luni, 16 decembrie 2019

SF. CIPRIAN AL CARTAGINEI SCRISORI



SFÂNTUL CIPRIAN EPISCOPUL CARTAGINEI

SCRISORI

SFÂNTUL CIPRIAN EPISCOPUL CARTAGINEI

Scrisori

Traducere din limba latină de: prof. Ion Diaconescu şi prof. dr. Ovidiu Pop

Prefaţă de prof. Ion Diaconescu

Bucureşti

îngrijire ediţie: Alexandru Mihăilă

Redactor: Elena Marinescu

Imagine copertă: Sfântul Ciprian, mozaic, SantApollinareNuovo, Ravenna

Coperta: Mona Velciov

© Editura Sophia, pentru prezenta traducere

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CIPRIAN, sfânt

Scrisori Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei; trad, din lb. latina de prof. Ion Diaconescu şi prof. dr. Ovidiu Pop. bucureşti: Editura Sophia, 2011

ISBN 978-973-136-249-6

I. Diaconescu, Ion (trad.)

II. Pop, Ovidiu (trad.)

2

PREFAŢĂ

Sfântul Ciprian1 al Cartaginei2 a fost una din personalităţile remarcabile ale Bisericii Creştine din prima jumătate a secolului al III-lea. Se trăgea dintr-o familie nobilă şi bogată, tatăl său fi­ind senator al celei mai însemnate cetăţi din Africa romană. A primit o educaţie aleasă, studiind, printre altele, retorica (şi mai apoi predând-o), deoarece dorinţa tatălui, cât şi obiceiul vremii îl destinau unei cariere publice.

1 Deoarece persistă confuzia între Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei, şi Ciprian Magul (Vrăjitorul), socotim necesare câteva precizări.

Ciprian Magul era din Antiohia Siriei. în tinereţe s-a remarcat prin aple­carea spre vrăjitorie şi practicarea magiei, fapt ce i-a atras şi supranumele. Dar, ca în cazul altor minţi deschise ale vremii, a înţeles deşertăciunea preocupă­rilor ce-l ţineau rătăcit în prăpastia unui veac tulburat şi deznădăjduit şi s-a convertit la creştinism, devenind în scurt timp chiar episcop, iar, în timpul persecuţiilor declanşate de Diocleţian, suferind martiriul, în anul 304. Desti­nul similar, cât şi identitatea de nume au făcut posibilă confuzia, pe care avem speranţa că am risipit-o. Pentru mai multe informaţii, vezi Gherasim Timuş, Episcopul Argeşului, Dicţionar Hagiografic, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Buc. 1898, retipărit de Ed. Pelerinul român, Oradea, 1998 şi Ed. Mănăstirii Portăriţa, Satu-Mare, 1998.

2 Cartagina, în greacă Kapyjov, iar în latină Carthago (după semiticul QartHadasht „Cetatea Nouă”), a fost fondată de colonişti fenicieni (sec. al III-leapuni! 4oîviks;) în Africa de Nord, actuala Tunisie, în secolul al VIII-lea înainte de Hristos (vezi, în Eneida lui Vergilius, episodul cartaginez, legat de regina Dido), deci înaintea Romei, care mai apoi i-a devenit rivală pentru supremaţie în Mediterana. A fost învinsă, distrusă şi reconstruită de romani. Despre această din urmă cetate, profund romană şi latină se face vorbire, devenită la această vreme important centru episcopal, ce deţinea, desigur informal, primatul asu­pra întregii zone, în provinciile imperiale Africa, Numidia şi Mauretania.

6

Fericitul Ieronim ne spune că „la început i-a învăţat retorica pe alţii”1, profesiune ce-i asigura venituri însemnate, care, alături de averea moştenită, i-au îngăduit să ducă o viaţă îmbelşugată şi, pare-se, chiar uşuratică până într-o zi, când, sătul de viaţa de până atunci, auzind de curăţia şi sfinţenia preotului creştin Ceciliu, a început a-l frecventa şi, astfel, a fost câştigat pentru tot­deauna de învăţătura şi Biserica lui Hristos.

S-a convertit şi a primit Botezul chiar prin preotul Ceciliu, devenit astfel părintele său duhovnicesc, de la care a dobândit şi numele sub care s-a făcut cunoscut: ThasciusCaeciliusCyprianus2. În scrierea szAdDonatum, ne relatează cu pătrundere şi foarte impresionant acest proces interior, care a dus la totala sa schimbare prin Botez, la lepădarea omului vechi din lăuntrul său şi la naşterea omului nou înlăuntrul său, prin puterea Sfân­tului Duh, care l-a umplut de harul dumnezeiesc:

„Eram în întuneric, înotam pe marea furtunoasă a lumii acesteia, fără a cunoşte lumina şi fără a şti încotro să-mi îndrept paşii. Mă gândeam la cele ce mi se spuneau despre răscumpărare şi găseam cu totul de nestrăbătut calea spre mântuire, ce mi se propunea prin bunătatea divină. Nu puteam pricepe cum un om ar primi în Botez începutul3 unei noi vieţi, cum era cu putinţă să înceteze a fi ceea ce fusese mai înainte, să devină o fiinţă no­uă, păstrând acelaşi trup, dar dezbrăcându-se de omul cel vechi, să se reînnoiască în întregime înlăuntrul său... Iată ce-mi ziceam adesea. Dar, îndată ce apele Botezului au spălat petele sufletului meu, inima a primit lumina cerescului adevăr. Duhul lui Dumnezeu

1 Ieronim, Despre bărbaţii iluştri, trad. Dan Negrescu, Ed. Paideia, Bucu­reşti, 1997.

2 Prenumele Thascius pare a fi redarea în idiomul punic local (calc lexical), a latinescului Caprianus (de la capercapra), deformare a lui Cyprianus

(de la insula Cyprus). Răuvoitorii au scornit chiar un Coprianus, apropiere maliţioasă de grecul Kâ7tpo, „gunoi, excremente”. Caecilius este numele pre­luat de la părintele său duhovnicesc.

3 începutul, în textprincipium, poate fi tradus pur şi simplu „principiu”.

7

S-a pogorât asupra mea şi, prin Aceia1, am devenit o cre­atură nouă, greutăţile dispar, îndoielile se risipesc şi întunericul face loc luminii. Nu mai erau acum grele cele ce mai înainte mi se păreau mai presus de puterile mele. Am văzut că începutul pă­mântesc, pe care-l ţineam din naşterea mea, mă expunea păcatu­lui şi morţii şi că noul început pe care l-am primit de la Duhul lui Dumnezeu prin renaştere îmi dădea idei noi, înclinaţii noi, şi mă făcea să-mi îndrept toate gândurile către Dumnezeu.”

Şi, într-adevăr, din clipa primirii Botezului, a trăit numai în­tru Dumnezeu, primind chiar şi martiriul pentru credinţa sa ne­zdruncinată, neîntinată de nici un compromis, nedoborâtă nici de ameninţarea morţii. Voinţa lui dârză şi hotărârea nestrămu­tată de a-şi schimba felul de viaţă l-au determinat să-şi vândă cea mai mare parte a averii şi să împartă săracilor banii, păstrând re­stul pentru Biserică, iar puţinul ce i-a rămas era îndreptat tot spre fapte caritabile. De atunci a început să studieze cu şi mai neostoită sete Sfânta Scriptură, care a devenit Cartea lui de că­pătâi, astfel că în toate scrierile sale nu găsim decât citate biblice. În toate împrejurările, îşi ia de-acum argumentele şi pildele din Cartea Sfântă, deşi nu-i erau necunoscute lucrările şi comentari­ile înaintaşilor ori contemporanilor, precum Tertulian.

Poporul din cetate era profund impresionat de viaţa simplă, chiar ascetică, pe care o ducea, de blândeţea şi de bunătatea lui, de ardoarea cu care se dăruise noii sale credinţe. Dorit de aceas­tă mulţime, la nici un an de la convertire, primeşte hirotonirea iar, după moartea lui Donatus, cerut fiind de popor şi agreat de majoritatea clericilor, cu toată împotrivirea sa căci se so­cotea nevrednic de rangul spre care era împins -, a fost ales şi înscăunat episcop al Cartaginei (248). Totuşi această alegere a întâmpinat opoziţia unor preoţi şi a unor mireni influenţaţi de aceştia, care-l socoteau încă un novice şi care, mai apoi, în contextul

1 Aceia: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Sfânta Treime invocată la Botezul creştinesc.

8

persecuţiilor, aveau să creeze în Biserică o schismă, pe care Sfântul Ciprian a fost obligat s-o combată cu multă vigoare.

Ca episcop, Sfântul Ciprian a condus comunitatea creştină din Cartagina, dar, informal, chiar din toată Africa Romană, în vremuri foarte tulburi. A trebuit să înfrunte două persecuţii de amploare: cea a lui Decius (250-251) şi cea a lui Valerian (257-258), apoi ciuma devastatoare din 252-254, pentru care autorităţile romane şi mulţimea păgânilor i-au făcut vinovaţi pe creştini, erezia lui Felicissimus, Novatus şi Novaţian şi invazia unor triburi ale deşertului.

Tot în această perioadă a trebuit să stingă tulburările ivite de reprimirea în Biserică a celor ce, sub apăsarea prigoanei, căzuseră în apostazie, tăgăduindu-L pe Hristos, aşa-numiţii lapsi., şi de în­toarcerea la Biserica-mamă a ereticilor, ridicându-se, în context, o altă grea problemă, cea a botezului ereticilor. Desigur, vechii opozanţi au contestat iarăşi hotărârile intransigente adoptate de Sfântul Ciprian, în spiritul şi litera Evangheliei, dar apar şi alţii, precum episcopul Romei, Papa Ştefan, partizani ai unei atitudini mai împăciuitoare, chiar potrivnice învăţăturii Evangheliei.

Tuturor acestor provocări Sfântul Ciprian le-a făcut faţă cu succes, datorită însuşirilor sale de conducător moderat, în care se manifestau spiritul practic şi administrativ roman, inteligenţa, voinţa dârză, fermitatea şi austeritatea, dar şi îngăduinţa, bunăta­tea şi dărnicia, înţelegerea corectă şi profundă a situaţiilor, pute­rea de intuire a consecinţelor, optimismul, toate acestea sprijini­te mereu pe credinţa sa sinceră şi arzătoare şi de nădejdea neclin­tită în ajutorul lui Dumnezeu. Aceste însuşiri ale personalităţii sale reies nu numai din fapte, ci şi din scrierile sale, care, toate, au fost prilejuite de evenimentele şi problemele cărora a trebuit să le facă faţă.

Scrierile Sfântului Ciprian, toate de întindere mică, de o pronunţată oralitate, au mai mult caracterul unor predici, în care explicarea faptelor este îmbinată cu sfatul şi îndemnul la

9

înţelepciune, la credinţă sinceră şi puternică, la supunerea faţă de preceptele Evangheliei, la înţelegere, la unitate, la evlavie şi bună cuviinţă, la rugăciune stăruitoare, la ajutorare reciprocă, într-un cuvânt, la viaţa curată şi sfântă, al cărei model este viaţa multor înţelepţi şi evlavioşi evocaţi în Sfânta Scriptură şi, mai mult, a însuşi Mântuitorului.

De altfel, aşa cum am menţionat, Sfântul Ciprian nu citează decât din Noul şi Vechiul Testament, sprijinindu-şi argumentaţia, în toate situaţiile şi lucrările sale, exclusiv pe această sursă, soco­tind-o criteriu al adevărului incontestabil. Unele teme ale opere­lor sale le găsim în primul rând la Tertulian, pe care nu se ştie da­că l-a cunoscut direct, dar pe care-l admira foarte mult, numindu-l, după spusele Fericitului Ieronim, „învăţătorul”, precum şi după afirmaţia secretarului şi biografului său Pontius, care, în Vita SanctiCypriani, ne informează că nu trecea o zi fără ca episcopul să-i ceară o lectură din Tertulian, „învăţătorul său”. Cu toate acestea, Sfântul Ciprian nu-l citează niciodată nici chiar pe acest model al său, nici nu-l aminteşte măcar o dată în ope­rele sale, sprijinindu-se exclusiv pe autoritatea Sfintei Scripturi, criteriul infailibil al adevărului revelat, în opoziţie cu judecata şi cuvântul omenesc.

Adversarii l-au învinuit că, în calitatea lui de episcop, şi-a părăsit comunitatea de credincioşi în momentele grele ale persecuţiei lui Decius, retrăgându-se într-un loc secret, în afa­ra Cartaginei. în consecinţă, îl acuzau de laşitate şi de trădare a Bisericii. însă chiar el se întreabă dacă, episcop fiind, i-ar fi pu­tut ajuta pe credincioşi mai mult prin prezenţa sa (cu preţul vieţii păstorului) în mijlocul lor în acele zile decât i-a ajutat prin supravieţuirea sa din acel loc unde se retrăsese.

Din corespondenţa sa, cunoaştem că Sfântul Ciprian şi-a condus Biserica din depărtare, ca şi cum ar fi fost prezent la Cartagina, dând o rezolvare bună şi fericită tuturor problemelor cre­ate de persecuţie şi netrecând cu vederea nici o problemă ivită în

10

comunitate. Cu alte cuvinte, s-a salvat pe sine, ca să salveze tur­ma, să n-o lase fără păstor, lucru dorit de autorităţile romane, pentru descumpănirea credincioşilor. Sfântul Ciprian a intuit această strategie a suprimării, în primul rând, a episcopilor, spre a lipsi comunităţile creştine de conducători. Cei care nu proce­daseră ca el deveniseră martiri de la începutul persecuţiei. Aşa se întâmplase, de exemplu, cu episcopii din Roma, Antiohia, Cezareea şi Ierusalim. Această justificare a lui Ciprian o găsim chiar într-o scrisoare a sa1, răspuns la o epistolă a colegiului diaconi­lor din Roma (scr. VIII), în care motivează arătând că, prin fu­ga sa, nu a urmărit să-şi salveze propria viaţă, ci, „absent numai trupeşte, dar nu şi cu duhul”, a urmărit să-şi creeze posibilitatea de a-şi îndeplini sarcinile funcţiei sale.

Cu siguranţă, acestui raţionament nu-i poate fi tăgăduită ve­ridicitatea, ţinând seama de felul cum şi-a îndeplinit sarcinile, prin curierii secreţi şi apropiaţii fideli, de care s-a folosit ca să-şi transmită corespondenţa şi să pună în practică măsurile cerute de situaţia grea şi uneori confuză, în care se afla comunitatea sa de credincioşi, pe durata persecuţiei lui Decius. Dovadă a faptu­lui că nu laşitatea, frica sau ataşamentul faţă de viaţă l-au împins să se refugieze din faţa prigoanei (lui Decius), ci grija faţă de Bi­serică şi de credincioşii ei, dorinţa de a nu se risipi, lăsându-i fă­ră păstor, sunt curajul şi seninătatea cu care a primit martiriul în timpul urgiei lui Valerian. însă atunci era convins că experienţa primei persecuţii, măsurile luate de el, lucrarea sa pastorală, acţiunea sa educativă, prin operele scrise, predica sa şi exemplul personal, calităţile dovedite ca întâistătător, credinţa sa în Hristos, de nimic zdruncinată, întăriseră îndeajuns comunitatea şi Biserica din Cartagina, încât să nu poată fi destrămată. Astfel că, primirea muceniciei a fost un exemplu de jertfă chiar dorită de el pentru Biserica lui Hristos, după însuşi chipul Mântuitorului. De altfel, după spusele proprii, Sfântul Ciprian avusese viziunea

1 Scrisoarea XX, dar şi în Scrisoarea IX.

11

jertfei sale, pe care acum o considera necesară spre îmbărbătarea credincioşilor în lupta împotriva Antihristului, a cărui venire se apropia, conform opiniei generale, care circula în epocă.

Spre a ne face o imagine despre curajul, netulburarea, seni­nătatea cu care a primit martiriul acest remarcabil întâistătător al Bisericii creştine din Africa, în prima jumătate a secolului al III-lea, când această Biserică era încă la începuturile sale orga­nizatorice, dar destul de consolidată, redăm mai jos un frag­ment din Acta proconsularia, privitoare la sentinţa dată împo­triva Sfântului Ciprian şi decapitarea lui. Primul interogatoriu i-a fost luat lui Ciprian la 30 august 257 de către proconsulul AspasiusPaternus. În urma acestuia, Sfântul Ciprian, refuzând să jertfească zeilor păgâni, a fost exilat la Curubis, nu departe de Cartagina. Al doilea interogatoriu i-a fost luat la 13 septembrie 258, de către proconsulul Galerius Maxim. în urma acestuia, Sfântul Ciprian a fost condamnat la moarte (prin tăierea capu­lui cu sabia). Iată un fragment din acest al doilea interogatoriu:

„Proconsulul: Tu eşti IhasciusCyprianus?

Ciprian: Eu sunt.

Proconsulul: Tu eşti cel ce te-ai prezentat pentru oamenii necredincioşi ca papă?

Ciprian: Eu.

Proconsulul: Preasfinţii împăraţi au poruncit să jertfeşti.

Ciprian: Nu o fac.

Proconsulul: Te sfătuiesc.

Ciprian: Fă ce ţi s-a poruncit. într-o pricină atât de dreaptă, nu e nevoie de nici un sfat.

După citirea învinuirilor ce i se aduceau, proconsulul a citit sentinţa, ce era scrisă pe o tăbliţă: «Se hotărăşte ca IhasciusCy­prianus să fie ucis cu sabia.»

Ciprian Episcopul a zis: «Mulţumesc lui Dumnezeu.»

După această hotărâre însă mulţimea fraţilor a spus: «Şi noi vrem să ni se taie capul împreună cu el.» Din pricina aceasta s-a

12

produs tulburarea fraţilor şi mulţime mare îl urma. Astfel Ci­prian a fost dus pe Câmpul lui Sextius şi acolo s-a dezbrăcat de tunica roşie, a îngenuncheat şi s-a închinat Domnului. Şi, după ce şi-a dezbrăcat haina, numită dalmática1, şi a dat-o diaconilor, stătea drept şi aştepta călăul. După ce a venit călăul, a porun­cit alor săi să-i dea acestuia douăzeci şi cinci de piese de aur. Iar fraţii creştini au întins în faţa lui prosoape şi şervete. După ace­ea, Fericitul Ciprian şi-a acoperit ochii cu mâinile. Dar, pentru că nu a putut să-şi lege mâinile, le-au legat preotul Ioan şi ipodiaconul Iulian.

Astfel a suferit Ciprian mucenicia, iar trupul lui, pentru a nu fi necinstit de păgâni, a fost aşezat îndată în apropiere. De acolo a fost dus noaptea, cu lumini şi torţe în cimitirul proconsulului MacrobiusCandidianus, care se află pe Calea Mapala, lângă băi­le publice, şi înmormântat cu mare evlavie şi mare pompă.

După câteva zile, proconsulul Galerius Maxim a murit.”2

Încă de timpuriu, întru pomenirea Sfântului Ciprian şi a martiriului său, au fost înălţate mai multe biserici, dintre ca­re una chiar pe locul pătimirii sale, la sfinţirea căreia a cuvântat însuşi Fericitul Augustin, mare admirator al sfântului. Această cuvântare ni s-a păstrat3.

Scrierile

Datorită remarcabilei lui personalităţi şi respectului de ca­re s-a bucurat ca episcop, pentru aleasa lui lucrare arhierească, cât şi pentru ortodoxia învăţăturii, scrierile Sfântului Ciprian au

1 Dalmática, veşmânt sacerdotal de lână albă, lung până la glezne, brodat pe margini cu o fâşie de purpură.

2 Vezi în întregime Acta proconsularia sancti Cypriani, în Actele martirice, cu un studiu introductiv, traducere şi note de Preot Prof. Dr. Ioan Rămureanu, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, pp. 171-182.

3 Fericitul Augustin, Predica 340.

13

dobândit o recunoaştere aproape canonică, o răspândire amplă şi o copiere repetată de-a lungul timpului, fapt care a constitu­it temeiul conservării lor, ba, mai mult, a dus la punerea pe sea­ma lui, după obiceiul Antichităţii, a unor opere care, în mod si­gur, nu i-au aparţinut, dar numele său reprezenta o garanţie a credibilităţii, a corectitudinii dogmatice.

Dovada faimei de care s-au bucurat Sfântul Ciprian şi scrie­rile sale o avem şi în Catalogul anonim al scrierilor canonice ale Vechiului şi Noului Testament şi al scrierilor lui Ciprian, publi­cat de Theodor Mommsen, în 1886, după un exemplar din 359, provenind cel mai probabil din Africa. Tot în acest Catalog sunt cuprinse multe din Scrisorile lui. O a doua sursă o reprezintă Vi­ta sanctiCypriani a diaconului şi secretarului său Pontius, care i-a fost alături până în ultima clipă. Acesta ne spune că Ciprian a scris 11 sau 12 tratate şi aminteşte şi de Scrisori.

Aceste Epistulae constituie poate cel dintâi epistolarium creştin. Au fost foarte numeroase şi preţuite încă din Antichi­tatea creştină târzie, mai ales de către Ieronim şi Augustin. Mul­te epistole sunt citate de către Mommsen, în catalogul amintit mai sus. Deşi numărul epistolelor scrise şi primite de către Sfân­tul Ciprian a fost foarte mare, totuşi cercetători recunoscuţi, precum Bardenhewer şi Rauschen, dar şi alţii, ne spun că, din corespondenţa lui Ciprian ni s-au păstrat 81 de scrisori, din care 65 scrise de el, iar 16 primite, adresate lui sau clerului din Cartagina. Până în prezent, numărul acestora nu s-a schimbat. Toate ediţiile critice înregistrează acest număr.

Fără a proceda la o analiză de conţinut a scrisorilor Sfântu­lui Ciprian, ne rezumăm la evidenţierea importanţei deosebi­te a corespondenţei acestei remarcabile personalităţi a Bisericii creştine. Importanţa Scrisorilor trebuie văzută în două direcţii de bază:

a) cunoaşterea mai amănunţită şi mai corectă a personalităţii Sfântului Ciprian ca episcop şi

14

b) cunoaşterea Bisericii (creştine) în prima jumătate a seco­lului al III-lea, cu tot ce implică o astfel de cunoaştere: epoca, cu evenimentele importante care au marcat Biserica (precum persecuţiile) şi atitudinea creştinilor faţă de acestea; organiza­rea, ierarhia şi administrarea Bisericii, chestiuni dogmatice şi li­turgice, precum cea a botezului ereticilor sau folosirea vinului la împărtăşanie, pocăinţa, unitatea Bisericii, problema schismati­cilor, problema mărturisitorilor şi a martiriului, probleme dis­ciplinare, precum cea a fecioarelor, chiar monahii, introduse pe ascuns în casele clericilor (urginessubintroductae) sau a clericilor care lăsau/acceptau moşteniri, împotriva prevederilor cano­nice; problema milosteniei, ce implica grija faţă de săraci, mân­gâierea celor aflaţi în necazuri1.

Din punctul de vedere strict cronologic şi al tematicii mai largi, părintele Bayard2, editorul corespondenţei Sfântului Ci­prian, distinge patru grupe principale:

1. Scrisorile I-IV: diverse chestiuni de disciplină;

2. Scrisorile V-LXVIII: persecuţia lui Decius, reconcilierea apostaţilor, lupta împotriva schismaticilor;

3. Scrisorile LXIX-LXXV: problema botezului ereticilor;

4. Scrisorile LXXVI-LXXXI: persecuţia lui Valerian.

Corespondenţa Sfântului Ciprian, ca şi celelalte scrieri ale sa­le, ne-a rămas într-un număr foarte mare de manuscrise, date de Hartel în ediţia sa3, fapt care ne dă o imagine şi o dimensiune a importanţei, a popularităţii şi răspândirii ei. Cu toate acestea,

1 Un adevărat program de asistenţă socială vezi mai târziu Sf. Vasile cu primele aziluri -, ce viza, desigur, pe fraţii defavorizaţi sau pe cei aflaţi în ne­voi, sub prigoană, aparţinători ai întemniţaţilor etc

2 Sf. Ciprian, Correspondent, texte établi et traduit par Le Chanoine Ba­yard, Les Belles Lettres, Paris, 1925, Introduction, XLVI, ediţie bilingvă după care s-a realizat şi prezenta traducere.

3 C.O. Hartel, CSEL III-leaCorpus ScriptorumEcclesiasticorumLatinorum), vol. III, Vindobonae, 1868.

15

manuscrisele utilizate de Hartel, deşi cele mai bune, ne dau un număr restrâns de scrisori. Editorii ulteriori, prin cercetările lor, au sporit colecţia scrisorilor autentice, restituindu-ne în timp 81 din acestea, asupra autenticităţii cărora nu există nici un dubiu.

Limba şi stilul

Ca scriitor, Sfântul Ciprian a folosit o limbă latină limpe­de, vie, prin oralitatea ei, dar îngrijită, caracterizată prin urbanitas, prin evitarea neologismelor, a elenismelor, cu excepţia ce­lor admise de consensusecclesiae, mai ales în privinţa terminolo­giei, dovedind multă măieştrie în mânuirea ei, având în vedere şi formaţia lui de retor. Alături de Tertulian, este socotit unul din părinţii limbii latine creştine, mai clar, mai curgător şi mai uşor de înţeles, însă fără a avea vigoarea acestuia. Ca şi alţi scri­itori latini, cultivă cu acribie puritatea limbii latine, dar, pentru că citează mult din Sfânta Scriptură şi face referiri la viaţa biseri­cească, cu terminologia ei, inevitabil a preluat cuvinte şi expresii străine: elenisme şi chiar câteva ebraisme.

Scriitorii latini de după el îl apreciază şi-l laudă. Printre aceştia, Lactanţiu îl caracterizează astfel:

Eratingeniofacili, copioso, suaui, et, quaesermonis est maxima virtus, aerto. Utsicemere non queasutrum ne omatiorineloquendo, an felix În explicando, anpotentior În persuadendofuerit.

„Era de un talent lesnicios, bogat, plăcut şi, ceea ce este cali­tatea cea mai mare a vorbirii, era deschis. Nu poţi deosebi, dacă a fost mai împodobit în exprimare, sau mai bogat în expunerea de idei, ori mai capabil în convingere.”

Citatele biblice

Am menţionat mai sus faptul că Sfântul Ciprian citează ex­clusiv din Sfânta Scriptură. Până la începutul secolului al V-lea,

16

când Ieronim ne oferă versiunea Vulgata a Sfintei Scripturi, cunoaştem că circulau o Biblia Afra, care, se pare, avea ca spaţiu de folosire bisericile locale din Africa romană, şi o traducere lati­nească din anii 180, care circula în Italia, denumită Biblia Itala. Astfel se explică deosebirile faţă de textul Vulgatei lui Ieronim, aşa cum este el restituit în ediţiile actuale.

Pe de altă parte, neconcordanţele cu textul actual al Sfintei Scripturi pot fi datorate citării (aproximative) din memorie. Însă se mai poate presupune şi faptul că cita după un text grecesc al Sfintei Scripturi, în speţă Septuaginta, pentru Vechiul Testa­ment, pe care Sfântul Ciprian îl traduce liber, dar nu astfel încât să corupă înţelesul. Neîndoielnic, cunoştea şi limba greacă. Mul­te cuvinte greceşti le transcrie în latină după pronunţia în uz la acea dată, reuchliniană, care se distinge prin iotacism. Neavând versiunile Afra sau Itala, iar deosebirile citatelor lui Ciprian, nu­mai de ordin lexical, neafectând sensul învăţăturii scripturistice, am urmat ad litteram varianta Sfântului Ciprian, făcând însă, în note, trimiterile necesare la textul actual.

Aprecierea posterităţii

Sfântul Ciprian s-a bucurat de multe laude, ca episcop, dar şi de multe aprecieri, ca scriitor, din Antichitatea creştină pâ­nă în zilele noastre. Chiar dacă, între contemporani, au exis­tat unii care să-i conteste meritele şi lucrarea ca ierarh al Biseri­cii şi-i avem menţionaţi în Scrisori pe aceşti adversari ai săi -, mai demne de crezare sunt aprecierile unor Părinţi ai Bisericii precum Fericitul Augustin sau ale unor cercetători, istorici şi patrologi ulteriori ori chiar moderni, care au surprins adevăra­ta dimensiune a personalităţii lui. În încheiere, reţinem păreri­le mai mult decât avizate şi cu garanţia obiectivităţii, sine ira et studio, quorumcausasproculhabent, ca să-l parafrazăm pe istoricul Tacitus.

17

„Ciprian a fost un conducător autoritar, convins că era singu­rul căruia îi revenea luarea anumitor decizii; avea, fără îndoială, o personalitate fermă şi, în anumite privinţe, nu mai puţin tu­multuoasă decât a lui Tertulian. Mărturie a conducerii pe care a exercitat-o asupra comunităţii din Cartagina stă corespondenţa sa, cel dintâi epistolarium creştin de maximă importanţă pentru reconstituirea evenimentelor epocii şi pentru a cunoaşte conso­lidarea ierarhiei în interiorul Bisericii, cât şi definirea unor valori (precum cea a martiriului) înăuntrul şi în afara acesteia; operele lui Ciprian au cunoscut o difuzare foarte largă, atât în Antichi­tatea târzie, cât şi în Evul Mediu, tocmai pentru că, fiind formu­late şi susţinute de o autoritate, au prezentat principiile juridice pe baza cărora Biserica se situa în centrul vieţii creştinului, fie el şi martir.”1

„Ciprian este poate cel mai natural în corespondenţa sa. Aceasta reprezintă un document de primă importanţă. Luăm la cunoştinţă o mulţime de învăţături referitoare la organizarea bi­sericească, la disciplină, la Liturghia epocii. Permite în acelaşi timp evaluarea rolului şi concepţiei lui Ciprian despre episcop. Ea descoperă omul. Elogiază aici disciplina ca «păstrătoare a speranţei, legătură a credinţei, călăuză pe drumul mărturisirii». Garantul ei este ierarhia. Ciprian are o înaltă conştiinţă, atât a drepturilor, cât şi a îndatoririlor episcopului... Corespondenţa sa ne dovedeşte că nu se mulţumea numai cu formularea unor idei generoase, ci acţiona conform principiilor pe care le-a fixat. Este acelaşi, atât în acţiunile sale, cât şi în scrisorile sale. Este om al conducerii, a ştiut să creeze unitatea în viaţa sa, să alăture la fermitate blândeţea, la prudenţă entuziasmul, la prevedere abili­tatea. Acest om de acţiune este un mistic, pe deplin el însuşi atât la rugăciune, cât şi la lucru. Ca şi Origene, ajunge la o exaltare

1Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, trad. Hanibal Stănciulescu şi Gabriela Sauciuc, Ed. Polirom, Bucureşti, 2001, vol. I, p. 326.

18

spirituală dezvoltată în el de perspectiva martiriului. Frecvenţa viziunilor este izbitoare în scrierile sale.”1

„[Ciprian]Devine un scriitor fecund de opere edificatoa­re, un model de episcop, învăţător şi predicator. Temele şi ide­ile scrierilor sale sunt inspirate deseori din Tertulian. Discursul lui Ciprian nu este niciodată brutal sau sarcastic, ci solemn şi constant ca intensitate; după cuvintele unui scriitor mai recent (Cassiodorus), el curge continuu, asemenea unui ulei plăcut. Lui Ciprian îi place să spună de două-trei ori acelaşi lucru, cu al­te cuvinte, care au acelaşi sens; reia cu plăcere anumite expresii, imagini şi idei. Pe scurt, Ciprian vorbeşte limba predicatorului parohial experimentat. Patosul retoric nu mai sună acum afectat şi gol. El s-a încetăţenit în uzul cotidian al Bisericii; alături de ex­primarea limpede a funcţionarului instruit şi de puterea expresi­vă a Bibliei africane, el alcătuieşte noul stil al discursului eclezial latin, căruia îi vom putea urmări de-acum înainte, secole de-a rândul, viguroasa cadenţă şi rezonanţă.”2

1 Adalbert Hamman, Părinţii Bisericii, trad. Pr. Ştefan Lupu, Ed. Sapientia, Iaşi, 2005, p. 69.

2 Hans Freiherr von Campenhausen, Părinţi latini ai Bisericii, trad, din germană de Maria-Magdalena Anghelescu, rev. de Anca Manolescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, vol. I, p. 90.

NOTA TRADUCĂTORILOR

Traducătorii Scrisorilor au întâmpinat o problemă, pe ca­re s-au străduit s-o rezolve cu luare-aminte: unii termeni, fie ei neaoş latini, fie împrumuturi ori calchieri, de regulă, greceşti, au o arie semantică mai cuprinzătoare decât corespondenţii lor din româna actuală. Polisemantismul a făcut posibilă, ba chiar ne­cesară traducerea lor, în funcţie de context, cu vocabule diferite, care în română par a nu avea nimic comun, mai cu seamă dacă avem cel puţin două accepţiuni, una laică (profană) şi alta eccleziastică (bisericească). Este exemplificator cazul lui concilium, traductibil prin: adunare, întrunire, sfat, de unde şi sfatul dat cuiva, dar şi, specializat, sobor (preoţesc) cu sensul de sinod, ori pur şi simplu conciliu. La fel communio, communicatio ori communicare, semnifică comuniunea, adică: legătura, unirea, parti­ciparea, împărtăşirea, dar şi împărtăşania, ca Taină a ritualului desfăşurat în Biserică. Lista poate fi continuată:

auctoritas autoritate, în fapt - (înaltă) putere, rânduială rânduire, întemeiere;

celebrare a sărbători, dar aici a prăznui şi celebratio praznic (cu mulţi participanţi);

collegaconfrate episcop, ca şi coepiscopus (tovarăş în acelaşi collegium al episcopilor);

collegium sobor (al episcopilor), dar şi breaslă (a meşteşugarilor, cu sensul de organizaţie, sindicat)-,

disciplina învăţătură, dar şi (însă rar) disciplină, în sen­sul actual;

lapsi căzuţi (în apostazie), adică, tăgăduitori ai lui Hristos;

20

maieştas (Dei) măreţie, dar şi înalta putere (a lui Dum­nezeu);

memorări a(-şi) aminti, de fapt, a pomeni (în rugăciuni);

-pax pace, dar cel mai adesea: iertare (după ebr. şalom, pa­cea interioară, pacea în suflet);

ruina cădere, dar mai ales: cadavru, calc semantic după TtTtbpa (îtlTira „a cădea”);

sacramentum taină, dar şi laicul jurământ etc.

Semnalăm faptul că s-au avut în vedere notele de subsol ale ediţiei după care s-a făcut traducerea: Sf. Ciprian, Correspondence, text stabilit şi tradus de canonicul Bayard, LesBellesLettres, Paris, 1925, cărora li s-au adăugat, după caz, notele tra­ducătorilor, fără alte menţiuni.

TABEL CRONOLOGIC AL SCRISORILOR SFÂNTULUI CIPRIAN1

Anul Scrisorile

249 I-IV

250 iarna V-IX

primăvara XII, XIV, XIII, XI, XVI, XV, XVII

toamna XXV-XL

251 primăvara XLI, XLII, XLIII

după paşte XLIV, XLV

sfârşitul anului LV, LXIV (sinodală), LXV

252 înaintea Paştelui LVI

după Paşte LVII (sinodală), LXVIII, LXIX

toamna LX

253 toamna LXI (sinodală), LXXII-LXXIII

254 LXVI

toamna LXVII (sinodală), LXVIII

255 LXIX, LXX (sinodală), LXXI

256 LXXII (sinodală), LXXIII

vara LXXIV, LXXV

257 toamna LXXVI, LXXIX

258 august LXXX, LXXXI

1 După ediţia Bayard.

SCRISOAREA I

1.1. Ciprian urează sănătate preoţilor, diaconilor şi poporului din Furni2, rămaşi împreună statornici în credinţă3.

1. Preaiubiţi fraţi, mult am fost tulburaţi eu şi confraţii mei, care erau de faţă, şi preoţii noştri, care ne stăteau alături, când am aflat că Geminus Victor, fratele nostru, având a se retrage din lumea aceasta, l-a numit, prin testamentul său, tutore pe preotul GeminiusFaustinus, cu toate că mai înainte se stabilise în sino­dul episcopilor4 ca nimeni să nu numească prin testamentul pro­priu un tutore sau curator5 dintre clerici şi slujitorii lui Dumne­zeu, de vreme ce aceştia, însărcinaţi fiind cu sfânta preoţie şi nu­miţi în slujirea clericală, nu au decât datoria să slujească altarului şi cultului şi răgaz doar pentru rugi şi rugăciuni. Căci scris este:

Nimeni, oştean fiindu-I lui Dumnezeu, nu se încurcă în treburile lumeşti, ca să poată fi pe placul Celui căruia s-a dăruit.6

1 Formulă uzuală în epistolografia epocii: Cyprianuspresbyteris... s[salutem dat] „urează sănătate” ori „salută”.

2 Furni, centru episcopal (Seni. Ep. 59) şi oraş al Tunisiei actuale, proba­bil Elmasaadine, în valea Medjerda.

3 Statornici în credinţă, în condiţiile aprigei prigoane izbucnite în Impe­riu sub Decius, în anul 250.

4 Sinodul episcopal, conciliumepiscoporum.

5 Tutore, curator legatar, administrator al moştenirii, averii defunctului.

6II Timotei II, 4, în text: Nemo militansDeo obligat se molestiissaecularibus utpossitseplăcere ei cui seprobauit. (Cf. modelul grec: twoTpaToXoyrOavTi „Celui Care a adunat oastea.”)

24

2. Pentru că, aşa cum s-a spus de către toţi, cu atât mai mult nu trebuie să se încurce în nevoinţele şi capcanele lumeşti cei care, ocupaţi fiind în sfintele şi duhovniceştile slujiri, nu se pot îndepărta de biserică, nici nu pot avea răgaz pentru lucrări pă­mânteşti şi lumeşti. în Lege cei dintâi Leviţii au ţinut rânduiala acestei reguli şi îndatoriri anume ca, în timp ce celelalte unspre­zece triburi îşi împărţeau pământul şi posesiunile între ele, tribul Leviţilor, care-şi avea timpul închinat pentru Templu, pentru al­tar şi sfintele slujiri, să nu primească nimic de pe urma acelei îm­părţeli, ci, pe când ceilalţi cultivau pământul, tribul acela să cul­tive doar pe Dumnezeu, iar pentru trai şi hrană, să primească de la cele unsprezece triburi zeciuială din roadele ce se făceau. Tot acest lucru se făcea din dumnezeiască voie şi rânduială, astfel ca cei care se îndeletniceau cu sfintele slujiri să nu fie atraşi în nici o afacere şi să nu fie constrânşi a gândi sau a face lucruri lumeşti. în cinul clerical este ţinută acum această rânduială şi regulă, anume ca cei care sunt promovaţi în Biserica Domnului, în rândurile clerului, cu nimic să nu fie abătuţi de la sfânta cârmuire, pentru a nu fi înlănţuiţi în nevoinţele şi preocupările lumeşti şi, primind ca-ntru cinstire zeciuială din ofrandele2 dăruite de fraţi, să nu se îndepărteze de altar şi de jertfe, ci zi şi noapte să slujească înda­toririlor cereşti şi duhovniceşti.

2.1. Episcopii dinaintea noastră, cercetând cu sfinţenie lu­crurile şi cu minte prevăzând aceasta, au hotărât ca nici un frate, pe cale a se strămuta din lumea aceasta, să nu numească pentru tutelă sau curatelă vreun cleric şi, dacă cumva vreunul a făcut-o, să nu se facă pentru acela, nici să se celebreze pentru adormirea3 lui sfânta slujbă. Căci nu este vrednic a fi numit în rugăciunea

1 Lege, adică Vechiul Testament.

2 Ofrande, susţinerea materială pentru a fi scutiţi de această preocupare lumească.

3 Adormirea, dormitio, odihna defunctului: redată În formule de tipul dormit În pace, atestate arheologic pentru acea epocă.

25

preoţilor la altarul Domnului, cel care a voit ca preoţii şi slujito­rii lui Dumnezeu să se îndepărteze de altar.

2. Şi de aceea, de vreme ce Victor, împotriva canonului dat de curând de către preoţi în adunarea lor, a îndrăznit să numeas­că tutore pe preotul GeminiusFaustinus, nu trebuie să se facă la voi sfânta slujbă pentru adormirea lui, sau să se înalţe în biserică vreo rugăciune cu numele lui, încât hotărârea episcopilor1, dată cu sfinţenie şi cu titlu obligatoriu, să fie păzită de noi şi, totoda­tă, să se dea pildă şi pentru ceilalţi fraţi, ca nimeni să nu mai în­depărteze pe preoţii şi pe slujitorii lui Dumnezeu de la altar şi din biserică, ocupându-le timpul cu nevoinţe lumeşti. Iar, pe de altă parte, de se va fi pedepsit ce s-a făcut acum, ne vom putea păzi, ca lucrul acesta să nu se mai facă2.

Preaiubiţi fraţi, vă doresc să aveţi totdeauna bună sănătate.

1 Termenul latin sacerdos defineşte etimologic pe „cel ce împarte cele sfin­te”, adică episcop.

2 Se urmăreşte astfel înlăturarea unui bun neîngăduit.

SCRISOAREA II

Ciprian urează, sănătate fratelui Eucratius1

1.1. Frate preaiubit, în numele dragostei tale şi al respectului reciproc, ai socotit să-mi ceri sfatul, anume ce părere am cu pri­vire la un oarecare măscărici care, pripăşit pe la voi, a stăruit pâ­nă de curând în neruşinarea aceluiaşi meşteşug al său, ca îndru­mător şi învăţător, nu în a-i instrui, ci în a-i duce la pierzanie pe copii, prin ceea ce rău învaţă şi le strecoară celorlalţi, în sfârşit, dacă un astfel de om trebuie să intre în comuniune2 cu noi.

2. Eu socotesc că nu se potriveşte nici sfintei măreţii, nici în­văţăturii din Evanghelie, ca virtutea şi demnitatea Bisericii să fie pângărite printr-o legătură atât de ruşinoasă şi ticăloasă. Căci, de vreme ce în Lege bărbaţii sunt opriţi să îmbrace veşmânt fe­meiesc şi cei de felul acesta sunt judecaţi ca nişte blestemaţi3, cu cât mai mare este nelegiuirea, nu numai de a primi veşminte fe­meieşti, ba încă de a se şi arăta, chiar prin purtare şi învăţătura neruşinatului meşteşug, schimonosiţi şi desfrânaţi şi efeminaţi!

1 Formulă epistoloară: CyprianusEucratiofratri s[salutem dat]. Destina­tarul pare a fi fost Eucratius din Tina, al 29-lea votant (Seni. Episcop. 29) la Sinodul din 1 septembrie 256. Cf. H. von Soden: Die Prosopographie des AfrikanischenEpiscopats zur Zeit Cyprians, Rom, 1909, p. 8 şi 23.

2 Comuniune, communio, termen polisemantic ce poate fi tradus, în funcţie de context: comuniune, împărtăşire sau împărtăşanie, participare, legătură etc.

3 Deuteronom XXII, 5. Rolurile feminine în teatrul vechi erau prestate tot de bărbaţi, travestiţi. Femeile erau excluse de pe scenă.

27

2.1. Şi nimeni să nu se dezvinovăţească, cum că acela însuşi a renunţat la teatru, de vreme ce-i învaţă pe ceilalţi acest lucru. Căci nu poate părea că a încetat, cel ce şi-a pus locţiitori şi care, în locul său, unul singur, a ridicat mai mulţi urmaşi, care să in­struiască împotriva învăţăturii lui Dumnezeu şi să înveţe în ce fel să se schimbe un bărbat în femeie şi să se schimbe sexul prin meşteşug şi să fie pe plac diavolului, ce pângăreşte creatura dum­nezeiască prin păcatele unui trup stricat şi slăbit.

2. Iar dacă un asemenea om aduce ca motiv lipsurile şi con­strângerile sărăciei, poate fi adăugat, la nevoie, între ceilalţi, care sunt hrăniţi din bunurile bisericii, de se mulţumeşte cu o hrană frugală şi simplă şi nu socoteşte că trebuie răsplătit cu un salariu1 pentru a nu mai păcătui, cu toate că acest lucru nu ne foloseşte nouă, ci lui. De altfel, câştige de acolo cât vrea; ce fel de câştig este acela care smulge oamenii de la ospăţul lui Avraam şi Isaac şi Iacov şi, rău şi primejdios îngrăşându-i în lumea aceasta, îi îm­pinge spre chinurile veşnicei înfometări şi însetări?

3. Şi, de aceea, întoarce-l, pe cât poţi, de la această decădere şi ruşine, la calea curăţiei şi la nădejdea vieţii sale, încât să fie mul­ţumit cu cheltuielile Bisericii, e drept, destul de modeste, dar mântuitoare. Iar dacă biserica de acolo nu reuşeşte să ofere hra­nă celor aflaţi în nevoie, l-ar putea trimite la noi, ca să primească aici ce-i va fi necesar pentru hrană şi îmbrăcăminte, şi să nu în­veţe în afara Bisericii pe alţii lucruri ucigătoare, ci să afle însuşi înăuntrul Bisericii cele mântuitoare.

Preaiubite fiu, îţi doresc să fii mereu bine sănătos.

1 Salariu, salarium-. la începuturi, oştenii romani aveau asigurată hrana zil­nică, dar pentru sare „sal", pe care şi-o procurau singuri, primeau o sumă de bani numită astfel salarium (de unde, pe altă filieră, şi solda, soldat).

SCRISOAREA III

Ciprian urează, sănătatefratelui Rogatianus1

1.1. Preaiubite frate, greu şi dureros am fost tulburaţi eu şi confraţii care-mi erau alături, după ce ţi-am citit scrisoarea, în care te-ai plâns cu privire la un diacon al tău, pentru că, uitând de rangul tău episcopal2, cât şi de îndatorirea şi slujirea sa, te-a amărât prin jignirile şi ocările lui. Iar tu ai procedat în mod cin­stit şi cu obişnuita-ţi smerenie faţă de noi, căci ai preferat să ni te plângi nouă în ce-l priveşte, cu toate că, prin puterea episco­patului şi autoritatea scaunului episcopal, ai avea putinţa să-l pe­depseşti îndată, fiind sigur că noi, toţi confraţii tăi, am aprecia pozitiv orice ai fi întreprins în calitatea ta preoţească împotriva obraznicului tău diacon, având în privinţa oamenilor de acest fel sfinte învăţături, căci zice Domnul Dumnezeu3 în Deuteronom-,

Şi tot omul care va face în trufia lui astfel, încât să nu asculte de preot sau dejudecător, oricare va fi el în zilele acelea, omul acela să moară, şi tot poporul, când va auzi, se va teme şi nu se va mai pur­ta cu necuviinţă în viitor.4

1 Poate fi Rogatianus de Nova, numărul 60 pe lista votanţilor la Sinodul din 285 III-leaSent. Ep. 68).

2 Episcopal, sacerdotalii-, a se vedea mai sus, dar şi în continuare.

3 Dominus Deus, este formula care, în vocativ Domine Deus, stă la origi­nea românescului „Dumnezeu”. Sfântul Niceta de Remesiana, episcopul daco-roman ¡1 foloseşte şi el. Greaca îl va atesta (MichailGlykăS, Epistole) în forma Kvpioţ6 ©edţ pwv.

4 Deuteronomul XVII, 12-13 (citat aproximativ).

29

2. Şi, ca să cunoaştem că acest cuvânt al lui Dumnezeu a pur­ces cu adevărata şi întreaga măreţie a Lui întru cinstirea şi răz­bunarea preoţilor Săi, atunci când împotriva preotului Aaron au cutezat a se semeţi şi a-şi înălţa cerbicia trei dintre slujitori, Core, Datan şi Abiron, şi a se împotrivi preotului din fruntea lor, au ispăşit îndată pedeapsa îndrăznelii lor pângăritoare, fiind înghiţiţi şi mistuiţi în hăul pământului. Şi nu numai aceia, ci şi alţi două sute cincizeci, care le-au fost părtaşi în cutezanţă, au fost mistuiţi în focul iscat de Domnul, ca să se adeverească astfel că preoţii lui Dumnezeu sunt răzbunaţi de Cel care-i face pre­oţi. Chiar în Cartea Regilor, atunci când preotul Samuel era dis­preţuit de poporul iudeilor, ca tine acum, din pricina bătrâneţii, mâniat a strigat Domnul şi a zis:

„Nu pe tine te-au lepădat, cipeMineM-au lepădat.”1

Şi, ca să răzbune acest fapt, le-a ridicat lor rege pe Saul, care să-i înjosească pe ei prin fărădelegi şi să calce-n picioare şi să urgisească prin ocări şi pedepse trufia poporului, astfel încât preotul, dispre­ţuit de poporul trufaş, să fie răzbunat de pedeapsa lui Dumnezeu.

2.1. Dar şi Solomon, aflat în Sfântul Duh, mărturiseşte şi arată care este autoritatea, puterea, zicând:

„Din toată inima ta teme-te de Dumnezeu şi cinsteşte-i cu sfin­ţenie pe preoţii Lui.”2

Şi iarăşi:

„Cinsteşte pe Dumnezeu din tot sufletul tău şi cinsteşte-i pe pre­oţii Lui.3

Fericitul Apostol, aducându-şi aminte de aceste învăţături, după cum citim în Faptele Apostolilor, în timp ce i se spunea:

Astfel ocărăşti tu, spunând vorbe rele împotriva preotului lui Dumnezeu?

1 1 Regi VIII, 7.

2 Sirah VII, 30.

3 Sirah VII, 31.

30

a răspuns şi a zis:

Nu ştiam, fraţilor, că este Arhiereul Căci scris este: „Pe mai-marele poporului tău să nu-l vorbeşti de rău”.1

2. Chiar Domnul nostru, Iisus Hristos însuşi, Regele şi Ju­decătorul şi Dumnezeul nostru a păstrat până în ziua pătimirii cinstirea pentru arhierei şi preoţi, cu toate că ei n-au dovedit nici teamă de Dumnezeu, nici recunoaşterea lui Hristos. Căci, după ce l-a curăţit pe lepros, i-a spus:

Mergi şi arată-te preotului şi oferă-i darul?

Cu această smerenie prin care ne-a învăţat şi pe noi să fim smeriţi, făcea atunci trimitere la preot, cu toate că-l ştia un ne­legiuit. La fel, sub lovitura pătimirii, după ce a primit palma şi I se spunea: „Astfel răspunzi Marelui Preot?”, El nu a vorbit ni­mic jignitor împotriva persoanei Marelui Preot, ci mai mult Şi-a apărat nevinovăţia, zicând:

Dacă am vorbit rău, dovedeşte că am vorbit rău. Iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?2

Toate acestea au fost făcute de El cu smerenie şi răbdare, ca să avem şi noi pildă de smerenie şi răbdare. Ne-a învăţat ca adevăraţii preoţi să fie după lege şi pe deplin cinstiţi, de vreme ce El însuşi S-a purtat astfel chiar faţă de preoţii mincinoşi.

3.1. Iar diaconii trebuie să-şi aducă aminte că Domnul a ales pe Apostoli, adică pe episcopi şi întâistătători, însă pe di­aconi, după înălţarea Domnului la ceruri şi i-au numit Aposto­lii, ca slujitori ai episcopatului lor şi ai Bisericii. Iar dacă noi nu putem cuteza nimic împotriva lui Dumnezeu, care ne face epis­copi, nici diaconii nu se pot obrăznici împotriva noastră, a celor de către care sunt făcuţi diaconi.

1 Faptele Apostolilor XXIII, 4 şi 5.

2 Matei VIII, 4.

3 Ioan XVIII, 23.

31

2. Şi de aceea se cuvine ca diaconul despre care scrii să se că­iască pentru cutezanţa sa, astfel încât să recunoască cinstirea da­torată preotului şi să împace în deplină smerenie pe episcopul său întâistătător. Căci lucruri ca acestea sunt începuturile erezi­ilor, atât răzvrătirile, cât şi căutările schismaticilor cu mintea ră­tăcită în trufie, în a-şi dispreţui cu semeaţă obrăznicie întâistătătorul. Astfel se face ruptura de Biserică, astfel se înalţă afară altar profan1, astfel apar răzvrătirile împotriva păcii lui Hristos şi a rânduielii şi unităţii lui Dumnezeu.

3. Iar dacă te-a supărat peste măsură şi te-a supărat cu obrăz­niciile lui, foloseşte-te împotriva lui de puterea rangului tău, fie că te lipseşti de el, fie că-l excomunici2. Căci, dacă Apostolul Pavel, scriindu-i lui Timotei, a spus:

Nimeni să nu dispreţuiască tinereţea ta3,

cu atât mai mult trebuie să ţi se spună ţie de către confraţi:

„Nimeni nu trebuie să dispreţuiască bătrâneţea ta.”

4. Şi, pentru că ai scris că mai există unul care s-a alăturat ace­luiaşi diacon şi este părtaş la trufia şi neruşinarea lui, chiar şi pe acesta şi pe alţii la fel, de se vor fi ridicat şi vor fi lucrat împotriva preotului lui Dumnezeu, îi vei putea pedepsi ori afurisi. Numai că noi îi îndemnăm şi îi sfătuim mai degrabă să înţeleagă că au păcătuit şi să se pocăiască şi să îngăduie să păzim rânduiala noas­tră dinainte. Căci mai degrabă alegem şi dorim să învingem cu răbdare îngăduitoare obrăzniciile şi nelegiuirile câte unuia decât să pedepsim cu toată puterea arhierească.

Preaiubite frate, doresc să fii mereu bine sănătos.

1 Profan, de dincolo de altar (profanum), deci lumesc, nelegac de biseri­că, la limită, păgân.

2 Afurisi (ex communicare), a excomunica, a afurisi (prin slavul aforisati, din grecul ctorddp(£w, âopio)), a exclude, a elimina.

3 1 Timotei IV, 12.

SCRISOAREA IV

Ciprian, Ceciliu, Victor, Sedatus, Tertullus, împreună cu preoţii aflaţi de faţă, urează sănătate fratelui Pomponius

1.1. Îţi citim scrisoarea, preaiubite frate, pe care ai trimis-o prin fratele nostru Paconius, în care ceri şi exprimi dorinţa ca noi să-ţi răspundem în scris ce părere avem despre aceste fecioa­re, care, după ce au hotărât odată să-şi păzească neîntrerupt şi cu tărie votul1, s-a aflat mai apoi că au rămas peste noapte împreu­nă în acelaşi pat cu bărbaţi, între care spui că unul este diacon. Mai ales că tot ele, care au mărturisit că au dormit cu bărbaţii, pretind că sunt neatinse.

2. Apoi, în legătură cu ce ne-ai cerut sfatul, să ştii că noi nu ne îndepărtăm de tradiţiile Evangheliei şi Apostolilor, astfel încât fraţii şi surorile noastre să fie statornic şi cu tărie sfătuiţi şi pen­tru cape toate căile folosului şi mântuirii să se păzească învăţătu­ra Bisericii, de vreme ce Domnul spune şi astfel grăieşte:

Vă voi da vouă păstori după inima Mea, care vă vor păstori, hrănindu-vă cu învăţătură.1

Şi iarăşi scris este: 2

1 Statutul de călugăriţe, care şi-au asumat votul fecioriei şi rigorile mo­nahismului. Fecioarele despre care se vorbeşte sunt În exclusivitate monahii, mirese închinate lui Hristos.

2IeremiaIII, 15.

33

Cel ce leapădă de la el învăţătura nefericit este. iar în Psalmi chiar Sfântul Duh ne învaţă, spunând: Păziţi învăţătura ca nu cumva să Se mânie Domnul şi să pieriţi din calea dreaptă, dese va fi aprins mânia Lui asupra voastră.1

2.1. Aşadar, frate preaiubit, în primul rând, nici noi întâistătătorii, nici poporul2 nu trebuie să ne străduim pentru nimic altceva decât, ca unii care avem frica lui Dumnezeu, să ţinem sub toată paza preceptele sfinte ale învăţăturii şi să nu îngăduim ca fraţii noştri să rătăcească şi să trăiască după mintea şi plăcerea lor, ci să-i sfătuim cu credinţă pe fiecare în parte şi să nu îngă­duim ca fecioarele să locuiască împreună cu bărbaţii, şi cu atât mai puţin să doarmă ori să trăiască împreună cu ei, de vreme ce şi pofta acum nezăgăzuită şi vârsta primejdioasă se cer înfrânate şi stăpânite, pentru a nu i se da prilej diavolului viclean, care abia aşteaptă să se năpustească, de vreme ce Apostolul spune:

Nu daţi loc diavolului.4

2. Corabia trebuie scoasă cu grijă din locurile primejdioase, ca să nu se sfărâme între pietre şi stânci. încărcătura trebuie scoa­să degrabă din flăcări, mai înainte ca acestea s-o mistuie. Nimeni nu e în siguranţă, de stă mult timp prea aproape de primejdie. Nici nu poate scăpa de diavol robul lui Dumnezeu, care s-a lăsat prins în laţurile aceluia. Trebuie să se lucreze repede pentru a le desface, câtă vreme mai pot fi desfăcute, fiind încă nevinovate, căci mai târziu, după ce se vor fi împletit într-o strânsă lucrătură, nu se vor mai putea desface, cu toată strădania noastră.

3. În sfârşit, câte grele căderi ale multora vedem că se întâm­plă aici şi prin ce legături neîngăduite şi primejdioase de acest

1 înţelepciunea lui Solomon III, 11.

2 Psalmi II, 12.

3 Evident poporul lui Hristos, aici monahii de orice rang.

4Efeseni IV, 27.

34

Fel luăm seama, cu cea mai mare durere a sufletului nostru, cum sunt stricate prea multe fecioare! Or, dacă din credinţă s-au dă­ruit lui Hristos, să rămână fără de vorbă smerite şi curate, să aş­tepte astfel, tari şi statornice, răsplata fecioriei; dacă însă nu vor să îndure ori nu pot, mai bine să se mărite decât să cadă în foc, din pricina păcatelor. De asemenea, să nu aducă smintire nici fraţilor ori surorilor, de vreme ce scris este:

Dacă o mâncare sminteşte pefratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca sa nu aduc sminteală fratelui meu.1

3.1. Şi să nu socotească vreuna că se poate apăra cu aceas­tă dezvinovăţire, anume că poate fi cercetată şi dovedită de este fecioară, căci se-nşală adesea şi mâna şi ochiul moaşelor, astfel încât, chiar de-a fost găsită fecioară în acea parte unde poate fi astfel o femeie, putea totuşi păcătui cu altă parte a trupului, ce poate fi pângărită, dar nu poate fi dovedită. Vai, cât sunt de ruşi­noase şi urâte chiar culcarea împreună, chiar îmbrăţişarea, chiar sporovăiala şi sărutul a doi inşi care dorm împreună, câtă neruşi­nare şi cât păcat mărturisesc!

2. Dacă un soţ, venit pe neaşteptate, îşi află soţia culcată cu altul, oare nu se mânie şi nu tremură de durerea ofului şi nu ia sa­bia în mână? Vai, cât de mult se supără şi se mânie şi cu ce pedep­se ameninţă legăturile păcătoase de felul acesta şi Hristos, Stăpâ­nul şi Judecătorul nostru, când vede că o fecioară, dăruită Lui şi închinată sfinţeniei Lui, stă culcată alături de altul!

3. Suntem datori să prevenim prin orice sfat şi să trudim ca fiecare dintre fraţii noştri să poată scăpa de sabia Lui duhovni­cească şi de ziua Judecăţii ce va să vină. Şi, de vreme ce se cade ca toţi să păzească întru totul învăţătura, cu atât mai mult se cuvine ca întâistătătorii şi diaconii să se îngrijească de aceasta, ca să dea

1ICorinteni VIII, 13.

35

celorlalţi pildă şi adeverire prin purtarea şi caracterul lor. Căci cum pot fi ei modele de cinste şi înfrânare, dacă de la ei înşişi pornesc dovezile de stricăciune?

4.1. De aceea, cu înţelepciune şi tărie ai procedat, preaiubi­te frate, când ai afurisit pe diaconul care a petrecut noaptea cu o fecioară, ba încă şi pe ceilalţi, care luaseră obiceiul de a se culca cu fecioarele. Iar de se vor fi pocăit pentru această nelegiuită îm­preună dormire a lor şi se vor fi despărţit, fecioarele să fie cerce­tate cu atenţie de moaşe şi, de vor fi găsite fecioare, după împăr­tăşanie, să fie primite în biserică, însă cu această condiţie: dacă se vor întoarce la aceiaşi bărbaţi ori de vor locui cu ei în aceeaşi casă sau sub acelaşi acoperiş, să fie izgonite cu mai grea osândă şi unele ca acestea să nu fie mai apoi uşor primite în Biserică. Da­că însă, vreuna dintre ele va fi fost prinsă ca fiind stricată, să facă deplină pocăinţă, căci una ca ea nu a greşit faţă de soţ, ci faţă de Hristos, astfel ca mai pe urmă, la timpul potrivit, să se întoarcă la Biserică, după ce se va fi mărturisit.

2. Iar dacă stăruiesc în cerbicie şi nu se despart, să ştie că, prin această neruşinată încăpăţânare a lor, nu pot fi primiţi de noi în Biserică, pentru a nu da, prin greşelile lor, pildă spre cădere. Nici să socotească că poate exista un motiv de vieţuire şi mântuire pen­tru ei, de nu se vor fi supus episcopilor şi preoţilor, de vreme ce în Deuteronom spune Domnul:

Şi cine se va purta îndărătnic, încât să nu asculte pe preot, ori­care va fifost el în zilele acelea, să moară omul acela, şi tot popo­rul se va teme când va auzi, şi nu se vor mai purta cu necuviinţa de acum.1

Dumnezeu a poruncit să fie ucişi cei care nu ascultă de preoţii Săi, a hotărât timpul judecăţii Sale pentru cei care nu se supun.

1Deuteronom XVII, 12 şi 13.

36

3. Şi într-adevăr erau ucişi cu sabia atunci când tăierea îm­prejur1 trupească era în putere: acum însă, pentru că circumcizia începe a fi duhovnicească la robii credincioşi ai lui Dumnezeu, trufaşii şi îndărătnicii sunt ucişi cu sabia Duhului, de vreme ce sunt îndepărtaţi din Biserică. Căci nu pot vieţui în afara ei, de­oarece una este casa lui Dumnezeu şi nimeni nu poate avea mân­tuirea decât în Biserică. Faptul că obraznicii pier atunci când nu ascultă şi nu se supun învăţăturilor mântuitoare îl mărturiseşte Sfânta Scriptură, care spune:

Cel nesupus nu-l iubeşte pe cel care-l mustra. Cei ce urăsc mus­trarea ruşinos vor pieri.1

5.1. Aşadar, frate preaiubit, dă-ţi silinţa, pentru ca cei nesu­puşi să nu fie nimiciţi şi să piară, ca să-i îndrumi, pe cât poţi, pe fraţii noştri prin sfaturi mântuitoare şi să-l îndemni pe fiecare spre mântuirea sa. Anevoioasă şi îngustă este calea pe care propăşim în viaţă, dar preaînalt şi mare este rodul, atunci când ajun­gem la izbândă. Cei care s-au scopit2 odată pentru a ajunge în împărăţia cerurilor, ca în toate să placă lui Dumnezeu, să nu re­fuze a da ascultare episcopilor lui Dumnezeu, nici să se facă pri­lej de smintire pentru fraţi în Biserică.

2. Şi, chiar dacă în clipa de faţă par a fi supăraţi pe noi, to­tuşi noi o să-i mustrăm cu sfat mântuitor, ştiind că şi Apostolul a spus:

Am ajuns deci vrăjmaşul vostru spunându-vă adevărul?4

Iar dacă ei ne vor fi dat ascultare, avem un lucru foarte plăcut. Prin cinstirea cuvântului nostru i-am îndrumat să fie statornici

1 Circumcizia, circumcisio, ca act ritual formal.

2 Pildele lui Solomon XV, 12 şi 10.

3 Castrarea, ca practică vremelnic curentă, le-a fost interzisă de la o vreme credincioşilor, mai cu seamă monahilor.

4 Galateni IV, 16.

37

pe calea spre mântuire. Dacă însă unii stricaţi nu vor vrea să se supună, să spunem iarăşi după acelaşi Apostol:

De-aş vrea să fiu pe plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos1. Dacă nu-i putem convinge pe câţiva, încât să-i facem pe ei a fi pe plac lui Hristos, totuşi noi cu siguranţă, căci ţine de noi, să fa­cem pe plac Domnului Hristos şi Dumnezeului nostru, ca unii ce păzim poruncile Sale.

Îţi doresc, frate preaiubit şi preadorit, să fii întotdeauna bine sănătos în Domnul.

1 Galateni 1,10.

SCRISOAREA V

Ciprian urează, sănătate preaiubiţilorfraţi preoţi şi diaconi

1.1. Vă trimit sănătate, eu însumi fiind teafăr prin harul lui Dumnezeu, fraţi preaiubiţi, bucuros, că şi în privinţa sănătăţii voastre am aflat că toate sunt bune. Şi, fiindcă depărtarea nu-mi îngăduie să fiu acum între voi, vă cer în numele credinţei şi evla­viei voastre să îndepliniţi acolo atât îndatoririle voastre, cât şi pe ale mele, ca să nu lipsească nimic în ce priveşte buna rânduială ori purtare de grijă.

2. Oricâte cheltuieli se cer a fi făcute, fie pentru cei întem­niţaţi, căci au mărturisit cu glas de slavă pe Domnul, fie pentru cei care se chinuiesc săraci şi lipsiţi şi totuşi rămân statornici în Domnul, vă cer să nu lipsească nimic, pentru ca toată mica su­mă ce a ajuns acolo să fie împărţită clericilor pentru astfel de pri­lejuri, ca să aibă de unde ajuta pe cât mai mulţi, după nevoile şi strâmtorările fiecărora.

2.1. Şi încă mai cer să nu lipsească dibăcia şi grija voastră în­tru păstrarea liniştii. Căci, deşi fraţii, în numele dragostei lor, sunt dornici să se adune şi să viziteze pe bunii lor duhovnici, pe care i-a făcut de acum vestiţi prin slăvite iniţieri sfânta lor vred­nicie, socotesc totuşi că acest lucru trebuie făcut cu grijă şi nu cu îmbulzeală ori cu mare mulţime adunată deodată, ca să nu se

39

aţâţe zelul, prin chiar acest fapt, şi să devină cu neputinţă a intra şi, în timp ce, nesăţioşi fiind, voim mult, să pierdem totul. Vegheaţi aşadar şi fiţi prevăzători, ca acest lucru să se facă cu luareaminte, cât mai sigur, pentru ca înşişi preoţii care slujesc acolo celor ce vin pentru a se mărturisi, să se schimbe între ei fiecare dimpreună cu fiecare diacon, căci şi schimbarea persoanelor şi rânduirea celor adunaţi micşorează zelul.1 Căci în privinţa tutu­ror lucrurilor, blânzi şi smeriţi, cum se cuvine robilor lui Dum­nezeu, suntem datori să ne supunem vremurilor şi să căutăm li­niştea şi să veghem asupra poporului.

Vă doresc, preaiubiţi şi mult doriţi fraţi, să fiţi totdeauna bi­ne sănătoşi şi să ne pomeniţi.2 Mântuiţi pe toţi fraţii creştini. Vă doresc sănătate diaconul meu şi toţi cei care sunt cu mine. Fiţi bine sănătoşi.3

1 Se încearcă evitarea oricăror turbulenţe pe care zelul prea mare al peleri­nilor le-ar putea produce, avându-se în vedere posibila intervenţie a organe­lor statului şi suspendarea ceremoniilor [mărturisirii].

2 A-şi aminti, evident, a pomeni în rugăciunile lor zilnice, ceea ce se va spune clar într-o altă scrisoare (LXXVIII, pct. II, 2).

3 Formulă epistolară de încheiere: Vaiete ori salueteatqueualete.

SCRISOAREA VI

Ciprian urează sănătate statornică lui Sergius şi Rogatianus şi celorlalţi mărturisitori În Domnul

1.1. Vă urez sănătate, fraţi preaiubiţi, dorind eu însumi să mă bucur de vederea voastră, dacă depărtarea nu m-ar împiedica să ajung la voi. Căci ce lucru mai dorit de mine şi mai plăcut mi s-ar putea întâmpla decât să fiu alături de voi, ca să mă îmbrăţişaţi cu acele mâini curate şi nepătate şi care păzesc credinţa Domnului şi s-au lepădat de slujirea diavolului? Ce ar fi mai îmbucurător şi mai înălţător decât să sărut acum gurile voastre care, cu glas de izbândă, au mărturisit pe Domnul şi să fiu privit faţă în faţă de ochii voştri care, dispreţuind lumea aceasta, au rămas vrednici a-L vedea pe Dumnezeu?

2. Dar, fiindcă nu mi se dă putinţa de a lua parte la o astfel de bucurie, trimit din parte-mi pentru urechile şi ochii voştri, ca să mă înlocuiască, această scrisoare, prin care vă fericesc şi vă în­demn deopotrivă să continuaţi a fi tari şi statornici în mărturisi­rea slavei cereşti şi, păşind pe calea slujirii Domnului, să înaintaţi cu bărbăţie duhovnicească întru primirea cununii, ca unii care-L aveţi apărător şi călăuzitor pe Domnul, Care a spus:

Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.1

O, fericită temniţă, pe care a luminat-o prezenţa voastră! O, fericită temniţă, care-i trimiţi la cer pe oamenii lui Dumnezeu!

1 Matei XXVIII, 20.

41

O, întuneric mai luminos decât soarele însuşi şi mai limpede de­cât lumina lumii acesteia, unde de curând au fost aşezate tem­plele lui Dumnezeu şi, prin sfintele mărturisiri, s-au sfinţit tru­purile voastre!

2.1. Şi nimic altceva să nu cugetaţi acum în inimile şi suflete­le voastre decât sfintele învăţături şi poruncile cereşti, prin care Sfântul Duh ne-a însufleţit întotdeauna întru îndurarea suferin­ţei. Nimeni să nu se gândească la moarte, ci la nemurire, nici la pedeapsa trecătoare, ci la slava veşnică, de vreme ce scris este:

Scumpă este înaintea lui Dumnezeu moartea drepţilor Lui.1

Şi iarăşi:

Jertfa lui Dumnezeu: duhul zdrobit; inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o dispreţuieşte.1

Şi din nou, unde vorbeşte Sfânta Scriptură despre chinurile care consacră pe martiri şi-i sfinţesc prin însăşi încercarea păti­mirii lor:

Chiar dacă, în faţa oamenilor, ei au îndurat suferinţe, nădej­dea lor este plină de nemurire. Şifiind pedepsiţi în puţine, în mul­te vor fi bine primiţi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a gă­sit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare, aşa i-a încercat şi ca pe o jertfă de ardere întreagă, i-a primit. Şi în veac va fi cinstirea lor. Judeca-vor neamurile şi stăpâni vor fi peste popoare şi Domnul lor va împăraţi în veci2.

Aşadar, când cugetaţi că voi veţi judeca şi veţi domni împre­ună cu Domnul Hristos, trebuie să tresăltaţi şi, de bucuria celor viitoare, să călcaţi în picioare nevoinţele de acum, ştiind că de la începutul lumii astfel a fost hotărât, ca dreptatea să sufere aici în

1 Psalmi CXV, 6.

2 Psalmi L, 18.

3 Jertfa de ardere întreagă, hostia holocausta (după grecul ¿¿Kaucrroc;, okoţ„întreg” şi Kaiw, Kaucrr6 „a arde, ars”).

4 înţelepciunea lui Solomon III, 4, 5,6 şi 8.

42

zbaterea veacului1 acestuia, când, îndată după întâiul început, este ucis Abel cel drept, şi mai pe urmă au fost trimişi toţi cei drepţi, şi profeţii, şi apostolii. Şi tuturor acestora, chiar Domnul, în persoană, le-a dat exemplu, arătând că la împărăţia Lui nu pot ajunge decât aceia, care au mers pe calea Lui, căci spune:

Cel care îşi iubeşte sufletul în veacul acesta, îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în veacul acesta îl va păstra în viaţa veşnică.2

Şi iarăşi:

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-lpot ucide. Temeţi-vă mai curând de cel care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena.3

Chiar Pavel ne îmbărbătează, spunând că noi, cei care dorim să ajungem la făgăduinţele Domnului, trebuie să-L urmăm în toate pe Domnul:

Suntem fiii lui Dumnezeu: iar dacă suntem fii, suntem şi moş­tenitori, dar împreună moştenitori cu Hristos, dacă de bună seamă pătimim împreună cu El, ca să şifim preamăriţi împreună cu EL4

A adăugat chiar deosebirea timpului prezent de al slavei vii­toare, spunând:

Pătimirile vremii acesteia nu sunt vrednice de mărirea viitoa­re, care se va arăta în noi.5

Gândind la slava acestei măriri, se cade să îndurăm toate ne­voinţele şi prigonirile, fiindcă, deşi sunt multe împresurările ce­lor drepţi, totuşi din toate sunt scăpaţi cei ce-şi pun nădejdea în Dumnezeu.

1 Veacul acesta, saeculum hoc.

2 Ioan XII, 25. Cuvântul tradus, conform tradiţiei, cu sufletul este ani­ma „suflul vital”, pur şi simplu „viaţa”, având corespondent în greacă pe Pentru partea spirituală „duhul”, găsim spiritus, care corespunde grecescului 7rveuza.

3 Matei X, 28.

4 Romani VIII, 16 şi 17.

5 Romani VIII, 18.

43

3.1. Fericite sunt şi femeile care stau împreună cu voi în aceeaşi slavă a mărturisirii, care ţin credinţa în Domnul şi, mai tari decât firea lor femeiască, nu numai că ele însele sunt foar­te aproape de cunună, dar au dat chiar şi celorlalte femei pildă despre statornicia lor. Şi, ca să nu lipsească ceva de la slava cetei voastre, ca orice sex şi vârstă să fie în cinstire împreună cu voi, sfânta preoţie vi i-a adus alături în slăvită mărturisire chiar şi pe copii, căci ni se arată ceva asemănător cu ceea ce au făcut odini­oară vestiţii copii: Anania, Azaria, Misael, căci, după ce au fost închişi în cuptor, focul s-a stins şi flăcările au dat răcoare, pen­tru că Domnul a fost alături de ei şi a dovedit faptul că nimic nu poate face văpaia gheenei împotriva mărturisitorilor şi martiri­lor Lui, ba chiar că cei care credeau în Dumnezeu izbândeau în toate teferi şi nevătămaţi.

Şi vă rog, în numele credinţei voastre, să cercetaţi mai cu luare-aminte, cât de mare a fost credinţa în rândul acelor copii, în­cât L-a putut câştiga în aşa măsură pe Dumnezeu. Căci ei, pregă­tiţi pentru toate, aşa cum toţi trebuie să fim, îi spun regelui:

Rege Nabucodonosor, nu e nevoie ca noi să-ţi răspundem la această întrebare. Căci este Dumnezeu, pe Care-L slujim noi, Care ne poate scoate din cuptorul cufoc arzător şi ne va scăpa din mâinile tale, rege. Şi chiar dacă nu, să-ţi fie cunoscut că nu slujim dumneze­ilor tăi şi nu ne închinăm chipului de aur pe care l-ai ridicat.1

Deşi ei credeau şi ştiau că, pentru credinţa lor, pot fi scăpaţi chiar şi de chinurile de acum, n-au vrut totuşi să se fălească cu acest lucru şi să şi-l atribuie, căci au spus: Şi chiar dacă nu..., ca să nu fie mai mică bărbăţia mărturisirii, lipsită fiind de dovada pătimirii. Au adăugat că Dumnezeu le poate face pe toate, dar că totuşi nu-şi puneau nădejdea în aceasta, încât să dorească a fi scăpaţi acum, ci se gândeau la acea slavă a libertăţii şi păcii veşnice.

1 Daniel III, 16-18. Este răspunsul la întrebarea regelui trufaş, anume ce zeu îi poate salva din mâinile lui.

44

4. Păstrând şi noi această credinţă şi cugetând zi şi noapte, aplecaţi din toată inima către Dumnezeu, să ne gândim, în dis­preţul celor prezente, doar la cele viitoare, la fructul împărăţi­ei Veşnice, la îmbrăţişarea şi sărutarea Domnului, la vederea lui Dumnezeu: să urmaţi în toate pe preotul Rogatianus, bătrânul plin de slavă, care vă deschide calea întru slava vremii noastre prin tăria credinţei şi sfânta preoţie, care, împreună cu veşnic liniştitul şi cumpătatul frate al nostru Felicissimus, înfruntând atacul mulţimii ajunse violente, v-a pregătit primul adăpost în temniţă şi, chiar şi acum, v-o ia înainte ca un adevărat călăuzitor al vostru. înălţăm Domnului rugăciuni stăruitoare, să desăvâr­şească lucrarea în privinţa voastră, precum în cazul începuturilor ce ajung la un bun sfârşit, anume pe cei pe care i-a făcut a mărtu­risi să-i facă şi a fi încununaţi.

Vă doresc, preaiubiţi şi preafericiţi fraţi, să fiţi mereu bine să­nătoşi în Domnul şi să ajungeţi la slava cununii cereşti.

SCRISOAREA VII

Ciprian urează sănătate preaiubiţilor fraţi, preoţi şi diaconi

1. Vă doresc sănătate, fraţi preaiubiţi, însumi sănătos fiind prin harul lui Dumnezeu şi dorind să vin degrabă la voi, ca să se împlinească atât dorinţa mea, cât şi a voastră şi a tuturor fraţilor. Se cade totuşi să veghem la pacea tuturor şi în acest răstimp, cu toate că e un necaz al inimii noastre să fim departe de voi, pentru ca nu cumva venirea mea să aţâţe pornirea şi violenţa păgânilor împotriva noastră şi să devenim prilej de a rupe pacea noi, care suntem mai mult datori a ne îngriji de pacea tuturor. Aşadar, da­că voi, după liniştirea lucrurilor, îmi veţi scrie că trebuie să vin, ori dacă Domnul va binevoi s-o arate, atunci voi veni la voi. Căci unde oare mi-ar putea fi mai bine ori mai plăcut, decât acolo un­de a vrut Dumnezeu să primesc credinţa şi să cresc în ea?

2. Vă cer cu stăruinţă să aveţi grija văduvelor şi a bolnavilor şi a tuturor sărmanilor. Dar şi pentru peregrini1, de vor fi unii în nevoie, faceţi cheltuială din suma mea, pe care am lăsat-o la con­fratele nostru în preoţie Rogatianus. Pentru că suma se poate să fi fost cheltuită de acum în întregime, i-am trimis tot lui, prin pa­racliserul2Naricus, o altă parte, pentru ca lucrarea de ajutorare a celor aflaţi în nevoie să se facă mai din belşug şi mai lesnicios.

Vă doresc, fraţi preaiubiţi, să fiţi mereu bine sănătoşi.

1 Peregrinii, de regulă străini fără adăpost ori statut juridic; de aici: pele­rinii creştini şi pelerinajul. în epistolă se face vorbire despre refugiaţii creştini ai prigoanei din acei ani (250).

2 însoţitor, acoluthus, după cbcuGoţ, ori ajutor, slujitor sau, aici, mai de­grabă, paracliser.

SCRISOAREA VIII1

1.1. Am aflat că binecuvântatul Papă2 Ciprian s-a despărţit de ipodiaconul3Crementius, care a venit de la voi la noi cu un anu­mit motiv, ceea ce de altfel putea face cu îndreptăţire, căci era o persoană importantă. Dar, de vreme ce este ameninţătoare lupta pe care Dumnezeu a lăsat-o în lume, pentru a înfrunta potrivni­cul împreună cu robul Lui, voind să le arate deschis această luptă chiar îngerilor şi oamenilor, anume că cel ce va izbândi este în­cununat, însă cel învins va atrage împotriva sa osânda care ne-a fost arătată nouă şi, deoarece asupra noastră, care părem a fi întâistătători şi a păzi turma ca păstori, cade vina de suntem găsiţi delăsători, nouă ni se va spune ceea ce şi înaintaşilor noştri, care erau întâistătători atât de delăsători, li s-a spus că:

...pe celpierdut nu l-am căutat, pe cel rătăcit nu l-am îndreptat şi pe şchiop nu l-am legat, cu toate că mâncam laptele şi ne-mbrăcam cu lâna lor.4

2. De altfel, Dumnezeu însuşi, împlinind cele ce erau scrise în Lege şi în profeţi, ne învaţă, când spune:

1 Scrisoarea este adresată de clerul din Roma clerului din Cartagina, în timpul vacanţei Scaunului. Unii o atribuie autorului Scrisorii XXI, căci are aceleaşi defecte de stil.

2 Papă era, în epocă, un titlu [reverenţios] conferit Episcopului Romei, dar şi unor episcopi mai de seamă.

3 Ipodiacon, în latină subdiaconus, după grecescul v7ro8taKovo „ajutor, slujitor al preotului”.

4 Iezechiel XXXIV, 3-4 (citatul este uşor modificat).

47

Eu sunt Păstorul cel bun, care îmi pun sufletul Meu pentru oile Mele. însă celplătit şi ale căruia nu sunt oile, îndată ce a văzut lu­pul venind, le lasă şi fuge şi lupul le risipeşte pe acestea.1

Dar şi lui Simon astfel îi spune:

„Mă iubeşti?" Acela răspunde: „Te iubesc.” îi spune: „Paşte oi­le Mele.”2

Că acest lucru s-a făcut, o ştim din însuşi faptul că a murit, iar ceilalţi ucenici la fel au făcut.

2.1. Aşadar, nu dorim ca voi, fraţi preaiubiţi, să fiţi socotiţi paz­nici plătiţi, ci buni păstori, de vreme ce ştiţi că vă ameninţă o foar­te mare primejdie atunci când nu-i veţi îndemna pe fraţii noştri să rămână statornici în credinţă, ca nu cumva, mergând cu nesoco­tinţă către idolatrie, să fie distrusă din rădăcini frăţia noastră3.

2. Căci nu numai în vorbe vă îndemnăm spre acestea, ci veţi putea afla de la mai mulţi, care vin din partea noastră la voi, că toate acestea, cu ajutorul lui Dumnezeu, noi le-am şi făcut şi le facem cu toată grija şi primejdia acestui veac, având înaintea ochilor mai mult teama de Dumnezeu şi pedepsele veşnice, de­cât teama de oameni şi nelegiuirea trecătoare, fără a ne părăsi fraţii, ci îndemnându-i să rămână în credinţă4 şi să fie pregătiţi a merge cu Domnul.

3. Chiar pe cei ce urcau5 la ceea ce erau împinşi a face i-am reprimit. Biserica rămâne cu tărie în credinţă, deşi unii, mânaţi chiar de teroare, ori că erau persoane oficiale, ori cuprinşi de teama

1IoanX, 11 şi 12.

2IoanXXI, 15.

3 Frăţia, fraternitas. trimitere la întreaga comunitate creştină, a cărei soli­daritate, în general, este de altfel bine atestată.

4 Cf. I Corinteni XVI, 13.

5 Urcau pe Capitoliu, cu sau fără voie, pentru a aduce jertfe divinităţilor păgâne.

48

de oameni, au căzut1; totuşi pe aceştia, cu toate că s-au lepă­dat de noi, nu-i părăsim, ci chiar şi pe ei i-am îndemnat şi îi în­demnăm să se pocăiască, cu nădejdea că în vreun fel vor putea primi îngăduinţă de la cel care le-o poate da2, ca să nu se facă mai răi, de vor fi fost părăsiţi de noi.

3.1. Vedeţi aşadar, fraţilor, că sunteţi datori să faceţi şi voi acest lucru, astfel încât, până şi aceia care au căzut, dar la îndem­nul vostru şi-au îndreptat sufletele, de vor fi fost prinşi din nou, să mărturisească3, ca să-şi poată îndrepta căderea de mai-înainte. Sunt şi altele ce cad în sarcina voastră, şi pe care chiar vi le-am adăugat mai jos: astfel, dacă aceia care au căzut în această ispită, vor fi cuprinşi de boală, dar se vor pocăi pentru fapta lor, şi chiar vor dori împărtăşania, trebuie fără îndoială ajutaţi: fie văduve, fie năpăstuiţi, care nu se pot hrăni singuri, fie cei ce sunt în tem­niţe, ori cei alungaţi din casele lor, trebuie de bună seamă să aibă alături purtători de grijă; dar nu vor trebui uitaţi nici catehumenii4 prinşi de boală, pentru a li se veni în ajutor.

2. Şi, ceea ce este foarte important, trupurile martirilor sau ale celorlalţi fraţi, dacă nu sunt îngropate, mare primejdie îi ameninţă pe cei cărora le cade în sarcină această lucrare. Aşadar, de oricare dintre voi şi în orice împrejurare va fi fost săvârşită această lucrare, suntem încredinţaţi că acesta este socotit un bun rob şi precum cel care

1 Au căzut (în apostazie), în fapt au abjurat, s-au lepădat de credinţa lor, de Hristos, intrând în categoria acelor Lapsi „căzuţi”, a căror reprimire, după cum vom vedea, a stârnit mari controverse în Biserică la acea dată.

2 Arhiereul locului, uneori chiar sinoadeleconciliile ori, la limită, Dum­nezeu însuşi.

3 Mărturisirea nu fără grave consecinţe în instanţă [păgână] a aparte­nenţei la religia creştină.

4 Catehumeni, caticumini, gr. Karrjj(ouievo(;, aspiranţi, creştini în deveni­re, în curs de catehizare (xaTijw).

49

întru foarte puţin a fost credincios, să fie aşezat peste zece ce­tăţi. 1

Să facă însă Dumnezeu, Care dă toate celor care nădăjduiesc în El, ca noi toţi să ne aflăm în aceste bune lucrări.

3. Vă doresc sănătate fraţii care sunt în lanţuri, şi preoţii2, şi toată Biserica, care însăşi veghează cu cea mai mare grijă pentru toţi cei care cheamă numele Domnului. Dar şi noi vă cerem ca, la rândul vostru, să ne pomeniţi3.

4. Să ştiţi însă că Bassianus a ajuns la noi. Şi vă cerem vouă, ca­re aveţi iubire de Dumnezeu, să transmiteţi o copie a acestei scri­sori către oricine veţi putea cu prilejurile potrivite, sau să scrieţi una a voastră, fie să trimiteţi un vestitor, ca să rămână tari şi sta­tornici în credinţă.

Vă dorim, fraţi preaiubiţi, să fiţi mereu bine sănătoşi.

1 Cf. LucaXIX, 17.

2 Preoţii îi indică aici pe presbyteri, gr. irpea,JvTepot, arhiereii.

3 A-i pomeni, desigur, în rugăciuni.

SCRISOAREA IX

Ciprian urează sănătatefraţilor preoţi şi diaconi care locuiesc la Roma

1.1. Pe când la noi, fraţi preaiubiţi, umbla un anume zvon des­pre plecarea din viaţa aceasta a bunului bărbat, confrate al meu1, şi ştirea părea îndoielnică, am primit de la voi scrisoarea, trimisă mie prin ipodiaconulCrementius, în care eram înştiinţat pe de­plin despre slăvitul lui sfârşit şi chiar m-am bucurat întru câtva că, precum cârmuirea, şi sfârşitul i-a fost vrednic de cinste.

2. Tocmai în legătură cu aceasta vă şi fericesc foarte mult, pentru că însoţiţi pomenirea lui cu o mărturie atât de bogată şi luminoasă, astfel încât prin voi ni se arată că, pe de o parte, şi voi aveţi un titlu de glorie în privinţa memoriei întâistătătorului, dar, pe de alta, şi nouă ne oferă o pildă de credinţă şi virtute. Căci, pe cât de primejdioasă este căderea întâistătătorului pen­tru căderea celor care îl urmează, tot pe atât de folositor, dim­potrivă, şi de mântuitor lucru este, atunci când episcopul se oferă, fraţilor, pe sine drept exemplu prin tăria vrednică de urmat a credinţei sale.

2.1. Am citit şi o altă scrisoare, în care nu s-a desluşit după semnătură nici cine a scris-o, nici către cine a fost scrisă. Şi, fiind­că în această scrisoare m-au mişcat atât scriitura, cât şi cuprinsul

1 Papa Fabian, martirizat la 20 ianuarie, în anul 250.

51

şi chiar hârtia, aceeaşi scrisoare v-am retrimis-o, ca să recunoaş­teţi dacă este chiar cea pe care i-aţi dat-o ipodiaconuluiCrementius spre a o aduce, ca să nu fi fost ascuns ori schimbat ceva din adevăr.

2. Pentru că, într-adevăr, este peste măsură de grav, dacă ade­vărul unei scrisori clericale a fost falsificat printr-o minciună oa­recare şi prin rea-credinţă. Aşadar, ca să putem şti acest lucru, recunoaşteţi voi dacă şi scrisul, şi subsemnătura sunt ale voastre şi rescrieţi-ne nouă ce se întâmplă cu adevărat.

Vă doresc, fraţi preaiubiţi, să fiţi mereu bine sănătoşi.

SCRISOAREA X

Ciprian transmite martirilor şi mărturisitorilor lui Iisus Hristos veşnică sănătate în Dumnezeu-Tatăl

1.1. Tresalt de bucurie şi vă fericesc, mult încercaţi şi preafericiţi fraţi, cunoscându-vă credinţa şi bărbăţia, cu care e slăvită Mama Biserică, cu adevărat slăvită şi de curând, când, prin măr­turisirea voastră neclintită, v-aţi asumat o pedeapsă care v-a fă­cut martiri ai lui Hristos, fiind exilaţi. Totuşi, cu cât această măr­turisire este mai tare în pătimire, cu atât este mai vestită şi mai mare în cinstire: a crescut lupta, a crescut şi slava luptătorilor. Şi n-aţi stat deoparte de linia de bătaie de teama caznelor, ci aţi fost mai mult chemaţi la luptă chiar de chinuri, tari şi neclintiţi aţi păşit cu dăruire deschisă spre încleştarea celei mai mari lupte.

2. Dintre aceştia, pe unii i-am descoperit de mai înainte în­cununaţi, iar pe alţii foarte aproape de cununa izbânzii, însă pe toţi, pe care i-a oprit temniţa din mersul lor plin de slavă, i-am aflat însufleţiţi în a purta lupta cu o neostoită şi împărtăşită căl­dură a bărbăţiei, aşa cum se cuvine să fie în tabăra sfântă ostaşii lui Hristos, încât nici ademenirile nu amăgesc tăria neclintită a credinţei, nici ameninţările nu-i înfricoşează, nici chinurile, nici caznele nu-i înving, fiindcă Cel care este în noi este mai mare de­cât cel care este în lumea aceasta, şi nici o pedeapsă pământească nu are mai mare putere în a doborî decât are ocrotirea dumnezeiască

53

în a înălţa. Lucrul s-a dovedit prin lupta plină de slavă a fraţilor, care, deveniţi conducători pentru ceilalţi spre a învinge chinurile, au oferit pildă de virtute şi credinţă, înfruntând oastea duşmanilor, până ce oastea acelora s-a prăbuşit înfrântă.

2.1. Prin urmare, cu ce laude să vă preamăresc, preaviteji fraţi? Tăria inimii voastre şi stăruinţa credinţei cu ce cuvânt de laudă sa le împodobesc? Aţi îndurat până la capăt slava celor mai aprige chinuri şi nu aţi cedat suferinţelor, ci mai degrabă suferin­ţele au dat înapoi în faţa voastră. Cununile au pus durerilor ca­pătul, pe care chinurile nu-l dădeau. Prea cruntul măcel a stăruit îndelung, fără să doboare credinţa statornică, ci ca să trimită mai repede la Domnul pe oamenii lui Dumnezeu.

2. Mulţimea celor de faţă a privit minunându-se lupta cereas­că şi duhovnicească a lui Dumnezeu, bătălia lui Hristos, a văzut că robii Lui au stat împotrivă cu glasul descătuşat, cu mintea ne­atinsă, sfântă bărbăţie, lipsiţi de armele lumeşti, dar înarmaţi cu armele date de nădejdea credinţei. Cei torturaţi au rămas mai puternici decât cei care-i torturau şi trupurile lovite şi măcelă­rite au învins ghearele1 ce le loveau şi le măcelăreau. Şi lovitura cruntă, mult timp repetată, nu a putut birui credinţa de neclin­tit, deşi în robii lui Dumnezeu, după ce măruntaiele le-au fost rupte, nu mai erau torturate trupuri, ci nişte răni. Curgea sânge care să stingă vâlvătaia prigoanei, care, prin moartea plină de sla­vă, să liniştească jăraticul gheenei.

3.1. ce fel a fost acea privelişte a Domnului, cât de înălţătoa­re, cât de mare, cât de plăcută ochilor lui Dumnezeu, prin sfinţe­nia şi dăruirea oşteanului Său, precum scris este în Psalmi, când Duhul Sfânt astfel ne vorbeşte şi ne îndeamnă:

1 Gheare, ungulae, instrumente de tortură utilizate în epocă.

54

Scumpă este înaintea lui Dumnezeu moartea drepţilor Săi.1

Preţioasă este această moarte care dobândeşte nemurirea cu preţul sângelui, care primeşte cununa din desăvârşirea virtuţii.

3.1. Cât de bucuros a fost Hristos atunci, cât de binevoitor cu astfel de robi ai Săi, şi a luptat şi a învins Ocrotitorul credin­ţei, dând credincioşilor atât cât crede că poate primi cel care ia. A fost de faţă în lupta Sa, a ridicat pe luptătorii şi apărătorii nu­melui Său, i-a sprijinit, i-a însufleţit. Şi Cel care odată a învins moartea pentru noi învinge întotdeauna în noi:

Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, spune, să nu vă gândiţi ce veţi vorbi, căci nu voi sunteţi cei care vorbesc, ci Duhul Tatălui vostru este cel care vorbeşte în voi.2

4.1. Dovada faptului a adus-o lupta de-acum. Un glas plin de Duhul Sfânt a ţâşnit din gura martirului, pe când preaferici­tul Mappalicus îi spunea în chinurile sale proconsulului:

„Vei vedea mâine luptă”.

Şi ceea ce acela a spus cu mărturia bărbăţiei şi credinţei, Dom­nul a împlinit. Lupta cerească s-a arătat şi robul lui Dumnezeu a fost încununat în înfruntarea luptei făgăduite.

2. Aceasta este lupta pe care Profetul Isaia a prezis-o mai îna­inte, când a spus:

Nu mică va fi bătălia cu oamenii, fiindcă Dumnezeu va da lupta3.

Şi, ca să arate care va fi această luptă, a adăugat zicând:

Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte un fiu şi veţi chema numele lui Emmanuel4.

1 Psalmi CXV, 6.

2 Matei X, 19 şi 20.

3 Isaia VII, 13-14.

4 Isaia VII, 14.

55

Aceasta este lupta credinţei noastre, cu care luptăm, cu care învingem, cu care suntem încununaţi.

3. Aceasta este înfruntarea pe care ne-o arată şi fericitul Apos­tol Pavel, în care trebuie să alergăm şi noi, ca să ajungem la slava cununii.

Nu ştiţi, spune, că cei care aleargă în stadion, toţi aleargă de bună seamă, totuşi unul singur primeşte cununa de palmier? Aler­gaţi aşa, încât s-o luaţi. Şi aceia într-adevăr [aleargă] ca să pri­mească o cunună stricăcioasă, noi însă pe cea nestricăcioasă.1

Şi iarăşi, arătând lupta sa şi făgăduind că el va fi curând jertfă pentru Domnul, spune:

Eu de acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele este aproape. Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am pă­zit. De-acum mi-a rămas cununa dreptăţii, pe care Domnul mi-o va da în ziua aceea, El, DreptulJudecător, însă nu numai mie, ci şi tuturor care au iubit venirea Lui.2

Prin urmare, această luptă prezisă de mai înainte prin profeţi, înfăptuită prin Domnul, purtată prin Apostoli, Mappalicus i-a făgăduit-o iarăşi proconsulului în numele său şi al confraţilor săi. Şi glasul credinciosului nu s-a înşelat în făgăduinţa sa. Lupta pe care a făgăduit-o a dovedit-o, iar cununa pe care a meritat-o a primit-o.

4. Acum doresc şi totodată vă îndemn chiar şi pe voi ceilalţi să urmaţi pe acest preafericit martir şi pe alţi părtaşi la aceeaşi luptă şi pe însoţitorii statornici în credinţă, răbdători în suferin­ţe, biruitori în anchete: pentru ca pe cei pe care i-a unit lanţul mărturisirii, cât şi lăcaşul închisorii, să-i unească chiar şi desăvâr­şirea virtuţii şi cununa cerească, astfel încât, prin bucuria voas­tră, voi să ştergeţi lacrimile Mamei Biserici, care plânge căderea

1 1 Corinteni IX, 24-25.

2IITimotei IV, (6) 7-8.

56

şi moartea celor mai mulţi, şi chiar să întăriţi puterea celorlalţi, statornici în chemarea la luptă prin pilda voastră. De vă va che­ma lupta, de va veni ziua încercării voastre, războiţi-vă cu tă­rie, luptaţi fără întrerupere, ca unii care ştiţi că luptaţi sub ochii Domnului, Care e de faţă, că ajungeţi prin mărturisirea nume­lui Său la slava Lui însuşi, Care nu este astfel, încât să privească doar pe robii Săi, ci El însuşi luptă în noi. El însuşi dă lupta. El însuşi, în înfruntarea luptei noastre, încununează şi este deopo­trivă încununat.

5.1. Iar dacă, cu voia Domnului, va veni pacea1 peste voi, în­aintea zilei încercării voastre, vă rămân totuşi întreagă voinţa şi cunoaşterea slavei. Să nu se întristeze vreunul dintre voi, pe mo­tiv că este mai mic decât aceia care, pătimind până la capăt chi­nurile înaintea voastră, au ajuns la Domnul pe o cale plină de slavă, după ce au învins şi călcat în picioare veacul acesta. Dom­nul este adânc văzător al rărunchilor şi inimii, pătrunde cu pri­virea cele ascunse şi scrutează cele tăinuite. Pentru a binemerita cumva de la El cununa, este de ajuns doar mărturia Celui care va judeca.

2. Aşadar, fraţi preaiubiţi, amândouă căile sunt în aceeaşi mă­sură măreţe şi strălucite: aceea, de a ne grăbi către Domnul prin desăvârşirea izbânzii, este mai sigură, iar aceasta, de-a înflori în lauda Bisericii, după ce ai primit odihna în urma unei slujiri pli­ne de slavă, este mai plăcută. O, fericită este Biserica noastră, pe care o luminează astfel cinstirea sfintei slujiri, pe care o um­ple de strălucire slăvitul sânge al martirilor din vremurile noas­tre. înainte era alb-strălucitoare prin faptele fraţilor; acum a de­venit purpurie, prin sângele jertfit al martirilor. între florile ei nu lipsesc nici crinii, nici trandafirii2. Acum să se-ntreacă fiecare

1 Pacea sau iertarea, prin obşteasca moarte, fără a fi suferit martiriul.

2 Crinii şi trandafirii, albul şi sângeriul.

57

pentru cea mai mare preţuire a uneia ori a celeilalte cinstiri. Pri­mească din faptele bune cununile albe, ori pe cele sângerii din pătimire. în tabăra cerească şi pacea, şi lupta au florile lor, cu care oşteanul lui Hristos este încununat pentru izbândă.

Vă doresc, mult încercaţi şi preafericiţi fraţi, să fiţi totdeauna bine sănătoşi întru Domnul şi să ne pomeniţi. Fiţi sănătoşi.

SCRISOAREA XI

Ciprian urează sănătatefraţilor preoţi şi diaconi

1.1. Fraţi preaiubiţi, deşi eu ştiu că, pentru teama pe care fie­care suntem datori a o avea faţă de Dumnezeu, şi voi acolo vă nevoiţi cu zel în rugăciuni neîntrerupte şi în rugi stăruitoare, totuşi reamintesc şi eu grijii voastre cucernice că, pentru a împăca şi în­dupleca pe Dumnezeu, trebuie să plângem nu numai cu glasul, ci şi cu posturi şi cu lacrimi şi cu orice fel de rugăminţi.

2. Căci trebuie să înţelegem şi să mărturisim că întinderea atât de tulburătoare a acestei apăsări, care a pustiit şi pustieşte încă şi acum în cea mai mare parte turma noastră, a venit în ur­ma păcatelor noastre, câtă vreme nu ţinem calea Domnului şi nici nu păzim poruncile cereşti, date nouă spre mântuire. A fă­cut Domnul nostru voia Tatălui şi noi nu facem voia lui Dum­nezeu, zbătându-ne pentru moşteniri şi câştiguri, însoţindu-ne cu trufia, lăsându-ne pradă pizmei şi dezbinării, lepădând cură­ţia şi credinţa, renunţând la viaţa lumească numai în vorbe şi nu în fapte, plăcându-şi fiecare sieşi şi nemulţumiţi fiind de toţi.

Şi astfel primim lovituri aşa cum merităm, precum scris este:

Iar sluga aceea care cunoaşte voia stăpânului său şi nu s-a supus voinţei lui va primi multe lovituri.1

3. Oare ce răni, ce lovituri nu merităm, de vreme ce nici măr­turisitorii, care trebuiau să fie spre pildă celorlalţi pentru bună

1 LucaXII,47.

59

purtare, nu păzesc învăţătura? Şi astfel, în vreme ce fala umflată şi lipsită de ruşine a mărturisirii lor îi înălţa pe unii cu obrăzni­cie, au venit chinurile şi caznele fără sfârşit ale călăului, fără dez­nodământul osândirii, fără mângâierea morţii, cazne care nu tri­mit uşor la cunună, ci care chinuie mult timp până să doboare, fără numai dacă cineva, scăpat prin bunătatea lui Dumnezeu, a luat-o înainte chiar torturilor, dobândind slava, nu prin împlini­rea torturii, ci prin iuţimea morţii.

2.1. Acestea le suferim de pe urma păcatelor şi pe măsura vredniciei noastre, după cum ne-a prevenit cuvântul dumnezeiesc, care spune:

Dacă vor părăsi legea Mea şi nu vor umbla în rânduielile Me­le, de vor nesocoti îndreptările Mele şi nu vor păzi poruncile Mele, cerceta-voi cu nuiaua fărădelegile lor şi cu bătăi păcatele lor.1

Simţim, aşadar, nuielele şi bătăile noi, cei care nu facem pe plac lui Dumnezeu prin fapte bune şi nu-I facem voia, din pri­cina păcatelor.

2. Să cerem din adâncul inimii şi din tot sufletul mila lui Dumnezeu, fiindcă El însuşi a mai adăugat, spunând:

însă mila Mea n-o voi risipi de la ei. 2

Să cerem şi primim; şi de va fi zăbavă şi întârziere în a primi, fiindcă greu L-am supărat, să batem, căci celui care bate i se des­chide3, numai să lovească poarta rugăciunile şi tânguirile şi lacri­mile noastre, în care se cuvine să stăruim şi să aşteptăm, iar rugă­ciunea să fie într-un cuget.

3.1. Iar ceea ce m-a îndemnat mai mult şi m-a împins să vă scriu această scrisoare trebuie să ştiţi că s-a spus într-o viziune, după cum Domnul binevoieşte să ne arate şi să ne descopere:

1 Psalmi LXXXVIII, 31-33.

2 Psalmi LXXXVIII, 34.

3 Cf. Matei VII, 7.

60

Cereţi şi primiţi, apoi învăţătura a fost dată poporului aflat de fa­ţă, ca să-I ceară Lui pentru câteva persoane anume, însă în cerere glasurile au fost nepotrivite şi alegerile diferite şi aceasta n-a fost defel pe placul celui Care spusese: Cereţi şi primiţi, pentru că ne­statornicia poporului era supărătoare şi nici nu era o învoire a fraţilor, una şi bună, nici înţelegere în unire, precum scris este: Dumnezeu Careface să locuiască în casă pe cei într-un duh.1 Iar în Faptele Apostolilor să citim:

Şi mulţimea celor care crezuseră lucra într-un duh şi un sin­gur gând2

Şi Domnul cu glasul Său a poruncit, zicând:

Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii3

Şi iarăşi:

Vă spun însă vouă că, dacă doi dintre voi vă veţi învoi pe pă­mânt în privinţa oricărui lucru, pe care îl veţi cere, se va da vouă de către Tatăl Meu, Care este în ceruri.4

Dacă prin urmare doi, uniţi fiind, pot atât de mult, ce se va putea dacă la toţi va fi unire?

2. Iar dacă, pe măsura păcii pe care ne-a dat-o nouă Domnul, era înţelegere între toţi fraţii, de multă vreme am fi primit de la mila dumnezeiască ceea ce cerem şi nu ne-am clătina de atâta timp în această primejduire a mântuirii şi credinţei noastre: ba, dimpotrivă, dacă frăţia creştinilor ar fi fost într-un cuget, nu li s-ar fi întâmplat fraţilor aceste nenorociri.

4.1. Căci s-a arătat şi acel fapt: anume capul familiei5 şedea cu un tânăr care-i era aşezat de-a dreapta, un tânăr care, îngrijorat

1 Psalmi LXVII, 6. în text unianimes, varianta ajunsă la noi este solitarios (xovoTpÓ7tov;) „singuratici”.

2 Faptele Apostolilor IV, 32.

3 Ioan XV, 17.

4 Matei XVIII, 19.

5 Capul, părintele familiei, pater familias, patriarhul, de regulă cel mai în vârstă bărbat al casei.

61

şi trist, sprijinindu-şi cu nemulţumire bărbia în mână, şedea cu chipul mâhnit. Iar altul, care se ţinea de-a stânga, purta o pla­să, pe care ameninţa că o aruncă să prindă poporul ce stătea în jur. Şi, deoarece privitorul se întreba mirat ce înseamnă aceasta, i s-a spus că tânărul care şedea la dreapta se întristează astfel şi este îndurerat pentru că învăţăturile lui nu sunt păzite, iar că cel din stânga se bucura, că lui îi este dat prilejul să ia de la stăpânul familiei putinţa de a se dezlănţui cu cruzime.

2. Această viziune este cu mult dinainte de a se fi ivit furtuna acestei nenorociri. Şi vedem că s-a împlinit ceea ce se arătase, căci, în timp ce noi nesocotim învăţăturile Domnului, câtă vreme nu păzim poruncile mântuitoare ale Legii date nouă, vrăjmaşul pri­meşte putinţa de a ne vătăma, de a învălui, prin aruncarea năvodu­lui, pe cei mai puţin înarmaţi şi mai puţin pregătiţi a se împotrivi.

5.1. Să ne rugăm stăruitor şi să plângem în rugăciuni neînce­tate. Căci să ştiţi, fraţi preaiubiţi, că nu de mult, într-o viziune, ni s-a adus vină şi pentru acest lucru, că am dormita în rugăciuni şi nu ne-am ruga în trezvie1. Şi negreşit Dumnezeu, Care-l iu­beşte pe cel pe care-l ia la Sine, când îl ia, îl ia ca să-l îndrepteze, şi-l îndreptează ca să-l mântuiască. Prin urmare, să scuturăm şi să rupem lanţurile somnului şi să ne rugăm statornic şi în priveghe­re, precum ne învaţă Apostolul Pavel, când spune:

Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea.2

2. Căci nici Apostolii nu au încetat a se ruga zi şi noapte, şi chiar Domnul, însuşi Stăpânul învăţăturii şi Calea pildei pentru noi, S-a rugat deseori şi în priveghere, precum citim în Evanghelie:

A ieşit la munte ca să Se roage, şi-a petrecut noaptea în rugăciu­ne către Dumnezeu.3

1 Trezvie, starea de veghe, privegherea.

2 Coloseni IV, 2.

3LucaVI, 12.

62

Şi, negreşit, de Se ruga, El Se ruga pentru noi, de vreme ce El însuşi nu era păcătos, ci ducea păcatele noastre. însă într-atât Se ruga El pentru noi, încât citim în alt loc:

Iar Domnul a zis către Petru: „Iată satana v-a cerut să vă cear­nă ca pe grâu. Eu însă M-am rugat pentru tine, ca să nu piară cre­dinţa ta.”1

Iar dacă Acela suferă şi veghează şi Se roagă pentru noi şi pen­tru păcatele noastre, cu cât mai mult suntem noi datori să stăruim în rugăciuni şi să ne rugăm, şi să ne rugăm în primul rând Dom­nului însuşi, iar apoi, prin El, să-L împăcăm pe Dumnezeu-Tatăl!

3. Avem ca apărător şi mângâietor pentru păcatele noastre pe Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, doar să ne căim că am păcătuit în trecut şi, mărturisind şi înţelegând păcatele noas­tre, prin care îl supărăm acum pe Domnul, să făgăduim pentru viitor, că umblăm pe căile Lui şi că ne temem de poruncile Lui. Tatăl ne şi îndreptează, ne şi păzeşte, de vom rămâne statornici în credinţă, chiar şi în nenorociri şi în strâmtorări, uniţi cu tărie în Unsul2 Său, precum scris este:

Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau goliciunea, sau pri­mejdia, sau sabia?3

Nimic din acestea nu poate despărţi pe credincioşi, nimic nu poate smulge pe cei uniţi în Trupul şi Sângele Lui. Prigoana aceasta este o încercare şi cercetare a inimii noastre. Dumnezeu a vrut ca noi să fim zguduiţi şi să fim încercaţi, precum a încercat întotdeauna pe ai Săi, însă nici în încercări nu a lipsit vreodată credincioşilor ajutorul Lui.

1 Luca XXII, 31-32.

2 Unsul; nu uităm că termenul este În fapt un atribut al Persoanei; gra­matical un adjectiv verbal de la gr. xpia „a unge de unde i Xptor6? „Unsul”, din lat. Unctus.

3 Romani VIII, 35.

63

6.1. În sfârşit, pe cel mai mic rob al Său, deşi prins în foarte multe păcate şi nevrednic de preoţia lui, a binevoit, în bunătatea Sa faţă de noi, să-l vestească:

Spune aceluia, să fie liniştit, fiindcă pacea va să vină; dar are acum o mică amânare, căci au mai rămas unii care să fie încercaţi.

2. Dar în sfintele slujbe suntem învăţaţi şi despre cumpătarea în mâncare şi înfrânarea la băutură, de bună seamă pentru ca is­pita veacului acestuia să nu slăbească inima înălţată de acum de tăria cerească, sau mintea îngreunată de ospeţe prea îmbelşugate să nu vegheze mai puţin la cererile rugăciunii.

7.1. Am fost dator să nu ascund şi să nu tăinuiesc singur în mintea mea aceste lucruri, prin care fiecare dintre noi ar putea fi şi învăţat şi călăuzit. Nici voi, de altfel, să nu ţineţi această scrisoare tăinuită la voi, ci să o oferiţi spre citire fraţilor. Căci a opri cele prin care Domnul binevoieşte să ne sfătuiască şi să înveţe e un lucru vrednic doar de cel ce nu vrea ca fratele său să fie sfătuit şi învăţat.

2. Să ştie ei că noi suntem încercaţi de Domnul şi, în tulbura­rea luptei acesteia, să nu se lepede de credinţa cu care noi împre­ună am crezut în El. Recunoscându-şi fiecare păcatele, să se dez­brace de vieţuirea omului vechi.1

Căci nimeni, care se uită îndărăt şi pune mâna sa pe plug, nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu.2

Astfel, soţia lui Lot, deşi scăpată, a privit înapoi împotriva poruncii şi a pierdut3 ceea ce dobândise. Să ne aţintim privirea nu spre cele din urmă, acolo unde ne cheamă diavolul, ci spre ce­le dinainte, acolo unde ne cheamă Hristos. Să ridicăm ochii spre cer, ca să nu ne prindă pământul cu desfătările şi ispitele lui.

1 Efeseni IV, 22.

2 Luca IX, 62.

3 Cf. Facerea XIX, 26.

64

3. Fiecare să se roage la Dumnezeu, nu atât pentru el, cât pen­tru toţi fraţii, precum ne-a învăţat Domnul să ne rugăm, de vre­me ce încredinţează nu fiecăruia o rugăciune în parte, ci a po­runcit să ne rugăm pentru toţi1, rugându-ne într-o rugă comună şi în bună înţelegere. Dacă Domnul ne va vedea smeriţi şi liniş­tiţi, uniţi între noi, temători de mânia Sa, îndreptaţi şi vindecaţi de nenorocirea de acum, ne va scoate neatinşi de pustiirea vrăj­maşului. A fost mai înainte învăţătura, va urma şi iertarea.

8. Noi însă, fără a înceta de-a cere şi cu credinţa de-a pri­mi, curaţi şi-ntr-un singur cuget să implorăm pe Domnul, rugându-L deopotrivă cu geamăt de durere şi cu plânset,. precum se cade să-L implore cei care au ajuns între căzuţii2 ce plâng şi ră­maşii ce se tem, între mulţimea doborâtă a celor atinşi de boală şi puţinătatea celor ce cu tărie stăruie.

Să cerem ca iertarea să ne fie mai devreme dată, să vină repede în ajutor întunericului şi primejdiilor noastre, să se împlinească cele pe care Domnul binevoieşte a le arăta robilor Săi, refacerea Bisericii Lui, siguranţa mântuirii noastre, seninul de după ploi, lumina de după întuneric, blânda linişte după vânturi şi furtuni, ajutoarele pioase ale iubirii părinteşti, obişnuitele minuni ale slavei dumnezeieşti, prin care să se înăbuşe şi hula prigonitorilor şi să se refacă şi căinţa celor căzuţi şi să se slăvească credinţa pu­ternică şi statornică a celor neclintiţi.

Vă doresc, fraţi preaiubiţi, să fiţi totdeauna bine sănătoşi şi să ne pomeniţi. Salutaţi pe fraţii creştini în numele meu şi îndemnaţi-i să ne pomenească. Fiţi sănătoşi!

1 Cf. Matei VI, 9.

2 Căzuţii în apostazie, lapsi.

SCRISOAREA XII

Ciprian urează sănătatefraţilor preoţi şi diaconi

1.1. Deşi ştiu, fraţi preaiubiţi, că aţi fost deseori îndemnaţi prin scrisorile mele ca, celor care-L mărturisesc cu glas plin de slavă pe Domnul şi sunt puşi în temniţă, să li se arate toată grija, totuşi vă cer iarăşi ca, celor cărora nimic nu le lipseşte întru slavă, să nu le lipsească ceva în îngrijire. Şi bine ar fi dacă depărtarea şi rangul mi-ar îngădui să pot fi eu însumi acum de faţă: pregătit şi dornic de sfânta slujire, aş îndeplini toate îndatoririle din iu­bire faţă de fraţii noştri atât de curajoşi. Dar fie înlocuită slujirea mea prin grija voastră, care să împlinească toate cele ce se cuvin a fi făcute faţă de cei pe care, prin asemenea dovezi ale credinţei şi bărbăţiei lor, i-a luminat bunătatea dumnezeiască.

2. Să se acorde şi priveghere şi grijă cu totul deosebită chiar şi trupurilor tuturor celor care, deşi nu au fost torturaţi, au murit în temniţă printr-o moarte plină de slavă. Căci nu este mai mică nici bărbăţia, nici cinstirea lor, pentru a nu fi şi ei cuprinşi între fericiţii martiri. În măsura în care li s-a cerut, au îndurat ceea ce au fost pregătiţi şi hotărâţi să îndure. Cel care s-a oferit chinurilor şi morţii sub ochii lui Dumnezeu, a suferit ceea ce a voit să îndure. Căci nu s-a depărtat de chinuri, ci chinurile s-au îndepărtat de el.

3. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu1, zice Domnul: au mărturisit.

1 Matei X, 32.

66

Cel care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui1, zice Domnul: au mărturisit până la sfârşit şi au dus până la capăt do­vezile nestricăcioase şi nepătate ale bărbăţiei2 lor.

Şi iarăşi scris este:

Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii3.

Până la moarte au rămas credincioşi şi statornici şi neînvinşi. Când voinţei şi mărturisirii noastre i se adaugă şi sfârşitul morţii în temniţă şi lanţuri, slava martirului este desăvârşită.

2.1. Pe de altă parte, însemnaţi şi zilele în care mor aceştia, ca să putem prăznui amintirea lor între pomenirile martirilor4, cu toate că Tertullus, cel mai credincios şi devotat frate al nos­tru, între celelalte, prin dăruirea şi grija pe care o arată fraţilor în toată împlinirea cu dragoste a slujirii creştineşti, care nu lipseş­te nici acolo pentru grija trupurilor, mi-a scris şi cer să-mi scrie însemnând zilele în care fraţii noştri au trecut în temniţă la ne­murire, prin deznodământul unei morţi pline de slavă, ca să fie împlinite şi aici de către noi întru pomenirea lor ofrandele şi slujbele, pe care, cu voia Domnului, în curând le vom prăznui împreună cu voi.

2. Chiar şi pentru cei săraci, cum am mai scris adesea, să nu lipsească grija şi dragostea voastră, ca pentru unii care, fiind sta­tornici în credinţă şi luptând cu tărie împreună cu noi, nu au părăsit tabăra lui Hristos. într-adevăr, acestora trebuie acum să li se acorde din partea noastră o mai mare dragoste şi grijă, pentru

1 Matei X, 22.

2 Bărbăţie, virtute, virtus (vir „bărbat”, vis „putere”) nu mai are, decât arareori, sensul de bărbăţie războinică, vitejie agresivă, ci mai degrabă de tărie morală, putere de a îndura.

3 Apocalipsa II, 10.

4 Scrisoarea XXXIX face, de asemenea, vorbire despre obiceiul de a mar­ca zilele de martiraj ale mucenicilor.

67

că, nefiind învinşi de sărăcie şi nici îngenuncheaţi de furtuna prigoanei, slujind cu credinţă Domnului, au oferit şi celorlalţi săraci pildă de credinţă.

Vă doresc, fraţi preaiubiţi, să fiţi bine sănătoşi şi să ne pomeniţi. Salutaţi pe fraţii creştini în numele meu. Fiţi sănătoşi!

SCRISOAREA XIII

Ciprian urează sănătate preotului Rogatianus şi celorlalţi fraţi mărturisitori

1.1. Încă demult, preaiubiţi şi mult încercaţi fraţi, vă trimisesem o scrisoare, prin care să fericesc în cuvinte pline de bucu­rie credinţa şi bărbăţia voastră şi acum, în primul rând, cuvântul nostru nu doreşte altceva decât să lăudăm cu sufletul bucuros, mult şi pentru totdeauna, slava numelui vostru. Căci ce poate fi mai mult sau mai bun în dorinţele mele decât să văd turma lui Hristos străluminată de darul mărturisirii voastre? Când se cu­vine să se bucure întru aceasta toţi fraţii, atunci, în bucuria co­mună, partea mai mare este a episcopului: căci slava unei biserici este şi slava întâistătătorului. Pe cât suntem de îndureraţi pentru aceia pe care vremea duşmănoasă i-a doborât, pe atât de mult ne bucurăm pentru voi, cei pe care diavolul nu i-a putut învinge.

2.1. Totuşi, pentru credinţa comună, pentru adevărata şi cu­rata iubire a inimii noastre faţă de voi, vă îndemn, ca pe unii ca­re aţi învins vrăjmaşul în această primă înfruntare, să păziţi slava voastră, prin mare şi stăruitoare bărbăţie. încă suntem în lumea aceasta, încă ne aflăm în linia de bătaie, luptăm zilnic pentru via­ţa noastră. Trebuie să ne străduim ca, după aceste începuturi, să se ajungă şi la creştere şi să se desăvârşească în voi ceea ce aţi în­ceput a fi prin fericitele ucenicii.

Nu este puţin lucru să poţi dobândi ceva, dar este mai mare să poţi păstra ceea ce ai dobândit, după cum dau viaţă credinţa şi

69

naşterea mântuitoare nu atât primite, cât păzite; nu pur şi simplu dobândirea, ci desăvârşirea îl păstrează pe om întru Dumnezeu.

2. Domnul ne-a călăuzit prin această învăţătură a Sa, spunând:

Iată, te-aifăcut sănătos, să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se în­tâmple ceva mai rău.1

Socoteşte că El spune aceasta şi mărturisitorului Său: Iată, te-aifăcut mărturisitor, să nu maipăcătuieşti, ca să nu ţi se întâm­ple ceva mai rău.

în sfârşit, Solomon şi Saul şi mulţi alţii o vreme n-au umblat în căile Domnului şi nu au putut păstra harul dat lor: deoarece învă­ţătura Domnului se îndepărtase de ei, s-a îndepărtat şi harul.

3.1. Noi trebuie să stăruim pe drumul anevoios şi strâmt al laudei şi slavei şi, când pacea şi smerenia şi liniştea bunelor purtări se vor afla împreună în toţi creştinii, după cuvântul lui Dumnezeu, Care nu veghează pe nimeni altul decât pe cel sme­rit şi împăcat şi temător de cuvintele Lui, atunci mai mult se cu­vine, ca mărturisitori, să păziţi şi să împliniţi acest lucru, ca unii care v-aţi făcut pildă celorlalţi fraţi şi spre ale căror purtări trebu­ie să fie chemate viaţa şi faptele tuturor.

2. Căci, după cum s-au înstrăinat de Dumnezeu precum iu­deii, din cauza cărora numele Lui este hulit la neamuri 2, tot ast­fel, dimpotrivă, îi sunt dragi lui Dumnezeu aceia prin a căror învăţătură numele Domnului este propovăduit într-o mărturie plină de laudă, după cum scris este, căci Domnul a vestit dinain­te, spunând:

Să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, Care este în ceruri.3

1 IoanV, 14.

2 Neamuri, aici păgâni, după eSvtKOÎ, la rândul său după ebraiculgoyim.

3 Matei V, 16.

70

Şi Apostolul Pavel spune:

Străluciţi ca nişte luminători În lume1.

Şi Petru îndeamnă la fel:

Ca nişte străini, spune, şi călători, feriţi-vă de poftele trupeşti, care se războiesc împotriva sufletului, având o purtare bună între neamuri, pentru ca, deşi vă bârfesc ca pe nişte răufăcători, văzând faptele voastre bune, să preamărească pe Dumnezeu.2

Spre bucuria mea, chiar de aceasta se îngrijeşte cea mai mare parte a voastră şi, devenită mai bună prin cinstirea mărturisirii în­seşi, îşi păzeşte şi-şi păstrează slava prin liniştite şi bune purtări.

4.1. Dar aud că se semeţesc în rândul vostru şi că nimicesc prin purtarea lor strâmbă lauda alesului nume unii, pe care chiar voi, ca iubitori şi păstrători ai renumelui nostru, sunteţi datori să-i mustraţi, să-i înfrânaţi şi să-i îndreptaţi. Căci, de câtă ruşine pentru numele vostru se face vinovat unul atunci când întârzie beat şi destrăbălat, altul atunci când se întoarce în acea patrie de unde a fost exilat şi, prins fiind, piere de acum nu ca un creştin, ci ca un răufăcător3!

2. Aud că unii se îngâmfă şi se fălesc, cu toate că scris este:

Nu te îngâmfa, ci teme-te. Căci, dacă Domnul n-a cruţat ra­murile fireşti4, nici pe tine nu te va cruţa5.

Domnul nostru ca o oaie spre înjunghiere S-a dus şi ca un miel fără de glas înaintea celui care-l tunde, aşa nu Şi-a deschis gura Sa6.

Nu sunt, zice, nesupus, nici nu Mă împotrivesc în vorbă. Spa­tele Meu l-am dat spre bătăi şi obrajii Mei spre pălmuiri. Şi faţa Mea n-am ferit-o de ruşinea scuipărilor7.

1 Filipeni II, 15.

2 1 Petru II, 11-12.

3 Răufăcător, care a încălcat legea prin care a fost exilat.

4 Lăstarii neroditori, ramus naturalii, după KarâţvcreiîAdSoţ.

5 Romani XI, 20-21.

6 Isaia LIII, 7.

7 Isaia L, 5-6.

71

Şi un oarecare, trăind de sine şi de capul lui, îndrăzneşte acum să se semeţească şi să se fălească, neaducându-şi aminte de faptele pe care El le-a făcut şi de poruncile pe care ni le-a încre­dinţat fie El însuşi, fie prin Apostolii Săi? Dacă prin urmare, Nu este sluga mai mare decât stăpânul său1, cei care urmează pe Domnul, smeriţi şi liniştiţi şi tăcuţi, calcă pe urmele Lui, de vreme ce oricine va fi fost mai prejos va ajunge mai presus, fiindcă Domnul zice:

Cel ce va fi fost cel mai mic între voi, acesta va fi mare.2

5.1. Apoi, cât de blestemat trebuie să vi se pară vouă acel lu­cru, pe care noi l-am aflat cu cea mai mare jale şi durere a sufle­tului nostru, anume că nu lipsesc cei care pângăresc templele3 lui Dumnezeu şi trupurile sfinţite şi mai mult iluminate4 după măr­turisire, prin desfrânarea lor neruşinată şi nelegiuită, unindu-şi dormitoarele laolaltă cu femeile, de vreme ce, deşi nu au conştiinţa dezmăţului lor, totuşi chiar acest lucru este un mare păcat, pentru că păcatul lor devine pildă pentru prăbuşirea altora.

2. Nu se cade să fie între voi nici înfruntări, nici pizmuiri, câtă vreme Domnul ne-a trimis pacea Sa şi scris este:

Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. însă dacă vă muşcaţi şi vă învinovăţiţi unul pe altul, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi.5

înfrânaţi-vă, rogu-vă, încă şi de la ocări şi vorbe grele, fiindcă nici bârfitorii nu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu şi limba care a mărturisit pe Hristos trebuie păstrată neatinsă şi curată

1 IoanXV, 20.

2LucaIX,48.

3 Omul însuşi este templu al lui Dumnezeu.

4 Iluminate, după (jwrurQăvTa, ca potenţare prin mărturisire a efectelor simţitoare ale Botezului.

5 Galateni V, 14-15.

72

împreună cu cinstea ei. Iar cel care rosteşte cuvinte împăciuitoa­re şi bune şi drepte, după învăţătura lui Hristos, îl mărturiseşte zilnic pe Hristos.

3. Noi ne-am lepădat de lume când am fost botezaţi: însă ne lepădăm cu adevărat de lume acum când, încercaţi şi cercetaţi de Dumnezeu, lăsând toate ale noastre, L-am urmat pe Domnul şi stăruim şi trăim în credinţa şi frica Lui.

5.1. Să ne ajutăm între noi prin îndemnuri şi tot mai mult să propăşim întru Domnul, pentru ca, atunci când, prin mila Sa, va aduce pacea, pe care făgăduieşte că are s-o facă din nou, în­noiţi şi aproape schimbaţi, să ne întoarcem la Biserică şi să ne primească fie fraţii noştri, fie neamurile, îndreptaţi fiind în toate ale noastre şi schimbaţi întru mai bine, iar cei care ne admirase­ră mai înainte slava În bărbăţie să ne admire acum buna rânduială în purtare.

6.1. Şi, cu toate că eu am scris clerului nostru de curând, de când sunteţi puşi în temniţă, dar şi acum din nou foarte în amă­nunţime1, să vi se dea, de va fi nevoie, fie pentru îmbrăcămin­tea voastră, fie pentru hrană: chiar eu însumi v-am trimis 2502 din banii proprii pe care-i aveam asupra mea, dar vă trimisesem nu demult alţi 250. Chiar şi Victor, făcut din citeţ diacon şi ca­re este cu mine, v-a trimis 175. Mă bucur însă când aflu că cei mai mulţi fraţi ai noştri, din dragostea lor, aleargă pe întrecute şi sprijină nevoile voastre prin daniile lor.

îţi doresc, preaiubite frate, să fii mereu bine sănătos.

1 Cf. Scrisoarea XII.

2 Moneda curentă de aramă a epocii imperiale era sestertius echivalând cu patru aşi; cu valoare modică.

SCRISOAREA XIV

Ciprian urează sănătate fraţilor preoţi şi diaconi

1.1. De bună seamă, fraţi preaiubiţi, aş fi dorit să salut în scri­soarea mea tot clerul nostru, întreg şi nevătămat. Dar, pentru că furtuna potrivnică, ce-a doborât la pământ poporul nostru în cea mai mare parte, a adăugat durerilor noastre şi acest nor, care apasă chiar o parte a clerului prin pustiirea sa, ne rugăm Dom­nului ca, prin mila lui Dumnezeu, să vă putem vedea sănătoşi, ca pe unii despre care am aflat că stăruiţi în credinţă şi bărbăţie.

2. Şi, chiar dacă faptul acesta m-ar obliga să doresc a zori şi a veni eu însumi la voi, mai întâi din dragostea şi de dorul vostru, lucrul cel mai important între dorinţele mele, iar apoi, pentru a putea dezlega şi totodată desăvârşi, cu consultarea celor mai mulţi, cele avute în vedere şi pe care le cere folosul comun întru cârmuirea Bisericii, totuşi, mi s-a părut mai potrivit să mă ţin pentru un timp în ascunzătoare şi linişte cu rezolvarea altor tre­buinţe, care ţintesc la pacea şi mântuirea noastră a tuturor, tre­buinţe al căror rost vă va fi desluşit de către preaiubitul nostru frate Tertullus. Acesta, pe lângă cealaltă grijă a sa, pe care a îndreptat-o cu sârguinţă spre sfintele lucrări, a fost şi cel care mi-a dat acest sfat: să mă arăt prevăzător şi înţelept şi să nu mă expun în chip necugetat în ochii tuturor, şi mai cu seamă în acest loc, unde fusesem de atâtea ori căutat şi aşteptat.

1 Vânat de păgâni şi de autorităţi.

74

2.1. Prin urmare, întărit atât de dragostea, cât şi de credinţa voastră, pe care eu o cunosc îndeajuns, vă îndemn prin această scrisoare şi vă însărcinez pe voi, a căror prezenţă acolo este privi­tă prea puţin cu ochi răi şi nu atât de primejdioasă, să îndepliniţi în locul meu cele pe care le cere rânduiala sfintei slujiri. Să se ai­bă în acest timp, cât se poate de mult şi în orice fel, grijă pentru săraci, mai cu seamă că, rezistând totuşi cu credinţă nezdrunci­nată, nu au părăsit turma lui Hristos, astfel ca să li se aducă în ajutor, prin preocuparea voastră, mijloacele pentru suportarea lipsurilor, pentru ca nu cumva ceea ce nu a făcut furtuna cu cre­dincioşii să facă sărăcia cu nevoiaşii.

2. Dar cu şi mai multă dragoste să se poarte de grijă slăviţilor mărturisitori. Şi, deşi ştiu că cei mai mulţi dintre ei sunt spriji­niţi prin jertfa şi iubirea fraţilor, totuşi, dacă sunt unii lipsiţi fie de îmbrăcăminte, fie de hrană, aşa cum vă scrisesem chiar de cu­rând1, când tocmai erau întemniţaţi, să li se împartă lor cele tre­buincioase, tocmai ca să ştie de la voi şi să fie învăţaţi şi să înveţe pe alţii ce ne cere îndrumarea Bisericii, după învăţătura Scriptu­rilor, anume că trebuie să fie smeriţi şi măsuraţi şi liniştiţi, ca să păstreze cinstea numelui lor, pentru ca cei care au fost plini de slavă în vorbă să fie la fel şi în purtare, să se facă vrednici a ajun­ge prin desăvârşire la cununa cerească a laudei, fiind vrednici în toate de Domnul. Căci rămâne mai mult decât ceea ce a fost lă­sat în urmă, precum scris este:

Să nu lauzi pe vreun om înainte de moarte2, şi iarăşi:

Să fii credincios până la moarte, şi îţi voi da cununa vieţii3.

Şi chiar Domnul spune:

Cel care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui4.

1 Cf. Scrisoarea XII.

2 înţelepciunea lui Iisus fiul lui Sirah XI, 30.

3 Apocalipsa II, 10.

4 Matei X, 22.

75

3. Să-L urmeze pe Domnul, Care, chiar în timpul pătimirii, nu a fost prea semeţ, ci prea smerit. Căci atunci a spălat picioare­le ucenicilor Săi, spunând:

Dacă Eu, învăţătorul şi Domnul, am spălat picioarele voastre, şi voi sunteţi datori să spălaţi picioarele altora. Că v-am dat pildă ca, precum v-am făcut Eu, să faceţi şi voi altora.1

De asemenea, să urmeze învăţăturile Apostolului Pavel, care, după întemniţarea deseori repetată, după biciuiri, după arunca­rea la fiare, a stăruit în toate blând şi smerit şi nici după al treilea cer şi rai nu a pretins cu mândrie ceva pentru sine, ci a spus:

Şi nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci, cu muncă şi cu trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe ni­meni dintre voi.2

3.1. Toate acestea, rogu-vă, strecuraţi-le fraţilor noştri în inimi. Şi, fiindcă se va înălţa cel ce se va fi smerit, acum este tim­pul ca mai mult să se teamă de potrivnicul viclean, care se nă­pusteşte mai mult asupra celui mai tare şi, devenit mai îndârjit chiar prin faptul că a fost învins, încearcă a-l învinge pe învingă­tor. Domnul va face ca şi eu să-i pot vedea pe aceia şi să le pot întări cugetele printr-o încurajare mântuitoare, întru păstrarea slavei lor.

2. Dar mă doare când aud că unii aleargă încoace şi încolo cu necinste şi obrăznicie, că au răgaz pentru lucruri nepotrivite sau certuri, că pângăresc prin împreunări neîngăduite trupurile lui Hristos, care tocmai L-au mărturisit pe El, şi că nici nu pot fi struniţi de diaconi sau de preoţi, ci fac ca, prin purtările strâm­be şi rele ale câtorva, puţini la număr, să fie pătată slava cinstită a mărturisitorilor, mulţi şi buni: trebuie să se teamă ca nu cumva, învinuiţi pentru propria lor purtare şi judecată, să fie lipsiţi de

1 IoanXIII, 14-15.

2II Tesaloniceni III, 8.

76

comuniunea acestora. Căci la urma urmei, mărturisitorul vădit şi adevărat este acela pentru care Biserica nu roşeşte, ci cu care se mândreşte.

4. Într-adevăr, la ceea ce mi-au scris confraţii noştri preoţi: Donatus, Fortunatus, Novatus şi Gordius1, eu nu am putut da singur un răspuns scris, de vreme ce, de la începutul episcopatu­lui meu, am hotărât să nu săvârşesc nimic prin hotărârea mea lu­ată de unul singur, nici fără sfatul vostru şi încuviinţarea poporu­lui. Când, cu voia lui Dumnezeu, voi veni la voi, atunci vom jude­ca împreună, aşa cum cere respectul reciproc, în privinţa acestor lucruri, care fie au fost împlinite, fie au rămas a fi împlinite.

Vă doresc, preaiubiţi şi doriţi fraţi, să fiţi întotdeauna bine sănătoşi şi să mă pomeniţi. Salutaţi din partea mea pe fraţii care sunt cu voi şi îndemnaţi-i mult să ne pomenească. Fiţi sănătoşi!

1Donatus şi ceilalţi par a-i fi scris Sfântului Ciprian în legătură cu cei căzuţi, lapsi.

SCRISOAREA XV

Ciprian urează sănătate preaiubiţilor fraţi martiri şi mărturisitori

1.1. Îndatorirea dregătoriei noastre şi teama de Dumnezeu ne îndeamnă, mult încercaţi şi preafericiţi martiri, să vă amintesc în scrisoarea noastră că, de către aceia care păstrează cu atâta dă­ruire şi tărie credinţa Domnului, tot de ei să fie păzite şi legea şi învăţătura Domnului. Căci, dacă se cuvine ca toţi oştenii lui Hristos să păzească învăţăturile împăratului lor, apoi atunci mai mult se cuvine să vă supuneţi învăţăturilor Lui voi, care aţi deve­nit pentru ceilalţi pildă de bărbăţie şi teamă de Dumnezeu.

2. Şi, de bună seamă, crezusem că preoţii şi diaconii, care sunt acolo, vă sfătuiesc şi vă învaţă pe deplin legea Evangheliei, după cum s-a făcut totdeauna în vechime sub înaintaşii noştri, încât diaconii, mergând la temniţă, se îngrijeau de dorinţele martiri­lor prin sfaturile lor şi prin învăţăturile Scripturilor. Dar acum, cu cea mai mare durere în suflet, aflu nu numai că sfintele învă­ţături nu sunt aduse acolo în ajutor, ba, mai mult, că sunteţi îm­piedicaţi, astfel încât atât cele ce sunt făcute cu înţelepciune de voi înşivă faţă de Dumnezeu, cât şi cu cinstire faţă de preotul lui Dumnezeu sunt risipite şi stricate de unii preoţi. Ca unii ca­re n-au luat seama nici la teama de Dumnezeu, nici la cinstirea episcopului, când voi trimiseserăţi către mine o scrisoare, în ca­re aţi cerut să vă fie cercetate dorinţele şi, de vom fi început a ne aduna la un loc cu clerul şi a ne reveni după sfârşitul prigoanei,

78

să le fie dată iertarea unor căzuţi1, aceştia, acolo, împotriva legii Evangheliei şi chiar împotriva cererii voastre vrednice de cinste, înainte de pocăire, înainte de mărturisirea celui mai greu şi gro­zav păcat, înainte de punerea mâinii de către episcop şi cler întru pocăinţă, cutează să le ofere acelora şi să le dea Euharistia2, adică să pângărească Sfântul Trup al Domnului, după cum scris este:

Oricine va fi mâncat pâinea sau vafibâut paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului.3

2.1. Într-adevăr, şi celor căzuţi li se poate da îngăduinţă în această privinţă. Cine, mort fiind, nu s-ar grăbi să fie înviat? Ci­ne nu se grăbeşte să ajungă la mântuirea sa? Dar ţine de întâistătători să păzească învăţătura şi să-i pregătească fie pe cei ca­re se grăbesc, fie pe cei necunoscători, astfel încât, cei care sunt datori a fi păstori de oi să nu devină măcelari. A acorda lucruri care duc la primejdie înseamnă a înşela; nu astfel este înălţat cel căzut, căci, prin mânierea lui Dumnezeu, mai mult este împins la pieire.

2. Aşadar, să înveţe de la voi, cu toate că fuseseră datori a în­văţa pe alţii. Să păstreze cererile şi dorinţele voastre pentru epi­scop, aşteptând un timp potrivit şi liniştit pentru iertarea pe ca­re o cereţi, pentru ca mai întâi Mama Biserică să primească pacea de la Domnul, apoi, după dorinţa voastră, să se vorbească despre pacea fiilor Ei.

3.1. Şi, fiindcă aud, mult încercaţi şi preaiubiţi fraţi, că unii dintre voi sunteţi urgisiţi, apăsaţi şi chinuiţi de neruşinarea unora

1 Căzuţi, lapsi, amararM, creştinii care, de regulă sub presiune, au renun­ţat la un moment dat la sfânta mărturisire. Reprimirea lor în sânul Bisericii a fost, în epocă, o grea şi aprig dezbătută problemă în tot imperiul.

2 Paşii necesari pentru reabilitarea, reprimirea în comunitatea creştină a celor căzuţi, lapsi.

3 1 Corinteni XI, 27.

79

şi că buna voastră cuviinţă e supusă la silnicii, vă rog prin toate rugăminţile cu putinţă, ca, aducându-vă aminte de Evanghelie şi luând seama la cele ce, în trecut, au lăsat înaintaşii voştri mar­tiri şi cât de hotărâţi au fost în toate, să cântăriţi şi voi cu hotărâ­re şi prevedere dorinţele celor ce vă roagă şi, socotiţi fiind poate prieteni ai Domnului, care vor avea mai apoi a judeca împreună cu El şi lucrarea şi binefacerile şi vrednicia fiecăruia, să judecaţi şi feluritele păcate şi firi ale acestora, pentru ca nu cumva, de se va fi făgăduit de către voi ori se va fi făcut de către noi ceva pri­pit sau neîngăduit, să înceapă Biserica noastră a se ruşina chiar şi înaintea păgânilor.

2. Căci suntem vizitaţi şi adesea mustraţi, ca poruncile Dom­nului să rămână mereu nestricate şi neîncălcate. Cunosc, într-adevăr, că acest lucru nu încetează nici acolo la voi, deoarece cugetul dumnezeiesc îi îndrumă pe cei mai mulţi dintre voi spre învăţătura Bisericii. însă acest lucru se poate face pe de-a-ntregul numai dacă cele ce vă sunt cerute le veţi cumpăni cu creştinească înţelegere, recunoscând şi împiedicând pe cei care, aducând alte persoane în vederea binefacerilor voastre, fie sunt plătiţi, fie sunt vinovaţi de foloasele unui negoţ nelegiuit.

4.1. Despre aceasta eu am făcut atât către cler, cât şi către popor scrisori1, pe care i-am însărcinat să vi le citească, şi pe una şi pe cealaltă. Dar sunteţi datori a schimba şi a îndrepta prin strădania voastră încă un lucru, adică să desemnaţi cu numele pe cei cărora doriţi să li se dea iertarea. Căci aud că pentru unii se fac cărticele de dezlegare2 astfel, încât se spune: „să primeas­că comuniunea acela cu ai săi”; fără îndoială, acest lucru nu s-a

1 Scrisorile XVI şi XVII.

2 Cărticele, libelli, de dezlegare sau adeverinţe de bună purtare pentru ob­ţinerea iertării. Vezi indulgenţele de mai târziu. Se conturează filiere ale trafi­cului de influenţă pentru obţinerea acestor cărţulii de iertare.

80

făcut de către martiri, încât o cerere neclară şi oarbă1 să atragă mai apoi ura asupra noastră. Căci se lasă prea mult loc liber când se spune: „acela cu ai săi” şi ni se pot aduce douăzeci şi treizeci şi chiar mai mulţi care să se pretindă a fi apropiaţi, şi rude, şi liberţi, şi slugi ale celui care a primit dezlegarea. Şi de aceea vă cer ca pe cei pe care voi înşivă îi vedeţi, pe care îi cunoaşteţi, a căror pocăinţă o vedeţi foarte aproape de împlinire să-i desemnaţi cu numele în cărticică şi astfel să îndreptaţi scrisori către noi, chezăşuind pentru credinţa şi purtarea lor.

Vă doresc, mult încercaţi şi preaiubiţi fraţi, să fiţi întotdeau­na bine sănătoşi în Domnul şi să ne pomeniţi. Fiţi sănătoşi!

1 Cerere oarbă, în alb, ambiguă.

SCRISOAREA XVI

Ciprian urează sănătate fraţilor preoţi şi diaconi

1.1. Mult timp mi-am păstrat răbdarea, fraţi preaiubiţi, de parcă tăcerea noastră cumpătată ar fi de folos liniştii noastre. Dar, de vreme ce bănuiala necumpătată şi neaşteptată a unora încearcă să tulbure, prin îndrăzneala ei, cinstea martirilor şi bu­na voire a mărturisitorilor şi liniştea întregului popor, nu se mai cade să tac, pentru ca nu cumva tăcerea prea îndelungă să ducă la primejduirea poporului şi a noastră, în egală măsură.

2. Căci, de ce primejdie nu trebuie să ne temem din cauza jigni­rii Domnului, când unii dintre preoţi, uitând de Evanghelie şi de dregătoria lor şi negândindu-se la viitoarea judecată a Domnului, nici că episcopul le este lor acum întâistătător, ceea ce niciodată nu s-a întâmplat cu nici un chip sub înaintaşi, îşi revendică totul pentru ei cu trufie şi dispreţ faţă de întâistătătorul lor?

2.1. Şi, măcar de ar cere toate acestea pentru ei, fără să înjo­sească mântuirea fraţilor noştri! Aş putea ascunde şi îndura ocă­rile faţă de episcopatul nostru, aşa cum le-am ascuns şi le-am în­durat întotdeauna până la capăt. Dar nu este loc de-a le ascunde acum, când fraţii noştri creştini sunt înşelaţi de către unii dintre voi: aceştia, cu cât mai mult doresc a fi lăudaţi, fără gândul de a le reda mântuirea, cu atât mai mult rău le fac celor căzuţi.

82

2. Căci tocmai cei care l-au făptuit ştiu că este cel mai mare păcat cel pe care prigoana i-a silit a-l făptui, de vreme ce Domnul şi Judecătorul nostru a spus:

Oricine va fi mărturisit pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri. Iar de cel ce se va fi lepădat de Mine şi eu Mă voi lepăda de el...1

Şi iarăşi a zis:

Toate păcatele vor fi iertate fiilor oamenilor şi hulele. Dar cine a hulit împotriva Duhului Sfânt nu are iertare, ci vinovat este de osânda veşnică.2

De asemenea, Fericitul Apostol a spus:

Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor. Nu vă puteţi împărtăşi din masa Domnului şi din masa demonilor3

3. Cel care răpeşte fraţilor noştri acestea îi înşală pe neferi­ciţi. Sunt astfel înşelaţi cei care, făcând adevărată pocăinţă întru Dumnezeu, L-ar putea împăca pe Dumnezeu-Tatăl şi Milosti­vul cu rugăciunile şi faptele lor bune, încât mai mulţi pier şi mai mulţi cad, care s-ar putea ridica. Căci, în vreme ce păcătoşii în păcate mai mici fac pocăinţă în timpul prescris şi vin la mărturi­sire după rânduiala învăţăturii şi primesc dreptul de împărtăşi­re prin punerea mâinii episcopului şi a clerului, totuşi acum, în neîmblânzitul timp al prigoanei ce încă stăruie şi când nu a fost încă redată Bisericii înseşi pacea, sunt admişi la împărtăşire şi le este oferită în numele lor [Euharistia], cu toate că încă nu s-a îm­plinit pocăinţa şi nu s-a făcut încă mărturisirea şi încă nu s-a pus peste ei mâna de către episcop şi cler, după cum scris este:

Oricine a mâncat pâinea sau a băut paharul Domnului cu ne­vrednicie, vinovat va fi faţă de Trupul şi Sângele Domnului.4

1 Matei X, 32-33.

2MarcuIII, 28-29.

3 1 Corinteni X, 21.

4 1 Corinteni XI, 27.

83

3.1. Dar acum nu sunt vinovaţi cei care au păzit mai puţin legea Scripturii. însă vor fi vinovaţi cei care sunt în frunte şi nu aduc fraţilor în ajutor acestea, pentru ca, învăţaţi fiind de întâistătători, să le facă pe toate cu frică de Dumnezeu şi cu păzirea dată şi poruncită de El.

2. Apoi îi expun urii pe fericiţii martiri, iar pe slăviţii slujitori ai lui Dumnezeu, împreună cu preotul lui Dumnezeu, îi primejduiesc, astfel încât, deşi acei căzuţi, neuitând de rangul nostru, au îndreptat scrisori1 către mine şi au cerut să le fie cercetate do­rinţele şi să li se dea iertarea abia după ce mai întâi însăşi Ma­ma noastră, Biserica, va fi luat cea dintâi pacea din mila Dom­nului şi pe noi dumnezeiasca ocrotire ne va fi readus la Biserica Sa, deci cu toate acestea, uzurpând rangul pe care ni-l păstrează fericiţii martiri împreună cu mărturisitorii, aceştia intră în legătură cu cei căzuţi şi le oferă şi le dau Euharistia, nesocotind le­gea Domnului, pe care aceiaşi martiri şi mărturisitori ne-o încre­dinţează spre păstrare; şi aceasta, înainte de a se stinge frica de prigoană, înaintea întoarcerii noastre, aproape chiar înainte de moartea martirilor. Dar, chiar dacă martirii înşişi din dorinţa ar­zătoare a slavei, luând mai puţin seama la Scriptură şi împotriva legii Domnului, doreau ceva mai mult, trebuia să fie îndrumaţi de către preoţii şi diaconii care-i sfătuiau, aşa cum s-a făcut în­totdeauna în trecut.

4.1. Şi astfel, asprimea lui Dumnezeu nu încetează să ne mustre nici noaptea, nici ziua. Pe lângă viziunile de noapte, chiar şi în timpul zilei, se umplu la noi de Duhul Sfânt copii aflaţi la vârsta nevinovăţiei, care în extaz văd cu ochii şi aud şi grăiesc cele prin care Domnul binevoieşte să ne sfătuiască şi să ne înveţe. Şi le veţi auzi pe toate când Domnul, Care a poruncit să mă ascund, mă va fi făcut să vin la voi.

1 Scrisorile XV şi XVII.

84

2. Până atunci, unii dintre voi, îndrăzneţi şi nechibzuiţi şi se­meţi, care nu se gândesc la om sau nu se tem de Dumnezeu, să ştie că, dacă vor stărui prea mult în aceleaşi lucruri, mă voi folosi de acea pedeapsă de care îmi porunceşte Domnul să mă folo­sesc, anume să fie opriţi în acest timp să slujească, având a-şi adu­ce pricina şi înaintea noastră şi în faţa mărturisitorilor înşişi şi înaintea întregului popor, atunci când, cu voia Domnului, vom începe a ne aduna la sânul Mamei Biserici. Despre aceasta eu am făcut către martiri şi mărturisitori, dar şi către popor scrisori, pe care vi le-am încredinţat vouă şi pe una şi pe cealaltă, pentru a fi citite.

Vă doresc, fraţilor preaiubiţi şi preadoriţi, ca mereu să fiţi bi­ne sănătoşi în Domnul şi să ne pomeniţi. Fiţi sănătoşi!

SCRISOAREA XVII

Ciprian urează sănătate fraţilor aflaţi în popor

1.1. Că voi plângeţi, fraţi preaiubiţi, şi că vă doare căderea fra­ţilor noştri, ştiu de la mine însumi, căci şi eu plâng la fel, împre­ună cu voi, pentru fiecare frate şi mă doare, şi sufăr, şi simt ceea ce Fericitul Apostol spune:

Cine este slab, zice, şi eu nu sunt slab? Cine se sminteşte şi eu nu ard?1

Şi iarăşi a pus în epistola sa, spunând:

Dacă un singur mădular suferă, suferă împreună şi celelalte mădulare; şi dacă se bucură un singur mădular, se bucură împre­ună şi celelalte mădulare2.

Sufăr şi eu împreună, sunt îndurerat împreună cu fraţii noştri care, căzuţi şi doborâţi de pustiirea prigoanei, au tras cu ei o parte a fiinţei noastre, ne-au adus nouă o durere pe măsura rănilor lor: îndurarea lui Dumnezeu are putinţa a le da acestora tămăduirea.

2. Totuşi nu socotesc că trebuie să ne grăbim şi nici că trebuie să împlinim ceva cu necugetare şi în pripă, pentru ca nu cumva, în timp ce dorim cu nechibzuinţă iertarea, să provocăm o mai grea supărare a lui Dumnezeu. Fericiţii martiri mi-au făcut scri­sori despre cei căzuţi, cerând să le fie cercetate dorinţele. Când vom începe a ne întoarce la Biserică, după ce mai întâi nouă tuturor

1II Corinteni XI, 29.

2 1 Corinteni XII, 26.

86

ne va fi fost dată pacea de către Domnul, vor fi cercetate fi­ecare în parte, în prezenţa şi cu sprijinul vostru.

2.1. Aud că totuşi unii preoţi, uitând de Evanghelie şi necu­getând la cele scrise nouă de către martiri şi nepăstrând episco­pului cinstirea preoţiei şi a dregătoriei sale, au început a intra de acum în legătură cu cei căzuţi şi a le sluji şi a le da Euharistia, cu toate că la acestea trebuie să se ajungă printr-o rânduială anume. Căci, de vreme ce în greşeli mai mici, care nu sunt făptuite îm­potriva lui Dumnezeu, se face pocăinţă într-un timp bine ho­tărât şi se face mărturisire, după ce s-a cercetat viaţa celui care se pocăieşte, şi nimeni nu poate veni la împărtăşanie decât da­că deasupra lui s-a pus mâna de către episcop şi cler, cu atât mai mult se cade ca, în cazul acestor foarte grele şi mari păcate, toate acestea să fie păzite cu prevedere şi chibzuinţă, după învăţătura Domnului.

2. Tocmai în această privinţă erau datori preoţii şi diaconii să-i sfătuiască pe ai noştri, să încurajeze oile încredinţate lor şi, prin sfânta învăţătură, să le îndrume pe calea dobândirii mântu­irii. Eu cunosc în egală măsură atât liniştea, cât şi teama popo­rului nostru: să vegheze întru mulţumirea lui Dumnezeu şi în rugăciune, numai de nu-i vor fi amăgit unii preoţi, făcându-le pe plac.

3.1. Voi, de bună seamă, îndrumaţi astfel pe fiecare şi, prin sfatul şi cumpătarea voastră, liniştiţi după sfintele învăţături su­fletele celor căzuţi. Nimeni să nu culeagă înainte de vreme fruc­tele încă acre. Nimeni să nu-şi scoată din nou pe mare corabia zdruncinată şi spartă de valuri, mai înainte de a o fi refăcut cu grijă. Nimeni nu s-ar grăbi să primească şi să îmbrace o tunică zdrenţuită, doar după ce a văzut-o refăcută cu grijă de către un meşter priceput, şi numai dacă a luat-o curată de la vopsitor.

87

2. Să asculte, îi rog, cu răbdare sfatul nostru, să aştepte în­toarcerea noastră, pentru ca, după ce vom veni la voi, cu voia lui Dumnezeu, chemaţi fiind cei împreună-episcopi, să putem cer­ceta cele mai multe scrisori şi cereri ale fericiţilor martiri, după învăţătura lui Dumnezeu şi în prezenţa mărturisitorilor şi chiar după hotărârea voastră. Despre aceasta am făcut, atât către cler, cât şi către martiri şi mărturisitori, scrisori1 pe care le-am trimis pentru a vă fi citite, şi una şi cealaltă.

Vă doresc, fraţi preaiubiţi şi preadoriţi, să fiţi întotdeauna bi­ne sănătoşi în Domnul şi să ne pomeniţi. Fiţi sănătoşi!

1 Scrisorile XV şi XVI.

SCRISOAREA XVIII

Ciprian urează sănătate fraţilor preoţi şi diaconi

1.1. Mă mir, fraţi preaiubiţi, că n-aţi răspuns nimic la multele mele scrisori, pe care vi le-am trimis în repetate rânduri, de vre­me ce folosul şi nevoile fraţilor noştri sunt bine cârmuite, doar dacă, încunoştiinţaţi de către voi, putem lămuri lucrurile ce tre­buie făcute.

2. Totuşi, fiindcă văd că nu am încă putinţa de-a ajunge la voi şi că de acum a început vara, timp al anului ce hărţuieşte prin boli îndărătnice şi grele, socotesc că trebuie să venim în ajutor fraţilor noştri, astfel ca cei care au primit dezlegare1 de la mar­tiri şi li se poate sprijini trecerea înaintea lui Dumnezeu, de vor fi fost loviţi de vreo nevoinţă ori de primejdia vreunei boli, dacă nu se poate aştepta venirea noastră, să-şi poată face mărturisirea păcatelor la oricare preot aflat de faţă sau chiar şi la un diacon, de nu se va fi găsit nici un preot şi sfârşitul a început să-l apese, pentru ca, punându-se asupra lor mâna întru pocăinţă, să vină la Domnul cu iertarea, pe care martirii, în scrisorile făcute către mine, au dorit să le fie dată.

1 Libelli, adeverinţe, dovezi de dezlegare, eliberate de martiri pentru acei lapsi „căzuţi”, pentru iertarea păcatului apostaziei. Nota bene-, cu aceeaşi de­numire există însă şi adeverinţe de sacrificiu eliberate de autorităţi, prin care se certifica celor căzuţi, lapsi, depunerea de ofrande şi jertfe păgâne: Scrisorile XXX pct. III, 2 şi pct. XIV.

89

2.1. Mângâiaţi cu prezenţa voastră chiar şi cealaltă parte a poporului, cea căzută, ca să nu se depărteze de credinţa şi mi­la Domnului; însufleţiţi-o cu mângâierea voastră. Căci nu vor fi părăsiţi de ocrotirea şi ajutorul Domnului cei care, pocăindu-se cu adevărat, vor lucra, blânzi şi smeriţi şi cu chibzuinţă, ca să le vină şi lor în sprijin leacul cel dumnezeiesc.

2. Nici catehumenilor, dacă unii au fost prinşi în primejdia care ne-a lovit şi au ajuns la sfârşit, să nu le lipsească purtarea voastră de grijă, să nu le fie refuzată mila Domnului, celor care imploră harul dumnezeiesc.

Vă doresc, fraţilor preaiubiţi, să fiţi mereu bine sănătoşi şi să ne pomeniţi. Salutaţi pe toţi fraţii creştini în numele meu şi îndemnaţi-i să ne pomenească. Fiţi sănătoşi!

SCRISOAREA XIX

Ciprian urează sănătate fraţilor preoţi şi diaconi

1. Am citit scrisoarea voastră, fraţi preaiubiţi, în care mi-aţi scris că sfatul vostru sănătos nu lipseşte fraţilor noştri, astfel ca, lăsând la o parte graba necugetată, să arate lui Dumnezeu răb­dare plină de credinţă, pentru ca, atunci când prin mila Lui ne vom aduna, să putem hotărî în toate speţele, după învăţătura Bi­sericii, mai cu seamă de vreme ce scris este:

Adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte.1

Însă pocăinţă face acela care, blând şi răbdător, îşi aminteşte sfânta învăţătură şi care, supunându-se preoţilor lui Dumnezeu, prin ascultările şi faptele lui drepte, L-ar putea împăca pe Domnul.

2.1. Totuşi, fiindcă aţi arătat că unii sunt nestăpâniţi şi că se grăbesc spre a primi împărtăşirea, şi aţi dorit să vă fie dată de că­tre mine o hotărâre pentru această împrejurare, eu cred că, în ultima scrisoare2 făcută către voi, am scris destul de limpede cu privire la acest fapt, anume ca, cei care au primit dezlegare de la martiri şi pot fi ajutaţi în păcatele lor prin sprijinul acestora îna­intea Domnului, dacă au început a fi apăsaţi de vreo boală şi de primejdie, să se ducă la Domnul cu iertarea făgăduită lor de către martiri, după ce-şi vor fi făcut mărturisirea şi după ce va fi fost

1 Apocalipsa II, 5.

2 Scrisoarea XVIII.

91

pusă deasupra lor mâna de către voi întru pocăinţă. însă ceilalţi, care nu au primit nici o dezlegare de la martiri şi ne urăsc1, fiind­că această pricină nu este a câtorva, nici a unei singure Biserici sau provincii, ci a întregii lumi, să aştepte în continuare de la aju­torul Domnului pacea Bisericii înseşi.

2. Căci acest fapt ţine de smerenia şi învăţătura şi chiar de viaţa noastră a tuturor, ca întâistătătorii, adunându-ne împreu­nă cu clerul, chiar în prezenţa mulţimii celor rămaşi statornici, care la rândul lor trebuie să aibă parte de cinstire pentru credin­ţa şi teama lor, să le putem rândui pe toate, cu temeinicia unei dezbateri comune.

3. De altfel, cât de lipsit de credinţă şi chiar primejdios pen­tru cei care se grăbesc este ca, în vreme ce încă nu au revenit la Biserică cei exilaţi şi alungaţi din patrie şi cei despuiaţi de toate bunurile lor, unii dintre cei căzuţi s-o ia înainte mărturisitorilor înşişi şi să se grăbească a intra înaintea lor în Biserică. Aceştia, dacă se grăbesc prea mult, au în puterea lor ceea ce-şi doresc; în­suşi momentul le oferă mai mult decât cer, căci bătălia se duce încă şi înfruntarea este zilnic reluată. Dacă se căiesc cu adevărat şi cu tărie pentru fapta lor şi flacăra credinţei este destul de pu­ternică, cei ce nu pot fi nimiciţi pot fi încununaţi2.

Vă doresc, fraţilor preaiubiţi, să fiţi totdeauna bine sănătoşi şi să ne pomeniţi. Salutaţi pe toţi fraţii creştini în numele meu şi îndemnaţi-i să ne pomenească. Fiţi sănătoşi!

1 Sunt mânioşi pentru refuzul reabilitării, dar şi pe cel care îi refuza.

2 Apel voalat la reluarea mărturisirii, ca dovadă a vredniciei lor.

SCRISOAREA XX

Ciprian urează sănătate fraţilor preoţi şi diaconi care locuiesc la Roma

1.1. Fiindcă am aflat, fraţi preaiubiţi, că vi s-au adus la cunoş­tinţă, mai puţin deschis şi mai puţin temeinic, cele ce au fost şi sunt făptuite de mine aici, am găsit de cuviinţă să fac către voi această scrisoare, în care să se lămurească rostul lucrării, al învă­ţăturii şi al grijii mele.

2. Căci, precum ne învaţă poruncile Domnului, îndată ce s-a ivit prima răbufnire a tulburării, după ce mulţimea mi-a cerut în repetate rânduri cu strigăt puternic, nu atât salvarea mea, cât liniştea comună a fraţilor, cugetând eu, m-am retras pentru un timp, pentru ca prin prezenţa mea provocatoare să nu se aţâţe încă mai mult răzvrătirea care începuse. Totuşi, departe fiind cu trupul, nu am fost departe nici cu sufletul, nici cu fapta, nici cu poveţele mele, astfel încât, după poruncile Domnului, să fiu, în smerenia mea, de ajutor în orice fel fraţilor noştri.

2.1. Şi, despre ceea ce am făcut, vă vorbesc scrisorile mele al­cătuite cu anumite prilejuri, în număr de treisprezece, pe care vi le-am trimis şi din care nu a lipsit nici sfatul pentru cler1, nici în­curajarea pentru mărturisitori2, nici mustrarea, când a fost potrivită,

1 Scrisorile V, VII, XII, XIV.

2 Scrisoarea VI.

93

pentru izgoniţi1, nici cuvântul de sprijin pentru toţi fraţii creştini2, spre a cere noi cu înflăcărare mila lui Dumnezeu, atât pe cât s-a putut sili, cu ajutorul Domnului, smerenia noastră, după legea credinţei şi teama de Dumnezeu.

2. Iar după ce au venit şi caznele, fie pentru fraţii noştri chiar acum torturaţi, fie pentru cei întemniţaţi3 încă pentru a fi supuşi la cazne, cuvântul nostru a pătruns în închisori spre a-i ajuta şi întări. Şi iarăşi, după ce am aflat că cei care îşi pătaseră mâinile şi gurile prin atingeri spurcate sau îşi mânjiseră conştiinţa prin adeverinţe4 nu mai puţin nelegiuite dau peste tot târcoale mar­tirilor, că strică chiar şi pe mărturisitori prin cereri nepotrivite şi linguşitoare, astfel încât zilnic se dau oricui, fără nici o osebire şi fără cercetare şi împotriva legii Evangheliei, mii de dezlegări, am făcut scrisoare prin care să-i aduc iar pe martiri şi mărturisitori5, pe cât pot prin sfatul meu, la învăţăturile Domnului.

3. Pe de altă parte, preoţilor şi diaconilor nu le-a lipsit tăria slujirii preoţeşti, astfel încât, chiar unii care, uitând pentru pu­ţin timp de învăţătură şi împinşi înainte de o grabă nechibzuită, începuseră de acum să ia legătura cu cei căzuţi, s-au oprit la mus­trarea noastră. Chiar şi mulţimii i-am liniştit sufletul, pe cât am putut, şi ne-am îngrijit să fie păstrată învăţătura Bisericii.

3.1. Însă mai târziu, de vreme ce unii dintre cei căzuţi s-au năpustit, fie din voinţa lor, fie la îndemnul altcuiva, cu cerere în­drăzneaţă, străduindu-se a smulge cu silnicie martirilor şi mărturisitorilor

1 Scrisoarea XIII.

2 Scrisoarea XI.

3 Scrisoarea X.

4 Libelli, de data aceasta sunt adeverinţe prin care autorităţile certificau apostazia acelor lapsi „căzuţi”, adică aducerea de jertfe la idoli şi lepădarea de sfânta mărturisire a lui Hristos.

5 Scrisoarea XV; iar mai departe, aluzii în Scrisorile XVI şi XVII.

94

iertarea făgăduită lor, chiar de două ori1 eu am fă­cut despre acest lucru scrisori către cler şi am cerut să le fie citi­te acestora, astfel încât, spre a le domoli şi în acest fel pentru un timp pornirea, chiar dacă unii vor părăsi lumea aceasta, după ce vor fi primit dezlegarea de la martiri, să se ducă la Domnul cu iertarea făgăduită lor de către martiri, după ce-şi vor fi făcut mărturisirea şi se va fi pus mâna peste ei întru pocăinţă. Şi nu am dat o lege în această privinţă, nici nu am fost cu nesăbuinţă au­tor al ei.

2. Dar, deoarece mi se părea că şi martirii trebuie să aibă parte de cinstire şi că trebuie înăbuşit atacul celor care doreau să tul­bure toate lucrurile şi, pe lângă acestea, citisem scrisoarea voas­tră2, pe care de curând o trimiseserăţi către clerul nostru prin ipodiaconulClementius, anume ca, celor care, după cădere, fu­seseră cuprinşi de boală şi, căindu-se, doresc împărtăşirea, să li se vină în ajutor, am socotit aşadar că trebuie să ne alăturăm hotă­rârii voastre, pentru ca lucrarea noastră, care se cere să fie unită şi în acord în toate cele, să nu se deosebească în vreo privinţă.

3. Cu deosebire, am cerut să fie puse deoparte pricinile celor­lalţi, chiar dacă s-a primit dezlegare de la martiri, şi să fie păstra­te pentru venirea noastră, pentru ca, atunci când vom începe a ne aduna la un loc mai mulţi întâistătători, în pacea dată nouă de Domnul, să le putem rândui sau îndrepta pe fiecare în parte, într-o dezbatere făcută în comun chiar cu voi.

Vă doresc, fraţi preaiubiţi, să fiţi mereu bine sănătoşi.

1 Scrisorile XVIII şi XIX.

2 Scrisoarea VIII.

SCRISOAREA XXI

Celerinus către Lucian1

1.1. În timp ce-ţi scriu acestea, domnule2 şi frate, eram bu­curos şi totodată trist; bucuros fiindcă auzisem că tu ai fost în­temniţat pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, Mân­tuitorul nostru, ba chiar că ai mărturisit numele Lui înaintea judecătorilor lumii acesteia, dar trist pentru că din ziua în care te-am petrecut3 n-am putut primi niciodată vreo scrisoare a ta. Iar acum, de curând, m-a cuprins o îndoită tristeţe, pentru că ştiai că Montanus, fratele nostru comun, avea de gând să vină la mine de la tine din închisoare şi nu m-ai înştiinţat despre sănăta­tea ta sau despre ce ţi se întâmpla. Dar acest lucru li se întâmplă de obicei robilor lui Dumnezeu, mai ales celor pregătiţi pentru mărturisirea lui Hristos.

2. Ştiu că fiecare în parte nu mai nădăjduieşte în cele ale vea­cului acestuia, fiindcă şi-a pus nădejdea în cununa cerească. Eu însă mi-am zis că poate ai uitat să-mi scrii. Căci, dacă eu, Cele­rinus, voi fi vrednic să mă asculţi, am să-ţi spun şi despre mine,

1 Sau, conform formulei epistolare uzuale: Luciano s. d. [salutem dat] „urează sănătate lui Lucian”. Despre destinatarul Celerinus, vezi Scrisoarea XXVII, pct. III.

2 Domnule, domine, apare folosit astfel, ca simplă formulă reverenţioasă din epoca lui Augustus [sec. I, i. Hr.].

3 L-a petrecut, l-a condus pentru îmbarcare probabil până la Ostia, por­tul Romei.

96

poate cel mai neînsemnat frate al tău, că, deşi mă aflu şi eu într-o atât de înaltă slujire1, mă gândesc totuşi la fraţii mei cei mai vechi şi le amintesc în scrisorile mele că dragostea de odinioară pentru ei stăruie şi acum la mine şi la ai mei.

3. Totuşi, preaiubite, cer Domnului, ca scrisoarea mea să te gă­sească în această lume, înainte de a fi scăldat în propriu-ţi sfânt sânge, după ce mai înainte vei fi pătimit pentru numele Dom­nului nostru Iisus Hristos, iar dacă te va fi găsit, să-mi răspunzi acum la ea. Aşa să te încununeze Cel al Cărui nume L-ai măr­turisit! Dar cred că, chiar de nu ne vom mai vedea în această lu­me, ne vom îmbrăţişa totuşi în cea viitoare, înaintea lui Hristos. Roagă-te să fiu vrednic şi să fiu şi eu încununat împreună cu cea­ta voastră.

2.1. Să ştii totuşi că eu mă aflu într-o mare suferinţă şi, ca şi cum tu ai fi de faţă împreună cu mine, aşa îmi reamintesc zi şi noapte de iubirea noastră de odinioară. Numai Dumnezeu ştie. Şi de aceea îţi cer să dai ascultare dorinţei mele şi să suferi împreună cu mine la moartea surorii mele, care a căzut2 în această prigoa­nă împotriva lui Hristos, căci a adus jertfe şi a mâniat pe Domnul nostru, ceea ce ni se arată lămurit. Eu, plângând în ziua bucuriei Paştelui pentru faptele ei, mi-am dus şi-mi duc zilele lăcrimând zi şi noapte în veşmânt de căinţă şi în cenuşă, chiar şi în ziua de azi, până ce ocrotirea şi mila Domnului nostru Iisus Hristos vor veni în ajutor unei atât de nefericite nenorociri, prin aceşti domni ai mei, de acum încununaţi, de la care trebuie să le ceri şi tu.

1 Florida confessio, distinsă funcţie de înalt ierarh.

2 A căzut, adică a cedat presiunilor păgâne, lapsa. Deşi se va vorbi despre două „surori”, rugămintea se face mai cu seamă pentru o singură persoană, fi­indcă numai una a adus jertfe idolilor, cealaltă s-a-ntors din drum, neputând duce până la capăt lepădarea de Hristos şi cumpărând fraudulos o adeverinţă care să-i ateste apostazia.

97

2. Şi mi-am amintit de vechea ta dragoste, pentru că tu eşti îndurerat împreună cu toţi ceilalţi pentru surorile noastre, pe ca­re şi tu le cunoşti bine, adică Numeria şi Candida: fiindcă doar pe noi ne au fraţi, suntem datori a priveghea pentru păcatul lor. Căci, după căinţa lor şi faptele bune pe care le fac faţă de confra­ţii noştri care, exilaţi fiind, au venit de la voi şi de la care vei auzi despre bunele lor fapte, eu cred că şi Hristos va fi îngăduitor, da­că voi, martirii, vă veţi fi rugat pentru ele.

3.1. Am auzit că ţi-ai asumat soarta celor mai curajoşi. O, fericitul de tine! Ia asupra ta votul1 pe care dintotdeauna l-ai do­rit, chiar zăcând la pământ. Ai dorit să fii trimis în temniţă pen­tru numele Lui, lucru care acum ţi se şi întâmplă, precum scris este:

Să-ţi dea Domnul după inima ta.2

Şi acum ai ajuns preotul lui Dumnezeu peste ei, ori mai de­grabă slujitorul lor.

2. Prin urmare, te rog, domnule, şi îţi cer în numele Domnu­lui nostru Iisus Hristos, să spui mai departe şi celorlalţi confraţi, fraţii tăi şi domnii mei, şi să le ceri ca, oricine dintre voi va fi fost încununat mai înainte, să ierte un astfel de păcat surorilor noas­tre, Numeria şi Candida. Iar eu am numit-o doar pe una, dezvi­novăţind-o totdeauna, martor îmi este Dumnezeu, fiindcă a plă­tit pentru o adeverinţă, ca să nu sacrifice idolilor, şi se pare că a urcat numai până la cele Trei Parce3 şi apoi a coborât. Aşadar, eu ştiu că ea nu a jertfit. După ce le-au cunoscut pricina, întâistătătorii au hotărât ca ele să rămână aşa un timp, până să se aleagă un

1 Votul, adică legământul făcut de bună voie, de exemplu cel monahal sau, aici, suprema jertfă pentru credinţă.

2 Psalmi XIX, 4.

3 Locul, în apropiere de Via Sacra, numit după grupul statuar al Parcelor; Parcae, cele trei zeiţe ale sorţii (destinului) la cei vechi.

98

episcop1. Dar până atunci, prin sfintele voastre rugăciuni şi rugă­minţi, în care noi avem încredere, fiindcă ne sunteţi prieteni, dar şi martori înaintea lui Hristos, vă rog să fiţi binevoitori în toate.

4.1. Îţi cer aşadar, preaiubite domn Lucian, să-ţi aduci amin­te de mine şi să încuviinţezi cererea mea. Hristos ţi-a dat astfel acea sfântă cunună, nu numai pentru mărturisire, ci şi pentru viaţa sfântă pentru care totdeauna ai şi ostenit şi mereu ai fost pildă celor sfinţi şi martor, ca să povesteşti despre acest fapt tutu­ror mărturisitorilor, domnii mei şi fraţii tăi, pentru ca ele să primească ajutor de la voi. Căci trebuie să ştii acest lucru, domnule şi frate, că eu cer aceasta nu numai pentru ele, ci şi pentru Statius şi Severianus, pentru toţi mărturisitorii care în vremea din urmă au venit aici de la voi şi pe care chiar ele i-au întâmpinat în port şi i-au sprijinit în oraş, pentru că au îngrijit şaizeci şi cinci dintre ei şi până în ziua de astăzi în toate le-au fost aproape. Căci toţi se află la ele.

2. Însă eu nu trebuie să mâhnesc mai mult sfântă inima ta, de vreme ce ştiu că tu faci bine din proprie voinţă. îţi urează să­nătate Macarie, cu surorile sale, Cornelia şi Emerita, care se bu­cură de mărturisirea ta plină de slavă, cât şi de a tuturor fraţilor, apoi şi Saturninus care, luptând şi el cu diavolul şi mărturisind cu bărbăţie numele lui Hristos, a mărturisit cu tărie chiar acolo, în chinul ghearelor2, iar aici mult te roagă şi te imploră.

îţi doresc sănătate fraţii tăi, Calpurnius şi Maria, şi toţi sfin­ţii fraţi. Căci trebuie să ştii şi acest lucru, că eu am scris şi pentru domnii mei, fraţii tăi, această scrisoare pe care îţi cer să binevoieşti a le-o citi.

1 Scaunul rămăsese vacant din 20 ianuarie.

2 Ghearele, ungulae, instrumente de tortură ale epocii.

SCRISOAREA XXII

Lucian către domnul Celerinus,

„de voi fi vrednic a-ţi fi numit confrate în Hristos”

1.1. Am primit scrisoarea ta, domnule şi preaiubite frate, prin care m-ai întristat atât de mult, încât din cauza mâhnirii aproa­pe că am pierdut bucuria de-a citi răvaşul pe care şi eu îl aştep­tam de atâta vreme şi în care ai binevoit să-ţi aminteşti de mine; m-am bucurat de bunătatea marii tale smerenii, căci tu, scriindu-mi, spui: „dacă voi fi vrednic a fi numit fratele tău”, adică al unui om care a mărturisit cu teamă numele lui Dumnezeu înain­tea unora destul de mici. însă tu, cu voia lui Dumnezeu, nu doar ai mărturisit, ci ai şi îngrozit şarpele mai mare1, pe apropiatul lui Antihrist, prin acele vorbe şi sfinte cuvinte pe care eu le ştiu. Pre­cum iubitorii credinţei şi zeloşii învăţăturii Domnului, în care te cunosc adâncit cu ardoare, l-ai învins, iar eu am râs de bucurie.

2. Numai că, preaiubitule, vrednic a fi socotit de acum între martiri, ai vrut să ne întristezi cu scrisoarea ta, în care ne-ai anun­ţat despre surorile noastre, pentru care, o, ce bine ar fi, de-am pu­tea face pomenirea fără a se fi făptuit o atât de mare nelegiuire şi, de bună seamă, fără a vărsa atât de multe lacrimi ca şi acum.

2.1. Trebuie să ştii ce s-a întâmplat la noi. În timp ce binecu­vântatul martir Pavel era încă în trup, m-a chemat şi mi-a spus:

1 Se face trimitere la prigonitorul Decius (195-251), împărat în anii 249-251, declanşatorul persecuţei generale din anul 250.

100

„Luciane, înaintea lui Hristos îţi spun că, dacă cineva, după che­marea mea [la Dumnezeu], va cere iertarea de la tine, dă-i-o în numele meu. Căci şi noi, cei pe care, într-o atât de mare suferin­ţă, Domnul a binevoit să ne cheme [la El], toţi împreună le-am acordat prin scrisori tuturor la un loc iertarea, după înţelegere.” Aşadar, tu, frate, cunoşti ceea ce m-a învăţat Pavel în parte, cât şi ceea ce am hotărât toţi împreună înaintea acestei nenorociri, când am fost osândiţi din porunca împăratului să fim ucişi prin foame şi sete; şi am fost închişi în două încăperi, dar nu s-a izbu­tit prin foame şi sete. Cunoşti însă şi focul caznelor noastre, ca­re a fost atât de nesuportat, încât nimeni nu-l putea îndura. Dar acum, am ajuns la lumină.

2. Şi, de aceea, preaiubite frate, salută-le pe Numeria şi pe Candida [şi, după porunca lui Pavel, pe ceilalţi martiri, ale că­ror nume le pun mai jos: Bassus, de la casa de împrumut1, Mappalicus2, supus cercetării, Fortunio în temniţă, Pavel aflat şi el în cercetări, Fortunata, Victorinus, Victor, Herennius, Credula, Hereda, Donatus, Firmus, Venustus, Fructus, Iulia, Martialis şi Ariston, care, cu voia lui Dumnezeu, au murit de foame în tem­niţă; veţi auzi că şi noi le vom împărtăşi soarta în zilele ce vin. Căci, în ziua în care ţi-am scris epistola, se împlinesc opt zile, de când noi am fost iarăşi întemniţaţi. Iar în cele opt zile, timp de cinci, am primit doar puţină pâine şi apă cu măsură]. Prin urma­re îţi cer, frate, ca atunci, când Domnul va fi început să dea pacea înseşi Bisericii, după învăţătura lui Pavel şi înţelegerea noastră, după ce se va fi expus pricina înaintea episcopului şi vor fi făcut mărturisirea, să aibă iertarea nu numai acestea, ci şi cei pe care îi ştii că sunt aproape de sufletul nostru.

1 Casa de împrumut, pignerarium, probabil o casă de întrajutorare, de amanet, pignus fiind „zălog”.

2 Mappalicus, cf. Scrisoarea X, pct. IV.

101

3.1. Vă salută toţi confraţii mei. Voi să salutaţi pe mărturisi­torii Domnului, care sunt cu voi acolo şi ale căror nume mi le-aţi făcut cunoscute, între care şi Saturninus cu însoţitorii săi, dar şi confratele meu Macarie, apoi Cornelia şi Emerita, Calpurnius şi Maria, Sabina, Spesina şi surorile lanuaria, Dativa, Donata.

2. Îi salutăm pe Satyrus, împreună cu ai săi, pe Bassianus şi tot clerul, pe Uranius şi Alexius, Quintianus, Colonica şi pe toţi, rogu-vă, ale căror nume nu le-am scris, fiindcă sunt prea ostenit. Aşa că-i rog să mă ierte.

Doresc ca voi, Alexius şi Getulicus şi argintarii şi surorile, să fiţi bine sănătoşi. Vă urează sănătate surorile mele lanuaria şi Sophia, ceea ce vă şi transmit.

SCRISOAREA XXIII

Toţi mărturisitorii urează împreună sănătate Papei1 Ciprian

1.1. Să ştii că noi toţi am dat iertarea celor cărora tu le ţii sea­ma, despre ceea ce au făcut după greşeala făptuită, şi dorim ca acest lucru să le fie adus la cunoştinţă, prin tine, şi celorlalţi episcopi. îţi dorim să ai pace împreună cu sfinţii martiri.

în prezenţa unuia dintre clerici, a unui exorcist şi a unui citeţ, a scris Lucian.

1 În epocă, titlul de Papă, MMs, se acorda mai tuturor episcopilor.

SCRISOAREA XXIV

Caldonius urează sănătate lui Ciprian şi confraţilor săi preoţi aflători la Cartagina

1.1. Silnicia vremii ne face să nu dăm iertarea1 fără temeini­cie. Dar, fiindcă se cade să vă scriu că cei care, chiar după ce au jertfit2, supuşi fiind din nou încercărilor, au fost exilaţi, mie îmi pare că şi-au spălat păcatul de mai înainte, de vreme ce-şi pără­sesc bunurile şi căminele şi, pocăindu-se, urmează lui Hristos. Astfel că Felix, care, în timpul lui Decius, era în slujba preoţilor, foarte apropiat mie în temniţă (căci l-am cunoscut destul de bi­ne pe acest Felix), şi Victoria, soţia lui, şi Lucius, ajunşi credin­cioşi pribegi, şi-au părăsit bunurile, pe care acum le are în stăpâ­nire fiscul. Dar chiar în timpul prigoanei, printr-un bun şiretlic, o femeie, pe nume Bona, care a fost târâtă de soţul ei pentru a jertfi şi care nu a săvârşit păcatul în cugetul ei (căci, ţinându-i-se cu de-a sila mâinile, au jertfit astfel chiar ei), a început a-i învi­novăţi astfel: „nu eu am făptuit, voi aţi făcut-o”, aşa că a fost exi­lată şi ea.

2. Prin urmare, deoarece toţi îmi cer iertarea, zicând: „am primit iarăşi credinţa pe care o pierduserăm şi, pocăindu-ne, L-am mărturisit public pe Hristos”, deşi-mi pare că trebuie să

1 Pacea, pax, aici şi nu numai, se referă la iertarea în urma păcatului lepă­dării de credinţă.

2 Procedura apostaziei presupunea aducerea de jertfe la idoli (statui de ze­ităţi păgâne ori ale împăratului divinizat).

104

primească iertarea, i-am lăsat în seama hotărârii voastre, pentru ca nu cumva să par a-mi asuma ceva cu prea multă îndrăzneală. Prin urmare, dacă s-a hotărât ceva în urma consfătuirii voastre, scrieţi-mi.

Salutaţi-i pe ai noştri. Ai voştri vă salută şi ei. Vă doresc să fiţi preafericiţi şi bine sănătoşi.

SCRISOAREA XXV

Ciprian urează sănătate lui Caldonius

1.1. Am primit scrisoarea ta, frate preaiubit, foarte înţeleaptă şi plină de adevăr şi de credinţă. Nu ne mirăm dacă, lucrător şi cunoscător al Sfintelor Scripturi, le faci pe toate cu prevedere şi iscusinţă. Căci drept ai gândit în privinţa acordării pentru fraţii noştri a iertării, pe care ei înşişi şi-au redobândit-o printr-o ade­vărată pocăinţă şi prin slava mărturisirii Domnului, iertaţi fiind pentru cuvintele, de care se făcuseră vinovaţi mai înainte. Aşa­dar, deoarece şi-au spălat în întregime păcatul şi, Domnul fiind cu ei, şi-au şters pata dinainte prin bărbăţia din urmă, nu trebuie să zacă prea mult timp doborâţi sub puterea diavolului, de vre­me ce, deveniţi fugari şi despuiaţi de toate bunurile lor, s-au ridi­cat şi au început a sta alături de Hristos.

2. Şi bine-ar fi dacă la fel şi ceilalţi, căindu-se după cădere, s-ar întoarce la vechea lor stare; ca să ştii în ce fel am hotărât despre aceştia, care acum se grăbesc şi încearcă a smulge cu multă în­drăzneală şi silnicie iertarea, ţi-am trimis o carte1 împreună cu scrisorile (cinci la număr2), pe care le-am alcătuit pentru cler şi popor şi pentru martiri şi chiar mărturisitori. Aceste scrisori, tri­mise fiind, au plăcut chiar şi celor mai mulţi confraţi3 ai noştri,

1 Conţinutul se referea la cei căzuţi, dar tratatul De lapsis, ce dezvoltă acest subiect, este ulterior.

2 Scrisorile XV-XIX.

3 Episcopi (coepiscopi).

106

şi ne-au răspuns în scris că şi ei sunt într-un cuget cu noi, după credinţa universală1. Acelaşi lucru îl vei transmite şi tu, pe cât vei putea, către confraţii noştri, ca să se păstreze la toţi o singură lu­crare şi una bună înţelegere, după învăţăturile Domnului.

Îţi doresc, preaiubite frate, să fii mereu bine sănătos.

1 Credinţa universală, pentru universalisfides, când nu se întrezărea nici pe departe problema schismei.

SCRISOAREA XXVI

Ciprian urează sănătate fraţilor preoţi şi diaconi

1.1. Domnul grăieşte şi spune:

Spre cine îmi voi arunca privirea, dacă nu spre cel smerit şi blând şi care tremură la cuvintele Mele?1

Dacă toţi suntem datori să fim astfel, apoi cu atât mai mult trebuie să fie astfel aceia care, după căderea grea, trebuie să se nevoiască a fi vrednici de Domnul, prin adevărată pocăinţă şi toată smerenia. Am citit însă scrisorile tuturor mărturisitori­lor2, epistole pe care au vrut a le face cunoscute prin mine tu­turor confraţilor, ca să ajungă la aceştia iertarea dată de ei celor pentru care noi avem ştiinţă despre cele ce au făptuit, după să­vârşirea păcatului.

2. Deoarece această situaţie priveşte adunarea şi hotărârea noastră, a tuturor, eu nu îndrăznesc să judec dinainte şi să iau asupra mea singur o pricină comună. Şi, de aceea, să ne mărgi­nim un timp la scrisorile pe care le-am făcut către voi în zilele din urmă şi din care eu am trimis de acum câte o copie multor confraţi. Aceştia au scris că sunt de acord cu ceea ce am hotărât şi că nu trebuie să ne îndepărtăm de acest lucru, până ne vom putea aduna la un loc şi cerceta pricinile, pentru fiecare în parte, după ce Domnul ne va fi redat pacea.

1 Isaia LXVI, 2.

2 Scrisoarea XXIII.

108

3. Dar, ca să cunoaşteţi şi ce mi-a scris confratele meu Caldonius şi ce i-am răspuns eu în scris lui1, am adăugat epistolei mele câte o copie a fiecărei scrisori.

4. Vă cer să o citiţi în întregime fraţilor noştri, pentru ca tot mai mult să fie pregătiţi pentru pocăinţă şi să nu adauge păcatu­lui de mai înainte încă un altul, neîngăduindu-ne astfel să păzim Evanghelia2, nici să cercetăm pricinile lor după scrisorile tuturor mărturisitorilor.

Vă doresc, fraţi preaiubiţi, să fiţi bine sănătoşi şi să ne pomeniţi. Salutaţi pe toţi fraţii creştini!

1 Scrisoarea lui Caldonius este XXIV, iar cea de răspuns XXV.

2 Nepăzirea Evangheliei prin reprimirea celor căzuţi fără de pocăirea lor, după toate canoanele.

SCRISOAREA XXVII

Ciprian, urează sănătate fraţilor preoţi şi diaconi care locuiesc la Roma

1.1. După ce vă scrisesem epistola1, fraţi preaiubiţi, în care v-am arătat lucrarea noastră şi v-am lămurit cât de cât rostul în­văţăturii şi sârguinţei, s-a întâmplat altceva, ce nu trebuie să vi se ascundă. Căci fratele nostru Lucian, şi el unul dintre mărturisi­tori, înflăcărat, de bună seamă, de credinţă şi întărit de bărbăţie, dar mai puţin întemeiat pe citirea Sfintelor Scripturi, a încercat cu nepricepere anumite lucruri, asumându-şi de la o vreme pu­terea de a da cu mâna sa dezlegări scrise multora, de-a valma, în numele lui Pavel, în timp ce Mappalicus, martir prevăzător şi cu discernământ, având în minte legea şi învăţătura, nu a făcut nici o scrisoare nepotrivită cu Evanghelia, numai că, mişcat de o prea mare dragoste pentru familie, a cerut să se dea iertarea mamei şi surorii sale, care căzuseră2. Saturninus, ţinut până acum în tem­niţă, chiar după cazne, nu a trimis nici o astfel de scrisoare.

2. Iar Lucian, nu numai că a împărţit peste tot dezlegări scri­se de mâna sa, în numele lui Pavel, în vreme ce acela era încă în temniţă, dar, chiar şi după moartea aceluia, a continuat să facă aceleaşi lucruri în numele lui, zicând că aceasta este porunca de la acela pentru el, neştiind că trebuie să se supună mai mult Domnului

1 Scrisoarea XX.

2 Căzuseră, lapsaefrerant, abjuraseră, lepădându-se public de Hristos, fi­ind renegate pentru apostazie.

110

decât unui confrate În slujire. Şi în numele tânărului Aureliu, care a fost supus la cazne, s-au dat multe dezlegări, scrise tot de mâna lui Lucian, pe motiv că acela n-ar fi cunoscut scrisul.

2.1. Pentru a ne putea împotrivi cât de cât acestui fapt, eu le-am scris epistole1, pe care vi le-am trimis împreună cu cea de mai înainte, în care nu am încetat a le cere şi a-i îndemna să pă­zească Legea Domnului şi rânduiala Evangheliei. După această scrisoare, de parcă până acum s-ar fi făcut ceva prea înfrânat şi prea cumpătat, Lucian a scris o epistolă2 în numele tuturor măr­turisitorilor, prin care se distrug aproape orice legătură a credin­ţei, şi teama de Dumnezeu, şi porunca Domnului, sfinţenia şi tăria Evangheliei. Căci a scris în numele tuturor „că toţi aceştia au dat iertarea şi că vrea să aducă această hotărâre la cunoştinţă celorlalţi episcopi prin mine”; copia acestei scrisori am trimis-o către voi.

2. Lămurit s-a mai adăugat: „celor despre care avem cunoş­tinţă ce au făcut, după greşeala făptuită”. Acest lucru aprinde o mai mare ură împotriva mea, încât, atunci când vom începe a as­culta şi a cerceta pricinile fiecăruia în parte, va părea că noi refu­zăm multora ceea ce ei cu toţii se laudă acum că au primit de la martiri şi mărturisitori.

3.1. În sfârşit, s-a arătat de acum pricina acestei vrajbe. Căci în provincia noastră, prin câteva cetăţi, s-a iscat atac împotriva întâistătătorilor, prin folosirea mulţimii, şi au fost siliţi să le re­dea îndată iertarea, despre care strigau că le-a fost tuturor dată pentru totdeauna de către martiri şi mărturisitori, căci întâistătătorii au fost îngroziţi şi constrânşi, nemaifiind în stare a se îm­potrivi prin bărbăţia sufletului şi tăria credinţei.

1 Scrisorile XV-XVII.

2 Scrisoarea lui Lucian, XXIII.

111

2. Chiar şi la noi unii cârcotaşi, care şi în trecut abia erau stă­pâniţi de noi şi, chiar în prezenţa noastră, erau sămânţă de vraj­bă, aprinşi de această scrisoare ca de nişte flăcări, au început mai mult a se înflăcăra şi a cere cu forţa iertarea dată lor prin acele dezlegări. V-am trimis o copie a scrisorii pe care am făcut-o către cler în privinţa acestora. Dar v-am trimis atât ceea ce mi-a scris confratele Caldonius, cu cinstea şi credinţa lui, cât şi ce i-am răs­puns eu în scris1, spre a le citi şi voi, şi pe una, şi pe cealaltă. Şi v-am trimis copii ale scrisorii bunului şi statornicului mărturisi­tor Celerinus, pe care a scris-o aceluiaşi mărturisitor Lucian, şi de asemenea ce i-a răspuns acestuia Lucian2, ca să ştiţi că îşi dă mult silinţa cu privire la toate şi să aflaţi cu adevărat cât de cum­pănit şi prevăzător mărturisitor este Celerinus şi închinător cu smerenie şi teamă al grupării3 noastre, în vreme ce Lucian este, cum am spus, mai puţin priceput în ce priveşte înţelegerea Sfin­tei Scripturi şi necumpănit, prin slăbiciunea sa de a se lăsa în vo­ia pizmei împotriva smereniei mele4.

3. Căci, cu toate că Domnul a spus ca neamurile5 să fie unse în numele Tatălui şi Fiului şi al Sfântului Duh, iar păcatele tre­cute să fie iertate prin Botez, acesta [Lucian], necunoscător al poruncii şi Legii, împuterniceşte să se dea pacea şi să fie iertate păcatele în numele lui Pavel şi spune că a fost împuternicit întru acest lucru de către acela, la fel precum, în scrisoarea aceluiaşi

1 Scrisorile XXIV şi XXV.

2 Scrisorile XXI şi XXII.

3 Grupare, lat. secta, cu referire la nucleul, am spune intransigent, al celor care cereau pocăirea şi nu pur şi simplu revenirea de la sine înţeleasă şi for­mală a celor câzuţi.

4 împotriva smereniei mele, a smeritului de mine; formulă de tipul: înăl­ţimea, smerenia etc. voastră.

5 Neamurile, gentes, desigur păgânii, dar aici sensul se apropie mai mult de cel evoluat în limbile romanice: cf. franceză lesgens „oamenii”, ori italiană la gente „lumea, poporul”.

112

Lucian către Celerinus, veţi observa lucrurile prin care a nesoco­tit faptul că nu martirii pot face Evanghelia, ci prin Evanghelie se pot face martiri, de vreme ce şi Apostolul Pavel, pe care Dom­nul l-a numit vas al alegerii Sale, a adăugat în Epistola sa:

Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat prin har la altă Evanghelie, care nu este alta: decât că sunt unii care vă tul­bură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar, chiar da­că noi sau un înger din cer va vesti altfel decât v-am vestit noi, să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun ia­răşi: Dacă cineva vă va propovădui altfel decât aţi primit, să fie anatema1.

4.1. Însă scrisorile voastre, pe care le-am primit, făcute fi­ind către cler, au venit la momentul potrivit, şi de asemenea ce­le pe care le-au trimis fericiţii mărturisitori Moise, Maxim, Nicostratus şi ceilalţi lui Saturninus, lui Aureliu şi celorlalţi, în care sunt cuprinse puterea deplină a Evangheliei şi învăţătura stator­nică a Legii Domnului. Pe noi, care ne nevoim aici şi, prin toa­te puterile credinţei, ne împotrivim atacului celor ce ne pizmuiesc, mult ne-a ajutat cuvântul vostru, căci, cu voia Domnului, se scurtează suferinţa, şi mai înainte de a sosi la voi scrisoarea pe care de curând v-am trimis-o, voi ne arătaţi deschis că, după le­gea Evangheliei, este alături de noi, neclintită şi-ntr-un cuget, şi hotărârea voastră,.

Vă duc dorul, preaiubiţi şi mult doriţi fraţi; să fiţi mereu bi­ne sănătoşi.

1Galateni I, 6-9; anathema, după grecul ĂvaGepa, iniţial „ofrandă, jertfa idolilor”, apoi „lucru blestemat”.

SCRISOAREA XXVIII

Ciprian urează sănătate preoţilor Moise şi Maxim şi celorlalţi preaiubiţi fraţi mărturisitori

1.1. De mult timp, preaiubiţi şi preafericiţi fraţi, cunoşteam din auzite slava credinţei şi bărbăţiei voastre, bucurându-mă din plin şi fericindu-vă foarte mult că, prin mărturisirea numelui Său, aleasa cinstire a Domnului nostru v-a pregătit pentru cunună. Căci voi, deveniţi fruntaşi şi conducători în bătălia tim­pului nostru, aţi pus în mişcare steagurile oştirii cereşti. Voi aţi împodobit cu bărbăţia voastră lupta duhovnicească, pe care a vrut Dumnezeu s-o purtăm acum. Voi aţi biruit prin tărie ne­clintită cele dintâi înfruntări ale războiului iscat. De acolo au apărut începuturile fericite ale luptei. De acolo s-au ivit semne­le izbânzii.

2. S-a întâmplat ca aici muceniciile să se împlinească prin cazne. Dar cel care, păşind cel dintâi, a devenit în luptă pildă de bărbăţie pentru fraţi, este părtaş în cinstire cu martirii. De acolo aţi trimis încoace cununile împletite cu mâna voastră şi aţi dat fraţilor să bea din paharul mântuitor.

2.1. Începuturilor slăvite ale mărturisirii şi semnelor luptei biruitoare, s-a adăugat continuarea neîntreruptă a învăţăturii, pe care am desluşit-o în tăria scrisorii voastre1, pe care de curând aţi trimis-o confraţilor voştri, uniţi cu voi în mărturisirea Domnului,

1 S-au pierdut, atât scrisoarea clerului roman, cât şi cea a mărturisitorilor.

114

cu îndemnul stăruitor de a fi păzite cu neînfricată şi neclin­tită statornicie sfintele învăţături ale Evangheliei, dimpreună cu poruncile de viaţă dătătoare, lăsate nouă. Iată altă treaptă a slavei voastre preaînalte; iată motivul de-a binemerita pe Dumnezeu, faptul de a fi oferit înainte semnele bărbăţiei şi de a oferi acum pilde de bună purtare, îngemănate iarăşi cu mărturisirea de a sta cu pas neclintit şi în această înfruntare, ce încearcă a se arunca asupra Evangheliei, cât şi de a zgudui, cu tăria credinţei, pe cei ca­re întind mâini nelegiuite spre a nărui învăţăturile Domnului.

2. Domnul, după înviere, trimiţându-Şi apostolii, porunceş­te şi spune:

Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Mergeţi aşa­dar şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă.1

Şi Apostolul Ioan, aducându-şi aminte de poruncă, spune în epistola sa, mai târziu:

Întru aceasta, zice, ştim că L-am cunoscut, dacă păzim porun­cile Lui. Cel ce zice că l-a cunoscut pe El şi nu păzeşte poruncile Lui, mincinos este şi întru el adevărul nu se află.2

3. Urmaţi şi păziţi aceste porunci, păstraţi învăţăturile dum­nezeieşti şi cereşti. Aceasta înseamnă a fi măturisitor al Domnu­lui, aceasta înseamnă a fi martir al lui Hristos, să păstrezi neatin­să şi întreagă tăria cuvântului Său, în toate privinţele, nu să devii martir prin Domnul şi să te străduieşti a strica poruncile Dom­nului; a te folosi împotriva Lui de cinstirea pe care ţi-a dat-o, a-I deveni vrăjmaş chiar cu armele primite de la El, aceasta înseam­nă să doreşti a-L mărturisi pe Hristos, dar să tăgăduieşti Evan­ghelia lui Hristos.

1 Matei XXVIII, 18-20.

2 Ioan II, 3-4.

115

4. Mă bucur aşadar pentru voi, preacurajoşi şi preacredincioşi fraţi, şi, pe cât îi fericesc pe martirii cinstiţi aici pentru slava bărbăţiei lor, tot pe atât vă fericesc şi pe voi pentru cununa în­văţăturii Domnului. Domnul a revărsat cu dărnicie nemăsurată slava Sa, a împărţit bunilor oşteni laude şi cinstiri duhovniceşti într-o bogată diversitate. Şi noi suntem părtaşi la cinstirea voas­tră, slava voastră o socotim şi a noastră, ale căror vremuri le-a lu­minat o atât de mare fericire, căci ni s-a dat a-i vedea, în veacul nostru, pe slujitorii încercaţi ai lui Dumnezeu şi pe oştenii încu­nunaţi ai lui Hristos.

Vă doresc, preaviteji şi preafericiţi fraţi, să fiţi totdeauna bine sănătoşi şi să ne pomeniţi.

SCRISOAREA XXIX

Ciprian urează sănătate fraţilor preoţi şi diaconi

1.1. Fraţi preaiubiţi, pentru a nu fi nimic ascuns cunoaşterii voastre, v-am trimis câte o copie a fiecărei scrisori, adică a ceea ce mi s-a scris sau a ceea ce eu am răspuns în scris; şi cred că nu vă supără ceea ce v-am scris. Dar am fost dator să vestesc prin scri­soarea mea către voi şi faptul că, de nevoie, am trimis o scrisoare şi clerului care se află la Roma. Şi, fiindcă se cădea să vă scriu prin clerici, dar ştiu că foarte mulţi dintre ai noştri nu sunt de faţă, iar puţinii care sunt aici abia ajung pentru săvârşirea slujirii zilnice, a trebuit să fie numiţi câţiva noi, care să fie trimişi.

2. Să ştiţi că l-am făcut citeţ pe Sâturus şi ipodiacon pe măr­turisitorul Optatus, pe care de mai înainte îi adusesem foarte aproape de cler, printr-o înţelegere comună, fie că i-am încre­dinţat lui Sâturus o dată citirea în ziua Paştelui şi apoi iarăşi, fie că, de curând, pe când cercetam cu grijă citeţii pentru preoţii învăţători, l-am aşezat pe Optatus între citeţii care fac ascultare la învăţători, cercetând dacă în aceia se întrunesc toate cele care ar trebui să fie în cei ce se pregătesc pentru preoţie. Aşadar, eu n-am făcut nimic nou în lipsa voastră, ci s-a continuat, de nevoie, ceea ce de mult timp se începuse prin hotărârea comună a noastră, a tuturor.

Vă doresc, fraţi preaiubiţi, să fiţi mereu bine sănătoşi şi să ne pomeniţi. Salutaţi pe fraţii noştri creştini. Fiţi sănătoşi!

SCRISOAREA XXX

Preoţii şi diaconii locuitori la Roma urează sănătate Papei Ciprian

1.1. Cu toate că sufletul în cunoştinţă de sine şi sprijinit pe tăria învăţăturii din Evanghelie şi fiindu-şi sieşi adevărat martor în păzirea poruncilor cereşti bine obişnuieşte a fi mulţumit nu­mai cu Dumnezeu ca judecător şi a nu cere laudele altcuiva sau a se teme de învinuirile altuia, totuşi vrednici sunt de o îndoită laudă cei care, chiar de ştiu că sunt datori cu conştiinţa numai lui Dumnezeu Judecătorul, doresc ca faptele lor să fie încuviinţate şi de fraţii lor.

2. Nu este de mirare, frate Ciprian, că faci acest lucru tu, care, după smerenia şi vrednicia-ţi înnăscute, ai voit ca noi să fim, nu atât judecători, cât părtaşi ai hotărârilor tale, pentru ca, de vre­me ce le încuviinţăm, să avem împreună parte de laudă în faptele săvârşite de tine şi să putem fi împreună-moştenitori, de suntem şi susţinători, ai bunelor tale hotărâri. Căci toţi vom fi socotiţi făptuitori ai aceleiaşi lucrări, în care toţi suntem prinşi, legaţi fi­ind de aceeaşi înţelegere a rânduielii1 şi învăţăturii.

2.1. Căci ce este mai potrivit în timp de pace, cât şi mai tre­buincios în războiul prigoanei, decât să păstrăm asprimea dato­rată rânduielii dumnezeieşti? Cel care a părăsit-o e silit să rătăcească

1 Disciplina, cu etimonul discere „a învăţa”, înseamnă în primul rând „în­văţătură” şi abia în urmă „rânduială” sau „disciplină”, în sensul actual.

118

mereu în mersul nestatornic al lucrurilor, să fie aruncat încoace şi încolo de feluritele şi primejdioasele furtuni ale nevoinţelor şi, ca şi cum cârma hotărârilor i-a fost smulsă din mâini, să izbească de stânci corabia mântuirii Bisericii, astfel încât pa­re că nu se pot lua măsuri pentru mântuirea Bisericii altfel decât dacă şi cei care lucrează împotriva ei sunt respinşi ca nişte va­luri potrivnice, iar rânduiala învăţăturii, mereu păzită ca o cârmă mântuitoare, este strâns ţinută în timpul furtunii.

2. Iar această hotărâre nu a fost născocită de către noi acum, de curând, nici aceste ajutoare neaşteptate împotriva celor ne­cinstiţi nu au apărut la noi de curând, ci este veche la noi această asprime, veche credinţa, veche rânduiala, pentru că nici Aposto­lul n-ar fi rostit despre noi laude atât de mari, când a spus:

Fiindcă credinţa voastră se vesteşte în toată lumea"1, dacă încă de atunci, din vremurile acelea, tăria aceasta nu şi-ar fi tras din credinţă rădăcinile, de a căror laudă şi slavă este cel mai mare păcat să te fi arătat nevrednic. Căci este mai puţin ruşinos faptul de a nu fi ajuns niciodată la trâmbiţarea laudei decât a te prăbuşi din culmea ei. Este mai puţin de osândit faptul de a nu fi fost cinstit printr-o bună mărturie decât de a pierde slava bu­nelor mărturii. E mai puţină pagubă să fi zăcut fără propovăduirea bărbăţiei, necunoscut fără de laudă, decât ca, dezmoştenit de credinţă, să-ţi pierzi laudele. Căci cele ce sunt rostite spre slava cuiva, dacă nu sunt păstrate prin osteneală chinuitoare şi neînce­tată, se schimbă în învinuirea de cel mai mare păcat.

3.1. Că noi nu vă înşelăm când spunem acest lucru au dovedit-o scrisorile noastre de mai înainte, în care v-am arătat păre­rea noastră, într-o desluşire limpede împotriva celor care se tră­daseră pe ei înşişi ca fiind necredincioşi, prin eliberarea necinstită

1 Romani 1,8.

119

a adeverinţelor ticăloase1. Lor li se părea că prin acestea aveau să scape de acele laţuri ademenitoare ale diavolului, de care nu erau mai puţin stăpâniţi decât dacă s-ar fi apropiat de nelegiui­tele altare, tocmai prin faptul că ei lăsau să se creadă că o făcuse­ră. Dar suntem chiar şi împotriva acelora care primiseră căderea, deşi ei nu fuseseră de faţă când se făcea, tocmai deoarece şi-au recunoscut prezenţa, tocmai deoarece s-au învoit să se scrie aşa. Căci nu este nevinovat de nelegiuire cel care a îngăduit ca aceas­ta să se facă, nici nu este străin de păcat cel cu încuviinţarea căru­ia, deşi nelegiuirea nu a fost dusă la împlinire, este totuşi făcută public cunoscută. Şi, dacă se înţelege că întreaga taină a credin­ţei a fost orânduită întru mărturisirea numelui lui Hristos, cel ce caută viclenii înşelătoare spre a scăpa s-a lepădat, şi cel care vrea să pară fruntaşilor că s-a supus fie decretelor, fie legilor împotri­va Evangheliei s-a supus deja prin chiar acest fapt, căci a voit să pară că el s-a supus.

2. Cu atât mai mult ne-am arătat părerea şi hotărârea noastră comună împotriva acelora care chiar şi-au pătat mâinile şi gurile în jertfele nelegiuite, după ce mai înainte îşi spurcaseră minţile, de unde le sunt pătate înseşi mâinile şi gurile.

3. Lipsească din Biserica Romană gândul de a renunţa cu atâ­ta uşurinţă profană la tăria ei şi de a desface legăturile asprimii, odată cu distrugerea măreţiei credinţei, pentru ca, de vreme ce leşurile fraţilor căzuţi nu numai că zac la pământ încă şi acum, ci încă mai mult cad, să se arate negreşit că prea grăbitele ajutoare întru împărtăşire nu vor fi de folos şi că, printr-o amăgitoare mi­lă, se adaugă noi răni la cele vechi ale încălcării legii, astfel încât,

1 Este vorba de adeverinţele de abjurare eliberate de autorităţi acelor lapsi care nu sacrificau personal, ci le cumpărau în mod fraudulos, pentru a scăpa de persecuţii Dar, în opinia Sf. Ciprian, chiar primirea unui astfel de act devine o formă a apostaziei. Vinovaţi erau şi cei care traficau astfel de adeverinţe.

120

într-o mai mare cădere, le este răpită nefericiţilor chiar şi pocă­inţa. Căci cum ar putea să înainteze tămăduirea prin îngăduinţă, dacă însuşi doctorul, în lipsa pocăinţei, va fi blând cu bolile, dacă doar acoperă rana şi nu lasă ca leacurile trebuincioase ale timpu­lui să le şteargă urmele. Aceasta nu înseamnă a îngriji, ci a ucide, de vrem să spunem adevărul.

4. Cu toate acestea, chiar şi mărturisitorii, pe care neclinti­rea mărturisirii lor i-a ţinut închişi aici în temniţă până acum şi pe care credinţa lor i-a încununat mai înainte o dată în chip slă­vit în lupta pentru Evanghelie, doresc cu toţii să ai împreună cu scrisoarea noastră o scrisoare1 a lor, în care au susţinut asprimea învăţăturii din Evanghelie şi au respins ca nevrednice de Biseri­că cererile nelegiuite. Căci, de n-ar fi făcut uşor acest lucru, nu se putea uşor îndrepta căderea rânduielii Evangheliei, mai cu seamă când nimănui nu i s-ar potrivi mai mult să păstreze prin stăruinţă cinstea neatinsă a ei decât celor care, pentru Evanghelie, s-au dat pe mâna celor turbaţi, spre a fi chinuiţi şi torturaţi, ca să nu piar­dă slava martiriului şi să dovedească cu adevărat dacă cu prilejul martiriului s-ar fi învoit cumva să fie trădătorii Evangheliei. Căci cel care nu păzeşte ceea ce are, în starea în care a fost primit, de vreme ce-l strică faţă de cum a fost, pierde şi ceea ce avea.

5.1. Acum suntem datori a-ţi aduce cele mai mari şi depline mulţumiri şi ţi le aducem, pentru că, prin scrisoarea ta, ai lumi­nat întunericul temniţei acelora, pentru că ai ajuns la ei de cum ai putut pătrunde acolo, pentru că, prin vorbele şi scrisoarea ta, ai refăcut sufletele acelora, tari prin propria credinţă şi mărturi­sire, pentru că, întovărăşindu-le fericirea cu laude pe măsură, i-ai înflăcărat mai mult întru dorinţa arzătoare a slavei cereşti, pen­tru că i-ai întărit pe cei încovoiaţi, pentru că, precum credem şi dorim, ai însufleţit pe cei ce vor birui prin puterile cuvântului

1 Cf. Scrisoarea XXVIII, pct. II, 1.

121

tău: astfel încât, deşi pare că tot acest lucru vine din credinţa mărturisitorilor şi din bunătatea lui Dumnezeu, totuşi pare că în martiriul lor ţi s-au făcut, într-o măsură oarecare, datori ţie.

2. Dar, ca să ne întoarcem la locul de unde se pare că s-a în­depărtat cuvântul nostru, vei avea înaintea ochilor aceeaşi scri­soare pe care am trimis-o şi în Sicilia. Deşi ne revine o sarcină mai mare de-a îndeplini acest lucru nouă, cărora, după moartea lui Fabian, bărbat de cea mai aleasă amintire, din cauza greutăţii împrejurărilor şi vremurilor, încă nu ne-a fost aşezat un episcop, care să cumpănească toate acestea şi să se poată ocupa cu autori­tate şi înţelepciune de cei căzuţi.

3. Cu toate că, într-o pricină atât de însemnată, nouă ne-ar plăcea ceea ce şi tu ai lămurit, totuşi mai întâi trebuie sprijini­tă pacea Bisericii, apoi, după ce se va fi făcut astfel o dezbatere a părerilor cu episcopii, cu preoţii, cu diaconii, cu mărturisitorii şi, în egală măsură, de faţă cu laicii, să se cerceteze pricina celor căzuţi. Căci nouă ni se pare un lucru peste măsură de rău văzut şi neplăcut să nu cercetezi prin mulţi ceea ce se pare că s-a făp­tuit prin mulţi şi să pronunţi hotărârea de unul singur, când se cunoaşte că un atât de mare păcat a fost răspândit între mulţi şi nu poate fi statornică o hotărâre ce va părea că nu a avut încuvi­inţarea celor mai mulţi.

4. Ia seama că aproape întreaga lume a fost pustiită şi că pretu­tindeni zac la pământ rămăşiţele şi leşurile celor doborâţi şi, din această pricină, se pare că se aşteaptă o hotărâre tot atât de în­semnată, pe cât de mult se pare că s-a răspândit păcatul. Să nu fie mai slabă tămăduirea decât este rana, să nu fie mai slabe leacuri­le decât boala de moarte, încât, după cum cei care s-au prăbuşit, s-au prăbuşit pentru faptul că, dintr-o oarbă cutezanţă, au fost prea neprevăzători, tot astfel, cei care se străduiesc să rânduiască

122

acest lucru să ia hotărârile cele mai cumpănite, încât să nu fie so­cotit de toţi ca zadarnic un lucru făcut cum nu se cuvine.

6.1. Aşadar, cu un singur şi acelaşi gând, cu aceleaşi rugă­minţi şi lacrimi, atât noi, cei care se pare că am scăpat de pustiiri­le acestui timp, cât şi cei ce par a fi căzut în aceste nenorociri ale timpului, rugându-ne mărinimiei lui Dumnezeu, să cerem pacea în numele Bisericii. Prin rugăciunile noastre să ne ajutăm unii pe alţii, să ne păzim, să ne înarmăm.

2. Să ne rugăm pentru cei căzuţi1, ca să se ridice, să ne rugăm pentru cei statornici, ca să nu fie ispitiţi spre prăbuşire, să ne ru­găm ca cei despre care ştim că au căzut, recunoscând grozăvia pă­catului lor, să înţeleagă că nu-i de dorit un leac trecător şi pripit. Să ne rugăm ca rodul îngăduinţei pentru cei căzuţi să vină în ur­ma pocăinţei, încât, după ce-şi vor fi înţeles păcatul, să dorească a ne dovedi răbdarea în acest timp, nu să tulbure starea încă şo­văielnică a Bisericii, ca să nu pară că ei înşişi au aprins împotriva noastră o prigoană înăuntrul Bisericii şi să se ajungă la un adaos de păcate, pentru că s-au mai şi răzvrătit.

3. Căci mai ales acelora li se potriveşte smerenia, al căror cu­get neruşinat este osândit pentru păcate. într-adevăr, să bată la poartă, dar desigur să n-o sfărâme. Să se apropie de pragul Bi­sericii, dar să nu-l sară cu orice chip. Să vegheze la porţile tabe­rei cereşti, dar înarmaţi cu smerenia, cu care să înţeleagă faptul că ei au trădat. Să apuce iar trâmbiţa rugăciunilor lor, dar să nu dea cu ea semnal de război. Să se înarmeze de bună seamă cu ar­mele smereniei şi să apuce pavăza credinţei pe care, lepădând-o de teama morţii, o părăsiseră, dar, înarmaţi acum desigur împo­triva diavolului vrăjmaş, să aibă credinţa că nu s-au înarmat împotriva

1 Cei căzuţi, evident în păcatul apostaziei, lapsi, în opoziţie cu cei care au rezistat, stantes „statornici” (în credinţă).

123

Bisericii, care plânge căderea lor. Mult le vor fi de folos acelora rugămintea măsurată, cererea sfioasă, smerenia strâmtorată, răbdarea netrândavă. Să-şi trimită lacrimile drept vestitori pentru durerile lor, să folosească în apărare gemetele scoase din adâncul pieptului, dovedindu-şi durerea şi ruşinea pentru păca­tul făptuit.

7.1. Dimpotrivă, dacă se înfioară de mărimea ruşinii sufe­rite, dacă oblojesc cu mână adevărat vindecătoare rana ucigătoa­re a inimii şi conştiinţei lor şi tăieturile adânci ale rănii săpate, să se şi ruşineze a cere pacea: numai că, iarăşi, este mai primejdios şi mai ruşinos faptul de a nu fi cerut ajutor pentru iertare. Dar tot acest lucru se face printr-un legământ, cu o dreaptă măsură a timpului, chiar după rânduiala unei cereri, dar după ce s-a făcut cererea, după ce s-a înaintat rugămintea: fiindcă şi cel care este rugat trebuie înduplecat, nu mâniat, şi, aşa cum trebuie luată în seamă îndurarea lui Dumnezeu, tot astfel trebuie luată în seamă şi judecata dumnezeiască şi, precum scris este:

Ţi-am iertat ţie toată datoria, fiindcă m-ai rugat1, tot astfel scris este:

Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Săi.2

2. Căci Dumnezeu, pe cât de îngăduitor este, tot pe atât este şi urmăritor plin de grijă al învăţăturilor Sale şi, precum cheamă la ospeţe, tot astfel, pe cel care nu are veşminte de nuntă, legat de mâini şi de picioare, îl aruncă afară din ceata sfinţilor.3 A pregătit cerul, dar a pregătit şi iadul. A pregătit uşurarea, dar a pregătit şi caznele veşnice. A pregătit lumina de neatins, dar a pregătit şi în­tinsul şi veşnicul întuneric al nopţii nesfârşite.

1 Matei XVIII, 32.

2 Matei X, 33.

3 Cf. Matei XXII, 12-13.

124

8. Căutând noi să ţinem aici dreaptă cumpăna încercărilor vremii, de mult timp şi de bună seamă mulţi, chiar împreună cu episcopii învecinaţi nouă şi apropiaţi, cât şi cu cei pe care vâlvă­taia acestei prigoane îi alungase din alte provincii aflate departe, am socotit că nimic nu trebuie să se schimbe înainte de alegerea unui episcop. Dar am crezut de cuviinţă că grija faţă de cei căzuţi trebuie chibzuită cu măsură şi ca deocamdată, câtă vreme se întârzie a ni se da nouă un episcop de către Dumnezeu, să fie ţinută în amânare pricina celor ce pot suferi amânarea. însă în cauza celor a căror moarte grăbindu-le sfârşitul vieţii nu se în­găduie amânare, după ce s-au pocăit şi şi-au mărturisit repetat lepădarea de cele făptuite de ei, dacă prin lacrimi, prin tângui­re au vădit semnele unui suflet îndurerat şi cu adevărat plin de căinţă, după ce omeneşte nu le-a mai rămas nici o nădejde de a trăi, atunci şi numai atunci să li se vină în ajutor cu prevedere şi cu grijă. Cu toate că Dumnezeu însuşi ştie ce să facă în privinţa unora ca aceştia şi în ce fel să cântărească măsurile judecăţii Sale, totuşi noi trebuie să ne îngrijim cu luare-aminte, ca nici oamenii necinstiţi să nu laude ca lesnicioasă iertarea noastră, nici ca ace­ia care se căiesc cu adevărat să nu acuze cruzimea noastră, ca fiind neînduplecată.

îţi dorim, preafericite şi preaslăvite episcop, să fii mereu bine sănătos în Domnul şi să ne pomeneşti.

SCRISOAREA XXXI

Preoţii Moise şi Maxim şi Nicostratus şi Rufin şi ceilalţi mărturisitori, care sunt împreună cu ei, urează sănătate Episcopului Ciprian

1.1. După ce noi, frate, am ajuns în mijlocul feluritelor şi ne­număratelor dureri, din pricina căderilor de acum ale multora în aproape întreaga lume, ne-a rămas această aleasă mângâiere, căci, primind scrisoarea de la tine1, ne-am îmbărbătat şi am lu­at din ea alinare pentru tristeţile sufletului nostru îndurerat. De aici putem înţelege acum că harul Proniei dumnezeieşti poate nu din altă pricină a voit să ne ţină atât de mult timp închişi în lanţurile temniţei decât ca, întăriţi şi mai tare însufleţiţi de scri­soarea ta, să putem ajunge, cu o dorinţă încă mai puternică, la cununa menită nouă.

2. Căci scrisoarea ta a strălucit pentru noi ca seninul cerului într-o furtună, ca liniştea dorită pe o mare tulburată, ca tihna în nevoinţe, ca însănătoşirea în boli şi dureri, ca o lumină limpede şi strălucitoare în întunericul cel mai adânc. Astfel am sorbit-o cu sufletul însetat şi am primit-o cu dorinţă nesăţioasă, încât, hrăniţi şi întremaţi îndeajuns din ea, ne bucurăm de înfruntarea cu duşmanul.

3. Domnul îţi va întoarce răsplata pentru această dragoste a ta şi-ţi va plăti cu dobânda cuvenită unei atât de bune lucrări.

1 Se face referire la conţinutul Scrisorii XX.

126

Căci nu este mai puţin vrednic de răsplata cununii cel care a îm­bărbătat pe alţii decât cel care a şi suferit; nu este mai puţin vred­nic de laudă cel care a învăţat pe alţii decât cel care a şi făptuit. Nu trebuie să fie mai puţin vrednic de cinstire cel care a îndem­nat decât cel care a şi lucrat, dacă nu cumva uneori adaosul de slavă se revarsă mai mult asupra celui care a învăţat decât asupra celui care s-a supus ca un ucenic ascultător. Căci acesta poate n-ar fi avut ceea ce a lucrat, dacă acela nu l-ar fi învăţat.

2.1. Aşadar, noi am simţit, o vom spune iarăşi, frate Cipri­an, mari bucurii, mari mângâieri, mari încurajări, mai ales că tu ai însoţit cu laude de slavă şi pe măsură, nu voi spune moartea plină de slavă a martirilor, ci nemurirea lor. Căci astfel de morţi au trebuit vestite prin asemenea cuvinte, pentru ca cele ce se spu­neau să fie astfel spuse, precum au fost împlinite. Aşadar, din scrisoarea ta am văzut acele slăvite izbânzi ale martirilor şi am urmărit oarecum cu ochii noştri pe aceia înălţându-se la cer şi parcă i-am contemplat aşezaţi astfel între îngeri şi puterile şi stă­pânirile cereşti.

2. Dar şi pe Domnul, la Tatăl Său, L-am auzit oarecum cu urechile noastre oferind şi întorcând acelora mărturia făgădui­tă1. Acest fapt este aşadar ceea ce şi nouă ne înalţă zilnic sufletul şi-l înflăcărează spre urcarea treptelor unei atât de mari cinstiri.

3. Căci ce lucru mai slăvit sau mai fericit din cinstirea dum­nezeiască i se poate potrivi vreunui om, decât să mărturisească neîngrozit, în mijlocul călăilor, pe Domnul Dumnezeu; decât ca, între feluritele şi meşteşugitele torturi ale cruntei puteri a veacului, chiar şi după ce trupul i-a fost sfârtecat şi schingiuit şi descărnat, să mărturisească pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu duhul înăbuşit, dar totuşi liber; decât ca, după ce a lăsat lumea,

1 Cf. Matei X, 32.

127

să se îndrepte spre cer; decât ca, după ce i-a părăsit pe oameni, să stea între îngeri; decât ca, după ce a rupt toate piedicile aces­tui veac, să stea de-acum liber sub privirile lui Dumnezeu; decât ca, fără nici o amânare, să capete împărăţia cerurilor; decât ca, în numele lui Hristos, să se fi făcut părtaş de suferinţă cu Hristos; decât ca, cu voia lui Dumnezeu, să se fi făcut judecător al judecătorului său; decât că a purtat nepătată conştiinţa despre mărturisirea numelui de creştin; decât că nu s-a supus legilor omeneşti şi ticăloase împotriva credinţei; decât că a mărturi­sit adevărul înaintea tuturor; decât că, murind, a supus însăşi moartea, de care toţi se tem; decât că, prin moarte chiar, a do­bândit nemurirea; decât că, descărnat şi sfâşiat cu toate unelte­le cruzimii, a învins chinurile chiar prin chinuri; decât că, prin puterea sufletului, s-a luptat cu toate durerile trupului sfâşiat; decât că nu s-a îngrozit de sângele propriu, care-i curgea fără în­cetare; decât că, după mărturisirea credinţei, a început a-şi iubi chinurile; decât că socoteşte o pierdere a vieţii sale faptul de-a fi trăit prea mult.

4.1. Căci la această luptă ne trezeşte Domnul, ca şi cu o trâmbiţă a Evangheliei Lui, zicând:

Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine şi cel ce iubeşte sufletul său mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi ur­mează Mie nu este vrednic de Mine.1

Şi iarăşi:

Fericiţi cei care vor fiprigoniţi pentru dreptate, fiindcă a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi sunteţi voi, când vă vor prigoni şi vă vor urî. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi. Că aşa au prigonit şi pe profeţii care au fost înaintea voastră2

1 Matei X, 37-38.

2 Matei V, 10-12.

128

Fiindcă înaintea regilor şi fruntaşilor veţi sta şi va târî frate pe frate la moarte şi tată pefiu şi cel care va răbda până la sfârşit, aces­ta va fi mântuit.1

2. Şi:

Celui ce biruieşte îi voi da să şadă pe tronul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut pe tronul Tatălui Meu2

Dar şi Apostolul:

Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcă­minte, sau primejdia, sau sabia? Precum scris este: Fiindcă pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere, dar în toate acestea biruim prin Acela Care ne-a iubit3

5.1. Când dăm citire acestor lucruri şi altora de felul acesta adunate în Evanghelie, şi le simţim ca pe nişte făclii puse pen­tru noi alături de cuvintele Domnului, pentru aprinderea cre­dinţei, nu numai că nu ne mai temem de duşmanii adevărului, ci îi şi provocăm; şi pe vrăjmaşii lui Dumnezeu i-am învins de acum, chiar prin faptul că nu am dat înapoi şi am călcat în pi­cioare ticăloasele legi potrivnice adevărului. Şi, dacă n-am văr­sat încă sângele nostru, deşi am fost pregătiţi a-l vărsa, nimeni să nu judece această întârziere a noastră, ca pe o îngăduinţă, care ne opreşte, care pune piedică slavei, care depărtează cerul, care împiedică contemplarea plină de slavă a lui Dumnezeu. Căci într-o astfel de luptă şi într-o bătălie de acest fel, unde se războieşte credinţa, faptul că amânarea nu i-a întârziat pe martiri este ade­vărata îngăduinţă.

2. Cere, aşadar, preaiubite Ciprian, ca Domnul, prin harul Său, să ne înarmeze şi să ne lumineze pe fiecare în fiece zi tot mai 2

1 Matei X, 18 şi 21-22.

2 Apocalipsa III, 21.

3 Romani VIII, 35-37.

129

mult, mai din belşug, mai cu dărnicie, să ne întărească cu puteri­le tăriei, precum comandantul cel mai bun pe oştenii săi, pe care până de curând i-a pregătit şi i-a încercat în tabăra temniţei, ca să-i scoată acum pe câmpul luptei ce-i aşteaptă. Să ne ofere ar­mele dumnezeieşti, acele săgeţi ce nu pot fi învinse, platoşa drep­tăţii, ce niciodată nu poate fi sfărâmată, pavăza credinţei, ce nu poate fi străpunsă, sabia duhului care nu a putut fi ştirbită. Căci cui trebuie să-i încredinţăm mai mult să le ceară pentru noi aces­tea decât unui episcop atât de slăvit, precum animalele alese pen­tru jertfe cer ajutor de la preot?

6.1. Iată altă bucurie a noastră, faptul că, în împlinirea înda­toririlor tale de episcop, cu toate că pentru o vreme, din pricina urgiei, ai fost despărţit de fraţii tăi, totuşi nu ai lipsit, pentru că, prin scrisorile tale, ai întărit adesea pe mărturisitori, pentru că ai oferit chiar şi mijloacele trebuincioase din bunurile tale îngădui­te1, pentru că în toate, într-un fel, ai fost de faţă, pentru că în nici o latură a slujirii tale nu ai şchiopătat ca un trădător.

2. Dar ceva anume mai mult ne-a îndemnat la o mai mare bu­curie şi nu putem tăcea şi să nu aducem întreaga mărturie a cu­vântului nostru: căci am luat seama că tu, cu potrivită judecată, ai mustrat pe bună dreptate şi pe aceştia care, neamintindu-şi de greşelile lor, smulseseră iertarea de la preoţi, în lipsa ta, cu o lăco­mie pripită şi prăpăstioasă, dar şi pe aceia care, feră păzirea Evan­gheliei, dăruiseră cu grăbită uşurinţă Sfânta Domnului şi mărgăritarele2, cu toate că un păcat atât de mare şi de răspândit, cu pustiirea-i de necrezut, în aproape toată lumea, nu se cade, aşa cum tu însuţi scrii, decât să fie cercetat cu prevedere şi cumpătare, cu sprijinul tuturor episcopilor, preoţilor, diaconilor, mărturisitorilor

1 Avere îngăduită, având în vedere faptul că preoţii şi ierarhii urmau, de regulă, votul sărăciei.

2 Cf. Matei VII, 6.

130

şi chiar al laicilor statornici, precum tu însuţi dai mărturie în scrisorile tale, pentru ca, în timp ce vrem să dăm un ajutor nepo­trivit căderilor, să nu se pară că pregătim alte mai mari căderi.

3. Căci unde va rămâne teama de Dumnezeu, dacă păcătoşi­lor li se dă atât de uşor iertarea? Sufletele lor trebuie, de bună sea­mă, îngrijite şi hrănite până la timpul împlinirii lor şi zidite prin Sfânta Scriptură, fiindcă au săvârşit un păcat uriaş şi mai presus de toate. Să nu fie încurajaţi de acest fapt: anume că sunt mulţi, ba, dimpotrivă, mai mult să fie apăsaţi chiar de acest lucru: că nu sunt puţini. Pentru micşorarea păcatului nu numărul fără măsură a avut de obicei putere, ci ruşinea, măsura, căinţa, rânduiala, sme­renia şi supunerea, apoi faptul de a fi aşteptat judecata în privinţa sa, de a fi suportat hotărârea altuia în privinţa faptei sale.

4. Aceasta dovedeşte căinţa; aceasta aduce vindecare rănii pricinuite. Aceasta reface şi înalţă ruinele sufletului căzut, stin­ge şi opreşte boala păcatelor mistuitoare. Căci doctorul nu va da bolnavilor cele ce sunt pentru trupuri sănătoase, ca nu cum­va hrana nepotrivită, în loc să oprească starea proastă a unei rele sănătăţi, să o aprindă: adică, ceea ce s-ar fi putut însănătoşi mai devreme prin post să nu se arate că se prelungeşte prin nerăbdare din pricina preaplinului hranei nemistuite.

7.1. Aşadar, mâinile pângărite de jertfa nelegiuită trebuie spălate prin fapte bune şi gurile nefericit murdărite de hrana uci­gătoare trebuie purificate prin cuvintele adevăratei credinţe, iar în tainiţele inimii trebuie înnoit şi răsădit un suflet credincios. Să se audă gemetele neîntrerupte ale celor ce se căiesc şi, iarăşi, să se verse din ochi lacrimi de credinţă, pentru ca înşişi acei ochi, care cu păcat au privit statuile idolilor, pe care în mod nelegiuit le îmbrăţişaseră, să le distrugă prin plânsete, care să-L împace pe Dumnezeu.

131

2. Nerăbdarea nu este de nici o trebuinţă în boli. Cei ce bo­lesc luptă cu suferinţa lor şi astfel, pe bună dreptate, nădăjduiesc însănătoşirea, dacă răbdarea va fi învins durerea. Căci este nesi­gură o cicatrice pe care medicul grăbit a acoperit-o repede şi vin­decarea este întreruptă la orice cădere, dacă leacurile nu sunt ofe­rite, chiar cu încetineală, dar cu bună credinţă. Tăciunele revine repede la flacără, dacă izvorul întregului foc nu este stins chiar până la ultima scânteie, încât, pe bună dreptate, să ştie oamenii de acest fel că încetineala este chiar mai mult în folosul lor şi că leacurile mai trainice sunt date cu încetineala trebuincioasă.

8.1. De altfel, ce va însemna paza asprei temniţe, unde sunt închişi cei care îl mărturisesc pe Hristos, dacă cei care L-au tăgăduit sunt fără primejduirea credinţei? Ce va însemna strânsoarea lanţurilor celor care sunt legaţi în numele lui Dumnezeu dacă cei care s-au lepădat de mărturisirea lui Dumnezeu, nu sunt lipsiţi de comuniune? Ce va însemna faptul că cei întemniţaţi îşi dau sufletele pline de slavă, dacă cei care au părăsit credinţa nu înţeleg mărimea bolii şi a păcatelor lor?

2. Iar dacă ei arată o prea mare nerăbdare şi cer cu stăruinţă grăbirea neîngăduită a comuniunii, în zadar aruncă, cu gura lor arţăgoasă şi neînfrânată, aceste ocări plângăreţe şi pline de ură şi totodată neputincioase împotriva adevărului, cu toate că le-a fost îngăduit să păstreze ca pe un drept al lor ceea ce de acum sunt constrânşi să ceară dintr-o nevoie în care au căzut din pro­pria lor voinţă. Căci credinţa care L-a putut mărturisi pe Hristos a putut fi păstrată de Hristos în comuniune.

Îţi dorim, frate, să fii bine sănătos şi să ne pomeneşti.

SCRISOAREA XXXII

Ciprian doreşte sănătatefraţilor săi preoţi şi diaconi

1. Ca să puteţi afla, fraţi preaiubiţi, ce fel de scrisori am trimis clerului care trăieşte la Roma şi ce mi-au răspuns aceia în scris şi, totodată, ce au răspuns la scrisoarea mea preoţii Moise şi Maxim şi diaconii Nicostratus şi Rufin şi ceilalţi mărturisitori, închişi cu ei în temniţă, v-am trimis copii1 spre a le citi. Voi, cu râvna voastră, îngrijiţi-vă cât puteţi de mult, ca şi scrisorile mele şi răs­punsurile acelora să fie aduse la cunoştinţă fraţilor noştri.

2. Dar şi acei peregrini2 care vor fi de faţă sau vor sosi, confraţii mei episcopi, ori preoţi, ori diaconi, să audă de la voi toate acestea. Şi, dacă vor vrea să facă copii ale scrisorilor şi să le ducă la ai lor, să primească încuviinţarea transcrierii. Oricum, i-am dat sarcină şi lui Satyrus, fratele nostru citeţ, să acorde oricui doreşte putinţa de a le transcrie, ca, şi în starea de acum a bisericilor, să se păstreze cu încredere de către toţi o singură înţelegere.

3. Însă despre celelalte, care vor trebui făcute, precum şi des­pre cei mai mulţi confraţi ai mei, am scris; vom cerceta mai pe larg, într-o adunare comună, când, cu voia Domnului, vom în­cepe a ne aduna la un loc.

Vă doresc, fraţi preaiubiţi şi preadoriţi, să fiţi întotdeauna bi­ne sănătoşi. Salutaţi-i pe fraţi. Fiţi sănătoşi!

1 Scrisorile XXVII, XXVIII, XXX, XXXI.

2 Peregrini, fraţi creştini aflaţi în trecere, după izgonirea cauzată de prigoană.

SCRISOAREA XXXIII1

1.1. Domnul nostru, de ale cărui învăţături trebuie să ne te­mem şi pe care trebuie să le păzim, rânduind cinstirea episcopului şi rostul Bisericii Sale, vorbeşte în Evanghelie şi-i spune lui Petru:

Eu îţi spun ţie că tu eşti Petru2 şi pe această piatră voi zidi Bise­rica Mea şi porţile iadului nu o vor birui şi-ţi voi da cheile împă­răţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi În ceruri3

De aici decurge de-a lungul vremurilor şi printr-un lung şir de succesiuni rânduirea necurmată a episcopilor şi buna întoc­mire a Bisericii, astfel încât Biserica se sprijină pe episcopi şi toa­tă lucrarea Bisericii este cârmuită prin aceşti întâistătători.

2. De vreme ce acest lucru a fost astfel întemeiat prin legea dumnezeiască, mă mir că unii au vrut cu nechibzuită îndrăznea­lă să-mi scrie astfel, încât să alcătuiască o scrisoare în numele Bi­sericii, de vreme ce Biserica este întemeiată pe episcopi şi cler şi toţi credincioşii statornici. Căci nu e cu putinţă şi nici să nu în­găduie mila Domnului şi neînvinsa Lui putere să se spună că Bi­serica este mulţimea celor căzuţi, precum scris este:

Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor4

1 Scrisoarea, cu destinatarul nespecificat expressisverbis, este adresată ce­lor căzuţi, lapsi. Nici expeditorul nu este menţionat.

2 Petru, nume format după petra „piatră, stâncă”, la fel şi în greacă, 7rărpa, iar în aramaică kefa.

3 Matei XVI, 18-19.

4 Matei XXII, 32.

134

Într-adevăr, dorim ca toţi să fie aduşi la viaţă şi ne rugăm ca, prin rugăciunile noastre şi prin plânsete, să fie repuşi în vechea lor stare. Dacă însă unii vor ca ei să fie Biserica şi dacă la aceia şi în aceia este Biserica, ce rămâne decât ca ei înşişi să fie rugaţi de către noi să binevoiască a ne primi în Biserică? Aşadar, se cuvine să fie supuşi, tăcuţi şi smeriţi, ca unii care, amintindu-şi de păcatul lor, sunt datori să împace pe Dumnezeu şi nu să fa­că scrisori în numele Bisericii, mai ales când ei ştiu că scriu toc­mai Bisericii.

2.1. Însă mi-au scris unii dintre cei căzuţi, smeriţi şi blânzi şi tremurând şi cu frica lui Dumnezeu, şi care au lucrat întotdeau­na în biserici mult şi cu slavă, şi n-au învinovăţit pe Domnul pentru păcatul lor, ştiind că El a spus:

Suntem slugi netrebnice, am făcut ceea ce am fost datori să facem.1

Cugetând ei acestea, cu toate că au primit dezlegări de la martiri, totuşi, pentru ca dezvinovăţirea lor să poată fi primită la Dumnezeu, rugându-se, mi-au scris că ei îşi recunosc păcatul şi se căiesc cu adevărat şi nici nu zoresc orbeşte sau în chip nepo­trivit către iertare, ci aşteaptă venirea noastră, spunând că însăşi iertarea, de-o vor primi, va fi mai dulce pentru ei, dacă vom fi noi de faţă. Cât de mult îi fericesc pe aceştia, martor mi-e Domnul, Care a binevoit să ne arate de ce anume din bunătatea Lui sunt vrednici astfel de slujitori.

2. Deoarece am primit această scrisoare şi am citit acum că voi aţi scris altceva, cer să vă lămuriţi dorinţele şi, oricare sunteţi cei care mi-aţi trimis acum această scrisoare, să treceţi numele voastre în partea de jos a biletului de dezlegare, iar răvaşul cu nu­mele fiecăruia să-l trimiteţi la mine. Căci trebuie să ştiu dinainte

1LucaXVII, 10

135

cui am a răspunde. Atunci, la fiecare lucru pe care mi l-aţi scris, voi răspunde pe măsura nivelului şi a putinţei mele.1

Vă doresc, fraţilor, să fiţi bine sănătoşi şi să vă purtaţi după în­văţătura Domnului, în linişte şi pace. Fiţi sănătoşi!

1 Această formulă de modestie se leagă de încercarea de uzurpare, de către cei mai sus amintiţi, a prerogativelor episcopului.

SCRISOAREA XXXIV

Ciprian salută pefraţii săi, preoţi şi diaconi din Roma

1. Cinstit şi în bună rânduială aţi făcut, fraţi preaiubiţi, că, ur­mând hotărârea confraţilor mei, care au fost de faţă, aţi hotărât, pentru preotul Gaius din Dida şi pentru diaconul acestuia, că nu trebuie să fie primiţi în comuniune. Aceştia, intrând în legă­tură cu cei căzuţi şi oferindu-le slujirea lor, au fost adesea prinşi în strâmbele lor rătăciri şi, cu toate că au fost sfătuiţi de confraţii mei o dată şi, mai apoi, iarăşi, cum mi-aţi scris, să nu facă acest lucru, au stăruit cu îndărătnicie în cutezanţa şi îndrăzneala lor, amăgind pe unii fraţi din mijlocul nostru, pentru care noi dorim o hotărâre cu tot folosul şi de a căror mântuire noi ne îngrijim, nu cu linguşire prefăcută, ci cu credinţă adevărată, să arate ade­vărată căinţă şi să-L implore pe Dumnezeu cu tânguire şi durere adâncă, fiindcă scris este:

Adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte.1

Şi iarăşi spune Sfânta Scriptură:

Aşa zice Domnul: Când, întorsfiind, vei geme, atunci te vei iz­băvi şi vei şti unde ai fost.2

2.1. Însă în ce fel se pot tângui şi face pocăinţă aceia, pe care îi opresc de la gemete şi lacrimi unii preoţi, care cred fără temei că trebuie să intre în comuniune cu ei, neştiind că scris este:

1 Apocalipsa II, 5; citat parafrazat, ca următorul şi multe altele.

2IsaiaXXX, 15.

137

Cei ce spun că voi sunteţi fericiţi vă duc la rătăcire şi tulbură că­rarea picioarelor voastre.1

2. Pe bună dreptate, sfaturile noastre sănătoase şi pline de ade­văr nu izbutesc nimic, câtă vreme adevărul mântuitor este împie­dicat prin linguşiri şi amăgire primejdioasă, iar sufletul rănit şi bolnav al celor căzuţi suferă, ceea ce trupeşte suferă adesea şi cei bolnavi şi neputincioşi care, în timp ce resping mâncărurile sănă­toase şi băuturile folositoare, ca fiind amare şi dezgustătoare, şi le cer pe cele ce par a desfăta şi a fi plăcute pentru moment, îşi pro­voacă boala şi moartea prin neascultare şi necumpătare şi, pentru însănătoşire, nu se ajută cu adevăratul leac al cunoscătorului, câtă vreme îl amăgeşte plăcuta momeală a celui ce-l amăgeşte.

3.1. Şi astfel, voi, chibzuind cu credinţă şi sănătos, cum am mai spus în scrisoare, să nu vă îndepărtaţi de hotărârile cele bu­ne. însă citiţi această scrisoare şi confraţilor mei, atât celor care sunt de faţă, cât şi celor care poate vor veni, pentru ca, într-un singur suflet şi gând, să păstrăm hotărârea sănătoasă pentru aju­torarea şi tămăduirea rănilor celor căzuţi, având a le cerceta pe deplin pe toate atunci când, cu mila Domnului, vom începe a ne aduna la un loc.

2. între timp, dacă cineva necumpătat şi grăbit, fie dintre pre­oţii ori diaconii noştri, fie dintre peregrini2, va îndrăzni să intre în comuniune cu cei căzuţi, înainte de hotărârea noastră, să fie îndepărtat de la comuniunea cu noi, având a ne spune nouă tu­turor temeiul îndrăznelii lui, atunci când, cu voia Domnului, ne vom aduna la un loc.

1 Isaia III, 12.

2 S-a vorbit şi cu alte ocazii de episcopii şi ceilalţi creştini peregrini, refugiaţi în timpul prigoanei.

138

SFÂNTUL CIPRIAN, EPISCOPUL CARTAGINEI

4.1. Aţi vrut chiar să vă scriu iarăşi, ce părere am eu despre ipodiaconiiPhilumenus şi Fortunatus şi despre tovarăşul lor Favorinus, care se retrăseseră pentru o vreme, iar acum s-au întors. Nu socotesc că, în acest caz, trebuie să iau eu singur o hotărâre, de vreme ce mulţi clerici încă lipsesc şi nici n-au socotit că tre­buie să-şi reia locul, fie şi cu întârziere, iar această cercetare a fie­căruia în parte trebuie chibzuită şi împlinită pe de-a-ntregul, nu numai cu confraţii mei, ci chiar cu întreg poporul. Căci pricina trebuie cântărită şi lămurită cu judecată cumpănită, pentru ca în viitor să devină pildă, în ce-i priveşte pe slujitorii Bisericii.

2. Între timp, să fie opriţi de la plata lunară, nu pentru a părea că au fost îndepărtaţi de la slujirea bisericească, ci pentru ca, ră­mânând toate neatinse, să fie amânaţi1 până la venirea noastră.

Vă doresc, preaiubiţi fraţi, să fiţi mereu bine sănătoşi. Salutaţi pe toţi fraţii creştini. Fiţi sănătoşi!

1 Amânaţi, în fapt suspendaţi de la oficiere.

SCRISOAREA XXXV

Ciprian doreşte sănătatefraţilor preoţi şi diaconi care sunt la Roma

1.1. Iubirea reciprocă, dar şi cugetul cer, fraţi preaiubiţi, ca ni­mic din cele ce se petrec la noi să nu se ascundă cunoaşterii voas­tre, pentru a avea o hotărâre comună în folosul cârmuirii biseri­cilor. Căci, după ce am alcătuit către voi o scrisoare, pe care am trimis-o prin fraţii noştri, citeţul Satyrus şi ipodiaconulOptatus, îndrăzneala uneltitoare1 a unor căzuţi, care refuză să se căiască şi să-L împace pe Dumnezeu, mi-a scris o epistolă, susţinând că lor nu trebuie să li se dea iertarea, ci pretinzând că le-ar fi fost acorda­tă mai înainte, pentru că, spun ei, Pavel le-a dat tuturor iertarea, aşa cum veţi citi în scrisoarea lor, a cărei copie v-am trimis-o.

2. Totodată, ca să puteţi cunoaşte ceea ce le-am răspuns eu pe scurt între timp2, dar şi ce scrisoare am făcut după aceea către cler3, v-am trimis o copie chiar şi a acesteia. Iar dacă îndrăzneala lor nu se va fi potolit nici prin scrisoarea mea, nici prin a voas­tră, şi nici nu se va fi supus sfaturilor sănătoase, vom face ceea ce Domnul ne-a învăţat să facem, după Evanghelie.

Vă doresc să fiţi mereu bine sănătoşi. Fiţi sănătoşi!

1 Am păstrat formula retorică (metateza) frecventă în epocă, de exprimare prin termenul abstract a unei realităţi concrete: îndrăzneala uneltitoare, pentru uneltirea îndrăzneaţă-, de fapt: cei căzuţi, cu uneltirea lor îndrăzneaţă, mi-au scris.

2 Scrisoarea XXXIII.

3 Scrisoarea XXXIV.

SCRISOAREA XXXVI

Preoţii şi diaconii care sunt la Roma doresc sănătate Episcopului Ciprian

1.1. După ce, frate, am citit până la capăt scrisoarea1 pe care o trimiseseşi prin fratele Fortunatus, am fost loviţi de o îndoită durere şi tulburaţi de o tristeţe pe măsură, pentru că ţie nu ţi se dă nici o clipă de linişte, în atâtea mari împresurări ale prigoanei, şi ţi se arată nemăsurata obrăznicie a fraţilor căzuţi, împinsă pâ­nă la o primejdioasă cutezanţă a cuvintelor.

2. Dar, cu toate că ne loveau greu pe noi şi sufletul nostru aceste lucruri, pe care le-am spus, totuşi tăria ta şi asprimea, în­suşită din învăţătura Evangheliei, uşurează povara atât de grea a tristeţii noastre, câtă vreme, pe bună dreptate stăvileşti neobră­zarea unora şi arăţi calea izbăvirii după rânduială, îndemnând la căinţă. Şi mult ne-am mirat că aceştia au vrut să se întindă până acolo, încât, atât de ameninţător şi într-o vreme atât de nepotri­vită şi de aspră, aflaţi într-o nelegiuire şi un păcat uriaş şi nemă­surat, nu atât să ceară iertarea pentru ei, cât să o pretindă, ba mai mult, să spună că, în ceruri, ei o au deja.

3. Dacă ei o au, din ce pricină cer ceea ce deja deţin? Dacă în­să se dovedeşte, chiar prin faptul că o cer, că nu o au, pentru ce nu suportă judecata celor cărora au socotit că trebuie să le cea­ră iertarea, pe care în mod vădit nu o au? Iar dacă ei socotesc că

1ScrisoareaXXXV.

141

au din altă parte îndreptăţirea comuniunii, să facă bine a o pune alături cu Evanghelia, pentru ca astfel să i se lămurească temeini­cia, dacă nu cumva se deosebeşte de legea Evangheliei. De altfel, cum va putea conduce la comuniunea cu Evanghelia o hotărâre, care se arată a fi împotriva adevărului Evangheliei? Căci, orice cerere numai astfel ajunge la încuviinţare, dacă nu este împotri­va celui căruia i se cere întovărăşirea, fiindcă, dacă este în nepotrivire cu cel căruia se cere a-i fi tovarăş, trebuie să-şi ia gândul de la îngăduinţă şi încuviinţarea întovărăşirii.

2.1. Prin urmare, să ia seama la ceea ce se străduiesc să facă în această situaţie. Căci, dacă într-adevăr ei spun că Evanghelia a dat o hotărâre, iar martirii alta, împingându-i pe martiri împotriva Evangheliei, ei se vor primejdui din amândouă părţile. Căci va părea, pe de o parte, că este frântă şi înjosită măreţia Evangheli­ei, de-a putut fi învinsă de o altă nouă lege, iar, pe de alta, că s-a smuls de pe capul martirilor slăvita cunună a mărturisirii, de se va descoperi că n-au dobândit-o cu păzirea Evangheliei, prin care se fac martirii: astfel încât, pe bună dreptate, nimeni nu e îndreptă­ţit să hotărască ceva potrivnic Evangheliei, mai cu seamă cel care se osteneşte să primească numele de martir după Evanghelie.

2. Pe lângă aceasta, am vrea să mai aflăm un lucru. Dacă mar­tirii devin martiri nu altfel decât numai împotrivindu-se sacrifi­ciilor ca să păstreze pacea Bisericii, chiar până la a-şi vărsa sân­gele pentru ca nu cumva, învinşi de durerea torturii, pierzând iertarea, să piardă şi mântuirea, atunci oare cum să creadă ei că mântuirea, despre care au socotit că, de-ar fi sacrificat, nu o vor avea, ar trebui să se dea acelora despre care se spune că au sacrifi­cat, de vreme ce ei sunt datori a păzi şi la alţii această lege pe care se pare că au dat-o mai înainte pentru ei înşişi?

3. Acum vedem că s-a întors chiar împotriva lor acest lucru, pe care au socotit a şi-l face în folosul lor. Căci, dacă martirii au

142

socotit că trebuie să li se dea acelora iertarea, pentru ce nu le-au dat-o ei înşişi? Pentru ce au hotărât că aceia trebuie trimişi la episcop, după cum spun ei înşişi? Cel care porunceşte să se fa­că poate face ceea ce porunceşte să se facă. Însă, după cum în­ţelegem, aşa cum însăşi situaţia ne spune şi strigă, dimpotrivă, preasfinţii martiri au socotit că au folosit, şi de o parte şi de alta, măsura potrivită atât a cinstei, cât şi a adevărului. Căci, fiindcă erau împresuraţi de mulţi, ori de câte ori îi trimit la episcop, au făcut-o cu gândul la propria singurătate, pentru a nu fi pe mai departe tulburaţi; şi, de vreme ce ei înşişi nu intră în comuni­une cu aceia, au hotărât că trebuie păzită neatinsă curăţia legii Evangheliei.

3.1. Totuşi tu, frate, în numele iubirii tale, să nu încetezi ni­ciodată a linişti sufletele celor căzuţi şi a le oferi celor rătăciţi leacul adevărului, cu toate că sufletul bolnav obişnuieşte a respin­ge îngrijirea tămăduitorilor. Este încă proaspătă această lovitură a celor căzuţi şi rana coace încă. Şi de aceea suntem încredin­ţaţi că, după ce, odată cu trecerea timpului, se va fi potolit acest avânt, le va plăcea însuşi faptul că au fost îndrumaţi spre un leac de încredere, numai de vor lipsi cei care îi înarmează pentru pro­pria lor primejdie şi, rău învăţându-i, în locul leacurilor izbăvi­toare ale amânării, vor cere pentru ei otrăvurile ucigătoare ale unei comuniuni pripite.

2. Nu credem că, fără asmuţirea unora, ar fi îndrăznit să pre­tindă toţi cu atâta neruşinare iertarea. Noi cunoaştem credinţa Bisericii din Cartagina, cunoaştem rânduiala, cunoaştem sme­renia ei. De aceea, chiar ne-am mirat să aflăm într-o scrisoare1 anumite lucruri îndreptate cu prea multă asprime împotriva ta, de vreme ce adesea am aflat la voi iubirea unora faţă de ceilalţi şi bunătatea, în multe pilde de dragoste reciprocă.

1 Probabil Scrisoarea XXIII.

143

3. Prin urmare, este timpul să se căiască pentru păcatul lor, să dovedească durerea pentru căderea lor, să arate ruşine, să dove­dească smerenie, să dovedească cumpătare şi, prin ascultare, ară­tând cinstire unui preot al lui Dumnezeu, să atragă asupra lor milostivirea lui Dumnezeu; scrisoarea lor ar fi fost mai bine pri­mită, dacă rugăciunile pentru ei ale celor statornici în credinţă ar fi fost ajutate prin smerenia lor, fiindcă mai uşor se dobândeşte ceea ce se cere atunci când cel pentru care se cere este vrednic să se obţină pentru el ceea ce se cere.

4.1. Iar în privinţa lui Privatus de Lambesa1, ai procedat du­pă obiceiul tău, ca unul care ai vrut să ne vesteşti un lucru, pare-se, îngrijorător. Căci se cuvine ca noi toţi să veghem pentru trupul întregii Biserici, ale cărui mădulare au fost împrăştiate prin diverse provincii.

2. Dar nouă, chiar înainte de scrisoarea ta, nu ne-a putut scă­pa înşelătoria acestui om viclean. Căci, după ce mai întâi a venit un oarecare Futurus, stegar din cohorta2 păcătoşeniei lui Priva­tus, şi avea sarcina să smulgă prin înşelăciune de la noi o scrisoa­re, nu a putut ascunde nici cine este şi nici scrisoarea pe care o voia nu a primit-o.

îţi dorim să fii mereu bine sănătos.

1 PrivatusLambesianus, episcop condamnat ca eretic, într-un sinod ante­rior al episcopatului Sfântului Ciprian, cf. Scrisoarea LIX, 10.

2 Subunitate în armata romană, a zecea parte dintr-o legiune, cohors „co­hortă”. Stegar, vexillarius, „oştean într-un steag” (yexillum, mic detaşament militar).

SCRISOAREA XXXVII

Ciprian urează sănătate preoţilor Moise şi Maxim şi celorlalţi fraţi mărturisitori

1.1. Fraţi preaiubiţi, venind la noi Cclerinus1, martor al credinţei şi bărbăţiei voastre şi oştean al lui Dumnezeu în în­fruntări pline da slavă, v-a apropiat de dragostea noastră pe voi toţi şi, de asemenea, pe fiecare în parte. V-am văzut pe toţi în cel care a venit şi, în timp ce vorbea plăcut şi mult despre dragostea voastră faţă de mine, în cuvintele lui vă auzeam pe voi. Dar cel mai mult mă bucur, când mi se aduc de la voi astfel de veşti, prin astfel de vestitori.

2. Şi suntem, într-un anume fel, împreună cu voi, acolo, în temniţă, şi avem încredinţarea că simţim podoabele cinstirii dumnezeieşti şi noi, care suntem uniţi astfel cu inimile voastre. Dragostea voastră nedespărţită ne leagă de slava voastră şi nu îngăduie ca iubirea sufletului să fie despărţită. Pe voi vă închi­de acolo, în temniţă, mărturisirea, pe mine iubirea. Iar noi, aducându-ne aminte de voi zi şi noapte, atât când facem rugăciune în timpul slujbelor împreună cu mai mulţi, cât şi atunci când ne rugăm singuri în rugăciunile noastre, cerem deplinul ajutor al Domnului pentru cununile şi laudele voastre.

3. Dar este peste puterea noastră, prea mică, a vă întoarce la rândul nostru aceasta. Mai mult daţi voi când ne pomeniţi în

1 Pentru Celerinus, vezi Scrisorile XXI şi XXII.

145

rugăciunea voastră, voi care, nădăjduind de acum numai la cele cereşti şi cugetând atât de mult la cele dumnezeieşti, vă ridicaţi la mai înalte culmi şi, prin însăşi prelungirea pătimirii şi scurgerea lungă a timpului, nu amânaţi slava voastră, ci o creşteţi. Fericit te face cea dintâi şi o singură mărturisire. Voi însă mărturisiţi de tot atâtea ori de câte ori, rugaţi fiind să ieşiţi din carceră, alegeţi temniţa, cu credinţa şi bărbăţia voastră1. Tot atâtea sunt laude­le voastre, pe cât zilele, tot atâta creşterea dovezilor voastre de vrednicie, pe cât lunile scurse. O singură dată învinge cel care pătimeşte imediat. Dar cel care, rămânând mereu în chinuri, luptă cu durerea şi nu este învins este zilnic încununat.

2.1. Treacă acum magistraţii şi consulii sau proconsulii, mândrească-se cu însemnele rangului lor anual şi cu cele douăspre­zece fascii2. Iată, măreţia cerească s-a însemnat în voi, cu strălu­cirea cinstirii de un an, şi a întrecut de acum, prin veşnicia slavei biruitoare, cercul trecător al anului, care mereu se-ntoarce. Soa­rele ce se-nalţă şi luna ce coboară lumină lumea: dar vouă, Acela, Care a făcut soarele şi luna, v-a fost mai mare lumină în temniţă, iar lumina lui Hristos, strălucind în inima şi în minţile voastre, a luminat cu acea veşnică şi fericită lumină întunericul locului de pedeapsă, înfricoşător şi întunecat pentru ceilalţi.

2. Odată cu scurgerea lunilor, a trecut iarna: însă voi, închişi fiind, socotiţi ceasurile iernii după iarna prigoanei. Iernii i-a ur­mat vesela primăvară cu trandafiri şi încununată cu flori; însă vo­uă vă erau alături trandafirii şi florile din desfătările Raiului, iar capul vostru îl încununau ghirlandele cereşti. Iată, vara este mă­noasă prin belşugul secerişului şi ograda este plină de roade: dar

1 Martirii preferă temniţa, chiar de sunt literalmente rugaţi să abjure, pentru a-şi redobândi astfel libertatea.

2 Fasciile, fasces, o secure legată într-un mănunchi de nuiele, însemne formale ale puterii de a pedepsi chiar cu decapitarea, ce însoţeau un magistrat roman.

146

voi, care aţi semănat slava, seceraţi roada de slavă şi, adunaţi fiind în bătătura Domnului, voi priviţi paiele mistuite de focul nestins, căci voi înşivă, încercaţi fiind de acum şi păstraţi ca boabe de grâu curat şi ca bucate scumpe, socotiţi adăpostul temniţei un ham­bar. Nu lipseşte nici toamnei slava duhovnicească pentru împli­nirea ofrandelor vremii. Afară se culeg strugurii, iar boaba este călcată în teascuri, pentru a fi adusă în cupe; voi, ciorchini bogaţi din via Domnului şi struguri cu boabe de-acum coapte, striviţi de suferinţa apăsării veacului, simţiţi teascul nostru în temniţa chinu­itoare, vărsaţi sânge în locul vinului, goliţi cu bucurie paharul mu­ceniciei, puternici fiind întru suportarea pătimirii. Astfel se trece anul pentru robii lui Dumnezeu. Astfel, cu merite duhovniceşti şi cu răsplăţi cereşti, se scurg anotimpurile.

3.1. Fericiţi îndeajuns aceia dintre voi care, păşind pe aceste căi ale biruinţelor, au părăsit de acum acest veac şi, după ce şi-au încheiat drumul bărbăţiei şi al credinţei, au ajuns la îmbrăţişarea şi sărutarea Domnului, căci însuşi Domnul Se bucură. Dar nu este mai mică nici slava voastră, a celor care, prinşi şi acum în în­fruntare şi având a urma izbânzile fraţilor, purtaţi de mult timp lupta şi, statornici în credinţa neclintită şi neatinsă, oferiţi zilnic lui Dumnezeu priveliştea virtuţilor voastre. Cu cât este mai lun­gă lupta voastră, cu atât mai înaltă cununa: înfruntarea1 este una singură, dar alcătuittă dintr-un mare număr de bătălii. învingeţi foamea şi dispreţuiţi setea şi, cu tărie, călcaţi în picioare ticăloşia temniţei şi grozăvia locului de osândă.

2. Acolo, suferinţa este învinsă, chinul este strivit. Nici moar­tea nu este temută, ci este dorită, biruită fiind, vezi bine, de răs­plata nemuririi, căci cel care va învinge, este cinstit cu veşnicia

1 înfruntarea, pentru agon, după âywv; termen ce acoperă semantic o arie largă, putând însemna „înfruntare, luptă armată”, dar şi „întrecere, concurs, competiţie”.

147

vieţii. Ce suflet este acum în voi, ce inimă înaltă şi cât de mare, în care se gândesc astfel şi atât de mari lucruri, în care nu se cugetă decât învăţăturile lui Dumnezeu şi răsplăţile lui Hristos? Numai că acolo este voinţa lui Dumnezeu şi, cu toate că voi încă mai sunteţi în trup, viaţa este de acum trăită nu pentru veacul acesta, ci pentru cel ce va să fie.

4.1. Acum este vremea, fraţi preafericiţi, să vă amintiţi de mine, pentru ca, printre marile şi dumnezeieştile voastre cuge­tări, să ne aveţi atât în suflet, cât şi în minte, şi să fiu în rugă­ciunile şi în cererile voastre, când glasul acela, cu curăţia slăvitei mărturisiri şi cu sunetul neîntrerupt al cinstirii sale demne de la­udă, ajunge la urechile lui Dumnezeu şi, după ce i s-a deschis ce­rul, trecând din aceste părţi ale lumii înrobite către cele de sus, dobândeşte de la bunătatea Domnului ceea ce cere.

2. Căci ce lucru cereţi de la îngăduinţa Domnului, pe care să nu fiţi vrednici a-l primi voi, care aţi păstrat astfel poruncile Domnului, care aţi păzit învăţătura Evangheliei cu tăria curată a credinţei, care, cu cinstea neclintită a bărbăţiei, stând vitejeşte alături de învăţăturile Domnului şi de Apostolii Lui, aţi întărit prin adevărul martiriului vostru credinţa şovăielnică a multora. Cu adevărat martori ai Evangheliei şi cu adevărat mucenici ai lui Hristos, sprijiniţi pe rădăcinile Lui, întemeiaţi pe piatră1 cu tărie neclintită, aţi unit învăţătura cu bărbăţia, i-aţi chemat pe ceilalţi la teama de Dumnezeu, aţi făcut pilde martiriile voastre.

Vă doresc, preaîncercaţi şi preafericiţi fraţi, să fiţi întotdeau­na bine sănătoşi şi să ne pomeniţi.

1 întemeiaţi pe piatră, trimitere evidentă la Sfântul Petru (după petra, itirpa, ebr. kefa).

SCRISOAREA XXXVIII

Ciprian doreşte sănătate preoţilor şi diaconilor, precum şi întregului popor

1.1. În numirile preoţilor, fraţi preaiubiţi, obişnuim a ne sfă­tui înainte cu voi şi a cântări purtarea şi vrednicia fiecăruia într-o adunare comună. Dar nu trebuie aşteptate mărturii omeneşti, când au întâietate hotărârile dumnezeieşti.

2. Fratele nostru Aureliu, un tânăr cunoscut, încercat de acum de Domnul şi drag lui Dumnezeu, este încă tinerel în ani, dar în­aintat în lauda bărbăţiei şi a credinţei, prea mic după însemnele vârstei, dar destul de mare în slavă: în două rânduri a luptat el, de două ori a mărturisit şi de două ori a biruit prin izbânda mărtu­risirii lui, atât atunci când a învins în pribegie, căci fusese exilat, cât şi atunci când, din nou, a luptat într-o mai crâncenă bătălie, devenind triumfător şi victorios în înfruntarea pătimirii. De câ­te ori potrivnicul a vrut să provoace pe robii lui Dumnezeu, de atâtea ori cel mai hotărât şi mai viteaz oştean a şi luptat şi a şi învins. Fusese puţin faptul că înainte se luptase sub ochii câtor­va, pe când era fugar: s-a arătat vrednic să lupte şi în for1, cu mai strălucitoare bărbăţie, astfel încât, după magistraţi, l-a învins şi pe proconsul, iar după exil, a biruit torturile.

1 În for, forum „piaţă”, locul judecăţilor publice, unde existau scări, tribu­ne sau estrade, catastue. Acelaşi termen, catasta, denumeşte şi grătarul, scara de fier (vezi mai jos), pe care erau supuşi la cazna focului cei condamnaţi, în speţă creştinii.

149

3. Eu nu găsesc ce-ar trebui să laud mai mult la el, slava rănilor sau smerenia purtării, faptul că este deosebit prin slava bărbăţiei sau faptul că este vrednic de laudă pentru minunata-i sfială. Este atât de înalt în însuşiri şi atât de supus în smerenie, încât se pare că a fost adus prin voinţa divină ca să fie spre pildă celorlalţi în­tru învăţătura Bisericii, anume în ce fel robii lui Dumnezeu pot izbândi prin bărbăţie în mărturisirea lor, în ce fel se pot ei deose­bi prin purtare, după mărturisire.

2.1. Un astfel de om era vrednic de trepte mai înalte şi ran­guri mai mari în ierarhia bisericească, trebuind a fi preţuit, nu după anii săi, ci după vrednicie. Dar, pentru un timp, a hotărât să înceapă de la slujba de citeţ, fiindcă nimic altceva nu s-a potri­vit mai mult glasului care L-a mărturisit pe Dumnezeu cu laudă de slavă decât să răsune în dumnezeieştile citiri sărbătoreşti după cuvintele înălţătoare care au mărturisit înaintea tuturor muceni­cia întru Hristos, decât să citească Evanghelia lui Hristos, din ca­re se fac martirii, decât ca, de la scară1, să vină la amvon; acolo a fost spre vedere unei mulţimii de păgâni, aici să fie văzut de fraţi; acolo a fost ascultat cu mirare de gloata care-l înconjura, aici să fie ascultat cu bucurie de mulţimea fraţilor.

2. Aşadar, fraţi preaiubiţi, să ştiţi că acest lucru s-a rânduit de mine şi de confraţii mei, care erau de faţă. Eu ştiu că voi îmbrăţişaţi cu bucurie acest fapt şi că doriţi să fie rânduiţi cât mai mulţi oa­meni de acest fel în Biserica noastră. Şi, fiindcă întotdeauna bu­curia zoreşte şi veselia nu poate aştepta amânările, în acest timp, el citeşte pentru noi duminica, adică vesteşte pacea ori de câte ori începe cititul. Voi să stăruiţi mult în rugăciuni şi, cu rugăciunile voastre, să le sprijiniţi pe ale noastre, pentru ca milostivirea Dom­nului, binevoitoare faţă de noi, să-i redea poporului său şi pe arhi­ereu teafăr şi pe mucenicul citeţ împreună cu arhiereul.

Vă doresc, fraţi preaiubiţi, să fiţi întotdeauna bine sănătoşi.

1 Vezi nota anterioară.

SCRISOAREA XXXIX

Ciprian doreşte sănătate preoţilor şi diaconilor, precum şi întregului popor

1.1. Trebuie recunoscute şi îmbrăţişate, fraţi preaiubiţi, bi­nefacerile dumnezeieşti, prin care Domnul a binevoit să lumi­neze şi să cinstească Biserica Sa în timpurile noastre, îngăduind bunilor Săi mărturisitori şi slăviţilor martiri ca cei care mărtu­risiseră cu măreţie pe Hristos să împodobească mai apoi cle­rul lui Hristos, prin slujiri bisericeşti. Aşadar, bucuraţi-vă şi vă veseliţi cu noi, după ce veţi fi citit scrisoarea noastră, prin care eu şi confraţii mei, care erau de faţă, vă vestim că fratele nostru Celerinus1, slăvit deopotrivă pentru bărbăţie şi pentru purtare, s-a adăugat clerului nostru, nu prin voinţă omenească, ci prin bunăvoinţa lui Dumnezeu.

2. El, în timp ce stătea la îndoială dacă să primească, la sfatul şi la îndemnul Bisericii înseşi, printr-o viziune în timpul nopţii, a fost îndemnat să nu se împotrivească celor ce îl sfătuiam. Un lucru a preţuit mai mult şi l-a înduplecat, anume că nu era îngă­duit, nici nu trebuia, să fie fără rang bisericesc cel pe care Dom­nul l-a învrednicit astfel cu cinstea slavei cereşti.

2.1. El a fost cel dintâi în bătălia timpului nostru, el a fost întâi-purtătorul steagului între oştenii lui Hristos, el, în toiul în­ceputurilor fierbinţi ale prigoanei, s-a încleştat cu însuşi conducătorul

1Celerinus, vezi Scrisorile XXI, XXII şi XXXVII.

151

şi făptuitorul înfruntării şi, învingându-l pe vrăjmaş prin tăria de neînvins a râvnei sale, a pregătit celorlalţi calea de a în­vinge, biruitor nu prin dobândirea unor răni trecătoare, ci tri­umfător prin minunea unei lupte îndelungate, în cursul căreia suferinţele se ţineau strâns de el şi stăruiau îndelung.

2. Timp de noăsprezece zile, închis fiind sub paza temniţei, a stat în lanţuri şi fiare. Dar, deşi trupul i-a fost pus în lanţuri, duhul i-a rămas dezlegat şi liber. Carnea s-a mistuit de foame şi sete, dar Dumnezeu a hrănit cu hrană duhovnicească sufle­tul, care trăieşte prin credinţă şi bărbăţie. A zăcut la pământ în chinuri, dar mai tare decât suferinţele sale, închis, dar mai mare decât cei ce-l închideau, doborât la pământ, dar mai înalt decât cei care stăteau în picioare, înlănţuit, dar mai tare decât cei care-l înlănţuiau, judecat, dar mai presus decât cei care-l judecau şi, cu toate că picioarele îi erau legate în lanţuri, a strivit şi a învins şarpele cu coif.

3. Strălucesc pe trupul slăvit însemnele vădite ale rănilor, ies la vedere şi se arată urmele pecetluite în trupul omului, sleit de îndelungata suferinţă. Sunt mari, sunt minunate cele pe care fraţii le pot auzi despre bărbăţia şi vrednicia lui. Şi, dacă va exis­ta cineva care să creadă mai puţin urechilor, asemenea lui Toma, nu lipseşte mărturia ochilor, pentru ca oricine să şi vadă ceea ce aude. În robul lui Dumnezeu slava rănilor a adus biruinţa, iar amintirea rănilor păstrează slava.

3.1. Iar această slavă nu este neobişnuită ori nouă la preaiubi­tul nostru Celerinus. El păşeşte pe urmele neamului său, este ase­menea părinţilor şi rudelor sale, prin slava asemănătoare a cinsti­rii dumnezeieşti. Bunica sa, Celerina, a fost încununată de mult timp întru mucenicie. De asemenea, unchiul lui după tată, cât şi unchiul după mamă, Laurenţiu şi Egnatius, luptând şi ei cândva

152

în tabăra acestui veac1, dar, ca adevăraţi şi înduhovniciţi oşteni ai lui Dumnezeu, aşternându-l la pământ pe diavol prin mărturisi­rea lui Hristos, au binemeritat prin strălucita lor pătimire frunze­le de palmier şi cununile Domnului. Pentru aceştia, după cum vă amintiţi, înălţăm întotdeauna rugăciuni, ori de câte ori prăznuim patimile martirilor şi zilele de pomenire în tot anul.

2. Aşadar, nu putea fi nici nemernic, nici mai mic cel pe care vrednicia familiei şi naşterea aleasă îl îmbărbătau astfel, prin pil­de de bărbăţie şi de credinţă. Iar dacă în familia lumească există o recunoaştere şi o laudă pentru acest lucru, şi anume faptul de a fi de neam ales, cu cât există o mai mare laudă şi cinstire să devii deneam ales în recunoaşterea cerească!

3. Eu nu ştiu pe cine să fericesc mai mult, pe aceia, pentru urmaşul lor strălucit, ori pe acesta, pentru sorgintea sa atât de slăvită. Astfel, în egală măsură, se întoarce şi se duce la aceia ha­rul lui Dumnezeu, astfel încât şi harul urmaşului luminează cununa acelora, iar măreţia neamului luminează slava acestuia.

4.1. Acestuia, fraţi preaiubiţi, care venea la noi cu un har atât de mare al Domnului, strălucit chiar prin mărturia şi uimirea ce­lui care-l prigonise, ce altceva i se cuvenea decât să fie aşezat la am­von, adică la tribuna Bisericii, pentru ca, ridicat la înălţimea unui loc mai înalt şi arătându-se întregului popor cu strălucirea dregătoriei sale, să citească învăţăturile şi Evanghelia Domnului, pe care le urmează cu tărie şi credinţă. Glasul care L-a mărturisit pe Dom­nul să fie zilnic auzit la aceştia, despre cele rostite de Domnul.

2. Se va vedea dacă este o treaptă mai înaltă la care să poată ajun­ge în Biserică: nu există nimic prin care un mărturisitor să fie mai de folos fraţilor decât ca, oricine va asculta, în timp ce se face auzi­tă din gura lui citirea Evangheliei, să urmeze credinţa citeţului.

1 Ca foşti militari ai armatei romane.

153

3. Trebuia să fie unit în citire cu Aureliu1, cu care este unit şi prin legătura harului dumnezeiesc, cu care este legat prin toate însemnele bărbăţiei şi ale laudei. Amândoi egali şi asemănători unul celuilalt, pe cât de înalţi în slavă, pe atât de smeriţi în sfială, pe cât de înălţaţi prin harul divin, pe atât de supuşi prin liniştea şi netulburarea lor, şi oferind fiecăruia pilde de bărbăţie şi, deo­potrivă, de purtare, potriviţi şi pentru luptă şi pentru pace, vred­nici de laudă, acolo prin tărie, aici prin smerenie.

5.1. Întru astfel de robi Se bucură Domnul, întru mărturi­sitori de acest fel Se laudă, a căror cale şi purtare sporeşte întru vestirea slavei astfel, încât aduce celorlalţi călăuzirea învăţăturii. Pentru aceasta a voit Hristos ca aceştia să fie mult timp aici, în Biserică, pentru aceasta pe aceştia, scăpaţi din ghearele morţii printr-un fel de înviere, aş zice, împlinită cu privire la ei, i-a păstrat teferi, pentru ca, câtă vreme nu se arată fraţilor nimic mai presus în har, nimic mai supus în smerenie, comunitatea creştinilor să-i însoţească, urmându-i.

2. Totuşi să ştiţi că ei au fost numiţi între timp citeţi, fiind­că se cuvenea ca lumina să fie pusă în candelabru, ca să lumineze pentru toţi şi feţele slăvite să le fie aşezate într-un loc mai înalt, de unde, priviţi fiind de către oricine le stă în jur, să ofere celor care-i văd îndemnul slavei. De altfel, să ştiţi că noi am hotărât de acum pentru ei cinstea de preot, ca să fie răsplătiţi şi cu drepturi2, la fel ca preoţii, şi să li se dea în cantităţi egale părţile lunare, ur­mând a şedea împreună cu noi, după ce vor înainta în vârstă şi se vor întări, deşi cu nimic nu poate părea prea mic din pricina vâr­stei cel care şi-a dăruit vârsta unei slujiri pline de slavă.

Vă doresc, preaiubiţi şi preadoriţi fraţi, să fiţi mereu bine sănătoşi.

1 Aureliu, vezi Epistola XXXVIII.

2 Drepturi, inclusiv băneşti.

SCRISOAREA XL

Ciprian urează sănătate preoţilor, diaconilor, întregului popor, preaiubiţilor şi multdoriţilorfraţi

1.1. Trebuie să vă vestesc, preaiubiţi fraţi, ceva ce sporeşte atât bucuria tuturor, cât şi marea slavă a Bisericii noastre. Căci, să ştiţi, noi am fost îndemnaţi şi învăţaţi de harul dumnezeiesc ca Numidicus să fie înscris preot, în numărul preoţilor din Cartagina, şi să şadă cu noi în rândul clerului, ca fiind luminat de flacăra strălucitei sale mărturisiri şi înălţat de slava bărbăţiei şi credinţei. El a trimis înaintea sa o mulţime de slăviţi martiri, ucişi cu pietre şi foc, şi şi-a privit cu bucurie soţia, legată alături şi arsă, ori mai degrabă mântuită, aş zice, împreună cu ceilalţi. A fost el însuşi ars pe jumătate şi doborât de pietre şi părăsit ca fiind mort, până când, în urmă, fiica sa, dintr-o neostoită îndatorire a evlaviei, ca­ută cadavrul tatălui, iar acesta, descoperit fiind pe jumătate mort şi ridicat şi reînsufleţit, a rămas aici, fără voia lui, dintre tovarăşii săi pe care îi trimisese înainte.

2. Dar rostul rămânerii, precum vedem, a fost ca Domnul să-l adauge clerului nostru şi să împodobească ceata preoţilor slăviţi, împuţinată de căderea unor preoţi ai noştri.

3. Şi, de bună seamă, când Domnul o va îngădui, va fi înain­tat la o dregătorie mai mare pentru credinţa sa, atunci când, cu voia lui Dumnezeu, ne vom fi întors între voi. între timp, facă-se

155

ceea ce ni se arată, încât, odată cu aducerea de mulţumiri, să lu­ăm asupra noastră această îndatorire faţă de Dumnezeu, nădăj­duind de la mila Domnului cât mai multe daruri de acest fel, pentru ca, după ce se va fi refăcut tăria Bisericii Sale, să-i facă, pe cei atât de blânzi şi smeriţi, să înflorească întru slava soboru­lui nostru.

Vă doresc, preaiubiţi şi mult doriţi fraţi, să fiţi totdeauna bi­ne sănătoşi.

SCRISOAREA XLI

Ciprian urează sănătate confraţilor săi, Caldonius şi Herculanus, şi, de asemenea, preoţilor Rogatianus şi Numidicus

1.1. Tare m-am întristat, fraţi preaiubiţi, după ce am pri­mit scrisoarea voastră deoarece, în vreme ce eu mi-am propus şi mi-am dorit întotdeauna să păstrez neatinsă frăţeasca noas­tră comunitate şi să păzesc nevătămată turma noastră, după cum cere dragostea frăţească, îmi daţi acum de veste că Felicissimus a urzit mult, în necinste şi viclenie, astfel încât acum, pe lângă înşelăciunile şi jafurile lui, despre care aflasem deja multe, a în­cercat să aţâţe la duşmănie faţă de episcop o parte a poporului, adică să despartă oile de păstor şi să rupă pe fii de părinte şi să risipească mădularele lui Hristos.

2. Eu vi i-am trimis pe vicarii2 mei, pentru ca, cu aceste su­me, să uşuraţi nevoile fraţilor noştri, încât, de vor dori cumva să-şi desfăşoare chiar meşteşugurile lor prin acest ajutor, să le împliniţi, pe cât se poate, dorinţele şi, totodată, să judecaţi du­pă vârsta şi starea şi vrednicia lor, precum acum şi eu, cel căruia-i revine sarcina, doresc să-i cunosc pe toţi şi, pe cei vrednici şi smeriţi şi blânzi, să-i înalţ în dregătorii bisericeşti. Acela a intervenit,

1 începând cu scrisoarea aceasta începe dezbaterea situaţiei lui Felicissi­mus, un laic care, asemenea lui Novatus (Scrisorile L, la final, şi LII, pct. II), se răzvrătise împotriva Episcopului Ciprian, care mai apoi l-a şi excomunicat.

2 Locţiitori, în text vicari.

157

ca nu cumva vreunul să poată fi ajutat şi pentru ca cele pe care le dorisem eu să nu poată fi rânduite prin grija cercetă­rii voastre, iar pe fraţii noştri, care veniseră primii să fie ajutaţi, chiar să-i ameninţe cu neruşinarea forţei şi silnicia terorii, cum că nu intrau în comuniune cu el pe munte1 cei care vor fi dorit să ne dea nouă ascultare.

2.1. Şi deoarece, după toate acestea, fără a fi mişcat nici de înălţimea dregătoriei mele, nici înfrânt de autoritatea şi prezenţa voastră, tulburând prin aţâţarea sa liniştea fraţilor, s-a smuls îm­preună cu foarte mulţi, proclamându-se cu nechibzuită nebunie conducător al facţiunii şi căpetenie a răzmeriţei dar în această privinţă sunt mulţumit, căci foarte mulţi fraţi s-au îndepărtat de îndrăznela lui şi au ales să vi se alăture, ca să rămână în Bisericamamă şi să capete răsplăţile acesteia, pe care episcopul le împar­te, ceea ce, de bună seamă, ştiu cu siguranţă că vor face şi ceilalţi în pace şi că se vor îndepărta degrabă de nechibzuita rătăcire, între timp, deoarece Felicissimus a ameninţat că nu vor intra în comuniune cu el pe munte cei care ne-au dat ascultare nouă, adi­că cei care sunt în comuniune cu noi, să-şi asume hotărârea pe care a dezvăluit-o mai înainte, astfel încât să ştie că a fost înde­părtat de noi, de vreme ce, la înşelăciunile şi jafurile lui, pe care le-am cunoscut, căci adevărul s-a vădit, se adaugă şi păcatul desfrânării, asupra căruia fraţii noştri, bărbaţi aleşi, ne-au vestit că l-au prins şi au întărit că vor face dovada. Toate acestea le vom cunoaşte după ce, cu voia lui Dumnezeu, ne vom fi întrunit cu mai mulţi confraţi.

2. Dar şi Augendus, care, negândindu-se nici la episcop, nici la Biserică, s-a alăturat aceluia în această uneltire, de va stărui pe mai departe dimpreună cu el, să suporte osânda, pe care ace­la, cutezător şi nesocotit, o atrage împotriva sa. Dar, oricine se

1 Muntele Byrsa, pare-se, de fapt o colină din zona Cartaginei.

158

va alăturat uneltirii şi facţiunii acestuia, să ştie că nu va mai fi în comuniune cu noi în Biserică, căci de bună voie a ales să se des­partă de Biserică.

3. Citiţi fraţilor noştri această scrisoare a mea şi trimiteţi-o la Cartagina către cler, după ce se vor fi adăugat numele celor care s-au alăturat lui Felicissimus.

Vă doresc, fraţi preaiubiţi, să fiţi întotdeauna bine sănătoşi.

SCRISOAREA XLII

Caldonius, împreuna cu confraţii Herculanus şi Victor şi, de asemenea, cu preoţiiRogatianus şi Numidius urează sănătate lui Ciprian

1.1. I-am exclus de la comuniune1 pe Felicissimus şi pe Augendus2, de asemenea pe Repostus, dintre cei exilaţi, şi pe Irene din Rútila şi Paula, croitoreasa, lucru pe care trebuia să-l afli din răvaşul meu. De asemenea, i-am îndepărtat de la comuniune pe Sophronius şi, dintre exilaţi, chiar pe Soliassus, împletitorul de rogojini de papură.

1A excomunica, excommunicare, sau, ca aici, abstinere a communicatione-, cf. în greacă ctcpopiţw, devenit în română, prin slavonul aforisati, „a afurisi”.

2 Felicissimus, apoi Augendus, ca tovarăş al celui dintâi, apar şi în Scrisoa­rea XLI, ceilalţi rămân necunoscuţi.

SCRISOAREA XLIII

Ciprian urează sănătate întregului popor

1.1. Deşi, preaiubiţi Fraţi, preacredinciosul şi cinstitul preot Virtius şi, de asemenea, preoţii mărturisitori Rogatianus şi Numidicus, luminaţi de slava sfintei slujirii, cât şi diaconii, bărbaţi buni şi supuşi În toată ascultarea rânduielii Bisericii, deşi prin celelalte îndatoriri vă oferă întreaga strădanie a prezenţei lor şi nu încetează să vă întărească pe fiecare prin îndemnuri stărui­toare, dar şi să îndrume şi să refacă prin sfaturi sănătoase minţile celor căzuţi, totuşi vă povăţuiesc şi eu, cât pot, şi vă vizitez, cum pot, prin scrisoarea mea.

2. Scrisoare spun, fraţi preaiubiţi, căci acest lucru l-au săvârşit răutatea şi reaua credinţă a unor preoţi, anume să nu-mi fie în­găduit a veni la voi înainte de ziua Paştelui, în timp ce ei, având în minte complotul lor şi păstrând acele vechi otrăvuri împotriva episcopatului meu, ba chiar şi împotriva alegerii voastre şi a hotă­rârii lui Dumnezeu, reiau vechiul lor asalt împotriva noastră şi re­înnoiesc, prin capcanele iarăşi obişnuite, uneltirile lor nelegiuite.

3. Şi pe bună dreptate, prin pronia1 lui Dumnezeu, fără să vrem noi acest lucru şi fără să-l dorim, ba, dimpotrivă, chiar neluându-l în seamă şi tăcând, au ispăşit pedepsele pe care le-au meritat, încât, neizgoniţi de voi, s-au izgonit singuri, şi-au dat ei înşişi sentinţa, înaintea propriei lor conştiinţe, s-au alungat prin

1 Pronia,providentia, prevedere şi purtare de grijă (din partea divinităţii).

161

voinţa lor din Biserică, ca uneltitori şi ucigaşi, în urma voturilor1 voastre de Dumnezeu inspirate.

2.1. Acum s-a văzut limpede de unde a apărut facţiunea lui Felicissimus, pe ce rădăcini şi pe ce forţe se sprijină. Aceştia ofe­reau odinioară unor mărturisitori temeiuri şi imbolduri, pentru a nu se înţelege cu episcopul lor şi pentru a nu păzi învăţătura Bisericii cu credinţă şi linişte alături de preceptele Domnului, pentru a nu păstra slava mărturisirii lor, printr-o purtare nestri­cată şi nepătată.

2. Şi, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns că au stricat minţile unor mărturisitori şi că au vrut să înarmeze împotriva preoţiei lui Dumnezeu o parte ruptă din comunitatea fraţilor, s-au întors acum cu înşelătoria lor înveninată şi spre primejduirea celor căzuţi, astfel încât îi abat de la vindecarea rănii lor pe cei bolnavi şi răniţi, în urma nenorocitei lor căderi, şi prea puţin pregătiţi şi mai puţin în stare a primi poveţe mai curajoase şi, întrerupându-le rugăciunile şi cuvântările, prin care Domnul trebuie împă­cat cu o lungă şi neîncetată mulţumire, cu minciuna unei iertări înşelătoare, îi îndeamnă la o îndrăzneală ucigătoare.

3.1. Dar vă rog, fraţilor, vegheaţi împotriva capcanelor dia­volului şi, cu grijă pentru mântuirea voastră, privegheaţi mai sârguincios împotriva vicleniei aducătoare de moarte. Aceasta este o altă prigoană şi o altă încercare, iar aceşti cinci preoţi nu sunt nimic altceva decât acei cinci înaintaşi2, care, prin edictul3 dat de curând, se uniseră cu magistraţii, ca să năruiască credinţa noastră,

1 Vot, votum, nu neapărat în accepţiune actuală, ci exprimarea deschisă a unei dorinţe, a unei hotărâri.

2 înaintaşi, primores, oştenii din linia întâi, care conduc lupta şi sunt ur­maţi de ceilalţi.

3 Edictul lui Decius, din 250, prin care se declanşează prigoana anticreştină, generalizată în tot imperiul.

162

pentru ca, prin încălcarea adevărului, să conducă spre capca­ne ucigătoare inimile slăbite ale fraţilor.

2. Acum, prin cei cinci preoţi alăturaţi lui Felicissimus, se aduce acelaşi plan întru năruirea mântuirii, iarăşi aceeaşi răstur­nare, anume ca să nu fie rugat Dumnezeu, iar acela care s-a lepă­dat de Hristos să nu-L implore pe acelaşi Hristos pe care îl ne­gase şi, după vina păcatului, să fie ştearsă şi pocăinţa, şi să nu fie împăcat Domnul prin episcopii şi preoţii Lui, ci, lăsându-se deo­parte preoţii Domnului, să se ridice o nouă tradiţie a unei rân­duieli potrivnice învăţăturii Evangheliei, cu toate că atât noi, cât şi mărturisitorii şi clericii Cetăţii1 şi, de asemenea, toţi episcopii întruniţi, fie în provincia noastră, fie peste mare, am hotărât o dată pentru totdeauna ca nimic să nu se schimbe în privinţa ce­lor căzuţi, decât dacă ne vom reuni cu toţii şi, după ce se vor fi înfăţişat părerile tuturor, vom lua o hotărâre cumpănită, după rânduială şi, în egală măsură, cu milă. Astfel că, împotriva acelei hotărâri a noastre se revoltă ei şi, prin uneltiri duşmănoase, sunt doborâte toată autoritatea şi puterea preoţească.

4.1. Ce pedeapsă sufăr acum, fraţi preaiubiţi, că nu pot veni cu acest prilej la voi, ca însumi să mă apropii de fiecare, însumi să vă încurajez, după învăţătura Domnului şi a Evangheliei Lui! Nu fuseseră de ajuns exilul de doi ani şi despărţirea de feţele şi de ochii voştri întristaţi, durerea continuă şi jalea, care mă chinuie pe mine singur fără voi într-o neîntreruptă plângere, vărsându-mi zi şi noapte lacrimile, pentru că preotului, pe care voi cu atâta dragoste şi înflăcărare l-aţi ales, nu-i este îngăduit încă nici să vă salute şi nici să vă strângă cu îmbrăţişările lui.

2. În sufletul nostru mistuit se adună acum o mai mare dure­re, pentru că într-o astfel de tulburare şi nevoie nu pot alerga eu

1 De regulă, este desemnată Roma, capitala imperială şi Urbs, prin excelenţă.

163

însumi la voi, căci ne ferim ca, la venirea noastră, să se işte acolo o mai mare tulburare, datorată ameninţărilor şi capcanelor celor vicleni şi, cu toate că episcopul1 trebuie să vegheze în toate cu pace şi linişte, să pară că eu însumi am fost pricina răzmeriţei şi că am aţâţat din nou prigoana.

3. De aici totuşi, fraţi preaiubiţi, de aici vă previn şi în egală măsură vă sfătuiesc să nu vă încredeţi cu nechibzuinţă în glasu­rile primejdioase, să nu vă lăsaţi cu uşurinţă în seama cuvintelor înşelătoare, să nu luaţi întunericul drept lumină, noaptea drept zi, foamea drept hrană, setea drept băutură, otrava drept leac, moar­tea drept mântuire. Să nu vă înşele nici vârsta, nici dregătoria ce­lor care, luându-se după vechea viclenie a doi bătrâni2, au încer­cat, precum aceia, s-o înşele şi s-o siluiască pe ruşinoasa Suzana, căci tot astfel şi aceştia încearcă să păteze neprihănirea Bisericii şi, prin învăţături nelegiuite, să pângărească adevărul Evangheliei.

5.1. Grăieşte Dumnezeu:

Nu ascultaţi cuvintele profeţilor mincinoşi, căci viziunile ini­mii lor îi înşală pe ei. Ei vorbesc, dar nu din gura Domnului. Ei spun celor care resping cuvântul Domnului: „Pacea va fi cu voi?3

Acum oferă pace cei ce înşişi nu au pace, făgăduiesc a-i reche­ma şi a-i readuce în Biserică pe cei căzuţi ei, care s-au îndepărtat de Biserică.

2. Unul este Dumnezeu, şi unul Hristos şi una Biserica şi unul Scaunul întemeiat pe Petru prin glasul Domnului. Alt altar nou

1 Episcopul, conform etimonului grec supra-veghetor, e7naKO7ro(; de la g7n-(TKO7rE).

2 Preoţi, dar şi bătrâni, presbyteri, după grecul TrpEOimpoi, cu trimitere la vârsta celor doi oponenţi.

3 Ieronim, XXIII, 16-17. Ca şi în alte locuri, termenul pace (calc semantic după ebraicul şalom) se aplică unei realităţi spirituale, definind iertarea dată de Dumnezeu, prin reprezentanţii Lui, prin Biserica Lui. Vezi şi formula: Pax vobiscum „Pace vouă Pacea fie cu voi”.

164

ori altă preoţie nouă nu se pot rândui în afara unui altar şi a unei preoţii. Oricine adună în altă parte, risipeşte. Este lucru străin, este necredinţă, este pângărire orice se întocmeşte prin nebunie ome­nească, căci este încălcată rânduiala lui Dumnezeu. Depărtaţi-vă de molima unor astfel de oameni, ocoliţi cuvintele lor ca pe o can­grenă1, fugind ca de ciumă, căci a prevăzut Domnul şi a spus:

Sunt călăuze oarbe orbilor. Şi dacă orb va călăuzi pe orb, amân­doi vor cădea în groapă.2

3. Ei se împotrivesc rugăciunilor noastre, pe care le revărsaţi împreună cu mine zi şi noapte, ca să-L împăcaţi pe El, printr-o cuvenită mulţumire. Ei sunt împotriva lacrimilor voastre, prin care spălaţi păcatul greşelilor făptuite. Ei se opun păcii pe care o cereţi cu curăţenie şi credinţă de la mila Domnului. Au nu ştiu ei că scris este:

Şi profet este sau visător de vise acela care a vorbit, ca să te facă să te abaţi de la Domnul Dumnezeul tău?

4. Nimeni, fraţilor, să nu vă facă să rătăciţi de la căile Domnu­lui. Nimeni să nu vă smulgă pe voi, creştinii, de la Evanghelia lui Hristos, nimeni să nu îndepărteze pe fiii Bisericii de Biserică. Să piară ei singuri, cei care au vrut să piară, să rămână singuri în afa­ra Bisericii cei care s-au îndepărtat de Biserică, ei singuri să nu fie cu episcopii, ei care s-au răzvrătit împotriva episcopilor, singuri să îndure pedepsele uneltirii lor ei, care odinioară, după hotărâ­rea voastră, iar acum, după judecăţile lui Dumnezeu, au meritat să suporte osânda uneltirii şi răutăţii lor.

6.1. Ne previne Domnul în Evanghelia Sa, spunând:

Aţi lepădat porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră.

1 Cf. II Timotei II, 17.

2 Matei XV, 14.

3 Deuteronomul XIII, 5.

4 MarcuVII, 9.

165

Cei care leapădă porunca lui Dumnezeu şi se străduiesc să ţină datina lor să fie respinşi cu asprime şi hotărâre de voi. Celor căzuţi fie-le de ajuns o singură cădere. Pe căzuţi, pentru care noi ne ru­găm să fie ridicaţi de mâna şi braţul lui Dumnezeu, nimeni să nu-i doboare mai mult la pământ şi să nu-i nimicească. Pe cei aproape morţi şi care cer să primească vechea lor curăţie, nimeni să nu-i în­depărteze de la toată nădejdea mântuirii. Nimeni să nu le stingă lu­mina căii mântuitoare celor ce rătăcesc în toată negura căderii lor.

2. Apostolul ne învaţă când zice:

Iar dacă cineva, îngâmfat de prostie, învaţă altfel şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura Lui, îndepărtează-te de unul ca acesta.1

Şi tot El spune:

Nimeni să nu vă amăgească cu cuvinte deşarte. Căci pentru acestea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Deci să nu vă faceţi părtaşi cu ei.2

Nu este îngăduit ca voi, înşelaţi de vorbe deşarte, să începeţi a vă face părtaşi la ticăloşia lor. Depărtaţi-vă de cei de felul acesta şi, rogu-vă, ţineţi-vă de sfaturile mele, ale unuia care zilnic, pentru voi, rostesc Domnului rugăminţi neîncetate, care doresc ca voi, cu mila Domnului, să fiţi rechemaţi în Biserică, care cer Domnului pacea cea mai deplină, întâi pentru mamă şi, apoi, pentru fiii ei.

3. Cu rugăminţile şi rugăciunile noastre uniţi şi voi rugăciu­nile şi rugăminţile voastre, lacrimilor mele adăugaţi lacrimile voastre. Fugiţi de lupii care despart oile de păstor, fugiţi de lim­ba înveninată a diavolului, care, înşelător şi mincinos de la înce­putul lumii, minte şi înşală, amăgeşte ca să vatăme, făgăduieşte binele ca să împartă răul, făgăduieşte viaţa ca să aducă moar­tea. Chiar acum se vădesc cuvintele şi se arată limpede otrăvu­rile lui. Făgăduieşte pacea, pentru a nu se putea ajunge la pace.

1 1 Timotei VI, 3-5.

2Efeseni V, 6-7.

166

Făgăduieşte izbăvirea, pentru ca cel care a păcătuit să nu ajungă la izbăvire. Făgăduieşte Biserica, în vreme ce face totul ca să piară din Biserică cel care îi crede lui.

7.1. Acum este nevoie, fraţi preaiubiţi, ca atât cei care sunteţi în picioare să rămâneţi neclintiţi în tăria şi slăvita voastră statornicie, pe care le-aţi păzit în timpul prigoanei, să le păstraţi cu bărbăţie în continuare, cât şi cei care, loviţi de duşman, aţi că­zut în această a doua încercare să vă îngrijiţi cu credinţă de nă­dejdea şi iertarea voastră şi, ca să ne ierte pe noi Domnul, să nu vă depărtaţi de preoţii Lui, căci scris este:

„Şi omul care se va purta aşa de îndărătnic, încât să nu asculte pe preotul sau pe judecătorul care va fi fost în zilele acelea, să moa­ră omul acela.”1

2. Aceasta este cea mai de pe urmă şi mai mare încercare a acestei prigoane care, cu ajutorul Domnului, va trece şi ea repe­de, ca să fiu printre voi după ziua Paştelui împreună cu confraţii mei. În prezenţa acestora, atât după hotărârea voastră, cât şi du­pă planul nostru comun al tuturor, precum am hotărât mai îna­inte, vom putea pune în rânduială şi, în egală măsură, lămuri cele ce trebuie îndeplinite. Dacă însă cineva, împotrivindu-se a face pocăinţă şi a-L împăca pe Dumnezeu, va fi trecut în tabăra lui Felicissimus şi a slugilor lui şi se va fi alăturat uneltitorilor eretici, să ştie că, mai apoi, el nu poate reveni la Biserică şi nu poate intra în comuniune cu episcopii şi cu poporul lui Hristos.

Vă doresc, preaiubiţi fraţi, să fiţi întotdeauna bine sănătoşi şi să stăruiţi prin rugăminţi neîntrerupte împreună cu noi, ca să dobândim milostivirea Domnului.

1Deuteronomul XVII, 18.

SCRISOAREA XLIV

Ciprian urează sănătate fratelui Corneliu

1.1. Preaiubite frate, au venit la noi, trimişi fiind de Novaţian, preotul Maxim şi diaconulAugendus, un oarecare Machaeus şi Longinus. Dar, după ce am aflat din scrisoarea adusă de ei şi din adeverirea cuvântului lor că Novaţian a fost făcut episcop, tulburaţi fiind de strâmbătatea celor săvârşite împotriva rându­ielii şi a Bisericii Universale1, am socotit de îndată că trebuie să-i ţinem departe de comuniunea cu noi.

2. Iar în acest timp, fiindu-le refuzate şi stăvilite cele pe ca­re încercau cu încăpăţânată stăruinţă a le susţine, eu şi cei mai mulţi confraţi, care se adunaseră la mine, am aşteptat sosirea confraţilor noştri Caldonius şi Fortunatus, pe care îi trimiseserăm de curând la tine ca soli şi la cei împreună-episcopi cu noi, ce fuseseră de faţă la întronizarea ta, pentru ca, venind ei şi adu­când adevărul despre cele împlinite, să fie înfrântă minciuna grupării potrivnice, cu cât mai mare autoritate şi mai limpede dovadă, chiar prin ei.

3. Însă au venit pe neaşteptate Pompeius şi Ştefan, confraţii noştri care, pentru a ne înştiinţa, au adus şi ei dovezi limpezi

1 Biserica Universală, în text catholica, după grecescul xaâoXiK „în între­gime, în întregul ei”, cu accent pe solidaritate, fără conotaţia de astăzi (de după Schismă), utilizat atunci chiar în sinonimie cu opQoSoo; „cu dreap­tă învăţătură, credinţă”, care cuprinde pe toţi drept-credincioşii, în spaţiu şi timp, din cer şi de pe pământ, vii şi morţi, oameni şi îngeri.

168

şi mărturii, pe măsura greutăţii şi încrederii de care se bucură, astfel că nu a fost nevoie să mai fie ascultaţi şi cei care veniseră trimişi de Novaţian.

2.1. Deoarece au dat năvală în lăcaş1, chiar cu batjocură pizmaşă şi strigăte furtunoase, şi cereau stăruitor să fie cunos­cute public de către noi şi popor nelegiuirile pe care, spuneau ei, le dezvăluiesc şi le dovedesc, noi am spus că nu se potriveşte autorităţii noastre să îngăduim ca cei de o dregătorie cu noi, aleşi de acum şi rânduiţi şi recunoscuţi prin hotărârea vrednică de la­udă a celor mulţi, să fie batjocoriţi, fără a se ţine seama de dregătoria lor, prin glasul bârfitor al unor invidioşi.

2. Şi, după ce au fost respinşi şi împiedicaţi în acestea şi au fost opriţi în încercările lor nelegiuite de a isca o erezie, fiindcă ar fi durat mult timp până să se adune totul într-o scrisoare, le vei auzi amănunţit, pe fiecare în parte, de la Primitivus, coliturghisitorul2 nostru, când va veni la voi.

3.1. Şi, ca nu cumva să înceteze vreodată îndrăzneala lor ne­bună, se străduiesc chiar şi acum, să atragă de partea dezbinării mădularele lui Hristos şi să rupă şi să sfâşie trupul Lui, cel al Bi­sericii Universale, astfel încât, alergând din uşă în uşă pe la multe case şi din cetate în cetate, îşi caută părtaşi la încăpăţânarea şi la rătăcirea lor schismatică.

2. Acestora le-am dat o dată răspuns şi nu încetăm a le face cunoscut, ca să ştie că este o dovadă de necredinţă ca, după în­groparea primejdioasei neînţelegeri şi lupte, să-şi părăsească mama

1 Lăcaşul, statio, căci credincioşii stabant, stăteau În picioare, era locul adunării din preajma altarului.

2 Coliturghisitor, pentru compresbyter, cuvânt compus din prefix latin pe temă grecească „preot împreună-slujitor”.

169

şi ca să cunoască bine şi să înţeleagă că, după ce un episcop a fost ales şi încuviinţat prin mărturia şi judecata confraţilor şi a poporului, în nici un fel nu se poate numi un altul. Prin urma­re, dacă ei mărturisesc că s-au cercetat pe ei înşişi în linişte şi cu credinţă, dacă mărturisesc a fi apărători ai Evangheliei şi ai lui Hristos, mai întâi să se întoarcă la Biserică.

îţi doresc, frate preaiubit, să fii mereu bine sănătos.

SCRISOAREA XLV

Ciprian urează sănătate fratelui Corneliu

1.1. Am făcut ceea ce se cuvenea slujitorilor lui Dumnezeu şi, în cea mai mare măsură, unor episcopi drepţi şi împăciuitori şi, frate preaiubit, am trimis de curând pe confraţii noştri, Caldonius şi Fortunatus, pentru ca, nu atât prin puterea de convinge­re a scrisorii noastre, cât mai degrabă, prin prezenţa lor şi prin sfatul nostru al tuturor, să se străduiască cât pot de mult şi să se ostenească a aduce la unitate mădularele trupului sfâşiat al Bise­ricii Universale şi să înnoade legătura dragostei creştine.

2. Dar cerbicia încăpăţânată şi de neclintit a părţii po­trivnice nu numai că a respins inima şi îmbrăţişarea Bisericii, obârşia şi mama ei, ci, mai rău, aprinzând şi înteţind vrajba, şi-a ales sieşi episcop1 şi, împotriva tainei rânduielii dumnezeieşti, încredinţate o dată pentru totdeauna, şi a unităţii universale, şi-a făcut o căpetenie uzurpatoare şi vrăjmaşă, în afara Bisericii. Du­pă ce am primit scrisorile, atât a ta, cât şi a confraţilor noştri şi, de asemenea, venind unii bărbaţi şi confraţi ai noştri foarte dragi mie, Pompeius şi Ştefan, prin care ne-au fost adeverite spre bu­curia tuturor şi dovedite cu tărie toate acestea, ţi-am trimis scri­soarea noastră, după cum ne cereau sfinţenia tradiţiei şi a rându­ielii bisericeşti şi, în egală măsură, adevărul.

3. Ba încă, după ce acestea li s-au adus la cunoştinţă tuturor confraţilor din provincia noastră, i-am împuternicit chiar pe ei să trimită mai departe, la rândul lor, fraţi cu scrisori.

1Novaţian.

171

2.1. Cu toate acestea, gândul şi propunerea noastră fuseseră împărtăşite fraţilor şi întregului popor de aici chiar atunci, când, curând după ce am primit scrisorile, şi dintr-o parte şi din cealal­tă, ţi-am citit scrisoarea şi am adus la cunoştinţă fiecăruia în parte recunoaşterea episcopatului tău. Ţinând seama de cinstea noastră, a tuturor, şi păstrând respectul demnităţii preoţeşti şi al sfinţeniei, noi am respins înţepăturile de învinuire adunate în înştiinţarea tri­misă de partea potrivnică, căci am judecat şi am hotărât că trebuie atât citită, cât şi ascultată, într-o atât de mare şi de cucernică adu­nare a fraţilor, în care episcopii lui Dumnezeu şedeau împreună în jurul altarului. Căci nici nu trebuie date uşor la iveală şi făcute pu­blice în chip pripit şi necugetat cele care, scrise fiind de un condei otrăvit, pot stârni tulburare în ascultători şi pot nedumeri, prin veşti îndoielnice, pe fraţii aflaţi şi întemniţaţi departe, peste mare.

3. Cei care, robiţi de nebunia ori de pofta lor şi uitând de le­gea dumnezeiască şi de sfinţenie, sar în acest timp să arunce lu­cruri pe care nu le pot dovedi, iar dacă nu au putere să doboa­re curăţia şi s-o învingă, au totuşi îndeajuns pentru a împrăştia murdării prin zvonuri mincinoase şi veşti strâmbe, aceştia vor vedea fără îndoială că nouă, întâistătătorilor şi preoţilor, ne re­vine sarcina ca, atunci când sunt scrise de unii asemenea lucruri, să fie respinse prin noi.

4. Căci unde va fi ceea ce noi înşine aflăm şi învăţăm şi pe alţii că s-a scris:

Opreşte-ţi limba ta de la rău şi buzele tale să nu grăiască vicleşugul1?

De asemenea, în alt loc:

Gura ta a înmulţit răutăţi şi limba ta împletea vicleşuguri. Şezând, împotriva fratelui tău cleveteai şi împotriva fiului maicii tale puneai sminteală.2

1 Psalmi XXXIII, 14. (în ed. românească diferă versetul, fie 12, fie 13.)

2 Psalmi XLIX, 20-21.

172

Şi la fel spune Apostolul:

Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci cel bun spre zidirea credinţei, ca să dea har celor cel ascultă.1

Dimpotrivă, am arătat că acestea trebuie să se întâmple, dacă îndurăm să fie citite la noi asemenea lucruri, scrise prin cutezanţa nechibzuită a unora.

5. Şi de aceea, preaiubite frate, după ce au ajuns la mine ase­menea înscrisuri împotriva ta, şi chiar din partea unui confrate ce şade împreună cu tine, am cerut să fie citite clerului şi popo­rului acelea care dădeau glas curăţiei evlavioase şi nu făceau zar­vă cu lătratul clevetirilor şi al ocărilor.

3.1. Dar, pentru că am dorit înscrisurile confraţilor noştri, care fuseseră acolo de faţă la înscăunarea ta, neuitând de vechile obiceiuri2, căutam ceva nou: căci era de ajuns ca tu să te vesteşti prin scrisoarea trimisă ca episcop, dacă nu era de cealaltă parte o facţiune potrivnică care, prin născocirile ei nelegiuite şi defăi­mătoare, să tulbure minţile confraţilor şi totodată ale celor mai mulţi fraţi şi să le neliniştească inimile. Pentru a potoli lucruri­le, am găsit de cuviinţă să fie prezentată întemeierea puternică şi neclintită a confraţilor noştri care ne-au scris de acolo. Aceştia, aducând mărturiile demne ale scrisorilor lor, pentru purtarea şi viaţa şi învăţătura ta, chiar şi potrivnicilor, care se bucurau, fie de schimbare, fie de strâmbătate, le-au răpit orice pricină de a pune la îndoială şi de-a se împotrivi; şi, în acord cu hotărârea noastră, cumpănită după o sănătoasă judecată, minţile fraţilor noştri, ca­re fierbeau în această furtună, au primit deschis şi cu tărie alegera ta ca episcop.

1 Efeseni IV, 29.

2 Obiceiul din vechime impunea trimiterea unei scrisori de (adeziune) încuviinţare şi susţinere a noului ales în funcţie.

173

2. Pentru acest lucru, frate, ne căznim cât mai mult şi trebu­ie să ne căznim, încât să ne îngrijim a păzi unitatea încredinţată de Domnul şi prin Apostoli nouă, urmaşilor, şi, pe cât putem, să adunăm în Biserică oile care behăie şi rătăcesc, după ce facţiunea îndărătnică a unora şi ispita eretică le-au rupt de mamă, rămâ­nând afară numai acelea care, prin îndărătnicia lor sau prin ne­bunie, s-au semeţit şi nu au vrut să se întoarcă la noi; aceştia ur­mează să dea înşişi socoteală Domnului pentru despărţirea şi ruptura făcută de ei şi pentru părăsirea Bisericii.

4.1. Însă, cât priveşte preoţia unora1 de aici şi pricina lui Felicissimus, pentru a şti ce s-a petrecut aici, confraţii noştri ţi-au trimis scrisori semnate de mâna lor; vei afla din scrisorile lor, ascultându-le, ce au gândit şi ce au hotărât.

2. Însă, frate, vei face mai bine de vei porunci fraţilor de acolo să fie citite chiar copiile scrisorilor pe care, în numele iubirii noas­tre, ţi le trimisesem de curând prin confraţii noştri Caldonius şi Fortunatus, spre a le citi. Le scrisesem către clerul de aici, ba chiar şi către popor, despre acelaşi Felicissimus şi despre preoţia lui şi vorbesc şi despre înscăunarea ta şi despre rostul celor întâmplate, astfel încât comunitatea creştinilor, atât cea de aici, cât şi cea de acolo, să fie înştiinţată prin noi despre toate lucrurile.

3. Dar aceste copii ţi le-am trimis chiar şi acum prin ipodiaconul Mettius, trimis de mine, şi prin paracliserul2 Nichifor.

îţi doresc, frate preaiubit, să fii totdeauna bine sănătos.

1 Adepţi ai lui Felicissimus.

2 Demnitate eclezială inferioară, ca şi ipodiaconul.

SCRISOAREA XLVI

Ciprian doreşte sănătate lui Maxim şi Nicostratus şi celorlalţi mărturisitori

1.1. Deoarece, preaiubiţii mei, aţi cunoscut adeseori, din scri­sorile mele, ce cinstire am păstrat în cuvântul meu pentru mărtu­risirea voastră şi ce dragoste pentru frăţia ce ne leagă, să credeţi, rogu-vă, şi să vă găsiţi liniştea în această scrisoare a mea, în ca­re scriu pentru lucrarea şi întru lauda voastră, dar vă şi sfătuiesc de-a dreptul şi cu bună credinţă.

2. Căci mă apasă şi mă întristează, mă împresoară mâhni­rea de nesuportat din pieptul meu rănit şi aproape doborât la pământ, după ce am aflat că voi, acolo, împotriva poruncii lui Dumnezeu, împotriva legii Evangheliei, împotriva unităţii Bise­ricii Universale, aţi hotărât să se aleagă alt episcop, adică, ceea ce nu este îngăduit şi nu se cuvine1 a se face, a se ridica o altă Biseri­că, a se sfâşia mădularele lui Hristos, a se sfârteca sufletul şi tru­pul cel unul al turmei Domnului, dintr-o pizmă duşmănoasă.

3. Vă cer un lucru, să nu mai stăruie la voi această dezbinare nelegiuită a comunităţii noastre frăţeşti, ci, amintindu-vă şi de mărturisirea voastră şi de Sfânta Tradiţie, să reveniţi la Mama voastră, de unde aţi pornit, de unde aţi ajuns la slava mărturisirii întru bucuria aceleiaşi Mame.

1 Nu este îngăduit de legea divină, nici omeneşte nu se cuvine.

175

2.1. Să nu socotiţi că voi apăraţi astfel Evanghelia lui Hristos, în timp ce înşivă vă despărţiţi de turma lui Hristos şi de pacea şi armonia Lui, de vreme ce unor oşteni plini de slavă şi buni li se potriveşte să rămână mai degrabă în propria lor tabără şi, aşezaţi înăuntrul ei, să facă şi să întâmpine cele ce trebuie rânduite în comun.

2. Căci, deoarece în nici un chip nu trebuie sfâşiate unirea în simţire şi armonia noastră, fiindcă noi nu putem ieşi, nici veni la voi, părăsind Biserica, vă cerem şi vă rugăm, cu toate îndemnu­rile cu putinţă, să reveniţi mai degrabă la Biserica-mamă şi la co­munitatea voastră frăţească.

Vă doresc, fraţi preaiubiţi, să fiţi totdeauna bine sănătoşi.

SCRISOAREA XLVII

Ciprian urează sănătate fratelui Corneliu

1.1. Am socotit un fapt de credinţă faţă de voi şi trebuincios, frate preaiubit, să scriu o scurtă epistolă1 către mărturisitorii ca­re sunt acolo şi s-au depărtat din Biserică, amăgiţi de îndărătni­cia şi ticăloşia lui Novaţian şi Novatus, o scrisoare prin care, în numele dragostei reciproce, îi chem să se întoarcă la Mama lor, adică la Biserica Universală.

2. Am cerut ca această scrisoare să-ţi fie citită mai întâi ţie de către ipodiaconulMettius, ca să nu-şi închipuiască cineva că eu am scris altceva decât ceea ce este cuprins în scrisoarea mea. Totuşi am cerut tot lui Mettius, trimis de mine la voi, să lucre­ze după voinţa ta şi, dacă socoteşti că această scrisoare poate fi încredinţată mărturisitorilor, atunci s-o dea.

îţi doresc, preaiubite frate, să fii mereu bine sănătos.

1 Scrisoarea XLVI.

SCRISOAREA XLVIII

Ciprian doreşte sănătate fratelui Corneliu

1.1. Frate preaiubit, ţi-am citit scrisoarea, pe care mi-ai tri­mis-o prin Primitivus, coliturghisitorul nostru, din care am aflat că ai fost tulburat, deoarece, dacă scrisorile din colonia Hadrumentum în numele lui Policarp erau îndreptate spre tine, mai apoi, după ce noi, eu şi Liberalis, veniserăm în acel loc, scrisorile au început a fi îndreptate către preoţi şi diaconi1.

2.1. Ceea ce vreau să ştii şi să-l iei ca pe un adevăr este că acest lucru nu s-a făcut din uşurinţă ori ca ocară. Ci, după ce mai mulţi confraţi, care ne adunaserăm la un loc, am hotărât ca, trimişi fiind la voi soli, confraţii noştri Caldonius şi Fortunatus, între timp totul să fie păstrat neatins până se întorc la noi aceşti confraţi ai noştri, fie cu cele lucrate acolo pentru pace, fie cu cele aflate pentru adevăr, preoţii şi diaconii aflaţi în Hadrumentum, în lipsa confratelui nostru, Policarp, nu cunoşteau ce hotărâre luaserăm noi în comun.

2. Dar, când am ajuns de faţă, aflându-se hotărârea noastră, chiar şi ei au început a respecta ceea ce respectau şi ceilalţi, pen­tru a nu fi nici o nepotrivire între bisericile aflate aici.

1 Noi nu avem această scrisoare. Era obiceiul ca scrisorile comunităţii creştine să se facă în numele episcopului. La fel, scrisorile se adresau nu cleru­lui, ci episcopului, când acesta era în funcţie. De aici nemulţumirea lui Cor­neliu, ales episcop al Romei, căci epistolele de la Soussa erau adresate nu lui, ci clerului din Roma, ca fiind scrise şi semnate de clerul local, căci Episcopul de Hadrumentum (azi Soussa) lipsea.

178

3.1. Totuşi unii tulbură uneori minţile şi sufletele cu cuvintele lor, atunci când vestesc unele lucruri altfel decât este adevă­rul. Căci noi, dând fiecăruia care călătorea pe mare1 sarcină să nu meargă cu vreo smintire, ştim că i-am îndemnat să recunoască şi să păzească trunchiul şi rădăcina Bisericii Universale.

2. Dar, fiindcă provincia noastră este întinsă până departe, căci are în cuprinsul său şi Numidia şi Mauritania, pentru ca o schismă apărută în Cetate să nu tulbure cu vreo veste neînte­meiată sufletele celor aflaţi departe, s-a hotărât prin episcopi, ca, după cunoaşterea adevărului de către noi şi după o mai ma­re adeverire privitoare la încuviinţarea alegerii tale, abia atunci, fiind negreşit lepădată din pieptul fiecăruia toată îndoiala, să se facă scrisori prin toţi cei înscăunaţi aici, precum se şi fac, pentru ca toţi confraţii noştri să te confirme cu tărie şi să păstreze comu­niunea cu tine, adică unitatea şi totodată iubirea Bisericii Uni­versale. Ne bucurăm că acest lucru, cu voia lui Dumnezeu, s-a în­tâmplat şi că planul nostru a reuşit, după cum am prevăzut.

4.1. Căci, astfel, atât adevărul, cât şi autoritatea episcopa­tului tău au fost acum întemeiate în lumina cea mai deplină, cu recunoaşterea cea mai lămurită şi cea mai puternică, astfel încât, din răspunsurile confraţilor noştri, care au făcut apoi scrisori că­tre mine, şi din legătura şi mărturiile confraţilor în episcopat, Pompeius, şi Ştefan, şi Caldonius, şi Fortunatus, le sunt cunos­cute tuturor şi temeinicia trebuincioasă şi dreapta rânduială şi chiar îndreptăţirea plină de slavă a înscăunării tale.

2. Să lucrăm împreună şi cu ceilalţi confraţi ai noştri în chip statornic şi cu tărie şi să păstrăm în totală înţelegere Biserica Uni­versală, aceasta o va face până la capăt ocrotirea dumnezeiască,

1 Mesagerii trimişi la Roma.

179

căci Domnul, Care binevoieşte să aleagă şi să aşeze pentru Sine episcopi în Biserica Sa, îi apără pe cei aleşi şi aşezaţi prin voinţa Sa şi prin ajutorul Său, inspirându-i în cârmuire şi dându-le tărie pentru înfrânarea mândriei celor necinstiţi şi blândeţe pentru uşurarea căinţei celor căzuţi.

îţi doresc, preaiubite frate, să fii mereu bine sănătos.

SCRISOAREA XLIX1

Corneliu urează sănătate fratelui Ciprian

1.1. Câtă grijă şi tulburare am îndurat cu privire la aceşti măr­turisitori, care, prin viclenia şi răutatea unui om iscusit şi viclean2 fuseseră învăluiţi şi o vreme înşelaţi şi înstrăinaţi de Biserică, tot atâta bucurie am trăit, şi mulţumim lui Dumnezeu Atotputer­nicul şi Domnului nostru Hristos, când, după ce şi-au cunoscut rătăcirea lor şi după ce au înţeles viclenia acestui om rău, înve­ninată precum a şarpelui, au venit cu neprefăcută bunăvoinţă la Biserica de care se depărtaseră, precum ei înşişi mărturisesc din inima lor.

2. Şi, în primul rând, chiar fraţi ai noştri, de o credinţă dove­dită, iubitori ai păcii, doritori ai unităţii, vesteau că de acum s-a muiat acea semeţie a lor. Totuşi nu aveam încredinţarea că s-au schimbat pe neaşteptate.

3. Însă după aceea, mărturisitorii Urbanus şi Sidonius au ve­nit la coliturghisitorii noştri arătând că mărturisitorul şi pre­otul Maxim şi totodată Macarie împreună cu el doresc să se în­toarcă la Biserică. Dar, fiindcă avuseseră loc mai înainte multe lu­cruri înfăţişate de ei, lucruri pe care chiar tu le-ai cunoscut de la confraţii noştri de episcopat şi din scrisorile mele, pentru a nu li se

1 Această scrisoare se referă la lucrarea de reconciliere a celor căzuţi (Lapsi).

2 Se face trimitere la Novaţian.

181

da orbeşte crezare, s-a hotărât ca cele pe care le vestiseră prin mij­locitori să fie auzite şi prin această mărturisire chiar din gura lui1.

4. După ce au venit, li s-a adus vină de către preoţi pentru cele pe care le săvârşiseră, într-un cuvânt, că, „prin toate bisericile fu­seseră trimise în numele lor repetate scrisori pline de calomnii şi vorbe grele şi tulburaseră aproape toate bisericile”, aceştia au re­cunoscut că au fost amăgiţi şi că nu au ştiut cele ce sunt cuprinse în aceste scrisori, că ei doar au subsemnat şi au făcut acest lucru înşelaţi fiind de viclenia lui2; apoi, pentru că „au fost autori ai schismei şi ai ereziei, de vreme ce îi îngăduiau3 să-şi pună mâna (pe capetele lor) ca şi cum ar fi fost episcop”. După ce le-au fost reproşate acestea şi încă altele, au implorat să fie trecute cu vede­rea şi date uitării.

2.1. Fiindu-mi adusă la cunoştinţă întreaga lucrare, am ho­tărât să se întrunească soborul preoţilor4. Au venit chiar şi cinci episcopi, ca să fie de faţă şi în acea zi să se hotărască prin încuviinţarea tuturor, într-o adunare recunoscută, ce anume tre­buia să se hotărască în privinţa lor. Şi, ca să cunoşti tulburarea tuturor şi hotărârea fiecăruia în parte, am hotărât să vă fie aduse la cunoştinţă chiar părerile noastre, pe care le veţi citi adăugate mai jos.

2. Astfel, după ce s-au făcut acestea, au venit la adunarea preoţilor Maxim, Urbanus, Sidonius şi mai mulţi fraţi, care li se alăturaseră, cerând cu foarte mari rugăminţi ca faptele pe care le

1 Este vorba despre Maxim, ca fiind cel mai de seama între contestatari.

2 Viclenia lui Novaţian.

3 Acelaşi Novaţian, ca uzurpator al rangului episcopal, fără dreptul ca, prin punerea rituală a mâinii, să dea binecuvântarea ori să ungă, să consacre preoţi (hierotesie ori hierurgie, hirotonie).

4Soborul preoţilor, în latină: presbyterium.

182

făcuseră înainte să fie date uitării, să nu mai fie defel pomenite, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat şi spus nimic, pentru ca, după ce se vor fi iertat toţi unii pe alţii, să arate de acum lui Dumnezeu ini­mă nepătată şi curată, urmând cuvântului Evangheliei:

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.1

3. Acest lucru era firesc, trebuia ca toată această lucrare să fie adusă la cunoştinţă poporului, pentru ca să-i vadă aşezaţi în Bise­rică, chiar pe cei pe care cu jale îi văzuseră de mult timp rătăcind încoace şi încolo şi umblând nehotărâţi. După ce s-a cunoscut voinţa lor, s-a făcut o mare adunare a fraţilor creştini. Unul sin­gur era glasul tuturor, al celor care mulţumeau lui Dumnezeu, dovedindu-şi cu lacrimi bucuria inimii, îmbrăţişându-i pe aceştia ca şi cum în acea zi ar fi fost scăpaţi de pedeapsa temniţei.

4. Şi, ca să redau propriile lor cuvinte: „Noi ştim că, spun ei, Corneliu a fost ales episcop al Preasfintei Biserici universa­le de către Dumnezeu Atotputernicul şi de către Domnul nos­tru Hristos. Noi mărturisim rătăcirea noastră. Noi am suferit o înşelătorie. Am fost amăgiţi cu viclenie şi vorbărie înşelătoare. Căci, deşi păream a fi avut o anume legătură cu omul acesta schismatic şi eretic, totuşi inima noastră a fost totdeauna în Bise­rică. Şi nu tăgăduim că este unul singur Dumnezeu, unul Domn Hristos, pe Care L-am mărturisit, unul Sfânt Duh, că trebuie să fie unul episcop în Biserica Universală.”

5. Cine nu ar fi mişcat de această mărturisire a lor, încât să le îngăduie a dovedi, aşezaţi fiind în Biserică, ceea ce mărturisiseră faţă de puterea lumească? Pentru aceasta am poruncit ca preotul Maxim să-şi reia locul său. În privinţa celorlalţi, cu încuviinţarea deplină a poporului, toate faptele lor dinainte le-am lăsat în sea­ma Atotputernicului Dumnezeu, în a Cărui putere sunt toate.

1 Matei V, 8.

183

3.1. Aşadar, acestea, frate preaiubit, în acelaşi ceas, în aceeaşi clipă, ţi le-am trimis în scris şi l-am zorit pe paracliserul Nichifor1, hotărât să coboare în port spre a lua calea mării îndată către voi, pentru ca, fără de nici o amânare, ca şi cum ai fi fost de faţă între clericii de aici şi în adunarea acestui popor, să mulţumeşti împreună cu noi în egală măsură Atotputernicului Dumnezeu şi Domnului nostru Hristos.

2. Noi credem, ba mai mult, suntem pe deplin încredinţaţi de acum că şi ceilalţi care se află în această rătăcire se vor întoar­ce în scurt timp la Biserică, de vreme ce vor vedea pe capii lor că lucrează împreună cu noi.

3. Socotesc, preaiubite frate, că tu trebuie să trimiţi aceas­tă scrisoare şi celorlalte biserici, pentru ca toţi fraţii să ştie că înşelătoria şi trădarea acestui schismatic şi eretic sunt pe zi ce trece părăsite.

Fii bine sănătos, preaiubite frate!

1Niceforus, grafie coruptă pentru Nichifor (NiKî)6po;, lat. Victor „adu­cător de victorie, învingător”), ca şi în alte cazuri, posibil datorată copiştilor ulteriori, care nu mai cunoşteau originea greacă şi scrierea corectă a numelui (ori contaminare cu verbul latinesc, fero, cu acelaşi sens „a purta, a aduce”).

SCRISOAREA L

Corneliu doreşte sănătate fratelui Ciprian

1.1. Ca să nu lipsească nici o răutate, întru pedepsirea viitoa­re a acestui om nelegiuit1, deşi doborât la pământ de puterile lui Dumnezeu, după ce Maxim şi Longinus şi Machaeus au fost alungaţi de aici, s-a ridicat din nou; şi, precum ţi-am arătat în scrisoarea de mai înainte, pe care ţi-am trimis-o prin mărturisito­rul Augendus, cred că Nicostratus şi Novatus şi Euaristus, Primus şi Dionisie au ajuns deja acolo, la voi; vegheaţi, aşadar, să se aducă la cunoştinţă tuturor confraţilor noştri episcopi şi fraţilor că:

2. Nicostratus este învinuit de multe fărădelegi şi, nu numai că a făptuit fraude şi jafuri faţă de susţinătoarea lui materială, ale cărei socoteli le-a ţinut, ba mai mult, că a golit vistieria nu neîsemnată a Bisericii, ceea ce i s-a pus deoparte întru veşnică pe­depsire; iar în privinţa lui Euaristus, deoarece fusese capul schis­mei, a fost aşezat Zetus urmaş în locul lui, episcop pentru popo­rul în fruntea căruia fusese mai înainte. Iar Novatus a dovedit aici, cu răutatea şi lăcomia sa nesăţioasă, cele pe care le-a arătat mereu şi acolo, la voi: ca să ştii ce fel de căpetenii şi apărători are totdeauna de partea sa schismaticul şi ereticul acesta.

Să fii bine sănătos, frate preaiubit!

1Novaţian.

SCRISOAREA LI

Ciprian doreşte sănătate fratelui Corneliu

1.1. Mărturisim, preaiubite frate, că noi am mulţumit şi mulţumim foarte mult şi fără încetare Atotputernicului Dum­nezeu şi Unsului Său, Domnului şi Dumnezeului nostru Mân­tuitor, pentru că Biserica este astfel ocrotită prin putere dumne­zeiască, încât unitatea şi sfinţenia ei să nu fie vătămate neîncetat şi în totalitate, prin îndărătnicia vicleniei şi a ticăloşiei eretice. Am citit scrisoarea voastră şi am primit cu mulţumire marea bu­curie a încuviinţării de către toţi a faptului că preoţii Maxim şi Urbanus, mărturisitori împreună cu Sidonius şi Macarie, s-au întors la Biserica Universală, adică, după ce s-au lepădat de ră­tăcire şi au părăsit nebunia schismatică, ba, mai mult, eretică, au revenit, cu credinţa lor sănătoasă, la lăcaşul unităţii şi al adevă­rului, ca să se întoarcă în slavă tot acolo de unde porniseră întru slavă, astfel încât, cei care mărturisiseră pe Hristos să nu pără­sească mai apoi tabăra şi nici să nu fie amăgiţi în credinţa iubirii şi unităţii, ca unii care nu fuseseră învinşi în tărie şi bărbăţie.

2. Iată că cinstea neatinsă şi nepătată a slavei, iată că demni­tatea nestricăcioasă şi neclintită a mărturisitorilor s-au depărtat de vânzători şi fugari, i-au părăsit pe trădătorii credinţei şi pe vrăjmaşii Bisericii Universale. Pe bună dreptate şi clerul, şi poporul,

1 Nu uităm că Hristos nu a fost un nume propriu, ci un atribut, tradus (lat. Unctus) după ebraicul maşiah „Unsul”.

186

toată comunitatea fraţilor, i-au primit, precum scrieţi, cu foarte mare bucurie pe cei care se reîntorceau, fiindcă în privinţa mărturisitorilor care-şi păzesc slava lor şi se reîntorc la unitate, nimeni nu se socoteşte a nu fi tovarăş şi părtaş la slava lor.

2.1. Putem simţi după trăirea noastră bucuria acestei zile. Ce va fi fost acolo, căci faptul în sine şi bucuria aceasta se petre­ceau chiar sub ochii tuturor, de vreme ce aici întreaga mulţime a fraţilor se bucura de scrisoarea voastră, pe care aţi trimis-o des­pre mărturisirea lor şi a primit cu foarte mare veselie această ves­te a bucuriei tuturor! Căci, precum Domnul spune în Evanghe­lia Sa, că

bucuria este foarte mare în cer pentru un păcătos care se pocăieşte1,

cu cât mai mare este bucuria, atât pe pământ, cât şi în cer, pentru mărturisitorii care, cu slava lor şi cu laudă, revin la Bise­rica lui Dumnezeu şi, cu dovada credinţei şi pildei lor, le deschid celorlalţi calea de întoarcere!

2. De bună seamă, această rătăcire îi înşelase pe unii fraţi ai noştri, deoarece li se părea că urmează comuniunea mărturisito­rilor. După ce s-a îndepărtat rătăcirea lor, lumina s-a revărsat în piepturile tuturor şi s-a arătat că una singură este Biserica Uni­versală şi că nu poate fi sfâşiată, nici împărţită. Şi de-acum ni­meni nu va mai putea fi lesne înşelat de vorbele deşarte ale unui schismatic nebun, de vreme ce s-a vădit că bunii şi slăviţii oşteni ai lui Hristos nu au putut fi ţinuţi mult timp în afara Bisericii, prin înşelăciunea şi viclenia cuiva.

Îţi doresc, preaiubite frate, să fii mereu bine sănătos.

1 LucaXV,7-10.

SCRISOAREA LII

Ciprian, fratelui Corneliu 1

1.1. Cu grijă şi cu dragoste ai procedat, frate preaiubit, trimiţând de îndată la noi pe paracliserul2 Nichifor, care să ne vestească slăvita bucurie, prilejuită de revenirea la Biserică a măr­turisitorilor, şi să ne înarmeze pe deplin împotriva noilor şi pri­mejdioaselor lovituri ale lui Novaţian şi Novatus, la adresa Bise­ricii lui Hristos.

2. Căci, după ce în ajun sosise aici gruparea dăunătoare a ticăloşiei eretice, de acum pierdută ea însăşi şi urmând a pierde pe alţii care i se vor fi alăturat, Nichifor a sosit pe neaşteptate a doua zi cu scrisoarea voastră, din care am şi aflat, şi am început a-i înştiinţa şi a-i pregăti şi pe ceilalţi, despre faptul că Euaristus, din episcop, nu a rămas nici măcar un simplu credincios la­ic, că, alungat din scaun şi din mijlocul poporului şi izgonit din Biserica lui Hristos, rătăceşte departe prin alte provincii şi că el însuşi, înecat în privinţa adevărului şi a credinţei, provoacă uno­ra asemănători sieşi înecuri pe măsură, că şi Nicostratus, după ce a fost îndepărtat din sfânta slujire a diaconiei, căci, printr-o înşelăciune nelegiuită, s-au furat banii Bisericii şi au dispărut de­punerile pentru văduve şi orfani, a vrut nu atât să vină în Africa, cât să fugă de acolo, din Roma, de dezvăluirea jafurilor şi păcatelor

1 Formula iniţială de salut poate fi prescurtată: s.(alutem), eventual şi d.(at), „transmite, urează sănătate”

2 Acoliithus (¿k6Xv9o;) este ajutorul preotului în slujire, paracliserul.

188

lui nelegiuite. Iar acum, trădător al Bisericii şi fugar, ca şi cum a schimba locul ar însemna că s-a schimbat omul, se semeţeşte peste măsură şi se proclamă mărturisitor al lui Hristos, el, care a tăgăduit Biserica.

3. Căci atunci când Apostolul Pavel spune:

De aceea, va lăsa omulpe tatăl său şi pe mama sa şi vor fi amân­doi un singur trup, taina aceasta mare este, iar eu zic În Hristos şi în Biserică1,

atunci când, zic eu, fericitul Apostol spune acest lucru şi deo­potrivă, cu sfânt glasul său, mărturiseşte unitatea dintre Hristos şi Biserică, ţinută strâns prin legături de nedesfăcut, cum poate fi îm­preună cu Hristos cel care nu este cu mireasa lui Hristos şi în Bise­rica Lui? Sau în ce fel ia asupră-şi sarcina de a gospodări ori chiver­nisi Biserica cel care a prădat şi a înşelat Biserica lui Hristos?

2.1. Despre Novatus nu trebuia să ni se dezvăluie nimic no­uă, căci mai degrabă prin noi trebuie să vă fie arătat vouă No­vatus, mereu doritor de schimbări, nebun de boala lăcomiei nesătule, umflat de semeţia şi prostia unei mândrii trufaşe, lu­at totdeauna în nume de rău de episcopii de aici, osândit întot­deauna ca eretic şi viclean prin glasul tuturor arhiereilor, preo­cupat mereu să trădeze şi, pentru aceasta, linguşitor ca să înşele, niciodată credincios ca să iubească, făclie şi foc întru aprinderea răzmeriţei, vârtej şi furtună întru scufundarea credinţei, duşman al odihnei, potrivnic al liniştii, vrăjmaş al păcii.

2. În sfârşit, plecat fiind Novatus de-acolo, de la voi, adică du­pă ce s-au îndepărtat furtuna şi vârtejul, s-a făcut linişte acolo, în acea parte, şi slăviţii şi bunii mărturisitori2 care, la îndemnul lui,

1 Efeseni V, 31-32. Sintagma eu zic... trebuie înţeleasă: vreau să spun..., mă refer la....

2 Maxim şi ceilalţi, amintiţi în Scrisoarea XLIX.

189

se depărtaseră de Biserică, s-au reîntors la Biserică, după ce acela a părăsit Roma. Tot Novatus este cel care, întâia oară, a semănat la noi schisma neînţelegerii şi vâlvătaia care a despărţit pe unii fraţi de aici de episcop, el care, în chiar timpul prigoanei, a fost pentru noi ca o altă prigoană în a sminti minţile fraţilor.

3. Tot el este cel care, fără a-i îngădui şi chiar fără a şti eu, l-a făcut, prin strădania şi obrăznicia sa, diacon pe tovarăşul său Felicissimus şi, înaintând cu furtuna sa, spre a răsturna chiar Biseri­ca Romei, a pus în mişcare acolo lucruri asemănătoare şi pe mă­sură, despărţind de cler o parte a poporului, sfâşiind înţelegerea fraţilor, care erau strâns uniţi şi care se iubeau între ei. Şi, de bu­nă seamă, fiindcă Roma, prin măreţia sa, trebuia să fie mai pre­sus de Cartagina, a făptuit acolo lucruri mai mari şi mai grave. Cel care aici făcuse un diacon împotriva voinţei Bisericii, acolo a făcut un episcop.

4. Şi nu se mire nimeni de acest lucru la unii asemenea lui. Totdeauna cei răi sunt mânaţi ca scoşi din minţi de nebunia lor şi, după ce au făcut nelegiuirile, sunt împinşi mai departe chiar de conştiinţa minţii lor ticăloase. Nu pot rămâne în Biserica lui Dumnezeu cei care nu au păzit învăţătura lui Dumnezeu şi a Bi­sericii, nici prin felul lucrării lor, nici prin felul paşnic al felului lor de a fi.

5. Orfanii despuiaţi de el, văduvele înşelate, chiar şi banii furaţi ai Bisericii cer pentru el aceste pedepse, pe care noi le pre­vedem pentru nebunia lui. Chiar tatăl lui a murit de foame în mahala şi mai apoi, la moarte, nici măcar nu a fost îngropat de el. A lovit cu piciorul pântecele soţiei sale şi, provocându-i un avort, naşterea a devenit pruncucidere. Şi acum cutează a osândi mâinile celor care au adus sacrificii, în vreme ce el însuşi este mai ucigaş, prin picioarele-i cu care şi-a ucis fiul ce urma a se naşte!

190

3.1. De această dezvăluire a ticăloşiilor se temea de mul­tă vreme. Pentru aceasta era încredinţat nu numai că va fi scos din rândul preoţilor, ci şi afurisit1 şi, fiindcă fraţii ne împresu­rau, ameninţa să vină ziua cercetării, în care pricina lui ar fi fost adusă înaintea noastră, de n-ar fi venit mai înainte prigoana, pe care acesta, luând-o ca pe un prilej de-a scăpa de osândă şi de-a câştiga, a săvârşit toate acestea şi le-a răscolit, astfel încât el, care urma să fie alungat şi exclus din Biserică, s-o ia înaintea judecăţii episcopilor, printr-o retragere de bună voie, ca şi cum ar fi scăpat de pedeapsă, luând-o înaintea sentinţei.

4.1. Însă, în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi fraţi, pentru care su­ferim că au fost împresuraţi de el, ne străduim să scape de legă­tura primejdioasă a vicleanului, să iasă din laţurile ucigătoare ale pierzătorului, să revină la Biserica din care acela, pe bună drepta­te, a fost izgonit, cu voia lui Dumnezeu; şi suntem încredinţaţi, că, ajutaţi de mila Domnului, ei se pot întoarce.

2. Căci nu poate pieri decât cel care este vădit că urmează să piară, după cum spune Domnul în Evanghelia Sa:

Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină.2

Cel care nu a fost sădit în învăţăturile şi poruncile lui Dumnezeu-Tatăl, numai acela se va putea depărta de Biserică, numai acela, după ce şi-a părăsit episcopii, va putea rămâne în nebunie cu ereticii şi schismaticii. Pe ceilalţi însă mila lui Dumnezeu-Tatăl şi blândeţea Domnului nostru Hristos şi răbdarea noastră îi vor uni iarăşi cu noi.

Îţi doresc, frate preaiubit, să fii întotdeauna bine sănătos.

1 A excomunica, a afurisi; sintagmă consacrată: communicationeprohibere „a opri de la comuniune” după modelul clasicei exilări: ignietaquâinterdicere „a opri de la foc şi apă”, adică a izgoni, ca fiind spurcat, blestemat.

2 Matei XV, 13.

SCRISOAREA LIII

Maxim, Urbanus, Sidonius, Macarie urează sănătate fratelui Ciprian

1.1. Suntem încredinţaţi, preaiubite frate, că şi tu, împreună cu noi, te bucuri în egală măsură, că noi, după ce am ţinut adu­narea pentru treburile Bisericii şi, mai ales, chibzuind în pace, trecând cu vederea neînţelegerile şi lăsându-le în seama judecăţii lui Dumnezeu, am făcut pace cu episcopul nostru Corneliu şi deopotrivă cu tot clerul. Cu bucuria întregii Biserici şi chiar cu dragostea binevoitoare a tuturor, a trebuit să afli acest fapt în chipul cel mai sigur prin această scrisoare a noastră.

Ne rugăm, frate preaiubit, să fii bine întru mulţi ani.

SCRISOAREA LIV

Ciprian doreşte sănătate preotului Maxim şi totodată fraţilor Urbanus, Sidonius şi Macarie

1.1. După ce mi-a fost citită, fraţi preaiubiţi, scrisoarea1 pe care mi-aţi trimis-o despre întoarcerea voastră şi despre pacea cu Biserica şi despre frăţeasca reîntregire, mărturisesc că eu unul m-am bucurat tot atât de mult, pe cât mă bucurasem şi înainte, când am aflat de slava mărturisirii voastre şi am primit cu mulţumire izbânda cerească şi duhovnicească a luptei voastre.

2. Căci aceasta este altă mărturie a credinţei şi slavei voastre: a mărturisi că este una singură Biserică, a nu te face părtaş la ră­tăcirea ori mai degrabă ticăloşia altuia, a reveni în aceeaşi tabă­ră de unde aţi pornit înainte, de unde aţi sărit înainte pentru a purta bătălia şi pentru a respinge, din toate puterile, vrăjmaşul. Căci trofeele din luptă trebuia să fie aduse tot acolo, de unde fu­seseră primite armele pentru luptă, pentru ca nu cumva Biserica lui Hristos să nu-i aibă slăviţi pe aceia pe care Hristos îi pregăti­se pentru slavă.

3. Acum însă şi voi aţi păstrat, prin iertarea Domnului, legă­tura strânsă care se potriveşte credinţei voastre şi legea dragostei nedespărţite şi a înţelegerii şi v-aţi făcut pentru ceilalţi pildă de dragoste şi de iertare prin întoarcerea voastră, astfel încât adevărul

1 Scrisoarea LIII.

193

Bisericii şi al Evangheliei şi unitatea Tainei, care erau păzite de noi, sunt întărite chiar prin alăturarea şi legătura voastră, iar mărturisitorii lui Hristos nu se fac capi ai rătăcirii, ca unii care fuseseră chezăşii vrednici de laudă ai bărbăţiei şi cinstei.

2.1. Vor vedea cât de mult vă vor ferici ceilalţi sau cât de mult vă vor lăuda fiecare între ei. Eu însă mărturisesc că vă fericesc din plin şi mă mândresc mai mult decât ceilalţi cu această paşnică întoarcere şi dragoste a voastră. Dar, pur şi simplu, trebuie să ascultaţi ce a fost în inima mea. Sufeream foarte tare şi mă chi­nuiam că nu puteam ţine legătura1 cu cei pe care odată începu­sem a-i iubi.

2. După ce voi, ieşiţi fiind din temniţă, v-aţi prins în rătăcirea schismatică şi eretică, se părea că slava voastră a rămas în temniţă. Se părea că măreţia numelui vostru a rămas acolo, de vreme ce oştenii lui Hristos nu se întorceau la Biserică din închisoarea în ca­re ajunseseră mai înainte cu lauda şi mulţumirea Bisericii.

3.1. Căci, deşi se pare că este zâzanie2 în Biserică, totuşi nici credinţa, nici iubirea noastră nu trebuie să fie împiedicate, astfel încât, doar fiindcă vedem că este neghină în Biserică, noi înşine să ne depărtăm de ea. Trebuie doar să ne străduim să putem fi noi grâul, încât, îndată ce grâul a început a fi adunat în hambare­le Domnului, să luăm rodul lucrării şi strădaniei noastre. Spune Apostolul în epistola sa:

Iar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut, iar unele sunt de bună seamă spre cinste, alte­le spre necinste3.

1A ţine legătura, comunicare, are, contextual, şi sensul de „a fi în comuniune”.

2 Zâzanie, zizania, din pildele neotestamentare, neghina sau pirul din grâu, adică „răutatea, discordia, tulburarea”, după ţtjaviov, preluat şi el din sumerianul zizân.

3II Timotei II, 20.

194

Noi să ne străduim în lucrarea noastră şi, pe cât putem, să ne silim a fi vas de aur şi de argint. De altminteri, numai Domnului I s-a dat să spargă vasele de lut, Lui, Căruia I-a fost dată şi ver­geaua de fier.

2. Nu poate robul fi mai presus de stăpânul său, nici să cea­ră cineva pentru sine ceea ce Tatăl numai Fiului I-a încredinţat, astfel încât să creadă de acum că el poate, fie să aducă lopata la arie spre a vântura şi a curăţa, fie să aleagă de grâu toată neghina prin judecată omenească. Trufaşă este încăpăţânarea aceasta şi nelegiuită puterea pe care şi-o ia nebunia cea strâmbă.

3. Deoarece unii fac mereu mai mult decât cere blânda drep­tate, pier din Biserică şi, în timp ce se ridică cu trufie, orbiţi fi­ind chiar de semeţia lor, pierd lumina adevărului. Pentru aceas­ta şi noi, păstrând măsura potrivită şi privind cu luare-aminte cântarul Domnului şi cugetând la bunătatea şi milostenia lui Dumnezeu-Tatăl, abia după ce îndelung şi mult s-a făcut între noi cercetarea, am cântărit cu dreaptă măsură cele ce trebuie făcute.

4. Toate acestea le puteţi pătrunde adânc, de veţi fi citit cărţuliile mele1, pe care de curând le citisem aici şi, în nume­le dragostei noastre, vi le trimisesem şi vouă spre a le citi, căr­ticele în care nu lipseşte pentru cei căzuţi nici mustrarea, care să-i îmboldească, nici leacul care să-i însănătoşească. În mărgi­nirea mea am vorbit, pe cât am putut, şi despre unitatea Biseri­cii Universale; sunt încredinţat că această cărţulie vă place acum

1 De lapsis şi De Cath. Ecclesiae Unitate (cunoscută în timpul lui Fulgentius ca De simplicitatepraelatorum). Ultima se ocupă de unitatea episcopilor în fiecare biserică şi de unitatea din Biserica Universală. Acesta este motivul pentru care Sf. Ciprian vorbeşte astfel lui Maxim şi celorlalţi mărturisitori reprimiţi în Biserică.

195

tot mai mult, de vreme ce acum astfel o citiţi, încât s-o preţuiţi şi s-o iubiţi, dacă într-adevăr, ceea ce noi am prins în cuvinte, voi împliniţi prin fapte, deoarece reveniţi la Biserică în unitatea iu­birii şi a păcii.

Vă doresc, fraţi preaiubiţi, să fiţi totdeauna bine sănătoşi.

SCRISOAREA LV

Ciprian urează sănătate fratelui Antonianus

1.1. Am primit, frate preaiubit, prima ta scrisoare, care păzeşte cu tărie înţelegerea soborului episcopilor şi legătura strânsă cu Biserica Universală şi în care ai dat de ştire că tu nu intri în co­muniune cu Novaţian, ci urmezi hotărârea noastră şi păstrezi o singură înţelegere, aceea cu Corneliu, confratele nostru întru episcopat.

2. Mi-ai scris chiar să transmit o copie a acestei scrisori con­fratelui nostru Corneliu, pentru ca, lăsând la o parte toată grija, să ştie de acum că tu te afli în comuniune cu el, adică cu Biserica Universală.

2.1. Însă ne-a venit mai pe urmă, pe neaşteptate, trimisă prin confratele Quintus, o altă scrisoare a ta, din care am înţeles că sufletul tău, mişcat de scrisoarea lui Novaţian, a început să dea înapoi. Căci, după ce mai înainte ţi-ai arătat cu tărie hotărârea şi încuviinţarea, în această scrisoare ai cerut să-ţi răspund ce erezie a adus Novaţian sau pe ce întemeindu-se Corneliu intră în co­muniune cu Trofimus şi cu cei care au jertfit.

2. Iar dacă te preocupă tulburarea credinţei şi, îngrijorat fi­ind, cauţi adevărul într-o pricină încurcată, nu trebuie înăbuşită grija stăruitoare a unui suflet mistuit de o sfântă teamă.

197

3.1. Şi, fiindcă văd că, după părerea din prima ta epistolă, ai fost mai pe urmă tulburat de scrisoarea lui Novaţian, eu, preaiu­bite frate, pun pe primul loc un anume lucru: bărbaţii neclintiţi şi întemeiaţi pe stâncă1 o dată pentru totdeauna, cu statornicie, nu sunt clintiţi, nu spun de o adiere uşoară, dar nici de vânt sau de vijelie, astfel încât cugetul, adesea nehotărât şi nesigur, nu le este purtat de păreri diferite, ca de suflarea unor vânturi ce dau năvală şi nu sunt clintiţi din hotărârea lor, atrăgându-şi învinu­irea de nestatornicie. Pentru ca scrisoarea lui Novaţian să nu fa­că acest lucru cu tine, frate, sau cu oricare altul, îţi voi lămuri pe scurt, precum ai dorit, temeiul acestei pricini.

2. Şi, în primul rând, fiindcă tu pari, de bună seamă, tulbu­rat chiar de purtarea mea, trebuie lămurite faţă de tine, atât per­soana, cât şi poziţia mea, ca să nu se creadă că eu am renunţat cu uşurinţă la hotărârea mea şi, cu toate că la început am apărat, în primul rând, asprimea Evangheliei, să pară că mai apoi cugetul meu s-a abătut de la învăţătura şi neînduplecarea de mai înainte, astfel încât am socotit că trebuie lăsată slobodă iertarea pentru cei care şi-au pătat conştiinţa cu adeverinţe de apostazie2 sau au săvârşit sacrificii nelegiuite. Pentru că nici într-o privinţă, nici în cealaltă nu am făcut nimic fără o îndelung măsurată şi cântări­tă judecată.

4.1. Căci, pe când lupta era încă în toi şi bătălia slăvitei în­fruntări fierbea în clocotul prigoanei, puterile oştenilor trebuiseră îmboldite cu tot îndemnul şi deplinul avânt şi, mai cu seamă,

1 Stâncă, aluzie evidentă la Sf. Petru, piatra pe care s-a zidit Biserica.

2 Vezi primele scrisori, unde se dezbate pe larg problema celor căzuţi, lapsi, care aveau dobândite de la autorităţile păgâne adeverinţe, cărticele, libelliapostasiae, care-i scoteau din rândul vinovaţilor de a fi creştini; unii obţineau fraudulos aceste adeverinţe „de bună purtare”, ferindu-se de fapt să aducă sacrificii idolilor.

198

trebuiseră însufleţite de răsunetul ca de trâmbiţă al glasului nostru cugetele celor căzuţi, ca să urmeze calea pocăinţei, nu nu­mai prin rugăciuni şi plânsete, ci, fiindcă li se dădea prilejul în­toarcerii la luptă şi al redobândirii mântuirii, să fie încă mai mult mânaţi în dorinţa mărturisirii şi slava martiriului, mustraţi fiind de cuvintele noastre.

2. În sfârşit, după ce preoţii şi diaconii mi-au scris despre unii că au fost necumpătaţi şi se îmbulzesc spre a primi degrabă co­muniunea, răspunzându-le în scrisoarea mea, care se păstrează1, am adăugat şi acest lucru:

„Aceştia, dacă se grăbesc prea mult, au în puterea lor ceea ce-şi doresc; însuşi momentul le oferă mai mult decât cer, căci bătălia se duce încă şi înfruntarea este zilnic reluată. Dacă se căiesc cu adevărat şi cu tărie pentru fapta lor şi flacăra credinţei este destul de puternică, cei ce nu pot fi nimiciţi pot fi încununaţi.”

3. Totuşi eu am amânat luarea unei hotărâri în privinţa celor căzuţi, pentru ca atunci, când ni se vor fi dat răgazul şi liniştea, iar milostenia divină va fi îngăduit episcopilor a se aduna la un loc, atunci abia, după ce se va fi convenit şi cumpănit o măsură, în ur­ma înfruntării tuturor, să hotărâm ce se cuvine să facem. Dacă în­să cineva va fi vrut în mod nechibzuit să intre în comuniune cu cei căzuţi, înaintea întrunirii noastre şi înainte de luarea unei ho­tărâri prin cercetarea tuturor, acesta însuşi să fie afurisit.

5.1. Acest lucru eu l-am scris pe larg2 clerului de la Roma, ca­re pe atunci era fără episcop, şi mărturisitorilor, preotului Ma­xim şi celorlalţi puşi sub pază, uniţi acum în Biserică împreună cu Corneliu. Ceea ce le-am scris eu poţi cunoaşte din răspunsu­rile lor, căci în scrisoarea3 lor au pus următoarele:

1 ScrisoareaXIX, 2.

2 Scrisoarea XXVII.

3 Scrisoarea XXX, pct. V, 3.

199

„Cu toate că, într-o pricină atât de însemnată, nouă ne-ar plă­cea ceea ce şi tu ai lămurit, totuşi mai întâi trebuie sprijinită pacea Bisericii, apoi, după ce se va fi făcut astfel o dezbatere a părerilor cu episcopii, cu preoţii, cu diaconii, cu mărturisitorii şi, în egală măsură, de faţă cu laicii, să se cerceteze pricina celor căzuţi.”

2. Chiar atunci, pe când Novaţian scria şi citea cu glas tare ce­ea ce scrisese, iar preotul Moise, pe atunci mărturisitor, de acum martir, subscria, s-a adăugat faptul ca celor căzuţi, bolnavi fiind şi pe moarte, să le fie dată iertarea. Această scrisoare a fost trimi­să în toată lumea şi a fost adusă la cunoştinţă tuturor bisericilor şi tuturor fraţilor.

6.1. Totuşi, potrivit cu ceea ce se hotărâse înainte, deoarece, după potolirea prigoanei, avusesem putinţa de a ne aduna la un loc1 un mare număr de episcopi, pe care ne-au păzit întregi şi te­feri credinţa noastră şi ocrotirea Domnului, ne-am reunit şi am judecat cu o sănătoasă cumpănire, după ce timp îndelungat s-au cercetat Scripturile în amândouă privinţele, pentru ca, pe de o parte, nici să nu fie tăgăduită cu desăvârşire celor căzuţi nădej­dea comuniunii şi iertării, încât să se piardă şi mai mult în deznă­dejdea lor şi, pentru că Biserica le este închisă, să trăiască în chip păgân, urmând viaţa lumească, iar pe de alta, nici să nu fie slăbi­tă asprimea Evangheliei, încât să se îmbulzească cu îndrăzneală spre comuniune, ci să dureze îndelung pocăirea şi să se ceară cu lacrimi milostenia Tatălui şi să se cerceteze pricinile şi dorinţele şi nevoile fiecăruia în parte, conform cu ceea ce este cuprins în căr­ticica despre care sunt încredinţat că a ajuns la tine şi în care s-au consemnat punct cu punct cele mai de seamă hotărâri2.

2. Şi, ca să nu pară că nu este de ajuns numărul episcopilor din Africa, am scris cu privire la acest lucru chiar şi la Roma,

1 Sinodul din primăvara anului 251.

2 Hotărârile nu s-au păstrat şi nici cărţulia (De lapsis) care le cuprindea.

200

confratelui nostru Corneliu, iar el însuşi, după ce s-a ţinut un si­nod cu foarte mulţi confraţi episcopi, a luat aceeaşi hotărâre ca şi noi, cu aceeaşi asprime şi sănătoasă cumpătare.

7.1. A fost nevoie să-ţi scriu acum despre acest lucru, ca să ştii că n-am făcut nimic cu uşurinţă, ci că eu, după cum spusesem înainte în scrisorile mele, le-am supus toate judecăţii comune a sinodului nostru şi că, de bună seamă, nu am intrat mai înain­te în comuniune cu nimeni dintre cei căzuţi, de vreme ce până acum orice căzut avea de unde primi nu numai îngăduinţa, ci şi cununa.

2. Totuşi, după aceea, precum o cereau şi înţelegerea soboru­lui şi nevoia de-a aduna comunitatea fraţilor şi de-a obloji rana, am cedat cerinţei vremurilor şi am socotit că trebuie să ne în­grijim de mântuirea celor mulţi, iar acum nu mă îndepărtez de cele ce s-au hotărât o dată pentru totdeauna printr-o înţelegere comună în sinodul nostru, cu toate că multe se vântură prin gla­surile multora şi pretutindeni se tot aruncă din gura diavolului minciuni împotriva preoţilor lui Dumnezeu, spre a se rupe ar­monia unităţii universale.

3. Dar se cuvine ca tu, ca un bun frate şi confrate de epi­scopat, de aceeaşi simţire, să nu primeşti cu uşurinţă ceea ce spun răuvoitorii şi apostaţii, ci ceea ce fac confraţii tăi, bărbaţi cumpătaţi şi aleşi, să cântăreşti drept în cercetarea vieţii şi învăţăturii noastre.

8.1. Ajung de acum, frate preaiubit, la persoana confrate­lui nostru Corneliu, aşa cum l-ai cunoscut mai cu adevărat îm­preună cu mine, nu din minciuna răuvoitorilor şi defăimători­lor, ci din judecata lui Dumnezeu, Care l-a făcut episcop, şi din mărturia confraţilor, a căror mulţime, pretutindeni în lumea în­treagă, l-a încuviinţat într-o totală înţelegere.

201

2. Căci, ceea ce îi dă preaiubitului nostru Corneliu o intrare plină de slavă înaintea lui Dumnezeu şi a lui Hristos şi a Biseri­cii Lui, la fel şi a tuturor confraţilor, este faptul că el n-a venit la episcopat pe neaşteptate, ci, trecut fiind prin toate treptele ierar­hice ale Bisericii şi slujindu-L pe Domnul mereu în demnităţi religioase, a urcat până la culmea cea mai de sus a ierarhiei, prin toate treptele slujirii.

3. Apoi, în cele din urmă, n-a cerut, nici n-a voit episcopa­tul ca atare şi nici n-a dat buzna precum ceilalţi, pe care-i umflă boala îngâmfării şi trufiei lor, ci, îndeobşte liniştit şi cumpătat şi precum ne-au obişnuit a fi cei aleşi de Dumnezeu pentru această dregătorie, nu s-a silit precum alţii să devină episcop, însă, pen­tru sfiiciunea înfrânării sale feciorelnice şi pentru smerenia bu­nei cuviinţe înnăscute şi păstrate, el însuşi a fost silit să primeas­că, prin constrângere, episcopatul.

4. Şi a fost făcut episcop de cei mai mulţi confraţi ai noştri, ca­re erau atunci de faţă în cetatea Romei, care au trimis la noi scri­sori de slavă şi de laudă şi alese prin mărturia cuprinsului lor, în privinţa alegerii lui. Corneliu însă a fost făcut episcop din judeca­ta lui Dumnezeu şi a Hristosului1 Său, de mărturia aproape a tu­turor clericilor, de voinţa poporului, care a fost atunci de faţă, de adunarea episcopilor cu vechime şi a bărbaţilor aleşi, cum nimeni n-a fost făcut înaintea lui, la o vreme când locul lui Fabian, adică al lui Petru, şi treapta scaunului episcopal erau vacante.

5. După ce acest rang a fost ocupat şi confirmat, atât din voinţa lui Dumnezeu, cât şi prin încuviinţarea noastră a tuturor, oricine va fi vrut de acum să se facă episcop e silit a o face în afară2 şi să nu primească numirea din partea Bisericii, cel care nu păstrează

1 Hristosului, Unsului.

2 Din/i sfataprofanus, „de dincolo de altar” (fanum „altar”), „din afara Bisericii, lumesc”.

202

unitatea Bisericii. Oricine va fi fost acela, chiar de se avântă mult cu de la sine putere şi cere foarte mult pentru sine, este un profan, este un străin, este în afară. Şi, deoarece nu poate fi un al doilea după cel dintâi, oricine a fost făcut după acesta unul, care trebuie să fie singurul, acela este de-acum nu al doilea, ci nici unul.

9.1. Apoi, după primirea, nu prin stăruinţe, nici prin sil­nicie, a episcopatului, ci din voinţa lui Dumnezeu, Care face episcopii, cât de mare a fost bărbăţia în el însuşi, după prelua­rea episcopatului, cât de mare tăria sufletului, ce fel statornicia credinţei, căci noi suntem datori cu inima curată să înţelegem profund şi să lăudăm, faptul că el s-a aşezat neînfricat în scaunul arhieresc al Romei în acest timp, când un tiran1, duşman episco­pilor lui Dumnezeu, ameninţa cu lucruri de spus şi de nespus, care mai răbdător şi mult mai îngăduitor putea auzi că împotri­va sa se ridică un alt împărat2, decât că în fruntea Romei se pune un episcop al lui Dumnezeu.

2. Oare acesta, frate preaiubit, nu trebuie lăudat ca fiind cea mai înaltă mărturie de bărbăţie şi de credinţă, oare nu trebuie socotit între slăviţii martori şi mărturisitori acesta, care a şezut atâta timp aşteptând pe călăii trupului său şi pe răzbunătorii unui tiran înverşunat, care, fie se năpusteau cu sabia asupra lui Corneliu, căci se împotrivea decretelor sălbatice şi nesocotea ameninţările şi chinurile şi uneltele torturii prin tăria credinţei, fie răstigneau, fie ardeau cu foc, fie sfâşiau măruntaiele şi trupu­rile prin tot felul de pedepse? Deşi măreţia şi bunătatea Dom­nului ocrotitor a vrut să fie episcop acela pe care l-a făcut şi l-a ocrotit, totuşi Corneliu, în ce priveşte sacrificiul şi spaima lui, a suferit orice a putut suferi şi a învins mai întâi prin episcopatul lui pe tiranul, învins mai apoi prin armele războiului3.

1 împăratul Decius, iniţiatorul prigoanei anticreştine din anul 250.

2 împăratul rival, numit în textprincepsaemulus.

3 Tiranul (Decius) a fost ucis, în anul 251, într-o luptă pe malurile Dunării.

203

10.1. însă, în ce priveşte lucrurile ruşinoase şi răuvoitoare care sunt răspândite despre el, nu vreau să te miri, de vreme ce ştii că aceasta este mereu lucrarea diavolului, încât să sfâşie prin min­ciună pe robii lui Dumnnezeu şi să pângărească prin zvonuri neadevărate un nume slăvit, încât, cei ce strălucesc prin lumina conştiinţei lor să fie murdăriţi prin cârcoteli mincinoase.

2. Dar să ştii că fraţii noştri au cercetat şi au aflat în chipul cel mai adevărat că acela nu s-a murdărit nici cu folosirea cărticelei1, precum îl învinuiesc unii, dar nici nu a legat o comuniune nele­giuită cu episcopii care au adus sacrificii, ci i-a unit cu noi doar pe cei a căror pricină a fost ascultată şi a căror nevinovăţie a fost recunoscută.

11.1. Căci şi despre Trofimus2, despre care ai dorit să ţi se scrie, adevărul nu este aşa cum au ajuns la tine zvonul şi min­ciuna răuvoitorilor. Căci, precum au făcut adesea şi înaintaşii noştri, fratele nostru preaiubit a căzut de nevoie, pentru ca fraţii noştri să rămână uniţi.

2. Şi, fiindcă cea mai mare parte a poporului se îndepărta­se împreună cu Trofimus, acum Trofimus revenind la Biseri­că şi dându-i-se ascultare şi mărturisind prin căinţa rugăciunii rătăcirea dinainte şi rechemând cu deplină smerenie şi supu­nere pe fraţi, pe care de curând îi dezbinase, i-au fost ascultate rugăminţile şi au fost primiţi în Biserica Domnului nu numai Trofimus, ci şi un număr foarte mare de fraţi care fuseseră cu Trofimus, care n-ar fi avut de gând nici unul să revină la Biserică, decât însoţiţi de Trofimus.

1 Cărticele: adeverinţe sau recomandări date de mărturisitori (chiar din temniţă) pentru obţinerea de către apostaţi a iertării; vezi primele scrisori.

2 Nu i se cunoaşte cu precizie identitatea, dar pare a fi fost unul din epi­scopii care l-au confirmat pe Novaţian. (Cf. Eusebiu, Hist. Eccl., XLIII, 10.)

204

3. Aşadar, după ce s-a ţinut acolo un sfat cu cei mai mulţi confraţi, a fost primit Trofimus, fapt prin care se dobândea întoar­cerea fraţilor şi mântuirea dată multora. Aşadar, Trofimus a fost primit să intre în comuniune ca laic, nu aşa cum ţi-au vestit scriso­rile răuvoitorilor, anume că ar uzurpa demnitatea de episcop.

12.1. Dar şi ceea ce ţi s-a vestit, anume că Corneliu intră în comuniune cu cei care au jertfit, chiar şi acest lucru se naşte din zvonurile plăsmuite ale apostaţilor. Căci nu ne pot lăuda cei ca­re se îndepărtează de noi, dar nici noi nu trebuie să ne aşteptăm a fi pe placul acelora care, neplăcându-ne nouă şi răzvrătiţi fiind împotriva Bisericii, stăruie în a-i rupe cu silnicie de Biserică pe fraţi. Pentru aceasta, frate preaiubit, să nu asculţi cu uşurinţă, nici să nu crezi toate zvonurile ce se răspândesc, atât despre Cor­neliu, cât şi despre noi.

13.1. Iar dacă unii sunt loviţi de boli, să li se dea ajutor în neputinţă, aşa cum s-a hotărât. Totuşi, după ce li s-a venit în aju­tor şi celor în primejdie de moarte li s-a dat iertarea, nu pot fi sufocaţi de către noi, sau striviţi, ori împinşi cu forţa şi cu mâna noastră spre deznodământul morţii, ca şi cum, de vreme ce ier­tarea se dă celor care mor, cei care au primit iertarea ar trebui să moară. Ci în aceasta să se vadă mai degrabă un semn al iubirii divi­ne şi al blândeţii părinteşti, anume că, după primirea iertării, sunt păstraţi în viaţă. Şi de aceea, dacă, după ce au primit iertarea, li se dă un răgaz de la Dumnezeu, nimeni nu trebuie să le aducă vreo vină episcopilor, de vreme ce s-a hotărât, o dată pentru totdeauna, să li se vină în ajutor fraţilor aflaţi în primejdie de moarte.

2. Nici să nu socoteşti, preaiubite frate, precum li se pare uno­ra, că se cuvine ca cei cu cărţulie1 să fie priviţi la fel cu cei care au

1 Cărţulie, libellus, de adeverire a apostaziei, obţinută adesea formal, prin mituirea oficialilor, pentru a scăpa de rigorile persecuţiei. Posesorii acestora, falşi aducători de jertfe, sunt numiţi Ubellatici. Vezi primele scrisori.

205

jertfit, de vreme ce, chiar între cei care au jertfit, sunt adesea de­osebite atât motivul, cât şi speţa. Căci nu trebuie puşi pe aceeaşi treaptă acela care s-a avântat îndată, din voinţa sa, spre sacrificiul nelegiuit şi cel care, împotrivindu-se şi luptând îndelung, a ajuns de nevoie la acest lucru: acela care s-a trădat şi pe sine şi pe toţi ai săi şi cel care, luând asupra sa însuşi primejdia în locul tuturor, şi-a ocrotit soţia şi copiii şi toată casa, prin asumarea propriei primejduiri; acela care a împins la nelegiuire pe vecinii şi pe pri­etenii săi şi cel care şi-a apărat vecinii şi slugile şi chiar a primit în casele şi ascunzătorile sale foarte mulţi fraţi, ce se ascundeau bejeniţi şi fugari, aducând şi oferind Domnului multe suflete vii şi nevătămate, care să se roage în locul unuia singur căzut.

14.1. De vreme ce chiar între cei care au jertfit este o mare deosebire, ce lipsă de înţelegere şi ce grozavă împietrire este să-i alături pe cei cu cărţulie celor care au sacrificat, de vreme ce chiar unul pentru care s-a obţinut cărţulia spune:

„Citisem mai înainte şi aflasem, căci a spus-o episcopul, că ro­bul lui Dumnezeu nu trebuie să sacrifice idolilor, nici să li se în­chine şi, pentru a nu face ceea ce nu e îngăduit, de vreme ce mi se ivise prilejul dobândirii unei cărţulii, pe care eu însumi n-o pri­meam, de nu mi se dădea prilejul, fie am mers la magistrat, fie am transmis prin altcineva că sunt creştin, că nu-mi e îngăduit să aduc jertfe, că nu mă pot apropia de jertfelnicele diavolului, că pentru aceasta îi dau o sumă1, ca să nu fac ceea ce nu mi-e îngăduit.”

2. Or, acum, acesta, care s-a pătat cu o adeverinţă, după ce a aflat că noi l-am mustrat, că nu trebuia să facă aceasta, cu toa­te că are mâinile curate şi gura lui n-a murdărit-o nici o atin­gere a mâncării ucigătoare, dar i-a fost murdărită conştiinţa, el plânge când ne aude şi se jeluieşte şi, dacă acum este mustrat că

1 Sumă, în text praemium, desigur mita pentru a i se elibera actul (fals) de apostazie.

206

a păcătuit şi a înşelat nu atât prin nelegiuire, cât prin greşeală, mărturiseşte că de acum înainte este învăţat şi prevenit.

15.1. Dacă respingem pocăirea acestora, care au încredinţarea unei îngăduinţe venite din recunoaştere, îndată, împreună cu soţia, cu copiii, pe care-i păziseră neatinşi, sunt atraşi, la chema­rea diavolului, spre erezie şi schismă. Şi ni se va adăuga ca vină în ziua judecăţii, că n-am îngrijit oaia rănită şi, pentru una singură căzută, am dus la pieire pe cele multe sănătoase; şi, de vreme ce Stăpânul, lăsând nouăzeci şi nouă sănătoase, a căutat una singu­ră rătăcită şi ostenită şi, găsind-o, a adus-o pe umerii Săi1, noi, nu numai că nu-i căutăm pe cei osteniţi, dar îi şi gonim pe cei ce vin la noi; şi, în vreme ce profeţii mincinoşi nu încetează acum a nimici şi a lovi turma lui Hristos, le dăm prilej câinilor şi lupilor, să-i pierdem prin împietrirea şi neomenia noastră pe cei pe care nu i-a pierdut prigoana ucigaşă.

2. Şi unde va fi, frate preaiubit, ceea ce spune profetul:

în toate le fac pe plac tuturor, nu căutând ce mi-e mie folositor, ci celor mulţi, spre a se mântui. Urmaţi-mă aşadar.2

Şi iarăşi:

M-amfăcut neputincios pentru cei neputincioşi, ca să-i ajut pe cei neputincioşi.3

La fel:

Dacă suferă un singur mădular, suferă împreună şi celelalte mădulare: şi, de se bucură un mădular, se bucură împreună şi ce­lelalte mădulare.4

16.1. Alta este, frate preaiubit, cugetarea filosofilor şi stoi­cilor, care spun că toate păcatele sunt egale şi că un bărbat ales nu

1 LucaXV.4.

2 1 Corinteni X, 13; XI, 1.

3 1 Corinteni IX, 22.

4 1 Corinteni XII, 26.

207

trebuie să se încline lesne. Dar între creştini şi filosofi e o foarte mare deosebire. Iar dacă Apostolul spune:

Luaţi seama să nu vă fure cineva cu filosofia şi vorbăria deşartă1, trebuie să ne ferim de cele ce nu vin din milostenia lui Dum­nezeu, ci coboară din însuşirea unei filosofii prea împietrite.

2. Iar despre Moise aflăm că se spune în Scripturi:

Şi a fost Moise un om cu totul blând.2

Şi Domnul, în Evanghelia Sa, zice:

Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este cu voi.3

Şi iarăşi:

Nu cei sănătoşi au nevoie de doctori, ci cei bolnavi.4

3. Ce vindecare poate aduce unul care zice:

„Eu îi vindec doar pe cei sănătoşi, care n-au nevoie de doctor”?

Celor răniţi trebuie să le dăm ajutorul nostru, vindecarea noastră. Să nu-i socotim morţi, ci mai degrabă că zac pe jumă­tate morţi, pe cei pe care-i vedem răniţi de prigoana ucigătoare: dacă aceştia ar fi cu totul morţi, niciodată mai apoi nu s-ar face din ei martori şi mărturisitori.

17.1. Dar, deoarece în urma pocăinţei există în ei ceea ce se poate însănătoşi întru credinţă şi bărbăţie, iar tăria se înar­mează prin pocăinţă,

2. căci nu se va putea înarma dacă cineva cade în deznădej­de, dacă, îndepărtat fiind cu împietrire şi cruzime de Biserică, îşi întoarce spre păgâni căile şi lucrările lumii acesteia, ori, respins fiind de Biserică, trece la eretici şi schismatici, acolo unde, deşi

1Coloseni II, 1.

2NumeriiXII, 1,3.

3 LucaVI, 36.

4 Matei IX, 12.

208

va fi fost ucis mai apoi pentru numele lui Hristos, scos fiind în afara Bisericii şi depărtat de unitate şi iubire, nu va putea fi încu­nunat în moarte

3. Şi pentru aceasta, frate preiubit, am hotărât ca, după cerce­tarea fiecărei pricini, toţi cei cu cărţulie să fie primiţi, să se vină în ajutor jertfitorilor aflaţi pe moarte, pentru că spovedanie la cei de jos nu există şi nimeni nu poate fi silit la pocăinţă de către noi, dacă i se ridică folosul pocăinţei. De va fi venit mai înainte înfruntarea1, se va afla înarmat pentru înfruntare, întărit de noi: dar dacă boala îl va fi urgisit înaintea înfruntării, el se duce cu mângâierea iertării şi a împărtăşirii.

18.1. Şi noi nu judecăm dinainte ceea ce va judeca Dom­nul, astfel încât, de va găsi deplină şi dreaptă pocăinţa păcătosu­lui, să încuviinţeze atunci ceea ce se va fi hotărât de noi aici. Dacă însă cineva ne va fi înşelat cu prefăcută pocăinţă, Domnul, care nu este amăgit şi care pătrunde inima omului, să judece despre cele pe care noi nu le-am văzut şi să îndrepte Stăpânul hotărârea robilor. Noi totuşi trebuie să ne amintim, frate, că scris este:

2. Fratele care-şi ajută fratele se va înălţa.2

Chiar şi Apostolul a spus:

Toţi cei care luaţi seama, ca să nu cădeţi şi voi în ispită, purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.3

Pentru ca iarăşi, mustrându-i pe trufaşi şi înfrângându-le semeţia, să adauge în epistola sa:

Şi cel căruia-ipare că stă neclintit să ia seama să nu cadă.4

Iar în alt loc spune:

1 înfruntarea, adică martiriul, înaintea morţii naturale ori cauzate de boală.

2 Pilde XVIII, 19. trimitere greşită.

3 Galateni VI, 1-2.

3 1 Corinteni X, 12.

209

Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru Domnul său stă ori cade. Dar va sta: căci Dumnezeu are putere să-l ţină pe el.4

Chiar Ioan va adeveri, că Domnul nostru Iisus Hristos este apărător şi mijlocitor pentru păcatele noastre, zicând:

Copilaşii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi; iar dacă va fi păcătuit cineva, avem Mijlocitor către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept, şi însuşi este rugăciunea pentru păcatele noastre.5

însuşi Apostolul Pavel a pus în epistola sa:

Dacă Hristos a murit pentru noi, pe când eram încă păcătoşi, cu atât mai vârtos acum, îndreptaţi prin sângele Lui, ne vom iz­băvi prin El de mânie.6

19.1. Gândindu-ne la bunătatea şi îndurarea Lui, nu tre­buie să fim într-atât de cruzi şi aspri şi neomenoşi în a-i îngriji pe fraţi, ci să suferim cu suferinzii şi să plângem cu cei ce plâng şi, pe cât putem, să-i ridicăm cu ajutorul şi mângâierea dragos­tei noastre, nici într-atât de neîmblânziţi şi încăpăţânaţi în a ni­mici pocăinţa lor, şi iarăşi, nici slobozi şi lesnicioşi în a uşura cu nechibzuinţă comuniunea.

2. Iată, fratele zace rănit, lovit în luptă de vrăjmaş. Pe de o parte, diavolul caută să ucidă pe cel pe care l-a rănit, pe de alta, Hristos îl îmbărbătează să nu moară cu totul cel pe care l-a răs­cumpărat. Căruia dintre cei doi ne alăturăm, de partea cui stăm? Oare îl sprijinim pe diavol, ca să ucidă şi nu-l luăm în seamă pe fratele ce zace fiind pe moarte, precum ierarhii şi leviţii în Evan­ghelie? Ori, de bună seamă, ca ierarhi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, urmând ce a învăţat şi a făcut Hristos, îl smulgem pe cel rănit din fălcile vrăjmaşului şi-l încredinţăm vindecat judecăto­rului Dumnezeu?

4 Romani, XIV, 4.

5 1 Ioan II, 1-2.

6 Romani V, 8-9.

210

20.1. Şi să nu crezi, preaiubite frate, că de aici se micşorează bărbăţia fraţilor ori lipsesc muceniciile din faptul că se va fi uşurat pocăinţa pentru cei căzuţi şi că li se va fi dat pocăiţilor nă­dejdea iertării. Tăria credincioşilor rămâne neclintită şi, la cei ce se tem şi iubesc din toată inima pe Dumnezeu, neclintirea rămâ­ne trainică şi puternică.

2. Căci şi desfrânaţilor li se lasă de către noi un răgaz pentru pocăinţă şi li se dă iertarea. Şi totuşi, pentru aceasta, nu scade în Biserică fecioria, nici nu slăbeşte, din pricina păcatelor alto­ra, dorinţa slăvită a înfrânării. Biserica înfloreşte încununată de atâtea fecioare, iar neprihănirea şi sfiala păstrează tăria slavei sa­le, şi puterea înfrânării nu este frântă, pentru că desfrânării i se uşurează pocăinţa şi iertarea.

3. Una este să aştepţi pentru iertare, alta să ajungi la sla­vă, altceva ca cel trimis la închisoare să nu iasă de acolo pâ­nă nu plăteşte ultimul bănuţ1, şi iarăşi una este a primi răspla­ta credinţei şi bărbăţiei, alta ca cel chinuit pentru păcate să se cureţe printr-o lungă suferinţă şi să se purifice îndelung prin foc, altceva să fi purificat toate păcatele prin pătimire, una, în sfârşit, a fi în aşteptare pentru osânda Domnului în ziua judecăţii, şi iarăşi altceva a fi încununat de Domnul.

21.1. Printre înaintaşii noştri, unii episcopi, aici, în pro­vincia noastră, n-au socotit că trebuie să li se dea iertarea desfrânaţilor şi au închis cu totul calea pocăinţei pentru desfrânare. Totuşi nu s-au retras din adunarea confraţilor lor epi­scopi, nici n-au rupt cu încăpăţânarea împietririi ori neclintirii lor unitatea Bisericii Universale, astfel încât, deoarece la unii se acorda iertarea desfrânaţilor, cei care n-o dădeau să se despartă de Biserică.

1 Matei V, 26.

211

2. Păstrându-se legătura unităţii şi păzind în persoană jură­mântul nedespărţit al Bisericii Universale, fiecare episcop îşi hotărăşte şi-şi conduce lucrarea, având a da socoteală Domnului pentru alegerea sa.

22.1. Mă mir însă că sunt unii atât de îndărătnici, încât so­cotesc că nu trebuie dată pocăinţa celor căzuţi ori cred că celor ce se pocăiesc trebuie să li se refuze iertarea, cu toate că scris este:

Adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte.1

Ceea ce de bună seamă se spune aceluia despre care se ştie că a căzut şi pe care Domnul îl îndeamnă să se ridice iarăşi prin lu­crări, căci scris este:

Milostenia izbăveşte de la moarte2,

şi desigur nu de acea moarte pe care o dată pentru totdeauna a stins-o Sângele lui Hristos şi de care slava Botezului mântuitor şi a Mântuitorului nostru ne-a izbăvit, ci de cea care mai pe ur­mă se strecoară prin păcate.

2. La fel, în alt loc, se dă timp pentru pocăinţă şi Domnul mustră pe cel ce nu se căieşte:

Am multe, zice, împotriva ta, căci pe soţia ta Izabela, care-şi zice prorociţă, o laşi de învaţă şi amăgeşte pe robii Mei să se des­frâneze şi să mănânce din jertfa, şi i-am dat timp să se pocăiască şi nu voieşte să sepocăiască de desfrânare. Iată, o trimit la pat în cea mai mare suferinţă şi pe cei care s-au desfrânat cu ea, de nu se va fi pocăit de faptele sale.3

Şi, de bună seamă, Domnul nu îndemna la căinţă, de nu făgă­duia îndurare celor ce se pocăiau. Şi spune în Evanghelie:

1 Apocalipsa II, 5.

2TobitIV, 10.

3 Apocalipsa II, 20-22.

212

Vă spun vouă, că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se căieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă.1

3. Căci, de vreme ce scris este că:

Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu Se bucură de pieirea celor vii2, ca unul Care doreşte ca nimeni să nu piară, vrea ca păcătoşii să se pocăiască şi, prin pocăinţă, să revină iarăşi la viaţă. Pentru aceasta, strigă şi grăieşte prin profetul Ioil:

Şi acum, zice Domnul Dumnezeul vostru: „întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri şi plâns şi tânguire, şi sfâşiaţi inimile şi nu veşmintele voastre, şi întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci milostiv este şi îndurător şi răb­dător şi cu multă milă, şi Care îşi schimbă hotărârea de la relele pedepse hotărâte.”3

4. Chiar în Psalmi citim despre asprimea şi totodată îndu­rarea lui Dumnezeu, Care ameninţă şi în acelaşi timp cruţă, pedepseşte ca să îndrepteze şi mântuieşte după ce a îndreptat.

Cerceta-voi, zice, cu toiagul fărădelegile lor şi cu bătăi păcatele lor; iar mila Mea nu o voi depărta de la ei.4

23.1. Domnul însuşi, în Evanghelie, arătând milostenia lui Dumnezeu-Tatăl, spune:

Cine este între voi omul care, de-i va cere fiulpâine, să-i întindă o piatră, ori, de-i va fi cerut peşte, să-i întindă un şarpe? Deci, dacă voi, răifiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El!s

2LucaXV, 7.

3 înţelepciunea lui Solomon 1,13.

4 Ioil 11,12-13.

1 Psalmi LXXXVIII, 32-33.

2 Matei VII, 9-11.

213

2. Domnul aseamănă aici pe tatăl trupesc cu veşnica şi înde­lunga îndurare a lui Dumnezeu-Tatăl. Iar dacă tatăl ăsta de nimic de pe pământ, jignit greu de fiul păcătos şi rău, de-l va fi văzut totuşi mai apoi schimbat şi, părăsind păcatele vieţii de mai îna­inte, îndreptat cu durerea pocăinţei spre alese şi bune obiceiuri şi lucrarea nevinovăţiei, se bucură şi mulţumeşte şi îmbrăţişează, primind cu învoirea bucuriei părinteşti pe cel pe care mai înain­te îl îndepărtase: cu cât mai mult Tatăl acela, unul şi cu adevărat bun şi milostiv şi îndurător, ba însăşi bunătatea şi milostenia şi cucernicia în sine, Se bucură de pocăirea fiilor Săi şi nu ameninţă cu mânie pe cei ce se pocăiesc ori plâng şi se tânguiesc, ci mai de­grabă făgăduieşte iertare şi îngăduinţă!

3. Pentru aceasta Domnul îi numeşte în Evanghelie fericiţi1, căci cel ce plânge cere milostenie, cel ce este mândru şi trufaş îşi pregăteşte pedeapsa judecăţii viitoare.

4. De aceea, frate preaiubit, am socotit că cei ce nu se pocă­iesc şi nu dovedesc din toată inima durere pentru păcatele lor, nici mărturisire vădită a jeluirii lor, să fie cu totul opriţi de la nă­dejdea comuniunii şi iertării, chiar de vor fi început a se ruga în boală, căci pe ei nu căinţa pentru păcat îi împinge a se ruga, ci apăsarea morţii ce-i ameninţă, şi nu e vrednic să primească mân­gâiere în clipa morţii, cel care nu s-a gândit că este muritor.

24.1. în ceea ce-l priveşte pe Novaţian, despre care, prea­iubite frate, ai dorit să ţi se scrie ce anume erezie a adus, să ştii că, în primul rând, noi nu trebuie să fim curioşi ce învaţă el, de vreme ce o face în afară. Oricine şi de orice fel ar fi, nu e creştin cel care nu este în Biserica lui Hristos. Chiar de se mândreşte şi propovăduieşte cu glas semeţ filosofia şi cuvântul său, cel ce n-a păzit nici iubirea frăţească, nici unitatea Bisericii a pierdut chiar şi ce a fost mai înainte.

3 Cf. Matei V, 5.

214

2. De nu cumva ţi se pare episcop cel care, făcut episcop în Bi­serică de către şaisprezece confraţi episcopi, se străduieşte a se fa­ce prin linguşire de către cei plecaţi din Biserică episcop nelegiu­it şi străin. Cu toate că de la Hristos este una Biserică răspândită în multe mădulare prin toată lumea, de asemenea un singur epi­scopat împărţit în mulţimea unită a multor episcopi, el, împotri­va predaniei lui Dumnezeu, împotriva unităţii strânse şi pretu­tindeni legate, se sileşte să facă o biserică omenească şi-şi trimite prin cele mai multe cetăţi noii săi apostoli, ca să aşeze temeliile noii sale zidiri; şi, în vreme ce, de curând, prin toate provinciile şi prin toate cetăţile, au fost rânduiţi episcopi înaintaţi în vârstă, curaţi în credinţă, încercaţi în nevoie, exilaţi în prigoană, el cu­tează să numească, peste aceştia, alţi episcopi mincinoşi.

3. De parcă ar putea străbate întreaga lume cu încăpăţânarea unei noi încercări ori să sfâşie trupul unit al Bisericii cu sămânţa dezbinării sale, neştiind că mereu schismaticii au clocotit la în­ceputuri şi nu pot avea spor, nici a mări ceea ce cu nelegiuire au început, ci îndată cad dimpreună cu ticăloasa lor pizmă.

4. Dar nu poate păstra episcopatul, chiar de fusese făcut mai înainte episcop, dacă se leapădă de corpul episcopilor săi şi de unitatea Bisericii, de vreme ce Apostolul ne sfătuieşte să ne spri­jinim unii pe alţii, nu să ne depărtăm de unitatea pe care Dum­nezeu a întemeiat-o, şi spune:

Sprijinindu-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă îndeajuns să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii.1

Prin urmare, cel ce nu păzeşte nici unitatea Duhului, nici le­gătura păcii şi se desparte de unitatea Bisericii şi de soborul ie­rarhilor nu poate avea nici demnitatea de episcop, ca unul care nu binevoieşte a ţine nici unitatea, nici pacea episcopatului.

1Efeseni IV, 2-3.

215

25.1. Apoi, câtă umflare de semeţie, câtă uitare a smereni­ei şi blândeţii, câtă mândrie a trufiei este ca cineva fie să îndrăz­nească, fie să creadă că poate face ceea ce nici Apostolilor nu le-a îngăduit Domnul, să creadă că poate deosebi neghina1 de grâu, ori, de parcă i s-ar fi dat lui însuşi să mânuiască vânturătoarea şi să cureţe aria, încearcă să despartă pleava de grăunţe.

2. Iar când Apostolul zice:

în casa cea mare sunt nu numai vase de aur şi argint, ci şi de lemn şi de lut?,

pare că alege vasele de aur şi argint, însă le dispreţuieşte pe ce­le de lemn şi de lut, le aruncă, le osândeşte, cu toate că numai în ziua Domnului vasele de lemn sunt arse în flacăra focului dum­nezeiesc, iar cele de pământ sunt sparte de Acela căruia i s-a dat toiagul de fier.

261. Or, dacă se închipuie cercetător şi judecător al ini­mii şi rărunchilor, să judece despre toate cu dreptate şi, de vreme ce ştie că scris este:

Iată, te-aifăcut sănătos; să nu maipăcătuieşti, ca să nu ţi se în­tâmple ceva mai rău2, să îndepărteze de la sine şi din preajma sa pe înşelători şi desfrânaţi, câtă vreme cu mult mai grea şi mai rea este pricina unui desfrânat decât a unuia cu cărţulie de apostazie, căci acesta a păcătuit silit fiind, pe când acela de bunăvoie; acesta, socotind de ajuns să nu aducă sacrificii, a fost înşelat de o rătăcire, pe când acela, distrugător al căsniciei altuia ori intrat în casa de pierzanie la cloaca şi prăpastia mocirloasă a gloatei, a siluit trupul sfinţit şi templul lui Dumnezeu cu nămolul ticălos, după cum spune Apostolul:

2 Neghina, în texc zizania., după grecul ţiţaviov, la rândul său din sumeri­anul zizăn, care însemna „grâu”.

3II Timotei II, 20.

4 IoanV, 14.

216

Orice păcat pe care-l va fifăcut omul este în afară de trup: dar cel ce se dă desfrânării păcătuieşte în trupul său.2

2. Totuşi, chiar şi acestora li se dă pocăinţa şi Ii se lasă nădejdea de a plânge şi de a cere iertare, după cum însuşi Apostolul spune:

Mă tem ca nu cumva, venind la voi, să-i deplâng pe mulţi dintre aceştia, care au păcătuit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţiile şi desfrânarea, şi necumpătarea, pe care le-au făcut.2

27.1. Iar noii eretici să nu se mângâie cu faptul că nu sunt, zic ei, în comuniune cu idolatrii3, cu toate că sunt la ei desfrânaţi şi înşelători, ceea ce ţine de nelegiuirea idolatriei, du­pă cum spune Apostolul:

Să ştiţi aceasta, înţelegând că orice desfrânat ori necurat ori înşelător, ceea ce este idolatrie, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos Dumnezeu.4

Şi iarăşi:

Ucideţi mădularele voastre cele pământeşti, lepădând desfrânarea, necurăţia, pofta cea rea şi lăcomia, care sunt închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu3

2. Căci, de vreme ce trupurile noastre sunt mădularele lui Hristos şi fiecare în parte suntem templul lui Dumnezeu, orici­ne siluieşte templul lui Dumnezeu, pe Dumnezeu îl siluieşte, iar cel care împlineşte voinţa diavolului slujeşte demonilor şi idoli­lor. Iar faptele rele nu vin de la Sfântul Duh, ci poftele născute din aţâţarea vrăjmaşului şi dintr-un duh necurat ne împing să lu­crăm împotriva lui Dumnezeu şi să slujim diavolului. Aşa se face că, dacă ei spun că unul se întinează de păcatul celuilalt şi, prin

2 1 Corinteni VI, 18.

3II Corinteni XII, 20-21.

4 Idolatrii, păgânii închinători la idoli (din eîSoXovşiĂarpeuw „a sluji”).

1 Efeseni V, 5.

2 Coloseni III, 5-6.

217

cuvântul lor, se silesc să treacă asupra celui nepăcătos idolatria păcătosului, ei, chiar după cuvântul lor, n-ar putea fi iertaţi de nelegiuirea idolatriei, de vreme ce se vădeşte din mărturia Apos­tolului că desfrânaţii şi înşelătorii, cu care sunt ei în comuniune, sunt idolatri.

3. La noi însă, pe măsura credinţei noastre şi a frumuseţii dumnezeieşti date propovăduirii noastre, se află rânduiala ade­vărului: fiecare este legat de păcatul său şi nimeni nu poate fi fă­cut vinovat pentru altul, de vreme ce Domnul mustră şi spune:

Dreptatea celui drept va fi asupra lui, şi ticăloşia ticălosului va fi asupra lui. 1

Şi iarăşi:

Nu vor muri părinţii pentru fii şi fiii nu vor muri pentru părinţi. Fiecare va muri pentru păcatul său.2

De bună seamă, citind şi păzind acest lucru, socotim că ni­meni nu trebuie îndepărtat de fructul îndurării şi de nădejdea iertării, căci cunoaştem atât din încredinţarea Sfintei Scrip­turi, cât şi din hotărnicirea şi îndemnul lui Dumnezeu însuşi, că păcătoşii sunt chemaţi la pocăinţă şi că celor ce se pocăiesc nu li se refuză iertarea şi îndurarea.

28.1. Şi, vai, ce batjocură adusă spre înşelarea fraţilor; vai, ce înşelare de-o clipă a tânguirii celor nenorociţi; vai, ce ne­lucrătoare şi deşartă învăţătură a rânduielii eretice, să îndemni la pocăinţa îndurării şi să lipseşti îndurarea de lecuire, să spui fraţilor noştri:

„Plângi şi varsă lacrimi şi jeluieşte-te zi şi noapte şi lucrează din plin pentru spălarea şi curăţirea păcatului tău, dar, după toa­te acestea, vei muri în afara Bisericii. Vei face totul pentru ierta­re, dar nu vei primi în nici un chip iertarea pe care o ceri.”

3 Iezechiel XVIII, 20.

1Deuteronom XXIV, 16.

218

Cine nu va pieri pe dată, cine nu se va pierde chiar de lipsa nădejdii, cine nu-şi va întoarce sufletul de la gândul jeluirii?

2. Socoteşti oare, că ţăranul va lucra, de-i vei spune:

„Lucrează-ţi ţarina cu toată priceperea plugarului, veghează-ţi cu grijă holdele, dar bucate nu vei secera, nu vei stoarce nici un strugure, nu vei apuca rodul măslinilor tăi, nu vei culege nici o poamă din livadă?”

3. Ori nu este precum dacă, celui pe care-l îndemni spre stă­pânirea şi folosirea corăbiilor, i-ai spune:

„Frate, cumpără lemn din cele mai bune păduri, întocmeşte o corabie din stejari puternici şi aleşi, sileşte-te să fie înzestrată cu cârmă, odgoane şi pânze, dar, după ce vei fi făcut acestea, nu vei vedea folosul drumurilor şi călătoriilor ei?”

29.1. A închide şi a tăia dinainte drumul durerii şi calea pocăinţei înseamnă ca, prin împietrirea şi cruzimea noastră, să se îndepărteze însăşi pocăinţa, de vreme ce i se ia rodul, cu toa­te că, în Scriptură, Dumnezeu Se milostiveşte de cei ce se în­torc la El şi se pocăiesc1. Iar dacă noi aflăm că nimeni nu trebuie oprit de la pocăinţă şi că celor ce se roagă şi cer mila Domnului li se poate da iertarea prin ierarhii Lui, după cum El este milos­tiv şi cucernic, trebuie primit geamătul celor ce plâng, iar rodul pocăinţei nu trebuie refuzat celor îndureraţi.

2. Şi, pentru că la cei de jos nu există spovedanie, nici mărturi­sire2 nu se poate face acolo, cei care se vor fi pocăit şi rugat din toată

1 îndemnul la pocăinţă şi făgăduinţa iertării lui Dumnezeu, apar adesea în Sfânta Scriptură, fie în parabole, ca cea a fiului risipitor (Luca, XV, 10-32), fie chiar direct.

2 Spovedanie, mărturisire aproape cu acelaşi sens prin doi termeni:

confessio şi exomologesisy după expresie a preocupării Sfântului Ciprian nu numai pentru conţinutul, ci şi pentru ţinuta mesajului.

219

inima trebuie deocamdată primiţi în Biserică şi păstraţi înăun­trul ei pentru Domnul, Care, urmând a veni la Biserica Sa, va ju­deca de bună seamă cu privire la cei pe care-i va fi găsit înăuntru.

3. Iar apostaţii şi trădătorii, ori vrăjmaşii şi potrivnicii, care ri­sipesc Biserica lui Hristos, chiar de vor fi fost ucişi afară pentru numele Lui, nu pot fi primiţi, după Apostol, la iertarea Bisericii, de vreme ce n-au păzit nici Duhul, nici unitatea Bisericii.

30.1. Deocamdată, frate preaiubit, din cele multe, am străbătut pe scurt aceste puţine lucruri, prin care să răspund şi dorinţei tale şi să te leg tot mai mult de comunitatea soborului şi trupului nostru.

2. Dar, dacă vei avea prilejul şi putinţa de a veni la noi, vom putea vorbi împreună şi vom dezbate mai pe îndelete şi deplin cele ce duc la înţelegerea mântuitoare.

Îţi doresc, preaiubite frate, să fii mereu bine sănătos.

SCRISOAREA LVI

Ciprian doreşte sănătate fraţilor săi, Fortunatus, Ahymnus, Optatus, Privatianus, Donatus şi Felix

1.1. Mi-aţi scris, fraţi preaiubiţi, că, în timp ce voi vă aflaţi în cetatea Capsa1 pentru alegerea episcopului, fratele şi tovară­şul nostru Superius a adus la voi vestea că fraţii noştri Ninus, Clementinus şi Florus, care fuseseră prinşi mai înainte, în tim­pul prigoanei, mărturisind numele Domnului, învinseseră silni­cia magistratului şi atacul mulţimii furioase, că după aceea, du­pă ce au fost chinuiţi înaintea proconsulului2 cu grele cazne, au fost striviţi de grozăvia chinurilor şi, de la treapta slavei către care tindeau cu deplina bărbăţie a credinţei, au cedat chinurilor înde­lungi, dar că totuşi, nici după această grea cădere, suferită nu de bună voie, ci prin silnicie, nu au încetat a face pocăinţă timp de trei ani. Despre aceştia aţi socotit că trebuie să mă întrebaţi dacă este oare îngăduit a-i mai primi în comuniune.

2.1. Prin urmare, după dorinţa sufletului meu, socotesc că nu va lipsi îndurarea Domnului pentru aceştia, despre care se ştie că au stat3 drept în luptă, că au mărturisit numele Domnului,

1 Cetatea CapsaGafsa în Byzacena, regiune a Africii Proconsulare, în zo­na Tunisiei de astăzi.

2 Persecuţia pare a se fi agravat odată cu sosirea proconsulului, în aprilie.

3 Au stat, opus, ca peste tot, lui „au şezut” (stare şedere), defineşte atitu­dinea demnă, bărbătească, rezistenţa neclintită (în picioare) în mărturisirea şi apărarea credinţei.

221

că au învins silnicia magistraţilor şi atacul gloatei furioase, că, pentru statornicia credinţei neclintite, au suferit temniţa, că, în mijlocul ameninţărilor proconsulului şi ale mulţimii aţâţate, care-i înconjura, s-au împotrivit torturilor sfâşietoare şi înde­lung şi repetat chinuitoare: astfel încât ceea ce pare a se fi năruit prin slăbiciunea din urmă a cărnii se înalţă prin apărarea faptelor vrednice de mai înainte şi este de ajuns pentru asemenea creştini că au pierdut slava; socotesc însă că nu trebuie nici să le închi­dem calea iertării, nici să-i lipsim de bunătatea părintească şi de comuniunea noastră: noi socotim că acestora le poate fi de ajuns spre a dobândi îndurarea Domnului faptul că vreme de trei ani, neîntrerupt şi cu durere, după cum scrieţi, au plâns într-o amar­nică jeluire de căinţă.

2. De bună seamă, nu socotesc să li se dea iertarea fără luare-aminte şi fără temei celor pe care-i vedem că nici mai înainte n-au lipsit din luptă cu bărbăţia slujirii lor ca oşteni şi că, dacă bătălia chiar va veni din nou, ei îşi pot recâştiga slava dinainte. Căci, deoarece în sinod1 s-a hotărât ca celor care se pocăiesc, să li se vină în ajutor şi să li se dea iertarea celor aflaţi în primejdie de moarte, că trebuie astfel să aibă întâietate în primirea iertării cei pe care îi vedem că nu au căzut din nevolnicia sufletului, ci, luptând în bătălie şi fiind răniţi, nu au putut duce până la capăt cununa mărturisirii lor, din cauza slăbiciunii trupului, mai cu seamă că, deşi doreau să moară, nu le era dat să fie ucişi, ci, sleindu-le puterile, uneltele torturii îi sfâşiau atât timp, nu până când le învingeau credinţa, care este de neînvins, ci până le istoveau trupul, care este slab.

3. Totuşi, fiindcă aţi scris să cercetez în cel mai mic amănunt acest lucru, împreună cu mai mulţi confraţi, iar o pricină atât de mare cere o cumpănire foarte importantă şi grea, în urma reunirii

1 Sinodul care avea loc primăvara.

222

mai multora, iar acum în preajma sărbătorilor Paştelui aproa­pe toţi rămân la ei cu fraţii, abia după ce vor fi împlinit prăznuirea sărbătorii la ai lor şi vor fi început a veni la mine, atunci voi cerceta cu fiecare în parte mai pe deplin, ca să se ia la noi o hotă­râre în legătură cu ceea ce ne-aţi cerut sfatul şi să vi se dea în scris un răspuns limpede, cântărit în adunarea multor episcopi.

Vă doresc, fraţi preaiubiţi, să fiţi mereu bine sănătoşi.

SCRISOAREA LVII1

Ciprian, Liberalis, Caldonius, Nicomedes, Ceciliu, Iunius, Marrutius, Félix, Successus, Faustinus, Fortunatus, Victor, Saturninus, alt Saturninus, Rogatianus, Tertulius, Lucian, Sattius, Secundinus, alt Saturninus, Eutyches, Amplus, alt Saturninus, Aureliu, Priscus, Herculaneus, Victoricus, Quintus, Honoratus, Manthaneus, Hortensianus, Verianus, lambus, Donatus, Pomponius, Policarp, Dimitrie, alt Donatus, Privatianus, Fortunatus, Rogatus şi Monnulus transmit sănătatefratelui Corneliu

1.1. Noi, preaiubite frate, de mai înainte, după ce ne-am sfă­tuit între noi în Sinod2, hotărâserăm ca cei ce fuseseră doborâţi de vrăjmaş în timpul prigoanei şi căzuseră şi se murdăriseră cu jertfiri ruşinoase să facă mult timp pocăinţă deplină, iar, dacă ameninţa primejdia unei boli, să primească iertarea înainte de a-i lovi moartea. Căci nu se putea îngădui, nici iubirea părin­tească şi îndurarea dumnezeiască nu puteau lăsa ca Biserica să fie închisă celor ce-i băteau la poartă, iar celor îndureraţi şi ru­gători să le fie refuzat ajutorul unei nădejdi mântuitoare, astfel încât, retrăgându-se din lumea aceasta, să fie trimişi la Domnul fără comuniune3 şi iertare, de vreme ce El însuşi a îngăduit şi a

1 Scrisoarea este redactată la Sinodul din 252.

2 Sinodul din primăvara anului 251.

3 Comuniune, aici şi nu numai, împărtăşire.

224

dat lege ca cele legate pe pământ să fie legate şi în cer1 şi, iarăşi, să poată fi acolo dezlegate cele care mai înainte vor fi fost dezle­gate aici, în Biserică.

2. Dar, cum noi vedem că a început a se apropia din nou zi­ua altei prigoane2 şi suntem preveniţi de semne dese şi neîntre­rupte, ca să fim înarmaţi şi pregătiţi pentru lupta pe care ne-o declară vrăjmaşul, să pregătim prin îndemnurile noastre chiar şi poporul încredinţat nouă, după sfântul nostru rang şi fără deo­sebire, să adunăm în tabăra Domnului pe toţi oştenii lui Hristos care doresc armele şi cer stăruitor bătălia: siliţi fiind, am socotit că acestora, care nu s-au îndepărtat de Biserică şi nu au încetat a face pocăinţă şi a plânge şi a se ruga la Domnul din prima zi a că­derii lor trebuie să li se dea iertarea şi că se cuvine să fie înarmaţi şi orânduiţi pentru bătălia ce ne ameninţă.

2.1. Or, de bună seamă, trebuie să dăm ascultare semnelor şi înştiinţărilor întemeiate, pentru ca oile aflate în primejdie să nu fie părăsite de păstori, ci toată turma să fie adunată laolaltă şi armata Domnului să fie înarmată pentru înfruntarea războiului ceresc. Căci, pe bună dreptate, s-ar fi prelungit pentru mai mul­tă vreme pocăinţa celor îndureraţi, ca să li se vină în ajutor celor bolnavi în clipa morţii, într-o vreme când nu lipseau liniştea şi pacea, care îngăduiau să se facă simţite timp îndelungat lacrimile celor care plângeau şi să se vină târziu în ajutor celor ce mureau fiind bolnavi.

2. Dar acum au nevoie de iertare nu atât cei bolnavi, cât cei puternici, nu celor care mor, ci celor care trăiesc trebuie să li se dăruiască de noi iertarea, astfel încât să nu-i lăsăm neînarmaţi şi goi pe cei pe care îi îmboldim şi-i mânăm la luptă, ci să-i întărim

1 Cf. Matei XVIII, 18.

2 Este vorba de persecuţia din vremea lui Gallus.

225

cu pavăza Sângelui şi Trupului lui Hristos, şi, deoarece Euharis­tia se face anume pentru aceasta, ca să poată fi ocrotire pentru cei ce o primesc, să-i înarmăm cu platoşa dărniciei dumnezeieşti pe cei pe care noi îi vrem a fi apăraţi împotriva vrăjmaşului. Căci, în ce fel îi învăţăm şi-i îndemnăm să-şi verse sângele în mărturi­sirea numelui lui Hristos, dacă celor ce urmează să lupte le refu­zăm Sângele lui Hristos? Sau în ce fel îi facem vrednici de paha­rul muceniciei, dacă noi nu le îngăduim să bea mai întâi, după rânduiala împărtăşaniei, Potirul Domnului?

3.1. Trebuie să se facă o deosebire, frate preaiubit, pe de o parte, între cei care au căzut în apostazie şi, reîntorşi în lumea aceasta la care renunţaseră, trăiesc ca nişte păgâni sau, ajunşi fu­gari la eretici, primesc zilnic armele ucigătoare împotriva Biseri­cii şi, pe de alta, aceştia care, neîndepărtându-se de pragul Bise­ricii şi implorând neîntrerupt şi cu durere mângâierile dumne­zeieşti şi părinteşti, mărturisesc că sunt acum pregătiţi pentru înfruntare şi că stau1 cu bărbăţie şi luptă pentru numele Dom­nului lor şi pentru propria mântuire.

2. În acest moment noi dăm iertarea nu celor care dorm, ci ce­lor care veghează, dăm iertarea nu pentru desfătări, ci pentru ar­me, dăm iertarea nu pentru odihnă, ci pentru bătălie. Dacă, po­trivit cu ceea ce îi auzim pe ei şi dorim şi credem, ei vor sta cu vitejie şi, împreună cu noi, vor aşterne la pământ duşmanul în bă­tălie, nu regretăm că am acordat iertarea unor atât de mari viteji. Dimpotrivă, mari sunt cinstea şi slava episcopatului nostru că a dat iertarea unor martiri, astfel încât noi, episcopii, care săvârşim zi de zi slujirea lui Dumnezeu, îi pregătim lui Dumnezeu jertfe şi victime. Dacă însă şi întoarcă Domnul aceasta de la fraţii noş­tri creştini! vreunul dintre cei căzuţi va înşela, ca să ceară ierta­rea cu viclenie şi să primească comuniunea în timpul luptei ce ne

1 Stau (în picioare), aici: „sunt gata, pregătiţi, stau de veghe”.

226

ameninţă, neavând de gând să lupte, se înşală şi se amăgeşte, ca unul care una ascunde în inimă şi alta rosteşte cu glasul.

3. Noi, pe cât ne este dat să vedem şi să judecăm, vedem fa­ţa fiecăruia, nu-i putem scruta inima, nici pătrunde mintea cu ochii. Despre acestea judecă Cel care cercetează şi cunoaşte cele ascunse, Care va să vie îndată şi va să judece ascunzişurile şi tai­niţele inimii. Însă cei răi nu trebuie să dăuneze celor buni, ci mai degrabă cei răi să fie ajutaţi de cei buni.1 De aceea nu trebuie re­fuzată iertarea celor care au de gând să-şi asume martiriul, doar fiindcă sunt unii care au de gând să-l refuze, şi tocmai pentru aceasta trebuie dată iertarea tuturor care au de gând a lupta, ca să nu fie trecut cu vederea cel care va să fie încununat în luptă.

4.1. Şi nimeni să nu spună: „Cel care ia asupra sa martiriul se botează cu propriul său sânge, nici iertarea nu-i trebuie de la episcop aceluia care urmează să dobândească iertarea slavei sale şi care urmează a primi o răsplată mai mare din cinstirea Domnului.”

2. În primul rând, nu poate fi potrivit pentru mucenicie cel care nu este înarmat de Biserică pentru luptă şi greşeşte mintea pe care n-o înalţă şi n-o înflăcărează Euharistia primită. Căci spune Domnul în Evanghelia Sa:

Iar când vă vor da în mâna lor, nu vă îngrijoraţi ce veţi vorbi. Căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi. Fiindcă nu voi sun­teţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru, care vorbeşte în voi.2

Însă, dacă El spune că, în cei daţi în mâinile acelora şi în cei hotărâţi întru mărturisirea numelui lui Hristos, vorbeşte Duhul Tatălui, în ce fel se poate afla pregătit şi potrivit pentru mărturisire

1 Nu trebuie să generalizăm: din cauza celor răi, nu trebuie să pătimeas­că şi cei buni.

2 Matei X, 19-20.

227

cel care, după ce mai înainte a primit iertarea, nu va pri­mi Duhul Tatălui, Care, întărind pe robii Săi, însuşi vorbeşte şi mărturiseşte în voi?

3. Apoi, dacă, după ce-şi va fi părăsit toate bunurile sale, va fugi şi, aşezat în ascunzişuri şi în singurătate, va cădea din întâm­plare între tâlhari sau va muri de friguri sau de boală, oare nu nouă ni se va aduce vină pentru faptul că un oştean atât de bun, care şi-a părăsit toate ale sale şi, lăsându-şi casa, şi părinţii, şi co­piii, a ales să urmeze pe Domnul său, moare fără iertare şi împăr­tăşanie? Oare nu în seama noastră va fi înscrisă nepăsarea leneşă ori asprimea crudă, în ziua Judecăţii, pentru că, păstori fiind, nu vom fi voit nici să îngrijim, în timp de pace, oile încredinţate şi date în grijă, nici să le înarmăm, în bătălie?

4. Oare nu nouă ni se va îndesa pe gât de către Domnul ceea ce strigă şi spune prin profetul Său:

Iată, voi mâncaţi grosimea şi cu lâna vă îmbrăcaţi; ce e gras tăiaţi, iar oile mele nu lepaşteţi; ce a slăbit nu aţi întărit;ce-afost bol­nav n-aţi vindecat, ceea ce s-a frânt nu aţi legat; ceea ce rătăcea n-aţi chemat la voi şi ceea ce s-a pierdut n-aţi căutat, iar ceea ce afost pu­ternic aţi ucis prin povară şi s-au risipit oile mele, pentru că nu au păstori, şi au ajuns mâncare pentru toate sălbăticiunile câmpului şi n-a fost cine să le caute şi să le cheme îndărăt. Pentru aceasta zice Domnul: Iată-Mă, Eu vin la păstori şi le voi cere înapoi oile Mele din mâinile lor şi îi voi opri să pască oile Mele: şi nu le vor mai paşte şi voi smulge oile Mele din gura lor şi le voi păstori cu dreptate.1

5.1. Aşadar, pentru ca oile încredinţate nouă să nu ne fie ce­rute înapoi de Domnul din gura noastră, cu care refuzăm iertarea,

1Iezechiel XXXIV, 3-6, 10, 16. Textul latin al Sf. Ciprian diferă de cel al „Vulgatei”, ca urmare vom avea şi o traducere a pasajului citat, deosebită de cea sinodală.

228

cu care dovedim mai degrabă asprimea cruzimii omeneşti decât pe cea a bunătăţii dumnezeieşti şi părinteşti, noi, inspiraţi de Sfântul Duh şi îndemnaţi de Domnul prin semne multe şi desluşite, fiindcă ni se vesteşte dinainte şi arată că ne ameninţă duşmanul, am hotărât să adunăm în tabără oştenii lui Hristos şi, după ce vor fi fost cercetate pricinile fiecăruia în parte, să dăm iertare celor căzuţi, ba, mai mult, să le acordăm arme celor care au de gând a lupta. Credem că, cu gândul la mila părintească, acest lucru îl veţi hotărî şi voi.

2. Iar dacă, dintre toţi confraţii noştri, va fi vreunul care, în vreme ce lupta ne ameninţă, socoteşte că nu trebuie să dea ier­tarea fraţilor şi surorilor, acela va da socoteală Domnului în ziua Judecăţii, fie pentru hotărârea nepotrivită, fie pentru asprimea sa neomenească. Noi, fapt ce se potriveşte credinţei şi iubirii şi purtării de grijă, am făcut cunoscute cele ce erau în cunoaşterea noastră: că s-a apropiat ziua înfruntării, că un duşman nestăpâ­nit se ridică îndată împotriva noastră, că nu vine o luptă aşa pre­cum a fost, ci cu mult mai grea şi mai aspră, că acest lucru ni se arată adesea de la Dumnezeu, că despre aceasta ni se vorbeşte prin purtarea de grijă şi mila Domnului, de ale Cărui ajutor şi bunătate, cei care credem în El putem fi încredinţaţi, fiindcă Cel Care, în timpul păcii, vesteşte dinainte oştenilor Săi bătălia vii­toare le va da oştenilor izbânda în luptă.

îţi dorim, preaiubite frate, să fii mereu bine sănătos.

SCRISOAREA LVIII

Ciprian doreşte sănătate poporului locuitor în Thibaris1

1.1. Mă gândisem cu adevărat şi era o dorinţă a mea, fraţi preaiubiţi, ca, dacă starea lucrurilor şi vremurile îmi îngăduiau, potrivit cu ceea ce deseori şi voi aţi dorit, să vin eu însumi la voi şi, fiind de faţă acolo, să-i întăresc pe fraţi, cu îndemnul nostru oricât de mic. Dar, fiindcă suntem ţinuţi pe loc de treburi atât de apăsătoare, încât nu ne-a fost dat să fim mult timp plecaţi de aici, nici să fim departe timp îndelungat de poporul căruia, cu mila lui Dumnezeu, îi stau în frunte, am trimis între timp la voi această scrisoare, ca pe un înlocuitor2 al meu.

2. Căci, deoarece suntem prea adesea împinşi şi îndemnaţi de slujirea Domnului, Care ne învaţă, suntem datori a vă aduce şi vouă la cunoştinţă grija ce stă la temelia îndemnului nostru. Căci trebuie să ştiţi şi să credeţi şi să ţineţi ca sigur faptul că zi­ua necazului a început a sta deasupra capului nostru şi s-a apro­piat căderea lumii acesteia şi timpul Antihristului, astfel încât să stăm3 cu toţii pregătiţi pentru luptă şi la nimic altceva să nu cu­getăm decât la slava vieţii veşnice şi la cununa mărturisirii Dom­nului, nici să socotim că cele ce vin sunt tot aşa precum au fost

1 Thibaris, în Africa proconsulară, astăzi Thibar, în Tunisia.

2 înlocuitor, în text vicarius, cu trimitere şi la funcţia respectivă (vicar episcopal).

3 Reamintim că a sta înseamnă a veghea, a sta în picioare, pregătit.

230

cele care au trecut. Acum ne ameninţă o luptă mai grea şi mai crâncenă, pentru care oştenii lui Hristos trebuie să se pregăteas­că cu credinţă nezdruncinată şi bărbăţie neclintită, gândindu-se că pentru aceasta beau zilnic Potirul cu Sângele lui Hristos, ca să-şi poată ei înşişi vărsa sângele pentru Hristos.

3. Aceasta înseamnă a vrea să te afli împreună cu Hristos, lu­cru pe care Hristos l-a învăţat şi l-a făcut a fi urmat, precum spu­ne Apostolul Ioan:

Cine spune că rămâne în Hristos, trebuie să umble el însuşi pre­cum a umblat El.1

La fel, Apostolul Pavel îndeamnă şi ne învaţă spunând:

Suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar de suntem fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu, suntem, de bună seamă, împreună-moştenitori cu Hristos, dacă cu adevărat pătimim împreună cu El, ca să şifim slăviţi împreună cu El.2

2.1. Acum trebuie să le cercetăm pe toate cu atenţie, ca ni­meni să nu dorească ceva din această lume, care moare de-acum, ci să urmeze lui Hristos, Care trăieşte întru veşnicie şi înviază pe robii Săi aşezaţi statornic în credinţa numelui Său. Căci vine vremea, fraţi preaiubiţi, pe care Domnul nostru a vestit-o de mai înainte şi a arătat că vine, spunând:

Va veni ceasul când tot cel care vă va ucide să creadă că el îm­plineşte o datorie faţă de Dumnezeu. Dar vorface aceasta, fiind­că nu au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine. Iar acestea vi le-am spus pentru ca, atunci când va fi venit ceasul lor, să vă amintiţi că v-am spus.3

Şi nimeni să nu se mire, că suntem istoviţi de prigoane ne­încetate şi adesea apăsaţi de necazuri chinuitoare, căci a prezis

1 I Ioan II, 6.

2 Romani VIII, 16-17.

3 Ioan XVI, 2-4.

231

mai înainte Domnul că vor fi acestea în timpurile de pe urmă şi, prin învăţătura şi îmbărbătarea cuvântului Său, a rânduit sluji­rea noastră ca oşteni şi chiar Petru, Apostolul Său, ne-a învăţat, că de aceea se fac prigoane, ca să fim încercaţi şi ca, după dreap­ta pildă a drepţilor dinaintea noastră, să fim uniţi chiar şi prin moarte şi suferinţe în iubirea lui Dumnezeu. Căci a pus în Epis­tola sa, spunând:

Preaiubiţilor, nu vă miraţi de vâlvătaia care vi se aprinde, ca­re se face pentru încercarea voastră, şi nici să nu deznădăjduiţi, ca şi cum v-ar atinge un lucru nou, ci, ori de câte ori sunteţi părtaşi la pătimirile lui Hristos, bucuraţi-văpentru toate, ca să vă veseliţi bucurându-vă şi în descoperirea ce se va fifăcut a slavei Lui. Dacă sunteţi mustraţipentru numele lui Hristos, sunteţi fericiţi, fiindcă numele măreţiei şi puterii Domnului se odihneşte în voi, iar ceea ce la aceia este hulit, la noi este cinstit.1

3. Iar Apostolii ne-au învăţat cele pe care ei înşişi le-au aflat din preceptele Domnului şi din poruncile cereşti, căci Domnul însuşi ne întăreşte şi spune:

Nu este nimeni care să-şi lase casa ori ogorul, sau părinţii sau fraţii, ori soţia orifiii pentru împărăţia lui Dumnezeu şi să nu pri­mească de şapte ori pe atât în vremea aceasta, iar în veacul viitor, viaţa veşnică.2

Şi iarăşi:

Fericiţi, spune, veţi fi când oamenii vă vor urî şi vă vor scoate deoparte şi vă vor alunga şi vor ocărî numele vostru ca pe ceva rău, din pricina Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, căci, iată, plata voastră multă este în ceruri.3

3.1. Domnul a vrut ca noi să ne bucurăm şi să ne veselim în prigoane; când se fac persecuţiile, atunci se dau cununile credinţei,

4 Petru IV, 12.

2LucaXVIII, 29-30.

3 Luca VI, 22-23.

232

atunci sunt încercaţi oştenii lui Dumnezeu, atunci martirilor li se deschid cerurile. Căci nu astfel ne-am dăruit în numele slu­jirii ostăşeşti, ca să trebuiască să gândim numai pacea şi să oco­lim şi să refuzăm îndatorirea de oştean, deoarece chiar în această slujire ostăşească Domnul a umblat cel dintâi, învăţător al sme­reniei şi îngăduinţei şi al pătimirii, ca să facă mai întâi El ceea ce a învăţat să se facă şi, Cel care ne îndeamnă să pătimim, El însuşi, să pătimească înaintea noastră.

2. Să avem înaintea ochilor, fraţi preaiubiţi, faptul că Cel care singurul a primit toată judecata de la Tatăl şi Care va să vie ca să ne judece, a înfăţişat de acum hotărârea judecăţii Sale şi a recu­noaşterii viitoare, vestind dinainte cu martori, că va să mărturi­sească înaintea Tatălui Său pe cei care-L mărturisesc şi va să tăgă­duiască pe cei care-L tăgăduiesc. De-am putea scăpa de moarte, ne-am putea teme pe bună dreptate de moarte. însă, negreşit, de vreme ce este de neocolit ca cel muritor să moară, să îmbrăţişăm prilejul care vine din făgăduinţă şi bunăvoinţa lui Dumnezeu şi să suferim împlinirea morţii cu răsplata nemuririi şi să nu ne te­mem că vom fi ucişi, deoarece ştim că, atunci când suntem ucişi, suntem încununaţi.

4.1. Şi nimeni, fraţi preaiubiţi, când va vedea poporul nos­tru hăituit şi risipit de teama prigoanei, să nu fie tulburat, că nu vede frăţia creştină adunată şi nici nu aude pe episcopi învăţându-i. Atunci nu pot fi împreună toţi aceia, cărora nu le este îngă­duit să ucidă, dar trebuie să fie ucişi. Oriunde va fi în acele zile oricare din fraţi, despărţit o vreme de turmă, prin silnicia vremii, cu trupul, nu cu duhul, să nu fie tulburat de grozăvia acelei hăi­tuiri, nici să nu se îngrozească, retras fiind şi ascuns în singură­tatea vreunui loc pustiu. Nu este singur cel căruia Hristos îi es­te tovarăş în bejenie. Nu este singur cel care, păzind templul lui Dumnezeu, oriunde se va fi aflat, nu este fără Dumnezeu.

233

2. Şi, dacă pe cel care fuge în singurătăţi şi în munţi îl va vă­tăma vreun tâlhar, îl va ataca vreo fiară, îl vor doborî foamea sau setea sau frigul, sau pe cel care zoreşte pe mări într-o călătorie primejdioasă îl vor scufunda vremea rea şi furtuna, Hristos îl ve­de pe oşteanul Său, oriunde luptă, şi celui care moare din cauza prigoanei pentru cinstirea numelui Său îi întoarce răsplata pe ca­re a făgăduit că i-o va da la înviere. Şi nu este mai mică slava mar­tiriului dacă n-a pierit în mod public şi între mulţi, de vreme ce pricina pieirii este că piere pentru Hristos. Este de ajuns pentru dovedirea martiriului său acel Martor, Care-i încearcă pe martiri şi-i încununează.

5.1. Să urmăm, fraţi preaiubiţi, pe dreptul Abel, cu care s-a făcut începutul martinilor, de vreme ce el, cel dintâi, este ucis pentru dreptate. Să urmăm pe Avraam, cel iubit de Dumnezeu, care n-a şovăit să aducă jertfa manilor1 săi pe propriul fiu, atunci când s-a supus lui Dumnezeu, cu dăruirea credinţei. Să urmăm pe cei trei tineri, Anania, Azaria şi Misael, care nici de vârstă în­fricoşaţi, nici de robie frânţi, după ce Iudeea a fost învinsă şi Ie­rusalimul înrobit, au învins pe rege prin curajul credinţei, chiar în regatul său, ei care, poruncindu-li-se să se închine la statuia pe care o făcuse regele Nabucodonosor, au rămas mai tari şi decât ameninţările regelui şi decât flăcările, strigându-şi înaintea lui şi dovedindu-şi credinţa, prin aceste cuvinte:

Rege Nabucodonosor, noi n-avem nevoie să-ţi dăm răspuns la acest cuvânt!2 Căci Dumnezeu, Căruia îi slujim, ne poate scăpa din cuptorul cu foc aprins şi ne va elibera din mâinile tale. Şi, chiar dacă nu [ovaface], să-ţifiecunoscut că nu slujim dumnezeilor tăi şi nu ne-nchinăm chipului de aur pe care l-ai înălţat.3

1 Mani, manes, vechi divinităţi italice, suflete ale strămoşilor, duhuri bu­ne, beneficiind de un cult al lor.

2 Este răspunsul la întrebarea pusă de rege: care anume zeu îi va salva din foc.

3 Daniel 11 1,16-18.

234

Aceia credeau că pot scăpa, dar au adăugat şi chiar dacă nu, ca să ştie regele că ei pot să şi moară pentru Dumnezeul Căruia-I slujeau.

2. Căci aceasta este tăria bărbăţiei şi a credinţei, să crezi şi să ştii că Dumnezeu te poate scăpa de moartea ce te ameninţă şi to­tuşi să nu te temi de moarte şi să nu cedezi, ca mai puternic să-ţi poată fi încercată credinţa. S-a revărsat prin gura lor tăria nepieri­toare şi neînvinsă a Sfântului Duh, ca să se vădească a fi adevărate cele pe care le-a dezvăluit Domnul în Evanghelia Sa, spunând:

Iar când vă vor prinde, nu vă îngrijoraţi ce veţi vorbi. Căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi. Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru, care vorbeşte în voi.1

A spus că ni se dă nouă în acel ceas de la Dumnezeu şi ni se oferă ceea ce putem vorbi şi răspunde şi că atunci nu noi suntem cei care vorbim, ci Duhul lui Dumnezeu-Tatăl. El, Care nu Se îndepărtează şi nu Se desparte de mărturisitori, El însuşi vorbeş­te şi este încununat în noi. Precum Daniel, care, pe când era si­lit să se închine la idolul Bel, pe care îl slujeau atunci poporul şi regele, a izbucnit cu toată credinţa şi îndrăzneala întru apărarea Dumnezeului său, spunând:

Eu nu slujesc nimic [altceva] decât pe Domnul Dumnezeul meu, care a zidit cerul şi pământul2

6.1. Chinurile grele ale fericiţilor martiri din Cartea Macabeilor şi feluritele cazne ale celor şapte fraţi, şi mama care-şi în­tăreşte copiii în chinuri şi care însăşi moare cu copiii nu sunt oa­re dovezile unei mari bărbăţii şi credinţe şi, prin pătimirile lor,

1 Matei X, 19-20.

2 Daniel XIV, 4; sursa Sf. Ciprian diferă de Vulgata, unde avem: Quia non colo idolamanufacta, sedviventem Deum, quicreavitcaelum et terram et habetpotestatemomniscarnis „căci nu slujesc idoli făcuţi de mâna [omului], ci pe Dumnezeul viu, Care a făcut cerul şi pământul şi are puterea peste tot trupul [carnea]” [Cf. în Septuaginta, capitolele finale separate ByjĂxalAp«K)v].

235

nu ne îndeamnă pe noi spre izbânda martiriului? Oare la ce [ne îndeamnă] profeţii, pe care Sfântul Duh i-a inspirat întru preştiinţa celor viitoare? Oare la ce [ne îndeamnă] Apostolii, pe care Domnul i-a ales? Oare nu ne-au învăţat ca şi noi să murim ori de câte ori cei drepţi sunt ucişi pentru dreptate?

2. Naşterea lui Hristos îşi are începutul odată cu martiriul pruncilor, căci erau ucişi din pricina numelui Său cei care fusese­ră de doi ani şi mai puţin. O vârstă nepotrivită încă pentru lup­tă s-a arătat potrivită pentru cunună. Ca să se vadă că sunt nevinovaţi cei care sunt ucişi pentru Hristos, a fost ucisă din pricina numelui Său pruncimea neprihănită. S-a arătat că nimeni nu es­te scutit de primejdia prigoanei, de vreme ce şi unii ca aceştia au suferit martiriul.

3. Însă cât de greu poate fi faptul, ca un rob cu numele de creştin să nu vrea să pătimească, cu toate că mai întâi a pătimit Stăpânul1, şi ca noi să nu vrem să pătimim pentru păcatele noas­tre, în vreme ce Acela, neavând un păcat propriu al Său, a păti­mit pentru noi! Fiul lui Dumnezeu a pătimit, ca să ne facă pe noi fiii lui Dumnezeu, iar fiul omului nu vrea să pătimească pen­tru a rămâne fiul lui Dumnezeu! Dacă noi ne nevoim cu ura veacului acestuia, ura acestui veac a îndurat-o mai întâi Hristos. Dacă noi îndurăm în această lume batjocurile, bejenia, chinuri­le, mai grele lucruri a suferit Creatorul şi Stăpânul lumii, Care ne şi povăţuieşte, spunând:

Dacă lumea vă urăşte, amintiţi-vă că întâi M-a urât pe Mine. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu

1 Stăpânul, în text Dominus, aluzie la realitatea vremii: robii erau solidari cu stăpânul căzut în dizgraţie, erau supuşi (cel puţin) aceloraşi cazne. Cu nu­mele de creştin robii (chiar eliberaţi) purtau numele stăpânului christianus de la Christus (după modelul Ovidius ovidianus, Terentius terentia,nus, Luciuş -Lucianus etc.).

236

sunteţi din lume, ci Eu v-am ales din lume, de aceea vă urăşte lu­mea. Amintiţi-vă cuvântulpe care vi l-am spus: Nu este robul mai presus de stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni.1

Domnul şi Dumnezeul nostru a şi făcut ceea ce a învăţat, ca să nu se poată dezvinovăţi ucenicul care învaţă şi nu face.

7.1. Nici unul dintre voi, fraţi preaiubiţi, să nu se înspăi­mânte de teama prigoanei ce va să vie sau de venirea de neînlă­turat a lui Antihrist, astfel încât să nu fie găsit înarmat pentru orice cu îndemnurile şi învăţăturile Evangheliei, cât şi cu pove­ţele cereşti. Vine Antihristul, dar vine îndată Hristos. Bântuie şi se năpusteşte cu sălbăticie vrăjmaşul, dar îndată urmează Dom­nul, pentru a răzbuna pătimirile şi rănile noastre. Se mânie duş­manul şi ameninţă, dar este cu noi Cel care ne poate izbăvi din mâinile aceluia.

2. Trebuie să ne temem de Acela de a Cărui mânie nimeni nu va putea scăpa, căci însuşi ne aminteşte şi ne spune:

Nu vă temeţi de cei ce pierd trupul, dar sufletul nu-l pot pierde. Ci mai degrabă temeţi-vă de Cel ce poate şi trupul şi sufletul să le piardă în gheena.1

Şi iarăşi:

Cel care-şi iubeşte viaţa o va pierde, iar cel care-şi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică.2

Şi Apocalipsa ne învaţă şi ne previne spunând:

Dacă cineva se-nchinăfiarei şi chipului ei şi primeşte semnulpe fruntea şi mâna sa, va bea el însuşi din vinul mâniei lui Dumnezeu,

1 Ioan XV, 18-20.

2 Matei X, 28.

1 Ioan XII, 25; textul prezintă animam, tradus de noi cu „viaţa” (cores­punzător lui câcinu este vorba de „suflet”, redat, de regulă, prin animus (7rvev[za).

237

amestecat în potirul mâniei Lui, şi va fi pedepsit cufoc şi pu­cioasă sub ochii sfinţilor îngeri şi sub ochii Mielului, iar fumul din chinurile lor se va înălţa în vecii vecilor, şi nu vor avea odihnă nici ziua, nici noaptea cei care se-nchinăfiarei şi chipului ei.1

8.1. Oamenii se gătesc şi se pregătesc pentru lupta lumii acesteia şi socotesc mare slava cinstirii lor, dacă li s-a întâmplat să fie încununaţi sub privirile poporului şi în prezenţa împăratului. Iată înalta şi măreaţa luptă, slăvită prin răsplata cununii cereşti, ca să ne privească pe noi Dumnezeu luptându-ne şi, aţintindu-Şi ochii asupra celor pe care a binevoit a-i face fiii Săi, să Se bucure până la capăt de vederea luptei noastre. Dumnezeu ne priveşte bătându-ne şi luptând în înfruntarea pentru credinţă, ne privesc şi îngerii Lui, ne priveşte şi Hristos. Cât de mare este recunoaşterea slavei, cât de mare este fericirea de-a lupta avându-L în frunte pe Dumnezeu, şi de-a fi încununaţi avându-L judecător pe Hristos!

2. Să ne înarmăm, fraţi preaiubiţi, din răsputeri şi să ne pregă­tim pentru înfruntare cu mintea netulburată, cu credinţa neştir­bită, cu bărbătească dăruire. Păşească înainte oastea lui Dumne­zeu, spre înfruntarea ce ni se arată. Cei drepţi să se înarmeze, să nu piardă cel drept ceea ce până de curând a susţinut. Să se înarme­ze şi cei căzuţi, ca şi cel căzut să primească iarăşi ceea ce a pierdut. Să-i mâne la luptă pe cei drepţi cinstea, pe cei căzuţi durerea.

3. Fericitul Apostol ne învaţă să ne înarmăm şi să ne pregă­tim, spunând:

Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva domniilor şi stăpânitorilor lumii acesteia şi ai întuneri­cului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în locurile cerului. Pentru aceea, îmbrăcaţi toate armele, ca să vă pu­teţi împotrivi în ziua cea rea, pentru ca atunci, când veţi fi împlinit

2 Apocalipsa XIV, 9-11.

238

toate acestea, să staţi încinşi cu adevărul peste coapsele voastre, îmbrăcaţi cu platoşa dreptăţii şi încălţaţi în picioare cu aşteptarea Evangheliei păcii, apucând scutul credinţei, în care să puteţi stinge toate săgeţile aprinse ale celui prearău, şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.1

9.1. Să luăm aceste arme, să ne întărim cu aceste paveze duhovnivceşti şi dumnezeieşti, pentru ca, în ziua cea rea, să ne pu­tem împotrivi şi să putem respinge ameninţările diavolului. Să îmbrăcăm platoşa dreptăţii, ca pieptul să ne fie întărit şi apărat împotriva săgeţilor duşmanului. Picioarele să ne fie încălţate şi înarmate cu învăţătura Evangheliei, pentru ca atunci, când şar­pele va începe a fi călcat şi strivit de noi, să nu ne poată muşca, nici împiedica. Să purtăm cu vitejie scutul credinţei, sub a cărui acoperire, să poată fi stinsă orice armă aruncată de vrăjmaş.

2. Să primim şi coiful Duhului pentru acoperirea capului, să ne fie apărate urechile, ca să nu audă edictele nelegiuite, să ne fie întăriţi ochii, ca să nu vadă statuile respingătoare, să fie întă­rită fruntea, ca să se păstreze teafăr semnul [crucii] lui Dumne­zeu, să ne fie apărată gura, ca limba biruitoare să-L mărturisească pe Domnul ei, Hristos. Să ne înarmăm şi dreapta cu sabia Du­hului, ca să respingă cu bărbăţie jertfirile ucigătoare, pentru ca, aducându-şi aminte Euharistia, care primeşte Trupul Domnu­lui, să-L îmbrăţişeze pe El însuşi, ca una care va să primească mai apoi răsplata cununilor cereşti de la Domnul.

10.1. O, în ce fel şi cât de mare va veni, fraţi preaiubiţi, ziua aceea, când Domnul va începe a număra om cu om poporul Său şi a-Şi aminti faptele fiecăruia prin cercetarea cunoaşterii dum­nezeieşti, a-i trimite în gheenă pe cei vătămători, a-i osândi pe prigonitorii noştri în arderea veşnică a focului pedepsitor, a ne da însă nouă răsplata credinţei şi dăruirii jertfelnice! Ce slavă va

1Efeseni VI, 12-17.

239

fi şi cât de mare bucuria, să fii îngăduit a-L vedea pe Dumnezeu, să fii socotit vrednic a dobândi împreună cu Hristos, Domnul Dumnezeul tău, bucuria mântuirii şi-a luminii veşnice, să vezi pe Avraam, şi pe Isac, şi pe Iacob, şi pe toţi Patriarhii, şi Aposto­lii, şi pe profeţi, şi pe martiri, să te bucuri în împărăţia cerurilor, împreună cu cei drepţi şi dragi lui Dumnezeu, de desfătarea ne­muririi primite în dar, să ai parte acolo de ceea ce nici ochiul nu a văzut, nici la inima omului n-a urcat.1

2. Căci Apostolul predică, spunând că noi primim lucruri mai mari decât ceea ce fie lucrăm, fie pătimim aici:

Nu sunt vrednice pătimirile acestei vremi de strălucirea ce va să vie, care se va descoperi întru noi.2

Când va veni descoperirea aceea, când strălucirea lui Dumne­zeu va străfulgera peste noi, vom fi atât de fericiţi şi bucuroşi, că am fost socotiţi vrednici de cinstirea lui Dumnezeu, pe cât de vinovaţi vor rămâne şi nefericiţi cei care, lepădându-se de Dumnezeu ori răzvrătiţi împotriva Lui, au făcut voia diavolului, astfel încât tre­buie ca ei să fie supuşi, odată cu acela, chinurilor focului nestins.

11. Acestea, fraţi preaiubiţi, să se întipărească în inimile voas­tre. Acestea să fie pregătirea armelor voastre, acestea să fie cuge­tarea de zi şi noapte; să aveţi înaintea ochilor şi să frământaţi totdeauna în cuget şi simţiri chinurile celor nedrepţi şi răsplăţile şi darurile celor drepţi, cu ce pedeapsă îi mustră Domnul pe cei care-L tăgăduiesc, ce slavă făgăduieşte în schimb celor care-L mărturisesc. Dacă va veni peste noi, cei care judecăm şi cugetăm, acea zi a prigoanei, oşteanul lui Hristos, învăţat prin sfaturile şi îndemnurile Lui, nu se înspăimântă să intre în luptă, ci este pre­gătit pentru cunună.

Vă doresc, fraţi preaiubiţi, să fiţi mereu bine sănătoşi.

1 1 Corinteni II, 9.

2 Romani VIII, 18.

SCRISOAREA LIX

Ciprian doreşte sănătate fratelui Corneliu

1.1. Am citit, frate preaiubit, scrisoareape care mi-ai trimis-o prin fratele nostru Satyrus, paraclisierul, plină pe de-a-ntregul de dragoste frăţească, de învăţătură bisericească şi de judecată de ierarh, prin care mi-ai făcut cunoscut faptul că Felicissimus, duş­manul lui Hristos, afurisit nu de acum, ci de mai dinainte, pen­tru nelegiuirile sale foarte multe şi foarte grele, şi osândit nu nu­mai prin hotărârea mea, ci şi a celor mai mulţi confraţi episcopi, a fost alungat de tine de acolo;

2. Şi că, după ce a venit, însoţit fiind de o ceată şi de o mulţi­me de deznădăjduiţi, cu puterea deplină cu care trebuie să acţio­neze episcopii, a fost alungat din Biserica din care de mai înain­te fusese izgonit împreună cu cei de teapa lui, cu puterea înaltă a lui Dumnezeu şi asprimea Domnului şi Judecătorului nostru Hristos, pentru ca, autorul schismei şi dezbinării, jefuitorul ba­nilor încredinţaţi lui, corupătorul fecioarelor, pustiitorul şi stri­cătorul a multe căsnicii, să nu mai siluiască mireasa neprihănită, sfântă şi cuviincioasă a lui Hristos, prin ruşinea prezenţei lui şi prin atingerea lui neruşinată şi spurcată.

2.1. Dar, frate, după ce am citit cealaltă scrisoare, pe care ai adăugat-o la sfârşitul celei dintâi, m-am mirat mult, după ce am luat seama că tu ai fost întrucâtva tulburat de ameninţările

241

menite a te înfricoşa, ale celor care veniseră la Roma, de vreme ce, potrivit celor ce mi-ai scris, te-au atacat, ameninţându-te cu foarte mare furie că, de nu vei primi scrisorile pe care ţi le aduse­seră, ei le vor citi în public şi vor dezvălui multe lucruri ruşinoa­se şi defăimătoare, vrednice de gura lor.

2. Iar dacă astfel stau lucrurile, frate preaiubit, încât să ne te­mem de îndrăzneala celor mai răi şi ca cei răi să obţină, prin cu­tezanţă şi nebunie, ceea ce nu pot după lege şi dreptate, dacă s-a pus la îndoială tăria episcopatului şi puterea înaltă şi dumneze­iască a Bisericii cârmuitoare, dacă s-a ajuns la acest lucru, încât să ne îngrozim de ameninţările şi vicleşugurile unor oameni pierduţi, nu mai putem dura ori exista pe mai departe ca şi creştini.

3. Căci şi păgânii, şi iudeii, şi ereticii ne ameninţă, şi toţi, cei ale căror inimi şi minţi le-a subjugat diavolul, mărturisesc zil­nic cu glas furios mânia lor înveninată. Totuşi nu trebuie să dăm înapoi, fiindcă potrivnicul şi duşmanul ameninţă sau ar fi mai mare decât Hristos prin aceea că pretinde şi obţine atât de mult pentru sine în această lume. De partea noastră trebuie să rămâ­nă, frate preaiubit, tăria neclintită a credinţei şi bărbăţia stator­nică şi nezdruncinată şi trebuie să se împotrivească precum stân­ca ce rezistă cu putere şi statornicie tuturor atacurilor şi năvalei talazurilor dezlănţuite.

4. N-are importanţă de unde vin, fie spaima, fie primejdia unui episcop, care trăieşte supus spaimelor şi primejdiilor şi to­tuşi ajunge a fi slăvit chiar de pe urma spaimelor şi primejdiilor. Căci noi nu trebuie să ne gândim şi să privim numai la amenin­ţările păgânilor şi iudeilor, de vreme ce vedem că însuşi Domnul a fost prins de fraţi şi vândut de cel pe care însuşi îl alesese între Apostoli, de vreme ce, şi la începuturile lumii, pe dreptul Abel nu l-a ucis altul decât fratele său, apoi tot fratele l-a urmărit cu

242

îndârjire pe Iacob care fugea să scape, iar Iosif, copil fiind, a fost vândut, vânzători fiind înşişi fraţii lui. Chiar în Evanghelie ci­tim că a fost prezis că în primul rând cei ai casei vor fi duşmani, iar cei care mai înainte fuseseră uniţi prin jurământul înţelegerii depline se vor vinde unul pe altul. N-are nici o importanţă cine trădează sau înnebuneşte, atunci când Dumnezeu îngăduie ca cineva să fie trădat şi încununat. Nici pentru noi nu este o înjosi­re să pătimim din partea fraţilor ceea ce a pătimit Hristos, şi nici pentru aceia nu este o slavă să facă ceea ce a făcut Iuda.

5. Cât [de mare] este însă semeţirea de sine, fala îngâmfată şi umflată şi deşartă, a celor care ameninţă, să mă ameninţe acolo în lipsă, cu toate că mă au prezent aici la îndemână!

6. Nu ne temem de ocările lor, prin care se sfâşie zilnic pe ei şi viaţa lor, nu ne înspăimântăm de ciomegele, şi pietrele, şi săbiile pe care le aruncă cu vorbele lor ucigătoare. Dacă acest lucru este în ei, asemenea oameni sunt ucigaşi în ochii lui Dumnezeu. To­tuşi nu pot ucide decât dacă Domnul le va fi îngăduit să ucidă. Şi, cu toate că noi trebuie să murim odată, totuşi aceia, prin ura şi vorbele, şi faptele lor rele, ne ucid zilnic.

3.1. Dar, frate preaiubit, nu trebuie părăsită învăţătura Bise­ricii sau slăbită asprimea ierarhilor, pentru că suntem împroşcaţi cu ocări ori pentru că suntem loviţi de spaime, căci Sfânta Scrip­tură ne iese în întâmpinare şi ne povăţuieşte, zicând:

Iar cel care îndrăzneşte şi este trufaş, bărbatul ce se umflă de si­ne, nu va împlini nimic, el care şi-a mărit inima [semeţia]precum iadul.1

Şi iarăşi:

1Avacum II, 5; avem în Vulgata: sic eritvirsuperbusetnondecorabiturqui non dilatavit quasi infemum animam suam, iar în varianta română: „cel mân­dru nu stă liniştit, ci lărgeşte gura ca locuinţa morţilor.”

243

Şi de cuvintele omului păcătos să nu vă temeţi, fiindcă slava lui va fi în gunoi şi-n viermi. Astăzi se va înălţă şi mâine nu se va mai afla, fiindcă s-a întors în ţărâna sa şi în cugetarea lui va pieri.1

Şi din nou:

L-am văzut pe necredincios semeţindu-se şi ridicându-se peste cedrii Libanului: şi am trecut şi, iată, nu a fost şi l-am căutat şi nu s-a aflat locul său.2

2. Semeţirea, îngâmfarea, fala umflată şi trufaşă, nu se naş­te din învăţătura lui Hristos, care învaţă smerenia, ci din su­flarea lui Antihrist, pe care Domnul îl mustră prin profet şi îi spune:

Tu însă ai spus în cugetul tău: „Ridica-mă-voi la cerşi mai pre­sus de stelele lui Dumnezeu voi aşezajilţul meu! Şedea-voi pe mun­tele cel înalt peste munţii cei înalţi la miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi voifi asemenea Celui Prea înalt”3

Şi adaugă zicând:

Şi acum tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale pământului. Şi cei ce te vor vedea se vor mira de tine.4

De aceea şi Sfânta Scriptură îi ameninţă cu o pedeapsă egală pe cei de acest fel şi zice în alt loc:

Căci [fi-va] ziua Domnului Savaotpeste tot cel mândru şi tru­faş şi peste tot cel semeţ şi îngâmfat3

3. Şi astfel, din gura şi din vorbele sale se trădează îndată fi­ecare şi, dacă în inimă îl are pe Hristos sau dimpotrivă pe Anti­hrist, se arată când vorbeşte, după cum spune Domnul în Evan­ghelia Sa:

2 1 Macabei II, 62-63, pasaj similar în Vulgata Fericitului Ieronim.

3 Psalmi XXXVI, 35-36, după Septuaginta; uşor diferit în varianta româ­nească (Ps., XXXVII).

4IsaiaXIV, 13-14.

1 IsaiaXIV, 15-16.

2IsaiaII, 12.

244

Pui de năpârci, cum puteţi grăi lucruri bune, odată ce sunteţi răi? Căci din prisosul inimii grăieşte gura. Omul bun scoate cele bune din vistieria bună, iar omul rău din vistieria rea scoate ce­le rele.1

De aceea şi pentru bogatul acela păcătos, care cere ajutor de la Lazăr, cel aşezat la răcoare în sânul lui Avraam, atunci când, supus fiind la cazne, este ars de vâlvătăile flăcării arzătoare, între toate părţile trupului său, plătesc pedepsele mai mult gura şi lim­ba, fiindcă negreşit păcătuise mai mult cu limba şi cu gura sa.

4.1. Căci, de vreme ce scris este:

Nici defăimătorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu2 şi iarăşi Domnul spune în Evanghelia Sa:

Oricine va zice fratelui său „prostule” şi oricine-i va zice „nebunule”, vinovat va fi de gheena focului3, în ce fel pot scăpa de asprimea răzbunării Domnului cei care aruncă asemenea vorbe nu numai împotriva fraţilor, ci şi împo­triva episcopilor, cărora o atât de mare cinstire le este dată din slujirea lui Dumnezeu, încât oricine nu s-ar supune ierarhului său şi celui care judecă aici pentru o vreme poate fi îndată ucis? În Deuteronomul, Domnul Dumnezeu vorbeşte şi spune:

Şi orice om se va purta în mândria sa astfel, încât să nu asculte pe preotul sau pejudecătorul care va fifost în zilele acelea, va mu­ri omul acela, şi tot poporul care va fi auzit se va teme şi nu se vor mai purta cu necredinţă.6

2. De asemenea, lui Samuel, pe când era dispreţuit de iudei, Dumnezeu îi spune:

3 Matei XII, 34-35.

4 1 Corinteni VI, 10.

5 Matei V, 22; cu „nebunule” s-a tradus aramaicul racha, păstrat ca atare în textul latinesc (şi grecesc).

6 Deuteronomul XVII, 12-13.

245

Nupe tine te-au dispreţuit, cipeMineM-au dispreţuit1, şi chiar Domnul zice în Evanghelie:

Cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă şi pe Cel care M-a trimis pe Mine, şi cine se leapădă de voi se leapădă de Mine şi de Cel care M-a trimis pe Mine2, iar, după ce a curăţit pe lepros:

Mergi şi arată-te preotului.3

Şi, după ce mai apoi, în timpul pătimirii, a primit o palmă de la slujitorul preotului, care I-a spus: „Aşa răspunzi Marelui Pre­ot?”, Domnul nu a grăit nimic de ocară împotriva Marelui Pre­ot şi nu a scăzut nimic din cinstirea preotului, ci, întărind şi ară­tând mai degrabă nevinovăţia Sa, a zis:

Dacă am vorbit rău, mustră-Măpentru rău, însă dacă am vor­bit bine, de ce mă loveşti?

3. De asemenea, mai apoi, în Faptele Apostolilor, Fericitul Apostol Pavel, deoarece i se spusese: „Aşa sari tu cu ocară împo­triva preotului lui Dumnezeu?”, cu toate că, Domnul fiind deja răstignit, aceia au început a se arăta nelegiuiţi şi fără de credinţă şi doritori de sânge şi nu mai aveau de-acum nimic din cinstea şi ţinuta unui ierarh, totuşi Pavel, ţinând seama de însuşi numele de preot, chiar gol şi abia o umbră, a zis:

Fraţilor, nu ştiam că este arhiereu. Căci scris este: pe mai mare­le poporului tău să nu-l vorbeşti de rău.4

5.1. Dacă există de mai înainte aceste atât de mari şi de multe exemple prin care, de pe urma slujirii lui Dumnezeu, se întăresc autoritatea şi puterea episcopală, ce fel socoteşti că sunt aceştia

2 1 regi VIII, 7.

3LucaX, 16.

4 Matei VIII, 4.

4 Ioan XVIII, 23.

5 Faptele Apostolilor XXIII, 5.

246

care, fiind duşmani ai episcopilor şi răzvrătiţi împotriva Bisericii Universale, nu se înspăimântă nici de ameninţarea Domnului, care-i mustră, nici de pedeapsa judecăţii viitoare? Căci nu din al­tă parte s-au ivit ereziile ori s-au născut schismele, decât de acolo de unde nu este supunere faţă de arhiereul lui Dumnezeu şi nu se cugetă că, în Biserică, el este pentru un timp episcopul şi pen­tru un timp judecătorul în locul lui Hristos.

2. Dacă, potrivit învăţăturilor dumnezeieşti, toţi fraţii creş­tini i s-ar supune acestuia, nimeni n-ar mişca nimic împotri­va soborului episcopilor, nimeni, după judecata dumnezeiască, după exprimarea voinţei poporului, după înţelegerea confraţi­lor episcopi, nu s-ar mai face pe sine judecător nu numai al epi­scopilor, ci chiar al lui Dumnezeu, nimeni nu ar sfâşia Biseri­ca lui Hristos, prin dezbinarea unităţii, nimeni, după pofta sa şi îngâmfându-se, nu ar mai întemeia aparte, afară, o nouă ere­zie, numai dacă cineva este de-o cutezanţă atât de nelegiuită şi cu mintea atât pierdută, încât să socotească că se poate face epi­scop, fără de hotărârea lui Dumnezeu, de vreme ce Domnul în Evanghelia Sa spune:

Oare nu se vând două vrăbii pe un ban şi nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui?1

Când El spune că nici cele mai mici lucruri nu se fac fără voia lui Dumnezeu, socoate cineva că lucrurile cele mai înalte şi măreţe se fac în Biserica lui Dumnezeu fie fără să ştie, fie fără să în­găduie Dumnezeu? Iar arhiereii, adică împuterniciţii Lui, vor fi rânduiţi altfel decât prin hotărârea Lui?

3. Aceasta înseamnă a nu avea credinţa cu care trăim, aceas­ta înseamnă a nu da cinstire lui Dumnezeu, prin a Cărui încuvi­inţare şi hotărâre ştim şi suntem încredinţaţi că sunt toate conduse şi cârmuite. în mod negreşit, nu se fac episcopi din voia lui

1 Matei X, 29.

247

Dumnezeu, ci se fac în afara Bisericii, cei care se fac împotriva rânduielii şi tradiţiei Evangheliei, precum însuşi Domnul adau­gă şi spune în Cei doisprezece profeţi.

Şi şi-au pus rege, şi nu prin Mine1.

Şi iarăşi:

Jertfele lor sunt ca o pâine de jale, toţi, cei care le vor mânca, se vor molipsi2.

Şi prin Isaia, chiar Duhul Sfânt strigă şi zice:

Vai vouă, feciori răzvrătiţi, acestea le zice Domnul: aţi hotărât fără Mine şi aţi făcut înţelegere, nu în Duhul Meu, ca să grămădiţi păcate peste păcate.3

6.1. De altminteri şi vorbesc fiind provocat, vorbesc fiind îndurerat, vorbesc fiind silit -, când un episcop este pus în locul altuia decedat, când este ales în timp de pace prin voinţa între­gului popor, când este ocrotit în vreme de prigoană cu ajutorul lui Dumnezeu, unit fiind în credinţă cu toţi confraţii, încercat fiind de poporul său timp de patru ani, slujind în vreme linişti­tă învăţăturii, proscris fiind în timp de furtună, căci episcopatul a fost alăturat şi legat de numele său4, fiind de-atâtea ori căutat pentru a fi aruncat în circ la lei, cinstit în amfiteatru prin mărtu­risirea slujirii Domnului şi chiar în aceste zile, în care scriu aceas­tă scrisoare către tine, cerut din nou pentru leii din circ de strigătul mulţimii, din pricina jertfelor pe care, prin edictul dat, i se porunceşte poporului să le facă peste tot;

1 Osea VIII, 4 şi IX, 4.

2 Isaia XXX, L

3 Dacă cineva deţine ceva din bunurile lui CaeciliusCyprianus, episcopul creştinilor... (scr. LXVI, per. IV, 1).

4 Se pare că este vorba de sacrificii aduse lui Apollo Salvatorul. (Cu nume­le acestuia împăraţii Gallus şi Volusianus au bătut monede în 252, în vremea ciumei ce bântuia atunci.) Fiindcă Ciprian şi creştinii au refuzat să ia parte, populaţia a avut pretext să strige: „La lei cu Ciprian”, tocmai ca la începutul prigoanei.

248

2. Când se vede, frate preaiubit, că un asemenea [episcop] este atacat de nişte deznădăjduiţi şi pierduţi şi aflaţi în afara Bisericii, se vădeşte cine este cel ce atacă, negreşit nu Hristos, Care fie aşază episcopii, fie îi ocroteşte, ci acela care, potrivnic fiind lui Hristos şi vrăjmaş Bisericii Lui, prigoneşte prin atacul său pe cel pus în frun­tea Bisericii, pentru ca, după ce va fi fost îndepărtat cârmaciul, să purceadă în chip mai sălbatic şi mai silnic la distrugerea Bisericii.

7.1. Pe nici un credincios care are în minte Evanghelia şi pă­zeşte poruncile date de Apostol nu trebuie să-l tulbure, frate prea­iubit, faptul că, în vremurile de pe urmă, nişte trufaşi şi îndărăt­nici şi duşmani ai episcopilor lui Dumnezeu fie se îndepărtează de Biserică, fie lucrează împotriva Bisericii, deoarece şi Domnul şi Apostolii Săi au prezis dinainte că vor fi acum astfel de oameni.

2. Nici să se mire cineva că slujitorul pus în frunte este părăsit de unii, de vreme ce pe Domnul însuşi, Care făcea lucruri mă­reţe şi cele mai mari minuni şi Care adeverea puterile minunate ale lui Dumnezeu-Tatăl, cu mărturia faptelor Sale, L-au părăsit propriii ucenici. Şi totuşi El nu i-a mustrat pe cei care dădeau în­apoi, sau nu i-a ameninţat greu, ci, mai mult întorcându-Se către Apostolii Săi, a spus:

Oare şi voi vreţi să plecaţi?, păzind de bună seamă legea după care omul, lăsat în seama li­bertăţii sale şi cârmuit de propria sa judecată, îşi caută el însuşi, fie moartea, fie izbăvirea.

3. Totuşi Petru, pe care fusese clădită de către Domnul însuşi Biserica, vorbind el singur pentru toţi şi răspunzând prin glasul Bisericii, spune:

Doamne, la cine vom merge? Tu ai cuvântul vieţii veşnice, iar noi credem şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu1,

1 Ioan VI, 67-69. ■

249

vestind de bună seamă şi arătând că cei care se vor fi îndepăr­tat de Hristos pier din vina lor, că totuşi Biserica, care crede în Hristos şi care totodată păzeşte ceea ce a cunoscut, defel nu se îndepărtează niciodată de El şi că Biserica sunt aceştia care ră­mân în casa lui Dumnezeu. însă răsadul sădit de Dumnezeu-Tatăl nu sunt cei pe care-i vedem lipsiţi de statornicia neclintită a grâului şi sunt vânturaţi ca pleava în suflarea spulberătoare a vrăjmaşului, despre care vorbeşte şi Ioan în epistola sa:

Dintre noi au ieşit, dar nu au fost dintre noi; căci, dacă ar fi fost dintre noi, arfi rămas cu noi.1

4. De asemenea, Pavel ne sfătuieşte să nu fim tulburaţi atunci când cei răi pier din Biserică, nici să ne împuţinăm credinţa când cei vicleni2 se îndepărtează:

Căci ce dacă unii dintre ei s-au îndepărtat de credinţă, oare necredinţa lor a secătuit credinţa în Dumnezeu?Nicidecum; căci Dumnezeu este nemincinos, numai omul e mincinos.3

8.1. În ceea ce ne priveşte, frate, ţine de conştiinţa noas­tră să ne silim ca nimeni să nu se depărteze de Biserică din vina noastră; dacă însă cineva, de la sine şi din voia sa, se va fi îndepăr­tat şi nu va vrea să se pocăiască şi să se întoarcă la Biserică, vom fi învinovăţiţi în ziua Judecăţii şi noi, care ne îngrijim de mântu­irea lor, însă numai ei vor rămâne a fi supuşi pedepselor, cei care nu se vor fi vrut vindecaţi prin sfatul nostru mântuitor.

2. Nici nu trebuie să ne tulbure ocările unor pierduţi, ca nu cumva să ne depărtăm de calea cea dreaptă şi de rânduiala cura­tă, de vreme ce şi Apostolul ne învaţă, când spune:

1 1 Ioan II, 19.

2 Vicleni, pentru perfidi, adică „trădători”, ori mai vechii „hicleni, haini”, cu acelaşi sens.

3 Romani III, 3-4.

250

De-aş face pe plac oamenilor, n-aş fi slujitorul lui Hristos1.

Are însemnătate dacă cineva doreşte să-i câştige pe oameni, sau pe Dumnezeu. Dacă se face pe plac oamenilor, este supărat Domnul. Dacă însă ne străduim şi ne silim pentru acest lucru, anume să putem fi pe plac lui Dumnezeu, trebuie să dispreţuim şi ocările, şi cuvintele grele ale oamenilor.

9.1. Iar dacă nu ţi-am scris îndată despre Fortunatus, acest2 episcop mincinos, pus de puţinii şi îndârjiţii eretici, nu aceasta era, frate preaiubit, pricina ce trebuia a-ţi fi adusă degrabă la cu­noştinţă, ca un lucru însemnat sau de temut, mai cu seamă că până acum tu cunoscuseşi îndeajuns numele lui Fortunatus, ca­re este unul din cei cinci preoţi fugiţi mai demult din Biserică şi afurisiţi de curând prin hotărârea multor confraţi ai noştri de episcopat şi a unor bărbaţi aleşi, care, încă de acum un an, ţi-au scris o scrisoare asupra acestui lucru3; de asemenea, pe Felicissimus, stegarul răzvrătirii, l-ai putea cunoaşte, căci este cuprins şi el în aceeaşi scrisoare a confraţilor noştri întru episcopat4, făcută către tine mai înainte: e cel care a fost afurisit nu numai aici de către aceştia, ci a fost îndepărtat de curând din Biserică şi acolo, de către tine.

2. Deoarece eram încredinţat că acestea îţi erau cunoscute şi ştiam hotărât că rămân prins în amintirea şi duhul învăţăturii ta­le, nu am socotit trebuincios să ţi se vestească repede şi neîntre­rupt prostiile ereticilor. Căci nu este pe potriva măreţiei şi nici a demnităţii Bisericii Universale ceea ce pune la cale, acolo la ei, îndrăzneala ereticilor şi schismaticilor. Se spune că şi partida lui

3 Galateni 1,10.

4 Asta, iste, termen folosit intenţionat peiorativ de autor.

4 Nu s-a păstrat această scrisoare sinodală, nici lista episcopilor semnatari. Cât despre cei cinci preoţi eretici, amintiţi mai sus, se pare că au fost: Gaius de Dida (Ep. XXXIV), Donatus, Fortunatus, Novatus şi Gordius (scr. XIV, pct. IV).

251

Novaţian şi l-a făcut acum aici pseudoepiscop pe Maxim, preo­tul trimis de curând cu solie la noi de către Novaţian şi alungat de comunitatea noastră.

3. Totuşi nu despre aceasta îţi scrisesem, căci toate acestea sunt dispreţuite de noi şi ţi-am trimis foarte de curând numele episcopilor rânduiţi aici, care, întregi şi sănătoşi, stau în fruntea fraţilor creştini în Biserica Universală. De aceea, noi am hotă­rât, în adunarea noastră a tuturor, să-ţi scriem, ca să se afle o cale scurtă de-a desluşi greşeala şi de-a privi cu pătrundere adevărul şi ca să cunoaşteţi tu şi confraţii noştri, cărora se cade să le scrii şi de la care, la rândul tău, trebuie să primeşti scrisori; dacă însă cineva în afară de aceştia, pe care i-am cuprins în epistola noas­tră, ar îndrăzni să vă scrie, aţi putea şti că acela s-a pătat, ori prin jertfă, ori prin cărticică, sau este unul dintre eretici, de bună sea­mă prefăcut şi din afară1.

4. Având totuşi prilejul de a întâlni un om foarte apropiat şi cleric în persoana paracliserului Felicianus, pe care-l trimiseseşi cu Perseus, confratele nostru, între celelalte lucruri care trebuiseră să-ţi fie aduse de aici la cunoştinţă, ţi-am scris chiar şi despre acest Fortunatus. Dar, în timp ce Felicianus, fratele nostru, fie că a întârziat aici din pricina vântului neprielnic2, fie că a fost ţinut pe loc de noi pentru a primi alte scrisori, Felicissimus, grăbindu-se către voi, i-a luat-o înainte. Căci aşa se grăbesc întotdeauna nelegiuirile, ca prin grabă să aibă câştig împotriva nevinovăţiei.

10.1. Iar prin Felicianus ţi-am adus la cunoştinţă, frate, că a venit la Cartagina Privatus3, un vechi eretic din colonia Lambesa, condamnat cu mulţi ani înainte pentru multe şi grele păcate

1 Profanus, „de dincolo de altar”, în greacă ewSev, cu acelaşi sens.

2 Călătoria pe mare depindea, la acea dată, de starea atmosferică.

3 Privatus de Lambesa; vezi Ser. XXXVI, pct. IV.

252

prin hotărârea a nouăzeci de episcopi, chiar dinaintea noastră, ceea ce nu a scăpat cunoaşterii voastre, fiind foarte aspru înfierat în scrisorile lui Fabian şi Donatus; aşadar, el, deoarece spunea că vrea să-şi susţină cauza înaintea noastră în sinodul pe care l-am avut la ultimele Ide ale lui Mai 1, dar nu a fost primit, l-a făcut pe acest Fortunatuspseudoepiscop, vrednic de soborul său.

2. Mai venise cu acela şi un oarecare Felix, pe care el însuşi, în erezie, îl rânduise odinioară episcop mincinos în afara Biseri­cii. Dar au fost de faţă şi Iovinus şi Maxim, însoţitori ai ereticu­lui Privatus, condamnaţi fiind de nouă dintre confraţii noştri, pentru jertfele ticăloase şi nelegiuirile dovedite împotriva lor şi din nou afurisiţi de mai mulţi dintre noi în sinodul din anul de mai înainte.

3. Însă acestora patru li s-a alăturat şi Repostus din Satunurca2 care, nu numai că a căzut el însuşi în timpul prigoanei, dar, prin pilda sa nelegiuită, a făcut să cadă şi cea mai mare parte a poporului său. Aceştia cinci, cu alţii puţini la număr, fie murdă­riţi de jertfe, fie având conştiinţa pătată, şi l-au ales ca episcop mincinos pe Fortunatus, pentru ca, regăsindu-se într-unul sin­gur toate nelegiuirile, conducătorul să fie de bună seamă la fel ca cei conduşi.

11.1. De aici, frate preaiubit, poţi cunoaşte de acum şi cele­lalte minciuni, pe care le-au vânturat pe acolo nişte oameni deznădăjduiţi şi pierduţi, astfel încât, de vreme ce, împreună cu cei pătaţi de jertfe sau cu ereticii, n-au fost mai mult de cinci pseudoepiscopi, care să vină la Cartagina şi să-l aleagă pe Fortunatus părtaş al nebuniei lor, totuşi aceia, ca fii ai diavolului şi plini de minciună, au îndrăznit, precum scrii, să răspândească zvonul că

4 Idele lui Mai, conform sistemului calendaristic actual: 15 mai.

1Satunurcensis, „din Satunurca”, localitate neidentificată.

253

au fost de faţă douăzeci şi cinci de episcopi. Această minciună au răspândit-o mai înainte şi aici, printre fraţii noştri, spunând că urmau să vină din Numidia douăzeci şi cinci de episcopi, care să le facă un episcop.

2. Mai apoi, după ce au fost descoperiţi şi confruntaţi cu această minciună a lor, căci s-au adunat numai cinci rătăciţi şi excomunicaţi de noi, au plutit pe mare spre Roma cu încărcă­tura lor de minciuni, ca şi cum adevărul nu putea pluti în urma lor, ca să fie învinse limbile mincinoase prin dovedirea adevăru­lui. Iar acest lucru, frate, este o adevărată nebunie, anume să nu te gândeşti şi să nu ştii că minciunile nu înşală timp îndelungat, că e noapte numai până începe a străluci ziua, însă, după ce s-a luminat de ziuă şi după ce a răsărit soarele, întunericul şi negura se retrag dinaintea luminii şi încetează tâlhăriile ce se puneau la cale în timpul nopţii.

3. În sfârşit, dacă le-ai cere nume, n-ar avea să dea decât une­le plăsmuite. Atât de mare este la ei lipsa chiar şi de oameni răi, încât nu li se pot alătura douăzeci şi cinci dintre cei pătaţi de jertfe şi eretici. Şi totuşi, pentru a înşela urechile celor simpli şi ale celor ce n-au fost de faţă, prin minciună este umflat numă­rul, ca şi cum, cu toate că acesta este numărul adevărat, Biseri­ca ar putea fi învinsă pe calea dreptăţii, fie de eretici, fie de cei nedrepţi.

12.1. Şi nici nu trebuie, frate preaiubit, ca eu să fac acum lu­cruri asemenea lor şi să arăt în cuvântul meu cele pe care le-au făptuit şi le făptuiesc chiar şi acum, câtă vreme noi trebuie să pri­vim cu grijă, ce anume se cuvine să rostească şi să scrie episcopii lui Dumnezeu şi că la noi trebuie să vorbească nu atât durerea, cât măsura, ca nici să nu pară că eu, lăsându-mă provocat, iau în seamă mai mult vorbele grele decât nelegiuirile şi păcatele.

254

2. Şi, astfel, eu tac cu privire la înşelăciunile făptuite împotri­va Bisericii, trec cu vederea uneltirile, desfrânările şi feluritele ne­legiuiri: singurul lucru din nelegiuirea lor, în care pricina nu este a mea, nici a oamenilor, ci a lui Dumnezeu, despre care socotesc că nu trebuie să se păstreze tăcerea, este faptul că îndată, din pri­ma zi a prigoanei, pe când erau în clocot ultimele nelegiuiri ale celor în greşeală şi fumegau de jertfele ticăloase nu numai altare­le diavolului, ci chiar şi mâinile şi gurile celor căzuţi, ei n-au în­cetat să fie în comuniune cu cei căzuţi şi să se împotrivească po­căinţei, pe care trebuia s-o facă aceia. Strigă Dumnezeu:

Cel care jertfeşte altor dumnezei, afară de unuia Domnul, se va pierde.1

Şi spune Domnul în Evanghelie:

Iar de acela care se va fi lepădat de Mine, Mă voi lepăda de el.2 Şi în alt loc, supărarea şi mânia dumnezeiască nu tac, spunând: Lor le-ai turnat daruri de băutură şi lor le-ai adus jertfe! Nu Mă voi mânia pentru acestea! spune Domnul.3

Şi ei se împotrivesc să ne rugăm lui Dumnezeu, Care însuşi dă mărturie că este supărat! Se împotrivesc să-L înduplecăm pe Hristos prin rugăciuni şi mulţumiri, pe El Care mărturiseşte deschis că-l tăgăduieşte pe cel care L-a tăgăduit pe El.

13.1. Noi, chiar în timpul prigoanei, am trimis scrisori cu privire chiar la acest fapt4 şi nu am fost ascultaţi. La sinodul ţi­nut cu un număr mare de episcopi, am hotărât, nu numai cu du­hul blândeţii noastre, ci şi cu ameninţare, ca fraţii să facă peni­tenţă, ca nimeni să nu dea iertarea în mod nechibzuit celor ca­re nu se pocăiesc. însă acei nelegiuiţi potrivnici lui Dumnezeu, cutezători cu furie lipsită de credinţă împotriva episcopilor lui Dumnezeu, îndepărtându-se de Biserică şi ridicând împotriva

1 Ieşirea XXII, 20.

2 Matei 10,33.

3IsaiaLVII, 6.

4 Scrisoarea XLIII. Este vorba de sinodul din primăvara anului 251.

255

Bisericii arme ucigătoare, lucrează pentru ca răutatea să-i împli­nească diavolului lucrarea, pentru ca îndurarea lui Dumnezeu să nu vindece în Biserica Sa pe cei răniţi.

2. Prin înşelăciunea minciunilor lor, strică pocăinţa nefericiţilor, ca să nu îmbuneze pe Dumnezeu Cel supărat, ca să nu cau­te pe Hristos, Domnul său, cel care fie s-a ruşinat mai înainte că este creştin, fie s-a temut mai apoi şi să nu se întoarcă la Biseri­că cel care se îndepărtase de Biserică. Se lucrează pentru a nu se răscumpăra păcatele prin mulţumiri şi cuvenite plânsete, pentru ca rănile să nu fie spălate cu lacrimi. Adevărata iertare este răpită prin minciuna iertării înşelătoare, sânul izbăvitor al mamei este închis de o maşteră ce se pune piedică în cale, pentru a nu fi au­zite plânsul şi geamătul din pieptul şi gura celor căzuţi.

3. Ba, mai mult de atât, cei căzuţi sunt împinşi să rostească ocări împotriva episcopilor, cu limbile şi gura cu care mai înain­te păcătuiseră pe Capitoliu1. Pe mărturisitori şi fecioare, şi pe cei drepţi, şi pe toţi cei aleşi întru lauda credinţei şi slăviţi în Biseri­că îi urmăresc cu ocări şi cu cuvinte grele. Dar, de către aceştia nu sunt rănite cumpătarea, şi smerenia, şi sfiala noastră, pe cât sunt sfâşiate nădejdea şi viaţa lor înşile. Căci nu cel care aude, ci acela care aduce ocara este vrednic de plâns, nu cel care e pălmuit de frate, ci cel care loveşte pe frate este păcătos după lege; iar când cei ce vatămă fac o nedreptate celor nevinovaţi, tocmai aceia su­feră nedreptatea care cred că ei o fac.

4. În sfârşit, de aici au ei mintea suferindă şi sufletul amorţit şi cugetul rătăcit: este mânia lui Dumnezeu, a nu-ţi înţelege gre­şelile, a nu urma calea pocăinţei, precum scris este:

Şi Dumnezeu le-a dat lor duh de adormire2,

1 Ceremoniile în cadrul cărora se aduceau jertfe divinităţilor păgâne aveau loc în public, pe Capitoliu.

2 Isaia XXIX, 10; aici duh, spiritus transpunctionis, este simpla suflare adormitoare, toropitoare.

256

de bună seamă, ca să nu-şi revină, şi să se îngrijească, şi să se însănătoşească în urma păcatelor, prin rugăciuni stăruitoare şi cuvenite mulţumiri. Apostolul Pavel adaugă şi spune într-o epis­tolă a sa:

N-au avut iubirea adevărului, ca să se mântuiască; şi de ace­ea Dumnezeu le va trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă în minciună, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut în adevăr, ci le place în nedreptate.1

Prima treaptă a fericirii este de a nu păcătui, a doua de a-ţi recunoaşte păcatele. De-acolo porneşte nevinovăţia întreagă şi neatinsă, care te poate păzi; de aici urmează leacul care te poate însănătoşi. Aceştia le-au pierdut, şi pe una, şi pe cealaltă, mâniindu-L pe Dumnezeu, astfel încât s-a pierdut şi harul, dobân­dit din sfinţenia Botezului, şi nu s-a asumat nici pocăinţa, prin care se lecuieşte vinovăţia. Oare socoteşti, frate, că sunt uşoare nelegiuirile împotriva lui Dumnezeu, greşeli mici şi neînsemna­te, când prin aceia nu se face rugăciune la măreţia lui Dumne­zeu cel mâniat, când nu există teamă de mânia, şi focul, şi ziua Domnului, când, cu toate că ameninţă Antihristul, este dezar­mată credinţa poporului care luptă, câtă vreme sunt înlăturate tăria şi teama de Hristos?

5. Să ia seama laicii2 în ce fel se vor îngriji de acest lucru: episcopilor le revine strădania mai mare în apărarea şi îngrijirea mă­reţiei lui Dumnezeu, ca să nu părem a trece ceva cu vederea în această privinţă, de vreme ce Domnul ne mustră şi spune:

Şi acum către voi se îndreaptă această poruncă, o, preoţilor: da­că voi nu veţi fi ascultat şi nu veţi fi pus în inima voastră să daţi slavă numelui Meu, zice Domnul, voi trimite peste voi blestemul şi voi blestema binecuvântarea voastră.3

1II Tesaloniceni II, 10-12.

2 Laicii, laici, adică cei din popor, poporeni, dupăĂatKâ«; (Xao; „popor”).

3 Maleahi II, 1-2.

257

6. Oare I se dă cinstire lui Dumnezeu atunci când sunt astfel dispreţuite măreţia şi asprimea Lui, precum atunci când El spu­ne că Se supără şi Se mânie pe cei ce au jertfit şi când ameninţă cu pedepse veşnice şi cu chinuri neîntrerupte, ori când se vrea de către nelegiuiţi şi se spune să nu ne gândim la mânia lui Dum­nezeu, să nu ne temem de judecata Domnului, să nu batem la poarta Bisericii lui Hristos, ci, fără de pocăinţă şi de vreo măr­turisire a păcatului, dispreţuind şi călcând în picioare pe epis­copi, se vesteşte iertarea în cuvintele mincinoase ale preotului, astfel încât cei căzuţi să nu se ridice ori cei puşi în afară să nu se întoarcă în Biserică, iar comuniunea să fie dată de cei care n-au comuniune?

14.1. Şi încă acestora nu le-a fost de ajuns că s-au îndepăr­tat de Evanghelie, că le-au luat celor căzuţi nădejdea de a aduce mulţumire şi de a se pocăi, faptul că pe cei încurcaţi în înşelă­ciuni sau pe cei pătaţi în desfrânări, ori pe cei spurcaţi de atin­gerea nelegiuită a jertfelor i-au întors de la orice rodire şi cuget de pocăinţă, ca să nu se roage lui Dumnezeu, să nu facă mărtu­risirea păcatelor lor în Biserică; că şi-au alcătuit în afara Bisericii şi împotriva Bisericii adunarea unei erezii pierdute, în care să se strângă gloata celor cu conştiinţa încărcată precum ei şi care nu vor să-L implore pe Dumnezeu şi să-I aducă mulţumire. Ba, mai mult, după ce a mai şi fost ales un pseudoepiscop de către eretici, îndrăznesc să treacă marea şi, de la schismatici şi profani, să du­că scrisori la scaunul lui Petru şi la întâia Biserică, de unde a ieşit unitatea episcopală, şi să nu gândească că aceia sunt romanii a căror credinţă a fost lăudată pe când propovăduia Apostolul, cei la care viclenia nu poate avea intrare.

2. Care este însă pricina venirii şi vestirii, că s-a rânduit un pseudoepiscop împotriva voinţei episcopilor? Sau, în sfârşit, le este pe plac ce-au făcut şi stăruiesc în nelegiuirea lor, sau, dacă nu le este pe plac şi dau înapoi, ştiu încotro să se întoarcă. Căci,

258

de vreme ce s-a hotărât de către noi toţi şi este în egală măsură potrivit şi drept să fie ascultată pricina fiecăruia acolo unde a fost făptuită nelegiuirea, şi fiecărui păstor i-a fost încredinţată o parte a turmei, pe care fiecare s-o conducă şi s-o cârmuiască, având a da socoteală Domnului de lucrarea sa, se cade de bu­nă seamă ca aceştia, în fruntea cărora stăm, să nu alerge de colo-colo, nici să zdruncine înţelegerea ierarhilor, prin cutezanţa lor vicleană şi înşelătoare, ci să-şi susţină pricina acolo unde pot avea şi acuzatori, şi martori ai nelegiuirii lor: afară numai dacă li se pare câtorva deznădăjduiţi şi pierduţi că este prea mică au­toritatea episcopilor rânduiţi în Africa, care au mai judecat în privinţa lor şi au osândit de curând, cu greutatea judecăţii lor, conştiinţele legate în multe lanţuri ale păcatelor. Pricina lor este de acum cunoscută, s-a rostit de acum sentinţa în privinţa lor, şi nu se potriveşte ţinutei episcopilor să fie acuzaţi de uşurăta­tea unui suflet schimbător şi nestatornic, deoarece Domnul în­vaţă şi spune:

Cuvântul vostru să fie: da da şi nu nu.1

15.1. Dacă se socoteşte numărul celor care, în anul trecut, împreună cu preoţii şi diaconii, au judecat în privinţa lor, au fost atunci de faţă la judecată şi cercetare mai mulţi decât toţi aceştia care par a fi acum alături de Fortunatus. De bună seamă, trebuie să ştii, frate preaiubit, că el, după ce a fost făcut pseudoepiscop de către eretici, a fost de acum părăsit aproape de către toţi. Iar cei cărora în trecut le erau puse în faţă amăgeli şi li se ofereau cu­vinte înşelătoare, căci li se spunea că urmează să revină la Biseri­ca lor, după ce au văzut că acolo a fost pus un fals episcop, şi-au dat seama că au fost amăgiţi şi înşelaţi şi din nou aleargă zilnic şi bat la uşa Bisericii, aşa că noi, cei care trebuie să dăm socoteală Domnului, cântărim cu grijă şi cercetăm cu atenţie cine trebuie să fie reprimit şi îngăduit în Biserică.

1 Matei V, 37.

259

2. Căci într-atât unora fie le stau împătrivă nelegiuirile lor, fie li se opun fraţii cu încăpăţânare şi hotărîre, încât nu pot fi pri­miţi în nici un chip decât cu tulburare şi primejdie din partea celor mai mulţi. De bună seamă, nu trebuie adunate orice putre­ziciuni, astfel încât să fie vătămate cele ce sunt întregi şi sănătoa­se şi nu este cu folos sau înţelept păstorul care amestecă astfel în turmă oi bolnave şi molipsite, ca să molipsească toată turma cu plaga bolii căpătate.

15.1. De te-ai putea afla, frate preaiubit, aici, împreună cu noi, când aceşti păcătoşi şi stricaţi se întorc din schismă! Ai vedea ce osteneală depun ca să-i conving de răbdare pe fraţii noştri, pen­tru ca, după ce li s-a domolit mânia sufletului, să fie îngăduitori cu primirea şi vindecarea celor bolnavi. Căci, după ce se bucură şi se veselesc când se întorc cei ce pot fi primiţi şi mai puţin vinovaţi, tot astfel, dimpotrivă, murmură şi se împotrivesc ori de câte ori cei de neîndreptat şi neruşinaţi, şi spurcaţi fie în destrăbălări, fie în jertfiri, iar pe deasupra până acum şi trufaşi, revin la Biseri­că, ca să strice sufletele bune dinăuntru. Abia îmbunez poporul, ba, mă şi chinui, ca să îngăduie a fi primiţi unii ca aceştia.

4. Şi a fost cu atât mai îndreptăţită durerea fraţilor creştini, cu cât unul sau altul, primiţi fiind prin bunăvoinţa mea, cu toate că poporul se opunea şi grăia împotrivă, s-au arătat mai răi decât fuseseră înainte şi nici nu au putut păstra făgăduinţa de pocăin­ţă, fiindcă nici nu veniseră cu adevărată căinţă.

16.1. Dar ce să mai spun despre aceştia, care au trecut ma­rea acum la tine împreună cu Felicissimus, vinovat de toate nele­giuirile, ca soli trimişi de pseudoepiscopulFortunatus, aducându-ţi scrisori, tot pe atât de false, pe cât de fals este însuşi cel ale căruia sunt ele, pe cât aceştia au conştiinţa plină de păcate, pe cât de ticăloasă, pe cât de ruşinoasă le este viaţa, încât, deşi sunt în Biserică, unii ca aceştia ar fi trebuit scoşi din Biserică?

260

2. În sfârşit, fiindcă ei îşi cunosc conştiinţa lor, nu îndrăznesc să vină sau să se apropie de pragul Bisericii, ci rătăcesc afară, prin provincie1, dând târcoale fraţilor şi jefuindu-i, şi, fiind de acum îndeajuns de cunoscuţi tuturor şi pretutindeni alungaţi pentru fărădelegile lor, ajung peste mare şi acolo, la voi. De bună seamă, nu pot avea neobrăzarea de a se apropia de noi sau de a stărui la noi, deoarece sunt prea crunte şi prea grele nelegiuirile de care sunt învinovăţiţi de către fraţi.

3. Dacă ei vor dori să se supună judecăţii noastre, să vină. De altfel, dacă pot aduce vreo dezvinovăţire în apărare, să vedem ce înţelegere au asupra rugăminţii, ce rod al pocăinţei aduc. Nici aici Biserica nu-i este închisă nimănui, nici un episcop nu-i în­toarce nimănui spatele. Cei ce vin au îndată parte de răbdarea şi bunăvoinţa, şi omenia noastră. Doresc ca toţi să revină în Bise­rică, doresc ca toţi tovarăşii noştri de luptă să fie cuprinşi laolal­tă în tabăra lui Hristos şi în lăcaşurile lui Dumnezeu-Tatăl. Iert totul, trec cu vederea multe, din strădania şi dorinţa de-a aduna la un loc pe fraţii creştini. Nici chiar pe cele care au fost făptui­te împotriva lui Dumnezeu nu le cercetez cu judecata deplină a credinţei. Aproape că păcătuiesc eu însumi în iertarea mai mult decât se cuvine a unor păcate. îmbrăţişez cu dragoste deschisă şi deplină pe cei care se întorc cu căinţă, mărturisindu-şi păcatul cu mulţumire smerită şi curată.

17.1. Însă, dacă sunt unii, care cred că pot reveni la Bise­rică nu prin rugăciuni, ci prin ameninţări, sau socotesc să-şi fa­că intrarea nu prin plânsete şi mulţumiri, ci prin fapte silnice, să ştie că, fără îndoială, în faţa unor astfel de oameni, Biserica Domnului rămâne închisă şi că nici tabăra neînvinsă şi puterni­că a lui Hristos şi întărită, prin purtarea de grijă a Domnului, nu

1 Provincie; termenul defineşte întreaga Africă, nu numai cea proconsulară, ci şi Numidia şi Mauretania, opuse în bloc sintagmei „acolo, la voi”, adi­că la Roma.

261

dă înapoi în faţa ameninţărilor. Ierarhul Domnului, care păzeş­te Evanghelia, precum păzeşte învăţăturile lui Hristos, poate fi ucis, dar nu învins. Ne aduce şi pune înainte pilde de bărbăţie şi credinţă Zaharia, Marele Preot al lui Dumnezeu, el care, nepu­tând fi înspăimântat prin ameninţări şi lovituri cu pietre, a fost ucis în templul lui Dumnezeu, strigând şi spunând totodată ce­ea ce şi noi strigăm şi spunem împotriva ereticilor:

Acestea le spune Domnul: Aţi părăsit căile Domnului şi Dom­nul vă va părăsi pe voi.1

2. Prin urmare, deoarece câţiva necugetaţi şi neruşinaţi pără­sesc căile cereşti şi mântuitoare ale Domnului şi, nelucrând ce­le sfinte, sunt părăsiţi de Sfântul Duh, pentru aceasta nu trebuie să uităm şi noi de sfânta tradiţie, încât să socotim că nelegiuirile celor nebuni sunt mai presus decât hotărârile unui ierarh, sau să credem că au mai mare putere sforţările omeneşti în a ne lovi de­cât este în stare purtarea de grijă a lui Dumnezeu în a ne ocroti.

18.1. Oare pentru acest fapt, frate preaiubit, trebuie pă­răsite slujirea Bisericii Universale şi credinţa măreaţă şi nestrica­tă a poporului adunat înăuntrul ei, ba chiar rânduiala şi puterea episcopală, ca să spună că ei vor ca, în privinţa întâistătătorului Bisericii, să judece ereticii aleşi în afara Bisericii, în privinţa celui sănătos cei bolnavi, în privinţa celui întreg cei răniţi, în privinţa celui statornic cei căzuţi, în privinţa judecătorului cei vinovaţi, în privinţa ierarhului cei lipsiţi de credinţă2? Ce mai rămâne de­cât ca Biserica să cedeze Capitoliului3 şi, în timp ce ierarhii se

1II ParalipomenaXXIV, 20.

2 Ierarh în opoziţie cu cel lipsit de credinţă, nelegiuit: sacerdos sacrilegus: joc de cuvinte greu de redat în română; sacer-dos este persoana care dă/împărtăşeşte cele sfinte, pe când sacri-legus este cel care le fură, le profanează, nelegiuitul.

3 Capitoliul, Capitolium, centrul şi simbolul vieţii (politico-)religioase a

romanilor (păgâni), cuprinzând citadela Cetăţii şi templul lui Júpiter Optimus Máximos, divinitatea supremă a triadei celor din vechime.

262

vor retrage şi altarul Domnului va fi dat la o parte, în locul de adunare sfânt şi vrednic de închinare al clerului nostru, să treacă statuile şi idolii cu altarele lor, iar lui Novaţian să i se pună la în­demână mijloace mai întinse şi mai bogate spre a cuvânta împo­triva noastră şi spre a ne mustra, dacă cei care au jertfit1 şi L-au tăgăduit public pe Hristos vor începe nu numai a fi îmbiaţi şi primiţi, fără pocăinţa împlinită, ci, mai mult de atât, vor începe a se înstăpâni prin puterea silniciei lor.

2. Dacă cer pacea2, să lase deoparte armele. Dacă cer îngădu­inţă3, de ce ameninţă? Sau, dacă ameninţă, să ştie că ierarhilor lui Dumnezeu nu le este teamă de ei. Nici chiar Antihristul, când se va porni să vină, nu va intra în Biserică, fiindcă ameninţă, iar aceasta nu se dă înapoi dinaintea armelor şi silniciei lui, doar fi­indcă el vesteşte că are de gând să-i nimicească pe cei ce i se îm­potrivesc. Ereticii mai mult ne înarmează, în timp ce socotesc că ne îngrozesc cu ameninţările lor, nici nu ne aştern cu faţa la pă­mânt, ci mai degrabă ne ridică şi ne înflăcărează, câtă vreme le oferă fraţilor noştri o pace mai grea decât însăşi prigoana.

3. Şi noi chiar dorim ca ceea ce spun la nebunie să nu împli­nească prin nelegiuire, ca cei ce păcătuiesc prin vorbe viclene şi crude să nu păcătuiască şi prin fapte. Ne rugăm şi-I cerem lui Dumnezeu, pe care aceia nu încetează a-L supăra şi îndurera, să îmblânzească inimile lor, astfel încât, lăsând la o parte nebu­nia, să se întoarcă la sănătatea minţii, ca piepturile lor, deschise întunericului păcatelor, să cunoască lumina pocăinţei şi mai de­grabă să ceară a fi revărsate pentru ei rugăminţile şi rugăciunile întâistătătorului4 decât ca ei înşişi să verse sângele ierarhului5.

3 Au jertfit idolilor, id est, la statuile zeilor capitolini ori ale împăratului divinizat.

4 Pacea de cele mai multe semnifică iertarea.

5 Satisfacere, „a face pe plac pentru a mulţumi, a cere îngăduinţă”.

1 întâistătătorul, în text antistes „Marele Preot ”, aici Episcopul Romei (de Xantisto, calc după 7rpo(rraTyj;).

263

însă, de vor rămâne până la capăt în nebunia lor şi vor stărui cu cruzime în capcanele şi ameninţările lor ucigaşe, nici un ierarh al lui Dumnezeu nu este atât de slab, într-atât de căzut şi ticălos, atât de neputincios în slăbiciunea nimicniciei sale omeneşti, în­cât să nu se ridice prin însufleţire divină împotriva vrăjmaşilor şi a celor ce-L atacă pe Dumnezeu, ale cărui smerenie şi slăbiciune să nu fie însufleţite de puterea şi tăria Domnului, Care-l ocroteşte. Pentru noi nu are importanţă de mâna cui sau când pierim, de vreme ce urmează să primim de la Domnul răsplata morţii şi a sângelui: este vrednică de plâns şi de jeluire starea celor pe care diavolul îi orbeşte astfel, încât, necugetând la veşnicele chinuri ale gheenei, se nevoiesc să urmeze venirea Antihristului, care, de-acum, se apropie.

19.1. Şi, deşi eu ştiu, frate preaiubit, că în numele iubirii, pe care ne-o datorăm şi ne-o arătăm unul altuia, tu citeşti întot­deauna scrisorile noastre clerului preastrălucit de a colo, ce stă în frunte împreună cu tine, cât şi poporului atât de cucernic şi atât de numeros, totuşi acum te şi îndemn şi îţi şi cer ca, ceea ce altă dată faci din voinţa ta şi fără a fi dator, s-o faci chiar pentru că eu ţi-o cer, anume ca, după ce vei fi citit această scrisoare a mea, da­că vreo molimă a cuvântului înveninat şi a însămânţării ciumei se va fi strecurat într-acolo, aceasta toată să fie scoasă din urechi­le şi inimile fraţilor, iar dragostea neatinsă şi curată a celor buni să fie curăţată de toate murdăriile clevetirii eretice.

20.1. Iar pe de altă parte, fraţii noştri preaiubiţi să se îndepăr­teze cu hotărâre şi să se ferească de vorbele şi convorbirile cu cei al căror cuvânt şerpuieşte ca un rac1, precum spune Apostolul:

Convorbirile prea rele strică obiceiurile bune.2

1 II Timotei II, 17: şerpuieşte ca un rac sau se întinde ca o cangrenă, lat. cancer are ambele sensuri: „rac” şi „cancer” (boala).

2 1 Corinteni XV, 33, în lectura Sfântului Ciprian; convorbire, confabulatio şi în continuare colloquium, preiau ceva şi din sensul lui 6piXia „întovărăşire” etc.

264

Şi iarăşi:

De omul eretic, după o singură mustrare, fereşte-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi păcătuieşte şi este singur de sine osândit.1

Şi prin Solomon grăieşte Sfântul Duh:

Vicleanulpoartă în gura sa pieirea şi pe buzele lui pregăteştefocul.2

Şi iarăşi ne sfătuieşte, spunând:

îngrădeşte cu spini urechile tale şi să nu asculte limba rea.3

Şi iarăşi:

Cel rău ia aminte la limbile celor nedrepţi, dar cel drept nu dă ascultare buzelor rele.4

2. Cu toate că îi ştiu pe fraţii noştri de acolo întăriţi, pe de o parte, prin grija ta, dar, pe de alta, destul de prevăzători prin în­săşi vegherea lor, pentru a nu putea fi prinşi, nici amăgiţi de otră­vurile ereticilor şi că, tot atât de mare putere au la aceia sfintele învăţături şi porunci, pe câtă teamă au faţă de Dumnezeu, totuşi, dintr-un prisos, fie grija noastră, fie dragostea ne-a îndemnat să vă scriem aceste lucruri, pentru ca nici un fel de legături să nu se închege cu unii ca aceştia, nici un fel de ospeţii sau convorbiri să nu se lege cu cei răi şi să fim tot atât de despărţiţi de ei, pe cât sunt aceia fugari din Biserică, fiindcă scris este:

Dacă însă va dispreţui Biserica, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.5

Şi fericitul Apostol nu numai că ne îndeamnă, dar ne şi po­runceşte să ne îndepărtăm de asemenea oameni:

Vă poruncim, zice, în numele Domnului Iisus Hristos, să vă depărtaţi de orice frate care umblă în neorânduială şi nu dupăpredania pe care a primit-o de la noi.6

1 Matei XVIII, 17.

2II Tesaloniceni III, 6.

3 Tit III, 10-11.

4 Pilde XVI, 27.

5 înţelepciunea lui Iisus fiul lui Sirah XXVIII, 28.

6 Pilde XVII, 4.

265

Nu poate fi nici o tovărăşie între credinţă şi viclenie1. Cel ca­re nu este cu Hristos, care este potrivnicul lui Hristos, care este vrăjmaş unităţii şi păcii Lui, nu poate fi alături de noi. Dacă vin cu rugăminţi şi cereri de îngăduinţă, să fie ascultaţi. Dacă aruncă blesteme şi ameninţări, să fie alungaţi.

îţi doresc, frate preaiubit, să fii mereu bine sănătos.

3 Perfidia, ca peste tot, „hiclenie, hainie” ori, mai nou, „trădare”.

SCRISOAREA LX

Ciprian doreşte sănătate fratelui Corneliu

1.1. Am cunoscut, frate preaiubit, slăvitele mărturii ale cre­dinţei şi bărbăţiei voastre1 şi am primit cu atâta bucurie cinstita voastră mărturisire, încât ne socotim şi noi părtaşi şi tovarăşi la meritele şi laudele voastre. Căci, de vreme ce noi avem o singură Biserică şi cuget unit şi înţelegere de nedespărţit, oare care epi­scop nu s-ar bucura de laudele confratelui său de episcopie ca de propriile sale laude, sau care fraţi nu s-ar veseli oriunde de bucu­ria fraţilor lor?

2. Nu se poate spune îndeajuns câtă bucurie a fost aici şi câ­tă veselie, după ce am aflat despre voi veşti bune şi de bărbăţie, anume că tu ai fost acolo conducător al fraţilor întru mărturisi­re, astfel încât, păşind înainte spre slavă, pe mulţi i-ai făcut tova­răşi întru slavă şi ai îndemnat poporul să depună mărturia, câtă vreme însuţi ai fost gata să mărturiseşti înaintea tuturor; astfel, nu ştim ce trebuie să lăudăm mai întâi la voi: credinţa ta deschisă şi neclintită, sau dragostea de nedespărţit a fraţilor. S-a dovedit acolo în public bărbăţia episcopului care mergea în frunte; s-a arătat unitatea fraţilor care-l urmau. Câtă vreme sunteţi într-un singur duh şi un singur glas, înseamnă că a mărturisit întreaga Biserică Romană.

1Corneliu şi-a mărturisit credinţa în timpul persecuţiei lui Gallus (GallusGaiusVibiusTrebonianus). împărat pentru doi ani după Decius şi mort în 253.

267

2.1. A strălucit, frate preaiubit, credinţa, despre care vorbi­se mai înainte Fericitul Apostol cu privire la voi. Această laudă a bărbăţiei şi neclintire a tăriei el o prevedea în duh încă de atunci şi, luând vrednicia voastră drept vestire a celor viitoare, în timp ce-i lăuda pe părinţi, îi îndemna pe fii. Cât timp sunteţi într-un duh, cât timp sunteţi tari, daţi şi celorlalţi fraţi măreţe pilde de unitate şi tărie. Cu măreţie ne-aţi învăţat să ne temem de Dum­nezeu, să ne legăm puternic de Hristos, ca poporul, în primejdie, să fie unit cu episcopii, ca în prigoană fraţii să nu se despartă de fraţi, că, pe de o parte, unirea strânsă nu poate fi în nici un chip învinsă, că, pe de alta, Dumnezeul păcii dăruieşte făcătorilor de pace orice I se cere de către toţi în unire.

2. Vrăjmaşul se avântase să tulbure tabăra1 lui Hristos cu o grozavă silnicie. Dar a fost respins cu acelaşi avânt cu care venise şi a găsit tot atâta bărbăţie şi tărie, câtă spaimă şi groază a adus. Crezuse că el poate iarăşi doborî la pământ pe robii lui Dumne­zeu şi să-i izbească după năravul său obişnuit, ca pe nişte începă­tori2 şi nepricepuţi, de bună seamă mai puţin pregătiţi şi mai pu­ţin prevăzători. Repezindu-se mai întâi asupra unuia, încercase să-l despartă, precum desparte lupul oaia de turmă, precum şoi­mul porumbiţa de stolul de păsări. Căci, cel ce nu are destulă pu­tere împotriva tuturor, caută a-i împresura pe cei singuratici.

3. Dar, stăvilit de credinţa şi, în egală măsură, tăria unei oştiri unite, a înţeles că oştenii lui Hristos sunt treji, că stau de-acum de veghe şi înarmaţi pentru bătălie, că nu pot fi învinşi, că pot muri şi că, tocmai de aceea, sunt neînvinşi, fiindcă nu se tem să moară, şi că nu răspund cu lovitură celor care-i lovesc, deoarece

1 Creştinii din vremea persecuţiilor se socoteau luptători, oşteni ai lui Hristos, milites Christi, XptoToijz0Xr]Ta(, ceea ce motivează folosirea terme­nului militar castra, „tabără”, pentru comunitatea, reduta lor, mereu asaltată.

2 începători, tirones, „recruţi”, fără experienţa luptei.

268

nu este îngăduit celor nevinovaţi să ucidă, nici chiar pe cel care-i vatămă, ci să-şi dea deschis şi viaţa, şi sângele, pentru ca, deoare­ce în lumea aceasta bântuie atâta răutate şi cruzime, să se retragă cât mai repede dintre cei răi şi cruzi.

4. Ce privelişte plină de slavă a fost sub ochii lui Dumne­zeu aceea, ce bucurie a Bisericii Lui sub privirea lui Hristos, că Ia lupta pe care încercase să o ducă duşmanul, au pornit oştenii, nu unul câte unul, ci în acelaşi timp toată tabăra. Se vădeşte, de bună seamă, că toţi ar fi avut de gând să vină, de-ar fi putut auzi, deoarece au alergat în grabă şi au venit toţi cei care au auzit.

5. Câţi din cei căzuţi au fost recâştigaţi acolo prin mărturi­sire! Au stat cu bărbăţie şi, prin chiar durerea căinţei, au deve­nit mai tari în vederea luptei: astfel încât se vede că adineauri au fost luaţi pe neaşteptate şi au tremurat de teama unui lucru nou şi neobişnuit, că mai apoi însă şi-au revenit, că şi-au întărit sta­tornic şi puternic adevărata credinţă şi puterile lor strânse întru toată răbdarea din teama de Dumnezeu şi că de-acum nu stăruiesc întru iertarea păcatului, ci pentru cununa pătimirii.

3.1. Dar, frate preaiubit, ce face în această vreme Novaţian? Se leapădă oare de rătăcire? Sau, dimpotrivă, după năravul celor ieşiţi din minţi, a fost încă mai mult împins la nebunie chiar de reuşitele şi izbânzile noastre şi, cu cât mai mult creşte aici slava dragostei şi credinţei, cu atât se înteţeşte acolo nebunia dezbină­rii şi invidiei? Şi nenorocitul nu se îngrijeşte de propria lui rană, ci tot mai greu se răneşte, şi pe sine, şi pe ai săi, bălmăjind cu lim­ba sa spre primejduirea fraţilor şi aruncând săgeţile vorbăriei sa­le otrăvite, mai degrabă încrâncenat în strâmbătatea filosofiei lu­meşti, decât paşnic în blândeţea înţelepciunii Domnului, ca un fugar din Biserică, vrăjmaş al milostivirii, ucigaş al căinţei, învă­ţător într-ale trufiei, stricător al adevărului, pierzător al iubirii.

269

2. Oare de-acum nu mai cunoaşte care este episcopul lui Dumnezeu, care este Biserica, casa lui Hristos, care sunt robii lui Dumnezeu, pe care-i strică diavolul, care sunt creştinii pe care-i loveşte Antihristul? Căci nu-i caută pe cei pe care i-a supus deja, nici nu se grăbeşte a-i doborî pe cei pe care mai înainte i-a făcut de-ai lui. Neprietenul şi vrăjmaşul Bisericii îi dispreţuieşte ca pe nişte ostatici şi învinşi şi-i lasă deoparte pe aceia pe care i-a în­străinat şi i-a scos din Biserică; se porneşte a-i hărţui pe aceştia, în care vede că locuieşte Hristos.

4. Şi, chiar dacă vreunul dintre aceştia va fi fost prins, nu are pentru ce a se mândri ca de mărturisirea numelui lui Hristos, de­oarece este limpede că, dacă cei ucişi în acest fel vor fi fost în afa­ra Bisericii, nu este vorba de cununa credinţei, ci mai degrabă de pedeapsa trădării, şi nici gând să locuiască în casa lui Dumnezeu, printre cei aflaţi într-un duh, aceia pe care-i vedem că s-au înde­părtat cu nebunia vrajbei de sfânta casă dătătoare de pace.

5.1. Pentru dragostea prin care suntem legaţi unii de alţii, pentru că suntem pregătiţi prin purtarea de grijă a Domnului, Care ne povăţuieşte, şi suntem preveniţi prin sfaturile mântui­toare ale milei lui Dumnezeu că se apropie de acum ziua înfrun­tării şi luptei noastre, vă îndemnăm deschis, după putinţa noas­tră, frate preaiubit, să nu încetăm a stărui în postiri, privegheri şi rugăciuni împreună cu tot poporul. Să ne nevoim în plânsete stăruitoare şi rugăminţi neîncetate. Căci acestea sunt armele noastre cereşti, care ne fac să stăruim şi să ne ţinem cu bărbăţie; acestea sunt pavăza duhovnicească şi săgeţile dumnezeieşti, care ne ocrotesc.

2. Să ne pomenim unii pe alţii, în bună înţelegere şi într-un duh, de o parte şi de cealaltă să ne rugăm mereu unii pentru al­ţii, să uşurăm apăsările şi strâmtorările prin iubirea pe care ne-o

270

purtăm unii altora, iar dacă vreunul dintre noi va pleca de-aici printr-o grabnică chemare a lui Dumnezeu, dragostea noastră să stăruie pe lângă Domnul, să nu înceteze rugăciunea întru milos­tivirea Tatălui pentru fraţi şi surori.

îţi doresc, frate preaiubit, să fii mereu bine sănătos.

SCRISOAREA LXI

Ciprian şi confraţii urează sănătate fratelui Lucius

1.1. Într-adevăr şi noi, frate preaiubit, te-am fericit de curând, atunci când, cu îndoită cinstire, mărturisitor şi totodată episcop, chemarea dumnezeiască te-a aşezat la conducerea Bisericii Sale. Dar şi acum nu mai puţin te fericim pe tine, pe confraţii tăi şi pe toţi fraţii, ceea ce cu aceeaşi slavă şi lauda voastră, când veţi reve­ni la ai voştri, va face buna şi nesfârşita ocrotire a Domnului,

2. pentru ca păstorul să fie înapoiat spre păstorirea turmei, cârmaciul să fie redat spre cârmuirea corăbiei, învăţătorul să fie redat spre îndrumarea poporului şi ca să se vadă că alungarea voastră a fost astfel hotărâtă de la Dumnezeu, încât episcopul relegat1 şi izgonit să nu lipsească din Biserică, ci mai mare să se întoarcă în ea.

2.1. De bună seamă, nu a fost mai mică slava martiriului la cei trei tineri, fiindcă, scăpaţi din moarte, au ieşit teferi din cup­torul de foc, sau pentru că Daniel, rămas neatins spre lauda sa, cu toate că fusese dat pradă leilor, ocrotit fiind de Domnul, a tră­it întru slavă. La mărturisitorii lui Hristos, martiriile neîmplini­te nu micşorează vrednicia mărturisirii, ci vădesc măreţia ocrotirii dumnezeieşti.

2. Noi vedem înfăţişat în cazul vostru ceea ce au rostit înain­tea regelui curajoşii şi vestiţii tineri, anume că „ei sunt hotărâţi să

1 în text relegatio, formă atenuată a exilului. Episcopul Lucius a reuşit să revină în biserica sa.

272

ardă în flăcări, ca să nu slujească dumnezeilor lui, nici să se închi­ne chipului1 pe care acela îl ridicase, că totuşi Dumnezeu, pe Ca­re îl cinsteau şi pe care şi noi îl cinstim, are putere să-i scoată din cuptorul de foc şi să-i scape din mâinile regelui şi de pedepsele care-i ameninţau. Acest lucru îl găsim săvârşit acum în credin­ţa mărturisirii voastre şi în ocrotirea Domnului, întrucât, atunci când voi fuseserăţi pregătiţi şi gata să suferiţi tot chinul, Dom­nul v-a ferit totuşi de pedeapsă şi v-a păstrat pentru Biserică.

3. Prin întoarcerea voastră, nu s-a micşorat la episcop slava mărturisirii sale, ci mai mult a crescut autoritatea lui, pentru că la altarul lui Dumnezeu stă un întâistătător, care, nu prin vorbe, ci prin fapte, să îndemne poporul spre a lua armele mărturisirii şi spre a făptui martiriul, iar, la ameninţarea Antihristului, să pre­gătească oştenii pentru luptă, nu numai cu imboldul cuvântului şi gurii, ci şi prin pilda de credinţă şi bărbăţie.

3.1. Înţelegem, frate preaiubit, şi luăm seama cu toată lumi­na inimii noastre la hotărârile mântuitoare şi sfinte ale măreţiei dumnezeieşti, din ce pricină s-a ridicat acolo de curând neaştep­tata prigoană, din ce cauză puterea lumească s-a năpustit deo­dată împotriva Bisericii lui Hristos şi împotriva fericitului Epi­scop martir Corneliu şi împotriva voastră, a tuturor: pentru ca, având a-i amăgi pe eretici şi a-i zdrobi, Domnul să arate care este Biserica şi care este singurul ei episcop, ales prin sfânta rânduială, care sunt preoţii uniţi cu episcopul în cinstire ierarhică şi ca­re este poporul lui Hristos, unit şi adevărat, legat prin dragostea Domnului turmei, cine sunt cei pe care îi lovise duşmanul şi ca­re, dimpotrivă, cei pe care diavolul îi cruţă, ca fiind ai săi.

2. Căci potrivnicul lui Hristos nu prigoneşte şi nu loveşte de­cât tabăra şi oştenii lui Hristos. Pe ereticii aşternuţi la pământ şi pe tovarăşii lor îi dispreţuieşte şi-i trece cu vederea, dar caută să-i doboare pe aceştia, pe care-i vede că rezistă neclintiţi.

1 Chipul, imago, este în cazul de faţă statuia unui zeu păgân.

273

4.1. frate preaiubit, de-am avea acum putinţa de-a fi aco­lo între voi, cei care vă întoarceţi, am putea, ca unii care vă iubim cu aceeaşi dragoste ca şi voi, să gustăm şi noi, de faţă cu ceilalţi, din fructul preaplăcut al revenirii voastre. Ce bucurie va fi acolo printre toţi fraţii, cum vor alerga unii în întâmpinarea altora şi se vor îmbrăţişa unii pe alţii! Cu greu pot fi de ajuns sărutările celor care se îmbrăţişează, cu greu se pot sătura înseşi privirile şi ochii poporului, văzând bucuria venirii voastre. Acolo fraţii încep a cu­noaşte ce fel şi cât de mare va să fie bucuria ce va însoţi venirea lui Hristos; şi, tocmai fiindcă sosirea Lui este foarte apropiată, a avut loc la voi mai înainte această privelişte, încât, aşa cum, venind Ioan1, deschizătorul de drum şi înaintemergătorul Lui, a vestit că Hristos a venit, tot aşa acum, când revine episcopul mărturisitor şi preotul Domnului, pare că în curând se întoarce şi Domnul.

2. Însă, ca să ne ţină locul, eu şi confraţii şi toţi fraţii vă trimi­tem, frate preaiubit, această scrisoare şi, înfăţişându-vă prin ea bucuria noastră, vă arătăm dovezile de încredere ale iubirii noas­tre, neîncetând nici aici, în jertfele şi rugăciunile noastre, a adu­ce mulţumiri lui Dumnezeu-Tatăl şi Domnului nostru Hristos, Fiul Lui, şi totodată a ne ruga şi a-I cere ca El, Care este desăvâr­şit şi desăvârşeşte, să păzească şi să desăvârşească în voi slăvita cu­nună a mărturisirii voastre: poate că El v-a rechemat şi pentru acest lucru, anume să nu fie tăinuită slava, dacă martiriile măr­turisirii voastre se vor fi săvârşit în afară2. Căci cel sortit jertfirii3, care dă fraţilor creştini pildă de bărbăţie şi credinţă, trebuie să se jertfească în prezenţa fraţilor.

îţi dorim, frate preaiubit, să fii totdeauna bine sănătos.

1 Este Ioan Botezătorul, înaintemergătorul şi vestitorul Domnului.

2 în afară,foris, „în afara [Bisericii]”, ori pur şi simplu „în altă parte”; martiriul în afara Bisericii rămâne fără valoare în perspectiva mântuirii.

3 Cel sortit jertfirii, victima în vechime animalul de sacrificiu, aici per­soana sortită jertfirii.

SCRISOAREA LXII

Ciprian salută pe fraţii Ianuarius, Proculus, Maxim, Victor, Modianus, Nemesianus, Nampulus şi Honoratus

1.1. Cu cea mai adâncă tânguire de durere în sufletul nostru şi nu fără lacrimi, fraţi preaiubiţi, citim scrisoarea voastră, pe care ne-aţi scris-o din grija pe care o arată dragostea voastră, cu privi­re la întemniţarea fraţilor şi surorilor noastre1. Căci cine oare nu se îndurerează în necazuri de felul acesta, sau cine nu socoteşte durerea fratelui ca pe a sa proprie, precum vorbeşte Apostolul Pavel şi spune:

Dacă suferă un singur mădular, suferă împreună şi celelalte mădulare: şi dacă se bucură un singur mădular, se bucură împre­ună şi celelalte mădulare?2

Şi în alt loc:

Cine este slab, zice, şi eu nu sunt slab?3

2. Pentru aceasta, acum şi noi trebuie să socotim întemniţarea fraţilor ca pe întemniţarea noastră şi durerea celor care se află în primejdie trebuie socotită drept durerea noastră; de vreme ce negreşit chiar trupul unităţii noastre este unul singur, nu numai dragostea, ci şi credinţa să ne îndemne şi să ne întărească spre a răscumpăra mădularele fraţilor noştri.

1 Arestările s-au făcut în urma lăsării la vatră a Legiunii a III-a Augusta, din Lambesa.

2 1 Corinteni XII, 26.

3II Corinteni XI, 29.

275

2.1. Căci, cum din nou spune Apostolul Pavel:

Nu ştiţi că sunteţi Templul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dum­nezeu locuieşte în voi?1,

deşi dragostea ne-ar mâna mai puţin spre a aduce ajutor fra­ţilor, totuşi a trebuit să luăm seama în acest loc că sunt temple ale lui Dumnezeu cei care au fost întemniţaţi şi că noi nu trebu­ie să îndurăm, într-o îndelungată întârziere şi neluare în seamă a durerii, ca templele lui Dumnezeu să fie mult timp întemniţate, ci să ne străduim din toate puterile şi să ne grăbim ca, prin aju­torul nostru, să fim vrednici de Hristos, Judecătorul şi Domnul Dumnezeul nostru.

2. Căci, după cum spune Apostolul Pavel:

Toţi care v-aţi botezat în Hristos, cu Hristos v-aţi îmbrăcat2, în fraţii noştri întemniţaţi trebuie să-L vedem pe Hristos şi să-L răscumpărăm din primejdia întemniţării pe El, Care ne-a răscumpărat din primejdia morţii, pentru ca Cel care ne-a scos din fălcile diavolului, El însuşi, Care stăruieşte şi locuieşte în noi, să fie scos acum din mâinile barbarilor şi să fie răscumpărat cu o sumă de bani, El, Care ne-a răscumpărat pe noi cu crucea şi cu Sângele Său: pentru aceea îngăduie să se întâmple acestea în vremea din urmă, ca să fie încercată credinţa noastră, [să vadă] dacă fiecare face pentru celălalt ceea ce ar vrea să se facă pentru sine, dacă el însuşi ar fi ţinut întemniţat la barbari.

3. Căci cine, aducându-şi aminte de omenie şi îndemnat de dragoste, dacă este tată, nu ar socoti că acolo sunt acum fiii săi? Dacă este soţ, cine n-ar socoti deopotrivă cu durere şi cu dragos­tea legăturii dintre soţi, că acolo este ţinută întemniţată soaţa sa? însă cât de mari sunt pentru noi toţi tristeţea şi chinul iscate de primejduirea fecioarelor care sunt ţinute acolo, pentru care trebuie

1 1 Corinteni III, 16.

2Galateni III, 27.

276

deplânsă nu numai pierderea libertăţii şi a cinstei lor, nu atât lanţurile barbarilor, pe cât trebuie jelite silniciile codoşilor şi lupanarelor, ca nu cumva trupurile închinate lui Hristos şi ju­ruite, cu virtute feciorelnică, veşnicei înfrânări, să fie pângărite prin atingerea poftei batjocoritorilor!

3.1. Fraţii noştri, cugetând aici, în urma scrisorii voastre, şi cercetând cu durere toate acestea, au adunat îndată toţi, cu avânt şi cu dărnicie, ajutoare băneşti pentru fraţi, fiind de bună seamă totdeauna pregătiţi, potrivit cu tăria credinţei lor, spre lucrarea lui Dumnezeu, dar acum încă mai mult spre lucrările mântui­toare, aprinşi de vederea unei atât de mari suferinţe. Căci, dacă spune Domnul în Evanghelia Sa:

Bolnav am fost şi aţi venit să Mă vedeţi1, cu cât mai mare va fi răsplata, când are să spună: întemniţat am fost şi M-aţi răscumpărat, cu cât mai mult este când va începe să spună:

în temniţa închisorii am fost şi închis şi înlănţuit, la barbari am zăcut şi din temniţa aceea a robiei M-aţi slobozit, voi, care, în ziua judecăţii, răsplată urmează să primiţi de la Domnul

2. În sfârşit, vă aducem cele mai mari mulţumiri pentru că aţi voit să fim părtaşi la grija voastră şi la o atât de bună şi folositoa­re lucrare, pentru că ne oferiţi ogoare rodnice, în care să punem seminţele nădejdii noastre, urmând să aşteptăm secerişul celor mai mari roade, ce se ivesc de pe urma acestei cereşti şi mântu­itoare lucrări. Iar noi v-am trimis o sută de mii de sesterţi2, care s-au strâns aici, în Biserica căreia cu îngăduinţa Domnului îi stau

1 Matei XXV, 36.

2 Sesterţ, sestertius, monedă curentă (iniţial) de argint, cu greutate şi valoare variabile, în funcţie de epocă. În perioada imperială este din alamă şi echivalează cu doi aşi şi jumătate, notat fiind IlS(emis), ori chiar patru aşi. Suma este considerabilă, având în vedere că, pentru a face parte din ordinul cavalerilor, averea censitară trebuia să se situeze între 400.000 şi 1.000.000 de sesterţi.

277

în frunte, prin dania clerului şi poporului alăturat nouă, bani pe care-i veţi împărţi acolo, după cum veţi crede de cuviinţă.

4.1. Şi dorim, de bună seamă, ca nimic de felul acesta să nu se mai întâmple vreodată şi ca fraţii noştri, ocrotiţi de înalta pu­tere a lui Dumnezeu, să scape neatinşi de primejdiile de acest fel. Dacă totuşi se va mai întâmpla aşa ceva, spre a se încerca dragos­tea din sufletul nostru şi a se cerceta credinţa inimii noastre, nu zăboviţi a ne vesti acestea printr-o scrisoare a voastră, fiind în­credinţaţi şi ştiind că Biserica noastră şi toţi fraţii de aici cer în rugăciunile lor, ca acestea să nu se mai întâmple, iar dacă se vor fi întâmplat, cu bucurie şi dărnicie să dea ajutor.

2. Însă, pentru ca fraţii noştri şi surorile noastre, care s-au în­grijit îndată şi cu bucurie de această lucrare atât de folositoare, să se îngrijească totdeauna, să-i aveţi în minte în rugăciunile voas­tre şi, ca să le întoarceţi la rândul vostru bunul ajutor în jertfe şi rugăciuni, v-am dat mai jos numele fiecăruia. Dar chiar numele confraţilor episcopi şi ale preoţilor noştri, care, fiind înşişi de fa­ţă, au adunat şi ei în numele poporului lor câte ceva, după pu­teri, le-am adăugat şi, pe lângă partea mea proprie, am notat şi am trimis şi micile lor danii. Pe toţi aceştia, precum o cer credin­ţa şi dragostea, trebuie să-i pomeniţi în rugăciunile şi rugămin­ţile voastre.

Vă dorim, fraţi preaiubiţi, să fiţi totdeauna bine sănătoşi în Domnul şi să ne pomeniţi.

SCRISOAREA LXIII

Ciprian doreşte sănătate fratelui Ceciliu

1.1. Deşi cunosc, frate preaiubit, faptul că cei mai mulţi epis­copi, puşi în toată lumea, prin buna voinţă a lui Dumnezeu, în fruntea bisericilor Domnului, păzesc rânduiala adevărului Evan­gheliei şi al învăţăturii Domnului şi nu se îndepărtează, prin vreo omenească şi nouă învăţătură, de ceea ce Hristos învăţăto­rul a învăţat şi a făptuit, totuşi, fiindcă unii, fie din necunoaşte­re, fie din uşurinţă, la sfinţirea Potirului Domnului şi în slujirea poporului, nu fac ceea ce a făcut şi a învăţat Iisus Hristos Dom­nul şi Dumnezeul nostru, întemeietor şi învăţător al acestei jert­fe, am socotit că este deopotrivă cucernic şi necesar lucru să vă scriu despre aceasta, pentru ca, dacă cineva se ţinea până acum în această greşeală, după ce va fi cunoscut lumina adevărului, să se întoarcă la rădăcina şi obârşia predaniei Domnului.

2. Şi să nu socoteşti, frate preaiubit, că noi scriem din voinţa noastră omenească sau cutezăm a lua asupra noastră din proprie voinţă acest lucru, de vreme ce ne păstrăm totdeauna smerenia, într-o cumpătată şi cuviincioasă măsură. Dar când se învaţă ce­va, din insuflarea şi porunca lui Dumnezeu, trebuie ca robul cre­dincios să dea ascultare stăpânului, îndreptăţit înaintea tuturor, căci nu-şi asumă nimic de la sine cel care este împins de teama de a nu-şi supăra stăpânul, dacă nu face ce i se porunceşte.

2.1. Să ştii însă că noi am fost preveniţi ca, la oferirea Poti­rului, să fie păstrată învăţătura Domnului şi să nu se facă altceva

279

de către noi decât ceea ce afăcut cel dintâi pentru noi Domnul, încât Potirul ce se oferă întru pomenirea Lui să fie oferit amestecându-se în el apă cu vin. Căci, după cum spune Hristos:

Eu sunt viaţa cea adevărată1,

Sângele lui Hristos nu este nicidecum apă, ci vin.

2. Nici nu se poate vedea că Sângele Lui, cu care am fost răscumpăraţi şi înviaţi, se află în Potir, dacă lipseşte din Potir vinul, care înfăţişează Sângele lui Hristos, propovăduit de taina şi măr­turia tuturor Scripturilor.

3. Căci găsim şi în Facerea cu privire la taină faptul că Noe a preînchipuit-o şi a apărut atunci prefigurarea pătimirii Dom­nului, că a băut vin, că s-a îmbătat, că s-a dezbrăcat în casa sa, că a zăcut întins pe spate cu coapsele goale şi dezvelite, că goliciu­nea aceea a tatălui a fost cunoscută de fiul mijlociu, dar vestită şi în afară, însă acoperită de cei doi fii, cel mare şi cel mic, şi altele pe care nu trebuie să le amintim, căci este de ajuns să se înţeleagă acest singur lucru, anume că Noe, înfăţişând semnul adevărului viitor, nu a băut apă, ci vin, şi astfel a preînchipuit imaginea pă­timirii Domnului.

4.1. La fel, prin preotul Melchisedec, vedem dinainte arăta­tă taina jertfei Domnului, potrivit cu ceea ce mărturiseşte şi spu­ne Sfânta Scriptură:

Şi Melchisedec, împăratul Salemului, i-a adus pâine şi vin, iar el a fost preotul Dumnezeului Celui Preaînalt şi a binecuvântat peAvraam.1

Iar faptul că Melchisedec purta pecetea lui Hristos, aceasta o dezvăluie în Psalmi Sfântul Duh, Care spune din partea Tată­lui, către Fiul:

1 Ioan15.1.

2 Facerea XIV, 18-19.

280

Mai înainte de luceafăr Te-am născut. Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec.1

De bună seamă, această rânduială este venită aici de la jert­fa aceea şi este coborâtă din faptul că Melchisedeca fost preotul Dumnezeului Celui Preaînalt, că a oferit pâine şi vin, că a bine­cuvântat pe Avraam. Dar cine a fost mai mare preot al Dumne­zeului Preaînalt decât Domnul nostru Iisus Hristos, Care a oferit jertfe lui Dumnezeu-Tatăl şi a oferit acelaşi lucru pe care-l oferise Melchisedec, adică pâine şi vin, vezi bine, Trupul şi Sângele Său?

2. Şi binecuvântarea aceea premergătoare, în privinţa lui Avra­am, se potrivea poporului nostru. Căci, dacă Avraam a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre dreptate, de bună seamă orici­ne crede pe Dumnezeu şi trăieşte cu credinţă este găsit drept şi se arată a fi binecuvântat şi îndreptăţit dinainte în credinciosul Avraam, precum dovedeşte Fericitul Apostol Pavel, spunând:

Avraam a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate. Să ştiţi deci că cei ce sunt cu credinţă, aceştia sunt fii ai lui Avraam. Iar Scriptura, prevăzând că Dumnezeu îndreptează neamurile cu credinţă, a binevestit dinainte lui Avraam că se vor binecuvânta în el toate neamurile. Deci cei ce sunt cu credinţă sunt împreună binecuvântaţi cu credinciosul Avraam.2

De aceea aflăm în Evanghelie că din pietre sunt treziţi, adică din neamuri sunt culeşi fiii lui Avraam şi, în timp ce lăuda pe Zaheu, Domnul a răspuns şi a spus:

Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia, căci şi acesta estefiul lui Avraam.3

3. Dacă, aşadar, în Facerea, prin preotul Melchisedec, bine­cuvântarea a putut fi dată după datină în privinţa lui Avraam, este

1 Psalmi CIX, 4.

2 Galateni III, 6-9.

3LucaXIX, 9.

281

veche închipuirea jertfei alcătuite din pâine şi vin: Domnul, săvârşind şi împlinind aceasta, a oferit pâinea şi potirul cu vin amestecat, şi Cel care este Desăvârşirea a împlinit adevărul în­chipuirii dinainte arătate.

5.1. Dar şi prin Solomon, Sfântul Duh a arătat dinainte mo­delul jertfei Domnului, făcând numirea ofrandei aduse ca jertfă şi a pâinii şi vinului, dar şi a altarului şi Apostolilor.

înţelepciunea şi-a zidit casă şi a pus dedesupt şapte stâlpi. Şi-a în­junghiat vitele, şi-a amestecat vinul în crater şi şi-a pregătit masa,

2. a trimis slugile să cheme cu înaltă strigare la crater, spunând: „Cine este neînţeleptsă intre la mine? Şi celor lipsiţi de buna chib­zuinţă le-a zis: „Veniţi şi mâncaţi din pâinile mele şi beţi vinul pe care vi l-am amestecat.2

Vinul amestecat vădeşte, adică vesteşte dinainte, cu glas de profet Potirul Domnului, în care se amestecă apa cu vinul, astfel încât se vede că în pătimirea Domnului s-a făcut cee a ce se ves­tise dinainte.

6.1. Chiar şi în binecuvântarea lui Iuda se vădeşte acelaşi lu­cru, căci şi acolo este redat chipul lui Hristos: că avea să fie lău­dat şi cinstit de fraţii Săi, că avea să lovească tare spatele duşma­nilor, care dădeau înapoi şi fugeau, cu mâinile cu care a purtat crucea şi a învins moartea şi că însuşi este leul din seminţia lui Iuda şi stă culcat, dormind în pătimire, şi Se ridică şi este chiar El nădejdea neamurilor.

2. La acestea, Sfânta Scriptură adaugă şi spune:

îşi va spăla în vin haina şi în sângele strugurelui mantia sa.3

1 Crater, vas special pentru pregătirea vinului, amestecat cu apă; din gre­cul xparp.

2 Pilde IX, 1-5.

3 Facerea XLIX, 11.

282

Iar când se vorbeşte de sângele strugurelui, ce altceva se arată decât vinul din Potirul cu Sângele Domnului?

7.1. De bună seamă, şi la Isaia acelaşi lucru îl dovedeşte despre pătimirea Domnului Sfântul Duh, Care spune:

Pentru ce ai îmbrăcămintea şi veşmintele tale roşii, ca de la căl­carea teascului plin şi călcat?

Oare apa poate înroşi veşmintele, sau în teasc este apă, care să fie călcată cu picioarele ori apăsată cu teascul?2 Desigur, de aceea se numeşte vinul, ca prin vin să se înţeleagă Sângele Domnului, şi să se vestească de profeţi ceea ce mai apoi s-a arătat în Potirul Domnului.

2. Chiar şi călcarea şi stoarcerea teascului este preţuită: fiind­că, în ce fel se poate ajunge la băutul vinului decât numai dacă ciorchinele este călcat mai înainte şi este strivit, şi, tot astfel, nici noi n-am putea bea Sângele lui Hristos dacă Hristos n-ar fi fost mai întâi călcat şi zdrobit şi n-ar fi băut mai întâi El Potirul, ca să-l închine credincioşilor.

8.1. Iar, atunci când, în Sfintele Scripturi, este numită apa singură, este vorba de Botez, precum vedem că este prevestit el la Isaia:

Nu vă mai amintiţi de cele trecute şi nu mai luaţi în seamă cele de altădată: iată, Eu fac lucruri noi, care acum se vor ivi şi le veţi cunoaşte, şi voi face cale în deşert şi râuri în loc secetos, ca să adăp neamul Meu cel ales, poporul Meu, pe care l-am chemat, ca să ves­teascăfaptele Mele.2

Dumnezeu a prevestit acolo prin profet faptul că la neamuri2, în locurile care mai înainte fuseseră secetoase, aveau să se reverse

2 Isaia LXIII, 2.

1 Isaia XLIII, 18-21.

2 Neamuri,gentes, eQvyj; reamintim că termenul desemna „păgânii” politeişti, după ebraiculgoyim.

283

mai apoi râuri şi să adape neamul ales al lui Dumnezeu, adică pe cei deveniţi fiii lui Dumnezeu, prin renaşterea Botezului.

2. De asemenea, iarăşi se prezice şi se prevesteşte, că iudeii, de vor înseta şi vor căuta pe Hristos, vor bea la noi, adică vor putea dobândi harul Botezului.

Şi nu vor suferi de sete, le va aduce apă, din piatră le-o va scoa­te; se va despica stânca şi va curge apa şi va bea poporul Meu.1

Aceasta se împlineşte în Evanghelie când Hristos, Care este stânca, este despicat de lovitura suliţei la vremea pătimirii.

3. El, amintindu-ne ce s-a vestit înainte prin profet, strigă şi spune:

Dacă cineva însetează, să vină şi să bea. Cel care crede în Mine, precum spune Scriptura, râuri de apă vie vor curge din trupul lui.2

Şi, ca să se poată cunoaşte desluşit că nu despre Potir vor­beşte acolo Domnul, ci despre Botez, Scriptura a adăugat, spunând:

Iar acest lucru l-a spus despre Duhul, pe care aveau să-l pri­mească cei care credeau în El.

Iar prin Botez este primit Sfântul Duh şi, după ce vor fi fost astfel botezaţi şi vor fi dobândit Sfântul Duh, se ajunge să se bea Potirul Domnului3.

4. Însă pe nimeni să nu tulbure faptul că, atunci când Sfânta Scriptură vorbeşte despre Botez, spune că noi însetăm şi bem, de vreme ce şi Domnul spune în Evanghelie:

Fericiţi cei care însetează şi flămânzesc de dreptate4,

3 Isaia XLVIII, 21.

4 Ioan VII, 37-38; de ventre eius, „din pântecele, măruntaiale lui”, am tra­dus, mai aproape de română, prin „din trupul lui”.

1 Este vorba de Sfânta împărtăşanie, communio, „comuniune”.

2 Matei V, 6.

284

fiindcă, ceea ce se ia cu poftă nesăţioasă şi însetată se soarbe mai deplin şi mai îmbelşugat. Aşa cum şi în alt loc Domnul vor­beşte femeii samaritence, spunând:

Oricine va bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac.1

Chiar prin acest fapt se înţelege Botezul mântuitor al apei, pentru că, neîndoios, este luat o singură dată şi nu mai este reîn­noit; pe de altă parte, Potirul Domnului este totdeauna cu sete cerut şi băut în Biserică.

9.1. Nu este nevoie de foarte multe dovezi, frate preaiubit, pentru a arăta că întotdeauna, prin numirea apei, se înţelege Bo­tezul şi că astfel trebuie să înţelegem şi noi, deoarece Domnul, când a venit, a făcut cunoscut adevărul Botezului şi al Potirului, El, Care ne-a învăţat că acea apă a credinţei, apa vieţii veşnice, es­te dată în Botez celor care cred, iar prin pilda învăţăturii Sale, a arătat că Potirul este amestecat prin unirea vinului şi a apei.

2. Într-adevăr, primind Potirul în preziua pătimirii, a binecu­vântat şi a dat ucenicilor Săi, spunând:

Beţi toţi din acesta. Căci acesta este sângele legământului, care pentru mulţi se va vărsa, spre iertarea păcatelor. Vă spun, nu voi mai bea de-aici încolo din acest rod al viţei, până în ziua aceea, în care îl voi bea nou împreună cu voi în împărăţia Tatălui Meu.2

În acest loc aflăm că Potirul, pe care Domnul l-a oferit, a fost amestecat şi că a fost vin, ceea ce El a numit sânge.

3. De aici se vădeşte că nu se oferă Sângele lui Hristos dacă din Potir lipseşte vinul şi că nici jertfa Domnului nu se prăznuieşte după datina legiuită, dacă ofranda şi jertfa noastră nu vor

3 Ioan IV, 13-14.

1 Matei XXVI, 28-29.

285

răspunde pătimirii. însă, în ce fel vom bea vinul nou, din rodul viţei, împreună cu Hristos în împărăţia Tatălui, dacă, în jertfa pentru Dumnezeu-Tatăl şi pentru Hristos, nu oferim vin şi nu amestecăm Potirul Domnului după învăţătura Lui?

10.1. Chiar şi Fericitul Apostol Pavel, ales de Domnul şi tri­mis şi făcut propovăduitor al adevărului Evangheliei, spune ace­leaşi lucruri în Epistola sa:

Domnul Iisus, în noaptea în care avea săfie vândut, a luat pâine şi a mulţumit şi afrânt şi a zis: „Acesta este trupul Meu, care pentru voi este. Aceasta săfaceţi spre pomenirea Mea.” Lafel, a luat şi pa­harul, după ce a cinat, zicând: „Acest pahar este noul legământ în sângele Meu, aceasta săfaceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea. Căci, de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea paharul, vestiţi moartea Domnului, până când va veni [El].”1

2. Iar dacă aceasta se porunceşte de către Domnul, dacă ace­laşi lucru este întărit şi împărtăşit şi de către Apostolul Său, anu­me ca, ori de câte ori vom bea, să facem întru pomenirea Dom­nului ceea ce a făcut şi Domnul, vedem că nu se păzeşte de către noi ceea ce s-a poruncit, dacă nu facem şi noi aceleaşi lucruri pe care le-a făcut Domnul şi, neamestecând Potirul după aceeaşi rânduială, ne despărţim de dumnezeiasca învăţătură.

3. Însă, că nu trebuie să ne îndepărtăm în nici un chip de în­văţăturile Evangheliei şi că înşişi ucenicii trebuie să observe2 şi să facă aceleaşi lucruri pe care le-a făcut şi le-a învăţat învăţătorul, acest lucru ne învaţă Apostolul, când spune:

Mă mir că, de la cel ce v-a chemat întru har, treceţi aşa degrabă la altă Evanghelie, căci nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură

1 1 Corinteni XI, 23-26.

2 A observa, ob-servare, în sensul corect etimologic şi în acepţiunca bise­ricească: „a păzi, a păstra, a respecta”.

286

şi vor să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, vă spun şi acum iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anatema.2

11.1. Aşadar, deoarece nici Apostolul însuşi şi nici îngerul din cer nu poate vesti sau învăţa altfel decât ceea ce odată a învăţat Hristos şi au propovăduit Apostolii Săi, mă mir mult, de unde a fost luat pe nedrept acest lucru, anume ca, împotriva învăţăturii Evangheliei şi Apostolilor, prin anumite locuri, să se ofere în Poti­rul Domnului apă, care singură nu poate da Sângele lui Hristos.

2. Taina acestui lucru nici în Psalmi nu o trece sub tăcere Sfân­tul Duh, atunci când pomeneşte de Potirul Domnului şi spune:

Potirul Tău, care îmbată, cât se poate de bun?

însă potirul care îmbată a fost negreşit amestecat cu vin. Căci apa nu poate îmbăta pe nimeni.

3. Iar Potirul Domnului astfel îmbată, precum s-a îmbătat şi Noe, în Facerea, bând vin. Dar beţia de la Potirul şi Sângele Domnului nu este aşa cum este beţia de la vinul lumesc, deoare­ce, când Sfântul Duh spune în Psalmi: Potirul Tău, care îmbată, a adăugat cât se poate de bun, pentru că, negreşit, Potirul Dom­nului astfel îmbată, încât să-i facă treji, încât să aducă minţile la înţelepciune duhovnicească, încât fiecare să revină, de la gustul acesta lumesc, la cunoaşterea lui Dumnezeu şi, după cum, prin vinul acesta obişnuit, mintea este dezlegată şi inima este descătuşată

2 Galateni 1,6-9; anatema, d-vd9exa (dva şi tîOjjjzi), ofrandă zeilor păgâni, de unde: lucru „blestemat, afurisit”.

3 Psalmi XXII, 5.

1 Asta, iste, e utilizat rar, dar dinadins aici şi În alte cazuri, cu valoare de­preciativă.

287

şi se leapădă toată tristeţea, tot astfel, prin Sângele băut al Domnului şi Potirul mântuitor, se leapădă amintirea omului vechi şi se face uitarea vieţii lumeşti de până atunci şi pieptul, în­durerat şi trist, care mai înainte era apăsat de păcate chinuitoare, este izbăvit prin bucuria iertării lui Dumnezeu. Tocmai aceasta îl poate face bucuros atunci pe cel care bea în Biserică, dacă ceea ce se bea păzeşte adevărul Domnului.

12.1. Însă cât este de strâmb şi cât este de potrivnic ca, în vreme ce Domnul la nuntă a făcut din apă vin, noi să facem din vin apă, când chiar taina acelei lucrări trebuie să ne îndemne şi să ne înveţe ca, în jertfele aduse Domnului, să oferim mai degrabă vin. Căci, fiindcă la iudei lipsise harul duhovnicesc, a lipsit şi vi­nul: de bună seamă, casa lui Israel este via Domnului Savaot 1.

2. Însă Hristos învăţând şi arătând, că vine din urmă popo­rul neamurilor şi că, în locul pe care-l pierduseră iudeii, ajun­gem după aceea noi, învredniciţi de credinţă, a făcut din apă vin, adică a arătat că la nunta lui Hristos cu Biserica, deoarece iudeii au pregetat, venea şi se aduna mai degrabă mulţimea neamuri­lor. Faptul că apele în Apocalipsă înseamnă popoarele o vădeşte Sfânta Scriptură, căci spune:

Apele pe care le-ai văzut, deasupra cărora şade desfrânata ace­ea, sunt popoare, şi gloată, şi neamuri de păgâni şi limbi.1

Aceasta, prin urmare, vedem noi că se înfăţişează şi prin tai­na Potirului.

13.1. De bună seamă, fiindcă pe noi toţi ne purta Hristos, Care purta şi păcatele noastre, vedem că prin apă se înţelege po­porul, iar prin vin ni se înfăţişează Sângele lui Hristos. Iar când în Potir apa este amestecată cu vinul, poporul se uneşte cu Hristos

2 Savaot, sabaoth, „al oştirilor (cereşti)”, Sa[law9, de origine ebraică.

1 Apocalipsa XVII, 15.

288

şi mulţimea credincioşilor se leagă şi se alătură Aceluia, în Care a crezut.

2. Această legătură şi alăturare a apei cu vinul se amestecă în Potirul Domnului, astfel încât amestecul acela nu poate fi des­părţit de nici o parte. De aceea Biserica, adică poporul adunat cu credinţă în Biserică şi stăruind cu tărie în ceea a crezut, nici un lucru n-o va putea despărţi de Hristos, încât iubirea stăruieşte veşnic şi rămâne de nedespărţit.

3. Aşa că, în sfinţirea Potirului Domnului, nu se poate oferi doar apă, după cum nici vinul nu poate fi oferit singur. Căci, da­că cineva oferă numai vin, Sângele lui Hristos începe a fi fără de noi. Iar dacă apa este singură, mulţimea începe a fi fără de Hris­tos. Când însă sunt amestecate amândouă şi, după ce s-a petre­cut unirea, se leagă între ele, atunci se împlineşte taina duhovni­cească şi cerească. Şi astfel, Potirul Domnului nu este numai apă, sau numai vin, ci numai dacă se amestecă amândouă, după cum Trupul Domnului nu poate fi făina singură, ori apa singură, ci numai dacă vor fi fost unite şi legate amândouă şi întărite în al­cătuirea unei singure pâini.

4. Prin însăşi această taină, poporul nostru se arată unit, pen­tru ca, după cum multele boabe de grâu, strânse la un loc şi mă­cinate şi amestecate, fac o singură pâine, tot aşa în Hristos, Care este pâinea cerească, să ştim că este un singur Trup, de care este legată şi cu care este unită mulţimea noastră.

14.1. Aşadar, frate preaiubit, este de neîngăduit să socoteas­că cineva că trebuie urmată obişnuinţa unora, care în trecut au socotit că, în Potirul Domnului, trebuie oferită numai apă: aşa­dar, trebuie să se cerceteze pe cine au urmat ei înşişi. Căci, dacă în jertfa pe care a oferit-o Hristos nu trebuie urmat decât Hristos,

289

se cade de bună seamă ca noi să facem ascultare şi să facem ceea ce a făcut Hristos şi ce ne-a poruncit că trebuie să facem, de vreme ce El însuşi spune în Evanghelie:

Dacă veţi fifăcut ce vă poruncesc, nu vă mai numesc robi, ci prieteni.1

Şi că singur Hristos trebuie ascultat, chiar Tatăl din ceruri dă mărturie, spunând:

Acesta este Fiul Meu preaiubit, în Care am binevoit, de El să ascultaţi.2

2. Pentru aceasta, dacă singur Hristos trebuie ascultat, nu tre­buie să luăm seama la ce va fi socotit altul înaintea noastră că tre­buie făcut3, ci la ce a făcut mai întâi Hristos, Care este înainte de toţi. Căci, de bună seamă, nu se cade să urmăm o rânduială a omului, ci adevărul lui Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu vor­beşte prin Isaia profetul şi spune:

în zadar Mă cinstesc, învăţând datini şi rânduieli ale oame­nilor4

şi, iarăşi, Domnul în Evanghelie reia acelaşi lucru când spune:

Voi lepădaţi porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră.5

Dar şi în alt loc adaugă şi spune:

Cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi-i va învă­ţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor.6

3. Iar dacă nu e îngăduit a nesocoti nici cea mai mică dintre poruncile Domnului, cu cât mai mult nu este îngăduit a strica lucruri

1 Ioan XV, 14-15.

2 Matei XVII, 5.

3 S-a văzut mai sus (1.1) că unii nu respectau tradiţia de a amesteca vinul cu apă în administrarea Sfintei Euharistii (împărtăşanie, cuminecare).

4 Isaia XXIV, 13.

5 MarcuVII, 9.

6 Matei V, 19.

290

atât de mari, atât de măreţe, atât de legate de taina Domnu­lui şi a răscumpărării noastre sau, printr-o datină omenească, să le schimbăm în altceva decât ceea ce s-a învăţat de la Dumnezeu?

4. Căci, dacă Hristos Iisus Domnul şi Dumnezeul nostru în­suşi este cel mai mare preot al lui Dumnezeu-Tatăl şi S-a adus cel dintâi pe Sine însuşi jertfă Tatălui şi a învăţat ca acest lucru să se facă spre pomenirea Sa, de bună seamă că acel episcop care ur­mează ceea ce a făcut Hristos împlineşte cu adevărat în locul lui Hristos şi aduce jertfă adevărată şi deplină lui Dumnezeu-Tatăl în Biserică, atunci când astfel începe a aduce potrivit cu ceea ce vede că însuşi Hristos a adus.

15.1. De altfel, se răstoarnă învăţătura oricărei credinţe şi a adevărului de nu se păstrează cu credinţă ceea ce se învaţă în chip duhovnicesc, măcar dacă cineva, în jertfele de dimineaţă, se teme ca nu cumva, de la gustarea vinului, să răspândească miro­sul Sângelui lui Hristos1. Prin urmare, aşa încep fraţii a da înapoi în prigoană şi de la pătimirea lui Hristos, în vreme ce în ofrande încep a se ruşina de Sângele Lui şi de vărsarea de sânge.

2. Însă, mai departe, spune Domnul în Evanghelie:

Cel ce se va ruşina de Mine, Fiul Omului Se va ruşina de el.2

Chiar şi Apostolul vorbeşte şi spune:

Dacă aş vrea să plac oamenilor, nu aş fi robul lui Hristos.2

Dar în ce fel ne putem vărsa sângele pentru Hristos noi, cei care ne ruşinăm să bem Sângele lui Hristos?

16.1. Oare este încântat cineva de gândul că, deşi dimi­neaţa pare că se aduce numai apă, totuşi, când venim la vremea

1 Este vorba de Sfânta împărtăşanie, cu pâine şi vin amestecat cu apă; cf. pct. VIII, 3 (şi nota).

2 Marcu VIII, 38.

3 Galateni 1,10.

291

cinei1, aducem Potirul amestecat? Dar, când cinăm, nu putem chema mulţimea la ospăţul nostru, pentru a cinsti adevărul tai­nei, în prezenţa tuturor fraţilor.

2. Dar, desigur, nu dimineaţa, ci după cină, a adus Domnul Potirul amestecat. Aşadar, nu cumva trebuie să pomenim jertfa Domnului după cină, ca astfel să aducem Potirul amestecat, în­tru cinstirea celor ale Domnului? Trebuia ca Hristos să-l aducă spre seara zilei, pentru ca însuşi ceasul jertfei să arate apusul şi amurgul lumii, precum scris este în Ieşirea:

Şi-l vor înjunghia [mielul] tot poporul adunării lui Israel în­spre seară2

Şi iarăşi în Psalmi:

Ridicarea mâinilor mele ca jertfă de seară.3

Noi însăprăznuim dimineaţa învierea Domnului.

17.1. Şi, fiindcă facem pomenirea pătimirii Lui în toate jertfele, căci pătimirea Domnului este jertfa pe care o aducem, nu trebuie să facem nimic altceva decât ceea ce a făcut El. Căci spune Scriptura ca, ori de câte ori aducem Potirul întru pomeni­rea Domnului şi a pătimirii Lui, să facem ceea ce se cunoaşte că a făcut Domnul.

2. Şi va da seama, frate preaiubit, oricine dintre înaintaşii noştri care, fie din necunoaştere, fie din uşurătate, nu a observat şi nu a ţinut ceea ce Domnul ne-a învăţat prin pilda şi învăţătura Sa; uşurinţei lui i se poate da iertare prin milostenia Domnului; nu ni se va putea însă ierta nouă, care suntem acum îndrumaţi şi învăţaţi de Domnul să aducem Potirul Domnului amestecat, după cum l-a adus Domnul, şi să trimitem chiar despre aceasta3

1 La cină, adică seara.

2 Ieşirea XII, 6.

3 Psalmi CXLCXLI, 2.

292

o scrisoare către confraţii noştri, ca peste tot să se păstreze legea Evangheliei şi învăţătura Domnului şi să nu se îndepărteze de ceea ce Domnul a învăţat şi a şi făcut.

18.1. A le dispreţui pe acestea în continuare şi a stărui într-o veche rătăcire, ce altceva este decât a te împotrivi dojanei Domnului, Care mustră în Psalmi şi spune:

Pentru ce istoriseşti tu dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura ta? Tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai unfur, alergai cu el şi-ţi puneai partea cu cel desfrânat.1

Căci a povesti îndreptările şi legământul Domnului şi a nu face acelaşi lucru pe care l-a făcut Domnul, ce altceva este decât a lepăda şi a dispreţui învăţătura Domnului şi a făptui furturi şi desfrânări, nu pământeşti, ci duhovniceşti? Când cineva fură din adevărul Evangheliei cuvintele şi faptele Domnului nostru, strică şi necinsteşte sfintele învăţături.

2. Precum scris este la Ieremia:

„Ce legătură poate fi între paie şi grâu?", ziceDomnul. „De ace­ea, iată, Eu, ziceDomnul, sunt împotrivaprorocilor, carefură cu­vântul Meu unul de la altul, şi abat poporul Meu cu amăgirile şi cu rătăcirile lor”2

De asemenea, tot la el, în alt loc:

Şi s-a desfrânat cu lemnul şi piatra şi, în toată această vreme, nu s-a întors la Mine.3

Trebuie să ne ferim cu grijă şi cu teamă şi să luăm seama cu cre­dinţă ca acest furt şi necinstire să nu cadă şi asupra noastră,

3. Căci, dacă suntem ierarhii lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, nu găsesc pe cine trebuie să urmăm mai mult decât pe Dumnezeu şi pe Hristos, mai cu seamă că El însuşi, în Evanghelie, spune:

1 Psalmi XLIX, 17-19.

2 Ieremia XXIII, 28,30,32.

3 Ieremia III, 9-10; subiectul este ţara lui Iuda, personificată.

293

Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi va urma Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii1.

Aşadar, ca să nu umblăm în întuneric, trebuie să-L urmăm pe Hristos şi să păzim învăţăturile Lui, fiindcă tot El a spus în alt loc, când i-a trimis pe Apostoli:

Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergeţi şi învăţaţi-ipe toţi, ungându-i în numele Tatălui şi Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am po­runcit vouă1.

4. De aceea, de vrem să umblăm în lumina lui Hristos, să nu ne îndepărtăm de învăţăturile şi poruncile Lui, mulţumindu-I, că, în timp ce ne învaţă ce trebuie să facem în viitor, ne iartă din trecut ceea ce am greşit din uşurinţă. Şi, fiindcă de acum se apro­pie de noi a Doua Venire a Lui, din ce în ce mai mult binefăcă­toarea şi nesfârşita Lui măreţie să lumineze inimile noastre cu lumina adevărului.

19. Aşadar, frate preaiubit, ţine de credinţa noastră şi de teama şi de însuşi rangul şi îndatorirea slujirii noastre ca, ames­tecând [apă şi vin] în Potirul Domnului şi aducându-l, să pă­zim adevărul învăţăturii Domnului şi, sub îndrumarea Lui, să îndreptăm ceea ce se pare că a fost greşit la unii mai înainte, pen­tru ca atunci, când Se va porni să vină în strălucirea şi măreţia Sa cerească, să ne afle că ţinem ceea ce ne-a poruncit, că păzim ceea ce ne-a învăţat, că facem ceea ce a făcut El.

Îţi doresc, frate preaiubit, să fii mereu bine sănătos.

1 Ioan VIII, 12.

2 Matei XXVIII, 18-20.

SCRISOAREA LXIV

Ciprian şi ceilalţi confraţi care au fost de faţă la Sinod, În număr de şaizeci şi şase, salută pe fratele Fidus

1.1. Am citit scrisoarea ta, frate preaiubit, În care ne-ai ves­tit despre Victor, cândva preot, că acestuia, înainte de a fi făcut pocăinţă deplină şi de a fi împăcat pe Domnul, împotriva Căru­ia păcătuise, Iherapius, confratele nostru, cu nechibzuinţă i-ar fi dat iertarea înainte de împlinirea timpului şi în pripă. Acest lucru ne-a supărat mult, anume că s-a îndepărtat de prevederea hotărârii noastre, astfel că, înainte de timpul rânduit şi împli­nit al îndreptării şi fără cererea şi cunoştinţa poporului, nefiind apăsat de nici o boală, nici constrâns de vreo nevoie, i s-a acor­dat acestuia iertarea.

2. Dar, după ce adunarea noastră a cântărit îndelung, am so­cotit îndeajuns să mustrăm pe confratele nostru Iherapius că a făcut acest lucru cu nechibzuinţă şi să-l învăţăm să nu mai facă aşa ceva de acum înainte: totuşi am socotit că nu trebuie ridicată iertarea, oricum îi va fi fost dată de către un episcop al lui Dum­nezeu şi, pentru aceasta, i-am îngăduit lui Victor să se bucure de comuniunea acordată.

2.1. Însă, cât priveşte pricina pruncilor, despre care ai spus că nu trebuie botezaţi mai înainte de a doua sau a treia zi de la naş­tere şi că trebuie luată în seamă rânduiala vechii circumcizii1, că

1 Circumcizia este tăierea împrejur, operată asupra trupului, ca semn al le­gământului cu Dumnezeu, la evrei. Această prefigurare devine adevăr odată cu venirea lui Hristos, prin circumcizia duhovnicească, adică prin Botez, ca semn al legământului cu Dumnezeu.

295

prin urmare socoteşti că nou-născutul nu trebuie botezat şi sfin­ţit înainte de ziua a opta, cu totul altfel s-a judecat în adunarea noastră. Căci nimeni nu a încuviinţat felul în care socoteai tu că trebuie să se facă, ci toţi am judecat mai degrabă că nici unui om născut nu trebuie să-i fie refuzate mila şi harul lui Dumnezeu.

2. De vreme ce Domnul spune în Evanghelia Sa:

Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască1, pe cât ţine de noi, dacă se poate face acest lucru, nici un su­flet nu trebuie pierdut. Căci, ce-i lipseşte celui care odată a fost alcătuit în pântecele mamei, de mâinile lui Dumnezeu? Desigur, nouă şi ochilor noştri ni se pare că cei care s-au născut capătă îm­plinirea în cursul lumesc al zilelor 2. De fapt, cele ce se fac de la Dumnezeu sunt desăvârşite prin măreaţa lucrare a Creatorului.

3.1. În sfârşit, că la toţi, fie ei prunci, fie mai mari ca vârstă, există o egalitate a harului dumnezeiesc, ne-o vădeşte credinţa Sfintei Scripturi, când Elisei s-a întins deasupra pruncului, fiul văduvei, care zăcea mort, implorând astfel pe Dumnezeu, încât capul i se lipea de cap şi faţa de faţă şi mâinile lui Elisei, întins deasupra, se potriveau cu fiecare mână a copilaşului, iar picioa­rele cu picioarele.

2. Dacă se judecă acest lucru după felul cum ne-am născut şi după măsura trupului, un prunc nu ar putea fi egal unui adult şi unuia înaintat în vârstă, nici membrele mărunte nu s-ar putea lipi, nici atinge de unele mai mari. Dar acolo se arată egalitatea

1 LucaLX, 56.

2 Fătul este om, în deplinul înţeles al cuvântului, încă de la naştere (ba chiar dinainte), nu se constituie în timp.

296

în Dumnezeu şi în Duh1, anume că toţi oamenii sunt asemenea şi egali, de vreme ce au fost făcuţi odată de Dumnezeu şi, că, du­pă vârsta noastră, am putea avea o deosebire în mărimea trupuri­lor în lumea aceasta, însă nu la Dumnezeu: numai dacă harul în­suşi, care se dă şi celor botezaţi după vârsta celor care-l primesc, se împarte osebit, fie mai mic, fie mai mare; dar Sfântul Duh este oferit egal tuturor, nu după măsură, ci după dragostea şi bunăta­tea Părintelui. Căci Dumnezeu, după cum nu priveşte persoana, tot astfel nici vârsta, deoarece Se oferă tuturor, cu egalitate bine cântărită, ca un tată, pentru dobândirea harului ceresc.

4.1. Cât despre faptul că ai spus că talpa unui prunc, în pri­mele zile după naşterea sa, nu este curată, pentru că fiecare dintre noi se teme încă s-o sărute, socotim că nici acest lucru nu trebuie să fie o piedică pentru a i se oferi harul ceresc. Căci scris este:

Toate sunt curate pentru cei curaţi.1

2. Şi nici unul dintre noi nu trebuie să se teamă de ceea ce Dumnezeu a binevoit să facă. Căci, cu toate că pruncul e nounăscut, totuşi nu este astfel încât cineva să trebuiască a se teme să-l sărute, în timp ce i se dă harul şi se face iertarea, de vreme ce în sărutul pruncului, fiecare dintre noi, după credinţa sa, trebuie să-şi închipuie înseşi mâinile încă proaspete ale lui Dumnezeu, pe care le sărutăm oarecum în omul abia alcătuit şi de curând născut, deoarece îmbrăţişăm ceea ce a făcut Dumnezeu.

3. Iar dacă, la iudei, era ţinută ziua a opta în circumcizia trupească, legământul este în umbră şi preînchipuit, dar împlinit cu adevărat prin venirea lui Hristos. Căci, fiindcă a opta zi, adică pri­ma după Sabat, era ziua viitoare, în care avea să învie Domnul şi

1 Se observă refuzul de a lua strict literal cele conţinute în Sfânta Scriptu­ră, făcându-se apel la o interpretare mai largă, alegorică, o înţelegere, nu măr­ginită la literă, ci însuşită în spirit (duh).

2Tit 1,15.

297

să ne învieze pe noi şi să ne dea circumcizia duhovnicească, aceas­tă a opta zi, adică prima după Sabat şi a Domnului1, a fost mai în­tâi ca preînchipuire. Această prefigurare a încetat când mai apoi a venit adevărul şi ni s-a dat nouă circumcizia duhovnicească.

5.1. Pentru aceasta, noi socotim că nimeni nu trebuie împie­dicat de la dobândirea harului prin această rânduială, care toc­mai s-a hotărât, nici ca tăierea împrejur duhovnicească să fie îm­piedicată de tăierea împrejur a cărnii, ci toţi, în orice chip, tre­buie primiţi la harul lui Hristos, de vreme ce şi Apostolul Petru vorbeşte în Faptele Apostolilor şi spune:

Dar mie Domnul mi-a spus că nici un om nu trebuie numit spurcat şi necurat.2

2. De altfel, dacă ceva i-ar putea împiedica pe oameni de la dobândirea harului, mai degrabă i-ar putea împiedica pe adulţi şi pe cei înaintaţi şi mai mari în vârstă păcatele mai grele. Însă, mai mult, dacă chiar celor mai împovăraţi păcătoşi şi celor care înainte păcătuiau mult împotriva lui Dumnezeu, în măsura în care mai apoi vor fi devenit credincioşi, le este dată iertarea pă­catelor şi nimeni nu este oprit de la Botez şi de la har, cu atât mai mult nu trebuie oprit pruncul care, abia născut, n-a păcătuit cu nimic, decât că, născut fiind trupeşte după Adam, a atras asupra sa atingerea morţii din vechime, de la întâia naştere, dar care, prin chiar acest fapt, ajunge mai uşor la primirea iertării păcate­lor, pentru că lui îi sunt iertate nu propriile păcate, ci ale altora.

6.1. Şi de aceea, frate preaiubit, în acest sinod sobor s-a lu­at hotărârea că nimeni nu trebuie oprit prin noi de la Botez şi de la harul lui Dumnezeu, Care cu toţi este milostiv, îndurător şi iubitor.

1 în text dominicusdies „ziua Domnului”, adică Duminica.

2 Faptele Apostolilor X, 28.

298

2. Deoarece acest lucru trebuie observat şi păstrat faţă de toţi, socotim apoi că trebuie păzit mai ales cu privire la prunci şi la nou-născuţi, care, prin chiar acest fapt, merită mai mult aju­torul nostru şi harul lui Dumnezeu, pentru că îndată, în prima clipă a naşterii lor, ţipând şi plângând, nu fac nimic altceva decât să se roage fierbinte.

îţi dorim, preaiubite frate, să fii mereu bine sănătos.

SCRISOAREA LXV

Ciprian doreşte sănătate fratelui său Epictet şi poporului care locuieşte înAssura1

1.1. Greu şi amarnic m-am supărat, fraţi preaiubiţi, când am aflat că Fortunatus, cândva episcop la voi, după marea greşeală a căderii sale, vrea acum s-o ia de la capăt şi a început a pretinde episcopatul pentru sine.

2. Acest lucru m-a întristat, întâi pentru el însuşi, care, neferi­cit sau cu totul orbit de întunericul diavolului, ori înşelat de sfa­tul nelegiuit al unora, cu toate că trebuia să ceară iertare şi să se nevoiască zile şi nopţi în lacrimi, rugăciuni şi tânguieli, pentru a-L împăca pe Domnul, mai îndrăzneşte a pretinde pentru sine arhieria pe care a trădat-o, ca şi cum ar fi îngăduit a te apropia de altarul lui Dumnezeu, venind de la altarele diavolului, sau nu ar atrage împotriva sa o mai mare mânie şi supărare a Domnului, în ziua judecăţii, cel care, cu toate că nu le-a putut fi fraţilor în­drumător întru credinţă şi bărbăţie, se face învăţător al trădării şi cutezanţei şi nechibzuinţei, şi cel care nu i-a învăţat pe fraţi să stăruiască cu tărie în luptă, îi învaţă pe cei învinşi şi căzuţi la pă­mânt să nu se roage, deşi spune Domnul:

3. Lor le-aţi vărsat ofrande de băutură şi lor le-aţi închinat jertfe, iar pentru aceasta nu Mă voi mânia? spune Domnul2

1 Assura, undeva în Hispania.

2 Isaia LVII, 6.

300

şi în alt loc:

Cine jertfeşte altor dumnezei, decât singur Domnului, va fi nimicit.1

La fel Domnul grăieşte din nou şi spune:

S-au închinat la cei ce i-aufăcut degetele lor, iar omul afost în­covoiat şi bărbatul a fost umilit, şi nu le voi ierta lor.2

Citim chiar şi în Apocalipsă despre mânia Domnului, Care ameninţă şi spune:

Cine se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea sa şi pe mâna sa va bea şi el din vinul mâniei lui Dumne­zeu, amestecat în potirul mâniei Lui, şi va fi pedepsit în foc şi pu­cioasă, sub ochii sfinţilor îngeri şi sub ochii Mielului. Şi fumul caz­nelor se va înălţa în vecii vecilor. Şi nu vor avea odihnă, nici ziua, nici noaptea, cei ce se închină fiarei şi chipului ei.3

2.1. Aşadar, de vreme ce Domnul ameninţă cu aceste cazne, cu aceste chinuri în ziua Judecăţii, pe cei care se supun diavolului şi jertfesc idolilor, în ce fel crede el că poate sluji ca ierarh al lui Dumnezeu, el care s-a supus şi a slujit preoţilor diavolului, sau în ce fel socoteşte că poate fi întinsă spre jertfa lui Dumnezeu şi ruga Domnului mâna sa, care va fi fost robită nelegiuirii şi pă­catului, de vreme ce, în Sfintele Scripturi, Dumnezeu opreşte a se apropia pentru jertfă pe preoţii aflaţi într-un păcat chiar mai uşor şi spune în Levitic:

Omul care vafiavut vreo meteahnă ori vreo pată să nu se apro­pie ca să aducă daruri lui Dumnezeu.4

De asemenea, în Ieşire:

Iar preoţii, care se apropie de Domnul Dumnezeu, să fie sfinţiţi, ca nu cumva sâ-i lovească Domnul.5

1 Ieşirea XXII, 20.

2 Isaia II, 8-9.

3 Apocalipsa XIV, 9-11.

4 Leviticul XXI, 17.

5 Ieşirea XIX, 22.

301

Şi iarăşi:

Şi cei care se apropie să slujească la altarul Celui Sfânt nu vor aduce păcatul cu ei, ca să nu moară.

2. Aşadar, cei care au adus păcate grele cu ei, adică cei care au făcut jertfe nelegiuite, sacrificând idolilor, nu pot cere pentru si­ne preoţia lui Dumnezeu, nici nu pot face rugă pentru fraţi îna­intea Lui, de vreme ce scris este în Evanghelie:

Dumnezeu nu ascultă pe păcătos, dar dacă cineva va cinsti pe Dumnezeu şi va face voia Lui, pe acela îl ascultă.1

Negura adâncă a întunericului pătrunzător a orbit inimile unora, astfel încât nu îngăduie nici o lumină venită din învăţă­turile mântuitoare, ci, odată abătuţi de la calea dreaptă a adevă­ratului drum, sunt atraşi cu capul înainte în prăpastie, de noap­tea şi rătăcirea păcatelor lor.

3.1. Nu este de mirare că cei care s-au lepădat de Domnul, resping acum sfaturile noastre sau poruncile Lui. Doresc veni­turi şi danii şi foloase, pentru care mai înainte se repezeau nesă­tui, dar chiar şi acum râvnesc la cine şi ospeţe, al căror preaplin de mâncare şi băutură îl vomitau nemistuit zile în şir, până de curând, dovedind acum în chipul cel mai limpede, că ei, chiar înainte, nu credinţei, ci mai degrabă pântecelui şi câştigului au slujit cu lumească lăcomie.

2. De aici vedem şi suntem încredinţaţi, că a venit şi aspra ho­tărâre a lui Dumnezeu de a nu rămâne la altar şi de a nu se mai atinge desfrânaţii de sfiiciune, trădătorii de credinţă, profanii de religie 2, cei pământeşti de cele dumnezeieşti, nelegiuiţii de cele sfinte.

1 Ioan IX.132.

2 Religia, întregul sistem menit a sluji credinţa, id est Biserica, privită ca instituţie.

302

3. Trebuie să veghem cu tărie, ca unii ca aceştia să nu mai re­vină la pângărirea altarului şi la molipsirea fraţilor; trebuie să ne străduim din toate puterile pentru ca, pe cât putem, să-i stăvilim pe aceştia în cutezanţa nelegiuirii lor, ca să nu mai încerce a slu­ji ca episcopi unii care, aruncaţi la hotarele morţii, s-au prăvălit dincolo de căderile laicilor, sub povara mai marii lor prăbuşiri.

4.1. Dacă însă, la cei nesănătoşi, va stărui nebunia de nele­cuit şi, părăsiţi fiind de Sfântul Duh, orbirea care i-a cuprins va stărui cu noaptea ei, noi vom hotărî să ferim pe toţi fraţii de în­şelătoria lor şi, pentru ca nimeni să nu cadă în laţurile rătăcirii, să-i depărtăm de atingerea lor, deoarece nici o ofrandă nu poate fi sfinţită acolo unde nu este Sfântul Duh, şi nimănui Domnul nu-i este de folos, la rugăciunile şi rugăminţile celui care însuşi a necinstit pe Domnul.1

2. Iar dacă Fortunatus, fie nemaiamintindu-şi de păcatul său, din pricina orbirii venite de la diavol, fie făcându-se slugă şi rob al diavolului, spre înşelarea fraţilor, va stărui în această nebunie a sa, voi, din toate puterile şi în acest întuneric al diavolului crud, opriţi de la rătăcire minţile fraţilor, ca să nu primească cu uşurin­ţă nebunia altora, nici să se facă părtaşi la nelegiuirile unor deznădăjduiţi, ci să ţină neabătută calea mântuirii lor şi neîntrerup­tă tăria credinţei păstrate şi păzite de ei.

5.1. Iar cei căzuţi, cunoscând mărimea păcatului lor, să nu înceteze a se ruga stăruitor la Domnul, nici să nu părăsească Bi­serica Universală, care este una şi singura rânduită de Domnul, ci, stăruind în rugăminţi şi implorând mila Domnului, să bată la uşa Bisericii, ca să poată fi primiţi acolo unde au fost, şi să se întoarcă la Hristos, de Care s-au îndepărtat, şi să nu-i asculte pe

1 Sfântul Ciprian condiţionează aici primirea harului divin de vrednicia celui care-l administrează. Supralicitare, exagerare cauzată de contextul dat.

303

cei care se-nşală printr-o mincinoasă şi ucigătoare amăgire, de vreme ce scris este:

Nimeni să nu vă înşele cu vorbe deşarte, căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Prin ur­mare, nu vă întovărăşiţi cu ei.1

Aşadar, nimeni să nu se însoţească cu cei neascultători şi care nu se tem de Dumnezeu şi se îndepărtează cu totul de Biserică.

2. Iar dacă cineva nu va fi avut răbdare spre a se ruga Domnu­lui, Care a fost rănit, nici va vrea să ne dea ascultare, ci va urma nişte deznădăjduiţi şi pierduţi, singur se va învinovăţi când va veni ziua Judecăţii. Căci, în ce fel va putea implora pe Domnul, în acea zi, cel care mai înainte a tăgăduit pe Hristos, iar acum chiar şi Biserica Lui şi, nesupunându-se episcopilor sănătoşi şi întregi şi în viaţă, s-a oferit pe sine soţ şi tovarăş celor care mor?

Vă doresc, fraţilor preaiubiţi, să fiţi mereu bine sănătoşi

1Efeseni V, 6-7.

SCRISOAREA LXVI

Ciprian, numit şi Thascius1, către fratele Florentius, numit şi Puppianus

1.1. Eu crezusem, frate, că în sfârşit tu te căieşti de-acum pen­tru că, în trecut, fie ai ascultat, fie ai crezut cu nechibzuinţă de­spre noi lucruri atât de nemaipomenite, atât de ruşinoase şi atât de blestemate chiar şi pentru nişte păgâni. Însă chiar acum, în scrisoarea ta bag de seamă că, pe mai departe, tu eşti încă ace­laşi care fuseseşi mai înainte şi crezi aceleaşi lucruri despre noi şi stăruieşti în ceea ce ai crezut şi, ca nu cumva măreţia renumelui şi martiriului tău să fie pătată de legătura cu noi, tu vrei să cer­cetezi în amănunt purtarea noastră şi, după Dumnezeu judecă­torul, care face episcopi, să te pronunţi, nu voi zice cu privire la mine căci, cât de mare sunt eu? -, ci la judecata lui Dumnezeu şi a lui Hristos.

2. Aceasta înseamnă a nu crede în Dumnezeu, aceasta în­seamnă a te răzvrăti împotriva lui Hristos şi a Evangheliei Lui, astfel încât, atunci când El spune:

Oare nu se vând două vrăbii pe un ban şi nici una din ele nu cade pe pământfără vrerea Tatălui?2,

1 Se pare că Thascius, ca supranume al lui Ciprian, este echivalentul punic al unui cuvânt asemănător, Capreanus (thaisch = caper), iar Puppianus poate fi apropiat de pupa „fată, pupilă”.

2 Matei X, 29.

305

iar măreţia şi adevărul Lui dovedesc faptul că, fără cunoştin­ţa şi îngăduinţa lui Dumnezeu, nu se fac nici cele mai mici lu­cruri, tu să socoteşti că episcopii lui Dumnezeu sunt rânduiţi în Biserică fără ştirea Lui. Căci a crede că cei ce sunt rânduiţi sunt nevrednici şi necuraţi, ce altceva este decât a susţine cu tărie că nu de Dumnezeu şi nici prin Dumnezeu sunt aşezaţi episcopii Lui în Biserică.

2.1. Socoteşti, oare, că este mai bună mărturia mea despre mine decât cea a lui Dumnezeu, de vreme ce Domnul însuşi ne învaţă şi spune că mărturia nu este adevărată dacă cineva este în­suşi martor despre sine, pentru că fiecare este, de bună seamă, părtinitor cu sine însuşi şi nimeni nu dă la iveală împotriva sa în­suşi lucruri neprielnice şi învinuitoare, însă este o mărturie dem­nă de crezare a adevărului dacă, în vorbirile despre noi, altul este vorbitorul şi martorul?

Dacă eu mărturisesc despre Mine însumi, zice, mărturia Mea nu este adevărată. Căci Altul este Cel care este martor despre Mine1

2. Iar dacă însuşi Domnul, Care va să le judece mai apoi pe toate, nu a vrut să se creadă astfel despre mărturia Sa cu privire la sine, ci a ales să fie preţuit după judecata şi mărturia lui Dum­nezeu-Tatăl, cu atât mai mult trebuie să respecte acest lucru robii Lui, care, prin judecata şi mărturia lui Dumnezeu, sunt nu nu­mai preţuiţi, ci chiar slăviţi. Însă la tine, împotriva hotărârii lui Dumnezeu, împotriva cunoaşterii noastre, sprijinite pe puterile credinţei în El, a avut mai multă putere născocirea duşmanilor şi răuvoitorilor, ca şi cum la cei căzuţi şi profani şi scoşi în afara Bisericii, din ale căror piepturi S-a depărtat Sfântul Duh, poate fi altceva, decât o minte strâmbă, şi o limbă înşelătoare, şi ură înve­ninată, şi minciuni nelegiuite: cel care le dă acestora crezare tre­buie să se găsească împreună cu ei când va veni ziua Judecăţii.

1 Ioan V, 31-32.

306

3.1. Cât despre vorba ta, anume că episcopii trebuie să fie smeriţi, fiindcă şi Domnul şi Apostolii Lui au fost smeriţi, sme­renia mea o cunosc foarte bine şi o iubesc toţi fraţii mei, ba chiar şi păgânii; şi chiar tu o cunoşteai şi o preţuiai când erai încă în Biserică şi erai în comuniune cu mine.

2. Însă care din noi este departe de smerenie, oare eu, care slu­jesc zilnic fraţilor şi-i primesc cu bunăvoinţă, şi cu dorinţă, şi bu­curie pe toţi cei ce vin la Biserică, sau tu, care singur te-ai făcut episcop al Episcopului şi judecător al Judecătorului dat pentru o vreme de Dumnezeu, de vreme ce spune Domnul Dumnezeu în Deuteronomul:

Şi oricare om se va purta cu trufie, încât să nu asculte pe preotul ori judecătorul, care va fifost în zilele acelea, omul acela să moa­ră şi tot poporul, când va auzi, se va teme şi nu se vor mai purta cu necredinţă.1

Şi iarăşi grăieşte către Samuel şi spune:

Nu pe tine te-au dispreţuit, cipeMineM-au dispreţuit.2

Şi mai apoi, în Evanghelie, după ce I se spusese: Aşa răspunzi Marelui Preot?, păzind şi învăţând că trebuie păstrată cinstirea arhierească, nu va spune nimic împotriva Marelui Preot, ci, nu­mai apărându-Şi nevinovăţia, Domnul a răspuns şi a zis:

Dacă am vorbit rău, mustră-Mă pentru ce este rău, dar dacă am vorbit bine, de ce Mă loveşti?3

3. De asemenea, Fericitul Apostol, după ce i se spusese: Aşa te repezi tu cu ocări la arhiereu?, nu a spus nimic jignitor împo­triva arhiereului, deşi s-ar fi putut ridica cu tărie împotriva celor care-L răstigniseră pe Dumnezeu şi care de acum pierduseră pe

1 Deuteronomul XVII, 12-13.

2 1 regi VIII, 7; la Sfântul Ciprian: spreverunt, „te-au dispreţuit”, faţă de abiecerunt, „te-au lepădat”, din Vulgata.

3IoanXVIII, 23.

307

Domnul şi pe Hristos şi Templul şi preoţia, ci, cu toate că era între nişte preoţi mincinoşi şi goi, totuşi, cugetând la însăşi um­bra1, chiar goală, a numelui de arhiereu, a spus:

Nu ştiam, fraţilor, că este Marele Preot. Căci scris este: Pe căpe­tenia norodului tău2 să n-o vorbeşti de rău.3

4.1. Numai că, pentru tine am fost episcop doar înainte de prigoană, pe când erai în comuniune cu mine, iar după persecu­ţie am încetat a-ţi mai fi episcop. Căci, venind urgia, pe tine te-a ridicat la cea mai înaltă culme a martiriului, pe mine însă m-a strivit cu povara exilului, pe când se citea în public:

„Dacă cineva deţine, păstrează ceva din bunurile lui CaeciliusCyprianus, episcopul creştinilor...”, astfel încât, chiar cel ca­re nu credea că Dumnezeu m-a rânduit episcop, poate crede că diavolul m-a proscris ca episcop4.

2. Şi nu spun acestea cu îngâmfare, ci le rostesc îndurerat, de vreme ce te faci judecător al lui Dumnezeu şi al lui Hristos, Ca­re le spune Apostolilor şi, prin aceasta, tuturor întâistătătorilor, care urmează Apostolilor într-un şir de înscăunări:

Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă. Şi cine Mă ascultă pe Mine, ascultă pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Şi cine vă nesocoteş­te pe voi, pe Mine Mă nesocoteşte şi pe Cel ce M-a trimis pe Mine.5

5.1. Şi de aici s-au ivit şi răsar schisme şi erezii, atunci când episcopul, care este unul singur şi stă în fruntea Bisericii, este dispreţuit prin prejudecata trufaşă a unora şi omul socotit vrednic

1 Umbra, umbra, de fapt rangul, funcţia de sacerdot, simbolul reprezentat.

2 Plebs, „mulţimea, norodul”, nu are unitatea pe care o presupune populus „poporul”.

3 Faptele Apostolilor XXIII, 4-5.

4 însuşi actul de proscriere consacra calitatea de episcop a Sf. Ciprian.

5LucaX, 16.

308

de slujirea lui Dumnezeu este judecat ca nevrednic de oa­meni. Căci, ce este această înfumurare trufaşă, această semeţire a sufletului, această înfoiere a minţii, să chemi pe întâistătători şi pe preoţi pentru cercetare? Şi, dacă nu vom găsi dreptate înain­tea ta şi nu vom fi despovăraţi prin hotărârea ta, iată, se fac şase ani de când nici fraţii nu vor avea episcop, nici poporul întâistătător, nici turma păstor, nici Biserica cârmuitor, nici Hristos loc­ţiitor, nici Dumnezeu preot.

2. Să ne vie în ajutor Puppianus şi să rostească o sentinţă care să urmeze hotărârea lui Dumnezeu şi a lui Hristos, pentru ca un număr atât de mare de credincioşi, care au fost chemaţi în timpul episcopatului nostru, să nu pară că au rămas fără nădejdea mântuirii şi a iertării, ca să nu se creadă că poporul de noi credin­cioşi n-a dobândit prin noi nici un har al Botezului şi al Sfântu­lui Duh, pentru ca iertarea dată şi comuniunea acordată de noi, după o cercetare amănunţită, atâtor căzuţi şi pocăiţi, să nu le fie şterse prin puterea judecăţii tale. În sfârşit, încuviinţează şi binevoieşte a da o hotărâre în legătură cu noi, a întări episcopatul nos­tru, prin puterea cercetării tale, pentru ca Dumnezeu şi Hristosul Său să-ţi poată mulţumi, pentru că, prin tine, s-a înapoiat altaru­lui întâistătătorul şi, totodată, poporului Lor îndrumătorul.

6. Albinele au un rege1 şi turmele de oi un păstor şi au în el încredere; tâlharii se supun căpeteniei cu deplină şi smerită as­cultare: cu cât mai neajutorate şi mai bune decât noi sunt turme­le fără judecată şi dobitoacele fără grai şi tâlharii şi hoţii, chiar însetaţi de sânge, în mijlocul săbiilor şi armelor! Acolo, cel din frunte este recunoscut şi temut, cu toate că nu l-a aşezat o hotă­râre a lui Dumnezeu, ci l-au primit o clică pierdută şi o gloată de răufăcători.

1 Rege sau regină, de fapt matca; cei vechi îi spuneau rege-, cf. Vergilius, Georgice, IV, 68,75.

309

7.1. Ai spus, de bună seamă, că trebuie să-ţi iei de pe suflet o temere în care ai căzut. Ai căzut, dar printr-o uşurinţă lipsită de credinţă. Ai căzut, dar prin mintea şi voinţa ta nelegiuite. în timp ce asculţi cu uşurinţă şi crezi cu mulţumire lucrurile tică­loase, nelegiuite şi groaznice spuse împotriva unui frate, împo­triva unui episcop, îţi însuşeşti minciunile altora, ca pe ale tale proprii şi personale, şi nu-ţi aminteşti că scris este:

îngrădeşte-ţi urechile cu gard de spini şi nu asculta limba rea. şi iarăşi:

Cel rău ascultă limba celor răi, însă cel drept nu se pleacă spre buzele mincinoase.1

2. De ce nu au căzut în această temere martirii plini de Du­hul Sfânt şi foarte apropiaţi de-acum prin suferinţă de faţa lui Dumnezeu şi a Hristosului Său, care din temniţă au îndreptat scrisori „către Episcopul Ciprian”, recunoscându-l ca ierarh al lui Dumnezeu şi mărturisind pentru el? De ce nu au căzut în această temere atâţia episcopi, confraţi ai mei, care, fie au fost proscrişi, retrăgându-se dintre noi, fie au fost prinşi şi înlănţu­iţi în temniţă, fie, aflaţi în exil, au plecat la Domnul pe această cale strălucită, fie, îndreptându-se spre alte ţinuturi, au dobân­dit cununile cereşti prin slăvirea Domnului? De ce nu au căzut în această temere cei din mulţimea aceasta2 a noastră, care este cu noi şi ne-a fost încredinţată nouă, prin împuternicire de la Dumnezeu, apoi atâţia mărturisitori cercetaţi şi torturaţi şi slă­viţi de amintirea rănilor fără seamăn şi a cicatricelor, atâtea fe­cioare neprihănite, atâtea văduve vrednice de laudă, în sfârşit, toate bisericile din lumea întreagă, strânse în jurul nostru prin legătura unităţii?

1 Cf. înţelepciunea lui Iisus fiul lui Sirah XXVIII, 24 etc.

2 Mulţimea asta a noastră, istaplebsnostra, autodepreciere ironică, căci Sf. Ciprian este apropiat de ea şi se include în această gloată, desconsiderată de pretenţiile elitiste ale falşilor episcopi şi judecători.

310

3. Numai că aceştia, cu toţii, fiind în comuniune cu mine, po­trivit cu ceea ce ai scris, au fost murdăriţi, prin gura noastră mur­dară, şi au pierdut nădejdea vieţii veşnice, prin molipsirea de pe urma legăturii cu noi: doar cinstitul, nepângăritul, sfântul, ru­şinosul Puppianus, care n-a vrut să se amestece cu noi, va locui singur în Rai şi în împărăţia cerurilor!1

8.1. Ai scris chiar şi că Biserica are, din pricina mea, o par­te a ei în risipire acum, când tot poporul Bisericii este adunat şi unit şi legat printr-o armonie de nezdruncinat şi numai aceia au rămas pe din afară care, chiar dacă ar fi înăuntru, ar trebui izgo­niţi; şi Domnul, ocrotitor şi apărător al poporului Său, să nu în­găduie a se risipi grâul bun de pe aria Sa, ci să poată fi îndepărta­tă din Biserică numai pleava, de vreme ce şi Apostolul spune:

2. Căci ce dacă unii dintre ei s-au îndepărtat de credinţă? Oare necredinţa lor va nimici credinţa lui Dumnezeu? Cu neputinţă. Căci Dumnezeu este adevărat, însă tot omul este mincinos.1

Şi chiar, în Evanghelie, atunci când Domnul, părăsit de ucenici pe când le vorbea, întorcându-Se către cei doisprezece, a întrebat:

Voi nu vreţi să plecaţi?,

Petru Ii răspunde, zicând:

Doamne, la cine vom merge? Tu ai cuvântul vieţii veşnice şi noi credem şi am cunoscut că Tu eşti Fiul Dumnezeului celui viu.2

3. Acolo grăieşte Petru, pe care se clădise Biserica, învăţând în numele Bisericii şi arătând că, deşi pleacă mulţimea îndărăt­nică şi trufaşă a celor ce nu vor să dea ascultare, totuşi Biserica

1 Atac, iarăşi ironic, la adresa lui Puppianus; şi joc de cuvinte:pupa, fiind „fetiţă, păpuşă”, devine „feciorelnicul”.

2 Romani III, 3-4; credinţa lui Dumnezeu, fidesDei, este credibilitatea, credincioşia pe care o are doar Dumnezeu, încrederea de care Se bucură nu­mai El.

3 Ioan VI, 67-69.

311

nu se îndepărtează de Hristos şi că aceia sunt Biserica, mulţimea unită în jurul episcopului şi turma legată de păstorul ei. De aici trebuie să ştii că episcopul este în Biserică şi Biserica în episcop şi, dacă cineva nu este cu episcopul, nu este în Biserică şi zadar­nic se amăgesc cei care, neavând iertarea prin episcopii lui Dum­nezeu, se strecoară şi cred că intră pe furiş în comuniune cu unii, în vreme ce Biserica, care este una singură universală, nu este sfâ­şiată, nici dezbinată, ci este astfel unită şi legată prin comuniu­nea episcopilor, care se ţin strâns uniţi între ei.

9.1. De aceea, frate, de te vei gândi la măreţia lui Dumne­zeu, Care rânduieşte episcopii lui Hristos, de vei privi stăruitor spre Hristos, Care, prin judecata şi voinţa şi prezenţa Sa, cârmuieşte şi pe întâistătători şi Biserica împreună cu întâistătătorii ei, de te vei fi încredinţat de nevinovăţia episcopilor, nu cu ura omenească, ci cu judecata dumnezeiască, de vei începe, fie şi cu întârziere, să arăţi căinţă pentru cutezanţa şi trufia şi îndărătni­cia ta, dacă tu vei cere iertare Domnului şi Hristosului Său, Că­rora le slujesc şi Cărora, atât în timpul prigoanei, cât şi în vreme de pace, cu gură curată şi nepătată, le aduc neîncetat jertfe, am putea avea în vedere comuniunea cu tine, fără ca noi să pierdem totuşi ruşinea şi teama de judecata lui Dumnezeu,

2. Şi voi întreba mai întâi pe Domnul meu dacă îngăduieşte, prin arătarea şi încuviinţarea Sa, să ţi se dea iertarea şi să fii pri­mit în comuniunea Bisericii Sale.

10.1. Căci, îmi amintesc ce mi s-a mai arătat, ba mai mult, ce mi s-a poruncit, ca unui rob ascultător şi temător, despre rându­iala Domnului şi a lui Dumnezeu. Între celelalte, pe care a bine­voit a mi le arăta şi a mi le dezvălui, a adăugat şi aceasta:

Astfel, cine nuI crede lui Hristos Cel care rânduieşte pe episcop, va începe mai apoi să creadă lui Hristos Cel care răzbună pe episcop.

312

2. Dar ştiu, că visele le par unora vrednice de tot râsul, iar ve­deniile prosteşti, şi, de bună seamă, mai degrabă celor care aleg să creadă împotriva episcopilor, decât în episcopi. Dar nu e ni­mic de mirare, de vreme ce despre Iosif şi fraţii săi au spus:

Iată, vine visătorul acela de vise, veniţi aşadar acum, să-l ucidem1, şi mai apoi s-a întâmplat ce visase visătorul şi ucigaşii şi vân­zătorii s-au ruşinat, încât cei ce nu crezuseră în vorbe mai înainte au crezut după aceea în fapte.

3. Însă, cu privire la cele pe care tu le-ai făcut, fie în timpul prigoanei, fie în timp de pace, este o prostie să vreau a te jude­ca, de vreme ce mai degrabă tu te-ai făcut judecător al nostru. Şi ţi-am răspuns pentru conştiinţa curată a sufletului meu şi pentru credinţa în Domnul şi Dumnezeul meu. Tu ai scrisoarea mea, iar eu pe a ta. În ziua judecăţii, înaintea jilţului lui Hristos, vor fi citite cu glas tare şi una şi cealaltă!

1Facerea XXXVII, 19-20.

SCRISOAREA LXVII

Ciprian, Ceciliu, Primus, Policarp, Nicomedes, Lucian, Successus, Sedatus, Fortunatus, Ianuarius, Secundinus,

Pomponius, Honoratus, Victor, Aureliu, Sattius, Petru, celălalt Ianuarius, Saturninus, celălalt Aureliu,

Venantius, Quietus, Rogatianus, Tenox, Felix, Faustus, Quintus, celălalt Saturninus, Lucius, Vincenţiu, Libosus, Geminius, Marcel, Iambus, Adelphius, Victorinus şi Pavel doresc sănătate preotului Felix şi poporului credincios din Legio şi Asturica1, de asemenea diaconului Aelius şi poporului din Emerita2, statornici în Domnul

1.1. După ce ne-am întrunit3, am dat citire scrisorii voastre, fraţi preaiubiţi, pe care ne-aţi trimis-o prin Felix şi Sabin, confra­ţii noştri episcopi, pentru curăţia credinţei voastre şi din teama de Dumnezeu, vestind că Vasilide şi Martialis, pătaţi de dovezile idolatriei4 şi înlănţuiţi de cunoaşterea unor fapte nelegiuite, nu trebuie să primească episcopatul, nici să slujească ca arhierei ăi lui Dumnezeu. Şi aţi dorit să vi se răspundă în scris la acestea şi să vă fie uşurată grija îndreptăţită şi totodată de neînlăturat, atât prin mângâierea, cât şi prin ajutorul hotărârii noastre.

1 Legio şi Asturica, în Hispania, ulterior Leon şi Asturia (Astorga), în Spania.

2 Emerita (Augusta), azi Merida, în Spania.

3 Este vorba de sinodul din toamna anului 254.

4 Dovezile, libelliidololatriae, eliberate de autorităţile păgâne, cărţulii, adeverinţe ce atestă închinarea la idoli a unor creştini căzuţi, lapsi, în aposta­zie şi scăpaţi astfel de urmările persecuţiilor (vezi primele Scrisori).

314

2. Însă, dorinţei acesteia a voastre răspund nu atât sfaturi­le noastre, cât sfintele învăţături, prin care demult s-a poruncit prin glas ceresc şi se scrie prin Legea lui Dumnezeu, cine şi ce fel de oameni trebuie să slujească la altar şi să împlinească sfintele jertfe. Căci şi în Ieşirea, Dumnezeu grăieşte către Moise şi îi po­runceşte, spunând:

Preoţii care se apropie de Domnul Dumnezeu să se sfinţească, ca nu cumva să-ipărăsească Domnul1

Şi din nou:

Şi când se apropie să slujească la altarul Celui Sfânt, să nu aducă în el păcatul ca să nu moară.2

De asemenea, în Levitic, Domnul porunceşte şi zice:

Omul în care va fipată şi meteahnă să nu se apropie ca să aducă daruri lui Dumnezeu.3

2.1. Deoarece acestea ne-au fost propovăduite şi desluşite nouă, trebuie ca ascultările noastre să se pună în slujba porunci­lor dumnezeieşti şi nimeni să nu fie primit cu părtinire în lucrări de acest fel: căci îngăduinţa omenească nu poate dărui ceva cui­va, acolo unde se află şi a dat lege porunca lui Dumnezeu. Căci nu trebuie să uităm ce a grăit Domnul către iudei, prin profetul Isaia, dojenindu-i şi mâniindu-Se pe ei, pentru că, dispreţuind ei poruncile lui Dumnezeu, urmau învăţături omeneşti:

Poporul acesta, zice, Mă cinsteşte cu buzele lui, însă inima lui s-a îndepărtat mult de Mine4. Dar fără rost Mă cinstesc, învăţând rânduieli şi învăţături ale oamenilor5.

De asemenea, Domnul ia din nou acest lucru şi îl spune în Evanghelia Sa:

1 Ieşirea XIX, 22.

2 Ieşirea XXX, 20-21.

3 Levitic XXI, 17.

4 Asta, iste, iarăşi depreciativ şi cu mustrare.

5 Isaia XXIX, 13.

315

Lepădaţi porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră.1

2. Avându-le pe acestea înaintea ochilor şi luând seama cu grijă şi credinţă la înscăunarea episcopilor, trebuie să alegem doar întâistătători nepătaţi şi curaţi, care, atunci când aduc cu sfinţenie şi vrednicie jertfe lui Dumnezeu, să poată fi ascultaţi în rugăciunile, pe care le fac pentru mântuirea mulţimii Domnu­lui, de vreme ce scris este:

Dumnezeu nu ascultă pe păcătos, ci cel care va fi cinstit pe Dumnezeu şi va fi făcut voia Lui, pe acela îl ascultă.2

Pentru aceasta se cuvine ca, pentru preoţia lui Dumnezeu, să fie aleşi cu toată grija şi cu o cercetare curată, cei despre care se ştie că sunt ascultaţi de Dumnezeu.

3.1. Iar mulţimea să nu se mângâie cu gândul, că ar putea rămâne neatinsă de molima păcatului, fiind în comuniune cu un episcop păcătos şi dându-şi încuviinţarea pentru slujirea ne­dreaptă şi nelegiuită ca episcop a întâstătătorului ei, de vreme ce prin profetul Osea, asprimea lui Dumnezeu ameninţă şi spune:

Jertfele lor ca o pâine de jale; toţi cei ce mănâncă din ea se vor molipsi3, învăţând, de bună seamă, şi arătând că sunt cu totul prinşi de păcat toţi cei care se vor fi molipsit de ofranda unui episcop pro­fan4 şi nelegiuit.

2. Aflăm că, de asemenea, acest lucru este arătat desluşit în Numerii, când Core şi Datan şi Abiron au cerut pentru ei înşişi, în pofida preotului Aaron, îngăduinţa de-a jertfi. Acolo chiar

1 Marcu VII, 9.

2 Ioan IX, 4.

3 Osea IX, 4.

4 Profan, pro fanum, „de dincolo de altar”, prin urmare (căci, în vechime, altarul se afla înaintea templului) „din afara Bisericii”.

316

prin Moise porunceşte Domnul ca poporul să se îndepărteze de ei, pentru ca, legat fiind de ticăloşi, să nu fie el însuşi cuprins de aceeaşi ticăloşie.

Feriţi-vă de corturile acestor oameni prea nelegiuiţi, zice, şi nu va atingeţi de toate ce sunt ale lor, ca să nu pieriţi împreună în pă­catul lor.1

Pentru aceasta, mulţimea, supunându-se poruncilor Domnu­lui şi temându-se de Dumnezeu, trebuie să se depărteze de întâistătătorul păcătos şi să nu se lase amestecată în jerfele unui preot nelegiuit, mai cu seamă că ea însăşi are mare putere, atât de a alege episcopi vrednici, cât şi de a-i îndepărta pe cei nevrednici.

4.1. Noi vedem că şi acest lucru îşi are obârşia în rânduiala lui Dumnezeu, anume ca episcopul, să fie ales sub ochii tuturor, înaintea mulţimii, şi să fie socotit vrednic şi potrivit printr-o ju­decată şi mărturie obştească, precum Domnul îi porunceşte, în Numerii, lui Moise, spunând:

Ia pe fratele tău Aaron şi pe Eleazar, fiul lui, şi suie-i pe mun­te înaintea întregii adunări, şi dezbracă-l pe Aaron de veşmântul său şi îmbracă-l pe fiul lui, Eleazar, şi Aaron, alăturându-se alor săi, să moară acolo.2

2. Dumnezeu porunceşte ca episcopul să fie rânduit în faţa în­tregii adunări, adică a învăţat şi a arătat că înscăunările episcopilor nu trebuie făcute decât cu ştirea poporului aflat de faţă, pentru ca, fiind de faţă mulţimea, să se dezvăluie păcatele celor răi sau să vestească înaintea tuturor faptele vrednice ale celor buni, şi înscă­unarea să fie dreaptă şi legiuită, ca fiind încuviinţată prin voinţa şi judecata tuturor. Aceasta se păstrează mai apoi, potrivit sfintelor învăţături, în Faptele Apostolilor, când Petru vorbeşte mulţimii cu privire la înscăunarea unui episcop3, în locul lui Iuda:

1 Numerii XVI, 26.

2 Numerii XX, 25-26.

3 De fapt, apostol.

317

S-a sculat, zice, Petru în mijlocul ucenicilor; iar mulţimea era la un loc.1

3. Şi vedem că Apostolii au păzit acest lucru, nu numai în în­scăunările episcopilor şi preoţilor, ci şi în ale diaconilor, fapt des­pre care s-a scris în Faptele lor:

Şi au chemat, zice, cei doisprezece toată mulţimea ucenicilor şi le-au spus.2

4. Iar acest lucru se făcea, prin chemarea cu atâta grijă şi atâta prevedere a întregii mulţimi, ca să nu se strecoare cineva nevred­nic la slujirea altarului ori la dregătoria de episcop. Căci faptul de a fi aleşi uneori nişte nevrednici, nu cu voia lui Dumnezeu, ci după părerea oamenilor, şi faptul că nu sunt plăcute lui Dumne­zeu cele care nu vin dintr-o rânduială legiuită şi dreaptă, Dum­nezeu însuşi le arată limpede, spunând prin profetul Osea:

Şi-au pus ei înşişi rege, şi nu prin Mine3.

5.1. Prin urmare, trebuie păstrat ceea ce vine din sfânta tra­diţie şi din observarea Apostolilor şi trebuie ţinut ceea ce este ţi­nut chiar la noi şi aproape în toate provinciile, astfel încât, pen­tru împlinirea după rânduială a înscăunărilor, la acea mulţime, pentru care se înscăunează un întâistătător, să se adune şi episco­pii cei mai apropiaţi din acea provincie, iar episcopul să fie ales în prezenţa poporului, care ştie pe deplin viaţa oricăruia şi a cu­noscut lucrarea fiecăruia, din traiul împreună cu el.

2. Am văzut că aceasta s-a făcut la voi, la înscăunarea confra­telui nostru Sabin, astfel încât, ca urmare a voinţei tuturor fraţi­lor şi a hotărârii episcopilor, care fuseseră de faţă şi care făcuseră

1 Faptele Apostolilor 1,15.

2 Faptele Apostolilor VIII, 2.

3 Osea VIII, 4.

318

către voi scrisori despre el, i s-a încredinţat episcopatul şi a fost hirotonit1 în locul lui Vasilide.

3. Şi nu poate tăgădui o înscăunare săvârşită după lege, pen­tru că Vasilide, după ce i-au fost vădite nelegiuirile şi dezvălui­te prin chiar mărturisirea propriei conştiinţe, călătorind la Ro­ma, l-a înşelat pe confratele nostru Ştefan, aflat departe şi necu­noscător al faptelor şi adevărului, căci îi cerea să fie repus fără drept în episcopatul din care fusese pe bună dreptate depus. Prin aceasta se ajunge nu atât acolo, încât să fie şterse, cât înmulţite păcatele lui Vasilide, căci la păcatele de mai înainte ale lui s-a adăugat şi ticăloşia înşelătoriei şi nesocotinţei.

4. Şi, de bună seamă, nu trebuie găsit vinovat atât cel căruia i-a scăpat din nebăgare de seamă, cât trebuie blestemat cel care s-a strecurat pe furiş. însă, dacă Vasilide s-a putut strecura la oa­meni, apoi la Dumnezeu nu poate, căci scris este:

Dumnezeu nu Se lasă batjocorit.2

Dar nici Martialis nu poate avea folos prin înşelătorie, căci, fiind însuşi încurcat în greşeli grele, nu trebuie nici el să păstreze episcopatul, de vreme ce Apostolul sfătuieşte şi spune:

Se cuvine ca episcopul să fiefără de păcat, ca un iconom al lui Dumnezeu.3

6.1. De aceea, aşa cum scrieţi voi, fraţi preaiubiţi, şi precum susţin confraţii noştri Felix şi Sabin, şi după cum anunţă în scri­soarea sa celălalt Felix, din Caesaraugusta4, cinstitor al credinţei şi apărător al adevărului, Vasilide şi Martialis sunt pângăriţi prin nelegiuita dovadă de idolatrie.

1A fost hirotonit, în text: manus ei impositus est, „i s-a pus mâna pe creştet”, gestul ritual, după grecescul eiporovia (reiva)), „punerea, întinderea mâinii”.

2Galateni VI, 7.

3TitI,7.

4 Caesaraugusta, astăzi Saragossa, în Spania.

319

2. Ba, mai mult, Vasilide, pe lângă murdăria cărţuliei, în timp ce zăcea bolnav, a hulit împotriva lui Dumnezeu şi a mărturisit că a hulit şi, urmare a rănii din conştiinţa sa, părăsind de bună voie episcopatul, s-a întors spre a se pocăi, implorând pe Dum­nezeu şi mulţumind mult, de i se îngăduia să revină în comuniu­ne măcar ca laic. Iar Martialis, lăsând la o parte ospeţele ruşinoa­se şi dezgustătoare ale păgânilor, Ia care a luat parte mult timp într-o breaslă1, şi pe fiii lui, îngropări în morminte păgâne, după obiceiul păgânilor din afară, aflaţi în aceeaşi breaslă, şi înmor­mântaţi cu străinii2, a depus mărturie, chiar în adunare publică ţinută înaintea procuratorului ducenar3, că el s-a supus idolatriei şi că s-a lepădat de Hristos. Şi, deoarece sunt alte multe şi grele păcatele în care sunt prinşi Vasilide şi Martialis,

3. zadarnic încearcă unii ca aceştia să uzurpe pentru sine epis­copatul, de vreme ce este prea limpede că astfel de oameni nu pot sta în fruntea Bisericii lui Hristos şi nici nu trebuie să adu­că jertfe lui Dumnezeu, mai cu seamă deoarece, cu foarte mult timp înainte, împreună cu noi şi împreună cu toţi episcopii rân­duiţi în toată lumea, chiar confratele nostru Corneliu, episcop împăciuitor şi drept şi învrednicit cu martiriul chiar din bună­voinţa Domnului, a hotărât că oameni de acest fel pot fi primiţi doar pentru pocăinţă, dar sunt opriţi de la rânduiala clerului şi de la rangul episcopal.

7. Să nu vă tulbure, fraţilor preaiubiţi, dacă la unii, în tim­purile mai de pe urmă, fie credinţa se poticneşte şovăitoare, fie

1 Breaslă, în text collegium, formă veche de asociere (a laicilor) pe criteriul ocupaţiei, meseriei, în scopul întrajutorării, de exemplu, pentru asigurarea lo­curilor de veci în cimitire comune. În alte locuri apare collegiumepiscoporum tradus de noi „soborul episcopilor”.

2 Creştinii aveau cimitire proprii, separate de ale păgânilor.

3 Procurator ducenar, ducenarius, magistrat remunerat cu 200 de mii de sesterţi pe an (ex. PontiusPilatus).

320

teama de Dumnezeu se clatină necucernică, fie nu stăruie înţele­gerea aducătoare de pace. Au fost vestite dinainte acestea, că au să vină la sfârşitul veacului şi s-a fost prezis, prin glasul Domnu­lui şi prin mărturia Apostolilor, că, lumea fiind de acum pe sfâr­şite şi apropiindu-se Antihristul, cele bune sfârşesc, dar sporesc cele rele şi potrivnice.

8.1. Deşi suntem în timpurile cele mai de pe urmă şi, fie a căzut tăria Evangheliei, fie a slăbit puterea bărbăţiei creştineşti, ori a credinţei, totuşi în Biserica lui Dumnezeu nu este astfel, în­cât să nu rămână o parte a episcopilor care cedează prea puţin la aceste prăbuşiri ale lucrurilor şi la nenorocirile credinţei, ci, pu­ternici şi statornici, apără slava măreţiei lui Dumnezeu şi rânduiala preoţească, prin deplina păstrare a fricii de Dumnezeu.

2. Ne amintim şi nu uităm că, deşi ceilalţi au căzut, Mattathia a apărat cu bărbăţie legea lui Dumnezeu, că, deşi iudeii trădau şi se depărtau de credinţa în Dumnezeu, Ilie a rămas neclintit şi a luptat cu măreţie, că Daniel, neabătut nici de pustietatea ţinutu­lui străin, nici de lovitura prigoanei stăruitoare, a vădit adesea şi cu bărbăţie slăvite mărturii, că, de asemenea, cei trei tineri, neînfrânţi nici de nevârstă, nici de ameninţări, au stat cu credinţă împotriva flăcărilor din Babilon şi au învins pe regele biruitor, în pofida robiei lor.

3. Va vedea mulţimea mincinoşilor ori a trădătorilor, care acum, în Biserică, au început a se ridica împotriva Bisericii şi a ruina deopotrivă credinţa şi adevărul, că la cei mai mulţi stă­ruie cugetul curat şi credinţa neprihănită, iar sufletul, dăruit numai Domnului şi Dumnezeului lor, nu împinge la prăbuşi­re credinţa creştină prin viclenia altora, ci mai mult o întăreşte şi o înalţă spre izbândă, după cum îndeamnă şi spune Fericitul

321

Căci ce este dacă unii s-au îndepărtat de credinţa lor? Oare ne­credinţa acelora a golit credinţa lui Dumnezeu? Nicidecum. Căci Dumnezeu grăieşte adevărat, însă tot omul este mincinos.1

Însă, dacă tot omul este mincinos şi singur Dumnezeu este ade­vărat, ce altceva trebuie să facem noi, robii şi mai cu seamă preoţii, decât să părăsim rătăcirile şi minciunile omeneşti şi, păzind învă­ţăturile Domnului, să rămânem în adevărul lui Dumnezeu?

9.1. Astfel, fraţi preaiubiţi, pentru că au apărut unii con­fraţi ai noştri care socotesc că trebuie lăsată deoparte învăţătu­ra îndumnezeitoare şi intră în chip necugetat în comuniune cu Vasilide şi Martialis, lucrul ăsta nu trebuie să tulbure credinţa noastră, de vreme ce, în Psalmi, Sfântul Duh ameninţă aseme­nea oameni, spunând:

Tu însă ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapo­ia ta. De vedeai furul, alergai cu el şi cu desfrânaţii părticica ta puneai.2

El arată, că se fac tovarăşi şi părtaşi la păcatele altora cei ce se vor fi întovărăşit cu păcătoşii.

2. Dar chiar şi acest lucru îl scrie şi-l spune Apostolul Pavel:

Grăitori de rău, hulitori, urători de Dumnezeu, ocărâtori, tru­faşi, lăudăroşi, născocitori de rele: care, deşi au cunoscut dreptatea lui Dumnezeu, nu au înţeles că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, nu numai că fac rele, ci le şi încuviinţează ce­lor care le fac acestea. Fiindcă cei care fac asemenea lucruri, zice, sunt vrednici de moarte.3

Arată limpede şi dovedeşte că sunt vrednici de moarte şi ajung la pedeapsă nu numai cei care fac răutăţi, ci chiar şi aceia care încuviinţează pe cei ce fac asemenea lucruri, care, în timp ce

1 Romani III, 3-4.

2 Psalmi XLIX, 18-19.

3 Romani 1,30-32.

322

se amestecă într-o comuniune nelegiuită cu cei răi şi cu cei păcă­toşi şi cu cei care nu se pocăiesc, se spurcă prin atingerile cu cei vătămători şi, după cum se leagă în vinovăţie, tot astfel nu se des­part nici în pedeapsă.

3. Pentru aceea, fraţi preaiubiţi, lăudăm şi, deopotrivă, încu­viinţăm grija pioasă a cinstei şi credinţei voastre şi, pe cât putem, vă îndemnăm, prin scrisoarea noastră, să nu vă amestecaţi, printr-o comuniune nelegiuită, cu episcopii pătaţi din afara Biseri­cii, ci, cu teamă cucernică, să păstraţi neatinsă şi curată tăria cre­dinţei voastre.

Vă dorim, fraţi preaiubiţi, să fiţi mereu bine sănătoşi.

SCRISOAREA LXVIII

Ciprian salută pefratele său, Ştefan

1.1. Faustinus, confratele nostru statornic, din Lugdunum1, frate preaiubit, mi-a scris o dată şi apoi iarăşi, înştiinţându-mă despre cele ce ştiu că ţi-au fost vestite şi ţie, atât de către el însuşi, cât şi de către ceilalţi confraţi ai noştri de episcopat, înscăunaţi în aceeaşi provincie, anume că Marcianus, aflător la Arelate2, s-ar fi alăturat lui Novaţian şi s-ar fi îndepărtat de adevărul Bisericii Universale şi de înţelegerea corpului nostru bisericesc şi episco­pal, îmbrăţişând cea mai grozavă strâmbătate a prejudecăţii ere­tice, astfel ca robilor lui Dumnezeu, pocăiţi şi îndureraţi şi care, cu lacrimi şi cu tânguire şi cu durere, bat la uşa Bisericii, să li se refuze mângâierea şi ajutorul iubirii lui Dumnezeu şi al îngădu­inţei Părintelui, astfel încât, răniţi fiind, să nu fie primiţi pentru a li se uşura rănile, ci, părăsiţi fără nădejdea iertării şi comuniu­nii, să fie aruncaţi hrană lupilor şi pradă diavolului.

2. În această situaţie, cade în sarcina noastră, frate preaiubit, să ne sfătuim şi să le venim în ajutor noi, cei care, având în cuget bunătatea lui Dumnezeu şi ţinând cumpăna în cârmuirea Biseri­cii, dovedim păcătoşilor astfel tăria asprimii, încât totuşi nu tăgăduim

1 Lugdunum, azi Lyon, în Franţa.

2 Numele lui Marcianus nu figurează în dipticul bisericii din Arelate, ca urmare a excomunicării sale. Arelate este actualul Arles, în Provincia (Gallia Transalpină romană), regiunea Provence, din sud-estul Franţei actuale.

324

leacul bunătăţii şi milei lui Dumnezeu, spre a-i ridica pe cei căzuţi şi spre a-i îngriji pe cei răniţi.

2.1. De aceea, trebuie să faci scrisori foarte amănunţite către confraţii noştri înscăunaţi în Gallia, să nu mai rabde ca îndărătnicul şi trufaşul şi duşmanul iubirii lui Dumnezeu şi al izbăvirii fraţilor, Marcianus, să înfrunte soborul nostru, pe motiv că încă nu pare a fi fost afurisit de noi, el, care de mult timp te loveşte din toate părţile şi vesteşte faptul că, luând partea lui Novaţian şi urmând îndărătnicia acestuia, s-a despărţit de comuniunea cu noi, deoarece însuşi Novaţian, pe care-l urmează, a fost odinioa­ră afurisit şi osândit ca duşman al Bisericii. Şi, după ce a trimis soli la noi, în Africa, dorind a fi primit în vederea comuniunii cu noi, de aici, de la sinodul a foarte mulţi episcopi care eram de faţă, s-a întors cu hotărârea, că din acea clipă el se află în afara Bisericii şi că nimeni dintre noi nu poate intra în comuniune cu el, care, în vreme ce Corneliu era episcop în Biserica Universală, înscăunat prin hotărârea lui Dumnezeu şi a clerului şi prin vo­inţa mulţimii, a încercat să ridice un altar în afara Bisericii şi să aşeze în loc un Scaun străin şi să aducă jertfe în locul adevăratu­lui episcop; prin urmare, de-ar vrea să-şi revină şi să se întoarcă la judecata unei minţi sănătoase, s-ar căi şi s-ar întoarce cu rugă­minţi la Biserică.

2. Ce deşertăciune este, frate preaiubit, faptul că, după ce Novaţian a fost de curând stăvilit şi respins şi în toată lumea afu­risit de episcopii lui Dumnezeu, răbdăm ca linguşitorii să-şi ba­tă joc de noi încă şi acum şi să judece cu privire la măreţia şi sla­va Bisericii.

3.1. Să fie trimisă în Provincia şi poporului din Arelate, ră­mas credincios, o scrisoare din partea ta, prin care, după afurisirea lui Marcianus, să fie numit altul în locul lui şi turma lui Hristos,

325

care, risipită astăzi de acela şi rănită, este dispreţuită, să fie adunată la un loc. Ajungă faptul că mulţi fraţi ai noştri au pierit acolo în aceşti din urmă ani, fără a primi iertarea. Să li se vină în ajutor măcar celorlalţi, care mai sunt în viaţă şi plâng zile şi nopţi în şir şi, implorând milostivirea lui Dumnezeu-Tatăl, cer stărui­tor mângâierea ajutorului nostru.

2. Desigur, de aceea, frate preaiubit, bogat este corpul episcopilor strâns în înţelegere reciprocă prin legătura şi lanţul unită­ţii, încât, dacă cineva din soborul nostru ar încerca să pricinuias­că vreo erezie şi să sfâşie şi să nimicească turma lui Hristos, vin ceilalţi în ajutor şi, precum nişte păstori de ispravă şi miloşi, adu­nă la un loc în turmă oile Domnului.

3. Şi ce, dacă un port la mare, distruse fiindu-i unele întărituri, a început a fi neprimitor şi primejdios pentru corăbii, oa­re corăbierii nu le conduc pe acestea spre alte porturi apropiate, unde pătrunderea să fie sigură şi intrarea uşoară şi şederea fără primejdie? Sau, dacă, pe un drum, un adăpost a început a fi ata­cat şi împresurat de tâlhari, astfel încât oricine va fi intrat să fie prins de lovitura celor pătrunşi acolo, oare călătorii, auzind zvo­nul, nu caută în drumul lor alte hanuri mai sigure, unde găzdui­rea să fie de încredere şi sălaşurile neprimejdioase pentru ei?

4. Trebuie ca acest lucru să existe la noi, frate preaiubit, pentru ca pe fraţii noştri care, ocolind stâncile lui Marcianus, se îndreap­tă spre porturile mântuitoare ale Bisericii să-i primim la noi cu omenie binefăcătoare şi fără de zăbavă şi să oferim adăpost călă­torilor, aşa cum este în Evanghelie, pentru ca, cei loviţi şi răniţi de tâlhari să poată fi primiţi, şi oblojiţi, şi apăraţi de hangiu.

4.1. Căci ce preocupare mai mare şi mai bună au întâistătătorii decât a se îngriji cu râvnă plină de iubire şi leac tămăduitor

326

de oblojirea şi păzirea mântuitoare a oilor, de vreme ce Domnul grăieşte şi spune:

Ceea ce a slăbit n-aţi întărit şi ceea ce a avut boală n-aţi vinde­cat şi ceea ce a fost rănit n-aţi oblojit şi ceea ce a rătăcit n-aţi chemat înapoi, şi ceea ce s-a pierdut n-aţi căutat. Şi risipite sunt oile Mele, pentru că acolo nu sunt păstori şi au ajuns hrana tuturor fiarelor câmpului şi nu a fost cine să le caute şi să le cheme înapoi. De ace­ea, acestea le spune Domnul: Iată Eu vin la păstori şi voi cere oile Mele din mâinile lor şi-i voi opri pe ei să mai pască oile Mele. Şi de acum nu le vor mai paşte şi le voi smulge din gura lor şi le voi paş­te cu dreptate.1

2. Prin urmare, dacă aşa ameninţă Domnul pe asemenea păs­tori, de care oile lui Dumnezeu sunt neîngrijite şi pier, ce altce­va trebuie să facem noi, frate preaiubit, decât să arătăm deplină grijă în a aduna şi a obloji oile lui Hristos, şi să folosim leacul iu­birii părinteşti spre tămăduirea rănilor celor căzuţi, de vreme ce însuşi Domnul, în Evanghelie, porunceşte şi spune:

Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi.2

Cu toate că suntem păstori mulţi, totuşi păstorim o singură turmă şi trebuie să adunăm şi să oblojim toate oile pe care Hristos le-a strâns cu preţul Sângelui şi al pătimirii Sale, şi să nu îngăduim ca fraţii noştri, rugători şi îndureraţi, să fie dispreţuiţi cu cruzime şi să fie călcaţi în picioare de prejudecata trufaşă a câtorva,

3. De vreme ce scris este:

însă bărbatul acela, care este trufaş şi mândru de sine, cu nimic nu va spori el, care şi-a întins sufletul cât iadul3, şi pe toţi de felul acestuia Domnul îi învinovăţeşte şi îi osân­deşte în Evanghelia Sa, spunând:

1 Iezechiel XXXIV, 4-6,10.

2 Matei IX, 12.

3 Avacum II, 5: dilatauittamquam inferí animam suam, după: ¿irXávaev K«0âţ ó â3»]ţ ry¡v aTOtJ.

327

Voi sunteţi cei care vă faceţi înşivă drepţi înaintea oamenilor. Dumnezeu Însă cunoaşte inimile voastre, pentru că ceea ce este înalt la oameni, urâciune este înaintea lui Dumnezeu.2

Spune că blestemaţi şi vrednici de ură sunt cei care-şi plac lor înşişi, care, umflaţi şi îngâmfaţi, cer cu trufie ceva pentru sine. Dacă Marcianus a început a se număra printre aceştia şi, întovărăşindu-se cu Novaţian, s-a făcut duşmanul milei şi al dragostei, să nu rostească osânda, ci s-o primească, să nu se poarte ca şi cum el însuşi ar judeca în privinţa soborului episcopilor, de vreme ce chiar el a fost judecat de către toţi episcopii.

5.1. Prin urmare, trebuie păstrată cinstirea plină de slavă a fericiţilor martiri de mai înainte, Corneliu şi Lucius. Iar dacă noi cinstim amintirea lor, cu mult mai mult, frate preaiubit, trebuie s-o cinsteşti şi s-o păstrezi tu, cu greutatea şi puterea celui care a devenit înlocuitor şi urmaş al acestora. Căci ei, plini de Duhul Domnului şi aleşi întru slăvitul martiriu, au hotărât că trebuie să li se dea iertarea celor căzuţi şi au arătat în scrisorile lor faptul că, de se vor fi pocăit, nu trebuie să li se refuze fructul comuni­unii şi al iertării.

2. Acest lucru l-am hotărât cu toţii, întru totul şi peste tot. Şi, de bună seamă, nu putea fi o altă înţelegere la noi, în care este un singur Duh: şi de aceea, este limpede că nu păstrează împreună cu ceilalţi adevărul Sfântului Duh, cel pe care-l vedem că judecă altfel. Vesteşte-ne desluşit cine va fi fost pus la Arelate în locul lui Marcianus, ca să ştim către cine îndreptăm pe fraţii noştri şi cui trebuie să-i scriem.

îţi doresc, frate preaiubit, să fii totdeauna bine sănătos.

2LucaXVI,15.

SCRISOAREA LXIX

Ciprian salută pe fiul său Magnus

1.1. Pe măsura râvnei tale pline de credinţă, m-ai întrebat, fi­ule preaiubit, în cumpătarea mea, dacă între ceilalţi eretici, cei care vin de la Novaţian, după îmbăierea1 în afara legii din partea acestuia, trebuie botezaţi şi sfinţiţi în Biserica Universală, întru legiuitul şi adevăratul şi unul Botez al Bisericii. În privinţa aces­tui lucru, după cum arată înţelesul credinţei noastre şi sfinţenia şi adevărul Sfintelor Scripturi, spunem că de-a valma toţi ereticii şi schismaticii nu au nici o putere şi nici un drept. Pentru aceas­ta, nici nu trebuie şi nici nu se poate îngădui ca Novaţian, aflat în afara Bisericii şi lucrând împotriva păcii şi iubirii lui Hristos, să nu fie el însuşi socotit printre potrivnici şi antihrişti.

2. Căci nici Domnul nostru Iisus Hristos, când mărturiseşte, în Evanghelia Sa, că duşmanii Săi sunt aceia care nu erau cu El, nu a desemnat o erezie anume, ci a arătat că, de-a valma, toţi cei care nu erau cu El şi, neadunând, risipeau turma Lui, îi sunt duş­mani, când a spus:

Cel care nu este cu Mine este împotriva Mea şi cel care nu adu­nă cu Mine risipeşte.2

De asemenea, nici chiar Fericitul Apostol Ioan nu a deosebit o anumită erezie ori schismă, nici nu a pus deoparte pe unii în

1 îmbăierea de către un eretic este în fond doar un simulacru, surogat, fără valoare, al Tainei Sfântului Botez.

2Luca XI, 23.

329

chip deosebit, ci pe toţi care ieşiseră din Biserică şi care lucrau împotriva Bisericii i-a numit antihrişti, căci spunea:

Aţi auzit că vine Antihrist, însă acum s-au arătat mulţi anti­hrişti. De aici cunoaştem că este ceasul cel de pe urmă. Dintre noi au ieşit, dar n-au fost de-ai noştri. Căci, de-arfifost dintre noi, ar fi rămas cu noi.1

De aici se vădeşte că potrivnici ai Domnului şi antihrişti sunt toţi cei despre care se ştie că s-au îndepărtat de dragostea şi de unitatea Bisericii Universale.

4. Dar chiar Domnul adaugă şi spune în Evanghelia Sa: însă, dacă va dispreţui şi Biserica, să-ţi fie ţie ca un păgân şi un vameş.2

Dacă însă cei care dispreţuiesc Biserica sunt socotiţi păgâni şi vameşi, cu atât mai mult trebuie socotiţi între păgâni şi vameşi, ca răzvrătiţi şi duşmani, cei care plăsmuiesc altare mincinoase şi episcopate în afara legii şi jertfe spurcate şi nume furate3, de vre­me ce unii care au păcate mai mici, doar că dispreţuiesc Biserica, sunt socotiţi, prin judecata Domnului, păgâni şi vameşi.

2.1. Că Biserica este Una, o spune Sfântul Duh în Cântarea Cântărilor, spunând din partea lui Hristos:

Una este porumbiţa mea, desăvârşita mea, una singură este la mama ei, aleasă la născătoarea ei4 despre care, de asemenea, spune iarăşi:

Eşti grădină încuiată, sora mea, mireasă, fântână pecetluită, puţ de apă vie.5

Dacă însă mireasa lui Hristos, care este Biserica, este grădi­nă încuiată, un lucru închis nu poate fi deschis străinilor şi celor

1 Ioan 11,18-19.

2 Matei XVIII, 17.

3 Nume furate, căci novaţienii se autodenumeau xaQapoi, „cei curaţi, puri”.

4 Cântarea Cântărilor VI, 9.

5 Cântarea Cântărilor IV, 12.

330

dinafară. Iar dacă fântâna e pecetluită, nu poate bea de acolo, nici nu poate fi pecetluit1 cel ce, aflat afară, nu are intrare la fântână. Iar puţul de apă vie, de vreme ce este unul singur, acela care este înăuntru, chiar de este scos afară, nu se poate da viaţă şi nu se poate sfinţi de la apa aceea, pe care numai celor care sunt înă­untru le este îngăduit să o folosească întru totul şi să o bea.

2. Acest lucru l-a adăugat şi Petru, arătând că Biserica este Una singură şi că numai cei care sunt în Biserică pot fi botezaţi, şi a spus:

în arca lui Noepuţine, adică opt suflete de oameni s-au mântu­it prin apă, precum şi pe voi, la fel, Botezul vă va mântui2 dovedind şi dând mărturie că una singură, arca lui Noe, era preînchipuirea Unei singure Biserici. Dacă ar fi fost cu putin­ţă atunci, în acel botez al lumii spăşite şi curăţite, să fie mântuit prin apă cel care nu a fost în arca lui Noe, poate ar putea fi făcut viu şi acum, prin Botez, cel care nu este în Biserică, singura căre­ia i-a fost îngăduit Botezul.

3. Dar şi Pavel, arătând acelaşi lucru, încă mai deschis şi mai lămurit, scrie efesenilor şi zice:

Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe El însuşi pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin baia apei.

Pentru că, dacă una este Biserica cea iubită de Hristos şi nu­mai ea este curăţită prin baia Lui, în ce fel, cel care nu este în Bi­serică, poate fi iubit de Hristos, ori spălat şi curăţit în baia Lui?

3.1. Pentru aceea, cum numai Biserica are apa vieţii şi pu­terea de a boteza şi de a spăla pe om, cel care zice că cineva poate fi botezat şi sfinţit de Novaţian să arate mai întâi şi să dovedeas­că faptul că Novaţian este în Biserică ori că stă în fruntea Bisericii.

1 Pecetluit cu întâia mirungere după Botez.

2 1 Petru III, 20-21.

331

Căci Biserica este una singură şi, fiind una singură, nu poate fi atât înăuntru, cât şi în afară.

2. Prin urmare, dacă este la Novaţian, nu a fost la Corneliu. Dacă însă a fost la Corneliu, care a urmat Episcopului Fabian, prin alegere după rânduială, şi pe care, pe lângă rangul episco­patului, chiar Domnul l-a cinstit cu martiriul, Novaţian nu este în Biserică şi nici nu poate fi socotit episcop, el care, dispreţuind învăţătura Evangheliei şi a Apostolilor, neurmând nimănui, s-a ivit de la sine. Căci în nici un chip nu poate avea sau conduce Bi­serica cel ce nu este rânduit în Biserică.

4.1. Că Biserica nu este în afară şi nici nu poate fi potrivni­că sieşi sau dezbinată, ci păstrează unitatea unei case de nedezbi­nat şi de neîmpărţit, o arată limpede credinţa Sfintei Scripturi, atunci când, despre Taina Paştelui şi a mielului, care miel îl arăta pe Hristos, s-a scris:

Să se mănânce într-o singură casă, să nu aruncaţi carnea în afara casei.1

Acelaşi lucru îl vedem cu privire la Rahav, care însăşi purta pe­cetea prefigurată a Bisericii şi căreia i se porunceşte şi i se spune:

Pe tatăl tău şi pe mama ta şi pe fraţii tăi şi toată casa tatălui tău să-i aduni la tine însăţi, în casa ta, şi tot cel care va ieşi afară pe uşa casei tale vinovat va fi sieşi.2

2. Prin această taină se dezvăluie că cei ce urmează să izbân­dească şi să scape de pieirea lumii trebuie să se adune într-o sin­gură casă, adică în Biserică, însă oricine din cei adunaţi va ieşi afară, adică dacă cineva, după ce va fi dobândit harul în Biseri­

1 Ieşirea XII, 46.

2 Iosua (Navi) II, 18-19; cu finalul deosebit la Sf. Ciprian: quiexieritostiumdomustuae forat, reussibierit, faţă de Vulgata (Ieronim):... sanguisipsiuserit În caputeius, dar, desigur, cu acelaşi sens.

332

că, se va depărta şi va ieşi din Biserică, va fi vinovat, adică trebuie să se învinuiască pe sine însuşi că piere. Acest lucru îl lămureşte Apostolul Pavel, când ne învaţă şi ne povăţuieşte:

Ereticul trebuie ocolit ca un stricat şi păcătos şi osândit de el însuşi.1

Căci acesta se va învinovăţi pe sine însuşi, nu izgonit de epis­cop, ci fugar de bună voie din Biserică, osândit de el însuşi, din pricina prejudecăţii eretice.

5.1. Şi de aceea, Domnul, sădind în noi unitatea care vine din puterea dumnezeiască, adaugă şi spune:

Eu şi Tatăl una suntem.2

Îndreptând spre această unitate Biserica Sa, spune din nou:

Şi va fi o turmă şi un păstor.3

Iar dacă una este turma, în ce fel se poate alătura turmei cel ce nu este în mulţimea turmei, sau în ce fel poate fi socotit păstor cel care, în vreme ce adevăratul păstor stăruieşte şi cârmuieşte în Biserica lui Dumnezeu după o înscăunare legiuită, nu urmează nimănui, ci, făcând el însuşi începutul, devine străin şi în afara Bisericii, duşman al păcii Domnului şi al sfintei unităţi, căci nu locuieşte în casa lui Dumnezeu, adică în Biserica lui Dumne­zeu, în care nu locuiesc decât cei ce sunt şi gândesc într-un duh, precum grăieşte în Psalmi şi spune Sfântul Duh:

Dumnezeu, Care face pe cei într-un duh să locuiască în casă3.

2. În sfârşit, chiar jertfele Domnului mărturisesc unirea în cuget a creştinilor, legată între ei de o dragoste statornică şi nedespărţită.

1 Tit III, 10-11.

2 Ioan X, 30.

3 Ioan XX, 16.

4 Psalmi LXVII, 6; într-un duh, unianimes([zovorpó-rrou«;) e redat în ediţia română prin „singuratici”, după unius mori ori solitarios, din variantele lati­neşti după Septuaginta, respectiv Hebraica.

333

Căci, atunci când Domnul numeşte trupul Său pâine alcătuită din unirea multor boabe de grâu1, arată poporul nos­tru unit, pe care-l reprezenta; şi, atunci când numeşte Sângele Său vin stors din ciorchini de struguri şi din foarte multe boabe şi strâns la un loc, la fel, arată turma noastră, legată prin ameste­carea unei mulţimi unite. Dacă Novaţian a fost unit cu această pâine a Domnului, dacă şi el a fost amestecat în Potirul lui Hris­tos, se va putea vedea, că poate avea şi harul unicului Botez al Bi­sericii, de se va dovedi că păstrează unitatea Bisericii.

6.1. În sfârşit, cât de puternică este taina unităţii şi cât de fără nădejde sunt şi câtă pieire dobândesc pentru ei înşişi, din supărarea lui Dumnezeu, cei ce aduc dezbinare şi, părăsindu-şi episcopul, îşi rânduiesc alt pseudoepiscop din afară, o spune limpede Sfânta Scriptură în Cărţile Regilor, unde zece seminţii s-au rupt de seminţia lui Iuda şi Veniamin şi, părăsindu-şi regele, îşi rânduiesc alt rege din afară:

Şi S-a mâniat, zice, Domnul pe toată seminţia lui Israel şi i-a îndepărtat şi i-a lăsat pradăjafului, până i-a lepădat de lafaţa Sa, fiindcă Israel s-a risipit de la casa lui Davidşi şi-au rânduit rege pe Ieroboam, fiul lui Nabat.2

A spus că Domnul S-a mâniat şi că i-a dat pierzării, pentru că se rupseseră de unitate şi-şi rânduiseră alt rege.

2. Şi atât de mare a fost mânia Domnului împotriva celor ca­re făcuseră dezbinarea, încât, şi atunci când a fost trimis la Ie­roboam un om al lui Dumnezeu, ca să-l mustre pentru păcatele sale şi să-i vestească răzbunarea viitoare, era oprit să mănânce

1 Didahia celor XII Apostoli,AiyarjtwvSciSexa ¿7to(rr6Xwv, IX, 4: „Pre­cum această pâine fărâmată, împrăştiată odinioară prin munţi, s-a unit pen­tru a fi una singură, tot astfel să se unească de la marginile pământului în îm­părăţia Ta...”

2IV Regi XVII, 20-21.

334

chiar şi pâine şi să bea apă la ei. Deoarece nu a păzit acest lucru şi a prânzit împotriva poruncii lui Dumnezeu, îndată a fost lovit de asprimea judecăţii lui Dumnezeu, căci întorcându-se de aco­lo a fost ucis în cale de lovitura şi muşcătura unui leu. Şi cutează cineva dintre voi a spune că apa izbăvitoare a Botezului şi harul ceresc pot fi împărtăşite cu schismaticii, cu care nici hrana pă­mântească, nici băutura lumească nu trebuie să fie împărtăşite?

3. Şi mai adaugă Domnul în Evanghelia Sa şi arată limpede, într-o mai mare lumină a înţelegerii, că aceiaşi, care se rupseseră atunci de tribul lui Iuda şi Veniamin şi, părăsind Ierusalimul, se retrăseseră în Samaria, erau socotiţi între nelegiuţi1 şi păgâni. Căci, îndată ce a trimis pe ucenicii Săi întru slujirea mântuirii, a poruncit şi a zis:

în calea păgânilor să nu mergeţi şi în vreo cetate a samarinenilor să nu intraţi.2

Trimiţându-i mai întâi la iudei, mai porunceşte ca păgânii3 să fie ocoliţi; adăugând însă că şi cetatea Samarinenilor, unde erau schismatici, trebuie ocolită, arată că schismaticii sunt deopotri­vă cu păgânii.

7.1. Iar dacă cineva se împotriveşte şi spune că Novaţian ţi­ne aceeaşi lege pe care o ţine Biserica Universală, că botează cu acelaşi Simbol ca şi noi, că recunoaşte acelaşi Dumnezeu-Tatăl, acelaşi Fiu Hristos, acelaşi Sfânt Duh şi că, pentru aceasta, el îşi poate însuşi puterea de a boteza, fiindcă pare a nu se deosebi de noi în întrebarea de la Botez, oricine socoteşte să ne pună înain­te acest lucru să ştie în primul rând că noi nu avem una şi aceeaşi lege a Simbolului4 şi nici aceeaşi întrebare cu schismaticii.

1 Am redat prin „între nelegiuiţi şi păgâni” pe interprofanosetgentiles.

2 Matei X, 5.

3 Păgânii, redat în acest pasaj prin doi termeni: nationesşigentiles, ambii corespunzând grecului eQvikoî, „neamurile” (ebr. goyim).

4 Simbolul Apostolic al credinţei, consacrat şi de sinoadele niceean şi constantinopolitan, Crezul.

335

2. Căci, atunci când ei spun: „crezi în iertarea şi viaţa veşni­că în Sfânta Biserică?” mint prin întrebare, de vreme ce nu au Biserică. Apoi atunci, prin propriul lor glas, ei mărturisesc că iertarea păcatelor nu poate fi dată decât prin Sfânta Biserică: neavând-o pe aceasta, arată că păcatele nu pot fi iertate acolo, la ei.

8.1. Iar faptul că sunt socotiţi a recunoaşte acelaşi Dumnezeu-Tatăl, acelaşi Fiu Hristos, acelaşi Duh Sfânt ca şi noi, nici acest lucru nu-i poate ajuta pe unii ca aceştia. Căci şi Core şi Datan şi Abiron1 cunoscuseră pe acelaşi Dumnezeu împreună cu preotul Aaron şi cu Moise, şi, trăind în aceeaşi lege şi credinţă, chemau pe singurul şi adevăratul Dumnezeu, Care trebuia cin­stit şi chemat. Totuşi, trecând dincolo de slujirea rangului lor, împotriva preotului Aaron, care primise preoţia legiuită prin bunăvoinţa lui Dumnezeu şi rânduiala Domnului, şi-au luat în­găduinţa de a jertfi şi, loviţi de puterea dumnezeiască, au plătit îndată cu pedepse pentru pornirile neîngăduite şi nu au putut fi nici primite, nici folositoare jertfele aduse fără de cuviinţă şi ne­îngăduite, potrivnice legii sfintei rânduieli.

2. Chiar şi cădelniţele, în care se adusese în chip neîngădu­it ardere de tămâie, ca să nu fie din nou în folosinţa preoţilor, ci mai degrabă să arate, spre îndreptarea urmaşilor, amintirea mâ­niei şi răzbunării lui Dumnezeu, topite şi curăţite prin foc din porunca lui Dumnezeu, sunt alungite în foiţe subţiri şi prinse pe jertfelnic, după cum spune Sfânta Scriptură:

Ca să fie spre amintire fiilor lui Israel, ca nimeni din alt neam, care nu este din seminţia lui Aaron, să nu se apropie să aducă tă­mâiere înaintea Domnului, ca să nu fie precum Core2.

1 Core, Datan şi Abiron, din seminţia lui Ruben, răzvrătiţi împotriva lui Moise şi Aaron, cf. Numerii XVI.

2 Numerii XVI, 40.

336

3. Şi totuşi, aceia nu făcuseră dezbinare, nu se răzvrătiseră cu neruşinare şi duşmănie împotriva preoţilor lui Dumnezeu, ieşind în afară, ceea ce acum aceştia, sfâşiind Biserica, încearcă şi, răzvrătiţi împotriva păcii şi unităţii lui Hristos, încearcă să-şi rânduiască un scaun [episcopal] şi să dobândească întâietatea şi să ceară libertatea de a boteza şi de a aduce jertfe. în ce fel pot săvârşi cele ce fac ori a dobândi ceva de la Dumnezeu prin încer­cări nelegiuite cei care cutează împotriva lui Dumnezeu, ceea ce nu le e îngăduit? De aceea, cei care-l apără pe Novaţian, sau pe ceilalţi schismatici de felul acesta, în zadar susţin că cineva poa­te fi botezat şi sfinţit cu Botezul mântuitor acolo la ei, unde este limpede că cel ce botează nu are îngăduinţa de a boteza.

9.1. Şi ca să se poată înţelege mai bine, care este asprimea lui Dumnezeu împotriva unei astfel de cutezanţe, găsim că, într-o ticăloşie de felul acesta, sunt sortiţi pedepselor nu numai capii şi făptuitorii, ci şi părtaşii, de nu se vor rupe de legătura cu cei răi, deoarece Domnul porunceşte şi spune prin Moise:

Feriţi-vă de corturile acestor oameni netrebnici şi nu vă atingeţi de toate ce sunt ale lor, ca să nu pieriţi împreună în păcatul lor.1

Şi Domnul a împlinit ceea ce ameninţase prin Moise, astfel încât cel care nu s-a depărtat de Core şi Dathan şi Abiron a plă­tit îndată cu pedepse pentru legătura nelegiuită.

2. Prin această pildă se arată şi se dovedeşte, că vor fi vinovaţi şi pedepsiţi toţi cei care s-au amestecat cu nesocotinţă lipsită de credinţă cu schismaticii, împotriva întăistătătorilor şi preoţilor. După cum, chiar prin profetul Osea, Sfântul Duh dă mărturie şi spune:

Jertfele lor sunt ca o pâine de jale; toţi care mănâncă din ea, vor fi necuraţi2,

1 Numerii XVI, 26.

2 Osea IX, 4.

337

învăţând de bună seamă şi arătând că întru totul sunt legaţi în caznă cu făptuitorii toţi cei care se vor fi pângărit de la păca­tul acestora.

10.1. Prin urmare, ce merite pot avea înaintea lui Dumnezeu aceştia, pentru care, prin voinţa lui Dumnezeu, sunt hotărâte chinuri? Sau în ce fel pot îndrepta şi sfinţi pe cei botezaţi ase­menea oameni care, fiind vrăjmaşi ai episcopilor, se străduiesc a uzurpa lucruri străine lor, şi împotriva rânduielii, şi care nu le-au fost îngăduite prin nici o lege? Totuşi nu ne mirăm că tocmai ei se îndărătnicesc în strâmbătatea lor. Este dat fiecăruia să ia asu­pra sa ceea ce face, dar, înfrânţi fiind, nu se învoiesc uşor să cadă, deşi ştiu că ceea ce fac nu este îngăduit.

2. Trebuie să ne mire un fapt, ba mai degrabă, trebuie să ne supere şi să ne îndurereze, anume că creştinii se alătură antihriştilor şi că înşelătorii credinţei şi trădătorii Bisericii stau1 înăuntru, chiar în Biserică, împotriva Bisericii. Aceştia, cu toate că sunt în­dărătnici, ori chiar nesupuşi, mărturisesc totuşi că nici unii, fie eretici, fie schismatici, nu-L au pe Sfântul Duh şi de aceea, chiar de pot boteza, nu pot da Duh Sfânt. Tocmai în acest lucru sunt prinşi de noi, şi le arătăm că nu pot în nici un chip boteza, ca unii care nu au Sfântul Duh.

11.1. Căci, de vreme ce prin Botez îi sunt iertate fiecăruia pă­catele, Domnul arată şi spune desluşit în Evanghelia Sa că păca­tele pot fi iertate numai prin cei care au Duh Sfânt. într-adevăr, după învierea sa, trimiţând pe ucenicii Săi, grăieşte şi le spune:

Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.

După ce a spus aceasta, a suflat asupra lor şi le spune:

Luaţi Duh Sfânt, de veţi ierta păcatele cuiva, aceia vor fi ier­taţi; de le veţi ţine pe ale cuiva, vor fi ţinute.2

1 A sta în picioare, a se ridica (împotrivă) este sensul deplin al lui stare.

2 Ioan XX, 21-23.

338

Arată aici că numai acela care are Duh Sfânt poate boteza şi da iertarea păcatelor.

2. În sfârşit, Ioan, care avea să-L boteze pe însuşi Domnul nostru Hristos, a primit înainte Duh Sfânt, în timp ce se afla în pântecele mamei sale, astfel încât era neîndoielnic şi limpede că nu pot boteza decât cei care au Duhul Sfânt. Aşa că cei care-i apără pe eretici sau schismatici să ne răspundă nouă dacă au ori nu Duh Sfânt.

3. Dacă au, din ce pricină celor botezaţi acolo, la ei, când vin la noi, le este pusă mâna deasupra creştetului1 spre a primi Duh, de vreme ce tot astfel ar fi fost primit acolo, unde li s-ar fi pu­tut da, dacă ar fi existat? Dacă însă nici un eretic şi schismatic din afară nu dă Duh Sfânt şi de aceea le este pusă la noi mâna pe creştet, ca să se primească aici ceea ce acolo nu este şi nu Ii se poa­te da, este limpede că nici iertarea păcatelor nu poate fi dată prin cei care, vădit lucru, nu au Duh Sfânt. Şi de aceea, ca să poată do­bândi iertarea păcatelor şi să fie sfinţiţi şi să devină temple ale lui Dumnezeu după rânduiala dumnezeiască şi adevărul Evangheli­ei, trebuie fără de greş botezaţi cu Botezul Bisericii toţi cei care vin de la potrivnici şi antihrişti la Biserica lui Hristos.

12.1. Ai întrebat chiar, preaiubite fiu, ce părere am cu privi­re la cei care dobândesc harul lui Dumnezeu în neputinţă şi boa­lă, dacă ei trebuie socotiţi creştini adevăraţi, pentru că nu au fost scăldaţi în apa mântuitoare, ci doar stropiţi. în această privin­ţă, după buna cuviinţă şi smerenia noastră, nu hotărâm dinainte pentru nimeni, astfel încât fiecare să gândească după cum socoate şi să facă după cum a socotit.

2. Noi, pe cât pricepem în smerenia noastră, socotim că bine­facerile dumnezeieşti nu pot fi întru nimic ciuntite şi slăbite şi

1 Gestul ritual al binecuvântării şi transmiterii Duhului Sfânt.

339

nici nu poate fi vreo scădere acolo unde, cu deplină şi desăvârşită credinţă a celui ce dă şi a celui ce ia, este primit ceea ce se revar­să din Sfintele Daruri. Căci, într-adevăr, nu la fel sunt spălate în taina mântuitoare atingerile păcatelor, precum murdăriile pielii şi trupului la îmbăierea trupească şi lumească, încât să fie nevoie de spumă de salpetru şi chiar alte adaosuri, şi de scăldătoare, şi de piscină, în care trupul firav să poată fi spălat şi curăţat. într-un fel se spală pieptul1 credinciosului, şi în alt fel se curăţă mintea omului prin vrednicia credinţei. în tainele mântuitoare, dacă ne apasă nevoia şi dacă Dumnezeu ne dăruieşte milostivirea Sa, sfintele căi, chiar scurtate, oferă totul credincioşilor.

3. Şi nu trebuie să supere pe nimeni faptul că bolnavii sunt doar stropiţi sau udaţi, când dobândesc harul Domnului, de vreme ce Sfânta Scriptură vorbeşte şi spune prin prorocul Iezechiel:

Şi voi stropi peste voi apa curată şi vă veţi curăţi de toate întinăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Şi vă voi curăţi şi vă voi da inimă nouă şi duh nou voi pune în voi2.

La fel, în Numerii:

Şi omul, care vafifost necurat până seara, acesta se va curăţi în a treia şi în a şaptea zi, şi va fi curat. Dacă însă nu se va fi curăţit în a treia şi în a şaptea zi, nu va fi curat şi omul acela se va stârpi din Israel, fiindcă apa stropirii nu s-a stropit peste el3.

Şi din nou:

Şi a grăit Domnul către Moise, spunând: Ia pe leviţi din mijlo­culfiilor lui Israel şi-i vei curăţi pe ei. Şi as fel veiface curăţirea lor. Vei stropi de jur-împrejurul lor apa curăţirii. ”4

Şi iarăşi:

1 Pieptul, ca parte a trupului. Aici în opoziţie: pieptul şi mintea, trupul şi sufletul.

2 Iezechiel XXXVI, 25-26.

3 Numerii XIX, 12-13.

4 Numerii VIII, 5-7.

340

Apa de stropire este de curăţire.1

Se vădeşte de aici că însăşi stropirea cu apă capătă puterea îm­băierii mântuitoare, iar atunci când acestea se fac în Biserică, un­de credinţa este deplină, atât a celui care primeşte, cât şi a celui care dă, toate sunt în putere şi pot fi împlinite şi desăvârşite prin înalta putere a Domnului şi adevărul credinţei.

13.1. Acum însă, dacă unii numesc nu creştini, ci clinici? pe cei care au dobândit harul lui Hristos prin apa mântuitoare şi credinţa adevărată, eu nu ştiu de unde iau ei acest nume; doar dacă cei care au citit lucruri mai multe şi mai ascunse i-au aflat pe clinicii aceştia la Hipocrate ori Soranus3.

2. Căci eu, care cunosc clinicul din Evanghelie, ştiu că acelui paralitic şi slăbănog, care a zăcut întins în patul său de-a lungul vieţii, slăbiciunea nu i-a stat împotrivă să ajungă la deplina sănă­tate cerească şi nu numai că, prin mila Domnului, s-a sculat din pat, ci că el însuşi şi-a luat patul său, redobândite şi înviorate fiindu-i puterile.

3. Şi de aceea, pe cât ne este dat nouă să pricepem şi să simţim prin credinţă, părerea mea este aceasta, că un creştin adevărat es­te socotit oricine a fost în Biserică, dobândind harul dumneze­iesc după rânduiala şi legea credinţei. Iar dacă cineva socoteşte că ei n-au dobândit nimic acolo, pentru că au fost doar udaţi de apa mântuitoare, dacă sunt goi şi deşerţi, să nu se amăgească că, de se vor boteza, vor scăpa de neajunsul bolii şi se vor înzdrăveni. Dacă însă nu pot fi botezaţi cei care au mai fost sfinţiţi prin Bo­tezul Bisericii, pentru ce se îndoiesc de credinţa lor şi de bunătatea

1 NumeriiXIX, 9.

2 Clinici, după grecescul kĂivlkoi;, „căzut la pat (bolnav)”, de la kXlvi] „pat, targă”.

3 Hipocrate, vestit medic grec al secolului al V-lea î.Hr., iar Soranus, me­dic roman din vremea lui Traian, în secolele I-al II-lea d. Hr.

341

Domnului? Oare au dobândit cu adevărat harul Domnului, dar într-o măsură mai puţină şi mai mică a darului dumnezeiesc şi a Duhului Sfânt, astfel încât, deşi sunt socotiţi creştini, totuşi nu pot fi egali celorlalţi?

14.1. Numai că Sfântul Duh nu este dat cu măsură, ci este revărsat cu totul asupra credinciosului. Căci, dacă ziua se iveş­te în mod egal pentru toţi şi dacă soarele se revarsă cu lumină egală şi asemenea peste toţi, cu atât mai mult Hristos, soare şi zi adevărată în Biserica Sa, dăruieşte în egală măsură lumina vieţii veşnice. Vedem că taina acestei egalităţi este pomenită în Ieşirea, când din cer se revărsa mana şi, prin preînchipuirea celor viitoa­re, arăta hrana pâinii cereşti şi mâncarea lui Hristos, Care avea să vină. într-adevăr, acolo, fără deosebire de sex ori de vârstă, era cules pentru fiecarecâte un gomor.1

2. De aici se vădeşte că bunătatea lui Hristos şi harul ceresc, care avea să vină mai apoi, se împart în mod egal tuturor, fără deosebire de sex, de ani, fără părtinire de persoană. Darul haru­lui duhovnicesc este revărsat peste tot poporul lui Dumnezeu, în chip desluşit acelaşi har duhovnicesc, care este primit în mod egal de credincioşi prin Botez, prin purtarea şi lucrarea noastră este mai apoi fie micşorat, fie sporit, după cum, în Evanghelie, sămânţa Domnului este la fel semănată, dar, din pricina pămân­tului deosebit, una este nimicită, alta sporeşte felurit în bogăţie, fie în număr de treizeci, fie de şaizeci, fie de o sută, rodul fiind îmbelşugat. Astfel că, dacă fiecare este chemat pentru un dinar2, pentru ce să se micşoreze prin lucrare omenească ceea ce este egal împărţit de Dumnezeu?

1 Gomor (ebr. omer), unitate de măsură la vechii evrei, echivalând cu circa trei litre (o litră, din libra,, circa 300 grame).

2 Dinar, monedă de argint, ce apare în secolul al III-lea, echivalând cu 2,5 aşi (un as, circa 273 g de bronz).

342

15.1. Iar dacă cineva se supără pentru că unii din cei ce se botezau, bolnavi fiind, erau încercaţi încă de duhuri necura­te, să ştie că ticăloşia îndărătnică a diavolului are putere până la apa mântuitoare, însă la Botez pierde tot veninul ticăloşi­ei lui. Acest exemplu îl vedem la regele Faraon, care, împotrivindu-se îndelung şi stăruind în viclenia sa, s-a putut ţine şi a putut avea putere până să ajungă la apă: după ce a ajuns la ea, a fost învins şi nimicit. Că acea mare1 a fost în fapt Taina Bo­tezului o mărturiseşte limpede Fericitul Apostol Pavel, când spune:

Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi că părinţii noştri au fost toţi sub nor şi că toţi au trecut prin mare şi toţi întru Moise au fost botezaţi şi în nor şi în mare.

Şi a adăugat, spunând:

Însă toate acestea au fost pilde pentru noi.2

2. Acest lucru se întâmplă chiar şi astăzi, ca prin exorcişti dia­volul să fie biciuit, şi ars, şi chinuit cu cuvântul omenesc şi cu puterea lui Dumnezeu şi, chiar de spune adesea că iese şi că pă­răseşte pe oamenii lui Dumnezeu, el totuşi înşală în cele spuse şi, fapt ce s-a întâmplat mai înainte prin Faraon, lucrează cu aceeaşi minciună a îndărătniciei şi înşelăciunii. Totuşi, când se ajunge la apa mântuitoare şi la sfinţirea prin Botez, trebuie să ştim şi să avem încredere că acolo diavolul este înăbuşit, iar omul dăruit lui Dumnezeu se izbăveşte prin mila Lui. Căci, dacă scorpionii şi şerpii, care au putere pe uscat, chiar de sunt aruncaţi în apă, pot avea putere sau îşi pot păstra veninul, de bună seamă şi duhurile rele, care sunt numite scorpioni şi şerpi şi sunt călcate în picioa­re prin noi de puterea dată de Domnul, mai pot totuşi rămâne în trupul omului, în care, după ce a fost botezat şi sfinţit, începe a locui Sfântul Duh. 2

1 Marea Roşie.

1 2 Corinteni X, 1-2,6.

343

16.1. De altfel, noi cunoaştem acest lucru chiar din fapte, că cei botezaţi de nevoie, în boală fiind şi dobândind harul, sunt scăpaţi de duhul necurat de care erau tulburaţi mai înainte şi tră­iesc în Biserică vrednici de laudă şi demni de crezare şi în fiece zi înaintează tot mai mult în sporirea harului ceresc şi în creşterea credinţei, precum adesea, dimpotrivă, unii dintre cei care se bo­tează, sănătoşi fiind, dacă vor începe mai apoi a păcătui, sunt lo­viţi de duhul necurat, care se întoarce la ei: astfel încât se vădeşte că diavolul, deşi este alungat la Botez prin credinţa credinciosu­lui, se întoarce, dacă mai apoi va lipsi credinţa.

2. Numai că, unora li se pare drept ca aceia care sunt murdă­riţi de apa nelegiuită din afara Bisericii, la potrivnici şi antihrişti, să fie socotiţi ca botezaţi, dar ca aceştia1 care se botează în Biserică să pară a dobândi mai puţin din mila şi harul lui Dumnezeu şi atât de mare cinstire să se arate ereticilor, încât cei care vin de la ei să nu fie întrebaţi de sunt scăldaţi sau stropiţi, de sunt clinici sau peripatetici2 -, dar astfel nouă ni se scade din adevărul întreg al credinţei, iar Botezului Bisericii îi sunt încălcate măreţia şi sfinţenia.

17. Am dat răspuns scris, preaiubite fiu, scrisorii tale, pe măsura firavei noastre smerenii şi am arătat, pe cât am putut, ce simţim noi, neîmpiedicând pe nimeni să hotărască după cum socoate, căci fiecare întâistătător urmează să dea Domnului so­coteală pentru faptele sale, potrivit cu ceea ce scrie şi spune Feri­citul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani:

Şi fiecare dintre noi va da seama pentru sine. Aşadar, să nu ne judecăm unii pe alţii.3

Îţi doresc, fiule preaiubit, să fii întotdeauna bine sănătos.

1 Cei bolnavi, clinici, care primesc Sfântul Botez pe patul morţii.

2 Peripatetici, oameni care umblă (sănătoşi), după grecul 7tEpt7raTEÎv, în opoziţie cu cei ce zac la pat, clinici.

3 Romani XIV, 12-13.

SCRISOAREA LXX

Ciprian, Liberalis, Caldonius, Iunius, Cecilia, Policarp, Nicomedes, Félix, Marrutius, Successus, Lucian, Honoratus, Fortunatus, Victor, Donatus, Lucius, Herculanus, Pomponius, Dimitrie, Quintus, Saturninus, Marcus, celălalt Saturninus, celălalt Donatus, Rogatianus, Sedatus, Tertulius, Hortensius şi iarăşi celălalt Saturninus, Sattius doresc sănătate fraţilor Ianuarius, Saturninus, Maxim, Victor, celălalt Victor, Cassius, Proculus, Modianus, Cittinus, Gargilius, Eutychianus, celălalt Gargilius, celălalt Saturninus, Nemesianus, Nampulus, Antonianus, Rogatianus, Honoratus

1.1. Fiind împreună în sinod1, am citit, fraţi preaiubiţi, scri­soarea pe care aţi făcut-o despre cei ce par a fi fost botezaţi la eretici şi schismatici, în care întrebaţi dacă, venind ei la Biserica Universală, care una singură este, trebuie să fie botezaţi.

2. În această privinţă, deşi voi înşivă păziţi acolo adevărul şi tăria rânduielii universale, totuşi, fiindcă aţi socotit că, pentru dragostea pe care ne-o purtăm unii altora, trebuie să fim între­baţi, nu vă punem înainte o nouă părere a noastră, ci o aducem aici pe cea luată mai înainte de înaintaşii noştri2 şi păstrată de

1 Este vorba de sinodul din toamna anului 255.

2 în scrisoarea următoare (LXXI) Sfântul Ciprian aminteşte pe Agrippinus şi episcopii care, la Cartagina, în 220, au hotărât rebotezarea în Biserică a celor botezaţi la eretici.

345

noi dimpreună cu voi, în aceeaşi bună înţelegere, ca unii care so­cotim şi ţinem ca fapt sigur că nimeni nu se poate boteza în afa­ra Bisericii, de vreme ce un singur Botez s-a statornicit în Sfânta Biserică şi scris este, căci spune Domnul:

M-au părăsit pe Mine, izvorul apei vieţii, şi şi-au săpat lacuri sparte, care nu pot ţine apa.1

Şi iarăşi Sfânta Scriptură porunceşte şi spune: înfrânează-te de la apă străină şi din izvor străin să nu bei.3

3. Mai înainte însă apa trebuie curăţită şi sfinţită de preot, pentru ca cel ce botează să poată spăla prin Botezul său păcatele omului, fiindcă Domnul spune prin Iezechiel:

Şi voi stropi peste voi cu apă curată şi vă veţi curăţi de toate întinăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Şi vă voi curăţi pe voi, şi vă voi da inimă nouă, şi duh nou voi pune în voi.3

Însă în ce fel poate curăţi şi sfinţi apa cel care însuşi este ne­curat şi la care nu este Duh Sfânt? Deoarece Domnul spune în Numerii:

Şi toate, pe care le va fi atins cel necurat, necurate vor fi.4

Sau în ce fel, botezând, poate da cineva altuia iertarea păcate­lor ca unul care însuşi nu se poate lepăda de păcatele sale în afa­ra Bisericii4?

2.1. Dar chiar şi întrebarea care se pune la Botez este o măr­turie întru adevăr5. Căci, atunci când spunem:

1 Ieronim II, 13.

2 Pildele lui Solomon IX, 18; citatul, în forma dată de Sfântul Ciprian, nu apare în Vulgata, dar este reprodus identic, cu aceeaşi trimitere, la Fericitul Augustin, Refutationes, Ser. CVIII, pet. 1,1.

3 Iezechiel XXXVI, 25-26.

4 Numerii XIX, 22.

5 Pasajul prezintă informaţii preţioase despre Simbolul de credinţă şi ri­tualul Botezului; cf. Adhémar dArles, La Théologie de Saint Cyprien, Paris, 1922,pp. 231-232.

346

„Crezi în viaţa veşnică şi în iertarea păcatelor prin Sfânta Biserică?”

înţelegem că iertarea păcatelor nu se dă decât în Biserică, iar la eretici, unde nu este Biserica, nu se pot ierta păcatele. Şi astfel, cei care susţin pe eretici, ori să-şi schimbe întrebarea, ori să pri­mească adevărul, dacă nu cumva ei le dau în seamă şi Biserica tot acelora despre care se străduiesc a spune că au Botezul.

2. Cel care se botează trebuie chiar să fie uns, pentru ca, după ce s-a primit ungerea1, adică unctio, să poată fi unsul lui Dum­nezeu şi să poată avea în sine harul lui Hristos. Iar mai apoi este Euharistia, unde cei botezaţi sunt unşi cu ulei sfinţit în altar2. în­să nu a putut sfinţi uleiul în sine cel care nu a avut nici altar, nici biserică. Prin urmare, la eretici, nu poate exista ungere duhov­nicească, deoarece este limpede că nu poate fi sfinţit uleiul şi, la aceia, nu poate fi săvârşită Euharistia. însă trebuie să ştim şi să ne amintim că scris este:

Untdelemnul păcătosului să nu ungă capul meu.3

Acest sfat ni l-a dat înainte în Psalmi Sfântul Duh, ca nu cumva vreunul, abătându-se şi rătăcind la calea adevărului, să fie uns la eretici şi la potrivnicii lui Hristos.

3. Dar chiar pentru unul botezat, ce rugăciune poate face un episcop fără de lege şi păcătos, de vreme ce scris este:

1 Ungerea, gestul ritual al mirungerii, aici chrisma, după pioya, de la Xpico, în latină unctio, de la ung(u)ere. Sfântul Ciprian dă ambii termeni. Evi­dent, unctusDei - 6 piaro«; tov 0eov este unsul lui Dumnezeu, de unde (în varianta greacă), Xpicrrdi;, de unde Christus, numele Mântuitorului.

2 Este o ungere reală, după cum arată cuvintele sanctificare oleicreaturam „a sfinţi făptura cu ulei”, mai jos. Uleiul este sfinţitpe altarul Bisericii, în cadrul Euharistiei. Ritualul african, ca şi cel de la Roma, în sec. III d. Hr., este pre­zentat de Sf. Ipolit, după TlapaSoo-u; AnrocrroXiK: Baptizetur... Etpostea cum ascendent, ungueatur a presbytero de illooleoquodsanctificatum est, dicente: Ungueo te oleosancto In nomineIesu Christi.

3 Psalmi CXL, 5.

347

Dumnezeu nu-l ascultă pe păcătos: dar cel care va cinsti pe Dumnezeu şi va face voia Lui, pe acela îl ascultă.1

Însă cine poate da ceea ce însuşi nu are, sau în ce fel poate adu­ce cele duhovniceşti cel care însuşi a pierdut pe Duhul Sfânt? Şi pentru aceasta trebuie botezat şi înnoit cel care vine necunos­cător la Biserică, pentru ca, înăuntru fiind, să fie sfinţit prin cei sfinţi, căci scris este:

Sfinţi să fiţi, fiindcă şi Eu sunt sfânt, spune Domnul2, astfel încât cel care a fost dus în rătăcire şi uns în afară să scape în adevăratul Botez al Bisericii, chiar şi de acest lucru, adică, de va veni ca orice om la Dumnezeu, căutând un preot, să nu dea peste un nelegiuit cu înşelăciunea rătăcirii.

3.1. De altfel, a primi faptul că acela ar fi botezat înseamnă a încuviinţa Botezul ereticilor şi schismaticilor. Şi nu se poate ca o parte a lucrării lor să fie deşartă, şi o altă parte să aibă putere. Da­că a putut boteza, a putut da şi Duh Sfânt, dacă însă nu poate da Duh Sfânt, fiindcă cel aşezat în afară nu este cu Sfântul Duh, nici nu poate boteza pe cel care vine, de vreme ce şi Botezul este unul singur, şi Sfântul Duh unul singur, şi Biserica una singură, înteme­iată de Domnul nostru Hristos pe Petru, temelia şi legea unităţii.

2. Astfel se face că, deoarece la aceia toate sunt deşarte şi min­cinoase, nimic din ceea ce vor fi făcut ei nu trebuie încuviinţat de noi. Oare poate fi luat în seamă şi primit la Dumnezeu ceea ce fac cei pe care Domnul îi numeşte duşmanii şi potrivnicii Săi, spunând în Evanghelia Sa:

Cine nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cine nu culege cu Mine risipeşte.3

1 Ioan IX, 31.

2 Leviticul X, 2.

3 Matei XII, 30; acelaşi verset, uşor modificat (aduersusme), apare în De unitate ecclesiae a Sf. Ciprian, iar la Luca XI, 23 (contra me) în Vulgata, pen­tru colligit avem congregat.

348

Chiar şi Fericitul Apostol Ioan, păzind poruncile şi învăţătu­rile Domnului, a pus în Epistola sa:

Aţi auzit că vine Antihristul. Acum însă s-au făcut mulţi antihrişti. De aici cunoaştem că e ceasul cel de pe urmă. Dintre noi au ieşit, dar n-au fost de-ai noştri. Căci, dacă ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi.1

3. Prin urmare, şi noi trebuie să luăm seama şi să judecăm cu grijă, dacă şi cei care sunt potrivnicii Domnului şi sunt numiţi antihrişti pot da harul lui Hristos. De aceea, cei ce suntem cu Domnul şi păstrăm unitatea Domnului şi, din bunăvoinţa Lui, slujim în Biserică preoţia, trebuie să lăsăm şi să respingem şi să le ţinem ca fiind lumeşti cele pe care le fac potrivnicii Lui şi antihriştii şi, celor care, venind din rătăcire şi stricăciune, recunosc adevărata credinţă a Bisericii celei una să le dăm, prin toate Tai­nele sfântului har, adevărul unităţii şi credinţei.

Vă dorim, fraţi preaiubiţi, să fiţi întotdeauna bine sănătoşi.

1 1 Ioan II, 18-19.

SCRISOAREA LXXI

Ciprian salută pe fratele său Quintus

1.1. Preaiubite frate, confratele nostru Lucian m-a înştiinţat că ai dorit să-ţi facem cunoscut ce gândim despre cei care se pare că au fost botezaţi la eretici şi schismatici. Ca să ştii ce au hotă­rât despre acest lucru, de curând, în sinod, foarte mulţi confraţi episcopi cu fraţii preoţi, care au fost de faţă, ţi-am trimis o copie a acelei scrisori1.

2. De fapt, nu ştiu de ce gând sunt mânaţi unii din confraţii noştri să creadă că, de vor veni la noi cei care au fost stropiţi la eretici, nu trebuie botezaţi, de vreme ce spun că există un singur Botez. De bună seamă că este unul singur în Biserica Universa­lă, fiindcă Biserica este una singură şi Botezul nu poate exista în afara Bisericii. Prin urmare, deoarece nu pot fi două botezuri, dacă ereticii botează cu adevărat, au ei înşişi Botezul. Şi, cel ca­re, cu puterea dregătoriei sale, le oferă lor acest ajutor, se dă îna­poi dinaintea lor şi încuviinţează ca un duşman şi potrivnic al lui Hristos să pară că are puterea de a spăla, şi de a curăţi, şi de a-l sfinţi pe om.

3. Noi însă spunem ca aceia care vin de acolo să nu fie rebotezaţi, ci să fie botezaţi. Căci ei nu primesc ceva acolo, unde nu este nimic, ci vin la noi, ca să primească aici, unde există şi harul,

1 Este scrisoarea sinodală precedentă lXX.

350

şi tot adevărul, fiindcă harul şi adevărul unul sunt. Pe de altă par­te însă, unii din confraţii noştri aleg mai degrabă să dea cinstire ereticilor, decât să gândească la fel ca noi şi, spunând că este un singur Botez, nu vor să-i boteze pe cei ce vin la noi. Astfel, pe de o parte, îngăduie ei înşişi două botezuri, dacă spun că şi la ere­tici este Botez, pe de alta, ceea ce este de bună seamă mai rău, se silesc să pună înainte şi mai presus de Botezul adevărat, şi unic, şi rânduit al Bisericii Universale murdara şi nelegiuita stropire a ereticilor, neluând seama că scris este:

Celui care este botezat de un mort, la ce-ifoloseşte spălarea?1

Este însă limpede că cei care nu sunt în Biserica lui Hristos se numără între cei morţi şi nu pot fi înviaţi unul de către altul care la rândul lui nu trăieşte, de vreme ce Biserica este singura care, dobândind harul vieţii veşnice, trăieşte veşnic şi înviază poporul lui Dumnezeu.

2.1. Ei spun că în aceasta urmează o datină din vechime2, când la cei vechi au fost primele începuturi ale ereziei şi schismelor, încât reveneau la ei cei care se îndepărtaseră de Biserică, dar fuseseră mai înainte botezaţi aici: aşa că nu era atunci nevoie să-i boteze pe cei care se pocăiau şi se întorceau la Biserică.

2. Acest lucru îl respectăm chiar şi noi astăzi, încât celor des­pre care e lucru vădit că au fost botezaţi aici şi, de la noi, au tre­cut la eretici. Dacă mai apoi, recunoscându-şi păcatul şi depărtându-se de rătăcire, se întorc la adevăr şi la sânul Mamei, este de ajuns să Ii se pună mâna deasupra întru pocăinţă, pentru ca, fi­indcă fusese mai înainte oaie, pe această oaie răpită şi rătăcitoare păstorul să o primească în staulul său.

1 înţelepciunea lui Iisus fiul lui Sirah XXXIV, 30-31; versetele acestea nu apar în traducerile moderne, dar există în Vulgata, la locul indicat.

2 în Africa era obiceiul, cel puţin până la Sinodul de la Cartagina (220), de a nu reboteza pe ereticii reveniţi la Biserică, căci ei fuseseră botezaţi în Bi­serică înainte de a trece la erezie.

351

3. Dacă însă cel care vine de la eretici nu se botezase mai înain­te în Biserică, ci a venit întru totul străin şi păgân, trebuie botezat, ca să devină oaie, fiindcă una singură este apa din Sfânta Biserică, care face oi. Şi deoarece nimic nu poate fi comun minciunii şi ade­vărului, întunericului şi luminii, morţii şi nemuririi, Antihristului şi lui Hristos, în toate trebuie să păzim unitatea Bisericii Univer­sale şi să nu cedăm vreunei credinţe şi duşmanilor adevărului.

3.1. Însă nu trebuie să se legiuiască după obiceiuri, ci să se biruie prin judecată1. Căci nici Petru, pe care cel dintâi l-a ales Domnul şi pe care a clădit Biserica Sa, pe când la o vreme Pavel i se împotrivea cu privire la tăierea împrejur, nu şi-a cerut ceva pentru sine cu obrăznicie, nici nu s-a semeţit, încât să spună că el are întâietatea şi că lui, în primul rând, trebuie să i se dea asculta­re de către cei mai tinerei şi de către urmaşi, nici nu a dispreţuit pe Pavel, pentru că mai înainte fusese prigonitorul Bisericii, ci a primit îndrumarea adevărului şi a înţeles cu uşurinţă cugetarea întemeiată pe lege, pe care o avea Pavel, dând astfel pildă de în­ţelegere şi de răbdare, aşa că, să nu ţinem cu încăpăţânare la ale noastre, ci pe cele ce, cu folos şi izbăvitor, ne sunt puse înainte vreodată de către fraţii şi confraţii noştri, dacă sunt adevărate şi legiuite, pe acestea mai degrabă să ni le însuşim ca ale noastre.

2. Pavel, urmărind acest lucru şi sprijinind cu credinţă înţele­gerea şi pacea, a adăugat în Epistola sa, spunând:

însă profeţii să vorbească în doi sau trei şi ceilalţi să judece. Iar dacă i se va fi descoperit ceva altuia, care şade, cel dintâi să tacă.2

în acest loc, el ne-a învăţat şi ne-a arătat că multe sunt mai bine descoperite câte unuia în parte şi că nimeni nu trebuie să

1 Pare a se face aluzie la Papa Ştefan, care ar fi dorit să se generalizeze prac­tica Bisericii sale, arogându-şi întâietatea (primatul), ca fiind cel mai în vârstă şi urmaşul lui Petru.

2 1 Corinteni XIV, 29-30.

352

lupte pentru ceea ce înţelesese el mai înainte şi la care ţinea cu încăpăţânare, ci să primească cu bucurie, de se va fi ivit ceva mai bun şi mai de folos. Căci nu suntem biruiţi, când ni se oferă lu­cruri mai bune, ci suntem învăţaţi, mai ales în cele ce ţin de uni­tatea Bisericii şi de adevărul nădejdii şi credinţei noastre: pentru ca, fiind episcopi ai lui Dumnezeu şi, prin bunăvoinţa Lui însuşi, întâistătători ai Bisericii Lui, să ştim că iertarea păcatelor nu se poate da decât în Biserică, iar potrivnicii lui Hristos nu-şi pot în­suşi nimic din harul Lui.

4.1. Chiar acest lucru l-a hotărât şi Agrippinus, bărbat de bună amintire, împreună cu ceilalţi confraţi de episcopat ai săi, care în acel timp cârmuiau Biserica Domnului în provincia Afri­ca şi Numidia, şi l-a întărit, după o cercetare cumpănită din par­tea soborului. Chiar şi noi am urmat hotărârea acestora, cucer­nică şi întemeiată pe lege, izbăvitoare a credinţei şi potrivită Bi­sericii Universale.

2. Şi, ca să ştii, ce scrisoare am făcut în această privinţă, în nu­mele dragostei ce ne leagă, am trimis o copie a ei spre încunoştiinţarea atât a ta, cât şi a confraţilor noştri întru episcopat, care sunt acolo.

îţi doresc, frate preaiubit, să fii întotdeauna bine sănătos.

SCRISOAREA LXXII

Ciprian şi ceilalţi doresc sănătate fratelui Ştefan

1.1. Pentru a rândui anumite lucruri şi pentru a le lămuri printr-o cercetare în obşteasca adunare, am fost nevoiţi, frate preaiu­bit, să ne întrunim şi, adunându-ne la un loc mai mulţi episcopi, să ţinem un sinod; prin urmare aici s-au înfăţişat şi desluşit mul­te lucruri. Dar, mai ales, a trebuit să-ţi scriu ţie şi să supun pă­trunderii şi înţelepciunii tale ceea ce ţine mai mult de puterea ie­rarhului şi de unitatea Bisericii Universale şi, în egală măsură, de rostul ei, care vine din rânduiala poruncii dumnezeieşti: anume că cei ce sunt îmbăiaţi în afara Bisericii şi murdăriţi la eretici şi schismatici de pata ruşinoasă a apei lumeşti, când vor veni la noi şi la Biserica, ce una singură este, trebuie să se boteze, pentru că nu este de ajuns să le punem mâna deasupra, spre a primi Duh Sfânt, dacă nu primesc şi Botezul Bisericii.

2. De fapt, abia atunci pot fi pe deplin sfinţiţi şi să fie fii ai lui Dumnezeu, dacă se nasc printr-o îndoită taină, căci scris este:

De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu.1

Căci aflăm în Faptele Apostolilor 2 că s-a păzit de către Apos­toli şi s-a păstrat prin adevărul credinţei mântuitoare acest lu­cru, astfel încât, deşi în casa sutaşului Corneliu, peste păgânii

1 Ioan III, 5.

2 Faptele Apostolilor X.

354

care erau de faţă acolo arzând de căldura credinţei şi crezând din tot sufletul în Domnul, a coborât Sfântul Duh, de care umpluţi fiind, binecuvântau pe Dumnezeu în felurite limbi, totuşi Feri­citul Apostol Petru, aducându-şi aminte de învăţătura dumne­zeiască şi de Evanghelie, le-a cerut să se boteze, chiar şi cei care se umpluseră de Duhul Sfânt, pentru ca nimic să nu pară trecut cu vederea şi pentru ca învăţăturile Apostolilor să păstreze în toate legea rânduielii lui Dumnezeu şi a Evangheliei.

3. Însă, că nu este Botez ceea ce fac ereticii şi că nimeni nu poate izbândi prin harul lui Hristos la cei care sunt împotriva lui Hristos, s-a arătat desluşit de curând în epistola ce i-a fost scrisă cu privire la acest lucru lui Quintus, confratele nostru rânduit în Mauretania1 şi, de asemenea, în cea pe care au făcut-o mai înainte confraţii noştri către coepiscopiiîntâistătători în Numidia; câte o copie şi a uneia, şi a celeilalte le-am adă­ugat la sfârşit.

2.1. Adăugăm fără înconjur, frate preaiubit, cu încuviinţarea şi puterea tuturor, faptul că, şi de vor fi fost rânduiţi mai înainte preoţi sau diaconi chiar în Biserica Universală, iar mai apoi, vi­cleni şi răzvrătiţi, s-au ridicat împotriva Bisericii ori, printr-o nu­mire nelegiuită, au fost înălţaţi la eretici, de către falşi episcopi şi antihrişti, împotriva rânduielii lui Hristos şi, înaintea unuia şi Sfântului Altar, s-au străduit să aducă afară jertfe mincinoase şi nelegiuite, aceştia, când se întorc, trebuie să fie primiţi cu aceas­tă condiţie: să intre în comuniune ca laici şi să fie mulţumiţi că sunt primiţi la pace, ca unii care s-au arătat a fi duşmani ai păcii şi nici nu trebuie ca aceştia, întorcându-se la noi, să păstreze ace­leaşi arme ale înscăunării şi rangului cu care s-au răzvrătit împo­triva noastră.

1 Mauretania şi Numidia, provincii nord-vest africane, pe teritoriul actual al Algeriei şi Marocului.

355

2. Prin urmare, potrivit este ca preoţii şi slujitorii care slujesc altarul şi jertfele să fie fără de cusur şi nepătaţi, deoarece Dom­nul Dumnezeu în Levitic grăieşte şi spune:

Omul în care va fifost pată şi meteahnă să nu se apropie ca să aducă daruri lui Dumnezeu.1

De asemenea, în Ieşirea, ne porunceşte aceleaşi lucruri şi spune:

Iar preoţii care se apropie de Domnul Dumnezeu să se sfinţeas­că, ca nu cumva să-i lase Domnul.2

Şi din nou: Şi, când se apropie să slujească la altarul Celui Sfânt, să nu aducă în ei păcatul, ca să nu moară.3

Însă ce păcat poate fi mai mare sau ce pată mai urâtă decât faptul de a se fi ridicat împotriva lui Hristos, decât faptul de a fi destrămat Biserica Lui, pe care El a pregătit-o şi a întemeiat-o cu Sângele Său, decât ca, uitând de pacea Evangheliei şi de iubire, să fi luptat cu nebunia dezbinării duşmănoase împotriva popo­rului lui Dumnezeu, unit în suflet şi în cuget?

3. Şi, chiar dacă aceştia se întorc mai apoi la Biserică, nu-i mai pot întoarce, nici a-i chema la sine pe cei care, înşelaţi fiind de ei şi ajunşi de moarte în afara Bisericii, au pierit fără de împărtă­şanie şi iertare şi ale căror suflete, în ziua judecăţii, şi le vor cere chiar din mâinile acestora, care s-au dovedit făptaşii şi capii pier­zaniei. Prin urmare, unora ca aceştia, care se întorc, este de ajuns să li se arate îngăduinţă, dar trădarea nu trebuie poftită în casa credinţei. Căci oare ce păstrăm pentru cei buni şi nevinovaţi şi care nu s-au depărtat de Biserică, dacă îi cinstim pe cei care s-au despărţit de noi şi s-au ridicat împotriva Bisericii?

3.1. Acestea ţi le-am adus la cunoştinţă, frate preaiubit, pen­tru cinstirea, cât şi dragostea curată dintre noi, socotind că şi ţie,

1 Leviticul XXI, 21.

2 Ieşirea XIX, 22.

3 Ieşirea XXVIII, 43.

356

pe măsura adevăratei tale cucernicii şi credinţe, îţi sunt pe plac cele ce sunt deopotrivă evlavioase şi adevărate. De altfel, ştim că unii nu vor să părăsească acel ceva, odată dobândit, nici să-şi schimbe lesne ţelul lor, ci, prin legătura nestricată a păcii şi înţe­legerii între ei, să păstreze, ca fiind ale lor, unele lucruri pe care şi le-au însuşit pe nedrept cândva.

2. În această pricină, nici noi nu silim şi nu dăm lege cuiva, de vreme ce, în cârmuirea Bisericii, fiecare întâistătător are liberta­tea voinţei sale şi va da seamă de lucrarea sa înaintea Domnului.

îţi dorim, frate preaiubit, să fii mereu bine sănătos.

SCRISOAREA LXXIII

Ciprian transmite sănătate fratelui Iubaianus

1.1. Mi-ai scris, preaiubite frate, dorind să ţi se aducă la cu­noştinţă gândul sufletului nostru, anume ce părere avem despre botezul ereticilor, care, aşezaţi şi rânduiţi în afara Bisericii, îşi însuşesc un lucru care nu ţine nici de dreptul, nici de putinţa lor. Acest lucru noi nu-l putem socoti nici hotărât, nici legiu­it, de vreme ce este limpede că, la ei, acesta este împotriva legii. Şi, fiindcă am mai arătat într-o scrisoare a noastră1 ce gândim cu privire la aceasta, ca să scurtez, ţi-am trimis o copie a acelei scrisori, cuprinzând ceea ce am hotărât în sinod, când am fost de faţă foarte mulţi şi, de asemenea, ce i-am răspuns mai apoi în scris confratelui nostru Quintus2, care avea întrebări privitoare la aceeaşi pricină.

2. Chiar şi acum, după ce ne-am întrunit, atât episcopii Pro­vinciei Africa3, cât şi ai Numidiei, în număr de şaptezeci şi unu, am întărit din nou, prin hotărârea noastră, acelaşi lucru, hotă­rând că există un singur Botez, care a fost statornicit în Biserica Universală şi, pentru aceasta, nu sunt rebotezaţi, ci botezaţi de noi cei care, venind dintr-o apă străină şi lumească, trebuie spălaţi şi sfinţiţi cu adevărul apei mântuitoare.

1 Scrisoarea LXX.

2 Scrisoarea LXXI.

3 Africa şi Numidia, provincii nord-africane, astăzi: Tunisia, Algeria şi, parţial Mauretania.

358

2.1. Şi nu ne tulbură, frate preaiubit, ceea ce ai cuprins în scri­soarea ta1, anume că novaţienii rebotează pe cei pe care-i atrag de la noi, de vreme ce nu ţine de noi ce fac duşmanii Bisericii, câtă vreme noi înşine păstrăm cinstea puterii noastre şi tăria judecă­ţii şi adevărului. Căci Novaţian, după obiceiul maimuţelor care, deşi nu sunt oameni, se iau după cele omeneşti, vrea să-şi însu­şească autoritatea şi adevărul Bisericii Universale, în vreme ce el însuşi nu este în Biserică, ba, dimpotrivă, s-a arătat a fi împotriva Bisericii, ca răzvrătit şi vrăjmaş. Ştiind de bună seamă că Botezul este unul singur, tocmai pe acesta unul şi-l doreşte, ca să spună că Biserica este la el şi ca să ne facă pe noi eretici.

2. Noi însă, care ţinem capul şi rădăcina unei singure Biserici, ştim cu siguranţă şi suntem încredinţaţi că nimic nu-i este îngă­duit celui din afara Bisericii şi că Botezul, care este unul singur, la noi este, aici unde el însuşi fusese mai înainte botezat, pe când păzea şi judecata şi adevărul sfintei unităţi. Iar dacă Novaţian so­coteşte că cei botezaţi în Biserică trebuie rebotezaţi în afara Bise­ricii, ar fi trebuit să înceapă cu sine însuşi, pentru ca cel dintâi să fie rebotezat printr-un botez din afară şi eretic el, care socoteşte că trebuie să fie botezaţi în afară, în urma Bisericii, ba mai degra­bă, împotriva Bisericii.

3. Pentru ce, fiindcă Novaţian cutează să facă acest lucru2, noi să socotim că nu trebuie făcut? Cum aşa? Pentru că Novaţian doreşte a-şi însuşi pe nedrept Scaunul episcopal, oare pentru aceasta noi trebuie să renunţăm la Scaun? şi fiindcă Novaţian se zbate să aşeze un altar şi să aducă jertfe împotriva a ceea ce este îngăduit, noi trebuie să stăm departe de altar şi de jertfe, ca să nu pară că împlinim jertfe asemănătoare cu ale lui? Este de-a drep­tul fără de noimă şi o prostie ca, deoarece Novaţian îşi însuşeşte

1 Scrisoarea LXXI.

2 Rebotezarea.

359

pe nedrept închipuirea adevărului în afara Bisericii, Biserica să părăsească adevărul.

3.1. Însă la noi nu este un lucru nou sau neaşteptat să soco­tim că cei ce vin la Biserică de la eretici trebuie să se boteze, de vreme ce sunt de acum mulţi ani şi vreme îndelungată, de când, sub Agrippinus1, bărbat de bună amintire, întruniţi fiind foarte mulţi episcopi, am hotărât acest lucru şi, de atunci, până în ziua de azi, atâtea mii de eretici, întorşi în provinciile noastre la Bise­rică, nu au refuzat şi nici nu au stat la îndoială, ci, dimpotrivă, au primit cu înţelegere şi cu bucurie, să dobândească harul îmbăie­rii dătătoare de viaţă şi al Botezului mântuitor.

2. Căci nici nu-i este greu unui învăţător să sădească cele ade­vărate şi legiuite într-unul care, după ce a lepădat ticăloşia ere­tică şi a descoperit adevărul Bisericii, vine pentru a învăţa şi în­vaţă pentru a trăi. Să nu sporim lipsa de simţire a ereticilor prin sprijinul îngăduinţei noastre, când ei de bună voie şi de îndată se supun adevărului.

4.1. Aceasta mai cu seamă că am găsit scris desluşit, în scri­soarea2 a cărei copie mi-ai trimis-o, faptul că nu e de cercetat cine a botezat, de vreme ce acela care s-a botezat a putut primi iertarea păcatelor, după credinţa sa. Am socotit că nu trebuie trecut cu vederea acest lucru, mai ales când am luat seama că, în aceeaşi scrisoare, se face vorbire chiar despre Marcion3 astfel, în­cât se spune că cei care vin de la el nu trebuie botezaţi, pentru că ei par a se fi botezat deja în numele lui Hristos.

1 în jurul anului 220.

2 Nu se cunoaşte adresantul, e posibil să fi fost trimisă de către Sf. Ştefan, de la Roma.

3 Unul dintre ereziarhii vremii. Avem mai jos un catalog al principalelor erezii care au marcat viaţa Bisericii, începând cu veacul al III-lea.

360

2. Prin urmare, trebuie să privim cu luare-aminte credinţa ce­lor care cred în afara Bisericii, anume dacă, potrivit acelei cre­dinţe, pot avea parte de har. Căci, dacă noi şi ereticii avem o sin­gură credinţă, poate fi şi un singur har. Dacă patripasienii, antropienii, valentinienii, apeleţienii, ofiţii, marcioniţii şi celelalte molime şi săbii ale ereticilor şi otrăvuri întru răsturnarea adevă­rului, mărturisesc împreună cu noi acelaşi Tată, acelaşi Fiu, ace­laşi Duh Sfânt, aceeaşi Biserică, atunci poate fi acolo şi un singur Botez, dacă este şi o singură credinţă.

5.1. Şi, ca să nu mă lungesc, trecând prin toate ereziile şi relu­ând neroziile ori nebuniile fiecăreia, fiindcă nici nu-mi face plă­cere să spun ceea ce fie mă îngrozeşte, fie mi-e silă să cunosc, să cercetăm acum numai cu privire la Marcion, despre care ai făcut vorbire în scrisoarea trimisă nouă, anume dacă poate sta în pi­cioare rânduiala Botezului său.

2. De bună seamă, Domnul, după învierea Sa, trimiţându-Şi ucenicii, îi învaţă în ce fel trebuie să boteze şi le spune:

Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ; mergeţi aşadar şi învăţaţi toate neamurile, botezându-ipe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.1

Lasă a se înţelege că este Sfânta Treime, cea în a cărei taină să fie botezate neamurile. Oare Marcion ţine, păzeşte, această Trei­me? Oare mărturiseşte pe acelaşi Dumnezeu-Tatăl Creatorul, ca şi noi? Recunoaşte el pe acelaşi Fiu Hristos, născut din Fecioa­ra Maria, Care, Cuvânt fiind, S-a întrupat, Care a luat asupra Sa păcatele noastre, Care a învins moartea prin moarte, Care, în­cepând cu Sine, cel dintâi, El însuşi a înviat în trup şi le-a arătat ucenicilor Săi că a înviat cu acelaşi trup.

1 Matei XXVIII, 18-19; termenul utilizat pentru actul Botezului, tinguo, tinguere, înseamnă „a uda, scălda, stropi, cufunda”.

361

3. Cu totul alta este la Marcion şi la ceilalţi eretici credinţa. Ba, mai mult, la aceia nu este nimic decât viclenie, şi blasfemie, şi încordare potrivnică curăţiei şi adevărului. Prin urmare, în ce fel poate părea că, prin credinţa sa, a dobândit iertarea păcate­lor şi harul milosteniei dumnezeieşti cel care se botează la ace­ia, cel care nu a avut adevărul credinţei înseşi? Iar dacă, aşa cum li se pare unora, cineva a putut primi ceva în afara Bisericii, du­pă credinţa sa, a primit de bună seamă acel ceva în care a crezut. Crezând însă într-o amăgire, n-a putut primi adevărul, ci, mai degrabă, a primit lucruri străine şi lumeşti, pe măsura celui în care credea.

7.1. Acest fel de botez profan şi păcătos îl atinge cu pătrun­dere profetul Ieremia, spunând:

De ce cei care mă supără sunt mai puternici? Rana mea este netrecătoare, de unde mă voi vindeca? în vreme ce se face [tot mai mare], mi s-a făcut ca o apă înşelătoare, ce n-are crezare.1

Prin profet, Duhul Sfânt face vorbire despre apa înşelătoare şi care nu are crezare. Ce este această apă mincinoasă şi vicleană? De bună seamă, cea care inchipuieşte Botezul şi, sub învăluirea prefăcătoriei, zădărniceşte harul credinţei.

2. Iar dacă cineva s-a putut boteza în afară şi a putut dobândi iertarea păcatelor, după credinţa strâmbă, după aceeaşi credinţă a putut dobândi şi Duh Sfânt şi nu e nevoie să i se pună mâna deasupra lui, care vine să primească Duh şi să fie pecetluit2. Căci,

1 Ieremia XV, 18; în Scrisoarea Sfântului Ciprian găsim astfel versetul: Ut quidquicontristantme, praevalent. Plaga mea solida est, unde sanabor? Dum fit, fiactaestmihi quasi aquamendax non habensfidem. Textul din Septuaginta, Vulgata şi, prin urmare, Biblia sinodală este sensibil diferit; formula finală, subliniată mai sus, poate fi transpusă prin: care nu prezintă încredere, nevrednică de crezare.

2 Pecetea mirungerii.

362

fie a putut dobândi în afară, cu credinţa sa, şi una şi alta, fie nu a primit nici una, nici alta, ca unul care fusese în afară.

7.1. Se vădeşte însă unde şi prin cine se poate da iertarea păcatelor, care, de bună seamă, se dă la Botez. Căci Domnul, în­tâi lui Petru, pe care a clădit Biserica şi de la care a rânduit şi a arătat obârşia unităţii, i-a dat puterea aceasta, ca ceea ce acela va fi dezlegat pe pământ dezlegat să fie şi în cer.

2. Chiar şi după înviere, grăieşte Apostolilor, spunând:

Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.

După ce a spus aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis:

Luaţi Duh Sfânt, de veţi fi iertat păcatele cuiva, îi vor fi iertate; de le veţi fi ţinut pe ale cuiva, ţinute vor fi.1

De aici înţelegem că numai întâistătătorilor în Biserică şi ce­lor aşezaţi după legea Evangheliei şi rânduiala Domnului le este îngăduit să boteze şi să dea iertarea păcatelor, dar că nu se poate lega ceva, nici dezlega, afară, unde nu este cel care poate fie să le­ge, fie să dezlege.

8.1. Nici acest lucru, frate preaiubit, nu-l propovăduim fără întemeierea Sfintei Scripturi, atunci când spunem că toate sunt de la Dumnezeu rânduite, printr-o lege anume şi o rânduială a lor, şi că nimeni nu-şi poate însuşi, împotriva episcopilor şi preoţilor, ceva ce nu stă în dreptul şi puterea sa. Căci şi Core şi Datan şi Abiron2 au încercat împotriva lui Moise şi a preotului Aaron să uzurpe pentru ei cinstea de a jertfi şi totuşi nu au făcut, fără a fi pedepsiţi, ceea ce, cu nelegiuire, au cutezat.

2. Şi fiii lui Aaron3, care au aşezat foc străin pe altar, au pie­rit de îndată sub privirile Domnului, care S-a mâniat. Această

1 Ioan XX, 21-23.

2 Vezi Numerii XVI.

3 Vezi Leviticul X.

363

pedeapsă îi aşteaptă pe cei care aduc apă străină într-un botez mincinos, căci judecata dumnezeiască se răzbună şi pedepseşte pe eretici, dacă săvârşesc împotriva Bisericii ceea ce este îngădu­it numai Bisericii.

9.1. Iar dacă unii spun că celor care fuseseră botezaţi în Sa­maria1, la venirea Apostolilor Petru şi Ioan, le-a fost doar pusă deasupra mâna, pentru a primi Duh Sfânt, dar că nu au fost rebotezaţi, vedem, frate preaiubit, că întâmplarea aceea nu se potri­veşte în nici un chip pricinii de faţă. Căci aceia care crezuseră în Samaria şi crezuseră cu credinţă adevărată şi înăuntrul Bisericii, care una este şi căreia singure îi este îngăduit să dea harul Botezu­lui şi să dezlege păcatele, erau dinainte botezaţi de către diaconul Filip2, acelaşi pe care îl trimiseseră Apostolii. Şi de aceea cei care dobândiseră Botezul după rânduială şi în Biserică nu mai trebuia să fie botezaţi, ci s-a făcut de Petru şi Ioan numai ceea ce lipsea, astfel încât, printr-o rugăciune pentru ei, după ce li s-a pus mâna deasupra, s-a chemat şi s-a revărsat peste ei Duhul Sfânt.

2. Şi acum se săvârşeşte la noi acest lucru, aşa că cei ce se botează în Biserică se înfăţişează întâistătătorilor Bisericii şi, prin rugăciunea noastră şi punerea deasupra a mâinii, primesc Duh Sfânt şi se împlinesc cu pecetea Domnului3.

10.1. Aşadar, preaiubite frate, nu avem de ce să socotim că tre­buie să cedăm ereticilor şi că trebuie să le lăsăm lor Botezul, care

1 Faptele Apostolilor VIII, 14-17.

2 Faptele Apostolilor VIII, 18.

3 Este Confirmatio după ritualul african al secolului al III-lea, poate şi roman, aşa cum apare în Apostolica Traditio (Ipolit): „Să se boteze... Şi, ast­fel curăţindu-se, să se îmbrace de acum cu toţii şi apoi să intre în biserică. Iar episcopul, punându-şi mâna deasupra, să invoce, spunând... Şipecetluindu-i pe frunte, să-i îmbrăţişeze. Cf. Adhémar dArlès, La Théologie de Saint Cyprien, Paris, 1922, p. 232.

364

s-a dat doar unei singure Biserici. Ţine de un bun oştean să apere împotriva răzvrătiţilor şi duşmanilor tabăra comandantului său. Ţine de un conducător slăvit să păzească steagurile încredinţate lui. Scris este:

Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeu zelos.1

2. Noi, cei care am primit Duhul lui Dumnezeu, trebuie să avem zelul sfintei credinţe, râvnă prin care Fineas2 a plăcut şi, câştigând pe Dumnezeu, a potolit mânia Celui aprins să piardă poporul. De ce luăm în seamă lucruri străine şi stricate şi potriv­nice unităţii dumnezeieşti, noi, care nu cunoaştem decât pe unul Hristos şi una singură Biserică a Lui?

3. Biserica, asemenea Raiului, a închis înăuntru, între ziduri­le sale, pomii roditori, dintre care se taie şi se aruncă în foc acela care nu dă rod bun. Aceşti pomi îi udă cu patru râuri, adică pa­tru Evanghelii, prin care dăruieşte harul Botezului într-o mân­tuitoare şi cerească îmbăiere. Oare poate uda din izvoarele Bise­ricii cel ce nu se află înăuntru, în Biserică? Oare poate împărţi cuiva băuturile curate şi mântuitoare ale Raiului cel ce, „ticăloşit şi osândit de sine însuşi” şi alungat departe de izvoarele Raiului, s-a veştejit şi a slăbit de uscăciunea setei veşnice?

11.1. Strigă Domnul ca, cel ce însetează, să vină şi să bea din râurile de apă vie, care s-au revărsat din pântecele Lui3. Unde va să vină cel care însetează, oare, la eretici, unde izvorul şi revărsa­rea de apă vie nu există cu desăvârşire, sau la Biserică, care una este şi a fost întemeiată pe unul singur, cel care, prin cuvântul

1 Deuteronomul IV, 24; Vulgata hieronimiană are: Dominus Deus tuusignisconsumens est Deus aemulator, faţă de Sf. Ciprian, doar: Deus zelans. Dar îndată apare şi „Cel aprins....

2 Numerii XXV.

3 Vezi Ioan VII, 37-38.

365

Domnului, a şi primit cheile ei? Aceasta este una singură, care ţi­ne şi păzeşte toată puterea Mirelui şi a Domnului ei.

2. În aceasta, noi suntem în Frunte şi luptăm pentru cinstirea şi unitatea ei şi apărăm cu dăruire plină de credinţă harul şi sla­va ei. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, noi udăm poporul însetat al lui Dumnezeu, noi păzim hotarele izvoarelor vieţii. Dacă păs­trăm dreptul asupra stăpânirii noastre, dacă păzim taina unităţii, pentru ce suntem noi cei ce încalcă adevărul, pentru ce suntem trădători ai unităţii? Apa Bisericii, vrednică de crezare, mântui­toare şi sfântă, nu poate fi stricată şi pângărită, precum însăşi Bi­serica este nestricată şi neprihănită.

3. Dacă ereticii s-au dăruit Bisericii şi s-au aşezat în Biserică, se pot folosi şi de Botez şi de celelalte bunuri mântuitoare. Dacă însă nu sunt în Biserică, ba şi lucrează împotriva Bisericii, în ce fel pot boteza cu Botezul Bisericii?

12.1. Căci nu mic lucru şi neînsemnat le este dat ereticilor atunci când noi ţinem seama de botezul lor, de vreme ce de aici încep izvorul întregii credinţe, şi intrarea mântuitoare în nădej­dea vieţii veşnice, şi bunăvoinţa lui Dumnezeu, întru curăţirea şi învierea robilor Săi.

2. Căci, dacă cineva s-a putut boteza la eretici, tot astfel a pu­tut primi şi iertarea păcatelor. Dacă a dobândit iertarea păca­telor, a fost şi sfinţit, iar dacă a fost sfinţit, a devenit templu al lui Dumnezeu: întreb al cărui Dumnezeu? Dacă al Creatorului, de bună seamă nu a putut cel care nu a crezut în El. Dacă al lui Hristos, nu poate deveni templu al Lui cel care tăgăduieşte pe Hristos Dumnezeu. Dacă al Sfântului Duh, fiindcă Cei Trei una

1 Domnului; nu uităm că Dominus înseamnă „Stăpân, Domn stăpânitor”.

366

sunt, în ce fel Duhul Sfânt poate fi binevoitor cu cel care este vrăjmaşul, fie al Fiului, fie al Tatălui?

13.1. Prin urmare, în zadar unii, învinşi fiind pe tărâmul judecăţii, ne pun înainte obiceiul, ca şi cum obiceiul ar fi mai puternic decât adevărul sau, în cele duhovniceşti, nu ar trebui mai degrabă să urmeze ceea ce s-a revelat de către Sfântul Duh. într-adevăr, se poate ierta celui care rătăceşte din neştiinţă, pre­cum spune despre sine Fericitul Apostol Pavel:

Care mai întâi amfost hulitor şi prigonitor şi batjocoritor, dar am binemeritat milă, căci am făcut-o din neştiinţă.1

2. Însă, după ce a avut parte de inspiraţie şi revelaţie, cel ca­re stăruieşte în ceea ce greşise, cunoscător fiind şi cu bună ştiin­ţă, păcătuieşte fără îngăduinţa neştiinţei. Căci el se sprijină pe o prejudecată şi o oarecare îndărătnicie, cu toate că este învins de buna judecată.

3. Şi nu spună nimeni: „Ceea ce am primit de la Apostoli, aceasta urmăm”, deoarece Apostolii nu ne-au lăsat decât una sin­gură Biserică şi unul singur Botez, care nu este rânduit decât în aceeaşi Biserică, şi nu găsim pe nimeni care să fi fost primit de Apostoli la acelaşi Botez şi să fi intrat în comuniune după ce a fost botezat la eretici, încât să pară că Apostolii au îngăduit bo­tezul ereticilor.

14.1. Iar dacă unii, ca şi cum le-ar fi spre ajutor ereticilor, zic ceea ce a spus Apostolul Pavel:

însă totuşi, fie din făţărie, fie în adevăr, Hristos Se propovăduieşte,2 noi găsim că acest lucru nu poate fi de nici un folos în apăra­rea celor ce-i sprijină pe eretici şi îi aplaudă.

1 1 Timotei 1,13.

2Filipeni 1,18.

367

2. Căci nu despre eretici sau despre botezul lor vorbea Pavel în epistola sa, încât să se arate că a spus ceva ce priveşte aceas­tă pricină. Vorbea despre fraţii săi, dintre care unii umblau în neorânduială şi împotriva învăţăturii Bisericii, iar alţii păzeau, cu teamă de Dumnezeu, adevărul Evangheliei1. El a spus că unii dintre ei au propovăduit statornic şi fără teamă cuvântul Dom­nului, dar alţii au căzut în pizmă şi dezbinare, că unii au păstrat în jurul lor iubirea binevoitoare, dar că alţii au ales dihonia rău­voitoare, însă el, cu toate acestea, le îndură pe toate cu răbdare, numai ca, fie în adevăr, fie din prefăcătorie, numele lui Hristos, pe care-L predica Pavel, să ajungă la cunoaşterea cât mai multo­ra, iar sămânţa nouă şi până atunci nelucrată a cuvântului să în­colţească prin predica celor ce-l grăiau. Una este ca cei ce sunt înăuntru, în Biserică, să vorbească în numele lui Hristos, dar cu totul altceva este ca cei care sunt în afară şi lucrează împotri­va Bisericii să boteze în numele lui Hristos. De aceea, cel care-i sprijină pe eretici să nu se dezvinovăţească cu ceea ce a spus Pa­vel despre fraţi, ci să arate dacă a socotit că trebuie să se lase ceva ereticilor sau dacă a încuviinţat credinţa şi botezul acestora, sau dacă a hotărât că prefăcuţii şi hulitorii pot primi iertarea păcate­lor în afara Bisericii.

15.1. Dacă însă privim cu luare-aminte ce au gândit Aposto­lii despre eretici, vom găsi că aceştia blesteamă şi resping ticălo­şia nelegiuită a ereticilor. Căci, de vreme ce ei spun că cuvântul lor se târăşte ca un rac1, în ce fel poate da iertarea păcatelor acest cuvânt, care se târăşte ca un rac spre urechile ascultătorilor? Şi, de vreme ce spun că nici o însoţire nu este între dreptate şi nedrep­tate, nici o împărtăşire între lumină şi întuneric3, în ce fel poate

1 Vezi Filipeni 1,1 şi urm.

2 Vezi II Timotei II, 17; rac, lat. cancer, este şi denumirea populară pen­tru cangrenă.

3 Vezi II Corinteni VI, 14.

368

întunericul să lumineze, ori nedreptatea să facă dreptate? Iar dacă spun că ei nu sunt de la Dumnezeu, ci de la duhul lui An­tihrist1, în ce fel iau asupră-le cele duhovniceşti şi dumnezeieşti ei, care sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ale căror piepturi le-a îm­presurat duhul lui Antihrist?

2. De aceea, dacă, părăsind rătăcirile îndărătniciei omeneşti, ne întoarcem cu credinţă adevărată şi cucernică la întemeierea Evangheliei şi la tradiţia Apostolilor, înţelegem că nimic în legă­tură cu harul mântuitor al Bisericii nu este îngăduit celor care, dezbinând şi lovind Biserica lui Hristos, simt numiţi de Hristos însuşi vrăjmaşi, iar de Apostolii Lui, antihrişti.

16.1. Nu se poate ca cineva, pentru a împresura adevărul creştin, să scoată înainte numele lui Hristos şi să spună: „Cei bo­tezaţi, oriunde şi în orice fel, în numele lui Hristos, au dobândit harul Botezului”2, de vreme ce Hristos însuşi grăieşte şi spune:

Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor.3

Şi iarăşi ne porunceşte şi ne învaţă ca nimeni să nu se lase cu uşurinţă înşelat, în numele Său, de profeţi şi hristoşi mincinoşi.

2. Mulţi, zice, vor veni în numele Meu, zicând: “Eu sunt Hris­tos” şi pe mulţi îi vor înşela.

Iar mai apoi adaugă, spunând:

Dar voi luaţi seama: iată, dinainte v-am spus vouă toate.4

De aici se vădeşte că nu trebuie îndată primite şi luate cele ce sunt aruncate în numele lui Hristos, ci cele ce sunt săvârşite în adevărul lui Hristos.

1 Vezi I Ioan IV, 3.

2 Acest argument, folosit de cei ce admiteau botezul ereticilor, va fi reluat de Firmilianus, Episcopul Cezareii, va fi discutat şi în Scrisoarea LXXV, pct. IX.

3 Matei VII, 21.

4 Marcu XIII, 6 şi 23.

369

17.1. Iar dacă, în Evanghelie şi în epistolele Apostolilor, este strecurat, la iertarea păcatelor, numele lui Iisus Hristos, nu este ca şi cum Fiul singur, fie fără Tatăl, fie împotriva Tatălui, ar putea fi de folos cuiva, ci ca să se arate iudeilor, care se mândreau că ei îl au pe Tatăl, că la nimic nu le-ar putea fi de folos lor Ta­tăl, dacă nu credeau în Fiul, pe Care Acela îl trimisese, căci cei care-L cunoşteau pe Dumnezeu Creatorul ca Tată trebuiau să-L cunoască şi pe Fiul Hristos şi nici nu s-ar amăgi pe ei înşişi şi nu s-ar lăuda cu privire la Tatăl singur, fără cunoaşterea Fiului Său, Care şi spunea:

Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.1

Tot El arată limpede că numai cunoaşterea Amândorura este cea care mântuieşte, spunând:

Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.2

Aşadar, de vreme ce, din propovăduirea şi mărturia lui Hris­tos însuşi, trebuie cunoscut mai înainte Tatăl, Care a trimis, iar după aceea Hristos, Care a fost trimis, nu poate fi nădejde de mântuire decât după ce au fost cunoscuţi Amândoi împreună; în ce fel, fără să-L cunoască pe Dumnezeu-Tatăl, ba chiar hulindu-L, se poate socoti că cei care la eretici se numesc botezaţi în numele lui Hristos au dobândit iertarea păcatelor?

2. Căci una a fost rânduiala iudeilor în vremea Apostolilor, alta cea privitoare la neamuri. Iudeii, fiindcă primiseră Botezul foarte vechi al Legii şi al lui Moise, trebuiau să fie botezaţi şi în numele lui Iisus Hristos, potrivit cu ceea ce, în Faptele Apostoli­lor, grăieşte Petru către ei şi spune:

Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele Domnului Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor, şi veţi primi darul Sfântului

1 Ioan XIV, 6.

2 Ioan XVII, 3.

370

Duh. Căci a voastrăfăgăduinţa şi a fiilor voştri şi a tuturor, rând pe rând, pe câţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.1

Petru numeşte pe Iisus Hristos, nu pentru că Tatăl ar fi fost trecut cu vederea, ci pentru ca Tatălui să-I fie alăturat şi Fiul.

18.1. Pe de altă parte, atunci când, după înviere, Aposto­lii sunt trimişi de Domnul la neamuri, li se porunceşte să bote­ze pe păgâni în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Aşadar, cum spun unii că, în afara Bisericii, ba chiar împotriva Bisericii, numai în numele lui Iisus Hristos, oriunde şi oricum, păgânul botezat poate dobândi iertarea păcatelor, de vreme ce însuşi Hristos porunceşte ca neamurile să fie botezate întru una şi desăvârşita2 Treime?

2. Dacă nu cumva cel care tăgăduieşte pe Hristos este tăgădu­it de către Hristos, dar cel care-L tăgăduieşte pe Tatăl, pe Care însuşi Hristos L-a mărturisit, nu este tăgăduit, şi cel care huleş­te împotriva Celui pe Care Hristos L-a numit Domnul şi Dum­nezeul Său, răsplătit de Hristos, dobândeşte iertarea păcatelor şi sfinţirea Botezului! Însă, cu ce putere poate dobândi la Botez iertarea păcatelor, tăgăduind pe Dumnezeul Creatorul lui Hris­tos3, când chiar această putere, prin care suntem botezaţi şi sun­tem sfinţiţi, Hristos a primit-o de la acelaşi Tată pe Care L-a nu­mit mai mare, de la Care a cerut să fie slăvit, a Cărui voie a împlinit-o, până la ascultarea de a bea paharul şi de a suferi moartea?

3. Aşadar, ce altceva înseamnă, decât a te face părtaş cu ereti­cii hulitori, faptul de a vrea să aperi şi să susţii că cel care huleşte greu şi păcătuieşte împotriva Tatălui şi a Domnului şi a Dumnezeului

1 Faptele Apostolilor II, 38-39.

2 Una şi desăvârşitapentru plena ei adunata.

3 Dumnezeu Creatorul lui Hristos, Deum creatoremHristi, desigur „pe Dumnezeu (ca) Tatăl lui Hristos”.

371

Hristos poate primi iertarea păcatelor în numele lui Hris­tos? Apoi, cum se face ca cel care tăgăduieşte pe Fiul să nu-L aibă nici pe Tatăl, însă cel care-L tăgăduieşte pe Tatăl să pară a-L avea pe Fiul, în vreme ce însuşi Fiul dă mărturie şi spune:

Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu i-a fost dat aceluia de la Tatăl?1

Astfel, încât este limpede că, în Botez, nu se poate primi de la Fiul nici o iertare a păcatelor, pe care este vădit că nu a dat-o Ta­tăl, mai cu seamă că tot El reia şi spune:

Orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină.2

19.1. Iar dacă ucenicii lui Hristos nu vor să înveţe de la Hristos, câtă preamărire şi cinstire se datorează numelui Tatălui, să înveţe măcar din pilde pământeşti şi lumeşti şi să ştie că, nu fă­ră cea mai mare mustrare, a spus Hristos:

Fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi decâtfiii luminii.3

În veacul acesta, dacă cineva va aduce ocară tatălui cuiva, dacă, jignitor şi neruşinat, îi va răni cinstea şi numele cu gura-i blestemată, fiul se supără şi se mânie şi poate încerca din toate puterile să răzbune ocara adusă tatălui său. Oare tu socoteşti că Hristos lasă nepedepsiţi pe necredincioşi şi nelegiuiţi şi pe cei ce hulesc împotriva Tatălui Său şi că, în Botez, iartă păcatele celor despre care ştie că, după ce s-au botezat, aruncă iarăşi aceleaşi ocări împotriva Tatălui, că păcătuiesc prin ticăloşia necontenită a limbii lor blestemate? Oare un creştin, un rob al lui Dumne­zeu, poate gândi acest lucru în mintea sa, ori să-l creadă în cre­dinţa sa, ori să-l grăiască în cuvântul său?

2. Şi unde sunt sfintele învăţături ale Legii, care spun:

1 Ioan VI, 65.

2 Matei XV, 13. 3LucaXVI, 8.

372

Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta??

De bună seamă, numele tatălui, care se cere a fi cinstit la om, nu poate fi încălcat fără de pedeapsă la Dumnezeu! Unde va fi ceea ce Hristos însuşi spune în Evanghelie:

Cine va blestema pe tată sau pe mamă, cu moarte să sfârşească.1

Iar Cel care porunceşte ca cei ce-şi hulesc părinţii trupeşti să fie pedepsiţi şi să fie ucişi, îi stârneşte El însuşi pe cei care hulesc împotriva Tatălui ceresc şi duhovnicesc şi pe vrăjmaşii Bisericii, mama lor!?

3. Dimpotrivă, se susţine de către unii un lucru de blestemat şi de respins, când se spune că Acela care ameninţă cu osândă veşnică pentru păcat pe cel ce a hulit împotriva Sfântului Duh, tot El sfinţeşte în Botezul mântuitor pe cei ce hulesc împotriva lui Dumnezeu-Tatăl. Iar cei ce socotesc că trebuie să se intre în comuniune cu astfel de oameni, veniţi la Biserică fără Botez, oa­re nu socotesc că se fac părtaşi la păcatele altora, ba chiar veşni­ce, primindu-i pe cei ce nu se pot lepăda de păcatele blasfemiilor lor decât în Botez?

20.1. Pe de altă parte, cât de nelalocul lui şi strâmb lucru este, ca, atunci când înşişi ereticii, respingând greşeala ori nele­giuirea în care fuseseră mai înainte, primesc adevărul Bisericii, noi să ciuntim legile şi tainele acestui adevăr şi să spunem celor ce vin şi se căiesc că au dobândită iertarea păcatelor, cu toate că înşişi mărturisesc că au păcătuit şi că pentru aceasta vin la îndu­rarea Bisericii?

2. De aceea, frate preaiubit, trebuie să păzim cu tărie şi să propovăduim credinţa şi adevărul Bisericii Universale şi, prin toate învăţăturile Evangheliei şi ale Apostolilor, să arătăm rânduiala sfintei porunci şi a unităţii.

1 Ieşirea XX, 12.

2 Matei XV, 4.

373

21.1. Nu cumva puterea Botezului este mai mare sau mai ta­re decât mărturisirea, decât suferinţa aceea, când cineva mărturi­seşte pe Hristos înaintea oamenilor, când se botează cu propriul sânge? Şi totuşi nici acest Botez nu este de folos ereticului, căci, deşi L-a mărturisit pe Hristos, a fost ucis în afara Bisericii: nici dacă sprijinitorii şi apărătorii ereticilor îi numesc martiri pe ereti­cii ucişi în timpul mincinoasei mărturisiri a lui Hristos şi le atri­buie slava şi cununa pătimirii, împotriva mărturiei Apostolului, care spune că aceştia, deşi arşi şi ucişi, nu pot avea nici un folos1.

2. Iar dacă ereticului nu-i poate fi de folos pentru mântuire nici Botezul mărturisirii publice şi al sângelui, fiindcă nu există mântuire în afara Bisericii, cu cât mai mult nimic nu-i va fi de folos acestuia, dacă, în ascunzişul şi peştera tâlharilor, atins de molima apei stricate, nu numai că nu s-a lepădat vădit2 de vechi­le păcate, ci a mai adăugat şi altele noi, şi mai mari?

3. De aceea, Botezul nu ne poate fi comun nouă şi ereticilor, cu care nu ne este comun nici Dumnezeu-Tatăl, nici Hristos Fi­ul, nici Sfântul Duh, nici credinţa, nici Biserica însăşi. Şi, pen­tru aceasta trebuie să se boteze cei care vin de la erezie la Biseri­că, pentru ca cei care, prin Botezul legiuit şi adevărat şi unic al Sfintei Biserici, se pregătesc pentru împărăţia lui Dumnezeu să se nască şi printr-o taină, şi prin cealaltă, căci scris este:

Dacă nu se va fi născut cineva din apă şi din Duh, nu poate in­tra în împărăţia lui Dumnezeu.3

22.1. În acest loc unii, ca şi cum, prin presupuneri ome­neşti, ar putea goli de adevăr propovăduirea Evangheliei, ni-i

1 Vezi I Corinteni XIII, 3.

2 S-a lepădat vădit: exponere trimite la vechea practică a mărturisirii pu­blice a păcatelor.

3 Ioan III, 5.

374

pun înainte pe catehumeni1, întrebând dacă vreunul dintre aceştia, înainte de a se fi botezat în Biserică, prins fiind şi ucis în timpul mărturisirii numelui lui Hristos, pierde oare nădejdea mântuirii şi răsplata mărturisirii, pentru că nu a mai apucat a re­naşte prin apă.

2. Prin urmare, astfel de oameni, susţinători şi apărători ai ereticilor, să ştie în primul rând, că acei catehumeni păstrează în întregime credinţa şi adevărul Bisericii şi că, pentru a înfrunta diavolul, ei pornesc din tabăra lui Dumnezeu cu deplina şi des­chisa cunoaştere a lui Dumnezeu-Tatăl şi a lui Hristos-Fiul şi a Sfântului Duh, apoi, că nu sunt lipsiţi de Taina Botezului, ca unii botezaţi cu cel mai slăvit şi cel mai măreţ Botez, despre ca­re şi Domnul spunea că El are a fi botezat cu alt Botez1-, însă că, botezaţi fiind prin sângele lor şi sfinţiţi prin pătimire, se desăvârşesc şi dobândesc harul făgăduinţei lui Dumnezeu o spune des­luşit în Evanghelie însuşi Domnul, atunci când, în chiar timpul pătimirii Sale, grăieşte tâlharului, care crede şi mărturiseşte, şi căruia îi făgăduieşte că va fi împreună cu El în Rai.

3. De aceea noi, cei ce stăm în fruntea credinţei şi adevărului, nu trebuie să-i amăgim, nici să-i înşelăm pe cei care vin la credin­ţă şi adevăr şi, căindu-se, cer cu stăruinţă să le fie iertate păcatele, ci, îndreptaţi fiind şi schimbaţi de noi, să-i pregătim, prin învă­ţăturile cereşti, pentru împărăţia cerurilor.

23.1. Dar zice cineva: „Ce va fi cu cei care, venind de la erezie la Biserică, au fost primiţi în trecut fără Botez?” Domnul, în milostivirea Sa, are puterea de a îngădui să nu-i despartă de răsplata Bisericii Sale nici pe cei care, primiţi fiind pur şi simplu în Biserică, au adormit în Biserică. 2

1 Catec(h)umeni sau, ca aici, catechumini cei aflaţi în curs de iniţiere în ve­derea creştinării prin Botez, KaTV£OVxevoi de la KaTvjew „a învăţa, a catehiza”.

2 Vezi Luca XII, 50.

375

2. Căci, dacă s-a greşit odinioară pentru aceasta, nu trebuie totuşi să se greşească mereu, deoarece se potriveşte mai mult ce­lor înţelepţi şi cu frică de Dumnezeu să se supună de bună vo­ie şi fără de întârziere adevărului vădit şi dovedit, decât să lupte cu înverşunare şi îndărătnicie pentru eretici, împotriva fraţilor şi episcopilor.

24.1. Şi nimeni să nu socotească că ereticii, pentru că le este cerut Botezul, fiind tulburaţi cu pricina unui al doilea bo­tez, sunt împiedicaţi să vină la Biserică.

2. Ba, dimpotrivă, sunt chiar mai mult îmboldiţi în nevoia de a veni, tocmai de această mărturie a adevărului, ce li s-a vădit şi dovedit lor. Dar, de vor fi văzut că acest lucru, prin judecata şi hotărârea noastră, se cercetează şi se rânduieşte astfel, încât este socotit drept şi legiuit Botezul, prin care s-au botezat acolo la ei, vor socoti că ei au pe drept şi legiuit chiar Biserica şi celelalte da­ruri ale Bisericii şi că nu vor avea motiv de a veni la noi, de vreme ce, având Botezul, par a le avea şi pe celelalte. Acum însă, când recunosc că nu există nici un Botez în afară şi că iertarea păcate­lor nu se poate da în afara Bisericii, mai dornici şi mai grăbiţi se zoresc spre noi şi cer stăruitor răsplata şi darurile Bisericii-mame, încredinţaţi că nu pot ajunge în nici un chip la făgăduinţa adevărată a harului dumnezeiesc de nu vor fi venit mai întâi la adevărul Bisericii. Nici nu se vor împotrivi a se boteza la noi, cu Botezul legiuit şi adevărat al Bisericii, de vor fi aflat de la noi că au fost botezaţi şi de Pavel cei care mai înainte se botezaseră prin Botezul lui Ioan1, precum citim în Faptele Apostolilor.

25.1. Şi acum, la unii dintre noi este susţinut Botezul ereti­cilor şi, poate dintr-o oarecare pizmă de a boteza din nou, se socoteşte

1 Este o trimitere la Sfântul Ioan Botezătorul, înaintemergătorul Dom­nului. Ucenicii lui au primit mai apoi şi Botezul lui Hristos.

376

neîngăduit faptul de a boteza în urmă duşmanii lui Dum­nezeu, deşi aflăm că au fost botezaţi cei pe care Ioan1 îi botezase mai înainte, acel Ioan, socotit mai mare între profeţi, cel umplut de harul dumnezeiesc încă din pântecele mamei sale, cel sprijinit de duhul şi puterile minunate ale lui Ilie, care nu a fost potrivni­cul Domnului, ci înaintemergător şi propovăduitor, care, nu nu­mai că a vestit dinainte pe Domnul, dar L-a şi arătat ochilor, care L-a botezat pe Hristos însuşi, prin Care se botează ceilalţi.

2. Iar dacă un eretic a putut dobândi dreptul de a boteza, nu­mai fiindcă a botezat mai înainte, Botezul nu va mai fi al celui ce-l are pe drept, ci al celui care şi-l însuşeşte pe nedrept şi, deoarece Biserica şi Botezul nu pot fi în nici un chip despărţite una de al­ta, cel care a putut apuca mai întâi Botezul şi-a însuşit deopotrivă şi Biserica, şi celui care a ajuns înainte, începi a-i părea eretic tu, care, deşi ai fost mai înainte, ai rămas al doilea, tu care, cedând şi întinzându-i mâna 2, ai pierdut dreptul pe care-l primiseşi.

3. Însă cât de primejdios este ca, în treburile dumnezeieşti, cineva să dea înapoi de la dreptul şi puterea sa o spune limpede Sfânta Scriptură, atunci când, în Facerea, Isav3 şi-a pierdut întâ­ietatea şi nu a mai putut primi ceea ce a pierdut odată.

26.1. Ţi-am scris pe scurt aceste lucruri, ca răspuns, pe potriva smereniei noastre, frate preaiubit, nesilind pe nimeni şi nejudecând dinainte, astfel încât fiecare episcop în parte să facă, după cum judecă, având puterea neîngrădită a judecăţii sale.

2. Noi, pe cât ne stă în putinţă, nu ne certăm din pricina ere­ticilor cu confraţii noştri episcopi, cu care păstrăm înţelegerea şi pacea Domnului, mai cu seamă că şi Apostolul spune:

1 Vezi Matei XXXIII,11 şi 59.

2 întinzându-i mâna dându-i mâinile, manusdando, în semn de reconciliere.

3 Vezi Facerea XXVII, 7 şi 59; întâietatea sau primatul.

377

Iar dacă cineva va fi socotit să caute pricină, noi nu avem ase­menea obicei, nici Biserica lui Dumnezeu.1

Se păzesc de către noi, cu răbdare şi cu blândeţe, iubirea su­fletească, cinstea soborului, legătura credinţei, buna înţelegere între ierarhi. Pentru aceasta, pe cât am putut în smerenia noas­tră, cu voia şi insuflarea Domnului, ţi-am scris chiar şi cărticica de acum despre folosul răbdări? pe care ţi-am trimis-o, pen­tru dragostea pe care ne-o putăm.

Îţi doresc, frate preaiubit, să fii întotdeauna bine sănătos. 2

1 1 CorinteniXI, 16.

2 Tratatul XII în ediţia Hartel. De bonopatientiae este o adaptare după De patientia a lui Tertulian. Cu excepţia începutului şi sfârşitului, proprii Sfântu­lui Ciprian, cuprinsul dezvoltă cam aceleaşi teme, dar este mai bine proporţionat, fără digresiunile lui Tertulian, abundent în citate biblice, preocupat de in­struirea, mai cu seamă practică, a cititorului (Ed. Paul Monceaux, III, p. 312).

SCRISOAREA LXXIV

Ciprian salută pefratele său Pompeius1

1.1. Deşi, frate preaiubit, în scrisorile ale căror copii ţi le-am trimis, am cuprins pe deplin cele ce au trebuit spuse despre Bote­zul ereticilor, totuşi, fiindcă ai dorit să ţi se aducă la cunoştinţă, ce mi-a răspuns la scrisoare2 fratele nostru Ştefan, ţi-am trimis o co­pie a acestui răspuns scris. De îndată ce o vei citi, vei înţelege tot mai mult greşeala lui, căci se străduieşte să apere cauza ereticilor împotriva creştinilor şi împotriva Bisericii lui Dumnezeu.

2. Căci printre alte lucruri, pe care le-a scris cu nepricepere şi lipsă de înţelepciune, fie pline de semeţie, fie fără de legătură cu pricina, ori potrivnice lui însuşi, a ajuns chiar să spună:

„Aşadar, dacă unii vin la voi de la vreo erezie, să nu se înno­iască nimic, faţă de ceea ce s-a transmis, să se pună mâna peste ei3 întru pocăinţă, de vreme ce înşişi ereticii nu botează într-un fel al lor pe cei ce trec de la unii la alţii, ci pur şi simplu îi primesc în comuniune.”4

1 Probabil Episcopul de Sabrata, în Tripolitania (Libia actuală). Cf. SententiaeEpisc. LXXXIII-LXXXV.

2 Scrisoarea LXXII, pare-se, la care face aluzie Episcopul de Cir ta (Seni. Episc. 8), ca fiind citită la sinodul din 1 septembrie 256.

3 Reamintim că punerea mâinii, aporovia, eipoSeaia, este gestul ritual al binecuvântării şi transmiterii Duhului Sfânt.

4 Pasajul este controversat; în contextul Botezului, formula apare în Ser. XXXIII, pct. II; XXX, pct. VIII: nihilinnovari, innovetur, innovandum.

379

2.1. S-a împotrivit să se boteze în Biserică „cel care vine de la vreo erezie”, adică, a socotit că botezurile tuturor ereticilor sunt drepte şi după lege. Şi, cum toate ereziile luate în parte îşi au bo­tezurile şi feluritele lor păcate, el, intrând în comuniune cu bote­zul tuturor, a adunat păcatele tuturor, îngrămădite în inima sa.

2. Şi a poruncit ca să nu se înnoiască nimic faţă de ceea ce s-a lăsat moştenire, ca şi cum înnoieşte cel care, păzind unitatea, ce­re pentru Biserica cea una un singur Botez, iar nu acela care, ui­tând de unitate, îşi însuşeşte astfel minciunile şi molimele îm­băierii lumeşti. Nimic să nu se înnoiască, zice, faţă de ceea ce s-a lăsat moştenire. De unde este moştenirea asta? Este oare cea care coboară din întemeierea Domnului şi a Evangheliei ori vine din învăţăturile şi epistolele Apostolilor?

3. Că trebuie să se facă cele ce sunt scrise, o mărturiseşte şi o spune dinainte Dumnezeu, grăind către Iisus Navi:

Nu se va depărta cartea acestei legi de gura ta şi vei cugeta la ea zi şi noapte, ca să iei seama ca să faci toate cele scrise în ea.1

De asemenea, Domnul, trimiţând pe Apostolii Săi, le porun­ceşte ca neamurile să fie botezate şi învăţate să păzească toate câte le-a poruncit El.2 Prin urmare, dacă se porunceşte în Evan­ghelie ori în epistolele Apostolilor, sau este cuprins în Faptele Apostolilor, ca cei care vin de la vreo erezie să nu fie botezaţi, ci numai mâna să fie pusă deasupra lor întru pocăinţă, să se păzeas­că această dumnezeiască şi sfântă tradiţie. Dacă însă, peste tot, ereticii nu sunt numiţi nimic altceva decât vrăjmaşi şi antihrişti, dacă sunt vădiţi tuturor ca unii de ocolit şi ticăloşi, care înşişi s-au osândit?, cum se face că par a nu trebui osândiţi de noi aceia care, e limpede în mărturia Apostolilor, că s-au osândit ei înşişi3?

1 Iosua 1,8.

2 Vezi Matei XXVIII, 20.

3TitI, 10.

380

4. Astfel încât nu trebuie să-i defăimeze pe Apostoli, ca şi cum ei ar fi încuviinţat botezurile ereticilor, ori ar fi intrat în co­muniune cu aceia, fără de Botezul Bisericii, de vreme ce aseme­nea lucruri au scris Apostolii despre eretici; şi aceasta, când încă nu se răspândiseră ciumele eretice mai primejdioase, şi încă nu ieşise din Pont Marcion Ponticul, al cărui învăţător, Cerdon, a venit la Roma în timpul Episcopului Hyginus, care a fost al no­uălea în Cetate. Urmându-l pe acesta şi adăugând încă alte nele­giuiri la cele dinainte, Marcion a început a huli încă mai neruşi­nat şi mai cutezător decât ceilalţi împotriva lui Dumnezeu-Tatăl Creatorul şi a sprijinit cu mai multă nelegiuire şi răutate nebu­nia eretică, răzvrătită împotriva Bisericii.

3.1. Iar dacă mai apoi s-a vădit că au apărut erezii mai mul­te şi mai rele şi dacă în urmă niciodată nicăieri nu s-a dat învăţă­tura, nici nu s-a scris, ca ereticului să-i fie pusă mâna numai spre pocăinţă şi astfel să se intre în comuniune cu el, şi dacă nu es­te decât un singur Botez, care este la noi şi este înăuntru şi, din bunăvoinţa lui Dumnezeu, a fost încredinţat numai unei singu­re Biserici, ce este îndârjirea sau prejudecata asta, să pui datina omenească mai presus de porunca lui Dumnezeu şi să nu înţe­legi că Dumnezeu Se supără şi Se mânie ori de câte ori datina omenească strică şi nesocoteşte învăţăturile dumnezeieşti, pre­cum strigă şi spune prin profetul Isaia:

Poporul ăsta Mă cinsteşte cu buzele, însă inima lor este departe de Mine. Dar fără rost Mă cinstesc, învăţând rânduieli şi datini omeneşti.

2. De asemenea, Domnul, la fel dojenind şi mustrând, adau­gă şi spune în Evanghelie:

Lepădaţi poruncile lui Dumnezeu, ca să statorniciţi datina voastră.2

1 Isaia XXIX, 13.

2 Marcu VII, 13.

381

Amintind această învăţătură, chiar Fericitul Apostol Pavel ne previne şi ne învaţă, spunând:

Dacă cineva învaţă altfel şi nu se mulţumeşte cu cuvintele sănă­toase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi ale învăţăturii Lui, seme­ţit de prostie şi neştiind nimic, depărtează-te de unul ca acesta.1

4.1. De bună seamă, strălucită şi legiuită datină ni se pune înainte, prin învăţătura fratelui nostru Ştefan, care ne dă nouă întemeierea potrivită! Căci în acelaşi loc al scrisorii sale a adău­gat: „De vreme ce nici ereticii înşişi nu botează într-un fel anu­me al lor pe cei care trec de la unul la altul, ci doar îi primesc în comuniune.” într-atât de rău a fost prăvălită Biserica lui Dum­nezeu, mireasa lui Hristos, încât să urmeze pildele ereticilor, lu­mina să ia învăţătură de la întuneric spre a săvârşi tainele cereşti, iar creştinii să facă ceea ce fac antihriştii!?

2. Însă ce orbire a sufletului este aceasta, ce ticăloşie, a nu voi să cunoşti unitatea credinţei ce vine de la Dumnezeu-Tatăl şi din predania lui Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru? Căci, dacă la eretici pentru aceasta nu este Biserică, fiindcă este una singură şi nu poate fi împărţită şi, dacă pentru aceasta acolo nu este Duh Sfânt, fiindcă este unul singur şi nu poate fi la profani şi la cei de afară: de bună seamă şi Botezul, care este strâns în aceeaşi unitate, nu poate fi la eretici, fiindcă nu poate fi despărţit nici de Biserică, nici de Duhul Sfânt.

5.1. Sau, dacă ei pun puterea Botezului în seama măreţiei nu­melui, astfel încât cei care se botează în numele lui Iisus Hristos, oriunde şi oricum, sunt socotiţi a fi înnoiţi şi sfinţiţi în numele aceluiaşi Hristos şi acolo se pune mâna deasupra celui botezat întru primirea Sfântului Duh: pentru ce aceeaşi măreţie a acelu­iaşi nume nu are în punerea mâinii aceeaşi putere pe care se pretinde că o are în sfinţirea Botezului?

1 1 Timotei VI, 3-5.

382

2. Iar dacă cel care s-a născut în afara Bisericii poate deveni templu al lui Dumnezeu, pentru ce nu S-ar putea revărsa Duhul Sfânt asupra acestui templu? Căci cel care s-a sfinţit prin mărtu­risirea păcatelor la Botez şi s-a schimbat duhovniceşte într-un om nou s-a învrednicit să primească Sfântul Duh, de vreme ce Apostolul spune:

Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat.1

3. Dacă cel care, botezându-se la eretici, poate îmbrăca pe Hristos, cu atât mai mult poate primi Duhul Sfânt, pe Care L-a trimis Hristos. Altfel, Cel care a fost trimis va fi mai mare decât Acela care trimite, de vreme ce cineva, botezat în afară, a apucat să-L îmbrace pe Hristos, dar n-a putut cuprinde în sine Duhul Sfânt, aceasta dacă Hristos ar putea fi îmbrăcat fără de Duhul, ori Duhul ar putea fi despărţit de Hristos.

4. E o prostie chiar şi să se spună că cineva se poate naşte du­hovniceşte la eretici, unde nu se îngăduie Duhul, de vreme ce es­te duhovnicească a doua naştere, în care ne naştem întru Hristos, prin îmbăierea renaşterii. Căci singură apa nu poate curăţi păcatele, nici sfinţi pe om, dacă nu are Duh Sfânt. De aceea, tre­buie să primească: fie că este Duhul acolo unde spun ei că este Botez, fie că nu este Botez acolo unde nu este Duhul, fiindcă nu poate fi Botez fără de Duhul.

6.1. Însă ce noimă are să spui şi să te încăpăţânezi a spune că pot fi fiii lui Dumnezeu cei care nu sunt născuţi2 în Biserică? Fap­tul că Botezul este cel în care moare omul vechi şi se naşte cel nou îl arată limpede şi o dovedeşte Fericitul Apostol, când spune:

El ne-a mântuit, prin îmbăierea naşterii din nou.3

1 Galateni III, 27.

2 Este desigur vorba de [re]naşterea duhovnicească, prin Botez.

3 Tit III, 5.

383

2. Iar dacă în îmbăiere, adică în Botez, este naşterea din nou, în ce fel poate naşte fii lui Dumnezeu prin Hristos erezia, care nu este Mireasă a lui Hristos? Căci Biserica este singura care, le­gată şi unită duhovniceşte cu Hristos, naşte fii, de vreme ce iarăşi spune acelaşi Apostol:

Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfin­ţească, curăţind-o prin îmbăierea apei.1

Aşadar, dacă aceasta este iubita şi mireasa, care ea singură es­te sfinţită de Hristos şi singură este curăţită prin îmbăierea Lui, este limpede că erezia, care nu este Mireasa lui Hristos, nu poate fi nici curăţită, nici sfinţită prin îmbăierea Lui, nu poate naşte fii lui Dumnezeu.

7.1. Însă, pe de altă parte, nu prin punerea mâinii se naşte cineva, când primeşte Duhul Sfânt, ci la Botez, pentru ca cel de acum născut să primească Duhul, precum s-a făcut la întâiul om, la Adam. Dumnezeu mai înainte l-a plăsmuit, apoi a suflat în faţa lui suflare de viaţă2.

2. Căci Sfântul Duh nu poate fi primit dacă mai întâi nu a fost cine să-L primească. însă, de vreme ce naşterea creştinilor este în Botez, iar naşterea şi sfinţirea Botezului sunt numai la Mireasa lui Hristos, care poate zămisli duhovniceşte şi naşte fii lui Dumnezeu, unde şi din ce şi cui i s-a născut cel care nu este fiu al Bisericii? Ca să-L poată avea cineva pe Dumnezeu ca Tată, să aibă mai întâi Biserica drept Mamă!

3. Însă, deoarece în nici un chip nici o erezie, dar nici vreo schismă, nu poate avea în afară sfinţirea Botezului mântuitor, într-atât a izbucnit îndărătnicia neclintită a fratelui nostru Ştefan,

1 Efeseni V, 25-26.

2 A insuflat în faţa lui suflare de viaţă, „insufflavit in faciemeiusflatum vitae”.

384

încât se încăpăţânează a spune că şi din botezul lui Marcion şi, de asemenea, din cel al lui Valentin şi Apelles şi al celor­lalţi, care hulesc împotriva lui Dumnezeu-Tatăl, se nasc fii lui Dumnezeu, şi spune că se dă iertarea păcatelor în numele lui Iisus Hristos1, acolo unde se huleşte împotriva Tatălui şi împotriva Domnului Dumnezeului Hristos!

8.1. Aici trebuie să cercetăm, frate preaiubit, după credin­ţă şi rânduiala dregătoriei bisericeşti pe care o avem, dacă, un episcop al lui Dumnezeu va putea da seamă în ziua Judecăţii, când el susţine şi încuviinţează şi lasă în seama hulitorilor Bote­zurile, de vreme ce Domnul mustră şi spune:

Şi acum învăţătura aceasta este către voi, preoţilor, dacă nu veţi auzi şi nu veţi pune în inima voastră, ca să daţi cinstire numelui Meu, spune Domnul Atotputernic, voi trimite împotriva voastră blestemul şi voi blestema binecuvântarea voastră1

2. Oare dă cinstire lui Dumnezeu, cel care intră în comuni­une cu botezul lui Marcion? Oare dă cinstire lui Dumnezeu cel care socoteşte că se dă iertarea păcatelor la cei care hulesc îm­potriva lui Dumnezeu? Oare dă cinstire lui Dumnezeu cel ca­re spune că se nasc fii lui Dumnezeu în afară, dintr-o stricată şi desfrânată? Oare dă cinstire lui Dumnezeu cel care, nepăzind unitatea şi adevărul, ce vin din legea lui Dumnezeu, apără erezi­ile împotriva Bisericii? Oare dă cinstire lui Dumnezeu cel care, prieten al ereticilor şi duşman al creştinilor, socoteşte că trebu­ie afurisiţi episcopii lui Dumnezeu, cei care apără adevărul lui Hristos şi unitatea Bisericii? 2

1 în numele lui Iisus Hristos, este doar o prescurtare a formulei ce cuprinde toate Persoanele Treimii. Deci nu se poate trage concluzia că Papa Ştefan nu res­pecta întru totul formula baptismală. Dar se combat ceilalţi eretici (DeRebaptismate, X); vezi In nomine Christi scrisoarea LXXV, pct. VIII-IX şi XVIII.

2 Citatul pare a nu fi din Sfânta Scriptură.

385

3. Dacă astfel se dă cinstire lui Dumnezeu, dacă aşa se păs­trează, de către slujitorii şi episcopii Lui, teama de Dumnezeu şi învăţătura Lui: să aruncăm armele, să întindem mâinile întru ro­bie, să lăsăm diavolului rânduiala Evangheliei, porunca lui Hris­tos, măreţia1 lui Dumnezeu, să fie rupte jurămintele oştirii lui Dumnezeu, să fie lepădate steagurile taberei cereşti, Biserica să cadă şi să dea înapoi înaintea ereticilor, lumina să lase loc întune­ricului, credinţa vicleniei2, nădejdea deznădejdii, buna judecată rătăcirii, nemurirea morţii, dragostea urii, adevărul minciunii, Hristos lui Antihrist.

4. Şi astfel, pe bună dreptate, se ridică pe zi ce trece schismele şi ereziile, se înalţă mai multe şi mai viguroase, astfel încât, înmulţindu-se cu pletele pline de şerpi, scot împotriva Bisericii, cu puteri sporite, tăria veninului lor, cât timp, cu sprijinul unora, li se dau puterea şi statornicirea, cât timp le este apărat botezul, în vreme ce credinţa, în vreme ce adevărul sunt trădate, iar ceea ce se săvârşeşte afară, împotriva Bisericii, se apără înăuntru, chiar în Biserică.

9.1. Iar dacă la noi, frate preaiubit, este teamă de Dumne­zeu, dacă statornicia credinţei are putere, dacă păzim poruncile lui Hristos, dacă apărăm nestricată şi neatinsă sfinţenia miresei Lui, dacă stăruie în cugetele şi inimile noastre cuvintele Domnului:

Socoteşti că atunci, când va veni Fiul Omului, va găsi credinţă pe pământ?3,

ca oşteni credincioşi ai lui Dumnezeu, care luptăm pentru Dumnezeu cu credinţă şi dăruire adevărată, să păzim cu bărbă­ţie plină de credinţă tabăra încredinţată nouă.

2. Nici obiceiul, care s-a statornicit pe nesimţite la unii, nu trebuie să împiedice adevărul să iasă deasupra şi să învingă. Căci

1 Măreţia, maiestas, poate mai adecvat: „înalta putere” a lui Dumnezeu.

2 Viclenia,perfidia, este numele uneltirii şi trădării, în româna veche hiclenie.

3 Luca XVIII, 8.

386

obiceiul fără adevăr, este o rătăcire îmbătrânită.1 Pentru ace­ea, lepădându-ne de greşeală, să urmăm adevărul, ştiind că şi la Ezdra adevărul învinge, precum scris este:

Adevărul rămâne şi este tare în veac şi trăieşte şi stăpâneşte în vecii vecilor. Nu caută lafaţa oamenilor şi nu părtineşte, ciface cele ce sunt drepte şi, în judecata lui, nu este nimic nedrept. Este tăria, împărăţia, mărirea şi puterea tuturor veacurilor. Binecuvântat es­te Dumnezeul adevărului.2

Arătându-ne Adevărul acesta, Hristos spune în Evanghelia Sa:

Eu sunt Adevărul.3

Pentru aceea, dacă suntem în Hristos şi-L avem pe Hristos în noi şi dacă rămânem în Adevăr, iar Adevărul rămâne în noi, să păstrăm cele ce sunt adevărate.

10.1. Se întâmplă însă, prin îndărătnicia prejudecăţii şi încă­păţânării, ca cineva să apere mai degrabă cele strâmbe şi minci­noase ale sale, decât să îngăduie cele drepte şi adevărate ale al­tuia. Prevăzând acest lucru, Fericitul Apostol Pavel îi scrie lui Timotei şi îi arată că un episcop nu trebuie să fie certăreţ şi nici cârcotaş, ci blând şi ascultător4. Ascultător însă este acela care este domol şi cu blândeţe în răbdarea de a învăţa de la alţii. Căci se cade ca episcopii, nu numai să înveţe pe alţii, ci să şi înveţe de la alţii, fiindcă şi acela învaţă mai bine pe altul, care zilnic creşte şi sporeşte, învăţând de la alţii lucruri mai bune.

2. Chiar acest lucru îl învaţă acelaşi Apostol Pavel, îndem­nând ca:

1 Contrar argumentaţiei Sfântului Ciprian, hotărârea Papei avea de par­tea sa adevărul şi tradiţia.

2 III Ezdra IV, 38-40.

3 Ioan XIV, 6.

4 Vezi II Timotei II, 24.

387

Dacă altuia, care şade, i se va fi dezvăluit mai bine, cel dintâi să tacă.1

Însă mai scurtă este calea, la minţile cucernice şi curate, atât să părăsească greşeala, cât şi să găsească şi să scoată la iveală ade­vărul. Căci, dacă ne întoarcem spre capătul şi obârşia tradiţiei dumnezeieşti, încetează rătăcirea omenească şi, după ce s-a fost pătruns rostul tainelor cereşti, tot ce zăcea ascuns sub negura şi norul întunericului se descoperă în lumina adevărului. La fel, dacă canalul ce aduce apa, care curgea mai înainte din belşug şi cu dărnicie, se opreşte dintr-odată, oare nu se porneşte spre iz­vor, ca să se afle acolo pricina stricăciunii, dacă nu cumva canalul s-a uscat, fiindu-i secate puterile la izvor, ori dacă, întreg acolo şi curgând din plin mai departe, s-a pierdut pe drum. Astfel încât, dacă, prin vreo stricăciune de întrerupere sau spargere a canalu­lui, s-a întâmplat ca apa să nu mai curgă din belşug şi fără între­rupere, după ce canalul va fi fost refăcut şi întărit, apa adunată pentru folosul cetăţii şi pentru băut vine din nou fără pierdere şi cu acelaşi belşug, cu care pleacă de la izvor.

3. Acest lucru trebuie să-l facă acum şi arhiereii lui Dumne­zeu, care păzesc sfintele învăţături, astfel încât, dacă adevărul va şovăi şi se va clătina vreodată, să ne întoarcem atât la izvorul Domnului, cât şi la tradiţia Evangheliei şi Apostolilor şi, de aco­lo, să se pornească rânduiala lucrării noastre, de unde a pornit atât şirul, cât şi începutul nostru.

11.1. Căci ni s-a lăsat că unul este Dumnezeu, şi unul Hris­tos, şi una singură nădejdea, şi credinţa, şi una singură Biserica şi unul singur Botezul, rânduit numai în Biserica cea una, şi de a cărei unitate cine s-a depărtat trebuie să se găsească împreună cu ereticii. Dacă-i apără pe aceştia împotriva Bisericii, atunci lovesc taina predaniei lui Dumnezeu.

1 Vezi I Corinteni XIV, 30.

388

2. Taina acestei unităţi o vedem arătată chiar şi în Cântarea Cântărilor, ca din partea lui Hristos, Care spune:

Eşti grădină încuiată, sora mea, mireasă, izvor pecetluit, fân­tână de apă vie, rai cu rod de poame.1

Iar dacă Biserica Lui este grădină încuiată şi izvor pecetluit, în ce fel poate intra în această grădină sau poate bea din izvorul ei cel care nu este în Biserică?

3. Chiar şi Petru, arătând şi apărând unitatea, ne-a încredin­ţat şi ne-a amintit, că nu ne putem mântui decât printr-unul Bo­tez, cel al Bisericii celei una.

în arca lui Noe, zice el, puţini, adică opt suflete de oameni, s-au mântuit prin apă, Botez care vă va mântui şi pe voi.1

Prin această cale scurtă şi duhovnicească a arătat limpede tai­na unităţii, căci, precum în acel Botez al lumii, prin care s-a curăţit vechea nelegiuire, cel care nu a fost în corabia lui Noe nu s-a putut mântui prin apă, tot astfel, nici acum, nu se poate socoti mântuit prin Botez cel care nu s-a botezat în Biserica cea întemeiată pe unitatea în Domnul, întru taina corăbiei unice.

12. Astfel, frate preiubit, se păzeşte de noi şi se ţine, prin adevărul dovedit şi bine cunoscut, ca toţi cei care se întorc de la erezie la Biserică să se boteze cu unul şi legiuitul Botez al Bise­ricii, lăsându-i deoparte pe cei ce apucaseră a se boteza mai îna­inte în Biserică şi trecuseră astfel la eretici. Prin urmare, trebuie ca aceştia, când se întorc, după ce se vor fi pocăit, să fie primiţi numai prin punerea mâinii şi să fie puşi iarăşi de către păstor în staulul de unde se depărtaseră.

îţi doresc, preaiubite frate, să fii mereu bine sănătos.

1 Cântarea Cântărilor 1,12.

2 1 Petru III, 20-21.

SCRISOAREA LXXV

Firmilianus1 doreşte sănătate fratelui în Domnul, Ciprian

1.1. Am primit prin preaiubitul nostru diacon Rogatianus, trimis de voi, scrisoarea pe care ne-ai scris-o, frate preaiubit, şi am mulţumit foarte mult lui Dumnezeu, pentru că am avut par­te ca, cei ce suntem despărţiţi trupeşte unul de celălalt, să fim îm­preună în duh, nu ca şi cum am locui într-un singur ţinut, ci în acelaşi timp, în una şi aceeaşi casă.

2. Pentru că trebuie s-o şi spunem, că şi casa duhovnicească a lui Dumnezeu una singură este.

Căci, în zilele cele de pe urmă, zice, se va arăta muntele Dom­nului şi casa Domnului peste vârfurile munţilor.2

În aceasta se adună cei care vin cu bucurie, după cum într-un psalm i se cere acest lucru Domnului, anume, să locuim în casa lui Dumnezeu în toate zilele vieţii. Aici, ca şi în alt loc, s-a arătat des­luşit că la cei sfinţi este mare dorinţa de-a se aduna împreună.

Iată, spune, ce lucru bun şi plăcut este ca fraţii să locuiască împreună.3

2.1. Într-adevăr, unirea, şi pacea, şi înţelegerea fac cea mai mare plăcere, nu numai oamenilor credincioşi şi care cunosc

1 Episcop în CezareeaCapadociei.

2 Isaia II, 2.

3 Psalmi C21.1.

390

adevărul, ci chiar şi îngerilor din cer, care, spune cuvântul lui Dumnezeu, au bucurie pentru un singur păcătos care se pocăieşte1 şi se întoarce la legătura unităţii.

2. De bună seamă, acest lucru nu s-ar spune despre îngerii care îşi au sălăşluirea în ceruri, dacă n-ar fi uniţi cu noi chiar ei înşişi, care se bucură de unirea noastră, precum, dimpotrivă, tot astfel se întristează când văd minţile despărţite şi voinţele po­trivnice ale unora, ca şi cum nu ar chema pe unul şi acelaşi Dum­nezeu, ci, certaţi şi despărţiţi unii de alţii, n-ar mai putea avea nici o înţelegere sau un cuvânt între ei.

3. Numai că noi îi putem fi recunoscători lui Ştefan 2 pentru un lucru, şi anume pentru că, prin neomenia lui, s-a întâmplat să avem acum dovada credinţei şi înţelepciunii voastre. Şi totuşi, chiar dacă noi am căpătat acest har al binefacerii din pricina lui Ştefan, totuşi el nu a săvârşit lucruri vrednice de binefacere şi de slavă. Căci nici Iuda, în viclenia sa şi în trădarea săvârşită în chip ticălos împotriva Mântuitorului, nu poate fi socotit vrednic, ca şi cum el însuşi ar fi oferit pricina unor atât de mari binefaceri, încât datorită lui lumea şi mulţimea neamurilor a fost izbăvită prin pătimirea Domnului.

3.1. Dar, deocamdată, să fie lăsate deoparte cele săvârşite de Ştefan, pentru ca, în vreme ce ne amintim de îndrăzneala şi obrăznicia lui, să nu ne pricinuim o tristeţe mai îndelungată din cauza faptelor săvârşite în chip necinstit de către el. Însă, în pri­vinţa voastră, cunoscând faptul că aţi hotărât după rânduiala adevărului şi înţelepciunea lui Hristos acest lucru, care se cer­cetează acum, am tresăltat cu mare bucurie şi am mulţumit lui Dumnezeu, căci am aflat la fraţi aşezaţi atât de departe o atât de mare unitate a credinţei şi adevărului.

1 Vezi LucaXV, 7.

2 în text: Ştefan.

391

2. Căci harul lui Dumnezeu are putere să alăture şi să uneas­că, prin legătura iubirii şi unităţii, chiar şi cele ce par că sunt des­părţite de o prea mare întindere de pământ, după cum şi odi­nioară pe Iezechiel şi Daniel, mai târzii în timp, despărţiţi prin vremuri de Iov şi Noe, care fuseseră mai înainte, lucrarea minu­nată a lui Dumnezeu i-a unit cu legătura simţirii într-un duh, astfel încât, deşi erau depărtaţi la mari răstimpuri, gândeau to­tuşi la fel, datorită inspiraţiei dumnezeieşti.

3. Acest lucru îl aflăm acum şi la voi, anume că, deşi sunteţi despărţiţi de noi în cele mai îndepărtate ţinuturi, dovediţi totuşi că sunteţi uniţi cu noi în cuget şi în duh. Pentru că tot acest lu­cru se face prin dumnezeiasca unitate. De vreme ce unul şi ace­laşi este Domnul, Care locuieşte în noi, El peste tot uneşte şi alătură pe ai Săi, prin legătura unităţii. De aici a ieşit pe tot pă­mântul glasul acestora, care aleargă repede în duhul unităţii, fi­indcă au fost trimişi de Domnul: de asemenea, nu le e de nici un folos unora că îşi sunt foarte apropiaţi şi legaţi trupeşte, dacă cu sufletul şi cu mintea sunt despărţiţi, de vreme ce în nici un chip nu pot fi adunate la un loc sufletele, care s-au rupt de unitatea lui Dumnezeu.

Căci iată, zice, cei care se depărtează de Tine vor pieri.1

4. Dar asemenea oameni vor ajunge sub judecata Domnului, din vina lor, îndepărtându-se de cuvintele Lui, Care roagă stăru­itor pe Tatăl pentru unitate şi spune:

Tată, precum Eu şi cu Tine una suntem, fă ca tot astfel să fie şi aceştia în noi.2

4.1. Noi însă, pe cele scrise de voi, le-am luat ca fiind ale noastre şi nu le-am citit în fugă, ci, reluându-Ie adesea, le-am

1 Psalmi LXXII, 26.

2 Ioan XVII, 21.

392

păstrat în amintire1. Căci nu dăunează mântuirii nici să descoşi aceleaşi lucruri pentru a întări adevărul, nici chiar să adaugi altele pentru a întregi dovada.

2. Iar dacă va fi fost adăugat ceva de către noi, nu s-a adăugat pentru că s-ar fi spus de către voi prea puţin, ci, deoarece cuvân­tul dumnezeiesc întrece firea umană şi mintea noastră nu poate cuprinde întregul şi desăvârşirea. Pentru aceasta este atât de ma­re numărul profeţilor, pentru ca felurita şi dumnezeiasca înţe­lepciune să fie propovăduită de mai mulţi. De aceea, se şi porun­ceşte primului vorbitor să tacă în prorocie, dacă unui al doilea i s-a dezvăluit [mai mult].2

3. Din această cauză, se întâmplă negreşit la noi că, în fiecare an, preoţii bătrâni3 şi întâistătătorii ne adunăm la un loc, pentru a rândui cele lăsate în grija noastră, astfel încât, dacă sunt lucruri prea grele, să fie hotărâte în adunarea obştească, să se caute leac prin pocăinţă, chiar şi pentru cei căzuţi şi cei răniţi de diavol, du­pă îmbăierea mântuitoare, nu ca şi cum ar dobândi iertarea păca­telor de la noi, ci caprin noi să se întoarcă la înţelegerea greşelilor lor şi să fie îndemnaţi să dea mai deplină mulţumire Domnului.

5.1. Însă, fiindcă împuternicitul trimis de voi se grăbea să se întoarcă la voi şi îl silea timpul iernii, am răspuns în scris, pe cât am putut, celor scrise de voi.

2. De bună seamă, cu privire la ceea ce a spus Ştefan, anume că Apostolii au oprit să fie botezaţi cei care vin din erezie şi au

1 Dovadă că Firmilianus a fost puternic marcat de poziţia Sfântului Ci­prian şi a episcopilor africani.

2 Vezi I Corinteni XIV, 30.

3 Termenul, séniores, utilizat de Firmilianus, episcop în CezareeaCapadociei, în Orientul grec, traduce pe 7rpeo(JvT6pot (de unde prezbiteri), cu sensul de „preoţi (bătrâni)”.

393

transmis urmaşilor că trebuie să păzească aceasta, voi aţi răspuns foarte bine, că nimeni nu este atât de neghiob, încât să creadă că Apostolii au lăsat aceasta, de vreme ce este limpede că înseşi aceste erezii blestemate şi respingătoare au apărut după aceea. Se poate astfel afla că şi Marcion1, ucenicul lui Cerdon, târziu după Apostoli şi la multă vreme după ei, a introdus o datină nelegiu­ită împotriva lui Dumnezeu, şi chiar şi Apelles, alăturându-se la blasfemia acestuia, a adăugat multe alte noi şi mai grele lucruri potrivnice credinţei şi adevărului. Dar se cunoaşte bine şi tim­pul lui Valentin şi Vasilide2, pentru că şi aceştia s-au răzvrătit prin minciunile lor ticăloase împotriva Bisericii lui Dumnezeu, la multă vreme după Apostoli.

3. Este lucru ştiut, că şi ceilalţi eretici au adus mai târziu sec­tele3 lor ticăloase şi născocirile lor viclene, fiecare cu rătăcirea ei: este ştiut că toţi aceştia s-au osândit ei înşişi şi că, încă înaintea Zilei Judecăţii, au rostit împotriva lor înşileo sentinţă ce nu în­găduie iertare. Cel care încuviinţează botezul acestora ce altce­va face, decât să se alăture lor şi să se osândească el însuşi, făcându-se tovarăş cu asemenea oameni?

6.1. Însă faptul că cei care se află la Roma nu observă4 întru totul cele ce le-au fost lăsate tuturor de la început şi caută în za­dar întemeierea în Apostoli îl poate şti oricine chiar din aceea că, în privinţa prăznuirii zilelor Paştelui5 şi în privinţa multor

1 Marcion, născut la începutul veacului al II-lea, a fost combătut de Ter­tulian n Adversas Marcionem. Mentorul său, Cerdon, rămâne necunoscut.

2 Valentin a trăit la Roma în timpul Papei Hyginus, pe la 140. Pare că Va­silide a murit în 130.

3 Secte, sectae(din secare), „tăieturi, rupturi, sfâşieri”, corespunzător lui „haereseis”, după alpécrei „erezii.”

4 Observă, observare, „a păzi, a păstra”.

5 La Roma şi în Apus se sărbătorea Paştele în Duminica de după 14 mar­tie; în Răsărit se sărbătorea chiar la această dată.

394

altor taine ale credinţei, vede că la aceia sunt anumite deosebiri şi că acolo nu sunt păzite întocmai toate care sunt ţinute la Ieru­salim. Astfel, chiar la ceilalţi şi în foarte multe provincii, multe lucruri sunt deosebite după felurimea locurilor şi oamenilor, dar din această cauză nu s-a făcut vreodată îndepărtare de pacea şi unitatea Bisericii Universale.

2. Ştefan a cutezat acest lucru, rupând de voi pacea, pe care întotdeauna înaintaşii lui au păzit-o împreună cu voi prin iubire şi cinstire împărtăşită, ba chiar defăimând pe Fericiţii Apostoli Petru şi Pavel, ca şi cum ar fi lăsat acest lucru tocmai ei, care au blestemat în Epistolele lor pe eretici şi ne-au îndemnat să ne fe­rim de ei. De aici se vădeşte faptul că aceasta este o datină ome­nească, ce apără pe eretici şi pretinde că ei au Botezul, care nu es­te decât al uneia singure Biserici.

7.1. Dar aţi dat bun răspuns şi pentru acea parte din scri­soare unde Ştefan a spus că „până şi ereticii înşişi se înţeleg în botez” şi că „cei ce vin la ei, trecând de la o sectă la alta, nu se bo­tează, ci doar intră în comuniune”, ca şi cum şi noi ar trebui să facem acest lucru.

2. În acest loc, cu toate că voi aţi dovedit de acum îndeajuns că este de tot râsul ca cineva să urmeze pe cei care rătăcesc, totuşi noi adăugăm, pe lângă acestea, că nu este de mirare dacă ereticii fac aşa, ei care, deşi se deosebesc în unele lucruri mai mărunte, totuşi, în acesta, care este cel mai însemnat, păstrează una şi aceeaşi înţe­legere, anume să hulească pe Creator, plăsmuindu-şi anumite vise şi nălucirea unui Dumnezeu necunoscut. De bună seamă, această înţelegere în privinţa zădărniciei Botezului lor este la fel cu cea privitoare la adevărul respingerii Dumnezeirii.

3. Fiindcă ar dura mult să răspund la fiecare dintre acestea, fie ele nelegiuiri, fie lucruri deşarte, ajunge să spun pe scurt, într-un

395

cuvânt, un singur lucru, anume că cei ce nu-L au pe Ta­tăl adevărat Domn nu pot ţine nici adevărul Fiului şi nici pe al Sfântului Duh, după cum chiar aceia, care sunt numiţi catafrigieni şi se străduiesc a aduce cu de-a sila noi profeţii, nu-L pot avea nici pe Fiul ori pe Sfântul Duh. De-i întrebăm pe aceştia, pe Care Hristos îl propovăduiesc, vor răspunde că pe Cel care a trimis Duhul prin Montanus şi a grăit prin Prisca. Când băgăm de seamă că la aceştia nu a fost Duhul adevărului, ci al rătăcirii, cunoaştem că cei care primesc profeţia lor mincinoasă împotriva credinţei lui Hristos nu-L pot avea pe Hristos.

4. Dar nici ceilalţi eretici de orice fel, dacă s-au despărţit de Biserica lui Dumnezeu, nu pot avea nici putere, nici har, de vre­me ce toată puterea şi harul au fost aşezate în Biserică, unde stau în frunte cei cu mai multă vechime, care au puterea şi de a bote­za, şi de a pune mâna deasupra şi de a rândui1. Căci, precum nu-i este îngăduit ereticului să rânduiască, nici să pună mâna deasu­pra, tot astfel nu e slobod nici să boteze, nici să săvârşească ce­va cu sfinţenie şi în chip duhovnicesc, de vreme ce este străin de sfinţenia duhovnicească şi îndumnezeitoare.

5. Noi, cei întruniţi mai înainte la Iconiu2, care este un loc în Frigia, adunându-ne împreună din Galatia şi Cilicia şi din celelal­te ţinuturi foarte apropiate, am întărit tocmai aceasta, anume că trebuie să ne ţinem neclintiţi şi să ne apărăm împotriva ereticilor, atunci când acest lucru este pus la îndoială de către unii.

8.1. Şi, fiindcă Ştefan şi cei care-l încuviinţează pretind că iertarea păcatelor şi a doua naştere pot avea loc la cei care înşişi mărturisesc că nu au Duh Sfânt, să ia seama şi să înţeleagă faptul

1 A rândui, ordinare a numi şi a unge, a înscăuna preoţi şi episcopi.

2 La acest sinod (în 220), ca şi la cel de la Cartagina, s-a pus aceeaşi pro­blemă. în Răsărit, ca şi în Africa, exista tradiţia ţinerii unor sinoade anuale.

396

că naşterea duhovnicească nu poate fi fără de Duhul, după cum şi Fericitul Apostol Pavel, pe cei care fuseseră botezaţi de Ioan, mai înainte de a fi fost trimis de Domnul Duhul Sfânt, i-a bote­zat din nou cu Botezul duhovnicesc şi a pus astfel mâna deasu­pra lor, ca să primească Duh Sfânt.

2. Dar cum e cu putinţă ca, de vreme ce vedem că Pavel, după Botezul lui Ioan, a botezat din nou pe ucenicii săi, noi să stăm la îndoială în a-i boteza pe aceştia, care vin de la erezie la Biserică şi după ungerea lor în afara legii şi profană? Dacă nu cumva Pavel a fost mai mic decât aceşti episcopi de acum, încât ei, numai prin simpla punere a mâinii deasupra, pot da Duh Sfânt ereticilor ca­re vin, iar Pavel nu a fost vrednic să dea Duh Sfânt prin punerea mâinii asupra celor botezaţi de Ioan, decât după ce i-a botezat mai înainte chiar prin Botezul Bisericii.

9.1. Este lipsit de noimă chiar şi acel lucru, anume să creadă că nu trebuie să se întrebe cine este cel care a botezat1, pentru că cel care s-a botezat ar fi dobândit harul prin invocarea Treimii de nume a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Prin urmare, aceasta va fi înţelepciunea, despre care scrie Pavel că se află în cei desăvârşiţi2, astfel încât cel care este în Biserică desăvârşit şi înţe­lept fie să apere acest lucru, fie să-l creadă, anume că această in­vocare a numelor este singură de ajuns, pentru iertarea păcatelor şi sfinţirea în Botez, când, de bună seamă, acestea au loc atunci când şi cel care botează are Duh Sfânt, iar Botezul însuşi nu este rânduit fără Duhul.

2. Dar ei spun că cel care se botează în orice fel în afară poa­te dobândi harul Botezului prin mintea şi credinţa sa. Chiar

1 Firmilianus ignoră parcă (voit) îndreptăţirea Botezului: ex opere operato, „prin faptul în sine”, independent de vrednicia celui care-l administrează.

2 Vezi I Corinteni II, 6.

397

şi acest lucru este fără îndoială de tot râsul, ca şi cum, mintea strâmbă poate aduce la sine din cer sfinţirea celor drepţi, ori cre­dinţa mincinoasă adevărul celor credincioşi. Însă că nu toţi cei ce invocă numele lui Hristos pot fi ascultaţi şi invocaţia lor poate dobândi har o arată însuşi Domnul, când spune:

Mulţi vor veni în numele Meu, zicând: „eu sunt Hristosul, şivor amăgi pe mulţi.1

în sfârşit, nu este nici o deosebire între profetul mincinos şi eretic. Căci, precum acela amăgeşte în numele lui Dumnezeu sau al lui Hristos, tot astfel înşală acesta în Taina Botezului. Şi unul şi celălalt se sprijină pe minciună pentru a înşela nădejdile oamenilor.

10.1. Dar vreau să vă vorbesc despre o poveste ce s-a întâmplat la noi, privitoare tocmai la acest fapt. înainte cu aproape două­zeci şi doi de ani, în vremurile de după împăratul Alexandru2, s-au petrecut aici multe nenorociri şi necazuri, fie de-a valma împotriva tuturor oamenilor, fie numai împotriva creştinilor: au fost chiar foarte multe şi dese cutremure de pământ, încât, atât prin Capadocia, cât şi prin Pont, multe s-au prăbuşit, chiar şi unele cetăţi au fost înghiţite în adânc, trase în hăul pământului despicat, încât de aici s-a iscat împotriva noastră şi această pri­gonire grea a numelui, care, după lunga pace din ultima vreme, ivită pe neaşteptate de pe urma unui rău neprevăzut şi neobişnu­it, s-a făcut mai înspăimântătoare în a tulbura poporul nostru. Atunci a fost guvernator în provincia noastră Severianus, un pri­gonitor crud şi înspăimântător.

2. Şi, în timp ce credincioşii se aflau în această prigoană şi fu­geau care încotro de teama persecuţiei şi îşi părăseau ţinuturile strămoşeşti, plecând în alte părţi (căci aveau putinţa de-a scăpa,

1 Marcu XIII. 6.

2 Este vorba de Alexandru Sever, după moartea căruia, în 235, s-a declanşat persecuţia din vremea lui Maximinus (cf. Eusebiu, Hist. EccLVI, 28).

398

deoarece prigoana aceea nu a fost în toată lumea, ci locală), s-a ivit aici pe neaşteptate o femeie care, aflată în extaz, se arăta a fi prorociţă şi se purta ca şi cum era plină de Sfântul Duh. Şi într-atât era stăpânită de lucrarea unor demoni de seamă, căci, pentru lung timp, a îngrijorat şi a înşelat pe fraţii creştini, să­vârşind unele lucruri năucitoare şi ciudate, şi făgăduia că va face să se cutremure pământul. Dar asta, nu pentru că demonul ar fi avut o atât de mare putere, încât să fie în stare a cutremura pă­mântul, sau a zgâlţâi vreo stihie prin forţa lui, ci pentru că une­ori duhul cel rău, preştiutor şi cunoscător al faptului că avea să fie un cutremur de pământ, se prefăcea că va face chiar el acest lucru, pe care-l vedea că se va întâmpla.

3. Prin aceste minciuni şi lăudăroşenii supusese minţile uno­ra, încât îi dădeau ascultare şi-l urmau, oriîncotro le poruncea şi-i ducea; o făcea pe acea femeie să meargă, chiar în sălbatica iarnă, cu picioarele goale prin zăpezile aspre, fără a fi vătămată în vreun fel sau rănită în acea alergare; spunea chiar că se gră­beşte spre Iudeea şi Ierusalim, scornind faptul că ar fi venit de acolo.

4. A înşelat şi un preot de ţară, la fel şi pe un altul, diacon, ca să aibă legături necurate cu aceeaşi femeie: lucrul acesta a fost descoperit la puţin timp după aceea. Dar, pe neaşteptate, îi apă­ru în faţă un exorcist, bărbat încercat şi foarte priceput în ce pri­veşte învăţătura credinţei, care, mânat chiar de rugămintea foar­te multor fraţi, ce se arătau a fi ei înşişi tari în credinţă şi vrednici de laudă, s-a ridicat împotriva acelui duh rău, spre a-l învinge. Acesta, printr-o iscusită înşelătorie, vestise, chiar cu puţin îna­inte, că va veni unul potrivnic şi ispititor, care nu-l crede. Totuşi acel exorcist, inspirat de harul lui Dumnezeu, i-a stat împotri­vă cu bărbăţie şi a arătat că acela, care mai înainte era socotit un sfânt, este un duh cu totul necurat.

399

5. Ei bine, acea femeie, care mai înainte, prin urzelile şi în­şelătoriile demonului, punea la cale multe lucruri spre amăgi­rea credincioşilor, între altele, prin care înşelase pe foarte mulţi, a îndrăznit în repetate rânduri chiar şi acest lucru, anume să se prefacă că ea, chiar prin invocaţia neschimbată1, sfinţeşte pâinea şi face Euharistia şi aduce Domnului jertfă, nu fără taina obişnu­itei rostiri cu glas tare, ba chiar că botează pe mulţi, însuşindu-şi fără drept cuvintele folosite şi legiuite ale întrebării, încât părea că nu se depărtează cu nimic de rânduiala Bisericii.

11.1. Aşadar, ce vom spune despre Botezul acestuia, cu care, prin femeie, a botezat demonul cel necurat? Oare nu-l îndrep­tăţesc Ştefan şi cei care-l încuviinţează, mai cu seamă că nu i-a lipsit Simbolul2 Treimii şi nici întrebarea legiuită în Biserică? Se poate crede dată iertarea păcatelor sau săvârşită după rânduială naşterea din nou prin îmbăierea mântuitoare acolo, unde toa­te, deşi sub chipul adevărului, totuşi s-au înfăptuit printr-un de­mon? Numai dacă cei care susţin botezurile ereticilor pretind că

1 Cuvintele lui Firmilianus, care pot părea pleonastice în exprimarea anaforei euharistice, se pot explica cunoscând ritualul slujbei [messa], ori cele mai vechi texte în domeniu. Astfel, anafora, àvaopà, propriu-zisă este preceda­tă de un fel de epicleză, invocatio, è7rÎKÀy](Tiç, care invocă coborârea Sfântului Duh asupra pâinii şi vinului, pentru a le preschimba în Trupul şi Sângele Mân­tuitorului; de aici formula invocationenon contemptibili sanctificare panem, aflată la început. Apare îndată redarea cinci, cu Hristos, eùaptcmioaç, dând harul, în această ordine şi la Firmilianus:panem sanctificare apoi eucharistiam facere. Apoi, după sfinţire, are loc jertfa (anafora Sfântului Marcu): croi ektwv (twvSwpwv 7tpo66Kapev;offerimustibihunepanemetcalicem, de unde, în final, la Firmilianus: sacrificium Domino offeret. Sintagma non sine sacramento solitaepraedicationis indică respectarea întocmai a ritualului, rostirea cu voce tare praedicatio, Kpvyfxa, păstrat în liturghia răsăriteană. (Cf. Batiffol, Et. d’histoire et de théologie positive, pp. 327-384; apud L.C. Bayard, Saint Cyprien, Corespondence, Les Belles Lettres, Paris, 1925, vol. II, pp. 297-298).

2 Simbolul Treimii, aici symbolumTrinitatis, este acel crùz(JoXovTÿjçTrioTEwq, regula fidei, numit şi Crezul Apostolic şi rostit după rânduială în Bi­serica Universală cea una.

400

şi demonul a dat harul Botezului în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. La ei este fără îndoială aceeaşi rătăcire, este însăşi înşelătoria demonilor, de vreme ce la ei nu este în nici un chip Sfântul Duh.

12. Oare ce fel de lucru este acela pe care-l vrea Ştefan? Vrea oare ca prezenţa şi sfinţenia lui Hristos să fie în aceia care se bo­tează la eretici? Dacă nu cumva Apostolul minte când spune:

Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat1,

de bună seamă, cel care s-a botezat acolo în Hristos a îmbră­cat pe Hristos. însă, dacă a îmbrăcat pe Hristos, a putut primi şi Sfântul Duh, care a fost trimis de Hristos, şi în zadar celui care vine la noi îi este pusă mâna deasupra, pentru a primi Duhul: afară numai dacă despart Duhul de Hristos, astfel încât Hristos să fie într-adevăr la eretici, însă să nu fie acolo la ei Sfântul Duh.

13.1. Să trecem însă pe scurt şi prin celelalte, care ne-au fost spuse din belşug şi foarte cuprinzător de către voi, căci preaiubi­tul nostru diacon Rogatianus se grăbeşte foarte tare spre voi.

2. Urmează acel lucru despre care trebuie să-i întrebăm pe cei care-i apără pe eretici, anume dacă Botezul lor este trupesc sau duhovnicesc. Căci, dacă este trupesc, cu nimic nu se deosebesc de iudei prin Botezul de care aceia se folosesc, astfel încât în acea îmbăiere comună şi lumească, se spală numai murdăriile. Dacă însă este duhovnicesc, în ce fel poate fi duhovnicesc Botezul la aceia la care nu este Sfântul Duh? Şi, prin acest fapt, apa cu ca­re sunt udaţi este pentru aceia numai o îmbăiere trupească, nu Taina Botezului.

14.1. Iar că, dacă Botezul ereticilor poate avea renaşterea celei de-a doua naşteri, cei care se botează la aceia nu trebuie so­cotiţi eretici, ci fii ai lui Dumnezeu, căci a doua naştere, care este

1 Galateni 111,27.

401

în Botez, naşte fiii lui Dumnezeu. Dacă însă Mireasa lui Hristos este una singură, care este Biserica Universală, aceasta însăşi este singura care naşte fii lui Dumnezeu. Iar miresele lui Hristos nu sunt mai multe, de vreme ce Apostolul spune:

V-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos, fecioară sfântă1 şi:

Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită de poporul tău, căci a poftit împăratul frumuseţea ta2 şi:

Vino din Liban, mireasa mea, şi sosind vei trece de începutul credinţei2 şi:

Am intrat în grădina mea, mireasa mea.3

Vedem că peste tot este înfăţişată o singură persoană, fiindcă mireasa este una singură.

2. Nu este însă una cu noi sinagoga5 ereticilor, fiindcă nici mireasa nu este o păcătoasă şi o desfrânată. De aceea nu poate naşte fii lui Dumnezeu. Iar dacă, după cum îi pare lui Ştefan, ere­zia naşte într-adevăr şi leapădă, atunci Biserica îi ridică pe cei lepădaţi şi îi hrăneşte ea însăşi ca pe ai săi pe cei pe care nu i-a năs­cut, cu toate că nu poate fi mamă a unor fii străini! Şi de aceea Domnul nostru Hristos, arătând că una este Mireasa Sa şi pro­clamând taina unităţii ei, spune:

Cel ce nu este cu mine este împotriva mea şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte.3

Căci dacă Hristos este împreună cu noi, ereticii nu sunt cu noi, prin urmare, ereticii sunt împotriva lui Hristos: şi dacă noi adunăm cu Hristos, apoi ereticii nu adună cu noi, fără îndoială ei risipesc.

1II Corinteni XI, 2.

2 Psalmi XLIV, 12-13.

3 Cântarea Cântărilor IV, 8.

1 Cântarea Cântărilor V, 2.

2 Sinagoga, synagoga, termen grec, owayoyii, aplicat de regulă adunării iudeilor, marcându-se egalitatea de tratament a acestora cu haeretici.

3 LucaXI,23.

402

15.1. Dar neapărat nu trebuie să trecem cu vederea nici ce­ea ce s-a spus de către voi, anume că Biserica, după Cântarea Cântărilor1, este o grădină încuiată şi fântână pecetluită, rai2 cu pomi roditori. Însă cei care n-au intrat niciodată în această gră­dină şi n-au văzut grădina sădită de Dumnezeu Creatorul, în ce fel vor putea oferi cuiva apa vie a îmbăierii mântuitoare din fântâna care este încuiată înăuntru şi însemnată cu pecetea lui Dumnezeu?

2. Însă, de vreme ce nici arca lui Noe nu a fost nimic altceva decât taina Bisericii lui Hristos, care atunci, când toţi cei de afa­ră piereau, i-a izbăvit numai pe aceia, care au fost înăuntrul ei, noi suntem învăţaţi desluşit că trebuie să veghem la unitatea Bi­sericii, după cum a spus şi Petru:

Astfel şi pe noi în chip asemănător ne va mântui Botezul2, arătând că, în felul în care cei care nu au fost cu Noe în co­rabie, nu numai că nu au fost curăţiţi şi mântuiţi prin apă, ci pe dată au pierit în acel potop, tot astfel şi acum, cei care nu sunt cu Hristos în Biserică vor pieri afară, de nu se întorc cu pocăinţă la singura şi mântuitoarea îmbăiere a Bisericii.

16.1. Însă ce fel este hotărârea şi cât de mare orbirea aces­tuia, care spune că iertarea păcatelor poate fi dată la sinagogile ereticilor şi nici nu rămâne statornic pe temelia unei singure Bi­serici, care a fost odată aşezată de Hristos pe piatră2, de unde se poate înţelege faptul că Hristos i-a spus numai lui Petru:

4 Vezi Cântarea Cântărilor IV, 12-13.

5 Termenul paradisus transliterează grecescul TtapaSeuro;, la rândul său preluat din persană:pairidaeza, „grădină” de agrement. Vezi şi grădinile sus­pendate ale Semiramidei, una din cele şapte minuni ale lumii vechi.

1 Vezi 1 Petru III, 21.

2 Piatra este desigur Sf. Petru, cu numele derivat de la: petra!Trerpa (aramaickefa „stâncă”).

403

Orice vei lega pe pământ, legate vor fi şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ, dezlegate vor fi şi în ceruri.1

Şi iarăşi, în Evanghelie, când a suflat numai2 asupra Aposto­lilor, Hristos spunând:

Luaţi Duh Sfânt. De veţi ierta păcatele cuiva, vor fi iertate ace­luia; iar dacă le veţi ţine pe ale cuiva, ţinute vor fi.3

Aşadar, puterea iertării păcatelor s-a dat Apostolilor şi Bisericilor pe care aceia, trimişi fiind de Hristos, le-au întemeiat, şi episcopilor, care le-au urmat lor, după rânduiala înlocuirii.

2. Însă, vrăjmaşii uneia singure Biserici universale, în care suntem noi, cât şi potrivnicii noştri, ai celor care urmăm Apos­tolilor, năzuind împotriva noastră la episcopate neîngăduite lor şi ridicând altare lumeşti, ce altceva sunt decât Core şi Datan şi Abiron, nelegiuiri ce urmează a primi aceleaşi pedepse ca şi aceia, dimpreună cu cei care-i încuviinţează? Precum, chiar şi atunci, părtaşii şi susţinătorii lor au pierit printr-o moarte ase­mănătoare cu a acelora.

17.1. Dar şi eu, în acest loc, mă supăr pe bună dreptate pe această prostie atât de limpede şi vădită a lui Ştefan, pentru că cel care se laudă astfel din scaunul episcopatului său şi pretinde că el păstrează moştenirea lui Petru, pe care s-au aşezat temeliile Bise­ricii, aduce multe alte pietre şi aşază temeliile multor altor bise­rici, de vreme ce întăreşte cu puterea lui că acolo există Botez.

2. De bună seamă, cei care se botează împlinesc creşterea Bi­sericii: însă cel care încuviinţează Botezul lor, pornind de la cei botezaţi, întăreşte faptul că acolo este şi o Biserică. Şi, cel care astfel trădează şi părăseşte unitatea, nu înţelege se respinge de

3 Matei XVI, 19.

4 Numai cu accent pe exclusivitatea încredinţării darului iertării păcate­lor, pentru Apostoli şi urmaşii lor în slujire, adică pentru episcopii Bisericii.

5 Ioan XX, 22-23.

404

el şi, într-o măsură oarecare, se nimiceşte adevărul pietrei creşti­ne. Apostolul mărturiseşte că totuşi iudeii, deşi orbiţi de necu­noaştere şi apăsaţi de cea mai grea nelegiuire, au pornire pentru Dumnezeu; Ştefan însă, care strigă tare faptul că el are Scaunul lui Petru prin succesiune, nu este mânat de nici o pornire împo­triva ereticilor, recunoscând acelora, nu o mică, ci cea mai mare putere a harului, de vreme ce el spune şi susţine că aceştia, prin Taina Botezului, spală necurăţiile omului vechi, că iartă vechi­le păcate de moarte, că fac fii lui Dumnezeu prin naşterea din nou cerească, că [îi] reînnoiesc pentru viaţa veşnică prin sfinţi­rea dumnezeieştii îmbăieri.

3. Iar dacă astfel recunoaşte şi lasă ereticilor aceste mari şi ce­reşti daruri ale Bisericii, ce altceva face decât să intre în comuni­une cu aceia, pentru care apără şi cere pe nedrept atâta har? Şi zadarnic şovăieşte de-acum în a fi de acord cu ei şi în a le fi părtaş şi în celelalte, cum ar fi să stea la un loc şi să-şi amestece rugăciu­nile cu ei şi să ridice împreună altar de jertfă.

18.1. „Dar mult, zice, este de folos numele lui Hristos pen­tru credinţă şi sfinţirea Botezului, pentru ca oricine şi oriunde se va fi botezat în numele lui Hristos să dobândească îndată harul lui Hristos”: dar în acest loc i se poate răspunde şi spune pe scurt că, dacă Botezul a avut putere spre a curăţi afară un om în numele lui Hristos, în numele aceluiaşi Hristos a putut avea putere acolo şi punerea deasupra a mâinii întru primirea Duhului Sfânt.

2. Şi vor începe şi celelalte, care se săvârşesc la eretici, să pară îndreptăţite şi legiuite, de vreme ce sunt săvârşite în numele lui Hristos, numai că voi aţi arătat în scrisoarea voastră1 că nume­le lui Hristos nu poate avea putere decât numai în una Biserică, singura căreia Hristos i-a încredinţat puterea harului ceresc.

1 Referire la Scrisoarea LXXIV. Se observă aici faptul că Novaţian, după Botez, practica punerea mâinii, pentru primirea Sfântului Duh.

405

19.1. Cât despre faptul că trebuie respins ceea ce ţine de datina, pe care ei par s-o opună adevărului1, cine este atât de uşu­ratic încât să pună obişnuinţa mai presus de adevăr sau, zărind lumina, să nu părăsească întunericul.

2. Afară numai dacă şi pe iudei, venind Hristos, adică Adevă­rul, îi ajută la ceva datina foarte veche, anume faptul că, neprimind noua cale a Adevărului, au rămas statornici în vechea tradiţie!

3. Într-adevăr, chiar acest lucru îl puteţi spune voi, africanii, împotriva lui Ştefan, anume că, după ce s-a cunoscut adevărul, aţi părăsit rătăcirea obiceiului; de altminteri, noi legăm datina cu adevărul, iar obiceiului romanilor noi îi opunem o datină, în­să pe cea a adevărului, păzind de la început ceea ce ne-a fost lăsat de către Hristos şi de către Apostoli. Nici nu ne amintim ca acest fapt să fi început cândva anume la noi, deoarece aici întotdeau­na astfel s-a ţinut, încât nu cunoaştem decât una Biserică a lui Dumnezeu şi nu socotim sfânt decât Botezul Sfintei Biserici.

4. Tocmai fiindcă unii se îndoiau cu privire la Botezul acesto­ra, care, deşi primesc profeţi noi, totuşi tot ei par a cunoaşte îm­preună cu noi pe aceiaşi Tatăl şi Fiul, întrunindu-ne foarte mulţi o dată în Iconiu 2, am cercetat cu foarte mare grijă şi am hotărât că trebuie respins cu desăvârşire Botezul dat în afara Bisericii.

20. Însă, ca să răspundem la acel lucru pe care-l aduc în spri­jinul ereticilor şi zic că Apostolul a spus: fie din făţoşenie, fie în adevăr, Hristos Se propovăduieşte, este o prostie, de vreme ce este limpede că Apostolul, în epistola sa, în care a spus acest lucru, nu

2 Vezi Scrisoarea LXXI, per. III; Iconium, Tkoviov, localitate în provincia Phrygia, din Asia Minor.

1 Vezi Scrisoarea LXXV, pct. VI, 5.

2 Filipeni I, 18; vezi şi Scrisoarea LXXIII, pct. XIV; făţoşenie, făţărnicie sau oportunism, alte interese lumeşti.

406

a făcut vorbire nici de eretici, nici de botezul lor, ci a vorbit nu­mai despre fraţi, dintre care unii vorbeau cu el cu viclenie, ori alţii stăruiau în credinţa curată şi nu este nevoie să dezbatem acest lu­cru într-un tratat lung, ci este de ajuns să citim epistola însăşi şi să cunoaştem de la Apostolul însuşi ce a spus Apostolul.

21.1. Aşadar, spun ei, ce se va face în privinţa acestora, care, venind de la eretici1, au fost primiţi fără Botezul Bisericii?Dacă ei au ieşit din această lume, se vor număra între cei care au fost într-adevăr catehizaţi la noi, dar au murit mai înainte de a se fi botezat, având un oarecare câştig de adevăr şi credinţă, la care ajunseseră după ce a fost părăsită rătăcirea, deşi moartea luând-o înainte, nu au dobândit desăvârşirea harului.

2. Însă cei care mai sunt încă în această lume să fie botezaţi cu Botezul Bisericii, ca să poată dobândi iertarea păcatelor, pentru ca nu cumva, stăruind în vechea greşeală din pricina prejudecăţii altora, să moară fără desăvârşirea harului.

3. De altfel, cât de mare este greşeala, atât a celor care sunt primiţi, cât şi a acestora care primesc, să se atingă de Trupul şi de Sângele Domnului, uzurpându-se cu cutezanţă împărtăşania, fără a fi fost spălate necurăţiile prin Botezul2 Bisericii şi fără a fi fost mărturisite public păcatele! Căci scris este:

Oricine va mânca pâinea sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de Trupul şi de Sângele Domnului.3

22.1. Noi însă despre cei pe care aceştia, care mai înainte fu­seseră episcopi în Biserica Universală şi după aceea, asumându-şi

1 Este cazul celor care, în Africa, botezaţi fiind la eretici, se convertiseră înainte de a se lua hotărârea rebotezării lor în Biserică.

2 Botezul Bisericii, ca în alte cazuri, este redat metonimic prin lauacrumecdesiae „îmbăierea în Biserică”.

3 1 Corinteni XI, 27.

407

pentru ei puterea numirii preoţeşti1, îi botezaseră, noi am judecat că trebuie să-i socotim nebotezaţi. Şi la noi este păzit acest lucru, ca toţi cei ce vin la noi de la aceia, chiar îmbăiaţi fiind, să fie bote­zaţi la noi cu Botezul unic şi adevărat al Bisericii Universale, ca şi străinii şi cei care nu au nimic dobândit, pentru ca să dobândeas­că naşterea din nou a îmbăierii de viaţă dătătoare.

2. Şi totuşi este o deosebire între cel care a căzut fără voia lui şi silit de apăsarea prigoanei şi acela care prin voinţă nelegiuită se răzvrăteşte cutezător împotriva Bisericii şi huleşte cu glas necre­dincios chiar împotriva Tatălui şi Dumnezeului Hristos, Cre­atorul întregii lumi. Iar Ştefan nu se ruşinează să sprijine acest lucru, anume să spună că iertarea păcatelor poate fi dată prin cei care ei înşişi s-au prins în toate păcatele, ca şi cum îmbăierea mântuirii poate exista în casa morţii.

23.1. Prin urmare, unde va fi ceea ce s-a scris: înfrânează-te de la apa străină şi din izvor străin să nu bei2, dacă, după ce ai părăsit izvorul pecetluit al Bisericii, primeşti apă străină în locul apei tale şi murdăreşti Biserica cu izvoare lumeşti? Căci, atunci când te împărtăşeşti de botezul ereticilor, ce altceva faci decât să bei din cloaca şi mocirla acelora şi tu însuţi, curăţit prin sfinţirea Bisericii, să te spurci de atingerea murdăriilor altora?

2. Şi, oare, nu te temi de judecata lui Dumnezeu, oferind ere­ticilor mărturie împotriva Bisericii? Deoarece scris este:

Martorul mincinos nu va rămâne nepedepsit?2

Ba, dimpotrivă, tu eşti chiar mai rău decât toţi ereticii. Căci atunci când de acolo vin mulţi la tine, după ce şi-au recunoscut greşeala, ca să primească adevărata lumină a Bisericii, tu sporeşti

4 Se face referire la episcopii căzuţi în apostazie, în timpul persecuţiilor, ca­re au abuzat mai apoi de fostul lor statut, slujind şi botezând în continuare.

1 Pilde V, 15.

2 Pilde XIX, 5.

408

greşelile celor care vin şi, umbrită fiind lumina adevărului Biseri­cii, înmulţeşti întunericul nopţii eretice, iar când ei mărturisesc că se află în păcat şi că nu au nici un har şi că pentru aceasta vin la Biserică, tu le răpeşti iertarea păcatelor, care se dă la Botez, câ­tă vreme spui că ei sunt deja botezaţi şi că au dobândit harul Bi­sericii în afara Bisericii. Nu înţelegi că, în ziua Judecăţii ce va să vie, sufletele lor sunt cerute din mâna ta, care le-ai refuzat celor însetaţi băutura Bisericii şi, celor care voiau să trăiască, le-ai fost pricina morţii? Şi, pe deasupra, mai eşti şi mânios!

24.1. Iată, cu câtă nepricepere îndrăzneşti tu să-i respingi pe cei care se zbat împotriva minciunii, pentru adevăr. Oare ci­ne este cel care ar fi trebuit să se mânie mai pe drept împotrivaceluilalt? Oare cel care apără pe vrăjmaşii lui Dumnezeu ori, dimpotrivă, cel care, se ridică statornic împotriva duşmanilor lui Dumnezeu, pentru adevărul Bisericii?

2. Numai că s-a vădit faptul că cei nepricepuţi sunt chiar aprigi şi mânioşi, de vreme ce, din sărăcia judecăţii şi a cuvântu­lui, cad lesne în mânie, astfel încât despre nici un altul nu spune mai mult decât despre tine Sfânta Scriptură:

1

Câte certuri şi neînţelegeri ai pricinuit prin bisericile întregii lumi! Dar ce mare păcat ţi-ai adunat când te-ai rupt2 de atâtea turme! Căci te-ai rupt pe tine însuţi, să nu te înşeli, de vreme ce este cu adevărat schismatic acela care s-a rupt de comuniunea cu unitatea Bisericii. Dar, în timp ce socoteşti că toţi pot fi afurisiţi de către tine, numai tu singur te-ai afurisit faţă de toţi.

1 Pilde XXIX, 22.

2 Se poate deduce de aici că africanii şi răsăritenii care rebotezau au fost excomunicaţi de Papa Ştefan. Dar acesta nu şi-a dus până la capăt ameninţă­rile (Euseb. H. E., VII,5), deşi a tratat ca excomunicaţi pe delegaţii la sinodul african (scr. LXXV, pct. XXV); (cf. T.C. AdhemardAles,Q. B., p. 388-389). Sf. Ştefan mai apare în Ser. XXV; LXXIV, pct. I; LXXV, pct. VIII (cf. De Rebaptismate Hartel, Opera Cypriani III. Appendix, p. 69-92).

409

3. Şi nu te-au putut îndruma spre rânduiala adevărului şi pă­cii nici măcar învăţăturile Apostolului, care îndeamnă şi spune:

De aceea vă îndemn eu, cel întemniţat întru Domnul, să umblaţi cu vrednicie în chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia cugetului şi cu blândeţea, cu răbdare sprijinindu-vă unul pe altul în iubire, silindu-vă să păziţi unitatea Duhului întru le­gătura păcii, un singur trup şi un singur Duh, precum aţi fost che­maţi într-o singură nădejde a chemării voastre. Un singur Domn, o singură credinţă, un Botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toţi şi prin toate şi în noi toţi.1

25.1. Cu câtă grijă a îndeplinit Ştefan aceste mântuitoare în­demnuri şi porunci ale Apostolului, păstrând smerenia cugetului şi blândeţea în cel dintâi scaun episcopal! Căci ce este mai smerit sau mai blând decât faptul de a se fi învrăjbit cu atâţia episcopi de peste tot în lume, rupând pacea cu fiecare prin tot felul de neînţelegeri, atât cu cei din Răsărit, ceea ce suntem încredinţaţi că ştiţi, cât şi cu voi, care sunteţi în partea de Miazăzi, de la care cu atâta răbdare şi blândeţe a primit pe episcopii trimişi, încât nu i-a primit nici mă­car la întâlnirea unui convorbiri obişnuite! Ba încă, amintindu-şi de dragoste şi de bunătate, i-a sfătuit pe toţi fraţii creştini, să nu-i primească nimeni în casa sa, astfel încât celor veniţi le erau refuza­te nu numai pacea şi comuniunea, ci chiar adăpostul şi ospeţia!

2. Aceasta înseamnă a fi păstrat unitatea Duhului şi legătura păcii2, că se rupe de unitatea iubirii şi că se face străin prin toa­te de fraţi şi că se răzvrăteşte cu nebunia dihoniei împotriva ju­rământului şi legăturii păcii. Oare la un astfel de om poate fi un singur trup, un singur Duh, la care poate însuşi sufletul nu este unul, într-atât este de lunecos şi schimbător, şi nestatornic? Dar să lăsăm cele ce-l privesc pe el.

1 Efeseni IV, 1-6.

2 Vezi Efeseni IV, 3. întreg pasajul precedent este impregnat de ironie ca­ustică la adresa Papei Ştefan.

410

3. Să vorbim mai degrabă despre acest lucru, care priveşte cel mai mult pricina. Cei care pretind că cei botezaţi de eretici tre­buie să fie primiţi astfel, ca şi cum ar fi dobândit după rânduială harul Botezului, spun că noi şi aceia avem un singur Botez şi că nu se deosebeşte cu nimic. Dar ce spune Apostolul Pavel?

„Unul Domn, una credinţă, unul Botez, unul Dumnezeu.”1

Dacă este unul şi acelaşi cu al nostru botezul ereticilor, fără îndoială şi credinţa este una. Iar dacă una este credinţa, de bună seamă unul este şi Domnul. Dacă unul este Domnul, este firesc să se spună că unul este Dumnezeu. Dacă însă această unitate, care nu poate fi despărţită şi împărţită în nici un chip, este ea însăşi şi la eretici, pentru ce ne mai certăm? Pentru ce-i numim pe aceia eretici şi nu creştini? Pe de altă parte, de vreme ce noi nu avem nici un singur Dumnezeu, nici un singur Domn, nici o Biserică, nici o singură credinţă, dar nici un singur Duh sau un singur trup, este limpede că nu putem avea nici Botezul comun cu ereticii, cu care nimic nu ne este comun.

4. Şi totuşi Ştefan nu se ruşinează să ofere apărare unor ase­menea oameni, împotriva Bisericii şi, pentru a sprijini pe eretici, să despartă pe fraţii creştini şi, pe deasupra, să numească pe Ci­prian creştin mincinos2 şi apostol mincinos şi uneltitor viclean. Ca unul care cunoaşte că toate sunt împotriva sa, se grăbeşte să arunce asupra altuia, prin minciună, cele pe care el însuşi ar tre­bui să le audă pe bună dreptate împotriva sa.

Cu toţii îţi dorim să fii bine sănătos, împreună cu noi toţi, cu toţi episcopii care sunt în Africa, şi cu toţi clericii, şi cu toţi fraţii creştini, ca să-i avem uniţi cu noi totdeauna, chiar din depărtare, într-un singur suflet şi un cuget.

1 Efeseni IV, 5.

2 Creştin mincinos, pseudochristum, termenul poate fi tradus mult mai puternic, anume „fals Hristos”.

SCRISOAREA LXXVI

Ciprian salută pentru veşnicie pe confraţii de episcopat Nemesianus, Felix, Lucius, celălalt Felix, Litteus, Polianus, Victor, Iaderus, Dativus şi de asemenea pe confraţii preoţi şi diaconi şi pe ceilalţi fraţi aruncaţi în ocnă1, mărturisitori ai lui Dumnezeu-Tatăl Atotputernic şi ai Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru Mântuitor

1.1. Într-adevăr, slava voastră cerea, preafericiţi şi preaiubiţi fraţi, ca eu însumi să mă silesc a veni pentru a vă vedea şi pentru a vă îmbrăţişa, dacă chiar şi pe mine, alungat din pricina mărtu­risirii numelui lui Hristos, nu m-ar opri hotarele locului hotă­rât pentru exil2. Dar pe cât pot mă închipui cu voi şi la voi, deşi nu-mi este dat să vin cu trupul şi cu pasul, vin totuşi cu iubirea şi cu duhul, dând glas în scrisoare sufletului meu, ce tresaltă de bucurie, veselindu-se de aceste virtuţi şi izbânzi ale voastre, căci mă socotesc părtaş cu voi, dacă nu prin suferinţa trupului, măcar prin comuniunea iubirii.

2. Oare-aş putea tăcea şi înăbuşi în linişte glasul meu, câ­tă vreme cunosc despre preaiubiţii mei atât de multe şi slăvite

1 Ocnă, metallum, mină, nu neapărat metaliferă (după [ZETaAXov); epis­copii condamnaţi aici apar în procesul-verbal al reuniunii din 1 septembrie 256: Nemesianus de Thubuna (Tobna), Litteus de Gemellae (Mlili), Polia­nus de Mileum (Mila), Iader de Midili, Dativus de Vada (Badis), Felix de Bagai, Felix de Bamaccora (lângă Mila), Lucius de Castra Galbae, Victor de Octavu, cu toţii din Numidia.

2 Sfântul Ciprian se afla în exil la Curubis, la câteva mile în sudul Cartaginei.

412

lucruri, cu care v-a cinstit bunăvoinţa lui Dumnezeu, încât o parte dintre voi a luat-o deja înainte prin împlinirea martiriu­lui, urmând a primi de la Domnul cununa vredniciei lor? Iar o parte întârzie încă în cuştile temniţelor sau în ocne şi lanţuri şi, prin însăşi amânarea osândelor, ei dau tot mai mari pilde întru întărirea şi înarmarea fraţilor, adăugând, prin prelungirea chi­nurilor, dovezi tot mai mari de vrednicie, urmând a avea tot atâtea plăţi în darurile cereşti, câte zile au acum în pedepsele numărate.

3. Pe bună dreptate nu mă mir că vi s-au întâmplat aceste lu­cruri, preaviteji şi preafericiţi fraţi, că Domnul, pe măsura vred­nicei voastre cucernicii şi credinţe, v-a împins astfel spre cea mai înaltă culme a izbânzilor, întru cinstirea slavei Sale. Voi, în Bise­rica Lui, aţi strălucit întotdeauna prin stăruinţa de a păstra cre­dinţa, păzind cu tărie poruncile Domnului, curăţia în neprihă­nire, înţelegerea în iubire, cumpătarea în smerenie, grija în câr­muire, purtarea de grijă în ajutorarea celor aflaţi în necazuri, milostenia în ajutorarea săracilor, statornicia în apărarea adevă­rului, cumpănirea în asprimea învăţăturii.

4. Şi, ca să nu lipsească la voi ceva spre pilduirea faptelor bu­ne, chiar prin mărturisirea de acum a glasului şi prin pătimirea trupului, îmboldiţi cugetele fraţilor spre sfintele mărturisiri, fi­ind voi înşivă călăuze pentru fapte de bărbăţie: astfel ca, în timp ce turma îşi urmează păstorii şi imită ceea ce vede că se face de către întâistătătorii ei, să fie încununată de Domnul cu răsplăţile pe măsură ale ascultării.

2.1. Faptul că mai înainte aţi fost crunt bătuţi cu ciomege şi, loviţi prin pedepse de acest fel, aţi pornit începuturile cucer­nice ale mărturisirii voastre, acest lucru nu trebuie blestemat de noi. Căci nu s-a înspăimântat înaintea ciomegelor trupul creştinului,

413

a cărui întreagă nădejde este în lemnul Crucii1. Robul lui Hristos a cunoscut taina mântuirii sale, răscumpărat fiind pen­tru viaţa veşnică prin lemnul Crucii, tot prin lemn a fost purtat înainte spre cunună.

2. Dar ce este de mirare, dacă vase de aur şi de argint fiind, voi aţi fost aruncaţi în ocnă, adică sălaşul aurului şi al argintului, nu­mai că acum firea metalelor a fost întoarsă: locurile care înainte obişnuiseră să dea aur şi argint au început acum a le primi.

3. Au pus chiar şi piedici2 picioarelor voastre şi au legat cu lan­ţuri blestemate fericitele trupuri şi temple ale lui Dumnezeu, ca şi cum împreună cu trupul ar fi legat şi duhul sau aurul vostru ar fi pângărit de atingerea fierului. Pentru oamenii dăruiţi lui Dum­nezeu şi care îşi mărturisesc credinţa cu bărbăţie cucernică, aces­tea sunt podoabe, nu lanţuri, nici nu leagă picioarele creştinilor întru ruşine, ci le slăvesc întru încununare. O, picioare înlănţui­te în chip fericit, care nu de fierar, ci de Domnul sunt dezlegate! O, picioare înlănţuite în chip fericit, care se îndreaptă pe drumul mântuitor spre Rai! O, picioare legate în veacul acesta, pentru o clipită, ca să fie totdeauna slobode la Dumnezeu. O, picioare cu piedici şi butuci3, şovăitoare acum, dar care repede veţi alerga pe drumul slavei la Hristos. Să vă ţină aici, oricât voieşte, cu legături­le şi lanţurile sale, cruzimea pizmaşă şi ticăloasă, repede veţi ajun­ge, de la tărâmurile şi pedepsele acestea, la împărăţia cerurilor.

4. În ocne trupul nu se încălzeşte în pat şi aşternuturi moi, ci este încălzit de uşurarea şi mângâierea lui Hristos. Zac la pământ trupurile istovite de chinuri, dar a zăcea împreună cu Hristos nu este o pedeapsă. Se murdăresc fără îmbăieri trupurile, urâţite de

1 Lemnul Crucii, simbolul pătimirii Domnului, apare în context pur şi simplu lignum.

2 Piedici, conpedes, lanţuri care fac imposibilă evadarea, fuga.

3 Butuci, transversaria cu acelaşi rost ca lanţurile, dar făcuţi din lemn.

414

nemişcare şi necurăţie, dar duhovniceşte se spală pe dinăuntru, când trupeşte se murdăresc pe din afară. Acolo pâinea este pu­ţină, dar

nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu cuvântul lui Dumnezeu.1

Veşmântul le lipseşte celor ce tremură de frig, dar cel ce a îm­brăcat pe Hristos este şi îmbrăcat îndeajuns şi apărat. Părul ca­pului, lăsat netuns, se încâlceşte, dar, de vreme ce Hristos este capul bărbatului, oricum ar fi, acel cap este neapărat cuviincios, pentru că este însemnat de numele Domnului.

5. Cu ce strălucire va fi răsplătită toată urâţenia asta respin­gătoare şi hidoasă pentru păgâni! În ce răsplată a cinstei slăvite şi veşnice se va preschimba această lumească şi scurtă pedeapsă, atunci când, după cuvântul Fericitului Apostol:

Domnul va schimba trupul smereniei noastre, asemănat tru­pului slavei Sale?2

3.1. Dar nici în acel loc, fraţi preaiubiţi, nu se poate simţi vreo renunţare, fie la cucernicie, fie la credinţă, pe motiv că aco­lo nu este dată acum preoţilor lui Dumnezeu putinţa de a oferi şi de-a aduce sfintele jertfe. Dimpotrivă, voi aduceţi şi oferiţi lui Dumnezeu o jertfă preţuită şi totodată slăvită şi care vă va fi vo­uă de cel mai mare folos pentru primirea răsplăţilor cereşti, de­oarece Sfânta Scriptură grăieşte şi spune:

Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o urgiseşte.3

2. Această jertfă o oferiţi voi lui Dumnezeu, această jertfă o aduceţi fără întrerupere, zi şi noapte, deveniţi jertfe lui Dumne­zeu, înfăţişându-vă ca nişte animale de jertfă, sfinte şi neprihăni­te, precum îndeamnă şi spune Apostolul:

1 Luca IV, 4.

2 Filipeni III, 21.

3 Psalmi L, 18.

415

Vă rog, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să înfă­ţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dum­nezeu, nici să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, bună şi plăcută şi desăvârşită.1

4.1. Căci aceasta este ceea ce place cu deosebire lui Dum­nezeu, acesta este lucrul în care, prin mai mare vrednicie, spo­resc lucrările noastre întru câştigarea bunăvoinţei lui Dumne­zeu, acesta singur este lucrul pe care ascultările credinţei şi dă­ruirii noastre îl aduc răsplată Domnului, pentru binefacerile Lui mari şi mântuitoare, deoarece Sfântul Duh vesteşte şi dă mărturie în Psalmi:

Ce voi răsplăti Domnului, zice,pentru toate câte mi-a dat mie! Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema. Scum­pă este înaintea Domnului moartea drepţilor Lui.2

2. Cine nu primeşte cu bucurie şi pe dată paharul mântuirii, cine nu râvneşte bucuros şi vesel în vreo clipă la ceva, prin care şi el să dea răsplată Domnului său ceva? Cine nu primeşte cu tă­rie şi neclintire moartea scumpă înaintea lui Dumnezeu, care va plăcea ochilor celui Care, privindu-ne de sus, în încleştarea pen­tru numele Său, binecuvântează pe binevoitori, ajută pe luptă­tori, încununează pe învingători, răsplătind în noi cu plata bu­nătăţii şi iubirii părinteşti ceea ce El însuşi ne-a oferit şi cinstind ceea ce însuşi a desăvârşit?

5.1. Într-adevăr, faptul că-I suntem datori Lui, pentru că în­vingem şi pentru că ajungem la izbânda celei mai mari lupte, înfrângând potrivnicul, îl vesteşte limpede şi îl arată Domnul, când spune în Evanghelia Sa:

1 Romani XII, 1-2.

2 Psalmi CXV, 3-4 şi 6.

416

însă, când vă vor trăda pe voi, nu vă gândiţi cum sau ce să vor­biţi. Căci vi se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi. Fiindcă nu voi sunteţi cei care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este, care gră­ieşte în voi.1

Şi iarăşi:

Puneţi în inimile voastre să nu gândiţi mai dinainte ce veţi răs­punde. Căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor pu­tea sta împotrivă vrăjmaşii voştri2

2. Într-adevăr, în aceasta stă şi marea încredere a celor ce cred şi greşeala cea mai grea a viclenilor, să nu creadă în Acela, care fă­găduieşte că va da ajutorul Său celor care-L mărturisesc şi, iarăşi, să nu se teamă de Acela, Care ameninţă cu pedeapsa veşnică pe cei care-L tăgăduiesc.

6.1. Acestea toate, voi, neînfricaţi şi preacredincioşi oşteni ai lui Hristos, le-aţi sădit în fraţii noştri, desăvârşind în fapte ce­ea ce înainte aţi învăţat în cuvinte, voi, care veţi fi foarte mari În împărăţia cerurilor, deoarece Domnul făgăduieşte şi spune:

Cel care va face şi va învăţa astfel, foarte mare se va chema în împărăţia cerurilor.3

2. În sfârşit, urmând pilda voastră, o parte numeroasă a mul­ţimii a mărturisit împreună cu voi şi împreună a fost încununa­tă, unită cu voi prin legătura celei mai trainice iubiri şi nedespăr­ţită de întâistătătorii săi, nici prin temniţă, nici prin ocne. Din mulţimea aceasta nu lipsesc nici fecioarele, la care, rodirii de şai­zeci de boabe, i s-a adăugat cea de o sută şi pe care slava îndoită4

1 Matei X, 19-20.

2LucaXXI, 14-15.

3 Matei V, 19.

4 Matei XIII, 18 (Pilda semănătorului); martirul, după Sfântul Ciprian, rodeşte o sută de boabe dintr-unul, iar fecioarele, şaizeci; cf. De hab. Virg., 21: Primus cum centenomartyrumfructus est, secundumsexagenariusvester est. Aici fecioria şi mucenicia cumulează îndoit roadele multiplicate ale bo­bului de grâu.

417

le-a purtat înainte spre cununa cerească. Chiar şi la copii, prin lauda muceniciei, vrednicia, mai mare decât vârsta, le-a întrecut anii, încât orice sex şi orice vârstă împodobeşte turma fericită a mărturisirii voastre.

7.1. Ce tărie a conştiinţei învingătoare aveţi acum voi, fraţi preaiubiţi, ce înălţare în suflet, ce bucurie în cuget, ce izbândă în piept, ca fiecare dintre voi să stea pentru răsplata făgăduită a lui Dumnezeu, să fie încredinţat în privinţa zilei Judecăţii, să umble în ocnă, cu trupul într-adevăr robit, dar cu inima stăpână, să ştie că Hristos este alături de el, bucurându-Se de răbdarea robilor Săi, care păşesc pe urmele şi căile Sale, spre împărăţiile veşnice!

2. Aşteptaţi zi de zi veseli ziua izbăvitoare a plecării voastre şi, urmând a vă retrage cât de curând din lume, vă grăbiţi spre răsplăţile şi lăcaşurile dumnezeieşti ale martirilor, urmând să ve­deţi, după acest întuneric al lumii, lumina cea mai strălucitoare şi urmând să primiţi o mai mare slavă pentru toate pătimirile şi suferinţele, deoarece Apostolul dă mărturie şi spune:

Nu sunt vrednice pătimirile acestei vremi de mărirea viitoare, care se va descoperi întru noi. 1

3. De bună seamă, fiindcă acum voi aveţi cuvântul mai lucră­tor în rugăciuni şi rugăciunea este mai potrivită pentru a dobândi ceea ce se cere în nenorociri, cereţi mai vârtos şi rugaţi-vă ca bu­năvoinţa lui Dumnezeu să împlinească mărturisirea noastră a tu­turor, astfel încât, din întunericul acesta şi lanţurile lumii, Dum­nezeu să ne slobozească şi pe noi, teferi şi plini de slavă împreună cu voi, pentru ca, cei care am fost aici statornic uniţi prin legătura

1 Romani VIII, 18.

418

iubirii şi păcii, împotriva nedreptăţii ereticilor şi a prigoanei pă­gânilor, să ne bucurăm de asemenea în împărăţiile cereşti.

Vă doresc, preafericiţi şi neînfricaţi fraţi întru Domnul, să fiţi bine sănătoşi şi să ne pomeniţi întotdeauna şi pretutindeni. Fiţi sănătoşi.

SCRISOAREA LXXVII

Nemesianus, Dativus, Felix şi Victor doresc fratelui Ciprian sănătate veşnică întru Domnul

1.1. În scrisorile tale, preaiubite Ciprian, ai avut întotdeauna gânduri înalte, pe măsura împrejurărilor vremii noastre. Citindu-le cu stăruinţă, cei strâmbi se îndreaptă, iar oamenii de bună credinţă se întăresc. Cu cât nu încetezi în scrierile tale să dezvă­lui taine ascunse, cu atât mai mult ne faci astfel pe noi să creş­tem în credinţă, iar pe oamenii din lumea aceasta să se apropie de credinţă.

2. Căci, deoarece în multele tale cărţi ai pus tot ce e bun, ni te-ai descris, fără să ştii, pe tine însuţi. Eşti mai mare decât toţi oamenii în felul tău de a scrie, mai iscusit în vorbire, mai înţelept în povaţă, mai simplu în înţelepciune, mai darnic în ajutorare, mai sfânt în cumpătare, mai smerit în ascultare şi mai neprihă­nit în fapta bună. Ştii şi tu însuţi, preaiubitule, că este arzătoare dorinţa noastră, de a vedea că tu, învăţătorul care ne iubeşte, ai ajuns la cununa măreţei mărturisiri.

2.1. Căci, ca un bun şi adevărat învăţător, tu ai spus mai îna­inte în Actele proconsulului1 ceea ce noi ucenicii trebuia să spunem

1 Actele proconsulare, din 30 august 257, păstrează cuvintele demne şi înălţătoare ale mărturisirii Sf. Ciprian. Guvernatorul în cauză este AspasiusPaternus, care-I exilase pe Sf. Ciprian la Curubis. Cf. Monceaux, Histoire littéraire de ¡Afrique chrétienne, Paris, 1902, p. 81.

420

mai pe urmă la guvernator şi, sunând trâmbiţa, ai trezit pe oştenii lui Dumnezeu, încinşi cu armele cereşti pentru înfrunta­rea luptei şi, luptând în prima linie, ai ucis diavolul cu sabia du­hovnicească. Prin cuvântările tale ai adunat de peste tot şi oştiri­le fraţilor, ca pretutindeni să fie întinse vrăjmaşului capcane şi să fie călcate în picioare leşurile şi puterile doborâte la pământ ale acestui duşman public2.

2. Dă-ne crezare, preaiubite, că nu este mai mic decât răsplata de o sută la unu3 sufletul tău neprihănit, care nu s-a temut nici de primele lovituri ale veacului acestuia, nici nu s-a dat înapoi de la a merge în exil, nici nu a stat la îndoială să părăsească cetatea, nici nu s-a înspăimântat să rămână într-un loc pustiu. Şi fiindcă a dat multora pildă de mărturisire, chiar aceasta a fost cea din­tâi cauză a martiriului. Pentru că, de bună seamă, prin exemplul său, a îndemnat la asumarea martirilor şi a început a fi aliatul martirilor, nu numai al celor care s-au dus de acum din această lume, dar a legat prietenie cerească şi cu cei viitori.

3.1. Prin urmare, preaiubite Ciprian, cei osândiţi dimpreu­nă cu noi îţi aduc cele mai mari mulţumiri înaintea lui Dumne­zeu, pentru că, prin scrisorile tale, ai întărit inimile chinuite, ai îngrijit trupurile rănite de ciomege, ai slobozit picioarele lega­te în piedici, ai netezit pletele de pe capetele netunse, ai lumi­nat întunericul temniţei, ai schimbat munţii ocnelor în câmpii, chiar şi nărilor noastre le-ai oferit flori înmiresmate şi ai împrăş­tiat duhoarea respingătoare a fumului.

2. De altfel, s-a continuat ajutorul tău şi al preaiubitului nos­tru Quirinus, pe care l-ai trimis pentru a fi împărţit prin ipodiaconul

2 Duşman public, hostispublicus, sintagma oficiala ce scotea în afara legii un duşman al statului, al întregii societăţi, în cazul dat tirania prigonitoare.

3 O sută la unu; vezi mai sus nota (scr. LXXVI, pct. VI, 2) privitoare la parabola semănătorului şi a boabelor de grâu.

421

Herennius şi paracliserii Lucanus, Maxim şi Amantius, ca să fie rânduite toate cele ce lipsiseră trupurilor noastre.

3. Aşadar, ajutându-ne unii pe alţii prin rugăciunile noas­tre, să ne rugăm precum ne-aţi îndemnat, ca să-i avem ocroti­tori în toate lucrările noastre pe Dumnezeu şi pe Hristos şi pe îngeri.

Îţi dorim, frate şi stăpâne1, să fii întotdeauna bine sănătos şi să ne pomeneşti. Salută-i pe toţi cei ce sunt cu tine. Toţi ai noştri, care sunt cu noi, te iubesc şi te salută şi doresc să te vadă.

1 Stăpâne, Domine, devine în timp parte a formulei reverenţioase de adresare (cf. rom. Domnule).

SCRISOAREA LXXVIII

Lucius şi toţi fraţii În Domnul care sunt cu el salută pe fratele şi colegul Ciprian

1.1. În timp ce tresăltam de bucurie şi ne veseleam întru Dumnezeu, căci avea să ne înarmeze în înfruntare şi, prin bună­voinţa Sa, să ne dea biruinţa în luptă, ne-a sosit pe neaşteptate scrisoarea ta, frate preaiubit, pe care ne-ai trimis-o prin ipodiaconul Herennius şi însoţitorii Lucanus, Maxim şi Amantius. Citind-o, am simţit o uşurare în lanţuri, o mângâiere în prigoană şi un sprijin în nevoie, şi am fost îmbărbătaţi şi mai bine pregătiţi în vederea unor pedepse, de se poate, încă mai mari.

2. Căci înainte de pătimire am fost chemaţi la slavă de tine, care mai întâi ne-ai arătat calea spre mărturisirea numelui lui Hristos. Iar noi, mergând pe urmele mărturisirii tale, nădăjdu­im la un har asemenea ţie. Căci acela care este cel dintâi la aler­gare este cel dintâi şi la răsplată, şi tu, care cel dintâi ai dobândit ceea ce ai început, ne-ai împărtăşit şi nouă de acolo acest lucru, dovedind de bună seamă dragostea neclintită, cu care ne-ai iu­bit totdeauna, pentru ca cei care au avut un singur duh să aibă, în legătura păcii, harul rugăciunilor noastre şi cununa unică a mărturisirii1.

1 Pare a fi reluarea ideii din Scrisoarea LXXVI, pct. VII, unde se vorbeş­te despre unirea creştinilor împotriva ereticilor şi a păgânilor. El le cere să se roage ca această unire să-i însoţească şi în rai.

423

2.1. Dar pentru tine, frate preaiubit, la cununa mărturisirii s-a adăugat răsplata bunelor lucrări, deplină fiind măsura cu care vei primi de la Domnul în ziua plăţii, ca unul care ni te-ai înfă­ţişat şi pe tine în scrisorile tale, căci ne-ai dezvăluit inima aceea a ta, curată şi fericită, pe care o cunoaştem din totdeauna şi, din ea, ne-ai lăudat după dărnicia ei, nu pe cât merităm noi să auzim, ci pe cât poţi tu spune1.

2. Prin cuvintele tale, ai desăvârşit şi cele ce fuseseră mai pu­ţin zidite în noi, şi le-ai întărit întru îndurarea tocmai a acestor suferinţe pe care le pătimim, încredinţaţi fiind de răsplata ce­rească şi de cununa muceniciei şi de împărăţia lui Dumnezeu, după prorocirea pe care, plin de Duhul Sfânt, ai făcut-o în scri­soarea ta. Împlinească-se întru totul acest fapt, preaiubitule, de ne vei avea pe noi în minte în rugăciunile tale, ceea ce am încre­dere că tu faci, precum şi noi la fel facem.2

3.1. Prin urmare, am primit, mult dorite frate, ceea ce ne-ai trimis din partea lui Quirinus şi chiar a ta, jertfa din toată lucra­rea curată. Precum şi Noe a oferit lui Dumnezeu şi Dumnezeu S-a desfătat de mireasma plăcută şi a privit cu plăcere la jertfa aceluia, astfel priveşte şi la a voastră şi este încântat să vă întoar­că răsplata acestei atât de bune lucrări.

2. Pe de altă parte, te rog să ceri ca scrisoarea pe care am făcut-o către Quirinus să-i fie înmânată acestuia.

Îţi doresc, frate preaiubit şi mult dorit, să fii totdeauna bine sănătos şi să ne pomeneşti. Salută-i pe toţi cei care sunt cu tine. Fii sănătos.

1 Aluzie la Scrisoarea LXXVI, la începutul căreia Sf. Ciprian face lauda martirilor lui Hristos.

2 Un pasaj unde se explică acelpomeneşte-ne din finalul mai multor epistole.

SCRISOAREA LXXIX

Felix, Iader, Polianus, cu preoţii şi cu toţi cei care stau în aşteptare împreuna cu noi în ocna din Sigus, trimit salutul veşnic întru Dumnezeu preaiubitului şi mult îndrăgitului Ciprian

1.1. Cu ajutorul rugăciunilor tale, te salutăm din nou, frate preaiubit, prin ipodiaconulHerennianus, prin Lucanus şi Ma­xim, fraţii noştri curajoşi şi teferi. De la aceştia am primit, în dar, o sumă de bani împreună cu scrisoarea pe care ne-ai trimis-o, în care ai binevoit să ne întăreşti prin cuvinte cereşti, ca pe fiii tăi.

2. Şi am mulţumit şi mulţumim lui Dumnezeu-Tatăl Atot­puternic, prin Hristosul Lui, că am fost astfel îmbărbătaţi şi în­tăriţi de cuvântul tău, cerând de la curăţia sufletului tău să binevoieşti a ne avea pe noi în minte în rugăciunile tale stăruitoa­re, pentru ca Domnul să împlinească mărturisirea1 voastră şi a noastră, pe care a binevoit să ne-o dăruiască. Salută pe toţi care stau în aşteptare alături de tine.

îţi dorim, frate preaiubit, să fii bine sănătos în Domnul. Am scris eu, Felix. Am subsemnat eu, Iader. Am citit eu, Polianus. îl salut pe Domnul2 meu, Eutychianus3.

1 Mărturisirea: este vorba de actul martiric.

2 Pentru utilizarea lui Dominus ca formulă obişnuită de politeţe, în pri­mele secole ale erei creştine, vezi Seneca, Scrisoare (III) către Lucilius.

3 Este un post scriptum adăugat probabil de Polianus, având ca destina­tar pe Episcopul Eutychianus de Mileum, în Numidia, amintit în Scrisoarea Sinodală din 255 (Scrisoarea LXX); H.L. Monceaux, Histoire littéraire de ¡Afrique chrétienne, Paris, 1902, vol. II, Saint Cyprien et son temps p. 83,2.

SCRISOAREA LXXX

Ciprian doreşte sănătate fratelui Successus

1.1. Faptul că nu v-am scris de îndată, frate preiubit, s-a în­tâmplat pentru că toţi clericii, aflaţi sub lovitura încleştării, nu se puteau îndepărta de aici în nici un chip, pregătiţi fiind cu toţii, după dăruirea sufletului lor, pentru cununa dumnezeiască şi ce­rească. Dar să ştiţi că au venit cei pe care-i trimisesem la Roma cu această însărcinare, ca, oricum ar fi fost răspunsul scris1 cu privi­re la noi, să ne facă cunoscut adevărul aflat. Căci, prin zvonuri, se vântură multe şi felurite lucruri.

2. Însă lucrurile stau cu adevărat aşa: Valerian2 a răspuns în scris Senatului, ca episcopii şi preoţii şi diaconii să fie pedepsiţi3 de îndată, iar senatorii şi bărbaţii aleşi4 şi cavalerii romani, pierzându-şi rangul, să fie jefuiţi chiar şi de bunuri şi, dacă vor stărui a spune că sunt creştini şi după ce le-au fost luate bunurile, să fie pedepsiţi chiar cu moartea, iar matroanele să fie trimise în exil,

1 Răspunsul, rescriptum, act oficial al cancelariei imperiale.

2 Publius LiciniusValerianus, împărat între anii 253 şi 259, îl asociază la domnie pe fiul său, P. EgnariusLiciniusGallienus, împreună cu care, În 257, declanşează puternica persecuţie anticreştină, despre care vorbesc Sfântul Ci­prian şi corespondenţii săi.

3 Pedepsiţi, adică executaţi.

4 Bărbaţii aleşi, viriegregii, înalţii funcţionari, aflaţi în slujba împăratu­lui, procuratores desemnaţi cu administrarea unor provincii (cf. G. Boissier, L’AfriqueRomaine, p. 93).

426

după ce li se vor fi confiscat bunurile, însă cezarienilor1, fără de­osebire, fie că mărturisiseră mai înainte pe Hristos, fie că-L vor fi mărturisit acum, să le fie confiscate bunurile şi, înlănţuiţi, să fie trimişi răspândiţi pe domeniile împărăteşti.

3. Chiar împăratul Valerian a adăugat la urma rescriptului său o copie a scrisorii pe care a făcut-o cu privire la noi către guverna­torii provinciilor. Zilnic nădăjduim să vină această scrisoare, pre­gătiţi după tăria credinţei spre suportarea pătimirii şi aşteptând, de la ajutorul şi îndurarea Domnului, cununa vieţii veşnice.

4. Pe de altă parte, să ştiţi că Xistus2 a fost executat în cimi­tir în ziua a opta a idelor lui august şi, împreună cu el, patru di­aconi3. Dar şi aici, la Roma, prefecţii stăruiesc zilnic în această prigoană, încât dacă unii li se vor fi împotrivit, să fie executaţi, iar bunurile lor să fie însuşite de fisc.

2. Vă cer ca, prin voi, aceste lucruri să fie aduse la cunoştinţă şi celorlalţi confraţi ai noştri, ca peste tot, prin îndemnul lor, fra­ţii să se poată întări şi pregăti pentru înfruntarea duhovnicească, încât fiecare dintre ai noştri să se gândească nu atât la moarte, cât la nemurire şi, dăruiţi Domnului cu deplină credinţă şi toa­tă bărbăţia, să se bucure mai degrabă decât să se teamă în această mărturisire, în care ştiu că oştenii lui Dumnezeu şi ai lui Hristos nu pier, ci sunt încununaţi.

Îţi doresc, preaiubite frate, să fii mereu bine sănătos.

1 Cezarienii, înalţi funcţionari de finanţe.

2 Xistus, Sixtusal II-lea, succesorul Sfântului Ciprian, decapitat la 6 au­gust 257, în cimitirul lui Calixtus.

3 Liber Pontificalis păstrează numele lor: Sanuarius, Magnus, Vincenţiu şi Ştefan (Duchesne, p. 155).

SCRISOAREA LXXXI

Ciprian salută pe preoţi, pe diaconi şi întregpoporul

1.1. Fraţi preaiubiţi, după ce a ajuns la noi vestea că au fost trimişi frumentarii, ca să mă ducă la Utica2 şi, fiindcă fusesem convins la sfatul celor mai dragi, să mă despart pentru o vreme de grădinile mele, eu am înţeles, fiind la mijloc un motiv îndreptă­ţit, că se cuvine ca episcopul să mărturisească pe Domnul acolo, în cetatea în care stă în fruntea Bisericii Domnului şi să înalţe tot poporul, prin mărturisirea unui întâistătător aflat acolo.

2. Căci, tot ce spune un episcop mărturisitor în însăşi cli­pa mărturisirii, el vorbeşte în numele tuturor, inspirat fiind de Dumnezeu. De altfel, va fi ciuntită cinstirea Bisericii noastre atât de slăvite, dacă eu, episcop întâistătător al altei biserici, pri­mind la Utica hotărârea cu privire la mărturisire, voi pleca de acolo martir la Domnul, cu toate că mă rog stăruitor în rugă­ciuni neîntrerupte şi doresc şi sunt dator faţă de toţi, şi faţă de mine şi faţă de voi, să mărturisesc la voi şi să pătimesc aici şi de aici să plec la Domnul.

3. Aşteptăm aşadar aici, într-un loc retras şi tăinuit, venirea proconsulului însărcinat, care se întoarce la Cartagina, având a

1 Frumentarii) magistraţi însărcinaţi iniţial cu aprovizionarea cu grâu a Cetăţii, mai apoi supraveghetori ori informatori.

2 Utica, cetate în Africa proconsulară, Tunisia actuală, nu departe de Cartagina.

428

auzi de la el ceea ce împăraţii vor fi poruncit cu privire la numele creştinilor laici şi al episcopilor şi având a spune ceea ce în acel ceas Domnul va voi să se spună.

4. Voi însă, fraţi preaiubiţi, pentru învăţătura pe care aţi primit-o totdeauna de la mine din poruncile Domnului şi potrivit cu ceea ce aţi învăţat de cele mai multe ori când vă vorbeam, păs­traţi pacea şi liniştea, ca nu cumva vreunul din voi să stârneas­că vreo tulburare între fraţi, sau să se dea singur pe mâna păgâ­nilor. Căci, odată prins şi dat pe mâna lor, trebuie să vorbească, dat fiind că, aşezat în noi, va vorbi în acel ceas Dumnezeu, Care a voit ca noi mai degrabă să mărturisim, decât să vorbim înain­tea cuiva1.

5. Iar ceea ce se cuvine ca noi să păzim înainte de a aduce pro­consulul hotărârea împotriva mea cu privire la mărturisirea nu­melui lui Dumnezeu, vom hotărî pe loc, cu ajutorul Domnului.

Pe voi, fraţi preaiubiţi, Domnul Iisus să vă facă să rămâneţi mereu teferi în Biserica Sa şi să vă învrednicească s-o păstraţi.

1 Mai degrabă o mărturisire decât o recunoaştere publică înaintea magistraţilor.

CUPRINS

Prefaţă 5

Nota traducătorilor 19

Tabel cronologic al Scrisorilor Sfântului Ciprian 21

Scrisoarea I 23

Scrisoarea II 26

Scrisoarea III 28

Scrisoarea IV 32

Scrisoarea V 38

Scrisoarea VI 40

Scrisoarea VII 45

Scrisoarea VIII 46

Scrisoarea IX 50

Scrisoarea X 52

Scrisoarea XI 58

Scrisoarea XII 65

ScrisoareaXIII 68

Scrisoarea XIV 73

Scrisoarea XV 77

Scrisoarea XVI 81

Scrisoarea XVII 85

Scrisoarea XVIII 88

Scrisoarea XIX 90

Scrisoarea XX 92

Scrisoarea XXI 95

Scrisoarea XXII 99

430

Scrisoarea XXIII 102

Scrisoarea XXIV 103

Scrisoarea XXV 105

Scrisoarea XXVI 107

Scrisoarea XXVII 109

Scrisoarea XXVIII 113

Scrisoarea XXIX 116

Scrisoarea XXX 117

Scrisoarea XXXI 125

Scrisoarea XXXII 132

Scrisoarea XXXIII 133

Scrisoarea XXXIV 136

Scrisoarea XXXV 139

Scrisoarea XXXVI 140

Scrisoarea XXXVII 144

Scrisoarea XXXVIII 148

Scrisoarea XXXIX 150

Scrisoarea XL 154

Scrisoarea XLI 156

Scrisoarea XLII 159

Scrisoarea XLIII 160

Scrisoarea XLIV 167

Scrisoarea XLV 170

Scrisoarea XLVI 174

Scrisoarea XLVII 176

Scrisoarea XLVIII 177

Scrisoarea XLIX 180

Scrisoarea L 184

Scrisoarea LI 185

Scrisoarea LII 187

431

Scrisoarea LIII 191

Scrisoarea LIV 192

Scrisoarea LV 196

Scrisoarea LVI 220

Scrisoarea LVII 223

Scrisoarea LVIII 229

Scrisoarea LIX 240

Scrisoarea LX 266

Scrisoarea LXI 271

Scrisoarea LXII 274

Scrisoarea LXIII 278

Scrisoarea LXIV 294

Scrisoarea LXV 299

Scrisoarea LXVI 304

Scrisoarea LXVII 313

Scrisoarea LXVIII 323

Scrisoarea LXIX 328

Scrisoarea LXX 344

Scrisoarea LXXI 349

Scrisoarea LXXII 353

Scrisoarea LXXIII 357

Scrisoarea LXXIV 378

Scrisoarea LXXV 389

Scrisoarea LXXVI 411

Scrisoarea LXXVII 419

Scrisoarea LXXVIII 422

Scrisoarea LXXIX 424

Scrisoarea LXXX 425

Scrisoarea LXXXI 427

DIFUZARE:

S.C. Supergraph S.R.L. Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti

Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.rowww.librariasophia.rowww.sophia.ro

Societatea de Difuzare SUPERGRAPH vă oferă posibilitatea de a primi prin poştă cele mai bune cărţi de spiritualitate, teologie, cultura religioasă, artă, filozofie apărute la edituri de prestigiu.

Plata se face ramburs la primirea cărţilor; taxele poştale sunt suportate de Supergraph.

Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro

Sacrifică puţină vreme pentru a răsfoi cărţile noastre: este cu neputinţă să nu găseşti ceva pe gustul şi sprefolosul tău!

PRINT

multicolor

Str. Bucium nr. 34 Iaşi tel.: 0232211225 fax: 0232211252 office@printmulticolor.ro www.printmulticolor.ro

SERVICII TIPOGRAFICE COMPLETE

Un comentariu:

  1. Nu pot să mulțumesc suficient serviciului de finanțare lemeridian și să-i anunț pe cât de recunoscător sunt pentru toată asistența oferită de dvs. și de personalul echipei dvs. și aștept cu nerăbdare să le recomand prietenilor și familiei în cazul în care au nevoie de consultanță sau asistență financiară. Împrumut de afaceri .Via Contact:. lfdsloans@lemeridianfds.com / lfdsloans@outlook.com. WhatsApp ... + 19893943740. Mențineți treaba excelentă.
    Mulțumesc, Busarakham.

    RăspundețiȘtergere