carti crestine: SF. EFREM SIRUL CUVINTE SI INVATATURI VOL. 3

Cuviosul Efrem Sirul

Cuvinte şi învăţături

Cuviosul Efrem Sirul

CUVINTE ŞI ÎNVĂŢĂTURI

Carte tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Editura Bunavestire Bacău

Ediţie îngrijită de:

Ierom. Porfirie Nichita

Corectură:

Prof. Elisabeta Filioreanu

POVESTIRE DESPRE VIAŢA SA

Sfântul Efrem povestea fraţilor care veneau la dânsul pentru folosul de sine, zicând: „Când eram copil, ca de patrusprezece ani, eram foarte nestatornic. Deci, într-o zi, m-au trimis părinţii mei în oraşul cel din afară de cetate. Ducându-mă eu, am aflat în cale, în mijlocul pădurii, o vacă gata să fete care păştea. Şi era vaca unui sărac. Deci, am luat pietre şi am început a fugări vaca prin pădure. Şi până într-atât am alergat în urma ei, alungând-o cu pietre până seara târziu, până ce a căzut la pământ întru cele mai adânci părţi ale pădurii, şi a murit. Deci, lăsând-o acolo moartă, am plecat. Şi noaptea au mâncat-o fiarele. Şi am întâlnit în pădurea aceea pe săracul, a căruia era vaca, şi el o căuta. Şi m-a întrebat zicând: «Fiule, nu cumva ai întâlnit în pădurea aceasta o vacă?». Iar eu, nu numai că nu i-am dat lui răspuns, ci l-am şi ocărât, cu ocara cea mai de pe urmă.

Şi mi s-a întâmplat după o lună de zile, că iarăşi m-au trimis părinţii mei la mai sus-numitul oraş. Ducându-mă eu, am înserat pe cale. Şi m-au aflat pe mine nişte păstori de oi prin pădure, şi au zis către mine: «Frate, unde te duci în vremea aceasta?». Şi eu am zis către dânşii: «Părinţii mei m-au trimis până la oraşul de lângă cetate; acolo mă duc». Iar ei mi-au zis mie: «Acum s-a plecat ziua şi este către seară; vino şi dormi cu noi, iar la dimineaţă te vei duce în calea ta». Deci, rămânând la dânşii în noaptea aceea, au năvălit fiarele în staul şi au risipit turma prin pădure. Şi m-au prins pe mine stăpânii turmei, zicând: «Tu eşti cel care ai adus hoţii, iar ei au intrat şi au risipit turma oilor». Deşi eu tăgăduiam şi mă juram că nu am nici o vină de acest fel, ei nu m-au crezut, ci au stăruit zicându-mi: «Tu eşti cel care ai furat şi ai risipit turma oilor noastre».

Deci, mai pe urmă, m-au legat de mâini şi m-au dat eparhului, iar el a poruncit să mă bage în temniţă. Şi au făcut aşa slujitorii. Şi în temniţă am aflat doi oameni legaţi, dintre care unul era clevetit pentru ucidere, iar altul pentru preacurvie. Şi am petrecut în temniţă patruzeci de zile. Şi după patruzeci de zile a stat înaintea mea, în vis, un oarecare tânăr înfricoşător. Şi mi-a zis cu glas blând: «Efreme, ce faci în temniţa aceasta?». Iar eu am zis către dânsul: «Stăpâne, la vederea ta m-am înfricoşat cu frică foarte mare, şi s-a dus virtutea mea de la mine». Iar tânărul a zis către mine: «Nu te teme, ci spune-mi mie pricina ta». Deci, luând puţină îndrăzneală din graiurile lui cele blânde, am zis către dânsul, cu multe lacrimi: «Stăpâne, stăpâne, am fost trimis de părinţii mei la oraşul de lângă cetate, am înserat pe cale şi m-au aflat nişte păstori de oi, care m-au luat pe mine ca să găzduiesc la dânşii. Şi în noaptea aceea au sărit

fiarele în staulul oilor, iar toată turma au risipit-o. Iar stăpânii oilor m-au prins pe mine, zicând: Tu eşti cel care ai adus tâlharii de au intrat, şi au risipit oile noastre. Apoi m-au legat şi m-au dat pe mine stăpânitorului. Şi nu sunt vinovat stăpâne de această acuză, căci m-au clevetit pe mine». Iar el, înseninându-şi cu un zâmbet faţa, mi-a zis mie: «Şi eu ştiu că nu eşti vinovat de întâmplarea aceasta, ci eşti clevetit. Dar ştii ce ai făcut cu puţine zile mai înainte de acestea? Cum ai alungat cu pietre vaca săracului şi ai ucis-o? Deci, cunoaşte că nu este nedreptate la Dumnezeu, ci judecăţile Domnului sunt adânc mare. Şi pe lângă acestea, voiesc să ştii că şi bărbaţii aceştia care sunt cu tine în temniţă, sunt nevinovaţi de acuzele pentru care sunt închişi. Ci ispiteşte-i pe dânşii şi învaţă că nu în zadar sunt închişi în temniţa aceasta; şi să cunoşti că drept este Domnul şi dreptatea a iubit». Şi acestea zicându-mi, tânărul acela s-a dus.

Iar dacă s-a făcut ziuă, am chemat pe bărbaţii ce erau cu mine în temniţă, şi am zis către dânşii: «Fraţilor, pentru care pricină sunteţi închişi în temniţa aceasta?». Şi a zis unul dintre dânşii: «Eu pentru ucidere sunt prins, dar nevinovat sunt de lucrul acesta». A zis şi celălalt: «Şi eu pentru preacurvie sunt prins, şi nevinovat sunt de lucrul acesta». Şi am zis către dânşii: «Cu adevărat aşa este, dar sunt oarecare păcate grele care s-au săvârşit de voi, iar pentru aceasta aţi fost părăsiţi de purtarea de grijă a lui Dumnezeu ca să fiţi prinşi în învinuirile acestea». Şi a zis cel care era prins pentru ucidere: «Cu adevărat eu vă voi spune vouă păcatul meu. Mai înainte de

aceste zile, treceam pe podul râului din afara cetăţii şi alţi doi oameni, venind în urma mea, au făcut gâlceavă între dânşii şi s-au luat la sfadă. Şi unul, biruind pe celălalt, l-a aruncat de pe pod în râu şi s-a dus. Iar eu, trecând, puteam să-i dau mâna şi să-l trag din râu, ca să nu moară. Deşi acela striga şi se ruga cu multe lacrimi, ca să-i dau mâna, eu n-am voit, ci l-am lăsat pe el. Şi după ce s-a luptat mult şi nu a putut să iasă din apă, l-a luat pe el apa râului şi s-a înecat; iar eu stăteam şi îl priveam. Acesta este păcatul meu. Şi ştiu cu dinadinsul, că pentru pricina aceasta m-a slobozit pe mine Dumnezeu să fiu clevetit şi aruncat în temniţa aceasta. Că nu este nedreptate la Dumnezeu».

Şi a zis şi celălalt, care pentru preacurvie era pârât: «Să vă spun şi eu păcatul meu. Mai înainte cu doi ani s-a întâmplat un lucru de acest fel: Erau doi fraţi, ostaşi, având avuţie multă, moştenire de la părinţii lor, şi aveau şi o soră văduvă. Iar nu împărţiseră între dânşii averea lor părintească. Deci, sora lor, văduva, cerea partea de avuţie părintească ce i se cuvenea ei. Iar fraţii ei, nevrând să îi dea nimic, căutau pricină asupra ei ca să poată să o lase fără moştenire din averea lor părintească. Astfel, au clevetit amândoi că sora lor a curvit, zicând că au şi martori care ştiu lucrul acesta. Iar văduva se jura zicând că nu este vinovată de acest lucru. Iar ei, silindu-se să dovedească vinovăţia, au hotărât între dânşii că dacă vor veni martori care ar dovedi că dânsa a curvit, să o lase fără moştenire din averea părintească.

Deci, au venit la mine amândoi fraţii şi m-au rugat zicând: Stai de faţă înaintea surorii noastre şi

mărturiseşte împotriva ei împreună cu noi, cum că a curvit, ca să putem să o scoatem pe dânsa din averea părinţilor noştri fără de moştenire, şi-ţi vom da 50 de galbeni. Şi am stat eu de faţă împotriva femeii, mărturisind că a curvit, deşi nu era adevărat. Şi am scos-o din averea părintească, lăsând-o fără moştenire. Acesta este păcatul meu. Iar pentru preacurvia pentru care acum sunt pârât şi sunt în temniţa aceasta, nu sunt vinovat».

Apoi au zis amândoi către mine: «Dar tu, frate, pentru care pricină eşti aruncat în temniţa aceasta?». Şi am zis şi eu către dânşii: «Mai înainte de aceste două luni, m-au trimis părinţii mei la oraşul cel afară de cetate, şi am înserat pe cale. Şi m-au luat nişte păstori de oi ca să găzduiesc la dânşii. Iar în noaptea aceea au sărit fiarele în staulul oilor, şi toată turma au risipit-o. Şi stăpânii oilor m-au prins pe mine, zicând: Tu ai adus furii care au furat şi au risipit turma oilor noastre. Şi m-au legat şi m-au dat stăpânitorului. Pentru aceasta mă aflu şi eu în temniţa aceasta». Şi au zis oamenii către mine: «Nu cumva ai făcut şi tu vreo greşeală, şi pentru aceasta te-ai lipsit de pronia lui Dumnezeu să cazi întru ispita aceasta, şi să fii aruncat în această temniţă?». Şi am zis şi eu către dânşii: «Cu adevărat, şi eu vă voi spune ce am făcut. Eram tare neastâmpărat din pricina păcatelor mele. Deci, am fost trimis într-una din zile de părinţii mei la oraşul de lângă cetate. Şi ducându-mă, am aflat o vacă care păştea în pădure. Deci, am luat pietre şi am început a o alerga prin pădure. Şi până într-atât am aruncat în urma ei cu pietre, alergând-o până seara

târziu, până ce am băgat-o întru cele mai adânci părţi ale pădurii. Deci, a căzut din alergare şi a murit. Şi era vaca unui sărac. Apoi, dacă am văzut că vaca a murit, întorcându-mă, am întâlnit pe săracul apăraia era vaca, plângând şi căutând-o, care m-a întrebat, zicând: Fiule nu cumva ai văzut pe aici o vacă îngreunată? Şi eu nu numai că nu i-am dat lui răspuns, ci l-am ocărât foarte. Acesta este păcatul meu».

Deci, a doua zi, a şezut stăpânitorul la judecată. Şi a pus înaintea lui cangea cea cu trei piroane şi toate uneltele pentru chinuri şi a poruncit să ne pună pe noi înainte spre încercare. Apoi au venit slujitorii în temniţă şi au pus lanţuri de fier peste trupurile noastre şi ne-au dus înaintea judecătorului. Şi poruncind stăpânitorul să se aducă legaţii, au dezbrăcat pe cel care era acuzat pentru ucidere. Şi aducându-l pe dânsul, l-au pus în mijlocul priveliştii, legat cu lanţuri de fier. Şi întrebându-l stăpânitorul, mai înainte de chinuri, cum a făcut uciderea, el tăgăduia, zicând: «Nu sunt vinovat, ci cu totul sunt fără de vină». Şi a poruncit să îl pedepsească. Iar după ce l-au chinuit multă vreme, s-a dovedit că era nevinovat. Şi a poruncit stăpânitorul să-l slobozească.

Apoi a poruncit stăpânitorul să aducă înainte pe al doilea, cel acuzat pentru preacurvie. Şi dezbrăcându-l pe dânsul şi aducându-l, l-au pus în mijloc. Şi acest lucru făcându-se, frică mare şi cutremur au căzut peste mine, încredinţat fiind cu totul că negreşit urma şi eu să intru la judecată ca şi ceilalţi. Deci, plângeam şi mă văitam, iar de frică am slăbit cu sufletul. însă chinuitorii şi slujitorii care stăteau

înainte, văzându-mă tremurând şi plângând, râdeau de mine zicând: «Ce plângi copile? Când făceai cele rele nu te temeai? Şi acum plângi când nimic nu-ţi va folosi? Nu te teme, în curând vei intra şi tu la judecată». Iar eu, aceste cuvinte auzindu-le, mai mult se topea întru mine inima mea. Şi fiind pedepsit şi al doilea, şi aflându-se şi el nevinovat, a poruncit stăpânitorul şi l-a slobozit pe el, iar pe mine, legat cu fiarele, să mă bage în temniţă. Şi am stat acolo singur alte patruzeci de zile.

Apoi au adus slujitorii în temniţă trei oameni legaţi pe care i-au ţintuit în adâncul închisorii. Şi am rămas cu bărbaţii aceia în temniţă alte treizeci de zile. Şi a stat înaintea mea, în vis, tânărul care mi s-a arătat mie mai înainte, şi mi-a zis mie: «Ce este Efreme? Ai întrebat pe bărbaţii aceia pe care i-a adus în temniţă?». Iar eu am zis către dânsul: «Da, stăpâne». Şi i-am povestit tot ce mi-au spus mie bărbaţii aceia. Şi mi-a zis: «Vezi dreapta judecată a lui Dumnezeu? Şi ca să înţelegi, dintre aceşti trei bărbaţi care sunt cu tine astăzi în temniţă închişi, află că doi dintre ei sunt cei care au clevetit pe sora lor de curvie, pe care au scos-o din moştenirea părinţilor, despre care ţi-a povestit ţie bărbatul cel mai dinainte, care a fost eliberat din temniţă. Iar celălalt este cel care l-a aruncat pe omul acela în râu şi a murit, despre care ţi-a povestit ţie celălalt». Şi acestea zicând, s-a dus de la mine.

Şi dacă s-a făcut ziuă, am chemat la mine pe acei trei bărbaţi care erau cu mine în temniţă, şi am zis către dânşii: «întru adevăr, domnii mei fraţi,

spuneţi-mi pentru care pricină aţi fost aruncaţi în temniţa aceasta?». Şi mi-au zis mie cei doi fraţi: «Crede, frate, că pentru păcatele noastre: unul dintre noi a făcut ucidere, iar celălalt a fost prins în preacurvie cu femeie măritată, şi amândoi suntem vinovaţi de ucidere». Iar cel de-al treilea a zis: «Şi eu, pentru păcatele mele, am făcut ucidere». Şi am zis către dânşii: «Cu adevărat sunteţi vinovaţi, sau sunteţi clevetiţi?». Şi mi-au zis: «Cu adevărat, frate, pentru păcatele noastre, întru adevăr suntem vinovaţi şi nu pârâţi». Iar eu, vrând deplin să mă încredinţez că mi-a spus adevărul cel ce mi s-a arătat, am zis lor: «Fraţilor, nu cumva mai înainte aţi făcut şi alte greşeli, iar pentru aceasta aţi căzut în nişte păcate grele ca acestea?». Atunci, cei doi fraţi au zis: «Crede, frate, că avem o soră văduvă, cucernică şi temătoare de Dumnezeu. Şi vrând noi să o scoatem din averea părintească, am clevetit-o că a săvârşit curvie şi am adus şi martori mincinoşi şi am lăsat-o fără de moştenire».

Apoi a zis şi celălalt: «Eu treceam râul împreună cu cineva, dar trecând pe pod, ne certam unul cu altul, şi l-am aruncat în râu şi a murit».

Iar eu, la rându-mi, le-am povestit toate cele despre mine. Şi despre acei doi bărbaţi pe care i-am aflat în temniţă, şi despre cel ce a mărturisit asupra surorii lor, şi despre cel ce nu a dat mâna celui aruncat în râu, putând să-l scoată din apă şi să nu moară. Şi auzind bărbaţii aceia, s-au temut cu frică mare, şi s-au minunat de dreapta judecată a lui Dumnezeu, zicând: «Unul este Dumnezeu, singurul

care face minuni». De aceea toţi plângeam, cu mare necaz, aşteptând sfârşitul.

A doua zi a şezut stăpânitorul la judecată de faţă cu poporul, şi iarăşi toate uneltele cele de chinuri s-au pus înaintea feţei lui. Şi a poruncit să fim aduşi noi spre cercetare. Şi venind cei rânduiţi pentru pedepse la temniţă, au pus lanţurile cele de fier împrejurul grumazurilor noastre şi ne trăgeau prin mijlocul cetăţii ca să ne înfăţişeze dregătorului; şi toată cetatea a alergat ca să vadă pedeapsa. Iar stăpânitorul a poruncit să-i dezbrace pe cei doi fraţi şi să-i pună în mijloc. Iar slujitorii, dezbrăcându-i, i-au dus ca să fie întrebaţi. Şi pe noi amândoi ne-au pus înaintea celor ce acum primeau pedeapsa. Şi eu plângeam, văzând o frică ca aceasta. Iar slujitorii îmi ziceau: «Crede, fiule, că deşi din cealaltă încercare ai ieşit nesupărat, acum nu vei mai ieşi aşa de acolo, ci pedepsele pe care le vezi ai să le primeşti astăzi».

Şi eu acestea auzindu-le şi văzându-le, mare spaimă şi multă temere aveam. Şi poruncind stăpânitorul au fost spânzuraţi cei doi fraţi de o roată. Şi multe ceasuri fiind chinuiţi, au mărturisit clevetirea şi nedreptatea cea făcută de dânşii asupra surorii lor, şi că sunt vinovaţi de preacurvie şi de ucidere. Iar stăpânitorul a dat hotărârea ca să li se taie câte o mână (dreapta) şi să fie spânzuraţi în furci. Şi după ce şi-au luat aceştia pedeapsa, a poruncit să fie adus şi celălalt. Şi fiind adus şi acesta, stăpânitorul a poruncit să fie spânzurat dezbrăcat de roată şi să fie chinuit. Şi multă vreme fiind spânzurat şi muncit, a mărturisit uciderea pe care o făcuse de curând şi cum

a aruncat pe celălalt om în râu şi a murit. Şi stăpânitorul a dat asupra lui hotărâre, ca să i se taie amândouă mâinile şi să fie spânzurat în furci. Şi după ce şi-a luat şi acesta pedeapsa, stăpânitorul a zis: «Dezbrăcaţi pe tânăr şi aduceţi-l aici». Şi slujitorii dezbrăcându-mă de hainele mele, m-au înfăşurat cu nişte zdrenţe şi m-au pus înaintea judecătorului. Iar eu plângeam cu amar şi rugam pe Dumnezeu, zicând: «Doamne Atotputernice, mântuieşte-mă din necazul acesta, ca să mă învrednicesc a mă face monah şi să-Ţi slujesc Ţie». Iar stăpânitorul a poruncit slujitorilor, zicând: «întindeţi-l din patru părţi cu curele, şi bateţi-l cu vine de bou».

Deci, a zis cel ce şedea împreună cu stăpânitorul: «Stăpâne, să se amâne acesta pentru altă judecare, fiindcă este vremea prânzului”. Şi stăpânitorul a poruncit să fiu dus legat cu lanţuri de fier în temniţă. Şi am mai stat în temniţă alte douăzeci şi cinci de zile. Şi a stat înaintea mea iarăşi, a treia oară, tânărul acela ce mi s-a arătat mie mai înainte în vis, şi mi-a zis: «Efreme, te-ai încredinţat pe deplin că Domnul cu dreaptă judecată ocârmuieşte lumea, şi nedreptate la Dânsul nu este?». Şi am zis către dânsul: «Da, stăpâne, am înţeles şi m-am încredinţat că minunate sunt lucrurile Domnului şi neurmate căile Lui». Şi am început a-l ruga, cu multe lacrimi, zicând: «Stăpâne, ai făcut dreptatea aceasta mare cu robul tău, şi întru arătarea ta ai mângâiat neputinţa mea. Miluieşte-mă pe mine, robul tău, şi mă scoate din temniţa aceasta, ca să mă învrednicesc a mă face monah, şi să slujesc Stăpânului Hristos». Iar el,

zâmbind, mi-a zis: «Se cădea ţie să fii cu bună aşezare, ca să nu fii aruncat în temniţa aceasta. Iar după ce, pentru aşezarea ta cea rea ai intrat aici, ce pot să-ţi fac? însă nu te teme. Nu ai să pătimeşti multe. Că vine alt stăpânitor care te va slobozi pe tine». Şi aceasta zicându-mi, s-a dus. Iar eu, întru mult necaz petrecând, mă gândeam cum vor lua sfârşit cele pentru mine.

Deci, după cinci zile a venit alt stăpânitor, care petrecuse în casa părinţilor mei. Iar cel ce a primit dregătoria m-a lăsat singur legat în temniţă. Şi la şapte zile după ce a venit în cetate, stăpânitorul a întrebat pe cel căruia îi erau încredinţate judecăţile dacă sunt oameni legaţi în temniţă? Iar el, spunându-i că este un tânăr legat pentru oarecare pricină, în ziua a opta a poruncit să se pregătească judecata. Şi, şezând la divan, a poruncit să fiu adus spre întrebare. Şi slujitorii au pus împrejurul grumazului meu lanţuri de fier, şi mă trăgeau de faţă înaintea tuturor spre cercetare. Şi poruncind stăpânitorul, m-au dezbrăcat şi cu zdrenţe m-au înfăşurat, apoi m-au pus în mijloc, înaintea judecătorului. Şi văzându-mă, judecătorul m-a cunoscut, dar după rânduiala legilor m-a întrebat; şi înţelegând că sunt clevetit, a poruncit să mă elibereze. Atunci slujitorii m-au dezlegat de legăturile puse împrejurul meu şi, dându-mi hainele mele, m-au slobozit. Iar eu, cu preaslăvire eliberându-mă, îndată şi numaidecât m-am suit în munte la un mare stareţ, şi căzând la picioarele lui şi povestindu-i toate, m-a făcut pe mine monah.

Şi acestea, fraţilor, vi le-am povestit pentru folos, ca şi voi, auzind, cu un cuget împreună cu mine să slăviţi pe Dumnezeu, Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie. Lui I se cuvine slava în veci. Amin”.

DESPRE CUVIOSUL EFREM SIRUL

Despre doi cai iute alergători ce au tulburat ape multe, după cum zice dumnezeiescul Avacum, voiesc să fac povestire: Zicem adică despre Vasile de-a pururea pomenitul şi despre Efrem Sirul. Şi cele ale părintelui nostru Vasile le-am văzut, iar cele despre dumnezeiescul şi de-a pururea pomenitul Efrem, din nemincinoasa lui gură le-am auzit. Şi se află întru acest chip. Efrem acesta, de-a pururea pomenitul, petrecând în pustie, unele fapte prin strălucirea Sfântului Duh văzându-le, iar lucrurile cele minunate despre părintele nostru Vasile din întrebare şi din dorire învăţându-le, stăruitor îl ruga pe Dumnezeu să-i descopere în ce fel este Marele Vasile.

Deci, într-una din zile rugându-se, întru uimire fiind, a văzut un stâlp de foc, al cărui cap ajungea până la cer, şi a auzit glas de sus, zicându-i: „Efreme, Efreme, în ce chip ai văzut stâlpul cel de foc, în acest fel este Marele Vasile”. Şi după ce de-a pururea pomenitul Efrem a văzut şi a auzit acestea, îndată

luând tălmaci, pentru că el nu ştia să vorbească în limba elinească, a venit în Biserica cea mare a cetăţii Cezareii, cea cu nume mare. Şi a ajuns chiar în seara sfântului praznic al Dumnezeieştii Arătări, şi privea în taină de departe. Atunci a văzut mergând la Biserică pe Marele Ierarh Vasile îmbrăcat în haină albă, şi a zis celui ce îi urma: „Frate, în zadar ne-am ostenit, după cum socotesc, că acesta întru această rânduială fiind, nu este precum l-am văzut eu”. Şi binecuvântatul cler care era împrejurul lui Vasile tot cu haine albe era îmbrăcat, şi îi urma. Iar Efrem, stând într-un loc ascuns al bisericii, s-a deznădăjduit de starea sa, zicând întru sine: „Noi cei ce am purtat greutatea şi arşiţa zilei nimic nu ne-am folosit, şi acesta, întru rânduiala aceasta aflându-se, stâlp de foc este; mă minunez!”.

Deci, acestea gândindu-le el, a trimis la dânsul Sfântul părintele nostru Vasile pe arhidiaconul lui, zicând: „Du-te la uşa cea dinspre apus, şi în colţul bisericii vei afla un oarecare monah spân şi mic, purtând culion, împreună cu altul, şi spune-i lui: «Intră în Altar, că te cheamă arhiepiscopul»”.

Iar arhidiaconul, cu multă osteneală despărţind mulţimea poporului, s-a dus unde stătea cuviosul Efrem şi i-a zis lui: „Părinte, binecuvintează! Mergi şi intră în Altar, că te cheamă arhiepiscopul”. Şi înştiinţându-se prin tălmaci de ce zicea acela, s-a lepădat, zicând: „Te-ai rătăcit, frate. Noi suntem oameni străini şi necunoscuţi lui”. Şi ducându-se arhidiaconul, a vestit preasfinţitului arhiereu acestea. Iar când Marele Vasile citea şi tâlcuia sfinţitele cărţi

poporului, Cuviosul Efrem a văzut o limbă de foc ieşind din gura lui. Şi iarăşi a zis arhidiaconului Marele părintele nostru Vasile: „Du-te iarăşi şi-i zi: «Cinstite Efreme, mergi şi intră în Sfântul Altar, că te cheamă arhiepiscopul»”.

Şi ducându-se arhidiaconul, i-a sărutat mâinile şi i-a zis: „Părinte Efreme, mergi că te cheamă părintele tău, arhiepiscopul, ca să intri în Sfântul Altar”. Şi s-a înspăimântat de acestea Cuviosul Efrem şi a slăvit pe Dumnezeu. Apoi, făcând metanie, a răspuns zicând: „Cu adevărat mare este Vasile, cu adevărat stâlp de foc este Vasile, cu adevărat Sfântul Duh grăieşte prin cinstită gura lui”. Şi a rugat pe arhidiacon să-i spună: „Mai bine după Dumnezeiasca Liturghie, în veşmântărie, îl voi săruta pe el”.

Şi intrând părintele nostru în veşmântărie, a chemat pe Sfântul Efrem, şi dându-i lui sărutarea cea întru Domnul, a zis: „Bine ai venit, părinte al fiilor pustiei, bine ai venit cel ce ai înmulţit ucenicii lui Hristos întru dânsa ca nişte miei, şi pe draci i-ai alungat. Dar pentru ce ai luat atâta osteneală, părinte, şi ai venit să vezi un om păcătos? Dumnezeu să-ţi dea plată după osteneala ta”. Şi spunându-i lui toate cele ce întru inima sa s-au lucrat şi s-au pregătit, prin avva cel ce era cu dânsul, s-a împărtăşit din mâinile Sfântului părintelui nostru Vasile.

Şi după ce s-au ospătat împreună, a zis Cuviosul Efrem către dânsul: „Părinte preacinstite, un dar cer de la preasfinţia ta să mi se dea mie, şi aceasta binevoieşte să mi se dăruiască prin lucrarea lui Dumnezeu”. Iar Marele nostru Vasile a zis către dânsul:

„Porunceşte, părinte, cele ce doreşti, că mult îţi sunt dator, mai ales pentru osteneala venirii tale către mine”.

Cinstitul Efrem a zis lui: „Ştiu, părinte Sfinte, că oricâte vei cere de la Dumnezeu, îţi va da ţie, ca unui adevărat şi credincios rob al Lui. Şi voiesc să rogi pe Dumnezeu să îmi poruncească mie să grăiesc greceşte”. Iar Sfântul Vasile a zis către dânsul: „Mai presus de puterea noastră ai cerut. Dar de vreme ce cu credinţă ai cerut, facă-se ţie precum ai crezut. Deci, vino, părinte preacinstite, al pustiei povăţuitorule, să ne rugăm Domnului amândoi, că puternic este să facă voia ta. Că scris este: «Voia celor ce se tem de Dânsul o va face, şi rugăciunea lor o va auzi, şi îi va mântui pe dânşii»”.

Şi după ce au făcut ei rugăciune îndelung, s-au sculat, şi a zis către dânsul Marele Vasile: „Pentru ce, părinte Efreme, nu primeşti hirotonia preoţiei, că se cuvine ţie, fiind vrednic?”. Şi a zis lui prin tălmaci: „Fiindcă sunt păcătos, stăpâne”. A răspuns lui Sfântul: „O, de aş avea eu păcatele tale!”. Şi a zis lui iarăşi Sfântul părintele nostru: „Să facem metanie”. Şi stând ei la pământ cu faţa în jos, Marele Ierarh şi-a pus mâna sa peste Cuviosul Efrem, şi a făcut rugăciunea diaconului, şi i-a zis: „Porunceşte acum să ne ridicăm”. Şi limpezindu-se limba lui, îndată a zis Sfântul Efrem în limba grecească: „Mântuieşte, miluieşte, ridică-ne şi ne păzeşte pe noi Dumnezeule cu darul Tău”. Şi s-a împlinit cuvântul cel scris: „Atunci va sări şchiopul ca cerbul, şi limpede va fi limba gângavilor”.

Şi vorbind el din ceasul acela greceşte, a slăvit pe Dumnezeul cel Atotputernic, Care ascultă glasul rugăciunii celor ce se tem de El, şi face voia robilor Lui celor credincioşi. Şi împreună cu dânsul veselindu-se trei zile, Sfântul părintele nostru Vasile l-a hirotonit şi pe tălmaciul ce era cu dânsul în diacon, apoi în preot, după care i-a slobozit pe dânşii cu pace, slăvind pe Dumnezeu pentru toate, căci a auzit şi a văzut precum s-a grăit de către Cuviosul Efrem despre Sfântul părintele nostru Vasile. Amin.

CUVÂNT AL SFÂNTULUI TEODOR STUDITUL

«Din cele ale oamenilor, nimic nu este mai de fericit decât fapta bună, că aceasta singură este vrednică de fericire»

Fraţilor şi părinţilor, unii din oameni fericesc bogăţia, alţii stăpânirea, alţii plăcerea. Şi dintru acestea niciuna nu este fericită, că nu au statornicie de-a pururea, ci pier împreună cu veacul de acum. Multora încă nici în viaţa aceasta nu le-a fost de folos. Ci îndată ce s-au arătat, ca un vis au zburat de la cei ce le aveau. Numai singură fapta bună este vrednică de fericire, ca ceea ce este un lucru fără de moarte, şi pe părtaşii ei îi arată fericiţi.

Să ne aducem aminte câţi iubitori de desfătare au fost din veac, dar nici unuia nu i se face pomenirea cu laudă. Iar celor îmbunătăţiţi nestinsă le este lauda. Şi acest lucru este arătat din faptele noastre. Căci ieri am lăudat pe fericitul Hrisostom, iar astăzi pe Efrem cel de-a pururea pomenit, şi în continuare pe altul din sfinţi. Şi aşa peste tot anul, ca nişte luminători, răsărind întru pomenirile lor, ne deschid gurile spre laudă, şi ne luminează paşii noştri după

Dumnezeu. Deci adevărat este sfântul cuvânt: „Că pe care mai înainte i-a cunoscut, mai înainte i-a şi hotărât de un chip cu chipul Fiului Său: ca să fie el întâi născut întru mulţi fraţi; şi pe care mai înainte i-a hotărât, pe aceştia i-a şi chemat, şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat, şi pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi slăvit”.

Deci, ce vom zice despre acestea? Oare, noi suntem neîmpărtăşiţi de o chemare şi de o slavă ca aceasta? Nicidecum. Şi nouă smeriţilor ne este de faţă şi viaţa cea de Cruce purtătoare, şi darurile fericirii. Fiindcă până în ceasul de acum alergarea cea pentru Hristos o împlinim împreună şi cu laudele cele trecute ale mărturisirii celei bune. Şi, o, minunată faptă bună! Ce fel de daruri dăruieşte celor ce se ţin de dânsa! Şi acestea aici; dar în veacul ce va să fie? Şi cine va putea să povestească fericirea şi slava aceea? Pentru care zice Domnul: „Atunci drepţii vor străluci ca soarele. Că de vreme ce El este Soarele Dreptăţii, şi drepţii, în chipul Soarelui, ca unii ce sunt de un chip cu Dânsul, a făgăduit că vor străluci, fiindcă împreună pătimim, zice, ca împreună să ne slăvim. încă şi într-alt loc zice: „Părinte, pe care Mi i-ai dat Mie, voiesc ca unde sunt Eu, şi aceia să fie împreună cu Mine; ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o Mie, că M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii”.

Vedeţi unde ne vom duce? Unde este Hristos care şade de-a dreapta lui Dumnezeu; unde sunt bucuria şi veselia; unde stau cetele îngerilor; unde este Biserica celor întâi născuţi care se bucură în ceruri;

unde sunt cei de o fiinţă fraţii şi părinţii noştri. Acolo mai pe urmă ne vom duce. Acolo ne vom veseli de Dânsul, de Cel ce stăpâneşte întru puterea Sa veacul după cum cântă fericitul David. Nu o mie, nici milioane de ani, ci în veacul cel neîmbătrânitor care nu are sfârşit. Şi la acestea cine ajunge? Cine este sârguitor să se trezească şi să privegheze în toată ziua şi în tot ceasul, încât să nu dormiteze cu mintea? Că din lipsa de trezire vin asupra noastră patimile, ca nişte fiare prinzându-ne sufletul. Iar dacă suntem în straja noastră priveghind, nu ne jefuieşte tâlharul, nu ne răpeşte balaurul.

Drept aceea, se cuvine a priveghea şi se cuvine a privi cu dinadinsul cele mai înainte zise. Şi încă şi chinurile cele îngrozitoare celor protivnici, focul cel nestins, întunericul cel mai dinafară, viermele cel nesfârşit, şi multe altele.

Cu nişte gânduri ca acestea înfăşurându-ne, să putem să ne păzim de cursele vrăjmaşului şi fără de prihană din aceste de aici să ne ducem, iar împărăţia cerurilor să o dobândim, întru însuşi Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia se cuvine slava şi stăpânirea, împreună şi Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVINTE ALE CUVIOSULUI EFREM SIRUL

Despre Preoţie

O, minune preaslăvită! O, putere negrăită! O, înfricoşată Taină a Preoţiei! Gândită şi neprihănită, pe care Hristos, după ce a venit, a dăruit-o celor nevrednici. Cad, şi mă rog cu lacrimi şi cu suspinuri, ca să privim ca printr-o oglindă la comoara aceasta a preoţiei. Comoară, zic, celor ce o păzesc după vrednicie şi cu cuvioşie. Că este pavăză strălucită şi neasemănată, turn neclătinat şi zid nerisipit. Este temelie întărită care de la pământ se apropie până la crugul cerului. Şi ce zic eu, fraţilor, că de crugurile cele preaînalte se atinge! Spre cerurile cerurilor se înalţă fără oprire, în mijlocul îngerilor celor fără de trupuri cu strălucire şi cu uşurinţă petrece. Şi ce zic în mijlocul puterilor celor de sus; cu însuşi Stăpânul îngerilor, Ziditorul şi Dătătorul de lumină vorbitoare se face. Şi numai cât voieşte, îndată ia îndrăzneală.

Nu voi înceta, fraţilor, a slăvi treapta vredniciei voastre, pe care prea Sfânta Treime a dat-o fiilor lui Adam. Prin care lumea s-a mântuit, iar zidirea s-a luminat. Prin care munţii şi dealurile, văile, şi pâraiele s-au umplut de luminată şi cinstită petrecere a neamului celui fericit: zic cu adevărat de neamul monahilor. Aşa cum Isaia, cel preamare glăsuitor, a zis: „Că din vârfurile munţilor vor da laudă oamenii spre slavoslovie; prin care şi fărădelegea de pe pământ s-a ridicat; prin care şi întreaga înţelepciune pe pământ s-a sălăşluit; prin care şi diavolul, căzând, s-a surpat; cei înverşunaţi s-au făcut vase sfinţite, şi desfrânaţii curaţi şi neîntinaţi; cei fără de minte s-au făcut povăţuitori ai dreptăţii, şi cei fărădelege, buni şi cucernici. Prin care şi stăpânirea morţii s-a stricat; iadul şi-a pierdut puterea şi blestemul lui Adam s-a dezlegat; Mirele Cel ceresc S-a împodobit. Prin care firea oamenilor întru puterea celor fără de trupuri s-a prefăcut.

Ce voi zice, sau ce voi lăuda? Că darul treptei Preoţiei covârşeşte cuvântul şi mintea. Şi precum socotesc, aceasta este despre care Pavel, înspăimântându-se, o însemnează zicând: „ O, adânc de bogăţie şi de înţelepciune şi de cunoştinţă a lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi neurmate căile Lui!

Să luăm aminte, fraţilor, la această povestire tainică şi înfricoşată. Că fără de cinstita Preoţie, iertare de păcate nu se dă oamenilor. Gândiţi-vă, fraţilor, că voi sunteţi îndrăgitori ai credinţei, strălucind lumina dogmelor. Acestea sunt care mai înainte le-am

zis despre taina Preoţiei. Viţa viei, bobul grâului şi Preoţia au unire între ele. Viţa şi grâul sunt slujnice; iar Preoţia este liberă. Deci, când se vor împreuna acestea trei ca să se sălăşluiască deasupra comorilor, aduc împăratului fiecare puterea roadelor sale întru bună mireasmă. Viţa aduce Sângele, iar grâul Trupul. Iar Preoţia, cu bună îndrăzneală, zboară de la pământ la cer, până ce va vedea pe însuşi Cel nevăzut. Şi, închinându-se, se roagă pentru robi către Stăpânul, purtând lacrimile şi suspinurile celor împreună robi; ea le duce cu căldură Stăpânului său. Ea duce rugăciunea împreună şi pocăinţa, cerând iertare, milă şi milostivire de la împăratul cel preamilostiv; cerând ca pe Duhul Mângâietorul să-L pogoare şi să sfinţească darurile, cele de pe pământ puse înainte. Şi când se vor aduce Tainele acestea înfricoşătoare şi pline de nemurire, prin preotul care stă înainte şi face mijlocire pentru toţi, atunci cu adevărat vin sufletele prin înfricoşatele Taine şi iau curăţire de întinăciuni.

Aţi văzut, o, iubitorilor de Dumnezeu, cum nu lucrează cele două pe pământ, dacă nu va veni hotărârea cea cerească şi va sfinţi darurile? Ai văzut, omule, strălucită facere de minune? Ai văzut treaptă sfinţită, care cu înlesnire curăţeşte întinăciunile sufletelor? Bine să fie cuvântat Mântuitorul, Care a lucrat pe pământ acest prea strălucit şi curăţitor Dar şi a luminat cu Darul pe preoţi, ca să strălucească ca nişte luminători în lume. Poporul cel mai înainte de noi a luat corn purtător de untdelemn, sporire şi creştere; iar noi, netrebnicii robi ai celui Binecuvântat, nu corn, nu untdelemn am luat; ci însuşi Braţul cel preaînalt

şi înfricoşat pogorându-se din cer, ne-a dăruit nouă, prin punerea mâinilor. Duhul Său, Care a venit ca un foc peste Apostoli. O, putere negrăită, care a venit să locuiască întru noi prin punerea mâinilor sfinţilor preoţi! O, ce mare treaptă are Preoţia, ce înfricoşată şi minunată! Fericit este care petrece întru vrednicia aceasta cu curăţire şi fără prihană. Petru, care s-a numit Chefa, cel ce oarecând a fost ales lângă ţărmurile iezerului Ghenizaret, despre care a mărturisit Marele Păstor: „Că pe piatra aceasta voi zidi Biserica Mea”, prin Preoţie, cheile cerurilor le-a luat ca un vrednic. Asemenea încă şi Pavel, cel ce mai înainte era prigonitor, după ce s-a învrednicit de acest Dar, ca un înaripat a străbătut toată lumea, propovăduind şi vestind învierea din morţi.

Deci, să ne întoarcem către Abel cel drept, care a fost la începutul zidirii preot, şi să ne învăţăm de la dânsul. Când slujea întru început, şi aducea jertfa sa lui Dumnezeu, oare nu s-a pogorât foc din cer şi a mistuit jertfa lui? Şi când aducea lui Dumnezeu pârgă din roade, precum zice Scriptura, oare nu a căutat din cer Dumnezeu Sfântul spre jertfa lui Abel, iar spre a lui Cain nu a binevoit să caute? Şi iarăşi Noe, care s-a mântuit în corabie, când a stat ploaia şi a scăzut apa, a şezut corabia deasupra pe munţii Araratului. Atunci de acelaşi Dar s-a împărtăşit şi Noe, şi a adus lui Dumnezeu jertfa cu curăţenie întru miros de bună mireasmă. Pentru aceea a şi făcut aşezământ cu Noe Izbăvitorul, ca să nu mai aducă potop pe pământ, şi i-a dat lui binecuvântarea sfântă, ca să crească şi să se înmulţească.

Ai văzut facerea de minuni a Preoţiei? Ai văzut pe întâiul preot, pe Abel, în prima zidire, cum a pogorât foc din cer pe pământ pentru jertfa lui cea fără prihană? Ai văzut pe Noe, preotul cel cinstit, în a doua zidire, cum a făcut Dumnezeu cu dânsul aşezământ? De aceasta şi Avraam s-a învrednicit să se împărtăşească, şi să aducă lui Dumnezeu pe iubitul Isaac, şi să lucreze cu sfinţenie cele dinlăuntru ale sale. Acolo Dumnezeu i-a arătat lui mare minune, adică Naşterea lui Hristos. „Că întru sămânţa ta, zice, se vor binecuvânta seminţiile a tot pământul”. De aceasta, încă şi dumnezeiescul Moise s-a învrednicit când s-a suit în muntele Sinai la Dumnezeu şi a primit Legea; iar faţa lui s-a slăvit, încât era mai strălucită decât soarele. Asemenea şi Aaron de aceasta s-a învrednicit, mijlocitor făcându-se pentru păcatele poporului către Dumnezeu. Că Moise şi Aaron, preoţii lui, asemenea şi Finees, ei au oprit moartea din poporul acela. încă şi Ilie, cu preoţia îmbrăcându-se, a fost văzut cu foc; iar pe preoţii ruşinii cu sabia i-a junghiat.

Deci, să ne învăţăm şi noi, fraţilor, că mare şi covârşitoare, fără de mărginire, este vrednicia Preoţiei. Slavă Unuia-Născut! Slavă şi Unuia celui Bun, Care a dat-o pe dânsa ucenicilor Săi, prin aşezământul cel nou şi sfânt al Său, ca şi ei să ne arate pildă întru punerea mâinilor lor peste cei vrednici. Deci, toţi să cinstim, toţi să fericim pe cei ce au treapta cinstitei preoţii, cunoscând că dacă cineva pe prietenul împăratului îi iubeşte, pe acesta cu mult mai mult îl iubeşte împăratul.

Deci, să iubim pe preoţii lui Dumnezeu, căci prieteni ai însuşi Celui Bun sunt, şi mijlocesc pentru noi şi pentru lume. Cinsteşte pe preoţi împlinind porunca lui Hristos, Care zice: „Cel ce primeşte prooroc cu bucurie, întru nume de prooroc, plată de prooroc va lua”. Iar dacă nu ştii, de este vrednic sau de nu este vrednic de treaptă, pentru porunca lui Hristos să îl treci cu vederea. Că precum nu se vatămă aurul cel preastrălucit când este frământat în tină, nici mărgăritarul cel prealuminos când cu oarecare feluri de materii necurate şi întinate s-ar amesteca, nici Preoţia nu se întinează din ceva; măcar deşi este nevrednic cel ce pe aceasta a primit-o. Şi dacă cineva întru vrednicia aceasta se va afla ca un vrednic, şi va umbla întru dânsa cu cuvioşie, fără de prihană va dobândi cunună nestricăcioasă. Iar dacă cu nevrednicie va îndrăzni a o avea, îşi pricinuieşte întunericul cel mai dinafară şi judecată nemilostivă.

Altă pildă îţi dau ţie, omule, ca să nu îndrăzneşti întru trufia ta cu nevrednicie să intri în treapta preoţiei. Fiindcă Dumnezeu cel curat nu caută cu bunăvoinţă la cei ce cu trufie sunt hirotoniţi. Cunoaşte ce au pătimit ticăloşii aceia, care lui Moise şi lui Aaron s-au împotrivit, şi au îndrăznit cu neruşinare şi cu obrăznicie să tămâieze lui Dumnezeu. Oare, nu foc din cer pe toţi i-a mistuit, pentru că au îndrăznit să aibă treapta cea mai presus de vrednicia lor? Şi iarăşi, şi Mariam, proorociţa lui Dumnezeu, cu un cuvânt oarecare şi mic defăimând pe Moise pentru Preoţie, o certare ca aceasta i-a hotărât ei Cel Prea

înalt: „Să se umple toată de lepră şi să fie scoasă afară din tabără şapte zile

Pentru aceasta şi acum, o fraţilor, cu curăţie petreceţi, urmând lui Moise şi lui Aaron şi lui Eleazar. Vezi pe preoţii cei binecredincioşi cum prin preoţie au biruit taberele cele fără de Dumnezeu ale vrăjmaşilor. Darul acesta avându-l Moise, a ridicat mâinile către Dumnezeu şi a rănit pe Amalic cu rană nevindecată. Cu Preoţia şi Avraam încingându-se, pe împăraţi a surpat. Pe aceasta luând-o asupra sa Melchisedec, a binecuvântat pe Avraam cu binecuvântare aleasă. Te-ai învrednicit, frate, treptei preoţiei? Sârguieşte-te a bineplăcea Voievodului cu curăţenie, cu dreptate şi cu înţelepciune dumnezeiască, dar şi cu strălucită feciorie. Fă-te fierbinte râvnitor, ca Iosif cel înţelept, curat ca Iisus, iubitor de străini ca Avraam, iubitor de săraci ca Iov, iubitor de fii ca David şi blând ca Moise. Pe cel rătăcit întoarce-l, pe cel şchiop sprijină-l, pe cel căzut ridică-l, pe cel neputincios întăreşte-l, şi toate cele asemenea acestora să le faci.

Însă eu mă înspăimânt, iubiţi fraţi, văzând cum obişnuiesc unii din cei fără de minte a îndrăzni, cu neruşinare şi obrăznicie, să ceară Preoţie, apoi să o ia, nefiind chemaţi de darul lui Hristos, şi neştiind că foc şi moarte asupra lor îşi adună ticăloşii. Nu zic ţie, omule, că numai Preoţia să nu o iei cu obrăznicie, ci nici de altul din vasele prea cinstitei Slujbe să nu te atingi. Dacă cu adevărat ai citit ce a pătimit Oza, când s-a atins el de Chivotul lui Dumnezeu. De acest înfricoşat grai al lui Dumnezeu Celui Preaînalt de-a

pururea adu-ţi aminte, iubite frate, care s-au grăit prin gura lui Isaia Proorocul: „Peste cine Mă voi odihni Eu, fără numai peste cel blând, smerit, liniştit şi care se cutremură de cuvintele Mele ”.

Graiul acesta de-a pururea să-l ai în pomenire, şi ia aminte ca să îţi câştigi comoară gândul cel blând. Ca aşa să poţi cu mintea să te sui în Ierusalim, Mitropolia cea de sus, şi jertfe gândite să aduci împăratului Dumnezeu, Celui neapropiat, unde se împletesc cununile cele neveştejite şi nestricăcioase. Şi acolo, înaintea îngerilor, însuşi Hristos te va încununa pe tine cu coroana nemuririi, şi împreună cu cetele cele de sus vei cânta cântarea de biruinţă Sfintei Treimi, în vecii vecilor. Amin.

Răspuns către un frate despre Eli preotul

întrebare: Scriptura zice despre Eli preotul că feciorii lui, grăind de rău pe Dumnezeu, nu erau certaţi de acesta, deşi citim că îi dojenea pe ei să înceteze.

Răspuns: Ia aminte la tine, ca nu cumva prea multe iscodind, să cadă mintea ta din credinţă prin cercetarea celor nelegiuite. Căci credinţa este totul, iar în lipsa ei, cel cu două cugete nu va afla nimic din cele ce caută. Că zice: „De nu veţi crede, nici nu veţi înţelege”. Eli nu i-a lăudat pe fiii săi când făceau

aceste rele, însă putea cu înlesnire să oprească răul, după cum şi cuvântul de mai înainte arată. însă dojenirea de care ai luat cunoştinţă nu este, desigur, certare, ci lipsă de dragoste pentru Dumnezeu. Pogorământul lui Eli are însă hotar şi întru aceasta s-a făcut şi iconomie, ca să mărturisească cu gura sa despre fărădelegea fiilor săi. Scris este: „Eli însă era tare bătrân şi auzea de toată purtarea fiilor săi faţă de întreg Israelul... şi le-a zis: «Pentru ce faceţi voi asemenea lucruri, căci aud vorbe rele despre voi de la tot poporul Domnului? Nu, copiii mei, nu este bună vestea ce o aud despre voi; nu mai faceţi aşa, căci nu este bună vestea care o aud eu; voi răzvrătiţi poporul Domnului. Că de va greşi omul faţă de alt om, atunci se vor ruga pentru el lui Dumnezeu; iar de va păcătui cineva faţă de Domnul, atunci cine va mijloci pentru el?»”. Deci, din mărturiile tatălui lor se cuvine a înţelege covârşitoarea nelegiuire a oamenilor acelora. Că nu se revolta numai unul asupra lor, ci toţi, de la mic până la mare, după cum însuşi Eli mărturiseşte, zicând: „Pentru ce faceţi voi asemenea lucruri, căci aud vorbe rele despre voi de la tot poporul Domnului? ”.

Pe toţi îi asupreau şi îi sminteau, pângărind jertfele cele sfinţite. Căci nu numai că depărtau lumea de a mai aduce jertfe, dar chiar poporul gândea să se lipsească, înfricoşându-se de faptele cele nelegiuite pe care le făceau fiii lui Eli. Auzi ce zicea Eli: „Nu este bună vestea ce o aud eu despre voi... voi răzvrătiţi poporul lui Dumnezeu”. Şi îi îndemna să nu facă aşa, poate pentru că se temea de nemulţumirea

poporului, prefăcându-se că-i ceartă ca să liniştească pe cei ce strigau contra fiilor lui. Căci dacă i-ar fi păsat de cinstea cea dumnezeiască, n-ar fi suferit nicidecum greşeala cea mare a fiilor săi, adică nelegiuirea ce o făceau, şi s-ar fi sârguit să o îndepărteze îndată din casa lui. Cei ce s-au apucat să strice legea erau păzitori ai legii şi preoţi. Dacă ar fi ascultat de tatăl lor, i-ar fi certat după lege, iar dacă nu s-ar fi înduplecat, i-ar fi putut opri de la preoţie, după predania legii, căci Eli era şi preot şi judecător, şi la cuvântul său lua aminte tot poporul. Dacă făcea aşa, s-ar fi izbăvit de urgia lui Dumnezeu. Dar de vreme ce s-a încurcat şi el cu răutăţile fiilor săi, cu dreptate s-a făcut şi el părtaş de urgia lui Dumnezeu cea trimisă asupra lor.

Deci, nu supăra pe Dumnezeu, căci drept este Domnul Dumnezeul nostru, şi nu este nedreptate întru Dânsul. Iar cum că dojenirea cea după lege se alcătuieşte din certare, se arată din cuvântul care urmează. Că se zice la dreptul Iov: „Fericit este omul pe care îl va certa Domnul. Şi de dojenirea Atotţiitorului nu te lepăda, că El face întristare şi iarăşi mângâie”. Precum şi Apostolul porunceşte părinţilor, zicând: „Să hrănească copiii lor întru certarea şi sfătuirea Domnului”. Deci, după dreptate pentru dânsul zice Dumnezeiasca Scriptură că fiii lui, grăind de rău pe Dumnezeu, nu îi dojenea, întrucât nu avea râvnă către Dumnezeu, ca cea pe care au câştigat-o sfinţii. Că a ales mai mult ocrotirea fiilor lui decât slava celor mai bune şi mai înalte. în ce fel de milostivire s-a îmbrăcat, Cel ce prin Evanghelie

ne-a născut pe noi, ştiu toţi cei ce au minte. Că avea întru Sine milostiviri de îndurări, bunătate şi îndelungă răbdare. Iar când a auzit că oarecare a păcătuit peste hotar, nu a răbdat, nici n-a tăcut. Ci îndată a poruncit să se dea unul ca acela satanei spre pieirea trupului, ca duhul lui să se mântuiască în ziua Domnului nostru Iisus Hristos. Iar fericitul Petru, Apostolul, a judecat pe cei ce au venit să ispitească Duhul cel Sfânt. Iar defăimarea cea împotriva lui Dumnezeu n-a suferit-o când fiii lui Israel s-au depărtat de Dumnezeu, şi pe fiii şi fiicele lor îi jertfeau pentru slujirea dracilor. Şi acesta preot fiind, şi putând să-i oprească, trecea cu vederea o atât de mare nelegiuire; nici certare asupra lor aducând spre înţelepţire, nici pălmuire, nici cuvânt aspru pentru pângărirea sfinţitelor jertfe când aceia spre slujba şi mângâierea dracilor junghiau pe fiii lor cu propriile mâini sub orice copac umbros. Cine este care judecă pe acesta nevinovat de săvârşirea răului? Şi mai ales când îl înştiinţase Dumnezeu, Cel ce pe toate le-a alcătuit de hotărârea cea luată asupra lui. Iar Domnul Cel iubitor de milostivire, vrând să-l izbăvească pe acesta prin pocăinţă de urgia gătită asupră-i, printr-un copil fără de răutate i-a arătat lui cele mai înainte arătate. Ca nu vreo bănuială apărând la mijloc, să se înalţe cu gândul, ca şi cum din privirea omenească s-ar fi zis către dânsul proorocia, ori pentru pizma, ori pentru zavistia unora asupra lui, ajutător şi martor îl pune al celor zise mai înainte, după cum zice Sfânta Scriptură.

O, neputinţă a sufletului spre păzirea poruncilor lui Dumnezeu! O, obicei fără de lege al fiilor necredincioşi!

Cum nu s-a înfricoşat trupul lui de cele auzite? Cum nu s-au cutremurat rărunchii lui? Cum nu a adus mânie pentru pedepsirea fiilor lui cei fărădelege, după asemănarea râvnei lui Fineesi Cum nu şi-a rupt hainele sale şi nu s-a culcat în sac, pentru osânda cea adusă asupra lui? Nici nu s-a clătinat. Nu aşa a nelegiuit Ahar al lui Harmi, care a fost dat anatema, ca şi aceştia. Iar fiii lui Eli, neîmpăcaţi şi duşmani fiind, făceau păgânătate asupra Ziditorului, Care a zis lui Moise şi lui Aaron: „întru cei ce se apropie de Mine, Mă voi sfinţi. Şi întru toată adunarea lor Mă voi slăvi”. Şi iarăşi: „Am zis lui Aaron şi fiilor lui: «Şi să se păzească de sfinţii fiilor lui Israil, şi nu vor pângări numele cel Sfânt al Meu, câte ei îmi sfinţesc Mie». Eu, Domnul, am zis lor: Întru neamurile voastre, tot omul care va veni din toată seminţia voastră la cele sfinte, câte vor sfinţi fiii lui Israil lui Dumnezeu, şi necurăţia lui asupra lui va fi, se va pierde sufletul acela de la Mine. Căci nu a luat aminte la acestea, de unde şi rodul morţii secerându-l, s-a dus. Că a ales mai bine să greşească lui Dumnezeu, decât să se despartă de milostivirea fiilor celor fărădelege. Că deşi întru cuvântul cel arătat a răspuns: Nu faceţi aşa, zicând: «O fiilor», dar întru ascuns s-a împărtăşit de lucrarea cea rea a fiilor săi”.

Vezi şi înţelepciunea răspunsului, că zice: „Domn este, şi ce este plăcut înaintea Sa va face ”, în loc de: „Eu pe copiii mei nu pot să-i întristez”. Dar nici de la Moise nu s-a învăţat şi nu s-a depărtat de milostivirea sa pentru copii. Că Moise, primind tablele Legii

şi din munte pogorându-se, văzând viţelul, a aruncat lespezile şi le-a zdrobit, şi nu a privit la faţa fratelui său, ci cu prea groaznic glas l-a mustrat pe Aaron, zicând: „Ce ţi-a făcut ţie poporul acesta, că ai adus asupra lor un păcat aşa de mare?”. Iar Aaron, văzând pe fratele său aprins de râvnă dumnezeiască, a răspuns, zicând: „Nu te mânia, domnul meu, că tu ştii pornirea poporului acestuia”. Şi stând Moise în poarta taberei, a zis: „Dacă cineva are dragoste către Domnul, să vină la mine”. Şi s-au adunat la dânsul toţi fiii lui Levi. Şi a zis lor: „Acestea zice Domnul Dumnezeul lui Israil: Să-şi încingă fiecare din voi sabia sa la şold şi, străbătând tabăra de la o intrare până la cealaltă, înainte şi înapoi, să ucidă fiecare pe fratele său, pe prietenul său şi pe aproapele său”. Şi au făcut fii lui Levi după cuvântul lui Moise. în ziua aceea au căzut din popor ca la o treime de oameni. Căci Moise le spusese fiilor lui Levi: „Afierosiţi-vă astăzi mâinile voastre Domnului, fiecare prin fiul său sau prin fratele său, ca să vă trimită El astăzi binecuvântare!”. Iar Iov, îngrijindu-se de fii săi, aducea jertfe în fiecare zi pentru dânşii, nu pentru păcatele văzute ci pentru păcatele cele cu mintea făcute. Aşa desăvârşit se sârguiau drepţii ca fără de prihană să fie înaintea Domnului rodul pântecelui lor. Iar Eli, trândav şi lenos fiind spre îndreptarea fiilor lui, nu l-au izbăvit de urgia lui Dumnezeu nici bătrâneţile cele cinstite, nici îndrăzneala cea veche, nici cinstea preoţească.

Deci, când auzim Dumnezeieştile Scripturi, şi va începe vrăjmaşul să semene ceva dintru ale sale în

mintea noastră, cu credinţă întemeiată să zicem către dânsul: „Credincios este Domnul întru toate cuvintele Sale, şi cuvios întru toate lucrurile Sale”.

Despre praznice

Să nu se afle cineva lipsit de roade, ci în fiecare zi să privească la bunătăţile cele veşnice, să cugete la ziua cea înfricoşătoare cu dorirea bunătăţilor, iar prin frica muncilor spre calea cea rea picioarele noastre să le oprim, după cum este scris, şi cu frică şi cu cutremur mântuirea noastră să o lucrăm. Cu duhul să fierbem, Domnului să-I slujim, cu nădejde să ne bucurăm, întru necaz să răbdăm, întru rugăciune să îngăduim, de trebuinţele sfinţilor să ne împărtăşim, neiubirea de străini să o alungăm, de la Biserică să fim nelipsiţi seara, dimineaţa şi la amiază, bărbaţi şi femei, bogaţi şi săraci, robi şi slobozi, bătrâni şi tineri, la dumnezeiasca Liturghie alergaţi cu sârguinţă, aducând Domnului din ostenelile mâinilor noastre spre binecuvântarea casei şi a tuturor celor din casă, şi să staţi cu multă frică şi cu cutremur, nevorbind cu nimeni. Ca îngerii în ceruri slujiţi Domnului cu frică, şi vă bucuraţi Lui cu cutremur, lăcrimând, suspinând, rugându-vă, înduplecându-L din toată inima, şi fiind cucernici, ca să nu se afle cineva nevrednic de primirea dumnezeieştilor Taine. Căci aşa zice Apostolul Pavel: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din

pâine şi să bea din pahar. Că cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea; nesocotind trupul Domnului”, pentru că este scris că cerul, şi pământul, şi marea, şi toate cele ce sunt într-însele tremură şi fug, şi tu fără de sfială te apropii? îngerii cei curaţi cu cutremur slujesc, feţele acoperindu-şi, nu îndrăznesc să privească, şi tu, necurat şi nepocăit fiind, fără de ruşine te afli, şi nu te înfricoşezi? Pe oameni adică îi amăgeşti, dar către Cel ce cearcă inimile ce vei zice? Deci, dă-te înlături frate, plângi şi spală-ţi vasul tău, pe carele l-ai întinat cu păcatul, şi făgăduieşte-te a nu mai păcătui, şi aşa te vei vindeca. Că Dumnezeu este Domn al celor ce se pocăiesc.

Pomenirile Sfinţilor să le săvârşiţi, pomeniţi şi pe văduvele care sunt întru neputinţe, pe sărmani, pe străini, pe săraci, pe ciungi, pe şchiopi, pe orbi, după cum a poruncit Domnul nostru, şi fericiţi veţi fi că nu pot să vă răsplătească. Că se va răsplăti ţie întru învierea drepţilor. Praznic bun şi lui Dumnezeu plăcut este pocăinţa cu lacrimi. Praznic este acolo unde Domnul împreună a prăznuit. Că Dumnezeu fiind, a sărăcit. Praznicele Domnului cinstiţi-le, cu sârguinţă alergaţi, prăznuind nu sărbătoreşte, ci dumnezeieşte; nu lumeşte, ci mai presus de lume; nu păgâneşte, ci creştineşte; nu porţi să împodobim, nu dansuri să alcătuim, nu târguri să căutăm, nici cu fluiere şi cu alăute auzul să-l încântăm, nu cu haine noi să ne îmbrăcăm, nici cu străluciri de aur. Ci precum Stăpânul a poruncit, să nu avem aramă la brâie. Nu cu benchetuiri şi cu beţii. Nu strica lucrul lui Dumnezeu pentru mâncare.

Să nu te lipseşti de Sfânta Liturghie pentru pântecele cel nesăţios, zăbovind în bucătărie. Că nu ştii de te vei mai învrednici a vedea altă Liturghie. Ci pe acestea să le lăsăm acelora, al căror dumnezeu este pântecele şi slava.

Despre dragoste

Bine a zis Domnul: „Că jugul Meu este uşor”. Căci ce greutate, sau ce osteneală este a ierta fratelui greşelile cele uşoare, şi de nimic vrednice, ca să se ierte şi ale tale, şi să te îndrepţi degrabă şi în scurtă vreme? Nu a cerut Hristos: „Aduceţi-Mi bani, viţei, ţapi, post, priveghere”, ca să zici: „Nu am, nu pot”, ci ceea ce este uşor, lesnicios şi scurt, aceasta a poruncit-o, zicând: „Tu iartă fratelui tău greşelile lui, şi Eu îţi iert ţie pe ale tale. Tu ierţi poate puţini bănişori, sau trei dinari. Iar Eu nenumăraţi talanţi îţi dăruiesc ţie. Şi tu adică numai îi ierţi, nimic dăruind; iar Eu îţi dau şi iertare, şi vindecare şi împărăţia. Atunci îţi primesc şi darul tău, când te împaci cu cel ce te vrăjmăşeşte pe tine, când nu ai vrajbă asupra cuiva, când soarele nu apune întru mânia ta. Când către toţi ai pace şi dragoste, atunci rugăciunea ta este bine primită, şi prinosul tău bine plăcut, casa ta binecuvântată, şi tu eşti fericit. Iar dacă tu nu te împaci cu fratele tău, cum cauţi iertare la Mine? îmi calci cuvintele şi ceri iertare? Eu, Stăpânul tău, îţi

poruncesc, dar nu iei aminte, şi tu, robul, cum îndrăzneşti să-Mi aduci rugăciune, sau jertfă, având vrajbă asupra cuiva? Că precum tu îţi întorci faţa de la fratele tău, aşa şi Eu de la rugăciunea ta şi de la darul tău îmi voi întoarce ochii”.

Şi iarăşi vă rog, fraţilor, de vreme ce Dumnezeu este dragoste, şi întru cele ce se fac fără de dragoste nu binevoieşte, cum oare va primi Dumnezeu rugăciunea ucigaşului, darurile, pârgile ori aducerea de roadă, dacă nu se va pocăi mai înainte, după cum cere cuvântul? Dar poate, desigur, îmi vei zice: „Eu nu sunt ucigaş”, însă eu îţi voi arăta că eşti ucigaş, iar mai vârtos Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu, te va mustra pe tine, zicând: „ Tot cel ce urăşte pe fratele său, ucigaş de om este”.

Deci, iubiţii mei fraţi, nimic să nu cinstim mai mult decât să ne sârguim a câştiga dragostea cea desăvârşită. Nimeni să nu aibă ceva asupra cuiva, nimeni să nu răsplătească cuiva rău pentru rău. „Soarele să nu apună întru mânia voastră”, ci să lăsăm datornicilor noştri toate, şi dragostea spre noi să o atragem. Că aceasta acoperă mulţimea de păcate. Căci ce folos este, fiilor, dacă cineva le-ar avea pe toate, iar dragostea care îl mântuieşte nu o are? Că precum dacă cineva va face un prânz mare, ca să cheme pe împărat şi pe boieri, şi toate le-ar pregăti cu îndestulare, ca nimic să nu îi lipsească lui, iar sare nu va avea, oare poate să se mănânce prânzul acela? Nu, cu adevărat! Ci şi cheltuiala a irosit-o, şi ostenelile le-a pierdut; şi ocară de la cei chemaţi de dânsul şi-a tras. Aşa şi aici. Ce folos este a se osteni

cineva fără dragoste? Că fără de aceasta tot lucrul şi toată fapta este necurată, chiar de are cineva feciorie, chiar de posteşte, de priveghează, ori de se roagă, ori de face ospăţ săracilor, ori daruri de i se pare că aduce, sau pârgă, sau aduceri de roade, ori biserici de zideşte, ori altceva lucrează fără de dragoste, toate acelea întru nimic se vor socoti înaintea lui Dumnezeu. Că nu binevoieşte Domnul întru dânsele. Auzi pe Apostolul ce zice: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor... şi de aş avea darulproorociei şi toate tainele le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt”. Că cel ce are vrajbă asupra fratelui său, şi i se pare că aduce ceva lui Dumnezeu, este ca cel ce jertfeşte câine, şi ca o plată a unei desfrânate se va socoti.

Deci, să nu voieşti fără de dragoste a face nimic, că dragostea acoperă mulţime de păcate. O, ce fel de bunătate defăimăm! O, de câte bunătăţi şi de câtă bucurie ne lipsim necâştigând dragostea! Pe aceasta Iuda nevrând să o câştige, din mijlocul cetei apostolilor a ieşit, lăsând Lumina cea adevărată, pe Dascălul său şi pe fraţii săi urându-i, în întuneric s-a dus. Pentru aceea şi verhovnicul Petru zice: „...Iuda a căzut, ca să meargă în locul lui” (Fapte 1, 25). Şi iarăşi Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu, zice: „Cel ce urăşte pe fratele său întru întuneric este, şi întru întuneric umblă, şi nu ştie unde se duce, că întunericul i-a orbit ochii lui”.

Iar de zici că deşi pe fratele meu nu îl iubesc, dar pe Dumnezeu îl iubesc, te mustră pe tine acelaşi

Apostol, zicând: „Iar de zice cineva că iubesc pe Dumnezeu, şi pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Că cela ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, cum poate să îl iubească? Deci, cel ce are faţă de fratele său dragoste, şi nu are vrajbă asupra cuiva, cel ce împlineşte cuvântul apostolului: „Soarele să nu apună întru mânia voastră”, acesta cu adevărat iubeşte pe Dumnezeu. Acesta este ucenic al lui Hristos, Cel ce a zis: „ Că întru aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea dragoste între voi”.

Deci, arătat este că ucenicii lui Hristos de acolo se cunosc, adică din dragostea cea adevărată. Iar cel ce are ură asupra fratelui, şi i se pare că iubeşte pe Hristos, este mincinos şi se amăgeşte întru sine. Că zice Apostolul Ioan: „ Porunca aceasta o avem de la Dânsul, ca cel ce iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe fratele său”. Şi iarăşi zice Domnul: „ Vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Şi a adăugat, vrând să arate puterea dragostei: „Întru aceste două porunci se cuprind toată legea şi proorocii”.

O, minune neasemănată! Că cel ce are dragoste nefăţarnică, toată legea o împlineşte. Că plinirea legii este dragoste, după cum zice Apostolul. O, putere neasemănată a dragostei! O, putere a dragostei nemăsurată! Nimic decât dragostea nu este mai cinstit, nici în cer, nici pe pământ. Pentru aceasta, Pavel Apostolul, după ce a învăţat că nimic nu este deopotrivă cu dragostea, a scris şi a trimis până la marginile lumii, zicând: „Fraţilor, nimănui cu nimic nu

fiţi datori, ci numai unii pe alţii a vă iubi, şi sufletul unii pentru alţii a vă pune. Că dragostea aceasta este începutul tuturor faptelor bune ”.

Dragostea este plinire a legii. Dragostea este mântuirea cea nerătăcită. Aceasta dintru început a locuit întru inima lui Abel. Aceasta lui Noe i-a fost povăţuitoare. Aceasta împreună cu patriarhii a lucrat. Aceasta pe Moise l-a mântuit. Aceasta pe David lăcaş al Sfântului Duh l-a făcut. Aceasta întru prooroci s-a sălăşluit. Aceasta pe Iov l-a întărit. Şi de ce nu zic cele mai mari? Aceasta pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri către noi L-a pogorât. Prin dragoste, Cel fără de trup S-a întrupat, Cel fără de ani S-a făcut sub ani pentru noi. Fiul lui Dumnezeu Fiu al omului S-a făcut. Prin dragoste, toate spre mântuire se zidesc, moartea s-a stricat, iadul s-a surpat, Adam s-a chemat, şi Eva s-a liberat. Prin dragoste, o turmă s-au făcut îngerii şi oamenii. Prin dragoste, blestemul s-a dezlegat, raiul s-a deschis, viaţa s-a arătat, împărăţia cerurilor s-a făgăduit. Aceasta pe pescari vânându-i, vânători de oameni i-a făcut. Aceasta împreună cu mucenicii a pătimit şi i-a întărit. Aceasta pustietăţile le-a arătat oraşe. Aceasta munţii şi peşterile de cântări de psalmi le-a umplut. Aceasta pe oameni îngeri i-a făcut. Aceasta pe bărbaţi şi pe femei pe calea cea strâmtă şi grea i-a învăţat a umbla.

Dar până când nu voi înceta alergând după cele neajunse? Cine este îndestulat ca să povestească toate faptele dragostei? Socotesc că nici îngerii după vrednicie nu vor povesti. O, fericită dragoste, dătătoare a tuturor bunătăţilor! O, fericită dragoste, ceea

ce fericiţi arăţi pe cei ce te doresc! Fericit este omul, şi de trei ori fericit cu adevărat, cel ce a câştigat dragostea din inimă şi din ştiinţa curată.

însă auzind de dragoste, să nu socoteşti dragostea cea lumească şi trupească, cea din cârciumi şi de la ospeţe, al cărui dumnezeu este pântecele, şi slava veacului acestuia a cărei dragoste cu hotarele mesei împrejur s-a hotărât; a căror dragoste vrajbă este la Dumnezeu, unde cheamă prieteni, şi nu vrăjmaşi, unde săracii nu sunt de faţă, unde sunt râsete şi aplauze, gâlcevi, beţii şi necinste. Pentru aceştia a zis Apostolul: „Cine voieşte să fie prieten al lumii, vrăjmaş al lui Dumnezeu se face”. Despre dragostea aceasta, sau mai degrabă amăgirea, să nu zic ceva mai mult, căci Dumnezeu ne cercetează. Că a zis Dumnezeu că şi păgânii fac asemenea: „ Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce plată puteţi avea? ”.

însă noi nu pentru această dragoste zicem, nu pe aceasta o vestim, nici pe aceasta o căutăm, ci pe cea nefăţarnică, pe cea fără de prihană, pe cea neîntinată, pe cea neasemănată, pe cea care ţine toate şi întru tot lucrul bun se cinsteşte. Pe care Domnul nostru a arătat-o zicând că omul trebuie să-şi pună sufletul său pentru prietenii săi. Că şi însuşi Domnul a învăţat şi a făcut, iar sufletul Său pentru noi şi-a pus, nu numai pentru prieteni, ci şi pentru vrăjmaşi. Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel iubitL-a dat pentru noi. Prin dragostea aceasta, Pavel Apostolul, având întru sine dumnezeiasca dragoste, zicea: „Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se

laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată ”.

Pe aceasta, cel ce o are este fericit şi în veacul de acum, şi în cel ce va să fie. Pe fericita dragoste, cel ce o are nu se trufeşte, nu pizmuieşte, nu urăşte pe cineva vreodată, pe sărac nu îl trece cu vederea, de la cel scăpătat nu se întoarce, nu trece cu vederea pe cel sărman, nici pe văduvă, nici pe străin. Pe aceasta, cel ce o are, nu numai pe cei ce îl iubesc pe dânsul îi iubeşte (că aceasta şi păgânii o fac), ci şi pe cei ce îl necăjesc. Această dumnezeiască dragoste având-o Ştefan, întâiul Mucenic, pentru cei ce îl loveau cu pietre, se ruga, zicând: „Doamne, să nu le socoteşti lor păcatul acesta”.

Iarăşi zic, şi zicând nu voi înceta: Fericit este omul cel ce pe toate cele pământeşti şi stricăcioase le-a defăimat, şi a câştigat dragostea. Unuia ca acestuia în fiecare zi îi creşte plata. Unuia ca acestuia plata şi cununa i s-au gătit, împărăţia cerurilor i s-a dăruit. Pe acesta toţi îngerii îl fericesc, pe acesta toate puterile cerurilor îl laudă, pe acesta cu bucurie îl vor primi cetele arhanghelilor. Acestuia i se vor deschide, cu osârdie, porţile cerurilor, şi cu îndrăzneală va intra, şi înaintea scaunului lui Dumnezeu va sta, şi cu dreapta lui Dumnezeu se va încununa, şi împreună cu Dânsul în vecii vecilor va împărăţi. Cine este mai fericit decât acesta? Cine este mai înalt

decât acesta? Cine decât acesta mai cinstit? Vedeţi la ce fel de înălţime ridică dragostea pe cei ce o au? Bine a zis Apostolul: „Nimănui cu nimic să nu fim datori, fără numai a ne iubi unii pe alţii”. Că Dumnezeu este dragoste, şi cel ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru dânsul petrece în veci. Amin.

Despre psalm

Şi pentru dragoste, acestea şi mai multe decât acestea s-ar putea zice. Iar noi să ne întoarcem la cele de mai înainte, adică să vorbim de pocăinţă şi de judecata ce va să fie. Că la acestea pururea este nevoie a cugeta. Că ziua Domnului va veni ca un fur noaptea. Pentru aceasta, ziua şi noaptea, priveşte la ceasul cel mai de pe urmă, şi la legea Domnului cugetă. Grăieşte lui Dumnezeu multe, şi oamenilor puţine. Şi dacă mâna la lucru o întinzi, gura să cânte, iar mintea să se roage. Psalmul să-ţi fie neîncetat pe buze, căci Dumnezeu, fiind chemat pe nume, alungă dracii şi sfinţeşte pe cântătorul de psalmi. Psalmul este alinarea sufletului, dăruitor al păcii. Psalmul este adunător al prieteniei, unire a celor despărţiţi, împăcare a celor învrăjbiţi. Psalmul aduce ajutorul îngerilor; este armă întru frica de noapte, odihnă a ostenelilor de ziuă, pruncilor întărire, bătrânilor împodobire şi mângâiere, femeilor podoabă potrivită. Psalmul preface pustietăţile în sălaşuri, târgurile le

înţelepţeşte, celor începători învăţătură de carte le este, celor sporiţi creştere, celor desăvârşiţi întărire, glas al Bisericii. Acesta praznicele le străluceşte, întristarea cea după Dumnezeu o zideşte, că psalmul şi din inimă de piatră scoate lacrimi. Psalmul este lucrul îngerilor, petrecerea cea cerească, tămâia cea duhovnicească. Psalmul este luminare a sufletelor, şi sfinţire a trupurilor. Pe acesta, fraţilor, să nu încetăm totdeauna a-l cugeta în case, pe cale, dormind, spălându-ne, grăind întru noi cu psalmi, cu laude şi cântări duhovniceşti. Psalmul este bucuria iubitorilor de Dumnezeu. Acesta grăirea deşartă o domoleşte, râsul îl izgoneşte, judecata o pomeneşte, deşteaptă sufletul către Dumnezeu, împreună cu îngerii dănţuieşte. Unde este psalm cu umilinţă, acolo este şi Dumnezeu cu îngerii. Iar unde sunt cântările celui străin, acolo este urgia lui Dumnezeu. Şi „vai-ul” este răsplătirea râsului. Unde sunt sfinţitele cărţi şi citiri, acolo este veselia drepţilor şi mântuire a auzitorilor. Iar unde sunt alăute şi hore, acolo întunecare a bărbaţilor şi a femeilor, şi praznicul diavolului.

O, viclenire şi izvodire a diavolului! Cum prin meşteşug pe fiecare îl împiedică şi îl amăgeşte, şi îl determină să facă cele rele, ca pe cele bune. Astăzi cu plăcere cântă psalmi, şi mâine cu sârguinţă joacă. Astăzi sunt creştini, şi mâine păgâni. Astăzi bine lăudaţi, şi mâine defăimaţi. Astăzi robi ai lui Hristos, şi mâine potrivnici ai lui Dumnezeu. Nu vă amăgiţi! Nici un rob nu poate să slujească la doi domni, după cum este scris: „Nu puteţi să-i slujiţi lui Dumnezeu, şi împreună cu diavolul să dănţuiţi!”. Ca nişte

adevăraţi robi ai lui Hristos să îi slujim Lui. Lui să ne închinăm, lângă Dânsul să zăbovim, lângă Dânsul să rămânem până la răsuflarea cea mai de pe urmă, şi să nu ne plecăm balaurului. Căci ca un leu răcnind aleargă, căutând pe cine să înghită, pe cine să amăgească, căruia staţi împotrivă ca nişte ostaşi puternici ai lui Hristos, slujindu-I Lui. Nu astăzi să cânţi psalmi, şi mâine dănţuieşti. Nu astăzi să te pocăieşti pentru păcatele tale, şi mâine să joci spre pieirea ta. Nu astăzi să citeşti, şi mâine să cânţi în alăută. Nu astăzi să te înfrânezi, şi mâine să te apropii ici şi colo împrejur purtându-te, şi de toţi batjocorindu-te.

Nu, fraţilor, nu aşa să pierdem vremea mântuirii noastre jucând şi batjocorindu-ne. Fă-te ca un bun lucrător de pământ, lucrând şi păzind. Să nu socoteşti, frate, hrana vieţii veşnice ca pe cele rele, să nu lepezi mâncarea cea uscată, să nu te depărtezi de priveghere, să nu te leneveşti de culcare pe jos, să nu părăseşti cântarea de psalmi. Că acestea, şi cele asemenea acestora, la viaţă, la bucurie, la veselie şi la odihna veşnică te trimit pe tine. Iubeşte tăcerea şi nu vorbirea cea rea. Vorbirile mirenilor depărtează mintea de la Dumnezeu.

Despre rugăciune

Fericit lucru este, într-adevăr, a nu păcătui. Iar dacă unii vor păcătui, să nu se deznădăjduiască, ci să plângă pentru acelea întru care au păcătuit, ca prin plâns iarăşi să dobândească fericirea. Deci, bun lucru este totdeauna a ne ruga şi a nu ne îngreuia şi a nu ne slăbănogi, după cum zice Domnul. Şi iarăşi spune Apostolul: „Rugaţi-vă neîncetat”, adică noaptea şi ziua, şi în tot ceasul. Şi nu numai când intri în biserică, iar cealaltă vreme să fii fără de grijă. Ci ori de lucrezi, ori de dormi, ori de călătoreşti, ori de mănânci, ori de bei, ori de stai, să nu îţi curmi rugăciunea ta. Că nu ştii când va veni Cel ce va cere sufletul tău de la tine. Să nu aştepţi duminica, sau vreun praznic, sau alt loc; ci precum a zis proorocul David: „în tot locul stăpânirii Lui”.

Deci, ori în biserică de eşti, ori în casa ta, ori în ţarină, ori de paşti oi, ori zidiri de faci, ori la ospeţe de te afli, de rugăciune să nu te depărtezi. Şi când poţi, pleacă-ţi şi genunchii, iar când nu poţi, roagă-te cu mintea. Şi seara, şi dimineaţa, şi la amiază-zi. Dacă rugăciunea te va povăţui înaintea lucrului, iar sculându-te din pat, mişcările tale cele dintâi prin rugăciune se vor face, atunci păcatul nu află intrare în sufletul tău. Rugăciunea este păzitoarea întregii înţelepciuni, pedepsirea mâniei, prigonirea îngâmfării, curăţire a pomenirii de rău, surparea invidiei, îndreptarea păgânătăţii. Rugăciunea este virtutea trupurilor,

ocârmuirea casei, bună aşezare a cetăţii, tăria împărăţiei, biruinţă războiului, întemeiere a păcii. Rugăciunea este pecete a fecioriei, credinţă a nunţii, armă călătorilor, apărătoare celor ce dorm, îndrăzneală a celor ce priveghează, a lucrătorilor de pământ bună aducere de roadă, mântuire călătorilor pe mare. Rugăciunea este ajutătoare celor ce se judecă, slăbire celor legaţi, inimă bună celor scârbiţi, celor ce se bucură dulceaţă, mângâiere celor ce plâng, a naşterilor praznic, cunună celor căsătoriţi, a celor ce mor îngropare. Rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu, întocmai cinstire cu îngerii, a bunătăţilor sporire, abatere de la răutăţi, a păcatelor îndreptare. Rugăciunea lui Iona i-a făcut din chit casă, iar pe Iezechia din porţile morţii la viaţă l-a întors. Iar tinerilor în Babilon în duh de rouă văpaia a întors. Prin rugăciune, Ilie a legat cerul să nu plouă trei ani şi şase luni.

Vedeţi, fraţilor, cât poate rugăciunea? Nu este altă avere mai cinstită decât rugăciunea întru toată viaţa oamenilor. De aceasta niciodată să nu vă despărţiţi, de aceasta nici o dată să nu vă depărtaţi; ci, precum a zis Domnul nostru, să ne rugăm ca nu deşartă să ni se facă osteneala noastră. „Când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi asupra cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel ceresc să vă lase greşelile voastre ”.

Vedeţi, iubiţilor, că în zadar ne ostenim rugându-ne, dacă avem ură asupra cuiva. Şi iarăşi zice Domnul: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar, şi acolo îţi vei aduce aminte că are cineva ceva asupra ta, lasă-ţi darul tău înaintea altarului, şi du-te mai întâi de te împacă cu fratele tău, apoi venind, adu-ţi

darul tău”. Deci, dar, arătat este că dacă aceasta întâi nu o vei face, toate câte aduci sunt neprimite. Iar dacă vei împlini porunca Stăpânului, atunci cu îndrăzneală roagă-te Domnului, zicând: „Lasă-mi mie, Stăpâne, datoriile mele, precum şi eu am lăsat fratelui meu, porunca Ta împlinind-o. Eu, neputincios fiind, am lăsat”. Că îţi va răspunde Iubitorul de oameni: „Dacă ai lăsat, îţi las şi Eu. Dacă ai iertat, îţi iert şi Eu ale tale. Că stăpânire am să iert pe pământ păcatele. Lăsaţi, şi se va lăsa vouă”.

Vedeţi iubirea de oameni a lui Dumnezeu neasemănată? Vedeţi bunătatea lui Dumnezeu nemăsurată? Aţi auzit, pe scurt, mântuirea sufletelor voastre.

Despre iubirea de săraci

Veniţi, fraţilor, să defăimăm ce este vremelnic şi să ne îngrijim pentru veşnicele bunătăţi cele făgăduite nouă. Să ne sârguim până nu se întunecă, până nu se termină târgul vieţii. Să ne facem nouă prieteni din mamona nedreptăţii. Să câştigăm mulţi martori pe săraci. De la dânşii să cumpărăm untdelemn, şi să îl trimitem înainte. Că ei sunt cei ce vând untdelemnul candelelor: văduvele, sărmanii, neputincioşii, ciungii, şchiopii, orbii, leproşii, şi toţi săracii care stau la uşile bisericilor. Pe aceştia să îi căutăm şi să îi îngrijim; că ei împacă pe Judecătorul cu noi. Pe cei ce vin către noi să nu-i întoarcem nemiluiţi înapoi, ci cu faţa veselă să îi întâmpinăm. Iar celor ce nu pot să

vină, să le trimitem noi. Fiecare în biserici să cerceteze, nu cumva este vreun sărac, sau vreun străin şi, aflându-l, să se sârguiască a-l lua în casa sa şi să-l odihnească. Fiecare să se sârguiască să-l ia pe sărac mai înainte de toţi cei ce vor să facă aceasta. Pentru că împreună cu săracul intră şi Hristos în casă, Cel ce pentru noi a sărăcit. „ Căci cu nişte jertfe ca acestea se îmblânzeşte Dumnezeu” (Matei 10, 41). Şi dacă cel ce primeşte prooroc plată de prooroc va lua, oare cel ce pe însuşi Hristos îl primeşte, ce fel de plată va lua? Adevărat este scris că pe cele ce ochii nu le-au văzut şi urechile nu le-au auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea ni le-a pregătit Dumnezeu. Cel ce primeşte pe sărac în casa sa, pe Hristos primeşte, Cel ce a zis: „Fericiţi cei milostivi...” (Matei 5, 7). Cel ce miluieşte pe sărac împrumută pe Dumnezeu, Care a zis: „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Cel ce pe străin sub acoperământul său îl primeşte, primeşte pe Hristos, Cel ce a zis: „ Căci Fiul lui Dumnezeu nu are unde să-Şiplece capul”.

Acestea şi cele asemenea acestora sunt roade ale pocăinţei, şi cunună, şi laudă, şi slavă a creştinilor. Să nu se laude cel înţelept întru înţelepciunea sa, sau cel puternic întru puterea sa. Ci tot cel ce se laudă, în Domnul să se laude. Iar lauda creştinilor este porunca lui Dumnezeu. Lauda creştinilor este învăţătura apostolilor şi a proorocilor. Lauda creştinilor este smerita cugetare, sărăcia cea duhovnicească şi ascultarea. Lauda creştinilor este pocăinţa cu lacrimi. Lauda creştinilor este blândeţea cea unită cu

linişte, supunerea şi închinarea către toţi. Lauda creştinilor este a spăla picioarele fraţilor. Lauda creştinilor este a zice către prietenul său, iartă-mă, că am greşit ţie. Lauda creştinilor este primirea de străini şi milostivirea. Lauda creştinilor şi mântuirea este ca totdeauna la masa lor săraci, sărmani şi străini împreună să mănânce. Că din casa aceasta niciodată Hristos nu va lipsi. Lauda creştinilor este ca să nu apună soarele peste mânia lor, nici să doarmă având ceva asupra cuiva. Lauda creştinilor şi cununa este a răbda necazuri şi a nu se mânia. Unul ca acesta este prieten Celui ce a zis: „Necazul vostru întru bucurie se va preface” (Ioan 16, 20). Lauda creştinilor este a cerceta pe cei din temniţă, din peşteri, din munţi şi din crăpăturile pământului. Ca un ucenic adevărat al Celui ce a zis: „în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25, 36). Lauda creştinilor este a pomeni de-a pururea pe Dumnezeu şi ziua cea mare a Judecăţii. Şi pentru ce să nu zic cele mai mari: fala creştinilor şi lauda şi mântuirea este mărturisirea dreptei credinţe, şi a nu se uni şi împrieteni cu cei ce cugetă cele potrivnice, ci a păzi porunca şi comoara neîntinată, neprihănită şi neamestecată cu tot eresul, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos. Că pe acesta văzându-l, Domnul zice: „Iată cu adevărat israel itean, adică creştin, întru care nu este vicleşug” (Ioan 1, 47). întru acestea datori suntem să ne lăudăm, fraţilor, iar nu în căruţe şi în cai, în stăpânire şi în bogăţie.

Despre post

Iubeşte sărăcia întru Hristos, ca să te îmbogăţeşti dincolo de dumnezeirea Lui. Iubeşte postul cel prea bun, lucrul cel cinstit şi lui Dumnezeu plăcut. Postul este căruţă către cer. Postul naşte prooroci şi pe judecători îi înţelepţeşte. Postul este bun păzitor al sufletului, întemeiere a trupului. Postul este arma vitejilor şi iscusinţă a pătimitorilor. Postul goneşte ispitele, este împreună locuitor al trezvirii şi ziditor al întregii înţelepciuni. Postul în războaie este vitejie. Postul a stins puterea focului. Postul a astupat gurile leilor. Postul trimite rugăciunea la cer. Postul este maică a sănătăţii. Postul este povăţuitor al tinereţii, bătrânilor împodobire, împreună bun călător cu cei călători. Celui ce posteşte trupul îi este vrednic de cucernicie, şi sufletul cinstit. Postul pe Lazăr în sânul lui Avraam l-a odihnit. Deci şi noi să-l iubim, ca şi pe noi sânul lui Avraam să ne primească. Să fugim de desfătare, de beţia cea pricinuitoare de mult râs şi maica curviei. Beţia nu-L primeşte pe Domnul. Beţia îl goneşte pe Duhul Sfânt. Postul este bună aşezare a cetăţii, a târgului bună pătimire. Postul este pacea caselor. Postul este dătător şi păzitor de feciorie. Postul este calea pocăinţei. Postul este ziditor al lacrimilor. Postul nu iubeşte lumea, nici cele din lume.

Deci, să nu ne supărăm postind, că îngerii sunt cei care în fiecare biserică îi scriu pe cei ce postesc. Postul pomenire de rău nu primeşte; căci cei ce îşi

adună necazuri şi pomeniri de rău, măcar deşi par că se roagă sau că postesc, însă asemenea sunt cu cei ce scot apă şi o toarnă în vas găurit. Nu primeşte Domnul rugăciunea celui ce are pomenire de rău asupra fratelui său. Căruia se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

„Doi vor fi în ţarină”

Ai auzit că: „Doi vor fi în ţarină: unul se va lua, şi altul se va lăsa; două vor măcina în moară: una se va lua, şi alta se va lăsa: doi vor fi în casă”, şi celelalte (Matei 24, 40; Luca 17, 35). Cei din casă sunt judecătorii şi povăţuitorii, cei ce sunt întru înălţime de stăpânire, împăraţii şi silnicii. Că este judecător drept, dar este şi judecător nedrept. Cel drept se ia şi se scoate din foc, iar cel nedrept se lasă. Iar cei ce sunt în ţarină, adică în lumea aceasta, sunt ţăranii, proştii şi cei prea mici cu neamul şi cu bogăţia. Slăviţii şi cei neslăviţi: drepţii şi cei nedrepţi. Şi drepţii se iau, iară nedrepţii se lasă în foc.

Iar cele ce macină sunt mulţimea femeilor; iar pe de altă parte şi sufletele care au luat jugul robiei şi şi-au săvârşit viaţa în boli. Că sunt femei drepte şi sunt şi nedrepte; sunt robi drepţi, şi sunt şi nedrepţi. Sunt bolnavi drepţi, precum Iov şi Lazăr, şi sunt şi nedrepţi, precum Cain şi Gheezi. Pentru aceia zice: „Doi vor fi pe pat, boala lor arătând-o” (Luca 17, 34). Drepţii se vor lua şi nedrepţii se vor lăsa.

Iar cum se vor lua drepţii, spune Pavel: „ Cei vii întru Domnul se vor răpi în nori în văzduh, şi pururea împreună cu Domnul vor fi” (I Tesaloniceni 4, 17). Şi cum se lasă nedrepţii? Vor aduna îngerii pe cei aleşi din cele patru vânturi, iar pe cei necredincioşi îi vor arde cu focul nestins.

Deci, să nu socoteşti căci cu lemne va fi focul nestins al chinurilor, nici că sunt unii chinuitori care îl aprind dedesubt, precum socotesc cei mai mulţi dintre neştiutori, ci priveşte la Sodoma şi vezi cuptor fără de lemne. Cugetă la împietrirea femeii lui Lot, şi minunează-te de îngrozirea focului. Că împreună era Lot şi femeia şi cele două fiice ale lui. Şi nici Lot nici fiicele lui n-au ars de foc, însă femeia n-a scăpat de groaza focului, ci fiecare a luat răsplata după fapta sa. Aşa va fi şi la judecată. Drepţii se vor lua ca Lot, iar cei nedrepţi se vor lăsa ca femeia lui Lot.

Despre cel care are viaţa aceasta

Să gândim, fraţilor, că nimic nu ne vor folosi nouă marginile lumii în ziua când vom fi chemaţi să dăm răspuns. Şi pentru lucrurile cele vrednice de nimic şi stricăcioase să nu ne păgubim de fericita desfătare a raiului şi de bunătăţile care nu pier niciodată, pe care gura omenească nu poate să le povestească şi la care doresc îngerii să caute. Ce folos este

de va câştiga omul toată lumea de la răsărituri până la apusuri, şi de la miază-noapte până la mare, şi toţi banii câţi îi are ea, averi, şi desfătări, iar sufletul său îl va pierde? Au doară pot acelea pentru dânsul să dea răspuns acolo? Pentru aceasta zicea înţeleptul Solomon: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Ecclesiastul 1, 2).

Ce are această viaţă stricătoare de suflet şi deşartă, încât toată sârguinţa şi nevoinţele şi sudorile pentru aceasta se fac, şi mintea oamenilor de dânsa este legată? Şi pentru bunătăţile cele ce vor să fie nu are nici cuvânt, nici sârguinţă, iar pentru cele vremelnice şi stricăcioase este şi sârguinţă, şi alergări, şi certuri, şi învrăjbiri, şi uneltiri; de multe ori încă se varsă şi sânge pentru un lucru de nimic, şi după puţin viaţa îl lasă pe el. Iese din viaţă gol şi blestemat; nici pe cele de aici câştigându-le, nici bunătăţile veşnice dobândindu-le. O, ce drum şi alergare deşartă! O, viaţă stricătoare de suflet! Cum batjocoreşte pe om!

Deci, adu-ţi aminte, o, omule, ce este viaţa aceasta! Este miros greu, necaz, osteneală, durere, drum neîncetat, nedreptate, lăcomie, minciună, furt, otrăviri, pizmuiri, robiri, spargeri de corăbii, văduviri, nenorociri, nerodiri, ocărâri, clevetiri, defăimări, pagube, răpiri, suspinuri, războaie, urâciune, zavistie, ucideri, bătrâneţe, boală, păcat şi moarte. Ai auzit ce este viaţa aceasta de acum? Să nu o mai doreşti căci este amăgitoare, batjocoritoare şi înşelătoare, pe mulţi batjocorindu-i, pe mulţi orbindu-i. O, vicleană izvodire a stăpânitorului lumii acesteia! Cum întru cele vremelnice şi stricăcioase i-a odihnit pe toţi, iar

bunătăţile cele veşnice i-a făcut a le uita? Că nu este cel ce înţelege.

Despre fericitele locaşuri

Mântuitorul numeşte măsurile minţii multe locaşuri, adică ale celor ce sălăşluiesc acolo. Cu alte cuvinte, despărţirile şi deosebirile, întru care cu mintea se va desfăta. Că vorbind de multe locaşuri s-a referit nu la deosebirea locurilor, ci la rânduiala darurilor. Precum fiecare de razele soarelui, după curăţirea puterii celei văzătoare şi a sprijinirii se desfătează, şi după cum, când o lumină străluceşte într-o casă, fiecare lucru se face strălucire a luminii, neîmpărţindu-se în multe străluciri, aşa şi în veacul ce va să fie, toţi drepţii se vor sălăşlui într-o bucurie nedespărţită. Şi fiecare după măsura sa dintr-un soare gândit va străluci şi, după vrednicie, îşi atrage bucuria şi veselia, ca dintr-un aer, loc, scaun, privire şi formă. Şi nimeni nu vede starea celui ce îl întrece, nici a celui mai jos decât dânsul, ca nu cumva văzând darul cel covârşitor al prietenului său, ori lipsa sa, să se facă lui acestea pricini de întristare şi de mâhnire. Să nu dea Dumnezeu să fie una ca aceasta! Unde nu este întristare, nici suspin, ci fiecare după darul cel dat lui, după măsura sa înăuntru se veseleşte.

Iar vederea cea din afară a tuturor este una, şi una bucuria, şi afară de aceste două rânduieli nu este

altă rânduială care să mijlocească între dânsele. Zic cu adevărat: una este cea de sus, şi alta cea de jos, iar în mijlocul acestora este felurimea deosebirii răsplătitorilor. Şi dacă este adevărat, precum şi este, apoi ce lucru este mai nebunesc şi mai fără de minte decât al celor ce zic: „Destul îmi este să scap de gheena, iar a intra întru împărăţie nu am grijă”? Că a scăpa de gheenă aceasta este, adică a intra în împărăţie, precum şi căderea dintru aceasta este intrarea în gheenă. Scriptura nu ne-a învăţat că sunt trei locuri. Dar câte? „ Când va veni Fiul omului întru slava Sa, va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga” (Matei 25, 31). Că n-a zis trei rânduieli, ci una de-a dreapta, şi una de-a stânga. Şi a despărţit hotarele lor după sălaşurile lor, zicând: „ Că se vor duce aceştia în munca veşnică, adică păcătoşii; iar drepţii în viaţa veşnică vor străluci ca soarele" (Matei 25, 46). Şi iarăşi: „ Vor veni de la răsărituri şi de la apusuri şi se vor aşeza în sânurile lui Avraam întru împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi întru întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8, 11-12).

Poruncile împlinindu-le, să trimitem înainte roadele lor. Că acestea, iubiţilor, se săvârşesc aici, iar acolo ne aşteaptă. Acestea, fraţilor, aici se arată mici, iar acolo gătesc plată mare şi neasemănată. Acolo ajunge toată porunca, aşteptând pe cel ce a împlinit-o. Acolo, porunca şi fapta bună, ori mică, ori

mare se duce şi se învistiereşte în cămările cereşti, „unde nici viermele, nici molia nu o strică, nici furii n-o sapă” (Matei 6, 19).

Acolo să ne sârguim a trimite mai înainte lucrarea cea bună a faptelor, ca după ce ne vom izbăvi din această mult suspinătoare viaţă, bucurându-ne, acolo să ne ducem, aşteptând întâmpinarea cea în nori, să ne învrednicim a intra acolo unde toţi sfinţii întru mare bucurie împărăţesc, rugând pe Stăpânul pentru noi, ca să ne învrednicim a intra şi noi întru bucuria aceea negrăită, neasemănată, nepovestită, pe care doresc îngerii să o privească, unde sunt cetele şi rânduielile drepţilor. Acolo sânul lui Avraam primeşte pe cei ce rabdă aici necazuri, ca şi pe Lazăr. Acolo se deschid comorile bunătăţilor celor veşnice. Unde este Ierusalimul cel de sus, maica celor întâi născuţi, care este ca o mireasă împodobită, şi aşteaptă pe cei ce lucrează poruncile Domnului. Acolo, întru fericitul pământ al celor blânzi, unde sunt toate liniştite şi fără pereche, unde sunt toate luminoase şi lui Dumnezeu plăcute, unde nu este cineva care să nedreptăţească, sau să se poarte ca un tiran, unde nu este păcat şi înnegrire, unde este lumină neapropiată şi bucurie nemărginită, unde nu este durere, nici lacrimi, unde nu este grijă nici nelinişte, nici plângere, unde nu este parte bărbătească şi femeiască, unde nu este diavol, nici moarte, nici post, nici întristare, nici ceartă, nici pizmă, ci din toate părţile bucurie, pace, veselie; unde este apa odihnei, locul cel cu verdeaţă, izvorul cel ce în patru braţe se împarte şi via cea lucrată de Dumnezeul tuturor; în pământul acela

fericit, cel bine roditor de toate roadele cele bune, cel ce pomul vieţii îl împodobeşte, cel ce cu izvoarele darurilor celor duhovniceşti este revărsat, întru care via cea adevărată odrăsleşte, al cărui lwcrător auzim că este Duhul cel Sfânt, viaţa cea nestricăcioasă şi bunătatea cea negrăită şi cu totul nenumită.

Acolo este frumuseţea cea netâlcuită, Lumina cea adevărată şi Izvorul a toată bunătatea, stăpânirea care este peste toate, cea singură iubită, bucuria cea necurmată, veselia cea de-a pururea vecuitoare, Lumina cea neînserată, Soarele cel neapus. Acolo este cetatea împăratului, pentru care lucruri prea slăvite s-au grăit. Acolo este glasul celor ce prăznuiesc, vistieriile înţelepciunii şi tainele cunoştinţei. Acolo sunt, fraţii mei iubiţi, darurile cele mari şi bucurie neasemănată, care nu se poate grăi cu gura omenească. Acolo sunt milioane de îngeri, sărbătorile celor întâi născuţi, scaunele apostolilor, întâile şederi ale proorocilor, sceptrele patriarhilor, cununile mucenicilor, laudele drepţilor; acolo întru multă slavă şi prăznuire sunt cei ce au umblat pe calea cea strâmtă şi necăjită, acolo dănţuiesc cu arhanghelii cei ce în pustietăţi, în munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului, întru postiri şi în privegheri şi în lacrimi s-au topit pe sine; şi Tatăl sărmanilor şi al văduvelor primeşte în corturile cele veşnice pe cei sărmani şi pe cele cu adevărat văduve. Acolo s-a învistierit plata a toată începătoria şi stăpânirea şi s-a gătit locul arhiereilor, al preoţilor, al diaconilor, al ipodiaconilor, al citeţilor, al împăraţilor, al boierilor, al ostaşilor, al bogaţilor, al săracilor, al fecioarelor, al soţilor, al

robilor, al celor liberi, al văduvelor şi al sărmanilor, al tuturor acestora acolo sunt învistierite plăţile, roadele şi faptele, fiecare cu ceea ce a trimis înainte, după cuvântul cel scris: „Că în mâna Lui suntem şi noi şi cuvintele noastre”. Şi iarăşi Apostolul: „Că al fiecăruia lucrul arătat se va face. Că ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Galateni 6, 7).

Deci, acestea ştiindu-le, să semănăm aici lucrurile dreptăţii, şi să le semănăm în mâinile săracilor, ale văduvelor şi ale sărmanilor, ca acolo să secerăm viaţă veşnică. Cât mai avem vreme, să lucrăm bunătatea şi să trimitem înainte acolo, fiecare după putere, milostenie, milostivire, primire de străini, pocăinţă, lacrimi, post, priveghere, înfrânare, rugăciune, cântare de psalmi, neocărâre, nesfădire, răbdare în necazuri, culcare pe jos, feciorie, apoi cele mai mari decât toate, aceste trei: a nu întina credinţa în niciun eres, iubirea de săraci şi a ierta fraţilor greşelile, precum şi a nu avea vrajbă asupra cuiva.

Acestea şi cele asemenea acestora, fraţii mei, făcându-le, fiecare să trimitem înainte cele după putere. Unul o poruncă, altul două, altul cinci, altul zece, altul treizeci, altul şaizeci, iar altul o sută. Şi Dumnezeul îndurărilor, Cel ce a primit cei doi bănişori ai văduvei, primeşte de la fiecare şi pe cele multe şi pe cele puţine, şi răsplăteşte fiecăruia după cum este scris: „Că fiecare îşi va lua plata după osteneala sa; numai să nu se afle cineva cu totul fără de rod".

Să nu ne minunăm de cele vremelnice, nici să ne amăgim cu cele veselitoare ale vieţii

Fiindcă mintea noastră uşor alunecă şi cu uşurinţă se pogoară spre cele veselitoare ale vieţii, uitând bunătăţile cele ce vor să fie, ni se cuvine a nu fi cu nebăgare de seamă în păzirea simţirilor. Că, ispitindu-ne, urâtorul de bine amestecă lucrurile, ca să nu poată mintea cârmuitoare a face deosebire între cel bun şi între cel rău. Deci, când s-ar aduna asupra noastră gânduri deşarte, înainte de a cădea noi întru întunecarea lor, degrabă să alergăm către învăţătura cea duhovnicească, cântând împreună cu proorocul Psalmul 72. Că ni se potriveşte învăţătura de acolo. Proorocul a cuprins într-însul nepotrivirea vieţii, ispitele, pe cei ce cad în ispite, pe cei ce biruiesc ispitele prin răbdare, dar şi răsplătirile fiecăruia. Pentru aceea, psalmul este surpător al trufiei şi al slavei deşarte, şi către slava cea adevărată povăţuieşte pe cei ce voiesc să se mântuiască. Deci, nu numai cuvintele lui să le luăm în considerare, ci şi mintea noastră să o aşezăm spre ascultarea cuvintelor cuprinse în el, ca să ne învrednicim a fi făcători ai puterii şi înţelegerii celor zise.

Că zice Proorocul: „Cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă, iar mie, puţin a fost de nu mi-au alunecat picioarele, puţin a fost de nu s-au poticnit paşii mei. Că am pizmuit pe cei fără de

lege, când vedeam pacea păcătoşilor. Că n-au necazuri până la moartea lor şi tari sunt când lovesc ei. De osteneli omeneşti n-au parte şi de oameni nu sunt biciuiţi. Pentru aceea îi stăpâneşte pe ei mândria şi se îmbracă cu nedreptatea şi silnicia. Din răutatea lor iese nedreptatea şi cugetele inimii lor ies la iveală. Gândesc şi vorbesc cu vicleşug, nedreptate grăiesc de sus. Până la cer ridică gura lor şi cu limba lor străbat pământul” (Psalmul 72, 1-9). Şi ce înseamnă „nedreptate grăiesc de sus” şi „până la cer ridică gura lor”? Ceea ce se zice în acest fel este: Săvârşind cele rele şi neluând plata pentru răutatea lor, socotesc că nu este Dumnezeu, fără de minte făcându-se. Că zice: „Zis-a cel nebun întru inima sa: nu este Dumnezeu” (Psalmul 13, 1). „Nedreptate grăiesc de sus. Până la cer ridică gura lor şi cu limba lor străbat pământul. Pentru aceasta poporul meu se ia după ei şi găseşte că ei sunt plini de zile bune şi zice: Cum? Ştie aceasta Dumnezeu? Are cunoştinţa Cel Preaînalt? Iată, aceştia sunt păcătoşi şi sunt îndestulaţi. Veşnic sunt bogaţi. Iar eu am zis: Deci, în deşert am fost drept la inimă şi mi-am spălat întru cele nevinovate mâinile mele. Căci am fost lovit toată ziua şi mustrat în fiecare dimineaţă. Dacă aş fi grăit aşa, iată, aş fi călcat legământul neamului fiilor Tăi. Şi mă frământam să pricep aceasta, dar anevoios lucru este înaintea mea. Până ce am intrat în locaşul cel sfânt al lui Dumnezeu şi am înţeles sfârşitul celor răi; într-adevăr pe drumuri viclene i-ai pus pe ei şi i-ai doborât când se înălţau” (Psalmul 72, 8-18).

Deci, auzi cum sunt cele mai de pe urmă ale acelora care uită pe Dumnezeu. Că zice: „Pentru vicleniile lor le-ai pus lor rele; surpatu-i-ai pe dânşii când s-au înălţat. Cât de iute i-ai pustiit pe ei! S-au stins, au pierit din pricina nelegiuirii lor. Ca visul celui ce se deşteaptă, Doamne, în cetatea Ta, chipul lor de nimic l-ai făcut” (Psalmul 72, 19-20).

Şi care este cetatea aceasta? Ierusalimul cel de sus (Galateni 4, 2, 6). Şi iarăşi: „De aceea s-a bucurat inima mea şi rărunchii mei s-au potolit, că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine. M-ai apucat de mâna mea cea dreaptă. Cu sfatul Tău m-ai povăţuit şi cu slavă m-ai primit” (Psalmul 72, 21-23). Dar ce înseamnă: „Cu sfatul Tău m-ai povăţuit”? Socotesc că se înţelege astfel: După ce m-am dezbrăcat de voia trupului meu, şi spre primirea şi păzirea poruncilor Tale pe mine înainte m-am pus, atunci în sfatul Tău m-ai povăţuit. Că nu am stat, nici nu m-am întărit întru voia mea. Pentru aceea, ca un părinte bun ce are un fiu iubit, m-ai ţinut de mâna dreptei mele, şi în sfatul Tău m-ai povăţuit. Pentru care şi cu slavă m-ai primit. „ Că pe cine am eu în cer afară de Tine? Şi afară de Tine ce am dorit, pe pământ? Că s-au stins inima mea şi trupul meu, Dumnezeul inimii mele... ” (Psalmul 72, 23-25).

Aşadar, ce voi căuta? Petrecerile cele de sus. „ Că în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu? Şi partea mea eşti,

Dumnezeule, în veac” (Psalmul 41, 1-2). Să se adâncească mult mintea ta în primirea celor zise. Căci iată ce fel de zicere înfricoşată adaugă, zicând: „ Căci iată, cei ce se depărtează de Tine vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine. Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porţile fiicei Sionului” (Psalmul 72, 26-27).

Având deci, iubiţilor, ajutor din Dumnezeieştile Scripturi şi cale bătătorită şi dreaptă care ne duce către porţile cele cereşti, să nu ne lenevim de nădejdea cea învistierită nouă în ceruri. Că vine Domnul, precum este scris: „El are lopata în mână şi va curăţi aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins” (Matei 3, 12). Lui I se cuvine slava, în veci. Amin.

Către cei care în fiecare zi păcătuiesc şi în fiecare zi se pocăiesc

Până când o, iubite, suferind pe vrăjmaşul, în toate zilele săvârşeşti cele iubite lui? Până când o, iubite, slujeşti patimilor trupeşti care sunt aducătoare de moarte? Ascultă şi sfatul meu, care te înviază pe tine şi îţi curăţă sufletul tău, asemenea şi trupul. Apropie-te de Mântuitorul, Cel ce vindecă pe toţi cei ce cad la Dânsul întru pocăinţă şi întru credinţă desăvârşită. Întru toate cele cinstite, este pocăinţă mare, şi mântuitoare.

Deci, după ce o dată te-ai afundat, nu te mai cufunda în beţie în fiecare zi, greşind. Zidind şi surpând, ţesând şi risipind, copiilor asemănându-te, care de multe ori cu sârguinţă au ridicat case şi iarăşi întorcându-se, le-au risipit. Fereşte-te de scorpie, al cărei bold l-ai cunoscut. Fugi cu sârguinţă de şarpele a cărui pierzare ai încercat-o! Că cel ce pe aceeaşi piatră a doua oară a căzut, este orb sau ieşit din minte, dacă nu vede aceea de care i se cuvine a fugi. Sârguinţă aceasta având-o, de pocăinţă apropie-te. Chipul acesta avându-l, milostiv fă pe Ziditorul tău, smerit şi trist petrecând, împilat şi suspinând, pătimind durere pentru cele trecute, păzindu-te şi luând aminte la cele de aici înainte. Astfel şi Zaheu vameşul s-a mântuit (Luca 19). Iar Matei, rob al lui Hristos s-a arătat (Matei 6, 7; 9, 9). Aşa şi femeia cea desfrânată, păcătuind şi cu desfătare vieţuind, turbând şi cu neastâmpărare fiind, împiedicare celor ce o vedeau făcându-se, picioarele Mântuitorului cu părul capului său le-a şters, iar din gropile cele adânci ale fărădelegilor a ieşit afară.

Aşa şi tu, strângând puterile cele slăbănogite, arată-te umilit şi te vei mântui. Că Dumnezeu îndreptează pe cei mici, iar pe cei smeriţi îi înalţă, şi urgiseşte şi surpă pe cei ce se înalţă pe sine.

A văzut Domnul cetatea sodomitenilor şi a gomorenilor, neam crud şi aspru, urâcios, semeţ şi necurat, care întru toate ocărârile se veselea, păgâneşte şi neastâmpărat; pucioasă şi foc plouând, pe tot neamul l-a înecat. A văzut cetatea Ninivei cea strălucită şi frumoasă, care înflorea cu păcate şi izvora răutăţi,

a îngrozit-o că o va zdrobi şi de năprasnă o va surpa cu surpare şi cădere desăvârşită. Dar văzând în sac şi în cenuşă pe cei ce se desfătau, în foame şi în sete, în post, în plângere şi în lacrimi ofilindu-se, îngălbenindu-se, temându-se, tremurând, schimbaţi şi străini, alţii în loc de alţii, în aceleaşi lucruri pe toţi, la fel pe cei ce nu erau la fel, pe slobozi şi pe robi, pe bogaţi şi pe săraci, pe boieri şi pe supuşi, pe stăpânitori şi pe cei stăpâniţi, pe neamul bărbătesc şi femeiesc, pe bătrâni şi pe prunci, văzându-i pe toţi smeriţi, aflându-i întregi, înţelepţi, S-a milostivit, i-a miluit, i-a mântuit, i-a cruţat şi osânda le-a dezlegat; mai bine a voit să rămână mincinos, decât să Se arate nemilostiv. Aşa, dintre păcătoşi pe cei nesupuşi îi chinuieşte, iar pe cei supuşi nu-i lasă să piară.

Sârguiţi-vă, rugaţi-vă, mântuiţi-vă, păziţi-vă! Gata este Domnul spre dar, spre vindecare, grabnic spre ajutor, osârdnic spre izbăvire; dă celor care cer, deschide celor ce bat, dăruieşte celor ce se roagă şi oferă celor ce au trebuinţă; nu pizmuieşte pe cei ce caută; nu se mânie asupra celor ce cad; mâna le întinde ca să îi mântuiască, se bucură de cei ce caută dezlegare; îngrozeşte pe cei ce nu se supun.

Ai greşit, trezeşte-te; ai căzut, întoarce-te! Roagă-te, smereşte-te, cazi în genunchi! Cere, caută, ia; fă-L să-ţi dea! Închină-te, roagă-te, mântuieşte-te, înduplecă pe Cel ce voieşte să-ţi dea, pe Cel ce poate să te mântuiască! După ce te-ai mântuit, să nu mai cazi! După ce ai căzut, scoală-te; după ce te-ai făcut vinovat, îndreptează-te! După ce ai alunecat, ca unul ce ai greşit, pocăieşte-te! După ce te-ai vindecat,

rămâi în vindecare! Sănătos făcându-te peste tot şi mântuit, întoarce-te de la boala pe care ai lepădat-o!

Deci, să nu mai aprinzi văpaia, pe care o dată ai stins-o. Să nu mai cazi în tina de care te-ai spălat. Să nu urmezi porcilor care de noroi se bucură. Să nu râvneşti câinilor care îşi ling vărsătura lor. „ Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu ” (Luca 9, 62).

Nimeni o dată ce s-a spălat de întinăciune, n-a mai alergat la dânsa. Un Hristos, o credinţă, o cruce, o moarte, un dar, o patimă şi o înviere. Nu se cuvine iarăşi să Se junghie Cel ce o dată S-a jertfit. Nici nu se cuvine să Se mai dea curăţire pentru tine. Te-ai slobozit, nu te mai face din nou rob de bună voie. De întinăciunile păcatului te-ai spălat; să nu te mai întinezi. Că nu mai ai altă scăldătoare ca iarăşi să te speli, fiindcă eşti pus în faţă spre tăierea morţii.

Să nu smintim pe aproapele Şi despre viaţa cea dreaptă

Pe cei ce s-au apropiat de evlavie şi au pus mâna pe plug, nu se cuvine a-i trage înapoi şi a le pune oprelişti de la scopul plăcerii celei bune către Dumnezeu, ci mai vârtos spre săvârşire a-i povăţui. Că s-a zis pentru unii ca aceştia: „ Cel ce se atinge de voi este ca cel ce se atinge de lumina ochilor săi” (Zaharia 2, 8).

Deci, cel ce nu voieşte să strice şi să încalce porunca lui Dumnezeu, să se întărească şi să se ferească din toate părţile, ca să nu smintească pe altul, mai ales pe cel ce s-a apropiat de Domnul Dumnezeu şi de cursele lumii a scăpat. Ca să nu se numere şi el împreună cu aceia pe care îi nefericeşte proorocul, zicând: „ Vai celui ce adapă pe aproapele său din cupă otrăvită” (Avacum 2, 15), şi înţeleptul: „ Vai celor ce se bucură de cele rele şi se veselesc de răzvrătire rea” (Pilde 2, 15). Ai căror paşi sunt pe margini, şi strâmbe cărările lor, ca să te depărteze de la calea cea dreaptă şi să te facă străin de dreapta socoteală; că întru acestea vinovaţi pe sine se fac urgiei lui Dumnezeu, după cum în Evanghelie s-a hotărât: „Iar cine va sminti pe unul dintre aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Matei 18, 6). Că negrăită este vătămarea şi paguba care dintru aceasta se face.

Deci, să zugrăvim pricina după putere, ca din această mică pildă să asemănăm toată neguţătoria, şi cunoscând vătămarea cea mare, cu frică să ne ferim pe noi înşine şi să nu facem împiedicare aproapelui şi sminteală.

Un oarecare fiu era singurul copil al părinţilor lui, şi îl iubeau pe acesta foarte, fiindcă toată nădejdea după Dumnezeu o aveau spre el, nădăjduind că vor avea în el cea mai de pe urmă nădejde, bună şi cuviincioasă, şi va fi a neamului moştenire şi înnoire prin naşterea de copii a acestuia. Iar tânărul, pe toate acestea vremelnice fără întârziere lepădându-le, s-a

dus în pustie şi s-a făcut monah, întristare nesuferită lăsând părinţilor săi. Plângea tatăl său, se jelea maica sa, căci de nădejdea cea aşteptată fără de veste s-au lipsit, socotind împreună, că nu mai este cu putinţă ca să mai fie el precum era mai înainte de a-i părăsi. Că nici peste casa părintească nu mai era cu putinţă să rămână stăpânitor şi moştenitor, nici spre naşterea de copii nu mai era folositor, fiindcă s-a lepădat pe sine de a mai fi om. Căci, după ce în partea aceasta cu sfinţenie s-a îmbrăcat, şi în trup fiind, de morţii cei ce sunt aruncaţi în mormânt cu nimic nu se deosebeşte. Pentru aceasta plângea tatăl său, se tânguia maica sa, căutând ajutor fiului lor. Logodnica, după făgăduinţa logodirii, s-a întors înapoi. Dacă meşter ar fi fost, meşteşugul departe l-ar fi aruncat. Dacă neguţătorie ar fi uneltit, neguţătoria s-ar fi defăimat. Dacă în oaste ar fi fost numărat, de aceasta străin s-ar fi făcut. Dacă într-o dregătorie s-ar fi rânduit, şi pe aceasta cu vederea ar fi trecut-o. Şi, în scurt, risipirea casei din pricina lui s-ar fi făcut. Că pe toate acestea văzute şi împătimirea lucrurilor simţite, ca pe nişte peri tăindu-le, gol ar fi intrat în locul cel de nevoinţă al credinţei, ca pe Hristos Domnul slavei să-l câştige. Deci, oare vrednic de sminteală era unul ca acesta? Nicidecum! Cine dar la atâta răutate s-ar fi dat, ca să aleagă a fi vânzător şi cufundător al unei atât de bune neguţătorii? Sau cine întru atâta netemere de Dumnezeu ar fi venit, ca pe cel ce aleargă bine să-l oprească de la osârdia şi voirea cea dreaptă, ca după ce de cele pământeşti s-a înstrăinat, la ceruri să nu poată ajunge!? Că, dacă după lepădarea de

lume şi fugirea de viaţa cea lumească, va începe cineva a şchiopăta către faptă bună, şi după puţină vreme afară va păşi din calea cea dreaptă şi ochiul la cele dinapoi l-ar întoarce, acesta şi în viaţa aceasta de acum spre pildă va fi, şi după ieşirea din trup de împărăţia cerurilor se va lipsi şi va fi nevrednic de ceata sfinţilor. încă şi părinţilor lui, trândăvirea acestuia spre ruşine li se va face. Prietenii vor fi întristaţi; vrăjmaşii se vor bucura de trândăvirea şi de căderea acestuia; rudeniile moarte se vor ruga lui. Căci şi de cele pământeşti s-a lipsit, şi pe cele cereşti le-a pierdut, iar cu pricina de credinţă sub jugul diavolului a intrat. Că nunta cea după lege lepădând-o, întru desfrânări şi înverşunări se tăvăleşte, în mahmurii şi în beţii toată ziua petrece, se tânguiesc părinţii lui pentru pagube şi pentru pierzarea sufletului acestuia. Iar el, rătăcind cu inima şi căile sale stricându-le, pe nici una dintr-acestea nu o mai făţărniceşte. De evlavie lepădându-se, cu obrăznicie se îmbracă. Şi, grozăvindu-se, nu se ruşinează. Că nici de oameni nu se ruşinează, nici mânia lui Dumnezeu nu o ia în minte. Iar părinţilor săi datorata şi cuviincioasa cinste nu a dat, şi nici lucrului duhovnicesc nu s-a arătat vrednic pe sine.

De aici, deci, răsar şi se pricinuiesc ocări asupra cinului monahal şi huliri asupra însăşi credinţei, lucru care este înfricoşător şi a-l grăi. Şi, precum cel necredincios, când ar veni întru adâncul răutăţilor defaimă, aşa şi acesta, după ce a căzut întru atâta netemere de Dumnezeu, nu se înfricoşează. Este precum cel ce a vândut toate averile sale şi şi-a cumpărat lui

o haină de mult preţ, iar mai pe urmă, înnebunind, a umplut-o de petece zdrenţuroase întinate, pe care de o va purta, nu numai că nu-i va fi spre laudă şi slavă, ci mai mult spre batjocură şi ocară. Sau cine nu va râde de cel ce ieri, în munte, pe sine s-a încins spre slujba fraţilor celor de un suflet, după urmarea Domnului nostru Iisus Hristos, iar astăzi se înconjoară de slujitori şi de către slujnice este spălat pe picioare, şi pe aşternut moale îşi tinde picioarele şi către viaţa cea pătimaşă iarăşi s-a întors. Sau cine nu va batjocori pe cel ce ieri în chilie era închis şi de întâlnirea celor mulţi se ferea şi fugea, şi astăzi împreună petrece cu femei necinstite şi în cârciumi se îmbată. Sau cine nu va neferici pe cel ce ieri pe toate cele lumeşti de bună voia sa le-a lepădat, şi lipsa a îmbrăţişat-o, iar astăzi în divanuri slujeşte şi stăruieşte, şi pe cele puţin mai înainte defăimate de dânsul iarăşi către sine cu sârguinţă le cheamă, iar pe mintea sa de la cele cereşti către cele râvnitoare de cele de jos a mutat-o şi judecătorilor, ca nişte robi, doreşte să le urmeze. Şi, în loc de rugăciune şi de cugetarea cuvintelor lui Dumnezeu, pentru pricini de judecată vorbeşte. Şi în loc de simplitate şi de nerăutate, ia iscusinţă de năravuri şi de cuvinte.

Şi, o, de ar fi dat Dumnezeu ca măcar pentru judecăţile ce se văd să cugetăm la judecata ce va să fie şi să fugim de relele întâmplări ale vieţii şi să schimbăm deprinderea noastră întru credinţă. Că atunci cu adevărat bucurie va fi întru îngeri, şi veselie celor sârguitori, şi mângâiere rudeniilor. Că atunci plângerea celor ce au tânjit pentru fugirea lui

de cele lumeşti se preface întru veselie pentru petrecerea cea prea bună a fiului lor. Că sunt fericiţi de prieteni, şi mai ales de cei ce văd relele întâmplări ale celor ce petrec în lume. Şi ca unii ce au adus dar Domnului Dumnezeu pe fiul lor sunt lăudaţi. Se laudă şi neamul pentru vitejiile viteazului nevoitor, apoi, bucurându-se, întreabă pe cei ce l-au întâlnit. Şi de vreme ce fapta bună nu se poate ascunde, aud vestea cea bună care străbate şi răsună despre dânsul, şi-L slăvesc pentru acestea pe Domnul. Şi pe ele însele se dovedesc a fi neamuri şi rudenii ale nevoitorului. Cei dintru dregătorii şi din vrednicii pe cel din vrednicii îl laudă. Ostaşii se minunează de cel dintre dânşii. Meşterii îl grăiesc de bine pe cel de un meşteşug cu dânşii. Aşa fapta bună îi face tuturor iubiţi şi slăviţi pe cei ce au isprăvit-o întru Domnul. Pentru aceea, întru slavă şi întru împărăţia cerurilor se vor încununa.

Pentru adevărata lepădare de lume şi cum va afla sufletul pe Dumnezeu

Cel ce viaţa cea liniştită a luat-o asupră-şi şi doreşte singurătatea, bun început a îmbrăţişat. Şi precum de tulburările poporului s-a depărtat, dacă s-a smerit în sufletul său şi s-a izbăvit de neînţelegerile

cele dinăuntru, a scăpat şi de multa supărare a dracilor. Că sunt şi în suflet tulburări, gânduri rele şi multă răutate a puterilor potrivnice, despre care zice Apostolul: „ Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6, 12). Şi iarăşi: Armele luptei noastre nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor... Noi surpăm, iscodirile minţii şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, încât toată lupta noastră să se facă spre a ne linişti întru cele dinăuntru, şi de tulburările cele adevărate a ne lepăda, şi de balastul gândurilor ce vin de la puterile potrivnice (II Corinteni 10, 4). Că altfel în zadar s-a făcut lepădarea de lume şi depărtarea de locurile văzute. Că liniştea cea adevărată aceasta este, ca dinăuntru să avem pace şi mângâiere.

Deci, când stai la rugăciune către Dumnezeu, ia aminte ca nu cumva vrăjmaşii tăi să-ţi risipească vasele şi uneltele tale cele bune, întru care cânţi lui Dumnezeu, adică gândurile tale. Şi apoi cum vei sluji lui Dumnezeu, după ce ţi s-au luat armele şi uneltele? Adică după ce gândurile ţi s-au robit. Că nu are trebuinţă Dumnezeu de gură, sau de limbă. Că slujba lui Dumnezeu aceasta este: ca gândurile, şi toată tăria, şi puterea sufletului, şi toată mintea să se îndrepte către Dumnezeu fără răspândire. Să nu amesteci în aurul tău aramă, sau plumb. Adică să nu legi în sufletul tău gânduri multe şi necurate. Că precum o

fecioară ce s-a logodit cu un bărbat, fiind necinstită de alţii, devine urâtă şi nesuferită bărbatului ei, aşa şi sufletul care primeşte gânduri întinate şi cu dânsele se învoieşte, urâcios şi nesuferit este lui Hristos, Mirelui său ceresc. Ci cu toată puterea ce se află întru dânsul să nu se unească, nici să se îndulcească cu învoiala lor. Ca văzând Domnul dragostea lui cea către Dânsul, să-l miluiască şi, venind, să piardă pe vrăjmaşii care îl sfătuiesc şi îl îndeamnă să aibă vrajbă către Mirele său şi care voiesc să-i strice înţelegerile către Hristos.

Şi când va vedea Domnul că se adună pe sine sufletul, şi cu toată puterea cea dintru dânsul de-a pururea îl caută şi îl aşteaptă noaptea şi ziua strigând către Dânsul (că aşa ni şi s-a poruncit, ca neîncetat să ne rugăm), degrabă îi va face izbândă. Şi după ce îl va curăţi de toată răutatea, mireasă neîntinată înaintea Sa îl va pune.

Deci, dacă crezi Lui, că acestea sunt adevărate, precum şi sunt, ia aminte la tine însuţi. Dacă a aflat sufletul tău lumina care îl povăţuieşte, apoi să ai şi mâncarea şi băutura cea adevărată, care este însuşi Hristos. Iar dacă nu o ai, caut-o noaptea şi ziua, ca să o primeşti, că eşti orb. Aşa s-a făgăduit, şi aşa află sufletul pe Dumnezeu cel adevărat. Deci, când vezi soarele, caută pe Soarele cel adevărat, şi uită-te în sufletul tău să vezi de ai aflat Lumina cea adevărată. Că toate cele ce se văd sunt umbră a celor nevăzute, şi adevărate lucruri ale sufletului. Că afară de cele ce se văd este alt om înăuntru, ai cărui ochi i-a orbit satana, urechile i-a asurzit. De aceea a venit Iisus să-l

mântuiască pe om şi să-l facă sănătos: „ Că a venit Fiul omului să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10). Lui I se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.

Cuvânt pustnicesc

Cei ce voiesc întru adevăr să se dea Domnului pentru făgăduinţa împărăţiei, şi fiindcă vicleanul împotrivă luptător în tot chipul şi în multe feluri pe fiecare suflet îl luptă, mai înainte de toate este dator fiecare să ia asupră-şi credinţa întemeiată şi nădejdea întărită, ca printr-însele să poată stinge săgeţile vicleanului cele înfocate. Căci deşi nenumărate măiestrii ar face potrivnicul, vrând să moleşească voia sufletului, să îl dezlipească şi să îl depărteze de la nădejdea şi dragostea cea către Domnul, dând război sufletului în multe feluri: ori necazuri prin duhurile răutăţii aduce asupra sufletului; ori gânduri rele, deşarte şi necuvioase, şi întinate seamănă întru dânsul, şi pomenirea păcatelor celor mai dinainte o aduce, apoi osândeşte pe suflet, căci vrea să îl arunce întru moleşire, ca şi cum cu neputinţă i-ar fi lui să dobândească mântuire; vrea întru deznădăjduire să-l tragă pe suflet, ca şi cum dintru dânsul necuvioşiile gândurilor deşarte şi rele s-ar naşte în inimă, şi nu ca şi cum de la duhul cel protivnic care gândeşte şi izvodeşte înăuntru păcatul şi se seamănă pe ascuns întru

dânsul. Şi ceea ce pe dedesubt se supune şi nu voieşte să se arate este duhul răutăţii.

Că este împreună cu sufletul un duh străin de Duhul lui Dumnezeu, duh al înşelăciunii lumeşti, spre a duce sufletul întru deznădăjduire. Ca ori dureri ale neputinţei trupului să îi aducă asupra sa, ori prin oameni certuri şi necazuri să pună peste dânsul. Şi când prin toate acestea vicleanul s-ar ispiti să dea război sufletului, omul de nădejdea cea către Domnul nu se va depărta; ci mai mult se va lipi totdeauna de Hristos Cel milostiv, Care poate să vindece neputinţele sufletului lui, pe Dânsul de-a pururea iubindu-L şi cugetându-L. Gândesc că, dacă mă voi depărta de Dumnezeu şi de la viaţa cea dreaptă a pustniciei mă voi întoarce, mă voi duce la pierzare, şi pe mine mă voi da sfătuitorilor celui viclean.

Deci, cu cât cu nenumărate ascuţişuri ale săgeţilor celor înfocate, ale patimilor răutăţii şi ale gândurilor celor necuvioase şi rele în fiecare zi asupra fiecăruia din fraţi ar năvăli vicleanul, ca să-l întoarcă de la calea dreptăţii şi deznădăjduire să îi aducă, cu atât mai vârtos dator este să alerge şi să nădăjduiască spre

Dumnezeu.

Că aşa voieşte să se lămurească sufletul care scapă şi aleargă la Dânsul. Ca să se cunoască cu adevărat, că după ce le-a urât pe toate, pe Dumnezeu singur L-a iubit. Şi multe rele de la răutate pătimind, ca să se apropie numai de Dumnezeu şi voia Lui să o săvârşească, mai multă dorire către Dânsul a câştigat, şi nenumărate morţi trecând cu vederea, pe Dumnezeu singur l-a iubit şi numai pe Dânsul a poftit să îl moştenească. Şi pe Dumnezeu singur dorindu-l, toată sârguinţa şi osteneala lor, lupta şi nevoinţa cea din toate zilele, ca o neînsemnată şi de nimic vrednică o socotesc, şi nici un lucru vrednic de bunătăţile pe care le nădăjduiesc nu pot să facă. Că o mie de ani ai veacului acestuia în lumea cea veşnică şi nestricăcioasă atâta asemănare are, pe cât ar avea cineva up fir de nisip pe lângă tot nisipul mării. Aşa de nemărginit, neasemănat şi nestricăcios este veacul drepţilor şi împărăţia cerurilor.

Deci, suflete ca acestea, care s-au nevoit cu pricepere şi cu nădejde au răbdat, iar peste toate necazurile pentru nădejdea cea către Domnul au sărit, nu se vor ruşina, ci vor dobândi viaţa cea veşnică şi adevărată. Fiindcă lămuriţi s-au aflat întru ispite, după cuvântul cel zis: „ Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? ” şi celelalte (Romani 8, 35). Şi iarăşi: „Suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde” (Romani 5, 4). Şi Domnul zice: „întru răbdarea voastră veţi câştiga sufletele voastre”. Şi iarăşi: „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24, 13).

Drept aceea, toate necazurile vicleanului care se aduc de dânsul asupra omului se abat doar dacă va răbda vitejeşte, cu nădejde şi cu îndelungă răbdare. Că socoteşte te rog: Dacă peste tot pământul numai pe tine te-ar pune împărat, şi toate visteriile lumii numai ţie unuia ţi le-ar aduce, şi dacă singur ai împărăţi şi ai stăpâni lumea de când s-a zidit neamul

oamenilor până la sfârşitul veacului, ai fi schimbat pentru aceasta care are sfârşit şi n-are moştenire pe cea adevărată şi nemărginită şi veşnică, adică împărăţia cerurilor? Căci dacă ai judeca drept, ai zice: „Să nu îmi fie mie o nebunie ca aceasta, ca să schimb împărăţia cea nemărginită cu împărăţia cea stricăcioasă, precum a zis Domnul: «Că ce va folosi omul dacă toată lumea o va dobândi, iar sufletul său îl va pierde. Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?»” (Matei 16, 26).

Drept aceea, decât toată lumea şi împărăţia ei, şi decât banii, şi slava, sufletul singur este mai cinstit şi mai vrednic de cuvânt. Nici cum că împărăţia cerurilor este mai cinstită, că nici într-una din zidiri nu a binevoit Dumnezeu ca însăşi firea Tatălui să o facă părtaşă şi să o ia asupră-şi, nu în cer, nici în soare, nici în lună, nici în stele, nici pe pământ, nici în mare, nici întru altă oarecare zidire din cele ce se văd, decât numai întru singur omul, pe care îl iubeşte mai mult decât pe toate.

Deci, dacă cu zidirile cele mari ale lumii, sau cu bogăţie, sau cu însăşi împărăţia cea pământească,

socoteală dreaptă făcând, nu voim să schimbăm împărăţia cea veşnică şi cerească a vieţii, apoi cum cei mai mulţi o schimbă cu bucurii ale lumii josnice şi de nimic vrednice? Adică cu pofte ale lumii acesteia, cu slavă deşartă, sau cu câştig urât. Că dacă cineva iubeşte orice lucru al veacului acestuia şi se leagă de orice fel de lucru lumesc şi pieritor, cu acel lucru el schimbă împărăţia cerurilor.

Că lucrul acela pe care îl iubeşte cineva, acela este dumnezeul lui, precum s-a zis: „Fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte” (II Petru 2, 19). Căci se cuvine ca cel ce pofteşte viaţa cea cu adevărat nemuritoare şi are dorire de împărăţia cerurilor, decât toate cele ale veacului acestuia mai înalt şi mai mare să se facă, şi să treacă peste toate hotarele cele lumeşti şi peste toată slava cea pământească, iar toate legăturile materiei să le rupă, şi numai slava cerească a lui Hristos să o iubească, şi nimic altceva cu dragostea aceea să nu amestece sau să iubească vreun lucru al veacului acestuia sau al vieţii acesteia. Că cei ce au câştigat adevărata dragoste către Dumnezeu, ca un paloş cu două ascuţişuri pe toată cealaltă dragoste a lumii o taie şi toată legătura materiei o rup şi nimic din cele ce se văd pe sufletul acela nu poate să-l ţină şi să-l biruiască: nici vreo dezmierdare, nici slavă, nici bogăţie, nici legătură de dragoste trupească, nici altceva din lucrurile cele materiale. Căci numai pe Dumnezeu iubindu-L sufletul, nimic altceva al veacului acestuia nu iubeşte, ci toată dragostea şi voia de Dânsul singur şi-a legat. Şi de Dânsul după ce s-a legat, pe toată dragostea cea pământească şi materialnică o covârşeşte şi o biruieşte. Paloş cu două ascuţişuri este dragostea Duhului, care prin dragostea sa cea simplă a câştigat-o. Iar această dragoste poate să taie toată materia şi toate hotarele pământului să le covârşească, şi cu singur Dumnezeu să se unească, iar voia Lui totdeauna să o lucreze.

Deci, de mari nevoinţe şi de grele osteneli este nevoie, pentru ca făgăduinţele cele mari ale vieţii

veşnice să le câştige. Căci se cuvine cu totul să se dea cineva Domnului, după cum este scris: Din toată inima, şi puterea, şi vârtutea, şi cu toată voirea să se lege de Dânsul, şi pe sine să se răstignească cu sufletul şi cu trupul totdeauna şi neîncetat întru toate sfintele Lui porunci (Matei 22, 37), ca să poată dobândi viaţa cea făgăduită celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi voiesc să se învrednicească vieţii celei veşnice. Că dacă pentru împărăţia cea pământească şi trecătoare şi stricăcioasă multe sudori şi osteneli şi chinuri şi trude se săvârşesc, ca cei ce o doresc să poată spori, şi la un anumit nivel de slavă şi de stăpânire trecătoare să ajungă, cu cât mai vârtos pentru împărăţia cea veşnică, neîmbătrânitoare şi nestricăcioasă se cuvine să ne ostenim şi să ne trudim, şi să ne nevoim cu toată osârdia şi cu bucurie, ca să moştenim cinstiri atât de mari şi nestricăcioase.

Căci cu dreptate ţi se arată ţie că lucrurile cele pământeşti şi trecătoare, măririle cele stricăcioase ale atâtor mari osteneli şi trude să aibă trebuinţă spre a se câştiga; iar a nădăjdui ca în vecii cei neîmbătrânitori şi nesfârşiţi ai vecilor, împreună cu Hristos să-i împărăţeşti, nici în scurtă vremea aceasta de pe pământ nu ţi se cuvine a te osteni şi a te nevoi, ca la vremea potrivită în vecii vecilor să împărăţeşti cu Dumnezeu? Eu socotesc că şi celui ce are foarte puţină minte, drepte i se vor arăta că sunt acestea: ca în puţină vreme să pătimească, să se nevoiască şi să alerge, ca biruinţa să o ridice în veci, decât în puţină vreme nefăcând nici o vitejie, ci trândăvindu-se şi

întru dezmierdări pământeşti petrecând, să fie biruit de acestea, iar ruşinea în veci să o ia şi să o sufere.

Că dacă cu lucrurile cele bune se va îndeletnici cineva, şi întru lucrurile cele spuse de SfinteleScripturi va zăbovi, apoi toate cuvintele, scrisorile şi cărţile filosofilor celor din afară pentru acestea striga, pe acesta lăudându-l, şi pe acesta vrednic de laudă socotindu-l. Şi toate neamurile îl vor mărturisi pe cel ce întru lucrurile Scripturilor cu bucurie îşi petrece viaţa. Acela este înaintea lui Dumnezeu adevărat filosof, cel care totdeauna se împotriveşte poftelor sale celor rele. Că cel ce numai cu numele filosofiei se împodobeşte şi se făleşte, dar nu-şi supune poftele sale, acesta cu totul neînţelept şi nebun se va socoti. Pentru că întru patimi dobitoceşti se scaldă.

Deci, nu se cuvine omului lui Dumnezeu să se dea pe sine la multă vorbire, ci la lucrul adevărului să ia aminte, şi cu lucrurile cele poruncite de Sfintele Scripturi să se îndeletnicească. Că toate cuvintele Dumnezeieştilor Scripturi, sau cuvintele cele lumeşti, despre lucrurile cele bune au grăit, şi asupra faptelor celor rele au hotărât pedepse.

Deci, dacă în lucrurile cele bune ale faptei bune, şi în petrecere bună şi frumoasă vei petrece, despre tine toţi vor povesti, pomenirea ta o vor vesti, căci în lucrurile faptei bune, cea de toţi lăudată, petreci.

Deci, să ne sârguim a petrece întru poruncile Domnului totdeauna, ca cei ce nădăjduim să moştenim multe şi mari bunătăţi, şi împărtăşirea Sfântului Duh totdeauna aşteptăm. Ca şi cu sufletul şi cu trupul, după ce de aici le vom sfinţi, şi toate poruncile

prin împărtăşirea Duhului le vom împlini, lui Hristos vrednici să ne facem. Şi astfel, fii ai cerescului Părinte, prin împărtăşirea Duhului Lui, după ce ne vom învrednici a ne face moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos, după cuvântul Apostolului să ne facem, veşnicele bunătăţi să le dobândim şi împreună cu Hristos să ne învrednicim a fi întru vecii cei nemărginiţi. Amin.

Despre dumnezeiescul Har

Sârguieşte-te a avea dumnezeiescul Har în mintea ta, ca să nu te batjocoreşti. Cinsteşte-l şi-l îngrijeşte ca pe un păzitor; ca nu supărându-l, să te lase pe tine. Ca pe un dascăl al celor nevăzute cinsteşte-l; ca nu cumva lipsind el, în întuneric să te împiedici. Fără el să nu voieşti a te nevoi, ca să nu mori în chip urât, să nu călătoreşti fără el călătoria faptei bune, că balaurul te vrăjmăşeşte pe tine. Afară de el să nu neguţătoreşti neguţătoriile sufletului, că sunt mulţi care trag alături mintea ta prin asemănare. Dacă nu va fi împreună cu tine când înoţi, ostenelile tale vor înceta întru sfârşit nefolositor. Dacă nu te va unge şi nu te va învăţa pe tine împotriva vrăjmaşilor, după ce mult te vei osteni, rău te vei plânge. Dacă nu va fi acesta împreună cu tine, tu nu ştii viclenia şarpelui. Tu fii gata a-l asculta, că îţi arată el ţie pe toate luminat. Fii sârguitor către aşezământul şi porunca

acestuia, şi degrab fără de grijă te vei face. Adu-l pe el spre vieţuirea împreună cu tine, şi îţi va dărui ţie împărtăşire nebatjocorită.

Frate, câştigă-l pe dânsul, după cum a zi Scriptura, şi calea Tatălui tău o va arăta ţie, fiu al Celui Prea înalt te va face pe tine. Dacă tu îl vei face pe dânsul frate, el ca o maică îţi va da ţie pieptul său, şi ca pe un prunc, de tot răul te va păzi pe tine. Te va povăţui pe tine, ca pe un copil negrijuliu, şi bărbat desăvârşit te va arăta pe tine. Crede în dragostea sa cea părintească, căci el este începător a toată zidirea. Nu vezi acum deodată dragostea lui cea părintească, căci şi pruncii, alăptându-se, nu ştiu grija şi sârguinţa maicilor. Fii îndelung răbdător, lasă-te pe tine după sfatul aceluia, şi aşa vei pricepe facerile de bine ale lui. Copiii nu ştiu cum cresc; dar crescând şi sporind cu vârsta, se minunează după ce se fac bărbaţi desăvârşiţi, şi aşezarea cea firească o schimbă întru cea voitoare. Şi tu dacă vei avea răbdare, vei pricepe folosul.

De la Iosif poţi să înţelegi, când păştea oile. Nu deodată l-au înălţat pe dânsul, ci prin multe pedepsiri l-au învăţat. Nu ştia tânărul ce avea să se facă, dar a răbdat, precum harul a voit. Când a pus pe capul lui coroană ca pe al unui împărat, atunci a priceput folosul lui. Când scaunul stăpânirii i l-au încredinţat lui, atunci a cunoscut robia, că iscusire şi lămurire îi era. Ca o maică ce învaţă la meşteşug, aşa pe dânsul, prin răbdare, l-a învăţat cinstirea de Dumnezeu. Ca un dascăl ce învaţă pe fiul său, aşa pe dânsul întru robie cu

totul l-a trudit. Ca un tată ce bate pe fiul său, ca să se facă înţelept, aşa pe dânsul întru osteneli l-a aruncat.

A suferit tânărul sfătuirile cele bune ale lui, şi ca pe un fiu întâi născut l-a cinstit pe dânsul. I-a arătat harul din care fire este, şi pe cel ce s-a făcut fiu al lui l-a pus împărat. A împărţit împreună cu dânsul pentru aceasta şi până la sfârşit treburile împărăţiei bine le-a isprăvit. Nu l-a lăsat pe dânsul în vremea stăpânirii, că şi el nu l-a lăsat pe dânsul, adică harul, când era ispitit. Lucra împreună cu el, şi l-a făcut strălucit şi slăvit, căci şi el în nevoie a suferit aşezarea lui. A răbdat certarea lui ca a unei maici, şi a moştenit buna încuviinţare şi slava lui. A purtat mânierea lui ca a unui dascăl, şi s-a făcut şi el dascăl înţelept al celor nevăzute. Cele pentru fiecare nu le ştia, dar ascultându-l pe el, a cunoscut cele pentru toţi oamenii. Ce făcea harul, el nu ştia, şi mai pe urmă pe împăraţi îi sfătuia ce să facă. în ce se afla, nu cunoştea, şi ce vremuri se vor întâmpla, tuturor oamenilor a vestit. Prin câte trecea nu ştia şi câte şi ce vremuri vor veni, limpede răspundea. Şi cum că fără har nimeni nu cunoaşte cele nevăzute, la fel fapta lui va arăta.

înţelepţi erau egiptenii, dar erau nebuni, fiindcă nebunia aceea nu au schimbat-o. Li se părea că ştiu şi cele nevăzute, ca nişte descântători şi vrăjitori, dar cunoştinţa lor s-a arătat a fi întuneric. A zis şi Pavel că sunt lucruri înţelepte ale răutăţii, ca să ne învăţăm că au şi aceştia cunoştinţă a celor nevăzute, dar neîntărită şi deşartă, că nimic nu au cunoscut. încă au învăţat din cuvintele şi lucrurile lui Iosif, că harul

dumnezeiesc biruieşte năvălirea tuturor lucrurilor celor nevăzute, şi nimic nu se poate ascunde de el. Pentru aceasta, cel ce îl are pe dânsul, de nimic nu va fi supărat. Şi harul acesta nu se poate tăinui, că lumină este şi de întuneric nu se risipeşte. Pentru Iosif zice şi Pavel: „ Omul duhovnicesc pe toate le judecă, însă pe el nu-l judecă nimeni” (I Corinteni 2, 15). Dacă am fi cunoscut care este judecata lui Dumnezeu, am fi defăimat judecata lumească.

Dascăli ai pruncilor erau egiptenii, însă Iosif le-a arătat, că nici ucenici nu puteau să fie. Dacă dascălii sunt nebuni şi fără de minte, cu mult mai mult ucenicii întru acest fel vor fi. Că neavând putere, au alcătuit cuvinte meşteşugite. Şi desfrânatele, care nu au frumuseţea firească, folosesc sulemeniri spre amăgirea oamenilor. Iosif tânăr fiind, necărturar, însă de acelaşi har ajutorându-se, pe egiptenii cei bătrâni i-a biruit. Şi Apostolii erau simpli şi necărturari, dar au biruit pe fariseii cei ce multe grăiau, când au zis: „Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit" (Fapte 4, 13). Şi aceea au făcut.

Acelaşi dar a fost dat sfinţilor. Căci zice Hristos: „Duhul Sfânt vă va învăţa pe voi toate cele ce vor să fie” (Ioan 15, 26). Zice şi Apostolul: „Că pe Duhul lui Dumnezeu îl avem, pentru aceasta ştim toate”. A zis: Noi nu avem duhul lumii, ca să cunoaştem, că înţelepţii Egiptului, după ce s-au făcut ucenici duhului acestuia, nimic nu ştiau. Duh şi al lumii l-au numit, fiindcă se zice că şi oamenii, şi

dobitoacele au suflet. Nu are întâietate numele faţă de harul lui Dumnezeu, că nu este fapta din nume, ci din fapte sunt numele. înţelegeţi de la dreptul Iosif: Că se cade vouă prin ispite să cunoaşteţi buna cuviinţă a harului. Ştiu că mulţi doresc să se facă fii ai Lui, dar nu numai să voiască, ci şi să se gătească sunt datori. Ştiu că mulţi pentru credinţă fii ai harului s-au numit, dar nu mulţi îl moştenesc din cauza lenevirii. Nu toţi cinstesc pe maicile lor după ce s-au făcut bărbaţi. Aşa, deşi pe mulţi harul i-a hrănit, dar de puţini s-a cinstit. Nu toţi au priceput durerile celeia ce i-au născut, şi ostenelile hrănitoarelor. Aşa şi între noi puţini sunt cei care pentru facerea de bine a lui sunt mulţumitori.

Şi de voiţi să cunoaşteţi ce este lucrul darului, iarăşi Iosif pe voi vă va povăţui. Pentru toţi poartă grijă ca o maică, şi pentru cei răi, şi pentru cei buni. Pentru aceasta, şi pe egipteni i-a hrănit. Puţini au moştenitori cu care împreună se bucură. Dacă fac neorânduieli, îi suferă; dacă devin păgâni, se întoarce şi se depărtează. Şi cu toate acestea, milostivirile nu şi le încuie, ca să nu murim.

Dacă împrejurul celor nemulţumitori întru acest fel este, apoi pentru ce să ne temem de împreună petrecerea cu dânsul? Dacă spre cei ce îl defaimă pe dânsul este bun, apoi pentru ce să nu pricepem că peste toţi cei ce îl iubesc pe el tot se varsă? Nici să ne trândăvim când se ascunde el, nici să ne împuţinăm când ne pedepseşte ispitindu-ne. Vede folosul nostru şi firea o ştie. Cunoaşte măsura fiecăruia, şi dă mângâierea spre desfătare. Depărtează facerea de

bine, ascunzându-o de noi spre folos. Suferă când cârtim asupră-i şi ca un doctor, bolnavi fiind noi, nu ne dă împărtăşire de pâine şi de vin.

înţelegeţi cele ce zic, ca nu întru cele binearătate să ne zăbovim. Care este harul? Care este firea? Care cunoştinţa? Care voirea? Care certarea? Care împărtăşirea? Şi Pavel a zis: Că sunt deosebite darurile şi spre folos se dau.

Deci, nici să fim necredincioşi, dacă nu luăm, nici dacă luăm; pe cele asemenea să le căutăm. Nici de deosebirea darurilor să nu ne îndoim, socotind că nu este acelaşi har. Ci către vremi şi către oameni şi către patimi să căutăm. Egipteanul acum nu stăpâneşte, nici foamete nu este în Canaan; nici nu este Iacov cel drept, nici neamul lui Israel nu este nevoie să iasă din Egipt ca să moştenească pământul lui Canaan; nici fraţii nu sunt păstori, nici madianiteni neguţători; nici Iosif nu mai este uimit în visuri. Din celelalte care sunt din Scriptură, credem că harul este acelaşi şi credinţa aceeaşi. Dacă ar fi fost toate întru acelaşi chip, apoi am fi socotit că nu purtarea de grijă, ci firea ocârmuieşte. Însă precum Abel a dobândit harul, că şi după ce a murit, prin sângele său, cu Dumnezeu a vorbit, Enoh s-a mutat ca să nu vadă moartea. Şi Noe prin har s-a mântuit din potop. Şi în vremea de acum multă este despărţirea, căci şi voirea este în multe feluri. De la har şi prin încercare să înţelegem că nu toţi cad în aceleaşi ispite. Fiindcă nu toţi au aceeaşi minte. Că pentru o cunună întrecându-se, în multe feluri pătimesc şi se nevoiesc.

Pentru cei ce călătoresc pe mare, credeţi că una este marea, dar deosebită este calea. Toate corăbiile sunt întocmai: unele, bine călătorind, s-au primejduit, iar altele, din primejdiile cele mai de pe urmă au scăpat. Şi multe călătorind, de un vânt în multe feluri sunt ţinute. Locurile şi vârfurile munţilor pornesc vânturi şi valuri, dar iscusinţa cârmacilor ori le împiedică, ori le îndreptează. Ca arătat să se facă întru voi pentru starea noastră. Deci, orice lipseşte la cele zise, voi împliniţi-le. Că eu, ca un slab şi neştiutor al meşteşugului, cele ce am ştiut am scris, darului ascultării plecându-mă. Pentru aceea am îndrăznit, însă socotesc că pe nimeni nu am prihănit, fiind voi mijlocitori. Căci pentru că nu pot să mă lepăd, am luat partea întrebărilor şi a căutărilor. Şi vrând mai cu de-amănuntul să zic, poate că am greşit. Nu mă lepăd de fire, nu mă laud în faptă, nu cer asemănare. Cuvântul meu este al vostru slujitor. Dacă viaţa nu mărturiseşte, uneltiţi cuvântul aducător aminte. Fie cuvântul meu oglindă a faptei voastre celei fireşti şi vedeţi întru dânsa ca întru o materie strălucitoare fapta bună a voastră cea nematerialnică.

Minunaţi-vă când îl citiţi, şi cu îngăduinţă priviţi greşelile celui ce l-au scris. Cele ce lipsesc cuvântului, prin fapta voastră îndreptaţi-le. Mustraţi prostimea celui ce a închipuit caracterul faptei bune. Defăimaţi pe cel ce a zugrăvit fapta desăvârşită cu graiuri nedesăvârşite. Înţelegeţi sârguinţa şi nu prihăniţi neştiinţa. Cunoaşteţi-ne iscusinţa şi nu lepădaţi silinţa. Voi, mie, pe cele de la voi, fără de îndoială, daţi-mi-le. Rugăciuni întinse şi dragoste părintească,

întru care sunteţi bogaţi, cu îndestulare daţi-mi-le. Că şi eu sărăcia povestirii nu am oprit-o. Am împrumutat, sărac fiind, pe cei bogaţi.

Nu voiesc capetele, ci răsplătire cer. Nu laude poftesc, ci rugăciuni. Nu plată voiesc să iau, ci har să primesc. Nu ştiu de este lucrul vrednic poruncirii, ci gândesc, că vrând să-mi daţi, mi-aţi poruncit mie să grăiesc, neavând trebuinţă de aducere aminte. Voi, cei ce aveţi izvorul, de picătură nu mai aveţi trebuinţă. Cei ce turma o paşteţi, nu sunteţi lipsiţi de lapte. Cei ce pâinea o frângeţi, de fărâmituri nu aveţi trebuinţă. Cei ce luaţi mierea, nu sunteţi străini de gustul ei. Cei ce mărgăritarul l-aţi câştigat, pentru bani ticăloşi nu vă veţi mai trudi. Voi din ţarina voastră daţi-ne nouă. Căci raiul l-aţi apucat. Dăruiţi-ne hrană sufletului, voi cei ce cu pomul vieţii vă hrăniţi. Că precum cele arătate sunt vremelnice, aşa şi cuvântul nostru cel către voi. Însă voi faceţi-l pe dânsul veşnic. Că prin faptă îi daţi lui chip veşnic.

Despre cutremure

Spuneţi-ne nouă, voi cei ce din pântece grăiţi şi nu din gura Domnului, dacă vom zice vouă cuvântul psalmistului, nu credeţi? Că zice: „Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură (Psalmul 103, 33); şi: „Cutremurat-ai pământul şi l-ai tulburat pe el: vindecă sfărâmăturile lui, că s-a cutremurat (Psalmul 59, 2). La fel şi pentru dreptul Iov,

că zice dumnezeiescul cuvânt: „ El zguduie pământul din temelia lui, aşa încât stâlpii lui se clatină... Cel ce porunceşte soarelui să nu răsară... şi asupra stelelor pecetluieşte... Cel ce a întins cerul singur, şi umblă ca pe uscat pe mare... Cel ce face găinuşa şi luceafărul cel de seară, şi cel de miazănoapte, şi cămările austrului... Cel ce face lucruri mari şi neurmate, slăvite şi minunate, al cărora nu este număr... Cel ce întinde crivăţul peste deşert, şi spânzură pământul pe nimic. Cel ce leagă apa în norii săi şi nu s-a rupt nor sub dânsul” (Iov 9, 7-12).

Acestea auzindu-le, nu credeţi, căci s-a insuflat mintea voastră cu beţia cea elinească. Pentru aceia şi bârfind ziceţi: Că din aburul pământului se fac cutremurele, şi nu din certarea Domnului. Deci, spuneţi-ne nouă chipul: cum, când se face cutremur şi se clatină o holdă, atunci clătinându-se, iar cealaltă stând, nu se taie, nici nu se rupe holda ce se clatină de către ceea ce nu se clatină. Ci precum valul mării trecând, după pornirea valului, iarăşi apa întru aceeaşi alinare a ei se aşează, aşa şi pământul clătinându-se, după rânduiala undelor, după cutremur la fel se aşează.

Şi spuneţi-ne nouă iarăşi chipul: Cum, când a fost cutremur, munţii Armeniei despărţiţi fiind unii de alţii, s-au lovit unii de alţii, încât şi foc s-a aprins, şi fum mult foarte s-a înălţat, încât multă vreme s-a văzut? Şi iarăşi: despărţindu-se munţii, au stat fiecare întru a sa rânduială şi întru al său loc.

Deci, cine va spune chipul acesta? Şi cum iarăşi cutremur făcându-se, întru spaimă se fac cei ce înoată în mare şi corabia de multe ori de amândouă

părţile de valuri lovindu-se, nu se tăinuieşte de dânşii cutremurul. Că scândurile, adică paturile şi celelalte vase care sunt în corabie altfel decât de obicei lovindu-se unele de altele şi clătinându-se, întru spaimă se fac corăbierii de cutremurul ce le stă asupra.

Deci, ascultaţi şi înţelegeţi cuvântul cel zis de Apostolul, ca să vă învredniciţi adevăratei înţelepciuni, că s-a zis: „Nimeni pe sine să nu se amăgească. Cel ce voieşte întru voi să fie înţelept în veacul acesta, facă-se nebun, ca să fie înţelept. Că înţelepciunea lumii acesteia nebunie este la Dumnezeu ” (I Corinteni 1, 2). Căci scris este: „ Cel ce prinde pe cei înţelepţi întru măiestria lor... Domnul, cunoaşte gândurile celor înţelepţi, că sunt deşarte" (Psalmul 93). Lepădând nebunia deşartei înţelepciuni elineşti şi minunându-ne de puterea Atotţiitorului Dumnezeu şi de minunile Lui, să strigăm cu Proorocul: „Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui şi priceperea Lui nu are hotar” (Psalmul 146, 5). Lui I se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.

Să nu ne amăgim de înţelegerea elinească

Voi adăuga încă şi aceasta la cuvântul meu. Ciumă fiind oarecând în Constantinopol şi mulţi murind, un doctor cu numele de Domnos, văzând pe mulţi murind şi pe alţii de multă frică stăpâniţi, a zis: „Aceştia care pier sunt meşterii cei ce se luptă cu

focul, care în casele de jos îşi au locuinţa lor. Că cei ce locuiesc întru înălţime şi în casele de sus, şi se împărtăşesc de aer curat, biruiesc ciuma”. Acestea spunea, căci avea sârguinţă să propovăduiască desăvârşit învăţăturile elineşti şi de unele ca acestea era vătămat la minte. Şi, cu toate acestea, acest doctor, după două sau trei zile, fiind lovit de boală, zăcea pe jumătate mort, şi a poruncit slugilor sale să-l ia şi să-l ducă în satul lui, iar acolo, după ce va muri, să fie îngropat. Iar alt doctor, Macedonie cu numele, văzându-l ridicat de slugile sale când trăgea să moară, fiind unul din cei ce a auzit bârfirea lui, a zis: „Acesta şi casă bună având şi de aer curat împărtăşindu-se, nu a scăpat, şi iată că a fost răpus de boală, şi bârfirile lui nu i-au folosit”. Şi Domnos, fiind dus în satul lui, murind, a fost îngropat. Iar Macedonie, scăpând de moartea ce se abătuse asupra cetăţii, lepădându-se de lume, s-a făcut monah adevărat, fiindcă nu s-a lăsat înghiţit de necuvioşia aceluia.

Iar noi să înfigem mintea noastră în adevăr, povăţuindu-ne de Scriptura cea de Dumnezeu insuflată. Că cei ce nu sunt străluciţi la minte de dumnezeiasca învăţătură, departe îşi au mintea lor de adevăr.

Noi să auzim Dumnezeiasca Scriptură care luminat strigă: „Mânia Domnului s-a aprins iarăşi asupra Israeliţilor, pentru că cineva din ei îndemnase pe David, zicând: «Mergi de numără pe Israel şi pe Iuda!». Şi a zis regele către Ioab, căpetenia oştirii care era cu el: «Cutreieră toate triburile din Israel şi ale lui Iuda, de la Dan până la Beer-Şeba, numără poporul, ca să ştiu numărul oamenilor».

«Domnul Dumnezeul tău, a răspuns Ioab, să înmulţească poporul încă pe atâta pe cât este, ba încă şi de o sută de ori atâta şi ochii domnului meu, regele, să vadă. Şi pentru ce domnul meu, regele, voieşte acest lucru?». Dar cuvântul regelui, dat lui Ioab şi căpeteniilor oştirii, a biruit. Şi s-a dus Ioab cu căpeteniile oştirii de la rege să numere poporul lui Israel. Trecând Iordanul, au poposit la Aroer, în partea dreaptă a cetăţii care este în mijlocul văii Gad, aproape de Iazer. De acolo au mers în Galaad şi în pământul Tahtim-Hodşi, de unde au venit la Dan-Iaan, şi ocolind Sidonul, au mers la cetatea Tir şi prin toate cetăţile Heveilor şi Canaaneilor şi au ieşit în partea de miazăzi a Iudei, la Beer-Şeba. Apoi au străbătut toată ţara aceasta şi după nouă luni şi douăzeci de zile au ajuns la Ierusalim. Şi a dat Ioab regelui cartea cu numărătoarea poporului, din care se vedea că Israeliţii erau opt sute de mii de bărbaţi vârstnici, buni de război, iar cei din Iuda cinci sute de mii. Atunci s-a cutremurat inima lui David după ce a numărat poporul. Şi a zis David către Domnul: «Greu am păcătuit eu, făcând aşa, şi acum mă rog înaintea Ta, Doamne, iartă păcatul robului Tău, căci m-am purtat peste măsură de nebuneşte!». A doua zi dimineaţa s-a sculat David. Fusese însă cuvântul Domnului către Gad proorocul, ca să spună lui David viitorul, zicându-i: «Mergi şi spune lui David: Aşa zice Domnul: Îţi arăt trei pedepse: alege-ţi una din ele, să vină asupra ta». Şi a venit Gad la David şi i-a vestit, zicându-i: «Alege-ţi ce vrei: foamete în ţara ta şapte ani; să fugi trei luni de vrăjmaşii tăi şi

ei să te urmărească; sau timp de trei zile să fie ciumă în ţara ta? Chibzuieşte şi hotărăşte; ce să spun Celui ce m-a trimis». «E tare greu, a răspuns David lui Gad, dar să cad mai bine în mâna Domnului, căci mila Lui este mare; numai în mâinile oamenilor să nu cad!». Şi şi-a ales David ciuma în vremea secerişului grâului. Şi a trimis Domnul ciumă asupra lui Israel de dimineaţă până la vremea hotărâtă. Şi a început molima în popor şi au murit de la Dan până la Beer-Şeba şaptezeci de mii de oameni. Şi şi-a întins îngerul Domnului mâna asupra Ierusalimului, ca să-l pustiească, dar I S-a făcut milă Domnului şi a zis îngerului care ucidea poporul: «Destul! Opreşte-i acum mâna!». îngerul Domnului se afla atunci la aria lui Aravna Iebuseul. Şi văzând David pe îngerul care lovea poporul, a zis către Domnul: «Iată eu am păcătuit! Fărădelegea am făcut-o eu. Dar aceste oi ce-au făcut? Deci, îndreaptă-ţi mâna Ta asupra mea şi asupra casei tatălui meu!». în ziua aceea Gad a venit la David şi a zis: «Mergi de ridică jertfelnic Domnului în aria lui Aravna Iebuseul». Şi s-a dus David, cum îi zisese proorocul Gad şi cum poruncise Domnul. Şi privind Aravna, a văzut pe rege şi slugile lui venind la el; şi a ieşit Aravna şi s-a închinat regelui cu faţa până la pământ. «La ce a venit domnul meu, regele, la robul tău?», a întrebat Aravna. «Ca să cumpăr de la tine aria, a răspuns David, şi să fac acolo jertfelnic Domnului, pentru ca să înceteze moartea în popor». «Să ia domnul meu, regele, şi să aducă jertfă Domnului ce voieşte, a zis Aravna către David. Iată boii

pentru ardere de tot, iar carele şi jugurile boilor vor sluji de lemne. Toate acestea le dăruiesc regelui. Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze!», a adăugat Aravna. «Ba nu, a zis regele către Aravna, eu am să-ţi plătesc preţul şi nu voi aduce Domnului Dumnezeului meu arderi de tot, lucruri luate în dar». Şi a cumpărat David aria şi boii cu cincizeci de sicli de argint. Şi a ridicat David acolo jertfelnic Domnului şi a adus arderi de tot şi jertfe de împăcare. Şi S-a milostivit Domnul asupra ţării şi a încetat moartea în Israel” (II Regi 24, 1-25).

Deci, ori sabie de s-ar aduce asupră-i, ori foamete, ori ciumă, ori moarte, ori altceva din cele ce se par că sunt pricinuitoare de supărare, toate spre înţelepţire şi spre îndreptare se aduc asupra pământului, şi ca să îşi adune oamenii mintea lor întru credinţă. Că fiecare neam are trebuinţă de cercetarea Domnului. Căci dacă şi când se fac înfricoşări, unii se află nesimţitori faţă de credinţă, cu atât mai mult dacă nu s-ar fi făcut cercetarea Domnului, întru nedumnezeire şi în pierzare s-ar fi prăvălit cu bună ştiinţă.

Nu se cuvine creştinilor a juca Şi despre iubirea de săraci

Că nu se cuvine a juca creştinilor, toţi cunoaştem din dumnezeieştile Scripturi, mai ales că Domnul zice în Evanghelie cu îngrozire: „ Vai vouă care râdeţi acum, că acolo veţi plânge şi vă veţi tângui” (Luca 6, 25). Şi iarăşi zice: „Nu vă înălţaţi şi nu vă răspândiţi, că acestea toate neamurile le fac” (Luca 16, 29). Şi iarăşi, Dumnezeu, prin proorocul Isaia, zice: „ Vai de cei ce cu cântece şi cu fluiere, şi cu alăute beau vinul” (Isaia 5, 12). Şi fericitul David, urând înălţarea şi răspândirea, şi lăudându-se întru Domnul, zicea: „Doamne, nu s-a mândrit inima mea, nici nu s-au înălţat ochii mei” (Psalmul 130, 1). Şi Iacov, fratele Domnului, zice: „Plângeţi şi vă tânguiţi; râsul vostru în plâns se va schimba, şi bucuria întru mâhnire ” (Iacov 4, 9).

Iar fericitul Pavel Apostolul, slujitor de idoli numeşte pe cei ce joacă, zicând: „Nu vă faceţi slujitori de idoli, precum este scris” (I Corinteni 10, 7). Şi iarăşi zice: „Din gura voastră să nu iasă niciun cuvânt rău, ci numai ce este bun ” (Efeseni 4, 29). „ Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori de altceva faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi”. Şi tot el zice: „Fraţilor, faceţi-vă următori lui Dumnezeu, şi umblaţi întru dragoste. Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti,

nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire" (Efeseni 5, 1-4). Şi multe altele întru dumnezeieştile Scripturi pentru aceasta s-au zis. Şi nu este cel ce înţelege. Ci la noi s-a împlinit cuvântul Stăpânului, care zice: „ Vă rătăciţi, neştiind Scripturile" (Matei 22, 29). S-a împlinit încă la noi şi proorocia lui Pavel care zice: „ Va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci, dornici să-şi desfăteze auzul, îşi vor grămădi învăţători după poftele lor. Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (I Timotei 4, 3-4).

Acestea la noi au ajuns, o, iubiţilor, şi iată vedem că toate cuvintele s-au făcut fapte. Că cine acceptă astăzi dumnezeieştile Scripturi?

Cine ia aminte cu sârguinţă la poruncile lui Hristos? Cine este înţelept şi va păzi acestea? (Psalmul 106, 43). Cine va dovedi că nu suntem călcători de lege? Mulţi sunt puternici, mulţi înţelepţi după trup, zice, mulţi de bun neam, mulţi ştiutori, cărturari şi legiuitori, dascăli, bogaţi, săraci, robi şi slobozi, monahi, feciorelnici şi căsătoriţi, bătrâni şi tineri. Cine din toţi aceştia poate să dovedească că se potriveşte creştinilor să cânte cu alăuta, sau să joace, sau să cânte la chimval, sau la fluier, sau să descânte, să vrăjească, sau să facă baiere, sau să le poarte, sau să întrebe pe draci, sau să se îmbete, sau să sufere pe cei ce fac nişte lucruri nelegiuite ca acestea? Cine va dovedi, după cum am zis mai sus, că acestea sunt ale creştinilor? Care prooroc? Care Evanghelie? Care carte a Apostolilor zice că se potrivesc acestea creştinilor să le facă? Toate au rămas deşarte, toate

100

nefolositoare, şi legea, şi proorocii, şi apostolii, şi Evangheliile. Şi dacă acestea sunt de Dumnezeu grăite şi adevărate, şi de Dumnezeu insuflate, precum şi sunt, apoi nu se potriveşte creştinilor nici una din cele mai sus să facă.

Că este de la răsărit şi până la apus, şi de la marginile lumii până la marginile ei dumnezeiasca Scriptură, prin biserici şi în tot locul se citeşte, şi Legea şi Proorocii şi Apostolii. Nicăieri la Stăpânul tuturor şi nici la de Dumnezeu purtătorii Părinţi nu se află scris că se potriveşte creştinilor să facă acestea. Ci, precum este scris: „Fiecare din noi în calea sa s-a rătăcit, a călcat porunca şi se află călcător de poruncă, şi mincinos, şi fără de Dumnezeu, iar prin călcarea legii II necinsteşte pe Dumnezeu ” (Romani 2, 23). Şi să nu vă pară vouă cuvântul meu aspru, că am zis fără de Dumnezeu. Că nu este al meu cuvântul, ci al cuvântătorului de Dumnezeu Ioan, care zice aşa: „Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu” (II Ioan 1, 9). Cine este decât acesta mai ticălos şi mai urâcios, care nu cinsteşte pe Dumnezeu, Cel ce a poruncit, şi a grăit prin lege, şi prin Prooroci, şi prin Apostoli, şi îşi agoniseşte pe „vai-ul” cel zis de Domnul prin Proorocul: „ Vai de cei prin care numele Meu se huleşte întru neamuri” (Isaia 52, 6).

Deci, fraţii mei, mă rog, nu aşa să cheltuim zilele pocăinţei noastre! Ci să auzim pe Proorocul David strigând şi îndemnându-ne pe noi, zicând: „Veniţi să ne bucurăm Domnului” (Psalmul 94, 1). Şi cu mai multă sârguinţă, zicea: Să întâmpinăm faţa

101

Lui întru mărturisire, să o întâmpinăm mai înainte până nu se risipeşte târgul. Să o întâmpinăm mai înainte până ce nu va veni El arătat şi ne va afla pe noi deşerţi întru lenevire, mai înainte până nu s? face strigarea aceea: „Iată Mirele vine” (Matei 25, 6). Atunci cei pregătiţi se bucură, atunci cei milostivi se veselesc, iar cei ticăloşi şi leneşi se mâhnesc, şi cei vrednici se bucură cu bucurie negrăită. Ci să întâmpinăm, fraţilor, şi să alergăm până avem vreme, mai înainte până nu se pun scaunele de judecată, mai înainte până când ne va despărţi pe noi unii de alţii.

Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire, şi în psalmi să strigăm Lui. În psalmi a zis, nu întru vorbe făcătoare de râs; în psalmi a zis, nu în cântări drăceşti. Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Lui, şi să plângem, dar nu în chimvale să cântăm, sau în alăută, ci să plângem în psalmi şi în laude. Că psalmul este izgonitor al dracilor. Psalmul este armă în frica cea de noapte. Psalmul este odihnă de ostenelile cele de ziuă. Psalmul este întemeiere şi străjuire pruncilor. Psalmul este bătrânilor mângâiere, femeilor podoabă potrivită. Acesta praznicele le străluceşte, acesta întristarea cea după Dumnezeu o zideşte. Că psalmul şi din inima cea de piatră scoate lacrimi. Psalmul este lucrul îngerilor, petrecerea cea cerească, tămâia cea duhovnicească. Acesta mintea o luminează, acesta la ceruri ne suie, acesta face pe oameni să vorbească cu Dumnezeu, sufletul îl veseleşte, deşarta cuvântare o încetează, râsul îl înfrânează, judecata o pomeneşte, pe cei învrăjbiţi îi împacă. Unde este psalm cu umilinţă, acolo este şi Dumnezeu cu îngerii,

102

iar unde sunt cântările celui protivnic, acolo este urgia lui Dumnezeu, vai-ul şi răsplătirea pentru râs. Unde sunt sfinţitele cărţi şi citirile, acolo este veselia drepţilor, mântuirea ascultătorilor şi ruşinarea diavolului; iară unde sunt alăutele, horele şi plesnirea mâinilor, acolo este întunecarea bărbaţilor, pierzarea femeilor, întristarea îngerilor şi prăznuirea diavolului.

O, ce rea izvodire a diavolului! Cum pe fiecare prin meşteşugul său cel rău îl împiedică, îl amăgeşte şi îl pleacă să facă cele rele ca pe nişte bune! Astăzi cu părerea cântă psalmi, după cum a poruncit Dumnezeu, şi mâine cu sârguinţă joacă, după cum l-a învăţat satana. Astăzi se leapădă de satana, şi mâine lui îi urmează. Astăzi se uneşte cu Hristos, şi mâine se depărtează, se leapădă şi îl necinstesc pe El. Astăzi creştin, şi mâine păgân. Astăzi drept slăvitor, şi mâine necinstitor. Astăzi credincios şi rob a lui Hristos, şi mâine duşman şi vrăjmaş al lui Dumnezeu.

Nu vă amăgiţi, fraţii mei, nu vă amăgiţi. Nici un rob nu poate să slujească la doi domni, după cum a zis Stăpânul Hristos. Că nimeni nu poate lui Dumnezeu să slujească, şi lui mamona şi cu diavolul împreună să dănţuiască (Matei 6, 24) Fiind zidiţi după chipul lui Dumnezeu, să nu necinstim chipul lui Dumnezeu, ci ca nişte ostaşi ai lui Hristos să-L urmăm, Lui să-I slujim. Nu astăzi să cânţi psalmi cu îngerii, şi mâine să dănţuieşti cu dracii. Nu astăzi citiri dumnezeieşti să asculţi, ca un ascultător iubitor de Hristos, şi mâine la alăută să iei aminte, ca un călcător de poruncă şi urâtor de Hristos. Nu astăzi să te pocăieşti de păcatele tale, şi mâine să joci spre

103

pierzarea ta. Nu astăzi să posteşti şi să te înfrânezi, şi mâine să fii beat şi să fii batjocorit de toţi.

Nu, fraţii mei, vă rog, nu aşa să cheltuim vremea pocăinţei, pe care ne-a dat-o Dumnezeu spre pocăinţă şi spre mântuire. Să ne aducem aminte de Domnul, Care zice cu îngrozire: „ Vai vouă celor ce râdeţi acum, că veţi plânge după acestea” (Luca 6, 29). Şi iarăşi zice: „Fericiţi cei ce plâng” (Matei 5, 4). Nimeni să nu vă amăgească pe voi, fraţii mei iubitori de Hristos. Nu este aceasta învăţătura Apostolilor care zic: „Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit să fie anatema!” (Galateni 1, 8). Că nu sunt acestea ale creştinilor, ci ale neamurilor, celor necredincioase care nu au ascultat Evanghelia, precum a zis Stăpânul Hristos: „Că toate acestea neamurile le fac, cărora nu le este nici o nădejde de mântuire” (Luca 12, 30).

Ştiţi, fraţii mei, căci întru Hristos ne-am botezat, întru Hristos ne-am îmbrăcat (Galateni 3, 27). Deci, după ce v-aţi îmbrăcat întru Hristos slujiţi lui antihrist? Poruncă avem de la Apostolul ca neîncetat să ne rugăm, şi toate întru slava lui Dumnezeu să le facem (I Corinteni 10, 31). Şi tu către acestea nu priveşti, ci cu ochii întredeschişi îţi întorci auzul, însă mai pe urmă, mai amară decât fierea vei afla fapta aceasta, şi mai ascuţită decât paloşul cel cu două ascuţişuri.

Iarăşi zic, nu vă amăgiţi fraţilor iubitori de Hristos. Nu sunt acestea ale creştinilor, ci ale neamurilor, care nu au Dumnezeu. Să gândim, fraţilor, că omul cu deşertăciunea s-a asemănat; zilele lui ca

104

floarea câmpului, aşa vor trece, într-o cirtă de vreme, şi toate au încetat (Psalmul 143, 5). Pentru ce în zadar te tulburi, omule? O fierbinţeală te va lovi şi vor înceta toate săriturile şi săltările tale. Un ceas te va despărţi pe tine de împreună jucătorii tăi. O noapte, şi se vor veşteji toate cărnurile tale, şi picioarele tale care spre răutate aleargă vor înceta, iar mâinile tale vor slăbănogi, ochii tăi se vor topi, limba ta va tăcea fără de voie, glasul tău cel fără de rânduială va lipsi, suspinul tău se va înmulţi, lacrimile tale cele nefolositoare vor curge, gândurile tale vor pieri, şi nimeni nu va putea să îţi ajute. Că şi Dumnezeu, pe Care L-ai defăimat şi L-ai necinstit, şi toţi, lăsându-te pe tine, se vor duce, şi nimeni nu îţi va sta de faţă, fără numai nevăzuţii draci cei slujiţi şi cinstiţi de tine. Iar îngerul cel aspru şi groaznic, cel trimis, stând departe, mâhnit, aşteaptă ameninţarea Stăpânului, ca, răpindu-ţi ticălosul tău suflet, să-l ducă în locul cel gătit lui, ca să secere cele pe care le-a semănat, unde se lucrează şi este cu îndestulare, unde prisoseşte plânsul, necazul, strâmtoarea, scrâşnirea dinţilor şi vai-ul.

Pentru ce în zadar te tulburi, ticăloase? Acolo se vor topi ochii beţivilor, acolo se vor veşteji cărnurile jucătorilor, acolo se vor chinui, şi foame vor pătimi cei ce cu alăute şi cu fluiere beau vinul; acolo cu mare durere se vor tângui, cu dinţii vor scrâşni şi feţele îşi vor bate desfrânaţii şi preadesfrânaţii, furii, ucigaşii de oameni, vrăjitorii, fermecătorii, descântătorii, scriitorii de scrisori mincinoase, stricătorii de parte bărbătească, stricătorii de copii, răpitorii, băutorii de sânge. Aceştia toţi, şi cei asemenea acestora,

105

care fără de pocăinţă au păcătuit până la sfârşitul lor, şi pe calea cea lată şi desfătată au umblat, care duce întru pierzare, acolo vor afla negreşit şi sălăşluirea. Că nu poate aici cu dracii să joace, şi acolo cu Blgerii să salte, după cum a zis Domnul: „ Vai vouă celor ce rădeţi acum, că acolo veţi plânge şi vă veţi tângui” (Luca 6, 25).

Nu este cu putinţă, fraţilor, uneori adică să fiţi creştini, iar alteori păgâni să vă faceţi. Că nicăieri, după cum mai sus s-a zis, nu s-a dat voie creştinilor să facă nişte lucrări ca acestea. Că după ce a venit Domnul nostru şi Mântuitorul, pe toate acelea deşarte le-a făcut, adică învăţăturile diavolului, pe care rău le-a învăţat omul după ce a călcat porunca lui Dumnezeu, Cel ce l-a zidit pe dânsul, şi din rai a fost izgonit şi a învăţat tot răul ce se află sub cer.

Deci, pe toate acestea, precum mai sus s-a zis, după ce a venit Domnul, le-a încetat şi le-a surghiunit, şi prin Sine şi prin ucenicii Săi, a zis: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i pe dânşii şi învăţându-i să păzească toate câte am poruncit vouă” (Matei 28, 19-20). Adică, ziceţi-le lor: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor. Nu vă îmbătaţi, nu jucaţi, ci pocăiţi-vă, plângeţi şi privegheaţi, rugaţi-vă, de-a pururea fiţi gata, că venirea Domnului s-a apropiat. împărăţia cerurilor este lângă uşi.

Să ne pregătim, şi vrednici să ne facem, ca atunci când va veni Domnul nostru să ne afle pe noi întru pocăinţă, şi pe nici unul din noi să nu-l osândească, ci moştenitori ai împărăţiei Lui să ne arate. Că Lui se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.

106

Despre cei ce amăgesc suflete spre înverşunare

Către Proorocul Iezechiel a zis Dumnezeu: „Fiul omului! Iată, te-am pus străjer casei lui Israel; vei asculta deci cuvântul ce-Mi va ieşi din gură şi-l vei vesti ca din partea Mea. De voi zice celui rău: Vei muri! şi tu nu-l vei înştiinţa, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la calea lui cea rea, ca să trăiască, cel rău va pieri în nelegiuirea sa şi Eu voi cere sângele lui din mâna ta. Iar dacă tu vei înştiinţa pe cel rău şi el nu se va întoarce de la răutatea lui şi de la calea sa cea rea, acela va pieri de păcatul său, iar tu îţi vei mântui sufletul tău” (Iezechiel 3, 17-19).

Deci, acestea auzindu-le, cu frică şi cu cutremur să lucrăm mântuirea noastră, neîngreuindu-ne şi nesupărându-ne când ne sfătuim unii pe alţii, şi nevorbind unii cu alţii cele către dezmierdare, ci cele ce se potrivesc mântuirii fiecăruia din noi. Că întru acestea binevoieşte Domnul. Pentru că vrăjmaşul nu se linişteşte întinzându-şi cursele şi laţurile sale.

Deci, se cuvine ca şi noi să nu ne lenevim către dragostea cea între noi unii către alţii. Că puternic este Dumnezeu să zdrobească cursele lui, şi pe noi să ne izbăvească de lucrarea cea rea a lui. Însă inima mă doare, şi cele dinlăuntrul meu s-au întors întru mine, pentru cele pe care le-a auzit urechea mea. Pentru aceea, iarăşi sfătuire frăţească încep să fac către tine.

107

Să nu te amăgească pe tine nişte bărbaţi iubitori de plăceri şi care s-au deznădăjduit de sufletul lor, ca să lucrezi lucrurile păgânătăţii. Că ei sunt strănepoţii sodomitenilor. Că ale căror lucruri le râvneştecineva, fiu al acestora se va chema.

Deci, fugi de lucrarea şi urmarea acestora, ca împreună cu osânda şi de numirea şi poreclirea acelora să scapi. Că grei sunt cu voirea, şi amari cu năravurile aceşti cumpliţi ademenitori. Unii arătate amăgiri se sârguiesc, iar alţii cu evlavie pe dedesubt se îmbracă, şi cu smerenie se făţărnicesc, după cum este scris: „Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduindputerea ei” (II Timotei 3, 5). De unde şi ca să nu se încurce cu naşterea de copii, cu viclenie uneltesc dezmierdările. Că s-a depărtat de la dânşii frica lui Dumnezeu, şi cunoştinţa Lui, şi nu numai că le fac pe acestea, ci şi împreună binevoiesc cu cei ce le lucrează. Şi această mare păgânătate, foarte grea, ei o micşorează şi zic că este nimic, ca pe tot omul să-l câştige spre călcarea poruncilor lui Dumnezeu. Că în ce chip cei ce voiesc să ucidă leul, după ce au ascuţit suliţa, ung cu cerneală fierul ca să-i întunece luciul, şi aşa rană de moarte îi dau lui; aşa şi aceştia, prin netrebnicia şi micşorarea faptei şi prin momirea cea fărădelege trag pe ascultătorii lor spre pieirea sufletului lor. Şi precum dintr-o vizuină oarecare ies mulţime de fiare înveninate, aşa şi din inima unor oameni ca aceştia iese mulţimea de gânduri şi socoteli rele. „ Că inima răzvrătită alcătuieşte rele în toată vremea” (Pilde 6, 14).

108

Deci, se cuvine a pune înainte ceva din dumnezeieştile Scripturi spre mustrarea şi răsturnarea oamenilor celor răi, şi spre îndreptarea şi întemeierea celor ce voiesc a se pocăi. Că se zice la paremii: „Păzeşte, fiule, povaţa tatălui tău şi nu lepăda îndemnul maicii tale. Leagă-le de inima ta, pururea atârnă-le de gâtul tău. Ele te vor conduce când vei vrea să mergi, în vremea somnului te vor păzi, iar când te vei deştepta vor grăi cu tine. Că povaţa este un sfetnic bun şi legea o lumină, iar îndemnurile care dau învăţătură sunt calea vieţii. Ele te vor păzi de femeia vicleană, de limba cea ademenitoare a celei străine. Nu dori frumuseţea ei întru inima ta şi să nu te vâneze cu genele ei. Că femeia desfrânată umblă după o bucată de pâine, pe când femeia-soţie doreşte un suflet de mare preţ. Oare poate pune cineva foc la sânul lui, fără ca veşmintele lui să nu ardă? Sau va merge cineva pe cărbuni fără să i se frigă tălpile? Aşa este cu cel ce se duce la femeia aproapelui său: nimeni din cei ce se ating de ea nu va rămâne nepedepsit. Nimeni nu dispreţuieşte un hoţ pentru că a furat ca să-şi astâmpere foamea; dar când a fost prins, el dă înapoi înşeptit, întoarce tot ceea ce are în casa lui. Cel ce se desfrânează însă cu o femeie este lipsit de minte, se pierde pe el însuşi făcând astfel; el nu dobândeşte decât bătaie, iar ocara lui niciodată nu se şterge. Pizma trezeşte mânia omului defăimat şi el este fără milă în ziua răzbunării; el nu se uită la nici un preţ de răscumpărare, şi chiar când îi vei spori darurile, tot nu se îmblânzeşte ” (Pilde 6, 20-35).

109

„Fiul meu, păzeşte spusele mele şi îndrumările mele ascunde-le la tine. Păstrează sfaturile mele, ca să rămâi în viaţă şi orânduielile mele ca lumina ochilor tăi. Leagă-le pe degetele tale, scrie-lepe tabla inimii tale! Spune înţelepciunii: «Tu eşti sora mea!», şi numeşte priceperea prietena ta, ca ea să te păzească de femeia străină, de femeia altuia, ale cărei cuvinte sunt ademenitoare. Odată, stăteam la fereastra casei mele şi priveam printre gratii, şi am zărit printre cei lipsiţi de minte, am văzut un tânăr fără pricepere. El trecea pe uliţă pe lângă colţul casei ei şi se îndrepta către locuinţa ei. Era în amurgul serii unei zile, când să iasă umbra şi întunericul nopţii. Şi iată o femeie îl întâmpină, având înfăţişare de desfrânată şi cu prefăcătorie în inimă; aprigă şi de neţinut în frâu, picioarele ei nu se mai odihneau în casă; când în casă, când afară, stând la pândă lângă orice colţ. Ea îl apucă şi-l sărută şi cu o căutătură obraznică îi zise: «Trebuia să aduc jertfe de pace; astăzi am împlinit făgăduinţele mele; Pentru aceasta am ieşit în întâmpinarea ta, ca să te caut şi iată te-am găsit. Cu scoarţe am gătit patul meu, cu aşternuturi de in din Egipt, cu miresme am stropit patul meu, cu mir, aloe şi chinamon. Vino, să ne îmbătăm de iubire până dimineaţă, să ne cufundăm în desfătări de dragoste, că bărbatul meu nu este acasă, plecat-a la drum departe, luat-a cu dânsul o pungă de bani şi se va întoarce acasă la lună plină!». Ea îl ademeni prin mulţimea cuvintelor ei şi-l smulse prin graiurile ademenitoare ale buzelor sale; el începu să meargă dintr-o dată după

110

ea, ca un bou la junghiere şi ca un cerb care se zoreşte spre capcană, până când o săgeată îi străpunse ficatul, după cum o pasăre grăbeşte spre laţ şi nu-şi dă seama că acolo îşi sfârşeşte viaţa. Şi acum, fiule, ascultă-mă şi ia aminte la cuvintele gurii mele! Inima ta să nu se plece spre căile ei şi nu te rătăci pe potecile ei, căci ea a rănit pe mulţi şi pe foarte mulţi i-a omorât. Casa ei sunt căile iadului, care duc la cămările mor ţii” (Pilde 7, 1-27).

Şi dacă la femei atâta este neomenia, apoi cu mult mai vârtos la cei ce unii cu alţii lucrează grozăvia aceea, mai mare şi mai înfricoşată va fi judecata urgiei. Dar poate venind cineva, va zice: Şi de unde este dovada acestora? Din dumnezeieştile Scripturi voi arăta ţie. Că e scris: „Avraam a locuit în pământul Canaanului. Iar Lot a locuit în preajma Iordanului, şi s-a sălăşluit în Sodoma. Iar oamenii cei ce locuiau în Sodoma erau răi şi foarte păcătoşi înaintea lui Dumnezeu” (Facerea 13, 12). Deci, înţelege puterea cuvântului, că răii şi păcătoşii arătându-i pe aceştia, nu au încetat până la aceasta, ci au adăugat zicând „foarte”: „Şi a zis Domnul lui Avraam: Strigarea sodomitenilor şi a gomorenilor s-a înmulţit, şi păcatele lor sunt mari foarte” (Facerea 13, 13); arătând prin cuvintele acestea urâciunea şi gravitatea fărădelegii acelor oameni. Cui dar se cuvine a ne pleca, dumnezeieştii Scripturi, sau oamenilor iubitori de dezmierdări şi lipsiţi de adevăr?

Că iubitorii de dezmierdări cu faţă neruşinată grăiesc unii către alţii: „Dumnezeu nu va judeca acestea, că trupeşti sunt”, şi pe acestea le pun ei

111

înainte, ca frica de judecata lui Dumnezeu să o ridice din inima aproapelui. Că aşa, fără de frică şi fără de oprire, poftele lor să le lucreze şi să nu fie cine să-i mustre pe dânşii. Pe câţi i-au rătăcit cuvintele acestea! Pe câţi i-au stricat! Pe câţi i-au pierdut! Şi dacă cel ce a căzut pentru sine va lua pedeapsă, cel ce şi pe alţii i-a plecat şi îi pleacă, şi îi trage de la dreapta credinţă şi peste prăpăstii îi duce, fără de milă îi este lui judecata, după cum este scris: „Aceştia cuvintele Domnului cele adevărate şi nemincinoase îndrăznesc să le facă mincinoase, hulindu-le pentru poftele lor” (Romani, cap. 1).

Că dacă cei ce s-au prins întru urâciunea aceasta şi nu s-au pocăit, nu îi va judeca Dumnezeu, după cuvântul bârfitor al lor, apoi va înceta dintr-aceasta toată dreapta judecată a lui Dumnezeu. însă nu este aşa, nu este. Să nu fie! Căci credincios este Domnul întru toate cuvintele Sale, şi cuvios întru toate lucrurile Sale. Că dacă pentru un cuvânt deşert vom da seamă în ziua judecăţii, apoi cu mult mai vârtos pentru fapte pângărite vom fi pedepsiţi, dacă prin pocăinţă nu vom îmblânzi pe Dreptul şi Neamăgitul Judecător. Şi cum nu se ruşinează, auzind graiul Apostolului care zice: „Că nu ne-a chemat pe noi Dumnezeu la necurăţie, ci la sfinţire” (I Tesaloniceni 4, 7). Cu dreptate s-a zis pentru dânşii: „De aceea, Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci,

112

amin! Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Romani 1, 24-32).

Vezi că toate câte se grăiesc sau se lucrează neînţelept, mintea iscusită le alungă. Deci, să nu luăm aminte la cuvintele cele amăgitoare, ca să nu vină şi asupra noastră cele mai înainte zise; nici să dăm loc gândurilor celor de dezmierdare şi de moarte aducătoare, ca să nu se zică şi asupra noastră cele scrise: S-a răzvrătit mintea lor şi s-au întors ochii lor, ca să nu caute la cer, nici să-şi aducă aminte de judecăţile drepţilor. Zice încă şi fericitul Apostol Petru: „Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să

113

fie pedepsiţi în ziua judecăţii, şi mai vârtos pe cei ce umblă după îmboldirile cărnii, în pofte spurcate şi dispreţuiesc domnia cerească. îndrăzneţi, îngâmfaţi, ei nu se cutremură să hulească măririle din cer, pe când îngerii, deşi sunt mai mari în tărie şi în putere, nu aduc în faţa Domnului judecată defăimătoare împotriva lor. Aceştia, însă, ca nişte dobitoace fără minte, din fire făcute să fie prinse şi nimicite, hulind cele ce nu cunosc, vor pieri în stricăciunea lor; ei înşişi fiind nedrepţi, îşi vor lua plata nedreptăţii, socotind o plăcere desfătarea de fiecare zi; ei sunt pete şi ocară, făcându-şi plăcere, în rătăcirile lor, să ospăteze cu voi la mesele voastre; având ochii plini de pofta desfrânării şi fiind nesăţioşi de păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice; inima lor este deprinsă la lăcomie şi sunt fiii blestemului. Părăsind calea cea dreaptă, au rătăcit şi au apucat calea lui Balaam, fiul lui Bosor, care a iubit plata nedreptăţii, dar a primit mustrare pentru călcarea lui de lege; căci dobitocul fără grai, pe care era călare, grăind cu glas omenesc, a oprit nebunia proorocului. Aceştia sunt izvoare fără de apă şi nori pur taţi fără de furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns. Căci, rostind vorbe trufaşe şi deşarte, ei momesc întru poftele trupului, cu desfrănări, pe cei care de-abia au scăpat de cei ce vieţuiesc în rătăcire. Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte. Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă

114

în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor. Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui” (II Petru 2, 9-22).

Ce vor putea să zică împotrivă despre acestea cei rău cuvântători, şi de sufletele tinerilor amăgitori? îi mustră pe dânşii încă şi alt ucenic, zicând: „Iuda, rob al lui Hristos şi frate al lui Iacov, celor ce sunt chemaţi, iubiţi în Dumnezeu-Tatăl şi păstraţi pentru Iisus Hristos: milă vouă, şi pacea şi iubirea să se înmulţească!

Iubiţilor, punând toată râvna să vă scriu despre mântuirea cea de obşte, simţit-am nevoie să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna. Căci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rânduiţi spre această osândă, schimbând ei harul Dumnezeului nostru în desfrânare, şi care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos.

Voiesc, dar, să vă aduc aminte vouă celor ce aţi ştiut odată toate acestea că Domnul, după ce a izbăvit pe poporul său din pământul Egiptului, a pierdut, după aceea, pe cei ce n-au crezut. Iar pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari. Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor,

115

care în acelaşi chip ca acestea s-au dat la desfrânare şi au umblat după trup străin, stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului veşnic.

Asemenea şi aceştia, visând, pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc măririle cereşti. Dar Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: «Să te certe pe tine Domnul!». Aceştia însă defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce — ca dobitoacele necuvântătoare — ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea. Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core. Aceştia sunt ca nişte pete de necurăţie la mesele voastre obşteşti, ospătând fără sfială împreună cu voi, îmbuibându-se pe ei înşişi, nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi, valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în vecie. Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a proorocit despre aceştia, zicând: Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Lui, ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege, şi de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoşii, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui. Aceştia sunt cârtitori, nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste. Voi, însă, iubiţilor,

116

aduceţi-vă aminte de cuvintele zise mai dinainte de către apostolii Domnului nostru Iisus Hristos, că ei vă spuneau: În vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblând potrivit cu poftele lor nelegiuite. Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, oameni fireşti, care nu au pe Duhul Sfânt.

Dar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi înşivă, întru a voastră prea sfântă credinţă, rugându-vă în Duhul Sfânt. Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţa veşnică. Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i; pe alţii, smulgându-i din foc, mântuiţi-i; de alţii, însă, fie-vă milă cu frică, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor. Iar Celui ce poate să vă păzească pe voi de orice cădere şi să vă pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin! ” (Iuda 1, 1-25).

încă şi în legea lui Moisi este scris: „Că dacă va dormi cineva cu parte bărbătească în pat ca şi cu o femeie, urâciune au făcut, amândoi sunt vinovaţi şi cu moarte să se omoare”. Iată s-a vădit, şi a căzut cuvântul lor cel bârfitor. Deci, să nu te amăgească pe tine cei ce întru neastâmpărare trăiesc, nici cei ce întru făţărnicie amăgesc suflete neîntărite. Ci de aceştia păzeşte-te, şi urmează viaţa celor ce întru frică şi cu ştiinţă bună slujesc Domnului. Iar eu îţi grăiesc acestea, nu ca şi cum m-aş arăta drept şi fără prihană în lucruri, că sunt păcătos şi plin de necinste.

117

Ci, aducându-mi aminte de cele grăite de tine, şi cunoscând întru câte primejdii cad cei de curând sădiţi şi tineri din împreună petrecerea cea nelegiuită şi din pogorământul cel fără de judecată. Pentru aceasta, am fost silit să alcătuiesc cuvintele acestea. Că se cuvine ca tot creştinul, iar mai ales tot omul, să se cutremure şi să se îngrijească pentru mântuirea aproapelui, că suntem membre unii altora. Iar mai ales, se cuvine nesmintiţi a alerga către Domnul, temându-ne de îngrozirea Celui ce a zis: „Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatra de moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Matei 18, 6).

Deci, se cuvine a priveghea şi a ne trezi, a sfătui şi a ne îndemna unii pe alţii, până nu ne vor apuca pe noi cele rele. Că precum „cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera” (Psalmul 125, 6), aşa cei ce seamănă în trupul lor, din trup vor secera stricăciune, nu este părtinire la Dumnezeu” (Romani 2, 11).

Deci, să luăm aminte la noi înşine, cu lacrimi, pocăindu-ne Domnului, ca să ne izbăvim de frica ce va să fie. Că auzim pe proorocul, zicând: „ Care din noi poate să îndure focul mistuitor, care din noi poate să stea pe jarul cel de veci” (Isaia 33, 14). Şi iarăşi zice: „Şi vor ieşi, şi vor vedea oasele oamenilor celor ce au greşit înaintea mea. Că viermele lor nu se va sfârşi, şi focul lor nu se va stinge. Şi vor fi întru vedere la tot trupul”. Ci roagă-te pentru mine, mă rog, ca şi eu să mă învrednicesc a face rod bine primit Domnului Iisus Hristos. Amin.

118

Către un frate ce a căzut

Cei ce în spitale se tămăduiesc nu se bucură unii de primejdiile altora, nici nu defaimă pe aproapele lor pentru boală, ci se sârguieşte fiecare să se izbăvească de patima sa, şi de durerea ce l-a cuprins să se vindece. Dar şi aproapelui îi întinde mâna de ajutor, după cât îi este cu putinţă, ca mai uşor să sufere chinurile durerilor.

Deci, este nevoie ca şi noi să ne îndemnăm unul pe altul şi să ne sfătuim, şi mai ales în vremea ispitelor, ca să ne izbăvim de amara robie a păcatului şi de tirania diavolului. Şi săgeţile lui cele înfocate să le stingem mai înainte, până nu ne primeşte pe noi focul cel nestins, că atunci vom plânge cu tânguire întru durerea inimii noastre, şi nu va fi cine să ne mângâie.

Deci, mai întâi îmi cer iertare, şi curăţire să se facă păcatelor mele, şi apoi încep să fac prietenească sfătuire către tine, fiindcă zice Sfânta Scriptură: „Nu certa pe cel batjocoritor, ca să nu te urască, dojeneşte pe cel înţelept şi el te va iubi. Dă sfat celui înţelept şi el se va face şi mai înţelept" (Pilde 9, 8). Mă minunez, cum după atâtea îndemnuri, te-ai lenevit, şi făgăduinţele cele date către Dumnezeu le-ai călcat. De frica cea vremelnică temându-te, în paloş pe tine te-ai împins.

Deci, cine este atât de vrednic, ca în umilinţă, după vrednicie, să plângă pentru pierzarea aceasta?

119

De primejdie este aducerea aminte, şi a grăi este lucru de ruşine. Cine este atât de puternic în credinţă şi în cunoştinţă ca să spună muncile cele pregătite pentru cei ce se amăgesc cu boala stricăciunii acesteia, şi a lucrării celei necinste, şi a relei duhori celei mai de pe urmă? Care dare de răspuns este aceasta? „Că cel ce m-a supărat, zice, este egumen, şi m-am temut nu cumva să îmi facă vreun rău”. Ce fel de orbire este una ca aceasta, sau ce fel de întunecare?

Deci, unde este învăţătura Mântuitorului nostru Dumnezeu? Că a zis: „Să nu vă temeţi de oamenii care ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă, ci temeţi-vă mai ales de Cel ce şi sufletul şi trupul poate să le piardă în gheena (Matei 10, 28). Unde este învăţătura Apostolilor şi a Proorocilor, şi cugetarea psalmilor? Luptătorul mai înainte de luptă se unge, ca în vremea luptelor purtător de cunună să se arate. Ostaşul mai înainte de ridicarea războiului exersează, ca în vremea războiului iscusit să se arate. Iar noi suntem ostaşi ai păcii, şi cârmaci ai bunei liniştiri. Ai uitat pentru ce ai ieşit din lume, şi de părinţii cei după trup pe tine te-ai depărtat? Frica omenească a biruit sufletul tău? Mă doare inima pentru tine, frate. Dar de vreme ce ai zis că toate cuvintele lor îmi slăbănogesc mintea, noi să ne aducem aminte de pariamistul ce zice: „Nu te uita la femeia linguşitoare, căci buzele celei străine picură miere şi cerul gurii sale e mai alunecător decât untdelemnul. Dar la sfârşit, ea este mai amară decât pelinul, mai tăioasă decât o sabie cu două ascuţişuri” (Pilde 5, 3-4). Şi într-alt loc zice: „Feriţi-vă de proorocii

120

mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Matei 7, 15). Căci zice şi Apostolul: „Că prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare înşeală inimile celor fără de răutate ” (Romani 16, 18).

Nu ai gândit nici aceasta? Că şi o sută de ani de vom sluji neastâmpărării, mai pe urmă de aceştia moartea ne va zdrobi şi după moarte este judecată? Iar de zici că stăpânilor li se întâmplă asta, gândeşte că şi cei ce s-au sculat asupra fericitei Suzana în Babilon erau dregători ai poporului. Şi fericitul Iosif era rob cumpărat cu argint pentru egipteanca. Şi nu ai auzit pe cel ce zice: „Să nu te împotriveşti sufletului tău, şi să nu te ruşinezi întru căderea ta. Că este ruşine care aduce păcat, şi este ruşine care aduce slavă şi har”?. Nu avem răspuns, că nu locuim pământ neumblat de oameni. Strigând cineva, silit fiind, s-a adunat mulţime spre ajutor. Ci să luăm seama ca nu cumva de la noi să se facă pricina greşelii. Că urât şi greu este lucrul acesta. Nu haină moale, nu miros de aromate în haine, ca femeile, ci mai vârtos sufletul să aibă miros de bună mireasmă a Sfântului Duh, prin preabună petrecere. Picioarele să nu se spele spre pierzare, că grija aceasta se împotriveşte întregii înţelepciuni. Haina să nu fie ridicată până în brâu, că neruşinare prihăneşte asupra sufletului. Căutăturile să nu fie fără de rânduială, să nu fim grabnici spre râs, să nu grăim cuvinte de râs pricinuitoare, să nu fim iubitori de stăpânire şi iubitori de argint, să nu fim lacomi cu pântecele şi beţivi, neînvăţaţi, neevlavioşi, neliniştitori şi de lucrare urâtori.

121

Să nu fie la noi cuvinte urâte şi vorbe care închipuiesc patima, nici glas împodobit şi trăgător către poftă şi către amăgire. Că acestea şi cele asemenea acestora sunt vinovate, necuviincioase şi nepotrivite creştinilor. Şi tot cel ce petrece întru acestea îşi găteşte lui cumplita şi greaua judecată a urgiei. Fiindcă nu ne-a chemat pe noi Dumnezeu la necurăţie, ci la sfinţenie.

încă nu am răbdat până la sânge împotriva păcatului, nevoindu-ne. Pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu am fost duşi înaintea dregătorilor şi a împăraţilor. încă nu am fost duşi la judecători şi nu am răbdat munci pentru dreapta credinţă. încă nu am văzut cuptor cu foc mare dedesubt arzând. încă nu am văzut tigăi dedesubt sfârâind, săgeţi ascuţite cu foc înfocate, şi căldări cu ceară şi cu smoală fierbând. încă nu am fost aruncaţi la animale sălbatice pentru credinţă şi nu am răbdat. încă nu s-a atins de noi mâna de tirani, a căror căutătură pleacă inima celui pus înainte spre muncă. încă nu am văzut săbii ascuţite deasupra noastră şi ne-am temut. Au nu acestea toate le-au răbdat mucenicii lui Hristos? Dar te temi că este egumen? Cunoaşte că sub mai mare stăpânitori este supus, care va cerceta lucrurile fiecăruia, şi sfaturile va iscodi. Şi acestea le zic nu ca judecându-l, să nu fie, ci împreună pătimind ca un ostaş, că scris este: „Toţi greşim în multe chipuri” (Iacob 3, 2). Că dacă Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit pe noi şi a unit cu Sine trupul nostru, n-ar fi binevoit să umble pe pământ, şi prin binecuvântatul şi sfântul Lui umblet să sfinţească pământul, aş fi socotit că şi pământul se întinează de mulţimea fărădelegilor mele.

122

însă poruncă avem să ne sfătuim şi să ne mângâiem unul pe altul cu cuvântul adevărului.

Deci, să nu pogorâm viaţa noastră întru moarte, nici pe cele nestricăcioase întru cele ce se strică, ca nu cândva să ne arătăm mai necuvântători decât dobitoacele cele necuvântătoare; ci ca nişte cuvântători glasul lui Dumnezeu Celui ce ne-a zidit pe noi să îl auzim, care zice: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16). Că încă puţin şi vine porunca cea înfricoşată să ia sufletul din trup.

Să ne îndepărtăm de toată întâlnirea vătămătoare şi pentru înfrânare

întrebare: Este bun lucru a ne trudi pentru ceva?

Răspuns: Bun lucru este a lua aminte de sine fiecare; şi pe toate după Dumnezeu a le face, chip şi pildă de lucruri bune dându-se pe sine tuturor. Iar dacă te trudeşti pentru ceva, cearcă-ţi cu dinadinsul ştiinţa ta, de faci aceasta după voia lui Dumnezeu. Că multe sunt meşteşugurile vrăjmaşului. Deci, vezi ca nu cumva pentru vreo pizmă, sau pentru vreo neînţelegere, sau pentru plăcerea oamenilor să faci acest lucru. Dar poate vei zice: „Voiesc să învăţ deosebirea fiecărui meşteşug”. Ascultă harul care îţi ajută. Cel ce pentru pizmă şi pentru zavistie face aceasta, unul ca acesta este ca şi când ar fi văzut

123

cineva pe oarecare mergându-i bine, iar pe sine strâmtorându-se şi necăjindu-se, ca în chip de binecuvântare pe acesta l-ar cleveti că se află el cu nebăgare de seamă. Iar cel ce după iubire de dulceţi lucrează, unul ca acesta este ca cel ce ar pofti să se împreuneze cu cineva — zic aceasta ca şi cu un bun chip şi nu s-ar pleca să-i împlinească dorinţa. Iar după aceea l-ar vedea neruşinându-se cu alţii, şi se amărăşte, şi pe acesta ca în chip de binecuvântare îl grăieşte de rău, că nu îşi păzeşte curăţenia sa. Precum este cu putinţă a vedea acest lucru la unii dintre tinerii cei fără de minte către iubita lor. Iar cel ce după om lucrează, unul ca acesta este ca cel ce în ascuns ar lucra cele rele, iar înaintea celor ce nu ştiu faptele lui, s-ar făţărnici că are râvnă pentru fapta bună.

Iar cel ce după Dumnezeu se osteneşte, nu doar pentru mântuirea sa se va osteni, iar altuia să-i pună împiedicare, sau sminteală să-i pricinuiască, ci toate le gândeşte şi le lucrează ca să placă Domnului Dumnezeu, Celui ce a zis: „ Vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Deuteronomul 5, 5). Deci, aducându-ne aminte de cel ce a zis: „Cel ce cerci inimile şi rărunchii, Dumnezeule drepte” (Psalmul 7, 10), şi Care va răsplăti fiecăruia după lucrurile lui (Apocalipsa 2, 23), pe toate să le lucrăm după Dumnezeu, „că Dumnezeu nu Se lasă batjocorit" (Galateni 6, 7).

Dacă te vei vedea pe tine trăgându-te de oarecare gând spre întâlnirea vreunei feţe frumoase, ori de copil, ori de femeie, cunoaşte că de laţurile vrăjmaşului te apropii. Iar dacă, şi sfătuindu-te, nu te

124

depărtezi, cunoaşte că înăuntrul laţurilor ai intrat. Pentru aceea, nici dulceţile vieţii, nici dezmierdările nu le vei birui lesne. Că dacă din însăşi întâlnirea cea vătămătoare a te scăpa pe tine nu ai putut, iar mai vârtos nu ai voit, cum nu îţi va lucra ţie vrăjmaşul şi junghierea cea cu lucrul? Iar de zici că mă întâlnesc, dar nu mă vatăm, şi acesta este semn al sufletului celui pătimaş. Căci cum este cu putinţă a umbla peste cărbuni, şi a nu te arde la picioare? Dacă vei vedea pe cineva stricându-şi întreaga sa înţelepciune, şi obiceiuri bune făţărnicindu-şi lui, păzeşte-te de el, că vicleşug ascunde întru sine. Că ce va folosi pomul în care este ascuns balaurul? Roade bune se pare că are în el, însă este spre amăgirea celui ce se apropie.

A mânca cu cinste, a bea cu evlavie, a cugeta fără slavă deşartă şi a dormi la vreme de nevoie, toate s-au rânduit nouă de către dumnezeiasca Pronie. Iar a curvi, a preacurvi, a ne înverşuna, sau altă poftă întinată a lucra, nicidecum nu ni s-a dat voie. Dacă voieşti să fii întreg, înţelept, să ai înfrânare, taie de la tine întâlnirile vătămătoare. Că atâta vreme cât se apropie cineva de pricinile smintelii, cu neputinţă este să înceteze inima lui de tulburarea gândurilor şi de arderea poftelor celor rele. Că faţa ce se arată şi cuvintele o zădărăsc pe dânsa către patimă. Că precum buretele, apropiindu-se de umezeli, suge şi se împărtăşeşte de umezeala cea supusă lui, aşa şi cel neputincios cu gândul, apropiindu-se de cei ce cugetă cele trupeşti, sau făcând cu dânşii vorbă la multă vreme, se împărtăşeşte de vătămare. Pentru aceasta, îmbătându-se fără vin, se scufundă. Că după ce s-a

125

umplut el de vătămarea care este de faţă, nu mai primeşte întru sine cuvântul cel duhovnicesc. Că pofta cea desfrânată, apucându-l mai înainte şi biruindu-l, îi face împiedicare, închizând cuvântului celui duhovnicesc intrarea întru dânsul. Că dacă cineva va vrea să se înveţe cu dinadinsul, va afla că întru acest chip se află nu numai în patima iubirii de dulceţi, ci şi întru tot lucrul cel oprit. Că după ce pofta ar intra prin simţurile oricărui lucru, înconjoară şi împresoară sufletul prin cugete, şi dumnezeiescului cuvânt îi închide intrarea. Şi precum dacă cineva ar întinge vreun burete în oţet, şi mai înainte de a-l suge pe acesta, ar voi să stropească peste dânsul vin, nu primeşte, fiindcă curgerea oţetului mai înainte apucând, face împiedicare picăturii vinului stropite asupra lui, aşa şi cei ce s-au umplut cu pofta, când sunt sfătuiţi, sunt neascultători. Şi pentru întreaga înţelepciune vorbind ei, şi pentru aceasta făcând citire după cuviinţă, de patima cea urâtă nu se depărtează.

Pentru aceea, de nevoie lucru este către cei de curând sădiţi, rară să se facă vorbirea pentru gândurile cele ascunse. Că însăşi pomenirea care pricinuieşte sufletului întinare, îl aprinde câte puţin către patimă. Ci se cuvine la sfinţii şi iscusiţii bătrâni a arăta şi a descoperi gândurile. Că cei biruiţi de patima cea neastâmpărată, de multe ori din cuvintele despre înţelepciune începând, se pornesc spre risipire şi pierderea aceleiaşi fapte bune. Pentru aceasta, se cuvine ca cel ce voieşte să se pocăiască să se ţină de gândul cel înţelept, şi trupul a-l împila cu ostenelile cele bune, şi mintea de cugetele cele rele şi urâte a o

126

scutura prin necurmata pomenire a lui Dumnezeu. Că prin aceasta se umple mintea noastră de harul lui Dumnezeu. Şi pe bântuitorii care voiesc să intre înăuntru îi opreşte şi îi împiedică dumnezeiescul har, cel ce locuieşte înăuntru şi împrejur stăpâneşte, închizându-le lor intrarea.

Deci, se cuvine înaintea ochilor având neputinţa lor şi lesne alunecarea minţii, cu sârguinţă să se păzească de toată întâlnirea cea vătămătoare, şi să nu-şi întindă laţ sufletului lor cu pricinuire de gând binecuvântat. Că ştie vrăjmaşul să aducă unele ca acestea. Că zice: „Ca să nu piară copilul cel sărman, sau copila cea sărmană, ajută-le”. Şi petreci împreună cu văduva cea trudită şi necăjită, ca prin acestea să ne facă pe noi râvnitori ai lucrurilor, a căror lucrare nu putem să o săvârşim fără de prihană. Pentru aceasta, se cuvine cu socoteală şi cu frica lui Dumnezeu să petrecem, şi liniştea cea întru Domnul cu toată puterea să o căutăm, ştiind bine că întru paguba sufletului dobândă nu se află.

Deci, să auzim pe Apostolul, zicând: „Cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea sufletelor voastre” (Filipeni 2, 12). Şi nici dacă este cineva tânăr să nu fie nebăgător de seamă, nici cel bătrân să nu se lenevească, căci sfârşitul amândurora este nearătat. Şi să luăm aminte la lucrătorii de pământ, că aceştia după ce au potrivit şi au gătit, pământul îl seamănă. Şi când încep să înverzească holdele, atunci cu sârguinţă le păzesc; şi păsările şi jivinele cele cu patru picioare le alungă, ca să nu smulgă sămânţa când încă este crudă şi moale şi să se facă netrebnică de

127

acestea. Şi după ce va creşte către seceriş, nici atunci nu sunt fără de grijă. Ci au grijă ca nu cândva vreo grindină să scuture secerişul, şi lăcustele să mănânce spicele, sau vânturi fierbinţi să strice rodul. Pentru aceea, adeseori fac şi Litie, şi glasuri de rugăciuni la ceruri înalţă; ca Domnul întregi şi nevătămate să le dea lor roadele. Atunci, după ce pun roadele în hambarele lor, prăznuiesc cu multă veselie. Aşa se cuvine şi celor ce petrec viaţă duhovnicească, să privegheze, să se trezească şi să păzească dumnezeiasca sămânţă a lui Dumnezeu, şi să nu iasă din scopul dragostei Lui până când rodul desăvârşit îl va da Domnului, şi trupul se va băga în mormânt. Că atunci rodul va fi viguros şi întru multă putere, neputând să mai fie jefuit. Şi o să ne dea nouă Domnul ca roade bine primite să-I facem Lui! Ca să aflăm milă înaintea Lui în ziua cea înfricoşătoare şi groaznică, când va descoperi cele ascunse ale întunericului, şi va arăta sfaturile inimilor. Căruia se cuvine slava şi mărirea şi lauda, în vecii vecilor. Amin.

împotriva femeilor rele

Nici o fiară nu este întocmai la răutate cu femeia cea rea şi limbută. Că ce este decât leul mai cumplit între animalele cu patru picioare? Sau ce este mai crud decât balaurul între cele târâtoare? însă nimic nu se compară cu femeia cea rea (Pilde 25, 25). Şi

128

cum că leul şi balaurul întru răutate sunt mai mici, mărturiseşte şi înţeleptul, zicând: „Mai bine am voit să locuiesc cu leul şi cu balaurul, decât cu femeia rea”. Pentru că leii de Daniil în groapă nu s-au atins, iar Izabela l-a ucis pe Nabal. Chitul, pe Iona, în pântece l-a păzit, iar Dalila, pe Samson prinzându-l, celor de altă seminţie l-a dat. Balaurii, aspidele şi cherastii de Ioan în pustie s-au cutremurat, iar Irodiada pe dânsul l-a tăiat. Corbii pe Ilie în munte l-au hrănit, iar Izabela, după facerea de bine a ploii, a vrut să-l ucidă. Iar Ilie, temându-se, a fugit în pustie cale de patruzeci de zile, şi, slăbind, a cerut să moară, zicând: „Doamne Dumnezeule, ajunge mie acum; ia sufletul de la mine, că nu sunt eu mai bun decât părinţii mei”. Vai mie! Proorocul s-a temut de femeie. Cel ce toată ploaia lumii pe limbă o purta, cel ce foc din cer prin cuvânt a pogorât şi prin rugăciune a înviat om mort, de femeie s-a temut.

Nici o răutate nu se potriveşte cu femeia rea. Martor al cuvântului meu îl am pe înţeleptul, care zice: „Nu este cap mai înveninat decât capul şarpelui şi nu este răutate mai mare decât răutatea femeii” (Sirah 25, 17).

O, răutate a diavolului şi armă prea ascuţită! Că prin femeie de la început pe Adam în rai l-a răzvrătit. Prin femeie pe Iosif în temniţă l-a închis. Prin femeie pe David spre uciderea cu vicleşug a lui Urie l-a înnebunit. Prin femeie pe Solomon cel preaînţelept spre călcarea de poruncă l-a răsturnat. Prin femeie pe Ilie l-a izgonit. Prin femeie pe Samson l-a orbit, pe înaintemergătorul lui Hristos l-a tăiat. Prin femeie pe

129

toţi îi tulbură, pe toţi îi necinsteşte, pe toţi îi ucide, pe toţi îi prihăneşte, pe toţi îi ocăreşte. Că femeia obraznică pe nimeni nu cruţă. De preot nu se ruşinează, de prooroc nu se sfiieşte, cărunteţe nu cinsteşte.

O, un rău mai rău decât orice rău este femeia rea! Şi dacă este săracă, cu răutate se îmbogăţeşte. Iar dacă şi bogăţia are ajutor răutăţii ei, îndoit este răul, nesuferită jivină, netămăduită boală, neîmblânzită fiară. Că eu am văzut că şi aspidele, dacă se momesc, se îmblânzesc, iar leii şi panterele, dacă sunt luate cu binişorul, se domesticesc. Dar femeia rea şi obraznică, dacă se ocărăşte, se îndrăceşte, şi dacă este lăudată, se înalţă. Şi de are bărbat boier, noaptea şi în fiecare zi cu cuvintele sale pe dânsul supărându-l, spre ucidere cu vicleşug îl îndeamnă, precum Irodiada pe Irod. Dacă are bărbat sărac, spre mânie şi ceartă îl zădăreşte. Dacă este văduvă, pe toţi îi ocăreşte şi-i batjocoreşte, căci nu îşi înfrânează limba cu frica lui Dumnezeu. La judecata ce va fi nu cugetă, la Dumnezeu nu se uită, legile prieteniei nu ştie să le păzească; femeia rea nu se sfiieşte să-şi dea bărbatul la moarte.

Că şi pe dreptul Iov femeia sa la moarte îl dădea, zicând: „Blestemă pe Dumnezeu şi mori!” (Iov 2, 9). O, voire rea! O, sfat necuvios! De măruntaiele bărbatului ei, care de băşicile ce fierbeau ca pe nişte cărbuni se ardea, şi de tot trupul lui care de viermi se împuţina, nu s-a înduplecat spre milostivire, văzându-l pe dânsul cu totul suspinând şi îngrijindu-se; şi adeseori răni deschise având, ea nu s-a înmuiat spre milostivire, privind pe cel ce cândva era

130

îmbrăcat în porfiră împărătească, iar acum în gunoi şedea gol şi putrezit. Şi nu şi-a adus aminte de prietenia şi dragostea boierilor cea către dânsul, şi cât datorită lui ea s-a mărit şi s-a slăvit, ci „ blestemă pe Domnul şi mori”. O, mulţumire a femeii! O, oblojire de dureri lucrătoare! O, dragoste de soţie! Că nu îi ajungea lui chinuirea cea vremelnică, ci şi veşnică muncă i-ar fi pricinuit lui prin hulă.

Voieşti să vezi femeia întocmai la nărav cu răutatea acesteia? Vezi pe Dalila cum pe al său bărbat răzându-l şi legându-l, celor de altă seminţie l-a dat. Pe iubitul ei, pe care îl încălzea, pe care îl momea, pe care îl săruta, pe care mai mult decât pe sine se făţărnicea că îl iubeşte, pe care ieri îl încălzea iubindu-l, astăzi, amăgindu-l, îl îngroapă (Judecători 16). Şi oare nu era frumos? Şi cine era mai frumos decât dânsul? Căci avea şapte şuviţe pe capul lui, care însemna darul cel cu şapte lumini! Şi oare nu era viteaz şi tare? Şi cine era mai viteaz şi mai tare decât dânsul, care pe un leu înfricoşat în cale singur l-a ucis, şi cu o falcă de asin o mie de cei de altă seminţie a doborât? Şi atât era de sfânt, încât după ce a însetat şi în lipsă de apă aflându-se, s-a rugat, iar din falca cea moartă pe care o ţinea în mâna lui a izvorât apă, şi de acolo a scos şi s-a răcorit. Şi pe cel aşa de sfânt, pe cel aşa de frumos, pe cel aşa de viteaz şi tare, femeia lui l-a surpat, şi ca pe un vrăjmaş legându-l, celor de altă seminţie l-a dat, pe care orbindu-l, îl ţineau spre batjocoră. Şi căruia nici leii, nici cei de altă seminţie nu puteau să-i stea împotrivă, pe acesta muierea sa l-a surpat. Şi cum a putut ea

131

să facă aceasta? Din cauza bunătăţii bărbatului. Pentru că taina virtuţii lui noaptea cu vicleşug jefuind-o gol pe dânsul l-a înjunghiat. Pentru aceasta ne porunceşte nouă Proorocul, zicând: „De ceea ce se sprijină pe pieptul tău, păzeşte cuvintele gurii tale” (Miheia 7, 5).

Care fiară, spune-mi mie, a cugetat cândva unele ca acestea asupra bărbatului ei? Care şerpoaică pe soţul său a voit cândva să-l piardă. Şi care leoaică pe al său bărbat la junghiere l-a dat? Deci, cu adevărat, nu este răutate mai mare decât răutatea femeii. Drept aceea cel ce are femeie rea să ştie că acum îşi ia plata fărădelegilor sale. Că zice înţeleptul: „Femeia rea se va da bărbatului păcătos ”.

„ Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 28). Cu adevărat înfricoşată este porunca, şi de multă trezire este trebuinţă. Că ce este femeia? Cursă împodobită, care amăgeşte pe oameni întru dezmierdări, care cu faţa luminată, cu grumazii înalţi şi cu ochii îmbie, cu obrajii zâmbeşte, iar cu limba viersuieşte, cu glasul îndulceşte şi cu cuvintele ademeneşte, haina şi-o târăşte şi cu picioarele joacă, cu chipul place şi cu trupul curveşte, iar cu lucrurile ucide. Că pe mulţi rănindu-i, i-a surpat, şi nenumăraţi sunt aceia pe care i-a ucis. Pentru aceea şi zice: „Cu frumuseţea femeii mulţi s-au rătăcit, că din aceasta iubirea se aprinde ca un foc” (Sirah 9, 9).

Ce este femeia? Lunecare de corabie pe pământ, izvor de răutate, vistierie de întinăciune şi de viclenie, întâlnire de moarte aducătoare, alunecare a

132

ochilor, pieirea sufletelor, suliţă a inimii, pierzare a tinerilor, sceptru al iadului, dorire prăpăstuitoare.

Ce este femeia? Pricină a diavolului, odihnă a şarpelui, mângâiere a diavolului, chinuire nemângâiată, cuptor aprins, sminteală celor ce se mântuiesc, răutate nevindecată, bârfire de fiecare zi, casă de străini a desfrânaţilor, prăvălie a dracilor.

Ce este femeia? Dragoste a răutăţii, fiară neruşinată, pornire neţinută, gură neînfrânată a tainelor, alai al întunericului, povăţuitoare a greşelilor, dascăl al îndulcirii, viclenie nesăţioasă, poftă pricinuitoare de chinuri veşnice.

Ce este femeia? Cuget pământesc, trândăvie a bărbatului, desfrânare împreună dormitoare, grijă când se scoală, viperă îmbrăcată, sfadă de sine aleasă, pagubă din fiecare zi, furtună a casei, înecare a bărbatului, fiara nedomesticită, sălaş al prea desfrânaţilor, arnici ai diavolului, turbare poftită, moarte a toată lumea.

Deci, după cuviinţă a zis înţeleptul: „Mică este toată răutatea pe lângă răutatea femeii” (Sirah 25, 21). Şi tu, dacă voieşti să scapi de o patimă şi de o fiară ca aceasta, ascultă pe cel ce zice: „ Ochii tăi cele tocmite să vadă, genele tale să arate cele drepte şi să nu te biruiască pe tine frumuseţea poftei, nici să te vânezi cu ochiul ei, nici să te răpeşti de genele ei. Că femeia pe sufletul cel cinstit al bărbatului îl vânează” (Pilde 6, 25).

Deci acum, fiul meu, ascultă-mă pe mine: Să nu se abată inima ta în căile ei, nici să te rătăceşti întru potecile căii ei. Că pe mulţi rănindu-i, i-a

133

surpat, şi nenumăraţi sunt cei pe care i-a ucis. Şi să nu caute ochiul tău spre dânsa, ci depărtează-te, ca să nu zăboveşti în locul ei. Deci, când vei vedea femeie cu bun chip strălucind, având ochi luminaţi, obrazul lucind, sclivisită, oarecare frumuseţe purtând pe faţa ei, care arde gândul tău şi poftele le creşte, atunci gândeşte că pământ este cea de care te minunezi, că ţărâna este cea care te aprinde, şi va înceta să poftească sufletul tău cel ce turbează. Descoperă pielea feţii ei gândului tău şi atunci vei vedea toată prostimea frumuseţii. Că nimic altceva nu vei afla decât oase, vine şi miros rău. Mai gândeşte şi aceasta, că îmbătrâneşte, se schimbă şi moare, şi toată floarea frumuseţii ei curge. Gândeşte-te de ce te minunezi şi te ruşinează, şi, ruşinându-te, pocăieşte-te.

Despre feciorie

Pentru feciorie şi sfinţenia sufletului, Pavel Apostolul, bunul sfătuitor, pe noi pe toţi ne învaţă; şi treapta fecioriei mai bună şi mai înaltă decât lumea o socoteşte. Că cel ce are femeie, zice Apostolul, această grijă are, cum să placă femeii. Iar cel ce petrece întru feciorie, întotdeauna această grijă are, cum va plăcea Domnului (I Corinteni 7, 13). Grija aceea duce spre muncă, iar grija aceasta spre viaţa cea veşnică. Fericit este omul cel ce are grijă să placă Domnului, să-şi

134

păzească trupul său curat, ca să se facă biserică sfântă şi neîntinată împăratului Hristos.

Omule, de voie te-ai făcut biserică lui Dumnezeu? Ia dar aminte la tine ziua şi noaptea, ca să nu se strice biserica pe care ai zidit-o întru a ta stăpânire, însuţi tu cu voirea ta şi cu stăpânirea ta te-ai făcut biserică a lui Dumnezeu, şi nu de silă, ci cu osârdia ta. Ştie şi te-a luminat Cel ce te-a făcut biserică a lui Dumnezeu Celui Preaînalt, că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în biserică, dacă este curată, şi o sfinţeşte pe dânsa, ca să fie de bună treabă Stăpânului său.

Ascultă, fratele meu, adevărul, şi scrie graiurile mele în inima ta. încinge-te pe tine cu credinţă curată, cu nădejde, cu dragoste; şi stai ca un puternic păzind biserica lui Dumnezeu de toate gândurile cele întinate. Şi fă-te tot pe tine ochi, neîncetat pândind şi privind pe ispititorii celui rău. Că năvălesc de-a pururea ispititori ai celui rău, ca să afle vreun trândav şi răspândit cu mintea, ca să îi strice biserica trupului ticălosului aceluia, şi să nu mai fie de bună treabă Stăpânului său.

Deci, ia aminte la tine, ca nu cumva să te afli primind pe ispititorii celui rău. Pricepi, o, frate, care sunt ispititorii celui rău şi ucigaşii? Gândurile cele întinate, poftele cele rele, mâniile şi tulburările, iuţimile şi prigonirile, şi robirile patimilor. Aceştia sunt ispititorii cei neruşinaţi şi răi, care nu încetează niciodată, nici nu se satură de răutate, şi biruindu-se ei de-a pururea năvălesc asupra ta. Că neruşinată este rădăcina poftei. Dacă se va tăia şi se va smulge în fiecare zi, ea odrăsleşte în fiecare ceas. Dezrădăcinează,

135

o frate, rădăcina poftei din inima ta, ca nu în fiecare ceas să sporească şi să odrăslească. Măcar de nenumărate ori de ai tăia-o, de două ori mai mult odrăsleşte, dacă rădăcina ei nu se va dezrădăcina cu totul desăvârşit.

Nevoieşte-te neîncetat ca să te faci biserică a lui Dumnezeu neîntinată, fără de prihană. Dacă tu vei împodobi biserica ta lui Dumnezeu, însuşi Dumnezeul cel Sfânt îţi va da ţie răsplătire în schimb raiul cel vestitor spre a ta odihnă, prin biruinţa patimilor şi a gândurilor celor întinate. Sârguieşte-te a păzi biserica ta sfântă, ca să fie bine încuviinţată şi bine primită lui Dumnezeu.

Deci, ia aminte de sine, ca nu în locul Stăpânului celui Sfânt şi neîntinat, pe vrăjmaşul cel pângărit să-l bagi în biserică, şi să se strice biserica ta prin neruşinarea vrăjmaşului celui urâtor de bine, căci neruşinat şi obraznic este cu punerea. De multe ori certându-l, afară îl scoţi pe dânsul, dar el cu neruşinare se luptă ca să intre înăuntru. Dacă pe acesta îl vei băga în biserica trupului tău, nevinovat este Dumnezeu, Cel neîntinat şi Sfânt. Nu El S-a depărtat, ci tu L-ai gonit. Ai băgat înăuntru pe cel pângărit, ai pierdut pe Cel Sfânt. Pe împăratul L-ai urât, şi pe tiranul l-ai iubit. De izvorul vieţii te-ai depărtat, şi cu noroiul te-ai împreunat. De Lumină te-ai lipsit, şi cu întunericul te-ai împărtăşit. Pentru trândăvia ta pe sine vrăjmaşului şi pângăritului te-ai dat.

Dumnezeu Cel Sfânt a binevoit în biserica ta de-a pururea a locui, iar tu ai mâhnit pe Dumnezeul Cel bun, pe Stăpânul Care fără de saţiu doreşte să-ţi

136

dea împărăţia Sa. Dumnezeu locuieşte în trupul celor care s-au făcut biserici fără de prihană şi curate.

Dacă tu doreşti ca de-a pururea să locuiască Dumnezeu în trupul tău, întru toate zilele tale, câte vei trăi pe pământ, însuşi Dumnezeu Cel Sfânt în raiul Său, întru lumină neasemănată şi în viaţă fără de moarte în veacul veacului, cu bucurie mare te va odihni pe tine acolo. Poate ai auzit aceasta, sau ai şi cunoscut, că o zi întru lumina aceea a împărăţiei lui Dumnezeu o mie de ani sunt în veacul acesta.

Deschide-ţi inima ta, primeşte frate, doreşte pe Dumnezeu în toate zilele tale. îndulcire, luminare şi bucurie de-a pururea este dorirea de Dumnezeu. Dacă îl doreşti pe Dânsul de-a pururea, şi El de-a pururea va locui întru tine. Dumnezeu este râvnitor, neîntinat şi Sfânt, şi va locui în sufletul celor ce se tem de El. Şi face voia celor ce L-au iubit pe El. Voieşti să fii biserică sfântă a lui Dumnezeu şi fără prihană? Ai icoana Lui în inima ta de-a pururea. Iar icoana lui Dumnezeu zic nu imaginea cea cu vopsele de pe lemn, sau de pe altceva, ci icoana aceea a lui Dumnezeu care prin lucruri bune, prin postiri, prin privegheri, prin fapte bune, prin înfrânări şi prin rugăciuni se zugrăveşte neîntinat în suflet totdeauna. Şi vopselele icoanei celei cereşti a Stăpânului sunt isprăvile faptelor bune, gândurile cele curate, lipsa de cele pământeşti cu blândeţe, şi viaţa cinstită de-a pururea.

Fără de nevoinţă în pustnicie nimeni nu se încununează. Iar fără de nevoinţă nimeni nu poate să dobândească cunună neveştejită şi viaţă veşnică. Că locului celui de luptă se aseamănă viaţa aceasta de-a

137

pururea. Nevoitorii cei desăvârşiţi, prin a lor sârguinţă, fără de frică se arată la locul de luptă, iar cei fricoşi şi molateci, pentru moliciunea lor, fug de luptă. Nevoitorii cei desăvârşiţi şi pustnicii cei înfrânaţi înaintea ochilor lor au raiul cel veselitor, aşteptând totdeauna ca în el să se îndulcească de bunătăţile lui întru lumină veşnică, şi întru viaţă nemuritoare.

Voieşti să te nevoieşti şi desăvârşit întru fapta bună să te arăţi? Îmbracă-te cu faptele bune ca şi cu o haină, de-a pururea. Te-ai îmbrăcat cu fapta bună? Nevoieşte-te neîncetat ca să nu te dezbraci de dânsa. Teme-te de vin, ca nu cumva să te dea la iveală, şi să te goleşti de faptele bune, precum s-a golit dreptul cel de demult. Ai cunoscut puterea vinului? Dacă nu, apoi ascultă, şi eu îţi voi vesti ţie. Noe, bărbatul cel drept, cel cuvios, cel încuviinţat întru neamul acela, s-a stricat din neamul său. El s-a şi învrednicit să audă de la Dumnezeu graiuri şi laude pentru dreptatea lui, că Dumnezeu i-a zis: „în neamul acesta numai pe tine te-am văzut drept înaintea Mea” (Facerea 7, 1). Deci, dreptul acesta, care a biruit potopul apelor, de ticălosul vin s-a biruit. Ape nemărginite nu l-au biruit pe dânsul, iar vinul cel prost, în somn a dezgolit trupul dreptului, cel ce s-a făcut iarăşi Patriarh al neamurilor. Iarăşi vinul acesta şi pe Lot cel cuvios în somn l-a jefuit. Că a furat de la dânsul prin fiicele lui zămislire afară de fire. Pe drepţi şi pe cuvioşi vinul nu i-a cruţat, dar pe tine, cel ce eşti prost, cu cât mai mult te va birui.

Teme-te, o, tinere, totdeauna de vin. Că vinul niciodată nu cruţă trupul. Foc aprinde întru dânsul de

138

poftă rea. Să nu se moleşească trupul tău întru înfocarea lui, ca să nu te prinzi de gânduri rele, şi de cugetare prea rea să te vânezi. Nelucrător eşti de împărtăşirea trupului, şi întru faptă te împărtăşeşti prin reaua cugetare cu umbra şi cu idolul păcatului. Că dacă te vei prinde mai înainte întru idolul acesta, întru umbra păcatului şi cugetare, şi când vei vorbi, şi când vei lucra, totdeauna te vei căi, totdeauna vei zidi, dar totdeauna vei risipi. Idolii păcatului stau totdeauna înaintea ochilor minţii: năluceşte privirea, amuţeşte vorbirea, îndulceşte cugetul, se moleşeşte gândul, se biruieşte nevăzut, păcătuieşte nearătat. Spre privitori se arată că este plin de evlavie şi de cucernicie, şi poate în sufletul lui se munceşte căindu-se de-a pururea, întristându-se adeseori, căci are mustrător conştiinţa lui. Acest obicei are pofta cea rea, că îndată ce s-a săvârşit păcatul, urmează şi scârba urmelor ei. Cu chipul arată faţă de cucernicie, iar dinăuntru nu are îndrăzneală nicidecum către Dumnezeu. Cine oare nu va plânge? Şi cine oare nu se va tângui? Că într-o cirtă de vreme se moleşeşte gândul, şi atunci de voie păcătuieşte înaintea lui Dumnezeu şi alungă de la sine harul cel ceresc, zic adică sfinţenia şi fecioria. Că atâta vreme cât este sfântă şi curată biserica trupului, şi Dumnezeu Cel Preaînalt locuieşte în biserică, iar dacă se va strica şi se va pângări biserica, îndată Stăpânul Cel Sfânt şi neîntinat părăseşte biserica. Şi în locul Celui Sfânt şi a Luminii cereşti intră cel pângărit şi se sălăşluieşte acolo. Şi împreună cu dânsul intră pofta rea, care se îndrăceşte totdeauna.

139

Cine, oare, este acesta, care nu are lacrimi şi ia toate acestea în inima sa, că Dumnezeu Cel Sfânt a lăsat biserica, şi s-a sălăşluit întru dânsul pofta cea rea? Iar dacă va pricepe aceasta, cine oare s-a depărtat, de unde a căzut, şi de cine s-a despărţit, oare se va sătura vreodată de lacrimi şi de suspine? Când cineva se biruieşte în luptă de trândăvie, dacă va vedea pe altul întru aceeaşi luptă că a biruit, şi biruitorii au primit cununi şi daruri, şi pe toţi lăudând pe biruitorul, când va vedea lupta acela ce a fugit, atunci îl cuprinde pe dânsul căinţă cumplită, şi pe sine se munceşte de scârba cea mare, şi zice întru sine: „Pentru ce, într-o clipă biruindu-mă cu gândul, am fugit de luptă, şi pe alţii îi văd că au biruit lupta şi în slavă mare şi laude prea mari au săvârşit lupta? Iar eu cu ruşine mă voi ascunde după ce am fugit de aceeaşi luptă?”.

Aşa şi în ziua răsplătirii, când vor vedea acolo trândavii şi păcătoşii pe drepţi şi pe sfinţi cu bucurie mare, pe unii adică în rai, iar pe alţii întru împărăţie, iar pe alţii pe nori zburând întru lumină, iar pe sine ticăloşi, trimiţându-se în focul cel nestins şi întru întunericul cel mai dinafară, atunci îi va cuprinde pe dânşii căinţă cumplită şi plâns nefolositor.

Pentru aceea te rog pe tine, fratele meu, fii de-a pururea următor părinţilor celor desăvârşiţi, care s-au făcut biserici sfinte şi fără de prihană ale Stăpânului Celui neîntinat. Umblă pe urmele Sfinţilor Părinţi care au petrecut întru feciorie curată şi întru pustnicie cinstită, în rugăciune şi în post. Iubeşte pustnicia, îndrăgeşte rugăciunea, care este vorbire cu Stăpânul.

140

Că toată rugăciunea sfântă şi curată este vorbire cu Stăpânul. Şi rugăciunea celor desăvârşiţi, care au iubit pe Dumnezeu, cu mare bucurie şi cu multă îndrăzneală la cer se suie neîncetat. îngerii, Arhanghelii se bucură întru dânsa, şi înaintea scaunului celui sfânt şi înalt al Stăpânului tuturor o aduc pe aceasta. Că atunci este bucurie, când aduc înaintea Stăpânului rugăciunile drepţilor celor ce iubesc pe Dumnezeu.

Deci, sârguieşte-te, fratele meu, ca să te faci următor vieţii şi faptelor bune ale cuvioşilor părinţi; umblă în calea petrecerii lor. Nevoieşte-te ca şi aceia. Nevoieşte-te cu cugetul, nevoieşte-te cu duhul, nevoieşte-te cu trupul, nevoieşte-te şi cu chipul, nevoieşte-te şi în mâncare, nevoieşte-te şi cu limba, nevoieşte-te şi cu privirea, nevoieşte-te şi cu gândul, nevoieşte-te şi cu râsul, ca să te arăţi întru toate ca un pătimitor desăvârşit.

Deci, ia aminte de sine-ţi, ca nu cumva când te rogi, să te afli răspândit cu mintea. Şi când vei sta înaintea lui Dumnezeu ca să te rogi, cu frică şi cu cutremur să stai înaintea Lui. Taie gândurile de la inima ta şi grija de toate cele pământeşti, şi fă-te tot înger ceresc în ceasul rugăciunii, şi aşa te nevoieşte, ca să fie rugăciunea ta sfântă, curată, neîntinată şi fără prihană, ca să o vadă pe dânsa porţile cele cereşti, şi cu bucurie îndată să se deschidă ei. Ca văzând-o pe dânsa îngerii şi Arhanghelii, toţi să o întâmpine veselindu-se, şi înaintea scaunului celui sfânt şi înalt al Stăpânului Celui neîntinat să o ducă. Aşa fă-te totdeauna în ceasul rugăciunii ca un Heruvim şi Serafim, lipindu-te de Dumnezeu.

141

Cugetă, frate, la graiurile acestea, şi cântă-le dulce cu frică şi cu bucurie, că bucate duhovniceşti dăruiesc sufletului. îl îndulcesc în amărăciunea vieţii celei deşarte şi îl uşurează pe dânsul de greutatea grijilor pământeştilor lucruri. Toate câte ai auzit, sârguieşte-te a le păzi. Odihneşte pe Dumnezeu în mintea ta de-a pururea, ca să te afli acolo având îndrăzneală în ceasul cel groaznic şi înfricoşat, când va veni Hristos să răsplătească fiecăruia după faptele lui, Căruia se cuvine slava şi stăpânirea, în vecii vecilor. Amin.

Despre pocăinţă

Să ne învăţăm noi păcătoşii cum este milostivirea. Lacomule, învaţă-te în ce chip te-ai miluit. Să pătimim împreună, fraţilor, unii cu alţii în pace, împreună-pătimire, plini de toată iubirea de oameni, mai înainte ca vicleanul să jefuiască sufletele noastre. Deci, cele care mi s-au vestit mie prin Duhul Sfânt, mi se cade să vi le fac vouă cunoscute. Deşi eu sunt nebun şi nimic n-am păzit din cele ce am învăţat, măcar altul, învăţându-se, va păzi. Din voi, dacă din mine nu, cuvântul să nu moară şi să rămână fără de rod. Să nu ascundem talantul împăratului, ci să neguţătorim cu dânsul sămânţă plină de viaţă. Să nu iei aminte la mine, ucenice, dacă rătăcesc din calea cea dreaptă. Şi dacă mă vei vedea pe mine greşind. în

142

urma mea să nu vii. Vezi pe Dumnezeu, ştii Scripturile. Acestea vor hrăni sufletul tău. Precum te învaţă, aşa sârguieşte-te a umbla întru poruncile lor. Precum te-ai învăţat, aşa să petreci. Eu învăţătură doresc. Nu am dorit certare. De-a pururea m-am temut a umbla rău. De fărădelegi sunt plin. Pe mine cercetându-mă, rănile mele nu le oblojesc. A curăţi neghinele din mine nu mă silesc, ci spre nădejde aştept. Nu suspina, ucenice, că împreună se bate dascălul tău. Pentru ce fiule te chinuieşti cu chinuire nefolositoare? Pentru ce te tânguieşti cu tânguire care nu are folos? Vicleanul de-a pururea îţi arde mintea ta, ca să te faci lui parte de moştenire. Că satana cu vicleşug pe mulţi se sârguieşte să îi scârbească ca să îl primească, şi în gheenă să-i arunce prin deznădejde.

Ai fost jefuit de comoară, dar încă îţi este deschisă calea neguţătoriei celei bune. Este vreme să aduni iarăşi comoara ta. Numai să nu te deznădăjduieşti, ci sârguieşte-te să o aduni. Măcar săgeată de te-a rănit pe tine, să nu te împuţinezi de tot. Până la moarte suferă; să nu te temi de rană. Arată-ţi pătimirea ta când eşti întru rană, ca să ţi se împletească ţie coroana din împletire luminată şi slăvită. Chiar tâlharii de te-ar dezbrăca, să nu te trândăveşti a umbla. în război se întâmplă şi să baţi şi să fii bătut. Chiar dacă bruma va strica holda ta, sârguieşte-te de două ori, şi de trei ori, întrecându-te fără de pregetare, sârguieşte-te să semeni sămânţa. Acum s-au îndesit nori şi plouă cerul. Nu te împinge pe tine furul din cale. Să nu te temi ridicându-ţi sarcina ta. Umblă totdeauna

143

pe calea cea împărătească. în războiul în care te-ai rănit, întru dânsul întăreşte-te a lua biruinţa. în locul în care mai înainte ţi s-a jefuit comoara, întru dânsul vei putea iarăşi să o aduni. Că unde a vărsat împăratul Ahab sângele lui Nabot, acolo câinii au lins sângele necredinciosului Ahab. precum este scris. Pe Nabot l-a scos acela din via sa, iar pe tine păcatul voieşte să te depărteze de la Hristos. Cu chipul satanei s-a asemănat Ahab, iar chipului păgânătăţii s-a asemănat Izabela. Amândoi sângele tău îl poftesc, ca sângele lui Nabot, pe care îl dorea Ahab cel fărădelege. Precum a ucis cu vicleşug pe dreptul, aşa şi cu dreaptă judecata lui Dumnezeu şi-a luat pedeapsa. S-a sârguit acesta cu vicleşug să piardă pe dreptul acela. Ca îndată izbânditor să se arate Dumnezeu al dreptului.

Şi acum lupta noastră este nevăzută, după cum zice Scriptura: „Nu este lupta noastră împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, împotriva duhurilor răutăţii” (Efeseni 6, 12). Satana pe oameni pe ascuns cu vicleşug îi luptă, iar Hristos arătat îi risipeşte toată bântuirea lui, şi pe noi ne întăreşte spre a-l birui pe dânsul. Lupta ta, frate, nu este aşa cum s-ar întâmpla, nici de râs vrednică. Ci toţi îngerii, şi însuşi Stăpânul acestora privesc lupta ta pe care o ai împotriva vrăjmaşului. Deci când tu te vei face biruitor împotriva vrăjmaşului, atunci Dumnezeu şi îngerii plesnesc din palme, şi îngerii bucurându-se, slăvesc pe Dumnezeu Cel ce ţi-a dat ţie putere a birui pe vicleanul. Pentru aceea, şi războiul mai mult creşte, ca mai lămurit şi mai iscusit să te

144

faci. Dumnezeu să Se slăvească şi oamenii să se facă următori ţie.

Deci, precum am zis mai sus, dacă săgeata vrăjmaşului celui viclean te va răni pe tine, tu nicidecum să nu cazi în deznădejde, ci de câte ori vei fi biruit, să nu rămâi în păcat. Ci îndată sculându-te, dă război împotriva vrăjmaşului. Că şi Hristos este gata să-ţi dea ţie dreapta Sa, ca să te scoale pe tine din cădere. Căci atunci când tu întâi îţi vei întinde dreapta ta, atunci şi El îţi va da ţie dreapta Sa, ca să te scoale pe tine. Că toată sârguinţa pângăritului vrăjmaş este ca în deznădejde să te aducă pe tine, după ce vei greşi. Iar tu, iubite, să nu te pleci lui, ci de şapte ori de ai cădea într-o zi, sârguieşte-te să te ridici şi, prin pocăinţă, să îmblânzeşti şi să te împaci cu Dumnezeu.

Deci, cine scoţându-şi punga, a lăsat-o? Sau care neguţător lăsând neguţătoria, şi pe celelalte adunându-le, în mare le-a aruncat? Să nu laşi armele tale, pe care Hristos ţi le-a dat, şi să fugi de vrăjmaşul, ocărând astfel pe Stăpânul tău. Îţi voi da dovadă arătată şi luminată. Luptătorul acestei lumii deşarte, deşi foarte ar fi bătut de împotrivă-luptătorul, nu deznădăjduieşte, nici nu fuge de luptă. Că poate acum biruindu-se, mâine el va birui.

Nu întârzia, iubite, zi de zi a te întoarce către Domnul. Ca nu cumva să vină asupră-ţi, fără de veste, hotărârea înfricoşatului Judecător, chemându-te pe tine către dânsul, ca să-i dai Lui înapoi neguţătoria pe care ai neguţătorit-o din talanţii Lui, ca nu în loc de laude, legându-te de picioare şi de mâini, osândit

145

să te faci de întunericul cel mai din afară. Sârguieşte-te până încă ai vreme a cădea la Judecătorul, ca să te curăţească de toate păcatele tale. Ca şi noi împreună cu tine să ne bucurăm, frate, şi Dumnezeu să Se slăvească, Căruia se cuvine cinste şi slavă, în vecii vecilor. Amin.

Să nu ne temem de frica deşartă şi de frica aceea care nu este frică. Că dragostea cea desăvârşită scoate afară frica (I Ioan 4, 18).

Care frică omenească se poate compara cu frica lui Dumnezeu? Care slavă a omului celui stricăcios este spre mărirea lui Dumnezeu, spre negrăita Lui putere şi spre nestricăcioasa slavă?

Deci, fiindcă ne tragem încă spre cele pământeşti, şi la cele nevăzute a pune şi a întinde mintea noastră prin credinţă şi prin luminarea cunoştinţei nu putem, mai ales din cele ce se văd să înţelegem negrăita putere a lui Dumnezeu Celui nestricăcios, şi să ne temem de Dânsul.

Un împărat oarecare, vrând să mute o piatră, de nu va folosi meşteşugiri şi ajutorări, a o muta din loc nu poate. Iar El, căutând spre pământ şi făcându-l a se cutremura, nu se înspăimântă mintea ta, văzând că munţii şi dealurile le clatină ochiul Lui? Şi iarăşi, prin voia Sa, toate le întăreşte cu cuvântul Său. Şi nu te minunezi şi de strălucirea fulgerului, de sunetul tunetului, că nu numai oamenii se tem, ci şi fiarele,

146

dobitoacele, păsările şi cele ce sunt în ape. Şi oricâte am zice, nu ajung.

Deci, să cădem la Dânsul şi să plângem înaintea bunătăţii Lui, mărturisindu-ne şi zicând: „Tu eşti Dumnezeul nostru, şi nu este altul afară de Tine, Doamne. Ţi-am greşit, şi la Tine cădem, Doamne. Că nu este cine să se împotrivească Ţie când vei voi Tu să ne mântuieşti pe noi Doamne. Că bun este Domnul şi milostiv”.

Şi dacă din răpire am greşi, prin pocăinţă să ne sârguim a ne vindeca. Iar dacă şi ca nişte oameni ne-am trage şi ne-am birui de patimă, nu până în sfârşit să ne deznădăjduim de noi înşine, ci cunoscând pe Dumnezeu Cel ce ne-a chemat pe noi, şi chemarea la care ne-a chemat, să-L auzim pe Dânsul zicând: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2). Şi nu pentru unele păcate a hotărât pocăinţă, iar pentru unele nu, ci pentru toată rana păcatului ne-a dat nouă marele doctor al sufletelor noastre doctoria aceasta.

Deci, să tăiem obiceiurile cele rele de la sufletul nostru. Şi în loc de fiare arzătoare, să uneltim dumnezeiasca frică, întru care vom putea să oprim curgerile păcatului, ca să nu ne ruşinăm întru învierea morţilor, când toate la lumină vor veni, ori bune de a lucrat cineva, ori rele. Că zice Sfânta Scriptură: „ Ce este viaţa voastră? Abur sunteţi, care se arată o clipă, apoi piere” (Iacov 4, 14).

Deci, să lepădăm poftele cele de spini roditoare prin gândul cel întreg înţelept, împingând de la noi pornirile gândurilor celor iubitoare de dulceţi. Că

147

scris este: „Fiţi sfinţi, că Eu Sfânt sunt" (Leviticul 10, 44). Ca prin darul Mântuitorului nostru Dumnezeu să dobândim viaţa cea nestricăcioasă, după ce Domnul va uita de păcatele noastre, prin îndurările Sale, şi după ce ne va dărui nouă întoarcere şi curată pocăinţă. Că dacă cineva din cei ce se par că mai mult s-a ostenit va cârti asupra multei milostiviri a Stăpânului, căci tu degrab ai fost primit, pentru tine va răspunde însuşi Ziditorul a toată zidirea, zicând: „Prietene nu îţi fac nedreptate. Oare, nu te-ai învoit cu mine un dinar? Ia ce este al tău şi pleacă. Voiesc să dau acestuia de pe urmă ca şi ţie” (Matei 20, 13- 14). „Dumnezeu, drept făcând pe cineva, cine este care osândeşte?” (Romani 8, 31). Lui se cuvine slava, în veci. Amin.

Despre pocăinţă şi răbdare

Oare cine viaţa aceasta de acum ar fi socotit-o că este fugară şi nestatornică, cort ce se risipeşte, iar pe sufletul său cu înţelepciune l-ar fi îngrădit, ca să nu cadă sub înfricoşata şi marea hotărâre a lui Dumnezeu Care aşteaptă pe oamenii cei răi şi păcătoşi la judecata ce va să fie? Care izvoare de lacrimi ne vor fi de ajuns nouă, ca mai înainte de cercarea aceea să stingă văpaia? Oare cine va îndupleca pe Judecătorul pentru noi, ca să nu ne osândească pe noi păcătoşii? Oare cine va cere pentru noi iertare, dintre sfinţi, de

148

la Iubitorul de oameni Dumnezeu? Oare cine urgia lui Dumnezeu o va întoarce întru milostivire, şi dreptatea Lui iarăşi întru îndurare? Numai singur acela va ruga pe Judecătorul, care şi-a legat sarcina greşelilor sale, apoi o poartă şi o dezleagă, şi când voieşte o uşurează. Că ne facem sarcini, greu păcătuind, şi iarăşi le uşurăm, pocăindu-ne; că întru noi este a dezlega şi a lega. Iar a lui Dumnezeu aceasta este a ierta celor ce cad la Dânsul. Că iubitor de oameni cu adevărat Stăpân avem, Care dezleagă prin pocăinţă sarcinile robilor Săi. Deci, pe însuşi Judecătorul mai înainte de ducerea din aceste de aici să-L rugăm cu tărie, mărturisindu-ne, ca pe noi să ne izbăvească de îngrozirea Sa.

Dacă Noe, Iov şi Daniil, prieteni ai lui Dumnezeu, şi proorocii, având îndrăzneală, dacă vor sta pentru fii lor rugându-se lui Dumnezeu, ca să se ierte lor pedeapsa, nimic nu vor săvârşi, nici nu vor fi auziţi, nici nu se vor primi, apoi ce vom face noi cei ce ne lenevim de noi înşine? Şi cine ne va izbăvi pe noi de la urgia lui Dumnezeu, fără numai singur Dumnezeu, Cel ce judecă şi îndreptează? Vezi câtă răsplătire au dat lui Dumnezeu Sfinţii Mucenici pe pământ pătimind! Câtă îndrăzneală către Dumnezeu au câştigat prin mucenicie! Fiindcă au şters greşelile. Şi nu numai întru aceasta au luat harul, ci încă şi împărăţia cerurilor, împreună cu raiul. Căci şi-au vărsat sângele lor pentru Sângele cel prea nepreţuit şi neasemănat al Stăpânului. Şi, de aceea, în locul cel de luptă mai mult decât pe fii şi decât pe soţii cinstind, de dragostea lui Dumnezeu s-au încununat, ca

149

prin cercarea bătăilor şi a muncilor să primească cununile pătimirii lor. Ca atât de mult a fost trasă mintea lor de dragostea Mântuitorului spre luptă, încât să cumpere cu cele stricăcioase pe cele nestricăcioase. Iar noi, robii Stăpânului şi împăratului slavei, ce răsplătire îi vom aduce? Că nici dojana ce prin cuvânt ni se aduce de fratele nu o suferim, dând uitării rănile noastre cele ascunse şi cele arătate, pe care le ştie Dumnezeu, şi nici ninsoarea nu o putem suferi. Alţii, pentru Dumnezeu tăindu-se, s-au încununat. Iar noi, fără de munci putând a mărturisi, cele împotrivă lucrându-le, netrebnici rămânem şi de fiarele celelalte, adică de dracii cei gândiţi şi răi ne vânăm.

Ce faci, omule, lenevindu-te de fapta bună? Te-a dat pe tine Ziditorul ca să te lămureşti ca aurul, adică prin ocări şi prin ispite, ca vas de alegere să te arăţi şi de curăţenie, prin răbdare multă, prin îndelungă răbdare. Că bărbatul neispitit este nelămurit. Eu singur, cel ce cuvintele acestea am alcătuit, care întru toate sunt netrebnic, dar şi păcătos, care sunt necâştigător de toată pofta bună, care nu sunt vrednic frate al vostru să mă numesc, care de necazul care mi-ar fi pricinuit mie cununa am fugit, şi neiscusit fiind, am îndrăznit să laud pe Mucenici. Căci atunci când de nişte laude ca acestea mă ating, cu amar mă tânguiesc şi cumplit mă chinuiesc. Mă mustră pe mine conştiinţa şi mă răneşte răsplătirea lucrurilor mele celor rele, care va fi la judecata ce va să fie. Că nu sunt vrednic să caut la înălţime, de acestea îngreuiat fiind şi jos tras. Că dacă voi începe să grăiesc laudele mucenicilor, năpădeşte asupră-mi ca o fiară ştiinţa

150

între gânduri şi Dumnezeu mă mustră, Cel care vede cele ascunse ale tuturor oamenilor. Că zice: „Şi tu cine eşti, cel care te făleşti cu faptele altora, tu care eşti lipsit foarte? Ce răspuns vei da lui Dumnezeu, Celui ce te-a adus de la întuneric la lumină, îndrăznind să grăieşti despre faptele bune pe care tu nu le urmezi?”. Iar mai vârtos, de ce nu tac, ca unul ce nici un bine nu am câştigat, să vorbesc despre ale voastre? Dar fiindcă am Stăpân iubitor de oameni, nu voi înceta a grăi laudele mucenicilor.

Socoteşte aşa, eu singur sunt nevrednic, şi de toată fapta bună lipsit. însă dau banul şi talantul la schimbători, ca, venind Domnul, să-l ceară cu dobândă, ca de osânda talantului să scap şi să nu mă osândesc împreună cu omul cel viclean care a îngropat talantul, şi dau sfat celui ce voieşte să se mântuiască. Nu ca să mă urmeze pe mine, păcătosul, ci cuvintele mele ca un înţelept să le primească. Măcar deşi socotesc că nu este vreun lucru mai bun acesta, adică a vorbi. Că toţi ştiu voia lui Dumnezeu: mici şi mari, slăviţi şi săraci, şi ar fi ştiut fiecare, dacă ar fi căutat folosul său. Şi ce voieşte Dumnezeu, şi cum trebuie fiecare să se mântuiască, socotesc că aţi auzit. Că s-a pregătit pentru noi gheena şi focul cel nestins, scrâşnirea dinţilor şi întunericul cel mai dinafară. Şi încă şi viermele, înfricoşatul râu al focului ce arde şi dinaintea feţei Judecătorului iute se trage. Acest râu este pregătit pentru noi de Iubitorul de oameni, dacă poruncile lui Dumnezeu nu le vom păzi, dacă nu vom răcori cu lacrimi văpaia, dacă prin pocăinţă nu vom stinge gheena, dacă prin întreaga înţelepciune nu

151

vom ucide viermele, dacă pe neamăgitul Judecător, cât timp suntem în viaţă, bine şi desăvârşit nu-L vom împăca, dacă nu vom întâmpina întru mărturisire în lumea aceasta de acum pe Judecătorul cel de acolo, dacă pocăinţă adevărată nu vom arăta, care singură poate să înduplece pe Judecătorul. Că diavolului şi îngerilor lui, nu nouă, a pregătit Dumnezeu muncile, însă pentru multa noastră răutate, moştenitori ai acelor cumplite munci ne facem. Şi de care balaurul cel cumplit s-a îngrozit, acelea le pătimim şi noi oamenii, voind. Că zice: „Duceţi-vă în focul veşnic, cel gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Nu zice „cel gătit oamenilor”.

Că dacă în viaţa aceasta de acum atâtea feluri de munci nepovestite pătimesc cei ce lucrează cele rele, cu atât mai vârtos acel neamăgit şi de daruri neprimitor, adică divanul Judecătorului, ne va da muncile cele cumplite nouă păcătoşilor, celor ce rău am greşit înaintea Lui? O, cât de mare este orbirea noastră! Noi rugăm pe Dumnezeu ca să ne audă pe noi şi să ne deschidă uşa, pe care noi am închis-o intrării noastre celui către Dânsul, adică a rugăciunii. Ce faci, omule, bolind cu ieşirea din minte? Uşa Stăpânului totdeauna stă deschisă şi celor mici şi celor mari. Şi noi încă îl mai supărăm să ne deschidă nouă, după ce noi înşine nouă am închis-o. Că întru noi stă să o deschidem şi să o încuiem. Dacă nu greşim, totdeauna este deschisă oamenilor uşa milostivirilor Stăpânului, iar dacă păcătuim, îndată se încuie. Robilor celor ce voiesc a se apropia către însuşi Dumnezeu prin rugăciune, nu le va încuia Dumnezeu

152

uşa, ci deschisă este totdeauna celor ce îl caută pe Dânsul. Că El a şi zis: să cerem, să căutăm şi să batem. El este gata a da celor ce cer. Tu nu te face fără de omenie ţie însuţi, ticăloase, nici socoti neomenie la Dumnezeu. Noi suntem pricinuitorii, care prin răutate ne îngrădim apropierea, şi închidem rugăciunilor uşa.

Deci, pace făcând cu tine însuţi, împacă-te, şi îţi dezleagă din legături sufletul tău, pe care tu însuţi l-ai legat. Că Dumnezeu încă stă şi te aşteaptă, ca tu, omule, să te împaci cu Stăpânul. Că El de-a pururea însetează de întoarcerea ta, ca vieţuind cu cinste să te primească.

Deci, împacă pe omul tău cel dinăuntru cu cel din afară, şi fă-te liber din robia cea amară. Şi aşa, uşa pe care ai închis-o, o vei afla de-a pururea deschisă către rugăciunile tale, întru care Tatălui se cuvine slava, şi Fiului, şi Sfântului Duh, acum şi în veci. Amin.

Despre răbdare şi umilinţă

Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit pe noi, ştiind neputinţa minţii noastre şi meşteşugirea cea rea a protivnicului, ne-a dăruit nouă dumnezeieştile Scripturi ca pe nişte rastele de arme şi comori de vindecări. Şi sunt în rastele multe feluri de arme. Că zice David: „Şi ai pus arc de aramă în braţele mele

153

(Psalmul 17, 27). Şi iarăşi: „Trimis-au săgeţi, şi i-au risipit pe ei. Şi fulgere a înmulţit, şi i-a tulburat pe dânşii”. Şi într-alt loc zice: „Lua-va toată întrarmarea râvna lui, şi va într-arma zidirea spre izbânda vrăjmaşilor, îmbrăca-se-va în zaua dreptăţii, şi însuşi va pune coif judecata cea nefăţarnică. Lua-va pavăză nebiruită cuvioşia, şi va ascuţi cumplită mânie întru sabie, şi va da război împreună cu dânsul lumea asupra celor fără de minte. Merge-vor drept nimeritoare săgeţile fulgerelor, şi ca dintr-un arc bine încordat al norilor la ţintă vor sări. Şi din mânia cea zvârlitoare de pietre pline se vor arunca grindine. Întărâta-se-va asupra lor apa mării, şi râurile împreună repede vor curge. Sta-va împotriva lor Duhul puterii şi ca un vifor îi va vântura pe dânşii” (Pilde 5). Şi Elisei a zis: „Nu te teme că mai mulţi sunt cei ce sunt cu noi decât cei ce sunt cu dânşii. Şi s-a rugat Elisei, şi a zis: «Doamne, deschide dar ochii copilaşului, ca să vadă». Şi a deschis Domnul ochii lui, şi a văzut. Şi iată muntele plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei” (IV Regi 16). Iar Isaia a zis: „Şi a pus gura mea ca o sabie ascuţită. Şi sub acoperământul mâinii Lui m-a ascuns pe mine. Pusu-m-a pe mine ca pe o săgeată aleasă, şi în tolba Lui m-a acoperit pe mine” (Isaia 9, 21). Iar la Iezechiel se zice: „Şi tu, Fiul omului, ia-ţi ţie sabie mai ascuţită decât briciul bărbierului, ca să o câştigi pe dânsa”. Pentru care şi Apostolul ne învaţă pe noi, zicând: „Îmbrăcaţi-vă întru toată întrarmarea lui Dumnezeu, ca să puteţi sta voi împotriva meşteşugirilor diavolului”. Căci atunci când va năvăli asupra

154

noastră vrăjmaşul, să ne înarmăm pe noi înşine împotriva lui. Şi armele noastre nu sunt trupeşti, ci arme puternice ale lui Dumnezeu, fiindcă nici „ lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva duhurilor răutăţii.

Iar în comori sunt foarte multe şi felurite ajutorări: cuvintele pentru pocăinţă şi mântuire. Şi dacă cineva, tăbărând cu război împotriva diavolului, s-ar răni, cu sârguinţă să alerge la comoara tămăduirilor, şi peste răni punând doctoria pocăinţei şi sănătos făcându-se, iarăşi să se lupte pentru Stăpânul său.

Deci, de vreme ce lenevirea este săgeata vrăjmaşului, cu care pe mulţi i-a rănit şi i-a surpat, să luăm şi noi biruitoare împotriva lenevirii răbdarea, şi mai des să ne zicem nouă înşine cuvântul cel scris: „îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta, şi aşteaptă pe Domnul”. Ca de cuvânt întărindu-se sufletul, cu uşurinţă să poată suferi îmbulzirile şi strâmtorările aruncate asupra lui de cel străin şi ca pe un toiag odihnindu-se, sau ca pe un car purtându-se, să se uşureze de osteneală (Psalmul 30, 27). Deci, adeseori să ne zicem nouă înşine, şi unii către alţii, acest cuvânt: „Îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta, şi aşteaptă pe Domnul”. Că foarte bine ni se potriveşte nouă cuvântul acesta, ori când postim, ori când priveghem, ori când ne rugăm, ori când lucrăm, ori când altceva facem, că ne trezeşte sârguinţă spre săvârşirea faptei bune.

Deci, nevoieşte-te până ai vreme, ca şi întru a sa vreme să seceri neslăbănogindu-te. Să nu iubeşti ura. Urăşte pizma, cearta şi slava deşartă. Urăşte

155

obiceiul cel rău şi clevetirea. Că încă puţin, iar pizma şi vrajba către aproapele trece. Că după puţină vreme ne despărţim unii de alţii.

Şi pentru ce pizma împărăţeşte întru noi, fraţilor? Pentru ce te înalţi pe tine, omule? Căci după puţină vreme pământ şi cenuşă te faci. Iubeşte umilinţa, doreşte răbdarea, iubeşte înfrânarea, ca să te izbăvească pe tine de multe ispite şi griji deşarte. Lăcrimează rugându-te, ca să afli odihnă acolo unde vrei să te duci. îngrijeşte de lucrul tău ca un înţelept şi priceput. Că neruşinarea şi râsul nu-ţi vor ajuta în ziua morţii, nici glumele. Că acestea întru inima celor fără de minte se zăbovesc şi petrec. Şi nici mincinoasa făţărnicie nu te va ajuta, dacă nu din inimă te vei teme de Domnul. Iubeşte smerenia întru inimă adevărată, şi vei afla darul Atotţiitorului Dumnezeu, aici şi în veacul ce va să fie.

Iar dacă te vei înălţa pe tine, ca o frunză în copac te vei clătina. Că cele dulci ale vieţii ca umbra trec. Să nu fii casă a amărăciunii, ca să nu te vatăme pe tine veninul ei mai înainte de-a împărtăşi pe aproapele din veninul amărăciunii. Să nu te ruşinezi a păzi evlavia întru inimă smerită. Că cei ce te răzvrătesc pe tine nu te vor ajuta în ziua nevoii. De Dumnezeu teme-te, cu toată virtutea ta. Şi El te va înţelepţi pe tine ca să ştii cum să te mântuieşti. Să ai smerenie şi blândeţe, şi va veni peste tine darul fricii Domnului. Nimic nu are întinăciunea trupului, fără numai osândă şi focul cel nestins. însă sfinţenia, în veacul acesta laudă şi bucurie, iar în cel ce va să fie cunună neveştejită.

156

Trupul tău, frate, este biserică a Sfântului Duh, Cel ce locuieşte întru tine. Deci, îngrijeşte biserica ta, ca să nu mâhneşti pe Cel ce locuieşte în ea.

Dar poate va zice cineva: „Aş fi dorit şi eu să mă păzesc de întinăciune, dar ce să fac, că nu mă pot stăpâni”. Acesta este asemenea cu cel ce voieşte să biruiască pe potrivnici fără de luptă şi fără de osteneală, când şi noi înşine împotriva noastră dăm săgeţi celor ce ne dau nouă război. Căci atunci când cu trândăvie şi cu nepăzire ne aflăm către întemeierea ferestrelor sufletului, oare nu bântuitori suntem noi înşine ai mântuirii noastre, lăsând intrare potrivnicilor? Căci atunci când ochii noştri, fără de frică, îi folosim, luând aminte la cele care nu se cuvin, când nici la însuşi trupul său nu se cade să ia aminte fără de frică cel ce se nevoieşte întru fapta bună, pentru aceasta noi ne pricinuim nouă înşine vătămările. Când iarăşi auzul nostru îl plecăm la vorbe rele şi la cântări desfrânate, oare nu nouă înşine ne pricinuim pagubele?

Aşijderea şi gura noastră, când o pângărim în clevetiri şi în urâte cuvântări, când limba noastră nu o înfrânăm, ci precum este scris: „Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei” (Iacob 3, 6). Când mirosul îl rănim cu miruri şi cu aromate, când mâinile fără de rânduială le tindem către cele ce nu se cuvin, când picioarele le uneltim spre calea cea nedreaptă. Deci, când acestea astfel le lucrăm, cum vom putea să aducem Domnului drahma întregii înţelepciuni, când

157

încă nici faţa pământului nu am netezit-o prin înfrânare şi prin osteneli vitejeşti?

Şi cum este cu putinţă a opri fumul să nu intre înăuntru, ferestrele deschise fiind, când protivnicul neîncetat dedesubt aprinde focul? Dacă te lepezi de fum, închide-ţi ferestrele, ca să nu se înnegrească casa ta prin simţiri. în vreme de iarnă închizi ferestrele, ca să nu se vatăme de răceală trupul tău. Dar pentru folosul sufletului cum ne aflăm cu lenevire? Cuvânt se cade nouă să dăm Celui ce încearcă inimile, cum am păzit biserica ce ni s-a încredinţat. De casa aceea care din pământ, din pietre şi din lemne este zidită, unde trupul se încălzeşte, ne îngrijim cu sârguinţă, iar pe cel mai bun, pe suflet, îl trecem cu vederea.

Deci, mare ruşine va fi atunci, şi judecata nemilostivă celui ce a stricat biserica Domnului, dacă nu a dobândit iertare prin pocăinţă, şi prin lacrimile sale nu şi-a spălat întinăciunile. Să urâm slava deşartă, lenevirea şi iuţimea, felurile cele neroditoare. Se cade să luăm aminte la petrecerile sfinţilor, apoi să le urmăm viaţa lor.

Să ne trezim, ca nu cumva femeile cele îmbunătăţite să ne osândească pe noi. învaţă sârguinţă şi smerenia Rebecăi, şi te vei minuna de fapta bună a fericitei, cum a primit pe cel străin. Că scris este: „Şi pogorându-se Rebeca la fântână, şi-a umplut vadra şi a ieşit. Şi a alergat sluga spre întâmpinarea ei, şi a zis: «Adapă-mă cu puţină apă din vadra ta». Iar ea a zis: «Bea, domnule». Şi s-a grăbit, a pogorât vadra pe braţele ei şi l-a adăpat pe dânsul, până când a încetat a bea. Şi a zis: «Şi cămilelor tale le voi

158

scoate apă» ” (Facerea 24). Şi mai înainte cu multe neamuri cuvântul Evangheliei l-a împlinit. Că a zis Domnul: „Dacă cineva te va sili pe tine să mergi o milă, mergi cu dânsul două”. Aşa şi fericita aceasta darul l-a îndoit, zicând: „Bea, domnule, şi cămilelor tale le voi scoate apă, până ce vor bea toate”. Şi după ce a zis aceasta, nu a rămas doar la aceasta, ci şi cu lucrul a împlinit cuvântul, după cum este scris: „ Căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere ” (I Corinteni 4, 20). Că toată vadra a deşertat-o în adăpătură, apoi a alergat la puţ să o umple, şi a adăpat toate cămilele. Şi vezi fapta bună a sufletului ei? Nimic cu pregetare, nimic cu mândrie, nimic cu trufie nu a zis, ci pe cel străin l-a numit domn. Călătorului a slujit ca o adevărată slujnică. Aşa a făcut şi Iacov când a prăvălit piatra de pe gura puţului, şi a adăpat oile lui Laban, fratelui maicii sale.

Dar poate cineva va zice că pentru rudenia sa a făcut acest lucru. Se va mustra însă unul ca acesta de faptele lui Moise. Că zice Sfânta Scriptură: „A fugit Moise de la faţa lui Faraon, şi venind în pământul Madiamului, a şezut la puţ. Iar preotul Madiamului avea şapte fete, care păşteau oile lui Ietro, tatăl lor. Şi venind păstorii, le-au scos pe dânsele. Şi sculându-se Moise, le-a izbăvit pe ele, şi a adăpat oile lor ”.

Mare este darul care a strălucit în sufletele cuvioşilor Tăi, Doamne. Căci cu maica faptelor bune s-au îmbrăcat, adică cu dragostea cea nefăţarnică. Cu osteneală şi cu sârguinţă iubeşte să asculţi învăţăturile dumnezeieştilor Scripturi. De hrana trupului ne grijim în fiecare zi, pe aceasta îndulcindu-o, iar de

159

hrana sufletului ne lenevim. însă se cuvine mai vârtos, o, fraţi iubitori de Hristos, să defăimăm hrana trupului, ca să se hrănească sufletul întru Duhul Sfânt. Mănâncă în fiecare zi pâinea care ţi-o dă înţelepciunea lui Dumnezeu, bea apa care iese din piatra cea duhovnicească, ca să se îmbărbăteze mintea ta către luminarea cunoştinţei. Că îndulcirea bucatelor celor simţite este până ce va trece îmbucătura prin gât, ia apoi a încetat dulceaţa lor.

Dar pentru ce te înalţi, o, omule, şi în haină strălucită te îngâmfezi? Că după ce se va îmbrăca cineva cu haină scumpă şi o va purta toată ziua, seara sosind, pe aceasta o dezbracă. Apoi mâncând şi săturându-se, somnului se dă. Şi de multe ori vin către dânsul fiare şi târâtoare, şi el zace cu faţa în sus horcăind ca un mort nesimţitor. Şi dimineaţă făcându-se, se scoală degrab, şi îmbrăcându-se cu hainele cele strălucite, socoteşte că se înalţă întru deşertăciune. Cel ce cu puţin mai înainte întru întuneric zăcea, după puţin în mormânt se sălăşluieşte. „Dacă voieşti să te lauzi, întru Domnul să te lauzi” (I Corinteni 3, 31). Iar dacă şi bogăţie ai, agoniseşte-ţi vistierie în ceruri, prin facerea de bine. Că dacă vei întârzia până când va veni moartea, îngerii silindu-te de multe ori, acelora cărora nu voieşti vei lăsa bogăţia. Să nu-ţi fie frică să pui început de trăire bună. Că dacă vei gusta numai din dulceaţa Sfântului Duh, se luminează mintea ta către cugetarea lucrurilor celor nestricăcioase. Pentru aceea zice Duhul Sfânt: „ Gustaţi şi vedeţi, că bun este Domnul” (Psalmul 33, 13). Fericit este cel ce s-a aflat în ceasul morţii jertfă sfântă, bine plăcută

160

Domnului, căci cu bucurie multă se va despărţi de trup şi de viaţa aceasta deşartă. Pe acesta văzându-l în cer oştile îngerilor, îl vor lăuda ca pe un împreună rob iscusit întru Domnul.

Iarăşi îndrăznesc cu gură necurată a te ruga pe Tine, Cel Sfânt, neîntinat şi curat, şi din inimă rea şi preadesfrânată în fiecare zi suspinuri înalţ către Tine, Cel Sfânt şi izbăvitor. Că mă trag în jos în fiecare zi de vrăjmaşul întru cugetarea gândurilor celor necurate. Şi mă ruşinez să caut la cer. Că ruşine şi ocara s-a pricinuit mie din mulţimea nedreptăţilor mele, însă rog bunătatea Ta, milostiveşte-te ca un îndurat; alungă din mintea mea pe stricătorul cel viclean. Şi dezvinovăţeşte-mă pe mine mai înainte de moarte de partea celor necredincioşi. Pomeneşte-mă, Doamne, întru mila şi îndurările Tale. Pleacă-ţi urechea Ta spre rugăciunea robului Tău, să nu mă osândesc împreună cu cei mândri. Să nu fiu lepădat de la faţa ochilor Tăi. Să nu mă fac parte a pierzării; să nu mă potopesc în fundurile adâncului. Să nu fiu închis în cămările iadului. Să nu se aştearnă sub mine putrejune, şi sălaşul meu să nu fie viermele. Să nu fiu încuiat întru întunerecul cel veşnic sub temeliile munţilor, legat fiind cu legături veşnice. Să nu fiu dat la înger nemilostiv. Să nu fiu ars în focul cel nestins.

Pomeneşte-mă, Doamne, şi mă mântuieşte, Sfinte, Cel ce întru sfinţi Te odihneşti. Tu ai zis, Doamne: „Cereţi, şi se va da vouă”. Milă cer şi îndurări. Că dai tuturor cu îndestulare, şi nu-i defaimi, Stăpâne, Doamne Atotţiitorule. Că eşti bun şi iubitor de oameni. Dă-ne nouă ca să aflăm dar înaintea

161

slavei Tale, Doamne! Slăvească-se dar şi întru noi numele Tău, Doamne! Să ne primească pe noi, Doamne, drepţii cu veselie în corturile cele veşnice, după ce ne vom izbăvi din mâna celor mândri.

Cine auzind graiul acesta înfricoşat va tăcea de a striga către tine în fiecare ceas? Că zice Sfânta Scriptură: „Dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos?” (I Petru 4, 18). Iar noi, încrezându-ne îndurărilor Tale, îngăduim rugându-ne să ne izbăvim de focul cel nestins şi de frica ce va să fie. Că demult, îngerul Tău, Doamne, apucând de păr pe proorocul Avacum, întru o cirtă de ceas l-a pus în Babilon deasupra gropii leilor, şi iarăşi îndată l-a întors în pământul său (Daniil 14, 40).

Iar pe noi, Doamne, să ne copleşească darul Tău, şi fără de frică să ne treacă prăpastia cea mare şi înfricoşată, care s-a întărit între cei drepţi şi între cei nedrepţi. Ca, izbăvindu-ne, să zicem: Slavă Tatălui, Celui ce ne-a izbăvit pe noi din întunericul iadului şi ne-a pus în raiul desfătării. Slavă Fiului, Celui ce ne-a izbăvit pe noi din focul cel nestins şi de viermele cel neadormit, şi ne-a învrednicit pe noi a ne face moştenitori ai Ierusalimului celui de sus. Slavă Sfântului Duh, Celui ce ne-a izbăvit pe noi din stricăciunea păcatelor şi de ruşinea cea veşnică, şi ne-a încununat pe noi întru bucurie, întru lumina adevărată şi slavă neasemănată, în vecii vecilor. Amin.

162

Despre răbdare, sfârşitul lumii şi a doua venire, despre cugetarea la Sfintele Scripturi şi folosul liniştii

Strălucită este viaţa drepţilor. însă cum străluceşte, fără numai prin răbdare? Pe aceasta iubeşte-o, o, monahe, ca pe o maică a bărbăţiei. Pentru că psalmistul te îndeamnă, zicând: „Aşteaptă pe Domnul şi păzeşte calea Lui" (Psalmul 36, 34). Iar Pavel, învăţându-ne cum să câştigăm fapta bună, zice: „Necazul răbdare lucrează” (Romani 5, 3). Pe aceasta căutând-o, vei afla nădejdea, care este izvorul bunătăţilor. Iar nădejdea nu ruşinează. Deci: „Supune-te Domnului şi roagă-L pe El”, şi vei afla dintru aceasta pe Acela „şi-ţi va da ţie toate cererile inimii tale” (Psalmul 36, 7, 4).

Ce este mai fericit decât acest lucru, adică a dobândi blândul cuvânt al unui împărat ca Acesta? Cine nu ar voi să audă glasul Judecătorului? Lucrător al faptei bune eşti frate. Te-a făcut Hristos pe tine slujbaş. Până ai vreme, lucrează bunătatea. Ia aminte la Sfântul Pavel, care zice: „Ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Galateni 6, 7). Seamănă întru Duhul Sfânt, ca să seceri viaţă veşnică. Căci cel ce seamănă în trup, din trup va secera stricăciune. Auzi pe bunul sfătuitor, zicând: „Semănaţi-vă vouă dreptate. Culege-ţi rodul vieţii. Nu te lenevi în vremea

163

când se cade a te osteni, înaintea ochilor văzând nădejde. Că unde sunt nevoinţele, acolo sunt şi darurile. Unde sunt războaiele, acolo şi cinstea. Unde este lupta, acolo şi cununa”.

Către acestea privind, unge-te şi îmbărbătează-te prin cuvintele răbdării. Glăsuieşte totdeauna împreună cu sfinţii, strigând: „ Îmbărbătează-te, şi să se întărească inima ta, şi aşteaptă pe Domnul” (Psalmul 26, 20). Găteşte-ţi pentru plecare lucrurile tale, şi osteneşte-te a lucra în ţarina ta. Ţarina este viaţa aceasta. Apucă unealta cea bună, adică aşezământul cel nou, îngrădeşte-ţi averea ta cu spini, adică cu post, cu rugăciune şi cu învăţătură. Dacă vei avea gardul acesta, nu va intra fiara, adică diavolul. Ca pe o vie bună lucrează-ţi sufletul tău. Şi precum cei ce păzesc viile plesnesc cu mâinile, strigă cu glasul, şi aşa prin sunete opresc pe bântuitori, aşa şi tu, strigă cu glasul, fă gâlceava prin cântarea de psalmi, şi vei goni vulpea, fiara cea vicleană, care este diavolul, despre care zice Scriptura: „Prinde-ţi nouă vulpi mici”, şi celelalte (Cântarea Cântărilor 2, 15).

Păzeşte-te totdeauna de vrăjmaşul. Dacă va săgeta pofta ta spre lucrări necuvioase, dacă va azvârli cu praştia în sufletul tău gânduri întinate, tu stai împotrivă cu pavăza credinţei şi pune-ţi pe cap coiful nădejdii. Smulge sabia Duhului, care este graiul lui Dumnezeu. Şi aşa întrarmându-te împotriva vrăjmaşului, rabdă, şi nu te împuţina în război. Ci trezeşte-te întru toate şi zi: „Ştiu socotelile lui”.

Deci, bucură-te totdeauna, precum este scris: „Blândeţea noastră facă-se cunoscută la toţi oamenii.

164

Frica lui Dumnezeu să fulgere în inima ta. Nu fi fricos şi lucrător slab. Nu fugi de cunună. Viaţa este scurtă, iar osânda lungă”.

Către acestea privind, o, monahe, glăsuieşte în inima ta împreună cu sfântul, şi zi: „Îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta”. Urmează pe David, şi cu o aruncare de piatră surpă pe potrivnicul. Stau îngerii şi privesc viaţa ta. „Privelişte ne-am făcut lumii, îngerilor şi oamenilor” (I Corinteni 4, 9). Dacă te vor vedea pe tine că biruieşti, se bucură de fapta ta. Iar dacă te biruieşti, se duc mâhniţi, că nu suferă aceasta. Iar dracii râd de tine.

Deci, smulge în loc de sabie frica lui Dumnezeu. Că frica lui Dumnezeu este sabie cu doua ascuţişuri, care taie pofta cea rea. Deci, ia totdeauna pe Dumnezeu şi frica Lui întru tine, aducându-ţi aminte de ziua aceea, când cerurile înfocându-se se vor risipi, stihiile arzându-se se vor topi, iar pământul şi lucrurile cele de pe dânsul se vor arde de tot. Când stelele ca nişte frunze vor cădea, soarele şi luna se vor întuneca, şi nu îşi vor da lumina lor. Când Se va arăta Fiul lui Dumnezeu pe pământ, şi puterile cerurilor se vor clătina. Când alergările îngerilor şi glasurile trâmbiţelor asupra vor veni. Când foc înaintea Lui va arde, şi va curge să cureţe lumea. Că împrejurul lui va fi vifor mare, cutremure, frică şi trăsnete, care niciodată nu s-au făcut, nici se vor face până în ziua aceea. Şi înseşi puterile cerurilor de cutremur mare vor fi cuprinse.

Deci, în ce fel trebuie să fim noi atunci, fraţii mei? Ce fel de frică, ce fel de groază ne va cuprinde

165

pe noi? Ia în minte pe Israel în pustie, că nu a putut suferi negura, ceaţa şi glasul lui Dumnezeu, Cel care grăia din mijlocul focului, ci s-a sârguit ca să nu se mai adauge lor vreun cuvânt. Că nici nu suferea întru adevăr glasul acela care se trimitea, măcar că nu cu mânie se pogorâse, nici cu iuţime grăia către dânşii, ci cu mângâiere le arăta că El este cu dânşii.

Auzi acum, fratele meu? Dacă cu mângâiere venind El, n-am putut suferi venirea Lui, când nici cerurile nu s-au aprins şi nu s-au risipit, nici pământul şi cele de pe dânsul nu s-au ars, nici trâmbiţele n-au sunat, cum va suna trâmbiţa aceea, ca să trezească pe cei adormiţi din veac, nici focul n-a curăţit lumea, nici ceva din frica ce va să fie atunci nu s-a făcut. Ce vom face când se va pogorî cu iuţime şi cu mânie nesuferită? Şi va şedea pe scaunul slavei Sale, va chema pământul de la răsăritul soarelui până la apus, şi toate marginile, ca să aleagă pe poporul Lui şi să răsplătească fiecăruia după faptele sale?

Vai mie, cum va trebui să fim noi, când vom sta înainte goi şi descoperiţi, vrând să fim duşi înăuntru la înfricoşata judecată! Vai mie, vai mie, unde va fi atunci fala? Unde bărbăţia trupului? Şi unde frumuseţea cea mincinoasă şi nefolositoare? Unde va fi atunci glăsuirea cea dulce a oamenilor? Unde îndrăzneala cea cu obrăznicie şi cu neruşinare? Unde va fi atunci împodobirea hainelor? Unde dulceaţa păcatului cea cu adevărat necurată? Unde cei ce gunoiul părţilor bărbăteşti dulceaţă şi dezmierdare îl socotesc? Unde va fi atunci defăimarea celor ce întru lenevire trăiesc? Unde va fi desfătarea şi benchetuirea?

166

Toate au trecut şi ca aerul s-au risipit. Unde va fi iubirea de argint şi iubirea de câştiguri, nemilostivirea cea dintru dânsele? Unde va fi atunci trufia cea fără de omenie, care pe toţi îi urăşte, şi numai pe sine se socoteşte că este ceva? Unde va fi atunci omeneasca sporire cea deşartă şi zadarnică, şi slava? Unde va fi silnicia şi tirania? Unde boieria? Unde povăţuitorii? Unde stăpânitorii, cei ce se îngâmfă pentru mulţimea bogăţiei şi pe Dumnezeu îl defaimă? Atunci, văzând aşa, s-au minunat, şi cutremur i-a cuprins pe dânşii. Acolo vor fi dureri ca ale femeii ce naşte. Cu duh silnic se vor sfărâma. Şi unde va fi atunci înţelepciunea înţelepţilor? Unde deşartele lor lucruri cele cu viclenie? Vai, vai lor! Tulburatu-s-a, clătinatu-s-a, ca cel ce se îmbată, şi toată înţelepciunea lor s-a înghiţit. Unde va fi atunci înţeleptul? Unde cărturarul? Unde întrebătorul veacului acestuia nefolositor? Va pieri atunci toată înţelepciunea, fratele meu.

Socoteşte în ce fel trebuie să ne aflăm noi atunci, când vom da seamă pentru cele pe care le-am lucrat, mari ori mici. Că până la orice cuvânt deşert avem să dăm răspuns Dreptului Judecător. În ce fel trebuie să fim noi în ceasul acela, de vom afla har înaintea Lui? Şi care bucurie ne va primi pe noi, de vom fi aleşi de-a dreapta împăratului? În ce fel trebuie să ne aflăm noi, când ne vor săruta pe noi toţi sfinţii acolo? Te va săruta pe tine Avraam, Isaac, Iacov, Moisi, Noe, Iov, David, Sfinţii Prooroci, Apostolii, Mucenicii şi toţi Sfinţii şi Drepţii, care bine au plăcut lui Dumnezeu în viaţa aceasta. Şi pe

167

câţi îi vei fi văzut acum, aceştia acolo vor veni către tine, şi te vor îmbrăţişa şi săruta pe tine, bucurându-se de mântuirea ta. în ce fel trebuie să ne aflăm noi atunci? Ce fel de bucurie negrăită vom avea? Când va zice împăratul celor de-a dreapta cu faţă lină, grăind: „ Veniţi binecuvântaţii Părintelui meu, moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii”.

Atunci, fratele meu, vei lua împărăţia podoabei şi coroana frumuseţii din mâna Domnului, şi vei împărăţi împreună cu Dânsul. Atunci vei moşteni bunătăţile acelea, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pe Dânsul. Atunci fără de grijă vei fi, nemaiînfricoşându-te de nici o spaimă.

Socoteşte, fratele meu, în ce fel va fi a împărăţi cineva în ceruri, după cum am zis mai sus, că vei primi coroană din mâna Domnului şi vei împărăţi de aici înainte împreună cu Hristos. Socoteşte, fratele meu, cum va fi a vedea Faţa lui Dumnezeu totdeauna? Cum va fi când îl vom avea pe Dânsul luminător? Că atunci nu va mai fi ţie soarele spre lumina zilei, precum zice Isaia, nici răsăritul lunii îţi va lumina noaptea, ci Domnul îţi va fi lumină veşnică, şi Dumnezeu va fi slava ta.

Iată, fratele meu, ai auzit ce fel de bucurie s-a gătit celor ce se tem de Domnul şi celor ce păzesc poruncile Lui. Socoteşte încă după acestea şi pierzarea păcătoşilor, când se vor aduce înăuntru la judecata cea înfricoşată, ce fel de ruşine îi va apuca, neavând cuvânt de răspuns înaintea dreptului Judecător? Ce înfruntare îi va cuprinde pe dânşii, când se vor

168

găsi în partea cea din stânga a împăratului? Ce fel de întuneric va cădea peste dânşii, când va grăi către dânşii întru iuţimea Lui, şi întru mânia Lui îi va tulbura pe ei, zicând: „Duceţi-vă blestemaţilor în focul cel veşnic, care s-a gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Vai mie, vai mie, ce fel de necaz şi de strâmtorare va avea duhul lor, când se va face glas şi strigare a tuturor, zicând: „întoarcă-se păcătoşii la iad, toate neamurile care uită pe Dumnezeu!” (Psalmul 9, 17).

Vai mie, cu ce fel de viers vor striga plângând şi tânguindu-se, ducându-se să se chinuiască cu amar în vecii cei nesfârşiţi! Ce fel este locul unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor, care se numeşte tartar, de care însuşi satana se îngrozeşte! Vai mie, cum este gheena focului celui nestins, şi viermele cel neadormit şi otrăvitor! Vai mie, cât de cumplit este întunericul cel veşnic şi mai din afară, care de-a pururea rămâne! Vai mie, cum sunt îngerii cei puşi peste munci, neînduraţi şi nemilostivi! Că vor ocărî şi vor bate cumplit. Atunci cei ce se vor munci vor striga către Domnul, şi nu îi va auzi pe dânşii. Atunci vor cunoaşte că deşarte le-au ieşit lor lucrurile vieţii, şi cele pe care le socoteau ei aici că erau dulci, s-au aflat mai amare decât fierea şi decât veninul. Unde va fi atunci dulceaţa cea cu nume mincinos a păcatului? Că altă dulceaţă nu este decât a ne teme de Domnul. Aceasta cu adevărat este dulceaţă. Din aceasta cu adevărat ca de seu şi de grăsime se umple sufletul. Atunci se vor prihăni pe sine lucrurile pe care le-au făcut. Atunci vor mărturisi zicând că

169

dreaptă este judecata lui Dumnezeu. Că am auzit acestea, dar nu am voit să ne întoarcem de la faptele noastre cele rele. însă atunci nimic nu va folosi zicând acestea.

Vai mie, păcătosului, celui ce întru nesuferite păcate sunt prins, mai multe decât nisipul mării am păcătuit, şi sunt legat de ele ca de multe legături de fier. Şi nu am îndrăzneală să caut la înălţimea cerului.

Deci, către cine voi năzui, fără numai către Tine, Iubitorul de oameni? „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea” (Psalmul 50, 1). Către Tine scap, pentru multă bunătatea şi milostivirea Ta. Pe Tine Te-am întărâtat, şi către Tine scap pentru multă nepomenirea Ta de rău. De Tine m-am lepădat, şi la Tine scap pentru multa iubirea Ta de oameni. Şi, rugându-mă strig: „«întoarce-ţi faţa Ta de către păcatele mele, şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele», numai pentru numele Tău. Că eu nimic nu am să-Ţi aduc, nici faptă bună, nici inimă curată. Ci, nădăjduindu-mă în îndurările Tale, mă arunc pe mine, ca să mă aduci întru umilinţă şi în statornica lucrare a poruncilor Tale, ca să nu mai cad iarăşi cu uşurinţă în păcat. Ci de acum înainte să-Ţi slujesc Ţie întru cuvioşie şi dreptate în toate zilele vieţii mele”.

Deci, vă rog pe voi, fraţilor, acestea aşteptându-le, să ne sârguim neîntinaţi, şi fără de prihană să ne aflăm înaintea Lui în pace. Când va veni asupra ta aducerea aminte rea, frate, tu smulge atunci sabia

170

aceasta, adică frica de Dumnezeu, şi vei tăia toată puterea vrăjmaşului. Iar în loc de trâmbiţă, să ai dumnezeieştile Scripturi. Că precum trâmbiţa strigând, adună pe ostaşi, aşa şi dumnezeieştile Scripturi strigând către noi, adună gândurile noastre întru frica lui Dumnezeu. Pentru că şi gândurile noastre sunt ca nişte ostaşi ce bat război împotriva vrăjmaşilor împăratului. Şi iarăşi, în ce chip trâmbiţa strigând în vremea războiului, deşteaptă osârdia tinerilor şi a nevoitorilor împotriva luptătorilor, aşa şi dumnezeieştile Scripturi deşteaptă osârdia ta către lucrarea bunătăţii, şi te îmbărbătează pe tine asupra patimilor.

Pentru aceea, fratele meu, cât poţi, să citeşti des din ele, ca să se adune gândurile tale, pe care le risipeşte vrăjmaşul cu reaua lui meşteşugire, punând în ele rele aduceri-aminte, sau necazuri de multe ori aducându-ţi, sau bune norociri şi desfătare multă. Că acestea le lucrează cu viclenia lui, ca să înstrăineze pe om de la Dumnezeu.

Şi de multe ori, când nu poate pe cineva prin aduceri aminte să-l supere şi să-l surpe, atunci aduce asupra lui necazuri, ca să-i întunece mintea lui şi să poată să semene în ea cele pe care le voieşte. Şi încep a intra în mintea monahului nişte gânduri ca acestea, şi a zice cu jurământ. Căci de când am început să lucrez bunătatea, tot zile rele am văzut. Să facem dar cele rele, ca să vină cele bune. Atunci, dacă nu se va trezi, îl înghite pe dânsul iadul de viu. Iar dacă şi întru aceasta nu va putea pe dânsul să-l supere, atunci aduce asupra lui desfătare. îl înalţă pe

171

dânsul şi amăgire multă îi dă lui, care este mai cumplită şi mai rea decât toate patimile.

Că acesta este diavolul, care trufaş şi fără de minte chinuieşte pe om. Acesta este cel care întru adâncul dulceţilor şi al dezmierdărilor atrage mintea. Acesta face pe om să pună asupra cerului cuvânt de hulă. Că scris este: „Şi şi-a pus asupra cerului gura lui” (Psalmul 72, 9). Acesta face pe om a nu cunoaşte pe Dumnezeu, nici a-şi aduce aminte de ziua morţii sale. Acesta este şi calea tuturor relelor. Cel ce iubeşte a umbla pe calea aceasta, în cămările morţii va ajunge. Calea aceasta este cea despre care a zis Domnul: „Că largă este poarta şi lată este calea care duce în pieire” (Matei 7, 13).

Iată, ai auzit, fratele meu, pentru ce aduce asupra noastră vrăjmaşul uneori desfătări, iar alteori necazuri. Că spre ceea ce vede că omul înclină, asupra acesteia, şi el, prin nedreptăţi se ispiteşte a tăbărî.

Pentru aceea, fratele meu, trezeşte-te cu întemeiere, şi sârguieşte-te de-a pururi a te lipi de citirea Scripturii, ca să te înveţe pe tine cum se cade a scăpa de cursele vrăjmaşului şi a apuca viaţa cea veşnică. Că citirea dumnezeieştilor Scripturi adună mintea care rătăceşte şi-i dă cunoştinţă spre Dumnezeu. Că scris este: „Îndeletniciţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmul 45, 10).

Auzi, fratele meu, că multă cunoştinţă de Dumnezeu ia cel ce se îndeletniceşte întru dumnezeieştile Scripturi cu adevărată inimă? Pentru aceea, frate, să nu te leneveşti de sufletul tău, ci te îndeletniceşte cu

172

citirea şi cu rugăciuni, ca să se lumineze mintea ta, ca să te faci desăvârşit şi întreg, fiind lipsit de nimic.

Alţii se laudă pentru vorbirea împreună cu domnii, cu boierii şi cu împăraţii. Iar tu, laudă-te înaintea îngerilor lui Dumnezeu, că vorbeşti împreună cu Sfântul Duh prin Sfintele Scripturi. Că Sfântul Duh este Cel care grăieşte printr-însele. Deci, sârguieşte-te a citi din dumnezeieştile Scripturi şi a face rugăciuni. Că de câte ori vei vorbi cu Dumnezeu printr-însele, de atâtea ori se sfinţeşte trupul şi sufletul tău. Aceasta cunoscând-o, fratele meu, sârguieşte-te încă mai adeseori a citi din ele. Dacă nu se îndeletnicesc mâinile, roagă-te cu mintea, că şi fericita Ana, mama proorocului Samuel, se ruga, şi numai buzele ei se mişcau. Iar rugăciunea ei a ajuns la urechile Domnului Savaot şi i s-a împlinit cererea (I Regi 1, 13). Pentru aceea, fratele meu, deşi nu se îndeletnicesc mâinile tale, însă cu mintea roagă-te. Iar dacă nu ştii să citeşti, du-te acolo unde este cu putinţă să le auzi şi a te folosi. Că scris este: „Dacă vei vedea bărbat priceput şi înţelept, dis-de-dimineaţă mergi la dânsul, şi treptele uşilor lui să le calce piciorul tău. Că aceasta foloseşte, fratele meu, nu numai pe cei ce nu ştiu să citească, ci şi pe cei ce ştiu. Că mulţi sunt care citesc, dar nu cunosc cele ce citesc.

Deci vezi monahe să nu te leneveşti de darul ce este întru tine, care s-a dat ţie prin darul lui Hristos, ci îngrijeşte-te şi caută cu toată sârguinţa cum să fii plăcut lui Dumnezeu, ca să dobândeşti fericirea sfinţilor. Că scris este: „ Fericiţi cei ce păzesc poruncile

173

Lui şi-L caută cu toată inima lor” (Psalmul 118, 2). Vezi nu cumva să te împiedice pe tine vrăjmaşul, când vei voi să citeşti, aducând asupra ta trândăvie şi aruncându-te întru răspândiri şi îngrijiri, zicându-ţi: „Fă întâi lucrul acesta cât mai repede, şi apoi fără de grijă vei citi”. Căci atunci când te sfătuieşte el acestea, atunci şi osârdie îţi dă la lucrul mâinilor. Că acestea toate le aruncă el în gândul tău, ca să te oprească pe tine a citi. Căci atunci când vede vreun frate că citeşte cu osteneală şi cu osârdie, şi se foloseşte cu aceasta şi cu altele se aruncă asupra lui, căutând să-l împiedice.

Tu dar, fratele meu, să nu-l crezi, ci fă-te ca un cerb ce însetează şi doreşte să vină la izvoarele apelor, adică la dumnezeieştile Scripturi, ca să bei din ele şi să-ţi răcoreşti setea care te arde pe tine prin patimi. Bea împreună şi folosul cel dintru ele. Iar când îţi va dărui ţie Domnul să citeşti şi să cunoşti dintru ele vreun cuvânt, să nu-l treci cu vederea oricum, ci să-l cugeţi pe el în mintea ta şi să-l scrii pe el în inima ta. Şi în amintirea ta să-l păzeşti pe el neşters. Că scris este: „întru îndreptările Tale voi cugeta”. Şi iarăşi zice: „Întru inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greşesc Ţie”. Şi iarăşi: „Întru ce îşi va îndrepta tânărul calea sa? Când va păzi cuvintele Tale" (Psalmul 118).

Vezi, frate, că întru a pomeni cuvintele Lui îşi îndreptează omul calea sa? Că cine pomeneşte cuvintele Lui şi nu face bunătate? Fără numai dacă este acela neiscusit şi ticălos. Unul ca acesta nimic nicidecum nu pomeneşte, ci şi pe acelea care se pare

174

că le pomeneşte le-a uitat. Că unui om ca acestuia îi zice Dumnezeu: „Pentru ce tu povesteşti dreptăţile Mele şi iei aşezământul de lege al Meu în gura ta? ” (Psalmul 49, 17). Deci, porunceşte să se ia de la el şi ceea ce i se pare că are. Unul ca acesta se pare că are credinţă, că şi creştin pe sine se numeşte, dar cu lucrurile se leapădă şi este mai rău decât cel necredincios. Pentru aceea porunceşte să se ia de la dânsul Duhul cel Sfânt, pe care l-a luat în ziua izbăvirii, pe care i se pare că-l are. Şi se face un om ca acesta ca un vas de lut pentru vin ce are spărtură şi prin care a pierdut vinul şi toţi care îl văd şi nu ştiu ce s-a întâmplat, socotesc că este plin, iar după ce se va afla aceasta, atunci tuturor se arată că era gol. Aşa şi un om ca acesta, în ziua judecăţii cercetându-se se va afla gol şi atunci se va arăta tuturor lucrurile sale. Unii ca aceştia sunt cei ce vor întreba pe împăratul în ziua aceea: „Doamne, au nu în numele Tău am proorocit, şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi răspunzând, împăratul va zice lor: Amin zic vouă nu vă ştiu pe voi” (Matei 7, 22). Vezi, frate, că nimic nu are unul ca acesta? Deci, tu ţine în minte cuvintele pe care le auzi şi îndreptează-ţi calea ta.

Vezi să nu laşi păsările cerului să se pogoare şi să mănânce sămânţa Fiului lui Dumnezeu. Că El a zis: „ Că sămânţa este cuvântul pe care l-aţi auzit” (Matei 13). Ascunde sămânţa în pământ, adică ascunde cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul inimii tale, ca să aduci rod Domnului întru frica ta.

Şi când citeşti, citeşte cu sârguinţă şi cu osteneală şi cu multă statornicie. Şi nu te sârgui ca filele

175

numai să le treci, ci de este trebuinţă, să nu pregeţi şi de două ori de trei ori, şi de mai multe ori a trece peste stih, ca să-i înţelegi puterea. Şi când vrei să şezi şi să citeşti, ori să asculţi pe altul, roagă-te mai întâi lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, deschide-mi urechile şi ochii inimii mele, ca să aud eu cuvintele Tale, să le înţeleg şi să fac voia Ta, că nemernic sunt eu pe pământ. Doamne, să nu ascunzi de la mine poruncile Tale, ci descoperă ochii mei, şi voi cunoaşte minunile din legea Ta. Că spre Tine nădăjduiesc, Dumnezeul meu, ca Tu să luminezi inima mea”. Aşa, fratele meu, te rog. Aşa totdeauna roagă-te lui Dumnezeu, ca să lumineze mintea ta şi să-ţi arate ţie puterea cuvintelor Lui. Că mulţi, bizuindu-se pe propriile lor priceperi, s-au rătăcit, şi zicând că sunt înţelepţi, au înnebunit, neînţelegând cele scrise, şi au căzut în huliri şi au pierit.

Deci, dacă atunci când citeşti vei afla cuvânt greu de înţeles, vezi să nu te înveţe pe tine vicleanul a zice întru tine: „Nu aşa este cuvântul acesta. Căci cum poate să fie aşa?”, şi altele ca acestea. Ci de crezi lui Dumnezeu, crede şi cuvintelor Lui. Şi zi către cel viclean: „Mergi înapoia mea, satano. Că eu ştiu că toate cuvintele lui Dumnezeu sunt cuvinte curate, ca nişte argint lămurit cu foc şi curăţit de şapte ori, şi nimic nu este strâmb sau răzvrătit în ele, ci toate sunt bune înaintea celor ce le înţeleg, şi drepte celor ce află cunoştinţă. Iar eu sunt nepriceput şi nu le cunosc, însă ştiu că duhovniceşte sunt scrise. Căci zice Apostolul: «Legea este duhovnicească»” (Romani 7, 14). Apoi priveşte la cer şi zi: „Doamne,

176

cred cuvintelor Tale, nu grăiesc împotrivă, ci mă bizuiesc cuvintelor Sfântului Duh. Deci, Tu, Doamne, mântuieşte-mă, ca să aflu har înaintea Ta. Că eu altceva nu caut, fără numai ca să mă mântuiesc, ca să dobândesc mila Ta, îndurate.

Câştigă-ţi încă şi liniştea, frate, ca un zid prea tare. Că liniştea mai înalt te face pe tine decât patimile. Că tu deasupra baţi război cu ele, iar ele dedesubt. Deci, câştigă-ţi liniştea cea întru frica lui Dumnezeu, şi nu te vor vătăma pe tine toate săgeţile vrăjmaşului. Liniştea cu frica lui Dumnezeu înjugată fiind este car de foc care suie la ceruri pe cel ce o are. Şi te încredinţează pe tine Ilie proorocul, care a iubit liniştea şi frica lui Dumnezeu, şi s-a înălţat la cer.

O, linişte, scară a cerurilor! O, linişte, maică a umilinţei! O, linişte, oglindă a păcatelor, care arăţi omului greşelile lui! O, linişte, care nu împiedici lacrimile! O, linişte, izvor al blândeţii! O, linişte, împreună locuitoare şi soţie a smeritei cugetări! O, linişte, cu frica lui Dumnezeu înjugată, a minţii luminătoare! O, linişte, a gândurilor iscoditoare şi a socotelii împreună ostenitoare! O, linişte, izvor a toată bunătatea, a postirii întărire, şi a lăcomiei de pântece împiedicătoare! O, linişte, îndeletnicire a rugăciunii şi a citirii! O, linişte, alinare a gândurilor şi liman lin! O, linişte, negrijă a sufletului! O, linişte, jug bun şi sarcină uşoară, care odihneşti şi porţi pe cel ce te poartă pe tine! O, linişte, a îndrăznelii surpătoare şi a obrăzniciei vrăjmaşă! O, linişte, maică a cucerniciei! O, linişte, temniţă a patimilor! O, linişte,

177

veselie a sufletului şi a inimii! O, linişte, frâu al ochilor, al auzului şi al limbii! O, linişte, a toată fapta bună ajutătoare! O, linişte, a necâştigării pricinuitoare! O, linişte, ţarină a lui Hristos roditoare, care faci roade bune! O, linişte, zid şi îngrădire a celor ce voiesc să se nevoiască pentru împărăţia cerurilor!

Aşa, frate, pe această bună parte câştig-o, pe care Maria a ales-o. Că această Marie s-a făcut pildă a liniştii, care a şezut lângă picioarele Domnului, şi de Dânsul singur s-a lipit. Pentru aceea a şi lăudat-o pe dânsa Domnul, zicând: „Iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea ” (Luca 10, 42). Vezi, frate, ce fel este liniştea? însuşi Domnul laudă pe cel ce a câştigat-o. Pe aceasta câştig-o, fratele meu, şi te vei desfăta întru Domnul tău, şezând lângă picioarele Lui, şi de dânsul singur lipindu-te, ca să zici şi tu cu îndrăzneală: „Lipitu-s-a sufletul meu de Tine, şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta (Psalmul 62, 8). Pentru aceasta, „ca de seu şi de grăsime s-a umplut sufletul meu ” (Psalmul 62, 6).

Deci, pe aceasta câştigă-o, fratele meu, că este mai dulce decât mierea. Că mai bună este o bucată de pâine cu sare cu linişte şi cu negrijă, decât punerea înainte de bucate multe cu griji şi cu nelinişte. Ascultă pe cel ce zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Că voieşte Domnul să te odihnească pe tine de griji, de mânie, de învăluiri şi de necazurile veacului acestuia. Fără de grijă te voieşte pe tine să fii spre facerea de cărămizi a Egiptului, voieşte să te aducă

178

pe tine în pustie, adică la linişte. El va lumina căile tale cu stâlp de nor, şi te va hrăni pe tine cu mană. Adică cu pâinea liniştii şi a negrijii, ca să moşteneşti pământul cel bun, adică Ierusalimul cel de sus. Aşa, frate, pe aceasta iubeşte-o, pe aceasta câştig-o, ca să te desfătezi în calea mărturiilor lui Dumnezeu, ca întru toată bogăţia. Aşa, frate, câştigă liniştea cu frica lui Dumnezeu, şi Dumnezeul păcii va fi cu tine.

Deci, vă rog pe voi, fraţii mei duhovniceşti şi iubiţi de Domnul, să vă sârguiţi în fiecare zi a face pomeniri de acestea, adică de credinţă, de dragoste, de nădejde, de smerita cugetare, de a vă pecetlui şi a vă întări totdeauna cu rugăciunile către Dumnezeu, cu cugetările şi citirile dumnezeieştilor Scripturi, cu liniştea şi cu celelalte fapte bune. Că acestea fiindu-ne nouă de faţă şi înmulţindu-se, nici deşerţi şi nici neroditori nu ne aşează întru cunoştinţa Domnului nostru Iisus Hristos. Că monahul, care nu a câştigat acestea, ci se leneveşte de mântuirea sa, orb este şi închide ochii, şi şi-a uitat păcatele lui cele de mult, şi se potriveşte la dânsul proverbul cel adevărat: „Câine ce se întoarce la vărsătura sa, şi porc ce se scaldă în mocirlă”. Că cei ce au fugit de necurăţiile noroiului, adică ale lumii, spre cunoştinţa Domnului nostru Iisus Hristos, şi apoi iarăşi de acestea s-au biruit, acestora li s-au făcut cele de pe urma mai rele decât cele dintâi, că mai bine le era lor a nu cunoaşte calea adevărului, decât, cunoscându-o, la cele dintâi iarăşi să se întoarcă.

Drept aceea, iubiţilor credincioşi, robi şi aleşi ostaşi monahi, să luăm toată într-armarea celor mai

179

sus zise întru inima noastră, în fiecare zi, fără de întârziere, pomenire de ele făcând, ca să putem a ne nevoi cu nevoinţa cea bună şi să sfărâmăm toată puterea vrăjmaşului, ca să ne izbăvim de urgia ce va să vină asupra fiilor nesupunerii, şi ca să aflăm milă şi dar în ziua judecăţii înaintea Dreptului Judecător, Care va răsplăti fiecăruia după lucrurile lui. Căruia se cuvine toată slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi de-a pururea şi în vecii vecilor. Amin.

întrebări şi răspunsuri

întrebare: În ce fel se huleşte Dumnezeu? Şi ce anume cere Cel ce are toată cinstea şi stăpânirea, şi Dătătorul a toată sfinţenia?

Răspuns: Zice Dumnezeu prin proorocul: „ Vai de cel prin care numele Meu se huleşte între neamuri”. Deci îngrozirea aceasta la cei ce necinstesc chipul lui Dumnezeu se potriveşte. După chipul lui Dumnezeu ne-a făcut pe noi şi după asemănare, şi dator este tot creştinul să se păzească pe sine, să se ferească şi să cinstească întru sine chipul lui Dumnezeu, apoi să-l sfinţească prin lucrurile cele bune. Ca să poată zice: „Sfinţească-se întru mine Numele Tău, Doamne”. Strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri. Vedeţi cum se slăveşte Dumnezeu prin lucrurile cele bune? Şi

180

precum prin lucrurile cele bune se slăveşte, aşa iarăşi prin faptele cele rele se huleşte şi se necinsteşte. Că văzând cei necredincioşi şi neamurile pe creştini, că şi ei petrec ca păgânii şi ca cei necredincioşi în mahmurii şi în beţii, jucând şi săltând cu alăute şi cu tobe şi cu fluiere şi cu hore, nu mai zic că acei creştini care calcă legea şi poruncile lui Hristos sunt nepricepuţi, ci hulind, zic: că precum le-a dat şi le-a poruncit lor Hristos, aşa şi păzesc. Că nu pot ei să calce cuvântul şi porunca Dascălului lor. Aşa socotesc că este învăţătura şi taina lui Hristos. Şi aşa se huleşte numele lui Dumnezeu prin noi. Şi de aceea se împlineşte şi la noi cuvântul cel scris: „ Vai prin care se huleşte numele Meu între neamuri”.

însă noi, fraţii mei, lăsând acestea celor ce le iubesc, prin lucrurile cele bune să sfinţim numele lui Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava, în vecii vecilor. Amin.

întrebare: Ce înseamnă ceea ce zice Apostolul: „ Căci prin călcarea legii necinstesc oamenii pe Dumnezeu ”?

Răspuns: Precum cel ce primeşte scrisorile împăratului şi le cinsteşte, dacă cu toată osârdia şi cinstea şi frica şi sârguinţă le va primi, le va cinsti şi le va săruta, şi degrabă va face cele poruncite, împăratul primeşte cinstea, iar dacă va lepăda şi va defăima scrisorile şi pe aducătorul de scrisori îl va ocărî şi-l va necinsti, împăratul primeşte ocara, aşa şi cei ce calcă şi defaimă scrisorile Marelui împărat, adică Evanghelia Lui, prin călcarea ei, pe Hristos, Cel ce a poruncit-o, îl necinstesc.

181

Aşa şi despre iudei se cuvine a gândi. Că după ce au primit ei Scripturile cele cu degetul lui Dumnezeu scrise, pe aducătorii de scrisori i-au ocărât, i-au bătut, cu pietre i-au împroşcat şi i-au omorât.«Şi aşa au călcat legea lui Dumnezeu, care zice: „Pe cel drept şi pe cel nevinovat nu îl vei ucide ” (Ieşirea 21, 7). Şi pe începătorul vieţii, Cel Sfânt şi Drept, L-au ocărât şi L-au pălmuit, şi au scuipat faţa Lui cea Sfântă, preacurată şi înfricoşătoare, de care se cutremură cerul, pământul, marea şi toate cele ce sunt în ele. Pentru aceea şi zice către dânşii Mântuitorul: „Eu cinstesc pe Tatăl, şi voi Mă necinstiţi pe Mine” (Ioan 8, 49). Iar mai pe urmă L-au şi ucis. Aţi auzit cum prin călcarea legii se necinsteşte Dumnezeu?

Aşadar, fiilor şi cei ce se numesc creştini, dar fără de păzire vieţuiesc, prin călcarea Evangheliei pe Dumnezeu îl necinstesc, cele potrivnice tainei Stăpânului lucrând şi poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos bârfe socotindu-le, de la adevăr îşi întorc auzul, şi către basme se abat şi la acestea iau aminte, după cum şi Apostolul mai înainte a propovăduit: „Că va veni o vreme când învăţătura cea sănătoasă nu o vor suferi” (II Timotei 4, 4). Şi iată vedem căci cuvântul s-a făcut lucru.

Că cine suferă acum dumnezeieştile Scripturi? Cine ia aminte la poruncile lui Hristos? Cine este înţelept, şi va păzi acestea? Cine va dovedi că nu suntem călcători de lege, mulţi de bun neam? Mulţi ştiutori, cărturari şi legiuitori, împăraţi şi boieri, bogaţi şi săraci, robi şi slobozi, dascăli şi monahi, feciorelnici şi căsătoriţi. Cine dintre aceştia toţi poate

182

să arate sau să dovedească că se cade creştinului să cânte cu alăuta, să joace, să salte, să cânte cu fluierul, să strige, să vrăjească, să facă baiere sau să le poarte, să întrebe pe draci, să se îmbete şi cele asemenea acestora să facă? Cine va dovedi că acestea sunt ale creştinilor, care Evanghelie? Care carte a Apostolilor? Care Prooroc? Că iată, de la o margine a lumii până la cealaltă se citeşte prin biserici dumnezeiasca Scriptură legea, Proorocii, Apostolii, Stăpânul tuturor -, şi nicăieri nu se află că se potriveşte creştinilor să facă acestea. Ci fiecare în calea sa s-a rătăcit şi s-a abătut, şi este călcător de lege, şi prin călcarea Legii pe Dumnezeu îl necinsteşte, prin cele aşezate şi poruncite prin Lege, prin Prooroci şi prin Apostoli.

Iată, aţi auzit cum se necinsteşte Dumnezeu. Deci încetează o, creştine a călca legea şi a necinsti pe Dumnezeu. încetează deci să lucrezi cele ale neamurilor, ca nu acolo după ce te vei duce, multă nevoie, strâmtoare şi necinste să afli. Voieşti să auzi cum a poruncit Stăpânul să joace şi să salte creştinul? Ascultă: „Fericiţi cei ce plâng, fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează” (Matei 5). Acesta este întâiul praznic al creştinilor. Şi iarăşi: „Nevoiţi-vă să intraţi prin uşa cea strâmtă”. Şi iarăşi: „Amin zic vouă, că veţi plânge şi vă veţi tângui, lumea se va bucura, iar voi vă veţi întrista” (Luca, 13). Şi iarăşi zice: „Să nu vă înălţaţi, că acestea toate neamurile lumii le fac”. Deci, să nu vă asemănaţi lor.

Voieşti să auzi şi ale Proorocului David? Auzi ce zice: „Plângând şi mâhnindu-mă umblam, şi am

183

acoperit cu post sufletul meu, şi am pus îmbrăcămintea mea sac, şi s-au făcut lacrimile mele mie pâine ziua şi noaptea, cenuşă ca pâinea am mâncat, iar băutura mea cu plângere am amestecaT-o”. Şi iarăşi zice: „Spăla-voi în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda”. Şi iarăşi: „Ochii mei totdeauna către Domnul”. Şi iarăşi: „De la toată calea rea am oprit picioarele mele” (Psalmul 38). Ai auzit cum a dănţuit David? La fel şi tu, creştine, dănţuieşte.

Voieşti să auzi şi praznicele şi odihna şi desfătarea şi săltările fericitului Pavel? Veniţi să auzim, fraţilor, ce ne sfătuieşte fericitul Pavel. Veniţi de auziţi cum ne îndeamnă şi ne roagă, zicând: „Faceţi-vă următori mie, fraţilor” (I Corinteni 4, 16). Dar ce a lucrat Pavel, ca noi să-l urmăm şi să ne învrednicim părţii lui? Că eu pe mulţi aud zicând: „Eu pe Apostolul îl ascult şi cum a învăţat el aşa fac”. Vezi ce zici. Să nu minţi. Să nu schimbi graiul tău. Că de vei grăi adevărul, fericit vei fi şi în veacul acesta de acum, şi în cel ce va să fie. Însă eu mă îndoiesc şi mă tem, ca nu cumva să te afli mincinos, „ că s-au împuţinat adevărurile de la fii oamenilor şi toţi s-au abătut ” (Psalmul 11, 1), însă fericitul Pavel îndeamnă pe toţi, zicând: „Faceţi-vă următori mie, fraţilor”.

Urmează pe Pavel, creştine, cel ce zici: „Câte zice Apostolul, le primesc şi le fac”. Cel ce voieşte următor lui Pavel să se facă nu dănţuieşte pe pământ, nu se veseleşte, nu se desfătează. „Faceţi-vă următori mie, fraţilor”. Oare a dănţuit Pavel? Oare a iubit alăuta? Oare a cântat cântări ale dracilor? Să nu fie!

184

De unde s-au învăţat a juca cei ce zic că păzesc învăţătura Apostolului? Cine este cel ce a învăţat acestea pe creştini? Acestea Pavel nu le-a învăţat, nici Petru, nici Ioan, nici altcineva din purtătorii de Dumnezeu. Ci acestea i-au învăţat balaurul cel vechi, vrăjmaşul creştinilor celor adevăraţi, dascălul a toată necurăţia. Cel ce i-a învăţat să curvească i-a învăţat şi să cânte cu cobza. Cel ce i-a învăţat să slujească idolilor i-a învăţat şi să joace. Pentru aceasta, Apostolul i-a numit pe cei ce joacă slujitori de idoli, zicând: „Nici închinători la idoli să nu vă faceţi, ca unii dintre ei, precum este scris: «A şezut poporul să mănânce şi să bea şi s-au sculat la joc» ” (I Corinteni 10, 7). Auziţi cei ce jucaţi, iar mai vârtos cei ce vă batjocoriţi, că împreună cu slujitorii de idoli v-a rânduit pe voi Pavel. Ruşinaţi-vă, deci, şi încetaţi această nebunie păgânească şi fără de Dumnezeu. Pavel acestea nu le-a învăţat, nici maica noastră Biserica.

Deci, câţi voiţi să fiţi următori Sfinţilor Apostoli, depărtaţi-vă de această slujire de idoli. Nu vă rătăciţi, fraţilor. Nu sunt acestea ale ucenicilor lui Hristos; nu sunt acestea ale creştinilor; nu sunt acestea ale celor ce cinstesc pe Dumnezeu; nu sunt acestea ale celor ce vor să se mântuiască şi viaţă veşnică să moştenească. Ci acestea toate neamurile le fac, care nu au nici o nădejde de mântuire. Acestea le fac cei ce nu au înaintea ochilor viaţa ce va să fie, nici frica lui Dumnezeu.

Tot Pavel strigă: „Să nu vă faceţi slujitori de idoli precum unii dintre dânşii”. Şi care sunt aceştia? Adică iudeii. Şi cum s-au făcut slujitori de idoli,

185

spune. Pavele? A şezut poporul să mănânce şi să bea, apoi s-a sculat să joace? Oare ajung acestea, sau să aduc şi altele. însă ajung şi acestea celor ce voiesc să audă. Căci cei ce sunt următori ai lui Pavel se vor pleca lui. Câţi sunt următori lui Hristos, vor asculta negreşit, precum zice cuvântătorul de Dumnezeu: „Noi din Dumnezeu suntem; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ascultă de noi; cine nu este de la Dumnezeu, nu ne ascultă pe noi” (I Ioan 4, 6). Veniţi, dar, următorii lui Pavel şi următorii lui Hristos să auzim ce strigă Pavel, că iată ne îndeamnă, zicând: „Faceţi-vă următori mie, fraţilor, precum şi eu lui Hristos”.

Spune-ne, Fericite Pavele, în ce chip poate cineva să se facă următor ţie? Adu în mijloc sfânta ta învăţătură. Povesteşte-ne nouă faptele şi desfătarea şi odihna şi săltările, ca să le auzim şi să le urmăm. Că toţi cunoaştem că tu eşti fericit şi împărăţeşti cu Hristos în vecii cei nesfârşiţi. Spune-ne nouă cum te-ai nevoit şi te-ai învrednicit slavei aceleia. Spune-ne nouă. Pavele, ca şi noi să urmăm ţie, şi să ne învrednicim împreună cu tine veşnicelor bunătăţi. De ai dănţuit, să dănţuim şi noi. De ai plâns, să plângem şi noi. De ai postit, să postim şi noi. Pe toate ale credinţei câte ai lucrat, spune-ne şi le vom face.

Spune-ne nouă, Pavele, cum se cade să petreacă creştinii. Ca cei ce nu te ascultă pe tine să se ruşineze. Iar cei ce cred celor zise de tine să se întărească. Răspunde Pavel şi zice: „Mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor, întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu.

186

Lepădând minciuna, grăiţi adevărul. Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici nu daţi loc diavolului. Cel ce fură, să nu mai fure. Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău” (Efeseni 4, 17-18, 25-29).

Unde sunt cei ce cântă cântările dracilor, cărora li se pare că urmează lui Pavel? Auziţi pe Pavel strigând: „ Tot cuvântul rău să nu iasă din gura voastră, ci de este vreun cuvânt bun spre zidire. Orice amărăciune, mânie, supărare, izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate ”, Spune, Pavele, cele mai mari. Ai zis: „Faceţi-vă următori mie, fraţilor”. Spune şi cele mai mari.

Deci, faceţi-vă ca nişte fii iubiţi ai lui Dumnezeu. Auziţi şi cutremuraţi-vă cei ce voiţi a fi creştini, şi depărtaţi-vă de la lucrurile cele păgâneşti. Faceţi-vă dar următori lui Dumnezeu. Iarăşi Pavel strigă: „Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie nici să se pomenească întru voi. Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume. Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este desfrânare” (Efeseni 5, 3).

„Faceţi-vă următori mie, fraţilor”. „Dojeniţi pe cei fără de orânduială, mângâiaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung răbdători către toţi” (I Tesaloniceni 5, 14). „Faceţi-vă următori mie, fraţilor”. Vedeţi să nu răsplătească cineva cumva rău pentru rău, ci totdeauna pe cel bun vânaţi-l. „Faceţi-vă următori mie, fraţilor”. Totdeauna vă bucuraţi, neîncetat vă rugaţi. Să lepădăm păgânătatea şi poftele cele lumeşti. „Faceţi-vă următori mie, fraţilor”. Iubirea de străini să nu o uitaţi; cu iubirea de fraţi unii pe alţii iubiţi-vă; cu nădejdea

187

bucuraţi-vă; întru necazuri răbdaţi; întru rugăciune să îngăduiţi. Următori icoanei mele faceţi-vă. Următori Fericitului Pavel faceţi-vă, ca împreună cu Hristos să împărăţiţi în vecii cei nemărginiţi.

Unde sunt cei ce zic: „Câte zice Pavel, pe toate le facem”? Şi cine este decât tine mai fericit, dacă vei grăi adevărul? însă vezi să nu te afli mincinos, zicând şi nefăcând. Că, iată, iarăşi te îndeamnă pe tine Pavel: „Faceţi-vă următori mie, fraţilor". întru tot lucrul alcătuiţi-vă pe voi ca nişte slujitori ai lui Dumnezeu, întru răbdare multă, întru necazuri, întru nevoi, întru strâmtorări, întru bătăi, în temniţe, întru osteneli, întru privegheri, întru postiri, întru îndelungă răbdare, întru bunătate, întru Duhul Sfânt, întru dragoste nefăţarnică, întru cuvântul adevărului, întru puterea lui Dumnezeu. „Faceţi-vă următori mie, fraţilor”. Cine este atât de viteaz, ca lui Pavel să-i urmeze, şi să se facă vas de alegere?

Deci, de voieşti creştine să urmezi lui Petru, lui Pavel şi lui Ioan, păzeşte cuvintele lor, păzeşte învăţătura lor, urmează nevoinţele lor. Să nu iubeşti lumea, nici cele din lume. Să nu te veseleşti în veacul acesta. Să nu dormi mult, nici întru cele de râs să te îndeletniceşti. Urmează lui Pavel. Că iarăşi aceleaşi voi zice. învaţă-te, creştine, cum se veselea Pavel, cum se desfăta, cum serba, prăznuia şi dănţuia în lumea aceasta. Şi urmează-i nu numai cu cuvântul, ci şi cu lucrul.

Spune, Sfinte Pavele, că nu mă depărtez de a te ruga pe tine, fericite, povesteşte-ne nouă cum te-ai desfătat şi cum te-ai veselit în lumea aceasta?

188

Răspunde Pavel: „Desfătarea mea aceasta este: trei ani noaptea şi ziua nu am încetat cu lacrimi sfătuind pe fiecare. Acesta este praznicul meu: întru osteneli mai mult, întru bătăi, în temniţe, în primejdie de moarte de multe ori, de la iudei de cinci ori câte patruzeci fără una am luat, de trei ori cu toiege am fost bătut, o dată cu pietre am fost împroşcat, de trei ori corabia cu mine s-a spart, o noapte şi o zi întru adânc am zăcut, întru călătorii de multe ori, cu primejdii în râuri şi de la neamuri şi de la tâlhari, cu primejdii în pustie şi pe mare, întru osteneală şi trudă, întru privegheri de multe ori, în frig şi în golătate”. Acestea sunt veseliile lui Pavel şi viaţa lui. „Faceţi-vă următori mie, fraţilor, precum şi eu lui Hristos”. Argint, aur sau îmbrăcămintea nimănui nu am poftit. Toate am arătat vouă. „Faceţi-vă următori mie, fraţilor”. Că eu nu numai a fi legat, ci şi a muri pentru numele Domnului Iisus gata sunt. Către ţintă gonesc la darul chemării celei de sus a lui Dumnezeu. Aşa alerg, aşa mă lupt, nu ca şi cum aş bate văzduhul, ci îmi trudesc trupul meu şi îl robesc. Şi tot cel ce se nevoieşte de la toate se înfrânează. Aşa alergaţi, fraţilor, ca să ajungeţi. Urmaţi Sfinţilor, astfel alergaţi, ca împreună cu dânşii să vă încununaţi şi împreună să împărăţiţi.

Deci, încetează, creştine, lucrurile păgâneşti şi elineşti, ca nu prin călcarea legii să necinsteşti pe Dumnezeu şi să îngrămădeşti asupră-ţi necinstire, şi să îţi agoniseşti urgie în ziua urgiei şi a descoperirii dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, întru care va judeca cele ascunse ale oamenilor, după bună vestirea mea.

189

Unde şi îngerii cu cutremur stau înainte. Unde nu numai pentru fapte, ci şi pentru cuvânt nefolositor ne vom osândi. Să gândim, fraţilor, că omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori. O cirtă de vreme, şi toate vor înceta. Pentru ce în deşert te tulburi, omule? O năpădire de fierbinţeală va înceta toate săriturile şi săltările tale. Un ceas te-a despărţit pe tine de împreună jucătorii tăi. O noapte, şi se vor veşteji cărnurile tale, şi picioarele tale vor înceta, ochii tăi se vor topi, limba ta se va linişti, glasul tău cel fără de rânduială va lipsi, suspinul tău se va înmulţi şi lacrimile tale vor curge, şi nimeni nu va putea să-ţi ajute. Şi toţi lăsându-te, se va duce fiecare întru ale sale, şi nimeni nu va sta lângă tine, fără numai nevăzuţii draci, cei cărora le-ai slujit şi pe care i-ai cinstit. Iar îngerul cel nemilostiv departe stând, va aştepta ameninţarea Stăpânului, ca răpind ticălosul tău suflet, să îl ducă în locul cel gătit lui, ca să secere ceea ce a semănat, unde se lucrează şi este ieftin -, şi prisoseşte plângerea, tânguirea, bocetul, suspinul, necazul, strâmtorarea, scrâşnirea dinţilor şi vai-ul.

Acolo se vor topi ochii beţivilor. Acolo se vor chinui şi vor suspina cei ce cu alăute şi cu fluiere beau vin. Acolo vor plânge, şi cu dinţii vor scrâşni desfrânaţii şi preadesfrânaţii, furii, vrăjitorii, otrăvitorii, fermecătorii, descântătorii, în frunte scriitorii, şi toţi cei ce pe calea cea lată şi desfătată au umblat. Şi vai lor. Că nu se poate şi aici să salte şi să joace, şi acolo. După cum zice Domnul: „ Vai cei ce râdeţi acum, că veţi plânge”. Arătat este că acolo nu este

190

cu putinţă, fraţilor, uneori adică creştin, iar alteori păgân a se face cineva. Că nimeni nu poate la doi domni să slujească. Deci nicăieri, precum s-a zis mai sus, nu s-a dat voie creştinilor să facă vreun lucru ca acesta. Că după ce a venit Domnul nostru, toate acelea le-a surpat şi nelucrătoare le-a făcut, şi pe diavolul cel ce a învăţat acestea călcându-l şi din mâinile lui izbăvindu-ne pe noi, zice: „Eu sunt Păstorul cel bun. Veniţi după Mine. Eu sunt Calea. Veniţi către Mine toţi. Eu sunt Adevărul. Veniţi la Mine. Eu sunt Viaţa. Veniţi către Mine toţi. Eu sunt Lumina lumii. Veniţi către Mine toţi (Ioan 10, 11; 14, 6). Lepădaţi-vă de satana. Aruncaţi de la voi învăţăturile lui. Veniţi către Mine toţi, dezbrăcându-vă de omul cel vechi împreună cu toate faptele lui, şi întru cel nou îmbrăcându-vă. Veniţi către Mine toţi. Cele vechi au trecut, iată toate noi s-au făcut. Veniţi către Mine toţi. Legea prin Moisi s-a dat. Darul şi adevărul prin Mine, Iisus Hristos, s-au făcut (Ioan 1, 17). Câţi în lege vă îndreptaţi, din dar aţi căzut. Veniţi către Mine toţi. Că pe cel ce vine către Mine, nu îl voi scoate afară”.

O nemăsurată bunătate a lui Dumnezeu! Cum îi cheamă pe toţi! Cum voieşte ca toţi să se mântuiască! Slavă iubirii lui de oameni! Deci nu vă mai îndreptaţi în lege fraţilor. Că a trecut umbra legii. Căci câţi sub lege sunt sub blestem sunt. Că pe noi ne-a răscumpărat din blestemul legii Hristos, Mântuitorul nostru. Nu vă mai îndreptaţi în lege. Să nu mai încununăm pragurile. Să nu ne mai alcătuim hore, cântări drăceşti grăind. Să nu ne mai amăgim cu fluiere şi cu

191

alăute. Să nu ne mai îndreptăm în lege, ca din dar să cădem, ca să nu fim sub blestem. Că Hristos ne-a răscumpărat pe noi din blestemul legii. Lui se cuvine slava, în veci. Amin.

întrebare: Cum să înţelegem ce este scris pentru eretici: „ Că pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât”, şi în altă parte s-a zis: „Ca pe nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu urâţi-i pe dânşii”. Şi iarăşi zice în altă parte: „ Că nu vei urî pe tot omul”?

Răspuns: Pe eretici, ca pe nişte hulitori şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Scriptura nu i-a numit oameni, ci câini, lupi, porci şi antihrişti, după cum zice Domnul: „Nu daţi cele sfinte câinilor” (Matei 7, 6). Şi Ioan zice: „ Că mulţi antihrişti s-au făcut” (Ioan 2, 18). Deci, pe aceştia nu se cuvine a-i iubi, nici împreună cu dânşii a petrece, nici împreună a ne ruga, nici împreună a mânca, nici în casă a-i primi, nici a le zice „bucuraţi-vă”, ca nu cumva să ne împărtăşim de lucrurile lor cele rele.

întrebare: Care păcat este neiertat?

Răspuns: Cel împotriva Sfântului Duh şi al tuturor ereticilor. Că împotriva Sfântului Duh au hulit şi hulesc şi lor nu li se va ierta păcatul, nici în veacul acesta de acum, nici în cel ce va să fie, după cuvântul Domnului. Că însuşi asupra lui Dumnezeu au greşit, de la Care este izbăvirea. Şi cine este altul care să le ajute lor?

întrebare: Care păcat este mai greu afară de al eresului?

Răspuns: Precum decât toate faptele bune este mai înaltă dragostea, aşa şi decât toate păcatele mai

192

greu este a urî pe fratele. Că cel ce urăşte pe fratele său ucigaş de oameni este, după cum a zis Apostolul: „Cel ce urăşte pe fratele său, pe Dumnezeu însuşi îl urăşte. Cel ce urăşte pe fratele său este întru întuneric, şi întru întuneric umblă, şi nu ştie unde merge, că întunericul i-a orbit ochii lui”. Vezi de câte rele este pricinuitoare urâciunea? Iar dragostea acoperă mulţime de păcate. Pizma cu anevoie se vindecă. Păcat de moarte este tot cel fără de căinţă. Însă stricătorii de parte bărbătească, vrăjitorii, otrăvitorii, fermecătorii, cel ce opreşte plata lucrătorului şi cel ce urăşte pe fratele său, în locul cel cumplit al ucigaşului toţi s-au osândit.

Despre pomenirea morţii, fapta bună şi bogăţie

Se cuvine a ne pleca celui ce zice: „Îndemnaţi-vă şi zidiţi-vă unul pe altul” (I Tesaloniceni 5, 11). Şi nu ca şi când eu aş fi vrednic a vă porunci vouă, ca prin a mea sârguinţă să faceţi aceasta. Ştiu, însă, pe cel ce a zis: „Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea, Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu” (II Corinteni 1, 3-4).

193

Pentru aceea am socotit de trebuinţă să vă scriu vouă şi ce am învăţat din dumnezeieştile Scripturi, dar şi ce am fost sfătuiţi de bărbaţii cei cucernici, precum şi ceea ce noi înşine, prin căutare, am aTlat, ca să nu ne asemănăm meşterilor celor invidioşi, care din pizmă ascund de ucenicii lor cele mai multe părţi ale meşteşugului. Dar noi credem celui ce a zis: „Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi, şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Filipeni 2, 13). Că fapta bună nu se micşorează, când o primesc mai mulţi şi când o săvârşesc mai mulţi, precum a zis cineva dintre sfinţi, că bogăţia şi zestrea faptei bune, chiar de s-ar împărtăşi toţi oamenii dintr-însa, nu se va împuţina. Că ea nu este ca averea cea de pe pământ, pe care o împărţim şi, cu cât adăugăm la o parte, cu atât le micşorăm pe celelalte, iar înmulţirea părţilor este scăderea averii care se împarte. De unde şi certurile ce se stârnesc între oameni.

Iar celui ce a câştigat fapta bună, nimeni nu-i pizmuieşte înmulţirea avuţiei lui. Şi cel ce şi-a agonisit mai mult din fapta bună n-a adus nici o pagubă celui ce se roagă să se împărtăşească şi el din aceleaşi bunătăţi. Ci, cu cât cineva are sufletul mai larg, acesta se umple de pofta cea bună şi bogăţia faptelor bune, a celor ce s-au împărtăşit din ele mai înainte, şi nu se păgubeşte. Deci, să facem iarăşi început cuvântului, ajutându-ne nouă harul lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Lenevirea se face pricină de multe rele celor ce nu se trezesc, scoţându-ne puţin câte puţin afară din petrecerea cea duhovnicească, jefuindu-ne în taină

194

fierbinţeala credinţei şi făcându-ne să slujim dulceţilor vieţii. Că nu ne lasă lenevirea a lua aminte la răsplătirile ce vor fi după ieşirea din viaţă. Şi, chiar de ar auzi leneşul Scripturile care învaţă despre muncile ce vor să fie după moarte, el le socoteşte ca şi cum altuia ar fi menite, iar pe sine se socoteşte, cu nesimţire, afară de primejdie.

Deci, precum lenevirea este vătămătoare, tot aşa trezvia este folositoare, că se face pricinuitoare de tot binele. Că cel ce are trezvie, totdeauna are în faţă pomenirea lui Dumnezeu. Iar unde pomenirea lui Dumnezeu este întărită, acolo toată lucrarea celui viclean încetează şi dorul bunătăţilor celor ce vor să fie de-a pururea îl întăreşte pe osârduitor, iar pe drumul faptei bune îl împlineşte. Că chiar dacă trupul ar fi cu totul trudit şi slăbit din pricina bolii, cu nimic nu va vătăma pe sufletul ce se trezeşte, precum nici pe viteazul Iov, cu nimic nu l-au vătămat întreitele valuri ale durerilor, măcar că stătea afară pe gunoi.

Nimic nu este mai tare decât dreapta credinţă şi nimic nu este mai vrednic de jale şi mai ticălos decât viaţa cea pătimaşă. Şi, cu cât sunt mai dulci cele vremelnice, cu atâta creşte primejdia lor. Şi, precum cei ce se zgârcesc la o drahmă sau două pătimesc durere când s-au păgubit, străpunşi fiind de iubirea de bani, şi precum iubitorul de avere, când s-a lipsit de puţină vie sau de puţin pământ de arătură, se mâhneşte atunci când s-a lipsit, nesuferind paguba, aşa şi cei bogaţi suferă mult la despărţirea de bogăţie. Şi, mai ales când cineva se vede pe sine la bătrâneţe,

195

acela se chinuieşte şi se mâhneşte, ca şi când ar fi strâns de o mână de fier, sau ar fi într-o temniţă, şi nici un meşteşug nu află pentru schimbarea bătrâneţilor. Că, deşi i se pare că poate izgoni pomenirea morţii cu fluiere, cu tobe şi cântări, prin acelea prin care se sârguieşte să-şi micşoreze necazurile, prin acelea şi mai mult le creşte, cunoscând că tocmai de această veselie se va lipsi negreşit. Că sunetele, jocul şi glasul cel prea dulce al trâmbiţei încetează, arzându-i şi rozându-i încet trupul.

Se întâmplă uneori că cei ce cântă, care pomenesc de moarte şi de ucideri, în basme şi în războaie, frica de moarte să schimbe năravul cuiva, spre lucrarea binelui, fiindcă tot omul are împreună cu el şi pomenirea morţii. Dar cei necredincioşi folosesc rău această pomenire; ei numai pentru despărţirea de cele dulci se tânguiesc. Iar credincioşii, ca pe un ajutor şi ca pe o doctorie, împotriva patimilor celor prea de ruşine o folosesc.

Deci, toţi credincioşii şi necredincioşii suntem încredinţaţi de puterea morţii. Iar judecata după moarte nu toţi o cred. Drepţii, având-o pe aceasta de-a pururea înaintea ochilor, după cel ce zice: „Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata ” (Evrei 9, 27), noaptea şi ziua trimit rugăciuni şi cereri lui Dumnezeu, ca să se izbăvească de gheena focului şi de celelalte munci, şi să se învrednicească dănţuirii celei împreună cu Sfinţii îngeri. Iar pomenirea morţii, care se face de cei necredincioşi şi păcătoşi, este o pomenire oarecum goală, pentru că nu pentru cele ce vor să fie

196

după moarte sunt îngrijoraţi, ci se tânguiesc pentru lipsirea şi despărţirea de cele dulci.

Leneşii şi defăimătorii mântuirii, aflându-se întunecaţi, cu înşelăciunea păcatului cheltuindu-şi zilele, socotesc că sunt departe de ceasul morţii şi nici o grijă nu-şi fac de plecarea lor din viaţă, ci ani mulţi şi vremi lungi îşi urează şi îşi hotărăsc lor. Dar ei sunt asemenea acelora ce călătoresc noaptea şi fără de vreme umblă, care socotesc că sunt departe de prăpastia ce le stă înainte, până când, prăpăstuindu-se ei, această încercare îi înţelepţeşte. Deci, cel ce a înţeles amăgirea vieţii acesteia, cu ochiul cel curat al sufletului, şi s-a făcut mai înalt decât cele iubite de aici, acela va înţelege negreşit că ori de mănâncă, ori de bea, ori de doarme, ori de lucrează, ori de se înalţă toată ziua şi în tot ceasul, toate către bătrâneţe şi către sfârşitul vieţii celei vremelnice din fire aleargă. Şi, ca pe nişte gunoaie pe toate văzându-le, se va sârgui să se smulgă din împătimirea vieţii acesteia, ca nici o împărtăşire să nu aibă cu răutăţile omeneşti.

Deci, acela ce către viaţa cea îmbunătăţită caută şi întru sine adună fapta bună, pe care nici un hotar omenesc nu o va cuprinde, va suferi el, oare, să treacă peste viaţa aceasta fără de umilinţă şi fără de lacrimi? Sau îşi va pleca sufletul său către lucrurile cele pe jos târâtoare şi călcate în picioare? Oare se va minuna de bogăţia pământească, sau de stăpânirea omenească, sau de altceva din cele iubite de mintea pătimaşă? Că, dacă cineva încă se află cu patimă spre unele ca acestea, acela afară de ceata cea duhovnicească se aşează. Şi nimic nu are în faţa cuvântului

197

nostru. Iar dacă sus cugetă şi sus împreună cu Dumnezeu călătoreşte, mai înalt este, cu adevărat, decât unele ca acestea. Acela, cu toată puterea, fapta bună o va căuta, că nimic nu este mai cinstit în viaţă decât aceasta, că pe oameni, fapta bună îi face prieteni ai lui Dumnezeu. Tot aurul înaintea ei este ca nisipul, şi ca noroiul se vor socoti arginţii înaintea ei. Reaua pătimire n-a veştejit fapta cea bună şi boala, pe ea n-a înnegrit-o. Iar moartea cea tuturor înfricoşătoare a fost defăimată de cei ce au slujit fapta cea bună. Şi cu îndrăzneală vor striga, împreună cu cel ce zice: „Doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos” (Filipeni 1, 23). Căruia se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.

Despre învierea morţilor

întrebare: Ce înseamnă cuvântul scris: „Noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară” (I Timotei 6, 7).

Răspuns: Mi se pare că cele zise întru acest fel sunt: Că nimic nu am adus în lume, nici a scoate ceva nu putem, căci ale Ziditorului sunt toate, iar noi suntem nemernici şi străini. Iar dacă cineva are bogăţii şi avere sub mâinile lui, acela nu este domn şi stăpân al lucrurilor, ci iconom, fiindcă şi de la altul a luat lucrurile şi iarăşi după dânsul la altul se va muta moştenirea după porunca Ziditorului. Se cuvine, dar,

198

a mulţumi Dătătorului. Deci, acestea ştiindu-le înţelepţii iconomi, nu se lenevesc de lucrul dreptăţii, fericirea aceea vrând a o dobândi. Că zice Domnul: „Fericit este robul acela, pe care venind Domnul, îl va afla făcând aşa. Amin zic vouă, că peste toate averile sale îl va pune pe el” (Matei 24, 46). Că s-au tocmit după vrednicie cuvintele sale la judecată, pentru aceea în veac nu se va clătina. Că zice Duhul cel Sfânt: „Bun este bărbatul care se îndură şi împrumută, îşi rânduieşte vorbele sale cu judecată, că în veac nu se va clinti. Întru pomenire veşnică va fi dreptul, de vorbire de rău nu se va teme. Gata este inima lui a nădăjdui în Domnul, întărită este inima lui, nu se va teme, până ce va ajunge să dispreţuiască pe vrăjmaşii săi. Risipit-a, dat-a săracilor; dreptatea lui rămâne în veacul veacului. Puterea lui se va înălţa întru slavă. Păcătosul va vedea, şi se va mânia, va scrâşni din dinţi, şi se va topi. Pofta păcătoşilor va pieri” (Psalmul 111, 5-10). „Iar dreptul întru pomenire veşnică va fi, şi de auzul rău nu se va teme ”.

Şi care este acest auz rău? Eu socotesc că acesta: Cel necredincios se ridică să nu vadă slava Domnului. Şi aceasta: „Legându-i mâinile şi picioarele, scoateţi pe robul cel netrebnic întru întunericul cel mai dinafară” (Matei 22, 13). Şi aceasta: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Iar dreptul, în locul acestora va auzi: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune, intră întru bucuria

199

Domnului tău” (Matei 25, 21). Pentru aceea, Domnul şi Dătătorul bunătăţilor a poruncit să nu ne aflăm noi cu patimă către cele lumeşti. El a zis aceasta: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24). Şi: „Nu vă strângeţi comoară pe pământ, unde rugina şi molia o mănâncă, şi unde furii o sapă şi o fură. Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Luca 12, 13). Şi iarăşi zice: „ Vindeţi averile voastre, şi daţi milostenie, faceţi-vă vouă pungi care nu se învechesc, comoară nefurată în ceruri”. Şi iarăşi: „Şi eu zic vouă, faceţi-vă vouă prieteni din mamona al nedreptăţii”, ca atunci când veţi fi în lipsă să vă primească pe voi în locaşurile cele veşnice. Că cei ce se nădăjduiesc spre puterea lor şi pentru mulţimea bogăţiei lor se fălesc, ca nişte oameni vor muri, şi ca unul din boieri vor cădea. Că nu au păzit dragostea către Ziditorul.

Iar cei ce îl îngăduiesc pe El, aceştia vor moşteni pământul (Psalmul 36, 30). Că lumină este cuvântul întru dânşii, sare şi putere, după glasul Domnului: „ Voi sunteţi sarea pământului şi lumina lumii” (Matei 5, 13), de unde şi lumea stă până acum, fiindcă are întru sine sarea aceasta şi pe luminători. Că sunt în neam şi neam cei ce slujesc Domnului, că întru alt fel nu ar fi stat lumea. „ Că dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra? De nici o treabă nu mai poate fi, fără numai afară să se arunce şi de oameni să se calce ”.

în Sodoma, fiindcă nu s-a aflat de partea aceasta decât numai unul singur, într-o cirtă de vreme toţi au

200

pierit. Dar nici cât timp dreptul a fost împreună cu dânşii, n-a slobozit asupra lor mâna cea atotputernică urgia, până nu l-a scos din mijlocul lor.

Pentru aceea, fericită este latura, fericită este cetatea, fericit este neamul care are întru sine mulţime de drepţi. Dar mai fericiţi sunt însuşi drepţii, pentru care lumea se mântuieşte. Că fericiri şi laude sunt pregătite drepţilor. Pentru care, lepădând lucrurile cele necuviincioase şi nepotrivite dreptăţii, să râvnim petrecerile drepţilor, ca împreună cu dânşii să moştenim laudele, făcându-ne lumină, putere şi cetate a Marelui împărat, ca să fie El lauda noastră (Psalmul 94, 4), că în mâna Lui sunt marginile pământului. El dă, după cum zice psalmistul, zăpada Sa ca lâna, şi negura ca cenuşa o presară, şi pune gheaţa Sa ca pâinile; gerul Lui cine-l va suferi? Va trimite cuvântul Său şi le va topi; va sufla Duhul Lui şi vor curge apele (Psalmul 147, 5-7).

Atunci pământul, luând buna mireasmă a privirii, întru buna cuviinţă a lui se va îmbrăca prin porunca lui Dumnezeu, şi ca un vas împodobit cu pietre scumpe şi cu aur ferecat veseleşte pe privitori. Şi păsările zburând, dau glas bine tocmit, de strălucirea văzduhului veselindu-se. Cele cu câte patru picioare împreună cu câmpiile lor saltă, că au odrăslit câmpiile pustiei, şi păstorii, bucurându-se, se veselesc de darurile Domnului. Râurile în locul asprimii şi a pornirii celei nestatornice a apelor cu linişte purtându-se veselesc pe cele din apă, şi peştii saltă pentru strălucirea soarelui. Copacii în locul goliciunii şi a lipsirii de frunze se îmbracă cu înflorirea şi

201

înfrunzirea lor, şi cu frunzele se împodobesc şi cu aducerea de roadă. Munţii şi dealurile, văile şi tot pământul înflorind, slava Domnului o propovăduiesc. Căci ca pe o mireasă l-au împodobit cu podoaba. Şi noi, fiii oamenilor, lepădând întristarea iernii ne veselim împărtăşindu-ne de buna amestecare a văzduhurilor şi de bună rodirea roadelor.

Deci, să facem şi noi roadele dreptăţii bine primite Domnului, ca să avem îndrăzneală a zice către Ziditorul nostru: „ Veseli-se-va Domnul de lucrurile Sale” (Psalmul 103, 32). Căci cu adevărat se veseleşte Domnul de cei ce lucrează dreptatea. Deci, să nu se înalţe cineva pentru înţelepciune deşartă, pentru putere, sau pentru bogăţie, că acestea ca iarba se vor usca. Ci cel ce se laudă, în Domnul să se laude (II Corinteni 6, 16). Ce este mai mare, sau ce este mai cinstit între oameni decât coroana împărătească? Aceasta nu rămâne în veci pe capul bărbatului. Că din neam în neam se mută şi din cap în cap. Că ce are împăratul dintru acelea care nu a dat Dumnezeu? Oare nu însuşi Domnul a făcut cerul şi pământul, şi toate cele dintru ele? Oare nu El a zidit apa, peste care a întemeiat pământul?

Deci, ce stăpâneşte împăratul şi nu le dă Domnul, Care şi pe trupuri şi pe arme şi pe comori le stăpâneşte. Dar spune cine este Cel care le-a făcut pe acestea, şi cine este Cel care pe trupuri le înmulţeşte prin naşterea de fii, şi prin îndestularea celor de trebuinţă, cărora şi priceperea facerii armelor este de faţă? Oare nu însuşi Domnul, Cel ce pe toate le înviază? Şi cine este Cel care cu privirea clatină

202

pământul ca o frunză, sau ca o corabie ce înoată pe apă? Oare nu însuşi Domnul? Măcar că şi acest lucru este uşor în ochii Lui, şi, clătinându-l, se vor tulbura cei ce locuiesc pe el şi chinuri vor avea. Şi, deşi pe toate le-am avea noi, aur, argint şi îmbrăcăminte, slugi şi slujnice, turme de oi, cirezi de boi, herghelii de cai şi de cămile, dar de nu ar răsări soarele, întru nimic se vor socoti. înţeleptul şi-a ieşit din minte, cel puternic a slăbit, iar cel bogat a sărăcit.

Deci, cu dreptate este a mărturisi că nimeni nu are nimic. Că ale Ziditorului sunt toate. Iar noi să ne cunoaştem neputinţa noastră. Căci precum când vedem vreun os al celor ce mai înainte au adormit, sau vreun cap, noi suspinăm, aşa şi cei după noi când vor vedea oasele noastre se vor mâhni. Că dintru aceeaşi tină ne-am alcătuit toţi fiii oamenilor.

Deci, pe acestea mai înainte cunoscându-le, fraţilor, iubiţi pe Domnul! Să ne smerim sufletele noastre sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca pe noi să ne înalţe în vremea cercetării. Să urâm slava deşartă, şi trufia, care este nebunie. Să fugim de mândrie, că acesteia Dumnezeu îi stă împotrivă; să iubim smerenia, ca blânzi făcându-ne să ne înveţe pe noi Domnul căile Sale. Câţi au stăpânit lumea de la întemeierea lumii! Şi toţi în pământ dorm, şi nici o deosebire nu este a vaselor celor împărăteşti de ale robului. Nici ale celui ce a mâncat bucate scumpe, nici ale celui ce întru sărăcie a trăit. Nici ale celui frumos de ale celui grozav. Nici ale celui ucis de ale celui ce l-a ucis. Ci toţi în pământ dorm, până când va trâmbiţa sfânta trâmbiţă, care va deştepta pe

203

morţii cei din veac, ca să-şi ia fiecare cele lucrate prin trup, ori bune, ori rele (I Corinteni 15, 52).

Mare minune, fraţilor, va fi a vedea pe negândite mormintele deschizându-se la glasul trâmbiţei? şi pe morţi sculându-se, cei adormiţi de la Adam până în ceasul acela într-o cirtă şi într-o clipire de ochi toţi împreună înviind. Şi pe îngeri împrejur alergând cu glas mare de trâmbiţă, şi pe cei drepţi adunându-i din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la marginile lor (Matei 24, 31). Glasul acela pe toţi îi va învia până la unul, şi nimeni din oameni nu va rămâne neînviat. Şi unii se vor scula întru învierea vieţii, iar alţii întru învierea judecăţii (Ioan 5, 29).

Şi, auzind despre învierea morţilor, să nu fim necredincioşi, o fraţi iubitori de Hristos. Că toate sunt cu putinţă lui Dumnezeu, iar cu neputinţă nimic nu-I este Lui. Şi precum pe cei aruncaţi în cuptorul focului, şi ca într-un mormânt de văpaie acoperiţi fiind, i-au păzit nevătămaţi, şi nu numai părul lor nu s-a ars, ci nici vreun miros al marii văpăi ce era pusă asupra lor nu s-a lipit de dânşii. Aşa şi cei morţi sculându-se nestricăcioşi, nu numai părul lor nu va lipsi, ci nici miros al stricăciunii nu se va afla întru dânşii. Că toate sunt cu putinţă lui Dumnezeu. Iară cu neputinţă nimic nu este Lui.

Auzi încă şi pe Proorocul Iezechiel, zicând: „Şi s-a făcut peste mine mâna Domnului, şi m-a scos pe mine întru Duhul, şi m-a pus pe mine în mijlocul unui câmp, şi acesta era plin de oase omeneşti, şi m-a purtat pe mine prin mijlocul lor de jur-împrejur. Şi iată erau multe foarte peste faţa câmpului, şi iată

204

erau uscate foarte. Şi a zis către mine: Fiul omului, prooroceşte pentru oasele acestea, şi le zi lor: Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului: Acestea zice Domnul oaselor acestora: Iată eu voi aduce întru voi duh de viaţă. Şi voi da peste voi vine şi voi aduce peste voi carne şi voi tinde peste voi piele, şi voi da Duhul meu întru voi, şi veţi învia, şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul. Şi am proorocit precum mi-a poruncit mie Domnul. Şi s-a făcut glas când am proorocit eu, şi iată cutremur, şi a adus fiecare os la încheietura lui. Şi iată creşteau peste dânsele vene şi carne, şi se suia peste dânsele pe deasupra piele, şi duh nu era întru dânsele. Şi a zis către mine: Prooroceşte, fiul omului, prooroceşte pentru duh, şi zi duhului: Acestea zice Domnul: Din cele patru vânturi să vie duhul, şi să sufle întru morţii aceştia şi să îi învieze. Şi am proorocit precum mi-a poruncit. Şi a intrat întru dânsele duhul, şi au înviat şi au stătut pe picioarele lor adunare multă foarte. Şi a grăit Domnul către mine, zicând: Fiul omului oasele acestea toată casa lui Israil este. Ei zic: Uscatu-s-au oasele noastre, pierit-au nădejdea noastră, murit-am. Pentru aceasta, prooroceşte şi zi către dânşii: Acestea zice Domnul: Iată Eu deschid mormintele voastre, şi vă voi scoate pe voi din mormintele voastre, şi vă voi duce pe voi în pământul vostru. Şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul când voi destupa mormintele voastre şi când vă voi scoate pe voi din mormintele voastre norod al meu şi voi da Duhul Meu întru voi, şi veţi învia, şi vă voi pune pe voi pe pământul vostru şi veţi

205

cunoaşte că Eu Domnul am grăit, şi aşa voi face, zice Domnul” (Iezechiel 37).

Drept aceea, şi Domnul nostru şi Dumnezeul Iisus Hristos, după ce a venit, a zis cu dumnezeiască gura Sa: „Amin, Amin zic vouă: Că vine ceasul, şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi care îl vor auzi vor învia”. Şi iarăşi: „Nu vă minunaţi de aceasta, că vine ceasul întru care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea judecăţii” (Ioan 5, 25). Că scris este: „Ia aminte, cerule, şi voi grăi, şi auzi pământule graiuri din gura mea. Aştepte ca ploaia grăirea mea, şi să se pogoare ca roua graiurile mele. Aceasta este roua care răsare, şi înviazăpe cei morţi” (Deuteronomul 2, 1).

Precum şi alt prooroc strigă, zicând: „învia-vor morţii, şi se vor scula cei din morminte, şi se vor veseli cei de pe pământ. Că roua cea de la tine vindecare le este lor. Că toate sunt cu putinţă lui Dumnezeu, iar cu neputinţă nu-I este Lui nimic” (Isaia 26, 19). Că ori oameni, ori pământ, ori mulţimi de mări, ori adâncuri, ori altă oarecare zidire, toate în mâna Lui sunt, şi ca nimic sunt. Şi să te înţelepţească pe tine proorocul care zice: „ Cine a măsurat cu mâna apa, şi cerul cu palma, şi tot pământul cu pumnul? Cine a aşezat munţii cu măsură, şi văile cu cumpănă? Şi iarăşi zice: Toate neamurile sunt ca o picătură din cadă, şi ca o plecare de cumpănă s-au socotit, şi ca un măslin se vor socoti. Şi Livanul nu este destul spre ardere, şi toate cele cu patru

206

picioare nu sunt destule spre ardere de tot, şi toate neamurile ca un nimic sunt, şi ca nimic s-au socotit” (Isaia 40, 12). Iar Avacum zice: „Doamne, auzit-am auzul Tău, şi m-am temut, cunoscut-am lucrurile Tale, şi m-am spăimântat” (Avacum 3, 1). Că scris este: „Că într-o cirtă şi într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea mai de pe urmă, că trâmbiţa va suna şi morţii se vor scula nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Că se cade stricăciosul acesta să se îmbrace întru nestricăciune, şi muritorul acesta să se îmbrace întru nemurire. Şi după ce stricăciosul acesta se va îmbrăca întru nestricăciune, şi muritorul acesta se va îmbrăca întru nemurire atunci se va face cuvântul cel scris: Înghiţitu-s-a moartea de biruinţă. Unde-ţi este moarte boldul tău? Unde-ţi este iadule biruinţa ta?” (I Corinteni 15, 52-55).

Să nu plângă săracul, şi să nu se fălească bogatul. Să nu necinstească neputinciosul, şi să nu se înalţe puternicul. Să nu se socotească lepădat robul, şi stăpânul să nu se laude. Că toţi în pământ şi în ţărână vom risipi trupul, până când va veni Domnul, care va învia trupurile noastre. Iar drepţii să se laude şi să se veselească întru Domnul. Că fericiţi toţi cei ce se vor afla atunci vrednici acestui glas binecuvântat: „ Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).

Deci, aţi îngăduit lucrând dreptatea şi aţi suferit osteneli pentru adevărul lui Dumnezeu. Că ostenelile vieţii celei vremelnice multă îndrăzneală vă vor pricinui vouă în veacul cel viitor. Şi strâmtorarea

207

vieţii acesteia de acum se va preface în veacul cel ce va să fie în odihnă, înălţare şi laudă. Plânsul acesta de acum se va preface vouă întru mângâiere şi răsuflare. Că scris este: „Fericiţi toţi cei ce rămân întru dânsul, căci popor sfânt în Sion va locui” (Isaia 30, 19). Atunci iarăşi se va împlini cuvântul cel scris: „Iată, cei ce-Mi slujesc Mie se vor veseli, iar voi vă veţi ruşina. Iată, cei ce-Mi slujesc Mie se vor bucura întru veselie, iar voi veţi striga pentru durerea inimii voastre, şi din zdrobirea duhului vostru veţi plânge. Că veţi lăsa numele vostru aleşilor Mei spre blestem. Şi pe voi vă va ucide Domnul, iar peste cei ce-I slujesc Lui se va chema nume nou, care se va binecuvânta pe pământ” (Isaia 65, 13-15). Şi iarăşi zice: „Că vor uita scârba lor cea dintâi, şi nu se va sui peste inima lor. Că va fi cer nou şi pământ nou, şi nu-şi vor mai aduce aminte de cele mai dinainte. Nici va mai veni scârba peste inima lor, ci veselie şi bucurie vor afla întru ea”.

Iar eu, păcătosul, gândesc întru mine ce fel de bunătăţi sunt grăite drepţilor, şi ce fel de mânie este pregătită păcătoşilor, şi mă defaim pe mine. Şi de vreme ce nu ştiu întru sine-mi niciun lucru bun, acest glas îndrept către Dumnezeul cel Bun şi Izbăvitorul: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Că vameşul acela, mai înalt fiind decât prostimea mea, în picioare stând şi în jos privind, bătându-şi pieptul, se ruga. Iar eu, de vreme ce-l întrec cu greşelile, la pământ căzând cu faţa şi fruntea de pardoseală bătând-o, strig către Cel milostiv, preacurat şi înfricoşat: Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului şi nevrednicului!

208

Să nu-mi fie mie spre osândă, că îndrăznesc cu nelegiuita mea limbă şi cu necuratele mele buze a numi numele Tău cel Sfânt şi prealăudat în veci. Ci să-mi fie mie chemarea şi numirea numelui Tău, Doamne, spre luminarea şi spre sfinţirea trupului şi a duhului. Fumul tămâierilor se înalţă şi de bună mireasmă umple casa, cu cât mai vârtos pomenirea Ta, Doamne, cea mai dulce decât mierea şi fagurul, va umple de sfinţenie şi de luminare sufletul celor ce întru cunoştinţă Te doresc pe Tine, Mântuitorule. Dă-mi mie dorire către mântuirea Ta, Doamne, precum pământului celui însetat şi care aşteaptă ploaia, ca să fac rod mai înainte de moarte, ca să nu mă ruşinez în ziua cercetării. Miluieşte-ne pe noi pe toţi, o, Bunule. Mulţumim bunătăţii Tale, Doamne. Că nevrednici fiind noi, ne-ai învrednicit a sluji numelui Tău celui sfânt, şi mâinile noastre a le tinde către Tine, Părintele tuturor. Izbăveşte-ne pe noi de toată lucrarea satanicească, şi dă slavă numelui Tău celui Sfânt, Doamne. Dă-ne nouă ca să ne aflăm ca nişte pământ bun şi roditor. Ca primind sămânţa Ta, să aducem rod o sută, şaizeci şi treizeci. Dă-ne nouă, Doamne, ca să neguţătorim după vrednicie întru argintul Tău, pe care ni l-ai dat nouă, ca după ce îl vom înzeci, să-Ţi aducem Ţie rodul dreptăţii, şi să ne învrednicim a stăpâni peste zece cetăţi. Dă-ne nouă, Doamne, sârguinţă, ca să priveghem spre întâmpinarea Ta, având mijloacele minţii noastre încinse, şi făcliile cele gândite ale sufletului nestinse, aşteptându-Te pe Tine, Dumnezeul nostru şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

209

învredniceşte-ne pe noi, Doamne, răpirii drepţilor, când Te vor întâmpina pe Tine Stăpânul în nori, ca să ne ispitim de acea amară şi netrecută judecată. Risipeşte, Doamne, sarcina cea cu anevoie de purtat a păcatelor noastre mai înainte de moarte, ca să nu ni se facă nouă împiedicare în ceasul judecăţii, şi să ne tragă în focul cel nestins din adunarea drepţilor. Dreptatea este aripă prea iute care uşurează pe cei drepţi de la pământ la cer. Darul Tău, Doamne, facă-se virtute a noastră, şi să ne ridice în nori, împreună cu drepţii şi cu cei aleşi, în văzduh, întru întâmpinarea Ta, a împăratului tuturor, ca primindu-ne şi pe noi sfinţii îngeri cu bucurie, şi cu faţa lină şi veselă, să ne închinăm precum se cuvine înaintea Ta, Doamne, şi văzând slava Ta cea negrăită, şi de bucurie multă umplându-ne, să strigăm: Slavă celui ce a îmbrăcat pe cei smeriţi şi stricăcioşi cu slavă şi cu nestricăciune. Slavă celui ce-a dăruit celor muritori nemurire. Slavă celui ce ne-a izbăvit pe noi din gura leului şi a pierzătorului vrăjmaş, şi ne-a câştigat pe noi întru împărăţia Lui cea cerească. Că aceasta este rădăcina tuturor bunătăţilor. Aici este lumina negrăită, căreia noapte nu-i urmează. Aici este bucuria nepovestită, care de întristare sau de altceva nu se opreşte. Aici este nestricăciune care nu este supusă stricăciunii. Aici este viaţă care după moarte nu încetează, nici nu se dezleagă.

Cu adevărat, acum a fugit durerea, întristarea şi suspinul. De acum cu Domnul vom fi toţi. Acestea sunt glasurile drepţilor, ale sfinţilor, ale pustnicilor.

210

ale aleşilor pentru venirea Lui şi ale tuturor celor ce prin pocăinţă au bineplăcut Domnului.

Deci, să ne trezim şi noi, iubiţilor, şi să luăm aminte de noi înşine, ca să ne sălăşluim împreună cu drepţii, şi atunci se va bucura inima noastră, şi bucuria noastră nimeni nu o va lua de la noi, lăudând, binecuvântând şi închinându-ne Sfintei, Preacuratei şi de o Fiinţă Treimi, în veci. Amin.

Pentru cei ce zic că nu este înviere

Neamurile zic că nu este învierea morţilor. O, gură urâtă, şi de Dumnezeu străină, prin care diavolul cel mincinos grăieşte; mormânt deschis, care din comoara cea rea a inimii scoate cuvântul cel rău şi grăieşte că nu este înviere a morţilor! Cum nu te-ai cutremurat a-ţi deschide gura ta cea nepedepsită şi a ocărî pe Hristos, Cel întâi născut din morţi? Cum nu s-a deschis pământul şi nu te-a înghiţit de viu? Cum nu te-a ucis pe tine îngerul care a propovăduit învierea şi a zis femeilor că a înviat Hristos din morţi, începătura şi pârga celor adormiţi? Unde te vom rândui pe tine: cu elinii sau cu creştinii? Ce te vom numi pe tine: păgân sau creştin? Nu putem să te numim creştin pe tine, care aşa cugeţi. Că cei ce cugetă aşa nu se cuvine să se numească creştini. Dar deşi-i numesc pe dânşii creştini, pe ei se amăgesc cu mintea. Că nu va fi

211

partea lor cu Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru, Care ne-a dăruit nouă învierea, ci în gheena, unde viermele lor nu se sfârşeşte, şi focul lor nu se stinge. Că cel ce nu aşteaptă învierea şi nu o crede, mai bine i-ar fi fost lui de nu s-ar fi născut.

Deci, cum te voi numi pe tine, întunecatule cu mintea? Să te numesc saducheu, iudeu, samarinean, sau toate trei la un loc? Iar mai vârtos saducheu şi samarinean. Că aceştia leapădă învierea, precum şi tu, cu care şi partea ta va fi, dacă nu te vei pocăi. Ce fel de întuneric a acoperit ochii tăi? Ce orbire a cuprins inima ta? Cum te-a răpit pe tine lupul din turma lui Hristos? Cum pierzătorul te-a despărţit pe tine de pravoslavnica credinţă? Care dascăl a aruncat în inima ta o hulă ca aceasta, şi te-a smuls pe tine din soborniceasca Biserică? Cum îndrăzneşti, ticăloase, a căuta la cer şi a chema pe Hristos, Cel de tine ocărât? Cu ce fel de îndrăzneală, vrednicule de jale, te numeşti pe tine creştin? Pe Hristos L-ai lepădat, pe Duhul cel Sfânt L-ai ocărât. Cum te vei arăta Sfinţilor Apostoli şi Proorocilor, ticălosule, care au vestit nouă învierea, şi tuturor marginilor pământului? Cum, oare, vei îndrăzni să intri în Biserică, unde Proorocul Isaia strigă, zicând: „învia-vor morţii, şi se vor scula cei din mormânturi” (Isaia 26, 19). Cu ce faţă vei intra în curtea lui Hristos? Unde sfinţii cu îndrăzneală ne vestesc nouă învierea, proorocii şi apostolii o propovăduiesc, iar evangheliştii o binevestesc. Cu ce fel de ochi vei privi Sfântul şi Curatul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a prădat moartea şi pe diavolul l-a călcat şi a treia zi a

212

înviat, iar lumii a dăruit viaţă şi înviere, de care toţi credincioşii împărtăşindu-se, cu credinţă strigă: „Aştept învierea morţilor, şi viaţa veacului ce va să fie”? Acolo Pavel, ritorul dreptei credinţe, învăţătura tainelor o propovăduieşte credincioşilor, zicând: „Iată taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba” (I Corinteni 15, 51-52).

Şi iarăşi, mustrând şi înfruntând pe cei ce zic că nu este învierea morţilor, el adaugă, zicând: „Dacă învierea morţilor nu este, apoi nici Hristos nu a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, apoi deşartă este propovăduirea noastră, deşartă şi credinţa voastră”. Apoi ne vom afla şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, Cel ce a propovăduit învierea la marginile lumii. Şi iarăşi, acelaşi Pavel, ca şi cum ar lua în râs pe unii ca aceştia, batjocorindu-i zicea: „Dacă morţii nicidecum nu înviază, apoi să mâncăm şi să bem, că mâine o să murim Dacă nicidecum morţii, precum zici, ticălosule, nu se scoală, pentru ce te botezi? Pentru ce te împărtăşeşti cu Preacuratele Taine? însă aceasta să ştii şi să cunoşti, că atâta timp cât vei cugeta aşa, nu te împărtăşeşti spre lăsarea păcatelor, ci spre judecată, spre osândă şi spre adăugirea păcatelor. Că dacă, precum zici, nevrednice, morţii nu înviază, pentru ce te osteneşti întru postiri, întru privegheri şi întru rugăciuni? Pentru ce este fecioria şi nevoinţele cu lacrimi? Dacă nicidecum, nebunule, morţii nu înviază, toate cele scrise în Aşezământul

213

cel Vechi şi în cel Nou sunt mincinoase, precum zici tu, şi mucenicii s-au rătăcit că şi-au dat trupurile lor la atâtea munci pentru viaţa ce va să fie, şi toţi sfinţii.

Vezi, ticălosule, pe câţi dintre sfinţi prin gura ta cea pângărită i-ai făcut mincinoşi? Şi nu numai pe sfinţi, ci şi pe Stăpânul tuturor sfinţilor. Ce vei face, ticălosule, că al tuturor sfinţilor vrăjmaş te-ai făcut pe tine, şi de Hristos te-ai înstrăinat, ca şi ceilalţi ce nu au nădejde? Pe cine, deci, vei chema? Către cine vei scăpa? Că străin te-ai făcut pe tine, şi de Dumnezeu şi de sfinţi. Cum nu te ruşinezi a intra în biserica lui Dumnezeu, unde Pavel strigă, zicând: „ Că însuşi Domnul întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea cu Domnul vom fi” (I Tesaloniceni 4, 16-17). Cu ce fel de mâini vei primi Preacinstitul şi Scumpul Trup al lui Dumnezeu, şi-L vei aduce la pângărita şi hulitoarea ta gură, care a ocărât pe Stăpânul?

Deci, încetează ticăloase, încetează cu această cumplită hulire. încetează de a ocărî pe sfinţi şi de a te lepăda de Dumnezeu, de a zice cele ce nu se cuvin. Că cel ce se împotriveşte stăpânirii, poruncii lui Dumnezeu s-a împotrivit, după cum zice Apostolul. Apoi cel ce se împotriveşte lui Dumnezeu ce va pătimi? Cel ce porunca împăratului celui pământesc nu o primeşte, nu trăieşte? Ce fel de munci vor primi cei ce nu se supun poruncii împăratului ceresc, care este

214

prea curată Evanghelia Lui. Cum suferă Dumnezeu cel nepomenitor de rău şi rabdă îndelung? Cum suferă şi nu astupă îndată gurile unora fără de Dumnezeu ca aceştia? Cum nu-şi deschide gura sa pământul şi nu înghite pe unii ca aceştia de vii? Domnul zice: „Că se scoală morţii”, şi tu zici că nu este înviere din morţi. Prin cuvântul Domnului toate dintru nefiinţă întru fiinţă s-au adus câte sunt în ceruri, şi câte sunt pe pământ văzute şi nevăzute, ori Scaune, ori Domnii, ori Arhangheli, ori începătorii, ori Stăpânii, toate printr-însul, şi întru Dânsul s-au zidit, pe care toate le poartă prin cuvântul puterii Lui, după cum este scris: Cerurile prin cuvântul Lui s-au întărit şi pământul peste ape s-a întemeiat, cele cereşti, cele pământeşti, cele de dedesubtul pământului şi toate adâncurile se supun cuvântului Lui şi îl ascultă cu cutremur, iar tu nu crezi?

Vai de cel ce îl judecă pe Cel ce l-a zidit pe el! înfricoşează-te, omule! Greu îţi este ţie să dai cu piciorul în bold. întoarce-te, omule, către Domnul, şi să nu te lepezi de Dânsul. Că cel ce nu se supune Fiului nu va vedea viaţa, ci urgia lui Dumnezeu rămâne peste dânsul. Deci, nu fi necredincios, ci crede, ca împreună cu cei credincioşi să te numeri. Crede în Domnul nostru Iisus Hristos, învăţătorul a tot binele, şi ascultă-L pe El, Care zice: „Amin, Amin zic vouă: Că vine ceasul, când morţii vor auzi glasul Fiului omului, şi când vor auzi vor învia” (Ioan 5, 25). Şi iarăşi zice: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu Dânsul, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale, şi se vor aduna înaintea Lui

215

toate neamurile" (Matei 25, 31). Arătat este că cele ce au înviat din morţi. Ascultă iarăşi pe însuşi Stăpânul, Care zice că după ce se vor scula din morţi, nici nu se vor mai naşte, nici nu se vor mainsura, nici nu se vor mai mărita. Că nici nu mai pot să moară, ci sunt ca îngerii din Ceruri. Oare ajung acestea? Oare vă vom îndupleca pe voi să vă depărtaţi de la hulirea aceasta? Deci, nimeni să nu fie necredincios învierii celor adormiţi. Cine este martor mai credincios decât Dumnezeu? însuşi Dumnezeu mărturiseşte, nimeni să nu se îndoiască, ci toţi împreună cu un glas să strigăm către Domnul şi să ne închinăm Lui, zicând: Mă închin şi cred că o să văd învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.

Vedeţi cum se întoarce cineva la cele dinainte? Tot cel ce cugetă unele ca acestea s-a dezbrăcat de Hristos. Şi dacă cele întru cuvinte sunt întru acest fel, apoi cele întru lucruri în ce fel vor fi? Pe care dacă aş voi în discuţie să le aduc şi pe toate să le povestesc, nu-mi va ajunge mie toată vremea, ca toate trufiile cele necuvioase şi deşarte să le povestesc, pe cele de care bine ne-am lepădat, şi rău cu dânsele iarăşi ne-am împleticit. Şi pe cele pe care le-am uitat, şi iarăşi rău le pomenim, întorcându-ne la cele dinainte, iarăşi pe aceleaşi lucruri le-am început, deprinderile vrăjmaşilor celor fără de Dumnezeu, lucrurile, cuvintele şi faptele, pe care ruşine îmi este să le descopăr şi în discuţie să le aduc.

O, vicleanul drac! O, urâtorul de bine, urâtorul de oameni şi necuratul duh! Cum pe fiecare prin meşteşug îl împiedică, îl amărăşte şi îl pleacă. Stăpânul

216

strigă, şi prin Prooroci, şi prin Apostoli, şi prin Evanghelii, dar din mulţi puţini iau aminte. Diavolul cheamă prin alăute, prin jocuri şi prin cântări drăceşti, şi mulţime se adună. Şi Iubitorul de oameni cheamă pe toţi şi zice: „Veniţi către Mine toţi”, şi nimeni nu este care să-L audă, nimeni care să se sârguiască. urâtorul de oameni diavol îndeamnă, şi mulţi împreună aleargă. Şi dacă cândva s-ar propovădui post, ori priveghere, toţi obosind se tânguiesc, şi ca nişte morţi se fac. Iar dacă s-ar vesti cândva prânzuri, cine, alăute şi cântări drăceşti, toţi veseli se fac, bine alergători, privighetori, şi unii pe alţii se cheamă şi împreună aleargă pe drumul cel rău, şi se nevoiesc cu nevoinţa cea rea, nu ca nişte cinstiţi, după cum se potriveşte creştinilor, ci ca nişte păgâni. Nu ca nişte robi ai lui Dumnezeu, şi ca nişte fugari. Şi cu multe toată ziua ostenindu-se pentru pântece, şi toată noaptea fără de somn o petrec spre pierzarea sufletelor jucând şi batjocorindu-se, şi nimic necâştigând din osteneală şi din priveghere, decât numai vaiul, după cum a zis Domnul: „ Vai vouă celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui” (Luca 6, 25). Că cei ce aici nu au voit puţin să plângă, acolo vor plânge în vecii cei nemărginiţi.

Nimeni să nu vă amăgească pe voi, fraţilor. Nu sunt acestea ale creştinilor, ci ale neamurilor celor necredincioase, după cum a zis Stăpânul: „Nu vă împrăştiaţi cu mintea, că acestea toate neamurile lumii le fac”, care nu au nădejde de mântuire, nici dorire de bunătăţile cele veşnice, căci nouă ni s-a zis: „Să nu iubiţi lumea, nici cele din lume. Dacă cineva

217

iubeşte lumea, nu este dragostea Tatălui întru dânsul. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I Ioan 15-16). Şi lumea trece, şi pofta ei. Iar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veci. Ştiţi, fraţilor, „căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Galateni 3, 27). Deci, cum după ce v-aţi îmbrăcat întru Hristos, diavolului slujiţi? Oare nu ştiţi că chip şi slavă a lui Dumnezeu sunteţi? Cum dar chipul lui Dumnezeu purtându-l, nu-l cinstiţi, ci îl necinstiţi prin lucrurile cele păgâneşti?

O, de câte bunătăţi ne lipsim pentru lucrurile acestea! Căci s-a poruncit, frate, de către Apostol ca pe toate întru slava lui Dumnezeu să le faci (I Corinteni 10, 3). Iar tu, prin lucrurile păgâneşti pe care le faci, pe diavolul îl veseleşti, şi pe Iubitorul de oameni Dumnezeu îl necinsteşti. Ţi s-a poruncit să te rogi neîncetat, şi tu neîncetat te răspândeşti cu mintea. Ţi s-a poruncit să te lepezi de poftele cele lumeşti, poruncă ai luat de la Stăpânul să nu te înalţi cu mintea, şi tu către acestea nici nu cauţi, ci auzul îţi întorci, însă mai pe urmă mai amară decât fierea vei afla-o şi mai ascuţită decât sabia cea cu două ascuţişuri. Că întru acest fel este firea păcatului: veseleşte puţin, dar munceşte mult. Bucură vremelnic, şi munceşte veşnic. Voiţi să vă încredinţez pe voi că slujirea de idoli este jucarea? Auzi ce zice Apostolul: „Nu vă faceţi slujitori de idoli, după cum este scris: Că a şezut norodul să mănânce, şi să bea, şi s-a sculat să joace" (I Corinteni 10, 7).

218

Deci, vezi ca nu cumva poftind să joci, să te afli acolo împreună cu slujitorii de idoli. Că fiecare sarcina sa îşi va purta, şi fiecare va secera ceea ce a semănat. Caută să nu semeni aici spini, râsuri şi răspândiri, iar acolo să seceri lacrimi şi tânguiri. Multe am să zic, dar nu pot acum pe toate să le spun. Aceasta însă să o cunoască toţi: că a hotărât Dumnezeu şi a pus zi întru care va judeca lumea. însă îndelung rabdă, ca un iubitor de oameni, nevrând să piară cineva, ci toţi la pocăinţă să vină. Va veni însă ziua Domnului, pentru care cerurile înfocându-se, se vor risipi, după cum este scris. Şi toţi măcar de vom voi, măcar de nu vom voi, acolo avem să ne adunăm, ca să stăm înaintea Divanului lui Hristos, unde şi îngerii cu frică vor sta înainte, unde se vor deschide cărţile, pe care acum auzindu-le şi citindu-le, nu le primim. Pe acestea acolo le vom vedea deschise, citindu-se şi osândindu-ne pe noi, după cum zice Apostolul: „în ziua întru care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor, după bună vestirea mea” (Romani 2, 16). Şi Domnul zice: „Cuvântul pe care Eu l-am grăit, acela va judeca lumea în ziua cea mai de pe urmă” (Ioan 12, 48). Vedeţi că după Evanghelii avem să ne judecăm în ziua aceea? Luaţi aminte cu deadinsul la cele scrise şi nu le defăimaţi.

Vai celor ce ocărăsc şi defaimă Sfintele Scripturi! Că mulţi cuvântători sunt deşerţi, amăgindu-se, care atunci când aud de judecată şi de chinuri, zic râzând: „Au doară eu sunt mai bun decât toată lumea? Unde va fi toată lumea, acolo voi fi şi eu. Cu ce sunt eu mai bun decât toată lumea? Să mă îndulcesc acum

219

de bunătăţile veacului acestuia, şi precum este toată lumea, voi fi şi eu.

Apoi, împlinindu-se hotarul vieţii lui, vine îngerul cel trimis, aspru şi nemilostiv, cerându-i sufletul lui, şi zicându-i: S-a împlinit calea ta cea din viaţa aceasta. Vino, deci, în altă lume. Vino în locul tău. Apoi lasă lucrurile cele veselitoare ale vieţii acesteia, de care îi părea că se desfătează veşnic, şi se duce, tras fiind de îngeri răi, în locul cel de muncă, şi văzându-l pe dânsul, se va cutremura, îşi va bate faţa cu mâinile, şi căutând împrejur încoace şi încolo, şi vrând să fugă, nu poate. Că nu-i este cu putinţă să fugă, căci este ţinut cu întemeiere, legat fiind de cei ce-l duc. Atunci îi zic lui îngerii care-l ţin: „Ce te temi, sărace? Ce te tulbură, ce te întristează pe tine? De ce te înfricoşezi, vrednicule de jale? Ce tremuri, ticăloase? Tu însuţi ţi-ai gătit ţie locul acesta. Tu seceri ceea ce ai semănat. Ai auzit de muncile cele înfricoşate, dar luându-le în râs, ziceai: «Unde va fi lumea, acolo voi fi şi eu», iar acum tremuri? Nu eşti singur! Nu şchiopăta, nici îngenunchind, să cazi. Unde este toată lumea, acolo eşti şi tu”.

Apoi, nevrând, vei intra în locul acela şi, cu amar muncindu-te, vei începe a slobozi glasuri jalnice, şi a ruga pe cei ce vor sta înaintea judecăţii, că doar vei dobândi odihnă măcar puţin. Şi îi vor răspunde lui: „Ce strigi? Au doară tu mai bun eşti decât lumea? Unde este toată lumea, acolo eşti şi tu, precum ai şi zis”. Şi atunci, suspinând dintru adâncul inimii, va zice: „Şi ce mi-a folosit mie toată lumea?

220

Vai mie, că m-am amăgit şi m-am batjocorit. Dreaptă este judecata lui Dumnezeu. Acum am cunoscut eu, ticălosul, că aceea ce seamănă omul, aceea va şi secera. Şi orice sarcină îşi va lega, pe aceasta o va şi purta. Vai mie, că am auzit, dar nu am primit. Pe câţi îi vedeam nevoindu-se şi priveghind, postind şi miluind, pe toţi îi ocăram şi îi batjocoream; pe câţi îi priveam plângând şi tânguindu-se, de toţi râdeam. Vai mie, că m-am batjocorit. Că mai de folos îmi era mie o sută de ani să plâng şi să mă tânguiesc, să postesc şi mai vârtos pietre să mănânc, dar să nu cad în locul acesta de muncă. Cine-mi va da mie vreme de pocăinţă măcar trei zile de ale veacului aceluia, pe care rău l-am cheltuit, ticălosul? Ci acum târgul s-a risipit, şi nu mai este vreme de pocăinţă”.

Şi unele ca acestea vor zice în chinuri, cei ce aici batjocoresc Sfintele Scripturi. Deci, să ne temem de îngrozirea aceea a muncilor, şi să încetăm a necinsti pe Dumnezeu. Că Lui se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.

Despre Judecată şi înviere

Veniţi toţi, fraţii mei, şi ascultaţi-mă pe mine, Efrem cel prea mic, să punem duhul nostru judecător şi să cercetăm cu dinadinsul inima noastră, dacă umblăm aşa cum zic de Dumnezeu insuflatele Scripturi. Oare nu cumva ne lepădăm de Duhul Sfânt, întru care ne-am pecetluit? Şi dacă a văzut cineva lucruri bune întru sine, să se sârguiască a creşte darul pe care l-a luat de la Iubitorul de oameni Dumnezeu, întru smerită cugetare. Iar dacă în păcate suntem prihăniţi şi vinovaţi, pentru ce ne lenevim, o, iubitorilor de Dumnezeu fraţi? Că iată a sosit peste noi, fraţilor, ziua aceea, întru care se va întuneca lumina soarelui şi vor cădea stelele, întru care se va strânge cerul ca o carte, întru care va striga trâmbiţa cu mare şi înfricoşător glas şi va deştepta pe toţi cei din veac morţi, întru care se vor deştepta cămările iadului prin glasul Judecătorului, întru care va veni Hristos pe nori, împreună cu sfinţii îngeri, să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui.

Că, în adevăr, înfricoşătoare va fi venirea lui Hristos întru slavă. Că minune va fi, o, iubitorilor de Hristos, să vadă cineva dintr-o dată cerul desfăcându-se, pământul schimbându-se, iar morţii sculându-se. Că va pune pământul de faţă trupul omului, aşa cum l-a luat, chiar dacă fiare l-au rupt, sau păsări l-au mâncat, sau peşti l-au mistuit; nu va lipsi nici un fir de păr din capul omului înaintea Judecătorului. Că

222

fiecare se va preface la porunca lui Dumnezeu întru nestricăciune. Că vor lua semne pe trup toţi, după cum sunt şi faptele lor: trupurile drepţilor vor străluci de şapte ori mai mult decât lumina soarelui, iar ale păcătoşilor întunecate se vor afla şi de rău miros vor fi pline. Că trupul omului va arăta faptele lui. Pentru fiecare din noi, faptele noastre sunt scrise în trupul nostru. Că grea cercetare a faptelor noastre se va face atunci. Că de a greşit careva dintre noi prin vorbe sau prin gânduri, toate vor sta înaintea lui atunci, ori de a lucrat bine, ori de a lucrat rău, oriunde va căuta, luminat va vedea toate faptele sale.

Deci, să ne nevoim, fraţilor iubiţi, ca să scăpăm de ocara şi de înfricoşătoarea ruşine, care va întâmpina atunci pe toţi păcătoşii, şi să ne facem părtaşi ai bunătăţilor acelora pe care le-a gătit Dumnezeu tuturor drepţilor, acelea pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, la care doresc îngerii să privească. Că, atunci când se va pogorî Hristos din cer, îndată focul cel nestins va alerga pretutindeni înaintea feţii Lui şi va acoperi toate. Că şi potopul ce s-a făcut pe vremea lui Noe era o închipuire a focului acestuia nestins. Că precum a acoperit potopul acela toate vârfurile munţilor, aşa şi focul acesta va acoperi toate. Atunci vor alerga îngerii pretutindeni şi vor răpi pe toţi sfinţii şi credincioşii, spre întâmpinarea lui Hristos întru slavă pe nori.

Deci, să ne sârguim, iubiţilor, a ne afla vrednici de răpirea aceea şi de a sta neprihăniţi şi nevinovaţi înaintea înfricoşătorului şi groaznicului judeţ. Că

223

fericit va fi cel ce va întâmpina pe nori pe împăratul slavei. Precum, cu adevărat, de trei ori ticălos va fi cel ce se va lipsi de răpirea aceea. Că cei ce nu vor fi răpiţi întru slavă, pe nori, aceia sunt păcătoşi.

Deci, să nu ne lenevim, o, fraţilor iubitori de Hristos. Că, iată, locul cel de nevoinţă este deschis tuturor. Până avem vreme, să ne sârguim a ne pocăi. Să biruim patimile cele pierzătoare ale trupului şi dezmierdarea sufletului, făcându-ne înţelepţi precum Iosif nu numai cu trupul, ci şi cu gândul. Că bărbatul cel desăvârşit aşa se sârguieşte a fi, cu totul înţelept. Că cel ce caută la femeie, spre a o pofti, iată s-a şi desfrânat cu ea întru inima lui. Că faptele trupului, de multe ori, multe pricini le taie, iar frica omenească le opreşte. Iar faptele minţii fără de minte se lucrează şi fără de osteneală se săvârşesc. Adică ce zic, iubiţilor? Iată, de multe ori, cineva se gândeşte la păcat cu înverşunare, şi se învoieşte cu gândul acesta, dar ispita trece totuşi de la el. Unul ca acesta se aseamănă cu căprioara săgetată, care de multe ori scapă din mâinile vânătorilor, dar se duce, luând cu sine săgeata. Că dacă pe cineva din noi l-ar birui gândul, unul ca acesta nu mai este cu totul înţelept faţă de Dumnezeu. Că, deşi de multe ori cineva, pentru frica de oameni sau pentru ruşine, nu şi-a spurcat trupul împreună cu sufletul, unul ca acela nu se încununează ca un preaînţelept, căci, deşi plăcut oamenilor, se osândeşte neîncetat, de nu se va pocăi.

Deci, să fugim, fraţilor, de pofta cea rea, că aceasta a dezgolit de slavă pe Eva, care a poftit gustarea unei mâncări. Aceasta a adus şi potopul asupra

224

lumii, că au văzut fiii lui (Set) pe fetele oamenilor şi s-au apropiat de ele şi s-au pângărit. Aceasta şi pe egipteancă a făcut-o să se îndrăcească asupra lui Iosif, celui preaînţelept. însă tânărul acela, temându-se de Dumnezeu, a biruit ispita. Aceasta şi pe viteazul şi nebiruitul nazireu Samson l-a făcut să cadă în robie, că cel ce mai înainte omorâse un leu numai cu o falcă de asin şi a ucis o mie din cei de altă seminţie, acelaşi, când a poftit să locuiască cu vipera (Dalila), îndată a pierdut şi părul nazireului şi lumina ochilor, orbindu-se cu jale, şi a ajuns îndată batjocura tuturor. Asemenea încă şi David pe Urie l-a junghiat. Pentru poftă a murit şi Haboţ. Aceasta şi pe ticălosul Iuda l-a făcut a vinde pe Hristos, Stăpânul meu.

Deci, fericit este cel ce s-a făcut biruitor a toată pofta, a auzului, a vederii, a pipăirii şi a mirosirii, că de va câştiga cununa întregii înţelepciuni, va purta această cunună şi înaintea Divanului celui groaznic şi înfricoşător.

Veniţi, deci, toţi împreună, să ne închinăm Lui, zicând cu un glas: Aliluia! Veniţi toţi să slăvim pe Hristos! Amin.

225

Cuvânt pentru monahi

Şi pentru ce proorocul te-a asemănat pe tine cu turturica cea văduvă, o, monahe? Căci turturica este pasăre întreagă înţeleaptă, nepoftind a doua soţie vreodată. Şi nici pe ramuri verzi nu mai stă, ci mai vârtos pustiile cele nelocuite le caută, şi acolo îşi sfârşeşte zilele ei. Pentru aceasta te-a asemănat proorocul cu turturica cea văduvă, ca nici tu să nu te mai întorci în lume la cele dintâi. Nici în cetăţi şi în sate să petreci, nici cu mireni să te sălăşluieşti, nici să te înveţi căile lor, ca să se depărteze sufletul tău de la Domnul Dumnezeul tău. Mirele cel adevărat al sufletelor noastre, şi să pui laţuri în sufletul tău. Nici la bogăţie şi la dulceţile vieţii să nu te mai întorci. Că nu poţi să fii şi înger şi om. Nu poţi să slujeşti şi lui Dumnezeu şi mamonei (Luca 16, 13). Nici să pricinuiţi, o, monahi rătăciţi, porunci şi faceri de bine, grijire a bătrânilor şi primire de străini. Că nu are trebuinţă Dumnezeul îngerilor de unele ca acestea, fără numai ca să-L lăudaţi, să-L binecuvântaţi şi să-L slăviţi pe Dânsul totdeauna, după cum aţi făgăduit.

După pilda aceasta însă vă voi da vouă sfat. Monahul iubitor de agoniseală şi bogat este ziditor lumesc. Iar monahul sărac este cetăţean ceresc. Câţi din monahi întru bogăţie şi desfătare trăiesc nu se deosebesc cu nimic de mirenii cei din lume care se desfătează şi se răsfaţă. Ei sunt străini de petrecerea îngerească, dar şi mincinoşi se află. Acum de lume

226

s-au lepădat, dar iarăşi în lume, în bogăţie şi între rudeniile lor se învârtesc. Şi nici chipul monahicesc încă nu pot să-l poarte cei ce întru bogăţie lumească petrec. Că nu este cu putinţă a sluji lui Dumnezeu şi lui mamona, zice Domnul. Şi înşişi Apostolii, după ce au întrebat pe Dascălul lor, au zis: „Iată noi am lăsat toate şi am urmat Ţie". Nu L-au mai lăsat pe Dânsul, nici s-au mai dus în lume, nici nu s-au mai întors înapoi, adică la bogăţia cea lumească.

Deci, dacă vei vedea monah bogat şi iubitor de dulceţi, iubitor de argint şi nemilostiv, alergând după bogăţie lumească, iubind desfătarea şi câştigurile lumeşti, lasă-ţi păcatele tale şi-l plânge pe dânsul, că în noapte şi întru întuneric umblă unul ca acesta. Că nu voieşte Dumnezeu ca monahul să lase cele duhovniceşti şi să se îngrijească de cele lumeşti, măcar deşi i se pare că are oarecare binecuvântată pricină. Că batjocorire este aceasta a diavolului, care se ispiteşte să-l piardă pe dânsul. Că cei ce pentru lucrurile cele trupeşti şi lumeşti se silesc şi se abat de la cele duhovniceşti, mare şi nesfârşită pagubă pătimesc neînţelegând, nici în minte putând a lua dumnezeiescul glas, căci: „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9, 62).

Deci, pentru ce, o, monahe, tragi asupra-ţi bogăţia cea de suflet stricătoare, cea trufaşă, cea mândră, cea nemilostivă, cea neîndurată, cea nesăţioasă? Că pe cât se îmbogăţeşte cineva, pe atât mai nemilostiv şi fără de omenie se face, şi mai mult îşi strânge mâinile ca să nu dea milostenie.

227

Iar tu, o, monahe, bogăţia aceasta să nu o pofteşti, nici să o câştigi, nici să o tragi la tine. Că cea dintâi şi cea mai mare poruncă a monahului este sărăcia cea după Dumnezeu. Ci mai bine lipeşte-te de Hristos cu nerăspândire, şezând în locul întru care şi de lume te-ai lepădat, şi cu Dumnezeul cel viu te-ai împreunat în veci.

Despre a doua venire a Domnului şi despre pocăinţă

Să ne pocăim, fraţilor, ca pe Dumnezeu să-L facem milostiv păcatelor noastre. Să-L rugăm pe Dânsul, că L-am întărâtat pe El. Să ne smerim, ca să ne înalţe pe noi. Să plângem, ca să ne mângâie pe noi. Să lepădăm de la noi obişnuinţa cea rea, şi cu fapta bună ca şi cu o haină să ne îmbrăcăm, mai ales noi cei ce ne-am învrednicit petrecerii celei îngereşti. Să luăm, iubiţilor, ca măsură nevoinţă cea bună şi desăvârşită a părinţilor celor mai înainte de noi. Nu astăzi să te înfrânezi, şi mâine în prânzuri să petreci. Nu astăzi să bei apă, şi mâine vin să bei. Nu astăzi desculţ să umbli, şi mâine cu papuci moi şi frumoşi să te încalţi. Nu astăzi cu haină de păr să te îmbraci, şi mâine haine scumpe să râvneşti. Nu astăzi simplu, şi mâine împodobit. Nu astăzi blând şi smerit, şi mâine mândru şi trufaş. Nu astăzi ascultător, şi mâine nestatornic şi neascultător. Nu astăzi să fie întru tine

228

plâns şi tânguire, şi mâine râs şi nebăgare de seamă. Nu astăzi jos să te culci, şi mâine în pat pe aşternut moale să te răsfeţi. Nu astăzi să te pocăieşti, şi mâine să uiţi, ci o regulă ţine şi o măsură, precum şi sfinţii părinţi în câte cincizeci de ani şi mai mult nu şi-au schimbat rânduiala şi regula lor.

Iubite, pentru ce te-ai lepădat de lume dacă tu cauţi odihnă lumească? La necaz ai fost chemat, şi tu cauţi odihnă? La goliciune, şi tu hainele împodobeşti? La sete, şi tu vin bei? La război, şi tu fără de arme voieşti să intri întru împărăţie? La priveghere, şi tu la somn te pogori? La plângere şi tânguire, şi tu râzi? La dragoste, şi tu urăşti pe fratele tău? La supunere, şi tu grăieşti împotrivă? La blândeţe şi la smerită cugetare, şi tu te trufeşti? La moştenirea împărăţiei Lui, şi tu pe cele pământeşti le cugeţi?

Vedeţi, fraţilor, ca nu după ce ne-am lepădat de lume, cele ale lumii să le cugetăm. Să nu vă întoarceţi iarăşi la cele dinapoi, şi cele lumeşti să le cugetaţi, sau să le lucraţi, sau să le vorbiţi. „ Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (I Corinteni 15, 33). Ci după cum zice proorocul David, la Legea Domnului cugetă ziua şi noaptea, ca împreună cu dânsul cutezând, să zici: „Iar eu legea Ta am cugetat” (Psalmul 118, 55). Şi iarăşi: „Şi voi cerca legea Ta totdeauna”. Şi iarăşi: „Bună este mie legea gurii Tale, mai mult decât mii de comori de aur şi de argint”. Şi iarăşi: „Bucura-mă-voi de cuvintele Tale”.

Şi tu, frate, nu vorbi cuvinte lumeşti, ci duhovniceşti. Nu pentru cele pământeşti, ci pentru cele cereşti. Sus să ai inima ta la Mântuitorul Hristos, şi

229

zi cu David: „Doamne nu s-a înălţat inima mea”. Către Dânsul caută totdeauna, zicând: „Către Tine am ridicat ochii mei, Cel ce locuieşti în cer”. Slobozeşte lacrimi: „Că cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera”. Noaptea şi ziua la ceasul cel mai de pe urmă caută şi priveşte (Psalmul 130, 1; 121, 1; 125, 6). Psalmul fie în gura ta neîncetat, că Dumnezeu fiind chemat, alungă pe draci. Grăieşte cu Dumnezeu multe, şi cu oamenii puţine. De-a pururea pomeneşte pe Dumnezeu, şi mintea ta se va face cer. Nu iubi a te desfăta, ci fugi de dezmierdări. Urăşte toată bucuria lumii acesteia. Să nu nesocoteşti culcarea pe jos, că poate să-ţi aducă desfătarea veşnică. Să nu se arate ţie greu postul, că la veselie veşnică te trimite pe tine. Te-ai făcut ostaş al lui Hristos? Să nu te împleticeşti cu neguţătoriile vieţii, ca Voievodului să placi. Te-ai lepădat de lume? Nu mai iubi lumea, nici cele din lume. Ai pus mâna ta pe plug? Să nu te mai întorci la cele dinapoi. Te-ai logodit cu Hristos? Aşteaptă-L pe Dânsul până va veni, şi în fiecare zi, ceas şi minut pomeneşte-L pe Dânsul, precum mireasa pe mirele său. De-a pururea la Dânsul să ai mintea ta, precum femeia cea iubitoare de bărbat o are către bărbatul ei, când este dus în călătorie, care întru multă grijă şi necaz aflându-se, nu încetează căutându-l în căi, şi pe cei ce trec întrebându-i. Şi oriunde s-ar duce, despre dânsul vorbeşte, şi dormind, pe dânsul îl aşteaptă şi-l ascultă, şi nu află răsuflare, nici nu râde cu cineva, nu se veseleşte, nu încetează lăcrimând până ce nu primeşte pe cel dorit. La fel şi tu,

230

creştine, şi mai ales tu cel ce te-ai lepădat de lumea cea deşartă.

Şi ce zice cel ce s-a lepădat de lume? Că toţi o să stăm înaintea judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce prin trup a lucrat, ori bune, ori rele.

Deci, frate, să nu iubeşti desfătarea vremelnică, să nu cauţi odihnă trupească, să nu dai somn ochilor tăi, nici fără de grijă să petreci! Ci să ai pe Dumnezeu înaintea ochilor tăi totdeauna, ca împreună cu David să poţi zice: „Mai înainte vedeam pe Domnul înaintea mea totdeauna” (Psalmul 15, 8). Să nu încetezi cercetând dumnezeieştile Scripturi. Să nu încetezi a întreba pe maica ta, Biserica, când va veni Mirele tău cel dorit, şi pentru semnul venirii Lui întreab-o şi te învaţă că nu va zăbovi Judecătorul. Să nu încetezi întrebând cu de-amănuntul, până ce nu deplin te vei încredinţa. Să nu încetezi rugând pe cei ce cu deamănuntul cunosc cele pentru aceasta.

însă voieşti a cunoaşte care sunt cei ce ştiu această mare şi înfricoşată taină? Proorocii, Apostolii şi Evangheliştii. Aceştia cu de-amănuntul cunosc cele despre înfricoşata venire a lui Hristos şi Mirelui. Pe aceştia întreabă-i, frate, şi vei auzi că va veni şi nu va zăbovi. întreabă pe marele Prooroc Isaia, şi îţi va răspunde, zicând: „ Iată Domnul vine, şi plata Lui cu sine” (Isaia 40, 10; 62, 11). Şi iarăşi: „Domnul Savaot va ieşi să zdrobească războiul”. Şi alt prooroc zice: „Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi” (Avacum 2, 3). împotrivă îţi va răspunde ţie şi Proorocul Maleahi, zicând: „Iată vine, şi cine va suferi ziua intrării Lui? Sau cine va sta întru arătarea

231

Lui?” (Maleahi 3, 2). Te va învăţa pe tine încă şi Proorocul David, zicând: „Dumnezeu arătat va veni, şi se vor închina Lui toţi împăraţii pământului” (Psalmul 9, 45; 71, 27). Şi iarăşi: „ Că vine să judece pământul”. Dacă pe Petru verhovnicul îl vei întreba, şi el îţi va răspunde, zicând: „Nu va zăbovi Domnul făgăduinţa, precum oarecare zăbavă socotesc, ci îndelung rabdă, nevrând să piară cineva, ci toţi la pocăinţă să vină”. Şi iarăşi: „Că ziua Domnului ca un fur noaptea, aşa va veni” (II Petru 3, 9). Şi Iacov iarăşi împotrivă îţi răspunde zicând: „Iată Judecătorul înaintea uşilor a stat” (Iacov 5, 9). Zice încă către tine şi cuvântătorul de Dumnezeu Ioan, grăind: „ Ca să avem îndrăzneală, şi să nu ne ruşinăm de Dânsul întru venirea Lui” (I Ioan 2, 28).

Întreabă, iubite, şi pe Sfântul Matei Evanghelistul, că şi el îţi va spune mai luminat despre venirea Mirelui cele pe care le-a auzit de la Dânsul. Şi zice: „Zis-a Domnul: Privegheaţi, că nu ştiţi ceasul, nici ziua, întru care Hristos va veni” (Matei 24, 42). Şi iarăşi: „Fiţi gata, că în ceasul întru care nu gândiţi, va veni Domnul”. Şi iarăşi: „Fericit este robul acela pe care venind Domnul lui, îl va afla priveghind” (Luca 12, 37). Şi iarăşi zice: „Vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă. Atunci va şedea pe scaunul Slavei Sale, şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile, şi-i va despărţi pe dânşii unii de alţii, precum păstorul alege oile din iezi”, şi celelalte. Şi pe ceilalţi dintre Evanghelişti, şi pe toţi sfinţii de vei întreba, cele

232

asemenea vei auzi de la dânşii despre venirea Domnului, că aproape este lângă uşi.

Deci, nu mai ai nici o îndreptăţire. Iată că ai auzit de la fericiţii prooroci şi apostoli tot adevărul. Acum dar găteşte cele de mântuire. „Şi ce voi face ca să mă mântuiesc şi să aflu milă şi îndrăzneală în ziua judecăţii?”. Eu îţi zic: Numai păzeşte. Deci, dacă vei asculta pe Domnul, şi El te va asculta pe tine, aşa cum a zis: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc” (Mt. 6, 14).

Iată, ai auzit deocamdată o poruncă mare şi uşoară. Că a zis Iubitorul de oameni Dumnezeu: „Că jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 30). Căci care greutate este a ierta fratelui greşelile, ca să ţi se ierte de la Dumnezeu greşelile tale? Ca să îndrăzneşti să zici: „Lasă-mi mie datoriile mele, Stăpâne, că şi eu am lăsat ale fratelui meu”. Pe această poruncă păzeşte-o, nu avea vrajbă asupra cuiva, nici să urăşti pe cineva cândva. Să nu te îndeletniceşti întru cele de râs. Să nu cleveteşti. Să nu ocărăşti. Să nu grăieşti deşertăciuni. Să nu te sălăşluieşti cu mirenii nicidecum. Să nu spui basme. Să nu te stăpânească pe tine vreun lucru pământesc, cel ce te-ai lepădat de toată lumea. Să nu ai altă grijă, nici altă nevoinţă, afară de ziua cea înfricoşată, şi de-a pururea inima şi limba ta la judecată să cugete.

Deci, ori de lucrezi, ori de te rogi, ori de umbli, ori de şezi, ori de mănânci, ori de posteşti, ori de eşti culcat pe patul tău priveghind, ori de altceva lucrezi, să nu se depărteze mintea ta de a gândi, şi gura ta de a grăi despre judecată. Şi gândeşte întru inima ta aşa:

233

„Oare cum voi putea eu să răspund Judecătorului? Oare se află alt păcătos ca mine? Cum îmi voi spăla păcatele mele? Cum?”. Eu îţi voi zice: Precum a făcut David, şi care te-a învăţat, zicând: „Spăla-voi în toate nopţile patul meu cu lacrimile mele şi aşternutul meu voi uda” (Psalmul 6, 6). Aşa plângi, şi aşa gândeşte, zicând: „Oare în ce fel vor fi acele chinuri înfricoşate de care zice dumnezeiasca Scriptură? Oare în ce fel va fi râul acela de foc? Oare în ce fel va fi focul acela nestins? Oare în ce fel va fi acel întuneric mai din afară? Oare în ce fel va fi scrâşnirea dinţilor? Oare în ce fel va fi gheena focului? Oare în ce fel va fi acel vierme fără de sfârşit? Oare în ce fel va fi cuptorul acela al focului? Oare în care dintru acestea mi se potriveşte să mă duc eu, păcătosul?”.

Acestea cugetă-le, fiule, în fiecare zi şi noapte şi ceas, şi sârguieşte-te a răbda întru postire şi întru priveghere, întru rugăciune şi întru lacrimi, şi în a sta totdeauna în chilia ta şi a tăcea, şi să nu conteneşti, nici să te moleşeşti, frate, măcar deşi unii te vor batjocori, sau te vor lua în râs, sau te vor defăima, sau te vor netrebnici. Tu nu lua aminte la dânşii, ci să ai scopul tău către Mirele cel dorit. Şi zi: „Vrednic sunt a fi batjocorit, că şi Domnul meu a fost batjocorit şi ocărât, scuipat şi răstignit, şi urât de ucenicii diavolului”. încă ne învaţă pe noi Domnul, ca şi noi, nedreptăţiţi fiind, să răbdăm, ocărâţi, să binecuvântăm, prigoniţi, să suferim.

Adu-ţi aminte iarăşi, frate, de Domnul, Care zice ucenicilor: „De vă urăşte pe voi lumea, cunoaşteţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. însă Eu

234

v-am ales pe voi din lume”. Şi iarăşi: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi oamenii şi vă vor prigoni ” (Matei 5, 11). Că toţi sfinţii pe calea aceasta strâmtă au umblat, precum zice Apostolul: „ Că ispită de batjocoriri şi de bătăi au luat, ucisu-s-au cu pietre, fierăstruitu-s-au, ispititu-s-au, cu ucidere de sabie au murit, umblat-au în cojoace şi în piei de capre, lipsiţi fiind, necăjiţi, strâmtoraţi, în pustietăţi rătăcind, în munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 36). Şi tu, frate, dacă vei răbda, şi de canonul tău cel puţin şi mic te vei griji, împreună cu dânşii te vei afla.

Deci, să nu vă mâhniţi că vă urăşte pe voi lumea. Că cei ce vă urăsc de trei ori ticăloşi sunt, iar cei ce sunt urâţi pentru Hristos sunt fericiţi. Că va veni şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Că zice proorocul: „ Vine, şi cine va suferi ziua intrării Lui? Căci, cu adevărat, înfricoşată este ziua venirii Lui” (Maleahi 3, 2). Ascultă şi alta asemenea acesteia (Ioan 2, 31). Că zice proorocul Daniil: „Că scaunele s-au pus şi cel vechi de zile a şezut. îmbrăcămintea Lui albă ca zăpada, şi părul capului Lui ca lâna curată. Scaunul Lui pară de foc” (Daniil 7, 9). Mii de mii stăteau înaintea Lui, şi milioane de milioane Ii slujeau. Judecătorul a şezut şi cărţile s-au deschis. Cine nu se va înfricoşa de ziua aceea? Cine nu se va înfiora de ceasul acela?

Aici, de multe ori, când se face un tunet mai tare, nu suferim, că toţi la pământ ne plecăm. Cine va suferi atunci, când va vedea acele preaslăvite minuni? Când va vedea puterile cerurilor clătinându-se?

235

Când va vedea stihiile risipindu-se? Cerul ca o carte învăluindu-se, soarele întunecându-se, luna în sânge schimbându-se, stelele din cer ca frunzele din smochin căzând, pământul şi lucrurile cele de pe dânsul arzându-se? Când vei vedea trâmbiţa din cer strigând înfricoşat şi pe cei adormiţi din veac ridicându-se? Când vei vedea cerurile desfăcându-se, şi pe Dumnezeu cu mânie asupra păcătoşilor descoperindu-Se? Când vei vedea pe îngeri împrejur alergând şi adunând pe cei aleşi din cele patru vânturi de la marginile lor? Când vei vedea scaunul cel înfricoşat gătindu-se şi pe Dreptul Judecător şezând? Când vei vedea toată firea omenească cu mare frică şi cutremur înaintea Lui adunată.

Credeţi-mi mie, fraţii mei iubiţi, că de multe lacrimi este vrednică ziua aceea şi de multe suspinuri, când vom vedea ceasul acela jalnic şi de durere plin, când ne va despărţi pe noi unii de alţii Judecătorul, precum păstorul desparte oile de capre. Atunci se vor despărţi părinţii de fii, şi fiii de părinţi. Atunci se vor despărţi fraţii, prietenii de prieteni, rudenii de rudenii şi cunoscuţi de cunoscuţi. Atunci se vor despărţi clerici de clerici, episcopi de episcopi, diaconi de diaconi, ipodiaconi de ipodiaconi, cântăreţii şi citeţii unii de alţii. Atunci se vor despărţi bărbaţii de femei şi femeile de bărbaţi, cu lacrimi. Atunci vor plânge împăraţii şi boierii, cei ce au fost întru dregătoriile cele mari, şi întru nedreptate au vieţuit, cei care au necăjit şi au chinuit pe fraţii lor cei de o credinţă cu dânşii. Atunci se va cere din mâinile lor

236

sângele celor ce au pierit din lenevirea episcopilor şi a preoţilor.

Atunci se va cere de la fiecare talantul pe care l-a luat şi l-a înmulţit. Că de la tot creştinul se va cere cele pe care le-a auzit şi le-a luat. Iar mai ales de la arhierei, de la preoţi şi de la diaconi. Că cei tari, tare se vor cerca. Atunci fiecare va sta cu frică şi cu cutremur, capul în jos plecându-şi, şi aşteptând hotărârea care va ieşi asupra lui. Atunci va vedea cum se vor cinsti cei ce s-au nevoit aici întru postiri, întru privegheri, în lacrimi şi întru rugăciuni, şi ce fel de desfătări vor lua de la împăratul. Iar păcătoşii, suspinând şi scrâşnind cu dinţii, vor zice: „Cum eu, ticălosul, nu m-am nevoit întru acea puţină vreme a vieţii mele, ci întru lenevire mi-am petrecut zilele mele. Acum, unde sau în care muncă mi se potriveşte a fi trimis nu ştiu”. Şi acestea gândindu-le, va ieşi hotărârea de la împăratul, zicând: „Fiecare va secera ceea ce a semănat”.

Atunci cei ce au semănat cu lacrimi, cu bucurie vor secera acolo. Atunci se va duce fiecare unde îi vor fi şi faptele lui; că vor sta faptele fiecăruia înaintea lui, zicând către dânsul: „Tu pe noi ne-ai făcut, ticăloase, dator erai cu lacrimi să ne speli pe noi. Ai auzit Scriptura, zicând: «Că vine ceasul ca să răsplătească fiecăruia după faptele lui», dar batjocoreai pe cei ce citeau. Acum, dar, vino să mergem, şi de roadele ostenelilor tale să te îndulceşti”. Atunci se va duce fiecare în locul său, pe care şi l-a gătit lui. Şi atunci se va împlini Scriptura, care zice: „Atunci va grăi către dânşii întru urgia Sa, şi întru mânia Sa îi

237

va tulbura pe ei”. Iar cei ce s-au pregătit, nu se vor tulbura, ci cu îndrăzneală vor striga: „Gătitu-m-am, şi nu m-am tulburat” (Psalmul 2, 5).

Iar cei ce nu vor fi gata, se vor tulbura când vor auzi: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic” (Matei 25, 41). Atunci unii se vor duce întru întunericul cel mai dinafară, iar alţii în gheena focului; iar alţii întru scrâşnirea dinţilor, şi întru celelalte munci, împingându-i pe dânşii îngerii cu grăbire, şi zicând către dânşii: „Ca nişte oi ale iadului v-aţi făcut, moartea vă va paşte pe voi”. Iar ei se vor duce scrâşnind cu dinţii, şi întorcându-se adeseori şi privind că s-au despărţit, dar nimeni nu va fi să le ajute. Unde este toată bogăţia lumii? Unde este stăpânirea împăraţilor? Unde este semeţia boierilor? Cum, nicăieri nu se arată cel ce poate să ajute pe cei iubiţi? Unde este tatăl cel ce a născut? Unde este maica, care s-a chinuit? Unde sunt fraţii cei adevăraţi? Unde sunt prietenii? Unde sunt rudeniile? Unde sunt benchetuirile celor ce se desfătau? Unde sunt gâlcevile? Unde sunt cei ce se făleau întru bogăţie? O, de câte lacrimi şi suspinuri este vrednic ceasul acela! Pentru ceasul acesta zice Domnul: „Fericiţi cei ce plâng şi se tânguiesc acum ” (Matei 5, 4).

Atunci, fraţilor, cel ce a aflat îndrăzneală, cu adevărat va fi fericit. Atunci fericiţii apostoli vor străluci mai mult decât soarele. Proorocii se vor lumina, Mucenicii se vor încununa. Atunci se vor arăta şi cei ce aici s-au ascuns în munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului. Mulţimile celor ce s-au lepădat de lume, a fericiţilor monahi, vor dănţui împreună

238

cu îngerii întru bucurie, cei ce în peşteri s-au topit pe sine în lacrimi, în privegheri şi în rugăciuni. Cei ce aici au fost smeriţi şi nearătaţi, acolo vor fi arătaţi şi cu îndrăzneală. Cei ce au fost aici neslăviţi şi defăimaţi, acolo vor fi slăviţi şi cinstiţi. Cei ce au fost aici săraci şi scăpătaţi, acolo vor fi bogaţi şi iubiţi. Cei ce aici şi-au lăsat patria, neamul, fraţii şi desfătarea, acolo vor lua împărăţia cerurilor.

O, cât sunteţi de fericiţi şi de trei ori fericiţi, voi monahii, cei ce aici v-aţi nevoit, şi acolo aţi răpit împărăţia! Că aici în peşteri, în chilii şi în munţi, neîncetat pe Dumnezeu L-aţi propovăduit şi L-aţi slujit. Nu numai bărbaţi, ci şi femei, neamul cel mai slab. Şi acolo împreună cu cetele îngerilor iarăşi v-aţi învrednicit să-L lăudaţi. Aţi dorit pe Hristos, v-aţi lepădat de lume? Aveţi pe Hristos. Că nu este nimeni, zice Domnul, care şi-a lăsat casă, sau fraţi, sau fii pentru Mine, ca să nu dobândească însutit în veacul acesta de acum, şi în cel ce va să fie să nu moştenească viaţă veşnică. Lui I se cuvine slava, în veci. Amin.

239

Despre pocăinţă

Pocăinţa este ţarină de multă roadă aducătoare, iubiţilor. Că din tot felul de nevoinţă aduce lucru îmbunătăţit lui Dumnezeu. Ţarină mult roditoare este, că în toată vremea se lucrează. Pom al vieţii este, că pe mulţi care au murit cu păcatele îi înviază. întru aceasta se altoieşte toată aşezarea cea cerească. Că împreună părtaşă este a dumnezeirii. De aceasta se bucură Dumnezeu, ca de puterea zidirii Sale. Că pe care se ispiteşte păcatul să îi piardă, aceasta de a doua oară îi zideşte întru bună slavă a lui Dumnezeu.

Pocăinţa este punga nepăgubitoare a lui Dumnezeu, căci păzeşte sufletele oamenilor, să nu piară. Venitul lui Dumnezeu cel îndestulat este acesta, căci îi aduce Lui pe oameni, şi pe cei păcătoşi grămadă îi adună. Socotesc că dobânzile cele duhovniceşti întru dânsa se alcătuiesc şi se strâng, că pocăinţa seceră cele pe care nu le-a semănat. Că trupul seamănă stricăciune, şi pocăinţa, secerând-o, pe aceasta o ridică întru cinste. Răutatea seamănă patimile, iar pocăinţa numindu-le, seamănă petrecerea cea îmbunătăţită. Ea zice păcătoşilor: „Daţi-mi mie greutatea păcatelor. Aceasta îmi este mie dobândă pentru faptă”. Ai credinţă? Dă-mi pocăinţa, care este dobânda credinţei. Întru ea se face credinţa ta neîndatorată. Nu ţi-a dat ţie răutate. „Mie pe aceasta dă-mi-o, o, omule! Şi eu, după ce o voi pierde pe ea, te voi pune pe tine înaintea lui Dumnezeu, ca şi pe acela despre care ai citit despre talant”.

240

Cunoaşte ce zice Evanghelia: Că pocăinţa este neguţătorie a lui Dumnezeu. Cei ce bine au neguţătorit, au plecat capetele. Lucrătorii cei buni întru ea bine au lucrat ţarina lui Dumnezeu. Prin ea au umplut biserica de roade. întru ea hambarele lui Dumnezeu le-au umplut; prin ea şi pământul s-a făcut cer, că de sfinţii îngeri care sunt pe pământ s-a umplut. Se lăudau robii cei buni, care prin pocăinţă sămânţa au înmulţit-o. Răsplătiri au dobândit iconomii cei buni, care argintul lui Dumnezeu pentru mult câştig l-au dat cu dobândă. Din răsplătiri să ne învăţăm fapta. Din laude să cunoaştem sămânţa, şi din dobânzi să înţelegem capetele. Că de vreme ce bine, zice, v-aţi neguţătorit, şi aţi adăugat lângă cei cinci talanţi alţi cinci, fiţi peste zece cetăţi. Talanţi ai dat şi cetăţi hărăzeşti. Argint iei, Doamne, şi cetăţi dăruieşti. Cetăţile sunt ţarină a pocăinţei. Fiindcă pricinuitori ai mântuirii voastre v-aţi făcut, şi eu pe voi stăpâni ai popoarelor vă aşez întru bună slavă.

Deci, bine am zis că pocăinţa este pungă a lui Dumnezeu, căci întru dânsa petrecerea cea îmbunătăţită se alcătuieşte.

A văzut Dumnezeu că vrăjmaşul tulbură neamul oamenilor, dar a pus împotriva lui pocăinţa spre curăţire. Acela pleacă să păcătuiască, iar pocăinţa este gata să primească pe cel ce păcătuieşte. Vrăjmaşul sileşte pe om să nelegiuiască, iar pocăinţa îl sfătuieşte să se întoarcă. Acela îl sileşte să se deznădăjduiască, aceasta îi făgăduieşte nădejde de mântuire. Păcatul pe ştiinţă o smulge, iar pocăinţa toiag al ei spre odihnă se face. Că Domnul ridică pe cei

241

surpaţi. însă prin pocăinţă face aceasta. Căci atunci când vei auzi pe David zicând: „ Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat (Psalmul 22, 5), înţelege că prin pocăinţă a zis „m-au mângâiat”.

Balaurul ispiteşte pe om să păcătuiască, iar apoi îl face să se scârbească. însă pocăinţa îl mângâie să nu se deznădăjduiască. Răutatea orbeşte mintea, iar pocăinţa, luminătorul, îi arată ei pe Dumnezeu de departe. Luminător picioarelor celui ce se pocăieşte se face lege, dar nu fără de pocăinţă. Ce zici, proorocule? Luminătorul nu luminează ochilor? Oare picioarele au ochi? Cum dar, lăsând ochii, picioarelor le dai vedere? Picioare ale sufletului sunt ochii. Trupul merge, ca să vadă, iar sufletul, înţelegând pe luminător, acesta îl vede nemişcându-se. Proorocul a aprins luminător sufletului, că ochii minţii n-au nevoie de materie.

întru pocăinţă legea se face luminătorul, fiindcă cei ce se pocăiesc, printr-însa iarăşi cu Dumnezeu vorbesc. S-a întunecat sufletul cel ce a nelegiuit, nu vede bunătatea. Cum? Fiindcă de deznădăjduire îl umple pe dânsul vrăjmaşul; iar pocăinţa, ca un doctor bun, ostenelile şi norii sufletului dimprejur ridicându-i, lumina bunătăţii lui Dumnezeu i-o arată. Diavolul taie privirea către cele de sus celor ce au umblat în căile păgâneşti, aducându-le în minte asprimea pocăinţei. Dar pocăinţa, văzând viclenia lui, mai dulce se apropie, zicându-le: „Numai aduceţi-vă aminte de Dumnezeu, şi eu mă nevoiesc pentru voi. înmulţeşte în minte milostivirea Lui, şi eu mijlocesc pentru voi cu suspinuri. Voi, păcătoşilor, doar numai puţin

242

suspinaţi pocăindu-vă, iar eu vă fac pe voi robi ai lui Dumnezeu”. A zis şi Proorocul Isaia: „Când te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mântui”.

Iată îţi aduc ţie mărturie, zice pocăinţa, numai pocăieşte-te. Dacă vei suspina tu, cel ce ai păcătuit, împreună cu suspinul şi greutatea, balaurului a ieşit. Şi, uşurându-ţi-se mintea, norul neştiinţei îl izgoneşte. Şi se face întru alinare ochiul sufletului. Şi îndată pocăinţa îl povăţuieşte pe el către mântuire. Şi atunci nu numai va suspina, ci şi va lăcrima cu mai multă durere. Pentru că sufletul, văzând ca pe un Tată pe Dumnezeu, după o vreme, se porneşte către lacrimi, că a văzut pe cel ce l-a născut pe el. Şi el slobozeşte lacrimi pentru două pricini: ca să milostivească pe Dumnezeu, că-L iubeşte ca pe un Părinte, şi să se curăţească de înşelarea şarpelui.

Ai auzit cum a zis David: „ Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda” (Psalmul 6, 6). întâi a suspinat, apoi a lăcrimat. îţi arăt ţie şi din firea naturii, că întâi se face vânt, apoi vine ploaia, întâi tunetul trăsneşte, apoi norii picură. Se poate să fie suspin şi fără de glas, după cum zice Sfântul Pavel: „ Că Duhul cu suspinuri negrăite mijloceşte pentru noi” (Romani 8, 27). Pomenirea lui Dumnezeu se face suspin celor păcătoşi. Că iarăşi zice David: „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, şi m-am veselit” (Psalmul 76, 3). Că cei ce se pocăiesc se bucură, căci s-au izbăvit de legăturile balaurului.

Nu este legătură mai rea decât orbirea pricinuită de păcat, nici lanţ mai primejduitor decât orbirea

243

vederii. Căci sufletul întru întunericul păcatului se află şi întru legăturile lanţului cu pază se ţine. în temniţă neluminată aflându-se, nu cunoaşte, că întru neştiinţă umblă (Psalmul 81, 5), că neştiinţa este loc al temniţei, care pe suflet cu uşurinţă îl împiedică. Şi Pavel Apostolul a zis: „Că Dumnezeu ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale" (Coloseni 1, 13). Că omenirea era încuiată ca întru întuneric pentru necunoştinţa dumnezeirii. Şi a spălat cu lacrimi patul său David, cel ce a suspinat, că era întinat cu preacurvia, şi-şi spăla cu lacrimi aşternutul său, pe care-l întinase cu împleticirea cea fărădelege.

Acelaşi iarăşi a zis: „ Ostenit-am întru suspinul meu" (Psalmul 6, 6), iar osteneală a suspinului este mulţimea lacrimilor. Osteneală a suspinului este durerea inimii. Drept aceea s-a adeverit că lacrimile se înmulţesc atunci când suspinurile au fost înaintemergătoare. Căci atunci când se vede împotrivă-luptătorul biruit, aducând în cei necredincioşi deznădăjduire, în alt chip aduce ispita: îi momeşte să rămână în patimi şi-i îndreaptă şi-i împinge pe dânşii întru fapte de mare ruşine. Atunci iarăşi pocăinţa se împotriveşte lui, alungând din minte momirea: le înţeapă mintea, le răneşte gâtul, ca să deştepte sufletul cel adormit. Că ispitirea tulbură ştiinţa. Nor se face asupra ei şi îi îngrădeşte apropierea de Dumnezeu.

Mintea are îndemnare firească să se întoarcă dinspre ispitirea cea adusă de afară. Dar când de multe ori cu obrăznicie s-a adus înăuntru păcatul, atunci din mărimea şi lungimea vremii, mintea se

244

biruieşte. Că ori pe cel ce se teme întru întuneric îl vădeşte, ori pentru păcate mintea pătimeşte. Că zice Scriptura: „Fuge necredinciosul negonindu-l nimeni” (Pilde 28, 1). Şi iarăşi: „Dreptul ca un leu a nădăjduit, iar necredinciosul va fugi şi de umbra sa”. Şi legea zice: „Şi voi băga temere întru inima voastră, şi veţi fugi nimeni gonindu-vă, şi vă va goni pe voi glasul frunzei ce se poartă de vânt” (Leviticul 26, 36). Ori în corabie mare de vânturi şi de valuri tulburându-se, îi aduce aminte păcatul. Ori în cutremurul pământului îi arată nelegiuirea. Ori pe cale, când este singur, îi aduce lui în minte patimile şi greşelile.

Mai pe urmă, pentru că nu s-a întors, în slăbiciunea şi în boala trupului căzând, îl mustră, iar el, pentru iubirea vieţii, făgăduieşte lui Dumnezeu cele spre răsturnarea şi părăsirea păcatului. Şi cel ce din viaţa cea iubită lui se teme să nu moară şi suferă, de ştiinţă îndemnându-se, la pocăinţă, mijlocirea cea către Dumnezeu şi către oameni, a alergat. Dacă nu i s-ar fi arătat lui viaţa aceasta dulce, cinstea şi cucernicia pocăinţei ar fi amăgit-o. Ci voieşte să mai trăiască, dar se teme de trudă şi pătimire rea şi se întoarce către Dumnezeu, ca să trăiască mai mulţi ani.

întru acest chip a pătimit fiul cel mai tânăr ce este pomenit în Evanghelie, care de la tatăl său luându-şi moştenirea şi ducându-se cale depărtată, şi-a cheltuit avuţia cu desfrânatele, în desfătări şi ospeţe urât petrecând, a cheltuit toate averile sale, şi nu a putut să sufere nici măcar puţin singurătatea. Pentru că, apucându-l pocăinţa, dulceaţa vieţii celei mai de înainte i s-a întors lui spre mustrare. Deci, nu din

245

întâmplare i s-a pricinuit lui lipsa şi sărăcia, ci din amăgirea oarecărui vrăjmaş. Dorea viaţa de care am zis, şi, nesuferind să fie necăjit, suferea mustrarea ştiinţei. Deci, moliciunea petrecerii i s-a făcut pricinuitoare de întoarcere, iar truda şi greutatea lipsei l-au adus pe dânsul, chiar dacă nu voia, la credinţă.

Ce zice fiul cel mai tânăr? „Merge-voi către tatăl meu, şi voi zice lui: Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta” (Luca 15, 18). O, înţeleaptă pocăinţă! O, iconomie bine meşteşugită! Că pocăinţa nicidecum nu păgubeşte pe Dumnezeu. Că ori de îndelung rabdă, ori de trece cu vederea, ori de îndeamnă, avuţia o păzeşte nepăgubită. Pocăinţa suferea să fie amăgit tânărul. Dănţuia supra lui diavolul. A făcut ceea ce a voit. Pocăinţa s-a liniştit, a tăcut; a tăcut mustrarea conştiinţei; i-a poruncit ei, deocamdată, să nu se aşeze asupra lui, iar când a aflat vreme de suferinţă, ca o maică şi-a întins milostivirile sale şi l-a îmbrăţişat. L-a tras de la suferinţă, care este dezmierdarea, ca să-l întoarcă iarăşi la maica sa, credinţa. Balaurul îşi înţeapă supuşii săi, că vitreg fiind, de copiii străini nu-i este milă, ci ia averile părinteşti să le cheltuiască rău, se făgăduieşte nălucind, mult grijitor face pe cel ce doarme şi râde de cel ce s-a deşteptat şi s-a văzut pe sine gol şi sărac. O, lucrare vicleană a balaurului! Că aşa şi pe cei întâi zidiţi i-a golit. Că le-a făgăduit lor dumnezeire, şi ca pe nişte viermi pe pământ i-a făcut să se tăvălească, după ce i-a dezgolit pe dânşii de slava cea dumnezeiască. De nu ar fi fost pocăinţa, de mult ar fi pierit neamul omenesc. De nu

246

şi-ar fi tins degrabă mâna prin răspundere, acum lumea nu ar fi existat.

Deci, a zis fiul cel mai tânăr: «Părinte, am greşit la cer şi înaintea ta». A cunoscut pe tatăl său fiul cel ce a păcătuit, arătând că vitreg este şi duşmanul cel ce l-a amăgit. A văzut vicleşugul, a văzut amăgirea, a alergat ca la o maică la pocăinţă. A flămânzit multă vreme, cu cornişoare hrănindu-se, a însetat, mulţi ani în noroi cu porcii tăvălindu-se. însă pocăinţa, ca o maică milostivă dându-şi pieptul, iarăşi alăptează pe tânărul care era prunc. Cu pâine l-a hrănit prin credinţă, iar pe cel făcut tinerel cu lapte îl îndestulează. Că păcatul a cheltuit păcatul lui. De nu ar fi dobândit lapte, nu s-ar fi vindecat. Că a fost slăbit de ruşinare şi urâciune, după ce şi-a cheltuit mintea cea firească. Şi pe cel ce nu putea să se scoale, pocăinţa, hrănindu-l cu lapte, l-a sculat. Pe cel ce era foarte bolnav l-a tămăduit, şi Tatălui l-a dat. Pe oaia cea rătăcită înaintea Păstorului a pus-o.

Vezi cum pocăinţa nepăgubit păzeşte pe Dumnezeu? Vezi că nu aduce păcătoşilor mai întâi asprimea, ci blândeţea şi lesnirea. Nu i-a adăugat post, nu i-a cerut înfrânare, nu priveghere, ci din mărturisire l-a numit pe dânsul. Din cele mai uşoare a făcut începuturile, ştiind că bine cunoscătoare şi mulţumitoare este conştiinţa. Aceasta primeşte sufletul şi se sârguieşte să scoată datoria lui. Aceasta este împreună tăinuitoare a pocăinţei, şi se sileşte să o curăţească pe ea. Fiecăruia conştiinţa îi naşte îngrijire. Voieşte numai întru cunoştinţă să aducă mintea. Şi ştie că întru cele de aici înainte o va avea pe ea supusă. Ştie

247

rudenia firii, că aceasta a hrănit-o pe ea. Ştie buna supunere a sufletului, că întru el ca un călăreţ se poartă. înduplecă pocăinţa de la cele mai uşoare să se apropie de el, aşteptând răsplătirea. Numai suspină şi zice: „Şi sufletul rob al tău se face”. înţelege degrabă ce vei porunci lui, şi apoi dintr-o sămânţă mică vei face pom de viaţă. Voieşte numai să primească pocăinţa. Voieşte întru cei păcătoşi să se sprijine şi să se întărească pocăinţa, şi cu lesnire pe dânşii îi aduce lui Dumnezeu. Voieşte să intre înlăuntru ca un soare, şi toată mintea să o lumineze. Se sârguieşte să câştige păşune întru noi, şi nu după multă vreme ne face să fim bogăţii ale lui Dumnezeu.

Precum aluatul dospeşte toată frământătura, tot astfel pocăinţa, pe cele uşoare înainte punându-le, pe cele aspre le ascunde. Meşter este, că ştie viclenia balaurului. Ştie că este un câine care linge bubele, şi nu voieşte dinţii întru adâncul păcatelor să-i înfigă. Ştie ca un porc în noroaie să se îndulcească, şi voieşte ca pe cei ce se murdăresc în patimi să nu-i lepede. Dacă vei lepăda pe cei necredincioşi ca pe gunoaie, porcul pe dânşii îi va cheltui şi îi va prăpădi. Dacă îi vei lepăda ca pe nişte stârvuri, câinele îi va roade cumplit. S-a zis şi în psalmi: „Au stricat-o pe ea vierul din pădure, şi porcul sălbatic a păscut-o pe ea" (Psalmul 79, 14). Căci ea în tot locul până întru atâta stăruie şi pândeşte lângă cei necuraţi.

Deci pocăinţa cruţă neamul oamenilor. Că şi pe cei de fiară prinşi îi păzeşte şi îi păstrează lui Dumnezeu. întru David se arată, că scotea iedul de la urs, ca să se arate bunătatea lui Dumnezeu. Dar ce

248

este ursul? Fărădelegea. Dar iedul? Tâlharul cel de pe cruce, care pentru nelegiuire s-a pironit. S-a întors cel fărădelege, s-a împuns de conştiinţă, a mărturisit necredinţa, a cunoscut pe împăratul slavei, a crezut dumnezeirii Lui, şi grăind el cuvântul, precum David iedul, aşa şi Hristos din gura morţii pe tâlhar l-a scos.

Deci, nu se cuvine să ne deznădăjduim de mântuire, fraţilor, având pocăinţa drept maică. Nu se cade să ne împuţinăm de nădejdea mântuirii, iubiţilor, de o maică ca aceasta mângâiaţi fiind noi. Pe cei de fiară prinşi i-a adus lui Dumnezeu în rai, şi de la noi se va întoarce? Pe cei care erau afară de Biserică i-a miluit, şi de noi nu-i va fi milă? Pe cei ce încă nu au crezut îi îndeamnă, şi pe cei ce acum au crezut îi va lepăda? Oricine, vrând să ia ceea ce nu are, şi pe aceea pe care o are o pierde. Şi cum, Dumnezeu şi Tatăl, pe cei pe care i-a câştigat cu Sângele Fiului Său, cu uşurinţă îi va lepăda? Nimeni nu risipeşte ceea ce adună cu osteneală. Şi cum, Dumnezeu pe cei din neamuri, pe care prin osteneala apostolilor i-a primit, cu uşurinţă îi va lepăda? Că, oare, în deşert a voit şi a hotărât venirea Fiului Său? Sau vărsarea Sângelui Lui întru nimic a socotit? Sau iconomia morţii Lui voieşte să o şteargă şi netrebnică să o facă? Sau slava învierii Lui pentru nimic a socotit-o? De la noi, cei ce prin tainele acestea suntem mântuiţi, cu lesnire să se întoarcă? El a trimis pe Duhul cel Sfânt, şi Biserica a sfinţit-o. El pe apostoli i-a trimis să binevestească neamurilor.

Dacă nu voieşte să ne mântuim noi, apoi în zadar atâtea faceri de bine a arătat. Că sau nu a ştiut

249

cele ale noastre, sau a batjocorit neamurile. Ci amândouă cu necuviinţă este să se şi gândească. Că nici nu a ştiut, nici de prisosit ceva a făcut. Şi ne are pe noi turmă a Lui, şi El păstor al nostru este, şi acum, şi în rai. Şi ne-a dat pocăinţa, ca pe o apă curăţitoare. Că dacă vom greşi ceva, întru ea să ne spălăm. O avem pe aceasta scăldătoare, nu numai a naşterii de a doua oară, ci şi a înnoirii. Dacă vom greşi ceva, prin ea spălându-ne, curaţi ne vom face.

Legea avea cenuşă de junincă spre stropire, noi avem omorârea pocăinţei. Acolo prin cenuşă se curăţea, şi noi pâine ca cenuşa mâncând, de greşeli ne izbăvim. Legea dă isop spre curăţire, şi Evanghelia mâncare de buruieni spre iertarea prin pocăinţă ne vesteşte. Buruieni mâncând Botezătorul, s-a făcut bărbat desăvârşit. Că pentru pocăinţă propovăduind, însuşi pildă a celor ce se pocăiesc s-a făcut. Avea şi apă spre stropirea curăţeniei, căci şi la noi cu măsură beau apa cei ce se pocăiesc.

Jertfelnic al lui Dumnezeu este pocăinţa. Că printr-însa cei ce păcătuiesc îl fac milostiv. Dar şi fără de cheltuială şi nepăgubaş face pe cel ce o aduce, ca să înţelegem câtă este depărtarea între lege şi între Evanghelie. De multe ori, pentru o cheltuială oarecare cei din lege se lepădau să-şi vestească păcatele lor, şi s-a făcut pricină de răutate scumpetea jertfei. Hristos a ridicat-o şi pe aceasta, după ce a venit şi ne-a dat pocăinţa, care este jertfelnic fără de cheltuială. Socotesc că se bucura şarpele pentru scumpetea jertfelor. Că afla pricină de nelegiuire. Cu două rele

250

se vânau cei scumpi şi se mustrau: că nu îşi mărturiseau păcatele, şi defăimau legea.

Vezi câte faceri de bine ne-a făcut nouă Mântuitorul? Că prin pocăinţă pe amândouă din rădăcină le-a pierdut. Mulţi nu jertfeau pentru că erau săraci. Iar pocăinţa este acum şi la îndemâna celor săraci. Că fără de cheltuieli poate să se împace şi să milostivească pe Dumnezeu. Unii lenevindu-se, sau neaflând uşor cele pentru jertfă şi nedându-le mâna, nu jertfeau pentru păcate ca să se curăţească. Iar pocăinţa a oprit pricinuirea tuturor, invocând jertfa conştiinţei. Că nu caută ied, ci mărturisire. Nu cere oaie spre jertfă, ci mărturisirea conştiinţei. Nu ai turturea, tu, cel de ai păcătuit?

Suspină, şi Dumnezeu mai presus decât turturea îţi socoteşte ţie aceasta. Nu ai pasăre? Lăcrimează, şi în loc de jertfă se va socoti ţie. Nu ai porumb? Mărturiseşte păcatele tale lui Dumnezeu, şi ţi se socotesc ca arderi de tot. Dacă te vei ruga, Dumnezeu primeşte ca pe un viţel rugăciunea ta. Dacă curat cu toată inima vei cădea la Dânsul, mai mult decât jertfa de taur se socoteşte sârguinţa ta.

O, cât de mare este pocăinţa! O, cât de minunate sunt lucrurile cele dintru dânsa! Că una fiind, pe toate le poate. Pământul dă roduri, turmele lână, iar pocăinţa este ca pământul şi ca tăria; căci în loc de roade şi de păsări se face celor păcătoşi. Că ce trebuinţă îţi este ţie să cumperi oaie? Pocăinţa este turma Bisericii. Ce trebuinţă ai să cumperi pasăre? Cerul este pocăinţa, care în locul păsărilor pleacă pe Dumnezeu. Ce trebuinţă îţi este să pregăteşti făina

251

cea curată? Aceasta pe tine cu osteneală neafumată te va curăţi.

O, darul Evangheliei! Că toată legea a îndreptat. însuşi poporul se face lui preot în biSerică, căci are conştiinţa care jertfeşte pentru dânsul. Din inimă se roagă, şi el pentru sine milostiveşte pe Dumnezeu. Drept aceea, cuvântul lui Moise nu se împlineşte în lege, ci în Evanghelie se întăreşte. Că a zis către Israil: „îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfânt” (Ieşirea 19, 6). Şi Isaia asemenea a zis: „Iar voi vă veţi chema preoţi ai Domnului, slujitori ai Dumnezeului nostru" (Isaia 61, 6). însă nimeni din poporul iudeilor nu s-a adus pe sine lui Dumnezeu, iar în Biserică chiar şi păcătoşii cei ce se pocăiesc preoţi se fac, căci pe sine ca pe o jertfă se aduc lui Dumnezeu.

O, darul cel lucrător al pocăinţei! Că preoţi hirotoneşte pe cei ce au păcătuit. O, ce mare mângâiere este întru dânsa! Că celor ce se pocăiesc vrednicie preoţească le dăruieşte. încă nu este izbăvit de datorie, şi se face mai presus de datorie prin pocăinţă. încă sarcina nu a lepădat-o, şi prin dar se uşurează. întru aşa vrednicie fără de grijă îl face, curăţirea şi lăsarea păcatelor nu o făgăduieşte, ci o dă. Nu numai întru nădejde aduce pe cel ce a păcătuit, ci cu singurul glas îl ţine şi îl înconvoaie, că se va izbăvi. Zice către dânsul: „Cunoaşte ceea ce ai, şi nu aştepta”. încă şi facerea de bine este mai mare, înţelege şi cunoaşte ceea ce ai, că acum ţie însuţi îţi eşti părinte. Te încredinţez pe tine pentru cele ce vor să fie din darul cel dat ţie de aici. încredinţează-te

252

milostivirii lui Dumnezeu, căci cu bucurie şi dulceaţă te-a îmbrăţişat, când te-ai apropiat de Dânsul. îţi arată ţie bunătatea Lui, căci pe tine mai înainte de lăsarea păcatelor tale preot te-a hirotonit.

O, darul lui Dumnezeu! Că încă nu a luat, şi El întâi dă. Şi, luând puţin, mari faceri de bine dăruieşte. încă nu a suspinat păcătosul, şi îndrăzneală i-a dat. încă nu a lăcrimat, dar i-a dat lui apropiere către dânsul. Mare este pocăinţa, şi lui Dumnezeu foarte iubită, căci voia Lui cu adevărat o face. Că iată şi preoţi îi hirotoneşte lui în toate zilele. Aceasta este masă a lui Dumnezeu, că printr-însa „mănâncă” mântuirea oamenilor. Zice şi Mântuitorul: „Mâncare Mea este ca să fac voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Ioan 4, 34).

Deci, pocăinţa cea adevărată este pâinea lui Dumnezeu cea minunată. Că ce mănâncă Dumnezeu prin ea? Mărturisirea conştiinţei. Şi ce bea prin pocăinţă? Paharul lacrimilor. Miros de bună mireasmă dobândeşte prin ea, simţirea cea adevărată a suspinurilor. Că se fac lui Dumnezeu ca vinul bine mirositor. Bucatele cele de multe feluri ale lui Dumnezeu sunt acestea: înfrânarea, postul, privegherea, rugăciunea cea întinsă, supunerea cu smerenie. Că de acestea Se îndulceşte şi Se veseleşte Dumnezeu, mai mult decât de celelalte jertfe. Că zice în psalmi: „Oare voi mânca carne de tauri, sau sânge de ţapi voi bea? ”. Dar ce mănâncă Dumnezeu, o, proorocule? Şi de care băutură se bucură? Răspunde David, şi zice: Voieşti să mănânce Dumnezeu? Dacă voieşti să hrăneşti pe Dumnezeu, jertfeşte Lui jertfă de laudă. Şi toată

253

jertfa cea întru acest fel o primeşte. Şi dă celui Preaînalt rugile tale, şi aduci Lui băutură prea bună. Că zice Pavel Apostolul: „ Că lucrarea faptelor celor bune este pâine a stăpânului” (Romani 12, 1), slujba cea cuvântătoare a voastră aducând-o Lui. Că toţi într-o pâine a lui Hristos un trup suntem. Că întru Hristos ca o pâine ne aducem. Că Hristos este Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Şi pocăinţa ridică dimprejur conştiinţa cea întinată a celor ce au păcătuit.

Deci, să ne pocăim cei ce am păcătuit, ca să biruim pe diavolul. Să ne pocăim intens, ca cele plăcute lui Dumnezeu să le facem. în multe chipuri este pocăinţa, pentru aceea şi în multe feluri se face aşezarea înaintea lui Dumnezeu. Hrăneşte pe Dumnezeu prin laudă, după cum am zis, şi iarăşi prin mărturisire. îl hrăneşte pe dânsul prin înfrânare în multe feluri. Că necuvios lucru este ca oamenii să facă fel de fel de punere înainte de prânzuri, iar Dumnezeu numai un fel de punere înainte de prânz să aibă.

Deci, a zis Hristos celor milostivi: „ Că întrucât aţi făcut unuia dintru aceşti mai mici, Mie aţi făcut” (Matei 25, 40). Dar nefiind de faţă, cum a primit facerea de bine? Cel ce cu noi nu a vorbit, cum a mâncat împreună cu noi? Cel ce nu a fost împreună chemat, cum împreună a şezut? Zice proorocul: „ Că cerul şi pământul îl împlineşte Dumnezeu” (Ieremia 23, 24). Deci, de faţă fiind pretutindeni, se împărtăşea când Se slăvea. Dar de ce cu cei făcători de rele nu este împreună de faţă? Este de faţă, ca să vădească şi să mustre cele ce se fac de dânşii, dar nu ca

254

împreună să consimtă cu păcatul. Că bunăvoire a lui Dumnezeu întru cei sfinţi este, iar starea aspră a îngrozirii lui este întru cei fărădelege. Şi apoi cum zice proorocul: „ Că departe este Dumnezeu de la cei păcătoşi” (Psalmul 118, 154). Orbii te vor învăţa pe tine, că luminează soarele, şi ei nu-l văd pe dânsul. Aşa şi Dumnezeu, aproape de dânşii este, dar şi departe. Aproape adică, spre mustrare, iar departe, pentru buna voire. Oare poate face cineva într-ascuns ceva, şi Eu nu-l voi vedea pe dânsul, zice Domnul? Drept aceea aproape este ca să mustre, iar departe, că păcătoşii nu-L văd pe Dânsul. Ce dar? Oare drepţii îl văd pe Dânsul, când lucrează bunătatea? Evanghelia te va învăţa pe tine, zicând: „Celui ce primeşte cuvintele Mele, mă voi arăta lui pe Mine. Şi vom veni Eu şi Tatăl Meu, şi lăcaş la dânsul vom face ” (Ioan 14, 23). Cum pot să fie acestea? Zice ucenicilor Lui: „ Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte. Şi cel ce Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Matei 10, 40).

Deci, când primeşti străini pentru Hristos, vezi pe Hristos. Când pe cei bolnavi îi odihneşti pentru El, îl vezi. Când faci orice lucru bun pentru Dânsul, înaintea ta este, şi vezi pe Dumnezeu. „Dumnezeu (zice Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu), este dragoste” (I Ioan 4, 8). Dacă ai dragoste, vezi pe acela pe care îl ai întru sine. Şi cum îl vezi? Auzi iarăşi: Te bucuri când faci binele, te faci cu inimă bună când lucrezi dragostea, te veseleşti când săvârşeşti ascultarea.

255

Deci, dragostea este bucurie şi veselie, şi aceasta îţi este ţie ajutătoare întru faptele cele bune. Atunci vezi pe Dumnezeu, Cel ce lucrează împreună cu tine. Că nimeni nu este neştiutor de cele c lucrează împreună cu dânsul.

Dragostea nu se arată ochilor trupului. Nu a văzut cineva dreptatea, nici n-a arătat altuia sfinţenia sa. Se arată însă ochilor sufletului. Când te bucuri şi te veseleşti pentru bunătăţile pe care le lucrezi, atunci vezi pe Dumnezeu. Şi nu te lepăda că nu îl vezi. Că Dumnezeu este dragoste. Dacă nu vezi întreaga înţelepciune, oare nu o vezi prin faptă? Aşa este şi dacă nu vezi pe Dumnezeu cu ochii aceştia trupeşti, dar prin dragoste îl vezi pe El. Că tot cel ce face binele se bucură. Căci şi Pavel a zis: „Totdeauna bucuraţi-vă, neîncetat rugaţi-vă” (I Tesaloniceni 5, 16). Şi apoi cum să zici că pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată? (Ioan 1, 18). Nu a văzut nimeni mărimea Lui, sau firea. însă prin semne L-au văzut sfinţii. Moise prin rugul cel de foc, Iov prin vifor, prin nor Isaia, prin lumină Pavel, prin glas tot Israelul, iar acum sfinţii prin fapte. Adică, prin oarecare mijlociri, de mână se duc şi se povăţuiesc.

împăraţii, fiind necunoscuţi, se arată însă prin pictură (tablouri). Nu ai văzut pe împăratul, însă îl vezi pe El întru închipuiri. Nu ai văzut faţa ziditorului de casă, dar văzând zidirea, vezi pe omul care a zidit-o. Şi aşa îl vezi pe dânsul, ca şi cum ar fi de faţă, şi-l auzi pe el. Nu cunoşti tâmplarul, însă din săpături îl vezi, şi altora vesteşti cele pentru dânsul. Vezi un leu înjunghiat de cineva, şi neştiindu-l, te

256

minunezi de puterea lui. Auzind de David, că pe Goliat cu o piatră l-a ucis, ni se pare că vedem pe dreptul, şi din credinţă ne minunăm de el. A zis şi în psalmi: „Fie urechile Tale luând aminte spre glasul rugăciunii mele” (Psalmul 129, 2). Şi ne-am învăţat că şi prin auz se poate să-L vedem.

Deci, aşa şi noi îl vedem, dacă voim, prin fapte bune. Iar proorocii L-au văzut mai luminat, căci prin lucrare mai luminată au vieţuit. Se poate încă şi întru lucrurile cele nevăzute a-L vedea mai mult, dar şi mai puţin. Şi sunt şi cei ce mai mult se sârguiesc, şi mai puţin o lucrează, şi sunt cei ce mai puţin se sârguiesc, şi mai mult o lucrează.

Drepţii, prin fapte mici, înduplecă mai mult pe Dumnezeu, decât unii care lucrează multe. Că nu la faptă priveşte Dumnezeu, ci la putere şi la voire. Şi nu caută la ceea ce se face, ci la osârdia cu care se săvârşeşte. Văduva arată aceasta prin cuvântul care zice: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toţi” (Luca 21, 3).

Deci, sfinţii văd pe Dumnezeu în multe feluri; după cum cu adevărat şi în multe chipuri îl hrănesc pe Dânsul prin osebirea faptelor, dar şi a darurilor. Deci, toţi Îl hrănesc, dar mai mult decât toţi, pocăinţa face praznic lui Dumnezeu. Fiindcă şi Evanghelia zice: „Că se bucură Dumnezeu pentru un păcătos ce se pocăieşte, mai mult decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7). Sărbătoare ridică lui Dumnezeu pocăinţa, că şi cerul îl porneşte spre ospătare. Îngerii se veselesc, când pocăinţa îi cheamă pe dânşii la prânz. Toate

257

rânduielile cele cereşti se ospătează prin pocăinţă, de veselie umplându-se. Nu le jertfeşte lor viţei, nici oi, ci le pune lor înainte mântuirea oamenilor celor păcătoşi spre bucurie. Pocăinţa jertfeşte pe cei ce au păcătuit. Şi iarăşi îi face pe dânşii vii. Îi omoară pe dânşii, dar iarăşi din morţi îi înviază. Cum? Ascultă. Păcătoşi pe dânşii îi apucă, şi drepţi pe dânşii îi face. Ieri morţi erau, astăzi sunt vii lui Hristos prin pocăinţă. Cei ce ieri erau străini, astăzi sunt prieteni lui Dumnezeu. Cei ce erau ieri nelegiuiţi, astăzi sunt sfinţi.

Pocăinţa, iubiţilor, este prea mare topitoare. Că aramă ia, şi schimbându-o, aur o face. Primeşte plumb şi argint îi dă. O, cât de mult venit îi dă Dumnezeu pocăinţei! Cât folos de neguţătorie îi aduce! Lămureşte, şi plăţi nu cere de la cel ce se lămureşte şi o are. Lămureşte, şi nu are trebuinţă de lemne şi de foc. Lămureşte, şi de lucrători nu are nevoie. Care este meşteşugul? Care aflarea? Care puterea schimbării? însuşi plumbul se arde pe sine. Cum? Căci însuşi cei ce au păcătuit se fac lor topitoare. Lemnele, focul şi năimiţii din pomenirea păcatelor se aprind; şi până într-atâta ard suspinurile pe suflet, suflând împotriva trupului, încât ei înşişi se topesc şi se risipesc. Atâta dulceaţă şi uşurare este întru dânşii. Că atunci încep a se dezlega cele ale răutăţii, când suspinând vor lăcrima, şi dezlegându-se cele ale aşezării celui mai dinainte, le curăţeşte pocăinţa; mai înainte de a se amesteca darul cu mintea, plumbul îl transformă în aur.

258

Dacă ai fi văzut cristalul ce se face de iachint, de smarald şi de safir, atunci vei crede că pocăinţa face plumbul ca argintul şi arama ca aurul. Şi dacă iscusinţa omenească ştie să amestece fire cu fire, şi să schimbe pe cele ce erau mai înainte, cum nu mai vârtos darul lui Dumnezeu mai mult decât acestea va putea să facă? A pus omul frunze de aur pe sticlă, şi s-a făcut aur ceea ce mai înainte era sticlă pe deasupra. Aşa şi darul, pe cel ce ieri era în fărădelege, astăzi îl face rob al lui Dumnezeu, nu numai pe deasupra, ci şi cu ştiinţa cea după Dumnezeu. Că de ar fi voit să amestece omul aurul când face sticla, s-ar fi făcut toată sticla de aur. Ci de cheltuială şi pagubă ferindu-se, pagubă a adus spoiala cea pe deasupra foii de aur celei subţiri. Iar pocăinţa, bizuindu-se pe prietenia lui Dumnezeu, amestecă pe cel ce se pocăieşte cu darul Sfântului Duh, şi cu toate acestea, desăvârşit fiu al lui Dumnezeu îl face pe om, ca să nu aibă vreo spoială pe deasupra.

Legea cea sfântă a zis ca toate vasele cele sfinţitoare să se facă din aur. Nu lasă loc deşert între odoare, Dătătorul de Lege, ca să ne învăţăm, precum sfinţii lui Dumnezeu, cu sfinţenia întreagă. Nu lasă nimic uşor între vasele cele sfinte, ca să nu aibă ceva deşert şi nelucrător slujitorul lui Dumnezeu. Nu lasă să fie loc deşert între vasele Lui cele sfinte, ca să nu afle intrare înăuntru vrăjmaşul, ca să se ascundă undeva. A zis şi unul dintre cei înţelepţi: „Dacă Duhul cel ce stăpâneşte s-ar sui peste tine, tu locul tău să nu-l laşi” (Ecclesiastul 10, 4).

259

Ascultă, cel ce te pocăieşti, şi din toată inima apropie-te de Dumnezeu. Ascultă, cel ce ai păcătuit, şi credinţa s-o dai întreagă. Tu pe tine te lămureşte, tu pe tine te schimbă. Nu va fi ţie altcineva căruia să-i fii slujitor. Nimeni nu se face ţie pricinuire, ca să nu fii întreg şi desăvârşit. Dacă numai pe dinafară vei avea dreapta credinţă, eşti făţarnic. Dacă ai uşurătate, dacă ai loc deşert, nu poţi să fii vas sfânt. Locul cel deşert nedesăvârşit te arată. Prinosul, pe cele întregi şi desăvârşite le jertfeşte; oaie, parte bărbătească desăvârşită de un an vei aduce Domnului tău (Ieşirea 12, 5).

Să-ţi zic ţie cum se face cineva desăvârşit întru pocăinţă, ca şi chipul auzindu-l, să nu ai pricină. Deci ascultă. De otrăvire şi fermecătorie te pocăieşte, toată urma ei izgoneşte-o. Să nu laşi cele arătate întru cele ascunse să treacă. Ai lăsat uciderea de oameni? Şi limba stăpâneşte-o, ca să nu clevetească, să nu ocărască, şi nimic întru nimic să nu te încurce. Pentru slujirea de idoli te pocăieşti? Fugi de vrăjiri, de vrăjirea cu păsări, de pândiri, că părţi ale slujirii de idoli sunt acestea. Că şi întru însemnările acestea vrăjesc, se îndeletnicesc cu citirea în stele, iau aminte la dungi matematice şi la semne tâlcuitoare. Pentru desfrânare te pocăieşti? Pe dânsa toată defaim-o, că toată înverşunarea vine de la ea. Fereşte-te de râs, de glumire, de urâta cuvântare, de lăcomie de pântece; că acestea deschid calea către păcat. Pentru nedreptate te pocăieşti? Leapăd-o pe ea, că aceasta a odrăslit toată înmulţirea iubirii de argint. Pentru jurământ strâmb te pocăieşti? Cu totul pe tine de minciună şi

260

de furtişag depărtează-te. Că minciuna este prăpastie şi uşă către jurământul strâmb. Pentru răutate te pocăieşti? Fugi de mânie, de urâciune, şi de pizmă. Stai împotriva fricii şi a toată răutatea. Pentru nebunie te pocăieşti? Nu numai de priviri deşarte să te fereşti, ci şi râsul cel din casă, şi pe cel de pretutindeni, şi toată veselia lumească leapăd-o. Că unele ca acestea te silesc să te întorci iarăşi la cele dinapoi.

Pentru rea credinţă te pocăieşti? De eretici să nu te apropii. Pentru necredinţă te pocăieşti? De tot ospăţul poporului celui de obşte fereşte-te. Pentru ceartă te pocăieşti? Obişnuieşte-ţi limba ta cu blândeţe să răspundă. Tu pe tine te lămureşte, cel ce ai păcătuit. Tu pe tine din morţi te înviază. Iar dacă pe jumătate faci ceva, pe tine te nedreptăţeşti. Că dacă din totul puţin, sau o prea mică părticică ai scădea, totul este lipsit şi nesăvârşit. Cu cât mai vârtos de jumătate?

Cine a căutat, şi a împiedicat întru totul pe cel puţin, şi nu a biruit puţinul partea cea mai multă? Sau iarăşi va birui jumătatea cea curată pe cealaltă jumătate? Că dacă nu cu totul şi cu întregime te vei pocăi, atunci pe jumătate drept te faci. Că nimic nu va folosi porcul a fi jumătate curat, când unghiile nu sunt întregi, ci despicate le are. Că toată curăţenia se leapădă. Şi tu, dacă nedesăvârşit te vei întoarce, vei fi ca un porc, şi ca un iepure. Că şi el jumătate curat fiind, tot este necurat. Că acela adică scoate rumegătură, însă picioarele îi sunt câineşti. Iar porcul cu unghiile despicate este, dar rumegătură nu scoate, şi pentru acestea amândoi sunt necuraţi. Zice Mântuitorul:

261

„Nu aruncaţi cele sfinte câinilor, nici mărgăritarele voastre înaintea porcilor” (Matei 7, 6). Şi arată pe cei ce pe jumătate s-au apropiat la credinţă ca pe nişte porci. Iar pe cei ce se întorc iarăşNa păcat ca pe nişte câini. Că aceştia au obiceiul să se întoarcă la vărsătura lor.

Deci, leapădă de tot răutatea. Moise proorocul, când a păcătuit poporul, a poruncit lor să răstignească şarpele, adică să piardă păcatul. Şi nu l-a făcut pe el gol, ci vărsat şi întreg şi tare. Pentru ce? Ca să-ţi arate că eşti dator ca desăvârşit să te întorci de la răutate. Şi tot l-a făcut din aramă, fiindcă rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint. Şi vărsat l-a luat din topitoare, ca şi tu înfocarea ta cea care se revarsă spre stricăciunea minţii să o tai şi să o curmi. Şi pe aceste trei le-a răstignit, căci prin acestea moartea sufletului are pricinuirea. Şarpe era cel ce se vedea. Dar pentru ce cu şerpi s-au pedepsit? Căci înţelegerea şi socoteala strămoşilor iarăşi o luaseră asupra lor. Aceia pentru mâncarea rodului celui îndoit au porunca. Şi aceştia, pentru bucate şi mâncăruri au cârtit. A grăi rele pentru cineva când nu este de faţă cârtire şi clevetire este. Pentru aceasta, şi psalmul a zis: „Şi a grăit asupra lui Dumnezeu în pustie” (Psalmul 77, 22).

Drept aceea, şi ceea ce s-a făcut prin şarpe în rai era cârtire. A zis şi Proorocul Maleahi către Israel că au clevetit împotriva lui Mesia, iar ei au zis: „Ce am spus împotriva Ta?” (Maleahi 3, 13). Oare nu pentru faptă, pentru care de asemenea sub pedeapsa şerpilor s-au supus? Ca să se înveţe că balaurul, cel

262

ce s-a făcut pricinuitorul morţii lui Adam, şi pe ei i-a omorât. Pentru aceasta, pe lemn a spânzurat pe şarpe, ca şi pe lemn arătându-l, să îi plece şi să-i încredinţeze cu asemănarea, şi cei ce vor lua aminte să se mântuiască. Nu pentru şarpe, ci pentru pocăinţă. Că îl vedeau pe el, şi de păcat îşi aduceau aminte. Către întoarcere se împungeau, şi iarăşi se mântuiau. Că pocăinţa a făcut pustia casă a lui Dumnezeu. Că poporul care a păcătuit s-a făcut prin pocăinţă adunare de Biserică. Căci şi nevrând, iudeii se închinau crucii. Căci însuşi Dumnezeu învârtoşarea inimii lor mai înainte a spus-o.

O, păgânătatea iudeilor! Că şarpelui se închină, iar de la Hristos se întorc. O, nebunie şi ieşire din minte a lor! Că pentru şarpe cinstesc Crucea, şi lui Hristos Celui ce S-a răstignit pe ea nu se închină. O, îndrăcită aşezare! Că de răutate sunt biruiţi, iar cu binecuvântarea se luptă şi bat război. Şi pe acestea Dumnezeu prin şarpe mai înainte le arăta, mustrând păgânătatea iudeilor. Pe acestea mai înainte le spunea, că mai vârtos se vor închina balaurului decât lui Hristos. Iar iudeilor cum că balaurul de aramă este viu şi lucrează. Pentru ce? Căci ştia Dumnezeu că Israil, după ce va face răutatea, se va închina idolilor.

Dumnezeu l-a răstignit pe şarpe, ca să arate că răutatea este moartă înaintea ascultătorilor lui Dumnezeu. A omorât păcatul, iar iudeii prin lucrurile lor, din morţi l-au sculat pe el. Iată putere a necredincioşilor, că şi ei din morţi înviază. Blestemată însă este o înviere din morţi ca aceasta. Că puţin mai pe urmă ca o nălucire se va risipi. Că purtători de semnele

263

deşertăciunii sunt iudeii. Pentru aceasta şi ei deşerţi se vor face, şi fapta lor. Deci a zis Dumnezeu iudeilor: închinaţi-vă Crucii, că întru aceasta vă veţi mântui. Iar ei, lăsându-o pe ea, s-au supus diavolului.

Dumnezeu pe balaurul l-a legat, şi iudeii pe el îl dezleagă. Hristos a răstignit păcatul pe Crucea Sa, şi Israel nu a crezut. S-a suit pe Cruce nu ca un osândit, ci ca să răstignească pe balaurul. Şi Israel, după ce S-a răstignit, pe Dânsul nu l-a primit. Voiţi să vă arăt vouă că două cruci erau în vremea lui Hristos? învăţaţi de la tâlhari. Voiţi să vă învăţaţi că pe balaurul îl dezleagă iudeii, ca pe Hristos să nu-l primească? Că lăsând pe Hristos Cel nevinovat să Se răstignească, pe Varava l-au cerut să se dăruiască lor. Pe care Dumnezeu l-a osândit, ei l-au dezlegat, şi pe Hristos Cel nevinovat L-au osândit.

Vezi că pe balaur Dumnezeu l-a omorât, iar iudeii l-au sculat? Zice Hristos: „Iată am dat vouă stăpânire să călcaţi peste şerpi” (Luca 10, 19), ca să arate că prin Crucea Lui răutatea a răstignit-o. Precum şi Tatăl Lui în pustie a făcut.

în Cruce taina este îndoită, şi totul este folositor. Cuprinde lăsare a păcatelor şi ucidere şi surpare a răutăţii; arată împăcare a omului cu Dumnezeu şi pierderea a morţii. însemnează mântuire spre câştigarea împărăţiei şi moarte a balaurului. Pentru aceasta zice Hristos: „Precum Moisi în pustie a înălţat şarpele, aşa se cade să Se înalţe Fiul Omului” (Ioan 3,14). înălţare numeşte Crucea, însemnând şi înălţarea Lui la ceruri. Şi ia aminte, că nu a zis Dumnezeu să se omoare şarpele de lemn înaintea supuşilor Lui.

264

Că pe toate, deşertăciunea din stricăciune întru stricăciune le dă. Iar pierzarea este sora deşertăciunii. Că iată, vrăjmaşului îi urmează.

Din cele născute ale lor să cunoaştem ce fel de fire are vrăjmaşul, şi să fugim de aşezarea răutăţii lui. Voiesc încă să mai lungesc cuvântul. Vărsat, tare şi întreg a răstignit Dumnezeu pe şarpe, ca să arate că nu va mai suferi, după ce i s-a izgonit toată lucrarea lui. Rugina a născut arama, şi a schimbat firea ei întru fire de pierzare, şi arama rugina a născut-o, căci din schimbarea şi prefacerea ei a ieşit. Ca să înţelegem, după cum s-a zis, că mincinos este el şi tatăl lui. Deci tot pe dânsul îl va pierde Dumnezeu şi îl va omorî. Că aceasta şi Moisi a însemnat-o.

Deci, ia aminte să nu te amăgească pe tine balaurul prin răsturnarea Egiptului, ca să nu mori, ca iudeii în pustie. Iată şi fără de lucrare se face păcatul, ca să întemeieze complicitatea răutăţii. Nu avea Egiptul în pustie, şi prin pomenire l-au arătat pe dânsul sufletului lor. A zidit cu gândul cetatea, şi spre pofta şi dorirea ei şi-au pornit mintea, şi-au adus aminte de căldări, şi şi-au aprins voirea. Au adus înaintea nălucirii cărnurile, şi pofta pântecelui iarăşi au înnoit-o. Pomenirea usturoiului şi a smochinelor celor uscate le-au zădărât pofta, ca pe suflet să-l facă să prihănească pâinea pe care Dumnezeu le-a dat-o. înţelege cele ce zic, şi ascultă luminat. Că dacă ai loc deşert, are unde să intre păgânătatea. Aşa şi cu Eva a făcut, că prin poftă a răsturnat-o pe dânsa întru neascultarea lui Dumnezeu şi întru călcarea poruncii.

265

Deci, dacă te pocăieşti pentru lăcomia de pântece, pentru toată pocăieşte-te. Că prin cele prea mici iarăşi intră înăuntru lăcomia pântecelui, prin cele lesne defăimate iarăşi furişează mintea. Ştiu că nu este lucru rău a ne îndulci de zidirile lui Dumnezeu, însă rău se face atunci când ne împărtăşim fără de judecată şi fără socoteală.

Mulţi zic că Evanghelia este grea, şi numai din gând smulge răutatea. Iată că şi legea face aceasta. A poftit Israel Egiptul, şi ca şi cum s-ar fi întors acolo, s-a osândit. A poftit cărnuri egipteneşti, şi ca şi cum le-ar fi mâncat s-a lepădat. Deci, bine a zis Evanghelia (Matei 6, 28). Că dacă cineva s-a uitat la femeie spre a o pofti, iată a preacurvit cu dânsa întru inima lui. Pe Israel, frica lui Faraon l-a oprit de a se întoarce iarăşi în Egipt. Şi pe cel prea desfrânat fără de lucrare zidul l-a împiedicat a strica pe femeia cea străină. Pe aceia, lenevirea şi pregetarea căii i-au oprit de a nu porni în Egipt. Şi pe acesta îngrădirea cea întemeiată l-a oprit de a lucra urâciunea. Deci, bine a judecat Dumnezeu pofta în loc de faptă, căci vede în inimi, şi ştie că de ar fi avut putere, ar fi lucrat păcatul.

Iarăşi, zic unii: Cum pe toate împărăţiile pământului, într-o clipeală de ochi le-a arătat diavolul lui Hristos? De la Israel se învaţă, că pe tot Egiptul, vrăjmaşul, ca şi cum ar fi fost de faţă, l-a arătat. însă aceia prin poftă îl vedeau. Iar Hristos prin punerea înainte că privea tot Egiptul, vrăjmaşul, ca şi cum ar fi fost privit. Vedea acela ceea ce făcea, vrând să amăgească pe Domnul. Şi multă este deosebirea, însă

266

nu este vrednic de necredinţă cel ce zice: Pentru aceea şi toată năvălirea sa şi pornirea vrăjmaşului a deşertat-o. Pentru aceasta şi pe toate împărăţiile pământului le-a pus înaintea lui. Că s-a sârguit a năluci. Dar nu a zăbovit a se batjocori. S-a silit a împiedica, însă s-a grăbit a surpa.

Către tine, cel ce te pocăieşti, îmi este mie cuvântul, ca să nu ai loc deşert. Către tine vorbesc, ca să fii tare şi întărit ca o piatră. Pentru aceasta, şi Petru numeşte pe Apostolul, care mai înainte se chema Simon, ca pe tăria credinţei lui vouă să v-o zugrăvească. A zis şi proorocul: „Că s-a întărit inima celui binecredincios, ca să nu se clatine ” (Psalmul 111, 7).

Deci, dator eşti şi tu cu întărire să te pocăieşti, ca Petru, că tare ai păcătuit. Spune-mi mie: Când curveai, sufletul tău împreună cu trupul a lucrat păcatul, iar acum voieşti să fii curat cu trupul? Când tâlhăreai, mintea ta împreună cu trupul se nevoia, şi vrei acum să te arăţi bine numai cu chipul? Legile nu judecă, fără numai de nu cumva se va vădi şi se va da la iveală lucrul, şi nu muncesc pe cei ce numai cu chipul se arată ucigaşi de oameni. Aşa şi Dumnezeu, El nu primeşte pocăinţa, dacă nu se arată tare locul ei. Mulţi urmează coroanele şi obiceiurile împăraţilor, iar alţii faptele tiranilor. Dar nu pentru aceasta ca nişte tirani sunt judecaţi, sau ca nişte împăraţi sunt închinaţi şi cinstiţi. Şi cei ce se pocăiesc, dacă nu cu întărire se vor pocăi, vor fi ca cei ce urmează cele de mai sus arătate. Fă-te vas tare spre tot lucrul bun desăvârşit, ca între sfintele odoare să te rânduieşti. Fă-te piatră, ca întru temelie să fii de bună treabă.

267

Fă-te piatră scumpă, ca nu între făţarnici şi între mincinoşi să te judeci.

Nu numai un păcat lucrează cei ce cu închipuire se pocăiesc, ci multe. Că pleacă şi pe alţiicu închipuire şi cu făţărnicie să se pocăiască. Aceştia sunt batjocoritorii, care sunt cu mult mai răi decât cei ce fac rău împotriva oamenilor, căci pe însuşi Dumnezeu se ispitesc să-L batjocorească. Că nu numai că nu se iartă unora ca acestora păcatul, ci se şi adaugă. Că făţarnici ai credinţei s-au făcut, şi nu cinstitori. Batjocoresc credinţa, şi adaugă păgânătatea. Iau forma chipului bun, şi mai mult privelişte de râs pornesc. Iudeii prihănesc, şi elinii mustră, văzând Biserica străină de faptă bună şi pe Dumnezeu întru unele ca acestea batjocorit.

Deci, cu întărire pocăieşte-te tu, cel ce ai păcătuit, ca şi iertarea să o dobândeşti. Cu adevărat a zis Pavel: „Că cel ce zideşte pe această temelie lemne, iarbă şi trestie, se va păgubi" (I Corinteni 3, 12). Şi nu numai pentru cuvânt, ci şi pentru fapte a zis acestea Pavel. Nu numai pentru învăţătură, ci şi pentru pocăinţă. Iarba este oarecare lucru deşert. Deci, cine nu se pocăieşte cu tărie este trestie, lemn, care pluteşte pe ape. Deci, cine nu vine cu întărire la pocăinţă este lemn, şi nu numai că se leapădă unul ca acesta, ci şi în foc se va arde. Pentru ce? Că pe mulţi îi împiedică, şi pe Dumnezeu socoteau că-L batjocoreşte. Acelaşi lucru face cel ce se pocăieşte ca şi cel ce preface aur din aramă şi din lemn piatră. Când după lege se va pocăi, din morţi se scoală şi din

268

întuneric se face lumină. Drept aceea, cel credincios ştie şi a zidi.

Că pocăinţa se face lui pricinuitoare de putere dumnezeiască. îl ridică din morţi, şi vrednicie apostolească îi dăruieşte. Că pocăinţa ştie şi apostoli să hirotonească. Aceasta pe Petru întru a sa vrednicie, din care prin lepădarea de Hristos a alunecat, iarăşi l-a aşezat. Aceasta, pe apostoli cu treapta apostolească i-a împodobit, după ce mai înainte s-au smintit, şi la cele dinainte i-a întors. Aceasta pe Pavel apostol l-a hirotonisit, căci pe dânsul din prigonitor l-a împins să se facă slugă a lui Hristos.

O, dar bine meşteşugit al pocăinţei! Că celor ce o ascultă îndată vrednicie le dăruieşte. Şi nu numai apostoli îi face, ci şi împăraţi îi pune. Că lui David, după ce s-a pocăit, a făcut să îi rămână iarăşi împărăţia. Şi de proorocie este pricinuitoare. Căci şi tot Israelul, după ce s-a întors către Dumnezeu, asupra vrăjmaşilor lui s-a întors. A proorocit oarecând Ghedeon, şi pe Madiam l-a biruit.

Trece darul pocăinţei, şi neamurilor le-a făcut bine. A ridicat cetăţi pocăinţa, şi pe neamurile care erau să cadă le-a îndreptat. Cu o pornire, cetatea Ninive a zidit-o preamare. Prin pilda ei mă învăţ milostivirea Celui care zice: „ Stricaţi Biserica aceasta, şi în trei zile o voi ridica pe ea (Matei 26, 61). Că cetăţile pe care le strică dracii prin păcat, pe acestea Hristos prin pocăinţă iarăşi le zideşte. „Stricaţi Biserica aceasta, şi în trei zile o voi ridica pe ea”. Şi pocăinţa zice ninivitenilor: „încă trei zile, şi Ninive se va prăpădi” (Iona 3, 4). Pune cuvânt lângă cuvânt,

269

şi grai lângă grai, şi vei afla întru Hristos graiurile pocăinţei tâlcuite. Acela s-a făgăduit să o ridice, şi aceia s-au îngrozit să o strice, dacă nu s-ar fi pocăit. Nu ar fi îngrozit-o pocăinţa, de nu ar fi fost să se însănătoşeze Ninive. Nu ar fi ridicat Hristos cetatea celor ce au păcătuit, dacă nu s-ar fi pocăit.

Hristos înviază, îndemnând spre pocăinţă, şi dintru a Sa înviere arată că pocăinţa se face izvor de credinţă pentru tot omul, spre înviere. Trei zile Legea şi Evanghelia propovăduieşte păcătoşilor pocăinţa. Pentru ce? Fiindcă darul Treimii dăruieşte lăsarea de păcate prin desăvârşita bunătate. Trei zile se dau soroc celor ce se pocăiesc.

Căci prin Treimea cea de o Fiinţă, omenirea s-a dezbrăcat de prihana morţii. De trei zile are nevoie pocăinţa pentru a da iertare. Că ştie că Treimea dezleagă legătura păcatului. în trei zile s-a stricat moartea, în trei zile se dă iertare, căci în trei zile s-a făcut învierea. Putea într-o clipă toate să le facă, dar pentru taina Treimii în trei zile a legat darul pe vrăjmaşul, nu ca şi cum nu ar fi putut să facă îndată şi numaidecât cele cuviincioase, ci ca să se arate taina Dumnezeirii.

Nici a scăzut, nici a adăugat la cele trei zile. Fiindcă Treimea nici nu scade, nici nu creşte. Evlavia este cu adevărat şi dreaptă credinţă, că nici numai unimea, nici numai treimea nu este Dumnezeirea, ci toate trei împreună. Pentru aceasta, în trei zile moartea s-a stricat, balaurul s-a surpat şi păcatul s-a pierdut. în trei zile cerul şi pământul şi marea s-au alcătuit, ca şi întru aceasta taina Treimii să se arate. Şi taina învierii celei de a treia zi, şi câştigarea

270

curăţirii oamenilor. Trei zile Ioan a propovăduit, şi nici o noapte, căci în Treime nu este nici o umbrire de schimbare. Trei zile a zis Mântuitorul, şi trei nopţi, ca să arate că şi păcătoşii, întunecaţi fiind, se vor scula.

O, darul pocăinţei! Că lumea în trei zile a învăţat-o tainele credinţei. O, puterea cea mare dintru ea! Că a înduplecat pe Dumnezeu Care hotărâse. S-a apropiat de Dânsul cu blândeţe, I-a făcut pomenire ca să vadă bunătatea Lui, şi L-a făcut să întoarcă hotărârea spre iertare. O, bucurie mare a pocăinţei! Că pleacă pe Dumnezeu să slăbească şi să lase munca, acum când păcatul paşte neamul omenesc. Că pocăinţa a întâmpinat pe îngerii urgiei, şi a putut să-i biruiască, să nu aducă asupra oamenilor pieirea. A luat paloşele şi secerile, ca să nu secere neamul omenesc. Şi văzând-o îngerii cei muncitori, s-au spăimântat, iar ea a zis către dânşii: „Eu am primit asupra mea pe cei fărădelege. Eu am luat în chezăşie neamul omenesc. Eu sunt răspunzătoare către Stăpânul pentru dânşii. Pentru ce aţi venit acum să-mi răsturnaţi socotelile mele? Am soroc arătat şi hotărât. Am făcut tocmeală cu Dumnezeu când să-i arăt pe cei ce nu s-au întors. Pentru ce aţi venit acum să vă puneţi împotriva dreptăţilor mele? Am să adun divan împotriva voastră. Am mulţi martori care vor îndupleca pe Stăpânul meu. Am eu şi dovezi prin care pot să dobândesc sorocul meu, ca să-I pun înaintea Lui omenirea”.

Deci, înalţă pe îngeri către Dumnezeu. Şi a început să pună cuvânt pentru omenire, şi îndreptând-o

271

prin cuvinte, zice: „Stăpâne, ştii pe omul care l-ai zidit, că din tină s-a făcut, că are fire neputincioasă. Că are tărie slăbănogită. Că dacă nu va dormi în fiecare noapte, nu poate să fie viu. Dacă nu mânca în fiecare zi, nu va birui. în vreme de iarnă răceşte, în vreme de vară se arde. Seara nu vede, noaptea nu cutează să umble. Dacă umblă, slăbeşte. Dacă nu se va linişti, se întunecă la minte. Dacă nu va şedea, se mâhneşte. Dacă va grăi, se osteneşte. Dacă nu se va culca, se trudeşte. Dacă va sta multă vreme, slăbeşte. Şi voieşti, Stăpâne, atâta neputinţă în scurt şi degrabă păcatul să-l biruiască! întru multe gânduri este omul încurcat, şi întru sfaturi neîntemeiate ale sufletului, întru fapte cu îndoială, întru lucruri nepotrivite, întru cele văzute se împiedică, întru cele tăinuite nepregătit, întru bântuiri negrabnic. Către îngrijirea trupului grijuliu. Către hrănirea femeii şi a copiilor mult îngrijitor.

Şi voieşti, Stăpâne, o fire ca aceasta în scurt şi degrab să biruiască păcatul? Ce poate firea iarăşi împotriva diavolului, Stăpâne? Ce poate sârguinţă trupului împotriva unui atât de mare balaur, Doamne? Tu ai zis că adâncul îl socoteşte ca pe un vas de untdelemn. Şi ce este omul împotriva pornirii lui? (Iov 41, 23). Tu ai zis că are împotriva lui sufletul, cel cu trupul amestecat! Multe sunt puterile balaurului. Amăgirea lui adâncă. Patimile se apropie de trup prin mâncare. Păcatul pe trup îl supără prin poftă. Răutatea dă război sufletului prin slava deşartă. Mintea este trasă de răutate. Şi ce poate, ticălosul, către atâta mulţime de luptători împotrivă? Ce poate pământul

272

şi ţărâna către o tabără atât de mare? Ce este omul singur către atâta şirag de rele? Miluieşte, Stăpâne, cruţă zidirea Ta. Milostiveşte-te spre tină, pe care ai voit să o slăveşti. Slăbeşte îngrozirea. Strânge munca cea iute. întârzie hotărârea morţii, pentru mine, pocăinţa. Lăţeşte hotarul îndurărilor Tale şi înalţă măsura milei Tale. Deschide milostivirea Ta. Minunate fă milele Tale, şi darul Tău întru lungime de ani întinde-l. Eu sunt aceea care mijlocesc. Eu iau asupra mea omenirea şi mă sârguiesc să o aduc pe dânsa Ţie, precum este după fire”.

Şi văzând Dumnezeu pocăinţa, s-a înduplecat spre rugăciune, şi S-a îndurat spre cererile ei. S-a tocmit şi S-a făgăduit ca prin toată viaţa oamenilor cu neamul omenesc împreună să se poarte. A hotărât ca pocăinţa să povăţuiască şi să stăpânească peste firea cea neputincioasă. Şi stăpânire i-a dat ei peste slăbiciunea omenirii. A aşezat hotar de judecată şi a poruncit pocăinţei să nu treacă peste hotar în ziua judecăţii, să nu mai voiască a stăpâni, ci mai vârtos a pârî şi a mustra, că atâta îngăduinţă omul a defăimat-o. Să nu mai ceară dar spre sorocire de vreme, ci să îndemne spre izbândire. Să nu mai cruţe peste măsură pe cei ce au nelegiuit, ci să le mustre voirea cea rea. Să le urască trândăvirea şi să le prihănească lenevirea. Să se lepede de cei fără de minte şi nebunia lor cu totul să o vestească. Voirea minţii lor celei pătimaşe să o pârască, şi pregetarea sufletului lor cea spre lucrarea faptei bune să o urască.

Se tocmeşte şi se învoieşte şi ea cu cele poruncite, şi a întors pornirea îngerilor în lăsare. Dumnezeu

273

a adus asupră îngrozirea. Şi ninivitenii s-au mântuit. Au grăbit pocăinţa, şi cetatea şi-a dobândit iarăşi aşezarea sa.

Prin cetatea Ninivei se înţelege toată lumea, şi prin niniviteni, toată omenirea. Isaia proorocul împreună glăsuieşte cu înţelegerea aceasta; căci asupra Babilonului proorocul zice pe urmă aşa: „ Cuvântul, zice, pe care l-a grăit Domnul peste toată lumea” (Isaia 13, 11). Lui Adam unuia singur i-a zis: „Pământ eşti, şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19). Şi iată toţi murim. Aşa şi în Ninive, iertarea a trecut la toţi. Hristos a înviat, şi omenirii bine s-a vestit învierea. Hotarul lui Dumnezeu de la unul la tot neamul se întinde. Doi Adami s-au făcut, unul tată al nostru spre moarte, căci muritori ne-am făcut după ce am păcătuit. Şi cel al doilea Adam este Tată al nostru spre înviere, căci nemuritor fiind, prin moarte, pe moarte şi pe păcat le-a biruit. Cel întâi Adam aici ne este tată, iar cel al doilea dincolo. Şi al lui Adam celui întâi îi este Tată.

Nu eu singur zic aceasta, ci şi Isaia, cel mare între prooroci, zice pentru Hristos: „Că prunc S-a născut nouă Fiul”, şi celelalte (Isaia 9, 6). Şi Dumnezeu tare biruitor, Părinte al veacului ce va să fie. După cum şi Evanghelia a zis. însă cel în trup pentru aşezarea aceasta de aici Fiu al Tatălui se face, iar întru aşezarea aceea ce va să fie, Părinte se face. Pentru ce? Căci moartea de a doua oară naşte, şi spre viaţă veşnică naşte omenirea.

O, taină prea mare! O, iconomie cu greu de tâlcuit! Fiul lui Adam Părinte al lui se face. Că

274

naşterea cea de a doua oară scoate afară firea şi aduce în loc darul dumnezeirii. Darul biruieşte firea, căci şi pe moarte o biruieşte nemurirea. învierea biruieşte naşterea, căci şi pe stricăciune nestricăciunea a pierdut-o. După cum şi Pavel a zis: „ Taina aceasta mare a făcut şi pe Nicodim să se minuneze, când Hristos i-apovestit-o lui” (I Corinteni 15, 8). A auzit că dacă cineva nu se va naşte a doua oară de sus, acela nu va vedea împărăţia cerurilor. Şi a zis: „Cum poate omul să se nască a doua oară, bătrân fiind? ” (Ioan 3, 3). învierea aceasta este chip al învierii, şi pe amândouă Hristos le-a înfiinţat, zice Pavel: „întru Hristos Iisus eu pe voi v-am născut” (I Corinteni 4, 15). Că iarăşi zice: „Câţi în Hristos ne-am botezat, întru Hristos împreună cu Dânsul ne-am îngropat prin Botez, ca printr-însul să înviem din morţi” (Romani 6, 2).

Vezi că botezul este începătură a învierii din iad? Vezi că Domnul este Tată al învierii? Fiul Cel ce S-a născut, Pruncul Cel născut nouă atâta putere are, încât pe toţi oamenii îi naşte de a doua oară în vremea învierii. Ce zice Isaia? Adeveriţi, zice, că şi eu am auzit că El este Fiu, Dumnezeu tare, înger al sfatului celui mare, Părinte al veacului ce va să fie (Isaia 9, 6). Deci, taina Lui este nestricăciunea. Drept aceea, într-un hotar este cuprins tot neamul, ca să crezi că şi din cetatea Ninivei, pentru toată cetatea şi locuitorii, pocăinţa doreşte cele spre mântuire şi mijloceşte cele către înviere.

Mare folositoare s-a făcut oamenilor pocăinţa. Că precum vedem, pe Dumnezeu prin ea îl facem

275

milostiv. Mare este pocăinţa pe pământ. Căci sufletelor se face scară spre a se sui acolo, de unde pentru păcat a căzut. A doua oară zideşte firea şi îi dă vrednicia înapoi.

Să ne pocăim şi noi, fraţilor, ca ninivitenii, ca şi noi să dobândim mântuire. Curat s-au pocăit, cu adevărat, şi s-au mântuit. Precum au păcătuit, tot aşa s-au pocăit şi au fost primiţi. Nu pe jumătate s-au întors, căci şi împăraţii şi sărmanii la fel au lăcrimat. Nu în parte s-au căit, că stăpânii şi robii împreună se tânguiau. Nu în scurt şi repede s-au căit, că în toată vremea cea de trei zile bărbaţii împreună cu femeile, pruncii şi bătrânii, mărturisindu-se, nu au încetat a se pocăi. Au crezut hotărârii, şi ca nişte morţi, amare glasuri unii pentru alţii au slobozit. Eu pe Ninive ca pe un om o înţeleg, şi mulţimea părţilor sufletului, şi mişcările minţii le socotesc. Că în ce chip aceia toţi la pocăinţă s-au apropiat, în acelaşi chip, şi noi, cu toată puterea şi cu toată aşezarea, datori suntem să ne pocăim. În lege, Dumnezeu a poruncit nu numai pe idoli să-i piardă, altarele şi capiştile, ci şi cenuşa pietrelor şi a lemnelor arse afară de tabără ca pe o vrednică de lepădat a poruncit să o lepede (Deuteronomul 12, ²

înţelege şi tu, cel ce te pocăieşti, că toată urma răutăţii dator eşti să o lepezi. Cenuşa răutăţii, dacă va rămâne întru tine, fiare întinate şi târâtoare proaste trage întru tine. Iar dacă şi pe dânsa o vei arunca de la tine, nu te vor tulbura pe tine viespile răutăţii şi ţânţarii. Dacă pe dânsa o vei lepăda, nu se vor statornici întru tine viermii diavolului.

Curăţeşte-ţi mintea ta de mortăciunile păcatului, şi chiar răutatea mirosirii de la tine se va prăpădi. Mortăciunile păcatului sunt pomenirile patimilor. Dacă întru tine se vor întări, socoteala ta o vor întuneca. Prihană se fac împotriva păcatului, că de multe ori unele ca acestea au răsturnat mintea, şi către păcătuire o împing, şi fac deopotrivă gândul să nu se distingă întru întuneric, că se pun pe ochii sufletului, şi ca nişte multe urdori ale răutăţii frământă şi amestecă pe cel ce le are. Ia aminte să nu înoate pe deasupra apelor, ca nişte păsări de peşti mâncătoare. Că de două firi fiind necurate, se socotesc şi se judecă. Dacă vei rămâne întru nedumerire, întru întuneric te face pe tine să umbli şi să te învârteşti, şi vei fi peşte, vânându-te şi prădându-te de drac. Că a zis Iov: „ Balaurul împărăţeşte peste toate cele din ape ” (Iov 41, 26). Moise, jivinele cele ce sunt în ape, întru întuneric a proorocit că sunt, fiindcă nu le luminează lor lumina zilei şi soarele. A zis că ele sunt sub pământ pentru că locuiesc un loc cu totul neluminat. Deci, după cuviinţă zice Dumnezeu, că împărăţeşte peste toate cele din ape; arătând că oamenii cei ce petrec întru întuneric sunt sub stăpânirea Lui. Apostolul Pavel a zis: „Că Dumnezeu ne-a mutat pe noi de la stăpânirea întunericului, la împărăţia Fiului Său întru lumină” (Coloseni 1, 13).

Ca ziua, cu bun chip să umblăm, şi să ne pocăim pentru cele pe care le-am păcătuit, ca să nu mai fim ticăloşi, iarăşi întru aceleaşi căzând. Pe noi înşine să ne strângem pocăindu-ne, ca darul iertării să nu-l scuipăm ca pe o adevărată vopsea. Strângere

277

este lepădarea cea cu sârguinţă a celor potrivnice. Că aşa floarea ce se face întru noi, înrădăcinându-se în sufletele noastre, nu se va mai depărta.

Spală-te pe tine cu deadinsul cu lacrimi, precum vopsitorii lâna. îndeamnă-te la smerenie şi la strâmtorare. Că aşa, după ce te vei uni pe tine cu Dumnezeu, vei fi gata spre primirea darului. Pentru aceasta, iarăşi se întorc unii din cei ce se pocăiesc către păcat. Fiindcă pe şarpele cel ascuns întru dânşii nu l-au cunoscut. Iar de l-au şi cunoscut, nu l-au izgonit desăvârşit. Că au lăsat acolo înăuntru urma chipului lui. Şi câte puţin, ca într-un mitras închipuindu-se, chipul răutăţii lui iarăşi îl înviază. Când vei vedea pe cineva pocăindu-se, şi iarăşi păcătuind, înţelege că nu s-a izgonit din mintea lui răutatea, fiind întru dânsul toate târâtoarele răutăţii. Iar arătarea şi semnul celui ce cu tărie se pocăieşte este aşezarea cea strânsă şi aspră, surparea îngâmfării şi a trufiei, pe care le arată ochii şi mintea cea pornită totdeauna către Iisus Hristos Cel dorit de dânsul, şi întru dragostea şi darul aceluiaşi Hristos sporeşte şi se adună.

Iar tu, întemeiază-te ca de la nişte lână mohorâtă, sau vopseală, sau alabastru, sau iachint şi te păzeşte de cele potrivnice faptelor bune. Că celui ce se trudeşte pentru pocăinţă, îi urmează nebunie. Dacă te prosteşti şi râzi cu nebunie, îndată te împiedici şi te răstorni. Dacă la rugăciunea ta lăcrimezi, iar la întâlniri glumeşti, degrab te amăgeşti. Dacă te sileşti la întreaga înţelepciune, şi eşti cu nebăgare de seamă, nu zăboveşti de a cădea. Din toată inima se cuvine a te pocăi. Totdeauna acelaşi fel a fi este dator să-l

278

aibă cel ce se pocăieşte. Se cuvine a fi de-a pururea acelaşi care era la început. Dacă va cădea, semn dă al întoarcerii celor nesăvârşite. Dacă se va schimba, se vădeşte, că sub obosirea gândului se supune. Ca un prunc când învaţă se pocăieşte, şi ca unul ce se loveşte, din nevoie lăcrimează, şi nu din voire.

Legile lumeşti de frică întorc, şi nu de voie. Aşa şi tu te pocăieşte. Ca şi cum ai zice aşa, că dacă voi afla vreme, iarăşi voi îmbrăţişa răutatea. Nu te voiesc pe tine cu totul să lăcrimezi, cel ce te pocăieşti, şi în scurtă vreme să te răspândeşti. Nu te voiesc eu pe tine totdeauna în Biserică să fii, şi ca în târg să te porţi cu îndrăzneală şi semeţie. Să nu socoteşti că sunt ceasuri ale lui Dumnezeu, ca întru înţelepciune să petreci, şi sunt ceasuri ale diavolului, întru care se cade ţie să te desfrânezi. Să nu socoteşti că este vremea evlaviei şi vremea nelegiuirii. Unele ca acestea le lucrează cei din cort. Că întru întâlniri sunt cu bună aşezare, şi întru privelişti făcători de râsuri şi necinstiţi. întru ieşiri şi plimbări vrednici de credinţă, şi întru privelişti răi. Iar tu să fii în târg cum eşti în biserică. în acelaşi fel în lucruri, în acelaşi fel în gânduri, în acelaşi fel în fapte, în acelaşi fel în cuvinte, după cum eşti adevărat în mărturisiri.

A zis şi oarecare dintre prooroci ca în biserică să nu grăim de rău asupra Domnului cu lacrimi. Şi iarăşi: „Nu vă sfâşiaţi hainele voastre, ci inimile voastre ” (Ioil 2, 13), că nu voieşte ca voi să vă măriţi în deşert, ci cu adevărat să vă pocăiţi. David zice: „Cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda” (Psalmul 6, 6). Nu în biserici voi lăcrima, cu chipul numai

279

arătându-mă oamenilor că mă pocăiesc, vânând slava, doar ca să fiu socotit de oameni că sunt drept, ci patul meu voi spăla, în fiecare noapte aşternutul meu cu lacrimi voi uda. Ca să glăsuiască împreună cu Hristos, Cel ce zice: „Cămara ta încuindu-o, roagă-te, şi îţi va da ţie Tatăl pentru ce faci în ascuns, şi Dumnezeu te va curăţi întru arătare” (Matei 6, 4). Şi iarăşi David a zis: „ Ostenit-am întru suspinul meu” (Psalmul 6, 6). Pentru ce? Ca nimeni nicidecum să nu audă. Că osteneală aduce ascunderea suspinului. „De cele ce ziceţi întru inimile voastre, întru aşternuturile voastre vă căiţi” (Psalmul 4, 4). Nu le vestiţi înaintea oamenilor. Că mulţi sunt care neguţătoresc mărturisirea, arătându-o de multe ori celor ce sunt mai mari decât dânşii, şi se fac că o tăinuiesc.

Iar alţii se neguţătoresc pocăindu-se, şi slavă pentru pocăinţă cumpără. Alţii pocăinţa o schimbă întru mândrie, şi mai înainte de iertare, altă datorie asupra lor îşi scriu. încă de datoria cea mai dinainte nu te-ai izbăvit, şi alta o aduci asupră-ţi? Te-ai apropiat să dezlegi datoria, şi cu altă datorie te legi? Te sârguieşti să te slobozeşti de datorie, şi îndoită robie ţie-ţi pricinuieşti. Aceştia sunt ca cei de care se zice: „Rugăciunea lui să se prefacă în păcat” (Psalmul 108, 6). Căci cum unul ca acesta nu se va întoarce iarăşi către păcat? Cum nu va îmbrăţişa iarăşi patimile? Cum îl va lăsa şarpele pe dânsul fără de tulburare? Cum târâtoarele nu-l vor tulbura pe el? Vai mie, că ceea ce a zis Hristos, întru unul ca aceasta se va împlini! Că şapte alte duhuri mai rele întru dânsul

280

se vor sălăşlui (Luca 2, 26). A batjocorit Cain pe Dumnezeu, ca şi cum ar fi dat răspuns, şi s-a îndreptăţit; pentru aceea se învinovăţeşte de ucidere şi cu şapte pedepse se împiedică.

Că aşa tâlcuieşte cuvântul domnesc: Pocăinţa nu are trebuinţă de trufie, nici de pompă şi alai; ea are trebuinţă de mărturisire. Tu mergi pe calea de mijloc în fiecare, nu mai mult şi nici mai puţin, că amândouă prihănesc pe cel ce le foloseşte. Nu fi în biserică mâhnit, nici în târg bucuros, ci câştigă-ţi ţie aşezare măsurată. Nu în casă rău şi mânios, şi în uliţe smerit. Nu ca un ticălos să fii trist, nici ca unul ce te bucuri foarte tare să te mustri, ci pe toate cu bun chip şi după rânduială foloseşte-le, precum a zis Apostolul. Nu a nedreptăţit Babilonul pe Daniil, nici pe tine petrecerea cetăţii, dacă eşti cu adevărat cinstitor de Dumnezeu (I Corinteni 14, 40). Nu a ars pe cei trei tineri cuptorul, nici tu, dacă pentru poruncă, sau pentru vreo slujbă de obşte folositoare în cetate sau în vreun sat vei fi trimis, nu te vei vătăma, dacă cu înfrânare şi cu credinţă pe tine te vei aşeza. Nu a alunecat Tobie împreună cu ninivitenii, nici vieţuirea dimpreună cu cei trei tineri nu s-a pogorât spre slăbiciune. Nu a pângărit nelegiuirea sodomitenilor petrecerea cea fără prihană a lui Lot, nici înverşunarea lor cea turbată nu a strămutat credinţa lui cea tare. Şi pe tine, dacă eşti sârguitor, târgurile nu te vor vătăma, când pentru Dumnezeu vei ieşi. Să nu ai pricină liniştea spre învârtoşare, nici pustnicia să nu o ai poticnire pentru iubirea de străini. Să nu câştigi

281

pricină necâştigarea spre neomenie, nici să nu te faci neroditor pentru poruncă.

A zis Mântuitorul: „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Matei 6, 3), ca să izgonească slava deşartă din suflet. Aceleaşi zice Domnul: „Aşa să strălucească faptele voastre înaintea oamenilor, ca să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”, ca pe tine să te facă părtaş al împărăţiei Sale. Împrumută-L pe Dânsul mai înainte acum în lumea aceasta, şi El îţi va răsplăti ţie, în lumea aceasta însutit, şi întru ceea ce va să fie viaţa veşnică. Dă-I Lui cele ce nu sunt ale tale, ca să-ţi dea El pe ale Sale. Necredincios este veacul acesta de acum, iubiţilor, că goleşte de toate cele pe care le are, trudeşte întru el, osteneşte întru el. Iar cel ce nu îl bagă în seamă, se apropie fără de făţărnicie, şi de tot amanetul şi zălogul lucrurilor acestora de aici se lipeşte. Lumea aceasta pe cele stricăcioase le stăpâneşte, căci de moarte se sprijină. Ştie că nu are următor şi după dânsa alergător pe cel lipsit de toate, şi ostenelile cele străine ale deşertăciunii le împărăţeşte.

Deci, pentru ce nu te faci înţelept, o, omule, şi nu pierzi unirea cu acestea de aici? Pentru ce nu vicleneşti cu isteţime împotriva deşertăciunii, şi nu glăsuieşti împreună cu pocăinţa, ca să biruieşti banii? Deşertăciunea este moştenitoarea lucrurilor omeneşti, fiindcă a ei este învăluirea şi grija. Iubirea de slavă şi iubirea de plăceri se unesc bine la un gând cu maica lor mai presus de putere.

Tu biruieşte meşteşugul şarpelui, şi păzeşte-ţi dragostea către Stăpânul. Uită lucrurile deşertăciunii,

282

şi dă-le pe ale lui Dumnezeu, ca să te faci moştenitor lucrurilor tale în veacul cel ce va să fie. Afieroseşte banii lui Dumnezeu, şi deşertăciunea din moştenire se scoate. Pune-ţi aşezământ întru tine, că muritor fiind, eşti dator să mori, şi credincios fiind, pe toate ale tale le vei lua. Fă moartea epitrop în locul moştenitorului, căci după ce va sosi vremea învierii, ai ajuns ca unul în vârsta cea legiuită. Să le iei pe acestea, să le ascunzi întru moarte ca un prunc ce nu are stăpânire peste ale sale, ca să te arăţi la înviere ca un stăpân al ostenelilor tale, şi-ţi va da ţie Dumnezeu amaneturile tale.

Dacă prin pocăinţă vei milui pe săraci, nu te teme; ai mijlocitor bine cunoscător pocăinţa, care spre pomenirea şi aducerea aminte a lui Dumnezeu va sta ţie înainte ca un zapis, prin care vei scoate cu dobândă cele ce le-ai dat. Ca un iscălitor prea vrednic va sta ţie înainte, pledând pentru îndreptarea ta. Ca o dătătoare de răspuns va îngriji pentru tine luarea înapoi. Dobânzile se vor face mai multe decât capetele, că veşnice desfătări îţi vor da ţie. Ştiu că vei defăima capetele. Că nimeni nu este atâta de tâmp la minte, ca să aprindă făclie ca să vadă lumina, când soarele este răsărit. Nimeni nu este atât de nebun, ca izvorul fiind aproape, el să scoată apă nefolositoare dintr-o groapă îndepărtată. Nimeni, din cei ce au minte, nu va face aşa, ca lăsând ariile de grâu, care au grămezi prea multe de grâu, să şadă lângă neghine.

A zis şi Dumnezeiasca Scriptură, că locurile sfinţilor nici ochiul nu le-au văzut, nici urechea le-au

283

auzit, nici la inima omului nu s-au suit. Deci, ce trebuinţă mai este de cele vremelnice întru aşezarea cea veşnică? Care număr de ani va fi după ce vremea veşnică se va face? Şi cum vor fi anii, nefiind nopţi, sau număr de săptămâni, sau luni? Că o zi are veacul cel ce va să fie. A zis şi proorocul: „Nu va fi noapte, nici ziuă ci de către seară va fi lumină” (Zaharia 14, 7). Şi Isaia pentru aceasta a zis, că lumina soarelui va fi de şapte ori mai luminată, şi lumina lunii ca lumina soarelui. Că nu va fi lipsire sau pierire de soare şi de lună (Isaia 30, 27). Nici nu se va face plină, sau pe jumătate, sau se va ivi, sau se va sfârşi, nefiind trebuinţă de înconjurarea lunilor spre aşezarea schimbărilor. Nu-şi va mai strămuta soarele drumurile sale, şi răsăriturile nu le va mai schimba. Că nu mai este trebuinţă de iarnă, nici de vară în vremea învierii. Că o zi va fi tot veacul ce va să fie, şi nimic nu se va mai mişca acolo spre mutare şi spre schimbare. A zis şi Apostolul: „ «încă o dată voi clătina nu numai pământul, ci şi cerul». Iar prin aceasta că zice «încă o dată» arată schimbarea celor clătinate, ca a unor lucruri făcute, ca să rămână cele neclintite” (Evrei 12, 26-27).

Deci, ce trebuinţă este acolo de semănătură, de ploi, de creşterea verii, de micşorarea toamnei, de împlinirea anului şi iarăşi de începerea lui? Aceasta este slobozenia zidirii, ca să nu mai slujească ea deşertăciunii. Că sfinţii, dobândind cele veşnice, de robie vremelnică nu au trebuinţă. A pus şi a rânduit Dumnezeu zi, întru care va judeca lumea întru dreptate. Nu multe zile, ci una. Că noaptea este

284

întunericul cel mai din afară. Sfinţilor ziua aceea le va fi îndulcirea cea veşnică a luminii, iar păcătoşilor noaptea aceea le va fi temniţă veşnică. Pentru care şi Hristos zice: „Aceştia vor merge întru viaţă veşnică, iar cei fărădelege în munca veşnică” (Matei 25, 46). Soarele şi luna împreună cu stelele într-un loc al Raiului se vor aduna, şi se va face iarăşi întuneric noaptea. Că pentru oameni stihiile luminii s-au rânduit pe tăria cerului, ca să aibă libertate de îndulcire plimbându-se pe pământ. Stihiile făceau vremea şi lumina, şi cele de trebuinţă roadelor le găteau, ca Pronia lui Dumnezeu să o vestească, trei lucrări având, care arată Dumnezeirea Sfintei Treimi: focul, lumina şi căldura, care însemnează firea cea nenăscută a Treimii Celei de o fiinţă. Deci, dacă va înceta naşterea şi stricăciunea, nu vor mai fi anii, nici numerele cele prea scurte, nici înconjurarea săptămânilor, care schimbă zilele, şi ca o roată întru acelaşi loc se învârteşte.

Raiul este loc de odihnă sfinţilor; după cum şi Domnul în Evanghelie a zis. Cum dar drepţii, lăsând raiul pe pământ, se vor ospăta? Mântuitorul a vestit întâi sfârşitul, apoi învierea. A zis că stelele ca frunzele smochinului vor cădea de pe tărie. Cum dar vor fi o mie de ani pe pământ trupeşte vieţuind drepţii? Zice încă şi fericitul Apostol Petru: „ Că toate cele de pe pământ, şi cele din Cer de foc se vor cheltui ” (II Petru 3, 10). Deci, cum va fi uneltirea desfătării pământeşti? „ Ceruri noi ni s-au făgăduit nouă, şi pământ nou” (Isaia 65, 17). Deci, oare nimic mai mult nu vor avea sfinţii după ce vor învia? Pavel a zis:

285

„ Că lucrul cel învechit şi îmbătrânit este aproape de pierzare” (Evrei 8, 13). Deci, oare se vor pierde făgăduinţele drepţilor, dacă iarăşi pe cele vremelnice rău le vor unelti? Nu a zis Stăpânul două sfârşituri, ca iarăşi după acea o mie de ani să se facă sfârşitul. Nu a zis în Apocalipsă Ioan că folosirea roadelor dumnezeieşti este vremelnică, ca să arate că veşnică este desfătarea. Şi cum socotesc unii că după o mie de ani iarăşi va fi sfârşitul aşezării pământeşti? Nu va fi aşa, ci precum împreună glăsuieşte David cu Ioan şi Ioan cu Moise, zicând: „Pomii care întru frunzele lor sănătate poartă, şi întru roadele lor viaţa cea veşnică” (Apocalipsa 22, 2). Drept aceea, raiul cel gândit şi duhovnicesc este locul desfătării celei veşnice. Că nu se va sfârşi, nici se va mărgini vreodată raiul acela. Că rămân întru el cele ce nu se clătesc.

Fiind aşa, cerurile cele noi ale nestricăciunii se întind, şi pământul cel nou al aşezării cele veşnice şi al fericirii se amestecă. Zice şi Moise, însemnând că acolo a răsădit Dumnezeu pomul vieţii veşnice (Facerea 2, 9). Şi David împreună cu Ioan a zis: „Că frunza lui nu va cădea” (Psalmul 1, 3). Drept aceea, nu pentru o mie de ani va fi desfătarea sfinţilor, fiindcă pe toate în pildă şi în ghicitură le-a grăit Ioan în Apocalipsă, şi pe cei o mie de ani cu închipuire i-a pus.

Însă tu ceri de la mine istoria celor o mie de ani? Şi eu voi cere de la tine candela, şi pietricica cea albă, şi băutura cea încropită, şi vărsătura, pe care scriindu-le celor şapte Biserici, cu închipuire le-am

286

pus (Apocalipsa, cap. 2, 3). Dacă ceri de la mine prima înviere de o mie de ani, voi cere şi eu de la tine cal şi înger galben şi jivină gândită, care se numeşte Apsinfton, şi care are fire amară ca pelinul (Apocalipsa 6, 8). Dă-mi mie cele şapte pahare, şi ia cei o mie de ani.

Dovedeşte că femeia este cetate, şi eu ţie, pentru cei o mie de ani, îţi voi da dovadă (Apocalipsa 5, 15; 17, 21). Tâlcuieşte-mi mie că femeia care de la sine s-a înălţat se face Ierusalim, şi nu mai este femeie, şi eu îţi voi tâlcui ţie despre cei o mie de ani. Oare cetatea naşte? Oare după ce a născut se face Ierusalim? Oare fiară este omul fărădelegii? Oare la fiară zece capete se unesc ca să împărăţească? Oare din cele şapte al optulea este, şi nu este număr al optulea, că cele trei capete s-au pierdut? Oare numele fiară este nepovestit, şi ca al lui Dumnezeu cu totul nenumit? Să nu fie. Oare nu ştia numele fiarei cel ce zice numărul numelui? Mai întâi a cunoscut slovele, şi aşa în stihii a despărţit numele. Mai întâi i-a numit numele întru sine, şi apoi din stihii unind numărul, a zis: „Că şase zeci şi şase ţin stihiile împlinirea”. Deci, aşa şi la cei o mie de ani necuprinderea şi nemărginirea vieţii celei veşnice a însemnat-o. Că dacă „o zi înaintea Domnului este ca o mie de ani” (II Petru 3, 8), apoi cine va putea să numere câte zile sunt ale celor o mie de ani, şi miile miilor, şi milioanele milioanelor celor atâtea zile? Deci, pentru nemărginirea anilor, miile de ani în zile, şi ale zilelor întru miile de ani le-a aşezat, întru odihna învierii sfinţilor.

287

Ştiu că a zis că se va dezlega iarăşi balaurul, însă în ghicitură şi întunecat a zis. Femeia cea îmbrăcată în aur va fi cetate, şi zid va avea din pietre scumpe. Şi înţelegem pe femeie că este Biserica. Şi iarăşi Biserica o înţelegem că este de aur, pentru vrednicia cea slăvită, şi din pietre scumpe, pentru nestricăciune. într-acest chip şi şarpe s-a arătat că este diavolul, şi lanţul lui, certarea lui Dumnezeu, şi legătura, ca să nu mai aibă el stăpânire asupra omenirii. Drept aceea se dezleagă, când prin Antihrist va veni, ca să arate Dumnezeu că stă asupra neamului omenesc, sau l-a depărtat de la omenire, şi îi mai dă lui stăpânire asupra ei.

Dar se pare că te miri de cuvântul cel puţin mai înainte zis, care mi se cuvine, că pentru amândouă venirile a vorbit, întru care balaurul uneori se leagă, iar alteori se dezleagă. L-a legat întru venirea cea dintâi, când a zis Hristos: Iată am dat vouă stăpânire să călcaţi peste şerpi, şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului (Luca 10, 19). S-a dezlegat iarăşi, la puţină vreme, fiindcă zice Pavel: „Pentru că nu au crezut adevărului cei necredincioşi, le va trimite lor Dumnezeu lucrarea înşelăciunii, ca să creadă ei nedreptăţii, ca să se osândească cei ce nu au crezut adevărului” (II Tesaloniceni 2, 11). Pentru aceea, şi Mântuitorul a zis că s-a dezlegat şarpele (Matei 24, 24). Că până întru atâta va fi de lucrător încât să se smintească, de este cu putinţă, şi cei aleşi. Oare cu lanţuri se leagă vreodată duhul? Oare întru adâncuri se închide? Jivina cea gândită este nepipăită; şi din muncile ce sunt la noi să ne învăţăm cele

288

nevăzute, numele ce sunt folosite la noi, şi uneltele şi lucrurile din închisori spre tâlcuire şi descoperire le-a folosit.

Şi a zis învierea întâi şi a doua, căci două sunt rânduielile sfinţilor, ai celor două Aşezăminte, vrând să arate că cei ai Aşezământului celui vechi sunt întru a doua, una fiind învierea celor două părţi, şi întru aceeaşi vreme alcătuindu-se. După cum şi Pavel a zis: „Că va trâmbiţa, şi toţi morţii vor învia” (I Corinteni 15, 51).

Şi cum că două rânduieli a zis, întâia şi a doua înviere, zice Apostolul: „Pârga este Hristos, după aceea cei ai lui Hristos. Apoi sfârşitul”. Iar cum că una şi întru o vreme se va face învierea tuturor, iarăşi Pavel a zis: „ Că însuşi Hristos, întru poruncă, la glasul arhanghelului, Se va pogorî din cer, şi din trâmbiţă va trâmbiţa, şi cei morţi vor învia întâi, apoi noi cei vii în nori ne vom răpi”. Iată şi acum, întâi şi pe urmă înviere s-a zis, nu după alcătuirea cea din Apocalipsă, ci a schimbat. Că acolo a zis întâi învierea drepţilor, apoi a tuturor, iar aici întâi a zis a tuturor, apoi a drepţilor. Drept aceea, nu foloseşte nimic, nici nu deosebeşte această rânduială „a lui întâi” pe urmă. Că tâlcuirea dezleagă ceea ce se caută. Şi cum că sfinţenie numeşte pe cei drepţi, şi pe sine, şi Moise a zis: „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov este Dumnezeu al viilor, iar nu al morţilor” (Ieşirea 3, 6). Ca întru aceste două lucruri să întărească ceea ce s-a zis despre două învieri, nu vremelnice, ci după rânduială. De unde a zis că Hristos este Judecător al viilor şi al morţilor.

289

încă şi Evanghelia cerceteaz-o cu dinadinsul, şi vei vedea unirea şi despărţirea celor două învieri. Pentru că întru aceeaşi vreme, şi pentru răsplătirea cea cu lucru se zice că va fi, căci zice că va pune oile de-a dreapta, iar caprele de-a stânga (Matei 25, 33).

Deci, iată întru aceiaşi dată a zis, va pune nu acum şi după aceea. însă de vreme ce întâi drepţilor le-a zis Hristos că ei vor merge în viaţa cea veşnică, pentru aceasta şi Ioan a zis: „ Că drepţii vor învia întâi” (Apocalipsă 20, 6). Şi pe cei o mie de ani i-a aşezat în loc de vreme nescrisă şi nenumărată, după cum am zis mai înainte. Că şi Hristos a zis păcătoşilor că vor merge în munca veşnică. Şi oare drepţii, după ce vor împărţi cu Hristos o mie de ani, iarăşi vor veni la judecată? Să nu fie! Că ce, vor muri iarăşi, ca a treia înviere să se facă pentru dânşii? Şi cum zice Pavel, că după ce vor învia din morţi toţi, atunci noi cei vii, care vom fi rămaşi, nu vom lua înainte pe cei adormiţi? (I Tesaloniceni 4, 17). Ci, după ce vor învia toţi împreună, drepţii şi nedrepţii, adică viii şi morţii, atunci nu vom ajunge noi, cei vii, să adormim, ci în nori ne vom răpi. Deci, vezi că după ce vor învia drepţii, nu vor mai muri, ca să se facă a treia înviere, şi să mai stea la judecată înaintea lui Hristos. Că mai întâi se va face învierea sfinţilor din Legea lui Hristos, apoi a drepţilor celor din Lege, apoi a tuturor păcătoşilor, şi toate împreună şi deodată întru o cirtă de vreme, nu întru curgere de ani, sau de vremi, ca să se facă alegerea cea zisă de Hristos.

însuşi Pavel s-a numărat pe sine împreună, zicând „noi cei vii”, arătând că drepţii celor două

290

Aşezăminte vor învia împreună cu păcătoşii, şi nu este înviere care să se deosebească: a drepţilor Aşezământului celui vechi împreună cu păcătoşii, afară de cea a drepţilor din Evanghelie. Şi nu a zis „voi cei vii”, ca şi cum ar fi unii vii în vremea când Hristos Se va pogorî din cer pe pământ ca să facă înviere, ci împreună s-a numărat pe sine, zicând „noi cei vii”.

Pavel a murit în vremea lui Nero, şi s-a îngropat în cetatea Romei. Deci, cum ar fi socotit cineva că încă fiind mulţime de oameni pe pământ, Hristos a făcut deosebire. Iar cum că iarăşi, nu ca şi cum înviind unii drepţi şi împărăţind o mie de ani pe pământ, şi după aceea mutându-se de la pământ, a zis „ noi cei vii ”, este arătat din aceea că Hristos nu era împreună cu dânşii pe pământ. Că dacă nu era împreună, apoi nici nu împărăţeau împreună cu Dânsul. Şi dacă nu împărăţeau împreună, apoi pentru ce oare a înviat? Deci, cum se va împlini cuvântul Apocalipsei, când a zis Ioan că Hristos, împărăţind, va ocârmui pe drepţi? Care lucru cu adevărat şi se va face. Şi dacă ar fi zis că atunci s-a pogorât din cer, poruncind îngerului să trâmbiţeze învierea, fiindcă aceasta este că se va pogorî la glasul arhanghelului (I Corinteni 15, 52), adică al Mergătorului înainte şi propovăduitorului, şi întru poruncă şi în trâmbiţă a încheiat, că nu era pe pământ de o mie de ani, ci când a venit. Cum dar erau oarecare drepţi care mai înainte înviaseră, ca să împărăţească o mie de ani, Hristos nefiind pe pământ împreună cu dânşii? Dar nici cu această aşezare nu va veni Hristos pe pământ întru a Sa venire, adică cu smerenie, ci cu slavă. Că El a zis: Că precum

291

fulgerul arătându-se ajunge de la răsărit la apus, aşa va fi venirea Fiului Omului. Dar cetatea Ierusalimului, care din cer în rai s-a pogorât, a zis că va fi Apocalipsă. Că acesta este pământul cel nou, care are aşezarea nemuririi.

Deci, foarte mult greşesc cei ce zic cum că a doua venire a lui Hristos va fi cuprinsă într-un loc, fiindcă însuşi Hristos a zis: „Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. Iată este în pustie, să nu ieşiţi” (Matei 24, 23, 26), că Acesta Se va pogorî din cer. Nu a zis că fără de vestitor, ci la glasul arhanghelului, adică îngerul strigând venirea Lui. Şi prin înger să înţeleagă oamenii că Hristos, la a doua venire a Lui pe pământ, o va face pentru deosebirea şi alegerea drepţilor şi a nedrepţilor.

Pentru aceea zice că întru porunca lui Hristos îngerul se va pogorî, şi prin porunca cea dată îngerului se va face pogorârea lui Hristos, ca să se împlinească dumnezeiasca Scriptură pentru a doua venire a Lui. Că deşi pe pământ este Raiul, şi se cade drepţii întru dânsul împreună să împărăţească cu Hristos, dar şi aşa va fi împreună cu dânşii Hristos, luminându-i ca soarele, şi de Tatăl nedespărţindu-Se, din cerurile cele noi strălucindu-i cu de-a pururea vecuire. Şi lucrător va fi, încât drepţilor să le fie uşoară suirea către Dânsul, dar şi pogorârea Lui către ei, de norul slavei împreună folosindu-se, după cum a zis Pavel: „ Că în nori ne vom răpi, şi totdeauna împreună cu Domnul vom fi, ori în pământul cel nou al raiului,

292

ori în ceruri, unde este Ierusalimul cel ceresc ” (I Tesaloniceni 4, 17). Aceasta este împărăţia lui Hristos.

încă şi alta mai însemnează Pavel: Că înger trimiţând la porunca lui Hristos, va face învierea, ca toţi oamenii să vadă venirea Lui. Că pentru aceasta a zis: Cei morţi vor învia întâi. Pentru ce? Ca să vadă pe Hristos. Şi iarăşi a adăugat despărţirea de care a zis şi Hristos că se va face între miei şi între iezi. Pentru aceea şi Pavel, care între cei drepţi era numărat, a zis „noi cei vii”.

Şi pentru ce sfinţii se numesc vii? Pentru că Hristos a zis: „Aceştia vor merge la viaţa cea veşnică ”, şi pentru că vrednicia drepţilor este ca să audă că ei sunt vii. însă nu vei zice: „Iată şi cei fărădelege, care veşnic se muncesc, nu s-au numit vii, deşi sunt vii. Că dacă nu ar fi fost în viaţă, cum s-ar fi muncit?”. Ci înseamnă că viaţa păcătoşilor este moartă, căci Hristos a zis: „Şi aceştia vor merge în munca veşnică” (Matei 25, 40).

Drept aceea, bine a zis Pavel: „Că văduva care petrece este moartă de vie” (I Timotei 5, 6). Şi Hristos Judecător este al drepţilor şi al nedrepţilor. Nu este toată viaţa asemenea. Că trăiesc şi animalele, dar de cei morţi cu nimic nu se deosebesc. Pentru aceea, şi cei ce le junghie sunt neosândiţi. Şi viaţa păcătoşilor este moarte, căci trăind, se ostenesc stricăciunii şi morţii, ca să moară cu munca cea veşnică. Mântuitorul a zis: „Eu sunt viaţa”. Deci, bine se numesc drepţii „vii”. Că a se îndulci de Dumnezeu în neîncetata privire a vieţii de aici, şi a nu face ceva rău, aceasta este viaţa cea adevărată.

293

însă primul lucru important ce s-a zis pentru înviere este că toţi întru o clipeală de ochi degrab vom învia (I Corinteni 15, 51). Dar care sfinţi se vor schimba? Şi întru ce? Că cei vii se vor face după cum am zis. Şi însuşi Ioan a arătat ce este a învia. Adică ne vom muta din moarte la viaţă. Deci, aşa este pârgă Hristos, că El este Viaţa. Apoi cei ai lui Hristos, că şi ei s-au schimbat, din muritori făcându-se vii. Apoi sfârşitul, adică hotărârea păcătoşilor. Iar cum că a pătimi bine şi a nu se judeca este viaţă, iar cea împotrivă este moarte, zice Hristos: „Că cel ce nu crede cuvintelor Mele acum s-a osândit. Iar cel ce crede Mie moarte nu va vedea în veac. Şi de va şi muri, viu va fi” (Ioan 11, 26). Şi amândouă lucruri ale firii trupului erau în viaţă. Iar alţii viaţa cea subţire, proastă şi părtaşă a morţii o au. Iar a nu fi judecaţi veşnic, aceasta este cu adevărat viaţă. Că precum a se munci de-a pururea în veci este moarte, aşa a se odihni veşnic este viaţă. Pârgă este Hristos. Nu a zis întâi că înviere este Hristos, ci ca o pârgă a snopilor din arie. Ca tu să nu zici „a doua înviere” când vei auzi: „după aceea, cei ai lui Hristos”. Că nu pentru oarecare vreme a zis „înviere a celor ce sunt ai lui Hristos”, ci pentru mai înainte alegerea lui Dumnezeu. Şi apoi, zice, sfârşitul. Nu că după înviere va fi sfârşitul, ci că după împlinirea sfinţilor, după ce nu va mai fi niciun sfânt, omenirea, nemaifiind de trebuinţă lui Dumnezeu, se va sfârşi. Că zice şi Pavel: „ Că nu este nedrept Dumnezeu, Care aduce asupra oamenilor urgia Sa”.

294

Şi dacă pârgă este Hristos, pentru ce a zis despărţire, apoi cei ai lui Hristos? Dacă nu iar pentru întâia şi a doua înviere a zis aceasta. Că dacă pentru două învieri ar fi zis, apoi cei ai lui Hristos, şi apoi sfârşitul, se va înţelege că şi a celor necredincioşi este pârgă Hristos. Ci să nu fie să gândim noi aceasta. Că nu şi celor necredincioşi este pârgă Hristos, ci numai a celor credincioşi. Dar cum va fi înviere mai înainte de sfârşit, când va veni Hristos întru a doua venire a Lui? Că dacă va veni ca să împărăţească împreună cu drepţii, şi iarăşi se va întoarce, şi iarăşi va veni Judecător, apoi trei veniri va face. Şi întru nici o Scriptură nu este scrisă aceasta. Căci este cu neputinţă. Că dacă ar veni mai înainte de sfârşit, lumea încă fiind stricăcioasă, întru stricăciune şi pe drepţi îi face să fie, şi iarăşi vor muri, şi El însuşi împreună cu dânşii se va împărtăşi din stricăciune. Ci nu este aşa, nu este. Că s-a hotărât, zice apostolul, ca toţi să murim, şi după aceasta judecata. Căci şi Hristos doar o dată a murit. Moartea pe Dânsul nu-L va mai stăpâni. Deci, una este învierea drepţilor şi a nedrepţilor, care se va face într-o clipeală de ochi.

însă mie, către tine, care lucrezi pocăinţa îmi este cuvântul. Ca să te înveţi a câte şi a ce fel de bunătăţi părtaş pe tine te face pocăinţa. Din locurile cele sfinţite s-a făcut călcarea de poruncă, ca să cunoşti că bun lucru este a împrumuta pe Dumnezeu cu acestea de aici, şi a nu te batjocori de deşertăciune. Dacă vei da lui Dumnezeu cele pe care ţi le-a dat ţie spre iscusinţă, tu ruşinezi pe şarpele, căci ai defăimat deşertăciunea şi desfătarea cea vremelnică, prin care

295

a înşelat pe cei întâi zidiţi. Dacă slava cea stricăcioasă o vei defăima, lui Dumnezeu numai pe tine arătat te vei face, şi vei surpa pe balaurul. Că întru cei întâi zidiţi poftă de slavă a dumnezeirii a pus. Dacă nu voieşti să te arăţi înţelept în viaţă şi vestit, de tot răneşti pe vrăjmaşul, căci prin cunoştinţă şi prin cercarea tuturor s-a ispitit să împiedice şi să surpe pe strămoşi. Mănâncă, zice, robul cel îndoit, şi vei fi Dumnezeu, având cercarea binelui şi a răului, şi nu vei mai avea trebuinţă de altcineva (Facerea 3, 5). S-a înduplecat femeia, s-a veselit de dulceaţă. A poftit multă iscusinţă, pentru care întru sine cugeta, ca de nimic să nu mai aibă trebuinţă. Şi a tins mâna, şi cu lucrul călcarea de poruncă a săvârşit-o. Şi nu şarpele a luat rodul şi l-a dat muierii, că nu voieşte fără de roadă a răutăţii să fie omul, ci Eva, luând, a mâncat.

Căci nu judecă Dumnezeu pe ascultătorul răutăţii, de nu o va lucra cu lucrul. Se face însă lucrul prin gând. Că mâna minţii este învoirea. Pizma cu mâna nu se face, ci prin suflet se săvârşeşte. înţelege dar că şi pocăinţa se face întocmai întru asemenea greşeli. Pentru aceasta am afundat cuvânt într-însele pentru strămoşi, ca să te învăţ pe tine a cunoaşte hotarele pocăinţei. Prin cuvânt grăiesc de rău oamenii. Mâna aici n-a nedreptăţit nimic.

Deci, aşa să te pocăieşti, cât să poţi a pleca pe cel îndatorat să-ţi lase ţie datoria. Cincizeci de dinari, şi cinci sute, Dumnezeu îi iartă. Vezi să nu mai adaugi, ca nu pocăindu-te, ca Isav să fii lepădat. Doi datornici păcătoşi sunt scrişi, căci două sunt poruncile

296

dragostei: cea către Dumnezeu, şi cea către aproapele (Luca 7, 41). Dacă vei greşi înaintea omului, cu cincizeci de dinari eşti dator, iar dacă înaintea lui Dumnezeu vei face păgânătate, cu cinci sute. Căci cele două datorii sunt ale sufletului şi ale trupului. Cea a celor cincizeci este a trupului, iar a celor cinci sute a minţii. Cel ce se leapădă, din suflet face răul, ori fiind chemat de afară, ori din pomenire, ori din mânie, ori din defăimare. Iar cel ce curveşte, dintru amândouă, din suflet şi din trup, ori prin înfocare, ori prin îngâmfare, ori prin desfătare, ori pentru oarecare surpare a vreunei case şi a vrăjmaşilor. Sufletul a uneltit limba întru lepădare, şi trupul a uneltit lucrarea sufletului la săvârşirea desfrânării. Pentru aceasta, ca unele ce împreună lucrează, împreună se şi osândesc. Pentru care şi împreună a se pocăi datoare sunt. La păgânătatea uciderii, sufletul inima a folosit. Meşteşugul spre câştigarea iubirii de argint împreună le-au lucrat, împreună şi a se pocăi au datorie.

Deci, de vreme ce Isav nu s-a pocăit după lege, pentru aceea a fost lepădat. Dar nu pocăinţa a slăbit de a curăţi pe cel fărădelege, ci uşurătatea faptei avea rădăcină de amărăciune în minte, după cum a zis Pavel: „Iarba ei au tuns-o, iar rădăcina au lăsat-o, şi se arăta pocăinţă, dar nu era pocăinţă, ci amăgire şi făţărie” (Evrei 12, 15).

Au lăcrimat, nu pentru că au păcătuit, ci fiindcă pe Dumnezeu nu L-au batjocorit. Plângeau cerând binecuvântare, nu ca să mulţumească lui Dumnezeu, ci ca să dobândească bunătăţile cele trupeşti. Jos era rădăcina amărăciunii întru inima lui, iar frunzele erau

297

cuvintele în gură. în minte gândea păgânătate, şi în gură îngrijea de binecuvântare. A stăpânit răutatea partea cea stăpânitoare, şi doar prin limbă a voit să neguţătorească blagoslovenie.

Pentru ce zic eu acestea? Că tu, de ai amărăciune în inimă, întâi pe dânsa să o dezrădăcinezi. Apoi astfel să te apropii de Dumnezeu. Nu ştie doctorul durerea bolnavului. Dar Dumnezeu cunoaşte aceasta. Pentru aceasta, cel ce se pocăieşte dator este să ştie unde s-a rănit. Căci zice Dumnezeu, ca un doctor: „Spune-ţi tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”. Să nu zici altele în loc de altele, căci pe tine te nedreptăţeşti. Plângi ca Isav, dar te mânii ca un şarpe înăuntru. Nu primeşte Dumnezeu acest fel de pocăinţă a ta. Dacă îl vei ruga pe Dânsul pentru lăsarea păcatelor tale, şi te mânii asupra cuiva, ai făcut ca Isav asupra lui Iacov: că se ruga să ia binecuvântare, şi nădăjduia că Dumnezeu îi va ajuta lui spre uciderea fratelui său. Şi s-a făcut plângerea pângărită, căci cu plânsul se sârguia să împace pe părinţi, pe care îi ruga ca să-i dea lui binecuvântare. Şi se ruga să moară, zicând: „Când va muri tatăl meu, ca să ucid pe Iacov” (Facere 27, 41). Nu numai ucigaş de frate l-a arătat pe dânsul mânia lui, ci şi de tată. Că de-a pururi răutatea ascunzându-se, creşte nelegiuirea. Pentru aceea, trecând vremea, şi lui Dumnezeu urât l-a făcut pe el mânia.

Ştii când ai păcătuit, şi de este păcatul sufletesc sau trupesc! Deci precum ştii, aşa pocăieşte-te! Că pocăinţei nimic nu îi este cu neputinţă. Ea poate şi sufletul care este mort să-l pună viu înaintea lui

298

Dumnezeu. Păcatul sufletesc spre moarte priveşte, a zis Ioan. Deci, aşa pocăieşte-te, încât să te deznădăjduieşti de viaţă: „ Ca prin moartea trupului, moartea sufletului să o izgoneşti” (I Ioan 5, 16).

A zis şi Mântuitorul ucenicilor: „Cel ce-şi va pierde sufletul său îl va afla pe el” (Matei 10, 39). Cum? Că alergând să moară prin pocăinţă, va trăi prin darul ce este în el. Bolile cele nevindecate nu le pot tămădui doctorii. Aşa nici toate păcatele nu pot preoţii să le curăţească, cum socotesc unii în Biserică, că tot păcatul îl leagă şi îl dezleagă. Pentru ucideri se aduceau arderi de tot, şi au întors jertfa întru hotărâre. Drept aceea, păgân este preotul care se va ispiti să dezlege cele legate de Dumnezeu. Al lui Dumnezeu lucru este să învieze morţii, fraţilor. Doar Lui îi este cu putinţă. însă a dat şi oamenilor pocăinţă întru cele nevindecate.

David avea rană nevindecată, dar aşa l-a tămăduit pe el pocăinţa, cât nici semn de răni nu avea. Prin pocăinţă s-a înduplecat Dumnezeu să-i şteargă prihana preacurviei şi uciderii. Nu prin preoţi şi prin viţei. Iarăşi, pocăinţa a pierdut toată păgânătatea lui Manase. Lui Moise i-a zis Dumnezeu să piardă toate neamurile lui Hanaan. Şi fără jertfe şi preoţi mărturisirea pe gavoniteni nu numai i-a mântuit şi i-a păzit, ci şi împreună cu Israil a se număra i-a făcut. Credinţa, prin întoarcerea către Dumnezeu, pe Raav desfrânata a făcut-o împreună moştenitoare cu sfinţii. Desfrânată era şi cananeanca, şi amândouă după lege trebuiau să se pedepsească. Pe amaniteni şi pe moabiteni, în veac i-a scos din moştenire Dumnezeu; pe

299

Ruf, care era moabiteancă, între femeile cele binecredincioase a primit-o. Că dintru aceasta, pe Sfântul David l-a odrăslit. Pe a cărui nelegiuire adevărată, pocăinţa cea adevărată nici urmă a făcut-o să nu aibă întru dânsul. Căci atâta i-a şters semnul preacurviei lui, încât din Batşeba, pe Solomon l-a făcut împărat al lui Israil. Şi el, pocăindu-se, aşa s-a rugat: „După mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea” (Psalmul 50, 2). Deci, auzit a fost bărbatul, nu prin preot şi prin lege, ci prin pocăinţa cea în biserică propovăduită. Că mai presus de fire este pocăinţa, că şi Legea a covârşit-o. Bine a zis el întru pocăinţă: „Şi întru Dumnezeul meu voi trece zidul” (Psalmul 17, 32). Că Legea, ca un zid, opreşte pe cel păcătos a se apropia de Dumnezeu. Iar pocăinţa, dându-i aripi acestuia să zboare, pe deasupra îi face intrare către Dumnezeu. Covârşeşte hotărârea.

Şi căzând tu prin pocăinţă la Dumnezeu, arată preoţilor legii că pe cele ce nu pot aceştia să le curăţească, pocăinţa fără de cheltuială le face. Aproape este de Mântuitorul puterea ei. Fiindcă pe cei pe care legea nu-i îndreptează, pocăinţa-i desăvârşeşte. Nu era David desăvârşit în Lege, dar pentru propovăduirea bisericii s-a îndreptat. Pocăinţa i-a mântuit pe mulţi, când legea pornea sabie asupra lor spre ucidere, doar dacă s-au pocăit după lege.

Vai, ereticilor, cei ce zic că nu este pocăinţă! Că dintru aceştia sunt cei ce zic: „Nu este Dumnezeu”. Că dacă pentru oamenii cei neputincioşi şi bolnavi, şi care au trebuinţă de tămăduire, nu este pocăinţă, întocmai este cu a zice: „Nu este Domnul

300

Dumnezeu”, ca să arate că s-a înstrăinat ideea de pocăinţă.

Unde s-a ascuţit frica muncii asupra călcătorilor de lege? Şi în biserică nu va fi pocăinţă. Unde a răsărit darul celor vrednici şi celor nevrednici ca soarele? A ales Dumnezeu hotărârile Sale în sinagogă să le schimbe, ca pe pocăinţă să o dăruiască, şi în biserică o va lepăda? Nu este aşa precum zic ereticii. Că pocăinţa cu biserica este unită, şi ştie pe cei ce nu rămân întru păcate să-i aducă lui Dumnezeu în viaţa veşnică. El însuşi a zis: „De şaptezeci de ori câte şapte să iertăm celor ce greşesc înaintea noastră ”, şi nu va birui pe oameni, făcându-le bine?

Vameşul, smerit cugetând, a biruit pe fariseul, şi tu zici că Dumnezeu nu va face bine cu dânsul? întru îndreptările legii a îndrăznit fariseul. Iar vameşul şi-a vestit păcatele sale, şi fără de lucruri şi fapte pocăinţa a îndreptat pe cel ce se mărturisea. Pentru ce? Ca mulţi să se întoarcă la pocăinţă. Şi tu zici că Dumnezeu nu face bine cu dânşii, şi că nu primeşte pocăinţa păcătoşilor? Spune tu întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi, a zis Dumnezeu. Atâta pogorământ întru neomenie îl întorci, o, ereticule? Din cuvinte se face începutul pocăinţei, că mărturisirea cea prin cuvânt este începătură de pocăinţă. Pentru aceasta, şi vameşului i s-au dat începături de mântuire. Nu desăvârşit l-a izbăvit pe dânsul de datorie, că încă nu s-a pocăit desăvârşit. învaţă-te cu lucrarea lui Dumnezeu, şi înţelege folosul pocăinţei, că după fapte dă şi plata. Prin cuvânt s-a mărturisit şi s-a dovedit lucrător al pocăinţei întru sporire. Ce zice vameşul?

301

„Doamne, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Zice despre acestea Hristos: „Amin zic vouă, că s-a pogorât mai îndreptat vameşul decât fariseul”. Nu a zis că s-a îndreptat izbăvindu-se deodată, ca să dea chip că se cade şi cu lucrul să se pocăiască. Nu numai cu cuvântul, ci şi cu lucrul s-a îndreptat Sodoma de la Ierusalim, după cum a zis Proorocul Iezechiel, nu pentru fapta bună, ci pentru covârşirea păgânătăţii iudeilor către sodomiteni (Iezechiel 16). Aşa s-a îndreptat şi vameşul, prin alăturare cu fariseul. Tâlharul prin cuvânt, mărturisindu-se, s-a mântuit, că nu a avut timp ca şi cu lucrul să se pocăiască. Din schimbare a arătat pornirea, că dacă ar fi avut vreme mai îndelungată, cu lucrul s-ar fi întors şi s-ar fi pocăit.

Deci, precum este cu putinţă prin cuvânt necredincios să se judece, aşa este cu putinţă şi prin cuvânt bine credincios să se afle. Moise, tăcând, striga către Domnul. Deci este cu putinţă şi prin gând să se dobândească iertare. Pavel a zis: „Ruga-mă-voi cu duhul, ruga-mă-voi şi cu mintea” (I Corinteni 14, 15), ca să arate că amândouă folosesc. Şi una, când va fi vreme să se facă, şi amândouă. Numai

302

se cuvine a lua aminte la privirea duhovnicească.

Către tine îmi întorc cuvântul, cel ce lepezi pocăinţa, ca să faci în Biserică chipul ei. Ştiu că zici că după Botez nu este pocăinţă. Ce zici? Pe darul punerii de fii prin Botez ni l-a dăruit nouă, şi darul lăsării păcatelor nu ni-l va da? Căci vrednicia cea mare a dăruit-o, iar întru cele mici nu va face bine? Cel ce dă morţilor înviere, oare nu dă şi celor bolnavi vindecare? Cel ce a dăruit ochilor celor orbi să vadă, pe cei plini de necurăţie nu îi va spăla? Cel ce bubele curăţea, de cei râioşi nu se va griji? Cel ce slobozenia din robie a dăruit-o, de la răspuns se va întoarce? Cel ce a dat punere de fii, pe fiul cel ce se mărturiseşte nu-l va primi? Din rob a făcut fiu, şi pe fiul cel ce a greşit nu-l va primi? Pe lucrul cel mare şi mai înalt decât toate nu-l socoteşte nevrednic Dumnezeu, adică a se numi tată al oamenilor, şi de cel mic se va lepăda, adică a se face curăţitor al fiilor celor ce se mărturisesc?

Nu mă vei convinge pe mine, o, ereticule, vrând să prihăneşti bunătatea lui Dumnezeu. Am fântână, şi nu am trebuinţă de amărăciunea ta. Având pe Hristos, mustru nelegiuirea ta. Pentru noi a murit, şi nu va mijloci pentru noi? Ne-a învrednicit să Se răstignească pentru noi, şi a ne milui se va lepăda? Dacă atâta ne-a iubit pe noi, încât s-a pălmuit pentru noi, şi având atâta izvor de milă, pe cei flămânzi îi va trece cu vederea? Dacă cineva, fiind îndestulat de bogăţie, ar vrea să răscumpere vreun rob sau fiu, şi ar pune înaintea lui ca să dea preţ răscumpărării sau să moară, oare nu va voi să dea preţul răscumpărării? Dacă Hristos nu ar avea izvor de milă, poate ar fi zis cineva că pentru aceasta a murit, căci nu a putut să izbăvească pe cel iubit. Lucrul cel mai presus de fire s-a făcut cu Dânsul, şi pe cel prost nu-l va da Lui? Când ne stăpânea păgânătatea, nu ne-a lepădat, şi când ne pocăim, nu ne va primi? Când ne legiuiam, ne-a mângâiat, şi când către Dânsul ne întoarcem, Se va

303

întoarce de la noi? Când îl defăimam, ne-a miluit, şi când îl rugăm, nu Se va milostivi spre noi?

Prima dată va zice miluieşte, şi a doua oară munceşte? Astăzi este Tată, şi mâine se face străin? Astăzi are dorire, şi mâine, pentru sărăcie, nu face aceasta? Astăzi este bun, şi mâine aspru şi nemilostiv? Astăzi, momit fiind, ţi-a dat, şi mâine, înţelept făcându-te, te va batjocori? Să nu fie! Nu este ceea ce zici, o, omule, neschimbat este Dumnezeu, nestrămutat. Şi cum, când El ne-a poruncit să ne rugăm şi a zice: „Lasă-ne nouă greşelile noastre” (Matei 6, 12), S-a căit să le lase? Oare, nu a credincioşilor este rugăciunea? Cum zici atunci că după Botez nu este pocăinţă?

Ereticul însă spune că Sfântul Pavel zice: „Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt, şi au gustat ei cuvântul cel bun a lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se învoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu” (Evrei 6, 4-6). Deci, pe scurt, eu zic mintea şi înţelegerea eresului, ca să nu lungesc cuvântul cu povestirea. Pavel nu pentru pocăinţă a zis, ci pentru al doilea Botez, căci cu neputinţă este să se boteze iarăşi cel ce întru Hristos s-a botezat. Că însuşi Apostolul zice: „ Câţi întru Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat” (Romani 6, 3). Drept aceea, pentru Botez a zis: Căci este cu neputinţă pentru cei ce au căzut să răstignească a doua oară pe Hristos; adică de-a doua oară

304

să se boteze. Una este Crucea. Unul este şi Botezul. Dacă este a doua cruce, apoi este şi al doilea Botez. Către evrei scria, şi voia să le arate că nu este de obşte Botezul lui Hristos. Drept aceea, despre Botez vorbea Pavel, că îl socoteau că este asemenea cu botezurile legii. Deci, ca să îi convingă pe ei zice: „La noi este cu neputinţă ca cei ce au căzut iarăşi să se mai boteze”. Că ei multe botezuri fac, după cum mai înainte i-a mustrat pe dânşii când pentru curăţire vorbeau. încă şi Hristos a arătat că Botezul legii este de obşte, zicând că fariseii adeseori se botează, necuraţi fiind. „ Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie” (Matei 23, 25).

Pavel nu a zis despre pocăinţă că nu este cu putinţă celor ce s-au luminat să se pocăiască, ci pentru ca să nu se boteze a doua oară. Tu, cu gândurile tale, lucrezi aceasta, iar eu însuşi lucrul Apostolului ţi-l voi da ţie mărturie. îţi arăt că toate cuvintele tale clevetesc pe Apostol, şi te îndemn pe tine către pocăinţă. Galatenilor, celor ce se răzleţiseră din credinţă, le zice: „O, copiii mei, pentru care sufăr durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Galateni 4, 19). Fiindcă erau născuţi prin chinurile de naşteri ale lui Pavel, adică prin ispitele şi necazurile lui. Pentru aceasta a zis, că iarăşi mă chinuiesc să vă nasc. Pentru ce aceasta, fără decât că acum erau botezaţi întru Hristos. Şi dacă o biserică întreagă a unei cetăţi de bărbaţi credincioşi, care se depărtaseră de la credinţă, nu a lepădat-o, ci al doilea, sau de multe ori a se boteza a oprit-o; au

305

doară celor nebotezaţi le zice: „Aţi alergat bine, cine v-a ademenit pe voi să nu vă încredeţi adevărului? ” (Galateni 3, 1). Oare le zicea în zadar celor nebotezaţi: „Atâtea aţi pătimit în zadar”? Oare celor nebotezaţi le zicea: „Deci, Cel ce v-a dăruit vouă pe Duhul cel Sfânt, şi lucrează puteri întru voi, din lucrurile legii, sau din ascultarea credinţei”. Şi dacă Apostolul clericilor nu le-a tăiat nici nu le-a oprit pocăinţa, tu cum zici că după Botez nu este pocăinţă? David zice: „Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine" (Psalmul 50, 12). Şi cum cei ce după darul Sfântului Duh au păcătuit nu au pocăinţă? Prooroc era, dar păcătuind, s-a pocăit, şi Dumnezeu l-a iertat. Iar pe mine, cel ce după lege mă pocăiesc, nu mă va ierta? Deci, zice: „Dă-mi înapoi mie bucuria mântuirii Tale ”, că s-a luat de la dânsul după ce a desfrânat. Şi după ce s-a pocăit, i-a dat-o înapoi. Fiindcă şi după acestea, până la moarte a proorocit.

Petru Apostolul, după ce s-a făcut Apostol, şi după ce a luat puteri şi a făcut semne prin darul Sfântului Duh, şi după ce a botezat în Ierusalim, s-a lepădat de Hristos, dar pocăindu-se, nu a mai fost

306

lepădat. Că a plâns cu amar, şi dulce dar a dobândit. Hristos l-a iertat. Că nu poate omul să ierte, dacă cineva înaintea lui Dumnezeu va greşi. S-a smintit de cele puse înainte, dar de Dumnezeu nu s-a lepădat, însă are de răspuns pentru prinderea lui Hristos. Pentru care, ca un Dumnezeu, pe cel ce nu s-a lepădat de voie, degrabă l-a iertat. Hristos era Dumnezeu şi mai înainte de cruce, însă se ascundea dumnezeirea Lui de toţi cei de pe pământ. Nu a văzut Petru pe Cel nevăzut, ci pe Cel văzut, dar răpindu-se, a alunecat, însă, pocăindu-se, l-a primit.

Să nu ai pricină de defăimare lepădarea lui Petru. Acela s-a întunecat, fiind ispitit. Iar tu, fără de tulburare, eşti dator să ţii credinţa. întărit fiind cu învăţătura cea de-a pururea, a ţinut îndată cu Hristos şi a dobândit iertare. Şi tu nu ştii de l-a iertat sau nu. Că nu este dat oamenilor să ierte acestea, măcar de ar fi ca Noe, ca Iov sau ca Daniil. Nevoia dă răspuns pentru Petru, care este lucru şi îngrozire de pierzare celor care fără de nevoie se răstoarnă, că ziua Domnului este întuneric, şi nu lumină.

Deci, este pocăinţă, o, omule! Că nimic nu este cu neputinţă la Dumnezeu. Cei ce neguţătoresc pocăinţa nu au parte de pocăinţă. Cel ce petrece în păcat cu nădejde de pocăinţă nu are pocăinţă. Căci pentru unii ca aceştia s-a şi zis, că nu se poate pocăinţa, căci socotesc că Dumnezeu Se veseleşte de batjocoritori. Cel ce defaimă pe Dumnezeu, ca să facă spre plăcere lui Dumnezeu, nu au pocăinţă. Cel ce cunoaşte răul că este pierzător, şi nu se depărtează de dânsul, neiertat va fi după moarte, căci răutăţii a slujit. în vremea judecăţii nu este pocăinţă, căci Judecătorul nu a şezut ca să ierte, ci ca să aleagă faptele cele mărturisite. Hotărârea va urma la judecată, şi cum va fi cu putinţă să se pocăiască cineva la înviere? Că dacă adică ne va scula spre naştere de fii, şi spre altă aşezare a vieţii, ar fi fost nădejde de pocăinţă, având iarăşi ca iscusire voia liberă, şi mintea întru stăpânire. Nimeni nu a văzut înaintea judecătorului pe tâlhar liber, nici pe preadesfrânat, nici pe

307

săpătorul de mormânturi umblând fără de grijă. Astfel, aceia, şi la judecător, în loc de legătură, au mustrarea, şi în loc de temniţă cercetare, şi în loc de robire conştiinţa, şi pornirea voii nelucrătoare pentru cercetarea judecătorului.

Nu-ţi propovăduiesc pocăinţa, ca să nu o defaimi. Şi nu o lepăd, ca să nu te deznădăjduieşti. Nu-ţi zic: Acum defaimă-o, şi atunci pocăieşte-te. Nu te învăţ ca prin toată viaţa să păcătuieşti, şi la judecată să te pocăieşti. A zis şi proorocul: „ Că în iad nu este mărturisire” (Psalmul 6, 5). Este cu putinţă şi după Botez să ne pocăim, dacă vom păcătui. Dar atunci nu este cu putinţă, când noi nădăjduim la pocăinţă, dar o şi defăimăm. Dacă cel ce ştie binele, şi nu-l face, păcat are; cu mult mai vârtos cel ce ştie răul şi-l face pe el (Iacov 4, 17). Şi dacă lucru bun este pocăinţa, cel ce o întârzie rău face, căci pocăinţa se va mânia asupra lui. Că a socotit-o că se teme de cel rău, încât cum nu poate să-i ajute lui. Şi tu, dacă îndulcindu-te cu răutatea împreună vei rămâne cu ea, şi pocăinţa va fugi de la tine. Cunoscându-i bunătatea ei, ai ales răutatea, mai mult decât pe ea. Pocăinţa propovăduieşte lăsare, dar nu primeşte să o defaimi. îi aşteaptă pe cei ce se întorc, şi se întoarce de la cei ce rămân întru răutate. Ascultă ce zice Dumnezeu: „Necredinciosul, după ce a căzut întru adâncul răutăţilor, defaimă. Pentru care zice: Vor striga către Mine, şi nu-i voi auzi pe dânşii” (Pilde 18, 3; 21, 13).

Zici că nu este pocăinţă după Botez! Şi cum zice Evanghelistul Ioan „că pe Hristos îl avem Mângâietor către Tatăl, şi El este curăţire pentru

308

păcatele noastre”? (I Ioan 2, 1). Şi nu numai pentru ale noastre numai, ci pentru ale tuturor oamenilor. Şi pe sine împreună s-a cuprins sfântul, ca să arate că pocăinţa trece şi la cei ce după atât de mult şi mare dar au păcătuit, precum şi Sfântul Evanghelist Ioan a ajuns. Şi tu zici că după Botez nu este pocăinţă? Tu eşti robul cel rău, care a îngropat în pământ talantul. Că nu ai propovăduit pocăinţa, aşa încât cuvântul printr-însa să neguţătorească sufletele păcătoşilor spre câştigarea mântuirii din osândire.

Drept aceea, învaţă-te, că păgânesc lucru este nesupunerea la pocăinţă. Deci, de la talantul cuvântului am început, şi la talanţi vom înceta, mult înmulţind lui Dumnezeu mântuirea noastră, ca întru înviere să ne primească pe noi, cu mila, şi cu îndurările, şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos. Căruia se cuvine slava şi stăpânirea, în vecii vecilor. Amin.

Sfătuire către fraţi

Fraţilor, cu binecuvântarea să ne obişnuim şi să ne deprindem, ca binecuvântările, să le moştenim. Iudeii, din obicei, rău poticnindu-se, s-au făcut ucigaşi de Dumnezeu. Şi noi, dacă vom fi ocărâtori, vom fi grăitori de rău. Bolile nu se vindecă îndată. Ci început rău din lenevire luând, întru nemărginită răutate sunt. Şi patimile se nasc în suflet prin mică

309

pricină, dar dacă nu le stârpim, nemărginită fac defăimarea. Văzut-ai în aramă rugina verde cum întru adânc străbate? Ai înţeles ce face în suflet patima care este trecută cu vederea? Dacă nu vei răzui rugina, nu vei curăţi întinăciunea. Şi dacă nu vei zdrobi firea trupului, nu vei putea să goneşti patima. Precum apare împreună rugina cu arama, aşa şi patimile se întăresc asupra firii. Dacă cineva va spoi arama mai înainte de-a rugini, se face fără de grijă.

Şi dacă cineva întru fapta bună va înfăşura sufletul, nu se va osteni, nici nedreptate tăinuită nu va pătimi. Poate cineva ca vasul de aramă să-l îngrijească şi după ce a intrat rugina în el, însă cu osteneală, şi pătimeşte şi pagubă. Că în vremea întru care ar putea să facă lucru spre dobândă, el se îndeletniceşte spre tămăduirea nedreptăţii. Şi sufletul zăboveşte ca să cureţe patima şi să o scoată, când putea să câştige cele mari. Arama, dacă nu este îngrijită, cu zăbavă şi greu se curăţeşte, şi cu totul suferă rugina, ruginindu-se şi după spoială. Şi sufletul, de va fi cu luare aminte la sine în lucrarea faptei bune, uşor devine jefuit. Arama, ca pe o îmbrăcăminte primeşte spoiala, dacă peste aramă vie şi curată se va pune, şi poate să slujească întru trebuinţă la multă vreme. Iar dacă nu se va spoi bine, căci vasul a slăbit, îndată se va risipi şi netrebuincioasă se va face.

Aşa şi sufletul, dacă de fapta bună se va lăsa şi de cea stricată se va apuca, pătimeşte tulburare şi din tulburare stricăciune. Ca nişte aramă este firea omenească, şi de multă îngrijire are trebuinţă. De nu voieşti să o străluceşti pe dânsa, îngrijeşte-te să nu

310

treci cu vederea buna amestecare. Dacă vei lăsa arama umedă, pagubă va pătimi. Şi firea dacă prea umedă o vei face, dai loc stricăciunii. Şi Mântuitorul a zis că duhurile necurate iubesc umezeala. A zis şi Apostolul să nu facem purtare de grijă de trup spre pofte. Deci este arătat că umezeala se face sufletului pricină de poftă trupului. Evanghelia tâlcuieşte cuvântul apostolesc care zice că, venind duhul cel necurat, află pe om împodobit şi măturat (Matei 12, 44). Drept aceea, împodobirea trupului se face pricinuitoare de pofte sufletului. A trecut prin locuri fără de apă duhul cel necurat, şi după ce a cunoscut că sămânţa lui piere dacă nu se va vărsa în loc umed, venind, a semănat-o, şi mai pe urmă iar venind, în ea a rămas. Fiindcă după plecarea sa, întorcându-se, a aflat că a rodit sămânţa.

Dacă nu ar fi făcut rod omul cel umed, ca unul ce nu avea ce să mănânce, vrăjmaşul întru dânsul nu ar fi rămas. Iar cum mănâncă şi se hrăneşte duhul cel necurat, datori suntem să ne învăţăm. Zice Domnul: „Mâncarea Mea este să facă voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 4, 34). Aşa şi vrăjmaşul se hrăneşte din cel ce face voia sa. Voia lui Dumnezeu este credinţa în cel bun; drept aceea, şi voia vrăjmaşului este necredinţa. Voia lui Dumnezeu este fapta bună a lucrărilor celor bune. Iar ale diavolului sunt toate potrivnice. Dacă cineva face voia lui, îl hrăneşte pe el. Şi încă mai arătat voi face vouă cuvântul pentru amândouă voile. Cum hrană se face cuvântul lui Hristos pentru mântuirea samarinenilor, El a zis ucenicilor că a mâncat şi voia Tatălui a săvârşit-o.

311

Deci, dacă cineva îşi va mântui sufletul, aceasta hrăneşte pe Dumnezeu. Aşa şi dacă cineva îşi va pierde sufletul, hrăneşte pe diavolul. Deci, să vedem care este asemănarea vrăjmaşului, şi care este durerea, şi care întoarcerea. Şi pentru ce întâi scoţându-se şi gonindu-se, mai pe urmă a rămas.

Iarăşi se va arăta vouă spre încredinţare asemănarea din dumnezeieştile Scripturi. Dacă cineva desăvârşit este întru sfinţenie, acela este biserică a lui Dumnezeu, precum a zis Apostolul. Aşa şi întru păgânătate, dacă cineva se face desăvârşit, el se face casă a diavolului, şi diavolul întru dânsul se odihneşte. Drept aceea, seamănă întâi întru cei nedesăvârşiţi, şi se duce, şi după o vreme vede de s-a făcut cel semănat desăvârşit, şi aşa rămâne întru dânsul. Iar deosebirea săvârşirii iarăşi din învăţătura cea sfântă se va pune vouă înainte.

Precum cei ce mântuiesc sufletele sunt desăvârşiţi înaintea lui Dumnezeu, aşa şi cei ce pierd sufletele sunt înaintea diavolului. Zice Evanghelia în ce fel de asemănare sunt desăvârşiţi. Deci, zice ucenicilor: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Căci mântuieşte suflete şi trupuri. Trupuri adică, răsărind soarele, şi dând ploaie. Iar suflete, dându-le lege şi cunoştinţă, suferindu-le spre întoarcere. Oare vom afla şi pentru vrăjmaşul asemănarea zisă în Scriptură? Aşa şi Evanghelia zice pentru dânsul: „Dintru început diavolul este ucigaş de om” (Ioan 8, 44). Deci, dacă cineva ucide suflete, acela este exact ca diavolul. Şi este îndreptăţit cineva să spună că întru dânsul

312

desăvârşiţi s-a făcut? Fariseii adică. Că însuşi Hristos a zis că au tată pe diavolul. Ei au ucis multe suflete, necredinţa întru Dumnezeu, şi întru Hristos învăţându-le. Eu însă dovedesc că l-au şi covârşit. Că nu numai au învăţat, ci au şi silit să facă răul. Că dacă cineva ar fi crezut în Hristos, gonit din sobor era, ca să covârşească săvârşirea vrăjmaşului însuşi. Acela prin frică era silit să se depărteze de la Dumnezeu. Că îngrozindu-i cu moarte, pe mulţi de la credinţă i-au izgonit.

Seamănă şi Dumnezeu, însă în trupuri uscate şi pustii. Fiindcă cele cereşti prin nestricăciune cresc. Nu întâi strică, şi se strică sămânţa lui Dumnezeu, ci în uscăciune subţiindu-se creşte. Drept aceea, care este locul cel uscat îl ştim. Care este? Fără numai nestricăciunea. în curate şi înfrânate trupuri creşte sămânţa Lui. Fiindcă împleticire şi împreunare de-a pururea în trup nu face, ci în suflet. Dar cum se face aceasta, iarăşi să cercetăm. Evanghelia a zis: „Că sufletul a-l ucide nimeni nu poate” (Matei 10, 28). Drept aceea, nu are trebuinţă de bunătăţile acestei lumi. Şi neavând trebuinţă, poate să rămână nestricăcios. Pentru că bucatele spre înfiinţarea trupului le primeşte. Deci, când nu va cădea cu trupul, ci îl va supune pe dânsul lui, primeşte sămânţa cea nestricăcioasă a lui Dumnezeu. Şi pe trup ca dintr-o lumină îl face să se împărtăşească din nestricăciune, şi se face uscat întru creşterea subţirimii. Că precum adăugirile celor trupeşti creştere dau spre îngroşare, aşa şi împuţinarea cea din grosime se face creştere a subţirimii. Creşterea aceasta în subţirime foarte subţiată

313

fiind, face pe trup duh, şi aşa se uneşte cu Dumnezeiescul Duh, rodind nestricăciune, şi săvârşindu-se spre primirea lui Dumnezeu. Zice şi Evanghelia: „ Că întru cei desăvârşiţi, Eu şi Tatăl vom veni, şi lăcaş la dânsul vom face” (Ioan 14, 23). Dar poate încă doriţi să vă mai încredinţaţi de poate trupul cel stricăcios cu nestricăciune să se amestece. Şi se cade nouă iarăşi puţine să povestim, şi nu vă supăraţi pe mine că fac aceasta.

Dacă s-a arătat că sufletul este nemuritor, apoi arătat este că acesta este şi nestricăcios. Însă precum prin trupurile cele umede, amestecându-se, se face trupesc, aşa şi trupul, prin nestricăciunea sufletului, unindu-se cu sămânţa lui Dumnezeu, se face duhovnicesc. Pentru aceasta, şi Pavel ştie să numească oameni duhovniceşti şi trupeşti. Ştia că şi cei trupeşti au suflet, şi cei duhovniceşti trupuri, ci pentru amestecarea şi stăpânirea şi biruirea celui mai mult numele celor ce mai mult stăpânesc fiecărui om le pun. Dacă va stăpâni trupul peste suflet, omul acela este trupesc. Dacă va stăpâni sufletul acela este duhovnicesc. Şi într-alt loc, arătând, zice acestea: „Trupul stă împotriva duhului, şi duhul împotriva trupului, ca nu acelea pe care le-ar voi să le facă ” (Galateni 5, 17). Iar Evanghelia dezleagă cuvântul acesta. A zis că a silitorilor este împărăţia cerurilor (Matei 11, 12). Că Duhul sileşte firea spre cele dumnezeieşti. Fiindcă firea se trage în jos spre cele pământeşti de trup, sila ei este războiul. Că în două chipuri se face: în cei noi începători, ca să nu se amestece cu trupul, iar în cei desăvârşiţi, ca şi trupul să-l facă duhovnicesc. Pentru

314

aceasta, întru început le dă sămânţa, şi la sfârşit după creştere vin, şi hrană face pe cei ce s-au făcut desăvârşiţi, după cum pentru cei potrivnici am zis.

Zice, cum ne facem hrană lui Dumnezeu, şi băutură? „Eu sunt via, voi sunteţi mlădiţele” (Ioan 15, 5). Iar Apostolul le zice corintenilor celor credincioşi: „A lui Dumnezeu lucrare pe pământ sunteţi, a lui Dumnezeu zidire” (I Corinteni 3, 9). Aceasta a zis-o către cei nou începători. Iar către cei desăvârşiţi ce zice? A căruia casă suntem noi, dacă vom ţine începutul ipostasului şi al fiinţei până la sfârşit tare şi întemeiat. Drept aceea, în trupurile cele uscate sămânţa nestricăciunii se aprinde şi se împreună. Că nu după fire nesupusă se împotriveşte trupul duhului, ci după poftă şi după pornirea voirii. Că dacă capul în om este sufletul cel fără de moarte, apoi nu a nedreptăţit pe om Dumnezeu când de nestricăciune se veseleşte. Nu a silit firea cea amestecată, ci a îndemnat-o să silească spre nestricăciune, ca pe un slujitor, trupul, care prin păcat s-a făcut stricăcios.

Că precum în topitoarea focului arama se închipuieşte focului, aşa şi trupul duhului, dacă cu nestricăciunea se va amesteca. Aceeaşi aramă, când se topeşte, se face asemenea gunoiului şi pământului, când cu ţărână se stropeşte, şi de rugină se strică. Aşa şi trupul, când în patimi se cufundă.

Doresc încă şi despre silinţa sfinţilor să vă zic, cum pentru ea moştenesc împărăţia. Firea trupului cere odihnă, iar ei mai vârtos zdrobirea o au asupra lui. Rău pătimind, se bucură. Şi îmbolnăvindu-se, pe sine nu se tămăduiesc. Firea se îndulceşte de slavă,

315

iar ei, ocărâţi fiind, se veselesc, şi milostenie făcând, se ascund; şi evlavioşi aflându-se, se sârguiesc să se tăinuiască. Firea trupului voieşte să mănânce, iar ei cu posturi o topesc, şi cu pustnicii o veştejesc. Firea trupului către nuntă se afla cu dragoste şi cu primire, iar ei cu ajunări o înfrânează, şi pricinile le taie. Firea vânează bogăţiile, iar sfinţii, fiind nedreptăţiţi, suferă, şi de toate jefuindu-se, îndelung rabdă. Deci, în scurt să zic, de toată viaţa trupului se leapădă. Că aceasta este: „Ridică-ţi crucea ta, şi vino după Mine” (Matei 10, 38).

Pentru aceasta, şi Apostolul scrie: „ Omorâţi-vă mădularele voastre cele de pe pământ ” (Coloseni 3, 5). Fiindcă prin silirea cea bună se face omorârea. Nimeni nu ucide pe cineva cu cruţare, ci cu sila. Aşa şi cel ce voieşte să omoare cele trupeşti, el se sileşte. A zis: „ mădularele cele de pe pământ ”. Că nu prihăneşte zidirea lui Dumnezeu. N-a zis: „Omorâţi mădularele trupului”, ci „cele de pe pământ”. Şi care sunt acestea? Desfrânarea, vicleşugul, pizma, răutatea, lăcomia, şi toate cele ca acestea. Are trupul rudenia celor zise. Pentru bogăţie sunt nedreptăţile; pentru buna slavă, pizma; pentru iubirea de oameni, vicleşugul; pentru desfrânare, desfrânarea.

Drept aceea, prin cele asemenea se vânează omul cel trupesc, întru cele ale firii de păcat nedreptăţindu-se. A zis Evanghelia că firea este silită de păcat. Se fură firea din trebuinţa cea de nevoie întru nesăturare: din băutură întru beţie, şi din nuntă întru desfrânare, şi dintru dreptate întru neomenie, şi din dragoste întru mijlocie şi prostime, şi din iubirea de

316

străini întru nebăgare de seamă. Deci, se cuvine a o sili pe ea. Ca, fiind ocârmuită, să nu poată unelti lucrurile mai mult decât trebuinţa. Că şi Mântuitorul nostru a zis: Mai bine este celui ce se nevoieşte fără un picior, sau fără o mână a fi, ca împărăţia să o dobândească (Matei 18, 8). Nu mădularele ce El le-a făcut a poruncit să le tăiem, ci ca să ne învăţăm să nu avem firea împreună pricinuitoare de păcat. însă dacă prin ajunare s-ar omorî mânia, şi s-ar orbi mintea spre ucidere, neavând mâna ajutătoare, nu s-ar face răul. Uşor oprim pe prieteni să nu năpăstuiască sau să vrăjmăşească, dacă nu ne însoţim cu cei ce năpăstuiesc. Nu a oprit Scriptura de a naşte fii, ci de a ucide fii. Că amestecarea cea necurmată împiedică toată aşezarea sufletului, războaie ridicând, stricăciuni învăţând, vicleşuguri şi pizmuiri sfătuind.

înţelegeţi cele ce zic, ca nu întru multe ieşiri afară din drumul cuvântului să ajungem. El, îndestularea cea de nevoie, a poruncit-o: însă a zis „că văduva ce benchetuieşte de vie a murit” (I Timotei 5, 6). El a învăţat pe cei de afară, care cu bun chip petreceau. însă i-a oprit a face purtare de grijă de trup, spre poftă şi spre împodobire. Necâştigarea nu se împotriveşte trebuinţei de nevoie, „căci ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 34). Crucea nu se împotriveşte mâncării, căci „cel ce se nevoieşte de la toate se înfrânează” (I Corinteni 9, 25). Nu se împotriveşte nunţii silinţa, şi omorârea firii, căci omorârea cea din desfrânare o strică şi o surpă. Nunta este prăvălie a vieţii, iar curvia a morţii; fiindcă strică naşterea de fii.

317

Drept aceea, nu a zis altfel, ci ca mort să facem păcatul, pe care a-l ucide nu este lucru al oricărei silinţe. înţelegeţi puterea Evangheliei, că în om mort voieşte să se omoare păcatul. Voieşti prin moartea trupului să omori moartea sufletului? Sârguieşte-te în trup obosit să slăbănogeşti tăria patimilor. Te îndeamnă să-ţi sileşti firea, ca să nu pătimeşti sila omorârii. Te învaţă să defaimi partea omorârii, ca să nu piară capul nemuririi. Ne sfătuieşte să facem ca bărbaţii cei înţelepţi, ca noi să stricăm pe cel ce se strică, şi nu de la alţii să suferim aceasta. Voieşte ca noi să voim şi să alegem cu nepătimire a strica trupul prin ajunări, ca nu prin păcat să-l pierdem pe dânsul întru stricăciune. Stricăciunea, cu care noi pe trup îl stricăm, primeşte tămăduire, fiindcă şi doctorii, pe cei care au locuri tari şi cu umflături, ori îi usucă, ori îi ard, şi aşa îi tămăduiesc. Stricăciunea păcatului spre pierzare se face, fiindcă pe ascuns, întru adânc intrând, fac nevindecată putrezirea firii. Mică se pare că este, dar se face nemărginită, căci ca nişte aluat de la picioare până la cap străbate. De un chip cu stricăciunea se socoteşte, însă are multă putere. Strică întru mâncări, atunci când trupul se îngraşă. Că precum neputinţa şi slăbiciunea schimbă trupul, aşa şi desfătarea nu lasă să se întărească pe cel ce întru desfătare petrece, fiindcă a pierdut regula firii. Stricăciune este şi subţirătatea cea din desfătare, căci cărnuri stricăcioase adaugă.

Strică păcatul şi prin iubirea de argint, căci învaţă pe om să se grijească spre moarte. Pe trup îl strică întru osteneli, sufletul îl pângăreşte întru

318

răutate. îl strică şi prin iubirea de slavă, fiindcă-l sfătuieşte să pizmuiască şi să urască pe vecini. îl strică şi prin fapta bună, căci îl învaţă printr-însa să se mărească în deşert. îl strică şi întru lucrurile acelea cu care acoperă fapta bună, căci spre nebăgare de seamă îndeamnă. Din mari fapte bune aduce înăuntru pe cele ce se par că sunt mici între patimi, şi prin ele tot ipostasul îl întinează. Curse întinde întru cele ce de noi se lucrează, fiindcă năravul nostru îl face să fie vâsc, întru care înfigem aripile, adică faptele bune întru o patimă mică, prin obicei. Şi nu numai aripile, ci şi trupul şi sufletul îl păgubim.

Cu atenţie mărită să luăm aminte la vicleşugul lui, ca să nu ne batjocorească ca pe nişte dobitoace necuvântătoare. Să luăm aminte la meşteşugirile lui, fiindcă printr-însele se nevoieşte împotriva noastră. Ca nu atunci când din toate părţile ne vom îngrădi şi ne vom întemeia, el să-şi afle loc spre intrare. Dacă ca de un leu cu ziduri tari vom scăpa de el, ca un câine se face, ca, prostindu-ne, să nu ne păzim de dânsul. Dacă ne vom închide ca de un câine, el intră ca o pasăre pe fereastră. Dacă ne temem de el când se face vultur, se arată şi ca o păsărică. Ne lepădăm de el ca de un corb, sare înăuntru ca o albină. Şi după ce întru toate îl vom înţelege, el ţânţar făcându-se, nu puţin ne va nedreptăţi pe noi. Ţânţarii mustul cel dintâi îl strică, fiindcă frământă cu putreziciunea lor mulţimea vinului, ca aluatul cu făina; de multe ori şi de moarte pricinuitor sau bolnăvicios fac vinul, fiindcă ori pe mortăciuni se aşează, ori din târâtoare înveninate gustă. întru acesta fel este obiceiul întru

319

cele mici: căci dospeşte sufletul întru toate aşezările şi năravurile balaurului. întru acest fel este subţirimea vrăjmaşului, care pricinuieşte pieire şi celor întemeiaţi. Că zice Eclesiastul: „Că muştele murind în vasul untului de lemn, pierd dulceaţa lui, ca sfinţii să priceapă prostimea şi necurăţia lui” (Ecclesiastul 10, 1). Iar leneşii, bântuirea şi subţirimea. Şi întru împărăţii, Ilie a numit pe musca Baal-Zebub dumnezeul Ecronului (IV Regi 1, 16), că se punea pe sufletele necredincioşilor, ca pe nişte păşuni felurite şi cu rouă umezite. Sugea fapta lor cea necurată şi din fierberea îmbătării lor se hrănea.

Suferă balaurul să se facă muscă, ca să se veselească de necurăţiile păgânătăţii. întru cei răi ca un balaur petrece bine, şi întru cei desfrânaţi ca o muscă se face. Deci, arătat este că şi întru cei ce sunt întemeiaţi, ţânţar se face ca să-i nedreptăţească. Şi necuvios lucru este ca vasele a le astupa, ca nu de muşte să se batjocorească, iar sufletul a-l lăsa neîngrădit. Fără de socoteală lucru este, de cele simţite să ne păzim, iar mintea să o lăsăm să bântuie fără păzire.

A zis înţelepciunea în paremii: „Leneşul să meargă la furnică şi să se înveţe înţelepciunea” (Pilde

320

6, 6). A zis şi Evanghelia să ne facem noi înţelepţi ca şerpii (Matei 10, 16). Că nu sunt prinşi uşor, deşi sunt prea ticăloşi. în locul porumbelului Evangheliei, paremia pe albină a alăturat-o, şi în locul şarpelui pe furnică. Deci, să vedem asemănarea spre folos. Şarpele se târăşte, şi multora le vrăjmăşeşte. Dar paremia zice că balaurul se face subţire când vrei să-l ucizi, şi de aceea l-a numit furnică.

Când se arată furnică şi va birui, ca un balaur se îndârjeşte. Când se arată şarpe şi se va birui, ca o furnică se smereşte, ca nu pe sine să se vatăme. Aşa şi noi, datori suntem să folosim meşteşugirile lui, ca să nu ne păgubim. Furnica se târăşte ca şarpele, şi picioarele ei nu poartă trupul, ci pe pământ se pun spre călătorie. Hrana sub pământ o ascunde, ca să nu se vatăme de iarnă. Găurile locurilor unde o aşează le astupă, ca să nu piardă hrana lor în vreme de nevoie. Pe acestea toate şi şarpele le face. A zis şi Evanghelia: „Rugaţi-vă să nu fie fuga voastră iarna, sau sâmbăta” (Matei 24, 20). Prin iarnă arată ceasul nevoii, iar prin sâmbătă vârsta bătrâneţilor, întru care viaţa noastră, pentru nelucrare, se face sâmbătă. Deci, să lucrăm în vremea verii, când nu stau asupra noastră nevoile, ca să avem în vremea sâmbetei.

Acelaşi Solomon a zis: „Lucrează în tinereţe, mai înainte de a veni vremea întru care vei zice: «Nu voiesc eu întru aceasta»”. Deci, care este nevoia? Ispita, întru care schimbându-se cineva, sub neştiinţă se supune. Iar ispita despre care a zis Domnul: „Rugaţi-vă să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41) este încercarea. Şi Pavel zice: „Că nu vă va lăsa pe voi să vă ispitiţi mai presus de puterile voastre” (I Corinteni 10, 13). Prin aceasta arătând că Dumnezeu nu dă voie spre cel rău, ci spre cel bun, ştiind că vom birui. El sloboade ispitele ca, răbdându-le, să ne încununăm. Că pentru cei ce se biruiesc nu sloboade El, ci voirea fiecăruia, şi fapta se face pricină de biruire. Vrăjmaşul nu ştie că îl vor birui sfinţii. Că voitor de rele fiind, nu ar fi făcut luptă celui ce urma să se

321

încununeze. De ar fi cunoscut, voitor de bine ar fi fost. Şi dacă ar fi fost voitor de bine, pentru ce pe cei ce cad îi răstoarnă şi îi surpă, şi nu-i îndreptează încetând fapta?

Drept aceea, a ne ruga „ să nu fie fuga noastră iarna”, cuprinde două ispite. Una: cea din încercare, iar alta: cea din voia fugii. Asemenea este şi cuvântul cel despre sâmbătă. Căci cuprinde sfârşit amar al ostenelilor fugii, pe care noi mai presus de putere îl răbdăm, iar pe sufletul nostru îl nedreptăţim. Iar alt sfârşit este neroditor, căci în goană murind neroditori, de plată veşnică ne păgubim.

Să vedem mai departe şi despre albină şi despre porumbel, dacă putem afla şi întru acestea asemănare. Precum la şarpe şi la furnică, multă sârguinţă este şi la aceştia pentru iarnă. Ostenelile albinei se fac ieftine. Porumbelul viaţa cea de obşte o îmbrăţişează. La fel şi albina. Osteneala albinei tuturor este trebuincioasă. Şi chipul porumbelului tuturor este prea iubit, precum albina. Nici porumbelul nu vicleneşte. Că lesne prins este şerpilor felul porumbelului. La fel şi al albinei celor târâtoare. Acelora se aseamănă cei ce cu socoteală vieţuiesc, şi acestora cei ce vieţuiesc cu prostime. Pentru aceia zice Ecclesiastul: „în ziua cea bună, vezi în bine, şi păzeşte nerăutatea, ca să vezi îndreptare” (11, 15). Însă întâi a zis Domnul: „Fiţi înţelepţi ca şerpii”. Apoi aşa: „Şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10, 16). Căci urmează după ispită odihnă. Pentru aceea zice David: „ Trecut-am prin foc şi prin apă, şi ne-ai scos pe noi întru repaus” (Psalmul 65, 11). Despre furnică şi

322

despre albină zice şi Pavel: „întâi pentru cele trupeşti, şi apoi pentru cele duhovniceşti”. Că după osteneli urmează slava. Şi zice pentru albină, că dorită este tuturor şi preaslăvită.

Vedeţi că întâi se cade întru osteneli să ne iscusim şi întru fapte să ne încununăm, ca aşa să dobândim dumnezeiescul dar. Dulceaţa odihnei primeşte amărăciunea pustniciei. Şi darul primeşte asprimea vieţii. Dacă nu ne vom urî ca şerpii, ca porumbeii iubiţi nu ne vom face. întâi a pătimit Hristos, ca şarpele lui Moise pe Cruce spânzurându-Se, şi apoi aşa, după ce S-a sculat din morţi, ca un porumbel a zburat la cer. întâi a mâncat lăptucile cele amare ale şarpelui, şi înviind, de mierea cea dulce S-a îndulcit.

înţelegeţi cele ce zic, fraţilor. Că oricine voieşte să se întărească este dator să se ostenească, şi după acestea, din ostenelile sale se va îndulci. Dacă voiţi să nu săriţi din cele mici, prin osteneli învăţaţi-vă de la părinţii noştri. Faceţi-vă fii ai ascultării întru osteneli, ca părinţi să vă faceţi întru odihnă. întru osteneli fiind, de obicei să nu vă îngreuiaţi, căci osteneala izgoneşte obişnuinţa cea pătimaşă.

Deci, am zis vouă, să nu vă faceţi întru obiceiuri rele, ca nu întru adâncul răutăţii să cădeţi. Am zis şi cum veţi putea acest lucru să-l faceţi. Ca să nu mă mustraţi, ca pe un doctor ce grăiesc despre patimi, dar pentru tămăduirea lor nu am leac.

Deci, faceţi cuviinţa făgăduinţei voastre, ca şi făgăduinţele lui Dumnezeu să le dobândiţi, întru Iisus Hristos. Amin.

323

Despre toată întrarmarea

Cel ce voieşte să se nevoiască pentru Hristos este dator să-şi câştige acest fel de întrarmare, ca să poată sta împotriva diavolului şi să placă înaintea Mântuitorului nostru.

Şi care este această toată întrarmarea, monahe? Ascultă: Ia asupră-ţi, în loc de platoşă, credinţa cât un grăunte de muştar către Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Căci grăuntele de muştar este cu totul rotund şi nu are despicătură sau unghi. Pe aceasta, după ce a câştigat-o Petru, verhovnicul apostolilor, pe Hristos L-a mărturisit că este Fiu al lui Dumnezeu Celui viu, după ce cheile cerului le-a luat. Şi a luat stăpânire a celor cereşti şi a celor pământeşti.

Deci, această întrarmare desăvârşită câştig-o, fratele meu, ca şi tu să primeşti dar de la Dumnezeu. Că cel care are aceasta, dragostea şi credinţa cea desăvârşită, negreşit de orice alt dar se învredniceşte. După cum şi Domnul ne-a învăţat, zicând: „Că de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: «Ridică-te, şi te aruncă în mare», şi se va face vouă” (Matei 17, 20). Vezi de ce dar se învredniceşte cel ce are acest fel de credinţă? îi dă lui Duhul darul priceperii. Că după ce va crede cineva, atunci va pricepe, şi ca să nu osândească pe aproapele. Apoi îi dă cuvântul înţelepciunii, apoi darurile tămăduirilor. Că vindecă pe cei bolnavi prin credinţă.

324

şi ridică pe cei ce cad şi se împuţinează cu inima. Că pe toate acestea Ie lucrează unul şi acelaşi Duh.

însă sunt unii care au credinţă, dar fapte nu. Aceasta nu este credinţă, că este moartă: „ Căci credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 20). Cel ce are credinţă şi lucrează lucrurile ei, acela are credinţa care ca grăuntele de muştar fierbe. Deci, pe aceasta câştig-o, fratele meu, şi fă-te întreg şi deplin cu credinţa, fierbând cu voinţa întru poruncile Mântuitorului nostru. Ca şi tu să auzi de la Dânsul: „Bine, slugă bună şi credincioasă, intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21). Bun l-a numit Domnul pentru lucrurile cele bune. Credincios pentru credinţă.

Iar în loc de coif câştigă-ţi nădejdea bunătăţilor celor ce vor să fie, pe care ochii nu le-au văzut, urechile nu le-au auzit, nici la inimă de om nu s-au suit. La care doresc îngerii să privească. Că nădejdea aceasta tare mângâiere îţi dă ţie întru relele pătimiri şi întru necazuri, şi te veseleşte pe tine pomenirea ei. Că la aceasta luau aminte fericiţii mucenici ai lui Hristos, întru slujiri şi întru cumplitele şi multele feluri de munci, şi întru usturimea focului. Pe aceasta o avea el înaintea ochilor, adică dorita nădejde. Pentru aceea, şi pe toate cu osârdie şi cu mulţumită le-au răbdat, ca pe dânsa să o dobândească. Că şi Moise, această dare de plată, după ce a pus-o înaintea ochilor săi, s-a lepădat să se numească fiu al împărătesei. Şi în locul vistieriilor Egiptului, a ales-o pe aceasta. Pentru aceea, a voit mai mult să pătimească rău cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă vremelnică îndulcire a păcatului.

325

Această nădejde pune-o totdeauna înaintea ochilor tăi. frate, ca dorirea ei să nu te lase pe tine să gândeşti ceva din cele ce nu rămân. Şi nu numai aceasta, ci-ţi deşteaptă osârdia ta spre tot lucrul bun. Iar în loc de brâu, încinge-te cu dragostea cea desăvârşită, către Dumnezeu şi către aproapele. Că aceasta te face pe tine să alergi, şi să nu te împiedici. Că cel ce este încins peste toate cu uşurinţă sare, fără de împiedicare. Căci cel ce s-a încins cu dragostea, peste toate mai uşor va trece. „ Că dragostea toate le primeşte, toate le rabdă” (I Corinteni 13, 7). Pentru aceea, plinirea legii este dragostea. Că pe aceasta a câştigat-o fericitul Pavel, zicând: „ Cine este neputincios, şi eu să nu fiu neputincios? Cine se sminteşte, şi eu să nu ard?”. Vezi milostivirea dragostei? O, fericite Pavele, pentru ce aşa te sugrumi pentru mine? Oare, tu pentru mine vrei să te munceşti? Tu odată drumul l-ai săvârşit, credinţa ai păzit, şi s-a gătit ţie cununa dreptăţii. Şi ce cauţi mai mult? Pentru ce te necăjeşti şi te slăbeşti pentru mine? Iată de ce: Dragostea mă sileşte pe mine. Vezi dragoste? Şi după ce a împlinit legea printr-însa, cu trup stricăcios îmbrăcat fiind, până la al treilea cer s-a învrednicit a se sui, şi a auzit graiuri pe care nu poate să le grăiască omul.

Iar în loc de încălţăminte, câştigă-ţi smerita cugetare. Că precum încălţămintea se calcă, aşa şi cel ce are smerita cugetare se sârguieşte să fie călcat de toţi. Şi tu, frate, câştigă-ţi smerenia. Că aceasta nu este încălţăminte trupească, ci duhovnicească. Şi te va păzi pe tine ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău. Că piatră este Hristos. Smerenia ta te va

326

păzi pe tine, ca să nu greşeşti lui Hristos. Că şi fericitul David, după ce a câştigat-o, a zis: „Eu sunt vierme, şi nu om" (Psalmul 21, 6). Vezi smerenie a împăratului şi proorocului? Vedea înaintea lui pe Domnul totdeauna, că de-a dreapta lui era, păzindu-l pe dânsul, ca să nu se clatine, adică să cadă în păcate.

Vezi, iubite, cum iubeşte Dumnezeu smerenia? Şi cum se apropie de cel ce o are pe ea? Şi totdeauna caută spre ea, după cum este scris: „Cel ce locuieşte întru cele înalte şi spre cele smerite priveşte” (Psalmul 112, 5). Şi iarăşi: „Ochii lui spre sărac privesc” (Psalmul 10, 5). Sărac auzind, iubite, să nu socoteşti că de bani, că mulţi împăraţi au bine plăcut lui Dumnezeu, şi mulţi săraci au pierit. Ci sărac îl numeşte pe cel sărac cu duhul, după cum zice: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3). Aşa, iubite, smereşte-te sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să te înalţe pe tine întru împărăţia cerurilor, pe care a făgăduit-o Mântuitorul nostru celor smeriţi.

Iar în loc de pavăză, îngrădeşte-te pe tine cu cinstita Cruce, pecetluindu-ţi cu ea tot trupul tău şi inima. Şi nu numai cu mâna să te pecetluieşti, ci şi cu gândurile, şi sârguinţele tale, şi intrarea ta, şi ieşirea ta în toată vremea, şederea ta, şi scularea ta, patul tău, şi toate câte le treci. Pecetluieşte-te întâi tu, în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, că foarte tare este arma aceasta, şi nimeni nu poate să te vatăme pe tine, niciodată, dacă cu arma aceasta te vei pecetlui. Că dacă celui ce poartă pecetea împăratului celui pământesc nimeni nu poate să-i facă nici un

327

rău, cu cât mai vârtos noi, care purtăm o pecete ca aceasta a Marelui împărat ceresc, de nimeni nu ne vom teme.

Deci, arma aceasta de multe ori s o foloseşti, fratele meu, că stă împotriva săgeţilor vrăjmaşului; iar mai vârtos săbiei lui, adică mâniei celei amare şi cumplite. Că aceasta ca o sabie cu două ascuţişuri într-o clipeală pierde pe cel ce se loveşte de ea, după cum este scris: „Căpornirea mâniei lui este căderea lui”. Pentru aceea, fratele meu, niciodată să nu te leneveşti a te pecetlui, şi vei strica şi vei risipi cursele pe care ţi le-a ascuns ţie diavolul. Că scris este: „în calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie” (Psalmul 141, 4). Deci, pecetluieşte-te totdeauna, şi nici un rău nu se va atinge de duhul tău.

Iar în loc de arc, întinde-ţi mâinile tale la rugăciune, după cum este scris: „Şi ai pus arc de aramă în braţele mele” (Psalmul 17, 37). Căci cu adevărat arc de aramă este asupra vrăjmaşilor mâinile întinse la rugăciune întru cunoştinţă, precum şi săgeata cea aruncată cu precizie de cel ce a întins arcul. Dacă vei lăsa gândul să se răspândească, te faci ca cel ce ţine arcul, şi săgeata nu se îndreaptă asupra celui potrivnic. Şi măcar deşi ar afla, dar în văzduh, aşa degeaba o arunci pe ea. Şi uneori te vei speria de vrăjmaşul tău, temându-te de rana aceasta, ţinând adică arcul, dar săgeata nearuncând-o asupra lui, ci aşa în aer. Adică, atunci când cineva întru cunoştinţă se roagă şi nu lasă gândurile să se răspândească, şi pricepe cine cu cine vorbeşte şi cui se roagă, atunci se apropie de Dumnezeu rugăciunea lui. Deci, atunci pătimeşte

328

durere vrăjmaşul foarte, ca şi cum de săgeată s-a lovit tocmai în inimă. Că de vreme ce sufletul mai mult sporeşte prin dar, şi el se face ca praful împotriva vântului şi fuge, căci este alungat de îngerul lui Dumnezeu. Iată ce îl doare pe el, când întru cunoştinţă se roagă, şi pentru ce se îmbărbătează ca să robească gândul celui ce se roagă.

Deci, tu, fratele meu, întru cunoştinţă roagă-te. Şi dacă se va risipi mintea ta când te rogi, ori prin ochi, ori din altă oarecare pricină, cunoaşte că a lui este lucrarea aceasta. Şi să nu slăbeşti a săvârşi rugăciunea ta, ci socotindu-te şi judecându-te pe tine puţin, adună-ţi iarăşi mintea ta, şi aşa roagă-te întru cunoştinţă, ca să cunoşti pentru ce te rogi lui Dumnezeu, şi ce anume ceri de la Dânsul. Ca nu în deşert să bârfeşti şi multe să grăieşti. Că şi acesta este lucru al satanei, ca să azvârle gândul întru nemărginire, şi să nu lase pe om să îngăduiască întru aceea pentru care se sileşte. Că ştie că dacă îi va îngădui omului să se roage, Cel ce l-a făcut pe el îl va auzi, chiar dacă nenumărate păcate ar fi făcut.

Pentru aceasta aduce el înăuntru multă vorbă şi face de prisos vorbirea, ca gândul, împrăştiindu-se, să se arunce întru deşertăciuni. Şi de aceea, altele vedem, gândim şi grăim în mintea noastră când mâinile sunt întinse la rugăciune. Pentru aceea, fratele meu, pentru acelea pentru care te sârguieşti, şi pentru acelea în care în toată vremea îţi este trebuinţă, pentru acelea roagă-te lui Dumnezeu. Că vezi pe cei doi orbi rugându-se Lui şi strigând: „Miluieşte-ne pe noi Fiul lui David” (Matei 9, 27). Şi a zis către

329

dânşii Domnul: „ Ce voiţi ca să vă fac vouă? Iar ei, durerea şi pofta inimii lor arătându-o, au cerut ca să se deschidă ochii lor. Nu au zis: „dă-ne nouă ceva”, de care cu adevărat şi aveau trebuinţă. Nu au zis: „dă-ne nouă vreo haină, că săraci suntem”, ci au cerut aceea pentru care se sârguiau. Vezi încă şi pe cananeancă strigând în urma Domnului şi zicând: „Miluieşte-mă, Doamne, fiica mea rău se îndrăceşte” (Matei 15, 22).

Nu a zis altceva, fără numai durerea inimii sale şi-a arătat. La fel au făcut toţi câţi s-au apropiat de Dânsul. Oare nu durerea inimii lor şi-au spus Lui? Precum şi aceea căreia îi curgea sânge, oare nu pentru curgerea sângelui ei s-a apropiat? Şi iarăşi, dacă vreun bolnav ar veni la doctor, oare nu durerea sa şi-ar arăta?

Şi tu, fratele meu, durerea sufletului tău adu-o înaintea Lui. Şi vezi-L pe Dânsul prin credinţă, cu ochii minţii, după cuvântul cel scris, şezând pe scaun înalt şi preaînălţat, şi oştile îngerilor şi ale arhanghelilor stând înaintea Lui. Şi, aruncându-te pe tine înaintea bunătăţii Lui, varsă-ţi înaintea Lui rugăciunea ta. întâi mărturiseşte-ţi păcatele tale, şi aşa apoi vesteşte înaintea Lui graiurile tale, adică necazul tău, ca să se milostivească întru bunătatea Sa, şi să-şi verse peste tine îndurările Sale, zicând: O, suflete, mare este credinţa ta, facă-se ţie cum voieşti. Ascultă iubite: Şi dacă vei întârzia de a-ţi dobândi cererea ta, tu să nu încetezi strigând către Dânsul, să nu te leneveşti, ca unul ce nu ai fost auzit. Adu-ţi aminte de cananeancă, şi râvneşte-i răbdarea, cum s-a întors

330

pentru a-şi dobândi cererea ei, încât şi ucenicii au venit şi I-au zis pentru dânsa: „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră”. Oare a lepădat-o până în sfârşit? Oare nu puţin a întârziat-o, şi apoi i-a împlinit cererea?

Drept aceea, de la dânşii şi noi să ne învăţăm, când nu suntem degrab auziţi, a răbda întru cerere, şi cu adevărat vom lua, deşi păcătoşi suntem, precum şi cananeanca aceasta care era de altă seminţie. Căci şi Domnul a poruncit, zicând: „ Cine dintru voi, având un prieten şi va merge la dânsul în miezul nopţii, şi-i va zice: «Prietene, împrumută-mă cu trei pâini, fiindcă un prieten a venit din călătorie la mine şi nu am ce să-i pun înainte», iar acela, răspunzându-i dinlăuntru, să-i zică: «Nu mă da de osteneală. Acum uşa este încuiată şi copiii cu mine sunt în pat, nu pot să mă scol şi să-ţi dau ». Zic vouă: Chiar dacă, sculându-se, nu-i va da lui pentru că-i este prieten, dar pentru îndrăzneala lui, sculându-se, îi va da cât va avea trebuinţă. Şi Eu zic vouă: Cereţi şi se va da vouă” (Luca 11, 5-9). După cum şi în psalm zice: „Aşteptând am aşteptat pe Domnul, şi a luat aminte la mine, şi a auzit rugăciunea mea” (Psalmul 39, 1).

Pentru aceea, fratele meu, să nu te superi. Aşteaptă şi vei lua cât vei avea trebuinţă. Şi ascultă-mă pe mine, frate, şi te voi sfătui pe tine un cuvânt. Dacă vei cere de la Dumnezeul tău vreun lucru, să nu-I ceri cu asprime şi fără de evlavie, ci lasă totul la voia Lui. Adică ce zic: de multe ori te necăjesc pe tine gânduri urâte şi te scârbeşti pentru aceasta, şi voieşti să rogi pe Dumnezeu, ca să te uşurezi de război. Şi

331

de multe ori îţi este ţie de folos aceasta, adică a fi supărat, fratele meu. Că zic de multe ori aceasta s-a întâmplat ţie ca să nu te înalţi, ci ca să cugeţi smerit. Că vezi stâlpul cel atât de mare al apostolilor, cum spre folosul lui i-a dat bold trupului îngerul satanei, ca să-l pălmuiască. Pentru ce? Ca să nu se înalţe.

Deci, dacă unul ca acesta a luat această certare, ca să nu se înalţe, apoi cu cât mai vârtos noi, cei neputincioşi, şi cărora ni se pare că suntem ceva, avem trebuinţă a fi pălmuiţi, ca să nu ne înălţăm. Şi dacă iarăşi necaz va veni asupra-ţi, sau vreo strâmtorare, nici dintru acestea nu cere cu asprime să te izbăveşti. Că de multe ori, fratele meu, şi aceasta te foloseşte. Căci zic ţie, că de multe ori când te rogi îţi defaimi mântuirea ta. Precum şi Israel a pătimit. Că zice: „Şi a mâncat Iacov şi s-a săturat, şi cel iubit a dat cu piciorul. Îngroşatu-s-a, îngrăşatu-s-a, lăţitu-s-a, şi a părăsit pe Dumnezeu, Cel ce l-a făcut pe el” (Deuteronomul 32, 15).

Iar dacă iarăşi şi alt oarecare lucru ceri să iei, nici pe acesta cu asprime să nu ceri a-l lua. Că zic ţie, de multe ori, tu, ca un om, socoteşti că-ţi este de folos, dar de multe ori nu te foloseşte. Iar dacă vei lăsa voia ta, şi după voia Lui vei voi să umbli, fără de frică vei fi. Că însuşi Cel ce pe toate le cunoaşte mai înainte de facerea lor, după blândeţile Lui ne paşte pe noi. Că noi nu ştim de sunt nouă de folos acelea pe care le cerem. Că mulţi după ce şi-au dobândit pofta lor, mai pe urmă întru căinţă au venit. Şi de multe ori întru multe rele au căzut, căci li s-au părut că este bun lucrul acela pe care l-au cerut, şi

332

batjocorindu-se de diavolul prin oarecare îndreptări, s-au primejduit. Şi întru multe lucruri ca acestea, de multe ori se face căinţă pentru că au poftit să le urmeze. Auzi şi pe Apostolul, zicând: „Căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie" (Romani 8, 26). „Că toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc ” (I Corinteni 6, 11). Deci, folosul şi cele ce ne zidesc pe fiecare din noi, El însuşi le ştie; lasă-le Lui.

Aceasta însă o zic, nu ca să te opresc pe tine să-ţi ceri lucrurile tale, ci mai vârtos te îndemn să-ţi ceri de la cel mai mic lucru până la cel mare, însă aceasta zic: când te rogi şi vesteşti înaintea Lui aceea pe care o doreşte inima ta, zi către Dânsul: „«însă voia Ta să fie, nu a mea» (Matei 26, 39). Dacă îmi este de folos, precum ştii, fă-mi”. Că aşa este scris: „Descoperă spre Domnul calea ta, şi nădăjduieşte spre Dânsul, şi El va face" (Psalmul 36, 5). Vedeţi încă şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, cu iconomie rugându-se şi zicând: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta. Însă nu cum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu”.

Pentru aceea, fratele meu, dacă ceri ceva de la Dânsul, rabdă întru cererea ta, descoperindu-i Lui şi zicând: „Stăpâne, de este voia Ta ca să se facă lucrul acesta, Tu fă-l şi sporeşte-l. Iar dacă nu este voia Ta, să nu laşi să se facă, Dumnezeul meu. Să nu mă dai pe mine poftei mele, că tu cunoşti nebunia mea. Deci, să nu mă dai pe mine sfatului meu şi nebuniei mele, ci Tu, cum ştii, după blândeţea Ta, paşte-mă pe mine”. Iar dacă şi pentru vreun necaz te rogi, şi

333

pentru gânduri zi: „Doamne, nu cu mânia ta să mă mustri pe mine, nici cu iuţimea ta să mă cerţi. Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt” (Psalmul 6, 1). Vezi ce zice proorocul? „Caută, Stăpâne, şi vezi, că pământ şi cenuşă sunt. Şi nimic nu pot să rabd. Să nu mă dai, Doamne, păcatelor mele. Şi să nu taci spre mine, căci mă voi asemăna celor ce se pogoară în groapă. Ci dă slavă numelui Tău, Nepomenitorule de rău, şi să nu pomeneşti păcatele mele, şi auzi-mă pe mine. Şi de este cu putinţă, treacă de la mine necazul acesta. Însă nu cum eu voiesc, ci cum voieşti Tu. Numai sufletul meu întăreşte-l şi păzeşte-l. Şi întăreşte-mă să pot suferi, ca să aflu dar înaintea Ta, şi în vremea de acum, şi în ceea ce va să fie”. Şi aruncă spre Dânsul grija ta, şi el va face ceea ce este de folos. Ca aceasta să o cunoşti, că bun fiind, toate cele pentru mântuirea noastră le voieşte. Că pentru aceasta şi-a pus sufletul Său Păstorul cel bun. Lui se cuvine slava, în veci. Amin.

în loc de sabie, să ai frica lui Dumnezeu. Căci ca o sabie cu două ascuţişuri este toată pofta cea rea. Deci, ia în minte totdeauna frica lui Dumnezeu, aducându-ţi aminte de înfricoşata zi cea mai de pe urmă, când cerurile, arzând, se vor risipi şi stihiile se vor topi, şi pământul şi lucrurile de pe el cu totul vor arde. Când stelele ca frunzele vor cădea. Soarele şi luna de tot se vor întuneca şi nu îşi vor mai da lumina lor. Când se va arăta Fiul Omului şi Se va pogorî din ceruri pe pământ. Şi puterile cerurilor se vor clăti. Când se vor face alergăturile îngerilor. Când vor veni glasurile trâmbiţelor. Foc înaintea Lui arzând, şi

334

alergând de tot să ardă lumea. Când va fi împrejurul Lui vifor foarte, cutremur înfricoşat, şi trăsnete care niciodată nu s-au făcut până în ziua aceea, cât şi însăşi puterile cerurilor de cutremur mare se vor cuprinde.

Drept aceea, atunci în ce fel se cuvine să fim noi, fraţii mei? Care frică, care groază ne va cuprinde pe noi? Ia în minte, frate, pe Israel în pustie. Că nu a putut suferi negura şi ceaţa, glasurile trâmbiţelor şi glasul celui ce grăia din mijlocul focului, ci s-au sârguit ca să nu se mai adauge lor vreun cuvânt. Că nu îl suferea cu adevărat când poruncea. Măcar că nu cu frică Se coborâse, nici cu urgie grăia către dânşii, ci cu mângâiere, pe deplin adeverindu-i că Dumnezeu este cu ei.

Deci, ascultă fratele meu. Dacă atunci când cu mângâiere a venit, nu am putut noi oamenii să suferim venirea Lui, când nici cerurile nu s-au risipit înfocându-se, nici pământul şi cele de pe el nu s-au ars, nici trâmbiţele nu au glăsuit, precum va trâmbiţa atunci ca să trezească morţii cei din veac; nici foc potopind lumea, nici ceva din frica ce se va face atunci nu s-a făcut; şi nu am putut să suferim. Apoi ce vom face când Se va pogorî cu mânie şi cu urgie nesuferită? Şi va şedea pe scaunul slavei Sale, şi va chema pământul de la răsăriturile soarelui până la apusuri, de la toate marginile lui, ca să aleagă pe poporul Său, şi să dea fiecăruia după lucrurile lui?

Vai mie, iubiţii mei, cum se cuvine să ne aflăm noi atunci când vom sta înainte Lui goi şi împilaţi? Unde va fi atunci mincinoasa împotrivire? Unde va fi

335

atunci bărbăţia trupului? Vai mie, vai mie, cum vom să fim aduşi la înfricoşatul divan. Unde va fi atunci dulcea glăsuire a oamenilor? Unde va fi atunci îndrăzneala cea obraznică, cea fără de ruşine? Unde va fi atunci dezmierdarea păcatului, cea necurată şi urâtă cu adevărat? Unde vor fi atunci cei ce gunoiul părţilor bărbăteşti îl socotesc dezmierdare? Unde vor fi atunci cei ce cu timpane şi cu muzică beau vinul? Unde va fi atunci defăimarea celor ce întru netemere petrec? Unde va fi atunci desfătarea şi răsfăţarea? Toate au trecut, şi ca aerul s-au risipit. Unde va fi atunci iubirea de argint, iubirea de câştig şi de avere? Unde va fi atunci mândria cea fără de omenie, care pe toţi îi urăşte, şi numai pe sine se socoteşte că este ceva? Unde va fi atunci deşarta şi nefolositoarea sporire omenească şi slavă? Unde atunci tirania? Unde împăratul? Unde boierul? Unde cei dintru stăpânii? Cei ce se trufesc pentru mulţimea bogăţiei, şi pe Dumnezeu îl defaimă? Unde povăţuitorii?

Atunci, văzând aşa, s-au minunat, s-au tulburat, s-au clătit, cutremur i-a cuprins pe ei (Psalmul 47, 5). Acolo vor fi dureri ca ale celei ce naşte. Cu duh silnic se vor zdrobi atunci (Psalmul 106, 27). Unde va fi atunci înţelepciunea înţelepţilor? Unde vicleniile, cele deşarte ale lor? Vai, s-au tulburat, s-au clătit, ca cel ce se învaţă şi toată înţelepciunea lor s-a înghiţit. Unde va fi atunci înţeleptul? Unde cărturarul? Unde întrebătorul veacului acestuia deşert? Socoteşte, fratele meu, în ce chip se cade să fim noi atunci, când vom da răspuns pentru fiecare din cele ce am lucrat.

336

ori mici, ori mari. Că până şi de un cuvânt deşert vom da răspuns înaintea Dreptului Judecător.

În ce chip se cade să fim noi, în ceasul acela, înaintea Lui? Şi ce fel de bucurie ne va primi pe noi când vom fi aleşi şi rânduiţi de-a dreapta împăratului? în ce chip trebuie să fim noi când ne vor săruta pe noi toţi Drepţii? Acolo te va săruta pe tine Avraam, şi Isaac, şi Iacov, Moise, Noe, Iov şi David, Sfinţii Prooroci şi Apostolii, Mucenicii. Că toţi sfinţii care au bine plăcut lui Dumnezeu în viaţa trupului lor, şi pe câţi îi auzi de aici şi te minunezi de viaţa lor, şi ai fi voit acum să-i vezi pe dânşii, vor veni acolo la tine, te vor îmbrăţişa şi te vor săruta, bucurându-se de mântuirea ta. în ce fel se cade să fim noi atunci? Şi ce fel are să fie bucuria cea negrăită, când va zice împăratul celor dea dreapta graiuri de veselie şi liniştite, spunând: „ Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea gătită vouă (Matei 25, 34).

Atunci, fratele meu, vei lua împărăţia bunei podoabe, şi coroana frumuseţii din mâna Domnului, şi de aici înainte vei împărăţi împreună cu Hristos (înţelepciunea 5, 17). Atunci vei moşteni bunătăţile acelea pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El. Atunci vei fi fără de grijă, nemaisperiindu-te de nici o cădere. Socoteşte, fratele meu, ce fel vei fi când vei vedea faţa Lui întotdeauna? Ce fel va fi când îl vei avea pe El luminător? Că atunci nu va fi soarele lumină a zilei, după cum zice Isaia, nici răsăritul lunii va lumina noaptea, civa fi Domnul lumină veşnică şi Dumnezeu va fi slava ta (Isaia 60, 19).

337

Iată, frate, ce fel de bucurie s-a gătit celor ce se tem de Dânsul, şi celor ce păzesc poruncile Lui. Socoteşte şi după acestea încă şi pierzarea păcătoşilor. Când se vor afla la divanul cel înfricoşat, ce fel de ruşini îi va cuprinde pe dânşii înaintea Dreptului Judecător, neavând cuvânt de răspuns? Ce fel de împrumutare îi cuprinde pe dânşii, când se vor alege şi se vor pune de-a stânga împăratului? Ce fel de întuneric va cădea peste dânşii, când va grăi către dânşii întru urgia Lui şi întru mânia Lui îi va tulbura pe ei (Psalmul 2, 5), zicând: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit satanei şi îngerilor lui” (Matei 25, 41).

Vai mie, vai mie, ce fel de necaz şi de strâmtorare va avea atunci duhul lor! Când toţi vor striga zicând: „întoarcă-se păcătoşii la iad” (Psalmul 9, 18). Vai mie, vai mie, în ce fel vor striga, tânguindu-se şi plângând, ducându-se să se muncească cu amar în vecii cei nesfârşiţi! Vai mie, vai mie, ce fel va fi locul unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, care se numeşte tartar, de care şi însuşi satana se îngrozeşte! Vai mie, ce fel va fi gheena focului celui nestins! Vai mie, ce fel va fi viermele cel neadormit şi înveninat! Vai mie, cât de cumplit va fi întunericul acela veşnic! Vai mie, ce fel vor fi îngerii cei rânduiţi peste munci, neînduraţi, nemilostivi, care vor ocărî şi vor bate cumplit.

Atunci, muncindu-se, vor striga îndelung şi cu osârdie, şi nu va fi cine să-i mântuiască. Către Domnul vor striga şi nu îi va auzi pe dânşii. Atunci vor cunoaşte că deşarte au ieşit şi s-au împlinit toate

338

lucrurile vieţii lor. Şi acelea care li s-au părut lor că aici au fost dulceaţă, decât fierea şi decât veninul mai amare s-au aflat. Unde va fi atunci dulceaţa cea cu nume mincinos a păcatului? Că altă dulceaţă nu este decât a ne teme de Dumnezeu. Aceasta este cu adevărat dulceaţă. Aceasta cu adevărat nu este ca aceea, ci ca din seu şi din grăsime va umplea sufletul. Atunci se vor prihăni pe sine, şi lucrurile lor pe care le-au lucrat. Atunci vor mărturisi că dreaptă este judecata lui Dumnezeu. Am auzit acestea, şi nu am voit să ne întoarcem de la faptele noastre cele rele. Şi atunci nimic nu vor săvârşi acestea, zicându-le.

Vai mie, vai mie, celui ce întru păcate nevindecate sunt prins! Că mai presus decât numărul nisipului mării am păcătuit, şi mă împilez de ele ca de nişte legături de fier. Că nu am îndrăzneala să caut şi să văd înălţimea cerului. Deci, la cine voi scăpa? Numai la Tine, Iubitorule de oameni, numai la Tine, Nepomenitorule de rău. „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea, şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc, şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie Unuia am greşit, şi rău înaintea Ta l-am făcut” (Psalmul 50, 1-5). Către Tine alerg, pentru multă milostivirea Ta; pe Tine Te-am mâniat şi către Tine alerg, pentru multă nepomenirea Ta de rău. De Tine m-am lepădat, şi către Tine alerg, pentru bunătatea Ta, şi iubirea Ta de oameni şi, rugându-mă, strig: Intoarce-Ţi faţa Ta de către păcatele mele, şi toate fărădelegile mele şterge-le, şi numai

339

pentru numele Tău. Că nimic nu am ce să aduc Ţie, nu faptă bună, nu inimă curată, ci mă bizuiesc milostivirilor Tale. Mă arunc pe mine spre ele, ca să zideşti întru mine inimă curată, şi cu Duh stăpânitor să mă întăreşti pe mine, ca să nu cad iarăşi cu uşurinţă în păcat. De acum voi sluji Ţie întru cuvioşie şi dreptate în toate zilele vieţii mele. Că a Ta este împărăţia şi stăpânirea, întru toţi vecii. Amin.

Deci, vă rog pe voi, fraţilor, acestea nădăjduindu-le, să ne sârguim neîntinaţi şi neprihăniţi şi în pace să ne aflăm. Când va veni asupră-ţi vreo poftă rea, scoate sabia aceasta, adică frica lui Dumnezeu, şi vei tăia toată puterea vrăjmaşului.

Iar în loc de trâmbiţă să ai dumnezeieştile Scripturi. Că precum trâmbiţa strigând adună pe ostaşi, aşa şi dumnezeieştile Scripturi, strigând către noi, adună gândurile noastre întru frica lui Dumnezeu. Fiindcă şi gândurile noastre sunt ca nişte ostaşi, căci bat război împotriva vrăjmaşilor împăratului. Şi iarăşi, precum trâmbiţa strigând în vremea războiului, deşteaptă osârdia vitejilor şi a nevoitorilor şi a sârguitorilor asupra potrivnicilor; aşa şi dumnezeieştile Scripturi îţi deşteaptă osârdia ta spre lucrarea bunătăţii, şi te îmbată pe tine împotriva patimilor.

Pentru aceea, fratele meu, cât poţi, nevoieşte-te pe tine mai adeseori a citi din ele, ca să se adune gândurile tale, pe care le risipeşte vrăjmaşul cu măiestria lui, punându-ţi în minte cugete deşarte, sau necazuri de multe ori aducându-ţi înăuntru, sau bune nenorociri şi lăţime multă dându-ţi. Că pe acestea le lucrează el cu măiestria şi viclenia lui, ca să înstrăineze pe

340

om de la Dumnezeu. Căci, de multe ori, când nu va putea prin aduceri-aminte să răstoarne şi să surpe pe cineva, atunci aduce asupra lui necazuri, ca să-i întunece mintea, şi să afle prilejul să semene cele care voieşte. Şi începe să facă pe om atunci să-şi aducă aminte, şi să zică unele ca acestea cu jurământ, că de când am început să lucrez bunătatea, tot zile rele văd. Voi face dar iarăşi cele rele, ca să-mi vie cele bune.

Deci, atunci de se va afla cineva neatent, îl înghite pe el iadul de viu. Iar dacă întru acestea nu va putea să-l răstoarne pe dânsul, atunci aduce asupra lui lăţime, şi-l înalţă pe dânsul şi amăgire multă îi dă lui, cea mai grea şi mai rea decât toate relele. Aceasta este care îl face pe om mândru şi fără de frică. Aceasta îl face pe dânsul să-şi pună gura cu hule asupra cerului. Că scris este: „Şi au pus asupra cerului gura lor” (Psalmul 72, 9). Aceasta face pe om să nu-şi cunoască neputinţa firii sale, nici să-şi aducă aminte de ziua morţii. Aceasta este calea tuturor relelor. Deci, cel ce o iubeşte pe aceasta, călătoreşte spre cămările morţii, că aceasta este calea despre care a zis Domnul: „Lată şi desfătată este calea care duce la pierzare” (Matei 7, 13).

Deci, iată, aţi auzit, fraţii mei, pentru ce aduce el asupră-ne uneori lăţime, iar alteori necazuri? Că încearcă, şi la ce vede că se pleacă aşezarea omului, împotriva acelui lucru el se ostăşeşte. Că ştie şi prin îndreptări să bată război. Pentru aceea, fraţii mei, să ne trezim cu întemeiere. Şi sârguiţi-vă de-a pururea a vă lipi de citire, ca să vă înveţe pe voi cum se cade a

341

scăpa de cursele vrăjmaşului şi să dobândiţi viaţa cea veşnică. Că citirea dumnezeieştilor Scripturi strânge mintea care se rătăceşte, şi-i dă ei cunoştinţă întru Dumnezeu. Că scris este: „Îndeletniciţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmul 45, 10).

Ascultă, frate, căci cunoştinţă a lui Dumnezeu dobândeşte cel ce zăboveşte în Scriptură cu adevărată inimă. Pentru aceea, fratele meu, să nu te leneveşti de sufletul tău, ci îndeletniceşte-te întru citire şi întru sfintele rugăciuni, ca să se lumineze mintea ta. Ca să te faci desăvârşit şi întreg, întru nimic nefiind lipsit. Alţii să se fălească pentru împreună vorbirea boierilor celor mari, a domnilor şi a împăraţilor. Iar tu să te făleşti înaintea împăratului, nu a celui de pe pământ, ci a Celui ceresc şi a sfinţilor îngeri, împreună vorbind cu Sfântul Duh prin dumnezeieştile Scripturi. Că Duhul cel Sfânt este care grăieşte prin ele.

Deci, sârguieşte-te a citi întru dumnezeieştile Scripturi, şi rabdă în sfintele rugăciuni. Că de câte ori vei vorbi cu Dumnezeu prin ele, de atâtea ori se sfinţeşte sufletul tău şi duhul. însă aceasta se cade să o cunoşti mai înainte, fratele meu. Că întru acestea două nevoindu-te, deodată te sfinţeşte pe tine. Deci, sârguieşte-te mai adeseori a te îndeletnici întru ele. Şi când nu se îndeletnicesc mâinile tale, roagă-te iarăşi cu mintea. Că şi fericita Anna, mama Proorocului Samuil, se ruga, şi buzele ei nu se mişcau. Iar rugăciunea ei a intrat în urechile Domnului Savaot. Că i s-a dat cererea ei. Pentru aceea, fratele meu, când nu au vreme mâinile tale, căci lucrezi ceva cu ele, atunci roagă-te cu mintea. Că şi pe cei ce tac îi

342

aude Dumnezeu. Iar dacă nu ştii să citeşti, lipeşte-te acolo unde poţi să auzi şi să te foloseşti. Că scris este: „De vei vedea vreun bărbat priceput, aleargă dis-de-dimineaţă către dânsul, şi treptele uşilor lui să le calce piciorul tău” (Sirah 6, 38). Că aceasta se cuvine, fratele meu, nu numai celor ce nu ştiu să citească, ci şi celor ce ştiu. Că mulţi sunt care citesc, şi nu cunosc, nici înţeleg, căci nu adeseori citesc.

Deci, vezi, monahe, să nu te leneveşti de darul ce este întru tine, care s-a dat ţie prin dăruirea lui Hristos; ci ai grijă şi caută mai mult decât aurul şi topazul cum să placi lui Dumnezeu, ca să dobândeşti fericirea sfinţilor. Că scris este: „Fericiţi cei ce cearcă mărturiile Lui, cu toată inima îl vor căuta pe Dânsul” (Psalmul 118, 2).

Caută, când vei vrea să citeşti, să nu te abată şi să nu te împiedice pe tine vrăjmaşul, aducând asupra ta trândăvie, şi aruncându-te pe tine întru ispite, şi zicându-ţi ţie: Fă întâi acest lucru degrabă, şi aşa fără de grijă vei citi, şi îţi dă osârdie la lucrul mâinilor, că pe toate acestea el le aduce asupra ta ca să te întoarcă şi să te împiedice de a citi şi a te folosi. Căci atunci când vei vedea pe vreun frate cu osteneală citind şi folosindu-se, prin aceste pricini şi prin altele multe tăbărăşte asupra lui, căutând numai ca să-l împiedice pe dânsul. Dar tu să nu te pleci lui, ci fii ca un cerb însetat, dorind să vii la izvoarele apelor, adică la dumnezeieştile Scripturi, ca să bei din ele şi să se răcorească limba ta cea însetată, ce rău te arde pe tine prin patimi. Şi bea împreună folosul cel ce se pricinuieşte din ele. Adică ce zic? Că după ce îţi va dărui

343

ţie Domnul ca să înţelegi din ele vreun cuvânt, şi te va folosi pe tine, ca să nu-l treci pe el, ci ca să-l cugeţi pe el în mintea ta, şi să-l scrii în inima taCă scris este: „Întru îndreptările tale voi cugeta, nu voi uita cuvintele tale” (Psalmul 118, 16). Şi iarăşi zice: „întru ce îşi va îndrepta tânărul calea sa? Când va păzi cuvintele Tale” (Psalmul 118, 11 şi 9).

Vezi, frate, căci atunci când pomeneşte omul cuvintele Lui, atunci îşi îndreptează calea sa. Căci cine este cel care pomeneşte cuvintele Lui, şi nu-şi îndreaptă calea sa? Fără numai că poate este unul ca acela un neiscusit şi ticălos; şi unul ca acesta nicidecum nu le pomeneşte; ci şi pe acelea care se pare că le pomeneşte le-a uitat. Că unui om ca acestuia îi zice Dumnezeu: „Pentru ce tu povesteşti dreptăţile Mele, şi iei aşezământul Meu de lege prin gura ta? ” (Psalmul 49, 17).

Deci, va porunci să se ia de la dânsul şi ceea ce i se pare că are unul ca acesta. Că i se pare că are credinţă, că şi creştin pe sine se numeşte, iar cu lucrurile se leapădă, şi este decât cel necredincios mai rău. Pentru aceea va porunci să se ia de la dânsul Duhul cel Sfânt, pe care l-a luat în ziua izbăvirii, şi ceea ce i se pare că are. Şi se face un om ca acesta ca un vas de lut ce a crăpat, şi prin crăpătură a pierdut vinul şi ceea ce se pare că are s-a ridicat de la el. Şi toţi cei ce-l văd adică pe dânsul, şi nu ştiu ceea ce s-a făcut, li se pare că el este plin. Iar când se va cerca în ziua cea mai de pe urmă, atunci arătat se va face tuturor că deşert era. Că acestea sunt care vor zice împăratului în ziua aceea: „Doamne, au nu cu numele Tău

344

am proorocit? Şi nu cu numele Tău minuni multe am făcut? Şi, răspunzând, împăratul va zice lor: Amin zic vouă; nu vă ştiu pe voi” (Matei 7, 22).

Vezi, frate, că nimic nicidecum nu are unul ca acesta. Deci, tu pomeneşte cuvintele pe care le auzi şi îndreaptă-ţi calea ta. Vezi să nu laşi uitarea să se pogoare, şi de tot să mănânce sămânţa Fiului lui Dumnezeu. Că El a zis: „ Că sămânţa este cuvântul pe care l-aţi auzit”. Deci, ascunde sămânţa în coapsele pământului, ca să aduci roadă. Adică ascunde cuvântul în inima ta, ca să aduci roadă Domnului tău.

Şi când citeşti, cu sârguinţă şi cu durere citeşte. Cu multă statornicie socotind şi judecând stihul. Ori de două ori, ori de trei ori. Şi nu te sârgui numai filele cărţii să le treci, ci unde ar fi trebuinţă, şi de două ori, şi de trei ori, sau şi de mai multe ori să treci stihul, ca să înţelegi puterea stihului. Şi când vei vrea să şezi şi să citeşti, sau iarăşi pe altul să-l auzi citind, roagă-te Domnului întâi, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, deschide-mi urechile şi ochii mei, adică ai inimii mele, ca să aud şi să pricep a face voia Ta, Doamne, că nemernic sunt eu pe pământ. Să nu ascunzi de la mine poruncile Tale, ci descoperă ochii mei, şi voi cunoaşte minunile din legea Ta. Arată-mi cele nearătate şi cele ascunse ale inimii mele şi ale înţelepciunii Tale. Că spre Tine nădăjduiesc, o, Dumnezeul meu, ca Tu să-mi luminezi mintea mea”.

Aşa, fratele meu, te rog, aşa totdeauna roagă-te lui Dumnezeu, ca să-ţi lumineze mintea ta, şi să-ţi arate ţie înţelegerea lor. Că mulţi s-au rătăcit, bizuindu-se priceperii lor. Şi zicând că sunt înţelepţi, au

345

înnebunit, neînţelegând cele scrise, au căzut în hule şi au pierit. Deci, dacă atunci când citeşti tu vei afla vreun cuvânt greu de înţeles, caută să nu te înveţe pe tine vicleanul, zicând: „Cum este cuvântul acesta, sau cum poate să fie?”. Ci dacă crezi lui Dumnezeu, crede şi cuvintelor Lui, şi zi către cel viclean: „Mergi înapoia mea, satano, că eu ştiu că toate cuvintele lui Dumnezeu sunt cuvinte curate. Căci sunt ca nişte argint cu foc lămurit, curăţit de şapte ori, şi nimic nu este în ele strâmb, nici răzvrătit (Psalmul 11, 6). Ci sunt bune celor ce le înţeleg şi drepte celor ce află cunoştinţă, iar eu sunt nepriceput şi nu cunosc. însă ştiu că duhovniceşte sunt scrise, căci zice Apostolul: «Că legea este duhovnicească»” (Romani 7, 14). Şi priveşte la cer şi zi: „Doamne, cred cuvintelor Tale, nu mă împotrivesc, ci mă bizuiesc cuvintelor Sfântului Duh. Deci, Tu, Doamne al meu, Doamne, mântuieşte-mă, ca să aflu har înaintea Ta. Că eu nu caut altceva, fără numai ca să mă mântuiesc. Ca să dobândesc mila Ta, îndură-Te. Că a Ta este împărăţia şi stăpânirea, în vecii vecilor. Amin”.

346

Despre linişte

Fraţilor, câştigaţi-vă liniştea ca pe un zid tare. Că liniştea mai înalt te face pe tine decât patimile. Că tu deasupra baţi război, iar aceasta dedesubt. Deci, câştigă-ţi liniştea cea întru frica lui Dumnezeu, şi nu te vor vătăma pe tine toate săgeţile vrăjmaşului. Că liniştea cu frica lui Dumnezeu înjugată fiind, car de foc este, care suie la ceruri pe cel ce o are. Şi să te înduplece Proorocul Ilie, care a iubit liniştea şi frica lui Dumnezeu, şi s-a înălţat la ceruri.

O, linişte, sporirea monahilor! O, linişte, scară cerească! O, linişte, calea împărăţiei cerurilor! O, linişte, oglinda păcatelor, care arăţi omului greşelile lui! O, linişte, care nu opreşti lacrimile! O, linişte, născătoarea blândeţii! O, linişte, împreună locuitoarea smeritei cugetări! O, linişte, care întru aşezarea paşnică aduci pe om! O, linişte, cea cu frica lui Dumnezeu înjugată! O, linişte, luminătoarea minţii! O, linişte, cercetătoarea gândurilor! O, linişte, împreună ostenitoarea gândurilor! O, linişte, împreună ostenitoare a socotelii! O, linişte, născătoare a toată bunătatea! O, linişte, întemeiere a ajunării! O, linişte, a lăcomiei de pântece împiedicătoare! O, linişte, îndeletnicire a rugăciunii şi a citirii! O, linişte, alinare a gândurilor! O, linişte, liman lin! O, linişte, negrijă a sufletului şi a inimii! O, linişte, surpătoare a îndrăznelii! O, linişte, vrăjmaşă a obrăzniciei! O, linişte, maică a evlaviei! O, linişte, temniţă a patimilor! O,

347

linişte, a toată fapta bună împreună lucrătoare! O, linişte, a necâştigării pricinuitoare! O, linişte, jug bun şi sarcină uşoară, care odihneşti şi porţi pe cel ce te poartă pe tine! O, linişte, ţarină a lui Hristos, aducătoare de roduri bune! O, linişte, cu frica lui Dumnezeu împreună înjugată! Zid şi întărire a celor ce voiesc să se nevoiască pentru împărăţia cerurilor.

Aşa, frate, aceasta câştigă-o, adică partea cea bună, pe care a ales-o Maria, care nu se va lua de la dânsa. Vezi, frate, ce fel este liniştea? Că însuşi Domnul laudă pe acela ce a câştigat-o. Pe aceasta câştigă-o, iubite frate al meu, şi desfătează-te întru Domnul tău, şezând lângă picioarele Lui, şi de El singur lipindu-te, ca să zici: „Lipitu-s-au sufletul meu după Tine, şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta; pentru aceasta, ca de seu şi de grăsime să se umple sufletul meu” (Psalmul 62, 8).

Aşa, fratele meu, pe aceasta câştigă-o, că este mai dulce decât mierea. „ Că mai bună este pâinea cu sare întru linişte şi negrijire, decât punerea înainte de bucate scumpe, întru ispite şi întru învăluiri” (Pilde 17, 1). Ascultă pe cel ce zice: „ Veniţi toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Că voieşte să te odihnească pe tine Domnul de griji, de mânie, de ispite, şi de necazurile veacului acestuia. Fără de grijă te voieşte pe tine să fii la facerea de cărămizi ale Egiptului. Voieşte să te aducă pe tine în pustie, adică întru linişte, ca să îţi lumineze căile tale cu stâlp de nor, ca să te hrănească pe tine cu mană. Zic adică cu pâinea liniştii şi a negrijii, ca să moşteneşti pământul făgăduinţei.

348

Aşa, iubite, pe aceasta câştigă-o, pe aceasta iubeşte-o, ca să te veseleşti în calea mărturiilor lui Dumnezeu, ca întru toată bogăţia. Aşa, frate, câştigă-ţi liniştea cu frica lui Dumnezeu, şi Dumnezeul păcii va fi cu tine. Căruia se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.

Deci, vă rog pe voi, fraţilor iubiţi de Domnul, să vă sârguiţi în fiecare zi a face pomenire de acestea: de credinţă, de dragoste, de smerenie. Ca să se pecetluiască totdeauna cu rugăciunile cele către Dumnezeu, totdeauna cu cugetările dumnezeieştilor Scripturi, cu liniştea. Că acestea, dacă vor fi vouă de faţă, şi dacă se vor înmulţi, nu vă vor face pe voi nelucrători, nici neroditori întru cunoştinţa Domnului nostru Iisus Hristos. Că monahul care nu le are pe acestea, ci se leneveşte de mântuirea sa, este orb şi şi-a uitat păcatele sale cele de demult, şi i se potriveşte lui vorba cea adevărată: Câine ce s-a întors la a sa vărsătură şi porc ce s-a scăldat în amestecătura noroiului. Că celor ce au fugit de întinăciunile lumii, întru cunoştinţa Domnului nostru Iisus Hristos, dar cu acestea iarăşi s-au împleticit, s-au făcut lor cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Fiindcă mai bine le era lor să nu fi cunoscut calea adevărului, decât după ce au cunoscut-o, să se întoarcă iarăşi la cele dinapoi.

Drept aceea, iubiţilor şi credincioşi robi, şi aleşi ostaşi ai lui Hristos monahi, să luăm asupră-ne atotîntrarmarea celor zise în inima noastră. Şi totdeauna şi în fiecare zi pomenire de ele să facem, ca să putem a ne nevoi cu nevoinţă cea bună, şi a călca

349

toată puterea vrăjmaşului, ca să ne izbăvim de urgia ce vine peste fiii nesupunerii, şi să aflăm milă şi har în ziua cea înfricoşată înaintea Dreptului Judecător, care va da fiecăruia după lucrurile lui. Căruia se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.

Despre înfrănare şi să nu râvnim pe păcătoşi, vremea punând-o pricină. Despre Noe

De vreme ce se vânează unii de balaurul cel cu rău meşteşug, amăgindu-se, neînţelegând Scripturile, nici către luminarea cunoştinţei lor mergând, că zice Domnul: „ Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22, 29), să vedem în care vreme Noe a bine plăcut lui Dumnezeu, după cum este scris: „Şi văzând Domnul Dumnezeu că s-au înmulţit răutăţile oamenilor pe pământ, şi fiecare cu sârguinţă gândeşte spre cele rele întru inima lui în toate zilele”. Şi după altele zice: „Iar Noe a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu”. Şi iarăşi zice: „Iar Noe bine a plăcut lui Dumnezeu” (Facere 6, 5).

Şi însemnează şi în ce vreme a bineplăcut lui Dumnezeu: „S-a stricat pământul înaintea lui Dumnezeu, şi s-a umplut pământul de nedreptate. Şi a văzut Domnul Dumnezeu pământul, şi era cu totul stricat, că şi-a stricat tot trupul calea sa pe pământ”.

350

Deci, dreptul, văzând lucrurile acele grele, pentru păcătoşi plângea, iar pe sine cu tărie se păzea întru voia Ziditorului. Pentru aceea şi este lăudat de dumnezeiasca Scriptură: „Şi Noe era om drept desăvârşit în neamul său. Şi Noe a bine plăcut lui Dumnezeu”. Pentru aceea, venind potopul, dreptul s-a mântuit, iar cei necredincioşi s-au înecat.

Despre Lot şi păzirea cu întemeiere

De vreme ce iubitorii de dulceţuri şi de dezmierdări iscusite, având inima lor întru toată lăcomia, şi ochii avându-i plini de preacurvie şi de păcat neîncetat, ai stricăciunii fiind robi, pentru aceasta grăiesc nişte cuvinte ca acestea, zicând: „Oare numai noi singuri lucrăm patimile acestea? Şi mulţi alţii au făcut lucrul acesta, nu numai cei neslăviţi, ci şi cei slăviţi”. Şi li se pare că află răspuns dintru această pricină. Noi însă să ne temem de cel ce judecă după lucrul fiecăruia. Că se cuvine ca noi, după ce ne vom izbăvi de cele de aici, să ne judecăm pentru toate cele lucrate de noi în viaţă. Iată dar că şi zilele noastre trec ca o umbră de amiază.

Deci, având ţintă viaţa sfinţilor, către dânsa să îndreptăm corabia noastră. Ca după ce vom ajunge la limanul cel liniştit, veşnic să ne îndulcim de viaţa cea nestricăcioasă. Căci cuvintele acestea sunt ale

351

oamenilor celor cu totul stricaţi şi răzvrătiţi la minte, care sunt neiscusiţi întru credinţă, însă nu vor spori spre mai mult.

Iar noi să ascultăm dumnezeiasca Scriptură, care zice: „Au doară voi ascunde eu de Avraam sluga mea cele ce eu voi să fac? Strigarea Sodomei şi a Gomorii s-a înmulţit, şi păcatele lor sunt foarte mari” (Facerea 18, 17). Şi s-a dus Domnul după ce a încetat a grăi cu Avraam. Şi au venit cei doi îngeri la Sodoma seara. Şi i-a primit pe dânşii Lot. Şi oamenii cetăţii, sodomitenii, au înconjurat casa lui, de la cel tânăr până la cel bătrân, tot norodul împreună. Şi chemau pe Lot afară şi zicea către dânsul: „ Unde sunt bărbaţii care au intrat la tine în această noapte? Scoate-i la noi, ca să ne împreunăm cu dânşii”. Iar dreptul nu s-a spăimântat văzând mulţimea lor, nici a dat în mâinile păgânilor pe cei socotiţi ca nişte străini şi călători, deşi lătrau asupra lui ca nişte câini. Că a ales să fie omorât de ei lângă uşile casei sale, decât să se facă părtaş al nelegiuirii lor.

Pentru aceea, îmbrăcându-se în platoşa credinţei, a stat apărător al evlaviei. Iar ei, chinuiţi fiind şi biruiţi de reaua obişnuinţă, cu neînduplecare şi necurmat sileau pe Lot. Şi s-au apropiat să sfărâme uşa. Atunci, întinzându-şi bărbaţii mâinile, au tras înăuntru pe Lot. Şi uşa casei au încuiat-o. Iar pe cei ce erau lângă uşă i-a lovit cu nevedere, de la cel mic până la cel mare al lor. Şi aşa au renunţat a mai căuta uşa.

Deci, cine este cel care zice că păcatul acesta urât nu este nimic? Şi dacă zicem că nu este nimic

352

acest lucru, apoi nedreptate asupra lui Dumnezeu vestim, ca unul ce pentru nimic a răsturnat cetăţile Sodomei. Deci noi, crezând şi plecându-ne adevărului, să ne păzim de tot păcatul, mai ales de această necurată şi urâtă poftă.

Şi au zis cei doi bărbaţi către Lot: „Dacă ai aici gineri, sau fii, sau fiice, sau dacă ai pe altcineva iubit în cetate, scoate-i din locul acesta, că noi pierdem locul acesta, că s-a înălţat strigarea lor înaintea Domnului, şi ne-a trimis pe noi Domnul să-i sfărâmăm pe dânşii”. Şi a ieşit Lot şi a grăit către ginerii lui, care luaseră pe fiicele lui, şi a zis: „Sculaţi-vă, şi ieşiţi din locul acesta, că zdrobeşte Domnul cetatea”. Şi li s-a părut ginerilor lui că el glumeşte. Şi când s-a făcut dimineaţă, sileau îngerii pe Lot, zicând: „ Scoală, ia pe femeia ta şi pe cele două fiice ale tale pe care le ai şi ieşi. Ca nu şi tu să pieri cu fărădelegile cetăţii ”. Şi au apucat îngerii mâna lui, şi mâna femeii lui, şi mâinile celor două fiice ale lui, fiindcă l-a cruţat pe dânsul Domnul Dumnezeu. Şi după ce l-au scos pe dânsul afară, i-au zis: „Măntuind, mântuieşte-ţi sufletul tău şi să nu cauţi înapoi, nici să stai întru tot locul cel de primprejur. în munte mântuieşte-te, ca nu cumva să fii apucat şi tu”. Iar el, cerând ca în cetatea Sigor să scape, nu i-au nesocotit cererea lui, ci au zis: „Iată, m-am minunat de faţa ta, pentru cuvântul tău acesta, ca să nu surp cetatea, pentru care ai grăit. Deci, sârguieşte-te ca să te mântuieşti acolo. Că nu voi putea să fac lucrul, până ce tu vei intra acolo ”.

353

Văzut-ai blândeţea lui Dumnezeu către robii Săi? Văzut-ai milostivire? Văzut-ai puterea rugăciunii dreptului cea lucrătoare? Că nu voi putea, zice, să fac lucrul, până ce vei intra tu acolo. Hotărârea se făcuse asupra celor înverşunaţi. Focul era gata să cadă peste cetăţile lor. îngerii primiseră porunca să slujească hotărârii Stăpânului lor. Ziditorul a poruncit puterilor cereşti să ţie pierzarea cea slobozită asupră, până când dreptul se va mântui din mijlocul lor. Oare nu s-a înfricoşat şi ceata îngerilor de atâta îndelungă răbdare a Iubitorului de oameni? Cine nu se va înfiora şi nu se va cutremura de Dreptul Judecător? Cine nu va iubi pe preadulcele Stăpân? „Că precum miluieşte tatăl pe fii, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul”.

Iar cei ce au batjocorit pe drept, numaidecât cheltuiţi de foc s-au făcut. Că nu au ascultat sfătuirea dreptului. Că vedea soarele pe drumul său după obicei, cu bună rânduială călătorind, luna întru a sa rânduială stând, aerul curat, şi pământul iarbă verde odrăslind. Nu erau fulgere, nici tunete, nici cutremur făcându-se, ci părându-li-se că întru toată pacea şi întemeierea bine norocesc, fără de veste a sosit asupra lor pierire. Căci este scris: „Precum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau, iar în ziua întru care a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer, şi i-a pierdut pe toţi”. Că după ce dreptul a fost luat din mijlocul lor, mâna cea atotputernică a plouat peste dânşii foc din cer şi pucioasă, şi i-a pierdut pe toţi. Că precum o cetate tare după ce i s-au surpat zidurile

354

cu uşurinţă se pradă, aşa şi aceştia, de rugăciunea dreptului după ce s-au lipsit, toţi deodată au pierit.

Deci, să ne temem, iubiţilor, de Domnul Dumnezeul Părinţilor noştri şi a tot trupul. Ca şi pe noi să ne acopere în ziua urgiei după a lui blândeţe. Că scris este: „Şi toate acestea li s-au întâmplat acelora, ca pilde, şi au fost scrise spre povăţuirea noastră, la care au ajuns sfârşiturile veacurilor” (I Corinteni 10, 11). Deci, să supunem cu tărie simţirile noastre voii lui Dumnezeu pentru bântuitorii vieţii noastre. Că împreună cu căderile noastre umblăm, şi prin mijloc de multe curse trecem. însă de vom crede în Domnul, ne vom mântui printr-însul de urgie.

Cuvânt la Sfântul Prooroc Ilie

Linişte daţi-mi mie, plecaţi-vă urechile voastre, ca să vă tâlcuiesc povestirea Sfântului şi Slăvitului Prooroc Ilie Tesviteanul, care a arătat râvnă fierbinte, sârguindu-se totdeauna, ca să-i înduplece pe toţi să se închine Unuia Dumnezeu. Căci, dacă a văzut poporul făcând multe nelegiuiri, abătându-se de la Dumnezeu şi închinându-se idolilor, umplându-se de mânie, şi ochiul râvnei în sus aţintindu-l, săgetând cerul prin vorbire, a ajuns prin cuvânt până la cer. După ce a văzut poporul atât de rătăcit de draci şi având nădejdea şi încredinţarea că îl va scoate din rătăcire, după ce a văzut poporul smerit de mulţimea idolilor şi pe toţi proorocii mincinoşi adunaţi acolo, Ilie, umplându-se de râvnă şi de multă mânie, a slobozit cuvânt cu jurământ asupra poporului celui fără de lege: cerul l-a legat, norii, ca să nu plouă, i-a pecetluit, l-a înduplecat pe Dumnezeu cel Milostiv să împlinească rugăciunea robului Său, vrând să arate puterea şi tăria bunului Stăpân, şi s-a jurat înaintea Lui, zicând: „ Viu este Domnul, Căruia îi stau înainte, că nu se va pogorîploaie, nici rouă pe pământ, decât numai prin cuvintele gurii şi buzelor mele

Şi minune preaslăvită s-a făcut cu duhul, că Milostivul Dumnezeu, după ce a auzit cuvântul robului Său plin de râvnă, îndată a împlinit proorocia lui, pe care a spus-o din râvnă dumnezeiască. Şi, după ce s-a încuiat cerul şi s-au pecetluit norii, s-au uscat toate cele de pe faţa pământului. Viile s-au uscat, grâul nu a răsărit, toţi pomii roditori şi-au ascuns roadele lor, pământul nu şi-a mai dat roadele sale, păşune nu s-a mai arătat pe pământ, în scurt, s-a ascuns toată verdeaţa de pe pământ şi copacii s-au uscat şi, prin hotărârea lui Ilie, şi apele de pe el au secat. Şi era vedere cumplită şi foarte dureroasă, precum odinioară, în vremea lui Noe. Că nu numai oamenii mureau, ci şi dobitoacele şi fiarele şi păsările.

O, Ilie, râvnitorule spre bine, gândeşte-te că numai oamenii au păcătuit înaintea Domnului, fiind amăgiţi de vrăjmaşul, dar pruncii ce au păcătuit? Dobitoacele, fiarele şi păsările ce au greşit? Că şi pe aceste toate le-ai dat la moarte. Măcar pe acestea, care sunt nevinovate, miluieşte-le şi dă ploaie pe

356

pământ. însă lui Ilie, celui fierbinte în rugăciune, nimic nu-i păsa de unele ca acestea. Cei bogaţi au pierit şi ei de foame şi de sete, nefiind ploaie. Cu toate acestea, Stăpânul tuturor, Care de-a pururea vrea să miluiască neamul oamenilor, pe toate le foloseşte, ca să-l facă pe Ilie milostiv. Iar după ce a văzut că nu se pleacă să se împace şi să lase mânia, atunci l-a trimis pe Ilie să se roage de o văduvă, care era necăjită şi foarte săracă. Şi, după ce a sosit Ilie acolo unde i s-a poruncit, a văzut o văduvă, adunând nişte lemnişoare.

Deci, cunoscând sărăcia în care se afla, se ruşina Ilie să-i vorbească. însă, cu toate că se ruşina, a împlinit porunca şi, îndrăznind, cu sfială a strigat, zicând: „O, femeie, îmi vei aduce mie puţină apă să beau?”. Că legase apa să nu plouă pe pământ. Şi văduva a strigat către Ilie. „O, râvnitorule spre bine, dacă prin jurământul limbii tale ai legat cerurile, ca să nu plouă pe pământ, cum îndrăzneşti să ceri de la mine apă? Dacă prin limba ta ai oprit-o şi o ţii astfel, uscând pământul şi îngropi toate cele de pe el, de unde-ţi voi da ţie apă?”. Iar el, îndată s-a umilit de cuvântul văduvei şi s-a pornit în el partea milostivirii. Iar văduva, auzind glasul proorocului, a făgăduit să-i dea apa pe care el a cerut-o. Şi, ducându-se ca să-i aducă, ce a zis Ilie către ea? „îmi vei aduce în mâna ta şi o bucată de pâine să mănânc”. Iar ea, îndată a strigat către Ilie: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nu am azimă coaptă în spuză, decât un pumn de făină în vadra mea, încă şi puţin untdelemn într-un ulcior. Pentru aceea am adunat aceste lemnişoare, ca să fac

357

o azimă mie şi fiului meu, să mâncăm şi să murim”. Şi după ce a auzit, sugrumat fiind de foame, Ilie cugeta în sine să aducă dezlegare de legături. Că, auzind graiurile cele jalnice ale văduvei, Ilie a grăit către ea cuvânt plin de îndurerare, zicând: „Intră şi fă-mi mie întâi o azimioară, şi apoi vei face şi ţie şi fiului tău, că acestea zice Domnul: «Făina din vadră nu va lipsi, nici untdelemnul din ulcior nu va scădea, până când va da Domnul ploaie pe pământ şi va odrăsli, ca şi mai înainte, hrana tuturor oamenilor»”. încât, chiar şi nevrând, a făcut dezlegare legăturilor cerului. Căci osteneala foamei l-a silit pe el să facă acestea.

Deci, a trimis Dumnezeu moarte copilului văduvei, trăgând pe Ilie ca să poruncească dezlegare legăturilor, iar văduva, când a văzut moartea fiului ei, cu lacrimi, i-a zis lui: „Vai mie, proorocule al lui Dumnezeu, râvnitorule, mai mult decât toţi, de ce ai adus această durere şi plângere nevindecată sufletului meu. De ce mai trăiesc pe pământ, eu ticăloasa, dacă pe fiul meu, pe care îl aveam, l-ai dat morţii? Am cunoscut, că din pricina ta a murit fiul meu. Mai înainte de a veni tu aici, era sănătos fiul meu. Căci în foamete cumplită şi în sete neasemănată, pe care tu le-ai adus asupra pământului, am trăit, iar acum, după ce ai venit tu la mine, dătător de hrană arătându-te, te-ai făcut pierzător al fiului meu unul-născut şi, scăpând de foamete, leşin de bocete. Şi, socotind că voi avea ajutor, te-ai făcut vânzător. împreună locuitor primindu-te pe tine, am fost lipsită de fiul meu. Hrănindu-ne pe noi, în foamete, pe el l-ai dat

358

morţii. Ai hrănit şi ai omorât pe unul născut fiul meu; m-ai lipsit pe mine de nădejdea mea. Pe ochiul bătrâneţilor mele, pe care îl aveam, l-ai stins cu moartea. Mângâierea mea, pe care o aveam, venind tu, am pierdut-o. La întâlnirea ta, am fost lipsită de copilul meu. Că ce folos îmi este mie, având făină şi untdelemn şi săturare de bucate, după ce fiul meu a murit? Mai de folos îmi era mie ca împreună cu toţi să pier, decât sătulă să mă lipsesc de fiul meu. Că cine va mânca acestea pe care mi le-ai dat? Ce câştig îmi este mie să am hrană spre săturare, după ce am fost lipsită de slava unuia născut fiului meu? Pier, tânguindu-mă, şi suspin pentru el. O, de nu te-aş mai fi văzut pe tine, nici n-aş mai fi auzit vorbirea ta!”.

Şi se vedea văduva, grăind acestea cu tânguire şi lăcrimând la picioarele lui Ilie. Iar Ilie, râvnitorul spre bine, după ce a auzit-o, s-a sârguit spre rugăciune, mâhnindu-se cu sufletul; şi stând ruga pe Dumnezeu, zicând: „Dezleagă, Stăpâne, legăturile morţii de la fiul văduvei, şi-l înviază pe el”. Iar Preamilostivul Dumnezeu a zis prin cuvânt către dânsul: „Dezleagă şi tu cerul, pe care cu limba ta l-ai legat; şi, atunci, prin cuvânt, voi dezlega şi Eu legăturile morţii, pe care cu înţelepciune, pentru tine, le-am adus asupră-i. Caută şi vezi, Ilie, câtă mulţime de bătrâni şi de tineri, de prunci şi de maici au pierit, caută şi vezi lacrimile lumii întregi cum cad, plângând şi cerând ploaie. Tu, văzând o singură femeie lăcrimând pentru fiul ei, ţi se pare că eşti milostiv, dar toată lumea tânguindu-se, lăcrimează, că toată piere, şi văzând-o, tu treci cu vederea. Ştiu că, râvnind pentru Mine, ai adus asupra

359

ei certare. Ştiu, Ilie, că nu este altul asemenea ţie”. Atunci a zis Ilie către Stăpânul său: „Dă viaţă copilului şi dezleagă cerul, numai izbăveşte-mă de lacrimile văduvei, ca să nu mă mai întristeze, plângând. Şi, înviind copilul şi luându-l pe el, Ilie l-a dat mamei sale. Iar văduva, luându-şi pe fiul ei, a zis cu bucurie mare către Ilie: „Acum te-am cunoscut că eşti cu adevărat omul lui Dumnezeu şi grai adevărat este în gura ta”.

Atunci a zis Dumnezeu către Ilie: „Mergi şi spune lui Ahab că voi da şi Eu ploaie pe pământ”. Şi, venind către Ahab, Ilie a zis către el: „Domnul va da ploaie pe pământul Său”. Şi, adunând tot poporul lui Israel, au fost înjunghiaţi preoţii cei ce jertfeau lui Baal. Şi întorcându-i pe toţi să creadă în Dumnezeul cel viu, Ilie s-a înălţat în car de foc spre cer, întru cutremur mare, lăsându-şi cojocul asupra lui Elisei. Iar Dumnezeului nostru să-I fie de la noi slavă şi cinste, în vecii vecilor. Amin.

Despre Patima Mântuitorului

Mă înfricoşez a grăi, şi cu limba a mă atinge de înfricoşata povestire a patimilor Mântuitorului. Că frică cu adevărat îmi este a povesti despre aceasta. Că Domnul nostru astăzi S-a dat în mâinile păcătoşilor. Dar pentru ce oare S-a dat Stăpânul cel Preasfânt şi fără de păcat? Că nimic păcătuind, S-a

360

dat astăzi. Veniţi să ne învăţăm cu de-amănuntul pentru ce S-a dat Hristos Mântuitorul nostru: pentru noi necredincioşii şi păcătoşii S-a dat Stăpânul. Cine oare nu se va minuna? Cine oare nu-l va slăvi? Robii păcătuind, Stăpânul S-a dat, ca prin moartea Sa să slobozească pe robii cei ce au păcătuit. Fiii pieirii şi fiii întunericului au ieşit întru întuneric să prindă şi să ţină Soarele cel ce putea să-i ardă pe toţi într-o clipeală. Şi, ştiind Stăpânul îndrăzneala lor şi pornirea mâniei, cu blândeţe prin a Sa stăpânire S-a dat pe Sine în mâinile necredincioşilor. Şi, legând cei fărădelege pe Preacuratul Stăpân, L-au batjocorit pe El, Care a legat pe cel tare cu legături nedezlegate, iar pe noi ne-a dezlegat din legăturile păcatelor, Şi i-a împletit cunună din spinii lor, pe care i-a rodit via iudeilor. Şi, batjocorindu-L pe Dânsul, îl numeau împărat. Au scuipat cei fărădelege în faţa Celui Preacurat, de a Cărui privire se tem împreună toate puterile cerurilor şi rânduielile îngerilor.

Iată, iarăşi se cuprinde inima mea de întristare şi lacrimi, luând în minte despre Stăpânul, Care astfel suferea ocările şi defăimările, bătăile, scuipările, pălmuirile cele de la robi.

Veniţi, învăţaţi-vă cu de-amănuntul covârşirea îndurărilor, suferinţa şi mila Preadulcelui Stăpân. Un rob trebuincios a avut în raiul desfătării, dar greşind, cu adevărat s-a dat muncitorilor. Şi văzându-l Bunul Stăpân pe dânsul împuţinându-se cu sufletul. S-a milostivit asupra robului, şi l-a miluit pe el, şi S-a întins să Se bată pentru dânsul.

361

Am voit să tac pentru covârşirea uimirii minţii mele. Şi iarăşi m-am temut, ca să nu lepăd prin tăcerea mea darul Mântuitorului. însă cu frică grăiesc vouă. Că tremură oasele mele, când gândesc cu mintea că Ziditorul tuturor, însuşi Domnul nostru, a stătut astăzi înaintea lui Caiafa, ca unul dintre cei osândiţi, şi unul din slujitori i-a dat o palmă. îmi tremură inima mea când toate acestea le iau în minte. Robul şedea. Stăpânul îi stătea în faţă, şi cel plin de fărădelege dădea hotărâre asupra Celui fără de păcat. Cerurile s-au cutremurat, s-au înfricoşat temeliile, îngerii, arhanghelii, toţi s-au înspăimântat; Gavriil şi Mihail feţele lor le-au acoperit cu aripile; Heruvimii, înaintea Scaunului, sub roţi s-au ascuns. Serafimii, între ei, în ceasul acela băteau cu aripile, căci robul a dat palmă Stăpânului. Cum oare au suferit temeliile pământului clătirea şi cutremurul în ceasul acela, când s-a ocărât Stăpânul? Eu gândesc şi mă cutremur, şi mă umilesc văzând îndelungă-răbdarea Bunului Stăpân. Că iată, rărunchii mei tremură când grăiesc eu, că Ziditorul, Cel ce a zidit în dar pe om din ţărână, de aceeaşi ţărână S-a pălmuit.

Să ne temem, fraţilor, şi să nu înţelegem cu uşurinţă toate acestea pe care le-a pătimit Mântuitorul pentru noi. Spune dar tu, ticăloase robule, pentru ce ai pălmuit pe Stăpânul? Toţi robii, când se eliberează, iau câte o palmă, ca să dobândească slobozenie stricăcioasă. Dar tu, o, ticăloase, pe Slobozitorul tuturor cu nedreptate L-ai pălmuit. Oare ce plată aşteptai să iei de la Caiafa pentru palmă? Şi oare nu ai auzit, sau oare nu te-ai înştiinţat că Iisus este

362

Stăpânul cel ceresc? Ai dat palmă Stăpânului tuturor. Dar te-ai făcut rob al robilor în veacul veacului, ocară şi urâciune, osândit de-a pururea în focul cel nestins.

Mare mirare, fraţilor, este a vedea blândeţea lui Hristos împăratului. Că pălmuit fiind de rob, înţelepţeşte a răspuns cu blândeţe şi cu toată smerenia. Robul se mânie, şi Stăpânul suferă. Robul se iubeşte, şi Stăpânul întru a Sa bunătate rămâne. Şi mânia şi tulburarea în ceasul iuţimii cine oare le suferă? Iar Domnul nostru toate acestea le-a suferit cu a Sa bunătate. Cine oare va putea spune îndelungă răbdarea Ta, o, Stăpâne? Apropiaţi-vă, doriţii şi iubiţii lui Hristos, câţi aveţi umilinţă şi dorire a Mântuitorului. Veniţi să ne învăţăm ce s-a făcut astăzi în Sion, cetatea lui David, sămânţa lui Avraam cea dorită şi aleasă ce a lucrat astăzi. Pe Stăpânul cel preacurat în ziua aceasta la moarte L-au dat. Hristos Mântuitorul nostru prin mâinile celor fărădelege pe lemnul crucii cu nedreptate S-a spânzurat. Veniţi noi toţi să ne spălăm trupurile noastre cu lacrimi şi cu suspinuri, că Domnul nostru, împăratul slavei, pentru noi necredincioşii şi păcătoşii la moarte S-a dat.

Oricine aude pe neaşteptate despre iubitul său cel adevărat că a murit sau l-ar vedea zăcând mort înaintea ochilor lui, se schimbă la obraz şi strălucirea feţii lui se înnegreşte. Aşa şi soarele cel strălucit, văzând dintru înălţimea cerului ocărârea Stăpânului pe lemnul Crucii, s-a schimbat la faţă, şi-a strâns razele strălucirii sale, nesuferind să vadă ocărârea Stăpânului; însă şi cu întristare şi cu întunecare pe sine s-a îmbrăcat.

363

Iar Duhul cel Sfânt, Cel ce este întru Tatăl, văzând pe Fiul cel iubit pe lemnul Crucii, rupând catapeteasma bisericii de sus până jos, a ieşit îndată în chip de porumbel.

Toată zidirea s-a înfricoşat şi s-a cutremurat, când Mântuitorul, împăratul cel ceresc a pătimit. Şi noi, păcătoşii, pentru care S-a dat Cel singur fără de moarte, îl defăimăm de-a pururea. Râdem totdeauna când auzim patimile şi ocărârea Mântuitorului. Ne desfătăm în fiecare zi, având toată sârguinţa să ne împodobim cu haine. Soarele pe cer, pentru patimile Stăpânului, şi-a schimbat strălucirea sa întru întuneric, ca văzându-l noi, următori lui să ne facem. Stăpânul pe Cruce pentru tine S-a răstignit, şi tu, o, ticăloase, cu haine frumoase te împodobeşti totdeauna. Nu se cutremură inima ta? Nu se înfricoşează cugetul tău, auzind unele ca acestea? Cel singur fără de păcat, pentru tine, cel necredincios şi păcătos, S-a dat la ocări şi la moarte. Şi tu, toate acestea le asculţi cu împrăştiere.

încă se cuvine ca toată turma cea cuvântătoare să privească totdeauna la Păstorul ei şi să-L dorească pe Dânsul de-a pururea şi să nu se ruşineze de El. Că pentru ei a pătimit Cel fără patimă şi Preacurat, şi să nu se împodobească cu haine stricăcioase, nici întru desfătare şi în bucate lumeşti, ci întru toată nevoinţa şi cucernicia să placă Făcătorului lor. Noi să nu ne facem următori iudeilor, popor învârtoşat şi neplecat, lepădând totdeauna bunătăţile şi facerile de bine ale lui Dumnezeu. Dumnezeul cel Preaînalt, pentru Avraam şi pentru aşezământul Lui, a suferit dintru

364

început învârtoşarea poporului. Mană din cer le-a dat lor să mănânce, iar ei, nevrednicii, usturoi au poftit, bucate puturoase. Iarăşi, apă din piatră le-a dat în pustie, iar ei, în locul acestora, oţet I-au dat Lui după ce L-au spânzurat pe cruce.

Deci, să ne sârguim, fraţilor, ca să nu ne aflăm părtaşi iudeilor, care pe Stăpânul şi Ziditorul lor L-au răstignit. Să ne temem totdeauna având înaintea ochilor patimile Mântuitorului. Să cugetăm totdeauna la pătimirile Lui. Că pentru noi a pătimit Stăpânul Cel fără de patimă. Pentru noi S-a răstignit Cel singur fără de păcat. Ce îi vom răsplăti noi pentru acestea, fraţilor? Cu ce altceva, decât să luăm aminte de noi înşine, şi să nu fim nebăgători de seamă la pătimirile Lui.

Apropiaţi-vă, toţi fiii Bisericii, cei cumpăraţi cu cinstitul şi sfântul sânge al preacuratului Stăpân. Veniţi să cugetăm pătimirile Lui cu lacrimi şi cu suspinuri, luând în minte frica, şi întru cutremur cugetându-le, zicând întru noi înşine: Hristos Mântuitorul nostru, pentru noi, păcătoşii, la moarte S-a dat. învaţă-te, frate, ce este ceea ce auzi: Dumnezeu cel fără de păcat, Fiul Celui Preaînalt, pentru tine S-a dat. Deschide inima ta, învaţă-te cu dinadinsul patimile Lui, şi zi întru sine: Dumnezeu cel fără de păcat, astăzi pe Sine S-a dat; astăzi S-a batjocorit; astăzi S-a ocărât; astăzi S-a pălmuit; astăzi S-a bătut; astăzi a purtat cununa cea de spini; astăzi Mielul cel ceresc S-a răstignit, şi se va cutremura inima ta, se va înfricoşa sufletul tău. Lăcrimează în fiecare zi, zăbovind întru cugetarea aceasta a patimilor Stăpânului. Se

365

îndulcesc lacrimile, se luminează sufletul, cugetând totdeauna la patimile lui Hristos. Aşa cugetând de-a pururea, lăcrimând în fiecare zi, mulţumind Stăpânului pentru patimile pe care le-a pătimit pentru tine ca şi în ziua venirii Lui să se facă ţie lacrimile fală şi înălţare înaintea divanului.

Pătimeşte rău şi tu când cugeţi la patimile Bunului Stăpân. Rabdă ispite. Mulţumeşte-i din suflet. Fericit este omul care are înaintea ochilor săi pe Stăpânul cel ceresc, şi patimile Lui, şi s-a răstignit pe sine de toate patimile şi lucrurile cele pământeşti, şi care s-a făcut următor al Stăpânului său. Aceasta este pricepere. Aceasta este dragostea robilor celor iubitori de Dumnezeu, când următori de-a pururea se fac Stăpânului întru lucrurile cele bune.

Vezi, o, omule, pe Preacuratul Stăpân spânzurat pe Cruce, şi îndrăzneşti, o, semeţule, întru desfătare şi în râs a-ţi săvârşi vremea pe care o ai pe pământ? Oare nu ştii, o, ticălosule, că seamă va cere de la tine Domnul, Cel ce S-a răstignit pentru toate defăimările tale, pe care acum, auzindu-le, le treci cu vederea, şi te leneveşti, şi, desfătându-te, râzi şi te răsfeţi în multe feluri? Va veni acea zi înfricoşată, când ai să plângi neîncetat şi să strigi în foc din pricina chinuirilor tale, şi nu va fi nicidecum cine să-ţi răspundă şi să miluiască sufletul tău.

Mă închin Ţie, Stăpâne, Te binecuvintez pe Tine, Bunule, mă rog Ţie, Sfinte, cad la Tine, Iubitorule de oameni, şi Te slăvesc pe Tine, Hristoase, că Tu eşti Unul-Născut, Stăpânul tuturor, singur fără de păcat, Care pentru mine, păcătosul şi nevrednicul, la

366

moarte Te-ai dat, şi la moarte pe Cruce, ca să slobozeşti sufletul celui păcătos din legăturile păcatelor. Şi ce îţi voi răsplăti Ţie, Stăpâne, pentru acestea?

Slavă Ţie, Iubitorule de oameni! Slavă Ţie, Milostive! Slavă Ţie, îndelung Răbdătorule! Slavă Ţie, Iertătorule al tuturor greşelilor! Slavă Ţie, Cel ce Te-ai pogorât să mântuieşti sufletele noastre! Slavă Ţie, Cel ce Te-ai întrupat în pântecele Fecioarei! Slavă Ţie, Cel ce Te-ai legat! Slavă Ţie, Cel ce ai fost bătut! Slavă Ţie, Cel ce ai fost batjocorit! Slavă Ţie, Cel ce Te-ai răstignit! Slavă Ţie, Cel ce Te-ai propovăduit! Slavă Ţie, Cel ce ai fost crezut! Slavă Ţie, Cel ce Te-ai înălţat! Slavă Ţie, Cel ce ai şezut cu slavă mare de-a dreapta Tatălui şi a sfinţilor îngeri ca să judeci tot sufletul care a lepădat Sfintele Tale Patimi în ceasul cel groaznic şi înfricoşat când se vor clăti puterile cerurilor, când vor veni împreună îngerii, Arhanghelii, Heruvimii şi Serafimii cu frică şi cu cutremur înaintea Slavei Tale!

Când se vor cutremura iarăşi temeliile pământului şi se va înfricoşa toată suflarea de neasemănată slava Ta cea mare. în ceasul acela să mă ascundă mâna Ta sub aripile ei şi să se izbăvească sufletul meu din înfricoşatul foc, din scrâşnirea dinţilor, din întunericul cel mai dinafară şi din plânsul cel veşnic, ca să zic binecuvântând: Slavă Celui ce a voit să mântuiască pe cel păcătos, pentru multele îndurări ale milostivirii! Amin.

Cuvânt de laudă la mucenici

Cel nepriceput, neînvăţat şi simplu pofteşte cu voia să pună înainte icoană bună, strălucită şi frumoasă, şi tuturor privitorilor să o arate, adică pătimirea sfinţilor mucenici. însă neavând vopsele vrednici de icoană, nici deget care poate să închipuiască în icoana aceasta în chip desăvârşit, cum voi îndrăzni eu prostul şi nemeşterul să ridic icoana care este mai mare decât puterea mea, cel prea mic?

Dar de vreme ce îşi cunoaşte neiscusinţa sa, şi nu şi-a uitat prostimea, pentru aceasta cade rugând cu lacrimi pe Stăpânul tuturor şi împăratul Hristos, Care a dăruit mucenicilor Săi putere întru luptă, răbdare întru necazuri, ca să biruiască măiestriile cele de multe feluri ale urâtorului de bine vrăjmaş, ca să ia cununi neveştejite, ca însuşi Dumnezeul cel Bun şi Sfânt să dăruiască celui neiscusit înţelepciune, pricepere şi putere să ridice icoana cea mare şi vrednică de însăşi pătimirea Sfinţilor Mucenici, spre privirea tuturor neamurilor celor ce vor veni pe urmă. Ca şi ei să cunoască răbdarea cea bună şi îngăduirea cea prea mare a purtătorilor de chinuri mucenici. Că viteji au fost cu adevărat şi foarte lăudaţi. Că în vremea prigoanei, toţi fraţii au fugit de la locul de luptă, ca să nu mărturisească pe Hristos Fiu al lui Dumnezeu, ei, vitejii, au stat cu toată bărbăţia. Şi, încingându-şi mijloacele lor cu credinţa cea adevărată şi curată, au

368

mărturisit fără de frică cu multă îndrăzneală pe Hristos Fiu al lui Dumnezeu. Şi ce zic că au fugit fricoşii de la locul de luptă? Nu au fugit de la locul de luptă, ci de însăşi împărăţia lui Dumnezeu Celui ceresc. Ca nişte trândavi nevrednici pe sine s-au făcut.

Deci, în vremea luptei, au stat sfinţii viteji cu punerea şi voirea lor, răbdând toate muncile cu mare bucurie, pentru numele Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu şi Mântuitorului lumii. Deci, aceşti fericiţi viteji vedeau cu ochii înfricoşate unelte de munci înaintea lor, foc arzând, tigăi şi căldări fierbând, şi din oale, sărind ca nişte picături, smoală şi seu. Şi iarăşi priveau roatele cele ce cu scrâşnire în silă se învârteau în foc aprins, şi vârtejurile cele înfocate din foc, sfredelele, muncile, bătăile cu toiege, butucii, obezele, lanţurile şi, în scurt, tot meşteşugul pe care vrăjmaşul adevărului l-a aflat împotriva celor ce mărturiseau numele Mântuitorului, pe toate le-a pus înaintea mucenicilor, în frică şi în temere aruncând pe sfinţi, ca din vedere să-şi înfrâneze limba lor de a-L mărturisi pe Hristos Iisus.

Dar iubitorii de Dumnezeu şi pătimitorii cei desăvârşiţi, către privirea aceasta a muncilor celor multe care se făcea înaintea ochilor lor luând bărbăţie, împotriva tuturor acestora cu multă îndrăzneală, fără de frică, fără îndoire, pe Hristos au mărturisit înaintea divanului stăpânitorilor şi al judecătorilor. Nici şuieratul focului, nici fierberile tigăilor, nici clocotirile căldărilor, nici învârtirile roatelor, nici vârtejele, nici dinţii ghearelor de fier, nici ascuţirea

369

sfredelelor, nici strânsorile butucilor, nici greutatea lanţurilor, nici îngrozirea tiranilor, nici scrâşnirea stăpânitorilor, nici tot meşteşugul urâtorului de bine vrăjmaş şi a slujitorilor lui nu i-au înfricoşat pe vitejii pătimitori ai lui Hristos să se lepede de însuşi Dumnezeu şi Mântuitorul. Ci cu credinţă călcau toate măiestriile vrăjmaşului, neapropiindu-se de dânşii temerea nicidecum.

Văzut-ai bărbăţie a robilor celor de Dumnezeu iubitori? Văzut-ai laudă a pătimitorilor celor de Hristos iubitori? Văzut-ai osândire a celor ce doreau împărăţia lui Dumnezeu celui preaînalt? Văzut-ai credinţă desăvârşită a celor ce erau credincioşi desăvârşiţi? Văzut-ai dragoste către Dumnezeu? Cum au defăimat toate cele ce sunt pe pământ, ca să vadă pe cel ce este cu adevărat Dumnezeu, pe care L-au iubit? Văzut-ai dorire a lui Hristos, cum înalţă de la pământ pe cei ce voiesc să se înalţe? Văzut-ai raiul care dorea să îi vadă pe dânşii încununaţi întru sine, bucurându-se întru lumină?

Veniţi, învăţaţi-vă, fraţii mei, adevăraţi strănepoţi ai mucenicilor, primiţi cu ochii inimii covârşirea credinţei pătimitorilor celor desăvârşiţi, şi gândul cel neschimbat şi binecuvântat. Cum sila muncilor nu a putut să moleşească gândul drepţilor, şi dragostea lor pe care o aveau către Dumnezeu? Ci, muncindu-se, cu bucurie mare primeau rănile, ca pe o prea mare desfătare, şi cu faţa veselă mulţumeau lui Dumnezeu, că s-au învrednicit a pătimi pentru Dânsul.

Cum vă voi lăuda pe voi, o, desăvârşiţi purtători de Hristos? Sau cum vă voi numi, slăviţilor

370

fericiţi? Cine oare va putea să povestească lauda credinţei voastre? S-a spăimântat înţelepciunea ritorilor şi a înţelepţilor, văzând lucruri prea slăvite la robii lui Hristos. Au lipsit graiurile tiranilor şi ale judecătorilor, văzând osârdia sfinţilor mucenici şi multa răbdare a sfinţilor pătimitori. Căci atunci când slujitorii cei fărădelege munceau trupurile cuvioşilor, nu îi vedeau pe dânşii întristându-se şi mâhnindu-se, ca şi cum ar fi întru munci, ci întru bucurie multă vedeau pe sfinţi. Că se odihneau şi se bucurau în munci.

Dar noi, o, fraţilor, ce răspuns vom avea către Dumnezeu în acea ziuă înfricoşată a Judecăţii, că fără de prigoană şi fără de orice necaz, aşa ne-am lenevit de dragostea lui Dumnezeu şi de viaţa noastră?

Mucenicii, necăjindu-se, ispitindu-se şi muncindu-se în grele chinuri, au iubit pe Dumnezeu din tot sufletul lor, şi nu au putut ispitele sau muncile cele cumplite pe vreunul dintru dânşii să-i despartă de dragostea lui Dumnezeu. Iar noi, întru odihnă şi în desfătare fiind, nu iubim pe Dumnezeu Stăpânul cel Bun.

Deci, ce vom face noi, când îşi vor arăta acolo, în ziua aceea, purtătorii de chinuri mucenici înaintea divanului cu multă îndrăzneală semnele rănilor şi ale muncilor celor grele? Oare, noi, fraţilor, ce vom arăta acolo? Care fapte? Oare dragostea cea către Dumnezeu, sau oare credinţa cea către Dânsul? Oare golirea de cele pământeşti? Sau nepătimirea? Oare liniştea sau oare blândeţea? Oare milostenia sau milostivirea? Rugăciunile cele curate sau umilinţa cea curată? Privegherea sau lacrimile? Fericit este cel ce va avea

371

faptele acestea, ca să fie acolo împreună părtaş cu mucenicii. Că nu se va scoate din cămara luminii, ci va avea drept nădejde tare aceeaşi îndrăzneală prin fapte înaintea lui Hristos şi a îngerilor Lui.

Mucenici, de chinuri purtători, care v-aţi necăjit de bună voie pentru dragostea lui Dumnezeu şi a Mântuitorului, având îndrăzneală către însuşi Stăpânul, rugaţi-vă sfinţilor pentru noi, cei leneşi, păcătoşi şi plini de trândăvie, ca să vină peste noi darul lui Hristos şi să lumineze inimile tuturor celor trândavi, ca să îl iubim pe Dânsul. Voi sunteţi cu adevărat fericiţi şi slăviţi. îngerii şi oamenii pe voi vă fericesc. Că în vremea necazului, când se înmulţea durerea muncilor, voi raiul îl aveaţi înaintea ochilor, şi ziceaţi voi înşivă: „înmulţească-se aici muncile trupului, ca să se înmulţească acolo, în rai, desfătarea şi odihna lui”. Şi când se ridica furtuna viforului prin munci, voi fericirea lui Dumnezeu o aveaţi înaintea ochilor, tare crezând că nemincinos este Dumnezeu cel Preaînalt, Care a făgăduit-o. Fiindcă înaintea ochilor aveaţi bunătăţile ce vor să fie, fiind deplin adeveriţi că fără de sfârşit vă veţi îndulci de ele întru bucurie.

Pentru aceasta, sfinţilor, nu s-a muiat gândul vostru cel tare. Bucuria celor ce vor să fie, veselia nădejdii voastre, bărbaţi şi viteji v-au lucrat pe voi, care în fiecare ceas niciodată nu vă săturaţi de munci. V-a văzut pe voi vrăjmaşul stând întru luptă îndrăzneţi şi neînfricaţi, neavând nicidecum temere în inimă de munci şi de ispite, şi s-a slăbit tăria răutăţii lui. Şi, după ce aţi biruit voi toate muncile lui, a socotit vrăjmaşul ca prin frica săbiei să arunce în

372

temere bărbăţia voastră, ca să vă lepădaţi de Hristos, Cel ce se doreşte de-a pururea în sufletele celor ce se tem de Dânsul. Şi nu a ştiut, ticălosul, că sabia lui izvorăşte izvoare de multe sângiuiri din grumazii sfinţilor pătimitori, ca să se înece el în valurile şi în sângiuirile sfinţilor. Şi a zis puterilor sale cu ruşine: „Mă înfricoşez şi mă tem de sângele acesta, care izvorăşte din grumazii celor ce se junghie pentru Numele lui Iisus Nazarineanul. Că unii pe alţii se îndemnau să moară pentru Dânsul. Mă întunecă pe mine vărsarea sângelui lor. Nu pot să mai stau nici măcar un ceas, sau o cirtă de ceas înaintea unirii ucenicilor lui Hristos. Deci, mult mai bine îmi era mie, ca să nu fi ridicat pe împăraţi asupra lor. Că, iată, acum sângiuirile lor mă gonesc pe mine de pretutindeni. Mirosul sângelui lor îmi slăbeşte puterea. Că nu pot să stau şi să iau aminte nicidecum la locul unde sunt oasele ucenicilor lui Iisus”.

Acestea sunt strălucitele pătimiri ale bărbăţiei voastre, o, desăvârşiţi nevoitori, şi vitejiile credinţei voastre, o, pătimitori de Hristos purtători! Aceasta este fala biruinţei voastre, o, viteji de Dumnezeu purtători, de Dumnezeu iubitori! Acestea sunt laudele. Moartea voastră mai multă viaţă v-a lucrat vouă. S-au uitat înţelepţii la junghierile voastre şi s-a înspăimântat înţelepciunea minţii lor. Uimiţi făcându-se unii către alţii, ziceau: Mare este cu adevărat Dumnezeul creştinilor, întru care au crezut toţi ucenicii Lui. Şi de multe ori s-au făcut înşişi muncitorii închinători adevăraţi şi temători de Dumnezeu, desăvârşiţi întru credinţă, văzând răbdarea sfinţilor mucenici şi buna

373

mângâiere şi îndemnare pe care le aveau unii către alţii în luptă.

Văzut-aţi, o, fraţilor, împreună glăsuire şi învoire dumnezeiască? Văzut-aţi, iubiţilor, dragoste după Dumnezeu care întru dureri trupurile lor le întărea? Că sfinţii aceia unii pe alţii se îndemnau şi se întăreau întru luptă, şi pe cei mici la suflet îi mângâiau de-a pururea, ca şi robii împreună cu dânşii să se încununeze cu bucurie. Iar noi, răii, unii pe alţii zavistuim, unii pe alţii ne mâncăm, unii pe alţii ne muşcăm pentru amărăciunea răutăţii noastre.

Vino, fă-te ucenic al sfinţilor mucenici. Dacă vei voi să te faci ucenic, se fac şi ei ţie dascăli buni. Şi te înveţi de la dânşii buna pătimire, credinţa cea desăvârşită, dragostea cea către Dumnezeu, milostivirea şi dorirea bunătăţilor ce vor să fie. Că aceştia au biruit focul cel ce ardea, cu puterea lui Dumnezeu şi cu credinţa cea desăvârşită. Biruieşte şi tu pofta cea rea care totdeauna arde. Şi iarăşi, aceia au biruit muncile prin răbdare, şi prin nădejdea cea întru Hristos. Biruieşte şi tu, prin întreaga înţelepciune şi prin gând curat, toate patimile cele urâte. Aceia au biruit pe tirani prin blândeţe şi prin îndelunga răbdare. Biruieşte însă şi tu tirania mâniei. Aceia adică s-au făcut mucenici. Fă-te însă şi tu întru ascuns mucenic de-a pururea desăvârşit. Aceia au săvârşit lupta înaintea tuturor. Săvârşeşte-ţi şi tu nevoinţa cea întru ascuns, ca şi în ziua răsplătirii, împreună cu dânşii să te încununezi, şi întru împărăţia cerurilor împreună moştenitor cu dânşii să te afli, bucurându-te în veacul veacului.

374

Şi pentru păcătosul, cel ce doarme în vremea lucrării sale, rugaţi-vă acum, sfinţilor, ca să dobândească milă în ceasul acela, când se vor arăta cele ascunse ale oamenilor. Eu ca un paharnic de vin, ticălos m-am făcut vouă, o mucenici de chinuri purtători, din vinul cel bun al pătimirii voastre am slujit cu dorire fiilor şi fraţilor credinţei voastre, la masa cea bună a biruinţei voastre, care este plină totdeauna de bucate. Am slujit, zic, părinţilor şi fraţilor şi rudeniilor voastre, celor ce gândeau pururea să mănânce şi să bea dintru aceeaşi masă zi de zi cu dorirea inimii. Că iată, cântă şi, bucurându-se, slavoslovesc pe Dumnezeu, Care a încununat capetele vitejiei voastre. Şi cu multă bucurie stau împrejurul sfintelor moaşte ale pătimirii voastre, vrând să se binecuvinteze şi să ia cu sine vindecări ale sufletului şi ale trupului.

Deci, binecuvântaţi-i pe toţi ca pe nişte buni ai Bunului Stăpân. Şi eu, deşi neputincios sunt, dar întărindu-mă de la voi, am cântat cu dorire înaintea moaştelor voastre celor sfinte. Deci, fiţi rugători pentru mine, leneşul, înaintea divanului, ca să mă aflu acolo mântuit prin solirile voastre. Cu darul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

375

Iulian Pustnicul

Preabunul acesta între pustnici, mai înainte, când încă era rob, după cum însuşi după aceea ne-a povestit nouă, întru multă neastâmpărare trăia. Iar pe urmă, după ce întru cunoştinţă şi-a venit, bine a vieţuit. Şi după aceea, multe a pătimit de la stăpânii lui în cetatea Iliopoli, de lângă Livan. Că erau cuprinşi de îndrăcirea de idoli. Şi după ce a murit stăpânul lui, lepădându-se de lume, s-a făcut monah. Şi a iubit pe Domnul cu tot sufletul şi inima lui, încât a împlinit el mai toată fapta bună. Şi a câştigat umilinţă multă şi smerită cugetare. Şi nu precum unii, care după fugirea din lume se dau pe sine la lenevire şi la nelucrarea poruncilor lui Dumnezeu, şi mijlocul neîncingându-şi cu întreaga înţelepciune, întru adâncuri de răutăţi sufletele şi le-au cufundat.

Şi precum unii, care nu se lasă a iscodi lucruri care nu li se cuvin, şi această faptă de a o trece nu s-au lepădat din pricina poftelor lor. Şi cu chipul evlaviei îmbrăcaţi fiind, sălăşluire s-au făcut a taberei dracilor. Că şi în locurile în care şedeam eu, era un monah care avea un fiu foarte mic, şi pe acesta din neascultare avându-l, l-a adus jertfă dracului pentru iubirea de bani. însă, ajutorul lui Dumnezeu venind mai înainte, a mântuit copilul. Că după ce l-a pogorât pe dânsul ticălosul în locul cel de sub pământ, unde se povestea că mult aur s-a ascuns de cei ce au făcut sfinţitul cimitir, văzând dracul semnul Crucii cu care

376

era îmbrăcat copilul, nu a îndrăznit să-l vatăme pe el. Căci cu analabul îl pogorâse. Iar tată pe acest ticălos nu îndrăznesc să-l numesc.

Deci, dacă a cunoscut pricina care îl împiedică de la scop, sculându-se, a luat analabul de la copil, şi iarăşi s-a făcut glas din cele dinlăuntru, cum că de vreme ce cu totul s-a afierosit lui Dumnezeu, nepipăit şi neprins este. Deci, copilul, cu preaslăvire mântuindu-se, ne-a povestit toate cele ce i-au urmat, încă şi sprijinul ce i s-a făcut lui de la Domnul nostru Iisus Hristos. Că se făcuse vestit cuvântul acesta, încât şi sobor de Sfinţii Părinţi s-a adunat pentru pricina lucrului acestuia.

Şi acestea, fraţilor, le face lenevirea şi nepurtarea de grijă faţă de pravilă (rugăciune), şi a nu ne ruga des şi cu luare-aminte. Căci cântarea de psalmi şi rugăciunea cu gând smerit uşurează mintea de patimile cele oprite, şi mai cu bărbăţie îl face pe suflet spre dorirea bunătăţilor cereşti. Şi precum

377

vorbirea cu Dumnezeu prin curată rugăciune smerită cugetare aduce în suflet, aşa vorbirea cu împăraţi naşte în cei ce nu s-au aprins de frica cea bună înaltă cugetare. Deci, cuptor şi topitoare este unirea cu împăratul, lămuriţi sau nelămuriţi arătându-i pe cei ce se împărtăşesc de ea.

Iar cei ce pe Domnul îl au totdeauna înaintea ochilor, prin frica cea bună izgonesc împătimirea lucrurilor celor ce se văd. Pentru aceea, fericit este cel ce nu s-a lepădat de viaţa cea luminoasă, şi care împreună petrece cu însoţirea bărbaţilor celor sfinţi, întru supunerea părinţilor duhovniceşti, şi îşi petrece întru curată ştiinţă viaţa sa. Că nu se va ruşina la învierea drepţilor. Şi vai celui ce se însoţeşte cu bărbaţi necuvioşi şi nesupuşi. Că va vedea unul ca acesta zile amare. Că de sine stăpânirea, singurătatea şi de sine sfătuirea îl fac pe om pustiu şi sărac de roadele duhovniceşti. Iar a le face pe toate cu judecată este lucru fericit.

Iar fericitul Iulian, omorându-se pe sine dinspre lucrurile lumeşti, după cum cerea rânduiala pustnicească, a şezut în chilia sa. Şi aproape de chilia lui era şi chilia mea. Că eram de aceeaşi însoţire amândoi. Deci, venea el la chilia mea, şi eu mă duceam la dânsul, că mă foloseam din vorbirea bărbatului. Şi mă minunam văzând atâta cunoştinţă întru un om barbar, căci era din părţile cele din apus, şi slăveam pe Dumnezeu, Cel ce nu voieşte să piară nimeni din oameni, ci pe toţi prin pocăinţă vrea să-i ierte.

Şi mi-am adus aminte de cuvântul evanghelic care zice: „Amin zic vouă, că mulţi de la răsărituri şi de la apusuri vor veni, şi vor şedea cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov întru împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei se vor scoate întru întunericul cel mai dinafară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8, 11-12). Şi, suspinând, am zis: „Izbăveşte-ne pe noi, Doamne, din întunericul cel mai dinafară, şi de plângere şi scrâşnirea dinţilor, şi adu-ţi aminte de noi întru bună vrerea poporului Tău. Cercetează-ne pe noi, întru mântuirea Ta, ca să ne vedem întru bunătatea aleşilor Tăi; ca să ne veselim întru veselia neamului Tău; ca să ne lăudăm cu moştenirea Ta (Psalmul 105, 4). Pomeneşte-ne pe noi. Doamne,

378

precum pe tâlharul, când vei veni întru împărăţia Ta, şi ridică trupurile noastre din mormânturi cu slavă, învrednicindu-ne pe noi răpirii drepţilor în nori. Ca şi noi, cât de puţin să moştenim muntele cel sfânt al Tău, cu rugăciunile sfinţilor Tăi. Amin”.

Deci, fericitul Iulian era şi tare cu trupul. însă se trudea şi se obosea cu multa nevoinţă şi pustnicie, căci în urma părinţilor călătorea. Şi necărturar fiind, se sârguia să se înveţe. Acest iubitor de Dumnezeu avea chilie în care se liniştea singur, şi în chilie o cămăruţă. Şi nu s-a mulţumit cu strâmtorarea cămării, ci în interiorul ei şi-a zidit un fel de mormânt, foarte strâmtă făcându-i intrarea, unde intra şi se ruga plângând. Şi lucra cu mâinile sale vetrile de corăbii. Şi iubea umilinţa şi plânsul ca nimeni altul, încât cei ce treceau pe lângă chilia lui auzeau glasul plângerii lui. Că era plângând ca cel ce şi-a îngropat pe fiu, sau pe fiică una născută, slobozind glas cu jale. Căci păcatele sale înaintea

379

ochilor punându-le, plângea cu durere noaptea şi ziua. Şi nopţile de puţin somn se împărtăşea. Căci grija răsplătirii îl deştepta pe dânsul întru sârguinţă. Iar câte ispite şi necazuri a răbdat prin fraţii cei mai leneşi nu este cu putinţă a spune. Şi pe toate acestea, prin răbdare şi smerenie le trecea, fără de vătămare. Că era şi paşnic, înfrânat, răbdător, blând, cucernic, necâştigător. Că cel ce stă în pustie având bani, suspinând şi tremurând va fi în tot locul, şi pe urmă va fi vânat de tâlhari. Iar cel necâştigător nebântuit va fi.

Era încă şi foarte sârguitor fericitul, şi de la ocări se întorcea. Era smerit în cuvânt, în lucru, în haină, în mers, nu ca mine, şi ca cei asemenea mie, leneşi, şi-a cheltuit în lenevire zilele sale, ci întru toată umilinţa şi-a petrecut zilele vieţii sale. Şi precum cei închişi în temniţă, care sunt aduşi la divanul judecătorului, iar de frică şi de îngrijorare plâng, aşa şi fericitul Iulian îşi aducea aminte de-a pururea de înfricoşatul divan al lui Hristos.

Pentru aceea, şi adeseori plângea, socotind judecata ce va să fie. Şi unde este umilinţă şi lacrimi şi smerită cugetare, acolo nu este nestatornicie şi tot lucrul rău, ci bună rânduială şi tot lucrul bun. Iar cel ce nu are acestea se lipseşte mult de scopul ce-l caută. Se ferea încă şi de întâlnirile femeilor, tăind pricinile dezmierdărilor şi ale dulceţurilor deşarte; şi când toca pentru adunare, adică la slujbă, el mai înainte de toţi se ostenea să ajungă. Şi aşa stătea în adunare neîmprăştiat, avându-şi ochiul minţii ca şi cum ar fi stat înaintea divanului Domnului nostru Iisus Hristos.

Iar într-una din zile, am zis către dânsul: „Cine oare a stricat cărţile de aici? Că unde era scris Dumnezeu sau Domnul, sau Iisus Hristos, sau Mântuitorul, slovele scrisorilor erau şterse”. Şi fericitul a zis către mine: „Nu voi ascunde de tine nimic. Desfrânata care a venit la Mântuitorul, cu lacrimi picioarele Lui le-a udat, şi cu perii capului ei le-a şters. Şi eu, citind, unde aflam numele Dumnezeului meu scris, cu lacrimile mele îl udam, ca şi eu să iau de la Dânsul iertare păcatelor mele”. Şi eu cu veselie i-am zis: „Dumnezeu, iubitor de oameni fiind, primeşte punerea înainte şi voirea ta, însă păzeşte şi cruţă

380

cărţile, mă rog”. Şi a zis: „Nu se răcoreşte inima mea, de nu voi plânge înaintea Domnului Dumnezeului meu”.

Şi a pustnicit mai mult de 25 de ani, şi apoi s-a săvârşit întru Domnul, în luptă şi în supunere fiind, vrednic de fericire făcându-se. Că „fericiţi sunt cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3, 10). Iar ochii mei au slobozit lacrimi pentru despărţirea de omul acesta.

Odată, fericitul acesta a zis unui frate: „Un frate doreşte să intre în pustia cea mai dinăuntru, ca să caute nişte bărbaţi mai înainte văzători. Deci, sfătuieşte-mă pentru Domnul, să mă duc împreună cu dânsul, sau nu?”. Iar fratele, ştiindu-l că este lucrător, a zis către dânsul: „Mai bine este a te linişti, şi întru linişte a căuta săvârşirea. Că pentru lucruri mici şi nestatornice a întreba şi pentru aceasta a înconjura pustia nu este de nevoie”. Şi fericitul a zis: „Ce este săvârşirea? Şi ce sunt lucrurile cele mici şi nestatornice?”.

Iar fratele a zis către dânsul: „Săvârşirea este mărginirea a tot cuvântul şi a toată fapta, că scris este: «Tot ceea ce ai auzit aceasta este: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui» (Ecclesiastul 12, 13). Iar cele ce se întâmplă fiecăruia dintre noi în veacul acesta, ori întristare, ori bine, toate au sfârşit; pentru aceea şi repede se cheltuiesc şi se prăpădesc. Iar cele după ieşirea din viaţa aceasta sunt nemuritoare. Deci, ziua judecăţii să o avem în minte, ca şi cugetul nostru să fie desăvârşit întru Domnul. Că

381

precum doi oameni se duc într-o ţară depărtată, şi, lenevindu-se unul dintre dânşii pe cale, ar începe să întrebe pe cei ce i-ar întâlni, ce îi va întâmpina în calea de zece stadii care urmează, iar aceia ar răspunde că este cale aspră. «Şi după calea aspră ce este?». Iar ei: «Pământ care odrăsleşte verdeaţă». Iar cel împreună călător cu el, văzându-l întrebând cu sârguinţă despre cale, ca un drumeţ grăbit, ar zice către dânsul: «încetează, o, împreună drumeţule, de a iscodi cele pentru calea pe care o avem de trecut, căci cu calea s-a asemănat viaţa omenească».

Pentru aceasta, mai vârtos se cade să luăm aminte, nu la cele ce se întâmplă în călătorie, ci la cele ce ni se vor întâmpla după călătorie. Să căutăm cum se cuvine să ne sălăşluim noi în odihnă în ţara aceea, întru care voim să locuim în veci. După sfârşitul vieţii şi al călătoriei de aici, oare unde va fi odihna noastră în veacul acela? Unde încă şi partea? Întru adânc, sau întru înălţime; întru odihnă, sau întru dureri; întru întuneric, sau întru lumină; în foc, sau întru răcoreală? Pe acestea să le caute duhul nostru, şi să le grăiască gura noastră. De o grijă ca aceasta să nu se depărteze inima noastră, câtă vreme suntem în viaţa aceasta vremelnică. Şi pe cei ce voiesc să ne împiedice pe noi de la o grijă ca aceasta să îi defăimăm, ca pe unii ce s-au făcut nouă pricinuitori de amăgire şi de pierzare. Că nu este cu putinţă după ce se va duce cineva acolo, iarăşi să se mai întoarcă în viaţa aceasta.

Deci, să ne îngrijim, o, fiule, cum ne vom arăta cu îndrăzneală înaintea împăratului slavei. Şi să ne

382

sârguim a ne pune pe noi înşine înaintea iubirii Lui de oameni, ca El să sprijinească neputinţa noastră. Şi, mai ales, după ce ne vom dezgoli de toată îmbrăcămintea omenească. Că se cade nouă pe toate cele de aici lăsându-le, să ne ducem acolo. Deci, dacă nu vom avea totdeauna în minte judecata ce va să fie, nimic nu ne va folosi pe noi mai înainte arătarea lucrurilor celor ascunse şi nearătate. A auzit oarecând Ieroboam al lui Navat, care a făcut pe Israel să păcătuiască, urgia ce va să fie asupra lui de la Domnul, dar nu s-a pocăit de răul ce l-a făcut. A fost mustrat şi Gheezi pentru greşelile lui cele ascunse, şi nu şi-a îndreptat năravul lui. Fiindcă nu s-ar fi lăsat de dascălul său boala leprei cea grozavă. Că cel ce pe Neeman, arhistrategul Siriei, l-a curăţit prin cuvântul Domnului de o boală ca aceasta, mult mai uşor îi era lui pe al său ucenic să îl izbăvească de o primejdie ca aceasta.

Deci, să avem în minte sfârşitul vieţii de acum, ca aşteptarea fricii ce va să fie să trezească mintea noastră ce doarme spre lucrarea şi păzirea faptelor bune. Căci atunci când ne vom slăvi şi vom împărăţi în viaţa aceasta, şi lucrul cel făcut nu s-ar face după voia Celui ce va să judece viii şi morţii, nimic nu ne va folosi pe noi slava vieţii acesteia vremelnice după ce ne vom duce acolo.

Deci, să plângem şi când suntem în bune întâmplări, ca nu cumva din lenevirea vieţii de aici să ne aflăm acolo sub urgia împăratului slavei şi să fim trimişi în întunericul cel mai dinafară. Că după ce ne vom duce acolo, nu mai este cu putinţă să ne izbăvim

383

de munci. Nu mai este cu putinţă cel închis şi încuiat pentru păcate să se mai elibereze din legăturile cele nedezlegate. Că acolo este foc nestins, vierme fără de moarte, fund al iadului întunecat, tânguire înfricoşată, plângere şi scrâşnire a dinţilor. Greutăţile acestora nu au margine. Acolo nu este izbăvire după moarte. Nici vreo aflare de minte, nici vreo meşteşugire, ca să scape de muncile acelea amare.

Acum este cu putinţă a scăpa de acestea, dacă vom asculta cuvântul Domnului şi Dumnezeului nostru, Care pentru covârşirea iubirii de oameni prin Sine a propovăduit şi a învăţat pe fiii oamenilor împlinirea tuturor cuvintelor şi a faptelor. Căci făcându-ne ascultători ai Lui, de munci putem să ne izbăvim, şi bunătăţilor celor veşnice putem să ne învrednicim. Deci, de nevoie este să păzim cuvintele Domnului întru multă smerită cugetare. Căci păzirea poruncilor lui Dumnezeu, cu tărie s-a ridicat la împlinire de către cei care îl aşteaptă pe Dânsul întru îndreptarea inimii, şi în fiecare zi îi aşteaptă venirea Lui cea prea slăvită. Şi atunci va şedea pe scaunul slavei Sale, când va despărţi pe cei drepţi de cei păcătoşi şi va da fiecăruia după faptele lui.

Deci, să păzim, o, fiule, dragostea curată şi adevărată. Şi întru ea faptele bune făcându-le, să ne învrednicim stării de-a dreapta a Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu. Şi se va bucura inima noastră, şi bucuria noastră nimeni nu o va lua de la noi”.

Iar fratele, primind sfaturile, a răbdat întru linişte, mulţumind Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.

384

Despre cei adormiţi întru Hristos

Ce este aceasta astăzi, iubiţilor, căci cu atâta sârguinţă şi vrednicie împreună ne-am adunat? Că ne-au chemat pe noi, pe toţi, cu un glas, fraţii cei ce de la noi au plecat la Hristos. Pentru aceasta ne-a şi adunat cu osârdie spre cântarea de laudă a lui Hristos. Că ne-au deşteptat pe noi cei ce în trup ne-au lăsat. Ne-au făcut pe noi să îi slăvim pe pământ, cei ce împreună cu îngerii slavoslovesc pe Dumnezeu în ceruri. Şi cete ne-au împreunat, iar la cetele cele de sus s-au dus, şi mană duhovnicească ne-au pus nouă înainte, cei ce se satură acum de desfătarea raiului. Şi vin de umilinţă ne-au pus nouă înainte, cei ce se satură de mângâierea cea de acolo. Şi lumini ne-au aprins, cei ce pe ale lor inimi şi le-au luminat, şi către Lumina cea neapusă au călătorit. Că au chemat de la noi pe cei cuvioşi, cei cuvioşi întru Domnul, şi ei s-au mutat de la noi, cei ce bine au călătorit către Dumnezeu.

Sărmani pe noi ne-au lăsat, şi la patria lor s-au dus. Au părăsit stricăciunea, şi la nestricăciune s-au mutat. Au apus pentru lume, şi către Hristos au răsărit. Au ieşit din pământ, şi s-au sălăşluit în Ierusalimul cel de sus. Au lăsat fericirea vieţii acesteia vremelnice, şi la fericirea cea de sus au ajuns. Au lăsat deşartele certuri, şi către locurile cele liniştite au mers. Au ieşit din furtuna şi viforul lumii, şi în

385

limanurile cele liniştite au intrat. Au lăsat umbra vieţii cea întunecoasă, şi către Soarele dreptăţii au alergat. Şi de faţă fiind cu noi, nu erau cu noi, ci mintea lor o aveau întru Dumnezeu. Şi fiind pe pământ, petrecerea lor o aveau în ceruri. Şi vii fiind în trup, nu erau în trup, că nu aveau aici cetate stătătoare, ci singură cetatea cea cerească o căutau. Nu aveau aici patrie a lor, ci singură patria cea de sus o doreau. Nu aveau aici bogăţie vremelnică, ci bogăţia cea cerească.

Străini şi nemernici erau precum părinţii lor. Străini erau de lume şi de cele din lume, şi îşi împodobeau totdeauna sufletul lor. Cele de sus privindu-le, cele de sus cugetându-le, cele de sus gândindu-le, frumuseţile cele de acolo poftindu-le, locurile de acolo şi purtarea, dansurile cele de sus, cântările de laudă cele de sus, praznicele de acolo, bunătăţile cele pururea vecuitoare, către acelea căutau, către acelea alergau; pentru aceea le-au şi luat. S-au sârguit, pentru aceea au şi intrat în Patria şi în Cămara de mire de sus. Au alergat, pentru aceea au dobândit. Au ajunat, pentru aceea se veselesc. Nu s-au lenevit, pentru aceea se bucură. Înţelepţeşte au cugetat, căci viaţa au defăimat-o. Au ieşit şi s-au dus în latura cea sfântă şi veşnică. Au ieşit fără de veste şi au zburat ca nişte porumbi curaţi şi neîntinaţi. Au zburat ca nişte turturele de pustie, iubitoare şi preacurate. Au zburat de la noi ca nişte rândunele dulci grăitoare. S-au despărţit de turma noastră, ca nişte miei curaţi şi sfinţi. Şi-au mutat staulul, iar acum suspină oile. Au părăsit cuibul nostru, şi strigăm ca nişte pui.

386

Lăcrimăm, căci de aşezarea voastră cea bună ne-am lipsit.

Suspinăm, căci chipurile voastre nu le vedem. Ne tânguim, căci şi noi degrab ne vom duce. Ne chinuim, căci aşa de năprasnă ne vom răpi. Ne întristăm, când de fapta bună a voastră ne aducem aminte. Suspinăm, când împrejur căutăm cu ochii, şi dragostea voastră nu o vedem. Lăcrimăm, că şi dobitoacele lăcrimează pentru despărţirea celor de un neam cu ele. Ne tânguim, că şi boii mugesc căutând pe cei de un jug cu dânşii; plângem, că şi rândunelele strigă când se răpesc puii lor. Bocim, că şi mieii zbiară când se despart de fraţii lor. Că vouă v-a fost de folos, dar nouă mâhniciune ne-aţi pricinuit. Ceea ce era dorită de voi, nouă ni s-a făcut pricinuitoare de necaz. „Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui, iar moartea păcătoşilor este cumplită” (Psalmul 115, 5; 33, 20). Pentru aceea şi zice proorocul: „Pentru ce mă tem în ziua cea rea, când mă va înconjura fărădelegea vrăjmaşilor mei” (Psalmul 48, 5).

Că va veni ziua, fraţilor, va veni negreşit, şi nu va trece, când va părăsi omul pe toate şi pe toţi, şi se va duce singur-singurel, smerit, ruşinat, gol, fără de ajutor, fără de ocrotire, fără de tovarăş, nepregătit, fără de îndrăzneală, dacă întru lenevire îl va apuca, în ziua care nu ştie şi în ceasul în care nu se aşteaptă, când se va desfăta, când va aduna bani, când va benchetui, când nu se va îngriji. Că va veni repede un ceas, şi toate vor înceta. Puţină fierbinţeală, şi toate rămân deşarte şi zadarnice. O noapte adâncă

387

întunecoasă şi dureroasă, şi se duce ca un osândit, unde se duc toţi. De mulţi povăţuitori îţi este ţie trebuinţă atunci, o, omule, de mulţi ajutători, de multă rugăciune, de multe lucruri în ceasul despărţirii sufletului.

Mare frică este atunci, mare cutremur, mare taină, mare primejdia trupului către lumea cea de acolo. Că dacă atunci când dintr-o ţară în altă ţară voim să ne ducem aici pe pământ, avem trebuinţă de oarecare povăţuitori, cu cât mai vârtos când ne vom duce în veacul cel nemărginit, de unde nimeni nu s-a întors? De mulţi ajutători, iarăşi zic, este trebuinţă în ceasul acela. Al nostru este ceasul şi nu al altora. A noastră calea, al nostru ceasul, şi înfricoşat este. Al nostru este podul, şi trecere alături nu are. Al tuturor este sfârşitul, şi frica a tuturor. Cumplită este trecerea, însă toţi printr-însa o să trecem. Strâmtă şi necăjită este calea, dar toţi pe dânsa o să călătorim. Amar şi greu este paharul acesta, însă toţi o să-l bem. Mare şi nearătată este taina morţii, şi nimeni nu poate să o povestească. Groaznice şi înfricoşate sunt acelea pe care atunci le pătimeşte sufletul, dar nimeni dintre noi nu le-a pătimit. Fără numai singuri cei ce s-au dus mai înainte acolo; fără numai cei ce cu lucrul le-au încercat pe ele.

Nu priveşti la fraţii care se săvârşesc şi vor să-şi dea sufletul, ce forme înfricoşate vedem atunci făcându-se? Cum se strâng, cum se tulbură, cum suspină. Nu vezi cum asudă rece şi amar, ca secerătorii cei din ţarină? Cum îşi întorc ochii aici şi acolo; cum unii scrâşnesc cu dinţii, iar alţii se înspăimântă,

388

făcând gâlceavă? Cum cei mulţi îşi smulg perii lor? Cum sar din pat, vrând să fugă şi nu pot? Văzând acelea pe care niciodată nu le-au văzut, şi auzind de la stăpânii răutăţii acelea pe care niciodată nu le-au pătimit; căutând pe cineva să-i izbăvească, dar nimeni nu va fi cine să-i izbăvească; căutând împreună călător, şi nimeni nu este care împreună să călătorească; căutând rugător, şi nimeni nu este cine să îndrăznească. Pe care văzându-i, atunci noi tremurăm, plângem şi apucând mâinile lor şi, sărutându-le, cu lacrimi le udăm. Le ştergem sudorile feţelor, le ştergem ochii; limba lor cea arsă o răcorim cu apă; urechea noastră o punem aproape de gura lor, ca să auzim graiurile cele subţiri. Apoi îi întrebăm, zicând: „Cum te vezi pe tine acum? Nu te teme, iubitor de oameni este Dumnezeu”.

Acestea către dânşii le zicem, şi cu lacrimi piepturile ni le udăm, şi inima noastră arde şi acestea grăim. Nu este întru noi atunci poftă rea, nu este întru noi atunci grijă de bani; nu este întru noi atunci grijă de bucate; ci vedem taina cea mare şi înfricoşată a morţii şi tremurăm; capetele noastre le clătim, şi cu ochii trist căutăm, şi pe noi înşine ne ticăloşim, şi vai peste vai amar grăim, când cel ce se duce îşi ia de la noi ziua bună, şi pe toţi sărutându-ne, zice:

„Fiţi sănătoşi, fraţilor, fiţi sănătoşi. Fiţi sănătoşi buni fraţi, şi pentru mine în ceasul acesta sculaţi-vă şi îndelung vă rugaţi, căci în cale lungă acum mă duc, pe care niciodată cu adevărat nu am umblat; şi în ţară străină merg, de unde nimeni nu s-a întors. Şi în pământ întunecat, unde nu ştiu ce mă va întâmpina,

389

şi în iad adânc, de unde nimeni nu a mai venit înapoi. Mântuiţi-vă, fraţii mei iubiţi, mântuiţi-vă, că mie de acum înainte nimeni nu îmi mai este frate. Mântuiţi-vă, prieteni, că eu nu mai sunt prieten al vostru, Ci străin. Mântuiţi-vă, prieteni! Mântuieşte-te, bună însoţire. însă nu mai sunteţi a mea însoţire, ci plângere cu jale. Mântuiţi-vă, rudenii. Fiţi sănătoşi, toţi, fiţi sănătoşi. încă puţin şi aici veniţi şi voi, încă puţin şi veniţi, ajungeţi-ne, că vă aşteptăm pe voi acolo. Vă aşteptăm pe voi, ca să veniţi după noi. Că noi nu vom mai veni la voi. Noi în viaţa aceasta nu vă vom mai vedea pe voi. Orice am văzut, am văzut, şi orice am lucrat, vom lua. Iată, mă duc, şi nu mă voi mai întoarce către voi. Acum orice bine am lucrat, pe acela l-am şi câştigat. Şi orice înainte am trimis, acela mă va şi întâmpina. Iar de am adunat aici ceva, ce folos îmi este mie acum? De am miluit pe cineva, în ceasul acesta mă voi milui. De am acoperit pe cineva, acum mă voi acoperi. De am slobozit pe cineva, în ceasul acesta înainte îmi va ieşi. Că strâmt şi greu îmi este mie ceasul acesta de acum al ieşirii sufletului meu, mai mult decât tot ceasul. Strâmt şi dureros îmi este mie ceasul acesta, că nepregătit m-a apucat. întunecoasă îmi este mie noaptea aceasta, că fără de roadă şi uscat m-am tăiat. Grea îmi este calea aceasta, că nici o bunătate de merinde nu am. Ci lăcrimaţi pentru mine cu amar, şi ajutaţi-mi mie. Miluiţi-mă, ajutaţi-mă, milostiviţi-vă şi rugaţi-vă, ca să aflu acolo milă. Nu cer mult, că am păcătuit mult. Deci, de ce îmi aprindeţi mie lumânări, fraţilor, că eu nu mi-am aprins candela sufletului meu? Pentru ce

390

mă îmbrăcaţi cu haine strălucite? Că eu nu am întru mine îmbrăcăminte strălucită. De ce încă şi cu apă trupul meu îl curăţiţi? Că eu nu m-am spălat pe mine cu apa cea prin lacrimi vărsată. Şi pentru ce mă puneţi în sicriu împreună cu cuvioşii, a căror viaţă şi purtare nu le-am urmat? Cum m-am amăgit pe mine? Cum pe mine m-am batjocorit, zicând: tânăr sunt, încă să mă desfătez în lume; încă să mă odihnesc întru această viaţă sufletească, şi apoi mă voi pocăi. Că iubitor de oameni este Dumnezeu, şi negreşit mă va ierta pe mine.

Acestea în fiecare zi gândindu-le, viaţa mea rău mi-am cheltuit-o. Mă învăţa, şi aminte nu luam. Mă sfătuia, şi eu râdeam. Auzeam Scripturile, şi ca şi cum nu le-aş fi auzit mă aflam. Auzeam de judecată, şi batjocoream. Auzeam de moarte, şi ca un nemuritor petreceam. Şi ca un veşnic nu băgam în seamă, şi iată acum sunt prins şi nimeni nu este care să-mi ajute. Iată, sunt prins nepocăit şi nu este cine să mă izbăvească. Iată, mă rog, şi nu este cine să mă audă. Iată, mă osândesc, şi nu este cine să mă mântuiască. Şi de câte ori întru mine m-am făgăduit să mă pocăiesc, şi iarăşi cele mai rele am lucrat. De câte ori am căzut înaintea lui Dumnezeu, şi iarăşi L-am lepădat. De câte ori m-a miluit, şi iarăşi L-am întărâtat. Şi, iată, acum cu jale mă duc. Câte bunătăţi mi-a dat mie, şi câte rele am lucrat eu”.

Acestea, de multe ori, cel ce se stinge, de faţă cu noi, cei ce suntem de faţă, vorbindu-le, numaidecât se leagă limba lui, se schimbă ochii lui, se uimeşte mintea lui, îi tace gura, i se opreşte glasul.

391

Când vin stăpâneştile puteri, când înfricoşatele oşti sosesc, când dumnezeieştii vestitori şi luători cheamă sufletul să iasă din trup, când netrecut şi neiertat trăgându-ne, ne duc pe noi la divan. Pe care văzându-i, ticălosul om, măcar de este împărat, silnic, tiran, stăpânitor al lumii, cu totul tremură ca de un cutremur, cu totul tremură ca frunza de vânt clătinându-se, cu totul se tulbură ca o pasăre de vânător, cu totul se sperie şi se înspăimântă, văzând chipuri străine şi tari, văzând forme înfricoşătoare, văzând feţe aspre şi posomorâte, văzând rânduială pe care niciodată nu a văzut-o, şi întru sine gândind şi zicând: Bine este cuvântat Cel singur nemuritor, Cel singur împărat veşnic.

Ce este faţă de acestea împărăţia pământească? Ce este începătoria oamenilor cea vremelnică? Ce este stăpânia noastră cea deşartă şi fără de omenie? Iată cu adevărat oşti cereşti, iată stăpânie veşnică a stăpâniilor, iată chipuri înfricoşate ale celui singur înfricoşat, iată slujitori tari ai Celui tare, iată silnici ai Celui singur silnic, iată îngeri tari ai lui Dumnezeu Celui tare, iată chipuri înfricoşate şi groaznice. Pe acestea, atunci ducându-se, singur le vede, iar pe noi nu ne mai vede, ci către puterile cele ce îl cheamă pe el, spăimântându-se, iese. Poate încă şi unele rugăciuni zice întru sine, pe care le face şoptind, precum poate limba, căci unele graiuri şi forme, cei ce suntem de faţă, de multe ori auzim şi înţelegem, căci puterile stăpâneşti le-a văzut, şi toţi cutremurându-ne, ne înfricoşăm, şi unii către alţii zicem: „Liniştiţi-vă, şi pe cel ce zace de acum nu îl mai supăraţi, şi încetaţi

392

tulburarea, tăceţi, şi către dânsul de acum să nu mai grăiţi, să nu strigaţi, ca să nu îl tulburaţi pe dânsul. Rugaţi-vă, ca în pace să iasă sufletul lui. Rugaţi-vă, ca loc de odihnă să dobândească. Rugaţi-vă, ca să aibă îngeri iubitori de oameni. Rugaţi-vă, ca blând pe Judecătorul să-L afle. Tămâiaţi bună mireasmă, că venire îngerească a văzut. Rugaţi-vă, că întru mare luptă se află acum. Căutaţi şi vedeţi şi voi pe aceia, şi rugaţi-vă şi voi. Căutaţi, şi taina aceasta să nu o uitaţi. Căutaţi, şi de ceasul acesta vă grijiţi. Că ce este omul? Nimic. Ce este omul? Vierme. Ce este omul? Ţărână. Ce este omul? Vis. Ce este omul? Umbră. Iată a trecut, iată s-a dus, iată s-a domolit, iată a încetat, iată s-a liniştit, iată s-a potolit”.

Leul acesta puternic şi nebiruit, tiranul, tarele, silnicul, înaltul, cel ce tuturor era înfricoşat, zace mai blând decât oaia. S-a dus, a trecut cel ce s-a arătat. Cel ce s-a născut ca şi cum nu ar fi fost născut. Cel mai mare decât mulţi s-a făcut ca un nimeni. Cel ce stăpânea s-a stăpânit. Cel ce lega se leagă, şi iată se duce unde îl duc aducătorii. în ziua aceea vor pieri toate gândurile lui. în ziua aceea, când au venit în mijloc dumnezeieştii ostaşi, luând sufletul prin văzduh, se ridică unde stau începătoriile şi stăpâniile puterilor celor potrivnice. Pârâşii cei amari ai noştri, vameşii cei cumpliţi şi zapcii, întâmpinându-l, cer socoteală şi îl iscodesc, aducându-i păcatele şi zapisele cele din tinereţe, cele de la bătrâneţe, cele de voie, cele fără de voie, cele cu lucrul, cele prin cuvinte şi cele prin cugete. Multă este frica acolo, mult este cutremurul ticălosului suflet, nepovestită nevoia

393

pe care o pătimeşte atunci de la nenumărata mulţime a vrăjmaşilor, clevetit fiind ca să se ridice la cer, ca să nu se sălăşluiască în lumina celor vii. însă sfinţii îngeri, îl iau pe suflet şi-l duc.

Atunci noi, trupul cel mort îl îngrijim şi ca pe un străin şi nemernic, dintru a sa casă scoţându-l, îl ducem la mormânt. Şi vedem acolo altă taină mare şi înfricoşată. Că vedem acolo pe cei mici şi pe cei mari, pe împăraţi şi pe proşti, pe tirani şi pe robi, pe toţi cenuşă tăcuţi, praf, ţărână, cu rău miros, putreziciune şi viermi. Precum este arapul, aşa este şi cel ce a fost oarecând încuviinţat. Precum cel tânăr, aşa este şi cel bătrân putrezit. Precum cel slăbănog, aşa şi cel nebiruit şi tare. Toţi, ca dintru început, praf s-au făcut, precum şi din Scriptură auzim: „Pământ eşti, şi în pământ te vei duce, şi pământ eşti, şi iarăşi ţărână te vei face” (Facerea 3, 19). Pe care, de multe ori văzându-i topiţi şi putreziţi, în mormânt zăcând, îi arătăm unii altora cu degetul, clătinând din cap şi zicând: „Iată, acesta este cutare, şi acesta este tiranul cutare, şi acesta este ostaşul cutare, şi acesta este împăratul cutare, şi acesta este nepotul cutăruia. Aceasta este fiica cutăruia, aceasta este tânăra care oarecând se nălucea şi se trufea, şi acesta este tânărul care mai înainte se împodobea”.

Acestea de multe ori la mormânturi cu suspinuri zicem şi lăcrimăm, văzând că toată tinereţea acolo este necunoscută, văzând taina cea înfricoşată şi mare. Văzând că toată vârsta acolo s-a stricat, văzând că toată limba cea ascuţită acolo s-a liniştit, văzând că toată gura cea dulce grăitoare acolo s-a

394

astupat, văzând că toată frumuseţea dinţilor acolo s-a risipit. Acestea văzându-le, pe Dumnezeu cel iubitor de oameni să îl rugăm ca să dobândim milă. Căruia se cuvine slava şi stăpânirea, în vecii vecilor. Amin.

Văzând cu adevărat taina cea mare şi înfricoşată, văzând că toată vârsta acolo s-a stricat, văzând că toată frumuseţea trupurilor acolo s-a schimbat, văzând că toată podoaba feţii acolo s-a netrebnicit, văzând că tot ochiul cel dulce acolo s-a stins, văzând că toată gura cea bine grăitoare acolo s-a astupat, văzând că toată limba cea ascuţită acolo a tăcut, văzând că toată frumuseţea dinţilor acolo s-a risipit, şi toată împletirea cosiţelor acolo a putrezit, văzând că toată frumuseţea vârstei acolo s-a sfărâmat, văzând că toată stăpânirea boierească acolo a încetat, şi toată tirania şi trufia acolo s-a domolit, iar toată trecerea cu vederea cea tinerească acolo s-a liniştit, văzând că toată osteneala cea deşartă a oamenilor şi truda acolo au ajuns, acolo s-au liniştit, acolo a încetat, grăim, şi nimeni nu este ca să audă; plângem, şi nimeni nu este care să ia aminte. Pe nume pe cei ce zac în mormânturi îi strigăm, zicând: „Unde v-aţi dus, o fraţi ai noştri? Unde petreceţi? Unde vă aflaţi? Cum pe noi aşa fără de veste ne-aţi lăsat? Daţi-ne nouă vreun cuvânt; precum grăiaţi oarecând, grăiţi-ne nouă. Răspundeţi-ne nouă”.

„Noi, zic ei, care dintre voi cei din viaţă am ieşit, sufletul fiecăruia dintre noi în locurile cele cuviincioase lui, după vrednicia lui se află, şi praful acesta care este înaintea ochilor voştri în mormânt, ţărâna aceasta pe care o vedeţi, mirosul acesta urât,

395

oasele acestea putrezite, viermii aceştia necuraţi, acestea sunt trupurile celor tineri şi tinere, pe care îi iubeaţi oarecând. Ţărâna aceasta este trupul acela cu care vă uneaţi şi fără de saţiu îl sărutaţi. îngreţoşar?a aceasta este faţa aceea cu care noaptea şi ziua cu nesăturare vă dezmierdaţi. Necurăţia aceasta şi curgerea cea întinată este trupul acela întru care păcătuiaţi când cu el vă împreunaţi.

Pentru aceea, cei ce încă sunteţi în trup şi în viaţa cea deşartă, vedeţi şi fără îndoială credeţi. Cunoaşteţi că pe pat cu soţiile voastre şi cu tinerele împreunându-vă, cu ţărână şi cu tină vă uneaţi. Cunoaşteţi, zic, când tot trupul lor îl sărutaţi, că rău miros şi putreziciune sărutaţi. Învăţaţi-vă acum, când către dorul lor vă aprindeaţi, că viermi, ţărână şi rea putoare poftiţi. Nu vă amăgiţi cu deşarta frumuseţe a tinereţii. Că şi noi, cei ce înaintea ochilor voştri zăcem morţi şi putreziţi, în viaţă am fost oarecând ca voi, şi ne-am îngâmfat, ne-am împodobit şi cu miruri ne-am uns, şi am poftit, şi ne-am îndulcit, şi bine am norocit. Şi iată, acum, precum vedeţi, în tină, în cenuşă, în ţărână şi în rău miros toate acelea s-au prefăcut. Deci, nu vă amăgiţi pe voi înşivă, ci de la noi, cei ce am trăit mai înainte, şi care acum suntem în mormânt, învăţaţi-vă şi înţelepţiţi-vă, şi credeţi că este judecată, că este iad, că este muncă nesfârşită, întuneric neluminat, gheenă nemângâiată, vierme neadormit, plângere netăcută, scrâşnire neîncetată, scârbă nevindecată. Judecător necăutător la faţă, slujitori neiertători, plâns amar şi veşnic.

396

Acestea, deşi nu prin graiuri, ci prin lucruri, fraţii noştri care mai înainte s-au dus din viaţă şi cărora le facem pomenirea, le spun către noi, care dorim să învăţăm ceva, sau să auzim, sau să ştim unde sunt, sau cum se află sufletele lor. Oare se află sus, sau jos? Oare ne văd pe noi acum, sau îi vom vedea pe dânşii cândva? Oare îi vom săruta pe dânşii acolo? Sau nicidecum nu îi vom cunoaşte pe dânşii? Dar nimeni nu le ştie pe acestea. Că nimeni de acolo nu s-a întors, nimeni nu ne-a vestit nouă despre cei de acolo unde se află, sau în ce fel se află. Că le-a îngrădit pe dânsele de noi Dumnezeu, şi le-a ascuns, le-a acoperit şi le-a umbrit pentru noi pe cele de acolo. Până când şi noi, ducându-ne, pe cele de acolo le vom primi.

Când din morţi ne vom scula toţi, şi înainte vom sta, când ne vom mărturisi şi seamă vom da înaintea acelui mare şi înfricoşat, înaintea acelui groaznic şi nepovestit divan al Judecătorului. Când din cer va veni să judece toată lumea, de la răsăriturile soarelui până la apusuri, când glasurile acelor prea înfricoşate trâmbiţe vor răsuna, când zidirea cu frică şi cu cutremur se va clătina şi se va tulbura, când mormintele se vor deschide, şi tot trupul se va scula gol şi asuprit; când toată gura se va astupa, şi toată suflarea se va mărturisi, şi râul cel de foc va curge pe dinaintea Judecătorului, despre care zice Daniil: „ Că priveam până când scaunele s-au pus, şi Cel vechi de zile a şezut. Scaunul Lui pară de foc, roţile Lui foc arzând, râu de foc curgea pe dinaintea Lui. Mii de mii stau înaintea Lui, şi milioane de

397

milioane îi slujeau Lui. Judecata a şezut, şi cărţile s-au deschis” (Daniil 7, 9-10). Aceea este ziua şi ceasul despre care zice şi David: „Pentru ce mă tem în ziua cea rea? Fărădelegea călcâiului meu mă va înconjura” (Psalmul 48, 5). Ziua aceea a blestemat-o Iov, zicând: „Să o blesteme pe dânsa cel ce a blestemat ziua aceea, care chipul cel mare va să îl scrie şi să îl supună, adică pe diavolul" (Iov 3, 8).

Despre ziua aceea şi alt oarecare prooroc strigă: „Iată vine Domnul Savaot, şi cine va răbda ziua intrării Lui? Când Dumnezeu arătat va veni, Domnul nostru, şi nu va tăcea?” (Psalmul 49, 3). Foc înaintea Lui va merge, şi împrejurul Lui vifor mare. Chema-va cerul de sus, şi pământul ca să aleagă pe poporul Său şi pe tot trupul, la înfricoşatul divan, unde nu este mic sau mare, rob sau slobod. Unde nu este împărat şi supus, ci de o potrivă toţi osândiţi, toţi legaţi, toţi goi, părăsiţi, tremurând, plângând, tulburându-se, îngrijorându-se, învăluindu-se şi socotind fiecare ce să zică, ce să răspundă Judecătorului pentru relele pe care le-a lucrat.

Unde va fi acolo nălucirea împăraţilor? Unde trufia tiranilor? Unde mândria celor fără de minte? Unde moliciunea tinereţii? Unde împodobirea hainelor? Unde robii cei ce stau înainte şi aleargă? Unde feţele cele împodobite? Unde aurul? Unde argintul? Unde caii cei cu frâie de aur? Unde mirurile? Unde aromatele? Unde cele ce în deşert pier? Unde desfătarea? Unde răsfăţarea? Unde-s ospeţele cele ce se fac noaptea şi ziua? Unde-s cei ce cu timpane şi cu jucători beau vinul şi benchetuiesc, iar pe Dumnezeu

398

şi pe cei săraci îi defaimă? Nici una dintru acestea nu este acolo, ci amar şi vai. Acolo nu se poate a se îmbogăţi, ci a se înfricoşa. Acolo nu este bună norocire, ci dare de răspuns. Acolo nu este împodobire, ci întunecare. Acolo nu este dănţuire, ci tânguire. Acolo nu este nălucire tinerească, ci în iad izgonire. Acolo nu este milostivire, ci frică mare. Nu este mângâiere în ziua cea înfricoşată şi groaznică, ci dreaptă şi adevărată răsplătire.

Bun ajutor va fi ţie atunci, în ziua aceea, dacă ai făcut aici milostenie la săraci. Buni ajutători pentru tine către Hristos vor fi săracii cei ce s-au hrănit de tine şi s-au miluit, şi s-au acoperit, şi s-au miluit, buni şi tari pentru tine mângâietori şi rugători vor fi fraţii lui Hristos săracii şi sărmanii, văduvele, străinii, lipsiţii, schilozii, orbii, robiţii, neocrotiţii, cei din munţi, cei din pustietăţi, cei din temniţe, cei din izgoniri, cei din boli, cei din primejdii, izbăviţi de tine şi miluiţi. Mari sprijinitori se vor face ţie aceştia atunci acolo. Mari apărători, mari ajutători, arătând lui Hristos acelea pe care le-ai dat lor, acelea cu care pe dânşii i-ai hrănit, acelea cu care lor le-ai slujit. Aceştia se vor face ţie acolo fraţi buni, ca unii ce sunt fraţi ai lui Hristos. Că dacă un frate al împăratului de multe ori multe poate întru rugăminte către fratele său, împăratul, cu mult mai vârtos unde este mulţime de fraţi îl vor îndupleca; că fraţi numeşte Hristos pe cei săraci în ceasul acela înfricoşat al judecăţii. Iată ce zice către drepţii care vor sta de-a dreapta Lui: „ Că întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie aţi făcut”. Şi zicând aceasta, va arăta

399

negreşit cu degetul acolo pe cei de faţă, şi care la picioarele Lui vor şedea.

Cine oare va fi vrednic, cine fericit în ceasul acela, când toţi îngerii şi oamenii se vor înfricoşa şi vor tremura, aşteptând să se numească frate al lui Hristos? Faţă de câte comori îţi va fi ţie mai bună această numire? De câtă bogăţie? De câte cununi va fi mai înalt un glas ca acesta? Care oare sunt aceia, ca să îi fericim pe dânşii? Care oare sunt, ca să îi lăudăm? Care oare sunt, ca şi noi să îi râvnim pe dânşii? Care în ziua aceea şi în ceasul groaznicei şi înfricoşatei judecăţi vor intra şi vor cuteza, vor îndrăzni şi fără de frică vor fi, ca şi către un Tată al lor, şi prieten adevărat către Hristos, cunoscând şi cu dinadinsul ştiind, cum că îi va primi pe dânşii ca pe nişte fii şi prieteni adevăraţi, ca pe unii ce curat şi adevărat I-au slujit şi au păzit poruncile Lui.

Deci, cine oare este acela, de trei ori fericitul, pe care Hristos, şezând pe scaun şi văzându-l venind la Dânsul, îl va primi şi îl va întâmpina cu faţă veselă şi lină, cu zâmbet şi cu numire de bucurie făcătoare, şi cu milostivă îndrăzneală apucându-l pe el, îl va cuprinde şi îl va îmbrăţişa, şi ca pe un fiu iubit, care a venit după multă vreme din ţară străină îl va săruta, şi unele ca acestea către dânsul va zice: „Bine ai venit, prietene bun şi credincios! Bine ai venit, hrănitorul meu, găzduitorul meu, acoperitorul meu. Mulţumesc voirii tale, şi nu uit dragostea ta. Pomenesc bunătăţile câte mi-ai făcut, ştiu cât m-ai odihnit”.

Apoi, după ce va zice acestea către dânsul, Hristos, apucându-l de mână, înaintea soborului cel

400

mare, înaintea îngerilor, a arhanghelilor şi a toată începătoria şi stăpânia, înaintea drepţilor şi a proorocilor, a apostolilor şi a cuvioşilor, punându-l pe acesta în mijloc, împreună îl vor propovădui, arătându-l pe el tuturor şi zicând: „Omul acesta M-a văzut oarecând flămând şi M-a hrănit; însetat şi M-a adăpat; în frig şi M-a acoperit; străin şi M-a primit; bolnav M-a văzut şi Mi-a slujit, şi în casa lui M-a băgat; picioarele Mele le-a spălat; rănile Mele le-a curăţit; pe pat M-a odihnit; Mi-a deschis Mie uşile casei lui; M-a întâmpinat pe Mine cu bucurie; M-a odihnit cu tot sufletul; întru nevoie M-a văzut şi M-a izbăvit; în temniţă M-a aflat şi M-a răscumpărat; pentru aceea, şi Eu îi zic lui: «Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău» (Matei 25, 21). îndulceşte-te de aşteptarea raiului Meu; intră întru împărăţia Domnului tău; intră în viaţa cea veşnică”. Şi nu numai acestea va zice Hristos atunci celor ce bine I-au plăcut şi I-au slujit Lui, ci îi va pune pe ei să şadă şi le va sluji lor.

Deci, ca şi noi un glas ca acesta, şi slavă, şi cinste să dobândim, să alergăm, iubiţilor, să ne sârguim, să apucăm mai înainte, ca să nu ne prindem mai înainte. Să răpim, ca nu fără veste să fim răpiţi; să intrăm, ca nu afară să rămânem; să ne sârguim, iubiţilor, să priveghem; să lepădăm trândăvirea în care am trăit până acum; să lepădăm deşartele leneviri; să aruncăm nădejdile celor ce din zi în zi ne batjocoresc pe noi; să nu ne amăgim de acum înainte pe noi înşine, să nu ne mai batjocorim; să nu ne mai

401

batjocorească de acum înainte pe noi vicleanul; să nu ne mai răspândească, şi să ne mai îndemne pe noi la gândul cel pângărit de astăzi şi de mâine. Că mulţi multe sfătuindu-se, ziua cea de mâine nu au ajuns-, ci fără de veste s-au răpit, ca nişte păsărele de uliu, şi ca nişte miei de lup, şi ca nişte robiţi de tâlhari, încât nici să grăiască ceva cu totul nu au putut, nici să vorbească nicidecum. Unii, culcându-se seara sănătoşi, dimineaţa nu au mai ajuns-o; iar alţii la masă şezând, le-a ieşit sufletul; iar alţii, umblând şi jucându-se, de năprasnă au murit; iar alţii, după ce în baie au murit, aceeaşi baie au avut-o îngropare; iar alţii, în vremea nunţii, în chiar camera nunţii de năprasnă s-au răpit, pe aceleaşi haine făcându-le şi de nuntă şi de îngropare, şi astfel, cei ce cu fluiere cântau s-au făcut moştenitori celor ce se tânguiau, şi cei ce jucau celor ce plângeau.

Şi toate acestea le ştim şi le cunoaştem, căci lucrul cel mai cumplit acesta este, că de bună voie şi întru cunoştinţă păcătuim şi pe noi înşine ne batjocorim. Pentru aceea, nu avem nicio iertare de la Dumnezeu, căci nu întru neştiinţă, ci întru cunoştinţă ne rătăcim, auzind dumnezeieştile Scripturi, lăudându-le, dar pe cele ştiute nefăcându-le.

Deci, mă rog, să nu fim numai auzitori ai învăţăturii, ci şi făcători. Deci, dacă cineva, după ascultarea celor acum zise, având obicei de rea desfrânare, pe acesta îl va tăia, acesta este bun, acesta este ascultător! Dacă cineva, având pomenire de rău asupra aproapelui, şi după ascultarea învăţăturii se va împăca cu dânsul, acesta este bun ascultător. Dacă cineva,

402

umilindu-se de cuvintele acestea de acum se va face milostiv şi lesne împărţitor, acesta este bun ascultător. Ca nu spre osândă să ni se facă nouă citirea aceasta, că auzim şi nu facem. Că dacă moartea fratelui tău nu te va înţelepţi pe tine, apoi nimeni nu poate să te folosească pe tine. Dacă, văzând mort, nu te vei pocăi, când deci te vei întoarce? Dacă din cele zise nu te umileşti, apoi niciodată de păcat nu te vei depărta.

Deci, această masă, iubiţilor, a dumnezeieştilor cuvinte, fraţii noştri cei ce mai înainte s-au dus către Hristos ni le-au pus înainte nouă; aceste de viaţă făcătoare bucate ni le-au pregătit nouă; acest vin al învăţăturii ni l-au dres nouă; această veselie şi hrană spre mântuire ni le-au dăruit nouă. Ca pe acestea cugetându-le ziua şi noaptea, în fiecare ceas, în biserică, în târg, în casă, la masă, în divanuri, în paturi, în băi, în ospeţe, în soboare, să putem să ne depărtăm de reaua şi deşarta obişnuinţă şi de lenevire, şi sufletul nostru către pocăinţă să-l întoarcem, şi de la cel rău să ne abatem, şi pe Stăpânul să-L înduplecăm şi împărăţia cerurilor să o dobândim. Cu darul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Căci Lui I se cuvine slava, şi stăpânirea, acum şi de-a pururea şi în vecii vecilor. Amin.

403

Despre a doua venire şi Judecată

Aţi auzit, fraţi iubiţi, toţi cei care aţi luat Sfântul Botez, cum vom fi judecaţi şi cum iese sufletul din trup. Pentru aceea zice proorocul: „De ce mă tem de ziua cea rea? Până şi fărădelegea călcâiului meu mă va însoţi”. Că va veni, fraţilor, o zi şi un ceas, când va lăsa omul toate şi pe toţi şi se va duce singur-singurel, gol şi fără ajutor, fără ocrotire, fără de însoţire, nepregătit, fără de îndrăzneală, în ziua când nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l ştie, atunci când se desfătează, când strânge averi, când benchetuieşte, când nu se îngrijeşte, ca într-o noapte adâncă, întunecoasă şi dureroasă, se duce ca un osândit acolo unde se duce toată firea oamenilor care au Sfântul Botez.

De mulţi povăţuitori ai trebuinţă atunci, o, omule, de mulţi ajutători, de multe rugăciuni, de mulţi împreună călători, de multe fapte bune în ceasul despărţirii sufletului. Mare va fi atunci frica şi cutremurul, mare taina, mare împrejurarea, mare trecerea trupului către lumea cea de dincolo, când se duce omul către veacul cel nemărginit, de unde nimeni nu s-a mai întors. Unul singur este acel ceas şi nu altul, una singură este calea aceea şi nu este altă cale. Cumplită este trecerea, dar toţi vom trece prin ea. Strâmtă şi necăjită este calea, dar toţi pe ea vom călători. Amar şi greu este paharul, dar toţi îl vom

404

bea pe el şi nu altul. Mare şi nearătată este taina morţii, şi nimeni nu poate să ne-o povestească. Groaznice şi înfricoşătoare sunt acelea pe care le pătimeşte atunci sufletul, dar nimeni din noi nu le ştie, fraţilor iubiţi.

Iată, ne ducem şi nu ştim unde vom fi. Orice bine am lucrat acum, pe acela l-am şi dobândit, şi orice am trimis înainte, acela ne va întâmpina. Şi orice am agonisit pe pământ, acesta îmi va fi mie folosul. De am miluit pe cineva, în ceasul acela voi fi şi eu miluit. De am adăpostit pe cineva, acum voi fi şi eu adăpostit. Că strâmt şi greu îmi este mie ceasul de acum al ieşirii sufletului meu, mai greu decât tot ceasul, că nepregătit m-a apucat. întunecată îmi este noaptea aceasta de acum, că fără de roadă am fost tăiat. Grea îmi este mie calea aceasta de acum, că nici o merinde nu am pe cale. Ci lăcrimaţi şi vă rugaţi, ca să aflu acolo puţină răsuflare. Nu cer mult, că am păcătuit mult. De ce să-mi aprindeţi lumânări, când eu nu mi-am aprins candela sufletului meu? De ce să mă puneţi ca pe cuvioşi în sicriu, când viaţa şi năravul lor nu l-am urmat? Vai mie, cum m-am înşelat, cum m-am batjocorit, zicând: „Sunt tânăr, să mă îndulcesc din dezmierdările vieţii. Să mă desfătez din destul de dulceţile lumii. Să-mi îngrijesc trupul şi apoi, mai pe urmă, mă voi pocăi. Că Dumnezeu este iubitor de oameni şi negreşit mă va ierta pe mine.

Acestea, în fiecare zi gândindu-le, rău mi-am cheltuit viaţa. învăţam şi aminte nu luam. Eram sfătuit şi râdeam, auzeam Sfintele Scripturi şi nu credeam, şi iată, acum sfârşitul m-a prins nepregătit.

405

Auzeam de judecată, şi o luam în batjocură; auzeam de moarte, şi trăiam ca un nemuritor. Iată, acum am ajuns aici nepocăit şi nu-i nimeni să mă izbăvească, ajutor caut, şi nu-i nimeni să mă ajute. Iată, mă osândesc, şi nu este nimeni care să mă mântuiască. Dreaptă este judecata lui Dumnezeu. De câte ori n-am făgăduit că mă pocăiesc, şi iarăşi mai rău am lucrat! De câte ori I-am căzut înainte, şi iar m-am lepădat! De câte ori m-a miluit, şi eu iarăşi L-am supărat”.

Acestea vorbindu-le despre noi cel ce se sfârşeşte, deodată i se leagă limba, i se schimbă ochii, îi tace gura, i se opreşte glasul şi oştile cele înfricoşătoare se pogoară, slujitorii dumnezeieşti cheamă sufletul să iasă din trup, diavolul cere să ne tragă pe noi la judecată. Pe acesta văzându-l ticălosul om, chiar împărat de ar fi, chiar tiran, chiar stăpânitor a toată lumea, tot se clatină, tot tremură, tot se tulbură, tot se înspăimântă. Văzând puteri înfricoşătoare, văzând chipuri străine, văzând feţe aspre şi posomorâte, văzând rânduieli pe care niciodată nu le-a mai văzut, gândind în sine, zice: „Bine este cuvântat Cel singur nemuritor. Bine este cuvântat Cel singur împărat veşnic şi Judecător netrecut şi împărat nemoştenit”. Iar munca este veşnică.

Iată cu adevărat oşti cereşti. Iată chipuri înfricoşătoare ale lumii demonilor. Iată ostaşii cei puternici ai lui Dumnezeu celui tare, iată pustnicii Celui singur Preaputernic. Acestea le vede atunci cel ce moare, iar pe noi nu ne mai vede, ci la puterile cele ce îl cheamă priveşte. Şi toţi oamenii care sunt de faţă, înspăimântaţi, zic unii către alţii: „Tăceţi, tăceţi

406

şi nu supăraţi pe cel ce doarme, nu strigaţi şi nu plângeţi, ca să nu-l tulburaţi pe dânsul. Rugaţi-vă ca în pace să-i iasă sufletul. în mare luptă acum el se află. Gândiţi-vă că aceasta şi voi o veţi pătimi. Căutaţi, şi taina aceasta să n-o uitaţi. Rugaţi-vă ca să aibă îngeri iubitori de oameni. Cădeţi la rugăciune, ca pe Stăpânul să-L afle milostiv şi blând. Căutaţi şi îngrijiţi-vă de ceasul acesta, că, oare, ce este omul? Vierme, ţărână, umbră şi vis. Iată a trecut, iată s-a dus, iată a tăcut, iată a încetat, iată s-a liniştit, iată s-a domolit. Leul cel mare şi nebiruit, tiranul, dregătorul cel înfricoşător tuturor acum zace. Şi a trecut cel cunoscut ca un necunoscut, cel născut ca un nenăscut, cel mai mare decât mulţi s-a făcut un nimic, cel ce stăpânea legea, acum zace legat şi este dus unde vor cei ce-l duc. «în ziua aceea vor pieri toate gândurile lui»” (Psalmul 145, 4).

Atunci îngerii, luând sufletul, se duc prin văzduh, unde stau începătoriile şi stăpâniile puterilor potrivnice, pârâşii noştri cei amari, vameşii cei cumpliţi, cei ce ţin socoteala faptelor, care, întâmpinându-l în văzduh, cer seama şi îl iscodesc şi aduc înainte listele păcatelor omului, cele din tinereţe, cele din bătrâneţe, cele de voie şi cele fără de voie, cele prin fapte şi cele prin gânduri, cele prin aduceri-aminte.

Multă frică este acolo, mult cutremur pentru ticălosul suflet, nepovestită este nevoia pe care o pătimeşte atunci de la mulţimea milioanelor de vrăjmaşi, fiind ţinut de ei, fiind frânt, clevetit, împins şi oprit să nu se sălăşluiască în lumină şi să nu intre în latura celor vii. însă pe suflet îl duc sfinţii îngeri. Iar

407

noi, trupul din casă luându-l, ca pe un străin îl ducem cu sârguinţă la mormânt. Şi vedem acolo altă taină mare şi mai înfricoşătoare, vedem morţi mari şi mici, împăraţi şi oameni de rând, tirani şi robi, toţi în ţărână prefăcuţi, praf, putreziciune, vierme. Precum cel tânăr, aşa şi cel bătrân, precum cel slăbănog, aşa şi cel puternic, cu un chip şi în acelaşi fel în mormânt zăcând. Şi zicem unii către alţii: „Iată, cutare şi cutare, acesta este cutare împărat, acesta este cutare tiran şi acesta este cutare dregător. Acesta este nepotul cutăruia, şi aceasta este fiica cutăruia! Aceasta este tânăra cea închipuită, care se trufea, acesta este tânărul care se gătea”.

Acestea, zicându-le de multe ori cu suspinuri la morminte, lăcrimăm, văzând taina cea mare şi înfricoşătoare, văzând că acolo toată tinereţea este necunoscută, văzând că toată vârsta acolo se risipeşte, văzând că acolo toată frumuseţea se strică, văzând că tot ochiul s-a stins, văzând că toate au căzut şi toată osteneala şi truda lumii acesteia se risipeşte. Că grăim, şi nimeni din cei plecaţi nu ne aude. Plângem şi nimeni nu ia aminte. Pe nume îi strigăm pe cei ce zac în morminte şi zicem: „Unde v-aţi dus, fraţii noştri; cum trăiţi, cum vă aflaţi, cum aşa degrabă ne-aţi părăsit? Daţi-ne nouă un cuvânt, precum grăiaţi nu de mult, grăiţi-ne nouă, răspundeţi-ne nouă”. Şi praful acesta, care este înaintea ochilor voştri în mormânt, ţărâna aceasta pe care o vedeţi, oasele acestea putrezite, viermii aceştia necuraţi, oare nu sunt trupurile acelea ale tinerilor şi ale tinerelor pe care îi iubeaţi? Ţărâna aceasta este trupul acela cu care vă

408

îmbrăţişaţi şi pe care cu dragoste îl sărutaţi? Tina aceea este faţa pe care ziua şi noaptea cu nesaţiu o dezmierdaţi? Viermii aceştia şi curgerea aceasta întinată este trupul acela cu care păcătuiaţi?

Vedeţi şi înfricoşaţi-vă, pentru că atunci când pe soţiile voastre lăsându-le, vă desfrânaţi, atunci vă tăvăleaţi în tina şi în ţărâna aceasta. Cunoaşteţi că toate mădularele lor sunt tină.

Nu vă amăgiţi, o, tineri şi tinere fără de minte, nepricepuţi şi fără de omenie. Este o judecată şi o răsplătire. Este iad, este osândă fără de sfârşit, este întuneric neluminat, este gheena nemângâiată, este vierme neadormit, este plâns netăcut, este scrâşnire neîncetată, este scârbă netămăduită, este judecata care nu caută la faţă, sunt slujitori care nu iartă şi este plângerea amară şi veşnică.

Şi când toţi ne vom scula din morţi, stând înainte, seamă ni se va cere. Şi înaintea celui mare, înfricoşător şi nepovestit divan al Judecătorului ne vom mărturisi, când din cer va veni să judece toată lumea, de la răsăriturile soarelui până la apusuri, când glasul acelor înfricoşătoare trâmbiţe va răsuna, când zidirea toată cu frică şi cu cutremur se va clătina şi se va tulbura, când mormintele se vor deschide şi tot trupul se va scula, gol şi supus. Când toată gura se va astupa şi toată limba se va mărturisi, când râul de foc va curge pe dinaintea Judecătorului, Cel de care Daniil zice: „Priveam până ce s-au pus scaunele şi a şezut Cel vechi de zile. Scaunul Lui pară de foc. Roţile Lui, foc arzând. Mii şi mii stăteau înaintea

409

Lui şi milioane de milioane îi slujeau Lui. Judecata a început şi cărţile s-au deschis".

Aceasta este ziua şi ceasul de care David zice: „Pentru ce mă tem în ziua cea rea?”. Este ziuape care Iov a blestemat-o, zicând: „Să o blesteme pe ea Cel ce a blestemat ziua aceea, Cel care va nimici pe chitul cel mare şi-l va birui, adică pe diavolul”.

De ziua aceea şi alt prooroc a zis: „Iată, vine Domnul şi cine va răbda ziua venirii Lui? Când Dumnezeu, arătându-Se, va veni, Dumnezeul nostru şi nu va tăcea, iar împrejurul Lui vifor mare. Chema-va cerul de sus şi pământul, ca să cearnă pe poporul Său ”.

Atunci tot trupul va sta înainte la acel divan înfricoşător ca un osândit. Toţi legaţi, toţi goi, tremurând, tulburaţi, îngrijoraţi, socotind fiecare ce va zice, ce va răspunde împăratului împăraţilor, Domnului Dumnezeului nostru.

Unde vor fi acolo părerile împăraţilor, unde stăpânirea dregătorilor, unde podoaba hainelor, unde caii cei cu frâie de aur, unde sunetul arginţilor, unde desfătarea, unde benchetuirea, unde vor fi cei ce mănâncă şi zic: „Să mâncăm şi să bem, că mâine vom muri”. N-aţi auzit dumnezeieştile Scripturi, că va fi judecată şi răsplătire, care va plăti fiecăruia după faptele lui?

Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta: „ Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii!”. Iar celor de-a stânga le va zice: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel mai dinafară, cel

410

gătit diavolului şi îngerilor lui”. Se vor duce aceştia în osânda veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică.

împăratului nostru, slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUPRINS

Povestire despre viaţa sa 5

Despre Cuviosul Efrem Sirul 17

Cuvânt al Sfântului Teodor Studitul 22

Cuvinte ale Cuviosului Efrem Sirul 25

Despre Preoţie 25

Răspuns către un frate despre Eli preotul 32

Despre praznice 38

Despre dragoste 40

Despre psalm 48

Despre rugăciune 50

Despre iubirea de săraci 52

Despre post 55

„Doi vor fi în ţarină” 56

Despre cel care are viaţa aceasta 57

Despre fericitele locaşuri 59

Să nu ne minunăm de cele vremelnice, nici să ne amăgim cu cele veselitoare 64

Către cei care în fiecare zi păcătuiesc şi în fiecare zi se pocăiesc 67

Să nu smintim pe aproapele şi despre viaţa cea dreaptă 70

413

Pentru adevărata lepădare de lume şi cum va afla sufletul pe Dumnezeu 75

Cuvânt pustnicesc 78

Despre dumnezeiescul Har 85

Despre cutremure . 92

Să nu ne amăgim de înţelegerea elinească 94

Nu se cuvine creştinilor a juca şi despre iubirea de săraci 99

Despre cei ce amăgesc suflete spre înverşunare...107

Către un frate ce a căzut 119

Să ne îndepărtăm de toată întâlnirea vătămătoare şi pentru înfrânare 123

împotriva femeilor rele 128

Despre feciorie 134

Despre pocăinţă 142

Despre pocăinţă şi răbdare 148

Despre răbdare şi umilinţă 153

Despre răbdare, sfârşitul lumii şi a doua venire, despre cugetarea la Sfintele Scripturi şi folosul liniştii 163

întrebări şi răspunsuri 180

Despre pomenirea morţii, fapta bună şi bogăţie...193

Despre învierea morţilor 198

Pentru cei ce zic că nu este înviere 211

Despre Judecată şi înviere 222

Cuvânt pentru monahi 226

Despre a doua venire a Domnului şi pocăinţă 228

Despre pocăinţă 240

Sfătuire către fraţi 309

Despre toată întrarmarea 324

Despre linişte 347

414

Despre înfrânare şi să nu râvnim pe păcătoşi, vremea punând-o pricină. Despre Noe 350

Despre Lot şi păzirea cu întemeiere 351

Cuvânt la Sfântul Prooroc Ilie 355

Despre Patima Mântuitorului 360

Cuvânt de laudă la mucenici 368

Iulian Pustnicul 376

Despre cei adormiţi întru Hristos 385

Despre a doua venire şi Judecată 404

415

Ce are această viaţă stricătoare de suflet şi deşartă, încât toată sârguinţa şi nevoinţele şi sudorile pentru aceasta se fac, şi mintea oamenilor de dânsa este legată? Şi pentru bunătăţile ce vor să fie nu are nici cuvânt, nici sârguinţă, iar pentru cele vremelnice şi stricăcioase este şi sârguinţă, şi alergări, şi certuri, şi învrăjbiri, şi uneltiri; de multe ori încă se varsă şi sânge pentru un lucru de nimic, şi după puţin viaţa îl lasă pe el. Iese din viaţă gol şi blestemat; nici pe cele de aici câştigându-le, nici bunătăţile veşnice dobândindu-le. O, ce drum şi alergare deşartă! O, viaţă stricătoare de suflet! Cum batjocoreşte pe om!

Deci, adu-ţi aminte, o, omule, ce este viaţa aceasta! Este miros greu, necaz, osteneală, nedreptate, lăcomie, minciună, furt, pizmuiri, robiri, văduviri, nenorociri, clevetiri, defăimări, pagube, răpiri, durere, otrăviri, ocărâri,

suspine, războaie, ură, zavistie, ucideri, bătrâneţe, boală, păcat şi moarte.

CUVINTE ŞI ÎNVĂȚĂTURI EFREM SIRUL

PREȚ 20,00

VOL. 3

ISBN 973-97243-9-6

Technorati Tags: Dumnezeu,credinta,cadere,pacat,rugaciune,biserica,trup,judecata,apocalipsa

carti crestine

luni, 9 septembrie 2019

SF. EFREM SIRUL CUVINTE SI INVATATURI VOL. 3

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu