarte înalt cel puţin, asta vedea el. Altceva, însă, îl făcu să se oprească din plâns şi să privească cu suflarea întretăiată, plin de încântare, Bărbatul: chipul Său era de o frumuseţe întru totul tainică; ochii Săi minunaţi erau adânci, blânzi şi de nepătruns. Nu putea fi altcineva decât Iisus! Gogo era izbăvit!

Ştefan se ridică cu un chiot de bucurie, şi cu mâinile încleştate şi ochii încă aţintiţi asupra Străinului, vorbi pe jumătate şoptit:

³ Câinii din oraşele orientale erau dintr-o rasă pe jumătate sălbatică mai mult lupi decât câini. Aceştia dădeau întruna târcoale pe străzi, pe jumătate înfometaţi, şi uneori ajungeau să fie aşa de nestăpâniţi şi chinuiţi de foame, încât se aruncau asupra oamenilor neputincioşi, care nu erau în stare să se apere.

— Tu eşti Iisus, Cel ce tămăduieşte! Ştiu asta! Tu îmi poţi izbăvi copilul! A căzut de pe acoperiş, s-a zdrobit tot şi e acum pe moarte.

Un zâmbet frumos adumbri ochii Străinului. înălţându-Şi privirea către cer, Acesta grăi:

— îţi mulţumesc, Tatăl Meu, că ai tăinuit acestea celor înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor.

Apoi, privind iar către Ştefan, îl învălui cu o privire plină de blândeţe şi de milostivire, în care se vedea că-i înţelege toată slăbiciunea şi neputinţa. îşi aşeză uşor mâna pe capul băiatului:

— Fie ţie după credinţa ta. Mergi în pace!

Şi, iată, la această binecuvântată atingere, băiatul simţi că toată istovirea, durerea, slăbiciunea au pierit cu desăvârşire, şi cu un strigăt de nespus de mare bucurie, se ridică de la pământ întru totul tămăduit.

Cu adevărat, fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!

CAPITOLUL V

Scurta noapte de vară aproape că se sfârşise. Luna apusese de un ceas, iar stelele se topeau, făcându-se din ce în ce mai mici. Dinspre răsărit, o licărire uşoară, trandafirie, arăta că se apropie zorii. Pe deasupra apei adia un vânt răcoros, făcând ca cele două corăbii de pescari îndepărtate de ţărm să înainteze cu anevoie.

într-una din corăbii, oamenii trăgeau de zor mrejele şi le cercetau îndeaproape: se scurgeau de apă şi erau strălucitoare, având doar ici şi colo câte un peşte rătăcit printre ochiuri.

— Mai bine ne oprim pe noaptea asta!, strigă nerăbdător unul din bărbaţi, aruncând în corabie ultimul dintre peşti.

— Ţi-am zis eu, spuse tovarăşul său, că dacă vântul bate în pătrarul ăsta, mai bine stăm acasă. Fă semn celeilalte corăbii, Simon! Poate că ei au prins ceva.

După ce strânse şi ultimul metru de mreajă, Simon se ridică în botul corăbiei şi-i strigă pe ceilalţi, făcând din mâini trâmbiţă. îndată auzi un răspuns slab.

— Aţi prins ceva?, strigă Simon din toţi bojocii.

— Nu!, sosi răspunsul.

— După cum am zis!, băgă de seamă celălalt bărbat, care se numea Andrei. Hai să ridicăm pânzele şi să ne îndreptăm spre casă. Putem să mai aruncăm mrejele în golful de lângă cetate: uneori avem capturi bune acolo, chiar şi atunci când nicăieri nu vezi măcar o aripioară de peşte.

Cât ai zice peşte, ancora fu aruncată peste bord, şi pânza mare în formă de aripă ridicată. în vreme ce ultima bătaie de vânt făcea corabia oarecum stângace să alunece lin pe valuri, cei doi se aşezară jos, la coada corăbiei, Simon ţinând cârma.

— Andrei, tu vezi ce fac ceilalţi?

— îşi ridică pânzele.

— Le-a ajuns şi lor, zise Simon cu un glas oarecum îngândurat. Continuă apoi spunând: Ştii la ce m-am gândit cât am trudit noi întreaga noapte?

— De unde să ştiu eu?, răspunse Andrei. Abia de-ai scos o vorbă, şi asta e ceva rar la tine, căci tu eşti destul de vorbăreţ.

— Toată noaptea m-am gândit la Nazarinean, spuse Simon. Nu-mi mai pasă de pescuit dacă prindem mult sau deloc. Ştiu doar că mi-ar plăcea mai mult să stau cu El. Te-ai gândit vreo clipă cât de minunat e totul? Pesemne că am nimerit noi nişte vremuri mai puţin obişnuite, poate că cel mai bine ar fi să ne lăsăm pentru totdeauna de pescuit.

— Să ne lăsăm de pescuit!?, repetă Andrei cu mirare. Cum am putea face aşa ceva?

— Merinde avem din destul, via dă rod bun, iar femeile noastre trăiesc în cumpătare. Bani nu ne trebuie. Dacă am lăsa pescuitul, am putea fi cu El tot timpul.

— Dar, frate, El ne vrea pe noi?

— Asta nu ştiu. Ştiu, însă, că are trebuinţă de oameni. Nu ştii că în ultima vreme au început să umble zvonuri împotriva Lui? Nu e nici al fariseilor, nici al cărturarilor. Şi, într-adevăr, a stricat multe din legile şi obiceiurile lor.

— Ştiu ce-a zis Ioan despre El, spuse Andrei cu solemnitate. Eu l-am auzit rostind de două ori o dată înainte de botezul de la Iordan, şi apoi încă o dată aceste cuvinte: „Iată Mielul lui Dumnezeu.” Ioan crede că El este Hristos. Poate că ai dreptate, Simon, în privinţa pescuitului. Dacă ceea ce spune Ioan Botezătorul este adevărat, şi El este într-adevăr Hristos, ar trebui să-I urmăm Lui pretutindeni. Acum Ioan zace în temniţă, şi

n-avem de unde şti ce-o să se mai abată asupra lui acolo. Să dea Dumnezeu ca Irod să nu-şi îndrepte căutătura lui vicleană asupra învăţătorului!

— Amin!, spuse cu însufleţire Simon.

După aceea, între cei doi se aşternu un mic răstimp de tăcere, întreruptă doar de sunetul apei verzui ce se învolbura sub bătaia vâslei, lăsând o urmă spumoasă. Zorii zilei străluceau, şi începea de-acum a se ivi tot alaiul plin de măreţie al soarelui ce răsărea de după dealurile azurii, care se întindeau dinspre est, de-a lungul orizontului. înaintea acestora, se zăreau nedesluşit, prin negura dimineţii, turnurile şi zidurile frumoasei cetăţi Capernaum.

Apropiindu-se cu corăbiile de ţărm, puteau zări o mulţime de oameni adunaţi pe mal: unii stăteau pe stânci, alţii umblau de ici-colo. Nu era ceva deosebit, căci toată lumea obişnuia să se trezească cât mai devreme pentru a-şi chivernisi treburile înainte de a începe arşiţa zilei. Şi, totuşi, părea că toată acea mulţime nu se adunase doar pentru nişte corăbii cu peşte.

— Ce părere ai? Ce-o fi cu mulţimea aceea de oameni?, întrebă Andrei.

Simon tăcu pentru o clipă, după care răspunse cu ardoare:

— E învăţătorul, şi oamenii se îmbulzesc să-L audă vorbind. Să ne zorim şi noi!

Şi fiind deja aproape de mal, se aruncă în apă şi trase iute corabia după el. Andrei veni mai încet din urmă.

în acest răstimp, şi cealaltă barcă, care era aproape şi la fel de uşoară din pricina lipsei de peşte, fusese trasă la ţărm. Pescarii, care îşi strânseseră mai întâi mrejele, veniră de asemenea pe ţărm.

Când Iisus îi văzu pe Simon, pe Andrei şi pe ceilalţi venind cu corăbiile goale, după toată truda lor de-o noapte, se duse la ei, şi urcând în corabia lui Simon, îl rugă s-o îndepărteze puţin de ţărm. Se aşeză astfel în corabie, de unde le şi vorbi apoi oamenilor adunaţi la mal.

N-avem cum să cunoaştem ce le-a grăit El oamenilor în acea dimineaţă de vară atât de îndepărtată în timp, dar ştim că le-a vorbit despre cele dumnezeieşti. Şi cum stătea El în umbra pânzei mari, glasul îi răzbătea limpede şi dulce peste mica întindere de apă care-L despărţea de ascultători, şi toţi simţeau cum sufletul lor rănit şi îndurerat este tămăduit. Copiii îşi întindeau mânuţele către El, iar dragostea, mai tare decât însăşi moartea, răsărea frumoasă şi puternică în multe din sufletele celor strânşi acolo.

Printre cei adunaţi la mal se aflau şi două femei una dintre ele purtând în braţe un copilaş cu pielea

trandafirie şi un flăcău de aproape paisprezece ani, cu părul ca spicul grâului şi ochii negri. Când Iisus îşi sfârşi cuvântarea, băiatul îi strânse mâinile, şi privind către El cu un chip de înger, murmură:

— Te iubesc, Tămăduitorule! Te iubesc!

Era Ştefan.

Sfârşindu-Şi cuvântul, învăţătorul Se întoarse către Simón, care, dimpreună cu Andrei, se afla cu El în corabie, şi spuse:

— Mânaţi la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi!

Şi, răspunzând, Simón îi zise:

— învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele.

Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. Şi făcură semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi veniră şi umplură amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde. Iar Simón Petru, văzând aceasta, căzu la picioarele lui Iisus, zicând:

— Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră.

Iisus zise către Simón:

— Nu te teme! De acum înainte vei fi pescar de oameni.

Şi trăgând corăbiile la ţărm, lăsară totul şi merseră după El.

Noaptea veni din nou, şi odată cu ea şi pacea.

Departe, sub privirile Veghetorului ce stătea singuratic suit pe culme, se întindea cetatea, scânteind de luminile Sabatului. La apusul soarelui, acordurile dulci ale trâmbiţei vesteau de pe acoperişul sinagogii ziua de odihnă. Pentru scurtă vreme, munca lua sfârşit: ţăranii îşi încetau munca ţarinelor, prăvăliile şi tarabele erau închise, iar bărcile pescarilor se odihneau pe chei.

Ceasurile se scurgeau, în timp ce cetatea se cufunda în somn. Doar silueta cea singuratică Se preumbla neobosită înainte şi înapoi, ridicându-Şi faţa către cer. La picioarele Sale, lumea cea plină de păcat, de suferinţă şi de neştiinţă. Deasupra Lui, Dumnezeu. El legătura dintre pământ şi cer.

CAPITOLUL VI

Citeţul isprăvise de rostit cele optsprezece rugăciuni.⁴ în partea lor de sinagogă, bărbaţii ascultaseră cu evlavie şi cu multă luare-aminte, răspunzând plini de cucernicie cu cuvenitul „Amin”. De cealaltă parte, după zăbrele⁵, unde stăteau femeile şi copiii, era totuşi un freamăt potolit. încăperea era peste măsură de plină: unii stăteau în picioare, iar alţii ghemuiţi pe lângă pereţi.

Pentru mulţi dintre cei ce se aflau acolo, rugăciunile şi psalmii aveau un răsunet ciudat: nu mai fuseseră niciodată într-o sinagogă, cu toate că văzuseră şi adesea

⁴ Slujba de la sinagogă începea cu optsprezece rugăciuni de binecuvântare, timp în care credincioşii se ridicau de la locul lor, rămânând în picioare.

⁵ în templele iudaice, bărbaţii şi femeile erau aşezaţi separat, fiind despărţiţi de un grilaj.

se minunaseră de lăcaşul şi de frumoasa marmură albă cu nuanţe trandafirii din care era zidită.

Astăzi, însă, intrară înăuntru toţi cei care izbutiseră să se alăture acestei mulţimi, căci peste tot se zvonise că Marele Făcător de minuni va fi aici, şi, iată, dorinţa de a-L vedea şi nădejdea că ar putea săvârşi din nou vreo minune strânsese laolaltă mulţi închinători necunoscători ai Templului.

Evreicele aruncau priviri piezişe femeilor străine, care, însoţite de copilaşii ce le trăgeau de fuste, se îmbulzeau în cele mai bune locuri, ca să vadă cât mai bine.

— Păgânele!, şopti una dintre ele către vecina ei. Pentru ce-au venit aici? Căci dacă acest Om este cu adevărat Mesia, de bună seamă n-a venit pentru ei.

între timp, toate rugăciunile fuseseră rostite, lecturile atât din Lege, cât şi din Proroci citite, şi în adăstarea acelei tăceri desăvârşite ieşi înaintea tuturor Tămăduitorul, căci citeţul îi ceruse, după cum era obiceiul, să vorbească poporului. Toate privirile erau aţintite asupra Lui, şi în vreme ce le grăia cu putere cuvintele cele de foc ale Adevărului dumnezeiesc, cereasca lumină ce strălucea pe chipul Lui pătrundea sufletele cele întunecate ale celor care erau de faţă. Toţi ascultau în tăcere, sorbind spornic şi cu mare dorire cuvintele Sale, care se deosebeau atât de mult de cuvântările nedesluşite şi

mărginite ale învăţătorilor de lege. Până şi copiii chiar dacă nu pricepeau cuvintele se simţeau în chip minunat atraşi de inima Lui iubitoare, şi priveau liniştiţicufundându-se în ochii Săi minunaţi. Deodată, însă, tăcerea cea sfântă fu curmată de un bărbat, care, ridicându-se brusc, strigă cu glas puternic:

— Lasă-ne în pace! Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!

Şi de îndată se iscă pretutindeni tulburare: femeile începură a ţipa, copiii să plângă, iar bărbaţii, ridicaţi în picioare, să strige:

— Are duh necurat şi spurcă Templul! Scoateţi-l afară!

Iisus, însă, linişti tot acest tumult cu un singur cuvânt. Apoi, întorcându-Se către cel îndrăcit, care era deja înşfăcat de doi sau trei închinători înverşunaţi, zise:

— Taci şi ieşi din el!

Cu mare ţipăt şi zbucium, bărbatul căzu, zvârcolindu-se pe jos, însă după numai câteva clipe, spre marea uimire a tuturor, se ridică în picioare, liniştit şi teafăr la minte.

Apoi, fiind cu toţii sloboziţi, plecară vestind minunea ce-o văzuseră, căci mulţi dintre ei îl cunoşteau pe acel om.

— Mamă, spuse Ştefan în aceeaşi seară, a sunat trâmbiţa şi soarele deja a apus. Nu mergem şi noi? Tare mult mi-ar plăcea să mai văd ce face acest Iisus.

— Voi merge cu mare bucurie şi eu cu tine, dragul meu Ştefan, căci, într-adevăr, nimeni n-a vorbit vreodată ca acest Om. Cu toate că simt atât de adânc minunea ce s-a săvârşit, parcă nu e decât un vis. E cu putinţă ca tu să fii, cu adevărat, din nou sănătos şi în putere?

— E chiar cât se poate de adevărat, mamă, grăi Ştefan, râzând bucuros. Ia uite ce sărituri pot face! Şi spatele nu mă mai doare deloc. Ia uite ce puternici sunt acum şi muşchii de pe mine! Ce-am putea face pentru El, ca să-I arătăm bucuria şi recunoştinţa noastră?

Când mi-a spus, în ziua aceea groaznică, pe când zăceam acolo, în colb, „Mergi în pace!”, şi m-am ridicat pentru întâia dată în picioare de când îmi pot aduce eu aminte -, m-am prins de El şi am suspinat: nici n-am putut vorbi de cât de uluit şi de bucuros eram. Apoi, înainte de a-mi

da seama prea bine ce se petrecuse, plecase deja, şi toţi oamenii se zgâiau la mine şi îmi puneau întrebări, iar alţii veneau în goană să mă vadă. Şi apoi am fugit tot drumul înapoi, şi într-o clipă căci n-a părut mai mult -, eram deja cu tine şi cu Adah.

— Da, continuă apoi mama sa. Credeam deja că micuţul o să moară, căci nu mai mişca deloc, când deodată poarta de la curte a zburat într-o parte şi-ai intrat tu, mai degrabă zburând decât fugind, spre locul în care zăcea copilaşul. Dragul meu Ştefan! Nici nu te-am recunoscut! Credeam că sigur e vreun duh, până când ai început să strigi: „Gogo este izbăvit! Iar eu m-am făcut bine!”

— S-a făcut şi el bine!, adăugă Ştefan.

— Da, şi-a revenit cu desăvârşire, spuse Prisca. N-a mai rămas nici măcar cu o vânătaie. Ce minune!

— Mamă!, strigă băiatul după o scurtă tăcere, hai să mergem, să căutăm printre vecini pe cei care sunt bolnavi şi să le dăm şi lor vestea. Ştii doar că El a grăit: „Eu sunt trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea, să slobozesc pe cei apăsaţi.” întocmai acestea au fost cuvintele Sale. Nu le pot uita. Aşadar, mamă, dacă El pentru asta a venit, oare nu L-ar mulţumi cel mai mult să-L ajutăm şi noi s-o împlinească?

— Ai dreptate, fiul meu, simt cu tărie asta. Să mergem! Şi înfăşurându-se în grabă cu mantia sa, şi închizând poarta micului lor sălaş, porni la drum dimpreună cu feciorul ei.

— Trebuie să ne oprim aici, zise Ştefan, poposind înaintea unei porţi.

— Da, spuse Prisca, aici locuieşte un orb.

Bătură la poartă şi dinăuntru un glas se auzi: „Intră!” împingând poarta, intrară într-o curte care arăta şi mai jalnic decât a lor, căci era toată vraişte şi plină de paie şi murdărie. Câteva capre şi oi hoinăreau peste tot slobode, şi în jur de douăsprezece păsări de curte stăteau sus cocoţate.

îmbrăcat în zdrenţe strâns lipite de trup, un bărbat ce era sprijinit de-un perete stătea ghemuit şi cu capul plecat către genunchi.

— Ziua bună!, se auzi glasul limpede al băiatului.

La auzul acestor vorbe, bărbatul îşi ridică capul zburlit, întorcându-şi faţa către poartă.

— Cine eşti?, întrebă el cu o voce răguşită.

— Sunt Ştefan, fiul lui Dumachus. Am venit cu mama să te ducem şi pe tine la Marele Tămăduitor. El te va tămădui de orbire.

— Nu... Cred că-ţi baţi joc de mine, spuse omul gemând. Căci tu nu ştii că ochii mei au fost arşi cu un fier înroşit în foc, iar acum sunt chirciţi în orbite. Niciun om nu mă poate vindeca.

— Dar tu nu ştii ce putere are acest Om, zise Ştefan. Şi îi istorisi de îndată povestea minunată a vindecării sale şi a copilaşului.

Bărbatul, gemând, îşi trase şi mai tare zdrenţele pe trup.

— Hai să mergem mai repede!, spuse băiatul.

— Tu erai un copil nevinovat, şi pruncul la fel, zise cu glas aspru bărbatul, dar eu... Cine sunt eu, ca să mă vindece cineva? Sunt blestemat şi de zei, şi de oameni. Mai bine ar fi să mor!

— Nu, vecine bun, strigă cu nerăbdare Ştefan, nepricepând nimic din toate cele grăite. Trebuie să vii! Şi fugind iute către bărbat, îl apucă de mână şi-l ridică cu blândeţe.

Ceva din atingerea acelor degete gingaşe de copil, poate prima atingere prietenească pe care o simţise de cine ştie câţi ani, zdrobi stavila din sufletul omului, stavilă zidită de îndelungata sa ruşine şi pătimire -, care, acoperindu-şi faţa cu mâinile, suspină din adâncul inimii. Ştefan, cu sufletul său de copil, stătea cu totul nedumerit lângă acesta, tulburându-se să vadă atât de multă suferinţă.

— Vino!, îi spuse îndată, atingându-l din nou pe bărbat. De astă dată, bietul nenorocit se ridică de la pământ, întinzându-şi înainte mâinile şi începând să bâjbâie. Te conduc eu, zise Ştefan voios, apucându-l de una din mâini. Şi astfel, cei doi porniră la drum, Prisca venind şi ea din urmă.

— Şi ştii unde să-L găseşti?, întrebă omul cu vocea tremurândă, căci, iată, o neobişnuită licărire de nădejde începu a-i răscoli sufletul.

— Nu, grăi Ştefan, dar îl vom afla. Şi adăugă simplu, luminat fiind de atingerea Adevărului veşnic: „Dacă îl dorim cu adevărat şi-L căutăm, nu avem cum să nu-L găsim.”

— Am auzit una din femeile din sinagogă, zise Prisca, spunând că a tras la casa lui Simon pescarul. Acesta stă lângă lac, ştiu eu locul.

îndreptându-se într-acolo, văzură cum o mulţime de alţi oameni se îmbulzeau pe străduţele înguste. Unii cărau paturi în care zăceau sărmani suferinzi, loviţi de toate bolile cumplite de pe lume, alţii îi călăuzeau pe orbi, sau îi ajutau pe cei ce erau pe jumătate slăbănogi să-şi continue mersul lor greoi şi dureros. Şi pe măsură ce toată această mulţime, din ce în ce mai mare, se zorea în drumul său, gemetele suferinzilor din paturi, strigătele celor îndrăciţi şi bocetele copiilor bolnavi făceau ca totul să pară a fi un cor de nefericiţi.

Casa lui Simon se afla, după cum grăise Prisca, pe malul lacului. Era o locuinţă umilă, dar cât se poate de îndemânoasă, cu un etaj. în locul obişnuitei curţi interioare, casa avea o grădiniţă ce se întindea lin în terase ce duceau până la marginea apei. Doi sau trei smochini

adumbreau în chip plăcut casa, iar trandafirii, oleandrii şi crinii făceau ca locul să fie chiar minunat. Acesta era sălaşul lui Simon, care se numea şi Petru, ca şi al soţiei lui, al soacrei şi al fratelui său, Andrei. Tot aici poposea şi Iisus când venea în Capernaum.

în această seară de Sâmbătă, familia dimpreună cu Oaspetele lor drag stătea în grădină, bucurându-se de aerul răcoros şi vorbind încetişor între ei. în această zi, învăţătorul săvârşise şi pentru ei o minune: odată întors de la sinagogă, aflând că soacra lui Petru zăcea la pat, răpusă de fierbinţeală, Iisus o luă de mână ridicând-o, şi fierbinţeala o lăsă, fiind de îndată în stare să stea pe picioarele ei şi să slujească tuturor.

Aşadar, cum şedeau ei împreună de faţă fiind şi Iacov, şi Ioan -, bucurându-se de liniştea cea tihnită a Sâmbetei şi ascultând cuvintele lui Iisus, auziră după puţină vreme şi tumultul pricinuit de umbletul grăbit al oamenilor, de plânsetele şi bocetele amestecate cu strigăte şi gemete, care se apropiau din ce în ce mai mult.

— I-auziţi!, spuse soţia lui Petru, ridicându-se îngrijorată în picioare. Ce-i cu vaietele astea?

— Mulţimea îl caută pe învăţătorul, zise Ioan. Şi-au adus toţi bolnavii. Şi sculându-se, se duse la poartă şi privi în afara curţii: toţi dăduseră năvală într-o piaţă aflată în apropierea casei lui Petru. Ajunşi aici, începură

a-şi lăsa jos poverile, cei dintâi sosiţi îmbulzindu-se, ca să fie cât mai aproape de poarta de la grădină, şi strigând cu glas puternic: „Unde e Tămăduitorul? Lăsaţi-L să vină la noi!”

Peste tot se auziră curând şi strigăte de acest fel: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”, „învăţătorule, rugămu-Te, vino la noi!” Dar mai presus de toate, se ridica vuietul cumplit al bocetelor bolnavilor, al căror chin era acum şi mai mare, din pricina drumului străbătut cu paşi grabnici şi datorită neorânduielii şi freamătului necontenit.

Deodată, însă, în mijlocul acestor pătimiri, Se arătă Marele Doftor, cu chipul Său blajin, izvorând din ochii Săi cei plini de milostivire şi din braţele Sale întinse, dragostea cea dumnezeiască, marea Sa milosârdie, blândeţe şi putere de tămăduire, după cum îmbelşugat se revarsă mireasma din cupa unei flori de crin.

Şi pe măsură ce El înainta printre aceste fiinţe chinuite, atingând când pe unul, când pe altul, aşezându-Şi pe unii dintre ei mâinile şi binecuvântându-i cu cuvinte de iertare şi de pace, gemetele şi strigătele de durere se prefăceau în strigăte de bucurie şi de uşurare. Astfel, mulţi plecau bucuroşi, făcând loc altora, care încă se apropiau de El de pretutindeni, când, iată, ajunseră şi Prisca, şi Ştefan cu povara lor.

— E aici, zise voios Ştefan, strângând şi mai tare mâna orbului. Văd că au mai venit şi mulţi alţi neputincioşi spre a fi vindecaţi, iar unii pleacă deja sănătoşi, continuă el.

Auzul iute al orbului prinse, într-adevăr, strigătele de mulţumire ce se desluşeau în acel babilon de zgomote, şi dând drumul mâinii care încă îl strângea, fugi mânat de un simţământ grabnic şi hotărât, spre un locşor mai deschis, în care Iisus Se oprise pentru o clipă, şi aruncându-se la picioarele Lui, îl prinse de haină, strigând cu putere:

— Iisuse, învăţătorule, Te rog fierbinte, miluieşte-mă!

Iar El îi răspunse:

— Crezi tu că pot face Eu aceasta?

— Cred, murmură bărbatul, îndreptându-şi ochii lipsiţi de vedere către Cel ce stătea înaintea lui.

Iisus, privind către el, zări dincolo de ochii săi orbi sufletul cel împovărat de vinovăţie, istovit de suferinţă şi flămânzind de dragoste, şi atingându-i ochii, zise:

— Mergi în pace!

Şi, iată, orbul nu mai era orb. Deodată putea vedea, şi cel dintâi lucru pe care îl zări a fost chipul Lui cel plin de milostivire şi de blândeţe. Sufletul îi era acum mişcat de o mare dragoste pentru Tămăduitorul său. Se ridică în picioare şi plecă, aşa cum fusese îndemnat, purtând

_cu sine amintirea care avea să fiepururea izvor nesecat de binecuvântare pentru el şi pentru mulţi alţii.

CAPITOLUL VII

SOARELE DIMINEŢII, LICĂRIND ZGLOBIU PRINtre zăbrelele ferestrelor înalte ale odăii din casa lui Caiafa, scotea la iveală o încăpere de o măreţie nobilă, mobilată după curentul vremii, cu un divan în trei laturi ce se întindea de-a lungul peretelui a patra latură fiind deschisă -, lăsând să se întrevadă, printre razele de lumină, coloane răsucite din marmură colorată şi frânturi din terasa de afară. Duşumeaua era acoperită cu covoare groase, lucrate în Orient, iar pe pereţi erau atârnate ţesături cu un colorit bogat. Ici şi colo, osebite mese şi scaune scunde, făcute de meşteri romani, precum şi vase rare şi o mulţime de mărunţişuri de mare preţ, întregeau priveliştea interiorului casei, care grăia despre bogăţia şi bunul gust al stăpânului acesteia.

în această dimineaţă plăcută, în odaie se afla doar Ana, soţia lui Caiafa. Anii împovăraţi de durere şi de amărăciune lăsaseră urme, căci părul deja încărunţit şi ridurile uşoare de pe faţă

mărturiseau o suferinţă îndurată cu răbdare. Cu toate acestea, în lăcaşul arcadelor împodobite cu sprâncene negre, ochii ei străluceau dulce şi luminos, iar trăsăturile chipului său nobil erau încă desăvârşite şi la fel de încântătoare ca în tinereţe.

Din locul în care stătea aşezată pe divan, lucrând la broderia sa, nobila Ana putea privi afară, pe terasă, unde trandafiri căţărători şi alte flori înmiresmate îmbrăcau în jerbe balustradele şi îşi aruncau în jos, pe mozaicul din marmură, frunzele, care în dănţuirea lor alcătuiau un încântător alai de siluete voioase. Auzul era apoi desfătat de susurul apei unei fântâni din preajmă, amestecat cu ciripitul păsărelelor. Peste tot domnea liniştea şi pacea, care părea să se răsfrângă şi pe chipul stăpânei casei, în timp ce lucra încet şi stăruitor, trăgând firele aurii prin ţesătura bogată ce se odihnea în mâinile sale.

Peste puţină vreme, pe terasă se auzi zgomot de paşi, şi ridicându-şi ochii de la lucrul său, Ana zări statura înaltă a unui bărbat ce stătea în uşă, la intrare.

— Ziua bună, nevastă!, zise el.

La auzul glasului său, doamna se ridică şi îşi lăsă deoparte lucrul, ieşind în întâmpinarea lui cu un mic chiot de bucurie.

— Tu erai, bărbate! Şi eu, care credeam că vii diseară...

— Am călătorit călăuziţi de lumina lunii pline, şi drept să-ţi spun mi-a părut mai plăcută decât cea a soarelui, îi spuse bărbatul. Toate bune cu gospodăria şi cu tine, draga mea Ana?

— Toate bune! Şi rubedeniile noastre din Capernaum cum mai sunt?

— Sunt cu toţii sănătoşi.

Şi încruntându-se, adăugă apoi cu o privire întunecată:

— Ciudat este, însă, că Iair e înnebunit după Omul acesta, Iisus cum sunt şi mulţi alţii din Galileea -, şi mărturiseşte sus şi tare că îl crede a fi Mesia. E pur şi simplu o hulă şi o credinţă potrivnică Scripturii.

— Dar tămăduirile minunate despre care am tot auzit sunt adevărate?, întrebă Ana, mânată de o vădită curiozitate femeiască.

— Minunile ce umplu gura neghiobilor din Galileea sunt de-a dreptul fără de sfârşit, grăi cu dispreţ Caiafa. De-ar fi numai minunile, însă învăţăturile vătămătoare ale acestui Om...

Şi ajungând aici, se înfrână, zicând:

— N-am de gând, însă, să te tulbur pe tine cu astfel de lucruri. Voi lua măsuri pentru a pune capăt acestei împrejurări. Acum, însă, trebuie să mă slobozesc de urmele lăsate de această călătorie. Vrei tu, draga mea Ana, să le spui slujitorilor să-mi pregătească o gustare, căci

n-am mâncat nimic până acum. Dar stai puţin, adăugă el, bâjbâind printre faldurile largi ale hainei sale. Am o scrisoare pentru tine din partea soţiei lui Iair. Şi înmânându-i Anei un dar pecetluit, părăsi în grabă încăperea.

Ana privi scrisoarea ce-o avea în mână cu un zâmbet ce trăda bucuria aşteptării, dar se stăpâni şi hotărî să n-o deschidă până nu va fi dat toate îndrumările slujnicelor sale, pentru ca soţul ei să se poată odihni, căci mai înainte de toate, ţinea mult să se îngrijească de îndatoririle sale de gospodină. Străbătând apoi terasa, coborî scara din marmură ce ducea spre grădină, şi aşezându-se pe o bancă lângă fântână, rupse pecetea scrisorii pe care n-o lăsase o clipă din mână. Un asemenea răvaş era întru totul deosebit de scrisorile pe care le primim noi acum de la prieteni, căci era scris pe un pergament fin, ce era apoi rulat şi legat cu un fir de mătase, după care pecetluit cu ceară în câteva locuri prin urmare, îţi lua ceva vreme să-l deschizi. Rupând şi cea din urmă pecete, Ana desfăşură pergamentul şi începu a da citire scrisorii.

Sara, soţia lui Iair, către nobila doamnă Ana, sora mea cea iubită de Dumnezeu. Salutările mele:

„A fost o mare bucurie să-l avem printre noi pe Caiafa, al tău prea-nobil soţ şi Arhiereul Sfântului Templu. Ne-am bucurat mai cu seamă să aflăm că tu eşti bine, şi

gospodăria ta aşijderea, ca şi gospodăria tatălui nostru, Anna. Cu adevărat, îţi pot spune că deşi locuim într-o cetate frumoasă şi avem o casă ce-mi este foarte dragă, tânjesc totuşi adeseori după tinereţea mea, după vederea chipului rudeniilor şi al prietenilor din Ierusalim.

în ultima vreme, s-a petrecut ceva care a stârnit printre noi multă gâlceavă. Cu alte cuvinte, venirea în Capernaum a lui Iisus Nazarineanul, Cel ce a lucrat mari minuni, tămăduind mulţi bolnavi şi răspândind noi învăţături neobişnuite. Soţul meu, Iair, care este după cum ştii un om drept, sfânt şi bineplăcut Dumnezeului nostru, crede că El este Mesia Cel prorocit în Scripturi, şi mă doare faptul că acest lucru a pricinuit o discuţie aprinsă între soţul meu şi cinstitul Caiafa. Eu însămi am văzut cu ochii mei ceea ce cred că este cu totul minunat şi uluitor, căci, iată, şchiopii merg, surzii aud, şi tot felul de boli au fost tămăduite de către acest Om. Mai mult de atât, a alungat mulţi draci din cei demonizaţi, şi înseşi aceste duhuri necurate au dat mărturie că

El este Sfântul lui Dumnezeu.

E frumos la înfăţişare, draga mea Ana, dar prezenţa Lui are ceva tainic şi cu totul minunat, şi atunci când îl priveşti, din El pare să ţâşnească o înrâurire ce atrage toată făptura către El. Până şi mica noastră Ruth, care L-a văzut şi L-a auzit propovăduind în sinagogă, nu mai conteneşte a vorbi despre El, şi adeseori mă roagă să pornesc cu ea în căutarea Lui.

N-am făcut, însă, acest lucru, căci mulţimile de oameni care îl împresoară în toată vremea sunt atât de numeroase, încât nu s-ar cădea ca eu, fiica lui Anna, să mă amestec cu ei. Cu toate acestea, n-am pierdut niciun prilej de a-L asculta ori de câte ori mi-a stat în putinţă, şi de asemenea de a afla totul despre învăţăturile Sale. Se foloseşte adeseori de istorisiri şi pilde pentru a învăţa lumea, şi pe scurt învăţătura Lui e aceea că toţi putem afla calea întoarcerii noastre către Dumnezeu, Tatăl nostru, al tuturor. Grăieşte uneori despre Sine ca despre fiul lui Dumnezeu, iar alteori ca despre fiul Omului, şi a mărturisit deschis că a venit de la Dumnezeu pentru a-i chema pe cei păcătoşi la pocăinţă.

Se zvoneşte că în Samaria S-a încumetat, fără nici cea mai mică şovăială, să vorbească despre mântuirea sufletului chiar şi cu o femeie din neamul lor, lucru pe care învăţătorii de lege după cum bine ştii nu l-ar fi făcut, căci cu adevărat samarinenii nu urmează dreapta credinţă.

O altă ciudăţenie în ceea ce-L priveşte pe acest Om e faptul că a ales să-i fie ucenici oameni ce se trag din pătura cea de jos a orânduirii noastre, unii dintre ei fiind pescari ce locuiesc chiar în Capernaum. Cu adevărat,

sora mea, mă tem că nu-ţi pot lămuri aceste lucruri îndeajuns de bine, încât să înţelegi de ce suntem noi aplecaţi să credem că acest Om este neîndoios Mesia. Dacă vine, însă, la Ierusalim, să cauţi numaidecât să-L vezi cu ochii tăi. Atunci, de bună seamă, vei înţelege.

îţi trimite salutări şi micuţa Ruth, ca şi soţul meu, Iair. Nădăjduim să te vedem cât mai curând, căci următorul Praznic este destul de aproape, şi ne dorim să venim în Ierusalim cu acest prilej.

Ai văzut, iubita mea soră, ce scrisoare lungă ţi-am putut scrie cu propria mea mână. Transmite, rogu-te, urările mele de bine tatălui nostru, Anna, şi fraţilor noştri cu toată casa lor! Dumnezeul lui Avraam să te păzească pe tine şi pe toţi ai tăi!

Iar acum rămâi cu bine!”

Isprăvind de citit epistola, Ana îşi dădu seama că cineva aştepta să vorbească cu ea, şi ridicând privirea, îl văzu pe Malchus, slujitorul care-i era cel mai drag soţului ei. Bărbatul făcu un gest de adâncă preţuire, după care zise:

— Stăpânul mi-a cerut să vă vestesc, prea nobila mea doamnă, că până la vremea cinei va fi reţinut de îndatoriri de mare însemnătate. Vă veţi putea vedea atunci, dacă veţi avea plăcere.

După ce-i dădu de veste, bărbatul voi să se retragă, dar Ana îl mai reţinu cu aceste cuvinte:

— O clipă! Poţi să-i spui stăpânului că e bine aşa, şi că gustarea de seară va fi servită la asfinţit, în grădina interioară a casei. Am să-l aştept acolo.

Apoi, din pricină că bărbatul slujitor vechi şi de încredere încă mai zăbovea, îl întrebă cu încântare:

— Ţi-a făcut plăcere, Malchus, călătoria pe care aţi avut-o în Capernaum?

— Da, prea nobilă doamnă, răspunse el.

Apoi, cu o uşoară şovăială, adăugă:

— Am revăzut un bărbat pe care îl ştiam din Ierusalim. Era de mulţi ani bolnav de paralizie, şi când îl văzusem ultima dată avea zece ani de când zăcea neputincios la pat. Aşadar, acum, în Capernaum, l-am văzut mergând la fel de sprinten ca mine. Am intrat în vorbă cu el, căci la început am crezut că vederea îmi joacă feste. Se numeşte Elifaz, şi înainte să fi fost lovit de această boală, a fost slujitor al preacinstitului Anna.

— Şi cum s-a petrecut această deosebită tămăduire, bunule Malchus?, întrebă Ana încurajându-l.

— L-am întrebat, prea nobilă doamnă, şi el mi-a zis că un Bărbat pe nume Iisus din Nazaret, Care este în Galileea, l-a văzut cum zăcea pe rogojina sa, la poarta cetăţii, şi i-a spus să se ridice şi să-şi ia acasă patul său, şi

de îndată ce a auzit acestea, a fost în stare să împlinească porunca. A fost o mare minune! Apoi, L-am văzut şi eu pe Omul Care săvârşise minunea.

— L-ai văzut tu îînsuţi săvârşind vreo minune?, întrebă Ana.

— Nu. Atunci spunea o pildă mulţimii adunate înaintea Lui. Copiii, care erau acolo în număr foarte mare, îl ascultau la fel de liniştiţi ca şi oamenii în toată firea. Aş fi vrut să ascult mai mult din ceea ce grăia, dar nu m-am putut opri, căci trebuia să duc o veste din partea stăpânului pentru unul din învăţătorii de lege.

Ana şi-ar fi dorit mult să-l mai întrebe şi altele, dar îşi înfrână pornirea şi-i îngădui să plece după ce-i adresă câteva cuvinte plăcute, prin care îl lăudă pentru credincioşia sa.

între timp, Caiafa Arhiereul era foarte ocupat în partea lui de casă. La puţină vreme după sosirea lui în Ierusalim, trimisese solitori către oamenii cu dregătorii de seamă în ierarhia bisericească iudaică, poruncindu-le să vină la palat la un anume ceas. Trecuse ceva timp de când unul dintre slujitori începuse să-i îndrume pe aceştia către o încăpere osebită, care avea tocmai această menire. Era ca şi celelalte încăperi din palat, maiestuoasă şi foarte luminoasă, însă mobilată cu cea mai mare simplitate şi cumpătare.

Când se adunară cu toţii, Malchus îl înştiinţă pe stăpân, care intră în încăpere arborând pe dată un aer demn şi aspru. Toţi, afară de unul, se ridicară în picioare ca să-l salute. Apoi însă Caiafa însuşi, oprindu-se pentru o clipă, îşi plecă capul înaintea acelui om, zicând:

— Bine ai venit, preacinstite şi nobile Anna! Sunt deosebit de bucuros că eşti astăzi aici, cu noi, căci prin înţelepciunea ta ne vei putea călăuzi să luăm hotărârea cea bună.

Bărbatul, care rămăsese pe scaun în vreme ce era salutat de către Arhiereu, avea o înfăţişare cucernică: barba, care-i cădea pe piept, era de un alb-argintiu, iar de sub faldurile albe ca zăpada ale turbanului, i se vedeau lucind ochii strălucitori şi sfredelitori.

Şi totuşi, în ciuda înfăţişării sale măreţe, pe chipul acestui om era ceva care, pentru un om pătrunzător, trăda viclenie, îndărătnicie şi cruzime.

Răspunse curtenitor salutului lui Caiafa, şi pe când acesta se aşeză la locul său, spuse:

— Fiul meu, ne-ai chemat să ne adunăm pentru a afla cu toţii rodul misiunii tale în Galileea. Ce părere ai despre acest Om pe nume Iisus?

— Am putut vedea nu doar că veştile noastre cu privire la încântarea poporului din Galileea nu erau câtuşi de puţin înflorite, ci că, dimpotrivă, noi nici nu ne dădeam

seama în ce mare măsură a semănat acest Om tulburare în popor. în toată această vreme, Şi-a propovăduit învăţătura nu doar pe uliţele cetăţii, ci şi pe drumurile de ţară din împrejurimi. După obiceiul învăţătorilor de lege, intră însă să înveţe poporul şi în sinagogi. Din cele grăite de oameni, se zvoneşte c-ar fi săvârşit minuni nemaipomenite, tămăduind mulţime de popor. Dar eu nu mă puteam mulţumi doar cu aşa ceva, căci n-am văzut nicio minune, şi nu pot vorbi din auzite. Şi apoi, ştim prea bine cât de naivi pot fi oamenii de rând, şi mai cu seamă acolo, în Galileea, unde sunt atât de neştiutori şi puţin destoinici în a judeca astfel de lucruri.

— Dar, zise un bărbat pe nume Nicodim, nu-i aşa că acest bărbat, Iisus, a săvârşit tămăduiri minunate şi nemaiauzite până şi în Ierusalim?

— Se spune că a săvârşit, prea nobilul meu prieten, răspunse Caiafa, dar cine dintre noi poate dovedi acest lucru? De-ar fi fost tămăduiţi nişte cetăţeni de cinste, aceştia poate c-ar fi fost vrednici de crezare, dar după cum ştiţi, cei ce mărturisesc că ar fi fost vindecaţi sunt cerşetori. Şi ce preţ poţi pune pe cuvântul unui cerşetor?! La urma urmei, noi nu vorbim de acest Iisus ca de un doctor. Poate să vindece, fără a face niciun rău, toţi cerşetorii din ţară. Dar învăţăturile Sale primejdioase pe care le propovăduieşte necesită numaidecât luarea

noastră aminte. Drept să vă spun, Omul susţine că este Mesia şi ar putea, astfel, să aibă şi mai mare înrâurire asupra poporului.

— învăţăturile sale sunt o blasfemie, se auzi tăios vocea răsunătoare a lui Anna. Cercetez din tinereţe cărţile Prorocilor, şi nicăieri n-am aflat să fie prorocit vreunul ca Acesta. Mesia va fi un împărat slăvit, care va mântui poporul ales al lui Dumnezeu din mâna vrăjmaşilor săi, şi va face din Ierusalim cetatea Sa de scaun, domnind apoi cu putere desăvârşită. Mai mult, este prorocit că cel ce va împărăţi va fi din neamul lui David şi Se va naşte în Betleemul Iudeei. Ori acest Bărbat e Nazarinean...

— Dacă acest Bărbat ar fi Mesia, grăi altul, negreşit ar căuta să fie de partea preoţilor Celui Preaînalt.

— Nu doar că ar fi căutat acest lucru, îl întrerupse Caiafa cu o căutătură mânioasă, dar ar fi

propovăduit limpede legile şi obiceiurile Templului şi chiar şi pe cele ale fariseilor şi cărturarilor. El, însă, dimpotrivă: nu urmează legile noastre, şi mănâncă fără a Se spăla pe mâini, amestecându-Se cu vameşii şi cu păcătoşii, şi mergând chiar şi în casele lor să mănânce şi să bea. Sfatul meu este următorul: acest Om trebuie vegheat îndeaproape de către învăţătorii de lege înţelepţi şi cu bună chibzuială, care să ne spună în toată vremea tot ceea ce săvârşeşte El, căci de-L vom lăsa să-Şi propovăduiască nestingherit învăţătura, toată preoţimea, precum şi aşezămintele Dumnezeului părinţilor noştri, vor fi în mare primejdie.

— înţelept ai grăit, ales slujitor al Celui Preaînalt!, zise Anna. Este de datoria noastră să păzim credinţa părinţilor noştri şi să o păstrăm nevătămată. Dacă acest om este un hulitor, va trebui să moară! Asta este legea noastră. Cu toate acestea, va trebui să chivernisim această tulburare cu mare grijă şi luare-aminte, ca nu cumva să atragem asupra noastră nemulţumirea poporului.

Un ropot de aplauze urmă acestei judecăţi, care iscă apoi o discuţie cu privire la căile şi mijloacele potrivite pentru înfăptuirea acestui plan. Ca urmare, Sinedriul alese mai mulţi oameni înţelepţi şi iscusiţi, care să meargă în Galileea cu misiunea de a-L urmări pe acest Om numit Iisus, pentru a afla îndeajunse învinuiri împotriva Lui, care să îndreptăţească osândirea Sa la moarte.

CAPITOLUL VIII

— E O POVESTE FRUMOASĂ, DRAGUL MEU Ştefan, pe care n-am cum să n-o cred, de vreme ce te am pe tine înaintea ochilor, şi sunt astfel încredinţat că nu visez.

Cel ce vorbea era Titus. Rostind ultimele cuvinte, se şi scutură cu putere, ca şi cum ar fi voit să fie sigur că nu visează.

Cei doi băieţi mergeau agale de-a lungul malului, oprindu-se din când în când, oarecum inconştient, pentru a mai arunca câte o pietricică pe luciul apei străvezii, care se unduia în valuri până pe ţărmul de la picioarele lor. Ştefan îşi revărsa acum din preaplinul inimii, istorisind minunata poveste a întâlnirii sale cu Iisus, a tămăduirii lui Gogo şi a lui.

— Şi când te gândeşti, continuă el, că tu nici nu L-ai văzut! Trebuie să-L vezi neapărat când Se întoarce în

Capernaum. O, Titus, ÎI iubesc aşa de mult, mai mult decât pe oricine din lumea asta!

— Mai mult şi decât pe mama ta, băietei întrebă Titus, oarecum uimit.

— Da, mai mult şi decât pe mama. Cu toate acestea, o iubesc acum pe mama mai mult decât oricând, iar pe tine aşijderea, dragul meu Titus. El îi iubeşte pe toţi. De-ai fi putut să-I vezi chipul în noaptea aceea în care au fost aduşi mulţime de bolnavi pentru a fi cu toţii tămăduiţi de El! Pe de o parte, mi-era teamă să-L privesc, dar pe de altă parte îmi doream asta cu fierbinţeală, căci peste chipul Său se revărsase o lumină precum cea a soarelui şi totuşi, osebită decât cea a soarelui. Iar atunci când i-a grăit orbului, spunându-i „Mergi în pace”, am simţit în sufletul meu că omul are să-şi recapete numaidecât vederea, căci nimeni n-ar fi putut rămâne orb înaintea slavei chipului Său!

Tu ştii, continuă Ştefan după o scurtă tăcere, că noi n-avem nicio religie, căci tata când

înjură, vorbeşte de zei. Mama mi-a zis odată că ea are sânge de evreică, dar cu toate acestea nu s-a dus niciodată la sinagogă decât o singură dată, când ştia că va veni acolo Tămăduitorul. Aş vrea să cunosc câte ceva şi despre Tatăl, de Care vorbeşte El. De un singur lucru sunt, însă, încredinţat, adăugă el cu însufleţire, şi anume că voi continua să-l urmez şi să ascult tot ceea ce spune, şi poate că în curând voi afla ceea ce vreau să ştiu.

— Şi ai vorbit cu acest Om de când te-a vindecat?

— Nu, căci e totdeauna împresurat de mulţime de oameni, şi sunt atât de numeroşi cei care vor să vorbească cu El, încât chiar nu ştiu când mai găseşte vreme să mănânce. Am mers, însă, pe urmele Sale zi de zi, aici, în Capernaum, şi atunci când, cu câteva zile în urmă, S-a pornit să cerceteze satele din împrejurimi, am mers şi eu cu El cât de departe am putut. Ştiam că mama s-ar fi îngrijorat dacă n-aş fi izbutit să mă întorc acasă până la căderea nopţii. Sunt încredinţat, Titus, că ceva nu este bine cu mama, căci de multe ori plânge cu o aşa amărăciune în suflet, încât mă tem pentru ea. Şi tata doar e plecat, iar eu m-am făcut bine...

— Ai întrebat-o de ce este aşa îndurerată?

— Am întrebat-o de multe ori, dar de fiecare dată îmi răspunde: „Tu n-ai cu ce să mă ajuţi, aşa că de ce să-ţi mărturisesc ţie?” Vrei tu s-o întrebi, Titus, care e pricina?

— Să văd, poate c-am s-o întreb...

— Şi acum spune-mi ce-ai mai făcut şi pe unde ai umblat. Hai să ne adăpostim aici, la umbra copacului, de bătaia dogoritoare a soarelui. Şi Ştefan se tolăni pe pământ, la poalele unui smochin vânjos.

Titus îi urmă pilda, şi smulgând o tulpină de crin care creştea în preajmă, începu s-o rupă în bucăţi, lăsând să curgă pe jos frunzele strălucitoare.

— N-ai mai face ăsta, dacă L-ai auzi pe învăţător vorbind despre crini, grăi liniştit Ştefan, întinzându-şi braţele, ca şi cum ar fi vrut să salveze florile.

— Dar ce-a zis de crini?, întrebă îmbufnat Titus, continuându-şi lucrarea sa de nimicire.

— A spus că Tatăl este Cel ce i-a făcut, şi dacă, iată, S-a îngrijit să plăsmuiască crinii aşa de frumoşi, neîndoielnic va purta grijă şi de făpturile pe care le-a zidit. Şi a mai zis că El însuşi a venit să ne grăiască despre Tatăl cel Slăvit şi Atotputernic, Care pe toţi ne iubeşte.

— Hm!, spuse Titus morocănos, aruncând florile rupte cu o mişcare iute, ce-i trăda neliniştea.

— Ce te tulbură, dragul meu Titus?, zise cu blândeţe Ştefan, luând una din mâinile lui puternice, dogorite de soare, în mâinile sale. Nu pari a fi tu însuţi. Dar povesteşte-mi tot ce-ai făcut câtă vreme ai fost plecat.

— Nu ţi-ar face bine să auzi aşa ceva, spuse Titus, cu privirea posomorâtă aţintită asupra pânzelor albe ce sclipeau pe luciul azuriu al lacului. La ce te poţi aştepta de la aşa sălbatici? Doar i-ai auzit şi tu vorbind în noaptea dinaintea plecării noastre. Am fost silit să săvârşesc lucruri pe care n-am de gând să ţi le povestesc. Să mi se usuce limba în gură de-ţi voi spune ceva!, adăugă el cu înverşunare. îţi spun că-l urăsc pe Dumachus şi pe toată şleahta lui! Sunt cu adevărat nişte draci, şi vor să mă facă şi pe mine aşijderea. Iar când tu vorbeşti cu atâta nevinovăţie de acest Mare Tămăduitor, cum îl numeşti tu, nici nu-ţi pot spune cum mă simt. El îi tămăduia pe slăbănogi, pe cei bolnavi şi neputincioşi, în timp ce noi prădam, schilodind o, da! chiar ucigând oameni. Ultimele cuvinte Titus le rosti răguşit, în şoaptă, pentru ca apoi să-şi acopere faţa cu mâinile şi să plângă în hohote.

Ştefan rămase cu totul tăcut, şi acea lumină vioaie îi dispăru de pe chip, însă întinse de îndată mâna şi o aşeză pe capul plecat al lui Titus.

— Tu, de la tine putere, n-ai săvârşi niciodată astfel de fapte, dragul meu Titus! Tu dintotdeauna ai fost blând cu mama şi cu mine. în acele vremuri grele dinaintea vindecării mele, de n-ai fi fost tu, n-aş fi putut îndura chinul: tu ai fost cel ce m-ai cărat în braţele tale puternice, tu mi-ai cântat şi mi-ai spus poveşti care mi-au alinat durerea... Tu eşti, cu adevărat, un băiat bun, Titus, spuse el cu dârzenie, şi n-ai să mai pleci cu oamenii aceia răi. Ai să stai cu mama şi cu mine, şi totul va fi bine.

Titus se opri din suspinat şi, îndreptându-se de spate, îşi întoarse capul pe jumătate ca să nu i se vadă ochii roşii de plâns. Apoi zise cu vocea frântă:

— Eu nu sunt bun, dragul meu Ştefan, dar eşti tu bun pentru amândoi. Să mergem mai departe!

— Da, să mergem, spuse Ştefan, ridicându-se degrab. Poate că-L vom întâlni pe Cel despre Care ţi-am tot vorbit. E o săptămână de când S-a pornit să facă înconjurul lacului, căci l-am întrebat pe unul din pescarii care îl însoţesc tot timpul.

— Despre ce pescari vorbeşti?, întrebă cu încântare Titus, de îndată ce auzi de meşteşugul său îndrăgit.

— Simon, cu fratele său Andrei, şi Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu. îi cunoşti?

— Ştiu cine sunt. I-am văzut de multe ori pescuind pe lac, şi odată unul dintre ei a vorbit frumos cu mine la debarcader.

— Acum nu mai pescuiesc. S-au lăsat de meşteşug, căci nu-L pot părăsi pe Tămăduitor. Am auzit oameni vorbind despre acest lucru. Un învăţător de lege a grăit mulţimii: „Oameni buni, nu vi se pare că acest Om îşi alege ucenici cam ciudaţi?” Dar oamenii nu l-au băgat în seamă. Erau prea adânciţi în vorba lor despre tot ceea ce văzuseră şi auziseră.

— Aşadar, învăţătorul de lege nu-L iubeşte?, zise Titus râzând. Sunt roşii de zavistie, făţarnicii, căci asta e în dauna învăţăturii lor. I-am auzit pe când stăteau prin pieţe, bolborosind rugăciunile lor lungi. Trebuie să-şi

tragă numaidecât veşmintele şi mai aproape de trup, de teamă ca nu cumva unul ca mine să-i spurce atingându-i. Dar oare ce-i cu mulţimea aia de-acolo? îi vezi cum vin alergând de pretutindeni? Hai să grăbim pasul, să vedem şi noi ce-i cu ei!

Şi spunând asta, Titus o zbughi la fugă, urmat de Ştefan, care era acum la fel de iute de picior ca şi el.

— Ce se întâmplă, căci eu nu văd nimic?!, îl întrebă Titus pe un om care-şi lungea gâtul să vadă mai departe, de-a lungul drumului.

— Nu ştii, răspunse acesta, că pe aici trece Iisus din Nazaret? Vine chiar acum. Nu vezi? Şi arătă cu degetul către un nor de praf de pe drum, din care se ivea înceţoşată o mulţime de oameni. Ia uitaţi cât de mulţi oameni sunt cu El!, continuă omul care le vestea. Oamenii se adună din fiecare sat, mergând după El. Nu s-a mai văzut un Om ca El prin părţile astea, căci săvârşeşte multe tămăduiri minunate, şi pe lângă asta, nu vorbeşte ca învăţătorii de lege, ci cu putere multă, încât şi dracii I se supun.

— Eu sunt unul dintre cei tămăduiţi de El, zise Ştefan cu simplitate, căci nu se putea înfrâna să nu-şi spună povestea sa oricărui om dornic să-l asculte.

Bărbatul se holbă mirat la el:

— Şi de ce anume te-a vindecat pe tine?

— Eram olog, începu Ştefan. Dar în acea clipă un strigăt mare de jale le curmă vorba. Glasul era atât de neobişnuit, încât putea fi auzit de toată lumea.

— Necurat! Necurat!, urlă acea voce.

— Faceţi loc leprosului!, se auziră strigând mai mulţi oameni, şi lumea de pe drum se îmbulzi, căutând să-l vadă pe acesta.

Ştefan şi Titus se întoarseră şi ei, şi văzură statura înaltă a leprosului, care înainta cu durere către mulţimea din faţă, ţipând din când în când cu vocea sa răguşită, oarecum răsunătoare:

„Necurat! Necurat!”

Faţa sa era în parte acoperită de pânza aspră a vălului, tras pe cap pentru a tăinui cât mai mult din stricăciunile înfiorătoare pricinuite de boala sa. Se vedea, însă, limpede că era deja întru totul copleşit de lepră, pe departe cea mai îngrozitoare şi fără de leac boală de care a suferit vreodată omenirea.

între timp, mulţimea de bărbaţi, femei şi copii, avându-L în mijlocul lor pe Iisus, aproape că ajunsese la locul în care se afla leprosul. Pe măsură ce se apropiau şi mai mult, se auzea din nou acel jalnic strigăt: „Necurat! Necurat!”

Mulţimea se dădu în lături, lăsându-L singur în mijlocul drumului pe Iisus, iar când leprosul văzu că Acesta nu Se îndepărta de el, aşa cum făceau ceilalţi, înaintă

către El fugind, şi aruncându-se cu faţa în colbul de pe uliţă, strigă:

— Doamne, de voieşti, poţi să mă curăţeşti!

Şi Iisus întinse mâna şi-l atinse, grăind:

— Voiesc, curăţeşte-te!

Şi acesta se ridică pe dată, şi toată lumea văzu că lepra îl slobozise, iar acum trupul său era la fel ca al oricărui alt om.

Pentru câteva clipe, întreaga mulţime amuţi. Iisus vorbi cu cel lepros, dar cu un glas atât de stins, încât nu putea fi auzit de nimeni. După aceea, lumea află de la acel om că Tămăduitorul l-a povăţuit să se ducă cu pace la preot, aşa cum poruncea Moise, împlinind astfel legea curăţirii, şi că l-a legat cu asprime să nu zică nimănui ce lucru minunat s-a săvârşit cu el.

însă de îndată ce omul plecă, din gloată se auzi un strigăt puternic, şi lumea se îmbulzi şi mai mult în jurul Tămăduitorului, astfel încât Ştefan şi Titus, care până atunci fuseseră la marginea mulţimii, fură acum împinşi într-o parte.

— Nu-i aşa că a fost minunat?, întrebă Ştefan atunci când reuşi să-şi recapete glasul.

Titus, însă, nu-i răspunse, şi băiatul, înălţând privirea către chipul lui, văzu că ochii săi mari şi negri erau plini de lacrimi.

CAPITOLUL IX

— HEI, TINERE!, PARI SĂ AI UN SPATE PUTERnic, nu vrei să ne ajuţi la cărat? Vorbise un bărbat care alături de alţi trei bărbaţi purtau o povară, se pare, destul de grea, şi vorbise către Titus, care, împreună cu Ştefan, tocmai se întorcea dintr-o călătorie pe lac.

Băieţii erau bine încărcaţi cu prada strânsă în toată acea seară, şi aveau asupra lor şi mrejele, dar cu toate acestea, la auzul acelei voci se opriră, şi înaintând către locul în care stăteau cei patru bărbaţi, văzură că povara acestora era un pat uşor, în care zăcea un om ce părea să fie neputincios.

— După cum vedeţi, continuă să vorbească acel om, vrem să-l ducem pe acest tânăr la casa lui Simon pescarul, căci acolo Se află şi Iisus din Nazaret, şi nădăjduim ca El să-l poată tămădui.

Cel de pe pat scoase atunci un geamăt destul de puternic.

— Unul dintre noi, însă, e bătrân şi slăbit, şi nu mai are putere să meargă mai departe, aşa că suntem la ananghie, căci nici nu putem înainta, nici da înapoi. N-ai putea tu, tinere, să ne ajuţi?

— Cu mare bucurie, zise Titus. Poţi să iei tu, Ştefane, peştii şi plasa mea?

— Le duc eu, spuse bătrânul, care îşi mai revenise puţin între timp. Şi să ai parte de binecuvântarea mea părintească, dacă îmi ajuţi bietul băiat să-L găsească pe Tămăduitor!

— O, tată, spuse scoţând un geamăt cel suferind, la ce bun toate astea?! Doar ştii că preotul mi-a zis de atâtea ori că pentru păcatele mele mă chinui, şi că trebuie să rabd, ca să nu-mi afle apoi vină Cel Atotputernic? De bună seamă, nu se cuvine să fug de judecata Celui Preaînalt, căci ştii prea bine că eu sunt mai păcătos decât oricare altul.

— Hm, învăţătorii de lege şi iar învăţătorii de lege!, mormăi bătrânul. Ştiu că ţi-au spus asta, dar eu te ştiu că eşti băiat bun. Dacă privim aşa lucrurile, nimeni nu e drept, şi cred că dacă Cel Atotputernic ar fi aşa de neînduplecat, ne-ar face, pe bună dreptate, să cădem toţi la pat, căci nu se află unul între noi care să nu fi rătăcit de la calea cea dreaptă. Nu e niciunul drept. Niciunul! N-am dreptate, băieţi?

Bărbaţii bâiguiră ceva căzuţi pe gânduri, iar Titus fu năpădit de vinovăţie şi simţi pe dată cum sângele îi dă năvală, căci se aprinse tot la faţă.

— Haideţi odată!, zise cu asprime unul din bărbaţi. E timpul s-o luăm iar din loc! Hai, puneţi toţi mâna! Ţineţi bine!

Şi toţi cei patru porniră la drum în pas vioi, în urma lor venind bătrânul şi Ştefan cu mrejele.

— Bietul meu băiat! Bietul meu băiat!, murmură bătrânul, ca pentru sine, clătinându-şi capul cu mare mâhnire.

— Şi e de multă vreme aşa?, întrebă Ştefan cu vădită milă.

— De când avea opt ani, spuse tatăl său. A fost călcat de un car roman bietul meu băiat! Era atunci un praznic păgânesc, sau ceva de acest fel, în Tiberiada, unde locuiam noi pe atunci, şi băiatul voia să vadă numaidecât sărbătoarea. Maică-sa l-a rugat să stea acasă, dar el a zbughit-o când nu era atentă, şi până a afla ceva despre el, vecinii ni l-au adus acasă pe jumătate mort. Mare păcat! Era un băiat zdravăn înainte să fi fost rănit, şi până în acea zi nu ieşise niciodată din cuvântul nostru. De atunci zace în acest pat, căci acea lovitură i-a luat toată

vioiciunea şi vlaga din mădulare, astfel încât nu le mai poate mişca. După o vreme am venit în Capernaum, şi în tot acest răstimp maica sa s-a rugat fără de încetare pentru însănătoşirea lui. Să dea Cel Atotputernic să se facă bine, aşa cum s-a petrecut când El a auzit rugăciunea Anei!

învăţătorii de lege, însă, zic întruna că suferă din pricina păcatului său şi, într-un fel, bietul băiat suferă cu adevărat fiindcă a fost neascultător. Dar toţi am rătăcit de mult de la calea cea dreaptă. El, însă, a fost aşa de răbdător! Ştii, băiete, că David grăieşte într-unul din Psalmi: „în ce chip miluieşte Tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El.” Iar eu ştiu că Lui îi este negreşit milă de bietul meu băiat, care se dovedeşte a fi atât de răbdător.

— Cum spunea acolo cu Tatăl Care miluieşte pe fiii Săi?, întrebă Ştefan cu înflăcărare. Vreţi să-mi spuneţi încă o dată?

Bătrânul repetă versetul, şi apoi zise cu o oarecare asprime:

— Nu cunoşti Scripturile, băiete? La vârsta ta, puteam rosti pe dinafară Psalmii şi o bună parte din Lege.

— Nu le ştiu, căci tatăl meu este elin şi nu m-a învăţat.

— Deci eşti păgân!, spuse bătrânul, depărtându-se puţin de băiat. Eşti, însă, un băiat bun! Pot mărturisi

asta numai privind chipul tău, iar eu nu sunt încăpăţânat precum învăţătorii de lege. Se zice că Cel pe Care îl căutăm învaţă şi tămăduieşte pe toţi cei ce vin la El chiar şi pe vameşi şi pe păcătoşi.

— E adevărat!, grăi cu ardoare Ştefan. Eu eram olog, şi El m-a tămăduit. Nu m-a întrebat dacă ştiu Psalmii sau Legea, nici dacă merg la sinagogă. Şi nici măcar nu L-am rugat să mă vindece pe mine, ci I-am cerut să vindece pe altul. Crezi că Tatăl Cel ce miluieşte pe fii este Tatăl despre Care vorbeşte El atât de des?

— Fără îndoială! El este şi Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov.

— Dar ei cine sunt?, întrebă cu nevinovăţie Ştefan.

— O, băiete, tu eşti cu adevărat păgân!, grăi bătrânul suspinând. Trebuie să mergi la sinagogă şi să asculţi când se citesc Scripturile.

— Aşa am să fac!, zise cu mare însufleţire Ştefan. V-am zis că până nu demult nu puteam, căci eram neputincios.

Ajunşi aici cu vorba lor, văzură că bărbaţii puseseră din nou povara jos şi se îndreptau de spate, ca să-şi mai ostoiască durerea de şale. Bătrânul înaintă şi, ducându-se lângă pat, privi cu drag la chipul istovit al celui ce suferea.

— Zguduitul patului îţi pricinuieşte durere, sărmanul meu băiat?

— Nu, tată, nu mă doare aşa de mult precum mă doare sufletul meu cel păcătos. Nu mă poate tămădui! Sunt atât de păcătos, atât de rău! Mai bine m-aţi duce înapoi şi m-aţi lăsa să mor în pace.

— Mă vezi pe mine?, îl întrebă Ştefan cu vocea sa limpede de băieţandru, plecându-se în genunchi lângă pat. Eu sunt păgân mi-a zis asta şi tatăl tău -, şi cu toate acestea, El m-a tămăduit. El l-a vindecat şi pe Filip, bărbatul cel orb ai cărui ochi erau arşi nu ştiu din ce pricină -, şi care era, de asemenea, păcătos. A tămăduit o mulţime de oameni, şi niciunul dintre ei nu era preot, învăţător de lege ori fariseu. Te va vindeca şi pe tine. Nici nu trebuie să-L cunoşti. El miluieşte pe fii asemenea Tatălui Celui din ceruri, şi îi iubeşte aşa cum nicio maică nu şi-a iubit vreodată pruncii săi. Te vei încredinţa de asta atunci când vei privi chipul Său.

Tânărul îl privi stăruitor cu ochii săi mari şi îndureraţi pe Ştefan, şi când acesta isprăvi de vorbit, îl întrebă:

— Tu cine eşti? Un înger?

Şi, într-adevăr, în lumina lunii, băiatul arăta cu totul deosebit, aşa cum stătea îngenunchiat lângă pat, cu mâinile împreunate şi plin de râvnă dumnezeiască.

— Nu, băiatul meu, nu este înger, grăi bătrânul cu vocea sa zdrobită. E doar flăcăiaşul unui păgân, aşa cum a spus, căci nu-l cunoaşte nici pe Avraam, nici pe Isaac,

nici pe Iacov. Este, însă, un băiat bun. Trebuie să fii voios, căci cu adevărat El a tămăduit păcătoşi mai mari chiar şi decât tine, sărmanul meu băiat. Ia de aici o gură de vin. Are să-ţi întărească inima. Şi spunând asta, scoase o ploscă mică de la brâu, şi turnă o gură de vin în gura celui neputincios.

Porniră apoi din nou la drum. Nu mai era mult până la casa lui Simon, şi apropiindu-se, văzură că era adunată acolo o mulţime de oameni. De altfel, întâlniseră pe cale mai multe cete de oameni care se îndreptau către acelaşi loc, mulţi dintre ei văitându-se amarnic că nu puteau auzi ori vedea.

Bătrânul se tulbură:

— Mă tem că n-o să-L putem vedea, după ce-am bătut atâta cale. Sărmanul meu băiat!

— Să nu cumva să vă audă băiatul, îl rugă Ştefan, lăsându-şi în semn de prevenire mâna pe braţul bătrânului.

— Să mergem mai departe. Negreşit o să dăm de El!

De-acum puteau merge doar încetişor, căci mulţimea era din ce în ce mai îndesată. în cele din urmă, cei patru îşi lăsară pentru câteva clipe povara jos, ca să se odihnească şi să vadă ce pot face mai departe.

— Ce aveţi acolo, întrebă un trecător. Un bolnav? Şi privi peste umerii lor la pat. Vă spun ceva: mai bine l-aţi

duce înapoi acasă, şi asta cât mai degrab, căci în seara asta nu va putea fi vindecat. învăţătorul n-a tămăduit pe nimeni. E în odaia de sus din casa lui Simon, şi vorbeşte cu învăţătorii de lege, preoţii şi fariseii, care au venit de peste tot chiar şi din Ierusalim să-L asculte. Şi apoi, chiar de n-ar fi fost asta, grădina e deja toată înţesată de oameni. Nu puteţi ajunge voi înşivă până la poartă, darămite cu tot cu pat! Şi fără a mai aştepta să vadă dacă aceştia îi urmează sau nu sfatul, acesta plecă mai departe.

— Hm!, îmi pare rău, murmură unul din bărbaţii care ajutase la căratul patului. Nu ne-am tocmit să purtăm şi înapoi această povară!

— O, Veniamin, fiule!, se tângui bătrânul, frângându-şi neputincios mâinile. Mă tem că va trebui să te ducem înapoi acasă netămăduit!

— Staţi!, zise Ştefan, venind din nou în faţă. Eu sunt încredinţat că-L putem găsi, dacă ne străduim. Titus, vrei să te duci şi să vezi dacă putem intra cumva?

Titus plecă într-o clipă, şi tot într-o clipă se întoarse la ei, gâfâind, tot roşu la faţă de atâta osteneală.

— Este o scară care duce pe acoperiş, nu departe de intrarea în grădină, spuse el. Mă gândesc că dacă l-am duce până acolo, am putea apoi rupe o bucată din ţiglă şi coborî patul în odaia unde grăieşte învăţătorul. Aş

putea drege apoi acoperişul într-un ceas, de m-ar ajuta vreunul dintre voi.

— O, Titus!, strigă Ştefan, e o idee tare bună. Hai să mergem cât mai repede! ■

— Staţi puţin!, zise bătrânul. Cu ce drept îi stricăm noi acoperişul omului? Şi apoi, n-ar fi o prea mare îndrăzneală şi ceva necuviincios să-L tulburăm pe învăţător, mai cu seamă când vorbeşte cu oameni atât de învăţaţi? Dumnezeu ştie că-mi doresc ca fiul meu să fie tămăduit, dar nu-mi place planul tău, tinere. Nu prevesteşte nimic bun şi încalcă legea.

— O, tată!, spuse bolnavul suspinând, dacă mă duci acum înapoi, mă tem că s-ar putea să nu mă mai întorc niciodată. Tot zbuciumul ăsta m-a istovit peste măsură, şi simt deja cum viaţa se scurge din mine. Te rog, încearcă orice, numai du-mă la El!

Dar bătrânul încă mai şovăia.

Ştefan îi şopti la ureche:

— Haideţi să încercăm, vă rog!

— Bine, bine! Faceţi tot ce puteţi, nu-mi mai pasă! Am să-l despăgubesc apoi pe Simon pentru gaura din acoperiş. Nu strică să încercăm.

Ridicând povara, cei patru începură din nou a înainta încetişor prin mulţime, de astă dată avându-i în frunte pe Ştefan şi pe bătrân, care le făceau loc. în scurt timp

ajunseră la poartă, unde cu o ultimă sforţare trecură prin mulţimea cea înţesată de oameni ce umplea fiece ungher din grădină. în cele din urmă cuceriră şi ultima redută scara şi într-o clipă fură deja pe acoperiş, unde destul de ciudat nimeni dintre cei care se aflau jos nu-i urmase. Şi, totuşi, întrezărind oarecum ţelul acestora, mulţimea începu să dea năvală pe scara cea îngustă:

— Ce aveţi de gând să faceţi, bunii mei prieteni?, strigă unul dintre ei.

— Să spargem acoperişul şi să lăsăm bolnavul în jos, înaintea învăţătorului, răspunse Titus.

— Trebuie atunci să spargeţi ţigla prin acest loc, căci El Se află în odaia de dedesubt. Vă ajut eu, zise omul care grăise mai întâi.

Şi într-o clipă, încă alţi şase oameni se puseră pe treabă. Nu dură mult şi făcură deja o spărtură destul de mare. Se pregăteau, aşadar, să coboare patul cu tot cu bolnav. Ridicându-l, acesta îi întrebă cu un glas stins:

— Băiatul tămăduit unde este?

— Aici sunt, spuse Ştefan, venind în faţă. Curaj!, îi şopti acestuia. L-am văzut prin gaura din acoperiş. Te va tămădui!

— Şi acum ţineţi bine!, zise Titus. Şi apucând de frânghia adusă de unul dintre ajutoare, care fusese legată bine

de pat, coborâră prin deschizătură cu grijă şi cu mâini sigure bolnavul până ce patul se aşeză, odihnindu-se la picioarele lui Iisus.

Se aşternu pe dată o linişte adâncă: cei ce se aflau în încăperea de jos erau uluiţi de această neobişnuită apariţie, iar cei adunaţi pe acoperiş aşteptau cu nelinişte ca planul lor îndrăzneţ să fie încununat de biruinţă.

învăţătorul era aşezat jos şi vorbea cu ceilalţi, dar acum, ridicându-Se în picioare şi plecându-Se înainte, privi stăruitor la chipul bolnavului. Şi într-o clipă, văzându-i faţa palidă şi suptă de boală, şi ochii ce-L rugau fierbinte, citi povestea lui plină de deznădejde. Punând cu blândeţe mâna pe el, îi zise:

— Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!

în odaie se iscă pe dată mare murmur, şi din gura învăţătorilor de lege bărboşi şi cu turbane se auziră cuvintele:

— O, dar Acesta huleşte!

— Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul Dumnezeu?

— Mânia lui Dumnezeu asupra Lui!

— învăţătorul Se ridică apoi iarăşi în picioare şi, privind către aceştia ca un Atotputernic, le grăi încet:

— Pentru ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor? A zice: „Iertate îţi sunt păcatele!” sau a zice: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”?

Şi întorcându-Se către cel bolnav:

— Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!

Şi se sculă îndată, şi luându-şi patul, ieşi înaintea tuturor, încât toţi fură cuprinşi de uimire, slăvind pe Dumnezeu şi zicând:

— Asemenea lucruri n-am văzut niciodată!

CAPITOLUL X

Cinstitul Iair, mai-marele sinagogii din Capernaum, tocmai îşi sfârşea cercetarea temeinică a mai multor grădini din gospodăria sa. Fiind, aşadar, căpetenia sinagogii, şi totodată un om bogat, se cuvenea, prin urmare, ca toate bunurile de pe moşia lui să fie în bună rânduială. Tocmai îi adusese câteva mustrări în această privinţă ispravnicului său, şi acesta se afla încă înaintea lui:

— Nu sunt mulţumit de felul în care arată grădinile interioare, Benoni!, zise el pe un ton oarecum aspru. Am văzut multe frunze veştede rămase pe iarbă, iar arbuştii nu sunt îndeajuns de bine îngrijiţi. E limpede că ceva nu merge.

— Dacă îmi îngăduiţi să vă dau un sfat, prea nobilul meu stăpân, ar fi bine să mai tocmiţi un slujitor. Aş putea cumpăra, dacă vreţi, un rob, sau să rânduiesc contra unei

mici sume de bani vreun băiat din cetate. Via cea nouă are trebuinţă, cu adevărat, de mult timp şi îngrijire, de aceea n-am izbutit să mă îngrijesc cum s-ar fi cuvenit de grădinile casei. Nu e vorba că slujitorii sunt leneşi, sau că eu şi bărbatul făcu o plecăciune adâncă aş privi cu nepăsare îndatoririle mele.

— Drept ai răspuns, Benoni! Am şi uitat de via cea nouă. Caută atunci un băiat nou, care să aibă îndatorirea de a se îngriji de grădini, aşa încât să fiu şi eu mulţumit. Dar stai puţin! Fii cu luare-aminte cum alegi băiatul, căci micuţa noastră Ruth se joacă adesea prin grădină, şi chiar dacă e însoţită de doicile sale, n-aş vrea să aibă de-a face cu un băiat necioplit ori grosolan.

— Porunca voastră, prea cinstitul meu stăpân, va fi împlinită! Vă mulţumesc pentru bunătate şi îngăduinţă.

Grăind acestea, ispravnicul se retrase şi se duse de îndată în piaţa cea mai apropiată. Aici făcu tuturor cunoscut că el, Benoni, ar vrea să tocmească, în numele stăpânului său, cinstitul Iair, un băiat plăcut şi harnic. Mai mulţi flăcăi ce stăteau pe acolo se adunară cu încântare în jurul lui, dar ispravnicul, cu ochiul său ager, le zise grabnic că niciunul dintre ei nu era potrivit pentru slujbă.

Din întâmplare, Ştefan şi Titus se aflau şi ei acolo, pe lângă una din numeroasele tarabe, târguindu-se cu nişte

peşte pe care-l prinseseră dimineaţa devreme, înainte de revărsatul zorilor. Ca de obicei, Titus era cel care se tocmea, în timp ce Ştefan stătea alături de el, privind, ca prin vis, la scena plină de viaţă la care lua parte: lumea, care atâta vreme îi fusese străină, punea acum înaintea ochilor săi plini de bucurie un şir de imagini minunate în continuă schimbare.

în acea dimineaţă, văzu de îndată falnica statură a lui Benoni, pe când acesta intra în piaţă, şi urmări cu mare luare-aminte tot ceea ce făcea el. Odată ce Titus îşi isprăvi, spre mulţumirea sa, târguiala, îl auzi şoptind pe Ştefan:

— Bărbatul de acolo caută să tocmească un băiat! De ce nu vorbeşti cu el? Ai fi, astfel, ferit de tata şi de oamenii săi.

Titus se uită către locul pe care i-l arătă Ştefan şi grăi:

— E evreu. Nu vreau să lucrez pentru el!

— Hai, Titus, nu fi nesăbuit! Vino cu mine! Nu vrei să vorbeşti cu el?

într-o clipă, cei doi băieţi se înfăţişară înaintea lui Benoni:

— Am auzit că dumneata cauţi un băiat, spuse cu şovăială Ştefan, văzând că Titus nu voia să vorbească.

— Ai auzit bine, răspunse cu bunăvoinţă Benoni. Tu eşti, însă, prea tânăr. Eu am trebuinţă de un băiat vânjos,

mai degrabă ca acest flăcău privind către Titus în timp ce grăia ca să lucreze în grădinile casei cinstitului Iair.

— De ce fel de muncă ar fi nevoie?, întrebă Titus, care dintotdeauna fusese curios să vadă lăuntrul unor astfel de case mari, care, prin zidurile lor înalte, erau cu străşnicie tăinuite de ochii oamenilor de rând, şi care fuseseră de multe ori descrise celor doi băieţi de către Prisca.

— Munca se va desfăşura, după cum am zis, în lăuntrul şi în afara grădinilor: vor trebui îngrijite potecile cu prundiş, şi iarba curăţată de buruieni şi de gunoaie neplăcute ochiului.

— Cred că aş putea face asta, grăi Titus cu un glas stins, căci în sinea sa se împotrivea oricărui gând de a lucra undeva.

Cu toate acestea, Benoni, încredinţat că şovăirea băiatului se datora în cea mai mare parte modestiei lui şi mulţumit întru totul de înfăţişarea lui, îi mai puse câteva întrebări simple şi se învoi cu acesta. îi zise apoi lui Titus că trebuie să vină de îndată cu el, pentru a-i arăta toate cele legate de munca sa.

Când Ştefan rămase de unul singur, se uită lung după cei doi, şi pentru câteva clipe se simţi tare stingher. îşi dădu deodată seama că se sfârşise cu toate acele ceasuri încântătoare petrecute pe lac în tovărăşia lui Titus, cu

toată îndelunga lor hoinăreală şi discuţiile plăcute pe care le aveau seara pe acoperişul casei.

— De ce a trebuit oare să-l văd pe acel bărbat?, murmură el nemulţumit, simţind în acelaşi timp nevoia de a fugi după Titus şi de a-l ruga să nu plece.

îndată, însă, se îmbărbătă pe sine: „Mă bucur că a plecat”, gândi el. „E spre binele lui. Cât despre mine, trebuie să învăţ să mânui singur barca. Am de-acum aproape cincisprezece ani şi sunt îndeajuns de puternic. Mama are nevoie de ajutorul meu. Trebuie să muncesc pentru ea!” Şi se porni spre casă cu pas vioi, ca să-i ajute mamei la cele ce trebuiau făcute dis-de-dimineaţă.”

între timp, Titus şi Benoni ajunseseră deja la casa lui Iair. Aceasta era o clădire falnică ce se întindea pe o piaţă întreagă, având câte o latură spre fiecare uliţă. Faţadele edificiului erau din piatră masivă necioplită, fără geamuri la parter, şi străpunse doar de o singură intrare la fiecare

din cele patru laturi. De la etajul întâi se proiectau mai multe ferestre înalte şi largi, având acele zăbrele neobişnuite ce pot fi văzute şi în ziua de astăzi la casele orientale.

Fiind primiţi pe la una din porţile foarte bine străjuite, Titus şi călăuza sa intrară printr-o arcadă din piatră. Trecând iute pe aici, ajunseră apoi într-o curte, pe care Titus având în minte descrierea făcută de Prisca o

vedea ca fiind curtea gospodăriei, căci avea în mijloc o fântână mare, staule pentru cai şi asini, iar de cealaltă parte încăperile legate de feluritele îndeletniciri ce se desfăşoară într-o gospodărie, cele mai însemnate fiind cuptoarele de copt pâine şi pietrele de moară ce lucrau cu mare zgomot. Priveliştea era foarte însufleţită: toată lumea părea să fie foarte veselă, căci bărbaţii râdeau şi vorbeau în vreme ce ţesălau caii, iar slujnicele de la fântână vorbeau întruna

cu mare bucurie, asemenea păsărelelor ce se cuibăresc sub o streaşină.

Când cei doi pătrunseră în curte, toţi îşi întoarseră privirea către ei, şi o domniţă mai îndrăzneaţă decât celelalte veni către ei, şi făcând o plecăciune, spuse cu neobrăzare:

— Iată-l şi pe bunul nostru Benoni, care arată chiar şi mai bine după întrevederea avută dis-de-dimineaţă cu stăpânul! Stăpâna mi-a poruncit să-ţi zic că vrea să-ţi vorbească de îndată ce te întorci. Ştiai că peste două săptămâni mergem la Ierusalim? Se prăznuieşte Praznicul. Eu, una, mă bucur, căci atunci când este în straie de sărbătoare, Ierusalimul e plin de o voioşie ce-mi înviorează sufletul, mai ales după toată lâncezeala asta din Capernaum.

— Pace ţie, slujnico!, spuse Benoni cu asprime. Graiul limbii tale e precum curgerea apei ce nu conteneşte vreodată. Vrei acum, însă, să-i dai o gustare băiatului, în timp ce eu mă duc s-o aştept pe cinstita noastră doamnă? Mă întorc în curând la tine, zise el către Titus, ca să te poţi apuca numaidecât de treabă.

Domniţa, care se numea Marissa, râse batjocoritor:

— Bine ar fi, bunule Benoni, să se apuce de treabă înainte de a se întoarce cinstitul nostru stăpân de la sinagogă. Cel puţin alte optzeci de frunze uscate au mai căzut din copaci de când ai plecat tu dis-de-dimineaţă.

Benoni, însă, plecase deja, nemaiauzind se pare ultimele sale cuvinte.

îndată ce bărbatul plecă, fata se întoarse către Titus, şi încuviinţând din priviri la vederea tânărului celui curajos şi chipeş, zise:

— De fiecare dată când stăpânul îi mai găseşte vreo vină bunului nostru Benoni, orânduieşte lucrurile prin tocmirea unui nou slujitor. Am auzit în dimineaţa asta, de pe terasa pe care coseam: trebuie să strângi frunzele îngălbenite ce cad din copaci. Va fi nevoie de toată puterea de care poţi da dovadă! Şi fata începu iar să râdă zeflemitor.

— Nu este adevărat! Am venit să mă îngrijesc de potecile cu prundiş şi de întreţinerea ierbii, spuse Titus, roşu tot în obraji.

100

— Nu te mânia, spuse fata. Ar trebui să fii bucuros că ai nimerit, în astfel de vremuri, într-un loc aşa de liniştit. Sunt o grămadă care şi-ar da şi un ochi să aibă aşa ceva. Pe lângă asta, Benoni e un stăpân de treabă, după cum ai văzut, chiar dacă puţin cam prostuţ. Hai, acum vino să-ţi arăt locul şi să-ţi dau, după cum mi s-a poruncit, de mâncare!

Nu trecură multe zile şi Titus văzu că ceea ce grăise Marissa era adevărat. Munca lui era uşoară şi plăcută, iar ochii lui iubitori de frumos nu osteneau niciodată să tot privească la toate minunăţiile din jurul său. în mai multe rânduri o văzu şi pe stăpâna casei, cu veşmintele sale lungi ce măturau terasele, şi în fiecare zi pe micuţa Ruth, o copiliţă drăguţă de doisprezece ani, care se juca cutreierând potecile umbroase din grădină. Cel mai bine, însă, era că Benoni, aflând că este iscusit în a mânui barca şi mrejele, i-a îngăduit nu după multă vreme să aprovizioneze gospodăria cu peşte. Ştefan îl însoţea de fiecare dată în aceste călătorii, şi astfel cei doi puteau iarăşi petrece împreună, cu plăcere, ceasuri întregi.

— Câteva zile bune n-o să ne mai vedem, îi zise Titus la una din întâlniri, pe când se apropiau cu barca de mal. Benoni mi-a spus dimineaţă că mâine întreaga familie va pleca la Ierusalim. împreună cu ei vor merge şi mulţi dintre slujitori. Eu am fost ales să conduc asinul pe care

101

va călări micuţa Ruth. Marissa a spus că în Ierusalim vom fi primiţi la palatul Arhiereului, căci doamna Sara, stăpâna noastră, este sora soţiei lui Caiafa.

— Ce minunăţii ai să vezi!, spuse Ştefan cu un oarecare jind, dar nicio umbră de pizmă nu se văzu pe chipul său. Mă bucur că de-acum pot mânui barca. Câtă vreme tu vei fi plecat, am să ies la pescuit în fiecare zi.

— Te descurci foarte bine cu barca, băiete!, zise Titus pe un ton oarecum semeţ. Să ai, însă, grijă, căci oricând se poate ivi o furtună. Oameni cu mintea mult mai limpede şi cu braţele mai vânjoase decât ale tale s-au prăpădit din această pricină. Să nu ieşi pe lac decât atunci când vezi că vântul se aciuează în partea de jos a bărcii, aşa cum ţi-am arătat, şi să nu ieşi niciodată singur noaptea. Cel mai bine pentru tine e să ieşi la revărsatul zorilor.

— învăţătorul şi ucenicii Lui, şi mulţi alţii, au plecat deja spre Ierusalim, spuse de îndată Ştefan.

Şi după o scurtă tăcere, adăugă:

— îl ştii pe Veniamin, slăbănogul care a fost tămăduit în chip minunat de către învăţător... Nu ne-a dat uitării. L-am întâlnit acum câteva zile, pe când mă întorceam de la sinagogă, şi m-a luat la el acasă. O să mă înveţe să citesc în evreieşte Scripturile, ca să nu mai fiu păgân,

aşa cum m-a numit tatăl său. Mi-a dat un sul⁶ pe care a studiat el însuşi când era de vârsta mea, chiar dacă pe atunci zăcea neputincios în pat. M-a învăţat un Psalm. Vrei să ţi-l zic?

Titus încuviinţă, şi băiatul rosti pe de rost, însoţit fiind, de jur împrejurul bărcii, de cântul clipocitului neîntrerupt al apei:

— „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit, la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe cărările dreptăţii, pentru numele Lui. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti. Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat. Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc, uns-ai cu untdelemn capul meu şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic. Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile.” Nu-i aşa că e frumos?, zise încet Ştefan. Şi mai sunt mulţi alţi psalmi. Am să-i învăţ pe toţi. Veniamin a zis că trebuie să învăţ şi Legea. Dar nu prea îmi place, căci are multe de „să nu”, şi mă tulbură

⁶ Cu alte cuvinte, o carte. Cărţile erau scrise pe fâşii lungi de pergament sau din alt material flexibil, înfăşurate ca şi hărţile, pe un băţ din lemn. Cititorul desfăşura „cartea” în locul pe care dorea să-l cerceteze, după care o înfăşura din nou când isprăvea lectura.

103

când îi aud citind aceste părţi, şi chiar nu ştiu cum aş putea să le împlinesc pe toate.

— Ai să ajungi fariseu!, spuse Titus cu o oarecare amărăciune. Parcă te şi văd cu un anteriu din acela lung şi o filacteră⁷ mare pe frunte.

— Nu, răspunse simplu Ştefan. Mai bine L-aş urma pe învăţător. El nu poartă filactere, şi sunt sigur că nu e fariseu.

— Ştii, Ştefane, zise Titus de îndată ce-şi lăsaseră mrejele în apă, că acel psalm, cum îl numeşti tu, mi-a răsunat în auz neobişnuit de familiar, ca ceva ce-am auzit de multe ori şi apoi am uitat. Iar casa lui Iair... Negreşit am mai văzut aşa ceva într-un vis.

— Ai auzit-o pe mama vorbind de casa cea mare în care trăia pe când era fată, şi de aceea ai visat-o, dragul meu Titus.

— Şi totuşi, psalmul...!, stărui Titus. L-a cântat oare mama în acest fel? Şi începu a cânta cu voce joasă cuvintele rostite de Ştefan.

Se opri, însă, după câteva versete:

⁷ Suluri mici de pergament pe care erau scrise versete din Lege. Acestea erau puse în cutiuţe ce aveau cureluşe lungi din piele, cu care fariseii le prindeau pe frunte şi pe braţul stâng câtă vreme se rugau.

104

— Gata! Deja nu-mi mai amintesc, zise el, ca apoi să revină la tăcerea pe care nu părea dispus s-o curme, cu toate că Ştefan vorbi în continuare cu voioşie, fără a băga parcă de seamă că ascultătorul său era cu totul nepăsător.

105

CAPITOLUL XI

CU TOATE CĂ ABIA SE ÎNGEMĂNA ZIUA CU noaptea şi încă mai zăboveau pe cer câteva stele, priveliştea curţii celei mari din casa lui Iair era una de adâncă tulburare. Toţi slujitorii fugeau încolo şi încoace, iar bărbaţii strigau tare unul către altul în timp ce mânau asinii şi-i încărcau cu felurite poveri, care erau deja înşirate în grămezi mari pe mozaic. în mijlocul curţii stătea Benoni, pe unul îndrumând, altuia aducându-i vreo mustrare, şi păstrând totodată o înfăţişare demnă şi liniştită, aşa cum obişnuia să facă în orice împrejurare, chiar de-ar fi trebuit să-şi dea toată silinţa. Dobitoacele fiind deja încărcate cu poverile trebuincioase, fură mânate în uliţă şi puse să aştepte în rând.

— Iar acum aduceţi iute de tot calul stăpânului şi asinii, căci timpul zboară şi trebuie să străbatem prima bucată de drum până să înceapă arşiţa zilei!

106

La porunca sa, ieşi din grajd un cal arăbesc, care, cu ochii săi negri, capul mic şi zvelt şi trăsăturile sale frumos orânduite, făcea din plin dovada obârşiei sale mândre. După cal urmară mai mulţi asini mari, cu părul neted şi cu harnaşamente bogate, mânaţi fiecare de câte un grăjdar. Benoni ieşise din curte pentru a-i da de veste stăpânului său că totul este orânduit pentru plecare, şi acum se întorcea grăbit, urmat de Iair, care venea cu un pas mult mai domol, precum şi de soţia sa nobila Sara şi micuţa lor fiică, Ruth, ca şi de câteva slujnice încărcate cu tot felul de poveri.

— Ce mă bucur că, în sfârşit, plecăm!, strigă cu voioşie Ruth, luând-o înaintea celorlalţi. Iată-l pe dragul şi bătrânul meu Bekah! Cred că mă mai ştii, dragule, nu?, spuse ea mângâind nasul unui asin alb ca zăpada, care se afla la o oarecare depărtare de ceilalţi.

— Stai, dragă, spuse cu o voce blândă mama sa. Lasă-l pe Benoni să te ridice în şa.

însă braţul puternic al lui Titus o aşezase deja pe micuţa domniţă în tihnă, la locul ei.

— După cum vezi, mamă, şi Titus poate face asta la fel de bine ca Benoni, grăi Ruth veselă. Cât mă bucur că ai să-l duci tu de hăţuri pe Bekah!, continuă ea, bătând uşor gâtul cel lucios al animalului, căci pot vorbi cu tine cât călătorim. Ultima dată a fost cu mine bătrânul Asa,

107

şi era prea surd ca să mă audă, chiar dacă eu voiam să vorbesc cu el.

Titus îşi dezveli cu un zâmbet de preţuire dinţii săi albi, dar nu spuse nimic. Era, de fapt, mut de admiraţie faţă de mica sa stăpână, care, cu ochii săi căprui adânci şi părul auriu, părea a fi o fiinţă străină de această lume.

Şi, în sfârşit, spre mulţumirea tuturor, pregătirile luară sfârşit, şi începură a ieşi încet, unul câte unul, pe poarta cea mare, care era acum larg deschisă.

Benoni îşi şterse faţa năduşită şi se opri să mai dea, la urmă, câteva sfaturi şi îndrumări ajutorului de ispravnic, cel ce se va îngriji de ocârmuirea întregii case în lipsa lui. Şi, în cele din urmă, sări în şa, şi zăngănind plecă iute pe urma alaiului, care-şi luase deja un avânt destul de mare.

Ruth călărea înapoia mamei sale, fiind urmată de Marissa, iar Iair, cu mai mulţi bărbaţi bine înarmaţi, mergeau înaintea coloanei.

Animalele de povară încărcate cu ofrande bogate pentru Praznic, cu corturile, acareturile pentru gătit şi alte lucruri trebuincioase unei călătorii, veneau la urmă, fiecare mânate de câte un bărbat.

Cetatea era deja toată un freamăt, chiar dacă era atât de devreme, iar alaiul, străbătând uliţe şi pieţe, atrăgea mult luarea-aminte a celorlalţi. Soţia lui Iair îşi trase vălul mai bine pe faţă şi-i spuse fetei să facă aşijderea. Fetiţa

108

se supuse, dar ochii săi strălucitori ce priveau pe furiş prin pânza străvezie erau dornici să nu piardă nimic din tot spectacolul cel plin de viaţă de afară.

Şi spre uimirea sa, Titus îl zări de îndată pe Ştefan, care, cu mrejele de pescuit pe umăr, aştepta, ca şi ceilalţi, să vadă trecând pe acolo alaiul. Văzându-l pe Titus, se îmbujoră tot de bucurie, şi ridicând un şir întreg de peşti ca el să vadă cât de mulţi şi de mari sunt -, strigă:

— Mergi cu bine, şi zeii să te ocrotească!

— Cine este băiatul?, întrebă curioasă Ruth. Şi de ce spune, „zeii să te ocrotească”, ca şi cum ar fi mai mulţi?

— E fratele meu, Ştefan, răspunse Titus. A spus „zei”, căci s-a obişnuit să tot audă asta de când era copil. Tatăl nostru este elin.

— Nu... Tu nu arăţi a elin, căci i-am văzut pe mulţi dintre ei, spuse fetiţa. Tu ai trăsături de

109

evreu. Semeni foarte bine cu cineva cunoscut mie, dar nu-mi mai amintesc cu cine. Mai vorbeşte-mi, însă, despre fratele tău, Ştefan, cum îl numeşti tu.

— îţi pot spune ceva cu totul minunat despre el, grăi Titus. Era olog şi nu putea merge, şi Iisus Tămăduitorul l-a vindecat, iar acum este după cum ai văzut un flăcău puternic, chiar dacă are această înfăţişare frumoasă şi gingaşă. Cel puţin adăugă cu modestie Titus -, aşa îmi pare mie.

— Da, bineînţeles, spuse Ruth, cu o oarecare nerăbdare din pricina acestei abateri. Dar cu adevărat a fost vindecat încât să poată apoi merge? Spune-mi, ppvesteşte-mi totul!

La porunca ei, Titus îi istorisi cât de amănunţit izbuti el povestea copilaşului şi a lui Ştefan, timp în care Ruth îl întrerupse de mai multe ori pentru a-i pune felurite întrebări.

— Ah!, spuse ea, trăgând cu încântare aer în piept, atunci când el isprăvi de vorbit. îmi place povestea! Şi este şi mai frumoasă, pentru că este adevărată. L-am văzut şi eu pe Nazarinean, continuă ea gânditoare după o scurtă tăcere. Cred că El este Cel mai minunat, Cel mai frumos şi Cel mai bun Om din întreaga lume! Mi-am dorit mult să vorbesc cu El, dar mama spune că nu putem face asta, căci tot timpul este împresurat de mulţime de oameni.

Ieşind din cetate, începură urcuşul unuia dintre cele mai semeţe dealuri ce închideau din toate părţile frumosul lac al Ghenizaretului, cum era uneori numit. Drumul se făcu anevoios şi plin de pietre, astfel încât Titus se văzu nevoit să mâne asinul prin locurile cele mai priincioase. Soţia lui Iair aruncă mai multe priviri în urmă, pentru a vedea dacă fetiţa ei este în afara oricărei primejdii şi

110

dacă băiatul e îndeajuns de grijuliu, şi de fiecare dată o zări pe fată cu un zâmbet luminos pe chip.

— Scumpa de ea!, murmură ea fericită, ca pentru sine. Are zâmbetul ca lumina soarelui.

După un urcuş greu de aproape un ceas, ajunseră în vârf, şi se opriră toţi pentru câteva clipe de odihnă. Soarele era de-acum sus, pe cer, şi priveliştea ce se întindea înaintea ochilor peregrinilor era de o frumuseţe minunată: la sute de metri mai jos se vedea luciul argintiu al lacului împânzit de corăbii, în vreme ce în fiecare parte se ridicau din ce în ce mai mult versanţii acoperiţi de frunziş bogat şi presăraţi cu sate, culminând cu punctul în care, dacă priveai în depărtări, puteai zări sclipind vârful înzăpezit al Muntelui Hermon.

— „Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu”, murmură uşor Sara, aţintindu-şi într-acolo privirea.

Zilele ce au urmat au fost pline de încântare pentru Titus: fiind puternic la trup, nu resimţea istovirea călătoriei, iar priveliştea în necontenită schimbare şi prietenia ce i-o arăta din ce în ce mai mult micuţa Ruth îi pricinuiau o fericire cum nu mai simţise niciodată în întreaga sa viaţă. Toată amărăciunea vieţuirii de până atunci era acum lăsată în urmă, iar sufletul său răspundea cu vioiciune la înrâuririle noi şi dulci ce-l împrejmuiau.

111

în a patra zi a călătoriei se vădea limpede că nu mai aveau mult până la Cetatea cea Sfântă, căci cetele de călători, cu turmele lor de oi şi de berbeci aduşi pentru jertfe şi praznic pe care le întâlniseră necontenit în calea lor erau din ce în ce mai numeroase. Multe din aceste cete cântau în vreme ce înaintau, şi astfel frânturi din cântecele lor erau purtate de vânt pe măsură ce străbăteau văile strâmte:

— „Stăteau picioarele noastre în curţile tale, Ierusalime! Că acolo s-au suit seminţiile, seminţiile Domnului, ca să laude numele Domnului. Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului şi pentru îndestularea celor ce te iubesc pe tine. Să fie pace în întăriturile tale şi îndestulare în turnurile tale.”

112

CAPITOLUL XII

— Îţi spun că nu mai putem privi cu uşurinţă aceste lucruri, căci acest Om huleşte necontenit numele Celui Atotputernic!

Cel ce vorbea astfel era Caiafa. Rostind aceste cuvinte, făcea paşi mari, străbătând în lung şi-n lat una din terasele de pe acoperişul casei sale, în timp ce Iair, oaspetele său, stătea pe jumătate plecat pe o bancă de marmură din apropiere.

Cele două surori şedeau nu departe de aceştia, liniştite şi fericite că sunt împreună, în vreme ce Ruth, aplecându-se şi rezemându-se în cot pe parapet, se uita cu ochi mari, copilăreşti, la priveliştea minunată a Cetăţii Sfinte de la picioarele sale.

— L-ai auzit astăzi pe acest Iisus când I s-au pus întrebări după aşa-zisa tămăduire a slăbănogului din Betsaida: „Tatăl nu judecă pe nimeni, a grăit El, ci toată judecata a dat-o Fiului.” Şi apoi a spus: „ca toţi să cinstească pe Fiul, aşa cum cinstesc pe Tatăl”, grăind despre Sine. Ca şi cum... îţi dai seama ce cuvinte a putut rosti?! şi apoi a vorbit de Ioan, care pe bună

113

dreptate a fost închis, căci eu cred că era de-a dreptul nebun: „Altul mărturiseşte despre Mine, şi ştiu că adevărată este mărturia pe care o mărturiseşte despre Mine.”

— A spus aceste cuvinte, răspunse Iair, care până atunci ascultase totul în tăcere, dar a mai grăit şi altceva ce niciodată nu voi putea uita: „Eu am mărturie mai mare decât a lui Ioan, căci lucrurile pe care Mi le-a dat Tatăl ca să le săvârşesc, lucrurile acestea pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis.” în toate învinuirile pe care le aduci tu acestui Om ai trecut cu vederea un singur lucru, şi anume toate tămăduirile cu adevărat grozave şi minunate pe care continuă să le săvârşească în fiece zi. Ce poţi spune despre vindecarea acelui om care după cum ştii, din mărturii demne de crezare -, zăcea în patul său, neputincios, de treizeci şi opt de ani? Cu un singur cuvânt, Nazarineanul l-a însănătoşit cu desăvârşire.

— Da, dar ia aminte la acel cuvânt!, spuse Caiafa cu mare ardoare. Era Sâmbătă, iar El i-a zis acestuia: „Ia patul tău şi umblă!” Astfel, nu doar că l-a tămăduit, dar i-a şi poruncit să-şi ia patul şi să plece cu el în zi de Sâmbătă.

114

A săvârşit o fărădelege! De aceea, Se şi face vinovat de hulă şi de necinstire a Legii Celui Preaînalt, şi tu ştii prea bine care este osânda pentru astfel de ticăloşii, grăi el cu mare mânie.

Niciunul din bărbaţi nu băgase, însă, de seamă că micuţa Ruth, întoarsă către ei, asculta ceea ce vorbeau cu o nelinişte ce i se citea şi pe chip până când, deodată, îi uimi pe amândoi cu această întrebare:

— Despre Iisus Nazarineanul vorbeşti, unchiule Iosif?

— Dar de ce întrebi, copila mea?, spuse cu blândeţe Caiafa, oprindu-se din mers să-i mângâie părul auriu.

— Şi eu îl cunosc şi L-am văzut cu ochii mei. Dacă El este Fiul lui Dumnezeu, după cum mărturiseşte, nu are oare dreptul să vindece în zi de Sâmbătă, care este ziua lui Dumnezeu?

— Bine a grăit!, zise mândru Iair. Şi eu ţi-aş fi pus aceeaşi întrebare.

115

— Iar eu ţi-aş fi răspuns că ceea ce mărturiseşte El este, după cum am mai zis, curată blasfemie. Ştim că acest Om este Fiul unui oarecare dulgher, şi nimic mai mult. El însuşi este un dulgher obişnuit şi s-a îndeletnicit cu acest meşteşug, lucrând cu mâinile Sale până nu demult. Casa sa se află în Nazaret, şi oare poate fi din Nazaret ceva bun?

— Dar, unchiule Iosif, stărui domniţa cu faţa toată numai văpăi şi cu ochii în lacrimi, cum ar putea săvârşi lucrurile minunate pe care le face, de n-ar fi Dumnezeu cu El? Eu îl iubesc!, continuă ea cu mare însufleţire, fără a mai aştepta răspunsul, şi cred că El este, aşa cum a zis, Fiul lui Dumnezeu!

— Draga mea, spuse uşor mama ei, nu este cuviincios ca o copilă ca tine să vorbească asemenea lucruri cu unchiul său mai cu seamă că el are sfânta slujire de Arhiereu în Templul cel sfânt a lui Dumnezeu. Acum trebuie să vii cu mine, să te poţi linişti înainte de culcare.

Grăind acestea, cele două femei plecară dimpreună cu copila, care plângea încetişor. Când nu se mai auzi pe trepte foşnetul trenei rochiilor lor, Iair se întoarse către Caiafa, care privea tăcut către Templul cu zidurile şi turnurile sclipind în lumina amurgului de reflexii trandafirii şi aurii, şi zise solemn:

— După părerea mea, frate, ne aflăm la ceas de mare cumpănă. O mare răspundere atârnă cu greutate pe umerii mai-marilor acestui neam. Dacă adevăr este ceea ce a grăit copila după cum şi eu cred -, atunci neîndoios este o mare nelegiuire a te lepăda de Unsul lui Dumnezeu.

Caiafa rămase pentru câteva clipe tăcut, după care se întoarse încet şi privi către Iair:

116

— Eşti un om bun şi fratele meu. Mai bine ar fi să nu mai vorbim despre aceasta, pentru ca între noi să nu se ajungă la o ruptură ce nu va mai putea fi apoi reînnodată. Am să-ţi grăiesc deschis, o dată şi pentru totdeauna, că eu sunt hotărât în privinţa acestui Om. Trebuie să moară, căci mai de folos ne este să moară un om pentru popor, decât să piară întreg neamul! Şi chiar pe când grăi aceste cuvinte proroceşti, se cutremură uşor şi privi în sus, către cer.

între timp, într-una din odăile mari şi umbroase ale palatului, cele două femei o sloboziră pe slujnică, aşezând-o pe Ruth în pat. îngenunchiată la picioarele mamei sale, copila rostise pe de rost psalmii şi rugăciunile, şi acum se odihnea în tihnă în baldachinul falnic, frumos împodobit de pilonii sculptaţi, şi de draperia şi cuvertura sa purpurie, brodată cu fir de aur.

— Şi acum, mamă, vrei să-mi spui o poveste?, o rugă ea. Spune-mi despre David şi Goliat!

Şi mama îi spuse povestea, care-i era încă din copilărie atât de familiară, încât o repetă

117

întocmai, chiar în graiul Scripturii.

— Dintotdeauna mi-a plăcut povestea asta, zise Ruth cu mare încântare atunci când mama sa isprăvi de istorisit. Ce mult mi-ar fi plăcut să-l văd pe David stând pe trupul uriaşului filistin şi înşfăcând sabia enormă ca să-i taie capul cel bătrân!

Se opri apoi o clipă, ca şi cum şi-ar închipui scena, şi adăugă cu înflăcărare:

— Eu cred, mamă, că DaVid arăta întocmai ca Titus al meu!

— Cum poţi spune aşa ceva, copila mea?! Ştii doar că Titus al tău, cum îl numeşti tu, este elin.

— Nu!, zise fetiţa cu hotărâre. I-am spus că nu poate fi elin, căci are chip de evreu. Ar mai fi avut atunci pielea arămie, nasul acvilin şi ochii aceia mari, scânteietori? Nu crezi că seamănă... Acum ştiu cu cine! Cu unchiul Iosif!, zise ea, ridicându-se pe jumătate, toată încântată.

— Copilă!, îi spuse mama cu blândeţe, dar şi cu hotărâre totodată, acum trebuie să te întinzi şi să te culci! îţi mişună prin minte numai nebunii. Eu am să fiu afară, pe terasă, aproape de tine, dar trebuie să te linişteşti!

— Cine este băiatul acesta despre care vorbeşte copila?, întrebă în treacăt Ana, când se aşezară amândouă pe terasa din afara odăii.

— E un flăcău din Capernaum, pe care bunul nostru slujitor Benoni l-a tocmit nu demult să se îngrijească de grădini. Fetiţa mea năvalnică a prins mare drag de el şi ne-a rugat să-i îngăduim să-i mâne asinul în această călătorie. Pare, cu adevărat, a fi un băiat bun şi grijuliu,

118

chiar dacă îşi are obârşia dintr-o oarecare familie de elini. Ruth a mea a fost tare tulburată în ultima vreme şi a avut, într-adevăr, gura mult prea slobodă. Trebuie să caut s-o ademenesc într-o îndeletnicire mai liniştită şi folositoare.

— L-am zărit pe băiat, zise Ana cu un aer gânditor. Are o înfăţişare nobilă şi neobişnuit de asemănătoare cu cea mai pură înfăţişare iudaică. Eşti sigură că părinţii lui sunt elini?

— Sunt sigură, îi răspunse sora, căci am făcut o cercetare în amănunt cu ajutorul lui Benoni. Tatăl lui se numeşte Dumachus.

Apoi, însă, bănuind oarecum gândul surorii ei şi voind să-i abată cugetul de la asemenea frământări dureroase, îi zise:

— Dar acum, dacă tot am rămas singure şi putem vorbi fără a fi tulburate de nimeni, am să-ţi spun cum de-am ajuns eu să-L ascult pe Nazarinean propovăduind poporului: era multă vreme de când căutam să aflu cât mai multe despre aceste învăţături, căci după cum ştii adesea ajung la noi istorii neadevărate prin gura unora care n-au ascultat cu luare-aminte. Auzind, aşadar, că a ieşit din cetate şi a plecat către Tiberiada, am pornit la drum cu soţul meu, însoţiţi doar de Benoni, şi călărind asini, după obiceiul ţăranilor, pentru a nu atrage deloc

119

atenţia. După ce am călărit o bucată de drum, am dat peste o mulţime de oameni ce călătoreau către acelaşi loc. Toată lumea vorbea de tămăduirile minunate pe care le văzuseră, şi alături de noi călătoreau mulţi dintre cei tămăduiţi deja de către El pe care mi i-a arătat Benoni, care încă de pe atunci vădea o vie preocupare faţă de persoana acestui Om. în cele din urmă, am auzit că-L putem întâlni la Hattin. Cred că-ţi aminteşti locul: e cam la şapte mile depărtare de Capernaum. E acolo un sat, la picioarele măgurii cu două vârfuri, care este numit uneori Coarnele de la Hattin. Se poate vedea bine dealul de pe acoperişul casei noastre din Capernaum.

Ajungând în acest loc, am dat de o mulţime de oameni adunaţi laolaltă, de felurite neamuri şi tagme. Am aflat apoi că Nazarineanul Se afla chiar atunci pe vârful muntelui, dimpreună cu cei deja cunoscuţi ca fiind ucenicii Lui, şi în scurtă vreme L-am şi văzut coborând, din urma Lui venind şi ucenicii. Pe dată, toţi cei care veniseră să-şi tămăduiască bolnavii au dat năvală înaintea Lui. Nu eram îndeajuns de aproape, încât să vedem ce fel de boli aveau, şi nici ce se petrecea întocmai, însă din toată uluirea mulţimii, mulţumirile şi slava adusă lui Dumnezeu, era limpede că fuseseră tămăduiţi.

între timp ne-am croit şi noi drum prin mulţime şi am izbutit, în cele din urmă, să ajungem îndeajuns de

120

aproape cât să-L putem auzi pe Nazarinean. Era aşezat pe o stâncă mare, şi cum privea El la mulţimea adunată, avea o aşa expresie întipărită pe chip, încât nu m-am putut gândi decât la măreţii îngeri pomeniţi în Scripturile noastre.

Apoi începu de îndată a vorbi. Aş vrea, de-aş putea, să-ţi spun fiece vorbă a cuvântării Sale, căci toate erau pătrunse de o minunată înţelepciune. însuşi Moise, legiuitorul, să fi venit chiar atunci de pe Muntele Sinai, şi tot n-ar fi putut grăi cu o mai mare putere.

A început cu Fericirile. Nu mi le amintesc pe toate, dar una mi-a rămas în minte mai presus de toate celelalte: „Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia.” Şi a mai spus că cei blânzi, cei milostivi şi cei curaţi cu inima sunt fericiţi, după cum fericiţi vor fi şi cei prigoniţi pentru numele Său. „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, a grăit privind către ucenicii Săi, când vă vor ocărî, şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe prorocii cei mai înainte de voi. Voi sunteţi lumina lumii. Nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea

121

oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.”

Şi am mai băgat de seamă, sora mea, că a zis că n-a venit să strice Legea sau Prorocii, ci să o plinească, şi că o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. Şi mai departe, că de nu va prisosi dreptatea noastră mai mult decât cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu vom intra în împărăţia Cerurilor.

Apoi a vorbit în amănunt despre cele ale Legii, arătând că după învăţătura Sa, cel ce se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă ca şi cel ce a ucis, şi că darul său nu poate fi primit de Dumnezeu. Şi mai mult de atât, să nu ne împotrivim celui rău, ci să-l certăm cu blândeţe; că se cuvine să iubim nu doar pe aproapele nostru, ci şi pe vrăjmaşi, şi că suntem datori a ne ruga pentru cei răi, ca astfel să fim fiii Tatălui nostru Cel din ceruri. Căci El face să răsară soarele şi peste cei răi, şi peste cei buni, şi trimite ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi. Iar de iubim şi suntem buni doar cu cei care ne răsplătesc cu aceeaşi măsură, nu suntem mai presus decât oamenii cei mai de plâns. Pe scurt, trebuie să ne străduim să fim desăvârşiţi, precum Tatăl nostru Cel ceresc desăvârşit este. „Şi ia aminte a grăit El să nu faci milostenie ca să fii văzut de prietenii tăi şi să fii slăvit de ei, căci dacă-i vei milui în acest chip pe săraci, nu vei avea plată de la

122

Dumnezeu. Milostenia pe care o faci într-ascuns şi fără a trâmbiţa înaintea ta, va fi cu adevărat răsplătită.”

De asemenea, a osândit ruga pe care o săvârşim pentru a ne arăta oamenilor, şi tu ştii, sora mea, cum cărturarii şi fariseii noştri se roagă uneori chiar şi pe drumuri. M-am şi întrebat cum şi-ar putea oare da seama ce fac atunci când, stând pe la colţurile uliţelor, se roagă cu glas atât de puternic. Nazarineanul a grăit limpede că aceştia o fac pentru a fi văzuţi şi slăviţi de către oameni, şi cu adevărat şi-au luat plata lor. Tu, însă, dacă vrei ca Dumnezeu să te audă şi să-ţi răspundă, a zis El, roagă-te închizând uşa cămării tale. Şi să nu crezi că Tatăl îţi cere să rosteşti multe rugăciuni sau Se mulţumeşte cu multa ta vorbărie, căci aşa se roagă neamurile. Dumnezeu este Tatăl tău. El are cunoştinţă de cele ce-ţi sunt de trebuinţă mai înainte să ceri de la El. Nu aşteaptă ca noi să-I cerem, căci vedem cu toţii cum Se grijeşte de toată zidirea Sa chiar şi de cei care nu se roagă niciodată cum se cuvine, precum păgânii. Cu toate acestea, trebuie să ne rugăm, căci aşa îi este bineplăcut Tatălui.

Şi apoi a zis: „Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Şi lasă nouă datoriile noastre, precum şi noi lăsăm datornicilor

123

noştri. Şi nu ne duce pe noi întru ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin.”

— Ce rugăciune minunată!, spuse Ana, cu ochii scânteind în penumbra nopţii. învăţăturile Sale, însă, se deosebesc neobişnuit de mult de tot ceea ce ne-a răsunat în auz de când Moise a scos din Egipt poporul lui Israil.

— Dar nu e acesta răsunetul adevărului? Mie aşa îmi pare. îţi pot zice şi mai multe, dacă vrei să auzi. Nu eşti ostenită?

— Nu. Mai spune-mi, cât de mult poţi, zise Ana.

— Cred că cel mult îţi pot reda frânturi din ceea ce-am auzit, însă mă voi strădui. El ne-a povăţuit, de asemenea, să nu căutăm a ne aduna comori pe pământ, căci toate acestea ori sunt stricate de molie şi de rugină, ori sunt furate de furi. Şi ştii, sora mea, că aşa este, nu?

— Aşa e, cu adevărat!, murmură Ana oftând, gândindu-se cum cel mai de preţ odor al inimii sale a fost luat de la ea.

— Ne-a îndemnat să ne adunăm, dimpotrivă, comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, şi unde nici furii nu le sapă şi nu le fură, continuă încetişor Sara. Şi să nu ne lăsăm copleşiţi de grija zilei de mâine, căci ştie Tatăl nostru Cel ceresc că avem trebuinţă de hrană, de straie şi de adăpost. Iar dacă Se îngrijeşte Dumnezeu de

124

crinii câmpului, care nici nu se ostenesc şi nici nu torc şi nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a înveşmântat ca unul din aceştia -, va uita oare de fiii Săi? Să căutăm, aşadar, mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa, şi toate celelalte se vor adăuga nouă.

Să nu judecăm pe alţii, căci adeseori noi înşine suntem plini de neputinţe şi mai rele toţi vom fi judecaţi după cum îl judecăm pe aproapele nostru. Dumnezeu va dărui şi mai îmbelşugat fiilor Lui faţă de cum o fac, pe pământ, părinţii cu fiii lor. Dacă dorim ceva, trebuie să cerem Tatălui nostru Cel ceresc. El ne va asculta negreşit cererea, dacă este spre binele nostru. Pentru a împlini cu desăvârşire Legea şi Prorocii ia seama, sora mea, la acest cuvânt, căci aceasta este lucrarea noastră cea de toate zilele -, nu trebuie decât să facem oamenilor câte voim să ne facă şi ei nouă.

Ultimele Sale cuvinte au fost cu totul uimitoare, căci a vorbit despre Sine în chip deschis ca fiind Cel de Sus trimis. „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit, şi în numele Tău am scos demoni, şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Iar eu voi mărturisi lor atunci: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la

125

Mine, toţi cei ce lucraţi fărădelegea! De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le plineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, căci era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le plineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari, şi au suflat vânturile şi au izbit casa aceea, şi aceasta a căzut. Şi mare a fost surparea ei.”

Când Iisus sfârşi de rostit aceste cuvinte, mulţimile rămaseră uluite de învăţătura Sa.

Cu adevărat, sora mea, a fost o cuvântare minunată, cu toate că ceea ce ţi-am putut eu istorisi nu este cu totul desluşit şi e departe de a fi desăvârşit. Aş vrea să-L poţi asculta şi tu, cu urechile tale.

— Dacă-mi va fi cu putinţă, îl voi asculta şi eu, spuse doamna Ana, după care adăugă şovăitor: tu ştii, însă, cum gândeşte atât soţul meu, cât şi tatăl nostru.

— Da, ştiu, încuviinţă simplu sora sa.

Apoi surorile se cufundară în tăcere, fiecare copleşită de propriile sale gânduri, iar copila dormi în continuare liniştită.

126

CAPITOLUL XIII

Fluierând încetişor, titus lega strâns cârceii ce se căţărau pe viţa de vie. Nu fusese o treabă uşoară. Isprăvind, în sfârşit, lucrul, se înfierbântă şi se înroşi tot la faţă. Străbătând apoi cu pas domol pajiştea şi ajungând la fântână, se aşeză pe marginea ei de marmură şi îşi adânci braţele în apa răcoroasă. Rămase o vreme aşa, scoţând din când în când mâinile ca să-şi ude părul cârlionţat.

— O, ce bună-i apa asta rece!, murmură el ca pentru sine. Scuturându-se apoi de apa ce-i rămăsese pe păr, se ridică, şi punându-şi mâinile în şold, se uită cu mare mulţumire peste toată grădina. Muncise din greu încă de la revărsatul zorilor, şi acum, când privirea i se perinda de la arbuştii tunşi la pajiştea mătăsoasă, şi apoi la tufele strălucitoare de flori şi ghirlandele graţioase de vie, nu vedea nimic de îndreptat.

127

— Mie îmi pare că arată bine, grăi el cu voce tare, dar nu ştiu ce-o să creadă Benoni, căci el are ochi de vultur şi prinde din zbor orişice cusur. Zărind apoi pe pământ, sub una din băncile de marmură, ceva colorat şi strălucitor, se aplecă şi ridică ceea ce era, de fapt, o minge vesel colorată în dungi albastre, stacojii şi galbene.

Rotind-o în mâini, zâmbi şi îşi zise:

— Mă întreb unde-o fi în dimineaţa asta domniţa noastră. A, uite-o pe Marissa!

Slujnica mergea cu pas zorit spre curte, ducând în mâini un ulcior. Se opri locului şi auzind că Titus o strigă, se întoarse către el. Apropiindu-se de ea, Titus băgă de seamă că avea un aer neobişnuit de mohorât.

— Iată mingea domniţei noastre, spuse el. Ai tu grijă de ea? Azi dimineaţă n-a venit să se joace în grădină.

— E bolnavă, zise pe un ton îngrijorător Marissa. Am trimis vorbă să vină un doftor. Mă duc acum după nişte apă caldă. Nu mă ţine pe loc!

Titus deschise poarta la pasajul ce făcea legătura între cele două curţi, şi o urmă pe Marissa, care mergea grăbită cu ulciorul.

— Ce o doare pe micuţă?, întrebă el, în vreme ce ea se oprise să ia apă dintr-un cazan încălzit.

128

— Nu ştim. Are fierbinţeală şi se plânge de dureri de cap. De când ne-am întors din Ierusalim, nu se simte bine.

— Stăpânul unde este?, întrebă Titus.

— E cu copila, răspunse Marissa, după cum şi mama ei, şi bătrâna Tavita, care i-a fost doică în copilărie stăpânei noastre. Aceasta cunoaşte despre orice boală mai multe decât toţi doftorii la un loc. Uf!, mi-e groază numai când mă gândesc ce amestecuri scârboase îi vor da fetiţei! Mie, când am suferit de fierbinţeală, mi-au dat să beau suc de scorpion amestecat cu vin. Luam în gură amestecul, dar îl scuipam de fiecare dată pe jos, căci mă gândeam că deocamdată e mai bine să ajungă medicamentul, iar nu eu, în pământ. Plecă apoi grăbită, cu ulciorul aburind, lăsându-l pe Titus să le dea celorlalţi slujitori care se adunaseră toţi împrejurul lui vestea tristă a îmbolnăvirii lui Ruth.

îi părăsi apoi cât putu de grabnic, căci de obicei îl scârbea prezenţa lor, iar acum prevestirile lor negre şi toate acele clătinări din cap îl umpluseră de o furie neputincioasă.

— Prostimea asta!, mormăi el ca pentru sine. Nu le pasă de nimic altceva decât de flecăreala asta a lor! Toată ziua ciripesc şi şuşotesc, şi dau fuga de îndată ce au o veste, aşa cum se năpusteşte o găină lacomă la bucata

129

de pâine. îi judeca prea aspru, şi în inima lui ştia asta, căci toată lumea din casă o iubea pe domniţă, aşa cum o numeau întotdeauna cu toţii.

Umblând neliniştit în sus şi în jos, văzu că poarta ce dădea din pasaj în uliţă era acum deschisă, şi fără a-şi da seama de ce, ieşi de îndată afară. A purces apoi către ţinutul cetăţii unde se afla locul pe care el încă îl numea casă.

— Trebuie să-l văd pe Ştefan, îşi zise sieşi, zorindu-şi pasul.

între timp, în odaia sa, care dădea într-o curte interioară mai mică, micuţa Ruth se perpelea de durere în patul său.

— O, mamă, capul meu!, gemu ea.

Mama băgă de seamă, cu jale în suflet, cum obrajii fetei se făcuseră roşii-purpurii, şi cum de la un ceas la altul ochii îi erau şi mai scânteietori şi adânciţi în orbite. Buna şi bătrâna Tavita storcea cârpele din in băgate mai întâi în apă rece punându-le pe fruntea suferindei -, şi din când în când îi punea picioruşele într-un vas cu apă caldă.

— Trebuie să scoatem fierbinţeala din capul copilei, grăi ea după puţină vreme, cu o înţelepciune ce izvora din bunul simţ şi dintr-o îndelungată cercare. După

130

cum ştiţi, am izbăvit astfel mulţi bolnavi ce sufereau de fierbinţeală, întrebuinţând doar apă.

— De ce nu vine odată doftorul?, întrebă nerăbdător Iair. I-aş putea prepara, astfel, şi un leac care să lucreze ca un medicament. E bună şi apa, dar pentru o asemenea boală, negreşit are trebuinţă şi de medicamente.

Dar chiar atunci când rostea acestea, Marissa vesti venirea doftorului, care aştepta în spatele ei să fie poftit înăuntru. Un bărbat înalt, cu o barbă lungă, înveşmântat în straie deosebit de frumoase, intră maiestuos în odaie, însoţit fiind de un rob negru, mic de statură, care-i căra toate cele trebuincioase meseriei sale.

îl salută ceremonios pe Iair şi apropiindu-se de patul copilei, o privi, îngustându-şi ochii, ţuguindu-şi buzele şi, în acelaşi timp, încruntându-se puternic. Apoi îşi întinse de îndată mâna, o aşeză pe capul copilei şi spuse „Hm!” cu voce tare. Micuţa zvâcni şi tremură din tot trupul,

131

ascunzându-şi faţa sub poalele rochiei mamei sale.

— Arde toată de fierbinţeală!, spuse în cele din urmă falnicul bărbat, cu o voce profundă şi răsunătoare, după care îşi îndreptă maiestuos ochii spre Tavita, care tocmai voia să pună o altă cârpă pe fruntea înfierbântată a copilei, şi o împiedică întinzând mâna către ea.

— Femeie, spuse el cu hotărâre, încetează cu prostiile tale! Apa este cu adevărat bună pentru sănătate, dar pui viaţa copilei în primejdie cu nebunia ta!,

Tavita se întoarse cu spatele la el şi toţi o auziră mormăind ceva de neînţeles.

Doftorul îi făcu semn robului său, şi luând de la acesta un mic vas din alamă, începu a amesteca acolo mai multe licori închise la culoare şi un praf alb-cenuşiu. Când sfârşi de făcut asta, se întoarse din nou către însoţitorul său, care scoase pe dată la iveală dintr-un vas un şarpe mort, pe care doftorul începu de îndată să-l jupoaie. Când isprăvi de făcut şi acest lucru pe care îl săvârşi cu mare îndemânare -, spuse din nou cu voce tare „Hm!”, după care grăi:

— Veţi tăia în trei bucăţi pielea de şarpe: o bucată va trebui legată pe fruntea copilei, şi celelalte două pe talpa fiecărui picior. Iar din licoarea pe care am preparat-o, daţi-i la fiecare ceas o lingură mare de amestec. Dacă va fi voia lui Dumnezeu, se va înzdrăveni în şapte zile. Mă întorc la voi diseară. Şi încă un lucru spuse el, privind din nou către Tavita -, ar fi mai bine ca această femeie arţăgoasă să stea departe de această încăpere! Făcu apoi o plecăciune adâncă, şi când să iasă din odaie, Iair îl opri cu un gest foarte hotărât.

132

— Bunul meu domn, zise el, aş vrea să ştiu ce-aţi pus în licoarea pe care trebuie s-o bea fata.

Doftorul se încruntă şi dădu din cap, dar în cele din urmă spuse cu un aer ceremonios:

— N-avem obiceiul de a destăinui din tainele meşteşugului nostru, dar pentru domnia voastră voi trece peste asta. Să ştiţi că licoarea veţi vedea, foarte sănătoasă are în primul rând bila unei scroafe sălbatice dizolvate în oţet; în al doilea rând, cenuşa de la tigva unui lup, amestecată cu grăsime de viperă; şi, în cele din urmă, cel mai de preţ dintre toate, o piatră luată din capul unui ţipar prins într-o noapte cu lună plină. în pulberea de piatră au fost măcinate şi picioruşe de scorpion, care se ştie că sunt de mare folos şi luate singure, însă toate împreună, aşa cum v-am spus, fac ca acest leac să aibă o putere deosebită, doctorie fără de care mă îndoiesc că bolnava îşi va reveni degrab. Dacă nu se va înzdrăveni, va fi din pricina nebuniei acestei femei. Şi zicând asta, se plecă din nou adânc şi ieşi din odaie la fel de maiestuos, fiind urmat apoi de robul său.

Când acesta ieşi de tot, Tavita se apropie şi aruncându-se în genunchi la picioarele stăpânei sale, spuse plângând:

— O, vă rog, nu mă alungaţi! Fac orice vreţi, numai să mă lăsaţi să stau! De bună seamă, eu n-am vătămat

133

fetiţa. Ştiţi doar că acele comprese muiate în apă rece i-au mai potolit durerea. Şi nu ştiu cum ar putea fi mai bună pielea de şarpe, decât apa rece şi proaspătă!

— Linişteşte-te, Tavita!, ■zise stăpâna ei, cu lacrimile şiroind pe obraji. Nu pleci nicăieri. Fără tine oricum nu m-aş fi descurcat. Dar, bărbate, ce părere ai de licoarea asta? Nu pot îndura gândul că trebuie s-o bea. Şi apoi, mai e şi pielea aia scârboasă şi lipicioasă!

— La asta mă gândeam şi eu!, grăi cu înverşunare Iair, apucând pielea şi vasul de alamă, şi aruncându-le de îndată pe fereastră. Dacă trebuie să moară, măcar să nu fie spurcată de o aşa scârboşenie! Iar tu, Tavita, continuă să te îngrijeşti de ea aşa cum ştii tu! Marissa, tu porunceşte portarului să nu-l mai primească diseară pe acest bărbat. Şi stai! Spune-i să-i dea acest ban de aur!

între timp, micuţa bolnavă fie că era înspăimântată şi tulburată, fie din pricina bolii şi mai înaintate începu să aiureze. Acum zicea că ar vrea să fie în Ierusalim, şi vorbea în neştire despre procesiuni, despre Templu şi cântări; acum se vedea călărindu-şi catârul, şi pe Titus strângându-i buchete de flori de câmp. Apoi se ridică iute pe jumătate, şi acoperindu-şi ochii cu mâna, strigă cu mare bucurie:

134

— O, Titus! îl zăresc acum pe învăţător! îl văd cum păşeşte pe pajişte. Uite cum Se pleacă crinii înaintea veşmintelor Lui! Voi vorbi, în sfârşit, cu El!

Apoi căzu iar pe pernă, cufundându-se din nou într-un murmur slab, fără de înţeles. Dar iată că deodată pe mama cea deznădăjduită o străfulgeră gândul la Marele Tămăduitor. Ridicându-se în picioare, se duse la fereastra înaintea căreia şedea soţul ei, cu capul plecat pe piept, şi punându-şi mâna pe braţul lui, îi spuse cu o voce pe jumătate şoptită:

— Bărbate, în toată groaza asta a noastră, am uitat de Nazarinean. Oare El n-ar putea să ne tămăduiască copila?

Iair zvâcni şi se întoarse către soţie, cu o licărire în ochi ce semăna a nădejde.

— Aşa este!, spuse el. Ce ciudat că am uitat! Eu cred că El, şi doar El Singur, ne mai poate ajuta acum. Mă duc numaidecât să văd unde îl pot găsi. Benoni este afară aşteptând să primească poruncă.

Titus stătea nemişcat la marginea fântânii, cu privirea pironită la uşa dinspre curtea interioară. Se afla acolo de trei ore, aşteptând să iasă careva. Când Benoni se ivi

135

înaintea ochilor lui, pregătit pentru a împlini porunca stăpânului său, Titus îi ţâşni iute în faţă:

— Cum mai e domniţa noastră?, întrebă el.

— Vai, mă tem că e şi mai rău! Dacă nu primeşte ajutor, moare, şi încă degrab! Mă duc să-L caut pe Nazarinean. Nădăjduim...

— Nu e aici, zise Titus cu o voce plină de deznădejde neputincioasă. Dimineaţă, de îndată ce-am auzit că este bolnavă, am pornit în căutarea lui Ştefan, fratele meu, căci el întotdeauna ştie ce este mai bine de făcut, şi mi-a zis pe dată: „Hai să vedem unde este învăţătorul!” Şi căutându-L peste tot, am aflat, în cele din urmă, că a plecat ieri cu o corabie, trecând de cealaltă parte a lacului. Se poate să fi plecat în Samaria, sau chiar din nou la Ierusalim. Nu ştiu cum L-am putea găsi.

Benoni căzu pe gânduri. Dar după ceva vreme, spuse:

— Eu trebuie să pornesc oricum la drum, după cum mi s-a poruncit. Poate că S-a întors între timp...

— Dacă aşa vrei, du-te, zise Titus istovit. Dar am vorbit cu Ştefan că stă el de veghe şi-mi dă de veste îndată ce află că S-a întors. Sunt încredinţat că aşa va face.

— Trebuie să plec şi eu, spuse Benoni.

Se întoarse, însă, peste un ceas, şi după înfăţişarea sa mohorâtă ce o avea pe chip se văzu limpede că nu-şi împlinise misiunea.

136

CAPITOLUL XIV

Ceasurile se scurseră încet, şi veni şi noaptea, care trecu la fel de încet. Titus stătea de veghe nemişcat, aşteptând vreun cuvânt din partea lui Ştefan, în timp ce în odaia bolnavei, cei ce priveau la ea cu sufletul cuprins de deznădejde, vedeau cum se apropie necruţător şi plin de hotărâre înfricoşătorul nimicitor de oameni.

Copila zăcea de-acum înţepenită, cu ochii întredeschişi şi sticloşi, şi ceea ce-i făcea pe ceilalţi să creadă că este încă totuşi vie era doar suflul respiraţiei ei greoaie ce umplea întreaga încăpere. Mama se aruncase în genunchi la marginea patului ei, stând cu faţa îngropată în aşternuturi. Se rugase aproape întreaga noapte, având în minte cuvintele învăţătorului: „Dumnezeu dăruieşte cu mai mare dărnicie din bunătăţile Lui fiilor, decât dăruiţi voi copiilor voştri.” Inima îi era acum plină de

137

amărăciune: „M-am rugat, şi Dumnezeu nu m-a auzit. Copilul meu este pe moarte. învăţătorul a tămăduit o sumedenie de cerşetori netrebnici, dar iată căacum, când copila mea curată şi fără de prihană pătimeşte, El nu vine. De-ar fi El Hristos, n-ar şti oare ce se petrece?” Şi gândurile acestea nemiloase se iviră iară şi iară, până când mintea ei aproape că înnebuni de durere.

După ceva vreme, se ridică în picioare, şi ducându-se iute la soţul ei, care încremenise privind chipul copilei sale, îi zise:

— Nu te duci să-L cauţi pe Nazarinean? Nu mai zăbovi! Poate că S-a întors între timp.

Iair se ridică în picioare şi părăsi încăperea fără a spune nimic. Era de-acum dimineaţă şi soarele lucitor îl izbi dureros în ochii ce-i zvâcneau de istovire.

Pe terasă, credinciosul său Benoni mărşăluia necontenit înainte şi înapoi. Când auzi paşii stăpânului său, sări în întâmpinarea lui, dar întrebarea îi pieri pe buze când văzu chipul acestuia.

— Ai mai auzit ceva de Nazarinean?, întrebă Iair.

— Nimic, stăpâne, îi răspunse mohorât bărbatul. Atât eu, cât şi Titus am ieşit în cetate de mai multe ori.

— Mă duc şi eu acum. Poate că eu am să-L găsesc, grăi cu voce stinsă Iair. Tu rămâi aici să ajuţi dacă e nevoie! îl iau şi pe flăcău cu mine.

138

Titus ieşise încă o dată pe drumurile cetăţii, şi tocmai se întorcea iarăşi posomorât din cea de-a douăsprezecea cercetare, când auzi zgomot de paşi uşori şi iuţi pe mozaicul de piatră. Cineva venea în grabă! Stătu locului şi ascultă. într-o clipă se ivi Ştefan, apropiindu-se în mare goană de poartă. Când îl văzu pe Titus, strigă cu mare bucurie:

— S-a întors!

Titus nu mai zăbovi să asculte nimic altceva, ci spunându-i lui Ştefan să-l aştepte, fugi prin curte, apoi prin grădină, şi când să bată cu îndrăzneală la poarta ce dădea spre curtea interioară, însuşi Iair ieşi afară.

— A venit Tămăduitorul!, strigă cu însufleţire Titus, fără a-l mai aştepta pe stăpân să vorbească. Tocmai mi-a spus fratele meu. Aşteaptă afară. Ne poate zice el unde-L putem găsi. Să mă duc după El?

— Nu, băiete, spuse Iair. Mă duc eu, dar vreau să vii şi tu cu mine.

139

Cei doi ieşiră grabnic pe uliţă, unde îi aştepta Ştefan.

— Veniţi pe aici! Tocmai Se apropia de cetate şi era pe cale să intre pe poarta de la răsărit când am aflat de venirea Lui.

Toţi cei trei porniră grăbiţi la drum în tăcere. Iair mergea cu puţin înaintea băieţilor, ca şi când tocmai i-ar fi întrecut. Niciodată nu-i păruse aşa de lung drumul.

Acum, pentru el, toate uliţele, pieţele, aleile, casele şi cocioabele, amfiteatrele şi sinagogile arătau deopotrivă. Nu mâncase şi nu dormise de mai bine de douăzeci şi patru de ore, şi toate lucrurile i se înfăţişau acum uriaşe şi înfricoşătoare prin toată această pâclă a durerii. în cele din urmă, ajunseră şi la poarta de răsărit a cetăţii.

— Nazarineanul a trecut deja pe aici?, îl întrebă răguşit pe portar.

— Nu, îi spuse bărbatul. S-a oprit acolo să vorbească mulţimii de oameni care deja se îmbulzesc în jurul Lui, cu toate că de-abia S-a întors la noi şi le arătă cu mâna înspre răsărit. Cei trei îşi continuară grăbiţi drumul, îndreptându-se către o mică ridicătură de pământ, unde era adunată multă lume.

Ajunseră îndată la marginea mulţimii de oameni şi deja îl puteau zări pe învăţător, cum şedea în mijloc, pe o moviliţă de pământ.

— în numele lui Dumnezeu, lăsaţi-mă, oameni buni, să trec!, strigă Iair. Trebuie să vorbesc cu învăţătorul!

Mulţimea se retrase binevoitoare, căci mulţi dintre oameni îl recunoscură pe cel care grăise, şi vedeau cu toţii că era cuprins de durere. Acesta căzu de îndată la picioarele învăţătorului şi-I strigă deznădăjduit:

140

— Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, rogu-Te, ascultă-mă! Fiica mea stă să moară. Te rog, vino şi pune-Ţi mâinile deasupra ei, ca să se tămăduiască şi să trăiască!

Iisus îi întinse mâna şi-l ridică numaidecât, după care se îndreptară spre poarta cetăţii, şi dimpreună cu ei toată acea mulţime, care pe măsură ce înaintau încă mai sporea, căci pe drum mulţi oameni, mirosind din mers un nou prilej de încântare, li se alăturau necontenit.

Nu puteau înainta decât încet, căci mulţimea se mişca în valuri peste tot împrejurul lor. în scurtă vreme, se opriră cu toţii, căci Iisus rămase nemişcat în mijloc. Întorcându-Se către cei din spatele Lui, spuse:

— Cine este cel ce s-a atins de Mine?

La început nimeni nu răspunse, toţi fiind uluiţi de o asemenea întrebare. Apoi unul din ucenicii Lui, care se numea Petru, îi spuse:

— învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează, şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine?

Dar Iisus răspunse:

— S-a atins de Mine cineva, căci am simţit o putere care a ieşit din Mine.

Şi grăind acestea, privi stăruitor către o sărmană femeie ce se afla în apropierea Lui. Aceasta, când văzu că se uită la ea, începu a tremura, şi venind către El, căzu la pământ înaintea Sa, şi spuse cu un hohot de plâns:

141

— O, învăţătorule! Te rog fierbinte, iartă-mă! De doisprezece ani sufăr de o boală de netămăduit, şi multe am avut de pătimit de pe urma doftorilor. Toată averea mi-am cheltuit cu ei, şi niciunul nu m-a făcut mai bine, ci şi mai mult mi s-a înrăutăţit boala. Şi mi-am zis în ■ inima mea că de m-aş putea atinge măcar de poala hainei Tale, mă voi tămădui. Şi aşa s-a şi petrecut, căci de îndată ce m-am atins, m-am însănătoşit cu desăvârşire.

Când Iisus auzi acestea, întinse mâna şi o ridică pe femeie, zicându-i:

— îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace, şi fii slobozită de această năpastă.

Pe când El încă îi grăia femeii, Iair, care aşteptase în toată această vreme chinuit de nerăbdare, îl zări pe Benoni apropiindu-se. Acesta, de îndată ce-şi văzu stăpânul, îşi rupse straiele cu un strigăt de jale.

— Vai, stăpâne, spuse el, fiica ta a murit. Nu mai supăra pe învăţătorul!

Iair se făcu alb la faţă, şi apoi galben la auzul acestor vorbe, şi s-ar fi prăbuşit, de n-ar fi fost acolo mâna cea iute a învăţătorului:

— Nu te teme! Şi apoi îi zise cu blândeţe: Crede numai! Şi întorcându-Se, porunci mulţimii să nu mai vină după El.

142

Continuându-Şi drumul, merseră înainte doar Iisus cu trei dintre ucenicii Săi şi Iair, în vreme ce Ştefan, Titus şi Benoni veneau din urma lor la o oarecare depărtare.

— Ce mai poate face acum Tămăduitorul?, spuse cu amărăciune Titus. Dacă nu era femeia aceea, am fi ajuns poate la timp.

— Micuţa şi-a dat cea din urmă suflare după ce stăpânul a părăsit casa, spuse întristat Benoni.

— Dar n-ai auzit ce i-a zis tatălui copilei?, zise Ştefan. „Nu te teme! Crede numai!” Va face El ceva să ajute, ai să vezi!

— Dar ce mai poate face acum?, spuse din nou Titus.

— îi poate face să îndure voia Tatălui nostru, Care este în ceruri, spuse cu blândeţe Ştefan.

Ajunşi între timp la casa lui Iair şi intrând după ceilalţi, văzură cum curtea gospodăriei era aproape pustie. Trecând prin grădină, puteau auzi ţipetele ascuţite ale femeilor ce boceau în odaia celei răposate, căci poarta care dădea spre curtea interioară era larg deschisă.

Până şi grădina era plină de femei cuprinse de tulburare, care se jeluiau şi dădeau din mâini, în timp ce bărbaţii care îşi sfâşiau veşmintele, plângeau cu putere, şi-şi puneau cenuşă în cap şi pe barbă în semn de jeluire.

înăuntru, mama şedea lângă patul copilei sale moarte, căci rămăsese acolo în ciuda străduinţelor celorlalte

143

femei de a o scoate afară cu ochii secătuiţi de lacrimi, larg deschişi şi pironiţi asupra chipului de pe pernă, a cărui frumuseţe era acum ca de ceară. În tot acel plânset şi tumult, ea era singura care încremenise tăcută.

— în curând va fi pe veci tăinuită de mine, cugetă ea. Nu trebuie să plâng acum, câtă vreme doarme aşa de liniştită. Dar îndată simţi în odaie o altă Prezenţă, şi auzi o voce cu o putere deosebită. Ce spunea oare?

— Pentru ce faceţi atâta zarvă şi vă tânguiţi? Tânăra n-a murit, ci doarme.

Toată jeluirea conteni, şi auzul ei, până atunci chinuit, a fost mângâiat de o pace binecuvântată. „Nu este moartă! Doarme!” Sări atunci în picioare şi aplecându-se asupra mogâldeţei ei de fată, ascultă cu răsuflarea oprită. Vai, doarme cu adevărat, dar e acel somn liniştit şi neînsufleţit din care nu te mai trezeşti! îşi ridică atunci ochii stinşi de suferinţă către chipul Lui:

144

— Tu ştii, învăţătorule, că e moartă, au fost cuvintele ce se înfăţişară pe buzele ei, fără a fi însă vreodată rostite. Ceva de nepătruns din ochii Lui nu-i îngăduia să facă aceasta.

Stând lângă pat, Iisus luă mânuţa ca de gheaţă în mâna Sa, şi zise:

— Copila mea, ţie îţi zic, scoală-te!

Şi, iată, la auzul acestor cuvinte, o roşeaţă trandafirie cuprinse toată acea marmoree frumuseţe a chipului ei, genele-i lungi tremurară, iar ochii cu câteva clipe înainte închişi pentru somnul cel îndelungat se deschiseră larg, strălucind de voioşie şi de sănătate. îşi aţinti ochii asupra chipului învăţătorului, şi în cerul înstelat al adâncimii lor răsări un zâmbet gingaş şi dulce.

— Tu eşti! în sfârşit!, spuse ea lin. Te-am visat!

Cine-ar putea oare zugrăvi scena care a urmat? Fericirea, recunoştinţa, trecerea aproape nebunească de la jalea atât de adâncă la bucuria ce trecea chiar şi dincolo de hotarele morţii...

Copila privi cu mare uimire la părinţii săi ce căzuseră la picioarele învăţătorului, acoperindu-le cu lacrimi şi sărutări. Adormise, visase şi se trezise. Dar ce era cu acest bocet neobişnuit, cu tot acest zbucium ce se auzea din grădină? Oare încă visa?

învăţătorul, văzând privirea din ochii ei şi cunoscându-i cugetul, îi vorbi mamei, făcând-o să-şi vină de îndată în fire:

— Copila e înfometată, nu vrei să-i dai ceva de mâncare?

Apoi, poruncindu-le cu stăruinţă să nu spună nimănui cele ce se petrecuseră, îi lăsă în pace şi bucurie.

145

CAPITOLUL XV

Într-unul din locurile cele plăcute, cu verdeaţă, de la capul lacului, o ceată de bărbaţi, a căror înfăţişare se deosebea în chip ciudat de frumuseţea paşnică a împrejurimilor, mâncau ori stăteau cu totul tolăniţi în jurul unui mic foc. Aceştia erau în jur de doisprezece, toţi adevărate matahale, cu fruntea teşită, cu pielea tuciurie de la vânt şi vreme, şi cu chipul brăzdat de cicatrice, amintiri ale cumplitelor şi nenumăratelor lor lupte. Erau acum, în marea lor parte, adânciţi în nevinovata îndeletnicire a perpelirii peştilor la foc iute, pe iarbă fiind întinse mai multe burdufuri de vin pe jumătate golite.

— Carevasăzică băiatul te-a lăsat cu ochii în soare, cu buzele umflate, Dumachus? Ce păcat! Chiar avea ceva îndrăzneală în el, spuse unul din bărbaţi, aplecându-se

146

să mai strângă nişte găteje pentru foc. Până la urmă de unde l-ai luat? Că doar nu e de-un neam cu tine...

— E fiul meu, zise ursuz Dumachus.

— Hai, prietene! De ce te mai osteneşti să ne vinzi asemenea gogoşi? Dacă l-ai furat de la vreun iudeu bogat, de ce n-ai cere o recompensă în schimbul întoarcerii lui? în ziua de astăzi, nu de oameni ducem lipsă, ci de aur.

Pentru o clipă, Dumachus nu răspunse nimic, după care spuse batjocoritor:

— Şi tu, bunul meu prieten, ai fi gata să te îngrijeşti de treaba asta, şi poate să-ţi iei şi partea din aur, nu-i aşa?

— Păi, sigur că da!, zise celălalt, râzând puternic. Hai, spune-ne cum îl cheamă pe iudeu!

— Prostule!, şuieră Dumachus. Dacă aş fi vrut să-l dau înapoi pe băiat, după cum spui tu, oare n-aş fi făcut-o cu ani în urmă? Iubesc, însă, mai mult răzbunarea chiar şi decât galbenii cei mai strălucitori din lume. Nu scapă el de mine, iar când va veni vremea, am să... Şi ajuns aici, se opri dintr-odată, iar pe chip i se întipări o expresie atât de hidoasă, încât până şi tovarăşii săi, ucigaşi învederaţi, rămaseră cu toţii uluiţi, cu privirea aţintită asupra lui.

— Cu aşa străjer ca tine, chiar nu pot fi pizmaş pe viitorul băiatului, zise cel ce grăise cel dintâi, ridicând din umeri. Nu cred să fie un sălbatic mai mare ca tine în toată Galileea! Negreşit vei fi răstignit, cinstită căpetenie!

147

în vreme ce vorbea, însă, acesta puse deja mâna pe mânerul cuţitului scurt cu două tăişuri, pe care îl purta la cingătoare, iar Dumachus, ţâşnind în picioare la auzul acestor vorbe, se aşeză din nou, bombănind în şoaptă tot felul de ameninţări şi înjurături.

— Hai!, spuse celălalt. Nu-ţi ajunge cât sânge ai vărsat? Vrei să ne tăiem şi unul pe altul? Tocmai acum, când ne tragem şi noi puţin sufletul? Hai să mâncăm! Şi vorbitorul se servi singur cu unul din peştii ce sfârâiau pe jar.

Ceilalţi îi urmară pilda, şi în scurtă vreme începură cu toţii a mânca şi a bea, ospăţul lor simplu fiind însufleţit cu frânturi de cântece neruşinate, şi explozii de râs şi mai dezmăţate. După câteva clipe, însă, unul dintre ei se opri cu jumătate de dumicat în gură:

— Şt! Am auzit pe cineva venind!, izbucni el.

Toţi ţâşniră pe dată în picioare, iar unul, pitindu-se şi mergând uşor de-a buşilea până la coama unui povârniş tăinuit de tufişuri, se ridică cu grijă şi trase cu ochiul, într-o clipă, se întoarse înapoi la ai săi:

— E învăţătorul Nazarinean cu toată oastea Lui. Tocmai au sosit pe malul de mai jos.

— Ce crezi, oare ce fac aici?, zise altul în şoaptă. Să trecem la...? Şi cu un gest grăitor îşi scoase cuţitul scânteietor.

148

— Nu, prostule!, mârâi la el Dumachus. N-avem ce prăda la ei. Şi pe deasupra, adăugă el, acest Om ne-ar putea fi de folos. Ştiţi că are deja o mulţime de ucenici, şi aceştia sunt şi mai mulţi pe zi ce trece. Cu el pe tron, putem ajunge stăpâni ai acestui ţinut. Are puteri minunate: şi din iarba câmpului ar putea face îndeajuns de multe săbii pentru a înarma orice bărbat care ni s-ar alătura nouă. Până şi romanii se tem de El!

— Se spune, zise altul, că s-a învoit cu însuşi Belzebul, şi de aceea are puteri atât de grozave. Am auzit un învăţător de lege din Ierusalim lămurind aceasta unei mulţimi de oameni care se minunau că-L văzuseră slobozind pe unul dintre ei de un duh orb şi surd.

— Ei bine, din partea mea, să intre în părtăşie cu cine vrea!, spuse al treilea. Câtă vreme este rost de jaf, eu sunt gata de orice!, izbucni cel de-al treilea. Ce-o fi, însă, cu rumoarea asta? Staţi puţin, că văd eu îndată!

Şi căţărându-se într-un copac înalt din apropiere, strigă numaidecât către tovarăşii lui de jos:

— Ce privelişte minunată! Văd mii şi mii de oameni, cu tot cu femei şi copii, unii călare, alţii pe jos, şi vin cu toţii încoace!

— îl caută pe acel Bărbat, spuse Dumachus, şi arătă peste umăr, îndoindu-şi buricul degetului. Acum vedeţi şi voi că e adevărat ceea ce v-am grăit eu!? Să aşteptăm

149

aici să vedem ce-o să se întâmple! Poate că tocmai azi va fi vremea cuvenită să trecem la fapte.

Şi cum vorbea el, un bărbat dădu buzna prin tunsurile aflate în apropiere. Se dădu de îndată îndărăt, cuprins de spaimă la vederea cetei de sălbatici. îşi recăpătă, însă, grabnic încrederea în sine, ştiind că cei ce-l însoţeau veneau din urmă, şi înaintând, strigă cu glas puternic:

— Ştie careva dintre voi unde-L putem găsi pe bărbatul ce Se numeşte Iisus din Nazaret?

— Eu sunt, spuse batjocoritor Dumachus, şi aceştia sunt ucenicii mei. Ce vrei de la noi?

Omul căscă atunci ochii la el cu uimire, iar tovarăşii lui Dumachus izbucniră într-un hohot puternic de râs, văzând cât de zăpăcit şi de uluit era acesta.

— Nazarineanul e dincolo de deal!, zbieră în cele din urmă Dumachus, când văzu că omul dădea să fugă.

Bărbatul privi spre coama dealului, după care strigă bucuros celor din vale:

— Aici e! Veniţi pe aici!

într-o clipă, dintre tufişuri ieşiră mai întâi doi-trei, şi apoi doisprezece bărbaţi, care cu chiote de bucurie începură a urca în goană acea pantă. Au fost în scurt timp urmaţi de o mulţime de oameni, femei şi bărbaţi, care, zorindu-se, se împingeau unii pe alţii, silindu-se să urce acel deal. Dumachus şi oamenii săi s-au alăturat

150

mulţimii, strigând din răsputeri după Marele Tămăduitor, în vreme ce călcau cu răutate în picioare pe cei mai neputincioşi din mulţime.

între timp, Iisus dimpreună cu Ucenicii Săi aleşi Se odihneau în linişte într-un mic ungher al coastei muntelui. Vlăguiţi şi istoviţi de toată truda şi zbuciumul drumului, se opriseră în acest loc paşnic şi retras ca să-şi tragă puţin sufletul. La auzul celor dintâi zgomote ce prevesteau, iată, apropierea mulţimii, Petru se ridică iute în picioare, şi ţâşnind pe vârful unei stânci, îşi făcu palma streaşină ochilor, şi se uită într-acolo, de unde veneau aceste zgomote.

— Ce e? Ce vezi?, strigară în jur de şase oameni, cu vocea neliniştită.

Petru coborî înapoi din observatorul lui fără a spune nimic, şi apropiindu-se de învăţător care stătea la o oarece depărtare de ceilalţi, privind liniştit priveliştea întinsă -, îi spuse:

— învăţătorule, văd apropiindu-se o mulţime de oameni. Pe Tine Te caută. Oare n-ar trebui să plecăm şi să ne ascundem de ei cât mai avem vreme? Ne putem retrage înspre munte, sau putem lua din nou bărcile.

Iisus nu răspunse, dar ridicându-Se în picioare, Se duse spre coama dealului şi privi în jos. Freamătul pricinuit de mulţime se auzea între timp şi mai lămurit, precum

151

valurile mării plutind către El, cu un vuiet haotic. Culorile sclipitoare ale mulţimii de oameni în mişcare puteau fi văzute deja, prin frunzişul verde. Nu mai era mult, şi aveau să vină peste ei. Suspină adânc şi murmură cu privirea plină de milostivire:

— Iată-i cum sunt, ca oile fără păstor!

— învăţătorule, ai mare nevoie de odihnă! Nu vrei să mergem?, îl îndemnă din nou Petru.

Dar chiar pe când grăia acestea, creasta celui dintâi val al acestui ocean de oameni sărmani se auzi văietându-se la picioarele lor.

Ore întregi după aceasta, mulţimea L-a îngrămădit şi L-a împresurat fără de încetare aşa cum s-a întâmplat totdeauna câtă vreme El a petrecut printre noi, pe acest pământ. Cu adevărat, avea o lucrare de săvârşit, şi cum ardea de nerăbdare s-o împlinească! Tămădui, aşadar, pe toţi cei ce aveau trebuinţă să fie tămăduiţi, după care îi învăţă despre împărăţia lui Dumnezeu.

Ziua se sfârşise de mult şi umbra serii se aşternea de-acum peste munţi. Oamenii, însă, tot mai zăboveau, ascultând cuvintele Sale, când deodată plânsetul năzuros al unui copil ce era fie ostenit, fie flămând, curmă această linişte.

Ucenicii, care între timp se sfătuiseră în şoaptă, veniră la El. Unul din ei, pe nume Filip, îi spuse:

152

— învăţătorule, locul este pustiu şi vremea iată a trecut. Nu vrei să dai drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere pâine? Căci n-au nimic de mâncare.

Iar El le zise:

— Daţi-le voi să mănânce!

— Pâini de două sute de dinari nu le vor ajunge ca să ia fiecare câte puţin. Cum să le dăm noi să mănânce?

— Câte pâini aveţi? Mergeţi şi vedeţi, grăi învăţătorul.

— Mă duc eu acum, zise Andrei, şi întorcându-se îndată, spuse: Este aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peşti, dar ce sunt acestea la atâţia?

— Faceţi pe oameni să se aşeze în mai multe cete, fu răspunsul Lui.

153

Ce se mai petrecu, însă, în după-amiaza aceasta de neuitat, cu Dumachus şi cu tovarăşii săi? îmbulzindu-se cu o putere de nestăvilit, ajunseră în locul cel mai prielnic cu putinţă, de unde puteau atât vedea, cât şi auzi totul. Rămaseră apoi cu gura căscată mulţi dintre ei bolborosind şi tot felul de juruinţe -, toţi holbându-şi ochii la învăţătorul Care îi tămăduia pe cei bolnavi şi vătămaţi aduşi la El. Când Iisus începu, însă, a-i grăi poporului, se făcură cu toţii nevăzuţi, unul câte unul, afară de Gestas.

Ziua fiind călduroasă, acesta se aşezase jos, cu spatele rezemat de un copac, şi aţipise de îndată, pentru ca în scurtă vreme să cadă, de-a dreptul, într-un somn greu. În timp ce învăţătorul grăia cuvintele vieţii veşnice, acesta stătea cu capul prăbuşit pe piept. Urechile îi erau îngreuiate de somn şi nu putea auzi nimic.

— Acum ce-o să mai facă?, a fost întrebarea de pe buzele tuturor atunci când ucenicii îndemnară mulţimea să se aşeze jos, în cete de câte cincizeci de oameni. Toţi îşi pironiră privirea asupra Lui: El luă atunci cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi privind către cer şi binecuvântându-le pe toate, începu a le frânge în bucăţi, dând din ele ucenicilor să le împartă mai departe, astfel că minunea creştea văzând cu ochii. Pe toţi îi cuprinse teama şi uimirea, căci iată, fiind frânte de mâinile sale pline de Har, pâinile se înmulţeau! Ucenicii se întoarseră la El o dată, şi încă o dată, şi de mai multe ori, pentru a primi din nou hrană, până când şi cel mai de pe urmă om din cei cinci mii de bărbaţi, femei şi copii, se sătură pe deplin.

După ce se îndestulară cu toţii, învăţătorul porunci să fie strânse toate fărâmiturile, ca nimic să nu se piardă. Şi strângând toate fărâmiturile, rămaseră douăsprezece coşuri pline.

Printre cei îndestulaţi, se numărau şi Dumachus cu oamenii săi.

154

— Ai dreptate, spuse unul dintre aceştia, care se numea Gaius. Acesta este Omul potrivit pentru a fi înscăunat împărat: dacă poate face pentru noi pâini de orz şi peşte fript, oare n-ar putea să ne dea din destul şi faguri de miere şi vin, şi multe alte bunătăţi? Hai să-L punem chiar acum împărat!

Iudeii care văzuseră minunea, spuseră şi ei în cor:

— Acesta este într-adevăr Prorocul, Care va să vină în lume, căci iată ne-a hrănit în pustie, aşa cum a făcut şi Moise cu părinţii noştri!

El însă le cunoştea gândurile, şi silind pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui în Betsaida, care era de cealaltă parte a lacului, le porunci oamenilor să plece cu pace şi să se întoarcă fiecare la casa sa. Apoi El Se duse în munte, ca să Se roage singur.

O parte din mulţime se supuse cuvântului Său şi plecară după cum le fusese poruncit -, însă mulţi oameni mai zăboviră, nădăjduind că Se va întoarce îndată în mijlocul lor, căci îi văzuseră pe ucenici plecând cu corabia lor, şi ştiau că El nu era cu ei.

Aşteptându-L, mirarea şi încântarea lor spori din ce în ce mai mult, până când, la scurtă vreme, Dumachus, văzând că aceştia îşi pierd cumpătul, se urcă iute pe o stâncă mai înaltă, şi vorbi astfel mulţimii:

155

— Bărbaţi galileeni, ascultaţi ce vă grăiesc eu! Aţi văzut cu toţii felul în care acest Bărbat a putut face din nimic, înaintea ochilor noştri, mâncare din belşug pentru atâta lume. Dacă poate face aşa ceva, credeţi că n-ar putea ca din iarba de aici să facă şi destule săbii ca să înarmeze toţi bărbaţii de aici? Haideţi să-L facem împăratul nostru, şi apoi să coborâm din munţi, şi să adunăm bărbaţii din fiecare cetate, târg şi sat. Şi apoi nimic nu ne va mai putea sta în cale! Romanii vor da numaidecât bir cu fugiţii, şi toate palatele lor bogate vor fi prada noastră! Trăiască Nazarineanul! Trăiască Nazarineanul! Trăiască împăratul nostru!

La auzul acestor vorbe, din mulţime se iscă un strigăt puternic ce răsună peste toată întinderea apelor lacului, şi apoi se întoarse către munţi, răspândindu-se în furtunoase ecouri până la stele.

Omul ce era acum retras, în depărtări, pe un pisc de munte, simţi cum acest strigăt îi readuce pentru o clipă vechea şi vicleana ispită cu care fusese ademenit în pustie. Toate

156

împărăţiile lumii şi slava lor! Un tron în loc de Cruce! El, însă, biruise această ispită odată şi pentru totdeauna; şi vedea, în lumina neclătită a veşniciei, calea Sa pe acest pământ, iar aceasta ducea neîndoielnic către Golgota.

Făcându-se seară, corabia era în mijlocul mării, iar El Se afla singur pe ţărm. Şi îi văzu cum se chinuiau vâslind, căci vântul le sta împotrivă. Şi către a patra strajă a nopţii, veni la ei umblând pe mare şi vru să treacă pe lângă ei. Iar lor, văzându-L umblând pe mare, li se păru că este nălucă şi strigară, căci văzându-L, erau toţi tulburaţi. El, însă, îndată le vorbi, grăindu-le:

— îndrăzniţi! Eu sunt, nu vă temeţi!

Iar Petru, răspunzând, zise:

— Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.

El zise: „Vino!”

Iar Petru, coborându-se din corabie, merse pe apă şi veni către Iisus. Dar văzând vântul, îl cuprinse teama şi, începând să se scufunde, strigă, zicând:

— Doamne, scapă-mă!

Iar Iisus, întinzând îndată mâna, îl apucă, grăind:

— Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?

Şi suindu-se ei în corabie, se potoli vântul. Iar cei din corabie I se închinară, zicând:

— Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!

157

CAPITOLUL XVI

-Vă spun eu că n-o să-l găsiţi pe munte! Cel ce grăia mulţimii pestriţe de galileeni era Dumachus. Oamenii mei cunosc orice petec de pământ din acest ţinut şi au făcut deja cercetări amănunţite.

— Corabia nu mai este, ca El să fi putut pleca pe apă, spuse altul. De bună seamă, a străbătut muntele şi a coborât pe cealaltă parte, aşa că pentru moment nu-L putem găsi. Poate că Se va opri în satele din împrejurimi, căci aşa obişnuieşte.

— Să ne întoarcem în Capernaum, căci acolo locuiesc ucenicii Lui. Mai devreme sau mai târziu, tot acolo va poposi, îi sfătui un al treilea vorbitor.

Şi văzând trase la mal, pe ţărmul ce se întindea la picioarele lor, mai multe corăbii mari venite din Tiberiada, şi abătute din drumul lor de furtuna ce avusese loc cu o noapte în urmă, se urcară în ele cât de mulţi putură, şi ajunseră după numai câteva ore în Capernaum.

158

înaintând prin cetate, văzură că peste tot era mare zbucium şi tulburare, oamenii intrând puhoaie pe uliţele înguste sau adunându-se în cete mari prin pieţe.

— Ce-i cu hărmălaia asta, prieteni?, strigă Dumachus, oprindu-se cu ceata lui în dreptul unui mănunchi de oameni.

— Tocmai am debarcat şi îl căutăm pe Făcătorul de minuni. Ştiţi unde-L putem afla?

Doi sau trei oameni se întoarseră către el la auzul acestei voci, şi unul dintre ei răspunse cu înflăcărare:

— Nazarineanul e aici. A venit dimineaţă şi a lucrat în mijlocul nostru mai multe semne şi minuni, căci fiind în trecere prin satele de la şes, oamenii şi-au adus bolnavii şi i-au aşezat pe uliţă pentru a putea atinge marginea veşmintelor Lui, şi toţi cei ce s-au atins de El s-au însănătoşit cu desăvârşire. Apoi a venit în Capernaum, şi toată lumea de la sat a venit aici după El. Oare nu El ar trebui să izbăvească poporul lui Israil?

— De bună seamă, El poate face mari minuni. De ce n-ar săvârşi chiar astăzi minuni cum n-am mai văzut până acum?, răspunse cu viclenie Dumachus. Haideţi să-L căutăm şi să vedem dacă ne va arăta şi vreun alt semn mai mare decât tămăduirile acestor bolnavi. Să ne dea tuturor belşug de aur şi de comori, şi să ia toate casele şi ţarinele bogaţilor şi să ni le dea nouă, care suntem

159

slujitorii Lui. Şi apoi ne vom desfăta în râuri de vin, vom mânca, vom bea şi ne vom face tot felul de plăceri.

— Dacă El este Mesia, va face toate astea, şi chiar mai mult de atât, spuse celălalt bărbat. Prorocii ne-au făgăduit asta. Acum, fără îndoială, a venit vremea ca Israil să-şi înscăuneze împăratul, iar feţele păgânilor ce stăpânesc peste noi să fie ruşinate!

— Aşa să fie! Aşa să fie!, strigară toţi cei ce-l ascultaseră, şi mânaţi toţi de aceeaşi pornire, începură a se zori spre sinagogă, căci era atunci una din zilele sfinte ale săptămânii. Negreşit îl vom afla acolo!, ziseră ei, în graba ce-i cuprinsese. Haideţi să vorbim cât mai degrabă cu El!

Cu cât se apropiau mai mult de Templu, zbuciumul şi frământarea lor se înteţea şi mai tare. Era aproape cu neputinţă să-ţi faci loc prin acea mulţime atât de bine închegată. Sinagoga era deja neîncăpătoare, cu toate că încă nu era vremea slujbei. Toţi care se adunaseră acolo, cărturari, farisei, saduchei şi învăţaţi ai Legii, vameşi, pescari şi lucrători de tot felul, dimpreună cu femeile şi copiii într-un cuvânt, toată suflarea aveau un singur gând întipărit pe buze, şi anume Iisus din Nazaret.

— Acum vine! L-am zărit! Faceţi loc!, se ridică glas după glas prin mulţimea oamenilor adunaţi afară, şi totodată un murmur plin de nelinişte.

160

Dumachus îşi făcuse loc cu coatele, şi ajunsese chiar în faţa uşii sinagogii, pe unde trebuia să treacă învăţătorul ca să intre înăuntru, şi acum văzându-L urcând treptele împreună cu ucenicii Săi, îi îmbrânci pe cei din jurul lui şi-I ieşi în cale, zicând:

— învăţătorule, cum ai făcut de-ai ajuns aici? Nu era nicio corabie cu care să fi venit încoace.

Iisus privi către el, şi apoi întorcându-Se, se uită la acea mulţime: lăcomie, curiozitate necuviincioasă, năzuinţe neînsemnate, deşertăciune, cruzime, ură, necredinţă toate acestea ar fi putut fi văzute de către orice ochi pătrunzător. Cum credeţi însă că era acea mulţime în ochii Cititorului inimilor?

Le vorbi apoi domol, dar totodată cu hotărâre:

— Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru hrana cea pieritoare, ci pentru hrana ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl.

Din mijlocul mulţimii se ridică o altă voce un glas tânăr şi limpede -, iar întrebarea era una la care vorbitorul cugeta de luni de zile:

— Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?

161

Şi învăţătorul văzu chipul celui ce pusese întrebarea, care, împrejmuit de toate acele feţe înspăimântătoare, era asemenea unei stele îp întunecimea nopţii. Văzu şi Se încredinţă de acest lucru. Privind, aşadar, drept în ochii senini ce se uitau în sus către El, răspunse: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să crezi în Acela pe Care El L-a trimis.”

— Dar ce minune săvârşeşti Tu, se auzi tăios vocea aspră a lui Dumachus, ca să vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi?

Şi un învăţător de lege cu turban pe cap, care se afla în apropiere, adăugă cu viclenie:

— Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, precum este scris: „Pâine din cer le-a dat lor să mănânce.”

învăţătorul îi răspunse:

— Adevărat zic vouă: Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer, ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii.

— Ca şi binecuvântarea de după rugăciune, se auzi iarăşi vocea limpede şi osebită a acelui băiat. Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta!

învăţătorul intră apoi în Templu. Tăcerea solemnă dinăuntru arăta că slujba începuse. Supunându-se poruncii şi semnelor mai-marilor, mulţimea se dădu oarecum

162

înapoi dinspre intrarea la sinagogă şi se auziră de îndată mai multe voci:

— Cum spune El că S-a pogorât din Cer?, întrebă unul. Noi ştim cine este! El este Iisus, fiul lui Iosif, de aici, din Nazaret.

— S-a pogorât El din cer cum m-am pogorât eu din cer, strigă altul. Eu sunt argintar, iar El, ştiu prea bine, este dulgher.

— Fiţi înţelepţi, oameni buni!, spuse mieros un trimis al Sinedriului. Acest Om aduce necontenit hulă lui Dumnezeu, căci, iată, Se face pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu şi zice că S-a pogorât din cer. Eu vă spun că are diavol şi este nebun!

— Dacă nu e nebun, răspunse altul, neîndoios nu este Mesia, aşa cum nădăjduiam noi, căci nu Se poartă ca un împărat.

— Era o erezie ticăloasă să credeţi una ca asta!, grăi din nou învăţătorul de lege. Ar fi trebuit să cercetaţi Legea şi Prorocii, şi să ascultaţi cuvintele celor ce sunt mai înţelepţi decât voi.

Acest om este o primejdie pentru popor, căci este în cârdăşie cu stăpânitorul întunericului, şi lucrarea Lui e plină de fărădelege.

— Aşa ceva nu mai pot asculta!, se auzi limpede o altă voce. Rostiţi numai minciuni şi ticăloşii! Cum puteţi spune astfel de lucruri despre Nazarinean?

163

Toţi zvâcniră, întorcându-se către cel ce grăia.

— Spune tot ce ai de zis, băiete!, strigară doi sau trei,

încântaţi de această nouă tulburare.,

— Ai să stai aici şi ai să dai răspuns înaintea cinstitului învăţător de lege! Şi peste zece mâini îl ridicară pe băiat pe un zid de piatră aflat la îndemână, aşa încât toată lumea să-l poată vedea.

Acesta stătu pentru câteva clipe ruşinat, dar cuvintele învăţătorului de lege îi veniră iarăşi în minte, şi se îmbujoră tot la faţă, cuprins de tinerească revoltă.

— Spui că are diavol, strigă el. Poate săvârşi un diavol minunile pe care le lucrează acest Om? Căci ştiţi cu toţii că El i-a tămăduit pe cei bolnavi şi neputincioşi, El a deschis ochii celui orb, El i-a curăţit pe cei leproşi, şi chiar i-a înviat din morţi pe cei ce erau morţi! Tuturor ne-a făcut bine, şi nu rău. Cum poţi spune, aşadar, că ceea ce face este fărădelege?

— Aduce hulă lui Dumnezeu, căci mărturiseşte sus şi tare că El este Fiul lui Dumnezeu şi că S-a pogorât din cer, răspunse mânios învăţătorul de lege. încetează cu prostiile, băiat nesăbuit, până nu poruncesc să te închidă pentru tulburarea liniştii!

— Nu, bunule învăţător! Lasă-l pe băiat să spună ce are de zis, aşa cum ai făcut şi tu. Răspundem noi pentru el!, strigară în cor mai mult de zece oameni.

164

— Voi nu ştiţi cine este El, zise băiatul. El S-a pogorât din cer şi lucrează aşa cum I-a poruncit Tatăl nostru, Care este în ceruri.

— Atunci să ne arate un semn, şi va fi împăratul nostru!, strigă un bărbat de la marginea mulţimii.

— Nu v-a arătat oare până acum semne din belşug? Eu sunt unul dintre ele! Priviţi la mine! Eram olog şi cu un cuvânt m-a vindecat, şi acum pot sta drept şi am putere ca şi voi.

— Cine eşti tu?, strigă o voce aspră. Pe toţi zeii! Cred că e băiatul meu, Ştefan! Stai să vin mai aproape, ca să mă încredinţez! Şi omul începu a-şi croi drum prin mulţime, dând din coate şi înaintând către băiat.

Acesta se îngălbenise la faţă. Pentru o clipă rămase nehotărât locului, apoi sărind de pe zid, înaintă prin mulţimea de oameni care îi făcură loc.

— Tu eşti băiatul meu, Ştefan! Ia te uită ce drept şi ce vânjos eşti! Nici nu pot să cred!, zise Dumachus apucându-l de braţ pe băiat. Pe toate puterile Olimpului! Am să fac bărbat din tine! Chiar îmi place însufleţirea asta a ta! Hai cu mine!

Plecând de acolo, merseră câteva clipe în linişte, după care Dumachus începu a înjura sălbatic.

— De ce nu spui nimic? Nu te bucuri să-l vezi pe tatăl tău? Mamă-ta te-a învăţat să mă urăşti, iar eu nici

165

nu m-am sinchisit de asta, căci şi-aşa erai un olog neputincios. Dar acum trebuie să ştii că ai şi tată, şi să asculţi de el!

— Mama nu m-a învăţat să te urăsc, spuse Ştefan încet.

— Nu te mai smiorcăi ca o femeie! Vorbeşte tare, aşa cum i-ai vorbit şi acelui învăţător de lege înfumurat. Chiar i-ai răspuns cu îndrăzneală. Şi zici că Nazarineanul te-a vindecat, aşa e? Spune-mi cum a fost!

Ştefan se lumină la faţă de îndată ce auzi iar de învăţător, şi îi turnă cu înflăcărare toată povestea sa, pentru câteva clipe aproape uitând de cel care îl asculta.

— Aşa a fost, deci!, zise Dumachus, trecându-şi degetele prin părul zburlit. Dar Nazarineanul, dacă a făcut asta pentru tine, poate face şi mai mult de-atât, nu crezi?

— O, da!, strigă cu voioşie Ştefan, amintindu-şi felul în care îl privea învăţătorul în timp ce el răspundea învinuirilor pe treptele sinagogii.

— Atunci ai să ceri să-ţi dea nişte aur, Ştefane, şi-o să ne cumpărăm şi noi o vie şi o casă, şi-o să trăim ca romanii.

— Cred că e tare sărac, spuse şovăind Ştefan. N-aş vrea să-I cer aur.

— Dar El poate face asta, băiete! N-am văzut eu cu ochii mei cum a făcut din cinci pâiniţe şi doi peştişori hrană cu care a îndestulat cinci mii de bărbaţi? A făcut

166

o învoială cu urâtul de vrăjmaş. Acesta îl ajută să săvârşească minunile astea!

Ştefan se trase înapoi îngrozit şi-l privi drept în ochi pe tatăl său:

— Nu pot vorbi cu tine, tată, dacă grăieşti astfel de lucruri!

— Nu poţi vorbi cu mine!, zise Dumachus batjocoritor. Şi cum ai să te descurci singur, frumosul meu băiat? Acum, însă, ai să-mi spui unde pot da de Titus! Şi faţa lui se întunecă în chip ameninţător. Răspunde-mi! Ştii unde e?

— Da, ştiu unde e, dar n-am să-ţi spun!

— Ce?, strigă cu un răget Dumachus, apucându-l pe băiat de umeri atât de tare, încât acesta aproape că-şi pierdu echilibrul. îndrăzneşti să mă înfrunţi pe mine, propriul tău tată?

— Tată!, zise Ştefan, privind ţintă cu ochii săi negri chipul bărbatului, aş fi făcut cu mare drag ascultare de tine, dar când Titus s-a întors acasă după ce fusese plecat cu tine şi cu oamenii tăi, mi-a spus că l-ai silit să se facă părtaş la fărădelegi cumplite. I-ai pricinuit un mare rău! Acum, însă, e bine şi are o slujbă cinstită.

— Nu zău, are o slujbă cinstită!, izbucni Dumachus, râzând batjocoritor. Apoi se întoarse dintr-odată către el cu o privire sălbatică: Nu erai decât un olog, iar acum

167

te-ai făcut bine prin meşteşugul drăcesc al Omului acestuia din Nazaret. Ascultă-mă, însă, bine! Dacă nu-mi zici în clipa asta unde-l pot găsi pe Titus, am să-ţi fac ceva să nu mai poţi fi niciodată vindecat! Daaa! Uită-te cât vrei în jur, n-ai cum să scapi de mine!

Ştefan aruncase pe furiş o privire în jurul lui, şi acum îşi dădea seama cu groază că, în timp ce vorbiseră, tatăl său îl dusese într-un loc retras, în afara zidurilor cetăţii.

— îmi spui?, continuă acesta, îndulcindu-şi deodată tonul ameninţător. O să fim apoi prieteni şi tovarăşi. îţi jur! Eşti încă un copil, dar am să te iau cu mine şi-am să te învăţ să fii bărbat. Ce zici de asta? Şi Dumachus scoase de sub tunică un lanţ de aur cu o frumoasă lucrătură etruscă. Acesta va fi al tău, şi multe alte lucruri, căci nu sunt eu oare şeful, iar tu singurul meu fiu?

— Singurul tău fiu!, repetă uimit Ştefan. Dar nu e şi Titus...

168

CAPITOLUL XVII

Ziua de primăvară timpurie era spre sfârşit, şi doi călători se chinuiau să urce o potecă pietroasă abruptă, care ducea spre sătucul de munte numit Nazaret. Drumul era greoi şi anevoios, şi femeia oftă dureros, căci se înainta încet şi cu mare greutate. Băiatul, auzind răsuflarea ei prelungită, se întoarse şi privi îngrijorat la chipul ei, care lucea de cât de alb era, în lumina amurgului.

— Eşti prea istovită, mamă. Ar fi trebuit să ne oprim peste noapte în satul de mai jos. Stai aici şi odihneşte-te puţin.

Răsuflând uşurată, femeia se lăsă pe o piatră aspră, pe care băiatul o acoperise cu haina lui din piele de oaie.

— Aşa e, spuse ea după un răstimp, trăgând din nou mult aer în piept, şi aproape gemând. Sunt tare istovită, m-au cam lăsat puterile urcând dealurile acestea.

— Ai să-ţi revii numaidecât, de îndată ce-o să apuci să te odihneşti, spuse cu blândeţe băiatul. în ultimul timp am mers prea mult. Pbate ar trebui să tragem undeva în satul acesta până îţi recapeţi puterile. Nu-i aşa că e frumos aici? Uite ce dealuri, cât sunt de înverzite, şi florile... Ia să-ţi strâng câteva câtă vreme te odihneşti.

169

Femeia zâmbi răbdătoare.

— Nu simţi nevoia să te odihneşti, Ştefane? Ne mai aşteaptă încă un urcuş greu până în cetate.

— Acum nu mai ostenesc niciodată, mamă, zise voios băiatul, ridicându-se în picioare.

Mama sa îl urmări duios cu privirea, în timp ce el urca pe un mal prăpăstios să culeagă nişte flori deschise la culoare, care se vedeau legănându-se ispititor printre stânci.

— Dragul de el!, murmură ea ca pentru sine. E deja aproape bărbat, dar are încă sufletul unui copil iubitor.

— Ia uite, mamă!, zise băiatul, aşternându-i în poală un buchet mare cu flori. Ai aici flori trandafirii, albe şi galbene. Nu-i aşa că sunt tare frumoase? Sunt aici ciclame, rozete şi floricele din acelea galbene ca nişte steluţe, în satul din apropiere poţi vedea cum fiecare casă are grădina ei: am văzut asta de pe stânca de unde am strâns aceşti trandafiri roz. Am văzut florile stacojii de rodii şi florile de portocali albe ca zăpada. Nu ţi-ar plăcea să

170

vieţuieşti într-un asemenea loc? Acum pot munci mult, şi neîndoios aş câştiga destui bani încât să avem pâine pentru noi doi. Şi după o pauză, adăugă visător: El aici a trăit, în Nazaret. O să-I vedem casa.

— Ştefane, spuse îndată mama, eu cred că trebuie să purcedem iarăşi grabnic la drum, căci soarele a apus de un ceas şi se lasă noaptea peste noi.

— Ai dreptate, mamă, răspunse băiatul, ţâşnind în picioare. Hai să te ajut!

După o altă jumătate de ceas de urcuş anevoios, călătorii ajunseră la marginea satului. Aici, în locul unde apa unui izvor de la deal ţâşnea cu un susur mlădios într-un jgheab din piatră femeia se opri dintr-odată:

— Nu mai pot merge, grăi ea cu un glas stins, lăsându-se pe iarbă. Sunt bolnavă.

— O, mamă, strigă Ştefan, aproape că am ajuns! Hai că-ţi dau nişte apă şi o să te învioreze.

Femeia, însă, nu-i mai răspunse deloc. Capul i se prăbuşise pe iarbă, şi băiatul, plecându-se spre ea, băgă de seamă îngrozit că era inconştientă.

— Ce mă fac?, strigă el tare de tot, frângându-şi neputincios mâinile. Mamă, mamă!

— A leşinat, se auzi în preajmă o voce. Să-i dau eu nişte apă!

171

Privi în sus şi văzu lângă el o femeie care avea o cofă cu apă pe umăr. Aceasta afundă repede cofa în fântână,

şi plecându-se apoi spre făptura cea neputincioasă, stropi faţa albă a suferindei cu apă proaspătă şi rece.

— Ia uite! Deja îşi revine. în curând îşi va veni în fire, spuse noua venită. Umple-ţi cupa cu apă şi mai dă-i să bea!

Ştefan se supuse, şi spre marea lui bucurie, mama sa se ridică şi privi de jur împrejurul ei, dar foarte degrab căzu din nou pe spate, cu un geamăt stins.

— Ai prieteni în sat?, întrebă femeia, privind către băiat.

— Nu, spuse Ştefan. Voiam să mergem la han. E departe de aici?, întrebă el neliniştit.

— E pe uliţa de mai sus, dar ea nu mai poate merge aşa departe în seara asta. Casa mea, însă, e aproape, arătă femeia cu mâna, în timp ce grăia, spre o luminiţă stinsă ce sclipea prin frunzişul des. Dacă mă ajuţi s-o ridicăm pe picioare, facem câţiva paşi şi-am şi ajuns la uşa casei mele. în seara asta veniţi la mine!

— Eşti tare bună, zise Ştefan cu recunoştinţă. Mulţumesc din tot sufletul!

O ridicară apoi între ei, ajutând-o împreună pe Prisca toată vlăguită şi cu mersul clătinat să meargă până la casa care, aşa cum spusese femeia, era foarte aproape.

172

— A adormit. Mâine dimineaţă va fi mai bine, zise gazda întorcându-se din micul ei dormitor unde slujise întru toate musafirei ei în odaia în care aştepta Ştefan.

Acesta avusese vreme să se uite în jurul lui şi văzuse că deşi casa era cât se poate de umilă, era curată precum o floare şi frumos îngrijită. Iar acum se uită mai bine şi la femeia dinaintea lui: aceasta era înaltă şi armonios alcătuită, şi deşi trecută de prima tinereţe, frumoasă la chip, cu ochi căprui limpezi, buze ferme, dar în acelaşi timp delicate, şi părul în valuri roşcat-castaniu cu mici şuviţe cărunte.

— Eşti prea istovit, spuse ea în continuare, cu un zâmbet ce-i strălucea precum soarele pe chip. Trebuie să mănânci ceva şi să te odihneşti. Grăind acestea, puse înaintea băiatului un vas din lemn cu lapte şi nişte chifle din orz. Spune-mi, întrebă ea atunci când băiatul isprăvi de mâncat, cum se face că v-aţi pornit singuri în această călătorie, fiind atât de departe de casă? Căci mama ta mi-a zis că locuiţi în Capernaum.

încurajat, băiatul îi turnă toată povestea, povestindu-i în chip amănunţit şi despre felul minunat în care a fost tămăduit de către Nazarinean.

— După cum vezi, a trebuit să plecăm din Capernaum. Am venit în Nazaret pentru că voiam să văd casa

173

în care a trăit El. Mă gândeam că poate îl vom găsi şi pe El aici. îl ştii pe Iisus?

Ochii femeii se umplură de lacrimi, dar în acelaşi timp un zâmbet îi lumină chipul, dându-i o frumuseţe aproape dumnezeiască:

— E Fiul meu, spuse ea simplu. Iar aceasta e casa mea.

CAPITOLUL XVIII

— ÎŢI SPUN EU, TINERE, CĂ AI CRESCUT ÎN ochii stăpânului tău. Iar pentru mine eşti de departe cel mai credincios slujitor pe care l-am avut în grijă vreodată, şi de aceea înclin să cred că am putea fi prieteni, îmbătrânesc, şi îndatoririle pe care le am încep să-mi fie de-acum o şi mai mare povară. Dacă vei stărui în slujirea ta cea bună şi vei fi liniştit şi înţelept, nu văd de ce n-ai putea ajunge tu, în timp, ispravnic în locul meu. Căci eu, fiind chibzuit cu tot ce-am câştigat, mi-am cumpărat o vie, ca să mă pot retrage acolo când mă vor ajunge din urmă anii.

Cel ce vorbea astfel era Benoni, care se odihnea pe o bancă din grădină, în vreme ce Titus stătea cuviincios înaintea lui.

Băiatul roşi, încântat de spusele bătrânului, dar nu răspunse, căci văzu că acesta mai avea de vorbit:

175

— Am o îndatorire de seamă pentru tine, continuă Benoni, şi ţi-o încredinţez ţie, căci însuşi cinstitul nostru stăpân Iair mi-a cerut asta îndeosebi, întrucât eu,trebuie să recunosc că aş fi ales pe altcineva în locul tău. Nu pentru că n-aş avea încredere în tine, ci pentru că îţi lipseşte înţelepciunea, datorită vârstei tale fragede. îndatorirea este următoarea: trebuie să mergi şi să cercetezi la faţa locului via din împrejurimile Tiberiadei, având asupra ta şi banii cu care trebuie plătit Caleb, omul care se îngrijeşte acolo de vie. Acesta va trebui să chivernisească banii urmând sfaturile pe care le-am înscris aici. Aşadar, tu îi vei duce punga cu bani. Va trebui să te înarmezi bine şi să legi punga de tine. îţi voi da un asin iute de picior. Dacă purcezi grabnic la drum, te poţi întoarce până răsare luna pe cer.

— în jumătate de ceas sunt gata de drum, zise scurt Titus. îmi vei da, nu-i aşa, şi îndrumările de trebuinţă pentru a ajunge acolo?

— Am să fac mai mult de-atât, zise bătrânul, privindu-l gânditor. Va merge şi Asa cu tine, căci el cunoaşte drumul. A fost de mai multe ori acolo cu aceeaşi îndatorire.

— Şi a mers singur sau însoţit de cineva?, întrebă Titus.

176

— A mers singur, răspunse fără luare-aminte bătrânul. Apoi, văzând că Titus se înfuriase şi era roşu la faţă, adăugă liniştitor: ştii doar că toată ţara e plină de hoţi la drumul mare. E mai puţin primejdios să călătoriţi în doi, decât de unul singur.

— Dacă nu ai încredere să mă trimiţi singur, nu mă mai duc deloc! Lasă-l pe bătrânul Asa să ia punga şi să se ducă singur!

— Nu aşa, băiete! Nu se cuvine să te porţi aşa! Dacă vrei să fie bine, trebuie să pui frâu limbii şi firii tale. Nu ţi-am spus că mă încred în tine? Ba mai mult de atât, te iubesc ca pe propriul meu fiu, însă ceva îmi spune că astăzi n-ar trebui să călătoreşti de unul singur.

— Dar nu sunt îndeajuns de puternic ca să pot da piept cu hoţii care mi-ar putea ieşi în cale?, întrebă Titus, ridicându-se în picioare cât era de lung şi îndreptându-şi hotărât umerii. Le ştiu mai bine decât crezi obiceiurile şi locurile preferate, bunul meu Benoni, adăugă el pentru sine, iar apoi zise cu voce tare: De fapt, Asa mai mult m-ar încurca, dacă am avea nenorocul de

177

a fi încolţiţi de hoţi. îmi şi închipui cum ar fi să cadă el, cu statura sa măreaţă, pe mâna unuia ca Dumachus.

— Ce-ai zis?, întrebă Benoni fără a băga de seamă.

Titus îşi muşcă buza:

— E timpul să plec, bunule Benoni, zise el. Şi dacă nu te superi, aş vrea să nu fiu împovărat cu însoţirea vrednicului Asa.

— Ei bine, fie atunci cum Vrei tu, şi Dumnezeu să te aibă în pază!

— De bună seamă, e o urare plină de evlavie. Am să mă încredinţez de asta luând cu mine o bâtă zdravănă şi o pereche de cuţite, spuse Titus râzând.

Bătrânul Benoni, însă, dădu din cap a neîncuviinţare:

— Ce păcat că nu eşti credincios, băiete! Cuvintele tale mustesc de păgânătate.

Jumătate de ceas mai târziu, tânărul, călare pe un asin puternic şi iute, ieşea din curtea cea mare punga cu bani o avea bine legată de mijloc, sub tunică, tolba era plină cu mâncare, iar la cingătoare îşi pusese o pereche de cuţite frumos meşteşugite.

— Până la răsăritul lunii voi fi înapoi. Rămâi cu bine!

Şi-i făcu din mână, râzând voios, lui Benoni, pe faţa căruia se putea citi îngrijorarea.

întorcându-se în casă, bătrânul dădu din cap şi bombăni ca pentru sine:

— Am o presimţire rea în suflet. Ar fi trebuit să mai meargă cineva cu băiatul ăsta.

între timp, Titus, ajuns la poarta cetăţii, urca poteca pietruită ce ducea spre drumul în pantă. Era o dimineaţă

178

veselă de primăvară, soarele lucea călduros deasupra câmpurilor şi viilor, colorate în acel verde viu ce-l poţi vedea la ţară doar primăvara. Pe marginea drumului se iveau vioaie flori trandafirii, galbene şi albastre, peste care zburau fluturi mari. Păsările, prinse cu înjghebarea cuibului lor, zburau de ici-colo, prin garduri şi tufişuri, iar în înaltul cerului, ciocârlia umplea văzduhul de cântări măiastre.

Titus trase puternic în piept din aerul parfumat, apoi, dându-şi pe spate capul său cârlionţat, începu a cânta cu ardoare. Era plăcut să fii tânăr şi în viaţă într-o aşa dimineaţă.

Spre amiază, lăsă în urmă ţinuturile cu viţă de vie şi câmpurile pline de ţărani ce-şi munceau cu sârg ţarinile lor, şi intră într-un ţinut oarecum pustiu. Aici drumul îngust sau poteca căci nu era cu mult mai mult de-atât ducea până la nişte dealuri cu teren învălurat, cotind printre tufe mari de oleandru şi arbuşti de cătină şi măslini sălbatici. Titus cunoştea bine acest ţinut. Devenise tăcut şi era acum cât se poate de grijuliu. în scurtă vreme, se opri şi îşi priponi asinul. Trase cu ochiul prin pădurice spre un luminiş care dinspre drum era întru totul ascuns privirilor. Un izvoraş cu apa limpede şi rece ca gheaţa ţâşnea din acea parte a dealului şi se scurgea într-un bazin din piatră de mai jos, ca apoi să se reverse

179

peste flori şi iarbă, făcând ca vegetaţia din acest loc deosebit să fie îmbelşugată.

Titus îşi alipi urechea de pământ şi ascultă, după care se căţără într-un stejar înalt şi se uită peste acea pădure. Din observatorul lui înalt putea vedea drumul pe care venise, şerpuind de-a lungul dealului ca o panglică îngustă. Frunzele verzi şi fragede dănţuind în lumina soarelui, licăriri de apă albastră la sute de metri mai jos, în timp ce în zare, dincolo de dealurile presărate de umbre, la linia orizontului, se deosebea limpede Hermonul ca un nor înzăpezit. Se coborî mulţumit din copac şi, făcându-şi loc printre crengi, apucă de căpăstru asinul.

— Apă aşa bună ca asta n-ai gustat tu niciodată!, strigă el bucuros, lovind uşor cu palma gâtul neted al animalului, şi după ce-l îndestulă pe acesta, se lăsă şi el jos pe pajiştea mătăsoasă şi începu a se ospăta cu tot ce avea în desagă.

Locul era minunat de răcoros şi dulce, iar liniştea, tulburată doar de ciripitul îndepărtat al păsărelelor, de curgerea apei şi de molfăitul continuu al asinului, se aşternu peste acest ceas al mesei lui de prânz. Titus simţi de îndată cum îl fură o dulce moleşeală. Aruncă o privire dobitocului său, şi văzând că mâncase doar jumătate din nutreţ, se întinse în tihnă şi, făcându-şi braţul pernă, se lăsă iute pradă somnului.

180

Câtă vreme dormise n-ar fi putut spune. Se trezi, însă, cu un simţământ nedesluşit că ceva nu era în bună rânduială. Dădu, neliniştit, să se mişte şi deschizând ochii, îşi dădu pe dată seama ce nesăbuinţă mare săvârşise. Era bine legat atât la mâini, cât şi la picioare. Rezemat de un copac din apropiere, stătea lungit Dumachus, privind la el cu o căutătură hidoasă ce semăna a biruinţă, în vreme ce restul cetei stăteau în picioare sau tolăniţi pe jos, de jur împrejurul lui.

Văzându-l trezindu-se, începură toţi a râde zgomotos şi a glumi batjocoritor:

— Eşti sătul, tinerelul meu drag?, spuse unul din ei.

Iar un altul:

— Cu adevărat, nu ne-am gândit că te-am putea găsi aici, cu toate că acesta este un loc de întâlnire bine cunoscut de tine. Fără îndoială, ne aşteptai!

Titus încerca în zadar să se slobozească din strânsoarea legăturilor, privind dârz la tâlhari.

— Cu asinul tău şi cu această pungă cu bani, eşti o captură pe cinste, zise Dumachus, zâmbind răutăcios şi scuturând punga cu bani până ce monedele începură a face un clinchet muzical.

— Şi e cu atât mai binevenită cu cât în ultima vreme am tot avut ghinion, mârâi un altul.

181

— Trebuie să pornim neîntârziat spre Ierusalim. Dacă totul merge bine acolo, vom pune în curând capăt şi acestui ghinion, spuse Dumachus. Deocamdată, ne descurcăm cu ce avem aici, zise el scuturând iarăşi punga.

— Să-i dau drumul băiatului?, întrebă Gaius, care dintotdeauna îl îndrăgise pe Titus.

— Să-i dai drumul? Nu!, răcni Dumachus. Mai întâi am eu răfuiala mea cu el. Cu ceva vreme în urmă adăugă el, înfigându-se bine în picioare înaintea lui Titus, şi privindu-l fioros de tot -, am avut prilejul de a-l pedepsi pentru neascultare pe fiul meu, Ştefan... Pe când făceam asta, cineva m-a ameţit dintr-o lovitură, şi în timp ce eram neputincios, m-a legat la mâini şi la picioare.

— O, da, şi încă ce frumoasă lucrătură!, spuse Gaius râzând puternic. Zăcea zbierând ca un îndrăcit, până când s-a întâmplat să trec eu pe acolo şi să-i dau drumul. Pe credinţa mea!, era aşa de bine prins, încât dac-ar mai fi rămas acolo, nu cred că l-ar fi cruţat câinii.

— Asta era soarta care-l aştepta şi pe Ştefan, zise Titus, care fierbea de furie doar amintindu-şi acea întâmplare.

— Deci tu ai făcut-o! Ştiam eu, câine de evreu ce eşti!, şuieră Dumachus. Şi apoi înnebunit de mânie, îşi zvârli cuţitul lung cu două tăişuri către băiatul neputincios. Cuţitul trecu cu puţin pe lângă capul flăcăului, lovind

182

cu o bufnitură uşoară o bortă dintr-un copac aflat în spatele lui rămase acolo înfipt puternic, vibrând încă de la puterea loviturii.

— Ce vrea să însemne asta, omule!, strigă Gaius, sărindu-i înainte. Ai putea să omori băiatul pentru aşa un fleac? Propriul tău fiu, aşa cum l-ai numit dintotdeauna!

— Vă spun că nu e fiul meu! E un blestemat de iudeu şi îl urăsc!, zbieră Dumachus.

— Nu-i ceva nou pentru niciunul dintre noi, spuse Gaius, râzând sec. Dar n-ai să-l omori pentru atâta lucru! Ce zici? Să-i dau drumul şi să-l las să plece? Sau îl luăm cu noi la Ierusalim?

— îl luăm la Ierusalim, spuse mohorât Dumachus, scoţându-şi cuţitul din copac şi tăind frânghia de la picioarele băiatului. Am să călăresc eu asinul. Cât despre flăcău, numai să încerce să-mi scape, şi-l omor cu mâna mea!

Toată haita purcese apoi de îndată la drum: doi mergeau în faţă ca cercetaşi, cu Titus legat la mâini între alţi doi, iar restul veneau din spate, avându-l în mijloc pe Dumachus, care călărea în tihnă pe asin.

Titus era prea adâncit în nefericitele sale gânduri ca să mai poată fi cu luare-aminte şi la însoţitorii lui.

„Ce prost am fost”, cugetă el, „să adorm tocmai în acel loc! Şi doar m-am încredinţat întâi că ei nu sunt prin

183

preajmă. De ce n-am mers oare pe celălalt drum? Ce-o să creadă Benoni când va vedea că nu mă întorc diseară? Când va afla că n-am mai ajuns la vie cu baniy! Măcar de m-ar fi prins după Ge i-aş fi dat îngrijitorului banii!”

Şi cuprins de jale, scoase un geamăt.

— Te dor încheieturile de la strânsoarea frânghiei?, întrebă cu destulă blândeţe unul dintre bărbaţi.

— Nu, spuse sec Titus. Şi apoi, cu un licăr de nădejde în suflet: Tu mi-ai fost dintotdeauna prieten, Gaius, nu mă ajuţi să scap?

— Ce vorbe prosteşti sunt astea, băiete! De ce-ai vrea să scapi de noi? Noi îţi suntem prieteni. Doar ai petrecut multe zile plăcute alături de noi. Fii isteţ şi vezi cum faci să te împaci cu cinstita noastră căpetenie, şi apoi îţi va fi cât se poate de bine.

— Nu! Asta n-o pot face, zise mohorât Titus. El mă urăşte, iar eu îl urăsc pe el. Aş vrea să-l fi omorât în ziua în care l-a bătut pe Ştefan.

— Lumea s-ar fi lipsit cu uşurinţă de el, spuse bărbatul chicotind. Şi nu mă îndoiesc că, până la urmă, pentru el ar fi fost mai bine aşa.

După o clipă de tăcere, Titus îi zise dintr-odată însoţitorului său:

— Poţi să-mi spui cine sunt? L-ai auzit şi tu zicând de două ori că sunt evreu.

184

— Aş fi şi eu bucuros să ştiu asta, răspunse gânditor bărbatul. Căci sunt sigur că dacă te-ar duce înapoi, i-ar fi plătită o sumă frumuşică de bani. Eu cred că ai fost răpit din Ierusalim, căci întâia dată când am intrat în cârdăşie cu vrednicul Dumachus, tocmai venise din Iudeea, şi era străin de aceste locuri. Tu aveai pe atunci trei ani. Odată eram şi eu de faţă când, mititel fiind, l-ai lovit cu furie pe Dumachus pentru că se numise pe sine tatăl tău.

Titus nu răspunse defel.

„Mă bucur că nu sunt fiul acestei brute”, cugetă el cu întristare. „Dar atunci fiul cui sunt eu? El m-a învăţat să urăsc evreii, dar eu sunt evreu. Aşadar, Ştefan nu este fratele meu, iar mama nu este mama mea. Cred că şi ea mă urăşte, căci ştia acest lucru şi mi l-a tăinuit în toţi aceşti ani nefericiţi.”

Se făcea de-acum noapte, şi ridicându-şi ochii, văzu cum răsare luna, mare şi gălbuie, de după dealurile întunecate.

„Răsare luna. Benoni acum mă aşteaptă, şi eu nu mai vin. Vor crede că sunt un hoţ!”

185

CAPITOLUL XIX

CEATA DE TÂLHARI DIMPREUNĂ CU TITUS, care era în toată vremea păzit cu străşnicie, se îndreptau cât mai grabnic către Ierusalim, călătorind mai cu seamă noaptea, în lumina lunii, care acum se arăta plină pe cer. Ziua stăteau la pândă prin tufişuri sau prin râpe, aşteptându-şi prada. Mai mulţi călători fără noroc căzură astfel în ghearele lor, fiind de îndată uşuraţi de bunuri. Soarta lor atârna de felul în care se purtau în vreme ce erau jefuiţi. Dacă se supuneau şi stăteau liniştiţi, erau sloboziţi, cu toate că plecau pe jumătate goi. Dar vai de cel care îndrăznea să se împotrivească sau să strige după ajutor! Douăsprezece cuţite iuţi îi închideau numaidecât gura haina şi vechea zicală „Morţii n-au nimic de povestit”, fiind unul din proverbele îndrăgite de Dumachus.

în zorii celei de-a patra zi, ajunseră pe dealurile ce se aflau la vest de Ierusalim, şi făcură pentru câteva ore

186

popas într-una din văile strâmte din apropiere, ca să îmbuce ceva şi să-şi tragă puţin sufletul.

— Am să mă duc doar eu, singur, în cetate, spuse Dumachus, după ce se îndestulă. Voi mă veţi aştepta aici. Vedeţi să nu fie tulburare între voi, ca nu cumva planul nostru să fie astfel zădărnicit.

Apoi îl luă deoparte pe Gaius şi-i grăi în şoaptă pentru câteva clipe. Titus era încredinţat că discuţia lor era cu privire la el, dar nu vădi în niciun fel acest lucru. Nădăjduia ca, în scurtă vreme, în tot zbuciumul ce avea să urmeze, să se poată slobozi. Mintea sa era deja plină de tot felul de gânduri nedesluşite şi cu neputinţă de împlinit de a-şi căuta părinţii dacă, într-adevăr, aceştia puteau fi găsiţi în Ierusalim şi de a le face cunoscută existenţa lui. Cum avea să săvârşească asta, nu ştia, însă era plin de o nădejde mai presus de raţiune.

După câteva ore, Dumachus se întoarse în tabără.

— Toate-s bune, vesti el scurt, dar cu un aer biruitor. După ce bău un pocal cu vin, se lungi la umbră şi căzu într-un somn adânc.

Bărbaţii vorbeau cu o voce joasă, frânturi din discuţia lor însă ajungând din când în când şi la urechile lui Titus:

— Sunt deja amestecaţi mai mult de cinci sute de oameni. Se va întâmpla negreşit!

— Şi-au să încerce în seara asta?

187

— înainte să răsară luna, când deja se va fi întunecat.

— Vom putea atunci forţa în voie porţile Templului. Planul lui Baraba e să dăm jos vulturul de aur de pe poarta dinăuntru. Herod a pus acolo acest însemn, e o urâciune în ochii iudeilor.

— Ce ne pasă nouă de vulturul de aur ori de iudei? Noi nu vrem decât să jefuim şi să prădăm!

— Şt! Odată intraţi pe poartă, ne va fi tare greu, dacă nu înhăţăm câteva din vasele de aur cu care e înţesat Templul. Şi apoi, e şi celălalt...

Şi ajunşi aici cu vorba, începură toţi a grăi mai încet, încât Titus nu mai auzi nimic. La un moment dat, unul dintre ei vorbi puţin mai tare:

— E tot acolo?

— Da. Pilat n-a îndrăznit încă să-şi pună mâna pe el, cu toate că apeductul trebuie terminat, şi nu are cum să-l ducă la bun sfârşit.

— Ar fi o sumă frumuşică?

— O sumă frumuşică?! E o comoară acolo, omule! Ne căpătuim pe viaţă. Planul nostru e să scăpăm cu ea în toată neorânduiala ce se va isca în vremea luptei şi să fugim spre mare. Odată ajunşi acolo, am putea scăpa în Grecia. Ne-ar aştepta apoi o viaţă îndelungată, plină de voie bună!

188

— E un plan demn de căpetenia noastră. Isus Baraba are ştiinţă de urzeala asta?

— Nici vorbă! El este un iudeu foarte credincios, fiul unui învăţător de lege, şi nu vrea decât să dea jos de pe Templu acel vultur de aur, care, după părerea lui, necinsteşte sfântul locaş. Are totuşi o fire aprinsă şi printre cei de la putere o reputaţie tare proastă.

— Avem cu atât mai mult pricini să ne bucurăm de partea noastră de pradă. Suntem destul de necunoscuţi prin părţile astea şi de aceea putem trage nădejde că ni se va pierde urma. N-au decât să pună mâna pe el şi să-l răstignească! Ar fi mai bine pentru noi.

— Jupiter să ne ajute!, spuse cu credinţă Gestas. Dacă planul nostru va fi încununat de izbândă, jur că voi înzestra cu câte un lanţ de aur fiecare templu din Grecia.

— Şi eu la fel!, strigă altul.

Dumachus se trezi la auzul strigătelor, şi mustrându-i straşnic pentru prostia lor, ceru vin şi mâncare. în vreme ce mânca şi bea, îi arunca lui Titus câte o privire înspăimântătoare. Băiatul se îngălbeni la faţă şi-şi încleştă puternic mâinile, căci îi ghici gândul sau crezu că i-l ghicise.

— Şi cu băiatul ce facem?, întrebă de îndată unul din bărbaţi, băgând de seamă toate acele priviri.

189

— Mi-am pus în gând..., începu Dumachus, fixându-l pe Titus cu ochii săi înroşiţi, şi zâmbind cu un rânjet plin de răutate.

Dar Gaius, înţelegând întru totul gândul căpeteniei lor, îl întrerupse degrab, zicând:

— Gustă vinul ăsta, Dumachus. Ai să vezi că e tare bun şi sănătos. Ţine pocalul şi lasă-mă pe mine să-ţi torn. Ce părere ai?

Dumachus goli încet pocalul, după care îl ţinu ca să-i fie iar umplut:

— E, cu adevărat, un vin tare bun. De unde l-am luat?

— L-am luat ieri de la neguţătorul acela din Samaria, răspunse Gaius, umplându-i paharul ochi. La noapte vom avea nevoie de cât mai mulţi oameni înarmaţi, continuă el. Şi după cum bine ştii, nimeni nu e aşa de cutezător în luptă ca Titus. îţi mai aminteşti, nu, cum a luptat de unul singur cu uriaşul acela etiopian anul trecut, când eram cât pe ce să fim capturaţi? Da! Şi l-a pus şi jos! O să avem nevoie de el. Ce zici, băiete? Ai să lupţi alături de noi la noapte împotriva romanilor?

— Am să lupt!, spuse Titus, tremurând de atâta nelinişte. Numai daţi-mi arme.

Dumachus ridică către Gaius pentru a patra oară pocalul:

190

— Mi-am pus în gând să-l las aici, spuse el încet, ca să nu mai scape iar şi să-mi strice planurile.

— Nu, bună căpetenie, spuse Gaius, punându-şi ameninţător braţul pe umărul acestuia. Nu e sigur să-l lăsăm aici. Am să-l iau eu la noapte sub străjuirea mea, şi numai să încerce să-mi scape! Şi se uită apoi la Titus cu prefăcută sălbăticie.

— Dacă ne iese pasenţa, nici că-mi pasă ce se mai alege de băiat!, zise Dumachus, care între timp începuse să fie mai vesel din pricina vinului cu care Gaius continua să-l îndoape. N-are decât s-o găsească pe Prisca, femeia care a fugit de mine. O să-i spună ea despre părinţii lui. Biruinţa noastră în seara asta ar fi pentru mine cea mai dulce răzbunare! Ha, ha! Dar haideţi, e vremea să plecăm, căci trebuie să intrăm în cetate în cete mici de doi-trei oameni ca să nu stârnim bănuieli. Ne vom reuni cu toţii în pivniţa lui Cleopa, care se află în piaţa de sus. Acolo vom da şi de Baraba, şi tot acolo vor veni şi alţii de îndată ce se va lăsa întunericul. Umpleţi paharele şi să bem cu toţii! Tot ce rămâne vom vărsa în cinstea lui Marte. Fie ca el şi toţi zeii să ne ajute!

— Aşa să fie! E un act de mare pioşenie să pui mâna pe comoara Dumnezeului evreilor. Vor avea astfel de câştigat zeii noştri!, strigă Gestas.

191

Dumachus se ridică în picioare şi, ameţit, turnă pe pământ cu un aer solemn ceea ce mai rămăsese în burduful cu vin, pomenind cu voce tare toate zeităţile păgâne, pentru a-i ajuta în planul lor cel necurat.

Vinăria din piaţa de sus a lui Cleopa lucea în întuneric, răspândind o lumină gălbuie jucăuşă. Titus, dimpreună cu Gaius şi un alt bărbat din cârdăşia lor, numit Joca, se opriră în apropierea localului pentru a se încredinţa că urmau calea cea bună.

— Uite, acolo e!, spuse Joca. Cunosc destul de bine locul. Am petrecut aici multe nopţi plăcute pe când eram tânăr.

— Deci tu eşti născut în Ierusalim?, îl întrebă Gaius.

— Născut şi crescut, îi răspunse celălalt. Tatăl meu era argintar şi făcea vase sfinte pentru Templu. în vinăria lui Cleopa l-am întâlnit pentru întâia dată pe Dumachus. Era pe atunci un flăcău tare arătos. I se întâmplase ceva nu ştiu ce şi a trebuit să fugă în Galileea, având cu sine o femeie şi un copil. Copilul era flăcăul de aici. Am auzit-o odată pe femeie numindu-l David, dar apoi l-am cunoscut sub numele de Titus. Nu mă îndoiesc, însă, că numele său e David.

192

Titus îşi ciuli urechile, sorbind toate vorbele acestuia, dar nu grăi nimic, căci nădăjduia ca bărbatul să spună mai multe. Gaius îi dăduse unul din cuţitele lui.

S-ar fi putut face nevăzut în beznă destul de uşor, dar nu era cu totul hotărât. Se gândi că dacă mai rămâne poate află mai multe despre misterioasa sa obârşie şi despre părinţii săi. Şi apoi era tare curios să-l vadă pe acest Baraba. Pe lângă aceasta, dincolo de toate, o dorinţă ascunsă îl făcea să-şi dorească să ia parte la tot ceea ce avea să se petreacă în curând.

„Dacă plec acum”, îşi aduse sieşi alte dovezi, „va trebui să aflu singur drumul de întoarcere către Capernaum, şi să-i mărturisesc lui Benoni că a avut dreptate şi că eu am greşit. Mai mult de atât, asinul şi banii nu mai sunt, şi cu ce-aş putea să-i înlocuiesc? Oricum ar fi, dacă mai aştept câteva ceasuri, tot are să se petreacă ceva care să fie spre binele meu.”

între timp intrară în vinărie, şi pentru moment pierdu prilejul de a fugi.

— Uite-l acolo pe Baraba! Chiar acum vorbeşte cu Dumachus, şopti Gaius.

193

Titus se uită într-acolo şi văzu un bărbat foarte înalt, cu trăsături îndrăzneţe şi cu ochii iuţi şi strălucitori, care se deosebeau puternic de faţa buhăită şi căutătura sălbatică a lui Dumachus. Se simţi pe dată atras de acest bărbat, şi făcându-şi loc prin mulţime, izbuti să ajungă destul de aproape, încât să audă ce se vorbea.

— Nu va îndrăzni s-o pună la loc după ce-o vom da jos, spuse Baraba pe un ton jos, dar cu un timbru puternic, de bas. Simbolul stăpânirii romane a necinstit destul casa Dumnezeului nostru. îl vom da jos şi-l vom zdrobi în bucăţi atât de mici, încât nimeni nu-l va mai putea pune vreodată la loc. Eu însumi îl voi sfărâma în bucăţele în curtea palatului. Vă spun eu că, în inima lui, Pilat este un laş. Se teme de noi. Oare n-a cedat el în faţa noastră în Cezarea? Şi oare nu s-a supus el voinţei noastre atunci când întrebuinţa tezaurul sfânt de la Templu pentru propriul folos?

— Drept grăieşti!, strigară în cor vreo sută de voci. Să mergem, aşadar, şi să dăm jos acel chip blestemat!

Şi, iată, mânaţi de acelaşi îndemn, năvăliră cu toţii pe uliţă. Titus, care izbutise să se ţină aproape de Baraba, văzu cu uimire că piaţa era deja plină de bărbaţi, a căror privire dârză şi hotărâre adânc întipărită pe chip era destăinuită de lumina făcliilor arzânde ce erau fluturate ici şi colo pe deasupra capetelor din mulţime.

Un murmur uşor şi dogit se răspândea prin mulţime, pe măsură ce oamenii îşi recunoşteau ocârmuitorul. Baraba se opri puţin şi, prin câteva cuvinte scurte şi hotărâtoare, le zise tuturor planul şi calea de atac. Apoi

194

porunci ca torţele să fie stinse, şi toată lumea porni la pas iute către Templu, având de partea lor întunericul nopţii.

Nu înaintară prea mult, şi auziră toţi zăngănit de scuturi şi o voce care le cerea parola.

— Moarte şi haos!, mormăi Gaius, care împreună cu Titus începură a împinge de îndată mulţimea din spatele lui Baraba. E straja romană!

— înainte cu toţii! Puneţi mâna pe romani, sunt doar o mână de oameni!, strigă Baraba.

Lumea năvăli cu un chiot puternic de luptă, şi în câteva clipe se auziră toate semnele unei confruntări crunte, ciocnirea săbiilor, zăngănitul scuturilor, strigătele sălbatice şi ţipetele răniţilor, care erau călcaţi în picioare fără milă. Baraba se afundase adânc chiar în toiul luptei şi lupta ca un nebun, dar după ceva vreme păru că mulţimea dă deja îndărăt.

— Am fost trădaţi!, îi spuse la ureche Dumachus lui Gaius. Hai să fugim repede, căci în noaptea asta nu putem face nimic. Romanii sunt ca un stup de albine. Şi fără a mai aştepta vreun răspuns, o luă la sănătoasa prin mulţime.

Aproape în aceeaşi clipă, din faţă se auzi un strigăt puternic:

— Romanii din cetate au năvălit peste noi! Baraba a fost capturat! Fugiţi şi salvaţi-vă vieţile!

195

Gloata era acum în cea mai sălbatică neorânduială, fiecare gândindu-se doar la sine însuşi. Titus înaintă şi el prin acea învălmăşeală, şi fără a şti prea bine ce face, o luă apoi la fugă prin beznă pe o uliţă îngustă. în scurtă vreme îşi dădu seama că nu mai este urmărit de nimeni, şi se opri să-şi tragă sufletul pentru o clipă. Ascultând cu luare-aminte, auzi cum ţipetele disperate ale mulţimii şi sunetul armatei ce venea din urmă se îndepărtează din ce în ce mai mult.

Inima îi bătu plină de nădejde. „Sunt în afara primejdiei de-acum”, cugetă el. „Trebuie doar să am grijă ca până dimineaţă să stau ferit de privirile altora, şi voi putea apoi afla uşor drumul afară din cetate. Am să mă întorc şi-am să-i mărturisesc tot lui Benoni. O să mă creadă.”

Gândul casei liniştite din Capernaum îi reveni foarte dulce în minte, aşa cum stătea acolo, singur şi fără niciun prieten, în întunecimea cea adâncă. De ce, însă, era oare tunica sa atât de caldă şi de umedă? Şi deodată băgă de seamă că simte o durere înţepătoare la cap. „Sunt rănit”, îşi spuse el, şi pipăindu-şi cu grijă capul, prin desişul părului său cârlionţat, dădu de o rană adâncă, din care sângele părea să curgă în voie.

„Ce ciudat!”, bombăni ca pentru sine. „Nu-mi amintesc să fi fost rănit în lupta de adineauri.” Şi îndată începu să se simtă ameţit şi cu totul slăbit. „Trebuie să primesc

196

numaidecât ajutor”, se gândi el, „căci altminteri pier aici, pe uliţă.”

Mergând cu grijă şi pe cât putu de grabnic, înaintă pe acea uliţă, pipăind tot timpul zidul şi înaintând pe lângă el. Luna era acum sus, pe cer, şi prin lumina ei slabă şi nelămurită văzu că e pe cale să iasă într-o piaţă deschisă. De cealaltă parte a pieţei era o lumină ca de foc, şi mai multe siluete întunecate ce se mişcau în jurul lui.

Titus scoase un strigăt de bucurie, şi înaintă clătinându-se, uitând de orice primejdie. Nu se mai gândea decât că ajutorul este la îndemână. După câteva clipe, căzu jos pe jumătate leşinat, strigând cu glas stins după ajutor.

— Ce s-a auzit?, întrebă unul din soldaţii romani adunaţi în jurul acelui foc.

— Eu n-am auzit nimic, răspunse altul. Dar tu ce-ai auzit?

— Am auzit un strigăt, şi părea să fie de pe-aici, pe aproape. Dar nu ştiu ce să fi fost.

— Sunt rebelii, zise centurionul. Sunt încă urmăriţi în partea de jos a cetăţii. Au fost luaţi mulţi prizonieri, printre ei aflându-se şi conducătorul lor, Baraba. O să avem un spectacol frumos de Paşti.

— Ce fel de spectacol?

— De cruci, bineînţeles! în acest fel încearcă Pilat să-i potolească pe aceşti răzvrătiţi. Răstignirile sunt o

197

privelişte de mare folos mulţimilor ce vin aici, în cetate, la fiecare Praznic, şi e nevoie atunci de mai mult de o legiune ca să ţii lumea în frâu.

— Şt! Iar am auzit acel sunet!, spuse altul, şi băgând o torţă în foc, începu grabnic a cerceta ce era în jurul lor. Aici, tovarăşe!, strigă el. E un rănit. Ajutaţi-mă careva!

într-o clipă aduseră băiatul între ei, lângă foc, şi începură a-l cerceta în linii mari la lumina focului.

— Ce-o fi cu el?, întrebă unul dintre ei.

— După trăsături, e iudeu. E unul din rebeli. Nu trebuie să-l lăsăm să ne scape, răspunse centurionul. Rupeţi o bucată din tunica lui şi legaţi-i o faşă la cap. Are o tăietură tare urâtă. Şi daţi-mi vinul de acolo, să-i dau o gură!

— Cu adevărat, Marcu, eşti îndemânatic ca o femeie, zise unul din cei care stăteau şi priveau.

— îl izbăvesc pentru săptămâna Paştilor, spuse cel numit Marcu, cu un râs sălbatic. Ar fi prea frumos pentru unul ca el să moară de pe urma acestei răni la cap.

între timp, Titus îşi revenise datorită căldurii, a vinului şi a bandajului de la cap.

— Poţi sta în picioare?, îl întrebă centurionul, văzând că deschisese ochii.

Titus îşi reveni şi se ridică, stând în picioare, chiar dacă încă se poticnea.

— Ai fost şi tu în lupta de adineauri?

198

— Am fost, grăi Titus cu un glas stins. Dar...

— Caius şi Brutus, duceţi-l în temniţă!, fu porunca neîntârziată a acestuia. Şi înainte ca Titus să se fi putut împotrivi, cei doi îl luară între ei, şi în scurtă vreme se văzu aruncat într-o temniţă rece şi plină de umezeală. Aici se aşeză pe un morman de paie mucegăite, şi cu toate că îi era teamă şi avea o durere cruntă de cap, fu cuprins de îndată de un somn greu.

199

CAPITOLUL XX

ERA DE PESTE O SĂPTĂMÂNĂ ÎN TEMNIŢĂ, când, într-o dimineaţă, Titus fu trezit din somnul său zbuciumat de intrarea unei gărzi de soldaţi romani. Poruncindu-i să iasă la lumină, îl purtară apoi în tăcere pe uliţe, în pas de marş, până la palatul guvernatorului. Trecând pe sub bolta porţii mari, care era foarte bine străjuită, intrară apoi în sala de judecată numită şi Pretoriu.

Ajuns acolo, Titus privi repede de jur împrejurul lui şi lăsă capul în jos. Aruncând apoi iarăşi o privire iute, văzu încăperea aceea mare ticsită de oameni, şi pe un jilţ înalt, şezând un bărbat cu o atitudine impunătoare, îşi dădu de îndată seama că era Pilat din Pont, guvernatorul roman.

Pentru o clipă, aproape că uită unde se află, din pricina vârtejului de temeri şi gânduri tulburi din mintea

200

sa. Apoi, trezit iarăşi de murmurul puternic dar pe dată curmat ce se auzea împrejurul lui, privi în sus şi văzu statura măreaţă a lui Baraba. Bine încătuşat şi străjuit de patru soldaţi, acesta stătea în picioare, în văzul tuturor, pe un loc uşor înălţat, aflat în apropierea jilţului judecătorului.

— Eşti învinuit de întărâtare la revoltă împotriva puterii, în seara zilei de douăzeci şi şapte din luna lui Adar⁸, şi de ucidere, căci ai omorât cu mâinile tale mai mulţi soldaţi din garda romană, care la acea oră îşi împlineau îndatoririle lor după lege. Ai ceva de spus în apărarea ta?

— Cine sunt acuzatorii mei? Să iasă în faţă, spuse cu îndrăzneală Baraba, privind la guvernator cu ochii neclintiţi.

— Să vină martorii!, zise Pilat sec.

Mai mulţi bărbaţi se înfăţişară de îndată în faţă. Printre ei, Titus fu uimit să-l recunoască pe Gestas. Cei ce depuneau mărturie încuviinţau, de fapt, că întemniţatul se făcuse părtaş în acea noapte într-o nelegiuită uneltire împotriva puterii şi că el însuşi se făcea vinovat de moartea unui număr necunoscut de soldaţi romani, care fuseseră omorâţi în timpul confruntării.

⁸ Martie.

201

— Ce spui de mărturia acestor învinuitori?, întrebă Pilat. E vreo pricină pentru care ar trebui să nu te osândesc numaidecât pentru toate aceste fărădelegi?

— Şi acuzatorii mei ce făceau în noaptea zilei de douăzeci şi şapte din luna lui Adar?, întrebă Baraba cu un rânjet dispreţuitor.

— Asta nu te priveşte pe tine!, îi răspunse aspru Pilat. Vorbeşte dacă vrei în numele tău, ori taci ca să-ţi citesc sentinţa!

— Voi spune doar, zise Baraba cu conştiinţa faptului că era o cauză pierdută, că-mi pare rău că nu ne-am atins ţelul, şi anume de a smulge vulturul de aur de pe Templul lui Dumnezeu. Şi vă mai mărturisesc că dacă romanii care necinstesc întreaga cetate a Ierusalimului ar avea un singur gât, l-aş reteza eu bucuros cu sabia mea, pentru ca pământul să fie curăţit de această urâciune ce s-a ridicat până la cer.

Aceste vorbe de întărâtare au fost întâmpinate de o furtună de fluierături din partea romanilor şi de un ropot nestăvilit de aplauze din partea tuturor iudeilor care erau de faţă. Pilat se îngălbeni la faţă şi zise cu glasul tremurând de furie:

— Te faci vinovat prin înseşi cuvintele ce ţi-au ieşit din gură! Nu mai rămâne decât să-ţi dau sentinţa. Vei fi răstignit pe cruce vineri, în ziua de cincisprezece a lunii

202

ce urmează, a Nisanului⁹, şi-ai să zaci acolo până ce te va fi părăsit orişice suflare de viaţă. Vei fi, de asemenea, biciuit de îndată ce vei fi luat din faţa mea, şi apoi iarăşi, înainte ca răstignirea ta să aibă loc. Şi întorcându-se către străjeri, le porunci soldaţilor să-l ia cu ei pe cel osândit.

Lui Titus i se făcu rău şi aproape că-i veni să leşine la auzul acestor vorbe cumplite, dar Baraba, care părea nepăsător, plecă din faţa lui Pilat cu o înfăţişare la fel de semeaţă şi neînfricată ca cea din noaptea răzvrătirii.

Urmă apoi cercetarea mai multor martori ce grăiseră împotriva a patruzeci sau cincizeci de răzvrătiţi. Toţi fuseseră prinşi de soldaţi îndată după capturarea lui Baraba. Pilat se descotorosi foarte repede de cazurile lor, osândindu-i pe toţi cu un biciuit puternic şi o noapte în obezi.

După ce aceştia au fost scoşi din sală spre a fi daţi la osândă, Pilat se sfătui pentru câteva clipe cu autorităţile care erau împrejurul său, după care zise cu voce tare:

— Aduceţi în faţă şi ceilalţi întemniţaţi!

Titus fu împins cu sălbăticie către locul din faţa scaunului de judecată, şi ridicând privirea, văzu lângă el silueta familiară a lui Dumachus. Amândoi se holbară

⁹ Aprilie.

203

cu uimire unul la celălalt, iar Dumachus îi zâmbi apoi cu un rânjet plin de răutate.

— Toţi sunteţi acuzaţi de trei învinuiri: jaf la drumul mare, ucidere şi răzvrătire. Să grăiască martorii care au venit să vă învinuiască, după care veţi vorbi şi voi!

Cel dintâi martor a fost chiar acel neguţător de vinuri samaritean, pe care Dumachus îl lăudase atât de mult. Acesta mărturisi că în vreme ce călătorea din Samaria spre Ierusalim, a fost prins de hoţi şi jefuit de bunurile sale, care constau în mai multe burdufuri cu vin pe care le ducea atunci la piaţa din Ierusalim, fiind încă lăsat şi fără straie asta după ce-l bătuseră şi-l batjocoriseră în felurite chipuri. în cele din urmă, a fost lăsat pe jumătate mort, la marginea drumului. A fost apoi salvat şi îngrijit de unul din compatrioţii săi, care, din întâmplare, călătorea pe acolo. Acesta recunoscu, aşadar, printre întemniţaţi pe cei din ceata care-l prădase.

Următorul martor jură apoi că i-ar fi văzut pe întemniţaţi, în noaptea revoltei, la vinăria lui Cleopa, şi apoi alături de Baraba, la ceasul în care se petrecuse confruntarea cu gărzile romane.

204

După aceea, centurionul care-l capturase pe Titus istorisi împrejurările în care îl arestase, şi dădu mărturie că întemniţatul recunoscuse că luase parte la revoltă.

Ultimul martor adus înaintea adunării a fost Gestas. Acesta îşi feri cu grijă privirea de ochii lui Dumachus aţintiţi asupra lui şi se uită cu nepăsare la guvernatorul ce stătea în faţa lui, pe scaunul său din fildeş.

— Ce ai de spus în privinţa întemniţaţilor?, îl întrebă Pilat.

Gestas se uită în jos, spre pământ, şi apoi, tulburat, îşi ridică privirea către străjerul de lângă întemniţaţi. Părea că simte privirea ucigătoare cu care îl pironea Dumachus. Peste puţină vreme, începu a vorbi cu o voce slabă şi răguşită:

— Mi s-a făgăduit că dacă mărturisesc tot, voi scăpa. Aşa este, excelenţă?

— Vei scăpa, după cum ţi s-a zis. Acum vorbeşte odată!, spuse nerăbdător Pilat.

— Păi, continuă bărbatul, Dumachus, cel de acolo, era căpetenia bandei noastre. Eram douăzeci cu toţii, dar cei care făceau treaba propriu-zisă erau în jur de doisprezece. Cartierul

205

nostru de căpătâi se afla în Capernaum, însă cea mai mare parte a afacerilor noastre le săvârşeam la drumul mare ce duce spre Ierusalim, unde întotdeauna se găsesc o mulţime de prilejuri pentru jaf. Făceam capturi mari şi ne foloseam de prizonierii noştri după cum socoteam mai bine la vremea aceea. Pe mulţi îi slobozeam, dar dacă se împotriveau sau strigau după ajutor, căpetenia noastră poruncea să fie omorâţi cât mai degrab.

— Şi de câţi aţi scăpat în acest fel?, întrebă Pilat.

Bărbatul se scărpină gânditor în cap, după care răspunse:

— Nu ştiu, excelenţă. Chiar nu i-am numărat...

— A făcut parte şi acest tânăr din bandă?, întrebă Pilat, îndreptându-şi mâna către Titus.

— Da, excelenţă, până nu demult. Se numeşte Titus, şi era cunoscut drept fiul căpeteniei noastre, dar noi ştiam cu toţii că a fost răpit de când era mic copil, şi drept urmare nu e rudă cu Dumachus.

— Ca membru al acestei bande, s-a făcut şi el părtaş la jafurile şi la uciderile despre care ai vorbit?

Bărbatul şovăi pentru o clipă, după care spuse:

— Era un băiat bun la suflet şi ar fi fost un om cinstit de n-ar fi fost silit la aşa ceva. Dar, cu toate acestea, avea şi mare îndrăzneală şi era iscusit în luptă.

— Prin asta, însă, vrei să spui că a luat şi el parte la afacerile voastre, cum le-ai numit tu?

— E adevărat că a ucis un etiopian, fu răspunsul său, dar a fost o luptă dreaptă, căci altminteri l-ar fi ucis celălalt pe el.

206

— Aţi auzit aceste mărturii împotriva voastră!, grăi Pilat către întemniţaţi. Tu, cel ce ai fost căpetenia lor, poţi vorbi cel dintâi!

Dumachus îşi ridică capul zburlit şi începu a turui cu o voce plângăreaţă:

— Omul acesta minte, excelenţă! Totul este o minciună plină de ticăloşie! Eu sunt pescar de meserie şi om cinstit. Tânărul acesta este fiul meu. E un băiat tare năbădăios şi mi-a pricinuit mari necazuri. De bună seamă, a făcut multe răutăţi. Pentru asta venisem după el în Ierusalim, să încerc să-l rup de tovărăşia lui cea rea. Aceasta este şi pricina prezenţei mele în vinăria lui Cleopa. Mă doare inima de tată să-mi învinuiesc propriul meu fiu, dar...

— Ai grăit îndeajuns, zise Pilat, curmându-i vorba. Nu mă îndoiesc că eşti un cetăţean de mare preţ şi un tată îndurerat. Se citeşte asta pe toată înfăţişarea ta. Dar n-avem încotro... Trebuie să te ţinem până şi pe tine aici, la adăpost, ca să desfătezi pelerinii ce vor vizita cetatea de Paşti. Vineri, în ziua de cincisprezece a lunii Nisan, vei suferi dimpreună şi în acelaşi chip cu Baraba. Străjer, ia robul de aici!, strigă el, în vreme ce Dumachus începu a mugi ca un animal.

— Iar tu, fiu năbădăios al unui tată atât de drept, ai ceva de spus în apărarea ta?

207

Cu capul zvâcnind de durere, Titus privi către faţa batjocoritoare a bărbatului de pe scaunul de judecată, şi apoi la toate chipurile duşmănoase care se aflau împrejurul său:

— O, Ştefane!, strigă el cu voce tare. O, mamă!

Pilat era, însă, istovit şi plictisit de toată această îndatorire, şi pe deasupra era şi timpul pentru odihna de la amiază, şi apoi aştepta şi nişte oaspeţi... De aceea, era de neapărată trebuinţă să-şi facă vreme să se liniştească după toate scenele dureroase din această dimineaţă. Cu un gest de dezgust, se ridică în picioare şi zise tăios:

— Ajunge! Nu e locul potrivit pentru astfel de reprezentaţii! Ai să pătimeşti dimpreună cu ceilalţi, şi lumea va scăpa de tine! Străjeri, luaţi-l de aici! Şi eliberaţi sala!

Titus ajunse iarăşi pe paiele mucegăite din temniţă. Era liniştit acum: nu cugeta la ceea ce se petrecuse în acea dimineaţă, nici la înfricoşata Judecată ce sta să vină asupra lui, ci la dulcile zile petrecute cu Ştefan pe lac, la Prisca, singura mamă pe care o cunoscuse el vreodată, la chipul trandafiriu şi veşnic surâzător al micuţei Ruth, la bunul şi bătrânul Benoni. Şi cum

208

cugeta el la toate acestea, înaintea ochilor minţii i se ivi chipul Nazarineanului Iisus frumos, tainic şi blând la înfăţişare, răspândind o dragoste mai presus de orice dragoste lumească.

I se păru că aude din nou acele cuvinte, pe care, fericit fiind cu inima uşoară şi lipsită de griji -, nu le băgase mai deloc în seamă: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi.” Repetă de mai multe ori cu voce tare aceste cuvinte şi răsunetul lor părea că-i alină mintea chinuită. După o vreme, ochii i se închiseră, şi cu acele tămăduitoare cuvinte încă pe buze, căzu într-un somn adânc.

Iar în somn avu un vis: se făcea că era împreună cu Ştefan şi se plimbau doar ei doi pe o luncă tare întinsă. Era un loc plăcut, căci tufe de flori de felurite forme şi culori dădeau pe lângă ei în floare, îmbătându-i cu mireasma lor, iar înaltul cerului era plin de cântarea cerească a ciocârliei.

Ştefan vorbea, după cum îi era obiceiul, cu glasul său dulce melodios:

— îţi aminteşti cum spunea învăţătorul: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.” Şi Tatăl nostru Cel din ceruri are pentru noi mai mare dragoste decât pentru crini, căci suntem fiii Lui. învăţătorul a zis asta, nu o dată, ci de mai multe ori!

— Tu eşti fiul Lui, răspunse Titus, cu un dor înflăcărat în inimă. Dar eu... nu ştiu al cui fiu sunt.

209

Şi ridicând ochii, văzu apropiindu-Se de ei un Bărbat înveşmântat în veşminte albe cu totul strălucitoare.

— Cine este?, îl întrebă el pe Ştefan, cu toate că în inima lui ştia.

— E învăţătorul!, strigă cu bucurie Ştefan, ieşind iute în întâmpinarea Lui.

Titus, însă, rămase acolo pe loc, tânjind, dar cu teamă în suflet, căci ştia că păcătuise. Şi privind, îl văzu pe Ştefan căzând la picioarele învăţătorului cu o bucurie nespus de mare. Iisus întinse apoi mâna şi-l ridică de jos, şi amândoi vorbind cu dragoste unul celuilalt, veniră printre crini către el. Atunci el îşi plecă capul, iarăşi neîndrăznind a privi către ei, căci păcatul îi apăsa tare mult cugetul.

— Fiul meu!

La auzul acestui glas, el îşi ridică ochii şi privind, iată, toată amărăciunea şi vina din suflet se topiră, şi inima i se umplu de o dragoste de negrăit. Apoi învăţătorul Se plecă către el, şi atingându-i fruntea, îi zise:

— Şi tu eşti al meu!

Şi se trezi. Fusese doar un vis, însă ochii îi licăreau acum în întuneric, şi un zâmbet îi înflorise pe buze. „Iată, ochii mei L-au văzut pe împăratul în toată frumuseţea Lui, murmură el. Şi sunt al Lui.”

210

CAPITOLUL XXI

TRECUSE MAI MULT DE-O LUNĂ DE CÂND Ştefan şi mama sa urcaseră acel drum pietros ce ducea către Nazaret, şi încă mai stăteau în casa mariei, Maica lui Iisus. Prisca nu se mai ridicase din patul în care se aşezase plină de mulţumire în noaptea sosirii, şi în ochii cei plini de cercare ai mariei se vădea din ce în ce mai limpede că zilele îi erau numărate. într-o zi, plecându-se către femeia cea neputincioasă pentru a o ajuta cu vreun oarecare lucru neînsemnat, îi grăi cu blândeţe:

— Aş fi vrut să putem trimite cuvânt Fiului meu. El te-ar putea tămădui.

Femeia, însă, o apucă de mână, strigând cu ardoare:

— Nu! Eu voi muri, şi mă bucur pentru asta. Viaţa nu mi-a adus o aşa fericire, încât să-mi fie drag să mai trăiesc. Lasă-mă să mor aici, unde este atât de multă pace şi linişte.

Şi, cu adevărat, după o aşa călătorie zbuciumată cum fusese viaţa ei, casa aceasta era un

211

liman plin de pace. Şi stând în acest pat sărăcăcios şi umil, dar bine mirositor şi cu aşternuturi curate, fără a simţi vreo durere, dar fiind de la o zi la alta tot mai slăbită, pentru întâia dată în viaţa ei ea aproape că se simţea fericită.

Adeseori, după ce treburile micii gospodării erau isprăvite, Maria îşi aducea fuiorul în odaia femeii bolnave şi, stând lângă patul ei, lucra în tăcere în vreme ce aceasta dormea. Uneori vorbeau între ele. Odată îi zise Priscăi minunata poveste din Betleem, cu stelele, cântarea îngerilor şi vizita înţelepţilor. Altă dată, când se afla şi Ştefan alături de mama lui, le povesti cum au fost înştiinţaţi de înger şi au pornit în grabă spre Egipt. Le istorisi apoi despre oamenii ciudaţi şi obiceiurile acelui tărâm îndepărtat, şi cum în loc să se întoarcă la vechea lor casă şi la prietenii din Iudeea, au venit în acest sătuc de munte, numit Nazaret.

Ştefan o asculta, sorbind cu nesaţ din povestirile ei despre prima parte a vieţii lui Iisus, când El era Prunc, apoi despre vremea în care, crescând, Se făcuse fecioraş, şi despre anii tinereţii Lui, când ajunsese bărbat.

— Pe această bancă, la umbra acestui smochin, învăţa El pe când era copil, zise ea într-o zi, iar aici îmi aduceam eu fuiorul în după-amiezile lungi. întotdeauna îi plăcea

212

să stea, pe când celorlalţi copii din sat le plăcea cel mai mult să se joace la fântână, să vâneze păsări, gonindu-le din cuibul lor, sau să se joace, făcând larmă mare pe uliţă. Cu toate acestea, era Cel mai fericit copil din lume, cântând tot timpul despre munca Lui, şi având totdeauna pe buze un zâmbet asemenea răsăritului de soare. Cu toţii îl iubeau tare mult. Nimeni nu putea istorisi ca El poveşti atât de frumoase, şi nimeni din sat nu se arăta atât de dornic ca El să aline oricând suferinţa vreunui copil bolnav, ori să liniştească vreun copil ce plângea, să bandajeze cuiva un deget tăiat. Şi în toată vremea asta în care Lui, după cum am spus, îi plăcea atât de mult să stea pe lângă mine şi să petreacă îndelung ajutându-mă la treburile casei şi în grădină, copiii vecinilor se strângeau toţi în jurul Lui, aşa cum se lipesc albinele de un trandafir. îmi amintesc cum adesea stătea pe banca de acolo, cu un copil sau chiar doi în braţe, şi cu alţi zece micuţi strânşi grămadă împrejuru-I, unii stându-I la picioare şi sprijinindu-se de genunchii Lui. Toţi numai ochi şi urechi, în vreme ce El le grăia despre păsări cum şi-au zidit ele cuiburile cu atâta răbdare şi dragoste, trudind din greu în lungile zile de vară pentru a-şi creşte puii -, despre florile care au crescut neasemuit de frumoase şi plăcute la vedere în văi retrase, pe care doar Dumnezeu le poate zări, despre zăpada care este presărată

213

iarna de către nouri, aşternându-se dalbă şi smerită, cu toate că fiece mic fulg de zăpadă este o minunăţie şi o mare frumuseţe. Uneori, în zilele de Sâmbătă le îecita copiilor din Psalmi şi le spunea poveşti lungi din Scriptură despre Moise în micul său leagăn şi prinţesa cea frumoasă, despre Goliat şi tânărul şi cutezătorul David, despre Samson, bărbatul atât de puternic şi totuşi atât de nesăbuit, ca şi despre mulţi alţii.

— O, spuse Ştefan, cu ochii strălucind şi privirea plină de duioşie şi râvnă. Ce mult aş fi vrut să trăiesc şi eu pe atunci în Nazaret!

Maria îi zâmbi cu surâsul ei frumos şi plin de blândeţe, şi îi mângâie apoi cu mâinile sale delicate cârlionţii deşi.

— Ştii tu, zise ea după o scurtă tăcere, că tu eşti într-o oarecare măsură ca El? De fiecare dată când eşti în grădină, adâncit cu totul de lucrul tău, cântând încetişor de unul singur, sau când stai ca şi-acum la picioarele mele, mă gândesc la El când era de vârsta ta. De aceea îţi şi vorbesc atât de des despre El.

— Aş vrea să fiu mai degrabă ca El, strigă cu înflăcărare Ştefan, decât să şed pe tron precum Cezar!

— Eşti înţelept să-ţi doreşti asta, zise Maria, iar în ochii săi adânci licări o lumină tainică. Cezar, pe tronul său, este cel mult un om păcătos, pe când Iisus e...

— E Sfântul lui Dumnezeu!, spuse cu evlavie Ştefan.

214

Şi pentru o vreme între ei se aşternu tăcerea.

Dar de fiecare dată, după astfel de clipe, Maica lui Iisus băga de seamă cum el se străduia cu smerenie şi simplitate, dar totdeauna cu credincioşie să umple acel loc gol. Iar ea, în inima ei, îl iubea pentru asta.

Cât despre Prisca, simţea faţă de ea o milă plină de dragoste, întrezărind că undeva în cartea trecutului ei se afla şi o filă mai întunecată. într-o zi şedea la căpătâiul bolnavei, şi cum învârtea de zor fuiorul, aruncând din când în când câte o privire la chipul cel alb şi istovit de pe pernă, văzu că pe sub genele închise se scurgeau încet lacrimi mari şi grele. Ridicându-se, se aplecă spre pat şi luând mâna slabă şi rece a suferindei între mâinile sale, îi grăi cu blândeţe:

— Nu vrei să-mi spui ce te apasă?

Şi pe dată ochii negri ai femeii se iviră de sub gene, privind lung şi stăruitor către chipul iubitor plecat deasupra ei:

— Ba da!, zise ea încet, am să-ţi mărturisesc tot. Cu ani în urmă, am săvârşit o mare

215

nedreptate, şi de atunci mă apasă nespus de mult cugetul. Cu toate acestea, n-am avut niciodată curajul de a îndrepta lucrurile.

îi destăinui apoi povestea lui Titus, şi cum îl răpise în plină noapte, întâlnindu-se apoi cu ibovnicul ei.

— De ce ai luat copilul?, o întrebă Maria.

— Dumachus m-a silit s-o fac, răspunse cu glas stins femeia. Şi apoi, îl iubeam pe micuţ şi nu puteam îndura gândul despărţirii de el. Aşa că m-am supus. Am vrut tot timpul să-l înapoiez mamei sale, dar niciodată n-am avut această îndrăzneală. Odată, spunând că trebuie neapărat s-o fac, soţul meu m-a izbit furios de pământ, şi mai rău de atât, l-a rănit pe micuţul Ştefan, lăsându-l olog. A rămas apoi întreaga sa viaţă neputincios, având întruna dureri, până când după cum ştii a fost tămăduit de bunătatea Fiului tău. O, cât de mult îţi datorăm! însă de acum ai să mă urăşti! Nu sunt vrednică să mă aflu aici, sub acoperişul casei tale.

Maria păstră pentru câteva clipe tăcerea, după care sărută suferinda pe frunte, spunându-i cu hotărâre:

— Poţi şi-acum, şi chiar trebuie să îndrepţi greşeala ta! Lasă-l pe fiul tău, Ştefan, să meargă în Capernaum şi să-l aducă aici pe tânărul David. Ai să-i mărturiseşti tu totul şi ai să-i înmânezi lucrurile ce dovedesc că această istorisire este adevărată. Ai lucrurile cu tine, aici?

— Da, grăi Prisca, băgând mâna sub pernă şi scoţând de acolo o bocceluţă înfăşurată bine într-o pânză şi legată cu un fir de mătase. Am ţinut-o tot timpul asupra mea: e mica lui tunică de atunci, când am fugit cu el. Mama sa a ţesut-o cu mâna ei. Va fi, astfel, încredinţată că este copilul ei. Şi tot aici este un lănţişor de argint, pe care

216

ea mi l-a dăruit să-l port când m-a ales să-i fiu doică micuţului David. Şi iată cum i-am trădat eu încrederea! Ce se va alege oare de mine?

— Ai, într-adevăr, un păcat tare greu, spuse Maria, dar Dumnezeu te va ierta aşa cum l-a iertat şi pe împăratul David, care se făcuse vinovat de uciderea altuia -, dacă te vei înfăţişa înaintea Lui cu inima smerită.

— Dumnezeu ştie că cugetul meu este smerit şi plecat până la pământ, dar asta nu-mi aduce pace în suflet.

Deodată, Maria păru a fi tulburată. Ridicând în sus ochii săi de porumbiţă, murmură ca pentru sine:

— O, Fiul lui Dumnezeu, de-ai fi Tu aici să Te îngrijeşti de acest suflet bolnav de păcat, căci eu nu ştiu ce să-i spun!

Apoi, vorbind din nou cu femeia bolnavă, îi zise:

— îl cunoşti pe Fiul meu, Care Se numeşte Iisus?

— L-am văzut, răspunse Prisca. Şi totdeauna mi-am dorit să-I vorbesc, ca să-I mulţumesc că l-a vindecat pe Ştefan al meu, dar n-am cutezat s-o fac, căci păcatul din inima mea e mult prea mare. Pentru mine, toată această poveste era aproape îngropată până a-L vedea în Capernaum.

— El este Cel fără de păcat, spuse cu hotărâre Maria. Dar nu L-ai auzit niciodată spunând că El S-a pogorât

217

din cer în această lume ca să izbăvească pe cei care au păcătuit?

— A zis El asta?, strigă Prisca cu înflăcărare. Şi cum să-i izbăvească?

— El a zis nu o dată, ci de mai multe ori că „oricine crede în El, nu va muri în veac”, grăi simplu Maria.

— Eşti sigură că a zis „oricine”?

— A spus-o nu o dată, ci de mai multe ori, răspunse Maica lui Iisus.

— Şi în ce trebuie să cred eu?, întrebă tremurând Prisca.

— Că El a venit de la Dumnezeu pe pământ ca să afle şi să mântuiască pe cei pierduţi, şi că El poate face ceea ce e chemat să facă, răspunse Maria.

— Păi, cum aş putea să nu cred asta?, spuse ea. Oare nu El l-a mântuit pe Ştefan din boala sa mai grea şi decât moartea?

Şi strângând din mâinile sale slabe, strigă tare cu bucurie:

— Cred că El poate face asta!

Şi apoi închise ochii şi rămase deodată atât de liniştită, încât Maria crezu că adormise. După câteva clipe, Ştefan intră tiptil în odaie şi se aşeză lângă pat, uitându-se să vadă cum mai e mama sa.

— Ce crezi?, întrebă el încet. O să se facă bine?

218

La auzul vocii lui, însă, bolnava îşi deschise pe dată ochii:

— Am fost o mare păcătoasă, şi vina mea e mai mare decât a multora, grăi ea cu glas stins. Dar El a venit să mă izbăvească, şi acum am pace în suflet. Găseşte-l pe Titus şi dă-i asta. Are să-ţi spună ea totul.

Apoi ochii săi negri se închiseră din nou, pentru ultima oară. Ceilalţi doi rămaseră de-a lungul nopţii celei îndelungate la căpătâiul patului şi vegheară asupra femeii, care avu un somn cât se poate de liniştit. Chiar la revărsat de zori, buzele ei palide se mişcară, şi aplecându-se spre ea, Ştefan prinse două cuvinte: „Ştefane... Iisus.” Apoi răsuflarea ei slabă se opri de tot. Păşise astfel în viaţa cea veşnică.

După ce, potrivit obiceiului oriental, îi făcură în seara aceleiaşi zile o înmormântare simplă, el auzi de pe buzele mariei toată povestea lui Titus.

Adânc mişcat, Ştefan spuse:

— Biata mea maică! Cu o aşa povară pe suflet, nu-i de mirare că plângea întruna.... A fost o fire temătoare şi a dus o viaţă plină de groază.

îi povesti apoi Maicii lui Iisus tot ceea ce ştia despre viaţa cea cumplită a tatălui său.

— El e tot ce mi-a mai rămas, spuse el cu amărăciune,

219

— Chiar crezi asta?, întrebă Maria.

— O, nu! De o mie de ori nu!, strigă năvalnic Ştefan, pricepând ce voise ea să spună. Aţi auzit cele din urmă cuvinte ale mamei mele, nu? Cu ultima ei suflare de viaţă, mi-a legat numele de al Lui. Acum ştiu ce trebuie să fac. Mă voi afierosi Lui întru totul!

— Cu adevărat, aşa vei face!, grăi Maria, privind solemn cu ochii ei adânci în depărtări, peste culmile dealurilor. Lui, însă, nu ştiu ce-I va pune înainte viitorul. Are vrăjmaşi neîmpăcaţi. Uneori mă tem pentru viaţa Lui. Şi se întoarse către Ştefan cu un tremur uşor al gurii sale frumoase şi ferme.

— Dar nu este El iubitul Tatălui?, zise simplu Ştefan. Şi oare nu poate Tatăl să-L izbăvească oricând din mâinile vrăjmaşilor Lui?

— El va face din „vrăjmaşi aşternut picioarelor Lui”, căci aşa este şi scris, răspunse Maria cu o voce hotărâtă, „şi cu slavă Se va proslăvi”!

Ştefan privi către ea cu evlavie.

După o clipă de tăcere, ea vorbi din nou, zicând:

— Mâine va trebui să porneşti la drum, aşa cum ţi-a poruncit mama ta, să-l găseşti pe tânărul David şi să-i spui tot ce s-a întâmplat. Eu am să plec la Ierusalim. Ceva îmi spune că El va avea nevoie de mine.

220

Astfel, a doua zi în zori Ştefan porni singur în călătoria sa, având asupra lui mica tunică ţesută de mama lui Titus şi lănţişorul de aur ce fusese al răposatei lui maici. La plecare, Maria îl binecuvântă şi-l sărută, iar el plânse în timp ce-şi luă rămas-bun de la ea, căci la urma urmei nu era decât un băiat, iar lumea era atât de mare şi de străină.

CAPITOLUL XXII

CAIAFA MĂSURA CU PAŞI MARI PODEAUA ODĂII sale, cu mâinile împreunate la spate şi cu bărbia în piept. De sub sprâncene, ochii îi scânteiau de o lumină fioroasă şi, din când în când, bombănea mânios către sine însuşi: „Hulitorul! Am să-L distrug! Oare n-am depus eu, Caiafa, Arhiereul, un jurământ? De-acum încolo n-o să mă mai înfrunte!”

Auzind de-afară un zgomot slab, se duse iute până în uşa odăii şi o deschise:

— Ah, Malchus! Tu erai! Intră! Ce vrei să-mi spui?

Bărbatul îşi plecă umil capul:

— Preacinstite stăpâne, am fost, după cum mi s-a poruncit, în Betania. Odată ajuns acolo, nu mi-a fost deloc greu să găsesc casa lui Lazăr, căci uliţele erau toate pline de lume ce se ducea şi venea de la casa lui, care am

222

băgat de seamă că este o cocioabă ca multe altele din cetate, deşi liniştită şi curată.

— Nu-mi pasă ce fel de loc era!, îl întrerupse mânios Caiafa. Omul... L-ai văzut pe acel om?

— L-am văzut pe omul care se numeşte Lazăr, în viaţă şi cât se poate de sănătos, continuă Malchus. Era în grădina casei sale, vorbindu-le oamenilor.

— Carevasăzică, le vorbea oamenilor..., spuse batjocoritor Marele Preot. Toată ţara e plină în ziua de astăzi de ritori. Şi ce spunea?

— Le istorisea povestea învierii lui. Spunea că toate cele patru zile pe care le-a petrecut în mormânt au fost ca un somn şi că-şi aminteşte nedesluşit de nişte vise minunate, despre care însă nu poate vorbi în mod lămurit. Apoi proslăvea şi binecuvânta pe Dumnezeu, aducându-I deopotrivă laude şi Nazarineanului, pe care îl numea Fiul lui Dumnezeu şi mângâierea lui Israil.

Caiafa scrâşni din dinţi:

— Şi poporul?

— Poporul striga în cor: „Aliluia!” şi „Osana, Fiul lui David!” Toată Betania a înnebunit, pur şi simplu! Nimeni n-a mai auzit de o asemenea minune.

— E limpede că este o minciună, o născocire a acestui Om şi a ucenicilor Săi pentru a isca tulburare în popor

223

tocmai acum, când se aproprie Paştile! Le-ai pus şi altora întrebări, aşa cum ţi-am poruncit?

Bărbatul privi cu seriozitate către stăpânul său:

— în Betania, acest fapt este privit ca o adevărată minune. Am făcut o cercetare amănunţită, aşa cum mi-aţi poruncit, şi am întrebat oamenii cu cumpătare şi cu mare luare-aminte, cu privire la această chestiune. Am cercetat şi mormântul în care a zăcut acesta, şi nu se află nicio îndoială că omul murise şi era îngropat de patru zile. Cum a fost, însă, Nazarineanul în stare să-l readucă la viaţă, dacă nu cu ajutorul lui Dumnezeu, chiar nu ştiu, şi nimeni altcineva nu mi-a putut spune.

— Vino-ţi în fire, omule! Nu îngădui răului să te stăpânească!, spuse Arhiereul, privindu-l aspru pe slujitorul său îndrăgit. Mie nu-mi va sluji niciun ucenic de-al acestui Hulitor!

— Nu sunt ucenicul lui, răspunse Malchus, plecându-şi privirea în pământ. Dar acest lucru covârşeşte puterea mea de înţelegere.

— Ajunge!, spuse Caiafa, făcând un gest nervos. Lasă-mă! Şi pregăteşte sala Sinedriului. într-o oră să fie totul gata!

224

— Am privit chestiunea asta cu prea multă blândeţe. Omul acesta trebuie înlăturat, şi asta cât mai grabnic cu putinţă!

Cel care vorbea astfel era cinstitul Anna. Se afla în mijlocul unei întregi mulţimi de oameni care-şi vădeau tulburarea în sala Sinedriului din casa Marelui Preot.

— Dacă îi îngăduim să-Şi facă mendrele lucru pe care l-am şi făcut în toţi aceşti aproape trei ani, toată lumea va crede în El, iar apoi romanii, pe bună dreptate, vor ajunge să pună stăpânire pe ce este al nostru şi pe toată această naţie. De mult ar fi trebuit să ne descotorosim de El. De altfel, eu v-am sfătuit acest lucru. Ar fi fost mult mai lesne să facem asta de la bun început. Starea asta, însă, a căpătat între timp o aşa putere, încât acum ne va fi foarte anevoios să-L osândim la moarte.

— Eu nu sunt pentru uciderea acestui Om!, grăi Nicodim, cu obişnuitul său glas blând. După părerea mea, n-a săvârşit nimic ca să poată fi osândit la moarte.

— Tu nu ştii nimic!, îl întrerupse Caiafa cu mare înflăcărare. Şi nici nu-ţi dai seama că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară întreg neamul!

Nicodim îl privi pentru câteva clipe în tăcere:

— Tu eşti Arhiereul, spuse pe un ton solemn. Dumnezeu grăieşte prin cuvintele gurii tale, dar să ne ferească

225

Dumnezeu să osândim la moarte un nevinovat. Eu, unul, nu vreau să mă fac părtaş la aşa ceva!

— Bănuiam de mult că eşti unul dintre ucenicii Lui, spuse Anna cu un surâs batjocoritor. De aceea te şi simţi nelalocul tău în Sinedriu. Aşa că du-te şi alătură-te Dulgherului, marele tău învăţător, şi ucenicilor Săi, pe care i-a adunat din tot gunoiul lumii.

Nicodim nu răspunse în niciun fel. Se ridică în picioare şi fără nicio vorbă, ieşi demn din sală.

— Lăsaţi-l să se ducă!, zise Iona. Nici n-are rost să mai vorbim despre ceea ce este destul de limpede pentru noi toţi. Şi grăind asta, aruncă o privire de-a lungul întregului cerc de oameni. Se auzi apoi un murmur uşor de aplauze.

Unul dintre ei, însă, nu se alătură acestor aplauze. Acesta stătea, pironindu-şi privirea în podeaua de sub picioarele sale şi umblând neliniştit cu degetele prin barba sa lungă. Numele său era Iosif, şi era de loc din Arimateea.

— Şi acum, continuă Iona, spuneţi ce părere aveţi de acest Lazăr, care de la el putere face atâtea valuri? Eu cred că mai bine ar fi rămas în mormântul din care a fost scos. Dacă a fost cu adevărat mort, înseamnă că aceasta a fost voia lui Dumnezeu cu el, şi mort ar fi trebuit să şi rămână. Nu săvârşim, aşadar, o fărădelege

226

dacă aducem asupra lui judecata morţii hotărnicite de însuşi Dumnezeu.

— înţelept ai grăit!, zise Anna. E limpede că omul şi-a trăit de-acum traiul şi şi-a mâncat mălaiul. Fără îndoială, trupul lui este acum însufleţit de vreun duh necurat, care propovăduieşte astfel blasfemii prin gura sa. Ar trebui înlăturat, şi încă fără întârziere. Isprăviţi acest lucru cât mai grabnic, până nu atrage şi mai multă lume după sine!

— Pe deasupra, el fiind trup mort, care nu mai are niciun drept să se afle pe acest pământ, spurcă şi pe toţi oamenii ce-i întâlneşte, spuse altul cu mare pioşenie.

— Lăsaţi-l în pace pe Lazăr!, zise Iosif din Arimateea, nemaiputând să se înfrâneze. Eu îl cunosc bine! E om cinstit şi drept. L-am văzut şi după învierea sa din morţi, dacă asta a fost cu adevărat. Nu are niciun duh necurat. Trăind acum cu această încredinţare, pe bună dreptate îl proslăveşte pe Dumnezeu, căci l-a izbăvit din moarte, preamărindu-L totodată şi pe Cel ce l-a mântuit din groapă.

— Putem vorbi şi mai târziu despre asta, zise mieros Anna. Şi acum, îmi poate spune cineva unde îl putem găsi pe Nazarinean?

— A fost astăzi până şi în Betania, unde a fost găzduit de acelaşi Lazăr, spuse Caiafa. Mi s-a spus acest

227

lucru înainte să intru aici, în Sinedriu. Fără îndoială că plănuieşte să vină de Paşti în Ierusalim. Trebuie să-L prindem în taină, ca să nu stârnim tulburare în popor. Şi trebuie, de asemenea, să adunăm dovezi împotriva Lui care să-L facă vinovat în ochii stăpânirii romane. Căci după cum bine ştiţi, Sinedriul nu are puterea de a osândi niciun om la moarte.

Ochii câtorva dintre cei ce se aflau în adunare licăriră ameninţător atunci când el pomeni de stăpânirea romană şi de decăderea neamului lor.

Anna, însă, se grăbi să spună cu blândeţe:

— Romanii nu s-au vădit a fi vrăjmaşi bisericii Dumnezeului celui Viu, şi mărturie stă însuşi Templul nostru. Nu trebuie, aşadar, să uităm aceasta, şi să ne primejduim a fi striviţi de pumnul de fier al Romei. Trebuie mai curând să căutăm să ne alăturăm lor pe cât ne stă în putinţă. Dacă acest Iisus poate fi osândit pentru uneltire împotriva puterii care stăpâneşte acum, noi ne facem deja datoria. îl putem da apoi în mâinile lui Pilat, fiind astfel încredinţaţi că în sfârşit îşi va primi răsplata faptelor Sale. Să-L urmăriţi îndeaproape, mai cu seamă mâine, când este Sâmbătă. în astfel de împrejurări, trebuie făcut un pogorământ pentru a săvârşi această lucrare, care este neîndoielnic una de neapărată trebuinţă.

228

în această clipă se auzi o bătaie puternică în uşa sălii. Uimit, Caiafa spuse:

— Oare cine cutează să ne tulbure consfătuirea?, grăi el cu glas puternic. Dar staţi puţin! De bună seamă, e ceva de mare însemnătate. Şi făcu semn unui cumnat de-al său să deschidă uşa.

Acesta se întoarse de îndată şi spuse încet:

— E unul dintre ucenicii Nazarineanului. Ar vrea să-i vorbească Arhiereului.

Caiafa şovăi pentru o clipă.

— Nu porunceşti să fie adus înaintea noastră?, îi propuse Anna. Se poate să-i pară acum rău că a fost aşa nebun încât să-I urmeze acelui Om. Dacă este aşa, poate că vrea să ne şi ajute cât mai degrab.

— Să intre!, spuse Caiafa.

în odaie se aşternu liniştea: se auzeau doar paşii bărbatului care îşi făcea acum intrarea. Pe când acesta se opri şovăitor, pentru o clipă, la vederea acestei adunări măreţe, toţi băgară de seamă că era de statură mică şi cu o înfăţişare deosebit de înspăimântătoare şi respingătoare.

Anna zâmbi cu bunăvoinţă privindu-l pe cel nou-venit:

— Vrei să te apropii şi să ne spui ce doreşti?, spuse el pe tonul cel mai mieros cu putinţă.

229

Bărbatul îl privi şi întrebă cu o voce răguşită:

— Tu eşti Arhiereul?

— Eu sunt! Ce vrei de la mine?, îl întrebă nerăbdător Caiafa.

Anna, însă, atingându-l uşor, îi făcu semn.

— Om bun, ai venit să ne vorbeşti despre Nazarinean, nu-i aşa?

Chipul omului se însenină şi în ochi îi străluci o lumină plină de răutate.

— Aşa este!, zise el cu o voce joasă. Nu mai pot sta cu El. Am venit aici, căci ştiam că voi îi sunteţi vrăjmaşi.

— Şi îţi doreşti spuse Anna cu glas domol din toată inima să te întorci în sânul bisericii părinţilor tăi şi să nu mai rătăceşti pe tot felul de căi nelegiuite, nu-i aşa?

— Nu-mi pasă de biserică fu răspunsul lui îndrăzneţ mai mult decât i-a păsat ei de mine! Eu bani vreau! Aşadar, ce voiţi să-mi daţi ca să-L dau în mâinile voastre?

Caiafa sări în picioare, cu ochii scăpărând de bucurie:

230

— Ce voim să-ţi dăm?, izbucni el. Vorbeşti serios? Anna, însă, îl domoli, zicându-i în şoaptă: „Lasă-mă pe mine, fiule, să vorbesc cu el. înţeleg mai bine decât tine acest fel de oameni.” Şi continuă, spunând cu chibzuinţă:

— N-am avea de ce să-ţi dăm prea mulţi bani, om bun, căci deja ştim unde îl putem găsi. Dar cine ştie, poate că ne-ar prinde bine ajutorul tău, aşa că suntem dispuşi să fim darnici cu tine. Ce zici de douăzeci de arginţi?

Omul privi în jos:

— E prea puţin!, zise el aspru. Voi nu cunoaşteţi căile Sale aşa cum le cunosc eu.

— E adevărat, zise mieros Anna. Uite, am să-ţi măresc suma cu jumătate. Dă-L în mâinile noastre la vremea cuvenită, când nu este tulburare şi multă lume în jurul Lui, iar noi îţi vom da treizeci de arginţi. Nu este nicidecum o sumă de lepădat.

Omul se mişcă şovăitor de pe-un picior pe altul, şi aruncă pe furiş o privire în jurul său, voind să-şi dea seama dacă cei din faţa lui sunt bogaţi. Nu răspunse, însă, nimic.

Caiafa, cuprins de nerăbdare, dădu să vorbească, însă Anna luă iar cuvântul, şi de astă dată tonul rece şi egal al vocii sale căpătând o nuanţă hotărâtă:

— Trebuie să te hotărăşti mai repede, căci avem şi alte planuri! Vrei cei treizeci de arginţi, sau nu? învăţătorul tău e oricum sortit pieirii.

Bărbatul rămase pentru câteva clipe tăcut, după care spuse încet:

— Ei bine, am s-o fac, cu toate că sunt puţini bani! Sunt sărac, aşa că trebuie să am cumva grijă de mine. Luni de zile mi-am irosit urmând acestui Iisus. Am

231

crezut că este Mesia, dar nu e... Nu e... Şi vocea lui se stinse într-o bolboroseală de neînţeles.

— Ai luat hotărârea cea bună şi înţeleaptă, atât pentru tine, cât şi pfentru noi, zise pe un ton călduros Anna. Apoi, apropiindu-se de prăpăditul nefericit ce tremura din toate încheieturile, continuă zicând: înainte să ieşi din palat, vei primi mâncare şi băutură. Dar mai întâi spune-mi cum te cheamă? Şi ce eşti tu faţă de Nazarinean?

— Mă numesc Iuda Iscarioteanul. Sunt unul din cei doisprezece care sunt în toată vremea cu El, răspunse omul cu glasul atât de stins, încât Anna cu greu auzi spusele sale.

— Unul din ucenicii Lui apropiaţi!, zise Anna, frecându-şi mâinile şi privind de jur împrejur, cu un zâmbet triumfător, la cercul celor ce ascultau cu luare-aminte. E mai bine decât credeam! E într-adevăr bine! Omul meu bun, de căpătâi este ca Nazarineanul să nu bănuiască nimic din toate acestea cu toate că tu te vei îngriji negreşit, că doar eşti băiat isteţ -, de aceea păzeşte cu străşnicie ce-ţi spun acum: întoarce-te la El şi slujeşte-I aşa cum obişnuieşti, până când ai să poţi, fără niciun fel de primejdie şi fii cu luare-aminte la ce-ţi spun: fără niciun fel de

232

primejdie, fără tulburare sau strigăte care să stârnească poporul -, să-L dai în mâinile noastre.

De restul ne îngrijim noi. Îndată după asta îţi vom da şi arginţii. Ai aici o arvună din suma mai mare ce-ţi va reveni la urmă. Şi îndesă un ban în mâna omului.

Acesta înhăţă hrăpăreţ banul, bombănind ceva de neînţeles.

Anna, însă, se arătă a fi mulţumit:

— Iată, Malchus!, spuse el voios, deschizând uşa odăii, ia-l pe băiatul ăsta de treabă şi ai grijă să primească din belşug mâncare şi vin!

Dar la auzul acestor vorbe, bărbatul se întoarse către el cu o căutătură sălbatică, zicând:

— Nu sunt cerşetor! Vreau doar ceea ce mi se cuvine pe drept!

Şi apoi, privind adânc în ochii lui Anna, îi şuieră cuvintele:

— Al tău va fi! Să nu te îndoieşti de asta! Căci şi eu îl urăsc pe cât de mult îl urăşti tu!

Şi zicând asta, făcu stânga împrejur şi plecă iute, fără a se mai uita în urma lui.

233

CAPITOLUL XXIII

— VREAU ACASĂ, MAMĂ! DE CE TREBUIE SĂ stăm aici aşa de mult? Şi copilul o trase nerăbdător de rochie pe mama sa.

— Nu aşa, copile! Trebuie să ai răbdare. Nu mai avem mult de aşteptat. Uite, am o prăjitură pentru tine. Ia şi mănâncă în timp ce eu îţi zic din nou pentru ce-am venit aici, căci va trebui să-ţi aminteşti această zi până la cea din urmă suflare.

— Spune-mi, zise copilul printre îmbucături, privind la chipul mamei sale.

— Pe când erai prunc, dragul meu Gogo, la un moment dat ai fost la un pas de moarte, şi Iisus te-a izbăvit.

— Mi-ai mai zis asta de o grămadă de ori! Mai dă-mi o prăjitură! Mi-e foame!

— Da, fiule, ţi-am mai spus-o de multe ori, căci de n-ar fi fost Iisus, ai fi zăcut acum în groapă, iar eu ar fi trebuit

234

să rămân fără copil! Copilul meu! Iubirea mea! Şi mama îşi îmbrăţişă mogâldeaţa de copil cu înflăcărată duioşie.

— De ce trebuie să mă strângi aşa de tare, mamă?, întrebă băiatul, dându-şi într-o parte cârlionţii ce-i intrau în ochi. O, ia uite ce păsărică frumoasă!

— Lasă pasărea, copile! Ia aminte şi ascultă! Acest Iisus este un împărat, e Mesia. Şi astăzi va trece pe aici, pe drumul acesta, şi-ai să-L vezi şi tu.

— Un împărat! Şi o să poarte o coroană?

— Nu ştiu. Poate că da. O să vedem. Dar ia priveşte la oameni! Sunt mii şi mii! Noi chiar avem un loc bun aici. O să fim aproape de El.

— Nu-mi place, nu vreau să văd un împărat. Vreau mai degrabă să mă joc! Hai acasă!

— Ia ascultaţi! Aţi auzit?, strigă o altă femeie care era pe-aproape. Vin! Ce zic oare... „Osana! Osana, Fiul lui David! Binecuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” E o zi binecuvântată! Numai când mă gândesc că am trăit să vedem aşa ceva! Dar ia priviţi la oamenii care aleargă şi aştern lauri pe cale!

— De ce fac asta, mamă?, întrebă din nou micuţul.

— Stai pe umărul meu şi priveşte! Iată, acum eşti înalt cât un bărbat şi poţi vedea mai departe decât mine. Ce vezi?

235

— Văd o mulţime de oameni venind încoace şi un Bărbat care călăreşte un asin, răspunse copilul.

— Da, da!, spuse cealaltă femeie. Văd şi eu acum. El să fie oare?! Oamenii strigă în cor şi aruncă lauri înaintea Lui. îşi scot şi hainele de pe ei şi le aştern pe cale!

între timp, alaiul se apropiase de ei, şi toată mulţimea de ucenici începură a se veseli şi a proslăvi cu glas mare pe Dumnezeu pentru toate puterile şi minunile pe care le văzuseră, zicând acestea:

— Dă-i Tu, Dumnezeule, biruinţa Fiului lui David! Binecuvântată fie împărăţia părintelui nostru David, care este acum întărită întru numele Domnului! Binecuvântat este împăratul lui Israil, Cel ce vine întru numele Domnului! Pacea şi mântuirea ne vin de la Dumnezeu din Ceruri! Lăudaţi-L pe El, cerurile cerurilor! Din înaltul tăriilor trimite-ne Tu acum izbăvirea!

— Priveşte-L, copile! E împăratul, e Mesia! Strigă acum dimpreună cu mine: Osana împăratului! Osana, Fiului lui David!

— Tacă-ţi gura, femeie! Ai înnebunit? îţi înveţi copilul nevinovat să rostească blasfemii?

Tresărind la auzul acestor vorbe grele, femeia se întoarse şi se uită temătoare, cu ochii săi mari, la cel ce-i grăise. Văzând că era fariseu, îşi strânse şi mai tare micuţul la piept, şi-i zise:

236

— Nu ştiu ce vorbeşti. El este Mântuitorul copilului meu. De aceea îi aduc laudă.

Bărbatul, însă, nu-i mai răspunse în niciun fel, căci împingea de zor în mulţimea ce-L înconjura pe învăţător:

— Auzi ce spun aceştia?, strigă el mânios. Ceartă-i şi spune-le să tacă!

învăţătorul se întoarse către el, şi privindu-l, îi spuse:

— Zic ţie: dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga. Şi când Se apropie, văzând cetatea, plânse pentru ea,

zicând:

— De-ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum sunt tăinuite ochilor tăi. Căci vor veni zile peste tine, când vrăjmaşii tăi vor săpa şanţ în jurul tău, şi te vor împresura, şi te vor strâmtora din toate părţile. Şi te vor face una cu pământul, şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră peste piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale.

Şi intrând El în Ierusalim, toată cetatea se cutremură, zicând:

— Cine este Acesta?

Iar mulţimile răspunseră:

— Acesta este Iisus, Prorocul din Nazaretul Galileii. Alaiul intra deja pe porţile cetăţii, şi sunetul cântărilor şi al uralelor se auzea de-acum din ce în ce mai stins. Un bărbat dintr-o ceată de oameni cu straie străine, ce

237

priviseră cu mare luare-aminte la toată această scenă, se întoarse către tovarăşii săi, spunând:

— Ce ziceţi de aceste lucruri, prieteni?, întrebă el cu mare înflăcărare.

— Minunată privelişte! Şi acest Bărbat... E ceva nepământesc în înfăţişarea Lui. Cunoaşteţi ceva despre El?

— Am auzit, dragul meu Apelles, că El este cu adevărat împăratul cel mult aşteptat de iudei, şi prorocit de Scripturile lor. Vor să-L vadă acum pus pe scaunul său de domnie din Ierusalim. Aş vrea tare mult să-L văd şi să pot sta în preajma Lui!

— Şi eu, dragul meu Andronicus, grăi altul. Dar cum să fie cu putinţă aşa ceva? Căci noi suntem de alt neam, chiar dacă am lepădat credinţa păgână a părinţilor noştri şi am îmbrăţişat-o pe cea în Unul Singur şi adevărat Dumnezeu. Ne va îngădui oare acest împărat al iudeilor să ne apropiem de El?

— Nu ştiu, răspunse Apelles. încă nu S-a legat pe Sine cu măreţia şi puterea ce se cuvine unui împărat. N-aţi văzut cum până şi copiii şi femeile se apropie fără nicio frică de El?

— Aşa e, spuse unul dintre ei, care păstrase până atunci tăcerea. Dacă este, într-adevăr, împărat, atunci e un împărat cu totul deosebit de împăraţii pământeni. Ucenicii Lui sunt oameni săraci. Pe unul dintre ei îl

238

cunosc şi eu. Are nume elin. îl cheamă Filip. Hai să-l căutăm şi să aflăm mai multe!

Şi îndată intrară cu toţii în cetate, căutând să ajungă la Templu, căci nădăjduiau să-l găsească acolo pe Filip. Trecând, aşadar, prin bazarul numit Curtea Neamurilor, Rufus îl zări cu ochii săi pătrunzători pe omul despre care tocmai pomenise, care tocmai voia să pătrundă în curtea interioară, în care străinii nu puteau intra. Ţâşnind spre el, Rufus îl atinse pe umăr, spunându-i încet:

— Am o vorbă cu tine, bunul meu prieten.

Filip se întoarse şi privind la faţa oacheşă a elinului, se trase puţin înapoi şi spuse oarecum rece:

— Ah, Rufus, tu erai! Ce doreşti?

— Să vorbesc cu tine pentru câteva clipe. Eu şi câţiva compatrioţi de-ai mei, care s-au convertit ca şi mine la credinţa iudaică, am venit să prăznuim Paştile, şi astăzi L-am văzut intrând în cetate pe Cel numit Prorocul din Nazaret. Am auzit şi noi de mai multe lucruri stranii în ceea ce-L priveşte, şi am vrea să-L vedem şi noi cu ochii noştri, ca să putem afla mai multe despre El.

Filip păru cam tulburat:

— Prietene, voi chiar dacă aţi lăsat idolatria şi aţi venit la adevărata credinţă, sunteţi totuşi de alt neam. Nu ştiu dacă e cu putinţă aşa ceva. Dar... staţi puţin! Să

239

mă sfătuiesc cu un tovarăş de-al meu. Aşteptaţi-mă aici! Mă întorc îndată!

Şi spunând asta, dispăru iute în mulţimea ce umplea acel loc.

Elinul făcu semn însoţitorilor săi:

— Ai avut dreptate, dragul meu Apelles, zise el cu amărăciune. Iudeii nu pot uita că noi suntem totuşi străini aici.

— Aşadar, n-o să ne primească să-L vedem!, spuse dezamăgit Apelles. Să plecăm! Nici nu vreau să mai calc vreodată pe aici!

— Nu! Te pripeşti, prietene!, spuse Rufus zâmbind tânărului atât de năvalnic. Mi-a spus să aşteptăm aici până află cum stau lucrurile. Mi-a amintit, oricum, că sunt păgân. Nu-mi place deloc când sunt numit aşa! Dar iată că se întoarce însoţit de alt tovarăş.

— Am vorbit cu învăţătorul despre voi, spuse Filip, şi din pricină că e împotriva Legii ca voi să intraţi în curtea interioară a Templului, va veni El la voi, căci întotdeauna e milostiv până şi cu cei mai de jos, adăugă el.

Mândrul şi prea simţitorul Apelles se înroşi pe dată la auzul acestor vorbe, dar Andronicus răspunse:

— învăţătorul ne face o mare cinste. Poate că şi noi chiar şi aşa, păgâni, cum suntem îi putem sluji cumva.

240

Filip îşi plecă solemn capul, dar nu răspunse. Apoi, ridicând privirea, spuse:

— Iată, Se apropie învăţătorul!

Elinii privind cu mare luare-aminte într-acolo, văzură venind către ei pe acest Iisus după Care tânjiseră aşa de mult. Se închinară Lui cu mare evlavie, iar Iisus, ridicându-Şi faţa către cer, spuse:

— A venit ceasul ca să fie proslăvit Fiul Omului.

Şi apoi cercetând chipurile ce-L priveau cu încântare, continuă:

— Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur. Iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti.

Şi apoi se opri pentru o clipă, adâncit în gândurile Sale, şi ridicându-Şi din nou faţa către

241

cerul primăvăratec lipsit de nouri, spuse cu un glas plin de milostivire răbdătoare:

— Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta. Părinte, proslăveşte-Ţi numele!

Se auzi apoi o voce puternică şi cu totul melodioasă, care umplu întreg văzduhul:

— L-am proslăvit şi iarăşi îl voi proslăvi

La auzul rugăciunii şi al acestui minunat răspuns, elinii fură cuprinşi de teamă şi de uimire, şi îşi acoperiră deodată faţa cu mâinile, căzând la pământ.

— A fost tunet!, zise unul din învăţătorii de lege ce şedeau acolo, urmărind cu pizmă această privelişte.

— înger I-a vorbit, spuseră alţii murmurând.

Iar învăţătorul le răspunse astfel:

— Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi. Acum este judecata acestei lumi. Acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine.

— Noi am auzit din Lege că Hristosul rămâne în veac, spuse unul din învăţătorii de lege, şi cum zici tu că Fiul Omului trebuie să fie înălţat? Cine este Acesta, Fiul Omului?

Şi Iisus răspunse:

— încă puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi Lumina, ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii.

Apoi plecă şi Se ascunse pentru tot restul zilei de mulţime.

242

Elinii plecară şi ei din Templu, împărtăşind cu toţii tot ceea ce văzuseră şi auziseră.

— Să mai zăbovim în Ierusalim, spuseră ei. Poate că vom putea vorbi din nou cu El.

Iudeii, însă, nu crezură, căci ochii lor erau orbiţi, şi inima lor împietrită de atâta pizmă şi amărăciune. Şi totuşi, pentru acel glas din cer, chiar şi unele dintre căpetenii crezură în El. Nu cutezau, însă, să mărturisească, căci se temeau de farisei. Cu adevărat, mai mult iubeau slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu.

243

CAPITOLUL XXIV

-Iată un om ce duce un ulcior. îl vezi? Vine încoace.

— îl văd, spuse Petru, privind cu luare-aminte către locul arătat de Ioan. Hai repede să-l urmărim, nu cumva să-l scăpăm din priviri.

Cei doi porniră pe urmele bărbatului, care în scurtă vreme se opri înaintea porţii unei case ce părea să fie a unei familii înstărite. Intrară amândoi cu îndrăzneală după omul cu ulciorul, care se întoarse privind uimit către ei:

— Vrem să-l vedem pe stăpânul casei!, spuse pe un ton hotărât Petru.

Bărbatul se supuse:

— Aşteptaţi aici o clipă, bunii mei domni, şi vin îndată cu el la voi, zise el, privindu-i cu curiozitate.

244

în câteva clipe se întoarse la ei, fiind urmat de un bătrân.

— Dacă dumneata eşti stăpânul casei, spuse Petru, pironindu-l cu privirea, am un cuvânt pentru dumneata.

Omul îşi plecă capul:

— Vorbeşte! Te ascult.

— Acesta este cuvântul meu, continuă Petru. învăţătorul îţi zice: „Unde este odaia de oaspeţi în care să mănânc Paştile cu ucenicii Mei?”

— E cuvântul pe care l-am primit în vis, murmură ca pentru sine bărbatul. Iată, am gătit odaia. Veniţi după mine!

Aceştia îl urmară, şi el le arătă un foişor mare, gătit cu toate cele trebuincioase prăznuirii Praznicului. Şi intrând acolo, pregătiră Paştile.

Când se făcu seară, Iisus veni cu ucenicii Lui, ca să ia cina dimpreună cu ei. Şi aşezându-Se, după obicei, la masă iisus stând la mijloc -, îi privi pe toţi cei doisprezece şi spuse:

— Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârşit în împărăţia lui Dumnezeu.

Şi mâncând ei, El zise:

245

— Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde.

Cuprinşi de uimire şi peste măsură de întristaţi, începu fiecare a-I zice:_„Nu cumva sunt eu, Doamne?” Ioan, ucenicul cel iubit al învăţătorului, şedea lângă El la masă. Petru, privind stăruitor către el, îi făcu semn să-L întrebe pe Iisus despre care dintre ei vorbeşte. Ioan vorbi încet, încât să-l audă doar învăţătorul: „Doamne, cine este?”

Iar Iisus, frângând pâinea, îi dădu răspunsul: „Acela este, căruia Eu, tinzând bucăţica de pâine, i-o voi da.” Şi rupând o bucăţică de lipie, o făcu sul, şi tinzând-o după cum şi în ziua de astăzi este obiceiul în Orient -, i-o dădu lui Iuda Iscarioteanul.

în clipa în care Iuda primi acest mic semn de prietenie din partea Celui pe Care şi el îl iubise cândva, toate patimile cele cumplite din sufletul lui se dezlănţuiră cuprinse de furie. Sări iute în picioare, cu ochii lucind de o lumină răufăcătoare. Iisus îl privi şi-i spuse la fel de încet: „Ceea ce faci, fă mai curând!”

Neputând îndura privirea din ochii Lui, Iuda ieşi pe furiş din încăpere, şi se repezi afară, în

246

întunecimea nopţii, bombănind de unul singur, cu mare mânie. După plecarea sa, Iisus spuse către cei unsprezece:

— Acum a fost proslăvit Fiul Omului, şi Dumnezeu a fost proslăvit întru El. Fiilor, încă puţin timp sunt cu voi. Voi Mă veţi căuta, dar după cum am spus iudeilor unde Mă duc eu, voi nu puteţi veni. Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.

Şi luând El pâine, o binecuvântă, o frânse şi o dădu ucenicilor zicând:

— Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea.

Asemenea şi paharul, şi mulţumind, dădu ucenicilor zicând:

— Beţi dintru acesta toţi. Acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Aceasta să faceţi, ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea. Vă spun, însă, că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, în împărăţia Tatălui Meu.

Apoi Petru îl întrebă:

— Doamne, unde Te duci?, căci era şi el uluit şi tare întristat, ca şi toţi ceilalţi.

Iisus îi răspunse:

— Unde Mă duc Eu, tu nu poţi să-Mi urmezi Mie acum, dar mai târziu îmi vei urma.

247

— Doamne, de ce nu pot să urmez Ţie acum?, stărui Petru, în neliniştea sa. Sufletul meu îl voi pune pentru Tine!

Privind cu mâhnire la el, Iisus spuse:

— Voi toţi vă veţi sminti întru Mine în noaptea aceasta, căci scris este: „Bate-voi păstorul, şi se vor risipi oile turmei.” Dar după învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea.

— Dacă toţi se vor sminti întru Tine, spuse cu înflăcărare Petru, eu niciodată nu mă voi sminti.

— Simone, Simone!, îi zise Domnul, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, când te vei întoarce, întăreşte pe fraţii tăi.

Dar Petru iarăşi îi răspunse:

— Doamne, sunt gata să merg cu Tine şi în temniţă, şi la moarte!

Iisus îi zise cu tristeţe:

— Adevărat zic ţie că în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine.

— Şi de-ar fi să mor împreună cu Tine, strigă cu mare ardoare Petru, nu mă voi lepăda de Tine. Şi toţi ucenicii au zis la fel.

Atunci Iisus Se înduioşă în inima Sa, cugetând la tot ce aveau să îndure ei mai târziu, şi le spuse mai multe

248

lucruri spre îndulcirea şi mângâierea sufletului lor pe care, în toată groaza şi neorânduiala care urmă îndată, ucenicii aveau să le uite.

Ioan, însă, şi le-a amintit apoi, aşternându-le pe toate în scris. Şi astfel au ajuns până la noi, în ziua de astăzi.

Se şi rugă apoi dimpreună cu ei. La urmă cântară împreună un imn şi plecară cu toţii în noapte.

Ajungând la Muntele Măslinilor, intrară într-o grădină numită Ghetsimani, unde după cum se spune era presat uleiul, căci erau acolo mulţi măslini, precum şi o piatră cu ajutorul căreia, la vremea cuvenită, oamenii locului obişnuiau să zdrobească măslinele maturate pentru a scoate uleiul.

Era un loc plin de pace şi de linişte, foarte îndrăgit de către învăţător, Care adesea venea aici să Se roage şi să Se odihnească. Pe cer, luna mare de Paşti revărsa acum un noian de lumină gălbuie, care, strecurându-se printre frunzele fragede, aşternea pe pământ o sumedenie de pete argintii.

La intrarea în grădină, Iisus le spuse ucenicilor Săi:

— Şedeţi aici până ce Mă voi duce şi Mă voi ruga. Şi luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedeu, merse mai departe printre trunchiurile noduroase ale măslinilor.

249

— întristat este sufletul Meu până la moarte, spuse El cu ochii întunecaţi de suferinţă. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine!

Cei trei se opriră, cum li se poruncise, şi se aşezară jos, pe iarba moale primăvăratecă, în aşteptarea unui alt cuvânt din partea Lui.

El Se îndepărtă la o aruncătură de piatră, plecându-Şi genunchii, şi îndată îl auziră rugându-Se: Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar să nu fie voia Mea, ci voia Ta!

Şi cum stăteau ei deoparte şi îl priveau, fură deodată cuprinşi de o toropeală cumplită, încât nu mai puteau vedea şi auzi în chip lămurit. Păreau a întrezări doar chipul strălucitor al unui înger, care veghea asupra trupului plecat la pământ. Sau să fi fost doar lumina argintie a razelor de lună căzând printre ramurile copacilor? Duhul lor se cufundă într-o stranie toropeală ce-i lega atât de strâns, încât nu se puteau mişca, cu toate că ştiau prea bine că El era în chinuri.

Să fi fost oare acesta somnul firesc al unor oameni istoviţi, sau Cel Atotprezent şi

250

Atotputernic socotise că ochii lor, a unor oameni muritori, nu erau vrednici să privească aşa ceva? Oricum ar fi fost, Iisus Omul simţi o mare nevoie de a fi sprijinit şi întărit, şi întorcându-Se la ei cu fruntea purpurie de atâta zbucium sufletesc şi găsindu-i dormind, strigă cu amară întristare:

— Simone, dormi? N-ai avut tărie să veghezi un ceas? Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită! Şi apoi adăugă cu blândeţe: Duhul este cu adevărat osârduitor, dar trupul neputincios.

Apoi Se duse pentru a doua oară şi se rugă, zicând:

— Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti.

Şi venind iarăşi, îi află dormind, căci ochii lor erau îngreuiaţi, iar când El îi trezi în ameţeala ce se aşternuse peste simţurile lor -, nu izbutiră nici măcar să-I răspundă.

Pe drept cuvânt, El ar fi putut acum spune, cu graiul Prorocului David, „zdrobit a fost sufletul meu de ocări şi necaz, şi am aşteptat pe cel ce m-ar milui şi nu era, şi pe cei ce m-ar mângâia şi nu i-am aflat”.

Şi lăsându-i, Se duse pentru a treia oară şi Se rugă, rostind aceleaşi cuvinte.

Apoi Se întoarse iar la ucenicii Săi şi îi găsi încă dormind, şi privind la ei cu milă, spuse:

— Dormiţi de-acum şi vă odihniţi! Iată, s-a apropiat ceasul şi Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoşilor.

251

Şi ridicându-se, ascultă cu mare luare-aminte. Venise ceasul, căci auzi zgomot de paşi şi zări licărind prin întuneric mai multe făclii. Întorcându-Se către cei ce adormiseră, strigă cu voce tare:

— Sculaţi-vă, să mergem! Iată, cel ce M-a vândut se apropie!

— Şi de unde ştii că o să-L găsim aici?, întrebă Iona plin de nerăbdare, împiedicându-se prin întunecime de Iuda.

Bărbatul îşi ridică privirea, şi la lumina nelămurită a văpăii făcliei, Iona zări expresia feţei acestuia. Chipul îi era aşa de înrăit, încât se dădu un pas îndărăt.

— Va fi aici! Cunosc bine locul. Vine des aici să Se roage.

— Ştii bine că n-avem timp de pierdut, spuse Iona, mai mult să se apere. îi era nespus de groază de acest om.

— „Ceea ce faci, fă mai curând” au fost cuvintele Sale către mine, zise Iuda.

Iona simţi din nou acei fiori de gheaţă:

— Uu!, ce rece e vântul ăsta!, spuse el, strângând şi mai bine haina pe el.

252

Iuda râse prelung şi tare, şi bolborosi ceva ca pentru sine.

— Şi vom avea oare norocul să prindem Omul Care trebuie, dacă suntem destul de norocoşi să-L găsim?, continuă Iona.

Bărbatul râse din nou şi scoase un sunet fără noimă, de-a dreptul fioros.

— Am să-L sărut!, răspunse el.

Iona îşi înfăşură şi mai strâns haina pe trup.

— Aş fi vrut să-l fi convins şi pe Isahar să vină, mormăi el. Dar el e, totuşi, prea delicat pentru o astfel de treabă.

Apoi nu mai grăi nimic, afară de câteva porunci tăioase către mulţimea cea buimăcită a slujitorilor de la Templu şi a soldaţilor romani, care îi urmau.

— Acesta e locul!, spuse de îndată Iuda, oprindu-se puţin înaintea unei intrări ce aducea cu o poartă din piatră. Veniţi după mine! Şi porni cu paşi mari prin întunecimea primejdioasă a grădinii.

— Omul ăsta e nebun!, spuse Iona neliniştit lui Malchus. E cu neputinţă să-L prinzi pe Omul acela în aşa un loc. Are o mie de căi să scape.

Dar numai ce zise asta, că îl şi prinse de braţ pe slujitorul Arhiereului:

— Cine e acolo?

253

Malchus privi cu luare-aminte, şi în acea penumbră zări silueta unui bărbat. Să fi fost închipuirea lui? Sau era, cu adevărat, o lumină tainică ce lucea palid? I-auzi! Se distingea şi un glas!

— Pe cine căutaţi?

Pentru o clipă rămaseră cu toţii tăcuţi, nu se auzi decât murmurul înfricoşat al câtorva soldaţi ce credeau în farmece şi vrăji. Făcându-şi apoi curaj, Iona spuse cu îndrăzneală:

— îl căutăm pe Iisus din Nazaret!

Răspunsul veni pe dată, liniştit şi limpede:

— Eu sunt.

Ceva din glasul acela semănă groază în inimile temătoare ale mulţimii. Mânaţi toţi de acelaşi simţământ, se traseră iute îndărăt şi împiedicându-se unul de altul, începură a bolborosi blesteme şi a scoate strigăte de spaimă.

Şi din nou se ridică acel glas, care îi întrebă:

— Pe cine căutaţi?

Răspunseră iarăşi:

— Pe Iisus din Nazaret.

— V-am spus că Eu sunt. Deci dacă pe Mine mă căutaţi, lăsaţi pe aceştia să se ducă! Ca să se împlinească cuvântul pe care l-a spus: „Dintre cei pe care Mi i-ai dat, n-am pierdut pe niciunul.”

254

Iar Iuda, cercetând cu privirea întunericul nopţii, văzu că şi ceilalţi ucenici erau de faţă, cu toate că era limpede că, temători fiind, se dădeau îndărăt. Acum, toată pizma şi ura sa veche şi de mult tăinuită ţâşniră şi mai puternic. Ca un animal sălbatic sări spre Iisus, şi apucându-L de braţ, strigă cu glas puternic: „Bucură-Te, învăţătorule!”, după care îl sărută.

Ucenicii se aşteptau ca acesta să cadă fulgerat la pământ, dar văzură doar cum învăţătorul îi spune cu tristeţe:

— Iuda, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului?

Petru dădu atunci năvală, strigând:

— Doamne, să lovim cu sabia?

Şi fără a mai aştepta răspunsul, îşi scoase arma, şi cu o lovitură puternică, dar şovăielnică, tăie urechea slujitorului Arhiereului, care înaintase să pună mâna pe Iisus.

— Petru, pune sabia în teacă! Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatăl? Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de

255

îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, căci aşa trebuie să fie?

Şi apoi, întorcându-se către soldaţi, care îl apucaseră puternic de mâini, spuse:

— Lăsaţi, până aici.

Şi atingându-Se de urechea celui rănit, îl vindecă pe dată.

Iona şi slujitorii de la Templu, uitându-şi teama se îmbulziră cu toţii în El, mânaţi de o neruşinată curiozitate.

El le zise:

— Ca la un tâlhar aţi ieşit, cu săbii şi cu toiege. în toate zilele fiind cu voi în Templu, n-aţi întins mâinile asupra Mea. Dar acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului.

Când ucenicii auziră cuvintele Lui prevestitoare de rele, fură cuprinşi de deznădejde şi de teamă. Aruncând o ultimă privire îngrozită către învăţătorul şi Domnul lor care era acum, se pare, neajutorat în strânsoarea sălbatică a mulţimii -, îl lăsară, fugind cu toţii.

întâmplarea făcu ca un flăcău fără niciun prieten, istovit după o zi întreagă de mers, să se

256

cuibărească să doarmă la adăpostul acelui zid. Acesta îşi scosese haina să se poată înveli şi apăra, astfel, de umezeala rece a nopţii, iar o altă parte din straie şi le înfăşurase în chip de pernă sub cap. Cufundat cum era în somnul greu al însingurării sale pline de amărăciune, nu auzi la început nimic din toată tulburarea, dar strigătele triumfătoare ale mulţimii ce ieşea pe poartă, avându-L pe El în mijloc, şi un cuvânt oarecare rostit de unul dintre oameni, îl făcură să sară pe dată în picioare:

— Nazarineanul! El să fie oare? Şi fără să se gândească măcar o clipă, îşi luă veşmântul subţire din pânză şi aruncându-l în jurul umerilor, porni în fugă după gloata aflată în retragere. După câteva clipe, îi ajunse din urmă, şi strălucirea roşie a unei făclii ce căzu asupra lui, îl dezvălui cu totul soldaţilor ce veneau din urmă. Năpustindu-se asupra lui, unul din ei îl apucă de pânza ce-i acoperea trupul, strigând cu glas puternic:

— Iată-l pe unul dintre ei! Să punem mâna pe el!

El, însă, se trase şi fugi pe jumătate gol în întunecimea nopţii, lăsând bucata de pânză în mâinile soldatului, care rămase uitându-se uluit după el.

257

CAPITOLUL XXV

— OPRIŢI-VĂ AICI!, PORUNCI SEC IONA, ÎN vreme ce la poarta masivă se auzi sunând tare şi hotărât clopotul. După o oarecare întârziere, portarul deschise temător poarta căci era de-acum foarte târziu şi aruncă iute o privire afară.

— Spune-i stăpânului tău să coboare cât mai degrab!, strigă nerăbdător Iona, căci era cu totul istovit.

— Ah, dumneata eşti, cinstite stăpâne!, zise omul. Am poruncă să-ţi dau drumul. Şi deschise larg poarta.

Slujitorii de la Templu, dimpreună cu Malchus şi Iona, doi soldaţi care îl străjuiau pe Cel prins, şi în cele din urmă, trădătorul Iuda, intrară pe poartă. Ceilalţi, ascultând porunca lui Iona, rămaseră aşteptând afară.

Nu intrară bine în curtea mare, că Anna şi veni iute în întâmpinarea lor:

258

— Aveţi, aşadar, Omul!, strigă el bucuros, privind către Iisus. Foarte bine!

Apoi, întorcându-se către Iuda, îi spuse:

— Eşti, într-adevăr, un om tare iscusit şi de apreciat pentru felul chibzuit în care te-ai îngrijit de această chestiune. Cei treizeci de arginţi sunt ai tăi. Ia-i şi du-te! Nu mai avem trebuinţă de tine! Şi aruncându-i cu nepăsare o mică pungă cu bani, se trase mai aproape de întemniţat, ca să-şi desfete privirea cu priveliştea mult dorită.

Iuda se aplecă şi, înhăţând punga de jos, se furişă în întuneric. Nu se uitase nicio clipă la Iisus, dar simţise tot timpul privirea Lui pironită asupră-şi. Ochii Lui continuau să-l urmărească. Punga pe care o băgase la piept ardea acum ca nişte cărbuni aprinşi. „Doamne!”, răcni el din răsputeri. Şi răcni iară şi iară, fugind ca un nebun prin întunecime. Osânda sa începuse.

— Nu L-aţi legat îndeajuns de bine, zise deodată Anna, făcând în acelaşi timp câţiva paşi înapoi.

Voise să-l cerceteze mai întâi el însuşi pe întemniţat, dar deodată hotărî că era mai bine să aştepte. Simţea o mare tulburare şi slăbiciune. „Sunt bătrân”, îşi spuse el, „şi mult prea istovit. Trebuie să mă cruţ. Şi apoi e ceva

259

tare neplăcut în înfăţişarea acestui Om, deşi văd că stă destul de liniştit.”

Apoi continuă cu voce tare:

— Legaţi-L mai bine, şi apoi duceţi-L la casa lui Caiafa! Eu iau o gustare şi vin îndată acolo.

— Tu eşti, Petru?, se auzi o voce.

— Nimeni altul. Stai, ascultă puţin! Au plecat? Dar ceilalţi unde sunt?

— Nu ştiu, spuse întristat Ioan. S-a întâmplat întocmai precum a zis El: „Bate-voi păstorul, şi se vor risipi oile turmei.” Nici nu ştiu de ce am fugit... Am fost un laş. Plec în căutarea Lui. Poate că până dimineaţă o să-I dea drumul.

— N-o să-I mai dea nicidecum drumul, spuse Petru cu mâhnire.

— Dar poate va scăpa El din mâinile lor. Are puterea s-o facă, zise cu nădejde Ioan.

— O avea, dar dacă n-o mai are?, răspunse Petru. în ultima vreme a tot grăit lucruri cu anevoie de priceput. N-a zis El chiar atunci când îl legau: „Acesta este ceasul vostru şi

260

stăpânirea întunericului”?

Ioan rămase tăcut pentru o clipă. Apoi spuse cu un glas hotărât:

— Eu am să-L găsesc. Mergi şi tu cu mine?

— Da, răspunse mohorât Petru. Dar ce putem face noi singuri? Şi unde vrei să-L cauţi?

— La palatul Arhiereului. Am auzit, când au trecut pe lângă mine în întuneric, că toate s-au petrecut din porunca lor.

îndreptându-se cu paşi mari spre cetate, cei doi rămaseră cu totul tăcuţi. Nu era vreme de vorbe, căci fiecare era adâncit în gândurile lui pline de amărăciune.

— Aici e, spuse în cele din urmă Ioan. O să intrăm înăuntru, zise el bătând la poartă.

Poarta se deschise aproape în aceeaşi clipă. Petru se trase înapoi în întuneric.

— Du-te tu înăuntru, îi şopti el. Eu am să aştept. Poate că El nici nu-i aici.

Ioan intră fără a-i răspunde, şi Petru auzi cum portăriţa îl salută spunându-i pe nume, în vreme ce închidea poarta.

Se lăsă în jos, sprijinindu-se de zidul de piatră. Timpul se scurgea greu şi el era tot mai istovit şi mai înfrigurat. Îşi dorea acum să fi intrat înăuntru cu Ioan. „Plec de-aici”, îşi zise el. Cuvintele, însă, pe care le rostise într-o zi mai fericită, îi veniră deodată în minte: Doamne, la cine

261

ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Unde, într-adevăr, să se ducă? Totul era acum pierdut.

