Arhim. Efrem Filotheitul
Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu Schitul Lacu sfântul Munte Athos
Editura Evanghelismos Bucureşti, 2015
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
EFREM FILOTHEITUL, arhimandrit
Poveţe părinteşti Arhim. Efrem Filotheitul; trad.: Ieroschim. Ştefan Nuţescu. bucureşti: Evanghelismos, 2015
ISBN 978-606-8562-15-5
I. Nuţescu, Ştefan (trad.)
2
Cu câţiva ani în urmă am început să alcătuim o culegere de epistole ale cinstitului nostru Stareţ către fiii săi duhovniceşti monahi, monahii şi mireni pe care, la rugămintea noastră, ni le-au trimis cu multă bunăvoinţă.
Din aceste epistole am spicuit paragrafele care se refereau la subiecte duhovniceşti (sfaturi, învăţături etc.) prin care se întăreşte tot cel ce doreşte să păşească pe calea mântuirii.
Aceste paragrafe le-am aşezat pe teme şi astfel s-au alcătuit zece fascicule, fiecare dintre ele cuprinzând puncte de vedere, păreri, sfaturi şi în general toate cele pe care un duhovnic, luminaiind de Dumnezeu, le oferă fiilor săi duhovniceşti. Acestea sunt roade ale ostenelilor săvârşite de toţi aceia pe care Sfinţii Părinţi, de-a lungul timpului, ni le-au predat ca o moştenire duhovnicească.
Aceste fascicule în număr foarte mic au fost împărţite între câţiva dintre fiii duhovniceşti ai Stareţului ca ajutor în lupta duhovnicească.
în urma îndemnurilor şi a încurajărilor acestora, am purces la editarea prezentei cărţi, făcând o prelucrare elementară a textelor.
Cartea este împărţită în capitole, fiecare cuprinzând fragmente din epistolele, cuvântările şi omiliile înregistrate ale Stareţului.
5
Nădăjduim că vor primi Mult folos sufletesc toţi cei care, mişcaţi fiind de râvna cea bună, se desfătează de izvoarele duhovniceşti ale cinstitului nostru Stareţ.
Simţim datoria de a mulţumi tuturor celor care în felurite chipuri au contribuit până la sfârşit la întregirea prezentei ediţii, dorindu-le de la Dumnezeu răsplată îmbelşugată.
Afierosim această carte celor care merg pe calea cea strâmtă şi plină de întristare ce duce la viaţa cea veşnică.
Părinţii Sfintei Mănăstiri Filotheu
6
„Bună este mie Legea gurii Tale, mai vârtos decât mii de aur şi argint”1. Dacă Legea lui Dumnezeu este mai scumpă decât argintul şi aurul, atunci „de ce ne tulburăm în zadar”2 pentru grijile vieţii acesteia? Să ne facem „pungă care nu se învecheşte”3, să sporim bogăţia sufletelor noastre, să învistierim comoară veşnică în Ceruri, cuvântul Domnului, „undefurul nu se apropie, nici molia o strică”4.
O vistierie duhovnicească poate fi socotită şi această carte de sufleolositoare a Egumenului Sfintei Mănăstiri Filotheu, Arhimandritul Efrem. Ea cuprinde mulţime de comori duhovniceşti. Cuvântul său simplu şi înţelept, concis şi direct, ascetic şi ortodox, cade uşor ca o ploaie pe pământ uscat, izvorăşte ca un pârâiaş, adăpând tot sufletul cuvântător şi iubitor de Dumnezeu ce însetează şi este precum „pomul răsădit lângă izvoarele apelor”.
Subiectele abordate în paginile acestei cărţi, unele sunt epistole către fiii săi duhovniceşti, iar altele subiecte ale sinaxelor duhovniceşti, înregistrate de fiii
1 Psalmi 118,72.
2Luca 12,33.
3 Idem.
4 Psalmi 1,2.
7
săi duhovniceşti. Toate acestea au caracterul legăturii personale şi însufleţirea unei legături nemijlocite.
Sunt subiecte ce ating în general laturi ale vieţii duhovniceşti, cum ar fi de pildă cele despre ispite, despre patimi, despre gânduri, despre biserică, despre Sfânta Liturghie, dar mai ales despre trăirea ascezei şi desăvârşirii monahale cea întocmai cu a îngerilor, cum ar fi despre monahism, despre feciorie şi curăţie, despre lume şi cei din familie, despre dragoste şi credinţă în Stareţ şi altele.
Recomandăm cu căldură această carte oricărui suflet dornic de a-şi îmbogăţi sărăcia, dorindu-i cu smerenie să secere îmbelşugatul spic al cunoaşterii celei izvorâte din făptuire şi al făptuirii întru cunoştinţă.
Chilia Sfântului Trifon Arhimandrit Ioanichie
8
CAPITOLUL I
Despre mântuirea sufletului şi Rai
1. Acum, primăvara, când natura se îmbracă cu veşmântul ei cel mai frumos, desfătarea este negrăită, atunci când este însoţită de o stare duhovnicească bună.
Cu adevărat, „toate întru înţelepciune”le-a făcut Dumnezeu! Sufletul nu se satură să contemple frumuseţea naturii. O, de-ar urca mintea mai presus de acest glob pământesc, la Ierusalimul cel de sus, la bunătăţile stătătoare ale Raiului! Iar când ajunge acolo, mintea cea învechită şi pământească îşi încetează lucrarea.
Dacă aici, în surghiun, în pământul plângerii şi al blestemului, a dat Dumnezeu o astfel de desfătare pricinuită de frumuseţea celor văzute, cum va fi, oare, cea de acolo unde locuieşte Dumnezeu? Cu adevărat, „nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de slava ce ni se va descoperi”1.
Fiul meu, acolo în Ceruri, Domnul Dumnezeu a şters toată lacrima şi întristarea şi durerea şi suspinul. Căci acolo este petrecere îngerească, iar lucrarea celor de acolo este de a înălţa imnuri şi cântări duhovniceşti.
1 Romani 8,18.
9
Acolo va fi odihnă veşnică şi bucurie cu Dumnezeu, Părintele nostru, Care aşteaptă să ne pregătim pentru a ne lua ca să fim totdeauna lângă El. Acolo fiecare suflet va trăi într-un abis de dragoste, de dulceaţă şi bucurie, de uimire şi extaz.
2. Va veni vremea, ziua, clipa când se vor închide aceşti ochi şi se vor deschide cei ai sufletului. Atunci vom vedea o lume nouă, o nouă existenţă, o creaţie nouă, o viaţă nouă ce nu are sfârşit. Numele ei este „nemurire fără de sfârşit”. Marea noastră Patrie este acolo sus, nestricăcioasă, veşnică, Ierusalimul cel de sus, maica celor întâi-născuţi, acolo se vor sălăşlui sufletele celor mântuiţi, care au fost curăţite de întinăciune de Sângele Mielului Cel fără de răutate.
Cine poate arăta prin cuvânt sau în scris bucuria, veselia, fericirea acelor suflete mântuite? Fericiţi sunt cei ce mor întru Domnul, căci pe aceştia îi aşteaptă bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu. Fericit este cel care va câştiga biletul pentru prăznuirea cea de sus, căci pe aceştia îi aşteaptă bogăţie neîmpuţinată şi slavă, aşa cum însuşi Dumnezeu a spus: „Eu am zis: fii ai Celui Preaînalt, fii ai lui Dumnezeu sunteţi, moştenitori ai lui Dumnezeu, împreună-moştenitori cu Hristos”.
Domnul, înainte de Patimă, a rugat pe Părintele Ceresc pentru Ucenicii Săi şi pentru cei care vor crede prin ei: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat; ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii”1.
Cât de mare este dragostea lui Iisus pentru noi! A luairea omenească şi a fost spânzurat pe Cruce,
1 Ioan 17,24.
10
dăruindu-ne slobozirea şi iertarea datoriei faţă de Părintele Său cel ceresc. Şi, ca un Frate al nostru preaiubit, ne învredniceşte de împreună-moştenirea nesfârşitei bogăţii a Părintelui Său ceresc.
O, dragoste negrăită către noi! O, vai de împietrirea noastră! O, nemulţumirea mea către Binefăcătorul meu!
Dumnezeule, Dumnezeul meu, fie-ţi milă de mine şi nu mă osândi după faptele mele!
3. Fie ca Dumnezeu, aşa cum ne-a unit aici duhovniceşte cu legături nedezlegate, tot astfel să ne învrednicească să fim şi în împărăţia Sa cea cerească, ca să fim părtaşi la Masa duhovnicească a dumnezeieştilor Sale bunătăţi, desfătându-ne şi uniţi fiind cu Părintele ceresc, acolo unde sunt dumnezeieştile Lui izvoare, cele pururea curgătoare. O, ce menire înaltă avem! O, roadă îmbelşugată a necazurilor trecătoare!
Fiii lui Dumnezeu cu veşminte cereşti, având semnele dumnezeieşti strălucind pe chipurile lor, vor intra în moştenirea părintească, întru odihna cea veşnică. Vor cutreiera acele dumnezeieşti lăcaşuri şi văzând acea nesfârşită bogăţie, vor fi răpiţi în extaz, fără să-şi dea seama că trec veacuri întregi. O, ce menire înaltă pentru om!
Dar o imagine plină de întristare îmi întunecă această contemplaţie plină de bucurie. Mai întâi, pentru că eu nu voi fi părtaş la toată această preaslăvită fericire, pe care acum o vedem prin contemplaţie şi care, după cele de aici, va primi carne şi oase, adică va deveni realitate. Şi în al doilea rând, pentru că oamenii nu sunt conştienţi de această înaltă menire. De aceea neştiinţa naşte moartea despărţirii de Dumnezeu.
Păcatul a constituit dintru început nimicirea fericirii paradisiace a omului şi tot el îşi continuă lucrarea
11
lui distrugătoare până acum. Vai nouă, căci iadul ne stăpâneşte!
O, Dumnezeul meu, Domnul Savaot, luminează întunericul inimilor noastre, ca să Te vedem pe Tine, Lumina cea adevărată, care luminează şi veseleşte inimile prietenilor Tăi! Luminează-ne pe noi, ca să Te urmăm până vom ajunge la odihna cea veşnică. Amin.
4. Toate vor trece şi întru nimic se vor preface, pe când lucrarea făcută pentru Dumnezeu va rămâne împreună cu sufletul lucrătorului, ca să dobândească din ea viaţa veşnică.
Fericiţi sunilosofii duhovniceşti ai lui Dumnezeu, care dau vremelnic şi învistieresc veşnic, pentru ca, atunci când vor pleca, să găsească în „banca” lui Dumnezeu vistieriile lor cu dobândă. Fericiţi sunt cei care îşi curăţă inimile de neghinele păcatului, sădind sămânţa cea bună, căci va veni vreme bine primită, când vor secera spicele vieţii celei veşnice. Fericiţi sunt cei care seamănă cu lacrimi şi cu post duhovnicesc, adică flămânzind pururea şi însetând de faptele cele bune, căci aceştia vor secera bucurie veşnică.
5. Fiii mei iubiţi, am primit scrisoarea voastră. Dragostea voastră este foarte mare, însă eu sunt cu desăvârşire nevrednic.
Mă rog, cu toată nevrednicia mea, să vă ocrotească Harul lui Dumnezeu şi Preasfântul Duh să vă povăţuiască la toată fapta cea bună, astfel încât să vă faceţi bineplăcuţi Bunului nostru Dumnezeu şi să vă învredniciţi a locui în cealaltă viaţă în locaşurile lui Dumnezeu, acolo unde petrec îngerii şi laudă neîncetat, în norul Luminii
12
celei neapropiate, Sfânta Treime cea mai presus de Dumnezeire.
Această slavă cerească, toţi Sfinţii mari au râvnit-o şi nevoindu-se au dobândit-o. Cele de aici, de pe pământ, în comparaţie cu cele de sus sunt întuneric. Cele de aici sunt deşarte, trecătoare, schimbătoare, sunt nimic, pe când cele cereşti sunt veşnice, stătătoare, slăvite, scăldate în lumină, înmiresmate cu Har dumnezeiesc.
Pentru aceasta, cel care va dispreţui lucrurile deşarte ale lumii, adică nu le va dori cu împătimire, acela va deveni părtaş al bunătăţilor veşnice.
6. viaţa monahului este cruce de fiecare zi. Iisus Hristos ne cheamă pe toţi cei care îl iubim să ne răstignim împreună cu El, după care va urma învierea sufletului, care înseamnă veselie duhovnicească necurmată. Iute este iarna, dureros este îngheţul, dar dulce este Raiul. Ridicaţi ochii voştri şi vedeţi Ierusalimul cel de sus, acolo unde fericirea şi bucuria vor dăinui în vecii vecilor. O, ce bucurie, ce desfătare! Veşnic vom trăi lângă Dumnezeu.
Da, fiii mei, să-i iubim pe ceilalţi, fiindcă acolo este numai dragoste, iar cel care nu are dragoste nu va intra acolo.
7. Orice osteneală şi suferinţă şi ispită, binecuvântatul meu fiu, nu se poate compara cu acea viaţă fericită. Mii de vieţi să fi avut şi pe toate să le fi jertfit, nu am fi făcut nimic vrednic pentru dobândirea slavei viitoare, pe care Stăpânul Hristos, prin Cinstitul şi de viaţă făcătorul Său Sânge, vrea să ne-o împărtăşească. Pentru aceasta Apostolul Pavel spune: „Nu sunt vrednice pătimirile vremii
13
de acum de a se asemăna cu slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi”.
Cugetă şi la aceasta că omul „ca floarea se ofileşte şi ca visul trece”. Şi iarăşi: „La glasul trâmbiţei pământul se va cutremura şi toţi morţii vor învia”1 pentru întâmpinarea lui Hristos. Când se va deschide poarta veacului viitor şi când se va nimici lumea aceasta, atunci se va face restabilirea firii noastre în starea primară. „Domnul va schimba chipul trupului smereniei noastre, ca să fie asemenea Trupului slavei Sale”2. Căci firea, care suspină şi împreună-pătimeşte, aşteaptă cu nerăbdare arătarea slăvită a fiilor lui Dumnezeu. „Pentru că nădejdea zidirii descoperirea fiilor lui Dumnezeu aşteaptă”3.
Neasemănată este măreţia omului, pe care Dumnezeu îl înalţă la atât de mare înălţime şi slavă! Iar noi, păcătoşii şi pătimaşii, nu cunoaştem şi rămânem nepăsători faţă de această mare bogăţie, petrecând în cugetări cu totul pământeşti. Trupul acesta, care este pământ şi duhoare, să se învrednicească să devină asemenea slavei lui Dumnezeu, să devină îngeresc? Oamenii sunt materiali în comparaţie cu îngerii, care suniinţe cu totul duhovniceşti. îngerii în comparaţie cu Dumnezeu au o oarecare „materie”. Nu suniinţe cu totul imateriale, precum Dumnezeu Care este Lumină neapropiată. Atunci şi oamenii vor deveni îngereşti şi se va săvârşi unirea plinătăţii Bisericii, adică a credincioşilor cu Hristos. Cu câtă iubire părintească spune Domnul nostru: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o”4.
1 Romani 8,18.
2 Filipeni 3,21.
3 Romani 8,19.
4 Ioan 17,24.
14
Bogăţia lumească se poate compara cu aceste cuvinte ale lui Dumnezeu? Să fim şi noi acolo unde este Domnul nostru! Acolo unde îngerii se înfricoşează şi nu îndrăznesc să se apropie! O, înţelepciune şi bogăţie nesfârşită a lui Dumnezeu!
8. Fiul meu, nu-ţi uita menirea. Priveşte în Cer bunătăţile care ne aşteaptă. Ce sunt cele de aici? Oare, nu sunt cenuşă şi pulbere şi vis? Nu vedem, oare, toate zăcând în stricăciune? Pe când cele de sus sunt veşnice.
împărăţia lui Dumnezeu este nesfârşită şi fericit este cel ce se va sălăşlui în ea, căci va vedea slava dumnezeiescului Chip.
Fiul meu, să nu uiţi că suntem trecători în această lume şi că viaţa noastră atârnă de un fir de aţă. Toate bunătăţile din lume sunt deşarte.
Câtă vreme vom avea această cunoaştere a adevărului, ne vom îndrepta în fiecare clipă ochii sufletului nostru către viaţa veşnică, către Ierusalimul cel de sus, acolo unde Cetele îngerilor cântă cântările lui Dumnezeu, a căror dulceaţă şi înţelepciune sunt necuprinse cu mintea. O, fiii mei, câtă slavă vor avea sufletele noastre atunci când după moarte vor urca la Ceruri şi se vor număra împreună cu îngerii!
9. Să slăvim pe Domnul Cel înviat, Care ne-a învrednicit să prăznuim Sfânta Sa înviere, rugându-ne să ne învrednicească să prăznuim şi Sabatul cel veşnic în Ceruri, în Noul Ierusalim, întru bucuria cea veşnică, „această bucurie (pe care) nimeni nu o va lua de la noi”. Da, fiul meu, pentru că viaţa cea pământească este plină de necazuri care pot să o nimicească, pe când cea cealaltă,
15
nu, ci izvorăşte pururea ca dintr-un izvor nesecat şi purtător de viaţă.
Să ne silim la îndatoririle noastre creştineşti, ca să prăznuim Paştele cel veşnic lângă Hristosul nostru şi să-L vedem faţă către faţă, spre fericita desfătare, pe care nu o mai umbresc ispitele şi descurajările.
10. V-am trimis o epistolă în care am scris puţin despre Rai. Cred că v-aţi bucurat de ea. Ah, dacă aţi vedea puţin din Rai şi aţi auzi şi câte ceva din dulcile cântări ale îngerilor, care strălucesc de lumină cerească şi răspândesc mireasmă paradisiacă! Ah, ce frumuseţe! Dar, din nefericire, noi nu cunoaştem nimic din toate acestea.
Acolo toate strălucesc de nemăsurată fericire. Iar despre tronul lui Hristos ce am putea spune? Stăpânul Hristos şade pe tron şi din pricina Luminii Sale nimeni nu poate vedea Sfântul şi Preadulcele Său Chip. Ah, ce dulceaţă şi frumuseţe! Ce este mai frumos decât aceasta? Acesta este adevăratul Rai, vederea Chipului lui Iisus Hristos. Slavă, Doamne, Crucii şi învierii Tale!
O, adâncul înţelepciunii lui Dumnezeu! O, tainele Dumnezeirii Celei în trei sori! Fericit este cel care se va smeri pe sine ca un copil, supunându-se, întru nerăutatea sufletului, tuturor poruncilor pentru dragostea lui Dumnezeu! Dar vai de cel care va ţine la egoismul său, precum eu, căci se va lipsi pe sine de darurile dumnezeieşti!
Alergaţi, fiii mei, cu smerenie, ca să ajungeţi la Domnul Cel ce S-a smerit pentru noi, la Preadulcele şi iubitul nostru Hristos, Lumina săracului nostru suflet.
Vedeţi ce frumuseţe ne aşteaptă? O, de aţi fi văzut această frumuseţe! Pe toate le-aţi fi nesocotit, ca gunoiul
16
v-aţi fi făcut, numai să nu vă fi lipsit de cele pe care le-a pregătit dulcea dragoste a lui Iisus. Acestea ni le spunea Stareţul meu, iar eu vi le transmit vouă, ca să vă îndulciţi. Termin însă aici. Iertaţi-mă!
11. Iarăşi cuget că eu nu sunt pentru Rai, fiindcă faptele mele mă încredinţează că numai de iad sunt vrednic.
Apostolul Pavel ne vorbeşte foarte frumos despre Rai. El a fost răpit până la al treilea Cer şi a văzurumuseţile împărăţiei Cerurilor şi, ieşit din sine, a strigat: Cât de frumoasă este împărăţia lui Dumnezeu! Nimic frumos de pe pământ nu se poate asemăna cu ea.
O astfel de frumuseţe are Raiul, încât ochiul omenesc nu o poate privi, nici urechea omului nu a auzit vreo cântare mai dulce. În Rai Cetele îngereşti cântă cu neasemănare mai dulce decât cele mai dulce-cântătoare priveghetori.
Sfântul Apostol Pavel spune în continuare că omul nu a cunoscut niciodată ce a pregătit Dumnezeu în Cer pentru fiii Săi. Cu adevărat, dacă am cunoaşte desfătările duhovniceşti ale Raiului, am face răbdare întru toate, ca să-l dobândim. Pe când acum, datorită neştiinţei săvârşim cele potrivnice, depărtându-ne astfel de Dumnezeu.
O, dacă am şti ce este Raiul! Mintea omului nu poate cuprinde măreţia frumuseţii lui. Acolo psalmodiază fără de încetare Cetele îngerilor şi ale sufletelor sfinte. Un Paşte veşnic, fără de sfârşit. Acolo sufletele vorbesc între ele cu veselie, povestind cum au trecut prin această viaţă deşartă şi cât de mult le-a ajutat Dumnezeu, ca să se izbăvească de iad şi să le rânduiască în acest loc fericit. Nesfârşite mulţumiri îi înalţă lui Dumnezeu pentru
17
marea Sa milostivire, pentru faptul că i-a ajutat să dobândească Raiul.
Ce este Raiul? Este un loc plin de flori neveştejite, de miresme dumnezeieşti, de desfătare îngerească, de viaţă pascală, de iubire dumnezeiască, de neîncetată doxologie înălţată lui Dumnezeu şi de petrecere veşnică.
Pentru aceasta, aşadar, merită să ne nevoim. Dar ce este nevoinţa noastră faţă de acest Rai „de basm”, am putea spune?
Ah, Raiule, ce frumos eşti! Frumuseţile tale mă atrag, mă fac un alt om. De ce însă să nu mă străduiesc, prin nevoinţăbună, să te dobândesc? Dumnezeul meu, Doamne al nostru, izbăveşte-ne de mândria cea rea, astfel încât povăţuiţi fiind de sfânta smerenie, să devenim locuitori ai preadulcelui Rai. Amin. Aşa să fie!
18
CAPITOLUL II
Despre necazuri, dureri şi osteneli
1. Dragostea Părintelui nostru ceresc să fie în sufletele noastre, ca prin aceasta fiind însufleţiţi, să aducem rod de ascultare faţă de poruncile Lui cele de viaţă dătătoare. „Toţi care voiesc cu bună cinstire a trăi în Hristos Iisus, prigoniţi vor fi”1. De vreme ce prin afierosirea voastră petrecerii îngereşti aţi urmat pe Mântuitorul Hristos, cea mai mare îndatorire este a răbda necazurile venite fie de la fire, fie pricinuite de trândăvia noastră, fie de păcatele noastre, fie de oameni. De vreme ce voim să trăim o viaţă în Hristos, suntem datori să ne supunem voii dumnezeieşti, căci toate de la Dumnezeu vin. şi de vreme ce vin de la Dumnezeu, prin urmare sunt incluse în voia dumnezeiască, adică sunt poruncite de către Părintele ceresc. Nu ne supunem? Atunci nu vom striga împreună cu fericitul Iov „Cum a plăcut Domnului, aşa s-a şi făcut; fie Numele Domnului binecuvântat”2.
Prin răbdare şi prin mulţumirea adusă lui Dumnezeu arătăm supunere faţă de voia Sa dumnezeiască. Iar cel
1 II Timotei 3,12.
2 Iov 1,21.
19
ce se supune se va învrednici să dobândească încă de aici viaţa cea veşnică întru sine. Da, unul ca acesta va trăi în vecii vecilor.
Să ne nevoim, aşadar. Să şlefuim sufletele noastre cu piatra răbdării, ca să aducem lui Dumnezeu lucrare plăcută. Necazuri, boli, mâhniri, ispite, nimic din toate acestea nu ne va despărţi de dragostea lui Hristos, fiindcă dintru început am primit învăţătură şi cunoaştere, şi anume că strâmtă şi cu necazuri este calea ce îi duce pe cei ce umblă pe ea la viaţa cea fără întristare. Spini şi buruieni se află la dreapta şi la stânga căii. Aşadar este nevoie de luare-aminte.
Pe calea cea cu întristare, în încercarea bolii şi în celelalte necazuri vine spinul împuţinării de suflet, al nerăbdării, al fricii, ca să sfâşie îmbrăcămintea sufletului. Pentru aceasta este de trebuinţă s-o întărim prin credinţă, nădejde şi răbdare, având ca pildă pe Iisus Hristos, Cel care în timpul vieţii Sale pământeşti a avut multe necazuri şi mulţi spini au întristat preasfântul Lui suflet. Pentru aceasta a spus: „întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”1. Prin boli şi necazuri, Dumnezeu, ca Părinte, ni Se dăruieşte, căci caută chipuri prin care să ne dăruiască sfinţenia Sa. „Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l ceartă? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi”2. Prin urmare, când suferim, atunci suntem fii ai lui Dumnezeu. Şi cine, oare, nu vrea să fie fiul lui Dumnezeu? Aşadar, dacă vrei să fii fiul lui Dumnezeu, rabdă cu mulţumire, cu credinţă şi nădejde necazurile şi ispitele trimise de Dumnezeu.
1Luca 21,19.
2 Evrei 12,8.
20
Şi ispitele venite de la oameni tot de la Dumnezeu sunt, fiindcă prin ele dobândim îngăduinţă, îndelungă-răbdare, compătimire, răbdare, căci toate acestea sunt însuşiri dumnezeieşti, aşa cum ne spune Domnul nostru: „că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”1. Pentru aceasta suntem datori să avem dragoste către toţi oamenii şi nici o urmă de ură sau răutate să nu fie în sufletele noastre, ca să ne putem numi fii ai lui Dumnezeu.
Nu sunt vrednice pătimirile întregii noastre vieţi de bunătăţile cele negrăite pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru sufletele acelea care vor ridica crucea necazurilor care vin fie de la fire, fie de la oameni, fie de la diavol. Căci orice patimă sau slăbiciune care ne războieşte, când o războim şi noi, atunci ea ni se face pricină să ne învrednicim de fericirea: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămuriăcându-se va lua cununa vieţii”2.
Pentru aceasta, fiul meu, să le răbdaţi pe toate, pentru că nevăzut se împleteşte cunună pe capul fiecăruia; căci iute este iarna, dar dulce este Raiul. Răbdaţi, aşadar, îngheţul încercărilor, pentru ca astfel să salte piciorul vostru de bucurie în Cer.
2. Multe sunt cele care ne întristează, fiul meu, dar fericit este acela care cu răbdare şi mulţumire trece peste cele întristătoare ale vieţii acesteia. Da, suntem datori să-I mulţumim lui Dumnezeu, Celui care prin aceste necazuri pregăteşte sufletul nostru cel nemuritor pentru a deveni moştenitor al bunătăţilor celor veşnice din împărăţia Cerurilor.
1 Matei 5,45.
2 Iacov 1,12.
21
„Iar Domnul spre folosul nostru ne pedepseşte, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui”1. Prin diferitele necazuri se învistiereşte întru noi slava cea veşnică.
Pentru aceasta nu trebuie să ne tulburăm în vremea certării Domnului, ci de folos pentru sufletul fiecăruia este desăvârşita supunere faţă de Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, Care în vreme de necaz tămăduieşte rana ascunsă a sufletului fiecăruia. Iar aceasta o face cu scop sfânt, acela de a-i dărui sănătatea sufletească, adică curăţirea inimii de patimile de necinste.
Unui asemenea Doctor înţelept avem datoria de a-I aduce neîncetat mulţumire prin fapte, astfel încât să nu-L mâhnim cu nici o cădere de-a noastră.
Toţi Sfinţii şi-au petrecut viaţa îndurând necazuri şi nenumărate suferinţe. Deşi păcatul nu avea nici un drept să-i întristeze, cu toate acestea viaţa lor a fost de multe ori o adevărată mucenicie. Oare ce îndreptăţire vom aduce noi, cei ce cădem şi săvârşim multe păcate, astfel încât să avem dreptul să petrecem viaţa fără necazuri? Fără necazuri şi suferinţe? Dar tocmai noi suntem singurii răspunzători pentru păcat şi de aceea avem nevoie de biciul certării celei mântuitoare a Domnului, ca să ne aflăm mântuiţi în împărăţia Cerurilor, cu îndurările Iubitorului de oameni Dumnezeu.
Ştiu, fiul meu, cât de mult te iubeşte Dumnezeu prin desele Sale cercetări. De asemenea şi răbdarea ta cea statornică în acestea o cunosc, precum şi neîncetatele mulţumiri ce le aduci Marelui Doctor, Dumnezeu.
3. De ce eşti întristat şi mâhnit în timp ce mergi pe calea lui Dumnezeu? Să se întristeze cei care L-au uitat pe Dumnezeu, care nu au nici o nădejde în izvorul cel
1 Vezi Evrei 12,10.
22
pururea-curgător şi viu al lui Dumnezeu. Noi cei care credem în Dumnezeu cel viu şi nădejdea noastră în El o avem, trebuie să ne bucurăm că avem un astfel de Părinte în Ceruri Care ne iubeşte mai mult decât orice tată şi mamă şi are o nesfârşită purtare de grijă, ca să ne facă vrednici de El.
Dar greşim în fiecare clipă. Da, nu neg aceasta, dar ştiu că firea noastră este din lut şi de aceea pe cele de pe pământ le doreşte şi pe cele josnice le caută căci cugetul omului „se pleacă spre cele viclene din tinereţile lui”1 şi că vedem înlăuntrul nostru o lege care caută să ne robească voinţa liberă, să o supună şi roabă a păcatului să o facă.
Cu toate acestea însă biruieşte voinţa cea bună. Dumnezeu ne-a dat arme duhovniceşti prin care respingem orice atac satanic, cu nădejdea în slăvitul stindard al Crucii; cu nădejdea vie în Acela Care a spus: „Nu te voi lăsa, nici te voi părăsi”2 cu nădejdea în Hristos al nostru, Care a fost atârnat pe Cruce, astfel încât tot cel ce priveşte către El şi nădăjduieşte în El să nu fie ruşinat.
Preacuratul Sânge care s-a vărsat pe Cruce a şters păcatele omenirii şi a izvorât viaţă. „Fericit este omul cel ce nădăjduieşte întru Tine”3.
îndrăzneşte, fiul meu, căci această întristare a ta întru bucurie se va preface; această întristare un mare bine îţi pricinuieşte, te îngrădeşte ca o platoşă de fier, ca nu cumva săgeţile cele viclene ale alipirii de cele pământeşti să-ţi desprindă mintea de la grija pentru cele cereşti şi pentru nemuritorul tău suflet.
1 Facere 8,20.
2 Evrei 13,5.
3 Psalmi 83,13.
23
Bucuriei îi va urma întristare şi întristării îi va urma bucurie, precum noaptea urmează zilei. Astfel a fost rânduită de către Părintele luminilor calea pentru cei ce se mântuiesc. Numai răbdare şi nădejde, numai pe acestea încrustează-le în adâncurile inimii tale; prin acestea vor fi înfruntate toate cele potrivnice.
Prinde-te de dulcele nostru Iisus, strigă către El în necazurile tale; încredinţează-I Lui grija necazurilor tale, iar El va săvârşi cu tine cele bineplăcute Lui. Precum Ana, mama Proorocului Samuil, care, fiind foarte întristată pentru nerodirea ei, a căzut înaintea Domnului vărsându-şi cu durere sufletul ei ca ceea ce naşte. Şi nu s-a lipsit de cererea ei.
Cine a nădăjduit în Dumnezeu şi a fost ruşinat? Desigur, nădejde lucrătoare, iar nu vrednică de defăimare; adică nădejde însoţită de lucrarea duhovnicească după putere. Altminteri nu este nădejde, ci dispreţ. De o astfel de nădejde vicleană izbăveşte-ne, Dumnezeule!
4. Cât de mult se păgubeşte omul când nu cugetă că este certat ca un fiu al lui Dumnezeu şi îşi uită înfierea.
O îndatorire absolut necesară este impusă de dragostea adevăraţilor părinţi, şi anume aceea de a-şi mustra fiii. Tot astfel şi Dumnezeu, Care este Părintele nostru, ceartă pe fiii Săi spre înţelepţire, pentru a se împărtăşi şi ei de sfinţenia Lui.
„Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici slăbi fiind mustrat de Dânsul”1. Uitarea de către creştini a Părintelui lor, a lui Dumnezeu, este un mare rău, fiindcă atunci când toiagul părintesc îi loveşte (dureri, necazuri, ispite) cad în descurajare, sunt biruiţi de mii de gânduri, iar pedeapsa devine şi mai aspră, fără nici o mângâiere.
1 Pildele lui Solomon 3,11.
24
Cât de frumos ne vorbeşte Apostolul Pavel: „Şi aţi uitat îndemnul care vă grăieşte ca unor fii1.
Este de neocolit certarea Domnului făcută fiilor Săi pe care El îi cunoaşte. Dumnezeu nu favorizează pe nimeni; El este străin de dragostea bolnăvicioasă, pe care mulţi părinţi o au către fiii lor, dragoste care le va aduce acestora distrugerea şi veşnicul iad. El nu Se lasă amăgit, ca Unul ce este sfânt şi fără de patimă, astfel încât, pentru a nu-i mâhni pe fiii Săi cei iubiţi, să treacă cu vederea greşelile şi nesocotinţa lor. Nu, de mii de ori nu! Este Dumnezeu Care are dragoste curată faţă de fiii Săi; îi va pedepsi, îi va sfătui, va încătuşa libertatea lor şi îi va mustra în diferite chipuri, pentru a schimba însuşirile lor cele rele în însuşirile Sale cele sfinte, spre slava şi lauda în Hristos Iisus.
Şi Hristos, Fiul iubit al Tatălui, atunci când Se afla pe pământ, S-a iscusit întru învăţătura Domnului, nu fiindcă ar fi avut nevoie de aceasta, ca Dumnezeu fără de păcat cum este, ci a făcut-o pentru mântuirea omului şi pentru a ne sfătui şi a ne da pildă, ca să mergem pe urmele Sale; „De este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta; însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti”2.
5. În toate situaţiile să ai privirea sufletului sus, de unde va veni şi ajutorul.
Nu deznădăjdui, orice s-ar întâmpla, căci odată cu ispita vine şi scăparea din ea. Dumnezeu nu pune niciodată asupra omului o sarcină mai mare decât poate purta. Dacă oamenii fac astfel, cu atât mai mult Bunul Dumnezeu, Care pentru om Şi-a vărsat Sângele Său pe Cruce.
1 Evrei 12,5.
2 Matei 26,39.
25
Prin răbdarea necazurilor trecătoare, creştinii dobândesc bucuria şi odihna cea veşnică.
Să nu-i fericim niciodată pe acei oameni care au aici pe pământ bucurie şi pace neschimbată, ci mai degrabă să ne întristăm pentru ei, căci acea bucurie trecătoare li se va face piedică în viaţa viitoare.
Dumnezeu este milostiv, dar şi drept; milostiv pentru această viaţă, însă Drept Judecător după moarte. Nu este cu putinţă ca Dumnezeu să dea creştinilor încercaţi de necazuri adevăraţilor creştini, iar nu celor numai cu numele şi în veşnicie întristare. Nu, ci acolo le va da bucurie neîmpuţinată, pe care nimeni nu le-o va putea lua. Nu este cu putinţă ca Dumnezeu să ducă pe om dintr-un iad în alt iad. Aşadar, mai degrabă să te bucuri, decât să te întristezi, căci Dumnezeu te-a învrednicit să suferi aici trecător, pentru a te odihni veşnic.
Bucuria cea veşnică este păstrată numai pentru creştinii întristaţi. Domnul ne spune în Sfânta Evanghelie pilda bogatului şi a lui Lazăr. „Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti”1.
Dumnezeu nu părtineşte niciodată, ci va face ceea ce este potrivit Lui. Dacă vei arunca o privire la vieţile Sfinţilor, vei vedea numai ispite, necazuri, întristări. Astfel şi-au petrecut ei viaţa. Nimeni nu va intra în locaşul cel veşnic, acolo unde este bucurie negrăită, prin desfătări, ci doar cei care, pentru păzirea poruncilor lui Dumnezeu, au răbdat toelul de necazuri.
Domnul spune: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”2. El este Dumnezeu Care
1Luca 16,25.
2Ioan 16,33.
26
a venit pe pământ şi Care a îndurat în toată viaţa Sa osteneli şi suferinţe. Iar în cele din urmă cum Şi-a sfârşit viaţa? Atârnat pe Cruce, ca un blestemat, pentru ca zidul blestemului să-l surpe.
înfricoşătoarele suferinţe au strâmtorat inima Dumnezeului-Om încât a strigat: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?”1. Pământul s-a cutremurat, iar catapeteasma Templului s-a sfâşiat prin mijloc în văzul tuturor. Iar gânditor s-a cutremurat şi s-a surpat zidul de nezdruncinat al blestemului, cel ridicat între Dumnezeu şi om. şi murind Iisus, s-au unit cele despărţite şi omul a devenit nu doar un simplu prieten al lui Dumnezeu, ci a primit şi înrudirea cu El; a primit harul înfierii „moştenitor al lui Dumnezeu, împreună-moştenitor al lui Hristos”. Căci omul a dat pe Preasfânta Fecioară, ca Maică a Fiului, iar Hristos a luat Trup din curatele ei sângiuri şi acest trup omenesc îndumnezeit a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Şi este văzut Dumnezeu în Cer, închinat şi sub firea omenească de către îngeri.
Ai văzut unde a urcat neamul omenesc? Dumnezei după Har! Dar, oare, fără întristare este cu putinţă să ajungă cineva acolo? Ne vom întrista, ne vom necăji, dar într-o zi toate se vor sfârşi şi vor fi uitate, iar Bucuria cea veşnică îşi va deschide larg şi cu multă dragoste braţele Sale şi va spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”2.
La fiecare faptă a ta, cuvânt sau cuget, gândeşte-te că este de faţă Dumnezeu, Cel care le vede pe toate şi într-o zi le va judeca. Din această cugetare mântuitoare se naşte dumnezeiasca frică, cea care pricinuieşte mult
1 Marcu 15,4.
2 Matei 11,28.
27
folos. „Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin”1. Această cugetare aduce cu sine şi smerenie. Iar smerita cugetare nu se naşte numai din ispite şi încercări, ci şi din cugetarea duhovnicească şi din cunoaşterea neputinţei noastre.
Gândiţi-vă cât de neputincios este omul, încât să nu poată săvârşi binele, deşi este sădit în sufletul său. Răul, dimpotrivă, îl săvârşeşte cu uşurinţă, deşi nu este sădit în firea lui. Omul vrea să fie bineplăcut lui Dumnezeu, dar dacă nu lucrează împreună şi Harul lui Dumnezeu, binele pe care îl face nu este bine. Iar dacă vrea să se ostenească, dar nu ajută Dumnezeu, în zadar este voinţa şi osteneala.
Când omul se gândeşte la trecutul său, şi la cât de mult păcătuia atunci când nu-l cunoştea pe Dumnezeu, vine întru zdrobirea inimii, se smereşte, plânge, cere iertare şi cugetă întru sine: „Chiar şi acum, dacă mă va părăsi Harul lui Dumnezeu, voi face şi altele mai rele”. Atunci o frică amestecată cu smerenia cuprinde sufletul său. Iar această cugetare se numeşte cunoaşterea neputinţei proprii, în urma căreia smerenia şi folosul sufletesc vin fără osteneală şi întristare.
Da, vin încercările, dar cele mai multe sunt trimise din pricina mândriei noastre. Însă atunci când cineva se află într-o stare de smerenie, încercările vor fi mai puţine şi mai uşoare. Dar omul trebuie să fie pregătit precum căpitanul, care aşteaptă furtună după linişte. Când cineva aşteaptă ceva, nu i se pare neobişnuit atunci când vine, fiindcă aştepta. De aceea omul trebuie să fie pregătit mereu, astfel încât atunci când vine încercarea, să nu se mâhnească. Dar, oare, este cu putinţă, fiul meu, să nu avem întristări, de vreme ce prin aceste întristări
1 Psalmi 118,105.
28
vom moşteni bunătăţile cele veşnice, cele nesfârşite, „pe care ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”1?
6. Să nu uităm, fiul meu, că toţi Sfinţii au trecut prin acest cuptor al încercărilor de diferite feluri, potrivit cu chemarea fiecăruia.
Dacă vom arunca o privire la mult vestita petrecere a Sfintei împărătese Teofana, vom vedea mulţime de necazuri, unul după celălalt, în toată viaţa ei mult chinuită. Suferea mult, în tot chipul se străduia ca prin sfaturi, rugăciuni, lacrimi şi pilda vieţii ei să întoarcă pe împăratul care se abătuse la păcat, pe înţeleptul Leon, soţul ei legitim. Aceasta a fost crucea acestui suflet sfânt în toată viaţa ei. Iar aceste suferinţe împreună cu faptele ei cele bune au sfinţit-o.
Fă, aşadar, răbdare. Roagă-te, nădăjduind în Domnul. „Fericit bărbatul care nădăjduieşte în El”2.
Astfel s-a „încrustat” viaţa omului pe pământ. De vreme ce a căzut din nemurire, seceră acum roadele pe care le-a născut neascultarea.
Oricât ar voi cineva, oricât s-ar strădui şi ar crede că va trăi fără necazuri, nu va izbuti, fiindcă ispititorul umblă sub cer şi se preumblă pe pământ, pe toţi îi cerne şi îi adapă cu otrava necazurilor pricinuite de blestemul legii. Oriunde ai privi, pe oricine ai întreba, toţi vor mărturisi într-un glas că un oarecare spin îi înţeapă, iar ei suferă.
Există însă o diferenţă de la întristare la întristare.
Unii se mâhnesc pentru că nu se pot desfăta de fapte
11 Corinteni 2,9.
2 Psalmi 33,8.
29
nelegiuite; aceasta este o întristare vinovată. Alţii se întristează pe bună dreptate; aceasta este însă o consecinţă firească. Iar atunci când există şi cunoaştere duhovnicească, întristările aduc sfinţire celui care lerabdă.
Tocmai aceasta s-a petrecut şi cu Sfânta Teofana; suferea pe dreptate, fiindcă soţul ei o înşela. Ea însă, prin cunoaşterea duhovnicească, prin sfaturile şi pilda creştinească, răbdând, plângând şi rugându-se, pe toate le încredinţa cu nădejde lui Dumnezeu. Pentru toate acestea a fost justificată sfinţenia ei.
De aceea rabdă şi tu toate acestea; sfinţeşte-te prin întristări; mulţumeşte-I lui Dumnezeu, Care te pedepseşte aici trecător ca să te odihnească veşnic.
Când aud sau văd pe cineva că trăieşte fără să aibă necazuri şi i se împlinesc toate voile, aceasta o socotesc părăsire a lui Dumnezeu.
Pe noi însă să ne rânduiască Dumnezeu cu cei ce suferă, ca să fie scris numele nostru în cartea vieţii şi să nu rămânem afară de Cămara de nuntă a lui Hristos. Oricâte întristări am avea, într-o zi toate se vor sfârşi şi vor fi uitate. Va rămâne doar ceea ce este rău sau bun, după care sufletul va merge la judecată, unde se va da marea hotărâre.
Aceasta de multe ori îmi aduce schimbare lăuntrică şi plâng, gândindu-mă ce răspuns voi da la Judecata lui Hristos eu, nevrednicul preot. Să te rogi pentru mine să nu fiu osândit.
7. Iubitul meu frate în Hristos, harul Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu, să te păzească de tot ce poate întina sufletul tău. Amin.
„Necazuri şi nevoi au dat peste mine, dar poruncile Tale sunt gândirea mea”1.
1 Psalmi 118, 143.
30
Necazurile vin unul după altul, de aceea avem nevoie de răbdare. Cugetând la Legea dumnezeiască, primim luminare şi suntem învăţaţi cum să le răbdăm şi astfel aflăm de ce vin şi pentru care scop.
Ele vin ca să ne înveţe să purtăm durerea, să devenim luptători încercaţi, următori ai Celui Care S-a răstignit pentru noi, fraţi ai tuturor Sfinţilor care au păşit pe calea spinoasă a Crucii. Mucenicii prin mucenicie, Cuvioşii prin asceză, creştinii prin păzirea sfintelor porunci şi răbdarea diferitelor ispite pe care le nasc lumea, diavolul şi trupul.
Nimeni nu s-a mântuit petrecând în odihnă şi fără ispite. Prin urmare, şi noi atunci când răbdăm ispitele trebuie să ne bucurăm, pentru că astfel au umblat toţi cei care s-au mântuit. şi de vreme ce şi noi vrem să ne mântuim, altă cale nu există, fără numai cea a necazurilor.
Necazurile vin cu scopul de a ne aduce mai aproape de Dumnezeu, fiindcă ele întristează, strâmtorează inima, o înmoaie şi o smeresc. Iar atunci când inima se va smeri, Dumnezeu va căuta spre ea căci: „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”1 şi: „Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit şi blând şi care tremură la cuvintele Mele?”2.
Necazurile îl slobozesc pe omul care le rabdă cu bucurie şi întru cunoştinţă de păcatele sale şi de canonul pentru ele, devenind astfel un om duhovnicesc, milostiv, smerit, blând.
Cel care nu are adevărata cunoaştere a rostului ispitelor se tulbură şi se întristează, în vreme ce ar trebui să se bucure pentru că păşeşte pe calea Sfintei Golgote şi a Sfinţilor.
1 Psalmi 50,18.
2 Isaia 66,2.
31
Harul lui Dumnezeu, cel care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte, să ne ajute pe toţi să răbdăm toate, ca să ne învrednicim de împărăţia lui Dumnezeu. Amin.
8. Fiul meu, prin multe suferinţe ne vom mântui. Căci care Sfânt s-a sfinţit sau care om s-a mântuit, fără să treacă prin cuptorul diferitelor amărăciuni? Dacă aici ne amărâm, acolo, în cealaltă lume, Hristos ne va îndulci cu frumuseţea împărăţiei Sale.
Când eşti cuprins de întristare, să te mângâi cu gândul că va veni din nou bucuria şi pacea. Adu-ţi aminte mereu de moarte, căci această amintire îţi va da mult curaj în necazurile acestei vieţi deşarte şi-ţi va umple sufletul de mângâiere.
Suferinţele vieţii, fiul meu, se vor sfârşi într-o bună zi, fiindcă lumea trece. Numai ceea ce face fiecare pentru sărmanul său suflet va rămâne veşnic, fie pentru înălţime, fie pentru adânc şi pierzare.
32
9. Nu ştii, fiul meu, că Dumnezeu îl mântuieşte pe om în dar? Desigur, ostenelile arată voinţa omului, dar ele însele nu pot să-l izbăvească pe om de patimile sale. Dar pentru a învăţa să nădăjduim în Dumnezeu şi nu în ostenelile noastre, Domnul îngăduie ca după săvârşirea ostenelii să nu fim păziţi de rău. Dacă Dumnezeu nu-l păzeşte pe om, faptele sale, împreună cu osteneala, sunt ca vântul şi se pierd în zadar.
10. Aşadar, cum ne vom îndreptăţi, când ne gândim că Hristos, Care este Dumnezeu, a suferit atâtea pătimiri înfricoşătoare, fără să săvârşească vreun păcat? Cugetă la înfricoşătoarea pogorâre a Nemărginitului Dumnezeu, Care a pătimit atâtea pentru noi, păcătoşii, vinovaţii şi osândiţii. A fost pălmuit peste faţă, a fost biciuit, ocărât, răstignit şi a murit cu cea mai rea moarte, potrivit celor spuse: „Blestemat tot cel spânzurat pe lemn”1.
Acesta, Dumnezeu fiind, a suferit atâtea pentru noi, păcătoşii. Ce îndreptăţire vom aduce noi, dacă nu răbdăm nici o ispită pentru dragostea Lui, nici chiar pentru păcatele noastre?
Prin necazuri se mântuieşte omul. Fără necazuri nimeni nu s-a mântuit. Calea ce duce la Dumnezeu este strâmtă şi spinoasă, iar cel care vrea să păşească pe ea se întristează, sângerează şi asudă. Pe aceasta să păşim, pentru a merge la viaţa cea veşnică.
11. Nu te teme, nici să se înfricoşeze inima ta! Hristos în chip nevăzut te ajută, te încearcă pentru a-ţi da Harul Său. Cu cât mai mult se cultivă pământul inimii şi cu cât plugarul bagă mai adânc plugul, cu atât inima va da mai multe roade la vremea lor. Tot aastfel face şi Marele Plugar, Dumnezeu, cu sufletul nostru. Lasă să vină peste noi ispite şi necazuri, durere şi întristare, care intră adânc în inimă, făcându-ne să ajungem de multe ori în impas, neştiind cum vom izbuti să trecem de o ispită sau alta. Şi omul suferă, dar în cei care îl iubesc pe Dumnezeu, împreună-lucrează El însuşi, ca încercările să ne aducă folos.
12. Mă rog ca Bunul Dumnezeu să ne dea răbdare şi putere sufletească, ca să trecem şi această încercare, pe care ne-a dat-o spre folosul nostru. Faceţi răbdare, căci Dumnezeu îngăduie să vină asupra fiilor Săi adevăraţi ispite şi necazuri. Aceasta este calea care desăvârşeşte
1 Galateni 3,13.
33
sufletul. Durerea curăţeşte sufletul, îl face smerit, compătimitor şi bun. Astfel se pregăteşte terenul pentru cercetarea dumnezeiască.
În ispite nu vă încovoiaţi, căci prin ispite înaintăm spre dumnezeiasca cucerire1. Ispitele ne înştiinţează că suntem fii ai lui Dumnezeu şi meniţi a-L moşteni pe Dumnezeu.
13. Gândurile cele rele, fiul meu, să le alungi, fiindcă diavolul niciodată nu vrea binele omului. îi arată diferite greutăţi, ca să-l convingă pe om că nu face nimic în monahism. Şi aceasta fiindcă îl arde rasa neagră, care îl arată pe ostaşul lui Hristos.
Să avem ispite şi necazuri, pentru că şi Hristos a avut necazuri şi în dureri înfricoşătoare şi-a dat dumnezeiescul Său suflet pe Cruce. Hristos răstignit pe Cruce, gol, părăsit, ocărât de mii de oameni şi a răbdat atâtea cu bucurie pentru noi, nemulţumitorii, iar noi, fiul meu, să nu răbdăm puţină întristare şi durere?
La a Doua Sa Venire Hristos ne va arăta Patimile Trupului Său ca pe nişte dovezi ale dragostei Sale pentru noi. Atunci şi noi, fiul meu, îi vom arăta inima noastră cea îndurerată şi însângerată de necazuri, suferite pentru dragostea Lui.
Toţi Sfinţii au suferit mult. Câte nu au pătimit Mucenicii? De aceea fă răbdare şi roagă-te, căci Dumnezeu nu ne va lăsa să suferim peste puterile noastre.
14. Multă mângâiere aduce, fiul meu, faptul că fiecare va fi răsplătit pe măsura ostenelilor ce le-a răbdat pentru dragostea lui Hristos. Se cere multă osteneală
1 Aici egumenul se referă la cucerirea sufletului nostru de către Harul dumnezeiesc.
34
pentru a ridica sufletele din vremea de astăzi, în care stăpânesc egoismul şi voia proprie.
Să nu ne pierdem curajul, fiindcă nevăzut Se află Iisus, Care va certa marea înviforată a ispitelor şi va aduce pacea Harului.
Luptă-te cu valurile învolburate şi cheamă în ajutor doar pe Atotputernicul Dumnezeu: „Doamne, Doamne, caută din Cer şi vezi ispitele mele şi curăţeşte sufletul meu, ca să facă voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu”.
15. Mă rog ca dulcea noastră Maică să te vindece trupeşte şi sufleteşte; să-ţi măsoare întristarea şi să ţi-o înlocuiască cu duhul mângâierii prin Duhul Sfânt.
Toate cele ce aduc întristare ne sunt trimise, fără nici o îndoială, pentru tămăduirea sufletului nostru bolnav, ca prin necazuri să arunce afară otrava iubirii de plăceri şi a toelul de patimi. Mai ales prin necazuri se vădeşte dragostea Părintelui ceresc către fiii Săi, căci astfel se împărtăşesc de sfinţenia Lui şi li se face adaos de slavă veşnică.
Oricât ne-am întrista în această lume trecătoare, într-o zi vor înceta toate. De necazurile de după moarte, de iad şi de celelalte, să ne izbăvească Hristos şi Maica Domnului; să nu le vadă ochii noştri. Căci dacă numai cugetarea la iad este ceva înfricoşător, cu atât mai mult atunci când cineva va fi osândit pe veşnicie să petreacă acolo.
Să-L rugăm pe Dumnezeu să Se milostivească de noi, ca să ne învrednicească întotdeauna cu smerenie a cere dumnezeiasca Sa milă şi iertare, căci El a spus prin Sfântul Său Fiu: „Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi”1 şi: „Cereţi şi vi se va da”2. Da, cerem
1 Matei 21, 22.
2 Matei 7,7.
35
în fiecare zi şi clipă de la El ca să ne miluiască şi să treacă cu vederea toate cele făptuite de noi întru cunoştinţă şi întru neştiinţă. Nădăjduim în dumnezeieştile Sale cuvinte, că va face milă cu noi, smeriţii. Amin.
16. Slavă lui Dumnezeu, singurul înţelept, Care ştie să scoată dulce din amar şi astfel să îmbogăţească cunoştinţele noastre din nesfârşita Sa dragoste către noi.
Ne biciuieşte prin necazuri şi ispite, ca să poată să ne tragă lângă El, căci ştie că prin necazurile acestei vieţi omul rămâne lângă El şi se mântuieşte.
Viaţa tihnită este foarte primejdioasă pentru mântuire, iar în cei ce trăiesc în odihnă nu Sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu, ci al diavolului, aşa cum spun Părinţii.
Pentru aceasta în necazurile acestei vieţi trebuie să avem răbdare şi mulţumire, căci Dumnezeu în amândouă virtuţile Se odihneşte. Fie ca Domnul să ne dea multă răbdare în necazurile vieţii noastre, pentru a mulţumi întru toate Bunului nostru Proniator.
17. Cât despre întristarea care te chinuieşte, ţi-am spus de multe ori că este crucea ta pe care ţi-a dat-o Iisus, ca să te faci Lui următor, iar nu străin de dragostea Sa.
Căci cel care îl iubeşte cu adevărat, îi urmează nu numai pe Muntele Tabor, unde Şi-a arătat slava Dumnezeirii Sale, adică în timpul cercetării Sale prin dulcele Său Har şi bucurie, ci îi urmează şi în urcarea pe Sfânta Golgotă şi chiar în Răstignirea Lui, adică în lipsirea de Harul Său şi în toate cele care urmează şi aduc întristare: dureri, deznădejde, osteneală, sudoare. Mai ales atunci se vădeşte omul lăuntric ce fel este, fals sau adevărat, experimentat sau nu, căpitan sau matelot. Atunci este încercată voinţa fiecăruia, iar cel care rabdă cu bărbăţie este încununat
36
tainic prin cercetarea lui Dumnezeu şi adaos de Har. în felul acesta se iscuseşte creştinul în lupta cea după Dumnezeu, până când ajunge la capăt, la odihnă.
Nevoieşte-te cu înţelepciune! Prin răbdare ridică cu bucurie crucea ta, până când o vei aduce în locul Căpăţânii, la Mormânt, ca să-ţi dăruiască Iisus învierea. Cel care îşi va duce crucea pentru dragostea lui Hristos, va fi înviat de către Domnul în Ziua cea de apoi. Cât de lungă este viaţa noastră? Necunoscută ne este moartea, pe când răbdarea va fi încununată veşnic.
Cât de multe ţi-a dăruit şi încă îţi va dărui această cruce a întristării! Şi cu toate acestea tu nu le vezi, fiindcă Dumnezeu, prin purtarea Sa de grijă, le ascunde de tine spre folosul tău.
Să-L rogi pe Dumnezeu să-ţi dea răbdare şi să-I mulţumeşti întru cunoştinţă şi atunci cu bucurie vei răbda toate, aşteptând în dar mântuirea ta.
18. Din clipa când am căzut din adevărata fericire, viaţa omului este o mucenicie, în care seceră roada neascultării, potrivit celor spuse: „Spini şipălămidă va răsări ţie pământul”1, încă şi pământul inimii. Cum vom cunoaşte că suntem surghiuniţi, dacă nu prin necazuri şi suferinţe?
Nu există om care să nu aibă ceva care să-l întristeze. Se întristează şi creştinii evlavioşi, dar ei au sădită în adâncul sufletului lor şi nădejdea că necazurile cele multe le vor aduce fericita odihnă.
Fără necazuri şi suferinţe să nu aştepte cineva odihnă în viaţa de după mormânt, căci viaţa aceea este a celor osteniţi şi împovăraţi de greutăţile acestei vieţi.
1 Vezi Facere 3,18.
37
Un cuvios părinte era mereu bolnăvicios, iar atunci când se întâmpla să se însănătoşească şi să i se prelungească sănătatea, îi spunea lui Dumnezeu: „De ce, Dumnezeul meu, m-ai părăsit şi trăiesc în fericire? Oare nu sunt vrednic de dragostea Ta? Nu sunt vrednic să sufăr puţin pentru dragostea Ta?”.
Desigur, Sfinţii aveau mult Har şi putere sufletească şi de aceea se bucurau în necazuri. însă noi, şi primul sunt eu, suferim, iar uneori ni se sfârşeşte răbdarea. Dar slăviie Dumnezeu, Care ne luminează şi ne ajută să ne pocăim şi să ne îndreptăm. „Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”1.
19. Pentru întristarea pe care o ai în sufletul tău datorită păcatelor, este bine şi folositor să rabzi. Numai când te duce la deznădej de, atunci este un lucru curat demonic, îndată să te întorci către nădejde şi să spui: „De vreme ce mă pocăiesc pentru toate, nădăjduiesc că toate îmi sunt iertate. Nu există păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. Oricât de mari ar fi păcatele, de îndată ce ne pocăim pentru ele, ne sunt şterse. O, adâncul smereniei, al bunătăţii şi al milostivirii lui Dumnezeu!”
Să prindă curaj toţi cei care au epitimii grele, căci avem un Dumnezeu Care nu ţine minte răul, oricât de mare ar fi el, pe care i-l facem, ci iartă orice păcat, numai să ne pocăim cu adevărat. Rabdă, fiul meu, încercările, căci ele ţi se vor face spre folos. Răbdare şi iarăşi răbdare, căci aceasta ne va deschide uşile Raiului.
20. în mijlocul necazurilor Se află Hristos, iar în odihnă duhul diavolului. în această încercare înfricoşătoare
1 Matei 26,41.
38
prin care a trecut Stareţul meu Iosif, cât de mult îl simţea pe Hristos! În timp ce altora clipa apropierii morţii le pricinuieşte frică şi cutremur, acestuia îi aprindea dragostea lui Hristos. Ce minune! „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi”1.
21. Necazul este unealta pe care Dumnezeu o ţine în mâna Sa şi cu care lucrează aşa cum îi dictează nesfârşita Sa înţelepciune. Pentru fiecare om lucrează în chip diferit, potrivit nevoii fiecăruia.
Necazul cu felurimea lui curăţeşte şi sfinţeşte pe acel om care cu înţelepciune şi întru cunoştinţă îl primeşte. Adică fiecare necaz al unui creştin este cercetare dumnezeiască care are drept scop mântuirea lui şi este trimisă de dreapta Părintelui nostru ceresc, deşi firea noastră nu îşi găseşte plăcerea în ea, aşa cum leacurile amare nu plac celui bolnav.
Dacă necazul nu ar avea nici o legătură cu noi, cu siguranţă că am fi avut soarta luceafărului. Căci şi acela, aflându-se la înălţimea slavei şi a odihnei, a uitat de măreţia lui Dumnezeu şi de a sa nimicnicie şi neputinţă. „Voi aşeza tronul meu deasupra norilor şi voi fi asemenea Celui Preaînalt”. Acestea cugetând, a fost aruncat jos de către Dumnezeu. şi cel ce era cel mai luminat dintre îngeri s-a făcut demon, satană, diavol, cel mai scârbos dintre toate creaturile lui Dumnezeu, nu prin fire, căci Dumnezeu pe toate le-a făcut bine foarte, ci datorită voinţei sale viclene şi răzvrătite.
Diavolul seamănă în familii văicăreala, neplăcerea, invidia, încăpăţânarea şi celelalte. În multe familii există o persoană care tulbură liniştea, pacea şi bucuria familiei.
1 Evrei 13,8.
39
Această sămânţă rea nu a lipsit nici în sfânta familie a Domnului, adică în mijlocul Sfinţilor Săi Ucenici, cum a fost Iuda Iscarioteanul, sămânţă de Dumnezeu ucigătoare.
Diavolul seamănă sămânţa sa în mijlocul grâului. Şi în obştile monahale există unul ca acesta, nu pentru că persoana aceasta este rea, ci pentru că, având aceste neputinţe văicăreală, invidie şi celelalte -, devine un organ care tulbură liniştea şi pacea celorlalţi.
Toate acestea mărturisesc că suntem surghiuniţi din patria noastră cea adevărată şi ne aflăm la şcoala de corecţie unde se aplică certarea Domnului. Iar cei care vor fi aflaţi încercaţi prin pedepsire vor intra din nou în moştenirea părintească, primind înfierea pe care au pierdut-o şi făcându-se vrednici de a-L moşteni pe Dumnezeu. Toţi cei care rămân nepedepsiţi, precum eu, şi nu primesc certarea, ci prin faptele lor dovedesc că suneciori din curvie, sunt izgoniţi, ca unii ce sunt nevrednici de înfiere, fiindcă au dispreţuit certarea Domnului, şi sunt osândiţi. Bunul Dumnezeu, Părintele nostru, să ne învrednicească de partea celor ce au fost cercaţi, a celor ce au primit înfierea, în vecii vecilor. Amin.
22. Fiul meu, fă răbdare întru toate, căci răsplata este multă. Nu privi la greutatea necazurilor, ci la răsplata ce nu poate fi asemănată cu nimic. O mică suferinţă adusă de necazuri este pricinuitoare a unei slave negrăite, ce ni se păstrează în Ceruri. Pentru aceasta se cuvine să te bucuri, iar nu să te întristezi. Mulţumeşte-I Bunului nostru Dumnezeu întru toate şi nu arăta vrăjmaşului nostru nerăbdare, căci şi mai mult te va ataca, până ce va surpa zidul răbdării tale.
23. Despre mâhnirea şi întristarea ta lăuntrică, dacă sunolositoare sau nu, îţi spun: sunoarte
40
folositoare, fiindcă te opresc de la păcat, mai ales de la alipirea pătimaşă faţă de plăcerea acestei lumi, ca una ce este străină de Dumnezeu.
Da, dar şi aici este nevoie de discernământ, ca să nu depăşească limita, căci atunci devin vătămătoare. Iată un semn: Când vei plânge, aducându-ţi aminte de păcatele tale, iar întristarea depăşeşte hotarele, aceasta te duce la deznădejde şi apoi îl vezi pe Dumnezeu ca pe un nemilostiv pedepsitor, lucru cu totul nepotrivit. Căci Dumnezeu pedepseşte ca un părinte şi creştinul înţelege aceasta, atunci când nu iese în afara hotarelor pocăinţei.
De aceea mai presus de toate este discernământul, pentru că ne fereşte de exagerări şi de lipsuri.
Când te cuprinde deznădejdea, întoarce foaia şi spune în sinea ta: „Dacă Dumnezeu a poruncit oamenilor să ierte greşelile semenilor lor de şaptezeci de ori câte şapte, cu atât mai mult va ierta El, a Cărui milă este nemărginită. Cine s-a pocăit şi nu s-a mântuit? Cine a spus „am greşit” şi nu a fost iertat? Cine a căzut şi a cerut ajutor şi nu s-a ridicat? Cine a plâns şi nu a fost mângâiat de Dumnezeu? „Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai vârtos Tatăl vostru Care este în Ceruri va da cele bune celor care cer de la El”1.
Părintele nostru ceresc ne pedepseşte, nu pentru a cădea în deznădejde, ci pentru a ne pocăi şi a ne îndrepta.
Când răstălmăcim noima pedepsei, ajungem la deznădejde şi apoi îl socotim pe Părintele Cel ceresc un justiţiar lipsit de milă, lucru cu totul nepotrivit. Iar sufletul aflat sub o astfel de influenţă, este cu neputinţă să afle mângâiere. Aşadar, atunci când înţelegem aşa cum trebuie noima pedepsei venită prin necazuri, primim multă
1 Matei 7,11.
41
mângâiere dumnezeiască. Iată deci, fiul meu, în ce chip întristarea şi mâhnirea ajută sau nu.
24. Fiul meu, în această lume oamenii se împart în buni şi răi, în bogaţi şi săraci, în cultivaţi şi necultivaţi, în nobili şi bădărani, în deştepţi şi proşti. Cu toţii însă se unesc într-un punct, şi anume în durere, fiindcă toţi oamenii, fără excepţie, suferă. Aşa cum spune şi zicala: „Minunat lucru este dacă cineva a trăiericit toată viaţa”. Prin urmare toţi oamenii trăim în împărăţia durerii.
Cunoaştem că durerea este ceva personal, pe care fiecare trebuie să o înfrunte singur. Este crucea fiecăruia, pe care este dator să o ducă, aşa cum Iisus, Mântuitorul lumii, Şi-a ridicat Crucea de dragul nostru.
Odihneşte-te, aşadar, fiul meu, în braţele părinteşti care în această vreme de acum te tămăduiesc prin durere şi linişteşte-te. Primeşte-o căci Dumnezeu ţi-o trimite. Împacă-te cu ea, cu durerea, ca s-o poţi înfrunta.
Ştiu cât de greu este acest lucru, însă este mântuitor. Sfinţii se bucurau în necazurile lor, noi, cel puţin, să le primim cu răbdare şi Dumnezeu nu va trece cu vederea nici chiar cea mai mică răbdare a noastră de bunăvoie, supunându-ne voii Sale, pe care o reprezintă durerea.
Fiul meu, adună-ţi puterile sufletului atunci când suferi şi încearcă să înţelegi scopul durerii, şi anume că prin ea Dumnezeu îţi deschide Cerul.
Crezi că Cel care cunoaşte şi numărul perilor capului tău nu cunoaşte şi măsura durerii tale? Da, o cunoaşte. Aşadar, încredinţează-te Părintelui nostru ceresc!
Nu te încovoia! împreună cu Hristos le vei trece pe toate şi vei deveni moştenitor al nesfârşitei bogăţii a Părintelui nostru Cel de obşte. Amin.
42
25. Poţi măsura milostivirea lui Dumnezeu? Păcatele celui mai rău dintre oameni înaintea milostivirii lui Dumnezeu sunt ca o „mână de nisip” într-un ocean. Nu există păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. Dumnezeu este asemenea unei mame. Poate oare păcatul unui fiu să biruiască dragostea mamei? Dacă o mamă îşi iubeşte atât de mult copilul, cu atât mai mult Dumnezeu, Care în chip vădit a dovedit-o, răstignindu-Se pe Cruce? Apostolul Petru de trei ori s-a lepădat de Domnul, dar pocăinţa l-a reabilitat. Marele prigonitor al creştinilor, Apostolul Pavel, prin pocăinţă a ajuns corifeu al Apostolilor. Pe desfrânaţi, tâlhari, vameşi şi alte mii de vinovaţi, pocăinţa îi curăţeşte. De aceea leapădă întristarea şi mustrarea conştiinţei, fă-te cu bună nădejde, prinde curaj şi alungă orice gând de deznădejde!
26. Oricât am suferi, va veni vremea când toate vor înceta şi fiecare va simţi odihnă pe măsura ostenelii sale. Simţi mâhnire, durere? Plângi din pricina silei aduse de necazuri? Simţi oboseală? Prinde curaj, căci prin toate acestea se dobândeşte împărăţia Cerurilor. Dacă Însă ai odihnă întru toate, dar de Dumnezeu nu-ţi aminteşti, atunci întristează-te, căci te afli în afara căii ce duce la Dumnezeu.
Noi însă să nu facem astfel, căci necazurile, bolile, suferinţele ne istovesc, astfel încât să ne scârbim de lumea aceasta şi s-o dorim pe cea de dincolo, acolo unde Heruvimii şi Serafimii laudă pe Dumnezeu, acolo unde este adevărata odihnă, ziua cea neînserată, lumina cea neapusă. Cele de aici pe lângă cele veşnice sunt întuneric şi vrednice de dispreţ. Fie ca Bunul Dumnezeu să ne dea înţelepciune duhovnicească, astfel încât să le alegem
43
întotdeauna pe cele veşnice, binele cel desăvârşit, pe Preabunul Dumnezeu.
27. O, cât de binefăcătoare este lucrarea lui Dumnezeu-Tatăl săvârşită prin durere asupra fiului Său, omul! Dacă ar cunoaşte omul folosul sufletesc pe care îl aduc durerile, s-ar ruga ca în toată viaţa sa să sufere toelul de dureri, pentru a face depuneri în „banca” lui Dumnezeu, în cetatea cea de sus, avere duhovnicească, avere dobândită din dureri, pentru a primi comoara fericirii, atunci când toate sufletele îşi vor primi răsplata pentru ostenelile şi durerile lor.
28. Fă răbdare, fiul meu, în încercarea pe care ţi-o trimite bunătatea lui Dumnezeu, pentru ca sufletul tău să primească un folos mai mare. Trebuie să te bucuri, deoarece aici se vede dorinţa lui Dumnezeu ca tu să dobândeşti o mai mare sporire duhovnicească, mai ales smerenie. De multe ori mândria omului se face pricină ca Dumnezeu să-i dea o palmă părintească, pentru a păşi mai în siguranţă pe calea smereniei. Aceasta este cea mai bună dovadă că Dumnezeu vrea mântuirea sufletelor noastre.
Aşadar, răbdare, fiul meu. Şi aceasta este o cruce. Ridică-o pentru dragostea Domnului! Urmează Lui, ca să-ţi dăruiască dragostea Sa. Căci spune: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte. Una dintre poruncile Lui este şi supunerea şi urcarea pe Golgota, cu crucea pe umeri. Fericit este cel care rabdă ispita, căci încercaăcându-se, va primi cununa vieţii veşnice.
29. Fiul meu, oricât ar fi de presărată cu spini calea vieţii noastre, Hristos ne cheamă şi ne aşteaptă să
44
umblăm pe această cale, de vreme ce El însuşi a mers pe ea.
În necazuri se odihneşte Dumnezeu. În odihnă diavolul, pricina tuturor relelor. Oricât am fi de războiţi, într-o zi toate se vor sfârşi şi osteneala fiecăruia va fi răsplătită.
„în lume necazuri veţi avea", ne spune Domnul. Dar cine a urcat pe Golgota şi nu s-a ostenit, nu a asudat şi nu a îngenuncheat de multe ori sub greutatea crucii pe care i-a dat-o Dumnezeu? Nimeni. Toţi cei care s-au sfinţit şi apoi, la rândul lor, toţi cei mântuiţi, cu toţii au trecut prin cuptorul ispitelor. Unul a răbdat boală, altul s-a luptat împotriva patimilor, altul a făcut altă nevoinţă, adică toţi, la rândul lor, au săvârşit toelul de osteneli pentru Dumnezeu, astfel încât toţi să aibă dreptul la odihna cea veşnică.
Pentru aceasta ne lasă Dumnezeu să suferim diferite dureri, uneori chiar până la deznădejde, pentru a primi şi noi parte întru odihna cea veşnică.
Fericiţi sunt cei care se vor învrednici de odihna cea veşnică! „Iute este iarna, dar dulce este Raiul”, unde se vor odihni de toate suferinţele acestei vieţi.
30. Suntem pedepsiţi ca să devenim vrednici de Ceruri. Dumnezeu ne pedepseşte în felurite chipuri, ca să ia chip întru noi omul cel duhovnicesc, ca să ne asemănăm, ca nişte fii, cu Părintele ceresc. Trebuie să purtăm însuşirile care să vădească identitatea noastră cu Dumnezeu. Să ne distingem prin răbdare, blândeţe, dragoste, iubire de fraţi, însuşiri ale fiilor lui Dumnezeu care vor moşteni împreună cu Hristos nesfârşita bogăţie duhovnicească a Părintelui ceresc.
Îmbărbătează-te, fiul meu, în luptă, căci prin multe necazuri vom urca la Cer. Calea mântuirii este presărată
45
cu spini şi de aceea ne doare şi sângerăm, dar trebuie să răbdăm şi va veni clipa cea binecuvântată când durerile şi sângiurile noastre vor scrie numele noastre în cartea vieţii. Atunci vom binecuvânta pe Dumnezeu, Care cu nesfârşita Sa înţelepciune a găsit durerea şi necazurile ca mijloc de a dobândi mântuirea.
Nu te îngreuia să strigi pe Hristos, dacă vrei să se sfinţească gura ta. La ispitele pe care le vezi în somn să nu cugeţi, ci să le dispreţuieşti, fiindcă ele nu au nici o esenţă. Atunci când le dispreţuieşti, ele nu mai vin să te tulbure.
31. Binecuvântatul meu fiu, bucurie şi pace sufletului tău!
Ispitele ajută întotdeauna, atunci când le răbdăm. Când pleacă ispitele, lasă în urma celui ispitit experienţă şi roadă, potrivit cu răbdarea de care a dat dovadă în luptă.
De vreme ce nu există altă cale care duce la mântuire, decât cea a ispitelor, oare ce trebuie să facem? Răbdare până la sânge. Astfel s-au nevoit şi părinţii noştri şi s-au sfinţit.
Şi nouă ni se cuvin ispitele, ca să ne smerim, deşi suntem din fire smeriţi, adică făcuţi din pământ, iar faptele noastre sunt asemenea paielor şi gunoaielor.
Să nu uiţi, fiul meu, ceea ce a spus înmiresmata gură a lui Iisus: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”1. Prin urmare şi cel care îl are pe Hristos cu el, va birui lumea patimilor sale.
Să nu te înfricoşeze mulţimea ispitelor, ci ia aminte să nu te fure cu viclenie vrăjmaşul prin gânduri, iar tu să
1 Ioan 16,23.
46
nu-ţi dai seama şi să cedezi atunci când te împresoară gândurile cele rele.
Adevărul este că sfinţita smerenie este leacul cel mai mântuitor. Smereşte-te în toate şi te vei învrednici fără nici cea mai mică îndoială de desăvârşita slobozire de patimi.
32. Fă răbdare în toate câte îţi vin; rosteşte Rugăciunea şi sileşte-te la cele duhovniceşti. Prin necazuri ne vom mântui. Fără osteneală nu dobândim bunătăţile.
Oricât am suferi, nu înseamnă nimic pe lângă bunătăţile pe care ni le-a pregătit Dumnezeu.
întotdeauna să nădăjduieşti şi niciodată să nu deznădăjduieşti, oricât te-ai vedea de neîndreptat. Căci dacă abia putem să ne smerim atunci când ne vedem rănile, cu atât mai puţin atunci când suntem ceva.
33. Acest mic necaz, fiul meu, ce se face prin lipsirea de desfătările acestei lumi, ne pricinuieşte slavă veşnică.
Iute este iarna gândurilor păcătoase, dar dulce este Raiul lui Dumnezeu. Anevoioasă este calea care urcă pe Golgota, dar apoi, când vom vedea de-viaţă-dătătorul Mormânt şi pe îngerul cel aducător de bucurie, care va vesti învierea sufletului nostru, şi când cu picior vesel vom intra în Ceruri, unde vom fi părtaşi la Paştele cel veşnic al sufletelor curate, în Ierusalimul cel de sus, atunci va fi secerată roada cea nemuritoare a ostenelilor de acum.
34. îţi doresc, fiul meu, să ai pace, căci ce este mai bun decât pacea sufletului şi sănătatea trupului? Amândouă fac plăcută viaţa omului, însă în lipsa lor, se
47
stârneşte o furtună grea şi corabia se luptă cu valurile înfuriate. Câte rugăciuni nu se înalţă atunci! Şi Domnul, pe când Se afla în această viaţă, a întâlnit o furtună asemănătoare, „a certat vântul şi a poruncit mării: Taci! încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut linişte mare”1. Pe Acest Domn şi Stăpân făcător de pace să-L chemăm, fiule, când suntem cuprinşi de furtuna duhului şi cred că atunci când îl vom chema cu credinţă, Se va grăbi să ne ajute şi va spune: „ Iată-mă, de faţă sunt!”2.
35. „Fiică binecuvântată, Domnul să fie cu tine”.
Am primit scrisoarea ta. Nu te întrista aşa de mult, copilul meu! Este nevoie de măsură în toate, căci din pricina plânsului mult te vei vătăma, fiindcă nervii nu suportă multă mâhnire şi întristare.
Ia aminte să fii smerită şi atentă şi să nu o întristezi pe stareţă, ci fă cu credinţă tot ceea ce-ţi spune şi vei vedea în chip minunat mâna lui Dumnezeu mângâindu-te.
Nu te abate de la calea cea dreaptă, pentru a nu avea mustrările conştiinţei chinuindu-te.
Străduieşte-te puţin, copilul meu cel bun, să te îndrepţi! Taie-ţi toată voia ta şi ia aminte să nu faci lucruri fără binecuvântare, ci să o întrebi pe stareţă pentru tot ceea ce vrei. Şi dacă în unele nu îţi îngăduie, fă răbdare, căci atunci se vede adevărata ta dragoste pentru Hristos. Căci dacă proestoşii noştri ne fac toate voile, atunci unde este tăierea voii?
Da, copilul meu, sileşte-te! Ştiu de ce suferi şi cât suferi, dar este nevoie de răbdare, căci şi Hristos a făcut răbdare atunci când păcătuiam înaintea Lui şi ne aştepta pentru a ne întoarce la pocăinţă.
1 Marcu 4,39.
2 Isaia 58,9.
48
Fie ca Maica Domnului să te mângâie întotdeauna şi să-ţi răcorească sufletul! Amin.
36. Binecuvântatul meu fiu, Dumnezeul dragostei să fie cu tine!
Rabdă toate, căci din toate vei aduna folos.
Hristos te iubeşte, pentru aceasta te şi cercetează atât de des. Dacă nu te-ar fi iubit, te-ar fi părăsit şi te-ai fi pierdut, pe când acum trăieşti şi te nevoieşti. Nu te uita că suferi vremelnic, ci cugetă la cele veşnice, care te vor uşura şi te vor răcori în văpaia încercărilor celor grele.
Treci prin cuptorul care curăţeşte sufletele ce s-au afierosit lui Dumnezeu. Prinde curaj şi bucură-te că prin el se va curăţi sufletul tău, ca să-l primească pe el Domnul Cel Preacurat. Smereşte-te şi iubeşte-i pe toţi pentru dragostea lui Hristos şi astfel te vei mântui.
Te las în pacea şi dragostea lui Dumnezeu. Cu părintească dragoste, Stareţul.
37. Mult-suferindul meu copil, pace şi linişte să-ţi dăruiască în suflet Maica Domnului.
Am primit scrisoarea ta şi m-a durut mult pentru tine. Fă răbdare, copilul meu, şi Dumnezeu nu te va lăsa, ci îţi va schimba starea. Ceea ce pătimeşti este o schimbare. Astfel a rânduit Dumnezeu viaţa fiecărui om: să sufere în această lume, ca să găsească în cealaltă, în lumea cea fericită, odihnă şi bucurie.
Fiul meu, să plătim aici datoriile păcatelor noastre prin răbdare şi îndelungă-răbdare, iar după moarte ne vom învrednici de slobozirea de toate patimile.
Nu te mâhni, nu le pune pe toate la inimă! Nervii îţi provoacă aceste schimbări şi te înşală cum că nu ai dragoste şi celelalte. Vor trece însă toate şi atunci vei
49
recunoaşte cu lacrimi cât de greşit ai judecat lucrurile. Mă rog ca Dumnezeu să-ţi dea răbdare până la sfârşit.
38. Binecuvântatul meu copil, mă rog ca Dumnezeu să-ţi dăruiască discernământ, astfel încât să poţi deosebi adevărul de minciuna diavolului.
Pentru primul gând despre care mi-ai scris, îţi răspund: Iov nu era, oare, fără prihană? Nu a spus aceasta Dumnezeu? De ce atunci a îngăduit astfel de ispite, care l-au făcut să ajungă până acolo încât să-şi blesteme ziua în care s-a născut? Desigur, pentru a-l înţelepţi, căci aşa obişnuieşte Domnul, mai întâi să ispitească şi apoi săşi arate dragostea Sa. Dragostea lui Dumnezeu se vădeşte nu numai atunci când mângâie, ci şi atunci când bate. Dacă Părintele ceresc ne pedepseşte, aceasta arată că ne iubeşte.
Duhul lui Dumnezeu Sălăşluieşte în cei care se află în necazuri.
În cei care petrec în odihnă sălăşluieşte cel al diavolului.
Ne pedepseşte vremelnic, pentru a ne odihni veşnic şi pentru a dobândi slavă cerească.
Dacă nu ne-ar iubi, nu ne-ar trimite ispite, ci ne-ar lăsa astfel, neinstruiţi duhovniceşte, lipsiţi de purtare de grijă. Celor care s-au pregătit duhovniceşte şi celor încercaţi în luptele cele duhovniceşti, în cealaltă lume, Domnul le va pregăti locuri lângă El. Şi fiindcă şi pe noi, cei vrednici de milă, ne iubeşte şi vrea să ne cinstească, pentru aceasta ne şi instruieşte aici duhovniceşte, în Universitatea vieţii monahale. Dar noi, neînţelegând lucrarea dumnezeieştii Pronii, ne împotrivim lui Dumnezeu când ne trimite ispite şi astfel împuţinăm fericirea noastră cea veşnică prin neştiinţa noastră.
50
Instruirea duhovnicească constă în izbăvirea de patimi şi de egoism.
Aşadar, fiul meu, să ne nevoim ca să nu judecăm. Să spunem: „Iertaţi!” şi: „Să fie binecuvântat!” Să avem dragoste curată. Şi când avem dragoste curată? Când nu judecăm pe altul, ci îl îndreptăţim.
39. ■ Să nu-ţi pierzi curajul, fiica mea. Lipsurile pe care le răbdăm au drept scop pregătirea noastră pentru desfătarea cea veşnică din Cer.
Noi ne lipsim întru cunoştinţă de desfătările acestei vieţi pentru dragostea lui Hristos. Dacă voim, putem să ne desfătăm de ele, dar noi de voie nu le primim, pentru ca să ni se dea dragostea cea dorită a Preadulcelui nostru Iisus.
Noi, fiica mea, avem Mire nemuritor şi veşnic, Care păstrează slava fecioriei nemuritoare. Am fost chemaţi să devenim îngeri, fiica mea cea iubită. Pentru aceasta să nu ne lipsim, oare, de desfătările cele păcătoase? Nu merită să ne lipsim de cele josnice pentru dumnezeiasca Sa dragoste?
De aceea nevoieşte-te cu bărbăţie, ca să te faci vrednică de chemare. Mucenicii şi-au vărsat sângele pentru dragostea lui Hristos, iar noi să nu ne împotrivim unei plăceri josnice şi înşelătoare?
Slăveşte pe Dumnezeu în trupul şi sufletul tău! Luptă-te până la sfârşit! Stai neclintită, fiica mea!
Părintele tău.
40. Fericit este, fiul meu, cel care trece prin necazurile acestei vieţi cu răbdare şi mulţumire către Dumnezeu, Care prin aceste suferinţe pregăteşte sufletul
51
nemuritor, pentru a-l face vrednic de bunătăţile cele veşnice ale împărăţiei Cerurilor.
Ne pedepseşte ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui. Slavă veşnică învistiereşte pentru feluritele necazuri pe care le rabdă robii Săi credincioşi, care îl iubesc.
De aceea nu trebuie să ne amărâm în vremea certării Domnului, ci cu smerenie şi ascultare să le răbdăm pe toate. Şi aceasta pentru că certarea domnului ne este trimisă pentru a dobândi mult-preţioasa sănătate a sufletului.
Aşa cum medicul „pedepseşte” pe cel bolnav cu operaţii, cu leacuri amare, cu tăierea mădularelor trupului, desigur cu scopul de a-l tămădui, iar nu de a-l tiraniza din răutate, tot astfel şi Dumnezeu, ca un doctor al sufletelor şi trupurilor noastre, ne tămăduieşte cu felurite leacuri: necazuri şi dureri, pentru a ne dărui sănătatea sufletească, care este binele cel mai mare. Dar toţi cei care se împotrivesc şi nu rabdă, precum eu, aceştia pierd folosul sufletesc şi astfel îşi agonisesc numai suferinţă.
Aşadar, de vreme ce Dumnezeu, într-un chip atât de minunat ne mântuieşte, avem datoria de a-I mulţumi neîncetat şi de a binecuvânta Preasfânt Numele Său. Şi aceasta nu numai cu gura, ci mai ales prin faptele noastre, astfel încâiecare faptă a noastră să nu jignească majestatea dumnezeiască. Căci dacă îl binecuvântăm cu buzele noastre, iar cu faptele noastre îl ocărâm, atunci îl batjocorim.
Să ne străduim să nu-L mâhnim pe Hristos cu nici o cădere a noastră, ca să Se sălăşluiască în sufletele noastre Duhul cel Sfânt. Amin.
41. Aici, în această lume deşartă, fiul meu, vom avea necazuri, amărăciuni, vom suferi, însă toate sunt
52
trecătoare. Doar în veşnicie să nu ne părăsească Dumnezeu, căci aceasta nu o vom putea răbda.
Când suferi şi te necăjeşti, să-ţi aduci aminte de Cel Răstignit şi atunci vei afla multă uşurare. Căci cel care priveşte la Cel Răstignit şi cugetă la patimile Lui, la toate câte a pătimit pentru noi, nu va afla, oare, balsam pentru rănile sale, fie ele trupeşti sau sufleteşti?
Priveşte aşadar şi tu, fiul meu, către cele de sus, către Golgota, acolo unde Sfântul Miel a dat biruinţa cea strălucită, pentru a spăla prin Sângele Său rănile păcatelor şi ale patimilor noastre.
Milostivirea Sa este mare. Niciodată să nu-ţi pierzi nădejdea în Cel care S-a răstignit pentru tine.
Îţi doresc ca din Postul Mare să ieşi sănătos cu sufletul şi cu trupul. Amin.
42. „Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de slava care ni se va descoperi." Bucură-te fiul meu, cu bucurie mare, căci Bunul Dumnezeu, întru Care nădăjduim să dobândim mântuire, ne va învrednici să ne aflăm cu toţii în împărăţia cea Cerească, rostind cuvintele Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos: „O, fericită este mâna care a făcut acestea!”. Ierusalimul cel de Sus, Cetatea desfătării, cea nefăcută de mână, îi aşteaptă pe fiii lui Dumnezeu pentru a-i odihni cu marea ei desfătare, pe fiii care în această viaţă suferă, purtând trupul cel mult-ostenit.
Mielul cel junghiat pentru mântuirea noastră, Acesta ne va spăla şi pe noi cu Preasfântul Său Sânge, va spăla necurăţia păcatelor noastre şi ne va odihni veşnic.
Fiul meu, ţine cu tărie crucea ta şi urcă pe Golgota cea mântuitoare, care ne va duce la învierea cea purtătoare de viaţă, atunci când, în Ziua cea de Apoi, va trâmbiţa
53
trâmbiţa cea mare şi se vor vădi cele ascunse ale oamenilor. Cât de mare şi de sfântă va fi Ziua aceea pentru sufletele mântuite, căci atunci se vor desfăta din belşug de binecuvântarea lui Dumnezeu! Atunci se vor deschide vistieriile cele duhovniceşti ale nemărginitei Dumnezeiri pentru a se desfăta fără încetare în vecii vecilor.
Despre boli
1. Adevărul este că bolile, necazurile şi suferinţele creştinilor pricinuiesc curăţirea sufletului şi iertarea păcatelor. Fiecare creştin are datoria sfântă, oricare ar fi crucea pe care ar primi-o de la Dumnezeu, să o primească cu inimă plină de simplitate şi nerăutate şi să urce pe Golgota cea slăvită. Se întâmplă uneori să îngenuncheze din pricina ostenelii şi a greutăţii, dar Dumnezeu va trimite un alt Simon Cirineanul, adică harul răbdării, care va urca crucea pe Golgota.
Când îndurăm suferinţe trupeşti şi sufleteşti, atunci avem încredinţarea sigură că Dumnezeu ne iubeşte şi că noi suntem număraţi împreună cu fiii cei iubiţi ai lui Dumnezeu.
Atunci când mergem la cimitir, acolo vom vedea pe fiecare mormânt o cruce, una de lemn, alta de piatră, alta de fier. Tot astfel, şi fiecărui suflet de creştin, Dumnezeu îi dă o cruce. Unuia îi dă de fier, altuia de lemn, altuia de piatră; fiecăruia aşa cum rânduieşte înţelepciunea lui Dumnezeu.
Aceasta o face Domnul pentru a mântui sufletul cel preţios, chiar dacă acesta suferă. El însuşi dăruieşte atât răbdare, cât şi luminare, pentru a putea duce crucea până la capăt.
54
Bolile sunt trâmbiţa care trezeşte sufletul ce dormitează din pricina băuturii ameţitoare a neştiinţei, a uitării, a nepomenirii lui Dumnezeu.
Bolile silesc sufletul, care a fost scos afară de către sănătatea cea vătămătoare, şi-l îmbrâncesc să intre iarăşi în stadiul petrecerii celei drepte. “Întru necaz ne-am adus aminte de Tine”1; „Întru necaz m-ai desfătat”2;
„prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu”3; „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”4.
Niciodată nu ni se vor părea prea mari necazurile cele multe atunci când cugetăm că toate sunt trimise de sfânta Dreaptă a Celui Care ne iubeşte ca nimeni dintre oameni.
Pălmuirile dragostei celei curate niciodată nu sunt trimise fără un scop sfânt şi mântuitor.
Domnul spune în Sfânta Sa Evanghelie că fără voia Tatălui nostru ceresc nu cade nici măcar o vrabie şi că până şi perii capului nostru sunt număraţi. Câtă siguranţă ne dau aceste cuvinte! Adică toate faptele, cuvintele şi amintirile noastre sunt cunoscute lui Dumnezeu, precum şi necazurile noastre. Ele sunt trimise de Pronia Sa şi au un scop mântuitor.
Bolile ni le trimite mâna cea sfântă a Bunului Dumnezeu. Cel mai puternic leac pentru sănătatea sufletească este boala trupului.
Câtă stricăciune avea omenirea, atât trupească, cât şi sufletească, înainte de venirea Domnului! Care leac a adus renaşterea duhovnicească în sufletele oamenilor?
1 Isaia 26,16.
2 Psalmi 4,1.
3 Fapte 14,22.
4 Luca 21,19.
55
Oare nu Crucea Domnului Iisus? Dacă moartea pe Cruce a Domnului nu s-ar fi săvârşit, cu nici un alt chip nu s-ar fi mântuit omul.
Când Iisus Şi-a purtat Crucea, S -a făcut pildă pentru noi, arătând prin aceasta că cel care vrea să se mântuiască trebuie să-L urmeze, să îndure crucea pe care i-o va da Domnul potrivit cu puterile sale, să urce pe Golgota, să se răstignească împreună cu Iisus şi apoi să fie slăvit împreună cu Domnul întru împărăţia lui Dumnezeu.
Când va vedea sufletul că i se va dărui slavă şi odihnă întru fericirea cea cerească, potrivit cu crucea pe care a ridicat-o, se va prihăni pe sine pentru că nu a ridicat o cruce mai mare, pentru a primi o mai mare slavă şi odihnă. Va zice: „Osteneala a fost atunci de puţină vreme, pe când acum mă lipsesc de bunătăţile cele veşnice”. Chiar şi Patriarhul Avraam, atunci când va vedea împărţirea darurilor, se va căi că nu s-a nevoit mai mult.
O fată tânără era mereu bolnavă de o boală grea; în cele din urmă a murit. într-o noapte s-a arătat surorii ei, iar aceea a întrebat-o:
cum eşti, sora mea, acolo unde te-ai dus?
ce pot să-ţi spun? Multă slavă şi odihnă mi-a dat Hristos pentru boala mea. Ah, de-aş putea veni din nou pe pământ şi să sufăr o boală şi mai grea, ca să primesc aici şi mai multă slavă!
Dacă însuşi Domnul, Cel Atotputernic, Cel fără de păcat, a ridicat Crucea pentru mântuirea omului, cu atât mai mult avem nevoie noi, păcătoşii, care în fiecare ceas păcătuim, de o cruce mântuitoare.
„Gătitu-m-am şi nu m-am tulburat”1, spune Proorocul David. Trebuie să fim întotdeauna pregătiţi să răbdăm fără murmur orice ispită pe care ne-o trimite mâna cea
1 Psalmi 118,60.
56
sfântă a Doctorului, a lui Dumnezeu. De vreme ce ispita va fi trimisă de Cel care ne iubeşte nespus de mult, nicio dată nu va fi rea, fiindcă după ispită vom vedea rezultatul cel bun, vom vedea principalul scop al lui Dumnezeu.
Văzând Domnul Iisus ispitele viitoare ale Ucenicilor Săi, i-a îmbărbătat, zicând: “Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”1 şi „cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”2.
Dacă vei suferi şi tu cu răbdare boala ta, vei fi numărat împreună cu fiii preaiubiţi ai lui Dumnezeu. Greutatea ta va deveni într-o zi înviere; mâhnirile tale, bucurie; răbdarea ta, viaţă veşnică. Strigă cu mulţumire către Domnul: „Fie Numele Domnului binecuvântat... cum a plăcut Domnului, aşa s-a şi făcut... slavă... pentru toate”3. Strigând astfel, bucuria şi pacea vor umple sufletul tău şi în acelaşi timp te vei întări în răbdare.
Ce este creştinul? Ce trebuie să aibă? Cu adevărat răbdare întru toate.
Odihna cea veşnică este pentru cei ce suferă felurite necazuri. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”4, spune Domnul.
Calea ce îi duce pe călători la cetatea Raiului este presărată toată cu spini şi cei ce merg pe ea sângerează de la înţepăturile spinilor, dar nădejdea desfătării Raiului le biruieşte pe toate şi dăruieşte răbdare celor ce merg pe ea, aşa cum spuneau şi Sfinţii Patruzeci de Mucenici atunci când îi aruncau în lacul îngheţat: „Iute este iarna, dar dulce este Raiul; plin de durere îngheţul, dar dulce desfătarea”.
1 Luca 21,19.
2 Matei 10,22.
3 Vezi Iov 1,21.
4 Matei 11,28.
57
Preabunul Dumnezeu să ne numere şi pe noi, nevrednicii, împreună cu cei osteniţi şi împovăraţi, ca să ne odihnească veşnic. Amin.
2. Din clipa în care Dulcele nostru Iisus a ridicat pe preacuraţii Săi umeri Crucea cea de viaţă făcătoare şi a fost ridicat pe ea, de atunci se continuă de către Ucenicii Săi ridicarea Crucii, suferind diferite necazuri şi încercări, prin care creştinul biruieşte iubirea de sine cea cu multe chipuri şi pierzătoare.
Mântuitorul ne spune prin Evanghelistul Luca: „cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu”1. Şi iarăşi prin acelaşi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie”2.
Sfântul Isaac, filosoful isihast, spune că: „în fiecare clipă se petrece o schimbare în om”. Şi într-adevăr, dispoziţiile atât ale sufletului, cât şi ale trupului nu încetează să se schimbe în fiecare clipă, pricinuind uneori mâhnire, alteori durere; uneori aşteptarea unor veşti rele, alteori o nesiguranţă şi o mâhnire sufletească şi trupească, provenite din pricini trupeşti, fie chiar şi cele potrivnice acestor stări. Toate acestea ne încredinţează în acest chip de blestemul lui Dumnezeu pe care l-a primit neamul omenesc datorită neascultării protopărinţilor.
Dar Bunul Iisus, Lemnul vieţii, pe de o parte prin sfânta Sa pildă, iar pe de altă parte prin sfintele Sale învăţături, pe crucea necazurilor varsă balsamul mângâierii cu multele încredinţări dătătoare de viaţă, că prin multe necazuri vom putea să intrăm în veşnica Sa împărăţie.
1 Luca 14,27.
2 Luca 9,23.
58
în Vechiul Testament, în Cartea Facerii, printre altele se povesteşte şi aceasta:
Atunci când israeliţii au călcat porunca lui Dumnezeu în pustie şi i-a pedepsit pe ei, trimiţându-le şerpi care îi muşcau şi îi omorau, Domnul a ascultat rugăciunea lui Moise care se ruga îndelung pentru încetarea acestei urgii şi ia poruncit să facă un şarpe de aramă la care de privea cineva primea tămăduire1.
Tot astfel, şi Iisus în Sfânta Evanghelie, asemănând înălţarea şarpelui de aramă cu înălţarea Sa cea de viaţă dătătoare, spune: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului”2. Păcatul, sub chipul şarpelui otrăvitor, îl muşcă pe om, otrăvind prin plăcerea pătimaşă şi vinovată sărmanul suflet, pricinuindu-i moartea şi despărţirea de Dumnezeu.
Dar Hristos, Şarpele de aramă cel înţelegător, ridicat pe Lemnul cel de viaţă făcător al Cinstitei Cruci, prin înaltele adevăruri evanghelice vindecă sufletele cele muşcate de păcat, dându-le nădejdea vieţii celei mai presus de înţelegere. „Unde îţi este, moarte, boldul? Unde îţi este, iadule, biruinţa?” S-au zdrobit, au pierit puterile tiraniei tale celei înfricoşătoare prin moartea şi învierea lui Iisus Dumnezeul nostru, Cel care mântuieşte sufletele noastre.
Prin plăcere şi iubirea de desfătări se otrăveşte inima şi se întunecă. şi întunecată fiind, săvârşeşte lucrurile întunericului, întristând pe Duhul cel Sfânt, pe Care L-a primit la naşterea cea din nou, în colimvitră. Dimpotrivă, durerea şi mâhnirea izgonesc iubirea de plăceri din inimă. Curăţată fiind prin durere, se face primitoare a Duhului mângâierii. Iar când vine Mângâietorul cel bun,
1 Numeri 21,6.
2 Ioan 3,14.
59
Acesta o mângâie, o încurajează, o luminează şi, ca un alt hrănitor, îi dă viaţă prin dumnezeieştile învăţături şi prin simţirea bucuriei şi nădejdii.
Iată, aşadar, Şarpele de aramă cel gândit, Iisus, Cel Care vindecă prin durere sufletele care suferă din pricina muşcăturilor păcatului celui otrăvitor şi de multe feluri.
Prin urmare, adevărul de neclintit este că durerea şi întristarea sunt leacul cel mai potrivit pentru sufletul care boleşte de păcat şi un dascăl desăvârşit pentru înălţarea duhovnicească a sufletului, care în păcat şi în întunericul cel duhovnicesc şi-a înnegrirumuseţea, dobândind astfel obiceiuri rele.
Durerea, sub feluritele ei înţelesuri, este pomicultorul potrivit care schimbă sufletul păcătos din măslin sălbatic în măslin roditor. Păcatul împietreşte inima păcătosului, îl face nesimţitor; nimic nu-l mai înduioşează, fiindcă lipseşte Dumnezeu, Cel Care suferă şi împreună-pătimeşte cu oamenii.
însă Preabunul Dumnezeu, „Care a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”, ce face? Pregăteşte mântuirea sufletului ce s-a îndepărtat prin durere şi mai ales prin boală. Şi de acolo de unde îl vezi, de pildă, pe tânărul înfloritor mândrindu-se cu puterea sa şi purtându-se cu semeţie, fără a-şi aminti de suflet şi de Dumnezeu, dintr-odată se află pe patul suferinţei. Atunci, ca un medic plin de experienţă şi iscusinţă, durerea începe intervenţia chirurgicală.
Mai întâi netezeşte inima, lepădând puţin câte puţin asprimea, şi-i înmoaie sufletul. Şi astfel, cel ce mai înainte era cu inima învârtoşată, devine blând şi îngăduitor. Pătimeşte împreună cu cei suferinzi, vorbeşte cu blândeţe cel care mai odinioară era urâcios. Şi după ce, prin aceste simţăminte pricinuite de toiagul pedagogic al
60
durerii, se netezeşte pământul inimii, se deschid şi urechile sufletului, care mai înainte era surd, şi primeşte, păstrează şi ascultă cu atenţie cuvântul adevărului, evanghelia mântuirii.
Atunci cel ce mai înainte era nepăsător faţă de Dumnezeu şi de sufletul său, devine râvnitor în a citi diferite cărţi duhovniceşti. începe să-şi amintească cu adevărată zdrobire de inimă de păcătoşenia sa şi învaţă astfel să se roage cu umilinţă, devenind în scurt timp un înflăcărat propovăduitor al binefacerilor bunului doctor, al durerii, care este singurul tămăduitor al bolii pricinuite de îndepărtarea de Dumnezeu.
Dar durerea nu tămăduieşte numai îndepărtarea de Dumnezeu, ci este şi doctor al sufletelor ce bolesc oarecum de boală nu spre moarte, aşa cum este trândăvia, judecata, iubirea de sine, frica, îndoiala şi celelalte.
Durerea îşi întinde lucrarea ei chiar şi asupra Sfinţilor, pentru ca prin răbdarea lor să li se înmulţească slava lor în Ceruri. Dar de multe ori Sfinţii suferă pentru a sluji drept pildă pentru ceilalţi oameni, aşa cum s-a întâmplat cu mult-răbdătorul Iov, Sfânta Singlitichia şi atâţia alţi Sfinţi.
Atunci când avem o mobilă frumoasă şi o lăsăm neîngrijită pentru o perioadă de timp, vedem că se aşază pe ea un strat de praf subţire, care nu o strică, dar îi împuţinează strălucirea şi frumuseţea.
Aceasta se petrece şi cu sufletul sănătos, atunci când lipsesc necazurile cele din răstimpuri. Dacă nu ia aminte din timp, puţin câte puţin, fără să-şi dea seama, nepăsarea se depune precum praful pe mobilă şi sufletul îşi pierde râvna cea dintâi către Dumnezeu. Se roagă, îşi face îndatoririle lui, dar nu aşa cum trebuie. Dacă însă vine durerea, dacă îl cercetează necazul, atunci vântul suflă şi se aprinde iarăşi flacăra, adică râvna pentru împlinirea îndatoririlor sale către Dumnezeu.
Aşa cum se întâmplă cu nepăsarea, tot astfel şi cu orice boală a sufletului. Durerea este leacul dumnezeiesc pentru sufletul care boleşte, leac pe care l-a găsit înţelepciunea lui Dumnezeu şi pe care îl foloseşte cu deplină autoritate şi fără rezerve, pentru ca, revenindu-ne prin acest leac puternic, să priveghem întru împlinirea voii Sale celei sfinte. Şi să primim astfel, în vremea culegerii roadelor, intrarea în veselia cea veşnică a Domnului, ca o cunună a aşteptării noastre celei neadormite, bucurându-ne şi veselindu-ne împreună cu cei din veac chemaţi la ea, lăudând neîncetat întru cântări desfătătoare, împreună cu Stăpâna de Dumnezeu Născătoarea, cu îngerii şi cu toţi Sfinţii, binecuvântatul Nume al Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine slava, cinstea şi stăpânirea în vecii cei nesfârşiţi.
61
3. Dumnezeu pedepseşte şi iarăşi vindecă; înalţă şi pogoară. Cine se poate împotrivi voii Domnului? Dacă Dumnezeu vrea să suferim, înseamnă că are un scop mântuitor pe care noi, cei pământeşti, nu putem să-l vedem cu ochi prooroceşti de mai înainte. în timp ce răbdarea şi smerenia cu care răbdăm ispita va aduce întotdeauna, da, întotdeauna, un folos.
Ridică, fiul meu, crucea ta şi să ştii că toate cele pe care le suferim Dumnezeu le cunoaşte şi, ca un Părinte adevărat, încearcă în orice chip ca Iisus Hristos să ia chip în noi. Vrea să suferim, deoarece ştie ce a pregătit în Ceruri pentru fiii Săi care suferă. Dacă însă nu le va trimite acestora necazuri, aceştia vor fi nedreptăţiţi pentru că se vor lipsi în felul acesta de bunătăţile cele negrăite din Cer. Cu cât suferim mai mult, cu atât mai frumoasă cunună ni se împleteşte.
62
Să nu crezi niciodată că ai demon. Să nu te înşele niciodată un astfel de gând. Multor monahi li se întâmplă aceasta atunci când se îmbolnăvesc. aşa a rânduit Dumnezeu, ca atunci când se îmbolnăveşte trupul să pătimească împreună şi sufletul. Iar când suferă sufletul, să se ofilească şi trupul şi să se întristeze.
Ispititorul te-a zavistuit, fiul meu, dar să facem răbdare, ca el să plesnească, iar Dumnezeu să Se slăvească.
Vor trece toate, la fel şi iarna, şi va răsări dulcea primăvară a sănătăţii. Atunci te vei bucura şi vei spune: „Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale”1.
Cine nu simte durere atunci când este operat? La fel, cine nu suferă atunci când se retrage Harul şi vin mii de gânduri necurate? Dar astfel a rânduit dumnezeiasca înţelepciune să lucreze pentru îndreptarea sufletului.
Aşa cum anotimpurile primăvara, vara, toamna, iarna urmează unul celuilalt, tot astfel se petrece şi cu anotimpurile duhovniceşti. Pleacă unul, vine celălalt şi astfel sufletul se obişnuieşte cu toate schimbările duhovniceşti, devenind înţelept şi încercat. Iar această experienţă este un har care ţine sufletul în timpul înfricoşătoarelor schimbări. Căci numai răbdarea şi îndelunga-răbdare aduc pace şi gânduri folositoare. Atunci dobândim folos din ispită şi devenim mai înţelepţi şi mai încercaţi.
4. Fiul meu, deşi multe din suferinţele bolii tale sunt din pricina neascultării, cu toate acestea se vădeşte întru tine dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu te iubeşte mult, de aceea te şi pedepseşte. El lucrează la mântuirea ta cea de mult preţ prin încercările pe care ţi le trimite, vrând să-ţi uşureze greutatea şi să umple vasul sufletului tău cu darul nădejdii celei mari, aceea a dobândirii
1 Psalmi 118,71.
63
Cerului şi a veşnicei tale sălăşluiri lângă Hristos, pe Care îl iubeşti cu înflăcărare.
Aşadar, ce mai rămâne? Răbdare până la capăt, curaj în încercarea ta şi o neîncetată mulţumire adusă Preabunului Chivernisitor al sufletelor noastre, mulţumire însoţită şi de smerenie plină de Har.
Păşeşte, fiul meu, pe calea cea urcătoare a Sfintei Golgote ţinând crucea pe care ţi-a dat-o mâna cea binefăcătoare a Celui Care te iubeşte şi te pedepseşte ca să te împărtăşeşti de sfinţenia Lui.
Slavă veşnică îmbelşugată lucrează necazul şi boala în sufletul care rabdă şi mulţumeşte lui Dumnezeu.
5. Îţi doresc, fiul meu, ca Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să te întărească în boala ta, în care ai căzut cu voia Lui.
Am aflat că te-ai îmbolnăvit grav. M-a durut mult şi am rugat-o pe Maica Domnului să te facă bine, mai întâi sufleteşte, iar apoi trupeşte.
Să cugeţi, fiul meu, la Sfinţii Mucenici, care au răbdat atâtea şi atâtea pentru dragostea lui Hristos. Să spui şi tu: „Rabdă, smerite suflete, chinurile bolii ca să te izbăveşti de chinurile iadului”.
Acei Mucenici au intrat de bunăvoie în chinurile muceniciei, în timp ce tu suferi fără de voie. Iar aceasta este bine, te va folosi mult; ajunge doar să rabzi certarea Domnului cu bucurie şi mulţumire. Acestea şi altele asemenea să le cugeţi, astfel încât să te întăreşti în răbdare şi să primeşti mângâiere.
6. Sănătatea ta să o încredinţezi lui Dumnezeu. Dacă ceva este impus de către boală sau de medic, să primeşti, cu nădejdea că Dumnezeu prin aceasta săvârşeşte ceea ce
64
voieşte El să se facă. Desigur, fără însă ca lepădarea de sine să te ducă la sinucidere, ci să umblăm pe calea cea de mijloc, adică să facem cu credinţă ceea ce se cere, pentru a nu ni se socoti sinucidere. Iar a mă tămădui prin mijlocul pe care l-am folosit, aceasta o las cu credinţă la Dumnezeu.
Fiul meu, ai răbdare întru toate pătimirile tale. Boala aduce în sufleoarte Mult folos atunci când o răbdăm; ajunge numai să ne prihănim pe noi înşine, căci pentru păcatele noastre suferim şi mai ales pentru trufia inimii noastre.
7. Îţi doresc ca totdeauna să fii sănătos, iar de te afli în boală, să rabzi certarea Domnului, care este trimisă din inimă iubitoare foarte. Iar această certare, venită dintr-o astfel de inimă, niciodată nu va fi lipsită de discernământ, de folos sau vătămătoare, ci vine pentru câştig duhovnicesc, spre iertarea păcatelor, spre pază şi acoperământ şi spre mântuire veşnică.
Inima este a lui Dumnezeu, Tatăl nostru cel ceresc. Pe toate le vede, mai ales scopul fiecărei fapte; vede că te mâhneşti şi te întristezi. Să ştii că nu te va încerca mai mult decât poţi. Prin necaz se lucrează curăţirea sufletului şi mântuirea cea veşnică. „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare”1. Dumnezeu ne pedepseşte ca pe nişte copii ai Săi, pentru a lua chip întru noi însuşirile Sale. Atunci se vădeşte autenticitatea copiilor, când poartă însuşirile părinţilor lor. Acesta este scopul certării Domnului.
Necazurile tale sunt mântuitoare. întotdeauna să nădăjduieşti şi nu vei fi ruşinat.
8. Neştiinţa, fiul meu, este moarte a sufletului, căci ea nu luminează pe omul bolnav, astfel încât să-i spună:
1 Romani 5,3.
65
„Boala ta este cu voia lui Dumnezeu şi eşti dator să o treci cu răbdare şi mulţumire, ca să nu devii călcător al poruncilor lui Dumnezeu prin nerăbdarea ta”. însă pe creştinul luminat cunoaşterea voii dumnezeieşti nu numai că îl face să le rabde pe toate cu mulţumire, ci îl face să dobândească tărie duhovnicească şi totodată răcorirea mângâierii. El cugetă în sinea sa: „Prin durere şi suferinţă împlinesc voia dumnezeiască care va aduce iertarea greşelilor mele de mai înainte. Plătindu-mi astfel datoria pedepsei mele, voi dobândi slobozirea mea acolo, în viaţa viitoare, unde voi trăi veşnic. Pe când aici, oricâte suferinţe aş îndura, ele sunt trecătoare şi de scurtă durată”.
De aceea este nevoie de răbdare, fiul meu, ca să nu fii osândit împreună cu lumea cea nepocăită. Orice ni s-ar întâmpla, prin răbdare toate se aranjează la locul lor, iar omul lăuntric se linişteşte, răbdând voia lui Dumnezeu.
Rabdă crucea ta, iar eu pe a mea, urmând pe Mirele cel Ceresc Hristos, Care pentru noi, păcătoşii şi nemulţumitorii, a răbdat ocara Crucii.
Ce răbdăm noi pentru nişte bunătăţi aşa de mari pe care le primim de la Dumnezeu? Dacă voi compara nenumăratele bunătăţi ale lui Dumnezeu cu nemulţumirea omului, cred că mintea mea va încremeni. Şi care minte încercată va putea cuprinde nesfârşitele binefaceri ale lui Dumnezeu, cele către om?
9. Mult folos aduce boala; iertarea păcatelor şi răsplata răbdării. Este un leac foarte puternic pentru oamenii ce s-au îndepărtat de Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu, Care prin căi aspre lucrează mântuirea noastră.
Te rog să nu te mâhneşti, căci eu mă rog pentru tine. Nu te teme, ci ai nădejde. Părintele nostru ceresc este
66
bun, milostiv, dar pe fiii Săi îi pedepseşte, îi ceartă, ca să se facă vrednici de viaţa cea veşnică.
Dacă nu ne pedepseşte, nu putem deveni fii ai Săi adevăraţi, ci suntem fii din desfrânare, nevrednici de mântuire. Nu sunt vrednice pătimirile pe care le îndurăm faţă de fericirea cea veşnică pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru fiii Săi. Şi care suniii Săi? Cei chinuiţi, cei mâhniţi, cei suferinzi, cei împovăraţi, iar nu cei care se desfătează acum vremelnic şi sunericiţi.
Bucură-te, aşadar, căci Dumnezeu ne iubeşte şi ne pedepseşte pentru a ne odihni veşnic. Dumnezeu nu Se uită la faptul că suferim, ci El caută să ne izbăvească de muncile iadului şi să ne dăruiască Raiul.
10. Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să-ţi dea răbdare şi mângâiere spre întărire şi continuarea nevoinţei.
Nu te uita, fiul meu, numai la durerile cele de acum, ci „înalţă-ţi ochii precum pruncul alăptat spre maica sa” şi vezi că„nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de slava ce ni se va descoperi”1, nouă celor ce iubim arătarea lui Hristos.
Nu lua în seamă numai durerile, ci cugetă şi la răsplată, căci Dumnezeu este drept. Dumnezeu te-a lipsit de uşurarea cea venită din sănătatea picioarelor tale. Oare nu te va învrednici cu „picior vesel” să prăznuieşti acolo, în Ierusalimul cel de sus, marea înviere a sufletului tău? Da, cu adevărat. Despre aceasta răsună toată Scriptura.
Păşeşte, fiul meu, în Hristos, spre slava veşnică! Nu te istovi dând cu pumnii; să nu crezi că loveşti aerul, ci cu adevărat se dă o luptă, precum la Iov. Acela a suferit mucenicie răbdând diferite chinuri şi femeia lui îl povăţuia
1 Romani 8,18.
67
către moarte veşnică prin sfătuirea cea rea, iar pe tine te sfătuiesc ca să te învredniceşti de viaţa cea veşnică.
Acela stătea în gunoi plin de răni, fiind batjocorit de către toţi, pe când tu stai în casa ta şi te odihneşti în pat, socotindu-te creştin. Vezi cât de multe lipsuri avem? De aceea rabdă şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu, Care ţi-a dat un asemenea dar, astfel încât să te poată rândui întru împărăţia Sa cea fără de sfârşit. Amin.
11. ...Spuneţi că fratele vostru ocăra, flămânzea, înseta şi altele făcea în timpul bolii sale. Ascultaţi-mă: Aţi spus că fratele vostru păcătuia de moarte. Dumnezeu, Care este preamilostiv, vrând să-l aducă întru simţirea vinovăţiei sale, i-a dat această boală. Trebuia să se chinuiască, pentru a-L milostivi pe Dumnezeu, pe Care atât de mult L-a întristat.
Dacă voi l-aţi fi îngrijit şi i-aţi fi dat toată odihna, atunci care osteneală ar fi văzut Dumnezeu la el, ca să se milostivească de el? Trebuie să ştiţi că cu cât mai mult s-a chinuit, cu atât mai mică pedeapsă i s-a dat. Dumnezeu i-a dat boala şi trecerea cu vederea de către fraţii săi pentru a-i trezi conştiinţa către pocăinţă, aşa cum doctorul dă bolnavului medicamentul, iar acela neavând cuvenita răbdare, cârteşte şi-l ocărăşte pe doctor, spre pierzarea sa.
12. Am aflat de suferinţa bolii tale. îţi doresc ca Sfinţii Doctori fără de argint să îţi ia orice durere şi patimă.
în încercare se vede, fiul meu, unde te afli. Iar acum este nevoie să îţi aduni toate puterile sufletului spre a răbda.
Nu te întrista, nu te da bătut. împreună cu Hristos le vei trece pe toate. Iisus cel Răstignit va fi cu tine atunci
68
când vei suferi. Atunci îl vei cunoaşte mai bine şi îl vei iubi. Iar când va trece încercarea îl vei binecuvânta pentru bunătăţile pe care ţi le-a dat.
Atunci când suferi adună-ţi puterile tale cele sufleteşti şi străduieşte-te să înţelegi ce vrea să-ţi spună Cerul în această încercare a ta. Dacă cumva vei plânge, lacrimile îţi vor curăţi privirea, aşa cum s-a petrecut cu mult-pătimitorul Iov. Atunci vei putea spune şi tu: „Acum ochiul meu Te vede”.
Nu uita că Dumnezeu te vede atunci când suferi şi veghează asupra ta; simte chiar şi bătăile inimii tale. Prin urmare nu te va lăsa fără mângâiere şi ocrotirea Sa cea părintească.
Sfinţii se bucurau în pătimirile lor. Noi cel puţin să izbutim a primi necazul şi durerea cu răbdare.
Roagă-te, fiul meu, în inima ta şi Numele lui Hristos ţi se va face balsam de mângâiere, ca să rabzi cu folos ispita aceasta a încercării tale. Şi vei primi nu puţin folos din această încercare a ta, dacă o vei înfrunta cu răbdare.
Din nou îţi spun: cu rugăciunea, această pavăză preaputernică, apropie-te neîncetat şi tot mai mult de Atotputernicul Dumnezeu şi vei cunoaşte cum ridică în chip minunat povara durerii şi îl odihneşte pe cel suferind.
13. îţi doresc, fiul meu, să te faci bine. Ce să facem? Ne pedepseşte Domnul, ca să primim răsplată veşnică. Căci de vreme ce nu facem asceză, ne dă Dumnezeu boli şi necazuri, pentru a ni se socoti acestea drept asceză şi astfel să avem o mică mângâiere atunci când vom fi judecaţi înaintea Lui.
Ce să facem, fiul meu? Aşa vrea Dumnezeu, să suferim, ca să aflăm odihnă în viaţa cealaltă. Aici toate sunt trecătoare, acolo veşnice. Iute este iarna, dar dulce
69
Raiul. Să îngheţe picioarele, ca să dănţuiască veşnic.
Slavă Ţie, Dumnezeule!
14. Binecuvântatul meu fiu, Dumnezeul dragostei să-ţi fie însoţitor în toată viaţa ta! Amin.
Fiul meu, îţi doresc ca Hristos să-ţi dăruiască răbdare, căci prin răbdare învistiereşti în Ceruri bunătăţi negrăite, comoară care nu se fură. Nevoieşte-te cu toată puterea ta. Toate puterile tale să le aduni pentru a face răbdare în suferinţe, fiindcă acestea sunt medicamentul cel mai puternic care tămăduieşte sufletul omului şi-l urcă spre sfinţenie.
Vremelnice sunt durerile, dar veşnică este slava; iute este gerul încercărilor, dar dulce desfătarea Raiului. Prin multe necazuri vom intra în Lumina cea neînserată a Raiului, a lumii cereşti. Pe Hristos îl vom vedea căutând cu blândeţe spre noi atunci când vom răbda încercările pe care ni le trimite din nemăsurata Sa dragoste către noi.
15. Harul Domnului să se sălăşluiască în sufletul tău!
Am primit scrisoarea ta şi nu am văzut nici o îmbunătăţire a sănătăţii tale, văd însă că se înzdrăveneşte sufletul tău cu încercarea pe care ai răbdat-o.
Da, fiul meu, toate încercările pe care ni le trimite dragostea lui Dumnezeu sunt pentru ca noi să dobândim mult-preţioasa răbdare şi să ne asemănăm cu Părintele nostru cel ceresc, cu Dumnezeu, Care Se slăveşte şi este numit „Dumnezeul răbdării şi a toată mângâierea”1.
Dumnezeu în vremea ispitei nu numai că dă răbdarea pe potrivă, dar mângâie şi sufletul celui care rabdă ispita cu înţelepciune, bunătate şi simplitate.
1 II Corinteni 1,3.
70
Sfânta Singlitichia câte suferinţe nu a răbdat? Dar acestea au sfinţit-o şi i-au adus slavă.
în cei care suferă ispite şi le primesc cu răbdare şi le trec cu înţelepciune şi discernământ sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu. însă în cei care trăiesc în odihnă şi fericire, fără necazuri şi încercări, locuieşte duhul diavolului.
Pentru aceasta, fiul meu, bucură-te şi te îmbărbătează întru răbdare. Fă-te bărbat puternic şi zideşte casa sufletului tău pe temelia răbdării. Cugetă că cel care va răbda până la sfârşit, acela se va învrednici de împărăţia Cerească a lui Dumnezeu.
16. Sunt bolnav de gripă. Am o durere puternică în zona apendicitei şi nu ştiu ce se va întâmpla. Oricum, slavă Ţie, Doamne!
Dumnezeu ne iubeşte şi caută ca prin durerile cele fără de voie să ne învrednicească de împărtăşirea din bunătăţile Sale cele desăvârşite.
Din nefericire, însă, noi, eu mai întâi, nu iubim sufletul nostru în chip duhovnicesc. Dacă l-am iubi şi am dori să se învrednicească de bunătăţile cele veşnice, am răbda fără murmur încercările sufletului şi ale trupului.
Durerea înmoaie inima şi alungă asprimea ei. Şi astfel, cu inima înmuiată, se netezeşte terenul pentru primirea seminţei adevăratei pocăinţe.
Noi, cei fricoşi în lupta cu necazurile, respingem într-un anumiel Harul lui Dumnezeu.
Omul nu poate să-şi amintească şi de Dumnezeu atâta vreme cât este fericit. Iar dacă totuşi o face, o face fugitiv. Îşi aminteşte însă de El cu căldură doar atunci când vine încercarea, durerea. Când îl strâmtorează necazul, aşteptarea celor rele, atunci se roagă cu fierbinţeală. Iar Bunul Dumnezeu Se bucură aşa cum se bucură o mamă
71
atunci când copilul ei cere cu durere, fiindcă vede în aceasta dragoste.
Oricare ar fi încercarea, atunci când împreună cu ea există şi răbdarea pe potrivă şi mulţumirea, întotdeauna omul câştigă. Iar aceasta se vede la sfârşitul încercării, când vede uşurarea sufletului, limpezimea minţii şi dulceaţa ce vine dinlăuntru.
Să ne rugăm să ni se dea cunoştinţă şi răbdare în necazurile vieţii, pentru a câştiga mântuirea noastră. Amin.
17. Rabdă, fiul meu, crucea ta! Aceasta te va povăţui către învierea cea veşnică.
Veseleşte gândul tău cu tot ce poate aduce bucurie şi puţină mângâiere. Să nu-ţi pierzi nădejdea în vremea bolii, ci să faci răbdare şi cu siguranţă vei primi folos.
Roagă-te, sileşte-te pe sineţi la aceasta! Gândeşte-te că toate vor trece, fie cele aducătoare de bucurie, fie cele de întristare. De aceea cugetă le cele de sus, ca la cele ce sunt stătătoare şi veşnice.
18. Binecuvântatul meu fiu întru Hristos, mă rog marelui Doctor al sufletelor şi al trupurilor să-ţi dea sănătate deplină, potrivit voii Sale celei sfinte.
Au existat, fiul meu, bărbaţi sfinţi care sufereau cumplit din pricina bolilor, şi aflându-se în boală îi tămăduiau pe alţii. Cât de mult îi iubea Dumnezeu pe aceştia! O dovadă a dragostei lui Dumnezeu către un suflet este atunci când pune peste el povara bolii sau a necazului.
Durerea trupului sau a sufletului curăţă haina sufletului de orice întinăciune şi o face strălucitoare.
Un cuvios părinte, care era bolnăvicios, nu s-a mai îmbolnăvit o perioadă. Atunci a început să se plângă lui
72
Dumnezeu: „Ah, Dumnezeul meu, de ce m-ai uitat şi nu m-ai socotit vrednic de cercetarea Ta?”. Acesericit bărbat dorea boala, deoarece ştia din experienţă cât de Mult folos aduce sufletului.
Durerea îl aduce pe cel păcătos, pe cel nepocăit la pocăinţă, iar celui drept îi întăreşte puterile sufletului şi i se face zid puternic, pentru a nu aluneca în păcat. Răbdarea celor mari (în virtute n.tr.) li se face pildă celor mai tineri. Aşa cum bolnavul se supune cu mulţumire tratamentului făcut de medic, cunoscând scopul lui, tot astfel şi noi suntem datori să răbdăm cu mulţumire, întru cunoştinţă, toate cele ce vin fără de voie şi care sunt trimise de mâna binefăcătoare a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. „Atletul este încercat în luptă, căpitanul corăbiei în vreme de iarnă şi de furtună, generalul se cunoaşte după aşezarea oştirii în poziţie de luptă, cel mărinimos în nenorocire, iar creştinul în ispită”, spune Sfântul Vasilie cel Mare.
Aşa cum pământul devine mai roditor atunci când plugul îl ară adânc, tot astfel şi sufletul devine mai roditor de virtute atunci când durerea şi boala îl cercetează adeseori.
Cu cât cineva suferă mai mult şi se întristează, cu atât cununa devine mai frumoasă. Iar dacă durerile sunt multe, diferite şi apăsătoare, atunci şi cununa slavei este împodobită cu mai multe şi mai felurite flori şi mărgăritare.
Aurul trebuie să treacă prin topitoare, pentru a primi validitatea sa. Tot astfel şi sufletul creştinului trebuie să treacă prin cuptorul ispitelor, pentru a lua pecetea slavei celei veşnice în vistieria cea împărătească a împăratului Hristos.
73
„Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare”1. Şi: „Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava care ni se va descoperi”2.
Dacă suflete sfinte şi binecuvântate au trecut prin cuptorul durerii şi au căpătaolos, cu atât mai mult ni se potriveşte nouă durerea. Şi Mult folos vom dobândi din ea atunci când răbdăm întru cunoştinţă şi cu mulţumire.
Atunci socotim că suntem iubiţi de către Dumnezeu şi că ne are în partea aleşilor Săi, când vedem că ne apasă durerea, fie trupească, fie sufletească.
O, fericită certare a Domnului, te îmbrăţişez! Însă eu nu sunt vrednic de un astfel de dar, fiindcă trăiesc în odihnă şi mă fac materie de ars a focului celui veşnic.
Aşadar, fiul meu, te fericesc şi te invidiez pentru că suferi. Pentru aceasta te vei învrednici de odihna cea veşnică. Cununa ta se împodobeşte şi se înfrumuseţează spre veşnica ta slavă. Rabdă întru Domnul până la sfârşit! Ţine crucea ta bine ca să nu cadă şi te vei preaslăvi veşnic împreună cu Hristos. Roagă-te pentru mine, ca să nu fiu închis afară eu, cel ce spun, dar nu fac.
19. Fiul meu, mă rog ca Mângâietorul cel bun, Duhul cel bun, Duhul cel Sfânt să te acopere şi să te mângâie şi dragostea cea pentru Hristos să ţi-o aprindă.
Mă rog din tot sufletul meu ca Hristos să-ţi dăruiască sănătate. Fiul meu, văd şi cunosc din experienţă că atât timp cât cineva îndură necazuri, fie trupeşti, fie sufleteşti, şi le rabdă întru cunoştinţă şi cu mulţumire către Dumnezeu, Acesta este obligat într-un anume fel ca să-i trimită mângâiere dumnezeiască şi să răcorească
1 II Corinteni 4,17.
2 Romani 8,18.
74
acel suflet. Dacă însă nu suferim dureri şi osteneli, Dumnezeu nu mângâie, nu trimite Harul Său.
Nu vezi cât de mult se aprinde dragostea pentru Hristos după o durere pe care o suferim? Da, este răsplata ostenelii tale, a răbdării tale. Dacă nu ai fi avut această boală, nu ai fi avut atâta dragoste şi atâta mângâiere.
Vezi că atunci când îţi revii îţi simţi sufletul tău ca un copilaş? Aceasta arată că Dumnezeu ţi-a iertat păcatele şi eşti slobod de orice răspundere. Iar toate acestea ţi le pricinuieşte răbdarea pe care o faci atunci când eşti bolnav.
Un frate era bolnav şi avea o astfel de boală, încât toţi fraţii se scârbeau şi se depărtau de el. Iar el se prihănea pe sine, zicând că aşa i se cuvine. Atunci Dumnezeu, pentru smerenia sa l-a făcut bine. După aceasta se prihănea pe sine, zicând: „Ah, Hristoase al meu, nu am fost vrednic să mai sufăr pentru dragostea Ta!”.
Vezi, fiul meu, că acel frate îi iubea pe Hristos şi voia să sufere pentru dragostea Lui? Ştia din experienţă cât de mult câştiga din boală.
De aceea nu te mâhni deloc, ci numai mulţumeşte lui Hristos, Care te iubeşte atât de mult şi Care ţi-a dat aici necazuri trecătoare, ca să-ţi dea bucurie veşnică. Atunci când eşti bolnav şi nu poţi să-ţi faci cu acrivie îndatoririle cele duhovniceşti, nu te întrista, fiindcă nu ai păcat, căci nu are stăpânire voinţa ta. În tot cazul, monahul trebuie să se silească. Dacă însă este bolnav, nu are păcat, căci Dumnezeu este drept.
20. Mă rog, fiul meu, ca o picătură din nesfârşita răbdare a lui Dumnezeu să picure şi în sufletul tău, în care să ridice un turn de răbdare şi să găseşti nesfârşita vistierie a vieţii veşnice.
75
îmi scrii că în vremea când Harul te ardea ai cerut de la Hristos boală şi, ceva mai mult, ca să suferi pentru dragostea Lui. Iar El nu te-a trecut cu vederea, ci ţi-a trimis boală, precum ai cerut. Acum trebuie să faci răbdare şi vei învăţa discernământul din experienţă, adică să nu cerem de la Dumnezeu lucruri pe care nu le cunoaştem din experienţă. De aceea trebuie ca întotdeauna să ne rugăm să se facă voia lui Dumnezeu.
Acum să te rogi astfel: „Dumnezeul meu, fă-mă bine, dar nu voia mea să se facă, ci voia Ta”.
Noi, ca nişte copii necercaţi, cerem multe lucruri care nu ne sunt de folos, dar Dumnezeu, ca un Părinte al nostru, pentru a ne învăţa cum trebuie să ne rugăm, ne împlineşte cererile. După aceea vedem că nu ne-am rugat bine şi suferim. Dumnezeu iarăşi rabdă îndelung şi ne izbăveşte, ca să înrădăcineze în noi experienţa, adică să ne învăţăm să lăsăm voia noastră. Dar chiar şi în timpul când suferim din pricina lipsei noastre de discernământ, Dumnezeu nu ne părăseşte, ci trimite Harul Său şi ne mângâie, pentru a putea suferi greutatea. Aceasta se întâmplă şi cu tine, fiul meu. Ceea ce ai văzut şi ai simţit a fost de la Harul lui Dumnezeu, care ca o doică te îngrijeşte, până ce vei câştiga experienţă. Căci dacă Dumnezeu te lasă încă să suferi, înseamnă că încă mai ai nevoie de astfel de pedeapsă.
Lasă-le pe toate la Dumnezeu şi spune: „Dumnezeul meu, în mâinile Tale cele sfinte las boala mea, iar atunci când Tu, Care mă iubeşti atât de mult, vei voi să mă tămăduieşti, atunci voi vrea şi eu. Doar atât rog bunătatea Ta cea nesfârşită: să nu mă treci cu vederea, ci să-mi dai întotdeauna răbdare, ca să pot să ridic această cruce a mea, până se va face iarăşi voia Ta.
21. Fiul meu, Harul lui Dumnezeu şi dragostea Lui se arată prin multe chipuri în oameni, având un singur scop, acela de a-l mântui pe om.
76
Dragostea lui Dumnezeu se vede la tine mai vârtos atunci când suferi de vreo boală. De aceea te pedepseşte părinteşte vremelnic pentru ca Harul pe care ţi-l dă să se păstreze pentru totdeauna, atât în această viaţă trecătoare cât şi după moarte, în cea veşnică.
Ridică crucea ta cu bucurie şi mulţumeşte neîncetat Dumnezeului nostru, Care te păzeşte curat întru toate. Smereşte gândul tău, căci fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic. Rabdă cu bărbăţie, zicând împreună cu Apostolul Pavel: „Nu numai a fi legat, ci şi a muri pentru Hristos” sau: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Nici necazurile, nici întristările. Chiar şi moartea suntem gata să primim pentru dragostea lui Dumnezeu”.
Aşadar, îmbărbătează-te, fiul meu; păşeşte către sfânta şi slăvita Golgotă. Acolo ne vom răstigni împreună cu Hristos, ca să fim povăţuiţi către Mormântul cel de viaţă purtător, unde vom primi învierea sufletului nostru.
Avem datoria să trecem prin cuptorul ispitelor, pentru ca, cercaţi fiind, să ne învrednicim să depunem sufletele noastre în vistieria lui Hristos, Marele împărat.
Nu te necăji, căci în afazie gândurile nu sunt socotite păcate. Pentru a fi socotite păcate, omul trebuie să-şi aibă mintea liberă, astfel încât libertatea sa să fie judecată. De vreme ce tu nu poţi avea o astfel de libertate, din pricina bolii, cum este cu putinţă să fie socotite păcate gândurile pe care le ai? Linişteşte-te! Fă doar răbdare şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu.
77
CAPITOLUL III
Despre păcat, pocăinţă, plâns şi lacrimi
1. A cădea şi a ne răni este propriu oamenilor, de vreme ce şi o singură zi de va fi viaţa omului pe pământ, cugetarea lui este atrasă spre cele viclene încă de la naşterea sa. Dar ca să cădem şi să rămânem în cădere, aceasta nu este omenesc. Pocăinţa îl creează din nou pe om. Ea a fost dată pentru a tămădui sufletul după botez. Dacă ea ar lipsi, cu greu s-ar mântui omul. Pentru aceasta virtutea pocăinţei nu are sfârşit atâta vreme cât mai este suflare de viaţă în om, căci li se întâmplă şi celor desăvârşiţi să greşească. Fiii mei, de fiecare dată când vedeţi că gândul vă mustră pentru ceva, luaţi îndată medicamentul: pocăiţi-vă, plângeţi, mărturisiţi-vă şi veţi reveni la starea cea bună de mai înainte.
2. Iuda trădătorul, deşi s-a afierosit pe sine Domnului şi s-a făcut părtaş al harismelor, împreună cu ceilalţi Apostoli, la sfârşit a suferit naufragiu duhovnicesc.
Tâlharul care săvârşise fapte de ruşine, fapte rele, fapte imorale, dar a scos acel strigăt prin care a cerut milă, a ajuns la limanul fericirii celei veşnice.
78
Poporul evreilor, cel ce a primiăgăduinţele lui Dumnezeu, poporul cel bogat, ales şi sfânt al lui Dumnezeu a orbit şi L-a pierdut pe Dumnezeu pentru totdeauna.
Popoarele păgâne, care erau desfrânate după fapte, au primit propovăduirea şi au moştenit ceea ce a pierdut Israil, pe Dumnezeu.
Pentru aceasta nicidecum să nu deznădăjduim. Oricât am fi de păcătoşi, datori suntem pururea să alergăm la Dumnezeu şi, ca nişte robi, să punem ochii sufletului nostru în mâinile Domnului. aşa trebuie să ridicăm ochii noştri către Domnul, nădăjduind pururea în mila Lui, până ce se va milostivi spre noi.
3. Căderea omului în dobitocia cea trupească împreună cu urmările surghiunirii şi ale îndepărtării de Dumnezeu, Bunul nostru Părinte, au dat naştere la legea păcatului, cea care se oşteşte împotriva legii lui Dumnezeu.
Legea păcatului, ca o înclinaţie şi viclenie, se află în om din tinereţile lui. Şi această înclinaţie spre rău, ca o moştenire strămoşească, pildă şi roadă a vechii despărţiri de izvorul fericirii, a luat dimensiuni fireşti în firea omenească. şi astfel ea este atrasă către cele viclene şi de aceea este firesc să vină suferinţe grele peste fiii lui Adam şi ai Evei.
Chemarea la vechea înfiere prin moartea pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos a dus la mântuirea cea veşnică, însă ea nu a ridicat legea păcatului sălăşluită în om. Şi aceasta nu pentru că nu ar fi putut, căci chiar şi o singură picătură a înfricoşătorului şi Sfântului Sânge a lui Iisus Hristos ar putea schimba totul, dar din iconomie a lăsat-o să coexiste împreună cu omul, pentru ca prin mijlocirea ei nu numai să-l înţelepţească, ci să şi cunoască voinţa fiecăruia.
79
Nu a îngăduit Dumnezeu, spune Sfânta Scriptură, ca Iisus al lui Navi să nimicească toate neamurile păgâne din împrejurimi, ci a lăsat câteva pentru ca prin ele să-i înveţe pe fiii lui Israil războiul.
Când această lege a păcatului nu găseşte un potrivnic viteaz, adică voinţa cea bună, care să aibă ca arme poruncile dumnezeieşti, atunci îl biruieşte şi îl robeşte pe luptător. îl dezbracă de dumnezeieştile arme, iar apoi îl târăşte către curgerea cea rea a păcatului.
Dintru toate acestea şi din multe altele reiese concluzia adevărată că toate întâmplările şi lucrurile aducătoare de întristare pentru firea omenească sunt odrasle ale căderii ei de la starea de nemurire de mai înainte la cea de îndobitocire; şi că Jertfa cea mântuitoare a lui Iisus, Dumnezeu-Omul, nu a nimicit legea păcatului în om, făcând aceasta cu iconomie, pentru a-l înţelepţi, dar şi pentru alte pricini mântuitoare. Şi astfel să-l învrednicească a deveni preaînţelept moştenitor al veşnicelor Sale bunătăţi.
4. „în ce te voi găsi, întru aceea te voi judeca”. Iată vrednicia clipei. Te-a găsit în pocăinţă? Te-a găsit întru mărturisire? Te-a aflat zicând „Greşit-am, Părinte, la Cer şi înaintea Ta”1? Te-a găsit vărsând lacrima pocăinţei celei adevărate şi a prihănirii de sine? Iată că într-o clipă Dumnezeu te judecă aşa cum a făgăduit: „Credincios este Domnul întru cuvintele Sale”2.
Dacă însă te găseşte întru cele potrivnice o, omule atunci ţi se vor deschide ochii sufletului şi vei vedea cât de mult te-ai păgubit. Dacă Dumnezeu îl judecă pe om, atunci de prisos este pocăinţa. Când praznicul se
1 Luca 15,18.
2 Psalmi 144,13.
80
termină, de prisos sunt cuvintele cele multe, căci totul s-a sfârşit.
O, cât de mare este taina aceasta! O, Dumnezeul meu, Preadulcele meu Iisus, deschide ochii sufletului meu ca să văd limpede această taină mare a veşnicei mele mântuiri! Ca să-mi pregătesc merinde, ajutaiind de Harul Tău, ca nu cumva la sfârşitul vieţii mele să fiu aflaără de câştig. Precum vezi, nu fac absolut nimic, ci mă umplu tot mai mult de patimi. Dăruieşte-mi lacrimi şi pocăinţă adevărată mai înainte de a veni ceasul cel de pe urmă, când voi auzi glasul Tău: „Găteşte-ţi cele ale casei tale, căci vei muri şi nu vei trăi”.
5. Pocăinţa nu are sfârşit. Toate virtuţile poi desăvârşite de către om cu ajutorul Harului lui Dumnezeu, pocăinţa însă nimeni nu o poate desăvârşi, fiindcă avem nevoie de ea până la ultima noastră suflare, căci greşim întru clipeala ochiului. Aşadar pocăinţa este fără de sfârşit.
O, cât de bun este Dumnezeu! De aceea pe dreptate se vor osândi cei păcătoşi ca mine, fiindcă au dispreţuit milostivirea cea nesfârşită a Părintelui ceresc. Deşi greşim ca oameni, ne vine greu să spunem „am greşit”.
Şi cum vom spune, de vreme ce suntem cuprinşi şi eu sunt primul de uitare şi trândăvie, având împreună-ajutătoare mândria, care sunt piedici în calea către smerenie. Aceasta ne-a arătat-o Hristos prin Crucea Sa,
dar din păcate rămânem surzi de bunăvoie spre marea noastră căinţă.
Timpul trece, anii se duc şi ne apropiem tot mai mult de veşnicie. Şi vedem aceasta, dar suntem încătuşaţi de o amorţeală a minţii, care ne va cufunda, pe mine primul, în iad.
81
Dumnezeul meu, Cel ce ai slobozit neamul omenesc din robia vrăjmaşului, izbăveşte-ne şi pe noi de osânda ce va să fie, când vei veni să judeci lumea, ca să dai fiecăruia după faptele sale.
Fie ca prin rugăciunile tale să aflu milă atunci când va fi judecat ticălosul meu suflet, căci mă tem de răspunsul ce-l voi da la înfricoşata Judecată, mustraiind de însăsi conştiinţa mea.
6. Ascultarea, tăierea voii, prihănirea de sine, acestea zidesc sufletul, iar râvna fierbinte păstrează lacrimile. Dacă vrei ca până la sfârşitul vieţii tale să-ţi păstrezi râvna, sileşte-te să plângi pururea. Iar dacă ai astfel de lacrimi, nu te teme de nimic, căci rămâne râvna dorinţei de mântuire.
Apa stinge focul, iar apa lui Dumnezeu ce izvorăşte din ochii celui ce se pocăieşte nu aprinde foc arzător de materie, ci foc dumnezeiesc ce arde neghinele celor de alt neam.
7. Să te fereşti de păcat şi să te străduieşti să-ţi păstrezi curăţia. Să te rogi cu duh smerit şi cu inimă zdrobită. Să alungi orice gând rău care încearcă să te întineze, chemând Numele lui Iisus Hristos, Care îndată îţi va veni în ajutor.
Această ispitire adusă de satana îţi va fi socotită mucenicie. Dumnezeu pe toate le îngăduie din dragoste, ca să ne înţelepţească, să învăţăm înţelepciunea lui Dumnezeu, să fie ruşinat vrăjmaşul şi să Se slăvească Dumnezeu.
Niciodată să nu deznădăjduieşti, niciodată să nu-ţi pierzi curajul, niciodată să nu-ţi pierzi răbdarea, ci pe toate le rabdă pentru dragostea lui Dumnezeu, Care pentru noi a răbdat moarte pe Cruce, a fost ocărât, a fost
82
numit demonizat şi multe altele; pe toate le-a răbdat pentru mântuirea noastră.
Adu-ţi aminte de moarte! Pe aceasta pomeneşte-o neîncetat, ca să se zdrobească inima ta şi să se nască tânguirea, umilinţa şi lacrimile. Astfel se va naşte în suflet o stare de pace, iar sufletul se va afla într-o altă lume, într-o lume fericită.
8. Să ne pocăim cu adevărat, să ne spovedim cu sinceritate şi în amănunt. Neîncetat să cugetăm la Judecata lui Dumnezeu şi la hotărârea Lui şi să zicem: „Oare ne vom mântui sau vom vedea chinurile iadului?”. Acum, sau mai degrabă neîncetat, trebuie să vărsăm lacrimi de pocăinţă. Ah, cât de mult trebuie să ne îngrijoreze faptul dacă haina sufletului nostru este curată sau nu! Trebuie să o albim, căci altfel nu putem să ne înfăţişăm înaintea lui Hristos în starea în care ne aflăm.
Cugetarea la moarte nu trebuie să ne lipsească deloc din nevoinţa de fiecare zi a vieţii monahale.
9. Cât de preţios este timpul vieţii acesteia! Fiecare minut are multă importanţă, fiindcă într-un minut putem cugeta la atâtea lucruri, fie bune, fie rele. Un gând la Dumnezeu ne urcă la Cer, pe când un gând diavolesc ne pogoară în iad. Iată, aşadar, câtă importanţă are chiar şi un singur minut în această viaţă. Din nefericire, noi nu cugetăm la aceasta şi astfel trec ceasuri, zile şi ani fără nici un câştig. Dar oare trec doar fără câştig? Câtă pagubă nu pătimim noi toţi şi primul sunt eu dar nu pricepem! Dar vom pricepe atunci când sufletul nostru va ieşi din trup, dar va fi prea târziu pentru că nu va mai fi timp pentru îndreptare. Trebuie să conştientizăm aceasta acum când mai putem să punem început bun. Să
83
folosim din plin timpul preţios al vieţii noastre. Fericit este cel care se va sili pe sine ca să pună început bun, căci într-o zi va deveni bogat duhovniceşte.
Niciodată nu este prea târziu, fiindcă Domnul îl aşteaptă pe fiecare să se trezească ca să-i încredinţeze lucrare. Aşteaptă până în ceasul al unsprezecelea, încercând în orice chip să-l trezească.
Fie ca noi toţi să ne trezim şi să ne aprindem făcliile şi cu ochi priveghetor să aşteptăm cu răbdare să vină Domnul, pentru a intra împreună în Cămara de nuntă a fericirii celei veşnice, întru prăznuirea îngerilor celor luminoşi, ca să cântăm împreună cu ei cântările de înviere, care ne urcă din contemplaţie în contemplaţie întru urcuşul dumnezeiesc. Atunci vom înţelege ce lucrare mare este silirea întru toate şi că bine ne-au făcut proestoşii atunci când ne sileau şi ne amărau. Atunci mulţumirile aduse lui Dumnezeu nu vor avea margini. Atunci cu adevărat vom mulţumi după vrednicie lui Dumnezeu.
10. Să nu pierdem timpul în zadar, căci împărăţia Cerurilor este a celor ce se silesc. Aduceţi-vă aminte de ieşirea sufletului, de clipa cea de pe urmă a despărţirii celei grele. Amintiţi-vă că demonii vin în ceasul de pe urmă şi caută să răpească nefericitul suflet şi să-l ducă în iad.
O, ce suferinţă! Câtă durere a sufletului! Câte suspine nu scoate sufletul atunci! Vai, în ce stare jalnică se află în acele clipe! Câte făgăduinţe nu îi dă lui Dumnezeu, zicând că îşi va schimba viaţa, că va păşi pe calea pocăinţei şi a nevoinţei, numai să nu moară!
Cu toţii vom ajunge la acel ceas şi vom afla cele de mai sus şi cu neasemănare mai multe şi vom făgădui să păşim cu mult mai multă râvnă pe calea pocăinţei şi a nevoinţei. Să ne închipuim că Dumnezeu a ascultat
84
rugămintea noastră. Acum ce a mai rămas de făcut? Să săvârşim cele făgăduite, pocăinţă adevărată şi nevoinţă făcută pentru îndreptarea sufletului nostru. Iată vremea potrivită pentru pocăinţă şi nevoinţă. încetul cu încetul se scurtează timpul vieţii şi ne îndreptăm fără să ne dăm seama către mormânt.
Ne aşteaptă judecata şi Judecătorul, precum şi cărţile în care sunt scrise faptele fiecăruia. Şi cine poate să fugă de acestea? Nimeni. Toţi vom sta înaintea Scaunului de Judecată a lui Hristos, goi şi zdrobiţi, fiecare dând răspuns pentru cele săvârşite cu fapta sau cu cuvântul. Acestea şi mai mult decât acestea să ni le amintim zi şi noapte, ca să povăţuim sufletul nostru către umilinţă şi lacrimi.
11. Păcatul, ca un bold, îmbrăcat în plăcerea potrivită fiecăruia, vine cu viclenie până la limbă, arătându-se dulce pentru a ispiti sufletul. Însă cel înşelat de odihna şi plăcerea păcatului de scurtă durată, dar care este mai amar decât otrava şi mai distrugător decât boala cea infecţioasă, îl va simţi în trupul său duhovnicesc.
12. Orice s-ar întâmpla cu părinţii tăi, spovedania pe toate le iartă şi le şterge, fratele meu în Domnul. Adu-ţi aminte de fiul cel desfrânat, cât de mult a păcătuit şi cu viaţa sa cât de mult a întristat pe cei ai săi. Însă atunci când s-a pocăit, braţele s-au deschis şi trecutul a fost şters, ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic.
Aşadar, tămăduirea părinţilor tăi întristaţi s-a făcut deoarece schimbarea vieţii tale către o viaţă mai duhovnicească a îndreptat totul. Aflându-se acum în viaţa cea adevărată, sunt încredinţaţi de către Dumnezeu despre schimbarea vieţii tale şi despre pocăinţa ta, prin milosteniile şi parastasele pe care le faci.
85
Dacă pe noi, cei care greşim Părintelui nostru adevărat, ne iartă, orice am săvârşi, cu atât mai mult părinţii noştri vor fi odihniţi, aflându-se în acea viaţă adevărată, de unde văd limpede lucrurile şi cunosc neputinţa omenească şi nestatornicia tinereţii, precum şi pe marele meşteşugăreţ al vicleniei, diavolul, care este pricina tuturor smintelilor. Mai degrabă îţi vor fi recunoscători pentru ajutorul pentru care îl vor primi de la Dumnezeu prin mijlocirea ta.
Fratele meu, rămâi cu desăvârşire liniştit. Păşeşte cu minte liniştită pe calea pocăinţei şi să nu te mâhnească trecutul. „Pe cele dinapoi uitându-le şi spre cele dinainte întinzându-ne”, la scopul mântuirii să ţintim.
Să nu se înmoaie tăria ta prin astfel de gânduri. Ai curaj, fiul meu, nădejde şi bărbăţie. Toate acestea pe care ţi le aduce diavolul sunt meşteşugiri ale lui pentru a-ţi nimici nădejdea mântuirii.
Dacă omul spune: „Am păcătuit”, îndată Dumnezeu îl iartă, trece cu vederea păcatele tale.
Fericitul Augustin cât de mult nu a întristat pe acea sfântă femeie, care era maica sa! Dar mai pe urmă la ce sfinţenie şi dragoste de Dumnezeu a ajuns!
Prin pocăinţă toate se îndreaptă. Nu există nimic care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. „Şi pe primul îl miluieşte, şi pe cel de pe urmă îl tămăduieşte; şi aceluia îi dă, şi acestuia îi dăruieşte”. Dragostea lui Dumnezeu le acoperă pe toate şi le îndreaptă. Nimeni nu este fără de păcat, fără numai Dumnezeu.
Stareţul scrie unei fiice duhovniceşti din lume:
13. Toate pe care le pătimeşti, fiica mea, sunt din pricina încrederii în sine. Ele te învaţă smerenia şi prihănirea de sine. Ce ţi-ai închipuit? Nu ai văzut că cel
86
care se sprijină pe toiagul de trestie îşi străpunge mâinile? Aşadar, ce ţi-ai închipuit? Nu ai văzut că „fără Mine nu puteţi face nimic”? Nu ai văzut că mulţi părinţi au căzut pentru că s-au încrezut în sine?
Smereşte-te, prihăneşte-te pe sineţi, plângi fiica mea, spală-ţi haina de nuntă. Mirele tău, Cel mai frumos decâiii oamenilor, te cheamă, te caută, îţi are locaşul pregătit. Cămara cea de nuntă este preafrumos împodobită, îngerii slujesc. Nu te lenevi, ci scoală-te, ia apă, spală bine hainele tale de nuntă, căci nu ştii când vine. Moartea este necunoscută; pe toţi îi cercetează. Nici măcar clipa morţii nu o cunoaştem.
Pocăieşte-te, priveşte la desfrânată cum spală picioarele Stăpânului. Varsă lacrimi mai de preţ decât mirul care atrag mila dumnezeiască şi iertarea păcatelor şi ascultă: „Iertate îţi sunt păcatele; mergi în pace!”.
Pocăinţă, fiica mea! Cazi cu lacrimi la picioarele cele înfricoşătoare ale Stăpânului. Plângi şi strigă: „Am păcătuit, Iisuse al meu! Primeşte-mă pe mine ceea ce mă pocăiesc şi mă mântuieşte! Să nu treci cu vederea lacrimile mele, Cel ce eşti bucuria îngerilor. Să nu mă lepezi, Cel ce ai plecat Cerurile cu pogorârea Ta cea negrăită”.
Cu astfel de cuvinte şi mai multe decât acestea roagă-L pe Hristos, fiind încredinţată că vei primi întreit dragostea Lui.
Pocăinţa ta va da o bucurie nemăsurată îngerilor, care vor striga: „A rămas în picioare! A rămas în picioare!”. Adică în cele din urmă nu ai căzut, ci te-ai oprit cumva şi te-ai prins de o stâncă, iar acum urci iarăşi.
14. Timpul acestei vieţi trece fără să simţi şi pedeapsa fiecărui om devine tot mai grea odată cu trecerea timpului, fără ca aceasta să fie observată. într-o bună zi
87
îşi va da seama de aceasta şi se va mira, zicând: „Oare unde erau atâtea păcate adunate, iar eu, cel vrednic de jale, le nesocoteam? Vai mie, ticălosului, ce mă aşteaptă acum! Cum voi trece vămile?”
Da, fiul meu, astfel se va petrece cu fiecare din noi. Să ne pregătim acum cât putem de repede, căci nu ştim în care zi şi ceas va veni Domnul să bată la uşa sufletului nostru, pentru a ne chema ca să dăm răspuns. De aceea să fim întotdeauna atenţi şi pregătiţi pentru călătoria cea fără de întoarcere către Cer.
15. Fratele meu iubit, Dumnezeu Cel ce a cercetat smerenia noastră, ne va da adevărata pocăinţă, prin care se îmblânzeşte judecata dumnezeiască.
Pocăinţă sinceră este aceea care arată căinţă pentru păcatele săvârşite, tânguire şi lacrimi fierbinţi, ce surpă întăriturile păcatelor prin mărturisirea sinceră.
Pocăinţa nu lasă nimic netămăduit. Dacă nu s-ar fi dat pocăinţa, nu s-ar fi mântuit nimeni.
Biruinţa se dă oamenilor prin pocăinţă. Slavă lui Dumnezeu, Singurul înţelept, Care a dat oamenilor un astfel de medicament puternic, ce tămăduieşte orice boală. Ajunge doar să-l luăm aşa cum trebuie.
Să ne nevoim, fratele meu; să păşim cu simplitate şi întru nevinovăţia inimii, precum copiii, aşa cum a spus Mântuitorul: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia Cerurilor”1.
Prin simplitate şi credinţă ne slobozim de răspândirea minţii cea rea, care strică seminţele cele bune ale Duhului. După credinţa noastră primim şi roadele, căci ceea ce seamănă cineva aceea va şi secera.
1 Matei 18,3.
88
Să cerem umilinţă şi lacrimi şi Dumnezeu ni le va da, ca să urmeze curgere de lacrimi dătătoare de viaţă şi astfel inima să dea roade ale Duhului Sfânt. Amin.
16. Să te rogi pentru mine, frate, ca să-mi dea Domnul pocăinţă, mai înainte de a ieşi din lumea aceasta şi a începe marea călătorie. Căci nu am fost zidiţi pentru pământul acesta, ci pentru Cer. Acolo a gătit Dumnezeu loc pentru fiii Săi, care îi vor face ascultare în tot ce le va spune. Pentru toţi cei care nu ascultă dumnezeieştile Lui porunci a pregătit loc de osândă veşnică, de care să ne ferească Dumnezeu.
Acum Dumnezeu strigă prin Sfintele Scripturi, prin propovăduitori, prin părinţi duhovniceşti: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia Cerurilor”1. Dar din nefericire, puternicii şi înţelepţii lumii acesteia rămân surzi, aducând diferite îndreptăţiri. Atunci Preabunul Dumnezeu, vrând să dăruiască omului bogăţia Sa, îi cheamă pe toţi cei neputincioşi, pe ologi. „Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici”2, spune Dumnezeu în Sfânta Sa Evanghelie.
Când Dumnezeu îi cheamă pe cei netrebnici, atunci se slăveşte şi mai mult milostivirea Sa, iar pe om îl conduce către recunoştinţă. Căci care lepros învrednicindu-se de curăţire nu-i aduce mulţumire binefăcătorului său? şi care osândit nu se arată recunoscător Izbăvitorului său?
Din păcate, frate, eu nu mulţumesc lui Dumnezeu, fiindcă uitarea, care este odrasla mândriei, mi-a luat minţile.
1 Matei 3,2.
2 Luca 14,21.
89
Despre spovedanie şi vistieria duhovnicească
1. Această spovedanie a ta mi-a adus bucurie în suflet, fiindcă S-a bucurat Dumnezeu şi îngerii Săi, care o aşteptau din clipă în clipă. Ai reuşit să-l ruşinezi pe diavol, care se bucură nespus de mult atunci când cineva îşi ascunde gândurile faţă de părintele său duhovnicesc.
Când şarpele iese din locaşul său, aleargă ca să se ascundă, fiindcă simte că va fi lovit. Tot astfel şi gândul diavolesc, care şi el este un şarpe, când iese din gura omului se destramă şi dispare, fiindcă spovedania înseamnă smerenie. Diavolul nu poate nici măcar să miroase smerenia. Aşadar cum mai poate rămâne după spovedania făcută cu smerenie şi sinceritate?
Fiul meu, îţi doresc să pui început bun şi să petreci întru trezvie. Să nu te ruşinezi deloc de mine. Să nu mă socoteşti un om, ci un reprezentant al lui Dumnezeu. Toate ale tale să mi le mărturiseşti, chiar şi atunci când gândul îţi spune ceva despre mine, fiindcă eu cunosc înrâuririle diavoleşti şi ştiu cum îl războiesc pe om. Fiii duhovniceşti au inimă simplă şi dacă le vin gânduri rele, aceasta se datorează răutăţii diavolului şi egoismului fiului duhovnicesc, care lăsat să cadă în astfel de gânduri împotriva persoanei stareţului, pentru a se smeri şi mai mult.
Pentru aceasta să nu te necăjeşti, căci eu întotdeauna mă voi bucura, atunci când îmi vei vorbi cu sinceritate, fiindcă fără spovedanie curată nu este cu putinţă să se facă vreo sporire duhovnicească.
2. Aşadar, fiul meu, să nu ai nici o grijă, căci povara ta am luat-o eu. Singurul lucru pe care te rog să-l faci este să
90
te linişteşti. Tu îmi scrii cu condeiul, însă eu simt puterea, înţelesul, esenţa celor scrise; intru în duhul cuvintelor tale. Te implor, linişteşte-te! Toate îţi sunt iertate cu spovedania pe care o faci. Satana a observat care este caracterul tău şi te chinuieşte fără să se întâmple ceva serios. Tot ceea ce îmi scrii, adică gândurile care te chinuiesc, sunt meşteşugire a celui viclean ca să te arunce în deznădejde, întristare. Toate cele care s-au săvârşit aruncă-le în adânc, ca să se piardă. De acum începe o viaţă nouă.
Dacă cugeţi aceleaşi, să ştii că vei ajunge bucuria demonilor. De aceea te rog ca numai să faci ascultare de mine. Spovedania ta le-a iertat pe toate, pentru aceasta nu scoate la iveală chitanţe vechi care au fost achitate. Nu zgândări rana din pricina căreia ai suferit atâtea. Să nu te înşele gândul care îţi spune că tu greşeşti. Dacă nu l-ai fi dus tu la medici şi nu ai fi făcut totul pentru el, atunci după dreptate te-ar fi războit astfel de gânduri. Însă tu ţi-ai făcut datoria. Dumnezeu a voit să-l ia, potrivit nesfârşitei sale înţelepciuni, iar tu crezi că tu l-ai omorât. Ia aminte la acest gând ca să nu se cuibărească în inima ta şi să-ţi facă rău, căci este o meşteşugire a diavolului, care un iscusit izvoditor de rele. Căci el, prin deznădejde, a aruncat în iad mulţimi nenumărate de suflete.
Meşteşugire a diavolului este ca atunci când se întâmplă ceva şi omul se mâhneşte, el să aducă îndată o mulţime de gânduri de îndreptăţire, astfel încât să-l arunce pe sărmanul om într-o furtună cumplită şi să-l afunde în adânc. în învălmăşeală se bucură vulpea. Iar când trece furtuna, omul vede că era să se înece într-o lingură de apă.
3. Smereşte-te şi de acum înainte spovedeşte-te, căci spovedania cuprinde în sine smerenia cea preasfântă, fără de care nu se mântuieşte nimeni. Bucurie mare se face
91
pentru diavol când reuşeşte să convingă pe cineva să-şi ascundă gândurile diavoleşti. Şi aceasta pentru că astfel îşi va atinge scopul său cel stricător de suflet şi mai dinainte plănuit.
4. Să ne spovedim des cu evlavie şi cu conştiinţă curată. Să păzim poruncile duhovnicului, să ne rugăm neîncetat, să avem pomenirea morţii şi puternic este Dumnezeu să ne învrednicească ca în cealaltă viaţă să ne aflăm lângă El, pentru a ne bucura împreună cu Sfinţii în Biserica cea biruitoare.
5. Ţi-am scris despre conştiinţă că trebuie să luăm aminte să nu săvârşim ceva care să se facă pricină ca ea să ne mustre şi să ne osândească.
Să ai în mintea ta pururea că Dumnezeu le vede pe toate şi nimic nu se ascunde de la ochii Săi. Aşadar, cum voi spune minciuni înaintea lui Dumnezeu? Nu ştii că minciuna este de la diavolul şi că neluând aminte ea devine obişnuinţă, iar apoi patimă şi că mincinoşii “împărăţia lui Dumnezeu nu vor moşteni?
Teme-te de Dumnezeu! Dumnezeu nu Se odihneşte în jertfele materiale, atunci când părăsim lucrarea lăuntrică a inimii, ci este de trebuinţă ca şi aceea să o facem şi nici pe cealaltă să nu o lăsăm.
Îngrijeşte-te de conştiinţă, căci nu cunoaştem ceasul morţii. Şi dacă nu-i vom da datornicului nostru toate cele pe care i le datorăm, ne va osândi fără milă. Atunci vai nouă, căci ne va astupa gura, neavând ce răspuns să dăm.
6. În fiecare noapte să te cercetezi cum a trecut ziua, iar dimineaţa, cum a trecut noaptea, astfel încât să ştii ce vistierie are sufletul tău. Şi dacă vezi vreo vătămare,
92
străduieşte-te să o ştergi prin trezvie şi silinţă. Iar dacă vei vedea sporire, slăveşte pe Cel care te ajută în ascuns.
Să nu părăseşti cercetarea conştiinţei tale pentru mult timp, ci degrabă dă-i ceea ce cere, ca nu cumva să te dea pe mâna judecătorului şi să sfârşeşti în temniţă. Conştiinţa cere trezvie şi împlinirea canonului şi a rugăciunii? Dă-i-le şi vei vedea calea slobodă către Judecător. Să nu dispreţuieşti glasul cel mântuitor al conştiinţei, fiindcă te vei căi apoi fără nici un folos.
7. Luaţi aminte să fiţi sinceri în faptele voastre, precum şi în cuvinte, mai ales la spovedanie. Căci Dumnezeu cercetează inimile şi rărunchii şi nimic nu este ascuns înaintea Ochiului Său cel neadormit.
Temeţi-vă de Dumnezeu, căci Dumnezeu nu Se lasă batjocorit, ci pedepseşte cu asprime atunci când nu vede sinceritate. Pentru aceasta luaţi aminte ca aşa cum săvârşiţi neascultarea şi păcatul cel ascuns cu lesnire, tot astfel să-l descoperiţi la spovedanie. Să nu vă biruiască egoismul şi să acoperiţi adevărul şi astfel să rămâneţi neîndreptaţi şi împătimiţi.
Luaţi aminte, căci anii trec, se duc şi moartea vine în clipa în care nu aşteptăm. Şi astfel plecăm nepregătiţi, având înăbuşită conştiinţa, cea care ne va osândi la înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu.
Îndreptaţi-le pe toate, dacă vreţi să vedeţi zile bune, zile de nepătimire şi pace.
CAPITOLUL IV
Despre Monahism, Feciorie şi Curăţie
1. Nimic nu este mai de preţ ca monahismul. Monahism înseamnă sfinţire a trupului şi a sufletului, comuniune cu Dumnezeu, îndumnezeire. Monahism înseamnă cunoaştere, simţire şi aflare a împărăţiei lui Dumnezeu înlăuntrul omului. Cine este înţelept şi cugetă la acestea? Cel cu adevărat înţelept ştie că în monahism se află Harul deosebit al lui Dumnezeu, ca îndumnezeire, ca sfinţire, căci lăsând lumea, voile proprii şi libertatea, venind şi trăindu-l pe acesta (monahismul), săpând (n.tr. în ogorul sufletului) şi nevoindu-se, îl găseşte pe Iisus şi devine împărat al împăraţilor întru libertatea adusă de slobozirea de patimi.
Fără monahism nimeni nu ajunge la nepătimire. Nimeni nu dobândeşte minte curată fără priveghere, înfrânare şi rugăciune neîncetată. Nimeni nu ajunge la contemplaţie fără trăirea monahală. Nimeni nu ajunge la o comuniune atât de strânsă cu Iisus, fără numai cel care rămâne lângă El şi nu-L părăseşte. Atunci se va învrednici de fericirea: „Fericiţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu”.
94
Dacă inima nu se va curăţa, Iisus Cel curat nu va veni ca să-Şi facă sălaş în ea. Dar cum este cu putinţă ca în mijlocul lumii să-ţi cureţi inima? De aceea părinţii, cunoscând aceasta, au părăsit lumea şi s-au sălăşluit în pustie, unde şi-au aşezat locul de luptă, după care au dobândit cununile biruinţei.
Aşadar, omul este chemat să înceapă lupta şi nevoinţa cea duhovnicească, având ca împreună-luptător pe Dumnezeu, iar ca ajutor pe stareţ. Vrăjmaşul, care este diavolul, lumea şi trupul, se va împotrivi cu tărie, ca să-l înfricoşeze pe nevoitor. Dar dacă acesta va împlini sfaturile duhovnicului, cu siguranţă va câştiga biruinţa şi va primi cununile slavei celei veşnice.
Monahismul este mai presus de fire. Viaţa monahismului este mai presus de fire, pentru că se leapădă de toate cele ale firii. Şi iată, monahul rupe legăturile fireşti cu părinţii şi rudele sale, îi părăseşte pe aceştia prin silirea de sine, nu pentru scopuri personale, ci numai şi numai pentru a sluji lui Dumnezeu cu deplină dăruire.
Noua sa viaţă are ca scop omorârea cugetării trupeşti şi dobândirea prin nevoinţă a curăţiei îngereşti. Firesc este somnul din timpul nopţii, dar monahismul impune priveghere - „Privegheat-am şi am ajuns ca o pasăre singuratică pe acoperiş”1. Firească este libertatea persoanei, dar de îndată ce omul intră în viaţa monahală, se impune omorârea voii proprii, pentru dragostea cea către Dumnezeu. Şi în general, viaţa monahului este diferită de cea a lumii. Pentru aceea s-a şi numit îngerească, datorită rânduielii ei celei mai presus de fire.
Mare dar este pentru cineva a fi chemat de Dumnezeu la viaţa monahală, dar un dar şi mai mare este a găsi şi un povăţuitor duhovnicesc pe această cale. Căci a lăsa
1 Psalmi 101,8.
95
lumea este uşor, dar a găsi un povăţuitor potrivit, aceasta este o bunăvoinţă deosebită din partea lui Dumnezeu, fiindcă de povăţuitor depinde dacă va spori sau nu cel care s-a lepădat de lume.
Pomenirea morţii săvârşită aşa cum trebuie dăruieşte multă putere la începutul dorinţei de lepădare a lumii, precum şi pe toată durata vieţuirii monahale. Această pomenire i se va face o filosofie duhovnicească puternică, de unde va scoate adevărul lucrurilor pentru a putea lepăda toate cele trecătoare.
Cercetează mormintele cele reci şi acolo întinde-ţi urechea ta şi ascultă ce ţi se spune de către cei ce locuiesc în ele: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”1 şi: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”2.
În clipa cea mai grea şi mai dureroasă a morţii, nu este cine să ajute omului fără numai faptele lui. Cu adevărat nimeni, fără numai Dumnezeu. Dacă pe Acesta îl vom sluji, vom avea un preaputernic ajutor şi ocrotitor în cumplita despărţire dintre trup şi suflet din ceasul morţii. Câtă agonie are sufletul care se desparte de trup! De această agonie adu-ţi aminte neîncetat şi cugetă şi la faptul că avem de trecut şi prin vămile din văzduh care împiedică sufletele ce vor să urce la Cer, arătându-le faptele din viaţă şi trăgându-le în iad.
Apoi trebuie să luăm aminte că şi la judecată avem de mers. Vai, şi ce judecată! Atunci cuvintele „am păcătuit” şi „curăţeşte-mă pe mine, păcătosul” nu mai au putere, căci se pecetluieşte gura, neavând ce răspuns să dea.
Acestea şi mai multe decât acestea suntem datori să le cugetăm, ca să înţelegem mai bine care este scopul
1 Marcu 8,36.
2 Ecclesiasticul 1,2.
96
nostru şi să alergăm cât mai repede către atingerea acestuia, fiindcă nu ştim ce ne aduce ziua de mâine şi nesigură este clipa morţii. Doar binele cel după Dumnezeu va rămâne şi îl va urma pe om.
Şi ce este mai bun decât a lucra cineva pentru Dumnezeu în toată viaţa sa, astfel încât plata ostenelii sale să o ia cu el atunci când merge la Dumnezeu? Cu adevărat acesta este negustorul cel înţelept care a găsit mărgăritarul cel de mult preţ.
Dacă vei auzi glasul Domnului tău, să nu-ţi împietreşti inima, ci ascultă ce-ţi spune El. „Că va grăi pace peste poporul Său şi peste cuvioşii Săi şi peste cei ce îşi întorc inima spre Dânsul”1.
Îţi doresc din toată inima ca prin dragostea dumnezeiască să ţi se facă neîncetat dorul după Dumnezeu şi să ajungi, înaripaiind de el, la frumuseţea cea întocmai cu a îngerilor, pentru rugăciunile Egumenei acestui loc, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea. Amin.
2. La cele de sus să cugetaţi, pe cele de sus să le căutaţi. Petrecerea noastră este în Ceruri, aşa cum spune Apostolul Pavel.
O, ce fericire ascunde monahismul! O, strălucire a Cerului, cum îl atragi pe cel ce petrece în însingurare şi fuge de lumea cea deşartă! Cum, petrecând într-un loc liniştit, mintea este atrasă către cele de sus, mutându-se din contemplaţie în contemplaţie, punând suişuri în inima sa, văzând doar pe Dumnezeu prin dumnezeiasca dragoste! O, adâncul bogăţiei şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cu adevărat monahii cei neînsemnaţi care cutreierau pustia erau adevăraţii filosofi după Dumnezeu. Pe pământ
1 Psalmi 84,9.
97
umblau, dar în Cer petreceau prin contemplaţie şi dragoste.
O, mare este slava monahismului! Când omul se linişteşte de zgomote şi se închinoviază sub îndrumarea unui povăţuitor încercat, atunci este condus către slava cea lăuntrică a monahismului.
Lupta noastră este împotriva stăpânitorilor, împotriva începătoriilor, împotriva puterilor întunecate şi prea viclene, împotriva oştirilor încercate în război, împotriva trupului şi a lumii patimilor, care seamănă cu rănile ce dor înfricoşător de tare şi care au nevoie de timp, răbdare şi îngrijire pentru a putea fi tămăduite.
Dacă privim la viaţa Sfinţilor Părinţii din primii lor ani, îi vedem suferind uscăciune, descurajări cumplite şi multe ispite istovitoare. însă ei îndurau totul cu răbdare şi silire de sine, după care îi cerceta Harul, după măsura pătimirii fiecăruia.
Stareţul scrie către monahii despre petrecerea în feciorie.
3. Petrecerea în feciorie se aseamănă cu corăbierul care se luptă mereu cu furtuna cea aspră, iar liman de scăpare nu vede nicăieri, ci continuu este clătinat de valuri. Fiindcă fecioara poartă înlăuntrul ei flacăra cugetării trupeşti, de aceea nici un armistiţiu nu-i este îngăduit, ci se află neîncetat în război şi cu armele în mâini.
Dacă atunci când se stârneşte furtuna, femeia căsătorită îndată aleargă la liman, care este împreunarea celor doi soţi, scăpând astfel de primejdie, fecioara însă este datoare ca, înfruntând furtunile, să înainteze în larg şi, ţinând cu tărie cârma corăbiei sufletului ei, să se lupte cu valurile sălbatice ale trupului, chemând neîncetat
98
pe Iisus, până când El va potoli furtuna, zicând: „Taci, linişteşte-te!”1.
O, cât de înaltă este curăţia! Cât de mult străluceşte veşmântul ei cel luminos şi cât de multă îndrăznire dobândeşte, fiindcă ea nu numai că îl asemuieşte pe om cu îngerii, ci chiar îl ridică mai presus decât ei.
îngerii păstrează curăţia, fiindcă aceasta este o petrecere firească la ei, pe când fecioara s-a afierosit pe sine a păşi pe calea cea mai presus de fire. Şi duce nu numai nevoinţa de a întoarce firea spre altă direcţie, dar şi lupta neîncetată şi strădania pe viaţă de a se împotrivi demonilor care scrâşnesc din dinţi, silindu-se să schimbe calea cea dreaptă a Domnului. Adică să o desprindă pe fecioara cea curată a Domnului de la dragostea cea către El şi a face din ea un dobitoc, asemenea porcului afundat în mocirla plăcerilor.
Să ne ostenim, fiii mei, să ne nevoim! Să alergăm, ca să câştigăm cununa chemării celei de sus, căci Puitorul de nevoinţă Hristos de faţă este, urmărind şi împreună-pătimind în nevoinţa fiecăruia! Şi aceasta pentru a ne desfăta de asemănarea cu El, atunci când se va arăta, aşa cum scrie şi Apostolul neamurilor Pavel: „ Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă”2.
Fetele părăsesc pe părinţii, fraţii şi rudele lor iubite şi prin cununie se alipesc de un bărbat muritor, răbdând neputinţele, capriciile, patimile acestuia, iar uneori şi bătăi şi ocări; şi fata nu se despart de el pentru legătura tainică a cununiei sau pentru păstrarea şi satisfacerea dorinţei lor celei trupeşti.
1 Marcu 4,39.
2 Coloseni 3,4.
99
Voi, spre deosebire de acestea, vă logodiţi cu nestricăciosul Mire Hristos. Părăsiţi părinţii şi toate bunurile lumii acesteia deşarte pentru a vă uni cu Hristos prin nunta cea duhovnicească. îl urmaţi cu dragoste pe Iisus, Care pentru noi a răbdat Cruce şi moarte şi v-a dăruit o zestre negrăită, care este împărăţia Cerurilor. Din sărace şi întinate v-a făcut împărătese, ca să vă bucuraţi în Ceruri de slava şi desfătarea împăratului.
Cât de mult covârşeşte harul fecioriei şi cât de înaltă este taina însoţirii duhovniceşti cu Mirele Hristos faţă de nunta cea trupească! Şi aceasta pentru că Mirele este ceresc, neîntinat, veşnic; este Dumnezeu.
Dacă într-o viaţă obişnuită de familie o vedem pe femeie că dă dovadă de răbdare eroică, suferind necazuri, întristări şi greutăţile vieţii de familie, ocări, pătimiri şi bătăi din partea soţului, greutăţile cele mai presus de puterile ei ale educaţiei copiilor, atunci o, cât de vrednici de osândă vom fi noi, cei care nu arătăm răbdare, silire de sine, ascultare şi toate câte le cere jugul cel bun al Preadulcelui Iisus, care este cu mult mai presus decât jugul unei femei căsătorite! Aşadar, suntem datori să avem o vieţuire pe măsură, vrednică de chemarea deosebită ce ni s-a făcut şi răsplăţile cele veşnice pregătite în Cer.
Să ne smerim şi să strigăm către Mirele Hristos: „Mire al smeritului meu suflet, nu închide cămara Ta cea cerească, precum fecioarelor celor nebune, ci învredniceşte-ne ca să prisosească în candelele sufletului nostru untdelemnul faptelor bune, al dragostei, al smereniei, al pocăinţei, al lacrimilor, al ascultării, al răbdării, al curăţiei, al dreptei socoteli şi al tuturor celorlalte virtuţi, astfel încât îndestularea să păstreze nestinsă flacăra până la Venirea Ta. Şi astfel, toată obştea să intrăm în lăcaşurile cele cereşti, cu veşmânt strălucit
100
şi luminat de lumina Harului Tău, prăznuind şi desfătându-ne împreună cu Tine în vecii vecilor. Amin.
Stareţul scrie unor monahii.
4. Fiicele mele binecuvântate, cugetaţi la darul pe care vi-l dă Domnul, acela de a deveni mirese ale Fiului Său. Pentru aceasta cu nemăsurată smerenie afierosiţi-vă Dulcelui Iisus şi cu dragostea cea nefăţarnică către El faceţi făgăduinţa că veţi rămâne până la moarte credincioase dragostei Sale.
Vă doresc să vă topiţi ca lumânarea de dragoste pentru Iisus, iar faptele voastre ca o tămâie cu bun miros să se urce înaintea Domnului întru miros de mireasmă duhovnicească.
Această afierosire sfântă a voastră va înfuria pe zavistnicul demon şi va porni război împotriva voastră. Voi însă să nu vă înfricoşaţi, pentru că îl veţi avea ajutor pe Preadulcele nostru Iisus. îndrăzniţi şi nu vă temeţi, căci Domnul cu mâna Sa cea nevăzută va zdrobi pe nevăzuţii vrăjmaşi.
Să aveţi credinţă de oţel şi ascultare desăvârşită faţă de Dumnezeu şi proestoşii voştri şi rugăciunile lor vă vor acoperi în chip minunat.
Către o monahie începătoare
5. Ai iubit pe Mirele tău Hristos mai mult decât pe mama ta, pentru aceasta vei fi fericită în Cer. Nu te îngriji de nimic pământesc, ci numai cum să placi Preafrumosului Mire Hristos, a cărui nuntă duhovnicească este veşnică, pe când aici, la mireni, ea este de scurtă durată, după care încep chinurile vieţii, ostenelile şi durerile.
101
în viaţa monahală, toată osteneala pe care o face cineva va fi răsplătită din belşug şi veşnic, dar chiar şi aici pe pământ însutit vom primi, atunci când lăsăm părinţi, fraţi şi celelalte. Hristos ne dă frăţia cea întru Hristos, unde dragostea este duhovnicească şi are ca scop acela de a contribui la sporirea noastră duhovnicească, pe când cea trupească numai pe cele trupeşti şi deşarte le iubeşte.
în viaţa lumească ostenelile şi durerile sunt în zadar, pe când în viaţa monahală ne ajută să-L dobândim pe Dumnezeu.
O, ce frumos este atunci când într-o frăţie există dragoste; când o frăţie este un suflet în multe trupuri! Cu adevărat petrec o viaţă îngerească. Dar Dumnezeu îngăduie ca în răstimpuri să se petreacă ceva care aduce confuzie şi răceală. Aceasta însă este spre folosul nostru, pentru a deveni încercaţi şi a se arăta virtutea sau slăbiciunea. Pentru aceasta şi legea cea duhovnicească ne spune: uneori bucurie alteori tânguire, uneori iarnă alteori vară, uneori război alteori pace. Aşa a rânduit Dumnezeu calea cea duhovnicească.
Către o fiică duhovnicească, viitoare monahie
6. „Atunci am auzit un glas... ca un vuiet de ape multe şi ca bubuitul unui tunet puternic, iar glasul pe care l-am auzit ca glasul celor ce cântă cu alăutele lor... Şi cântau o cântare nouă, înaintea tronului şi înaintea celor patru fiinţe şi înaintea bătrânilor; şi nimeni nu putea să înveţe cântarea decât numai cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ... Aceştia sunt care merg după Miel ori unde se va duce”1.
1 Apocalipsa 14, 2-4.
102
Am fost înştiinţat despre evenimentul plăcut, şi anume că a venit vremea Harului, în care vă veţi logodi cu Preafrumosul şi Preadulcele Iisus, Mirele sufletelor logodite în Hristos, care s-au pregătit pentru dragostea Celui care pentru ele Şi-a vărsat Preacuratul Său Sânge.
O, sora noastră cea binecuvântată, ce alegere frumoasă! Logodirea pentru veşnicie cu Fiul lui Dumnezeu, Care îşi iubeşte mireasa cu dragoste nemărginită şi îi găteşte în Ceruri cămară de nuntă de o frumuseţe negrăită, întru care va vedea în vecii vecilor preadulcele şi preaiubitul Său chip, care, ca o altă ambrozie duhovnicească, va adăpa cu dulceaţa fericirii celei cereşti sufletul logodit cu El. Nu poate mintea omenească să-şi închipuie cât de puţin bunătăţile care aşteaptă pe fiecare suflet.
O, dacă aici o singură picătură ce cade din nesfârşitul izvor al fericirii cereşti umple sufletul de dulceaţă dumnezeiască, cât de mare va fi desfătarea când mila lui Dumnezeu va chema sufletul acesta aproape de izvor şi va putea să bea neîncetat, fără ca izvorul să sece vreodată!
O, Domnul meu Iisus, îndulceşte cu dragostea Ta şi arată în sufletul credincioasei Tale mirese o mică imagine a frumuseţii cămării Tale de nuntă din Ceruri, ca să Te urmeze cu credincioşie până la ultima ei suflare, când o vei povăţui la adevăratul chip al frumuseţii! Amin. Aşa să fie, Iisuse al meu!
O, ocean nesfârşit! O, dragoste a lui Dumnezeu! Cine a băut din apele Tale şi a putut spune adâncul frumuseţii Tale? O, frumuseţe negrăită! Cine a privit la dumnezeiescul Tău Chip şi nu şi-a pus uşă de îngrădire împrejurul buzelor sale, nemaiputând stăvili lacrimile dragostei Tale?
103
Bucuria noastră este mare atunci când la obştea noastră se mai adaugă un suflet. Pentru aceasta toţi, ca un singur suflet, uniţi fiind în dragostea lui Hristos, să urmăm cu credincioşie pe preafrumosul Mire Hristos, purtându-şi fiecare crucea sa cu răbdare, până când Iisus va trimite pe îngerul bucuriei, care va povăţui fiecare suflet la preafrumoasa cămară de nuntă, la nunta cea veşnică de o bucurie negrăită.
Când Bunul Dumnezeu va binevoi să primiţi schima îngerească, să ţineţi minte că diavolul vă va ispiti prin diferite gânduri şi de aceea veţi avea nevoie de luminarea dată de experienţa duhovnicească. Nu vă ruşinaţi să vă mărturisiţi gândurile curat; nu ascundeţi nimic şi veţi primi mult ajutor.
Către o fiică duhovnicească
7. Îţi doresc, fiica mea, ca Harul Domnului să-ţi dăruiască dragoste fierbinte către El, ca să arzi toată de această dragoste şi astfel să păşeşti cu bucurie pe calea fericită a vieţii monahale celei îngereşti. Iar sufletul celui care păşeşte cu vrednicie pe această cale, se face mireasă a lui Hristos care Străluceşte mai mult decât îngerii, fiindcă sufletul omului este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Da, fiica mea, niciodată să nu schimbi Mirele ceresc cu un om trupesc; Ziditorul tău cu zidirea cea pământească; firea cea cerească şi dumnezeiască cu cea omenească. Există în viaţa omului o împlinire mai slăvită, decât aceea de a-L avea ca mire al sufletului său pe Fiul lui Dumnezeu, Care îi va păstra fecioria pentru veşnicie şi îi va dărui viaţa cea veşnică în Cer, în lăcaşurile dumnezeieşti ale îngereştilor desfătări cereşti?
104
Ce fac mai muletele care se călugăresc faţă de fetele care se căsătoresc? Şi unele şi celelalte îşi lasă părinţii şi fraţii şi pleacă. Aşadar nimic nu jertfesc mai mult cele care se călugăresc, decât cele care se căsătoresc. Singura diferenţă este că cele care se căsătoresc iau un mire pământesc cu patimi şi slăbiciuni, pe când celelalte se însoţesc cu Mirele ceresc, Care este sfânt, fără de patimă şi totodată Dumnezeu. Prin urmare, cât de câştigate sunt acele fete şi băieţi care se însoţesc cu Hristos, atât aici, în această lume, cât şi acolo, în Cer, pentru veşnicie.
Celui care vrea să se călugărească diavolul îi aduce multe piedici, ca să nu devină monah, căci vrea să rămână în lume, ca să-l arunce mai uşor în păcate. De aceea să nu uiţi, fiica mea de meşteşugirile demonului şi înţelepţeşte-te. Atunci când eu nu sunt lângă voi, să mărturiseşti curat egumenei gândurile şi ispitele care îţi vin, iar ea cu luminarea pe care o are te va ajuta mult.
Să rosteşti neîncetat Rugăciunea lui Iisus, căci aceasta te va ajuta întru toate şi va risipi orice piedică pusă în calea împlinirii scopului tău celui sfânt. Ia aminte la tine, păzeşte-te pe sineţi curată de orice întinăciune trupească, fiindcă mai presus de orice Mirele ceresc iubeşte curăţia trupului şi a sufletului.
îţi doresc, fiica mea, să iubeşti şi să fii iubită de Domnul îisus, iar El să-ţi devină iubitul Mire al sufletului tău în vecii vecilor. Amin.
Către o altă fiică duhovnicească
8. Bunul meu copilaş, te binecuvintez părinteşte din Grădina Maicii Domnului, care este Sfântul Munte. îţi trimit şi un buchet de rugăciuni frumoase pentru a te sprijini pe calea fecioriei.
105
Fiecare om va avea de înfruntat cu desăvârşire singur clipa cea înfricoşătoare a morţii. Atunci faptele de smerenie vor fi adevăratul său ajutor.
Ce este mai smerit decât rasa unei monahii depărtate de lume? Monahia stă departe de bucuriile lumii şi plânge pentru păcatele ei, ca să afle adevărata bucurie a sufletului ce vine din pacea conştiinţei.
Viaţa monahală este foarte frumoasă şi dulce. Din nefericire, însă, slăbiciunile şi patimile noastre uneori ne-o arată grea.
Cu cât cineva se apropie cu simţire de cunoaşterea lui Dumnezeu, cu atât mai frumoasă simte viaţa monahală, fiindcă simte şi gustă Harul ceresc şi dulcea dragoste a Aceluia.
Lumea nu-l cunoaşte pe Cel Care dă aceste daruri cereşti şi dumnezeieşti, de aceea este nefericită şi plină de lepra păcatului. Însă îngerii care îi văd, cât de mult îi iubesc şi îi adoră! Dar monahia care îl simte, nici aceasta nu rămâne lipsită de o astfel de contemplaţie dumnezeiască şi dragoste. Lumea însă nu „L-a cunoscut” şi de aceea este plină de întristare şi mâhnire.
Cu cât monahia se apropie, trăieşte şi contemplă, pe cât este cu putinţă, pe Mirele sufletului ei, cu atât se înfrumuseţează şi sufletul ei. Vede aceasta cu ochii sufletului ei, simte cu simţirea cea duhovnicească şi cât de bine se simte atunci! Dispreţuieşte bucuriile şi desfătările lumii celei deşarte şi îi este milă de oamenii cei chinuiţi, care se sprijină pe ele şi sunt robiţi de ele, iar la sfârşit se vor căi fără putinţă de îndreptare.
însă pentru tine, bunul meu copil, mă rog ca Dumnezeul Cerului şi al pământului să te binecuvinteze cu binecuvântarea dumnezeieştii Sale inimi, Care la sfârşit nici eu nu ştiu ce îţi va dărui.
106
Către o fiică duhovnicească
9. Fiica mea, am primit scrisoarea ta de mărturisire.
Mulţumesc Bunului Dumnezeu Care luminează şi înfrumuseţează necontenit sufletele cu razele dumnezeieştii luminări, ajutându-le să moştenească autenticitatea patristică, în scopul realizării lucrului esenţial pentru suflet, şi anume comuniunea sufletului cu Dumnezeu prin intermediul Rugăciunii minţii.
Dumnezeu este o Minte nesfârşită, pe când cea a omului este mărginită. Atunci când mintea cea mică a omului se va uni prin Rugăciunea minţii cu Mintea cea nesfârşită, cu Dumnezeu, în chip firesc participă la energiile dumnezeieşti ale Acestuia şi devine fericită, simţind o bucurie negrăită, dulceaţă şi lacrimi preadulci care înfierbântă sufletul şi aduc în el mângâiere dumnezeiască.
Rugăciunea este arma cea tare a creştinului, mai ales a monahului, a celui care poartă numele de luptător al armatei dumnezeieşti de intervenţii, care cu jurământ a ridicat, stindardul cel slăvit al războiului pe viaţă, împotriva lumii, a trupului şi a diavolului. Am fost chemaţi să fim nişte eroi nevăzuţi, arătaţi doar Ochiului celui neadormit al lui Dumnezeu.
„Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi”1. Fă-te ucenicul Meu în urcarea pe Golgota, ca împreună să ne răstignim, să murim, să înviem şi să trăim.
„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”2 în fiecare
1 Matei 19,21.
2 Matei 16, 24.
107
zi. Cel care Mă iubeşte să Mă urmeze, căci toate sunt gunoaie, vise înşelătoare. Nu rămâne bogăţia, nu ne însoţeşte slava, căci venind moartea, toate acestea se fac nevăzute.
Nesiguranţa în ce priveşte ziua morţii, înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu, iadul păcătoşilor, desfătarea cea veşnică a Raiului, toate acestea, cugetând întru linişte la ele, să-şi afle loc întru inima ta, căci dintru acestea se va hotărî mântuirea ta.
Dacă se va îndepărta cineva de lume, atunci va cunoaşte duhoarea ei, în timp ce lăsându-se ademenit de ea, îmbracă zdrenţele plăcerilor lumeşti ca pe o îmbrăcăminte de slavă.
Teologia, adevărata teologie, nu se dobândeşte în universităţi, ci numai dispreţuind lumea şi stând departe de tulburările ei într-un loc liniştit, petrecând în rugăciune şi asceză, prin care omul, curăţindu-şi cugetarea şi izbăvindu-se de săltările trupului, primeşte lumina adevăratei Teologii, a cunoaşterii de sine. „Dacă eşti teolog, te vei ruga cu adevărat. Şi dacă te rogi cu adevărat, eşti într-adevăr teolog”1.
În isihie mintea se linişteşte. Dezbrăcându-se de gândurile pământeşti în chip firesc se va întoarce către sine şi, prin sine, către Dumnezeu, prin rugăciunea cea de un gând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.
Nimic nu este mai dulce decât a fi lepădat în casa lui Dumnezeu; cu neasemănare mai dulce decât a locui în locaşurile lumii păcătoase cu ademenirile plăcerilor ei trupeşti, de unde iadul îşi dobândeşte prada sa.
Fiule, dragostea lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu. Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu şi vrei să-L slujeşti cu
1 Sfântul Nil Ascetul, Despre rugăciune -153 de Capete, pg. 60 (ediţia greacă).
108
toată inima şi să ai roade bogate, lasă funcţiile din clădirile cele neînsufleţite ale oraşului şi vino în locaşurile Domnului cele iubite şi dorite, unde vei învăţa ştiinţa ştiinţelor şi arta de a-l birui pe diavol, lumea şi pe tine însuţi. Aceasta este ştiinţa luptei vitejeşti pentru premiile şi funcţiile cele veşnice.
Către ofiică duhovnicească
10. „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al cunoaşterii lui Dumnezeu!” striga Apostolul Pavel din inima sa care ardea de dragostea dumnezeiască, atunci când îşi venea întru sine din contemplaţiile luminii dumnezeieşti.
Ce este mai dulce decât Dumnezeu? Oare nu sunt deşertăciune toate cele omeneşti? Nu le acoperă mormântul pe toate? Unde va fi atunci tinereţea, unde frumuseţea, unde slava şi bogăţia? Nu vor fi toate praf şi cenuşă? Care este împăratul şi care ostaşul? Care este bogatul şi care săracul? Oare nu vedem oase goale? Unde sunt palatele împăraţilor, unde belşugul bogătaşilor, unde sunt ospeţele cele copioase ale iubitorilor de desfătări? Oare nu-i acoperă viermii şi duhoarea nesuferită? Cu adevărat deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune!
În acesel filozofând, să ne silim, să iubim cu multă dorire calea cea curată şi sfântă a slăvitei feciorii, pentru ca atunci când vom lăsa trupul nostru aici, pe pământ, iar sufletul nostru va urca la Cer, frumuseţea fecioriei să-l împodobească şi astfel să fie iubit de Hristos, Mirele sufletelor curate.
Fiica mea, luptă lupta cea bună! Aminteşte-ţi neîncetat de Numele cel sfânt al lui Iisus; pleacă-ţi capul pe
109
drumul pe care mergi şi rosteşte în şoaptă sau cu mintea Rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Aminteşte-ţi de clipa cea neştiută a morţii, suspină şi spune: „Ah, oare cum mă va afla moartea? Oare sunt pregătită? Oare nu l-am mâhnit pe Hristos prin păcatele mele?” şi aminteşte-ţi mereu de vieţile Cuvioşilor, ca să se aprindă şi mai mult înlăuntrul tău dragostea pentru petrecerea monahală.
Către o altă fiică duhovnicească
11. Mă rog ca Dumnezeu să te povăţuiască întru toate. Atunci când cineva porneşte pentru a intra în viaţa monahală, aduce cu sine şi virtuţile şi patimile sale. Este chemat la petrecerea monahală pentru a-şi dezrădăcina patimile şi a-şi înmulţi virtuţile. Însă în dezrădăcinarea patimilor va întâmpina greutăţi potrivit cu asprimea sau mulţimea patimilor, fiind necesară şi lepădarea de sine pe potrivă, pentru a atinge acest scop, adică slobozirea de patimile cele necinstite ale păcatului.
Cel care este operat nu se bucură niciodată, ci mai degrabă suferă, însă cugetă la faptul că prin operaţie şi durere se lucrează sănătatea sufletului său.
Pe calea monahală dulceaţa Harului va fi amestecată cu amărăciunea patimilor. Când zi, când noapte; când primăvară, când iarnă. Aşa a rânduit dumnezeiasca Pronie pentru păstrarea trupului şi mântuirea sufletului.
Trecând vremea în petrecerea monahală şi înmulţindu-se cunoaşterea cea duhovnicească, se uşurează osteneala Golgotei, fiindcă vine bunul Cirineu, mângâierea cunoaşterii celei luminate, şi ridică greutatea patimilor. Şi astfel ucenicul lui Iisus păşeşte uşurat spre desăvârşita omorâre a patimilor, după care va
110
urma învierea. O, fiica mea, şi ce înviere! Pregustare a împărăţiei Cerurilor! Moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună-moştenitor cu Hristos! Atunci sufletul primeşte arvuna că, după moarte, va fi mireasă a lui Hristos, desfătându-se veşnic în cămara de nuntă cea neîntinată,. Atunci se va vedea pe sine plutind într-un ocean de bucurie şi contemplaţii. Şi toate aceste bunuri duhovniceşti le va dobândi atunci când bine se va nevoi, întru răbdare şi smerenie, pentru dezrădăcinarea patimilor.
Îţi doresc, fiica mea, să dobândeşti rezultate strălucite în viitoarea ta nevoinţă.
O altă epistolă către aceeaşi fiică duhovnicească
12. Îţi doresc din tot sufletul ca Bunul nostru Dumnezeu să te păzească sub acoperământul Său cel puternic şi să te povăţuiască la destinaţia cea adevărată, la o sfântă afierosire la picioarele lui Iisus, precum Sfânta Maria, ca să auzi cuvântul Harului vorbind în inima ta.
Nu te teme de nimic în afară de Dumnezeu, Care cercetează inimile şi răsplăteşte fiecăruia după faptele sale.
Nevoieşte-te cu nevoinţa cea mântuitoare, cugetând la nesiguranţa vieţii şi că suntem trecători şi surghiuniţi, precum toţi părinţii noştri; că am venit, vom vedea şi vom pleca. Venind moartea pe toate acestea le risipeşte. Nevoieşte-te ca să urăşti din tot sufletul bunurile trecătoare şi, ca un înţelept negustor, negustoreşte şi cumpără ţarina unde se află comoara, adică mărgăritarul cel de mult preţ. Sapă şi-l află şi atunci vei deveni bogată în Har. Ţarina este monahismul şi cel ce şi-a vândut toate voile sale, lepădând desfătările cele de multe feluri şi libertatea, l-a cumpărat pe acesta şi săpând, adică
111
ostenindu-se în petrecerea monahală, a găsit Harul Mângâietorului Duh şi a devenit bogat întru dragostea şi nădejdea lui Dumnezeu.
Nimic nu este mai frumos decât monahismul, atunci când acesta este trăit după predaniile pe care le-au lăsat Cuvioşii Părinţi. Atunci monahul dobândeşte bogăţia adevăratei bucurii şi se veseleşte întru Domnul, prin fericita nădejde că va trăi veşnic împreună cu Dumnezeu întru fericire şi bucurie negrăită.
O, adâncul lui Dumnezeu! O, bogăţie negrăită şi preadulce! Dacă Apostolul Pavel nu a izbutit, în ciuda elocvenţei sale, să dea o imagine simplă a celor văzute şi simţite de el în timpul răpirii sale în Rai, atunci eu, lepădătura, cum voi putea să vorbesc despre măreţiile desfătării lui Dumnezeu?
„Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”1. Fiica mea şi a lui Iisus, ia aminte să nu te despartă de Iisus nici unul dintre bunurile lumii acesteia, ci toată dorirea ta mută-o către cele cereşti, fiindcă petrecerea noastră este sus în Ceruri.
Dispreţuieşte-le pe toate, socoteşte-le pământ şi cenuşă, căci nimic nu este stătător în veacul acesta.
Fugi de păcat ca de foc şi de şarpele cel otrăvitor prin Rugăciunea lui Iisus şi El te va izbăvi în chip minunat. Jertfeşte-le pe toate pentru Iisus, pentru că El merită toată dragostea jertfelnică.
Către cei ce doresc viaţa monahală
13. O, cum voi putea cinsti după cuviinţă bogăţia fecioriei! Care limbă de lut va putea să cânte slava ei pe care o are lângă Hristos al nostru!
1 Psalmi 33,8.
112
Fecioria este deopotrivă cu îngerii; este cea care pe omul pământesc îl face asemenea cu Hristos şi cu Maica Domnului, fiindcă amândoi au foseciorelnici. Mai înainte ca cei întâi-zidiţi să păcătuiască erau feciorelnici şi numai după cădere au trăit împreună. Prin urmare, fecioria a fost mai întâi legiferată, pe când nunta este roada neascultării. De aceea toţi cei care vor să ajungă la virtutea pe care o aveau cei întâi-zidiţi, atunci când se aflau în Rai, trebuie să trăiască în feciorie şi curăţie.
Fecioria şi curăţia au multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu. De aceea, chiar şi viaţa dacă v-o jertfiţi, fecioria însă să v-o păstraţi ca pe lumina ochilor. Iar pentru a o păstra, trebuie să rostiţi neîncetat Rugăciunea şi să căutaţi să evitaţi pricinile. Atenţie la ochii voştri!
14. Vreau să-L iubeşti pe Hristos, cu atât mai mult acum, când ai primit să te logodeşti cu El. Vezi câtă dragoste ţi-a arătat, fiica mea, prin faptul că te-a luat din această lume şi acum trăieşti liniştită, cu atâtea rugăciuni şi psalmodii. Şi ceea ce este mai important este că trăieşti cu nădejdea vieţii celei veşnice, în care vei cânta împreună cu îngerii lui Dumnezeu. în fiecare clipă să aduci mii de mulţumiri lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările Sale ce ţi le-a dăruit din dragoste.
15. Copilul meu, trebuie să ne îngrijim de curăţie, căci în felul acesta se înflăcărează sufletul monahului. Curăţia este cea care dă cea mai bună dovadă, cum că petrecerea monahală este îngerească. Pe monahul ce petrece întru curăţie îl cercetează şi îl insuflă Duhul Sfânt, făcându-l să se simtă ca în Rai. Pe aceasta caută diavolul să o întineze pentru a împiedica cercetarea Duhului Sfânt.
113
Pentru aceasta, fiul meu, suntem atacaţi de gânduri rele, ca să nu devenim vase de bună treabă ale Duhului Sfânt şi pentru a nu simţi că viaţa monahală este îngerească. Să ne nevoim, aşadar, ca să dobândim cu Ajutorul Harului lui Dumnezeu curăţia sufletului şi a trupului.
16. La tunderea în schimă Harul îi cercetează pe unii mai mult, iar pe alţii mai puţin. Aceasta însă nu caracterizează viaţa duhovnicească de mai târziu a monahului.
Alţii nu au simţit deloc harul schimei îngereşti şi cu toate acestea au sporit mult mai pe urmă. La alţii însă s-a petrecut contrariul. De aceea scopul monahului este curăţia inimii, dintru care vine dragostea cea desăvârşită.
Aceasta să ne preocupe şi să căutăm, şi anume să vedem dacă avem răbdare, bărbăţie în războaiele diavolului, dragoste curată, limbă curată de clevetire şi osândire şi celelalte.
Două bucurii are monahul: una când devine monah şi cealaltă când se apropie de moarte. Ce altceva este viaţa monahului dacă nu o continuă mucenicie? Pentru aceasta moartea este bucurie, deoarece se gândeşte că va scăpa de chinurile şi războaiele ispititorului.
Tămăduieşte-ţi sufletul acum cât eşti tânăr şi când patimile sunragede, pentru ca să afli la bătrâneţe odihnă. Căci viaţa bună va aduce şi bătrâneţe bune şi sfârşit bun.
17. Rog dragostea voastră să luaţi aminte la voi înşivă şi să nu uitaţi scopul pentru care aţi ieşit din lume şi pentru care suntem datori să ne luptăm, ca să-l atingem. Ce ne va folosi dacă vom izbuti în cele lumeşti, dar vom păgubi sufletul nostru cel nemuritor, faţă de care nimic nu este mai de preţ?
114
Scopul nostru ca monahi este să urcăm la cele de sus şi să petrecem în Ceruri. La cele de sus să cugetăm, la curăţia cea deopotrivă cu a îngerilor, căci nu se cade să cedăm la nici un gând necuvios, părăsind arma cea preaputernică a Rugăciunii lui Iisus.
Trupul monahului este templu al lui Dumnezeu şi de aceea suntem datori a împodobi acest sfânt locaş cu toată curăţia, pentru a se face plăcut lui Dumnezeu. Cel ce va întina acest locaş, îl va întrista pe Domnul. Aşadar, multă luare aminte la curăţie.
Fecioria este însuşire a sufletelor afierosite, precum şi a îngerilor. Diavolul urăşte de moarte fecioria, ca unul ce este duh necurat şi înstrăinat de Dumnezeu. Pentru aceasta aduce atâtea gânduri necurate, ca să întineze frumuseţea curăţiei şi să piardă strălucirea îngerească.
SFÂNTUL MUNTE, Octombrie 1957
18. Iubite frate întru Domnul, Dumnezeu să te binecuvinteze şi să te povăţuiască pe calea cea neînşelată a mântuirii. M-ai întrebat în epistola ta dacă ai chemare, pentru ca să nu făptuieşti ceva fără ca Domnul să te fi chemat la monahism şi astfel să-ţi părăseşti îndatoririle tale.
Fratele meu, „cel ce înţelege să înţeleagă; nu toţi pricep cuvântul acesta”. Semnele chemării sunt atunci când omul vede că are înlăuntrul său dorinţă fierbinte, râvnă, dragoste pentru monahism. Când cineva le vede pe acestea înlăuntrul său, este încredinţat că este chemat de Dumnezeu să devină monah. Se lasă cu desăvârşire liber să aleagă fie una, fie cealaltă, având încredinţarea că i s-a dăruit înclinaţia şi chemarea, şi dacă va vrea, de bună
115
voie şi nesilit de nimeni, îmbrăţişează monahismul, care se mai numeşte şi viaţă feciorelnică.
Chemarea aceasta este dar al lui Dumnezeu, pe care omul este dator să nu îl lase să se stingă. Căci dacă îl va lăsa, rămânând în lume 2-3 ani, se va stinge de la sine, după care nu se va mai aprinde pentru un astfel de scop înalt.
Este nevoie ca acesta, aflându-se în lume, să postească după putere, cu discernământ, să privegheze, să se roage, să dea milostenie, să se păzească de cele care îi întinează cugetarea cea înţeleaptă, să fugă de însoţirile cele rele, de vorbirea cu femeile, să petreacă în linişte, să citească cărţi duhovniceşti şi celelalte. Toate acestea ajută la creşterea dorinţei pentru petrecerea monahală şi o păstrează fierbinte, până ce va veni timpul potrivit pentru împlinirea ei, atunci când, desigur, va hotărî, pentru că, aşa cum am spus, omul este lăsat cu desăvârşire liber în alegerea sa, deşi are chemarea mărturisită de către însuşirile caracteristice.
Atunci, desigur, într-un fel oarecare se impune monahismul, mai ales atunci când se face şi o făgăduinţă înaintea lui Dumnezeu. Aşa cum spun marii Părinţi ai Bisericii, cel ce făgăduieşte să devină monah, trebuie să împlinească făgăduinţa. Când cineva făgăduieşte ceva, trebuie să se gândească bine, fiindcă nerespectarea făgăduinţei nu va avea urmări bune, căci se socoteşte dispreţ faţă de Dumnezeu, către Care a făcuăgăduinţa.
Viaţa feciorelnică este înaltă, pentru că în ea omul se leapădă cu desăvârşire de sinea sa, ca să se facă plăcut lui Dumnezeu. Şi astfel, odată cu trecerea timpului, identificându-se cu slujirea dumnezeiască, să devină sfânt cu sufletul şi cu trupul, să se nască din nou, să devină un om nou, afierosit lui Hristos şi având toate însuşirile
116
vieţii celei întru Hristos, aşa cum şi copiii au însuşirile părinţilor lor, fapt care dovedeşte că sunii adevăraţi.
Fratele meu, atunci când vei vrea, poţi să vii în Sfântul Munte ca şi închinător şi să vezi lucrurile îndeaproape. Şi dacă vei voi, vei putea rămâne lângă noi sau în altă parte câtă vreme vei voi. Căsuţa noastră are două chilioare. într-una stau eu, în cealaltă vei sta tu. Astfel vei vedea mai bine cum va trebui să petreci. Vei auzi şi cuvinte de folos izvorâte din experienţa Stareţului meu. într-un cuvânt, te vei lumina destul, ca să poţi cunoaşte ce trebuie să faci.
Viaţa în Hristos are felurite osteneli şi ispite, dar ele se împuţinează odată cu trecerea timpului, după care începe mângâierea duhovnicească. În timpul cercetării Harului lui Dumnezeu te vei umple de desfătare şi bucurie duhovnicească.
Domnul ne-a spus că prin multe necazuri ne vom mântui. De aceea sufletul nostru trebuie să se întărească în răbdare, iar cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui.
SFÂNTUL MUNTE, Noiembrie 1957
19. Preaiubite frate în Hristos, Harul Sfântului Duh să te acopere întotdeauna. Ieri am primit scrisoarea ta şi m-am bucurat mult văzând că ai înţeles adevărata esenţă a monahismului şi că eşti bine. Sănătatea mea este firavă, potrivit voii lui Dumnezeu.
Cuvintele mele despre plecarea din lume au înţelesul că, rămânând omul în lume vreme de 2-3 ani şi zăbovind, se răceşte râvna şi pierde dragostea pentru monahism. Harul acesta al dragostei fierbinţi se pierde prin nesocotirea împlinirii scopului.
117
„Spini şi pălămidă îţi va rodi ţie pământul”1, spune Scriptura. Aşadar, spini şi pălămidă, adică patimile şi reaua obişnuinţă, răsar în pământul inimii. Cu multe osteneli, sudori şi lacrimi se scot rădăcinile spinoase ale patimilor şi relelor obiceiuri, pentru a se curăţa pământul inimii, în care se va semăna sămânţa, cuvântul lui Dumnezeu.
„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Potrivit Părinţilor niptici, Rugăciunea lui Iisus este sămânţa ce se seamănă în inima începătorului cu multă osteneală şi nevoinţă la început, până ce încolţeşte, creşte, pentru a secera şi a face pâine, pâinea vieţii. Adică să mănânce rodul din sămânţă, care este dulceaţa rugăciunii, dragostea lui Hristos. Aceasta este apa cea vie care adapă inima, o răcoreşte şi face să rodească, de care eu, trândavul, sunt lipsit.
„Femeie... vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr”2. Cât de minunat şi de limpede vorbeşte Domnul despre Rugăciunea minţii!
Rămânând în lume, nevoieşte-te, citeşte, roagă-te, pe cât poţi rosteşte Rugăciunea, căci mare este puterea ei. Sileşte-te spre milostenie, mare este şi puterea milosteniei. Şi eu, atunci când mă aflam în lume, ca să mă ajute Dumnezeu în împlinirea scopului meu, deşi eram sărac, făceam milostenie după putere.
Ai văzut cum slăveşte Dumnezeu pe cei milostivi? Lui Cornelie sutaşul i s-a arătat îngerul Domnului, zicând: „Milosteniile şi rugăciunile tale s-au suit întru pomenire înaintea lui Dumnezeu”. La fel şi Proorocul Daniil a spus către împărat: „Răscumpără păcatele tale prin fapte de dreptate şi nedreptăţile tale prin milă către cei săraci”3.
1 Facere 3,18.
2 Ioan 4, 23.
3 Daniil 4,24.
118
Să cugetăm, fratele meu, mai întâi eu împietritul, la înfricoşătoarea dare de seamă înaintea judecăţii lui Dumnezeu, aşa cum făceau şi sfinţii nevoitori.
Avva Agaton plângea pentru ceasul morţii şi ucenicii săi îl întrebau:
şi tu plângi, Avva?
credeţi-mă, fiilor, că m-am silit să plac lui Dumnezeu, dar nu ştiu dacă lucrul meu a plăcut lui Dumnezeu.
Plângea şi Sfântul Antonie cel Mare.
şi tu plângi, Avva?
Credeţi-mă, fiilor, că de când am devenit monah frica morţii nu s-a depărtat de la mine.
Mă gândesc şi eu la mine. Ce răspuns voi da lui Dumnezeu? Eu, trândavul şi necuratul, care am fost dezgolit de haina de nuntă de către patimi.
Când Sfântul Mihail Maleinul era începător şi a mers tatăl său să-l ia de la mănăstire, l-a auzit cântând: „Suflete al meu, cele de aici sunt trecătoare, cele de acolo veşnice. Văd pe Judecătorul şezând pe tron şi râul de foc ce curge pe dinainte. Cărţile s-au deschis şi cele ascunse ale oamenilor s-au arătat”.
Vei întâlni, fiul meu, multe piedici în calea ta, dar să nu-ţi pierzi curajul. Fugi de tot ceea ce te împiedică în calea ta către Dumnezeu. Taie orice prietenie cu copiii lumeşti. Nu te teme, când Dumnezeu este cu noi, nimeni nu este împotriva noastră. Chilia mea este foarte liniştită; când vei veni, vei fi foarte mulţumit. Trăiesc în ea într-o desăvârşită linişte şi lipsă de grijă. Stareţul mi-a dat binecuvântare să mănânc puţin dimineaţa, singur în linişte. Arareori vine cineva la mine. Mănânc mâncarea singur. Mă străduiesc cu ajutorul lui Dumnezeu să rostesc Rugăciunea. Mă trezesc singur, iar privegherea
119
tot singur mi-o fac. Celui care îi place să trăiască în isihie, lipsă de grijă şi rugăciune, îi va place mult aici.
Te aştept cu multă bucurie. Te rog, nu şovăi să-mi scrii. Îţi doresc toate cele bune.
Cu dragoste în Hristos, Părintele Efrem al lui Iosif.
20. Înfrânarea, postul, privegherea, lepădarea de cele lumeşti şi celelalte sunt mijloace, fiul meu, pentru a ajunge la curăţia inimii. Iar dintre virtuţile care aduc curăţia inimii, cea mai mare este dragostea.
Aşadar, scopul nostru este curăţia inimii. Fără curăţie Dumnezeu nu Se vede, nu Se arată. Cum putem să vedem dacă am ajuns la scopul nostru, dacă nu avem inimă curată? Apostolul Pavel spune: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nupizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”1. Toate aceste însuşiri pe care Apostolul Pavel le propovăduieşte cu glas de tunet, arată cât de mult a sporit omul în virtute.
La început agricultorul curăţă ogorul său. Îl curăţă de pietre şi spini, îl ară, îl seamănă, apoi aşteaptă ca Dumnezeu să trimită ploaie, soare, vânturi. Şi toate acestea au un singur scop, acela de a secera grâul şi de a se desfăta de roadele sale.
Negustorul merge departe, se primejduieşte de furtuni, trece prin diferite primejdii cu scopul de a-şi mări bogăţia sa, iar din aceasta să dobândească desfătare.
1 ICorinteni 13,4-8.
120
Monahul trebuie să rabde lipsa părinţilor, a fraţilor, a rudelor, se lipseşte de odihnă, priveghează, se roagă, se supune, se luptă cu gândurile. Care este scopul tuturor acestora? Să dobândească curăţia inimii pentru a-L vedea pe Dumnezeu. Dacă nu se curăţeşte, nu-L poate vedea pe Dumnezeu.
Ce este Dumnezeu? Dumnezeu este dragoste. Prin urmare cel care este lipsit de dragostea cea curată, cea duhovnicească, nu poate să cunoască cele dumnezeieşti.
21. Fiica mea, mii de binecuvântări îţi va da Cel Răstignit, căci iubeşte fecioria, care este soră duhovnicească cu fecioria îngerilor.
Părintele ceresc este feciorelnic, Fiul Său, Domnul nostru Iisus, feciorelnic; Ucenicul cel iubit al lui Hristos, Ioan, este feciorelnic. Dar unde să o pun pe Fecioara Maria, cea care este zidul de apărare al fecioarelor care se nevoiesc?
Şi ţie, fiica mea, îţi doresc să alegi în viaţa ta această preasfântă virtute, podoaba îngerească, fecioria.
Toate cele pe care le va pierde cineva, le poate dobândi din nou, în afara fecioriei, adică viaţa curată, fără purtare necuviincioasă şi păcate ruşinoase. Se bucură Cetele îngereşti atunci când li se alătură chiar şi o singură nevoitoare. Vrednică de dorit este o astfel de stare. Nu ai vrea, fiica mea, să o dobândeşti şi tu? Nădăjduiesc că lucrarea Harului se va săvârşi întru tine în chip slăvit, spre slava Celui răstignit.
O, fiică, pe Iisus să-L iubeşti şi numai pe El să-L adori în toată viaţa ta. Iisus să fie desfătarea duhovnicească a inimii tale şi niciodată să nu schimbi această dragoste sfântă cu bucurii pământeşti, oricât te va sili lumea cea deşartă.
Fă-te ucenică a lui Iisus şi, ca o altă mironosiţă, adu învăţătorului tău ca mir de mare preţ curăţia ta cea feciorească.
121
Ca un vis trec toate cele pământeşti, căci nimic din lumea aceasta nu este stătător şi neschimbat. Pentru ce să iubim mai mult pe cele vremelnice decât pe cele veşnice şi pururea-stătătoare?
Moartea ne ameninţă în fiecare clipă, pentru a ne trimite în cealaltă lume şi a sta înaintea judecăţii lui Dumnezeu. Aşadar, ce ne rămâne de făcut? Ce altceva decât să ne pregătim să dăm răspuns bun lui Dumnezeu pentru cele care am păcătuit înaintea Lui.
Orice gând al tău care nu este bun, ci păcătos, să-l alungi îndată ce se va arăta. Numele lui Iisus pomeneşte-l neîncetat, fiindcă acest nume preasfânt îţi va da biruinţa împotriva păcatului celui de multe feluri.
Lume casnici
1. Îngerul lui Dumnezeu, fiul meu, să te ocrotească şi să-ţi arate calea lui Dumnezeu şi a mântuirii tale. Amin.
Aşa să fie. Mă rog ca Dumnezeu să-ţi dăruiască sănătatea sufletului tău, căci aceasta este dar al înfierii, pe care îl primesc acele suflete care s-au predat cu desăvârşire iubirii lui Dumnezeu.
Lumea atrage tinereţea ca un magnet. Multă putere au cele lumeşti în sufletul celui tânăr, care acum a început să vadă scopul în viaţă şi îndatorirea pe care o are.
„Prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu. Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu”1. Dumnezeu a păstrat desfătările pentru veşnicie, de vreme ce şi El şi sufletul nostru sunt veşnici.
1 Iacov 4,4.
122
Nu se pot compara plăcerile lumii cu desfătările cele sfinte şi curate ale lui Dumnezeu.
Desfătările lumii se dobândesc cu osteneli şi cheltuieli, iar după puţin timp de desfătare vin diferite urmări neplăcute, de aceea pe nedrept se numesc desfătări. însă cele ale lui Dumnezeu nu au astfel de urmări, fiindcă desfătările duhovniceşti de pe pământ sunt începutul veşnicelor desfătări di n împărăţia lui Dumnezeu. Pe când cel care se va strica cu desfătările acestei lumi va primi osândă veşnică împreună cu cel care l-a îndemnat la stricăciune, diavolul.
Timpul vieţii noastre, fiul meu, ni s-a dat ca un ban, pentru ca fiecare să negustorească mântuirea sa şi potrivit cu negustoria pe care o va face, fie se va îmbogăţi, fie va sărăci. Dacă banul timpului îl folosim pentru negustoria creşterii bogăţiei duhovniceşti, cu adevărat vom fi negustori încercaţi şi vom auzi fericitul glas: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău”1.
După trecerea vieţii noastre se va cere de la fiecare dintre noi dare de seamă amănunţită, de felul cum am cheltuit banul timpului. Şi vai nouă, dacă l-am cheltuit la cinematografe, petreceri, în deşertăciuni şi desfătări trupeşti. Atunci ce răspuns va putea da limba noastră legată sau cum vor putea privi ochii noştri pe Hristos, când El ne va arăta nenumăratele binefaceri pe care dragostea Sa cea nemărginită le-a revărsat asupra noastră?
Acum când mai avem timp, acum când banul nu s-a cheltuit de tot şi-l mai avem la îndemână, să cugetăm înţelepţeşte şi să ne depărtăm ca de un câine mort de lumea cea înşelătoare, care caută să ni-l fure. Să cumpărăm cu acel ban lucruri preţioase care, atunci când vor
1 Matei 25,23.
123
fi încercate în foc, se vor afla mai strălucitoare, daruri vrednice de Dumnezeul nostru, potrivite pentru a fi puse spre împodobire în Ierusalimul ceresc. Să nu cumpărăm paie, adică lucrurile întunericului şi vrednice de iad, fiindcă împreună cu ele vom sfârşi şi noi în focul cel veşnic al iadului, unde mulţimea celor care şi-au însuşit darurile lui Dumnezeu vor culege ceea ce au semănat.
Seamănă, aşadar, cu lacrimi fapte bune şi vei secera în vremea cercetării (Harului n.tr.) roade pline de desfătarea vieţii celei veşnice.
2. Atrăgătoare ni se pare lumea la vedere, însă, pentru a o înşela, noi trebuie să devenim ca pruncii, ca să ne devenim înţelepţi după Dumnezeu. Dragostea lumii, aşa cum spune Apostolul Pavel, este vrăjmaşă lui Dumnezeu, iar cel ce o iubeşte pe ea se dezgoleşte de dragostea lui Dumnezeu.
Noi am fost chemaţi pentru a cuceri Cerul, adică pentru a cuceri o moştenire veşnică, moştenirea întregului Dumnezeu, precum se spune: „Toate ni le-ai dăruit nouă”. O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al cunoaşterii lui Dumnezeu! Ce am dat noi lui Dumnezeu, ca să ne dăruiască nesfârşita Sa împărăţie? Răutăţile noastre? Fărădelegile şi răutăţile noastre neajunse în număr şi în vinovăţie? Mărturisim darul, nu ascundem mila.
Să ne nevoim, aşadar, căci răsplăţi veşnice sunt pregătite pentru cei nevoitori. Aleargă pe calea petrecerii curate. Sârguieşte-te să îndepărtezi lumea de jos din mintea ta şi apropie-ţi inima ta de lumea cea de sus, unde împărăţeşte bucuria, pacea şi fericirea cea veşnică.
3. Satana va meşteşugi felurite curse, pentru a vă paraliza, a vă face să slăbiţi şi să vă pierdeţi tăria
124
sufletească. Voi însă să pricepeţi viclenia lui şi să vă împotriviţi.
Faptul că sunteţi încercaţi este de la Dumnezeu, căci vă pregăteşte pentru luptă, vă „prăjeşte”, vă educă, precum ostaşii care sunt antrenaţi întru ostenelile luptei. Acolo învaţă mai întâi arta luptei, iar apoi, când sună trâmbiţa adevăratului război, antrenaţi fiind, se aruncă în luptă, având încredinţarea lăuntrică că ştiu cum să lupte, şi sunt pregătiţi să se jertfească pentru scopul şi idealul lor.
în chip asemănător şi noi, de vreme ce am fost chemaţi să devenim ostaşi ai lui Iisus şi să ne războim cu vrăjmaşul, Hristos ne instruieşte pentru adeverirea dragostei noastre cea către El; „cine este cel ce mă iubeşte pe Mine, dacă nu cel ce păzeşte poruncile Mele?”
îndrăzniţi, fiii mei, rămâneţi credincioşi şi devotaţi Aceluia Care v-a iubit cu dragoste desăvârşită.
Mai înainte de a începe lupta, ofiţerii îi însufleţesc pe ostaşii lor cu diferite cântece militare şi povestiri ale faptelor eroice, aprinzându-le astfel dorinţa jertfirii de sine. Aceasta le dă multă putere şi bărbăţie în luptă.
Aşa cum au făcut Sfinţii, tot astfel şi noi, să cugetăm la nevoinţele Mucenicilor, la felul cum s-au luptat, precum şi la cele ale Cuvioşilor Părinţi, care s-au nevoit, după ce au părăsit lumea şi toate cele ale ei. Să cugetăm şi la faptul că nimic nu i-a împiedicat să urmeze calea care duce la Iisus.
Această cugetare va întări mult voinţa voastră cea bună, căci mulţi necunoscând cursele s-au încovoiat şi sufletele lor au căzut din nădejdea vieţii celei veşnice.
Cugetaţi la dragostea lui Iisus, căci această dragoste va nimici orice altă dragoste firească. Cu cât mai mult
125
vom părăsi dragostea cea firească, cu atât ne vom desfăta de dragostea lui Dumnezeu.
Să luăm aminte la cele de sus, unde Iisus stă de-a dreapta Tatălui; la cele de sus să privească ochii noştri, căci sus se află cele veşnice şi fără de sfârşit, iar nu la cele de jos care sunt pământ şi cenuşă.
Cugetaţi la strălucirea cea cerească. Acolo este nesfârşita înţelepciune a lui Dumnezeu; acolo sunrumuseţile cele negrăite; acolo sunt psalmodiile cele îngereşti; acolo este bogăţia dragostei celei dumnezeieşti; acolo este viaţa fără de dureri; acolo vor înceta lacrimile şi suspinele; acolo este numai bucurie, dragoste, pace, Paştele cel veşnic, sărbătoare care nu are sfârşit. O, adâncul bogăţiei şi a cunoaşterii lui Dumnezeu! „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nus-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”1.
Luaţi aminte la Rugăciunea lui Iisus! Stăruiţi în rugăciune! Rugăciunea pe toate le va aranja. Nu vă încovoiaţi câtuşi de puţin, ci rămâneţi statornici în împlinirea scopului celui sfânt; rămâneţi lângă Iisus, casă trăiţi fericirea cea duhovnicească. Nici o altă fericire nu există în afara celei în Hristos. Aşa-numitele fericiri care sunt în afara lui Hristos pe nedrept sunt numite astfel, de vreme ce sunt dobândite prin mijloace păcătoase şi se termină în scurtă vreme, conducându-l pe om la nefericire veşnică.
Nevoiţi-vă, fiii mei. îngerii împletesc cununi din florile Raiului. Hristos le socoteşte (ostenelile) drept mucenicie. Ce este mai frumos decât a mărturisi cineva pentru Hristos?
4. Am primit scrisoareata, fiul meu, şi cu toţii ne-am bucurat pentru dorinţa ta cea statornică de a urma idealul
1 I Corinteni 2,9.
126
monahismului. „Ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu, mai vârtos decât a locui în locaşurile păcătoşilor”1.
Nici o dragoste să nu te despartă de dragostea lui Hristos; pe toate să le socoteşti gunoaie, pentru ca pe Hristos să-L dobândeşti. Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de slava cea viitoare ce se va da nevoitorilor. Vremea de acum este a nevoinţelor, a întristărilor, a ostenelilor pentru Dumnezeu, iar cea viitoare a cununilor slavei celei veşnice, a răsplătirilor, a laudelor şi a petrecerii împreună cu Cetele îngerilor, în apropierea Tronului cel preaînalt al lui Dumnezeu. Tinereţea trece fără să-ţi dai seama; anii se scurg repede, precum apa unui pârâiaş; ceasurile trec ca fumul pe care îl spulberă vântul. aşa trece şi se duce viaţa aceasta, iar cei ce se nevoiesc pentru Dumnezeu se îndreaptă către răsplăţile slavei celei veşnice, pe când cei trândavi şi iubitori de lume către osânda cea veşnică, împreună cu demonii.
Bucuriile lumii şi plăcerile ei în cei care se desfătează de ele, se vor preschimba în întristare şi durere, dacă nu se vor pocăi. Dimpotrivă, la oamenii lui Dumnezeu puţinul necaz al lipsirii de cele materiale se va transforma într-o veşnică veselie şi fericire a lui Dumnezeu.
Această fericire a văzut-o Pavel, umblătorul prin cer, şi a strigat plin de uimire: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”2.
Să nu te împiedice dragostea pentru cei de acasă. Gândeşte-te că vei fi singur în clipa morţii şi atunci va trebui să-L ai pe Dumnezeu ca ajutor. Şi acum îl vei avea, dacă îl vei iubi mai mult decât pe aceia. Dacă însă vei ceda, atunci vei culege singur roada nepăsării tale.
1 Psalmi 83,11.
21 Corinteni 2,9.
127
Aşadar, pentru dragostea lui Hristos, ia hotărârea şi porneşte.
Către ofiică duhovnicească
5. Fiica mea binecuvântată, Domnul cel tare în război să întărească inima ta ca să faci ceea ce este plăcut înaintea Sa.
Să nu se înfricoşeze inima ta atunci când vrei să săvârşeşti voia lui Dumnezeu cea mântuitoare.
Hristos, încurajându-i pe cei ce crezuseră în El, spunea: „Ce-i va folosi omului de va dobândi lumea toată, dar îşi va pierde sufletul său cel nemuritor?” Lumea cu desfătările ei este trecătoare, pe când esenţa cugetătoare a omului, sufletul, este nemuritor, menit să trăiască veşnic în Dumnezeu.
Plăcerile trec odată cu cei care se desfătează de ele. Umbră sunt toate cele omeneşti; toate curg şi se topesc. Cu adevărat, umbră şi vis sunt toate cele omeneşti. Unul după altul se sălăşluiesc în mormântul cel rece. Acolo jos, fiind îngropaţi, vorbesc în tăcere şi spun că toate cele omeneşti sunt cu adevărat deşertăciune şi înşelăciune.
“În zadar se tulbură tot pământeanul. Când lumea o câştigăm, atunci în groapă ne sălăşluim, unde sunt împăraţii şi săracii”.
La acestea să cugeţi, fiica mea, şi la judecata lui Dumnezeu înaintea căreia vom sta şi la care se vor vădi toate cele săvârşite de noi, cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul. Clipă înfricoşătoare! Atunci apărătorii noştri vor fi neputincioşi. Ne vor apăra numai faptele cele bune, care vor răsuna mai puternic decât trâmbiţele. O, ce fericire, ce fericire! Slavă lui Hristos, că şi în veacul al optulea nu lipsesc mărturisitorii Săi şi cei care se leapădă de satana şi de toată necurăţia
128
lui şi primesc cu toată inima să se înroleze în garda împărătească şi să apere cele sfinte ale lui Dumnezeu!
Este vremea luptei, fiica mea, şi prilej de a primi cunună. Nu te lipsi de acest prilej, ci mărturiseşte înrolarea în rândul luptătorilor pentru Dumnezeu: „Nu vreau să trăiesc viaţa lumească, cea plină de curse, de păcat, de împătimire şi de desfrânare, ci doresc curăţia, sfinţirea, nepătimirea, dobândirea nădejdii vieţii celei veşnice prin petrecerea monahală întru feciorie. Doresc să curăţesc sufletul meu cel întinat de patimi prin lacrimi, ascultare şi pocăinţă. Le doresc pe toate acestea care sunt străine mirenilor. Tânjesc după dragostea lui Hristos, doresc să vină în viaţa mea mângâierea dumnezeiască. Nu caut mângâierile cele pământeşti, fiindcă ele sfârşesc în nefericire şi durere”.
La acestea cugetă, fiica mea. Şi petrecând întru acestea, Dumnezeu va fi cu tine, întărindu-te în lupta cea slăvită, pe care o privesc Hristos, Maica Domnului, Sfinţii îngeri, Cuvioşii şi toţi care în nevoinţă au petrecut. Toţi aceştia în chip nevăzut îţi vor da luminare, putere, curaj, bărbăţie şi nădăjduiesc în nebiruita putere a lui Dumnezeu că îţi va da şi biruinţa, ca şi de către tine să se slăvească Preasfânt Numele Său.
Către ofiică duhovnicească
6. Toate atârnă de voia ta, de aceea să o rogi fierbinte pe Maica Domnului ca să-ţi aprindă dragostea cea sfântă, pentru a putea cu jertfire de sine a te lepăda de lumea cea deşartă, de acest vis care se numeşte viaţă, şi să-l urmezi pe Mirele Hristos, Care ţi Se va dărui pe sine şi preadulcea Sa dragoste şi te va învrednici să devii ostenitoare a împărăţiei Sale.
129
Să-L rogi să te ajute să iei hotărârea cea sfântă, iar atunci când se va petrece aceasta, fă-ţi cruce şi urmează glasul cel mântuitor al lui Iisus care zice: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie”1.
în clipa cea înfricoşătoare a morţii nimeni nu ne ajută, ci numai faptele cele bune, pe care le-am făcut pentru Dumnezeu şi pentru sufletul nostru. Şi fiindcă viaţa monahală înseamnă a săvârşi lucrările lui Dumnezeu, cele care sunoarte folositoare pentru suflet şi îl ajută să se mântuiască, de ce să nu le jertfim pe toate şi să trăim o astfel de viaţă, care ne va face bogaţi întru împărăţia lui Dumnezeu? „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde”2.
Viaţa omului atârnă de un fir de păr. La fiecare pas se judecă viaţa noastră. Câţi s-au trezit, dar nu au mai ajuns până seara? Şi câţi s-au culcat şi nu s-au mai trezit? Cu adevărat viaţa omului este un vis. în vis omul vede lucruri inexistente, uneori că a fost încoronat împărat, însă atunci când se trezeşte vede că este un simplu sărac.
în această viaţă omul se osteneşte ca să se îmbogăţească, să studieze, să petreacă bine, să devină mare, dar din păcate vine moartea şi le zădărniceşte pe toate. De multe ori şi cele pentru care s-a ostenit în toată viaţa sa le iau alţii, iar el pleacă din această viaţă cu conştiinţa încărcată şi cu sufletul întinat.
Cine este înţeleptul care va pricepe acestea şi se va lepăda de ele şi va urma Mirelui Hristos, Care pentru toate faptele sale îi va răsplăti însutit întru împărăţia Sa? Fiica mea, să-ţi aminteşti întotdeauna de moarte şi de judecata lui Dumnezeu, pe care nimeni nu le poate
1 Luca 9,23.
2 Matei 16,26.
130
ocoli. Să cugeţi la ele, ca să dobândeşti mai multă frică de Dumnezeu şi să plângi pentru păcatele tale, fiindcă lacrimile mângâie sufletul celui ce plânge.
7. Fiica mea duhovnicească, îţi doresc ca pacea şi bucuria dumnezeiască să însoţească viaţa ta. Amin.
Am primit scrisoarea ta şi am văzut bucuria ta. Mă rog ca această bucurie să-ţi fie început pentru o neîntreruptă recoltă duhovnicească, pentru o nouă viaţă cu desăvârşire afierosită dragostei lui Dumnezeu.
Ai văzut roadele duhului. Dacă atât de puţin ai văzut şi atât de mult te-ai întărit, cu atât mai mult te vei întări atunci când te vei afla într-un loc cu desăvârşire duhovnicesc.
Peste tot şi până la sfârşitul vieţii vom îndura ispite, fie de ne aflăm în mănăstire, fie în pustie. însă doar atunci când ne aflăm departe de lume găsim prilej să ne luptăm în loc deschis, unde vom putea strânge ajutoare duhovniceşti, nădăjduind în biruinţa veşnică, drept răsplată a chemării celei de sus.
Nu avem aici cetate stătătoare, ci pe cea viitoare, pe cea veşnică, pe cea slăvită o căutăm.
Nevoieşte-te, fiica mea, cu toate puterile tale. Să nu-i faci bucurie satanei prin neglijarea îndatoririlor tale, ci amărăşte-l prin îndeplinirea lor cu acrivie.
„Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.”1
Satana nu va înceta prin săgeţi otrăvite să te săgeteze cu gânduri diferite, mai ales cu gânduri necurate. Tu însă împotriveşte-te cu vitejie, ca să poţi primi cununa cea nestricăcioasă.
11 Ioan 2,17.
131
De îndată ce va veni gândul cel rău, deîndată să strici acea închipuire, rostind Rugăciunea şi, iată, izbăvirea vine!
Nu te înfricoşa la vederea războiului, ca să nu-ţi pierzi tăria sufletească, ci cheamă pe Atotputernicul Dumnezeu şi smereşte-te foarte mult. Prihăneşte-te cu cele mai grele cuvinte, convingându-te că eşti cea mai rea. Şi atunci, având această prihănire de sine, porneşte la război, având ajutor Rugăciunea lui Iisus.
Ia aminte însă, căci lupta pe care o ducem nu este mică, căci avem de luptat cu stăpâniile şi puterile întunericului, pentru care este nevoie de luare-aminte. Căci binele nu este bine dacă nu se săvârşeşte bine.
Îţi doresc să duci lupta cea bună. Ia aminte şi la persoanele cu care te întovărăşeşti.
Cu belşug de binecuvântări, Cel mai mic între toţi, Stareţul tău.
CAPITOLUL V
Despre ascultare, neascultare şi tăierea voii
1. Mă rog Bunului nostru Dumnezeu ca să păşiţi pe calea cea adevărată a vieţii monahale. Nu uitaţi cu care vrăjmaş ne luptăm, căci mântuirea nu trebuie căutată cu superficialitate. Siliţi-vă pe voi înşivă şi cugetaţi la scopul pentru care am intrat în viaţa monahală. Am lăsat părinţi, fraţi, surori, dacă însă nu lăsăm şi voile noastre, nu vom afla milă atunci când vor fi judecate sufletele noastre. Cugetaţi la iadul cel veşnic şi nu uitaţi Raiul, căci vom câştiga unul dintre acestea două.
Hristos a făcut ascultare desăvârşită faţă de Părintele Său ceresc, precum şi faţă de Maica Sa cea după trup, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şi de logodnicul Iosif, pentru noi, nevrednicii. Cu atât mai mult suntem noi datori să ne tăiem voia şi să facem ascultare de părintele nostru duhovnicesc.
Mucenicii vor arăta ca roadă a bunei lor credinţe chinurile lor înfricoşătoare, Mărturisitorii sfânta lor mărturisire, Sfinţii Ierarhi ostenelile lor împotriva eresurilor, Cuvioşii nevoinţele lor ascetice. Dar noi, şi mai
133
ales eu, ce vom arăta? Dacă însă facem ascultare şi ne tăiem voia pentru dragostea lui Hristos, iată că şi noi am făcut roadă. Vom dărui şi noi ceva, astfel încât să nu mergem cu mâinile goale, precum sluga cea leneşă.
2. Luaţi aminte la ascultarea voastră! Dacă o veţi lucra bine, prin ea veţi câştiga viaţa cea veşnică. Dacă însă veţi lucra rău, veţi sfârşi în iad. Aşadar, treziţi-vă din uitare şi lenevie! Este vremea să ne trezim din somnul trândăviei, deoarece clipa sfârşitului nostru nu ne este cunoscută. Când ne vom trezi? Atunci când va veni Arhanghelul să ia sufletul nostru? Dar acea trezire nu va folosi nimănui, căci veacul viitor este cel al cununilor, drept răsplată pentru nevoinţele, ostenelile şi luptele săvârşite în cel de acum.
Siliţi-vă pe voi înşivă, rostiţi Rugăciunea, încetaţi grăirea în deşert, păziţi-vă de a judeca, puneţi strajă gurii şi stavilă cuvintelor deşarte. Timpul trece şi înapoi nu se mai întoarce şi vai nouă dacă fără de câştig duhovnicesc ne trece timpul. Acestea vi le scriu, acestea să le cugetaţi, acestea să le săvârşiţi şi Dumnezeul dragostei să fie cu voi, iar dulcea noastră Maică să vă întărească, să vă lumineze şi să vă dea râvnă pentru nevoinţă.
3. Fă răbdare, alungă gândurile îndată, fă-te ultimul, dacă vrei să fii primul.
Când nu se face ascultare faţă de părintele duhovnicesc şi el se mâhneşte, atunci Se mâhneşte şi Dumnezeu.
Hristos ne-a arătat în faptă măreţia ascultării, deoarece S-a jertfit pe Sine de dragul ascultării faţă de Părintele Său, Care „I-a dăruit Lui nume ce este mai presus de orice nume”1. Cu adevărat cel care are ascultare
1 Filipeni 2,9.
134
desăvârşită se va învrednici să primească nume mare în Ceruri, nume de înfiere, care şi înaintea îngerilor va fi cinstit. îndoită cunună va primi în slava cea de sus.
Sfântul Palamon spune: „Cel ce se supune cum se cuvine nu mai are trebuinţă să ia aminte la poruncile lui Hristos”. De ce? Fiindcă ascultarea desăvârşită a împlinit toate poruncile lui Hristos şi atunci nu mai are trebuinţă să se întrebe dacă le-a împlinit.
Ascultarea are în sânurile ei adevărata smerenie. Unde este smerenie, acolo este mireasma lui Dumnezeu.
4. Lupta care se dă după lege este cea care are ca forţă motrice ascultarea desăvârşită, care nu iscodeşte, sau oarbă, cum o mai numesc Sfinţii Părinţi. Această nevoinţă este desăvârşită şi cu adevărat sigură. Şi aceasta pentru că ascultarea are în ea smerenie, iar unde este smerenia, acolo şi respectarea legii şi siguranţa.
îmbrăţişează, fiul meu, desăvârşita ascultare şi smerenie şi atunci vei cunoaşte că te lupţi după lege. Prin ascultare nu se înţelege doar slujirea pe care o faci, ci mai ales supunere faţă de sfaturile pe care le dă stareţul, adică să asculţi în tot ceea ce te sfătuieşte în lupta cea duhovnicească. Să nu faci nici o nevoinţă fără să ştie stareţul tău. Mai demult ucenicii spuneau stareţului lor chiar şi câte înghiţituri de apă beau. Aceasta o făceau pentru ca stareţul lor să ştie tot, iar ei să nu-şi piardă ostenelile lor.
5. Ce este mai fericit decât ascultarea pentru Dumnezeu! Şi care cale este mai sigură decât aceasta? Pentru aceasta, bucurându-vă, să alergaţi ca să luaţi acea cunună neveştejită, cu care Iisus, începătorul ascultării celei mai înalte, va încununa capul fiecărui ucenic ce se nevoieşte. Supuneţi-vă stareţului vostru precum Domnului.
135
Siliţi-vă la îndatoririle voastre duhovniceşti, mai ales la ascultare, care este podoabă a ucenicului, căci ucenicul fără ascultare este pântece sterp. în timp ce atunci când este împodobit cu ascultarea şi cu tăierea oricărei voi, este socotit pântece roditor.
Ucenicul poate afla foarte uşor voia lui Dumnezeu, şi anume prin stareţul său. O, cât de mare câştig este acesta! Oamenii se pierd şi se întreabă ce să facă. Suferă, rămân nehotărâţi, îşi pierd vremea, deoarece astăzi, datorită săracei noastre rugăciuni, foarte rar se mai află cu exactitate care este voia lui Dumnezeu. De aceea se şi petrec toelul de naufragii. Pentru aceasta, fiii mei, de vreme ce dragostea lui Dumnezeu atât de mult v-a miluit, încâără osteneală puteţi afla voia lui Dumnezeu, alergaţi cu credinţă şi încredere în ascultare, care vă va arăta neîncetat care este voia lui Dumnezeu, acolo unde este viaţa veşnică şi fericita odihnă a sufletelor.
Zi şi noapte spovedesc lume. Şi câte nu aud! Probleme fără sfârşit şi fără rezolvare... Şi am văzut ce biruinţă săvârşeşte ascultarea făcută cu încredere în povăţuitorul duhovnicesc şi ce naufragii suferă cei care se încred în sine, datorită egoismului lor. Iar consecinţa este că se afundă din întuneric în întuneric şi dintr-o greşeală mai mică cad într-alta mai mare, înşelaţi fiind de trufie.
6. O, ascultare de mii de ori binecuvântată, ce măreţie ascunzi! Cel care te-a iubit s-a îmbogăţit cu frumuseţea ta şi a devenit prunc în Hristos, smerindu-se pe sine ca un prunc, pentru aceasta va şi intra întru împărăţia Cerurilor, bucurându-se. Aşa cum a spus şi Domnul, dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia Cerurilor”1.
1 Matei 18,3.
136
Copilul are mai ales simplitate, nerăutate şi ascultare faţă de maica sa. Aşadar, ascultarea pregăteşte prunci duhovniceşti, adică prunci cu răutatea, şi-i îmbogăţeşte în filozofia lui Dumnezeu.
7. Urmează-mă, fiule, cu credincioşie şi nu te teme. Păzeşte ascultarea, mai ales cea duhovnicească. Cel ce are ascultare are viaţă veşnică, fiindcă în ascultarea cea desăvârşită sunt cuprinse toate virtuţile, mai ales slobozirea sufletului de griji.
Fiul meu, ucenicul trebuie să facă ascultare desăvârşită faţă de stareţul său, cu multă râvnă şi jertfire de sine, ca şi cum ar vedea înaintea sa pe Hristos.
Ia aminte ca ascultarea ta să fie sinceră şi desăvârşită.
Urăşte voia proprie ca pe moartea nemuritorului tău suflet. Ca pildă îi ai pe cei întâi-zidiţi, care nu s-au supus voii dumnezeieşti şi au fost surghiuniţi. Să nu răspunzi împotrivă stareţului tău, ci cugetă la faptul că reprezintă voia dumnezeiască. Orice încălcare a ascultării se pedepseşte potrivit păcatului.
Ucenicul este dator să rămână statornic, ca să nu se clatine; să facă desăvârşită ascultare acolo unde este rânduit. Să moară la datorie, aceasta înseamnă ascultare până la moarte şi moarte pe cruce.
8. Fiii mei iubiţi întru Hristos, Harul Domnului să fie cu voi şi sfintele rugăciuni ale sfântului părintelui nostru Iosif să vă păzească în lipsa mea, căci la ucenicul cel bun niciodată nu încetează legătura duhovnicească în Hristos cu stareţul său.
Fiii mei iubiţi, cei ce sunteţi mireasma ticălosului meu suflet, aduceţi-vă aminte de cuvintele care vi le-am spus. Pentru că aducându-vă aminte de ele şi împlinindu-le, vă
137
aflaţi în ascultarea cea duhovnicească, în cea mai bună rânduială a ascultării. Iar cel ce are o astfel de ascultare se aseamănă lui Iisus Hristos, căci Hristos S -a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte pe cruce. „Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume”1. Ca întru Numele lui Iisus să se înfricoşeze şi să tremure toate puterile întunericului.
Cel ce are ascultare trăieşte încă din această viaţă viaţa Duhului, care se va continua şi după moarte în vecii vecilor.
Să cugetăm că noi nu ne-am răstignit pentru Hristos, pentru Mântuitorul nostru, în timp ce El pentru noi cei lepădaţi a suferit cruce, cruce pentru ascultare.
Iubiţi sfinţita ascultare, căci ea îl face pe cel ce o are ca un prunc în Hristos, care se hrăneşte cu laptele Harului şi se învredniceşte de fericirea: „Dacă nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia Cerurilor”. Da, ucenicul cel bun, cel smerit, ca un prunc fără răutate în Hristos, se va învrednici să locuiască în locaşul Părintelui nostru ceresc, ca un „moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună-moştenitor cu Hristos”.
9. Nu există cale mai bună decât ascultarea, fiindcă dăruieşte celui îndrăgostit de ea bucurie, odihnă, lipsă de grijă, iertare de păcate şi multe altele. Dar mai întâi de toate îl acoperă de toate cursele satanei, deoarece, povăţuiiind cu siguranţă de către experienţa duhovnicului său, păşeşte, fără multe piedici, pe calea vieţii duhovniceşti.
10. Toţi ucenicii care îşi taie voia şi îl odihnesc după putere pe stareţul lor sunt socotiţi mucenici după voinţă, fără să rabde feluritele chinuri trupeşti. Cei mai
1 Filipeni 2,9.
138
mulţi dintre Mucenici într-un timp scurt de pătimire mucenicească şi-au sfârşit viaţa, pe când mucenicia vieţii monahale durează toată viaţa, de aceea se şi numeşte mucenicie a conştiinţei. Pentru aceasta rog dragostea voastră să luaţi aminte la ascultarea voastră, căci ascultarea se ridică prin stareţ la Dumnezeu.
La ce ne va folosi faptul că am lăsat lumea şi pe casnicii noştri, dacă nu împlinim cele pe care le-am făgăduit lui Dumnezeu? Oare oamenilor am făgăduit să ducem o viaţă după Dumnezeu? Ce răspuns vom da? Să păşim aşadar pe calea desăvârşitei ascultări şi astfel, cu Harul lui Dumnezeu, vom dobândi sufletele noastre.
11. Cel care păzeşte cele poruncite de duhovnicul său, are binecuvântarea lui, iar cel ce nu le păzeşte, nu va avea binecuvântarea lui, nici aici, nici în cealaltă viaţă.
Cel care dispreţuieşte cele poruncite, care nu socoteşte ca o lege toate sfaturile şi nu se străduieşte să le împlinească, ci le nesocoteşte, trebuie să ştie că în iad se va duce.
Teme-te, fiule, de dreptul Judecător şi fă tot ceea ce te sfătuieşte părintele tău duhovnicesc, căci el vrea mântuirea sufletului tău, în timp ce diavolul, prin egoism şi neascultare, vrea să te facă al său.
12. Te rog să te supui fără şovăire sau capricii. Străduieşte-te să odihneşti pe părintele tău după duh. Cu el trăieşti şi vei trăi, de ce să-l mâhneşti? Nu-i este de folos sufletului tău ca el să suspine din pricina ta. În felul acesta nu te zideşti duhovniceşte, ci, în cele din urmă, vei ajunge o ruină, dacă nu te vei îndrepta.
Caută şi vezi cum au strălucit ucenicii din vechime!
Toate le jertfeau pe altarul ascultării şi-i odihneau pe
139
povăţuitorii lor duhovniceşti, având desăvârşită credinţă şi dragoste faţă de ei. Pe când tu cercetezi mai întâi cuvintele stareţului şi abia după aceea, potrivit cu concluzia ta, faci ascultare sau neascultare. Dar o Astfel de ascultare este bună de lepădat. Nu gânduri, ci lucrare! Nu comentarii, ci moarte! Moarte pentru ascultare! Numai astfel ne vom putea îndrepta înaintea lui Dumnezeu, prin îndeplinirea îndatoririi.
13. Ascultarea este „engolpionul” ucenicului. Aşa cum engolpionul îl deosebeşte pe episcop de preot, tot astfel ascultarea îl deosebeşte pe ucenicul cel bun de cel neascultător. Iubiţi-l pe părintele vostru duhovnicesc şi supuneţi-vă lui ca lui Dumnezeu, pentru că el are succesiunea ierarhică. Mult Har veţi afla dacă veţi face ascultare pentru Dumnezeu de stareţul vostru. Să nu-l amărâţi, ca să nu întristaţi Duhul cel Sfânt, Care l-a uns urmaş al Apostolilor. Stareţii sunt ultimii urmaşi ai acestora. Ierarhic, ei deţin, prin Duhul Sfânt, locul acesta şi prin urmare cei care îi întristează, întristează Duhul Sfânt.
14. Ascultarea, prin smerenia şi mulţumirea cea către Dumnezeu, înlocuieşte nevoinţa postirii. Mare este folosul prihănirii de sine atunci când omul, datorită bolii, nu poate posti.
Păzeşte ascultarea, fiul meu, mai ales ascultarea duhovnicească. Cel ce are ascultare, are viaţă veşnică, fiindcă în ascultarea desăvârşită se cuprind toate virtuţile, mai ales eliberarea sufletului de responsabilităţi.
Iubeşte, fiul meu, slăvita ascultare, care îl sfinţeşte pe om, şi nu-L întrista pe Duhul cel Sfânt, mâhnindu-l pe părintele tău cel duhovnicesc prin purtarea ta nepotrivită
140
cu cea monahală. Smereşte-te şi să nu voieşti să pui înainte voia ta proprie.
„Omul care se încrede în sine îşi este sieşi vrăjmaş”. Adică cel care ascultă ceea ce-i spune gândul său şi nu ascultă sfaturile celor mai mari, acela îşi este sieşi vrăjmaş. Pentru aceasta luaţi aminte, fiii mei, şi să nu faceţi nimic fără binecuvântarea stareţului, dacă vreţi să păşiţi cum trebuie pe calea monahală. Căci dacă vă faceţi voia, să ştiţi că păşiţi strâmb şi cu cât va trece timpul, cu atât se va întări „strâmbătura”. Şi va veni timpul când veţi voi să vă îndreptaţi, dar nu veţi mai putea.
15. Fiii mei, pe toate câte le-aţi primit, îngrijiţi-vă să le păstraţi neamestecate şi curate. Luaţi aminte să păziţi toată rânduiala, aşa cum v-am predat-o. Căci orice încălcare şi neascultare primeşte „dreapta răsplătire”1, aşa cum spune Apostolul.
Temeţi-vă de păcatul neascultării. Cel care nu ascultă seamănă cu luceafărul care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi cu neascultătorul Adam, amândoi fiind căzuţi de la Dumnezeu în chip jalnic. Avva Varsanufie spune că ucenicul care nu ascultă de stareţul său este „fiu al diavolului”.
Vă doresc din toată inima ca să deveniţi ucenici desăvârşiţi, ca să străluciţi în mijlocul îngerilor lui Dumnezeu ca nişte îngeri, pentru a slăvi pe Domnul şi a vă ruga şi pentru mine, netrebnicul şi nevrednicul vostru stareţ, care învaţă fără să facă nimic din cele pe care le propovăduieşte.
1 Evrei 2,2.
141
16. Cel care nu face ascultare este vădit că nu are smerenie şi este furat în ascuns de mândrie. şi cum este cu putinţă ca mândria să facă judecată dreaptă şi să aleagă ceea ce este de folos sufletului? Pentru aceasta trebuie să fim smeriţi, pentru a primi dumnezeiasca luminare, căci la cei smeriţi vine înţelepciunea şi discernământul, pe când cei mândri dobândesc o conştiinţă pervertită şi vicleană. De aceea şi înţeleg greşit textele Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, fiindcă le lipseşte smerenia şi conştiinţa curată şi luminată.
17. Mă rog ca toţi cei care aveţi ascultare faţă de stareţul vostru să aveţi binecuvântarea şi Harul Sfântului Duh, să vedeţi chipul lui Dumnezeu şi veşnic să vă sălăşluiţi împreună cu îngerii din Cer. Toţi cei care nu faceţi ascultare, ci răspundeţi împotrivă şi dispreţuiţi conştiinţa voastră, Dumnezeu să vă „pălmuiască”, ca să vă corectaţi şi să vă veniţi în sine, căci „acolo unde nu este primit cuvântul, va cădea toiagul”.
Dragostea părintească cea multă, durerea îndreptării şi dorinţa ca voi să vă mântuiţi mă sileşte să mă port cu asprime, ori de câte ori se rătăcesc unii, pentru că dacă răul rămâne nemustrat şi nepedepsit, vom fi răspunzători amândoi, şi întâistătătorul şi ucenicul.
Cuvântul întâi Despre ascultare
V-am povestit şi altădată, dar vreau să vorbesc şi pentru cei mai tineri, care nu au auzit, şi să vă fac să înţelegeţi ce este ascultarea.
La Katunakia era un stareţ, pe nume Chiril, care avea un ucenic. Ucenicul acesta îl întrista pe stareţul său cu
142
desele lui neascultări. Cu timpul ucenicul acesta a început să nu se simtă trupeşte. înainte de a se îndrăci cu totul, se purta ca un om nebun. Mergea împreună cu părinţii noştri, Atanasie şi Iosif, să culeagă alune, dar nu putea. Mirosea a pucioasă. Acestea le ştiu din experienţa mea personală. Avea gânduri nefireşti în sinea lui. Pe chipul său se vedea întreaga lui stare lăuntrică. Din când în când mai venea şi la Stareţul nostru Iosif şi îşi mărturisea gândurile şi îi cerea sfatul, dar nu făcea ascultare întru nimic.
înainte de a muri stareţul său, acesta i-a spus:
Fiul meu, atunci când voi muri să mă îngropi în cutare loc.
El însă, când a murit stareţul său, l-a îngropat în altă parte. Ceilalţi părinţi îl sfătuiau să nu facă neascultare măcar acum la sfârşit şi să împlinească ultima dorinţă a stareţului său, dar el le răspundea:
Nu! Eu vreau să-l îngrop în altă parte.
După ce l-a îngropat, i-a apărut înainte diavolul şi i-a spus:
Bre, eu ţi le-am făcut pe toate, eu te îndemnam să-l mâhneşti pe stareţul tău cu neascultările tale.
Şi când şi-a deschis gura, diavolul a intrat înlăuntrul lui. De atunci a început să facă nebunii... Când cântau Heruvicul, el batjocorea, făcea ca lupul, ca o fiară. Odată a luat securea şi a despicat cu ea icoana Sfântului Ioan Teologul. Umbla pe aiurea... Uneori îşi revenea.
într-o zi la amiază am auzit lătrat de vulpe. Părintele Iosif, cipriotul, îmi spune:
ia te uită câtă obrăznicie are vulpea, ziua în amiaza mare nu se ruşinează să latre.
nu-i vulpe, i-am răspuns eu, ci este demonizatul, părintele Ioan.
143
nu cred, îmi spune el.
atunci aşteaptă şi vei vedea.
Şi într-adevăr, peste puţin a trecut prin faţa chiliei noastre părintele Ioan.
Vi le spun toate acestea, ca să vă dau pildă şi să înţelegeţi ce înseamnă ascultarea, căci vă vor folosi mult în viitor.
Altădată, când îşi avea toate minţile, părintele Ioan a venit să-l vadă pe Stareţul meu Iosif. Potrivit rânduielii pe care o aveam acolo şi a poruncii stareţului, eu trebuia să plec. De îndată ce vedeam vreun străin, dispăream.
Aşadar, de îndată ce a venit părintele Ioan, eu am mers în chilia de alături şi m-am aşezat acolo.
Stareţul Iosif stătea pe un scăunel. Când a venit părintele Ioan, s-a aşezat lângă el. Eu ştiam de la stareţul meu că acesta era demonizat, fiindcă adeseori stareţul îmi spunea despre el, ca să mă sfătuiască şi să dobândesc experienţă.
Aşa cum stăteam în chilia de alături, m-am gândit să stau şi să ascult ce va spune părintele Ioan şi ce îl va sfătui stareţul meu. Aceasta am făcut-o din curiozitate şi ca să mă folosesc.
Gheronda, a început să spună părintele Ioan, atunci când mă apucă demonul, mă ridică sus, mă loveşte, iar eu scot cuvinte nearticulate. Fac lucruri nebuneşti, însă eu sunt doar spectator la toate cele pe care le face trupul meu şi le spune gura mea. Privesc şi nu pot să fac nimic, căci mădularele mele se supun toate diavolului!.
Pe când ne aflam la Noul Schit şi reparam chilia, aveam multă treabă şi răspândire. într-o zi ispititorul a pus pe părintele... să mă mâhnească întru ceva. Atunci eu i-am spus:
să nu faci aşa ceva, căci nu-ţi este de folos.
144
În cele din urmă, Dumnezeu, ca să-l înveţe minte şi să-l facă să înţeleagă că nu trebuie să se poarte astfel, l-a înţelepţit în chipul următor:
Într-o zi, fiind în biserică la Pavecerniţa Mare, căci eram în Postul Mare, pe când el citea la strană, iar eu stăteam în strana stăreţească, s-a oprit pentru o clipă din citit, a venit înaintea mea înfricoşat şi mi-a spus:
gheronda, mă îndrăcesc!
de ce? îl întreb.
iată, fiecare deget al meu devine ca şi braţul. Mâna mea se umflă şi devine de trei, de patru ori mai groasă, prin lucrare diavolească. Mă pierd, Gheronda! Însemnează-mă cu semnul crucii, ca să nu mă îndrăcesc!
Atunci l-am însemnat cu semnul crucii şi i-am spus:
hai, du-te acum să citeşti Pavecerniţa şi altă dată să iei aminte să nu mai răspunzi împotrivă şi să nu mai ai o părere diferită de cea a stareţului, căci nu-ţi este de folos.
După ce l-am însemnat cu semnul crucii şi-a revenit şi a mers tremurând la strană ca să citească.
Izbânzile ucenicului celui bun sunoarte importante. Cei care se supun şi nu îl mâhnesc pe stareţul lor, ajung la izbânzi asemenea cu cele ale îngerilor. Prin ascultare ucenicul primeşte mult Har.
Apostolul Pavel, deşi le ţinea creştinilor cuvânt simplu de învăţătură, cu toate acestea accentua importanţa virtuţii de temelie, şi anume ascultarea. Adică trebuie să le pricinuim bucurie părinţilor noştri duhovniceşti prin sporirea noastră duhovnicească, căci aceştia priveghează, precum spune, pentru sufletele noastre. Nu este de folos să-i mâhnim şi să-i întristăm pe cei care se nevoiesc pentru sufletele noastre.
145
Atunci când nu aflăm folos sau odihnă în ascultare, ceva nu merge bine, ceva ne scapă.
Când stareţul sfătuieşte pe ucenic un lucru sau altul, să nu creadă că sunt simple sfaturi. În esenţă este poruncă, chiar dacă nu este numită limpede astfel. De pildă stareţul sfătuieşte pe ucenic: „Fiul meu, fă ascultare şi rosteşte Rugăciunea şi alungă gândurile cele rele de îndată ce vin, căci oricât de puţin ar zăbovi ele, tot întinează locul. Cu atât mai mult atunci când ele pleacă după mai multă vreme, vor lăsa în urmă semne şi cusururi”. Sau îi spune: „Când bate toaca să cobori îndată la biserică”. Sau „În biserică să nu te muţi cu uşurinţă dintr-un loc în altul, ci fă răbdare în strana ta, iar numai de este mare nevoie, poţi să te muţi”.
Atunci când monahul nu face ascultare în cele pe care stareţul său i le dă ca sfaturi şi îndemnuri, se află în neascultare. Trebuie, oare, ca stareţul să spună limpede: „Îţi poruncesc aceasta sau aceea”, pentru ca ucenicul să se înfricoşeze şi să facă ascultare? Poruncile se dau doar în anumite situaţii.
Atunci când cineva vine la mănăstire ca să devină ucenic, este vădit că nu vine pentru egumen, nici pentru mănăstire, ci vine doar pentru dragostea lui Hristos şi pentru mântuirea sufletului său. Dar pentru că pe Hristos nu-L va vedea pentru a face ascultare de El, de aceea a lăsat Hristos reprezentant al Său în mănăstire pe egumen, ca să facă ascultarea pe care doreşte să o facă faţă de Hristos.
Fiecare părinte duhovnicesc poartă chipul lui Hristos. Aşadar, potrivit cu supunerea pe care o arată faţă de părintele duhovnicesc, se supune şi lui Hristos.
Este un păcat înfricoşător faptul de a necinsti cineva o icoană a lui Hristos, a Maicii Domnului sau a Sfinţilor.
146
Socotim că nu este un lucru mai rău ca acesta. Icoana închipuieşte o persoană dumnezeiască la care noi ne închinăm, o sărutăm, iar închinarea se ridică la acea persoană.
închipuirea vie a lui Hristos o poartă părintele duhovnicesc, căruia ucenicul este dator să i se supună şi să-l iubească numai şi numai pentru dragostea lui Hristos. Nu pentru persoana stareţului, căci acesta poate să fie un om păcătos, poate fi un osândit, ca şi mine, ci pentru dragostea lui Hristos, cum am spus, iar în felul acesta ascultarea se ridică direct la Hristos. şi fiindcă dragostea lui Hristos ne-a chemat aici ca să ne nevoim şi să ne mântuim sufletul, trebuie cu orice chip să dobândim această virtute de temelie a ascultării, care este izvorul tuturor virtuţilor în general. Căci atunci când cineva va vedea un ucenic bun, cu siguranţă că acesta nu va avea numai ascultare, ci în afară de ascultare este împodobit şi cu alte multe virtuţi şi izbânzi.
Una din multele pilde pe care ni le spunea Sfântul meu Stareţ, pentru a ne întări în ascultare, credinţă şi dragoste faţă de persoana stareţului, este şi următoarea ce s-a petrecut la Katunakia:
Un ucenic îl iubea mult pe stareţul său şi făcea desăvârşită ascultare faţă de el. Odată au mers la Karyes, dar acolo stareţul s-a îmbolnăvit grav. Bătrânul însă voind să se întoarcă cu orice preţ la chilia lor, ucenicul l-a luat în spate şi mergând ore întregi pe coama muntelui, au ajuns la Katunakia unde locuiau.
Mai târziu acest monah s-a legat de o obşte de la Schitul Sfântul Vasilie, unde părinţii se împărtăşeau fără să postească. Voia să-l lase pe stareţul său şi să meargă acolo să se închinovieze. Schimonah fiind, voia să plece de la stareţul său şi să meargă acolo.
147
Stareţul îi spunea:
nu vei merge.
ba da, voi merge, răspundea acela.
fiul meu, îi spunea din nou stareţul, să nu te duci! Vine Paştele... stai aici ca să prăznuim împreună învierea.
nu, ci voi pleca.
Într-o zi stareţul şi-a pierdut răbdarea şi i-a spus:
îngerul cel viclean să te pedepsească!
A doua zi ucenicului i-a ieşit o bubă pe nas care se tot umfla. în cele din urmă a ajuns la părintele Artemie, care se ocupa cu medicina practică şi care îl vindecase pe stareţul Iosif şi pe mine. I-a arătat buba, dar nu l-a putut vindeca.
Peste 3-4 zile umflătura s-a mărit, buba s-a spart şi a început să curgă puroi. Ucenicul se îndrepta spre moarte. Ceilalţi părinţi îi spuneau:
să te împaci cu stareţul tău pentru dragostea lui Hristos, ca să primeşti binecuvântarea lui şi să te ierte.
nu, răspundea acela.
Ajunsese ca un demonizat! La sfârşit însă, mai înainte de a-şi da sufletul său, a început să strige:
am pierdut..., am pierdut..., mi-am pierdut mântuirea!
Acestea şi multe altele ni le spunea stareţul meu Iosif,
deoarece cunoscuse mulţi monahi dintre cei vechi.
Într-una din cărţile patristice este scris despre un ucenic bun că stareţul său îl sfătuia în fiecare zi după Pavecerniţă. îi dădea diferite sfaturi despre ascultare şi despre ce trebuia să facă ca să se mântuiască.
într-o zi, pe când dădea sfaturi, stareţul a adormit. Atunci a început diavolul să-l supere pe ucenic cu felurite gânduri, zicându-i: „De vreme ce stareţul a adormit, pleacă şi tu acum să te odihneşti. Eşti obosit...”. Şi
148
altele ca acestea îi spunea, dar ucenicul cugeta întru sine: „Cum să plec? Trebuie să iau binecuvântare de la stareţ”. „Bine, dar acum a adormit”, îi spunea din nou gândul. „Nu-i nimic, voi face răbdare”. De şapte ori l-a supărat gândul ca să plece, dar nu a plecat.
După câteva ceasuri, când se apropia vremea Utreniei, stareţul s-a trezit şi l-a întrebat pe ucenic:
nu ai plecat ca să te odihneşti?
nu puteam să plec, Gheronda, fără binecuvântarea Sfinţiei Voastre.
Şi de ce nu m-ai trezit?
Nu-i nimic, Gheronda. Am făcut ascultare, răbdare.
bine, acum să citim Utrenia, iar apoi să mergi să te odihneşti.
Aşa au şi făcut. După Utrenie, când stareţul a adormit din nou, a văzut că se afla într-o cămară foarte luminoasă şi acolo era un tron foarte strălucitor, iar pe el şapte cununi. Atunci stareţul s-a mirat şi s-a întrebat întru sine: „Cine ştie al cui mare Cuvios şi bărbat sfânt este acest tron! Şi ce nevoinţe o fi făcut ca să câştige aceste cununi!” Dar pe când cugeta acestea, iată că se apropie de el un bărbat cu multă cuviinţă şi îi spune:
de ce te minunezi?
iată, mă minunez de strălucirea tronului şi mă gândesc că o fi al unui mare Sfânt.
nu, nu este al unui mare Sfânt, ci al ucenicului tău.
Dar aceasta nu este cu putinţă, a răspuns stareţul. Acesta este încă foarte tânăr şi nu are mult timp de când a venit, cum i s-a dat tron şi cununi?
tronul i s-a dat din clipa când a pus metanie pentru a intra sub ascultare, iar cele şapte cununi le-a primit în această seară pentru că s-a împotrivit gândurilor.
După aceasta stareţul s-a trezit şi l-a strigat pe ucenic.
149
fiul meu, ce gânduri ai avut astă noapte?
gheronda, nu am avut nici un gând rău. Nu-mi amintesc să fi avut ceva.
ia gândeşte-te bine. Ia-le pe rând!
Şi ucenicul cercetându-se pe sine, şi-a adus aminte şi a spus:
da, Gheronda, mi-am adus aminte. Ieri seară, după Pavecerniţă, când v-a luat somnul, am fost luptat de şapte ori de gândul să vă las şi să merg să mă odihnesc, dar m-am împotrivit şi apoi m-aţi văzut cum aşteptam.
bine, fiul meu, acum poţi să pleci.
Şi a înţeles stareţul că cele şapte cununi le-a câştigat ucenicul când s-a împotrivit gândurilor.
Cuvântul al doilea Despre ascultare
Din pilda lui Iisus, Care atât de mult S-a smerit pe sine, descoperim măreţia pe care o ascunde întru sine ascultarea. Când ne supunem stareţului nu facem numai o simplă ascultare, ci facem ascultare faţă de fiecare poruncă a lui Dumnezeu. Când porunceşte stareţul: „Fă aceasta”, să ştii că mai întâi Dumnezeu porunceşte. Dacă omul face ascultare, urmează apoi roadele acesteia.
Hristos S-a smerit pe Sine, ascultând de Părintele Său ceresc. S-a supus ca om pentru a ne învăţa pe noi virtutea cea înaltă a smereniei, căci fără smerenie nu se poate apropia nimeni de Dumnezeu.
în Rai, când Adam şi Eva făceau ascultare şi păzeau porunca lui Dumnezeu, aceea de a nu mânca din rodul oprit, erau fericiţi. Erau împăraţi ai tuturor creaturilor de pe pământ şi erau fericiţi; îl simţeau şi-L vedeau
150
pe Dumnezeu. Viaţa pe care o trăiau era cea mai fericită. Aveau acoperământul lui Dumnezeu. Nimeni nu-i deranja, nimeni nu-i osândea, ci erau liberi să umble prin Rai fără frică, fără mustrarea conştiinţei. De ce? Fiindcă nu căzuseră încă în nici un păcat împotriva lui Dumnezeu.
Mai apoi, folosindu-se rău de libertatea lor, liberi fiind, de bună voie au încălcat porunca şi au greşit lui Dumnezeu.
îndată după greşeala lor a început şi mustrarea conştiinţei. După cădere conştiinţa a început să le aducă mustrări pline de întristare în sufletele lor. Este limpede că mustrarea conştiinţei era urmarea încălcării poruncii, a păcatului.
După cădere, cei întâi-zidiţi s-au aflat în încurcătură. „L-au auzit pe Dumnezeu umblând prin Rai, spune Scriptura, iar ei s-au temut şi s-au ascuns”. Dar de ce nu se temeau de El mai înainte, când nu greşiseră lui Dumnezeu? Oare numai atunci a umblat Dumnezeu prin Rai? Numai atunci S-a apropiat de ei, când deveniseră călcători de lege? Ca nişte fii adevăraţi cum erau, oare nu-i cerceta Dumnezeu şi nu umbla şi atunci prin Rai? Atunci însă nu se temeau de El, deoarece conştiinţa nu-i mustra, ci era în deplină odihnă şi pace, pentru care pricină îşi petreceau şi ei viaţa în pace.
Aşadar, „umblând Dumnezeu prin Rai, s-au ascuns amândoi, fiindcă s-au temut de Dumnezeu”. Atunci Dumnezeu i-a strigat:
adam şi Eva, unde sunteţi? Unde v-aţi ascuns?
Ce-I vor spune acum lui Dumnezeu?
adam, de ce te-ai ascuns?
m-am temut, spune Adam. Te-am auzit umblând prin Rai şi m-am temut.
151
dar de ce te-ai temut? Te temi de Părintele tău, de Creatorul tău, de Binefăcătorul tău? De Mine, Care din nemărginită dragoste ţi-am dat întreg Raiul, te temi când mă apropii de tine? Se apropie de tine fericirea, Izvorul vieţii, al bucuriei şi al păcii şi tu te temi?
da, spune Adam, mă tem pentru că am greşit. Dar nu sunt eu vinovat, ci Eva, femeia pe care mi-ai dat-o. Ea m-a îndemnat şi am călcat porunca Ta, mâncând din rodul oprit.
eva, o întreabă Dumnezeu, tu de ce l-ai înşelat pe bărbatul tău? De ce ai mâncat?
nu sunt eu de vină, răspunde Eva. Şarpele, pe care Tu L-ai creat şi l-am avut aici în Rai, acela m-a îndemnat să mănânc, spunându-mi că, dacă voi mânca din acest rod, voi deveni deopotrivă cu Tine, Dumnezeule, şi voi cunoaşte binele şi răul.
Aici se poate vedea cu uşurinţă egoismul şi vorbirea împotrivă. Egoismul aduce ca rezultat în minte şi inimă grăirea-împotrivă. El se ridică împotriva lui Dumnezeu şi aruncă îndată răspunderea asupra Lui.
Aşadar, de vreme ce Dumnezeu nu a văzut pocăinţa, nu i-a văzut cerându-şi iertare, a poruncit îndată surghiunirea lor.
Acest dialog dintre Dumnezeu şi cei întâi-zidiţi ne dăruieşte un sfat şi o învăţătură preţioasă, şi anume că Dumnezeu nu-l părăseşte pe om, atunci când încalcă porunca Sa, nu-l osândeşte îndată, ci se apropie de el. Dar cum se apropie? Nu-L aude umblând, aşa cum L-a auzit Adam. Eu însă îl aud foarte limpede cum mă mustră şi-mi zice: „Aici ai făcut rău”, „Acolo nu ai făcut bine” sau „De ce ai făcut aceasta?” Dumnezeu strigă prin conştiinţă: „Pocăieşte-te, căci eşti om”.
152
Omul este uşor de cucerit; cade uşor. Este schimbător, nesigur. Aceasta o cunoaşte Dumnezeu, fiindcă El te-a creat, El te-a făcut om. Dar ţi-a dat şi Harul ca să te pocăieşti, îţi dă şi puterea să te ridici. De ce nu faci aceasta? Când Dumnezeu te mustră prin conştiinţă şi te îndeamnă prin Sfintele Scripturi să te pocăieşti şi nu o faci, de atunci începe osândirea şi pedeapsa.
Să trecem acum la felul nostru de viaţă. Vom vedea şi aici că atât timp cât omul se află sub ascultare, trăieşte fericit. Nu îl mustră conştiinţa; nu simte nelinişte. Însă atunci când nu se supune cum trebuie, conştiinţa îl mustră şi îi spune: „Aici ai făcut rău”. Dar egoismul strigă: „Nu, nu-i adevărat”. Conştiinţa spune din nou: „Trebuie să te pocăieşti”. Şi astfel se creează o nelinişte, un război şi o stare în care omul este mereu mustrat de conştiinţă.
La ucenicul cel bun însă o astfel de stare de mustrare a conştiinţei şi de nelinişte nu există, ci trăieşte în pace şi cu nădejdea cea bună a veacului ce va să fie, a restabilirii după Dumnezeu.
Acum suntem într-o viaţă de obşte. Iar ea se conduce potrivit unei rânduieli, unei legi, unui regulament, unei discipline, cu sfătuire şi ascultare. Când ucenicul nu pune bine în aplicare rânduiala, sfaturile, poruncile, atât ale lui Dumnezeu, cât şi ale stareţului său, are mustrări în cugetul său.
Părinţii păstrau atâta acrivie în ascultare, încât întrebau: „Dacăbeau zece înghiţituri de apă, fac bine?”. Ce vor să spună cu această învăţătură, cu acest îndemn? Vor să ne înveţe că suntem datori să avem ascultare plină de acrivie faţă de sfaturile şi poruncile stareţului.
Sfinţii Părinţii ne spun că ne facem de râs atunci când, după ce am părăsit părinţii, lumea, libertatea, ne facem privelişte înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor,
153
a oamenilor şi a demonilor, văzându-ne că ne certăm pentru un ac, pentru o aţă, pentru un lucru de nimic.
Noi am făgăduit lui Dumnezeu lepădare de sine. Ce înseamnă lepădare de sine? Lepădare de sine înseamnă lepădarea patimilor şi a tuturor voilor noastre. Însă atunci când ne facem voile noastre şi când, fără binecuvântare, ne îngrijim pentru odihna şi aranjamentele noastre, facem oare ascultare?
Dacă pentru un cuvânt deşert vom da seamă lui Dumnezeu, oare pentru o voie proprie nu vom da seamă?
Când am devenit monahi am făgăduit lepădare de sine şi ascultare până la moarte. Cum însă ne vom îndrepta când vom sta înaintea lui Iisus Cel smerit, Ucenicul cel desăvârşit, atunci când ne va arăta rănile cuielor, Răstignirea? Când ne va spune „Iată, cât de mult am ascultat de Părintele ceresc şi Mi-am tăiat voia. Însă nu pentru un ac, pentru un fir de aţă, pentru o prea mică poruncă, ci voia pentru a muri, şi încă moarte de Cruce”.
Dacă suntem mustraţi pentru o voie proprie, se stârneşte o mare furtună în sufletul nostru, un adevărat război. Atunci când ceva se împotriveşte voii noastre proprii, înlăuntrul nostru se produce o uriaşă tulburare.
Îl vedem pe Hristos primind poruncă să se răstignească. Dar El a spus:
de este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta, adică să se facă altfel mântuirea omului.
Iar răspunsul Tatălui a fost:
nu, ci pe calea Crucii şi a Golgotei vei păşi.
facă-se voia Ta, a răspuns Fiul.
Pentru aceasta să luăm aminte la conştiinţa noastră şi să nu facem nimic fără cunoştinţa stareţului. Acum simţim odihnă când ne facem voia noastră, simţim mulţumire când împlinim dorinţa inimii noastre. Dar va
154
veni ceasul când ne vom afla înaintea unei clipe grele şi atunci ne vom aduce aminte de viaţa noastră de mai înainte şi vom căuta timp de pocăinţă şi de îndreptare, însă va fi prea târziu. Să facem aceasta acum când ne putem îndrepta. Să nu facem nimic fără binecuvântare.
În Pateric se scrie despre o monahie că a mers în grădină fără binecuvântare, a mâncat o frunză de salată şi îndată a intrat demonul în ea. Atunci a început să se poarte ca o demonizată. Apoi l-au chemat pe egumenul de la mănăstirea de călugări ca să o facă bine. El a certat demonul şi i-a spus:
de ce ai intrat în soră?
nu sunt eu de vină. Eu doar stăteam pe frunza de salată, iar ea m-a mâncat.
în acea monahie a intrat însuşi demonul, însă atunci
când noi ne facem voile noastre, intră într-un chip diferit, prin simţirea vinovăţiei. Iar aceasta este mai rău. Acel demon s-a arătat şi, fiind văzut şi mustrat de către egumen, monahia s-a vindecat. Dar atunci când noi călcăm o poruncă, demonul rămâne înăuntru şi aceasta este mai rău.
Sfinţii Părinţi spun că „nu este mare lucru să iasă demonul dintr-un om, ci cel mai anevoios lucru este să scoatem o patimă demonică din lăuntrul nostru”. Un demon poate fi scos de un Sfânt, dar pentru a ieşi o patimă este nevoie de nevoinţă personală.
De aceea să nu pierdem timpul în zadar, cu deşertăciuni, şi să ne înşelăm, crezând că umblăm pe calea vieţii monahale şi petrecem în supunere. Să nu ne odihnim în această suficienţă de sine, în timp ce noi suntem călcători de poruncă. Să nu ne înşele cugetul sau mai degrabă trufia şi să credem că „aceasta nu-i nimic”, „cealaltă nu contează” şi tot aşa, căci, în realitate, acestea înseamnă o
155
încălcare a legii dumnezeieşti. Şi să nu uităm că, deşi noi o modificăm, ea însă rămâne neschimbată şi va fi pusă în aplicare într-o zi, atunci când vom fi judecaţi.
Cuvântul al treilea Despre ascultare
Sfinţii Părinţi au izbutit să ajungă la mari trăiri ale Harului cu ajutorul smereniei. Dar, oare, şi un ucenic poate să izbândească aşa ceva? Sigur că poate. Atunci când păstrează tăcerea, când îşi împlineşte îndatoririle duhovniceşti, când păzeşte lipsa de grijă, când se adânceşte întru sine şi îşi face socoteala duhovnicească; atunci cu siguranţă sporeşte.
Şi noi eram ucenici lângă Gheronda. Aveam ascultarea, osteneala zilei şi celelalte. Avându-l pe stareţ ca povăţuitor iscusit în aceste căi către Dumnezeu, ajutând şi rânduiala pe care o aveam, unii părinţi au izbutit să cunoască acele lucruri pe care Părinţii niptici ni le-au lăsat ca testament sfânt.
Să evităm să vorbim despre lucruri de prisos. în împlinirea canonului nostru să fim statornici. Să ne aflăm în biserică şi să ascultăm slujba, Liturghia, Vecernia. La trapeză să mergem toţi împreună. Să avem întru toate rânduială. Unde este rânduiala, acolo este şi pacea, şi unde este pacea, acolo este şi Dumnezeu. Iar unde este neorânduiala, acolo şi tulburarea, şi unde este tulburarea, acolo este şi diavolul. „Dar toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială”1.
Ca şi ucenici, să facem ascultare; să nu ne facem voile. Voia proprie i-a scos pe cei întâi-zidiţi din Rai.
11 Corinteni 14,40.
156
Supunerea voii lui Hristos faţă de Părintele Său, i-a băgat iarăşi în Rai. Şi astfel ascultarea a biruit.
Luceafărul s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Cu mândrie s-a închipuit pe sine şi Dumnezeu l-a îndepărtat de la Sine; astfel a devenit diavol care ne războieşte. Celelalte tagme au rămas în ascultare de Dumnezeu şi se află şi acum întru slava Sa. Şi fiind după fire îngeri schimbători, au devenit neschimbători după Har, deoarece au cunoscut atâtea lucruri odată cu căderea luceafărului şi a omului. De aceea, acum sunt neclintiţi în ascultarea de Dumnezeu.
Mare rău este voia proprie a omului, deoarece ea ascunde egoism, mândrie, iubire de sine şi atâtea altele. De aceea ucenicul sloboziiind de voia proprie, se slobozeşte şi de patimi.
Hristos a ascultat până la moarte pe Cruce, adică până la desăvârşita mortificare a voii proprii.
Dacă omeneşte Hristos nu ar fi făcut ascultare şi nu Şi-ar fi tăiat voia, omul nu ar fi fost mântuit. Tot astfel, nu se mântuieşte omul care ţine la voia sa şi face ceea ce vrea el.
Ce înseamnă lepădarea voii proprii? înseamnă că o alung de la mine, nu mai am nici o legătură cu ea.
Numai când ucenicul va ajunge la această măsură, aceea de a-şi lepăda astfel voia proprie, numai atunci se izbăveşte de patimi. Cu cât părăseşte voia proprie, cu atât află uşurare din partea patimilor.
Dacă ucenicul va cunoaşte din experienţă puterea cuvintelor „iertaţi” şi „să fie binecuvântat”, unul ca acesta va fi încununat în Cer cu cunună neveştejită.
Acolo unde ucenicul şi-a pus voia sa, acolo a pus şi otravă, şi primind otravă, se otrăveşte singur.
157
Chiar şi o poruncă greşită să i se dea, însă pentru ascultarea pe care o face Dumnezeu îl va binecuvânta.
Un ucenic era atât de ascultător, încât stareţul său îi spunea să fure diferite lucruri de prin chiliile fraţilor, iar el mergea şi i le aducea. Stareţul însă le lua şi le dădea înapoi. Pe ucenic însă niciodată nu l-a supărat gândul, zicându-i: „Dar ce este aceasta ce face stareţul? Mă îndeamnă şi mă învaţă să fur, ca mai târziu furatul să mi se facă obişnuinţă?”. Nu, ci a zis întru sine: „Eu fac ascultare. Ce este ceea ce fac eu acum, nu ştiu. Un singur lucru ştiu, şi anume că fac ascultare”.
A mers cineva şi a intrat sub ascultarea unui stareţ care avea obşte. Acesta îi spune:
de vreme ce vrei să intri în obştea mea, îţi dau poruncă să nu scoţi nici un cuvânt, să devii mut pentru Hristos.
să fie binecuvântat!
După ce a rămas un timp în obştea lui, stareţul a văzut că nu-l foloseşte vieţuirea lui acolo. De aceea îi spune într-o zi:
te voi trimite la un alt stareţ, la o altă mănăstire.
Şi dându-i o scrisoare, îi spune din nou:
mergi la cutare mănăstire şi dă scrisoarea egumenului şi rămâi acolo.
Egumenul de acolo ia scrisoarea, era o scrisoare de recomandare, şi citeşte: „Vă rog, Gheronda, să ţineţi acesrate. Este un monah bun...” şi celelalte. Citind acestea, egumenul l-a primit.
După un timp acesrate a murit, dar tăcerea nu a dezlegat-o. După moartea lui egumenul îi scrie primului stareţ: „Deşi mi-ai trimis un mut, cu toate acestea era un adevărat înger”. Atunci primul răspunde celui de-al doilea: „Nu era din fire mut, ci păzind porunca, a
158
rămas mut”. şi s-a minunat al doilea stareţ de virtutea acelui frate, de felul cum a ştiut să păzească atât de bine porunca celui dintâi stareţ.
Vreau să spun că desăvârşita părăsire a voii proprii înseamnă sfinţenie.
De multe ori mă gândesc şi spun: „Cât de mult va fi cinstit un ucenic desăvârşit de către Hristos, primul Ucenic! Şi cum ar putea Hristos să nu-i ia pe desăvârşiţii ucenici împreună cu Sine, întru împărăţia Sa, unde vor vedea veşnic Chipul Său, aşa cum scrie în Apocalipsă Sfântul Ioan Evanghelistul?
Noi, monahii de astăzi, ţinem foarte mult la voia noastră, de aceea nu putem urca mai sus. Nu spunem: „Iertaţi” şi „Să fie binecuvântat”, şi astfel aruncăm otravă în noi înşine, în viaţa noastră. Pentru aceasta nu avem acum sporirea acelor monahi buni de altădată.
Citim în cărţi, la Sfinţii Părinţi, despre unii ucenici sfinţi:
Gândiţi-vă, un egumen a pus în chilia ucenicului său un bou. Fratele se ocupa cu ţesutul, iar boul îi strica toate, aţele şi războiul de ţesut. şi a stat boul în chilia fratelui vreme de mai mulţi ani. şi câte altele nu-i va fi făcut acolo acel bou! Cu siguranţă că nu avea deloc linişte. Cu toate acestea nu i-a trecut vreodată vreun gând rău prin minte, aşa cum îi spunea lui Avva Pafnutie: „Avva, niciodată nu mi-a trecut vreun gând rău împotriva întâistătătorului meu, ca să zic de ce mi-a pus în chilie boul, ci mi-am spus că de vreme ce l-a pus, ştie el pentru ce a făcut aceasta”.
Nu punea gândul său, ci cugetul său era cel al stareţului.
De aceea vă spun: Dacă nu avem ascultare duhovnicească, nu am reuşit nimic. Când nu voim ceea ce voieşte
159
proestosul, nu suntem în esenţă ucenici, fiindcă nu avem ascultare duhovnicească. Chiar dacă am face ascultare cu fapta, asta înseamnă că suntem nişte oameni cu trup, dar fără suflet. Dar poate fi numit om cu ipostază cel care are numai trup? Lucru de neconceput pentru raţiune.
Tot astfel şi pentru raţiunea duhovnicească este de neconceput să fie numit ucenic cel care numai în faptă şi la slujba sa face ascultare. Mai întâi de toate trebuie să aibă ascultare duhovnicească şi să spună: „Orice crede, cugetă sau hotărăşte întâistătătorul, şi eu cuget şi hotărăsc”.
Sfântul Simeon Noul Teolog a primit binecuvântare de sus numai pentru ascultarea sa. Este o pildă atât de puternică şi de vădită!
Cuviosul Paisie cel Mare avea un ucenic căruia i-a spus într-o zi:
fiul meu, mergi şi bea apa din acel lighean!
Dar acela a cugetat în sinea sa: „Stareţul, în loc să-mi spună: «Mergi şi bea din izvor», fiindcă eram ostenit şi asudat de la slujire, îmi spune să beau din acea apă murdară ce se află în lighean”. Şi astfel, punând gândul său, s-a lipsit de acea mare fericire.
Apoi s-a gândit: „Mai bine să merg să beau”. Dar nu a mai găsit nimic. Atunci Avva Paisie i-a spus:
ticălosule, ştii ce era acea apă? Apă în care Hristos Şi-a spălat picioarele.
De atunci ucenicul a fost cuprins de duhul întristării. Avva Paisie încerca să-l mângâie, dar acela nu mai avea deloc linişte. Atunci Sfântul, văzând că nu-l mai poate ţine lângă dânsul, i-a spus:
mergi în cutare loc. Acolo sunt trei morminte, iar la unul din ele să faci rugăciune şi să asculţi ce ţi se va spune.
Aşa s-a şi petrecut. A auzit un glas, zicându-i: „Să mergi înapoi la stareţul tău şi să faci ascultare”.
160
Dar acesta naufragiase lăuntric. Casa sufletului său avea atâtea crăpături, încât nu mai putea să le închidă. Pentru aceasta a şi petrecut până la sfârşitul vieţii sale clătinându-se de valuri în ascultarea faţă de Cuviosul Paisie.
Sfântul Simeon Noul Teolog, câştigând biruinţă împotriva voii proprii, a primit teologia cea de sus pentru ascultarea sa cea desăvârşită. Iar celălalt, făcându-şi voia proprie, s-a lipsit de ascultare şi de Har.
Acestea sunt câteva pilde, căci de s-ar scrie toate câte au făcut acei părinţi şi ucenicii cei desăvârşiţi, nu ar ajunge cărţi întregi. Iar aceste pilde sunt ca nişte oglinzi, în care ne putem vedea pe noi înşine şi în care putem vedea şi ce chip avem.
Dumnezeu să ne ajute ca să ne venim în fire şi să ne vedem pe noi înşine cât de mult ne-am lepădat de voia proprie. Să ne nevoim să lepădăm această otravă, pentru a putea trăi aşa cum Dumnezeu voieşte şi cum ne-o cere vieţuirea monahală.
Despre credinţa, cinstea şi dragostea care se cuvin Stareţului
1. Păstraţi cu înţelepciune şi sârguinţă credinţa şi dragostea faţă de povăţuitorul vostru duhovnicesc, fiindcă în aceasta constă viaţa sau moartea sufletului. Nu-l întristaţi pe părintele vostru cel întru Hristos, dacă vreţi să vedeţi faţa lui Dumnezeu. Acela care îl mâhneşte să ştie că îl mâhneşte pe Hristos. Şi atunci cum îl va vedea pe Hristos când va muri?
2. Cred, fiul meu, că vei face mai multe decât cele pe care te sfătuiesc şi atunci vei vedea cât de bine te vei simţi. Niciodată să nu îngădui celui viclean să-ţi aducă
161
gânduri împotriva stareţului tău, căci acestea sunt şerpi plini de otravă.
Rămâi alipit cu totul de stareţul tău şi să asculţi de el, ca şi cum cuvintele lui ar fi rostite de Hristos.
Dragostea, respectul şi desăvârşita ascultare faţă de stareţ îi aduc odihnă acestuia, iar odihnindu-l pe stareţ, îl odihneşti pe Dumnezeu, pentru că tot ceea ce faci stareţului, lui Dumnezeu îi faci.
3. Nu mă îndoiesc, fiul meu, de nimic din cele ce ţi se întâmplă. Un adevăraiu duhovnicesc astfel îl iubeşte pe părintele său, care l-a născut prin Harul lui Dumnezeu.
îţi doresc ca Hristos să-ţi umple întotdeauna inima cu dragostea Sa cea dumnezeiască, care cu adevărat îl înnoieşte pe creştin.
4. Ucenicul se vatămă de moarte atunci când nu se descoperă curat şi cu sinceritate pe sine stareţului său. Precum cel bolnav, atunci când nu descoperă medicului rana şi boala sa, nu se tămăduieşte, ci durerea şi febra se continuă, tot astfel pătimeşte şi ucenicul, atunci când nu arată doctorului celui duhovnicesc rănile sale cele sufleteşti. însă ceea ce îl împiedică să nu arate de ce anume suferă este egoismul.
Să călcăm, aşadar, fiilor peste acest balaur şi să-l junghiem cu cuţitul sfintei spovedanii şi cu primirea leacurilor duhovniceşti, pe care stareţul, doctorul cel duhovnicesc, ni le va da spre tămăduire.
5. Să priveghem, fiilor, să ne silim. Ce mai aşteptăm? Sfârşitul se apropie şi ne vom tulbura. Ce ne va ajuta atunci? în acel ceas de nevoie ne va ajuta silirea cea de acum la îndatoririle noastre, dobândirea virtuţilor şi mai
162
ales unirea duhovnicească cu părinţii noştri duhovniceşti prin vieţuirea noastră cea plăcută înaintea lor. Dacă suntem despărţiţi duhovniceşte de părintele nostru duhovnicesc prin neascultare şi judecare, cum ne vom apăra împotriva demonilor în ceasul morţii? Fără ocrotirea sfintei lui rugăciuni, cum ne vom afla înaintea lui Iisus Hristos? Când vom urca şi vom întâlni vămile din văzduh, ale cui rugăciuni ne vor izbăvi? Ale întâistătătorului? Dar acestea au plecat de la noi, deoarece l-am amărât în timpul vieţii şi astfel nici o tărie nu vom avea în nevoia noastră.
Aşadar, fiii mei, să ne îngrijim să trăim după voia lui Dumnezeu, ca să bine plăcem înaintea Lui, iar El să ne odihnească veşnic în sânurile Sale.
6. Problema ta, fiul meu, este una ce ţine de stareţ. V-am spus de multe ori că diavolul se teme mult de întâistătători, iar dragostea şi credinţa către ei este asigurare pentru tot cel ce se supune din dragoste pentru Dumnezeu. Însă de la cel care greşeşte în privinţa întâistătătorilor îndată se ridică acoperământul şi începe căderea. De aceea şi diavolul cunoscând aceasta, începe îndată războiul împotriva lor, străduindu-se ca slăbiciunile lor să le umfle în aşa măsură, încât să-i convingă pe ucenici că nu vor primi nici un folos de la ei şi că nu sunt într-o stare bună. Iar atunci când îl va convinge pe ucenic, îl va câştiga. Însă atunci când îl găseşte întărit, fuge şi deschide un alront. Rareori se întâmplă ca un ucenic să nu fie războit de un astfel de război.
Stareţul scrie unei monahii.
7. Fiica mea, să ai dragoste şi respect pentru stareţă. Cine nu are slăbiciuni? Toţi suntem osândiţi pentru
163
patimile noastre, dar altceva este aceasta şi altceva datoria ta către maica ta cea duhovnicească. Tu să o vezi ca pe chipul lui Hristos. Şi când te vei încredinţa ei, aceasta ţi se va socoti că ai făcut-o faţă de Dumnezeu.
Nu vreau să te prefaci, căci iubesc foarte mult sinceritatea; aşa vreau să fie ucenicii mei. Să te spovedeşti cu sinceritate, să asculţi sfaturile stareţei, să crezi tot ce spune ea.
Dacă nu primeşti cu credinţă cele spuse de ea, urmarea va fi că vei osândi, te vei răci, te vei îndepărta sufleteşte de ea. Toate acestea sunt nepotrivite pentru tine, care eşti monahie aflată sub ascultarea unei stareţe.
Nu trebuie să judecăm şi să ne răcim faţă de nici un om, cu atât mai mulaţă de maica noastră duhovnicească.
Nevoieşte-te să o iubeşti şi să o vezi ca pe chipul lui Hristos. Şi atunci, potrivit cu credinţa ta în ea, vei secera folos sufletesc. Fă aceasta şi vei vedea adevărul.
Acum, în Postul Mare, vreau să te sileşti mai mult. Să păstrezi atât tăcerea lăuntrică, cât şi pe cea exterioară. Neîncetat să ai în minte pomenirea morţii, căci din această cugetare vei primi un folos uriaş. Să rosteşti Rugăciunea lui Iisus neîncetat şi să te sileşti să te uneşti tot mai strâns cu stareţa ta. Niciodată să nu îngădui gândului tău să o judece, căci aceasta se numeşte în termeni patristici arsură sau otrăvire gravă. Păzeşte-te să nu cazi din dragostea stareţei, căci va paraliza orice nevoinţă a ta pentru fapta cea bună.
Cuvânt despre conştiinţă şi ascultare
Atunci când omul păzeşte ascultarea desăvârşită faţă de conştiinţa sa şi face tot ce-i spune ea, încetează să-l
164
mai mustre. Şi aceasta nu pentru că ar fi slăbit glasul ei, ci fiindcă pentru ascultarea cea bună conştiinţa nu are ce să mustre.
Apostolul Ioan spune: „Atunci când conştiinţa omului nu-l mustră, îndrăznire are către Dumnezeu”.
Este cu neputinţă ca în calea sa omul să nu se împiedice de ceva. Căci pe de o parte diavolul, pe de altă parte trupul, pe de alta lumea ridică mereu piedici în calea sa, iar omul se împiedică din pricina neatenţiei sale. De aceea atunci când cade, să se ridice îndată şi să ceară iertare. Atunci când omul se va pocăi pe măsură, conştiinţa, care mai înainte îl mustra, încetează să-l mai mustre.
Trebuie să ne păzim conştiinţa noastră dinspre trei părţi: dinspre Dumnezeu, dinspre aproapele şi dinspre lucruri.
Omul îşi păzeşte conştiinţa sa atunci când fuge de păcatul cel felurit. Dinspre aproapele, atunci când nu-l întristează, nu-l judecă, nu-l cleveteşte, nu-l sminteşte, nu-l împinge la rău. Dinspre lucruri atunci când din neatenţie, nepăsare sau lipsă de conştiinţă, nu se face pricină de distrugere sau stricare a vreunui lucru.
Sfântul Teodor Studitul ne spune multe despre această lipsă de conştiinţă. Atunci când vezi un lucru că arde, că se distruge şi nu-l ridici sau nu-l păzeşti, aceasta este lipsă de conştiinţă. Când poţi să lucrezi, iar tu hoinăreşti pe ici-colo, şi aceasta este lipsă de conştiinţă. Când laşi mâncarea să se acrească şi o arunci, aceasta este lipsă de conştiinţă, fiindcă trebuia să fi avut grij ă să o fi pus la masă înainte de a se acri.
Prin urmare, în orice chip ar greşi omul faţă de lucrurile materiale, este lipsă de conştiinţă. Şi tot lipsă de conştiinţă este când cineva jigneşte în orice chip pe Dumnezeu.
165
Cea mai mare bogăţie este să se străduiască omul să-şi păstreze conştiinţa neîmpovărată. Iar când va simţi că ceva l-a rănit, să îndrepte îndată acel lucru şi astfel va veni din nou la starea de mai înainte.
De câte ori nu ne-a mustrat conştiinţa? Cu cât omul ia aminte mai mult la conştiinţa sa şi cu cât se îngrijeşte mai mult de ea, cu atât îl va povăţui cu mai multă subţirime. Şi cu cât mai multă subţirime îl povăţuieşte şi îl mustră, cu atât urcă spre o mai mare curăţie.
Există şi o conştiinţă numită vicleană, care vine de multe ori sub chipul celei bune, dar în esenţă ea este vicleană, pervertită, o conştiinţă potrivnică lui Dumnezeu.
Conştiinţa cea vicleană este acel glas care învaţă cele potrivnice, mai ales cele înşelătoare şi pervertite.
Conştiinţa cea bună are ca început şi temelie smerita cugetare şi ascultarea. Iar conştiinţa cea vicleană are ca început mândria şi neascultarea.
Când cineva nu se lasă convins de către stareţ, ci i se împotriveşte, când unele i se spun şi altele spune el, când nu ascultă, atunci are ceea ce se numeşte încredere de sine, iar aceasta este conştiinţa cea vicleană.
Smerita cugetare naşte conştiinţa cea bună. Pentru a putea cineva să înveţe care este conştiinţa cea bună căci de multe ori se amestecă cele două şi atunci se întreabă: aceasta este conştiinţă vicleană sau bună? Acest gând să-l cred sau celălalt? este nevoie să aibă smerenie, dar mai ales să intre sub povăţuirea altuia, a unuia mai mare, a unui întâistătător, a unui duhovnic şi să facă ascultare în tot ce-i va spune. Atunci, încet-încet, va începe să desluşească care gând este rău şi care bun, care este „culoarea” conştiinţei celei bune şi care a celei rele.
Astfel, pe de o parte se izbăveşte de căderi cu învăţătura şi povăţuirea duhovnicului, iar pe de alta învaţă, odată
166
cu trecerea timpului, care este nuanţa, chipul celor două conştiinţe şi devine un om desăvârşit.
Cei care s-au vătămat sunt cei care sunt în afara ascultării, deoarece omul este strâmtorat de cele două conştiinţe, dintre care una vrea să-l mântuiască, iar cealaltă să-l distrugă, neştiind de multe ori pe care s-o aleagă. Cel care este în ascultare scapă de această primejdie şi astfel, încet-încet, devine experimentat, ştiind să deosebească cele două conştiinţe.
Avva Pimen avea două gânduri şi a mers la un duhovnic să le spună. Acela însă era foarte departe şi de aceea a plecat de dimineaţă şi a ajuns seara. A uitat însă un gând şi a spus doar unul. Când s-a întors, de îndată ce a pus cheia în uşă, şi-a amintit de cel de-al doilea gând. Atunci a lăsat uşa încuiată şi s-a întors pentru a spune şi celălalt gând.
Când duhovnicul a văzut osteneala şi acrivia lui, a spus: „Pimen, Pimen, Păstor1 al îngerilor. Virtutea ta va purta numele tău în tot pământul.
Pentru a putea cineva să devină experimentat, astfel încât să poată deosebi glasul conştiinţei celei bune de cel al celei rele, trebuie să treacă prin ascultare. Dacă omul nu trece prin ascultare, este întristător. Se poate să aibă harisme, să aibă suflet bun, să facă diferite fapte bune, dar îl vei vedea şchiopătând întotdeauna în privinţa discernământului şi a smeritei cugetări. Ceea ce dăruieşte supunerea prin mijlocirea smeritei cugetări este, mai întâi de toate, discernământul. Adică ascultarea îl căleşte pe om şi-i dăruieşte smerenia şi discernământul.
„întreabă pe tatăl tău şi îţi va spune ţie”. Aceasta o vedem împlinindu-se de cei care merg pe calea cea patristică a Sfinţilor. Citim în Pateric că Zaharia a avut o
1 în limba greacă cuvântul 7ioixrv pimen înseamnă păstor.
167
vedenie, dar tatăl său nu a putut să-i spună dacă era de la Dumnezeu sau de la demoni. Atunci a mers la un stareţ ce avea darul discernământului, iar acesta i-a spus: „De la Dumnezeu a fost vedenia, dar mergi şi te supune tatălui tău!”.Câte nu ne-au lăsat Părinţii pentru învăţătura noastră! Calea cea mai bună, cea mai corectă, cea mai sigură, cea mai lipsită de răspundere, este cea a ascultării. „Cel care face ascultare, spune Avva Palamon, a împlinit toate poruncile lui Hristos”.
„Cel ce se supune a ales calea cea mai bună”, spune Avva Moise. „Alergaţi, fiilor, spune el, acolo unde este ascultare. Căci acolo este şi bucuria, pacea, iubirea de fraţi, unirea, trezvia, mângâierea, cununile, răsplata”. Însă când voim să punem înainte voia noastră, deşi suntem sub ascultare, atunci calea ne devine grea, aspră, primejdioasă. Când cineva face ascultare se găseşte în dragoste, în silirea de sine, în iubirea de fraţi; unul ca acesta primeşte cununi, sfinţire, mântuire.
Voia proprie este o mare îngrădire, o mare piedică; este zid între suflet şi Dumnezeu. Precum peretele când se află înaintea noastră împiedică razele de soare, iar locul are umezeală, nu rodeşte, tot astfel se petrece şi cu zidul voii proprii. Când va sta înaintea sufletului, acesta se va întuneca şi va rămâne neroditor.
Hristos este Soarele Dreptăţii. Când sufletul nu are vreun obstacol înaintea sa, vin razele lui Hristos şi-l luminează, iar omul rodeşte şi se sfinţeşte.
Numai cel care a cunoscut roada ascultării poate vorbi despre ea. Aceasta este calea cea binecuvântată, în care omul leapădă, mai ales, demonul cel rău al egoismului şi al mândriei, care aduce toate relele, şi dobândeşte smerita cugetare şi lipsa de grijă.
168
În Pateric citim despre doi fraţi care hotărâseră să devină monahi şi au fugit din lume. Unul dintre ei a mers în viaţa de obşte, iar celălalt a mers în pustie.
După doi-trei ani pustnicul a spus: „Să merg să-l văd pe fratele meu, care se află în viaţa de obşte, unde sunt atâtea griji şi necazuri. Cine ştie ce-o fi făcând în atâta tulburare!” Era convins că el, fiindcă trăia în pustie, a ajuns la măsuri înalte. S-a dus, aşadar, la acea mănăstire şi, pricinuind că trebuie să-l vadă pe fratele său, a spus egumenului:
Avva, aş vrea să-l văd puţin pe fratele meu.
Fratele a venit, iar egumenul, care era om sfânt, le-a dat binecuvântare să se îndepărteze puţin şi să discute.
După ce s-au îndepărtat de mănăstire, au văzut un mort pe cale, ce era aproape gol. Atunci pustnicul a spus:
ce păcat că nu avem vreo haină să-l acoperim pe acest om!
însă cel ce se afla în ascultare a spus în simplitatea sa:
nu-i mai bine să facem rugăciune ca să învieze?
să facem! a spus pustnicul.
Au făcut rugăciune amândoi şi a înviat mortul. Ucenicul nu a dat importanţă la minune, ci cugeta întru sine că pentru rugăciunile stareţului său s-a săvârşit minunea. Pustnicul însă spunea că minunea s-a făcut pentru virtutea sa; pentru asceza, postirea, privegherea, reaua sa pătimire, culcarea pe jos şi pentru celelalte izbânzi ale sale.
Când s-au întors la mănăstire egumenul a spus pustnicului, mai înainte ca cei doi să vorbească:
să nu crezi, frate, că pentru rugăciunea ta a înviat Dumnezeu mortul. Nu, ci pentru ascultarea fratelui tău.
Când a văzut pustnicul că egumenul a citit gândurile sale, pentru că era un bărbat sfânt şi avea harisma proorociei, a cunoscut că se află în înşelare şi că fratele său,
169
cel care, chipurile, se afla în griji şi tulburări, era mai presus decât el.
Gândiţi-vă la îndrăznirea cu care cel ce se afla întru supunere a spus „Să facem rugăciune ca să învieze”! Uitaţi-vă la simplitatea, nerăutatea şi la credinţa lui! Pustnicul socotea acest lucru cu neputinţă, pe când celălalt îl socotea firesc, căci credea în rugăciunea stareţului său. Ce nevoinţă va fi făcut ca să ajungă la această smerită cugetare! Cât de mult se va fi zdrobit egoismul şi mândria lui în viaţa de obşte! Căci care om ce vine din lume nu are egoism şi mândrie? Câţi monahi care au trăit în ascultare nu s-au sfinţit şi au izvorât mir?
În Sfântul Munte, la Schitul Sfintei Ana, vieţuia un călugăr care căra saci cu grâu dejos, de la port. Multă osteneală şi sudoare! Odată s-a întrebat în sinea sa: „Oare, avem răsplată pentru atâtea osteneli şi sudori ce le vărsăm, făcând ascultare de stareţii noştri?”. Şi pe când cugeta acestea, s-a aşezat ca să se odihnească. Atunci l-a furat puţin somnul. Şi între somn şi veghe a văzut-o pe Maica Domnului înaintea lui, care i-a spus: „Nu te mâhni, fiule! Aceste sudori pe care le verşi întru ascultare, cărând alimente, sunt socotite înaintea Fiului meu ca sângele cel mucenicesc”. Atunci fratele şi-a venit întru sine şi îndată acele gânduri de întristare i-au fugit. Iar părinţii din schit au scris aceasta pe un zid aflat acolo, pentru ca toţi cei ce vor trece pe acolo să o poată citi.
Lângă Biserica Schitului se află o chilie ce se numeşte „a patriarhului”. în ea a pustnicit un Patriarh, pe nume Chiril. Acesta a părăsit tronul patriarhal şi a venit aici să se facă monah. Părinţii cărau lucrurile cu spatele, însă văzându-l pe patriarh ostenindu-se, i-au spus:
Sunteţi bătrân, preasfinţite, şi neînvăţat cu munca, de aceea să vă luăm un măgăruş, casă căraţi alimentele.
170
Şi astfel părinţii i-au luat un măgăruş, cu care patriarhul urca şi cobora.
Într-o zi, pe când patriarhul urca cu măgăruşul şi ceilalţi părinţi cărau alimentele cu spatele, aceştia s-au oprit puţin ca să se odihnească. Deodată patriarhul, fiind între somn şi veghe, a văzut pe Maica Domnului împreună cu Sfinţi îngeri. Maica Domnului avea un vas din care îi adăpa pe părinţii ce cărau lucrurile cu spatele, iar îngerii aveau ştergare cu care le ştergeau sudoarea.
Apoi, văzând uimit cum ştergeau şi sudoarea măgăruşului, i-a rugat, zicându-le:
ştergeţi-mă şi pe mine, vă rog!
părinte, i-a răspuns Maica Domnului, tu nu ai sudoare. îl vom şterge numai pe măgăruş, care a asudat.
Atunci s-a deşteptat şi şi-a venit întru sine.
luaţi măgăruşul, a spus el părinţilor, fiindcă mă păgubesc mult. Maica Domnului şi îngerii au şters măgăruşul, iar pe mine, nu.
De atunci îşi căra lucrurile singur, cu spatele.
Câte întâmplări asemănătoare nu s-au petrecut în viaţa părinţilor! Acum rareori mai întâlneşti, s-au pierdut toate.
Să luăm aminte, aşadar, la conştiinţa noastră. Să dobândim conştiinţa cea bună prin ascultare, umilinţă, mărturisire şi smerită cugetare. Să fugim de voia proprie, care naşte încrederea de sine, conştiinţa cea vicleană.
Despre conştiinţă
1. Să nu dispreţuiţi conştiinţa voastră, fiindcă aceasta vă sfătuieşte binele. Ea este o lege sădită în noi înşine, care ni s-a dat ca o busolă ce ne arată drumul cel drept. Există conştiinţă bună şi conştiinţă rea. Cea bună este cea care ne sfătuieşte, în temeiul legii duhovniceşti,
171
să împlinim poruncile mântuirii, pe când cea vicleană, a diavolului, ne sfătuieşte cele ale înşelării, cele pervertite, luând ca pricină trufia şi egoismul. Pentru a putea cunoaşte cum să deosebeşti o conştiinţă de alta, va trebui să-ţi mărturiseşti regulat gândurile tale şi să asculţi de sfaturile povăţuitorului tău duhovnicesc. Căci el va deosebi şi te va lumina, spunându-ţi, de pildă, că cutare gând este al conştiinţei celei bune, iar celălalt al celei rele. Şi astfel, odată cu trecerea vremii, vei putea să desluşeşti tu singur gândurile.
2. Ia aminte la conştiinţa ta. Faptele tale să fie curate; nu altceva în gură şi altceva în inimă. Iubeşte adevărul; teme-te de mustrarea conştiinţei tale; îndreaptă pe omul cel lăuntric, pentru a nu te căi mai târziu în zadar. Acestea am vrut să ţi le spun.
Dumnezeu să fie cu tine şi Harul Sfântului Duh să te întărească spre împlinirea sfaturilor primite!
O selecţie a cuvintelor despre ascultare
1. Ce pildă este mai frumoasă decât cea a Domnului Iisus! Ascultarea faţă de Părintele Său nu îl conduce la Cruce şi moarte? Nu putea, ca Cel ce era de o fiinţă cu Tatăl, să Se împotrivească? Şi cu toate acestea nu o face, ci păşeşte cu sudoare, cu durere, îngenunchează sub povara tăierii voii, după care urcă spre Golgota. Trebuie să urce, ajunge sus, unde este înălţat pe slăvita şi pentru demoni înfricoşătoarea Cruce, iar acolo sus arată desăvârşită ascultare şi primeşte cununa cea neveştejită a veşnicei slave.
Astfel se câştigă învierea sufletului şi nu o dată ascultare, iar altădată neascultare şi voie proprie. Nu se dobândeşte astfel cununa, ci prin dorinţa de jertfă. Toate
172
piedicile să fie depăşite prin tăria cugetului de a alege mai bine moartea, decât trădarea în ce priveşte ascultarea pe care o avem.
2. Prin neascultarea lui Adam am fost aruncaţi în adâncul iadului, iar prin ascultarea lui Hristos am fost mântuiţi. Aşadar, drumul ascultării către Golgota urcă şi urcuşul este puţin ostenitor. Vom asuda şi vom osteni, dar să cugetăm că după înviere vom dobândi curăţia sufletului şi înfierea. Iar această bogăţie nu poate fi asemănată cu nimic din cele pământeşti în ce priveşte desfătarea. Şi ce spun eu cu cele ale lumii? Dacă va da cineva întreaga lume, nu va putea răscumpăra nici măcar o picătură de bucurie duhovnicească de la acel suflet care a urcat mai întâi Golgota şi apoi a văzut învierea lui.
3. Hristos a spus Ucenicilor: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine”1. Aşadar, urmaşi ai Apostolilor sunt ierarhii, preoţii, egumenii şi stareţii micilor obşti. Şi toţi câţi se supun urmaşilor Apostolilor, se supun lui Hristos însuşi, iar cei care nu se supun, de Hristos se leapădă.
Pentru aceasta, de vreme ce voim să fim rânduiţi sub ascultarea lui Hristos, trebuie să facem ascultare. Nu să facem ascultare în cele care ne odihnesc pe noi, iar în cele pe care nu le vrem să nu facem. Şi deşi Hristos a cerut în Ghetsimani să se săvârşească mântuirea oamenilor într-un chip diferit de către Părintele ceresc, dar fiindcă Acesta a socotit Crucea a fi singurul chip de mântuire, Hristos a răspuns:
1Luca 10,16.
173
„Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”1 şi: „Ascultător făcându-Se până la moarte, iar moarte de Cruce” 2.
4. Teologia este o consecinţă a rugăciunii şi a desăvârşitei ascultări. Orice harismă ar avea monahul, fără ascultare o pierde în scurt timp. Ucenicul cel mult-roditor este plin de toate harismele Mângâietorului acum şi în vecii vecilor.
5. Pentru a ne cerceta, Harul lui Dumnezeu vrea să ne supunem cu ascultare desăvârşită în tot ceea ce învăţăm. Să nu punem voia noastră împotriva voii stareţului, fiindcă aceasta se numeşte curvie duhovnicească. Ascultarea trebuie să o lucrăm cu multă sinceritate, căci altfel nu vom avea nici o sporire în viaţa noastră monahală.
Smerenia este acea virtute care ajută în chip minunat la desăvârşita punere în lucrare a ascultării celei următoare de Hristos. Dimpotrivă, egoismul şi mândria se împotrivesc dobândirii ei.
6. Ucenicul este dator să se jertfească, să-l iubească foarte mult pe stareţ, căci unirea cu el îi dă putere sufletului său în nevoinţa duhovnicească.
Pe cel care îl iubeşte şi se supune stareţului său, binecuvântarea stareţului nu îl lasă fără roadă duhovnicească, ci cu siguranţă se va mântui şi va urca la preastrălucitul tron al lui Dumnezeu. Însă cel care îl mâhneşte, mai târziu va plânge pe ruinele sufletului său.
7. Este foarte înfricoşător să-l sileşti pe stareţul tău să facă ceva pe care sufletul său nu-l voieşte, ci pe care
1 Luca 22,42.
2 Filipeni 2,8.
174
îl voieşti tu. Este înfricoşător. Numai cel care are experienţă proprie cunoaşte acestea.
Părintele tău duhovnicesc şi stareţul tău valorează mai mult decât toţi oamenii de pe pământ!
Numai diavolul cunoaşte mai bine decât toţi ce înseamnă stareţ şi ascultarea desăvârşită faţă de el.
8. Niciodată să nu cercetezi ce face stareţul tău sau de ce face una sau alta. Să nu-l judeci, căci altfel te faci antihrist! Niciodată în viaţa ta să nu îngădui altora să-l judece pe stareţul tău, ci să te împotriveşti îndată, să-l acoperi, să-l aperi.
„Strâmbătura” stareţului o îndreaptă Hristos pentru ascultarea oarbă şi fără vicleşug.
9. Cea mai mare izbândă a satanei este aceea de a reuşi să-l convingă pe ucenic să-şi ascundă gândurile, să facă orice fără binecuvântarea stareţului şi să nu se mărturisească curat. Un astfel de ucenic niciodată nu va pune început bun şi niciodată nu va spori în dobândirea Harului lui Dumnezeu, ci se va târî de ici-colo, până ce va veni ticălosul sfârşit al vieţii sale.
10. Ascultarea are valoare numai atunci când se taie voia cu durere şi osteneală. Obişnuinţa cu patimile seamănă cu rădăcinile care au spini, iar cel care voieşte să le smulgă cu siguranţă va simţi durere, i se vor sfâşia mâinile şi vor sângera. Tot astfel se petrece şi în cazul dezrădăcinării obiceiurilor rele, prin ascultarea faţă de un părinte duhovnicesc.
11. Să nu mâhneşti pe stareţul tău sau pe fratele tău, căci îndată încetează pacea din sufletul tău; încetează Rugăciunea lui Iisus, te umpli de gânduri. Tămăduirea aceasta este: mărturisirea, lacrimi fierbinţi şi iertarea sinceră.
Ia aminte, căci dacă ai ceva împotriva stareţului tău, diavolul te va zdrobi, te va înşela uşor. Rânduieşte-ţi gândurile astfel încât să nu te mustre conştiinţa cu nimic.
12. Tot ceea ce face ucenicul fără binecuvântarea stareţului este blestemat, îl ia diavolul. Numai ascultarea ne va mântui pe noi monahii.
13. Cel ce se supune, va spori în blândeţe. Şi aceasta fiindcă stareţul îi va tăia voia, îl va mustra, îi va face observaţie, iar când ucenicul face ascultare, atunci dobândeşte mult-preţuita blândeţe. într-un cuvânt, ucenicul cel bun dobândeşte toate virtuţile, atunci când face ascultare oarbă. Dacă însă va răspunde împotrivă, se va contrazice, se va mândri, atunci sufletul său se va păgubi foarte mult, fiindcă îl întristează pe Dumnezeu, Cel Care S-a smerit, în timp ce el, omul, se mândreşte.
14. Ucenicul cel desăvârşit nu trece prin vămi! Nu se teme de moarte, nici de demoni, nici de Dumnezeu, fiindcă îl iubeşte pe Acesta cu dragoste fierbinte. Ucenicul cel adevărat se teme numai de neascultare faţă de stareţul său, care ţine locul lui Hristos. Neascultarea faţă de stareţ îl izgoneşte îndată din Raiul Harului lui Dumnezeu, care îndulceşte cu covârşire sufletul smerit al ucenicului celui deopotrivă cu îngerii. Ucenicul cel desăvârşit este asemenea lui Hristos, Dumnezeu-Omul.
15. Când ucenicul se supune stareţului său, pentru Hristos, atunci împlineşte toate poruncile Lui. O
176
ascultare desăvârşită, fără cârtire şi gânduri potrivnice, are puterea să se măsoare cu împlinirea tuturor poruncilor stăpâneşti.
Cel ce face ascultare pentru dragostea lui Dumnezeu este iubit de Dumnezeu şi întreaga Sfântă Treime locuieşte în acest ucenic bun. Câtă măreţie ascunde de trei ori binecuvântata ascultare! Îl învredniceşte pe ucenicul cel smerit, pe cel neînsemnat, pe cel mic, pe cel ce se nevoieşte întru nearătare să devină locaş al Sfintei Treimi; îl face împlinitor al tuturor poruncilor lui Hristos şi-l bagă în Rai, pentru a se desfăta în mijlocul Sfinţilor, purtând îndoită cunună şi dumnezeiesc şirag împrejurul grumazului său.
Ce libertate minunată dăruieşte desăvârşita tăiere a voii proprii! Cât de mult se odihneşte sufleteşte ucenicul cel nevoitor, care nu are voie proprie, ci numai pe cea a stareţului său! Acesericit petrece o viaţă plină de odihnă duhovnicească, bucurie şi nădejde. Vieţuieşte cu multă pace, în chip minunat, şi are încredinţarea că, de vreme ce îl odihneşte pe stareţul său, se va odihni şi el în Rai pentru rugăciunile aceluia.
Fericit şi de trei ori fericit este acel ucenic care şi-a tăiat întru toate voia sa cea pierzătoare şi mărturiseşte toate părintelui său duhovnicesc. Unul ca acesta, dobândind încă din această viaţă sănătatea cea duhovnicească, va străluci între îngeri ca un înger al lui Dumnezeu, înaintea înfricoşatului scaun al lui Dumnezeu.
16. „Bucură-te, ucenice nevoitor, următor al Marelui Ucenic, Care S-a făcut ascultător până la moarte, iar moarte pe Cruce. Pentru aceasta şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a dăruit Lui Nume mai presus decât orice nume. Dar şi pe tine te va înălţa deasupra
177
patimilor şi te va cinsti cu nepătimirea şi cu dragostea Lui. Nevoieşte-te, aşadar, cu lepădare de voia proprie, împlinind pentru Hristos sfaturile acestuia, a celui care te-a primit întru Domnul în clipa când ai făgăduit ascultare până la moarte”.
„O, ascultare, mântuirea tuturor credincioşilor! O, ascultare, născătoare a tuturor virtuţilor! O, ascultare, care deschizi Cerurile şi pe oameni de pe pământ îi înalţi! O, ascultare, hrănitoarea tuturor Sfinţilor, dintru care ei s-au adăpat şi s-au desăvârşit! O, ascultare, ceea ce eşti cu îngerii împreună-petrecătoare!”.
178
CAPITOLUL VI
Despre pomenirea morţii, iadului şi a Judecăţii
1. Cu cât înaintez în vârstă, cu atât simt mai mult nesiguranţa şi deşertăciunea celor pământeşti. Ah, de ce ne tulburăm în deşert? Scurtă este viaţa noastră; praf, cenuşă, vis şi peste puţin timp ne netrebnicim. Astăzi ai sănătate, iar mâine o pierzi; astăzi faţa râde, iar peste puţin se întristează. Ochii plâng de multa bucurie şi dragoste, iar peste puţin plâng din pricina durerii şi a întristării. Astăzi bunăstare, mâine nefericire; astăzi veşti bune, iar peste puţin cele neplăcute le înlocuiesc pe cele dintâi.
în zadar ne tulburăm. viaţa este umbră şi vis. Unde sunt părinţii noştri, unde sunraţii şi bunicii noştri? Pe toţi i-a primit mormântul, pe toţi i-au mâncat stricăciunea şi viermii. Mormântul şi stricăciunea ne aşteaptă şi pe noi!
Vai, vai, moarte, amară este pomenirea ta! Hristos ne-a dat puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu, înarmându-ne cu atâtea arme dumnezeieşti, pentru a lupta cu neîmpăcatul vrăjmaş al nostru. însă noi şi eu
179
sunt primul -, părăsind aceste arme, ne-am făcut robi vrăjmaşului nostru. Şi apropiindu-ne de moarte, tremurăm şi suntem cuprinşi de agonie şi ne străduim să prelungim viaţa, fiindcă sufletul se teme să iasă. De ce se teme? Fiindcă nu are îndrăznire ca un fiu al lui Dumnezeu? Dar oare merge la un împărat străin? Nu, ci împăratul este Creatorul lui, Mântuitorul lui, Care Şi-a vărsat Sângele Său pentru a-l răscumpăra de la vrăjmaşul său. De ce se teme şi nu îndrăzneşte?
Desigur, moartea este rece. „întristat este sufletul Meu până la moarte”1, spunea Iisus. Da, este firesc. Din nefericire însă frica este a conştiinţei; conştiinţa nu încredinţează că şi-a petrecut viaţa aşa cum trebuie, nu şi-a spălat haina botezului şi acum se ruşinează să se înfăţişeze înaintea împăratului, gândindu-se ce se va întâmpla. Se va mântui sau nu? Dacă însă sufletul pleacă din această lume nespovedit, fără să se fi pocăit câtuşi de puţin, atunci vai! Aceasta este ziua cea rea despre care a scris prooroceşte profetul David. Să ne rugăm să ne izbăvească Dumnezeu de aceasta şi să ne dea pocăinţă şi smerenie adevărată, pentru ca pe Dreptul Judecător milostiv să-L facem către noi. şi astfel, când va veni ceasul cel înfricoşător al morţii, sufletul să îndrăznească şi să spună: „Nădăjduiesc în Dumnezeu că va face milă cu smerenia mea”. Amin.
2. Timpul trece, anii se rostogolesc zi cu zi şi fiecare ajunge la sfârşitul vieţii sale. Timpul cel preţios se rostogoleşte şi pleacă dinaintea ochilor noştri, desigur fără să ne dăm seama. Căci dacă ar şti copilul valoarea aurului, nu ar prefera în locul acestuia o bomboană ieftină.
1 Matei 26,38.
180
Oare nu se adevereşte aceasta la oameni şi în primul rând la mine?
Când va veni Domnul la vremea hotărâtă ca să judece lumea; când cerurile se vor strânge ca o carte şi pământul, care este întinat de către locuitorii lui se va înnoi; când soarele, luna, stelele vor cădea precum frunzele toamna; când, la glasul trâmbiţei celei a toată lumea, se vor aduna toate oasele uscate cele risipite şi se vor scula trupurile cu viaţă în ele; când cetele îngereşti vor ocupa întru nemărginirea Cerului loc de cinste pentru acea înfricoşată Judecată; când din nesfârşita mulţime a oamenilor înviaţi se vor ridica nori mici care vor răpi pe cei sfinţi întru întâmpinarea Domnului în văzduh, atunci oamenii cei ce vor rămâne jos, văzând toate acestea, oare nu vor plânge cu amar, lovindu-se şi prihănindu-se că au cheltuit preţiosul timp în desfătări, în beţii, în câştigarea de averi şi în alte nelegiuiri, care acum îi osândesc în acel loc vrednic de tânguire? Atunci în zadar vor cere un cât de mic răgaz pentru a-i ajuta pe cei săraci, pe bolnavi şi pe toţi cei aflaţi în nevoi, ca să audă şi ei acel fericit glas al Domnului: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă, căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, gol şi M-aţi îmbrăcat”1 şi celelalte.
Dar toate acestea le-au auzit cândva în viaţa lor, în iad însă nu este pocăinţă. Pentru aceasta îi va cuprinde adâncul deznădejdii, vor căuta şi îşi vor dori moartea pentru a se izbăvi de acele nesfârşite chinuri, dar din nefericire nu o vor afla, fiindcă toate vor deveni nemuritoare.
3. Cu plângere vine omul pe lume, cu plângere şi necazuri trece prin ea, cu lacrimi şi cu dureri pleacă din ea.
1 Vezi Matei 25, 34.
181
O, deşertăciune a deşertăciunilor! Visul trece şi omul se trezeşte la adevărata viaţă. Nimeni nu observă cum trece viaţa cea deşartă. Trec anii, lunile, ceasurile, neobservate trec clipele şi fără nici o înştiinţare vine Vestirea: „Rânduieşte-ţi cele pentru casa ta, căci vei muri şi nu vei mai trăi”.
Atunci se descoperă înşelarea şi se vede însemnătatea pe care a avut lumea pentru sine. Atunci se căieşte, este cuprins de agonie, dăruieşte toate bogăţiile sale pentru a răscumpăra doar o singură zi, ca să se pocăiască şi să se împărtăşească. Dar din nefericire, nu i se dă nici măcar una. Toate i-au fost la îndemână în vremea vieţii trecute, însă el le-a cheltuit în negustorii, prin taverne şi cinematografe, lăsându-se pradă poftelor ruşinoase.
Cine este acel înţelept cu adevărat, care, înţelegând înşelăciunea acestei vieţi trecătoare, îşi trimite neguţătoria sa în Cer, mai înainte de a lua sfârşit târgul acestei vieţi, ca să o afle acolo, în băncile cetăţii lui Dumnezeu, cu dobândă? Fericit este acel înţelept, căci va trăi în veci acea fericită şi fără de durere viaţă. Pe când cei neînţelepţi, beţivii, lacomii, iubitorii de bogăţie, desfrânaţii, ucigaşii şi toţi ceilalţi păcătoşi, dintre care primul sunt eu, se vor trimite în cuptorul focului celui nestins. Acum cât luminează soarele şi ziua îşi aruncă dulcea ei lumină, să păşim degrabă pe calea îndreptării noastre, mai înainte de a ne cuprinde noaptea cea veşnică, când nu vom mai putea umbla. „Iată vreme bine primită, iată acum ziua mântuirii”1, strigă Apostolul Pavel cu mare glas.
4. O, cât de mult trebuie să zăbovească pomenirea morţii în sufletul creştinului! De vreme ce crede în adevăr, fuga de ea este cu neputinţă.
1 II Corinteni 6, 2.
182
Atunci când crizele de inimă ale Stareţului Iosif se înteţeau, plângea şi spunea următoarele cuvinte din Slujba înmormântării: „Vai, câtă luptă are sufletul ce se desparte de trup”. Cu adevărat, cât de frumos exprimă pacea sufletului pregătit Psalmistul David: „Gătitu-m-am şi nu m-am tulburat”1.
Fiecare suflet aşteaptă din clipă în clipă „telegrama” din Cer, pentru a rupe orice legătură cu cele pământeşti, a se pecetlui vremea prăznuirii, a se da socoteală exactă de neguţătoria cea duhovnicească şi a se rândui pentru veşnicie fie întru cele înalte, fie întru cele mai dedesubt.
O, atunci când cuget la acestea, limba mi se leagă! Preamilostivul Dumnezeu să fie milostiv ticălosului meu suflet! Nepregătire, nepăsare şi nimic altceva. Mintea mea încremeneşte în faţa acestei cugetări mântuitoare.
„Veşnicie”...o, ce taină mare! Ah, ne înşală lumea, trupul şi diavolul şi ne aruncă în uitare şi deodată se aude glasul: „Iată Mirele vine”. Ce pregătire poate să se facă la ultima răsuflare, când conştiinţa este amorţită şi nu mai strigă? Atunci se aude glasul adevărului: „Când a apus soarele ţi-ai adus aminte de Dumnezeu? Când lumina ziua, unde ai fost?”
„Privegheaţi, fiţi gata”, strigă Iisus. Fericiţi cei ce ascultă şi se pregătesc, căci unii ca aceştia se vor învrednici de fericirea cea veşnică. Fericiţi acei robi pe care Domnul îi va găsi pregătiţi atunci când va veni, căci aceia se vor veseli veşnic.
Să răbdăm cele întristătoare ale vieţii acesteia, pentru a ne învrednici de cele veşnice şi veselitoare. „în zadar se tulbură tot pământeanul; când dobândim lumea atunci în groapă ne sălăşluim”. Atât cât avem lumina, să păşim către marea noastră destinaţie, fiindcă vine
1 Psalmi 118,60.
183
ceasul când se lasă întunericul şi nu mai putem să lucrăm pentru sufletul nostru.
5. Ridică-ţi mintea la înfricoşata Judecată a lui Hristos. Ce răspuns vom da în ziua Judecăţii, când vor fi judecate toate faptele noastre? Cât de înfricoşat este ceasul în care sufletul aşteaptă plin de frică să audă hotărârea care îl va trimite către un locaş veşnic! Cuvântul „veşnicie” este înfricoşător! Ca să înţelegi puţin ce înseamnă veşnicie, îţi voi da o pildă: închipuieşte-ţi că tot pământul este o stâncă de granit, o piatră vârtoasă, şi la fiecare o mie de ani va veni o pasăre ca să-şi ascută ciocul de această stâncă, iar când această ascuţire va termina această piatră, atunci vom avea o idee slabă despre ce înseamnă veşnicie, nemurire, viaţă fără de sfârşit. Această viaţă a noastră pe pământ se joacă cu veşnicia noastră ca la zaruri; fie Rai, fie iad. Aşadar, de câtă trezvie avem nevoie!
6. Ai făcut atâţia ani răbdare, dar au trecut ca un vis. Chiar şi o mie de ani de-ar fi să trăim, tot ca un vis ar trece. O, câtă deşertăciune are fiecare lucru din această lume! Fiecare viaţă este urmată de moarte. Moarte se numeşte mutarea oamenilor din această viaţă în cealaltă, cea nemuritoare şi veşnică.
Nu este nenorocire dacă pierdem această viaţă de aici, căci oricum vom muri într-o zi, ci important este să nu pierdem viaţa cea nemuritoare, cea fără de sfârşit. O viaţă fără de sfârşit în iad, o, ce lucru înfricoşător! Dumnezeul meu, mântuieşte-ne pe toţi!
7. Atunci când Dumnezeu face să apară ziua, să cugetăm că ea este ultima noastră zi şi că la apusul soarelui vom pleca la Judecata lui Dumnezeu. Cum trebuie să
184
petrecem, oare, ultima noastră zi? Cu tăcere, rugăciune, ascultare, cu lacrimi şi pocăinţă, rugând pe Dumnezeu ca milostiv să ne fie nouă.
De asemenea, când vine noaptea, să cugetăm că va fi ultima, iar patul ne va fi mormânt. „Ah, cum voi trece vămile!”, să cugete fiecare. Oare le voi trece? Cine ştie de care din ele voi fi împiedicat? Cum voi privi la chipul Dreptului Judecător? Câtă spaimă mă va cuprinde atunci când voi auzi hotărârea cea veşnică! Ce voi face dacă voi fi osândit? Şi pe bună dreptate, vai, ticălosului meu suflet! Cum voi face răbdare osândiiind cu demonii, în întuneric, în duhoarea cea nesuferită? Nici lumină, nici mângâiere, ci numai vederea demonilor şi nimic altceva!
Aşadar, acestea şi altele asemenea trebuie să le cugetăm în fiecare zi şi noapte, ca şi cum ar fi ultima. Căci nu ştim când va veni telegrama de la centrul lui Dumnezeu, de la capitală, Ierusalimul cel de sus.
8. Ia aminte, fiul meu, să nu treacă timpul fără roadă, fără să-ţi îmbunătăţeşti sufletul, căci moartea vine ca un fur. Vai nouă, dacă ne va găsi într-o stare de trândăvie, căci atunci vom fi vrednici de plâns. Vom fi aflaţi goi de fapte bune şi astfel ne vom sălăşlui în iad pentru veşnicie.
De ce, fiul meu, să pătimim un astfel de naufragiu vrednic de plâns, în timp ce putem, cu ajutorul lui Dumnezeu să ne izbăvim de el şi să scăpăm la limanul cel mântuitor al împărăţiei lui Dumnezeu? Ştiu că trebuie să ne luptăm cu vrăjmaşi înfricoşători şi că osteneala este mare, dar lângă Dumnezeu, adică acolo unde este puterea Lui, toate se biruiesc, atunci când aceasta împreună-lucrează cu voinţa şi silinţa omului.
9. Şezând în chilia ta, să ai în mintea ta cugetarea la moarte; să nu laşi mintea ta să cutreiere peste tot, ci
185
adună-o şi sileşte-o să cugete la moarte. Priveşte la trupul tău cel mort, la felul cum se răceşte, se schimbă, iar sufletul iese din trup. Şi ieşind sufletul din trup, cugetă la urcarea lui. Câtă luptă are atunci sufletul ce se departe de trup, cât lăcrimează atunci, cât suspină, cât se căieşte! Către îngeri ochii ridicându-şi, fără de folos îi roagă pe aceştia; către oameni mâinile întinzându-şi, nu este cine să-l ajute. Urcând sufletul către cele de sus, întâlneşte mulţime de duhuri necurate, care îi arată păcatele uitate. Cu frică aşteaptă să vadă ce se va petrece.
De la o vamă urcă la altă vamă şi la fiecare dă seama de cele săvârşite, până când va trece prin toate. Iar atunci când le va trece pe toate şi nu va fi găsit răspunzător la vreuna din ele, atunci urcă mai sus pentru a se închina lui Hristos. Dacă însă se va găsi vinovat de vreo patimă, atunci de acolo se aruncă în iad!
A fost un suflet care le-a trecut pe toate în afară de una, care este cea a nemilostivirii. „Vai, vai!”, a spus un Sfânt, care se afla în contemplarea acelui suflet. Toate le-a trecut şi numai la ultima s-a clătinat şi, cu un zgomot asurzitor, demonii l-au aruncat în iad.
Un alt suflet, care s-a mântuit, era urcat de îngerii lui Dumnezeu, iar alţi îngeri, care duseseră un suflet, coborau din Cer. Aceştia au sărutat sufletul care urca, iar el a simţit o negrăită mireasmă din acea sărutare a îngerilor ce se apropiaseră de tronul lui Dumnezeu. Şi îngerii spuneau: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, că a ajutat acest suflet să se mântuiască!”.
Această cugetare la moarte nu trebuie să ne lipsească, precum nici alte cugetări. Toate acestea aduc trezvie în suflet şi curăţesc mintea, şi astfel ea le înţelege pe toate mai bine. Această cugetare este ca o stavilă împotriva gândurilor celor rele. Atunci când există această
186
cugetare în viaţa noastră duhovnicească, oprim gândurile cele rele, nu mai găsesc loc întru noi, fiindcă locul minţii l-a ocupat cugetarea.
Când nu avem cugetarea la Dumnezeu, atunci cu adevărat ne biruiesc „cugetările” patimilor.
Când sufletul va trece prin vămile din văzduh, atunci trebuie să se gândească că mai rămâne închinarea înaintea lui Dumnezeu şi să zică: „Cum oare voi merge? Cum îl voi vedea? Ce-mi va spune, oare? Nu cumva va deschide o nouă carte? Nu cumva demonii nu le aveau scrise sau nu ştiu toate păcatele mele, iar acum trebuie să dau răspuns înaintea lui Hristos? Care, oare, va fi hotărârea lui Hristos pentru mântuirea mea? Oare, va fi pentru viaţa cea veşnică sau pentru osânda cea veşnică?”.
Ce clipe de frică şi cutremur! O, dacă în această clipă, când suntem aici, ne-am afla înaintea lui Hristos; o, dacă am putea, prin contemplaţie, să ne apropiem şi, pe cât este cu putinţă, să înţelegem cum ne vom afla atunci înaintea Lui! „Vai, vai, spun Părinţii, ce va fi? Ce ne aşteaptă?” Iar noi fugim de luptă, rămânem nepăsători, dormităm cu somnul cel greu.
Lumea este departe de adevăr. Oamenii muncesc, dorm, cutreieră mările, fără să ştie ce îi aşteaptă dincolo de mormânt. Un întuneric gros acoperă adevărul, aşa cum întunericul cel gros acoperă razele de soare.
Dacă omul va da minţii sale o lucrare duhovnicească şi va cugeta că se află într-un amfiteatru unde îi vede pe ceilalţi cum petrec şi dansează, atunci va înţelege marea nebunie a oamenilor şi a demonilor izbândă.
Există două chipuri diferite de cugetare: oamenii cei lumeşti cugetă la cele de dinainte de mormânt, pe când noi la cele de după mormânt. Oamenii lumeşti cugetă la cele prezente; pe acestea le văd şi în acestea cred. Dar
187
Evanghelia lui Hristos, revelaţia dumnezeiască, a adus lumină îmbelşugată în sufletele care vor să se mântuiască; le-a deschis un nou orizont al cunoaşterii lui Dumnezeu.
„Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava care ni se va descoperi”1. Slavă neasemănată şi necuprinsă cu mintea pentru cei care păşesc în lumina lui Hristos.
Pentru aceasta suntem fără de răspuns înaintea lui Dumnezeu, pentru marile Sale binefaceri, şi mai ales pentru că ne-a chemat şi ne-a arătat calea luminii şi a adevărului. Mare este mila lui Dumnezeu! Să nu o dispreţuim, să cugetăm ziua şi noaptea la mântuirea sufletului nostru şi la chipul în care trebuie să ne nevoim. Cugetarea la Dumnezeu şi cultivarea virtuţii îl aduc repede pe om lângă Dumnezeu.
Să nu încetăm câtuşi de puţin să cugetăm la moarte. Sfinţii Părinţi spun că nepăsarea nu afla niciodată loc în chilia lor, fiindcă ziua şi noaptea aveau pomenirea morţii. Nepăsarea nu găsea loc întru ei.
Părinţii cugetau astfel: „Dacă astăzi este ultima zi, ce trebuie să fac?” Astfel, această pomenire a morţii păstrează în minte frica lui Dumnezeu, iar ea luminează conştiinţa, învăţând-o cum trebuie să se silească.
La început, desigur, aceste gânduri nu pricinuiesc nici o simţire în suflet, ci este, am putea spune, ca şi mort, împietrit, dar încet-încet începe să se mişte ceva în el, să prindă viaţă şi odată cu trecerea timpului lucrează firesc.
10. îngrijeşte-te, fiul meu, de sufletul tău. Citeşte cărţi patristice, roagă-te cu rugăciunea lui Iisus, care îţi va întări întreg organismul.
1 Romani 8,18.
188
Cugetă la moarte, lucru de care suntem foarte siguri că va veni. O, moarte! Paharul morţii este amar pentru suflet, pe care îl desparte de trup cu puterea ei. Cât de mult ne vom căi pentru cele pe care din neatenţie şi cedare în faţa păcatului le-am săvârşit! Conştiinţa ne va chinui ca un prim iad.
De ce să ne biruiască plăcerea păcatului, pe care o vom plăti cu multe suferinţe, fără vindecare?
Omul, singura făptură aleasă a lui Dumnezeu, cel îndoit în fire, se naşte pe acest pământ şi încet-încet moare trupeşte, neputând să se ţină pe sine în viaţă. Imaginaţia lui se umflă ca un balon, care atunci când vine o boală, moare şi se pierde. Nu are stăpânire asupra sa, ci este ocârmuiără să-şi dea seama de o altă voinţă, iar el rămâne cu totul neputincios în a i se împotrivi.
Dar ce eşti, omule? De te lauzi, cugetând prea înalt despre tine însuţi? Iată, un microb nevăzut te atacă şi tu îndată te îmbolnăveşti şi mergi în mormânt. Dobitoc închipuit, vezi moartea venind şi vei pleca într-o ţară necunoscută, iar te supui fără nici o împotrivire. Ai puterea de a te lepăda, de a te împotrivi, de a fugi de acea clipă înfricoşată? Nu, ci eşti cu totul neputincios. Atunci de ce te făleşti, omule de lut, neputinciosule şi netrebnicule? Ce ai pe care nu ţi l-a dat Dumnezeu? Oare, nu ţi-l ia atunci când vrea? Da. Atunci pleacă-ţi grumazul, smereşte-te şi astfel mântuieşte-te.
11. Dreptul Lot aflându-se în mijlocul celor nelegiuiţi şi desfrânaţi, zi şi noapte se tânguia şi se amăra, văzând ruşinea lor, însă el nu a judecat nici măcar o singură dată. Pentru aceasta s-a şi învrednicit de dumnezeiasca vedenie şi a fost găsit vrednic de a fi izbăvit de arderea pe
189
care au suferit-o cetăţile cele nelegiuite şi de pierzarea celor nelegiuiţi.
Oare nu este aici mai mult decât Sodoma şi Gomora? Nu ne aşteaptă foc şi mânie dumnezeiască?Pentru aceasta, vrednică de luare-aminte este pilda lui Lot, pentru a nu ne pierde, nu vremelnic, ci pentru veşnicie.
Ce aşteptăm mai sigur decât moartea? Aceasta este cel mai sigur lucru pe care îl va întâlni fiecare om. Suntem datori să trăim moartea înlăuntrul nostru neîncetat, pentru ca prin cugetarea cea mai mântuitoare să fugim de moartea păcatului, care nu este altceva decât despărţire desăvârşită de Dumnezeu în viaţa de după moarte.
Siliţi-vă, spune Domnul în cuvântul Său evanghelic, căci nu ştiţi când va veni Mirele sufletului şi vai de cel pe care îl va afla trândăvindu-se de mântuirea sa.
Rugaţi-vă pentru mine cel ce spun, dar nu fac. Vai mie, cel de trei ori ticălos, cum voi vedea chipul lui Dumnezeu? Toate cele omeneşti se sting şi se topesc ca ceara.
12. Priveşte, fiul meu, la moartea care îi seceră pe toţi. Numai lucrările lui Dumnezeu, adică cele care se fac pentru dragostea lui Dumnezeu, numai acestea nu se vor stinge niciodată, ci vor străluci şi-l vor înălţa pe cel ce le-a săvârşit până la tronul lui Dumnezeu.
Lucrează faptele mântuirii, chiar dacă le săvârşeşti cu osteneală. Toate se vor socoti ca nevoinţă şi asceză şi ca o împotrivire faţă de diavol şi vei primi negreşit răsplată.
Sileşte-te pe sineţi, adu-ţi aminte de ieşirea ta, de moarte, de vămi şi de înfricoşătoarea judecată a lui Dumnezeu.
Să priveghem, fiindcă nu ştim în care ceas vine furul, moartea. Să priveghem, ca să păzim bogăţia, atât a credinţei ortodoxe, cât şi a Harului, de care ne-am învrednicit când ne-am botezat în sfânta cristelniţă.
190
Cugetă, fiul meu, la iad şi la cei osândiţi în el şi socoteşte-te şi tu unul din aceştia şi atunci toate necazurile tale ţi se vor părea un nimic şi o mângâiere dulce va cuprinde sufletul tău.
13. Să cugeţi, fiul meu, la clipa cea necunoscută a morţii. Ce demoni şi ce vămi va întâmpina smeritul nostru suflet! Ce judecată înfricoşătoare îl aşteaptă! Va tremura de frică şi cutremur. Cugetă la iadul cel dureros şi la petrecerea cea împreună cu demonii, căci, vai!, este fără de sfârşit!
Din nefericire, fiul meu, diavolul ne fură cugetările cele mântuitoare pentru a nu ne folosi şi ne aduce toate relele, pentru a ne întina. De vreme ce cunoaştem toate cursele lui, să ne silim pe noi înşine atât la preasfânta Rugăciune a lui Iisus, cât şi la cugetările cele duhovniceşti, astfel încât sufletul nostru neîncetat să se folosească şi să se cureţe.
14. Să nu laşi ca mintea ta să părăsească cugetarea la iad, fiindcă are Mult folos din ea. Cine cugetă la focul cel veşnic şi rămâne fără lacrimi? Lăcrimează, fiul meu, pentru a se curăţi inima şi trupul tău de orice împătimire şi vei vedea zi de curăţie şi izbăvire întru bogăţia curăţiei.
15. Cât de înfricoşător este când cugeţi unde va sfârşi fiecare suflet! O, cât de mult ne înşală uitarea şi trândăvia, pe mine în primul rând! Este înfricoşător când te gândeşti la faptul că nu suntem siguri dacă vom ajunge la destinaţia noastră sau nu! Cutremur cuprinde toată fiinţa omului atunci când cugetă la sfârşitul său. Câtă luptă are sufletul care se desparte de trup sau atunci când cărţile se vor
191
deschide şi se vor vădi toate cele ascunse ale oamenilor!
Ce judecată va fi mie celui zămislit în păcate? Milostiv fii mie, Iisuse al meu, căci la mulţimea îndurărilor Tale arunc deznădejdea sufletului meu.
16. Neasemuit de mare este vrednicia acestei vieţi, deoarece prin ea câştigăm sau nu pe Dumnezeu. Dacă vom folosi timpul acesta ca nişte neguţători înţelepţi pentru lucrările sufletului, cu siguranţă că vom afla în ziua Judecăţii har şi milă.
Vai de cel şi primul sunt eu care va cheltui în zadar vremea mult preţioasă, lovind aerul, căci va veni vremea veşnicei tânguiri, când nu va mai fi nădejde şi nici milă. În viaţa sa cea lipsită de nădejde va secera ce a semănat în vremea de acum.
Diavolul cel viclean cu feluritele lui meşteşugiri ne fură fără să ne dăm seama şi astfel trece timpul cel mult-preţios în nepăsare şi trândăvie.
17. Rugăciunile tale să întărească casa cea şubredă a ticălosului meu suflet. Nimic bun nu este înlăuntrul meu; pentru aceasta plâng, aducându-mi aminte de cele de la ieşirea mea din această lume şi de călătoria spre cele de sus, fără să am proviziile necesare. Şi vai mie, de vreme ce acum pot să le iconomisesc, dar rămân nepăsător, spre veşnica mea căinţă.
Oare nu este adevărat? O, cât de preţios este timpul de acum! Chiar şi fiecare clipă este şi mai preţioasă. Şi cu toate acestea ne înşelăm şi astfel trece timpul preţios, fără să putem să-l mai întoarcem înapoi.
18. Şi atunci se va ridica judecătorul lăuntric, conştiinţa fiecăruia, şi cu glas îndrăzneţ şi puternic îl
192
va osândi sau nu. „Dacă conştiinţa nu ne osândeşte întru nimic, atunci vom avea îndrăznire către Dumnezeu”. Câtă vreme ne aflăm pe calea vieţii, avem datoria ca să ne împăcăm cu pârâşul, conştiinţa, înainte de a ne duce la judecător, căci atunci nu vom putea scăpa până ce vom da socoteală şi pentru ultimul codrant1, cuvântul deşert.
O, ce va fi la Judecata cea de Apoi! Câtă frică şi cutremur! Fericiţi sunt cei care au ochii sufletului deschişi şi îşi pregătesc proviziile pentru marea călătorie. Vai mie, că pe ai mei i-au închis cele două mari răutăţi ale lumii: uitarea şi neştiinţa.
19. Ah, cât de mult trebuie să priveghem, trezvindu-ne întru toate, fiindcă pârâşul umblă ca un leu, căutând să înghită totul. O, Dumnezeule, Dumnezeul meu! Scoală-te, suflete al meu, pentru ce dormi? în fiecare ceas aşteptăm să sune trâmbiţa şi să ne înfăţişăm la judecată. Vai mie, ce clipă înfricoşătoare! De ea atârnă veşnicia; fie cu Dumnezeu, fie în iad.
Să suspinăm puţin şi Dumnezeu milostiv ni Se va face. Vezi că nu ne-a rămas nimic sănătos din cele după Dumnezeu, doar neputinţe, patimi şi îndreptăţiri. Cum îl vom întâlni pe Dumnezeu? Ce ne va spune? Câtă acrivie va cere de la noi, pe care noi nu vrem să o cultivăm pentru că nu este conformă cu dorinţele noastre.
20. întotdeauna să-ţi aduci aminte de moarte.
Această cugetare să-ţi devină lege pentru viaţă. Câtă luptă are sufletul ce se desparte de trup! Cât de mult suspină, lăcrimează, dar alt ajutor nu are decâaptele cele bune! Pentru aceasta nevoieşte-te spre cele bune,
1 Codrant, codranţi, s.m. (înv.), monedă mică de doi fileri (două parale).
193
spre cele de folos, acum cât mai este suflare de viaţă în tine, căci vine ceasul când mădularele vor înceta să mai lucreze cele ale mântuirii.
Plângi cu amar, dacă vrei să găseşti mângâiere în ceasul morţii. să-ţi aminteşti de Înfricoşătoarea Judecată.
O, înfricoşătoare este clipa pe care o aşteaptă nefericitul suflet, în care va auzi hotărârea pentru veşnicie!
Marele Antonie plângea atunci când se apropia ceasul morţii sale, iar ucenicii săi spuneau întristaţi:
şi tu te temi, Părinte, de moarte?
ah, fiilor, de când m-am făcut monah nu a lipsit de la mine pomenirea morţii.
Chiar şi Sfinţii se temeau de acest ceas al morţii, cu atât mai mult noi trebuie să ne temem. Însă eu, cel ticălos, ce pot să spun? Suspin cu amar, aducându-mi aminte de acea clipă. Aceasta fă-o şi tu şi Mult folos vei afla.
21. Adevărul lui Dumnezeu ca o trâmbiţă puternică răsună: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”1. „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? ”2. „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi în veac nu vei păcătui”, „Nu rămâne bogăţia, nu-l însoţeşte pe om slava, căci sosind moartea toate acestea au pierit”.
Iată adevărul care alungă odată pentru totdeauna minciuna. în fiecare cursă şi gând al diavolului este ascunsă minciuna şi încearcă să-l înşele pe om. Pentru aceasta să ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze cu lumina adevărului, pentru a fi alungat întunericul şi a răsări strălucita zi a biruinţei, a slăvitului adevăr, în toate gândurile şi
1 Ecclesiastul 1,2.
2 Marcu 8,36.
194
cuvintele şi faptele noastre, pentru ca să ne învrednicim, ca nişte buni iconomi ai Harului, de laudă înaintea îngerilor. Când? Atunci când nu ne vom primejdui din partea mândriei, căci stăpânirea celui ce războieşte este până la ultima suflare. Şi pe lângă acestea, să ne învrednicim de veşnicia răsplătirilor, a cununilor, a dobândirii lui Dumnezeu; de sfârşitul fricii şi al lacrimilor, când „Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor”1.
O, slavă! Atunci nimeni nu va putea lua bucuria din inimile celor mântuiţi. O, Iisuse al nostru, slavă stăpânirii Tale! Slavă negrăitei Tale iconomii, Stăpâne! Amin, amin, amin, Preadulce Stăpâne. Sărut preacuratele Tale picioare, cele ce s-au ostenit să alerge ca să mă găsească pe mine, oaia cea pierdută. Tămăduieşte, Stăpâne, rănile mele.
22. Mă rog ca Harul Preasfântului Duh să-ţi liniştească sufletul.
Deja, fiul meu, cu ajutorul Harului lui Dumnezeu m-am liniştit dinspre toate; mă simt uşor. După apusul soarelui rămân singur în chilia mea. Mă străduiesc să-mi adun mintea şi să o conduc înlăuntrul meu şi în Hristos. Mă silesc să plâng pentru păcatele mele; mă gândesc la ce mă aşteaptă pe mine cel împovărat cu multe păcate la Judecata cea nemitarnică, când mi se va închide gura, neavând ce să răspundă, căci ştiu că nici un bine nu am lucrat şi nici nu voi lucra în toată viaţa mea.
Ce se va întâmpla cu mine, o fiul meu iubit în Hristos? Cum voi răbda iadul ce mă aşteaptă? Vai mie, celui ce sunt materie de ars a focului celui veşnic! Mă cutremur când cuget la veşnica osândă şi la lipsirea de lumina cea dumnezeiască. Cum voi trăi eu, nefericitul, fără Hristos şi fără lumină?
1Apocalipsă 7,17.
195
23 îndrăzneşte, fiul meu, înaintea lui Dumnezeu şi nu te teme! Lucrarea ta este după Dumnezeu şi El o va săvârşi, iar noi vom tăcea. Roagă-te ca să ne lumineze cum să facem începutul.
Cugetă mereu la faptul că firea noastră este muritoare şi că nu ştim ceasul despărţirii. Cât de deşartă este viaţa, de vreme ce este scurtă şi nesigură, după care este urmată de una cu totul diferită şi fără de sfârşit.
„Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”1. Cine îl va apăra la Judecată? Părinţii, fraţii? Deşartă nădejde. Numai Dumnezeu şi viaţa cea după Dumnezeu.
La cele de sus cugetă, pe cele cereşti iubeşte-le şi nimic pământesc să nu te preocupe.
îmbărbătează-te, fiul meu, lupta este pentru slava lui Dumnezeu şi biruinţa asupra diavolului.
24. Întotdeauna să cugeţi la moarte, ca şi cum fiecare zi a vieţii tale ar fi ultima. Când se face ziuă să spui: „Suflete al meu, astăzi este ultima ta zi. Să ne nevoim ca măcar pe aceasta să o petrecem întru nevoinţă şi pocăinţă. Şi nădăjduiesc să aflăm milă atunci când seara vom sta îngenuncheaţi înaintea înfricoşatului Divan, înaintea înfricoşătorului Judecător şi Dumnezeu.
Mergi înainte, suflete al meu, taci, roagă-te, împacă-te, iubeşte, plângi cu durere pentru multele tale păcate, fiindcă a venit sfârşitul. Măcar acum, la apusul soarelui, să-L îmblânzim pe Dumnezeu pe Care L-am amărât.
Cât avem timp, să ne silim, fiindcă aceasta ne va rămâne, celelalte ale lumii le vor lua cele patru vânturi.
1 Marcu 8,36.
196
Moartea, atunci când cugetăm la ea, ni se face desăvârşit povăţuitor pentru găsirea adevărului lucrurilor. „Ce învistiereşti, ce te mândreşti, ce te lauzi, o, tinereţe, o, sănătate, o, ştiinţă! Eu, atunci când voi veni (zice moartea), vă voi da valoarea voastră. Când veţi fi puse în mormânt întunecos, veţi cunoaşte care este folosul bunurilor pământeşti”.
Plecăm, fiii mei, către lumea cea mai presus de simţuri. Nu rămânem întru cea de aici, care este plină de amărăciune, întristare, păcat şi suferinţe. Acolo, în viaţa cea nestricăcioasă, Domnul Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii celor mântuiţi; acolo nu mai este durere, întristare şi suspin, ci zi neînserată, o viaţă fără sfârşit şi fără moarte. Pe aceea să o dorim, fiilor, din tot sufletul şi cu toată râvna, pentru ca să o dobândim cu ajutorul lui Dumnezeu şi astfel să ne izbăvim de iadul cel groaznic.
25. Toate cele din lumea aceasta deşartă vor trece.
Lumea, viaţa aceasta este un târg şi fiecare negustoreşte cu banul vieţii sale viaţa cea veşnică.
Cât de înţelept va fi acela care cu banul, adică cu viaţa aceasta, va negustori înţelepţeşte, cumpărând tot ce-i va trebui pentru ceasul morţii şi al judecăţii lui Dumnezeu!
Să cumpărăm lucruri preţioase, care plac Marelui împărat: spovedanie, smerenie, curăţie sufletească şi trupească de păcatele trupeşti, dragoste către Dumnezeu; depărtare de osândire, vorbă deşartă, minciună şi celelalte. Când toate acestea le vom dobândi, atunci ne vom afla bogaţi în fericita împărăţie a lui Dumnezeu.
26. „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”, fiul meu, în această lume. Aceasta a
197
strigat înţeleptul Solomon când a gustat din plin desfătările simţurilor. Nici o desfătare nu a lipsit din inima lui, dar a sfârşit întru stricăciune şi pierzare. Dimpotrivă, cel care lucrează pentru Dumnezeu, nici aici nu rămâne lipsit de cele necesare traiului, dar totodată simte bucuria şi pacea lui Dumnezeu. Nu rămâne bogăţia, nu însoţeşte slava; frumuseţea se schimbă, tinereţea trece şi vine bătrâneţea; sănătatea se ofileşte, boala vine şi pe toate mormântul le preface întru nimic.
Când vom vedea ultimele noastre locuinţe, mormânturile noastre, atunci vom vedea cu proprii ochi toată deşertăciunea omenească. aşa cum Avva Sisoe, atunci când a văzut mormântul Marelui Alexandru, a strigat: „Vai, vai, moarte! Pe tine, Alexandre, nu te încăpea lumea întreagă, cum te-au încăput acum două palme de pământ?”.
Acolo, la mormânt, se pecetluiesc visele plăcerilor deşarte; acolo este călcat în picioare tot ce a preocupat pe mulţi oameni, cele pe care le-au iubit şi pentru care s-au jertfit.
Fiul meu, ia aminte la teatrul care se numeşte lume, căci oameni săraci şi neghiobi se îmbracă pe scena teatrului în haine de împăraţi, de despoţi etc. Aceştia înşală imaginaţia privitorilor, însă când se termină teatrul, sunt aruncate măştile şi se văd atunci aceştia aşa cum sunt ei în realitate.
CAPITOLUL VII
1. Nevoieşte-te, fiul meu, căci calea lui Dumnezeu este strâmtă şi spinoasă. Şi aceasta nu pentru că ea ar fi astfel, ci din pricina patimilor noastre. Dar de vreme ce voim să dezrădăcinăm din inima noastră patimile, care sunt ca nişte rădăcini spinoase, şi voim să sădim saduri bune, este firesc să ne ostenim mult şi să sângereze mâinile noastre, iar faţa să asude. Uneori va veni şi descurajarea, văzând numai rădăcini, numai patimi.
Noi însă, cu nădejdea în Hristos, îndreptătorul sufletelor noastre, să ne îngrijim în fiecare zi de pământul inimii noastre, lucrând la curăţirea acestuia. Răbdare, umilinţă, smerenie, ascultare, tăierea voii, toate acestea ajută la cultivarea pământului. Noi trebuie să punem toată puterea noastră, iar Dumnezeu, văzând osteneala noastră vine şi binecuvintează şi astfel se face pricopsirea noastră.
îndrăzneşte, osteneala este trecătoare, pe când răsplata multă este în Ceruri. Nevoieşte-te şi veghează asupra gândurilor. Nădejdea ţine-o cu tărie, căci aceasta arată că pe Piatră a fost întemeiată casa, iar Piatra este Hristos.
199
Să ai blândeţe, să nu te mânii, fiindcă mânia este roada egoismului şi a voii proprii, pe când blândeţea este roada inimii smerite şi a tăierii voii proprii. Când cineva se mânie, mintea pierde puterea de discernere şi astfel îşi pierde echilibrul şi este târâtă spre cuvinte şi gesturi nepotrivite.
2. Sfinţii Părinţi aseamănă mânia, chiar şi celelalte patimi, cu beţia, căci atunci când cineva se îmbată îşi pierde demnitatea şi devine caraghios înaintea semenilor săi. Tot astfel şi cel mânios în vremea mâniei sale.
Domnul ne spune: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”1. Pentru a afla pacea în conştiinţa noastră, trebuie să înăbuşim şi să dezrădăcinăm fiara mâniei, care îşi are sălaşul în egoism.
Atunci când se întâmplă să te mustre cineva, fie pe drept, fie din lipsă de discernământ, strânge-te pe tine însuţi, stinge fierberea lăuntrică, închide gura şi începe să rosteşti Rugăciunea înlăuntrul tău şi vei vedea îndată cum este înăbuşită fiara. Dar este nevoie de luptă pentru fiecare biruinţă.
Atunci când eşti biruit de mânie, să cunoşti că i-ai aruncat hrană şi atunci o vei vedea în altă împrejurare şi mai puternică. Dacă însă o înăbuşi când se sălbăticeşte, în chipul de mai sus, atunci să ştii că nu i-ai aruncat hrană. La o nouă sălbăticire va fi mai slabă, la următoarea mai slabă, şi astfel încet-încet se face tămăduirea.
3. Gândurile de trufie şi slavă deşartă sunt cumplite şi greu de biruit, dar înaintea smereniei lui Iisus îşi
1 Matei 11,29.
200
pierd cu desăvârşire tăria. „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi de tot păcatul şi patima”1.
Sfinţii Părinţi scriu: „Când îi vezi pe Pilat şi pe Irod că se împacă, cunoaşte că pentru uciderea lui Iisus se pregătesc. Iar când vei vedea slava deşartă şi mândria că te atacă, cunoaşte că spre pierzarea sufletului tău se silesc”.
Frică şi cutremur trebuie să te cuprindă atunci când vezi astfel de gânduri stăruind cu tărie, căci după tăria gândurilor tale îţi pregăteşte Pronia lui Dumnezeu pedepsire prin ispite, pentru a te învăţa smerita cugetare.
Sileşte-te către smerenie, iar atunci când vei vedea că nu cedează astfel de gânduri, ia biciul şi începe să te loveşti. Atunci durerea trupească va izgoni pe cea sufletească şi Dumnezeu, văzând nevoinţata, îţi va da putere pe potrivă. Căci după râvna şi nevoinţa fiecăruia trimite şi Iisus puterea Sa cea preaputernică.
Gândeşte-te, câţi nu au propovăduit, nu au scris, nu au dogmatizat, nu au umplut lumea de cărţi, precum Origen care a scris multe cărţi şi a ajutat pe mulţi, a întărit mulţimi, dintre care s-au arătat şi mucenici, pentru ca la sfârşit să fie numit ereziarh şi apostat.
Vai, un astfel de rău naşte mândria în om! întru nimic socoteşte Dumnezeu faptele sale, fiindcă este „cişmea” şi „robinet”, iar nu izvor. Şi cum este cu putinţă să fie socotit ca lucrare a cişmelei apa ce izvorăşte din ea, de vreme ce a văzut că izvorul este cauza apei ce curge? Cu toate acestea uitarea este un dascăl prea-rău al sufletului, căci dacă şi-ar aduce aminte de adevăr, nu ar dispreţui.
Când s-a petrecut căderea Luceafărului? Oare nu când a primit acel gând de mândrie? De aceea căderea aceluia să ni se facă pildă, căci experienţă şi pază
1 Vezi Ioan 8,32.
201
nu învaţă nimeni doar din păţaniile sale, ci şi din ale aproapelui său.
Când au căzut mari asceţi, care au lepădat toate şi au ajuns până la demonizare, întorcându-se în lume, spre defăimarea monahismului? Atunci când au crezut că sunt mai buni şi mai virtuoşi decât ceilalţi şi că fac ceva.
4. Nu-ţi hrăni patimile cu cedări, ca să nu suferi mai apoi dureri şi întristări. Osteneşte-te acum cât poţi, căci odată cu trecerea timpului, când patimile sunt tratate cu nepăsarea, devin a doua fire şi atunci „aleargă ca să le tămăduieşti, dacă mai poţi”. Pe când acum, dacă le războieşti cum se cuvine când te îndeamnă la rău, te vei slobozi cu ajutorul Harului lui Dumnezeu şi te vei simţi fericit.
5. Cu cât dobândeşti mai repede o virtute, cu atât mai uşor se pierde. Cu cât o dobândeşti mai greu, cu mai multă osteneală, cu atât rămâne mai statornică. Este asemenea dovleacului care a urcat la înălţime şi a spus chiparosului:
ai văzut în câte zile am urcat? Tu câţi ani ai?
Bine, a răspuns chiparosul, încă nu ai văzut nici vânturi, nici călduri mari, nici îngheţuri.
Şi după puţin timp dovleacul s-a uscat, pe când chiparosul a rămas la locul lui.
Tot astfel şi omul. Şi pe timp de furtună şi pe timp de pace este la fel. De ce? Fiindcă timpul îndelungat a creat o stabilitate. La începutul lepădării sale de lume starea sa sufletească este instabilă, dar odată cu trecerea timpului Harul lui Dumnezeu lucrează încet-încet mântuirea omului şi slobozirea lui de patimi. Mâine va începe Harul lui Dumnezeu să lucreze singur şi nu va
202
mai fi nevoie să vă siliţi pe voi înşivă, să cugetaţi la diferite lucruri sfinte. Harul care rămâne, acela le va aduce în minte, fără să doriţi aceasta. şi atunci veţi vedea tainele tainelor! Veţi veni întru simţirea fie a pomenirii morţii, fie a altei cugetări sfinte. Când te vei trezi din somn, nu vei mai fi somnoros, ci vei fi mai sporit, deja vei fi trecut prin întreaga taină a contemplaţiei şi atunci vei spune: „Dar cum se poate aceasta, de vreme ce abia m-am trezit din somn? Cum se face aceasta?”. Aceasta o face Harul lui Dumnezeu, care lucrează singur. Aceasta este roada îndelungii obişnuinţe.
Aşa cum se petrece cu păcatul, când omul, atât în timpul zilei, cât şi în somn, se gândeşte numai la păcat, numai la rău, tot astfel se întâmplă şi cu binele. Obişnuinţa cea bună ajutată de Harul lui Dumnezeu devine o stare a sufletului. Pe când păcatul, ajutat de obişnuinţa cea rea şi de diavol, devine un rău neîncetat.
6. Îmi scrii, fiul meu, despre războiul tău trupesc. Fă răbdare şi toate vor trece cu Harul lui Dumnezeu. Nimic nu va rămâne, ajunge să te nevoieşti. Dacă te vei lupta vitejeşte, tot ceea ce te războieşte va dura puţin timp.
Războiul trupesc nu te va însoţi toată tinereţea ta, ci potrivit cu nevoinţa ta, ţi se va face uşor de suferit. Patima mândriei va continua să te lupte multă vreme, chiar şi după trecerea tinereţii. Te vei odihni de acum, potrivit cu nevoinţa şi cu cunoştinţele duhovniceşti pe care le vei pune în luptă.
Aceste două patimi sunt cele mai puternice dintre toate. Pe acestea două se sprijină toată clădirea păcatului. Fiecare din ele este pricinuitoarea celeilalte. Amândouă sunt ca nişte lei înfricoşători, dar Iisus are puterea
203
cu o singură privire a Sa să-i facă mâncare a păsărilor carnivore.
7. Să nu te mânii, căci aceasta este o dovadă de egoism, iar blândeţea şi îndelunga-răbdare dovadă de smerită cugetare.
Pentru aceasta, fiul meu, dacă vrei să dezrădăcinezi patimile tale, iubeşte osândirea de sine şi smerenia; numai în chipul acesta se împuţinează şi se nimicesc patimile.
8. A avea cineva bănuială asupra altuia că ar avea gânduri rele despre el sau că alţii îl vorbesc de rău, această bănuială este numită de Sfinţii Părinţi minciună a minţii. Minciună în cuvânt este atunci când am de pildă cinci drahme şi spun că am zece. Minciună în faptă este atunci când, de pildă, am întârziat să mă scol din pricina trândăvirii, dar eu spun: „Am fost obosit, pentru că am lucrat mult”.
9. Postul este o virtute deosebită. Potoleşte pornirile trupeşti şi dă sufletului putere pentru a se putea lupta împotriva otrăvirii inimii prin simţuri şi a aduce acesteia leacul pentru otrăvirea de mai înainte.
Postul curăţă partea raţională, adică ofileşte orice gând păcătos şi aduce sănătatea cea după Dumnezeu în cugetare, care se vădeşte prin gânduri sfinte. Ele luminează cugetarea, iar aceasta, luminată fiind, dă sufletului mai multă râvnă duhovnicească.
10. Ceea ce trebuie să ne preocupe mai mult este a ne curăţa inima de patimi, de a tămădui vreo patimă sau neputinţă. Cele pe care Dumnezeu le dă în răstimpuri,
204
în vremea mângâierii nu au un rol deosebit, fiindcă vin şi pleacă. Ah, aceste patimi! Rădăcini cu spini sunt ele. Câtă osteneală, câtă durere, câte lacrimi, câte rugăciuni trebuie să facă cineva ca să vadă o cât de mică uşurare! Este o adevărată mucenicie.
11. Patima desfrânării este greu de biruit, mai ales când este întărită de căderi anterioare. Dar Dumnezeu ştie să izbăvească pe cei care aleargă la El cu smerenie, fiindcă cunoaşte slăbiciunea firii noastre.
12. îl rog pe Preamilostivul Dumnezeu să-ţi arate calea mântuirii şi ca pe un cerb să te îndrepteze la izvoarele apelor cele de viaţă purtătoare şi răcoritoare. Căci aspră şi grea este calea mântuirii. Omul este plin de patimi, neputinţe, capricii, de aceea pentru a se putea elibera de ele este nevoie de luptă sângeroasă. Biruind cu ajutorul lui Dumnezeu, va primi încă de aici logodirea nunţii viitoare cu Mielul, Care a fost junghiaără de omenie de către mâini de Dumnezeu blestemate.
Despre războiul trupesc şi nevăzut adus de demoni 1
1. Cunoscând bine că pierzătorul de suflete a întins curse peste tot, să nu dormităm. Şi în piaţă şi în mijlocul familiei, chiar şi în această biserică a lui Dumnezeu ni se întind felurite curse sub chipul evlaviei. Cine poate aşadar să se izbăvească de aceste curse ascunse şi să-l dispreţuiască pe cel ce le-a meşteşugit?
Să lăsăm experienţa cea bogată a Cuvioşilor noştri Părinţi să-şi asume osteneala nimicirii acestor curse. Ei ne răspund că numai smerita cugetare cea înălţătoare
205
este virtutea cea preaputernică, sabie a Duhului, care taie răul din rădăcină şi nimiceşte cu totul lucrarea curselor diavoleşti. Să ne asumăm aşadar osteneala dobândirii acestei virtuţi mântuitoare, pierzătoarediavolului, smerenia.
2. Fiul meu, să iei aminte atât atunci când simţi bucurie, cât şi atunci când simţi întristare. Nici din pricina bucuriei să ieşi din hotarele tale, manifestându-te prin multă voioşie şi râsete, nici în întristare să te întristezi atât de mult, încât să se vadă. Căci satana săgetează cu gânduri, dar nu poate să-şi dea seama dacă le-am primit în inimă sau nu. însă el, ca un meşteşugăreţ ce este, după ce aruncă săgeata gândului celui rău, observă chipul nostru şi toate mişcările trupului nostru şi din acestea apreciază cât de mult s-a înfipt săgeata lui în inima noastră. Dacă vede că sufletul s-a rănit, atunci înteţeşte săgeţile, pentru a-l omorî; dar dacă vede că sufletul nu s-a rănit, atunci schimbă tactica. De aceea atunci când ai bucurie, să o ascunzi înlăuntrul tău, pentru ca să nu ţi-o descopere vrăjmaşul prin neatenţia ta şi să ţi-o fure cu vreo ispită. Tot astfel şi în întristare, ca să nu ţi-o mărească prin recunoaşterea cauzei care a pricinuit-o. Când în vreme de bucurie sau de întristare te păstrezi într-o stare de echilibru sufletesc, diavolul, necunoscând exact ce se petrece înlăuntrul omului, nu ştie cum să-l războiască.
3. Prin mijlocul a multe curse trecem şi pentru aceasta, ca să putem să ne ferim de stânci, nu se îngăduie să păşim cu nepăsare. Să avem ochi veghetori, închipuind astfel pe Heruvimii cei cu ochi mulţi, pentru ca, dispreţuind meşteşugirea cea rea a satanei şi purtaţi fiind de aripile gândurilor dumnezeieşti în spaţiul cel
206
duhovnicesc, să aducem sănătatea sufletelor noastre lui Dumnezeu Cel ce locuieşte în Ceruri, ca pe o tămâie binemirositoare. Aşa cum sănătatea fiilor pricinuieşte bucurie celui ce i-a născut, tot astfel şi Bunului nostru Dumnezeu Tatăl îi aducem bucurie când avem sănătate în sufletele noastre.
4. Întâlnind odată demonul pe marele Macarie, îi spuse:
macarie, ce faci mai mult decât mine, şezând în pustie? Şi eu sălăşluiesc în pustie; tu posteşti, dar eu niciodată nu mănânc; tu spre neagonisire te sileşti, dar eu nimic nu am. Ah, Macarie, un singur lucru ai care mă răpune şi spre care nici a privi nu pot.
care? a întrebat Macarie.
SMERENIA! Aceasta mă arde!
Şi acestea zicând, s-a făcut nevăzut.
Să ne asumăm, aşadar, această mică osteneală pentru dobândirea acestei virtuţi mântuitoare, osteneala neîncetatei rugăciuni către Dumnezeul nostru, Cel ce toate poate să ni le dăruiască. Şi credem că o vom primi, atunci când cu durere, răbdare şi stăruinţă batem la uşa milostivirii, care se deschide cu uşurinţă atunci când cheia văduvei din Evanghelie, cea nedreptăţită, o mânuim cum trebuie. Să lepădăm greutatea trândăvirii şi să imităm iuţeala căprioarei, pentru ca, la fiecare ispită a noastră, să alergăm degrabă la Dumnezeu, cerându-I să lupte împreună cu noi, şi astfel pe Goliat cel de alt neam să-l răpunem, slăvind stăpânirea împărăţiei lui Dumnezeu.
5. Întotdeauna mă rog lui Dumnezeu să vă dea judecată dreaptă. Mai întâi să gândiţi ce trebuie să
207
vorbească gura. încă nu aveţi experienţă în ce priveşte meşteşugirile diavolului, al cărui scop este ca niciodată să nu aveţi linişte. Ci vă pune să vă ocupaţi când de cele de-a dreapta, când de cele de-a stânga, când pentru lucrurile voastre, când pentru lucruri străine, astfel încât să nu se liniştească sufletul vostru şi să nu puteţi privi în adâncul acestuia, unde se află încă multe de aruncat afară. Nu vă ocupaţi cu nimic din cele dinafara sufletului vostru. Faceţi-vă nebuni, pentru a deveni înţelepţi; faceţi-vă neînvăţaţi, pentru a vă descoperi Domnul înţelepciunea Sa.
6. (Sfaturile Stareţului către nişte suflete ce întemeiaseră o obşte)
Să nu credeţi că diavolul va rămâne nepăsător sau că îi este indiferenaptul că aţi întemeiat o obşte, adică aţi ridicat meterez pentru a-l război. Nu, a cercetat bine şi s-a înarmat cu vicleşug, ca o vulpe şi ca un lup. A intrat în staulul vostru şi distruge sufletele voastre. Nu-l mai lăsaţi înăuntru. Treziţi-vă şi uniţi-vă prin dragoste, căci aceasta îi paralizează puterile. Aduceţi-vă aminte că le-aţi părăsit pe toate pentru Hristos. Aţi jertfit tinereţea voastră, aţi dispreţuit toate cele veselitoare ale lumii pentru a-L dobândi pe Hristos. Fie-vă milă de sufletele voastre, gândiţi-vă că diavolul pândeşte ca să înghită pe cineva. Nu suferă balaurul să vadă cum călcaţi peste el şi nu-l ascultaţi. Vă zavistuieşte şi pentru aceasta vine ca o vulpe vicleană şi vă aduce certuri şi lupte între voi, ca să vă risipească şi apoi să vă arunce pe stâncile păcatului.
7. Fără Domnul, Cel ce luptă împreună cu noi, nici un bine nu putem să facem. De aceea este nevoie de
208
multă smerită cugetare, pentru a găsi odihnă sufletelor noastre.
Niciodată diavolul cel viclean nu va înceta să ne săgeteze cu săgeţile sale cele înfocate şi să se străduiască să ne ia sub stăpânirea sa. Dar şi noi avem multe arme care îl omoară, mai ales Rugăciunea “DoamneIisuse Hristoase, miluieşte-mă” care îl arde cu totul. De aceea caută să ne războiască cu viclenie, dar Hristos ne luminează cu sfintele Sale porunci, ca să-l războim.
Diavolul a pus pe acea persoană să te războiască, pentru a te face să încalci sfintele porunci ale lui Dumnezeu şi în felul acesta şi pe tine să te vatăme, dar mai ales să-L întristeze şi să-L războiască pe Dumnezeu prin aceste încălcări de poruncă. Dimpotrivă, dacă ne vom sili să păzim cuvântul lui Dumnezeu şi ne vom nevoi mult, şi sufletul nostru îl vom mântui, încă ne vom învrednici să devenim şi organe prin care să Se slăvească Dumnezeu. „Eu îi preaslăvesc pe cei ce Mă preaslăvesc pe Mine”1.
Pentru aceasta, fiul meu, nevoieşte-te cu dragoste, cu răbdare, cu smerenie, pentru a zădărnici, cu ajutorul lui Dumnezeu, cursele diavolului. Poate că prin tine va lumina Dumnezeu şi pe acea persoană, ca să se pocăiască. „Biruieşte răul cu binele”.
8. Fiul meu, îmi scrii despre războiul tău trupesc. Cunoaşte că ţi-a venit din pricina mândriei, ca să te smereşti şi să înveţi că dacă ne părăseşte Harul, cădem şi ajungem privelişte vrednică de plâns.
Aşadar, smereşte-te, prihăneşte-te pe sineţi, cere de la Maica Domnului să-ţi dăruiască darul smeritei-cugetări,
1 I Regi 2,30.
209
adică a simţi că eşti un nimic, căci Iisus a spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic”1.
Cu această ispită care ţi-a venit învaţă cum cade omul, dar şi cât de jos. Există căderi şi mai rele pentru cei mai mândri. Nu te întrista, căci este o ispită care va trece. Aşa îngăduie Dumnezeu pentru folosul nostru, ca să deprindem înţelepciunea ispitelor. Fă răbdare, îmbărbătează-te, nu deznădăjdui, ci îndrăzneşte, căci va trece. Este o furtună şi marea va arunca afară toate gunoaiele pe care le-a adunat liniştea de mai înainte.
Nu te întrista mai mult decât se cuvine, căci este de la diavolul şi această întristare te va conduce la nepăsare şi slăbire a nevoinţei. Tu doar nevoieşte-te şi nu te teme.
Dispreţuieşte pe satana şi arată că nu-l bagi în seamă, iar acesta, ca un mândru ce este, va pleca, fiindcă cu cât îl bagi în seamă, cu atât acesta nu pleacă.
9. Atunci când îţi vine război trupesc, ia aminte foarte mult la imaginaţiile necurate, din care izvorăsc gândurile întinate. Alungă aceste imaginaţii de îndată ce vin. Rosteşte îndată Rugăciunea cu durerea sufletului şi îndată te vei izbăvi de război.
10. Nu gândi că tu ai cugetat despre stareţul tău astfel de lucruri. Nu, fiul meu, ale diavolului sunt. Sufletul tău este curat. Diavolul este necurat şi el aduce acestea în mintea noastră şi se străduieşte să ne convingă că sunt cugetele noastre ca să ne aducă apoi întristare. Această întristare este diavolească şi dovedeşte nepăsarea faţă de îndatoririle duhovniceşti, căci dacă ar fi fost de la Dumnezeu, ar fi trebuit să avem râvnă întru toate.
1 Ioan 15,5.
210
Nu l-ai amărât pe stareţul tău, aşa cum tu crezi, fiindcă stareţul cunoaşte din experienţă că acele gânduri sunt ale demonului, iar nu ale tale. Ţie ţi s-a părut astfel ca să te amărăşti şi să nu ai curaj să-ţi mărturiseşti gândul tău. Nu, ori de câte ori îţi vin astfel de gânduri, să mergi să le spui fără ruşine, fiindcă ispititorul aduce astfel de gânduri ca să ne ruşinăm şi să nu le spunem, să nu ne mărturisim şi apoi să ne înghită cu totul. Ia aminte să nu ascunzi gânduri, căci vei cădea în cursă.
11. Nu te teme, fiul meu! Este război şi va trece. Toţi Sfinţii au fost războiţi. Ajungeau la un astfel de război, încât, deznădăjduiţi fiind din pricina lui, luau şerpi otrăvitori şi îi puneau pe mădularele lor, ca să-i muşte şi să moară. Noi, fiindcă suntem slabi, nu va îngădui Dumnezeu să fim războiţi peste puterile noastre, ci ne va ajuta. Dar fiindcă avem mândrie, pentru aceasta îngăduie Dumnezeu războiul, ca să ne smerim. Nu te întrista peste măsură, ci aruncă-te cu multă smerenie înaintea lui Dumnezeu şi prihăneşte-te pe sineţi. Orice gând rău să-l alungi de îndată şi nădăjduiesc că te va odihni Harul lui Dumnezeu.
Nu te teme, nu vei păţi nimic. Alungă frica şi îndrăzneşte! Vei vedea că toate vor trece. Acest război îţi va lăsa Mult folos şi mult Har vei primi de la Dumnezeu. Numai să nu te temi, căci atunci pierdem jocul.
12. Cu multă atenţie trebuie să ne petrecem zilele, pentru că diavolul este foarte viclean şi pândeşte ca să ne prindă în cursă în vreme de aţipire duhovnicească şi astfel să ne facă vinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi a conştiinţei noastre. Fie ca Dumnezeu să-i zădărnicească meşteşugirile, astfel încât să nu poată să ne facă rău, dar
211
ca Unul ce este drept, nu poate să treacă peste voinţa omului. Şi astfel ascultăm de bunăvoie şi primul sunt eu de sfaturile viclene ale diavolului şi păcătuim.
13. Dumnezeu ne primeşte chiar şi în ceasul al unsprezecelea, ajunge să ne venim în simţire. Dar diavolul, care războieşte cu viclenie sufletul nostru, nu rămâne nepăsător şi nu-i scapă nimic, căci acesta a văzut nemăsurata valoare a timpului şi de aceea se străduieşte cu grijile cele deşarte, cu cele atrăgătoare şi odihnitoare ale lumii să aducă în suflet neştiinţa şi uitarea, ca să poată aduce în ultima clipă desăvârşita deznădejde şi astfel să câştige sufletele cele nemuritoare, pentru care Hristos a murit pe Cruce.
14. Pentru războaiele tale nu te întrista, nu te teme, ci îndrăzneşte. Nu au stăpânire demonii să-ţi facă rău, ci degetul lui Dumnezeu este. De aceea mulţumeşte din inimă, fiindcă prin acestea ţi se vor deschide ochii sufletului, care te vor povăţui pe drumul cel drept. Prin medicamentele cele amare se vindecă patimile cele de nevindecat.
Roagă-l pe Dumnezeu, zicând: “ nu ne duce pe noi în ispită”. Acest război, aşa cum spune Sfântul Isaac Sirul, provine din mândrie, din trufie, din împietrirea inimii. Vindecarea este smerenia şi recunoaşterea judecăţilor greşite împreună cu ascultarea faţă de un părinte duhovnicesc.
Smereşte-te, fiul meu, căci numai acest leac te va izbăvi. De aceea Dumnezeu, din dragoste pentru tine, ţi-a trimis aceste ispite, ca să te înfricoşeze şi astfel să-ţi revii şi să te înţelepţeşti, să te smereşti şi să ceri iertare.
212
Când te rogi demonii cei vicleni se sălbăticesc, fiindcă văd că începi să rupi mrejele lor şi se tem ca nu cumva să le scapi. Vor să te facă să te temi sau să te arunce în deznădejde.
Pentru aceasta înarmează-te cu credinţa şi cu nădejdea în Dumnezeu şi cu convingerea că nimic nu pot să facă fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Şi să ştii că dacă vei face răbdare în aceste războaie şi te vei smeri înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, mult Har şi luminare vei primi de la Dumnezeu. Atunci ţi se vor deschide ochii sufletului şi vei vedea în ce întuneric te aflai.
Curajul pe care îl ai este Harul lui Dumnezeu care te ajută în aceste ispite, căci fără curaj şi nădejde şi credinţă în aceste ispite pericolul este mare.
Nu te teme de nimic, pune-ţi toată nădejdea ta în Hristos; strigă Rugăciunea cu voce tare şi vei vedea cât ajutor vei primi.
Teme-te de Dumnezeu şi nu de demoni; teme-te de judecăţile Sale, căci atunci când hotărăşte o pedeapsă pentru mândria noastră, cine poate să-L împiedice? Pentru aceasta, atunci când răul este mic, să ne îngrijim să-l îndreptăm, căci dacă se măreşte, atunci chiar şi alţii să voiască să te ajute, nu vor putea.
De aceea iubeşte mai mult pe Dumnezeu, Care ţi-a trimis medicament pentru bolile tale, adică răbdare, smerenie, curaj şi îngrijeşte-te să-l iei.
15. Atunci când ne războieşte duhul cel viclean al mândriei, niciodată nu vor lipsi căderile. Iar căderile ne vor dărui cunoaşterea ticăloşiei noastre şi ne vom învrednici de dobândirea smereniei, când va sta de faţă Hristos, Cel ce este smerit cu inima şi blând cu sufletul.
213
Atunci bucuria, pacea, dulceaţa vor împărăţi în sufletul nostru, iar fericirea va umple inima noastră.
16. Siliţi-vă, fiii mei, la lupta cea duhovnicească. Nu uitaţi de experienţa cea bogată a diavolului şi de slăbiciunea noastră. Aşa cum toamna frunzele cad la cea mai slabă adiere de vânt, tot astfel şi noi cădem la cea mai mică ispită şi încercare, atunci când Harul lui Dumnezeu nu luptă împreună cu noi. Şi când luptă Harul lui Dumnezeu împreună cu noi? Doar atunci când smerita cugetare călăuzeşte fiecare cugetare şi lucrare a noastră.
17. Să crească în sufletul tău adevărata smerită cugetare, prin care se păzeşte roada sufletului. Satana se sileşte să fure scopul nevoinţei de la cei care se nevoiesc. Iar aceasta se face atunci când omul se mândreşte, când orice ar face se trufeşte, zicând în cugetul său că pentru sporirea şi silirea lui a dobândit cutare virtute. în felul acesta rămâne osteneala fără răsplată, luptă fără nădejde şi lucrarea fără preţuire.
18. Nu te teme de nevăzuţii vrăjmaşi atunci când eşti îmbrăcat în Hristos, ci numai atunci să te temi, când nu vezi Harul să te îngrădească. Dar şi atunci „nu este nici un rău din care să nu provină ceva bun”. îngrijeşte-te să slujeşti lui Dumnezeu cu frică şi cutremur, căci cumplitul surpător al celor ce se nevoiesc pândeşte vreme de nepăsare şi atunci sare cu mânie dumnezeu să-l piardă! şi caută să ne arunce pe noi, ca pe unii ce purtăm trup, în adâncurile iadului.
19. Diavolul este izvorul a toată minciuna şi înşelăciunea, viclenia şi răutatea. Pentru aceasta toate
214
gândurile, care sunt îndreptate împotriva creştinilor, în esenţă sunt minciună şi înşelăciune.
Celui tânăr cu vârsta, prin gândurile imaginaţiei, îi făgăduieşte toată bunăstarea, amăgindu-l pe unul ca acesta cu visuri înşelătoare, bogăţie, desfătări, viaţă nemuritoare. Şi astfel îşi împlineşte planul său, adică alungă de la el pomenirea morţii, fiindcă aceasta îi strică planul. Iar aceasta o face până ce îl convinge, că-i este cel mai bun prieten. Apoi, după ce îl înfăşoară în mrejele sale, precum păianjenul pânza sa, atunci îi suge toată vlaga cea duhovnicească şi-l lasă mort pentru Dumnezeu.
20. Glasul pe care l-ai auzit că ţi-a spus: „Hristos te-a curăţit de păcatele tale şi ţi-a omorât patimile” este de la diavolul. Este prima treaptă care îl conduce pe om la înşelare şi distrugere. Dacă omul îl va asculta, i se va desfăta inima şi va consimţi cu cuvintele diavolului, îndată înrâurirea diavolului se face şi mai simţită. Şi astfel, omul este luat încet-încet în stăpânire, după care va fi nevoie de multă osteneală pentru a se elibera.
Pentru aceasta, fiul meu, bine ai făcut că nu ai dat atenţie, ci te-ai prihănit pe sineţi. Altă dată, dacă vei auzi ceva, să spui: „Eu le voi spune stareţului meu şi voi face ce-mi va spune el”. Diavolul se teme foarte mult de mărturisirea gândurilor la stareţ, fiindcă ştie că i se strică toate cursele.
Să ştii, fiul meu, că un gând de trufie, adică de mândrie, s-a înrădăcinat înlăuntrul tău şi de aceea ţi s-a întâmplat aceasta. Fii cu luare-aminte şi păzeşte smerenia. Roagă-l pe Dumnezeu în fiecare zi ca să-ţi dea duhul smeritei-cugetări. Aşa cum în pământul bătătorit
215
nu încolţeşte nimic, tot astfel în smerita-cugetare nu încolţeşte nici o înşelare.
21. Necredinţa şi blasfemia provin din invidia diavolului; izbăvirea de acestea va veni doar atunci când le vom dispreţui ca pe nişte lătrături de câine. Omul nu are păcat dintru acestea. Alţii nu ştiau aceasta şi de aceea posteau şi privegheau şi plângeau, dar izbăvire de acestea nu aflau. Gândurile de hulă fug de la om numai când sunt dispreţuite.
A fost luptat şi Avva Agaton de gânduri de hulă şi pentru aceasta îl ruga pe Dumnezeu ca să-l slobozească de ele, dar a auzit o voce care îi spunea: „Agatoane, Agatoane, îngrijeşte-te de păcatele tale şi lasă-l pe diavol să latre, căci nu ai păcat dintru acestea”. Dacă nu le dispreţuieşte cineva, nu se poate izbăvi de ele.
216
22. Oricât ne-ar asupri acest tiran înfricoşător al sufletelor noastre din răutate şi invidie, va veni ceasul când va judeca Dumnezeu răutatea lui, iar nouă celor împovăraţi ne va da odihna cea veşnică.
Răbdare, fiul meu! Să purtăm şi noi cununa de spini a necazurilor vieţii, precum Hristos. Să se înfigă adânc spinii în capul nostru şi să curgă sângele din belşug, pentru ca sângele şi aceste dureri să înfrumuseţeze şi să strălucească haina sufletului nostru, ca să nu fim ruşinaţi înaintea lui Hristos văzând celelalte suflete pline de slavă şi curăţie. Răbdare, iarna necazurilor va trece şi frumoasa primăvară va aduce mireasma Harului lui Dumnezeu!
23. Să nu dai atenţie, fiul meu, la ceea ce îţi şopteşte diavolul cel înşelător, care se străduieşte cu măiestriile lui să te joace cum vrea el şi astfel să te arunce în acedie şi deznădejde care este pregustarea iadului şi aduce amărăciune căci cei osândiţi întru deznădejde se află şi niciodată nu vor ieşi din iad, de vreme ce în iad nu este pocăinţă.
24. Nevoiţi-vă cu toată puterea sufletului pentru dragostea lui Hristos.
Diavolul se nevoieşte zi şi noapte ca să ne facă vase ale sale, nevrednice de Dumnezeu. Să ne nevoim şi noi ca să ne facem vase ale Celui Răstignit, pentru ca să-l ruşinăm pe diavolul şi să slăvim acea Dragoste, Care pentru noi şi-a vărsat Preacuratul ei Sânge.
Nevoiţi-vă cu tărie şi nu vă temeţi, fiindcă avem înaintea noastră pe fraţii noştri mai mari, pe îngeri care se nevoiesc împreună cu noi. Ei sunt cu neasemănare mai mulţi şi mai puternici decât demonii. De aceea îndrăzniţi, siliţi-vă către dobândirea cunoştinţei celei adevărate, deoarece adevărul, ca o armăpreaputernică, îl îngrădeşte pe nevoitor.
25. O, de câtă luare aminte avem nevoie! Diavolul caută pe cine să-l înghită şi să-l arunce în adâncul iadului, iar noi mai ales eu, care sunt prada lui dormităm de bunăvoie cu somnul cel greu. Ne vom trezi cândva, dar va fi prea târziu.
Sfântul Munte 30.06.1958
26. Iubite frate în Hristos, am primit scrisoarea ta şi am văzut lupta ta cu gândurile aduse de războiul desfrânării.
Ascultă-mă, fratele meu, pe mine cel sărac în cunoaştere şi cu sufletul pustiu de orice bine. Când
217
cineva se luptă împotriva păcatului cu smerenie şi frica lui Dumnezeu, cu râvnă duhovnicească fierbinte, sub povăţuirea unui duhovnic încercat, este cu neputinţă ca Dumnezeu să-l lase să se piardă.
Numai când îşi va neglija îndatoririle sale duhovniceşti, când se va mândri gândindu-se că este ceva, atunci poate cădea. Dar iarăşi dacă va cădea cu smerenie înaintea lui Dumnezeu, se va ridica din nou, se va tămădui. Mila Domnului acoperă pe cei zdrobiţi cu inima.
Vin însă şi multe încercări pentru a dobândi experienţă şi înţelepciune duhovnicească, fiindcă fără ispite este cu neputinţă să dobândească cineva experienţă.
Atunci când cineva face ceva mânat de bună intenţie şi după aceea se dovedeşte că nu a fost corect ceea ce a făcut, Dumnezeu, Care caută la inima omului şi cearcă scopul fiecărei fapte, va aduce iarăşi lucrurile la starea de mai înainte şi-l va lumina să înţeleagă ce anume trebuia să facă.
Lucrul desăvârşit numai lui Dumnezeu îi aparţine. Oricât de desăvârşiţi au fost Sfinţii, tot au avut oarecare întinăciune. Ispitele sunt îngăduite pentru a lua aminte şi pentru a dobândi smerenie şi răbdare. O mânie cât de mică, un râset, un cuvânt desert nu micşorează cu nimic sfinţenia unui Sfânt.
Trebuie doar să nu deznădăjduiască, oricât de mult ar cădea şi ar păcătui, chiar şi de mii de ori pe zi. Nu este îndreptăţit de Dumnezeu să deznădăjduiască, ci cu nădejdea să se întărească şi către luptă să se gătească, până când mila lui Dumnezeu îl va slobozi.
Un frate a slăbit în nevoinţa sa şi cădea în fiecare zi, dar îndată se ridica şi îşi făcea canonul său. Însă diavolul care îl îmbrâncea la păcat şi-a pierdut răbdarea, văzând
218
curajul şi nădejdea cea bună a fratelui. Atunci s-a arătat înaintea fratelui şi i-a spus:
nu te temi de Dumnezeu, tu cel ce eşti întinat? Acum ai păcătuit şi cum de mai îndrăzneşti să te mai arăţi lui Dumnezeu? Nu te temi că te va arde Dumnezeu?
Atunci fratele, având bărbăţie în suflet, îi spuse demonului:
chilia aceasta este ca o fierărie; una dai şi una primeşti. Dar pe Iisus, Care a venit ca să mântuiască lumea, nu voi înceta să te lupt căzând şi ridicându-mă, lovind şi loviiind, până la ultima mea suflare. Şi să vedem, tu vei birui sau Hristos?
Acestea auzindu-le diavolul, i-a spus:
nu te voi mai lupta, ca să nu-ţi pricinuiesc cununi.
De atunci fratele s-a izbăvit de război şi şedea în chilia sa, plângându-şi păcatele.
Când Dumnezeu îl luminează pe om şi acesta se pocăieşte pentru păcatele sale, sporeşte întru smerenie şi luare-aminte, şi pe unul ca acesta nu-l lasă Dumnezeu să se piardă. Desigur, întipăririle în minte ale păcatelor de mai înainte i se vor face piedici. Să nu deznădăjduiască însă, cugetând că va cădea şi se va pierde atunci când va vedea ridicându-se valuri înfricoşătoare, ci să-şi pună nădejdea în Dumnezeu, înarmându-se cu credinţă, cu smerenie, cu nevoinţa duhovnicească şi cu povăţuirea unui părinte duhovnicesc; să nu se teamă văzând furtuna ce se ridică.
27. Roagă-te neîncetat cu Rugăciunea lui Iisus; închide-te în tine însuţi prin tăcere şi studiu duhovnicesc. îngrijeşte-te de sufletul tău, fiica mea; fă-te mai duhovnicească în casa ta! Dumnezeu urmăreşte problema
219
ta şi va trimite Harul Său, atunci când va hotărî „comandamentul” de sus.
Plângi cu smerenie. „Ce-i va folosi omului de va câştiga lumea întreagă, dar îşi va pierde sufletul?”. Satana îşi pune în aplicare toate mijloacele ca să împiedice urcuşul sufletelor. Fericit este acel suflet care îi va scăpa şi-l va înşela.
Cugetă la deşertăciunea lucrurilor trecătoare şi la statornicia petrecerii celei din Ceruri, unde se află Biserica biruitoare, care aşteaptă şi se roagă pentru cea luptătoare. Mai mult ca niciodată vom avea nevoie de credinţă fierbinte în Hristos şi de învăţăturile cele drepte ale Părinţilor noştri, căci vine timpul când diavolul va înşela chiar şi pe cei aleşi.
28. Diavolul nu va rămâne nepăsător în această luptă. Are şi el armele lui. Care? Iată, de pildă, ne şopteşte: „Nu vei face nimic, căci eu iarăşi te voi arunca. Nu vezi mărimea cutărei patimi? Să ţii minte că nu poi biruit aşa uşor şi că nu voi ceda nicidecum. De altfel, ce ai făcut până astăzi? Nimic. Dar nici nu te voi lăsa să faci. Zadarnice sunt toate ostenelile tale. Eu sunt nebiruit. Nu vezi cât de mare sunt?”. Şi îndată apar acele imaginaţii necurate împreună cu o puternică înfierbântare trupească. Pare că este înarmat ca un scorpion. Atunci îi aduce nevoitorului sentimentul că este cu neputinţă să scape şi, prin urmare, trebuie să-şi ridice mâinile şi să se predea.
Acestea şi altele asemenea ne aduce preavicleanul şoptitor. Să dezvăluim aşadar minciuna curselor lui şi să descoperim armele lui ruginite. Nevoitorul Atotputernicului Dumnezeu, crezând în puterea Lui cea nebiruită şi simţind-o pe aceasta, începe lupta cu curaj,
220
ridicând steagul Crucii şi având ca armă înfricoşătoare demonilor Numele lui Iisus, chemat neîncetat şi cu tărie, închizând astfel calea către imaginaţie a atacurilor viclene ale diavolului. Unul ca acesta cugetă neîncetat la moarte, la Judecată, la iad, la desfătarea Raiului, la slava cea veşnică alături de Iisus, la vitejia Sfinţilor. Şi toate acestea sunt muniţii de luptă, care întăresc puterea Rugăciunii.
Atunci este izgonită deznădejdea, nepăsarea, egoismul, neruşinarea şi pune stăpânire râvna nevoitorului; atunci cedează „umflătura” satanei şi se sparge ca un balon uşor.
221
Despre nepăsare, frică, trădare şi dezertare
1. Ostaşul fricos este lipsit de slavă, de îndrăznire şi plin de ruşine; nici o rugăminte de-a lui nu ajunge la urechile împăratului. Pe când cel viteaz, numai numele lui să fie anunţat, că îndată se face împlinirea cererilor lui.
O, înaltă îndrăznire, care îl împodobeşti pe nevoitorul viteaz! Cine nu şi-o doreşte pe aceasta? Dar nepăsarea, mai ales în rugăciune, o spulberă în cele patru vânturi şi-l lasă pe om gol.
Cu atât mai mult trebuie ca noi să fim slăviţi ca nişte viteji, fiindcă purtăm schima îngerească şi cu jurăminte ne-am făgăduit împăratului împăraţilor. Viaţă sau moarte, nu nepăsare sau dezertare, ci prin luptă şi silire să învingem pe vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al sufletului nostru.
2. Cât despre frica ce te cuprinde noaptea, este de la cel viclean, însă îl vei birui cu ajutorul credinţei în Dumnezeu. Adică să cugeţi că Dumnezeu este pretutindeni
222
prezent, „căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem”1, şi că nimic nu se face fără să îngăduie Dumnezeu. Chiar şi în diavol, şi în fiare de ne aflăm, şi acolo este Dumnezeu. şi nici diavolul, nici fiarele nu pot să ne vatăme, dacă nu au stăpânire de la Dumnezeu.
Aşadar, pentru ce să ne lipsească acest adevăr mântuitor al lui Dumnezeu, credinţa în Pronia Sa, şi să ne temem acolo unde nu este frică? Cum voi pătimi vreun rău, de vreme ce Dumnezeu stăpâneşte şi peste diavol şi peste omul cel rău şi peste toate cele care mă pot vătăma? Dar Sfântul înger, păzitorul omului, pe care nu-l lasă afară din Pronia Sa, cum va îngădui să pătimească omul ceva rău, dacă nu va primi poruncă de la Domnul?
Pentru aceasta, fiul meu, îndrăzneşte! Iar când vine această frică, să spui: „De ce să mă tem? Cine îmi poate face rău, dacă Dumnezeu este peste toate? „Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti”2. Totodată să spui şi rugăciunea lui Iisus Hristos şi nu te teme de nimic. Crede cu tărie în adevărul credinţei.
Către o monahie începătoare
3. Binecuvântata mea fiică, Maica Domnului să te întărească în nevoinţa sufletului tău până la sfârşit. Văd deznădejdea sufletului tău; semeni cu tinerii recruţi care sunt duşi pe front şi care atunci când văd căzând gloanţe şi bombe, îndată îşi pierd curajul şi caută să fugă înapoi. Dar experienţa generalilor îi amestecă cu ostaşii vechi şi încercaţi, iar aceştia îi încurajează până ce se obişnuiesc să lupte.
1 Fapte 17,28.
2 Psalmi 23,4.
223
Laud voinţa şi buna ta intenţie. îţi doresc să ajungi la desăvârşire şi lanepătimire. Către aceasta trebuie să tindă toate strădaniile tale. Nu trebuie însă să uiţi cu cine ai de luptat. Lupta ta este cu începătoriile, cu stăpâniile, cu puterile întunericului cele prea-viclene şi prea-iscusite în războiul cel duhovnicesc. De asemenea cu trupul şi cu lumea patimilor, care seamănă cu rănile ce dor cumplit şi este nevoie de timp, răbdare şi stăruinţă pentru a fi tămăduite.
Din faptul că deznădăjduieşti cunoaşte că acesta este război, este bombardament al vrăjmaşului; este una din rănile patimilor. Prin urmare trebuie răbdare, stăruinţă, curaj. Aceasta să nu-ţi întunece cerul nădejdilor tale. Crede că Dumnezeu cunoaşte toate dispoziţiile lăuntrice ale fiecăruia şi că nici o dorinţă sau osteneală de a face bine nu a trecut cu vederea şi nu a rămas nerăsplătită, fie mai devreme, fie mai târziu.
îi vedem pe Sfinţii Părinţi că în primii lor ani sufereau uscăciune, stări înfricoşătoare de deznădejde şi alte ispite istovitoare, dar ţineau cu tărie cârma răbdării şi a silirii de sine. Apoi erau cercetaţi de Har, potrivit cu ce sufereau mai înainte.
Te înspăimântă mentalitatea egumenei, lipsa ta de experienţă şi, în general, acel mediu în care trăieşti, crezând că nu este potrivit pentru atingerea desăvârşirii, datorită ispitelor etc. Acestea toate sunt alungate de către smerenie şi prihănire de sine. Adică aruncă greutatea lor asupra ta, zicând: „Eu sunt pricina stărilor mele de deznădejde, fie datorită mândriei mele, fie pentru că încă nu am vederea duhovnicească curată şi nu pot să mă orientez cu siguranţă. De aceea este firesc ca să-mi pierd curajul şi nădejdea”.
De asemenea, norul poate fi alungat şi cu credinţa către cea care te povăţuieşte, ajunge doar să fie respectate de către tine regulile luptei.
224
Cunoaştem din tradiţia patristică şi isihastă că în vechime începătorii, cu binecuvântarea unui stareţ încercat, îşi zideau chilii şi vieţuiau singuri şi doar în răstimpuri veneau la acel stareţ pentru a-şi mărturisi gândurile lor, după care luau sfătuire şi plecau. Şi cu toate că nu aveau pe stareţ mereu cu ei, ajungeau la măsuri mari, doar cu ajutorul sfaturilor.
Cunoaşte, fiica mea, că deasupra tuturor este Hristos. Nu numai deasupra capului, ci şi înlăuntrul nostru şi încununează fiecare intenţie bună şi silire de sine.
De multe ori smerenia, desigur nu cea adevărată, ci cea otrăvită de diavol, ne sfătuieşte cu gânduri „smerite” cum că nu sunt puternic şi că am nevoie de aceasta sau de aceea pentru a spori şi că de vreme ce nu le am, cum mă voi mântui, şi celelalte. Şi crezând acestor gânduri, se taie nervii duhovniceşti, din care pricină vine şi lipsa de putere sufletească şi celelalte. În timp ce trebuia să se adăpostească sub acoperământul sfaturilor unui duhovnic încercat, pentru a nu pătimi acea lipsire de putere. Căci ştim că diavolul se preface în înger de lumină şi că orice virtute săvârşită fără discernământ devine foarte vătămătoare. De aceea Sfinţii Părinţi au spus că „mai mare decât toate este discernământul”.
Fiică iubită în Domnul, leapădă deznădejdea şi spune: „Mă voi nevoi până la moarte, voi căuta să ajung la desăvârşire şi nepătimire. Şi dacă nu voi ajunge, fie din pricina neputinţelor mele, fie din orice altă pricină, cred, potrivit învăţăturilor Părinţilor noştri, că Dumnezeu mă va rândui cu cei desăvârşiţi”.
Dar poate că-mi vei spune: „Vreau să mă desfătez de fericirea şi de pacea lui Dumnezeu”. Spune-i vrăjmaşului: „Dumnezeu este înlăuntrul meu; dacă mă voi sili la rugăciune, la dobândirea smereniei şi la
225
umilinţă, Domnul îmi va arăta Chipul Său cel sfânt. Nu numai în mănăstire de mă voi afla, dar chiar şi în Sodoma de mă voi afla precum Lot, puternic este Dumnezeu ca să-mi dăruiască această sfântă dorire a sufletului meu”.
Crede, fiică, cele pe care ţi le scriu. Dreptul Lot auzind şi văzând faptele cele ruşinoase ale nelegiuiţilor, pe nimeni nu judeca, şi de aceea s-a învrednicit de dumnezeiască arătare şi mântuire.
Şi tu să iei aminte doar la păcatele tale şi cred că vei afla mai multe decât aştepţi.
4. Coşmarurile şi tulburările din timpul somnului socoteşte-le că sunurtună stârnită de invidia diavolului, care vrea să te înfricoşeze la începutul căii duhovniceşti, ca să spui că, dacă la începutul căii întâlnesc astfel de ispite peste puterile mele, atunci cine va putea să rabde până la sfârşit? Şi astfel satana îşi lucrează cu meşteşug arta sa, având în acest chip destulă îndreptăţire venită de la sufletele osândite. Dar noi cunoaştem din experienţă cursele acestuia. La început calea este grea, dar apoi are odihnă, bucurie, încredinţare lăuntrică în privinţa mântuirii noastre. „Marea vieţii înălţându-se de viforul ispitelor” şi celelalte.
Furtună şi vreme însorită; pace şi război; sănătate şi boală; câştig şi pagubă; astfel este drumul fiecărui suflet, încetare a unui astfel de drum este doar moartea.
Aşadar, suflet binecuvântat, nu te teme mergând pe calea mântuirii tale. împreună vom păşi pe cale, ajutându-ne unul pe celălalt. Harul lui Dumnezeu, care pe cele slabe le întăreşte şi pe cele cu lipsă le plineşte, acesta este cu noi, strângând gândurile noastre cele slăbite şi întărindu-ne spre răbdare, până când va veni porunca
226
Atotţiitorului, ca să lăsăm trupul aici, iar sufletul să se ridice la Ceruri.
5. Îmi scrii în prima ta epistolă că David spune: „Nu va da în veac clătinare dreptului”1. Aici se referă la acea furtună care nu va aduce dreptului sfârşitul jalnic, ci va fi o încercare din dragoste către sfârşit bun. Căci prin furtuna cea bună nu numai că se mântuiesc sufletele Drepţilor, dar se şi desăvârşesc. Dacă ar lipsi furtunile, nimeni nu s-ar mântui.
Îmi scrii în a doua ta scrisoare că scrie în Scriptură că „cei fricoşi să nu iasă la război”. Da, dar aceasta se spune pentru războiul trupesc, fiindcă cei fricoşi poace rău celor viteji. însă în războiul duhovnicesc nu este aşa, ci fricoşii sunt îmbărbătaţi de cei viteji şi încercaţi. în cazul acesta numai duhovnicii vatămă, când, neavând experienţă, învaţă cele potrivnice; adică dau medicamente potrivnice pentru boala celui care se spovedeşte.
În războiul duhovnicesc cel fricos se vatămă fiindcă nu sporeşte duhovniceşte. Însă atunci când cere mila lui Dumnezeu, se mântuieşte. Nu are bărbăţie pentru a duce lupte mari, dar toace ceva pentru mântuirea lui şi astfel, pe cât va lucra, tot atât va şi primi.
îndreptaţi fiind Sfinţii, totuşi erau ispitiţi, fie că aveau o lipsă, fie pentru a se slăvi şi mai mult. Fiindcă aveau multă răbdare şi Dumnezeu nu voia să rămână nelucrătoare cealaltă parte a răbdării lor, îngăduia să fie ispitiţi. Dar întotdeauna ispitirile lor aveau un sfârşit bun.
6. Îţi doresc, fiica mea, ca să te nevoieşti. Nu uita scopul mântuirii, căci diavolul caută pe cine să înghită. Nu dormita, căci timpul nu este în mâinile noastre; viaţa
1 Psalmi 55,22.
227
noastră atârnă de un fir de aţă. Sileşte-te pe sineţi, fii demnă, arată că eşti roabă a lui Hristos, iar nu a diavolului. Nu ştii că nepăsarea va aduce o mie de gânduri spre a te robi? Roagă-te cu durere şi lacrimi! îndrăzneşte, căci Hristos nu te va lăsa! Sileşte-te puţin şi diavolul va fugi. Harul este gata să te ajute, aşteaptă însă voinţa şi silirea ta.
Nepăsarea, fiica mea, naşte necredinţa, acedia, iar aceasta aduce un roi de gânduri rele şi stricătoare, ce duc victima lor spre întinare. Ridică-te şi ia-ţi arma, adică Rugăciunea lui Iisus, şi strigă Dumnezeului nostru. Alungă-l pe potrivnicul diavol, care caută să te înghită. Sileşte-te pe sineţi. Mă rog şi plâng pentru tine, ca Maica Domnului să te întărească în lupta ta.
7. Dumnezeul păcii, fiica mea, să-ţi dăruiască pacea dumnezeiască care covârşeşte toată mintea şi dragostea Sa. Dragostea lui Dumnezeu să fie ţelul vieţii tale.
Să te temi de nepăsare ca de cel mai mare vrăjmaş. Nepăsarea aduce toate relele. Neglijarea îndatoririlor este distrugerea tuturor bunurilor duhovniceşti, după care vine uscăciunea şi celelalte. De aceasta ne izbăvim prin rugăciunea cea neîncetată, spusă cu gura sau cu mintea, prin pomenirea morţii, a iadului, a Raiului. Silire la îndeplinirea îndatoririlor şi mai ales tăcere unită cu Rugăciunea lui Iisus.
8. Fiica mea iubită, îţi dau cea mai mare binecuvântare a inimii mele: să te păzească Dumnezeu de cel viclean. Amin.
„Luptă lupta cea bună” a sufletului tău. Să-ţi dai seama când cazi şi îndreaptă-te. Loveşte nepăsarea cu toată puterea ta, căci de la aceasta porneşte tot răul.
228
Cu fiecare cădere satana se apropie tot mai mult de tine, pentru a te face jucăria lui şi a te batjocori. Trezeşte-te din nesimţire, cugetă la cele de sus, căci vom pleca în călătorie fără putinţă de întoarcere. Ia aminte, căci unii vor merge la bunătăţile cele de sus, în Ierusalimul cel ceresc, pentru a prăznui neîncetat Paştele împreună cu îngerii, iar alţii vor merge jos, în iad, având pentru totdeauna tovărăşia demonilor!
Priveşte sus! Treci cu privirea minţii de cerul acesta şi vezi ce se ascunde dincolo de el. Acolo este Patria noastră, acolo sunt duse şi învistierite ostenelile noastre. Pentru aceasta să nu-ţi neglijezi îndatoririle: studiu duhovnicesc, canon, priveghere întru trezvie şi Rugăciunea lui Iisus. Strigă: „Iisuse Învăţătorule, măntuieşte-mă! Izbăveşte-măpe mine, ticăloasa!”1.
9. Evei i s-a poruncit să nu mănânce din rodul oprit, mai apoi însă, când a venit întru vederea lui, a fost biruită de poftă, l-a mâncat şi a murit dinspre Dumnezeu. A văzut, aşadar, şi a fost biruită de dorinţa desfătării. S-a dat o luptă înlăuntrul ei şi iubirea de sine a condus-o la gustarea din pom, fiindcă nu a pus la socoteală lipsirea de harul ascultării.
Pe cei pe care vrea să-i mântuiască, pe cei care caută mila Sa, Dumnezeu nu vrea să fie neîncercaţi, lipsiţi de bărbăţie, fricoşi. Şi aceasta pentru că este vorba de dumnezeiasca moştenire care se va da creştinilor încercaţi. De aceea ne pune în faţa ispitelor, pentru a cunoaşte ascultarea noastră faţă de poruncile lui. Luminarea Lui este înlăuntrul nostru, cunoaşterea voii Sale se dobândeşte din Sfintele Scripturi, conştiinţa
1 Vezi Luca 8,24.
229
iarăşi ca o busolă ne povăţuieşte. Toate cele de mai sus ne luminează înaintea ispitei.
Însă atunci când voinţa noastră înclină spre rău, nu ne supunem poruncilor Sale.
Ne-a zidit cu voinţă liberă, iar voinţa liberă nu poate fi silită. Şi astfel, dacă ne vom teme de Dumnezeu, nu vom cădea în ispită. Dacă nu ne-am iubi pe noi înşine mai mult decât pe Dumnezeu, nu am înclina spre păcat. Dar bunătatea Sa nu a lăsat căderile fără putinţă de îndreptare. Pentru aceasta ne ridicăm din nou, şi astfel se face biruinţă prin cădere.
Scriptura îi numeşte drepţi pe toţi cei care se silesc pe ei înşişi pentru a se mântui, îndreptaţi fiind prin credinţă. Dumnezeu nu-i va lăsa să cadă, de vreme ce se luptă bine. Nu-i va lăsa să cadă într-o ispită mai presus de puterile lor, atunci când se silesc să rabde. Însă atunci când există frică şi duh căldicel, când există nepăsare, aceasta se face pricină de ispită mai presus de puterea noastră.
Cârtirea ta este păcătoasă; este rod al iubirii de sine şi al lipsei de bărbăţie. Să ai răbdare întru toate, să-I mulţumeşti lui Dumnezeu şi să prihăneşti lenevia ta, iar nu pe Dumnezeu, Care S-a răstignit pentru tine. Prin urmare, te iubeşte. şi dacă te iubeşte, te va lăsa să cazi în ispită? Cere-I iertare şi întăreşte-te întru răbdare.
10. Luaţi aminte la nepăsare atât în ce priveşte rugăciunea, cât şi gândurile; de asemenea şi la moleşeala în nevoinţa privegherii.
Nu fiţi nepăsători, fiii mei, deoarece nepăsarea este un rău foarte mare; este născătoarea tuturor plăcerilor josnice, înaintemergătoare a iadului şi pricina înrobirii celei cumplite.
230
Nu dormitaţi cu somnul trândăviei, fiindcă diavolul este treaz şi ţine în mâna sa o surcea aprinsă, străduindu-se să ne dea foc ca să ardem. Treziţi-vă, ne aşteaptă judecată fără milă.
Nu vă pierdeţi curajul! Uneori ne părăseşte Harul dumnezeiesc şi cădem în gânduri necuviincioase, iar alteori în vorbărie, pentru a ne smeri şi a nu cugeta înalt. Dar să ne cunoaştem neputinţa şi faptul că fără Harul lui Dumnezeu nu putem să facem nici un bine.
11. Nu te teme, ci nevoieşte-te! înarmează-te cu curaj şi bărbăţie! îl avem pe Iisus conducător Care conduce armata noastră labiruinţă slăvită. Nu te teme deloc, căci frica este de la cel viclean, ca să ne dezarmeze şi să ne ia prizonieri. Să ai nădejdea ta în Cel Care a spus: „Nu te voi lăsa, nici te voi părăsi”1. Nu ne va lăsa să fim ispitiţi mai presus de puterile noastre.
12. Fiica mea, te cercetează ispititorul pentru a-ţi încerca înclinare a voinţei, ce are la bază anumite prejudecăţi. Nevoieşte-te să dai mărturisirea cea bună şi nu te teme de vrăjmaşul sufletelor noastre.
Hristos, bunul meu copil, urmăreşte nevoinţa ta. îngăduie ispititorului să te ispitească, pentru a-i arăta minunea care a făcut-o cu tine, rupându-te de lume cu dulcele său Har.
Luptă-te, împotriva vrăjmaşului sufletului tău şi să nu-i îngădui să câştige nimic din cele ce a câştigat „pe gratis” în lume.
Împotriveşte-te cu tărie, ca îngerii să se bucure şi să salte veselindu-se, pentru că diavolul cel netrupesc
1 Evrei 13,5.
231
a fost biruit de tine cu ajutorul Harului nevăzut al lui Dumnezeu.
Osteneala fiecărei nevoinţe trece, dar rămâne biruinţa. Dacă cineva nu „mănâncă iadul cu polonicul” în vremea ispitei, nu va vedea Harul lui Dumnezeu. Cugetă la moarte, căci avem să plecăm către o altă lume. O, ce frumoasă şi fericită! Oare vom deveni locuitori ai acestei lumi atât de frumoase? La acel loc preafericit să cugetăm mereu, pentru a putea dispreţui lumea de aici, cea înşelătoare şi mincinoasă.
Roagă-te neîncetat, fiica mea! Cugetă la păcatele tale şi plângi cu lacrimi fierbinţi, care te vor uşura foarte mult. Vei săvârşi cum trebuie nevoinţa întristării celei după Dumnezeu, atunci când vei păstra tăcerea şi nu vei râde.
13. Fiica mea binecuvântată, bucură-te întru dragostea Preabunului nostru Dumnezeu, Care ca un Părinte iubitor ne poartă de grijă într-un chip atât de minunat, chiar şi prin înţeleapta Sa certare, pentru mântuirea sufletului nostru.
Noi, fiica mea, ne înfricoşăm dintr-un lucru foarte mic aşa cum ţi s-a întâmplat şi îmi scrii fără să cunoaştem că nimic rău nu poate să ni se întâmple, fiindcă toate se petrec potrivit proniei Părintelui ceresc, pentru dobândirea de mai multă ştiinţă duhovnicească, căci Dumnezeu nu va pune boi (oameni neiniţiaţi duhovniceşte) în cealaltă lume, ci oameni înţelepţi, credincioşi, încercaţi în războiul cu demonii şi biruitori ai păcatului celui de multe feluri.
Curaj, fiica mea, îndrăzneşte în luptă! Prin multe necazuri şi ispite vom trece marea acestei vieţi, ca să ajungem
232
la limanul neînviforat al acelei vieţi fericite care nu va avea sfârşit, nici necazuri, nici primejdii.
Ţine cu tărie cârma întregii-înţelepciuni, pentru ca să scapi de stâncile iadului. Dumnezeu vrea ca cei ce se nevoiesc să fie următori ai Săi; să nu pregete a răbda pentru dragostea Sa cele mai mari suferinţe. Căci astfel dovedim cu adevărat dragostea noastră cea către El. în vremea ispitei se vădeşte dragostea fiecărui om, cât de mult îl iubeşte pe Dumnezeu.
Iisus, Domnul nostru, vrea ca noi să avem dragoste desăvârşită. Două iubiri nu încap în aceeaşi inimă. Nu putem sluji lui Dumnezeu şi lui mamona. Suntem datori să-I dăm lui Dumnezeu inima curată de orice întinăciune, ca să ne dea şi El inima Sa cea neîntinată şi dumnezeiască.
Despre silirea de sine, bărbăţie şi lepădare de sine
1. Mă rog ca să deveniţi luptători ai unei lupte slăvite, a cărei biruinţă o vor lăuda Puterile îngereşti. Şi fiindcă de obşte este Stăpânul, în aceeaşi locuinţă în Ceruri şi în aceeaşi lumină strălucitoare vom trăi viaţa cea pururea fericită; viaţa cea nesfârşită şi neînserată, ziua cea preafrumoasă. Apostolul Pavel striga: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sauprimejdia, sau sabia?”1. Cu adevărat, nimic nu va putea să ne despartă de dragostea lui Hristos, atunci când flacăra dragostei va arde precum cuptorul de şapte ori încins. Da, aşa mă rog să deveniţi, ca
1 Romani 8,35.
233
să vă slăviţi împreună cu Acela Care pentru noi a răbdat ocări, loviri şi moarte, şi încă moarte pe Cruce.
Nu deznădăjduiţi atunci când cădeţi în necazuri şi întristări. Să nu credeţi că v-a părăsit Dumnezeu pentru păcatele voastre. Nu, ci vă pedepseşte pentru a dobândi înţelepciune. Nu ne vrea nişte neînţelepţi, ci înţelepţi după Dumnezeu.
Dacă nu vom fi războiţi, cum se va arăta că suntem ostaşi ai lui Hristos? Ostaşul se poate să fie rănit în război, dar asta nu înseamnă că a fost biruit. şi chiar dacă am fost biruiţi, să ne ridicăm iarăşi şi să luptăm.
Desigur la începutul chemării noastre, a vieţii curate afierosite Domnului nostru Iisus, nu putem să împlinim cu acrivie poruncile Lui, fiindcă am cunoscut că înlăuntrul nostru există şi o altă lege, care se oşteşte împotriva legii lui Dumnezeu şi a alegerii noastre, o lege care se luptă să ne despartă de dragostea lui Iisus. Aşadar această nevoinţă nu ne caracterizează, adică faptul că nu am fi vrednici de chemare, ci mai degrabă nevoinţa pentru desfiinţarea legii păcatului, cea dinlăuntrul nostru, ne va caracteriza drept nevoitori înflăcăraţi de dragostea pentru Hristos. Căci dacă ar fi fost cu putinţă să dobândim dragostea lui Hristos fără luptă, atunci nici o valoare nu ar fi avut voinţa noastră, de vreme ce fără nevoinţă s-ar fi dobândit.
Aşadar numai atunci ne vom încununa când, cu toată împotrivirea dragostei lumii, vom dobândi dragostea cea purtătoare de viaţă a lui Dumnezeu şi când, în ciuda atracţiei păcatului, vom sta ca nişte turnuri şi fortăreţe ale virtuţii.
Împotriva scopului nostru se vor ridica nori ameninţători; vor cădea trăsnete pentru a ne înfricoşa şi a ne doborî moralul, însă îndrăzniţi şi nu vă temeţi, căci
234
prin multe necazuri şi ispite vom ajunge la intrarea în împărăţia cerurilor.
Mucenicii s-au nevoit cu credinţă şi desăvârşită lepădare de sine şi astfel s-au învrednicit a primi făgăduinţele şi cununile slavei celei veşnice. Tot astfel şi noi, prin credinţă şi desăvârşită lepădare de sine, vom putea să biruim cu ajutorul Harului lui Hristos.
Tăria noastră sufletească trebuie să fie astfel, încât să putem spune cu hotărâre: „Chiar şi moarte de mi-ar pricinui, eu nu voi face nici un pas ca să mă depărtez de credinţa mea în Hristos, Cel ce m-a chemat pe mine. îmi voi da viaţa, dar nu voi face nici un compromis, oricât de mic”. Dacă astfel se va îmbărbăta sufletul nostru, putem avea nădejde că biruinţa, cu ajutorul Harului lui Dumnezeu, va fi a noastră.
Rugaţi-vă neîncetat, nevoiţi-vă cu tărie, înfrânaţi-vă, purtaţi haine simple şi sărăcăcioase, citiţi cărţi duhovniceşti. Să vă sculaţi noaptea ca să vă rugaţi, ca să vă încălziţi, să deveniţi stânci duhovniceşti. Astfel mă nevoiam şi eu, cel vrednic de milă. Mă sculam noaptea pe ascuns şi făceam metanii, mă rugam Maicii Domnului, iar ea intervenea în chip minunat.
2. Privesc la nevoinţa voastră şi număr cununile, vă invidiez răsplăţile, cânt cântările de biruinţă pe care le vor împleti Puterile îngereşti în veacul viitor. Mă minunez şi mă prihănesc pe mine însumi, că eu nu m-am nevoit aşa cum o faceţi voi.
Cugetaţi, fiii mei, la Mucenici şi vedeţi câte au îndurat pentru Hristos! Şi cu cât îi omorau pe Mucenici, pe atât se înmulţeau creştinii. Biserica noastră s-a adăpat cu sângele Mucenicilor.
235
Suntem mărturisitori în această societate putredă, fiindcă mustrăm imoralitatea şi îndepărtarea oamenilor de Dumnezeu prin viaţa noastră curată, cu Harul lui Hristos.
Rămâneţi, fiii mei, întru această vieţuire curată! Rămâneţi lângă Iisus! Să vă asemănaţi Lui şi întru răbdarea clevetirilor şi a osândirilor. Astfel au făcut cărturarii, fariseii şi arhiereii Domnului nostru, Care pe nedrept a suferit pe Cruce. Aşadar, cei care vor să-I fie ucenici trebuie să sufere aceleaşi.
Îngenuncheaţi la sfintele picioare ale lui Iisus şi vărsaţi lacrimi de dragoste şi dăruire. Urmaţi-L pe El până la moarte, chiar de s-ar ridica valurile până la cer şi s-ar coborî până în abis. Hristos, adevăratul Dumnezeu, cu un singur semn dumnezeiesc toate valurile le va spulbera; este de ajuns să avem credinţă.
Credeţi cu tărie în Cel ce a spus: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”1. împreună cu noi este Iisus, nu vă temeţi. Acesta va lupta pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ne va dărui nouă biruinţa.
3. Dacă nepăsarea vatămă pe cei sporiţi, cu atât mai mult pe cei mai tineri. Pentru aceasta, fiii mei, siliţi-vă, căci vrăjmaşul cu atât mai mult se străduieşte să ne arunce în iad, cu cât noi rămânem nepăsători în nevoinţa pentru mântuirea noastră.
Dacă vreţi să vă izbăviţi de cursele vrăjmaşului, nu dormitaţi, căci cel ce doarme primeşte răni de moarte, pe când cel ce priveghează, chiar dacă este lovit, se luptă şi pricinuieşte şi el răni vrăjmaşului său.
Rugăciunea, fiii mei, să nu o pierdeţi cu răspândirea minţii şi cu nepăsarea. Nu uitaţi că „rânduiala pe care
1 Matei 28,20.
236
o veţi pune la început, pe aceasta o veţi urma până la sfârşit”. Temeţi-vă, aşadar, de rezultat şi îngrijiţi-vă cu multă luare aminte de început, căci vor veni zile când veţi înţelege cuvântul pe care vi-l spun acum.
Puneţi început bun acum, fiindcă „începutul este jumătate din întreg”.
Strigaţi Numele cel mântuitor al lui Iisus Hristos ca să audă nu numai urechile voastre, ci să răsune chiar şi văile.
Nevoiţi-vă, căci voi vă veţi mântui; voi veţi culege rodul cel dulce al vieţii celei veşnice.
Eu îmi fac datoria, fiindcă vreau să fiu credincios înaintea lui Hristos în ceea ce priveşte strădania şi grija mea pentru mântuirea voastră. Cât despre păcate, ele sunt personale.
Siliţi-vă la priveghere, fiindcă din aceasta izvorăşte viaţa cea veşnică. Cel ce priveghează se va desfăta de un mare har pentru osteneala pe care o depune împotrivindu-se firii.
Nici o lucrare a petrecerii monahale nu este mai mare decât privegherea. Cel nepăsător la priveghere, în loc de Har va secera cusururi. Cum se va înfăţişa unul ca acesta înaintea lui Hristos cu haina peticită? Ruşinea lui va fi nemaiîntâlnită când fraţii lui se vor înfăţişa cu haină albită şi înnoită. „Cine citeşte să înţeleagă”.
4. V-aţi jertfit pe voi înşivă pentru a dobândi Raiul. Să nu vă biruiască uitarea, care vă lipseşte de orice răcorire duhovnicească, şi astfel să vă uscaţi şi să muriţi dinspre Dumnezeu.
Faceţi-vă ostaşi viteji ai lui Hristos! Nu vă lepădaţi de El prin faptele voastre! Slăviţi Numele cel sfânt al Lui! Să vă faceţi pentru El ardere de tot, care să se urce înaintea Lui ca un miros de bună-mireasmă.
237
îl implor pentru voi pe Dumnezeu. Plâng pentru voi, căci nu ştiu altceva, decât să sufăr din dragoste pentru fiii mei duhovniceşti. Un singur lucru cer de la voi: să vă iubiţi unul pe altul şi să vă smeriţi unul înaintea celuilalt.
5. Nevoieşte-te, fiul meu, ca să aduni roade în sufletul tău, căci potrivit cu ostenelile fiecăruia va primi şi loc lângă Domnul Iisus. Nu te teme! Vom trece prin foc şi prin apă. Adică prin foc atunci când ispitele ni se vor părea ca un foc în lucrarea lor precum gândurile ruşinoase, cele de ură, de invidie şi prin apă atunci când ne vin gânduri de deznădejde, gânduri ce cufundă sufletul în adânc de ape. După trecerea prin foc şi apă ne va ridica la înălţimea duhovnicească a izbăvirii de gândurile cele josnice şi la nepătimirea cea dăruită de Har.
6. Fiul meu, să fii tăcut, smerit, ascultător până la moarte. Să fii pregătit să-ţi jertfeşti voia ta, chiar dacă aceasta ţi se va părea o adevărată mucenicie. Aceasta înseamnă lepădarea de sine.
Când le vei păzi pe acestea, să nu te temi de nimic, de nici un rău, de nici un demon, de nici un om, căci pe cel care păzeşte poruncile dumnezeieşti şi Dumnezeu îl păzeşte de orice rău.
Să nu fii tăios în răspunsurile tale şi de fiecare dată când te mustră să spui „iertaţi”.
7. Ne înşală diavolul şi uităm că suntem datori să ne silim. Zilele trec şi încet-încet ne apropiem de moarte, când vom fi cuprinşi de o căinţă nemângâiată.
Siliţi-vă, fiii mei, căci timpul trece! Luaţi aminte la voi înşivă! Diavolul nu dormitează, ci priveghează şi caută pe cine să înghită. Fiii mei, luaţi aminte să nu vă pierdeţi
238
sufletele voastre cele nemuritoare şi preţioase, pe care mii de lumi nu le pot înlocui.
Cugetaţi la înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos, la faptul că vom aştepta toţi îngenuncheaţi hotărârea cea de pe urmă, care va hotărî soarta noastră pentru veşnicie.
8. În vreme de luptă, de nevoinţă, demonul săgetează cu putere şi răneşte; se străduieşte să convingă sufletul că este cu neputinţă ca vreo patimă să cedeze, astfel încât să-l slăbească pe nevoitor, să-l facă să-şi piardă tăria şi să se predea.
Dacă însă nevoitorul va observa vicleşugul aceluia şi va răbda, se va îmbărbăta şi va zice: „Viaţă sau moarte”, adică viaţă în Dumnezeu mai bine decât viaţă în nepăsare şi cu osândirea conştiinţei, şi dacă cu o astfel de cunoaştere şi bărbăţie se va aşeza în poziţie de luptă, balaurul cel din adânc, cel ce cu viclenie înghite lumea, se va îndepărta pentru o vreme.
Şi aceasta nu pentru că se teme, ci pentru a nu pricinui cununi nevoitorului, văzându-l pe acesta înconjurat de râvna cea după Dumnezeu.
9. De ce laşi, fiul meu, via ta neîmprejmuită? De ce nu te îngrijeşti să păzeşti roada pe care cu atâta osteneală ai câştigat-o? De ce ai lăsat câinele, râvna sufletului, flămând, încât nu mai are putere să latre, ca să-i alunge pe tâlhari şi fiarele sălbatice? Ai uitat că împărăţia lui Dumnezeu se dă celor silitori? Nu te-ai gândit că focul cel veşnic îi cuprinde pe cei nepăsători faţă de cultivarea sufletului lor? Ridică-te, de ce stai? „Sfârşitul se apropie şi vei să te tulburi”. Trezeşte-te şi strigă: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi mă ridică
239
spre lucrarea Ta, pentru ca să-mi ierţi datoria mea ca un Iubitor de oameni”.
Puitorul de nevoinţă Se află de faţă în chip nevăzut, privind la nevoinţa fiecărui suflet, şi numără cununile ce le va da. Să tânjim după acele cununi şi să luptăm lupta cea bună, căci după râvna noastră va fi şi dobândirea cununilor.
Adu-ţi aminte, fiul meu, de strădania pe care o aveai la învăţătură, de faptul că ai fost un elev foarte bun. Acelaşi lucru fă şi în instruirea cea duhovnicească, în filozofia cea adevărată, în dobândirea dreptei cinstiri, în sporirea credinţei, în curăţia vieţii. Instruirea cea lumească poate deveni piedică sufletului, pe când cea duhovnicească se face înaripare către înălţimea Cerului.
Nevoieşte-te, fiul meu, pentru Hristos. Unii îl hulesc prin faptele lor cele ruşinoase, tu însă slăveşte-L întru curăţirea cugetării tale de gândurile cele necurate. Alungă orice cugetare care îţi întinează mintea şi inima, care s-au sfinţit în vremea dumnezeieştii băi prin Sfântul Duh, Cel ce locuieşte întru noi. Teme-te de Dumnezeu, căci aceasta este cu adevărat înţelepciunea. „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”1. Nu te teme de înfricoşările cele de gând ale demonilor, ci întăreşte tăria braţului tău întru Dumnezeu, Cel ce te mântuieşte de puţinătatea sufletului şi de vifor. îndrăzneşte şi păşeşte ca un bărbat puternic către Ierusalimul cel de sus, iar lumina acestuia te va întâmpina întru veselie.
10. Fiul meu, am primit scrisoarea ta. Struneşte-te cu tărie în lupta cea bună, căci aceasta nu se dă pentru lucruri materiale, ci pentru moştenirea fericirii cereşti a lui Dumnezeu. Şi aşa cum ne spune Apostolul, „cele ce
1 Pilde 1,7.
240
ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dânsul”1. De asemenea, „nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum faţă de bunătăţile cereşti ce ni se vor dărui”.
Dar dacă nu ne vom nevoi după lege, atunci ne vor aştepta suferinţe potrivnice; iad, nefericire, osândă veşnică şi locuirea împreună cu demonii pentru veşnicie.
Luptă-te cu bărbăţie şi nu te teme de puterea patimilor pe care le vezi înlăuntrul tău. Căci Harul urmăreşte nu mulţimea patimilor, ci câtă silire depune cineva spre a le curăţi şi rezultatul la care ajunge.
Ia aminte la începutul pe care l-ai pus, adică nu dispreţui această mică silire pe care o faci, căci şi până să ajungi la aceasta, de câtă silire nu a fost nevoie?
Aşadar, să nu te întorci înapoi, ci mergi cu statornicie înainte. Priveşte sus şi vezi cerul cum străluceşte.
Te aşteaptă, ţi s-a pregătit locaş veşnic. Hristos te aşteaptă ca să te încununeze, urmăreşte lupta ta. Numai silirea spre cele bune mântuieşte. Nu deznădăjdui văzând puterea patimilor şi a demonilor, căci la Dumnezeu nici un cuvânt nu este cu neputinţă. Lângă Dumnezeu nimic nu este de neizbutit. Pentru aceasta îndrăzneşte şi nu te teme, căci Domnul va lupta pentru noi şi noi vom tăcea.
Clipa morţii este nesigură. Aici, în Portaria, o femeie în timp ce mânca un măr a murit. O monahie la o altă mănăstire a murit pe neaşteptate în cinci minute. I s-a făcut autopsie, dar nu i s-a găsit cauza morţii.
Ia aminte, fiul meu, Dumnezeu porunceşte şi îndată omul pleacă pe drumul către El. Oare când va porunci să
11 Corinteni 2,9.
241
ne înfăţişăm şi noi înaintea Lui? Să fim pregătiţi, ca să nu ne tulburăm atunci când ne va chema pe neaşteptate.
Fiul meu, fii cu ochii în patru, ca să nu te abaţi de la calea pe care ai început-o. Mai degrabă adaugă nevoinţă peste nevoinţă, ca să ajungi mântuit la Tronul lui Dumnezeu.
11. Nevoieşte-te pentru cucerirea meterezelor duhovniceşti, fiindcă lupta noastră este pentru dobândirea Cerului.
Ce este mai frumos decât nevoinţa duhovnicească! Gândeşte-te la biruitorii păcatului, cu ce cântări vor fi lăudaţi de îngeri şi ce slavă vor primi, dacă pentru întoarcerea unui singur păcătos se face bucurie în Cer.
La ce este bună nepăsarea? Ostenelile nu sunt nimic pe lângă bunătăţile care ne sunt păstrate în împărăţia cerească.
Cine este înţelept şi va pricepe acestea? Cine este acela care va ridica steagul revoluţiei, va striga ca un leu şi va primi biruinţa?
Aşadar, înainte, fiul meu! îmbărbătează-te şi îndrăzneşte, căci Domnul este cu noi! Ţine strâns smerenia, apucă rugăciunea, încinge-te cu studiul duhovnicesc. Aleargă cu curaj, strigă rugăciunea: „întru Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă ruşinezi. întru Tine nădejdile mele le voi pune”. Întăreşte-ţi gândul cel stăpânitor! Şi eu sunt cu tine, întărindu-te prin sărmana mea rugăciune.
12. Fiii mei, se cuvine ca, prin jertfirea voinţei şi a dorinţelor noastre, să declarăm război diavolului, lumii şi înclinaţiilor noastre celor rele. Trebuie să moară omul cel vechi al patimilor din inima noastră şi să se nască
242
omul cel după Dumnezeu, adică nepătimirea şi curăţia atât a inimii, cât şi a trupului.
Nevoiţi-vă cu curaj şi nădejde în Dumnezeu. Diavolul vă va ataca uneori cu dorinţele lumeşti, însă voi să aveţi poziţia ostaşului care veghează, ca să nu fiţi cuprinşi de dormitarea cea duhovnicească şi astfel să vă ucidă diavolul. Luaţi aminte că potrivnicul urlă cu sălbăticie, căutând pe cine să înghită prin afundarea în patimi.
13. Este nevoie de silire în toate, pentru a nu rămâne afară din cămara cea de nuntă a lui Hristos, precum fecioarele cele nebune. Dar silirea noastră cea duhovnicească să aprindă totdeauna candela, pentru a-L vedea pe Hristos intrând în cămara cea de nuntă şi a intra şi noi împreună la nunta cea veşnică a Mielului.
Curaj, copilul meu! Ridică-ţi capul sus şi stai împotriva vrăjmaşului, căci suntem ostaşi ai marelui împărat, Care a biruit pe frontul Sfintei Golgote. Dacă vreodată vom fi biruiţi, să ne ridicăm şi, după ce ne vom lega rănile, să luăm iarăşi armele şi să luptăm cu bărbăţie şi cu inimă tare.
Având un astfel de conducător purtător de biruinţă, şi noi vom birui cu puterea lui Hristos, numai duhul smeritei cugetări să sălăşluiască întru noi.
14. Să nu-ţi pierzi curajul, fiul meu, oricât de mult s-ar dezlănţui marea cea furioasă a feluritelor ispite! Să cugeţi că toate acestea şi altele mai multe, nu sunt în stare să ne împiedice de la dobândirea Haruluilui Dumnezeu şi a dragostei Sale. Dacă va creşte, fiul meu, înlăuntrul nostru dragostea pentru Hristos, atunci toate smintelile vor deveni foarte mici şi uşor de trecut. Când lipseşte dragostea pentru Hristos, atunci toate ni se fac
243
greu de trecut şi adapă zilele noastre cu lacrimi amare. Da, fiul meu, pe Iisus să-L chemăm, până când se va aprinde înlăuntrul nostru flacăra Sa şi atunci toate neghinele se vor preface în cenuşă.
Adu-ţi aminte că suntem datori să ridicăm în fiecare zi crucea, care înseamnă necazuri, osteneli, ispite şi orice lucrare demonică. Căci care Sfânt a străbătut drumul cel pământesc şi cărările cele întunecate fără necazuri şi primejdii? Şi dacă noi am fost chemaţi să păşim pe aceeaşi cale, ce lucru ciudat întâlnim? De vreme ce am ales să ne luptăm cu diavolul, de ce să ne mirăm de cele ale luptei? Către cele dinainte să avem aprinsă făclia râvnei şi să aşteptăm cu răbdare şi ochi priveghetor venirea Domnului.
15. Siliţi-vă, fiii mei, la îndatoririle voastre, căci cei silitori răpesc cununa biruinţei, pe când cei trândavi îşi adună ruşine! Siliţi-vă să câştigaţi împărăţia Cerurilor! Zilele trec şi timpul se duce. Când ne vom sili ca să umplem portofelul cu bani duhovniceşti? Moartea vine pe neaşteptate şi firul vieţii se va tăia dintr-odată şi vai de acela care se va găsi nevrednic de împărăţia lui Dumnezeu. Alergaţi, fiii mei, pe calea virtuţii! Nu vă daţi bătuţi, ci loviţi-l pe diavolul! Alungaţi smintelile cu dragostea.
16. Să nu amânăm îndreptarea noastră, ca să nu ne afle moartea nepregătiţi. Atunci vom plânge, mai întâi eu, şi ne vom tângui nemângâiaţi, fără vreo nădejde de a se schimba pedeapsa.
Siliţi-vă! Iată a venit şi vremea Postului Mare. Nu atât postul trupesc trebuie să ne preocupe, cât cel al limbii, al minţii, al inimii, al simţurilor.
Să curăţim prin acest post cele dinlăuntru, acolo unde se cuibăresc şerpii cei gânditori, care otrăvesc
244
viaţa duhovnicească a sufletului nostru şi rămânem vlăguiţi de orice putere duhovnicească, care să ne ajute în îndreptarea şi prefacerea lăuntrică.
Acum în post siliţi-vă mai mult! Puneţi în lucrare ambiţia. Această ambiţie este sfântă, iar nu egoistă, şi veţi vedea câolos duhovnicesc veţi dobândi. Chiar şi pentru faptul că se vor linişti patimile şi vom evita anumite păcate, cu dreptate este să ne împotrivim ambiţiei diavolului care neîncetat ne aruncă în aceleaşi şi aceleaşi lucruri.
17. Nevoieşte-te, fiul meu! Oare viaţa aceasta nu este vreme de nevoinţă? Oare nu este vis viaţa omului pe pământ? Ridică ochii sufletului tău şi vezi cetele cereşti ale îngerilor şi Arhanghelilor. Ridică-ţi privirea cugetării tale mai sus şi vezi că este gol locul fericit al Luceafărului celui ce mai înainte răsărea.
O, ce menire mare! O, ce mare chemare! Acolo lângă tronul dumnezeiesc vor vedea sufletele frumuseţea dumnezeiască a lui Hristos şi se vor sui din cunoştinţă în cunoştinţă şi din contemplaţie în contemplaţie, spre mai mult adaos de Har.
însă pentru a fi dobândite aceste bunătăţi cereşti, suntem datori să dăm dovadă de bărbăţie, de curaj şi să ducem lupte, fără să întoarcem spatele vrăjmaşului, ţintind la Iisus Care a spus: „îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”1 şi: „Stăpânitorul lumii acesteia este scos afară”2.
Nădăjduind, aşadar, în puterea Celui Răstignit, să ne dăruim cu simplitate nevoinţei vieţii singuratice şi să rămânem sărutând preacuratele picioare ale Mântuitorului şi vărsând lacrimi de pocăinţă şi bucurie.
1 Ioan 16,33.
2Ioan 12,31.
245
Cine, aşadar, ne va despărţi de dragostea lui Hristos? Necazurile, strâmtorarea, prigoana sau golătatea? „Pe toate le socotesc gunoaie, cape Hristos să-L dobândesc”1, strigă gura lui Pavel. Oare nu suntem şi noi datori să-i urmăm lui Pavel şi la această dragoste să ajungem? Da, dar oare noi ne luptăm ca şi el? Am pătimit noi, eu în primul rând, ceea ce a pătimit el pentru Hristos Cel iubit al său? Nu, de aceea şi sunt gol şi zdrenţuros, purtând ruşinea faptelor mele, şi sunt înşelat, crezând că port cununa slavei. Vai mie! Vai mie ticălosului, cine-mi va lumina întunericul, ca să-mi văd netrebnicia mea?
18. Siliţi-vă la îndatoririle voastre duhovniceşti, căci silirea la cele duhovniceşti este precum zidul cel tare, care împiedică să intre râul în grădină, ca să distrugă cele pentru care s-a ostenit grădinarul. Dacă însă vom rămâne nepăsători, atunci va intra râul şi le va distruge pe toate.
Despre aceasta ne spune Domnul în Sfânta Sa Evanghelie: „Darpe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus”2. Cu cât ne silim, cu atât vom câştiga şi cu cât va lucra cineva mai mult, cu atât va primi plată mai mare. Viaţa monahului este o cruce de fiecare zi, este Sfânta Golgota, unde ne cheamă Iisus ca să ne răstignim împreună toţi cei care-L iubim, după care se va face învierea sufletului.
19. Nu rămâneţi nelucrători! Siliţi-vă, ca să nu fiţi osândiţi ca cei care aţi auzit legea, dar nu aţi împlinit-o. De vreme ce cereţi cuvântul lui Dumnezeu, aceasta însă presupune făgăduinţa împlinirii. Aşadar, nevoiţi-vă!
1 Filipeni 3,8.
2 Matei 13,25.
246
Fiii mei, nevoiţi-vă! împreună cu Hristos le vom suferi pe toate. Lumea ne va urî, fiindcă mai întâi L-a urât pe Iisus, dragostea şi adorarea noastră.
Pe Hristos să-L iubiţi, pe Hristos să-L respiraţi, pe Iisus să-L faceţi locuitor în sufletul vostru! Nu vă temeţi de nimeni, pentru că suntem sad al lui Dumnezeu! împăratul împăraţilor ne are slujitori ai Palatului Său. Nici un rău nu ne va atinge, fiindcă pentru Hristos lucrăm. Acestuia I se supun toate.
20. Fiii mei, îmbărbătaţi-vă în luptă! Hristos este de faţă în chip nevăzut şi aşteaptă să vadă biruinţa, pentru a ne da cununa cea neveştejită a slavei celei veşnice.
Cel care îl iubeşte pe Dumnezeu, le jertfeşte pe toate, numai şi numai pentru a-L odihni pe Dumnezeu.
Nu vă mâhniţi, căci înaintea dragostei lui Dumnezeu toate sunt gunoaie. Demonii se agită văzându-ne pe noi pregătindu-ne de luptă, iar îngerii aleargă ca să alunge orice greutate ce împiedică biruinţa. Aşadar, să luptăm împreună cu îngerii lui Dumnezeu, ca să dăm mărturia că „Iisus Hristos ieri şi astăzi este Acelaşi şi în veci”1.
Către o Egumenă
21. Nevoieşte-te,..., căci datoria păstorilor este aceea de a se jertfi pentru oile pe care le-au luat ca să le păstorească. De trei ori fericiţi sunt păstorii care vor păstori cum trebuie oile cele înţelegătoare, fiindcă răsplată veşnică îi aşteaptă în Ceruri.
Rabdă toate, fiica mea, pentru că diavolul va lovi în multe feluri, ca să spargă zidul răbdării. Astfel va avea două câştiguri: biruirea noastră şi a surorilor.
1 Evrei 13,8.
247
22. Fie ca Harul lui Dumnezeu să te acopere şi să-ţi dea puterea care trebuie, ca să poţi să înfrunţi egoismul cel rău, care este rădăcina răului celui cu multe chipuri.
Nu te teme, fiica mea, de strâmtorarea diavolului. Puterea lui Dumnezeu este nebiruită şi îi ajută pe cei care vor să lupte împreună cu ea. Diavolul are o putere care nu trebuie dispreţuită, dar Dumnezeu îl acoperă în chip minunat pe sărmanul om.
Îndrăzneşte, fiica mea, în luptă! Cercetează Legea lui Dumnezeu. Rosteşte mântuitoarea şi sfinţitoarea Rugăciune a lui Iisus şi aruncă-te în focul luptei şi Dumnezeu îţi va răsplăti această luptă cu uşurare, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori, cu o mare nădejde într-un viitor veşnic strălucit.
Nu te teme de nici o patimă diavolească, oricât de mare ar părea, fiindcă Dumnezeu intervine şi biruieşte împotrivirea diavolului.
23. Fiica mea, vreau ca cu Harul lui Dumnezeu să biruieşti în luptă. Să rezişti până la moarte. Nu mai da înapoi, ci numai înainte. Moartea ne ameninţă neîncetat, de aceea trebuie să fim pregătiţi. Trebuie să ne nevoim până la sânge. Eu voi fi de partea ta pentru a lupta împreună cu tine, până când va birui Hristos cu steagul învierii.
Vom păşi împreună pe drumul mântuirii. Te voi ajuta şi eu în urcuşul vieţii celei întru Hristos. Toate sunt trecătoare, de aceea să priveşti sus. Viaţa întru curăţie să o doreşti cu ardoare. Curăţie sau moarte.
24. Fiica mea cea binecuvântată, nu te teme în luptă. Cu curaj şi nădejde hrăneşte sufletul tău. Îngreuierea ce vine de la demoni trece-o cu vederea. Tu cugetă
248
la faptul că fiecare luptă va fi încununată cu succes. La Dumnezeu nimic nu se pierde; chiar şi cea mai mică silire, şi aceea este bună. Nu te teme deloc, ci luptă-te cu vitejie. Strâmtorează-te pe tine însăţi! Striveşte sinele tău, căci strugurele zdrobit scoate vin bun care veseleşte inima.
Curaj, fiica mea, căci vom birui cu ajutorul lui Dumnezeu; Dumnezeu va lupta pentru noi, iar noi vom tăcea.
25. Lupta creştinului este plină de slavă, fiindcă cununa nu va fi ceva trecător, ci slavă veşnică ne aşteaptă în Ceruri. Aşadar fericit este cel înţelept după Dumnezeu, pentru că nu i se va cere cuvânt şi nu se va afla în strâmtorare atunci când îl va chema Dumnezeu şi îi va cere să dea seamă pentru timpul petrecut pe pământ.
Irosim timpul fără să ne pară rău câtuşi de puţin. Atunci când vom pleca din această lume vom înţelege paguba pe care am suferit-o prin irosirea timpului. Trec zilele fără socoteală. Pricinuitor de mântuire este dacă omul ar înţelege acest lucru, chiar şi în ultimele zile ale vieţii sale.
26. Să nu vă pierdeţi curajul când vine o nouă luptă, ci alungaţi orice gând de frică şi împuţinare.
Trebuie să ne reînnoim neîncetat puterile, să construim un front de rezistenţă, aşa cum face şi diavolul.
Să nu ne arunce în deznădejde căderea ce ni se va întâmpla, chiar dacă aceasta se petrece mereu. Scopul este să nu arătăm spatele vrăjmaşului, ca să se fălească înaintea lui Dumnezeu şi astfel să-L întristăm.
Curaj şi bărbăţie se potriveşte luptătorilor, de vreme ce nu ne luptăm pentru cununi trecătoare, care se veştejesc, ci pentru cele veşnice şi nestricăcioase.
249
Fericiţi sunt toţi cei care au făcliile aprinse, cu untdelemn în candelele lor. Aceştia vor intra, bucurându-se şi veselindu-se, împreună cu Hristos la nunţile cele veşnice, plini fiind de desfătarea duhovnicească.
CAPITOLUL IX
1. Mare rău este clevetirea. Aşa precum cârma cea mică a corăbiei conduce corabia unde vrea ea, tot astfel şi limba, îl conduce pe om fie la bine, fie la rău. Sfinţii Părinţi mustră cu asprime judecarea păcatelor străine şi a slăbiciunilor sau a relelor obiceiuri.
Când judecăm pe fratele nostru, atunci ne osândim pe noi înşine la un mare păcat. însă atunci când îl acoperim pe fratele nostru, ne va acoperi şi pe noi Dumnezeu de păcatele mari. Atunci când descoperim pe fratele nostru alungăm de la noi Harul lui Dumnezeu şi suntem lăsaţi să cădem şi noi în aceleaşi, ca să învăţăm că toţi suntem neputincioşi şi că Harul lui Dumnezeu este cel care ne ţine. Cel care îşi păzeşte limba, acela îşi păzeşte sufletul de mari căderi şi păcate.
Principala cauză a osândirii şi a grăirii-împotrivă este mândria şi egoismul, fiindcă omul se preţuieşte pe sine. Pentru aceasta suntem datori ca să ne socotim mai prejos decât toţi, astfel încât să-l socotim pe fratele nostru mai bun, pentru a putea cu ajutorul lui Dumnezeu să se izbăvească de acest rău.
2. Dacă ceva te împinge spre osândire pentru orice pricină legată de vreun frate sau de mănăstire, tu
sileşte-te să te rogi pentru acea pricină, decât să o treci prin judecata minţii tale.
Dacă te vei închide în tine însuţi prin rugăciune, smerenie şi plângerea păcatelor, vei găsi vistierie duhovnicească, numai să fie departe de tine mândria şi judecarea.
3. Ia aminte, fiul meu, să nu judeci nici un suflet, fiindcă pe cel care judecă pe aproapele său îl părăseşte Dumnezeu şi cade, pentru a învăţa să pătimească împreună cu fratele cel bolnav.
Pe toţi ne sprijină mila lui Dumnezeu, dar dacă ne mândrim îşi ridică Dumnezeu Harul Său şi atunci devenim mai răi ca ceilalţi.
Altceva este să osândească cineva pe altul şi altceva să fie luptat de osândire. A osândi este o patimă cumplită, însă a fi cineva luptat de osândire, aceasta pricinuieşte cunună.
4. Nu vă judecaţi unul pe altul, fiindcă încălcaţi astfel legea evanghelică şi„ şi orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire”1. „Cine eşti tu ca să judeci pe sluga altuia?”2. Nu aţi văzut că cel ce judecă este înşelat de mândrie şi că.„tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri”3 de către Domnul, atunci când este cuprins de mândrie?
5. Trebuie sărăbdăm slăbiciunile celuilalt, căci cine este desăvârşit? Cine se poate lăuda că şi-a păstrat inima neîntinată? Prin urmare suntem toţi bolnavi, iar cel care
1 Evrei 2,2.
2 Romani 14,4.
3 Luca 14,11.
252
osândeşte pe fratele său nu simte că este bolnav, fiindcă bolnav pe bolnav nu judecă.
Osândirea este un păcat greu, precum de asemenea este un păcat greu şi a nu răbda slăbiciunile aproapelui.
Iubiţi, răbdaţi, treceţi cu vederea, nu vă mâniaţi, ci vă iertaţi unul pe altul, ca să semănaţi lui Hristos şi să vă învredniciţi să vă aflaţi lângă El întru împărăţia Sa.
Evitaţi, fiii mei, osândirea pentru că este un mare păcat. Mult Se întristează Dumnezeu atunci când osândim pe oameni şi ne scârbim de ei. Numai de greşelile noastre să ne îngrijim, pentru acestea să ne doară. Pe noi înşine să ne osândim şi atunci vom afla milă şi Har de la Dumnezeu.
6. Să vă iubiţi unul pe altul, iar să nu vă amărâţi, care este din pricina egoismului. Smerenia este povăţuitor sigur şi nu-l lasă pe cel care o are să se lovească de stâncile neatenţiei şi să se zdrobească, ci ca un far luminos îl conduce fără greşeală la liman sigur.
Egoismul este cel mai mare rău. El ne pricinuieşte toate greşelile, precum şi gândurile nesupunerii. Temeţi-vă de el şi siliţi-vă să vă sloboziţi de el, căci atât timp cât va rămâne în noi nelovit, cu atât mai mult ne va răni.
Vă rog să nu vă osândiţi unul pe altul, fiindcă aceasta este egoism curat. Fiecare să îndreptăţească greşeala fratelui său, căci aceasta este mucenicia smereniei şi a dragostei. Fratele care face aceasta va afla mult Har de la Dumnezeu. Însă acela care judecă şi sminteşte pe aproapele său trebuie să ştie că har nu va afla, iar dacă are cât de puţin, îl va pierde şi pe acela, pentru a învăţa lecţia smereniei prin pătimire.
Temeţi-vă mai mult de osândirea lăuntrică, care se face prin gânduri. Şi aceasta pentru că nu vine la lumină
253
prin cuvântul rostit, astfel încât să poată fi îndreptată de cel care o aude. Luaţi aminte că vorbesc de osândirea lăuntrică, care pe nesimţite ne face vinovaţi de moarte şi ne lipseşte de viaţa Harului dumnezeiesc şi ne aduce băutură foarte amară, moartea sufletească.
Câte nu ne spun Sfânta Evanghelie şi Sfinţii Părinţi despre osândire. Mai bine este să cazi din înălţime, decât din pricina limbii.
Fie ca dragostea şi neosândirea să împărăţească în toate manifestările voastre, astfel încât Sfântul Duh să Se odihnească în sufletele voastre.
7. Experienţa a arătat că este nedreptăţit cel care este osândit, dacă nu este lăsat să se apere. Aşa cum spune şi Sfânta Evanghelie: „Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut?”1.
Dacă nu luăm aminte, se adună multe osândiri şi atunci este nevoie de pocăinţă. De câte ori nu s-a căit omul pentru că a vorbit? Să ne aducem aminte de cuvintele Sfântului Arsenie: „De câte ori am vorbit, m-am căit; de câte ori am tăcut, niciodată”.
Dacă ne înşelăm de multe ori atunci când pipăim lucrurile, cu atât mai mult atunci când auzim doar cuvintele unor oameni. De aceea este nevoie de multă luare aminte, căci diavolul răcneşte, căutând pe cine să înghită. Creştinul este dator să fie precum Heruvimii cei cu ochi mulţi, pentru că răutatea s-a înmulţioarte, mai ales păcatul osândirii, ca „untul pe pâine”. Dumnezeu să ne curăţească şi să ne sfinţească spre slava Sa.
„Să nu apună soarele întru mânia voastră”2, adică să nu fie nimeni mâniat pe fratele său la apusul soarelui.
1 Ioan 7,51.
2 Efeseni 4,26.
254
Aţi văzut acel frate trândav şi nepăsător, care nu mergea la privegheri şi nu-şi împlinea îndatoririle, cunoscuiind de către ceilalţi drept un frate nepăsător? Aşadar când s-a apropiat ceasul morţii fraţii au socotit să meargă să asculte ceva de la acela, să se folosească sau ca să-l mângâie. Dar când au mers la el l-au văzut vesel foarte. Atunci un frate s-a smintit şi a spus:
dar ce se întâmplă cu tine, frate? Te vedem vesel, deşi te apropii de moarte. Nouă însă gândul ne spune că nu ai fost silitor şi de aceea ne întrebăm cum de ai această îndrăzneală şi acest chip vesel?
-Da, fraţilor, a spus el. într-adevăr, am fost un om nepăsător şi nu-mi îndeplineam îndatoririle. Dar un singur lucru bun am reuşit: cu Harul lui Dumnezeu nu am osândit şi nu am smintit pe nici un frate. Şi înainte ca soarele să apună nu lăsam inima mea ca să aibă ceva împotriva vreunui frate din mănăstire. Şi pentru că nu am judecat pe vreun frate, cred că nici Dumnezeu nu mă va judeca, fiindcă a spus: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi”1. Şi fiindcă eu nu am judecat, cred că nu voi fi judecat.
Atunci părinţii s-au minunat şi i-au spus:
frate, tu ai găsioarte repede calea mântuirii.
Şi fratele a murit cu multă bucurie. Vedeţi cum se nevoiau Părinţii? Cum aflau calea mântuirii?
Despre tăcere, grăire în deşert şi îndrăzneală
1. Siliţi-vă la păstrarea tăcerii, născătoarea tuturor virtuţilor celor după Dumnezeu. Păstraţi tăcerea pentru
1 Matei 7,1.
255
a rosti Rugăciunea lui Iisus. Căci atunci când cineva vorbeşte, cum va scăpa de grăirea în deşert, din care vine tot cuvântul cel rău şi se îngreuiază sufletul?
La lucru fugiţi de vorbire, ci rostiţi numai cuvinte măsurate, dar şi atunci numai în caz de mare nevoie. Mâinile să lucreze pentru nevoile trupului, iar mintea să rostească preadulcele Nume al lui Hristos, pentru a iconomisi şi nevoia sufletului, pe care nu trebuie să-l uităm nici o clipă.
2. Nu te mâhni, fiul meu, pentru mine, ci nevoieşte-te cu râvnă fierbinte. Nevoieşte-te în păstrarea tăcerii, în rostirea Rugăciunii şi în plângerea păcatelor şi vei afla viaţa cea veşnică. Sileşte-te pe tine însuţi! închide gura şi păstrează tăcerea întru bucurie şi tânguire. Acesta este semnul celui încercat, acela de a păstra în siguranţă amândouă stările, căci multa grăire nu ştie să păzească comoara.
Tăcerea este cea mai mare şi mai roditoare virtute. Pentru aceasta şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi au numit-o nepăcătuire. Tăcerea şi liniştirea este una în sine.
Prima roadă dumnezeiască a tăcerii este întristarea cea după Dumnezeu, întristarea aducătoare de bucurie. Apoi vin gândurile cele luminate, care aduc curgerea cea sfântă a lacrimilor celor de viaţă dătătoare, din care şi botezul cel de-al doilea se face şi sufletul se curăţă, făcându-se asemenea îngerilor.
Unde să aşez, fiule al lui Iisus, noimele duhovniceşti ce izvorăsc din tăcere? Cum se deschid ochii minţii şi-l văd pe Iisus, simt o dulceaţă de nedescris, mai mare decât cea a mierii. Ce minune nouă se lucrează din tăcerea cea legiuită şi cugetarea atentă! Aşadar, pe acestea văzându-le, nevoieşte-te! Ţi-am descoperit lucruri mici,
256
sileşte-te şi vei afla lucruri mari. Mă rog pentru tine, aşa cum ţi-am făgăduit. Eşti, oare pregătit?
3. Nu vorbi, fiul meu, cuvinte de prisos, fiindcă acestea îţi golesc sufletul de râvna dumnezeiască. Iubeşte tăcerea, care naşte toate virtuţile şi îngrădeşte sufletul, astfel încât să nu fie atins de nici o răutate a diavolului.
„Mai bine este să cazi din înălţime, decât prin limbă”. Limba pricinuieşte omului cele mai mari rele.
4. Mântuirea nu se câştigă atunci când noi grăim în deşert sau când ne petrecem ziua fără de socoteală. Luaţi aminte la limba şi la mintea voastră, căci păzirea acestora umple sufletul de lumina lui Dumnezeu. însă acela care are gura neînfrânată adună în sufletul său mulţime de necurăţie.
5. Păstraţi tăcerea, căci tăcerea este virtutea cea mai mare. Fugiţi de cuvintele deşarte şi de râsete, dacă vreţi ca în rugăciunea voastră să aveţi îndrăznire la Dumnezeu şi Har. Luaţi aminte la gândurile pătimaşe ce vin prin imaginaţie; alungaţi-le de îndată ce se ivesc, căci dacă rămân devin primejdie de moarte pentru sărmanul suflet.
Rostiţi Rugăciunea neîncetat şi cu intensitate, cu râvnă, cu dorire. Numai astfel se poate întări cineva sufleteşte. Evitaţi cu orice preţ cuvintele deşarte, fiindcă slăbesc sufletul şi apoi nu mai are putere să se nevoiască.
Nu este timpul pentru răspândire, ci vreme de câştig duhovnicesc. Cine ne va încredinţa că dormind, ne vom scula? De aceea să ne silim.
6. Atunci când cineva păstrează tăcerea, i se dă vreme pentru rugăciune şi cugetare la cele duhovniceşti. însă
257
atunci când din neatenţie îşi pierde timpul, nu are timp să se roage. Din convorbirile cele fără de pază se nasc şi diferite păcate. Pentru aceasta şi Sfinţii Părinţi au aşezat virtutea tăcerii în vârful virtuţilor, căci fără ea nici o virtute nu poate să se sălăşluiască în sufletul omului.
Aşadar, tăcere, rugăciune, ascultare. Iar când vei săvârşi aceste virtuţi cu ajutorul lui Dumnezeu, atunci vei cunoaşte lumina lui Hristos în sufletul tău.
7. Să fii înţelept în cuvintele tale, adică mai întâi să cugeţi şi apoi să vorbeşti. Să nu alerge limba înainte de a cugeta ce trebuie să spui.
Să nu prinzi curaj, copilul meu, la îndrăzneală, căci multe sunt relele care vin din îndrăzneala cea rea. Fugi de ea ca de foc şi de viperă!
8. Păzeşte-te de îndrăzneală şi de cuvintele nepotrivite, căci acestea aduc uscăciune în suflet. Dimpotrivă, tăcerea, blândeţea şi Rugăciunea lui Iisus umplu sufletul de răcoarea cerească, aducând o tânguire plină de dulceaţă.
Urăşte grăirea în deşert ca pe una ce aduce răceala şi uscăciunea în suflet. Căci grăirea în deşert usucă lacrimile din ochii noştri, adică ne lipseşte de ele şi atunci sufletul se veştejeşte.
9. Fiul meu, să ai răbdare, smerenie, dragoste şi păzirea limbii, deoarece limba, atunci când îl biruieşte pe om, i se face acestuia o răutate de nestăvilit şi îi atrage şi pe alţii în avântul ei şi îi surpă în adâncurile păcatului.
Da, fiul meu, gura ta să aibă pază, pentru a se păzi inima ta curată. Iar când inima rămâne curată, atunci vine Dumnezeu şi locuieşte în ea şi se face biserică a lui Dumnezeu.
Sfinţii îngeri se bucură să se afle într-o astfel de inimă.
258
De asemenea, alungă gândurile ruşinoase cu mânie şi cu Rugăciunea lui Iisus. Aceasta este foc care îi arde pe demoni şi îi izgoneşte.
10. Să iei aminte la gura ta şi mai ales la mintea ta. Să nu deschizi dialog cu gândurile şi gura să nu rostească cuvinte care ar putea răni pe fratele, ci să scoată cuvinte pline de mireasmă, cuvinte de mângâiere, de încurajare şi nădejde. Din ceea ce spune gura se vădeşte omul lăuntric.
11. Nevoieşte-te, fiul meu, pe cât poţi în ceea ce priveşte silirea de sine. Silire în toate, mai ales în păstrarea tăcerii şi a dobândirii lacrimilor. Când tăcerea va fi ţinută întru cunoştinţă cu ajutorul lacrimilor, se creează piatra de temelie monahală, pe care se va clădi viitoarea casă sigură, unde sufletul îşi va găsi mângâierea cea duhovnicească.
Dacă tăcerea nu este păstrată, nu se întrevede un bun augur pentru viitorul sufletului, de vreme ce pe toate care le adună le risipeşte. Căci monahul slobod la gură, nestatornic este întru toate.
Pentru aceasta, fiul meu, sileşte-te întru toate. Lăudat este începutul cel bun şi osândit este cel fără de grijă, căci sfârşitul acestuia este jalnic.
Atunci când păstrăm tăcerea, avem timp pentru rugăciunea lăuntrică şi pentru înţelesurile luminate, care umplu cugetul şi inima de lumină.
CAPITOLUL X
Despre mândrie, prihănirea de sine şi smerenie
1. Luaţi aminte la gândurile voastre! Atenţia voastră să se întoarcă mai ales spre a aduna gânduri smerite. Căci smerenia îl mântuieşte pe om şi ea este principalul scop al strădaniilor duhovniceşti. Dacă vreţi să vedeţi dacă aţi sporit duhovniceşte în petrecerea monahală, cercetaţi-vă şi dacă veţi găsi smerenie în voi înşivă, pe măsura acesteia aveţi şi sporirea.
Dacă în loc de smerenie vedem mândrie şi egoism, împreună cu cele care urmează după ele, atunci avem nevoie de tânguire şi lacrimi pentru a plânge starea noastră jalnică, şi astfel să se milostivească Domnul spre noi.
Să fugim departe de egoism, căci o duhoare nemăsurată răspândeşte cel care îl are ca bogăţie a sa. Unul ca acesta niciodată nu-şi va găsi pacea, atât din partea patimilor care sălăşluiesc întru el, cât şi din pricina lipsei îndelungate a smereniei adevărate.
Odihnă adevărată i se dăruieşte omului numai datorită smereniei şi blândeţii sale. Iar aceasta ne-o spune
260
Domnul: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”1.
Pentru aceasta, fiul meu, să iubim din tot sufletul nostru smerenia şi blândeţea lui Hristos şi vom afla, aşa cum a spus, odihnă sufletelor noastre.
Nu este un lucru uşor de dobândit smerenia, ci este nevoie de osteneală şi timp. Pentru a fi omorât egoismul se cere jertfire de sine. Să călcăm în picioare sinele nostru şi să îmbrăţişăm desăvârşit lepădarea de sine. Să iubim din toată inima ascultarea şi cu lupte sângeroase şi cu ajutorul lui Dumnezeu, se va săvârşi omorârea sinelui nostru.
Aşadar înainte, fiilor! Ca nişte atleţi să alergăm în stadionul slăvitei lupte, unde biruitorul se va încununa cu cunună neveştejită a slavei celei veşnice, înaintea tronului celui preaînalt al lui Dumnezeu. Vă rog să nu vă fie frică în luptă, fiindcă Domnul ne va întări cu braţul său nevăzut, astfel încât să biruim egoismul diavolului, după care ne va îmbrăca cu haina cea ţesută de Dumnezeu, cea a dumnezeieştii smerenii.
Acestea vă scriu şi mă rog ca puţinele cuvinte ale acestei seminţe să cadă în pământul bun al sufletului vostru şi să aducă rod însutit de viaţă veşnică! Amin.
2. Dacă ne vom nevoi să dobândim smerenie, vom moşteni îmbrăcăminte de mare preţ, iar dacă avem şi dragoste, o vom face şi mai împodobită. Dacă mai avem şi ascultare neiscoditoare, atunci şi cu culori strălucitoare o vom înfrumuseţa. Iar dacă şi rugăciunea neîncetată o vom lucra, cu mir mult mirositor o vom stropi. şi astfel desăvârşind-o, ne vom înfăţişa cu îndrăznire,
9 7 7
îmbrăcaţi fiind cu ea, înaintea Scaunului de Judecată
1 Matei 11,29.
261
a lui Hristos. Atunci Domnul slavei va simţi miros de bună-mireasmă duhovnicească şi bucurându-Se, ne va deschide nesfârşitele comori ale Harului. Atunci cu adevărat vom deveni bogaţi.
3. Tu, fiul meu, caută numai latine însuţi. îţi lipseşte smerenia. Mândria împreună cu încăpăţânarea îţi aduc astfel de gânduri, despre care scrii. Dacă însă te vei smeri, dacă în toate smintelile te vei osândi pe tine însuţi, zicând că pentru împătimirea ta suferi toate acestea şi că stareţul şi fraţii nu greşesc, atunci îndată vei simţi uşurare de gândurile tale şi va veni tămăduirea bolilor tale. Să nu aştepţi să se petreacă aceasta cu alte mijloace, adică să se schimbe stareţul sau fraţii pentru a te tămădui tu, căci atunci în zadar te osteneşti. Răul trebuie tăiat din rădăcină, iar rădăcina acestuia este mândria, egoismul, încăpăţânarea, voia proprie, mânia şi celelalte. Toate acestea doar cu un singur medicament se tămăduiesc şi acesta este să arunci vina greşelii şi a ispitei asupra ta. întotdeauna să spui: „Eu greşesc, eu sunt pricina, din cauza împătimirii mele sufăr acestea. Nimeni altul nu este pricinuitor al răutăţilor mele decât eu, cel de trei ori ticălos”.
Da, fiul meu, acesta este adevărul, adevărata realitate. Păşeşte aşa cum te povăţuiesc, săvârşeşte-le pe acestea şi vei vedea cu adevărat sănătate sufletească şi tămăduire.
4. Fiindcă avem, chiar şi fără să ne dăm seama, mândrie ascunsă, Dumnezeu, voind să ne curăţească de această stare rău-mirositoare, ridică furtună pentru a arunca acele „depuneri” care s-au adunat din nepurtarea noastră de grijă.
262
În mare oamenii aruncă, mai ales la limanuri, toate gunoaiele şi necurăţiile şi dacă ar lipsi furtunile, marea ar deveni un izvor de boli infecţioase. Dar faptul că marea este sănătoasă şi curată se datorează furtunii ce izbucneşte din când în când.
Tot astfel se petrece şi cu sufletul nostru, cu marea noastră sufletească. Se adună acolo încet-încet necurăţii din pricina patimilor şi a neatenţiei noastre. Şi mai este şi vrăjmaşul care aruncă şi el pe ale sale. Noi nu vedem câtă necurăţie s-a adunat, dar Dumnezeu cunoaşte şi voind să ne curăţească, ridică furtună potrivit cu adunătura necurăţiilor şi astfel curăţeşte marea cea sufletească. Uneori vedem că după ce trece ispita, după ce cu răbdare am suferit-o, sufletul nostru se simte uşor, plin de pace şi bucurie.
Este nevoie din partea noastră de atenţie pentru a nu se aduna necurăţie şi a nu fi nevoie de furtuni.
Se ridică şi la Sfinţi furtuni, dar de altă natură. Ele au alt scop, şi anume acela de a fi ajutaţi de ispititorul de a deveni şi mai sfinţi sau de a dobândi o slavă mai mare sau ca să-L slăvească pe Dumnezeu şi mai mult sau pentru a mărturisi Ortodoxia.
Ia aminte, fiul meu, să ai smerenie multă, supunere faţă de sfaturile stareţului, dragoste faţă de toţi şi să nu crezi niciodată gândului tău, ci să urmezi cu credincioşie sfaturile stareţului tău.
5. Niciodată să nu vă înCredeţi în voi înşivă. Niciodată să nu primiţi gândul că sunteţi buni şi virtuoşi. Prihăniţi-vă pe voi înşivă, osândiţi-vă în sinea voastră pentru a omorî egoismul, care este ca un zid care împiedică razele Soarelui dreptăţii, Hristos, să lumineze
263
mintea noastră, astfel încât să ajungă la cunoaşterea de Dumnezeu şi cea de sine.
Să iubiţi întru toate smerenia, căci pildă ni S-a făcut Domnul Iisus. Când? Atunci când S-a încins cu ştergarul şi a spălat picioarele Ucenicilor Săi, zicând: „înţelegeţi ce v-am făcut Eu?”1. Adică aşa cum Eu M-am smerit spălând picioarele voastre, tot astfel şi voi sunteţi datori să vă smeriţi unul înaintea altuia.
6. Învăţaţi calea călugărească a smereniei. Ori de câte ori primiţi o poruncă de la stareţ, să spuneţi: „Să fie binecuvântat!”, iar atunci când vă face observaţie, să spuneţi: „Iertaţi”. Prin smerenie se ajunge cel mai uşor la cele dumnezeieşti, fiindcă Hristos spune: “învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”2. Odihna sufletului este semnul cel mai vădit al unui suflet sănătos.
Smeriţi-vă şi zdrobiţi sinele vostru pentru a veni pacea lui Dumnezeu în sufletul vostru. Nu vă îndreptăţiţi atunci când vă mustră stareţul pentru o greşeală a voastră, ci să spuneţi: „Iertaţi”.
7. Să iubim cugetarea smerită, fiul meu, şi dacă Domnul nostru se va milostivi de goliciunea noastră şi ne va trimite puţină rugăciune şi va îmbrăca sufletul cu o haină dumnezeiască, vom avea nevoie după aceea de luare-aminte pentru a nu o întina din pricina neatenţiei noastre, adică cu mândria, cu osândirea, cu nepăsarea, cu neascultarea şi celelalte. Ci să ne străduim să o albim şi mai mult prin lucrarea faptelor bune, mai ales a smeritei cugetări şi a prihănirii de sine, care atât de mult îi
1 Ioan 13,12.
2 Matei 11,29.
264
plac lui Dumnezeu, mai mult decâaptele mari ce se fac cu slavă deşartă.
Să faci ascultare desăvârşită, căci aceasta este odrasla smeritei-cugetări, pe când grăirea-împotrivă, neascultarea sunt odrasle ale mândriei, pe care monahul trebuie să le urască, ca pe unele ce pricinuiesc întinarea sufletului său.
8. Întotdeauna să ceri în rugăciunea ta să-ţi dăruiască Dumnezeu mai înainte de toate smerită-cugetare şi să stăruieşti în această cerere, fără de care nici un bine nu este vrednic de răsplată.
Fiul meu, de vreme ce Apostolul Pavel spune: „Ce ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă ai primit, ce te lauzi ca şi cum nu ai fi primit?”1 şi: „Necurat este înaintea lui Dumnezeu tot cel cu inima înaltă”2, pentru aceasta nevoieşte-te împotriva acestei patimi pierzătoare, cugetând smerit şi amintindu-ţi câtă smerenie a arătat Domnul slavei când S-a făcut om şi a răbdat ocări şi clevetiri, până la moarte pe Cruce. Dar şi toţi Sfinţii lui Dumnezeu au arătat desăvârşită smerenie, pentru care s-au şi sfinţit, încredinţându-ne pe noi că nu este altă cale de mântuire decât aceasta.
Tot ceea ce îţi dă smerenia să primeşti, chiar dacă suferi şi te afli în agonie. Sfârşitul durerii va fi binecuvântarea lui Dumnezeu şi sporire în cea mai bună dintre virtuţi, smerenia. Mă rog ca Dumnezeu să ţi-o dăruiască din belşug.
9. Problema cea mare, fiul meu, este că te supui duhului mândriei şi surorilor ei, slava deşartă şi trufia, având ca ajutătoare gândurile necurate şi hulitoare.
11 Corinteni 4,7.
2 Pildele lui Solomon 16,5.
265
Cunoaşte, fiul meu, că este greu de biruit duhul mândriei, cel al slavei deşarte cu multe capete şi colţuri ascuţite. şi dacă astfel stau lucrurile, ce trebuie să facem? Noi vom folosi orice mijloc raţional sau material pentru a dobândi smerenia. Ne vom sili să cugetăm smerit, iar izbăvirea de patimă sau uşurarea greutăţii ei o vom pune pe seama Proniei dumnezeieşti. În ceea ce ne priveşte, noi ne vom ţine nevoinţa, iar Dumnezeu, potrivit cu nevoinţa noastră, va interveni şi va ajuta.
Despre patima cumplită a slavei deşarte, Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Slava deşartă (ne va chinui) până la mormânt”, adică până vom muri vom fi atacaţi de patima slavei deşarte, cu diferenţa că va fi slăbită din pricina războirii ei şi a îndelungii experienţe în ce priveşte înşelăciunea ei.
Plângi înaintea lui Dumnezeu, ca să-ţi dea duh de smerenie, căci numai prin aceasta vei înainta către cele de sus, către dragostea lui Dumnezeu. Sporirea duhovnicească nu este nimic altceva decât dobândirea smereniei. Iisus, Dumnezeu fiind, S-a smerit atât de mult pe Sine, pe când noi, smeriţi fiind din fire, ne înălţăm precum păunul ce-şi umflă aripile slavei deşarte. Dar atunci când suntem aruncaţi în vreo ispită şi vedem urâţenia picioarelor noastre, adică starea jalnică a sufletului nostru, atunci recunoaştem cine suntem într-adevăr, neam al lui Adam, şi că sprânceana noastră cea înălţată nu se smereşte decât prin lovituri şi căderi.
Lacrimile şi plânsul aduc smerenia cea multă, pentru aceasta să răbdăm, cerând de la Dătătorul bunătăţilor: „Să nu mă lepezi pe mine desfrânatul, Cel ce te-ai născut din Fecioară. Să nu lepezi lacrimile mele, Cel ce eşti bucuria îngerilor, ci mă primeşte pe mine cel ce mă pocăiesc”.
266
Îţi doresc ca Iisus Cel smerit cu inima să-ţi dăruiască inima Sa ca să o guşti.
10. Smerenia este virtute minunată, care îl înmiresmează pe cel ce o are. Cel ce are smerenie are şi ascultare, dragoste, răbdare şi toată virtutea. Atunci când ne mâniem sau osândim sau nu ascultăm, se vădeşte faptul că avem mândrie şi egoism. Cu cât sporim în smerenie, cu atât odraslele egoismului vor ceda.
Să ne smerim, fiii mei, pentru Domnul, Cel ce S-a smerit pentru noi. Atât de multă smerenie a arătat, încât a răbdat moarte pe Cruce. Iar noi, cei ce din fire suntem smeriţi, nu voim să plecăm capul înaintea fratelui nostru, ci voim să se facă doar voia noastră.
Să iubim, să ne smerim, precum Hristos, dacă vrem să Se sălăşluiască Iisus în inima noastră. Să nu-L mai întristăm cu manifestările noastre egoiste. Să nu-L răstignim din nou cu lipsa noastră de dragoste. Să nu mai aducem amărăciune în sfânta inimă a Preadulcelui Hristos.
11. îngerii, în Cer aflându-se, petrec în slavă şi cântări, iar oamenii în bucuria şi palatele lor. Dumnezeu şi Creatorul în peşteră şi în ieslea animalelor, precum ultimul sărac!
Câtă smerenie la Iisus! Această smerenie este virtutea cea mai plină de Har; este veşmânt ţesut cu aur. Fericit este cel care îl va îmbrăca, căci va dobândi o frumuseţe duhovnicească negrăită. Dimpotrivă, cea mai scârbavnică patimă este mândria şi egoismul.
12. Mult o rog pe Maica Domnului să-mi dea întru toate smerenie, fiindcă este virtutea de temelie şi fără
267
ea nici o lucrare nu este pecetluită de către Harul Sfântului Duh.
Arhiepiscopul Alexandriei, Teofil, cercetându-i pe părinţii din Muntele Nitriei, a întrebat pe întâistătătorul muntelui: „Ce ai găsit, părinte, în calea aceasta a ascezei?”. Şi răspunde cuviosul: „A măprihănipe mine însumi”. „Cu adevărat, a răspuns Teofil, nu este altă cale mai scurtă către Dumnezeu decât aceasta”.
Oare nu prin mândrie şi răzvrătire Luceafărul şi Adam au căzut de la Dumnezeu? Oare nu smerenia Născătoarei de Dumnezeu, pe care a arătat-o prin cuvintele: „Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău”1 şi nu Cel ce s-a născut dintr-însa în chip desăvârşit, Fiul lui Dumnezeu, Care a învăţat şi a arătat desăvârşită smerenie, a mântuit pe Adam? Tot El a spus: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”2.
Ori de câte ori omul se smereşte şi se prihăneşte pe sine, simte în suflet o odihnă plină de dulceaţă, pace, mângâiere, uşurare şi nădejde. Şi dimpotrivă, mândria sufletului se va vădi prin nelinişte, tulburare, mânie, lăudăroşenie, dorinţa de a avea vedenii mai presus de fire şi celelalte.
Ah, cât de lipsită de osteneală este calea smereniei! Chiar şi fără osteneli ascetice, datorită bolii, omul poate, prin smerenie şi prihănire de sine, prin mulţumire către Dumnezeu, să ajungă la măsuri înalte duhovniceşti şi să simtă darul înfierii. Şi dimpotrivă, răbdarea ostenelilor ascetice, fără cunoaşterea propriei neputinţe, este o luptă fără cununi, osteneală fără plată, umblare pe o cale fără nădejde.
Ce nefericire să se nevoiască cineva fără răsplată, să semene fără să secere! De ce, oare? Fiindcă lupta nu s-a
1 Luca 1,38.
2 Matei 11,29.
268
dat după lege. „Chiar de se va lupta cineva, nu se încununează, de nu se va lupta după lege”1.
13. Dumnezeu slobozeşte ispita asupra celor ce-L iubesc pe Dânsul ca să-i înveţe să lupte. Se retrage Harul lui Dumnezeu şi atunci se ridică norul ispitelor, iar omul ajunge să zică: „Da, m-a părăsit Dumnezeu!”. Mii de gânduri înăbuşesc sufletul, peste tot întuneric şi căderi.
Toate acestea le rânduieşte Sfânta înţelepciune, Sfântul Dumnezeu, casă învăţăm că numai Dumnezeu ne poate mântui şi că fără El toate faptele noastre sunt gunoaie, care se risipesc la cel mai mic vânt al ispitei, arătându-ne că suntem nişte ruginituri, neputincioşi în a înfrunta orice ispită, fără ajutorul Harului lui Dumnezeu.
Harul dumnezeieştii Pronii ne învaţă prin acestea lecţia cunoaşterii de sine, adică cea a adevăratei smerenii, cea întru cunoştinţă, cea statornică, temeinică.
Căci fără aceasta este cu neputinţă să ridicăm casă duhovnicească.
Ne lasă până aproape de deznădejde, ca să fim nevoiţi să strigăm către El cu tânguire şi cu lacrimi; şi strigând, să se sfinţească gura şi inima noastră.
Toate acestea le pricinuiesc ispitele. De ispite să ne rugăm să ne acopere Dumnezeu, însă atunci când vin, trebuie să le trecem cu răbdare şi înţelepciune, ca să primim folos din ele. Aşadar, fă răbdare întru toate şi te vei mântui!
14. Fiul meu, să ai ca regulă prihănirea de sine. în fiecare ispită pune tu primul metanie. Făcând astfel, iei tu primul cununa şi te faci pricină ca şi fratele să se pocăiască.
1 IITimotei 2,5.
269
La Domnul, Cel ce S-a smerit, să cugeţi întotdeauna şi atunci sufletul va putea răbda orice fel de smerire pentru dragostea Sa.
Ceea ce joacă un rol important în nevoinţa duhovnicească este să înveţe omul să se smerească, să se prihănească pe sine şi să-l îndreptăţească pe aproapele. Cel care a învăţat această filozofie, trebuie să adune roada cea preadulce a slobozirii de patimi. Altfel va căra cu el patimile sale, spre o mai mare şi neîncetată întristare a sa.
Fiul meu, prihăneşte-te neîncetat pe tine însuţi! Să nu-ţi dai dreptate, ci atunci când auzi spunându-se ceva despre tine, să zici: „Fraţii mei au dreptate, într-adevăr sunt aşa cum spun ei. Şi mai multe se cade să zică despre mine, pentru păcatele mele”.
întotdeauna să te socoteşti mai prejos decât toţi şi să te fereşti să porunceşti ca unul ce are stăpânire. Cu alte cuvinte, smerenie întru toate.
15. Să te socoteşti foarte păcătos şi întinat, ca să te iubească Iisus Hristos, să-ţi trimită mila Sa şi iertarea pentru păcatele cele multe.
Să ai ascultare faţă de toţi fraţii, să devii ultimul, cel mai neînsemnat dintre toţi, dacă vrei să scapi de patimile şi neputinţele tale. Niciodată să nu te îndreptăţeşti, nici cu cuvântul, nici cu gândul, ci întotdeauna să te osândeşti pe tine însuţi ca unul care a greşit şi este răspunzător pentru multe răni.
Faţă de stareţ să ai credinţă, iar faţă de cuvintele lui ascultare. Să-i mărturiseşti curat orice gând, căci mărturisirea curată este semnul unui suflet smerit.
16. Siliţi-vă, fiii mei, la lupta cea duhovnicească. Nu uitaţi experienţa cea bogată a diavolului şi slăbiciunea
270
noastră. Precum frunza cade toamna la cea mai mică adiere, tot astfel şi noi cădem în cea mai mică ispită şi încercare atunci când Harul lui Dumnezeu nu luptă împreună cu noi. Dar când luptă cu noi Harul lui Dumnezeu? Numai atunci când smerita-cugetare ne povăţuieşte fiecare gând şi lucrare a noastră.
Prihăniţi-vă neîncetat pe voi înşivă, fiindcă prihănirea de sine este roadă a unei inimi smerite, iar în inima smerită se arată dumnezeiescul, aşa cum s-a văzut. ”Fericiti cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. În fiecare cădere a voastră cercetaţi-vă pe voi înşivă şi veţi vedea că mai mult sau mai puţin sămânţa mândriei este principala pricină a căderii.
17. Să nu uitaţi de egoism, căci acesta este cauza tuturor. Smeriţi-vă, zdrobiţi egoismul, care ca un şarpe veninos vine să vă otrăvească sufletul. Nu lăsaţi nimic înlăuntrul vostru, căci numai astfel veţi neutraliza orice lucrare satanică.
Sfântul Triod începe cu frumoasa pildă a vameşului şi a fariseului, arătând prin aceasta că numai prin cugetarea smerită dobândeşte cineva îndreptarea înaintea lui Dumnezeu, adică iertarea păcatelor lui. Această pildă mai arată şi marele rău al mândriei, care este o piedică puternică împotriva iertării păcatelor, chiar de s-ar săvârşi toate virtuţile, mai ales cea a milosteniei.
Mândria l-a prăbuşit cu vuiet mare din Cer pe Luceafăr, cel dintâi dintre puterile cereşti şi l-a făcut diavol întunecat şi pe veci osândit. Dimpotrivă, smerenia lui Hristos - „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” a mântuit din robia acesteia pe omul înşelat şi prăbuşit de către mândrie.
271
Din acestea şi din multe alte adevăruri scripturistice învăţăm că fără smerenie şi pocăinţă adevărată nu se mântuieşte omul, chiar dacă săvârşeşte celelalte virtuţi.
18. Să nu fii încăpăţânat, ci smerit. Nu cugeta că eşti ceva, căci aceasta este mândrie şi Dumnezeu se scârbeşte de cei mândri.
Întotdeauna, fiul meu, să cugeţi că eşti cel mai păcătos din lume şi că, dacă Harul lui Dumnezeu te părăseşte, atunci vei săvârşi toate relele lumii. întotdeauna să te osândeşti pe tine însuţi.
Când mergi să te împărtăşeşti, să te prihăneşti ca unul ce eşti nevrednic de a primi înlăuntrul tău pe Stăpânul Hristos. Trebuie să plângi atunci când te împărtăşeşti, ca să Se milostivească Hristos spre păcatele tale.
„învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”. Vezi, fiul meu?
Blândeţea este roadă a smereniei şi amândouă dăruiesc fericita şi de Dumnezeu dăruita odihnă.
Pe locul bătătorit nu creşte iarbă; tot astfel şi în sufletul smerit nu se înrădăcinează patima şi răutatea. Atâta vreme cât vom fi lipsiţi de smerenie, Dumnezeu nu va înceta să ne smerească prin ispite, până ce vom învăţa această lecţie mântuitoare.
19. înainte, fiii mei! încingeţi-vă cu ştergarul smereniei lui Hristos şi supuneţi-vă întru toate, pentru ca să-L primiţi pe Domnul tuturor în inimile voastre. Hristos nu se odihneşte în sufletele care nu au mireasma smereniei, ci mai degrabă pleacă din pricina acelei duhori a mândriei.
Vă rog din inimă să urâţi grăirea-împotrivă, neascultarea, dorinţa de a birui în cuvânt, voia proprie,
272
îndrăzneala şi toată patima, fiindcă acestea alungă dragostea lui Dumnezeu şi aduc amărăciune în suflet.
Să fiţi sinceri în fiecare manifestare sau exprimare a voastră; să nu spuneţi minciuni, ci spuneţi adevărul. La neputinţele sufleteşti ale împreună-nevoitorilor voştri nu luaţi aminte, căci nu puţin vă veţi vătăma. Ci să le treceţi cu vederea pentru Domnul, pentru ca şi El să fie milostiv cu ale voastre.
Să nu cugetaţi vreodată cele înalte despre voi înşivă, ca să nu fiţi părăsiţi de către Harul lui Dumnezeu care ne păzeşte, şi astfel să cădeţi în mare ispită.
Iubiţi din toată inima smerenia, mai mult decât oricare altă virtute, fiindcă aceasta chiar şi fără osteneli trupeşti ne poate da harul înfierii. Dimpotrivă, ostenelile trupeşti fără cunoaşterea nimicniciei noastre sunt deşarte şi nefolositoare.
20. Nu există rău mai mare decât egoismul. El naşte toate ispitele şi smintelile şi vai de cel pe care îl va învălui, căci îl va desfigura.
Numai ucenicul cel bun îşi va face sufletul îngeresc datorită frumuseţii celei duhovniceşti. Să nu treacă timpul fără roadă, fiindcă funia se strânge şi dintr-o dată vom auzi: „Rânduieşte-ţi cele pentru casa ta, căci vei muri şi nu vei mai trăi”.
Loviţi egoismul cu toată puterea voastră! învăţaţi smerenia, săvârşiţi-vă lucrările voastre cu zdrobire de inimă, cu mireasma smereniei. Numai faptele voastre care au smerenie vor fi încununate. Cele pe care le-a otrăvit egoismul şi voia proprie, le vor lua cele patru vânturi şi le vor risipi precum gunoaiele şi atunci ne vom afla cu mâinile goale.
273
Aşadar, să ne venim întru sine şi să ne veselim cu dragostea curată a lui Hristos, căci sufletele pătimaşe nu vor intra în Ierusalimul cel de sus. Acolo numai sufletele curate vor intra cu bucurie şi veselie.
21. Da, fiii mei iubiţi, ne lipseşte cu adevărat această virtute preasfântă, smerenia. Egoismul, această răutate dezgustătoare, a adus omului toate nenorocirile. Cu adevărat smerenia este sfinţenie!
De ce ne ciondănim pentru lucruri de nimic? Fiindcă nu avem smerenie. Cel ce are smerenie evită sminteala. Fără smerenie adevărată smintelile se înmulţesc, şi atunci orice nădejde de îndreptare se pierde.
în rugăciunea voastră să-L rugaţi pe Iisus cel smerit să vă dăruiască smerită-cugetare şi blândeţe, aşa cum a spus El însuşi în Sfânta Evanghelie: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”1.
Omul smerit nu-şi aminteşte de nici o răutate petrecută mai înainte, pe care i-a făcut-o aproapele său, ci toate le iartă şi le uită pentru dragostea lui Dumnezeu.
22. Smereşte-te şi prihăneşte-te pe sineţi! Nu te îndreptăţi, chiar dacă ai perfectă dreptate. Căci îndreptăţirea noastră lasă boala sufletului nostru netămăduită.
Odihneşte, fiica mea, pe stareţă şi Duhul lui Dumnezeu te va umbri. Fă-te mireasă smerită a lui Hristos. Egoismul este urât de Preafrumosul Mire Hristos. Mirele este smerit şi blând, iar mireasa suflet mândru şi mânios?
Dacă vrei să răspândeşti mireasmă, îmbrăţişează smerenia şi simplitatea, duhul supus şi blând. Urăşte egoismul ca pe o urâciune şi prostie.
1 Matei 11,29.
274
Foarte bine faci că te prihăneşti întru toate. Această cale este cea a Părinţilor. Da, fiica mea, în felul acesta aduni în sufletul tău Mult folos.
23. Ce este mai frumos decât silinţa în cele duhovniceşti? Ea poartă în sine o bucurie ascunsă, dar desăvârşită, împreună cu nădejdea într-un viitor bun şi sfânt.
Pentru aceasta, copilul meu, sileşte-te spre prihănirea de sine. Neîncetat prihăneşte-te pe sineţi! Aruncă greşeala asupra ta şi spune: „Iisuse al meu, şi aici tot eu sunt de vină. Nici diavolul, nici omul, ci este de vină sinea mea cea rea, care nu ia aminte pe unde păşeşte. Trimite-mi lumină pe cărarea vieţii mele, răcoarea smereniei în inima mea, pentru a Te simţi pe Tine, Iisuse, Cel blând şi smerit. Să nu treci cu vederea lacrimile mele, Cel ce eşti bucuria îngerilor, ci primeşte-le pe ele mtru miros de bună-mireasmă şi împlineşte cererile inimii mele, ca să primesc uşurare şi ca un alt prunc să-Ţi cânt cântarea de biruinţă a slavei Tale”.
Închide-te în sinea ta şi pe toate să le vezi cu ochi simplu ca pe ceva care nu trebuie să te intereseze.
Lucrează după putere, cu conştiinţă curată. Roagă-te pentru tine şi pentru toţi fraţii tăi. Dragostea ta să le acopere pe toate şi să zbori deasupra curselor, precum un vultur înalt-zburător.
24. Ia aminte, fiica mea, la purtarea ta! Fii mai blândă, mai răbdătoare; fii smerită, îngăduitoare. Toate acestea sunt semne ale cunoaşterii de sine.
Prihăneşte-te, osândeşte-te pe tine însuţi, spunând: „Dacă crezi că te dispreţuiesc surorile şi nu te bagă în seamă, bine îţi fac. Vrednică eşti să primeşti potrivit cu
275
cele pe care le săvârşeşti, căci dacă ai fi fost vrednică de a fi băgată în seamă, nu te-ar fi trecut cu vederea. Dar fiindcă eşti nevrednică, egoistă, cârtitoare, pentru aceasta îngăduie Dumnezeu astfel, ca să te smereşti. Aşadar, câtă vreme va trebui să mai treacă până când vei înţelege că asta eşti şi chiar mai rea?”.
Cu acestea şi altele asemenea loveşte-ţi sinea ta, ca să spargi capul înfricoşătoarei fiare ce se numeşte egoism. Acesta le face pe toate. Pentru aceasta împotriva acestuia săle întoarcem pe toate cele ale noastre. Şi dacă cu ajutorul lui Dumnezeu îl vom smeri, îndată se vor ofili toate patimile cele de necinste ale omului lăuntric şi ale celui din afară.
Cugetă la faptul că toate ni le-a dat Dumnezeu: trup, suflet, inimă, pământ, aer, hrană, răsuflare, libertate în Hristos, credinţa În El, izbăvirea de iad, împărăţia Cerurilor, Sfintele Taine, Sfântul înger Păzitor şi mai presus de toate puterea Sa cea nebiruită, pe care ne-o dă în luptele noastre. Dar chiar şi pe Sine însuşi ni S-a dat.
Acesta este adevărul neclintit; „ca o armă te va înconjura adevărul Lui”1. Pentru aceste adevăruri poţi să te împotriveşti lui satan cu bărbăţie.
Cum să mă laud şi cu ce, de vreme ce toate mi le-a dăruit Dumnezeu şi nu am nimic al meu? Dacă cuget ceva ca bun, izvorul binelui este Dumnezeu. Şi această minte care cugetă tot a lui Dumnezeu este.
Am lucrat ceva duhovnicesc. Dacă aceasta a lucrat-o inima, sau trupul, ale lui Dumnezeu sunt amândouă. A mea este doar voinţa, dar şi aceasta ajutată de Dumnezeu. Aşadar, toate duc la cauza principală, Dumnezeu.
Ce avem, fiul meu, pe care să nu-l fi luat de la Dumnezeu? De aici încolo intrăm în sfera cunoaşterii de sine, a smereniei.
1 Psalmi 57,1.
276
Ce este universul în comparaţie cu nemărginirea lui Dumnezeu? Atunci omul ce este cu nimicnicia sa de se mândreşte şi se făleşte cu ea?
25. Luptă, fiul meu, lupta cea bună! Nu te teme, ci fugi de orice laţ al deznădejdii! Pe cele neputincioase şi netrebnice le-a ales Dumnezeu pentru a le ruşina pe cele socotite sănătoase şi folositoare. Puterea lui Dumnezeu în făpturile cele neputincioase se arată mai strălucit, iar această alegere a lui Dumnezeu ne îmboldeşte fără de voie către smerenie şi spre înălţarea de tămâie binemirositoare, de nesfârşită mulţumire şi recunoştinţă către Dumnezeu.
Pe tine, fiul meu, mult te-a iubit Dumnezeu. De aceea rămâi întru smerenie în sânurile lui Dumnezeu, ca să creşti întru desfătarea dumnezeiască.
Ia aminte la duhul trufiei! Să nu crezi că ai ceva pe care ceilalţi nu-l au, fiindcă Duhul Sfânt se împarte fiecăruia precum voieşte. În unul se vede ca dragoste, În altul ca înţelepciune, în altul ca cunoaştere, iar în altul ca frică covârşitoare a lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este unul şi acelaşi. Prin urmare, toţi se împărtăşesc din Duhul Sfânt potrivit cu smerenia, iar nu cu faptele lor.
Nimic altceva nu ne poate face fii ai lui Dumnezeu, fără numai a ne cunoaşte propria noastră slăbiciune şi măreţia lui Dumnezeu. Fără smerenie lucrarea rămâne nepecetluită, însă atunci când se împărtăşeşte de smerenie, îndată capătă validitate.
Dumnezeu le caută pe cele netrebnice. „Ieşi curând la răspântiile şi uliţele cetăţii şi săracii şi betegii şi orbii şi şchiopii adu-i aici. Pe toţi sileşte-i, ca să se umple casa
277
Mea. Iar cei chemaţi, cei socotiţi fără cusur, nu vor gusta din Cină”1.
Câtă bucurie vom avea atunci când vom afla că şi noi am fost aleşi, pentru neputinţele noastre, împreună cu cei netrebnici şi ne va băga în casa Sa ca să ne facă casnicii şi prietenii Săi, pentru a auzi în cămara inimii noastre dumnezeieştile glasuri ale cereştilor Puteri celor fără de trupuri.
Vezi, fiul meu, că diavolul cel rău minte atunci când îţi spune că eşti nefolositor cu trupul şi că nu eşti bun de monah? Important este faptul ca sufletul să fie sănătos, adică smerit, cu deplină cunoaştere de sine.
Dumnezeu nu vrea prinos de sănătate pentru a da Harul Său, fiindcă nu este om sărac, ci Dumnezeu bogat. Tot El îngăduie şi neputinţele, căci tămăduind prin ele sufletul, îşi atinge scopul. Trupul nu-i trebuie, ci are nevoie de dragoste şi smerenie, iar acestea pentru al nostru folos.
(Fragment dintr-o omilie, Despre smerenie)
Avem trebuinţă de multă luare-aminte. Să luăm aminte la noi înşine şi să ne temem de Dumnezeu. Frica este lumină, este făclie. începutul înţelepciunii este frica de Domnul, şi tot ea este şi sfârşitul înţelepciunii.
Mai înainte de dragostea lui Hristos merge frica. Iar când vine dragostea lui Hristos, din nou frica să se împletească cu dragostea, fiindcă dragostea poate să-l povăţuiască pe om la libertate şi astfel să se abată iarăşi de la dragostea cea curată. Frica este frâna care îl ţine pe om.
Când vedem înlăuntrul nostru invidie, osândire, cârtire şi orice altceva care este de la diavol, să cunoaştem că nu avem inimă curată. Dacă am avea inimă curată,
1 Vezi Luca 14,21-24.
278
nu ne-am sminti când ne-ar ocărî şi batjocori. Faptul că ne smintim, ne tulburăm, ne amărâm, arată că inima noastră nu este curată.
Ne lipseşte smerita-cugetare care îl face pe om îngăduitor, îndelung-răbdător. Atunci când nu avem răbdare şi îndelungă-răbdare, când nu avem îngăduinţă, este semn că ne lipsesc cele mai de temelie virtuţi, smerenia şi dragostea, care ne conduc mai repede la scop, iar scopul este curăţia.
Atunci când nu există dragoste duhovnicească, curată şi smerită-cugetare, înseamnă că nu ne-am atins scopul.
Nu este nevoie ca omul să aibă multe cunoştinţe pentru a ajunge la curăţie. Când mă gândesc că am jertfit toate pentru a ajunge la acest scop, nu sunt justificat să mă îndreptăţesc. Dacă ne justificăm pe noi înşine, nu suntem pe calea cea bună. Dacă celălalt e de vină sau nu, aceasta nu este atât de necesar a o cerceta, pe cât este faptul de a vedea dacă într-adevăr îl iubim pe fratele nostru, dacă nu ne simţim inima grea. Eu sunt de vină, eu trebuie să-mi schimb sufletul şi să-l iubesc, chiar dacă în inima mea simt amărăciune pentru el, fiindcă cândva m-a mustrat sau cugetă rele despre mine.
Dacă în lăuntrul meu am imaginea lui umbrită de ceva şi simt o oarecare amărăciune, aceasta mă îngreuiază numai pe mine. Se poate ca într-adevăr fratele meu să fie împotriva mea, dar aceasta nu mă împiedică în împlinirea scopului meu. Dacă fratele meu are faţă de mine intenţii bune sau rele, iar eu vreau să-mi ating scopul şi să mă unesc cu Dumnezeu, trebuie să-l văd diferit. Pentru aceasta Părinţii niciodată nu îndreptăţeau pe oameni, mai ales pe monahi, dacă aveau ceva cu vreun om.
Un părinte a mers odată să-l judece sau mai degrabă să-l reclame pe un frate. Merse la Avva Sisoe şi îi spuse:
279
Avva, merg să mă judec cu fratele meu, căci mi-a făcut cutare şi cutare rău.
lasă-l, iartă-l!, spuse Avva.
nu, căci dacă îl voi ierta, îmi va face din nourău. Acest om trebuie să fie pedepsit.
bine, fiul meu, să facem mai întâi o rugăciune, după care poţi să mergi.
Au îngenuncheat, aşadar, şi Avva Sisoe a început: „Tatăl nostru... şi nu ne iartă greşelile noastre, precum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri.
nu este aşa, părinte, faci greşeală.
de vreme ce vrei să-l dai pe fratele tău pe mâna judecătorului, aşa trebuie să ne rugăm.
Atunci fratele şi-a înţeles greşeala, s-a pocăit şi nu a mai mers ca să-l dea pe fratele pe mâna judecătorului.
Aşadar, unul este marele adevăr, şi anume că precum este inima noastră faţă de fratele, tot astfel va fi şi inima lui Dumnezeu faţă de noi. Vrei ca Dumnezeu să-ţi ierte greşelile? Vrei ca să te iubească din toată inima Sa? La fel şi tu să iubeşti din toată inima pe fratele şi să-l ierţi. Vrei ca Dumnezeu să uite şi să nu-şi mai aducă aminte de greşelile tale? „Vreau, îmi doresc aceasta”, strigă sufletul. Atunci şi tu să nu-ţi aduci aminte că ţi-a greşit aproapele, nici măcar să nu cugeţi la aceasta. Acesta este marele adevăr. Cel care se va abate de la acest scop va face mari greşeli în viaţa sa.
Dacă vor fi săvârşite cele de mai sus, diavolul nu va avea stăpânire.
Să luăm aminte cu toţii, să ne silim, ca să nu ne depărtăm de la scopul nostru şi apoi să ne căim pentru aceasta. Trebuie să le vedem pe acestea de mai înainte şi să lucrăm ca şi cum ar fi ultima noastră zi.
280
Unul este scopul nostru, şi anume acela de a ne cunoaşte pe noi înşine. Să luăm vina asupra noastră şi întru toate să ne mustrăm, să ne osândim pe noi înşine. Pe noi să ne învinovăţim, iar referitor la aproapele să nu luăm aminte dacă este aşa sau altfel.
Părinţii spun: „Dacă vrem să ne liniştim pe noi înşine, încercând să-i liniştim pe ceilalţi, niciodată nu vom avea linişte”. Adică omul trebuie să găsească singur liniştea în lăuntrul său. „Dobândeşte pacea în lăuntrul tău şi cu tine se vor împăca cerul şi pământul”1, spune Sfântul Isaac Sirul.
Toate acestea să le aşezi în inima ta pentru totdeauna, fiindcă ele sunt bogăţia cea duhovnicească pe care ne-o dau Sfintele Evanghelii şi cărţile patristice pentru a ne mântui sufletul nostru cel sărman.
1 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Cuv. XXX despre mulţumirea ce trebuie adusă lui Dumnezeu şi câteva învăţături de căpetenie.
281
CAPITOLUL XI
Despre Dragoste şi iertarea cea către fraţi
1. Fiii mei, luptaţi lupta cea bună! Rămâneţi în dragoste! Dragostea să fie centrul tuturor mişcărilor voastre în obşte. Egoismul să-l alungaţi departe de la cugetul şi gura voastră.
„Cel care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă”1, spune Domnul. şi dacă nu devenim ca pruncii întru nerăutate şi simplitate, nu vom intra în împărăţia Cerurilor.
Când o obşte este povăţuită de dragoste, atunci Hristos nevăzut binecuvintează toate. Bucuria, pacea, jertfa pentru fraţi, arde în pieptul fiecăruia dintre fraţi, însă rugăciunea atunci se înmulţeşte mai mult, cu cât dragostea în Hristos şi jertfa îmbogăţeşte sufletele. Atunci Hristos Se slăveşte, iar noi devenim organe smerite prin care se slăveşte Sfântul Nume al lui Dumnezeu.
Adevărata dragoste nu invidiază darurile cele bune ale fratelui; nu se bucură când aude cuvinte care îl înjosesc sau îl osândesc; nu se opreşte de la a lăuda mereu sporirea fratelui.
1 Marcu 10,44.
282
Dragostea nu pizmuieşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, ci pe ale fratelui; nu se mânie, nu gândeşte răul; toate le acoperă, toate le rabdă. Cel care are dragoste curată, niciodată nu cade, păcătuind împotriva fratelui său.
Aşadar, rugaţi-vă, fiilor, pentru ca Dragostea, Dumnezeul nostru, să ne dăruiască darul dragostei celei în Hristos. Când această dragoste va împărăţi în inimile noastre, în cuvintele şi faptele noastre, atunci nădăjduim ca într-un viitor apropiat să se alcătuiască în Hristos o obşte care să aibă duhul lui Hristos, plină de strălucire duhovnicească, cu temelii de neclintit, o obşte unită în cuget, un suflet în multe trupuri.
2. Fiii mei iubiţi, îl rog pe Dumnezeul dragostei să vă întărească întru dragostea cea dintre voi şi să vă dea acea dragoste care nu vicleneşte, care nu pricinuieşte sminteli, ci mai degrabă le risipeşte prin înţelepciunea pe care o naşte.
Mă rog ca Domnul să vă dăruiască dragoste curată, care închide gura celui care o are şi nu-i dă voie să se prăbuşească în prăpastia osândirii, a grăirii-împotrivă, a clevetirii, a minciunii, a făţărniciei şi a altor nenumărate rele pe care le naşte, prin limbă, lipsa acestei dragoste curate după Dumnezeu.
Cel ce are dragoste petrece în Dumnezeu şi Dumnezeu întru el. Şi aceasta este mărturia că suntem ai lui Dumnezeu şi că îl iubim pe El, când avem dragoste curată unii către alţii.
„Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni”1 şi întru întuneric duhovnicesc petrece şi nu ştie unde merge.
1 IIoan3,15.
283
Poruncă preţioasă am primit de la Domnul nostru Iisus Hristos ca să ne iubim unii pe alţii, dar şi diavolul a dat celor care se supun lui porunca de a se urî unii pe alţii. Prin urmare vom păzi porunca Celui ai Cărui ucenici suntem.
Să ne temem, fiilor, de răceala şi de vrăjmăşia cea dintre fraţi şi de gândurile aduse de ea, care puţin câte puţin conduc sufletul la ura demonică. Căci, făcând astfel, ne supunem vrăjmaşului nostru, diavolul, ca unui domn şi ne adunăm nenumărate rele în sărmanul nostru suflet.
Dragostea este temelia. Este temelia şi acoperământul acelui suflet care o are. Iar un astfel de suflet are sălăşluit în el pe Dumnezeul dragostei şi se desfătează în fiecare clipă în chip luminat.
Pentru alcătuirea şi păstrarea vieţii de obşte este de neapărată trebuinţă dragostea reciprocă, căci dragostea va fi veriga de aur care îi va uni pe toţi fraţii într-un trup unitar, care se va împotrivi smintelilor pe care pururea le pricinuieşte stăpânul vrăjmăşiei şi al urii, diavolul. Dragostea va fi acea putere nebiruită ce va ţine mădularele adunate într-un trup, care are cap pe întâistătător. Şi această putere va birui, de fiecare dată când va fi nevoie, pe cealaltă putere, a răului, cea desăvârşit potrivnică, care se va sili să smulgă mădularele din acea unitate.
în cazul unei dragoste căldicele, puterea potrivnică a diavolului, potrivit cu variaţia pe care o va suferi căldura dragostei, va avea şi trofeele pe măsură. Dar care sunt trofeele puterii potrivnice? Smintelile în sânul obştii, grăirile-împotrivă, neascultarea, dorinţa de a birui în cuvânt, mândria, lăudăroşeniile, invidia, ura şi în sfârşit părăsirea chinoviei.
Să cugetăm, fiilor, oare îngerii grăiesc împotrivă, fac neascultare, îşi fac voia lor, se vrăjmăşesc, se urăsc,
284
dezertează din locul unde sunt rânduiţi spre a sta înaintea lui Dumnezeu? Desigur că nu.
Aceasta a făcut-o Luceafărul cel ce răsărea odinioară, care s-a prăbuşit şi a devenit satana.
Tot astfel şi noi, de vreme ce am îmbrăcat schima îngerească, oare nu suntem datori să şi petrecem îngereşte? Cum ni se va socoti îngerească petrecerea noastră, când vedem între noi grăire-împotrivă, cârtire, dorinţa de a birui în cuvânt, voie proprie, vrăjmăşie şi ce este mai rău decât toate neascultare? Oare nu veţi face astfel cele potrivnice celor sfătuite de smerenia mea? Şi nu vă veţi aduna astfel mai mult păcat, potrivit cuvântului scripturistic, când lucraţi cele potrivnice? Căci spune că „sluga care a ştiut, dar nu a făcut, va fi bătută mult”, adică va fi pedepsită aspru cu multe şi cumplite răni şi pedepse.
Să ne temem, fiilor, de neascultarea faţă de poveţe, căci pentru fiecare abatere călcare şi neascultare se primeşte negreşit pedeapsă. De aceea să ne nevoim către împlinirea lor. Şi să fiţi încredinţaţi că veţi primi, aşa cum vi s-a vestit de mai înainte, cununa cea neveştejită a dragostei şi a ascultării, atunci când Iisus Hristos, Puitorul de nevoinţă, va împărţi răsplăţile şi cununile.
Mă rog ca Stăpâna lumii, Apărătoarea cea nebiruită a creştinilor, să vă învrednicească, prin mijlocirile ei şi ale tuturor Sfinţilor, să primiţi cununa cea neveştejită a slavei celei veşnice.
3. Fiul meu, să alungi gândurile cele rele pe care ţi le aduce diavolul, împingându-te spre învoire. Mai ales pe cele de ură asupra fratelui să nu le primeşti nicidecum, fiindcă au ca scop să-ţi răpească cea mai mare dintre virtuţi, dragostea. Şi dacă vor izbuti aceasta, au câştigat în
285
întregime sufletul tău. Şi atunci când vom pierde dragostea, pe Dumnezeu îl vom pierde, fiindcă Dumnezeu este Dragoste şi cel ce petrece în dragoste întru Dumnezeu rămâne şi Dumnezeu întru el. Ce altceva ne mai rămâne pentru dobândirea mântuirii? Căci aşa cum spune Apostolul Ioan: „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni”1, „Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui”2.
Fiul meu, să nu primeşti deloc gândurile de ură împotriva fratelui, ci alungă-le îndată şi rosteşte Rugăciunea lui Iisus sau spune satanei: „Cu cât tu, diavole, îmi vei aduce gânduri de ură împotriva fratelui, cu atât eu îi voi iubi pe fraţii mei, fiindcă am poruncă de la Hristos al meu. Şi nu numai că îi voi iubi, ci mă voi şi jertfi pentru ei, aşa cum şi Hristos S-a jertfit pentru mine, ticălosul”. Şi îndată să îmbrăţişezi lucrurile pentru care îţi aduce ură şi să spui: „Ia vezi, diavole pizmătăreţ, cât de mult îi iubesc! Voi muri pentru ei”. Făcând astfel, şi Dumnezeu văzând buna ta intenţie şi felul în care înfrunţi ispita, pentru a-l birui pe diavol, îndată va veni în ajutorul tău şi te va izbăvi.
4. Mă rog Preabunului Dumnezeu să trimită pe Preasfântul Său Duh, precum odinioară Sfinţilor Săi Apostoli, să vă lumineze ca să mergeţi cu lesnire pe mult-ostenitoarea cale a mântuirii. „Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui (întru dragoste) fraţii împreună”3. Nu există lucru mai frumos ca o obşte plină de dragostea cea după Dumnezeu. Toate bucură, toate sunt pline de frumuseţe. Sus în Cer, acolo unde
11 Ioan 3,15.
21 Ioan 2,11.
3 Psalmi 133,1.
286
dragostea este nesfârşită, Dumnezeu Se bucură împreună cu Puterile îngereşti.
„Iubiţi-vă unii pe alţii, precum şi Eu v-am iubit pe voi”, „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”1.
O, dragoste, cu adevăraericită este inima celui care te are, căci în dragoste găseşti toate cele bune: smerenie, bucurie, bunătate, îngăduinţă, luminare şi celelalte!
Calea cea frumoasă a dragostei este fără osteneală şi întru dragoste nu este prihană sau pată, şi conştiinţa mărturiseşte că sufletul are îndrăznire la Dumnezeu. Dar când nu există dragoste, atunci sufletul nu are îndrăznire la rugăciune, ci este parcă biruit şi nu-şi poate ridica capul, fiindcă este mustrat de conştiinţă pentru faptul că nu iubeşte aşa cum Dumnezeu îl iubeşte pe el. Şi astfel încalcă porunca lui Dumnezeu.
Dacă nu-l iubim pe fratele nostru pe care îl vedem, cum vom iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vedem? Cel care are dragoste adevărată îl are pe Dumnezeu, iar cel care nu are dragoste nu-L are pe Dumnezeu întru sine.
„Ai văzut pe fratele tău, ai văzut pe Dumnezeu” şi „de la aproapele tău vine mântuirea”, spun Sfinţii Părinţi.
Cuvioşii din vechime păşeau fără de osteneală pe calea mântuirii, fiindcă pe toate le jertfeau ca să nu cadă din dragoste. Dragostea era scopul vieţii lor. Calea noastră este plină de spini, pentru că ne lipseşte dragostea De aceea, atunci când păşim pe această cale sângerăm mereu. Zidurile casei se clatină atunci când nu întărim bine temelia dragostei.
5. Sileşte-te, fiul meu, pentru sufletul tău! Sileşte-te să-i odihneşti pe fraţii tăi şi Dumnezeu te va odihni pe tine şi îţi va da Harul Său!
1 Ioan 13,35.
287
Fă răbdare! Fă ascultare! Fă-te gunoiul tuturor şi te va lumina Domnul!
Cel care are mai multă smerenie, acela este mai mare. Dumnezeu dă Har celui care are frica Lui şi se supune tuturor ca un copil mic şi caută neîncetat voia cea sfântă a Domnului. Niciodată nu caută să se facă voia sa, ci voia lui Dumnezeu şi a celorlalţi. întotdeauna spune: „Cum vreţi, cum ştiţi mai bine”. Nu-şi spune părerea sa, fiindcă se socoteşte mai mic decât toţi. Atunci când i se spune să facă ceva, el este întotdeauna binevoitor şi spune: „Să fie binecuvântat!”.
Aşadar, fiul meu, acestea să le faci şi tu, iar demonii vor fugi departe şi nu se vor mai apropia. Mult se tem atunci când văd smerenie, ascultare şi dragoste către toţi.
6. Tu, fiul meu, fă-ţi datoria! Dacă ceilalţi nu fac ascultare, lasă-i la Dumnezeu şi linişteşte-te. Este invidia diavolului, fiul meu. Oare diavolul în munţi va merge? El se duce acolo unde sunt oameni care se nevoiesc pentru a se mântui. Şi fiindcă şi noi vrem să ne mântuim, ne zăpăceşte fără să ne dăm seama.
Ridică, fiul meu, greutatea fraţilor. Dumnezeu răsplăteşte cu dreptate fiecăruia. Va veni timpul când vei vedea cât de mult îţi va da pentru osteneala pe care ai făcut-o pentru atâtea suflete. Osteneşte-te în această lume; ajută şi niciodată nu vei fi lipsit de ajutorul lui Dumnezeu. Acum semeni, dar va veni vremea când vei secera. Roagă-te ca să te întărească Dumnezeu întru răbdare, să-ţi dea discernământ, luminare şi celelalte. Eu mă rog neîncetat pentru tine, însă nu am îndrăznire la Dumnezeu şi de aceea rugăciunea mea nu aduce roadă.
Cugetă la cât de mult au suferit Părinţii ca să-i mântuiască pe alţii. Nu este un lucru neînsemnat. Tu îi ajuţi pe ceilalţi, de aceea pe tine se va răzbuna vrăjmaşul; pentru aceasta îţi aduce şi întristare. Aşadar, întăreşte-te întru răbdare şi cu bărbăţie să zici: „Voi muri în luptă,
288
ajutându-i pe fraţi să se mântuiască, şi Dumnezeu nu mă va lăsa să mă pierd, de vreme ce pentru dragoste o fac”.
Da, astfel să faci şi vei vedea câtă putere şi bucurie vei primi în luptă. Căci nerăbdarea, lipsa de nădejde şi descurajarea îl lipsesc pe om de Harul lui Dumnezeu, iar omul greşeşte, atribuindu-le greutăţilor pe care le poartă. Dar curajul, jertfa, bărbăţia, credinţa în Dumnezeu aduc Harul lui Dumnezeu. Fie ca Dumnezeu să-ţi întărească nervii cei duhovniceşti spre a lupta cu puteri noi.
7. Rămâneţi întru legătura dragostei celei frăţeşti, fiindcă dragostea este începutul şi sfârşitul, temelia tuturor virtuţilor. În dragostea cea pentru Dumnezeu şi aproapele„se cuprind toată legea şi Proorocii”1. Fără dragoste suntem chimval răsunător, un zero rotunjit. După Sfântul Apostol Pavel, chiar dacă am da trupul să fie ars pentru Hristos şi toată avuţia noastră am împărţi-o şi în toată viaţa am face nevoinţă aspră pentru Hristos, dar dragoste nu avem, nimic nu am izbândit. Aşadar să ne îngrijim cu toată puterea a păstra dragostea întreolaltă, pentru ca puţinele noastre lucrări să fie binecuvântate de Cel ce cunoaşte cele ascunse ale inimilor noastre.
8. Îmi scrii, fiul meu, pentru cineva care te-a amărât şi tu l-ai blestemat. Nu, fiul meu, să nu blestemi pe nici un om, oricât rău ţi-ar face. Hristos ne spune să iubim pe vrăjmaşii noştri, cum vom spune noi, oare, vreun cuvânt rău? Cere lui Dumnezeu să te ierte şi în continuare să-l iubeşti ca pe fratele tău, chiar dacă tu nu eşti de acord cu
1 Matei 22,40.
289
el. Hristos pe Cruce fiind, nu i-a iertat pe cei care L-au răstignit? Oare noi nu vom face la fel? Da, fiul meu, trebuie să-i iubim pe toţi, chiar dacă ei nu ne iubesc. Aceasta este socoteala lor.
9. Fiul meu, întotdeauna trebuie să-l îndreptăţeşti pe fratele tău şi să te osândeşti pe tine însuţi. Niciodată să nu îndreptăţeşti faptele tale, ci învaţă să spui „iertaţi” şi smerenia se va sălăşlui întru tine. Fă răbdare şi treci cu vederea greşelile fratelui tău, amintindu-ţi de îndelungă-răbdarea lui Dumnezeu faţă de greşelile tale. Iubeşte precum şi Iisus te iubeşte şi aşa cum doreşti şi tu să te iubească ceilalţi. Păstrează tăcerea, rugăciunea neîncetată şi osândirea de sine şi atunci vei vedea câtă umilinţă şi lacrimi şi bucurie vei simţi. Dacă însă nu le ţii, adică le neglijezi, atunci răceala şi uscăciunea vor înlocui cele de mai sus.
Iubeşte-i pe fraţi şi dragostea ta se va vădi atunci când, în ciuda tuturor neputinţelor tale, tu te vei nesocoti întru toate şi îi vei iubi pe toţi. Dragostea te va păzi de toate păcatele.
În afara de tine însuţi să nu cugeţi nimic, ci să te prihăneşti neîncetat, căci aceasta este calea cea mai bună.
10. Fie ca sufletul vostru să se însănătoşească mai mult, căci atunci când sufletul este sănătos, are răbdare în necazuri, are lepădare de sine; nu-l înspăimântă nici bolile, nici gândurile iubirii de sine. Când sufletul este sănătos, are dragoste întru sine, nu se sminteşte, rabdă cuvântul greu al fratelui, nu teatralizează greşelile lui, întotdeauna are cuvânt bun de spus fratelui, cedează înaintea voii celuilalt şi astfel se izbăveşte de gânduri
290
şi mâhnire. Când sufletul este sănătos, nu se mânie, nu cârteşte, nu grăieşte-împotrivă, nu şopteşte, nu face neascultare, nu-şi face voia proprie şi toate celelalte care aduc sănătate sufletului. Această sănătate o cer de la voi, pe aceasta vă sfătuiesc şi mă rog s-o dobândiţi.
Epistolă către un creştin nevoitor
11. Rabdă pe cel care te mâhneşte şi îţi pricinuieşte sminteli; rabdă cu bucurie. Roagă-te pentru el în fiecare zi, străduieşte-te în fiecare zi să-i faci bine, să-l lauzi, să-i vorbeşti cu dragoste şi Dumnezeu va face minunea şi se va îndrepta. Hristos Se va slăvi, iar diavolul, cel care pricinuieşte smintelile, va crăpa. Sileşte-te să tai mai ales minciuna şi osândirea. Canonul tău este să faci în fiecare zi un şirag de metanii pentru cel care te urăşte, pentru ca Dumnezeu să-l lumineze şi să-l aducă la pocăinţă. Timp de o lună de zile să faci în fiecare zi câte zece metanii.
Dacă această persoană face ceva împotriva ta, tu să treci cu vederea şi să faci răbdare. Să preferi să fii nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti; să fii lovit şi să nu loveşti. Iar când pe acestea le vei face, Fiul lui Dumnezeu Se va sălăşlui în sufletul tău împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
Luptă lupta cea bună, treci cu vederea faptele acestei persoane, precum şi Hristos a trecut cu vederea păcatele tale.
A doua epistolă
M-am bucurat când am aflat că te sileşti săbiruieşti în felul tău pe acel om care atât de mult te hăituieşte. Da, fiul meu, dragostea pe toate le biruieşte. Dragostea să o cauţi, smerenia, curăţia. Să faci un şirag de metanii pentru acest
291
om şi Hristos îl va lumina. Diavolul le face pe toate. Când Hristos îl va alunga, acel om va deveni mieluşel.
12. Să-l suporţi pe fratele tău cu toate ale lui. Să te caracterizeze respectul faţă de ceilalţi. Pentru Numele lui Dumnezeu, să nu ocărăşti, să nu osândeşti, căci acestea nu sunapte de monah, ci de mirean care se află departe de Dumnezeu. Tu eşti afierosit lui Dumnezeu şi trebuie să faci ceea ce vrea Dumnezeu. Aceasta să te povăţuiască în purtarea ta faţă de ceilalţi.
Când ocărăşti şi mai faci şi alte rele, să ştii că faci voia diavolului şi Dumnezeu Se amărăşte foarte mult. Îngerii care te văd, întristaţi vor spune: „Dar ce are acesta de se luptă? Nu se gândeşte la porunca lui Dumnezeu, la dragoste?” în timp ce atunci când te văd jertfindu-te pentru dragostea lui Hristos, se bucură şi slăvesc pe Dumnezeu, Care dă Harul Său omului şi biruieşte pe diavol.
13. Te rog, fiul meu, sileşte-te spre păzirea dragostei frăţeşti. Monahul fără dragoste este mort sufleteşte. Să nu judeci pe nimeni, să nu grăieşti cele de prisos, cele vătămătoare, cele care nu se potrivesc unui monah.
Pentru ce, fiul meu, ai părăsit lumea? Oare nu ca să te sfinţeşti? Oare nu pentru a dobândi dragostea cea curată după Dumnezeu? Când cârteşti şi îi judeci pe mai-marii tăi, împlineşti scopul plecării tale din lume? Oare până când te va înşela diavolul şi nu vei pune început de pocăinţă şi îndreptare? Timpul trece şi sfârşitul se apropie. Să ne silim acum, toate se îndreaptă acum. Mai târziu ne vom lovi capul, însă fără nici un folos.
14. Ne aflăm în ajunul Bobotezei. O, cât de mult pogorământ! Gol intră în repejunile Iordanului. Cine? Cel
292
care este Cuvântul Născătorului Celui fără de început, al Celui care mai demult a spus: „Să fie!”. Şi iată că toate au stat înaintea Lui! Gol pentru a ne dărui nouă celor dezgoliţi înfierea.
Iordanul văzând pe Cel nevăzut în chip văzut, pe Cel fără de trup întrupat, s-a spăimântat şi şi-a întors repejunile sale înapoi. Botezătorul Ioan s-a înfricoşat şi el. Cum să boteze robul pe Stăpânul? Cum să lumineze sfeşnicul pe Lumină? Care Lumină? Acea Lumină fericită, cea în Trei luminători, care „luminează pe tot omul ce vine în lume”1.
Părintele Cel fără de început dă mărturie pentru Fiul Său Cel fără de început, pe când Mângâietorul vine în chip de porumbel şi stă pe capul lui Iisus, „adeverind întărirea cuvântului”.
Saltă şi se veseleşte sufletul fiecărui creştin înaintea măreţiei Tainei dumnezeieştii Arătări. O, ce Părinte iubitor de fii avem! A fost trecută cu vederea şi uitată această inimă a lui Dumnezeu, care atât de mult îl iubeşte pe om! Căci strigă prin proorocul: „Oare va uita femeia pe pruncul său? Sau nu-i va fi milă defiiipântecelui său? Că de va şi uita femeia pe aceştia, dar Eu nu te voi uita pe tine, zice Domnul”1. „Că de vreme ce fiind noi vrăjmaşi, ne-am împăcat prin moartea Fiului Său, cu mult mai vârtos fiind împăcaţi, ne vom mântui prin viaţa Lui”2.
O, câtă mângâiere dau cuvintele Apostolului Pavel sufletului care de curând s-a pocăit! Multă îndrăznire la Dumnezeu are acel suflet care se îndură de aproapele şi pătimeşte împreună cu el, arătând aceasta în faptă şi în cuvânt.
1 Isaia 49,14-15.
2 Romani 5,10.
293
Când Sfântul Andrei, cel nebun pentru Hristos, îşi săvârşea nebunia sa în mijlocul Constantinopolului, o femeie temătoare de Dumnezeu, ai cărei ochi sufleteşti erau deschişi, l-a văzut în extaz pe fericitul Andrei strălucind mai mult decât soarele, iar oamenii îl loveau, îl scuipau, îl chinuiau şi demonii se bucurau fiindcă aveau să-i judece în ceasul morţii lor pentru că îl băteau şi-l chinuiau în tot chipul pe Sfântul lui Dumnezeu. Dar Sfântul a spus demonilor: „Eu L-am rugat pe Dumnezeu să nu le socotească păcatul celor care mă lovesc şi mă chinuiesc”.
Atunci a văzut Varvara, căci aşa se numea femeia, că s-a deschis Cerul şi s-a pogorât un porumbel mare având o floare în cioc şi aşezându-se pe capul fericitului Andrei, a spus: „Primeşte această ramură înflorită pe care ţi-o trimite Părintele Luminilor, pentru că arăţi îndurare faţă de cel care te loveşte, aşa cum şi El este îndurat”. Atunci porumbelul a fost înconjurat de nenumărate păsărele care cântau cântări cereşti, spre desfătarea acelui fericit suflet, care pentru Hristos suferea atât de mult.
Peste puţin acea vedenie a luat sfârşit şi fericitul s-a apropiat de Varvara, căci cunoscuse în duh despre vedenia ei, şi i-a spus: „Păzeşte, Varvara, această taină atât timp cât voi fi în viaţă, până ce mă voi muta în locul cortului celui minunat”.
Sufletul îndurat se aseamănă lui Dumnezeu şi multă este îndrăznirea ce o câştigă către El.
Fie ca Dumnezeu să ne dea inimă plină de îndurare, pentru ca atunci când vom ieşi din această viaţă să aflăm şi noi îndurările lui Dumnezeu, mila şi dragostea Sa! Amin.
15. Aşa cum Dumnezeu este îndurat şi iartă pe toţi, tot astfel şi noi suntem datori să ne asemănăm
294
Stăpânului şi să iertăm din inimă pe cei care ne greşesc. Căci aşa cum copilul moşteneşte caracterul părinţilor săi, tot astfel şi noi datori suntem să ne asemănăm Sfântului nostru Părinte, Dumnezeu.
Să răbdăm pe cei care ne întristează, căci şi Hristos a răbdat din dragoste pentru noi nenumărate ocări de la cei păcătoşi.
16. Mare este cinstea ce ni s-a dat, deşi suntem nevrednici, şi anume aceea de a sluji la lucrarea de mântuire a sufletelor, ca nişte mădulare ale Sale, amintindu-ne că dacă alţii nu şi-ar fi jertfit viaţa apostolii şi ceilalţi de dragul nostru, noi nu am fi fost acum fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai bunătăţilor cereşti. Aşadar, tot ce putem face, să facem. Iar lucrarea o va desăvârşi Cel care are puterea de a o desăvârşi.
Aduceţi-vă aminte de vremea catacombelor, de felul în care se nevoiau primii creştini. Cu câtă dragoste jertfeau tot ce firea le dăruise mai plăcut, atunci când datoria de creştini îi chema. Iar, în cele din urmă, această jertfă le aducea slava cea veşnică.
Ah, noi nu suntem vrednici şi, din nefericire, pe toate le pierdem datorită puţinătăţii de credinţă primul fiind eu -, dar nădăjduim că mila Domnului ne va întări, ca să purtăm şi noi cu smerenie o mică cruce, spre mângâierea noastră.
17. Fiul meu, să ai dragoste către fraţii tăi! Alungă de la tine dorinţa de a birui în cuvânt, care alungă harul mângâierii şi îl înlocuieşte cu amărăciune şi ură. Slăveşte pe Dumnezeu întru dragoste. „întru aceasta
295
vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”1.
Ce este mai frumos decât dragostea între fraţi? Dar semănătorul cel rău, aruncă cu vicleşug sămânţa de neghină şi astfel secerăm şi invidie şi răceală.
Pentru aceasta priveghează, fiule, să nu pierzi timpul preţios cu gânduri nestatornice, ca nu cumva să vină Domnul şi să ne găsească goi şi astfel să fim încuiaţi afară de împărăţie.
Smereşte-te, osândeşte-te neîncetat pe tine însuţi. Să nu te îndreptăţeşti, ci aruncă greşeala asupra ta.
18. Rămâneţi întru dragostea cea întreolaltă, iar aceasta va fi dovadă neclintită că şi pe Dumnezeu îl iubiţi. Nu vă amărâţi unii pe alţii, căci aceasta este o purtare cu totul nepotrivită pentru cei care, miluiţi fiind de Dumnezeu, au părăsit lumea şi au îmbrăcat haina pocăinţei. Nu întristaţi Duhul Sfânt cu gânduri necuvioase, cu gânduri de invidie şi răceală sufletească. Da, fiii mei, iubiţi-vă unii pe alţii, potrivit poruncii dumnezeieşti. Fugiţi ca de foc de răceala dintre voi, ca să păstraţi căldura Duhului Sfânt! îngrijiţi-vă de dragostea cea după Dumnezeu, cea dătătoare de viaţă, ca să străluciţi icoana sufletului vostru şi să se bucure îngerii care vă stau în preajmă. „Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”2.
19. Cel care rabdă în tăcere cuvintele fratelui, şi ia aminte să nu se sălăşluiască în sufletul său ura, osândirea sau ţinerea de minte a răului, este fericit. Se aseamănă lui Hristos, Care atunci când scotea demoni din oameni,
1 Ioan 13,35.
2 1 Corinteni 6,20.
296
evreii îl judecau, zicând:„Cu domnul demonilor scoate pe demoni”1 şi „Demon ai. Cine poate să Te asculte?”
Vezi, fiul meu, că şi lui Hristos îi spuneau astfel? Pentru aceasta nu te mâhni. Dacă vei face răbdare, dacă te vei smeri şi vei zice „Cu adevărat demoni mulţi am căci fiecare patimă are şi demonul ei şi sunt aşa cum spune fratele meu, ba încă şi mai rău” şi te vei strădui să-l iubeşti, să te supui lui, atunci va veni ziua când te vei slobozi de patimi şi va împărăţi Hristos în inima ta şi-ţi va da negrăita pace a lui Dumnezeu.
20. Nu stricaţi dragostea cea mântuitoare pentru lucruri de nimic! Nu vă bănuiţi unul pe altul şi astfel să creaţi stări rele înlăuntrul vostru, care vă vatămă sufleteşte. Temeţi-vă de judecata lui Dumnezeu! Vai de acela de la care vine sminteala!
Nu vă îndreptăţiţi pe voi înşivă, ci mai degrabă aruncaţi asupra voastră greutatea oricărei situaţii şi veţi cunoaşte Mult folos înlăuntrul sufletului vostru. Iar dacă vă veţi îndreptăţi faptele voastre şi veţi osândi pe fratele vostru, mâhnirea şi întristarea nu vă vor lipsi niciodată, ca răsplată a călcării de poruncă.
Monahul fără prihănirea de sine nu valorează nici măcar un bănuţ; şi prin urmare nici pricopseală nu va avea vreodată.
Ceea ce vă spune stareţul să consideraţi că este voia lui Dumnezeu şi că Domnul vorbeşte prin gura sa. Şi atunci când veţi crede că este aşa, vă rămâne numai să faceţi răbdare, aşa cum vrea Hristos.
21. Domnul va osândi în focul cel veşnic pe pricinuitorii de sminteli. Iubiţi-vă unii pe alţii cu sinceritate, nu
1 Matei 9,34.
297
formal şi cu prefăcătorie, ci cu profunzime duhovnicească. Hristos atât de mult ne-a iubit, astfel încât această pildă sfântă a Sa să ni se facă de a ne iubi şi noi astfel unii pe alţii.
Dacă nu avem dragoste pentru lucrare nu doar cuvinte goale -, în zadar ne ostenim în nevoinţă, căci lovim aerul şi ne îndepărtăm de la scopul nostru. Să nu ne înşelăm crezând că ne vom mântui trecând cu vederea virtutea de temelie a ascultării. Dacă nu ne va caracteriza dragostea cea curată a lui Hristos, în zadar alergăm şi atunci se pierde orice nădejde de mântuire.
22. La întrebarea ta, frate în Hristos, dacă trebuie să-l îndreptăm pe aproapele nostru care este nemulţumitor, nedrept etc. sau să nu facem aceasta de dragul răbdării, îţi răspund: dacă crezi că în urma sfatului fratele se va folosi, atunci să o facem, căutând folosul fratelui mai mult decât pe al nostru şi împlinind astfel cea mai mare dintre virtuţi, dragostea. Dacă însă crezi că nici un folos nu va primi din sfătuire, atunci să alegi folosul tău, răbdând şi nemulţumirea şi nedreptatea fratelui.
23. Cu răbdare şi mulţumire să slujeşti în ascultarea ta. Să cugeţi că slujeşti îngeri şi nu oameni.
Slujeşte-i pe fraţi cu dragoste, aşa cum îi şi iubeşti. Străduieşte-te să nu întristezi pe nici un frate, ca să nu piardă sufletul tău îndrăznirea cea către Dumnezeu. Tu să slujeşti ca un rob pentru dragostea lui Hristos. Să te socoteşti pe tine însuţi ultimul dintre fraţi. Smereşte-te şi vei vedea Harul pe care ţi-l va da Domnul slavei.
24. Dragostea cea adevărată către fratele are caracteristicile care o deosebesc, adică atunci când nu
298
judecăm pe fraţi, nu-i prihănim, când trecem cu vederea greşelile lor cele mici şi le răbdăm ca fiind ale noastre, îndreptăţindu-i întotdeauna pe ceilalţi, atunci când nu invidiem, nu ne bucurăm de greşelile lor, ci mai degrabă ne veselim pentru cele bune ale lor şi ne rugăm pentru ei. Din cele de mai sus se vădeşte dacă dragostea noastră către fraţi este curată. Atunci cu adevărat bună şi veselitoare este petrecerea cea împreună cu fraţii.
Siliţi-vă, fiii mei, ca să dobândiţi o astfel de dragoste, căci această dragoste strălucită şi vrednică de Ceruri vă va face fii ai lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu dragoste este, iar cel ce rămâne în dragoste întru Dumnezeu rămâne şi Dumnezeu întru el.
Dar pentru a dobândi această dragoste minunată trebuie să-L chemăm neîncetat pe Dumnezeul dragostei ca să ne-o dea.
Numele lui Dumnezeu pomenit neîncetat prin rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” are întru sine viaţă veşnică, iar viaţa veşnică este Dumnezeul dragostei. Prin urmare cel care se roagă cu această rugăciune dobândeşte dragostea curată, cea după Dumnezeu.
Aşadar, înainte! Iată mijlocul şi modul pentru a dobândi dragostea. Prindeţi curaj şi înaintaţi în luptă cu bărbăţie! Rostiţi neîncetat Rugăciunea, cu gura sau cu mintea! Mai de folos este cu gura în timpul zilei, din pricina răspândirii minţii la lucrare.
299
CAPITOLUL XII
1. Dumnezeu îngăduie ispitele pentru a ne trezi spre pomenirea Lui. Şi în timp ce noi îl rugăm, El Se face că nu ne aude, pentru ca să ne înmulţim rugăciunile şi de frica diferitelor patimi să strigăm Sfântul Său Nume, iar din durerile rugăciunii să se sfinţească inima noastră. Şi astfel, din cercare ne cunoaştem neputinţa firii noastre celei putrede şi că fără ajutorul lui Dumnezeu nimic nu putem să facem.
Experienţa cea bogată se câştigă cu sângele inimii şi rămâne neştearsă, făcându-se temelie pentru viaţa cea de dincolo. Harul lui Dumnezeu pleacă şi vine din nou, dar experienţa niciodată nu pleacă, fiindcă s-a încrustat în inimă şi oricât ar încerca satana s-o şteargă, ea rămâne ca nişte litere cauterizate. Căci fără Dumnezeu nimic nu se poate face.
Dacă ar fi lipsit ispitele, mândria ne-ar fi făcut ca nişte alţi luceferi, dar bunul nostru Părinte, Dumnezeu, ne lasă în necazuri, ca să ne păzim în smerenie, care ne va uşura de greutatea păcatelor noastre.
Atâta vreme cât ne aflăm în anii tinereţii trebuie să fim ispitiţi, deoarece tinereţea lesne se abate de la calea cea dreaptă. Cu timpul va înceta războiul şi va veni pacea
300
cea dorită. Aşadar curaj şi răbdare. Să nu deznădăjduieşti, oricât te-ar lupta patimile. Dumnezeu iubeşte pe cel care este războit şi se războieşte. îmbărbătează-te şi roagă-te pentru mine, trândavul, necuratul şi nevrednicul.
2. Dacă pe Apostolul Pavel l-a folosit ispita, precum spune: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc”1, cu atât mai mult ne vor folosi nouă ispitele atunci când le răbdăm.
Apostolul Pavel era vasul alegerii, gura lui Hristos, cel mort pentru lume, cel care a sălăşluit întru sine întreaga Sfântă Treime. Şi cu toate că ispititorul împiedica propovăduirea sa apostolică şi atât de mult îl ruga pe Dumnezeu să ridice ispita, Dumnezeu însă, îngrijindu-se de folosul sufletului său, nu îi asculta rugăciunea.
Deşi de trei ori L-a rugat, a primit răspunsul: “Îţi este de ajuns Harul Meu, căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”2. îţi ajunge, îi spune, Harul Meu spre mângâiere; iar ispita o vei avea, ca să sporeşti în smerenie.
Pentru aceasta, fiii mei, răbdaţi cu bucurie orice ispită pe care v-o trimite Dumnezeu; fie mâhniri, fie sălbăticire a patimilor, fiindcă spre folos ni le trimite Dumnezeu, iar răbdarea în acestea ne-o va socoti ca nevoinţă, pe care nu putem să o facem.
Drept aceea mulţumiţi lui Dumnezeu! Slăviţi-L cu gura şi cu inima, fiindcă după ispită, atunci când o suferim cu răbdare şi mulţumire, va veni mângâierea Harului.
Cine a intrat în Rai fără ispite, ca să intrăm şi noi? Nimeni, toţi Sfinţii au trecut prin foc şi prin apă, prin felurite ispite şi necazuri şi au slăvit pe Dumnezeu întru răbdarea lor şi au primit cununa slavei celei veşnice.
1 II Corinteni 12, 7.
2II Corinteni 12,9.
301
Nu vă pierdeţi curajul în luptă! Hristos stă de faţă nevăzut, luând aminte la nevoinţa fiecăruia. Aşadar, nevoiţi-vă cu răbdare! Strigaţi Numele lui Iisus, ca să se sădească în inimile voastre şi vă veţi îmbogăţi în Harul lui Dumnezeu! Nevoiţi-vă să dobândiţi minte curată, ca să simţiţi harul Sfintei învieri.
3. Două daruri dobândeşte cineva atunci când se nevoieşte după Dumnezeu: unul este mângâierea Sfântului Duh care umple sufletul de bucurie, pace, veselie, iar celălalt este experienţa provenită din ispite.
Acest har al experienţei rămâne în suflet neşters, adică nu-l părăseşte pe om, fiindcă este unit cu inima, care a primit experienţa ispitelor, pe când celălalt este Harul Sfântului Duh care când vine, când pleacă.
În vremea ispitelor al doilea har, experienţa, este mai folositor, deoarece luminează sufletul, învăţându-l cum să treacă prin ispite. Căci experienţa, dobândită fiind mai înainte de venirea ispitelor, ştie cum să izbăvească sufletul de primejdie.
Prin urmare, ispitele, atunci când le răbdăm, ne aduc înţelepciunea provenită din răbdarea lor, şi astfel devenim iubitori de înţelepciune. Dacă nu ne smerim, nu va înceta lecţia ispitelor. Egoismul creează ispitele şi ispitele îl netrebnicesc.
Aşadar, smereşte-te, fiul meu, dacă vrei să fie smeriţi diavolii care te întristează. Pune-te pe sineţi mai prejos decât toţi şi spune: „Eu sunt ultimul dintre toţi oamenii şi eu sunt vinovat pentru toate”.
4. Nevoiţi-vă, fiii mei, nevoiţi-vă! oricât v-ar război vrăjmaşul, voi să aveţi curaj şi vom birui. Îl avem pe Hristos, Conducătorul de oşti, Care a spus: „Eu am biruit
302
lumea”. şi noi o vom birui, numai să nu pierdem nădejdea. Cel care nădăjduieşte şi îl roagă pe Dumnezeu, nu va trece cu vederea Dumnezeu cererea lui, atunci când rugăciunea se face cu smerenie.
Smeriţi-vă, nu cugetaţi cele înalte şi veţi ajunge la cele înalte. Cu cât aurul se încearcă în foc, cu atât mai curat se face. şi creştinul la fel, cu cât mai mult este ispitit, cu atât mai mult se curăţeşte sufletul lui. Cu cât mai adânc se înfige plugul în pământ şi cu cât mai des copilim via şi o îngrijim, cu atât mai multe şi mai dulci roade vom strânge.
Cu cât mai adânc ară necazurile şi ispitele inima creştinului, cu atât mai curată şi mai roditoare se va face. De aceea curaj, nădejde, răbdare, ca să primim cununa slavei. Ispitele şi necazurile ne vor mântui; cel care fuge de necazuri să nu aştepte să vină cele de veselie.
5. Nu vă întristaţi pentru ce s-a întâmplat. Voia Sa să se facă întotdeauna, iar noi să spunem „să fie binecuvântat”.
Fie ca să dobândiţi silirea de monah. Toţi oamenii suferă. Noi suntem fericiţi, fiindcă pentru Hristos facem răbdare în ispite. Belşug de slavă veşnică se vor face ispitele monahului care rabdă.
Mii de mulţumiri să aducem Preadulcelui şi Cerescului nostru Părinte, care ne rânduieşte mântuirea prin necazuri, astfel încât să nu ne aflăm în cealaltă lume fără să arătăm şi noi că am răbdat ceva pentru dragostea Sa.
Curaj, fiii mei! Nu îngenuncheaţi în vreme ce urcaţi! Vom urca încet-încet, pentru că suntem neputincioşi.
Toate vor trece şi vor fi uitate în lumina cea neînserată a învierii întru slavă.
303
6. Îmi scrii despre ispitele tale, fiul meu. Dar se ştie limpede că cel care vrea să păşească pe drumul lui Dumnezeu, cel al curăţirii, al sfinţirii şi al nepătimirii, trebuie mai întâi să se gândească la datoria cea mai mare, şi anume aceea de a răbda ispitele, indiferent de provenienţa lor, căci astfel se va întări în virtutea smereniei.
Suntem plini de egoism, fiul meu, şi de vreme ce suferim de această mare boală a egoismului iraţional, este firesc să suferim o terapie dureroasă de mai mulţi ani, adică ispite, până când ne vom învăţa smerenia în faptă. Pe aceasta a purtat-o Domnul slavei, de aceea această virtute este veşmânt dumnezeiesc. Dar ea se dobândeşte cu sângele inimii. „Să fie binecuvântat”, „iertaţi”, „nu am văzut”, „cum vreţi”; acestea sunt cuvintele unui monah smerit. Aceasta este o dovadă vădită de sporire.
Cât priveşte fratele care te mâhneşte, trebuie să faci răbdare, să fii îngăduitor, să treci cu vederea, să fii înţelept şi să te prihăneşti pe tine însuţi, zicând că tu eşti mai bolnav sufleteşte şi că încă nu ai fost încercat şi de aceea nu trebuie să vorbeşti.
7. Întristarea despre care îmi scrii, fiul meu, este curat de la diavol, fiindcă cel care îşi mărturiseşte păcatele trebuie să creadă că i s-au iertat cu desăvârşire şi de aceea orice întristare trebuie să fie alungată fără întârziere. Trebuie mai degrabă să se bucure că Dumnezeu S-a milostivit de el şi l-a luminat să-şi spele necurăţia de pe haina sufletului prin spovedanie curată şi să aibă nădejdi bune pentru mântuirea sufletului său. Această tristeţe fără de vreme pe mulţi i-a pierdut. De aceea nu te întrista deloc, ci bucură-te şi iarăşi zic: bucură-te.
304
8. De fiecare dată, fiul meu, când cineva cade, trebuie să se ridice şi se va mântui. însă când cineva cade şi nu vrea să se ridice, atunci este de la demoni.
Deznădejdea este armă demonică care pe mulţi i-a zdrobit, iar nădejdea pe mulţi din mocirla necurăţiei i-a mântuit.
9. Nu vă temeţi, nu vă pierdeţi curajul, nu lăsaţi cârma corăbiei, căci altfel se pierd şi cele mai mici nădejdi. Ci cu mâini viguroase ţineţi bine nădejdea în viaţa cea veşnică, căci căpitanul se încearcă în furtună, generalul în război şi monahul în ispite.
Nu vă temeţi, căci avem de urcat încă multe povârnişuri. Pentru aceasta este nevoie de multă răbdare şi bărbăţie.
Răbdaţi, fiii mei, orice ispită aţi avea, căci toate vor trece. Gândiţi-vă prin câte şi câte ispite am trecut. Toate au trecut şi ne-au lăsat nu puţin folos. Tot astfel şi cele care vor veni, vor trece şi ne vor lăsa folosul potrivit.
10. Ne înşală satana mai întâi pe mine şi nu facem răbdare, pierzând astfel câştigul fiecărei ispite.
Un stareţ L-a rugat pe Dumnezeu să-l izbăvească de patimi. Dumnezeu i-a încetat războiul patimilor şi i-a dat nepătimire. Apoi însă a mers la un alt stareţ încercat şi i-a spus:
Gheronda, simt odihnă din partea patimilor şi sunt liniştit (era încă tânăr).
Ascultă, fiule, mergi şi roagă-L pe Dumnezeu să-ţi întoarcă războiul patimilor, fiindcă în lupte primeşte folos omul, pe când în nepătimire, nu. Căci este odihnă şi nu osteneală. În lupte se desăvârşeşte omul şi
305
devine duhovnicesc. Pe când fără ispite este neînţelept, netrebnic.
De aceea fă răbdare, orice te-ar război. În vremurile de pe urmă, pe care le trăim noi, să nu aşteptăm altceva decât ispite. Acestea însă ne vor mântui.
11. Astfel a iconomisit Dumnezeu, ca să ne călim în ispite şi să ne facem vrednici de împărăţia Cerurilor.
Nimeni nu a intrat în Cer fără ispite. De aceea este nevoie de răbdare întru toate. Nu te indigna, căci nu îţi este de folos şi nici nu este o pildă bună.
Nu spun că nu ne vom întrista în ispite, căci şi cel care este operat suferă, dar fiindcă nu poate să-şi redobândească altfel sănătatea, rabdă. Tot astfel şi noi, ne vom mâhni, uneori ne vom pierde pentru puţin răbdarea, dar să ne întoarcem cât mai degrabă la răbdare, până când va trece ispita.
12. întunecarea care te-a cuprins, fiul meu, este şi de la fire şi de la ispititorul. Amândouă se vindecă cu Harul lui Dumnezeu. Pentru aceasta roagă-L pe Dumnezeu să-ţi dăruiască limpezime duhovnicească şi pomenirea celor bune şi uitarea celor rele. Iar atunci când stăruieşti, încet-încet te va ajuta Harul lui Dumnezeu.
13. Această ispită ţi se întâmplă pentru a te smeri. Ispitele ne vin pentru a lua aminte, a dobândi experienţă şi a deveni înţelepţi după Dumnezeu. Dumnezeu ne pedepseşte pentru a ne putea împărtăşi de sfinţenia Sa.
Ispitit a fost şi marele Pavel şi ispititorul împiedica propovăduirea sa. Dar cu toate că ispititorul împiedica propovăduirea sa şi cu toate că îl ruga pe Dumnezeu să-l îndepărteze pe ispititor, Dumnezeu nu-l asculta. Şi
306
aceasta pentru ca să-l vindece şi să-l păzească de orice atac al mândriei, care putea veni pentru mulţimea descoperirilor dumnezeieşti.
Dacă pe Pavel astfel l-a ispitit Dumnezeu, pentru a-i păzi sufletul, cu atât mai mult nouă ne sunt necesare ispitele, ca să ne smerim şi să ajungem în siguranţă lângă Dumnezeu.
14. Binecuvântatul meu copil, mii de binecuvântări îţi trimit din inimă şi mă rog, în ciuda nevredniciei mele, ca ele să te întărească şi astfel să faci răbdare.
Am trecut prin multe întristări şi acum trec printr-una foarte mare. Numai în Părintele luminilor nădăjduiesc, ca să mi se rezolve problema. M-a durut şi mă doare mult, dar ţine de o altă persoană cu care sunt într-o legătură indirectă. Mi-ar face bine o rugăciune mică din partea voastră.
Numai prin răbdare vom putea ajunge, cu ajutorul lui Dumnezeu, la liman. Cel care vrea să păşească pe calea lui Hristos trebuie să aştepte ispite până la moarte. Dar oare Hristos până la Cruce nu a răbdat ocări şi răutatea oamenilor şi a demonilor?
Rabdă pe fraţii tăi, fiul meu, şi plata ta multă va fi în Cer!
15. Binecuvântatul meu copil, fie ca Domnul slavei să-ţi dăruiască tot darul cel duhovnicesc, astfel încât să salte inima ta de odihnă şi bucurie dumnezeiască.
Cât despre ispite, acestea nu se pot evita şi aceasta trebuie s-o ştim bine. Nu se vor linişti şi de aceea să fim pregătiţi întotdeauna pentru răbdare. Răsplata celui care rabdă neputinţele celor slabi este mare, fiindcă
307
va suferi multe şi de aceea cu dreptate este ca să fie răsplătit pe măsură.
Îţi doresc să dobândeşti tărie sufletească întocmai ca o stâncă de granit, de care să se spargă valurile ispitelor, şi să rămâi neclintit în credinţa lui Dumnezeu.
16. Am primit scrisoarea ta, care, desigur, nu a fost plăcută, fiindcă îmi scrii despre ispite şi amărăciuni. Dar
ce este viaţa unui ostaş al lui Hristos decât o neîncetată luptă cu vrăjmaşul, care niciodată nu se odihneşte? Şi acesta este diavolul, duhul cel rău, netrupesc şi neobosit.
Aşadar, bunul meu copil, fă răbdare şi pe toate le va îndrepta Bunul nostru Dumnezeu cu nesfârşita şi sincera Sa dragoste. Este de ajuns să facem ceea ce ţine de noi.
Răbdare şi îndelungă-răbdare în fiecare ispită. Cu înţelepciune să înfruntăm orice ispită. Tu să împrăştii dragoste, împreună-pătimire, nerăutate şi Dumnezeu le va rândui pe toate spre folosul nostru sufletesc.
Să nu-ţi pierzi curajul şi bărbăţia! Te îndreptăţesc ca pe unul ce eşti un ostaş începător, dar te şi învăţ cum să treci prin furtunile pe care le ridică diavolul.
17. Rabdă, fiul meu, rabdă! Suntem ispitiţi pentru a ne smeri. Acestea sunt leacurile care vindecă sufletul nostru cel bolnav. Bucură-te că Dumnezeu Se îngrijeşte de rănile tale. Binecuvintează-L că te socoteşte fiu al Lui şi te pedepseşte, ca să te înveţe înţelepciunea din Legea Sa. „Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne, şi din legea Ta îl vei învăţa pe el”1 şi: „ Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi feciori din desfrânare şi nu fii adevăraţi”2.
1 Psalmi 94,12.
2 Evrei 12,8.
308
18. Prin urmare, ispitele ne încredinţează că suntem fii ai lui Dumnezeu, iar aceasta este pricină de multă bucurie şi cinste. Drept aceea îndrăzneşte, fiul meu, şi „rabdă pe Domnul” şi „fă bunătate”!
Fiul meu, trebuie să înţelegem că prin multe şi felurite ispite vom străbate prin viaţa aceasta. Şi adeseori vom adăpa fiecare pas al nostru cu lacrimi amare şi suspine. Astfel a voit Preaînţeleptul Dumnezeu să încrusteze calea vieţii noastre. Dar nici El însuşi nu a fugit de această lege, căci toată viaţa lui Hristos a fost plină de necazuri şi ispite.
Cine din oameni va căuta să fugă de împlinirea acestei legi de obşte? Nimeni! Aşadar, să ne înarmăm cu vitejie şi să luptăm cu bărbăţie împotriva oricărei greutăţi ce aduce întristare peste măsură, până când ne va chema dumnezeiasca poruncă ca să părăsim cele de aici şi să plecăm către cele pururea-vecuitoare.
19. Se întâmplă uneori că cineva caută voia lui Dumnezeu sau caută izbăvirea de vreo patimă şi atunci Dumnezeu trimite pricina care aduce lucrul dorit. La prima vedere pare anevoios lucrul acesta şi ceea ce i-a venit crede că este o ispită întâmplătoare. Dar când se va vădi binele care a izvorât din acel lucru anevoios, din acea ispită, atunci se va vedea foarte limpede că era ascunsă în acea ispită voia lui Dumnezeu şi izbăvirea de patimă, pentru care s-a rugat lui Dumnezeu.
Astfel învăţăm că în orice ispită este nevoie de răbdare şi îndelungă-răbdare, pentru a vedea limpede ce se ascunde în ea, după ce va fi trecut. De multe ori se petrece o ispită care la prima vedere nu pare să ascundă
309
ceva mântuitor. Şi totuşi vedem apoi că în ea se află viaţa cea veşnică.
20. Aşa cum ziua urmează nopţii şi vara urmează iernii, iarna urmează verii ş.a.m.d, tot astfel o stare sufletească urmează celeilalte.
Astăzi, de pildă, sunt într-o stare bună datorită curăţiei gândurilor de aseară şi sufletul meu se desfătează precum delfinul în marea liniştită. Toate se liniştesc şi crede cineva că astfel va fi o veşnicie. Dar calea pe care a trasat-o înţelepciunea lui Dumnezeu nu-şi schimbă cursul. Şi iată că la orizontul cerului apar nori mici, simple gânduri vătămătoare, urcă la orizont şi acoperă cerul, adică mintea. După puţin începe vântul, urmează tunetele şi apoi începe furtuna gândurilor. Astfel, după curăţia gândurilor urmează starea gândurilor amare şi liniştea este urmată de diferite tulburări.
Dacă liniştea mării nu ar fi urmată de furtuni, ar deveni un izvor de nenumărate boli datorate diferitelor necurăţii pe care mereu le primeşte întru sine. Toată strălucirea şi sănătatea ei se datorează furtunilor.
Dacă ar fi lipsit diferitele încercări de la cei ce se tem de Dumnezeu, am fi ajuns unul la mândrie luciferică, altul la desfrânarea sodomiţilor, altul la întunericul necredinţei şi al necinstirii ş.a.m.d. Prin urmare, în necazuri suntem datori să avem această mică frică de Dumnezeu, care este şi ca o nădejde a mântuirii noastre.
Bolnavul cu trupul urăşte medicamentele amare şi durerile operaţiei, dar cunoscând că medicul prin acestea lucrează pentru sănătatea lui, rabdă. Iar atunci când se face bine aduce mulţumiri medicului pentru binele pe care i l-a făcut şi nu-şi mai aminteşte de dureri, fiindcă au trecut. Tot astfel să înţelegem şi pe cele
310
duhovniceşti. Toate necazurile pricinuiesc mâhnire celui care este încercat de ele, dar apoi urmează sănătatea tuturor părţilor sufletului. Şi dacă nu ar fi trimise necazurile de către Marele Doctor, Dumnezeu, acea parte bolnavă a sufletului s-ar îmbolnăvi tot mai mult. Apoi ar urma otrăvirea, după care moartea sufletească, care este despărţirea de Dumnezeu. De aceea suntem datori să mulţumim lui Dumnezeu întru toate, ca să nu cădem din dreapta cinstire.
Despre aceasta ne învaţă Apostolul Iacov: „Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea”1.
Ispitele sunt mărturia stării lăuntrice a fiecăruia. Experienţa maritimă a căpitanului, se vede atunci când apar multe furtuni. Iar pe creştin cele întristătoare suferite pentru Dumnezeu îl arată cine este.
„Ridică ispitele şi nimeni nu se va mântui”. Nu vom intra însă singuri în ispită, ci nevoindu-ne după Dumnezeu şi luând aminte la noi înşine, vom întâlni ispite. Unele venite din Părinteasca Pronie, altele din lucrarea demonică, altele din neatenţie, altele din lipsă de experienţă, altele din viclenia oamenilor. Dar scopul este răbdarea şi stăruinţa în nevoinţă, cunoscând că fără voia lui Dumnezeu nu se face nimic. Prin urmare, este nevoie de răbdare şi mulţumire.
1 Iacov 1,3.
311
CAPITOLUL XIII
Despre Credinţă, Nădejde şi Răbdare
1. „Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze”1. Credeţi în Dumnezeu, fiii mei, că nu ne va lăsa să fim ispitiţi peste puterea noastră, căci împreună cu ispita va veni şi ajutorul lui Dumnezeu.
Hristos ne spune că „dacă pe Mine M-au urât şi pe voi vă vor urî şi dacă pe Mine M-au prigonit şi M-au hulit şi blestemat, şi pe voi vă vor prigoni şi vă vor huli şi blestema”. Şi acestea le vor face cu voi, fiindcă nu cunosc pe Dumnezeu şi „nu ştiu ce fac”.
Noi, fiii mei, îl cunoaştem pe Dumnezeu şi fiindcă îl iubim şi suntem ai lui Dumnezeu, pentru aceasta ne urăşte lumea, fiindcă nu este de acord cu Legea Lui.
Aşadar, curaj, fiii mei! Suntem ucenici ai Aceluia pe Care L-au răstignit. Şi noi ne vom răstigni în ispite şi precum Acela a înviat, tot astfel vom învia şi noi şi ne vom slăvi în vecii vecilor.
Diavolul a ridicaurtună, dar se va risipi, fiindcă Dumnezeu este atotputernic şi nimic nu poate să se facă fără voia Lui cea dumnezeiască.
1 Ioan 14,27.
312
„Cu noi este Dumnezeu”. Hristos împărăţeşte înlăuntrul tuturor celor care ne-am botezat întru El, şi de aceea nu ne temem de nimic. Se poate ca să intrăm în ispită, dar adevărat este cuvântul Celui Care ne-a izbăvit pe noi, căci a spus: “ am biruit lumea”1. Şi noi vom birui, chiar dacă marea se învolburează în chip înfricoşător.
Nu vă temeţi de nimic, ci numai de Dumnezeu să vă temeţi, de Cel care poate să ne trimită în gheena, dacă nu luăm aminte.
„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia Cerurilor”. Nu uitaţi ce au îndurat primii creştini pentru a-şi păstra credinţa în Hristos; se ascundeau în catacombe, prigoniţi fiind şi necăjiţi. Şi noi suntem fericiţi că suntem prigoniţi pentru dorinţa noastră de a-L adora pe Dumnezeu şi de a ne păstra curăţia.
Vom trece prin multe, dar la sfârşit biruinţa va fi dată lui Iisus Cel Răstignit, fiindcă Crucea este semnul nostru purtător de biruinţă. De aceea nu vă temeţi, căci cu noi este Dumnezeu.
2. Încredinţează-te lui Dumnezeu Care Se îngrijeşte de făpturile Sale. Nici măcar o frunză nu cade din copac fără voia Sa cea dumnezeiască. Cu atât mai mult omul, fiul Său după har, creştinul, va fi oare în afara purtării Sale de grijă? Nu, dar diavolul care îţi cunoaşte neputinţa, te ispiteşte pentru a te chinui.
Când avem ca temelie nădejdea în Dumnezeu, atunci suntem întemeiaţi pe piatră şi chiar dacă vor sufla vânturile şi vor cădea ploi, nu ne vor doborî. Dar când ne întemeiem pe nădejdea în strădaniile noastre, temelia noastră se află pe nisip şi atunci uşor vom cădea.
1 Ioan 16,33.
313
Nu te întrista, toate vor trece. aşa este încrustată calea celor care se mântuiesc, plină de chinuri şi întristări.
3. De ce te laşi biruit de întristare şi umbli posomorât? Este nevoie să înfrunţi duhul întristării cu puţină mângâiere, ca să biruieşti stările de deznădejde aduse de cel viclean. Dacă vei asculta de toate cele aduse de duhul cel viclean al întristării, niciodată nu vei vedea bucuria izvorâtă din nădejde.
Toate cele care s-au scris în Sfintele Scripturi, spre a noastră povăţuire s-au scris, pentru ca prin ele să-l înfruntăm pe cel care ne înşală pe noi, pe balaurul cel pierzător.
Şi văzând Părintele Cel Preamilostiv pe fiul cel desfrânat venind, a alergat în grabă şi îmbrăţişându-l l-a sărutat, nescârbindu-Se nici de întinarea lui, nici de starea sa cea jalnică, cea lăuntrică şi cea exterioară. Cine poate descrie sentimentele părinteşti atunci când a îmbrăţişat pe iubitul Său fiu, pe care îl credea mort şi pierdut, care însă era viu şi întors la pocăinţă? Faptele au arătat că i-a dăruit vrednicia şi moştenirea fiască de mai înainte.
Către cine spunea acestea gura cea dumnezeiască a Domnului? Oare nu spre a noastră mângâiere? Pentru ca atunci când ne învăluie furtuna deznădejdii să legăm corabia sufletului nostru de ancora mântuitoare a nădejdii, a dragostei şi a milostivirii Părintelui nostru ceresc.
Domnul a întemeiat Biserica Sa pe pământ, ca pe o Mireasă a Sa, pentru a mijloci pentru fiii Săi. Ne-a lăsat marea Taină a Sfintei Euharistii, pentru a ne curăţa şi a ne uni cu Dumnezeu. Dacă sângele viţeilor şi al ţapilor îi curăţa în Vechiul Testament pe cei care păcătuiau, cu atât mai mult Sângele lui Hristos ne va curăţi de tot păcatul.
314
„Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşajunincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţea spre curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţa cugetul vostru de faptele cele moarte”1.
Diavolul, cel care din ură şi invidie nu se bucură să-l vadă pe om bucurându-se duhovniceşte, face tot ce poate ca să-i pricinuiască amărăciune; aceasta este bucuria şi câştigul său. Noi însă, cu mijloacele duhovniceşti pe care le avem, să ne străduim să ne facem curaj, împotrivindu-ne feluritelor sale meşteşugiri.
Cine şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi a fost ruşinat? Şi cine a deznădăjduit şi s-a mântuit? De omul care nădăjduieşte, diavolul se teme, fiindcă ştie din experienţă cât de milostiv este Dumnezeul nostru. Dacă copilul care nădăjduieşte în tatăl său niciodată nu se va înşela în aşteptarea sa, cu atât mai mult cel care nădăjduieşte în Părintele părinţilor, a Cărui dragoste nu se aseamănă cu nici o altă dragoste şi este departe precum cerul de adânc.
Dacă cineva va cădea de mii de ori în păcate de moarte, dar se sileşte pe cât poate să se pocăiască, de vreme ce nădăjduieşte, niciodată nu va fi ruşinat.
Pentru cine a pătimit Hristos? Oare nu pentru sufletele noastre rănite de balaur? „Şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia”2.
Nădăjduieşte şi tu, suflete smerit, în milostivirea cea bogată a Părintelui nostru ceresc, Care niciodată nu a lepădat pe cineva, niciodată nu S-a scârbit de cineva. Pe toţi îi primeşte, căci nicidecum nu s-a umplut locul milostivirii Sale. Şi pe primul îl miluieşte, dar nici pe
1 Evrei 9,13-14.
2 Numeri 21, 9.
315
ultimul nu-l leapădă, ci pe toţi deopotrivă îi primeşte din multa Sa bunătate.
Cu cât este mai păcătos cel care se pocăieşte, cu atât mai multă cinste va primi datorită milostivirii lui Dumnezeu.
„Slavă milostivirii Tale, slavă iconomiei Tale, Unule Iubitorule de oameni”.
4. De ce te mâhneşti şi te întristezi peste măsură pentru diferitele întâmplări? Nu suntem în afara Proniei Dumnezeieşti, astfel încât să fim conduşi de către soartă. Prin urmare, tot ce ni se întâmplă este în ştiinţa lui Dumnezeu, aşa că nu ni se întâmplă nimic mai presus de puterile noastre.
Să fie zdrobiţi de întristare cei care nu cred în dumnezeiasca Pronie. Noi însă care credem în atotprezenţa lui Dumnezeu şi că nici o creatură nu este lipsită de pronia Sa, nu suntem îndreptăţiţi atunci când ne mâhnim peste măsură, fiindcă arătăm în faptă că suntem lipsiţi de credinţă şi luminare.
„Fericit bărbatul care nădăjduieşte în Dumnezeu, căci ca un leu îndrăzneşte”1. Dacă Dumnezeu este Cel care îngăduie, facă-se, Doamne, voia Ta. „Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?”2. Sfaturile Domnului cine poate să le cunoască? „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia Cerurilor”3, adică se referă la credinţă şi nerăutate.
5. Furtună înfricoşătoare s-a ridicat pe Marea Tiberiadei. Vântul ameninţă să scufunde corabia mică în care
1 Pildele lui Solomon.
2 Romani 11,34.
3 Vezi Matei 18,3.
316
Se află Iisus cu Ucenicii Lui. Ucenicii sunt înfricoşaţi foarte. Nimeni nu doarme, fără numai Domnul vieţii şi al morţii. „Scoală-Te, Învăţătorule, strigau ei deznădăjduiţi, căci pierim”1.
Atunci Cel ce toate le ţine în mâna Sa s-a sculat şi a certat marea şi vânturile şi s-a făcut linişte mare.
Să credem şi noi în puterea lui Iisus şi atunci vrăjmaşul va preda armele şi se va face linişte mare.
Pentru care dragoste suferiţi? Care dintre voi şi-a pus chiar şi viaţa sa pentru fraţii săi? Cărei porunci v-aţi făcut din dragoste împlinitori? Veţi răspunde: „Pentru dragostea lui Hristos, întru Care am nădăjduit, că toate prin puterea Sa vor avea un sfârşit bun”.
Bine, foarte bine. Căci El este Cel care numără şi perii capului nostru. Credem, oare, că se va face ceva fără voia Lui? Iar dacă suntem ocrotiţi de Pronia Sa cea dumnezeiască, de ce să ne temem? Nu trebuie, oare, să ne temem mai vârtos de Acela Care poate să ne arunce în gheena pentru păcatele noastre?
în loc să aveţi curaj şi laudă în Hristos spre slava Celui Care v-a învrednicit să vă nevoiţi în acest chip, voi vă lăsaţi cuprinşi de întristare, de gânduri şi cârtire. Laudă, repet, se cuvenea să aveţi, pentru că Dumnezeu v-a învrednicit, pe voi nevrednicii, să deveniţi organe ale Proniei Sale, pentru mântuirea sufletelor celor alese pentru care Hristos a murit.
Pentru Dumnezeu, nu vă întristaţi! Nu voiţi să pierdeţi răsplata voastră care va fi multă în Cer.
A propovădui cuvântul lui Dumnezeu este o virtute mai mică, dar ca să ne jertfim pentru El este DRAGOSTEA DESĂVÂRŞITĂ, adică să ne punem sufletele noastre pentru dragostea aproapelui.
1 Vezi Luca 8,24.
317
Desigur, această virtute este ostenitoare şi primejdioasă, dar oare marile vrednicii se dobândesc fără osteneală? Să nu uităm vrednicia dumnezeieştii Răstigniri şi că datori suntem şi noi să fim mici mântuitori,atunci când vremea o va cere, potrivit voii dumnezeieşti.
„Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni”1; dacă pe Mine M-au învinuit, şi cu voi vor face la fel. Şi când toate acestea le veţi pătimi pentru Numele Meu, bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în Ceruri.
Să-L socotim pe Dumnezeu Părintele nostru. Să ne odihnim la sânul Său cel cald, iar El ştie cum să rânduiască toate spre folosul nostru.
Ca oameni şi eu sunt primul ne este frică la început, pentru a ni se vădi neputinţa, dar apoi vine bunul Cirinean, Harul dumnezeiesc, şi ridică Crucea noastră şi urcăm pe Golgota mai uşor.
Oare Hristos nu S-a temut în Ghetsimani? Pentru ce s-a făcut sudoarea precum picăturile de sânge? Acestea şi altele au arătat neputinţa omenească, dar apoi, ca Dumnezeu, liniştit şi blând ca un miel fără de răutate, Şi-a jertfit viaţa pentru omul cel nemulţumitor.
6. Să răbdăm toate, pentru ca pe Dumnezeu să-L dobândim. Când pe cele rele le vom suferi, îndată bunătăţile viitoare ne vor fi pregătite. Când ne vom lipsi de bucuria acestei lumi, atunci fără îndoială vom învistieri bucuria lui Dumnezeu în sufletele noastre nemuritoare. De bunul de care ne vom lipsi aici, este cu neputinţă să nu ne desfătăm într-o răsplată viitoare.
Să dăm puţin aici pe pământ, ca să luăm cu dobândă din banca nevăzută a lui Dumnezeu, cea plină de darurile Sale.
1 Ioan 15,20.
318
Aruncăm seminţele virtuţilor pentru ca să înflorească flori mult mirositoare în cununa slavei celei veşnice ce va încununa capetele noastre.
7. Nu trebuie să ni se pară ciudat că suntem războiţi de patimi şi boli, ci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea pocăinţă, acest balsam pentru rănile cele sufleteşti şi trupeşti. Răbdarea este diamantul care îl împodobeşte pe creştin şi netedă face calea mântuirii noastre.
Răbdarea este bărbăţia sufletului, sprijinul, rădăcina cea adâncă, care ţine pomul atunci când îl lovesc vânturile şi râurile îl potopesc.
Când cazi, ridică-te şi când păcătuieşti, pocăieşte-te! Numai să nu intre otrava deznădejdii în sufletul tău, ci priveşte marele ocean al milostivirii lui Dumnezeu. Oricâte ar păcătui cineva, toate se pierd în nemărginirea bunătăţii lui Dumnezeu.
8. Mulţumeşte din tot sufletul lui Dumnezeu, care te iubeşte, precum văd, foarte mult. Căci dacă nu te-ar iubi, nu ai fi cum eşti acum. Tu crezi că eşti pierdut, dar eu văd că eşti foarte bine sufleteşte. Numai să nu deznădăjduieşti, să nu-ţi pierzi nădejdea, căci cel ce nădăjduieşte nu va fi ruşinat.
Chiar şi adânc de păcate de-l va acoperi pe om, dacă se pocăieşte şi nădăjduieşte, diavolul se va teme de el, fiindcă inima părintească a Părintelui Ceresc se înmoaie la cuvântul „am păcătuit” al fiului Său risipitor şi aleargă primul, îl îmbrăţişează şi îl sărută, după care junghie viţelul cel îngrăşat, căci mort a fosiul Său şi a înviat.
Deznădejdea păcătosului este cu desăvârşire neîndreptăţită. Poate, oare, o mână de nisip să acopere oceanul?
319
9. Fericit este omul care are nădejde vie în Dumnezeu, căci prin aceasta arată credinţă, încredere, slavă şi cinste pe care le aduce Acestuia. Şi atunci Dumnezeu, îndatoraiind, îi poartă de grijă. Atunci se împlineşte spusa din Evanghelie: „fie ţie după credinţa ta”.
Dar, din nefericire, ne vin ispite care ne pricinuiesc întunecare adâncă, iar soarele luminos al dulcei nădejdi este acoperit de întuneric adânc. Atunci pierdem ţinta şi ajungem să cugetăm şi să facem ceea ce este nepotrivit chemării noastre pe care o avem ca şi creştini. Dar bunătatea lui Dumnezeu, Care a văzut că mintea omului este plecată din tinereţe către cele viclene şi că nu este cu putinţă ca oamenii să stea la înălţimea desăvârşirii creştine, a dăruit slăvita şi nesfârşita pocăinţă.
10. Aveţi răbdare, fiii mei! Nu vă pierdeţi curajul în luptă şi să nu slăbească genunchii voştri în nevoinţa împotriva ispitelor, căci nu ne va lăsa Bunul nostru Dumnezeu să fim ispitiţi mai presus de puterile noastre.
De ce daţi loc satanei să vă războiască cu mai multă furie? Aveţi credinţă în Dumnezeu, că tot ce îngăduie El este spre folosul nostru. Oare noi cunoaştem mai bine decât El ce ne este de folos?
Aruncaţi spre Domnul grija voastră şi El vă va purta de grijă. Nu puneţi voia proprie, fiindcă credinţa este roada Harului şi a cercetării dumnezeieşti. Oare nu am avuiecare dintre noi parte de minuni ale Proniei Sale dumnezeieşti? Oare pe cutare nu l-a cercetat dumnezeiescul Har? Dacă voi nu v-aţi fi jertfit, ar fi fost el acum în oastea lui Hristos? Oare Domnul nu S-a jertfit pentru noi? Ba da. Şi dacă nu S-ar fi dat pe Sine la moarte pe Cruce, noi nu am fi ceea ce suntem acum datorită Harului dumnezeiesc.
320
Pentru aceasta cele foarte bune, cele foarte înalte duhovniceşti se cumpără cu sânge. Da, dar şi răsplata va fi atât de mare, încât nu se poate măsura. Iar slava va fi asemenea cu cea a îngerilor!
Mă interesez de voi, pentru aceasta şi sufăr. Dar în vremea ispitei omul le uită pe toate şi este dus acolo unde în timp de pace nu voieşte.
11. în general, gândurile voastre sunt omeneşti. Puneţi înainte credinţa voastră în Preaputernicul Dumnezeu şi toate vor fi spulberate de cele patru vânturi. „Şi păr din capul vostru nu va pieri”1; „Hristos ieri şi azi Acelaşi este şi în veci”2.
Aduceţi-vă aminte de ispitele Sfinţilor şi liniştiţi-vă. Nu vă întristaţi, fiindcă demonul patimii plăsmuieşte imagini înşelătoare şi aţâţătoare pentru a provoca predispoziţie pătimaşă şi primejdioasă. Dar dacă cugetăm la clipa neaşteptată a morţii, ne liniştim.
Rugaţi-vă, fiii mei, şi nu vă temeţi! Născătoarea de Dumnezeu care se luptă pentru noi ne va dărui din nou biruinţa. Cugetaţi la sufletul preţios al surorii, socotiţi nemăsurata lui vrednicie, căci şi pentru ea a murit Hristos.
12. Fă răbdare întru toate! să-ţi aminteşti de Hristos cum a fost ocărât, lovit, biciuit, iar la urmă răstignit pe Cruce. Pe toate le-a răbdat pentru noi, de aceea şi noi trebuie să răbdăm pentru dragostea Lui cele asemenea, dar şi pentru a ne mântui noi, care avem atâtea păcate.
Să cugeţi că fiecare cuvânt rău pe care îl spun despre tine este şi o cunună de aur. Fiindcă atunci când cineva
1 Luca 21,18. 2 Evrei 13,8.
321
primeşte o ocară sau un cuvânt greu îl doare, dar această durere se face balsam tămăduitor pentru patimi, pentru rănile sufletului. Nici o altă virtute nu curăţeşte atât de mult patima mândriei şi a desfrânării ca răbdarea în tăcere a ocărilor şi a dispreţuirilor.
13. Am primit epistola ta cea plină de întristare, am citit-o cu atenţie şi mult m-a durut sufletul, am plâns şi am făcut rugăciune cu lacrimi. Însă fă răbdare, fiul meu, căci Dumnezeu astfel te-a făcut, pentru că te iubeşte mult. Poate că dacă ai fi fost bine, nu ai fi luat aminte la tine însuţi, pe când acum Dumnezeu îţi dăruieşte atâta smerenie, prihănire de sine şi răbdare şi mult Se bucură de acestea. Tu întotdeauna să-I mulţumeşti, căci ca un Părinte al nostru, Dumnezeu cunoaşte ce este de folos fiecărui suflet. De aceea ne dă mijloace de mântuire, chiar dacă noi nu le dorim, datorită îngustimii şi nedesăvârşirii omeneşti.
Rabdă, fiul meu, căci Dumnezeu, Care ţi-a dat această boală, cunoaşte că în ea se ascunde Mult folos.
Orice rău este amestecat cu binele. De aceea rabdă şi ţi se va socoti ca mucenicie. Gândeşte-te că toţi cei care au intrat în Rai, au petrecut această viaţă muceniceşte; unul cu boală, altul cu osteneli, altul cu dureri şi prigoniri.
Fiecare ridică şi o cruce potrivit cu puterile sale, pentru ca toţi să ne asemănăm lui Hristos, Cel Care a purtat Cruce pentru noi, aici pe pământ. Aşadar, numai dacă vom pătimi împreună cu Hristos ne vom şi slăvi împreună cu El.
14. Niciodată să nu-ţi pierzi nădejdea mântuirii, ci să strigi către Dumnezeu şi să plângi. Dumnezeu
322
niciodată nu trece cu vederea un suflet care vrea să se mântuiască şi să se pocăiască, oricât de mult s-ar răni în luptă.
Dumnezeu cunoaşte cât de slabă este firea noastră.
De unde va găsi lutul puterea de a ţine presiunea apei, dacă Dumnezeu nu-l va arde cu Harul Sfântului Duh? Cunoaşte foarte bine, că de îndată ce ne lasă, cădem şi ne pierdem. Pentru aceasta nu lasă ca să fim ispitiţi atât cât vrea diavolul. Dacă ne-ar fi lăsat, pe toţi ne-ar fi aruncat în iad, dar Bunul Dumnezeu îl împiedică şi-l lasă atât cât poate răbda fiecare suflet.
Oricât de răniţi am fi în luptă, să nu ne pierdem curajul, ci să ne îngrijim de rănile noastre şi să continuăm lupta. Iar Dumnezeu văzând osteneala noastră şi mica noastră dorinţă de a ne mântui, ne va da biruinţa.
Mare rău este a-şi pierde luptătorul curajul în luptă, fiindcă vrăjmaşul se năpusteşte îndată cu furie pentru a-l birui. De aceea, fiul meu, să dai curaj sufletului tău şi sănădăjduieşti. Să spui: „Mai bine să mor în luptă pentru slava lui Dumnezeu, decât să-L întristez prin părăsirea luptei împotriva diavolului”.
15. Fiul meu, este de ajuns să avem răbdare şi să nu ne dăm bătuţi, cerând dumnezeiasca milă până în ultima noastră suflare. Pentru ce a fosericită femeia canaaneancă? „Nici în Israil nu am văzut atâta credinţă”. Pentru credinţa şi stăruinţa cu care striga în urma lui Iisus: „Miluieşte-mă, fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de demon!”1. Dar Iisus a lepădat-o, a trecut-o cu vederea, aceasta însă nu voia să tacă, ci a continuat să strige până când Hristos S-a îngreuiat s-o mai audă, sau
1 Matei 15,22.
323
mai degrabă a pus-o la încercare, după care i-a împlinit cererea.
16. Rabdă toate, fiul meu, ca un rob vândut al lui Hristos! Pe rob îl şi ocărăsc, îl şi înjosesc şi multe altele îi fac, iar el le rabdă pe toate ca un om lipsit de libertate. Tot astfel să te socoteşti şi pe tine, fiul meu, ca să le rabzi pe toate pentru robia cea slăvită pentru Iisus şi să primeşti de la El slobozirea cea veşnică în Ierusalimul cel de sus.
17. Rabdă-i, fiul meu, pe fraţi! Ştiu cât este de greu şi cât suferi. Dar oare pentru cine rabzi acestea? Numai şi numai pentru Hristos. Aşadar nu se merită? O, care lucrare bună, care virtute se poate măsura cu dragostea lui Dumnezeu şi cu îngăduinţa pe care ne-o arată? Dar oare noi suntem cei care facem răbdare sau Hristos ne întăreşte în chip nevăzut? Hristos ne ajută, căci altfel cine ar fi putut ridica atâta greutate a sufletelor, când nici pe noi nu ne putem ridica? Singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne dea răbdare, iar noi să ne silim să ne facem datoria şi să purtăm neputinţele celor care ne-au fost încredinţaţi.
Fiecare dintre noi îşi duce greutate a potrivit cu puterile sale. Dumnezeu vede neputinţele noastre şi ne ajută.
Nu cârti, nu te împovăra, fiul meu, căci este vremea nevoinţei. Aleargă, ca să primeşti răsplata chemării celei de sus. Nu-ţi fie frică, pentru că de faţă este în chip nevăzut Hristos, pentru dragostea Căruia te-ai angajat la luptă.
18. Mă rog ca Domnul să-ţi dea răbdare, luminare, discernământ şi sănătate, pentru a putea conduce cu înţelepciune corabia frăţimii. Smintelile nu vor înceta
324
niciodată, de vreme ce există diavol, care neîncetat ne îndeamnă la răutatea sa. Să răbdăm fără de cârtire neputinţele fraţilor şi să ne smerim în cugetul nostru, dar când este vorba de condus obştea să ţinem poziţia cuvenită unui stareţ.
Fă răbdare, fiul meu! Potrivit cu ostenelile sale, fiecare va şi secera. Să ne ostenim pentru Dumnezeu. Nu trebuie să ne mâhnim şi să deznădăjduim de răsplata noastră de la Dumnezeu.
19. Trebuie să le facem pe toate cu credinţă şi nădejde, căci „ceea ce nu este din credinţă, păcat este”1. Oricât de mult s-ar sălbătici marea patimilor şi valurile ne-ar afunda, noi să nu ne pierdem nădejdea în Domnul. Şi atunci valurile se vor sparge ca baloanele de săpun de stânca nădejdii şi dragostei noastre către Iisus al nostru.
Nu vă pierdeţi curajul atunci când vă împresoară ispitele, ci puneţi gândul cel bun, adică aduceţi-vă aminte de cuvintele Domnului, care luminează în vremea oricărei ispite. Să ne silim, ca să fim miluiţi, iar atunci când va veni Domnul să ne găsească priveghind, plini de untdelemnul faptelor bune. Atunci vom intra în cămara de nuntă a veşnicei bucurii şi veselii.
Nu mică este lupta, nici de o singură zi, ci până la ultima noastră suflare. Pentru aceasta să ne înarmăm cu Preadulcele Nume al lui Iisus, ca să nu mai aibă loc diavolul în inima noastră. Dar chiar şi pentru a ţine pomenirea lui Iisus este nevoie nu de puţină silinţă, stăruinţă, credinţă, nădejde, răbdare şi timp.
20. Să-ţi pui nădejdea în Hristos şi să nu te temi de ameninţările demonilor, ci să te întăreşti întru El şi
1 Romani 14,23.
325
să spui: „întru Dumnezeul meu voi trece zidul”1, adică piedicile ispitelor demonice le voi trece cu puterea lui Dumnezeu.
Străduieşte-te să pui început bun, căci atunci vă avea sfârşioarte bun. Aşa cum va fi începutul, tot astfel vei şi umbla.
Să nu dispreţuieşti un neajuns mic şi să spui: „Nu-i nimic aceasta”. Nu, căci neajunsul mic va deveni mare. Dar va da naştere şi la alte rele, iar cel care nu se va îngriji de cele mici, va cădea în cele mari.
21. Pentru nimic altceva să nu te mai întristezi, fără numai pentru faptul că nu faci răbdare în ceva. Fiindcă atunci când nu faci răbdare, te păgubeşti de răsplata cea veşnică şi nici îndrăznire nu mai ai în rugăciune. Ia aminte, căci Domnul îţi înmulţeşte bogăţia răbdării şi a îndelungii-răbdări. Iar cu această bogăţie vei îmbogăţi şi pe alţii.
Mă rog ca să nu-ţi pierzi curajul cel duhovnicesc, ci să-l dobândeşti din credinţa cea tare în Dumnezeu, Care nu va lăsa să fim ispitiţi mai presus de puterile noastre.
22. Fiica mea, fă răbdare cu copiii tăi! Ce să facem? Sunt zburdalnici, desigur, dar nu se poate altfel. Oricum ar fi, noi trebuie să facem răbdare. Să nu te consumi prea mult pentru toate, adică să nu le cerni prea mult. Nu căuta la mărunţişuri, căci altfel vei fi mâhnită mereu şi îţi vei vătăma sănătatea şi atunci va fi mai rău. Trece cu vederea şi fă rugăciune, căci rugăciunea face minuni. Atunci, într-un chip minunat şi fără osteneală, copiii vor deveni liniştiţi. Mulţi copii au fost zburdalnici când erau mici, apoi însă au devenit minunaţi întru toate. Cei
1 Psalmi 18,29.
326
zburdalnici sunt şi isteţi, iar mai târziu pot să dea multe roade.
Fiica mea, nu-ţi pierde curajul, căci eu, atâta vreme cât voi trăi, nădăjduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să te ajut în toate greutăţile tale. Ştiu că sunt împovărat mereu de răspunderi şi de aceea se împuţinează timpul meu liber, cu toate acestea mă voi strădui să vă ajut cu toate puterile care îmi vor mai rămâne.
23. Drumul care duce pe om la viaţa cea fără de dureri a fost aşternut cu spini şi de aceea cei care vor să păşească pe această cale adeseori sângerează, simt durere şi se descurajează. Însă trebuie să avem nădejde în Cel Care spune: „Nu te voi lăsa, nici te voi părăsi”1. Dar şi în cuvintele Apostolului Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?”2 întăresc inima spre a răbda până la sfârşit.
Când cineva vrea să traverseze un ocean şi să ajungă pe celălalt mal unde îl aşteaptă izbăvirea, se gândeşte bine, îşi măsoară puterile, iar atunci când se încredinţează că poate rezista, se aruncă în mare şi înoată. Şi cu cât înaintează, oboseşte, valurile par mai sălbatice decât la început şi începe să intre frica în inima sa. Iar aceasta îi slăbeşte şi mai mult puterile sufletului şi trupului său. Dacă alungă frica şi se gândeşte că soluţia este una singură, şi anume să se dea pe sine cu totul pentru a ajunge la liman, căci frica va avea ca rezultat înecarea sa, atunci îşi face curaj şi ajunge la mal şi se izbăveşte.
1 Evrei 13,5.
2 Romani 8,35.
327
Dacă sunt doi înotători, iar unul din ei este biruit de frică şi se scufundă, celălalt îi dă curaj, îi întăreşte cugetul, îi arată primejdia la care îl conduce frica, îl ajută şi cu mâinile şi astfel se izbăveşte. „Frate ajutat de frate este ca o cetate tare”1.
24. Nepotrivit este monahului să deznădăjduiască, precum şi ostaşului. Căci cum va avea puterea de a ridica arma, a face incursiuni ostenitoare de noapte, a ataca şi a purta biruinţă?
în acelaşi fel şi monahul, ostaşul cel duhovnicesc al lui Hristos, ce se oşteşte împotriva vrăjmaşului celui înţelegător, având numai nădejdea cea însufleţitoare şi jertfirea de sine, va putea atinge scopul său duhovnicesc.
25. Nu vă mâhniţi deloc, căci toate vor trece şi furtuna se vapotoli. Nu deznădăjduiţi, ci să aveţi nădejde în Dumnezeu şi în Maica Domnului, căci niciodată nu vor părăsi sufletele îndurerate care caută mântuirea. Diavolul turbează pentru că i s-au stricat planurile. Câte nu intenţiona să facă. Slavă Ţie, Dumnezeule, pentru toate! Ţineţi, fiii mei, Crucea, răstignindu-vă împreună cu Hristos, şi în curând va veni şi slăvita înviere. Cu cât vă întristaţi mai mult acum, cu atât veţi simţi mai mult bucuria slobozirii. Astfel a fost încrustată calea vieţii creştineşti, cu necazuri şi întristări. Cei care vor voi să vieţuiască după Dumnezeu vor suferi. Dar îndrăzniţi şi nu vă temeţi, ci să aveţi credinţă neclintită în Hristos, căci El este atotputernic. Oricât s-ar sălbătici satana, înaintea lui Hristos, înaintea puterii Lui toate meşteşugirile se vor spulbera.
1 Pildele lui Solomon 18,19.
328
CAPITOLUL XIV
Despre gânduri, imaginaţie şi răspândirea minţii
1. Să postiţi nu numai de mâncăruri, ci mai ales simţurile să le îngrădiţi. Simţurile, hrănite fiind cu lucrurile dinafară, trimit minţii şi inimii otrava potrivită, făcând astfel ca sufletul să fie mort dinspre Dumnezeu. Părinţii niptici ne-au spus atâtea despre paza simţurilor. Toată învăţătura se întoarce mai ales în jurul curăţirii minţii de imaginaţiile păcătoase şi gândurile necurate, iar inima de simţămintele bolnăvicioase. De asemenea ei învaţă că trebuie să stârpim orice răutate încă de la început, de la ivirea ei, pentru a se păstra sufletul curat. De îndată ce se apropie gândul cel rău, trebuie să-l alungăm cu Rugăciunea lui Iisus. Iar când vom înfrunta astfel gândurile cele pricinuite de simţuri şi de diavol, foarte curând vom simţi bucurie şi folosul din înfrânarea simţurilor.
Eva, dacă şi-ar fi înfrânat simţul văzului, nu ar fi otrăvit roadele pântecelui ei, adică pe oamenii care s-au născut dintr-însa. într-un cuvânt, înfrânarea simţurilor îl izbăveşte pe om de munca iadului.
2. Îţi doresc, fiul meu, ca să izgoneşti toate gândurile cele pline de mândrie şi egoism, fiindcă de la acestea
330
şi de la patimile asemănătoare pornesc toate celelalte patimi ale răutăţii şi-l îmbrâncesc pe om în prăpastia pierzării.
Să nu dai atenţie la gândurile pătimaşe, ci să le dispreţuieşti cu desăvârşire, de vreme ce au pe chipul lor urâţenia celui rău.
Dispreţuirea gândurilor aduse de diavol este mântuitoare, iar cea mai bună artă este smerenia, pentru că evitarea convorbirii cu ele şi refugierea la Hristos prin rugăciune înseamnă smerenie.
Se pot izgoni aceste gânduri şi prin cuvântul împotrivitor, dar această luptă este grea şi este nevoie ca luptătorul lui Hristos să fie foarte experimentat, pentru a putea ajunge la capăără pierderi, fiindcă şi satana cunoaşte foarte bine textele Sfintei Scripturi şi aduce mărturii spre surparea celui cu care se luptă.
De aceea orice ţi-ar spune prin gânduri, fie mândrie, fie slavă deşartă, ţie pe o ureche să-ţi intre, iar pe alta să-ţi iasă. De vreme ce sunt gânduri pătimaşe, nu trebuie să discuţi cu ele, ci să le „închizi afară”. Să spui: „Nu primesc însoţire şi convorbire cu gânduri eretice” şi să rămâi statornic în rugăciune.
3. Nu da importanţă la ceea ce-ţi spune vrăjmaşul, ci de îndată ce îţi va şopti ceva la ureche, tu degrabă să spui „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă!”, repede şi neîncetat. Peste puţin vei vedea că va slăbi gândul sau mai degrabă apăsarea şi nu-ţi vei mai aminti ce voia să-ţi spună.
Această metodă este mai uşoară şi mai eficientă decât împotrivirea în cuvânt, adică să spui cuvinte împotriva celor insuflate de vrăjmaşul, căci în felul acesta nu rămâne nimic după ce pleacă demonul, din cele aduse de
331
el. Pe când a doua metodă, împotrivirea în cuvânt, lasă rămăşiţe din gândurile pe care le-a insuflat sufletului, adică amintiri ale celor cu care a fost luptat cineva.
Prima metodă, adică să scapi îndată la Rugăciunea lui Iisus, este mai odihnitoare şi linişteşte foarte repede sufletul. Pe când cea de-a doua este mai obositoare şi dacă sufletul nu o scoate la capăt cu împotrivirea în cuvânt, este cu putinţă ca să fie rănit pe măsură, dată fiind experienţa demonului de a-l convinge pe om.
4. Alungă gândurile păcătoase, taie închipuirea, chipul provocării, fiindcă ştie satana să te despartă de Dumnezeu, Ziditorul tău. Căci atunci când îl face vinovat pe om prin consimţirea cea păcătoasă, Sfântul Duh pleacă, aşa cum fuge albina de fum, şi lasă sufletul fără Har, fără bucurie, plin de descurajare şi de întristare, însă atunci când ne împotrivim închipuirii păcătoase de îndată ce se arată în minte, sugrumând-o şi cu râvnă apucăm cuţitul Duhului, care este Rugăciunea lui Iisus, îndată vom vedea gândul cel viclean părăsindu-şi locul său şi dând biruinţa gândului celui stăpânitor, care a fost ţinut de Harul şi mila lui Dumnezeu.
Nu suferă mult-meşteşugăreţul să vadă pe Sfântul înger, păzitorul sufletului nostru, stând lângă noi. Se străduieşte să-l îndepărteze, ca să ne afle lipsiţi de păzitorul nostru şi astfel să cadă asupra noastră ca o furtună năprasnică, după care să fim înghiţiţi de balaurul din adânc. El cunoaşte că numai gândurile potrivnice întregii-înţelepciuni îndepărtează pe îngerul păzitor. Şi vezi ridicând mulţime de gânduri ruşinoase şi închipuiri deşarte, ca să întineze mintea, inima şi trupul. Dar când nevoitorul cunoaşte răutatea lui, apucă îndată arma lui Hristos şi îi risipeşte meşteşugirile.
332
5. Fiul meu, ia aminte la imaginaţie, căci de la aceasta pornesc toate păcatele; ea este rădăcina păcatului. De aceea ia aminte! De îndată ce va veni o închipuire a unei persoane sau unei fapte, ceva care ai văzut sau ai auzit, degrabă alungă-le din mintea ta cu mânie şi cu Rugăciunea lui Iisus. Rosteşte rugăciunea repede şi cu intensitate. Şi îndată să o rogi pe Maica Domnului cu durere ca să te ajute şi nădăjduiesc în Dumnezeu că vei dobândi biruinţa.
Te-ai mândrit şi pentru aceasta ţi-a ridicat război diavolul. Acum smereşte-te, prihăneşte-te pe tine însuţi, ocărăşte-te în sinea ta şi Dumnezeu văzând smerenia ta te va ajuta. Aşa cum fugi de foc ca să nu te arzi, tot astfel şi chiar mai mult să fugi de închipuirile aduse de diavolul.
Ia aminte, îţi spun, la închipuirile necurate, căci din pricina acestora au căzut bărbaţi duhovniceşti şi s-au pierdut.
6. Alungă, aşadar, gândurile ruşinoase cu mânie şi având ca armă Rugăciunea lui Iisus şi cu ajutorul lui Hristos vei birui în orice război cu diavolul.
7. Ia aminte la minte, ca să nu-ţi hoinărească pe ici-colo, ci lipeşte-o strâns de Numele lui Hristos şi, ca şi cum ar fi înaintea ta, să-L rogi chemând Numele Său cu durere în suflet şi atunci vei vedea câolos vei dobândi.
Gândurile cele rele scoate-le afară repede cu „lovituri”. Să strigi: „Afară, tâlharilor, din biserica lui Dumnezeu, din sufletul meu!”.
Alungă gândurile cele rele de îndată ce vin, nu le lăsa înlăuntrul tău, căci te primejduieşti să fii rănit şi apoi este nevoie de lacrimi şi suspine.
Fă răbdare, fiul meu! Fugi de gândurile cele rele ca de foc, căci acestea pustiesc sufletul, îl răcesc, îl omoară.
333
Dacă însă le alungăm cu mânie, ţinând trezvia şi Rugăciunea, ni se fac pricină de Mult folos.
De aceea nevoieşte-te şi nu te teme! Cheamă pe Doctorul nostru Cel ce este gata a ne ajuta. Nu este nevoie de multe rugăminţi, nu cere bani, nu Se scârbeşte de răni, primeşte lacrimile ca un bun Samarinean; îngrijeşte de cel care a fost rănit de tâlharii cei gândiţi. Drept aceea să alergăm la El.
8. Cât despre gândurile cele necuviincioase, acestea izvorăsc din imaginaţie, adică vin în minte persoane, lucruri, fapte, pe care le-au adunat cele cinci simţuri şi le-au mutat prin canale în vistieria imaginaţiei. Şi din când în când diavolul aduce în minte prin imaginaţie persoane sau cântece şi altele pe care cele cinci simţuri le-au învistierit, mişcând patima în cuget, ca să cucerească cetatea lui Dumnezeu, adică inima, şi să o întineze.
Pentru aceasta meşteşugul nostru să fie acela de a alunga imaginaţiile de îndată ce se închipuiesc în minte. Şi dacă vom izbândi aceasta, cu ajutorul Harului lui Dumnezeu, răul este stârpit încă de la naşterea sa şi astfel izbândim cu puţină osteneală. Iar dacă gândurile insistă, atunci să chemăm Numele lui Hristos, întorcându-ne cu mânie împotriva acelor gânduri.
Să ne străduim ca atunci când vedem persoane care smintesc, să nu le păstrăm amintirea în lăuntrul nostru, ci îndată să o alungăm, ca nu cumva închipuirea acestor persoane să pătrundă în sufletul nostru, iar apoi să ne-o pună diavolul înainte pentru a ne pricinui război.
9. Pentru gândurile de hulă, fiul meu, pe care ţi le aduce diavolul, îţi spun să nu te temi; este sămânţa invidiei celui rău. Nu caută altceva decât să înăbuşească
334
sufletul creştinului cu ideea că huleşte el însuşi, ca în felul acesta să-i otrăvească inima. Pe o ureche să intre şi pe alta să iasă, atâta nepăsare să arăţi. Şi aceasta pentru că nu sunt ale tale gândurile acestea.
Fiul meu, să nu te temi! Eu voi purta răspunderea pentru ele. Când îţi vor veni astfel de gânduri să spui lui satana: „Adu tot ce vrei. De acum nu mă mai interesează de cele ce-mi spui, căci toate acestea sunt meşteşugirile tale”.
Cu toate că gândurile sunt curat diavoleşti, avem şi noi o oarecare vină pentru ele. Şi care este aceasta? Este trufia ascunsă din mintea noastră, gândul care ne spune că suntem ceva. Iar aceasta se descoperă din gândurile de hulă. De asemenea izvorăsc şi din mânie, ură şi celelalte. Pentru aceasta, pe lângă faptul că le vom dispreţui, ne vom îngriji să ne osândim pe noi înşine şi să războim orice gând de mândrie. De asemenea să fim în pace cu toţi, chiar dacă vreunul ne face rău.
10. Nu grăiţi multe, ci fugiţi de vorbirea împotrivă, de grăirea în deşert şi de toate câte le pricinuieşte limba neînfrânată. Alungaţi gândurile rele din mintea voastră de îndată ce se ivesc, precum şi închipuirile necurate. Fiindcă acestea, rămânând mult timp în minte şi inimă, creează o stare pătimaşă. Pe când atunci când luăm aminte de la început la închipuirile necurate şi la gândurile ruşinoase aduse de acestea, petrecem în linişte şi ne îndulcim de desfătarea adusă de curăţia sufletului.
Pentru aceasta, fiii mei, să luăm aminte la noi înşine, la fiecare intrare a diferitelor gânduri ale răutăţii, căci acest lucru este valabil pentru orice gând rău. Oricare dintre ele, atunci când găseşte mintea fără luare-aminte, intră şi creează, potrivit cu patima, starea bolnăvicioasă arătată mai sus.
335
Aşadar, fiindcă monahul este războit mai ales de gânduri, singurul lucru care îl izbăveşte este trezvia. Aceasta, trezvia (vfjipLg), vine de la verbul vfjcţjco care înseamnă a lua aminte, a priveghea. Atunci când şi noi suntem cu luare-aminte, casa sufletului nostru se va păstra bine şi ne vom mântui sufletele noastre, pentru care ne nevoim în toată viaţa noastră.
11. Când omul este mai tânăr, este cu neputinţă să nu fie războit de gândurile şi de închipuirile ruşinoase. Trebuie însă să le alungăm îndată şi să rostim Rugăciunea lui Iisus, iar ele vor pleca. Dacă iarăşi vor veni, iarăşi le vom alunga cu rugăciunea şi cu trezvia, adică cu luarea-aminte şi cu privegherea minţii.
Trebuie să luăm aminte să nu-l lăsăm pe ispititorul să ne aducă închipuirile sale, fiindcă mai întâi apare închipuirea, apoi gândul, după care plăcerea ruşinoasă. Când prin trezvie nu lăsăm să se formeze închipuirea cea rea şi rostim în acelaşi timp Rugăciunea, atunci ne izbăvim de război şi totodată suntem încununaţi de Dumnezeu pentru buna noastră intenţie, aceea de a plăcea lui Dumnezeu.
12. Oricâte îţi va spune gândul, întotdeauna să ştii, fiul meu, că toate sunt ale diavolului şi au ca scop acela de a te aduce la deznădejde, iar el să stea şi să râdă. Pentru aceasta şi tu bate-ţi joc de dânsul şi nu da nici o importanţă cuvintelor lui putrede. Nu vei pătimi niciodată rău atunci când îl dispreţuieşti. Ia aminte doar să nu dai importanţă la ceea ce-ţi spune şi te vei mântui.
Nu vei pătimi absolut nimic dacă vei păzi cele de mai sus. Numai cel care a crezut gândurilor sale a pătimit
336
rău. De aceea dispreţuirea împreună cu rugăciunea face minuni.
Nu te întrista, fiul meu, nu deznădăjdui, nu-ţi pierde curajul. Orice ţi-ar aduce în minte diavolul este minciună, înşelare. Nu-l crede deloc! El se bucură când vede că oamenii se amărăsc şi îi dau crezare. şi se mâhneşte îngrozitor de mult când vede că nu-l cred, ci rămân în pace.
Când stareţul meu îmi spunea că este nevoie de aceste gânduri de dispreţuire, îndată am crezut şi am pus în lucrare. De aici a venit şi vindecarea.
Cel mai bun leac este dispreţuirea desăvârşită a acestor gânduri, iar vindecarea se face cu desăvârşire. Cunoaşte odată pentru totdeauna că acesta este leacul. Ia aminte să nu-l treci cu vederea, ci loveşte neîncetat răul. Adică toată strădania ta să fie aceea de a nu primi gândurile pe care ţi le aduce diavolul, să nu-i dai importanţă deloc şi să nu te mâhneşti.
13. Tinereţea nu-şi uită hotarele ei fireşti; pentru aceasta valuri sălbatice de gânduri necurate lovesc cetatea lui Dumnezeu, ca să o facă sălaş al gândurilor necurate.
Fugiţi de închipuirile necurate; cu sabia Duhului, adică cu Rugăciunea lui Iisus, omorâţi gândurile babilonice, ca să fiţi fericiţi în ziua când se vor arăta toate cele ascunse ale oamenilor.
14. Nu primi, fiul meu, gândurile de desfrânare, ci învaţă chipul în care să le alungi pe acestea. Iar această lecţie le va împuţina la jumătate şi cu biruinţe va încununa creştetul tău.
De îndată ce se va ivi în închipuire persoana care pricinuieşte gândurile ruşinoase, fără nici cea mai mică
337
amânare, să o alungi, aşa cum faci atunci când închizi ochii pentru că nu vrei să vezi ceva. Şi mâniindu-te împotriva diavolului, rosteşte Rugăciunea repede, cu durere şi lacrimi şi îndată vei vedea că gândul cel rău va da înapoi.
Dacă închipuirea stăruie, atunci fă bucăţi imaginea acelei persoane şi urâţeşte-o, iar scârba va alunga plăcerea pe care o creează amintirea acelei persoane.
Fii cu multă luare-aminte ca să nu prinzi îndrăzneală şi să asculţi de vreun gând rău, căci atunci această mică neatenţie îţi va pricinui un mare război. Ia aminte să nu te atragă dulceaţa închipuirii celei ruşinoase şi să vorbeşti împreună cu persoana închipuită, căci mai apoi vei scăpa cu greu din acea cursă şi vei vedea de câtă pază este nevoie în privinţa gândurilor.
15. De vreme ce există război cu diavolul, fiul meu, cu siguranţă vom avea gânduri. Câtă vreme trăieşte înlăuntrul nostru omul cel vechi, vom avea manifestări bolnăvicioase. Însă atunci când cineva este bolnav, are nevoie de răbdare şi nu de deznădejde. Tu de ce deznădăjduieşti, fiul meu? Sileşte-te pe tine însuţi! Aminteşte-ţi de moarte şi de înfricoşătoarea Judecată şi de iad! Smereşte-te, pentru că din mândrie ţi se întâmplă cele rele. Nu te înfricoşa deloc, ci îndrăzneşte, căci Harul lui Dumnezeu te va ajuta, dacă te smereşti.
16. Când ne războim împotriva gândurilor demonice, ni se va socoti nevoinţa ca mucenicie. Şi aceasta pentru că atunci când cineva suferă mult în vremea atacului gândurilor rele şi Dumnezeu vede osteneala şi durerea sufletului şi i se socoteşte ca mucenicie.
338
Gândurile de necredinţă au ca pricină trufia şi egoismul. Alungă aşadar, fiul meu, gândurile egoiste şi să cugeţi foarte smerit despre tine însuţi. Să nu osândeşti pe nimeni, ci să vezi numai greşelile tale. Ia aminte la cuvintele tale şi să nu amărăşti pe vreun om.
Gândurile tale de necredinţă să le dispreţuieşti cu totul ca pe unele ce sunt demonice şi au ca scop să-ţi fure râvna pentru nevoinţă, după care să te predea demonului desfrânării, iar apoi morţii sufleteşti.
De îndată ce vei începe lupta, îţi vor veni gânduri de mândrie (cum că te nevoieşti şi celelalte). Atunci gândurile de necredinţă vor intra pretutindeni şi vei vedea cum ne batjocoresc demonii.
Să nu dai nici o atenţie la gânduri, ci este nevoie de desăvârşită dispreţuire. Apucă-te de rugăciune şi de cugetarea la moarte şi vei vedea cum diavolul va schimba măştile.
17. Să avem neîncetat în mintea noastră cugetări duhovniceşti folositoare, astfel încât vicleanul diavol să nu găsească libertate să ne aducă o mie şi una de cugetări păcătoase, care întinează sufletul nostru şi ne fac vinovaţi şi necuraţi înaintea lui Dumnezeu.
Să luăm aminte, aşadar, la fiecare cuget şi faptă a noastră, ca să nu-L întristăm pe Preadulcele Iisus, Care pentru noi cei vinovaţi a răbdat moarte grea şi dureroasă.
Fiul meu, ia aminte la gândurile tale! Să fii silitor, întotdeauna pregătit pentru înfruntarea gândurilor! Să nu cedezi, pentru că fiecare cedare o plătim foarte scump!
18. Luptă-te, fiul meu, cu tărie împotriva gândurilor celor viclene. Nu le lăsa loc în inima ta, căci necurate
339
fiind, ce altceva decât necurăţie vor lăsa în ea? Mânie-te împotriva acestora şi rugându-te, vei simţi odihnă.
Alungă, bunul meu fiu, închipuirile necurate! Nu lăsa să se zugrăvească în culori vii, fiindcă de aici vine căderea morală în suflet. Aceasta este rădăcina tuturor relelor.
Loveşte fără milă închipuirea necurată, având întru tine frica dumnezeiască şi neîncetata Rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Strigă cu tărie, strigă şi Iisus Care stă de faţă nevăzut te va ajuta! Căci: „Aproape este Domnul de cei ce-L cheamă pe El”1.
19. Am primit scrisoarea ta, în care îmi scrii despre gândurile de hulă în general. Astfel de gânduri se nasc din mândrie. Când spui că ispitele au îndepărtat mândria din sufletul tău, te înşeli. Roada arată care pom a odrăslit-o, iar rezultatul arată începutul.
Scria un bătrân că după măsura ispitelor pe care le avem, şi mândria locuieşte întru noi. Dacă am avea adevărata smerenie, pacea lui Dumnezeu s-ar sălăşlui în inima noastră şi toate s-ar săvârşi în linişte şi pace. Dar ca să se tulbure pacea cetăţii, se pare că răzvrătiţii şi spionii şi-au făcut apariţia, de unde şi anomaliile în rândurile cetăţenilor, a gândurilor.
Iar tămăduirea acestora aceasta este: a nu citi cărţile ereticilor. Dispreţuire desăvârşită faţă de gândurile de hulă, ca pe unele ce sunt străine, lătrături de câine, odrasle ale diavolului. De rugăciune smerită este nevoie, de împăcare, dacă cumva suntem învrăjbiţi cu cineva, trezvie, dacă am căzut în nepurtare de grijă.
Acestea tămăduiesc această boală, mai ales desăvârşita dispreţuire a celor care sunt „vărsături” ale diavolului.
1 Psalmi 145,18.
340
Odată, pe când Avva Pamvo avea gânduri de hulă, s-a rugat zicând: „Doamne, cum mă voi izbăvi de gândurile acestea?”. Iar îngerul i-a răspuns: „Pamvo, Pamvo, lasă grija păcatelor străine, adică a gândurilor de hulă, şi îngrijeşte-te de ale tale”.
Cât despre adevărul ortodox nu încape nici o îndoială. Duhul cel Sfânt a prezidat Sfintele Sinoade. Tot ce au vorbit Sfinţii lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu au vorbit şi ca rezultat au avut sfinţirea Sfintelor lor Moaşte.
20. Nu deznădăjdui, fiul meu, deloc. Fiecare ispită este leac binefăcător, care ne răscoleşte. Alungă orice chip de persoană sau faptă care îţi stârneşte patima şi te bagă în ispită. îndepărtează din imaginaţie orice chip de persoană şi rosteşte Rugăciunea cu gura ca o maşină şi vei vedea îndată folosul acestui chip de nevoinţă.
Străduieşte-te ca nu cumva dorinţa şi chipul persoanei să-ţi câştige inima şi mintea.
La început ne aduce în minte persoanele iubite pentru a slăbi tăria sufletului şi nevoinţa lui şi astfel să câştige o biruinţă cu rezultate nebănuite.
De aceea e nevoie să nu tratăm lucrul cu nepăsare, ci să ne împotrivim cu bărbăţie de la început, alungând din imaginaţie chipurile persoanelor, rostind Rugăciunea şi înfrânându-ne puţin de la mâncare. Şi prin mărturisire curată şi continuă, având împreună-luptător Harul lui Dumnezeu, credem că vrăjmaşul va ceda.
21. Am primit, fiul meu, scrisoarea ta şi am văzut jocul pe care îl făcea diavolul cu tine. în aceste situaţii să nu te mâhneşti, ci simplu să te porţi faţă de el cu iscusinţă, adică atunci când îţi aduce gânduri de necredinţă,
341
de hulă etc., tu să nu faci nimic altceva decât să iei metania şi să începi să rosteşti Rugăciunea cu intensitate şi neîncetat, ca un mecanism. Şi vei vedea că peste puţin îţi vor fugi gândurile şi întristarea. În aceste cazuri să nu te împotriveşti în cuvânt, ci să rosteşti doar Rugăciunea, fără nici un alt gând sau închipuire, şi pe toate le vei vedea risipindu-se ca pânza unui păianjen. Nici o nelinişte să nu-ţi strice pacea sufletească.
22. De asemenea, pentru a spori în viaţa duhovnicească este de trebuinţă să alungăm diferitele gânduri şi închipuirile cele rele, care ne stârnesc patima şi ne întinează sufletul.
Nu trebuie să rămânem călduţi în ceea ce priveşte primirea gândurilor şi închipuirilor rele, pentru că fiecare păcat porneşte de la imaginaţie şi gând. Aşadar, dacă vom dezrădăcina cu stăruinţă gândurile şi închipuirile cele rele, trebuie să cunoaştem că ducem o luptă siste matică de curăţire de patimi, în urma căreia omul devine liber de iritările sufleteşti şi mintale. Dimpotrivă, atunci când nu ne îngrijim să ducem această luptă de curăţire a minţii de gândurile şi închipuirile cele rele, este firesc să fim biruiţi de patimile cele de necinste şi să fim luaţi în stăpânire de către demoni şi păcate.
23. Fii cu multă luare aminte la imaginaţie! Să nu primeşti nici o închipuire, căci altfel îţi va deveni idol pe care îl vei adora! Mintea rătăcitoare, ca o pasăre de pradă obraznică, face cele mai ciudate reprezentări; intră în cele mai intime ale conştiinţei şi înfăţişează cele nevăzute şi ascunse ale aproapelui. Cu Rugăciunea strică acea închipuire, de îndată ce începe să ia formă. Cu
342
cât întârzii mai mult aceasta, cu atât te vei osteni mai târziu şi vei suferi.
24. Fiecare să ia aminte la sine, la slujirea sa, mai ales la inima sa, să cerceteze dacă are pomenirea lui Dumnezeu, pomenirea morţii, a iadului, a Raiului şi orice altă cugetare dumnezeiască. Faptul că nu avem mângâiere în suflet se datorează răspândirii minţii şi nu interiorizării şi pomenirii lui Dumnezeu. întoarceţi-vă înspre lăuntrul vostru! Daţi lucrare duhovnicească minţii voastre şi nu o lăsaţi să colinde pe ici-colo. Siliţi-vă puţin pe voi înşivă! Păstraţi tăcerea, nu rostiţi cuvinte de prisos! Rugaţi-vă neîncetat şi osândiţi-vă în sinea voastră, şi să nu vă îndreptăţiţi deloc! Fără silire de sine nu iese nimic duhovnicesc.
CAPITOLUL XV
1. Timpul este scurt şi nu se ştie când va lua sfârşit. Pentru aceasta să ne nevoim şi să luăm aminte la noi înşine. Să alungăm orice gând rău cu mânie şi cu Rugăciunea lui Iisus, rostită cu tărie. Dacă şi lacrimi vom vărsa, Mult folos vom dobândi, fiindcă lacrimile curăţă sufletul şi mai vârtos decât zăpada îl albesc. Să ne înarmăm cu bărbăţie, căci lupta noastră este împotriva puterilor întunericului, care niciodată nu se împacă cu noi, nici nu-şi îmblânzesc atacurile. Pentru aceasta şi noi să ne sculăm şi să nu dormităm, fiindcă ne primej duim să pierdem viaţa cea veşnică. Dacă vom pierde biruinţa, ne vom pierde sufletul, vom pierde odihna cea veşnică şi bucuria în Dumnezeu şi vom fi osândiţi la a doua moarte, care va fi despărţirea cea veşnică de Dumnezeu. Să nu fie aceasta!
Să priveghem luând aminte la gânduri, căci începutul căderilor de la gânduri se face. Aşadar, să războim cu tărie gândul de la început şi să nu îngăduim să se întărească în lăuntrul nostru prin nepăsare, ci atunci când va veni să alungăm închipuirea şi să luăm sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, adică: „Doamne Iisuse
344
Hristoase, miluieşte-mă”. Strigând Preadulcele Nume al lui Iisus, îndată vine la noi ajutor de sus, iar demonii fug în grabă. Dar să nu spunem Rugăciunea cu nepăsare, ci cu duh fierbinte, strigând din adâncul sufletului: „Învăţătorule, mântuieşte-mă, că pier”1. Osteneala este mică, fiindcă la început se face nevoinţa. Dacă însă vom lăsa gândurile şi se vor întări, atunci lupta va deveni grea şi adeseori vom fi biruiţi şi răniţi. Dar dacă ne ridicăm şi strigăm, va veni din nou Bunul Chivernisitor Iisus şi ne va conduce corabia la limanul cel liniştit.
De la gânduri ne netrebnicim (întinăm) sau ne îndreptăm, adică sporim. Pentru aceasta să punem păzitor în inima noastră mintea, adică trezvia, având ca arme bărbăţia, rugăciunea, tăcerea şi prihănirea de sine. Dacă ne vom nevoi astfel, vom dobândi dulcea pace, bucuria, curăţia, filosofia cea duhovnicească, rugăciunea, care ca o altă tămâie binemirositoare va tămâia biserica lui Dumnezeu, care este omul lăuntric. „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?”2. Acestea le scriu ca să ridic sufletele voastre la trezvia cea duhovnicească, ca să aflaţi pacea cea lăuntrică a lui Dumnezeu, spre bucuria voastră. Amin.
2. Să ne nevoim după putere în postirea trupului, în postirea simţurilor, a minţii şi a inimii, războind pe vrăjmaşul sufletului nostru cu toate puterile noastre. Păzeşte, fiul meu, simţurile tale şi mai ales ochii. Ochii sunt tentaculele caracatiţei care prind tot ce mişcă înainte, iar priveliştea păcatului o prind mai uşor. Prin privirea ochilor au căzut turnuri duhovniceşti şi s-au
1 Luca 8,24.
21 Corinteni 3,16.
345
pierdut. David neluând aminte la ochi, a lucrat ucidere şi desfrânare, deşi era un mare prooroc al lui Dumnezeu.
Fiindcă te afli, fiul meu, în mijlocul prilejurilor de păcătuire, fii cu luare aminte la simţuri, mai ales la mintea ta, la „cârmaci”, „pasărea cea îndrăzneaţă”, aşa cum spune Sfântul Isaac Sirul. Mintea intră întru cele ascunse ale faptelor aproapelui; devine un pictor respingător atunci când zugrăveşte cele de ruşine. Pentru aceasta îngrijeşte-te cu orice preţ să păstrezi mintea curată, alungând îndată fiecare gând şi închipuire păcătoasă, ca ajutor puternic având Rugăciunea şi mânia, precum se spune: „Măniaţi-vă şi nu păcătuiţi”1.
3. Să privegheaţi neîncetat şi să vă păziţi mintea, căci de purtarea de grijă sau nu în acestea depinde viaţa sau moartea nemuritorului vostru suflet.
Toate pornesc de la imaginaţie. Nu există păcat sau virtute care să nu aibă ca început închipuirea minţii. Prin urmare păzirea cu sârguinţă a curăţiei ei înlesneşte scopul sfânt al mântuirii.
Trezvia duhovnicească, în înţelesul ei principal, este aceasta: a păstra mintea curată de închipuirile pătimaşe şi a ne împotrivi fiecărui atac al vrăjmaşului cu Sfântul Nume al lui Iisus şi cu cuvântul împotrivitor.
Fărătrezvie nu se dobândeşte curăţirea sufletului şi a trupului şi prin urmare nici Dumnezeu nu Se arată întru simţirea minţii şi a inimii.
Dacă Domnul nu cercetează sufletul omului, atunci el rămâne în întunericul păcatului. Însă noi, ca unii ce suntem monahi şi afierosiţi acestui scop mântuitor, pentru a ajunge la curăţirea lăuntrică de patimi, suntem datori
1 Efeseni 4,26.
346
să ne exersăm foarte bine întru nevoinţa trezviei, prin care ne vom apropia de Dumnezeu întru simţirea inimii.
Această lecţie mântuitoare, trezvia zic, care îl sfinţeşte pe om, diavolul o războieşte foarte tare şi foloseşte toate mijloacele ca să o împiedice, atacând cu toelul de gânduri şi sminteli.
Dar şi noi trebuie cu orice preţ să ne împotrivim acestuia, pentru a primi răsplata curăţirii lăuntrice şi a fi încununaţi de către Puitorul de nevoinţe Hristos. Nu vă înfricoşaţi în faţa atacurilor satanice ale vrăjmaşului nostru de obşte, ci nevoiţi-vă cu curaj şi nădejde în Domnul nostru, care nu ne-a lăsat să fim ispitiţi mai presus de puterile noastre.
Îndrăzniţi, aşadar, fiii mei, şi păşiţi cu nădejdea cea dulce în acoperământul cel tare al Maicii Domnului şi cred cu tărie că ne vom învrednici de viaţa cea veşnică, împreună cu toţi cei ce bine s-au nevoit şi s-au încununat în Biserica cea biruitoare din Cer. Amin.
4. Un om sfânt scotea demoni. Ieşeau degrabă pentru că se temeau de el. Un ucenic de-al său l-a întrebat:
gheronda, de ce se tem demonii de Sfinţia Voastră?
Fiul meu, când aveam război trupesc ce venea prin gânduri, niciodată nu mi-am îngăduit să cedez în faţa gândurilor. întotdeauna am aşezat astfel războiul, încârontul să fie în zona provocării. Niciodată nu am îngăduit diavolului să înainteze dincolo de provocare. şi fiindcă aveam neîncetat război, Dumnezeu mi-a dat această binecuvântare, acest har, în ciuda nevredniciei mele, încât demonii se tem şi pleacă.
Gândiţi-vă, tăia ispita afară de uşă, de îndată ce bătea la uşă; nu îi deschidea deloc. De ce nu-i deschidea? Ce avea înlăuntrul său care îl împiedica pe diavol? Avea
347
cugetările cele sfinte; acelea îi ocupau mintea. Acela lovea de afară ca să intre, dar nu i se dădea loc ca să-şi pună şi el ale sale înlăuntru. Îl oprea cu pomenirea lui Dumnezeu. Această neîncetată biruinţă care se făcea i-a dat acestui Sfânt harul de a se teme demonii de el şi a pleca din oameni.
Mare laudă se cuvine acelui om care a izbutit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-l ţină pe diavol în tărâmul provocării.
Nu este nici un muritor, nici un om duhovnicesc şi nevoitor care să nu fie supus atacurilor vrăjmaşului. Dacă însă are porţile şi ferestrele deschise, aşa cum se întâmplă de obicei la mireni, care nu au cunoaşterea lui Dumnezeu, atunci vrăjmaşul înaintează şi-l biruieşte.
Oamenii duhovniceşti se nevoiesc să nu-i deschidă vrăjmaşului nici o portiţă, nici fereastră, nici o gaură.
Păcatul cu fapta, care nu se săvârşeşte cu inima, ci cu gura, cu fapta, de multe ori este greu de săvârşit, căci trebuie să concureze o mulţime de lucruri ca să poată fi săvârşit. Însă păcatul cu mintea este foarte lesnicios. Adică omul poate la orice ceas şi loc să săvârşească păcatul cu mintea, fără ca cineva să cunoască aceasta. De multe ori săvârşirea exterioară cu fapta este împiedicată, pe de o parte fiindcă trebuie să concureze mulţi factori, pe de altă parte din pricina ruşinii. Dimpotrivă, păcatul lăuntric, cel cu mintea, poate să-l convingă pe om să ucidă lăuntric, fără să se facă cunoscut.
Acest păcat lăuntric nu se vede. Oamenii nu-l văd, dar îl vede Dumnezeu. Şi dacă nu ne temem de oameni şi nu ne ruşinăm, pentru că nu se face cunoscut acestora, trebuie să ne temem de Dumnezeu, fiindcă acest păcat cu mintea, această fărădelege se săvârşeşte înaintea Lui.
348
Mulţi oameni se înşală pentru că intră egoismul la mijloc, care poartă cea mai mare vină.
Mai întâi se face trădarea cea lăuntrică şi apoi se face vădită în mădularele cele din afară ale trupului.
Prin urmare este nevoie de multă luare-aminte, de neîncetată trezvie. Să existe păzitor şi strajă înlăuntrul nostru care să urmărească gândurile care intră şi ies. Să le cerceteze identitatea, ca să nu intre spioni şi să stârnească în statul sufletului război civil.
Este nevoie ca vederea sufletului să fie foarte curată şi puternică, să-l vadă de departe pe vrăjmaş şi să ia măsurile necesare.
Câte gânduri nu ne atacă neîncetat? Nenumărate, fiecare patimă având gândurile ei specifice. Şi dacă sufletul vede curat, împiedică gândurile de departe. Chiar şi din „mirosul” lor îşi dă seama că este vorba să se răscoale cutare patimă. Atunci se pregăteşte îndată şi pune străjeri şi ridică metereze şi este gata să înfrunte atacul acelei patimi.
Oamenii sunt robiţi. Patima este precum şarpele care are înăuntru otravă. Sunt nişte şerpi care au o suflare otrăvitoare ce otrăveşte orice fiinţă vie care există în acel loc, după care o devorează. Tot astfel şi şarpele păcatului. Răspândeşte de departe otrava plăcerea şi paralizează mintea, paralizează puterile, iar omul este luat în robie şi se îndreaptă fără voie spre rău.
Iar atunci când se află în această stare a robiei, oamenii protestează şi spun: „Dar nu pot să mă împotrivesc; nu pot să fac nimic în acel ceas”. Răspunsul este că: Trebuie să se ia măsurile necesare, ca să nu ajungă mintea şi inima să fie luate în robie, să fie dezarmate. Din experienţa lucrului, de îndată ce şarpele cel gândit îşi va răspândi de departe otrava sa, chiar mai înainte
349
ca aceasta să ajungă la noi şi să ne otrăvească mintea şi sufletul, să ne luăm măsurile necesare pentru a scăpa de primejdie. Căci atunci când suntem otrăviţi, nu mai putem face nimic.
Când omul va fi biruit în lupta cu gândurile, cedând în faţa provocărilor imaginaţiei, să ştim că de acolo, de la imaginaţie, se trage tot răul. Iar când va suferi multe naufragii duhovniceşti şi va fi rănit în repetate rânduri de către închipuirile desfrânate, atunci de îndată ce satana va reveni cu aceleaşi închipuiri, de îndată ce le va închipui în minte, omul va fi luat în robie. Pentru aceasta este nevoie ca monahul să nu cedeze, ca să nu se întărească în el patimile şi închipuirile.
5. Să ai ochii sufletului tău neadormiţi; pază a simţurilor trupului mai ales a ochilor -, cât şi a sufletului îndeosebi a răspândirii minţii. Şi aceasta pentru că prin simţurile acestea intră toţi microbii otrăviţi ai bolilor duhovniceşti, iar odată cu trecerea timpului creştinul, lipsit de luarea-aminte, dobândeşte multe boli şi pierde nepreţuita sănătate a sufletului său nemuritor.
6. Luptă, fiul meu, lupta cea bună a vieţii celei veşnice! Pune început bun, ca să câştigi sfârşit şi mai bun! Mintea ta să fie pironită întru pomenirea lui Iisus Hristos, iar El ţi se va face toate: şi bucurie, şi pace, şi umilinţă, şi mulţime de lacrimi de viaţă izvorâtoare, care vor face sufletul tău mai alb ca zăpada şi mai uşor decât norul.
Când păstrezi, fiul meu, tăcerea şi rosteşti Rugăciunea cu atenţie, adică mintea ia aminte la cuvintele rugăciunii, fără să se abată la altceva în afara rugăciunii, atunci mintea va începe să simtă dulceaţa lui Iisus. Te
350
va ajuta foarte mult la aceasta faptul de a te smeri pe tine însuţi întotdeauna. Neîncetat să te prihăneşti pe sineţi şi niciodată să nu te îndreptăţeşti, adică în orice ispită să dai dreptate fratelui tău, zicându-ţi că tu greşeşti. Aceasta înseamnă smerenie.
7. Ia aminte, fiul meu, la închipuirile şi la gândurile cele păcătoase. Totul ţine de gând. Mintea ta să fie străjer care să ia aminte la închipuirile cele necuviincioase care vin în sfera imaginaţiei, căci îndată se naşte primejdia ca sufletul să păcătuiască şi să întristeze pe Acela Care pentru noi toţi S-a răstignit pe Lemnul care pe atunci era fără de cinste, iar acum de către toţi este cinstit.
Desfrânarea se face cu sufletul foarte uşor atunci când lăsăm în lăuntrul nostru gânduri necurate să ne biruiască. Aceasta nu este altceva decât desfrânare duhovnicească.
Ia aminte, fiul meu, la ochi dacă vrei să-l biruieşti pe demonul desfrânării. La fel de primejdios este să priveşti imagini necuviincioase, ziare, reviste etc.
8. Cea mai mare biserică, în care binevoieşte Dumnezeu să locuiască, este cea pe care a zidit-o cu mâinile Sale, adică întreaga noastră existenţă, sufletul nostru, atunci când este curat.
Curăţia inimii este de trebuinţă pentru ca mintea să fie slobodă de gândurile rele, din care izvorăsc simţirile rele şi pătimaşe, care aduc în trup aţâţările cele pătimaşe. Atunci, şi trup şi suflet, se întinează şi amândouă îşi pierd curăţia şi neprihănirea.
Primul gând rău şi pătimaş, dar chiar mai înainte de acesta închipuirea cea pătimaşă, este începutul a tot păcatul.
351
Nici un păcat nu se săvârşeşte dacă nu premerge mai întâi gândul cel rău în imaginaţie.
Prin urmare, pentru a dobândi cea mai mare dintre bunătăţi, curăţia în adevăratul sens al cuvântului, trebuie să ne curăţim mintea de gândurile şi închipuirile păcătoase. Numai astfel se dobândeşte curăţia cu temelii trainice.
Dacă vrem să tăiem faptele cele rele, fără să ne îngrijim de curăţia lăuntrică a gândurilor, în zadar ne ostenim. Când ne îngrijim de curăţia sufletului, va locui în el Dumnezeul slavei, va deveni biserică a Sa de preţ, ce răspândeşte mireasma rugăciunii neîncetate către Dânsul.
9. Chiar dacă ne ostenim trupeşte zi şi noapte, dar înlăuntru nu ne îngrijim să scoatem rădăcinile din care răsare toată răutatea, care este folosul?
Avem neapărată nevoie de trezvie şi neîncetată rugăciune, pentru ca răul care sălăşluieşte în noi să-l lepădăm şi să-l înlocuim cu binele cel duhovnicesc.
Luaţi aminte să nu vă fure în timpul zilei rugăciunea rostită cu gura prin răspândirea adusă de rucodelie, ci strigaţi Preaslăvitul şi Preadulcele Nume al lui Iisus, iar El nu va întârzia să vină să ne ajute şi să ne mângâie. Şi câte nu poate îndrepta şi înnoi binecuvântata rugăciune!
Siliţi-vă la rugăciune! De ce să colinde mintea pe ici-colo şi să nu se întoarcă la Iisus, pentru Care am lăsat toate şi răbdăm toate?
10. Fiul meu, păzeşte mintea ta de gândurile cele rele, alungă-le cu Rugăciunea lui Iisus de îndată ce vin, căci precum albinele fug de fum, tot astfel şi Duhul cel Sfânt pleacă atunci când va simţi duhoarea adusă de fumul gândurilor ruşinoase. Şi precum albinele se duc la flori care au nectar, tot astfel şi Sfântul Duh vine în
352
mintea şi inima în care se lucrează dulcele nectar al virtuţilor şi al gândurilor celor bune.
Mintea să ia aminte, fără imaginaţie, la cuvintele Rugăciunii lui Iisus, pe care le va rosti fie mintea, fie gura. Scopul tuturor metodelor, adică epicentrul este să ne rugăm fără imaginaţie, ci doar cu atenţie la cuvintele Rugăciunii.
11. Din experienţă cunosc că atât partea trupească, cât şi cea duhovnicească a nevoitorului se curăţesc prin liniştire, rugăciune, studiu duhovnicesc, lacrimile curăţitoare izvorâte din adevărata pocăinţă şi din contemplaţia celor dumnezeieşti. Ajută, desigur, şi asceza, atunci când există tăria trupului. Însă când aceasta lipseşte, mulţumirea şi prihănirea de sine completează lipsa ascezei.
Evlavia cuprinzătoare şi trezvia sunt totul; sunt semnele unui suflet viu în Hristos. Când acestea lipsesc şi se săvârşeşte doar asceza, fie se foloseşte omul foarte puţin, fie se pierde, aflaiind sub stăpânirea trufiei, celei pricinuite de laudele oamenilor sau de gânduri. Cel care nu are trezvie, această lumină a sufletului, care este nepreţuită, îşi pierde ostenelile sale, aşa cum am văzut în cărţi că mulţi asceţi s-au pierdut în pustie.
Asceza închipuie frunza unui copac, pe când trezvia roada acestuia. „După roadele lor îi veţi cunoaşte...”1; după roadă ne recunoaştem. Dumnezeu să ne lumineze pe unde să umblăm, căci lipsesc adevăraţii povăţuitori şi fiecare păşeşte pe drumul său. Dumnezeu să ni Se facă nouă tuturor Povăţuitor.
12. Fiii mei, toate cele întristătoare pe care vi le aminteşte vrăjmaşul sufletului nostru, diavolul,
1 Matei 17,6.
353
străduiţi-vă să le alungaţi îndată, fără amânare, căci fiecare amânare aduce urmări neplăcute.
Diavolul este biruit cu desăvârşire cu rugăciunea şi cu trezvia. Esenţa trezviei constă în a priveghea neîncetat cu mintea şi a ne împotrivi gândurilor pătimaşe şi închipuirilor aduse de necuraţii demoni. în aceasta stă viaţa sau moartea, netrebnicirea sau îmbunătăţirea. Cu alte cuvinte sufletul care se roagă şi se scârbeşte de gândurile cele viclene, dispreţuindu-le, se curăţă cu timpul şi se sfinţeşte.
13. Să fugim de momeala gândului şi să ne împotrivim la începutul apariţiei păcatului ca gând neînsemnat. Şi astfel, cu harul lui Hristos, ne vom depărta de o experienţă amară şi greu de evitat. La început păcatul vine ca o vulpe cu viclenie şi momeşte pe nesimţite, convingând că este o furnică care nu merită atenţie şi luptă. Iar sufletul rămâne în nepăsare şi moliciune, dar mai apoi furnica se face în scurtă vreme leu neîmblânzit şi osteneală multă pentru suflet.
14. În războiul trupesc numai fuga îl izbăveşte pe om, adică să fugim de închipuire şi gânduri de îndată ce se arată. Să nu stai deloc să examinezi sau să vorbeşti cu închipuirile. Mare şi înfricoşătoare cursă este închipuirea. Tot ceea ce evită cineva cu uşurinţă prin privire şi pipăire, aceea cu uşurinţă se apropie prin închipuire.
Nevoieşte-te să alungi cu desăvârşire din mintea ta orice închipuire, să o cureţi de tot ceea ce este lumesc sau din afara mănăstirii tale. Numai o singură amintire să le înlocuiască pe toate, şi anume amintirea Preadulcelui Iisus.
354
Dacă ceva din chilia ta îţi aduce aminte de cineva, de nevoie trebuie să lepezi acel lucru, ca să supravieţuieşti cu orice chip în război.
Străduieşte-te să ştergi trecutul tău, iar atunci când acesta voieşte să te sugrume, cheamă-l pe Iisus şi El te va ajuta.
Despre Rugăciunea minţii şi inimii
1. Rugaţi-vă după porunca Apostolului Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat”1. Părinţii niptici spun: „Teolog este cel care se roagă cum se cuvine, iar cel ce se roagă cum se cuvine este teolog”. Cu adevărat, părinţii niptici învaţă că prin nevoinţă, făptuire şi contemplaţie, prin trezvie şi rugăciune, mintea omului se curăţă, se luminează şi se desăvârşeşte. Atunci primeşte darul cuvântării de Dumnezeu. Teologie nu gnoseologică, aşa cum o învaţă teologii din universităţi, ci teologia provenită din izvorul dumnezeiesc, din care râurile adevăratei teologii izvorăsc pururea.
Sfinţii Părinţi niptici spun că mintea care se depărtează de la contemplarea lui Dumnezeu devine fie dobitocească, fie de fiară. Dimpotrivă, mintea care se îndeletniceşte cu rugăciunea, mai ales Rugăciunea lui Iisus, devine văzătoare de Dumnezeu, luminată fiind cu străluciri dumnezeieşti.
De rugăciune depinde mântuirea omului, fiindcă aceasta îl uneşte şi îl apropie de Dumnezeu. Aşadar, când omul este aproape de Dumnezeu, este firesc să nu se abată de la calea morală, fiindcă ia aminte la fiecare pas al său. Însă cu toată această atenţie a sa, diavolul
11 Corinteni 5,17.
355
nu încetează să ne pândească mereu, ca să ne găsească în vremea slăbiciunii noastre şi astfel să ne târască pe drumul său, care întotdeauna este foarte coborâtor.
Pentru aceasta, iubiţii mei fii, trebuie să fim întotdeauna înarmaţi cu rugăciunea neîncetată a Preadulcelui Iisus.
Nu trebuie să uităm că rugăciunea este atacată de demoni, ca să o netrebnicească prin răspândirea minţii. Gânduri de toelul înconjoară mintea sărmanului om în vremea rugăciunii, ca să fure roada acesteia şi să lase numai oasele ei, adică osteneala celui care se roagă.
De aceea cel care vrea să se roage cum se cuvine, trebuie, mai înainte de a începe să rostească Rugăciunea, să alunge orice fel de griji şi gânduri. Mintea, ca un episcop, să stea cu multă luare-aminte la cuvintele rostite, astfel încât rugăciunea să devină izvor de ajutor şi har dumnezeiesc.
Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, satana se va aşeza întotdeauna ca o piedică şi piatră de sminteală împotriva rugăciunii, fiindcă este foarte deranjat şi ars de aceasta.
De aceea, fiii mei, siliţi-vă la rugăciune şi pomeniţi-mă şi pe mine, sărmanul vostru stareţ, ca să mă miluiască Domnul.
2. O condiţie necesară pentru a păstra cununa virtuţilor, dragostea, este să ne îngrijim de rugăciune. Nevoiţi-vă cu Rugăciunea lui Iisus, dacă vreţi ca Hristos să Se sălăşluiască întru voi. Atunci El va lupta împreună cu noi şi, ca un general experimentat, va câştiga lupta, iar biruinţa ne-o va da nouă.
Ca nişte lei ce răcnesc, aşa să ne facem şi noi, atunci când lucrăm Rugăciunea; nu cu nepăsare, nu cu moleşeală, ci cu toată puterea sufletului. întăriţi-vă cu
356
sufletul, cugetând că Rugăciunea lui Iisus este totul. Fără rugăciune sufletul se ofileşte şi suferă cădere după cădere. Dacă în vremea ispitei vom ţine Rugăciunea lui Iisus cu toată puterea sufletului, fără îndoială că vom birui pe diavol, iar biruinţa o vom atribui Preasfântului Nume al lui Iisus.
3. Tu, fiul meu, având în mână arma rugăciunii, luptă-te pentru cucerirea meterezelor dumnezeieşti, căci cel ce se luptă se va încununa, dar nu cu ramură de măslin, ci cu cunună neveştejită a slavei celei veşnice în Ierusalimul cel de sus.
Merită să purtăm această luptă, fiindcă dobândim slava cea neveştejită şi veşnică, pe când cea a atleţilor, care pentru cele vremelnice se luptă, este trecătoare şi deşartă. Pentru aceasta trebuie cu jertfire de sine să ne nevoim, ca să Se slăvească şi prin noi Preasfântul Nume al lui Dumnezeu.
4. Fiii mei, vă rog pentru dragostea lui Dumnezeu, să nu încetaţi Rugăciunea lui Iisus câtuşi de puţin. Buzele voastre să rostească neîncetat Numele lui Iisus, care este pierzătorul diavolului şi al meşteşugirilor lui. Chemaţi neîncetat în ajutor pe Hristos şi El Se va grăbi să vă ajute.
Precum de fierul înroşit nu se poate atinge sau apropia cineva, tot astfel se petrece şi cu sufletul care prin rugăciune se învăpăiază de dragoste către Hristos. Demonii nu se pot apropia. De ce? Fiindcă dacă se vor atinge, se vor arde de focul dumnezeiesc ce-l cuprinde întru sine Numele dumnezeiesc.
Cel care se roagă se luminează, iar cel care nu se roagă se întunecă. Rugăciunea este aducătoare de lumină
357
dumnezeiască. De aceea cel care se roagă cum trebuie se face întreg lumină şi Duhul lui Dumnezeu sălăşluieşte întru el.
Dacă se apropie deprimarea, trândăvia, acedia şi celelalte, să ne rugăm cu frică, cu durere şi cu multă trezvie a minţii, iar minunea mângâierii şi a bucuriei se va petrece îndată, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Omul care se roagă nu poate ţine răutate asupra altcuiva, nici să nu-l ierte pentru vreo greşeală a sa. Toate se transformă în cenuşă atunci când se ating de focul Rugăciunii lui Iisus.
Aşadar, fii mei, nevoiţi-vă cu mântuitoarea şi sfânta Rugăciune a lui Iisus, ca să deveniţi luminoşi şi să vă sfinţiţi. Rugaţi-vă şi pentru mine, trândavul şi păcătosul, ca milostiv să-mi fie Dumnezeu faţă de mulţimea păcatelor mele, cât şi a nenumăratelor mele răspunderi.
5. Fiul meu, pomeneşte-L neîncetat pe Iisus, ca să afli leacul potrivit pentru neputinţele tale. Ai durere? Prin chemarea lui Iisus vei găsi uşurare şi luminare. Eşti cuprins de întristare? Cheamă-L pe Iisus şi vei vedea cum mângâierea va răsări în inima ta. Te cuprinde deznădejdea? Nu întârzia să-ţi pui nădejdea în Iisus, iar curajul şi tăria se vor înmulţi în sufletul tău. Gânduri trupeşti te războiesc în fiecare zi şi te trag spre plăcerile simţurilor trupeşti? Ia focul cel mistuitor al Numelui lui Iisus şi dă foc la neghine. O problemă a acestei vieţi te frământă? Spune: „Luminează-mă, Iisuse al meu, ca să rezolv problema mea şi fă să se săvârşească totul după voia Ta!”. Şi vei vedea că te vei linişti şi cu nădejde vei păşi.
În toate acestea pune Numele lui Iisus ca temelie, podoabă şi acoperământ şi nu te teme de vrăjmaşi. Atunci
358
să te temi, când prin toate vei trece fără Iisus. Fără leac nu aştepta vindecare şi însănătoşire.
Străduieşte-te în rostirea Rugăciunii, fiul meu, şi atunci vei cunoaşte Mult folos şi odihnă sufletească.
6. Strigaţi Numele lui Dumnezeu, căci El este mereu gata a ajuta pe cel care cere. Nu uitaţi Rugăciunea! Toată lumea lăuntrică a omului se sfinţeşte prin Rugăciunea lui Iisus. Este singurul lucru pe care nu pot să-l facă cei care nu se vor nevoi până la sânge.
Ce este mai frumos decât Rugăciunea! Cel care se roagă se luminează şi cunoaşte voia lui Dumnezeu. Şi cum o cunoaşte? Cu siguranţă că atunci când se roagă cum trebuie. Şi când se roagă cum trebuie? Când trimite rugăciunea la Dumnezeu cu toate „ingredientele”. Şi care sunt acestea care îi dau gust bun? Smerenia, lacrimile, prihănirea de sine, simplitatea şi mai ales ascultarea cu dragostea. Rugăciunea aruncă lumină, iar această lumină arată calea cea bună, plăcută lui Dumnezeu.
Rugăciunea să fie neîntreruptă şi făcând astfel, veţi deveni de nebiruit din amândouă părţile. Când veţi fi cuprinşi de gânduri pătimaşe, să începeţi să rostiţi rugăciune scurtă şi îndată veţi afla uşurare. Ţineţi cu tărie Rugăciunea lui Iisus!
7. Rostiţi Rugăciunea cu durere şi umilinţă şi atunci vă veţi simţi altfel. Ia aminte latine însuţi! Atunci te vei vedea pe tine însuţi şi te va durea, iar această durere îţi va aduce mila lui Dumnezeu.
Nu lua aminte la bătăile inimii în timpul rugăciunii, ci numai ţine-ţi mintea nerăspândită, închizând-o în rugăciune. Acesta este scopul şi centrul rugăciunii.
359
Ia aminte neîncetat la Rugăciune şi aceasta le va îndrepta pe toate, căci cel care se roagă se luminează, iar cel care neglijează rugăciunea, precum eu, se întunecă. Rugăciunea este lumina cerească şi cel care are rugăciunea înlăuntrul său sau pe buzele sale, are lumina cea din rugăciune izvorând în inima sa. Iar aceasta îl luminează pe om ce să cugete şi cum să ia aminte la sine şi la cursele diavolului.
8. Siliţi-vă la Rugăciunea lui Iisus şi aceasta vi se va face toate: şi mâncare, şi băutură, şi îmbrăcăminte, şi lumină, şi mângâiere; toate se face celui care o are. Fără ea golul din suflet nu se umple. Pe Hristos vreţi să-L iubiţi? După rugăciune sătânjiţi şi smerenia să v-o însuşiţi şi atunci veţi cunoaşte că împărăţia lui Dumnezeu în lăuntrul vostru este.
Nu lăsaţi ca gândurile cele rele să vă stăpânească, ci alungaţi-le îndată cu Rugăciunea lui Iisus. O, ce minuni săvârşeşte această Rugăciune! Strigaţi Rugăciunea şi îngerul păzitor vă va trimite mireasmă duhovnicească.
Mult se bucură îngerii atunci când monahul se roagă cu Rugăciunea Preadulcelui Iisus. Iisus este desfătarea sufletului vostru.
9. Strigaţi Rugăciunea neîncetat! O, Rugăciune binecuvântată! Să nu vă părăsească sau, mai degrabă, să nu părăsiţi voi Rugăciunea, care este viaţa sufletului, suflarea inimii, primăvara cea duhovnicească care aduce mireasmă în sufletul silitor.
Rugăciunea şi smerenia sunt armele cele preaputernice pe care trebuie să le ţinem în mâini neîncetat, cu o trezvie necurmată, fiindcă acestea ne vor
360
aduce, cu ajutorul lui Dumnezeu, biruinţa împotriva demonilor.
10. Răbdare, fiii mei, nu vă pierdeţi curajul! Rostiţi Rugăciunea cu ardoare! Nu vă împrăştiaţi mintea cu cele pământeşti, chiar dacă aveţi griji! Numai rugăciunea şi pomenirea morţii să le aveţi înaintea voastră. „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin”1.
Dacă vă veţi ruga cu tărie şi necurmat, nu veţi cădea, dacă însă veţi neglija rugăciunea, să ştiţi că veţi avea parte numai de căderi.
11. Îţi doresc, fiul meu, să păşeşti bine pe calea duhovnicească. Greutăţi vor fi mereu, precum şi ispite şi multe altele, dar pe toate acestea le vom înfrunta cu rugăciune şi frica lui Dumnezeu. Diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită. Pentru aceasta şi noi trebuie să avem multă luare-aminte şi rugăciune neîncetată către Hristos şi Maica Domnului, până când îl va nimici Dumnezeu şi va pierde răutatea lui.
Tu, fiul meu, să nu-ţi pierzi curajul, ci războieşte-l pe vrăjmaş cu toată puterea sufletului tău şi Harul lui Dumnezeu nu te va lăsa să pătimeşti vreun rău.
12. Să stăruiţi în rugăciune! Să nu credeţi că aşa de uşor se dobândesc bunătăţile cele mari. Vă veţi osteni, veţi asuda şi văzând Dumnezeu osteneala şi smerenia voastră, vă va dărui Rugăciunea.
Cu cât mai des veţi spune Rugăciunea, cu atât mai mult mă veţi bucura, dar mai ales pe Dumnezeu, iar sufletul vostru îl veţi uşura. Trebuie ca unul să-l ajute pe
1 Psalmi 16,8.
361
celălalt astfel: Când spuneţi Rugăciunea cu voce tare şi se întâmplă să fie cineva care nu spune Rugăciunea, ci mintea îi zburdă pretutindeni, atunci acela, auzindu-i pe ceilalţi, se trezeşte din răspândire şi începe să-l mustre conştiinţa, întrebându-l de ce nu spune şi el Rugăciunea, ci stă şi colindă cu mintea. Şi îndată începe să rostească şi el Rugăciunea. Atunci se împlineşte cuvântul care zice: „Frate ajutat de frate este ca o cetate întărită”1 şi „purtaţi-vă sarcina unul altuia”2.
13. Scopul vieţii monahale este să-i unească strâns pe monahi cu Dumnezeu, care este dorirea cea mai înaltă. Când cineva este unit cu Dumnezeu şi când în inima sa locuieşte Domnul, atunci nimic nu-i lipseşte. Nu există nici un gol în sufletul său, şi nici nu-i lipseşte vreun lucru material, care să-i fie necesar pentru a trăi în această viaţă. şi aceasta este încă o dovadă care arată cât de mult iubeşte Dumnezeu pe cei care ascultă de El.
Chipul în care ne unim atât de strâns cu Dumnezeu este rugăciunea. Şi spunând rugăciune nu înţelegem numai să ne rugăm înaintea icoanelor, ci împreună cu aceasta care trebuie să se facă, monahul este dator să folosească cinci cuvinte de rugăciune, pe care le spune neîncetat şi atunci când lucrează şi când mănâncă şi când stă şi când are o altă îndeletnicire oarecare. Le spunem fie cu mintea, fie cu gura, fie cu inima: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”.
Faptul că le spunem neîncetat nu ne oboseşte. La început trebuie să stărui, dar apoi te obişnuieşti şi spui Rugăciunea cu multă uşurinţă, nemaivrând să te opreşti. Rostind-o, monahul simte atâta veselie duhovnicească,
1 Pildele lui Solomon 18,19.
2 Galateni 6, 2.
362
încât în clipele grele nu se mai tulbură, nici nu se mai mâhneşte, ci cu răbdare scapă la Hristos, pe Care îl roagă să-l miluiască, iar Hristos îl mângâie şi-i dă bucurie. Ce este mai frumos decât a ruga cineva în fiecare minut pe Hristos şi să rostească Preasfântul Său Nume cu buzele sale de lut!
în aceste cuvinte se află toată credinţa noastră. Spunând „Doamne”, credem că suntem robi ai lui Dumnezeu, iar El Stăpânul nostru. Şi aceasta îi aduce cinstire lui Hristos, dar totodată şi nouă care suntem slujitorii unui astfel de Stăpân, Care este Dumnezeu.
Spunând „Iisuse”, care este Numele omenesc al lui Dumnezeu, ne vine în minte toată viaţa pământească a lui Hristos, de la Naşterea până la înălţarea Sa.
Spunând „Hristoase”, care înseamnă uns de Dumnezeu, împăratul cerului şi al pământului, adică Dumnezeu cu alte cuvinte, mărturisim şi credem că Hristos este Dumnezeul nostru, Cel care a creat toate şi Se află în Ceruri, Care va veni din nou să judece lumea.
Spunând„miluieşte-mă”, rugăm pe Dumnezeu să ne trimită ajutorul Său şi mila Sa, ştiind că fără dumnezeiescul ajutor este cu neputinţă să facem ceva. Aceasta este în câteva cuvinte explicaţia acestor sfinte cuvinte. Cel care le spune trăieşte multe experienţe.
Doresc din tot sufletul ca Preadulcele nostru Iisus să sădească în suflet această rugăciune, pentru a putea gusta ambrozia cea duhovnicească, care hrăneşte sufletul.
14. Să te rogi cât mai des cu putinţă! Străduieşte-te să o faci cu străpungere, să plângi şi vei vedea uşurarea pe care o vei afla din partea gândurilor şi a întristării.
Rugăciunea este vorbirea omului cu Dumnezeu, iar cel ce se roagă cu duh zdrobit şi smerit se umple de
363
harisme şi binecuvântări dumnezeieşti: bucurie, pace, uşurare, luminare, mângâiere, fericire. Rugăciunea este sabie cu două tăişuri, care taie deznădejdea, primejdia şi mâhnirea. Rugăciunea este antidotul tuturor bolilor sufleteşti şi trupeşti.
De asemenea să te rogi Maicii Luminii, Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, ca să te ajute, fiindcă ea este cea mai mare mângâiere după Dumnezeu. Atunci când cineva cheamă sfântul ei nume, îndată simte ajutorul ei, căci este maică. Atunci când se afla pe pământ suferea şi ea ca un om pătimitor. Pentru aceasta împreună-pătimeşte cu sufletele îndurerate, grăbindu-se să le vină în ajutor.
15. Să răguşească gâtul nostru strigând toată ziua Preadulcele Nume al lui Iisus, ca să se facă şi mai dulce gâtlejului nostru duhovnicesc, adică inimii; „mai dulci decât mierea şi fagurele”1.
Cu nici un alt nume nu vom putea să biruim patimile din noi, fără numai întru Numele lui Iisus. Cu nici un alt nume nu vom putea alunga întunericul din inima noastră şi nici sclipirile cunoaşterii celei luminate nu se vor arăta în minte, fără numai întru Numele lui Iisus. Cu acest Nume al Său ne vom înarma şi ca pe un general al nostru îl vom chema în toate luptele spre a ne ajuta. El va fi de faţă la prima chemare şi atunci sufletele noastre se vor umple de curaj şi fără de frică vom înainta către războiul nevăzut, pe care îl va câştiga Iisus.
Să ne luptăm cu gândurile rele, nădăjduind pururea în Dumnezeu. Să stăm mereu înarmaţi cu rugăciunea şi cu trezvia. Să luăm aminte întotdeauna la furi, la gândurile cele de-a stânga, fără să lăsăm necontrolate nici pe cele
1 Psalmi 119, 72.
364
de-a dreapta, ca nu cumva sub chipul gândului nevinovat să primim răul.
16. Lucraţi Rugăciunea minţii cu multă stăruinţă, răbdare şi smerenie. Trebuie să cunoaşteţi că nu este o izbândă întâmplătoare acesel de rugăciune, dar este nevoie de luptă şi timp îndelungat. Să nu uităm că diavolul urăşte Rugăciunea minţii neînchipuit de mult şi de aceea vom avea multe împotriviri în multe chipuri. Aşadar, silinţă, curaj, răbdare, stăruinţă, smerenie şi dragoste către Iisus al nostru.
Nu vă descurajaţi de la primele greutăţi ale luptei, căci cele bune cu osteneală şi durere se dobândesc. Însă când veţi vedea roada şi ce roadă! atunci singuri veţi spune: „a meritat osteneala pentru o astfel de roadă duhovnicească”.
17. Roagă-te! Roagă-te mereu! Numai rugăciune să săvârşeşti, neîncetat. Minunile rugăciunii fierbinţi nu se spun, nici se explică. Ne minunăm de felul cum marea şi vânturile îşi potolesc furia. Ispitele sunt ca o furtună înfricoşătoare cu valuri uriaşe care ca un vânt înfiorător ameninţă cu desăvârşita pierzare. Dar cu strigarea şi cu rugăciunea: „Stăpâne, măntuieşte-ne că pierim”1 vezi că toate se liniştesc în chip minunat şi ne mântuim. Amin.
18. Am primit, fiul meu, amândouă scrisorile tale. Vrei să dobândeşti dumnezeiasca dragoste şi rugăciunea cea neîncetată. Daruri nespus de preţioase. Daruri care presupun întristări, ispite, timp şi celelalte. Prin urmare ispitele tale, fiul meu, se află în cadrele cele bune, iar nu în cele ale nedumeririlor.
1Luca 8, 24.
365
Aşadar, nevoieşte-te având ca scop dobândirea dumnezeieştii dragoste prin neîncetata Rugăciune a lui Iisus. În fiecare cădere nu deznădejde, ci reorganizare cu contraatac.
19. Trăim în lumea aceasta deşartă, însă ea nu trebuie să ne atragă inima şi să o rupă de la viaţa cea duhovnicească şi de la Ziditorul ei, Dumnezeu. Pentru aceasta suntem datori să ne rugăm neîncetat, fiul meu, astfel încât să comunicăm neîncetat cu Hristos şi să primim de la El putere duhovnicească, cu ajutorul căreia ne vom putea împotrivi oricărui atac demonic. Roagă-te cu Rugăciunea lui Iisus, iar El, Domnul Cel ce face minuni, mai întâi va ierta mulţimea păcatelor noastre, iar apoi, prin harul Său, ne va ajuta să biruim trupul, lumea şi diavolul, pe cei trei mari vrăjmaşi ai noştri. Rugăciunea este cea care ne va aduce bucuria şi pacea lui Dumnezeu.
Gândeşte-te câtă nevoie avem de bucurie duhovnicească şi mai ales dumnezeiască! De aceea să ne îngrijim cu orice preţ să exploatăm tot timpul liber şi să-l valorificăm pentru rugăciune.
20. Neîncetat, zi şi noapte, mă rog pentru tine lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, Preamilostiva Maică a noastră, a tuturor creştinilor, dar mai ales a monahilor. „Zid nebiruit eşti fecioarelor”. Pentru aceasta îndrăzneşte la Apărătoarea celor care se luptă şi se nevoiesc cu bărbăţie împotriva gândurilor şi închipuirilor păcătoase, rostind cu mintea Rugăciunea Preadulcelui Iisus.
Pomeneşte acest Nume preasfânt, de care se înfricoşează toate puterile întunericului.
366
Strigă sfântul nume al Maicii Domnului în inima ta, ca să primeşti putere duhovnicească, spre înfruntarea oricărei lucrări demonice.
21. Slavă Preasfântului Său Nume, căci pe Acesta L-am cunoscut şi-L adorăm, fugind de tulburarea şi deşertăciunea acestei lumi. „Slavă lui Dumnezeu, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său”1.
Să ştii, fiul meu, că atunci când inima va înceta să mai rămână împătimită de lucrurile acestei lumi şi se va îndeletnici cu dumnezeieştile Scripturi, vor dispărea gândurile cele deşarte, iar mintea se va hrăni doar cu dumnezeieştile noime. Nu se va mai îngriji de viaţa aceasta, ci din prisositoarea desfătare pricinuită de cercetarea dumnezeieştilor Scripturi se va înălţa către Dumnezeu. Prin neîncetata chemare a Numelui lui Dumnezeu,
1 Apocalipsa 1,5.
367
care se face prin Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, omul primeşte simţirea unei alte vieţi, cea a veacului viitor şi a nădejdii celei pregătite Sfinţilor. Gustă de mai înainte măreţia acelei vieţi şi spuncu uimire: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu Celui nedescoperit!” Fiindcă a pregătit o altă lume atât de minunată, pentru a băga în ea pe toţi cei raţionali şi a-i păzi în viaţa cea nesfârşită.
22. Roagă-te, fiul meu, pentru că de rugăciune depind toate, dar mai ales mântuirea sufletelor noastre. Atunci când ne rugăm cu durere şi smerenie, Dumnezeu ascultă rugăciunea noastră şi ne-o împlineşte. De multe ori se întâmplă ca voia lui Dumnezeu să se manifeste într-un chip diferit decât ceea ce ne-am rugat. Iar aceasta de multe ori ne amărăşte, fiindcă nu se face voia noastră şi nu înţelegem adâncul judecăţilor dumnezeieşti. Dar cu toată diferenţa dintre voia dumnezeiască şi cea a noastră, Dumnezeu, ca un Atotcunoscător, lucrează cele spre folosul nostru în multe chipuri.
Pentru aceasta, fiul meu, să ne adunăm toate puterile sufletului, spre împlinirea marii virtuţi care se cheamă Răbdare.
23. Fiii mei, îngrijiţi-vă de mireasma duhovnicească, adică de rugăciune, această împreună-vorbire sfântă cu Iisus, care aduce din belşug binecuvântarea Lui. Da, fii ai Duhului, pe aceasta să o iubiţi din toată inima, ca să deveniţi mireasmă a Harului, astfel încât să bine-înmiresmaţi pe aproapele vostru şi el să spună: „Cu adevărat, monahismul îi face pe monahi să răspândească bună-mireasmă, prin Harul dumnezeiesc”.
Aşadar, departe de noi patimile cele de ocară, ca unele ce pricinuiesc duhoare şi lasă urme necurate în suflet.
24. Să ne silim, fiilor, la Rugăciunea Preadulcelui Iisus, ca să trimită mila Sa şi să ne unim cu Harul Său, pentru a săvârşi dumnezeieştile Lui porunci şi astfel să dobândim dragostea Sa Iar atunci când o vom dobândi pe aceasta, ne va arăta dumnezei după har şi împărtăşire. Atunci şi calea lui Hristos nu ne va fi aspră şi grea de urcat, ci dulce şi desfătătoare; atunci cu uşurinţă vom împlini poruncile Lui.
Cuvântul întâi Despre Rugăciunea minţii şi a inimii
Părinţii niptici s-au ostenit mult pentru a afla Harul lui Dumnezeu prin rugăciune. Pentru aceasta noi, fiii lor,
368
suntem datori să le aducem neîncetat mulţumire, pentru că ne-au arătat o cale care duce la unirea cu Dumnezeu. Dar ne minunăm şi ne întrebăm: „Oare cum este cu putinţă ca oamenii, mai ales monahii şi clericii, să poată trăi duhovniceşte, împlinindu-şi nevoile lor sufleteşti, fără rugăciune, pe care Părinţii noştri niptici ne-au dăruit-o din experienţa lor?”.
Sfântul Grigorie Palama, marele luminător al lucrării isihaste, al trezviei şi mai ales al rugăciunii neîncetate, a scris cele mai înalte şi mai sistematice învăţături, pentru care a primit supranumele de „vârful Părinţilor niptici”.
Odată, pe când se nevoia în hotarele Marii Lavre împreună cu obştea sa, Sfântul a fost răpit în vedenie şi a văzut înaintea sa un vas ce semăna cu o cană şi care avea în ea un lichid. Iar acesta atât de mult prisosea, încât se revărsa şi se pierdea. Această băutură albă şi plăcută, aflată în acel vas, arăta precum laptele. Un om vrednic de cinste i-a spus: „Grigorie, pentru ce laşi să se verse şi să se piardă atâta material duhovnicesc şi nu-l dai celor ce au nevoie?” Sfântul a înţeles că era Harul lui Dumnezeu.
Era acea băutură duhovnicească pe care Sfântul o avea în lăuntrul său ca Har al lui Dumnezeu, ca înţelepciune, experienţă, trezvie, ca putere a cuvântului. Cum de le laşi pe acestea şi le îngrădeşti în acest loc şi nu le transmiţi la cei neputincioşi, la oamenii flămânzi şi însetaţi?
Cu adevărat, după ani de zile, cu ajutorul şi povăţuirea lui Dumnezeu, s-a aflat între mulţi oameni şi i-a adăpat pe cei care aveau nevoie de folos duhovnicesc.
Chiar şi atunci când se afla în lume se ruga de unul singur. Se liniştea singur în chilia sa şi doar Sâmbăta şi Duminica venea la Liturghie. În toate celelalte cinci zile ale săptămânii se zăvora în chilia sa şi nu ieşea deloc.
369
Nici nu mânca, nici nu bea. Doar Sâmbăta înceta nevoinţa liniştirii şi mergea la dumnezeiasca Liturghie. Se împărtăşea, cobora în trapeză, vorbea cu părinţii, iar de Duminică seara se liniştea din nou până Sâmbătă. Aceşti mari Părinţi ne învaţă că atunci când sufletul omului este împresurat de gânduri necurate, egoiste, hulitoare, păcătoase, pe lângă cuvântul împotrivitor trebuie să se nevoiască spre alungarea gândurilor şi cu mânie împreunată cu Rugăciunea lui Iisus.
Nu ajunge doar mânia împotriva gândurilor şi închipuirilor păcătoase, ci este neapărată nevoie ca omul care este războit să se roage şi cu Rugăciunea neîncetată, prin chemarea dumnezeiescului Nume: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.
Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, Numele lui Hristos are putere înălţătoare, adică această Rugăciune a lui Hristos are puterea de a ridica sufletul căzut, sufletul care a păcătuit.
În viaţa omului duhovnicesc există zile şi clipe când simte un gol în lăuntrul său, o slăbire sufletească. Ceva lipseşte, ceva i-a scăpat, dar nu ştie ce anume, nu ştie cum să-şi revină, cum să revină la puterea şi harul pe care sufletul le avea mai înainte. Nu ştie cum să dobândească din nou ceea ce a pierdut.
Sfinţii Părinţi ne învaţă în această situaţie astfel: repetă Rugăciunea, începe din nou s-o rosteşti fie cu gura, fie cu mintea, fie cu inima. Atunci acea stare care umplea sufletul vine din nou, omul o regăseşte, rămâne numai să se silească la rugăciune.
Este foarte important ca omul să nu înceteze Rugăciunea. Când lucrează, este posibil ca cineva să-i pună vreo întrebare şi mintea va umbla pe ici-colo. Însă poate
370
atunci să rostească Rugăciunea cu gura, în şoaptă, şi să aducă din nou sufletul la acea simţire a Harului.
Sfinţii Părinţi ne-au lăsat o mare moştenire, a cărei valoare este nepreţuită. Această moştenire este lucrarea niptică, iar ea se înţelege ca atenţie la gândurile, la închipuirile şi la mişcările simţurilor, ca putere sufletească ce se împotriveşte răului, ca străvedere, prin care mintea vede de departe ispitele şi se depărtează, luându-şi măsurile potrivite de siguranţă; se înţelege ca rugăciune neîncetată şi ca urmărire a inimii de către minte a tuturor gândurilor ce intră şi ies din ea.
Mai înainte ca Sfinţii Părinţi, dascălii niptici să ne sistematizeze Rugăciunea minţii, monahii mai ales s-au îndeletnicit cu ea în chip practic. Virtutea practică se numeşte asceză, precum postul, înfrânarea, metaniile, privegherea, slujbele, ascultarea, smerenia şi celelalte. Aceasta se numeşte virtute făptuitoare, care „la puţin este folositoare”, pe când trezvia „la toate este folositoare”.
începând cu secolul XIV învăţătura despre Rugăciunea lui Iisus a fost sistematizată şi organizată de către Părinţi, care au lăsat scrieri. Ei învăţau că lucrarea niptică este necesară pentru desăvârşirea omului.
Până la sistematizarea şi la răspândirea acestei învăţături, părinţii şi oamenii duhovniceşti se osteneau mult în lucrarea virtuţii făptuitoare. Ţineau multe posturi, făceau multe privegheri, osteneli şi celelalte. însă când lucrarea niptică a venit la lumină, ca sistem şi organizare, atunci numărul ostenelilor ascetice s-au micşorat, nu pentru că nu ar fi fost necesare, ci pentru că Părinţii s-au predat lucrării duhovniceşti mai mult decât virtuţii făptuitoare. Iar aceasta fiindcă prin lucrarea niptică se slobozeau de gândurile pătimaşe şi astfel se micşorau
371
patimile. Lucrarea niptică le aducea curăţia inimii. De aceea nu mai aveau atât de mult nevoie de asceza trupească pentru curăţirea sufletului.
Pentru aceasta noi monahii nu trebuie să părăsim această Rugăciune, fiindcă este prea-folositoare. Căci atunci când lucrarea niptică curăţă mintea şi inima şi aduce o înţeleaptă rânduială, atât în simţurile exterioare ale trupului, cât şi în cele lăuntrice ale sufletului, monahul nu mai are nevoie de o asceză atât de mare pentru împlinirea aceluiaşi scop.
Asceza făptuitoare este un mijloc ajutător către trezvie. Pentru aceasta şi Părinţii, în parte şi după putere, se nevoiau în această asceză făptuitoare pentru a ajuta lucrarea niptică. Ei urmăreau mai ales lucrarea niptică, fiindcă rugăciunea şi trezvia erau pentru ei lecţiile desăvârşite pentru a spori în contemplaţie.
Lucrarea niptică îl conduce pe cel care o săvârşeşte la contemplaţie, iar apoi îl urcă spre primirea înţelepciunii, după care îl urcă la desfătarea dragostei din care se naşte iubirea dumnezeiască.
Curăţia este urmarea firească a lucrării niptice, omul dobândind de la sine atât curăţia trupului, cât şi cea a sufletului. Pe când prin asceza trupească părinţii se chinuiau şi se întunecau, lucrarea niptică îi scutea de osteneala zadarnică.
Lucrarea niptică îi conduce pe cei care o săvârşesc la lipsa de grijă. Părinţii niptici au văzut că multa grijă este o piedică serioasă în atingerea scopului trezviei, fiindcă naşte gânduri, iar acestea distrag atenţia minţii de la rugăciune şi contemplaţie.
De aceea, potrivit învăţăturii Părinţilor, grija cea multă care se face pentru lucrurile cele de prisos, se numeşte tuberculoză duhovnicească.
372
Monahii din chinovii trăiesc în ascultare. Aceasta, ca o urmare firească, aduce lipsa de grijă la cel ascultător. Căci de vreme ce fac ascultare şi altul se îngrijeşte, eu pot să rămân în pace, săvârşindu-mi doar ascultarea.
Atunci când împlinesc o slujire şi cuget că în afara acesteia nu-mi trebuie altă grijă, pot să împletesc foarte bine lucrarea slujirii cu cea a rugăciunii.
Dacă văd că mintea mea nu poate urmări slujirea cu rugăciunea, datorită răspândirii ei în lucruri ce nu au legătură cu răspunderea ce o am în slujirea mea, atunci voi fi nevoit să încep să rostesc cu gura Numele lui Hristos, şoptind: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.
Când gura se roagă şi mâinile lucrează, atunci lucrarea are un har îndoit, cel al ascultării şi cel al rugăciunii. Ascultarea face ca lucrarea slujirii să aibă plată, rugăciunea o sfinţeşte. Lucrul de mână care are ca însoţitor rugăciunea, are un har deosebit.
În Mănăstirea Tabenisioţilor era atâta linişte, încât i se spunea „Cetatea morţilor”. Atâta linişte ţineau părinţii, încât păreau că nu sunt oameni vii, care au nevoie de discuţii şi zarvă. Şi având această linişte, aveau timp pentru a rosti Rugăciunea şi a se îndeletnici cu contemplarea lui Dumnezeu.
Cel care iubeşte liniştirea, vădit este că a simţiolosul liniştirii şi al rugăciunii. Noi încă nu am cunoscuolosul adus de adâncirea lăuntrică. Nu am cunoscut încă vrednicia tăcerii, nu ştim încă folosul pe care îl aduce faptul de a se linişti cineva în chilia sa.
Monahul, atunci când îi lipseşte rugăciunea, este deşert, şi fiindcă nu a simţiolosul din rugăciune, nu-şi simte goliciunea sa. Cel sărac, de vreme ce nu are, nu se mâhneşte.
373
însă monahul care a învăţat rugăciunea şi care nu s-a îngrijit de sine şi a pierdut rugăciunea, acela cunoaşte pierderea şi se mâhneşte.
Pentru aceasta monahii trebuie să se roage, atât pentru ca să-şi împlinească îndatoririle de monahi, dar şi pentru a fi monahi în faptă, cu lucrarea lăuntrică, iar nu monahi numai cu numele şi cu înfăţişarea exterioară.
Potrivit Sfinţilor Părinţi, cel care nu are înlăuntrul său lucrare lăuntrică nu este monah. De aceea şi noi trebuie să ne silim la rugăciune, pentru a avea sufletul plin de folos. Numai atunci ne putem socoti monahi.
Aşa cum se poate minuna cineva cum poate trăi un trup fără suflet, tot astfel se minunează şi zice: Dar cum trăiesc oamenii fără această hrană duhovnicească?
Părinţii niptici ne spun că cei care se roagă astfel dobândesc harisme mari. Postul, rugăciunea, înfrânarea, privegherea atrag Harul, Harul Sfântului Duh.
Harul Sfântului Duh se manifestă în multe chipuri şi darurile aduse de el sunt multe şi diferite. Sfântul Duh prin lucrarea înaltă a rugăciunii şi a trezviei dăruieşte darul lacrimilor, darul bucuriei, darul mai-înainte-vederii, darul învăţăturii, al îndelungii-răbdări, al dumnezeieştii mângâieri, al nădejdii, darul dumnezeieştii dragoste, al contemplaţiei, al răpirii minţii.
Noi învăţăm mereu, dar cu cât învăţăm, cu atât datoria noastră faţă de Dumnezeu şi părinţi creşte.
Fiecare din noi, potrivit cu sporirea şi cu folosul pe care l-a primit din rugăciune, primeşte şi vindecarea de patimile cele sufleteşti şi trupeşti. îndreptarea patimilor şi a neputinţelor arată cât de sporit este omul în rugăciune.
Aşadar trebuie să ne silim. Neîncetat să ne îndemnăm pe noi înşine la rugăciune; să nu o neglijăm. în cazul
374
când se va observa că rugăciunea a slăbit, trebuie îndată să începem să ne nevoim a ne îndrepta. Să ne silim, ca să primim din nou putere în rugăciune. Cum putem face aceasta? Sufletul trebuie să se adune în sine, „să strângă cureaua”, cum se spune, şi să înceapă să se roage cu râvnă. Să alunge gândurile, să lepede grija, să slobozească mintea de răspândire şi să spună: „Acum mă voi desfăta de rugăciune”. Şi după ce se va desfăta astfel un timp, va simţi puterea ce vine din rugăciune.
Rugăciunea este catapulta împotriva demonilor, a patimilor, a păcatului şi, în general, a tot ce se pune ca piedică în calea mântuirii.
Nu greşeşti dacă numeşti Rugăciunea liman, fiindcă limanul adăposteşte corabia învăluită de furtună. Acolo îţi vei afla pacea, mântuirea, siguranţa.
De asemenea nu greşeşti dacă numeşti Rugăciunea şi sapă sau secure sau busolă; dacă o numeşti lumină sau cu alte denumiri. Pentru aceasta noi, monahii, nu trebuie să o neglijăm deloc. Există mireni în lume, mai ales femei, care se nevoiesc mult cu Rugăciunea, deşi au griji, au copii, treburi, au atâtea şi atâtea îndatoriri. Cu toate acestea iconomisesc şi puţin timp pentru a se ruga şi a se îndeletnici cu chemarea Numelui lui Dumnezeu.
Ce îndreptăţire vom avea noi, când Dumnezeu ne-a dat atâta libertate şi lipsă de griji? Ce răspuns vom da când neglijăm rugăciunea şi o facem atât de neputincioasă, încât slăbiciunea ei să îngăduie păcatului şi patimilor să ne zdrobească şi să ne îmbolnăvească?
Ne luptă gândurile? Avem armă preaputernică rugăciunea. Dulceaţa păcatului trage mintea la rău. Dar dacă mintea va lua în mâini baltagul rugăciunii şi-l va ridica şi va începe să lovească, se vor dezrădăcina chiar şi cele mai puternice gânduri. Ajunge numai ca omul să ţină
375
bine baltagul şi să-l mânuiască cu îndemânare. Atunci, cu adevărat, va deveni iscusit în aceasta.
De aceea diavolul ne împiedică să spunem Rugăciunea, pentru a ne putea robi mai uşor. Ne aduce nepăsare, griji deşarte şi alte nenumărate piedici, numai pentru a ne împiedica de la rugăciune.
Aşa cum s-a dovedit din experienţă, demonii se tem de Numele lui Hristos. Ei înşişi au mărturisit aceasta prin gura oamenilor, şi anume că sunt arşi atunci când omul se roagă.
Era un monah care căzuse în multă nepurtare de grijă. Atât de mult se lenevise, încât până şi canonul său şi-l părăsise şi s-a întors în lume. S-a dus în locul său natal, acolo unde demonizaţii aleargă pentru a primi tămăduire de la Sfântul Gherasim. Pe când mergea să se închine şi el Sfântului, de vreme ce tot se afla acolo, pe drum l-a întâlnit o demonizată care i-a spus:
Dacă ai şti ce ţii în mână! Ah, dacă ai şti, sărmane om, ce ţii în mână! Dacă ai şti cât mă arde această metanie a ta, iar tu o ţii din obişnuinţă, aşa de formă!
Monahul a încremenit. De la Dumnezeu a fost ca să-i vorbească acea demonizată. Atunci şi-a venit în fire. Luminaiind de Dumnezeu, a spus întru sine: „Ia te uită, cât de nepriceput sunt! Ţin în mâna mea cea mai puternică armă şi nu pot să lovesc niciun diavol. Şi nu numai că nu pot să lovesc, dar mă şi duce în robie acolo unde vrea el. Am păcătuit, Dumnezeul meu!”.
Şi în acea clipă s-a întors căindu-se spre mănăstirea sa, unde a pus început bun. Atât de mult a sporit în lucrarea Rugăciunii şi în petrecerea monahală, încât s-a făcut pildă multora. Pe acest stareţ l-am apucat şi eu. Nu auzeai nimic din gura lui, decât „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Neîncetat se ruga. îi spuneai ceva, iar
376
el îţi răspundea cu două-trei cuvinte, după care limba lui se întorcea la Rugăciune. Atât de mult se obişnuise cu ea, încât îl schimbase cu totul. Şi gândiţi-vă că vrednicia rugăciunii şi a metanierului i-a descoperit-o diavolul desigur, fără să vrea potrivit judecăţilor Celui Preaînalt.
Ascultă şi altă povestire asemănătoare:
Pe când mă aflam la Noul Schit şi trăia Stareţul meu Iosif, a venit la noi un tânăr demonizat. Stareţul, din milostivire, îi primea pe toţi aceştia. Rămâneau cât voiau, după care plecau singuri. Aceştia nu pot rămâne mult timp într-un loc. Toţi cei care nu au mângâiere de la Dumnezeu înlăuntrul lor, o caută schimbând locuri şi oameni.
Tânărul acesta avea un demon care imita femeia de stradă. Atunci când îl apuca demonul, îşi schimba vocea într-una de prostituată şi spunea lucruri despre care „ruşine este a le grăi”, potrivit Apostolului1. De meserie era dogar. Numele nu i-l vom da. Acesta, aşadar, a rămas în obştea noastră destul timp şi în timpul orelor de lucru venea la atelier ca să ajute cu ce putea. în a treia zi mi-a spus:
Părinte, nu mă înveţi şi pe mine să fac peceţi? Aceste butoaie pe care le fac... e muncă grea. Şi îl am şi pe acesta înlăuntrul meu care mă descurajează.
Te voi învăţa, fratele meu. Să fie binecuvântat! Uite, asta şi asta să faci. Sculele sunt aici, lemnele acolo, modelele în faţa ta; pe această masă vei lucra. Numai că, aşa cum vezi, aici în obşte părinţii nu vorbesc, ci spun neîncetat Rugăciunea lui Iisus.
I-am spus acestea fiindcă voiam să evit pe cât era cu putinţă vorbirea în deşert şi răspândirea în vremea rugăciunii. Dar şi altceva mi-a venit în minte în acea clipă.
1 Efeseni 4,12.
377
„Oare, mă gândeam eu, demonizaţii pot rosti Rugăciunea?” Am început, aşadar, rucodelia şi rugăciunea. Nu au trecut câteva minute, că demonul s-a şi aprins înlăuntrul său. Şi-a schimbat vocea şi a început să strige, să înjure, să ameninţe, să ocărască:
Încetează, chelbosule! spunea acela din lăuntrul său. Să crăpi! încetează acel murmurat! Ce tot spui aceleaşi cuvinte mereu! Mai lasă aceste cuvinte că m-ai ameţit. Mă simt bine înlăuntrul tău. Ce te-ai apucat să mă răscoleşti?
A mai spus câteva de felul acesta, şi a început să-l chinuiască, după care l-a lăsat.
ai văzut ce-mi face?, mi-a spus sărmanul. Iată, aceasta trag mereu.
răbdare, fratele meu, i-am spus, răbdare! Nu-i da Atenţie. Acestea nu sunt ale tale, ca să te mâhneşti. Tu îngrijeşte-te doar de Rugăciune.
Când am terminat lucrul am mers la stareţ. Pe când mergeam, mi-a spus:
părinte, ce zici, să fac vreo rugăciune pentru cel pe care îl am în mine, ca să-l miluiască şi pe el Dumnezeu?
Atât i-a trebuit sărmanului să spună, că îndată l-a apucat demonul, l-a ridicat în aer şi l-a izbit atât de tare de pământ, încât s-a cutremurat locul. Şi-a schimbat glasul şi a început să strige:
Încetează, chelbosuleeeee! încetează, ţi-am spus! Ce spui acolo? Ce milă?! Nu vreau milă! Nuuu! Ce am făcut ca să cer milă? Dumnezeu este nedrept. Pentru un păcat mic, pentru o trufie m-a izgonit din slava mea. Nu greşim noi, ci El. El să se pocăiască, iar nu noi. Departe de pocăinţă!!
L-a chinuit mult, după care l-a lăsat jos ca pe o zdreanţă. Eu m-am înfricoşat când am auzit cuvintele
378
demonului. în câteva minute am înţeles din experienţă câte aş fi înţeles dacă aş fi citit despre demoni mii de cărţi. Ne-am continuat drumul spre stareţ. Acesta l-a primit şi îi vorbea cu multă dragoste. Se ruga mult pentru aceştia, căci ştia ce martiriu suferă de la demoni.
„Dacă noi, ne spunea Stareţul, care îi avem pe dinafară (adică pe demoni n.tr.), suntem atât de mult chinuiţi de gânduri şi de patimi, ce mucenicie suferă, oare, aceşti nefericiţi care îi au înlăuntrul lor zi şi noapte!” Şi clătinându-şi capul, continua: „Poate că aceştia îşi trăiesc iadul aici. Însă vai de cei care nu se vor pocăi, ca Dumnezeu să-i pedepsească cu milostivire în această viaţă, într-un fel sau altul”. şi amintea cuvântul unui Sfânt, care spune: „Dacă vezi un om păcătuind la arătare şi care nu se pocăieşte şi nu are nici un necaz în această viaţă până în clipa morţii sale, să ştii că judecata omului aceluia va fi fără milă în vremea Judecăţii”.
Şi zicând acestea Stareţul, noi îl vedeam făcându-se tot mai compătimitor faţă de fratele chinuit.
La slujbe acela nu mergea în biserică împreună cu părinţii, ci cutreiera pe stânci cu metanierul în mână şi striga neîncetat Rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Răsuna tot locul acela.
Cunoscuse din experienţă cât de mult îl arde Rugăciunea pe demon. Şi aşa cum cutreiera pe stânci, rostind neîncetat Rugăciunea, deodată vocea lui se schimba şi demonul începea să strige: „Să crăpi, ţi-am spus, să crăpi! M-ai scos din sărite! Ce stai aici şi te plimbi pe stânci şi bolboroseşti? Mergi împreună cu ceilalţi şi lasă bolboroseala! De ce tot repeţi într-una aceleaşi şi aceleaşi cuvinte, ziua şi noaptea, şi nu mă laşi să
379
mă liniştesc? M-ai ameţit...mă arzi, nu înţelegi?”. Iar atunci când trecea vremea ispitei, acela începea iarăşi să rostească Rugăciunea cu metanierul: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. înţelesese foarte bine ceea ce diavolul credea că nu poate să înţeleagă. Şi simţeai durere, dar şi o nădejde atunci când îl vedeai suferind, nevoindu-se, răbdând. A rămas o bună perioadă de timp împreună cu noi, după care a plecat într-o stare destul de bună. De atunci însă nu l-am mai văzut. Dumnezeu ştie ce s-a mai întâmplat cu el.
Aţi văzut puterea rugăciunii şi lipsa de pocăinţă a demonilor? Sunt arşi de ea şi strigă: Nu vrem milă! Şi judecă neîncetat pe Dumnezeu. O, mândrie luciferică! Oare prin ce se deosebeşte un om care rămâne nepocăit până la moarte de un demon? Unul care nu primeşte să-L mărturisească pe Hristos ca Dumnezeu şi Om şi nu cere mila Sa!
Înţelegeţi acum sensul cel adânc al Rugăciunii? Cum îi vădeşte pe oameni, cât de aproape sau departe este fiecare de Hristos.
Noi lăsăm gândurile să ne biruiască, să ne robească, în timp ce avem arma cea prea luminoasă a rugăciunii; această armă care se numeşte foc. Ea este un bici care biciuieşte orice gând diavolesc.
Dar noi suntem nevrednici şi cel dintâi sunt eu ca să vorbim. Nu pentru că nu putem sau nu suntem chemaţi la rugăciune, ci pentru că suntem trândavi şi nepăsători şi ne înşală diavolul, iar noi facem ascultare de el şi nu rostim Rugăciunea neîncetat. Dacă am fi rostit-o, nu am fi lăsat să ne stăpânească atât de multe patimi.
Îi vedem chiar şi pe mireni rostind Rugăciunea şi sfinţindu-se. Tatăl Sfântului Grigorie Palama se afla în suita împărătească, în sfatul miniştrilor împăratului
380
bizantin Andronic. Cu toate că avea atât de multe griji, nu rămânea neîmpărtăşit de rugăciune şi de sporirea şi folosul venit din ea. Acestea arată că omul, oriunde s-ar afla şi orice viaţă ar petrece, dacă se îndeletniceşte cu Rugăciunea aceasta de minuni-făcătoare, primeşte Harul lui Dumnezeu.
Vedem că şi Sfântul Maxim Kavsokalivitul umbla prin pustia Sfântului Munte, în locuri liniştite, pentru a se putea ruga mai mult. Părinţii îl întrebau:
de ce, părinte, mergi prin locuri pustii şi de ce fugi de oameni?
mă afund în locuri pustii pentru a mă ruga mai mult, răspundea el.
Experienţa îl învăţase că fără liniştea necesară rugăciunea nu aduce harismele cele multe şi mari care izvorăsc din ea.
Şi în lume şi în linişte, în munţi, multe se dobândesc prin rugăciune.
Noi, cei care ne aflăm în chinovie, trebuie să ne ţinem de rugăciune şi de lucrarea virtuţii practice, făcând ascultare, tăindu-ne voia, iubindu-i pe ceilalţi, îngăduindu-ne unii pe alţii, mărturisindu-ne curat gândurile, făcând ascultare de proestoşi, rostind neîncetat rugăciunea la slujire. Iar când vom face toate acestea, Harul lui Dumnezeu va veni potrivit cu credinţa şi ascultarea pe care o avem faţă de proestoşi, potrivit cu virtutea practică pe care o avem.
Putem şi noi aici, cei care suntem sub acelaşi acoperământ, sub aceeaşi povăţuire păstorească, să ajungem la anumite măsuri ale Harului, fiindcă Dumnezeu nu este părtinitor. Pe cei ce lucrează poruncile Lui cu inimă curată, cu conştiinţă curată, îi încununează şi le dăruieşte nădejdea mântuirii.
381
Nu ne mai rămâne decât să ne silim, să ne silim neîncetat. Aşa cum ne-a învăţat lecţia de astăzi, să rostim mai ales Rugăciunea lui Iisus. Neîncetat să spunem:
„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” Când netrezim dimineaţă să spunem Rugăciunea, apoi să lucrăm rostind Numele lui Hristos. Şi astfel, nici rugăciunea nu o întrerupem şi scăpăm şi de grăirea în deşert.
Vai nouă, atunci când învăţăm şi nu facem, nu ne silim; când ni se dau mijloacele de a ne sili şi nu o facem. Atunci ce ne mai rămâne de făcut decât să ne prihănim pe noi înşine ca unii ce suntem nevrednici, vrednici de milă şi trândavi? Cel puţin prin prihănirea de sine şi smerenie să aflăm din nou silinţa la rugăciune, căci smerenia şi prihănirea de sine atrag Harul lui Dumnezeu. Iar Harul aduce din nou râvnă pentru rugăciune şi o face mai lesnicioasă.
Aşa cum am spus, suntem datori să mulţumim Părinţilor noştri niptici. Să-i iubim şi să-i slăvim, să le cerem mijlocirile cele către Dumnezeu şi să-i rugăm să ne trimită şi nouă un mic dar, o mică binecuvântare de rugăciune.
Cuvântul al doilea Despre Rugăciune
Pentru monah rugăciunea trebuie să-i fie o însoţitoare nedespărţită. În clipa când ne-am hotărât să ne rugăm cu mintea adunată şi cu Atenţie, trebuie să ne silim să ne concentrăm atenţia minţii în partea inimii, fără desigur să ne-o închipuim.
Să respirăm rar şi să dăm atenţie cuvântului lăuntric: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Mintea noastră să o aşezăm ca un paznic, ca un supraveghetor care
382
observă cuvântul lăuntric ce rosteşte Rugăciunea. De asemenea, să ia aminte la închipuire, ca să nu primească nici o închipuire.
împreună cu acestea vom mişca sufletul nostru cu o dispoziţie plină de dragoste, astfel încât rugăciunea să se întărească, să se întregească, să i se dea această simţire bună, astfel încât să dea roade bune. Această roadă poate fi uşurinţa rostirii Rugăciunii, poate fi o căldură duhovnicească, poate fi bucurie, lacrimi etc.
Desigur, mai înainte de a începe a rosti Rugăciunea este de folos ca pentru două-trei minute să aruncăm o privire asupra păcatelor noastre, asupra patimilor noastre; să cugetăm la păcătoşenia noastră, la starea noastră pătimaşă, la starea smerită a sufletului nostru şi la faptul că nu putem face nimic fără Dumnezeu.
De asemenea, trebuie să cugetăm la judecata lui Dumnezeu şi la iadul din cealaltă lume. Simţământul care se va pricinui în suflet, ne va îndemna să reglăm Rugăciunea cu respiraţia.
în felul acesta se face o pregătire a sufletului, astfel încât după câteva minute, când vom începe rugăciunea, aceasta va avea un oarecare imbold şi intensitate.
Făcând astfel, mintea este mai adunată, mai atentă. Această contemplaţie, această cugetare o ţintuieşte înlăuntru. După aceasta i se dă şi rugăciunea şi începe să se roage bine.
Atunci când omul obişnuieşte să se roage în acesel, după un timp, iar aceasta depinde de dispoziţia omului, sporeşte în rugăciune, desigur cu Harul lui Dumnezeu. Căci cred că rugăciunea ţine doar de Harul lui Dumnezeu.
Omul se face împreună-lucrător prin felurite rugăciunii. Harul este cel care ne ajută să pomenim Numele
383
lui Dumnezeu. Şi dovada pentru aceasta este faptul că orice alt gând omul poate să-l cugete, dar ca să pomenească Numele lui Dumnezeu trebuie să depună multă strădanie.
Ceva asemănător se petrece, de exemplu, cu plantele. Buruienile sălbatice încolţesc singure, fără nici o strădanie a omului, pe când plantele din grădină omul le îngrijeşte cu atât de multă osteneală. Şi dacă Dumnezeu nu ar trimite soarele cu razele sale cele de minuni făcătoare, nu ar încolţi, nu ar creşte şi nu ar înflori nimic.
Tot astfel se petrece şi în cele duhovniceşti. Omul încearcă prin diferite chipuri de rugăciune să ajungă la unirea minţii sale cu Dumnezeu. Dacă însă Dumnezeu nu trimite binecuvântarea Sa, dacă nu împreună-lucrează, toate aceste chipuri ale rugăciunii şi toată această strădanie rămân neroditoare duhovniceşte.
Pentru aceasta este nevoie, mai înainte de a începe rugăciunea, de cugetare duhovnicească. Adică să cugetăm la smerenie, la prihănirea de sine, la moarte, astfel încât omul să atragă ajutorul lui Dumnezeu în vremea rugăciunii.
Chiar şi atunci când omul se roagă, dacă va primi gândurile de slavă deşartă, rugăciunea se va curma, fiindcă Harul lui Dumnezeu va fi împiedicat, nu va lucra.
Atunci omul se revoltă din pricina acestor gânduri şi spune întru sine: „De îndată ce rugăciunea a început să lucreze şi am simţit Harul lui Dumnezeu, au venit aceste gânduri şi m-a părăsit Harul”.
De multe ori se apropie diferite gânduri rele şi îndată rugăciunea se curmă şi omul se întreabă: „Dar eu nu am primit aceste gânduri rele, de ce mă lipsesc acum de rugăciune şi de harul ei?”.
384
Şi aceasta face parte din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pentru a-l înştiinţa pe om. Este ca şi cum i-ar spune: „Să nu crezi că numai atunci când primeşti gânduri de mândrie te lipseşti de harul rugăciunii, ci chiar şi atunci când vreau Eu, fără să ai gânduri de mândrie, te lipsesc de impresia că tu, cu pregătirea şi cu strădania ta, poţi să afli rugăciunea cea lucrătoare”.
Acest lucru l-am simţit din experienţă atât de mult, încât nimeni nu poate să-mi scoată acest gând, această încredinţare, şi anume că rugăciunea este lucrarea Harului. Mă refer, desigur, la rugăciunea cea lucrătoare, la rugăciunea care are simţirea Harului, căci rugăciune se numeşte orice rugăciune, fără simţirea Harului.
Aşadar, îi este de folos omului să fie lipsit de rugăciune din când în când, pentru a învăţa bine această lecţie a smereniei.
După ani de zile, după ce va pierde de nenumărate ori rugăciunea datorită gândurilor, va avea o încredinţare lăuntrică permanentă, şi anume că numai cu ajutorul lui Dumnezeu izbândeşte în rugăciune.
Sfântul Isaac Sirul spune: „Nu atunci când tu te pregăteşti cu toate mijloacele şi chipurile de rugăciune vei dobândi Harul lui Dumnezeu, ci doar atunci când Dumnezeu va voi să ţi-l dea. Se întâmplă ca atunci când nu eşti pregătit să-ţi dea (har în rugăciune n.tr.), iar atunci când eşti pregătit, să nu afli rugăciune”.
Acesta este un mare adevăr. De multe ori şi eu, smeritul, atunci când îmi luam toate măsurile pentru a afla rugăciune la privegherea de noapte, de cele mai multe ori nu aflam rugăciune. Mă sculam la ora mea, în linişte, făcând totul după rânduială şi cu atenţie, ca să nu se audă nimic. Mă sileam ore întregi şi cu toate acestea nu aflam rugăciune. Apoi, după această rugăciune cu
385
luare-aminte, făceam altceva, o altă lucrare şi îndată aflam mult Har. Cugetam în sinea mea: „Atâta osteneală, atâta strădanie, atâta luare-aminte şi cu toate acestea nici un rezultat, iar deodată vine atât de mult Har. Dumnezeu mi-a dat de înţeles că nu trebuie să-mi părăsesc strădania, ci să nu mă încred în ea, cum că prin ea voi afla rugăciune”.
Stă în puterea, în dreapta împărţire a lui Dumnezeu să dăruiască simţirea rugăciunii, chiar şi fără strădanie.
Oricum, din partea celui ce se roagă trebuie să fie luate toate măsurile care sunt necesare pentru a afla rugăciunea, însă fără să creadă că acestea îi vor aduce în vreun chip rugăciunea, ci că Dumnezeu atunci când va voi, îi va da rugăciune. Altfel, nu va izbândi nimic.
Agricultorul seamănă, ară bine pământul, se uită ca plugul să intre adânc, sapă pământul, cel de jos îl aduce sus şi apoi seamănă. După aceea aşteaptă ploaie, vreme bună. Dacă vremea bună vine şi cu ploaie, cu văzduhul care trebuie, seminţele vor încolţi, vor creşte şi vor da roada lor. Altfel, nu se va face nimic. Chiar dacă va încolţi, va fi atât de puţin, încât agricultorul nu-şi va scoate nici măcar sămânţa.
Şi agricultorul tot în Dumnezeu nădăjduieşte şi zice: „Dacă Dumnezeu voieşte, voi lua roadă”. Iar în vreme de secetă sărmanul se roagă, stropeşte cu agheasmă, deoarece crede că dacă Dumnezeu voieşte şi trimite ploaie, soare, osteneala sa va aduce roadă. Altfel, cu toate măsurile luate, nu-şi va lua roada sa.
Tot astfel se întâmplă şi în cele duhovniceşti. Oricâte măsuri şi-ar lua omul, numai dacă voieşte Dumnezeu, rodeşte. Pentru aceasta este nevoie mai înainte de toate strădaniile duhovniceşti de smerenie. Ajunge omul în punctul să primească încredinţarea că fără Dumnezeu
386
nimic nu se face. Aceasta o crede cu tărie şi de aceea zice: „Semnez cu însuşi sângele meu că sunt un nimic şi nu pot să fac nimic bun”. Dar chiar mai înainte de a-şi termina iscălitura, vede gânduri de slavă deşartă. Şi zice întru sinea sa: „Dar chiar cu puţin înainte am semnat cu sângele meu că sunt un nimic. Cum, dar, m-a atacat gândul de slavă deşartă?”.
Vădit lucru este că până şi smerenia tot Dumnezeu o dăruieşte omului. Cu toată lucrarea pe care o facem pentru cunoaşterea nimicniciei noastre, tot Dumnezeu dă acest sentiment al nimicniciei.
Atunci ce trebuie să facă omul, de vreme ce astfel stau lucrurile? Va trebui, oare, să nu facă nici un bine, să nu depună nici o osteneală, ci să aştepte de la Dumnezeu ca să-i dea smerenie şi Har? Nu, ci omul trebuie să facă tot ce ţine de el, legat de orice virtute, şi să aştepte cu multă smerenie şi simţire că, dacă Dumnezeu voieşte ca această virtute să prindă viaţă, numai atunci va putea rodi. Altfel, numai osteneala rămâne.
Revenind la subiectul rugăciunii, repet că trebuie să ne luăm măsuri. La vremea rânduită să ne închidem în chilia noastră, să ne străduim să cugetăm ceva legat de rugăciune: de pildă, la păcatele noastre, la faptul că timpul trece şi nu facem nimic, la moartea care ne aşteaptă, la judecată şi celelalte.
După o astfel de cugetare scurtă îndată vine dispoziţia pentru rugăciune. Pogorâm mintea în inimă şi respirăm rar, rostind Rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Iar dacă vom simţi osteneală, somn, trebuie să stăruim. Atunci nu vom simţi nimic, dar se va petrece ceva bun înlăuntrul nostru. Data viitoare când ne vom aşeza la rugăciune ne vom simţi ceva mai bine, iar apoi şi mai bine. Şi astfel, încet-încet vom începe să găsim ceva în rugăciune, iar odată cu trecerea timpului tot mai mult. Această strădanie a noastră va fi atacată cu siguranţă de diavolul. Ne va duce mintea ici-colo, ne va aduce diferite închipuiri, însă noi ne vom sili să lepădăm acestea şi să luăm aminte numai la rugăciune.
Lucrarea nu este mică. Pare simplă: să-ţi pleci capul, să-ţi aduni mintea şi să urmăreşti rugăciunea. în esenţă, însă, este grea, fiindcă vicleanul urăşte această rugăciune.
Rugăciunea minţii este vrăjmaş neîmpăcat pentru satana. De aceea nu este aşa de uşor, şi anume ca diavolul să sufere să fie ars şi să îngăduie ca să Se sălăşluiască Hristos în inima omului, iar el să fie alungat din îngrăditurile inimii.
Rugăciunea, aşa cum am spus, are ca scop să-L aducă pe Hristos în inima omului, lucru de neconceput pentru opoziţie, pentru satana.
Rugăciunea aceasta simplă, de un singur gând, este atât de puternică, încât nu poate mintea omului să priceapă. De aceea satana o războieşte şi ne aduce răspândire, nelinişte, mâhnire, sufocare, singurul său scop fiind acela de a-l îndepărta pe om de rugăciune.
„în rugăciune stăruiţi!”1. La rugăciune este nevoie de răbdare, stăruinţă, îndelungă-răbdare.
Să nu spunem: „Nu putem să facem nimic”, căci atunci nu vom reuşi să facem această rugăciune, care este atât de înaltă, încât este cuprinsă întru cele cereşti.
Dar să vorbim acum despre lărgimea ei.
Atunci când rugăciunea lucrează, mintea se face atât de curată, atât de luminoasă, atât de puternică, atâtea aripi primeşte, încât urcă foarte sus şi-L întâlneşte pe Dumnezeu cu toate darurile Sale. Atunci mintea
1 Romani 12,12.
388
primeşte atâtea contemplaţii, încât se întreabă: „Care contemplaţie să-mi aleg?”.
Dimpotrivă, când mintea nu este luminată de rugăciune, este foarte greu de mişcat; nu se poate urca rodnic spre nici o contemplaţie.
Când omul se străduieşte şi nu găseşte rugăciune, vine cel viclean şi îi spune: „Iată, te-ai ostenit atâta şi nu ai găsit nimic. Părăseşte, aşadar, această rugăciune”. Experienţa, însă, ne spune cu însăşi limba ei: „Este nevoie de răbdare şi stăruinţă. Este nevoie de multe lovituri, de multă strădanie la rugăciune”.
Ce se întâmplă cu sămânţa? Scoate colţ şi încet-încet urcă în sus, sparge scoarţa pământului şi iese la lumina acestei lumi. Apoi creşte, înfloreşte şi rodeşte.
Tot astfel se întâmplă şi cu rugăciunea. Încet-încet sparge scoarţa cea tare a inimii şi iese la suprafaţa ei. Iar când va ieşi la lumina vieţii duhovniceşti, va începe să încolţească, să crească, să înflorească şi să rodească.
Când după ani de zile de lucrare a acestei rugăciuni duhovniceşti Bunul Dumnezeu îl va învrednici pe om (de harul ei n.tr.), atunci, deşi mai înainte se simţea slab în dobândirea smereniei şi pierdea uşor rugăciunea, acum vede smerenia devenindu-i o stare firească, pentru care şi rugăciunea rămâne cu el.
Copilul mic, atunci când începe să păşească, nu are putere. Genunchii săi nu sunt puternici, de aceea cade şi se loveşte uşor. Însă când va creşte în vârstă, atunci se vor întări şi se vor căli, va începe să umble şi nu va mai cădea atât de uşor.
Aşadar, este nevoie să se facă aceste osteneli pentru Dumnezeu, fiindcă îl înduplecă să trimită Harul Său. Ceea ce vatămă în nevoinţa duhovnicească este deznădejdea. Nu avem nevoie de ea. Aceasta, pe orice plan
389
duhovnicesc s-ar afla, este diavolească. Niciodată deznădejdea nu este de la Dumnezeu, ci întotdeauna de la diavolul. Iar atunci când se apropie de noi, să ştim că este diavolească.
Diavolul atacă orice fel de rugăciune, dar mai ales pe aceasta. Toate rugăciunile omul le spune uşor cu cuvântul lăuntric, dar când rosteşte această Rugăciune a lui Iisus, atunci toţi demonii se adună acolo.
Prin această împotrivire şi luptă cu care războieşte satana, se vede cât de bună, de duhovnicească şi roditoare este această Rugăciune. Nu am înţeles cât câştigăm, câolos primim din această rugăciune. De aceea nici nu avem râvnă pentru ea, nu avem răbdare în săvârşirea ei.
Să ne nevoim, aşadar, să ne ostenim în această rugăciune, până când Dumnezeu va trimite Harul Său. Şi atunci, când va veni acela, ne va învăţa toate.
Cuvântul al treilea Despre metoda practică a Rugăciunii minţii
Atunci când ne aflam în pustie, rugăciunea noastră începea odată cu apusul soarelui şi se prelungea până la ceasurile dimineţii. Fericitul meu Stareţ Iosif, învăţându-mă îndatoririle petrecerii monahiceşti, insista mult asupra metodei practice a Rugăciunii minţii. Fiindcă toată viaţa sa fusese o silire neîncetată la rugăciune, de aceea stăruia ca şi noi să ne silim pe noi înşine, atât cât ne stătea în putinţă, pentru a înrădăcina adânc în mintea şi inima noastră Numele Domnului, care este Piatra cea din capul unghiului a întregii clădiri duhovniceşti.
După scularea din somn, spunea Stareţul, mintea omului este odihnită, curată. Este exact ce trebuie
390
pentru a-i da ca materie primă duhovnicească Numele Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Aceasta, însă, cunoscând-o diavolul, se grăbeşte şi el fulgerător să semene neghinele gândurilor sale cele viclene, astfel încât să le macine moara memoriei şi să se audă huruitul ei ca un răsunet al rugăciunii sale.
Morarii, în limba lor, numesc „dorinţă” acea parte unde pun grâul, orzul porumbul sau orice altceva care este pentru măcinat. Deasupra este deschisă şi largă, iar în partea de jos atât de strâmtă, încât lasă doar câteva boabe să cadă regulat între pietrele morii. Aşadar, tot ce intră în „dorinţă” şi trece de pietrele de moară, este măcinat. Dar tot ce intră în inimă, care are toate dorinţele omeneşti, nu este necesar să urce şi să treacă prin pietrele de moară ale minţii. „Din inimă, a spus Domnul, ies gândurile cele viclene” şi urcă şi trec câte unul, iar apoi sunt măcinate. Cu cât inima este mai necurată şi mai pământească, cu atât şi gândurile sunt mai ruşinoase şi josnice.
Aşadar, pentru a nu urca în minte toată această tulburare a gândurilor, ci să se curăţească inima, aşa cum îşi doreşte Ziditorul ei, coborâm prin Rugăciunea minţii în cerul inimii şi transformăm locul adorării pătimaşe a lui satana în biserică a lui Dumnezeu, în locaş al Sfintei Treimi.
în cuvinte aceasta este simplu, dar în practică se cer toate puterile omului şi negreşit ajutorul dumnezeiescului Har. Şi fiindcă Dumnezeu întotdeauna Se oferă pe Sine, şi încă ne roagă: „Dă-mi, fiule, inima ta”1, trebuie şi noi să ne afierosim cu totul păzirii rânduielilor ascetice ale Părinţilor noştri niptici.
1 Pildele lui Solomon 23,26.
391
Aşadar, luare-aminte la primele gânduri ce apar la scularea din somn. Visuri, închipuiri, bune sau rele, tot ce ne-a lăsat somnul de peste noapte trebuie să ştergem îndată şi să luăm Numele lui Hristos ca răsuflare a sufletului nostru. Apoi, după ce aruncăm cu puţină apă pe faţă pentru a ne trezi şi după ce luăm o cafea sau altceva pentru întărire de vreme ce privegherea noastră începe cu mult înainte de miezul nopţii spunem „Sfinte Dumnezeule”, apoi Crezul şi „Cuvine-se cu adevărat”, după care stăm în locul de rugăciune cu arma în mână metanierul împotriva diavolului.
Te-ai aşezat pe scăunelul tău?, spunea Stareţul. Aşteaptă o clipă. Nu începe să te rogi potrivit rânduielii, mai înainte de a-ţi aduna mintea şi a cugeta puţin la moarte şi la cele de după ea. Gândeşte că aceasta este ultima noapte a vieţii tale. De toate celelalte zile şi nopţi eşti sigur că au trecut şi te-au adus la acest hotar al vieţii tale, însă de această noapte pe care o ai înainte nu eşti sigur dacă o vei trece şi vei ajunge la ziua care vine sau la moartea care se apropie. Câţi nu mor noaptea! De unde ştii că nu eşti şi tu unul dintre aceştia?
Cugetă la faptul că, plecând peste puţin, vor veni îngerii şi demonii ca să ceară sufletul tău, potrivit cu cele săvârşite de tine. Demonii, judecătorii cei amarnici, în clipa morţii îţi vor arăta toate cele săvârşite în vremea vieţii tale, ca să te aducă la deznădejde. îngerii vor arăta şi ei cele potrivnice, cele lucrate după Dumnezeu. Şi la acea judecată temporară se hotărăşte calea pe care va apuca sufletul. Apoi urmează vămile din văzduh, după care Judecata Domnului şi hotărârea.
Şi dacă rezultatul acestei cercetări va fi iadul, ce vei face atunci suflete ticălos? Oare, ce nu ai da în ceasul acela, numai ca să te izbăveşti? Vino întru sineţi precum
392
fiul cel desfrânat şi pocăieşte-te şi cere milă de la Preamilostivul Dumnezeu. Tot ce ai vrea să faci atunci, fă acum. Ai păcătuit? Pocăieşte-te. „Iată acum vreme bine-primită”.
Dacă cu aceste gânduri, fără închipuiri, vei cugeta chiar şi pentru puţin la clipa morţii, inima ta se va înmuia ca ceara şi mintea va înceta să hoinărească. Pomenirea morţii are acest privilegiu, acela de a birui toate cele înşelătoare ale vieţii şi de a naşte în inimă întristarea cea după Dumnezeu. În această atmosferă de umilinţă poţi să începi Rugăciunea cea neîncetată a minţii, cea de un gând.
Când mintea ta este adunată, iar duhul este umilit şi zdrobit, apleacă-ţi uşor capul şi îndreptează-ţi atenţia către partea inimii. Şi ea este zdrobită şi smerită şi aşteaptă mintea să se pogoare pentru a aduce rugăciune Celui Preamilostiv, cu nădejdea că nu o va urgisi.
De la răsuflarea nărilor începe respiraţia trupului. De aceasta leagă prin rugăciune şi respiraţia sufletului tău. Inspirând rosteşte Rugăciunea o dată, urmărind-o până când ajunge la inimă, după care, expirând, mai repet-o o dată. Acolo unde se opreşte răsuflarea în zona inimii, acolo întăreşte mintea ta, ca nerăspândit să urmărească prin inspiraţie şi expiraţie Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”
Adună-ţi toată dragostea de Dumnezeu pe care o ai şi, fără închipuire, pomeneşte cu cuvântul lăuntric Numele lui Iisus.
îndepărtează orice gând, chiar şi pe cel mai frumos, mai curat şi mai mântuitor, căci aceasta este de cel viclean, ca să curme rugăciunea ta. Dispreţuieşte toate gândurile cele viclene, oricât de hulitoare şi ruşinoase şi nelegiuite ar fi ele. Nu sunt ale tale, de aceea nu te îngriji
393
de ele, căci nu porţi răspundere pentru ele. Dumnezeu vede de unde vin ele. Numai tu să nu te leneveşti, să nu te înfricoşezi, să nu te laşi târât de ele, să nu te însoţeşti cu ele.
Iar dacă pentru puţin vei hoinări cu mintea, de îndată ce vei simţi abaterea de la locul şi chipul rugăciunii tale, întoarce-te din nou. Şi dacă iarăşi vei fi răpit, întoarce-te iarăşi. Ori de câte ori vei hoinări cu mintea, de atâtea ori să te întorci, iar Dumnezeu, Care vede osteneala şi râvna ta, puţin câte puţin va întări mintea ta cu Harul Său.
Şi fiindcă obişnuinţă are mintea să cutreiere, dar să şi rămână acolo unde ne doare, ţine-ţi puţin răsuflarea. Nu răsufla îndată. Aceasta va pricinui o mică durere nevătămătoare în inimă, acolo unde vrem să statornicim mintea noastră. Această mică durere va lucra ca un magnet, ca să tragă şi să ţină mintea acolo, ca o slujitoare, pentru a o tămădui.
Şi cu adevărat, Preadulcele Nume al lui Iisus, cel mai presus decât tot numele, când este chemat cu durere şi zdrobire, face puţin câte puţin, odată cu trecerea timpului, schimbarea dreptei Celui Preaînalt, în locul unde mai înainte sălăşluise păcatul.
Rostirea neîncetată a Rugăciunii în locul inimii lărgeşte atât de mult hotarele ei, încât devine un alt cer, care îl poate încăpea pe Cel neîncăput.
Război, luptă crâncenă se va da pentru tronul inimii. Diavolul la început va ataca prin patimi, prin aburii acestora, adică gândurile potrivnice venite în vremea rugăciunii. Şi cu cât va pierde teren prin post, priveghere, rugăciune şi alte osteneli ascetice, pe atât va răcni diavolul mai tare şi se va strădui, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, să-şi arate răutatea şi viclenia prin diferitele ispite şi necazuri. Tot ceea ce depăşeşte „jurisdicţia” lui va
394
fi şters întotdeauna de către Pronia Părintelui Ceresc, potrivit cu posibilitatea respingerii atacurilor.
Întotdeauna înainte de ispită Puitorul de nevoinţă Hristos dăruieşte Har în chip tainic celui care se luptă, astfel încât cu acesta să poată înfrânge furia vrăjmaşului, iar el să se întoarcă învins şi ruşinat. Trebuie să dăm Domnului atâta bucurie prin răbdarea necazurilor câtă amărăciune i-am pricinuit noi, momiţi fiind de păcat. Atunci se bucura diavolul şi Se întrista Dumnezeu, acum însă este rândul lui Dumnezeu să Se bucure şi să se întristeze diavolul.
„Dar lucrul acesta nu este de o zi sau două, ci de timp îndelungat, spune dumnezeiescul Ioan Gură de Aur. De multă nevoinţă şi timp este nevoie ca să fie izgonit vrăjmaşul şi să Se sălăşluiască Hristos. Opriţi-vă şi rămâneţi credincioşi Domnului Dumnezeului nostru, până când Se va milostivi spre voi. Nimic altceva să nu căutaţi, fără numai mila de la Domnul slavei, iar mila să o cereţi cu inimă smerită şi înfrântă. Şi strigaţi de dimineaţă până seara, iar de este cu putinţă chiar şi toată noaptea Rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!», silindu-vă mintea la lucrarea aceasta până în clipa morţii”.
Sfaturi asemănătoare dau toţi Părinţii noştri, fiecare în felul său şi cu cuvintele sale, dar întotdeauna izvorâte din experienţa războiului şi a biruinţei câştigate împotriva vrăjmaşului, pe care îl mânie şi-l secătuieşte cu totul Rugăciunea neîncetată a minţii.
„Fraţilor, pe Hristos să-L respiraţi pururea”, îndeamnă dascălul pustiei, Antonie cel Mare.
„Pururea pomeneşte-L pe Dumnezeu şi cugetarea ta cer se va face”, spune Cuviosul Nil cel înţelept.
395
Cu cât stăruie cel ce se roagă, cu atât se curăţă inima, se luminează mintea, se face mai bună dispoziţia sufletului, cu atât împărăţia lui Dumnezeu îşi întinde bucuria şi prezenţa ei în omul făcut după chipul lui Dumnezeu, de dragul căruia Dumnezeuomul Iisus a acoperit toată lăţimea cerului şi a pământului prin virtutea, Patima şi învierea Lui.
Încă de aici pregustă bunătăţile cereştii împărăţii cel care îşi va ofili pofta sa, va desprinde simţurile sale de toate cele veselitoare ale lumii şi va sta cu bărbăţie până la sfârşit împotriva ademenirilor stăpânitorului lumii acesteia. Pacea gândurilor, a inimii, lacrimi dulci izvorâtoare, răpirea minţii, cunoaşterea tainelor, dragoste nemăsurată, contemplarea lui Dumnezeu, desăvârşirea după putinţă a firii omeneşti, toate acestea se dobândesc cu luptă neîncetată şi stăruitoare, fără a ceda câtuşi de puţin, însoţită de Rugăciunea cea neîncetată a minţii.
Dar pentru a fi ascultată această rugăciune neîncetată a minţii se cere din partea celui care se roagă împlinirea îndatoririlor monahale şi creştineşti ale vieţii duhovniceşti. De la monahul începător se cere ascultare neclintită faţă de stareţul său, cel care este chipul văzut al vieţii Mântuitorului Hristos, iar de la creştinii de rând trăirea vieţii după sfaturile părinţilor lor duhovniceşti şi ascultare faţă de Canoanele Celei Una şi Sfinte Biserici Ortodoxe, ca să nu rătăcească fiecare pe calea voilor sale, aşa cum ne sfătuieşte Sfânta Scriptură.
în Pateric Avva Mios spune: „Ascultarea este în loc de ascultare şi oricine ascultă pe Dumnezeu şi Dumnezeu îl ascultă pe dânsul”. Iar Avva Isaia spune mai explicit: „Este cu neputinţă ca Dumnezeu să nu-l asculte pe om, fără numai dacă omul nu-L va asculta pe Dânsul”.
396
Voile noastre nu lasă ca rugăciunea noastră să fie ascultată. Dacă te rogi şi nu eşti ascultat, cercetează-te să vezi dacă nu cumva te afli în neascultare. Dacă te rogi noaptea şi nu iei aminte ziua la ceea ce faci, este ca şi cum ai zidi şi dărâma în acelaşi timp. Dacă nu iei aminte la cele mici, va îngădui Dumnezeu să cazi în cele mari. De aceea ia aminte la tine însuţi.
Nu este cu putinţă ca Dumnezeu să trimită mereu Harul Său în inima aceea care nu şi-a îngrădit poftele ei şi în mintea care nu caută să se adune din rătăcirea ei. La început Dumnezeu dă Harul Său pentru a ne ajuta, a trezi şi a îndulci simţurile sufletului nostru, pentru a ne atrage. Dar dacă nu ne ostenim şi noi, Harul va rămâne nelucrător. Mâncând ne vine pofta. Tot astfel şi rugându-ne se naşte rugăciunea.
Eşti la ascultarea ta? Adu-ţi aminte de Sfinţii Părinţi care în timp ce lucrau spuneau către ei înşişi:
Trupule, lucrează, ca să te hrăneşti Suflete, priveghează, ca să te mântuieşti. îţi hoinăreşte mintea? Rosteşte în şoaptă Rugăciunea şi să nu vorbeşti în deşert, căci altfel nu numai pe tine însuţi te vei vătăma cu vorbăria ta, ci şi pe ceilalţi.
397
Avva Filimon spune: „Mulţi din Sfinţii Părinţi îi vedeau pe îngeri cum îi păzeau. Pentru aceasta şi păstrau tăcerea, nevorbind cu nimeni”.
în loc să-ţi pierzi timpul, rosteşte Rugăciunea. Iar când va veni trândăvia şi acedia, să-ţi aminteşti de ameninţarea rostită de Domnul către sluga cea vicleană şi leneşă.
Dacă vei lăsa să te trimită ziua către noapte şi noaptea către zi tot mai nepăsător, în curând vei ajunge foarte nepăsător. Oare te vei lăuda cu nepăsarea ta, când ceilalţi vor primi cununi pentru ostenelile lor?
Sileşte-te puţin, frate, la rugăciune şi trezvie şi vei vedea bucurie izvorând în inima ta şi lumină răsărind pe cerul minţii tale! Bucurie nu ca aceasta, care mai înainte de a te bucura de ea o pierzi, ci dulce precum cea a îngerilor. Şi lumină neapusă a lumii de sus, pe care Hristos, Lumina lumii, ţi-o va dărui atunci când va veni la tine, chemaiind prin Rugăciunea minţii. Oare cele pe care le-au trăit Părinţii noştri nu le putem trăi şi noi? Da, fără numai dacă nu ne va împiedica puţina noastră credinţă şi trândăvia noastră.
Stareţul meu spunea: „Osteneşte-te puţin, ca să-L faci dator pe Dumnezeu şi să-ţi trimită în vremea de nevoie din ostenelile sau din cele pe care le-ai cerut”.
Dar să nu uiţi cuvântul Sfântului Isaac Sirul care spune că „mai întâi diavolul se sileşte să înceteze rugăciunea neîncetată a inimii, după care îl convinge pe monah să treacă cu vederea şi orele rânduite pentru rugăciune şi canon, care se face prin închinăciuni şi plecări de genunchi”.
Aşadar, să nu-l asculţi pe cel care îţi şopteşte şi te îndeamnă la nepăsare şi, dacă vrei ca Dumnezeu să acopere greşelile tale, acoperă şi tu pe fratele tău şi rabdă-l în ziua ispitei lui.
Să nu vorbeşti împotriva părintelui tău duhovnicesc şi să nu-i ascunzi gândurile tale, căci altfel în zadar te osteneşti în toată viaţa ta şi rugăciunea ta va rămâne nedesăvârşită.
Dacă nu te vei curăţi prin mărturisire curată, cum te vei apropia să te împărtăşeşti cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine? Nu ai auzit că celor care se împărtăşesc cu vrednicie li se face izvor de viaţă, iar celorlalţi le este spre moarte?
398
Să nu spui: „Aşa cum fac ceilalţi, fac şi eu”, fiindcă acestea sunt cuvinte lipsite de înţelepciune, căci Domnul nu poate fi înşelat.
Fiecare gând care aduce deznădejde şi întristare multă este de la diavolul. De aceea să-l lepezi îndată, căci altfel îţi va tăia firul rugăciunii. Orice gând care naşte în suflet întristare cu măsură, amestecată cu bucurie şi lacrimi, este de la Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu niciodată nu-l aruncă în deznădejde pe om, ci îl povăţuieşte numai la pocăinţă.
Cuvântul al patrulea Despre rugăciune
„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.
Inima omului este centrul mişcărilor celor mai presus de fire, a celor după fire şi a celor împotriva firii. Dacă inima omului se va curăţi, atunci va vedea pe Dumnezeu.
Dar, oare, cum vom vedea pe Dumnezeu? Oare Dumnezeu are chip de om? Nu, Dumnezeu nu este văzut, căci El este Duh. Şi se poate sălăşlui în inima omului, atunci când ea devine vas curat. Dar pentru ca inima omului să devină curată, trebuie să se cureţe de gândurile necurate. Şi pentru a se curăţi inima este nevoie să intre în ea un leac, iar leacul acesta este rugăciunea.
Acolo unde merge împăratul sunt alungaţi vrăjmaşii. Tot astfel şi atunci când Numele lui Hristos intră în inimă, cetele demonilor sunt puse pe fugă. Când Hristos Se va sălăşlui pentru totdeauna în inimă, atunci toate se vor supune Lui. La fel cum un împărat va supune împreună cu ostaşii săi şi pe toţi cei care se ridică împotriva lui, după ce cucereşte un stat şi se face întronizarea lui în capitala acestuia. Adică va alunga pe vrăjmaşii săi şi va
399
aduce pacea în acel stat, înlăturând tulburările interne.
Împăratul stă pe tronul său şi, văzând că toate sunt supuse lui, se bucură şi se veseleşte pentru că osteneala şi lupta s-au terminat şi au adus supunerea şi pacea?
Tot astfel este şi cu împărăţia inimii. Are înlăuntru vrăjmaşi, are răzmeriţe, are gânduri, are patimi şi neputinţe, are furtuni şi tulburări. Toate sunt în inima omului.
Pentru a putea această împărăţie a inimii să se liniştească şi să se supună, trebuie să vină Hristos împăratul împreună cu toate cetele Sale şi să-l învingă pe vrăjmaş, pe diavolul; să supună orice nelinişte venită din partea patimilor şi a neputinţei; să împărăţească ca un împărat, ca un Atotputernic. Atunci această stare este numită de Părinţi linişte a inimii, adică rugăciunea împărăţeşte fără să se întrerupă, aducând în inimă curăţia şi liniştea.
Chipurile rugăciunii sunt multe. Există, desigur, rugăciunea rostită, adică să spunem Rugăciunea cu gura. Acest chip este acela pe care trebuie să-l folosim la început, când începem să lucrăm Rugăciunea, pentru a putea izbândi în atingerea scopului nostru.
Mintea omului este pururea mişcătoare. Şi fiindcă se mişcă nu potriviirii, potrivit nevoii, ci împotriva firii, înconjură toată lumea şi se odihneşte în diferite plăceri. Uneori se îndreaptă către cele trupeşti şi se desfătează de plăcerile carnale, alteori către alte patimi, iar alteori, nepăsătoare, hoinăreşte pe ici-colo. Oriunde ar merge, oriunde s-ar îndrepta, are şi o oarecare plăcere. însă omul care vrea să dobândească pe „neîncetat vă rugaţi”1 trebuie să adune această minte răspândită, acest tâlhar care hoinăreşte pe toate uliţele, ca să intre în rânduială
11 Tesaloniceni 5,17.
400
şi să devină gospodar. Dar pentru a o aduna trebuie să-i oferim ceva, să o îndulcim, fiindcă, aşa cum am spus, ea îşi găseşte plăcerea în a hoinări pe ici-colo. De aceea trebuie să o atragem tot cu ceva plăcut. Pentru aceasta este nevoie la început să rostim Rugăciunea cu gura.
începătorul care învaţă Rugăciunea trebuie să înceapă cu gura să spună: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi să se străduiască să-şi îndepărteze mintea de la cele lumeşti. Glasul care va ieşi, sunetul lui, va atrage mintea să ia aminte la Rugăciune. Şi atunci încet-încet se va obişnui să se adune din risipire. Desigur, şi strădania şi atenţia şi scopul pe care ne silim să-l atingem, toate ne ajută la adunarea minţii.
Rostită astfel, Rugăciunea, odată cu trecerea timpului, începe să dobândească o oarecare mulţumire, o oarecare bucurie, o pace duhovnicească pe care nu o aveam mai înainte. Iar aceasta atrage încet-încet mintea.
înaintând cu Rugăciunea rostită cu gura şi atrăgând mintea spre cele dinlăuntru, mintea începe să simtă o libertate în rostirea ei, fără a mai simţi nevoia de a o rosti cu gura; adică începe să dea un oarecare rod. Apoi rostită fiind când cu gura, când cu mintea, Rugăciunea pune încet-încet stăpânire pe suflet. Îndeletnicindu-se mintea cu Rugăciunea, începe să intre şi în inimă. Şi atunci omul va vedea cum inima sa rosteşte Rugăciunea.
Care este scopul pentru care am venit aici? Nu am venit ca să-L aflăm pe Dumnezeu? Nu am venit ca să aflăm Harul Său? Nu am venit ca să aflăm pacea? Nu am venit ca să ne izbăvim de patimi? Ei, atunci cu această rugăciune le vom izbuti pe toate. Rugăciunea va pricinui în suflet o căldură, o flacără. Şi de vreme ce rugăciunea va naşte căldura, aceasta va aduce la rândul ei mai multă rugăciune. Veţi vedea atunci, după ce se va petrece acest
401
lucru, că sunt arse slăbiciunile, sunt arse gândurile, sunt arse şi patimile puţin câte puţin. Apoi vom ajunge la curăţia inimii, când va veni Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi Se vor sălăşlui pentru totdeauna întru ea.
Sfinţii Părinţi spun că mintea se întinează uşor şi tot uşor se şi curăţeşte, pe când inima se curăţă greu şi cu greu se întinează. Dacă mintea se îndreaptă spre rău, imediat se întinează, dar inima nu se face îndată părtaşă întinării. Când inima va dobândi o stare duhovnicească şi după aceea o va pierde cumva, mintea va începe să se întineze cu diferite lucruri, dar inima nu se va schimba uşor pentru că mai înainte a fost schimbată de către Har şi de aceea înaintează cu greutate spre rău.
De aceea este nevoie de rugăciune, pentru a transforma inima din trupească, pătimaşă şi egoistă într-una nepătimaşă. Când centrul se va curăţi, toată periferia va deveni curată. Rugăciunea va alunga deznădejdea, nepăsarea, trândăvia, deoarece va crea o nouă dispoziţie sufletească, o nouă dorinţă pentru noi lupte duhovniceşti.
Aşadar, atunci când vom simţi acest lucru, vom simţi deplin roada rugăciunii, scopul rugăciunii; atunci vom înţelege că împărăţia Cerurilor este în inima noastră, căci „împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este”1.
Acolo, în inimă, prin această săpare pe care o vom face cu Rugăciunea, inspirând şi expirând şi străduindu-ne să ţinem mintea în inimă prin trezvie, vom izbuti să aflăm Mărgăritarul cel ascuns. Cine este Mărgăritarul? Este Harul Sfântului Duh, pe care l-am primit când ne-am botezat.
Stareţul Iosif făcea ore întregi Rugăciunea inimii, iar când obosea se adâncea în contemplaţie, apoi iarăşi se
1Luca 17,21.
402
întorcea la Rugăciunea inimii. Ajungea să facă 7-8 ore de rugăciune.
Încet-încet omul, cu stăruinţă în această lucrare, se desăvârşeşte lăuntric. Inima se curăţeşte neîncetat şi astfel dobândeşte liniştea inimii.
Sfinţii Părinţi, îndeletnicindu-se cu Rugăciunea mulţi ani, ajungeau la stări înalte. Erau răpiţi în contemplaţie, în extaz, ieşeau din sine şi erau răpiţi în contemplaţie, precum Sfântul Apostol Pavel, care spune: „fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu”1, şi cu mulţi alţi Sfinţi.
Sfântul Maxim Kavsokalivitul, atunci când a fost întrebat de Sfântul Grigorie Sinaitul despre rugăciune, a spus:
iartă-mă, părinte, dar eu sunt înşelat.
lasă acum acestea, i-a spus Sfântul Grigorie, şi spune-mi pentru Domnul, despre virtutea ta. Spune-mi, te rog, ai dobândit Rugăciunea minţii?
Atunci Sfântul Maxim i-a spus că, rugându-se Maicii Domnului mult timp ca să-i dea harul Rugăciunii minţii, într-o zi a ieşit din icoana Maicii Domnului o căldură care i-a intrat în inimă, iar aceasta a început să rostească singură Rugăciunea. La stăruinţa Sfântului Grigorie i-a mai spus că roada rugăciunii minţii era marea dragoste către Dumnezeu şi răpirea în contemplaţii - aceasta se petrece prin lucrarea Duhului Sfânt -, iar alteori îl povăţuieşte către sfera luminii celei dumnezeieşti şi nematerialnice sau către o altă contemplaţie nepovestită.
Toate acestea izvorăsc din Rugăciunea minţii.
Sporind în rugăciune, vom afla uşurare de patimi. Gândurile, chiar şi cele ascunse, toate vor pieri odată cu trecerea timpului, iar inima noastră va deveni fără de răutate, întocmai ca cea a unui copil.
1 II Corinteni 12,2.
403
La început, aşadar, există greutate, până când „va intra apa în jgheab”, aşa cum la un mecanism manual este nevoie de efort. Dacă acest mecanism va deveni automat, atunci va da mai mult randament şi lucrarea se va săvârşi fără osteneală. Tot astfel se petrece şi cu rugăciunea, când va deveni a noastră, atunci se va săvârşi fără osteneală şi va aduce multă roadă.
Îndeletnicindu-ne cu rugăciunea, să luăm aminte să nu avem îndrăzneală, mândrie, fiindcă aceasta ni se va face o piedică foarte mare în rugăciune. De aceea este nevoie de prihănirea de sine; neîncetat să ne osândim pe noi înşine.
Aşa cum într-o cofetărie se găsesc ciocolate, prăjituri, diferite dulciuri, tot astfel şi în cofetăria cea duhovnicească multe şi felurite „îndulciri” aflăm. Noi vom face rugăciune şi vom primi ceea ce va trimite Dumnezeu. Noi vom face toată această rânduială, iar Dumnezeu va da esenţa în rugăciune. Cu cât vom fi mai smeriţi, cu atât mai mult Har vom primi în rugăciune.
Să luăm aminte, repet, să nu cugetăm la nimic în vremea rugăciunii. Aici este epicentrul rugăciunii.
Sfântul Grigorie Palama spune: Când Rugăciunea se rosteşte prin inspiraţie şi expiraţie, cu timpul din nări iese mireasmă duhovnicească. Cu adevărat aşa este. Prin Rugăciune ia naştere o mireasmă, care nu este nimic altceva decât roadă a Rugăciunii. Aceasta se datorează Numelui lui Hristos. Ce nu face Numele Său? Numele lui Hristos sfinţeşte Cinstitele Daruri. Prin chemarea Numelui lui Hristos vine Duhul Sfânt. Cu Numele lui Hristos Sfinţii înviază pe cei morţi. Cu Numele lui Hristos se săvârşesc toate.
Spunea un părinte niptic că atunci când sufletul celui care are această Rugăciune iese din trup, nu este cu
404
putinţă să se apropie demonii de el. Acest suflet va avea Rugăciunea ca pe o armură, de care demonii nu se pot apropia. Atât de mare este folosul pe care îl aduce această Rugăciune.
Cred că v-am spus despre un oarecare închinător care sporise în Rugăciunea minţii şi care din multa cugetare la cele dumnezeieşti, lepădare de sine şi lipsă de grijă, căci nu era prins cu familie, cu lucrări şi cu atâtea altele, rostea neîncetat Rugăciunea şi simţea foarte multă dragoste pentru Hristos. Avea adică dragoste adevărată în sufletul său. Avea o dorinţă arzătoare de a merge la Sfântul Mormânt, căci acolo, socotea el, avea să se sature de dragostea lui Hristos pe Care îl iubea. A mers, aşadar la Ierusalim şi a intrat în Mormântul lui Hristos pentru a se închina. Simţea puternice sentimente de dragoste; se gândea că acolo a fost îngropat Cel pe Care îl iubea, Iisus Hristos. Şi aşa cum se închina la Sfântul Mormânt, şi-a dat sufletul chiar acolo, pe Mormânt. Atunci când ceilalţi au văzut aceasta, au spus: „Ia să vedem ce ascundea acest om în inima lui!”. I-au făcut necropsie, l-au deschis şi i-au despicat inima. Cu toţii au rămas uimiţi când în inima lui au văzut scris: „Iisuse, dulcea mea iubire...”.
Vedeţi cât de bogat l-a făcut Rugăciunea pe acest om? Cât de mult l-a îmbogăţit cu dumnezeiasca dragoste? Gândiţi-vă, oare unde se află el, acum, după moartea sa? Cu siguranţă că îngerii au luat sufletul lui şi l-au dus încununat şi plin de strălucire înaintea Tronului lui Hristos.
îngerul care l-a învăţat pe Sfântul Pahomie spunea: „Mulţi oameni învăţaţi au lăsat studiile şi scrierile şi s-au îndeletnicit numai cu Rugăciunea”. Numai cu Rugăciunea minţii omul poate ajunge la nepătimire.
405
Cel ce se roagă în acest chip, va urî vorbirea deşartă şi îndrăzneala, pentru a nu pierde această stare pe care a aflat-o prin rugăciune.
Fie ca Dumnezeu să vă dăruiască simţirea rugăciunii, iar când va veni Harul, atunci veţi înţelege în faptă cele pe care vi le spun acum.
Apoftegme despre Rugăciunea minţii
Rugăciunea este una dintre puterile cele mai importante şi mai pline de tărie, care îl fac pe cel care se roagă să se nască din nou şi îi dăruiesc sănătate trupească şi sufletească.
Rugăciunea sunt ochii şi aripile sufletului nostru, care ne dă curaj şi putere să-L vedem pe Dumnezeu.
Roagă-te, fratele meu, cu gura, până când te va lumina Harul dumnezeiesc să te rogi şi cu inima. Atunci se va săvârşi în chip minunat înlăuntrul tău praznic şi sărbătoare şi nu te vei mai ruga cu gura, ci cu trezvia care lucrează în inimă.
Dacă doreşti cu adevărat să alungi orice gând necreştin şi să-ţi cureţi mintea, aceasta o vei izbândi numai cu rugăciunea, fiindcă nimic nu poate atât de bine să pună în rânduială gândurile noastre ca rugăciunea.
Ia aminte, dacă eşti trândav şi fără luare-aminte la rugăciune, nu vei vedea sporire nici la strădaniile afierosirii tale către Domnul, nici în dobândirea păcii gândurilor şi a mântuirii.
Numele lui Iisus Hristos, pe care îl chemăm în rugăciune, are întru sine o putere de sine existentă şi de sine lucrătoare, care îl reface pe om. Aşadar, nu te nelinişti pentru nedesăvârşirea şi uscăciunea rugăciunii tale,
406
ci aşteaptă cu stăruinţă rodul chemării celei dese a Dumnezeiescului Nume.
Puterile morale pe care le avem înlăuntrul nostru, atunci când sunt povăţuite de către rugăciune, devin mai puternice decât toate ispitele şi le biruiesc.
Rostirea deasă a rugăciunii creează din aceasta o obişnuinţă, care nu va întârzia să devină o a doua fire, aducând mintea şi inima într-o stare sufletească mai înaltă.
Rostirea deasă a rugăciunii este singurul chip de a ajunge la înălţimea adevăratei şi curatei rugăciuni. Ea este mijlocul cel mai eficace pentru pregătirea prin rugăciune şi calea cea mai sigură pentru ca omul să ajungă la desăvârşirea rugăciunii şi dobândirea mântuirii.
Fiecare din noi poate face din rugăciunea lăuntrică un mijloc de a comunica cu Domnul. Nu-l costă nimic, ci doar strădania adâncirii în tăcere şi în adâncurile inimii sale împreună cu grija necontenită de a chema cât mai des cu putinţă Numele Preadulcelui Iisus Hristos, care îl umple pe om de veselie. Adâncirea în noi înşine şi cercetarea lumii noastre sufleteşti ne dau prilejul de a cunoaşte ce taină este omul, să simţim desfătarea cunoaşterii de sine şi să vărsăm lacrimi amare de pocăinţă pentru căderile şi slăbiciunea voinţei noastre.
întreg sufletul tău să se lipească cu dragoste de noimele rugăciunii, astfel încât mintea, cuvântul lăuntric şi voinţa ta, aceste trei componente ale sufletului să devină una, deoarece în chipul acesta omul, care este icoană a Sfintei Treimi, vine în împărtăşire şi se uneşte cu prototipul, aşa cum a spus marele lucrător şi dascăl al Rugăciunii minţii, dumnezeiescul ierarh al Tesalonicului, Grigorie Palama: „Când unitatea minţii devine treimică, rămânând unime, atunci se uneşte, în chip treimic, cu
407
unimea Dumnezeirii, închizând toată intrarea înşelării şi făcându-se mai presus de lucrarea trupului, a lumii şi a stăpânitorului lumii”.
Scopul rugăciunii este unirea omului cu Dumnezeu, de a-L aduce pe Hristos în inimă.
Unde este lucrarea Rugăciunii, acolo este Hristos împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Unde este Hristos, Lumina lumii, acolo este lumina cea veşnică a celeilalte lumi; acolo pacea şi bucuria, acolo îngerii şi Sfinţii, acolo veselia împărăţiei.
Fericiţi sunt aceia care s-au înveşmântat cu Lumina lumii, Hristos, în această viaţă, căci unii ca aceştia au primit deja îmbrăcămintea nestricăciunii.
Aşadar, scopul rugăciunii este acela de a-L aduce pe Hristos în inima omului, alungând de acolo pe diavolul şi stricând toată lucrarea pe care a făcut-o prin păcat. Căci „pentru aceasta S-a arătaiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului”1, spune Ucenicul cel iubit. Prin urmare numai diavolul cunoaşte negrăita putere a celor cinci cuvinte şi pentru aceasta cu mânie se oşteşte împotriva ei.
Nenumărate sunt cazurile când demonii prin gura celor demonizaţi au mărturisit că sunt arşi de rugăciune.
De vreme ce Hristos este Lumina lumii, cei care nu-L văd, nu cred în El, sunt toţi orbi. Şi dimpotrivă, către lumină se îndreaptă toţi cei care se nevoiesc să păzească poruncile lui Hristos. Aceştia îl mărturisesc pe Hristos şi I se închină ca unui Dumnezeu. Iar cel care îl mărturiseşte şi îl are pe Hristos ca Domn şi Dumnezeu al său, se întăreşte cu puterea venită din chemarea Numelui Său atunci când caută să săvârşească voia Lui.
11 Ioan 3,8.
408
Iar dacă nu primeşte putere, se vede că îl mărturiseşte pe Hristos numai cu gura, în timp ce cu inima este departe de El.
Rugăciunea, cu cât ne uneşte cu Hristos, cu atât ne desparte de diavolul. Şi nu numai de diavolul, dar şi de grija lumii, care naşte şi întreţine patimile.
Vrăjmaşul Rugăciunii lui Iisus este acedia, iar vrăjmaşul acestuia este dragostea pentru Rugăciune, căldura inimii. „Cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi”1. Această căldură atrage şi menţine Harul în cel ce se roagă şi i se face lui lumină şi bucurie şi mângâiere negrăită, iar demonilor foc şi amărăciune şi izgonire. Acest har atunci când vine adună mintea din hoinăreală şi o îndulceşte cu pomenirea lui Dumnezeu, tămăduind-o de toate gândurile cele viclene şi necurate.
Rugăciunea este pe buze? Acolo este şi Harul. De pe buze trebuie să treacă în minte, iar de acolo să pogoare în inimă. Dar aceasta cere osteneală şi timp mult.
Trebuie să se ostenească limba plătindu-şi astfel toate căderile şi grăirile ei în deşert până ce devine obişnuinţă, căci fără osteneală şi nevoinţă nu se capătă obişnuinţa. Iar aceasta, pentru ca să dobândim smerenia şi astfel să vină Harul. Atunci se deschide calea, rugăciunea se lipeşte de răsuflare şi mintea se deşteaptă ca să o urmeze. Şi cu timpul sufletul se uşurează de patimi, gândurile încetează, inima se linişteşte.
Să nu te îngreuiezi să aduci mintea înapoi de fiecare dată când fuge, căci Dumnezeu va vedea osteneala ta şi-ţi va trimite Harul Său, ca s-o poţi aduna. Când Harul este cu noi, atunci toate se săvârşesc cu bucurie, fără osteneală.
1 Romani 12,11.
409
Cu Rugăciunea, trecem de la o bucurie la alta, iar fără ea mergem din cădere în cădere, din necaz în necaz şi mustrarea conştiinţei este nesuferită. În câteva cuvinte, puţină este osteneala şi durerea în silirea la Rugăciunea lui Iisus, dar multă este umilinţa cea dătătoare de bucurie, umilinţa şi lacrimile şi dulceaţa prezenţei lui Dumnezeu, preacurata Lui frică, care curăţeşte mintea şi inima.
Este de trebuinţă să se curăţească inima, ca să se lumineze şi mintea din gândurile cele curate care se oglindesc în ea.
Aşa cum este cu neputinţă să nu se împiedice cineva atunci când merge noaptea, tot astfel este cu neputinţă să nu păcătuiască cineva până ce nu va vedea dumnezeiasca lumină.
în împărăţia lui Dumnezeu nu intră cei nepocăiţi, ci păcătoşii care cu lacrimi s-au pocăit. Nimic nu îl ajută pe om să războiască şi să biruiască patima ca rugăciunea cea neîncetată a minţii.
În vremea ispitei aduse de demonul acediei, care slăbeşte mintea, limba şi degetele care rotesc metania, rog dragostea ta să nu baţi în retragere. Mai depune puţină strădanie, ca să vadă Dumnezeu voinţa ta cea bună şi să te întărească. Dumnezeu vrea ceva mai mult de la tine şi de aceea lasă pe ispititorul să te încerce, fiindcă ştie şi tu ştii asta că poţi să-l biruieşti.
Se întâmplă din când în când, fără ca tu să dai pricină, ca Harul să se retragă. Atunci este ca şi cum Dumnezeu ţi-ar spune: „Bune sunt toate acestea pe care le lucrezi, dar să nu crezi că toate depind de tine. Când cred Eu de cuviinţă, atunci plec şi vin din nou, ca să te învăţ desăvârşita tăiere a voii şi răbdare; să înveţi bine lecţia smereniei”.
410
Aşadar, sileşte-te pe tine însuţi, pe cât poţi, la ceasul cel rânduit. Fă-ţi datoria, pentru a-L îndatora pe Dumnezeu. Şi dacă nu vei primi Har, pregăteşte-te pentru data viitoare sau cealaltă. Oricum, mai devreme sau mai târziu, tot vei primi; este cu neputinţă să nu primeşti. Desigur, Dumnezeu are obicei ca, atunci când El amână, să dea mult mai mult după aceea.
Potrivit cu aratul făcut cu Rugăciunea, cu udarea făcută cu lacrimile şi cu plivitul gândurilor, ogorul inimii va da roade.
Cei sporiţi în rugăciune au o singură încredinţare lipsită de îndoială, şi anume că, în ciuda ostenelii omului, rugăciunea este lucrarea Harului.
Sfântul Simeon spune limpede că nimeni nu poate să-L slăvească pe Dumnezeu cu cuvintele sale, ci Harul lui Hristos care Sălăşluieşte în el, acela îl slăveşte şi-l laudă pe Dumnezeu şi se roagă întru el.
Iar semnul că Harul lui Dumnezeu a cercetat sufletul este faptul că se roagă cu frică şi evlavie şi stă cu bună rânduială, având multă luare-aminte la cele pentru care se roagă.
Luarea-aminte trebuie să fie în aşa fel legată de rugăciune şi nedespărţită, precum trupul este legat de suflet şi nedespărţit.
Cu alte cuvinte, mintea trebuie să păzească inima în vremea când se roagă şi să străjuiască întotdeauna înlăuntrul ei, iar de acolo să înalţe rugăciuni lui Dumnezeu, rostind neîncetat „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Şi după ce va gusta acolo în inimă şi va vedea că bun este Domnul şi se va îndulci, nu va mai voi să se îndepărteze de locul inimii, spunând împreună cu Apostolul Petru „Bine este nouă să fim aici”1. Şi va străjui
1 Matei 17,4.
411
acolo, alungând toate gândurile semănate de diavolul, nelăsând nici o noimă a lumii acesteia, ci făcându-se sărac cu duhul, sărac de toate înţelesurile cele lumeşti.
Celor care nu o cunosc, această lucrare li se pare foarte ostenitoare şi plină de mâhnire, dar cei care au gustat dulceaţa ce o are şi s-au îndulcit de desfătarea pe care o simt în adâncul inimii lor, aceştia strigă împreună cu dumnezeiescul Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?”1.
Sfinţii noştri Părinţi auzindu-L pe Domnul zicând că din inimă ies gândurile cele viclene care-l întinează pe om şi că trebuie să curăţim partea cea dinlăuntru a paharului, pentru a se face curată şi cea dinafară, au lăsat orice lucrare duhovnicească şi s-au dăruit cu totul acestei lucrări, adică în păzirea inimii, fiind încredinţaţi că prin această lucrare vor dobândi toate celelalte virtuţi.
Purtătorul de Dumnezeu, Sfântul Simeon, Noul Teolog, spune: „Să ne curăţim inima, pentru a-L afla acolo pe Domnul, Cel ce este pretutindeni”. Să curăţim inimile noastre cu focul Harului Său, ca să vedem în noi lumina şi slava Dumnezeirii Sale.
Fericiţi sunt cei care s-au apropiat de dumnezeiasca lumină şi au intrat în ea, unindu-se cu lumina şi devenind tot o lumină. Căci aceştia au dezbrăcat cu desăvârşire veşmântul cel întinat al păcatelor lor şi nu mai vor să plângă cu lacrimi amare.
Fericiţi sunt cei care încă de aici au cunoscut lumina Domnului ca pe Domnul însuşi, căci aceştia vor sta înaintea Lui cu îndrăzneală în viaţa ce va să vină.
Fericiţi sunt cei care L-au primit pe Hristos, Cel a venit ca lumină la aceştia, care mai înainte se aflau întru
1 Romani 8,35.
412
întuneric, căci unii ca aceştia au deveniii ai luminii celei neînserate.
Cu adevărat, nimic nu este precum răsuflarea Rugăciunii lui Iisus, a neîncetatei Rugăciuni a minţii.
Sfântul Grigorie Palama spune că rugăciunea ce lucrează prin inspiraţie şi expiraţie face ca odată cu trecerea timpului să iasă din nări o dulce suflare a Harului, o mireasmă duhovnicească, o suflare de viaţă, aşa cum spune marele Pavel.
Vezi, aşadar, că rugăciunea nu îl umple de Har numai pe cel care se roagă, ci revărsându-se, se împrăştie prin el la toată zidirea. Inspirând, se curăţeşte el însuşi, se însufleţeşte, se sfinţeşte; expirând, curăţeşte, însufleţeşte şi sfinţeşte zidirea; nu el, ci Harul dumnezeiesc.
În aceste zile de pe urmă, când răsuflarea antihristului întinează pământul şi marea şi toate făpturile, ca un antidot, ca o răcoare a Harului, ca o adiere de vânt a Proorocului Ilie, Dumnezeu suflă lucrarea Rugăciunii minţii în pieptul şi inima Bisericii, pentru sănătatea sufletească şi trupească a creştinilor în zilele care vor veni.
Cunosc mii de suflete în lume, în toată lumea aş spune, care se silesc pe ei înşişi să rostească Rugăciunea lui Iisus şi au rezultate minunate. Aceasta (rugăciunea) îi întăreşte în lupta cea duhovnicească, îi luminează întru cele dinlăuntru ale lor şi fac o mărturisire profundă, sinceră şi, amărâţi fiind de gândurile şi ispitele care le ridică rugăciunea, aleargă cu dorire la Preacuratele Taine. Apoi se întorc la lupta cu gândurile şi cu patimile, după care iarăşi la Sfintele Taine. Şi nu mai pot să stea fără rugăciune.
Rugăciunea lui Iisus este răsuflarea. Când omul răsuflă trăieşte, se îngrijeşte şi pentru toată viaţa sa. Cel care începe lucrarea Rugăciunii, începe să îndrepte toată
413
viaţa sa, având ca povăţuitor pe părintele său duhovnicesc. şi aşa cum soarele atunci când răsare trezeşte, luminează, însufleţeşte zidirea, tot astfel şi Soarele Dreptăţii Hristos, atunci când răsare prin Rugăciunea lui Iisus în mintea şi inima omului, îl trezeşte la lucrarea faptelor luminii şi a zilei celei neînserate.
Aşadar, fraţii mei, pe Hristos pururea să-L respiraţi, spune începătorul pustnicilor, marele Antonie. Şi Apostolul neamurilor îi roagă şi îndeamnă acelaşi lucru pe creştinii de pretutindenea, zicând: „neîncetat vă rugaţi”1. Iar „Neîncetat nu are măsură sau sfârşit”, tâlcuiesc dumnezeieştii Părinţi.
De aceea în vreme de pace nu fi nepăsător, ci ia aminte, fă îndreptarea, pregăteşte-te de război. Fă-ţi curaj, nu te teme de ispite. Tuturor ni se petrec schimbări, dar este nevoie de răbdare şi stăruinţă în luptă. Dreptul de mii de ori de ar cădea, se ridică din nou şi i se socoteşte aceasta biruinţă. Aceasta înseamnă Rugăciunea lui Iisus: neîncetată pocăinţă însoţită de neîncetata chemare a milei dumnezeieşti.
Celui ce dă rugăciune celui care se roagă, lui Hristos, Dumnezeul nostru, slavă şi mulţumire I se cuvine în vecii vecilor! Amin.
11 Tesaloniceni 5,17.
414
CAPITOLUL XVI
1. „Mintea care se depărtează de la Dumnezeu devine fie ca cea a unui dobitoc, fie ca cea a unei fiare”. Atunci când mintea omului se va depărta de contemplarea lui Dumnezeu, adică de rugăciune, de îndeletnicirea cu contemplaţiile dumnezeieşti a cugeta la iad, la Rai, la nenumăratele binefaceri ale Domnului pe care în chip minunat le dăruieşte fiecăruia, la păcate, la patimi -, atunci vine demonul cel rău şi le înlocuieşte pe acestea cu „contemplaţiile” sale, conducându-l pe om în vâltoarea păcatelor trupeşti şi cele ale mâniei.
Mintea, atunci când nu are întru sine cugetări mântuitoare, în afară de cele necesare pentru întreţinerea vieţii, este ocupată de cugetări păcătoase. Atunci ea devine fie trupească, fie animalică.
Prin urmare, fiii mei, să luăm bine aminte, astfel încât să nu îngăduim minţii noastre să alunece în gânduri pătimaşe, păcătoase, căci este un păcaoarte mare, cu urmări grave.
Luaţi aminte la imaginaţie! Nu îngăduiţi minţii voastre să primească imagini ale chipurilor anumitor
415
persoane sau închipuiri păcătoase care vă smintesc trupeşte sau vă conduc la mânie. Ci îngrijiţi-vă cu toată sârguinţa să vă păstraţi mintea curată de astfel de închipuiri, astfel încât mintea voastră, slobozită şi curăţită fiind de acestea, să se poată ruga neîncetat şi primi contemplaţiile cele dumnezeieşti. Căci prin acestea se va înduhovnici şi va pune suişuri cereşti spre sfinţirea sufletului.
2. Pentru aceasta este trebuinţă de frica lui Dumnezeu; „văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea...ca să nu mă clatin”1, spune David. De aceea se cuvine ca să ne amintim pururea că Dumnezeu este atotprezent şi pe toate le plineşte; că pe Dumnezeu îl respirăm, pe Dumnezeu îl mâncăm, pe Dumnezeu îl avem în inima şi mintea noastră.
Dumnezeu cunoaşte gândurile, amintirile, cuvintele, faptele şi scopurile. Nimic nu poate înşela ochiul cel neamăgit; nu numai cele prezente, dar nici cele trecute sau viitoare; nu numai ale oamenilor de acum, ci de la Adam şi până la sfârşitul lumii. Omul nu poate face nimic fără ca Dumnezeu să cunoască, de vreme ce toate înaintea lui Dumnezeu se săvârşesc.
Toate acestea, când cugetă cineva la ele, simte cu putere mustrarea conştiinţei pentru păcatele şi neputinţele sale; este cuprins de frica lui Dumnezeu şi se străduieşte să se pocăiască pentru viaţa sa de mai înainte şi să vieţuiască potrivit poruncilor dumnezeieşti.
Cugetând la acestea, simte prezenţa lui Dumnezeu, el care mai înainte greşea din neştiinţă. Frică adevărată, care îl îndeamnă să cureţe partea cea dinlăuntru a paharului,
1 Psalmi 15,8.
416
potrivit glasului dumnezeiesc, iar nu unele să spună cu gura şi altele să aibă în inimă.
Cugetând la acestea, se deşteaptă conştiinţa şi strigă cu glasul mustrării chiar şi pentru cea mai mică greşeală.
Cugetând la acestea, dobândeşte sensibilitate duhovnicească, se deschid ochii cei duhovniceşti şi vede curat ce se ascunde înlăuntrul său. Atunci se roagă fierbinte lui Dumnezeu: „De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă şi de cele străine fereşte pe robul Tău”1.
3. Pe cel care are neîncetata pomenire a lui Dumnezeu demonii nu-l pot vătăma uşor. Să-l ispitească da, dar să-l vatăme cu anevoie. Şi aceasta pentru că nu dă drepturi demonilor să-l îmbrâncească la rău, fiindcă este înarmat cu neîncetata pomenire a lui Dumnezeu. Pe cel care are ochii sufletului deschişi şi vede pe Dumnezeu, nu este uşor să-l vatăme vrăjmaşii.
Oamenii cei foarte înduhovniciţi nu aveau nevoie de cărţi duhovniceşti; nu aveau nevoie de mult studiu duhovnicesc a cărţilor patristice, fiindcă neîncetat cugetau la cele despre Dumnezeu. Tot ceea ce vedeau le dădea prilejul de a cugeta la ceva, de a afla ceva nou. Toată zidirea era pentru ei o universitate. Oriunde şi-ar fi întors ochii lor, găseau ceva la care să cugete. Fie la Pronia lui Dumnezeu, fie la înţelepciunea Lui, fie la judecata Lui,
fie la învăţătura Lui. Cu ochii sufletului vedeau cele nevăzute. Cugetarea la acestea le umplea inimile de cunoştinţe duhovniceşti.
Noi, oamenii de astăzi, fiindcă nu avem ochii sufletului deschişi, nu putem petrece în cugetarea duhovnicească. şi chiar dacă vedem ceva, avem nevoie de cărţile sfinte, pentru a cunoaşte cele despre Dumnezeu.
1 Psalmi 19,13.
417
Mintea acestor oameni era atât de puternică, încât putea înţelege noime şi cugetări pline de înţelepciune, însă mintea noastră este atât de neputincioasă, încât abia de poate prinde câte ceva. Cei mai mulţi părinţi erau oameni simpli şi cu toate acestea dobândeau cunoaştere desăvârşită, fiindcă Duhul Sfânt îi ajuta să înţeleagă Scripturile.
Pomenirea lui Dumnezeu este o armă preaputernică, o armură împotriva satanei şi a tot păcatul. Când mintea încetează pomenirea lui Dumnezeu, omul este biruit de nepăsare, de trândăvie şi apoi de pofta cea rea.
Dacă vei vedea mintea alergând la cele din lume, cunoaşte că sufletul este lipsit de dumnezeiasca mângâiere, pentru care se şi întoarce către mângâierea cea lumească.
Când sufletul omului are râvnă fierbinte către Dumnezeu, atunci are luminare şi umilinţă şi nu este cu putinţă ca mintea să se întoarcă şi spre cele lumeşti. Sufletul înclină către cele lumeşti atunci când nu este unit, într-un oarecare mod, cu Dumnezeu.
Mintea este precum un loc, dacă nu-l ocupă Dumnezeu, îl ocupă vrăjmaşul. Nu se poate ca acest loc să rămână gol, astfel încât să nu-L aibă nici pe Dumnezeu, nici răutatea, păcatul, ispita, lucrarea satanei.
Mintea este precum moara care lucrează; orice i-ai arunca pe deasupra pâlniei către pietrele de jos, va scoate sub chipul făinii. Grâu de vei arunca, făină de grâu vei scoate. Ai aruncat şi spini? Făină de spini, făină de calitate proastă vei scoate. Moara lucrează permanent; la fel şi mintea omului, lucrează neîncetat, precum moara. Vrei să ai producţie bună? Aruncă, pune în această moară material bun. Vrei să afli umilinţă, lacrimi, bucurie, pace şi celelalte? Pune în moara minţii tale gânduri
418
bune, legate de suflet, pomenirea morţii, a judecăţii şi atunci vei afla o roadă duhovnicească. Dacă însă omul va pune în moara sa gânduri păcătoase, atunci negreşit va afla păcatul.
Să ne străduim pururea a avea în mintea noastră gânduri mântuitoare, imagini folositoare, pentru a nu-i da satanei loc ca să arunce el pe ale sale, gânduri şi închipuiri păcătoase.
Depinde de voinţa omului ce materie va da minţii. Iar această voinţă va fi lăudată sau osândită.
4. Rugăciunea ne aduce în stare de contemplaţie, în care putem vedea lucruri negrăite. Ne înfăţişează Judecata, Raiul, iadul, ne duce înaintea Tronului lui Dumnezeu, în lumina cerească. Cineva poate să înceapă cântând, să stea într-un colţ şi să înceapă să lucreze. Poate începe să citească ceva din Cântarea Cântărilor şi să stea undeva, să se lărgească acea vedere dăruită de contemplaţie şi să ajungă acolo unde îl povăţuieşte Dumnezeu. Poate să citească ceva despre Patimile lui Hristos şi să se oprească într-un punct, de pildă să cugete cum L-au prins, cum a fost bătut, răstignit şi apoi a înviat. Şi să cugete la aceasta cu simţirea inimii, cu umilinţă şi prihănire de sine. Alteori ne adâncim în cugetarea la judecata lui Dumnezeu, zicând, de pildă, „Dacă voi muri acum, cum mă voi înfăţişa înaintea lui Dumnezeu? Care va fi hotărârea? Nu voi fi oare osândit? Cum voi trece de vămi?”. Alteori cugetăm la Maica Domnului, la slava ei, la fecioria ei; iar alteori la Sfinţi ş.a.m.d.
5. „Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umplea de bunătate, iară întorcându-Ţi Tu faţa Ta, se vor
419
tulbura”1. Preabunul nostru Dumnezeu şi Dăruitorul cu îmbelşugare a creat două lumi, cea duhovnicească în Cer, cu cetele nenumăraţilor îngeri, nenumăratele oştiri ale acestor duhuri slujitoare şi locaşuri multe şi felurite. Apoi a făcut această lume simţită, având ca cunună a ei creaţia sfatului dumnezeiesc, omul, ce fusese rânduit să stăpânească peste toate cele din ea.
În Cer bunătatea lui Dumnezeu a plinit existenţele Sfinţilor îngeri, iar aceştia, din multa fericire, cântă şi laudă neîncetat cu netăcute doxologii, mulţumind în chipul acesta veşnicei bunătăţi şi milostiviri a lui Dumnezeu, Cel Care i-a învrednicit de o astfel de cinste, slavă şi desfătare. Vai nouă! Cel dintâi dintre îngeri, numit Luceafărul, se răzvrăteşte, devine apostat de la Dumnezeu. Caută, îşi doreşte egalitatea cu Dumnezeu. „Sui-mă-voi, spune el, deasupra norilor şi voi fi asemenea Celui Preaînalt”2. De îndată ce a încuviinţat acest gând hulitor şi mândru, Dreptul Dumnezeu Şi-a întors dulcea şi dumnezeiasca Sa Faţă, iar acela cu sunet mare a căzut din rânduiala sa şi a fost legat cu legături de nedezlegat în adâncurile iadului, trăgând după sine toată ceata sa care l-a urmat în voinţa sa cea rea. Acestea s-au petrecut în locaşurile cele cereşti.
Acum vin eu, neînvăţatul şi vrednicul de jale, să istorisesc şi să arăt pentru puţin locul şi importanţa pentru zidirea pământească, mai ales pentru om, a cuvântului din Psalmi: „Deschizând Tu mâna Ta toate se vor umplea de bunătate, iară întorcându-ţi Tu faţa Ta se vor tulbura”.
De vreme ce Dumnezeu l-a creat pe om cu atâta înţelepciune, îi dăruieşte acestuia pe cel după chip şi după asemănare; îl înzestrează cu raţiune şi libertate. A
1 Psalmi 103,28.
2 Isaia 14,14.
420
ridicat spre răsărit palatul preafrumosului Rai, cu mulţime nesfârşită de prea înmiresmate flori, plante şi pomi, fiecare după felul şi roada lor: „ Şi au făcut Dumnezeu să răsară încă din pământ tot pomul frumos la vedere şi bun la mâncare”1. L-a îmbogăţit apoi cu felurite păsări colorate, care zboară şi cântă preadulce.
A mai aşezat locuitori împreună cu Adam, fiarele şi dobitoacele câmpului, şi un râu prin mijlocul Raiului, care să treacă şi să-l adape cu pârâie şi izvoare, însufleţind şi hrănind cu apă îmbelşugată rădăcinile pomilor. Aer răcoros şi adiere prea înmiresmată care să scalde faţa micului dumnezeu, omul.
În puţine cuvinte, Sfânta Scriptură ne înştiinţează: „Şi a făcut Dumnezeu...toate fiarele pământului..., şi toate păsările cerului...şi din Eden ieşea un râu care uda Raiul”2. Această zi paradisiacă şi de soare scăldată să nu fie urmată de noapte. Şi iată bunătatea lui Dumnezeu s-a adăpostit şi s-a odihnit în palatul celui întâi-zidit.
Însă cine poate cu adevărat să povestească bunătatea şi măreţia lui Dumnezeu, a Cărui dreaptă atotputernică a împărţit cu dărnicie darurile Sale? L-a cinstit cu cel după chip şi asemănare, l-a făcut nemuritor, l-a învrednicit de împreună-vorbirea cu El, astfel încât desfătându-se de nesecatul izvor al fericirii care izvorăşte din împreună-petrecerea cu El, să se preschimbe din pricina belşugului de desfătare duhovnicească.
421
În trupul şi sufletul său domnea nepătimirea, nimic nu-l tulbura; stăpânea peste toate. Simplitatea şi nerăutatea îmbogăţeau starea lui sufletească.
Toate se supuneau acestuia ca unui mic dumnezeu şi împărat al lor. Sufletul său era împodobit cu curăţia feciorească, care se oglindea asupra preafrumosului său trup, creaţie întâi-zidită a mâinii atotţiitoare a lui Dumnezeu. Atât în sufletul împăratului, cât şi în palatul şi în toată zidirea împărăţea dumnezeiasca purtare de grijă şi bunătate. Toate aveau înfăţişare dumnezeiască, fiindcă şi omul era împlinitor al poruncii dumnezeieşti.
Dar vai mie, cum voi începe eu, ticălosul, să povestesc cu tânguire înfricoşătoarea furtună a dumnezeieştii mânii care s-a stârnit? Cu ce cuvinte şi cu câtă tânguire voi deplânge jalnica cădere din desfătarea Raiului a atât de mult cinstitului, dar şi nemulţumitorului om? Cine va putea să înfăţişeze toată grozăvia şi urmările tragice ale părăsirii de către Dumnezeu, apoi izgonirea lui Adam şi suferinţa zidirii? Cu siguranţă, nimeni. Şi cine va descrie adâncul tânguirii nefericitului călcător al poruncii ce şade în locul osândei şi priveşte la palatul său pierdut. Adam a fost îndemnat de Luceafăr; de bună voie şi-a dat consimţământul, închipuindu-şi şi el că va deveni asemenea cu Dumnezeu. Adam a călcat porunca, iar pedeapsa lui Dumnezeu ca o furtună înfricoşătoare a căzut şi a schimbaericirea Raiului într-o viaţă plină de nefericire şi lacrimi. Nefericitul împărat al celor pământeşti s-a mândrit şi a fost izgonit din preafrumosul şi prea-desfătatul Rai, din luminatul său palat şi, căzuiind în păcat, este surghiunit în pământul amar, cel plin de spini şi pălămidă, ca să lucreze cu osteneală şi să mănânce cu sudoare pâinea durerii, cu suflet îngreuiat de deznădejde.
„Întorcându-Ţi Tu faţa Ta se vor tulbura”1. Toate se tulbură, toate îşi pierd armonia şi harul lor, toate îşi pierd buna lor rânduială, uită bucuria Raiului şi cad în stricăciune; toată firea, dar mai ales omul.
1 Psalmi 103,29.
422
Chipul scârbavnic al blestematului păcat, ce s-a arătat mai întâi în Rai, a alungat pe cel care s-a îndulcit de desfătarea acestuia, după ce a fost atras de el. Şi astfel omul a devenit din nemuritor muritor, din nepătimaş pătimaş. Elementele zidirii care mai înainte îl ascultau şi erau nevătămătoare, acum însă toate s-au clătinat şi s-au ridicat ca să-l distrugă, să-l sfâşie, fiindcă şi ele din pricina lui sunt osândite pe blestematul pământ. Iar pământul suspină sub povara fărădelegilor ce se săvârşesc pe el, aşteptând cu o dorinţă şi nădejde foarte mare descoperirea fiilor lui Dumnezeu, pentru a se slobozi din robie, precum şi dumnezeiescul Pavel scrie romanilor (Romani 8,21);
Dumnezeu îşi întoarce faţa Sa şi toate se schimbă.
Îndată după prima cădere urmează a doua, uciderea lui Abel de către Cain, această nelegiuită ucidere de frate, şi de atunci a început să împărăţească păcatul. Dumnezeu îşi întoarce faţa Sa pentru fărădelegile oamenilor şi scufundă lumea întreagă sub apă, care se face mormânt pentru întreg neamul omenesc, în afară de Dreptul Noe. Dumnezeu îşi întoarce dumnezeiasca Sa arătare din pricina desfrânării oamenilor şi focul arde pământul Sodomei şi Gomorei. Dumnezeu îşi întoarce faţa şi îngăduinţa Sa şi mândrul faraon împreună cu toată oastea sa se scufundă sub apa mării care i se face mormânt veşnic.
Răul moral, păcatul, ca o încălcare a dumnezeieştii legi, face ca Dumnezeu să-Şi întoarcă faţa Sa de la om, pentru ca apoi să urmeze, ca o consecinţă de neocolit, răul, sub chipul bolii, al necazurilor, iar la sfârşit al morţii.
Însă atunci când Împărţitorul de daruri Dumnezeu deschide mâna bunătăţii Sale, inima omului devine palat împărătesc. Splendoarea măreţiei împărăteşti deţine
423
un loc important înlăuntrul său. Slujitorii împărăteşti îl slujesc pe împăratul lor, care stă aşezat pe tronul harului, cel plin de strălucire şi frumuseţe neasemuită. Iar straja împărătească îl păzeşte pe împărat cu neadormită supraveghere. Toate dau mărturie despre bogăţia şi mulţimea bunăvoinţei împărăteşti. Dar cine este împăratul acesta, cine sunt slujitorii şi străjerii Lui? Împărat! Cine altul decât Acela, Care a plăsmuit la Sfântul Botez inima omului, casa Sa, împărăţia Cerurilor. Aşa cum a spus în Evanghelia Sa: „împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este”1.
Slujitori împărăteşti? Aceştia sunt gândurile cele dumnezeieşti care slujesc Harul lui Dumnezeu, pentru a împodobi palatul împărătesc şi astfel să strălucească slava şi măreţia lui Dumnezeu în el. Iar straja cea împărătească cine este? Sunt gândurile râvnei celei dumnezeieşti, trezvia, atenţia prin care este păzit palatul şi împăratul. Bunătatea şi dulcea odihnă în Dumnezeu domneşte în toată alcătuirea inimii.
însă când păzitorii străjii împărăteşti nu-şi îndeplinesc datoria cum se cuvine, ci se dedau mâncărurilor şi băuturilor, iar alţii din pricina acestora se afundă în desfrânare şi alţii îl trădează pe împărat, atunci Acest împărat bun, Harul Sfântului Botez, se ascunde, pleacă şi nu se mai arată; îşi întoarce faţa de la acei robi şi de la acel palat, fiindcă trădarea l-a întinat.
Atunci? O, atunci cele de pe urmă ale omului se fac mai rele decât cele dintâi. Atunci se aseamănă cu cel care se pogoară în groapa mormântului, a cărui moştenire este duhoarea. Pentru aceasta se ruga îndelung Psalmistul:
1 Luca 17,21.
424
„Nu-ţi întoarce faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în groapă”1.
O, câtă frumuseţe are tinereţea când este la apogeul înfloririi ei! Atât de multă, încât unele făpturi nu se deosebesc de îngerii din Ceruri. însă atunci când coasa morţii vine şi le seceră, oamenii le îngroapă repede, fiindcă există pericolul molipsirii, şi le ascund în morminte îngheţate, pentru că peste puţin reaua duhoare înlocuieşte buna-mireasmă pe care o răspândea tinereţea.
Tot astfel se petrece şi cu sufletul omului. Când omul este curat de păcat şi ia aminte la sine, Harul lui Dumnezeu împărăţeşte întru el şi este împodobit de bunătatea cea dumnezeiască şi toţi se desfătează de vederea unui astfel de om. Dar când omul păcătuieşte şi nu se pocăieşte, atunci Dumnezeu îşi întoarce dumnezeiasca Sa faţă şi sufletul este cuprins de întuneric. Atunci acesta începe să săvârşească faptele vicleniei şi necuratul demon întinează tot mai mult acel suflet viclean, afundându-l din păcat în păcat. Şi astfel acel suflet ajunge plin de nesuferită duhoare, încât Sfinţii îngeri neputând-o suferi, nu pot să-l ajute. Atunci Harul dumnezeiesc se retrage şi putreziciunea îşi începe lucrarea ei distrugătoare, iar sufletul se aseamănă cu un mort pe care îl aruncă în mormânt şi care, dacă peste puţin este deschis, pricinuieşte groază din pricina duhorii viermilor şi a priveliştii scârbavnice.
Să spunem şi noi, fiii mei, împreună cu Arhanghelul lui Dumnezeu, care voia să oprească căderea şi altor îngeri în întunecata prăpastie a neascultării şi a trufiei Luceafărului: „Să stăm bine”. Să ridicăm sufletul nostru cel pururea împovărat, „să stăm cu frică”, căci mormântul întunecos şi groaznic al păcatului îşi deschide
1 Psalmi 142, 7.
425
ameninţător gura sa, dacă nu luăm aminte în fiecare clipă.
Dacă vom lua aminte, dacă vom priveghea, atunci cu siguranţă mâna deschisă a
426
Atotţiitorului va umple inima noastră de dumnezeiasca bunătate şi va cerceta El însuşi palatul cel îngrijit al sufletului nostru. Atunci va gusta încă de aici dumnezeiasca veselie şi desfătare, pentru a primi, potriviăgăduinţei, întru nesfârşita Sa împărăţie, răsplata bunătăţilor celor gătite mai înainte de întemeierea lumii celor care îl iubesc pe Dumnezeu şi împlinesc poruncile Lui. Amin.
CAPITOLUL XVII
Despre dragostea şi smerenia lui Dumnezeu şi despre Har şi frica lui Dumnezeu
1. Fie ca Domnul Dumnezeu să ne dăruiască pace şi dragoste, fiindcă Dumnezeu Dragoste este. Pomeniţi pururea cuvintele Domnului, Care a spus: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui... şi vom veni la el şi vom face locaş la el.”1.
Să-L iubim pe Dumnezeu cu tot sufletul nostru, cu toată inima noastră şi cu toată puterea noastră şi împreună să ne însoţească şi faptele noastre. Adică faptele noastre să fie roade ale dragostei către El. Iar atunci când faptele noastre vor fi lucrate după lege, vom avea răsplata dumnezeieştii dragoste în sufletele noastre. Cel ce a aflat Dragostea, în fiecare zi îl mănâncă pe Hristos, iar aceasta îl va face nemuritor: „Cine mănâncă din pâinea aceasta...pe care o voi da Eu...viu va fi în veci”2, spune Sfânta Evanghelie.
1 Ioan 14,21 şi 23.
2 Ioan 6,51.
427
Cel care se hrăneşte cu dragostea lui Hristos, rodeşte mult în viaţa cea întru Hristos. Sufletele care-L iubesc pe Iisus respiră aerul cel duhovnicesc al celeilalte lumi, al lumii Duhului, care este împărăţia Cerurilor. De acolo gustă din izvoarele care ies din tronul Harului lui Dumnezeu.
Băutura dumnezeieştii mese este dumnezeiasca dragoste. Din această dragoste au băut desfrânaţii şi şi-au îndulcit rănile păcatelor lor. Datorită ei beţivii au devenit postitori, bogaţii au dorit sărăcia cea întru Hristos, cei săraci s-au îmbogăţit cu nădejdea în Dumnezeu, cei neputincioşi au devenit puternici, cei neînţelepţi au devenit înţelepţi.
Dragostea este biruinţa creştinului asupra diavolului, a urii şi a invidiei. Pentru a ajunge la limanul cel dumnezeiesc al dragostei lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să ne temem de Dumnezeu, Care pedepseşte păcatul şi călcarea de poruncă.
Nu este cu putinţă să trecem marea şi să ajungem la limanul dragostei fără pocăinţă. Frica lui Dumnezeu, ca un căpitan, ne aşază în corabia pocăinţei şi ne trece prin marea cea murdară a vieţii, conducându-ne la limanul cel dumnezeiesc al dumnezeieştii dragoste. Aşa cum nu putem trăi fără aer, tot astfel este cu neputinţă să trăim în veşnicie cu Dumnezeu dacă nu respirăm preadulcele şi prea înmiresmatul aer al dragostei lui Dumnezeu.
Să lepădăm povara păcatelor noastre cu puterea pocăinţei şi, uşuraţi fiind şi liberi ca nişte vulturi, să zburăm la înălţime, acolo unde veşnicul Dumnezeu a aşezat nedeşertatele vistierii ale virtuţii şi înţelepciunii, pentru a bea din izvoarele vieţii celei veşnice, ca şi noi să ne îndumnezeim, precum zice Scriptura: „dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt toţi”.
428
Să ne silim, fiii mei, pentru că nu trândăvia dobândeşte dragostea lui Dumnezeu, ci râvna, ascultarea, răbdarea, nerăutatea, tăcerea, rugăciunea şi silirea întru toate. Oare vom rămâne nepăsători faţă de un asemenea dar veşnic? Nu. Să strigăm aşadar cu tânguire:
„Stăpâne Hristoase, nu ne închide afară de împărăţia Ta, ci deschide-ne nouă pentru mila milostivirii Tale. Amin”.
2. Dumnezeu este dragoste şi în întregime milostivire. Să nu-L întristăm cu nimic! Cruce a răbdat pentru noi, capul Său a fost rănit de cununa de spini, coasta Sa a fost împunsă cu suliţa, picioarele Sale au fost străpunse de piroane, spatele Său a fost rănit de biciuiri, preasfânta Sa gura a fost adăpată cu fiere şi oţet, inima Sa a fost sfâşiată de durere, de ocări şi de nerecunoştinţă. A stat gol pe Cruce în faţa gloatei demonice. Pe Acesta, fiii mei, să nu-L întristăm cu neatenţiile noastre, căci El suferă mai mult decât noi! Evreii erau vrăjmaşii Lui, pe când noi suntem botezaţi în Numele cel sfânt al Lui; suntem ucenicii Lui, afierosiţi în slujba Lui.
Ucenicii Săi L-au părăsit de frica evreilor, şi cât S-a amărât nu se poate spune! Iar acum câţi nu se leapădă de El, câţi nu-L părăsesc, câţi nu-I făgăduiesc unele şi altele săvârşesc? Cum se vor afla unii ca aceştia lângă El în ziua judecăţii? Ce vor spune când va începe Hristos să enumere pe rând Patimile Sale, iar ei nu vor avea nimic de arătat, ci numai lepădarea şi mulţimea răutăţilor lor?
Să luăm aminte la viaţa noastră, fiii mei! Să avem dragoste şi răbdare întru toate! Să nu judecăm, să alungăm gândurile cele rele, să ne smerim! Să ne amintim de ceasul cel greu al morţii şi al judecăţii!
429
Când toate acestea le veţi face, să ştiţi că veţi trăi împreună cu Hristos veşnic. Precum îngerii lângă tronul Său, aşa şi voi veţi cânta cântări veşnice şi pline de desfătare. Ce fericire vom simţi atunci! Cum vor fi uitate atunci toate cele de aici! Numai bucurie şi Paşte veşnic, fără sfârşit! Slavă lui Dumnezeu, Celui ce ne dă biruinţa!
3. Fie ca dragostea lui Dumnezeu să răcorească sufletul tău cel însetat, aşa cum se răcoreşte cerbul la izvoarele apelor, „...aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”1.
Slavă Ţie, Dumnezeule, pentru mare mila Ta cea arătată către mine! Fără să fi făcut vreun bine pe pământ, dai mângâiere sufletului meu. Ah, cât de mult se uşurează împietritul şi nefericitul meu suflet când în el lucrează uneori roua dragostei lui Dumnezeu! Cât de mult îl odihneşte şi-l uşurează de povara vieţii şi a ispitelor! Ah, de m-ar învrednici Dumnezeu, pentru rugăciunile voastre, să mă odihnesc în mult-dorita răcoare a dragostei lui Dumnezeu!
Omul dobândeşte cu osteneală mântuirea. Ispititorul demon şi-a pus în lucrare toată ştiinţa sa pentru nimicirea omului, dar Tu, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu nu Te depărta de la noi, ci fă-Te nouă precum şarpele cel de aramă pe vremea lui Moise, ca văzându-Te pe Tine, să ne vindecăm de muşcăturile şerpilor înţelegători!
„Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt”2. Hristoase al meu, Lumina mea, Dragostea mea cea răstignită, Care pentru păcatele noastre Te-ai înălţat pe Cruce, Şarpele mântuitor pentru sufletele
1 Psalmi 42,1-2.
2 Ioan 8,28.
430
muşcate de şerpii cei vicleni, vindecă-ne şi pe noi de împunsăturile păcatului!
Dumnezeu să ne binecuvinteze şi să reverse peste noi adâncul milostivirilor Sale, ca să ne aflăm cu toţii uniţi în veşnica şi fericita viaţă, în care nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. „Şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor”1.
O, ce bucurie nerăpită! O, încredinţare a conştiinţei că de acum s-au terminat suferinţele acestei vieţi mult chinuite! „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru”! Părintele îndurărilor, Cel care nu socoteşte păcatul. Ajunge numai ca fiul să spună: „Am greşit, Părinte, la Cer şi înaintea Ta”2 şi îndată Părintele îl îmbrăţişează şi-l sărută, ştergând din inima Lui orice urmă de amărăciune, pe care o pricinuise necuviinţa fiului. Mi se întunecă mintea când cuget la adâncul îndurării părinteşti către păcătos.
4. Cu ce fel de dragoste se hrănesc, oare, fericitele suflete în împărăţia Cerurilor? Suflete al meu, acest Hristos, Iisus Cuvântul cel viu, Acesta ne-a dăruit existenţa, mijloacele care ne dau viaţa, izbăvirea cea veşnică, odihna în sânurile Părintelui Ceresc. „Că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit”3.
Dumnezeu ne pedepseşte puţin ca să ne păzească în smerenie ca într-o îngrăditură, fiindcă ştie cât de schimbătoare este firea omenească datorită slăbiciunii ei, cât de uşor înclină spre păcat. Ocrotindu-ne părinteşte, ne pedepseşte cu dragoste, pentru a ne întări întru înţelepciunea cea de sus. însă această cunoaştere este a
1 Vezi Apocalipsă 7,17.
2 Luca 15,21.
3 Psalmi 33, 9.
431
Sfinţilor desăvârşiţi. Şi nu este aşa cum o explică unii, căci ea are o putere deosebită.
Adică, într-un cuvânt, atunci când se află la înălţimea virtuţii, este cu putinţă ca omul, dacă îngăduie Dumnezeu, să coboare întru adâncul stricăciunii şi al desfrânării. Iar aceasta nu o poate explica nimeni cu cuvântul, ci cu simţirea. Şi nici cu simţirea nu o va putea explica nimeni, fără numai cel ce va trece mai întâi prin cuptorul babilonian al ispitelor, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru a-şi cunoaşte slăbiciunea şi a vedea către cine este lupta, care este răutatea şi viclenia potrivnicului diavol şi cât de grea este ridicarea atunci când cade. Acestea în puţine cuvinte despre „cunoaşte-te pe tine însuţi”.
Când cineva va dobândi această cunoaştere, atunci Sfânta Treime Se va sălăşlui în inima lui. Atunci fericirea izvorăşte neîncetat şi sfârşeşte în descoperiri. Aceste cuvinte le spune Avva Isaac, lauda cea mare a isihaştilor.
Un cuvios părinte s-a sculat pentru rugăciunea de seară şi şi-a întins mâinile. şi venind Harul lui Dumnezeu, şi apunând soarele în spatele său, atât de mult l-a „cucerit” Harul, încât abia când a răsărit soarele şi i-a încălziaţa, şi-a venit întru sine şi a văzut că este o altă zi. Atunci L-a slăvit pe Dumnezeu că a învrednicit ţărâna de astfel de taine.
Ah, au trecut acele vremuri ale Harului! Acum avem îngheţuri chiar şi în aceste ţări calde, adică în lăcaşurile monahilor, ale pustnicilor, pentru că lipseşte pilda cea bună şi virtutea.
Cât de mult vor fi simţit Cuvioşii Părinţi Harul în rugăciune! Pe noi ne cercetează puţin Dumnezeu în rugăciune şi simţim puţin Har, aceştia însă toată noaptea
432
erau răpiţi în contemplarea celor dumnezeieşti şi trăiau împărăţia Cerurilor. „împărăţia Cerurilor înlăuntrul vostru este”1.
Ah, cât de mult mi-aş fi dorit să trăiesc în acele vremuri, când izvora petrecerea cuvioasă şi pilda cea bună! Acum avem uscăciune şi sărăcie. Să mulţumim neîncetat lui Dumnezeu că în acest întuneric duhovnicesc ne-a dăruit puţină lumină pentru a putea, chiar şi împiedicându-ne, să ajungem la porţile Ierusalimului celui de sus şi să nu fim închişi în întunericul cel veşnic. Să nu fie una ca aceasta, Hristoase al meu, la niciun creştin! Ci cu toţii fiind uniţi, să ajungem acolo „cu picioare vesele”, bucurându-ne şi prăznuind Paştele cel veşnic! Amin.
5. Gura care mulţumeşte întotdeauna lui Dumnezeu nu va fi lipsită de binecuvântările Lui. Dar gura care cârteşte şi îl răneşte pe Marele său Binefăcător, este cu neputinţă să nu fie pedepsită de Dumnezeu.
Acesta ne-a dat fiinţă, El ne dă viaţa şi ne-o ocroteşte cu deosebita Sa purtare de grijă. El, vrăjmaşi ai Săi fiind noi, mai înainte, ne-a făcut şi moştenitori ai împărăţiei Sale prin moartea Fiului Său. El ne curăţeşte şi ne sfinţeşte prin Sfintele Sale Taine. El ne dă hrana şi băutura cea cerească, adică Preasfântul Său Trup şi Cinstit Sângele Său. El ne-a rânduit înger păzitor pentru toată viaţa noastră. El va lua şi sufletul nostru şi-l va povăţui la moştenirea cea veşnică. Dar eu ce fac? Mi-a lipsit timpul povestind. Mă voi afla ostenindu-mă în zadar, voind să măsor nisipul mării, nesfârşitele binefaceri ale Preabunului nostru Dumnezeu.
Aşadar, după atât de multe şi nemăsurate bunătăţi să mai şi cârtim?! O, Dumnezeul meu, treci cu vederea
1 Luca 17,21.
433
nerecunoştinţa noastră şi luminează-ne mintea, ca să vedem ce ne-a dăruit inima Ta cea părintească şi să aducem în loc o mică mulţumire, ca să aflăm iertare de păcate şi milă!
6. Cât despre sfântul înger despre care îmi scrii, află că atunci când primeşte poruncă de la Domnul, fără a adăuga sau a scoate ceva, rămâne în apropierea omului şi îl luminează, îi poartă de grijă, îl izbăveşte din primejdii şi îl apără de diavol, aşa cum vedem în viaţa Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos, unde citim că îngerul păzitor se lupta cu diavolul pentru a-l apăra pe monahul cel vinovat.
îngerul este rânduit creştinului ca un frate mai mare. Este mai aproape de Dumnezeu şi, ca unul care are îndrăznire, se roagă pentru fratele său mai mic. Iar omul îl roagă ca pe un frate mai mare să-l ocrotească şi să se roage pentru el, ca unul care are îndrăznire înaintea lui Dumnezeu.
De câte ori nu ne şopteşte la urechea sufletului: „Să nu faci asta!” sau: „Fă aceasta!” sau: „Ia aminte la aceasta!” Astfel de îndemnuri sunt multe pentru cei care au ochii sufletului deschişi.
Să nu uiţi pilda din Evanghelie cu grădinarul şi cu smochinul neroditor. „Doamne, lasă-l şi anul acesta, până ce îl voi săpa împrejur şi voi pune gunoi. Poate va face rod în viitor; iar de nu, îl vei tăia”1. Grădinarul închipuieşte pe Sfântul înger, cel care se îngrijeşte de om până când acesta va rodi şi se va mântui.
în Pateric sunt scrise multe istorioare despre purtarea de grijă a îngerului pentru om. Unii au fost văzuţi plângând în vremea când oamenii pe care îi ocroteau
1Luca 13,8-9.
434
păcătuiau. Gândeşte-te cât de mult se rugau. Lacrimile lor arată dragostea lor faţă de om şi împreună-pătimirea.
7. Fiii mei binecuvântaţi, dragostea Domnului nostru să vă păstreze întru sănătate sufletească şi trupească. O, cu adevărat vrednic de tânguire este copilul ce trăieşte în casa părintească, bucurându-se de toate desfătările vieţii, dar care nu-şi recunoaşte tatăl! Şi nici măcar puţină atenţie nu îi dă, ca să simtă bogăţia dragostei Lui, ci amintirea tatălui o socoteşte ceva care nu merită luat în seamă sau de care să se preocupe. Ce judecată va pronunţa cineva pentru un astfel de fiu nevrednic? Cu siguranţă că toţi îl vor socoti nevrednic de dragostea şi averea părintească.
Din nefericire însă, în pilda şi persoana acestui fiu nevrednic îl vedem astăzi pe omul potrivnic lui Dumnezeu şi, ceea ce este mai întristător, pe creştinii de astăzi, desigur în afara celor aleşi dintre ei.
Trăim în această lume, pe care Dumnezeu a dăruit-o ca locuinţă temporară. Ne-a dat libertatea sa pentru a ne desfăta de bunătăţile pământului, fără să Se lase pe Sine nemărturisit în tot ceea ce vedem şi înţelegem, astfel încât prin raţiunea noastră să-I dăm slavă şi cinste, prin dragostea noastră cea din tot sufletul către El.
Să cugetăm puţin la faptele mântuitoare cele mai esenţiale, începând de la neascultarea celor întâi-zidiţi, astfel încât să simţim mai curat bogăţia dumnezeieştii dragoste. Cei întâi-zidiţi sunt izgoniţi din desfătarea Raiului şi locuiesc în pământul plin de spini şi pălămidă. însă această nemărginită dragoste a Părintelui Ceresc pentru făptura care L-a uitat trimite pe Unul-Născut şi Preaiubitul Său Fiu în lume, ca să ridice vrăjmăşia omului faţă de El.
435
Vedem că negrăita Sa iubire de oameni L-a făcut să jertfească pe Preadulcele Său Fiu prin moartea pe Cruce, de vreme ce aceasta o cerea căderea cea grea a omului vinovat.
Apostolul Pavel spune despre această Jertfă următoarele: „El, Care pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi”1. Şi iarăşi: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce”2.
După trei zile Se scoală cu a Sa stăpânire, făcându-Se începătură celor adormiţi întru adevărată încredinţare, că tot neamul omenesc se va scula la învierea cea de obşte.
Mai înainte de a Se înălţa, a poruncit Sfinţilor Apostoli să boteze în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh pe tot cel ce va crede întru El, dându-le puterea de a se face prin credinţă fii ai lui Dumnezeu. Ne-a predat şi Sfintele Taine, pentru ca prin ele să ne unim cu El, astfel încât să trăim întotdeauna uniţi cu El întru adevărată fericire, pe care o dăruieşte numai unirea cu Dumnezeu.
Ne-a dat înger neadormit, păzitor sufletului şi trupului, pe îngerul păzitor, pe care îl trimite la Sfântul Botez, povăţuitor şi ocrotitor, deoarece prin Taina Sfântului Botez creştinul devine fiu al lui Dumnezeu după Har, moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună-moştenitor al lui Hristos.
Dar mai bine să încetez de a mai vorbi despre faptele şi darurile nemărginitei bunătăţi ale netâlcuitei dragoste a Părintelui ceresc, căci cu cât mai mult se luminează mintea omului să înţeleagă dragostea Creatorului către
1 Romani 8,32.
2 Filipeni 2,8.
436
făptura Sa, cu atât mai mult se vădeşte nemulţumirea noastră şi nesocotirea adevăratului şi Iubitorului nostru Părinte.
Trăim în această lume deşartă şi ignorăm sau mai degrabă nu ne dăm seama de ce trăim, care este scopul vieţii noastre, ce destinaţie are omul aici pe pământ. Din nefericire, ne-am asemănat cu animalele cele necuvântătoare. Trăim fără să ne gândim că timpul vieţii noastre este un lucru foarte preţios pentru mântuirea noastră şi îl folosim, îl cheltuim, fără părere de rău, dar în vremea trezirii noastre nu vom mai putea să-l mai întoarcem înapoi.
Pentru aceasta cât de înţelept este omul acela care, după ce va înţelege cât de preţios este timpul acestei vieţi vremelnice, îl va folosi cum trebuie pentru faptele bune, astfel încât atunci când va veni ceasul morţii celei dureroase, conştiinţa lui să afle îndrăzneală şi cuvânt de apărare înaintea demonilor celor osânditori, căci „a făcut ceea ce trebuia să facă”.
Iisus vorbind în Sfânta Sa Evanghelie despre menirea omului, spune: „Am ieşit de la Părintele Meu şi am venit în lume. Dar iarăşi las lumea şi merg la Părintele Meu”1. Aici Mântuitorul nostru vorbeşte potriviirii omeneşti, căci ca un Dumnezeu de o fiinţă cu Tatăl, nu S-a despărţit de El. Faptul că la vremea rânduită de Dumnezeu este menit omului să lase lumea şi să se supună lui Dumnezeu, de la Care a ieşit, o spune Sfânta Scriptură la Facere: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”2. A ieşit suflare dumnezeiască de la Dumnezeu cel triipostatic, nu însă
1 Ioan 6,28.
2 Facere 2,7.
437
aceeaşi suflare a devenit suflet în om, ci sufletul omului a fost creat prin suflarea dumnezeiască. De aceea şi este dator să se întoarcă din nou la Dumnezeul său.
Aici trebuie să luăm aminte. A ieşit suflarea lui Dumnezeu şi a creat sufletul omului. L-a făcut sfânt, curat, fără de răutate, bun. Aşadar când vine ceasul cel înfricoşat al morţii pentru suflet, oare va avea sfinţenia şi curăţia cea dintâi? Din nefericire, nu, fiindcă toţi am păcătuit ca urmaşi ai lui Adam. Dumnezeu însă, cel care cunoaşte boala noastră şi că din tinereţe cugetarea omului este plecată spre cele viclene, nu mai cere curăţia cea dintâi. Dar ce anume? Vrea adevărata şi sincera noastră pocăinţă, depărtarea de păcat, inimă zdrobită şi smerită; vrea tânguire şi lacrimi, pentru a ne dărui ambrozia mângâierii, „pe care lumea nepocăită nu a cunoscut-o”.
Când omul se pocăieşte sincer, atunci Dumnezeu îl primeşte cu braţele deschise, dându-i în acelaşi timp şi dumnezeieştile însuşiri, prin care va putea să intre în nemărginita împărăţie a lui Dumnezeu, ca să trăiască împreună cu Părintele Ceresc. Iată menirea omului!
Mintea omului se uimeşte vrând să înţeleagă cât de măreaţă şi de înaltă este menirea lui! şi cu toate acestea cât de mare este nesimţirea omului şi cât de gros este întunericul ce acoperă ochii sufletului său, încât nu se gândeşte pentru ce se află aici pe pământ şi ce vrea Dumnezeu de la el. Din nefericire, s-a vătămat vederea minţii sale din pricina bolii păcatului şi mai ales din pricina iubirii de sine.
Până când, Dumnezeul meu, vom rămâne trândavi şi nesimţitori în ce priveşte această mare menire a noastră? Trimite-ne puţină luminare! Dar oare a încetat vreodată soarele să-şi trimită lumina sa cea îmbelşugată? Cu cât mai mult Tu, Soare al dreptăţii! Vai mie, Doamne
438
al meu, că săvârşim de bunăvoie toate relele! Dar Cel ce ai noian nesfârşit de dragoste, revarsă iarăşi peste noi dragoste, împreună-pătimire şi îndelungă-răbdare. Poate se vor mai mântui câteva suflete, mai înainte de a ne ajunge dreapta Ta judecată. Aşa Doamne, fie-Ţi milă de mine, omul cel nefericit, cel care spun dar nu fac, şi dăruieşte-mi pocăinţă mai înainte de a ieşi din lumea aceasta. Luminează lumea Ta, pentru care Ţi-ai vărsat înfricoşătorul şi Preascumpul Tău Sânge, şi dăruieşte-i pocăinţă!
8. Fiii mei iubiţi întru Domnul, nădăjduiesc ca săraca mea scrisoare să vă găsească uniţi în dragoste, ascultare, rugăciune şi trezvie întru toate.
Astăzi prăznuim Soborul tuturor Puterilor cereşti. Gândiţi-vă ce prăznuire se face în Cer! Ce cântări! Câtă bucurie simt îngerii lui Dumnezeu! Sfinţii îngeri, păzitorii sufletelor noastre, prăznuiesc astăzi şi, ca unii ce sunt nişte fraţi mai mari ai noştri, trebuie să le împărtăşim bucuria.
Cât de mult ne ajută nevăzut! De câte ispite şi primejdii de moarte ne izbăvesc ei! Câte rugăciuni fac pentru noi atunci când văd chipul lui Dumnezeu! Atunci când stau lângă noi şi înalţă rugăciunile fiecăruia. Iar atunci când vom muri, ei ne vor ajuta în ceasul morţii şi în trecerea prin vămile văzduhului. De aceea trebuie să nutrim o dragoste deosebită faţă de îngerii lui Dumnezeu.
Dar mai de folos este să le semănăm în virtuţi. Sfinţii îngerii au ascultare desăvârşită faţă de poruncile lui Dumnezeu; fără vreo grăire-împotrivă împlinesc cele poruncite. Au dragoste desăvârşită către Dumnezeu şi oameni. îngerii au curăţie neîntinată şi smerenie neîntrecută, iar nerăutatea lor este nespusă.
439
Şi alte virtuţi îi împodobesc pe îngeri. Dacă îi iubim cu sinceritate, dacă vrem să locuim în acelaşi loc, acolo unde locuiesc ei, trebuie să ne silim să le fim asemenea.
Petrecerea monahală este numită de Sfinţii Părinţi îngerească, iar aceasta deoarece trebuie să trăiască viaţa asemenea cu cea a îngerilor. Însă atunci când nu o trăiesc, ci petrec viaţa potrivnică, vor fi rânduiţi cu îngerii cei vicleni.
Nevoiţi-vă, fiii mei, cei ce sunteţi bucuria şi mângâierea mea, ca să ajungeţi la măsurile îngerilor în ascultare, în dragoste, în rugăciune şi curăţie şi vă veţi învrednici şi de petrecerea cea împreună cu îngerii în viaţa cea de după moarte! Amin.
9. Fiul meu, cu cât mai mult vei simţi mila lui Dumnezeu, cu atât te vei uni în dragoste cu El. Şi cu cât te vei adânci în măreţia dumnezeieştii slave, cu atât te vei adânci în cunoaşterea nimicniciei tale, înălţându-te totodată la starea în care vei primi cunoaşterea duhovnicească. Cu cât mai multă smerenie vei dobândi în neîncetata ta rugăciune, cu atât mai fierbinte îl vei simţi pe Iisus, iar inima ta ca pe un alt rug aprins.
Înalţă-ţi mintea sus, acolo unde este viaţa şi bucuria noastră, căci, aşa cum spune Apostolul Pavel, „petrecerea noastră este în Ceruri”1. Pe cele de sus să le doreşti cu ardoare, iar această sfântă dorire îţi va face viaţa monahală uşoară şi preadulce. În răpirea minţii, săvârşită de Harul lui Dumnezeu, minune după minune va urma şi mereu întru extaz vei fi înaintea Luminii celei neînserate a cunoaşterii lui Dumnezeu.
10. Atunci când Hristos trăieşte întru tine, să nu te temi de nimic. Dar pentru ca Hristos să trăiască întru
1 Filipeni 3,20.
440
tine este nevoie de multă smerenie. Cazi cu mintea la preacuratele Lui picioare şitânguieşte-te, zicând: „Iisuse al meu, doar Tu mi-ai rămas lumină şi viaţă în această viaţă smerită a mea. Arată-mi frumuseţea Ta cea duhovnicească, ca să mă umplu de dumnezeiasca iubire, să alerg în urma mirurilor Tale şi să strig: „Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta”1. O, Iisuse al meu, când voi ieşi şi mă voi arăta feţei Tale? Lumina sufletului meu, când Te voi vedea... şi voi spune: „O, adâncul bogăţiei, şi al înţelepciunii, şi al cunoştinţei lui Dumnezeu!”.
Aşa, fiul meu, iubeşte mai mult decât orice smerenia şi atunci pe Iisus Cel smerit cu inima îl vei dobândi pentru totdeauna în sufletul tău.
Pe Iisus să-L inspiri, pe Iisus să-L expiri. Şi atunci vei cunoaşte cine este Iisus.
Unde va mai încăpea atunci dragoste pământească? Este cu putinţă să ia foc pădurea uscată şi să mai rămână ceva din ea? Nici măcar crengile uscate ale gândurilor omeneşti nu vor mai rămâne atunci când va veni dragostea lui Iisus.
11. Îndrăzneşte, fiul meu, căci prin multe necazuri vom urca la lumina cea neînserată şi dumnezeiască a Muntelui Tabor! şi acolo vom auzi dumnezeieştile cuvântări ale iubitului nostru Iisus. „Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor, doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului. Inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu”2. Cu
1 Psalmi 62,8.
2 Psalmi 83,1-2.
441
adevărat, Dătător de viaţă este Hristos Dumnezeu, căci: „Eu am venit ca viaţă să aibă şi mai mult să aibă”1.
Îţi doresc ca Hristos, Viaţa cea veşnică, să împărăţească înlăuntrul tău, ca astfel să poţi striga: „Avva, Părinte!”2. O, ce este mai plin de desfătare decât Iisus? Cine a gustat pe Hristos şi a mai dorit o altă dragoste, o dragoste păcătoasă? Nimeni, deoarece atât de lucrătoare este această dragoste, încât o sută de ani de ar petrece cineva într-o viaţă plină de necazuri şi doar pentru puţin timp ar simţi dumnezeiasca dragoste, aceasta singură are puterea să risipească toate întristările, iar omul să rămână uluit înaintea dumnezeieştii măreţii.
12. Dumnezeu, din nemăsurata Sa bunătate, vrând să ne dea negrăitele Sale bunătăţi duhovniceşti, ne cheamă, ne îndeamnă să I le cerem. El vrea să ni le dea, dar vrea să batem la uşa milei Sale şi răspunzând, să ne deschidă.
Dumnezeu aceasta vrea să facem, dar diavolul, acest începător al răutăţii, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al nostru, ce face pentru ca omul să nu creadă în îndemnurile lui Dumnezeu? Aduce gânduri de necredinţă, apoi de deznădejde, adică îl face să nu creadă că Dumnezeu va împlini dumnezeieştile Sale cuvinte. Apoi îi spune: „Eşti păcătos, eşti aşa şi aşa, nu ţi se ascultă rugăciunile. Poţi să strigi cât vrei, că Dumnezeu nu te ia în seamă”. Şi astfel slăbeşte credinţa şi voinţa.
13. Hristos nu are nevoie de noi, căci are miriade de îngeri care îi slujesc fără prihană, şi poate doar cu cuvântul să facă alte miriade de fiinţe pline de sfinţenie.
1 Ioan 10,10.
2 Marcu 14,36.
442
Dar nemărginita Sa dragoste L-a înduplecat să Se milostivească spre noi, nescârbindu-se de duhoarea şi de rănile noastre. De aceea în fiecare clipă a vieţii noastre să ne amintim de această dragoste a lui Dumnezeu, pentru ca smeritele noastre fapte să le facem numai şi numai pentru Dumnezeu. Gândiţi-vă că nu noi ne-am răstignit pentru Hristos, Mântuitorul nostru, ci El a răbdat, de ascultare, moarte pe cruce pentru noi, lepădaţii.
14. Harul lui Hristos să fie cu tine, fiul meu, ca să te lumineze şi să înmulţească dragostea Sa, astfel încât să rămâi alipit de El şi să nu te ia curentul cel lumesc. Şi astfel să cazi de la Dumnezeu şi să se piardă sufletul tău cel nemuritor, de care nu este vrednică toată lumea.
Harul care s-a pogorât la tine este puţin. Sfinţii au mult Har. Dar ca să se înmulţească, trebuie să te smereşti. Dacă te vei mândri, va pleca de la tine şi apoi vei plânge. Aşadar, atenţie multă, ca să-ţi aminteşti de păcatele şi patimile tale, pentru a nu se înrădăcina slava deşartă întru tine, iar ea să izgonească Rugăciunea.
15. Bunătatea lui Dumnezeu uneori se vede ca un toiag care îl pedepseşte pe om spre folosul său. Când vede că toiagul răneşte, atunci îl transformă în baston, cu care uşurează greutatea şi mângâie sufletul omului, astfel încât toate să se facă spre folos şi sporire duhovnicească.
Când nu există cunoaştere duhovnicească, omul crede că toiagul, „certarea Domnului”, îl va omorî şi astfel se va săvârşi, însă Dumnezeu împreună cu ispita aduce şi sfârşitul ispitei.
Omul care are discernământ ştie cât poate ridica, de pildă, un animal de povară şi nu-l împovărează mai mult decât trebuie. Cu atât mai mult Dumnezeu nu ne va împovăra cu
443
o ispită mai presus de puterile noastre. Aşadar, nu Dumnezeu, ci puţinătatea credinţei noastre ne pricinuieşte lipsa de răbdare, care face să ni se pară povară grea.
Uneori însă oamenilor, în care s-a sălăşluit multă mândrie şi trufie, Dumnezeu le îngăduie ispite foarte tari, pentru a zdrobi semeţia cugetării lor. însă mila Lui nu-i părăseşte, ci îi urmează îndeaproape. O, cât de bun este Dumnezeu!
16. „Fecioara astăzi naşte pe Cel mai presus de fiinţă”. Ce să spun eu, nevrednicul şi întinatul, despre măreţia nemărginitelor judecăţi ale Celui Preaînalt? Mă uimesc şi nu pot să contemplu taina aceasta. Cum Dumnezeu stă Prunc în ieslea necuvântătoarelor! Cum Cel fără de mamă din Tatăl Se înfaşă în scutece şi este legănat în braţele Sfintei Fecioare! „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrările Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!”. „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu!”1.
Se veseleşte sufletul meu de Domnul! Mă închin şi sărut pe Preadulcele Prunc, ca să mă izbăvească de necuvântarea patimilor mele.
17. Dacă Hristos ne-a poruncit să-i iertăm pe vrăjmaşii noştri de şaptezeci de ori câte şapte într-o zi, cu atât mai mult va ierta El, Cel ce este Adâncul iertării! Dacă ai putea măsura picăturile de ploaie şi firele de nisip, atunci ai putea măsura o mică parte din nesfârşita milă a lui Dumnezeu.
18. Să cădem către împărăteasa cea cerească, Preacurata Născătoare de Dumnezeu, cea care este
1 Romani 11,33.
444
grabnic-ascultătoare, ca să ne ajute, „fiindcă nimeni care aleargă la ea nu iese ruşinat, ci cere harul şi primeşte darul către cererea cea de folos”. După Dumnezeu numai ea poate să ne ajute. Să nădăjduim în ea şi nu vom fi ruşinaţi.
19. Îţi doresc din toată inima să fii sănătos şi să te bucuri de pacea sufletului, fiindcă pacea lui Dumnezeu nu este altceva decât sălăşluirea lui Dumnezeu, odihna, fericirea şi dumnezeiasca desfătare.
Pacea lui Dumnezeu, cea care covârşeşte toată mintea, se dă ca o cunună şi dar împărătesc sufletelor care se nevoiesc. Ea este o însuşire a fiilor lui Dumnezeu.
Pentru ca ea să se sălăşluiască în sufletul creştinului, este nevoie mai întâi de osteneala cea pentru Dumnezeu; osteneală duhovnicească şi discernământ şi conştiinţă mai strălucitoare decât soarele, neosândită în tot ceea ce trebuie să facă.
Atunci acest suflet primeşte şi se desfătează de mult-preţiosul dar al „păcii lui Dumnezeu” şi ca o mireasă vorbeşte împreună cu Mirele ei, Iisus, despre nunta lor veşnică şi despre bogăţiile cele duhovniceşti ale Cerului. Şi în timp ce cugetă acestea, creşte pacea în suflet şi sfârşeşte în lacrimi preadulci.
Pacea lui Dumnezeu este arvuna nunţii viitoare cu Mielul înjunghiat. O, pace a lui Dumnezeu, vino şi la mine, pricinuitorul de tulburare, cel care nu cunoaşte frumuseţea ta! Vino ca să se răcorească sufletul meu cel viclean şi osândit!
20. Preasfântul Duh, Mângâietorul cel bun al sufletelor întristate, răcoarea care desfătează inimile cele arse în cuptorul ispitelor, Acesta, fiul meu, Duhul cel înţelegător, să îndulcească, să răcorească, să desfăteze şi să lumineze
445
binecuvântata ta inimă, ca să poată duce greutatea arşiţei adusă de săgeţile cele aprinse ale celui viclean şi îngheţul nopţii al lipsirii de dumnezeiescul Har, până când, într-o zi, vom ajunge la porţile împărăţiei Cerurilor.
21. Fie ca dragostea lui Iisus să-ţi pârjolească inima şi ca un cerb însetat să alergi către izvoarele monahale ale apelor duhovniceşti şi să bei şi să te saturi de nectar ceresc! Să devii tot duhovnicesc, tot iubire dumnezeiască, dăruit cu totul adorării Aceluia Care te-a iubit până la moarte şi moarte pe Cruce.
Numai în Dumnezeu vei găsi adevărata fericire şi bucurie, fiindcă El este Izvorul acestora, ca Cel ce este neschimbat şi adevărat.
Bucuria pricinuită de cele pământeşti se dobândeşte cu multă osteneală şi trudă, dar apoi devine vătămătoare şi osânditoare. Cu adevărat deşertăciune sunt cele omeneşti. Nu rămâne bogăţia, nu însoţeşte slava, căci venind moartea pe toate acestea le face să dispară.
Vrei să trăieşti o viaţă plăcută şi liniştită? Păzeşte poruncile lui Dumnezeu! Teme-te de Dumnezeu în fiecare cugetare a ta, în fiecare cuvânt şi faptă! începutul înţelepciunii şi sfârşitul ei este frica lui Dumnezeu.
Precum făclia luminează drumul pe care mergem, tot astfel frica lui Dumnezeu ne luminează în chip gândit, ca să vedem cum trebuie să păşim pe calea mântuirii noastre. Precum făclia ne păzeşte să nu ne împiedicăm şi să cădem, tot astfel şi frica lui Dumnezeu ne izbăveşte de piedicile păcatului şi ne povăţuieşte la destinaţia noastră. Aşa îl dobândim pe Dumnezeu.
22. Ce apărare vom avea când Hristos ne va arăta mâinile Sale rănite, coasta Sa împunsă, Capul Său
446
preacurat înţepat de spini, buzele Sale uscate şi pline de amărăciunea fierii şi a oţetului şi ne va spune: „Pentru tine, suflete preaiubite, pentru multa dragoste ce ţi-o port le-am pătimit pe toate acestea. Arată-mi şi tu rănile ce le-ai suferit pentru dragostea Mea, ca să le pun balsam peste rănile Mele”.
Atunci, fiii mei, noi ce vom arăta? Nerecunoştinţa noastră, nepăsarea noastră, egoismul nostru, neascultările noastre şi mulţimea celorlalte patimi? În loc de balsam vom pune otravă pe rănile dragostei Sale. De aceea să ne silim! De pe acum să luăm aminte, astfel încât să punem balsam pe rănile Sale şi să ne numim fii ai Săi adevăraţi.
„Netâlcuit şi necuprins este dumnezeiescul”. Firea minţii noastre nu o cunoaştem şi nu o vedem. şi cu toate acestea ea conduce toate cele ale omului. Dar mintea mărginită va vedea oare Mintea cea nemărginită, pe Dumnezeu, ca să-L creadă? Dumnezeu este mai presus de duh, mai presus de orice poate cugeta omul. „O, adâncul înţelepciunii şi cunoaşterii lui Dumnezeu!”.
23. Şi eu, fiul meu, am trupul bolnăvicios, care este ca o ţeapă în calea mea. Nu mă lasă să păşesc şi astfel rămân în urmă, până când Dumnezeu Se va milostivi de neputinţa mea.
Toate le naşte păcatul, dar Dumnezeu, din bunătate, chiar şi aceste pedepse ale păcatelor le trimite spre iertarea lor, dar şi pentru a avea mai multă îndrăzneală către El.
24. O, cât de mare este dragostea lui Dumnezeu pentru om! Cine poate să străbată cu privirea acest ocean al dragostei? Plânge ca un prunc atunci când mintea se luminează şi vede, deşi puţin, cât de mult îl iubeşte Dumnezeu. Dar cu toate acestea, de câtă osteneală este nevoie
447
ca să primească această luminare! Fiindcă este dar venit de sus, de la Părintele luminilor, vine ca o răcorire, ca o desfătare, ca o zi dulce la sufletul istovit de osteneala diferitelor încercări.
25. Omul a nesocotit pe însuşi Părintele său, pe Preaînaltul Dumnezeu, Care l-a făcut om din nimic. Ah, cât de rea este această nesocotinţă! Aceasta este pricina tuturor suferinţelor omeneşti, prima încălcare de poruncă a celor întâi-zidiţi. Iar acest păcat nepocăit al neascultării a adus fiilor acestora, adică nouă, toate cele rele, iar acum secerăm spinii şi pălămida diferitelor suferinţe.
„Cu moarte veţi muri”1. Moartea este stricăciunea nestricăciunii, cu toate însuşirile ei: boli, necazuri, întristări, dureri şi celelalte. Dar bunul Dumnezeu nu a trecut cu vederea făptura Sa, ci prin moartea pe Cruce a Fiului Său, a dat Harul, prin care suntem mântuiţi2. Aşa cum diavolul l-a folosit pe înţeleptul şarpe ca unealtă spre înşelare, tot astfel şi Domnul Iisus Hristos S -a îmbrăcat în firea omenească spre „înşelare”.
O, Doamne Iisuse, Lumina întunecatului meu suflet, ţelul vieţii mele, cât de mare s-a făcut vinovăţia timpului trecut! O neascultare a ajuns să-L pogoare pe Dumnezeu şi să-L aducă... Unde? La Golgota să fie răstignit pe Cruce! O mică gustare a rodului celui oprit să fie plătită cu o suferinţă atât de înfricoşătoare a Dumnezeului-Om! O, cât de mult iubeşte Dumnezeu pe om! îndrăzniţi, aşadar, cei împreună-păcătoşi către pocăinţă, căci: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face”3. Şi: „Pe cât sunt
1 Facere 2,17.
2 Efeseni 2,5.
3 Isaia 1,18.
448
de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre”1. Aşadar, fiul meu, să ne alipim cu dragoste de un astfel de Dumnezeu milostiv. Amin.
26. Da, fiul meu, Iisus singur îţi va deveni tot. îndrăzneşte întru El, Care a zis: „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi”2. Niciodată să nu-ţi pierzi curajul, ci întotdeauna să fii la înălţime, având ca laudă pe Iisus şi ca fală nimicnicia ta. Când te ridică la înălţime, tu să cazi jos sub pământ, iar când te pogoară în iad, în deznădejde, tu să zbori în cerul Harului. Acest joc să i-l faci diavolului.
Nu te teme, căci în Hristos te-ai îmbrăcat. Eşti moştenirea lui Hristos şi ai fost rânduit între cei sfinţiţi.
Vei mai suferi încă multe, ca să se vadă măsura dragostei tale către Cel Căruia te-ai afierosit.
Nici o laudă să nu primeşti de la diavolul, ci mereu osândeşte-te pe sineţi, fiindcă ticălosul cu necinstitele patimi ne-a întinat şi atunci care laudă ni se cuvine? Avem nevoie numai de tânguire şi de râuri de lacrimi, ca să curăţim întinăciunile şi rănile noastre.
Adu-ţi aminte de smerenia Celui Răstignit, Care a spus: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”3. Numai în dobândirea adevăratei smerenii vom afla linişte şi pace în starea învolburată a sufletului nostru.
27. Omul suferă pentru păcatele sale, dar cu toate acestea bunătatea lui Dumnezeu socoteşte durerile pe care le-a născut păcatul ca lucrare duhovnicească şi dă pentru ele plată şi cununi.
1 Psalmi 102,12.
2 Evrei 13,5.
3 Matei 11,29.
449
Cum să nu iubim un astfel de Dumnezeu şi să nu ne dăruim toată viaţa adorării Sale!
Din păcate însă, cu toate acestea, noi îl uităm şi eu primul. De aceea şi încălcăm poruncile Lui, căcidacă ne-am fi adus aminte de Dumnezeu, am fi făcut ceea ce ne porunceşte El, iar frica ne-ar fi făcut păzitori ai poruncilor şi Atenţi. Ne-am fi adus aminte de Judecată, de gheena focului şi am fi vărsat lacrimi de pocăinţă. Cu cât suntem mai depărtaţi de lacrimi şi tânguire, cu atât suntem mai alipiţi de cele pământeşti şi stricăcioase. Grija pentru cele de sus, adică a veşnicelor bunătăţi, naşte dorinţa de a le moşteni. Iar această grijă bună ne desprinde de alipirea păcătoasă de bunătăţile cele stricăcioase şi vremelnice.
Să ne dea Domnul Dumnezeu înţelepciune, ca să săvârşim cele de folos sufletului nostru mai înainte de a pleca în cealaltă lume.
28. Vă doresc din inimă ca dragostea lui Iisus Hristos să se reverse cu îmbelşugare în inimile voastre şi prin Harul Său să vă învredniciţi să trăiţi întru neprihănirea sufletului şi a trupului în toate zilele vieţii voastre.
„întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”1. Astfel a vorbit Izvorul cel de viaţă purtător, Hristos. Şi iarăşi, „Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă”2.
Prin aceste pilde Preadulcele Iisus ne învaţă că, dacă nu rămânem întru El, este cu neputinţă să rodim roadă de
1 Ioan 13,35.
2 Ioan 15,4-5.
450
viaţă veşnică. Iar pentru ca să rămânem întru El, trebuie să împlinim sfintele Lui porunci. Poruncile Lui nu sunt grele, ci trândăvia noastră şi trufia sufletului nostru face ca poruncile să pară o povară greu de purtat, în vreme ce prin ele Hristos ne-achezăşuit împărăţia fericirii şi a păcii.
Dragostea, atunci când se sălăşluieşte în suflet, dăruieşte sufletului cea mai frumoasă Primăvară. Toate se bucură de adierea ei cea înmiresmată, fiindcă ea pe toate le acoperă, toate le crede, toate le rabdă, toate le nădăjduieşte, nu ţine minte răul, nu vicleneşte, ci pe toate le vede cu ochi simplu, dragostea pe toate le acoperă. Pentru aceasta i s-a dat cununa: dragostea niciodată nu cade.
Atunci când cineva iubeşte o persoană până la adorare, zi şi noapte se gândeşte la ea, pe ea şi-o închipuie, numai pentru ea trăieşte. Nu este clipă care să treacă şi să nu picure în inima sa dulceaţa aşteptării pline de nădejde şi a dragostei. în felul acesta comunică cu persoana iubită neîncetat. Tot astfel suntem datori şi noi să-L iubim pe Domnul nostru Iisus Hristos şi nu ne este îngăduit să iubim o altă persoană, fie părinţi sau rude, fie vreun frate din obşte, ceea ce părinţii numesc prieteşug. Toate cele de mai sus sunt socotite chipuri ale desfrânării duhovniceşti, fiindcă sufletul schimbă dragostea cea veşnică a Mirelui Celui fără de prihană pe dragostea faţă de persoanele cele pământeşti şi muritoare.
Smeriţi-vă, fiii mei, dacă vreţi să nu fiţi lăsaţi de Dumnezeu în diferite ispite. Potrivit cu mândria pe care o avem şi ispitele ne urmează. Şi nu vor înceta ispitele până când nu ne vom smeri întru cunoştinţă şi simţirea sufletului.
29. Zece au fost leproşii, aşa cum se spune în Sfânta Evanghelie, şi pe toţi i-a curăţit dumnezeiasca scăldătoare, care a fost porunca Cuvântului Celui viu al lui
451
Dumnezeu. Dar la întoarcere trebuiau să aducă mulţumire Marelui Binefăcător. Atunci Iisus, Adevărul însuşi, întreabă: „Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?”1.
Pentru aceasta în toate clipele de fericire, dar şi în cele de nefericire, în sănătate şi în boală, în bucurie şi în întristare, datori suntem să înălţăm, precum tămâia cea binemirositoare, mulţumirea noastră înaintea tronului lui Dumnezeu, ca nişte robi netrebnici, miluiţi prin Cinstitul Sânge al lui Hristos.
„Hristoase al nostru, preabunule Dumnezeu, dăruieşte-ne darul de a-ţi mulţumi, ca să nu ne osândim mai mult; ne ajunge cealaltă vinovăţie a păcatelor noastre”.
30. Nu te teme de nimic, fără numai de Dumnezeu. Să ai frica lui Dumnezeu ca pe o făclie care să-ţi lumineze calea, arătându-ţi exact pe unde să mergi. Căci fără frica lui Dumnezeu nu este cu putinţă să dobândim conştiinţă curată, nici ispăşirea păcatelor, nici înţelepciune duhovnicească, fiindcă începutul şi sfârşitul înţelepciunii este frica Domnului.
31. Moartea pe Cruce a Domnului ne-a readus la înfierea noastră cea dintâi, întru care fiii lui Dumnezeu strigă: „Avva Părinte!” 2.
Suferinţele cele cumplite ale Domnului ne-au învrednicit să devenim fii ai lui Dumnezeu, împreună-moştenitori ai lui Hristos. De câte desfătare mă umplu când cuget că
1. Luca 17,17.
2 Marcu 14,36.
452
sunt copil al lui Dumnezeu şi că bunul meu Părinte are pregătit un loc nepovestit de odihnă şi fericire!
„Unde-ţi este, moarte, boldul tău? Unde-ţi este, iadule, biruinţa?”. Câtă bucurie simte creştinul atunci când cugetă că, atunci când va veni clipa să închidă ochii aceştia trupeşti, îndată se vor deschide cei ai sufletului şi va vedea o lume nouă, fiinţe noi, făpturi noi, cu neasemănare mai înalte, nestricăcioase, veşnice!
Împărăţia cerească nu este mâncare şi băutură, ci ambrozie duhovnicească a sfintei dragoste a lui Dumnezeu, desfătare veşnică, bucurie negrăită.
„Ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o”1. O, adâncul nesfârşitei dragoste a lui Dumnezeu! Cât de mult l-a cinstit pe sărmanul om, pe care l-a ridicat până la însuşi Dumnezeu şi i-a dăruit slavă şi fericire veşnică! Noi însă, pentru o plăcere păcătoasă de scurtă durată să ne lipsim de o astfel de slavă şi fericire? Dumnezeu să Se milostivească de toţi creştinii şi să-i lumineze pe calea mântuirii şi a pocăinţei. Amin.
32. Dacă cineva va cugeta la Cel Răstignit şi va pătrunde în taina dragostei lui Dumnezeu către om, va vedea cât de mult a suferit Domnul pentru fiecare în parte. Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dăruit? Dar omul nu s-a aflat vrednic de această mare şi nemărginită dragoste.
Facem ceva şi vezi egoismul sărind în sus, de parcă am fi făcut cerul şi pământul. Dumnezeu a făcut totul din nimic şi cu toate acestea S-a smerit atât de mult. Milostivirea lui Dumnezeu nu are margini şi fericit este acel
1 Ioan 17,24.
453
om care, prin înţelepţire, a ajuns să cunoască dragostea lui Dumnezeu.
Pentru o făptură de lut, pentru un neascultător şi nesupus, pentru un om, care a ajuns jucărie a patimilor şi a demonilor, Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ şi S-a răstignit pe Cruce. În acelaşi timp însă vedem moleşeala noastră, răceala şi lipsa noastră de împreună-pătimire, deşi Dumnezeu ne arată în multe chipuri dragostea şi purtarea Sa de grijă. Cu adevărat omul este o taină.
Nemărginită şi nesfârşită este răbdarea lui Dumnezeu! Câte nu aude şi vede în fiecare om! Noi vedem o nerecunoştinţă a unui singur om de-al nostru, îl vedem purtându-se cu asprime, fără recunoştinţă, fără omenie, fără milă; că nu ne spune nici măcar un mulţumesc şi pentru aceasta avem o nemulţumire în lăuntrul nostru. Câte nemulţumiri poate să aibă Dumnezeu faţă de noi, oamenii, care suntem îngrozitori şi nemiloşi faţă de El.
Fiecare om în această lume, mai mult sau mai puţin, este nerecunoscător. Dumnezeu ne hrăneşte, ne îmbracă, ne păzeşte, ne-a dat înger păzitor, ne hrăneşte cu Sfintele Sale Taine, cu Trupul şi Sângele Său, ne-a pregătit împărăţie nemărginită, ne rabdă atunci când rătăcim, ne primeşte când ne pocăim, noi însă îl hulim, îl necinstim, îl înjurăm, îl dispreţuim. El îndelung rabdă, ne îngăduie şi ne aşteaptă, ca şi cum El ne-ar fi dator, iar nouă nici măcar nu ne trece prin minte că trebuie să avem frica Lui, să avem respect faţă de El, evlavie atunci când este pomenit Numele Lui. Să ne plecăm capetele, închinându-ne Acestui Mare Dumnezeu, Acestui minunat, negrăit, nedescoperit, nemărginit şi preadulce Dumnezeu. Dacă am avea mii de guri fiecare, tot nu am putea să-L
454
lăudăm după cuviinţă pentru toate câte ne-a dăruit. Pentru aceasta Apostolul Pavel, după repetate extaze, contemplaţii şi desfătări cereşti, venind de multe ori întru uimire, a strigat acele cuvinte nemuritoare: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de necercetate sunt judecăţile Lui şi de nedescoperite căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?”1.
Cine poate să cunoască cum lucrează Mintea cea nemărginită, atât în lumea cea cerească, cât şi în cea de pe pământ şi cea de dedesubt? Gândiţi-vă că fără de osteneală hrăneşte tot ce este viu, toate animalele, oamenii, târâtoarele, cele din mare, microbii, miile de organisme vii, pentru toate poartă de grijă! „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut. Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta!”2. A zis şi s-au făcut, a poruncit şi s-au zidit! A poruncit să fie lumină, şi a fost lumină; să fie pământ, şi a fost pământ; să fie stele, soare şi lună, şi s-au făcut aceste creaturi înfricoşătoare, corpurile acestea, coloşii aceştia, atârnaţi în văzduh şi care se mişcă, luminează şi împodobesc cerul. Toate s-au făcut cu un singur cuvânt al lui Dumnezeu!
Cuvântul trup S -a făcut şi a venit la noi Cuvântul Tatălui. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”3. A venit şi a luat trup şi S-a făcut om, iar lumea prin El s-a făcut şi El a făcut lumea. Ne-a dat puterea să devenim fii ai lui Dumnezeu. A venit la făpturile Sale, dar acestea nu L-au primit. Gândiţi-vă, să facă lumea, să facă pe oameni, iar ei, reci şi fără de simţire, să nu-L primească. A venit ca străin,
1 Romani 11,33-34.
2 Psalmi 103, 24.
3 Ioan 1,1.
455
a fost răstignit pe Cruce, a fost pus în mormânt. De aceea pământul s-a cutremurat, catapeteasma s-a sfâşiat, soarele s-a întunecat, întreg universul s-a clătinat.
Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru! Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns ca să Te laude cum se cuvine.
Cuvântul trup S-a făcut. Câtă măreţie ascunde aceasta! Dumnezeu S-a făcut om, S-a pogorât din Ceruri. Dumnezeu cel netrupesc, Duhul cel nemărginit, cel necuprins cu mintea, a venit şi S-a sălăşluit în firea omenească pentru a mântui prin ea pe omul cel robit, pentru ca prin chipul robiei (luat asupra Sa n.tr.) să ne izbăvească pe noi de ea. S-a făcut om ca să devenim noi dumnezei după Har, căci se spune: „dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt”.
Ne-am născut popor bogat, neam sfânt, preoţie sfântă a lui Dumnezeu prin venirea dumnezeiescului Prunc. Dumnezeiescul Cuvânt, Cel Viu, Care împărăţeşte şi proniază pentru toată făptura, Fiul cel Unul-Născut, Cuvântul lui Dumnezeu, dulceaţa cea nemărginită a existenţei lui Dumnezeu, măreţia, lauda Mucenicilor, răbdarea Cuvioşilor, Mirele adevărat al sufletelor curate. Şi tuturor celor care L-au primit pe Dânsul le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu; nu din sânge, nu din poftă trupească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Cei care se vor mântui nu sunt născuţi din pofta trupului, ci de la Dumnezeu; aceştia vor împărăţi împreună cu El.
Am primit Har peste Har. Legea prin Moise s-a dat, iar Harul şi adevărul prin Iisus. Ne-a dat cele 10 porunci, ne-a dat făgăduinţa în noul har al Evangheliei şi în locul datoriei pe care o aveam faţă de El, ne-a dat Har peste Har. Nu S-a lipsit Dumnezeu dându-ne nouă măreţiile
456
Sale, ci din prisosul Său ne-a dat. Nu S-a împuţinat dând şi creând lumea întreagă, ci Dumnezeu desăvârşit şi nesfârşit fiind, a creat pe om şi pe îngeri, ca să existe şi alte fiinţe care să se desfăteze de El; să devină fericite şi alte duhuri, alte suflete şi alte entităţi de sine volnice. Nu robi, nu supuşi, ci slobozi care de bunăvoie să se supună, de bunăvoie să-L slăvească.
„Nu vreau robie, spune Dumnezeu, nu vreau precum dobitoacele care sunt robite omului şi sunt purtate acolo unde vrea acesta, ci vreau voie liberă”. Atât de minunată este măreţia lui Dumnezeu!
Cât de mult au pierdut demonii apostaţi de la un astfel de nemărginit, preadulce, negrăit Dumnezeu! Cu ce s-a păgubit stăpânirea lui Dumnezeu de nesupunerea Luceafărului? Cu nimic, căci Dumnezeu este preabogat şi nu are nevoie de nimeni, ci noi avem nevoie de Dumnezeu, iar El îl mântuieşte în dar pe om.
Dumnezeu este desăvârşit, necuprins cu mintea, binecuvântat în vecii vecilor. A venit şi ne-a mântuit pe noi în dar. îi datorăm toată fiinţa noastră. Şi chiar dacă îi vom da toată fiinţa noastră, nimic nu facem, ci doar datoria. El este Creatorul nostru, Mântuitorul nostru, El este Cel care ne-a mântuit.
CAPITOLUL XVIII
Despre Dumnezeiasca Liturghie şi Dumnezeiasca Euharistie
1. Câtă măreţie ascunde dumnezeiasca Liturghie! Când Dumnezeu caută spre smeritul Său slujitor, cât de mult simte măreţia Liturghiei, cât de mult se folosesc cei pomeniţi! Cât de mult îl cinsteşte Dumnezeu pe om, venind la fiecare Liturghie cu Cetele îngereşti şi hrănindu-l pe fiecare credincios cu Preasfântul Său Trup şi Sânge!
Toate acestea ni le-a dat nouă. Există, oare, vreun lucru trupesc sau duhovnicesc, stricăcios sau nestricăcios, de care să ne fi lipsit? Niciunul. Ce este oare mai presus decât aceasta, adică de a ne da în fiecare zi Trupul Său îndumnezeit şi Sângele Său dumnezeiesc? Cu siguranţă că nimic. Ce taină minunată dumnezeu l-a învrednicit pe omul cel de lut să liturghisească! O, dragoste cerească şi nepreţuită! O picătură de dragoste dumnezeiască covârşeşte orice dragoste trupească, lumească.
2. La Schitul Sfânta Ana Mică a trăit un ieromonah Sava, vestitul părinte Sava. Părintele Ioachim Spetsieris
458
l-a avut ca duhovnic. Tot pe el îl avea ca duhovnic şi împărăteasa Ecaterina. Liturghisea în fiecare zi. Era un purtător de Dumnezeu, un înainte-văzător, un dascăl al Rugăciunii minţii.
Odată l-au întrebat unii cum de reuşeşte să pomenească atât de multe nume la Proscomidie. Atunci el a răspuns:
„Când eram mai tânăr am chemat episcopul să târnosească o bisericuţă aflată deasupra Sfintei Mănăstiri Dionisiu căci acolo se liniştea la început împreună cu stareţul său, Părintele Ilarion, duhovnic vestit şi el. După târnosire episcopul îi spune stareţului meu:
să-i dau părintelui Sava câteva nume, ca să le pomenească 40 de zile, deoarece liturghiseşte în fiecare zi?
Stareţul meu îi răspunde:
Puteţi să-i daţi câte vreţi.
Şi mi-a dat 62 de nume. Când am terminat cea de-a 39-a Liturghie şi urma să o săvârşesc pe cea de-a 40-a, m-am sprijinit puţin de strană, aşteptându-l pe stareţ ca să mă închin pentru dumnezeiasca Liturghie. Deodată am adormit şi am văzut în vis că purtam veşmânt preoţesc şi stăteam înaintea Sfintei Mese. Pe ea se afla Sfântul Disc şi Sfântul Potir plin cu Sângele lui Hristos. Atunci văd pe ieromonahul Ştefan că ia pomelnicul şi linguriţa, se apropie de Sfânta Masă şi pune pomelnicul pe Sfântul Disc. Apoi afundă linguriţa în Sfântul Sânge a lui Hristos şi şterge un nume; apoi iarăşi afundă şi şterge alt nume. Şi a făcut aşa până ce a şters toate numele, iar hârtia de pomelnic s-a făcut albă. Atunci m-am trezit şi peste puţin a venit şi stareţul meu. Când i-am spus cele de mai sus, mi-a răspuns:
nu ţi-am spus să nu crezi în vise?
După Liturghie mi-a spus:
459
tu nu eşti vrednic ca să se ierte păcatele acelor suflete. Prin credinţă au primit iertarea păcatelor lor.
Aşadar, aceasta este pricina pentru care pomenesc numele tuturor”.
3. Mult folos se dobândeşte din Dumnezeiasca Liturghie, parastase şi celelalte slujbe. Nu există nici o îndoială în privinţa folosului primit de cei care s-au pocăit, care au avut o mică plămadă de virtute, dar datorită nepăsării, trândăviei şi amânării, n-au apucat să frământe pâinea virtuţilor. La unii ca aceştia lipsa o plinesc rugăciunile Bisericii şi cele personale, milosteniile, facerile de bine, toate prin covârşitoarea milă a lui Dumnezeu!
Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că în timpul oricărei Liturghii Mult folos primesc toţi cei pomeniţi, pentru care se face rugăciune.
Cuvioasa Fotini cea Nouă, din Asia Mică, într-una din multele extaze ale sufletului ei a văzut un bărbat cu bună-cuviinţă, ce semăna cu un preot, care i-a spus: „Fiica mea, să dai numele tale la preot şi să-i dai şi ceva pentru osteneala lui, deoarece Mult folos primesc sufletele celor adormiţi. Ia aminte să nu uiţi să dai preotului numele!”.
4. Cea mai mare milostenie, cel mai mare bine este acela care uşurează mai mult decât orice sufletul care se află în cealaltă lume, şi anume Jertfa Mielului dumnezeiesc ce se săvârşeşte pe dumnezeiescul Jertfelnic, în timpul Liturghiei.
în Vechiul Testament scrie că sângele ţapilor şi viţeilor îi curăţa pe cei care păcătuiau de încălcările lor de poruncă. Cu atât mai mult Sângele lui Hristos, aşa cum spune Apostolul Pavel, curăţeşte de tot păcatul1.
1 Evrei 9,13.
460
Aşadar, mare este folosul şi aceasta deoarece Se jertfeşte Mielul cel fără de răutate al lui Dumnezeu, pentru a-i curăţa pe oameni de păcatele lor şi a-i dezlega din legăturile robiei patimilor.
5. „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului”1. Şi după cum tot cel muşcat de şerpi privea la şarpele de aramă şi se tămăduia, tot astfel şi fiecare creştin care crede în Hristos şi aleargă la rănile Sale cele purtătoare de viaţă, mâncând Trupul şi bând Sângele Lui, se tămăduieşte de muşcăturile şarpelui celui gândit al păcatului şi capătă viaţă de la această hrană preasfântă întru înnoirea zidirii, adică a noii vieţi, potrivit poruncilor Lui cele de viaţă dătătoare.
O, cât de necesară este şi cât de datori suntem să ne apropiem de această masă cerească pe care ne-o oferă Taina cea mai presus de fire ce se săvârşeşte pe Sfânta Masă!
îngerii stau de faţă în chip nevăzut, iar preoţii, fiind într-o cinste mai înaltă decât cea a îngerilor, în această clipă a acestei Taine, jertfesc cu nespusă evlavie Mielul cel fără prihană.
îngerii slujesc şi credincioşii vin să mănânce Trupul şi să bea Sângele lui Hristos. „ Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi". Şi fac aceasta ca să trăiască în Hristos şi să nu fie omorâţi de păcat.
Aşadar, „să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar”2, după cuvântul Apostolului. „Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă
1 Ioan 3,14.
21 Corinteni 11,28.
461
îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului”1. „Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi. Dar fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea”2.
Atunci când cineva vrea să se înfăţişeze împăratului, cu multe zile înainte se pregăteşte prin curăţenie, cuvinte măsurate, purtare cuviincioasă, moravuri, încât să atragă bunăvoinţa împărătească şi astfel să-şi dobândească cererea. Şi fiindcă neasemănată este deosebirea dintre cei doi împăraţi, tot astfel cu neasemănare mai mult trebuie să se pregătească creştinul mai înainte de dumnezeiasca împărtăşire, ca să se învrednicească de milă şi iertare.
Cel care vine la împăratul pământesc este împodobit adeseori cu viclenie, linguşire, prefăcătorie şi minciună, numai ca să-şi atingă scopul, pe când creştinul care vine la împăratul împăraţilor, Cel ce caută la inima omului, trebuie să fie împodobit cu sfinţenia, cu smerita cugetare şi cu simplitatea sufletului, care este mai de preţ decât aurul.
Să ne pregătim şi noi cu cuget curat şi ţintind la omorârea simţirilor celor pătimaşe, întru curăţie să intrăm împreună cu Sfinţii Apostoli la Cina cea de Taină şi să ne împărtăşim cu dulcele Iisus, pentru a rămâne cu noi în vecii vecilor. Amin.
6. Cu frică şi evlavie să stai în biserică, fiindcă Hristos Se află în chip nevăzut împreună cu Sfinţii îngeri. Pe cei care sunt trezvitori şi plini de evlavie îi umple de Har şi binecuvântare, iar pe cei lipsiţi de trezvie îi osândeşte ca pe unii ce sunt nevrednici.
Străduieşte-te să te împărtăşeşti cât mai des cu putinţă. Ai binecuvântare pentru aceasta. Căci Sfânta
11 Corinteni 11,29.
21 Corinteni 11,31-32.
462
împărtăşanie este cel mai bun ajutor pentru a ne lupta împotriva păcatului.
7. Să te apropii de dumnezeiasca Taină cu multă umilinţă, zdrobire de inimă şi simţirea păcătoşeniei tale! Mare este mila lui Dumnezeu că binevoieşte să intre înlăuntrul tău, nescârbindu-Se de mulţimea păcatelor tale, ci dintr-o nemărginită dragoste vine ca să te sfinţească, învrednicindu-te să devii fiul Său şi împreună-moştenitor al împărăţiei Sale.
8. Cu nevrednicie liturghisesc Dumnezeului meu.
Slujire sfântă şi înfricoşătoare! În fiecare zi aduc jertfa plăcută lui Dumnezeu, pe Mielul lui Dumnezeu, pe Cel neprihănit Celui neprihănit, Dumnezeu şi Tatăl, pentru ca milostiv să ne fie pentru toate acelea cu care îl întristăm pe preabunul Dumnezeu, Care pentru noi L-a jertfit pe Fiul Său. O, Dumnezeul meu, L-ai dat pe iubitul Tău Fiu pentru noi! Şi cine suntem noi, de ne-am învrednicit de o asemenea Jertfă supremă? „Pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său"1.
Pilda fiului desfrânat, care a cheltuit toată avuţia părintească, ne arată pricina pentru care a murit Hristos.
Păcatul celor întâi-zidiţi a fost începutul şi rădăcina tuturor necazurilor, de la începutul şi până la sfârşitul lumii. O singură neascultare, ca o sămânţă în mitrasul Evei, a zămislit şi a transmis moartea trupească şi sufletească la neamul omenesc ce a ieşit din ea. De unde să-şi închipuie sărmana Evă că o mică gustare din rod va aduce atâta pierzare şi osândă, astfel încât să fie nevoie de „sfatul” Sfintei Treimi pentru a trimite în lume pe una din Persoanele Treimii celei începătoare de viaţă şi să
1 Romani 5,10.
463
rabde de la lucrul mâinilor Sale de la om pălmuiri, ocări, biciuiri, scuipări şi toată reaua-pătimire, iar apoi să fie răstignit pe Cruce ca blestem! „Blestemat tot cel spânzurat pe lemn”.
La fiecare Dumnezeiască Liturghie se reconstituie Patima şi învierea cea purtătoare de viaţă a lui Iisus, dulcele nostru Izbăvitor, Lumina întunecatelor noastre suflete, prin care se ispăşeşte orice suflet păcătos. Şi dacă în Legea Veche, care era o umbră a celor prezente, sângele viţeilor şi ţapilor îi curăţa pe cei spurcaţi, cu atât mai mult Sângele prea scump al lui Hristos, cel din care se împărtăşesc sfintele lui Dumnezeu biserici, ne va curăţi de orice păcat şi va încălzi sufletele noastre cu dumnezeiasca iubire a preadulcelui Iisus.
Dragostea se naşte din înţelepţire. Căci dacă nu simţeam ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu şi mai ales fiecăruia dintre noi şi cum am ajuns datorită păcatelor noastre, nu ne-am fi pironit sufletele noastre de frica Lui şi nu ne-am fi bucurat întru frumuseţea iubirii Lui, atunci când Dumnezeu a făcut această mare milă, şi anume aceea de a-L cunoaşte pe El şi pe noi înşine.
Apostolul Pavel, pentru a le stârni creştinilor o dragoste şi o mulţumire mai mare către Dumnezeu, le spune: „Deci ce roadă aveaţi atunci?Roade de care acum vă e ruşine; pentru că plata păcatului este moartea”1.
Dacă Dumnezeu nu ne-ar chema să urmăm calea Lui cea sfântă a cunoaşterii de sine, să conştientizăm viaţa noastră păcătoasă de mai înainte, şi ar lipsi luminarea dumnezeiască, nimeni dintre noi nu ar vedea calea luminii şi adevărului.
Ne-a chemat pe toţi: pe unii din copilărie, pe alţii la vârsta maturităţii, pe alţii la bătrâneţe. Pe toţi ne-a primit,
1 Romani 6,21-23.
464
precum cloşca sub aripile ei, pentru a ne face părtaşi ai dumnezeieştii lui împărăţii. Nu S-a scârbit nici de rănile, nici de bolile noastre sufleteşti, ci ca un Părinte ne-a primit, ca o mamă ne-a alăptat şi ca un Doctor fără de plată ne-a vindecat. Apoi ne-a îmbrăcat în veşmântul cel dintâi al înfierii, al Harului, trecând cu vederea datoria cea mare a păcatelor fiecăruia. De aceea suntem datori să-I arătăm nemărginită dragoste şi adorare. Dragostea sălăşluieşte în inimă, ca un izvor viu de ape care face să curgă pârâiaşe de iubire dumnezeiască. Nu precum vechiul Israil, numai pe buze, iar cu inima să fie departe de Hristos, ci precum un foc viu care spune: „Vino către Tatăl”.
Precum atletul este probat pe stadion, tot astfel şi creştinul este încercat în arena de luptă, ca să se vădească dacă îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu. Răbdarea în lupta împotriva păcatului celui de multe feluri, bărbăţia arătată în avântarea pentru împlinirea poruncilor dumnezeieşti, acestea îl caracterizează pe cel care îl iubeşte fierbinte pe Iisus.
Să nu întristăm prin încălcarea poruncii, prin neascultare şi cârtire, pe Cel care ne-a arătat o nemăsurată dragoste, ci ca nişte robi recunoscători, să ne străduim să-L odihnim, astfel încât să Se mângâie, aşa cum spune Psalmul: „Şi spre slugile sale se va umili”1.
CAPITOLUL XIX
1. Am primit vestea cea întristătoare şi totodată veselitoare a plecării către Domnul a fiului vostru duhovnicesc, pentru care ne-am tânguit şi am plâns împreună cu voi. Dar acestea nu se potrivesc unui astfel de suflet, pe care nădăjduim căHristos l-a primit şi l-a slobozit de suferinţele acestei vieţi, pentru a-l odihni în locaşurile cele veşnice. Această făptură, ca una ce este podoabă sfântă şi strălucită, va împodobi nobila dumneavoastră familie şi va fi în continuare o nestinsă făclie de mijlocire pentru noi înaintea Domnului. Fecioria lui, îndelungarea bolii şi a răbdării, al doilea botez, care este Schima îngerească, ne încredinţează că dulcele nostru Iisus l-a primit ca pe o tămâie binemirositoare. Nu vă întristaţi, vă rog, ci vă bucuraţi că aţi depus spre păstrare în vistieria lui Dumnezeu o mare comoară. Despărţire de scurtă durată este moartea, căci Hristos venind pe pământ, a luminat această taină întunecată, care este moartea. „Cel care crede întru Mine nu mai moare, ci trăieşte”. „Eu sunt învierea şi Viaţa”. Vă doresc din inimă ca Dumnezeu să
466
vă dea răbdare, mângâiere şi cugetele cele sfinte către sporirea duhovnicească.
2. Dacă ai şti cât de mult cer ajutor cei adormiţi! Fiindcă după moarte nu există pocăinţă şi ca oameni au plecat şi ei cu pete şi prihane şi văzând că ajutorul celor vii împreună-lucrează şi ajută mult la a se desăvârşi şi linişti, ei îşi doresc mult, cer şi tânjesc să fie pomeniţi de cineva. Cu dor aşteaptă ca să se ridice vreun preot sau vreun creştin virtuos din neamul lor care să-i pomenească şi pe ei.
Îţi voi istorisi aici o vedenie a unui episcop pe care am auzit-o din gura lui, episcop cu care am împreună-liturghisit în urmă cu câţiva ani. Spunea că era un preot care fusese biruit de vin şi de aceea se îmbăta. Iar aceasta s-a petrecut mulţi ani la rând. în celelalte însă era un preot virtuos şi evlavios. într-una din zile a băut vin, după obicei, şi s-a îmbătat. Apoi, mai înainte de a se trezi bine, a mers şi a liturghisit, dar cu îngăduinţa lui Dumnezeu i-a căzut jos din Sfântul Trup şi Sânge al Domnului. Sărmanul a îngheţat de spaimă, gândindu-se la canonul aspru pe care avea să-l primească de la episcopul său. După ce s-a mărturisit episcopului, acesta i-a spus: „Mergi şi te voi anunţa când să vii ca să-ţi dau canon”. Şi pe când episcopul a luat în mână condeiul ca să semneze caterisirea, fiind el singur, a avut deodată o vedenie. Se făcea că vede înaintea sa o mulţime mare de oameni de tot felul, de toate vârstele şi rânduielile. Episcopul a rămas uimit şi l-a cuprins frica de ceea ce vedea. Atunci toţi acei oameni i-au spus într-un glas: „Preasfinţite, să nu-l puneţi la canon pe preot, să nu-l caterisiţi”. După aceasta s-au făcut nevăzuţi.
467
Episcopul trimite preotului înştiinţare să vină la el, iar acesta a venit tremurând, căci se gândea la caterisirea lui. Episcopul îl întreabă:
ia spune-mi, pomeneşti multe nume la Liturghie?
stăpâne, laProscomidie pomenesc multe nume, de la împărat până la sărac.
mergi şi atunci când liturghiseşti pomeneşte cât de multe nume poţi şi ia aminte să nu te mai îmbeţi. Eşti iertat.
După aceasta preotul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de patima beţiei.
3. Am primit telegrama cu vestea adormirii surorii noastre şi, ca nişte oameni, ne-am întristat. Desigur, au urmat lacrimi care mărturisesc unirea sufletelor în legătura nedezlegată a dragostei în Hristos. Dar trebuie să ne şi bucurăm pentru marele „premiu” pe care l-a câştigat. Mai întâi, că s-a păstrat pe sine în feciorie, această podoabă deosebită a îmbrăcămintei sufletului ei, apoi pentru că a răbdat ani de zile certarea Domnului prin mijlocirea bolii şi şi-a ridicat crucea până la Golgota sfârşitului ei, arătându-se a fi o adevărată ucenică a lui Iisus. Şi în sfârşit, că i s-a dat Schima îngerească, pe care Sfinţii Părinţi o numesc „al doilea botez” şi pe care nu a întinat-o cu păcate noi.
Şi astfel, curăţită fiind prin botezul pocăinţei, a plecat acolo unde a chemat-o dulcele Iisus, ca să vadă, aproape de El, chipul Său teandric şi să se desfăteze în chip de negrăit. Acolo ea va mijloci neîncetat pentru părinţii şi rudele ei, dar şi pentru lumea întreagă.
Marele Antonie, răpit fiind în extaz, s-a văzut pe sine purtat de îngeri către Cer, în călătoria lui către Domnul. S-a văzut împiedicat de puterile vrăjmaşe, de demonii
468
din văzduh, care îl prihăneau pentru păcatele săvârşite. Dar Sfinţii îngeri răspundeau împotrivă şi spuneau: „Toate păcatele pe care le-a săvârşit înainte de a se face monah, pe acelea le-a iertat Dumnezeu în clipa când a îmbrăcat Schima. Cele pe care le-a săvârşit după Schimă, aveţi dreptul să le spuneţi”. Acestea zicându-le îngerii, demonii nu au mai găsit nimic spre a-l învinovăţi, după care urcarea la Cer a continuat neîmpiedicată.
Introducere 5
Prolog 7
Capitolul I: Despre mântuirea sufletului şi Rai 9
Capitolul II: Despre necazuri, dureri şi osteneli 19
Capitolul III: Despre păcat, pocăinţă, plâns şi lacrimi 78
Capitolul IV: Despre Monahism, Feciorie şi Curăţie 94
Capitolul V: Despre ascultare, neascultare şi tăierea voii 133
Capitolul VI: Despre pomenirea morţii, iadului şi a Judecăţii 179
Capitolul VII: Despre Patimi 199
Capitolul VIII: Despre nepăsare, frică, trădare şi dezertare 222
Capitolul IX: Despre judecare 251
Capitolul X: Despre mândrie, prihănirea de sine şi smerenie 260
Capitolul XI: Despre Dragoste şi iertarea cea către fraţi 282
Capitolul XII: Despre ispite 300
Capitolul XIII: Despre Credinţă, Nădejde şi Răbdare 312
Capitolul XIV: Despre gânduri, imaginaţie şi răspândirea minţii 330
Capitolul XV: Despre trezvie 344
Capitolul XVI: Despre contemplaţie 414
CAPITOLUL XVII
Despre dragostea şi smerenia lui Dumnezeu şi despre Har şi frica lui Dumnezeu 426
CAPITOLUL XVIII
Despre Dumnezeiasca Liturghie şi Dumnezeiasca Euharistie 457
CAPITOLUL XIX
Despre cei adormiţi 465
471
La editura noastră au apărut:
Epistole, de Cuviosul Paisie Aghioritul
Stareţul Hagi Gheorghe Athonitul, de Cuviosul Paisie Aghioritul
Sfântul Arsenie Capadocianul, de Cuviosul Paisie Aghioritul
Părinţi aghioriţi, de Cuviosul Paisie Aghioritul
Crâmpeie de viaţă, de Arhimandritul Epifanie Teodoropulos
472
Familiei ortodoxe, cu smerită dragoste, de Arhimandritul Epifanie Teodoropulos
Fericitul Iacov Ţalikis, de profesorul Stelian Papadopulos
Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan (Vol. 1), de Cuviosul Paisie Aghioritul
Trezire duhovnicească (vol. 2), de Cuviosul Paisie Aghioritul
Nevoinţă duhovnicească (vol. 3), de Cuviosul Paisie Aghioritul
Viaţa de familie (vol. 4), de Cuviosul Paisie Aghioritul
473
Patimi şi virtuţi (vol. 5), de Cuviosul Paisie Aghioritul
Despre rugăciune (vol. 6), de Cuviosul Paisie Aghioritul
Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, de Arhimandritul Ignatie sfânta Mănăstire Paraklitu
Sfântul Nicolae Planas, de Monahia Marta
Fericitul Stareţ Gheorghe Karslidis, de Monahul Moise Aghioritul
Stareţul Varsanufie sfaturi către monahi şi omilii duhovniceşti, de Mitropolitul Meletie de Nicopole
Cuviosul David„Bătrânul”, Mănăstirea Cuviosul David, Eubeea
Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului
Acatistul şi Paraclisul Sfinţilor Ciprian şi Iustina
Carte de rugăciuni
Gândurile şi înfruntarea lor, de Ieromonahul Benedict Aghioritul
Patimile şi vindecarea lor, de Ieromonahul Benedict Aghioritul
Parastasele şi folosul lor, de Ieromonahul Benedict Aghioritul
Jertfă pentru viaţă
Părintele Paisie mi-a spus, de Atanasie Rakovalis
Bătrânul Arsenie Pustnicul, de Monahul Iosif Dionisiatul
Stareţul EfremKatunakiotul, de Ieromonahul Iosif Aghioritul
Sfaturi duhovniceşti ale unui stareţ de la Optina
Ecumenismul, Sfânta Mănăstire Paraklitu
474
Povăţuire către pocăinţă îndreptar de spovedanie, de Arhimandritul Atanasie Anastasiu
Karyes colina Sfinţilor (Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina), de Vasiliki Rallis
Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Sfânta Mănăstire Paraklitu
viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, de Ieromonahul Isaac Aghioritul
Stareţul Haralambie dascălul Rugăciunii minţii, de Monahul Iosif Dionisiatul
Mersul la Biserică, Sfânta Mănăstire Paraklitu
Cele două extreme, de Arhimandritul Epifanie Teodoropulos
Pocăinţa, Sfânta Mănăstire Paraklitu
Sfânta Nina cea întocmai cu apostolii, Sfânta Mănăstire Paraklitu
Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei, de Arhimandritul Gheorghe Kapsanis
Ca aurul în topitoare, de Anastasie Malamas
Despre purtarea crucii, de Sfântul Teofan Zăvorâtul
Ereziile contemporane o adevărată ameninţare, de Monahul Arsenie Vliangoftis
Răspuns la o ficţiune (Codul lui Da Vinci)
îndumnezeirea scopul vieţii omului, de Arhimandritul Gheorghe Kapsanis
Cuviosul Paisie Aghioritul mărturii ale închinătorilor, de Nicolae Zurnazoglu
Picături de înţelepciune
Greşit-am Ţie, Dumnezeul meu, primeşte-măpe mine cel ce mă pocăiesc!, de Ieromonahul Cosma
Despre ispite, întristări, dureri şi răbdare, de Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu-insuflat
475
Bolile şi credinciosul, de Ieromonahul Grigorie
Sunt anticalcedonienii ortodocşi?, de Arhimandritul Gheorghe Kapsanis
Fiţi gata!, de Ieromonahul Grigorie
Patericul Maicii Domnului, de Arhimandritul Teofilact Marinakis
Părintele Matei de laKarakalu un lucrător tăcut al virtuţii, Sfânta Mănăstire Karakalu
Biblia pentru copii, de Zoe Kanava
învăţături, de Sfântul Nectarie al Pentapolei
Părintele Ieronim Simonopetritul stareţul Metocului „înălţarea Domnului”, de Monahul Moise Aghioritul
Asceţi în lume (I), de Ieromonahul Eftimie Athonitul
Asceţi în lume (II), de Ieromonahul Eftimie Athonitul
îndrumar pentru restabilirea sănătăţii, de Preotul Mihăiţă Popa
Cuviosul Iosiflsihastul, de Monahul Iosif Vatopedinul
Praznicele împărăteşti, Praznicele Maicii Domnului şi minunile lui Iisus Hristos, de Sofia Guriotis
Sfântul Cosma Etolianul, de Constantin V. Triandafillu
Iannis cel nebun pentru Hristos, de Dionisios A. Makris
Viaţa, Acatistul şi Paraclisul Sfintei Mare Muceniţe Eufimia
Stareţul meu Iosiflsihastul, de Arhimandritul Efrem Filotheitul
476
Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, de Sfântul Filothei Kokkinos
Sfânta Lumină minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, de Haralambie K. Skarlakidis
Sfântul Nectarie, Făcătorul de minuni
De ce Papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos (I), de Sfântul Nectarie de Eghina
Sfântul Munte Athos album
Preotul Nicolae Koghionis (1928-2006), de Vasilios Petrolekas
Povestiri dionisiate, de Monahul Lazăr Dionisiatul
Sănătate cu mâncăruri de la mănăstiri din Muntele Athos şi din România, de Tudor Osiac
Viaţa Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir şi aflarea Sfintelor sale Moaşte
Cugetări duhovniceşti, de Monahul Marcel Karakalinul
în Colecţia „Muzică Bizantină” au apărut:
Buchet muzical athonit (vol. 1) dumnezeiasca Liturghie
Buchet muzical athonit (vol. 2) vecernia
Buchet muzical athonit (vol. 3) utrenia
Buchet muzical athonit (vol. 4) polieleele
Buchet muzical athonit (vol. 5) anastasimatarul
Buchet muzical athonit (vol. 6) psaltirionul
Buchet muzical athonit (vol. 7) stihirarul, de
477
Schimonahul Nectarie Protopsaltul
Buchet muzical athonit (vol. 8) doxastarul (I), de Petru Filanthidis
Paraclisul Maicii Domnului
Slujba învierii
Prohodul Domnului, de Monahul Nectarie Prodromitul
Slujba Sfântului Acoperământ
Vor apărea:
Buchet muzical athonit (vol. 9) doxastarul (II), de Petru Filanthidis
miercuri, 29 iulie 2020
ARHIM. EFREM FILOTHEITUL POVETE PARINTESTI
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu