FERICITUL IERONIM OMILII LA PSALMI

Fericitul Ieronim

Omilii la Psalmi

Psalmii 10, 15, 82-84, 87-93, 95, 96, 146-149

Colecţia CREDINŢA ORTODOXĂ

Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă

FERICITUL IERONIM OMILII LA PSALMI (PSALMII 10,15, 82-84, 87-93,95,96,146-149)

FERICITUL IERONIM

OMILII LA PSALMI (PSALMII 10,15,82-84, 87-93,95,96,146-149)

CARTE TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Traducere din limba latină, introducere şi note de Ştefan Ivas

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ BUCUREŞTI - 2017

Ediţie îngrijită de către Departamentul „Carte patristică” al Editurilor Patriarhiei Române

Redactor coordonator: Protos. Policarp Pîrvuloiu

Redactori: Mircea-Adrian Băiculescu, Alin-Bogdan Mihăilescu, Petru Molodeţ Tehnoredactare: Laura-Raluca Cristea

Colecţia „Credinţa ortodoxă”

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României IERONIM “ SFÂNT Omilii la Psalmi: (Psalmii 10, 15, 82-84, 87-93, 95, 96, 146-149)

Fericitul Ieronim; trad. din lb. latină, introducere şi note de Ştefan Ivas; carte tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2017

ISBN 978-973-616-517-7

I. Ivas, Ştefan (trad.; pref.)

2

©2017 EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ ISBN 978-973-616-517-7

Cuvânt înainte

Între Părinţii apuseni din secolul al IV-lea pentru care creştinismul răsăritean a constituit dintotdeauna izvorul gândirii teologice, un loc de seamă îl ocupă Fericitul Ieronim. În scrierile sale se împletesc armonic profunzimile teologiei ortodoxe, fervoarea monahismului răsăritean şi spiritul moralităţii practice, specific creştinismului latin.

Apreciat în primul rând pentru traducerea Sfintei Scripturi în limba latină, Fericitul Ieronim a scris, totodată, şi o operă consistentă dedicată explicării textelor revelate. Stăpânirea celor trei limbi considerate sfinte în creştinismul antic (greacă, latină şi ebraică), precum şi cunoştinţele vaste de teologie, de literatură profană şi teologică stau mărturie pentru o erudiţie rar întâlnită în vremea sa. Opera sa deosebit de vastă cuprinde scrieri diverse ca formă, de la traduceri biblice şi patristice, comentarii biblice elaborate, omilii, până la epistole şi scrieri hagiografice. Ceea ce le face însă unitare este izvorul nesecat de la care toate dobândesc viaţă: cuvântul tainic al Sfintelor Scripturi.

Într-adevăr, pentru Fericitul Ieronim cunoaşterea şi cercetarea permanentă a Sfintelor Scripturi nu sunt doar un mijloc de a-şi păstra echilibrul într-o epocă istorică tulbure,

6

marcată de invazii şi de ample mişcări sociale, ci exprimă în definitiv căutarea neîncetată a lui Dumnezeu şi dragostea pentru credinţa ortodoxă. Nu există scriere compusă în cei peste 50 de ani de activitate ai Fericitului Ieronim în care să nu întâlnim citate sau aluzii la Scriptură. Dar şi mai important este faptul că prin activitatea misionară desfăşurată fie la Roma, fie la Betleem, dublată de exemplul propriei vieţi ascetice, sfântul părinte apusean a contribuit decisiv la edificarea unei spiritualităţi creştine autentice, a cărei temelie este cuvântul lui Hristos.

Prin eforturile sale de a interpreta şi de a trăi în conformitate cu Sfintele Scripturi, Fericitul Ieronim ne este contemporan. Astăzi, citind Scriptura, creştinul ortodox îşi recunoaşte mărturisirea de credinţă în mod firesc. însă lucrurile nu ar fi stat aşa fără contribuţiile Sfinţilor Părinţi din primele veacuri, care s-au străduit, uneori cu multe renunţări şi jertfe, să explice şi să apere învăţăturile de credinţă. în consecinţă, găsim mai mult decât binevenită lectura în traducere românească a unei mici părţi din opera exegetică a Fericitului Ieronim.

În planul hermeneuticii biblice, Fericitul Ieronim are multe afinităţi cu metoda alegorică a şcolii alexandrine. De la fondatorul acesteia, Origen, preia, pe lângă interpretarea spirituală, şi interesul pentru filologia biblică. Apropierea de variantele ebraice ale cărţilor Vechiului Testament îl va ajuta să-şi construiască o metodă proprie de interpretare, în cadrul căreia „adevărul ebraic” (hebraica veritas) joacă rolul central. Pasajele problematice ale Scripturii, în concepţia teologului din Stridon, pot fi clarificate prin apelul la „originalele” ebraice. În cadrul controversei origeniste, Fericitul Ieronim se

7

îndepărtează de maestrul alexandrin, ale cărui concepţii doctrinare, precum cea a preexistenţei sufletelor, le va combate în scrierile sale de maturitate.

în volumul de faţă, oferim cititorului un florilegiu din omiliile adunate pentru prima oară în volum de către G. Morin în ediţia sa din 1903. încă din introducerea la Omilia la Psalmul 1, Fericitul Ieronim identifică simbolic Psaltirea cu o magna domus („mare casă”), unde accesul e dat de cheia principală (Sfântul Duh), ce descuie poarta de la intrare (adică primul psalm: Grandis itaque porta istius domus primus psalmus est), iar fiecare cameră (ceilalţi psalmi) are la rândul său propria sa cheie interpretativă. Psaltirea a fost şi este una dintre cărţile de căpătâi ale spiritualităţii şi misticii creştine, fiind una dintre cele mai des comentate cărţi ale Scripturii în literatura patristică.

Omiliile de faţă au un stil simplu şi poate prea concis şi concentrat pentru cititorul modern, lucru explicabil prin faptul că acestea sunt structurate ca nişte fişe de lectură pe marginea psalmilor, fiind alcătuite pentru auditoriul Fericitului Ieronim din cadrul mănăstirii întemeiate de el la Betleem. Cu toate acestea, profunzimea, bogăţia spirituală şi dogmatică a acestor tălmăciri sunt incontestabile. Iată, de pildă, tălmăcirea anagogic-mesianică a unui verset din Psalmul 15: „Mai mult, fiindcă viaţa Mântuitorului este o pildă, cine altcineva ar putea spune că e lipsit de păcat nu numai când e treaz, ci chiar şi în somn, şi că a rămas neatins de toate nălucirile cărnii? Până şi oamenii drepţi, care îşi doresc să fie aidoma Stăpânului şi învăţătorului lor, îşi păzesc cu toată grija inimile, şi nu doar când sunt treji, ci şi în somn, ca să nu fie învinşi

8

[de păcat], adică nu doar ziua, ci şi noaptea. Mai trebuie să ţinem seama şi că a spus: «Mai mult, până şi noaptea m-au dojenit rărunchii mei», ca să arate că, înainte de a se face noapte sau înainte ca Mântuitorul însuşi să înceapă a fi în noapte, El a fost învăţat tot timpul de înţelepciunea Sa. Există şi o altă tălmăcire, pornind de la faptul că Scriptura vorbeşte tot timpul despre calităţile lui Dumnezeu prin asemănare cu însuşirile omeneşti. De vreme ce se spune, de exemplu, că [Dumnezeu] are picioare, ochi, urechi, mâini şi altele de acest fel, atunci prin rărunchi trebuie să se înţeleagă locurile seminţelor. După cum originea oamenilor şi părţile trupului omenesc sunt ascunse în sămânţă, tot aşa şi începutul gândurilor noastre şi originea cugetărilor noastre au rărunchii lor. Astfel că, mai înainte de a trece ceva în faptă sau în cuvânt, cugetarea îl pune deja tacit în mişcare, în desfăşurarea ei, şi îl cercetează. Ca să se înţeleagă astfel că Domnul şi Mântuitorul nostru, pe Care îl povăţuia în fiecare zi Cuvântul lui Dumnezeu, nu numai prin faptă şi vorbă, ci nici măcar prin cuget sau începuturile cugetului, [...] n-a putut să păcătuiască. Nu pentru că Dumnezeu şi Omul ar fi diferiţi, ci fiindcă Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu sunt Unul şi Acelaşi, iar uneori Se roagă ca om, alteori împlineşte [rugăciunile] ca Dumnezeu”.

Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă

Introducere

1. Fericitul Ieronim şi Cartea Psalmilor.

Omiliile la Psalmi.

O cronologie a traducerilor şi a lucrărilor exegetice care au la bază Cartea Psalmilor scrise de teologul din Stridon are ca punct de pornire revizuirea, astăzi pierdută, a traducerii latine a Psalmilor din varianta Vetus Latina făcută de acesta între anii 382-384, la cererea papei Damasus. Dintr-o menţiune prezentă în capitolul 135, pe care şi-l dedică sieşi, din De viris illustribus, aflăm despre existenţa unei scrieri cuprinzând şapte comentarii la Psalmii 10-16¹, pe care Fericitul Ieronim o enumeră printre operele sale scrise usque În praesentem annum, id est, Theodosii principis decimum quartum („până în anul curent, adică al paisprezecelea an de domnie al principelui Teodosie”)². Această primă încercare exegetică

¹ Omiliile despre Psalmii 10 şi 15 din prezentul volum sunt considerate de unii cercetători ca făcând parte din această serie de comentarii. Ele au fost redactate în formă de comentarii, şi nu de omilii, lucru uşor de sesizat din frecvenţa redusă a mărcilor oralităţii, preferinţa pentru hipotaxă şi argumentaţia mai elaborată prin care se disting de celelalte omilii.

² 384 d.Hr.

10

asupra Cărţii Psalmilor reprezintă o consecinţă a activităţii sale de traducătordiortositor al Sfintei Scripturi sub patronajul papei Damasus şi aparţine aceleiaşi perioade. Urmează Commentarioli in psalmos (Scurte comentarii la Psalmi), datată de Kelly între 389-391³, dat fiind că Fericitul Ieronim făcuse o nouă traducere a Psalmilor după textul Septuagintei în jurul anului 386. Această traducere, care avea să fie numită Psalterium Gallicanum, s-a bucurat de un atât de mare succes (a fost introdusă în ediţia Vulgata, considerată canonică după conciliul de la Trent), încât a fost preferată traducerii iuxta Hebraeos⁴ realizată mai târziu (392), în cadrul programului de traduceri a cărţilor Scripturii în conformitate cu hebraica veritas⁵ al cărei garant stridonianul se proclamă a fi.

Omiliile Fericitului Ieronim au fost datate începând cu 389 d.Hr., când s-a încheiat construcţia mănăstirii de călugări cu sprijinul financiar al nobilei romane Paula şi când, luând în primire păstorirea ei, Fericitul Ieronim ar fi început să ţină predici pentru a explica diferitele pasaje din Scriptură care se citeau la slujbele din fiecare duminică. Datarea exactă a fiecărei predici este însă dificil de stabilit, informaţiile privitoare la evenimente sociale şi politice ale vremii fiind foarte puţine.

Pe lângă cronologie, omiliile ridică şi o altă problemă. Este vorba despre autenticitatea lor. Caracterul de note, glose, al acestora, frazarea simplă pentru un autor care se

³ Cf. J.N.D. Kelly, Jerome. His Life, Writings and Controversies, Duckworth, London, 1975, p. 157.

⁴ După evrei; în conformitate cu textul ebraic.

⁵ Adevărul ebraic.

11

învinovăţea că este un ciceronian⁶ şi puternica influenţă a metodei alegorice a lui Origen i-au făcut pe unii cercetători să le conteste paternitatea ieronimiană7. Într-un studiu publicat în 1980, Vittorio Peri8, subliniind diferenţele stilistice dintre acestea şi restul operei teologului din Stridon, consideră Tractatus sive Homiliae in psalmos o traducere şi o adaptare liberă a unor texte origeniene, aducând ca argument în favoarea teoriei sale faptul că în Epistola 112, adresată Fericitului Augustin, Fericitul Ieronim nu se enumeră în rândul comentatorilor Psaltiri

Pe de altă parte, Germain Morin, monahul benedictin care a publicat în 1903 pentru prima oară textul omiliilor, desemnându-l ca autor al acestora pe stridonian, îşi motivează opţiunea prin patru argumente⁹:

a. prezenţa în Epistola 148, adresată lui Fortunatus de către Fericitul Augustin, a unui fragment din Omilia la Psalmul 93, fragment pe care episcopul de Hippona îl atribuie Fericitului Ieronim;

b. Cassiodorus citează în prefaţa comentariilor sale la Psalmi (PE 70, 12) un fragment dintr-o omilie a Fericitului

⁶ Cf Epistola 22,30 (PL 22,416).

⁷ V. Peri, Omelie origeniane sui Salmi. Contributo all edificazione del testo latino (Studi e Testi 289), sine nomine, Cittâ del Vaticano, 1980.

⁸ Cf. Epistola 112,20 (PL 22,929).

⁹ Cf. S. Hieronymi Presbyteri Tractatus sive Homiliae in psalmos, În Mărci Evangelium aliaque varia argumenta, partem nuper detexit, partem adulteris mercibus exemit, auctori vindicavit, adiectisque commentarius criticis primus edidit D. Germanus Morin, editio altera aucta et emendata, Turnholti Typographi Brepolis editores pontificii, MCMLVIII, pp. VIII-X.

12

Ieronim la începutul Evangheliei după Marcu (De principio Marci homilia, ediţia Morin, p. 458);

c. Tot Cassiodorus, în Expositio In psalmum XLI (PL 70, 300), îl citează pe Fericitul Ieronim cu un fragment din Omilia la Psalmul 41;

d. menţionarea cărţii Quaestiones Hebraicae In genesim la sfârşitul Omiliei la Psalmul 15 (ut In libro quoque Hebraicarum Quaestionum diximus¹⁰).

Deşi discuţia asupra autenticităţii Omiliilor la Psalmi nu pare să fi fost încă tranşată¹¹, studii mai recente par să confirme punctul de vedere expus de Morin¹².

¹⁰ „Precum am spus şi în cartea Quaestiones Hebraicae."

¹¹ Unii cercetători au căutat să împace cele două teorii, conjecturând existenţa în cadrul scrierilor Fericitului Ieronim a unui gen intermediar între traducere şi operă originală, dar tributară unui alt autor. În cadrul controversei origeniste, stridonianul ar fi încercat, folosindu-se în continuare de metoda şi de unele explicaţii ale ilustrului teolog alexandrin, să şteargă din scrierile sale orice urmă a influenţei acestuia (cf. „Introduction”, în: Origène, Homélies sur les Psaumes 36 à 38, Sources Chrétiennes 411, texte critique établi par Emanuela Prinzivalli, introduction, traduction et notes par Henri Crouzel et Luc Brésard, Les Editions du Cerf, Paris, 1995, pp. 12-14; „Introduzione”, în: Ilario di Poitiers, Commento ai Salmi1, introduzione, traduzione e note a cura di Antonio Orazzo, Citta Nuova, 2005, pp. 24-25).

¹² Charles Kannengiesser, în Handbook of Patristic Exegesis, în legătură cu paternitatea ieronimiană a omiliilor, este de părere că „there is no reason to doubt” (Charles Kannengiesser, Handbook of Patristic Exegesis. The Bible In ancient Christianity, Brill, Leiden Boston, 2006, p. 1098). Recenta descoperire printre manuscrisele de la Bayerische Staatsbibliothek a unui număr de 29 de omilii la Psalmi aparţinând lui Origen, de către cercetătoarea germană Marina Molin Pradel, şi ediţia critică oferită de patrologul apusean Lorenzo Perrone (Lorenzo Perrone ed., Die neuen Psalmenhomilien. Eine kritische Edition des Codex Monacensis Graecus 314, Origenes Werke XIII, GCS 19, Berlin-München-Boston, Walter de Gruyter, 2015) vor furniza cu siguranţă elemente noi în cadrul acestei dezbateri.

13

La Betleem, unde Fericitul Ieronim şi Paula păstoreau fiecare o comunitate ascetică de monahi, respectiv monahii, exista obiceiul ca cele două comunităţi, cărora li se alăturau atât clerici locali, cât şi mireni, să ia parte în comun la oficiul religios de duminică, ţinut la biserica Naşterii Domnului¹³. În aceste împrejurări, omiliile (spre deosebire de comentarii, care reprezintă lucrări savante adresate bunilor cunoscători ai Scripturilor şi scriitorilor creştini contemporani) au în principal rolul de a instrui şi de a edifica auditoriul, compus nu doar din monahi şi clerici, ci şi din novici, catehumeni şi simpli credincioşi. În vreme ce comentariile erau redactate la masa de scris, autorul fiind înconjurat după cum mărturiseşte în Epistola 22, când descrie truda celui care stăruie necontenit asupra cuvântului lui Dumnezeu de variante ale Scripturii şi alte scrieri exegetice, omilia este rostită ex tempore înaintea unei comunităţi de credincioşi şi transpusă apoi în scris sub forma unor note stenografice de către un copist, de aici şi o serie întreagă de abateri şi dificultăţi de lecturare.

¹³ Cf Ferd. Cavallera, Saint Jérôme. Sa vie, son oeuvre, „Spicilegium Sacrum Lovaniense” Bureaux, Louvain, Librairie Ancienne „Honoré Champion 8e Edouard Champion”, Paris, 1922, p. 129.

14

2. Metoda exegetică a Fericitului Ieronim

Metoda interpretativă a Fericitului Ieronim impunea în primă instanţă o expertiză filologică. Ea urmărea să stabilească corectitudinea textului de comentat prin confruntarea sa cu variantele recentiores şi cea ebraică. Odată stabilit textul, exegetul urma să profite de întreaga gamă de informaţii exterioare acestuia (istorice, geografice etc.) pentru a (re)crea contextul în care a fost emis. O atenţie specială era acordată emiţătorului textului. La fel ca exegetul grec Eusebiu din Cezareea¹⁴, teologul latin acordă o importanţă deosebită „vocii” care vorbeşte într-un psalm sau altul. Aceasta poate fi a lui David, a lui Moise sau, ca în majoritatea cazurilor, cea a Mântuitorului. La o analiză mai scrupuloasă a psalmilor raportaţi la Iisus Hristos, stridonianul observă o altă distincţie: aceea dintre psalmii în care Mântuitorul vorbeşte ca om, psalmii în care reprezintă glasul Logosului întrupat şi psalmii în care vorbeşte în calitatea Sa divină de Dumnezeu-Fiul.

După ce interpretarea literal-istorică a epuizat valenţele morale, pastorale ale textului, se trece la reliefarea sensului mai înalt, duhovnicesc al pasajului. Ultimul nivel de lectură îl constituie deci exegeza alegorică, în cadrul căreia teologul latin citează şi adaptează rezultatele exegezei teologului alexandrin Origen. Efortul hermeneutic al stridonianului viza în special o actualizare a metodei alegorice origeniene, opunându-i rezultatele concepţiilor eretice ale timpului său.

¹⁴ Cf. Eusebio di Cesarea, Commento ai Salmi1, Città Nouva Editrice, Roma, 2004, p. 19.

15

De asemenea, pentru teologul din Stridon, rolul lectorului trebuia să fie unul activ. Finalitatea comentariilor nu este aceea de a atrage aderarea necondiţionată a acestuia la convingerile comentatorului, ci mai degrabă aceea de a-i provoca judecată critică printr-o prezentare pe cât posibil obiectivă a părerilor adeseori contradictorii asupra unor termeni sau pasaje biblice. În Apologia împotriva lui Rufin, Fericitul Ieronim susţine că principala responsabilitate a comentatorului unui text este aceea de a aduna opiniile deja existente şi de a da explicaţii anumitor termeni dificili, rămânând ca puterea de decizie să fie atribuită cititorului înţelept (prudens lector), care la fel ca un zaraf bun face diferenţa între banii adevăraţi şi cei calpi¹⁵.

2.a. Nivelul filologic. Hebraica veritas.

În concepţia teologului din Stridon, exista o hebraica veritas, un adevăr ultim dat de varianta ebraică a Scripturii, opac pentru cei care „nu au nici măcar puţine cunoştinţe de limbă ebraică” (non saltimparvam notitiam linguae hebraicae habent). De aici şi importanţa cunoaşterii limbii ebraice, a cărei sonoritate aspră părea să fie în conformitate cu austeritatea vieţii ascetice, reprezentând pentru stridonian o formă în sine de ascetism¹⁶.

¹⁵ Cf. Apologia adversus libros Rufini, 1,16 (PL 428-429). Aceeaşi teorie, motivată şi de smerenia de care trebuie să dea dovadă un bun monah faţă de opiniile deja statornicite în tradiţia Bisericii şi care exclude afirmarea trufaşă a propriilor păreri, este prezentă şi în Epistola 112,5 (PL 22,919).

¹⁶ Cf. Megan Hale Williams, The Monk and the Book. The Making of Christian Scholarship, The University of Chicago Press, Chicago and London, 2006, pp. 60-61.

16

Fericitul Ieronim a fost, prin interesul său pentru nivelul filologic al Scripturii, un continuator al şcolii filologice alexandrine şi al lui Origen, fondatorul ei. Opera acestuia Hexapla, consultată de teologul latin la biblioteca din Cezareea, a constituit un important instrument de lucru pentru traducerile diferitelor cărţi sacre în limba latină. între 387 şi 392, teologul latin a luat chiar în calcul posibilitatea de a traduce în întregime monumentala operă origeniană în latină, aşa cum avea să facă în 615 Paulus din Telia în siriacă¹⁷. În vreme ce ilustrul său predecesor nu a acordat un rol atât de important textului ebraic în elaborarea sistemului său exegetic, iar în expertizele sale de critică textuală se baza mai mult pe traducerile literale din variantele recentiores¹⁸ decât pe textele ebraice, Fericitul Ieronim subliniază în repetate rânduri importanţa variantelor ebraice în înţelegerea şi interpretarea Scripturii şi afirmă că are acces direct la izvoarele ebraice, declarându-se un bun cunoscător al limbii ebraice¹⁹ şi al tradiţiilor interpretative

¹⁷ Johannes Quasten, Patrology, vol. III, The GoldenAge of Patristic Literature. From the CouncilofNicaea to the Councilof Calchedon, Christian Classics Inc., Westminster, Maryland, 1986, p. 223.

¹⁸ Variantele recentiores reprezintă traducerile lui Theodotion, Symmachus şi Aquila, incluse în ediţia Hexaplei lui Origen. Au fost numite astfel deoarece, redactate în primele secole după Hristos, erau posterioare Septuagintei, datată conform tradiţiei în perioada elenistică, pe vremea regelui Ptolemeu al II-lea. Mai apropiate de tradiţia masoretică, variantele recentiores (la care pe vremea Fericitului Ieronim fuseseră adăugate alte două variante greceşti: ediţiile Quinta şi Sexta) aveau rolul de a furniza o alternativă la echivalările textului grecesc din Septuaginta, care ajunsese pentru creştini text „canonic”.

¹⁹ Cercetătorii moderni tind să contrazică această afirmaţie, dar ceea ce importă în contextul elaborării programului exegetic al Fericitului Ieronim este nu atât nivelul propriu-zis al cunoaşterii limbii ebraice de către stridonian, cât modul în care s-a folosit acesta de cunoştinţele sale de ebraică, superficiale sau aprofundate, în cadrul sistemului său, modul cum au influenţat conştiinţa şi încrederea în hebraica veritas opţiunile sale de interpretare.

17

rabinice. Apropierea de ceea ce considera a fi „originalul” ebraic, de fapt Textul masoretic, în redactarea căruia erudiţii evrei s-au folosit de texte contemporane, ba chiar posterioare celor din Septuaginta, trebuie interpretată şi ca o încercare de a-şi construi, în peisajul exegeţilor anteriori şi contemporani, o identitate proprie şi o autoritate în domeniul exegezei biblice²⁰. Hebraica veritas ajunge piatra de temelie a sistemului interpretativ elaborat în comentariile la Proroci, primatul ei absolut constituind elementul de originalitate al textelor hermeneutice ale Fericitului Ieronim.

Eforturile sale în această direcţie au culminat cu traducerile iuxta Hebraeos, făcute fără mijlocirea variantelor greceşti, precum Cartea Regilor, în prologul (celebrul Prologas Galeatus) căreia afirmă: Lege ergo primum Samuhel et Malachim meum; meum, inquam, meum: quicquid enim crebrius vertendo et emendando sollicitius et didicimus et tenemus, nostrum est²¹.

²⁰ Despre hebraica veritas şi rolul jucat de aceasta în încercarea Fericitului Ieronim de a se impune drept un arbiter of the biblical truth, vezi cap. 3: „Interpretation and the Construction of Jeromes Authority”, din studiul lui Megan Hale Williams, The Monk and the Book..., pp. 97-133.

²¹ „Citeşte, aşadar, cărţile 1 Samuel şi Maleahi în traducerea mea, a mea, spun, a mea, căci orice detaliu pe care, traducând cu tenacitate şi corectând cu atenţie, l-am aflat şi l-am păstrat al nostru este” (Biblia Sacra Iuxta Vulgatam Versionem, Adiuvantibus Bonifatio Fischer OSB, Iohanne Gribomont OSB, H.F.D. Sparks, W. Thiele; Recensuit et Brevi Apparatu Instruxit Robertus Weber OSB; Editio Tertia, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1983, p. 366).

18

La nivelul scrierilor exegetice, deplina maturitate a conceptului de hebraica veritas este atinsă în comentariile la Prorocii Vechiului Testament (opusprophetale). Spre deosebire de predecesorii săi, care în scrierile exegetice citează variantele recentiores şi, prin intermediul acestora, textul ebraic doar pentru a căuta puncte de sprijin pentru interpretarea alegorică a unui pasaj şi deci pentru a lărgi posibilităţile de interpretare, precum Origen, sau care se mulţumesc să le enumere fără a se pronunţa asupra raporturilor dintre ele, precum Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Ieronim emite judecăţi de valoare asupra acestor variante²², căutând astfel să stabilească un text unic, corect şi care implicit urma să restrângă şi să condiţioneze aria opţiunilor hermeneutice. Opoziţia dintre variantele greceşti sau latine şi cea ebraică este, în concepţia stridonianului, cea dintre adevăr şi opinie, dintre fons veritatis23 şi rivali opinionum²⁴. În Epistola 112, Fericitul Ieronim îşi rezumă astfel programul său de traducere şi interpretare a Scripturii, subliniind, totodată, importanţa pentru cititorii latini a acelei hebraica veritas pe care el s-a străduit s-o înfăţişeze: Ego enim non tam vetera abolere conatus sum, quae linguae meae hominibus emendata de Graeco În Latinum transtuli, quam ea testimonia quae a Judaeis praetermissa sunt vel corrupta, proferre În médium; ut scirent nostri quid Hebraica veritas contineret²⁵.

²² Cf. Omilia la Psalmul 147.

²³ „Izvorul adevărului.”

²⁴ „Micile râuri ale opiniilor.”

²⁵ „Eu însă nu m-am străduit atât să compromit variantele vechi, pe care de altfel, corectându-le, le-am tradus din greacă în latină pentru oamenii care vorbesc limba mea, cât mai degrabă să pun la dispoziţia tuturor acele mărturii care au fost omise sau corupte de către iudei, astfel încât ai noştri să ştie ce cuprinde adevărul ebraic” (Epistola 112, 20; PL 22, 929).

19

Atenţia pentru variantele textului ebraic este manifestă şi în omiliile la Psalmi. Deşi nu cu aceeaşi regularitate şi nu într-o formă atât de elaborată ca în comentariile la Proroci, hebraica veritas vine să clarifice eventualele nepotriviri dintre variantele recentiores, ca în începutul Omiliei la Psalmul 15, prin clarificarea termenului machtam, prezent în ediţia Quinta sau în încheierea aceleiaşi omilii, când sunt explicate sensurile termenului ebraic saba.

Uneori, referinţa la varianta ebraică are un simplu rol didactic, căutând să instruiască audienţa cu privire la un termen ebraic preluat în variantele greceşti şi latine ale Scripturii. Este cazul termenului alleluia, a cărui explicaţie constituie un prilej pentru un excurs ex cathedra despre cele zece nume ale lui Dumnezeu la evrei²⁶. Alteori, elucidarea „adevărului ebraic” şi întâietatea acordată acestuia influenţează direct procesul exegetic. Astfel, în tâlcuirea versetului: „Îl vedeam tot timpul pe Dumnezeu înaintea ochilor mei”²⁷, Fericitul Ieronim precizează că în ebraică apare verbul sebethi, care s-ar traduce prin „puneam” (înaintea ochilor mei tot timpul pe Dumnezeu), iar interpretarea pe care o dă pasajului porneşte de la această variantă, şi nu de la cele în greacă ori latină²⁸.

²⁶ Cf. Omilia la Psalmul 146.

²⁷ Psalmul 15, 8.

²⁸ Cf. Omilia la Psalmul 15.

20

2.b. Trimiterile la literatura şi cultura păgână

Fără a face parte propriu-zis din teoria exegetică ieronimiană, fiind mai degrabă un corolar al practicii acesteia de către un creştin cu o temeinică educaţie „laică”, raportarea la cultura păgână reprezintă un aspect dificil de evitat al scrierilor Fericitului Ieronim. Bun cunoscător al literaturii latine păgâne, elev al ilustrului gramatic Aelius Donatus, stridonianul nu ezită să facă aluzii ori referiri directe în scrierile sale la autori precum Vergilius, Persius, Varro, Seneca, Lucretius, Plautus etc.

înainte de a face o trecere în revistă a referinţelor la autori păgâni prezente în Omiliile la Psalmi, trebuie să facem o distincţie între citatele propriu-zise, cu precizarea exactă a autorului sau doar cu menţiunea sunt qui dicunt, şi parafrazările ori simplele aluzii la anumite pasaje care fie au ajuns proverbiale printre vorbitorii de latină cu un anumit grad de cultură, fie reprezintă, la rândul lor, citări din compendiile de sentenţe, culese din autorii clasici, pe baza cărora erau predate în şcolile vremii gramatica ori retorica.

Majoritatea ocurenţelor din textul omiliilor se încadrează în cea de-a doua categorie, reprezentând citate involuntare, dovedind, dacă mai era nevoie, perfecta asimilare a culturii păgâne de către creştinismul triumfător din secolul al IV-lea.

Singurul citat redat verbatim este cel din Persius²⁹, al cărui nume nu este menţionat, autorul mulţumindu-se să precizeze

²⁹ „O, frământări omeneşti, cât de mare-i deşertul din toate!” (O, curae hominum, o quantum est In rebus inane! persius, Satire, 1,1).

21

că „filosofii şi poeţii spun”. Rolul său în contextul interpretării Psalmului 93 este acela de a demonstra superioritatea înţelepciunii inspirate de divinitate, care ante multa saecula³⁰ a emis o judecată similară prin versetul: „Domnul cunoaşte gândurile oamenilor că sunt deşarte”³¹.

Mai interesantă, din punct de vedere al participării sale la demersul exegetic, este referinţa la poetul epicureic Lucretius. Pentru a explica versetul: „Luminat-au fulgerele Lui lumea”³², stridonianul face recurs la teoria epicureică despre producerea fulgerelor expusă în cartea a VI-a a poetului Lucretius. Fulgerul ia naştere prin ciocnirea norilor împinşi de vânt. Prin cearta (quoddam certamen) dintre ei se produce tunetul, apoi fulgerul. Pe baza acestor informaţii este aplicată metoda alegorică, potrivit căreia fulgerul numeşte cuvântul Domnului, iar norii „semnifică prorocii şi mai ales apostolii. Aceşti nori, dacă nu se ciocneau între ei, nu puteau arăta strălucirea lor. Dacă însă se ating ca să tune împreună într-o singură direcţie, cad fulgere pe tot cuprinsul pământului”. Textul păgân este alăturat celui sacru, pe care îl completează şi împreună cu care formează o bază pentru exegeza alegorică.

Cu deosebirea că este folosit pentru a sprijini o interpretare literală cu finalitate pastoral-didactică, acelaşi recurs la concepţiile „ştiinţifice” ale vremii pentru a explica Scriptura îl întâlnim şi la Sfântul Vasile cel Mare în omiliile sale la Psalmi ori în omiliile la Hexaemeron, care abundă de informaţii de

³⁰ „Cu multe secole înainte.”

31 Psalmul 93,11.

³² Psalmul 96,4.

22

ordin astrologie, zoologie, medical etc., menite să instruiască audienţa predicilor sale.

2.c. Interpretarea literal-istorică.

Diferenţa dintre înţelegerea modernă a expresiei „sens literal” şi cea patristică este destul de mare. Pentru un modern, sens literal înseamnă „ceea ce a vrut să spună în primă instanţă autorul”, în vreme ce pentru scriitorii patristici literalitatea era sinonimă cu materialitatea brută a textului, cuvântul care precede orice tip de interpretare, materialitate care traduce în plan mental o serie de informaţii de ordin istoric, geografic, medical etc., sensul literal înglobând de fapt realitatea biblică. Sensul literal stă la baza celui alegoric, abia după ce cititorul ia act de nivelul trupesc al textului (carnaliter) se poate înălţa la cel duhovnicesc (spiritaliter). Adepţii alegoriei au mers mai departe şi au afirmat că rămânerea la sensul literal poate fi chiar păguboasă pentru lector. Origen, de pildă, susţinea că există pasaje în Scriptură fără un sens literal valabil şi că acestea au fost lăsate astfel de divinitate drept pietre de poticneală care să oblige cititorul să depăşească nivelul corporal al textului³³. De asemenea, pentru Sfântul Grigorie de Nyssa nivelul literal este mai puţin vrednic de Dumnezeu, el nu poate servi drept „hrană raţională celor raţionali” şi, fără a fi prelucrat de exegetul

³³ Cf Despre principii, IV, 3, 4, apud Henri Crouzel, Origen. Personajul, exegetul, omul duhovnicesc, teologul, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 114.

23

care scoate din el sensul înalt, duhovnicesc, poate fi chiar primejdios pentru credincios³⁴.

La polul opus se aflau antiohienii, care vedeau în demersul alegoric un risc. Distanţa mare dintre text şi unele interpretări spirituale i-a făcut să considere alegoria mai degrabă o răstălmăcire decât o interpretare. în această privinţă, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Mi se pare însă că cei care [...] folosesc interpretarea alegorică au încercat să dea credit Scripturii punând pe seama ei propriile lor idei, schimbând sensul cuvintelor Scripturii cu folosirea unui limbaj figurat. înseamnă însă să te faci mai înţelept decât cuvintele Duhului, când, în chip de interpretare a Scripturii, introduci în Scriptură ideile tale. Deci să fie înţeleasă Scriptura aşa cum a fost scrisă!”³⁵

Fericitul Ieronim, ca discipol al Sfântului Grigorie Teologul şi, totodată, al lui Didim cel Orb videns meum36, cum îl numeşte într-o epistolă³⁷ -, se foloseşte de ambele tipuri de interpretare. Deşi o favorizează pe cea alegorică, interpretarea literal-istorică nu este neglijată acolo unde se dovedeşte a fi în conformitate cu hebraica veritas şi catholica fides. Mai întâi

³⁴ Cf Ierom. Agapie Corbu, Sfântul Grigorie de Nyssa tâlcuitor al Scripturii. O introducere în exegeza biblică patristică, Ed. Sfântul Nectarie, Arad, 2011, pp. 149-156.

³⁵ Cf. Omilii la Hexaemeron, IX, I, în: Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea I, PSB 17 (serie veche), traducere, introducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 171.

³⁶ „Văzătorul meu.”

³⁷ Epistola 112, 4 (PL 22, 918).

24

trebuie făcută precizarea că teologul latin face o distincţie între sens literal şi sens istoric. Asupra celui literal plana condamnarea apostolului³⁸, astfel că Fericitul Ieronim, cel puţin la nivelul terminologiei, evită să-l folosească, punându-l pe seama iudeilor care nu L-au recunoscut pe Hristos. înţelegerea textului iuxta historiam poate sta însă în anumite condiţii alături de cea alegorică fără a-i fi ştirbită în vreun fel importanţa. Această fină distincţie este grăitor reliefată în Omilia la Psalmul 10. În explicarea versetului: „Nădăjduiesc în Domnul; cum ziceţi sufletului meu: «Mută-te în munţi ca o vrabie»?”³⁹, Fericitul Ieronim se opune celor „care mănâncă crude cărnurile Mielului şi urmează litera care ucide” şi care caută „să tălmăcească acest psalm ca referindu-se la David, când fuge din faţa lui Saul şi este constrâns să locuiască în deşert”. El însuşi, tâlcuind spiritaliter, raportează psalmul la Hristos, dar admite că cel care îl interpretează alegoric „va putea desigur sprijini înţelesul sfânt al celor care raportează psalmul la Hristos, afirmând însă că întregul pasaj poate fi interpretat şi ca referindu-se la persoana prorocului, adică a omului drept”⁴⁰.

Ca şi în cazul lui Origen, pentru teologul din Stridon, Scriptura, Cuvântul lui Dumnezeu, nu poate conţine afirmaţii contradictorii, nu se poate contrazice pe sine. Pentru a împăca pasajele problematice sau traducerile diferite ale aceluiaşi text, teologul din Alexandria face apel la alegorie, susţinând că eventualele inconsecvenţe sunt uşor de depăşit dacă cititorul

³⁸ Cf 2 Corinteni 3, 6.

³⁹ Psalmul 10,1.

⁴⁰ Omilie la Psalmul 10.

25

se înalţă la nivelul spiritual al înţelegerii Scripturii. Acelaşi demers de susţinere a consensului Cuvântului revelat poate fi constatat şi în opera exegetică a stridonianului, cu menţiunea că mijloacele de argumentare diferă. Astfel, pentru a pune de acord variantele recentiores cu Septuaginta, în Omilia la Psalmul 15 se foloseşte de contextul istoric al redactării traducerii greceşti din timpul regelui Ptolemeu: „Se iveşte întrebarea de ce tâlcuitorii Septuagintei au căutat să tălmăcească în mod diferit faţă de ceea ce este în ebraică sau în celelalte variante. Sunt multe pasajele din care acest lucru se poate înţelege, dar cel mai bine reiese din începutul Psalmului 9. Acesta începe în ebraică cu lamanasse almuth laben, ceea ce a fost tradus de Symmachus prin: «Izbânda fiilor adolescenţei», iar în Quinta prin: «Izbânda fiilor tinereţii». Tâlcuitorii Septuagintei, nedorind a dezvălui făţiş regelui Ptolemeu şi neamurilor pătimirile şi învierea Mântuitorului, au tălmăcit prin: «întru sfârşit pentru cele ascunse ale Fiului», arătând prin acest titlu că au ţinut să ascundă anumite taine, pe care nu au vrut să le împărtăşească. La fel şi aici au ales să tălmăcească pe mactham prin crrrÂoypa(j)iav, adică lucru vrednic de a fi înscris pe o stelă, fiindcă «smerenia», «cinstea», «neprihănirea» şi «desăvârşirea» se vădeau [toate] nu într-un om (căci nu este nimeni care să îndrăznească a se numi cu acest nume), ci în Fiul lui Dumnezeu. Pentru ca astfel noi să surprindem un înţeles ascuns în titlu şi altul dezvăluit în cuvânt”.

Interpretarea spirituală se aplică în ultimă instanţă construind un supra-text numai după ce filologia biblică (hebraica veritas) stabileşte un text, iar primul nivel de receptare, cel literal-istoric, circumscrie un context.

26

2.d. Interpretarea alegorică

Fondată pe baze scripturistice⁴¹, interpretarea alegorică deţine un loc privilegiat în literatura patristică. Primul teoretician al acestei metode exegetice a fost Origen. Strâns legată de teologia sa, exegeza origeniană stipula în esenţă că, după cum omul este compus din trup, suflet şi duh (corpus, anima, spiritus), la fel şi Scriptura îmbină trei înţelesuri care vizează fiecare dintre elementele constitutive ale individului uman (sensum historicum, moralem, mysticum). Alegoria nu exclude celelalte sensuri, ci le ridică la un nivel mai înalt. Lipsa perspectivei spirituale duce la orbire, acţionând ca un văl⁴² între adevărata semnificaţie a Scripturii şi ochii celor care o citesc. Vechiul Testament, în totalitatea sa, nu era altceva decât o prefigurare a lui Hristos. între Vechiul şi Noul Testament Origen vede o relaţie identică celei dintre imagine şi model, dintre tip şi protoţip.

Relaţia Fericitului Ieronim cu Origen şi în special cu sistemul interpretativ al acestuia a evoluat în decursul anilor de la deferenţă servilă la o judecare critică a ilustrului înaintaş. Alături de înverşunarea polemică, prevalenţa alegoriei este unul dintre aspectele care ies cel mai pregnant în evidenţă din lectura Omiliilor la Psalmi. În Omilia la Psalmul 147, de pildă, Fericitul Ieronim, pornind de la etimologia cuvintelor „Ierusalim” (imaginea păcii) şi „Sion” (veghe), vede

⁴¹ Cf 1 Corinteni 10,1-11; 2 Corinteni 3,6; Galateni 4,21-31 (versetul 24 conţine şi termenul aAAryopouiva); Evrei 10,1.

⁴² Cf 2 Corinteni 3,4-18.

27

în exclamaţia iniţială din psalm un îndemn adresat sufletului ce trăieşte în Biserică, caracterizat de pacea care vine odată cu mărturisirea lui Hristos, şi Bisericii, care are rolul de a veghea asupra dreptei credinţe. Porţile Sionului, ale Bisericii, sunt prorocii care ocrotesc mesajul Evangheliei şi-i ţin la distanţă pe eretici: „Marcion nu a acceptat Vechiul Testament şi fără porţile Vechiului Testament nu a putut să intre în Evanghelii”, întărirea încuietorilor porţilor Sionului înseamnă, de fapt, acceptarea Cuvântului revelat în întregimea Sa şi combaterea necontenită a celor care caută să-l corupă ori să-l răstălmăcească. Tot în Omilia la Psalmul 147, versetele: „Cel care face să crească fânul în munţi” şi: „Şi dă animalelor de povară hrana lor”, interpretate spiritaliter, fac referire la cuvântul lui Dumnezeu, hrana duhovnicească, pe care Dumnezeu o face să crească în munţii Scripturii sub formă de fân, pentru cei care acceptă doar litera textului, fiinţe inferioare asemănate animalelor de povară şi sub formă de cereale pentru oamenii care, dovedindu-se fiinţe raţionale, se ridică la înălţimea sensului duhovnicesc al Scripturii.

Interesant este cum, fără a părăsi metoda alegorică a înaintaşului alexandrin, Fericitul Ieronim combate unele concepţii origeniene potrivnice credinţei ortodoxe, precum cea despre preexistenţa sufletelor.

Adoptând interpretarea hristologică a Psalmului 88, teologul latin reliefează opoziţia dintre mila de pe pământ şi adevărul din ceruri, care se prefigurează în pasajul: „In veac mila se va zidi, în ceruri se va pregăti adevărul Tău”⁴³. Conform

⁴³ Psalmul 88, 3.

28

concepţiei lui Origen despre preexistenţa sufletelor, sufletele se află toate în ceruri, absorbite în contemplarea imaginii lui Dumnezeu, iar prin satietas, saturarea de contemplaţia divină, ori prin răceala, distanţarea de Dumnezeu, decad din starea iniţială, ajungând să primească trupuri şi să fie trimise pe pământ⁴⁴. Cum mai pot fi cerurile împărăţia adevărului se întreabă, dar, teologul din Stridon -, de vreme ce şi cei care le locuiesc păcătuiesc? Care ar mai fi sensul rugăciunii: „Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”⁴⁵, dacă nici în împărăţia cerurilor voia Sa nu este respectată⁴⁶?

3. Concluzii

Importanţa Omiliilor la Psalmi pentru opera stridonianului este mai uşor de sesizat dacă se ţine cont de contextul emiterii, finalitatea şi publicul căruia i-au fost adresate. Scrise după stabilirea teologului latin la Betleem, ele au valoare de document, întregind tabloul din epistole al vieţii ascetice a comunităţii păstorite de acesta.

Pe lângă explicarea pasajelor citite în timpul slujbei duminicale, omiliile servesc şi pentru a polemiza cu iudeii, păgânii sau ereticii. După cum el însuşi mărturiseşte în prologul lucrării Dialog împotriva pelagienilor, stridonianul nu şi-a precupeţit niciodată vreun efort pentru a face din duşmanii

⁴⁴ Cf. cap. „Biserica preexistenţei şi a căderii”, în: H. Crouzel, Origen..., pp. 279-297.

⁴⁵ Matei 6,10.

⁴⁶ Cf. Omilie la Psalmul 88.

29

Bisericii proprii duşmani⁴⁷. În omilii sunt combătuţi şi acoperiţi cu vituperaţii Marcion, Mani, Eunomie, Arie, Macedonie, Valentin, Novatus, Maximilla etc.

Dacă, din perspectivă stilistică, pentru cititorul obişnuit cu frazarea complexă rămân totuşi o dezamăgire jocurile de cuvinte, figurile verbale care caracterizează opera Fericitului Ieronim, neajunsurile fiind dificil de motivat, în afară de faptul că avem de a face cu discursuri improvizate, transpuse abia postfactum în scris şi nu de către autorul însuşi⁴⁸, din perspectivă retorică aceste neajunsuri pot fi privite şi ca un avantaj. Avem în Omiliile la Psalmi ale teologului latin o mărturie mai puţin pentru modul de redactare, cât pentru modul de enunţare a unui discurs înaintea unei audienţe. Ca şi în cazul lui Origen, pentru teologul latin omiletica era strâns legată de exegeza biblică. Edificarea morală şi dogmatică trebuiau să reiasă din buna înţelegere a Scripturii. Predicile duminicale au constituit pentru stridonian un prilej binevenit de a-şi da frâu liber zelului polemic, prin intermediul căruia dobândise

⁴⁷ (Respondebo) numquam me haereticis pepercisse et omni egisse studio ut hostes Ecclesiae mei quoque hostes fierent (Dialogus adversus Pelagianos, Prologus, 2; PL 23, 519).

⁴⁸ O traducătoare a omiliilor în limba engleză merge mai departe şi emite, ce-i drept în treacăt şi fără a insista, ipoteza ignoranţei autorului cu privire la transcrierea şi păstrarea lor în formă scrisă. Deşi seducătoare, având marele avantaj de a rezolva astfel multe dintre problemele ridicate de cercetători de la prima publicare a omiliilor de către Morin, această ipoteză este greu de susţinut (cf. The Homilies of Saint Jerome, volume I, translated by sister Marie Liguori Ewald, The Catholic University of America Press, Washington D.C., 1964, p. xix).

30

o considerabilă faimă unanim recunoscută printre scriitorii contemporani. De altfel, el însuşi mărturiseşte în repetate rânduri un anumit disconfort faţă de această abilitate înnăscută a sa, de care se lăsa cu prea multă uşurinţă purtat chiar şi atunci când finalitatea unei scrieri nu ar fi cerut-o, ba mai mult poate că ar fi şi interzis-o. În celebra Epistolă 22, care are ca scop mărturisit întărirea sufletească şi încurajarea fecioarei Eustochia în vederea păstrării neprihănirii sale trupeşti şi sufleteşti, simţind că zelul polemic, virulenţa verbală în criticarea moravurilor contemporane îl îndepărtează de ţelul propus, afirmă că preferă să tacă, căci, dacă ar continua, îi este frică că mai mult ar ocărî decât ar da sfaturi⁴⁹.

îmbinând filologia biblică cu hermeneutica, interpretarea „istorică” cu cea alegorică, verva polemică (Responde, Iudeae! Audi, haeretice) cu expunerea bine argumentată logic, Fericitul Ieronim ne oferă prin omiliile sale la Psalmi o pagină vie din istoria creştinismului timpuriu.

Prezenta traducere urmează textul latin al ediţiei îngrijite de G. MornE^50, cuprinzând Omiliile la Psalmii 146-149 din prima parte şi a doua serie de omilii novissime repertae dedicate psalmilor (pp. 329-447 ale ediţiei).

⁴⁹ Epistola 22,28 (PL 22,413-414).

⁵⁰ S. Hieronymi Presbyteri Tractatus sive Homiliae in psalmos, În Marci Evangelium aliaque varia argumenta, partem nuper detexit, partem adulteris mercibus exemit, auctori vindicavit, adiectisque commentarius criticisprimus edidit D. Germanus Morin, editio altera aucta et emendata, Turnholti Typographi Brepolis editores pontificii, MCMLVIII.

Omilie la Psalmul 146

„Lăudaţi-L pe Domnul, căci bine este un psalm.”¹ Psalmul 146 are în titlu cuvântul alleluia. Cei care nu cunosc limba ebraică obişnuiesc, când văd că în titlul psalmilor apare cuvântul alleluia, să întrebe ce înseamnă. Acest psalm are cuvântul alleluia nu numai în titlu, dar şi la început. De fapt, când [în latină] se spune: „Lăudaţi-l pe Domnul”, în ebraică se spune: alleluia. Căci la evrei Dumnezeu are zece nume: este numit „Sabaoth”, „Şaddai”, „Eloim”, „El”, „Iao”, „Eser” şi „Iaia”. Unul dintre celelalte nume este cel de „Ia”. Iar „Ia” se traduce prin „invizibil”. Aşadar, când noi spunem: „Lăudaţi”, în ebraică se spune: allelu. Ei spun: allelu Ia ca şi cum ar spune: allelu Sabaoth, allelu Şaddai, allelu Eloim. Prin urmare, la fel şi aici spun: allelu Ia. Şi atunci, Theodotion, care este unul dintre tălmăcitorii [Bibliei], dorind să transmită sensul literal al tălmăcirii, spune: aiveÎTE tov Ia². De ce am vorbit despre toate acestea? Ca să ştim [de ce] acest psalm începe cu alleluia: „Lăudaţi-L pe Domnul”. La această tălmăcire, când vom fi ieşit, veţi cugeta în inimile voastre; de altfel, expresia va fi discutată mai pe larg.

¹ Psalmul 146,1 (în Vulgata).

² „Lăudaţi-L pe Ia.”

34

„Lăudaţi-L pe Domnul, căci bine este un psalm.” Nu se spune: „Bun este un psalm”, ci, fără a face acordul: „Bine este un psalm”. Aceasta înseamnă: un lucru bun este a cânta psalmi. A cânta, însă nu cu vocea, ci cu inima³. Câţi [nu sunt care] au voce bună, dar, fiindcă sunt păcătoşi, cântă prost psalmi? Cântă bine psalmi cel care cântă în inimă, cel care îl cântă lui Hristos nu prin glas, ci prin cuget.

„Lauda să fie plăcută Dumnezeului nostru.”⁴ Lauda nu prin glas, ci prin cuget să fie plăcută. Astfel şi Noe, de pildă, a adus jertfe „şi a mirosit Domnul mireasmă plăcută”⁵. Multe sunt cele ce se pot spune, noi trebuie însă să rezumăm pe scurt tot ceea ce-i important din fiecare, ca să vădim înţelesul mai înalt mai degrabă decât vorbele mai lungi.

„Zidind Ierusalimul, Domnul îi va aduna pe cei risipiţi⁶ ai Israelului.”⁷ Cum trebuie să fie zidit Ierusalimul şi cum trebuie să fie adunată risipirea s-au spus deja. Aşadar, fiindcă

³ Cf. Evagrie Ponticul, Sententiae ad virginem, 35: TdAAe cxtto KapSiaţ erou, Kai prj kîvei povov tt]v yAuiaadv aou ev tw aTopatî aou („Cântă din inima ta, şi nu doar mişcă limba în gura ta!”). Vezi Hugo Gressmann, „Nonnenspiegel und Monchsspiegel des Euagrios Pontikos”, în: Texte und Untesuchungen der Altchristlichen Literatur, vol. 4, Leipzig, 1913, p. 149.

⁴ Psalmul 146,1.

⁵ Facerea 8,21.

⁶ Este vorba despre comunităţile evreieşti dispersate ca urmare a distrugerii Ierusalimului (sec. al VI-lea î.Hr.), despre diaspora evreiască (de altfel, în textul grecesc din Septuaginta este folosit termenul SiaatTOpa, „diasporă”, cuvânt care a pătruns în limba română prin intermediul limbii franceze).

⁷ Psalmul 146,2.

35

despre aceste două versete s-a discutat [deja] şi nu trebuie să construim peste o temelie străină⁸, să trecem la cele rămase. Să vedem, aşadar, în ce fel trebuie să fie zidit Ierusalimul. Şi, într-adevăr, în cele rămase cuvântul prorocesc⁹ a înfăţişat [în ce fel].

„Cel care îi vindecă pe cei zdrobiţi cu inima.”¹⁰ Luaţi seama cum este zidit Ierusalimul! Este vindecat de inima zdrobită. Inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi¹¹.

„Şi Cel care leagă rănile lor.”¹² Tu zdrobeşte-ţi inima ta şi Dumnezeu îţi leagă rănile tale! Samariteanul care cobora din Ierusalim în Ierihon, când l-a văzut pe cel rănit care zăcea pe drum, a legat rănile lui¹³. Despre aceasta se vorbeşte şi acum: „Şi Cel care leagă rănile acelora”. Aceasta se spune despre cei care se căiesc. Despre cei care nu se căiesc însă se spune: „Nu se poate pune deasupra [rănilor lor] cataplasmă, nici ulei, nici faşe”¹⁴.

„Cel care numără mulţimea stelelor.”¹⁵ Ce [înţeles] decurge tâlcuind după literă: „Şi Cel care leagă rănile lor, Cel care numără mulţimea stelelor”? Dar, de vreme ce i-a vindecat pe cei zdrobiţi cu inima şi a legat rănile lor, [înseamnă că] i-a prefăcut în stele pe cei care mai înainte fuseseră zdrobiţi

⁸ Cf. Romani 15,20.

⁹ Cf. 1 Petru 1,19.

¹⁰ Psalmul 146,3.

¹¹ Cf. Psalmul 50,18.

¹² Psalmul 146, 3.

¹³ Cf. Luca 10, 25-37.

¹⁴ Cf. Isaia 1,6.

¹⁵ Psalmul 146, 4.

36

şi mai apoi vindecaţi¹⁶. „Cel care numără mulţimea stelelor.” Mulţimea. Căci mulţi au fost cei care au păcătuit, mulţi sunt cei care au fost vindecaţi. „Cel care numără mulţimea stelelor.” Nu îi numără pe cei răniţi, ci îi numără pe cei care au fost deja prefăcuţi în stele. Dumnezeu nu-i numără decât pe cei care sunt vrednici de [a fi] în rândul Său.

„Şi Cel care le cheamă pe toate pe nume.”¹⁷ Fiindcă se referă la Luceafăr şi la Orion, la cele pe care le vedem în cer, putem înţelege şi în felul următor: minunat este Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul şi toate cele care se află într-însele. Noi însă să înţelegem în aşa fel încât să ne fie de folos ceea ce săvârşim în fiecare zi. „Şi Cel care le cheamă pe toate acestea pe nume.” Vreţi să ştiţi cum sunt făcute stele din [oamenii] zdrobiţi? Este scris în Facere că Dumnezeu l-a scos pe Avraam şi i-a arătat stelele şi i-a spus: „Astfel va fi sămânţa ta”¹⁸. „Şi Cel care le cheamă pe toate pe nume.” Din „Avram” l-a numit „Avraam”. Era numit „Avram” în Caldeea, iar în cer este numit „Avraam”¹⁹. În timp ce a fost făcut stea, este numit şi „Avraam”. Cel care înainte era Saul mai apoi, în cer, este numit „Pavel”. Ioan şi Iacov [sunt numiţi] „fiii tunetului”²⁰, tunetul aflându-se desigur în cer. De aceea stelele sunt numărate, [de aceea] sfinţii sunt număraţi şi doar singur Hristos nu poate fi numărat.

¹⁶ înţelesul pe care îl dă Fericitul Ieronim „prefacerii în stele” nu este, desigur, cel literal al cosmologiei origeniste sau al mitologiei clasice greco-latine, ci alegoric, trimiţând doar la ideea de mântuire, (nota editurii; în continuare „n.ed.”)

¹⁷ Psalmul 146, 4.

¹⁸ Cf. Facerea 15, 5.

¹⁹ Cf. Facerea 17, 5; Neemia 9, 7.

²⁰ Marcu 3,17.

37

„Mare este Dumnezeul nostru şi mare este puterea Sa şi înţelepciunea Sa nu are număr!”²¹ Mare este puterea! Hristos este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Şi înţelepciunea Lui nu are număr. Hristos este înţelepciune şi singură înţelepciunea nu poate fi numărată.

„Domnul îi ridică pe cei blânzi.”²² Care sunt aceste stele? „Domnul îi ridică pe cei blânzi.” Cei blânzi sunt prefăcuţi în stele. „Iar cei drepţi vor străluci precum stelele cerului”²³, spune Daniel. „Dar îi smereşte pe cei păcătoşi până la pământ.”²⁴ Luaţi seama la deosebirea dintre situaţii! îngeri se prăbuşesc la pământ, oameni merg în cer. „Domnul îi ridică pe cei blânzi.” Blândeţea cheamă la cer, mândria doboară la pământ. „Dar îi smereşte pe cei păcătoşi până la pământ.”

„Cântaţi-I lui Dumnezeu prin mărturisirea [păcatelor]!”²⁵ Acest lucru l-a împlinit David, care a fost pentru noi pildă de dreptate şi de pocăinţă. Căci, pocăindu-se el însuşi, ne-a învăţat pe noi cum trebuie să ne căim. Luaţi seama la sfinţii proroci, pentru că nu numai dreptatea lor ne-a fost cu folos, ci şi păcatul lor.

„Cântaţi-I Dumnezeului nostru cu harfa!”²⁶ Niciuna dintre corzile virtuţilor să nu fie ruptă! întregi, corzile virtuţilor să cânte împreună! Cântaţi-I Dumnezeului nostru cu harfa! Harfa are multe corzi; dacă s-a rupt una, nu poate fi scos

²¹ Psalmul 146, 5.

²² Psalmul 146, 6.

²³ Cf Daniel 12,3.

²⁴ Psalmul 146, 6.

²⁵ Psalmul 146, 7.

²⁶ Psalmul 146, 7.

38

sunetul. La fel şi omul sfânt, deşi e sfânt, dacă îi lipseşte o virtute, nu poate scoate un sunet melodios.

„Cel care acoperă cerul cu nori. ”²⁷ Acest cer pe care îl vedem [cu ochii] nu poate fi acoperit cu nori. Altul însă este cerul şi alţii sunt norii [despre care vorbeşte psalmistul]. „Şi adevărul Tău [ajunge] până la nori.”²⁸ Aşadar, adevărul lui Dumnezeu [ajunge] până la aceşti nori, care sunt împrăştiaţi de suflarea iute a vântului. Adevărul lui Dumnezeu este Hristos. „Eu sunt Calea şi Viaţa şi Adevărul.”²⁹ Deci adevărul lui Hristos este în aceşti nori, care în sine nu au esenţa adevărului. Poate fi acest lucru cu putinţă, ca, acolo unde este adevărul, vântul să aibă puterea de a-l risipi? „Voi porunci”, se spune, „norilor să nu-şi verse ploaia peste ei”³⁰, adică peste poporul iudeilor. Norii sunt prorocii: Domnul le-a poruncit acestora să nu-şi verse ploaia peste Israel. Către noi, [creştinii], este îndreptat cuvântul prorocului. Aceşti nori, dacă se ciocnesc, produc tunet şi fulgere. „Cel care acoperă cerul cu nori.” Din ce cauză a spus: „Acoperă cerul cu nori”? Dacă norii sunt prorocii şi apostolii, în ce fel este acoperit cerul cu proroci şi apostoli? Tainele dumnezeieşti sunt cerul. Aşadar, aceşti nori, de vreme ce tainele dumnezeieşti sunt numite „cer”, ascund tainele de cel care este nevrednic de ele. Dacă cineva este nevrednic, nu poate să primească tainele, [care] sunt ascunse de nori. „Şi pregăteşte ploaie pământului.” Pământul duce lipsă

²⁷ Psalmul 146, 8.

²⁸ Psalmul35, 5.

²⁹ Ioan 14, 6.

³⁰ Isaia 5, 6.

39

de apă. Pământul nostru, dacă nu ar primi ploaia izvorul învăţăturilor nu ar da roade. După ce pământul a fost umezit în acest fel de izvorul învăţăturilor, ce urmează?

„Cel care face să crească fânul în munţi.”³¹ Dacă ar fi vorba numai despre fân, [atunci trebuie spus că] fânul creşte mai cu seamă în văi decât pe culmile muntoase. Oriunde ploile sunt mai abundente, acolo creşte mai bine fânul. Din munţi apele curg în văi; şi mai cu seamă [acolo] creşte iarba.

„Şi dă animalelor de povară hrana lor.”³² Aceste Scripturi pe care le citim, le pipăim şi le ţinem în mâini sunt numite „munţi”; în Scripturi, „munte” este numit Avraam, „munte” este numit Isaac, „munte” este numit Ieremia, „munţi” sunt numiţi sfinţii proroci. Aceşti munţi au şi grâne, au şi fân. Dacă eşti om, primeşti grâne; dacă eşti animal de povară, primeşti fân. „Pe oameni şi pe animalele de povară îi vei izbăvi, Doamne!”³³ Dacă eşti animal de povară, primeşti fân; dacă eşti om, primeşti grâne — după credinţa ta eşti izbăvit. „Cel care face să crească fânul în munţi şi dă animalelor de povară hrana lor.” Dacă eşti om, primeşti înţelesul duhovnicesc al Sfintelor Scripturi: dacă eşti animal de povară, urmezi litera acestora după obiceiul iudeilor³⁴.

³¹ Psalmul 146, 8.

³² Psalmul 146,9.

³³ Psalmul 35, 6.

³⁴ Cf. 2 Corinteni 3, 6. într-o formă mai elaborată, dar cu acelaşi conţinut, se exprimă şi Sfântul Grigorie de Nyssa: „Precum deci rodul neprelucrat este hrana animalelor, şi nu a oamenilor, aşa s-ar putea spune că cuvintele de-Dumnezeu-insuflate, neprelucrate printr-o înţelegere mai subţire, sunt mai degrabă hrana celor neraţionali decât a celor raţionali” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, traducere de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, PSB 29, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 115).

40

Văd [aici] un lucru mare. Dumnezeu, Care este preamărit de atâţia cântăreţi, este raportat aici la lucruri mărunte şi se spune: „Şi puilor de corb care îl strigă pe El”³⁵. Dacă s-ar vorbi despre păsări, s-ar pomeni acvilele şi vulturii. „Şi puilor de corb care îl strigă pe El.” Nicio altă pasăre nu este numită, în afară de puii corbilor; dar nu corbii înşişi, ci puii corbilor. Nu este salvat corbul, ci puiul care este născut din acesta. Noi suntem puii corbilor: căci din părinţi idolatri suntem născuţi. Citim în Solomon³⁶ că, pe ochiul care îşi râde de tată şi de cuvântul mamei, corbii să-l dezgroape dintre văi. Nu spune: „Puii de corbi”, ci chiar: „Corbi”. Cel care este corb nu poate fi salvat. Corbul este trimis din corabie şi nu se întoarce³⁷. Pe timpul potopului este laolaltă cu celelalte [animale]. După potop, pe vreme prielnică, este alungat, ceea ce înseamnă că în vremea când domneşte liniştea nu poate fi în corabie. Dacă este furtună şi potop, corbul este prezent; când se întoarce liniştea, corbul pleacă.

Cine sunt aceşti corbi? Cine sunt puii corbilor? Eu îi consider pe corbii de culoare neagră, care se ţin tot timpul după stârvurile morţilor şi care anunţă prin croncănitul lor vrajbă, a fi demoni; iar toţi cei care slujesc diavolilor primesc şi ei, la fel precum corbii, culoarea acestora. Aşadar, după cum am

³⁵ Psalmul 146, 9.

³⁶ Cf. Pildele 30,17.

³⁷ Cf. Facerea 8, 6-7.

41

spus deja, părinţii noştri care se închinau idolilor şi demonilor erau corbi. Nu pot fi întâlniţi, desigur, decât [acolo] unde sunt hoituri, bălţi, gunoaie şi stârvuri de [oameni] morţi. Noi însă, care suntem născuţi din corbi, nu aşteptăm cadavre, ci rouă. Se spune că puii corbilor trăiesc cu rouă. Aşa susţin cercetătorii naturii, că puii corbilor trăiesc cu rouă.

Vreţi să ştiţi şi altceva din tainele corbului? Ilie, al cărui nume este tâlcuit prin „Domnul [este] Dumnezeu”, Ilie, adică Domnul şi Mântuitorul nostru, este prigonit de iudei; iar de corbi, [adică de] mulţimea neamurilor, este hrănit³⁸. „Şi puilor de corb care Îl strigă pe el.” Dacă strigi, eşti un pui; dacă taci, eşti un corb. „Şi puilor de corb care Îl strigă pe el.” Citim într-un proroc: „Şi oricine va striga numele Domnului va fi mântuit”³⁹. Aşadar, dacă acceptăm în sens propriu [cele spuse] despre corbi, [asta înseamnă că] şi corbii vor fi mântuiţi? Răspunde, iudeule! Răspunde, tu, care ca un evreu urmezi atât de aproape litera! Spui că aceşti corbi cu adevărat sunt corbi, şi nu tâlcuieşti după duh, ci după literă. Spui că, într-adevăr, despre corbi s-a scris. Aşadar, dacă despre puii de corb s-a scris: „Şi puilor de corb care Îl strigă pe el”, iar mai apoi este scris că „oricine strigă numele Domnului va fi mântuit”, atunci şi puii de corb vor fi mântuiţi la înviere? Prin urmare, noi, puii de corb, strigăm şi suntem mântuiţi. Mai apoi şi Apostolul Pavel a scris către Biserica celor sfinţi, precum şi celor care strigă numele Domnului⁴⁰.

³⁸ Cf. 3 Regi 7,1.

³⁹ Ioil 3,5.

⁴⁰ Cf 1 Corinteni 1,1-2.

42

„Nu în puterea calului va fi voia Lui.”⁴¹ Am promis concizie, dar suntem împinşi de necesitate să discutămmai pe larg. Am minţit, dar minciuna este foarte utilă. O, dacă Irod ar fi minţit şi şi-ar fi încălcat cuvântul⁴²! Aşadar, noi am promis mai puţine, dar, făcând apel la bunăvoinţa voastră, am oferit mai multe. Timpul mă sileşte să tac, însemnătatea tainelor mă sileşte să vorbesc. „Nu în puterea calului va fi voia Lui”. Aud „cal”, şi e un cal care nechează. Nu pot trece mai departe. Scris este în Psaltire. „înşelător [este] calul pentru izbăvire”⁴³; şi în altă parte: „Pe cal şi pe călăreţ i-a aruncat în mare”⁴⁴. Regele Israelului este sfătuit să nu hrănească cai. Mai apoi însă Solomon, care aducea care din Egipt, este învins de poftă⁴⁵. „Nu în puterea calului va fi voia Lui.” „Pe cal şi pe călăreţ i-a aruncat în mare.” „Mi s-au făcut [ca nişte] cai smintiţi după femei, fiecare necheza după nevasta aproapelui său”⁴⁶, spune Ieremia. Aşadar, în astfel de cai nu este voia lui Dumnezeu.

Am vorbit despre cal. „Pe cal şi pe călăreţ i-a aruncat în mare.” Am spus cine sunt caii, să spunem cine sunt călăreţii. Caii, consider eu, sunt oamenii păcătoşi, iar călăreţii sunt demonii care îi călăresc pe aceştia. Aşadar, dacă am vedea că un frate prigoneşte pe altul, că el, care se numeşte „frate”, ne prigoneşte şi ne este duşman, să ştim că e un „cal”. Şi

⁴¹ Psalmul 146,10.

⁴² Cf. Matei 14, 7.

⁴³ Psalmul 32,17.

⁴⁴ Ieşirea 15,1.

⁴⁵ Cf Deuteronomul 17,16; 3 Regi 10,26-29.

⁴⁶ Cf. Ieremia 5, 8.

43

[cu adevărat] cal este acela, iar călăreţ îi este diavolul, care ne loveşte cu lancea sa. Unul aleargă şi altul loveşte. Dar şi calul însuşi este luat de copite, străpuns [cu lancea] şi fără voia lui îşi pierde minţile. „Nici în gleznele bărbatului nu-I este bunăvoinţa.”⁴⁷ Luaţi aminte ce spune! Nu spune: „În capul bărbatului”, nu spune: “În mâinile bărbatului”, ci: „în glezne”, care sunt în partea de jos. „Nici în gleznele bărbatului nu-I este bunăvoinţa.” Aici gleznele, la fel ca şi coapsele, au tot timpul înţelesul de „pofte trupeşti”. Mai apoi, şi în Ezechiel⁴⁸ Dumnezeu apare de la coapse în sus de chihlimbar şi de la coapse în jos de foc. Dacă ceva se află în partea de sus, este aur; dacă ceva se află în partea de jos, este făcut pentru iad. „Nici în gleznele bărbatului nu-I este bunăvoinţa.” Să urmăm litera şi să spunem că, de vreme ce [mai înainte] s-a scris: „Nu în puterea calului va fi voia Lui”, l-a descris pe bărbat ca şi cum ar fi un războinic. Mie mi se pare că aici, când spune: „Nici în glezne”, nu se referă la glezne, ci la TTpiKvrpiSa(;⁴⁹. Vedem, aşadar, că nu ceea ce acoperă gleznele, ci ceea ce este în partea de sus este plăcut Domnului. Nu puterea este plăcută Domnului, nu gleznele bărbatului sunt plăcute Domnului, ci frica faţă de El îi este pe plac. Nu forţa îl este pe plac, ci frica. Pe cel care luptă în război îl nimiceşte, pe cel care se roagă îl ridică, pe cei smeriţi îi înalţă, pe cei mândri îi doboară la pământ.

47 Psalmul 146,10.

⁴⁸ Cf Iezechiel 1,27.

⁴⁹ Armură care acoperă şi protejează piciorul de la gleznă până aproape de genunchi; jambieră.

44

„Bunăvoinţa Domnului este în cei care se tem de El.”⁵⁰ O singură teamă alungă mai multe temeri. Oare nu este mai bine să te temi de unul ca să nu te temi de mai mulţi, decât să te temi de mai mulţi ca să nu te temi de unul? „Şi în cei care nădăjduiesc la mila Lui.”⁵¹ Ei îşi pun nădejde nu în faptele lor, ci în mila Judecătorului. „Lăudaţi-L pe Domnul, fiindcă bine este un psalm”; fiindcă singura mântuire este pentru cei care nădăjduiesc mila Lui. A Căruia este slava în vecii vecilor. Amin.

⁵⁰ Psalmul 146,11.

⁵¹ Psalmul 146,11.

Omilie la Psalmul 147

„Laudă-L pe Domnul,Ierusalime, laudă-L pe Dumnezeul tău, Sioane!”⁵² Mai înainte am auzit pe un sfânt părinte predicând că poporul iudeu, din cauza încălcării Legii, este părăsit [de Dumnezeu]. Cum este cu putinţă atunci să se spună acum: „Laudă-L pe Domnul, Ierusalime, laudă-L pe Dumnezeul tău, Sioane”? Dar cele care urmează ce spun?

„Fiindcă a întărit încuietorile porţilor tale.”⁵³ Aşadar, despre acest Ierusalim este vorba? Despre acest Sion? „Laudă-L pe Dumnezeul tău!” De ce? „Fiindcă a întărit încuietorile porţilor tale.” Nu sunt porţi: şi [atunci] în ce fel încuietorile sunt intacte? „A binecuvântat pe fiii tăi în tine.”⁵⁴ În ce fel a binecuvântat El, Care a spus: „Vă va fi lăsată casa voastră pustie”⁵⁵?

„Cel care a pus pacea la hotarele tale.”⁵⁶ Unde este pusă pacea, [de vreme ce] a fost răsturnată de război? „Şi Cel care te satură cu grăsimea grâului.”⁵⁷ Grâul are grăsime? O iudeule,

⁵² Psalmul 147,1.

⁵³ Psalmul 147,2.

⁵⁴ Psalmul 147,2.

⁵⁵ Luca 13, 35.

⁵⁶ Psalmul 147, 3.

⁵⁷ Psalmul 147, 3.

46

răspunde: are grâul grăsime? Aşadar, dacă grâul nu are grăsime, eşti silit de necesitate a înţelege după duhiar după cum [este înţeles] acest verset, [tot aşa] şi celelalte trebuie înţelese.

„Laudă-L, Ierusalime, pe Domnul!” Ierusalimul este imaginea păcii. „Laudă-L pe Dumnezeul tău, Sioane!” Sionul se tălmăceşte prin „veghe”. Vedeţi, aşadar, ce spune: „Laudă-L, Ierusalime, pe Domnul!” Oriunde este imaginea păcii, oriunde este contemplarea lui Dumnezeu, acolo să fie lauda lui Dumnezeu. Laudă-L, aşadar, Biserică, pe Domnul! Când începi a crede în El şi ai pace, începi şi să vezi pacea, adică Ierusalimul, chipul păcii. Tu, care mai înainte erai slujitorul idolilor, ai devenit slujitorul lui Dumnezeu. Când începi să ai deja înţelegere şi să fii turn de veghe, adică Sion, laudă-L pe Domnul! Laudă-L tu, Ierusalime, tu, Sioane, tu, suflet bisericesc, tu, Biserică! Să nu-L laude ereticii, să nu-L laude sinagoga, ci tu laudă-L! De ce? „Fiindcă a întărit încuietorile porţilor tale”.

„Domnul iubeşte porţile Sionului mai presus de toate corturile lui Iacov.”⁵⁸ Am zis că prorocii sunt „porţile Sionului”. Aşadar, fiindcă ştim că prorocii sunt numiţi „porţile Sionului”, să vedem care sunt încuietorile porţilor. De fapt, prorocii sunt porţile Bisericii: nu putem intra în Biserică decât prin proroci. Maniheu⁵⁹ a vrut să intre fără [a trece prin] porţi şi nu

⁵⁸ Psalmul 86,1.

⁵⁹ Maniheismul a fost o erezie creştină dualistă sau chiar o nouă religie, propagată de Manes (Mani) (216-277 d.Hr.), filosof persan care, pretinzând a fi în posesia unor revelaţii secrete, se considera a fi ultimul „trimis”, întruchiparea fizică a Paracletului. Ca sistem gnostic, maniheismul susţine dualismul radical ontologic între cele două principii veşnice, binele şi răul, care se opun în cursul istoriei, într-o confruntare fără sfârşit. Organizată ca o nouă religie, „religia luminii”, având cărţi, cult şi ierarhie, mişcarea maniheistă a fost obiectul unor represalii şi persecuţii crunte. În secolele IV-V se răspândeşte în China şi în Europa Occidentală, (n.ed.)

47

a intrat. Marcion⁶⁰ nu a acceptat Vechiul Testament şi fără porţile Vechiului Testament nu a putut să intre în Evanghelii.

⁶⁰ Marcion, eretic creştino-gnostic diteist (născut în cetatea Sinope de la Pontul Euxin, Asia Mică, în sec. al II-lea, într-o familie creştină; ulterior însuşi tatăl lui (episcop creştin) îl va anatematiza pentru rătăcirile lui). Spre 140 d.Hr. vine la Roma, unde oferă ajutoare materiale Bisericii, înapoiate însă de aceasta după ce i-au fost descoperite rătăcirile. Spre deosebire de alţi gnostici, Marcion este mai puţin înclinat spre speculaţiile metafizice şi cosmologice. La el nu se întâlneşte tentativa de a copleşi abisul ontologic dintre Dumnezeu şi lume prin ierarhii de eoni. În „Cetatea eternă”, sub influenţa gnosticismului lui Cerdon, îşi dezvoltă propriul sistem gnostic, pe baza unor texte din Epistola către galateni, despre Dumnezeul celor două Testamente şi despre canonul Scripturii, încât va susţine că există doi dumnezei, separând ireversibil creştinismul de iudaism: Unul inferior, imperfect, neîndurător, pătimaş, al Vechiului Testament, Care a creat lumea, a dat Legea şi a inspirat prorocii, un Dumnezeu Care Se mânie şi Se răzbună („legea talionului”), dar nu este atotputernic şi atotştiutor, şi alt Dumnezeu, iubitor, milos şi iertător, al Noului Testament, Tatăl lui Iisus Hristos. între cei „doi dumnezei”, cel creator şi cel răscumpărător, nu există legătură, nici între Lege şi Evanghelie, între Israel şi Biserică sau între iudaism şi creştinism. Materia este rea, de aceea adepţii săi practicau un ascetism riguros. Mântuitorul este o manifestare a „Dumnezeului Celui adevărat şi bun”. Mântuirea oamenilor se face prin revelarea Celui de la care purcede Mântuitorul. Umanitatea Acestuia din urmă este aparentă (dochetism) şi a fost adoptată în Sinagoga din Capernaum, în al cincisprezecelea an al domniei împăratului Tiberiu. Pentru a-şi susţine ideile, el îşi stabileşte propriul său canon neotestamentar „epurat” de iudaism: Evanghelia după Luca, epistolele pauline, fără Evrei şi Tit, din care elimină elementele iudaice. De la început, Biserica a condamnat ideile lui Marcion (excomunicat în 144), apărând unitatea dintre creaţie, mântuire şi Revelaţie şi afirmând continuitatea dintre Vechiul şi Noul Testament. Marcion îşi va înfiinţa propria sa „biserică”, cu „ierarhie”, „lăcaşuri” şi „taine”. Dacă, în epoca modernă, Adolf Harnack îl compară cu Apostolul Pavel, Augustin şi Luther, în epoca lui, întrebându-l pe Sfântul Policarp al Smirnei dacă îl cunoaşte, Marcion a primit următorul răspuns: „Da, îl cunosc pe primul născut al lui Satan!” (v. Dicţionar de teologie ortodoxă, Pr. Prof. Dr. Ion Bria, pp. 185-186). V. pe larg Tertulian, Adversus Marcionem, edited and translated by Ernest Evans, Oxford University Press, 1972, p. IX ş.u. (n.ed.)

48

Aşadar, noi să acceptăm porţile, pe proroci, şi prin porţi să întrăm. Dar să vedem care sunt încuietorile porţilor. Mulţi hoţi, mulţi tâlhari doresc să intre prin porţi. „Toţi cei care au venit înaintea mea au fost hoţi şi tâlhari.”⁶¹ O, dacă mi-ar îngădui Dumnezeu să fiu o încuietoare la porţile Sionului! Dacă vreun eretic ar vrea să intre prin ele în rânduiala Evangheliei, eu aş sta în poartă şi i-aş interzice aceluia [intrarea]. „Fiindcă a întărit încuietorile porţilor tale.”„A întărit.”Dă-mi un om al Bisericii priceput în Scripturile cereşti; dacă ar veni Eunomie sau Arie⁶² şi ar vrea să scoată din Proroci ceva împotriva noastră, nu ar sta acesta precum o încuietoare? Nu i-ar învinge precum o încuietoare [i-ar învinge pe hoţi]? „Fiindcă a întărit încuietorile porţilor tale.” Frumos s-a spus: „A întărit”; astfel încât, când vezi un om al Bisericii care poartă o controversă [cu un eretic], să nu socoteşti că el poartă o controversă, ci că

⁶¹ Ioan 10, 8.

⁶² Corifei ai ereziei ariene, Arie fiind întemeietorul acesteia, iar Eunomie, iniţiatorul anomeismului, formă extremă a acesteia, (n.ed.)

49

întăreşte [judecata] bisericească. „Cel care te satură cu grăsimea grâului.”„Dacă nu ar cădea”, spune evanghelistul, „bobul de grâu, doar el singur ar fi mântuit; dacă însă ar cădea, pe mulţi îi va mântui”⁶³. Domnul nostru a căzut ca un bob de grâu şi ne-a înmulţit. Acest bob de grâu este foarte hrănitor, are miez, are grăsime, are consistenţă. „Cel care te satură cu grăsimea grâului.” Fericit este cel care înţelege grăsimea din acest grâu! Să citim Sfintele Scripturi!

Eu consider Evanghelia trupul lui Hristos; pe Sfintele Scripturi le consider învăţătura Lui. Şi, când spune: „Cel care nu a mâncat carnea Mea şi nu a băut sângele Meu”⁶⁴, deşi poate fi înţeles întru alegorie, totuşi trupul lui Hristos şi sângele Său sunt cu adevărat cuvântul Scripturilor şi învăţătura dumnezeiască. Atunci când mergem să luăm Taina cel care este credincios înţelege -, dacă o fărâmă oricât de mică se pierde, suntem în primejdie mare. Cât de mare, aşadar, este primejdia la care ne expunem atunci când auzim cuvântul Domnului, când ne curge în urechi cuvântul lui Dumnezeu, carnea lui Hristos şi sângele Său, iar noi ne gândim la altceva?

„Cel care te satură cu grăsimea grâului.” Cuvântul dumnezeiesc este foarte hrănitor, are în el toate desfătările. Orice doreşti ia naştere din cuvântul dumnezeiesc: aşa cum povestesc iudeii că mana, atunci când o mâncau, aducea în gură gustul pe care şi-l dorea fiecare. De exemplu, dacă cel care mânca îşi dorea mere sau o pară, strugure, pâine sau carne, după firea şi dorinţa celui ce mânca, aşa era şi gustul manei.

⁶³ Cf Ioan 12,24.

⁶⁴ Cf. Ioan 6,54.

50

La fel şi carnea lui Hristos, care este cuvântul învăţăturii, adică tălmăcirea Sfintelor Scripturi; după cum voim, aşa primim şi hrana. Dacă eşti drept, găseşti [în ea] uşurare: dacă eşti păcătos, găseşti suferinţă. „Cel care te satură cu grăsimea grâului.” Nu lasă niciun fel de resturi [de mâncare]. „A binecuvântat în tine pe fiii tăi.” „Celor ce L-au primit, le-a dat puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu.”⁶⁵

„Cel care a pus pacea la hotarele tale.” În alt psalm citim: „Şi a fost făcut în pace locul lui”⁶⁶. „Pacea Mea o dau vouă.”⁶⁷ „Pacea Mea” nu precum este pacea din lume, dat fiind că pacea lumii este războiul dintre noi. „Pacea Mea o dau vouă.” Să duceţi război cu lumea, şi veţi avea pacea Mea! „Cel care a pus pacea la hotarele tale.” Aşadar, cine nu este în pace cu fratele [său] nu este în hotarele Ierusalimului. Ar putea să spună cineva: „Ce să fac? Fratele [meu] nu vrea să se împace cu mine. Sunt, aşadar, în afara hotarelor Ierusalimului?” „Câţi sunt dintre voi”, spune apostolul, „care trăiesc în pace cu toţi oamenii?”⁶⁸ „Cu cei care urau pacea eram paşnic.”⁶⁹ Tu să ai pace: dacă celălalt se mânie, acela face război, iar prin războiul aceluia se naşte pacea pentru tine. Vreţi să ştiţi în ce fel poate fi pace şi război [în acelaşi timp]? Nefericitul de Iuda venea spre a trăda, iar Domnul printr-un sărut i-a dat lui pace; acela din sărut a făcut război.

⁶⁵ Ioan 1,12.

⁶⁶ Psalmul 75,3 (în Septuaginta).

⁶⁷ Ioan 14,27.

⁶⁸ Cf. Romani 12,18.

⁶⁹ Psalmul 119, 7.

51

„Cel care trimite cuvântul Său pământului.”70 Răspunde, iudeule! Dacă despre grâu era vorba [în versetul]: „Cel care te satură cu grăsimea grâului”, atunci în ce fel spune: „Cel care trimite cuvântul Său pământului”? „La început era Cuvântul.”71 Acest Cuvânt este trimis în trup. „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi.”⁷² „Cel care trimite cuvântul Său pământului.” În acea vreme s-a împlinit [prorocia]: „Pământul a dat rodul său”⁷³. „Cel care trimite cuvântul Său pământului.” Este vorba despre propovăduirea evanghelică, despre învăţătura apostolilor. Mai apoi urmează: „Repede aleargă cuvântul Său”⁷⁴. într-adevăr, cuvântul Său a fost auzit în orice ţară, iar învăţătura apostolică în tot cuprinsul pământului. Un singur om, sărac, bătrân deja, a propovăduit din Ierusalim până în Iliria75 şi „repede aleargă cuvântul său”. Aşadar, fiindcă venise din Ierusalim până în Iliria şi cuvântul său alergase repede, însuşi Cuvântul, Care prorocise din Ierusalim până în Iliria, continuă apoi şi zice: „Vreau însă să merg şi în Spania”^76. Astfel vorbeşte Apostolul Pavel. Vedeţi iuţeala Cuvântului? Nu Se mulţumeşte cu Orientul, vrea să alerge în Occident.

„Cel care dă zăpada ca lâna, presară ceaţa ca cenuşa, îşi trimite cristalul precum firimiturile.”⁷⁷ Vedeţi cât de mare este

⁷⁰ Psalmul 147,4.

⁷¹ Ioan 1,1.

⁷² Ioan 1,14.

⁷³ Psalmul 66,5.

⁷⁴ Psalmul 147,4.

⁷⁵ Cf. Romani 15,19.

⁷⁶ Romani 15,24.

⁷⁷ Psalmul 147,5-6.

52

dificultatea, cât de obscure sunt cele care sunt spuse? „înaintea feţei frigului Său cine va rezista?”⁷⁸ Al cui [frig] Nimic [altceva] nu se spune. Mai departe zice:

„Va trimite cuvântul Său şi le va topi pe acestea.”⁷⁹ Despre Acela în legătură cu care spusese: „Trimite cuvântul Său pământului”, [spune acum:] „Va trimite cuvântul Său”. Cine va trimite? Dumnezeu-Tatăl. „Şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”⁸⁰ Am spus „Tată”, am spus „Fiu”: nu putem crede într-o doime, decât dacă se completează Treimea. „Va sufla Duhul Său şi vor curge ape.” Vedeţi că, unde [sunt] Tatăl şi Cuvântul lui Dumnezeu, imediat apare şi Sfântul Duh? Să vedem, aşadar, de la început ce se spune. „Şi te satură cu grăsimea grâului, trimite cuvântul Său pământului, repede aleargă cuvântul Său.” Dintr-odată ce urmează? „Cel care dă zăpada ca lâna.” Cuvântul Domnului, care „repede aleargă”, este dat ca şi cum ar fi zăpadă, iar zăpada însăşi este ca lâna. Vedeţi milostivirea Domnului? Hrana Domnului este prefăcută în veşminte pentru noi. Despre Mântuitor, Ioan a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-L pe Cel care ridică păcatele lumii”⁸¹. Şi în alt loc, Isaia: „Precum o oaie spre jertfire a fost dus”⁸². Aşadar, lâna de la acest Miel şi de la această Oaie este ca zăpada. Spune Isaia: „Dacă păcatele voastre vor fi precum cârmâzul⁸³,

⁷⁸ Psalmul 147, 6.

⁷⁹ Psalmul 147, 7.

⁸⁰ Ioan 1,1.

⁸¹ Ioan 1,29.

⁸² Isaia 53, 7.

⁸³ Plantă erbacee cu flori mici albe-roz, cu fructe în formă de bobiţe mici roşii sau negre, din care se extrage un colorant roşu-stacojiu.

53

ca zăpada vor fi albite”⁸⁴. „Stropeşte-mă cu isop şi voi fi curăţit, spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada.”⁸⁵ „Cel care dă zăpada ca lâna.” Şterge, Doamne, necurăţia mea şi şterge orice este păcat [din sufletul meu]! Dă cugetelor creştine zăpada Ta şi curăţia Ta! Dacă Tu nu ne dai nouă zăpada curăţiei Tale, nu putem purta veşmântul Tău. Hristos este veşmântul nostru. Dacă vrem să purtăm veşmântul lui Hristos, [trebuie] să fim curaţi ca zăpada.

„Presară ceaţa ca cenuşa.” Cuvântul “ceaţă” este o traducere greşită: fiindcă în greacă se spune de fapt opixAr⁸⁶, iar în ebraică apare „brumă”. Prin urmare, aşa spune: „Presară bruma ca cenuşa”. Ne învaţă pe noi şi ne face veşmântul ca zăpada; şi când am îmbrăcat veşmântul Său, atunci ne-a dat nouă hrană. „Presară bruma ca cenuşa.” Vezi ce spune: „Ca cenuşa”! Vrei să fii curat? Căieşte-te! „Pâinea mea ca cenuşa am mâncat-o şi băutura mea cu lacrimi am amestecat-o.”⁸⁷ Oare nu vezi cum presară bruma Sa ca cenuşa? Mare prefacere a lucrurilor: din cenuşă devine zăpadă, din pocăinţă se face curăţie!

„îşi trimite cristalul precum firimiturile”. După cum pâinile Sale sunt rupte şi apar firimituri, la fel se zdrobeşte [şi] acest cristal şi se transformă în firimituri. Cristalul are această proprietate asemănătoare cu apa care îngheaţă, adică ceea ce noi numim „gheaţă”. între cristal şi apă există această deosebire care

⁸⁴ Isaia 1,18.

⁸⁵ Psalmul50, 8.

⁸⁶ H opixAr], rţ („vapori, vapori umezi: ceaţă, brumă; vapori uscaţi: nor de fum, obscuritate, întuneric”).

⁸⁷ Psalmul 101,10.

54

este între apă şi gheaţă, şi anume că apa curge împrăştiindu-se, în vreme ce cristalul este compact şi se reduce la o singură formă. Dacă apa îngheaţă, se cristalizează. Aşadar, fiindcă nu putem primi trupul întregului Cuvânt, [El] Se frânge, ca să-L primim prin aceste bucăţi. Lucrurile sunt obscure şi dificultatea tălmăcirii nu ne permite a vorbi mai pe larg.

„înaintea feţei frigului Său cine va rezista?”⁸⁸ Al cui [frig]? Unii spun: al cristalului; alţii spun, pe bună dreptate: al lui Dumnezeu. Mie îmi pare, într-adevăr, că [versetul]: „înaintea feţei frigului Său cine va rezista?” se referă la Dumnezeu. Despre Dumnezeu spun că „înaintea feţei frigului Său cine va rezista?” Despre care chinuri se spune în Sfintele Scripturi că sunt pregătite păcătoşilor? Nimic nu este mai cald decât gheena, şi totuşi ea este rece. Gheena este din flăcări, dar, dacă cineva se va răci îndeajuns, este trimis în focul gheenei. Scris este că în zilele din urmă „se va răci dragostea multora”⁸⁹. Aşadar, oricine se va răci astfel este pus în foc. Dumnezeu are grijă de noi, ca frigul să nu pătrundă în inimile noastre. Nu păcătuim dacă nu s-a răcit înainte dragostea [în noi]. Apoi, de ce spune şi apostolul: „înflăcăraţi cu duhul”⁹⁰ sau [în alt loc]: „Dumnezeul nostru este foc”⁹¹? Aşadar, dacă Dumnezeu este foc, de aceea este foc, ca să alunge frigul diavolului. „Acvilonul e un vânt foarte rece, dar se numeşte «prielnic».”⁹²

⁸⁸ Psalmul 147, 6.

⁸⁹ Matei 24,12.

⁹⁰ Romani 12,11.

⁹¹ Deuteronomul 4,24.

⁹² Cf. Pildele 27, 16 (după Septuaginta)-, „ßopeaq CTKÄppög dvepog ovopaTi de ETTiSeiog KaÂeÎTai” („boreas, un vânt aspru, cu numele însă «[vânt] prielnic» se numeşte”).

55

Bine s-a spus că „se numeşte”, şi-a luat singur numele, fiindcă este un vânt neprielnic. Aşadar, dacă sufletul se va răci, ca vântul foarte rece al Acvilonului, dacă, într-adevăr, căldura iubirii se răceşte în inimile voastre, dacă va păcătui, dacă se va răci, dacă va muri... Ascultaţi cu atenţie ce vă spun: dacă se va răci, dacă va muri! A fi rece este o stare specifică celor morţi, a fi cald, celor vii. Dacă cineva se va răci şi va fi mort, Dumnezeu va trimite cuvântul Său şi-l va topi. Dea Domnul să topească şi frigul nostru, cum se topeşte şi se face moale acel cristal.

„Va trimite cuvântul Său şi le va topi pe acestea.”⁹³ Dă-mi un păcătos care nu se gândeşte la Dumnezeu, care nu are căldură, ci este cu totul rece şi mort. Dacă este împins spre cuvântul Domnului şi începe să se căiască şi dacă împietrirea inimii sale este înmuiată, în acel moment se împlineşte [cuvântul]: „Va trimite cuvântul Său şi le va topi pe acestea”. Tatăl trimite, Cuvântul este trimis, iar Sfântul Duh Li Se alătură. „Va sufla Duhul Său.” „înflăcăraţi cu duhul.”⁹⁴ Frigul nu este alungat decât prin căldura Sfântului Duh. Unde sunt eunomienii, arienii, macedonienii⁹⁵, care spun: „Nu socotim Sfântul Duh [laolaltă] cu Tatăl şi Fiul”? Dumnezeu-Tatăl a trimis, Cuvântul este trimis, şi totuşi mântuirea nu este întreagă dacă nu va sufla Sfântul Duh. „Va sufla Duhul Său şi apele vor curge.” „Apele.” Ceea ce înainte era dur va deveni

⁹³ Psalmul 147, 7.

⁹⁴ Romani 12,11.

⁹⁵ După numele episcopului Macedonie I, fondatorul acestei secte cunoscute şi prin numele de „pnevmatomahi”, pentru că susţineau inferioritatea Sfântului Duh în raport cu Tatăl şi Fiul.

96 Osea 7,4.

56

moale. Cel care înainte nu putea să dea dreptate nimănui [acum] este ucenic.

Fiindcă am spus, într-adevăr, multe şi cele care urmează sunt clare, să ne rugăm la Domnul ca să înmoaie împietrirea noastră, să fim curăţiţi de păcate, să devenim ca focul, tot frigul diavolului din inimile noastre să-l îndepărteze şi să ne încălzim prin Sfântul Duh. Există, desigur, şi o căldură rea. „Toţi cei care preacurvesc, ca un cuptor [sunt] inimile lor.”⁹⁶ Dar această căldură alungă căldura Sfântului Duh. A Căruia este slava în vecii vecilor. Amin.

Omilie la Psalmul 148

Acest psalm are de două ori [cuvântul] alleluia în titlu⁹⁷; şi mulţi consideră că [ambele cuvinte] fac parte din acelaşi psalm. Trebuie, de fapt, să ştim că un alleluia face parte din psalmul anterior, iar celălalt reprezintă începutul psalmului următor. Trebuie să acceptăm această regulă şi să ştim că toţi psalmii care au la început alleluia au şi la sfârşit [alleluia]. Mulţi consideră că alleluia este începutul psalmului următor. Nu este aşa, ci acelaşi psalm care începe cu alleluia se sfârşeşte tot cu alleluia. De ce am spus toate acestea? ca să ştiţi de ce la începutul acestui psalm alleluia apare de două ori.

„Lăudaţi-L pe Domnul din ceruri, lăudaţi-L în locurile preaînalte.”⁹⁸ Firea umană singură nu este suficientă spre a-L lăuda pe Domnul, se alătură şi cerurile. „Lăudaţi-L pe Domnul din ceruri.” Nu a spus: „Lăudaţi-L [pe Domnul], ceruri!”, ci: „Voi, lăudaţi-L, cei care sunteţi în ceruri!”, adică cei care locuiţi în ceruri: Tronuri, Domnii, Stăpâniri, Serafimi, Heruvimi şi oricare [alt] nume vi se dă, nu doar în veacul de acum, ci şi în cel viitor⁹⁹. „Lăudaţi-L pe Domnul din ceruri.”

⁹⁷ Cf. Psalmul 148,1.

⁹⁸ Psalmul 148,1.

⁹⁹ Cf. Efeseni 1,21.

58

Cei care sunteţi în ceruri, cei care sunteţi în locurile preaînalte, lăudaţi-L pe El în locurile preaînalte! Locuri preaînalte, lăudaţi-L pe Cel Preaînalt! Nu le-a spus celor smeriţi şi aflaţi în părţile de jos: „Lăudaţi-L”, ci: “[Lăudaţi-L,] voi, cei care sunteţi în înălţimi!”

„Lăudaţi-L pe El, toţi îngerii Lui!”¹⁰⁰ Vezi în ce trepte sunt [împărţiţi] îngerii? Mai întâi sunt numiţi „Tronuri”; „Tronuri”, [adică] scaune. Să nu credem că acestea sunt jilţuri în care stă Dumnezeu, ci anumite puteri aflate în cele cereşti, în care Dumnezeu stă veşnic, ca în carul Său. „Lăudaţi-L pe El, toţi îngerii Lui!”Toţi îngerii Lui. Cel care este înger să-L laude, cel care este demon nu-L poate lăuda. „Lăudaţi-L pe El, toate puterile Sale!” Fiindcă am chemat în ajutor îngerii spre a-L lăuda pe Dumnezeu şi, [fiind un simplu] om, nu pot şti numele tuturor puterilor, spun în mod general: „Lăudaţi-L pe El, toate puterile Sale!” Până aici [s-a vorbit] despre cele invizibile. Lăudaţi-L, voi, [puteri] care sunteţi invizibile, pe care ochiul omenesc nu le poate privi! Acum am ajuns la cele create pe care le putem cuprinde cu ochii.

„Lăudaţi-L pe El, soare şi lună!”¹⁰¹ Vedeţi, păgâni? Vedeţi, maniheişti? Soarele laudă, nu este lăudat. „Lăudaţi-L pe El, soare şi lună!” Pe soare voi îl numiţi „Dumnezeu”. Iată după câte [altele] îl laudă! Lăudaţi-L, [cei] din ceruri; lăudaţi-L, [cei] din locurile preaînalte; lăudaţi-L, îngeri; lăudaţi-L, toate puterile! Dumnezeul vostru este pus pe locul al cincelea între cei care-L laudă. „Lăudaţi-L, soare şi lună!” Nu a spus: „Lună

¹⁰⁰ Psalmul 148,2.

¹⁰¹ Psalmul 148,3.

59

şi soare”. Cel care are lumina mai puternică îl laudă primul. Vedeţi ordinea celor vizibile? Lăudaţi-L pe El, soare, iar după soare, luna; după lună, toate stelele. Toate stelele. Nu doar luceafărul, nu doar stelele mai mari, ci şi stelele mai mici la fel să-L laude pe Domnul.

Cineva [ar putea] să spună: „Cum îl laudă pe Dumnezeu soarele şi luna?” Prin aceea că nu se depărtează de la îndatorirea şi rolul lor. Rolul lor este lauda lui Dumnezeu. Ai o mare cinste, suflete omenesc! Soarele şi luna pentru tine se învârtesc, pentru tine slujesc. îngerilor, Tronurilor, Stăpânirilor nu le sunt necesare soarele, luna sau stelele, [căci ele] sunt deasupra soarelui şi a lunii, în sferele cereşti. Aşadar, soarele, luna şi stelele pentru noi există, pe noi ne servesc. Spune şi apostolul¹⁰² că însăşi creaţia se tânguieşte şi se chinuieşte, ca o femeie în durerile facerii, spre izbăvirea fiilor lui Dumnezeu. Şi, într-adevăr, când fiii lui Dumnezeu vor fi ridicaţi la cer, atunci şi creaţia va fi izbăvită din această robire. [Ar putea] să spună cineva: „Cum slujeşte soarele şi cum este izbăvit? Cum slujeşte luna? Cum slujesc stelele?” Soarele este izbăvit ca să nu-i vadă pe iudei, ca să nu vadă neamurile şi pe cei care îl hulesc pe Domnul lor. Vede paricizi, ucigaşi, şi totuşi slujeşte puterii care i-a poruncit. „Face să răsară soarele Său deasupra celor drepţi şi a celor necuviincioşi.”¹⁰³ „Lăudaţi-L pe El, lumină şi toate stelele!” [Ar putea] să spună cineva: „Ce este lumina fără soare, stele sau lună?” Putem spune că între noapte şi zi sau între zi şi noapte [ele] strălucesc fără ajutorul

¹⁰² Cf Romani 8,22.

¹⁰³ Matei 5,45.

60

soarelui, deşi mulţi socotesc că această strălucire vine de la soare. Aşadar, zice: „Lăudaţi-L pe El, stele şi lumină!” pentru ca, după cum spusese despre lucruri invizibile: „Lăudaţi-L pe El, toate puterile Sale!”, la fel să spună şi despre cele vizibile: „Lăudaţi-L pe El, toate cele care străluciţi!”

„Lăudaţi-L pe El, ceruri ale cerurilor!”¹⁰⁴ Vorbim de mai multe ceruri. De altfel, şi Pavel spune că a fost răpit în cerul al treilea¹⁰⁵. Vedeţi, aşadar, că atât de puternică este strălucirea [luminii dumnezeieşti], încât cerul înseamnă de fapt ceruri! Şi în celelalte care urmează a vorbit despre cele vizibile.

„Fiindcă El însuşi a spus şi s-au făcut.”¹⁰⁶ Porunca lui Dumnezeu este faptă, puterea Lui este zidire. „Fiindcă El însuşi a spus şi s-au făcut.” După cum este scris şi în Facere: „Şi a spus Dumnezeu”, „şi a făcut Dumnezeu”, adică Dumnezeu-Tatăl a spus, Dumnezeu-Fiul a făcut. [Ar putea] să spună cineva: „Aşadar, este mai mare Acela care porunceşte, iar Cel căruia I se porunceşte este mai mic”. Arienii, eunomienii şi macedonienii spun aceasta. După judecata ta, o ereticule, îţi răspund! Tu spui: „Tatăl, Care porunceşte, este mai mare, iar Fiul este mai mic prin aceea că primeşte poruncă de la Acela”. Dacă după judecata omenească este aşa, răspunde-mi [atunci] ce este mai mare: a porunci sau a face? Eu spun: „Să se facă o casă”, şi altcineva face casa. Nu este nimic măreţ în a spune; a face [însă] este dificil. Mai mare este deci cel care face decât cel care dă poruncă. Dar şi acest lucru este o necuviinţă, căci

¹⁰⁴ Psalmul 148,4.

¹⁰⁵ Cf 2 Corinteni 12,2.

¹⁰⁶ Psalmul 148,5.

61

Fiul nu este mai mare decât Tatăl. După cum a crede despre Fiu că este mai mare este o necuviinţă faţă de Tată, la fel a crede despre Tată că este mai mare este o necuviinţă faţă de Fiu. „Fiindcă El însuşi a spus şi s-au făcut; El însuşi a poruncit şi au fost zidite.” O singură fire porunceşte şi face. Dumnezeu porunceşte, Dumnezeu face. Pictorul porunceşte ca pictorul să picteze, iar pictorul pictează ce stabilise a fi pictat.

„Pe acestea le-a statornicit pe veci şi în vecii vecilor; a dat o lege şi nu va fi încălcată.”¹⁰⁷ Mare este cinstea omului şi mare nefericirea sa! Soarele pentru tine se roteşte, corpurile cereşti pentru tine slujesc. Iar tu nu-L cunoşti pe Ziditorul tău! A pus rânduială şi nu va fi încălcată. A dat o lege soarelui şi iată că vreme de atâţia ani legea lui Dumnezeu nu a fost încălcată. Cu atât mai mult nu a fost încălcată, cu cât traiectoria lui a fost înţeleasă şi de mintea omenească. „A dat o lege şi nu va fi încălcată.” A dat o lege lunii ca vreme de treizeci de zile să crească şi să descrească. Oare şi-a schimbat vreodată traiectoria sa? Legea lui Dumnezeu este respectată în cer, iar pe pământ nu este respectată. A dat o lege mării ca să nu iasă din marginile sale. Vine oceanul umflat de valuri şi [apoi] se întoarce în sine şi aminteşte legea lui Dumnezeu. întreaga lume îi slujeşte lui Dumnezeu şi-şi aminteşte de legea Sa. Doar omul singur nu-şi aminteşte. De aceea spunem în rugăciunea de duminică: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”¹⁰⁸. Precum în cer îngerii îţi slujesc Ţie, [precum] şi făptura îţi slujeşte, la fel şi omul

¹⁰⁷ Psalmul 148, 6.

¹⁰⁸ Matei 6,10.

62

să-ţi slujească! O nefericit neam al oamenilor! Dumnezeu coboară la tine fiindcă tu nu vrei să urci la cer.-Nu-ţi este de ajuns că nu-ţi ridici privirile la cer, ba mai şi ucizi: ucizi, răstigneşti, huleşti, biciuieşti. Nu-ţi este de ajuns că ucizi, dar nici nu te căieşti pentru că ai ucis.

A vorbit despre cele invizibile, a vorbit despre cele vizibile însă despre cele vizibile cereşti -, iar acum şi despre pământ. Vedeţi rânduiala laudelor? Mai întâi cele invizibile îl laudă, apoi cele vizibile. Cele invizibile se împart în două: invizibile cereşti şi invizibile pământeşti. A vorbit despre cele cereşti, acum vorbeşte despre cele pământeşti.

„Lăudaţi-L pe Domnul, [cei] de pe pământ!”¹⁰⁹ Fiindcă [mai înainte] îngerii îl lăudaseră, [iar] cerul L-a lăudat [deja], să-L laude [acum] şi pământul! Să vedem cine de pe pământ îl laudă mai întâi! „Balauri şi voi, abisuri toate, foc, grindină, zăpadă, gheaţă, suflu al furtunilor, care împlinesc cuvântul Său; munţi şi dealuri toate, copaci roditori şi cedrii toţi; fiare şi vitele toate, târâtoare şi zburătoare înaripate.”¹¹⁰ După atâtea [lucruri] ce se spune? După monştrii apelor, după târâtoare, după foc, după grindină, după fiare şi vitele toate? O sărmane om, care te vedeai mare, despre tine se vorbeşte [la urmă]! Şi nici măcar despre omul simplu, ci despre acei oameni care printre ceilalţi sunt mai mari. „împăraţi ai pământului şi neamurile toate, căpetenii şi toţi judecătorii pământului.”¹¹¹ Apoi urmează: „Băieţi şi fecioare, bătrâni împreună cu tineri

¹⁰⁹ Psalmul 148,7.

¹¹⁰ Psalmul 148,7-10.

¹¹¹ Psalmul 148,11.

63

să laude numele Domnului, fiindcă numele Lui singur este înălţat la cer”¹¹², şi celelalte care urmează.

O, câte lucruri sunt cuprinse în aceste taine! L-au lăudat cele cereşti, L-au lăudat cele invizibile, L-au lăudat cele vizibile. Acum coboară la cele pământeşti şi mai întâi balaurii şi abisurile sunt îndemnate spre lauda Domnului. „Unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult.”¹¹³ Tu, care mai înainte erai balaur, care aveai veninul şarpelui! O tu, care mai înainte erai abis şi întunericul era purtat deasupra abisului¹¹⁴! Vedeţi ce spune: unde sunt balauri, acolo este venin; unde este abis, acolo este întuneric. Nu-ţi pierde, aşadar, nădejdea, tu, care erai balaur, tu, care erai întunecat şi nu îndrăzneai a-L lăuda pe Domnul! Căieşte-te şi brusc vei fi prefăcut.

În ebraică nu apar „balauri”, ci thanninim, care se traduce prin „balene”. Se spune că balena are o mărime imensă şi că trăieşte în abis. Să spunem, dar, mai întâi urmând litera [textului]. Vedeţi ce spune: „Lăudaţi-L, voi, cele care sunteţi în mare! Lăudaţi-L, voi, cele care sunteţi în afara mării, balauri şi abisuri!” De la o parte [se ajunge la] întreg ctuvekSoxikcjî;¹¹⁵. Apoi urmează focul. Vedeţi îmbinarea armonioasă a contrariilor: apa şi focul îl laudă în acelaşi timp pe Domnul. „Balauri şi voi, abisuri toate, foc.” Toate care se nasc din apă se nasc

¹¹² Psalmul 148,12-13.

¹¹³ Romani 5,20.

¹¹⁴ Cf Facerea 1,2.

¹¹⁵ „Prin sinecdocă” (figură de stil care constă în extinderea sau restrângerea sensului unui cuvânt, substituindu-se denumirea întregului cu denumirea unei părţi a acestuia şi invers).

64

şi din foc, adică din umezeală şi căldură. Nici focul singur fără umezeală nu poate zămisli, dar nici umezealafără foc. Pe cât de asemănătoare este umezeala de căldură, pe atât este de asemănătoare căldura de umezeală. [Şi] totuşi, prin voinţa lui Dumnezeu, aceste [elemente], care se deosebesc între ele, în naşterea noastră se îmbină armonios.

„Grindină, zăpadă, gheaţă, suflu al furtunilor, care împlinesc cuvântul Lui.” Multe sunt cele care se enumeră şi nu putem zăbovi asupra fiecărui lucru în parte. „Grindină, zăpadă, gheaţă, suflu al furtunilor. Toate cele pe care le vedem în lume slujesc pentru noi. Târâtoarele şi abisurile, focul, grindina, zăpada, gheaţa, suflul furtunilor par să nu aibă o raţiune de a fi, însă ne slujesc nouă. În ziua de ieri a fost furtună. Părea că ne este potrivnică. Era frig, era umezeală, era ploaie. Ceea ce pentru moment ni se pare a fi potrivnic este spre binele nostru, căci [în cele din urmă] va da rod pentru noi. Vedeţi ce spune? Şi unele şi altele împlinesc cuvântul Său. Înroşeşte-te, sărmane om! Târâtoarele şi abisurile, zăpada, ploile şi furtuna împlinesc cuvântul lui Dumnezeu, iar tu nu-l împlineşti. „Munţi şi dealurile toate.” Nici munţii nu se mută în dealuri, nici văile în munţi, [fiecare] îşi respectă firea sa. „Copaci roditori şi cedrii toţi.” Vezi un copac aproape uscat, cu frunzele căzute, şi dintr-odată, când vine primăvara, înmugureşte pentru tine şi [tot] pentru tine rodeşte. Copacul dă rod pentru tine, şi tu nu rodeşti pentru Dumnezeu. „Şi cedrii toţi.” Trebuie să imităm cedrul. Cedrii tind spre cele înalte¹¹⁶, ca şi cum s-ar grăbi să ajungă la cer. Şi tu trebuie

¹¹⁶ Cf. Vergilius, Georgice, 2,426:poma adsidera nituntur („pomii se străduiesc [să se înalţe] spre stele”).

65

să imiţi copacii lipsiţi de judecată. „Fiare şi vitele toate.” [Şi acestea] îşi respectă întru totul firea lor. Toate stau la locul lor [în rânduiala făpturii], în afară de om, căruia îi sunt supuse toate. „Târâtoarele şi zburătoarele înaripate.” Nici cele care sunt din pământ nu merg la cer şi nici cele care sunt în cer nu vin pe pământ, [toate] pentru tine slujesc!

[Ar putea] să spună cineva: „Vorbeşti potrivit sensului istoric, nu alegoric. Dacă vorbeşti potrivit sensului istoric, de ce mai întâi abisurile, zăpada şi grindina, apoi copacii roditori şi celelalte lipsite de judecată îl laudă pe Domnul, şi [abia] la urmă omul?” Să citim Facerea şi, în ordinea celor născute şi făcute, vom observa că toate laudă. Acolo este scris că au fost făcute mai întâi cele care sunt în apă, apoi cele care sunt pe pământ, apoi cele zburătoare şi, după toate acestea, a făcut un singur om. Aşadar, în ordinea în care s-au făcut, aşa să-L laude pe Domnul! Însă există un alt înţeles. O omule, toate lucrurile pe care le-am spus pentru cine au fost făcute? Fiare, târâtoare, copaci roditori, zburătoare înaripate, acestea toate în aceea îl laudă pe Domnul, fiindcă ele nu-şi schimbă firea. „Căci a dat lege şi nu va fi încălcată.” Trebuie, aşadar, să le imiţi pe cele care îţi slujesc ţie. Acelea au fost făcute ca să te servească pe tine. Trebuie să le imiţi pe cele care îţi slujesc ţie şi, aşa cum ele îţi slujesc ţie, slujeşte-I lui Dumnezeu. A Căruia este slava în vecii vecilor. Amin.

Omilie la Psalmul 149

A fost citit Psalmul 149, care are la început [cuvintele]: „Cântaţi Domnului cântare nouă”¹¹⁷. Sfântul părinte a spus că şi Psalmul 95 şi Psalmul 97 au acelaşi început. Psalmul 95 are acest titlu: „Psalm al lui David, când era construită casa după robie”¹¹⁸. Casa lui Hristos este construită după robie, adică după căinţă. Aşadar, de vreme ce a vorbit [deja] şi a vorbit bine despre primul [verset]: „Cântaţi Domnului cântare nouă”, [în sensul] că noul neam să-I cânte cântare nouă, noi să trecem la cele rămase.

„Să se veselească Israel de Cel care l-a făcut pe el.”¹¹⁹ Acela să se bucure, care prin cuget¹²⁰ îl vede pe Dumnezeu. Căci Israel asta înseamnă, cel care îl vede prin cuget pe Dumnezeu. „Să se bucure fiii Sionului de împăratul lor.”¹²¹ Fiii Bisericii, fiii noului neam, să se bucure de Regele lor, de Hristos, Care domneşte peste ei. Vedeţi cum rezumăm cu uşurinţă tot ce-i mai important?

¹¹⁷ Psalmul 149,1.

¹¹⁸ Psalmul 95,1 (după Vulgata).

¹¹⁹ Psalmul 149,2.

¹²⁰ Sensu, în original. Substantivul sensus,-us poate semnifica în latină atât „mintea”, cât şi „simţurile, conştiinţa” etc. (n.ed.)

¹²¹ Psalmul 149,2.

67

„Să laude numele Său în cor.”¹²² Oriunde este un cor, acolo voci diferite se unesc într-o singură cântare. Căci, după cum diferitele corzi [ale unui instrument] alcătuiesc o singură voce a cântării, aşa şi diferite voci, care cântă împreună, compun corul Domnului. „Să laude numele Său în cor.” Unde există discordie, unde există invidie, acolo nu există cor. „Să laude numele Său în cor; din timpan şi psaltire cântaţi-I.”¹²³ [Pentru ca] acest cor să producă un cântec, [trebuie] să aibă timpan şi psaltire¹²⁴. Să răstignim trupurile noastre precum Hristos şi dintr-un astfel de timpan să-I cântăm Domnului. „Din timpan şi alăută cântaţi-I.”Timpanul nu are carne, ci piele, iar noi, cât suntem de carne, nu suntem timpan. Doar dacă nu are carne şi doar dacă se întinde este timpan. Timpanul nu poate fi strâns, doar întins. Nici noi să nu strângem păcatele, ci să lărgim dreptatea. Să trecem la cele rămase. „Din timpan şi psaltire cântaţi-I.” Ce am spus despre cor, să spunem şi despre psaltire. În sens propriu, psaltirea este un instrument muzical, care este ca o liră¹²². Este asemănător lirei, dar nu este o liră. între alăută şi liră există această deosebire: lira se loveşte în jos, psaltirea se loveşte în sus, în limbajul comun aceasta fiind numită polyphthongum¹²⁶. Aceasta este, aşadar, psaltirea. Acest lucru ne învaţă să nu

¹²² Psalmul 149,3.

¹²³ Psalmul 149,3.

¹²⁴ Psalterium, în original, vechi instrument cu coarde, ciupit numai cu degetele, fără plectru. (n.ed.)

¹²⁵ Cithara, liră folosită de cântăreţii profesionişti, cu posibilităţi tehnice mai diversificate decât lira obişnuită, (n.ed.)

¹²⁶ De la adjectivul TroÂucţOooc; („cu sunet care vibrează, care produce mult sunet, răsunător”).

68

cântăm în cântarea nouă Domnului de jos, din liră, ci de sus, adică din psaltire.

„Fiindcă bine-plăcut este Domnului poporul Său şi-i va ridica pe cei smeriţi la mântuire.”¹²⁷ „Fericiţi cei blânzi, fiindcă ei vor stăpâni pământul.”¹²⁸ Dacă acolo se spune: „Fericiţi cei blânzi”, adică smeriţi, „fiindcă vor stăpâni pământul” şi aici se spune: „Şi îi va ridica pe cei smeriţi la mântuire”, atunci aceştia [care vor fi ridicaţi la mântuire] vor stăpâni ca moştenire pământul. Prin urmare, acest pământ nu este în partea de jos, ci în partea de sus. Ce spune de fapt? „Ii va ridica pe cei smeriţi la mântuire.” Dacă într-adevăr aceştia ar stăpâni pământul care se află în partea de jos, nu ar spune: „Îi va ridica”.

„Cuvioşii se vor bucura întru slavă.”¹²⁹ Care slavă? „Ridică-te, slavă a mea, ridicaţi-vă, psaltire şi liră, ridica-mă-voi în zori de zi.”¹³⁰ „Întru slavă.” „Căci Duhul nu fusese încă dat, fiindcă Iisus nu fusese încă preaslăvit”¹³¹, adică nu fusese încă răstignit. Asta zic Scripturile: Duhul nu fusese încă dat, fiindcă Iisus nu fusese încă preaslăvit, adică răstignit. „Cuvioşii se vor bucura întru slavă.” De ce spun toate acestea? Fiindcă se spune: „Cuvioşii se vor bucura întru slavă”. Deci acest lucru îl spun: se vor bucura cuvioşii întru cruce. „În ce mă priveşte, departe de mine să fie gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos.”¹³²

¹²⁷ Psalmul 149, 4.

¹²⁸ Matei 5,5.

¹²⁹ Psalmul 149,5.

¹³⁰ Psalmul107,2.

¹³¹ Ioan 7,39.

¹³² Galateni 6,14.

69

Iată, prin vocea apostolului s-a împlinit prorocia: „Cuvioşii se vor bucura întru slavă”.

„Să se bucure în aşternuturile lor.”¹³³ „Voi spăla patul meu în fiecare noapte şi voi uda cu lacrimi aşternutul meu.”¹³⁴ Acesta este un lucru propriu păcătoşilor, acesta este un lucru propriu celor care se căiesc. într-adevăr, cuvintele: „Se vor bucura în aşternuturile lor” se referă la cei cuvioşi, se referă la cei drepţi. Care dintre noi se bucură în aşternutul său? Cine nu luptă cu carnea sa? Eu, de fiecare dată când veghez în aşternutul meu, nu mă bucur, ci lupt, nu suspin după împărăţia cerurilor, ci lupt cu carnea. Stropesc cu lacrimi şi sting înflăcărarea cărnii. Din această pricină se spune: „Voi spăla în fiecare noapte patul meu şi voi uda cu lacrimi aşternutul meu”. Culcuşul meu, care arde de patimi, cu lacrimi este stins. Fericiţi cei despre care se spune: „Se vor bucura în aşternuturile lor”.

„Laudele lui Dumnezeu în gâturile lor.”¹³⁵ De bună seamă, cel care strigă nu cu gâtul strigă, ci cu buzele. Aceasta înseamnă a striga: a striga nu cu gâtul, ci cu buzele. Şi [atunci] în ce fel se spune aici: „Laudele lui Dumnezeu în gâturile lor”? „Strigând în inimile noastre: Avva! Tată!”¹³⁶ Glasul care strigă lui Dumnezeu nu este al buzelor, ci al inimii. De altfel, Dumnezeu îi spune lui Moise: „De ce strigi către Mine?”¹³⁷ Şi desigur Moise nu a răspuns nimic.

¹³³ Psalmul 149,5.

¹³⁴ Psalmul 6, 6.

¹³⁵ Psalmul 149,6; În gutture eorum (Vulgata); ¿v tu) Âapu i aÜTÖv (,Septuaginta).

¹³⁶ Romani 8,15.

¹³⁷ Ieşirea 14,15.

70

„Şi săbiile cu două tăişuri în mâinile lor.”¹³⁸ Cei care se bucură în aşternuturile lor despre cuvioşi este vorba, despre bărbaţi desăvârşiţi este vorba ce altceva au aceştia? „Şi săbiile cu două tăişuri în mâinile lor.” Săbii cu două tăişuri. Săbiile cuvioşilor sunt cu două tăişuri. Citim în Apocalipsa lui Ioan, care se citeşte în biserică şi este acceptată¹³⁹ căci nu este socotită între scrierile apocrife, ci între cele canonice se spune, aşadar, acolo despre Dumnezeu Mântuitorul: „Şi o sabie ascuţită de ambele părţi ieşea din gura Lui.”¹⁴⁰ Vezi, aşadar, că aceşti cuvioşi primiseră din gura Domnului săbiile cu două tăişuri pe care le au în mâini? Deci Dumnezeu le dă ucenicilor Săi sabie din gura Sa: sabie cu două tăişuri, ceea ce înseamnă cuvântul învăţăturii Sale. Sabie cu două tăişuri: şi după sensul istoric, şi după alegorie; şi după literă, şi după duh. Sabie cu două tăişuri: cel care îi ucide pe potrivnici şi îi apără pe ai săi. Sabie cu două tăişuri. Această sabie are două capete: vorbeşte şi despre vremea de acum, şi despre viitor. Aici îi ucide pe vrăjmaşi, iar în cer deschide împărăţia cerurilor. De ce au sfinţii aceste săbii?

„Ca să facă”, spune, „răzbunare asupra neamurilor.”¹⁴¹ O, de-aş putea să am şi eu această sabie, ca să pot să fac răzbunare asupra neamurilor, ca să pot ucide neamuri potrivnice, precum cel al lui Arie, al lui Eunomie, al lui Macedonie şi al tuturor ereticilor! Vezi ce spune? „Ca să facă răzbunare

¹³⁸ Psalmul 149, 6.

¹³⁹ În veacurile al III-lea şi al IV-lea (probabil din cauza avântului luat de mişcarea montanistă) autenticitatea şi autoritatea Apocalipsei au fost serios puse în discuţie, (n.ed.)

¹⁴⁰Apocalipsa 1,16.

¹⁴¹ Psalmul 149, 7.

71

asupra neamurilor.” Ca să fie ucise? Ca să piară? Nu aceasta spune. „Pedepse asupra popoarelor.”¹⁴² Pedepseşte ca popoarele să fie mântuite, ca să fie mântuiţi cei care sunt ademeniţi de învăţători răi. Popoarele nu pot fi izbăvite decât dacă învăţătorii vor fi legaţi. De unde urmează:

„Ca să-i lege pe împăraţii lor în obezi.”¹⁴³ Vrei să izbăveşti popoarele? Leagă-i pe învăţători! „Ca să-i lege pe împăraţi.” Nu i-a numit „învăţători”, ci „împăraţi”, căci domnesc peste nenorocirile lor. „Ca să-i lege pe împăraţii lor în obezi.” Bine a spus: “În obezi”, pentru ca învăţătorii să nu fugă şi să nu-i amăgească pe mulţi, ci să fie legaţi şi să stea pe loc. „Şi pe mai marii lor în cătuşe de fier.”¹⁴⁴ „Pe mai marii lor” pe cei pe care îi poţi vedea zicând în prezenţa ereticilor: „E un bărbat învăţat”, „îşi face semnul Crucii”, „îi alungă pe demoni”. Cuvioşii Domnului, care au săbii cu două tăişuri, adică cu două capete, din Vechiul şi Noul Testament, îi leagă pe acei învăţători şi înlănţuiesc picioarele lor, ca să nu poată fugi. „Şi pe mai marii lor în cătuşe de fier.” Îi leagă, nu-i ucid. Nu-i omoară, ci îi leagă. Le încătuşează mâinile şi îi duc la Biserică în lanţuri de fier. Acestea sunt lanţurile alcătuite din mărturiile Scripturilor, când o mărturie se leagă cu o altă mărturie. Dacă vrei să nu fie rupte aceste lanţuri, ele trebuie să nu fie simple, ci împletite din ambele părţi. „Funia împletită în trei nu se rupe.”¹⁴⁵ Însă de ce toate acestea?

¹⁴² Psalmul 149, 7.

¹⁴³ Psalmul 149, 8.

¹⁴⁴ Psalmul 149, 8.

¹⁴⁵ Ecclesiastul 4,12

72

„Ca să facă asupra lor judecată scrisă.”¹⁴⁶ Ce este judecata scrisă? Cei care mai întâi L-au negat pe dumnezeu să se întoarcă mai apoi prin pocăinţă. „Judecată scrisă”: să-i dezlege pe captivi, pe cei pe care [mai înainte] îi legaseră şi pe care, înlănţuiţi, i-au scos din Biserică, să-i dezlege mai apoi în Biserică. „Să facă asupra lor judecată scrisă.” Să vorbesc în cuvinte mai lesne de înţeles. „Să facă asupra lor judecată scrisă”, adică să-i judece pe ei aşa precum s-a arătat în Scripturi.

„Această slavă este pentru toţi cuvioşii Lui.”¹⁴⁷ Bineînţeles, slava nu este acolo unde este aur, argint, nestemate sau veşminte siriene. Ce altceva i-ar mai trebui celui care are această sabie? Vezi ce spune?,Această slavă este pentru toţi cuvioşii Săi.” Să ne rugăm Domnului pentru această slavă, să armăm mâinile noastre cu sabia scoasă din gura Mântuitorului nostru şi să putem spune: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul meu, Cel care deprinde mâinile mele la luptă, degetele mele la bătălie.”¹⁴⁸ Cine are această romphaea^XA)149 nu se teme de sabia veacului. Cine are această sabie nu se teme de sabia veacului. Vă spun un lucru nou. Deseori sabia veacului acestuia cedează în faţa celeilalte şi deseori s-a întâmplat ca sabia veacului să ne ofere nouă acea sabie. Căci, dacă nu ne vom teme de aceasta, o primim pe cealaltă. Să-I mulţumim, aşadar, Celui care are această sabie şi să-L binecuvântăm pe El în vecii vecilor. Amin.

¹⁴⁶ Psalmul 149, 9.

¹⁴⁷ Psalmul 149, 9.

¹⁴⁸ Psalmul 143,1.

¹⁴⁹ Termenul grecesc pOij)aia desemnează o „sabie lungă cu două tăişuri folosită de traci”.

Omilie la Psalmul 10

Mai sus s-a vorbit mai pe larg [despre] ce înseamnă „la sfârşit”, pe care Symmachus¹⁵⁰ l-a tradus prin ettivÎkiov¹⁵¹, Aquila¹⁵² şi Sexla^153, prin tuj vikottoilo¹⁵⁴. Să ne întoarcem

¹⁵⁰ Symmachus (sec. al II-lea), care după Sfântul Epifanie de Salamina era un samarinean trecut la iudaism, a făcut o nouă traducere în greceşte a Vechiului Testament, din care s-au păstrat numai fragmente. Traducerea, deşi cu parafraze, este considerată de o valoare superioară celei a lui Aquila. (n.ed.)

¹⁵¹ Termenul âmvÎKioţ are înţelesul de „privitor la victorie, victorios, triumfal”.

¹⁵² Aquila (sec. al II-lea), păgân de origine, se converteşte la creştinism; vine însă în conflict cu Biserica şi trece la iudaism. îmbrăţişând această nouă religie, traduce în greceşte Vechiul Testament. Pentru fidelitatea traducerii sale, dusă până la servilism, iudeii o adoptă în locul Septuagintei. (n.ed.)

¹⁵³ Celebra ediţie critică a lui Origen, Hexapla, conţinea Vechiul Testament dispus pe şase coloane paralele: 1. textul ebraic; 2. textul ebraic transliterat cu caractere greceşti; 3. traducerea lui Aquila; 4. traducerea lui Symmachus; 5. Septuaginta; 6. traducerea lui Theodotion. Uneori, pentru unele cărţi biblice, Origen mai creează şi o a şaptea ori a opta coloană, citând alte tălmăciri biblice. Impunătoarea lucrare se găsea la Biblioteca din Cezareea Palestinei şi Fericitul Ieronim o va folosi pentru alcătuirea tălmăcirilor şi lucrărilor sale exegetice. Din nefericire, opera s-a pierdut şi astăzi avem numai fragmente, (n.ed.)

¹⁵⁴ N iKOTTOióq - „cel care aduce victoria, învingătorul”.

74

acum la Psalmul 10, număr care este începutul şi sfârşitul, în jurul căruia se desfăşoară orice calcul, căruia i se datorează şi Decalogul, adică prima Lege. Acelaşi număr de cetăţi a primit spre a le cârmui şi omul drept din Evanghelie, înmulţindu-şi banii daţi de Domnul¹⁵⁵. Şi, ca să spun un lucru mai surprinzător, de la acest număr începe numele lui Iisus, adică al Mântuitorului, şi de acolo îşi are originea acel nume din patru litere de nerostit pentru evrei, nume care se scrie prin ioth he vav he¹⁵⁶. Prin acest număr se descompune numărul 100 în decade, iar cel de 1000, la rândul său, se compune din zece numere de 100 şi [tot aşa], până unde poate judecata omenească să ajungă. Tot timpul acest număr este sfârşitul şi începutul, potrivit cu acel pasaj: „Eu sunt A şi fi, începutul şi sfârşitul”¹⁵⁷.

„Mă încred în Domnul. Cum ziceţi sufletului meu: «Mută-te în munţi ca o vrabie»?”¹⁵⁸ Cei care mănâncă crude¹⁵⁹ cărnurile Mielului şi urmează litera care ucide¹⁶⁰ vor să tălmăcească acest psalm ca referindu-se la David, când fuge din faţa lui Saul şi este silit să locuiască în desert. Ei zic că el ar fi spus: „Deşi Saul şi toată armata sa nu-mi îngăduie să locuiesc în ţară şi, după obiceiul pasărilor şi al fiarelor, pribeag şi

¹⁵⁵ Cf Luca 19,17.

¹⁵⁶ Aluzie la valoarea numerică pe care o aveau în Antichitate literele alfabetului grec şi ale celui ebraic. Iota (prima literă a numelui Iisus — TpCTOuc;) în greacă şi iodioth în ebraică notau numărul 10.

¹⁵⁷ Apocalipsa 21,6.

¹⁵⁸ Psalmul 10,1.

¹⁵⁹ Iudeii. Cf Fericitul Ieronim, De exodo (Despre Ieşire) ediţia Morin, pp. 537-538.

¹⁶⁰ Cf. 2 Corinteni 3, 6.

75

rătăcitor zbor şi alerg încoace şi încolo, îl am totuşi călăuză pe Dumnezeu şi, punându-mi în El încrederea, nu mă voi teme de cursele voastre”. Şi, într-adevăr, dacă se citeşte doar începutul, explicaţia lor nu pare neîntemeiată. Dar ceea ce urmează: „Că au surpat ceea ce ai aşezat”¹⁶¹ şi celelalte până la capăt nu se potrivesc cu această explicaţie.

Aşadar, omul duhovnicesc, care le judecă pe toate şi care nu este de nimeni judecat¹⁶², spune că acest psalm este cântat de Domnul şi Mântuitorul nostru cu un dublu înţeles: cu unul îl spusese îngerilor care îl slujeau, cu altul Se adresase puterilor potrivnice, care doreau să-L batjocorească şi să-L gonească. Dacă Se adresează îngerilor, are acest înţeles: „De ce, ţinând cont de capcanele diavolului şi de întreaga sa armată, pe care o vedeţi întărâtată împotriva Mea, Mă îndemnaţi să Mă întorc la cer şi, părăsind cele pământeşti şi de jos, să locuiesc în munţii Mei? De ce vreţi să-Mi iau aripile firii Mele dumnezeieşti, să părăsesc convieţuirea [cu firea] omenească şi să-Mi duc traiul în siguranţă printre cele cereşti, de vreme ce am venit ca, având încredere în Domnul, adică în dumnezeirea Mea, să-i înving pe vrăjmaşii cei mândri?” Dacă însă acest cuvânt este adresat puterilor potrivnice Lui, trebuie să fie înţeles astfel: „în zadar credeţi că, rânduiţi în cete împotriva Mea, ar trebui să Mă înfricoşez de glasurile voastre, de vreme ce pentru aceasta am venit: ca să Mă lupt şi să înving luptând”. însuşi titlul psalmului, după [variantele lui] Aquila şi Symmachus, vădeşte acest înţeles.

¹⁶¹ Psalmul 10,3.

¹⁶² Cf. 1 Corinteni 2,15.

76

Pe de altă parte, altcineva (fiindcă acest psalm nu conţine nimic ieşit din comun care să nu poată fi înţeles de către orice om drept) va putea desigur sprijini înţelesul sfânt al celor care raportează psalmul la Hristos, afirmând însă că întregul pasaj poate fi interpretat şi ca referindu-se la persoana prorocului, adică a omului drept.

„Mă încred în Domnul. Cum puteţi spune sufletului meu: «Mută-te în munţi ca o vrabie»?” Vicleanul vrăjmaş L-a ispitit în deşert pe Dumnezeu Mântuitorul şi vrea [acum] să-i scoată din ţara Israelului pe toţi oamenii drepţi, pentru ca, locuind într-un loc lipsit de virtuţi, să-i nimicească acolo mai uşor. Dar îndemnul este o viclenie. Căci nu-l sfătuieşte să-şi ia pene de porumbel, pasăre blândă, curată, domesticită, despre care se spune că nu are fiere¹⁶³ şi care este oferită Domnului în templu, ci pene de vrabie, pasăre flecară şi rătăcitoare, care după creşterea puilor nu rămâne fidelă perechii sale (deşi Aquila şi Symmachus au tradus în mod general „pasăre” în loc de „vrabie”). Prin „munţi” îi putem înţelege pe aceia despre care într-un alt loc se spune: „Apropiaţi-vă de munţii veşnici”¹⁶⁴; şi în al doilea psalm al treptelor: „Am ridicat ochii mei către munţi, de unde îmi vine ajutorul”¹⁶⁵. După ce urâciunea pustiirii va sta în loc sfânt, în aceşti munţi trebuie să ne mutăm¹⁶⁶.

„Fiindcă, iată, păcătoşii şi-au întins arcul, şi-au pregătit săgeţile în tolbă, ca în întuneric să-i străpungă pe cei

¹⁶³ Potrivit zoologiei aristotelice, (n.ed.)

¹⁶⁴ Miheia 2, 9 (după Septuaginta).

165 Psalmul 120,1.

¹⁶⁶ Cf Daniel 9,27; Matei 24,15-16.

77

drepţi cu inima.”¹⁶⁷ în locul acestora, în [versiunea] ebraică este scris: „Fiindcă, iată, nelegiuiţii şi-au întins arcul, şi-au aşezat săgeata peste coardă, ca să lovească în întuneric pe cei drepţi cu inima”. De aceea spune: „Vreţi să Mă mut în munţi, fiindcă păcătoşii sau nelegiuiţii şi-au pregătit săgeţile aprinse, care trebuie respinse de pavăza credinţei. Şi în tolbele lor au săgeţi spre a-i lovi pe cei drepţi, nu în timpul zilei, nu în noapte străvezie¹⁶⁸, când întunericul este domolit de mângâierea lunii, ci când noaptea este în toi, iar întunericul palpabil, i)r]Âa(j)rTOV gkotoc;¹⁶⁹. De aceea să ştiţi că Eu însumi nu ascult sfaturile voastre, fiindcă vrăjmaşii sunt pregătiţi de luptă şi caută să rănească, nu atât pe Mine, pe care nu Mă pot învinge, cât pe cuvioşii Mei. De vreme ce pentru mântuirea acestora am venit din cer, nu trebuie să-i las orfani. Iată, au pus, precum spuneţi, «săgeata peste coardă» şi vor să-i prindă, prin dulcile momeli ale plăcerilor, pe fiii Mei nevârstnici, adolescenţi şi tineri. Căci toată forţa diavolului este în coapsă¹⁷⁰, pe care tocmai de aceea, când s-a întâlnit Iacov cu Mine în luptă, am făcut-o să se veştejească¹⁷¹, adică am făcut să i se usuce acel yAa(j)updv¹⁷² al său. Aşadar, fiindcă

¹⁶⁷ Psalmul 10,2.

¹⁶⁸ Cf Vergilius, Eneida, IX, 373.

¹⁶⁹ întuneric care poate fi pipăit, atins, palpabil. Cf Ieşirea 10, 21 (după Septuaginta).

¹⁷⁰ Cf. Iov 40,16.

¹⁷¹ Cf Facerea 32,25, 32.

¹⁷² râacţupoc; avea sensul iniţial de „scobit, gol pe dinăuntru”, folosit cu referire la peşteri ori la unele instrumente muzicale. în dialectul ionic-atic şi apoi în greaca KOivfj este folosit cu precădere în sensul de „finisat, cizelat, elegant, delicat” (cf. Pierre Chantraine, Dictionnaire Etymologique de la Langue Grecque, tome I: A-A, Paris, Editions Klineksieck, 1968, pp. 226-227). Glafirele este şi titlul unei lucrări de comentarii scrise de Sfântul Chiril al Alexandriei. Aplicat la comportamentul uman, to yAajupdv are înţelesul de „eleganţă a moravurilor, rafinament, politeţe” (politesse de moeurs, Bailly; refinement, Liddell Scott). Aici Fericitul Ieronim îl foloseşte în accepţiunea sa peiorativă: „afectare, preţiozitate, făţărnicie”.

78

pe întuneric vor să-i străpungă pe cei drepţi cu inima, să spună dreptul Meu: «Cuvântul Tău, Doamne, [?ste] o lampă pentru picioarele mele, o lumină pentru cărările mele»¹⁷³. În plus, Eu, Care stau în formaţie de luptă, îmbrăcat în echipament de soldat, nu dau înapoi de la lupta începută, mai ales când spuneţi că ei «au întins arcul, au pregătit săgeţile în tolbă», dorind să-i rănească pe drepţii Mei. Şi totuşi nu au putut încă să-i lovească. «Au întins arcul, au pregătit săgeţile în tolbă, ca să străpungă în întuneric pe cei drepţi cu inima.» După ce s-au pregătit astfel, Eu Mă aşez la mijloc, primesc săgeţile acelora, pentru ca slujitorii Mei să nu îndure durerea Mea, să fie vindecaţi prin rănile Mele şi ca, îndurând Eu suferinţa, ei să nu sufere şi să spună: «Doamne, precum cu un scut ne-ai înconjurat pe noi cu bunăvoinţa Ta!»¹⁷⁴”

Se poate înţelege însă şi altceva, [şi anume] că „puterile eretice sau potrivnice, prin învăţăturile ereticilor, şi-au întins blasfemiile lor [precum corzile arcului] şi caută prin felurite viclenii să-i prindă în cursă pe drepţii Mei. Căci arcaşii sunt cei care, profitând de întunericul lor, adică ceea ce înţeleg

¹⁷³ Psalmul 118,105.

¹⁷⁴ Psalmul 5,12.

79

ei prin tainele [lor] ascunse, vor să lovească inimile curate ale celor drepţi. De aceea Eu şi drepţii Mei trebuie să ne mutăm la înălţimile mărturiilor din Scripturi, după cum şi în Evanghelie stă scris: «Dacă [cineva] te-a lovit peste [obrazul] drept, întinde-i-l şi pe celălalt»¹⁷⁵”. Nu spune: „Întinde-i-l pe cel stâng”, ci: „Pe celălalt”, adică pe celălalt drept, fiindcă omul drept nu are nimic stâng în el¹⁷⁶. Dacă te-a tulburat printr-o singură mărturie din Scripturi, tu învinge-l prin alta şi împlineşte ceea ce stă scris într-un alt psalm: „Un abis cheamă alt abis în sunetul cascadelor Tale”¹⁷⁷, astfel încât să-ţi vină în sprijin ambele Testamente şi laţul ereticilor să fie rupt prin opunerea „celeilalte” drepte, prin „mutarea” în munţi şi prin „chemarea” abisului la abis.

„Că au surpat ceea ce ai aşezat.”¹⁷⁸ Şi acestea, ca şi cele de deasupra, se adresează fie unui om drept oarecare, fie lui Dumnezeu. De aceea trebuie să te întorci la cele cereşti, fiindcă aşa de bine sunt pregătiţi vrăjmaşii pentru luptă, încât orice ai construi, aceia vor dărâma. Căci zilnic surpă învăţăturile Tale şi Legea scrisă în inimile credincioşilor şi, prin îndemnuri la lucruri potrivnice, le răstoarnă.

„Dar omul drept ce a făcut?”¹⁷⁹ Acest [pasaj poate] să fie înţeles în mod diferit. Fie referindu-se chiar la omul drept

¹⁷⁵ Cf Matei 5,39.

¹⁷⁶ încă din perioada clasică, adjectivul sinister, -tra, -trum avea pe lângă sensul propriu de „stâng, din partea stângă” şi pe cel de „nefericit, defavorabil, rău, stricat, pervers”.

¹⁷⁷ Psalmul 41, 9.

¹⁷⁸ Psalmul 10, 3.

¹⁷⁹ Psalmul 10,3.

80

şi [atunci este tălmăcit] aşa: omul drept nu a făcut nimic pentru năruirea celor care se străduiesc să distrugă legile lui Dumnezeu şi care, fără vreo pricină, îl expun capcanelor lor; sau: împotriva acelor vrăjmaşi care încearcă să distrugă poruncile lui Dumnezeu, omul drept nu [poate] face altceva decât să ceară stăruitor ajutorul Celui care locuieşte în templul Său sfânt, al Cărui tron este în cer şi ai Cărui ochi îl urmăresc pe cel smerit, ca să-l scoată din cursele care i se întind. Fie referindu-se la Dumnezeu şi [atunci este tălmăcit] aşa: deşi vrăjmaşii sunt pregătiţi de luptă şi pândesc nevăzuţi, ca leul în ascunzătoarea sa, ca pe nesimţite să-l ucidă pe omul nevinovat şi să distrugă templul lui Dumnezeu, totuşi Domnul locuieşte în sfântul templu al Său şi niciodată nu lipseşte din templul sau tronul Său, fiindcă, după ce cad unii, se ridică alţii. Din această pricină, în cele care urmează este scris:

„Domnul [este] în sfântul Său templu, Domnul [are] în cer scaunul Său.”¹⁸⁰ „Scaunul”, adică tronul lui Dumnezeu, prin care, după uzanţa biblică, [trebuie] să înţelegem împărăţia [lui Dumnezeu], după cum [stă scris] într-un loc: „Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl Său”¹⁸¹ şi într-un alt loc: „Cu dreptate se pregăteşte tronul domniei”¹⁸² sau: „Când regele cel drept s-a aşezat pe tron”¹⁸³. „Domnul [este] în sfântul Său templu, Domnul [are] în cer scaunul Său.” înainte ca Solomon să fi construit templul, prorocul ştie că

¹⁸⁰ Psalmul 10,4.

¹⁸¹ Luca 1,32.

¹⁸² Pildele 16,12 (după Septuaginta).

¹⁸³ Pildele 20, 8 (după Septuaginta).

81

templul Domnului este duhovnicesc şi că tronul Lui este în cer. într-un alt loc, când este căutat [Domnul], se spune aşa: „Tron îmi este cerul”¹⁸⁴. Când tronul Domnului este în cer, atunci este înconjurat de cer şi se află într-o parte a acestuia; când [însă] tronul Domnului este cerul, întreg cerul devine tronul Său. De aceea, potrivit cu [tălmăcirea de tip dvayojyrjv185, „Domnul Care locuieşte în sfântul Său templu” înseamnă: „Domnul Care locuieşte în sufletul credinciosului fie într-o parte a acestuia, fie în tot”. Când nu suntem încă desăvârşiţi şi când în noi se află ceva bun, dar şi ceva rău, Dumnezeu locuieşte doar într-o parte din noi, adică „în cer”. Când suntem însă desăvârşiţi şi împliniţi, ne prefacem cu totul în lăcaşul Domnului şi devenim „cerul”, tronul Său. în sens propriu, în schimb, prin „templul lui Dumnezeu” se înţelege fie Domnul şi Mântuitorul nostru, Care spune: „Eu în Tatăl şi Tatăl în Mine”¹⁸⁶, fie firea omenească pe care Şi-a asumat-o Mântuitorul, fie în mod general Biserica, fie în mod particular fiecare om drept în parte.

„Ochii Săi urmăresc pe cel sărac, pleoapele Sale îi cercetează pe fiii oamenilor.”¹⁸⁷ Să le punem în faţă „pleoapele” şi „ochii” Domnului celor care înţeleg în sens propriu mânia şi furia lui Dumnezeu. Dacă ei înţeleg cele de mai sus dv9pu)TTOTra9toţ¹⁸⁸, şi pe acestea vor fi constrânşi să le accepte

¹⁸⁴ Isaia 66,1.

¹⁸⁵ Avaywyrj, „anagogie”, interpretare a Bibliei care se ridică de la sensul literal al textului la cel mistic.

¹⁸⁶ Ioan 14,10.

¹⁸⁷ Psalmul 10,4.

¹⁸⁸ „În conformitate cu sentimentele şi pasiunile specifice naturii umane.”

82

la fel. Iar dacă este absurd a-L înzestra pe Atotputernicul Dumnezeu cu ochi şi pleoape, vor fi constrânşi să caute chiar şi pentru mânie o explicaţie duhovnicească, iar pentru furie la fel. Bineînţeles ar fi o mare prostie ca acestea şi cele de mai sus să nu fie înţelese la fel, fie după duh, fie după trup. Prin urmare, în acest loc aceasta trebuie înţeles, şi anume că omul drept nu se teme de atacul vrăjmaşilor, avându-L sprijin pe Dumnezeu, Care le vede şi le cercetează pe toate şi nu îngăduie ca omul Său smerit să cadă în cursa amăgelilor lor sau să fie rănit de săgeţile lor. Omul smerit este acela despre care mai jos se spune: „Omul smerit Ţie Ţi-a fost lăsat”¹⁸⁹. În acelaşi timp, trebuie observat că Dumnezeu deschide ochii Săi, făcând vădit dreptate, spre a fi de ajutor celui smerit şi că, oricât de singur şi sărac ar fi cineva, El îl ocroteşte mereu cu privirea Sa. Iar când este Judecător şi cei judecaţi sunt fiii oamenilor (căci nu sunt vrednici să fie numiţi „fiii lui Dumnezeu”), atunci nu urmăreşte cu ochii Săi, ci cu pleoapele cercetează, închizându-Şi într-o anumită măsură ochii, trecând cu vederea şi nedorind a şti ceea ce ştie. „Căci, dacă ţii seama, Doamne, de nedreptate, cine va îndura?”¹⁹⁰ Varro¹⁹¹ povesteşte că pleoapele¹⁹² sunt numite astfel pentru că se mişcă şi palpită¹⁹³, adică dvopaTOTTOioji;¹⁹⁴.

¹⁸⁹ Psalmul 10,4 (bibl. Hebr.); cf. ediţia Morin, p. 355.

¹⁹⁰ Cf. Psalmul 129,3.

¹⁹¹ Apud Lactantius, De opificio Dei, cap. 10.

¹⁹² Palpebrae, în original.

¹⁹³ Palpitare, în original.

¹⁹⁴ „Printr-o onomatopee”.

83

„Domnul îl cercetează pe cel drept şi pe cel necredincios; însă cel care iubeşte nedreptatea urăşte sufletul său.”^{195 În} ebraică acestea sunt redate mai bine: „Domnul îl încearcă pe cel drept, iar pe cel necredincios şi care iubeşte nedreptatea sufletul Său îl urăşte”, pentru ca înţelesul să fie astfel legat de cele de mai sus: în zadar se pregătesc vrăjmaşii să străpungă pe întuneric pe cei drepţi cu inima şi aşa mai departe..., fiindcă Domnul este un Judecător drept, de Care nimic nu poate fi tăinuit şi Care le face pe amândouă: pe de o parte, îi pune la încercare pe cei drepţi ispitindu-i, pe de alta, îi urăşte pe cei care sunt necredincioşi. Pe cel necredincios şi care iubeşte nedreptatea sufletul Său îl urăşte, adică îi urăşte pe ei din toată inima şi tot sufletul Său. Căci alături de ochi şi pleoape trebuie să înţelegem şi sufletul, după cum este scris: „Sufletul Meu urăşte lunile noi, zilele de sărbătoare şi sabaturile voastre”¹⁹⁶.

Pe de altă parte, urmându-i pe tâlcuitorii Septuagintei, care spun: „Domnul cercetează pe cel drept şi pe cel necredincios”, sensul este cu totul altul, şi anume că acelaşi Judecător au şi cei drepţi şi cei necredincioşi şi că cei necredincioşi trebuie judecaţi pentru aceea că iubesc nedreptatea şi urăsc sufletul lor.

Iar apoi se adaugă ceva de felul ultimei părţi a unui silogism, ceea ce se numeşte „concluzie”. Căci, deşi cineva ar [putea] nega că şi-a urât sufletul său, totuşi din aceea

¹⁹⁵ Psalmul 10,5.

¹⁹⁶ Isaia 1,13.

84

că iubeşte nedreptatea dovedeşte că l-a urât¹⁹⁷. După cum şi Solomon, în Cartea Pildelor, spune: „Cel care respinge mustrarea se urăşte pe sine însuşi”¹⁹⁸. Dacă cel care iubeşte nedreptatea îşi urăşte sufletul, cel care iubeşte dreptatea, în schimb, îşi iubeşte sufletul său, conform spusei: „Cel care dobândeşte înţelepciunea se iubeşte pe sine însuşi”¹⁹⁹. De aceea şi Mântuitorul spune: „Cel care Mă iubeşte pe Mine păzeşte poruncile Mele”²⁰⁰. Pentru că El însuşi este dreptatea.

Nu trebuie însă să se considere că, de vreme ce în primul psalm stă scris: „De aceea nu se vor ridica necredincioşii la judecată”²⁰¹, urmându-i pe tâlcuitorii Septuagintei, aici s-ar spune contrariul: „Domnul cercetează pe cel drept şi pe cel nelegiuit”. Căci, aşa cum între cei drepţi există deosebire, la fel există şi între cei nelegiuiţi. Şi, la fel cum oamenii drepţi au diferite lăcaşuri [în casa Tatălui]²⁰², tot aşa necredincioşii desăvârşiţi în răutate şi nedreptate, care luptă împotriva lui Dumnezeu cu tot cugetul lor, nu se vor ridica la judecată.

¹⁹⁷ Tipul de silogism la care se referă autorul este cel de figura I, numit mai târziu de către scolastici „BARBARA” (cu premise şi concluzie universal-afirmative):

Toţi A sunt B (premisa majoră).

Toţi C sunt A (premisa minoră).

Toţi C sunt B (concluzie).

Toţi cei care iubesc nedreptatea îşi urăsc sufletul.

Toţi cei care sunt necredincioşi iubesc nedreptatea.

Toţi cei care sunt necredincioşi îşi urăsc sufletul.

¹⁹⁸ Pildele 15, 32.

¹⁹⁹ Pildele 19, 8.

²⁰⁰ Ioan 14,21.

²⁰¹ Psalmul 1,5.

²⁰² Cf Ioan 14,2.

85

Există însă alţii care sunt consideraţi păcătoşi doar uneori şi care, fiind de o ticăloşie mai mică, sunt hărăziţi judecăţii Domnului.

„Va ploua laţuri peste păcătoşi.”²⁰³ Nu e nicio îndoială că Domnul [„va ploua”]. O face tocmai pentru păcătoşi, pentru ca aceia care se folosesc rău de libertatea lor, prinşi în laţurile Domnului, să meargă pe drumul drept, ca struniţi de hăţurile Sale, şi să poată înainta prin Cel care spune: „Eu sunt Calea”²⁰⁴. De aceea, în Cartea lui Ieremia²⁰⁵, pescarii şi vânătorii sunt puşi, pentru izbăvirea lor, să pescuiască cu mreje peştii răzleţiţi în vâltori învolburate şi să prindă din toţi munţii şi dealurile fiarele hoinare. Aşadar, prin acest verset şi prin cele ce urmează nu sunt promise, după cum cred mulţi, cazne păcătoşilor, ci leacuri.

„Foc, pucioasă şi suflul furtunilor [va fi] partea lor de cupă.”²⁰⁶ Cetăţii Babilon i se spune: „Ai cărbunii focului, vei şedea peste ei şi-ţi vor fi de ajutor”²⁰⁷. Pucioasa aprinde focul acestor cărbuni. Acest foc, înteţit de vânt, este aţâţat de vârtejul furtunii pentru ca, topind tot ceea ce este impur în aurul nostru, tot ceea ce, după prorocirea lui Iezechiel²⁰⁸, e argint, aramă, cositor şi plumb în noi, să ne prefacă din nou în aur. De aceea şi în Isaia este scris: „Va spăla Domnul necurăţenia fiilor şi fiicelor Sionului şi va şterge sângele din mijlocul lor prin duhul judecăţii şi prin duhul arderii”²⁰⁹; şi în Maleahi,

²⁰³ Psalmul 10, 6.

²⁰⁴ Ioan 14,6.

²⁰⁵ Ieremia 16,16.

²⁰⁶ Psalmul 10, 6.

²⁰⁷ Isaia 17,14-15 (după Septuaginta).

²⁰⁸ Iezechiel22,18.

²⁰⁹ Isaia 4, 4.

86

„Iată Domnul păşeşte precum focul topitorului şi iarba nălbitorilor şi va şedea curăţind ca pe aur şi argint poporul Său”²¹⁰. Cupa celor păcătoşi este plină de „foc, pucioasă şi suflul furtunii”. „Cupa pentru vin curat este plină cu un amestec” din care „beau toţi păcătoşii pământului”²¹¹. Eu socotesc că Sodoma a băut din această cupă a focului şi a pucioasei, pentru că despre ea s-a prorocit prin Iezechiel: „Va fi întoarsă Sodoma la starea de mai înainte”²¹², iar în Evanghelie: „Mai uşor [va fi] pentru ţara Sodomei”²¹³. „Căci Domnul nu Se va răzbuna de două ori pentru acelaşi lucru.”²¹⁴ De aceea şi Lazăr, care îşi ispăşise păcatele sale în timpul vieţii şi băuse cupa mâniei Domnului²¹⁵, bea [acum] în sânul lui Avraam acea cupă despre care este scris: „Cupa mântuirii voi primi şi numele Domnului voi chema”²¹⁶. Şi cetatea Ierusalimului băuse cupa caznelor pentru îndreptarea sa; de aceea i se spune ei: „Trezeşte-te, trezeşte-te, Ierusalime, care ai băut cupa năruirii, potirul mâniei!”²¹⁷ Şi Ieremia a primit din mâna Domnului aceeaşi cupă de vin curat, ca să dea de băut cetăţii Ierusalimului şi tuturor popoarelor de pe cuprinsul pământului; cei care beau varsă, cad jos²¹⁸ şi, frângându-şi mândria, întru pocăinţă se închină.

²¹⁰ Maleahi, 2-3.

²¹¹ Psalmul!4, 8.

²¹² Iezechiel 16, 55.

²¹³ Matei 10,15.

²¹⁴ Naum 1,9 (după Septuaginta).

²¹⁵ Cf. Ieremia 25,15.

²¹⁶ Psalmul 115,4.

²¹⁷ Isaia 51,17.

²¹⁸ Cf Ieremia 25,27.

87

„Că drept este Domnul şi dreptăţile a iubit, faţa Sa a privit dreptatea.”²¹⁹ în locul acestora, în ebraică apare: „Fiindcă Domnul este drept şi iubeşte dreptatea, feţele lor vor vedea dreptatea”. Domnul, spune psalmistul, este drept din motivele arătate mai sus: fiindcă, lăsându-l pe cel drept în acest veac pradă ispitelor, nu-l pedepseşte, ci îl pune la încercare, şi sufletul Său îl urăşte pe cel necredincios care iubeşte nedreptatea. Una este a păcătui învins de poftele trupeşti, şi alta este a trece păcatul în voinţă. De aceea, pe astfel de oameni a căror inimă nu se pocăieşte, sufletul lui Dumnezeu îi urăşte. Şi, fiindcă trimite ploaie de curse peste păcătoşi şi le dă acelora să bea, după cum merită, potirul caznelor, El însuşi este drept şi iubeşte dreptăţile. Căci, precum Unul este Dumnezeul adevărat, chiar dacă prin asociere cu El sunt mulţi care sunt numiţi „zei”, şi precum Unul este şi Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, iar ceilalţi sunt numiţi „fii” [ai Săi] prin adopţie, tot una este şi dreptatea cea adevărată, cum apare scris la începutul Cărţii Pildelor²²⁰, dar, prin împărţirea ei, sunt numite astfel mai multe fapte pe care le iubeşte Dumnezeu. De aceea spune: „Faţa Lui a văzut dreptatea” - „faţa Lui”, adică a lui Dumnezeu ca să se înţeleagă că judecă cele drepte. Iar în ebraică [versetul] se spune cu acest înţeles: cei care vor fi judecaţi, atât cei drepţi, cât şi cei necredincioşi şi păcătoşi, vor vedea dreptatea lui Dumnezeu, iar feţele lor vor contempla dreptatea Domnului şi vor spune: „Drept eşti, Doamne, şi dreaptă este judecata Ta”²²¹.

²¹⁹ Psalmul 10, 7.

²²⁰ Pildele 1,3 (după Septuaginta).

²²¹ Psalmul 118,137.

Omilie la Psalmul 15

„O inscripţie pe o stelă pentru însuşi David.”²²² Pentru acestea în Quinta s-a pus chiar cuvântul ebraic „mactham David”, pe care Aquila l-a tradus prin „al smeritului şi cinstitului David”, iar Symmachus, prin „al smeritului şi neprihănitului David”. Şi tot Aquila, în Psalmul 55 şi în ceilalţi până la Psalmul 59, tălmăceşte acelaşi cuvânt când spune: „Al smeritului şi desăvârşitului David”. De aici înţelegem că un singur cuvânt semnifică „cinstit”, „neprihănit” şi „desăvârşit”, deşi de fiecare dată acestea sunt precedate de „smerenie”. Şi aceasta pentru că în ebraică este folosit un cuvânt compus din alte două cu înţeles deplin. La fel cum noi spunem „atotputernic” două cuvinte unite într-unul singur -, tot aşa şi cuvântul mactham indică prin silaba mac cuvântul „smerit”, iar prin tham pe cele trei de mai sus.

Şase sunt, dacă nu mă înşel, psalmii care poartă acest titlu: Psalmul 15, Psalmul 55, Psalmul 56, Psalmul 57, Psalmul 58 şi Psalmul 59. Toţi aceştia se referă la iconomia şi pătimirile Domnului şi Mântuitorului nostru. Şi, deşi diferă între ei în conţinut prin anumite cuvinte adăugate, scoase ori schimbate, au totuşi în comun o singură expresie, şi anume

²²² Psalmul 15,1 (în Vulgata).

89

„o inscripţie pe o stelă”, care aici în Psalmul 15 apare singură. Ceilalţi cinci sunt precedaţi şi de-o istorisire, pentru ca prorocia despre Domnul şi Mântuitorul nostru să fie arătată nu doar prin vorbe, ci şi prin fapte. Cred că aceşti psalmi care cuprind această taină şi care sunt precedaţi de un astfel de început sunt şase din cauză că Mântuitorul, murind în a şasea zi a lumii pentru noi pe cruce şi înviind, ne-a lăsat aceasta ca pe o stelă a biruinţei Sale, ca să scriem aceşti psalmi cu acest început în inimile noastre şi să repetăm prin ei cuvintele lui Dumnezeu, iar cugetele noastre să-şi amintească de dumnezeiasca moarte. Precum Iacov a făcut stelă Rahilei, care dăinuie până în ziua de azi²²³, la fel şi noi să însemnăm în inimile noastre stela aducerii-aminte²²⁴ a pătimirilor Domnului.

Faptul că Dumnezeu a rânduit în Lege: „Să nu-ţi faci ţie stelă, [lucruri] pe care Domnul Dumnezeul tău le urăşte”²²⁵ să nu fie considerat potrivnic tâlcuirii noastre, căci de forma de singular a cuvântului „stelă” a unit forma de plural neutru [a pronumelui relativ], zicând: „Pe care Domnul Dumnezeul tău le urăşte”, adică să nu faci astfel de fapte care să rămână veşnic [înscrise pe stelă] spre pierzania ta. Căci pe acestea Domnul Dumnezeul tău le urăşte. Dacă, din întâmplare, prin nepăsarea noastră, cel care seamănă vrajbă în ţara făgăduinţei

²²³ Cf Facerea 35,20.

²²⁴ în textul latin avem de-a face cu o hendiadă (figură de stil care constă în înlocuirea unui substantiv însoţit de un atribut prin două substantive în raport copulativ): titulum et memoriam (in corde) signare pentru titulum memoriae (in corde signare).

²²⁵ Deuteronomul 16,22 (după Septuaginta).

90

face astfel de stele, oi SiopaKTiKOi²²⁶, adică învăţătorii, vor porunci fiilor lui Israel să le dărâme, să le surpe şisă le nimicească din ţara unde curge lapte şi miere. O astfel de stelă şi-a făcut în zadar şi Abesalom ca pe un monument funerar, care până azi dăinuie spre amintirea şi ruşinea paricidului [său]²²⁷. într-o astfel de stelă este prefăcută şi soţia lui Lot, pentru că nu a vrut să privească înainte, ci în spate²²⁸.

Ca urmare a celor spuse mai sus, se iveşte întrebarea de ce tâlcuitorii Septuagintei au căutat să tălmăcească în mod diferit faţă de ceea ce este în ebraică sau în celelalte variante. Sunt multe pasajele din care acest lucru se poate înţelege, dar cel mai bine reiese din începutul Psalmului 9. Acesta începe în ebraică cu lamanasse almuth laben, ceea ce a fost tradus de Symmachus prin: „Izbânda fiilor adolescenţei”, iar în Quinta prin: „Izbânda fiilor tinereţii”. Tâlcuitorii Septuagintei, nedorind a dezvălui făţiş regelui Ptolemeu şi neamurilor pătimirile şi învierea Mântuitorului, au tălmăcit prin: „întru sfârşit, pentru cele ascunse ale Fiului”, arătând prin acest titlu că au ţinut să ascundă anumite taine, pe care nu au vrut să le împărtăşească. La fel şi aici au ales să tălmăcească pe mactham prin crrrÂoypa(Hav²²⁹, adică lucru vrednic de a fi înscris pe o stelă, fiindcă „smerenia”, „cinstea”, „neprihănirea” şi „desăvârşirea” se vădeau [toate] nu într-un om (căci nu este

²²⁶ AiopotTiKOc; - „perspicace, pătrunzător; clarvăzător, înzestrat cu darul profeţiei”.

²²⁷ Cf 2 Regi 18,17-18.

²²⁸ Cf Facerea 19,26.

²²⁹ lTrAoypa()ia - „inscripţie pe o stelă”.

91

nimeni care să îndrăznească a se numi cu acest nume), ci în Fiul lui Dumnezeu. Pentru ca astfel noi să surprindem un înţeles ascuns în titlu şi altul dezvăluit în cuvânt.

O stelă este pusă pe mormânt şi pentru bărbaţii curajoşi şi pentru cei care au murit pentru patrie, spre aducerea-aminte a vitejiei de altădată. Şi, oriunde sunt trofee comemorând victorii, oriunde sunt expuse legi publice, găsim şi stele cu inscripţii. Prin urmare, [mult] mai lesne de urmat este tălmăcirea acelora care raportează psalmul la Domnul Mântuitor.

„Păzeşte-mă, Doamne, că spre Tine am nădăjduit! Am spus Domnului: «Dumnezeul meu eşti Tu, pentru că nu ai nevoie de bunurile mele».”²³⁰ Dacă unul ori doi apostoli ar fi făcut tâlcuire acestui psalm, mare ar fi însemnătatea tâlcuirii lor. într-adevăr, în Faptele apostolilor, în legătură cu acest pasaj (care nu mai apare în niciun alt psalm), aflăm că Petru, împreună cu apostolii lui Hristos matia fiind deja primit în locul lui Iuda printre cei doisprezece -, explicând [vorbele prorocilor], a luat cuvântul şi, printre multe [altele], a zis: „Bărbaţi fraţi, cuvine-se să vi se vorbească cu îndrăzneală despre strămoşul David, că a murit, a fost îngropat, iar mormântul său este la noi până în ziua de azi. Fiind el, aşadar, proroc şi ştiind că Dumnezeu i-a jurat lui cu jurământ să aşeze pe tronul lui [un om] din rodul coapselor lui, prorocind, a vorbit de învierea lui Hristos, că nu a fost lăsat în iad şi nici carnea Sa nu a văzut putrezire. Dumnezeu L-a înviat pe Acest Iisus, ai Cărui martori suntem noi toţi”²³¹.

²³⁰ Psalmul 15,1-2.

²³¹ Faptele 2,29-32.

92

Aşadar, de vreme ce toţi apostolii în aceeaşi măsură au raportat acest psalm la Domnul Mântuitorul²³², noi, care vrem să fim creştini, trebuie să urmăm întru totul cuvintele lor. Şi să nu ne mirăm că El, Care era egal cu Dumnezeu şi S-a smerit, primind chipul robului²³³, vorbeşte acum cu glasul robului. De aceea în titlu stă scris „smeritul”, „cinstitul”, „neprihănitul” şi „desăvârşitul”: pentru că Cel care nu are nevoie de ajutorul nimănui într-atât Se smereşte, încât pentru noi, pentru Biserică, adică pentru trupul Său, Se roagă stăruitor Domnului. Şi, într-adevăr, este o dovadă de mare smerenie ca Dumnezeu să Se roage pentru oameni, ca Stăpânul să Se roage pentru robi, Sfântul [să Se roage] pentru păcătoşi. Nu numai că El însuşi S-a dat pe Sine să fie îmbrăcat, să I se dea să bea şi să fie pedepsit asemenea robilor Săi, dar, chiar atunci când aceştia se rugaseră şi rugile le fuseseră ascultate, a mărturisit că [de fapt] El însuşi S-a rugat [pentru ei] şi rugăciunile Sale au fost ascultate. Luându-Şi, aşadar, trup omenesc, a văzut forţele potrivnice, a văzut şi armata rânduită în cete a diavolului, care se aruncă împotriva Sa, şi de aceea spune aici: „Păzeşte-Mă, Doamne, căci, dacă nu-Mi vei păzi trupul, adică Biserica care în Tine are nădejdea, zadarnic veghează cei care o păzesc!”

Cele ce urmează: „Am spus Domnului: «Dumnezeul meu eşti Tu»” sunt adresate apostolilor, ucenicilor şi nouă, dacă ne dovedim demni de a-I fi ucenici, spre a ne arăta ce l-a

²³² în continuare, vom majuscula pronumele referitoare la psalmistul David, în acord cu interpretarea tradiţional-hristologică a psalmului.

²³³ Cf Filipeni 2, 6-7.

93

spus²³⁴ Stăpânului zidirii. Aşadar, ce I-a spus Acestuia? „Dumnezeul Meu eşti Tu.” Ceea ce înseamnă: „Tu, Stăpânul tuturor, eşti mai cu seamă şi al Meu, adică ai devenit Stăpânul celor ale Mele”. Şi în Vechiul Testament Dumnezeu era Stăpânul tuturor, ca Unul care a zidit lumea, dar mai cu seamă S-a făcut Stăpânul celor drepţi, după cum [El însuşi] spune: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”²³⁵. Deci cum erai pentru ei, tot aşa mai cu seamă eşti acum Stăpânul Meu, fiindcă socoteşti vrednic să fii Stăpânul celor ale Mele. Se arată [apoi] şi motivul pentru care îi este Lui Stăpân: „Fiindcă nu ai nevoie de bunurile Mele”. Căci Dumnezeu cel atotputernic nu are nevoie de cele ale omului şi nici faptele noastre bune nu au vreo înrâurire asupra desăvârşirii lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu primeşte creştere.

însă El primeşte şi pretinde de la noi doar atât cât reuşim noi, chinuindu-ne şi sforţându-ne, să facem, pentru ca mai apoi să dea înapoi ce a primit. Căci şi acela care în Evanghelie dintr-o mină făcuse zece nu numai că a primit ce restituise, ci i-a fost dată chiar şi cealaltă mină pe care celălalt nu putuse s-o înmulţească²³⁶. în Cartea lui Iov este scris: „Ce-I foloseşte Domnului dacă tu faci calea ta dreaptă?”²³⁷ Ceilalţi stăpâni, deşi sunt puternici, totuşi nu pot spune robilor lor: „Nu avem

²³⁴ Este vorba despre Hristos. Psalmul este interpretat în cheie mesianică.

²³⁵ Matei 22, 32.

²³⁶ Cf Luca 19,13-27.

²³⁷ Iov 22,3 (după Septuaginta).

94

nevoie de strădaniile voastre”, dat fiind că ei se folosesc de slujirea acelora. Singur Dumnezeu este cu adevărat Stăpân, El Care de aceea are nevoie de slujirea robilor Săi, ca să aibă prilej de a le da îndărăt cu prisosinţă.

În acelaşi timp să fim încredinţaţi că, dacă Mântuitorul Se roagă pentru noi (desigur, în Evanghelie S-a rugat şi pentru apostoli şi le-a permis acestora să doarmă, deşi mai înainte îi silise să vegheze²³⁸), cu atât mai mult noi trebuie să ne rugăm pentru noi înşine. Deşi alergăm repede, fără El nu putem totuşi ajunge la capăt, după cum spun şi tâlcuirile lui Symmachus şi cea din Quinta „Binele meu nu este fără Tine”; la acest înţeles se referă şi tâlcuirea: „Dacă n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei care o zidesc. Dacă n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel care o păzeşte”²³⁹.

„Sfinţilor care sunt pe pământul Lui, a săvârşit toate vrerile Sale minunate în ei.”²⁴⁰ În locul acestor cuvinte, în ebraică este scris: „Sfinţilor care sunt pe pământ şi celor din înălţimile Mele, toată vrerea Mea întru ei”. Aceste bunuri care Ţie nu -Ţi lipsesc, o Tată, lipsesc sfinţilor Mei, pentru care am făcut ca toate vrerile Mele să fie minunate! Căci am săvârşit vrerile Mele minunate nu în afara lor, ci în ei. Pentru ca, îndreptându-se fiecare în parte, înţelegând cine a fost înainte şi cine a început a fi acum, vrerile Mele minunate să se facă în ei asta totuşi dacă ei vor putea, ieşind din Egipt şi traversând deşertul, să intre în ţara făgăduinţei, ţară care este începutul ţării celor vii.

²³⁸ Cf. Marcu 14,34-41.

²³⁹ Psalmul 126,1.

²⁴⁰ Psalmul 15,3.

95

Faptul că, după cum se spune, doar în ţara lui Dumnezeu se fac minuni nu este opus neapărat faptului că se fac minuni în câmpia Taneos, adică în Egipt²⁴¹. Fireşte, e o mare diferenţă între minunile făcute de Moise şi cele făcute de Iisus. Acolo se fuge din Egipt, aici se întră în Iudeea; acolo se caută scăpare de Faraon, aici cei care slujesc sunt adunaţi laolaltă; acolo broaşte, ţânţari, cenuşă, grindină şi întuneric sunt luate drept minuni, aici se porunceşte soarelui şi lunii; acolo Dumnezeu merge înaintea poporului în chipul unui stâlp de nor şi de foc, aici însuşi Mântuitorul iese în întâmpinare cu sabia în mână, arătând că va lupta pentru armata Sa.

Vedeţi, aşadar, în ce fel minunile făcute în ţara făgăduinţei sunt mai mari decât cele făcute în Egipt sau în deşert? Dar putem înţelege prin ţara lui Dumnezeu Biserica, fiindcă sfinţilor care se află în ea toate vrerile lui Dumnezeu li se par minunate. Acelora însă care sunt în afara Bisericii, oricare lucru care chiar prin natura sa este uimitor nu le pare a fi minunat. Să fim, aşadar, în ţara lui Dumnezeu, să ne prefacem în chipul Său şi toate vrerile Sale minunate să le împlinească în noi.

„S-au înmulţit slăbiciunile lor şi după acestea s-au grăbit.”²⁴² Slăbiciunile cui s-au înmulţit? Bineînţeles, ale sfinţilor despre care se aminteşte mai sus că sunt în ţara Domnului. Când erau nesăbuiţi, necredincioşi, smintiţi şi robi ai feluritelor pofte şi desfătări, când trăiau în zgârcenie şi pizmă, atunci se înmulţeau slăbiciunile lor. După ce au fost botezaţi, binecuvântaţi, întorşi spre pocăinţă şi au lăsat în urmă greşelile trecutului, atunci s-au grăbit.

²⁴¹ Cf Psalmul 77,15.

²⁴² Psalmul 15,4.

96

Am citit în Epistola lui Barnaba²⁴³ — dacă vrea cineva să primească mărturie din ea că Dumnezeu i-a ales apostoli pe cei care erau mai păcătoşi întru toate. Şi, dacă erau mai răi decât toţi păcătoşii, se înmulţeau şi slăbiciunile în ei, de care vezi mai apoi cât de repede s-au lepădat. Lui Petru, ca şi fratelui său, Andrei, li s-a spus: „Vino şi urmează-Mă!”²⁴⁴ La fel şi lui Iacov şi Ioan, care îşi părăsesc tatăl, barca şi plasa de pescuit. Matei s-a ridicat de la masa sa de vameş şi devine apoi apostol. Zaheu coboară din copac şi devine sfânt. Pavel prigoneşte Biserica, se căieşte, crede, este botezat, propovăduieşte şi, supunându-se prigonirilor, i se taie capul. Ce [poate fi] mai grabnic decât această prefacere? Şi neamurile, înainte să se întoarcă la Domnul şi să audă prin Isaia: „Mai întâi bea aceasta şi fă-o repede”²⁴⁵, erau în toate slăbiciunile sau, după cum a fost tălmăcit de Symmachus, „în necazuri” ori, şi mai potrivit, „în idoli”, cum apare în varianta lui Theodotion şi în Quinta. Dar, cu toate că închinarea la idoli se înmulţea, totuşi, la primul cuvânt al apostolilor, ele au crezut şi s-au întors grabnic la Domnul.

²⁴³ Epistola luiBarnaba este scriere necanonică, datată cu aproximaţie între sfârşitul secolului I d.Hr. şi începutul celui de-al II-lea. în Codex Sinaiticus este inclusă în Noul Testament. Este citată de către Clement din Alexandria şi Origen. Primul care i-a contestat autenticitatea a fost Eusebiu de Cezareea, care în Istoria bisericească o include în rândul cărţilor dvTiâeydpeva (a căror autenticitate este contestată). Cf Eusebiu de Cezareea, Scrieri, partea I, PSB 13, traducere, studiu, note şi comentarii de pr. prof. T. Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 127.

²⁴⁴ Cf. Matei 4,19.

²⁴⁵ Isaia 9,1 (după Septuaginta).

97

în plus, şi Aquila tălmăceşte prin ftianovrjporra²⁴⁶, ceea ce de obicei la el înseamnă „statui”. Căci în ebraică se spune asaboth, acelaşi cuvânt care apare şi în: „Idolii neamurilor [sunt] argint şi aur”²⁴⁷. Mai departe, mi se pare că prin aceea că spune uponagcqiEvcjv, unde tălmăcitorii Septuagintei ziseseră: „s-au grăbit”, caută să arate un înţeles [mai] înalt. Şi anume că, după ce apostolii sau neamurile s-au întors întru Hristos, iar Domnul le-a iertat lor păcatele (căci asta înseamnă TrpoiKioagEvojv²⁴⁸, fiindcă le-au fost preschimbate metehnele TrpoÎKia²⁴⁹, adică „în dar”, fără a pretinde nimic în schimb), bianovripcrra, adică durerile, au sporit în ei, ştiind acum cât de adânci au fost apele în care s-au aflat şi din ce hău au fost scoşi, după cum spun şi cele scrise în Ecclesiast. „Cel care adaugă ştiinţă adaugă suferinţă”²⁵⁰ sau cele scrise de Pavel: „[Eu] care nu sunt vrednic să fiu numit apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu”²⁵¹. [Aceasta] se poate însă spune şi altfel: „Puterea în slăbiciune se desăvârşeşte”²⁵². Când apostolul este mai slab, atunci este mai puternic. Şi noi, dacă vrem să ajungem degrabă la Domnul, trebuie să ne înmulţim slăbiciunile, ca, ajunşi slabi în carne, să fim mai puternici în duh²⁵³.

²⁴⁶ AiaTTOVia - „muncă istovitoare, efort, trudă, osteneală”.

²⁴⁷ Psalmul 113,12.

²⁴⁸ ripoiKiaafiCvcov - „lucruri date ca zestre, date în dar”, de la TTpoiKÎw, „ofer în dar, ca zestre”.

²⁴⁹ IlpotKia - „gratuit, fără a pretinde nimic în schimb”.

²⁵⁰ Ecclesiastul 1,18.

²⁵¹1 Corinteni 15, 9.

²⁵² 2 Corinteni 12, 9.

²⁵³ Cf. 2 Corinteni 12, 10. Acest pasaj este reprezentativ pentru modul în care Fericitul Ieronim îmbină demersul exegetic cu „sensibilitatea” filologică. în primă instanţă, problema pe care o impune acest verset este cea a raportului dintre „înmulţirea slăbiciunilor” şi sensul expresiei „s-au grăbit”. Soluţia propusă, inspirată dintr-un pasaj din Epistola lui Barnaba, ar fi fost suficientă: numărul slăbiciunilor, adică al păcatelor, este direct proporţional cu „graba” convertirii celor ce îl descoperă pe Dumnezeu. Fericitul Ieronim însă nu se opreşte aici. Mereu atent la variantele de traducere din Hexapla lui Origen, un adevărat instrument de lucru în mâinile stridonianului, descoperă prin intermediul acestora noi oportunităţi de interpretare. Variantele „necazuri” (Symmachus), „idoli” (Theodotion), „statui” (Aquila), pentru ceea ce în Septuaginta este redat prin „slăbiciuni”, fac din întregul verset o aluzie la idolatria neamurilor înainte de venirea Mântuitorului. Traducerea lui Aquila, cu Siarrovqporra în sensul de „dureri-statui” pentru „slăbiciuni” şi TTpoiKiaapevtov pentru „s-au grăbit”, ar ascunde, în opinia Fericitului Ieronim, un alt înţeles mult mai înalt (sublimen). întoarcerea la Hristos aduce cu sine lacrimi de pocăinţă pentru perioada anterioară convertirii. Astfel, atât exegeza, cât şi analiza filologică scot în relief unitatea de profunzime a textului Scripturii, care, aici cel puţin, este doar în aparenţă periclitată de diferenţa dintre variantele de traducere.

98

„Nu voi strânge laolaltă adunările lor pentru vărsări de sânge.”²⁵⁴ Cel care vorbeşte este în mod clar Mântuitorul. într-adevăr, cine altcineva ar putea să spună: „Nu voi strânge laolaltă adunările lor pentru vărsări de sânge”? înţelege, aşadar, prin „[ale] lor” fie „ale neamurilor”, fie „ale apostolilor”. Dacă înţelegem „ale neamurilor”, acesta va fi înţelesul: „Deşi sunt vinovaţi de vărsare de sânge şi au săvârşit multe ticăloşii, totuşi, fiindcă după slăbiciuni s-au grăbit către Mine, adunările lor vor fi neprihănite şi cu totul străine de vărsare de sânge”. Dacă se referă la apostoli, acest înţeles va avea:

²⁵⁴ Psalmul 15, 4.

99

„Cu niciun chip nu Mi se vor mai aduce jertfe precum cele din Vechiul Testament, căci jertfa Noului Testament va fi duhovnicească”.

Însă, după un înţeles mai vechi, ar trebui să spunem şi astfel: că Dumnezeu îl va urî pe bărbatul care varsă sânge şi care înşală²⁵⁵; şi că va cere sângele celui nelegiuit din mâna străjerului, dacă acesta nu vrea să-i propovăduiască venirea mâniei lui Dumnezeu²⁵⁶; şi că îl va nimici pe cel care a smintit un micuţ²⁵⁷; şi că este limpede că cei ale căror mâini sunt pline de sânge nu pot să se strângă laolaltă în adunările Domnului, mai înainte de a fi curăţiţi prin duhul arderii²⁵⁸. Prin adunările Domnului trebuie să înţelegem bisericile de azi sau, ceea ce consider a fi mai potrivit, diferitele lăcaşuri cereşti dinaintea Tatălui, în care cel care a fost pătat de sângele păcatelor nu poate intra.

„Nu voi pomeni numele lor pe buzele Mele.”²⁵⁹ Pe sfinţi, ale căror slăbiciuni s-au înmulţit şi ale căror adunări pentru vărsare de sânge nu le voi strânge laolaltă, fiindcă s-au grăbit spre Mine, cu niciun chip nu-i voi numi cu numele dinainte, ci cu altele noi; adică, după ce-i voi fi botezat în izvorul Meu, nu-i voi numi ca înainte „fiii oamenilor”, ci „fiii lui Dumnezeu”. Sau [tâlcuind] altfel: „Voi schimba numele lor”, spune, „din Simon în Petru, fiindcă pe piatra lui este construită Biserica Mea²⁶⁰; din fiii lui Zevedeu în fiii

²⁵⁵ Cf. Psalmul 5,6.

²⁵⁶ Cf. Iezechiel 33,6.

²⁵⁷ Cf. Matei 18, 6; Marcu 9, 41; Luca 17,1-2.

²⁵⁸ Cf. Isaia 4, 4.

²⁵⁹ Psalmul 15, 4.

²⁶⁰ Cf Matei 16,18.

100

tunetului²⁶¹, căci acelora vreau să le încredinţez înaltele taine ale Evangheliei Mele”. Nu numai ale acestora, ci şi numele lui Avram şi al Sarei au fost schimbate, [pentru că] nu se cuvine ca numele celor a căror viaţă este diferită faţă de cea dinainte, prin întoarcerea la Domnul, să fie aceleaşi.

Totuşi altcineva va putea tâlcui aceste cuvinte: „Nu voi aminti numele lor pe buzele Mele” şi astfel: „Nu voi pomeni în fugă şi ca pe un lucru neînsemnat numele lor, ci îi voi avea în adâncul inimii Mele şi îi voi păstra în sufletul Meu”. După cum şi despre poporul necredincios se spune: „Acest popor Mă cinsteşte cu buzele sale, inima sa însă este departe de Mine”²⁶², tot astfel Dumnezeu nu îi pomeneşte cu glasul Său pe drepţii Lui, ci îi păstrează în partea cea mai profundă a sufletului Său.

„Partea moştenirii mele şi a cupei mele [este] Domnul; Tu eşti Cel care îmi vei înapoia mie moştenirea.”²⁶³ Mântuitorul nostru este numit în Scripturi „arhiereu”şi „împărat”. „Arhiereu” în: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec”²⁶⁴, iar „împărat” în: „Eu am fost făcut de El împărat peste Sion, muntele Său sfânt”²⁶⁵. Ca preot, partea Lui este Domnul. Căci este scris în Lege: „Fiilor lui Levi nu le voi lăsa moştenire în mijlocul fiilor lui Israel, pentru că Eu sunt partea lor, spune Domnul”²⁶⁶. De aceea nu au primit de la Iosua parte în ţara

²⁶¹ Cf. Marcu 3,17.

²⁶² Isaia 29,13.

²⁶³ Psalmul 15, 5.

²⁶⁴ Psalmul 109, 4.

²⁶⁵ Psalmul 2, 6.

²⁶⁶ Cf Numerii 18,20.

101

Iudeei, ci au fost împărţiţi în triburi, împlinindu-se prorocia: “Îi voi împărţi pe ei în Iacov şi-i voi risipi în Israel”²⁶⁷. Dacă leviţii nu vor avea altă parte decât Domnul, cu atât mai mult însuşi Cel care este arhiereu şi care îndrăzneşte a spune: „Tatăl, Care Se află în Mine, face lucrările Lui”²⁶⁸ are cele caracteristice Tatălui, [dar] şi partea Sa proprie.

Ca împărat, I se spune: „Cere-Mi şi îţi voi da Ţie neamurile ca moştenire şi marginile pământului în stăpânire”²⁶⁹. Să se observe cu câtă grijă este mânuit cuvântul în ambele [pasaje]! Despre Dumnezeu-Tatăl se spune: „Tu eşti partea moştenirii Mele”. „Eşti”, se spune, „nu ai fost”, pentru că întotdeauna Fiul Se află în Tatăl şi Tatăl în Fiul. Despre neamuri spune: „Tu îmi vei înapoia Mie moştenirea Mea”, căci au încetat a fi moştenirea Domnului când s-au înmulţit slăbiciunile lor şi s-au alcătuit adunările lor pentru vărsare de sânge. Se prea poate ca unii să socotească că şi versul de mai jos trebuie să facă referire la Dumnezeu-Tatăl, astfel încât înţelesul ar fi: „Fiindcă M-am deşertat, primind trupul robului Meu, şi din măreţia Mea am coborât pe pământ, înapoiază-Mi moştenirea Mea, adică pe Tine însuţi, în Care am fost întotdeauna, şi preaslăveşte-Mă cu slava pe care am avut-o la Tine înainte de a exista lumea²⁷⁰. Căci nu-Mi vei da o stăpânire nouă, ci vei înapoia moştenirea Mea, adică desăvârşirea şi firea dumnezeiască, pe care de aceea Mi s-a părut că nu

²⁶⁷ Facerea 49, 7.

²⁶⁸ Io an 14,10 (Codex Bezae Cantabrigiensis).

²⁶⁹ Psalmul2, 8.

²⁷⁰ Cf. Ioan 17,5.

102

o am, deoarece am primit chip de om”. Apoi, prin aceea că spune: „Şi a cupei Mele”, fără îndoială că în Scripturi uneori cuvântul „cupa” se foloseşte cu sensul de „băutură râvnită” şi de „bucurie”, după cum e scris: „Cupa Ta care mă ameţeşte este atât de bună”²⁷¹ sau în altă parte: „Voi primi cupa mântuirii şi voi chema numele Domnului”²⁷². După cum Mântuitorul nostru este mâncarea şi băutura noastră (de vreme ce ne hrănim cu trupul Său şi bem sângele Său), la fel Tatăl este hrana şi paharul naturii omeneşti asumate de Mântuitorul, adică dumnezeirea [Fiului este] una şi aceeaşi cu Dumnezeu-Tatăl.

„Sforile²⁷³ mi-au căzut în [locuri] minunate; căci moştenirea mea este minunată pentru mine.”²⁷⁴ În locul acestui singur popor, am primit spre stăpânire moştenirea întregii lumi; şi din lume nu pe oricine, ci pe cei puternici. Căci asta înseamnă „în [locuri] minunate”, fiindcă în greceşte se spune: “În cei puternici”²⁷⁵, potrivit cu [versetul]: „Domnul [este] tăria mea, scăparea mea şi izbăvirea mea”²⁷⁶ sau în acord cu altul: „Tăria mea şi lauda mea este Domnul”²⁷⁷. Dacă cineva este minunat şi puternic, acesta face parte din moştenirea

²⁷¹ Cf. Psalmul22,6.

²⁷² Psalmul 115,4.

²⁷³ Funes din textul latin traduce grecescul axiovia (care echivalează, la rândul său, forma ebraică habalim). Ixtvia sunt funiile folosite la măsurarea unei porţiuni de teren. În acest caz, ca şi în Deuteronomul 32, 9, denumesc porţiunea de teren delimitată prin intermediul lor.

²⁷⁴ Psalmul 15,6.

²⁷⁵ Ev TOÎq KpcmaTOic; (după Septuaginta).

²⁷⁶ Psalmul 17,1.

²⁷⁷ Psalmul 117,14.

103

Domnului. De aceea însuşi Teofil, „prietenul lui Dumnezeu” sau „cel care-L iubeşte pe Dumnezeu”, fiindcă era un astfel de om încât a cerut ca Evanghelia să fie scrisă pentru el, este numit KpaTiCTTOc;²⁷⁸, adică minunat şi puternic, ceea ce a fost tălmăcit de tălmăcitorii latini mai simplu prin „preabunule Teofile”²⁷⁹.

Apoi, sfoara se utilizează la împărţirea terenurilor şi oricând se distribuie loturile sau se stabileşte birul de plătit pentru fiecare lot, aşa cum [se arată] şi în Cartea lui Iosua Navi²⁸⁰. îngerul care are de gând să construiască Ierusalimul se arată prorocului ţinând [în mâini] sfoara [de măsurat] şi mai întâi măsoară, în conformitate cu planul şi orânduiala cetăţii, dimensiunea [cea mai potrivită] dintre toate, apoi construieşte ceea ce a măsurat²⁸¹. şi în cântarea din Deuteronom citim: „Partea Domnului a fost făcut poporul său, al lui Iacov, sfoara moştenirii²⁸² sale, Israel”²⁸³. Şi în Cartea a II-a a Regilor, după ce David i-a învins pe moabiţi, Scripturile menţionează că au fost despărţiţi cu două funii cei ce trebuiau să fie ucişi şi două funii cei ce trebuiau lăsaţi să trăiască²⁸⁴. Însă ce înseamnă faptul că unii dintre moabiţi sunt separaţi spre a

²⁷⁸ Forma de superlativ a adjectivului dyaGoq.

²⁷⁹ Luca 1,3.

²⁸⁰ Cf. Iosua 17,18 (după Septuaginta).

²⁸¹ Cf. Zaharia 1, 1-3 (după Septuaginta).

²⁸² în Vulgata, funiculus hereditatis în Septuaginta, ooiviapa KÂrpovopiag; în Textul masoretic, hebel nahalat, partea de moştenire delimitată prin funia de măsurat (to ctxoiviov, ou; hebet).

²⁸³ Deuteronomul 32, 9.

²⁸⁴ Cf. 2 Regi 8,2 (după Septuaginta).

104

muri şi alţii spre a trăi, ne arată Orfa şi Rut, dintre care una, întoarsă spre idoli şi spre ţara dinainte, este hărăzită morţii, iar cealaltă, urmându-şi soacra²⁸⁵, al cărei nume se traduce prin „dulce”, spune: „Poporul tău, poporul meu, Dumnezeul tău, Dumnezeul meu”²⁸⁶.

Aşadar, şi noi, dacă vrem să facem parte din moştenirea şi sfoara Domnului, să fim puternici şi viguroşi şi să spunem: „Pe toate le pot prin Cel care mă întăreşte, Hristos”²⁸⁷. Nimic slab să nu fie în noi, nimic vlăguit, nimic care să fie socotit nevrednic de a fi primit de către un moştenitor. Prin urmare, Hristos Se laudă cu oamenii Săi drepţi şi spune: „Căci moştenirea Mea este minunată pentru Mine”. Vrei să ştii care moştenire a Mântuitorului a fost minunată? Priveşte-l pe Petru, uită-te la Pavel, la toţi apostolii şi sfinţii, în măsura în care au dat întregii lumi credinţa, şi vei vedea moştenirea lui Hristos minunată!

În schimb, Aquila a tradus: „Într-adevăr, moştenirea Mea este cea mai frumoasă pentru Mine”. Şi aceasta ca să se împlinească ceea ce se spune în Cântarea Cântărilor. „Toată eşti frumoasă, iubita mea, şi n-ai niciun cusur”²⁸⁸. Şi iarăşi: „Iată, ce frumoasă eşti, iubita mea! Iată, ce frumoasă [eşti], [cu] ochii tăi de porumbiţă!”²⁸⁹ Tu, care eşti frumoasă şi puternică, fiind asemănătoare cu cei despre care se cântă: „Frumuseţea ta

²⁸⁵ Noemina.

²⁸⁶ Rut 1,16.

²⁸⁷ Filipeni 4,13.

²⁸⁸ Cântarea Cântărilor 1, 7.

²⁸⁹ Cântarea Cântărilor 1,14.

105

şi strălucirea ta”²⁹⁰, îl vei auzi pe logodnic: „Uită poporul tău şi casa tatălui tău, căci Regele a poftit frumuseţea ta”²⁹¹.

„îl voi binecuvânta pe Domnul, Care mi-a dat înţelegere; mai mult, până şi noaptea m-au dojenit rărunchii mei.”²⁹² Cel care mai târziu [va] spune: „Carnea mea se va odihni întru nădejde, fiindcă nu vei părăsi sufletul meu în iad, nici nu vei lăsa pe omul drept al Tău să vadă stricăciunea”²⁹³ spune acum în conformitate cu acestea: „Voi binecuvânta pe Domnul, Care mi-a dat înţelegere; mai mult, până şi noaptea m-au dojenit rărunchii mei”. Dar în ce fel primeşte înţelegere Cel care este [însăşi] înţelepciunea²⁹⁴? Iar când se spune: „Iisus creştea prin vârstă, prin înţelepciune şi prin har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor”²⁹⁵, nu atât Fiul este învăţat de Tatăl, cât Omul de firea Sa dumnezeiască. în legătură cu aceasta este şi prezicerea prorocului despre Cel care a înflorit din tulpina lui Iesei: „Duhul Domnului Se va odihni peste El, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii”²⁹⁶.

Pentru a zdrobi sminteala ereticilor arieni, Aquila şi Theodotion au tălmăcit mai bine, spunând: „Voi binecuvânta pe Domnul, sfătuitorul meu”; aşa încât Tatăl I-a dat Fiului nu atât înţelepciunea şi înţelegerea, pe care [Acesta] înainte nu le-ar fi avut, cât mai degrabă Şi-a unit sfatul Său cu judecata

²⁹⁰ Psalmul 44,5.

²⁹¹ Psalmul 44,12-13.

²⁹² Psalmul 15, 7.

²⁹³ Faptele 2,26-27.

²⁹⁴ Cf. 1 Corinteni 1,24.

²⁹⁵ Luca2, 52.

²⁹⁶ Isaia 11,2.

106

Acestuia. După cum în Pilde înţelepciunea spune că ea a fost sfătuitoarea lui Dumnezeu, când aceasta se bucura de zidirea lumii şi se veselea în fiecare zi²⁹⁷, la fel aceeaşi înţelepciune, prin faptul că a primit trup omenesc, a murit şi a înviat, arată că nu a fost fără sfatul Tatălui, ci în conformitate cu ce s-a scris: „Să fac voia Ta, Dumnezeul meu, am voit”²⁹⁸.

Dar şi cele ce urmează: „Mai mult, până şi noaptea m-au învăţat rărunchii mei” trebuie tălmăcite astfel încât prin „rărunchi” să înţelegem „gânduri ascunse şi simţământ lăuntric”, această îSiwpa²⁹⁹ fiind proprie Scripturilor. Căci, după cât îmi aduc aminte, nu găsesc să fi citit vreodată pe vreunul dintre filosofi, retori, poeţi sau chiar medici care promit cunoaşterea naturii trupurilor care să fi folosit „rărunchi” în sensul de „judecată şi cugetare adâncă”. Scriptura însă foloseşte această exprimare; aşa încât, când vrea să arate ceva secret, ascuns sau tainic, spune: „Dumnezeule, Care cercetezi inimile şi rărunchii”³⁰⁰. Şi lucrurile stau astfel pentru că inima este ascunsă, iar părţile mai ascunse ale inimii sunt rărunchii. Şi în Cartea înţelepciunii, care este numită „a lui Solomon”, am găsit scris: „Dumnezeu este martorul rărunchilor săi, cercetătorul drept al inimii sale şi ascultătorul limbii sale”³⁰¹. Şi în Cartea patriarhilor³⁰², deşi se numără printre scrierile apocrife,

²⁹⁷ Cf Pildele 8,12-31.

²⁹⁸ Psalmul 39,11.

²⁹⁹ TSiwpa - „fel de exprimare specific unei cărţi, unui autor; particularitate stilistică”.

³⁰⁰ Psalmul 7,9.

³⁰¹ înţelepciunea lui Solomon 1, 6.

³⁰² Cartea patriarhilor sau Testamentele celor doisprezece patriarhi este o lucrare pseudo-epigrafică care pretinde a conţine ultimele cuvinte ale celor doisprezece fii ai lui Iacov întemeietorii celor douăsprezece triburi ale lui Israel.

107

aşa am găsit [scris] că, aşa cum fierea este făcută pentru mânie, la fel rărunchii pentru pricepere şi abilitate [au fost făcuţi]³⁰³.

flavoupyia³⁰⁴, adică priceperea, se poate înţelege în sens bun sau în sens rău: în sens bun, după Cartea Pildelor. „Ca să se dea celor nevinovaţi priceperea, celui mai tânăr însă minte şi înţelegere”³⁰⁵, sau în sens rău, după cum [spune] apostolul: „Mă tem însă ca mintea voastră să nu fie abătută de la curăţenia întru Hristos, după cum a abătut şarpele pe Eva prin priceperea sa”³⁰⁶. Aşadar, ceea ce spune Domnul este: „Ştiinţa Mea, cugetarea adâncă şi simţământul lăuntric al inimii au fost nu doar în ceruri cu Mine, ci chiar atunci când am

³⁰³ IldvTa ydp ev Taei âtrairioev 6 ©eoc; KaÂcr Tac; ttevte aîa0riai; Tf) XEiţaÂr], Kai tov Tpaxrăov auvdtTTEi Tfţ xEcţaărj, Kai Tpixaţ Tipoi; Soav eito xapSiav dc; (jpovrCTiv, xoiÂiav dc; Siaxpiaiv CTTopaxou, xaăapov Trpoc; uydav, rjirap TTpoţ 9upov, xoArjv upog tnxpiav, dţyeAwTa aTTAfjva, vfpouc; dc; tiavoupyiav, i(njac; eîq Sdvaţuv, TTăupdq îc; 0rjxrv, oatţdv dc; iaxdv, xai Ta dţiţc; (PG 2,1108) - „Că pe toate întru rânduială le-a făcut Dumnezeu bune: cele cinci simţuri pentru cap, grumazul îl leagă de cap, părul pentru slavă; mai apoi inima spre chibzuinţă, pântecele spre deşertarea stomacului, traheea pentru sănătate, ficatul spre mânie, fierea spre amărăciune, spre râs splina, rărunchii spre pricepere, şalele spre putere, coastele spre susţinere, coapsele spre tărie şi [tot aşa] pe toate celelalte”.

³⁰⁴ Llavoupyia - „capacitate de a face ceva, abilitate, pricepereviclenie, şiretenie”.

³⁰⁵ Pildele 1,4.

³⁰⁶ 2 Corinteni 11,3.

108

zăbovit în noaptea acestui veac şi în întuneric au fost cu Mine şi M-au învăţat şi niciodată nu Mi-au lipsit, astfel încât, orice nu reuşea să facă slăbiciunea trupului, cugetul şi firea dumnezeiască împlineau”. Cele spuse ar putea fi înţelese şi astfel: „M -au învăţat rărunchii Mei, care cuprind înţelepciunea profundă a divinităţii; prin ea am fost învăţat să nu dau înapoi din faţa patimilor care Mă aşteaptă, a chinurilor crucii şi a slăbiciunii omeneşti”.

Mai mult, fiindcă viaţa Mântuitorului este o pildă, cine altcineva ar putea spune că e lipsit de păcat nu numai când e treaz, ci chiar şi în somn, şi că a rămas neatins de toate nălucirile cărnii? Până şi oamenii drepţi, care îşi doresc să fie aidoma Stăpânului şi învăţătorului lor, îşi păzesc cu toată grija inimile, şi nu doar când sunt treji, ci şi în somn, ca să nu fie învinşi [de păcat], adică nu doar ziua, ci şi noaptea. Mai trebuie să ţinem seama şi că a spus: „Mai mult, până şi noaptea m-au dojenit rărunchii mei”, ca să arate că, înainte de a se face noapte sau înainte ca Mântuitorul însuşi să înceapă a fi în noapte, El a fost învăţat tot timpul de înţelepciunea Sa.

Există şi o altă tălmăcire, pornind de la faptul că Scriptura vorbeşte tot timpul despre calităţile lui Dumnezeu prin asemănare cu însuşirile omeneşti. De vreme ce se spune, de exemplu, că [Dumnezeu] are picioare, ochi, urechi, mâini şi altele de acest fel, atunci prin rărunchi trebuie să se înţeleagă locurile seminţelor. După cum originea oamenilor şi părţile trupului omenesc sunt ascunse în sămânţă, tot aşa şi începutul gândurilor noastre şi originea cugetărilor noastre au rărunchii lor. Astfel că, mai înainte de a trece ceva în faptă sau în cuvânt, cugetarea îl pune deja tacit în mişcare, în

109

desfăşurarea ei, şi îl cercetează. Ca să se înţeleagă astfel că Domnul şi Mântuitorul nostru, pe Care îl povăţuia în fiecare zi Cuvântul lui Dumnezeu, nu numai prin faptă şi vorbă, ci nici măcar prin cuget sau începuturile cugetului, care se numesc uponaGeiac;³⁰⁷, n-a putut să păcătuiască. Nu pentru că Dumnezeu şi Omul ar fi diferiţi, ci fiindcă Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu sunt Unul şi Acelaşi, iar uneori Se roagă ca om, alteori împlineşte [rugăciunile] ca Dumnezeu.

„Îl vedeam pe Dumnezeu tot timpul înaintea ochilor mei, fiindcă stă la dreapta mea ca să nu mă clintesc.”³⁰⁸ Pentru cuvântul latinesc providebam309, în greacă este scris TTpoopoipriv³¹⁰, mai bine însă apare în ebraică: sebethi, ceea ce am putea reda în latină prin „puneam”. Astfel încât [tălmăcirea corectă] ar fi: “Îl puneam pe Domnul tot timpul înaintea ochilor Mei, la dreapta Mea, şi nu puteam fi biruit de înşelătoria vrăjmaşilor”.

Totodată, ia bine seama că în noi se află puterea de a-L pune pe Domnul înaintea ochilor noştri! Cel care este drept şi este asemănător Mântuitorului îl pune pe Dumnezeu la dreapta sa şi spune: „De aceea este la dreapta mea, ca să nu mă clintesc”. De aceea îl pune la dreapta sa, deoarece îl are înaintea ochilor săi ca înaintemergător, căruia îi urmează. Însă cine e păcătos şi aruncă în spatele său cuvântul Domnului, pentru acela Domnul este la stânga sa. Când diavolul L-a zărit pe

³⁰⁷ npoTraOeioc - „presentiment, intuiţie; aprehensiune”.

³⁰⁸ Psalmul 15, 8.

³⁰⁹ „Vedeam înaintea mea.”

³¹⁰ „Vedeam înaintea mea.”

110

El în stânga păcătosului, se mută pe dată în dreapta sa, ca să ocupe locul Domnului şi să se împlinească ceea ce s-a scris despre Iuda: „Să stea diavolul la dreapta sa”³¹¹. Nu e cazul să discutăm aici de ce acest lucru este prezentat ca o rugăciune, şi nu ca expunere a unui fapt. Aşadar, Domnului Mântuitor sau, prin mijlocirea Domnului, sfinţilor Săi, Dumnezeu le stă întotdeauna la dreapta. într-adevăr, omul drept nu are parte stângă şi, în orice parte s-ar întoarce, „îngerul Domnului îi înconjoară pe cei care se tem de El şi îi izbăveşte”³¹².

Vrei să ştii [de ce] omul drept nu are parte stângă? Când Moise a ridicat ambele mâini în forma crucii la cer, nu e scris că Aaron era la dreapta sa şi Or la stânga, ci că dintr-o parte a stat Aaron, dintr-alta Or. Şi în Cartea Judecătorilor, Aod a cărui taină este mare şi complicată -, acea căpetenie care avea sabia la şold şi a retezat poftele trupeşti, ba şi pe un adversar neghiob şi gras l-a străpuns cu spada sa, apare din acest motiv descris ca dp(j)OTpo5iO(;, care are ambele mâini drepte, ceea ce noi putem traduce în latină prin ambidexter.313

Cineva ar putea să obiecteze: „Dacă omul drept nu are parte stângă, în ce fel este arătată înţelepciunea ca având dreaptă şi stângă?” Un cititor atent va cumpăni cu uşurinţă câtă deosebire este între dreapta şi stânga înţelepciunii, fiindcă îşi va da seama despre care lucruri se povesteşte că ar fi în dreapta acesteia şi care în stânga. Căci se spune: „Lungimea veşniciei şi a anilor vieţii [este] în dreapta sa, însă în stânga

³¹¹ Psalmul 108,5.

³¹² Psalmul 33,7.

³¹³ Ambidextru, cel care se foloseşte cu aceeaşi îndemânare de ambele mâini.

111

sa bogăţia şi slava”³¹⁴. Vezi că timpul veşniciei şi viaţa veşnică sunt aşezate în dreapta înţelepciunii, iar lucrurile cărnii, cele trecătoare şi care dispar [chiar] când credeam că le stăpânim, adică bogăţia şi slava, sunt puse în stânga ei, în conformitate cu aceea că în ziua Judecăţii unii vor sta în dreapta, iar alţii în stânga. Adică mieii şi oamenii drepţi în dreapta, iar iezii şi păcătoşii în stânga ei³¹⁵.

Dar şi acest lucru l-ar putea respinge un cititor tipicar, [căci] în ce fel susţinem că Dumnezeu stă la dreapta celui drept, iar diavolul la stânga celui păcătos, de vreme ce despre Domnul nostru se spune în Zaharia: „Şi diavolul stătea la dreapta sa ca să i se împotrivească”³¹⁶? Cel care ar aduce această obiecţie să citească şi cele care urmează, fiindcă, atunci când Satana stătea la dreapta Sa, hainele lui Iisus erau murdare. Este firesc pentru Cel care a luat asupra Sa păcatele noastre şi a purtat greşelile noastre să-l aibă pe diavol în dreapta Sa nu atât din cauza Sa, cât din cauza veşmintelor murdare³¹⁷. În acelaşi timp, [trebuie] să se ţină seama că nu

³¹⁴ Pildele 3,16.

³¹⁵ Cf. Matei25,33. Vezi şi interpretarea acestui pasaj dată de Sfântul Ioan Gură de Aur (Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a treia, traducere, introducere, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,

1994, p. 896). Spre deosebire de acesta, a cărui interpretare miza pe dualitatea folositor-nefolositor (oile sunt folositoare, iar iezii/ţapii sunt nerodnici), Fericitul Ieronim scoate în evidenţă contrastul pur-impur (mieiioile sunt curaţi, în vreme ce iezii sunt întinaţi de păcat).

³¹⁶ Zaharia 3,1.

³¹⁷ Murdare cu păcatele omenirii asumate de Hristos.

112

spune: „Diavolul stătea învingător şi triumfător”, ci în învrăjbire cu Mântuitorul, gata de luptă, dar în îndoială [cu privire la deznodământ], fiindcă nici măcar nu începuse încă să lupte. „Ca să I se împotrivească”. Satana I se împotrivea pentru că, aşa cum am spus, Iisus avea hainele murdare din cauza păcatelor noastre. Însă, după ce a auzit: „Domnul, Care a ales Ierusalimul, să-ţi poruncească ţie!”³¹⁸, nu a mai stat la dreapta, ci s-a retras în spatele şi la picioarele Lui. îndată Iisus, Marele Preot³¹⁹, primeşte roba, este îmbrăcat în veşminte strălucitoare şi, atribuindu-I-se autoritate împărătească, adică fiind alăturat lui Zorobabel³²⁰, construieşte Biserica şi zideşte Ierusalimul duhovnicesc.

„De aceea s-a veselit inima mea şi s-a bucurat limba mea.”³²¹ Cuvintele „de aceea” trebuie legate de cele de mai sus, ca să se înţeleagă că aceasta a fost pricina bucuriei ori a veseliei, şi anume că necontenit L-a avut pe Dumnezeu înaintea ochilor şi că, deoarece Acesta stă la dreapta Sa, El niciodată nu S-a clintit. în acest fel, succesiunea celor spuse devine următoarea: „S-a bucurat inima Mea şi limba Mea s-a veselit”, adresând Tatălui o cântare de mulţumire pentru mântuirea oamenilor, deoarece, „câtă vreme am stat şi am îndurat moartea pe cruce, Domnul S-a aşezat la dreapta Mea”. Acest pasaj aduce mărturie împotriva celor ce consideră că părţile trupului înfăţişate în Scripturi trebuie întotdeauna să

³¹⁸ Zaharia 3,2.

³¹⁹ Iosua, arhiereul din vedenia lui Zaharia, arhiereu care îl prefigurează pe Hristos.

³²⁰ Cf. Zaharia 4, 9.

³²¹ Psalmul 15, 9.

113

fie înţelese în sens literal. într-adevăr, să răspundă aceştia: în ce fel limba se veseleşte prin ea însăşi sau cum poate limba, ca şi cum ar simţi sau ar înţelege, să aibă propria [ei] bucurie? De altfel, nu spune: „S-a veselit inima”, ci: „S-a veselit inima Mea”. Aşadar, despre limbă trebuie să înţelegem că are, la fel ca şi celelalte membre, toate însuşirile [trupului], după acea [spusă a] lui Solomon: „În puterea limbii [sunt] moartea şi viaţa”³²². Pe de altă parte, trebuie să notăm că în alte ediţii şi chiar în Septuaginta, din acest pasaj: „S-a veselit limba Mea” care se găseşte astfel în Faptele apostolilor³²³ şi în ediţia mai larg răspândită acum³²⁴ cuvântul „limbă” lipseşte, fiind înlocuit cu „slavă”, care în ebraică este numită chabod, pe când cuvântul pentru „limbă” este lason.

De vreme ce pentru retori slava constă în laudele primite pentru discursurile lor, la fel cum slava medicului constă în practicarea artei medicinei, a atletului în forţă, iar slava celorlalte arte în atingerea ţelurilor pe care şi le-au propus, socotesc că de aceea s-a spus „limbă” prin care se scoate la iveală ceea ce simte în loc de „slavă”. Bineînţeles, prin această slavă trebuie să înţelegem slava acelui Om asumat de Hristos, despre care se spune în alt loc: „Slava Mea şi Cel care înalţă capul Meu [eşti]”³²⁵. Sau apostolii sunt cei ce trebuie înţeleşi ca fiind slava Sa, deoarece L-au proslăvit în toată lumea, aşa cum zicem şi că slava păstorului este o

³²² Pildele 18,21.

³²³ Cf. Faptele 2,26.

³²⁴ Cel mai probabil textul face referire la una dintre versiunile din corpusurile Vetus latina sau Itala, care adunau traducerile cele mai „populare” ale Bibliei printre creştinii latinofoni ai secolului al IV-lea.

³²⁵ Psalmul 3,4.

114

turmă mare, slava profesorului sunt elevii învăţaţi, iar slava împăratului e o armată puternică. Pe de altă parte, fiindcă Ioan a spus: „Vedem slava Sa, slavă ca a Celui Unul-Născut din Tatăl, plin de har şi adevăr”³²⁶, iar într-un alt pasaj este scris: „Ridică-te, slava Mea, ridică-te”³²⁷, [trebuie] să înţelegem că este a Mântuitorului acea slavă pe care apostolii au văzut-o în smerenia trupului Său, pentru ca astfel cu ochi mai pătrunzători să cuprindă nu ceea ce arăta, ci ceea ce ascundea în trup.

„Ba şi trupul meu se va odihni întru nădejde. Fiindcă nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei lăsa pe sfântul Tău să vadă stricăciunea.”³²⁸ De prisos să mai vrem să discutăm despre aceste cuvinte, care au fost deja explicate de apostoli³²⁹. Să vorbim, aşadar, despre cele care, ca unele mai puţin importante, au fost lăsate deoparte. A spus: „Trupul va sălăşlui întru nădejde”, deoarece Mântuitorul a coborât la cei morţi cu nădejdea învierii de acolo. Şi nu a spus: „Va sălăşlui” sau: „Se va odihni”, cum citim în codicii latini, ci: KorraGKrvioai³³⁰, adică „va pribegi”, ca înţelesul să fie: va zăbovi foarte puţin acolo şi îi va vedea în trecere pe cei de jos, iar sufletul nu-I va rămâne în iad. „Putere am de a pune sufletul Meu şi de a-l lua din nou.”³³¹ Nici nu va fi lăsat de către Tatăl să vadă stricăciunea. Însă spune: „Să vadă” în loc de: „Să simtă”, potrivit cu acea îdiojpa³³² a Scripturilor:

³²⁶ Ioan 1,14.

³²⁷ Psalmul 56,11.

³²⁸ Psalmul 15,9-10.

³²⁹ Cf Faptele 2,24-32; 13,34-37.

³³⁰ Forma de viitor activ, persoana a III-a singular, a verbului kcctaaKrvdu) - „a-şi aşeza cortul (aKfjvoq)”,.» a se stabili, a locui”.

³³¹ Ioan 10,18.

³³² Particularitate stilistică, fel de exprimare specific unui autor, unei cărţi.

115

„Cine este omul care trăieşte şi nu va vedea moartea?”³³³; şi în alt loc: „[Pe El], Care deşi nu cunoscuse păcatul, pentru noi [L-]a făcut păcat”³³⁴. Ia seama, totodată, că Domnul a avut şi trup şi suflet; trupul care a fost pus în mormânt şi sufletul care a coborât la cei morţi. Şi, după cum trupul fără suflet este trup întreg, la fel şi sufletul fără carne este suflet întreg, căruia nu i-a lipsit nicio proprietate specifică firii pe care îndeobşte o are sufletul omenesc fără de păcat.

Acest punct se opune unei noi erezii³³⁵. Unii argumentează că, deoarece Domnul a intrat prin uşile închise³³⁶, nu a înviat în acelaşi trup în care a murit. Să asculte atunci [aceştia] ceea ce însuşi Domnul aminteşte aici: „Ba şi trupul Meu se va odihni întru nădejde”. Bineînţeles, după ce Mântuitorul a pătimit şi a murit, acel trup care a fost viu a fost pus în mormânt. Aşadar, tot acesta, care a zăcut mort şi neînsufleţit în mormânt, a şi înviat. însă, dacă acelaşi trup a înviat, în ce fel argumentează unii că în Domnul nu trupul nostru a înviat, ci unul duhovnicesc şi preamărit? Nu spunem nici că am nega că trupul lui Hristos a luat acea slavă pe care noi credem că până şi sfinţii o vor primi. Căci acest [trup] stricăcios va fi îmbrăcat atunci în nestricăciune şi acest [trup] muritor va fi îmbrăcat în nemurire³³⁷. Ci că, aşa cum, înainte de a pătimi,

³³³ Psalmul 88, 47.

³³⁴ 2 Corinteni 5,21.

³³⁵ Discuţiile cu privire la natura trupului înviat al lui Hristos şi al oamenilor la învierea morţilor erau specifice controverselor origeniste din veacul al V-lea. (n.ed.)

³³⁶ Cf. Ioan 20,26.

³³⁷ Cf. 1 Corinteni 15, 53.

116

când S-a schimbat la faţă şi S-a arătat în slavă pe munte, El a avut acelaşi trup pe care îl avusese şi pe pământ deşi al altei slave, la fel şi după înviere în El trupul a avut aceeaşi fire cu cea pe care a avut-o înainte de a pătimi, dar o înfăţişare mai slăvită şi mai măreaţă, împlinindu-se ceea ce a spus Pavel: „Şi astfel de acum încolo noi nu mai cunoaştem pe nimeni după trup; şi, dacă L-am cunoscut pe Hristos după trup, acum însă nu-L mai cunoaştem [aşa]”³³⁸.

Mă văd silit să spun aici o vorbă a apostolului: „O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoaşterii lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!”³³⁹ Dumnezeu-Fiul, Dumnezeu Cuvântul, cât timp a fost în ceruri, iar oamenii nu au păcătuit într-atât încât El însuşi să coboare la ei, a rămas, simplu şi cu o singură fire, împreună cu îngerii, Tronurile, Domniile şi celelalte puteri³⁴⁰. Însă, când a coborât la oameni, adică la cei alcătuiţi din suflet şi trup, a venit şi El în firea [noastră] îndoită, temându-Se ca [nu cumva] cei alcătuiţi din trup şi suflet să nu poată îndura firea unică [a lui Dumnezeu]. Pe de altă parte, fiindcă în iad sufletele sunt ţinute fără trupuri suflete simple prin firea lor -, nu Dumnezeu Cuvântul³⁴¹,

³³⁸ 2 Corinteni 5,16.

³³⁹ Romani 11,33.

³⁴⁰ Cf. Colo seni 1,16.

³⁴¹ Afirmaţia Fericitului Ieronim, pe care Morin o califică drept o eroare mai degrabă prin alegerea nepotrivită a cuvintelor decât prin înţelesul urmărit (verbis magis... cuam sensu, Morin, p. 382), se află în contradicţie cu dogma ortodoxă a învierii Domnului. Leonţiu din Bizanţ susţine că „sufletul [Domnului Iisus Hristos] nu pentru firea Lui (căci pe aceasta o avea asemenea cu toate celelalte suflete), ci pentru dumnezeirea Cuvântului cu care a coborât şi la iad a putut nu numai să nu fie ţinut de iad, ci a şi dezlegat legăturile celor care erau ţinuţi acolo, care au crezut în El (împotriva lui Nestorie şi Eutihie, PG 2, 1341C, apud Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,2003, p. 176).

117

nici Omul alcătuit din trup şi suflet, ci doar sufletul Său a coborât în iad, aşa încât şi locuitorii acelui tărâm să-L vadă în felul în care are nevoie de El fiecare loc. Ştiu şi că mulţi, fiindcă Biserica e trupul lui Hristos, iar noi suntem membrele ei, înţeleg după dvaywyrţv³⁴² că cei mai puţin desăvârşiţi sunt trupul lui Hristos, iar cei desăvârşiţi, sufletul Său; sau că cei ce urmează înţelesul istoric sunt trupul, iar cei care se înalţă la înţelesul duhovnicesc, sufletul.

„Mi-ai făcut cunoscute căile vieţii, mă vei umple de bucurie cu chipul Tău, desfătări sunt în dreapta Ta până la sfârşit.”³⁴³ De vreme ce trupul Său nu a văzut stricăciune şi sufletul Său nu a rămas în iad, urcând după înviere învingător la cer, spune din ipostaza acelui Om care înviase: „Mi-ai făcut cunoscute căile vieţii, adică am învăţat cum sunt eliberaţi oamenii din iad şi în ce chip [pot] să dobândească viaţă veşnică”. Ţine cont, totodată, că Cel care este Calea şi viaţa a spus că a învăţat căile vieţii, adică în ce fel să-L urmeze oamenii pe El, Care este Calea şi Viaţa. Şi cred că, aşa cum vorbeşte ca despre un alt adevăr când le spune iudeilor: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi”³⁴⁴, deşi El însuşi este Adevărul, tot

³⁴² Potrivit interpretării anagogice, mistice.

³⁴³ Psalmul 15,11.

³⁴⁴ Ioan 8,31-32.

118

astfel, deşi El însuşi este Viaţa, vorbeşte ca despre o altă viaţă şi, deşi El însuşi este Calea, spune că I-au fostarătate alte căi sau, după cum apare în textul ebraic, „calea”.

Astfel că trupul pe care l-a primit şi, prin trupul Său, tot neamul omenesc se bucură că i-au fost cunoscute cele care fuseseră proprii dumnezeirii Fiului. De aceea spune că Se bucură şi că bucuria [Lui] împreună cu Tatăl (căci aceasta înseamnă „cu chipul Tău”, din versetul: “Îi vei umple de bucurie cu chipul Tău”³⁴⁵) îl este deplină şi desăvârşită, iar desfătarea de negrăit, fiindcă şade la dreapta Tatălui şi împlineşte [cuvântul Scripturii]: „A spus Dumnezeu Domnului meu: «Şezi de-a dreapta Mea, câtă vreme îi fac pe duşmanii Tăi scaun pentru picioarele Tale»”³⁴⁶. Fiul şade de-a dreapta Tatălui, Care domneşte în slavă, şi, fiindcă l-a văzut pe Ştefan, primul Său mucenic, luptându-se împotriva iudeilor, S-a ridicat de pe tron şi S-a aşezat de-a dreapta Tatălui, ca şi cum El însuşi ar lupta pentru mucenic.

Aceasta este bucuria, aceasta este fericirea de la sfârşitul iconomiei [dumnezeieşti] sau al biruinţei. Căci, în loc de „sfârşit”, în variantele lui Aquila şi Theodotion şi în toate celelalte ediţii, cu excepţia variantei lui Symmachus şi a Septuagintei, apare „biruinţă”, pentru că El a pătimit, a înviat şi biruitor a pătruns în ceruri, ca să-l aşeze pe om la dreapta Domnului.

Trebuie să se ţină seama şi că în acest pasaj, unde citim: „Mă vei umple de bucurie”, Theodotion adaugă: „Şapte bucurii” şi: „Cu chipul Tău bucuria în dreapta Ta. Biruitorului”, iar

³⁴⁵ Psalmul 20, 6.

³⁴⁶ Psalmul 109,1.

119

Aquila şi Symmachus au tălmăcit prin: „Deplinătatea bucuriilor cu chipul Tău” sau: „înaintea chipului Tău” şi celelalte. Se întreabă poate cineva de ce Theodotion a spus „şapte” în loc de „deplinătate”? Acest lucru îl va putea afla cu uşurinţă cine are cât de puţine cunoştinţe de limbă ebraică. Căci cuvântul saba, după cum am spus deja şi în cartea Quaestiones Hebraicarum347 are patru înţelesuri: „deplinătate” şi „îndestulare”, „jurământ” şi „şapte”. Datorită, aşadar, acestui echivoc,Theodotion, ştiind că diferitele daruri duhovniceşti sunt în Dumnezeu, a socotit cu cale că trebuie să tălmăcească mai degrabă prin „şapte” decât prin „deplinătate”, „îndestulare” sau „jurământ”, ca astfel să arate că duhul înţelepciunii şi înţelegerii, duhul sfatului şi al puterii, duhul ştiinţei şi al evlaviei, duhul fricii de Domnul sunt la Dumnezeu. Cu adevărat acestea sunt cele şapte bucurii depline, însă hărăzite nu pentru toţi, ci doar pentru cel care este vrednic să se bucure veşnic la dreapta Domnului. Din această pricină unii presupun că şapte sunt cerurile menţionate de filosofi şi şapte stelele numite „rătăcitoare”. Totodată, Symmachus, acolo unde noi citim: „Plăcere în dreapta Ta până la capăt”, spune: „Putere în dreapta Ta în veşnicie”, arătând astfel că cel care este plin de virtuţi va rămâne veşnic la Dumnezeu.

³⁴⁷ în Antichitate, quaestiones (ţJryrriiaaTa) reprezentau un gen literar dedicat comentariilor de natură filologică asupra operelor autorilor clasici ca Platon sau Homer. Filon din Alexandria le aplică textelor biblice, la fel ca Eusebius din Cezareea sau Ambrosiaster. Liber Hebraicarum Quaestionum In genesim reprezintă un comentariu verset cu verset al Facerii, în care teologul latin compară variantele de traducere greceşti şi latine cu textul ebraic.

Omilie la Psalmul 82

„Dumnezeule, cine se va asemăna Ţie?”³⁴⁸ Nimeni nu va fi seamănul Tău! „Să nu taci, nici să te linişteşti, Dumnezeule!”³⁴⁹ Vorbeşte omul Bisericii, din al cărui pântece curg râurile apelor vii³⁵⁰. Căci vede recoltă mare şi muncitori puţini, mulţime mare de credincioşi şi puţini învăţători care să-i instruiască, mulţi eretici, mulţi vrăjmaşi şi puţini ostaşi care să lupte pentru Hristos. „Să nu taci, nici să Te linişteşti, Dumnezeule!” Din ce pricină acestea?

„Fiindcă, iată, vrăjmaşii Tăi au făcut larmă.”³⁵¹ Ereticii vorbesc, iar creştinii tac. Aceia fac larmă, iar noi păstrăm tăcere. Aceia hulesc, iar noi nu strigăm. „Fiindcă, iată, vrăjmaşii Tăi au făcut larmă.” Frumos a spus: „Au făcut larmă”, căci nu vorbesc după o rânduială spre a clădi, ci doar strigă în devălmăşie spre a nărui. „Şi cei ce Te urăsc au ridicat capul.”³⁵² Mare este mulţimea ereticilor şi puţini sunt cei care cred în Tine.

„împotriva poporului Tău au ţinut sfat cu vicleşug.”³⁵³ Ei vorbesc aşa, ca să-i smulgă din Biserica Ta. „S-au sfătuit

³⁴⁸ Psalmul 82,1.

³⁴⁹ Psalmul 82,1.

³⁵⁰ Cf. Ioan 7,38.

³⁵¹ Psalmul 82,2.

³⁵² Psalmul 82,2.

³⁵³ Psalmul 82,3.

121

împotriva sfinţilor Tăi.” în fiecare zi nu gândesc altceva decât cum să-i amăgească pe creştini şi să-i doboare.

„Zis-au: «Veniţi să-i pierdem dintre neamuri».”³⁵⁴ Văd un lucru nou. Atât de mare este mulţimea ereticilor şi atât de mare este felurimea învăţăturilor [despre Hristos], încât părerile sunt potrivnice unele altora şi numai în ura împotriva noastră se pun de acord. Căci, după cum Irod şi Pilat erau duşmani, dar luptând [amândoi] împotriva creştinilor făcuseră pace şi înţelegerea lor a fost mai rea decât fu vrajba dintre ei, la fel şi aceia în chip ticălos se ceartă, dar în chip şi mai ticălos fac tovărăşie.

„împotriva testamentului Tău s-au pus.”³⁵⁵ Tu ai vorbit prin proroci, iar aceia prin Maniheu, Marcion, Arie şi Valentin³⁵⁶. „Corturile idumeilor şi ale ismaeliţilor.”357 Odată ce am început, părăsind lipsa de însemnătate a sensului istoric, să ne ridicăm cugetul la modul mai înalt al prezentării înţelesului duhovnicesc... Căci istoria este simplă, în ea poporul iudeu vorbeşte celorlalte neamuri care luptă împotriva lui. De fapt, orice s-a făcut spre prefigurarea noastră a fost făcut. Israel este atacat, izbânda lui ne-a fost nouă cu folos. Să vedem, aşadar, care sunt cei care luptă împotriva Bisericii. „Corturile idumeilor.” „Idumei” se tâlcuieşte prin „muritori”. Frumos a spus: „Corturile”. Căci [acestea] nu au temelii şi nu sunt case, ci [doar] corturi, lăcaşuri mereu strămutate. Şi

³⁵⁴ Psalmul 82, 4.

³⁵⁵ Psalmul 82,5.

³⁵⁶ Unul dintre corifeii gnosticismului, întemeietorul curentului gnostic cu acelaşi nume. (n.ed.)

³⁵⁷ Psalmul 82,6.

122

ale idumeilor şi ale ismaeliţilor. „Ismaeliţi” [se tâlcuieşte] prin „aproape ascultători”. Frumos a spus: „Aproape ascultători”, căci nu-L aud pe Dumnezeu, ci merg mai departe.

„Moabul şi agarenii, Gheval şi Amon.”³⁵⁸ Fiecare nume în parte are înţelesul său ascuns; câte nume, atâtea taine. „Moab” se tâlcuieşte prin „din tată”; căci nu se găsesc în Tatăl, ci afară din Tatăl, fiindcă L-au părăsit pe Tatăl de dinainte. Şi agarenii ceea ce se tâlcuieşte prin „prozeliţi şi străini” -, care mai înainte fuseseră cetăţeni, mai apoi sunt rătăcitori. Căci nu sunt de acasă, ci străini, ca unii care luptă împotriva casei Tatălui.

„Gheval” se tâlcuieşte prin „vale deşartă”. Nu sunt din munţi, ci din vale. Căci nu cunosc cele de deasupra, ci cele de dedesubt. Nu sunt din cer, ci cu totul de pe pământ. De aceea a zis: „Vale deşartă”, fiindcă există şi o vale care nu-i deşartă. Oricine este umil şi se smereşte pe sine pentru Hristos, acela este vale şi câmp, nu unul deşert, ci bun. „Amon şi Amalec.” „Amon” se tâlcuieşte prin „neam mincinos”. Aşadar, despre eretici se vorbeşte. „Neam mincinos”, pentru că nu-L urmează pe Cel care spune: „Eu sunt Adevărul”³⁵⁹, ci îl urmează pe cel care este stăpânitorul minciunii. Şi „Amalec”, care se tâlcuieşte prin „cel care linge”, căci ei nu suportă deloc să se aşeze în Biserică, ci doar ling toate temeliile acesteia. Nu mănâncă cuvintele Scripturilor, ci ling pământul precum şarpele.

„Şi cei de alt neam, cu cei care locuiesc în Tir.”³⁶⁰ În locul a ceea ce avem noi scris: „De alt neam”, în ebraică este

³⁵⁸ Psalmul 82,6-7.

³⁵⁹ Ioan 14, 6.

³⁶⁰ Psalmul 82,7.

123

scris Philistim, care se tâlcuieşte prin „cupa otrăvii”, fiindcă se îmbată din cupa Babilonului, după cum spune Ieremia: „Cupa de aur a Babilonului îmbătând tot pământul”³⁶¹. Ia seama ce spune: „Cupa de aur a Babilonului”! Babilon se tâlcuieşte prin „neorânduială”. De fapt, cupa de aur [este reprezentată de] învăţăturile filosofilor şi elocinţa oratorilor. Cine nu a fost înşelat de filosofi? Cine nu a fost amăgit de oratorii acestei lumi? Ei deţin cupa de aur, pe dinafară au strălucirea elocinţei, iar pe dinăuntru sunt ascunse otrăvuri, care nu pot fi mascate, decât dacă sunt acoperite sub chipul aurului. Aşadar, vezi apa îndulcită cu miere a elocinţei şi nu bănuieşti otrăvurile nimicitoare. „Cei de alt neam, cu cei care locuiesc în Tir.” Tir se tâlcuieşte prin „strâmtorare”. Şi pe bună dreptate, căci acolo sunt strâmtorări, şi nu lăţimea care este Hristos, după cum spune şi apostolul corintenilor: „Voi nu sunteţi la strâmtorare în noi, dar inima voastră s-a strâns pentru noi”³⁶².

„Că şi Asur a venit împreună cu ei.”³⁶³ Aceia au venit primii, iar el îi urmează. Să luăm seama cine poate să fie cel care îi urmează. Asur se tâlcuieşte prin „diavol”. Şi pe bună dreptate, fiindcă el însuşi este vrăjmaşul şi răzbunătorul, aşa cum este scris în Psalmul al optulea: „Să îl distrugi pe vrăjmaşul şi pe pedepsitorul”³⁶⁴. El ne face să păcătuim şi el ne acuză spre a fi pedepsiţi. „Că şi Asur a venit împreună cu ei.” îl au

³⁶¹ Ieremia 51, 7.

³⁶² 2 Corinteni 6,12.

³⁶³ Psalmul 82, 8.

³⁶⁴ Psalmul 8,2.

124

pe diavol conducător, îl au pe diavol împărat. Peste aceia nu Iosia³⁶⁵, un rege drept, ci Asiria³⁶⁶ domneşte.

„S-au făcut ajutor fiilor lui Lot.”³⁶⁷ Lot se tâlcuieşte prin „decăzut”, ceea ce înseamnă „[decăzut] de la Dumnezeu”, precum neamul iudeilor, fiindcă toţi ereticii se pun de acord cu iudeii în huliri.

Multe sunt cele ce trebuie spuse, dar timpul ne împiedică. Căci e nevoie de multă vreme ca să trecem prin fiecare amănunt. Cine ar putea cu uşurinţă să vorbească despre: „Fă-le lor ca lui Madian şi lui Sisara, ca lui Iavin la râul Chison. Pierit-au în Endor; făcutu-s-au ca gunoiul pământului. Pune pe căpeteniile lor ca pe Oriv şi Zev şi Zevel şi Salmana, pe toate căpeteniile lor care au zis: «Să moştenim noi jertfelnicul lui Dumnezeu»”³⁶⁸? S-au considerat ai Bisericii şi au pretins pentru ei Biserica.

„Dumnezeul meu, pune-i pe ei ca pe o roată!”³⁶⁹ Nu sunt statornici, ci mereu nesiguri, astfel încât nu au un lăcaş [stabil] şi zboară nestatornici tot timpul. într-adevăr, aşa cum roata nu este prin ea însăşi statornică, la fel nici ereticii nu rămân la părerile lor, ci mereu îşi schimbă credinţa.

„Precum paiul în faţa vântului.”³⁷⁰ El cere unsprezece pedepse împotriva acelora, fiindcă unsprezece sunt tainele apostolilor pe care le-au tăgăduit. Dar un cititor înţelept ar

³⁶⁵ Cf 2 Paralipomena 34,1-2.

³⁶⁶ Cf. Miheia 5,5.

³⁶⁷ Psalmul 82, 8.

³⁶⁸ Psalmul 82, 9-11.

³⁶⁹ Psalmul 82,12.

³⁷⁰ Psalmul 82,12.

125

putea să zică: „De ce desparţi un verset în două şi aduci vătămare Scripturii vorbind de unsprezece apostoli, de vreme ce ştim că Domnul Mântuitorul nostru a avut doisprezece apostoli?” Numărăm unsprezece fiindcă Iuda, care a fost ultimul, a fost trădător şi este scăzut din număr. „Dumnezeul meu, pune-i pe ei ca pe o roată!” Ai [aici] o plagă. Cu grijă socoteşte-le, dar, şi pe cele care urmează! „Precum paiul în faţa vântului” — iat-o pe a doua. „Precum focul care arde pădurea”³⁷¹ iat-o pe-a treia. „Ca văpaia arzând munţii”³⁷² este a patra. „Aşa îi vei urmări pe ei cu viforul Tău”³⁷³ — a cincea. „Şi cu mânia Ta îi vei tulbura”³⁷⁴ a şasea. „Umple feţele lor cu ruşine”³⁷⁵ a şaptea. „Şi să caute numele Tău, Doamne”³⁷⁶ a opta. „Să roşească şi să se tulbure în vecii vecilor”³⁷⁷ a noua. „Să se ruşineze şi să piară”³⁷⁸ a zecea. „Şi să ştie că numele Tău este Domnul”³⁷⁹ a unsprezecea. „Tu singur eşti Cel Preaînalt peste tot pământul.”³⁸⁰

Până aici este mânie, ceea ce urmează este însă îndurare. „Şi cu mânia Ta îi vei tulbura.” Nu a spus: „Ucide”, ci: „Tulbură-i pe ei”, ca să se întoarcă la Tine. Iată [ce înseamnă]

³⁷¹ Psalmul 82,13.

³⁷² Psalmul 82,13.

³⁷³ Psalmul 82,14.

³⁷⁴ Psalmul 82,14.

³⁷⁵ Psalmul 82,15.

³⁷⁶ Psalmul 82,15.

³⁷⁷ Psalmul 82,16.

³⁷⁸ Psalmul 82,16.

³⁷⁹ Psalmul 82,17.

380 Psalmul 82, 17.

126

a şasea. „Umple feţele lor cu ruşine.” Nu cu suferinţă, ca nu cumva să fie opriţi de moarte şi să nu se poată întoarce la Domnul. Umple feţele lor cu ruşine, nu cu suferinţă. Din care pricină nu-i ucizi pe ei? Cuvântul dumnezeiesc o arată: „Ca să caute numele Tău, Doamne”. Căci, dacă vor căuta, vor găsi. Cei înşelaţi de eretici să se întoarcă la Domnul. Iată a şaptea. „Să se ruşineze şi să piară.”Cel ce roşeşte în păcat este aproape fără de păcat. Iată a opta. Ar putea să spună cititorul înţelept: „Tâlcuirii pe care ai zis-o i se opune pasajul: «Şi să piară»”. Cum să piară cei ce se ruşinează ca să fie mântuiţi? „Să piară”, spune el, să piară ereticii şi să fie mântuiţi creştinii. Ca şi cum ai zice: „Cel care a preacurvit să piară”, dar nu fiindcă râvneşti să piară cel ce a preacurvit, ci fiindcă vrei să piară preacurvia din el. [La fel,] atunci când este mântuit unul care a preacurvit, nu este mântuit ca unul care a preacurvit, ci ca unul care [s-a făcut] drept şi neprihănit. ca să ştiţi că acela este înţelesul cu care am vorbit, însuşi Sfântul Duh spune: „Să se ruşineze şi să piară”. De ce să piară? „Ca să ştie că numele Tău este Domnul.” Să piară în minciună şi să fie mântuiţi în adevăr. „Tu singur eşti Cel Preaînalt în tot pământul.” Nu sfaturile ereticilor, nu eonii lui Valentin şi zilele fără de număr, nu Basilide, care pretinde c-ar fi trei sute şaizeci şi cinci de zei; nu spune: „Mulţimea fără de număr a zeilor falşi”, ci: „Tu singurul eşti Cel Preaînalt în tot pământul”! A Cărui slavă este în vecii vecilor. Amin.

Omilie la Psalmul 83

Mai înainte, când [am vorbit] despre Psalmul 80, am spus deja că în titlul Psalmului 8, al Psalmului 80 şi al Psalmului 83, adică al acestuia, apare scris: „Pentru cămări”³⁸¹. Cămările am spus că sunt un fel de grânare, în care sunt păstrate roadele. Să vedem, dar, ce spune.

„Cât de plăcute sunt corturile Tale, Doamne al puterilor!”³⁸² Aşadar, acestea sunt cămările în care trebuie păstrat grâul duhovnicesc. „Faceţi-vă prieteni cu mamona nedreptăţii, care să vă primească în corturile veşnice.”³⁸³ „Cât de plăcute sunt corturile Tale, Doamne al puterilor!” Cât de plăcute sunt corturile prin care omul de pe pământ este mutat la cer!

„Jinduieşte şi se topeşte de dor sufletul meu în curţile Domnului.”³⁸⁴ Fericit cugetul acesta care în toate zilele şi nopţile râvneşte la corturile Domnului! Cel care e păcătos, când vine moartea, nu cugetă la aceste corturi, ci la pedepse. Nu se gândeşte la împărăţia cerurilor, ci se îngrozeşte de flăcările gheenei. „Jinduieşte şi se topeşte de dor sufletul meu în curţile Domnului.” Luaţi seama ce dragoste sau ce dorinţă

³⁸¹ Psalmul 83,1 (în Vulgata).

³⁸² Psalmul 83,1.

³⁸³ Luca 16, 9.

384 Psalmul 83,2.

128

loveşte sufletul omului sfânt în curţile Domnului! Frumos a spus: privesc porţile, dar cum e casa înăuntru nuştiu.

„Inima şi trupul meu s-au bucurat în Dumnezeu cel viu.”³⁸⁵ Auzi, ereticule, ce se spune! „Cât de plăcute sunt corturile Tale, Doamne al puterilor!” despre împărăţia cerurilor se vorbeşte. „Multe lăcaşuri sunt la Tatăl Meu”³⁸⁶, spune Domnul în Evanghelie. „Jinduieşte şi se topeşte de dor sufletul meu în curţile Domnului.” Acestea sunt curţile în care sfinţii vor locui pe vecie, pe care prorocii le râvnesc. „Inima şi trupul meu.” Luaţi seama, aşadar, că sufletul şi trupul deopotrivă râvnesc împărăţia cerurilor! însă, dacă trupul se descompune în aer, dacă nu înviază, aşa cum cred ereticii, de ce râvneşte trupul prorocului împărăţia cerurilor? „Inima şi trupul meu.” Fiindcă se nevoiesc împreună, împreună aşteaptă răsplata. Dacă truda este laolaltă, din ce pricină nu ar fi şi recompensa laolaltă?

Rogu-vă cu îngăduinţă a da ascultare! Mai mult se nevoieşte trupul decât sufletul în veacul de acum, fiindcă sufletul porunceşte, iar trupul slujeşte. Una este truda celui care slujeşte, alta este a celui care porunceşte. Sufletul îl râvneşte pe Domnul. Trupul posteşte, trupul în pământ zace, în frig, în temniţă, este biciuit, bătut şi osândit; violenţa este proprie trupului. Bineînţeles şi sufletul suferă, dar suferinţa nu răzbate la el decât prin trup. Dar cineva ar putea spune: „De ce spune apostolul: «Carnea şi sângele nu vor dobândi împărăţia lui Dumnezeu»³⁸⁷?” Vrei să ştii de ce este scris

³⁸⁵ Psalmul 83,2.

³⁸⁶ Ioan 14,2.

³⁸⁷ 1 Corinteni 15, 50.

129

[astfel]? Ascultă ce zice Domnul în Facere: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în om, fiindcă este [numai] trup”388. Din ce pricină? Ce înseamnă [aceasta]? Tu însuţi Te-ai făcut trup şi [tot Tu] învinovăţeşti şi osândeşti trupul? Ci iată ce spune Dumnezeu: „Nu va rămâne Duhul Meu în aceşti oameni, fiindcă nu trăiesc pe potriva sufletului, ci pe potriva poftei şi a patimilor trupeşti”.

Vine şi apostolul să dea mărturie: „Cei care sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu”³⁸⁹. Dacă toţi cei care sunt în carne nu pot place lui Dumnezeu, în ce fel i-a fost plăcut Lui însuşi Pavel, cel care vorbeşte? în ce chip I-au fost Lui plăcuţi Petru sau ceilalţi apostoli şi sfinţi, despre care nu putem tăgădui că au trăit în carne? în acel chip în care tot el spune: „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh”³⁹⁰. [Totuşi] erau în carne. Atunci de ce spune: „Nu sunteţi în carne”? Fiindcă nu trăiţi pe potriva cărnii, fiindcă „cetatea noastră este în ceruri”³⁹¹. Căci noi în acest veac „pribegim departe de Domnul”³⁹², umblăm pe pământ, dar ne grăbim spre cele cereşti. Fiindcă aici nu avem lăcaş trainic, ci suntem străini şi pribegi, ca toţi părinţii noştri³⁹³.

„Căci şi vrabia şi-a aflat casă şi turtureaua cuib, unde să-şi pună puii săi.”³⁹⁴ Este ceea ce spune Domnul în Evanghelie:

³⁸⁸ Facerea 6,3.

³⁸⁹ Romani 8, 8.

³⁹⁰ Romani 8,9.

³⁹¹ Filipeni 3,20.

³⁹² 2 Corinteni 5,6.

³⁹³ Cf Psalmul 38,17.

³⁹⁴ Psalmul 83,3.

130

„Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi”³⁹⁵. „Căci şi vrabia şi-a aflat casă.” A făcut o comparaţie, luând un exemplu din viaţa de zi cu zi. Fiindcă spusese: „Cât de plăcute sunt corturile Tale, pe care le jinduieşte sufletul meu, iar trupul meu râvneşte împărăţia cerurilor!”, a făcut o comparaţie şi a zis: „Păsările sunt libere şi, deşi rătăcesc prin văzduh, totuşi îşi amintesc de cuiburile lor şi se întorc la ele”. Aşadar, dacă vrăbiile îşi caută cuiburile, sufletul omenesc de ce nu-şi caută lăcaşurile pregătite de Domnul?

„Altarele Tale, Doamne al puterilor.”³⁹⁶ Ce înţeles au [cuvintele]: „Căci şi vrabia şi-a aflat casa şi turtureaua cuibul, unde să-şi pună puii: altarele Tale, Doamne al puterilor”? Unde e legătura? În cele spuse mai sus. „Jinduieşte şi se topeşte de dor sufletul meu în curţile Domnului: altarele Tale, Doamne al puterilor.” Ioan a văzut în Apocalipsă altarul Domnului, sub care erau sufletele drepţilor. Căci aşa spune: „Am văzut sub jertfelnicul Domnului sufletele celor ucişi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturisirea lui Hristos”³⁹⁷. Erau sub altarul lui Dumnezeu, fiindcă fuseseră jertfite pentru Hristos prin mucenicie. într-adevăr, jertfa adusă Domnului Mântuitor era vrednică să stea în ceruri sub altar.

„Fericiţi sunt cei care locuiesc în casa Ta, Doamne!”³⁹⁸, adică fie în Biserica de acum, fie în „Biserica celor întâi

³⁹⁵ Matei 8,20.

³⁹⁶ Psalmul 83, 4.

³⁹⁷ Apocalipsa 6,9.

³⁹⁸ Psalmul 83,5.

131

născuţi”³⁹⁹. „în vecii vecilor Te vor lăuda.”⁴⁰⁰ Ia seama cum este slujirea mucenicilor, ca şi a îngerilor! Ceea ce fac ei în cer, noi imităm pe pământ. Aşadar, când suntem chemaţi a cânta psalmi şi nesocotim chemarea, dispreţuim laudele lui Dumnezeu.

„Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine.”⁴⁰¹ Al nostru este începutul, al lui Dumnezeu ajutorul. „Suişuri în inima sa a pus.”⁴⁰² În fiecare zi se gândeşte cum să urce, nu cum să coboare. Cine este păcătos pune în inima sa nu suişuri, ci coborâşuri. De aceea şi Iacov a văzut îngeri urcând şi coborând⁴⁰³. „Suişuri în inimă a pus.” Ceea ce ţine de el este să cugete binele, împlinirea însă o lasă [pe seama] lui Dumnezeu. A noastră e hotărârea, a Lui e înfăptuirea. Să vedem unde a pus suişurile.

Ascultă ce spune: „În valea lacrimilor, în locul pe care l-a statornicit”⁴⁰⁴. Citim în Cartea Judecătorilor că, atunci când a venit îngerul şi a propovăduit poporului, a spus: „Dacă îl părăsiţi pe Domnul, Domnul vă va părăsi pe voi”⁴⁰⁵. Poporul, când a auzit [acestea], a plâns şi acel loc a fost chemat „valea lacrimilor”⁴⁰⁶. Am amintit această povestire veche ca să ne ferim de erezie. Căci prin „valea lacrimilor” putem înţelege

³⁹⁹ Evrei 12,23.

⁴⁰⁰ Psalmul83,5.

401 Psalmul 83,6.

⁴⁰² Psalmul 83, 6.

⁴⁰³ Cf Facerea 28,12.

⁴⁰⁴ Psalmul 83, 7.

⁴⁰⁵ Cf Judecători 2,1-4.

⁴⁰⁶ Cf. Judecători 2, 5.

132

în sens duhovnicesc veacul acesta. Nu suntem pe munte, adică în împărăţia cerurilor, ci în vale, adică în întunericul acestei lumi, şi suntem alungaţi din Rai împreună cu Adam în valea lacrimilor, unde [doar] căinţă şi lacrimi sunt. „în valea lacrimilor, în locul pe care l-a statornicit.” Ce a spus aici? Dumnezeu ne-a dat acest loc al luptei ca să luptăm aici împotriva diavolului, împotriva păcatelor, ca să primim cunună în ceruri. Din ce pricină a orânduit o întrecere în luptă? Oare fără o întrecere nu putea Dumnezeu să ne dea viaţă? Ci El, asemenea unui agonothet^407, a făcut o arenă unde să ducem lupta împotriva patimilor noastre, ca să nu dormim, ci să ne nevoim, iar apoi să primim pe merit cununi. Ce urmează?

„Că şi binecuvântare va da Cel care a dat Legea.”⁴⁰⁸ Ne-a dat un loc al luptei pentru ca mai apoi [tot] El, Cel care ne dăduse nouă Legea luptei, să ne dea binecuvântare.

„Merge-vor din putere în putere.”⁴⁰⁹ Vezi că înţelesul este pe potriva celor spuse mai sus? „Merge-vor din putere în putere.” De aceea luptă acum, ca mai apoi să primească cununi. Umblă din putere în putere. Nu a spus: „Din slăbiciune merge-vor în putere”. Căci, dacă acum nu vor fi fost puternici, nu vor [putea] fi mai puternici nici apoi. Dar cineva ar putea să zică: „Dumnezeu este milostiv”. Vedeţi însă ce urmează? „Mila şi adevărul le iubeşte Domnul.”⁴¹⁰ Este

⁴⁰⁷ Aywvo0Tr(; — „cel care organiza şi prezida jocurile publice”.

⁴⁰⁸ Psalmul 83,7.

⁴⁰⁹ Psalmul 83, 8.

⁴¹⁰ Psalmul 83,12.

133

desigur milostiv, dar şi adevărat. Când auzi: „milostiv”, nu trebuie să nesocoteşti ce urmează: „şi adevărat”. Când auzi iarăşi „adevărul”, să nu deznădăjduieşti, să nu-L crezi pe Dumnezeu atât de necruţător; fiindcă El îmblânzeşte adevărul prin milă. „Paharul este în mâna Domnului, plin cu vin amestecat, a turnat dintr-o parte într-alta”⁴¹¹, adică a îmblânzit adevărul cu milostivire şi milostivirea cu adevărul.

„Arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion.”⁴¹² Când vor merge din putere în putere, atunci Dumnezeul dumnezeilor Se va arăta în Sion. A Cărui slavă este în vecii vecilor. Amin.

⁴¹¹ Psalmul 74, 8.

⁴¹² Psalmul 83, 8.

Omilie la Psalmul 84

„Întru sfârşit,fiilor lui Core,un psalm.”⁴¹³ Core se tâlcuieşte prin „Locul Căpăţânii”⁴¹⁴, locul pătimirilor Domnului. Noi, toţi cei care credem în învierea Lui, suntem fiii lui Core. Aşadar, ce spunem şi ce anume cântăm într-un glas?

„Binecuvântat-ai, Doamne, pământul Tău!”⁴¹⁵ în greacă s-a spus mai bine: „EuSoKpaac;, Kupie”, adică: „Bine Ţi-a plăcut, Doamne, pe pământul Tău”. Ţi-a plăcut, aceasta ai crezut de cuviinţă, aceasta ai orânduit: ca prin milostivirea Ta să împlineşti ceea ce se spune în versetul următor: „întors-ai robia lui Iacov, iertat-ai fărădelegea poporului Tău, acoperit-ai toate păcatele lor”⁴¹⁶.

Dar şi tâlcuirea latină o putem înţelege tot aşa. „Binecuvântat-ai, Doamne, pământul Tău!” Pământul, care înainte fusese blestemat, prin venirea Ta este binecuvântat. Acesta auzise înainte: „Spini şi pălămidă vei rodi”⁴¹⁷, acum se spune [despre el], aşa cum stă scris în Cântarea Cântărilor. „Floarea câmpului şi crinul văii”⁴¹⁸. Pământul, care mai înainte rodea

⁴¹³ Psalmul 84,1 (în Vulgata).

⁴¹⁴ Golgota; cf. Matei 27, 33; Marcu 15,22; Luca 23, 33; Ioan 19,17.

⁴¹⁵ Psalmul 84,1.

⁴¹⁶ Psalmul 84,1-2.

⁴¹⁷ Facerea 3,18.

⁴¹⁸ Cântarea Cântărilor 2,1.

135

spini, aude în Isaia: „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi o Floare din rădăcinile lui Se va ridica”⁴¹⁹.

„întors-ai robia lui Iacov.”⁴²⁰ Aşadar, Domnul a venit să propovăduiască iertarea păcatelor. Este ceea ce în alt loc se spune: „A luat robia ca roabă”⁴²¹. Aceasta înseamnă că noi, care înainte fuseserăm robiţi spre pierzanie de diavol, suntem luaţi acum de Mântuitorul spre mântuire. „Iertat-ai fărădelegea poporului Tău.”⁴²² Noi credem că asta se împlineşte prin botez.

„Acoperit-ai toate păcatele lor.”⁴²³ Asta se împlineşte prin pocăinţă, după cum se spune în Psalmul 31: „Fericiţi sunt cei ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite”⁴²⁴. Prin botez ne sunt iertate fărădelegile, prin pocăinţă păcatele ne sunt acoperite; nu ne sunt iertate, ci acoperite. Cu grijă să luăm aminte la înţelesul cuvântului. Odată cu venirea Domnului şi Mântuitorului nostru, toate fărădelegile ne-au fost cu totul iertate prin botez. Căci, atunci când trăiam fără Lege, păcătuiam fără Lege, ceea ce în greceşte se numeşte dvopia⁴²⁵, adică fărădelegea, păcatul. Când însă am primit botezul, nu se mai numeşte dvopia, ci păcatul se numeşte „păcat”. Căci nu este învinovăţit de păcat decât cel

⁴¹⁹ Isaia 11,1.

⁴²⁰ Psalmul 84,1.

⁴²¹ Efeseni 4, 8.

⁴²² Psalmul 84,2.

⁴²³ Psalmul 84,2.

⁴²⁴ Psalmul 31,1.

⁴²⁵ Avopia - „fărădelege”, cuvânt format din particula privativă a- („fără”) şi substantivul vopoţ („lege”).

136

care ştie că este păcat; unde-i călcarea poruncii, acolo-i păcat. Vreţi să aflaţi în ce chip sunt acoperite păcatele prin virtuţi? Ieri eram desfrânat, astăzi sunt cuviincios; cuviinţa acoperă desfrânarea. Ieri eram un smintit, astăzi chibzuit şi mă căiesc pentru greşeală; chibzuinţă acoperă sminteala. Ieri prădam cele străine, astăzi împart cele ale mele; milostenia acoperă zgârcenia. Fericit cel căruia îi sunt iertate fărădelegile prin botez, dar în al doilea rând vine pocăinţa, ca o scândură după un naufragiu. Prin urmare, şi cel [ce se căieşte] poate fi numit „fericit”. Deşi este salvat nu fără de primejdie, totuşi, fiindcă e salvat prin pocăinţă, trebuie să fie numit „fericit”.

„Potolit-ai toată mânia Ta, întorsu-Te-ai de la iuţimea mâniei Tale.”⁴²⁶ Vedeţi cât cântăreşte pocăinţa? Opreşte mânia ameninţătoare a lui Dumnezeu. „Întoarce-ne pe noi, Dumnezeul mântuirilor noastre!”⁴²⁷ Nu a spus: „Al mântuirii noastre”. Fiindcă am păcătuit mult, avem nevoie de multe mântuiri.

„Oare în veci Te vei mânia pe noi? Sau vei întinde mânia Ta din neam în neam?”⁴²⁸ Mânia Ta este de folos mântuirii. De aceea Te-ai mâniat pe neamul de mai înainte, ca să Te milostiveşti de al nostru.

„Tu, întorcându-Te, ne vei dărui viaţă şi poporul Tău se va veseli în Tine. Arată-ne nouă, Doamne, mila Ta şi mântuirea Ta dă-ne-o nouă!”⁴²⁹ Ce este numit în latină „mântuire” în

⁴²⁶ Psalmul 84,3.

⁴²⁷ Psalmul 84,4.

⁴²⁸ Psalmul 84,5.

⁴²⁹ Psalmul 84, 6-7.

137

ebraică este numit „Iisus”⁴³⁰. Prin urmare, în ebraică se spune aşa: „Arată-ne nouă, Doamne, milaTa şi mântuireaTa dă-ne-o nouă! Dacă nu vei fi fost milostiv faţă de neamul omenesc, nu ni-L vei da nouă pe Iisus al Tău”.

„Auzi-voi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu.”⁴³¹ Prorocul se roagă cu stăruinţă pentru popor şi, vorbind Dumnezeu înlăuntrul celui care vorbeşte, spune: „Auzi-voi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu”. Luaţi seama că Dumnezeu vorbeşte nu în urechi, ci în inimă! La fel şi Zaharia spune: „Şi îngerul care vorbea întru mine mi-a zis”⁴³². Acolo, prin înger se înţelege Domnul nostru, Care vesteşte⁴³³ voinţa Tatălui şi Care în Isaia este chemat „înger de mare sfat”⁴³⁴. „Auzi-voi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu”: voi pleca urechea inimii mele, ca să aud ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu.

„Că va grăi pace peste poporul Său şi peste sfinţii Săi şi peste cei care se întorc cu inima.”⁴³⁵ Văd aici trei feluri de neamuri: poporul, sfinţii şi pe cei care se întorc cu inima. El grăieşte pace cu poporul Său; nu cu poporul iudeilor, despre care zice în Osea: „Voi nu sunteţi poporul Meu”⁴³⁶, ci cu toţi

⁴³⁰ Ebraicul Ieşua are înţelesul de „Iahve mântuieşte, izbăveşte”, (n.ed.)

⁴³¹ Psalmul 84, 8.

⁴³² Zaharia 1,14.

⁴³³ Aici trebuie să ţinem cont şi de sensul iniţial al cuvântului âeAoţ („vestitor, mesager”), ángelus în latină. Expresia „îngerul care vesteşte” (ángelus qui annuntiat) s-ar echivala în greacă printr-o figură etymologică: aeAoq acAojv.

⁴³⁴ Isaia 9, 5.

⁴³⁵ Psalmul 84, 8-9.

⁴³⁶ Osea 1,9.

138

creştinii care cred în El. Căci toţi cei care sunt în Biserică sunt numiţi laolaltă „poporul Domnului”. Cei care sunt deja primii în biserici şi propăşesc în faptele duhovniceşti sunt chemaţi „sfinţii lui Dumnezeu”, după cum scrie Pavel în epistolele sale către Biserici şi către sfinţii care sunt în ele⁴³⁷. Urmează în cel de-al treilea rând: „Şi peste cei ce se întorc cu inima”. Aceştia sunt cei care fuseseră înşelaţi de diavol, dar mai apoi, pocăindu-se, s-au întors spre virtuţi. în vremea când au păcătuit şi-au părăsit inima, adică înţelepciunea inimii, pe care cei întorşi spre cele bune o dobândesc.

Ascultă, Montanus! Ascultă, Novatus! Ascultă, Maximilla! Şi toţi ceilalţi care urmaţi erezia frigiană⁴³⁸ şi care spuneţi că

⁴³⁷ Cf. Romani 1, 7; 1 Corinteni 1, 2; 2 Corinteni 1, 1; Efeseni 1, 1; Filipeni 1,1; Coloseni 1,2.

⁴³⁸ Este vorba despre erezia montanistă, denumită de Fericitul Ieronim cata Phrygas (o transcriere a expresiei greceşti r) Kcrra Gpuya; aTpr]CTiq, folosită de Eusebiu din Cezareea în Istoria bisericească, 5,16,1). Montanus este întemeietorul montanismului, mişcare cu caracter profetic şi eshatologic, apărută în Frigia, centrul Asiei Mici, către 156. Fost preot păgân frigian (al zeiţei Cybele), convertit la creştinism, Montanus susţinea că abia odată cu el începe epoca Paracletului (cf. Ioan 14,15-17, 26), deci lucrarea autentică a Duhului Sfânt în Biserică. Această lucrare la care sunt asociate două prorociţe, Maximilla şi Priscila consta în a redresa disciplina şi etica Bisericii, pregătind-o pentru primirea Noului Ierusalim, care se va pogorî din cer pe pământ la Pepuza, în Frigia. În acest scop, orice creştin trebuia să-şi exercite harismele, în special profeţia, şi să părăsească orice preocupare terestră, practicând ascetismul, abstinenţa, postul, mărturisirea zilnică a păcatelor. Montanismul propunea adepţilor săi martiriul, ca semn al supremei desăvârşiri, cerea separarea Bisericii de lume, încuraja profeţiile şi preoţia femeilor. Datorită nonconformismului şi disciplinei sale rigoriste, montanismul se organizează ca mişcare separată de Biserică. Comunitatea montanistă n-a fost acceptată de Biserică din cauza abuzului de harisme şi a concepţiei care punea la îndoială justificarea prin har şi iertarea păcatelor după botez. în jurul anului 500, mişcarea dispare. Montanismul se prezintă ca o combinaţie remarcabilă de trăsături care anticipează mişcările extatice din istoria creştinismului. Această aşteptare eshatologică intensă, dublată de o pretinsă reînviere a profetismului, feminismul şi rigoarea etică extremă au reapărut mereu sub noi şi noi chipuri. Am putea aminti anumite grupuri anabaptiste, penticostalii, harismaticii din romano-catolicismul zilelor noastre sau mulţimea noilor mişcări religioase, unde adeseori extazul este o componentă esenţială şi care se revendică uneori de la montanism. (n.ed.)

139

nu există pocăinţă⁴³⁹! Domnul vorbeşte poporului Său, adică creştinilor, şi sfinţilor, care sunt primii în Biserica Sa, şi celor care se întorc cu inima, adică celor care se pocăiesc. Fericit este cel pe care niciodată vreun păcat nu l-a pângărit şi pe care niciodată vreo rană nu l-a atins. Este totuşi o fericire de rangul al doilea ca după o rană să vindeci cicatricea.

„Dar mântuirea Sa aproape este de cei care se tem de El.”440 Ia seama ce spune! Cei care se tem de Domnul îl au aproape pe Domnul, fiindcă teama nu poate [încă] să aducă desăvârşirea: „Căci dragostea desăvârşită alungă teama”⁴⁴¹. Aşadar, noi, care-L iubim pe Domnul, îl avem nu aproape, ci înlăuntru. „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu.”⁴⁴² „Ca să se sălăşluiască slava în pământul nostru.”⁴⁴³ Acesta este pământul despre care în

⁴³⁹ Montaniştii negau posibilitatea pocăinţei pentru păcatele de moarte săvârşite după botez, (n.ed.)

⁴⁴⁰ Psalmul 84,10.

⁴⁴¹1 Ioan 4,18.

⁴⁴² 2 Corinteni 6,16.

⁴⁴³ Psalmul 84,10.

140

alt loc zice: „Pământul şi-a dat rodul său”⁴⁴⁴. Rodul pământului nostru este Pâinea vieţii⁴⁴⁵, Care pentru noi s-a născut la Betleem; Betleem se tâlcuieşte prin „casa pâinii”. Iar Această Pâine, Care S-a născut la Betleem, S-a făcut pentru noi coborând din cer; şi la tainele Ei [înşişi] îngerii jinduiesc⁴⁴⁶.

„Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit.”⁴⁴⁷ Adevărul S-a născut din pământul făgăduinţei şi Soarele dreptăţii priveşte din cer, pentru ca lumina Sa să se dăruiască în întuneric şi umbră oamenilor hărăziţi morţii.

„Mila şi adevărul s-au întâlnit, dreptatea şi pacea s-au sărutat.”⁴⁴⁸ „Mila şi adevărul s-au întâlnit.” Văd două lucruri care, potrivindu-se şi întâlnindu-se, devin un singur lucru. „Dreptatea şi pacea s-au sărutat.” Toate acestea se îmbină în taina Domnului şi Mântuitorului nostru, adică în Fiul Omului şi al lui Dumnezeu, Care este pentru noi Adevărul, Mila, Pacea şi Dreptatea, Cel în care sunt unite dreptatea poporului de mai înainte şi mila celui care a urmat. „Căci El este”, spune apostolul, „pacea noastră, Cel care le-a făcut pe amândouă una”⁴⁴⁹. Aceasta este taina pe care o doreşte Biserica şi pe care o cheamă în Cântarea Cântărilor, zicând: „Să mă sărute cu sărutul gurii sale”⁴⁵⁰. Acesta este sărutul despre care Apostolul Pavel spune: „Întâmpinaţi-vă unii pe alţii în sărutul păcii!”⁴⁵¹

⁴⁴⁴ Psalmul 66,5.

⁴⁴⁵ Cf. Ioan 6,35,48.

⁴⁴⁶ Cf 1 Petru 1,12.

⁴⁴⁷ Psalmul 84,12.

⁴⁴⁸ Psalmul 84,11.

⁴⁴⁹ Efeseni 2,14.

⁴⁵⁰ Cântarea Cântărilor 1,1.

⁴⁵¹ 2 Corinteni 13,12.

141

„Căci Domnul va da bunătate.”⁴⁵² De aceea sunt date aceste sărutări, ca Domnul să dea bunătate. „Şi pământul nostru va da rodul său.”⁴⁵³ Ceea ce s-a promis în acea vreme, vedem acum împlinit. Pământul nostru dă rodul său când este lucrat cu plugul dreptăţii, când prin posturi, prin înfrânare şi prin celelalte virtuţi este curăţit de vechile patimi, pentru ca bobul seminţei evanghelice pe care l-a primit să dea rod însutit. Petru şi ceilalţi apostoli, fiindcă au lucrat prin deosebite nevoinţe pământul lor, pot cu încredere să spună: „Pământul nostru a dat rodul său”. şi mucenicii, când sunt ucişi, când sunt crucificaţi, [fac ca] pământul lor să dea rodul său.

Multe sunt cele ce trebuie spuse, dar timpul sileşte cuvântarea să-şi primească sfârşitul. Să ne rugăm laolaltă stăruitor Domnului ca şi cuvântarea mea şi ascultarea voastră să se prefacă în fapte. „Fiindcă nu cei care doar ascultă sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei care fac.”⁴⁵⁴ Cel care vorbeşte ori aude şi nu face aude şi vorbeşte spre pierzania sa. Ce se spune în Evanghelie? „Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat.”⁴⁵⁵ S-o spunem şi în alt fel: dacă aţi fi surzi şi nu aţi auzi, nu aţi avea păcat. Dar, fiindcă ambele, şi a vorbi şi a auzi fără fapte, sunt un păcat, să ne rugăm Domnului să pună pe cale paşii Săi, adică să ne fie tovarăş în primejdiile acestei vieţi şi să umble în inima noastră fără ocara păcatului, bucuros să sălăşluiască tot timpul în noi. Căci a Lui este slava în vecii vecilor. Amin.

⁴⁵² Psalmul 84,13.

⁴⁵³ Psalmul 84,13.

⁴⁵⁴ Romani 2,13.

⁴⁵⁵ Ioan 9,41.

Omilie la Psalmul 87

[În acest psalm,] chiar de la început [suntem întâmpinaţi de o dificultate, şi [anume] titlul, [care] este foarte greu [de explicat], şi, deşi nici nu am început încă să pătrundem în portul tâlcuirii noastre, totuşi suntem [deja] presaţi de întrebări foarte neguroase. „Cântarea unui psalm, fiilor lui Core, întru sfârşit, pentru meleth, spre a răspunde pentru înţelegere Eman Ezrahitul.”⁴⁵⁶ Luaţi seama că fiecare cuvânt ridică o problemă! „Cântarea unui psalm” nu este greu de înţeles. „Fiilor lui Core”, adică fiilor lui Cahat, din seminţia lui Levi⁴⁵⁷. „Întru sfârşit.” Cu grijă luaţi seama că a spus: “întru sfârşit”, nu: „La început”, nu: „La mijloc”, ci întru sfârşit este promisă [cântarea psalmului]. Nu patriarhilor la început, nici prorocilor la mijloc, ci întru sfârşit apostolilor şi nouă ne este promisă bucuria cântării. „Pentru meleth.” Meleth este un cuvânt ebraic şi se tâlcuieşte prin „cor”. Cor se spune atunci când mulţi cântă într-un singur [glas]. La fel şi lira, chiar dacă are diferite corzi, totuşi scoate un singur sunet. Iar ca să ştiţi de ce meleth se tâlcuieşte prin „cor”, îndată urmează: „Spre a răspunde”, pentru ca mulţimea întregului cor să-i răspundă în proslăvirea lui Dumnezeu prorocului

⁴⁵⁶ Psalmul 87,1 (în Vulgata).

⁴⁵⁷ Cf Facerea 46,11; Ieşirea 6,18.

143

care cântă. Căci se prevesteşte taina Bisericii, care este alcătuită din neamuri diferite, pentru ca din diferite locuri, din diferite părţi şi obiceiuri să se facă un singur cor al proslăvirii lui Dumnezeu. „Pentru înţelegere Eman Ezrahitul.” Eman a fost unul dintre conducătorii de cor⁴⁵⁸, la fel cum au fost Asaph şi ceilalţi. „Ezrahites” însă aceasta se tâlcuieşte prin „ajutorul Domnului l-a obţinut” (în timp ce Ezras se tâlcuieşte prin „cel care ajută”), adică „ajutorul de la Domnul l-a obţinut”. Aşadar, şi acest cor care cântă laude este sprijinit prin ajutorul lui Dumnezeu. Să trecem în fugă prin fiecare verset în parte şi, pentru că suntem constrânşi de timpul scurt, să aşezăm în dreptul fiecăruia câte o scurtă cugetare.

„Doamne, Dumnezeul mântuirii Mele.”⁴⁵⁹ Acest psalm este spus din perspectiva Mântuitorului, adică din perspectiva [chipului de] slujitor pe care a socotit vrednic să-l asume. Aşadar, orice se spune smerit este redat din perspectiva omenească, fiindcă este de folos mântuirii omeneşti.

„Ziua am strigat şi noaptea înaintea Ta.”⁴⁶⁰ Deşi am strigat noaptea, totuşi pentru Mine conştiinţa virtuţilor Mi-a fost lumină.

„Să ajungă rugăciunea Mea înaintea Ta.”⁴⁶¹ „În mâinile Tale, Tată, încredinţez duhul Meu.”⁴⁶² „Să ajungă rugăciunea Mea înaintea Ta. Pleacă urechea Ta la rugăciunea Mea.”⁴⁶³

⁴⁵⁸ Chorodidascalus xopoSiSctCTKaAcx;.

⁴⁵⁹ Psalmul 87,1.

⁴⁶⁰ Psalmul 87,1.

⁴⁶¹ Psalmul 87,2.

⁴⁶² Luca 23,46.

463 Psalmul 87,2.

144

Unde sunt dv0pujTTOpop()ÎTai⁴⁶⁴, care cred că Dumnezeu are membre? Pleacă urechea Ta, Dumnezeule! Este glasul Fiului, vorbind din perspectiva noastră către Tatăl. „Pleacă urechea Ta.” Este semn de mare şubrezenie trupească dacă cineva, atunci când vrea să asculte, are nevoie să-şi plece urechea ca să audă mai de aproape. Vezi cât de josnic este a spune că Tatăl nu-L poate auzi pe Fiul decât plecându-Şi capul? Scripturile vorbesc prin mijlocirea slăbiciunii omeneşti ca să putem înţelege ceea ce se spune.

„Fiindcă s-a umplut de rele sufletul Meu.”⁴⁶⁵ Duc păcatele multora şi de aceea sufăr pentru fiecare. Umplutu-s-a de rele sufletul Meu. Duc relele ca să le pun pe cruce. „Şi viaţa Mea de iad s-a apropiat.”⁴⁶⁶ Frumos a spus: „S-a apropiat”. Căci nu este ispitit de iad, ci S-a apropiat de iad pentru noi. De altminteri, în alt psalm se zice din perspectiva Domnului: „Că nu vei lăsa sufletul Meu în iad, nici nu vei da pe cuviosul Tău să vadă stricăciunea”⁴⁶⁷.

„Socotit am fost cu cei care se coboară în groapă.”⁴⁶⁸ Aceasta au crezut ucigaşii Mei, că Eu cobor în temniţa iadului [laolaltă] cu ceilalţi oameni ca să fiu ţinut în groapa cea mai de jos. Nu au ştiut că tocmai de aceea am coborât, pentru ca odată cu Mine să-i scot pe cei care erau ţinuţi acolo. „Ajuns-am ca un om neajutorat, între cei morţi slobod.”⁴⁶⁹

⁴⁶⁴ Antropomorfiştii erau cei care, refuzând interpretarea alegorică, atribuiau divinităţii trăsături fizice şi caracteristice omeneşti.

⁴⁶⁵ Psalmul 87,3.

⁴⁶⁶ Psalmul 87,3.

⁴⁶⁷ Psalmul 15,10.

⁴⁶⁸ Psalmul 87,4.

⁴⁶⁹ Psalmul 87,4.

145

Nu a spus: „Ajuns-am neajutorat”, ci: „Ajuns-am ca un om neajutorat”, pentru că-L avea pe Tatăl, Care îl ajuta. „Între cei morţi slobod.” Ceilalţi oameni sunt ţinuţi în iad prin legăturile păcatelor. „Nimeni dintre oameni nu este fără păcat, nici dacă viaţa aceluia este de-o singură zi.”⁴⁷⁰ Pe toţi îi socotim călcători de lege şi, de aceea, oricine coboară în iad e socotit după legea iadului. „Fiecare este strâns legat de legăturile păcatelor sale.”⁴⁷¹ Prin urmare, deşi eram liber prin fire, M-am făcut ca un datornic din cauza păcatelor oamenilor.

„Ca nişte oameni răniţi care dorm în mormânt.”⁴⁷² Frumos a spus: „Ca nişte oameni răniţi”. Căci nu avea rană, dar a primit rană pentru mântuirea oamenilor, după cum zice Isaia: „El însuşi a purtat rănile noastre şi pentru noi a pătimit”⁴⁷³.

„Pusu-M-au în groapa cea mai de jos.”⁴⁷⁴ Am coborât la capătul iadului ca să-i eliberez pe toţi de legăturile iadului, „întru cele întunecate şi în umbra morţii.”⁴⁷⁵ Nu a spus: „În moarte”, ci: „în umbra morţii”. Nu moartea a fost aceea pe care mi-au pricinuit-o iudeii, ci umbra morţii. Fiindcă pentru mântuirea oamenilor de bunăvoie am coborât. De aceea [Eu], Lumina⁴⁷⁶, am coborât în iad, pentru ca din iad să eliberez sufletele.

⁴⁷⁰ Iov 14, 4-5 (după Septuaginta).

⁴⁷¹ Pildele 5,22.

⁴⁷² Psalmul 87,5.

⁴⁷³ Cf. Isaia 53,4.

⁴⁷⁴ Psalmul 87, 6.

⁴⁷⁵ Psalmul 87,6.

⁴⁷⁶ Cf. Ioan 12,46.

146

„Asupra Mea s-a întărâtat mânia Ta.”⁴⁷⁷ întreaga Ta mânie a venit asupra Mea, tocmai ca să se îndepărteze de alţii. „Şi toate valurile Tale le-ai abătut asupra Mea.”⁴⁷⁸ în Mine furtuna toată şi-a vărsat tunetele, ca liniştea să domnească în lume.

„Depărtat-ai pe cunoscuţii Mei de la Mine.”⁴⁷⁹ în pătimirea de pe cruce chiar şi apostolii au fugit de Mine, până acolo încât însuşi Petru a spus: „Nu-l ştiu pe omul acesta”⁴⁸⁰. Luaţi seama că parcurgem mai degrabă în fugă [psalmul], prin judecăţi scurte decât prin explicaţii, fiindcă aşa ne sileşte ceasul! „M-au făcut pricină de scârbă pentru ei.”⁴⁸¹ Iudeii, desigur, care ziceau: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L, noi nu avem alt rege decât Cezarul”⁴⁸².

„Dat am fost şi nu ieşeam.”⁴⁸³ Ce înseamnă: „Dat am fost şi nu ieşeam”? Iudeii M-au dat şi totuşi, în îndurarea Mea, nu-i părăseam, ci cu dragoste Mă întorceam spre ei. Dat am fost lui Pilat de către ei şi de ei nu Mă îndepărtam, zicând pe cruce: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”⁴⁸⁴ Să spunem şi în alt fel. „Dat am fost şi nu ieşeam.” în Evanghelie stă scris că, atunci când căutau să-L arunce de pe sprânceana muntelui, fără teamă şi nestânjenit a ieşit din mijlocul lor. Prin urmare, asta spune: „Oare nu puteam chiar şi numai voind,

⁴⁷⁷ Psalmul 87, 7.

⁴⁷⁸ Psalmul 87, 7.

⁴⁷⁹ Psalmul 87, 8.

⁴⁸⁰ Matei 26, 72; Luca 22,57.

⁴⁸¹ Psalmul 87, 8.

⁴⁸² Ioan 19,15.

⁴⁸³ Psalmul 87,9.

⁴⁸⁴ Luca 23,34.

147

atunci când dat am fost, să scap de cursele oamenilor şi de primejdiile morţii? Dar, fiindcă pentru asta am venit, ca să pătimesc, tocmai de aceea nu vreau altceva decât să pătimesc. Că am fost dat, de voia Mea a ţinut; că nu ieşeam, de voia Mea a ţinut”. Să spunem şi în alt fel. Dat am fost ca un om pe pământ şi nu ieşeam din slava dumnezeirii. Să spunem în alt fel. Dat am fost pe pământ ca om, iar ca Dumnezeu nu părăseam cerul. „Ochii Mei au slăbit prin suferinţă.”⁴⁸⁵ Eu, Care în slava Mea eram sănătos, M-am făcut neputincios pentru păcatele oamenilor.

„Strigat-am către Tine, Doamne!”⁴⁸⁶ Nu doar cu glasul, ci şi cu inima, fiindcă în acest chip strigăm către Tatăl. „Pe cel care strigă în inimile noastre: «Avva,Tată!»”⁴⁸⁷ „Toată ziua întins-am către Tine mâinile Mele.”⁴⁸⁸ Aceasta este mărturia pe care apostolul, în Epistola către romani489, o foloseşte [ca fiind] de la Persoana Mântuitorului.

Luaţi⁴⁹⁰, aşadar, seama că nu forţăm tălmăcirea psalmului, ci urmăm autoritatea apostolului. într-adevăr, dacă el a

⁴⁸⁵ Psalmul 87, 9.

⁴⁸⁶ Psalmul 87,10.

⁴⁸⁷ Galateni 4,6.

⁴⁸⁸ Psalmul 87,10.

⁴⁸⁹ Cf. Romani 10,21, reluând Isaia 65,2.

⁴⁹⁰ Fragmentul rămas până la sfârşitul omiliei a fost reconstituit de Morin doar pe baza codicelui Laurentianus. Celelalte manuscrise colaţionate în ediţia Morin prezintă toate această variantă de final: „«Oare morţilor vei face minuni?» (Psalmul 87,11). Nu acelora care trăind sunt morţi, ci Mie, Care trăiesc în Tine. «Sau doctorii [îi] vor învia?» (Psalmul 87,11) şi restul. Nu miresmele doctorilor, ci Tu, Tată, Mă înviezi! Nu ei, ci Eu voi fi lăudat printre popoare.

148

folosit mărturia unui singur verset [ca fiind] de la Persoana Domnului, noi de ce să nu explicăm la fel întregul psalm? Chiar dacă am vrea să-l tălmăcim altfel, sensul interpretării noastre ar fi respins de această judecată limpede a apostolului.

Dacă am vrea să explicăm întregul psalm, am părea că noi înşine zăbovim, când deja ceasul ne sileşte, să purcedem cu conştiinţa curată şi neprihănită, în unitatea păcii, spre trupul Mântuitorului, al Mielului adevărat, ca să ne putem îndestula cum se cuvine cu pâinea cerească, prin Iisus Hristos, Domnul nostru. A Căruia este slava în vecii vecilor. Amin.

«Oare va spune cineva în mormânt» (Psalmul 87,12) şi celelalte. Pe Tine nu Te va proslăvi cel îngropat în bogăţiile veacului şi nici cel ce-şi are sălaş în pierzania păcatului.

«Oare se vor cunoaşte întru întuneric minunile Tale şi dreptatea Ta în pământul uitării? Iar Eu către Tine, Doamne, am strigat şi dimineaţa rugăciunea Mea Te va întâmpina» (Psalmul 87,13-14). Adică pentru că prin trezirea de dimineaţă Mă vei preamări pe Mine. «Pentru ce, Doamne, respingi rugăciunea Mea» (Psalmul 87,15), ca să nu treacă de la Mine paharul acesta?

«Sărac sunt Eu şi în osteneli din tinereţea Mea» (Psalmul 87, 16). De când am asumat trupul. «înălţat» (Psalmul 87, 16). Adică pe cruce. «Smerit» (Psalmul 87,16). Adică în mormânt.

«Peste Mine au trecut mâniile Tale» (Psalmul 87,17). Au trecut, nu au zăbovit.

«Înconjuratu-M-au ca apa toată ziua» (Psalmul 87, 18). Iudeii, în valurile prigonirilor. «Înconjuratu-M-au deodată» (Psalmul 87,18). Fariseii cu preoţii, Pilat cu căpeteniile şi neamurile.

«Depărtat-ai de la Mine şi pe prieten şi pe vecin, iar pe cunoscuţii Mei de nenorocirea [Mea]» (Psalmul 87,19). Din pricina tulburării pătimirilor, chiar şi apostolii s-au depărtat de El”.

Omilie la Psalmul 88

Psalmul 88 are în faţă acest titlu: „Pentru înţelegere, lui Etan Ezrahitul”⁴⁹¹. Oriunde este pus înainte „pentru înţelegere”, ceea ce urmează este tainic şi ascuns. „Etan” se tâlcuieşte prin „puternic” sau „rezistent”; „Ezrahitul”, prin „ajutat” sau „care a obţinut ajutor”. Spun aceasta deoarece parcurgem înţelesul istoric⁴⁹². Cu dreptate, aşadar, se pune înainte „pentru înţelegere”, pentru ca cel puternic sau rezistent să obţină ajutor de la Domnul şi să le poată pricepe pe cele care urmează. Cât despre „Ezrahitul”, acesta şi-a primit numele fie de la loc, fie a fost din neamul lui Merari. Citeşte cărţile Numerii şi Leviticul şi acolo le vei afla pe toate mai pe larg.

„Pentru înţelegere, lui Etan.” Se pune înainte „pentru înţelegere” pentru ca cititorul să fie chemat spre [adevărata] cunoştinţă. Căci, dacă istorisirea ar fi uşor de înţeles şi nu ar

⁴⁹¹ Psalmul 88,1 (în Vulgata).

⁴⁹² Aici, ca de altfel peste tot în demersurile hermeneutice ale Fericitului Ieronim, întâlnim opoziţia dintre interpretarea literală sau cea „după trupul” textului (carnaliter interpretări) şi interpretarea alegorică sau cea „după duhul” textului (spiritualiter interpretări). Tâlcuirea „după trup” se baza pe povestire, istorisirea propriu-zisă a faptelor (historia, aici în expresia: historiam carpere, „a parcurge, străbate istoria”).

150

avea niciun sens mistic, de ce-ar mai fi necesar să i se atragă cititorului în titlu atenţia? Prin urmare, „Etan”, după cum am spus, este acel bărbat „puternic” sau „rezistent”. „Ezrahitul” însă, adică cel „ajutat” sau „care a obţinut ajutorul”, cu dreptate este chemat „spre înţelegere”, ca să poată şti cele ce se vor spune.

Căci în psalm urmează: „Ajurat Domnul lui David, robului Său: «Până în veac voi întări seminţia ta»”⁴⁹³. Iudeii spun că Domnul a promis cu jurământ să nu le lipsească lor rege sau căpetenie din seminţia lui David, ceea ce şi patriarhii lor spun acum: „Iată până azi a păstrat Domnul legământul Său cu noi”. Dar, dacă fac bine judecând astfel, de ce îi vedem pe ei supuşi puterii romane şi dând ascultare poruncilor împăratului? De fapt, aici se exprimă în chip tainic făgăduinţa făcută nouă despre Hristos. „Şi voi zidi din neam în neam scaunul tău.” Aşadar, a minţit Dumnezeu, fiindcă a făgăduit cu jurământ şi nu a făcut, deşi ar trebui să fie de neclintit ceea ce făgăduieşte Domnul? De altfel, vedem că nici până azi nu a ajuns să dăinuie acest [scaun] în neamul iudeilor. Dar [tocmai] aici înţelegerea este necesară. Aşadar, pe bună dreptate acel bărbat puternic sau rezistent are nevoie de înţelegere drept ajutor sau sprijin, ca să poată să-şi îndrepte cugetul spre tainele acestui psalm. Să ne întoarcem, aşadar, la începutul psalmului.

„Milele Tale, Doamne, în veac le voi cânta.”⁴⁹⁴ Nu spune: „Mila” , ci: „Milele”. Dacă ar fi fost un singur păcat, era nevoie

⁴⁹³ Psalmul 88,4-5.

⁴⁹⁴ Psalmul 88,1.

151

de o singură milă. Dar, fiindcă păcatele sunt mai multe, multe sunt şi milele. „Milele Tale, Doamne, în veac le voi cânta.” Fiindcă în veac am obţinut mila Ta, în veac trebuie să cânt, pentru că am temei veşnic de a te lăuda. Cel care cântă părăseşte întristarea, părăseşte frica şi urcă la bucurii, pentru că a obţinut mila. Iată, dar, ce spune: fiindcă prin mila lui Dumnezeu mi-au fost iertate păcatele, voi cânta mila Sa. Sensul cuvintelor „în veac” e următorul: fiindcă Te-ai milostivit de mine nu pentru scurt timp, ci în veac, şi eu în veac fără răgaz Te voi proslăvi, fiindcă în veac m-ai izbăvit.

„Din neam în neam voi vesti adevărul Tău cu gura mea.”⁴⁹⁵ O, minunată rânduială a psalmului! Nu a început de la adevăr şi a ajuns apoi la milostivire, ci mai întâi a obţinut milostivirea şi în acest fel a ajuns la adevăr, după ce căpătase îndurare pentru păcate. Ceea ce spune [prin] cuvintele: „Din neam în neam”, frumos a spus; pentru că nu spune: „Din neamuri în neamuri”, ci: „Din neam în neam”. Nu face pomenire despre multe neamuri, ci doar despre două, unul al tăierii împrejur, celălalt al păgânilor. La unul este trimis Petru, la celălalt Pavel. Dar să zic acum ceea ce am uitat să spun la început: aici trebuie recunoscută Persoana Domnului şi Mântuitorului nostru. „Din neam în neam voi vesti adevărul Tău cu gura Mea.” Cel care vorbea înainte prin patriarhi şi proroci, mai apoi El însuşi vorbeşte, la fel cum se spune în Cântarea Cântărilor. „Să mă sărute cu sărutarea gurii sale”⁴⁹⁶. Aşadar, sensul a ceea ce se spune este: „Despre ce vorbeam prin proroci, vorbesc şi

⁴⁹⁵ Psalmul 88,2.

⁴⁹⁶ Cântarea Cântărilor 1,1.

152

acum Eu însumi”. Pe Cel pe care lumea nu a putut să-L audă tunând, măcar să-L audă plângând.

„Căci ai zis: “În veac mila se va zidi».”⁴⁹⁷ Eu însumi, Care am vorbit odinioară în Vechiul Testament prin patriarhi şi proroci, acum chiar prin Mine vorbesc. Căci nu am venit să stric poruncile milostivirii pe care le clădise Legea, ci să zidesc deasupra [lor]. Aşa cum zice El însuşi în Evanghelie: „Nu am venit să stric Legea, ci s-o împlinesc” ⁴⁹⁸. De ce, atunci, spune Moise: „Ia aminte, cerule, şi voi grăi, iar pământul să asculte cuvintele gurii mele”⁴⁹⁹? Şi Ieremia spune la fel: „Aceasta zice Domnul””500. Ceilalţi proroci spun la fel, deoarece cele ce se spun sunt cuvintele Domnului, şi nu ale lor, iar ceea ce se spune prin gura acelora, Domnul a spus-o ca printr-un instrument. Ce înseamnă, aşadar: „Se va zidi”, ca şi cum s-ar zidi o casă mare sau o cetate? Să vedem unde în alt loc mai este scris ceva asemănător despre zidire. Să căutăm în Facere ce vrea să zică acest cuvânt. „Şi i-a luat”, zice, „Dumnezeu lui Adam o coastă dintr-o parte şi a zidit⁵⁰¹-o în femeie”⁵⁰². Ia seama ce spune: „A zidit”! Căci „zidire”, după cum am spus mai sus, nu se spune de obicei decât la construcţia unei case mari. Prin urmare, fiindcă acea coastă a lui Adam a fost plăsmuită în femeie, potrivit autorităţii apostolului503, aici sunt simbolizaţi Hristos şi Biserica. Din această pricină a spus: Am zidit din coastă femeie”.

⁴⁹⁷ Psalmul 88, 3.

⁴⁹⁸ Matei 5,17.

⁴⁹⁹ Deuteronomul 32,1.

⁵⁰⁰ Ieremia 5,14; 6, 6, 9 etc.

⁵⁰¹ Aedificavit (lat.); wKO§dprav (gr.).

⁵⁰² Facerea 2,22 (după Septuaginta).

⁵⁰³ Cf. Efeseni 5, 31-32.

153

Am auzit despre primul Adam, să venim acum la al doilea şi să vedem în ce chip din coasta Sa se zideşte Biserica. Coasta Domnului şi Mântuitorului nostru, Care era răstignit pe cruce, este împunsă cu lancea şi pe dată a ieşit sânge şi apă⁵⁰⁴. Căutaţi să ştiţi în ce chip se zideşte din sânge şi apă Biserica? Mai întâi prin botez, prin apă, sunt iertate păcatele, pe urmă e încununată în sângele muceniciei. Aşadar, fiindcă e limpede că mila zideşte Biserica lui Dumnezeu, din această pricină urmează: „în ceruri se va pregăti adevărul Tău”⁵⁰⁵. Pe pământ este mila, iar în ceruri adevărul.

Ascultă, ereticule, ce se spune! „în ceruri se va pregăti adevărul Tău.” Dacă sufletele au căzut din cer din pricina păcatelor⁵⁰⁶, în ce chip, aşadar, se pregăteşte în ceruri adevărul? Dacă sufletele se prăbuşesc zilnic pe pământ, în ce chip învaţă Domnul în Rugăciunea domnească şi spune: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”⁵⁰⁷? Prin urmare, asta ne rugăm noi prin autoritatea Domnului⁵⁰⁸ şi Mântuitorului? Ca, aşa cum sufletul fără trup a păcătuit în cer, să păcătuiască la fel în trup, pe pământ, şi ca sufletul care, deşi nestânjenit [de trup], nu a putut să păzească în ceruri dreptatea, s-o păzească acum pe pământ, când este constrâns de strâmtorările trupului? Ceva nemaivăzut: sufletul a păcătuit în cer şi a fost alungat pe pământ, ca să

⁵⁰⁴ Cf. Ioan 19,34.

⁵⁰⁵ Psalmul 88, 3.

⁵⁰⁶ Aluzie la concepţia eretică atribuită lui Origen despre preexistenţa sufletelor.

⁵⁰⁷ Matei 6,10.

⁵⁰⁸ Cf Matei 6, 9.

154

găsească pe pământ ceea ce a pierdut în cer⁵⁰⁹. A păcătuit fără trup: atunci cum e posibil să fie mai degrabă Vrednic de Dumnezeu în trup, de vreme ce „trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului”⁵¹⁰?

„Făcut-am legământ cu aleşii Mei.”⁵¹¹ Vreţi să aflaţi în ce chip a făcut Domnul până astăzi legământul Său? Să ne purtăm cum se cuvine şi vom fi vrednici să facem parte dintre cei aleşi pentru legământul Domnului. „Juratu-M-am lui David, robul Meu.”⁵¹² Să vedem ce înseamnă şi ce a jurat Domnul. Desigur, ceea ce urmează: „Până în veac voi întări seminţia ta”⁵¹³. Vino, apostole, în ajutorul nostru, ca să tălmăcim acest verset! Ce spune apostolul? „Nu a spus: «Seminţii», ci: «Seminţia», care este [a lui] Hristos.”⁵¹⁴ Aceasta este ceea ce se spune în Apocalipsa lui Ioan: „Cel care are cheia lui David, care închide şi nimeni nu deschide, care deschide şi nimeni nu închide”⁵¹⁵. Cărturarii şi fariseii au ţinut în Lege această cheie, cărora Domnul în Evanghelie le spune: „Vai vouă, cărturarilor, care ţineţi cheia împărăţiei cerurilor!”⁵¹⁶ şi celelalte. O farisei,

⁵⁰⁹ Exprimarea Fericitului Ieronim este aici voit ironică şi paradoxală, pentru a accentua absurdităţile care decurg din ideea origenistă potrivit căreia Adam ar fi fost un suflet pur, iar căderea ar însemna primirea unui trup. (n.ed.)

⁵¹⁰ Galateni 5,17.

⁵¹¹ Psalmul 88,4.

⁵¹² Psalmul 88,4.

⁵¹³ Psalmul 88,5.

⁵¹⁴ Cf Galateni 3,16.

⁵¹⁵ Apocalipsa 3, 7.

⁵¹⁶ Cf. Luca 11,52.

155

care ţineţi cheile împărăţiei şi nu credeţi în Hristos, Care este uşa şi poarta împărăţiei! în voi s-a făgăduit, dar în noi s-a împlinit. Voi aveţi trupul, iar noi duhul; ba chiar, fiindcă aţi tăgăduit duhul, până şi carnea aţi pierdut-o odată cu duhul.

„Zidi-voi din neam în neam tronul Tău.”⁵¹⁷ în două neamuri, după cum am spus, este pus tronul lui Dumnezeu: în neamul tăierii împrejur şi în cel al păgânilor.

„Lăuda-vor cerurile minunile Tale, Doamne!”⁵¹⁸ Este ceea ce se spune în Psalmul al optsprezecelea: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu”⁵¹⁹. Potrivit cu înţelesurile tainice, îi numeşte pe apostoli „ceruri”. Căci, dacă se spune păcătosului: „Pământ eşti, în pământ te vei întoarce”⁵²⁰, de ce să nu i se spună sfântului sau celui drept: „Cer eşti şi în cer te vei întoarce”? într-adevăr, potrivit apostolului, „cetatea” sfinţilor „este în ceruri”⁵²¹. Ceea ce spune [prin]: „Lăuda-vor cerurile minunile Tale” semnifică propovăduirea pocăinţei, pe care noi am primit-o de la apostolii înaintemergători prin mărturisirea Domnului Iisus Hristos. Dacă urmăm îndrumările şi pildele lor, chiar şi noi putem fi numiţi „ceruri”, atunci când îi imităm pe aceia a căror cetate este în ceruri.

Spune prorocul în alt loc: „Străin sunt eu pe pământ şi pribeag precum toţi părinţii mei”⁵²². Şi aceasta o spunea în Iudeea, adică în ţara sa. Şi atunci de ce se numeşte pe sine

⁵¹⁷ Psalmul 88,5.

⁵¹⁸ Psalmul 88, 6.

⁵¹⁹ Psalmul 18,1.

⁵²⁰ Facerea 3,19.

⁵²¹ Filipeni 3,20.

⁵²² Psalmul 38,17.

156

„pribeag”? Fiindcă sfinţii, în veacul de acum, pribegesc pe pământ, nerâvnind a stăpâni nimic de pe pământ, stăpânirea lor toată fiind în ceruri, unde îşi au sălaşuri, unde îşi au „cetatea, al cărei meşter şi lucrător este Dumnezeu”⁵²³. De aceea şi prorocul, care nu este din această lume, se numeşte pe sine aici „pribeag” şi se grăbeşte prin voinţa sufletului spre ţara sa, adică spre Rai, spre împărăţia cerurilor.

Să nu spui, ereticule, că, de vreme ce am zis că ţara sfinţilor este Raiul, aş susţine că sufletele au existat mai înainte de a veni aici în trupuri⁵²⁴! Nu spun asta, ci după apostol zic, care afirmă că noi toţi, prin fărădelegea lui Adam, am fost izgoniţi din Rai din pricina păcatului. Aceasta spune apostolul, că Adam a căzut şi în noi, cei care urmam să existăm. De aceea acum credem în Hristos, adică în Adam cel ceresc. Noi, care prin păcatul primului Adam am căzut din Rai, acum prin dreptatea celui de-al doilea Adam putem să ne întoarcem în Rai. „Lăuda-vor cerurile minunile Tale, Doamne!” Care minuni? Că ai făcut cerul? Că ai întemeiat pământul? Că ai adunat mările într-una singură? Căci care este acel lucru mare în Dumnezeu pentru care a făcut toate cele pe care le-a spus?

Aşadar, acestea sunt mari în Dumnezeu, minunile lui Dumnezeu, şi anume: că Dumnezeu S-a făcut om, că S-a ascuns în pântecele Fecioarei, că, născut din Fecioară, a zăcut în staul, că El, Care vindeca rănile, a fost rănit de oameni, a fost pălmuit, a fost răstignit, că deşi nemuritor a îngăduit să moară şi a îndurat o aşa de mare pedeapsă, la care oamenii

⁵²³ Evrei 11,10.

⁵²⁴ Ecou al controversei origeniste.

157

pe nedrept L-au supus, iar El a răbdat acestea [tocmai] ca oamenii să nu îndure pedeapsa. Soarele nu a suferit să-L vadă pe Domnul său răstignit pe cruce, ci s-a ascuns, ca să nu ia parte la hula iudeilor. Chiar şi pământul s-a cutremurat, pietrele au crăpat în două, fiecare făptură s-a tulburat, fiindcă Ziditorul lor a fost răpus. Catapeteasma templului s-a rupt în două; căci ceea ce fusese acoperit pentru Iudeea este descoperit pentru toate neamurile. Catapeteasma s-a rupt în două şi tainele Legii s-au arătat credincioşilor, iar necredincioşilor până astăzi le-au rămas deschise. Căci, atunci când se citesc cărţile lui Moise şi [atunci când], în fiecare sabat, este citit cu glas tare Vechiul Testament de către iudei, „un văl”, după cum spune apostolul, „se aşază pe inima lor”⁵²⁵. Citesc Legea, dar nu o înţeleg, fiindcă ochii lor s-au întunecat, ca să nu vadă⁵²⁶. Sunt asemenea acelora despre care se spune: „Ochi au şi nu vor vedea, urechi au şi nu vor auzi”⁵²⁷.

„Căci cine va fi asemenea Domnului între nori?”⁵²⁸ Norii sunt prorocii, norii sunt apostolii, care varsă ploaia învăţăturilor în inima uscată a oamenilor. „Cine se va asemăna cu Domnul între fiii lui Dumnezeu?”⁵²⁹ Toţi sfinţii sunt numiţi cu titlul şi denumirea de „fii ai lui Dumnezeu”, pentru că sunt fii prin adopţie. De fapt, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, este singurul Fiu după fire al Său. Despre cine se spune: „Cine va fi asemenea Domnului între nori ori între fiii

⁵²⁵ 2 Corinteni 3,15.

⁵²⁶ Cf Psalmul 68,27.

⁵²⁷ Psalmul 113,13-14.

⁵²⁸ Psalmul 88, 7.

⁵²⁹ Psalmul 88, 7.

158

lui Dumnezeu?” Adică cine dintre îngeri sau dintre sfinţi va putea să se măsoare cu Ziditorul în slavă şi putere, când El însuşi dă tuturor slava, astfel încât să fie fără de sfârşit laudele Lui, Cel de care toată făptura se teme şi tremură, pe Care Heruvimii, Serafimii şi cele patru făpturi⁵³⁰ îl laudă fără încetare, Căruia Domniile şi Începătoriile⁵³¹1 se închină, pe Care tot pământul îl slăveşte? A Căruia este slava în vecii vecilor. Amin.⁵³²

⁵³⁰ Cf. Apocalipsa 5,8.

⁵³¹ Cf. Coloseni 1,16.

⁵³² Aici se încheie varianta omiliei din codexul Laurentianus. Celelalte manuscrise continuă însă astfel:

„«Dumnezeu, Care este preamărit în sfatul sfinţilor» (Psalmul 88,8). Adică Mângâietorul, Care este slăvit în adunările apostolice şi Care este propovăduit a fi egal Tatălui şi Fiului. «Mare şi înfricoşător peste cei care sunt dimprejurul Lui» (Psalmul 88, 8). Cei care prin curăţenia vieţii s-au învrednicit a se apropia de El.

«Doamne, Dumnezeul puterilor, cine este asemenea Ţie?» (Psalmul 88, 9). În tărie şi putere. «Tare eşti, Doamne, şi adevărul Tău împrejurul Tău» (Psalmul 88, 9). însuşi Adevărul spune: «Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, şi ei să fie împreună cu Mine» (Ioan 17,24).

«Tu stăpâneşti puterea mării şi mişcarea valurilor ei Tu o potoleşti» (Psalmul 88,10). Ispitele care îi tulbură pe robii Tăi.

«Tu ai smerit ca pe un rănit pe cel mândru» (Psalmul 88, 11). Pe diavol, care a fost rănit de cuiele crucii Tale. «Acvilonul şi marea Tu ai zidit» (Psalmul 88,13 în Vulgata). Prin «acvilon» se înţelege Antihristul, despre care îi vorbeşte Domnul lui Ieremia: «De la acvilon se va deschide nenorocire asupra tuturor locuitorilor pământului» (Ieremia 1,14).

«Taborul şi Ermonul în numele Tău se vor bucura» (Psalmul 88,13). Ermon se tâlcuieşte prin «anatemă»; Tabor prin «lumina care vine» sau «să vină lumina». Prin «lumină» se înţelege Vechiul Testament. Cel care scoate la lumină anatema, adică pierzania, dezvăluie Noul Testament,

159

în care primim porunca de a arunca anatema asupra păcatelor, zicând Domnul: «Dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri deodată» (Luca 13,3).

«Doamne, în lumina feţei Tale vor merge» (Psalmul 88, 16). Adică în lumina Sfântului Duh. «Şi în numele Tău» (Psalmul 88,16), adică cel de creştin.

«Că slava puterilor lor eşti Tu şi întru bună vrerea Ta se va înălţa puterea noastră» (Psalmul 88, 17). După cum rânduielile Tale au fost întru buna vrere a acelora, la fel şi [buna lor vrere] este întru bună vrerea Ta şi în Tine se va înălţa puterea lor.

«Că a Domnului este primirea» (Psalmul 88, 18), trupului, desigur. «Şi a sfântului Israel, împăratul nostru» (Psalmul 88, 18). A însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, Care împărăţeşte în veac.

De aici [încolo] prorocul vorbeşte Tatălui: «Atunci ai grăit într-o vedenie fiilor Tăi» (Psalmul 88,19), într-o vedenie sfinţilor Tăi, prorocilor Tăi şi celor aleşi. «Şi ai spus: Am pus ajutor deasupra celui puternic şi am înălţat pe cel ales din poporul Meu» (Psalmul 88,19). Pe Domnul Hristos, Care de aceea este numit «ales din popor», fiindcă Şi-a luat trup de om.

«Aflat-am pe David, robul Meu» (Psalmul88,20). Ceea ce înseamnă: «Am ales ca din neamul acestuia să-Şi ia trup». Ceea ce spune prin «robul Meu» explică apostolul: «N-a socotit ştirbire a fi deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine însuşi şi a luat chip de rob» (Filipeni 2, 6-7). «Cu untdelemnul cel sfânt al Meu L-am uns pe El» (Psalmul 88, 20), adică cu bucurie şi sfinţenie.

«Pentru că mâna Mea îl va ajuta şi braţul Meu îl va întări» (Psalmul 88,21) în vremea când va fi primit trup.

«Niciun vrăjmaş nu va izbuti împotriva Lui» (Psalmul 88,22), adică diavolul. «Şi fiul fărădelegii nu-I va face rău» (Psalmul 88, 22). Iuda, trădătorul.

«Şi voi tăia pe vrăjmaşii Săi din faţa Sa» (Psalmul 88, 23). Adică pe iudei, care, acoperiţi adesea de ruşine de către Domnul, ca tăiaţi de săbii plecau din faţa Sa. «Şi pe cei care-L urăsc pe El îi voi pune pe fugă» (Psalmul 88,23). Fiindcă vorbeşte vrăjmaşilor diavoli, care fugeau de multe ori de dinaintea Sa.

«Şi adevărul Meu şi mila Mea cu El şi în numele Meu se va înălţa puterea Lui. Şi voi pune peste mare mâna Lui şi peste râuri dreapta Lui» (Psalmul 88,24-25), adică peste stăpânirea şi puterea lumii.

160

«El Mă va chema pe Mine: Dumnezeul Meu eşti Tu. Eu îl voi face pe El întâi-născut, mai înalt decât împăraţii pământului» (Psalmul 88, 26-27). Căci Domnul Iisus, «întâiul născut din morţi» (Coloseni 1, 18), precum spune apostolul, este făcut Preaînalt (cf. Evrei 7, 26), urcând la ceruri şi având stăpânire peste tot pământul.

«În veac îi voi păstra Lui mila Mea şi legământul Meu credincios [îi va fi] Lui» (Psalmul 88,28). Aceasta se păstrează neîntrerupt în Biserică, pe care a răscumpărat-o prin legământul rânduielilor Sale.

«Şi voi pune în veacul veacului scaunul Lui şi tronul Lui precum zilele cerului» (Psalmul 88,29). Adunarea sfinţilor, ce se face în Biserică, în care Dumnezeu şade ca într-un tron.

«Dacă vor părăsi fiii Lui legea Mea» şi celelalte până la: «Şi cele ce ies din buzele Mele nu le voi schimba» (Psalmul 88, 30-34). Fiindcă cei care părăsesc legea, cei care uită judecăţile, cei care pângăresc îndreptările şi cei care calcă poruncile cu toiag, adică cu certare vor fi mustraţi şi mila dumnezeiască va fi îndepărtată [de ei]. Aceasta se arată pentru ca nimeni să nu fie izgonit din Biserică fără nădejdea reprimirii [sale], fiindcă, după cum asprimea lui Dumnezeu înspăimântă prin dreptatea care învinuieşte, la fel bunătatea îndreptează prin îndurarea care domoleşte [asprimea Sa].

«O dată m-am jurat sfântului Meu» (Psalmul 88, 35), acelui Om Domnesc. «Dacă îl voi minţi pe David» (Psalmul 88,35). Căci Dumnezeu nu va [putea] fi înfăţişat prin mijlocirea niciunei minciuni. «Seminţia Lui în veac va rămâne» (Psalmul 88, 35). Adică poporul agonisit [de Dumnezeu] (cf. 1 Petru 2,9).

«Şi tronul Lui ca soarele înaintea Mea» (Psalmul 88, 36). [Acestea] înseamnă că Biserica însăşi dăinuie în strălucirea fericirii viitoare. «Şi ca luna desăvârşită» (Psalmul 88, 36), adică strălucind toată. «Şi martor în cer credincios» (Psalmul 88,36). însuşi Domnul Iisus, Care a adus Dumnezeu-Tatălui mărturie credincioasă în lume şi Care a fost înălţat la cer.

De aici [încolo] glasul apostolic [spune] către Tatăl: «Tu însă ai respins şi L-ai alungat pe Hristosul Tău» (Psalmul 88, 37), dându-L vrăjmaşilor.

«Stricat-ai legământul robului Tău» (Psalmul 88, 38), prin care ai promis că noi vom domni cu El. «Batjocorit-ai pe pământ sfinţenia Lui»

161

(Psalmul 88, 38). Căci ai promis că nu vei lăsa pe sfântul Tău să vadă stricăciunea (cf. Psalmul 15,10), iar acum este acoperit în mormânt.

«Doborât-ai toate gardurile Lui» (Psalmul 88, 39). Cuvintele Legii şi ale prorocilor, în care stăteam împrejmuiţi.

«Jefuitu-L-au pe El toţi care treceau calea» (Psalmul 88, 40). Căci trec peste Cel care a spus: «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa» (cf. Ioan 14, 6) când fie îi sfâşie hainele Lui, fie îi străpung trupul cu ajutorul cuielor şi spadei. «Ajuns-a ocară vecinilor Săi» (Psalmul 88,40). Iudeilor şi căpeteniilor preoţilor.

«înălţat-ai dreapta vrăjmaşilor Lui» (Psalmul 88, 41). Când îl smereşti pe El în moarte. «Veselit-ai pe toţi duşmanii Lui» (Psalmul 88, 41). Pilat cu neamurile şi iudeii.

«Stricat-ai ajutorul săbiei Lui» (Psalmul 88, 42). Când nu le este spre folos iudeilor cuvântul propovăduirii Lui. «Şi nu L-ai ajutat pe El în război» (Psalmul 88,42). Şi anume în lupta pătimirilor [Sale].

«Şi scaunul Lui la pământ l-ai doborât» (Psalmul 88, 43). Adică sufletele sfinţilor, care se tulburau de moartea Sa.

«Micşorat-ai zilele vremii Sale, umplutu-L-ai de ruşine» (Psalmul 88,44). Adică ruşinea morţii. Pe acestea le spuneau apostolii, neştiind că El trebuia să învieze din morţi. Prin urmare, de aceea spuneau apostolii astfel de vorbe, ca şi cum L-ar fi mustrat pe Tatăl, pentru că nu ştiau că El Se va întoarce din iad. Aşadar, Biserica, urmându-le, spune:

«Până când, Doamne, Te mânii întru sfârşit? Arde mânia Ta ca focul?» (Psalmul 88,45). Cât timp Te mânii, ca să nu-L chemi pe El din morţi?

«Adu-ţi aminte, Doamne, ce este fiinţa Mea!» (Psalmul 88,46). Nu am nicio fiinţă, decât în Cel pe care îl aştept să Se întoarcă din iad. «Căci oare în deşert ai zidit pe fiii oamenilor?» (Psalmul 88,46). Dacă pe ei i-ai zidit nu în deşert, ci cu adevărat în nădejdea învierii, nu trebuie oare cu atât mai mult să Mă înviezi pe Mine, Fiul Tău?

«Cine este omul care trăieşte şi nu va vedea moartea? Sau cine îşi va scoate sufletul său din mâna iadului?» (Psalmul 88,47). Ştiu că nimic trupesc nu va scăpa morţii şi că sufletul Său nu se va putea feri de iad, dar ştiu şi că Dumnezeu zăcea ascuns sub acoperământul cărnii, fiindcă moartea şi iadul nu trebuiau să-L oprească.

«Unde sunt milele Tale cele de demult, Doamne, precum i-ai jurat lui David prin adevărul Tău?» (Psalmul 88, 48) dacă El nu a înviat.

«Adu-Ţi aminte de ocara robilor Tăi» (Psalmul 88, 49), care-L aşteaptă pe El. «Pe care am îndurat-o, a multor neamuri» (Psalmul 88, 49). Pe care i-am adunat ca la sân, în casa credinţei.

«Că ocărât-au vrăjmaşii Tăi, Doamne» (Psalmul 88, 49). Iudeii, fariseii şi saducheii. «Că ocărât-au pe Hristosul Tău, în mutarea Lui» (Psalmul 88, 50). Fiindcă, mutându-Se de la aceştia la neamuri, a spus: «Iată, vi se va lăsa vouă casa voastră pustie» (Luca 13, 35).

«Binecuvântat este Domnul în veci. Aşa să fie. Aşa să fie» (Psalmul 88,51)”.

Omilie la Psalmul 89

S-a citit Psalmul 89, al cărui titlu este acesta: „O rugăciune a lui Moise, omul lui Dumnezeu”⁵³³. Este începutul cărţii a patra, fiindcă trebuie să ştim că Psaltirea este împărţită în cinci cărţi. De la primul [psalm] până la al patruzecilea, cartea întâi; de la al patruzecilea până la al şaptezeci şi unulea, cartea a doua; de la al şaptezeci şi unulea până la al optzeci şi optulea, cartea a treia; de la al optzeci şi optulea până la al o sută cincilea, cartea a patra; de la al o sută cincilea până la sfârşit, cartea a cincea. Şi de aceea începutul cărţii a patra este: „O rugăciune a lui Moise, omul lui Dumnezeu”. Evreii consideră că nu doar acest psalm, ci şi ceilalţi zece care urmează, fiindcă nu au titlu, au fost scrişi de Moise. şi din această

⁵³³ Psalmul 89,1 (în Vulgata).

163

pricină pe cei care sunt fără titlu îi consideră a fi ai celui căruia şi acesta îi aparţine, fiindcă li se pare că ţin de cel care este menţionat în titlu.

„O rugăciune a lui Moise, omul lui Dumnezeu.” Dacă toţi oamenii ar fi oamenii lui Dumnezeu, nu s-ar fi adăugat niciodată [cuvintele]: „O rugăciune a lui Moise, omul lui Dumnezeu”. Vreţi să aflaţi de ce nu toţi oamenii sunt oamenii lui Dumnezeu? „Omul, în cinste fiind, nu a priceput, s-a asemănat dobitoacelor celor fără de minte şi a devenit aidoma lor.”⁵³⁴ Mare lucru, aşadar, este a primi numele de „oameni ai lui Dumnezeu” sau „robi ai lui Dumnezeu”! Când se spune astfel despre cineva, nu este semn de înjosire, ci de cinste. Căci nu este arătată starea de rob, ci cinstea celui care slujeşte bine.

„O rugăciune a lui Moise, omul lui Dumnezeu.”Lui Moise i-a fost scrisă Legea, lui Moise i-a fost arătată firea lumii, lui Moise i s-a spus în ce fel omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu. Aşadar, ce înseamnă aceste cuvinte: „O rugăciune a lui Moise, omul lui Dumnezeu”? într-adevăr, Moise scrie cum a fost zidit omul, el scrie cum a căzut [acesta], [Dar] acum se roagă ca acela care a căzut în moarte să fie înălţat la viaţă şi cel care, prin lucrarea diavolului, a căzut prin păcat să învieze iarăşi prin Hristos la slavă. Din această pricină, aşadar, se roagă Moise către Dumnezeu şi spune:

„Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă!”⁵³⁵ Niciodată nu se vorbeşte de scăpare, decât dacă există o prigoană, căci, dacă nu ne prigoneşte cineva, nu avem nevoie de scăparea la altul.

⁵³⁴ Psalmul48,12.

⁵³⁵ Psalmul 89,1.

164

„Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă!” Fiindcă marele tumult şi arşiţa frământărilor noastre ne ostenesc, la umbra aripilor Tale căutăm scăpare. „Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă.” Din această pricină căutăm scăpare la Tine, fiindcă ne prigoneşte o fiară mare. Şi, fiindcă avem mulţi potrivnici şi vrăjmaşi, măcar Tu fii pentru noi singura scăpare!

„Din neam în neam.”⁵³⁶ În acest loc şuieră şarpele. Căci cei care spun că sufletele au fost făcute înainte de veac⁵³⁷ şi înainte de a fi trimise în trupuri aceasta zic: „Doamne, Tu Te-ai făcut scăpare nouă din neam în neam, mai înainte de a fi făcuţi munţii şi de a fi întocmit cuprinsul pământului; adică înainte ca această lume să fie zidită, Tu ne-ai fost nouă scăpare”. Rău despart [versetele]⁵³⁸, rău înţeleg. Noi însă trebuie să spunem astfel: „Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă din neam în neam”. Şi de aici încolo [facem] despărţire. Apoi, iată ce urmează: „Mai înainte de a fi făcuţi munţii şi a se întocmi cuprinsul pământului, din veac şi până în veac eşti Tu, Dumnezeule”. Aceasta se spune, dar, nu ca să se arate că sufletul omului a fost înainte de veac, ci ca să se arate că Domnul Dumnezeu a fost dintotdeauna şi înaintea veacurilor. [Tu, Doamne,] exişti dăinuind din veşnicie în veşnicie, neavând nici început, nici sfârşit!

„Nu îndepărta pe om întru smerenie.”⁵³⁹ Moise se roagă pentru oameni; şi ce spune? Nu îngădui să piară cel pe care L-ai

⁵³⁶ Psalmul 89,1.

⁵³⁷ Origeniştii.

⁵³⁸ Este urmat principiul „înlănţuirii logice”, consequentia, ceea ce Sfântul Grigorie de Nyssa numeşte ctKoAooGia.

539 Psalmul 89,3.

165

zidit după chipul Tău. „Nu îndepărta pe om întru smerenie”. Nu cerceta nimicnicia trupului, ci cinstea sufletului. Să ne fie nouă îndeajuns că am auzit o dată: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”⁵⁴⁰ şi datorită conştiinţei păcatelor să ne smerim. „Nu îndepărta pe om întru smerenie.” Nu-l îndepărta, ci întoarce-l! Căci Tu ai spus prin toţi prorocii: „Întoarceţi-vă, fii ai oamenilor!” Să fie îndeajuns că aţi păcătuit, pocăiţi-vă ca să vă puteţi mântui. „Nu îndepărta pe om întru smerenie.” Trimite pe Fiul Tău, ca să ridice în înălţimi trupul smereniei noastre şi, slobod de toate poverile pământeşti, să-l înalţe la cer printr-o nouă cetăţenie⁵⁴¹.

„Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri care a trecut.”⁵⁴² Scurt este timpul omului înaintea veşniciei lui Dumnezeu. Deşi nouă ni se pare a fi lung, totuşi, asemuit cu veşnicia, fiindcă este mărginit de un sfârşit, este socotit nimicnicie.

„Şi ca straja în noapte.”⁵⁴³ Noaptea are patru străji, de câte trei ore, după cum se spune în Evanghelie: „La a patra strajă din noapte a venit la ei Iisus”⁵⁴⁴, prin care se înţelege aproape de cântatul cocoşului. Aşadar, asta spune: o mie de ani înaintea Ta sunt asemănători nu doar scurtimii zilei, ci şi răstimpurilor de câte trei ore. „Nimicnicie vor fi anii lor.” Iată ce spune: că omul trăia la începutul lumii aproape o mie de

⁵⁴⁰ Facerea 3,19.

⁵⁴¹ Cf Efeseni 2,12

⁵⁴² Psalmul 89,4.

⁵⁴³ Psalmul 89,4.

⁵⁴⁴ Matei 14,25.

166

ani, iar o mie de ani înaintea lui Dumnezeu astfel sunt precum e straja în noapte. Dar am zis destul: vârstele oamenilor sunt ca şi cum n-ar fi nimic, asemuite cu veşnicia dumnezeiască. Căutaţi a afla cât de neînsemnată este viaţa omenească?

Ascultaţi ce urmează.

„Dimineaţa ca iarba trece.”⁵⁴⁵ La fel ca roua dimineţii care trece repede, aşa este şi viaţa oamenilor. Dimineaţa noastră este tinereţea. „Dimineaţa înfloreşte şi trece.”⁵⁴⁶ în tinereţe şi la vârsta maturităţii am înflorit, la bătrâneţe însă descreştem şi floarea puterii noastre se ofileşte. Cine dintre noi ştie în ce chip vârsta noastră trece? Aproape fără ştirea noastră, aşa ne cuprinde bătrâneţea din urmă. „Seara cade, se întăreşte şi se usucă.”⁵⁴⁷ Seara noastră este bătrâneţea, care, după ce floarea tinereţii s-a scuturat, se întăreşte prin spaima bolilor de tot felul. „Tot trupul e ca iarba şi slava lui ca floarea ierbii se usucă şi cade; însă cuvântul Domnului rămâne în veac.”⁵⁴⁸ Am trăit până acum şi o parte a noastră a pierit deja în bătrâneţe⁵⁴⁹: deşi

⁵⁴⁵ Psalmul 89, 5.

546 Psalmul 89,5.

⁵⁴⁷ Psalmul 89, 6.

⁵⁴⁸ Isaia 40,6-8.

⁵⁴⁹ Un posibil ecou al celebrului adagiu al lui Seneca: in hoc enim fallimur, quod mortem prospicimus: magnapars eius iam praeterit; quidquid aetatis retro est mors tenet (Epistole către Lucilius, 1,1,2). De altfel, în Epistola 140, unde face exegeza aceluiaşi psalm, la interpretarea aceluiaşi verset Fericitul Ieronim asociază cuvintele prorocului cu două remarci pe aceeaşi temă din opera lui Vergilius (Epistola 140, 10). De asemenea, trebuie să ţinem seama că, datorită corespondenţei apocrife dintre Seneca şi Apostolul Pavel care circula în epocă, scriitorul din Cordoba se bucura de o oarecare consideraţie printre creştini (cf. cap. XII din De viris illustribus).

167

sufletul e la fel, totuşi noi, care simţim că vigoarea tinereţii de altădată ne-a părăsit, suntem într-un fel alţii.

„Că ne-am mistuit în urgia Ta.”⁵⁵⁰⁾ Fiindcă din pricina păcatelor merităm urgia Ta, nemurirea pe care ne-ai dat-o am pierdut-o în Adam, de la care, ca prin fire, ne-a fost încredinţat, prin legea moştenirii din tată în fiu, păcatul. „Şi în mânia Ta tulburaţi suntem.” Frumos a spus „tulburaţi”. Căci cel care este tulburat nu piere, ci este lovit de spaimă, ca să simtă puterea Aceluia pe care L-a dispreţuit păcătuind şi ca să alerge, supus şi smerit, spre pocăinţă. „Şi în mânia Ta tulburaţi suntem.” Fiindcă am greşit, suntem tulburaţi, dar, fiindcă ne-am ridicat crezând în Hristosul Tău, suntem mângâiaţi.

„Pus-ai fărădelegile noastre înaintea Ta.”⁵⁵¹ Niciunul dintre păcatele noastre nu Ţi-e ascuns Ţie, toate relele pe care le-am săvârşit învederate sunt înaintea Ta. „Veacul nostru în lumina feţei Tale.” ⁵⁵² Nimic din ceea ce trăim sau facem nu este ascuns ochilor Tăi; întunericul însuşi nu rămâne ascuns înaintea Ta.

„Că toate zilele noastre s-au împuţinat.”⁵⁵³ În aşa fel trec zilele şi se apropie moartea, încât, fără să ne dăm seama în vreun fel, fiecare vârstă şi viaţa însăşi se împuţinează, micşorându-se. Chiar şi lucrurile pe care vi le spun acum şi voi le ascultaţi sunt scăzute din lungimea vieţii noastre şi,

550 Psalmul 89,7.

⁵⁵¹ Psalmul 89, 8.

⁵⁵² Psalmul 89, 8.

⁵⁵³ Psalmul 89, 9.

168

deşi credem că în ele există un progres al sufletului, totuşi, fiindcă au înghiţit răstimpul orelor, sunt o pierdere pentru lungimea vieţii. Aşa se face că, unde credem noi că avem un folos, acolo mai curând o pagubă este pricinuită.

„Anii noştri se vor socoti ca pânza de păianjen.”⁵⁵⁴ Nu a putut să spună nimic mai frumos pentru a zugrăvi viaţa omenească, grija şi strădaniile noastre, pentru care alergăm de ici colo şi dobândim bunuri, căutăm avere, zidim case şi zămislim copii! Şi iată cărui lucru sunt [toate acestea] asemuite! „Anii noştri se vor socoti ca pânza de păianjen.” Căci, după cum vedem păianjenul ducând firele între pereţi, ţesându-şi pânzele, care pe dată sunt desfăcute de vânt, la fel faptele întregii noastre vieţi pe dată sunt spulberate prin asaltul neaşteptat al nenorocirii sau al morţii. „Zilele anilor noştri în sine sunt şaptezeci de ani.”⁵⁵⁵ Ia seama cum puţin câte puţin viaţa omenească este micşorată. Mai întâi în Rai primisem veşnicia, pe care am pierdut-o din neascultare, apoi viaţa celor din vechime este lungită la o mie de ani, iar acum în mâzga vremii noastre abia se ajunge la şaptezeci.

„Zilele anilor noştri în sine sunt şaptezeci de ani; dacă însă sunt mulţi, optzeci, iar dincolo de aceştia, osteneală şi durere.”⁵⁵⁶ Vedeţi ce spune: „Dincolo de aceştia, osteneală şi durere”? Aceasta este ceea ce am spus mai sus că, unde credem [a avea] un folos în viaţa noastră, acolo găsim pagubă

⁵⁵⁴ Psalmul 89,10.

⁵⁵⁵ Psalmul 89,10.

⁵⁵⁶ Psalmul 89,10-11.

169

şi neajuns. Unde-i sporirea anilor, acolo-i bătrâneţe; unde-i bătrâneţe, acolo sunt boli; unde sunt boli, acolo sunt chinuri; unde sunt chinuri, acolo-i dorinţă de moarte.

„Că venit-a blândeţea şi fi-vom îndreptaţi.”⁵⁵⁷ Care este această blândeţe prin mijlocirea căreia suntem îndreptaţi? „Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toată blândeţea lui!”⁵⁵⁸ Care este această blândeţe? „învăţaţi că sunt blând şi smerit cu inima.”⁵⁵⁹ Venit-a blândeţea. Nu spune: „Venit-a cel blând”, ci: „Venit-a blândeţea”, care este Domnul nostru Iisus Hristos. După cum în alt loc⁵⁶⁰ nu este chemat „cel înţelept”, ci „înţelepciunea”, la fel şi aici nu este numit „cel blând”, ci „blândeţea” însăşi.

„Dreapta Ta fă-o astfel cunoscută şi leagă-ne cu inima în înţelepciune.”⁵⁶¹ Cu dreapta Ta, cu care ai făcut lumea, lumea o luminează! „Căci braţul Domnului cui s-a descoperit?”⁵⁶² Fie ca dreapta Ta⁵⁶³, cu care l-ai făcut pe om, să primească ea însăşi trup omenesc şi să-l mântuiască pe el! „Şi leagă-ne cu inima în înţelepciune.”în acest chip pot fi înţelese aceste vorbe: cei care înainte rătăceau liber să fie legaţi prin înţelepciunea Ta. Căci mai bine este a fi în cuviinţă legat decât a avea în necuviinţă picioarele libere. Mai bine este a şade bine decât

⁵⁵⁷ Psalmul 89,10 (în Vulgata).

⁵⁵⁸ Psalmul 131,1.

⁵⁵⁹ Matei 11,29.

⁵⁶⁰ Cf 1 Corinteni 1,24.

⁵⁶¹ Psalmul 89,14 (89,11 în Vulgata).

⁵⁶² Isaia 53,1.

⁵⁶³ Referinţa este la Hristos. (n.ed.)

170

a alerga rău. La fel cum acel mânz din Evanghelie⁵⁶⁴, care mai întâi era liber şi mergea fără frâu prin prăpăstii, iar apoi, fiind încălecat, este strunit de Domnul şi învăţat să meargă bine, tot aşa ne rugăm Ţie stăruitor să faci cunoscută dreapta Ta în lume şi să-i legi pe cei rătăcitori şi nestatornici prin înţelepciunea Ta.

„Întoarce-Te, Doamne! Până când?”⁵⁶⁵ Întoarce-Te, Doamne, şi priveşte spre chipul⁵⁶⁶ Tău; nu ne arăta nouă spatele, ci faţa Ta! Întoarce-Te! Până când? Cel care spune: „Până când?” arată că-L doreşte pe El şi că nu poate suporta amânarea [împlinirii] dorinţei sale.

„Umplutu-ne-am dimineaţa de mila Ta.”⁵⁶⁷ Taine sunt cele ce se spun în psalmi, pline toate de simboluri. Moise, din perspectiva neamului omenesc, se roagă ca Fiul lui Dumnezeu să binevoiască a veni pe pământ. Şi, fiindcă spusese: „Dreapta Ta fă-o astfel cunoscută” şi fiindcă acum simte că a fost ascultat, adaugă şi spune: „«Umplutu-ne-am dimineaţa de mila Ta», atunci când Fiul Tău a înviat a treia zi din morţi”. Şi, deoarece pentru viaţa noastră a coborât spre seară în întunericul morţii, ca să ne scoată pe noi la lumina dimineţii, în acel ceas aflat-am noi deplinătatea milei Tale. De aceea şi Psalmul al douăzeci şi unulea are acest titlu: „Pentru înălţarea de dimineaţă”⁵⁶⁸. Dintotdeauna

⁵⁶⁴ Cf. Matei 21,2; Marcu 11,2; Luca 19,30.

⁵⁶⁵ Psalmul 89,15.

⁵⁶⁶ Cf. Facerea 1,26.

⁵⁶⁷ Psalmul 89,16.

⁵⁶⁸ Psalmul 21,1 (în Vulgata).

171

mila Ta s-a arătat sfinţilor, dar niciodată nu s-a revărsat atât de vădit şi atât de deplin ca atunci când Mântuitorul a înviat pentru mântuirea cea de obşte a tuturor.

„Şi ne-am bucurat şi ne-am veselit.” După bucuria învierii Domnului nostru, prin care credem că suntem mântuiţi şi vom fi înviaţi din nou, bucuroşi de zilele ce ne-au mai rămas din viaţa noastră, ne veselim în această credinţă Şi, în imnuri şi cântări duhovniceşti, aducem laudă lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, a Căruia este slava în vecii vecilor. Amin.

Omilie la Psalmul 90

„Lauda unei cântări pentru David.”⁵⁶⁹ Trebuie să ştim mai întâi că cei unsprezece psalmi de la Psalmul 88 până la Psalmul 100 nu au în ebraică titlu şi că, aşa cum am arătat de curând în psalmul precedent, ei ţin de acelaşi [autor] de care ţine şi cel ce poartă titlul: „O rugăciune a lui Moise, omul lui Dumnezeu”.

„Cel care locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt.”⁵⁷⁰ Al nostru este începutul [tălmăcirii], al lui Dumnezeu ajutorul⁵⁷¹. Căci nu cei care dorm primesc cununi, ci cei care trudesc⁵⁷². „Sub acoperământul Dumnezeului cerului va rămâne.”⁵⁷³ în ebraică, în loc de ceea ce citim noi: „Dumnezeului cerului”, este [cuvântul] Şaddai. De aceea, ce se spune în Iezechiel „Şi auzit-am glasul Domnului Şaddai vorbind”⁵⁷⁴ poate fi înţeles în acest chip, şi anume că a auzit glasul Domnului Dumnezeului cerului vorbind, fiindcă Şaddai se tălmăceşte: „Dumnezeul cerului”.

⁵⁶⁹ Psalmul 90,1 (în Vulgata).

⁵⁷⁰ Psalmul 90,1.

⁵⁷¹ Cf supra, Omilie la Psalmul 83, versetul 6.

⁵⁷² Cf. supra, Omilie la Psalmul 83, versetul 7.

⁵⁷³ Psalmul 90,1.

⁵⁷⁴ Iezechiel 10,5 (după Septuaginta).

173

„Scăparea mea, Dumnezeul meu.”⁵⁷⁵ Frumos a spus: „Scăparea”, fiindcă mulţi sunt cei care prigonesc, dar Tu singur eşti scăparea! Multe sunt rănile, dar Tu singur eşti doctor!

„Nădăjdui-voi în El, fiindcă El mă va izbăvi din cursa vânătorilor.”⁵⁷⁶ În acest veac mai mulţi sunt vânătorii care caută a prinde sufletele noastre, după cum spune prorocul: „Sufletul nostru a scăpat ca o pasăre din cursa vânătorilor”⁵⁷⁷. Am mai spus deja de mai multe ori că în Sfintele Scripturi vânătorii sunt socotiţi în rândul ticăloşilor. Căci Nimrod uriaşul, veşnicul răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, a fost vânător⁵⁷⁸. Chiar şi Isav a fost vânător⁵⁷⁹. „Fiindcă El mă va izbăvi din cursa vânătorilor.” Citim în Pilde: „Ochiul femeii desfrânate, cursa păcătosului”⁵⁸⁰. „Căci oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi preacurvit cu ea în inima sa.”⁵⁸¹ Câte păcate sunt, atâtea curse. Câte curse, atâţia vânători. învăţăturile ereticilor sunt curse ale morţii. Mai apoi urmează: „Şi de cuvântul tulburător”⁵⁸². Ia seama că despre eretici se vorbeşte! În locul cuvântului „tulburător” pe care-l avem noi, în ebraică este „ascuns”. Căci ereticii întotdeauna promit lucruri tainice şi măreţe, ca să le curme pe cele ce sunt adevărate şi evidente.

⁵⁷⁵ Psalmul 90,2.

⁵⁷⁶ Psalmul 90,3.

⁵⁷⁷ Psalmul 123,7.

⁵⁷⁸ Cf Facerea 10, 9.

⁵⁷⁹ Cf. Facerea 25,27.

⁵⁸⁰ Pildele 6,25 (după Septuaginta).

⁵⁸¹ Matei 5,28.

⁵⁸² Psalmul 90, 3.

174

„Cu umerii Săi te va umbri.”⁵⁸³ Cine [te] va umbri? Dumnezeul cerului, desigur, precum găina pe puii săi⁵⁸⁴ şi precum vulturul cuibul său. De aceea şi în cântarea din Deuteronom⁵⁸⁵ se spune că El a purtat pe umerii Săi poporul lui Israel şi ca un vultur l-a ocrotit⁵⁸⁶. [Versetul] poate fi înţeles şi ca referindu-se la Mântuitorul, Care pe cruce cu aripile Sale ne-a ocrotit. „Şi sub aripile Lui vei nădăjdui.”⁵⁸⁷ „Toată ziua întins-am mâinile Mele către un popor neascultător şi potrivnic Mie la vorbă.”⁵⁸⁸ Mâinile Domnului ridicate la cer nu cereau ajutor, ci pe noi, nemernicii, ne ocroteau.

„Ca o pavăză te va înconjura pe tine adevărul Lui.”⁵⁸⁹ Adică de jur împrejur vei fi înconjurat de adevăr. Şi ce urmează? „Nu te vei teme de frica de noapte.”⁵⁹⁰ Omul drept nu are frică de noapte, ci de zi. „Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăţa pe voi!”⁵⁹¹ Cei care sunt fiii prorocilor nu au frică de noapte şi nici de întuneric, ci frică de lumină şi de zi. „Ca în întuneric să-i străpungă pe cei drepţi cu inima.”⁵⁹² Diavolul nu-şi trimite săgeţile

⁵⁸³ Psalmul 90,4.

⁵⁸⁴ Cf. Matei 23,37.

⁵⁸⁵ Cf. Deuteronomul 32,1-44.

⁵⁸⁶ Cf. Deuteronomul 32,11.

⁵⁸⁷ Psalmul 90,4.

⁵⁸⁸ Romani 10,21.

⁵⁸⁹ Psalmul 90,5.

590 Psalmul 90,5.

⁵⁹¹ Psalmul 33,11.

⁵⁹² Psalmul 10,2.

175

sale în timpul zilei, ca să nu fie văzut. Căci tot ce se face în lumină este descoperit de lumină⁵⁹³.

Dar cineva ar putea spune: „Dacă diavolul nu-şi aruncă săgeţile ziua, de ce spune psalmistul în versetul următor: «De săgeata ce zboară ziua»⁵⁹⁴?” Care este această săgeată ce zboară ziua? Este învăţătura despre Dumnezeu a ereticilor, care în timpul zilei, adică în legea lui Dumnezeu, zboară încoace şi încolo, în vreme ce împotriva noastră adună mărturii cu grijă cercetate, care prin tălmăcirile lor ne abat de la adevăr. „Şi de lucrul ce umblă în întuneric.”⁵⁹⁵ Nu a spus: „Care stă”, ci: „Care umblă”, fiindcă ereticii niciodată nu sunt statornici în judecăţile lor, ci tot timpul se mută şi umblă.

„De năvălire şi de demonul de la amiază.”⁵⁹⁶ Citim în Facere că Iosif i-a hrănit pe fraţii săi la amiază; iar în Cântarea Cântărilor este scris: „Unde te întinzi tu? Unde-ţi paşti tu oile? La amiază”⁵⁹⁷. Prin urmare, la fel cum cuvioşii au amiaza şi lumina, când îşi pasc oile şi se întind, la fel şi diavolul, prefăcut în înger al luminii, are slujitorii săi, prefăcuţi în slujitori ai dreptăţii⁵⁹⁸. Aşa că, atunci când vei vedea un eretic propovăduind şi zicând: „Acestea le spune Moise, acest lucru este scris în Proroci, asta e în Evanghelii”, nu-ţi pare oare, dacă nu cunoşti viclenia minţii [sale], că îl auzi pe

⁵⁹³ Cf. Efeseni 5,13.

⁵⁹⁴ Psalmul 90, 5.

⁵⁹⁵ Psalmul 90, 6.

⁵⁹⁶ Psalmul 90, 6.

⁵⁹⁷ Cântarea Cântărilor 1,6.

⁵⁹⁸ Cf 2 Corinteni 11,14-15.

176

îngerul Mântuitorului vorbind? Dar cei simpli chiar cred că ar exista un demon de la amiază, care poate mai ales la amiază să-i atace pe oameni. Noi, în schimb, vom tălmăci pe demonii de la amiază ca fiind căpeteniile ereticilor, care în chip de îngeri ai luminii propovăduiesc dogmele întunericului. Vreţi să vorbim mai desluşit? Arie şi ceilalţi eretici care au ieşit din Alexandria sunt numiţi „demoni de la amiază”⁵⁹⁹.

„Cădea-vor de o parte a ta o mie şi zece mii de-a dreapta ta.”⁶⁰⁰ De-o parte şi de-a dreapta. Nu a spus: „De-a stânga”, pentru că omul drept nu are stângă, după cum este scris în Evanghelie: „Celui care te-a lovit în obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt”⁶⁰¹. Nu a spus: „Întoarce-l pe cel stâng”, dacă e adevărat că mieii vor sta de-a dreapta, iar caprele de-a stânga⁶⁰². „Cădea-vor de-o parte a ta o mie şi zece mii de-a dreapta ta.” Prin expresia „de-o parte” a omului drept putem înţelege slăbiciunile trupeşti; prin „dreapta”, plinătatea sufletului. Prin

⁵⁹⁹ Pentru Evagrie Ponticul, demonul de la amiază era demonul acediei. Acedia, unul dintre cele opt gânduri rele, vicii sau duhuri împotriva cărora trebuie să lupte un credincios, reprezintă un amestec de trândăvie şi irascibilitate, pe de o parte plictis şi dezinteres pentru cele prezente, pe de alta tânjire după cele inexistente şi irascibilitate din neputinţa de a ajunge la ele (cf Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, introducere, dosar, traducere şi comentarii de Cristian Bădiliţă, Polirom, 2003, p. 69; Gabriel Bunge, Akedia, plictiseala şi terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau sufletul în luptă cu demonul amiezii, cuvânt înainte şi traducere Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2007, pp. 79-94).

⁶⁰⁰ Psalmul 90,7.

⁶⁰¹ Matei 5,39.

⁶⁰² Cf. Matei 25,33.

177

muncile trupeşti, adică prin posturi şi neprihănire, vor cădea o mie. însă „de-a dreapta”, unde prin libertatea sufletului învăţătura este curată şi sfântă, o foarte mare mulţime de vrăjmaşi va cădea. „De tine însă nu se vor apropia.”⁶⁰³ închipuie-ţi cete înarmate de duşmani venind împotriva omului drept, despre care se spune: „De tine însă nu se vor apropia”, adică mai înainte de a ajunge la tine vor pieri.

„însă cu ochii tăi vei privi şi răsplata păcătoşilor vei vedea.”⁶⁰⁴ Vei vedea stârvurile morţilor şi te vei minuna de măreţia Domnului Mântuitor. „Şi răsplata păcătoşilor vei vedea.” Căderea păcătoşilor este pieirea lor. Iată ce spune: tu, care ţi L-ai făcut scăpare pe Domnul tău, cu ochii tăi contempli în siguranţă răsplata ereticilor; căci te-ai păzit de învăţăturile lor.

Acestea sunt rostite de Persoana Domnului către omul drept, însă acum se schimbă persoana şi I se răspunde Domnului din perspectiva omului drept: „Pentru că Tu, Doamne, eşti nădejdea mea”⁶⁰⁵. Cel care spune acestea este omul drept.

„Pe Cel Preaînalt L-ai pus scăpare ţie.”⁶⁰⁶ Din nou se schimbă persoana şi de aceea psalmii sunt greu de înţeles, fiindcă se schimbă de foarte multe ori persoanele [care vorbesc]. într-adevăr, în vreme ce omul drept se roagă Domnului şi spune: „Pentru că Tu, Doamne, eşti nădejdea mea”, aude

603 Psalmul 90,7.

⁶⁰⁴ Psalmul 90, 8.

⁶⁰⁵ Psalmul 90, 9.

⁶⁰⁶ Psalmul 90, 9.

178

de la Domnul: „Pe Cel Preaînalt L-ai pus scăpare ţie”. Şi din această pricină ţie ţi se potriveşte versetul care urmează.

„Nu vor veni către tine rele şi biciul nu se va apropia de locaşul tău.”⁶⁰⁷ Nu a spus: „[Nu] va răsuna⁶⁰⁸”, ci: „Nu se va apropia de locaşul tău”. Căci nu este posibil ca biciul diavolului să nu răsune pentru omul drept. Dacă însuşi Domnul este biciuit, prigonit de ispite şi chinuri, care dintre oamenii drepţi nu va fi biciuit? Dar să vedem ce înseamnă „nu se va apropia de locaşul tău”. înseamnă: [biciul] a răsunat afară şi a încercat să-l tulbure prin poftele trupeşti, dar nu a năruit locaşul sufletului sau mintea, care este locaşul credinţei.

„Că îngerilor Săi a poruncit pentru tine să te păzească în toate căile tale. În mâini te vor purta, ca să nu împiedici vreodată de piatră piciorul tău.”⁶⁰⁹ Dacă ereticii tălmăcesc din Scripturi ceva împotriva noastră, nu trebuie să ne tulburăm, fiindcă diavolul s-a folosit şi de această mărturie împotriva Domnului Mântuitor, zicând: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci scris este că îngerilor Săi a poruncit pentru Tine”⁶¹⁰ şi celelalte. Ca un diavol, aşa tălmăceşte diavolul Scripturile, pentru că leagă de Persoana Domnului acest psalm, care vorbeşte nu despre Domnul, ci despre un

⁶⁰⁷ Psalmul 90,10.

⁶⁰⁸ Liguori Ewald apropie acest pasaj de interpretarea pe care o face Fericitul Ieronim expresiei vox flagelii din Naum 3, 2 (PL 1255, 564). Vezi The Homilies of Saint Jerome, II, translated by Marie Liguori Ewald, Fathers of the Church, 57, Catholic University of America Press, Washington D.C, 1966, p. 86, nota 34.

⁶⁰⁹ Psalmul 90,11-12.

⁶¹⁰ Matei 4, 6.

179

om drept oarecare. Dar îţi fac o concesie, diavole, şi admit că despre însuşi Domnul este scris: „în mâini îngerii Te vor purta”! Dar din ce pricină nu ai spus şi ceea ce urmează: „Peste aspidă şi vasilisc vei păşi”⁶¹¹? O viclenie schimbătoare a vrăjmaşului! A spus [numai] ceea ce i se părea că ţine de slăbiciunea Mântuitorului şi de ispitirea omului; însă a trecut sub tăcere, cu vechea-i şiretenie, ceea ce se înţelegea împotriva lui. Greşeşti, diavole, şi prin şiretlicul tău te-ai înşelat chiar pe tine însuţi! în acest loc minciuna ta este de folos Bisericii. Deşi ai făcut aceasta pentru ispitirea [noastră], ai arătat că fiii lui Dumnezeu, toţi oamenii drepţi, la îndemnul şi porunca Domnului, sunt purtaţi în mâinile îngerilor, adică în ajutorul [lor].

Celelalte care urmează ţin de aceeaşi explicaţie. În Evanghelie găsim cel mai bine lămurit că cei drepţi şi iubiţi de Dumnezeu au puterea de a călca peste bătrânul şi vicleanul şarpe şi de a strivi cu călcâiul piciorului toată armata acestuia. Căci astfel le vorbeşte Domnul apostolilor: „Iată, v-am dat puterea de a călca peste şerpi şi scorpioni”⁶¹². Vom putea înţelege că această putere ni s-a dat şi nouă dacă suntem înarmaţi cu felul de viaţă al apostolilor împotriva lor. Să ne rugăm, aşadar, Domnului, astfel încât Cel care le-a dat putere celor drepţi să ne dea nouă, cei încă mici, ajutorul dreptăţii, ca să urmăm pilda apostolilor şi să fim ajutaţi de meritele lor întru Hristos Iisus, Domnul nostru. A Căruia este slava în vecii vecilor. Amin.

⁶¹¹ Psalmul 90,13.

⁶¹² Luca 10.19.

Omilie la Psalmul 91

„Bine este a mărturisi Domnului şi a cânta numele Tău, Preaînalte.”⁶¹³ Din ce pricină nu a spus mai întâi: „Bine este a cânta” şi mai apoi: „A mărturisi”? Pentru că aceasta era rânduiala adevăratei mărturisiri, a zis aşa: bine este ca mai întâi omul să se pocăiască şi să mărturisească Domnului păcatele sale, iar după ce şi-a mărturisit păcatele să-I cânte, fiindcă, pocăindu-se, s-a învrednicit să dea glas liber, atât cât poate, lăudării lui Dumnezeu, fără conştiinţa păcatului.

„Spre a vesti dimineaţa mila Ta şi adevărul Tău în timpul nopţii.”⁶¹⁴ Din ce pricină mila este cântată dimineaţa, iar adevărul noaptea? Luaţi seama cu grijă că cele care se spun sunt greu de pătruns. Mai întâi a spus: „Bine este a mărturisi Domnului”, după care mărturisirii îi urmează lauda; şi, astfel, cel care, după pocăinţă, e vrednic să laude începe deja să-L vestească pe Cel pe care îl laudă. Dar ce înseamnă spusele: „Dimineaţa se vesteşte mila, iar adevărul se cântă în timpul nopţii”? Oriunde este mila Domnului, acolo este lumină, acolo e dimineaţa, atunci este ceasul când răsare soarele, iar întunericul nopţii oarbe⁶¹⁵ e nimicit. „Şi adevărul

⁶¹³ Psalmul 91,1.

⁶¹⁴ Psalmul 91,2.

⁶¹⁵ Caeca nox cf. Lucretius, Despre natura lucrurilor, 1,1115-1116; Ovidius, Metamorfoze, 6,472-473.

181

Tău în timpul nopţii.” Unde este adevărul, acolo este dreptatea; unde este dreptatea, acolo judecata; [unde e judecata,] acolo nu este mila; unde nu este milă, acolo este primejdia păcătoşilor, acolo e noapte, şi nu zi, după cum spune prorocul: „La ce bun vouă ziua Domnului? Aceasta este întuneric, iar nu lumină”⁶¹⁶. în această zi se va face cântărirea [vieţii] fiecăruia după merit. De aceea, într-un alt verset prorocul spune că până şi pentru el va fi o zi înfricoşătoare: „[Cine] va putea sta împotriva ei”⁶¹⁷?

„Din psaltire cu zece strune, cu cântec din alăută. Că m-ai veselit, Doamne, întru făpturile Tale şi întru lucrurile mâinilor Tale mă voi bucura.”⁶¹⁸ Acestea nu pot fi spuse decât de un bărbat învăţat, care ştie că fiecare lucru în parte a fost zidit prin pronia lui Dumnezeu, care nu este smintit de lucrările zidirii, ci, înţelegând rostul fiecărui lucru, îl preaslăveşte pe Ziditor şi spune: „Că m-ai veselit, Doamne, întru făpturile Tale şi întru lucrurile mâinilor Tale mă voi bucura”. Ascultă, Maniheu, ascultă, Marcion, Valentin şi ceilalţi eretici, care cutezaţi a-L ponegri pe Ziditor, şi vedeţi că de lucrul de care voi vă smintiţi prorocul se veseleşte şi că el se bucură întru lucrările Ziditorului, ştiind că, dacă ceva pare a fi corupt, nu a ajuns aşa din fire, ci din voinţă!

„Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne! Adâncitu-s-au foarte gândurile Tale!”⁶¹⁹ De aceea şi apostolul zice: „O,

⁶¹⁶ Amos 5,18.

⁶¹⁷ Amos, 2,11.

⁶¹⁸ Psalmul 91,3-4.

⁶¹⁹ Psalmul 91,5.

182

adâncul bogăţiei, al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu!”⁶²⁰ Tocmai fiindcă „s-au adâncit gândurile Tale” şi nici mintea, nici judecata omenească nu pot urma lucrările Lui, se spune în alt loc: „Toate lucrările Tale întru credinţă”⁶²¹. Ia seama ce spune: „Lucrările Tale întru credinţă”! Dacă zidirea e întru credinţă, iar nu întru judecată, [oare nu] cu atât mai mult însuşi Ziditorul şi Făcătorul tuturor? „Şi toate lucrările Tale întru credinţă.” Şi eu, care vorbesc [acum], sunt întru credinţă, dat fiind că sunt parte a lucrării Sale. Şi eu exist nu întru judecată, ci întru credinţă, căci nu pot judeca în ce chip îmi mişc picioarele, în ce chip limba produce sunete, în ce chip cugetul hotărăşte, voinţa porunceşte, iar trupul slujeşte voinţei, în ce chip sufletul, care este nepieritor, este legat de acest trup, care este pieritor, în ce chip sufletul meu aleargă de ici-colo şi [în ce chip] întinderea lumii nu poate cuprinde un lucru care este mărginit de trup.

Din ce pricină spun toate acestea? Fiindcă am auzit că între fraţi a fost o ceartă⁶²², sau, mai bine zis, o discuţie cu privire la credinţă. Spun discuţie, nu ceartă, căci, unde este ceartă, acolo este păcat, iar unde este discuţie, acolo este dorinţa cuviincioasă de ştiinţă. Pentru că nimeni nu dovedea ceea ce nu ştia, ci raportau neştiinţa lor la ştiinţa mea. Nu au căutat să-i înveţe pe alţii ceea ce nu ştiau⁶²³, ci să cunoască ce ignorau. Prin urmare, întrebarea lor nu este diferită de cea care

⁶²⁰ Romani 11, 33.

⁶²¹ Psalmul32, 4.

⁶²² Cf. împotrivapelagienilor, 1, 33; PL 23,551 (731).

⁶²³ Cf. împotriva lui Rufin, 2,10; PL 23, 451 (498).

183

s-a ridicat despre mila Domnului. În Isaia, despre Domnul Mântuitor se spune: „Neamul Lui cine îl va spune?”⁶²⁴ Când se spune: „Cine?”, este înlăturată orice făptură. Căci nu spune: „Neamul Lui care om îl va spune?”, ci în general: „Cine?” Adică: îngerul nu, arhanghelul nu, heruvimul sau serafimul nu. De vreme ce lucrul acesta a fost ascuns întru Dumnezeu de făpturile cereşti, de ce-ar fi de mirare dacă ne este necunoscut nouă, care suntem făcuţi din lut? Mi s-a adus, fraţilor, la cunoştinţă că, discutând între ei, unii fraţi au întrebat în ce chip Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Trei şi Unul în acelaşi timp. Din întrebare vedeţi cât de primejdioasă este discuţia: lutul şi vasul de lut discută despre Creator şi, neputând ajunge la temeiul propriei sale firi, caută iscoditor a afla despre taina Sfintei Treimi ceea ce îngerii din cer nu pot afla. Căci ce spun îngerii? „Cine este Acest împărat al slavei? Domnul puterilor, El este împăratul slavei.”⁶²⁵ La fel şi în Isaia se spune: „Cine este Acesta care vine din Edom, ale Cărui veşminte [sunt] strălucitoare?”⁶²⁶

Ia seama ce spune! Propovăduieşte frumuseţea, iar despre fire nu spune nimic. Aşadar, şi noi să vorbim simplu: „Vrei să ştii firea lui Dumnezeu? Vrei să ştii ce este Dumnezeu?” Asta să ştii: că nu ştii⁶²⁷. Şi să nu te mâhneşti de faptul că nu

⁶²⁴ Isaia 53,8.

⁶²⁵ Psalmul23,10.

⁶²⁶ Cf. Isaia 63,1.

⁶²⁷ Afirmaţia Fericitului Ieronim trimite la sentenţa socratică (parafrazată de Platon în Apologia lui Socrate, 21d, şi Menon, 80dl-3): „Un singur lucru ştiu, că nu ştiu nimic”.

184

ştii, fiindcă nici îngerii nu au ştiut şi la fel toată făptura. Dar cineva ar putea spune: „De ce, dar, cred ceea cenu ştiu? De ce sunt creştin eu, care nu ştiu de ce [trebuie] să fiu creştin?” înainte de a aduce vreo mărturie din Scripturi, voi zice simplu: o creştine, de ce ţi se pare ţie că nu ştii nimic? Dacă însuşi acest lucru îl ştii, [şi anume] că nu ştii, nu ţi se pare oare mai degrabă că ştii mai mult? Păgânul vede o piatră şi o crede dumnezeu, filosofii văd cerul şi-l cred dumnezeu, alţii văd soarele şi-l cred dumnezeu. Ia seama însă ce ştiinţă superioară faţă de aceştia ai tu care spui: „Piatra nu poate fi dumnezeu, soarele, care la porunca altuia se roteşte, nu poate fi dumnezeu”. Ia seama că, prin aceea că spui că tu nu ştii nimic, mai multe ai aflat! Păgânii, în schimb, prin aceea că spun că ştiu, nu ştiu, fiindcă sunt neadevărate cele ce ştiu. Mai întâi ţine cont că eşti numit „credincios”, nu „cugetător”; de altfel, şi după primirea botezului spunem: „A devenit credincios” sau: „Am devenit credincios”. Cred că nu ştiu şi din această pricină ştiu, fiindcă ştiu că nu ştiu ceea ce nu ştiu.

Dar ar putea spune cineva: „Aceasta nu înseamnă a lămuri [un lucru], ci a ocoli să-l lămureşti; ştiam şi noi că ştim că nu ştim, tu [însă] învaţă-ne pe noi să ştim ceea ce nu cunoaştem!” Oare nu este mai bine să mărturisim cu smerenie neştiinţa decât să pretindem cu nechibzuinţă ştiinţa? în ziua Judecăţii nu voi fi condamnat pentru că voi spune: „Nu cunosc firea Ziditorului meu”, ci dacă voi spune ceva nesăbuit. Nesăbuinţa aduce pedeapsă, neştiinţa făgăduieşte iertare. Să spunem [acum şi] ceva din Scripturi, urmând nu judecata, ci autoritatea Domnului şi Mântuitorului nostru. Căci, atunci când urma să Se ridice la cer, ce le spune apostolilor, cărora

185

le propovăduia ca învăţător şi Dumnezeu? Nimeni nu poate vorbi în acest fel despre firea Sa, decât Cel care El însuşi este Dumnezeu. Să ne fie îndeajuns să ştim ceea ce a binevoit Domnul să ne lămurească despre Treime! Căci ce le spune apostolilor? „Mergeţi şi botezaţi toate neamurile în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.”⁶²⁸ Trei nume aud şi se spune [că e] unul singur. Căci nu spune: „În numele”⁶²⁹, ci: „În numele”⁶³⁰. Numeşte trei nume⁶³¹, şi de ce atunci spune [că e] unul singur: „în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”?

Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh este unul singur, dar este numele Treimii, fiindcă se spune: în numele lui Dumnezeu-Tatăl, în numele lui Dumnezeu-Fiul şi în numele lui Dumnezeu-Sfântul Duh. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt numele, unul singur, al Dumnezeirii. Tu mă întrebi însă de ce Trei sunt numiţi cu un singur nume? Nu ştiu şi mărturisesc deschis că eu nu ştiu ceea ce Hristos nu a vrut să arate. Doar acest lucru ştiu, că sunt creştin prin faptul că mărturisesc un singur Dumnezeu în Treime. Dacă aş spune însă că există o singură Persoană a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, voi fi numit „sabelian”⁶³² şi încep să nu mai fiu creştin, ci iudeu. Pentru că şi iudeul spune că Dumnezeu

⁶²⁸ Matei 28,19.

⁶²⁹ In nominibus (ablativ plural).

⁶³⁰ In nomine (ablativ singular).

⁶³¹ Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

⁶³² Sabelius (sec. al II-lea d.Hr.) nega existenţa diferenţierii ontologice dintre Persoanele Sfintei Treimi, Care, în concepţia sa, nu ar fi fost decât trei moduri de manifestare în lumea sensibilă a unei singure divinităţi.

186

este unul singur, dar, fiindcă nu cunoaşte pe Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, nu are taina Treimii. Aşadar, dacă spunem că Dumnezeu este unul singur astfel încât să-I înlăturăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, devenim iudei.

O spun deschis nu de la mine, ci de la cuvântul Mântuitorului că se iveşte în sufletul ascultătorului o piatră de poticnire: “În ce chip pot Trei să fie Unul singur”? De ce Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu pot fi despărţiţi în Dumnezeire? Rogu-vă ca, ori de câte ori spun „persoane”, să nu credeţi că vorbesc despre persoane omeneşti! Eu nu spun „persoane” despre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh ca şi cum ar fi persoane omeneşti, ci pe potriva însuşirilor Lor proprii. Spun „Persoana” Tatălui fiindcă există Tatăl, a Fiului, fiindcă există Fiul, şi a Sfântului Duh, fiindcă există Sfântul Duh. Tatăl nu este Fiul, nici Fiul Tatăl, nici Sfântul Duh Tatăl sau Fiul. Căci prin însuşiri Se despart, dar prin fire Se unesc. Vedeţi? Aceasta este însăşi poticnirea pe care o încerca odinioară Apostolul Filip, când a spus către Domnul: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns!”⁶³³ Răspunzându-i, Domnul zice: „Filipe, de atâta vreme sunt cu voi şi nu-L cunoşti pe Tatăl? Cel care Mă vede pe Mine îl vede şi pe Tatăl”⁶³⁴. A spune că Fiul însuşi este Tatăl însuşi este o impietate. Prin aceea că-L vezi pe Fiul, înţelege-L şi pe Tatăl. Căci nu poate fi numit „Fiu” decât dacă a avut un Tată. Iar când se spune „Tată”, nu se poate spune decât dacă a avut un Fiu.

⁶³³ Ioan 14, 8.

⁶³⁴ Ioan 14,9.

187

Multe sunt de zis, dar să le fie de ajuns credincioşilor că au auzit puţine despre taina Treimii. Vă rog ca în mănăstire⁶³⁵ cearta dintre noi să fie mai degrabă despre cum să-l învingem pe vrăjmaş, cum trebuie să postim, cum să ne plângem păcatele, cum să nu ne ţină cugetarea noastră prizonieri ai poftei, cum să avem răbdare în faţa tuturor ocărilor, cum să nu ne împotrivim fratelui care ne ocărăşte, ci să-l învingem prin smerenia pe care am învăţat-o de la Hristos,„Care, când suferea, nu ameninţa”⁶³⁶. Şi, atunci când vine gândul şi [ne] prezintă [întrebarea]: „Ce este Dumnezeu?” ori: „Care este temeiul Treimii?”, să ne fie nouă de ajuns a crede că există. Nu trebuie să căutăm fără chibzuială temeiul, ci să ne temem şi să ne rugăm neîntrerupt Domnului. Să-I arătăm singura noastră ştiinţă de aici, aceea de a-I cânta zi şi noapte laude. A Căruia este slava în vecii vecilor. Amin.

⁶³⁵ De remarcat deplina specializare a termenilor persona şi monasterium cu sensurile de „ipostas, Persoană treimică” şi, respectiv, „comunitate monastică”, (n.ed.)

⁶³⁶ 1 Petru 2,23.

Omilie la Psalmul 92

Titlul psalmului de acum acesta este: „Cântare de laudă lui David în ziua sabatului, când fu sălăşluit pământul”⁶³⁷. în ziua sabatului sunt odihna noastră şi sălăşluirea pământului nostru. „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi.”⁶³⁸ Aşadar, pământul nostru a fost sălăşluit. Să vedem, aşadar, ce face această sălăşluire şi prin ce laude este arătată.

„Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat; îmbrăcatu-S-a Domnul întru putere şi S-a încins. Că a întărit cuprinsul pământului, care nu se va clinti.”⁶³⁹ Aceste trei versete sunt spuse de către proroc despre Domnul Mântuitorul; dar restul, care urmează, sunt îndreptate către Domnul însuşi. „Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat.” Domnul, Care înainte slujea, a împărăţit. întru podoabă S-a îmbrăcat. Ce spune Isaia: „L-am văzut pe El şi nu avea chipul Său: un om supus lovirii, ştiind a răbda slăbiciunea”⁶⁴⁰. „Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat.” Asta e ceea ce spune: Cel care înainte tremurase în nimicnicia cărnii străluceşte acum în măreţia

⁶³⁷ Psalmul 92,1 (în Vulgata).

⁶³⁸ Ioan 1,14.

⁶³⁹ Psalmul 92,1-2.

⁶⁴⁰ Cf Isaia 53,2-3.

189

dumnezeiască. Căci orice este nedesăvârşit în El trebuie să fie pus pe seama condiţiei noastre [omeneşti], dar orice ţine de frumuseţe se va atribui în chip corespunzător măreţiei Sale.

„S-a încins.” Ceea ce spune [prin] „S-a încins” trebuie să însemne ceva tainic. Când nu suntem încinşi, tunica noastră ne ajunge până la picioare. Dacă nu e strâns cu o cingătoare, tot veşmântul atârnă liber. Aşadar, la fel şi în cazul nostru: fiindcă nu putuserăm suporta întreaga putere a Domnului, El Şi-a încins prin carne măreţia Sa. Este ceea ce se spune în alt loc: „Faţa Mea nu o vei putea vedea, spatele Meu îl vei vedea”⁶⁴¹. Şi despre Ilie se spune în Cartea Regilor că a stat pe Muntele Sinai în crăpătura [unei stânci] şi aşa L-a văzut pe Domnul trecând⁶⁴². Vedeţi cum zice că, aşezat în crăpătura [stâncii], a văzut spatele Domnului Mântuitor? Dacă tâlcuim „piatra” ca fiind Domnul şi Mântuitorul... „Iar piatra”, spune apostolul, „este Hristos”⁶⁴³. Căci, atunci când suntem puşi în crăpătura pietrei, îl zărim prin carne pe Dumnezeu. De ce am spus toate acestea? Deoarece cuprindem în aceeaşi explicaţie şi versetul care urmează: „S-a îmbrăcat întru frumuseţe şi S-a încins”. Aşa cum Se vede Domnul şi Mântuitorul prin crăpătura pietrei, la fel se zăreşte măreţia Sa prin cingătoare.

„Că a întărit cuprinsul pământului, care nu se va clinti.” Dacă înţelegem că această lume a fost întărită de Dumnezeu în aşa fel încât să n-o tulbure niciodată vreo zguduire, de ce în alt loc se spune: „Cerul şi pământul vor trece”⁶⁴⁴? Dacă cerul

⁶⁴¹ Ieşirea 33,23.

⁶⁴² Cf. 3 Regi 19,13.

⁶⁴³ 1 Corinteni 10, 4.

⁶⁴⁴ Matei 24,35.

190

şi pământul vor trece, de ce se spune aici: „A întărit cuprinsul pământului, care nu se va clinti”? Cuvântul OiKOupevr) din acest loc, care în limba noastră se traduce prin „[lumea] locuită”, mie mi se pare a fi Biserica, despre care se spune în Evanghelie: „Eu şi Tatăl Meu vom veni şi vom face sălaş la el”⁶⁴⁵. Cu dreptate, aşadar, e numită „sălaş” cea care îl are drept sălăşluitori pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Prin urmare, ceea ce am înţeles despre [lumea] locuită, adică despre cuprinsul pe veci întărit al pământului, să înţelegem şi despre sufletul nostru. Fiindcă, dacă îl avem sălăşluitori pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pământul nostru nu se va clinti în veac.

S-a vorbit despre împărăţia Domnului şi despre podoaba veşmântului Său, s-a vorbit despre putere, s-a vorbit despre cuprinsul lumii, care nu se va clinti. Acum cuvântul prorocului se îndreaptă spre Domnul însuşi, Care împărăţeşte şi tună. Şi ce spune? „Gata este scaunul Tău, de atunci din veac eşti Tu.”⁶⁴⁶ A spus [mai înainte]: „îmbrăcatu-S-a întru putere şi S-a încins”, adică a coborât în nimicnicia cărnii; însă împărăţia Ta a fost dintotdeauna. „Gata este scaunul Tău”, veşnic gata, fără niciun început. „De atunci.” De când? Din care vreme? Nu are delimitare, fiindcă nu are început. Ori de câte ori spui: „De atunci”, niciodată nu e delimitat un anumit timp, ci te menţii într-un timp nedeterminat. Pentru că, dacă spui: „Atunci”, se cuvine să fii întrebat: „Când [anume]?” Aşadar, vezi cum cuvântul prorocesc este folosit fără vreo limitare, ceea ce ridică o întrebare? „De atunci din veac eşti

⁶⁴⁵ Ioan 14,23.

⁶⁴⁶ Psalmul 92,3.

191

Tu.” Frumos a spus: „Tu eşti”. Nu a spus: „Din veac Tu ai început”, ci: „Din veac eşti Tu”. Tu eşti Cel care eşti din vecie, Cel care i-ai spus lui Moise: „Mergi şi spune fiilor lui Israel: «Cel ce este m-a trimis la voi»”⁶⁴⁷.

„Ridicat-au râurile, Doamne, ridicat-au râurile glasurile lor, peste glasurile apelor multe, minunate sunt ridicările mării.”⁶⁴⁸ Câte cuvinte, atâtea înţelesuri; câte versete, atâtea taine. „Ridicat-au râurile glasurile lor.”Este ceea ce se spune în alt loc: „Apele râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu”⁶⁴⁹. Sau în alt loc: „Râurile bat din palme laolaltă”⁶⁵⁰. Râurile care udă întreg cuprinsul lumii îmi par a fi înalţii slujitori proroceşti şi apostolici. „Ridicat-au râurile glasurile lor” cei care propovăduiesc lăudarea şi slăvirea Domnului, cei care vestesc în toată lumea Judecata Sa. “În tot pământul a ieşit răsunetul lor şi la marginile lumii cuvintele lor.”⁶⁵¹ „Peste glasurile apelor multe.” Glasurile apelor multe ne vădesc nouă trei taine. Să vedem care sunt aceste taine.

„Peste glasurile apelor multe, minunate [sunt] ridicările mării, minunat întru cele înalte este Domnul. Mărturiile Tale s-au adeverit foarte.”⁶⁵² Dacă prin „mare” înţelegem în sens alegoric veacul acesta... căci amar este şi plin de furtuni, iar în el năierii cugetă la multele minuni ale Domnului. De aceea spune: „Minunate [sunt] ridicările mării”. Căci vedem cum

⁶⁴⁷ Ieşirea 3,14.

648 Psalmul 92,4-6.

⁶⁴⁹ Psalmul 45, 4.

⁶⁵⁰ Psalmul 97,10.

⁶⁵¹ Psalmul 18,4.

⁶⁵² Psalmul 92, 5-7,

192

mulţi care au fost ridicaţi de valurile umflate s-au prăbuşit dintr-o dată, în vreme ce alţii au fost împinşi în jos, de unde sunt urcaţi la cele înalte. În veacul acesta nu se află nimic trainic, nimic statornic. Unde credeai că-i mare calmă, acolo-i naufragiu; unde se arată chipul liniştii, acolo se ascund asaltul furtunii şi vârtejurile de ape; şi, dacă nu vom striga: „Izbăveşte-ne, învăţătorule!”⁶⁵³, pe dată vom pieri. „Minunat întru cele înalte este Domnul.” Cine îşi are sălaşul trainic pe o stâncă, putând să îndure neclintit valurile veacului acestuia, acela va putea pricepe şi cât de minunat e întru cele înalte Domnul. „Cel Preaînalt întru cele înalte locuieşte, Cel Sfânt întru cele sfinte.”⁶⁵⁴ La fel şi în alt loc: „Fiţi sfinţi, precum şi Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt”⁶⁵⁵. Însă, pentru cel pe care conştiinţa păcatelor îl smereşte şi care nu poate să-şi ridice ochii la cer, Domnul nu este minunat întru cele înalte, ci înfricoşător întru cele de dedesubt.

„Mărturiile Tale s-au adeverit foarte.”⁶⁵⁶ Este ceea ce se spune în Psalmul 17: „Mărturia Domnului este credincioasă, înţelepţeşte pruncii”⁶⁵⁷. Care prunci? „îţi mulţumesc Ţie, Tată, că ai ascuns acestea de oamenii înţelepţi şi pricepuţi ai veacului şi le-ai descoperit pruncilor!”⁶⁵⁸

„Casei Tale i se cuvine sfinţenie, Doamne!”⁶⁵⁹ Ia seama ce spune! Cine crede că locuieşte într-o casă, dacă nu are

⁶⁵³ Matei 8,25.

⁶⁵⁴ Isaia 57,15 (după Septuaginta).

⁶⁵⁵ Leviticul 11,44.

⁶⁵⁶ Psalmul 92,7.

⁶⁵⁷ De fapt, Psalmul 18, 8.

⁶⁵⁸ Matei 11,25.

⁶⁵⁹ Psalmul 92, 7.

193

sfinţenie, este străin de [acea] casă, pentru că nu are podoabele [ce se cuvin] casei. „Casei Tale i se cuvine sfinţenie, Doamne!” Dacă, potrivit apostolului, noi suntem templul şi casa lui Dumnezeu, atunci sfinţenia purtării noastre trebuie să fie podoabă şi găteală pentru Biserică. Dar, dacă în noi se află păcate şi patimi, atunci suntem necinste şi urâţenie, iar nu frumuseţe pentru casa Domnului. „Casei Tale i se cuvine sfinţenie, Doamne!” Casa Domnului este Biserica. Dar, potrivit înţelesului alegoric, Biserica a fost deja întruchipată prin arca din vremea potopului, când animalele curate s-au înmulţit la porunca Domnului. Şi, deşi au locuit înăuntru şi fiare felurite, pentru că trebuiau aduse atât animale curate, cât şi necurate⁶⁶⁰, totuşi casei Domnului i se cuveneau animalele curate, care prin numărul lor fără soţ⁶⁶¹ prefigurau jertfele fecioriei. Din rândul acestora, al animalelor curate, Noe, după ce a fost izbăvit din primejdia potopului, a dat Domnului o vrednică ardere de tot. Multe sunt lucrurile ce-ar trebui să fie spuse, dar timpul ne împiedică. Să fie îndeajuns cele puţine pe care le-am spus despre laudele Domnului. A Căruia este slava în vecii vecilor. Amin.

⁶⁶⁰ Cf Facerea 7,2.

⁶⁶¹ Fericitului Ieronim se referă la versetul „Atto Se tujv kttivwv t3v xaGapcov eiaayaye npoţ oi ctttcî curd, apaev xai Op Au” (Facerea 7, 2, după Septuaginta), care s-ar traduce literal: „Din animalele curate adu înăuntru la tine şapte [şi] şapte, parte bărbătească şi parte femeiască”. Potrivit teologului din Stridon, Dumnezeu i-ar fi poruncit lui Noe ca, din rândul animalelor curate, să ia câte şapte din fiecare specie, parte bărbătească şi femeiască laolaltă, astfel încât în fiecare grup să rămână animale fără soţ drept jertfe ale fecioriei (în această privinţă vezi şi Epistola 22,19).

Omilie la Psalmul 93

„Dumnezeul răzbunărilor, Domnul, Dumnezeul răzbunărilor cu îndrăzneală S-a purtat.”⁶⁶² Fie că îl spui Tată, Fiu sau Duh Sfânt, conform tâlcuirii Treimii pe care am arătat-o în Evanghelie, tot [un singur] Dumnezeu şi Domn este. „Dumnezeul răzbunărilor cu îndrăzneală S-a purtat”: Cel ce a fost dispreţuit în smerenie Se va răzbuna apoi în măreţie.

„Înalţă-Te, Cel care judeci pământul!”⁶⁶³ Judeci pământul, fiindcă cerului nu i se cuvine judecată. Auzi, ereticule, că Domnul judecă pământul! Dacă în cer există cădere, de ce nu este şi în cer judecată? Dacă sufletele păcătuiesc în cer, de ce singur pământul este judecat?

„Răsplăteşte-i pe cei trufaşi.”⁶⁶⁴ Toate păcatele sunt de temut, fiindcă toate sunt potrivnice lui Dumnezeu, dar mai cu seamă cele din trufie sunt vrăjmaşe înaintea lui Dumnezeu. „Că Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.”⁶⁶⁵ Diavolul este căpetenia celor mândri. „Ca să nu cadă”, spune [apostolul], „trufindu-se, în judecata diavolului”⁶⁶⁶. Cine îşi înalţă sufletul se face părtaş diavolului, care spunea: „Cu

⁶⁶² Psalmul 93,1.

⁶⁶³ Psalmul 93,2.

⁶⁶⁴ Psalmul 93,2.

⁶⁶⁵ Iacov 4, 6.

⁶⁶⁶ 1 Timotei 3, 6.

195

putere voi face, cu înţelepciunea vicleniei voi înlătura hotarele popoarelor”⁶⁶⁷ şi toate celelalte care urmează, prea multe pentru a fi înşiruite aici, şi în care prorocul înfăţişează trufia diavolului. Celelalte păcate sunt vrednice de mila Domnului, fiindcă prin smerenie se supun lui Dumnezeu; numai trufia, care se semeţeşte peste [propriile-i] puteri, se împotriveşte lui Dumnezeu. Cel ce a preacurvit şi a fost desfrânat nu îndrăzneşte să-şi ridice ochii la cer, ci nădăjduieşte cu inima smerită, rugându-se stăruitor, la mila Domnului. Dar pe cel pe care conştiinţa îl pleacă şi îl înjoseşte spre pământ, îl şi ridică la cer. însă, când trufia şi pofta de slavă îl ridică pe om, îl înjosesc, fiindcă prin păcatul său îl fac vrăjmaşul Domnului.

„Până când păcătoşii, Doamne, până când se vor făli păcătoşii?”⁶⁶⁸ Păcătosul care se roagă Domnului este vrednic de iertare. Dar cel ce se făleşte cu fărădelegea sa este trufaş, iar trufia îl are ca vrăjmaş pe Dumnezeu. Expresia „până când”⁶⁶⁹ trebuie înţeleasă ano ,uvwv⁶⁷⁰, ca să ştim „până când se vor făli?” Până când vor spune şi vor grăi nedreptate? Până când vor vorbi toţi cei care făptuiesc nedreptatea? Aşadar, nerăbdarea omenească se minunează de răbdarea lui Dumnezeu şi spune: „Eu, păcătosul, nu-i rabd pe păcătoşi. Tu, Sfântul, cum poţi să-i înduri?” „Până când, Doamne, se vor făli păcătoşii?” Nu a

⁶⁶⁷ Cf. Isaia 10,13.

⁶⁶⁸ Psalmul 93, 3.

⁶⁶⁹ Usquequo, în original.

⁶⁷⁰ „Prin alăturare, alipire”, de la adjectivul uvoc - „comun, care aparţine mai multora”. Ceea ce vrea să spună Fericitul Ieronim este că adverbul compus usquequo („până când”) se scrie legat şi are sens interogativ.

196

spus: „Până când păcătoşii vor păcătui?” Face un mare păcat cel ce păcătuieşte şi pe deasupra se mai şi făleştecu păcatul.

„Până când vor spune şi vor grăi nedreptate?”⁶⁷¹ Toate păcatele le ascund prin vorbă, însă trufia descoperă nedreptatea atunci când se făleşte cu fărădelegea sa.

„Pe poporul Tău, Doamne, l-au înjosit şi moştenirea Ta au apăsat-o.”⁶⁷² Cine? Cei trufaşi. „Pe văduvă şi pe sărac i-au ucis.”⁶⁷³ Sensul istoric este evident, în schimb, dacă vom căuta să tălmăcim după anagogie, [vom înţelege că] în Biserică diavolul trufaş, împreună cu acoliţii săi, îi asupreşte şi îi răneşte zilnic pe cei smeriţi. „Zicând: «Nu va vedea Domnul, nici nu va pricepe Dumnezeul lui Iacov.»”⁶⁷⁴ Socoteau răbdarea Domnului drept neştiinţă.

„înţelegeţi, voi, care sunteţi neînţelepţi din popor, şi voi, cei fără minte, înţelepţiţi-vă odată! Cel care a sădit urechea oare nu aude? Cel care a zidit ochiul oare nu priveşte?”⁶⁷⁵ Printr-un argument din natură [prorocul] îi mustră şi îi înfrânge pe păcătoşi. O voi, care socotiţi că cele pieritoare nu-L interesează pe Dumnezeu, care spuneţi împreună cu Epicur că grija lui Dumnezeu este despărţită de treburile omeneşti⁶⁷⁶, ascultaţi un argument din natură: pentru că sunteţi copii, vă voi da pilde pentru copii! Cel care a dat omului auzul, El însuşi să nu audă? Şi ia seama, totodată, ce spune! Nu a raportat una la alta

⁶⁷¹ Psalmul 93, 4.

⁶⁷² Psalmul 93,5.

⁶⁷³ Psalmul 93, 6.

⁶⁷⁴ Psalmul 93,7.

⁶⁷⁵ Psalmul 93, 8-9.

⁶⁷⁶ Filosofía epicureică tăgăduia realitatea Providenţei, (n.ed.)

197

două [fiinţe] egale, căci nu a spus: „Cel care a sădit urechea, El însuşi să nu aibă ureche?” ori: „Cel care a zidit ochiul, El însuşi să nu aibă ochi?” în schimb, fiindcă în Dumnezeu nu sunt membre, el vorbeşte astfel pentru ca noi, ori de câte ori citim astfel de lucruri despre Dumnezeu care se găsesc adesea în Scripturi, să înţelegem că acestea simbolizează nişte însuşiri, nu membrele. în Solomon citim: „în mâna limbii [sunt] viaţa şi moartea”⁶⁷⁷. Oare limba are mână? Dar am adus această dovadă ca să ajungem la priceperea înţelesului mai înalt. Prin aceeaşi judecată prin care îi vei atribui limbii o mână, îi vei atribui şi lui Dumnezeu toate membrele trupului.

„Cel care învaţă popoarele să nu pedepsească?”⁶⁷⁸ Ceea ce spune este aceasta: Cel care a dat Legea a dat-o tocmai ca să-i înveţe pe cei care ascultă sau să-i pedepsească pe cei care o dispreţuiesc. „Cel care învaţă pe om cunoştinţa.”⁶⁷⁹ Nu a [mai] adăugat: „El însuşi să nu aibă cunoştinţă?” Dar ce a spus?

„Domnul cunoaşte gândurile oamenilor că sunt deşarte.”⁶⁸⁰ Iar unii oameni se mai miră de filosofii şi poeţii care spun: „O, frământări omeneşti, cât de mare-i deşertul din toate!”⁶⁸¹

Iată, psalmul lui David a spus acelaşi lucru cu multe veacuri înainte. Domnul cunoaşte gândurile oamenilor că sunt deşarte. Câtă vreme suntem oameni, avem gânduri deşarte. „Eu am zis: «Dumnezei sunteţi toţi şi fii ai Celui Preaînalt».”⁶⁸²

⁶⁷⁷ Pildele 18,21 (după Septuaginta).

⁶⁷⁸ Psalmul 93,10.

⁶⁷⁹ Psalmul 93,10.

⁶⁸⁰ Psalmul 93,11.

⁶⁸¹ Persius, Satire, 1,1.

⁶⁸² Psalmul 81,6.

198

„Fericit este omul pe care-l înveţi Tu, Doamne, şi din Legea Ta îl instruieşti.”⁶⁸³ Vezi, aşadar, că în lege trebuie să fii instruit, pentru ca cele neclare să poată fi mai precis înţelese? Spune şi apostolul că „Legea e duhovnicească”⁶⁸⁴. Şi David: „Deschide ochii mei şi voi cunoaşte minunile din Legea Ta”⁶⁸⁵. Prin urmare, asta spune. „Fericit este omul pe care-l înveţi Tu, Doamne, şi din Legea Ta îl instruieşti.” De ce îl instruieşti? Arată cauzele!

■

„Ca să-l linişteşti pe el în zilele rele.”⁶⁸⁶ De aceea îl instruieşti, ca să îl cruţi în viitor; de aceea îl pedepseşti în prezent, ca să nu-l osândeşti în viitor. Căci sentinţa [în urma] judecăţii este un rău pentru cel care o îndură, nu fiindcă sentinţa ar fi [în sine] un rău, ci fiindcă cel care o îndură, când simte pedeapsa, simte şi că e rea, chiar dacă ea e dreaptă şi bună. „Până ce se va săpa groapa păcătosului.”⁶⁸⁷ Cine este cel care sapă groapa păcătosului? Să vedem ce spune prorocul în alt loc: „Face o groapă şi o sapă şi cade în groapa pe care a făcut-o”⁶⁸⁸. Groapa, aşadar, nu o face Dumnezeu, ci păcătosul, ca să cadă în ea. „Dacă orb”, spune, „pe orb călăuzeşte, amândoi cad în groapă”⁶⁸⁹.

„Cine se va ridica pentru mine împotriva celor răi? Sau cine va sta împreună cu mine împotriva celor care lucrează

683 Psalmul 93,12.

⁶⁸⁴ Romani 7,14.

⁶⁸⁵ Psalmul 118 18.

⁶⁸⁶ Psalmul 93,13.

⁶⁸⁷ Psalmul 93,13.

⁶⁸⁸ Psalmul7,15.

⁶⁸⁹ Matei 15,14.

199

fărădelegea?”⁶⁹⁰ Când spune: „Cine?”, înseamnă fie că e cineva rar, fie nu există nimeni. Căci prorocul vorbeşte astfel din perspectiva omului slab. „Cine se va ridica pentru mine împotriva celor răi?” A venit Moise şi nu a putut să aducă îndreptare, au venit prorocii şi nu m-au scăpat din cursele păcătoşilor. „Cine se va ridica pentru mine?” Frumos a spus: „Se va ridica”, ca şi cum [s-ar adresa cuiva] care doarme ori zace. „Deşteaptă-Te, pentru ce dormi, Doamne?”⁶⁹¹ „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim!”⁶⁹² Cine se va ridica pentru mine împotriva mulţimii demonilor? Cine va da ajutor? Cine va sta împreună cu mine împotriva celor care lucrează fărădelegea? Frumos a spus: „Cine va sta împreună cu mine?” Căci, dacă n-ar fi stat împreună cu noi Domnul, Care a zăcut în pătimiri, dacă nu S-ar fi ridicat Cel care a dormit în moarte, nu am putea să-i înfrângem pe vrăjmaşii noştri. De aceea şi Ştefan, luptându-se împotriva atacurilor iudeilor, îl vede pe Iisus şezând de-a dreapta Tatălui⁶⁹³. îl vede şezând, fiindcă lupta pentru mucenicia sa. „Căci, dacă nu mi-ar fi ajutat mie Domnul”⁶⁹⁴, dacă Hristos nu ar fi înviat din iad, „sufletul meu în iad ar fi coborât”⁶⁹⁵.

„Dacă ziceam: «S-a clătinat piciorul meu», mila Ta, Doamne, mă ajuta pe mine!”⁶⁹⁶ Mărturisirea neputinţei se face pe

⁶⁹⁰ Psalmul 16.

⁶⁹¹ Psalmul 43,25.

⁶⁹² Matei 8,25.

⁶⁹³ Cf Faptele 7,55

⁶⁹⁴ Psalmul 93,17.

⁶⁹⁵ Psalmul 93,17.

⁶⁹⁶ Psalmul 93,18.

200

dată vrednică de ajutorul lui Dumnezeu şi, pe cât îl insultă trufia, pe atât îl domoleşte smerenia. „Dacă spuneam: «S-a clătinat piciorul meu».” Dacă îmi mărturisesc păcatele, dacă spun că piciorul meu a stat pe loc alunecos, dacă nu mă încred în propria mea putere, dacă nu mă fălesc ca fiind tare, mila Ta pe dată îmi ajută mie.

„După mulţimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu.”⁶⁹⁷ Este ceea ce s-a spus mai înainte; se urmăreşte acelaşi înţeles şi aceeaşi intenţie. „După mulţimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu.” Câtă durere ai văzut în inima mea din plânsul pocăinţei, atâta va fi şi mila Ta cu care mă vei acoperi! Fiindcă mărimea durerii ajunge prilej de mângâiere.

„îţi va sta oare alături Ţie scaunul fărădelegii?”⁶⁹⁸ Tu, Care judeci dreptatea, vei putea oare să înduri fărădelegea aproape de Tine? „Care prefaci durerea în poruncă?”⁶⁹⁹ Poruncile lui Dumnezeu poartă cu ele durerea pocăinţei, dar durerea este bună, pentru că arată leacul păcătoşilor. Doar prin sudoare şi trudă vom împlini poruncile lui Dumnezeu. Deci nimeni nu se aşteaptă să fie încununat pentru plăceri. „Văduva care trăieşte în plăceri, deşi trăieşte, este moartă.”⁷⁰⁰ Ceea ce a spus apostolul despre o persoană, noi să o spunem pentru toţi. Căci apostolul, care era învăţătorul întregii Biserici, nu a purtat de grijă doar văduvelor. Fiindcă nu i-a numit pe fecioară, pe călugăr ori pe omul Bisericii, trebuie oare ca aceştia să nu se abţină de la

697 Psalmul 93,19.

698 Psalmul 93,20.

⁶⁹⁹ Psalmul 93,20.

700 Timotei 5, 6.

201

plăceri? Dacă văduva e om, atunci şi pe ceilalţi îi socotesc a fi oameni; şi, ţinând seama de slăbiciunea comună, pot şi ei, din pricina plăcerilor, să păţească lucrul de care îi e frică văduvei.

Ascultă, aşadar, ce spune: „Care prefaci durerea în poruncă”! Suntem povăţuiţi să postim, suntem povăţuiţi să fim cumpătaţi, celui care ne loveşte peste obraz să i-l întoarcem pe celălalt, celui care ne ia haina să-i lăsăm şi cămaşa. Toate aceste porunci nu se împlinesc fără trudă. „Pentru cuvintele buzelor Tale, eu am păzit căi aspre.”⁷⁰¹ Vedeţi, aşadar, că nimeni nu e încununat pentru plăceri! „Strâmtă şi îngustă este calea care duce la viaţă.”⁷⁰² Oricare ar fi virtuţile, nu se înfăptuiesc fără greutate. Cu trudă uriaşă ajungem la culmile unui munte cu cât mai multă în ceruri? E ceea ce se spune în Evanghelie: „împărăţia cerurilor îndură silire”⁷⁰³. îndură silire, fiindcă ni se supune nouă prin har ceea ce nu ne este supus prin fire; pentru ca, acolo de unde au căzut îngerii, oamenii să se înalţe, pentru ca, acolo unde trupurile nu au fost sfâşiate, sufletele să meargă împreună cu trupurile.

Cineva ar putea spune: „Atunci cum vor merge aceleaşi trupuri ale noastre în cer?” Dacă împărăţeşte Hristos, şi noi împărăţim împreună cu El. Ceea ce El are deja, ne este făgăduit nouă după înviere. Dacă împărăţeşte prima roadă⁷⁰⁴, vor împărăţi şi resturile. Carnea care împărăţeşte în Hristos de ce nu ar împărăţi şi în cei care cred în Hristos? „Iar când Hristos

⁷⁰¹ Psalmul 16, 4.

⁷⁰² Matei 7,14.

⁷⁰³ Matei 11,12.

⁷⁰⁴ Cf 1 Corinteni 15,20.

202

Seva arăta, atunci şi noi ne vom arăta cu El întru slavă.”⁷⁰⁵ Dacă este slăvită carnea de către îngeri în cer, din ce pricină nu ar împărăţi în oamenii care s-au învrednicit de slava împărăţiei? Se spune în alt loc: „Închinaţi-vă aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este”⁷⁰⁶. Unii socotesc că este vorba despre pământ ca aşternut al picioarelor Lui; mie însă mi se pare că întruparea Mântuitorului este pe bună dreptate cea numită „aşternut”, prin comparaţie cu măreţia Sa dumnezeiască, din pricina caracterului său supus şi umil; însă, fiindcă [acest aşternut] este al lui Hristos, este slăvit. Căci Dumnezeirii nu-I lipseşte nimic şi tot ceea ce este oÎKOVopia⁷⁰⁷ în Hristos nu se adaugă Lui, ci ne este nouă de folos. El este înălţat întru slavă, ca să ni se arate harul nădejdii viitoare nouă, celor care vom împărăţi împreună cu El. Ale Căruia sunt slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

⁷⁰⁵ Colo seni 3,4.

⁷⁰⁶ Psalmul 98,5.

⁷⁰⁷ Având sensul iniţial de „administrare a unei case, gospodărire”, termenul oiKOVOţtia ajunge să însemne în literatura patristică planul lui Dumnezeu cu privire la creaţie şi mântuirea omului prin întrupare.

Omilie la Psalmul 95

înainte să discutăm despre Evanghelie, mi se pare că trebuie să spunem câteva cuvinte despre titlul psalmului şi apoi, după discutarea titlului, să purcedem la a vorbi despre câteva versete, pentru ca acelaşi înţeles, pe care l-am numit [încă] din prag, să-l aflăm la fiecare din uşile casei708. Titlul acesta este: „Când se zidea casa după robie, lui David”⁷⁰⁹. A cui casă se zidea după robie? Cine dintre noi socoteşti că a fost robit şi dărâmat de furtuna robiei, pentru ca după robie să fie zidit din nou? De vreme ce Dumnezeu a închis toţi oamenii sub păcat⁷¹⁰ şi toate se află în neascultare⁷¹¹, atunci oriunde este păcat, acolo este robie, unde e robie, acolo e ruină, unde e ruină, acolo este necesară zidirea.

Trebuie, aşadar, să luăm seama mai cu grijă la casele noastre, ca nu cumva să se năruie în vreo parte şi să aibă nevoie, după robie, a fi zidite. Ca să nu se năruie de tot, trebuie să venim în

⁷⁰⁸ încă din introducerea la Omilia la Psalmul 1, Fericitul Ieronim identifică simbolic Psaltirea cu o magna domus („mare casă”), unde accesul e dat de cheia principală (Sfântul Duh), ce descuie poarta de la intrare (adică primul psalm: Grandis itaque porta istius domus primus psalmus est), iar fiecare cameră (ceilalţi psalmi) are la rândul său propria sa cheie interpretativă, (n.ed.)

⁷⁰⁹ Psalmul 95,1 (în Vulgata).

⁷¹⁰ Cf Galateni 3,22.

⁷¹¹ Cf. Romani 11,32.

204

ajutorul acestora prin toată truda şi grija, ca să se împlinească în noi ceea ce este scris în Ieşire: „Fiindcă moaşele s-au temut de Dumnezeu, şi-au zidit lor case”⁷¹². Vezi ce spune? „Fiindcă s-au temut de Dumnezeu, şi-au zidit case.” Prin urmare, casa nu poate fi zidită fără frica de Dumnezeu. Dacă şi ele au zidit case din frica lui Dumnezeu, fără să păcătuiască, ci mai degrabă urmând voii lui Dumnezeu, ce trebuie să facem noi, care suntem robi? Ascultă, păcătosule! De bună seamă, să ne temem de Dumnezeu, ca să nu păcătuim; însă există şi o plută după naufragiu: pocăinţa. „Când se zidea casa după robie.” Când se zidea casa. Nu a spus: „Când s-a zidit casa”, pentru că pocăinţa nu are capăt. Omul drept doar când moare părăseşte pocăinţa. Oriunde este păcat, acolo tot timpul conştiinţa mustră. De aceea se spune: „Se zidea”, fiindcă [pocăinţa] nu este limitată în timp. Cât vei trăi, mereu te vei lovi de ea.

„Cântaţi Domnului cântare nouă.”⁷¹³ Omul vechi e tras în jos, cel nou e înălţat. Din această pricină se cântă cântare nouă. „Cântaţi Domnului tot pământul.”⁷¹⁴ Acest [pământ] s-a întors cu toată inima către Domnul Şi, în mărturisirea Domnului, îi cântă laude cu dulceaţa glasului nou.

Nu trebuie să uităm ce am făgăduit. Trebuie să ne întoarcem la învăţătura Evangheliei, căci este grea. Ceea ce am spus o singură dată [despre un verset] să fie îndeajuns [pentru toate], şi anume că psalmul este rostit prin persoana celui care se pocăieşte; această înţelegere o vom aplica şi versetelor rămase.

⁷¹² Ieşirea 1,21 (după Septuaginta).

⁷¹³ Psalmul 95,1.

⁷¹⁴ Psalmul 95,1.

Omilie la Psalmul 96

Titlul psalmului este notat astfel: „Când pământul lui i-a fost dat înapoi”⁷¹⁵. Când se spune: „i-a fost dat înapoi”, se arată că înainte fusese [al lui], apoi nu a mai fost, iar [acum] l-a dobândit din nou. Care este, aşadar, acest pământ al lui David care i-a fost dat înapoi? Pământul sfânt al lui David este Maria, Maica Mântuitorului. „Care i s-a născut ei din sămânţa lui David, după trup.”⁷¹⁶ Ceea ce i s-a făgăduit lui David s-a împlinit prin fecioria Mariei şi naşterea [Mântuitorului], când Fecioară din Fecioară S-a născut. Astfel s-a făcut ceea ce se spune în Evanghelie: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi”⁷¹⁷, astfel încât ceea ce fusese făgăduit lui David să ne fie dat înapoi nouă prin Sfânta Maria.

„Domnul împărăţeşte! Să se bucure pământul.”⁷¹⁸ Să se bucure pământul; să aibă acest pământ care înainte era împărăţit de mai mulţi, un singur împărat. „Să se veselească insule multe.”⁷¹⁹ Se zice într-un proroc: „Vorbeşte către locuitorii acestei insule”⁷²⁰, adică locuitorii Ierusalimului. Vezi, aşadar, că Ierusalim

⁷¹⁵ Psalmul 96,1 (în Vulgata).

⁷¹⁶ Romani 1,3.

⁷¹⁷ Ioan 1,14.

⁷¹⁸ Psalmul 96,1.

⁷¹⁹ Psalmul 96,1.

⁷²⁰ Isaia 20, 6 (după Septuaginta).

206

este numit „insulă”! Aşadar, înainte ca pământul lui David să fie dat înapoi, doar insula Iudeei se bucura. Acum însă, pământul lui David fiind dat înapoi, se spune: „Să se veselească insule multe”. Fie putem spune că insulele multe sunt diferitele provincii sau oraşe ale popoarelor credincioase, fie le vom tălmăci prin diferite Biserici. La fel cum insulele sunt lovite dintr-o parte şi alta de valurile mării, la fel şi Bisericile sunt lovite de feluritele furtuni ale ispitelor, dar nu au fost năruite.

„Nori şi negură împrejurul Lui.”⁷²¹ Nu-i nicio îndoială că norii şi negura din preajma Domnului Mântuitor au fost trupul pe care a socotit vrednic a-l lua, deşi în Evanghelia lui Ioan se spune că „S-a arătat”: „Şi S-a arătat nouă”⁷²². S-a arătat desigur apostolilor, dar rămânea ascuns iudeilor. Li Se arată acelora pe munte, Se ascunde de aceştia în valea smereniei; pe aceia îi întăreşte prin Fericiri, acestora le vorbeşte în pilde, pentru ca, văzând, să nu vadă din pricina vicleniei⁷²³. „Nori şi negură împrejurul Lui.” S-a arătat după cum a binevoit, şi nu după cum îl cerea firea Sa [dumnezeiască]. „Şi a pus întunericul acoperământul Său.”⁷²⁴ Dacă Dumnezeu este lumină, în ce fel poate să sălăşluiască în întuneric? Acolo „întuneric” înseamnă ştiinţa şi slăbiciunea noastră, fiindcă nu putem privi măreţia Sa. Căci, dacă ochii omeneşti nu pot privi în razele acestui soare, care a fost creat şi care ne este tovarăş de slujire, oare nu este cu atât mai mult întuneric şi negură împrejurul Soarelui dreptăţii, încât să nu poată fi văzut ori înţeles de noi? Este ceea ce citim despre

⁷²¹ Psalmul 96,2.

⁷²² De fapt în: 1 Ioan 1,2.

⁷²³ Cf. Matei 13,13.

⁷²⁴ Psalmul 17,13.

207

dreptul Moise: „Şi intra în negura norului”⁷²⁵ ca să-L vadă pe Dumnezeu, pe Care fără nor nu putea să-L vadă. Aceasta se spune şi în Isaia: „Domnul vine în Egipt într-un nor uşor”⁷²⁶, adică în Sfânta Maria. “Într-un nor uşor”, fiindcă nu era îngreunată de sămânţa omenească.

„Dreptatea şi judecata sunt îndreptarea tronului Său.”⁷²⁷ Când se spune „îndreptare”, se arată că înainte fusese strâmb. „Dreptatea şi judecata sunt îndreptarea tronului Său.” înainte ca Domnul să vină în trup, era nedreptate, fiindcă doar în Iudeea era cunoscut Dumnezeu. A venit El şi tot pământul L-a cunoscut pe Unul şi Acelaşi Creator pe Care îl ştiuse Iudeea; şi s-a făcut îndreptare tronului Său.

„Foc înaintea Lui va merge.”⁷²⁸ Domnul este curat, „sfânt între sfinţi sălăşluieşte”⁷²⁹, nu putem să ne apropiem de El decât dacă focul a ars viciile noastre. „Focul va vădi ce fel este lucrul fiecăruia.”⁷³⁰ „Şi va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui.”⁷³¹ Nu ca pe vrăjmaşii Săi îi arde Dumnezeu pe vrăjmaşi, ci ca pe prieteni. Căci mistuie metehnele vrăjmaşilor, ca să facă din vrăjmaşi prieteni.

„Luminat-au fulgerele Lui lumea.”⁷³² Este ceea ce se spune în Ieremia: „Domnul, Care a făcut lumea în înţelepciunea Sa, Care a ridicat norii de la marginile pământului, a făcut fulgerele din mijlocul ploii”⁷³³. „Luminat-au fulgerele Lui lumea.” Filosofii

⁷²⁵ Cf Ieşirea 20,21.

⁷²⁶ Isaia 19,1.

⁷²⁷ Psalmul 96,2.

⁷²⁸ Psalmul 96, 3.

⁷²⁹ Isaia 57,15 (după Septuaginta).

⁷³⁰ 1 Corinteni 3,13.

⁷³¹ Psalmul 96, 3.

⁷³² Psalmul 96, 3.

⁷³³ Ieremia 51,15-16.

208

care obişnuiesc să dezbată despre naturile lucrurilor spun că, dacă norii nu sunt izbiţi de vânturi unii în alţii, din ei nu poate să cadă foc⁷³⁴. Însă, dacă sunt stârniţi, printr-un fel de ceartă, unii împotriva altora, încât să dea naştere tunetului, atunci din ei cade şi fulgerul. Putem observa ceva asemănător la ciocnirea pietrelor de aprins focul⁷³⁵. Am spus aceasta ca să vedem mai uşor ceva asemănător în taina Mântuitorului. Noi avem norii noştri: prorocii şi apostolii. De aceea şi în alt loc se spune: „Adevărul Tău până la nori”⁷³⁶. Dacă adevărul Lui ajunge doar până la norii acestui cer, atunci cum de se spune în alt loc: Adevărul din pământ a răsărit”⁷³⁷? Iată ce înseamnă „adevărul Tău până la nori”: [norii] semnifică prorocii şi mai ales apostolii. Aceşti nori, dacă nu se ciocneau între ei, nu puteau arăta strălucirea lor. Dacă însă se ating, ca să tune împreună într-o singură direcţie, cad fulgere pe tot cuprinsul pământului. Vreţi să ştiţi cum sunt numiţi sfinţii „nori” în Scripturi? Se spune în Isaia: „Voi porunci norilor să nu mai verse ploaie peste ei”⁷³⁸. Moise era nor şi de aceea zicea: „Să aştepte ca o ploaie învăţătura mea”⁷³⁹.

Epistolele apostolilor sunt ploile noastre duhovniceşti. Căci ce spune Pavel în Epistola către evreii „Pământul bea ploaia ce vine adesea deasupra lui”⁷⁴⁰ şi celelalte. Şi din nou: „Eu am sădit, Apollo a udat”⁷⁴¹.

⁷³⁴ Cf. Lucretius, Despre natura lucrurilor, mai ales VI, 96-99.

⁷³⁵ Cf Lucretius, Despre natura lucrurilor, VI, 160-163.

⁷³⁶ Psalmul 35, 5.

⁷³⁷ Psalmul 84,12.

⁷³⁸ Isaia 5,6.

⁷³⁹ Deuteronomul 32,2.

⁷⁴⁰ Evrei 6, 7.

⁷⁴¹1 Corinteni 3,6.

209

„Văzut-a şi s-a cutremurat pământul.”⁷⁴² Pe tot cuprinsul său, pământul a simţit cuvintele fulgerătoare ale Domnului; şi s-a clintit pământul, care înainte de a se clinti era împietrit şi nu putea să primească cuvântul Domnului. A privit atunci Domnul spre el. „Cel ce caută spre pământ şi-l face să se cutremure.”⁷⁴³ Ce înseamnă aceasta: „îl face să se cutremure”? „Peste cine altcineva voi zăbovi, dacă nu peste cel smerit, paşnic şi care tremură la cuvintele Mele?”⁷⁴⁴

„Munţii ca ceara s-au topit de la faţa Sa.”⁷⁴⁵ Prin „munţi” numeşte înaltele puteri [lumeşti]. Cei care prin mândrie se înălţau înainte până la cer sunt culcaţi la pământ la venirea Domnului şi cei care prin fală se împietreau cu asupra de măsură s-au topit mai apoi, prin căldura înţelepciunii dumnezeieşti.

„Vestit-au cerurile dreptatea Lui şi au văzut toate popoarele slava Lui.”⁷⁴⁶ în aceste două versete sunt arătate două lucruri: cerurile vestesc dreptatea Domnului şi toate popoarele văd slava Lui. Dacă cineva nu este cer, nu poate vesti dreptatea Domnului, într-adevăr, dacă păcătosului i se spune: „Pământ eşti, în pământ vei merge”⁷⁴⁷, de ce nu i s-ar putea spune celui drept: „Cer eşti, în cer vei merge”? Căci nu avem un chip pământesc, ci unul ceresc⁷⁴⁸, fiindcă „cetatea noastră este în ceruri”⁷⁴⁹. Prin urmare,

⁷⁴² Psalmul 96,4.

⁷⁴³ Psalmul 103, 33.

⁷⁴⁴ Isaia 66,2.

⁷⁴⁵ Psalmul 96,5.

⁷⁴⁶ Psalmul 96, 6.

⁷⁴⁷ Facerea 3,19.

⁷⁴⁸ Cf. 1 Corinteni 15,49.

⁷⁴⁹ Filipeni 3,20.

210

dacă cineva, deşi este în trup, umblă totuşi pe pământ nu după trup⁷⁵⁰, atunci el poate să vestească sincer dreptatea Domnului.

Într-adevăr, în caz că cineva mai puţin ştiutor ajunge în încurcătură şi zice: „De ce pe cei drepţi îi vedem împovăraţi de griji şi lipsuri în această viaţă, iar păcătoşii huzuresc în bogăţii şi în tot felul de desfătări?”, dacă un om al Bisericii nu este învăţat în dumnezeieştile Scripturi, cum va putea el să-i dovedească dreptatea lui Dumnezeu în astfel de chestiuni? În schimb, dacă osteneşte zi şi noapte în contemplarea Legii, îi va fi uşor să răspundă că scurta înjosire din timpul prezent va fi răsplătită mai târziu prin binefacerile veşnice. Căci este cu mult mai bine ca cineva, în scurtul răgaz al vieţii sale, să îndure pentru Domnul o sărăcie voită, pentru a se bucura în viitor de bogăţiile veşnice, decât să-i prisosească aici voluptăţile şi mai apoi să fie supus unor cazne de neîndurat. „Şi au văzut toate popoarele slava Lui.” Cei care înainte se sminteau în Crucea Domnului, fiindcă nu puteau, prin ei înşişi, să-L recunoască pe El, după ce cerurile au vestit dreptatea lui Dumnezeu, îl preaslăvesc pe El.

„Să se ruşineze toţi cei ce se închină chipurilor cioplite.”⁷⁵¹ Dacă prorocul este binecuvântat, atunci ştie că niciodată cel binecuvântat nu blestemă şi, de aceea, ceea ce spune: „Să se ruşineze” nu e împotriva lor, ci pentru ei. Căci se roagă să se ruşineze de greşeala lor şi să se întoarcă la Dumnezeu, singurul şi adevăratul Creator.

„S-au bucurat fiicele Iudeei pentru judecăţile Tale, Doamne!”⁷⁵² Ce vrea să însemne că „s-au bucurat fiicele Iudeei”, şi nu

⁷⁵⁰ Cf. Romani 8, 4,

⁷⁵¹ Psalmul 96, 7.

⁷⁵² Psalmul 96, 9.

211

fiii? Să înţelegem mai întâi ce se tălmăceşte prin „Iudeea” şi, după ce vom şti tălmăcirea, să vedem care sunt fiicele tălmăcirii. Orice suflet care îl mărturiseşte pe Dumnezeu este o fiică a Iudeei. De aceea le numim „fiicele Iudeei” pe toate sufletele⁷⁵³ credincioşilor, care se bucură de judecăţile lui Dumnezeu. Dacă sufletul nu este credincios, nu se bucură de judecăţile lui Dumnezeu. Casa mea s-a năruit, bogăţiile le-am pierdut în naufragiu, mi-a murit fiul, mi-a fugit sclavul şi mi-a prădat bunurile, mie, celui care înainte am fost bogat, iar acum sunt mistuit de sărăcie. Dacă nu sunt fiică a Iudeei, nu mă voi bucura de judecăţile lui Dumnezeu.

Sufletul fericitului Iov a fost o fiică a Iudeei, care la pierderea bunurilor casei se alina zicând astfel: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat! Gol am ieşit din pântecele mamei mele, gol mă voi întoarce”⁷⁵⁴, se subînţelege, în pământ. Mai întâi a ajuns din bogat sărac; şi-a pierdut averea împreună cu fiii; împovărat de lipsuri şi pierderi, ajunge în cele din urmă la culmea nenorocirii: este lovit de gălbinare⁷⁵⁵ şi de o rană de netămăduit; de netămăduit pentru oameni, dar de tămăduit

⁷⁵³ Interpretarea este înlesnită şi de faptul că substantivul folosit de Fericitul Ieronim anima („suflet”) este de genul feminin în latină.

⁷⁵⁴ Iov 1,21.

⁷⁵⁵ Cf. Iov 2, 7. Boala de care suferea Iov este numită de Fericitul Ieronim morbus regius („boală regească”), denumire prin care era cunoscut în Antichitate icterul sau gălbinarea (cf. Horatius, Ars Poetica, v. 453). În greacă (Septuaginta), termenul folosit este ÂKOţ (blessure,plaie bailly; festering wound, sore, ulcer -Liddell Scott), redat în latină prin ulcuspessimum (Vulgata). Printre echivalările româneşti ale termenului, cităm: „rană rea” (Biblia 1688), „bubă rea” (Biblia Blaj; Biblia 1914), „lepră” (Biblia sinodală).

212

pentru Dumnezeu. Ceea ce nu putuse tămădui leacul omenesc, au tămăduit răbdarea şi credinţa. Şedea în gunoi iar cu sufletul mergea prin Rai. Tot trupul îi putrezea, îi mai rămăsese doar limba, care îl blestema pe Domnul. Vedeţi viclenia străvechiului vrăjmaş? I-a răpit omului drept averea prin duşmani, i-a nimicit fiii printr-o nenorocire, l-a lovit pe el însuşi cu o plagă mare şi cu o spaimă în tot trupul; nimic nu i-a mai rămas aceluia decât limba şi nevasta, una să blesteme, alta să-l ispitească. Şi-a amintit diavolul de şiretenia-i de altădată, cu care îl înşelase odinioară pe Adam prin femeie. îl atacă la fel şi pe el prin nevastă, socotind că i-ar putea înşela mereu prin femeie pe bărbaţi, neţinând seama că unul singur a căzut prin femeie, iar acum prin femeie întreaga lume a fost mântuită. Ţi-a venit în minte Eva, dar gândeşte-te la Maria! Prima ne-a scos din Rai, a doua ne duce din nou la cer. Să ne întoarcem la rânduiala psalmului.

„Cei care-L iubiţi pe Domnul, urâţi răul!”⁷⁵⁶ Dacă Domnul e bun... într-adevăr, ce citim? „Păstorul cel bun îşi pune sufletul său pentru oile sale.”⁷⁵⁷ Şi iarăşi, într-o altă pildă: „Prietene, dacă eu sunt bun, din ce pricină ochiul tău este rău?”⁷⁵⁸ „Cei care-L iubiţi pe Domnul, urâţi răul!” Nu pot exista în om două iubiri care să fie potrivnice una alteia. Aşa cum nu este învoire între Hristos şi Veliar⁷⁵⁹, între dreptate şi fărădelege, la fel nu este cu putinţă ca un suflet să iubească şi binele şi răul. „Cei care-L iubiţi pe Domnul, urâţi răul!” Pe diavol. Dragostea şi ura fiecăruia constau în fapte: „Căci cel care Mă iubeşte păzeşte poruncile

⁷⁵⁶ Psalmul 96,11.

⁷⁵⁷ Ioan 10,11.

⁷⁵⁸ Cf. Matei 20,13-15.

⁷⁵⁹ Cf. 2 Corinteni 6,14-15.

213

Mele”⁷⁶⁰. Din partea diavolului însă ce se spune? „Prin pizma diavolului moartea a intrat în lume; îl imită, aşadar, cei care sunt de partea lui.”⁷⁶¹ Sau mai simplu de înţeles: cei care iubiţi cele ce sunt bune, urâţi-le pe cele ce sunt rele! Nu puteţi iubi binele dacă nu urâţi răul.

„Domnul păzeşte sufletele cuvioşilor Lui.”⁷⁶² Preafrumoasă rânduială! Cel care iubeşte binele şi urăşte răul ce [altceva] merită de la Domnul decât a fi păzit de El? „Din mâna păcătosului îi va izbăvi pe ei.”⁷⁶³ Aici se iveşte întrebarea: dacă Domnul păzeşte sufletele cuvioşilor Săi şi îi izbăveşte din mâna păcătosului, cum se face că mucenicii sunt apăsaţi de prigoană? Cum se face că necredinciosul Nero i-a condamnat în aceeaşi zi la moarte pe Petru şi pe Pavel, dacă Domnul păzeşte sufletele cuvioşilor Săi? Ascultaţi cu grijă ce spune: „Domnul păzeşte sufletele cuvioşilor Săi”! A spus sufletele, nu trupurile. „Nu vă temeţi de cei care ucid trupurile, dar sufletele nu le pot ucide; temeţi-vă însă de cel care poate să piardă trupul şi sufletul în gheena.”⁷⁶⁴ Aşadar, cum păzeşte Domnul sufletele cuvioşilor Săi? Prin mucenicie. „Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui.”⁷⁶⁵ De aceea curge sângele în mucenicie: pentru ca sufletul să fie izbăvit de ispite, să lase viaţa cea scurtă şi să se mute în cea veşnică, să lase prigonirea şi să meargă încununat la Domnul nostru Iisus Hristos. Ale Căruia sunt cinstea şi slava în vecii vecilor. Amin.

⁷⁶⁰ Ioan 14,21.

⁷⁶¹ înţelepciunea lui Solomon 2,24.

⁷⁶² Psalmul 96,11.

⁷⁶³ Psalmul 96,11.

⁷⁶⁴ Matei 10,28.

⁷⁶⁵ Psalmul 115,6.

Fragment din Omilia la Psalmul 93 (O omilie a Fericitului Ieronim în ziua Paştelui)

„Dumnezeul răzbunărilor, Domnul, Dumnezeul răzbunărilor după voia Lui a făcut.”⁷⁶⁶ El singur după voia Lui a făcut, El, Care astăzi ne-a arătat nouă ce a săvârşit. După voia Lui a făcut, El, despre Care mult s-a prorocit înainte că „S-a făcut ca un om neajutorat, liber printre cei morţi”⁷⁶⁷. Vreţi totuşi să ştiţi ce a făcut? Ascultaţi ce a făcut! A îngăduit fără nicio necesitate, ci din propria Sa voinţă, să fie ţintuit pe cruce, nu S-a împotrivit să-I fie străpuns trupul de cuie, a îndurat moartea dându-Şi sufletul, Şi-a pus trupul în mormânt şi, întovărăşit de suflet, a coborât în iad, l-a luat prizonier pe stăpânul întunericului şi al morţii, a spulberat legiunile aceluia, a zdrobit zăvoarele de fier ale porţilor iadului, i-a eliberat pe toţi drepţii, care erau ţinuţi înlănţuiţi de păcatul strămoşesc, a redat libertatea de altădată celor care erau captivi, a revărsat o lumină strălucitoare asupra celor orbiţi de întunericul păcatelor. Iată, aţi auzit ce înseamnă atunci când se spune că Apărătorul nostru, Domnul răzbunării, după voia Lui a făcut. Căci, după ce a fost înălţat,

⁷⁶⁶ Psalmul 93,1.

⁷⁶⁷ Psalmul 87, 4.

215

adică atârnat pe cruce de iudei ca să zic totul pe scurt —, îndată ce Şi-a dat duhul, sufletul în unitate cu dumnezeirea Sa⁷⁶⁸ a coborât în adâncul iadului, iar când, la capătul întunericului, precum un prădător...

⁷⁶⁸ Aşadar, unirea ipostatică a sufletului uman (şi, implicit, a întregii firi umane) al Mântuitorului cu firea Sa dumnezeiască nu este anulată de moartea care separă temporar sufletul de trup, sfâşiind firea omenească, (n.ed.)

Cuprins

Cuvânt înainte 5

Introducere 9

Omilii la Psalmi

Omilie la Psalmul 146 33

Omilie la Psalmul 147 45

Omilie la Psalmul 148 57

Omilie la Psalmul 149 66

Omilie la Psalmul 10 (Seria a II-a a omiliilor) 73

Omilie la Psalmul 15 88

Omilie la Psalmul 82 120

Omilie la Psalmul 83 127

Omilie la Psalmul 84 134

Omilie la Psalmul 87 142

Omilie la Psalmul 88 149

Omilie la Psalmul 89 162

Omilie la Psalmul 90 172

Omilie la Psalmul 91 180

Omilie la Psalmul 92 188

Omilie la Psalmul 93 194

Omilie la Psalmul 95 203

Omilie la Psalmul 96 205

Fragment din Omilia la Psalmul 93 214

TIPOGRAFIA CĂRŢILOR BISERICEŞTI intrarea Miron Cristea nr. 6; 040162, Bucureşti Telefon: 021.335.21.29; 021.335.21.28; Fax: 021.335.19.00

e-mail: magazin@editurapatriarhiei.ro, tipografia@patriarhia.ro www.editurapatriarhiei.ro

„în volumul de faţă, oferim cititorului un florilegiu din omiliile adunate pentru prima oară în volum de către G. Morin în ediţia sa din 1903. încă din introducerea la Omilia la Psalmul 1, Fericitul Ieronim identifică simbolic Psaltirea cu o magna domus („mare casă”), unde accesul e dat de cheia principală (Sfântul Duh), ce descuie poarta de la intrare (adică primul psalm: Grandis itaque porta istius domus primus psalmus est), iar fiecare cameră (ceilalţi psalmi) are la rândul său propria sa cheie interpretativă. Psaltirea a fost şi este una dintre cărţile de căpătâi ale spiritualităţii şi misticii creştine, fiind una dintre cele mai des comentate cărţi ale Scripturii în literatura patristică.” (Cuvânt înainte)

Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti şi anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului - 2017

www.editurapatriarhiei.ro ISBN 978-973-616-517-

Technorati Tags: Hristos,rugaciune,Dumnezeu,viata,pocainta