Şi în clipa aceea, poarta se deschise şi Ioan ieşi afară. Petru îi văzu chipul scăldat în lumina ce răzbătea afară dinspre pasajul deschis: era palid şi tare îngândurat.

— E aici, înăuntru. Chiar acum îi pun întrebări înaintea Arhiereului. Vrei să intri şi tu?

— Da. Intru şi eu!

Ioan îi zise câteva vorbe portăriţei, care îi lăsă pe amândoi înăuntru, privind în acelaşi timp iscoditor la Petru. Duceţi-vă acolo!, le spuse ea, arătând cu degetul încotro să se îndrepte.

— Ia uite un foc!, spuse Petru. Tare mi-e frig! Şi fără a-l mai aştepta pe Ioan, se duse iute spre văpăile vioaie, în jurul cărora erau adunate mai multe persoane.

Tremurând de frig şi întinzându-şi mâinile deasupra focului, aruncă în treacăt o privire de jur împrejurul lui. Nu-L văzu nicăieri pe Iisus, şi pentru moment se simţi mai în largul lui. Se aşeză, ca şi ceilalţi, pe jos.

Toţi vorbeau între ei:

— L-aţi văzut pe Malchus?, spuse unul.

— Da.

— Ştiţi că unul din ucenicii Nazarineanului i-a retezat urechea?

— Nu. Aşa e?, zise altul.

262

— I-a tăiat-o cu o singură lovitură de sabie, continuă cel dintâi. Iar Nazarineanul i-a atins rana şi s-a făcut de îndată bine.

— Cum adică? I-a pus urechea la loc?

— Da, cu adevărat! I-a făcut-o aşa cum fusese înainte de a fi lovită.

— Ce minune! Dar nu e cu nimic deosebită faţă de multe alte poveşti care se grăiesc despre El.

— De ce L-au legat pe Om şi L-au adus aici? Cu ce-a greşit?

— A vorbit împotriva preoţilor. L-am auzit şi eu de mai multe ori. I-a numit morminte văruite, care pe dinafară se arată frumoase, dar înăuntru sunt pline de necurăţie.

— Nu-i de mirare că Şi i-a făcut vrăjmaşi. Ar fi trebuit să fie mai cumpătat.

— Da. Dar adevăr grăieşte, zise mai şoptit primul dintre vorbitori. Eu însumi ştiu multe lucruri, pe care dacă le-aş spune, ar isca mare zarvă.

— Adevărul nu trebuie întotdeauna mărturisit, îi răspunse celălalt. Uneori, chiar şi o

263

minciună poate fi de folos. Şi spunând asta, râse, şi cu o căutătură răutăcioasă, se uită cu subînţeles la celălalt.

— Şi l-au prins pe cel iute de sabie?, întrebă acesta.

Petru se trase puţin din lumina focului, dorindu-şi acum să fi fost afară, ferit de primejdii. Dar înainte ca cineva să poată răspunde la întrebare, portăriţa, care tocmai se îndrepta agale spre foc, zăbovi iar cu privirea asupra lui Petru, şi zise cu voce tare:

— Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii acestui Iisus?

Toţi se întoarseră pe dată către el. Petru sări pe dată în picioare, tremurând de frică:

— Nu-L cunosc, femeie bâigui el -, şi nu ştiu ce vrei să spui!

Şi luând un aer de nepăsare, porni cu pas domol către pasajul ce ducea înspre uliţă, voind să se strecoare afară cu primul prilej prielnic. Se aşeză între timp pe o bancă, şi aşa cum sta el încercând să-şi adune gândurile, auzi cum în depărtare cântă cocoşul.

— E aproape dimineaţă, gândi el.

Peste o clipă, tresări la auzul unei voci:

— Acest bărbat era şi el cu Iisus din Nazaret. Marta mi-a spus că a intrat adineauri împreună cu altul, şi toţi ştim că e unul dintre ucenici.

Petru se ridică de îndată în picioare, jurându-se:

— Ce vrei să spui, femeie? Nu-L cunosc pe Omul acesta!

Apoi începu din nou a umbla neliniştit prin curte, cu toate că nu ştia prea bine de ce încă mai zăboveşte: „Mai bine m-aş întoarce în Capernaum”, îşi spuse cu un aer mohorât. „Visul a luat sfârşit.”

264

Şi cum se lăsă el, sprijinindu-se de un stâlp şi stăpânit de gânduri care de care mai întunecate, un bărbat se apropie şi-i vântură pe dinainte o făclie, pe care o ţinea să-i lumineze drept în faţă:

— Cine eşti tu?, întrebă el curios. Neprimind niciun răspuns, îşi spuse că mai văzuse undeva acest chip, şi încă nu demult. Oare nu pe tine te-am văzut cu El în grădină?

— Nu-i adevărat!, răspunse Petru hotărât.

— Sigur nu eşti unul dintre ei?, stărui omul, care era rudă cu Malchus. Căci eşti galileean, şi graiul te vădeşte!

înnebunit de aceste cuvinte şi de-un cumplit glas lăuntric ce-i vădea neîncetat făţărnicia, nenorocitul izbucni într-un şuvoi de jurăminte şi blesteme:

— îţi spun că nu-L cunosc pe Cel despre Care vorbeşti tu!

Şi pentru a doua oară auzi cocoşul cântând.

Aruncă o privire sălbatică în jur, căutând să scape de cei ce-l chinuiau, şi văzu deodată că-L aduceau în curte legat şi neputincios pe învăţătorul său, Căruia îi făgăduise că-L va iubi şi-L va urma până şi în temniţă, şi la moarte! Iisus Se întoarse şi Se uită către El, privire care-l pătrunse până în străfundurile sufletului. Îşi aminti atunci cuvintele pe care i le spusese Domnul:

265

înainte de a fi cântat de două ori cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine.

Şi ieşind afară, începu a plânge cu amar.

266

CAPITOLUL XXVI

— ACUM VORBEŞTE-NE DESPRE UCENICII tăi şi despre învăţătura pe care ai propovăduit-o în popor.

Ai face bine să mărturiseşti totul, căci dacă ascunzi ceva faţă de noi, negreşit Te vei primejdui.

Sinedriul se afla deja în şedinţă solemnă, cu toate că de-abia se revărsau zorile. în mijlocul semicercului stătea Caiafa, îmbrăcat cu toate veşmintele preoţeşti cuvenite înaltei sale vrednicii. în dreapta sa se afla Anna, iar în stânga Iona, şi apoi ceilalţi în ordinea lor ierarhică, înaintea acestora stătea Iisus, Care avea mâinile legate la spate şi era străjuit de slujitorii Templului.

— Răspunde-mi, Omule!, zise aspru Caiafa.

Cel întemniţat îşi ridică ochii şi-l privi drept în ochi pe Marele Preot.

— Eu am vorbit pe faţă lumii. Am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii,

267

şi nimic nu am vorbit în ascuns. De ce Mă întrebi pe Mine? întreabă pe cei ce-au auzit ce le-am vorbit. Iată, aceştia ştiu ce-am spus Eu.

— Aşa răspunzi Tu arhiereului?, spuse unul din slujitorii care erau de faţă. Şi zicând acestea, îi dădu o palmă lui Iisus.

Pentru o clipă, Cel osândit rămase tăcut. Apoi spuse liniştit, ca şi mai înainte, fără urmă de mânie faţă de ticăloasa batjocură:

— Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?

— Vrea să-I aducem martori, spuse Anna cu un rânjet batjocoritor. Aduceţi-i aici!

în sală se iscă pe dată tulburare, căci unul din mai-marii Templului intrase urmat de un bătrânel zbârcit şi mărunt la trup.

— îl cunoşti pe întemniţat?, întrebă Caiafa.

— Da, cinstitul meu domn, răspunse bărbatul cu o voce subţire şi tremurândă. E un dulgher din Galileea, pe nume Iisus. Un gâlcevitor Care Se înconjoară tot timpul de multă lume!

— Ce ştii despre învăţătura Lui?, spuse Anna cu un zâmbet plin de recunoştinţă.

— A zis multe lucruri vătămătoare, domnul meu! Eu însumi L-am auzit zicând mulţimilor să se ferească de

268

cărturari, şi mai cu seamă de arhierei, căci aceştia nu ştiu decât să se preumble pretutindeni în veşmintele lor lungi şi să se bucure de ce este mai bun. Se roagă îndelung pentru a fi văzuţi de oameni, şi totodată mănâncă casele văduvelor şi ale sărmanilor. Sunt nebuni şi făţarnici, şi vor fi aruncaţi în gheena, ca să dea răspuns pentru cuvintele lor. Ce spuneţi de asta, bunii mei domni? Acestea sunt învăţăturile Lui!

Un murmur grozav se ridică de-a lungul cercului.

— Aşa e! Am auzit şi eu ceva de felul acesta!, îi întări altul spusele.

Freamătul stârnit de cuvintele sale îl îmbărbătă întrucâtva pe bătrân, şi întorcându-şi ochii plini de urdoare către întemniţat, aţinti asupra Lui un deget pipernicit şi tremurător:

— Ha, Prietene! E adevărat că m-ai vindecat acum trei ani de paralizia care îmi veştejise cu totul mădularele, dar făcând asta mi-ai răpit şi putinţa de a-mi câştiga traiul, căci iată acum cerşitul nu-mi mai aduce niciun ban. Toţi îmi zic să muncesc! Da, să muncesc! Un bătrân ca mine! Nu-i aşa că e păcat, bunii mei domni? Duceam o viaţă plină de veselie, stând fără nicio grijă în patul meu, dar acum trebuie fie să muncesc, fie să mor de foame, asta pentru că Tu ai făcut din mine, un boşorog, un om puternic ca un taur!

269

— Luaţi-l de aici!, porunci Caiafa. Pe când îl scoteau afară, acesta continua să dea din mâini şi să vorbească cu glasul său subţire şi ascuţit.

După acest episod, au urmat grabnic învinuirile mai multor martori cercetaţi de Caiafa într-o oarecare măsură. Niciuna din acestea, însă, nu aduse nimic cu adevărat însemnat.

în cele din urmă, când pe Anna şi pe ceilalţi îi apucase deznădejdea, crezând că nu-I vor afla nicio pricină de luat în seamă, care să întărească osândirea la moarte a întemniţatului, intrară alţi doi martori.

— Eram amândoi de faţă când acest Om a luat cuvântul în Templu, zise unul din ei, şi L-am auzit grăind: „Voi dărâma acest templu făcut de mână, şi în trei zile, altul, nefăcut de mână, voi clădi.”

— Nu!, spuse celălalt, greşeşti! A spus: „Dărâmaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.”

— Ei bine, şi nu e acelaşi lucru?, strigă cu dispreţ primul dintre ei.

— Nici vorbă!, strigă înfierbântat celălalt. Drept să-ţi spun, ai nişte urechi de asin!

— E aici locul potrivit pentru asemenea gâlcevi?!, zise mânios Caiafa. Luaţi martorii de aici!

270

Se ridică apoi în picioare, şi pironindu-şi privirea asupra lui Iisus, Care stătea la fel de liniştit şi tăcut în locul său, spuse cu asprime:

— Nu răspunzi nimic la ceea ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?

El, însă, păru să nu audă întrebarea. Ochii Săi răspândeau o lumină stranie şi o pace sfântă. Se gândea oare că venise ceasul să se împlinească cuvintele Lui?

Arhiereul îl privi cu hotărâre şi zise cu glas puternic şi solemn:

— Te jur pe Dumnezeul cel viu, să ne spui nouă de eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu!

Cel întemniţat, Nazarineanul dispreţuit de către toţi, cu mâinile legate la spate, cu hainele sfâşiate sălbatic Şi semnele loviturilor văzându-se încă limpede pe chipul Său alb, răspunse:

— Eu sunt Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Şi vă spun încă: De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului.

La auzul acestor cuvinte, arhiereul îşi sfâşie hainele, zicând:

— A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată, acum aţi auzit hula Lui.

Şi toţi răspunzând, ziseră:

— Este vinovat de moarte!

271

Apoi îl duseră într-o încăpere subterană din palat, unde se adunară toate slugile şi toţi cei năimiţi de arhierei ca să-L poată vedea pe Cel ce fusese osândit la moarte. Şi scuipară în obrazul Lui şi-I dădură palme, strigând:

— El este Cel ce va şedea pe norii cerului! Iată-L! Hristosul mesia făcătorul de minuni!

Iar unul dintre ei îi aruncă o haină pe capul Său pentru a-I acoperi faţa, şi începură să-L bată cu pumnii zicându-I:

— Proroceşte cine este cel ce Te-a lovit!

Şi făcură aşa până când au ostenit.

După ce ieşi din sala Sinedriului, Caiafa intră într-o încăpere a palatului ca să ia o gustare înainte de a merge cu Cel întemniţat la Pilat. Acolo îl găsi şi Ana, soţia sa.

— Ce-ai făcut cu Nazarineanul?, întrebă ea, toată albă la faţă şi cu ochii aprinşi de o lumină neobişnuită.

— După cum, de altfel, ştiam, Nazarineanul este vinovat. Aceasta a şi fost hotărârea Sinedriului. Prin urmare, va fi în curând dat în mâna guvernatorului, spuse Caiafa. Sunt istovit, continuă el pe un ton mânios, şi nu vreau să vorbesc despre asta cu tine. Eşti femeie, şi n-ai ştiinţă de astfel de chestiuni de stat. Lasă-mă!

— Nu! N-am să te las până nu-ţi zic ce vreau să-ţi spun!, răspunse Ana. Omul acesta este Proroc şi blestemul

272

va cădea asupra casei acesteia dacă continui să-L prigoneşti!

— Femeie!, urlă la ea Caiafa, ridicându-se iute în picioare. Omul acesta este un hulitor! Chiar adineauri mi-a zis în faţă că El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi că de-acum îl vom vedea şezând de-a dreapta puterii!

— O, bărbate!, strigă Ana, cutremurându-se, dar dacă chiar este aşa? Te rog, eliberează-L, şi lasă-L să Se ducă înapoi în ţinutul Lui!

— Tu eşti femeie, şi prin urmare o fără de minte!, zise aspru şi răspicat Caiafa. îţi spun din nou, lasă-mă odată!

— Aşa vorbeşti tu fiicei lui Anna!, strigă soţia cu ochi scăpărători. Te las acum! Dar ai să vezi că-ţi vei aminti spusele mele şi vei vărsa atunci lacrimi de sânge din pricină că le-ai nesocotit!

Şi întorcându-se, ieşi din odaie cu un aer demn, de regină.

Era încă dimineaţă când o adunare măreaţă, care îl avea în mijloc pe Iisus legat şi păzit cu străşnicie -, aştepta înaintea pretoriului pentru a fi primită de guvernatorul Pilat.

273

— Nouă, după Lege, nu ne este îngăduit să intrăm în pretoriu. Căci spurcându-ne, nu mai putem mânca Paştile, zise Caiafa. Poftiţi-l, aşadar, pe Pilat să iasă el la noi!

Iar Pilat, ştiind prea bine cu ce fel de oameni are de-a face, se supuse numaidecât. Şi apoi, era la romani obiceiul de a judeca în aer liber întemniţaţii, şi din această pricină fusese ridicat în faţa pretoriului un loc de judecată numit pardosit cu pietre, iar pe evreieşte Gabbata, căci fusese pus acolo un mozaic din marmură de diferite culori. Aici, deci, porunci Pilat să-i fie aşezat mai întâi jilţul din fildeş cu însemnul dregătoriei sale, ca apoi să ia loc.

Şi se înfăţişară înaintea guvernatorului cu Iisus, Care îi avea de o parte şi de alta pe învinuitorii Săi, în vreme ce o mulţime mare de oameni care sporea pe măsură ce vestea întemniţării Lui zbura din gură în gură se vărsa puhoi până în marginea locului de judecată, unde erau ţinuţi în frâu de o puternică trupă de soldaţi romani.

Pilat nu era întru totul neştiutor în privinţa lui Iisus. Fiindu-i tot timpul teamă de răscoale în popor, urmărise îndeaproape cu ajutorul iscoadelor lui toate faptele Sale. Ştia că învăţăturile Lui n-aveau nicio însemnătate politică şi că, de altfel, căutase în toată vremea să nu stârnească tulburare în popor. De aceea şi înclina să se împrietenească cu Cel întemniţat, mai cu seamă că vedea dincolo de cererile nefireşti ale mai-marilor iudei,

274

întrezărind care este adevărata pricină pentru care îl urau atât de mult pe acest Om. Aşa se face că atunci când îi puse cea dintâi întrebare arhiereului, care se afla în fruntea delegaţiei venite din partea Sinedriului, o făcu cu asprime:

— Ce învinuire aduceţi acestui Om?

— Dacă Acesta n-ar fi fost un răufăcător, răspunse trufaş Caiafa, fii încredinţat că nu ţi L-am fi dat ţie.

— Cunosc câte ceva despre acest Iisus şi-mi dau oarecum seama pentru ce L-aţi adus la mine, zise Pilat cu o uşoară undă de batjocură, dar nu se cade să mă amestec eu în această chestiune. Luaţi-L voi şi judecaţi-L după legea voastră!

— Vina pe care o aducem noi acestui Om nu e tocmai un fleac, cum poate ai crede, răspunse Caiafa cu vocea tremurândă de mânie. L-am judecat şi L-am găsit vinovat de moarte. Nouă, însă, nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni.

— Dar ce-a făcut?, întrebă Pilat pe un ton ce trăda o împotrivire politicoasă.

— A vrut să ia ocârmuirea acestei naţii, interzicând norodului să mai plătească tribut Cezarului, şi mărturisind că El este Hristos, împăratul de drept al Israilului, spuse Caiafa cu ochii scânteind de o lumină răutăcioasă.

275

învinuirea a fost urmată de strigătele de încuviinţare din partea tuturor mai-marilor puterii evreieşti. Toţi se uitau la Pilat, aşteptându-se să-l vadă trezit din nepăsare de această cumplită învinuire, dovada cea mai puternică pentru auzul oricărui procurator roman şi gata să-l osândească cât mai grabnic pe Nazarineanul cel dispreţuit. Mare le fu, însă, dezamăgirea văzând că Pilat se ridică liniştit din jilţ fără a i se vădi pe chip nici cea mai mică schimbare a stării -, porunci străjerului să i-L aducă pe întemniţat, şi intră cu pas mare şi hotărât în sala de judecată.

Şi aşezându-se pe scaunul de judecată, îi zise lui Iisus:

— Tu eşti împăratul iudeilor?

— De la tine însuţi zici aceasta, răspunse Cel întemniţat, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine?

— Sunt eu cumva iudeu?, spuse Pilat batjocoritor. Poporul Tău şi arhiereii Te-au predat mie. Ce-ai făcut?

Iisus, privindu-l drept în faţă, îi răspunse:

— împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici.

276

— Aşadar, eşti Tu împărat?, spuse Pilat uitându-se curios la el.

— Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.

— Adevărul!, zise Pilat cu un râs uşor şi batjocoritor. Ce este adevărul?

Pentru acest roman iubitor de plăceri, era un cuvânt oarecare, un sunet gol.

Zicând aceasta, Pilat se ridică de pe locul său fără nicio altă întrebare sau adăugire, şi ieşi din nou afară, unde dregătorii iudei îl aşteptau aproape turbaţi de mânie.

Îi privi pe toţi cu semeţie. Îi dispreţuia, de fapt, cu desăvârşire, dar nu voia ca ei să vadă asta limpede. Se aşeză jos, aşteptând un răstimp ca acel murmur aprig să înceteze, după care grăi răspicat şi hotărât:

— Eu nu găsesc în El nicio vină!

Fusese, aşadar, declarat nevinovat! Era cu putinţă ca urzeala lor ţesută cu atâta grijă să fie toată deşirată? Se poate oare ca acest Om să scape astfel din ghearele lor? Nu! Niciodată! După ce cel dintâi val de furie cumplită se domoli, mai-marii preoţimii şi înţelepţii iudeilor se ridicară să vorbească, care mai de care mai furibunzi

277

în învinuirile ce le aduceau Celui osândit, Care fusese între timp readus din sala de judecată în mijlocul lor.

— Auzi câte grăiesc aceştia împotriva Ta? De ce nu răspunzi? Ai voie să Te aperi.

Iisus, însă, păstra tăcerea.

Pilat dădu din cap. „Tare ciudat e Omul acesta”, îşi zise sieşi. „Acum e vremea să arate câte ceva din dibăcia Lui în cuvânt, despre care am tot auzit vorbindu-se. E prost dacă nu-i reduce pe aceştia la tăcere. Eu, cu adevărat, aş vrea să-L ajut.”

Iona luase acum cuvântul, însă Pilat nu-l asculta cu luare-aminte. O învinuire, însă, îi sări în auz:

— A întărâtat poporul, propovăduind prin toată Iudeea, începând din Galileea până aici!

— Galileea!, strigă Pilat. îi veni atunci o idee. Ai zis că e galileean?

— Da, Excelenţă, răspunse Iona.

278

— Prea bine! Am să-L trimit atunci la Irod. E venit chiar acum în cetate, el e cel mai potrivit să judece un om din ţinutul lui.

Şi spunând asta, se ridică, poruncind cele de trebuinţă, după care se retrase în palatul său, foarte mulţumit de iscusita lui lovitură diplomatică. „în felul acesta”, cugetă el împăcat, „nu mai am de-a face cu încurcătura asta, care ar putea fi destul de neplăcută. Mai mult, gestul meu îl va măguli pe Irod, şi astfel voi putea să-i mai îmblânzesc mânia stârnită de acea mică ciocnire petrecută la Templu.” Chemă apoi nişte robi, poruncind să-i aducă o gustare.

— Ai zis că Pilat mi L-a trimis pe Nazarinean să-L judec?, întrebă Irod, sărind din scaunul cu perne purpurii, în care stătea tolănit, plictisit de moarte, în palatul său hasmonean. Asta chiar că e o veste bună! Dintotdeauna mi-am dorit să-L văd pe acest Om! Negreşit va face şi pentru mine o minune de felul acelora de care am tot auzit. O să-mi facă din apă vin pe alese, o să mă vindece de durerea asta de picioare, şi după aceea mai văd eu... Aduceţi-L de îndată! Şi stai puţin! Chemaţi aici toţi curtenii, căci se cuvine ca toată lumea să se amuze şi să mai scape de lâncezeala ce stăpâneşte peste acest loc. Deci acesta e Omul!, zise el când Iisus veni în faţa majestăţii sale regale, însoţit de arhiereu, de conducerea preoţimii şi de înţelepţii ce se adunaseră grămadă în urma Lui. Dar aceştia cine sunt?

— Sunt mai-marii neamului iudeu.

— Luaţi-i din faţa mea! Vreau să vorbesc doar eu cu Omul!, spuse nerăbdător Irod.

Acesta n-avea nici cea mai mică idee despre cum ar fi trebuit prezidată o judecată. Ştia doar să se amuze pe sine şi pe mulţimea de curteni, care erau acum adunaţi

279

cu toţii în jurul său, şuşotind şi hlizindu-se întruna, începu, aşadar, să pună întrebări legate de persoana Celui osândit.

— Cum spuneaţi că îl cheamă?, întrebă el, cu toate că ştia prea bine numele acestuia. Poate face, cu adevărat, minuni cum spune lumea? Şi dacă da, nu poate săvârşi una şi acum?

întemniţatul, însă, rămase tăcut.

La început, Irod fu măgulit de acest fapt.

— Se teme de noi, zise binevoitor. Hei, Omule, nu-Ţi fac niciun rău! Vreau doar să Te văd săvârşind o minune. Nu Te teme să vorbeşti. Dacă vrei, îţi dau nişte vin. Aduceţi-I vin!

El, însă, dădu la o parte paharul cu vin, rămânând la fel de tăcut.

Acuzatorii Lui se năpustiră cu toţii deodată, împroşcându-L cu învinuiri pline de furie.

— Carevasăzică, a zis că e împărat, zise Irod, întrerupându-i cu nepăsare pe aceştia. Ei bine, nu prea arată a împărat. Şi dacă nu vrea să facă nicio minune, o să ne distrăm puţin pe seama Lui. Care e culoarea regală la iudei? Să fiu sincer, eu am uitat.

Iudeii adunaţi acolo fierbeau de mânie în tăcere. Un curtean, însă, se oferi să-i dea răspunsul:

— Culoarea albă, înălţimea Voastră.

280

— Albă? Aduceţi atunci o mantie albă şi puneţi-o pe El! Nu se cade ca un împărat să aibă veşminte atât de sărăcăcioase.

Şi pe dată îi aduseră o mantie albă şi o aruncară peste umilele Lui straie evreieşti.

— Şi acum, bunii mei domni, zise Irod, întorcându-şi privirea către membrii Sinedriului, ce spuneţi, nu-i aşa că are o ţinută maiestuoasă? De adevărat împărat! Să-I aducem, aşadar, cinstea cuvenită!

Curtenii şi soldaţii înaintară şi începură, chipurile, să-L cinstească în batjocură.

Irod, însă, privindu-L de pe scaunul său regal, văzu ceva în înfăţişarea Celui osândit care începu deodată să-l stingherească: „Are o privire care nu-mi place”, mormăi el, „iar tăcerea asta a Lui are ceva nefiresc. Parcă vezi că face acuşi vreo grozăvenie, căci din câte am auzit, ar avea puteri nemărginite.”

Şi cu un gest poruncitor, chemă unul din ofiţerii săi:

— Luaţi-L de aici şi duceţi-L înapoi la Pilat!

— Să-I luăm mantia, înălţimea Voastră?

— Nu, nu!, răspunse în pripă Irod. Luaţi-L de aici aşa cum e şi curăţiţi încăperea de adunătura asta!, zise în cele din urmă, făcând un gest cu care părea să-i măture pe toţi.

281

Aşa se face că la scurtă vreme Pilat fu iarăşi chemat înaintea pretoriului şi pus faţă către faţă cu Iisus.

282

CAPITOLUL XXVII

ÎNCRUNTÂND DIN SPRÂNCENE, GUVERNATOrul se aşeză din nou în jilţul său din fildeş:

— L-aţi adus înaintea mea pe acest Om, spunând că învaţă greşit poporul, iar eu, cercetându-L înaintea voastră, n-am găsit în El nicio vină cu privire la învinuirile voastre. Şi nici Irod nu I-a putut găsi vreo vină, căci iată, eu poruncind să fie dus la el, L-a trimis înapoi fără a-L osândi în vreun fel. Aşadar, am să pun să fie biciuit şi-am să-I dau drumul!

Spuse asta gândind că biciuitul, care era o osândă destul de cumplită, va mai îmblânzi din mânia iudeilor.

însă mulţimea ce se făcuse între timp de mii de oameni după cum băgase de seamă şi Irod care erau din partea cea mai de jos a poporului, scoase un răget nedesluşit, ca al unei fiare sălbatice.

283

— Ce spun?, întrebă Pilat, vorbind cu ofiţerul roman care îi stătea alături.

— Eliberaţi-l! Eliberaţi-ne un întemniţat!, îi răspunse bărbatul.

— Au dreptate!, spuse Pilat, amintindu-şi voios de faptul că la vremea Praznicului era aici acest obicei străvechi ca poporului să-i fie eliberat, la cerere, un întemniţat.

Ridicându-se în picioare, strigă cu glas puternic:

— Voiţi, deci, să vă eliberez pe împăratul iudeilor?

Din întâmplare, însă, mai-marii preoţimii iudeilor ştiau de întemniţarea lui Baraba şi de faptul că acesta zăcuse în toată această vreme legat într-una din temniţele din Antonia, fiind osândit la răstignire chiar în acea zi, a cincisprezecea a lunii Nisan.

Prin urmare, Iona şi alţi înţelepţi din Sinedriu se amestecară prin mulţime, reamintindu-le cu mare iscusinţă oamenilor faptul că Baraba urma să moară din pricină că fusese credincios naţiei lui. Când oamenii auziră cu toţii cuvintele acestora, începură a zbiera într-un glas: „Baraba! Baraba!”, până când întreaga cetate se adună şi veniră acolo alte mii de oameni să vadă ce se petrece la palat. Toţi aceştia se alăturară, strigând şi ei ca Baraba să fie slobozit.

Pilat zise atunci mulţimii:

284

Şi atunci ce să fac cu Iisus, Care se numeşte Hristos?

Mai-marii preoţimii răspunseră:

— Să fie răstignit!

Mulţimea, înnebunită acum de cât era de înfierbântată şi însetoşată de sânge, strigă ca un ecou ce avea apoi să mai răsune şi peste veacuri:

— Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Ia-L de aici! Răstigneşte-L!

Atunci, unul din dregătorii romani îi înmână lui Pilat o tăbliţă pe care era o inscripţie. Citi îndată mesajul de prevenire al soţiei sale, Claudia: „Nimic să nu-I faci Dreptului aceluia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El.”

Fiind acum şi mai dornic să-L izbăvească din mâna mulţimii, le repetă acestora pentru a treia oară:

— Dar ce rău a săvârşit Acesta? Nicio vină de moarte nu am aflat întru El. Deci, osândindu-L mai întâi, îl voi slobozi!

Dar mai-marii Templului văzură că se teme de popor, şi strigară din nou:

— Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!

Şi iarăşi răsună mulţimea cu strigătele sale îngrozitoare, rostind aceleaşi cuvinte.

Pilat privi de pe scaunul său la mulţimea cea ameninţătoare, şi inima i se topi precum ceara: „Nu-L pot

285

izbăvi!” mormăi el. „E prea târziu. Şi la urma urmei, ce însemnătate mai are? N-o să fie decât un evreu mai puţin în Ierusalim.”

— Aduceţi-mi apă într-un vas!, porunci el.

Când îi aduseră, acesta se ridică, şi spălându-şi mâinile înaintea tuturor, spuse solemn:

— Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia! Voi veţi da seama!

Şi toţi îi răspunseră cu aceste vorbe cumplite:

— Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri! ÎI eliberă, aşadar, mulţimii pe Baraba, şi porunci ca Iisus să fie biciuit, şi apoi răstignit.

Baraba ieşi din temniţă, şi auzind ce se petrecuse, le zise dispreţuitor tovarăşilor săi:

— V-am spus eu că Omul acesta este un laş!

După judecată, Pilat intră cu inima grea în palat, şi căutând să se retragă în odaia cea mai dinăuntru, dădu de soţia sa.

— Ai primit înştiinţarea pe care ţi-am trimis-o?, îl întrebă ea.

— Am primit-o, dar era deja prea târziu, bâigui el.

— Prea târziu!, exclamă Claudia. Ce vrei să spui? E mort?

— Nu. încă trăieşte, dar L-am osândit la moarte prin răstignire. Chiar acum îl biciuiesc. Nu L-am putut ajuta!

286

De-ai fi văzut mulţimea! Era înfricoşător! Strigătele lor îmi răsună şi acum în urechi. Şi bărbatul îşi strânse tare de tot capul în mâini.

Claudia îl privi cu ochii mari şi sticloşi. Se albise toată la faţă:

— L-ai osândit, şopti ea cu vocea răguşită. Şi încă cu moarte pe cruce! Atunci zeii să ne ajute! Căci suntem pierduţi!

Fugi apoi înnebunită, lăsându-l singur pe Pilat.

Soldaţii îl luară pe Iisus, şi dezbrăcându-L de cămaşă, îl legară de un ţăruş ca să stea cu spatele încovoiat. Luând apoi bicele făcute din fâşii grele de piele, cu bucăţele de fier în capăt, îi bătură spatele dezgolit până când îi răzbi istovirea. Apoi îl ridicară în picioare, şi punându-I din nou mantia albă cu care îl batjocorise Irod, îl târâseră în sala de judecată, unde venise să-L vadă toată mulţimea.

— Haideţi să ne plecăm Lui!, strigă unul, precum a făcut şi Irod.

Spusa acestuia îi mulţumi pe soldaţi. Dându-I jos mantia primită de la Irod care acum nu mai era albă, căci se înroşise toată de la sângele Lui -, îl îmbrăcară cu o hlamidă veche purpurie ce fusese a unuia dintre ei. Apoi ieşind iute afară, un alt soldat se întoarse cu câteva crengi de mărăcini, şi îi făcură îndată o cunună de spini pe care I-o puseră pe cap. îi puseră apoi în

287

mâini o trestie să-I slujească drept sceptru. Şi privind la El, izbucniră toţi în râs, şi tot locul răsună de acele groaznice hohote de râs. Şi plecându-se în genunchi, îi strigară: „Bucură-te, împăratul iudeilor!” Smulgându-I apoi sceptrul din mâinile Lui strâns legate, îl bătură cu trestia peste cap, şi apoi îl scuipară în faţă.

Şi pe când se veseleau ei sălbatic pe seama Lui, veni şi Pilat.

— Aduceţi-L încoace!, porunci el mânios.

Apoi se urcă din nou pe scaunul de judecată, vrând încă să-L izbăvească pe acest Om, de dragul soţiei sale, Claudia, dar şi pentru că el însuşi era înfricoşat, fără a şti din ce pricină.

Se înfăţişă, aşadar, înaintea mulţimii, care acum sporise aşa de mult, încât nu mai putea vedea decât o mare uriaşă de chipuri ce aveau toate ochii aţintiţi către el. întinzând mâna, arătă către Iisus, Care stătea lângă el, purtând hlamida purpurie şi cununa de spini, cu faţa plină de sânge şi pângărită de ocări, şi ochii stinşi de atâta chin, căpătând totodată o înfăţişare atât de dumnezeiască, încât Pilat strigă cu un glas cu adevărat pătruns de milă şi de evlavie:

— Iată Omul!

288

Era ca şi cum ar fi zis: „Uitaţi-vă ce chinuit este, şi totuşi cât este de nevinovat! Oare n-a suferit îndeajuns? Oare nu vă milostiviţi ca să-L eliberaţi?”

Mai-marii Templului şi toţi slujitorii erau, însă, prea înnebuniţi după sângele Lui. Aşteptaseră trei ore sub soarele dogoritor ca să-L vadă adus înaintea lor. Ruga lui Pilat şi înfăţişarea vrednică de milă a Celui întemniţat nu făceau decât să aţâţe şi mai mult flacăra focului ce-i mistuia pe dinlăuntru.

— Răstigneşte-L!, strigară cu asprime. Şi iară şi iară: Răstigneşte-L!

Pilat zise atunci cu o furie nestăpânită:

— Luaţi-L voi şi-L răstigniţi, căci eu nu găsesc în El nicio vină!

Iudeii, însă, voind să se îndreptăţească în ochii mulţimii, îi răspunseră:

— Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu!

Când Pilat auzi acestea, fu cuprins de o teamă nespus de mare şi, din nou, revăzu cu ochii minţii cât de albă era la faţă Claudia în vreme ce-i spunea: „Suntem pierduţi!” Se întoarse şi intră iar cu paşi mari şi repezi în sala de judecată, zicându-i străjerului să îl aducă acolo pe întemniţat.

— De unde eşti Tu?, îl întrebă el pe Iisus.

289

Cel întemniţat, însă, nu-i dădu niciun răspuns. Ce rost avea să-i răspundă acestui om, care, iată, era o fiinţă mult prea laşă pentru a-l slobozi pe El, Care până atunci fusese găsit de trei ori nevinovat.

— Mie nu-mi vorbeşti?, spuse furios Pilat, bucuros că era astfel îndreptăţit să fie mânios. Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc?

Iisus îl compătimi, văzând zbuciumul întunecat din inima acestuia.

— N-ai avea nicio putere asupra Mea, zise El rupând tăcerea atâtor amare ceasuri, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de Sus. De aceea cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are.

Şi Pilat tremură în faţa Lui. Apoi se înfăţişă din nou înaintea oamenilor şi le vorbi cât de bine se pricepu el ca să fie eliberat Omul ce fusese găsit de trei ori nevinovat şi de două ori osândit.

Iar ei, cu vădit dispreţ faţă de el şi de cuvintele sale, strigară cu putere:

— Dacă îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului!

Când Pilat auzi rostindu-se numele Cezarului, se cutremură de frică, amintindu-şi cu groază o sumedenie de lucruri. Porunci atunci să-L aducă pe Iisus înaintea scaunului de judecată, şi grăi mulţimii:

— Iată împăratul vostru!

290

Dar ei strigară în cor:

— Ia-L de aici! Răstigneşte-L!

— Cum?, strigă la rându-i Pilat. Să răstignesc pe împăratul vostru?

Arhiereii răspunseră:

— Nu avem împărat decât pe Cezarul!

Acest cuvânt puternic spulberă şi cea din urmă împotrivire slabă a voinţei sale.

— Luaţi-L! strigă el cu glasul răguşit. Luaţi-L şi răstigniţi-L! Sângele Lui asupra voastră!

Şi atunci îl luară şi-L duseră de acolo pe Iisus.

Când gloata aceea văzu că era dat la moarte pe cruce, sloboziră toţi un strigăt puternic şi înfricoşat. Răsunetul se întinse de-a lungul cetăţii, iar femeile şi copiii se cutremurară toţi de spaimă. Ecoul se răspândi cu mare îngrozire şi în curţile Templului celui strălucitor, rostogolindu-se tot mai departe, până în înaltul cerului, stingându-se în cele din urmă la picioarele Tronului lui Dumnezeu, unde îngerii, care pururea îi stau înainte, îşi acopereau acum feţele.

în tot acest răstimp, un bărbat a cărui înfăţişare se asemăna cu cea a unei fiare sălbatice rătăcise ceasuri în şir la marginea acestei mulţimi de oameni. Din vreme în vreme îşi smulgea părul şi îşi sfâşia hainele ce atârnau pe el în zdrenţe. Urla, blestema şi se zdrelea tot cu pietre.

291

Oamenii, însă, nu-l băgau în seamă, zicând că are drac. „Poate că îl caută pe Nazarinean, dar acum El însuşi are nevoie de ajutor.”

Când bărbatul auzi asta, îşi dădu părul încâlcit din ochi, întrebând:

— Şi ce vor face cu El?

îi răspunseră:

— Chiar acum îl duc să-L răstignească.

La auzul acestor spuse, bărbatul slobozi un strigăt puternic şi băgându-şi degetele în urechi, fugi repede de-acolo. Când ajunse la Templu, intră tot în fugă, încât nimeni nu izbuti să-l oprească. Ajunse, astfel, chiar în locul în care mai mulţi arhierei şi înţelepţi ai iudeilor se adunaseră laolaltă, bucurându-se pentru măreaţa înfăptuire a osândirii la moarte.

Bărbatul aruncă înaintea lor cei treizeci de arginţi şi strigă la ei cu un glas plin de jale:

— Am greşit vânzând sânge nevinovat!

Cei adunaţi acolo se înfricoşară privindu-l, dar Anna îi răspunse:

— Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea!

Ţâşni, fugind din Templu. Şi apoi ieşind din cetate, se duse în grădina ce se numeşte Ghetsimani şi se spânzură, aşa încât să poată muri chiar acolo unde, cu sărutare, îl vânduse pe Fiul lui Dumnezeu.

292

Luând arginţii, arhiereul le zise celorlalţi:

— Nu se cuvine să-i punem în vistieria Templului, căci sunt preţ de sânge.

Şi ţinând ei sfat, au cumpărat cu aceştia Ţarina Olarului, pentru îngroparea străinilor.

De aceea ţarina aceasta se mai numeşte şi Ţarina Sângelui, până în ziua de astăzi.

CAPITOLUL XXVIII

TITUS SE TREZI CU INIMA GREA. ERA DIMINEAţa zilei a cincisprezecea din luna Nisanului. Marea zi! Fără să vadă, îşi holbă ochii la zidul temniţei sale şi bombăni de mai multe ori: „Iată c-a venit ziua!” Apoi auzi deodată un sunet: oare vin deja să-l ia? Ţâşni în picioare şi se ghemui în colţul cel mai îndepărtat al încăperii, tremurând din toate încheieturile. Nu! Era doar pâinea şi apa aruncată de mâna aspră a temnicerului. Bău apa cu lăcomie, însă la vederea pâinii i se făcu rău.

Se lăsă apoi pradă neliniştii, ascultând cu luare-aminte absolut tot. Rana sa de la cap, rămasă neîngrijită, se umpluse de puroi, şi era tot cuprins de fierbinţeală. Pe măsură ce ceasurile se scurgeau cu încetinire, uită pe jumătate şi ce anume asculta. Când, în sfârşit, zăvoarele mari şi ruginite se urniră din lăcaşul lor şi poarta se deschise, sări în sus cu obrajii împurpuraţi, slobozind uşor un râs de-a dreptul înfiorător.

— în sfârşit aţi venit!, zise el cu nepăsare.

294

Centurionul se zgâi mirat la el.

— Scoate-l cât mai iute afară, porunci el, şi atârnă crucea pe el!

— Cum?, spuse unul din soldaţi. Nu-l biciuim mai întâi?

— Nu, îi zise superiorul. N-am primit asemenea poruncă. Şi apoi trebuie să ne grăbim! Până la apusul soarelui trebuie să fie cu toţii morţi, şi acuşi se face ceasul şase.

îi legară pe dată părţile laterale ale crucii, şi ieşiră grăbiţi cu el pe poarta temniţei. Aerul proaspăt de afară îl izbi puternic şi se trezi niţel din năuceală. Văzu atunci că în curte se afla deja şi Dumachus, străjuit de patru soldaţi şi având pe el aceleaşi bucăţi de lemn. Hainele sale pătate de sânge dădeau mărturie de o proaspătă biciuire. Acum plângea şi înjura încetişor.

— Hei, iudeule!, răcni el răguşit, văzându-l pe Titus. Acum chiar că arăţi ca fiul Arhiereului!

Centurionul, însă, îl lovi peste gură şi-i porunci să tacă.

însoţiţi fiind de o trupă puternică de soldaţi romani, cei doi înaintară grabnic în pas de marş. Se opriră apoi nu departe de temniţă.

295

— De ce nu l-au dus în Antonia?, spuse unul din soldaţi cu o voce joasă.

— De-abia l-au osândit şi nu mai era vreme, zise altul. Ni se vor alătura aici.

— Ia uite! Chiar acum se îndreaptă spre noi! Auzi vuietul mulţimii?

Se auzi apoi tropăitul cadenţat şi încetinit al soldaţilor. Urmară iute câteva porunci tăioase, după care începură din nou a înainta. Nu mai aveau mult şi treceau pe sub poarta cetăţii, când deodată primiră iar poruncă să oprească.

— Ce s-a întâmplat?, întrebă unul din soldaţii care-l păzeau pe Titus.

— Omul a căzut sub greutatea Crucii, răspunse un ins suit undeva la înălţime. Şi văd că au pus mâna pe un ţăran în putere care tocmai trecea pe acolo şi au atârnat crucea pe el. Să fi văzut ce faţă a făcut! Şi bărbatul izbucni într-un râs puternic.

în afara porţii se afla o mulţime mare de oameni cuprinşi cu toţii de o mare nelinişte! Lumea se adunase la marginea drumului, în şir. Erau mulţi oameni şi pe acoperişuri, pe ziduri şi prin copaci. Titus aruncă o privire în jur şi simţi că se învârte totul cu el. Să fi venit oare toţi aceştia ca să-i vadă torturaţi pe trei nenorociţi

296

de tâlhari?, căci asta era învinuirea scrisă cu litere de-o şchioapă pe tăbliţa ce-i fusese atârnată de gât.

Printre mugetele sălbatice şi neîncetate ale mulţimii, putea auzi şi vaietele ascuţite ale femeilor. Dar deodată auzi alt sunet, era o voce pe care nu credea s-o mai audă vreodată. „Tată! Titus! Iisus!”, ţipă acea voce. Şi zări în treacăt un chip de un alb pur, care se pierdu de îndată în mulţime.

Se zbătu, încercând pentru întâia dată să se slobozească.

— Daţi-mi drumul!, ţipă el.

— Tacă-ţi fleanca, pungaşule!, strigă centurionul la el cu sălbăticie. Păstrează-ţi ţipetele astea pentru când ai să fii pe cruce! Şi-l lovi peste cap cu latul săbiei.

După săptămâni întregi de căutări zadarnice şi deznădăjduite, Ştefan ajunse în Ierusalim. Era hotărât să meargă la Caiafa şi să-i înmâneze tunica cea brodată, spunându-i şi tot ceea ce ştia despre Titus. Zdrenţuros, înfometat şi cu o durere puternică de picioare, bătuse mai întâi la poarta cea mare a palatului şi fu alungat de portăriţă.

— Hai, nu zău, chiar ai venit să-l vezi pe Arhiereu?!, îi zise ea dispreţuitor. Tai-o de aici, cerşetorule!

297

— Dar trebuie, cu adevărat, să-l văd! E o chestiune de mare însemnătate.

— Ei bine, n-ai să intri doar pentru atâta lucru, treburile tale arzătoare mai pot aştepta! Şi râzând batjocoritor, îi izbi în faţă poarta cea grea.

Plecă apoi spre Templu, cu nădejdea că-l va întâlni acolo pe cel pe care-l căuta.

— Unde este Arhiereul?, întrebă el nevinovat pe un om din straja Templului.

— Pe Arhiereu îl cauţi tu, calicule! Şi ce treabă ai cu el?

— Trebuie să-i vorbesc numaidecât, dar n-am putut să intru la el acasă.

— N-ai putut să intri!, spuse batjocoritor bărbatul. Chiar mă mir! Ar fi trebuit să te poftească înăuntru şi să-ţi dea cea mai bună odaie!

Ştefan îl privi cu statornicie pe bărbat, roşind uşor în obraji.

— Nu sunt cerşetor, chiar dacă aşa arăt! Trebuie, însă, să-l văd pe Arhiereu, ca să-i vorbesc despre fiul său!

— Fiul său!, spuse bărbatul îngânând. Eşti nebun! N-are niciun fiu! Pleacă de-aici! Nu-l poţi vedea pe Arhiereu. E o zi de mare însemnătate pentru Caiafa, şi pentru noi toţi, căci diseară mâncăm Paştile. Şi apoi, azi avem parte de o privelişte măreaţă: Nazarineanul este răstignit.

298

— Nazarineanul!, zise înnebunit Ştefan. Răstignit! O, nu se poate!

— Ba se poate, tinerelul meu pomanagiu! Va fi acolo să-L vadă întreaga cetate. Eu însumi...

Ştefan însă se făcuse deja nevăzut. Fugea ca un nebun, cu toate că nu ştia de ce şi nici unde. Apoi se trezi îndată în mijlocul unei mari mulţimi, care se zorea la fel de grăbită.

— Să ne oprim aici!, strigă un bărbat către tovarăşii săi. De aici o să vedem cât se poate de bine!

Ştefan îl privi rugător:

— E adevărat?, întrebă cu răsuflarea întretăiată.

Omul, însă, nu-i răspunse.

— Eu mă urc aici!, strigă el din nou, căţărându-se într-un copăcel pipernicit, aflat la marginea drumului.

Pe sub poarta cetăţii curgeau încă mii de oameni, iar Ştefan, purtat de acest val de nestăvilit, ajunse la poalele unui dâmb aflat nu departe de drum. Aici oamenii erau împinşi înapoi de un cordon triplu de soldaţi.

— Spuneţi-mi grăi din nou Ştefan, vorbind de această dată cu o femeie cu chipul întristat -, ce înseamnă toate acestea? E adevărat şi glasul său se stinse pentru o clipă într-un suspin că vor să-L omoare pe Nazarinean?

— Vai! Aşa este! Mare păcat! Şi ce ruşine! Arhiereii sunt de vină! Dintotdeauna L-au urât. Iar astă-noapte au

299

pus mâna pe El în grădina Ghetsimani, şi azi, dis-de-dimineaţă, L-au dat în mâna lui Pilat, iar acum... Şi femeia îşi îngropă faţa în vălulei lung.

— în Ghetsimani? Nu e acolo o livadă de măslini?

— Ba da, răspunse femeia, cu vocea tremurândă. El mergea deseori acolo, ca să afle linişte şi să Se poată ruga. Şi se opri din nou, străduindu-se să pună stavilă lacrimilor.

— Eram şi eu acolo atunci, spuse Ştefan. Am auzit zgomote, dar n-am ştiut ce este, căci dormeam.

— Iată-i că vin!

Peste vuietul mulţimii se ridică acum zgomotul continuu al paşilor soldaţilor, şi îndată se iviră înaintaşii procesiunii, o trupă de soldaţi romani. Urmară apoi şi cei trei purtători de cruce, străjuiţi de câte patru soldaţi, fiecare având la piept o tăbliţă albă, pe care era înscrisă cu litere mari, negre, pricina pentru care aveau să pătimească. La pieptul Nazarineanului erau înscrise neobişnuitele cuvinte: „Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor.”

Ştefan nu aruncă decât o privire, şi de pe buzele sale ţâşni iute acel strigăt răsunător: „Tată! Titus! Iisuse!” Şi apoi căzu pe spate ca şi mort.

Femeia se opri din lunga sa jeluire şi se plecă în genunchi lângă el.

300

— Daţi-vă puţin înapoi, oameni buni!, strigă ea. A leşinat băiatul. Trebuie să-i facem aer!

— Nu-i decât un cerşetor!, zise cu dispreţ un bărbat, împingându-l cu piciorul. Dă-l încolo! Dacă mai stai aici, pierzi tot. O să-L ia mai întâi pe Nazarinean.

Femeia turnă de îndată pe faţa băiatului lipsit de cunoştinţă puţină apă din ploscuţa ce-o avea la brâu. Apoi, însă, mânată parcă de o putere de nestăvilit, se ridică în picioare şi-şi aţinti privirea la groaznica privelişte ce se desfăşura înaintea ochilor ei.

Soldaţii se mişcau cu repeziciune. Nazarineanul, deja despuiat de straiele Sale, fusese aşezat pe Crucea întinsă pe jos. Cu câteva lovituri puternice de ciocan, îi bătură piroanele în palmele braţelor Sale larg desfăcute, după care îi ţintuiră şi picioarele.

în câteva clipe înălţară şi Crucea, cu toată povara ei de negrăită suferinţă: târâtă, mai întâi, pe jos cu sălbăticie şi ridicată de vreo zece braţe puternice, fu apoi împinsă cu un strigăt puternic în gaura ce fusese dinainte săpată.

Trupul lui Iisus se plecă înainte, scuturat de un cutremur dureros. Dar ce spune oare?

301

— Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.

Urmară apoi tâlharii. Aceştia luară câteva guri bune din vinul ameţitor pe care Nazarineanul îl refuzase. Când îi veni rândul, bărbatul mai vârstnic se împotrivi cu sălbăticie soldaţilor, dar fu de îndată doborât şi aruncat la pământ în strigătele şi blestemele lui groaznice, îi înălţară crucea, pironind-o în stânga Crucii Nazarineanului.

Urmă apoi tânărul...

— Nu e decât un băiat!, zise femeia, cu buzele învineţite de groază.

Acesta păstră ca şi Nazarineanul tăcerea, slobozind doar câteva gemete jalnice.

între timp, silueta de la picioarele ei se mişcă. Privind către el şi aplecându-se, îi ridică capul şi-i dădu să bea apă din ploscă.

— O, Doamne!, strigă el cu vocea gâtuită, privind la cele trei cruci.

— O, Iisuse al meu! Fratele meu! Tatăl meu!

Păru că iarăşi se prăbuşeşte, dar se ridică deodată, cu o lumină aprigă în privire.

— Unde este Arhiereul?, zise el cu un strigăt sălbatic. Acest tânăr este fiul lui, ar putea fi încă izbăvit!

— Şt!, îi zise cu milă femeia. Cred că ai înnebunit de necaz. De-acum nimic nu-l mai poate izbăvi!

Băiatul se lăsă iar în jos, cu totul slăbit. Nu mâncase nimic de mai multe ceasuri. I se învârtea acum capul, şi totul în juru-i părea înceţoşat şi straniu.

— Cred că am înnebunit!, zise el cu voce tare.

302

Apoi tăcu. Auzea nedesluşit vocile oamenilor care-l ocărau pe Cel răstignit pe Crucea din mijloc:

— Huo! Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti la loc, mântuieşte-Te pe Tine însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe Cruce!

Şi văzu apoi o ceată de bărbaţi îmbrăcaţi foarte frumos, care, şezând lângă Cruce, făceau cu mâna semne batjocoritoare:

— Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este împăratul lui Israil, să Se coboare acum de pe Cruce, şi vom crede în EL. S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe el! Căci El a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu.

— Aceia trebuie să fie arhiereii, îi zise femeia lui Ştefan.

El, însă, nu-i dădu niciun răspuns.

Soarele era de-acum aproape sus, pe cer, şi bătea cu obişnuita sa fierbinţeală de amiază. Treptat, însă, strălucirea îi păli, şi se aşternu deodată o tăcere foarte ciudată. în avântul lor, oamenii nu băgară de seamă de la început acest lucru, dar apoi unul după altul începură a privi neliniştiţi spre cer. Nici urmă de nor, niciun zvon de furtună, şi totuşi lumina soarelui pălea văzând cu ochii... Când lucea cu o paloare înspăimântătoare, când se întuneca luând înfăţişarea unui asfinţit înfiorător.

303

Oamenii, albiţi cu toţii la faţă, începură a se uita unii către alţii: „Ce-o fi însemnând asta?”, şoptiră între ei. Apoi îşi îndreptară toţi privirea către Omul ţintuit pe Crucea din mijloc. Acesta zăcea nemişcat, cu capul plecat pe piept.

Cel din stânga Lui gemea întruna şi hulea groaznic, în tăcerea înspăimântătoare, lumea îi putea auzi vorbele, îl blestema pe Cel răstignit de-a dreapta lui:

— Dacă eşti Tu Hristosul, strigă el, blestemând amarnic, mântuieşte-te pe Tine însuţi şi pe noi!

Afară de câteva gemete jalnice, cel atârnat pe crucea din dreapta Nazarineanului rămase tăcut. Acum, însă, începu a vorbi. Suferinţa cruntă a celor din urmă ceasuri îi limpezise în sfârşit mintea:

— Nu mai taci odată!, rosti el limpede cu glasul său cel tânăr, şi Ştefan îl ascultă cu sufletul la gură. Nu te temi de Dumnezeu, căci eşti şi tu în aceeaşi osândă? Noi, însă, pe drept suntem răstigniţi, căci primim cele cuvenite după faptele noastre. Dar El n-a făcut niciun rău!

Şi apoi, întorcându-şi ochii stinşi către Iisus, spuse rugător cu vocea tremurândă:

— Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!

Chipul mânjit şi năclăit de sânge al lui Iisus, cuprins de paloarea morţii negreşite, străluci o clipă de o bucurie

304

cu totul dumnezeiască ce făcu ca inima lui Ştefan să tresalte.

— Adevărat grăiesc ţie şi glasul Lui se auzi limpede, frumos şi puternic ca odinioară -, astăzi vei fi cu Mine în Rai!

Titus zâmbi, strălucind de bucurie. Ce-i mai păsa lui acum de durere, de ruşine sau de moarte? „Astăzi cu El în Rai!”

Ştefan înaintă cu un puternic strigăt de dorire: „Ia-mă şi pe mine!”

Deodată, însă, băgă de seamă că nu departe de el stătea Maria, Maica lui Iisus, având alături alte două femei şi pe Ioan, ucenicul Său iubit. îi putea vedea limpede pe toţi prin acea penumbră plină de o strălucire nefirească, căci mulţimea, înfricoşată, se îndepărtase de cruci, unde nu mai rămăsese decât straja romană. Sfios, se apropie pe furiş, cât să-i poată atinge poala veşmântului, însă nu-i grăi nimic, căci nu cuteza s-o facă.

— Fiul meu! Fiul meu!, jeli ea, şi din nou ochii stinşi ai muribundului căpătară acea strălucire.

Privind către Maica Sa cu o negrăită duioşie, îi spuse cu voce slăbită:

— Femeie, iată fiul tău!

Şi apoi, întorcându-Şi privirea către Ioan, care o sprijinea să nu cadă din picioare, îi spuse:

305

— Iată mama ta!

Ceasurile se scurseră încet şi se aşternu o beznă ca de noapte, o noapte cu cerul închis, fără stele. Miile de oameni care veniseră în straie de sărbătoare, plini de simţământul neruşinat al biruinţei, pentru a vedea chinurile răstignirii, aşteptau acum, plini de groază, deznodământul. Afară de gemetele muribundului, tăcerea nu era tulburată de aproape nimic.

Pe la ceasul al nouălea, Iisus strigă cu un glas sfâşiat de durere:

— Eli, Eli, lama sabahtani!

Vorbise în graiul galileean, de pe vremea copilăriei Sale, şi asta însemna tot ce putea fi mai dureros pe lume:

— Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?

Dar cineva care auzise doar cele dintâi cuvinte şi înţelegând greşit spusele Lui, zise:

— Iată, îl strigă pe Ilie!

El vorbi din nou, de astă dată cu un glas şi mai stins:

— Mi-e sete.

Şi era acolo un vas plin cu vin din acela oţetit, pe care soldaţii îl aduseseră să-şi mai răcorească gâtlejul, şi unul din aceştia, cuprins de părere de rău, se grăbi să moaie un burete în vin, şi apoi punându-l pe un lujer de isop ce creştea pe acolo, îl ridică până la buzele Celui ce pătimea.

306

— Lasă-L!, strigă altul. Să vedem dacă vine Ilie să-L mântuiască.

Urmă o altă tăcere, întreruptă doar de răsuflarea întretăiată a Celui Răstignit, şi apoi într-o clipă se sfârşi totul. Chipul Celui ce-Şi dădea Duhul străluci de o bucurie şi o biruinţă desăvârşită.

— Săvârşitu-s-a!, strigă El cu putere.

Şi apoi rosti cu glas mai stins cea din urmă rugăciune:

— Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu! Zdrobit de suferinţa morţii, slobozi un strigăt puternic, plecându-Şi apoi capul pe piept. Se săvârşise.

Urmară trosnirile cumplite ale stâncilor, care acum se prăbuşeau şi se sfărâmau între ele, căci pământul fu zguduit de un cutremur în mai multe valuri. Oamenii strigară cu toţii înspăimântaţi şi începură a se ruga înnebuniţi de groază.

— Suntem pierduţi!, se tânguiră ei. Şi rupându-şi hainele, începură a se bate cu pumnii peste piept.

La fel, şi centurionul roman dimpreună cu toţi cei ai săi se cutremurară de frică:

— Cu adevărat, Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu! Apoi întunericul se risipi la fel de grabnic precum se aşternuse, şi soarele începu iarăşi a străluci în toată măreţia lui. Mulţimile se întoarseră în cetate tânguindu-se încă, şi bătându-se cu pumnii în piept. Şi toţi îşi amintiră

307

cuvintele pe care le grăiseră: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri.”

308

CAPITOLUL XXIX

CHIAR DACĂ CEL CARE ATÂRNA PE CRUCEA DIN mijloc Se săvârşise, cei dimpreună răstigniţi cu El încă mai trăiau. Cel mai tânăr dintre ei îşi pierduse, se pare, cunoştinţa, căci avea capul plecat pe piept şi nu se mai mişca deloc. Celălalt, însă, îşi rotea capul neobişnuit de mare dintr-o parte în alta şi vorbea întruna.

— Duceţi-mă chiar acum la Arhiereu!, strigă el. Mai am puţin şi mor. Trebuie să-i spun ceva înainte să mă duc!

Aceste cuvinte îi săriră în ureche lui Malchus, slujitorul Arhiereului, care stătuse lângă cruci toată ziua.

— Şi ce treabă ai cu Arhiereul?, întrebă el. Eu sunt slujitorul lui.

— Dă-mi să beau, gemu cel răstignit, căci mă chinuie setea.

309

Malchus înmuie buretele şi-i dădu de mai multe ori vin nenorocitului.

— Unde este Arhiereul?, întrebă el din nou cu vocea răguşită.

— S-a întors în cetate, răspunse Malchus. Spune-mi mie ce voiai să-i zici. Sunt slujitorul lui credincios. Am să-i vestesc cuvântul tău.

— Am să-ţi spun ţie, de vreme ce nu-i pot zice lui, şi nici nu mai este timp. Şi se opri cu un geamăt, ca apoi să continue cu vădită osteneală: Tânărul de pe crucea mai îndepărtată este fiul Arhiereului Caiafa.

— Minţi, pungaşule!, strigă Malchus, trăgându-se îngrozit înapoi.

— N-am de ce să te mint. Sunt de-acum pe moarte. Eu l-am răpit dimpreună cu doica lui, Prisca, care era ibovnica mea. Caiafa m-a biciuit cu mâna lui şi nu meritam asta. Ca să mă răzbun, am luat şi băiatul cu mine. Şi această faptă m-a făcut să ajung diavolul care sunt acum.

Când Malchus auzi numele de Prisca, se cutremură înfricoşat.

— Şi unde este acum femeia?

— Nu ştiu, răspunse tâlharul, vorbind cu mare greutate. Am lăsat-o în Capernaum. Am şi un fiu care se numeşte Ştefan, dar nu mai ştiu unde este. Jură-mi, însă,

310

că-i vei spune lui Caiafa! îşi va aminti negreşit de biciuire şi de băiat. Şi zicând acestea, bărbatul scrâşni din dinţi.

Malchus se repezi la cealaltă cruce şi se uită cu mare luare-aminte la chipul celui ce atârna acolo. Pe măsură ce se uita mai bine, era tot mai încredinţat că bărbatul grăise adevărul. întinse atunci mâna şi o puse pe inima băiatului: încă mai bătea, dar atât de slab, încât abia îi mai putea simţi bătăile inimii. „Din fericire, e aproape mort”, gândi el. Şi apoi îşi aminti deodată cuvintele pe care le spusese Nazarineanul. „E aproape de Rai oriunde ar fi acesta”, murmură el cu un suspin sfâşietor pe când se îndepărta de cruce. Şi strigând unul din soldaţii care încă mai stăteau de strajă, îi strecură în mână un ban de aur.

— Trebuie să iau trupul acestui tânăr după ce totul se va fi sfârşit, şopti el. Ai tu grijă de el, şi când mă întorc, îţi dau încă de trei ori pe atât.

Bărbatul încuviinţă din cap.

— Şi unde vrei să-l pun?

— Lasă-l aici! Vin eu să-l iau. Dar până nu mă întorc, nu-i lăsa să-l dea jos!

— Mă îngrijesc eu de asta, spuse bărbatul, aruncând o privire la banul din mâna sa.

Malchus plecă apoi în grabă. Ajuns la palat, intră direct în odaia stăpânului său.

311

Caiafa se afla acolo singur. Stătea nemişcat în jilţul său şi se uita cu ochii aţintiţi în gol.

— Stăpâne!, spuse Malchus, tremurând înaintea acelui chip cumplit de împietrit.-Trebuie să vă spun ceva... care are legătură cu fiul vostru.

Căuta în zadar să afle o cale mai puţin crudă de a-i da vestea cea cumplită. Caiafa, însă, nu-i răspunse. Nu părea să-l fi auzit.

— V-am găsit fiul!, strigă Malchus, trăgându-se mai aproape de el şi aplecându-se deasupra jilţului. V-am găsit fiul, şi e pe moarte, sau poate că deja a murit!

Caiafa se mişcă atunci, întorcându-şi încet ochii până când acea groaznică şi nestatornică căutătură se opri asupra chipului slujitorului său:

— Mi-ai găsit fiul? Fiul meu e mort! Ce tot spui acolo?

Deznădăjduit, Malchus îi turnă fulgerător toată acea istorie grozavă. Caiafa rămase înmărmurit.

— Zici, deci, că a fost răstignit spuse el cu acelaşi ton plin de nepăsare dimpreună cu Nazarineanul. Fiul meu şi Fiul lui Dumnezeu! Răstigniţi împreună!

Apoi se schimbă la faţă, devenind şi mai înfricoşător. Sări în sus, cu ochii în flăcări:

— Mă minţi!, răcni el. Vrei să mi se facă frică pentru tot ceea ce-am săvârşit! Să ştii, însă, că nu mi-e teamă! Sunt chiar bucuros! Mă auzi? Dispari cât mai iute dinaintea

312

mea, şi să nu mai cutezi vreodată să intri aici! Pleacă, căci altminteri te omor!

Şi cu un urlet de îndrăcit, se aruncă asupra lui. Malchus, însă, plecase deja. Ajuns pe uliţă, se aşeză pentru o clipă pe o piatră, şi împreunându-şi strâns mâinile tremurânde, zise cu un geamăt: „O, Doamne! Stăpânul meu! Ajută-l, te rog fierbinte! Şi iartă-l, de este cu putinţă!”

Apoi se ridică din nou în picioare şi se duse în grabă din nou pe Golgota, oprindu-se pe drum doar pentru a lua giulgiuri de in, smirnă şi aloe.

Pe când făcea colţul, intrând pe o potecă îngustă, întâlni doi bărbaţi. Unul dintre ei îl strigă pe nume. Se opri pentru o clipă, şi privind mai bine, văzu că era Ioan, ucenicul Nazarineanului.

— Am venit cu un băiat, zise Ioan gâfâind, care are o treabă grabnică cu stăpânul tău. Ştie unde poate fi găsit fiul său, cel pierdut cu atât de multă vreme în urmă. L-am adus eu la palat, căci până acum n-a putut intra singur.

— Dar a mai încercat?, întrebă cu nerăbdare Malchus.

— Da, am mai încercat ieri, spuse băiatul, de mai multe ori.

Malchus scoase un geamăt.

— Ştiu tot ce vrei să-i spui stăpânului meu. Dar nu mai foloseşte la nimic să te vezi cu el acum. Cât despre

313

mamă, las-o mai bine să nu ştie nimic despre asta pentru o vreme. Are şi-aşa destule pe cap.

Şi le povesti apoi cu repeziciune ce se petrecuse între el şi Caiafa.

— Mă duc să mă îngrijesc de toate cele trebuincioase pentru înmormântarea stăpânului meu mai tânăr, spuse el încheind. E tot ceea ce pot face acum, mi-aş fi vărsat şi sângele pentru el.

— Şi eu îl iubesc, spuse simplu Ştefan. Dar mă bucur pentru el, căci s-a dus într-un loc mai bun decât acesta — ca să fie cu El.

Apoi toţi trei plecară abătuţi mai departe, până când ajunseră la locul unde erau pironite crucile. Apropiindu-se, văzură că Trupul lui Iisus tocmai era coborât de pe Cruce cu mare grijă, de faţă fiind mai mulţi oameni, printre care Malchus recunoscu şi doi membri ai Sinedriului: Iosif din Arimateea şi Nicodim.

— în sfârşit, cred şi ei în El, spuse cu mâhnire Ioan.

— Cred de mai multă vreme în El, dar n-au cutezat s-o mărturisească vădit răspunse Malchus ca şi mine, de altfel, adăugă el cu smerenie.

Soldatul căruia îi dăduse acel galben se apropie de el.

— Băiatul a murit, zise el încet, şi ceilalţi la fel. Vreţi să vă ajutăm? Noi oricum trebuie să luăm trupurile

314

de aici şi asta cât mai grabnic cu putinţă, căci acuşi apune soarele.

— Da, ajutaţi-mă! Ai aici galbenii, spuse cu glas răguşit Malchus.

Şi iată că până a apuca soarele să coboare de tot sub linia orizontului, toţi cei trei se odihneau deja în pacea adusă de moarte, Iisus în noul mormânt al lui Iosif din Arimateea, într-o grădină frumoasă aflată în apropierea locului în care Se săvârşise, ceilalţi doi fiind îngropaţi nu departe de acest loc, căci Ştefan îl rugase cu lacrimi în ochi pe Malchus ca nu cumva să lase trupul tatălui său în mâinile nemiloase ale soldaţilor.

Pe când plecau în lumina amurgului, Malchus îi spuse lui Ştefan:

— Şi tu unde ai să te duci acum?

— Nu ştiu, îi răspunse amărât Ştefan. N-am la cine să merg şi niciun sălaş în care să mă adăpostesc!, suspină el amarnic.

— Atunci ai să stai la mine, îi zise cu căldură Malchus.

315

Ioan, însă, care încă se afla împreună cu ei, îl trase pe băiat deoparte.

— Nu vrei să mergi cu mine? Maica Lui, acum şi a mea, va fi astfel şi mama ta. Şi vei fi fratele meu.

Privind chipul ucenicului iubit de Iisus, Ştefan îşi alipi inima de el şi află astfel mângâiere în suferinţa lui. Plecară apoi în Betania să aştepte acolo trecerea Praznicului.

316

Era ceasul solemn dinaintea zorilor. în lumina palidă şi şovăielnică a lunii în scădere, o femeie singură se zorea pe drumul ce ducea către grădina în care fusese îngropat Cel Răstignit. Femeia era Maria din Magdala şi venea cu miresme şi miruri pentru Cel pe Care îl iubise şi era acum mort.

Ajungând acolo, intră cu sfiiciune, şi după ce se opri de mai multe ori din mers, înaintă tremurând prin desiş. Era tare întuneric şi o tăcere atât de adâncă, încât îşi putea auzi şi bătăile inimii. Se opri de îndată cu totul pentru a pătrunde cu auzul acea linişte, care în scurtă vreme fu curmată de un sunet uşor ca un foşnet tainic. Nu era decât adierea dimineţii ce trecea printre ramurile copacilor, şi totuşi ei i se păru că era un înger ce fâlfâie din aripi. Mireasma pe care o răspândeau crinii umpluse tot locul de o dulceaţă dumnezeiască. Rămase îndelung

317

nemişcată, cu auzul încordat, abia îndrăznind să mai răsufle. Deodată, o rază uşoară de lumină trandafirie străpunse întunericul şi dip înaltul cerului o ciocârlie începu a cânta viersuitor dulcea ei slavoslovie.

Văzând piatra din uşa mormântului răsturnată, Maria scoase un strigăt de uimire şi ţâşni înainte. Se uită cu teamă înăuntru şi apoi, întorcându-se, porni în grabă spre Betania.

Mormântul era gol!

— Şi cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?

Femeile se opriră din mers, privind uluite una către alta. Erau patru de toate. Maria, mama lui Iacov, soţia lui Cleopa, Ioana şi Salomeea. Se porniseră şi ele dis-de-dimineaţă spre grădina cea sfântă.

— De bună seamă, noi n-o vom putea muta din loc, căci e foarte mare, continuă Salomeea.

— Dar nu vin la mormânt şi ucenicii? Căci ştiu prea bine ce ne-am pus noi în gând, spuse Ioana. Hai să mergem mai departe! Eu, una, sunt foarte puternică.

Zorile se revărsau în toată frumuseţea lor. Jerbele fine de ceaţă, care se pogorâseră în vremea nopţii lin precum neaua în sânul primitor al ogoarelor, se zburătăceau acum, lăsând în urmă o ploaie de nestemate scânteietoare. Migdalii albi şi trandafirii abia dădeau în floare,

318

osebindu-se minunat de verdele crud al frunzişului lor fraged. Păsările, adâncite în cântul unui tril măiastru, glăsuiau fericite pe crenguţele înflorite ori brăzdau în zbor cerul strălucitor. în dimineaţa aceasta de neuitat, întreaga natură se făcea părtaşă la taina cea de negrăit a Cerurilor.

Nimic din bucuria cea biruitoare a noii zile nu atingea, însă, inima femeilor.

înălţându-şi ochii umflaţi de plâns, Maria zise cu o uşoară amărăciune:

— Cum pot oare păsările pe care El atât de mult le iubea să cânte, iar florile să înflorească, când El... Şi apoi vocea i se frânse, izbucnind în plâns.

Celelalte rămaseră, însă, tăcute. Zorindu-şi pasul, mergeau cu capul plecat şi cu ochii orbiţi de lacrimi.

Ajunseră la grădină. Intrând, îşi croiră iute drum printre rândurile strânse de crini şi copaci înfloriţi. Apropiindu-se de mormânt, văzură că piatra cea mare fusese răsturnată şi dată la o parte din faţa uşii.

Intrând în mormânt cu mare sfială, priviră una către alta cu îndurerată uimire. Adăpostul în care fusese aşezat trupul lui Iisus era gol. Deodată văzură în partea dreaptă a lespezii silueta unui tânăr înveşmântat în straie de o neobişnuită strălucire, care revărsau lumină peste toată întunecimea mormântului. Iar îngerul le grăi:

319

— Nu vă spăimântaţi, căci ştiu că-L căutaţi pe Iisus cel Răstignit. Pentru ce căutaţi pe Cel viu printre cei morţi? Nu este aici, a înviat! Iată locul unde L-au pus. Mergeţi, însă, şi vestiţi ucenicilor Lui şi lui Petru că Se va duce înaintea voastră în Galileea, şi acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus. Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit pe când era încă în Galileea, zicând că Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor celor păcătoşi şi să fie răstignit, iar a treia zi să învieze.

Şi ieşind ele, se îndepărtară grabnic de mormânt, tremurând toate. Şi un răstimp nu mai vorbiră nimic între ele, căci erau cuprinse de spaimă.

— Ce veşti ciudate! Ce spui acolo? Cine I-ar fi putut lua trupul? Pesemne că vrăjmaşii care L-au şi omorât. Nu le-a fost destul ce-au făcut? A trebuit acum să-I tulbure şi somnul cel de pe urmă!

— Să ne pornim cât mai degrab!, zise Ioan. Femeia e înnebunită de durere şi se înşală negreşit.

Dar apoi un gând neobişnuit, amintirea unor cuvinte de mult rostite, şi adeseori repetate îi străfulgeră mintea. „A treia zi”, murmură el.

Ieşind în goană cu Petru în urma sa -, fugi fără de contenire până ajunse la mormânt. Află piatra răsturnată, după cum grăise femeia, şi aplecându-se, văzu înăuntru doar giulgiurile ce-I înfăşuraseră trupul. Se

320

opri, privind cu totul uluit, necutezând a intra. Petru se apropie şi el, şi văzând uşa deschisă, intră în mormânt. Strânse giulgiurile de in şi mahrama ce fusese pe faţa Celui mort, care era acum înfăşurată deoparte, într-un loc osebit.

Când Ioan intră şi el în mormânt, adevărul i se destăinui în toată măreţia lui:

— Nu e aici, a înviat!, zise cu glas puternic, repetând întocmai cuvintele îngerului.

Petru, însă, rămase cufundat într-o dureroasă tăcere.

Apoi plecară, din nou, amândoi spre casă.

În toată această vreme, Maria din Magdala îi urmărise de departe, jelindu-se întruna. Iar când ucenicii plecară, veni singură la mormânt. Plângând, se opri în uşă, şi privind înăuntru, văzu doi îngeri în veşminte albe, şezând unul către cap şi altul către picioare, acolo unde zăcuse trupul lui Iisus. Şi grăind ei, îi spuseră:

— Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?

— Plâng, căci L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.

Şi zicând acestea, se întoarse, şi cu privirea înceţoşată de lacrimi, văzu în apropiere un bărbat care îi zise:

321

— Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?

Iar ea îşi zise în sinea ei: „Trebuie să fie grădinarul.

El negreşit poate să-mi spună.” Şi strângând din mâini, îi spuse rugându-L:

— Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, şi eu îl voi lua.

Şi Iisus căci El era Bărbatul cu care vorbise îi zise:

— Maria!

Ea îi cunoscu pe dată glasul şi tresăltând de bucurie, strigă: „Rabuni!” Şi voi să pună mâna pe El, să se încredinţeze că nu e o amăgire a simţurilor sale năucite de durere.

El, însă, îi spuse:

— Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Şi ducându-te la fraţii Mei, spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.

Şi venind la ei cu mare grabă şi multă veselie, făcu toate acestea cunoscute ucenicilor, zicând:

— Am văzut pe Domnul!

Şi iată că în aceeaşi zi, doi dintre ei mergeau spre Emaus, un sat ce se afla ca la şaizeci de stadii faţă de Ierusalim. Iar aceştia vorbeau între ei despre toate întâmplările acestea. Şi întrebându-se ei unul pe celălalt, Iisus însuşi S-a apropiat şi S-a alăturat lor. Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască.

322

Şi zise El către ei:

— Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru?

Unul dintre ei, pe nume Cleopa, îi răspunse:

— Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au petrecut zilele acestea?

— Ce să ştiu?

Iar ei răspunseră:

— Cele întâmplate cu Iisus Nazarineanul, Care era proroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor: cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri, iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israil, şi cu toate acestea astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea. Dar şi nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt, şi negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri care le-au spus că El este viu. Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit toate aşa precum grăiseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.

Şi El zise către ei:

— O, nepricepuţilor şi zăbavnicilor cu inima ca să credeţi toate câte au spus prorocii! Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească acestea şi să intre întru slava Sa?

323

Şi începând de la Moise şi de la toţi prorocii, le tâlcui lor din toate Scripturile cele despre El. Apoi apropiindu-se de acel sat, Se făcu că merge mai departe, dar ei îl rugară stăruitor, zicând:

— Rămâi cu noi, că este spre seară şi s-a plecat ziua.

Şi a intrat să rămână cu ei. Şi stând dimpreună la masă, luând El pâinea, a binecuvântat, şi frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut, dar El S-a făcut nevăzut de ei.

Şi vorbind unul către altul, îşi ziseră:

— Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?

Şi pornindu-se ei în ceasul acela, s-au întors în Ierusalim, unde i-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei ce erau împreună cu ei, care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon. Şi au istorisit toate cele petrecute pe cale şi cum a fost El cunoscut de ei la frângerea pâinii.

Şi pe când vorbeau ei acestea, El Se arătă în mijlocul lor, zicându-le: „Pace vouă!” Ei, însă, ştiau că uşile erau încuiate, şi spăimântându-se, credeau că văd vreun duh.

Iisus le spuse:

— De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt. Pipăiţi-Mă şi vedeţi,

324

că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am.

El văzu pe chipul lor o mare bucurie, care era, însă, amestecată cu frică.

Cunoscând inimile lor, ştia prea bine că ei îl iubesc însă fiind în trup, nu puteau cuprinde marea taină a învierii.

Privindu-i cu nespusă dragoste, le zise cu blândeţe „Aveţi ceva de mâncare?”, voind să le arate că era încă unul de-al lor şi nu cu totul îndepărtat şi de neatins -, ci acelaşi Iisus, Care iubindu-i, îşi jertfise viaţa pentru ei.

Cu mare bucurie, îi aduseră peşte fript şi un fagure de miere aceeaşi hrană pe care El o mâncase de atâtea ori împreună cu ei. Şi luând din acestea, mâncă înaintea lor.

Se adunară apoi cu toţii în jurul Lui, udându-I picioarele cu lacrimi de bucurie. Iar El vorbi îndelung cu ei şi le grăi lămurit despre toate, ca să fie pe măsura înţelegerii lor. Şi le zise astfel:

— Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi; şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând din Ierusalim. Iară voi sunteţi martorii acestora.

325

CAPITOLUL XXXI

MARIA, MAICA LUI IISUS, STĂTEA ÎNCREMENItă la fereastra odăii sale, cercetând cu ochii săi negri orizontul îndepărtat. Pe chipul ei se citea o suferinţă de neîndurat, dar şi o mângâiere cerească. Pacea pe care o răspândea era de-a dreptul dumnezeiască.

Şi stând aşa şi cugetând în sinea ei, cineva intră şi se apropie încet de ea. Era Ştefan. îngenunchind uşor lângă ea, îi ridică degetele ca de ceară ce i se odihneau în poală şi le sărută.

— Maica Mântuitorului meu!, zise el, tu ştii cum pornind în căutarea lui Titus, am venit în Ierusalim, şi cum a intrat el apoi în Rai, unde va să fie de-a pururi dimpreună cu Cel pe Care noi îl iubim. Mama sa, însă, nu ştie unde este.

326

îi spuse apoi tot ce s-a întâmplat, şi cum îi spusese Malchus ca „mama lui să nu afle nimic, căci şi aşa are destule de îndurat”.

Şi cum sta el îngenunchiat, aşteptând un răspuns, Maria îşi întoarse către el ochii săi plini de aleasă strălucire, şi în cele din urmă îi spuse:

— Trebuie să afle tot. Tu vei fi cel care-i va spune, şi nimeni altul. Du-te, fiul meu! Şi grăind acestea, îşi lăsă pentru o clipă mâna pe capul lui plecat, binecuvântându-l în tăcere.

Soţia lui Caiafa stătea în odaia cu vedere înspre terasă. Lăsându-se pe perete, lumina soarelui de dimineaţă licărea şi acum la fel de voios, fântâna ţâşnea apă, păsările ciripeau cu mare vioiciune, şi mireasma crinilor se simţea la fiece adiere a vântului.

Chipul doamnei era, însă, plin de tristeţe, ghergheful îi alunecase printre degetele leneşe şi ochii îi erau grei de atâtea lacrimi nevărsate. îşi ridică privirea, auzind-o pe una din slujnice intrând şi făcând o plecăciune înaintea ei.

— Ce doreşti, Reba?, zise ea cu lehamite.

327

— Prea nobilă doamnă, răspunse slujnica, în curte aşteaptă un băiat. Ar vrea să vă vadă şi să vă vorbească. I-am zis că nu se poate, dar a stăruit, spunând că nu pleacă până nu vă vede.

— N-ar fi trebuit să-i zici asta fără să vezi mai întâi ce mi-ar fi mie pe plac, spuse Ana cu vădită tulburare în glas. Adu aici băiatul!

Slujnica se plecă cu smerenie şi ieşi din odaie. Peste câteva clipe, se întoarse zicând:

— Băiatul e aici, prea nobilă stăpână, spuse ea. Apoi supunându-se semnului ei, se îndepărtă lăsându-i pe cei doi singuri.

Ştefan o privea cu mare preţuire pe doamna ce se afla înaintea lui. Mama lui Titus! Cum să-i spună oare? Cum să înceapă?

Ana văzu fâstâceala lui şi îşi deschise ea inima faţă de băiat. Privirea lui plină de dragoste o răscolea în chip neobişnuit.

— Ce doreşti?, îl întrebă ea cu blândeţe, şi pe buze îi răsări unul din rarele ei zâmbete.

Ştefan cunoştea bine acest zâmbet, era chiar zâmbetul lui Titus! Apropiindu-se, îi vorbi încet, cu o voce tremurândă, din străfundurile simţirii lui:

— Sunteţi mama lui Titus al meu! Am venit să vă vorbesc despre el. A plecat din lume. Acum e în Rai.

328

— Nu ştiu ce vrei să spui, zise ea. Şi cu toate acestea, tremură şi ea. Cine e Titus al tău?

— E fiul vostru. Cel ce se numea David.

Auzind acest nume, mama slobozi un ţipăt ascuţit.

— Spune-mi!, zise ea cu sufletul la gură. Spune-mi tot!

Ştefan îi istorisise, în felul lui simplu, toată scurta şi trista poveste a lui Titus.

— Dar nu plânge, mama lui Titus al meu, o rugă el fierbinte când îşi isprăvi istorisirea. Căci acum nu-i este oare mai bine? Nu are el făgăduinţa Stăpânului, Care pe nimeni n-a lăsat vreodată nemângâiat? Nu e el acum la liman? Nu e oare binecuvântat? în Rai...

— în Rai... da, se tângui mama. Dar eu... sunt aici, în lume. Şi nu ştiu dacă voi putea fi cu el.

— Cândva veţi fi cu el, dacă veţi crede în Iisus, Cel ce a murit şi a înviat din morţi, zise cu hotărâre Ştefan.

Ana îşi ridică privirea.

— Ce înseamnă asta?, şopti ea.

— Că Iisus a ieşit din mormânt, unde îl puseseră mort şi rece, după ce a fost răstignit, spuse Ştefan cu o bucurie plină de biruinţă. Şi că este viu! L-am văzut cu ochii mei şi I-am auzit glasul. Şi dacă El trăieşte, vom trăi şi noi. Şi încă mai mult decât atât: a spus că vrea ca şi noi să fim acolo unde este El. îţi vei revedea fiul. Tatăl este milostiv.

329

Ana nu răspunse în niciun fel. Se ridică, şi înfăşurându-se în grabă cu o mantie şi cu un văl ce se afla pe divan la îndemână, zise cu voce tremurândă:

— Trebuie s-o văd pe Maica lui Iisus! Du-mă la ea!

Ieşiră apoi amândoi pe uliţă, şi cât ţinu drumul până la sălaşul mariei, doamna cea semeaţă merse smerită în urma lui. Şi ajungând la acea casă şi văzând-o pe Maria, mama lui Titus izbucni într-un plâns puternic, plin de amărăciune, şi se lăsă pe gâtul ei plângând.

Ştefan se retrase uşor, lăsându-le singure pe cele două femei.

După oarece vreme îl chemară înăuntru, şi el se înfăţişă tremurând de înduioşare înaintea lor. Şi văzu cum chipul Anei strălucea printre lacrimile de bucurie ce-i şiroiau pe obraji aşa cum soarele străpunge cu razele sale nourii cei grei de după furtună -, şi pe dată simţi cum i se ia o piatră de pe inimă.

— Vino, fiul meu, îi zise cu blândeţe Maria.

Apropiindu-se, văzu că mama lui Titus îl priveşte stăruitor şi cu toată sinceritatea.

— Tu i-ai fost apropiat şi drag lui câtă vreme a fost pe acest pământ, spuse ea în cele din urmă. Aş vrea să rămâi cu mine pentru totdeauna, dar ştiu că nu este cu putinţă.

330

Şi întorcându-se către Maria cu un zâmbet duios, continuă zicând:

— N-aş putea să i te iau, dar trebuie totuşi să-mi fii şi mie fiu, căci tu i-ai fost lui frate.

Ridicându-se apoi în picioare, îl îmbrăţişă pe băiat şi-l sărută solemn pe frunte.

Aşa se făcu că Ştefan dobândi încă un prieten unul care avea să-l iubească pentru tot restul vieţii. Căci aşa, plină de biruinţă, bucurie şi rod, cum a fost viaţa sa pământească, aceasta nu dură mult. Lumea nu era vrednică de el, şi Dumnezeu avea să-L ia la Sine după ce, în trup fiind, îi descoperise mai întâi slava Lui.

331

CAPITOLUL XXXII

— DE-AŞ PUTEA SĂ-L MAI VĂD O DATĂ, CA PE vremuri!, spuse cu dor Petru.

Se plimba cu Ioan prin grădina sa din Capernaum, în vreme ce alţi ucenici stăteau acum lângă zidul de la marginea apei vorbind încetişor între ei.

Veniseră, aşa cum le spusese Domnul, în Galileea, şi adunaseră laolaltă o mulţime de ucenici, spunându-le şi lor cum a înviat Domnul din morţi.

Era o seară liniştită de vară timpurie, şi vorbiseră de minunata Sa înfăţişare de pe munte, unde fusese văzut de peste cinci sute de ucenici.

— N-ai fost printre cei ce s-au îndoit, nu-i aşa?, îl întrebă grav Ioan.

— Nu s-ar fi cuvenit ca dintre toţi oamenii, eu să pun la îndoială milostivirea Lui. Dar şi aici el coborî vocea ştii că a fost ca o vedenie dumnezeiască. Şi erau atâtea

332

de văzut. De-aş mai putea vorbi cu El o dată faţă către faţă, să ştiu că mi-a iertat toată josnicia! Şi din ochii săi ţâşniră lacrimi scânteietoare.

Deodată se întoarse, şi privind în depărtare peste întinderea liniştită a lacului, care în lumina amurgului sclipea acum într-o mie de felurite culori, strigă oarecum însufleţit de puterea pe care o avea altădată:

— Mi-ar plăcea mult să pescuiesc în noaptea asta!

Ioan păru să fie întrucâtva uimit, dar spuse doar atât:

— Vrei să meargă şi ceilalţi?

— Bineînţeles! Vorbeşte tu cu ei, iar eu orânduiesc corabia şi mrejele.

în scurt timp se porniră cu toţii, ca pe vremuri, prin întunecimea adâncă a nopţii. Şi pe când barca aluneca uşor, plutind cum ar veni între două ceruri, privind la tainica măreţie a apei în care acum se oglindea cerul lucitor, Ioan murmură: „O mare de gheaţă amestecată cu foc.”

Se osteniră întreaga noapte, dar nu prinseră nimic. Şi sosind dimineaţa, se porniră spre mal, căci după o aşa noapte îndelungată erau cu totul istoviţi.

Apropiindu-se de ţărm, văzură pe mal statura unui Bărbat, Care însă se desluşea cu greu prin ceaţa dimineţii.

Şi Acesta strigă, spunând:

333

— Fiilor, aveţi cumva ceva de mâncare?

Ei răspunseră că nu au, dar El stărui, zicând:

— Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a bărcii şi veţi afla!

Şi făcură întocmai, căci îşi ziceau că poate Acesta a văzut la suprafaţa apei vreo mişcare care poate spune celui iscusit în astfel de lucruri că acolo este peşte. Deci aruncând mreaja, nu mai puteau s-o tragă de mulţimea peştilor.

Atunci Ioan, ucenicul pe care îl iubea Iisus, se ridică în picioare, şi privind îndelung şi stăruitor la bărbatul ce stătea pe mal şi cunoscându-l, strigă cu bucurie:

— Domnul este!

Deci Petru, auzind că este Domnul, îşi încinse haina, căci era dezbrăcat, şi înotând până la ţărm, se aruncă la picioarele învăţătorului de Care se lepădase.

Trăgând mreaja plină cu peşte, veniră apoi la mal şi ceilalţi ucenici, şi văzură, ca odinioară, jarul deja aprins şi peştele pus deasupra, şi pâine la îndemână.

334

Privind la Domnul lor Cel înviat din morţi, pe toţi îi cuprinse o dragoste copleşitoare şi se minunară că până şi astfel înveşmântat în slavă, El n-a uitat că le este foame şi că trebuie să mănânce.

Iisus le zise:

— Aduceţi din peştele pe care l-aţi prins acum.

Petru se duse şi trase la mal mreaja plină de peşti mari: o sută cincizeci şi trei, şi cu toate că erau atât de mulţi, mreaja nu se rupse.

Apoi Iisus le spuse:

— Veniţi de prânziţi!

Şi El însuşi luă din peşte şi le dădu, asemenea şi din pâine. Şi mâncară ei şi se îndestulară.

După ce isprăviră de mâncat, Iisus îşi aţinti privirea asupra lui Petru şi îi grăi:

— Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?

Şi el răspunse cu mare înflăcărare:

— Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc!

— Paşte mieluşeii Mei!, îi spuse solemn învăţătorul.

Apoi îl întrebă a doua oară:

— Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?

Şi Petru îi răspunse iarăşi:

— Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc.

Iisus îi zise la fel de solemn:

— Păstoreşte oile Mele!

Apoi îi spuse pentru a treia oară:

— Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?

Petru se întristă când El îi zise a treia oară: „Mă iubeşti?” Cunoscu, însă, în inima lui ce vrea să însemne

335

asta: oare nu de trei ori se lepădase el? Nu se cuvenea, aşadar, să-şi mărturisească acum de trei ori dragostea?

Căzând în genunchi înaintea lui Iisus, strigă cu lacrimi în ochi:

— Doamne, Tu ştii toate! Tu ştii că Te iubesc!

Iisus privi spre el cu adâncă duioşie şi Petru află, în inima lui, pacea. Cunoscu atunci că fusese iertat.

Iar El îi zise din nou:

— Paşte oile Mele!

Apoi, după câteva clipe de tăcere, continuă zicând:

— Adevărat, adevărat zic ţie: Când erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale, şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti.

Mulţi ani după aceea, când vrăjmaşii lui Hristos îl legară pe Petru şi-l dădură la moarte de martir, aceste cuvinte se împliniră. Dar într-un sfârşit, prin dragostea Domnului şi a învăţătorului său, el avea să fie biruitor.

Câteva zile mai târziu, ucenicii se întoarseră în Ierusalim, potrivit cuvântului lui Iisus, care le spusese să mai zăbovească acolo până când se va împlini cu ei făgăduinţa

336

Tatălui. Iisus Se întâlni şi acolo cu ei, vorbindu-le, iar ei îl întrebară:

— Doamne, oare în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israil?

Şi El zise către ei:

— Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa. Dar veţi lua putere, când Duhul Sfânt va veni peste voi, şi îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginile pământului. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.

Şi ieşind, îi duse afară până înspre Betania, şi ridicându-Şi mâinile, îi binecuvântă. Şi pe când îi binecuvânta, Se despărţi de ei, şi înălţându-Se, un nor îl luă de la ochii lor. Şi privind ei, pe când Se suia El la cer, iată doi bărbaţi veniră lângă ei, îmbrăcaţi în veşminte albe, zicând:

— Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus, Care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.

Şi plecând, se întoarseră ei în Ierusalim cu mare bucurie. Şi erau în toată vremea în Templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Şi o mare parte a lor se

337

veseleau de cuvântul pe care El îl spusese către ei: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului!”

Şi, cu adevărat, El este şi astăzi cu noi, căci „sălaşul Său este veşnic”. El este acelaşi ieri, astăzi şi în vecii vecilor: El nu este un Hristos Care în slava Lui rămâne departe de noi, ci un Hristos Care este cu noi pururea, în toată vremea iubitor, şi Care este întotdeauna gata să facă pentru oricare din noi ceea ce a săvârşit odinioară pentru ucenicii Săi.

El stă, iată, lângă tine: nu vrei să cazi şi tu la picioarele Lui aşa cum a făcut Petru şi să strigi: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc”? Căci El te va ridica îndată din toată slăbiciunea şi păcatul, şi prin puterea dragostei Lui vei fi biruitor.

Aşa şi noi, precum Titus, vom ajunge cândva să fim dimpreună cu El în Rai, şi „vom fi asemenea Lui, căci vom vedea pe Dumnezeu precum este”.

Dumnezeu ne ajută tuturor să intrăm în ceata celor fără de număr ce stă înaintea Tronului slavei şi a Mielului, strigând: „Vrednic este Mielul Cel înjunghiat!”

„Şi nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai însetoşa, nici nu va mai cădea soarele peste ei şi nicio arşiţă. Căci Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii; şi Dumnezeu va şterge orişice lacrimă din ochii lor.”

338

ADAOS

Şi, în cele din urmă, aş avea pentru cititorii lui „Titus” un cuvânt privitor la această carte. Scopul ei este, nădăjduiesc, limpede pentru toată lumea, de a înfăţişa, aşadar, viaţa lui Iisus pe acest pământ, în aşa fel încât să stârnească un viu şi cât mai proaspăt interes pentru această „străveche poveste”, şi de a-L aduce astăzi, în viaţa noastră, pe Iisus, Care a trăit printre oameni acum nouăsprezece secole. Iisus este şi acum viu, şi la fel de duios, de iubitor şi de grijuliu faţă de copiii ce pribegesc astăzi pe pământ, aşa cum a fost şi cu locuitorii Palestinei de odinioară.

Pentru a aşterne în scris toată această poveste, am cercetat foarte multe cărţi scrise de alţi autori cu privire la acest subiect, printre care ţin să amintesc, căci sunt lucrări deosebite pentru mine: Viaţa şi învăţătura lui Hristos de Dr. Geikie, după cum şi opere ale unor scriitori

339

ca Edersheim, Stalker, Farrar, Hanna, Beecher şi alţii. Şi, de asemenea, Dicţionarul Biblic al lui Smith lucrare care, doar ea în sine, cuprinde, nenumărate alte lucrări şi mai multe ghiduri de călătorie în Orient.

Am aflat, astfel, că tradiţia ne-a lăsat trei grupări de nume pentru tâlharii care au fost răstigniţi pe cruce dimpreună cu Mântuitorul dysmas sau Demas pentru tâlharul cel ce s-a pocăit, şi Gestas pentru cel nepocăit, fiind îndeobşte cele mai recunoscute. O a doua tradiţie ne înfăţişează numele de Titus pentru tâlharul cel ce s-a pocăit, şi Dumachus pentru cel nepocăit. Am ales aceste nume pentru personajele cărţii acesteia, căci mi s-au părut a fi cele mai potrivite. După o altă tradiţie, numele acestora erau Matha şi Joca.

Se cuvine să amintim că numele Gestas şi Joca le-am întrebuinţat pentru a numi doi

340

răufăcători din ceata celor aflaţi în cârdăşie cu Dumachus. Mi-a trecut prin minte ideea că multitudinea de nume lăsate de tradiţie este întemeiată tocmai pe faptul că a existat, cu adevărat, o asemenea ceată de tâlhari, care după cum aţi văzut a şi fost descrisă întocmai în povestea de faţă.

Ori de câte ori am citat pe toată întinderea istorisirii mele, precum şi în contextul anumitor scene din cuvintele lui Hristos, am căutat să armonizez cuvintele lăsate nouă de Evanghelii. Am întrebuinţat atât ediţia

341

revizuită a Noului Testament, cât şi cea autorizată, iar în unele cazuri am preluat citate chiar din originalul în limba greacă, pentru ca istorisirea să fie cât mai limpede şi mai cuprinzătoare.

Mă rog lui Dumnezeu ca această carte să străbată întreaga lume şi să propovăduiască mai departe Evanghelia lui Hristos.

Acestea fiind spuse, vă las cu bine!

CUPRINS

Capitolul I 5

Capitolul II 9

Capitolul III 21

Capitolul IV 32

Capitolul V 40

Capitolul VI 48

Capitolul VII 60

Capitolul VIII 72

Capitolul IX 82

Capitolul X 94

Capitolul XI 106

Capitolul XII 113

Capitolul XIII 127

Capitolul XIV 137

Capitolul XV 146

Capitolul XVI 158

Capitolul XVII 169

Capitolul XVIII 175

Capitolul XIX 186

Capitolul XX 200

Capitolul XXI 211

Capitolul XXII 222

Capitolul XXIII 234

Capitolul XXIV 244

Capitolul XXV 258

Capitolul XXVI 267

Capitolul XXVII 283

Capitolul XXVIII 294

Capitolul XXIX 309

Capitolul XXX 317

Capitolul XXXI 326

Capitolul XXXII 332

Adaos 339

Tipar: ARTPRINT E-mail: office@artprint.ro Tel.: 021 336 36 33

ISBN 9786068195643¹

Dorind să publice o carte despre viaţa Domnului nostru Iisus Hristos, care să sporească credinţa şi dragostea copiilor pentru Mântuitorul, directorul unei cunoscute edituri americane a venit cu ideea unui premiu de 1.000 dolari pentru cel mai bun manuscris. Scrierea trebuia să nu se mărginească la o simplă naraţiune, ci să fie o istorisire care împletind trăirile personajelor, legătura ucenicilor cu învăţătorul lor, împrejurările vremii şi învăţăturile mesianice, să ţină întru totul seama de adevărurile Sfintei Scripturi. Titus, tovarăş al crucii a fost ales din mai bine de 350 manuscrise şi a avut de îndată succes, ajungând în cele din urmă la tiraje de peste două milioane exemplare. Cartea a fost tradusă în peste 19 limbi şi e socotită una dintre cele mai bune cărţi ale secolului XX, bucurându-se de mare apreciere până în ziua de astăzi.

îmbinând într-un mod fericit ficţiunea cu realitatea, povestea se întreţese în jurul vieţii mai multor personaje contemporane cu Mesia. Punându-ne înainte un întreg alai de pericope evanghelice, autoarea ne furnizează totodată şi o sumedenie de amănunte (inedite) legate de vieţuirea zilnică a oamenilor de atunci, trezindu-ne simţământul că şi noi suntem martori ai tămăduirilor săvârşite de Hristos, ai propovăduirii Sale, ai pătimirii şi Răstignirii Sale pe Cruce, precum şi ai învierii Lui celei de a treia zi.

Scrisă simplu, pe înţelesul tuturor, această carte se adresează atât copiilor şi tinerilor, cât şi celor mari, fiindu-ne tuturor de mare ajutor în înţelegerea mai adâncă a Sfintei Evanghelii..

Technorati Tags: Hristos,tata,credinta,oras,minune,sinagoga,iudei

carti crestine

luni, 16 septembrie 2019

FLORENCE MORSE KINGSLEY TITUS TOVARAS AL CRUCII

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

luni, 16 septembrie 2019

FLORENCE MORSE KINGSLEY TITUS TOVARAS AL CRUCII

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la