LENUTA NEACSU CEA MAI FRUMOASA POVESTE DE IUBIRE

1

SPUNE-I...

Spune-i să te îmbrace în roua dimineţii şi să te înveţe să dansezi prin ploaie... Spune-i că e cel mai important lucru din viaţa ta... spune-i că e unicul lucru care valorează mai mult decât toate comorile lumii; spune-i că fiecare răsărit de dimineaţă începe din el şi că deşi toate culorile „îl prind”, cel mai bine i se potriveşte albul imaculat... Spune-i că fiecare zâmbet poartă lumina stelelor pentru el... spune-i să te ţină de mână ori de câte ori năvălesc coşmarurileşi aşa să înfruntaţi toate stihiile vieţii... Spune-i să nu uite să se întoarcă în timp şi de acolo să-ţi aducă zâmbetul fericit al copilăriei... Spune-i că-laştepţi să se întoarcă de la capătul pământului, şi că, pentru nimic în lume, nu cinezi fără el... Spune-i că-lţii pe braţe de câte ori alergaţiînvăluiţi în amiezi şi în amurguri... Spune-i că are aripile dezlegate ca să poată zbura ca zmeii până sus, spre înălţimile cele mai albastre... Spune-i că vei sta cu el de câte ori are insomnie şi aşteaptă cu ochii aţintiţi spre cer o minune... Spune-i că fiecare cicatrice se va vindeca prin untdelemnul sfinţit al iubirii... spune-i că pentru el laşi în fiecare noapte o veioză aprinsă ca să nu se mai cunoască niciodată întunericul... spune-i că nu va mai fi niciodată singur, căci i-ai lipit o inimă de spate cu cel mai puternic legământ... spune-i că-lIubeşti pentru două vieţi: cea de aici şi cea de dincolo... şi că împreună faceţi cea mai tare echipă... Spune-i toate astea, zilnic, sufletului tău! Spune-i...

2

PERICOL SOCIAL

Cu glasul blând dar ferm, profesorul de specialitate ne-a anunţat că urmează două săptămâni de practică şi nimeni, absolut nimeni nu are voie să lipsească.

s-a înţeles? a vrut să se asigure.

Ce greu va fi! mi-am zis în gând, amintindu-mi de anii precedenţi când ne istoveau toate puterile orele lungi de consiliere. Asta e! Am ales! în urmă cu 4 ani, când am hotărât că VREAU să fac facultatea de Teologie, am ales. Am început facultatea fără nici un copil şi-o terminam cu 2. în anul 1, între două cursuri, luam un taxi, veneam acasă, alăptam copilul nounăscut şiiarăşi fugeam la un curs. Acum mai aveam un pas şi terminam. Şi eram însărcinată (2 luni) cu al doilea copil. N-o să lipsesc nici o oră.

-Unde vom face? a întrebat timid o fată.

la... penitenciar, vă aştept acolo ca de obicei.

Of! din toate locurile posibile, cămine de bătrâni, centre de plasament, persoane cu handicap, acesta era cel mai greu, la penitenciar. Parcă era un iad. Când am făcut prima dată practica acolo, profesorul împreună cu preotul penitenciarului ne-a rugat doar să rezistăm. Atât! Indiferent ce vom vedea, noi să căutăm să rezistăm. Biserica din interiorul penitenciarului era de fapt o improvizaţie, adică o cameră mai mare în care s-au adus mai multe bănci, s-au pus icoane pe pereţi şi s-a aranjat altarul atât cât locul a mai permis. Hainele preotului şi câteva cărţi de cult aşezate pe un scaun te duceau cu gândul că aici e o biserică şi se ţine o slujbă. Rând pe rând veneau deţinutele, încet, în şir indian,

3

se aşezau în bănci şi ascultau. Erau agresive, agitate, cu ochi întrebători, ce mai vor şi astea, cu fustele lor lungi şi cu baticuri pe cap? Aveau o asprime în priviri care mă îngheţa şi pe care profesorul n-o predase, parcă, niciodată la un curs. Aveam senzaţia că în mâini ţineau două pietre pe care nu se hotărâseră dacă să ni le arunce în cap sau la picioare. Nu de puţine ori, chicoteau şi ne aruncau priviri batjocoritoare în timpul liturghiei şi doar prezenţa gardianului le opreau de la alte gesturi mai înjositoare. Avusese dreptate părintele-profesor, trebuia doar să rezistăm, nimic mai mult pentru anul 1. Da, dar asta era în anul întâi, când nu aveam experienţă şi când habar nu aveam de consiliere. Acum eram în anul 4, învăţasem o mulţime de tehnici, de conversaţie, de consiliere, de ce se face şi ce nu se face pentru a fi un asistent social cât mai bun. Cel puţin teoretic, căci adevăratul test îl dădeam în orele de practică, şi nota aceea era cea mai importantă din toate.

A doua zi, ne-am prezentat toţistudenţii de la Teologie la poarta p enitenciarului şi după formalităţileobişnuite, preotul penitenciarului împreună cu părintele profesor şi un gardian, ne repartizau cu cine şi unde să stăm de vorbă. Am văzut dosarul unui deţinut pe care scria pericol social. Ce înseamnă asta? l-am întrebat pe gardian. Adică e foarte periculos. Nu oricine poate vorbi cu el, nu oricine reuşeşte să lege un dialog cu el, e foarte dificil, într-un cuvânt. Feriţi-vă de el, mergeţi mai bine la o femeie. Atât mi-a trebuit. Păi nu învăţaserăm noi la curs cum să facem şi cum să dregem? Nu ştiam eu că şi clipitul de gene

4

contează într-o conversaţie... dacă e făcut prea târziu sau prea devreme? Era o provocare prea frumoasă pentru mine. Vreau eu, am spus, vreau eu să merg să vorbesc cu el.

sunteţi sigură domnişoară?

da, sunt sigură, am spus fără să clipesc.

bine atunci, a spus şi părintele. Ştiţi regula, gardianul este la uşă...

succes, dar nu cred! a spus şi gardianul.

Am intrat în ceea ce se voia o cameră de club, mult mai mică, aşteptându-mă să văd un bărbat fioros, agresiv, cumplit, cu ochii roşii şifaţa schimonosită de ură... Surprise! mi-am zis în gând. Pericolul social nu era deloc aşa. Avea cel mult 30 de ani. Era înalt, atletic, cu ochii foarte albaştrişi expresivi. în mână ţinea o scrisoare şi când am intrat eu a împăturit-o cu grijă şi pus-o într-un plic. M-am uitat la mâinile lui şi am văzut că erau foarte curate, cu pielea foarte albă, cu degetele lungi, subţiri. Unghiile aveau un aspect îngrijit şi oasele mâinilor se reliefau puţin prin piele, ceea ce le dădea o expresivitate aparte. Mâini de artist, mi-a venit imediat în minte. Oare nu greşisem cumva camera? Aşa se prezintă un pericol social?

buna ziua, am spus voit timid.

buna ziua, a răspuns şi îmi zâmbeşte cu cel mai provocator zâmbet pe care-l avea la purtător. Aveţi idee cu cine vorbiţi?

nu, chiar nu am, dar mai întâi de toate, daţi-mi voie să vă spun că eu sunt viitor asistent social şi încerc să vă ajut. în plus, sunt căsătorită şi am un copil, i-am spus abătându-mă de la linia profesională, tocmai ca

5

să-i stăvilesc zâmbetul şmecheresc.

-Ştiu, mi-a zis, studente din alea care se tot roiesc pe-aici prin puşcăria asta. îţi place locul ăsta? îţi place să faci chestia asta? Nici o colegă de-a ta n-a mai vorbit cu mine. Eu sunt pericol social.

pericol social? Adică ce, mai exact?

păi eu sunt cel mai rău dintre cei mai răi!

serios?

da! Vreţi să ieşiţi? Să chem gardianul?şis-a îndreptat spre uşă.

nici vorbă domnule, i-am răspuns blând, am întâlnit exact omul de care aveam nevoie.

Şi-a lăsat capul pe spate şi în secunda aceea am avut timp să observ că avea părul exagerat de bogat şi de lung. A pufnit într-un râs sincer, curat, şi în altă miime de secundă am realizat că omul era periculos de frumos.

exact aici aţi vrut să ajungeţi? La mine?

da, la cel mai periculos pericol social, am zis bine?

da, aşa deci, păi luaţi loc lângă mine, atunci, sau vă e frică?

nu, de ce să-mi fie frică? Şi eu sunt cea mai rea dintre cele mai rele, am spus rămânând exact în acelaşi loc. Suntem chit, domnule. I-a încremenit zâmbetul pe faţă. Yes, yes, mi-am zis în gând. Te-am impresionat domnule pericol social, 1-0 pentru mine.

cum adică, cea mai rea? Ai ucis? Nu... eşti prea slabă... Ai tâlhărit? Faci prostituţie?

A fost rândul meu să râd în hohote...

-Prostituţie? La Teologie? am spus abia potolindu-mi cascada de râs. Nu, domnule. Vedeţi

6

dumneavoastră, viaţa mea pare bună şi frumoasă pentru că nu e privită cu lupa ca a dumneavoastră. Nu-mi este cântărit fiecare cuvânt, analizat, comparat, clasat. Nu-mi este cântărită fiecare mişcare, dacă ascunde o intenţie bună sau una rea... Şi de aceea viaţa mea pare bună şi curată, dar...

dar..., a continuat el scrutându-mă cu privirea.

dar, dacă viaţa mea ar fi analizată cu lupa, cum e a dumneavoastră, ar fi un adevărat Muzeu al Greşelilor, numai bune de arătat cu arătătorul la tablă la Lecţia de viaţă de Aşa da, Aşa nu!

nu pot să cred, nu pot să cred. Ce-ai făcut la urma urmei? a spus aşezându-se pe un scaun.

vedeţi, eu nu v-am întrebat pe dv ce aţi făcut.

vreţi să vă spun?

nu mă interesează absolut deloc.

sigur?

foarte sigur.

atunci ce căutaţi aici?

păi... am vrut să văd cum arată cel mai mare pericol social, am minţit eu senină.

tocmai tu? Cu viaţa ca un Muzeu al greşelilor?

exact, tocmai eu, suntem chit domnule.

perfect, atunci hai să vorbim ca de la egal la egal. Am respirat uşurată. în sfârşit, ca la carte.

vă ascult, domnule.

ştiţi de ce sunt eu aici? De ce am ajuns la puşcărie? La nici 30 de ani? De ce scrie pe dosarul meu pericol social şi toate celelalte? Ştiţi de ce?

A ucis, a violat, a tâlhărit, mi-au trecut într-o clipită prin cap.

7

ei bine, uite, mie nu mi-a citit nimeni o carte de poveşti când eram mic, nimeni, niciodată. Şi-mi plăceau aşa de mult poveştile... şi sufeream aşa de mult să aud cum altor copii le citesc bunicile poveşti...

Din ochii lui albaştri, au început să picure uşor, două lacrimi mici, pe obraz, în jos, dar el le ignora total, şi privea doar undeva departe dincolo de fereastra cu gratii... N-am putut să mai scot nici un sunet, nici un cuvânt, căci am înţeles ceea ce el spusese între pauzele dintre cuvinte, în tăcerile în care privirea se îmblânzea şi căuta un punct de sprijin şi negăsindu-l în cameră, se rătăcea dincolo de zidurile ei. Era un om, în primul rând, un suflet viu care s-a înduioşat de prinţul pribeag sau de fata moşului cea isteaţă... tânjise după glasul mamei sale după îmbrăţişări, o încurajare bărbătească din partea tatălui şi nu primise nimic. Şi, bineînţeles, când a ajuns la maturitate a vrut să arate că e cel mai bun. Şi a reuşit. Era pericol social. Acum îmi venea şi mie să plâng. Oare de ce nu ne-au învăţat la cursuri ce să facem cu lacrimile? Sau am lipsit eu?

ştiţi, eu aici am venit ca studentă, dar de fapt eu lucrez, am deja o meserie. Lucrez la biblioteca judeţeană din oraş, la cea mai mare, la o secţie de copii, cea mai frumoasă secţie de copii din bibliotecă, acolo unde se găsesc poveşti pentru copii.

nu pot să cred, nu pot să cred! E chiar adevărat ce-mi spui? Sau te-a învăţatprofu ce să spui? Vrei să iei un 10 cu mine?

nu, nu vreau un 10 la cursul de morală, vreau un 10 în faţa lui Dumnezeu! Dacă pic examenul,

8

pierd bursa de studii, dar dacă pierd un suflet ca al dumneavoastră, am un minus la Dumnezeu.

da ce are sufletul meu? E aşa de preţios?

bineînţeles, orice aţi fi făcut, sufletul dumneavoastră e preţios înaintea lui Dumnezeu pentru că e făcut de El, chiar dacă v-aţi pierdut valoarea în ochii familiei, ai societăţii, în ochii lui Dumnezeu aveţi valoare, sunteţi mai preţios decât tot Universul...

Şi-a strâns capul în mâini oftând din toţi rărunchii.

care e povestea dumneavoastră cea mai frumoasă? Cea mai dorită?

povestea mea? Nu ştiu... cu zâne bune, cu palate fermecate, cu Ilene cosânzene... feţi-frumoşi...

bine. Ascultaţi-mă cu atenţie ce vă spun acum. Mai am exact 5 minute de stat cu dumneavoastră, după care va veni gardianul să mă ia. Fiţi foarte atent la ce vă spun acum: A fost odată ca niciodată un împărat care avea trei fete, una mai frumoasă ca cealaltă. Şi-a vrut împăratul să ştie care dintre prinţesele sale îl iubeşte cel mai mult... cea mare, cea mijlocie, sau cea mai mică. Şi le-a chemat într-o zi pe toate trei în faţa sa ca să le întrebe...

M-a ascultat cu privirea concentrată. îmi savura fiecare cuvânt, zâmbea sau se întrista după inflexiunile vocii mele, ca spre sfârşit să plângă cu cele mai frumoase lacrimi scurse vreodată de un pericol social. Alunecau lacrimile acelea atât de lin, de uşor, şi el nu făcea nici un gest să le şteargă, era prea ocupat să asculte finalul poveştii.

şi s-a căsătorit cu ea, au făcut o nuntă de trei zile şi

9

trei nopţi şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi...

areşio morală?

da, fiecare om poate fi miere sau sare pentru cel de lângă el, îi poate face viaţa frumoasă sau amară în funcţie de ce va alege să fie.

eu am ales deja, a spus cu amărăciune, pericol social, asta sunt, staţi departe de mine, oameni buni.

poţi schimba asta, nu e totul pierdut. Nimic nu e pe viaţă. Dacă vrei, poţi să te schimbi!

cum?? Cum să mă mai schimb? Cum? Aş da orice să întorc timpul înapoi şi să şterg cu buretele ceea ce-am făcut!

Acum ori niciodată, mi-am zis în gând. Cu... ajutorul lui Dumnezeu!

aici, în penitenciar, există un preot extraordinar, popa hoţilorîşi spune, e un părinte cu suflet mare, un om extraordinar. Vă va învăţa tot ce trebuie să ştiţi ca să vă puteţi schimba viaţa. Credeţi-mă! încă se mai poate! Căutaţi-l pe preot, spuneţi-i că aţi vorbit cu mine şi el vă va ajuta.

Exact în acel moment, gardianul a deschis uşaşi m-a întrebat:

e totul în regulă?

da, i-am răspuns, voi ieşi în 2 minute, şi i-am mulţumit Domnului că a închis iar uşa.

trebuie să plec, nu uitaţi ce v-am spus.

stai puţin, nu poţi să pleci aşa, o să mai vii la mine?

nu, nu cred, nu depinde de mine, sunt o mie de formalităţi ca să ajung la un deţinut. însuşi faptul că stau aici singură cu dumneavoastră e un privilegiu rar. Aţiînţeles ceva din ce v-am spus?

10

am înţeles chiar prea bine, ceea ce n-am înţeles este de ce-a trebuit să vii tocmai tu la mine...

nu are nici o importanţă. Trebuie să plec.

stai puţin, mi-a spus agitat, şi-a trecut mâna prin păr şi apoi mi-a spus hotărât şi sigur. Uite, dacă eu promit că-l voi căuta pe popa acela, popa hoţilor, promiţi şi tu că vei face ceva pentru mine?

doar dacă pot, dacă îmi stă în putinţă.

poţi sigur, uite despre ce-i vorba, şi s-a apropiat de mine şi de urechea mea ca să-mi spună ceva ca un mare secret, taina tainelor, misterul misterelor pe care numai eu şi cu el trebuia să îl auzim. în timp ce­rni vorbea, dădeam din cap că am înţeles, că da, da, exact aşa o să fac şi mă minunam ce voce plăcută are şi ce dorinţă ciudată. Mi-au apărut lacrimi în ochi dar m-am abţinut cât am putut să nu se vadă... Emoţiile mă depăşau, era clar, trebuia să ies în cel mai scurt timp. Cum de lipsisem eu la cursul cu gestionarea lacrimilor?! Am înţeles, o să fac tot ce mi-ai zis, promit. Acum trebuie să plec.

stai puţin, nu poţi pleca aşa deodată, mai stai puţin, te rog!

nu pot, trebuie, la revedere!

stai puţin, dă-mi mâna. îţi mulţumesc pentru poveste. Pentru ziua de astăzi, tu ai fost miere pentru mine, şi pentru sufletul meu. îţi mulţumesc pentru gust. Şi mi-a sărutat-o.

Gardianul a intrat iar, găsindu-ne exact în momentul acesta. Mâna mea mai era încă în a lui când gardianul a întrebat ironic:

totul bine, domnişoară?

11

da, totul bine.

vă conduc la profesor, mi-a spus autoritar.

M-am întors pe vârfuri şi am făcut un pas spre uşă... în prag, între cele două lumi, m-am întors spre el şi i-am văzut privirea de o mâhnire ce nu putea fi descrisă în cuvinte... I-am arătat mâna pe care mi-o sărutase şi i-am spus:

am uitat, povestea se numeşte Sarea în Bucate şi e scrisă de Petre Ispirescu.

ştiam, mi-a răspuns zâmbind, dar n-am vrut să te întrerup, povesteai atât de frumos... La revedere!

revedere să fie, i-am spus şi eu şi pentru prima dată i-am zâmbit. Eram în afara oricărui pericol.

A doua zi, m-am dus la biblioteca mea, la secţia mea de copii, unde majoritatea erau foarte săraci, i-am strâns în jurul meu, i-am pupat şi apoi i-am întrebat:

ia să-mi spuneţi voi mie care dintre voi adoarme seara ascultând poveşti?

mama mea e în Spania, nu poate.

a mea e în Italia, vine odată pe an acasă.

a mea e în Anglia, n-a venit de 3 ani.

aha, foarte bine copii. Ascultaţi-mă cu atenţie ce vă spun acum... De astăzi înainte facem un legământ, în fiecare zi, de la ora 1 la 2 se vor citi poveşti, un fel de club de lectură... Cele mai frumoase poveşti... cu zâne bune, cu Feţi-Frumoşi, cu Ilene Cosânzene şi împăraţi de toate culorile... împăratul Roşu, Verde... şi Albastru, de ce nu? Trebuie să fiţiatenţi la poveste şi seara, cei care aveţi fraţi mai mici să le-o spuneţi şi lor, iar dacă sunt părinţii prin preajmă, lăsaţi-i să asculte şi ei. Şi în timp ce povestiţi, să vă

12

imaginaţi că sunteţi chiar personajul din poveste, voinicul, împăratul sau Făt-Frumos! Şi încercaţi să vă purtaţi în lume ca ei, frumos, curat, cinstit... O să facem un concurs la sfârşitul fiecărei lunişicel care ştie să povestească cel mai bine un basm, va primi un premiu surpriză. începem chiar de azi, de acum! Copiii s-au strâns ciorchine în jurul meu iar eu am ales o poveste cu imagini colorate şi am început să citesc... A fost odată ca niciodată o babăşiun moşneag. Moşneagul avea o fată şi baba, ce credeţi? Aveaşiea o fată că aşa e-n lume... unde e ceva bun, hop şi răul cu ispita lui... Mângâiam părul blond al unei fetiţe ce stătea cu capul pe umărul meu, iar din când în când ridicam ochii din carte şi priveam spre geamul mare al bibliotecii de parcă aşteptam să văd ceva sau pe cineva...

Şi astăzi mai aştept!

13

CEA MAI FRUMOASĂ POVESTE DE IUBIRE

(Continuare la Pericol social)

Am ciocănit la uşa părintelui din penitenciar.

intră, a spus părintele.

doamne-ajută, părinte! M-aţi chemat?

da, cum te mai simţi?

binişor, sunt uşorameţită, dar sarcina merge bine. Dacă trec de luna a IV-a, nu mă mai tem că voi pierde copilul.

n-o să pierzi nici o sarcină, ne rugăm împreună.

Părintele avea o forţă de convingere extraordinară. Doar să rostească un cuvânt şi-lşicredeai. Era sută la sută „pe pozitiv”. Nu lăsa loc la nici o îndoială. Te făcea să crezi că există o soluţie spirituală la fiecare problemă pământească şi nu se lăsa până nu-l credeai şi tu. îl îndrăgeam mult pentru dragostea ce le-o arăta ucenicilor săi ca părinte duhovnic.

ştii de ce te-am chemat?

bănuiesc, i-am spus zâmbind

ia să te văd ce bănuieşti.

domnul Mihai?

da, el. M-a căutat a doua zi, a stat de vorbă cu mine şi a făcut raport la comandant să poată veni la slujbă în fiecare duminică. Mai mult, a cerut să iasă la muncă ca să-şi mai reducă pedeapsa... de unde atâta dorinţă de a termina odată cu închisoarea? Am crezut că e în urma discuţiei cu tine, dar e mai mult decât atât.

14

L-am întrebat dacă vrea să se spovedească şi mi-a spus că încă nu e pregătit, că mai vrea să vorbească odată cu doamna aceea... Regretă ce-a făcut şi atât, nu am văzut în ochii lui pocăinţa care vine din cunoaşterea jertfei ci doar un regret, o părere de rău lumească. Apropos... ştii ce-a făcut?

nu, şi vă rog frumos să nu-mi spuneţi, chiar nu vreau să ştiu pentru că de fiecare dată când aflu ce a făcut persoana din faţa mea, văd fapta lui şi nu omul care are nevoie de ajutor, de harul lui Dumnezeu. Nu-mi spuneţi, dealtfel am avut dosarul lui în mână şitotuşi nu m-am uitat.

Am înţeles. Ei bine, nu-i va fi uşor. Va trebui să lupte cu toate acele păreri de rău, cu toate fantasmele trecutului pe care le are şi care sunt groaznice. Mi-a spus că are o promisiune de îndeplinit, de aceea a venit la biserică, nu din dorinţa de a mă cunoaşte, o sinceritate care m-a frapat. M-a întrebat dacă chiar eşti căsătorită şi chiar ai un copil... L-am dat gata şi i-am zis că-l aştepţi pe-al doilea şi că te iubeşte bărbatul tău de nu mai poate... După ce am vorbit, mi-a spus că va veni mereu la biserică. Şi, totuşi, nu a vrut să se spovedească. Poţi să mă ajuţi aici?

părinte, ştim amândoi cum se cheamă asta... transfer de valori, şi apoi dacă nu v-a ascultat pe dumneavoastră...

nu primeşte de la mine. Nu cred că a făcut o fixaţie pe tine. Pur şi simplu asociază salvarea cu persoana ta. Mai încearcă odată, te rog eu, mai spune-i o poveste, ştii tu, cea mai frumoasă din câte ştii.

bine, am spus, voi vorbi, deşi am venit pregătită

15

să vorbesc cu doamna cu cei cinci copii şi care şi-a ucis soţul. Mi-a spus gardianul, n-am întrebat eu. Am aflat dintr-o întâmplare că doi din cei cinci copii ai săi sunt la aceeaşi grădiniţă cu fetiţa mea. Sunt în plasament la o doamnă în vârstă, cumsecade, dar ei sunt mereu trişti. O să vorbesc mâine, atunci, cu ea. Rugaţi-vă pentru mine cât vorbesc cu domnul Mihai.

mergi în pace, mă voi ruga, iar pentru doamna Mariana, cu 5 copii, o să avem o discuţie mai amplă mâine, înainte de a vorbi cu ea. Du-te acum la domnul Mihai.

binecuvântaţi, am spus cu capul plecat.

Am intrat în club cu inima grea, nu mă simţeam bine şi asta mă făcea să fiu ezitantă şi să nu mă pot controla, dar dacă a zis părintele... nu aveam de ce să mă tem.

bună ziua, am spus cu un glas stins. Era la aceeaşi masă şi scria ceva într-un caiet. Mi-a zâmbit cu toată faţa şi din doi paşi era lângă mine.

bună, te cheamă Nuşa.

bună, te cheamă Mihai, i-am răspuns şi am râs amândoi. Mi-a spus părintele că vreţi să mai vorbiţi cu mine.

doamne, ce bine îmi pare că te văd iar! L-am rugat eu, ce bine că ai venit, ştiu că eşti căsătorită pe bune, deci nu-ţi fie teamă de mine, nu încerc să te cuceresc...

m-am liniştit, atunci.

voiam... voiam să-ţi spun că mi-am ţinut promisiunea şi am fost la biserică. L-am căutat pe părintele, aşa cum ţi-am promis.

16

şi eu mi-am ţinut promisiunea, am făcut la bibliotecă un program de citit poveşti şi i-am învăţat pe copii să se identifice cu personajele pozitive.

eu l-am rugat pe părintele să te trimită iar, voiam să vorbesc despre ce ar trebui exact să fac ca să pot crede cu adevărat în Dumnezeu. Te simţi bine? Stai jos, te rog.

Mi-a întins un scaun şi m-a privit câteva minute cu un zâmbet serafic pe chip.

eu acum merg la biserică pentru că am văzut că e frumos şi că îmi face bine să ies din celulă, dar dacă m-ai întreba sincer dacă cred, ei bine, sincer să fiu, nu prea cred. Cred că există un Dumnezeu care a făcut totul pe lumea asta, dar nu prea înţeleg ce treabă are cu mine, un păcătos.

şi de ce nu aţi încercat să vorbiţi asta cu părintele? El v-ar fi putut ajuta mai mult decât mine. Aţi văzut că eu vă spun poveşti...

ca să vezi... Tocmai asta mi-a plăcut cel mai mult la tine. Când m-am dus să vorbesc cu părintele, am făcut-o pentru că ţi-am promis ţie dar aveam o teamă în suflet, ce-o să mă întrebe, ce-o să-mi zică, nu ştiu cum dar nu eram în apele mele. Mi-era teamă de el, într-un cuvânt. Cu tine nu e aşa... simt o bucurie extraordinară să pot vorbi, nu mi-e teamă c-o să mă judeci... am sentimentul că te cunosc de-o viaţă, cu părintele n-a fost tot atât de uşor.

şi după ce aţi vorbit?

afost un pic mai bine, mi-a mai dispărut crisparea, dar tot nu i-am putut spune ce am pe suflet, spovedit se cheamă, nu?

17

da, spovedit. Şi e o taină mare care îţi aduce eliberare în suflet, o pace care vine în urma mărturisirii.

păi m-am tot gândit eu după ce ai plecat, eu o să plec într-o zi de aici şi o să am sentimentul că sunt liber, că mi-am ispăşit pedeapsa legală şi că sunt împăcat cu toată lumea.

Şi nu e aşa?

Nu prea, pentru că, cum să-ţi spun, eu pot să ies de aici şi să fiu prizonierul unor patimi, a unor ambiţiiomeneşti, a mândriei şi a egoismului, a slavei deşarte şi de fapt să mă regăsesc mai târziu, în libertate, într-o închisoare cu ziduri mai groase decât cea de aici... ai văzut ce ziduri groase are închisoarea asta? Şi acolo, în libertate, nu va mai fi nimeni care să-mi spună ce şi unde am greşit, o să merg prin lume convins că sunt cel mai bun, şi se pare că nu-i aşa.

Am recunoscut în gând că avea un raţionament puternic şi că realitatea stătea exact aşa cum o descrisese.

de unde ştiţi de slavă deşartă? E un cuvânt folosit de cei ce frecventează biserica.

ştiam că o să mă întrebi. L-am auzit duminică pe părintele vorbind la predică, căci să ştii că am rămas până la sfârşitul slujbei, şi l-am memorat, apoi l-am întrebat pe părintele ce semnificaţie are.

Mi-am dres glasul şi i-am spus:

păi, aveţi dreptate, da, aici în închisoare ispăşeşti o pedeapsă pentru o faptă pe care ai făcut-o şi pentru care legea omenească te-a condamnat, dar după ce vei ieşi de aici, după un timp, va trebui să stai în faţa unei alte instanţe... una dumnezeiască şi va trebui să

18

dai socoteală încă odată pentru fapta ta!

de două ori? O bombă nu cade niciodată de două ori în acelaşi loc...

uneori cade, şi atunci veţi primi nu o condamnare vremelnică, câţiva ani sau câteva luni, ci una veşnică, definitivă şi iremediabilă.

oh, sună groaznic. Nu mi-aş dori asta, dar nu ştiu cum să fac, cum să cred, e ceva ce-mi scapă şi mi-e ciudă că nu ştiu cum să pun întrebarea ca să pot primi răspunsul corect. Ştiu că trebuie să spovedesc păcatul şi să-mi pară rău, să-l regret, lucru care e adevărat, îmi pare sincer rău pentru ce-am făcut, ai aflat ce-am făcut?

nu, şi te rog mult să nu-mi spui, nu mă interesează, nu se distribuie deţinuţii la consiliere în funcţie de gravitatea faptelor, ci în funcţie de nevoia lor de ajutor şi reabilitare. Suntem învăţaţi să răspundem nevoilor afective ale deţinuţilor, şi nevoia cea mai profundă a fiecărui om este aceea de a se şti iubit şi acceptat aşa cum e el. Pentru unii nevoia de iubire se traduce printr-o vorbire blândă, o mână pe umărul tău, o îmbrăţişare, un cuvânt de încurajare, de acceptare, altuia îi spui o poveste... altuia îi cânţi, fiecare cu nevoia lui.

faină şcoală, dacă vă învaţă să faceţi asta. Mi-aş dori mult să te aud cântând...

o să-ţi cânt un cântec, dacă vrei, dar sunt versuri religioase.

-Vreau!

bine. Ascultă-mă...

Mi-am dres glasul şi i-am cântat.

19

îndeajuns mi-e Doamne dragostea Ta,Te laud Doamne te preamăresc Ridic iar mâinile spre cer şi te slăvesc.

ce frumos, a spus sincer impresionat, nu mi-a mai cântat nimeni niciodată până acum...

uite, acum aş vrea să-ţi mai spun o poveste, după care va trebui să plec. Avem un timp limitat de discutat şi ştii, gardianul e la uşă... E cea mai frumoasă poveste de iubire şi te rog s-o asculţi cu atenţie.

poveste de iubire? Mie?? Aici în penitenciar?? Nu-mi fă asta, te rog, e de-ajuns o scânteie... Ştie părintele ce faci?? Mi-a zâmbit precaut şi vizibil încurcat.

ştie, cum să nu, chiar el mi-a spus-o, cu mulţi ani înaintea ta, ascult-o liniştit... căci pe lângă faptul că e frumoasă, mai e şi adevărată... A fost odată ca niciodată un Omşiun Dumnezeu. Se întâlneau zilnic şi vorbeau despre orice problemă aveau, despre orice dorinţă sau aspiraţie. Se bucurau unul de altul... cum se bucură o mamă de pruncul pe care-l alăptează, cu o bucurie sinceră şi cu o dragoste neprefăcută. Relaţia dintre ei era dincolo de cuvinte, se iubeau şi se respectau. Numai că, din când în când, omul întârzia la întâlnirile de seară cu Dumnezeu şi fiind întrebat de ce întârzie, Omul a răspuns că se plimbă cât mai departe de grădina raiului să mai cunoască frumuseţile pământului făcute de El, Dumnezeu. Bine, a spus Dumnezeu, numai ai grijă, să te păzeşti de Satan, de îngerul cel Rău, care te poate ispiti cu lucruri frumoase, doar-doar te-a face să-ţi pierzi sufletul şi să nu mai poţi avea părtă şie cu mine, Tatăl

20

tău. E viclean, ai grijă cu el.

voi avea, a răspuns omul şi a continuat să meargă dincolo de grădinile raiului să vadă şi să cunoască cât mai multe. Numai că întârzia atât de mult la întâlnirile cu Dumnezeu încât uneori treceau două sau trei zile fără să se vadă, şi Dumnezeu se întreba ce s-o fi întâmplat cu copilul Său drag de nu mai vine la El. Şi într-o dimineaţă, Dumnezeu a pornit să-l caute şi să-l caute... până când, într-o zi l-a găsit. Era plin de lovituri, însângerat, cu trupul tot o rană... legat cu un lanţ de gât şi târâit pe jos după Satan. Ochii omului implorau milă, dar privirea sadică a Satanei nu-i dădea nici o speranţă.

stai, i-a strigat Dumnezeu, Satanei... dă-mi omul înapoi, că e al Meu, eu l-am plămădit, eu l-am făcut bucată cu bucată, e al Meu, dă-mi-l înapoi, Satană rea şi Blestemată.

oh... Dumnezeu, ce bine că ne întâlnim, din păcate, a spus apăsând pe cuvântul „păcate” de data asta te înşeli, Dumnezeule, cu toată înţelepciunea ta. Omul acesta a fost cândva al tău, proprietatea ta, dar acum, priveşte-l, e doar al meu, cu totul şi cu totul, pe fruntea lui nu mai e scris Dumnezeu ci numele meu, Satan. E plin de păcate, de neascultări, de mândrii şi ambiţiideşarte, e al meu, nu ţi-l dau deloc.

Dumnezeu a făcut un pas spre Satan:

dar a fost al meu, e făcut de mâna mea, am lăcrimat pentru el, eu... eu îl iubesc, e al meu, dă-mi-l înapoi!

aha, a zis vicleanul Satan, îl iubeşti? îl vrei înapoi? Pe el? Aşa păcătos cum e acum? Ei bine... atunci ce

21

eşti dispus să-mi dai ca să ţi-l dau înapoi?

vrei să-l răscumpăr? Doar pentru că l-ai găsit tu la margine de lume?

nu pentru asta, ci pentru că chiar dacă a fost odată al tău, curat şi neprihănit, acum prin păcat nu-ţi mai aparţine, e cu totul al meu. Şi-apoi, cu o privire vicleană, şuieră: cât ai fi dispus să-mi dai pentru el?? Hm? Cât? Ţii mult la el nu-i aşa?...

Omul gemea şi se zvârcolea pe jos, încercând zadarnic să-şi elibereze gâtul, voia să spună ceva dar nu reuşea din cauza lanţului strâns pe gâtul său.

lasă-l, dă-i drumul striga Dumnezeu, nu vezi că vrea la mine, vino la mine, Omul meu drag, vino să-ţi pansez rănile, unde te doare? Unde te-ai lovit? Uite, acuma te mângâi Eu şi îţi trece... şi mângâia cu mâna Sa dumnezeiască rănile sângerânde... şi rănile se vindecau pe loc, în chip miraculos.

ia mâna, ia mâna, nu e al tău, striga furios Satana, întâi să-mi spui ce dai pe el.

ce-ţi dau? răspunse Dumnezeu cu glas duios, uite, spuse Dumnezeu îţi dau Corul îngerilor de dmineaţă, care cântă mai frumos ca orice privighetoare pământească, care îmi alungă orice întristare de câte ori privesc pe pământ, e cel mai frumos cor de îngeri... ţi-l dau ţie, numai dă-mi Omul înapoi!

nuu... nu primesc, doar atât dai tu pentru Omul pe care-l iubeşti aşa de mult? E prea puţin, spuse Satan autoritar, e prea puţin. Nu vrei să-l vezi salvat? Şi clătina lanţul în jurul gâtului său, ia uite cum sângerează... ia uite...

Omul agoniza, ameţit, însetat, ruinat, privea

22

doar fix în ochii Domnului Dumnezeu şi implora. Dumnezeu se aplecă spre el, jos, şi îi spuse cu glas blând.

nu te las, nu-ţi fie teamă, mai am bogăţii, nu te las, sunt aici cu tine, lângă tine, nu-ţi fie frică de nimic, mă auzi?? Mai rezistă puţin, te rog, nu te las cu nici un preţ.

Se ridică iar în picioare la confruntarea cu Satan şi cu ochi care fulgerau îi spuse Satanei:

îţi dau toate constelaţiile, de la Soare până la capătul Universului, toate galaxiile, de la Calea Lactee până la Andromeda, de la Luceafărul de dimineaţă până la cea mai îndepărtată stea, miliarde şi miliarde de stele pe care să le stăpâneşti după bunul tău plac, e cel mai mare preţ, dă-i drumul acum şi fii Stăpân pe Tot Universul!

stai puţin... stai puţin... zise Satan şiret, eşti în stare să dai tot universul pentru Om? Ei bine, atunci, ascultă ce cer eu cu adevărat de la tine... tu ai un fiu...

fiul meu... Fiul meu, vrei să-ţi dau pe Fiul meu, pe singurul meu Fiu, cel pentru care am făcut tot Pământul şi toate podoabele cerului? Pe el îl vrei?? Pe Iisus Hristos? Oh, gemu Dumnezeu, căzând la pământ cu faţa în palme, cum să fac asta? Cum să fac asta??

îl văzu pe om sângerând tot şi încercând să spună câteva cuvinte prin rănile de pe faţă... Dumnezeu îi atinse faţa şi îi spuse:

vorbeşte, ce vrei să spui?

nu... nu merit... asta... nu fă aşa ceva, te rog Doamne, nu merit, sunt un păcătos, nu-ţi vinde fiul

23

pentru un păcătos ca mine, nu fă aşa ceva... lasă-mă să mor, te rog, vreau să mor, te implor, lasă-mă să mor!!

şi Eu ce să fac fără tine, Omule?? Cum să i te dau?? Cum să te trădez? Cum să te părăsesc? Eu sunt Dumnezeu şi nu Om, şi sufăr împreună cu tine. Mi se zbate inima în Mine şi tot lăuntrul meu se zvârcoleşte de mila ta... de durerea ta! Eşti al meu, şi-l strânse la pieptul său! Se ridică iar în picioare cu o privire care tuna, cu ochii fulgerând îi spuse iar Satanei:

satan ascultă, îi zise Dumnezeu, fac târgul cu tine, mi-l dai înapoi pe Om, dacă Ţi-l dau pe Fiul meu pentru 3 zile? Să stea 3 zile cu tine, în împărăţia ta?

cu mine? Ce să facă el cu mine? Nu, nu, cum ai putut crede aşa ceva? Ei bine, eu vreau... eu vreau să-l văd MORT! Să guste MOARTEA în locul Omului, să sufere în locul Omului, să suporte consecinţa păcatului în locul Omului, asta vreau, asta vreau.

nu, strigă disperat omul de jos, nu fă asta, te implor, nu-ţi da fiul pentru mine, lasă-mă să mor, lasă-mă să mor, te rog, nu fă asta pentru mine... Dumnezeule! Nu merit atâta bunătate!

în clipa aceea, lângă Dumnezeu se ivi un alt bărbat cu faţa de înger. Se adresă direct Satanei:

vrei să mă vezi mort? Asta ar fi destul ca să-l eliberezi pe om? E suficient atât pentru tine?

da, îi spuse Satan lugubru... da, vreau, vreau să te văd Mort, Iisuse!

atunci, aşa să fie! Primesc această moarte, dar ca să ştii şi tu şi omul de la picioarele tale că o fac din

24

dragoste pentru el, pentru sufletul lui preţios, voi face mai mult decât atât.

mai mult decât moartea? strigă Satan.

voi lua asupra mea toată ruşinea şi păcatul acestei lumi, mă voi lăsa răstignit pe-o cruce din iubire pentru Om, îmi voi lăsa străpunse mâinile şi trupul pentru a-i arăta ce mult îl iubesc!

dumnezeule, îl laşi să facă asta?

ajunge, strigă cu glas hotărât Dumnezeu, ce-am zis, am zis! îţi voi da pe Fiul meu şi aşa voi face. Dă-mi Omul înapoi şi fugi dinaintea Mea până la împlinirea vremii.

Satan scoase un râset sălbatic, dădu drumul lanţului cu care era legat Omul şi se depărtă hohotind izbânda...

După un timp, Dumnezeu se aplecă spre om, îi atinse rană cu rană şi mâna sa o vindeca pe fiecare.

ridică-te, îi zise Dumnezeu, eşti liber acum, eşti copilul meu înfiat în locul celui pe care l-am vândut pentru tine. Vino, vino să trăim iar raiul dintru început, să-mi fii aproape şi prieten. De astăzi înainte, orice Om care va veni la mine, în numele Fiului meu, îl voi ierta, orice ar fi făcut, pentru sângele care va curge pe cruce la Golgota, voi ierta orice păcat, orice păcat. Aşa să ştii.

Şi a plecat Dumnezeu cu omul de mână, în pace şipărtă şie până la împlinirea soroacelor. Şi a venit ziua şi ceasul când Fiul Său a murit pe o cruce şi a curs sângele Său nevinovat pentru a spăla orice păcat de­al omului. Şi de atunci, de la acea răstignire a Fiului Său, orice păcat, orice faptă nedreaptă, va putea fi

25

ştearsă pentru totdeauna de sângele Lui Iisus Hristos care a curs şi pentru tine, şi pentru mine... pentru totdeauna, până la sfârşitul acestei lumi.

Mihai hohotea cu faţa în mâini, plângând un plâns năprasnic. Capul îi era plecat în jos şi din această cauză lacrimile i se strângeau în bărbie şi picurau încet una câte una. L-am lăsat să plângă încetişor minute în şir. Plângeam şi eu transpusă fără să vreau în povestire. După un timp, a ridicat privirea şi-a întrebat:

cum a putut Dumnezeu să facă asta? Cum a putut să-şi dea copilul pentru omenire?

pentru că îi iubeşte, pentru că te iubeşte, Mihai, mai mult decât te va iubi vreodată aici, pe pământ, cineva... te iubeşte cu o dragoste de neînţeles, tainică... de aceea.

pe mine? Mă iubeşte Dumnezeu pe mine? Păi normal dacă nu ştii ce-am făcut... cum să mă iubească? Sunt un păcătos, nu merit să fiu iubit de nimeni, cu atât mai puţin de Dumnezeu!

indiferent dacă tu crezi sau nu, faptul e împlinit! Hristos a murit şi pentru păcatele tale, acolo la crucea Golgotei! Nu mai e nimic de adăugat, jertfa a fost făcută, indiferent dacă tu crezi sau nu!

A tăcut câteva momente şi apoi m-a întrebat hotărât:

spune-mi exact, dacă Fiul Său, dacă Iisus Hristos a murit şi pentru păcatele mele, eu ce trebuie să fac acum? Cum să răsplătesc, cu ce? Pot să-mi inventez un alt prezent, atâta timp cât trecutul mă apasă?

da, poţi să-ţi inventezi un alt prezent. Exact aşa cum ţi-a spus părintele, să te spovedeşti şi să crezi că

26

sângele Său te-a curăţit de orice păcat, de orice vină.

vreau să merg acum la părintele, astăzi, acum, am înţeles, în sfârşit, ce-a făcut Dumnezeu pentru mine, am înţeles, în sfârşit, vreau să-mi mărturisesc păcatele, a zis cu lacrimi în ochi şi ridicându-se în picioare.

bine, dacă vrei, te conduc, părintele spovedeşte, va trebui să aştepţi puţin.

stai puţin, a spus ştergându-şi lacrimile, eu am plâns pentru că am auzit pentru prima dată povestea asta minunată, dar tu de ce plângi?

ei, de ce, aşa ne-au învăţat la şcoala aia ciudată, să plângem cu cei ce plâng şi să ne bucurăm cu cei ce se bucură... am spus eu. Mă bucur aşa de mult că vrei să faci mărturisirea aceasta, se va bucura părintele. Uite, eu zic, până ajungi la spovedit, la rând, să-ţi iei un caiet şi un pix şi să încerci să aşterni pe o hârtie ce te apasă pe suflet, ca să-ţi vină mai uşor când vorbeşti cu părintele.

bine zici, aşa o să fac, stai puţin.

Mi-a luat mâinile în ale lui.

ştiu că ai un copil în burtică, nu-ţi fie teamă, vreau să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai deschis ochii. Mi-a sărutat amândouă mâinile, strânse în pumni.

-De astăzi înainte...

de astăzi înainte... am repetat şi eu.

tu eşti sora mea, Nuşa!

tu eşti fratele meu, Mihai!

amin.

Şi foarte, foarte uşor, m-a îmbrăţişat cu grijă la burtica mea. La început am ezitat şi câteva secunde mâinile mele atârnau ca ale unei sperietori, fără vlagă.

27

Dar văzând cât de curată, de sinceră era îmbrăţişarea sa, l-am îmbrăţişat şi eu, pecetluind jurământul pe care tocmai îl rostisem amândoi.

dă-mi trei încercări să ghicesc unde ai învăţat să îmbrăţişezi aşa...

n-ai nevoie decât de una.

exact, şcoala aia ciudată...

ca să vezi...

Am ieşit pe uşă, şi ne-am îndreptat ţintă spre părintele care spovedea de câteva ore. în faţa lui Mihai mai erau 4 persoane.

o să poţi să aştepţi?

dumnezeu mă aşteaptă de 2.000 de ani şi eu nu pot să mai aştept o oră? Şi două, dacă trebuie. S-a aşezatliniştit pe un scăunel şi a început să scrie ce trebuia să-i spună preotului.

L-am lăsat aşa, cu imaginea concentrată pe hârtia de scris şi am plecat să-mi fac raportul. L-am mai revăzut o singură dată în biserică într-o noapte de înviere, cu spatele aplecat pe genunchi, hohotind de plâns. L-am evitat, voit, de câte ori am mai trecut prin penitenciar, deşi el l-a mai rugat pe părintele de câteva ori să mai merg pe la el. „E salvat”, asta îmi spunea părintele şi restul nu mai conta, era pe calea mântuirii şi era dedicat slujbei lui Hristos.

După mulţi ani, m-am trezit cu un telefon, părintele m-a chemat a doua zi dimineaţa, la ora 7, la poarta penitenciarului. Surpriză... Era Mihai împreună cu părintele. La poartă aştepta o maşină de Galaţi. A ieşit din maşină un bărbat leit Mihai şi mi-am dat imediat seama că era fratele lui. Mihai ţinea o geantă mică,

28

toată averea sa adunată în anii grei ai închisorii. L-a îmbrăţişat strâns pe părintele cu un gest disperat şi hohotind de plâns.

ce-o să mă fac fără sfinţia ta? Unde o să mai găsesc eu dragoste ca a dv?

lasă că o să găseşti... Va trimite Dumnezeu un alt om să te hrănească aşa cum l-a hrănit corbul pe Ilie în pustie. Dumnezeu îţi va da tot ce ai nevoie, Mihai, nu uita asta! încrede-te în el, din toată inima ta, şi ni te va dezamăgi niciodată! Rămâi credincios până la capăt!

aşa o să fac, părinte, aşa o să fac! Şi-a îndreptat privirea spre mine.

nuşa, Nuşa, cine o să-mi mai spună mie poveşti? Şi cine o să mai plângă cu mine?

oamenii de lângă tine, Mihai, cei pe care îi vei iubi şipreţui. Să nu uiţi niciodată ce-a făcut Dumnezeu pentru tine şi că El va lucra până la capăt în viaţa ta cu mână tare! Mă voi ruga pentru tine!

n-o să te uit niciodată! Nu ştiu dacă mă voi căsători vreodată şi dacă voi avea copii, dar promit să le povestesc cea mai frumoasă poveste de iubire pe care am ascultat-o vreodată de la tine. Părinte, îmi dai voie s-o îmbrăţişez?

deşi nu sunt soţul ei, îţi dau, dar mă alătur şi eu, să nu leşine portarul.

Ne-am îmbrăţişattoţi trei într-o treime perfectă în care pulsa dragostea şi bucuria. Capetele noastre s-au lăsat în jos, iar părintele a spus o rugăciune şoptind vizibil emoţionat:

Domnul Dumnezeu să te binecuvânteze, Mihai,

29

să-ţi ocrotească paşii pe cărările mântuirii şi să nu-ţi pierzi încrederea niciodată în Dumnezeul pe care l-ai cunoscut. Doamne, ascultă rugăciunea acestui om, Mihai, şi ia aminte la toate cererile lui, pleacă urechea spre toate necazurile lui, dă-i harul Tău şi ajută-l în noua lui viaţă.

mihai, să ai un început de viaţă sub semnul lui Hristos! Să-ţi mângâie Domnul inima şi să-ţi învioreze sufletul ori de câte ori vei fi în nevoişi în necazuri. Să găseşti puterea să te ridici iar şi iar până la capăt, până la sfârşitul acestei vieţi şi începutul veşniciei.

amin, am rostit toţi trei şi mâinile noastre s-au strâns mai tare ca niciodată.

Claxonul maşiniii ne-a trezit din starea de miracol pe care o crease părintele cu vorbele sale.

cu bine, Mihai! a spus părintele.

cu bine, Mihai! am spus şi eu.

S-a depărtat cu pasul sigur şi hotărât. Ne-a mai făcut odată din mână şi a intrat în maşină. Maşina a lăsat în urma sa o dâră de fum arătând parcă spre efemerul acestei vieţi... un abur, un fum, ce se risipeşte mai repede decât ai crede!

Ani de zile a corespondat cu părintele şi de la el am aflat că, după ce a oscilat între monahism şiviaţa de familie, s-a căsătorit şi are 2 copii. După un timp, părintele a plecat ca misionar în Cipru şideşi eu şi el am continuat să corespondăm, niciodată nu mi-a mai spus nimic de Mihai.

De-a lungul anilor, am consiliat multe persoane, fiecare cu nevoia lui, cu durerea lui specifică...

30

Amintirea lui Mihai a rămas, în ciuda anilor, una frumoasă, puternică. De câte ori îmi amintesc de el, o portiţă a sufletului meu se deschide... ecoul acelei amintiri se răsfrânge în prezent şi copilul din mineaaşteaptă să-mi simt ochii acoperiţi cu palmele, iar la ureche să mi se şoptească blând: Eşti sora mea, Nuşa! Iar inima mea se deschide spre timpuri de taină, sfidând depărtările şi refăcând silabă cu silabă cealaltă jumătate a legământului ce-a fost rostit şi pecetluit cu pecetea veşniciei: Eşti fratele meu, Mihai!

P.S.

Mihai, dacă citeşti această povestire, ştii unde să mă găseşti. Mi-ar plăcea să ne mai vedem odată în viaţa asta, dar dacă nu va fi posibil, promit să te caut în cer, pe locurile acelea pe care Dumnezeu a scris cu toată dragostea sa „REZERVAT! E PENTRU MIHAI”. Fii binecuvântat!

31

JAPONEZA

Japoneza este o melodie pe care tatăl meu o cânta la acordeon. Acest instrument mi-a marcat pentru totdeauna viaţa şi nu-l voi putea privi niciodată fără să tresar de emoţie. întreaga mea copilărie am privit cu ochi măriţi de curiozitate un bărbat infirm, bolnav, care nu avea altă bucurie decât să deapănepoveşti după poveşti celor 6 copii ai săi şi să-i adoarmă cântându-le din acordeon. Când ne trezeam îl găseam aplecat tot deasupra unui acordeon „meşterind” ceva la el. Boala de care suferea (era cocoşat) i-a făcut pe oameni să se depărteze de el neştiind ce comori de frumuseţe ascunde în sufletul lui.

Cu acordeonul pe umăr s-a apropiat de oameni, dar oamenii l-au respins. I-a chemat prin cântecul lui, să împartă împreună necazuri şisuferinţe, dar oamenii l-au lăsat să-şi audă doar ecoul acestor suferinţe. A vrut să strângă la pieptul lui iubire, dar braţele lui nu au găsit decât dispreţşi ironie. Deşi inima lui sângera, vocea sa cânta cântece de petrecere... hore, sârbe şi câte şi mai câte... Aproape niciodată nu erau bani în casă şi tata era nevoit să meargă pe drumuri şi să cânte. Uneori, sufletul lui era împovărat de imaginea noastră, a copiilor care plângeau de foame... i se opreau cuvintele melodiilor printre şiroaie de lacrimi şi tăcea... Lăsa, doar, acordeonul să vorbească şi să deschidă el inima acelora pe lângă care trecea. Se întorcea apoi lângă noi, copiii lui, locul său adevărat şi dintotdeauna şi continua să ne adoarmă în cântecele numai de el ştiute. Când am crescut mari, nu i-a rămas

32

decât să verse lacrimă după lacrimă deasupra acelui acordeon de care s-a legat aşa cum se leagă soarele de pământ...

Viaţa a fost aspră cu el, dar a ştiut să găsească fericirea în lucrurile cele mai mărunte ale vieţii. Pensionat la vârsta de 27 de ani, s-a revoltat împotriva unei boli necruţătoare, dar mai ales în faţa unei lumi ce şi-a închis braţele în faţa lui. Avea atâta nevoie de dragoste... L-au durut cei 250 de lei ajutor social pe care i-a primit şi care erau tare, tare puţini pentru cei 6 copii pe care-i avea de crescut.

Când mama mergea la serviciu în tura de noapte şi când foamea noastră era atât de mare încât îl copleşeam pe tata cu „insistenţele” noastre „ia-ne pâine caldă, ia-ne pâine caldă”, tata se îndrepta uşor spre acordeonul lui, ne privea pe toţi şaseghemuiţi la picioarele lui şi ne şoptea: „n-are tata pâinică da’ o să vă cânte un cântecel frumos, frumos...” Şi probabil că avea ceva misterios cântecelul acela al lui pentru că rând pe rând adormeam toţi. Pe mine mă fascina pentru că avea în el acorduri ciudate, neobişnuite. Când am crescut mai mare la liceu, îl auzeam pe tata cântând acea melodie din ce în ce mai rar, doar când îl durea prea tare sufletul de atâta întristare şi nedreptate... Eu nu-l întrebam nimic pentru că ghiceam totul. O singură dată, în timp ce-l priveam cum cântă, tata s-a oprit brusc, a hohotit în plâns şi mi-a spus „SE USUCĂ SUFLETUL ÎN MINE, când vă văd ce mari aţi crescut şi nu vă pot ajuta” Atât, o

33

singură dată! Mai târziu l-am întrebat cum se cheamă melodia aceea şi mi-a spus că Japoneza, pur şi simplu, (era o melodie de café-concert). Veneam uneori de la şcoală şi mă duceam în baie să plâng pentru toate rochiile râvnite şi pentru pantofi pentru liceu şi câte şi mai câte îi trebuiau unei fete, şi bani nu erau!

Mă încuiam în baie şi plângeam încet să nu m-audă nimeni. La fel de încet îl auzeam pe tata cum cânta Japoneza şi ştiam că, deşi nu mă mai poate lua în braţe şi alinta, mă înţelegea, mă iubea şi-mi cânta...

Când am crescut şi mai mare, la facultate, veneam acasă şi-l găseam pe tata tot aplecat deasupra unui acordeon „meşterind” ceva la el. îl întrebam: „mai cânţi tată, mai cânţi?”. „Mai cântă tata să facă nişte bani să-ţi trimită la facultate... are tata fată bună!”. Mi-era ciudă atunci că nu pot termina mai repede facultatea ca să-i pot oferi eu bani şi să-i mulţumesc pentru tot ce-a făcut. Mă duceam într-un colţ de cameră (casa era plină de fraţi şinepoţi şi era greu să găseşti un colţişor liber) îi povesteam cum e, ce-am mai făcut, şideşi îi ascundeam ce era mai dureros pentru mine, lipsa de bani, el ghicea totul. Mergea în camera alăturată, lua acordeonul şi cânta „Japoneza” aşa, ca din întâmplare, şi din cele mai intime resorturi ale fiinţei mele ieşeau la suprafaţă amintirile dureros de vii ale copilăriei mele; duioşia tatălui meu şi încercarea lui de a-şi ajuta copiii într-o lume nedreaptă.

Astăzi, acordeonul care ne-a încântat copilăria stă cuminte într-un colţ. Mâinile tatei mai vorbesc, încă, despre dragostea pentru copiii lui, în mângâierile duioase deasupra clapelor uzate ale acordeonului.

34

Cuvinte nu mai are şi „când nu-ţi mai poţi pune dragostea în cuvinte, nu eşti decât o lacrimă şi nimeni nu-ţi aude plânsul. Eşti lacrima căzută în praful de pe drum şi bătătorită de paşii deznădejdii”.

Dar... „mulţumiri fie aduse Domnului nostru Iisus Hristos care dă viaţă nouă celor trudiţi şi obosiţi”...

Mulţumiri Domnului Iisus care a reînviat speranţa în sufletul acestui om şi i-a arătat Calea, Adevărul şi viaţa!

Datorită Lui, tata se apropie iar de oameni cu speranţa că îi va găsi mai buni, mai umani; îi cheamă la un cântec nou, şi poate ei înşişi vor deveni cântec!

Mai e, încă, timp... mai e, încă, HAR! Să facem fiecare din Pământ un loc de trecere spre Raiul sufletului! Mai e, încă, timp!

Cu aceeaşi voce care a cântat cântece de petrecere, astăzi, tata cântă cântări de laudă şimulţumiri... azi nu mai cântă pentru un bănuţ ci pentru a mulţumi Domnului pentru locul său din cer... Şi nu mai plânge... decât rar... şi atunci de bucurie! Bucuria de-a fi AFLAT şi SALVAT!

Amin!

35

ÎMPĂRĂŢIA VISURILOR

M-a fascinat întotdeauna lumea poveştilor. Acolo oamenii erau buni, erau fericiţi şi lucrurile erau parcă mai clare ca în realitate, adică: Făt-Frumos era bun, curajos, milos, iar Balaurul era rău, urât şi fricos. Totuşi, în lumea în care trăim, uneori Făt-Frumos este rău şi ursuz, iar Balaurul este milos şi prietenos. Ce să înţeleg eu la cei 10 ani ai mei de atunci? Dacă oamenii au uitat să fie oameni, dacă viaţa nu mai e viaţă, măcar poveştile să rămână poveşti!

Mama ne trimitea pe toţi 4 copii la şcoală şi ne dădea 1,50 lei să ne cumpărăm biscuiţi. Nu-mi cumpăram. Strângeam bănuţ cu bănuţşi-mi cumpăram cărţi cu poveşti (cu zâne bune). Din aceste poveşti trăiam, cu ele adormeam şi visam la o lume mai bună, dar visele nu mi se împlineau... Mama mă trimitea uneori după tata să-l chem acasă sau să-i cer banii pe care i-a făcut şi să cumpăr ceva de mâncare. Mă duceam în cele mai „afumate” restaurante şi-l vedeam pe tata cum cântă trecând de la o masă la alta. Oamenii erau beţi, vorbeau urât şi uneori îl loveau pe tata. Eu stăteam pe margine şi priveam; îi făceam semn să vină acasă dar el nu venea, nu avea destui bani. în acele momente de aşteptare îl priveam pe tata şi aş fi vrut ca unul din personajele mele din poveşti să vină şi să facă o minune! Să-l ia pe tata în zbor de acolo şi să rămână uimiţi toţi aceia care făceau semne urâte în urma lui, vulgare! Da, tata era ghebos, tare ghebos, şi cântatul la acordeon îl făcea şi mai ghebos, dar ce conta, era tatăl meu, era Cocoşatul meu din poveşti, cel bun şi

36

curajos şi cu un suflet de aur pe care numai copiii lui îl ştiau. Îl priveam pe tata şi-mi imaginam ce era în sufletul lui. Uneori tresăream când ajungea la masa unui bărbat urât la faţă, morocănos; mi-era teamă să nu-l lovească, dar omul acela îi zâmbea prietenos, îi lipea o hârtie de 5 lei pe frunte şi-l invita să stea pe scaun un pic. Tata stătea puţin acolo apoi pleca la masa altuia, care se întâmpla să fie frumos şi bine îmbrăcat. Dar „nenea” acesta nu se purta frumos, îl alunga cu faţa schimonosită de ură, îi vorbea urât şi-i făcea semne urâte cu mâna!

Pe drumul către casă, îi ţineam mâna tatei strânsă şi meditam la scenele văzute. Aş fi vrut ca drumul acela să nu se mai termine niciodată. Ştiam că acasă va fi bine atâta timp cât erau bani, dar când aceştia se terminau începeau problemele. Uneori mă trezeam în miezul nopţii şi-l vedeam pe tata în faţa sobei punând un lemn pe sobă şifrecându-şi umerii. Erau vineţi de la curelele acordeonului care îi frecau pielea, iar alteori, când cânta mai mult, se transformau în carne vie... Aş fi vrut să nu fie aşa dar aceasta era realitatea... acesta era tata. Tare aş mai fi vrut să se transforme ca în povestea porcului, să-şi dea cocoaşa jos şi să rămână tânăr şi voinic... mama să fie şi ea frumos îmbrăcată cu haine de in şi borangic, iar noi copiii să avem numai haine curate cusute cu fir de aur... Şi privindu-l pe tata şi pe mama mea mi-am imaginat de multe ori că ei sunt, de fapt, doi împăraţi iar noi copiii lor suntem prinţeseşiprinţi care locuim în cocioaba asta sărăcăcioasă cu geamuri sparte şipereţidărâmaţi, doar ca să nu ne luăm nasul la purtare, să învăţăm să

37

fim modeşti. într-o zi totul se va transforma... totul va fi ca într-o împărăţie adevărată! Mi-am imaginat de atât de multe ori această scenă încât eram sigură că ea se va întâmpla mai devreme sau mai târziu.

Uneori, seara, mă rugam fierbinte ca Dumnezeu să coboare acea împărăţie a poveştilor chiar a doua zi dimineaţă... Când mă trezeam, îmi dădeam încetîncet pătura de pe ochi, ca să nu mă orbească aurul din jur... îl vedeam doar pe tata punând lemne pe foc, geamurile sparte şi acoperite cu carton, sărăcie şi tristeţe...

Anii au trecut unul după altul şi eu m-am maturizat. Am renunţat la multe din personajele de poveste şi la multe scene din basme. N-am renunţat niciodată, însă, să cred că într-o zi noi toţi vom fi transformaţi, vom trăi într-o împărăţie ca de poveste. La orice durere din suflet, la toate lipsurile şi amărăciunea pe care o aduc ele, la toate speranţele spulberate îmi ziceam: „lasă, lasă, că va veni ea odată şi ziua în care totul se va transforma, totul va fi bine şi frumos; orice răutate va dispare şi vom trăi fericiţi mulţi, mulţi ani...”

Am continuat să cred până într-o zi... Aveam 18 ani şi eram în clasa a XII-a la liceu. Se pregătea banchetul de sfârşit de an; am îndrăznit să visez că voi merge şi eu. Nu mai fusesem niciodată până atunci, îmi trebuiau pentru aceasta o rochie mai bună, o pereche de pantofi şi 300 de lei pentru excursia de la Poiana Braşov, unde se ţinea banchetul. I-am povestit mamei că voi sta cu copiii mici, voi spăla toată casa, voi face curat numai să-mi dea voie să merg. Mi-a dat

38

voie, mi-am cumpărat rochie şi pantofi. Ce fericită eram! şi-mi mai trebuiau 300 de lei. Zilele treceau şi eu trebuia să dau banii, altfel pierdeam totul. Mama mi-a spus să încerc să merg la tata, la o nuntă la care cântă în cartier şi să-i cer bani înainte de a ajunge acasă pentru că altfel va pune toţi banii pentru datorii şi sigur nu voi mai merge la banchet. Aşa am făcut. M-am dus prin cartier şi l-am auzit pe tata cântând. Am urcat scările cam stânjenită. îmi era ruşine să-i cer eu bani. Am intrat, totuşi, pe uşa apartamentului respectiv şi-am trăit o clipă de coşmar. Cei mai mulţi dintre invitaţi plecaseră iar cei care mai rămăseseră erau foarte gălăgioşi, beţi, se pupau, se strângeau în braţe sau ciuguleau din resturile rămase pe masă. Tata m-a văzut şi a vrut să lase acordeonul jos şi să vină la mine. în clipa aceea unul dintre nuntaşi a luat o sărmăluţă în furculiţă şi-a aruncat-o spre tata spunând: „Cântă ţigane, cântă ţigane...” Tata a venit la mine mi-a pus nişte bani în mână şi m-a împins spre uşă. Nu-mi puteam mişca picioarele din loc, erau amorţite. M-a luat de mână şi m-a împins către uşă. Mi-a văzut lacrimile din ochi şi i s-au umezit şi lui ochii. „Ce faci tu aicea, tată?” l-am întrebat. „Nu-i nimica tată, aşa sunt oamenii, aşa se face, du-te acasă”. Am ieşit afară şi m-am lipit de perete, am privit mâna în care ţineam strâns banii. M-am lăsat uşor pe scări şi-am început să plâng pentru toate umilinţele trăite de tata şi pe care noi nu le-am ştiut. Nu-mi plăceau oamenii care-l loveau pe tata, nu-mi plăcea lumea lor, banii lor, nu-mi plăcea realitatea în care trăiam şi care era atât de diferită de lumea poveştilor în care

39

mă refugiasem. Mi-am jurat atunci printre lacrimi şisughiţuri că niciodată nu voi crede în poveşti! Gata! Părinţii mei nu mai erau doi împăraţi... nici noi nu eram trei prinţeseşi-un prinţ... eram oameni săraci, nevoiaşi, care abia îşi duc traiul de azi pe mâine, care trebuiau să suporte umilinţe, pentru că „aşa se face, aşa fac oamenii”, oameni care se cred mai buni doar pentru că au mai mulţi bani cu care pot arunca în tine „CÂNTĂ ŢIGANE, CÂNTĂ!” Acesta era tatăl meu! Gata cu pielea de porc! Gata cu palatul, gata cu hainele cusute cu fir de aur...

Am ajuns afară şi nu ştiam încotro s-o iau. Nu-mi venea să merg acasă. M-am întors cu faţa către fereastra apartamentului, ca şi cum aş fi vrut să-l întreb pe tata dacă totul e bine, dacă se simte bine... ştiu eu, să-l îmbrăţişez cu o privire. în clipa aceea am auzit uşor, uşor o melodie pe care tata o cânta: „JAPONEZA”, adică „da!”, totul e bine! Am trecut şi peste asta.

Ce frumos suna JAPONEZA în dimineaţa aceea, cu acorduri şi mai ciudate şi mai neobişnuite pentru că se răsfrângeau în lumina unui nou început, mai dur dar REAL! Preferam o realitate imperfectă decât o irealitate aproape de perfecţiune. Da, tată, am înţeles că mă iubeşti; într-o lume cu valori răsturnate iubirea noastră rămâne singura şansă de identificare. Putem trece peste orice în viaţă dacă nu ne pierdem speranţa şi dragostea. Atâta timp cât iubim, mai avem ŞANSA să facem din IUBIREA noastră un scut de apărare şi să răspundem la rău cu bine şi la ură cu dragoste. Poate de aceea a spus Iisus: „Iubeşte-ţi aproapele ca

40

pe tine însuţi”. Celălalt eşti, de fapt, tot tu. Un sine al tău care se reflectă în celălalt. Dacă toţi formăm un singur mare TRUP, dacă fiecare dintre noi e un mădular al Trupului acestuia, de ce să mă supăr pe celălalt? Făcându-i un rău lui, mie mi-l fac, făcându-i un bine lui, mie îmi fac, iubindu-l pe el... mă voi descoperi mai bine pe mine. Poate de aceea când am ajuns acasă n-am mai vrut să merg în nici o excursie, la nici un banchet. I-am spus surorii mele mai mari să meargă ea. A fost atât de bucuroasă! Peste ani mi-a povestit că a fost cea mai frumoasă amintire a ei din perioada liceului.

Cât despre mine, am pătruns tot mai mult în realitatea pe care începusem s-o accept, până într-o altă zi... când... Când am aflat că există în mod real un împărat, un Fiu al Cerurilor care s-a coborât până la noi oamenii, tocmai pentru a ne da speranţă într-o lume mai bună. într-adevăr, împărăţia Lui nu era din lumea aceasta, nu avea dimensiunile acestei lumi, era guvernată de alte legi şi de alte condiţii. Important e că am aflat exact cum pot intra în ea şi cum pot avea şi eu haine albe şi curate, mai albe şi mai preţioase decât am visat eu vreodată în copilăria mea. Ştiu sigur că am un loc al meu în cer, pregătit de împăratul meu, un loc unde voi regăsi străzi de aur, copaci şi dealuri care cântă, voi regăsi bunătatea şi iubirea din lumea poveştilor în care am crezut. Poate că Domnul meu Iisus era lângă mine atunci, în nopţile târzii, când citeam poveşti la gura sobei, şi surâzând încrezător îmi şoptea în ureche că da!... există şipoveşti adevărate! Şi poate că ecoul şoaptelor lui s-a răsfrânt în sufletul

41

meu şi-au început să prindă viaţă în imagini: un împărat, o împărăteasă, un palat...

Isus a răspuns: „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta... împărăţia Mea nu este de aici”, (ioan 18:36)

„ Cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. (Matei 13: 43)

„EL VA IZBĂVI PE SĂRACUL CARE STRIGĂ

Şi pe nenorocitul care n-are ajutor

Va avea milă de cel nenorocit şi de cel lipsit

Va scăpa viaţa săracilor Şi îi va izbăvi de apăsare şi de silă

Binecuvântat să fie Domnul... SINGURUL CARE FACE MINUNI!” (Ps. 71:12-18)

Amin!

42

DE DOUĂ ORI STIGMATIZAT

La sfârşitul clasei întâi am anunţat-o pe mama că voi lua premiul întîi, să-mi facă neapărat o coroniţă. Mama a râs ca-ntotdeauna, de unde să iei tu premiul întîi? Fugi de-aici, poate dă Dumnezeu să treci măcar clasa, să nu fi cheltuit degeaba atâţia bani. Nu m-a crezut. Am ajuns la serbare cu emoţii. Doamna învăţătoare m-a privit de sus pînă jos şi mi-a spus că îmi va da premiul mai tîrziu, prin spatele scenei în care erau adunaţi copiii. Am înţeles de ce: nu eram frumos îmbrăcată. Eram a treia fată la părinţi şi privilegiul de-a avea haine noi îl avea doar sora mea cea mai mare. Ciorapii mei erau ei verzi, dar erau cusuţi doar în două locuri şi încă cu aţă maro! Foarte frumoasă cusătură le făcuse mama! Ce-o fi apucat-o pe învăţătoare? Mi-am auzit numele şi am vrut să ies în faţă dar mi-am adus aminte că nu trebuia. Mi-a dat într-adevăr premiul la sfârşitul serbării. Când am văzut pachetul cu cărţi îmi venea să chiui de bucurie, în viaţa mea nu visasem să am atâtea cărţi. Pe drumul către casă mi-am adus aminte cu câtă greutate îmi cumpărasem prima mea carte...

Mama ne dădea în fiecare dimineaţă la toţi patru copiii un bănuţ de 5 lei cu care trebuia să ne cumpărăm 4 pachete de biscuiţi de 1,25 bani fiecare. Eu o convingeam pe sora mea cea mare să nu-mi cumpere şi strângeam bănuţ cu bănuţ. Voiam să-mi cumpăr o carte pe care o văzusem în vitrina unei librării. Se numea „Poveşti cu zâne ” de Contesa de Segur. Ştiam să citesc de la surorile mele, aşa că o voiam.

43

Din prima zi de când am renunţat la pachetul de biscuiţi am intrat val-vîrtej în librărie să întreb cât costă cartea!

e cartonată cartea măi copiluţ, n-ai tu bani de ea şi nici faţă, mi-a spus vânzătoarea grăbită.

dar cât costă?

douăzecişicinci de lei

Douăzecişicinci de lei...

Cât o fi însemnînd, Doamne, cifra asta că eu nu ştiu, sânt abia în clasa întâi, m-am speriat eu de-a binelea, dar dacă eu am totuşi banii şi nu ştiu să-i număr... mi-am zis eu gînditoare, şi într-o secundă m-am întors la vânzătoare şi i-am răsturnat toţi banii pe masă: 1 leu şi 25 bani!

nu ai, măi fetiţă, îţi mai trebuie, nu ai!

A doua zi, la fel! Am renunţat la pachetul de biscuiţi şi fuga mare la librărie să văd nu cumva îmi ajung banii de carte...

îţi mai trebuie măi copiluţ, îţi mai trebuie... nu ai destul!

A treia zi la fel... nu ştiu câte zile m-am dus la rând dar ştiu că într-o zi vînzătoarea m-a privit straniu câteva secunde fără să clipească, apoi mi-a răspuns:

dă toţi banii la mine, măi fetiţă.

I-a luat, şi fără să-i numere, i-a pus pe toţi în sertar. Apoi a luat cartea şi mi-a dat-o!! Am luat-o ca pe-o comoară în mâini şi-am alergat cu ea acasă direct în pod.

M-am aşezat pe burtă şi-am început să citesc poveste după poveste. Ce lume frumoasă şi ce

44

oameni buni! O auzeam pe mama cum mă striga prin toată curtea, îngrijorată că nu mă văzuse venind de la şcoală.

Dar... degeaba striga ea, că eu nu mă puteam opri din citit. Eram fascinată! într-un tîrziu am ieşit, nu pentru că am terminat cartea ci pentru că nu mai aveam lumină în pod. Am intrat în casă şi m-a văzut tata cu cartea în mînă. S-a uitat la ea, la preţ...

de unde ai avut banii? m-a întrebat deodată.

i-am avut eu...

de unde? m-a întrebat tăios.

de la biscuiţi, i-am răspuns eu abia auzit.

şi bine, măi tată, tu n-ai mîncat nimic la şcoală?

ba da.

ce?

tată, tu mă crezi că eu învăţ bine, nu? Uite cum a fost...

La şcoală stăteam în bancă cu o fată al cărei tată era ofiţer. La ea am văzut pentru prima dată în viaţa mea un crenvurşti. I-am cerut şi eu un pic într-o zi, şi ea mi-a dat cu o condiţie: să-i fac temele în pauză, că ea nu are timp... acasă se juca cu păpuşile. Mi-a adus în fiecare zi un crenvuşti iar eu i-am făcut temele, aşa cum ne-am înţeles. Ce nu ştia tata şi nu i-am spus niciodată era că într-o zi am renunţat la pachetul ei făcându-i altă rugăminte: să-mi aducă a doua zi o păpuşă cu care să mă joc. A acceptat! îi păstrez şi azi o amintire frumoasă!

Şi aşa... cu pachetul de cărţi sub braţ am ajuns acasă de la serbarea de sfârşit de an a clasei întâi. Tata era acasă împreună cu fraţii săi şi vorbeau. I-am arătat

45

cărţile... tata m-a luat în braţe, s-a uitat la cărţi, la mine, şi cu un glas nespus de duios mi-a spus:

-nuşa, noi suntem ţigani, şi oricât de bine ai învăţa, oricâte premii ai lua tu, tată, tot la mătură ai s-ajungi, că aşa suntem noi ţiganii, nu se uită nimeni la noi...

-tată, dar dacă eu învăţ bine, bine şi iau numai premiul întâi, tot ţiganirămînem? Nu ne facem bogaţi?

Am auzit un hohot de râs... râdeau fraţii tatei mai mici de mine. Am ieşit afară... mi se spulberase un vis... şi realitatea era atât de crudă! Eu credeam că puteam să scap de pielea neagră şi de cuvintele, cioarooo, cârrr, care se tot auzeau în spatele meu. Ironia era că dintre toţi fraţii eu eram cea mai urâtă, fraţii mei fiind ba unul cu părul blond şi cu ochii albaştri, ba unul cu faţa albă şi cu ochii verzi... eu eram un rebut. Când treceau pe lângă mine oameni cu faţa albă mă întrebam serios ce-or fi făcând ei de au pielea albă... au meritat prin ceva anume, s-au nevoit ei prin ceva în faţa lui Dumnezeu? Pielea lor albă era o răsplată a unor eforturi personale sau cum... dacă nu era aşa, de ce se purtau atât de urât cu noi, ţiganii! De ce scrâşneau din dinţi şi rosteau un abia auzit „ţiganinenorociţi” când treceam pe lângă ei, dacă s-ar fi născut ei în locul nostru şi noi în locul lor?

N-am reuşit să înţeleg atunci. M-am revoltat împotriva acestui „dat” al lui Dumnezeu considerându-l un stigmat nedrept de care am fugit toată viaţa. A trebuit să termin a doua facultate ca să înţeleg că „ţigan nu te naşti, ţigan devii“! Atunci

46

Când furi, Când minţi, Când ucizi, atunci devii rob. De născut ne naştemtoţi liberi! Din dragoste pentru noi oamenii, Dumnezeu a rânduit fiecăruia o familie, o ţară, o culoare a pielii... Abia după ce L-am cunoscut pe Dumnezeu am încetat cu acuzaţiileşi am putut să-I mulţumesc pentru familia de muncitori săraci în care m-a aşezat.

Apoi am ales eu singură un alt stigmat, oricât de urât ar suna şi oricât de urât m-ar privi oamenii: acela de credincios. Sunt mândră că sunt copilul lui Dumnezeu, că El, Tatăl meu, e creatorul Universului. Sunt mândră că tatăl meu pământesc a fost un ţigan ghebos, plin de dragoste şiduioşie pentru copiii săi, aşa cum sunt recunoscătoare pentru Tatăl meu ceresc care din dragoste pentru noi, ne-a dat voie să ne numim copiii Săi.

Pe scurt: sunt mândră de stigmatele mele căci unul (ţigănia) l-a hotărît Dumnezeu pentru mine pentru viaţa aceasta, şicelălalt (credincioşia), l-am hotărît eu pentru Dumnezeu, pentru viaţaveşnică!

47

IUBIREA DINTRE DOUĂ RIDICĂRI!

Bucurie mai mare decât să primesc o locuinţă socială de la Primăria Bacău nu am trăit! Adevărul este că mă săturasem, atât eu cât şi copiii, să schimbăm mereu cartierul, vecinii, şcoala. Cum observau că mai aştept un copil, proprietara ne mărea chiria...Păi de ce? întrebam. De aia, îmi răspundea răuvoitor, vreţi să vă înmulţiţi pe casa mea? Era, de fapt, un alt mod de a ne da afară, căci chiria era exagerat de mare. Şi aşa am schimbat chirie după chirie: exact atunci când mă obişnuiam cu un apartament, cu vecinii, trebuia să-l schimb. Dar acum totul se sfârşise, gata, aveam casa mea, nu mă mai dădea nimeni afară. Puteam sta liniştită 5 ani cât era prima perioadă a contractului de închiriere. Un pic de nelinişte m-a cuprins când am primit cheile din mâna primarului, căci era tocmai la etajul 4. Şi eu aveam 3 copii mici. Nu-i nimic, ne-a zâmbit primarul, până ajungeţi la etajul 4 vă salutaţi cu toţi vecinii. Chiar aşa, mi-am zis, o să fie bine, ce mai conta etajul. Bucuroşi, am început să ne cunoaştem cu vecinul din faţa apartamentului, să schimbăm uneltele cu care am zugrăvit, am bătut cuie şi câte se mai fac la o casă nouă. Încet-încet am început să cunosc toţi vecinii, la etajul 3 e doamna cu căţelul, la etajul doi e doamna cu Loganul alb, la etajul 1 e domnul poliţist, şi tot aşa. La parter... ei bine, la parter nu se afişa nimeni de la o anumită uşă. Pe ceilalţi 3 proprietari îi cunoscusem, dar de la apartamentul 2 nu ieşea nimeni, niciodată. Ce să fie, oare? Neapărat să aflu cine locuieşte acolo... îmi spuneam de câte ori

48

coboram cu gunoiul. Până când, într-o dimineaţă de vară însorită, în timp ce mă plimbam cu fetiţa mea de 3 anişori, uşa s-a deschis încet, foarte încet şi din ea a apărut un căpuşor blond şidrăgălaş. Era într-un cărucior cu rotile... şi tatăl ei o împingea uşor, uşor, apoi ajuns la scările din faţa blocului a luat-o în braţe, în timp ce pe mine m-a rugat să duc căruţul, fără altă introducere... Vreţi, vă rog frumos, să aduceţi căruţul cât o duc eu pe fată dincolo de scări? M-am conformat imediat. Numai că, aducând căruciorul cu rotile din faţa apartamentului, am rămas înmărmurită de următorul spectacol... dincolo de uşă mai aştepta o fată... o fată de o frumuseţe care m-a lăsat fără grai, am crezut că e o zână bună care a venit s-o salveze pe cea de la uşa blocului. Semăna izbitor de mult cu mine şi, pentru o clipită, m-am întrebat dacă nu visez cumva.

bună, i-am spus.

bună, mi-a răspuns.

vrei să te ajut?

nu, nu, vă rog, vreau să mă învăţ singură. Trebuie să mă descurc singură.

bine, i-am zis, eşti sora ei?

da, mi-a răspuns, sunt sora ei şi atât.

Nu am înţeles atunci ce m-a atras atât de puternic la ea, dar aveam să aflu în cei 9 ani pe care îi voi fi petrecut alături de ea. Atunci, în dimineaţa aceea însorită, deşi îmi propusesem să merg cu fetiţa mea în parc, am stat pur şi simplu şi am pândit cele două surori. Cea mai mică, Mihaela, avea 21 de ani şi era în mod vizibil mai bolnavă, mergea mult, mult mai

49

greu decât cea brunetă, Alina. Aceasta mergea cu un cărucior rulant, făcea încă paşii destul de vioi şi pe faţa ei se citea atâta îndârjire... de câteva ori s-a dezechilibrat şi am crezut că va cădea, dar n-a fost aşa, s-a echilibrat singură cu un efort de voinţă supraomenesc şi a pornit mai departe. Cât timp am stat afară m-am rugat, Doamne cum să fac eu să intru în vorbă cu cea singură, să-i spun câteva cuvinte? Dacă mă repede? Dacă nu vrea să vorbească despre boala ei? Doamne, fii cu gura mea şi fie ce-o fi. M-am apropiat de ea cu inima cât un purice.

pot să te ajut cu ceva?

da, mi-a zis, să vorbeşti cu mine cât mă plimb eu.

bine. Ai avut un accident de maşină, ceva?

Nu, e o boală genetică. Până la 19 ani, am fost o fată ca oricare alta, am râs, am glumit. Deodată, în anul 1 de facultate, am început să merg mai greu la facultate. Apoi, am aflat că şi eu şi sora mea suferim de o boală rară care ne va atrofia muşchii până... până vom muri.

nu, nu-i adevărat, i-am spus, nu se poate, eşti atât de tânără...

- 24 de ani, mi-a spus... aşa am spus şi eu când am aflat la Târgu-Mureş, nu se poate, Aţi greşit diagnosticul... acum nu mai am cum să neg... Boala îşi urmează cursul, deşi undeva în sufletul meu tot mai cred că e greşit diagnosticul. Am avut atâtea vise, atâtea speranţe, le-am pus pe toate într-un sertar şi aştept doar o minune de la Dumnezeu. Am uitat. Mă cheamă Alina.

pe mine, Nuşa. O să mai vin pe la tine, se poate?

50

da, tata e mai tot timpul la serviciu, iar mama ne-a părăsit de când aveam 3 ani. E multă singurătate în viaţa noastră şitoţi prietenii pe care îi avem sunt cei de la Asociaţia Persoanelor cu handicap. Mai nimeni nu ne deschide uşa, dar să ştii, în afară de faptul că nu pot merge, sunt absolut normală. Am absolvit facultatea de Litere, mi-a spus mândră.

ai reuşit?

da, cu mare greutate şi cu ajutorul colegilor, dar am reuşit. Din păcate, tata n-a putut veni la cursul de absolvire. Am fost doar eu cu mine însămi... am savurat singură victoria, şizâmbeşte cu un zâmbet năucitor...

eşti atât de frumoasă, nu se poate să nu existe un leac, un medicament, nimeni niciodată nu s-a vindecat de boala asta?

-se numeşte Ataxia Frederich, şi nimeni, niciodată nu s-a vindecat, nu există în istoricul bolii o vindecare până acum...

ştii ceva, şi eu am un copil cu handicap, mai uşor, nu vede nimic cu un ochi şi la fel mi s-a spus că nu există vindecare, ca aşa va trăi toată viaţa ei, şitotuşi fata a început încet-încet să vadă, nu-ţi pierde speranţa, undeva în lumea asta se va găsi un leac şi pentru boala ta, nu-ţi pierde speranţa, o să fie bine.

ce bine îmi face că vorbeşti cu mine, unde stai? Să mai vii la mine!

bineînţeles, care e drumul cel mai des pe care te plimbi?

cel care duce la biserică, până acolo merg cu căruţul, la biserica părintelui Pleşcău, apoi mă

51

odihnesc pe o bancă 10 minute şi mă întorc înapoi acasă.

bine, atunci, duminica mergem împreună la biserică, te duc eu când oboseşti, bine?

bine, s-a făcut, dar să mai vii şi până duminică la mine că mă plictisesc atât de tare...

chiar astăzi, după ce culc copiii, o să vin!

Au urmat zile întregi de conversaţii, de plimbări la biserică sau în oraş, la o cafea... ce desfătare pe capul nostru... de zeci de plimbări în jurul blocului, până când toată lumea a crezut că sunt mama sau sora ei şi noi ne amuzam în ascuns... De câte ori găteam ceva, o ciorbă cu perişoare sau o plăcintă cu brânză, trimiteam copiii să coboare şi la parter şi zi de zi, între mine şi ea s-a ţesut o legătură ce depăşea cadrul unei prietenii: era sora mea, era fata mea, era jumătatea sufletului meu. Mergeam duminică de duminică la biserică şi îi observam sfinţenia cu care se ruga din scaunul ei rulant. îmi atingea mâna, uneori, şi-mi făcea semn să nu mai plâng. Odată, am intrat în biserică pe o ninsoare cumplită şi timp de 2 ore s-a aşternut o zăpadă atât de mare că nu se mai mişcau deloc roţilecăruţului. împingeam din toate puterile mele de om cu 47 de kg. Dar căruţul rămăsese înţepenit...

ce ne facem, Alina?

-Ne scoate Dumnezeu cumva de-aici, mi-a zis senină, şi dacă ar fi cutremur eu tot nu am cum să mă apăr, decât să mă rog...

Am văzut pe stradă o maşină a jandarmeriei şi dintr-un pas am alergat în faţamaşinii, făcând semn.

-Ce faceţi, doamnă? m-a întrebat şoferul. Aţi

52

înnebunit?

-Veniţi să vă arăt nebunia mea...

Trei jandarmi vânjoşi au reuşit să desţepenească căruciorul şi să-l urce în maşină. Câteva minute s-a lăsat o tăcere adâncă, apoi am început să râdem amândouă. Ne-au adus până în faţa casei, şi unul dintre ei a luat-o în braţe până la apartament. Hopa, i-am zis, te invidiez, ai toată armata la picioare...

Lumea care ne vedea zi de zi împreună mă întreba „Tu eştiînsoţitoarea ei? Eşti plătită de la Primărie?” Mă revolta atâta grosolănie şi răspundeam cu blândeţe: Nu, nu eu sunt însoţitoarea ei, ea este însoţitoarea mea, nu v-aţi uitat bine, şirâdeam amândouă, căci era aşa de adevărat... de atâtea ori veneam cu sufletul răvăşit de greutăţilecreşterii celor 4 copii, de hepatita mea C care mă făcea să zac, uneori, în pat fără nici o putere, şi ea, un om cu handicap, mă înveselea imediat, ia hai să-ţi spun eu ceva, ei, lasă că ne descurcăm noi cumva şi din asta. Folosea pluralul solidarităţii de parcă trăia în familia mea. Cea mai mare surpriză mi-a făcut-o într-o zi când, de la ora 9 dimineaţa până la 11, a urcat scară cu scară şi a ajuns la apartamentul meu. Nu-mi venea să cred. A fost sărbătoare naţională! Auzise că am viroză şi a venit să-mi facă o frecţie... Am pus fetele să-i cânte la pian, am băut ceai şi am uitat că am viroză sau răceală sau altceva... m-am vindecat pe loc, cu leacul prieteniei sincere... să urci 4 etaje în două ore? Ce dovadă de iubire mai voiai?

Am încercat să fac campanie după campanie ca să strâng bani pentru visul ei, acela de a merge în China

53

să facă un tratament cu celule stem, am apărut la Tv Antena 3, radio, presă; din păcate, am strâns doar o mică sumă de bani cu care nu se putea deplasa până în China nici măcar una din ele. Din fericire, într-o vară, am avut ocazia să mergem toate 3 în Elveţia, să le consulte cel mai mare neurolog din Berna pentru a ne confirma sau infirma diagnosticul. Am plecat cu atâtea speranţe... poate, poate nu e boala aceea îngrozitoare, poate se vor însănătoşi... Aventura aceasta a fost cea mai frumoasă lecţie de viaţă pe care am trăit-o alături de ele. Timp de câteva luni am aşteptat rezultatul testelor genetice cu sufletul la gură, şi într-o zi, simplu, laconic, sumar, rezultatul a venit: ATAXIE FREDERICH, fără dubii, fără interpretări, cu o certitudine de sută la sută. Am plâns una în braţele celeilalte zile întregi, dar tot nu ne-am descurajat, tot mai credeam că, undeva, Dumnezeu va descoperi o cale pentru viaţa ei. în timpul prieteniei noastre am născut cel de-al patrulea copil al meu şi de câte ori nu aveam cu cine să las fetiţa o aduceam la ea şi o rugam să o legene pe picioare. Uite, îmi spunea, eu nu simt nimic, dar tu fixeaz-o bine pe picioare, şi eu o legăn încetişor, până vii tu. Cât îmi era de ajutor! Altădată, când am început serviciul, venea la mine la bibliotecă şi văzând ea atâţia copii fără mamă, sau cu mamele plecate în Italia, a vrut să facă temele cu ei la engleză, şi aşa a ajuns cel mai bun voluntar al bibliotecii mele şi unul din sponsorii secreţi ai Serbărilor de iarnă, Moş-Crăciunul neştiut de nimeni, decât de noi două.

Visul şi promisiunea noastră era: ÎNTR-O ZI, ZI SFÂNTĂ, de Dumnezeu orânduită, Nuşaşi Alina

54

vom alerga amândouă prin ploaie şi vom lăsa ploaia să ne picure pe cap, iar noi vom sta în ploaie până ne udă la piele. Aşa râdeam amândouă, aşa ne alinam în serile lungi de iarnă când Alina nu putea face un pas afară şi singura legătură cu exteriorul eram eu. Am alergat cu ziarul în mână când am citit pe prima pagină din Adevărul că s-a descoperit leacul pentru Hepatita C, că pot, în sfârşit, să fiu şi eu sănătoasă. Ţi-am spus eu, îmi spunea ea, ţi-am spus eu că nu te va lăsa Dumnezeu... Era rândul meu, apoi, să o încurajez: Nu se poate, Alina, să nu existe un leac la boala asta a ta, nu se poate să te lase Dumnezeu aşa... Totuşi, în seara aceea, înainte de a mă culca, am plâns mult în faţa lui Dumnezeu pentru că, deşi eram bucuroasă că mă voi vindeca, mă gândeam, Doamne, cu ce sunt eu mai bună decât Alina? De ce pentru mine s-a putut găsi un leac şi pentru ea nu? Nu e povara ei mai grea decât a mea? Nu e suferinţa ei mai mare decât se poate rosti în cuvinte? Nu ştii Tu, Doamne, câte căzături a luat? De câte ori şi-a spart capul şi am ajuns cu ea la Urgenţe? De ce, Doamne, numai eu? Găseşte, Doamne, un leac şi pentru ele, ca să fie bucuria mea deplină că, fără ele, nu mă pot bucura deajuns.

Aş putea să scriu un roman cu prietenia dintre noi şi cu lungile discuţii pe care le avem pe teme religioase. Ne uneştecredinţa puternică în Dumnezeu şisperanţa că va fi mai bine pentru noi. Ne uneşte convingerea interioară că nimeni şi nimic nu poate distruge speranţa din inima unui om, nici o boală, nici

55

o nenorocire, că Iubirea îţi dă aripi şi te poate face să zbori chiar într-un cărucior cu rotile...

Într-o iarnă geroasă, Alina m-a chemat la ea urgent. Am ajuns în 2 minute. Credeam că iar a căzut prin casă sau are nevoie s-o ajut la baie. Nu era asta. Era gătită ca o mireasă, frumos îmbrăcată în cel mai mic detaliu...

ce-i cu tine?

ce să fie? Uite... îţi dau 5 minute să te îmbraci şi să vii cu mine în Mall.

ce să fac eu în Mall, scumpa mea, cu salariul meu de bibliotecară năcăjită cu 4 copchii? Am râs de gluma noastră...

lasă că vezi tu, vreau eu să-mi cumpăr ceva... lasă că îţi explic, du-te şi îmbracă-te.

bine, am zis, vin imediat, dar să ştii că nu trebuie să cumperi sarmale, că-ţi dau eu de Crăciun.

nu, nu e vorba de sarmale, e surpriză... nu pot să spun mai mult!

bine!

M-am îmbrăcat frumos, cât am putut eu de frumos, mi-am aranjat părul şi hai la Mall. Acolo am mers pe holurile lungi, am râs, am vorbit şi apoi, cu un aer serios, mi-a spus:

fii foarte atentă ce te rog eu acum. Ştii, eu chiar dacă am handicap de gradul 1, sufletul meu e sănătos, nu are handicap, şi în fiecare Crăciun, nebunul, simte dorinţa să se îndrăgostească...

Mi-au dat lacrimile...

-Nu, nu plânge, că nu e de plâns, e de râs, uite, eu o să merg acum să cumpăr o pastă de dinţi şi, la

56

un moment dat, o să mă prefac că o să cad... să nu vii după mine, căci o să cad în apropierea unui băiat frumos, şi el o să vrea să mă ajute, cum fac oamenii de obicei, ei bine, să nu vii la mine, să nu te sperii cum te sperii tu de atâtea ori, să stai doar în preajma mea şi să-i observi ochii... Dacă o să vrea, o să-l rog să mă ducă până la ceainăria din colţşi acolo să bem un ceai... de ce plângi? Şi alea 10 minute o să-l iubesc cu toată fiinţa mea, cu tot sufletul meu, cu toată puterea mea, cum nu o să-l mai iubească nimeni, niciodată... înţelegi? Mă ajuţi?

of, Doamne, i-am zis, bine, o să încerc, ai grijă cum cazi, să nu ajungem la Urgenţe cu băiat cu tot, îmi va fi greu să stau deoparte, dar de ce tocmai o pastă de dinţi?

păi moşnegii poartă proteze, la pasta de dinţi vin tinerii!

aha, m-amluminat şimi-am şters lacrimile şiroaie. Ei spune, ce mă pui tu să fac, eu femeie serioasă cu 4 copchii, de m-ar vedea Nicuşor acuma...

Am făcut întocmai. A aşteptat până s-a apropiat un băiat frumos, tânăr, de vârsta ei, şi deodată am văzut-o cum cade, artistic, peste el. Băiatul a sărit imediat să o ajute, să o restabilizeze, iar ea, respira cu greutate şi îl ruga să o ducă la ceainărie. Abia m-am abţinut să nu-i aranjez geanta şi haina de pe ea, dar am apucat să-i fac ok cu mâna. A stat fix 11 minute la ceainărie, râzând şi povestind banalităţi de-ale lor... până când băiatul s-a scuzat şi a plecat la cumpărăturile de Crăciun! A rămas pe scaun, cu paharul de ceai în mână şi cu o lacrimă mare pe obraz.

57

a fost bine? Am întrebat-o?

da, a fost extraordinar de frumos... ce lucru nemaipomenit e să fii îndrăgostit şi să fii iubit... O să-mi ţină de cald toată iarna, iubirea asta, ai văzut ce ochi frumoşi avea? Şi ce mâini puternice...

of, Alina, Alina, îi spuneam, într-o zi vei cunoaşte dragostea adevărată şi vom râde de fazele astea, crede-mă, ai să vezi...

Ce era să-i mai spun? Avea şi ea suflet, avea şi ea inimă...

Am repetat căderile acestea multe ierni la rând, cu excepţia iernii ăsteia în care Alina nu mai poate să meargă decât numai în căruţul cu rotile, nu în cel rulant. O parte din vise s-au pierdut prin tăvălugul de evenimente şi prin greutatea unei zile de trai... unul singur rezistă şi nu se lasă rătăcit oricâte greutăţi vor trece peste el: într-o zi, o frumoasă zi, noi două, vom alerga prin ploaie... ne vor picura stropii pe cap şi noi vom sta în ploaie până ne va uda pielea... fie aici pe pământul acesta, fie acolo sus în raiul lui Dumnezeu!

Voi Oamenilor, care sunteţi sănătoşi, bucuraţi-vă de ploaia caldă de vară, şialergaţi cât vă ţin picioarele şi pentru noi, care n-o mai putem face! Şiiubiţi! E atât

P.S. Pentru că mai multe persoane m-au întrebat dacă ceea ce scriu e adevărat, m-am hotărât să postez poze care să dovedească că tot ceea ce scriu e adevărat sută la sută, şi că unele povestiri aşteaptă încă să fie scrise sub ochii voştri... Vedeţi mai jos.

http://www.deşteptarea.ro/desteptarea-a-

58

deschis-mereu-calea-generozitatii

http://www.desteptarea.ro/deşteptareacontinua-campania-umanitara-o-experienta-ineditapentru-surorileneguritaelveţia

http://www.desteptarea.ro/surorile-alina-simihaela-negurita-merg-la-un-control-in-elvetia

http:(//www.desteptarea.ro/solidaritate-pentrusurorile-mihaela-si-alina-negurita

59

ADOLESCENTUL NECUNOSCUT

Fără să-mi dea dreptul la replică, aşa cum e firesc, doamna directoare a Bibliotecii Judeţene m-a anunţat sec că voi fi mutată la o altă secţie a bibliotecii, de fapt la o filială în capătul oraşului, Filiala Mioriţa, o filială unde nu cunoşteam nici zona, nici pe colega mea de acolo, recent angajată. Bine-bine, mi-am zis eu, dar măcar să ştiu pe ce perioadă, dacă nu mă pot opune mutării. Până la noi ordine, acolo vei rămâne! Noi ordine?? Ce înseamnă, oare, asta? E clar, cineva mi-a „favorizat” mutarea, dar nu-i nimic, mă voi supune.

în prima zi de lucru la filiala Mioriţa, am avut o surpriză de proporţii, ADICĂ, LA DOI PAŞI DE BIBLIOTECĂ SE AFLA O PATISERIE şi de la prima oră, mirosul de plăcinte calde, covrigi însiropaţi, te făcea să simţi că ziua, viaţa chiar, e un pic mai frumoasă. Să văd eu pe cine ar lăsa indiferent o plăcintă caldă cu brânză sau o învârtită cu nucă aburindă... ei? cum să mai fii supărat că te-au mutat la altă secţie? Am uitat de tot năduful şi mi-am întrebat colegele (erau acolo şi doamnele de la legătorie) când e ora cea mai potrivită să merg la plăcinte. La ora 11, mi-a spus colega mea, e momentul cel mai bun, când le scoate pe toate în vitrină şi poţi să-ţi alegi ce-ţi place. Aha, carevasăzică, mai aveam un pic de aşteptat, dar ce nu face omul pentru o plăcinta caldă? M-am pus pe aşteptat de parcă serviciul meu era de aşteptătoare şi nu de bibliotecară.

La ora 11 fix, m-am grăbit repede să prind un

60

loc la coada care se formase, deja, cu liceenii de la Colegiul Karpen. Dar tot stând la rând, în loc să mă uit la plăcinte, mi-a atras atenţia un homeless, un om amărât şi chinuit care culegea sticle din coşurile de gunoi de pe trotuar. Oare de ce face asta? m-am întrebat, nu are bani de-o pâine sau poate le vinde în altă parte? De ce să strângi ziua în amiaza mare, pe o căldură insuportabilă, sticle şi borcane din gunoi, ca apoi să le pui într-un sac şi sacul într-un căruţ de butelie. Cine ştie, sărmanul, de ce face astea...şicum mă uitam eu atentă la el (Dumnezeu îmi îndreptase privirea spre el căci nici o altă putere omenească nu mi-ar fi putut opri privirea de la plăcinte), numai ce-l văd deodată cum îşi dă ochii peste cap şi cade cu zgomot pe asfalt. Am alergat la el să văd ce-a păţit, ce s-a întâmplat de a căzut aşa deodată, om voinic, în putere... Are boala copiilor, am auzit o băbuţă cu mâna la gură... ptiu, ducă-s-ar pe pustii, nu te uita doamnă că te-apucă urâtu...

vai de mine, am zis eu, vai de mine, moare omul şi noi stăm aşa, să ne uităm la el, care aveţi un telefon mobil? Haideţi să sunăm la Salvare, să intervină...

nu are ce să-i facă, doamnă, nu vedeţi că are epilepsie?...

să-l înţepăm cu un ac în degetul mic, a propus o doamnă... Da cine să se atingă de el, nu vedeţi cât e de murdar?

parcă asta contează acum, cât e de curat un om care caută prin gunoaie, haideţi vă rog, ajutaţi-mă puţin, am zis eu, gândindu-mă automat oare câţi copii îl aşteaptă pe omul acesta murdar să le ducă o pâine şi

61

o bomboană acasă.

haideţi, vă rog, am zis încă odată, înciudată că nimeni nu mişca un deget... vă rog frumos... moare omul, cu noi în jurul lui... Toţi stăteau şi priveau zeflemitor la omul care se zbătea tremurând, un om murdar, gras, cu şlapi de plastic în picioare care îi căzuseră, cu mâinile murdare de cleioşeala tomberoanelor, un om care pe lângă că era sărac mai era şi bolnav de o boală ducă-se pe pustii...

în disperare de cauză, văzând că niciunul din bărbaţii curat îmbrăcaţi, cu ochelari de soare aşezaţi elegant pe creştetul capului nu se sinchisea câtuşi de puţin să mişte un deget, m-am uitat dincolo de cercul care se formase în jurul bărbatului şi văd un adolescent, cu un ghiozdănel în spate, cu căştile pe urechi, cu mâinile în buzunare... offffffff, pe acesta să-l rog să mă ajute? nici nu se va uita la mine... dar surpriză!!!!, tinerelul cu mâinile în buzunare, fără să-l strig sau să-i fac un semn, s-a apropiat cu un aer de cunoscător de omul de pe jos.

daţi-vă la o parte, a spus hotărât, îi luaţi aerul, nu staţi în apropierea lui, faceţi loc...

Dădea toate comenzile cu un aer sigur, calm, stăpân pe situaţie şi lumea din jurul lui se executa perfect, simţind că băiatul are siguranţă şi precizie.

S-a aşezat în genunchi în faţa bărbatului şi a privit în pupilele lui.

a sunat cineva la Salvare?

da, da, a răspuns altcineva, ai grijă că te poate lovi!

ştiu ce fac, sunt la şcoala postliceală sanitară,

62

aveţi încredere...

Şi-a dat ghiozdănelul jos din spate şi a căutat ceva febril, toţi credeam că-şi caută un medicament, ceva care să-l liniştească până vine Salvarea, dar nu, el a scos un bidon de jumătate de litru de apă şi a desfăcut capacul...

băiatule, nu ştiu dacă e bine să-i dai apă, se poate îneca, am spus timid, în genunchi ca şi el.

staţi liniştită că nu-i dau apă. Aluat apă în mâini şi-i spăla faţa, îi umezea ochii, buzele, cu degetele lui fine de adolescent, îi trecea apoi degetele pe la sprâncene şi gura lui şoptea... să nu mori cumva, nene, m-auzi, să nu mori, ştiu că mă auzi... Să nu mori... ai copii acasă...

A luat apoi puţină, foarte puţină apă în mână şi a lăsat-o să i se strecoare pe degete şi după ce apa i s-a prelins pe degete picurând picătură cu picătură, şi-a apropiat mâna de gura lui şi lăsa câte o picătură să i se strecoare în gura lui, iar gura omului se întindea avidă după picătura de apă... iar adolescentul şoptea, să nu mori, m-auzi, să nu mori nene, te rog eu să nu mori... m-auzi? Ştiu că m-auzi c-am învăţat la şcoală... hai, revino-ţi... te rog...

L-am privit hipnotizată pe acest băieţaş de aceeaşi vârstă cu Andreiu meu şi l-am iubit deodată ca pe copilul meu prelungit cu cei de-acasă. L-am luat în sufletul meu copleşită de bunătatea care i se citea în glas, hipnotizată de umanitatea de care a dat dovadă, de dragostea pe care, sunt sigură, n-o învăţase la şcoala sanitară...

în timp ce oameni maturi s-au cramponat de

63

murdăria şi sărăcia omului căzut pe jos, el, un adolescent cu mâinile adânc în buzunare, unul căruia mulţi îi spuneau probabil „voi ăştia nu sunteţi buni de nimic, mă, de nimic”, ei bine, a ştiut cu dragoste şi pricepere să treacă peste ce izbeşte ochiul şi să dea o mână de ajutor cum nu se poate mai bine... A făcut lucrul acesta până când a venit Salvarea şi două asistente pricepute l-au urcat în Salvare.

cine vine cu el? Era singur? Nu are aparţinători? a întrebat una din asistente.

Îl are pe Dumnezeu, doamnă, nu-l va lăsa, staţi puţin, a zis adolescentul, şi cu un gest hotărât a urcat în Salvare şi a făcut semnul crucii pe faţa omului: Dumnezeu să-ţi ajute să te întorci sănătos acasă la copii tăi, a zis şi l-a pupat pe frunte. Apoi a coborât liniştit.

Ahaaaa, mi-am zis în gând, nu era destul că eşti frumos, că eşti tânăr şi săritor, că ai sufletul cât cercul Polar, mai eşti şi credincios pe deasupra... aşa carevasăzică... Vorbim aceeaşi limbă, mă miram eu cum de te-am îndrăgit aşa, deodată...

Toată lumea se risipise după plecarea Salvării, singurii care rămăseserăm cu ochii la Salvare eram eu şi cu băiatul necunoscut. Eu spuneam o rugăciune în gând şi el, sunt sigură făcea acelaşi lucru... După ce maşina a dispărut din raza noastră vizuală, băiatul şi-a pus ghiozdănelul în spate, căştile la urechi şi mâinile adânc în buzunare, apoi cu un aer perfect natural a zâmbit către mine şi mi-a spus:

mă scuzaţi, trebuie să plec, să aveţi o zi frumoasă!

mulţumesc, asemenea, am răspuns, eşti un tânăr

64

de ispravă!

A zâmbit timid şi a plecat. Eu mi-am adus brusc aminte că plecasem să cumpăr plăcinte. M-am aşezat iar la rândul plin cu liceeni şi mă gândeam cum să-i mulţumesc eu vreodată tinerelului acesta necunoscut pentru gestul frumos, deosebit, dumnezeiesc pe care l-a făcut...

Tinerelule, cel mai bun lucru pe care ştiu să-l fac în viaţă, după copii mulţi, e să scriu, de aceea, în semn de recunoştinţă am scris această povestire despre tine, chiar dacă nu-ţi ştiu numele, îţi aud şi acum vorbele şoptite şi am undeva în sufletul meu siguranţa că dacă voi păţi vreodată ceva, o să aud vocea ta blândă caremi va şopti:

vă rog eu, să nu muriţi doamna Nuşa, vă rog eu frumos, hai, reveniţi-vă că vă aşteaptă acasă 4 copii... vă rog eu frumos, ştiu că mă auziţi... am învăţat eu demult la o şcoală sanitară din Bacău...

Fii binecuvântat!

65

MISIONARĂ în AFRICA

Două ţări mi-am dorit din perioada liceului să le vizitez graţie profesoarei de geografie care le-a descris în culori fantastice: Israelul şi india. Trec peste considerentele spirituale care s-au adăugat de-a lungul timpului şi peste reclamele turistice care vizau cele două ţări. Dorinţa mea a rămas constantă şi, la începutul fiecărui an, când îmi scriam în jurnal ce mi-aş dori să-mi aducă noul an atât în plan spiritual cât şi în cel uman, era trecut întotdeauna şi acest vis: măcar una din cele două ţări să le vizitez: Israelul sau India. Dar... pe când eram studentă la Teologie, un profesor, care fusese în Africa ne-a descris acest continent atât de viu, de mişcător, ne-a arătat sărăcia lucie a copiilor, eforturile părinţilor pentru un trai rudimentar, încât celor două ţări li s-a mai adăugat o destinaţie: Africa. De data aceasta nu visam doar să o vizitez ci să şi fiu misionară printre triburile păgâne şi să vestesc Evanghelia Lui Hristos printre copiii africani. în visele mele eu eram întotdeauna, asemenea femeilor care mergeau cu apostolii pregătindu-le masa sau slujindu-le cu cele trebuitoare vieţii lor, aşa că noapte după noapte mă visam dând pahare de apă copilaşilor africani... măcar atât să fac şi eu pentru Hristos! După ce-am terminat facultatea mi-am luat mai în serios acest vis şi am început să vorbesc deschis cu duhovnicul meu despre dorinţa mea de-a misiona în Africa. Părintele, m-a ascultat zâmbind şi cu îngăduinţa-i recunoscută mi-a spus: „dacă vrei tu asta din toată inima, roagă-te şi dacă e

66

cu adevărat de la Dumnezeu, fii convinsă că acolo vei ajunge. Deocamdată, ai grijă de cei doi copilaşi ai tăi şi exersează-te dând pahare cu apă vecinilor de pe scară, până ajungi în Africa.”

Nu prea mi-a plăcut cum m-a ironizat părintele şi când am ajuns acasă m-am rugat mai sincer ca niciodată: Doamne, vreau să vestesc numele Tău printre cei care nu Te cunosc, nu Te uita la trupul meu slab şi neputincios ci doar porunceşte-mi să mă întăresc şi să merg acolo. Vorbeşte-mi şi arată-mi Doamne, ce trebuie să fac ca să ajung în Africa!

La scurt timp după ce mi-am propus să mă rog zilnic pentru misiunea mea în Africa, am aflat că sunt însărcinată. Cum aşa? Şi Africa? Cine mai merge în Africa? Atâţiacopilaşi de africani să rămână fără pahare cu apă date de mâna mea?? Doamne, cum vine asta? m-am revoltat eu. Păi eu vreau să fac ceva atât de măreţ pentru Tine şi Tu mă pui de 5 ani încoace să schimb zilnic pamperşi? Şi să legăn copiii pe picioare şi să fac băiţă seară de seară... şi să spăl maldăre de vase murdare... şi Africa mea? Cum rămâne cu Africa mea, Doamne??

Slavă Domnului Iisus Hristos că ne cunoaşte mai bine decât noi înşine. Tot ceeea ce-mi imaginam că voi primi în plan spiritual misionând în Africa şi împărţind pahare cu apă copiilor africani, mi-a dăruit Dumnezeu schimbând pamperşi şi spunând poveşti, seară de seară, copiilor mei. Toate binecuvântările din Africa le-a răsturnat Dumnezeu peste gura copiilor mei care m-au învăţat despre Dumnezeu mai mult decât toate paharele pline cu apă. Sinceritatea lor în

67

relaţie cu Dumnezeu, inocenţa rugăciunilor de seară când îi puneam să se roage liber mi-a arătat că Africa poate deveni orice loc de lângă tine unde o mână se întinde către tine şi imploră ajutor... unde genunchiul se îndoaie şi aşteaptă ca speranţa unei zile mai bune să-l ridice de jos... Africa a fost fiecare cititor care a păşit pragul bibliotecii mele şi care a plecat cu un zâmbet pe faţă... au fost vecinii şi prietenii mei care îmi atingeau cotul în biserică în timp ce cântam spre slava lui Dumnezeu!

într-o seară... fetiţa mea Adela a făcut febră mare, a băut un suc mai rece şi gata, până seara a făcut roşu în gât şi febră. A doua zi, era ziua ei de naştere, împlinea 4 anişori.

o să pot să suflu în tort?? mi-a zis.

cred că da i-am zis, îţi dă mama Nurofen şi poate până mâine îţi trece febra.

mamă, neapărat roagă-te la Dumnezeu să-mi treacă, că doar şi El aşteaptă ziua de mâine, nu? când va trebui să suflu în lumânări şi când îmi pun dorinţa El va fi acolo, ca s-o audă, nu? să nu cumva să vină degeaba şi să mă vadă bolnavă...

Mi-au dat lacrimile, cât de sincer credea ea că Dumnezeu e acolo la fiecare aniversare şi că în chip nevăzut îi aude fiecare dorinţă şi i-o împlineşte... M-am uitat la Andrei şi Daria şi deodată m-am hotărât să ne rugăm la capul Adelei ca s-o încurajăm şi să ne rugăm cu voce tare să audă şi ea. A început Daria şi s-a rugat: Doamne fă-o bine pe surioara mea, că vreau neapărat să mănânc mâine o felie de tort, şi vreau să se bucure şi ea de ziua ei... Amin, am răspuns în cor

68

Eu şi Andrei.

Andrei a spus: Doamne, ai grijă să se facă Adela bine până mâine, şi ai grijă şi de Daria să nu se îmbolnăvească şi ea de gripă aviară şi ai grijă şi de mama şi, Doamne..., ai grijă şi de Tine că dacă păţeşti şi Tu ceva, nu ştiu cum o scoatem la capăt...

Slavă Ţie, Dumnezeule mare, că nu m-ai lăsat să ajung misionară în Africa ci mi-ai ascuţit tocila cu care se aude şoapta Ta binecuvântată încât nici o iotă din Tine să nu se piardă şi vorbind prin gura copiilor să împărţim împreună mii de pahare cu „apă vie” celor ce însetează după Tine... de pe strada Teiului nr. 9, din Bacău, Braşov, Timişoara... şi până la capătul oraşului...

69

SALVATĂ DE UN DEFECT

Există pictori care atunci când termină o pânză de pictat, undeva, în colţul din dreapta jos, în loc de iscălitură îşi ştergpensonul de cele câteva picături de vopsea rămase în vârf, fără nici o însemnătate pentru pictura respectivă. Şitoţi aceia care privesc pictura, admiră frumuseţea peisajului fără să ia în seamă într-un acord unanim - „moftul artistic” de la sfârşitul operei de artă.

Nu există, în toată creaţia lui Dumnezeu, un loc în care Dumnezeu să-şi fi şterspensonul, un amănunt sau detaliu aflat acolo din întâmplare, fără vreo însemnătate sau utilitate pentru lumea aceasta în care trăim. Tot ce mâna sa Dumnezeiască a găsit cu cale să zidească are un rost şi-un înţeles tainic...

La începutul căsniciei mele, nu observam nici unul din defectele soţului meu, ci doar calităţile sale. Dacă, totuşi, observam vreunul îi bagatelizam însemnătatea până la anulare. Iubirea pentru el era mai importantă pentru mine decât micile lui scăpări. Cu trecerea anilor, anumite trăsături din temperamentul său au început să mă deranjeze... „Mergi prea încet şi se închide la pâine... Taci prea bine... exact atunci când ar trebui să spui şi tu ceva...” Observaţiile pe care i le făceam nu erau însoţite şi de o soluţie salvatoare, în spiritul dragostei pe care i-o declaram zilnic (ceva de genul „ar fi bine să mă ocup eu de pâine ca să evităm o ceartă din nimic”). Am reuşit să-l zăpăcesc de tot încât nu mai ştiace să facă ca să mă mulţumească. aşa

70

că într-o zi mi-am luat inima în dinţi şi am vorbit cu duhovnicul meu despre încetineala lui...

nuşa, eşti prea deşteaptă, fato! Nu te ajută inteligenţa ta deloc. Mai închide şi tu un ochi dacă vrei să-ţi păstrezi bărbatul... Prea le ştii tu pe toate, nu-i aşa? Tu nu scapi borcanul pe jos, nu arzi niciodată mâncarea, toate îţi ies la fix, bănuiesc că şidinţii copiilor le-au ieşit exact când ai socotit tu, nu-i aşa?

părinte, că sunt proastă mi s-a mai spus, dar că sunt prea deşteaptă încă nu, ce să fac mai exact?

fă şi tu ce-a spus Hristos să facem. într-o lume în care fiecare vrea să pară mai inteligent decât celălalt şi mai ales decât este în realitate, tu lasă-te prostită, inteligentă fiind. Dacă te roagă unul să mergi o milă cu el, tu mergi două, dacă îţi ia cămaşa, tu dă-i şi haina, dacă te loveşte pe un obraz, întoarce-i-l şi pe celălalt... Cine ştie dacă, într-o zi, defectul ăsta al lui nu va fi salvator pentru voi la un moment dat, dacă Dumnezeu îl îngăduie aşa cum e, îngăduie-l şi tu!

Am plecat cu inima strânsă de durere. Altădată, părintele mă apăra, şi-mi dădea dreptate, la toate descărcările mele îmi spunea cu înţelegere infinită... „Nu te mai mâhni şi tu, acuma, de la atâta, lasă că-l chem la mine şi vorbesc eu cu el să-şi asume mai multe responsabilităţi în casă, că de aia are 110 kilograme... ai să vezi că o să fie bine”. Când am ajuns acasă am analizat fiecare cuvânt al părintelui, sintactic şi morfologic, fiecare virgulă şi fiecare punct. Pe toate le-am înţeles şi aprobat numai fraza de la sfârşitulconversaţiei nu o pricepeam deloc... cum adică să ne salveze un defect de caracter de-al soţului dacă tocmai

71

de la el ne certam de atâtea ori, respectiv încetineala cu care făcea toate lucrurile... O fi zis şi părintele aşa, tangenţial cu discuţia, fără nici o însemnătate, m-am gândit eu în miez de noapte şi am dormit hotărâtă să ascult...

Am învăţat de-a lungul anilor să iert cu mai multă uşurinţă defectele soţului meu şideşi uneori îşi arătau colţii, nu mă mai afectau aşa de mult. învăţasem să nu le mai văd. De fraza de la sfârşituldiscuţiei nici nu-mi mai aminteam, darămite s-o mai iau în calcul... Şitotuşi, peste scurt timp, cuvintele duhovnicului meu aveau să mi se înfiereze în suflet, pecetluind luareaaminte...

Am rămas câteva secunde cu testul de sarcină în mână, fără să cred o secundă că-i adevărat. Nu... nu se poate! Testul ăsta de sarcină e stricat, e expirat, nu se poate să rămâi însărcinată la 45 de ani... Nicuşor, du-te, te rog, la farmacie şi ia alt test! Dar grăbeşte-te, să nu închidă până ajungi tu cu mersul tău încet...

Eram însărcinată! Fără dubii! La 45 de ani! Cu toată lipsa de calciu, magneziu şi alte oligoelemente. Cum voi face faţă eu celui de-al patrulea copil? Cum vom plăti chiria cu sute de pamperşi la concurenţă? Or să mă ţină nervii? Dar puterile? Aveam mai multe întrebări decât răspunsuri, mai multe frământări decât certitudini, şi într-o zi, am născut, scoţând un urlet sălbatic de animal prins în capcană şi care-şi doreşte mai mult moartea decât scăparea... Toate problemele mele de sănătate s-au activat, inclusiv hepatita C, de parcă atât au aşteptat, să nasc cu bine ca să se poată declanşa. O echipă de 3 medici

72

priveau curioşi transaminazele mele 7570... pentru ca, în final, să mă trimită neputincioşi la Fundeni. Şi copilul? am întrebat o asistentă. Fata e bine? E perfect sănătoasă, vreţi să o vedeţi? în câteva ore va veni o salvare şiveţi pleca, vă ajut eu. Mă durea fiecare mişcare pe care o făceam, fiecare por al fiinţei mele urla de durere, perfuzii şi sonde cu fire mă împiedicau să mă aşez în căruciorul rulant, dar dorinţa de a-mi vedea fetiţa a învins... M-am apropiat de ea cu lacrimi în ochi, gândindu-mă că, poate, e prima şi ultima oară când o vedeam... un boţ mic care a tresărit când i-am sărutat fruntea. M-am zbătut 5 săptămâni între viaţă şi moarte, cu frânturi de realitate şi clipe de luciditate mai dureroase decât un fier roşu, pentru că din acea realitate lipsea ultimul contact înregistrat de retina mea: fetiţa mea Cristina!

Am scăpat cu viaţă şi mi-am văzut copiii bucuroşi de noul membru din familia noastră, Cristina. Am vegheat-o seară de seară şi zi de zi ca pe o comoară preţioasă pe care mi-a dat-o mâna Domnului...

într-o zi, când fetiţa avea 3 ani, mă întorceam de la serviciu obosită la gândul că va trebui să ies cu fetiţa în parc, apoi să fac mâncare, curăţenie... of! Deodată, în timp ce stăteam în faţa blocului şi sunam la interfon, am auzit vocea duioasă a Cristinei cântând melc, melc, cotobelc... un cântecel de la grădiniţă. Noi locuiam la etajul 4, totuşi vocea ei se auzea foarte clar, cum era posibil? M-am dat câţivapaşi înapoi şi am înlemnit, paralizată, fără să pot face nici cel mai mic gest. Cristina, stătea pe pervazul de la bucătărie cu picioarele în gol şi cânta şi făcea din

73

mânuţă la copii. Cu un efort de voinţă, m-am retras din faţa ei ca să nu mă vadă şi să vrea să zboare până la mine. Am început să alerg pe scări ca o nebună, ca o ieşită din minţi, regizând exact mişcările pe care le voi face când voi ajunge în casă... încet, foarte încet ca să nu se sperie, o voi lua în braţe şi-o voi trage în bucătărie şi apoi voi scoate primul sunet... Să nu cadă fata, să nu cadă fata... La etajul 3 am simţit inima că-mi bubuia în piept şi am ştiut că dacă nu mă opresc o să leşin. Mai aveam doar un etaj de urcat, vedeam uşa apartamentului nostru, dar picioarele nu mai puteau parcurge bucăţica aceea de drum. Şiatunci m-am gândit să strig la Nicuşor, să sară el să ia fata, dar m-am oprit gândindu-mă că dacă mă aude Cristina, va tresări, se va speria şi fiecare mişcare îi putea fi fatală. Prinsă, parcă, în corzi, analizam cum să fac să rămână fata în viaţă, cineva trebuia să se mişte încet, foarte încet, şi să ia fata şi deodata mi-am amintit că el, Nicuşor se mişca încet, foarte încet şi că da, el ar putea-o salva. Fără să mai pot urca o singură scară, m-am prăbuşit epuizată pe scări şi am implorat cu buze tremurânde... Nicuşor, te implor mişcă-te încet, să nu moară fata noastră... în timp ce murmuram cuvintele, am văzut uşa apartamentului cum se deschide foarte încet şi în cadrul ei a apărut piciorul lui Nicuşor. Gata, mi-am zis, a sărit fata jos, trebuie să fugim s-o luăm moartă de pe asfalt... Dar am auzit brusc şi un cântecel... şi te du la baltă... şi bea apă caldă... Cristina era în braţele lui Nicuşor, era salvată... Am urcat scările în timp ce Nicuşor le cobora. „Ţine-o tu, că eu leşin”, mi-a zis. S-a aşezat pe

74

scări şi mi-a spus în timp ce eu o pupam, o mângâiam delirând, Cristina, Cristinuţa mamii, îngeraşul meu... „Eram amândoi în sufragerie, ea cânta şi eu lucram la calculator. Cât timp o auzeam cântând am avut impresia că e cu mine în cameră, târziu am observat că nu mai era ea ci doar cântecelul ei, am intrat în bucătărie şi am înlemnit... m-am gândit să fiu şi eu rapid odată în viaţă şi să strig, s-o prind de o mână şi s-o salvez, dar tot n-am putut... am mers încet, foarte încet, pe tăcute şi am cuprins-o strâns cu braţele, abia apoi am tras-o în bucătărie... dacă aş fi scos un singur sunet ar fi sărit în gol”, a spus epuizat, stors, „uite cum îmi bate inima... ”.

În seara aceleiaşi zile, am stat mult cu Cristina în braţe, depănând poveste după poveste. După ce a adormit am privit-o cum dormea ca o poezie şi mi s-a strâns inima gândindu-mă cât de aproape fusese de hotarul morţii. M-am aşezat pe genunchi şi, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru paza Lui, mi-am dat seama că, de fapt, îi mulţumeam pentru defectul pe care, ani de zile, îl rugasem să-l corijeze la soţul meu... fără încetineala lui caracteristică, Cristina nu ar mai fi trăit, dacă eu ajungeam înaintea lui în bucătărie, aş fi ţipat Cristina, stai, nu te mişca şi fata neînţelegând ce e cu mine ar fi căzut în gol... în aceeaşi clipită, peste imaginea lui Nicuşor s-a suprapus cea a duhovnicului meu şi-am auzit cuvintele pe care mi le spusese cu mulţi ani înainte: „Cine ştie dacă, peste ani, tocmai def ectul ăsta al lui nu vă va salva pe amândoi! ” Nici nu­mi puteam imagina ce-ar fi fost viaţa mea, a noastră, fără Cristina. fără zâmbetul ei. fără drăgălăşeniile ei,

75

probabil că am fi înnebunit amândoi, acuzându-ne reciproc că dacă ai fi făcut cutare sau cutare lucru ai fi salvat-o...

Ce contau acum mai mult? Toate magazinele de pâine închise pentru că el mergea prea încet, vorbea prea încet sau deloc, sau Cristinuţa? Toate reproşurile pe care i le făcusem de-a lungul anilor, cu privire la acest defect, îşi pierduseră sensul iniţial şi defectul căpăta un sens nou în lumina înţelegerii divine. îngăduie Dumnezeu un defect de caracter în viaţa unui om, în ciuda rugăciunilor tale şi-a străduinţelor lui de a-lcorij a... tocmai pentru ca acel defect să salveze peste timp, cândva, altceva, cu mult mai preţios decât o pâine sau o pungă de lapte... Şi tu trebuie să-l iubeşti aşa cum e el, pentru că aşa îl îngăduie Dumnezeu şi ştie El, Dumnezeu, mai bine ce face!

Nu vă lăsaţiînşelaţi! Nu există în toată creaţia lui Dumnezeu un lucru făcut la întâmplare, fără nici un rost sau însemnătate, fără un înţelessfinţitorşi mântuitor! Dumnezeu nu are „mofturi artistice”, nu are suflete de pierdut, şi nu are plăcere să te vadă suferind zadarnic. Dumnezeu, da, El, Dumnezeu te iubeşte cu tot cu defectul tău pe care mâna Sa iubitoare l-a sortit să fie salvator de viaţă... Cine ar îndrăzni să zădărnicească acest plan???

Crede, doar, şi mergi înainte prin credinţă!

76

NE-DRAGOSTEA

în urmă cu câţiva ani, îmi învăţam copiii Cele 10 porunci.

porunci, m-a întrebat Andrei, ce urât sună... de ce să ne poruncească Dumnezeu să facem ceva... de ce nu poate să ne roage să facem ceva?

păi... tocmai de aceea, i-am spus eu, atunci când rogi pe cineva să facă ceva, exprimi o rugăminte, când îi interzici să facă ceva, se numeşte poruncă (imperativ etic, mi-a sunat în gând un curs de la teologie).

păi, hai să vedem ce ne interzice Dumnezeu, a intervenit Adela, plină de înţelegere ca întotdeauna.

în mod intenţionat am început cu cele mai scurte şiuşor de înţeles, porunca a şasea, să nu furi, apoi să nu minţi, să nu ucizi, am ocoîit-o voit pe a şaptea (să nu preacurveşti) programând-o pentru atunci când vor împlini 14 ani, şi m-am oprit să văd ce reacţii au copiii.

ce ziceţi? i-am întrebat, e greu să le respecţi?

mamă, mi-a răspuns Adela, să ştii că Andrei are dreptate, astea nu sunt porunci, astea sunt reguli sau sfaturi, e ca atunci când ne zici tu, să nu intrăm cu pantofii în casă, să nu mâncăm decât în bucătărie... sunt reguli, e clar.

adela, ai dreptate că seamănă cu nişte reguli deale noastre de-ale casei, dar nu e aşa. Uite, regulile acelea, pe care le-ai amintit tu, le-am dat eu ca să ne fie mai bine în casă, să trăim fericiţi aici, în casă, regulile lui Dumnezeu despre care spui tu că sună ca nişte reguli, ne-au fost lăsate ca porunci ca să ne fie

77

bine în lume, să putem fi fericiţi respectându-le.

aha, şitotuşi, de ce nu sunt reguli ci porunci, că chiar sună urât... un Dumnezeu care îţi porunceşte...

pentru că, vezi tu, oamenii au făcut tot soiul de reguli ca să poată convieţui unii cu alţii, reguli de circulaţie, să zicem, ca să poată merge cu maşina. Un om poate încălca o regulă de circulaţie fără să fie văzut de nimeni, şi să nu primească niciodată o amendă de la poliţist. Poţi să mergi cu viteză mare şi să nu te prindă nici un radar, înţelegi? O regulă o poţi încălca fără să te vadă nimeni şi fără să fii pedepsit, pe când cu poruncile lui Dumnezeu nu e aşa.

dar cum, m-au întrebat în cor?

porunca, are în ea atât pedeapsa cât şi binecuvântarea. Dacă o respecţi, fără să te vadă nimeni, vei fi binecuvântat, dacă o încalci, iarăşi fără să te vadă nimeni, vei fi pedepsit. O poruncă e o poruncă şi o regulă e o regulă.

ah, da, au răspuns ei, chiar că am înţeles acum cum e cu poruncile.

mamă, există şi o poruncă, una cea mai mare sau cea mai importantă dintre toate...

există, dar nu putem vorbi acum de ea, e porunca iubirii şi vom vorbi de ea când veţi creşte puţin mai mari... acum aş vrea să vă vorbesc de porunca a cincea care spune să asculţi de mama şi de tatăl tău ca să fii fericit şi să trăieşti multe zile pe pământ. Uite, e singura poruncă care îmi dă bătăi de cap...

cum adică? De ce? m-a întrebat Andrei.

pentru că, în mod normal, practic, dacă un copil ascultă de părinţii lui, cei care ar trebui să fie fericiţi

78

ar fi părinţii, nu? ei culmea, în porunca aceasta, cei care sunt fericiţi sunt tot ei, copiii, părinţii trebuie să alerge, să se chinuie să stea la lucru, să facă mâncare şi nicăieri, dar nicăieri, nu scrie în Biblie că, făcând toate astea, vor fi fericiţi, dimpotrivă, peste tot ni se spune că vom avea încercări, necazuri, suferinţe, că suntem datori să luptăm pentru copiii noştri, şi ei, singurul lucru care trebuie să-l facă: Da, mamă, da, tată! şi vor fi fericiţi... Nu mi se pare drept! Şi am încrucişatbraţele înciudată, ca să par şi mai mofturoasă...

Andrei şi Adela şi Daria, au început să-şi dea coate şi să zâmbească pe ascuns, vom fi fericiţi, vom fi fericiţi...

dar nu e drept, le-am zis, vreau şi eu o poruncă aşa, uşoară, da, mamă, da, tată şi gata, să fiu fericită... nu e drept! am continuat... Vreau să scrie în Biblie: părinţi, staţi cinci minute pe zi într-un picior şiveţi fi fericiţi... ar fi aşa de simplu, şi nu scrie nicăieri, nicăieri asta... nu e drept!

hai, lasă, că nici pentru noi nu e uşor, a spus Adela, să nu intri cu mâncarea în casă, să nu umbli cu pantofii de-afară, să-ţi faci patul dimineaţa... nici pentru noi nu e uşor, ce crezi tu?

eu cred ca e cea mai uşoară poruncă dintre toate şi-n acelaşi timp cea mai grea pentru că ţine de ascultarea voastră şi asta chiar nu e uşor. Dar ce mare bucurie, e singura poruncă care cuprinde în ea o promisiune... şi vei fi fericit... ce lucru extraordinar, poate de aceea copilăria e vârsta fericirii, pentru că aşa a lăsat-o Dumnezeu. Nouă, părinţilor nu ne rămâne decât să trăim din amintirile frumoase ale copilăriei,

79

pe când vouă, copiilor, vă este dat, din start, să fiţi fericiţi.

mamă, a zis Andrei, hai lasă tristeţea, că o să te ajutăm noi să fii şi tu fericită, o să împlinim porunca a cincea şi o să fii şi tu şi noi fericiţi.

îţi mai dăm noi un pic de la noi, dacă vrei, a spus şi Daria cu glasul duios.

aşa să fie! le-am zis... şi ne-am unit mâinile a legământ.

Anii au trecut unul după altul şi într-o seară, băiatul meu, adolescent de 17 ani m-a întrebat:

îţi mai aminteşti când ne-ai vorbit de porunci, ce fericit eram...

şi acum, acum nu mai eşti?

acum nu mai sunt copil, dar ce inimoasă a fost copilăria noastră... acum am alte griji, alte frământări... totuşi ne-ai rămas datoare cu o poruncă, a iubirii...

oştii deja, e cea mai mare şi cea mai frumoasă, să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi... nu e uşor, îţi pune la încercare toate puterile, dar merită...

de ce e cea mai mare? Chiar e cea mai mare?

pentru că Dumnezeu însuşi e Dragoste, aşa se defineşte El pe Sine însuşi, Dragoste, aşteaptăpuţin. Mi-am luat Biblia şi i-am citit din 1 Corinteni 13, cea mai frumoasă definiţie a dragostei: „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aşcunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şimunţii, şi

80

n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă miaşîmpărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte, dar, când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”

Andrei a rămasmeditatv... după ce am citit. Apoi mi-a spus:

înseamnă că ea, dragostea ne responsabilizează cel mai mult.

da, aşa este.

la ora de religie am învăţat că dacă am avea credinţa cât un bob de muştar am muta munţii din loc... şi că dacă ne pierdem speranţa şi cădem

81

în deznădejde, e cel mai mare păcat. Dar nu ne-a spus nimeni cât de importantă e Iubirea şi ce mult valorează în viaţa unui om.

v-a spus la şcoală că cine îşi pierde speranţa face cel mai mare păcat??

da, doamna de religie.

asta numai dacă duci la împlinire deznădejdea ta punându-ţi capăt zilelor, fără să te încrezi în bunătatea şicredincioşia lui Dumnezeu că te va putea scăpa. Totuşi... nu vreau s-o contrazic pe doamna de religie, dar judecă singur dacă în Biblie este scris că cea mai mare dintre virtuţi este Dragostea, care ar fi, după tine, cel mai mare păcat?

nu înţeleg, mi-a spus Andrei derutat...

cele trei mari virtuţi ale creştinismului sunt Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. Dacă oamenii îşi pierd speranţa se cheamă că au căzut în deznădejde, dacă şi-au pierdut credinţa se cheamă că au necredinţă... pentru cei care îşi pierd dragostea, cum se cheamă?

nedragostea! mi-a răspuns prompt Andrei.

exact. De câte ori ai auzit-o la ora de religie?

niciodată.

dacă cea mai mare virtute e Dragostea, cel mai mare păcat, care ar fi?

nedragostea, a spus Andrei.

câţi oameni crezi că sunt bolnavi de deznădejde şicâţi de nedragoste? Pentru cei care trăiesc deznădejdea, depresia în toate formele ei, există spitale de psihiatrie, medicamente, dar pentru cei care trăiesc nedragostea... în toate formele ei, indiferenţa,

82

nepăsare, ură... nu există nimic.

ai dreptate, nu m-am gândit niciodată la asta! Dacă credinţa poate muta munţii din loc, mă întreb ce-ar putea face un bob de muştar de dragoste...

-... Care, cum zice apostolul Pavel, e cea mai mare dintre toate. Să nu uiţi de porunca asta, Andrei, Adu-ţi aminte ce ţi-am spus când erai mic, porunca are în ea binecuvântarea, dacă o împlineşti. Să nu uiţi să iubeşti, Andrei, oamenii, florile, pe Dumnezeu...

promit! A răspuns, şi răspunsul lui îmi răsună şi astăzi în urechi când, aşezată în poala mea, o învăţ pe cea mai mică dintre copii (5 ani) cum e cu poruncile...

Toate reflecţiile, oricât de înalte sau adânci ar fi, încep şi se termină în viaţa de zi cu zi. Viaţa e testul autenticităţii unui om. Valoarea cea mai mare şi autentică a unui om este capacitatea de-a primi şi de a dărui Dragoste în jurul său. Asta ne defineşte şi ne sfinţeşte. Dragostea de oameni, de păsări, de flori... şi de Dumnezeu. Restul... sunt poveşti!

83

VÂNZĂTOAREA DE BILETE

O zi caniculară de vară îmi întorcea viaţa pe dos...

40 de grade la umbră şi eu trebuia să ajung în capătul opus al oraşului şi să predau nişte documente pentru stimulentul de inserţie. Ca să fie ziua şi mai proastă, odată ajunsă acolo mi s-a spus că trebuie să prezint nu originalele actelor ci copii Xerox aşa că „te duci matale binişor şi faci nişte copii”. Off! mi-a venit să zic, ce comod e pentru „matale” să stai pe scaun şi să dai sfaturi. N-am avut încotro, m-am conformat, am venit cu copiile, am alergat de la un birou la altul, vreo 6 în total, şi apoi mi s-a comunicat sec că pot să plec. Mă îngrozeau lipsa de amabilitate şi de politeţe a funcţionarelor, dar din cauza căldurii şi a moleşelii pe care o producea asupra mea, m-am hotărât să nu fac scandal şi să ies frumos afară din instituţie. Am ajuns la staţia de autobuz şi am văzut o mare de oameni care aşteptau. O secundă m-am gândit să merg pe jos, ca să evit aerul încins din autobuz, dar distanţa foarte mare şi soarele arzător m-au convins să merg, totuşi, cu autobuzul. Aşa că m-am îndreptat spre casierie ca să-mi iau bilet.

un bilet, vă rog frumos.

O casieră, grasă, enormă, cu transpiraţia şiroaie pe la tâmple, dezlega integrame dintr-o revistă şi, fără să se uite spre mine sau bancnota mea de 100 de lei îmi răspunde sec:

nu avem rest.

Caut în poşetă o bancnotă de 50 de lei şi repet cu un aer vădit enervat:

84

un bilet, vă rog,

nu avem rest, îmi răspunde automat, sec, fără să se uite la bancnota mea

am privit-o câteva secunde gândindu-mă dacă cumva se vorbise cu funcţionarele din instituţia vecină ca să-mi facă o figură şi nu era mai potrivit să-i iau revista din faţă sau să ţip să mă audă toată lumea. Am calculat în zecimi de secundă că gemuleţul prin care aş fi întins mâna până la ea era prea îngust ca să-mi permită o mişcare rapidă aşa că am preferat să oftez adânc, să-mi spun în gând că e ziua care va intra în Top 10 cele mai proaste zile din viaţa mea şi să caut resemnată o bancnota de 10 lei, convinsă că de data aceasta va avea rest.

un bilet vă rog frumos, doamna casieră!!!

nu avem rest! a răspuns exact ca un calculator. Era prea de tot, îşi bătea joc de mine şi eu nu realizam asta. M-am uitat să văd dacă nu-mi poate veni cineva în ajutor... staţia era plină de lume, obosită, transpirată, cu evantaie improvizate din ziare, cărţi poştale sau ce se mai găsea prin poşete... cine să mă ajute?? M-am decis într-o secundă. Am strigat cât am putut de tare aşa încât să se audă în toată staţia de autobuz.

uite ce-i cucoană, dacă te-ai săturat să mănânci banii statului degeaba, lasă locul altei persoane care vrea să muncească, pentrucă e plină lumea de şomeri. Du-te acasă şi împleteştebotoşei pentru orfani sau dezleagă integrame stând pe vasul de toaletă nu într-o casierie de bilete. Dacă nu ai chef de muncă, du-te acasă şi nu enerva oamenii spunându-le că nu ai rest, grăsană ce eşti... am spus spumegând de furie.

85

Grăsana şi-a ridicat capul din revistă şifaţa sa a luat pe rând culoare albă, apoi roşie şi, în final, galbenă... Spumega, se îneca de furie şi vrând să-mi dea replica s-a ridicat în picioare. Abia atunci am văzut cât de masivă e şi cât de ameninţătoare a devenit deodată în verticalitatea ei. Instinctiv, m-am dat doi paşi înapoi, prevăzând o luptă pe viaţă şi pe moarte cu doamna dezlegătoare de intégrame... Lumea a început să se adune în faţa casieriei ca la circ şi doar în acel moment mi-am dat seama de grozăvia ce o iscasem. Doamna casieră a trântit revista de masă, şi-a pus braţeleatârnânde de grăsime în şoldşi a început:

ia ascultă la mine slăbătură ce eşti...

în secundele care au urmat m-am gândit dacă să o iau la fugă realizând cât de inegale erau forţele în desfăşurare sau să iau rapid un taxi care aştepta cu portiera deschisă. Dar, înainte de a lua o decizie sau alta, cu privirea ţintă spre figura casierei, s-a întâmplat cel mai neaşteptat lucru: a sunat telefonul mobil al doamnei. Parcă toată lumea din staţie, inclusiv eu, am fost apăsaţi pe butonul de stop, pentru că fiecare şi-a oprit mişcarea în care era implicat şi împreună, solidar, am aşteptat să vedem ce se va întâmpla. Faţa agresivă, ameninţătoare a doamnei s-a schimbat deodată, sprâncenele şi-au pierdut încordarea, relaxându-se, gura şi-a domolit furia, ochii s-au îmblânzit... mâna s-a îndreptat spre telefonul mobil. Glasul fioros, tunător, răguşit al doamnei s-a îmblânzit ca prin farmec şi inflexiunile vocii erau acum ca ale unei domnişoare...

da, draga mamii, te-ai trezit? Bine scumpa mea,

86

sigur că sunt bine, da, da, cum să nu, da, am făcut ciorbiţă cum îţi place ţie, să mai pui un pic de oţet în ea dacă nu ţi se pare destul de acră, da sigur că da, îţi cumpără mama o pungă cu alune, da, da, da, şi te rog să nu uiţi să-i dai şi lui mamaia un pic de apă şi de ciorbiţă, da, puişorul meu, cu linguriţa mama, ca să nu se înece, te roagă mama, da, bine, te pupă mama, da!

Ascultând dialogul dintre ea şi fiica sa, am realizat deodată un lucru incredibil: doamna casieră, grăsana şinesimţita, indolenta şileneşa, agresiva şi ameninţătoarea... ei bine, era şi ea mama cuiva, a cuiva care o iubea şi o considera centrul universului, cineva care o aştepta să vină repede acasă şi să-i aducă un pic de duioşie şi o pungă cu alune... ba mai mult, ea la rândul său era fiica unei mame bolnave, la pat se pare, o mamă care trebuia hrănită cu linguriţa şi păzită probabil noapte de noapte... o mamă de care ea, nepoata, trebuia să aibă grijă până se întorcea casiera de la serviciul acesta enervant unde oamenii îţi cer zi de zi, minut de minut, unul şiacelaşi lucru: un bilet, vă rog, mecanic, robotizat, fără să te întrebe ce mai faceţi? Cum o mai duceţi? Vă simţiţi bine de la căldură asta?... Am realizat, deodată, cât de nedreaptă am fost purtându-mă necivilizat, cât de aspră, judecând-o după aparenţele atât de flagrante, cât de departe de conduita creştinească..., mi-a fost atât de ruşine, atât de ruşine, încât cu paşii înapoi, cu privirea spre faţa ei, spăşită, m-am îndreptat spre cel mai apropiat taxi şi am închis repede uşa înainte ca ea,

87

casiera, să dea cu ochii de mine.

Ajunsă acasă, mi-am continuat dialogul intern, mirarea şiruşinea, mascându-le în activităţi cotidiene, spălatul vaselor, măturat, călcat. Dar a venit noaptea şi cum numai pe noapte se activează anumiţi centri, am început să mă gândesc ce să fac? Cum să fac să mă revanşez? Cum să-mi cer iertare? Cum? Mă omoară, dacă mă vede... dă cu mine de pământ şi gata! aşa-mi trebuie dacă nu ştiu să-mi păzesc gura... am făcut-o grăsană, nesimţită... ce mai e de spus sau de iertat aici?? Nimic, gata, s-a zis cu mine, păcat în toată regula, de trecut pe lista de spovedanie şi de căit muuultă vreme după ce-mi voi ispăşi canonul. Nu am închis un ochi toată noaptea de remuşcare şi de păreri de rău. Nu-mi era ciudă pe mine dacă eram vreo femeiuţă care habar n-are ce înseamnă să fii mamă şi să stai o noapte întreagă la căpătâiul cuiva, dar aşa... să mi se întâmple una ca asta tocmai mie... nu-mi puteam ierta asta! Mâine dimineaţă mă duc la ea şi-i cer iertare, poate să dea cu mine de pământ, măcar mă duc spre rai cu sufletul iertat, cine ştie dacă nu era pusă acolo să vândă bilete spre rai şi nu spre gară sau piaţa mare... Am pândit zorii dimineţii şi când am văzut că e dimineaţă bine, l-am rugat pe băiat să aibă grijă de fete că voi veni repede. Am luat autobuzul şi m-am dus la piaţa mare. M-am apropiat cu paşi timizi de casieră, am văzut-o cum dădea într-una bilete în mod mecanic, repede, scurt, fără să ridice capul spre cei ce-i cereau biletul... of, fie ce-o fi, îmi cer iertare. Dar mai întâi să-mi dea un bilet, să se uite puţin la

88

mine, să-i captez privirea ca să capăt curaj...

un bilet, vă rog!

Mi-a luat banii, mi-a dat biletul, fără să se uite la mine, fără să se clintească din liniştea ei. Offff, am aruncat biletul la gunoi înciudată, of, ce mă fac?? Ce mă fac?? Mai încerc odată, mai cer o dată, încă un bilet, îi dau banii încet şi spun apăsat, vă rog frumos să-mi daţi un bilet... Am încremenit studiindu-i profilul trist, îngândurat... nu, nu s-a uitat la mine deşi am implorat în gând, mi-a dat biletul şi atât. Am rupt biletul în mii de fărâme stând pe banca din faţa casieriei gândindu-mă ce să fac?? A, stai puţin, păi nu mă exprim eu cel mai bine în scris? Nu ştiu eu să compun o scrisorică prin care să-mi cer iertare? Şi nici una, nici două, am luat o bucată de hârtie şi am început să scriu.

Doamnă casieră, sunt doamna care v-a supărat ieri... îmi pare nespus de rău pentru vorbele pe care vi le-am adresat, am avut o zi foarte proastă şi am cedat impulsurilor de moment. Nu pot exprima în cuvinte părerea de rău pentru tonul şi cuvintele nepotrivite. Vă rog să mă iertaţi, nu mă caracterizează o asemenea atitudine. Vă doresc o zi plăcută, cu oameni civilizaţi, amabili. Chiar mă întrebam cum suportaţi căldurile astea caniculare? Vă este, probabil, adesea rău... îmi pare rău că mama dv. e bolnavă, dar sunt sigură că fata dv. are toată grija de bunica ei. Serviciu uşor vă doresc şi multă sănătate mamei!

Am terminat de scris şi am pândit momentul cel mai bun, când nu era nimeni la rând pentru a da bileţelul doamnei. Dar dacă se enervează şi mai tare?

89

dacă mă ia la bătaie? Cum să fac?? Păi aşaîţi trebuie dacă nu-ţi controlezi gura... măcar să-mi dea una să o ţin minte toată viaţa... am ajuns în faţa casieriei, am dat biletul doamnei care, în aceeaşi clipită, mi-a întins un bilet. Am plecat repede în capătul opus al staţiei şi am pândit-o să văd cum reacţionează. Doamna a citit biletul cu capul în jos, îi vedeam doar profilul dar era suficient. Am văzut-o, deodată, cum a privit pe gemuleţul ei, cum se uita în stânga şi în dreapta, să mă zărească... e clar, vrea să-mi spună vreo două... m-am uitat cu disperare la primul autobuz oprit în staţieşi am urcat pe scara autobuzului. Doamna casieră m-a zărit, a deschis rapid uşa casieriei, a ieşit cu toate kilogramele, alergând spre autobuz.

cât mă bucur, mă bucur, aşa să ştiţi, v-am iertat, îmi pare bine...

Autobuzul se pusese în mişcare dar doamna continua să-mi facă semne, să-mi spună cu mâna că nu e nimic, că îi pare bine... Eu zâmbeam la ea cu toată faţa şi încercam cu trupul să-i spun că mă înclin în faţa ei... ne-am făcut din mână şi ne-am trimis pupicuri până când a dispărut din raza mea vizuală. Abia atunci m-am aşezat pe un scaun în autobuz gândindu-mă ce bine e să fii iertat şi împăcat cu toată lumea... în veci n-o să mai repet greşeala asta, îmi spuneam în gând! îmi savuram fericită fapta mea când, deodată, o voce aspră, răguşită şi cu o severitate didactică m-a adus la realitate:

biletul la control, doamnă!

Brusc, mi-am amintit că am aruncat toate biletele la gunoi, că nu mai aveam niciunul prin geantă şi că

90

faţa severă a controlorului nu lăsa loc la negocieri.

păi să vedeţi, domnule controlor de bilete... sunt convinsă că sunteţi un gentleman, se vede din atitudinea dv... să vedeţi cum a fost...

91

VOLUNTARIATUL

de Andrei Neacşu

Mi-a plăcut să lucrez ca voluntar în diverse centre de cultură şi nu numai. Mi-a inspirat această dorinţă doamna dirigintă şi membrii unei fundaţii umanitare care au participat la ajutorarea persoanelor în urma inundaţiilor din Bacău. Am lucrat cu plăcere la Biblioteca Judeţeană Bacău alături de alţi voluntari la derularea cu succes a programului „Şcoala după Şcoală la Bibliotecă” unde 17 copii cu nevoi materiale deosebite, dintr-un cartier mărginaş din Bacău, au fost ajutaţi să-şi facă temele zilnic şi să urmeze cursuri de calculator în anul şcolar 2010-2011. Am lucrat şi în cadrul asociaţiei „Prietenii Pompierilor” unde am învăţat o mulţime de lucruri folositoare în situaţii de criză, nu doar de incendiu.

Când mama mea s-a înscris împreună cu fetele într-un proiect de voluntariat pentru alfabetizarea romilor, am rugat-o frumos să nu conteze pe mine. Nu aveam nimic cu ei, dar parcă nici nu mă atrăgeau: în cartier numai rromi, în clasă, jumătate rromi, la şcoală³4 din elevii din cartier, rromi. Nu mai suportam să ne bată tot timpul! La asta se pricepeau cel mai bine şi la cântat manele! Aşa că am asigurat-o pe mama că o ajut cu orice va dori, să scriu, să transcriu fişe, orice, dar la casele lor nu voi merge ca să-i rog să se înscrie la şcoală. Asta, nu! Mama a dat dovadă de înţelepciuneşi m-a lăsat în pace. A luat fetele şi a pornit cu ele în campania de înscriere la şcoală a rromilor. Numai că

92

... tata m-a luat binişor deoparte într-o seară şi mi-a povestit că mama face asta pentru că ea însăşi a făcut parte din etnia rromă şi că nu va uita niciodată de unde a pornit. Ceea ce-a salvat-o a fost educaţia! S-a încăpăţânat să înveţe în ciuda lipsurilor şi a terminat 3 facultăţi: Litere, Teologie şi Biblioteconomie! Ştiamşi eu asta de mic, dar tot nu o înţelegeam de ce vrea să facă voluntariat. Când o rugam să ne povestească mai multe, îmi spunea doar atât: să nu cunoaşteţi voi niciodată suferinţa de a fi judecaţi după culoarea pielii şi nu după ceea ce aveţi în cap. Eu am rugat-o de mai multe ori, să mă înveţe câteva cuvinte în limba romanişicând ne mai bat rromii de La şcoală să le spunem câteva cuvinte ca să creadă că suntem deai lor! Dar mama... nu şi nu! Nu mi-a spus nici un cuvânt! Râdea şi spunea că după ce s-a chinuit ani de zile să uite limba aceasta ar fi culmea să înceapă să şi-o aducă aminte. Şitotuşi, într-o zi am trecut de partea ei... şi am auzit-o spunând cele mai frumoase cuvinte în limba romani. Mama a convins un copilaş de 7 ani, dintr-o familie de rromi cu 11 fraţi să meargă la şcoală. A adus un ghiozdan, un costum frumos, prin grija unei fundaţii umanitare, i-a cumpărat pantofi, caiete, şi l-a pregătit sufleteşte. Părinţii copilului erau indiferenţi: „dacă vrebăietu să meargă la şcoală... noi îl lăsăm, dacă nu vrebăietu... tot atâta!”. Mama l-a învăţat că va fi educat, va şti să citească singur poveşti, să scrie, să vorbească frumos, toată lumea îl va respecta... şi băiatul a crezut! A mers o săptămână, două, şi în a treia săptămână, a dat buzna în biblioteca mamei spunându-i cu reproş, trăgând-o de mână, cu

93

ochii în lacrimi: veniţi doamnă, veniţi, repede! veniţi să vedeţi! A tras-o pe uşă afară şi i-a spus: uitaţi-vă la ei: mi-au dat cu pumnul în burtă, m-au bătut, uitaţi-vă cum strigă la mine!”. Trei băieţimicuţi, de clasa întâi, stăteau cu degetul întins spre copil şi strigau „Ţiganu! ţiganu! ţiganu!”... Când au văzut-o pe mama au luat-o la fugă, dar David şi-a pus capul în poala mamei şi a început să plângă în hohote. Eu venisem în ziua aceea la rugămintea mamei ca să-i spun câteva cuvinte de încurajare dar în faţa scenei derulate am rămas, pur şi simplu, mut. Prea era mare durerea copilului! „Aţi spus că o să fiu educat, îi reproşa mamei, că o să fiu respectat, că n-o să râdă nimeni de mine, aşa aţi spus! Cum este?” şi trăgea de mama să-i răspundă! Deodată, mama l-a luat de mână, l-a dus în bibliotecă şi acolo i-a spus: David, ascultă-mă! Ascultă-mă! Ţigan nu te naşti, ţigan devii... când minţi, când furi, când înjuri, atunci devii ţigan, dar de născut ne naştemtoţi liberi şicuraţi, nu te uita la ei, mergi mai departe la şcoală! Ştiuşi eu ce înseamnă să primeşti un pumn în stomac fără să faci nimic, să fii bătut, înjurat... să nu se joace nimeni cu tine... doar pentru că pielea ta e mai neagră decât a celorlalţi, ştiu, David, ştiu, nu te descuraja!

„Chiar ştiţi, doamnă, a întrebat el printre lacrimi? Chiar ştiţi? Ştiţi cum e într-adevăr sau spuneţi numai aşa, ca să mă împăcaţi pe mine? Chiar ştiţi?”

„Ştiu, şi eu am fost de etnie rromă, şi eu am fost ca tine, şi eu am fost bătută! Dar m-a salvat educaţia! Am 3 licenţe, David! Şi 3 copii... şi o familie minunată pentru că nu m-am lăsat învinsă!... Mă crezi?” Şi pentru că David se uita la ea cu ochineîncrezători...

94

mama a făcut cel mai incredibil lucru: l-a luat de mână şi i-a spus câteva cuvinte în limba rromani... pacheasman, dadid, janau, nanaituchelajo, David! Jaangle! David a început să plângă şi mai tare şi să o strângă pe mama în braţe, şi plângeau împreună îmbrăţişaţi! Pentru prima oară de când eram copilul mamei am simţit că sunt invidios, pentru că mama şi acel băiat trăiau ceva ce eu, copilul ei, nu înţelegeam, şi el... un străin, înţelegea! Şi doar era mama mea! Şi într-o secundă s-a produs un click în mintea mea şi am înţeles de ce voia mama să lucrăm ca voluntari pe terenul rromilor! Ca s-o înţeleg pe ea (şi pe ei) într-un aspect pe care nu-l puteam, altfel, înţelege decât trăindu-l. Şi de atunci, din ziua aceea, mama a mai avut un voluntar pe câmpul alfabetizării. Pe mine! Cu David am devenit cel mai bun prieten! Mă abţin cât pot să nu râd când mă întreba cu un aer serios: ia uitătepuţin la mine, am faţa mai albă? că am luat un FB azi! Sau când o întreabă pe mama: Doamnă, câte cărţi trebuie să citesc ca să nu mai fiu ţigan?

Mama îl învaţă acum regulile de politeţe şi de bune maniere, cum să salute frumos, cum să strângă mâna unui prieten sau să-şi facă nodul la cravată! Şi David spune la toată lumea că pe el nu-l va da Sarkozi afară din Franţa, ci că pe el îl va invita Sarkozi să îi cânte la vioară la un dineu special. Doamne-ajută!

în cinstea acestui băiat şi marcat de evenimentul la care am asistat am compus o poezie pe care i-am dedicat-oşii-am citit-oşilui. Am intitulat-o IONICĂ şi am participat cu ea la câteva concursuri şcolare, unde am câştigat premiul întâi. Ce nu ştia nimeni...

95

era că personajul IONICĂ era şi este real! Vă rog frumos să o citiţi, căci merită!

96

MIC DEJUN CERESC

Dimineaţa, devreme, abia trezită din somn, fetiţa mea Cristina (4 ani) mă întreabă veselă:

ce păpăm astăzi la micul dejun?

cereale cu lapte, îi spun eu repede.

Şi trebuie să-i mulţumim lui Doamne doamne pentru aceste cereale?

desigur, draga mea, atâţia copii şi-ar dori să le aibăşinule au...

Rămâne gânditoare o clipă apoi:

mami, dar Doamne doamne ce papă la micul dejun?

ce papă?

da, cu ce se hrăneşte El dimineaţa?

cred că... ezit o clipă... cu dorul omului de El, cu asta se hrăneştedimineaţa.

Cristina stă o clipă pe gânduri cu ochii spre geamul bucătăriei, de unde se vede cerul albastru.

vai, mami, ce rău îmi pare... ce rău îmi pare că de-atâtea ori l-am lăsat pe Dumnezeu să flămânzească după mine...

O secundă, doar, îmi vine să spun şi eu acelaşi lucru dar ruşinată, îmi păstrez în gând iertarea şi şoptesc doar: MulţumescŢie, Doamne, că vorbeşti prin gura copiilor!

97

MAMA

de Andrei Neacşu

Nu sunt mulţi oameni pe pământ ce ştiu cât de importantă e mama. îngerul tău, cel care îţi ştie orice suferinţă, care te veghează, cea care te vede, te simte chiar şi atunci când este la servici. Cea care glumeşte mereu şi te face fericit... Un copil fără o mamă este ca o floare fără apă, soare sau aer, e o floare ofilită, tristă, fără bucurie.

Mulţi copii au mamele plecate în străinătate, mereu mă întreb cum rezistă ei fără bucuria vieţii lor?

Cine îi mângâie noaptea sau cine îi sărută pe frunte când sunt bolnavi? Cine îi aşteaptă acasă cu o ciorbă caldă sau cine le face un tort mare şi frumos de ziua lor?

Mama mea este ca o mână caldă în miez de iarnă; dacă plouă, mă acoperă, iar stropii de ploaie o ating pe ea şi nu pe mine; dacă mă clatin, mă susţine cu dragostea ei; dacă plâng, mâna ei ajunge pe obraz înaintea mea şi îmi şterge lacrima fierbinte, nu mă lasă, şi dacă ar pleca vreodată aş rămâne fără nici un sprijin, fără nici un ajutor. în nopţile lungi de iarnă o aud cum murmură rugăciuni şi intru în împărăţia viselor fără nici o teamă căci sunt vegheat de dragostea şicredinţa sa. Oricât de mari ar fi necazurile prin care a trecut familia noastră, mama a ştiut să lupte şi să învingă toate greutăţile. Mama ţine unită toată casa cu dragostea sa.

într-o zi, mama s-a îmbolnăvit atât de tare (a răcit,

98

MAMA

cred) încât a plecat în spital la Fundeni. Toată casa era tristă şi pustie fără prezenţa ei. Mie îmi era teamă să nu plece în cer şi să se facă înger, cum spunea tata. Şi atunci ne-am rugat toţi copiii împreună cu tata şi mama s-a făcut bine sănătoasă, s-a întors acasă puţin mai slabă dar pe picioarele ei. Mi-a spus că dragostea noastră a ţinut-o în viaţă şi i-a dat curaj să lupte cu boala. Că ar fi venit pe jos de la Bucureşti până la Bacău numai să mai petreacă o zi împreună cu noi.

Ce frumos a fost, apoi, totul, draga mea mămică şi dragul meu tătic!

99

DIN SERIA „LOGICĂ DE COPIL”

Ajung acasă de la serviciu udă leoarcă. Afară ploua cu găleata şi eu îmi uitasem umbrela. Acasă, lângă uşă, cuminte şi îmbrăcată cu fustiţă şi săndăluţe mă aşteaptă Cristina să ieşim în parc.

cristinuţa, să ştii draga mamii, că nu putem merge azi în parc, afară plouă cu găleata...

Mă priveşte cu un aer uimit şi zice cu ghiduşie în priviri:

păi, şi? Nu găsim noi în toată casă o găleată să-i venim ploii de hac? Şi într-o secundă intră în baie, înşfacă o găleată şi mi-o arată victorioasă.

gata, hai afară, că avem ac de cojocul ploii...

încep să râd din toată inima. Exact în acel moment se deschide uşa camerei lui Andrei (19 ani) care, după zâmbet îmi dau seama că a auzit toată conversaţia. Proaspăt întors din America, îmi zice:

-Ai noroc că nu trăieşteCristinuţa în America... Acolo au o expresie similară pentru a ploua cu găleata... it’s rain ingwithcatsanddogs! (plouă cu pisici şi câini). Abia atunci realizez cât de amuzantă e situaţia şi râdem toţi trei în cor... Doamne, ce famile binecuvântată mi-ai dat!

100

LOGICĂ DE COPIL

îmi iau fetiţa de la grădiniţă şi pornesc cu ea spre casă în toată splendoarea primăverii.

Fetiţa mă întreabă mirată:

cum se cheamă ziua care vine după azi?

mâine, îi răspund.

şi ziua care vine după mâine?

ziua care vine după mâine? Se numeşte poimâine. Dar de ce mă întrebi?

Stă puţin, se gândeşte, şi apoi:

pentru că tu, POIERI, adică cu două zile în urmă, mi-ai promis că poimâine, adică azi, o să mergi cu mine în parc... şi acum văd că tu mă duci acasă. Ai uitat că poierul de poimâine e azi?

ei, cum era să uit, numai un pic m-ai derutat cu poi-eurile astea... dar ai perfectă dreptate, hai în parc să ne poienim!

101

ÎMPĂCARE, ÎMPĂCARE...

Mi-am învăţat copiii de mici că a dormi împăcat cu toată lumea, e mare lucru, mare binecuvântare. Numai că ei, copilaşii mei, se certau cam de 10 ori pe zi... de la jucării, de la bomboane, de la „jeleul tău e mai mare decât al meu”...şitot nimicuri din acestea.

Am mediat zeci de conflicte între ei, bineînţeles, până când am obosit. într-o seară, auzindu-i cum se ceartă toţi trei de la un joc de puzzle, m-am gândit că ar fi cazul să introduc noţiuni de credinţă în medierea conflictelor, că altceva nu mai dădea roade. Aşa că i-am chemat pe toţi trei în faţa mea şi am început:

dragii mei, ştiu că tocmai v-aţi certat... v-am auzit, lipsesc piese de puzzle.

adela le-a pierdut, începe Andrei.

ba nu, Andrei le-a uitat pe scară, continuă Adela.

de fapt, eu le-am ascuns, zice şi Daria, ca să nu le mai piardă ei...

linişte! am înţeles tot, nu e nevoie de alte explicaţii. Vă rog să nu mă întrerupeţi că am ceva foarte important de spus. Copilaşii mei, eu v-am spus vouă de mai multe ori că adevărata viaţă o vom trăi sus în cer, aşa-i? Că aici ne petrecem doar o scurtă perioadă de timp comparativ cu cea veşnică din ceruri...

ce legătură are asta cu puzzle-ul nostru, mamă? Nu înţelegi că Daria a ascuns piese de puzzle?

Andrei, nu mă întrerupe, te rog frumos... deci, vă spuneam de viaţaveşnică din ceruri... nu mai bate darabana Andrei, nu-ţi da ochii peste cap, Adela, deci

102

... ce facem noi la biserică, duminică de duminică?

participăm la Liturghie... zice uşor Andrei.

spunem Crezul... zice şi Adela din spirit de contradicţie...

Şi Tatăl nostru... zice Daria.

perfect. De fiecare dată când spunem Crezul, noi rostim şi fraza următoare... „şiiarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şimorţii... ” ceea ce înseamnă...

mamă... dar ne-ai explicat de atâtea ori, de ce ne repeţi tocmai acum, în plină ceartă? Ştimtoţi trei foarte bine că se referă la cea de-a doua venire a lui Iisus Hristos, când va veni în slavă să judece viii şimorţii... ce legătură are cu puzzle-ul nostru? mă întreabă Andrei.

păi, lasă-mă să-ţi explic... legătura este următoarea, că... Ceea ce nu v-am spus sau nu am accentuat suficient de bine, este că Iisus Hristos poate veni oricând, în orice clipă, la miezul nopţii sau în zorii dimineţii, iarna sau vara, acum sau peste un ceas, anul acesta sau peste o sută de ani, nimeni, absolut nimeni nu ştie când va veni... dar, ceea ce este sigur este că va veni.

tot nu înţeleg... zice Adela.

acum, judecaţi voi singuri, dacă tot nu ştim când va veni Domnul, să ne ia acasă în cer, nu cumva trebuie să ne găsească tot timpul pregătiţi? Şi mă refer aici la a vă găsi împăcaţi unul cu altul? Spune tu, Andrei, merită să stai o veşnicie supărat pe Adela numai pentru că a ascuns câteva piese de puzzle? Merită, Daria, să nu te mai ţii o veşnicie de mână cu Adela, doar pentru că a făcut nu ştiu ce cu o păpuşă?

103

Merită să staţi supăraţi o veşnicie unul pe altul de la o nimica toată?

M-am uitat atentă la feţele lor şi am văzut o îngrijorare sinceră.

mamă..., îmi zice Andrei, şi chiar poate veni în orice clipă Iisus Hristos? în orice clipă de acum înainte?

da, Andrei, în orice clipă, chiar şi în următoarele 10 minute, îi spun şi mă uit cu coada ochiului la ceas, era 9 şi jumătate seara.

fetelor, zice Andrei deodată cu tonul grav, hai să ne împăcăm, aţi auzit ce-a zis mama, ar fi cumplit să stăm o veşnicie fără să ne vorbim...

mamă, dar cât ţine o veşnicie? mă întreabă Daria.

păi, mii şi mii de ani!

vai de mine, vai de capul nostru..., Adela, dă mâna, şi tu, Andrei: împăcare, împăcare, niciodată supărare, dacă ne mai supărăm, ne luăm valiza şi plecăm...

Au trecut zilele şi conflictele dintre copiii mei nu s-au micşorat, doar că seara auzeam din ce în ce mai des: împăcare, împăcare... şi mă gândeam că tot e bine dacă, oricât de mult s-ar certa, seara găsesc puterea să se împace.

Au trecut anii şi copiii mei au crescut. Nici eu, nici ei nu-şi mai aduceau aminte de ce le-am spus în seara aceea de vară.... Sau, cel puţin, aşa credeam eu. într-o zi, l-am rugat pe Andrei, de 12 ani, să facă curat în casă că voi veni cu o colegă de serviciu şi să nu fie dezordine. Colega mea nu a mai putut veni cu mine

104

acasă, dar pe Andrei l-am găsit jucând fotbal de mama -focului.

păi, şicurăţenia? l-am întrebat.

vai mamă, am uitat cu totul şi cu totul.

lasă acum, joacă-te şi vorbim când ajungi în casă.

Aveam de gând să nu-l iert deloc şi să-i dau o lecţie despre ce înseamnă ascultarea..., mai ales că în casă m-am împiedicat de la uşă de un trenuleţ cu vagoanele răsturnate. Andrei a venit în casă cu faţa îmbujorată, a mers în baie, apoi în bucătărie şi după ce a mâncat, cu un aer glumeţ, mi-a zis:

iartă-mă că nu am făcut curăţenie dar, oricum, nu ai venit cu colega.

nu, Andrei, nu te iert, m-ai supărat foarte tare, casa era răsturnată cu susul în jos, jucăriile nu erau în coş, haine peste tot, nu, nu te iert, m-ai supărat foarte tare.

mamăăă... îmi pare rău, am uitat pur şi simplu, iartă-mă te rog.

nu, Andrei, trebuie să înveţi că atunci când te rog ceva trebuie să asculţi, nu aşa, că te-ai dus la fotbal şi gata, ce, aveai campionat naţional de fotbal?, nu te iert, degeaba te uiţi aşa la mine...

mamăăăă...

degeaba insişti, du-te la culcare că nu te iert, o să vorbim mâine dimineaţă că, uite, acum aşez hainele voastre în dulap, adică ceea ce trebuia să faci tu. Şi ca să fiu şi mai convingătoare m-am întors cu spatele la el. Un timp nu am auzit nici un zgomot şi am fost convinsă că Andrei a ieşit din cameră, dar peste scurt timp am auzit un plânset înăbuşit. Când mă uit, îl văd

105

pe Andrei aşezat pe pragul uşii, cu capul pe genunchi plângând..., era prea tare pentru mine, nu rezistam în faţa unui copil plângând. Mă apropii de el şi îi spun:

îţi pare aşa de rău? Că nu m-ai ascultat şi nu ai făcut curat?

da, bineînţeles, dar mai ales plâng că nu mă ierţi... de asta îmi pare cel mai rău...

M-am schimbat deodată la faţă..., deci nu-i părea rău că nu afăcut curat, ci doar că nu l-amiertat. Desigur că era importantă şi iertarea, dar eu mă gândeam să-l conştientizez cât de importantă e ascultarea şi credeam că părerea lui de rău era că nu m-a ascultat şi nu că eu nu l-am iertat... Aşa că am început să spun:

dar înţelegi de ce nu te iert? Că m-ai supărat foarte tare neascultându-mă, înţelegi?

Andrei stătea cu capul aplecat pe genunchi şi plângea. Când l-am întrebat asta, şi-a ridicat capul cu o privire extrem de nesigură şi uimită şi m-a întrebat cu un ton de reproş:

mamă, tu nu înţelegi ce-mi faci? Tu nu-ţi dai seama ce faci dacă nu mă ierţi?

stai puţin, că nu înţeleg.

mamă, uită-tepuţin la ceas..., e 9 şi jumătate, dacă vine Iisus Hristos la 10 fără douăzeci..., vrei să stăm o veşnicie fără să ne vorbim? Fără să ne ţinem de mână? Ai uitat, mamă? Ai uitat?

Am încremenit, pur şi simplu, în faţa lui fără să-mi vină să cred că copilul meu îmi dă o lecţie de viaţă. Şi încă ce lecţie! Da, uitasem, uitasem tocmai eu cea care îl învăţasemşi el, copilul, ţinuse minte până şi ora la care le-am povestit..., de aceea auzeam seară de

106

seară, la 10 fără douăzeci, împăcarea lor frăţească... împăcare, împăcare..., niciodată supărare. Crezuse cu toată inima lui că în orice seară, la 10 fără douăzeci, poate să vină Domnul Iisus Hristos să ne ia acasă. Şi de aceea, oricât de înverşunate erau certurile dintre ei, seara se împăcau..., căci veşnicia era straşnic de lungă...

iartă-mă tu, Andrei, am uitat dragul mamii, pur şi simplu am uitat ce sunt pe cale să pierd dacă nu te iert..., iartă-mă te rog!

iartă-mă şi tu mamă! Promit că nu mai fac!

Ne-am îmbrăţişat strâns, şi abia atunci am observat că era un pic mai înalt decât mine. Creştea, băiatul meu şi în înălţimeşi în înţelepciune.

hai, du-te la culcare acum, i-am zis.

s-o crezi tu, nu merge aşa, trebuie să-mi dai mâna. Şi luându-mi, pur şi simplu, mâna l-am auzit cântând în timp ce-şi ştergea lacrimile cu cealaltă:

împăcare, împăcare...

Niciodată supărare,

Dacă ne mai supărăm...

Ne luăm valiza şi plecăm!

107

FRUMOASA...

Caută şi păstrează mereu o bucată de cer dea­supra vieţii tale

Cine nu cunoaşte „celebra” intersecţie de la Sărata din Bacău? Unde stau fetiţele ce-şi vând, constrânse de împrejurări, trupul bărbaţilor..., bărbaţi ce în mod conştient şi liber îşi vând sufletul cumpărând de la ele clipe efemere de plăcere?? Trecând într-o zi cu maşina pe acolo mi-am oprit privirile asupra unei tinere, o copilă abia ieşită din adolescenţă. Trupul ei mai păstra încă urmele copilăriei, formele fiindu-i încă nedefinite, dar ea încerca să mascheze asta printr-un machiaj strident şi o ţigarăţinută stângaci în mână. Cu un minijup provocator şi o privire de-o inocenţă năucitoare, părea desprinsă dintr-un loc total diferit şi aşezată la întâmplare acolo. Nu se deosebea cu nimic de una din adolescentele de pe stradă. Pentru o clipă mi s-a strâns inima gândindu-mă „are vârsta fetelor mele”...

Am cumpărat rapid o tavă de plăcinte calde şi am pus în borcane de 400 de grame ceai fierbinte. Poate le mai încălzeştepuţin sufletul şi trupul îngheţat pe gerul năprasnic de afară... Am oprit maşinaşi-un grup de 4-5 fete au dat năvală..., s-au oprit buimăcite: nu eram un client, de ce-am oprit atunci? Am ieşit cu ceaiul şi plăcintele şi le-am întins fără să spun un cuvânt. Nici una nu a luat plăcintă ci doar ceaiul din borcanele de bulion de 400 de grame. îl ţineau strâns în mâini şi aşa am putut să văd că degetele erau vinete

108

de ce nu beţi ceaiul? am întrebat curioasă.

sticla păstrează aşa de bine căldura, ne dezmorţim întâi mâinile apoi bem.

ah, da, am înţeles.

Cu paşi şovăitori şi cu privirea uimită m-am apropiat de Frumoasa (aşa o denumisem în gând). Doamne-ajută-mă să-i pot vorbi!

bună, i-am spus.

bună, mi-a răspuns cu privirea uimită. Mulţumesc pentru ceai, dar de ce faceţi asta?

pur şi simplu... sau dacă vrei să ştii adevărul, am şi eu o fată acasă, un pic mai mică decât tine, semeni cu ea.

oiubiţi? m-a întrebat brusc.

enorm, mai mult decât viaţa mea!

să aveţi grijă de ea! Să nu ajungă unde am ajuns eu... să-i daţi bani să-şi cumpere tot ce-şi doreşte ea..., haine, cizme cu blăniţă...

de asta ai ajuns aici? Nu-ţi dădeau bani de haine?

nu numai de asta, nu mă iubeau, le încurcam existenţa, eram o anexă în viaţa lor şi m-au făcut să simt aşa de bine asta încât uneori îmi venea să-mi cer scuze că exist!

-Woau! Eşti inteligentă... şi foarte frumoasă, sper că îţi dai seama că locul tău nu e aici.

Mă priveşte melancolic.

Şi unde credeţi că e locul meu? Există un loc unde să fiu primită fără să mi se pună o sută de întrebări? Fără să dau o mie de explicaţii? Să fiu, pur şi simplu, iubită pentru ceea ce sunt şi nu pentru ceea ce-aş

109

putea fi? Ştiţi... Odată, nu prea demult, m-am înfiorat şi eu la atingerea unui băiat şi am roşit când am fost pupată prima oară pe obraz, astăzi... îşi duce mâna fără ceai la ochi.

Dumnezeule mare! îmi spun în gând.

-Uite, nu ştiu cum te cheamă, dar dacă vrei, doar dacă vrei, te pot ajuta fără să pun nici o întrebare... promit!

pe bune? îmi răspunde brusc şi cu un ton violent. De ce faceţi asta? De ce vă pasă de noi?

ce te deranjează, de fapt?

mă deranjează, da, mă deranjează că vreţi să mă faceţi să cred că există şi astfel de oameni cărora le pasă de trupul meu sau de viaţa mea, sau de ce voi mânca eu mâine... şi nu e adevărat!

ba da, uite, eu exist în realitate aici, lângă tine!

nu, nu-i adevărat, nu tu eşti realitatea din viaţa mea, tu ai venit azi aici, din întâmplare, poate că dai de pomană cuiva drag, poate o faci din milă, oricum, mâine nu vei mai fi aici, nici poimâine, nici răspoimâine... Realitatea din viaţa mea sunt cei 5-6 clienţi pe care-i am zilnic şi care-mi terfelesc trupul în maşină, ĂIA SUNT REALITATEA DIN VIAŢA MEA! Cei care vin constant în viaţa mea, nu tu, o întâmplare! mi-a spus cu ură şi împingându-mă cu degetul arătător...

te înţeleg atât de bine, dacă ai vrea să te laşi ajutată... dacă ai vrea să scapi de locul acesta, eşti frumoasă şi inteligentă, locul tău nu-i aici. Crede-mă,

110

te pot ajuta!

nu ştiu dacă vreau, nu mai am încredere în oameni, nu te supăra, iartă-mă dacă te-am speriat, sunt doar revoltată, atâta tot.

în timp ce vorbea, o maşină Range Rover a oprit la doi paşi de mine, şi înainte de a mă dezmetici, frumoasa a făcut un semn din mână şoferului. Un tânăr cu ochelari de soare, desigur, cum altfel, doar nu voia să fie recunoscut... un tânăr frumos şi bogat, unul care a avut alt start în viaţă şi care putea cumpăra trupuri... trupul copilandru al frumoasei mele, i-a răspuns la salut. Am ezitat o fracţiune de secundă după care m-am hotărât brusc. Am intrat la el în maşină şi-am vorbit cât am putut de repede.

nu mă prostituez, dimpotrivă, consiliez, adică încerc să salvez ce se mai poate salva. Vreau doar să stau 5 minute de vorbă cu tine, înainte de a-ţi satisface instinctul...

şi dacă nu vreau? Te rog să ieşi...

nu înainte de a-ţi spune ceea ce am de spus chiar de-ar fi să mă arunci din maşină. Maşina mea e parcată câţiva metri mai încolo şi în ea e cineva care vede tot ce se întâmplă acum.

cine eşti şi ce vrei de la mine? Sunt liber să fac ce vreau, da? Fac ce vreau eu, bine?

nu, nu e bine, atât timp cât ucizi, nu e bine şi nu poţi să umbli senin printre oameni, înţelegi? Pricepi? Ce fac ele se cheamă în mod legal prostituţieşi e pedepsită de lege, ce faci tu se cheamă ucigaş de suflete şi nu e trecută în nici un cod penal. Te-ai salutat cu fata aceea şi deduc de aici că nu vii prima

111

oara la ea, ei bine, fata aceea are vârsta fetei mele şi mai mult de atât seamănă leit cu fata mea... Nu vreau să mai facă ceea ce face. E un suflet curat şi sincer şi pe deasupra e şi inteligentă, o combinaţie rară, pricepi?

am remarcat, da, e inteligentă... a spus cu un zâmbet ciudat pe care l-am identificat imediat uluită. Era îndrăgostit de ea!

uite ce vreau să-ţi spun, nu ştiu cine eşti şi nici tu nu ştii cine sunt. Fata asta care ne priveşte acum mirată, merită o soartă mai bună decât să-şi vândă trupul unor necunoscuţi. înţeleg din felul în care o priveşti că nu ţi-e chiar indiferentă...

e altfel decât celelalte, e frumoasă şi sensibilă.

exact, i-am răspuns, nu ştiu dacă realizezi că poţi să-i schimbi soarta, s-o determini prin atitudinea ta să nu mai facă ce face... să nu mai facă din obligaţie ceea ce-ar putea face din plăcere... din dragoste, înţelegi ce-ţi spun?

Nu-i puteam vedea ochii din cauza ochelarilor, dar i-am observat tresărirea mâinii pe volanul maşinii.

ce vreţi să spuneţi? Eu sunt un simplu client, unul din cei mulţi care vin la ea... nu vreau să mai sufăr, nu vreau să mai iubesc... ce vreţi de la viaţa mea? a strigat aproape cu disperare.

ce vreau? Vreau să te fac să crezi că mai poţi fi fericit, oricâtă nefericire ai fi adunat până acum, că nu e, încă, totul pierdut pentru tine atâta timp cât ai tinereţea de partea ta, vreau să te fac să crezi tu asta şi să o faci şi pe ea să creadă la fel.

sigur nu sunteţi mama ei? De unde atâta interes pentru ea?

112

nu pot să-ţi spun mai multe acum, şi nici nu e important, nu sunt mama ei şi nu am nici un interes cu ea decât să fie fericită. Mă ajuţi, te rog?

doamneeee! Uite ce-i, ai nimerit-o prost, eu nu mai cred în fericire, de asta sunt aici, înţelegi? încerc să împrumut nişte fericire..., pentru mine să fii fericit e doar o adunătură de cuvinte fără sens.

numai că tu nu o împrumuţi, tu o furi. Şi asta e o fericire care nu împlineşte, care nu dă sens, care nu te scapă de obsesii, oricâte ai avea.

tu ai un manual cu instrucţiuni, cumva?

te interesează?

-... doar de curiozitate, da, mă interesează, fir-ar să fie de fericire!... De ce nu ne spune nimeni concret cum o putem găsi? Ne-au lăsat să orbecăim în întuneric, să cutreierăm Pământul şi să ne dăm de sute de ori peste cap, să facem şpagatul uneori şi să stăm în cumpănă. Să săpăm adânc în noi. Şanţuri, tranşee, fundaţii. Să ne înfometăm, să ne stingem de sete, să tremurăm. Totul pentru a o găsi.

asta pentru că nu ţi-a spus nimeni că fericirea e un exerciţiu care se învaţă, treptat, pornind de la trei cuvinte. Trei. Atât. Trei cuvinte care să te umple de sens.

trei cuvinte?!

trei cuvinte care să taie adânc în toate celelalte cuvinte rostite vreodată... Acea pereche de cuvinte pe care să doreşti mai apoi să o rosteşti cu voce tare... Uneori în şoaptă... Uneori în linişte deplină... cine ştie, uneori poate în treacăt, între două zâmbete

113

complice. Fii tu însăţi... în lacrimi. în genunchi. în gări, în aeroporturi, în bibliotecă, în biserică. Oriunde şi peste tot. Fii tu însuţi, pentru a-ţi da şansa de a fi, cândva, cu adevărat fericit.

trei cuvinte...

trei cuvinte: „Fii tu însuţi”... şi... scrie-ţi propriul tău roman! Nu aici, nu într-o maşină, nu în modul acesta primitiv şi barbar. Fă din femeia aceasta poezia care să dea sens vieţii tale anoste! Tu nu eşti în realitate ceea ce se vede cu ochiul liber. Nu eşti un cumpărător de ocazii şi nici ea o vânzătoare de iluzii. Eşti mult mai profund şipoţi schimba realitatea! Azi. Aici. Acum. Invit-o într-un loc cald şi plăcut, beţi o cafea şi află-i povestea de viaţă. Vei rămâne surprins. Poţi, dacă vrei, să fii o realitate constantă în viaţa ei şi nu doar o ocazie. Vrei?

Glasul îmi tremura, la fel şi mâna, de emoţia pe care am încercat-o vorbindu-i. Şi-a pus capul pe volan câteva secunde, secunde în care eu mi-am ţinutrespiraţia şi am şoptit în gând: „Doamne Iisuse Hristoase, trimite-ţi harul”. Apoi şi-a dat ochelarii jos, m-a privit în ochi şi a rostit:

da, vreau. îţi mulţumesc! Mă cheamă Alexandru!

şi eu îţi mulţumesc, Alexandru! Mă cheamă Nuşa!

dacă nu ai fi spus vorbele acelea despre fericire, nu m-ai fi convins, dar aşa ai câştigat!

încă nu, încă nu, o să cred că am câştigat atunci când nu o voi mai vedea pe ea aici, înţelegi? Când voi şti-o pe ea fericită, atunci voi câştiga!

114

îţi promit că voi face tot ce-mi stă în putinţă să o fac fericită. Aşteaptăpuţin.

S-a dat jos din maşină, şi a deschis portiera din dreptul frumoasei. Intră, te rog, i-a spus. Fata a intrat uimită cu privirea fixată pe mine.

uite, Alina, astăzi vom încerca să schimbăm ceva din realitatea asta pe care o trăim zi de zi...

mai exact ce? a întrebat fata.

vom încerca să fim fericiţi! Vrei?

cine n-ar vrea? Sigur că vreau! Ce trebuie să fac pentru asta?

pentru început să bem o cafea într-un loc cald şiliniştit...

ce se întâmplă? a zis fata, uimită. Ce înseamnă asta?

înseamnă că încercăm să fim fericiţi, aşa cum ţi-am spus. Şi să ai încredere că totul va fi bine.

vreau, a răspuns fata. Da, vreau, hotărât vreau!

Am dat să ies din maşină. Rolul meu se terminase aici.

nu uita ce ţi-am spus, Alexandru, iar tu, frumoaso, nu uita cine eşti!

Maşina a plecat lăsând un gol imens pe drumul cu fetiţe. Am intrat în maşina mea, cu speranţa că, printr-o minune dumnezeiască, frumoasa va descoperi adevărata fericire, fericire care nu e la capătul drumului ci e drumul însuşi. Un drum plin cu obstacole, confuz, anevoios... care să te facă să înţelegi că „A FI” e mai mult decât „A AVEA”. Şi că deasupra vieţii tale e întotdeauna o bucăţică de cer!

Amin!

115

DE-ALE COPILĂRIEI

Astăzi mi-am amintit de copilăria băiatului meu şi pentru prima dată nu m-am rugat lui Dumnezeu în psalmi şi rugăciuni începătoare ci în lacrimi scurse pe imaginea inocenţei şi-a bucuriei de a fi copil. Am plâns la vederea primului trandafir dăruit de băiat la grădiniţă..., pentru primul ineluş dăruit colegei de băncuţă şi pentru prima cerere în căsătorie tot de pe vremea grădiniţei. Am găsit o poză cu aniversarea de la 7 ani când, pentru prima dată, o fată l-a pupat şi el a roşit... când sufletul lui a început să zboare sus de tot, până în azur şi întorcându-se a început a cânta asemeni cutiuţei muzicale pe care o prinţesă se rotea uşor-uşor. L-am văzut la 10 ani, mirosind a alb şi a stele, departe de doruri neînţelese şi de frământări neştiute... Astăzi băiatul meu poartă barbă şi uneori are ochii trişti şi plânge. Şi eu mă fac că nu văd... şi-l întreb dacă e răcit, apoi fug de el ca să pot plânge odată cu el... în colţul camerei sale e o chitară şi pe birou un calculator... au dispărut ca prin farmec şi trandafirul şi inelul şi desenele copilăriei...

Aş vrea să mă mai bucur odată cu tine, Andrei, dar nu mai pot şi nu-mi rămâne decât să te acopăr cu zorii dimineţii şi să pun inima mea drept scut înaintea inimii tale. Şi să înţeleg deodată cum copilăria nu e vârsta ci intensitatea trăirilor... Lacrima scursă pe fotografia ta şopteşte întrebător către mine: „te bucuri tu că am crescut?” Ce pot să mai spun? „Mă bucur, Doamne, ajută nebucuriei mele!”

Inutil să-ţi amintesc cât de „demult” te iubesc!

116

CINE ARE VREUN DREPT ASUPRA MEA?

într-o zi binecuvântată de Dumnezeu mă simţem de parcă se apropia sfârşitul lumii. Născusem de puţin timp al treilea copil şi toată atenţia, toată energia mi se ducea pe legănat, schimbat scutece şi alăptat. Cuprinsă de dor după perioada în care citeam şi mă rugam mult timp, meditând sau compunând, m-am apucat să citesc un cuvânt de întărire sufletească din Sfânta Evanghelie. A rânduit Dumnezeu să citesc exact pasajul în care Mântuitorul aţipeşte în barca cu ucenici şiaceştia, cuprinşi de panică, îl scoală zicându-i „Scoală, că pierim!”. M-am gândit că exact printr-o perioadă ca aceea treceam şi eu, adică mă simţeam atât de slăbită în duhul meu, de părăsită, de copleşită de mulţimea treburilor, de parcă uitasem cine e la cârma vieţii mele. Parcă chiar mie mi-a spus Domnul „Puţincredincioaso, de ce te-ai îndoit?”. înviorată în inima mea, după această lectură şimeditaţie am ieşit afară, căci băiatul meu de 7 ani mă striga întruna, „Mamă, vino repede-repede până afară!”. Când am ajuns afară, băiatul meu tocmai încerca să-l bată pe un altul, prieten de-o viaţă, Cezar.

-Mamă, uite, bate-l pe Cezar, ca n-a mijit bine, a tras cu coada ochiului şi m-a văzut şi m-a scuipat primul pe mine şi tot eu sunt la mijat de la început şi până acum, şi mamă, bate-l tare!

vai de mine, Andrei, dar nu pot, mamă, eu să-l bat, vai, Doamne-fereşte, nici vorbă de aşa ceva, nu pot eu să-l bat!

Deodată s-a făcut linişte în perimetrul de joacă şi

117

toţi copiii îmi aşteptaureacţia. Nu-l bate, nu-l bate pe Cezar.

mamă, dar tu nu înţelegi că a trişat la joc? Trebuie să-l baţi!

andrei, i-am replicat eu tăios văzând că gluma se îngroaşă, eu niciodată nu o să pot bate un copil, niciodată!

de ce? Doar a greşit!

pentru că nu eu l-am făcut, doar mama lui, cea care l-a făcut şi îngrijit, care s-a chinuit cu el, doar ea poate să-l mustre, să-l dojenească sau chiar să-l bată, eu în nici un caz, pentru că nu eu l-am făcut. Eu pot să te mustru pe tine, să te dojenesc sau să te pedepsesc pentru că eu te-am făcut, te-am crescut şi am dreptul ăsta asupra ta, doar asupra ta, asupra nici unui alt copil, nu!

Odată cu ultima replică s-a făcut o linişte apăsătoare şi Andrei a rupt tăcerea spunând:

dar măcar poţi să vorbeşti cu mama lui când vă mai întâlniţi voi?

asta da, pot să vorbesc, îţi promit că o voi face.

Ziua a trecut repede, am făcut ceva treabă şi pe nesimţite a venit seara. Tot căutând o poveste de seară pentru copii am găsit c-ar fi nimerit să le citesc copiilor din pasajul evanghelic pe care l-am citit şi eu dimineaţă, doar că l-am citit din Biblia copiilor. Acolo pasajul era mai bine zugrăvit, cu nişte valuri uriaşe şi spaima ucenicilor era vizibil redată în pictură. Mă gândeam să văd cum înţelege Andrei că Dumnezeu pare uneori că tace, că nu răspunde nevoilor noastre

118

şi să-l învăţ cum să se încreadă în El mai ales atunci când pare că tace. Citesc, deci, pasajul respectiv şi punând cartea jos îl întreb pe Andrei: Ce înţelegi tu de aici? Ce vrea să spună evanghelistul? Că barca era să se răstoarne, nu?

nici vorbă, mamă, de barcă răsturnată sau aşa ceva, nici vorbă!

păi cum, nici vorbă, tu nu ai fost atent? Nu ai văzut că valurile erau aşa de mari de era să se răstoarne barca? Ce să însemne asta?

ce să însemne? înseamnă că Domnul Iisus le-a făcut, marea şi vântul şi valurile toate, vântul şi furtuna, asta înseamnă!

păi, de unde ai tras tu concluzia asta? Că nu se vorbeşte aici de creaţie, de cum a făcut Domnul lumea? De unde ai dedus tu că Iisus Hristos a făcut marea şi vânturile şi valurile toate?

mamăă, ai uitat ce mi-ai spus dimineaţă? Ai uitat când ai spus că nu poţi să-l baţi pe Cezar pentru că nu tu l-ai făcut? Că nu poţi nici măcar să-l cerţi? Că nu e făcut de tine. Ei bine, dacă Iisus Hristos a certat marea şi vântul şi le-a poruncit să tacă şi ea a tăcut şi s-a potolit, e clar, înseamnă că El le-a făcut, că avea dreptul acesta asupra lor. Că e adevărat ne dăm seama şi din faptul că l-au ascultat. Că doar El le crease. E simplu!

Am rămas cu cartea de povestiri biblice în mână fără să ştiu ce să spun mai departe. Da, concluzia era clară. Nimeni, dar nimeni nu poate să treacă peste ce-a construit mâna lui Iisus Hristos. Deci, necazurile, durerile şi toate tăvălugurile vieţii nu pot

119

să mă răpună pentru că eu nu sunt făcută de ele ci de Domnul Dumnezeu, Cel care are ultimul cuvânt în viaţa mea, oricât ar părea că se răstoarnă barca. Cel ce m-a zidit în pântecele mamei mele va fi mereu cu mine şi cu familia mea pentru că El, doar El, poate porunci mărilor de necazuri şi dureri să înceteze cu valurile lor, să-şi revină la normal şiviaţa să-şi reia cursul firesc, pentru că El le-a făcut pe toate, şi are dreptul să le poruncească când şi cum să înceteze. Frumoasă lecţie de logică mi-a dat băiatul meu şi de atunci, din acea zi, am început să-i pun mai des întrebări şi să ascult răspunsurile lui pline de „logică” şi de înţelepciune.

Psalmul 8.1 din gura copiilor şi a pruncilor ţi-ai pregătit laudă împotriva duşmanilor ca să faci să tacă potrivnicul şivrăjmaşul.

120

ÎNCEPUTURILE CREDINŢEI

de Andrei Neacşu

Am început să devin cu adevărat credincios atunci când familia noastră a trecut printr-un mare necaz: mama, cea care ţinea toată casa unită cu dragostea ei, a fost diagnosticată cu o boală gravă! Că boala era gravă ştiu acum, la 14 ani, atunci la 7 ani, mama mi-a spus doar că e puţin răcită şi merge la Spitalul Fundeni să se facă bine. Cu o seară înainte de a pleca, ne-a luat pe toţi trei fraţii pe pat şi ne-a spus că visul ei este să ţină un nepoţel în braţe, să-i împletească un fulăraş cu mâna ei şi să i-l lege, dimineaţa, la guriţă. Şi cum eu eram cel mai mare, de la mine aştepta ea primul nepot... Apoi ne-a luat în braţe, ne-a pupat şi ne-a adormit. Dimineaţa, m-a rugat să merg cu fetele în altă cameră până vorbeşte cu tata. Am tras cu urechea să văd ce-i spune tatei... Mama i-a dat trei scrisori cu numele noastre pe ele şi l-a rugat, în caz că nu se mai întoarce, să-i dea fiecăruia scrisoarea sa când va avea puterea să înţeleagă. Ce auzisem suna rău de tot! Cum adică să nu se mai întoarcă?? Doar era puţin răcită!? Am ieşit repede din cameră şi am ajuns afară în ciorăpei. Am prins-o pe mama exact când îşi punea bagajul într-un taxi. Am strigat-o şi ea s-a întors spre mine. I-am strigat din scară: „să nu uiţi de fulăraş mamă! Să nu uiţi că trebuie să faci un fulăraş la copilul meu! Să te întorci, mamă, auzi?! Să te întorci!”

Mama a venit spre mine şi mi-a spus că chiar dacă

121

va trebui să facă drumul până la Bacău în genunchi, tot va veni să-mi facă fulăraşul. M-a pupat şi apoi s-a urcat în maşină fără să întoarcă capul. în seara aceea, pentru prima dată, nu i-am auzit glasul ei prin casă, cum o legăna pe surioara mea de 7 luni cu nani, nani. Seara, l-am văzut pe tata stând în genunchi şi citind rugăciuni din Ceaslov. într-o altă seară m-am trezit şi l-am văzut cum i se zguduiau umerii de plâns pe un fotoliu... mi-a zis să nu mă sperii că se roagă pentru mama. Am simţit îndemnul să mă rog şi eu cu el. De atunci, m-am rugat mereu cu tata. Apoi a început să meargă cu noi pe la mănăstiri, la biserici şi catedrale, lăsa un pomelnic sau făcea o milostenie, mergea la slujba de Maslu şi se ruga încontinuu pentru mama. Am cunoscut o mulţime de maici, de stareţi, de călugări. Toţi ne îndrăgeau. La Mănăstirea Petru Vodă din Neamţ unde ne-am dus, tata a cunoscut un călugăr bătrân şi blând (monahul Athanasie Ştefănescu) care i-a înviorat sufletul prin cuvintele lui: i-a spus că mama se va face sănătoasă, să aibă răbdare, că va lucra Dumnezeu în viaţa noastră şi totul va fi bine. Apoi, monahul Athanasie l-a rugat să-l ajute la redactarea unui album pe care-l pregătea cu subiectul Sfinţii închisorilor, unde povestea despre martirii necunoscuţi ai comunismului. Pe mine m-a pus să aşez în ordine tot felul de materiale, poze, şi aşa am ajuns să apărem şi noi în acel album. Am început să fiu nelipsit de la Vecernie şi Liturghie, să învăţ rugăciuni, să prind drag de viaţa de mănăstire, într-un cuvânt! Şi într-o zi s-a întâmplat minunea! După 5 săptămâni, mama s-a întors acasă, slabă şi

122

cam palidă, dar sănătoasă! A adus pentru fiecare câte un cadou: fetelor câte un evantai în forma unei cozi de păun şi mie un tricou cu Spiderman. La sfârşit a scos din geantă un ghem mare de lână şi o pereche de andrele. Ne-a spus ca acela va fi legământul nostru şi că va împleti un rând din fulăraş până când va avea un nepoţel.

Acum, viaţa mea de credinţă s-a îmbogăţit. Merg la biserică şi preotul mă pune înainte la ieşirea cu Sfintele Daruri, îmi dă diverse treburi de făcut prin altar, fac curăţenieşitot ce e nevoie în biserică împlinesc cu mare drag. Voi rămâne credincios toată viaţa pentru minunea pe care Dumnezeu a făcut-o cu mama mea şi pentru răbdarea pe care i-a dat-o lui tata. Atunci, în miezul acela de noapte târzie... când l-am văzut pentru prima dată pe tata zguduindu-se de plâns, atunci am înţeles că şi el o iubeşte la fel de mult ca mine, ca surioara mea care îi căuta sânul noaptea, sau ca cealaltă care îmi spunea: „Andrei, nu am bucurie în inimă şi nu ştiu de ce”. Am înţeles că noi toţi formăm un întreg şi că e atât de dureros când întregul acesta se destramă, fie şi numai pentru câteva zile... în zilele acelea, la vârsta aceea, mă rugam ca şi Dumnezeu s-o iubească pe mama aşa cum o iubeam noi şi s-o aducem înapoi acasă. Aceea a fost prima mea experienţă cu Dumnezeu, primul meu răspuns la o dilemă, primul „Aha!” spiritual pe care l-am înţeles pe pielea mea, pe sufletul meu. Acum, la 15 ani, ştiu că Dumnezeu e mult mai mult decât ce înţeleg eu cu mintea mea limitată şi că pot, în urma acelei experienţe, să-L rog lucruri cu mult mai mari decât

123

inteligenţa sau priceperea mea. Ci că El, Dumnezeu, este mai mare decât mintea noastră. Acum mă rog să mă facă Dumnezeu s-o iubesc la fel de mult cum o iubeşte El...

Dumnezeu nu cere minuni. Minunea o face El. Ceea ce ne cere este disponibilitatea de a oferi şi noi ceea ce avem. Puţinul nostru oferit pentru aproapele nostru este semnul ieşirii din indiferenţă. Iar puţinul nostru pus în mâinile lui Dumnezeu se transformă în multul care „dă pe dinafară”. Aşa este şi cu iubirea noastră: puţină şi săracă, pusă în mâinile lui Dumnezeu, primeşte acea binecuvântare care o face rodnică în sufletul celor din jurul nostru.

Cât despre mama, o urmăresc cu drag cum umblă prin casă, cum cântă sau spală vasele şi cum lucrurile acelea mărunte o umplu de fericire. Din când în când se opreşte şi, fără să o vadă nimeni, îşi pune ochelarii pe nas şi împleteşte un rând dintr-un fulăraş... cică are de împlinit o făgăduinţă de familie...

„Acesta (adică Domnul Iisus Hristos) neputinţele noastre le-a luat şi bolile noastre le-a purtat”, (isaia, 53:4-5).

„Dragostea nu stă în faptul că noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că el ne-a iubit pe noi şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”. (I Ioan, 4:10)

124

BIBLIOTECA MEA

Când internetul a ajuns la o asemenea dezvoltare mi se părea normal să existe o concurenţă între carte şi noile tehnologii, şi să văd persoane mature păşind constant pragul bibliotecii şi mai puţinadolescenţigălăgioşi şi rebeli.

Mare mi-a fost surpriza când am văzut, într-o zi, un grup de adolescenţi intrând în bibliotecă cu dorinţa de a lucra ca voluntari. într-o bibliotecă?... de necrezut! Cu toată bucuria, nu m-am putut abţine să nu-i întreb: de ce tocmai aici? De ce nu într-o fundaţie? Sau o asociaţie umanitară?

Pentru că... a început timid o fată, locul acesta mă ajută să trec mai uşor peste problemele adolescenţei. Mi-am dat seama că nu pot să reuşesc în viaţă doar pentru că sunt frumoasă şi că trebuie să-mi formez o cultură solidă ca să înving greutăţile; să învăţ să mă împrietenesc cu Flămânzilă de câte ori văd oameni suferind de foame... cu Gerilă de câte ori frigul din casă devine supărător... şi tot aşa!

Un altul mi-a răspuns zâmbind: Vin aici pentru că am realizat că stând 10 ore în faţa calculatorului nu voi deveni mai bun... în nici un caz! Când am citit ultima filă din Fraţii Karamazov am ştiut că pot deveni un om mai bun... nu cucerind cosmosul sau sfidând gravitaţia, nici schimbând cursul apelor sau al deşerturilor, ci schimbându-mă pe mine însumi, schimbându-mi inima şi mintea... De ce voluntar la o bibliotecă? Ca să afirm în fiecare zi această speranţă celor de-o vârstă cu mine!

125

Da, criza actuală, greutăţilelumeşti ne fac nefericiţi... şi uneori vieţii îi lipseşte doar coloana sonoră ca să se poată numi film; şitotuşi, mai există oameni şi locuri care te pot face fericit, şi mai bun, şi mai uman! Biblioteca... e unul din ele!

Convinge-te singur!

126

EU, CITITORUL

NeacşuLenuţa, Biblioteca Judeţeană C. Sturdza, Bacău

Eu, cititorul secolului XXI sunt total diferit de cel din secolul trecut. Pus în faţa unei oferte de lectură imensă, cu greu îmi stăpânesc emoţia şi pofta de a citi până la epuizare! Şi oricât de mare ar fi concurenţa internetului, plăcera de a citi o carte... întorcând filă după filă, într-un ospăţ care îmi desfată simţurile, nu-mi va dispărea niciodată.

Eu, cititorul secolului XXI sunt din întâmplare şibiblotecarul sec XXI, adică... căutătorul de informaţii! Am devenit bibliotecar printr-un lung proces de metamorfozare a unui cititor pasionat, fidel, alunecând uneori spre alienare şi izolare, de dragul pasiunii pentru carte şi pentru înţelepciunea ascunsă dincolo de coperţile lor. Căci unde în altă parte decât în lumea poveştilor puteam întâlni copaci care vorbesc, şi străzi poleite cu aur?... Unde altundeva mai puteam aluneca atât de uşor în lumea cavalerilor plini de onoare şi adevăr sau a domnişoarelor rafinate şi cultivate?... Doar acolo, în lumea poveştilor cu adevărat nemuritoare care mi-au încântat copilăria!

Mai târziu, lecturile mele m-au introdus într-o lume din ce în ce mai complicată, pe care cu greu o mai puteam înţelege... adică Făt -Frumos nu mai era chiar frumos... iar Balaurul cel Rău era, uneori, blând şi prietenos! Dar am rămas acelaşi cititor pasionat, fidel bibliotecii pe care am frecventat-o de la vârsta

127

grădiniţei.

Cu trecerea timpului, mi-am dat seama că mulţimea lecturilor, a cărţilor citite nu te fac în mod obligatoriu mai înţelept, că de multe ori tot ce-ai învăţat şi deprins prin ani grei de lectură şiexerciţii e pierdut printr-un gest nepotrivit sau un cuvânt necuvenit! Am înţeles că cititorul trebuie să fie un căutător neobosit al Adevărului, al Binelui şi Frumosului!... şi că aceste valori trebuie să facă parte din fiinţa ta, să devină adevărurile tale, prin care şi pentru care trăieşti.

De mult folos mi-au fost cărţile unui mare om şi profesor care m-au învăţat arta de a citi.

„Cultura este ceea ce îi rămâne omului după ce a uitat tot ce a învăţat. Dincolo de bagajul de cunoştinţe acumulate, limitat şi din care o bună parte se şterge cu timpul din memorie, rămâne ceva preţios care îl deosebeşte pe omul cult de cel incult: Atitudinea Sufletească! Se crede, de obicei, că un om citit este acela care are multe cunoştinţe. De asemenea, mulţiîşi închipuie că au cultură fiindcă citesc mult... este o părere greşită! Nu ajunge să citeşti. Nu este suficient să reţii câte ceva din cele citite. O memorie bună nu înseamnă întotdeauna mare lucru. Oricât de frumoase ar fi ideile şi faptele reţinute, ele nu schimbă omul. Cunoştinţele sunt un mijloc şi nu un scop. Trebuie să reflectezi bine şi îndelung asupra celor aflate din cărţi. Adică să le cunoşti perfect, să le aprofundezi complet, să le asimilezi până ce ele valorile spirituale au devenit organice, proprietatea eu-lui tău. Numai din acel moment ele ajung să stăpânească viaţa ta şi să

128

dicteze comportamentul tău.

A fi un om citit înseamnă a avea o modalitate superioară de trăire, presupune nu numai capacitatea de a înmagazina ci, în mod obligatoriu, şi pe aceea de a iradia, de a te dărui, de a creea.

„Dacă aş fi întrebat, ca neurolog, prin ce trăsături esenţiale se deosebeşte omul de animale, aş răspunde: prin Inteligenţă, care îi permite să se adune şi prin Bunătate, care îi îngăduie să se risipească! Niciuna din aceste două trăsături nu caracterizează singură umanitatea! Numai sinteza lor contradictorie!” (prof. N. Ionescu-Siseşti)

După ce am învăţat aceste lucruri am încercat să-mi limitez lecturile şi să-mi înmulţesc trăirile. Dar ciudat... trăirile mele depindeau, zi de zi, de lecturile mele. Chiar dacă erau adânc imprimate în sufletul meu, ele trebuiau aduse la lumina trăirii prin lectura lor permanentă. Şi aşa lecturile mele au devenit din ce în ce mai selective, abordând numai acel gen de carte care aprinde sufletul însetat după Adevăr, Frumos, Bunătate!

Am crezut că trebuia să devin bibliotecară pentru că îmi plăcea enorm să citesc... căci ce altceva putea deveni un om care are această pasiune? N-a fost să fie aşa! Lucrez la o secţie de copii a unei biblioteci judeţene unde trebuie, în primul rând, să-i servesc pe micuţii cititori dornici să devoreze mai noua carte a lui Harry Potter sau mai vechile basme ale Fraţilor Grimm, să plonjeze direct în lumea cavalerilor spadasini sau a domnişoarelor rafinate şi cultivate...

Sunt, deci, un lucrător cu cartea şi-un îndrumător

129

spre lectură a celor care culeg cu delicateţe cele mai frumoase idei, cele mai frumoase povestiri, cele mai frumoase dialoguri care au încolţit vreodată în spiritul uman. Aceasta sunt eu, cititoarea... LenuţaNeacşu!

130

FERICIRE SAU NEFERICIRE?

într-o zi, Dumnezeu m-a privit fix în ochi şi fără nici o ezitare mi-a spus:

îţi pun astăzi înainte Viaţa şi Moartea, BinecuvântareaşiBlestemul. Gândeşte-te bine,şispune-mi ce alegi?

viaţa, Doamne, Viaţa, am răspuns fără să ezit!

M-a aruncat apoi în sus, ca pe-o monedă. Şi în timp ce zburam prin văzduhul cerului am auzit întrebarea sacră a lui Dumnezeu:

fericire sau Nefericire?

feeericireeeeee, am răspuns plutind prin albastrul imens al cerului...

M-a prins apoi în palmele sale şi înainte de a-mi spune pe ce am căzut m-a întrebat:

marca sau banul?

marca, i-am răspuns repede, gândindu-mă că ar suna prea urât banul.

M-a prins în palmele sale dumnezeieşti şi mi-a spus:

eşti o norocoasă, ai căzut pe marcă...

-Adică...?

adică să fii fericită!

oh, mi-am zis, ce bucurie, şi tot fericindu-mă în palmele sale m-am întors pe partea cealaltă.

doamne, cred că, fără să-mi dau seama, iartă-mi neatenţia, m-am întors pe partea cealaltă...

adică...? m-a întrebat Dumnezeu.

adică să fiu nefericită...

e imposibil, mi-a răspuns blând, numai dacă alegi

131

tu singură nefericirea... altfel, e imposibil!

L-am crezut pe cuvânt, dar fără să mă vadă, m-am privit şi pe partea cealaltă. Scria acelaşi lucru: FERICIRE!

Morala: nu poţi fi nefericit în palmele lui Dumnezeu, decât dacă tu singur alegi asta!

132

DIVERSITATEA LUMII

Fapte... oameni... locuri... întâmplări! Fiecare spune ceva, fiecare speră ceva, fiecare înseamnă ceva! N-aş putea trăi fără Internet, aud unii colegi spunând...

Eu nu pot trăi fără muzică, spune fetiţa mea, atacând o sonată celebră.

Eu nu pot trăi fără să dansez, spune altcineva! Dansul mă exprimă cel mai bine!

Unii visează să cucerească Everestul, bătătorind cărările gloriei, alţii bat la porţile adâncului pământului cercetându-i întunericul fără capăt.

Indiferent la ce visează oamenii... fiecare dintre ei reprezintă o piesă din marele puzzle al lumii; fiecare are importanţa lui, valoarea lui, un rost al lui dumnezeiesc în alcătuirea acestei lumi. Aşa cum în basmele copilăriei fiecare gâză, fiecare buruiană, fiecare faptă îşi avea rostul lor hotărâtor în învingerea celui rău, fiecare dintre noi oamenii, formăm un întreg. Deşidiferiţi, deşi schimbători, deşi trecători, mai devreme sau mai târziu descoperim fiecare că cel de lângă noi e, de fapt, un alt „eu” al nostru prin care ne corijăm şi ne sfinţim.

Bunica mea priveşte cu un aer năucit monitorul calculatorului meu şi îşi duce smerită mâna la gură... O privesc amuzat şi-i explic: tehnologie, civilizaţie, progres! Bunica surâde blând şi... mă mângâie pe creştet. Dar... înainte de cântatul cocoşului, îşi suflecă mânecile şi cu mâinile ei bătrâne frământă o pâine mare, albă şi gustoasă ce hrăneşte o casă întreagă. Şi

133

cu un glas nespus de duios şopteşte: pâine, tradiţie, spic de grâu, Dumnezeu!

Iar mâna ei fremătândă se uneşte în miez de noapte cu a mea şi strâns unite dăm glas unei rugăciuni ce uneşte cerul cu pământul, sfidând timpul şispaţiul, purtând şoapta noastră până departe în Infinit: «Tată al nostru care eşti în ceruri...»

134

STAREA DE BINE

Am avut, odată, o stare de bine. Frumoasă şi rară cum alta nu mai era şi nici nu voi mai avea vreodată. Nu ştiam ce să fac cu ea... şi pripindu-mă s-o valorez, era cât pe-aici s-o pierd pentru totdeauna...

M-am trezit într-o dimineaţă, năucă, cu o stare incredibilă, o stare pe care n-o mai avusesem de ani şi ani buni... Nu mă durea nimic, dar absolut nimic... nu ameţeam, nu mă durea capul, oasele nu-mi trosneau... spondilita tăcea subit, ficatul uitase de mine, fierea nu-mi dădea porţia zilnică de „amar”, picioarele nu se târâiau ci păşeau elastic... era ceva incredibil! Ca să verific autenticitatea acestei stări am făcut câţvapaşi sărind prin casă în speranţa că voi ameţi sau vreo durere ascuţită mă va împunge prin stânga sau prin dreapta pe undeva... Degeaba, nimic nu mă durea, nimic nu mă înţepa. Doamne, mi-am zis eu mirată, ce să fie cu starea asta pe capul meu? Oare urmează să mor în curând şi s-au estompat toate durerile mele zilnice? Cesăfac eu acuma? Oare câtosă dureze? Ce să fac eu mai repede ca să profit de timpul ăsta? Gata, ştiu! Dacă tot nu mă doare nimic, hai să fac repede exerciţiile de gimnastică pentru spondiloză, că nu le-am mai făcut de luni de zile corect decât pe apucate, şi să mă simt şi eu cu conştiinţa împăcată că mi-am făcut programul de gimnastică... Ei da, dar asta puteam foarte bine s-o fac şi când mă durea gâtul şi spondiloza muşca din mine, uite că acum îmi face un cadou şi nu mă doare deloc, nu-i păcat să risipesc eu frumuseţea asta de stare de bine cu nişteexerciţii

135

pe care, oricum, le fac când mă simt rău? Păi sigur că da, atunci ia să fac eu altceva...

Gata, ştiu, ia să fac eu nişte oale cu mâncare pentru copiii mei şinişte clătite la desert că, sărmanii, tot timpul mă întreabă dacă am avut timp să le fac şi felul ăla preferat şi felul celălalt... pui cu smântână, şniţeleşi nu mâncăruri din alea făcute pe fugă, gen „da ciorbiţa ce are? că e foarte bună!”... da, asta o să fac! Şi în timp ce-mi puneam şorţul de bucătărie, mi-a trăsnit deodată prin cap: „Dar de ce să fac eu acum 3 oale cu mâncare că astea oricum le fac, fie că mă simt bine, fie că mă simt rău... mă rog în gând „Doamne, dă-mi putere ” şireuşesc să fac şi oalele cu mâncare... nu-i păcat să stric eu frumuseţea asta de stare de bine cu nişte oale cu mâncare pe care, oricum, le fac când mă simt rău? A, ia să fac eu altceva...

Gata, ştiu, mă duc s-o vizitez pe vecina de la parter sărmana, că nu a mai ieşit de luni de zile din casă, şi e atât de bătrână şi atât de bucuroasă când mă vede că vin la ea că nu ştie ce să-mi mai dea...şi eu o vizitez atât de rar... şi doar mă simt bine când stau de vorbă cu ea, îmi mai alungă din griji şi mă simt relaxată şi bine când ies de la ea... gata, mă duc la ea! Dar stai puţin, de ce să stric eu frumuseţea asta de stare ducându-mă la vecina, când la ea mă duc de câte ori mă apasă singurătatea şi când mă simt neajutorată... neputinţa ei fizică dându-mi curaj şi o înviorare să merg mai departe... acuma mă simţeam bine, de ce să irosesc starea asta când, oricum, mă voi duce s-o vizitez după ce va trece şi mă voi simţi iar neputincioasă? Nu, las-o pe vecină acum, hai mai bine să fac altceva...

136

Gata, ştiu, ştiu ce să fac! Mă apuc de scris, că de atâtea ori am vrut să scriu când am avut o inspiraţie sau când mă lumina Dumnezeu şi, din lipsă de timp, notam totul în agendă şi se pierdea o bună parte din inspiraţie pentru că nu mai puteam s-o redau în întregime în tot „fiorul” de moment, aşa cum o trăiam atunci, pe viu, trăieşte clipa devenea, aminteşte-ţi clipa... Da, dar iată că acum nu aveam nici cea mai mică inspiraţie... nu-mi trecea nimic interesant prin cap care să merite să fie povestit şi semenilor mei. Of... păi atunci să aştept când va veni inspiraţia, umanitatea mai poate aştepta, dar starea asta frumoasă se va risipi acuşica şi eu ce-am făcut cu ea??...

Doamne... ce mă fac? Am o stare de bine pe care nu mi-o recunosc, pe care n-am avut-o de ani de zile, încât aproape uitasem cum e să te simţi bine... Ce să fac cu ea? m-am întrebat rotindu-mi ochii disperată prin casă... Deodată, icoana Mântuitorului mi-a atras atenţia... mi se părea mie sau Hristos zâmbea îngăduitor din icoană? Mi se părea mie sau imaginea Lui îmi şoptea: n-ai vrea să vorbeşti puţin şi cu mine? Acum... în starea asta... nu vrei să te cunosc şi în altă stare decât cea de suferindă prin care, de atâtea ori, ai venit la Mine? ţi-am ascultat cuvintele obosite de atâtea şi-atâtea ori..., când erai frântă de oboseală sau durere, când agonizai de singurătate sau când răutatea te sleise de puteri... nu vrei să-mi spui şi mie acum un cuvânt?...

într-o secundă am fost la picioarele Mântuitorului meu drag, cu lacrimi de recunoştinţă pe obraz:

137

Doamne, s-ar putea să nu mă recunoşti acum, pentru că trăiesc o stare mai specială, atât de rară... ca una din cometele acelea pe care le trimiţi Tu, uneori, prin universul înstelat... Ştii, aş fi vrut să fac o mie de treburi prin casă şi pe lângă casă, ca să profit de starea asta extraordinară de bine dar mi-am dat seama că orice aş fi ales, cu ajutorul Tău, voi putea face şi atunci când mă simt rău, pentru că Tu mă ajuţi şi-mi dai putere să duc la capăt orice am început... Ştii, acum îmi dau seama că, probabil, tot Tu ai oprit toate durerile şi toate bolile, le-ai pus pe STOP, ca să poţi avea momentul ăsta special cu Mine... îţi mulţumesc, Doamne! Hai să stăm puţin de vorbă, aşa, ca la un ceai cu prietenii... Cum, nu ştii cine sunt? Sunt eu, Nuşa... de pe strada Teiului... Cum, care Nuşa? Eu, mămica cu 4 copii... Ah, nu mă recunoşti în starea asta? Erai obişnuit cu mine să-ţi dau frânturi de cuvinte şi rugăciuni spuse între un căscat şi altul? Ah, da? Te mulţumeai şi cu firmiturile recunoştinţei mele numai de dragul meu? Ai fi dat orice să mă vezi „prânzind” cu Tine pe îndelete? Ai fi oprit şi timpul în loc de dragul meu??? Oh, Doamne, cum voi putea, vreodată, să-ţi mulţumesc pentru această clipă specială, când ai oprit toate din mersul lor firesc numai ca eu să-mi întorc privirea spre Tine? Cum, Doamne, să-ţi răsplătesc eu, vreodată, pentru toate zilele când m-am simţit rău şi puterea ta m-a „înbinit”? Când am fost slabă şi harul Tău m-a făcut tare? Când m-am simţit mică şi dragostea Ta m-a făcut mare în ochii tăi?... Ah, acum mă recunoşti? Gata, Ţi-ai dat seama cine sunt? După ce M-ai recunoscut, Doamne? După

138

cuvinte? O să ţin minte... Deci, cum îţi spuneam, Doamne, Andrei a plecat la facultate. Dacă mi-e dor de el?.

Am avut, odată, o stare de bine. Frumoasă şi rară cum alta nu mai era şi nici nu mai avea să fie vreodată.

Era cât pe ce s-o pierd în goana mea nebună pe acest pământ. Noroc de Dumnezeu că mi-a făcut din mână şi fluturatul mâinilor Lui mi-a adus aminte cu câte stări de bine i-am rămas datoare. Îţi dăruiesc Ţie, Doamne, starea mea de bine, ca pe o unică jertfă de seară, adusă când toate luminile se sting. şi fie ca fumul ei să facă gaură în cer şi să mă auzi, Doamne, să mă auzi.

“Ţi-am rămas datoare cu o stare de spirit Mai elevată şi asta din cauza Ta!” (M. Sorescu în acest spaţiu infinit)

139

IONICĂ

de Andrei Neacşu

A fost odată un copil,

Ionică îl chema,

Ce ar fi vrut şiel ades'

Cu alţi copii a se juca

Şi vesel tare mai era

Când cei ce-l cunoşteau

Nu se uitau la haina sa

Cusută-adesea, vai de ea!

Şi nici la papuceii săi Mai rupţi, mai vechi, cum se putea.

Avea şi el o mare bucurie

O minge albă ce-o ţinea sub braţ cu semeţie.

Şi pe oricine întreba:

«Cu mine să te joci n-ai vrea?

Eu sunt Ionică... blocul doi Copil de-aici din cartier Mi-e dragă joaca, ca şi voi Un fotbal aş juca de-aţi vrea!» Copiii, însă, se uitau la el cu îndoială Şi hainele şi papuceii ridicau o întrebare.

Şi mai era ceva ciudat:

Ionică cel cuminte, era copil de rrom, ţigan, Şi aşa era din neam în neam!

Cu faţa lui negruţă se apropia de alţi băieţi şi-i întreba cu glas domol:

Măcar portar să fiu... să ştiţi Nu-mi scapă nici un gol!

140

Copiii însă-l alungau Cu gesturi largi, urâte,

«Nu te primim, se lăudau La alb-albaştri din echipă!

Ia-ţi mingea, fugi de-aici! Cu faţa ta cea neagră,

Unde te crezi?Ce să te joci? Nu eşti bun nici în poartă!» Ionică se uita la ei...

Privea cu întristare

La cei cu faţa albă şiCu ochi albaştri din născare.

«Degeaba v-aţi născut aşaFrumoşi la chip şi-nfăţişare

Că încă nu aţiînvăţat Să mai fiţi albi şi la purtare!

Şi cu nimic n-aţi meritat

Frumoşii ochi albaştri Ci v-au fost dăruiţi de Cel Ce-i mai presus de aştri.

Puteaţi chiar voi să fiţi aşa, Săraci, flămânzi, cu pielea neagră. Ce-aţi fi făcut? Cum ar fi fost

Atunci a voastră purtare? Aştept o zi în care noi, Copii de rromi din ţară Nu vom mai fi judecaţi de toţi Dup-a noastră culoare Ci după ceea ce gândim Trăim, simţim sau suferim.

O zi în care o să ştim

141

Că sufletul n-are culoare Că toţi suntem egali sub soare Că orişice copil îşi are Un drept al lui, în orice ţară Dreptul la pace, la speranţă Dreptul la joacă şi la viaţă, Dreptul de-a fi iubit şi fericit Dreptul de-a trăi pe acest pământ!» Şi aşa Ionică a plecat Plângând. Şi trist şi supărat Cu haina lui cea ponosită Cu mingea prea des folosită, Spre alţi copii s-a îndreptat Şi cu sfială, abeaşoptitÎşi face glasul auzit:

„-Eu sunt Ionică... blocul doi, Un fotbal aş juca cu voi!”

Copii, de-l veţi vedea venind spre voi Pe-un alt băiat sau chiar Ionică, Nu vă purtaţi urât cu el!

Întindeţi mâna şi. primiţi-l în echipă!

142

143

144

145

146

147

148

149

150

151

152

153

154

155

156

157

158

159

160

161

162

163

164

165

166

167

168

169

170

171

172

173

CUPRINS

SPUNE-I 1

PERICOL SOCIAL 3

CEA MAI FRUMOASĂ POVESTE DE IUBIRE 17

JAPONEZA 39

ÎMPĂRĂŢIA VISURILOR 44

DE DOUĂ ORI STIGMATIZAT 52

IUBIREA DINTRE DOUĂ RIDICĂRI! 58

ADOLESCENTUL NECUNOSCUT 73

MISIONARĂ în AFRICA 81

SALVATĂ DE UN DEFECT 86

NEDRAGOSTEA 95

VÂNZĂTOAREA DE BILETE 104

VOLUNTARIATUL 113

MIC DEJUN CERESC 119

MAMA 120

DIN SERIA LOGICĂ DE COPIL 122

LOGICĂ DE COPIL 123

ÎMPĂCARE,ÎMPĂCARE 124

FRUMOASA 131

DE-ALE COPILĂRIEI 141

CINE ARE VREUN DREPT ASUPRA MEA? 143

ÎNCEPUTURILE CREDINŢEI 148

BIBLIOTECA MEA 153

EU, CITITORUL 155

FERICIRE SAU NEFERICIRE? 159

DIVERSITATEA LUMII 161

STAREA DE BINE 163

174

IONICĂ

169

Technorati Tags: Credinta,Hristos,dragoste,mantuire,ridicare,biserica