PROTOS. NICODIM MANDITA

LUPTA IMPOTRIVA LUI SATAN

Editura Cartea Ortodoxă

Noi ne vom duce de aici mai devreme sau mai târziu, dar, dacă reuşim să lăsăm urmaşilor cât mai multe cărţi sfinte, le lăsăm o zestre de mare valoare pentru ei şi pentru cei care vor veni după ei.

Str. Menţiunii Nr. 7

Sector 2, Bucureşti Tel/fax: 021-2410673 Mobil: 0733-580000 editura.agapis@gmail.com

Cărţile pot fi comandate online la adresa www.edituraagapis.ro sau de la librăria Editurii Agapis, din strada Menţiunii Nr. 7, Sector 2, Bucureşti unde puteţi beneficia de oferte speciale.

Protos. Nicodim Măndiţă

Difuzare:

Editura Cartea Ortodoxă

Protos. Nicodim Măndiţă Lupta împotriva lui Satan ISBN: 978-606-529-296-3

Protos. Nicodim Măndiţă

Lupta împotriva lui Satan

Se tipăreşte cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Editura Cartea Ortodoxă Alexandria 2017

Precuvântare

Sprijinit fiind de Darul lui Dumnezeu, cu ajutorul Lui m-am ridicat şi eu pe scena lumii acesteia, ca şi oricare din frăţiile voastre, iubiţii mei cititori, pentru a executa, pe cât îmi va fi cu putinţă, ceea ce am făgăduit la botez, călugărie şi hirotonia în diacon şi preot, cu toate că văd o altă lege potrivnică făgăduielilor mele care se luptă cu îndârjire întru mădularele mele, oştindu-se împotriva legii minţii mele care mă tot robeşte pe mine legii păcatului, care este întru mădularele mele, încât nu pot zice altceva decât: „Ticălos om sunt eu! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Rom. 7, 23-24). Totuşi, asociindu-mă cu frăţiile voastre şi străbătând cu mintea în viaţa omenirii, de la zidirea ei şi până astăzi, prin citirea cărţilor religioase şi a celor laice, vedem cu toţii că mai în toate vremurile, oamenii s-au măcelărit între dânşii; iar alteori se mâncau unii pe alţii, ca şi cum ai mânca un pui fript (4 împ. 6, 25-30).

La plinirea vremurilor, pe când omenirea se sfâşia, ca şi fiarele sălbatice, deodată apare pe scena lumii acesteia răzvrătită împotriva legilor Dumnezeieşti, un bărbat, prooroc, puternic în lucru şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a tot norodul¹. Da, a venit în lumea zidită de Dânsul, însă lumea nu L-a primit, pentru că faptele ei erau rele². Pe când nefericita omenire zăcea în prăpastia plină de murdăria patimilor josnice şi în agonia vrăjmăşiilor, sfâşiindu-se unii pe alţii; într-o zi senină se aude un glas nou: „Iubiţi-vă unii pe alţii... Toţi sunteţi fii ai unui Tată... Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este”.

Cuvintele acestea ieşite la timp din rostul Atotputernicului şi Atotînţeleptului Dumnezeu-Om, a supărat urechile celor ce mâncau carne de om³, şi tot mârâind rânjeau la dânsul câineşte. L-au

¹ Lc. 24,19; Is. 9,6; Apc. 10.

² Ioan 1,12; 3,16-19.

³ Rom. 14,21; Gal. 5,15; Mt. 23; Apc. 16.

6

prins şi cu multe batjocuri, bătăi şi torturări, spânzurându-L sus pe Cruce, între cer şi pământ, îşi ziceau: „Nouă nu ne trebuie un astfel de amăgitor, nebun, samarinean cu drac şi fermecător care cu domnul dracilor scoate pe draci”⁴.

„Cât bine, câtă fericire şi câtă dragoste ai adus;

Iar oamenii drept mulţumire pe cruce-ntre tâlhari Te-au pus. Au râs şi Te-au scuipat în faţă, din spini cunună Ţi-au făcut, Şi în nebuna lor trufie, stăpâni asupră-ţi s-au crezut”. După ce acest Dumnezeu-Om şi-a dat Duhul în mâinile Părintelui Ceresc (Lc. 23,46) şi iarăşi şi L-a luat, înviind din mormânt «că putere avea să şi-L ia pe El»; şi-a dat în lume lumina învăţăturilor Lui pline de Duh şi de adevăr. Acestea prin dumnezeiască lucrare (Mc. 16, 20) s-au întins peste faţa pământului, plutind deasupra omenirii care l-a primit cu dragoste, ca şi parfumul ce iese din flori, îmbălsămând aerul cu farmecul mirosului lor plăcut. După acest Dumnezeu-Om, au venit alţi urmaşi ai Săi: Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi, Sfinţii Mucenici şi o mulţime nenumărată de creştini din toate vârstele şi ramurile omenirii, însă şi ei, ca şi Marele lor Păstor, au plătit îndrăzneala lor de a îndrepta omenirea pe calea vieţii veşnice, cu preţul vieţii lor vremelnice⁵. Da, ei şi-au jertfit viaţa lor vremelnică pentru Domnul nostru Iisus Hristos cu multă dragoste (Rom. 8,35-39), însă au câştigat viaţa şi fericirea veşnică⁶.

Astăzi, eu mai micul tuturor muritorilor, văzând lumea aceasta agitată nu din pricini binecuvântate; ci pentru că aleargă după vântul minciunilor şi bate în piua capetelor lor seci de adevăr apa tulbure şi murdară a credinţelor păgâneşti, îmbâcsite de superstiţii vătămătoare lor şi societăţii, pentru a scoate untul luminii adevărului, pe care nu-l pot găsi, căci „din nimic, nimic iese”, m-am hotărât cu ajutorul lui Dumnezeu să dau la lumină această cărticică, spre folosul şi luminarea poporului de care mi-e drag, căci sunt os din osul lui, carne din carnea lui şi sânge din sângele lui... Prin această cărticică îmi dau în vileag, ceea ce cred eu de trebuinţă

⁴ Ioan 10,20; 7,12-20; 8,48-52; Mt. 12,24; 10,25

⁵ Mt. 23,31-36; F. Ap. 7,51-60; 9,1; 12,1-2; Apc. 6, 9-11; 14,1-5; 20,4-6.

⁶ Mc. 8,34-36; Mt. 19,26-29.

7

pentru mântuirea sufletelor care se nevoiesc pentru Dumnezeu, spre a se izbăvi de viclenia dracilor, văzuţi şi nevăzuţi, care le întind cursele patimilor josnice ca să le piardă.

După cum albina, nu de la sine face miere, ci numai alergând depărtare de kilometri întregi, şi zburând din floare în floare până ce o adună; tot aşa şi eu, nu numai de la mine, ci alergând cu ochii trupeşti şi sufleteşti, printre florile învăţăturilor Dumnezeieştilor Scripturi, Scrierile Sfinţilor Părinţi şi a predicatorilor ortodoxiei, pe care le posed în mica-mi bibliotecă, cât şi de prin lumea aceasta, în care, dintr-un loc poţi culege, însă cu luare aminte, şi din 10-20 trebuie să lepezi, şi am format acest buchet de sfătuiri călăuzitoare pentru cei ce vor să cunoască multele curse întinse de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi care cu înverşunare caută să-i împiedice de la mântuire.

în această lucrare m-am servit de aceste izvoare de apă vie: Dumnezeieştile Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament; Tâlcul Evangheliilor; Pidalionul; Kiriacodromiu; Scrierile Sfântului Ioan Hrisostom; Efrem Sirul; Mântuirea Păcătoşilor; Istoria Românilor; Sfântul Simion Tesaloniceanu; Tâlcul celor 14 trimiteri ale Sfântului Apostol Pavel; Predicatorul; Patericul; Pravila de Matei Basarab şi Vasile Lupu; Proloage; Hronograf; Sfântul Ipolitpapă al Romei; Predicile P. C. Arhim. I. Scriban; Bourdalone; Tezaurul Liturgic, de Dr. B. Cireşeanu; Izvorul; Cuv. Ic. C. Nazarie; P. Dulfu ş. a.

Am biciuit pe smintitori pentru că aceştia sunt viermii societăţii şi putregai la temelia Bisericii. După ce sug laptele care le dă viaţa, se întorc şi sfâşie pe mama care i-a alăptat şi încălzit⁷.

Am scris împotriva acelor purtători de haină călugărească ce au viaţă şi sfaturi răzvrătite împotriva învăţăturii Sfintei Biserici Ortodoxe, nu cu scopul de a lovi monahismul sau Biserica, departe să fie de mine acestea, ci urmărind scopul Sfânt ca pe de o parte, fiecare să-şi îndrepteze viaţa după făgăduinţa dată şi rânduiala lăsată de Sfinţii Părinţi; iar pe de altă parte pentru a deschide ochii acelora care vin la călugărie, nu pentru mântuire, ci cu scopul de a scăpa de greutăţile vieţii din lume, crezând că aici este loc pentru lenevire, mâncare, băutură, slavă deşartă, petreceri păgâneşti, chefuri ş. a.

⁷ Mt. 7,6; Ps. 40,9; Ioan 6,70; Mc. 14,21.

8

Eu am înţeles şi înţeleg că toţi care au îmbrăţişat monahismul să fie pietre vii⁸ la temelia Bisericii; iar nu putregaiurile imoralităţilor care să accelereze prăbuşirea ei prin diferite neorânduieli care smintesc poporul. Să fie pildă de viaţă sfântă; iar nu o pildă de viaţă rea şi răzvrătită împotriva Domnului şi a învăţăturilor Sfintei Biserici întunecând pe mireni. Să fie mână de ajutor Prea Sfinţiţilor Chiriarhi şi preoţilor de mir care-s împovăraţi de multe greutăţi familiare şi sociale; iar nu să-i împiedice (prin viaţa şi sfaturile lor rele) de a conduce turma lui Hristos către plaiurile Cereşti. Casa clădită pe nisip nu poate sta din cauza ploii (de draci) căzute din cer⁹, a râurilor; adică oamenii cei supărători¹⁰, care de la ploaia dracilor căzuţi din cer se înmulţesc, a uraganelor sau a furtunilor puternice pornite de duhurile răutăţii¹¹ şi în scurte cuvinte a tuturor ispitelor care se ţin lanţ şi suflă cu îngrozire să o surpe cu vântul patimilor¹². însă casa care-i clădită pe piatră, nimic din cele de mai sus nu o pot face să cadă. Casa aceasta de care vorbim este Biserica şi fiecare fiu sau fiică a ei¹³. Piatra pe care-i zidită Biserica este Hristos. Primele pietre de la temelia Bisericii pe care e aşezată toată clădirea este clerul mirean şi monahismul. Eu care fac parte din monahism, doresc ca acesta care nu are atâtea legături familiare şi sociale (după cum a făgăduit fiecare la tundere) ca ceilalţi clerici mireni, să progreseze în cercetarea şi răspândirea Dumnezeieştilor învăţături creştineşti.

Dacă am atacat pe unele (unii) purtătoare de haină călugărească asta am făcut-o:

1) Pentru a-i vădi că aceştia nu-s călugări sau călugăriţe după viaţa şi învăţătura lor răzvrătită împotriva rânduielilor Sfintei Biserici.

⁸ i Petru 2,5-12; Is. 61, 6; Os. 14,2-3; Rom. 12; Efs. 2.

⁹ Lc. 10,18; Apc. 12,9,12-17.

¹⁰ Mt. 7,15-23; 24; F. Ap. 13,7-12; Rom. 6,18; Apc. 2,14-20; 13,15-18; 19,20.

¹¹ Ioan 14,30; Efs. 6,12.

¹² Apoc. 12; Mt. 13,20-21.

13 1 Cor. 12,12-28; 3,16-17.

9

2) Pentru a nu-şiface creştinii necunoscători de adevărata învăţătură a Sf. Biserici, lege obligatorie (din patimi) pentru urmat în viaţa lor, din purtările anticreştineşti ale acestor furi de dar şi de haine Sfinte (Rom. 2, 16-24) prin făgăduinţe mincinoase. Şi în scurte cuvinte, arzând de dorinţa de a scoate putregaiul de la temelia Bisericii; căci noi trebuie să fim pietre vii (1 Petru 2, 5); stâlpi tari în Biserica Dumnezeului celui viu (Apc. 3, 12). Dacă cei bolnavi de ciumă, tifos, tuberculoză şi alte boli contagioase nu se izolează, se îmbolnăvesc toţi cei ce sunt în contact cu ei. Dacă păstorul nu izolează oile cele râioase de cele sănătoase, cu timpul îi râiază toată turma: „Scoate zice Dumnezeiasca Scriptură din adunare pe cel pierzător (smintitor) şi va ieşi cu dânsul pricirea că şezând în adunare pe toţi îi necinsteşte” (Prov. Sol. 22, 10). Dacă un mădular al trupului este putred răbdăm să-l taie ori să-l ardă; tot aşa se simte nevoie a se face şi în Biserica lui Hristos cu aceşti smintitori, pentru a nu împărtăşi boala indiferentismului religios şi la alţii care-i văd profanând totce-i sfânt; „Asta e greu” aud mai multe voci răspunzându-mi. Aşa-i.Darnu uitaţi că ăstălalt cuvânt ce urmează celui ce l-aţi zis e şi mai greu. „Pentru a se mântui celelalte mădulare ale Bisericii (fiii cei buni) de acei care poartă numai masca creştinătăţii, dar în realitate sunt păgâni şi necredincioşi, trebuie să pătimească multe rele pentru dânşii cei buni şi cinstiţi”. După cum mama spune copilului mic de zeci şi sute de ori să nu se ducă la foc că se arde, la fântână că se îneacă, pe drum că-l calcă vitele sau căruţele, în pom să nu se suie ca să nu cadă că-şi va rupe oasele, rămânând neom, putând să moară; după cum doctorul cercetează rana care periclitează viaţa bolnavului, o curăţă şi o pansează mai des şi după cum grădinarul se nevoieşte mereu a scoate buruienile netrebnice din grădina sa şi uscăturile din pom pentru a culege mai multă roadă; tot aşa şi eu, unde am văzut că boala e mai grea şi cu rădăcini mai întinse, şi de unde am văzut că izvorăşte apa murdară a smintelilor, am căutat să repet mai des, ca cititorii, ca şi copilul cel mic, cunoscând mai dinainte de unde izvorăşte răul, să se păzească astfel, ca de foc, otravă, râie, oftică etc.

10

Citatele scripturistice le-am introdus în cărticica aceasta cu scopul de a încredinţa pe cititori de adevăr şi de a-i rutina în cercetarea Dumnezeieştilor Scripturi.

Dau la lumină această lucrare în folosul mântuirii sufletelor omeneşti, nu pentru a defăima pe călugări ori călugăriţe şi pe creştini, nici pentru a-i blestema pe cei ce-şi atrag binecuvântarea Dumnezeiască prin îndeplinirea făgăduinţelor şi paza poruncilor Dumnezeieşti;¹⁴ ci cu scopul de a da la o parte pătura întunecoasă a necunoştinţei binelui şi răului, care a periclitat şi periclitează mântuirea sufletelor celor din cinul călugăresc, cât şi al mirenilor. M-am ostenit să scot câtuşi de puţin făclia Dumnezeiescului adevăr de sub obrocul cărţilor anticreştineşti de care sunt ticsite librăriile, pe când cărţi folositoare de suflet în multe librării nu găseşti nici cât ai ţine într-o mână.

Ştiu că se vor ridica câini muţi care stau tolăniţi pe pântece de lene, pentru a mă muşca pe furiş sau chiar făţiş, văzând că se taie în cele scrise aici. însă precum Mircea zicea la Rovine Sultanului turcilor, Baiazid:

„Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul,

Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta: râul, ramul,

Mi-e prieten numai mie; iară ţie duşman este,

Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste...”

(Mihai Eminescu)

Tot aşa zic şi eu celor ce n-au altă treabă decât a distruge creditul celor ce muncesc, a-i micşora şi înnegri prin bârfelile lor, nedându-şi seama că prin aceste uneltiri infernale sapă la temelia Bisericii şi a societăţii, împingându-i spre prăpastia pierzării. Când unii clădesc şi alţii dărâmă ce folos fac? Să vedem iarăşi din lucrarea lor, care-s nebunii şi de care parte trebuie să fim noi?

Eu cred că pentru a fi înţelepţi şi nu nebuni, trebuie să ne trudim fiecare dintre noi a face ceva pentru Biserică; iar nu să ne dărâmăm unii pe alţii. Să ne uităm la oamenii lumii acesteia cum se muncesc a umple rafturile librăriilor cu diferite cărţi, dintre care cele mai

14

Ps. 118,1-2; 113,23; Lc. 11,28.

11

multe antireligioase¹⁵. Apoi e bine ca noi să stăm cu mâinile în sân, pe când alţii sapă la temelia Bisericii şi se trudesc pentru a zdrenţui credinţa străbună? Astăzi când lumea creştină e aşa de agitată, Biserica are nevoie de lucrători zeloşi. Am atacat pe smintitori şi-i voi ataca cu ajutorul lui Dumnezeu, pe cât îmi va permite şi desele mele slăbiciuni, pentru că ei au adus şi aduc întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi dihonia urâcioasei necredinţe între oameni. Eu am căutat ca tot ce am zidit să fie după cumpăna învăţăturii Sfintei Biserici. La zidirea unei case, ce facem? îndreptăm bolobocul după zid, ori zidul după boloboc? Apoi, pentru ce se ridică atâtea voci răguşite de ţipăt, tot bătându-mă la cap, că: „Acum ne-am civilizat şi trebuie să dăm învăţătura Bisericii după lume?...”Pe ai lumii îi las să hodorogească după cum au nărav... că gura lumii numai pământul o astupă; iar eu zic celor ce se pretind că-sfii ai Bisericii: Să ne nevoim şi să întrebuinţăm toate mijloacele pentru a merge după învăţătura Sfintei Biserici; „iar mie mai mult nimeni să nu-mi facă supărare pentru că şi eu netrebnica slugă a Sfântului Altar, rănile Domnului Iisus pe trupul meu le port” (Gal. 6,17).

Iubiţii mei cititori, vă rog ca orice greşeli ortografice sau de tipar veţi întâlni să le îndreptaţi cu blândeţe aducându-vă aminte că nu-i nici un om care să nu greşească, cu cât mai mult eu, mai micul tuturor. Totodată vreau să vă fie ştiut tuturor, că pe lângă alte lipsuri pe care mi le-am completat singur fiind sprijinit numai de darul lui Dumnezeu, în tot timpul cât am lucrat la această cărticică, valuri furioase ridicate de o puternică furtună din partea slugilor cu trup şi fără de trup ale stăpânitorului lumii acesteia¹⁶, izbeau cu furie în pereţii slabi ai trupului meu clătinându-mă şi întrerupându-mă de a continua înainte cu lucrul aşa după cum doream. Aceste valuri le cunosc în parte cei din jurul meu însă nu pe toate ca să nu se deznădăjduiască.

Acum zic şi celor ce au deosebită plăcere de a bârfi, să roage pe Dumnezeu, ca mai înainte de a mă judeca şi osândi, să le dea să bea paharul pe care eu l-am băut, ca nu cumva judecând împotriva

¹⁵ Lc. 16,8; Cols. 2,18-22,8.

16 Ioan 12,30; Apc. 13,15-18.

12

Sf. Adevăr să se surpe singuri în haosul osândirii veşnice. Mai înainte de a bârfi să-şi aducă aminte de cuvintele Mântuitorului care zice: „Vedeţi de auziţi: Cu ce măsură veţi măsura vi se va măsura vouă şi vi se vor adăuga vouă celor ce auziţi acestea”. Pe când trântorii societăţii în loc de a face ceva mai bun pentru binele obştesc se vor ocupa după cum s-au obişnuit, a bârfi pe cei ce muncesc şi se jertfesc pentru apune lumina în sfeşnic pângărindu-şi gurile cu vorbe putrede¹⁷, făcându-se coadă de topor vrăjmaşilor Bisericii: eu voi zice fraţilor mei care au duh creştinesc într-înşii, dimpreună cu Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare:

„Ce e viaţa noastră în sclavie¹⁸ oare?

Noaptea fără stele, ziua fără soare¹⁹,

Cei ce rabdă jugul²⁰ şi-a trăi mai vor

Merită să-l poarte spre ruşinea lor

Dorul pentru viaţă nu mă-ntristă foarte,

Omul chiar când naşte face un pas spre moarte.

Viaţa-i ca fantasma cu chipul plăpând,

Ce prin nopţi se-arată şi se stinge blând.

Omu-i ca un vierme, ce-n ţărână-apare,

Un minut vederii şi lucind dispare.

Dar mă-ntristă foarte norul neguros (al sectelor)

Ce pe cerul (Biserica) ţării trece furtunos.

Iar de ar vrea să surpe legi (sfinte) şi dalbe date Să murim cu toţii pentru libertate!

Nimeni nu e-n lume mai dispreţuit,

Ca robul ce poartă jugul (patimilor) mulţumit! Nimic nu insuflă hula, ca poporul,

Ce doreşte viaţa, cu robia, dorul!

E mai demn mai nobil, oameni şi pământ,

Faţa lor să-şi schimbe sub un dalb mormânt Decât în robie (a patimilor) neamul să trăiască,

¹⁷ Efs. 4,29; 2 Petru 2,1-3,10-22.

¹⁸ Necunoştinţei adevărului.

¹⁹ Lumina evangheliceştii predicări.

²⁰ Patimilor josnice.

13

Şi de-a lui ruşine lumea să roşească.”

Rog ca bunul Dumnezeu să completeze toate lipsurile care din cauza slăbiciunilor mele s-au strecurat aici, pentru a nu mă mândri²¹, şi precum prin binecuvântarea Sa cea Dumnezeiască, a înmulţit cele cinci pâini şi doi peşti şi după săturarea celor cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, a strâns 12 coşuri de fărâmituri; tot aşa şi cuvintele aflate în această cărticică să lucreze ca puţinul aluat să dospească toată frământătura (Mt. 13,35), să crească, să se înmulţească săturând sufletele celor ce însetoşează şi flămânzesc de adevărata învăţătură a Bisericii. Fie ca Dumnezeiescul dar, sfaturile cuprinse aici să se facă izvor de apă izbucnitoare pentru a potoli setea şi răcori oamenii şi dobitoacele pământului²².

Darul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu şi Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu toţi fiii şi fiicele Bisericii (2 Cor. 13,14).

Al tuturor nevoitorilor de mântuire, binevoitor şi către Dumnezeu (pe cât îmi permit desele slăbiciuni) rugător.

Cel mai mic între muritori Ieromonahul Nicodim Măndiţă Sfânta Mănăstire Giurgeni-Roman -1925-

²¹ 1 Cor. 47; 2 Cor. 12,5-10.

²² Ps. 48,12,21; 35,6; 72,22.

Pentru cine vieţuim aici? Pentru Dumnezeu ori pentru Satan? Pentru cer ori pentru iad?

Iubiţii mei fraţi în Domnul nostru Iisus Hristos!

„Acestea zice Domnul: Staţi la drumuri şi vedeţi, şi întrebaţi cărările Domnului cele veşnice, şi vedeţi care este calea cea bună, mergeţi pe ea, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre, şi au zis: nu ne vom duce. Pus-am peste voi străjeri şi am zis: Ascultaţi glasul trâmbiţei! Iar ei au zis: Nu vom asculta” (Ier. 6,16-17).

De la războiul acesta care a adus atâta stricăciune în sufletul omenirii, auzim pe cei mai bătrâni, cât şi pe cei tineri plângându-se necontenit că nu mai este de trăit. Când se întâlnesc doi sau trei la vreo răspântie de drum, ori când se adună la vreun pahar cu vin, încep a-şi spune unii altora nevoile lor, scârbiţi că nu pot da înainte din cauza neîncrederii în semenii lor. Când soţiile mai tinere, ori femeile mai bătrâne, îşi iau furca, cusătura ori altceva de lucru şi se mai duc pe la vecine ori prietene ca să mai lucreze împreună şi să se mai răcorească, numai ce le auzi tânguindu-se una alteia zicând: „Nu ştiu ce vom mai face şi cum vom mai trăi, că tare s-a mai stricat lumea şi s-a înstrăinat de Dumnezeu. Unde mai este lumea de mai înainte care se temea de Dumnezeu şi în care puteai să te încrezi? Astăzi s-au schimbat toate! Aceia s-au dus dincolo cu viaţa lor frumoasă şi creştinească şi în locul lor facem umbră pământului stropit cu sângele lor, noi falşii creştini de azi, care suntem departe, departe de ei prin viaţa noastră plină de întunericul

15

patimilor şi al petrecerilor păgâneşti. Astăzi lucrurile nu mai merg cum mergeau altă dată. Timpul s-a schimbat, totul s-a îngreuiat” şi altele de acest fel... Şi aşa vedem că nemulţumirea oamenilor astăzi creşte din zi în zi.

Este adevărat că omul s-a deprins a vedea timpul trecut mai luminos decât timpul de faţă, pentru că în trecut vede numai părţile cele bune şi uită pe cele rele şi de aici, iată cauza nemulţumirii. Nu e mai puţin adevărat însă că între vremurile trecute şi cele de acum este o mare deosebire în multe. Ce deosebire mare este, de pildă, între credinţa strămoşilor noştri şi credinţa noastră? Ce deosebire este între dragostea strămoşilor către Biserică şi între dragostea noastră!!! Mare şi însemnată deosebire este!!! Strămoşii noştri au fost pe deplin încredinţaţi că nu este nimic mai trebuincios decât credinţa în Dumnezeu, căci de la ea atârnă, nu numai fericirea noastră în viaţa viitoare, dar şi bună starea în viaţa de acum şi bună starea nu numai a fiecăruia dintre noi, ci a ţării întregi; iar noi creştinii de azi şi urmaşi ai lor, am pierdut căldura credinţei şi apoi, oare ce ne mai mirăm că nu avem mulţumire!

Pe când strămoşii noştri ziceau că omul fără credinţă în Dumnezeu este ca şi corabia fără cârmaci şi că după cum la corabie trebuie ancoră, mai ales în timp de furtună, tot aşa este trebuincioasă omului credinţa în Dumnezeu mai ales în timp de nenorociri. Noi am pierdut credinţa, nu ne sprijinim pe ea în nevoi şi în necazuri, şi apoi ne mai minunăm că lucrurile merg rău şi că nu suntem mulţumiţi cu timpurile în care trăim! „Ce mare bine este credinţa, zice Sfântul Ioan Gură de Aur; ea ne mântuieşte când suntem în scârbe, când ne ameninţă moartea şi când treburile noastre merg din rău în mai rău”.

Strămoşii noştri scoteau aurul cu pumnii din vistieriile lor şi împodobeau bisericile clădite de strămoşii lor ori de ei; iar dreptcredincioşii creştini de azi!!! risipesc cu pumnii banii pentru cele mai mărunte şi nesăbuite chefuri şi petreceri curat păgâneşti ale lor pe când faţă de Biserică şi de slujitorii ei sunt aşa de zgârciţi, încât le tremură mâna când dau la serviciile ce le fac, nici a zecea parte din ceea ce dau scripcarilor, avocaţilor şi altor învăţători mincinoşi care le gâdilă auzul. Cine nu vede că în timp ce mătăsurile se răsfaţă fără nici o socoteală pe toate trupurile -

16

slujitorii Sfântului Altar, care pe vremuri aveau lăzi înţesate cu odăjdii lucrate de harnicele românce ori aduse de strămoşii noştri acum se văd cu durere nevoiţi să se îmbrace cu feloane, epitrafire, stihare etc. din ce în ce mai zdrenţuroase. Creştinii de astăzi îşi fac case cât mai mari, mai înalte, mai încăpătoare şi mai luminoase, pe care le împodobesc cât se poate mai frumos; iar Bisericile rămân din ce în ce mai pipernicite, mai ruinate şi mai despuiate de orice podoabă. Cei care adună pentru clădiri de Biserici sunt luaţi în batjocură, izgoniţi, înfruntaţi sau miluiţi cu un leu ori doi ca şi orice cerşetor, iar scripcarilor şi curvelor, falşii creştini le aruncă banii cu pumnul, voind să facă pe grozavii în faţa lumii.

„Pomul se cunoaşte după roade şi creştinul după fapte”. Strămoşii noştri au zidit Biserici şi Mănăstiri; iar nouă ni se pare greu, greu de tot a le ţine în bună stare. Aceia cercetau Bisericile şi cereau sfat preoţilor, după învăţătura Mântuitorului, a Sf. Apostoli şi a Sf. Părinţi; iar noi creştinii de astăzi în Duminici şi sărbători cercetăm bisericile satanei (crâşmele) pe care le ajutăm cărând acolo şi bucăţica de pâine din gura copiilor în schimbul băuturilor alcoolice, care băute ca apa aduc ruşine cărunteţelor şi nebunie tinereţilor prefăcând pe om în vită. în loc de a da ascultare preoţilor care ne învaţă drept după cuvântul adevărului, al Sfintei Evanghelii şi al învăţăturilor creştineşti, noi ascultăm în Duminici şi sărbători pe scripcari, care îşi bat joc de noi, jucându-ne ca ursarii pe urşi şi ca comedianţii pe maimuţe. Da, noi întoarcem spatele cu dispreţ slujitorilor lui Dumnezeu şi fugim după slugile Satanei care ne umplu capul de minciuni (2 Tim. 4, 3-4) şi aşa făcând, ajungem de batjocură dracilor şi lumii. Strămoşii noştri ţineau cu sfinţenie la Sf. Cruce şi cu toţii, atât la petrecerile creştineşti cât şi la vremuri grele ori în războaie, se însemnau cu acest Dumnezeiesc semn, făcându-l drept pe feţele lor; iar creştinii de astăzi, în special cei ce fac paradă că au toată ştiinţa de pe lume, când fac cruce parcă se apăr de muşte ori de ţânţari. Când îi vezi începând crucea de la vârful nasului şi mişcând mâna în dreptul pântecelui, de n-ai cunoaşte acest obicei rău care arată necredinţa şi spoiala creştinilor de azi, ai putea să juri că aceştia nu-s fii ai Bisericii lui Hristos şi că nu-şi fac semnul crucii. Ce durere este pentru cei care-şi mai dau seama de rostul creştinătăţii,

17

când văd pe aceşti falşi creştini, care se maimuţăresc, batjocorind sfântul semn al crucii, că în loc de a-şi face crucea dreaptă mătănăiesc, parcă bat cobza prin crâşme beţivilor şi tinerilor fără de minte, ori parcă ar cânta cu tambura, străinilor de la care ne-a venit atâta amar şi stricăciune.

Strămoşii noştri ştiau că credinţa este sufletul poporului, şi că atunci când ea se stinge din sufletul poporului, acesta se schimbă într-un trup care putrezeşte degrabă şi este supus nimicirii; iar noi pierdem din zi în zi, credinţa în Dumnezeu pe care o dăm în schimbul stricăciunilor ce ni le dă lumea şi apoi ne mai mirăm că lucrurile nu merg bine, că nu ne mai putem îngădui unii cu alţii, că sunt atâtea împerecheri care aduc ruină Bisericii şi ţării şi că suntem tare nemulţumiţi cu viaţa zbuciumată ce o trăim! Da, este foarte drept că lucrurile nu merg bine fără credinţă. Unde nu este credinţă nu sunt nici fapte bune, deoarece gândul cel bun face lucruri bune, şi gândul cel bun porneşte din credinţa cea bună. Faptele rele izvorăsc din credinţa cea rea şi stricată de învăţăturile smintitorilor şi ne aduc nemulţumiri.

Nu pot treburile să meargă bine fără de credinţă, căci orice adunare, orice tovărăşie fără credinţă în Dumnezeu, se aseamănă cu o turmă de fiare sălbatice, totdeauna gata a se sfâşia una pe alta. Cine n-are credinţă în Dumnezeu, nu merită să aibă crezământ în faţa oamenilor. Sfântul Apostol Iacob zice: „Credinţa fără fapte este moartă după cum şi trupul fără de suflet mort este”. Şi foarte adevărat este acest cuvânt, dacă privim mai în adâncul vieţii falşilor creştini care abia mai ţin numai „forma adevăratei credinţe iar puterea ei tăgăduind” (2 Tim. 3,5-6). Creştinii de azi cred că e destul pentru a se mântui, dacă se botează şi se cunună, fără a ţine cont că trebuie a-şi îndeplini făgăduinţele date înaintea lui Dumnezeu şi în faţa preotului, a Sf. Altar şi a creştinilor care-s de faţă. Ei cred că e de ajuns pentru a lor mântuire dacă se mărturisesc, fără a se depărta de păcat şi a pune început bun, făcând pocăinţă adevărată. Mai cred iarăşi că dacă se vor înmormânta cu mai mulţi preoţi, vor merge pentru a se odihni cu drepţii în împărăţia cerurilor. Ei nu ştiu, nefericiţii şi ticăloşii, că acolo vor fi aşezaţi în locul de odihnă ori de osândă după faptele lor, căci aşa zice Mântuitorul: „Iată vin curând şi plata mea cu Mine este ca să dau fiecăruia

18

după cum îi va fi fapta” (Apc. 22,13). Neţinând seama de cuvântul lui Dumnezeu fiecare merge după fapta ucigaşului de suflete, diavolul, „însă în deşert se tulbură tot omul pe acest pământ, căci fără voia lui Dumnezeu nu poate să facă nimic bun” (Ioan 15, 5).

Dacă privim mai adânc viaţa creştinilor care se încred în puterea, averea, neamul, ştiinţa şi în tot ceea ce cred că-i al lor şi nu în Dumnezeu, Ziditorul tuturor făpturilor Sale, celor văzute şi nevăzute, vedem cu multă durere că în toate se aseamănă cu o mare înfuriată ale cărei valuri ridicându-se mult, clocotesc de răzbunare, căutând să înghită tot ce întâlnesc în cale. Ca şi valurile ei sălbatice se împleticeşte viaţa noastră când ne depărtăm de Dumnezeu. Viaţa aceasta plină de necredinţă este ca o furtună care ne face să cădem unii în spatele altora, mai rău decât vânturile furioase care căzând asupra mării liniştite, ridică din mijlocul ei valuri care huiesc, înfricoşând toate vietăţile ei. Banii şi goana nebună după avere face să ne lovim unii de alţii, mai rău decât se lovesc valurile mării între ele şi decât furtunile cele grozave care dezrădăcinează copaci seculari şi descopăr casele. Pentru că ne-am depărtat de Dumnezeu, ne tot învârtim fără de nici un spor, încoace şi încolo, bâjbâind ca orbul ziua în amiaza mare. Toţi ne pretindem înţelepţi şi nici unul nu vrem să deschidem ochii, ca văzând prăpastia fără fund care-i deschisă înaintea noastră, să schimbăm acest drum lat care duce la pierzare, bătătorit de pleava omenirii şi să mergem pe calea vieţii, arătată de Mântuitorul. „Orbpe orb de se călăuzesc, cad amândoi în groapă”²³ zice Domnul, şi cu toate că Sfânta Biserică prin glasul preotului liturghisitor ne sfătuieşte în nenumărate rânduri, zicându-ne: „Pe noi înşine şi unul pe altul şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, noi însă pe noi înşine şi unul pe altul ne depărtăm de Biserică, de rugăciunile şi sfaturile ei şi ne târâm unii pe alţii la biserica Satanei (crâşma) ne silim unii pe alţii să ne închinăm diavolului idolatriei jocurilor, descântecelor, farmecelor, vrăjilor,²⁴ şi viaţa noastră cu mare dragoste şi grăbire o dăm duhului întunericului, fapte învederate care ne arată că suntem mincinoşi când răspundem cu strana: „ŢieDoamne”. Aşa făcând şi urmând sfaturile stăpânitorului lumii

²³ Mt. 15,14; Lc. 6,39; Rom. 2,19-24; 2 Lege 27,18; Lev. 19,14.

24 1 Cor. 10,7; Gal. 5,19-21; Efs. 5,5-6; Filip. 3,19.

19

acesteia întunecate şi a slugilor lui întrupate, pe care le-a recrutat şi le recrutează zilnic din lumea aceasta (că de aici îşi alege şi el slugi credincioase care să-i slujească), a crâşmarilor fără de Dumnezeu, a lăutarilor care buimăcesc lumea cu cântecele lor sataniceşti, ce fac pe cei proşti să strecheze şi să se umple de duhul diavolesc al dobitoceştii curvii, a învăţătorilor mincinoşi care luptă împotriva sfântului adevăr, vedem cu inima sfâşiată de durere că în loc de a locui cuvântul Domnului bogat întru noi, dimpotrivă domnesc în mijlocul nostru felurite neorânduieli. Unul fură plugul de la altul, căruţa ori caii celuilalt. Unul se sfădeşte cu vecinul său de la apă căci i-a făcut cărări pe pământul lui, ori că fântâna e numai a lui; iar alţii se luptă pentru vreun cuvânt cu cei ce locuiesc cu dânşii. Unii umblă pe la judecăţi pentru măsurarea pământului ori pentru stricarea haturilor (hotarelor) şi alţii pentru păruiala ori ciomăgeala ce a avut loc în biserica Satanei. Unii poftesc să ia ceea ce n-au dat; iar alţii umblă pe la judecăţi pentru ca să nu dea ceea ce au luat. Unii se lăcomesc la dobânzi; iar alţii se silesc să mai taie şi din capete. Celui sărac îi pare rău că nu are cu ce se întreţine, iar cel bogat, iată-l, cum se tulbură că n-are mai mult. Cel ce n-are se mustră; iar cel ce are vicleneşte. Cei ce au boierie (ranguri, slujbe înalte) se pizmuiesc, puternicii se urăsc, iar stăpânitorii se necinstesc. Războaiele interne şi externe se înmulţesc, zavistiile prisosesc, nesaţiul biruieşte, lăcomia silniceşte, minciuna se înalţă, credinţa unuia faţă de altul a dispărut, adevărul a lipsit aproape de tot de pe pământ, hotarul prieteşugului este numai până se trece masa şi pe urmă sfada îi ia locul, bătăile, vărsările de sânge, uciderile şi judecăţile care nu se sfârşesc decât după ce i-a lăsat săraci lipiţi pământului.

Aşadar, după cum vedem cu toţii, nici pământul nu mai poate să sufere atâtea răutăţi, văzduhul se pângăreşte până la cer, cei slobozi se vând pe bani, căile se vămuiesc, pământul se împarte, apele se stăpânesc, vântul se cumpără, zeciuitorii şi precupeţii ţin oraşele, bogaţii se topesc de grija cea multă tremurând de frica sărăciei şi a umilinţei; datornicii se veştejesc de grija datoriilor, hrăpitorii tulbură lumea, iubitorii de avuţie adesea trag în judecată pe fraţii lor de un sânge şi de o lege, cârciumarii introduc prin băuturile alcoolice putregaiul dezbinărilor, întunericului

20

şi tuturor patimilor la temelia Bisericii şi a ţării pentru a le distruge, negustorii negustoresc viaţa oamenilor, dându-le în locul porumbului, grâului, lânii şi celelalte produse, pudră, cercei, inele, mărgele, dantele, piepteni de cap cu pietre sclipitoare, parfumuri şi alte fleacuri copilăreşti cu care se împodobesc şi se maimuţăresc cele ce se pretind că-s urmaşele mamei lui Ştefan cel Mare, Andrei Şaguna etc. Năpăstuitorii vând minciunile, avocaţii precupeţesc sfezile. Am sfârşit cu toate jurămintele şi acum ne-a rămas a ne jura pe numele lui Dumnezeu. Dacă ar fi şi aceasta pe dreptate tot aş mai tăcea, dar vai! mulţi din aşa-zişii creştini se jură cu minciună pe numele lui Dumnezeu. Sf. Prooroc Zaharia a văzut o seceră zburând, de 20 de coţi lungă şi lată de 10 coţi şi i s-a spus de îngerul care grăia cu el: „Că acea seceră este blestemul care iese peste faţa a tot pământul, că tot furul zice de acum până la moarte se va pedepsi şi tot cel ce jură strâmb de acum înainte până la moarte se va pedepsi. Şi o voi scoate pe ea, zice Domnul Atotţiitorul, şi va intra în casafurului şi în casa celui ce se jură strâmb pe numele meu cu minciună şi va locui în mijlocul casei lui şi o va pierde pe ea, şi lemnele ei şi pietrele ei” (Zah. 5). Deci dar, iarăşi zic, vai de cei ce jură strâmb. Mântuitorul a zis şi ne zice şi astăzi nouă creştinilor: „Auzit-aţi că s-a zis celor de demult să nu juri strâmb... Iar Eu zic vouă: să nu te juri nicidecum... ci să fie cuvântul vostru aşa, aşa; nu, nu, iar ce este mai mult decât aceasta de la cel rău (diavolul) este” (Mt. 5,33-37)sfântul Apostol Iacob 5,12 zice: „Iar mai înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi, nici pe cer, nici pe pământ, nici cu alt jurământ oarecare; ci să fie cuvântul vostru ce este aşa, aşa; şi ce este nu, nu ca să nu cădeţi întru făţărnicie”.

„însă voi zice Sf. Ioan Gură de Aur peste porunca lui Dumnezeu vă juraţi pe sfânta Cruce pe care ne-a dat-o Dumnezeu spre mare cinste, armă asupra ucigaşului diavol. Că fără de aceea nici botezul, nici Sf. Liturghie nu se face, nici alt lucru duhovnicesc. Cu aceasta noi însemnându-ne, biruim puterea drăcească (vezi semnul Crucii de la Sfântul Maslu); iară noi pe ea, unii cu minciună, iar alţii cu dreptate, ne jurăm (pentru orice neînţelegeri şi neorânduieli care se pot stinge cu pace ascultând sfaturile Bisericii) şi foarte mult pornim spre noi mai multă mânie Dumnezeiască”.

21

Ia seama, creştine, şi vezi, că pe cei ce se jură pe sfânta cruce şi pe numele lui Dumnezeu, atât de mult îi îngrozesc Dumnezeieştile Scripturi şi Sfinţii Părinţi cu cuvântul, zicând că prin această faptă pornim spre noi mai mult mânia lui Dumnezeu, dar pentru cei ce defaimă şi înjură de tot ce-i sfânt, ba chiar de Dumnezeu, Făcătorul tuturor făpturilor văzute şi nevăzute, ce să mai zicem? Oare se cuvine ca unii ca aceia să se mai numească creştini? Oare nu trebuie ca aceştia mai vârtos să fie despărţiţi şi lepădaţi de la Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică şi de Sfânta împărtăşire?²⁵. O! Ce orbire şi netemere! O! Ce întunecare şi defăimare! în vremurile Sfinţilor Părinţi nu se pomeneau unele ca acestea pentru aceia şi tace Sf. Ioan Gură de Aur cât şi ceilalţi. Pe atunci sufereau mai bucuroşi chinuri şi moarte, decât să hulească ori să înjure pe Dumnezeu, după porunca ce le-o dădeau păgânii; iar în vremurile acestea ale spoielii creştinătăţii şi al indiferentismului religios, în toate părţile şi pe toate drumurile şi răspântiile lor auzi defăimând şi înjurând pe falşii creştini ai secolului civilizaţiei moderne, de tot ce este mai sfânt şi ne mai mirăm, de ce tună şi trăsneşte iarna, de ce ne bate piatra, de ce furtunile dezrădăcinează copaci seculari²⁶, şi de ce trăim ca într-un iad!!! Voi, fraţilor şi iubiţilor cititori, vă miraţi de aceste grozăvii, însă eu tare mă mir cum ne mai rabdă Milostivul Dumnezeu! Cum nu trăsneşte pe cei ce merg aşa, călcând legile Dumnezeieşti, până când se obrăznicesc şi se îndrăcesc, încât ajung, vai, a-şi înjura şi pe Ziditorul lor şi al tuturor făpturilor văzute şi nevăzute! Cum nu se deschide pământul să-i înghită ca pe Datan şi Aviron (Num. 16). însă de pedeapsa aceasta Dumnezeiască nu vor scăpa. De nu vor fi pedepsiţi în viaţa aceasta vremelnică, apoi nepocăindu-se şi neîndreptându-se, nu vor scăpa de munca veşnică, unde se vor chinui în vecii vecilor.

Nu mai puţin vor pătimi şi stăpânitorii, care auzind pe supuşii lor făcând unele ca acestea, nu-i pedepsesc cu cele mai mari pedepse ca să ia pildă şi alţii. în sfârşit, când vedem că unii din creştini, cu toate sfaturile Bisericii, în loc de a iubi pe Dumnezeu, ei iubesc pe diavolul, la nevoile şi bolile lor în loc de a alerga la

²⁵ Mt. 7,6; 1 Cor. 10, 21-23

²⁶ Bucureşti, Cişmigiu-1924.

22

ajutorul lui Dumnezeu ei se duc să ceară sfat babelor, cărţilor, ghiocurilor, cafelei, bobilor, păsărilor, animalelor sălbatice ori domestice; şi sănătatea la babele care descântă, vrăjesc, farmecă etc. când vedem că unii creştini în locul Bisericii care i-au născut din apă şi din duh, îndrăgesc biserica satanei (crâşma), când vedem Sfintele Biserici goale în Duminici şi sărbători, iar bisericile satanei (crâşmele) ticsite de cei ce se numesc creştini, te face a zice cu jale:

Ah! nu mai sunt români în ţară Să ne scape de ocară Toţi se pleacă la străin Pentru bani şi pentru vin.

Unde-s doctorii cu carte Să ne scape de la moarte?

Să combată pecinginea, întinsă pretutindenea.

Vai! azi n-avem vânători Să vâneze ale ciori;

Care vin şi croncănesc Şi pe noi ne sărăcesc?

Acestea toate şi încă alte neorânduieli, care sunt mai grozave decât acestea ce le-am zis până aici, pe care le las sub pătura tăcerii, când le vedem depănându-se pe dinaintea ochilor noştri, ne simţim siliţi să zicem şi noi ca Proorocul David: „Toţi s-au abătut împreună netrebnici s-au făcut...” însă în deşert se tulbură tot pământeanul. Sfinţilor Prooroci, Apostoli şi Părinţi, slujitori ai lui Hristos,

dar numai omul se tulbură? Numai zidirea cea cuvântătoare, ce se batjocoreşte, rămâne sub povara blestemului? Numai ea nu vrea să rupă lanţul păcatului cu care se ţine legată (Is. 5,18-30). Aşa grăiesc ei cu toţii într-un glas. Noi n-am aflat pe nici una dintre dobitoace sau dintre stihii, să se tulbure aşa ca omul!!! Se tulbură apele şi iarăşi se limpezesc. Se cutremură pământul, însă iarăşi se linişteşte. Umblă şi vânturile şi câteodată aşa de furioase încât descopăr case, dezrădăcinează copaci bătrâni de sute de ani, ridică în vârtejul lor către cer tot ce poate smulge de la pământ, înspăimântă omenirea şi toate vieţuitoarele de pe pământ, dar pe urmă se aşează. Se tulbură toate fiarele, însă după ce se satură se liniştesc.

23

Se înalţă toate valurile mării ridicându-se şi azvârlindu-se către cer în faţa furtunilor, dar după ce acestea trec, marea se linişteşte. Se înalţă şi para focului însă după ce se arde toată materia ce se află în foc, aceasta se stinge. Toate se potolesc, se liniştesc şi se aşează fiecare la locul lor, numai omul nu se mai poate linişti niciodată. Omul tulburându-se pentru avere nu mai poate înceta. A câştigat acestea şi caută pe celelalte. Diavolul îi acoperă pe cele ce le are, orbindu-l să nu le vadă; ci să se zbuciume pentru a câştiga pe cele ce nu le are. Stăpâneşte unele şi ca şi cum nu le-ar avea, se nevoieşte spre altele. Miile pe care le are îl îmboldeşte să alerge pentru a le îndoi, întrei, înzeci cu altele şi apoi peste acelea să îngrămădească altele şi aşa niciodată nu se părăseşte de a mai îngrămădi până când îi vine sfârşitul. De iubirea după avuţie tot arzând se face mai galben şi decât morţii care se pogoară în mormânt. Şi această goană nebună după avere ei nu o folosesc pentru sufletul lor, ci spre pierzarea lor, căci în loc de a ajuta Biserica şi pe săraci, după cuvântul Domnului, îşi agonisesc avere pentru a trăi în dezmierdări, în diferite pofte dobitoceşti şi petreceri păgâneşti. Toate neorânduielile se fac pentru că noi ne-am depărtat de Dumnezeu şi de legea lui, dar să nu dăm uitării cuvântul Dumnezeiescului Prooroc şi al Sfintei Biserici că: „în deşert se tulbură tot pământeanul... căci, când gândim că am dobândit lumea, atunci în groapă ne sălăşluim... împăratul şi ostaşul, bogatul şi săracul, înţelepţii pământului a căror înţelepciune este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1,20) şi săracii ori nebunii pentru Hristos care-s aleşii lui Dumnezeu. în deşert se tulbură tot omul care este împrumutul vieţii celei trecătoare, datoria morţii de care nu se poate apăra, fiara aceea ce din voia ei este neînduplecată, vicleşugul cel de nimeni învăţat, ci de la sineşi izvorât. Cel iscusit spre răutate şi dibaci spre strâmbătate. Cel gata spre lăcomia averii şi nesăţios spre lăcomia pântecelui. Cel isteţ şi dibaci întru necredinţă duhul cel mândru şi îndrăcirea cea cu mărire deşartă, înălţimea cea prea uşor risipită şi doborâtă, tina cea obraznică, cenuşa cea tulburătoare, praful care se măreşte în deşert, cenuşa cea semeaţă, scânteia cea prea lesne de stins, focul cel lesne de stins şi de potolit, lumina care se trece degrabă, lemnul care putrezeşte degrabă, iarba care se usucă în grabă, verdeaţa ce se veştejeşte

24

iute, firea care prea lesne se strică, care astăzi înfricoşează bătând din picior, înspăimântând pe cei ce trebuie să-i călăuzească pe calea mântuirii; iar mâine moare. Astăzi este bogat în avere şi stăpânire, crezând că zboară, umflându-l duhul mândriei; iar mâine se pogoară de alţii în groapă, astăzi mărit de oameni; iar mâine în mormânt, astăzi îmbrăcat în haine frumoase; iar mâine în putrezire; azi cu avuţie multă, iar mâine în coşciug (adică în groapă). Astăzi cu scripcarii care-l desfată gâdilându-i auzul, iar mâine cu viermii în mormânt şi cu dracii în iad. Omul care astăzi este, iar mâine nu mai este; care acum se mândreşte, iar peste puţin se tânguieşte căci putrezeşte, cel ce este rău şi nebiruit în binele lui; iar în sărăcie nemângâiat, care pe sine nu se cunoaşte şi cearcă acelea peste putinţa lui, care cele ce-i sunt de faţă nu le ştie, şi pentru cele viitoare i se năluceşte, care din fire este putred, iar cu mintea lui cea înaltă îi pare că va fi veşnic. Omul care-i lăcaşul a toată patima şi zăbava a toată boala, osteneala cea de toate zilele, războiul cel fără de dobândă al lingoarei (tifosului) şi al frigurilor, locaşul atotprimitor al scârbelor. Iată ce este omul! Iată cine este cel ce tulbură lumea, făcând-o prin măguliri (Is. 3,11) ori înspăimântând-o prin sălbăticia răutăţii lor diavoleşti (Iez. 2, 6) să se depărteze de Dumnezeu şi să calce cu obrăznicie sfintele lui porunci, prin care fiecare muritor îşi câştigă dincolo de mormânt un loc de odihnă veşnică, osânda veşnică în focul cel nestins, având de muncitori pe duhurile necurate pe care le-a slujit. Iată cine aduce atâta tulburare aici, în viaţa aceasta, încât de multe ori bietul muritor izbit de viforul nefericirilor, stârnit tot de acel ce-i ca şi el, i se pare că nu-i pe pământ, ci într-un iad; în cele mai de jos ale pământului se vede pogorât şi azvârlit. Şi aceasta pentru ce? Pentru neascultarea de Dumnezeu.

Iubiţii mei fraţi întru Domnul nostru Iisus Hristos!

în nenumărate rânduri, când necazuri şi gânduri împovărate de grija ce trebuie să o am pentru sufletele ce-mi sunt încredinţate, se îmbulzesc în jurul meu ca un roi de albine ori ca oile speriate de lup ce fug împrejurul ciobanului, mă grăbesc a deschide „Tezaurul Sfânt” al învăţăturilor creştineşti pentru a-mi lua ceea

25

ce-mi trebuie. Aici găsesc, pentru folosul sufletului meu şi al fiilor Sfintei Biserici, orice voi căuta. în această Sfântă farmacie se găsesc doctorii duhovniceşti pentru combătut orice fel de boală sufletească. Fericesc pe acei bolnavi sufleteşte care vin, şi îşi iau doctoriile necesare, pe care întrebuinţându-le după reţeta farmacistului se fac sănătoşi, scăpând de boala patimilor. Dar vai! Câţi nu trec astăzi pe lângă această Dumnezeiască farmacie (Sf. Biserică) şi fug de le sfârâie picioarele pe calea pierzării, care-i duce la biserica satanei (crâşma) unde îşi cumpără cu banii câştigaţi cu sudoare, otrava (alcoolul) care îi ucide cu încetul. în drumul vieţii acesteia trecătoare întâlnim fel de fel de oameni. Unii sunt aşa de grăbiţi, că nu vor nici să audă când îi strigi să stea măcar puţin în loc pentru a se judeca ce fac, ci aleargă, aleargă până dau în groapă. Niciodată nu-şi mai găsesc vreme să se mai oprească în loc, să cugete mai serios şi să-şi pună întrebarea: „Oare, unde mergem şi unde vom ajunge?” Sufletele acestora sunt încarcerate în ocna patimilor. Aripile minţilor acestora sunt amorţite, căci vai... ei nu se pot înălţa mai presus de duhorile pământului (patimilor trupeşti). Mulţi din aceştia îşi pun nădejdea în avere, în prietenia lumii acesteia plină de răutăţi şi plăceri dobitoceşti. Nefericiţi oameni! rupţi şi obosiţi de povara patimilor lor prin care mulţumesc pe dracul, cad într-o zi zdrobiţi; iar înaintea lor îşi deschide gura înfiorător, întunericul umed al mormântului. Chinuri grozave îi tulbură şi-i înspăimântă când văd că firul vieţii lor e gata să se rupă. Căutând în urmă, în tot drumul vieţii lor nu zăresc nici o rază a îndeplinirii poruncilor lui Dumnezeu, unde să-şi poată odihni sufletul chinuit (Lc. 16,19-26). în zadar privesc înapoi. Nu văd decât pustiul zilelor vieţii pământeşti, în care au tras o dâră întunecoasă de patimi, pilde şi învăţături rele cu care au smintit pe mulţi creştini pentru care Mântuitorul şi-a vărsat şi-şi varsă nepreţuitul Său sânge²⁷ pentru ca să-i răscumpere din robia diavolului. Uitându-se înapoi la viaţa lor în care n-au făcut altceva decât să calce legea lui Dumnezeu pentru a-L mânia; iar

²⁷ Mt. 26,28; 20,28; Mc. 1,24; Lc. 22,20; Ieş. 24, 8; Lev. 17,11; Ier. 31,31 Zah. 3,8-10; Evr. 9,15-28; 10,19-31; 2 Cor. 23-32.

26

înainte de răsplata (focul veşnic) ce li se cuvine după faptele lor, parcă-i văd cum îi cuprinde o durere mare care nu se poate spune. Mor, nefericiţii în cele mai grozave patimi! Ce moarte amară!!!

Alţii sunt care-şi bat joc de viaţă depănându-o în petreceri păgâneşti, în beţii, în jocuri şi în desfrânări. Aceştia trec prin lumea aceasta ca printr-o sală plină de petrecerile cele mai urâte şi mârşave. Ce o să mai fie cu ei dincolo de mormânt, prea puţin le pasă. Ei nici nu vor să audă de ziua cea mare a judecăţii, când cumpăna dreptăţii va fi ţinută de mâna înfricoşatului Judecător, care fără greş va plăti fiecărui muritor după faptele sale. Gândul acesta i-ar scârbi şi i-ar mustra, poate, pentru pornirile lor nebune. Iată buba care-i face să alunge din minte, bucuroşi, vedenia Dreptului Judecător, însă aspru cu călcătorii sfintelor sale legi şi preferă să se socotească la fel cu dobitoacele necuvântătoare, după zisa psalmistului: „Omul în cinste fiind n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48,12-21). Nevrând a mai gândi că au un suflet nemuritor căruia prin fărădelegile lor îi aşterne foc veşnic, merg grăbindu-se spre osândă, târând în drumul lor, pe calea pierzării, prin smintelile lor făcute prin fapte şi învăţături rele şi pe cei simpli care nu cunosc încă: „binele şi răul”. Aceste gânduri împovărătoare trecând pe dinaintea ochilor mei ca şi trenul fulger (expresul) pe lângă stâlpii de telegraf, mă trudesc să aflu care-i obârşia tuturor tulburărilor şi a indiferentismului religios care zdrobesc sub povara lor pe bietul muritor. Deschid cărţile, ce brumă mi-am agonisit în mica-mi bibliotecă, răsfoiesc ziarele noi şi vechi, să văd în ele ce se mai spune. Privirile mi se opresc asupra următoarelor cuvinte: „Mai e vreme”. Citesc mai departe. Iată ce am găsit acolo aşternut pe hârtie: „într-o Sâmbătă un preot sta şi se gândea: Cum aş putea eu să câştig sufletele oamenilor pentru Hristos? Cum aş putea să fac pe cei nepăsători şi răi să se cutremure şi astfel să scape de urgia ce va să fie? Stăpânit de gândul acesta, fie în vis, fie treaz, a avut următoarea vedenie: Se făcea ca şi cum s-ar fi aflat într-o adunare de duhuri necurate (draci) care se sfătuiau cu ce mijloace ar putea să piardă mai uşor pe oameni. Când unul, când altul din duhurile

27

necurate îşi arăta planurile lui, în timp ce unul mai mare peste toţi dădu răspunsul cuvenit. „Eu am să mă duc să le spun că nu există Dumnezeu zise cel dintâi.

- „N-o să faci mare ispravă cu asta răspunse cel mai mare puţini te vor crede. Doar pământul, cerul, marea, le stă tuturor înainte ca o carte deschisă, în care fiecare poate să citească numele lui Dumnezeu”.

- „Eu vreau să le scot din cap ideea unei judecăţi viitoare” zise altul.

- „Nici calea asta nu e tocmai potrivită” zise iarăşi cel mai mare. Fiecare om are o conştiinţă şi glasul ei nu se poate întotdeauna înăbuşi. Una îi spui tu, că nu există o judecată viitoare şi alta simte el în sufletul lui, că trebuie să vină odată vremea, când va da socoteală de toate”. Un al treilea se ridică şi zise:

- „Eu aş vrea să le spun că le este de ajuns să-şi pună în minte să fie oameni cumsecade, că n-au nevoie de nici o credinţă”.

- „Nici asta nu o vor crede uşor, răspunse cel mai mare. Mai întâi mulţi vor putea să-ţi răspundă că a fi om cumsecade nu este decât urmarea unei convingeri, unei credinţe lăuntrice; şi apoi fiecare, mai curând sau mai târziu, vede că numai faptele lui nu-i pot aduce mulţumirea pe care i-o aduce credinţa”.

- „Eu ştiu altceva mai nimerit, zise un al patrulea, eu aş vrea să le spun că există Dumnezeu, există judecată, există rai şi iad; alegeţi mijloacele ce vi le pune la îndemână Hristos de a scăpa de iad şi a dobândi raiul, credeţi tot adevărul creştin, dar... (le veţi şopti la ureche)... mai e vreme de pregătire pentru aşa ceva, la bătrâneţe; căci ştiu eu prea bine, că o viaţă păcătoasă la tinereţe anevoie se schimbă într-o viaţă de pocăinţă la bătrâneţe şi că pe cei mai mulţi îi apucă sfârşitul nepregătiţi”²⁸.

- „Ai dreptate, răspunse tartorul. Tu o să izbuteşti în felul arătat de tine, nenumărate suflete o să duci la pierzare...

în prolog se găseşte scris, că: „Sfinţii Epifanie şi Andrei pe când stăteau de vorbă şi-şi spuneau unul altuia povestiri de întărire duhovnicească din istoria sfântă, iată a venit diavolul la dânşii şi îi pune laţ lui Epifanie pe care singur Andrei îl ştia. Diavolul văzând că nu poate să izbutească a-l încurca pe Epifanie, căci

28

Ioan 8,21-24; F. Ap. 20,26-27; Ezech. 3,19.

28

acesta iubea mult pe Andrei, spuma de mânie. Sfântul Andrei văzând pe diavolul zdrobindu-se de ciudă că nu poate să câştige nimic şi totuşi nu vrea să fugă, a zis către dânsul cu mânie: „Du-te de aici, necuratule vrăjmaş”. Necuratul duh îi răspunde: „Om ca tine, netrebnic şi lenevos, nu este în tot Ţarigradul”. Aceste cuvinte le întrebuinţează şi slugile lui pentru a opri pe credincioşi de a se mai duce pe la schituri şi mănăstiri, unde-şi găsesc alinarea sufletelor lor zbuciumate de tulburările mării înfuriate ale vieţii acesteia. „Andrei, dacă voieşti să-ţi spun ţie mai adevărat, ascultă îi zise diavolul că vor veni vremuri (2 Tim. 3,1-9) când va pieri a mea meşteşugire pentru că atunci, oamenii vor fi mai răi decât mine, încât şi copiii cei mici vor fi cu vicleşugul mai mari decât cei bătrâni. Atunci eu voi începe a mă odihni şi a nu învăţa pe fiii omeneşti la nimic, căci singuri ei vor începe a face toată voia mea”. Atunci Andrei a zis către diavol: „Cum ştii tu, căci demonii nu pot şti nimic”. Duhul necurat i-a răspuns: „Tatăl nostru satana a cunoscut. El şezând în iad vrăjeşte (de toate cele viitoare) şi de acolo ne spune nouă toate, căci neamul nostru nu ştie nimic”. Zis-a Andrei lui: „De care păcate se veseleşte neamul vostru mai mult?” Ucigaşul duh necurat îi răspunde: „De slujirea idolilor²⁹, prefacerile³⁰, răutatea aproapelui, adică atunci când unul începe a urî pe altul fără cauză binecuvântată³¹ şi de păcatul Sodomei³² de beţie³³ şi de iubirea de argint³⁴, de acestea mai mult ne veselim. Zis-a lui Andrei: „Dar când se leapădă cineva de lucrurile voastre pe care le-ar fi făcut mai înainte, cum îl suferiţi?” Diavolul i-a răspuns: „Mai bine decât mine ştii tu, cât de cumplit mă zdrobesc, însă noi ne nădăjduim a-l întoarce pe el la noi şi îl suferim, mângâiere luând din trecut, că mulţi lepădându-se de noi, şi la Dumnezeu venind, apoi iarăşi la noi s-au întors şi s-au făcut mai

²⁹ Jocurile; 1 Cor. 10,7; Gal. 5,21; Prolog, 12 şi 19 Oct. 12 Febr. Sinodul Laodiceea Can. 53; Can. 24 şi 62 din 6 ecum. Can. 29 al sin. Laod.

³⁰ Prolog 17 Ian. Lc. 16,15; Filip. 3,2; 2 Cor. 11,13-15; Mt. 23,28.

³¹ Mt. 5,22; Ioan 7,7; 11,47-57; 1 Ioan 3,15-

^32; 1 Cor. 3,16-19; 6,9; Fac. 19.

³³ Lc. 21,34; Rom. 13,13; 1 Împ. 5, 6; 1 Petru 4,7; 1 Cor. 6,10; Gal. 5,21.

34 Lc. 16,14- 31; Mt. 23,14; Ecl. 5,9; 1 Tim. 6,10; Lc. 12,15-21; 9,58; 6,38.

29

pe urmă iarăşi ai noştri, făcând voile stăpânului nostru. Iată de ce strigă Dumnezeiescul Apostol că: „celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă” (1 Cor. 10, 12).

După ce a arătat vicleanul duh necurat lucrurile sale, Sfântul a suflat asupra lui şi s-a stins.

Din aceste două povestiri se poate vedea destul de lămurit obârşia răutăţilor care predomină lumea ce merge cu paşi grăbiţi spre iadul vremelnic şi veşnic. Dar poate va zice cineva, cine-i izvorul atâtor răutăţi? Diavolul şi slugile lui, care se împotrivesc lui Dumnezeu, Părintele Luminilor, de la care ne vine tot darul desăvârşit (Iac. 1,17), al cunoştinţei binelui şi răului care îl apropie pe om de Dumnezeu, după cum el însuşi zice: „Iată, Adam s-a făcut ca unul din noi, cunoscând binele şi răul!” (Fac. 3,22). Aceste duhuri neîntrupate ori întrupate se luptă cu noi³⁵ pentru a ne ţine în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de a voilor Lui; căci dacă a cunoaşte cineva pe Dumnezeu şi legile Lui cele sfinte, este începutul înţelepciunii³⁶; apoi a nu-L cunoaşte, este începutul nebuniei³⁷. Aşadar, văzând că înţelepciunea dreaptă este izvorul tuturor bunătăţilor şi întărirea sufletelor pentru a duce crucea şi a urma lui Hristos (Lc. 14,26-27) s-o cerem şi noi de la Dumnezeu, ca şi Solomon³⁸. „Dumnezeule şi Părintele îndurărilor dă-ne nouă înţelepciunea care stă aproape de scaunul Tău şi nu ne despărţi de slugile Tale... căci gândurile noastre se clatină de frica războiului diavolesc şi de teama laţurilor lui (formate din oamenii smintitori) întinse pe pământ, care se îndesesc ca şi iarba din câmpie”.

Şi de o vom cere cu credinţă, Dumnezeu care dă tuturor din destul şi nu înfruntă, ne-o va da nouă³⁹. Această avere nepreţuită câştigându-o de la Dumnezeu, vom şti pe care cale să mergem şi pe care s-o lăsăm, când şi ce să vorbim şi când să tăcem, vom şti să ne ferim de cursele vrăjmaşului sufletesc; iar eu mă rog cu Dumnezeiescul

³⁵ Efs. 6,12; 1 Petru 5,8-9; Iacob 4,7; Efs. 6,12-19.

³⁶ Pilde 2,1,5-6; 1,7; 9-10.

³⁷ Is. 1,2-9; F. Ap. 17,23,29-30; Rom. 1,21-22; Gal. 4, 8; Efs. 4,18-19; Ioan 1

16,1-3; Ieş. 5, 2; Ps. 13,1; 9, 24-31; 52,1-2; 49,17-23-

³⁸ înţ. Sol. 9; 2 Paral. 1, 8-12.

³⁹ Iacob 1,5-6; Ioan 16,23-24.

30

Apostol: „Ca Dumnezeul păcii să zdrobească pe satana sub picioarele celor ce se nevoiesc întru cercetarea şi răspândirea Sfântului adevăr, în curând”. Amin! (Rom. 16,26).

Unde dai (baţi) şi unde crapă?

în urma luptei dusă împotriva patimilor, care veştejesc tăria neamului nostru şi ne-a adus întunericul care ne stăpâneşte, de multe ori mi s-a zis de oarecare: „Părinte, ai smintit lumea, ai stricat oamenii!... nu mai sunt ca mai înainte! Parcă-i satul pustiu...!” La aceste cuvinte, mă uit şi eu cu milă la sufletul lor orbit de patimă şi le răspund: „Lumea trebuie smintită, că altfel nu se poate îndrepta”. La aceste cuvinte, parcă-i văd şi acum, când aştern aceste rânduri aici, cum stau uimiţi, neştiind ce să creadă... De multe ori mi s-a spus că sunt numit nebun, sărit din minţi, zăpăcit, că am draci, că am turbat oamenii şi maicile, sau călugăriţele care s-au luat după învăţătura ce am dat-o, conform sfaturilor Dumnezeieşti, că-s adventist, rău, că le stric legea (obiceiurile păgâneşti) şi că cer să le dau pace să rămână cum i-am (le-am) găsit. Ba unii chiar au şi scris ducând în eroare şi pe cei ce se trudesc a aprinde lumina în Biserica lui Hristos. Aceste ciocniri ne trimit în viaţa primilor urmaşi ai lui Hristos, unde dau peste cuvântul unui bătrân pustnic înainte văzător, care zice: „Va veni vremea ca oamenii să se înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu se înnebuneşte ca ei, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun pentru că nu este asemenea lor”.

Pentru a nu rămâne osândit, pentru cele de mai sus nu numai de smintitori, ci chiar şi de unii din cititori, pun şi eu întrebarea: „Dacă cineva şi-ar sminti de la locul destinat de Ziditorul a toate, de pildă: o mână ori un picior, ce facem? îl lăsăm aşa?” „Ba nu, vor răspunde ei ci trebuie să-l ducem la doctor ca să i-l dea la loc”. „Ei bine, dar, ia gândiţi-vă că bolnavul nu poate suferi... ţipă de-ţi ia auzul de durere...”. „Trebuie să rabde” vor zice iarăşi. „Aşa, aşa! Va să zică cel ce şi-a smintit mâna ori piciorul de la locul lor, trebuie să rabde. Iar doctorul să-şi facă datoria după arta medicinii. Apoi, ia să privim şi noi lumea aceasta, să cercetăm pe de o parte cuvântul lui Dumnezeu şi datoriile creştinului; iar pe de

31

altă parte viaţa creştinilor şi să vedem nu este smintită de la locul aşezămintelor Dumnezeieşti? Şi dacă-i smintită din locul ei (cu toate că ea zice că-i mai bine să stea aşa în noroiul patimilor decât să se ridice); oare nu trebuie să o smintim de unde a aruncat-o vrăjmaşul diavol şi s-o tragem, pentru a o aşeza la locul cel dintâi, orânduit de Dumnezeu, după cum ne arată Sfânta Biserică? Las să judece fiecare şi cred că nimeni din oamenii cu judecată sănătoasă n-are să spună că mai bine este să rămână cineva slut de mână, ori şchiop de picior, să nu poată lucra ori umbla, decât să sufere durere, pentru ca să readucă osul sărit la locul lui cel dintâi.

Alta. „Dacă cineva din întâmplare a răsturnat căruţa încărcată cu fân, lemne, draniţă şi altele, oare o lasă aşa? Doarme toată noaptea, ori toată viaţa lângă ea? O păzeşte pentru a nu veni cineva s-o dea la loc ca să nu se smintească din poziţia în care se află? O lasă să stea aşa acolo până o putrezi? Nu, va zice cineva. Atunci cum va pleca cu dânsa răsturnată, sau cum o vor trage vitele de nu o vor sminti din poziţia ei”? „O ridică, vor răspunde ei chiar de va şi trosni ori rupe ceva de la dânsa”. Apoi, dragii mei, iată, aşa este şi cu noi. Aşa răsturnaţi în prăpastia patimilor şi a întunericului, nu mai putem sta, ca să nu o păţim ca Ruşii. Trebuie să ne ridicăm din duhoarea păgânătăţilor şi să ieşim de sub aripile întunericului necunoştinţei cu care duhul răutăţii ne-a acoperit până la orbire, cu toate că şi căruţa lumii mai trosneşte ici şi colea. Să lăsăm să ţipe copiii spânatici (de la 20 de ani în sus) de virtuţi creştineşti şi copleşiţi de boala indiferentismului religios, care n-au cunoscut şi nu cunosc că au dat aurul sfaturilor şi obiceiurilor curat creştineşti ale străbunilor noştri, pe bronzul ipocriziei, împrumutat de la minciuno-învăţătorii care pentru a face pe marii învăţaţi zic: „că nu este Dumnezeu”; iar noi care simţim creştineşte şi ca români, urmaşi ai vrednicilor noştri strămoşi, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru a ne ajuta cu darul său şi cu nădejdea în El să ne ridicăm pentru a da la loc carul credinţei strămoşeşti, răsturnat de furtunile eresurilor şi patimilor ridicate de vrăjmaşii sufletelor noastre, atât de cei netrupeşti (diavoli) cât şi de cei întrupaţi (oameni slujitori ai diavolului). Oare dacă copilul plânge când mama lui îi face baie, aceasta ar trebui să-l lase cu murdăria pe el, să se infecteze? Dacă mama, cu toate

₃₂

ţipetele copilului, îl curăţă înainte de tină, apoi cu atât mai mult ar trebui să curăţăm şi noi poporul de murdăria patimilor care sapă în corpul lui despuindu-l de frumuseţea şi tăria trupească şi sufletească. Eu sunt „Stan Păţitul” şi acestea vi le spun din inimă, dorind ca nimenea să nu mai orbecăiască ca mine, în frageda sa tinereţe, rătăcind pe meleagurile patimilor, dus de vânturile minciuno-învăţătorilor din toate ramurile societăţii, care au strigat şi tot strigă mereu de-ţi ţiuie amândouă urechile: Aşa am apucat, aşa am pomenit de când suntem şi asta trebuie să ţinem, că doar nu o să ne facem sfinţi! Doar nu suntem călugări! Da, da călugării au numai un suflet, iar voi aveţi două suflete; unul să-l vindeţi diavolului aici, făcându-i poftele lui (Ioan 8,44) şi altul să-l păstraţi curat pentru a vă înfăţişa cu dânsul înaintea judecăţii”.

Nu zic ei şi noi avem numai câte un suflet ca şi călugării. Apoi dacă aveţi numai un suflet, păstraţi-l şi păziţi-l de cursele satanei şi nu ziceţi „că ne vom pocăi şi ne vom îngriji pentru el la bătrâneţe că ştiu că nu aveţi contract cu moartea ca să nu vă ia decât după ce veţi îmbătrâni (Is. 28,15).

Iată ce m-a făcut şi mă face a căuta să smintesc lumea după cum mă învinuiesc unii. Iată ce m-a făcut să lucrez aşa încât alţii să mă creadă că-s ieşit din minţi şi să mă ameninţe oarecând cu jandarmii. Parcă aş fi făcut crime, furturi, delapidări de bani publici etc. Iată ce a stârnit pe oamenii lumii acesteia să mă pândească noaptea, unii pentru a mă bate, alţii pentru a mă împuşca şi de alţii mă feream să nu mă otrăvească. Da, am fost şi sunt încă socotit drept smintitor al oamenilor, pentru că îi sfătuiesc şi îi mustru, conform învăţăturilor Sf. Biserici, să nu joace şi să nu se cioplească pentru a nu se asemăna femeilor la faţă, să nu se mai înfrăţească cu dracul beţiei, frecventând biserica satanei, unde în schimbul banilor daţi, îşi iau boală în corp, întuneric şi vifor în suflet şi mizerie în casă, în urma cărora vine pierzarea trupească şi sufletească. Dumnezeul păcii să se milostivească spre noi şi să zdrobească pe satana (cel văzut şi nevăzut) sub picioarele creştinilor şi să le dea acestora darul cunoştinţei binelui şi răului şi puterea de a se păzi de rău şi să facă binele spre zidirea Bisericii. „Şi ori de vom mânca, ori de vom bea, ori altceva de vom face, toate spre slava lui Dumnezeu să le facem. Fără de sminteală să fim străinilor

33

de legea noastră, cât şi Bisericii lui Dumnezeu”,(adică creştinilor) (1 Cor. 10,31-32); noi să căutăm a urma lui Hristos, păzind poruncile Lui, ca atunci prin viaţa noastră creştinească să putem astupa gurile clevetitorilor, cu pildele bunei petreceri şi să putem şi noi a zice: „Fericiţi cei ce nu se smintesc întru noi când le grăim adevărul.”

Cuvânt despre sminteli

Sminteala ori scandalul, cum vrem să-i zicem, este o vorbă sau o faptă nedreaptă care dă celor slabi de minte prilejul de a supăra pe Dumnezeu. Cuvântul acesta vine de la cuvântul „împiedicare” ori „Capcană”. Părinţii Sf. Biserici au luat cuvântul acesta sub înţeles figurat (alegoric) şi înţeleg prin el orice lucru care tinde a abate pe om din calea vieţii şi îmbrâncirea lui pe povârnişul patimilor care-l duc la pierzare.

Sminteala este rea, însă ea poate să fie şi bună. Sminteala este bună atunci când pe omul căzut în întunericul răutăţilor îl întorci din calea pierzării şi-l îndrepţi pe calea cea bună. Această sminteală care este cuviincioasă, nu numai că nu-i păcat, ci încă şi plată ai de pe urma ei. Pilde destule de astfel de sminteli găsim în Sfintele Scripturi. Arăt una. în urma multelor tămăduiri săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos, după cum El însuşi a arătat ucenicilor lui Ioan Botezătorul că: „Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii se scoală şi săracilor li se bine vesteşte”. Acesta avea destulă dreptate să zică: „Fericiţi sunt cei ce nu se vor sminti întru mine”. Atâţia bolnavi vindecaţi, surzi, muţi, şchiopi, orbi, epileptici, îndrăciţi, morţi înviaţi şi mii de alte minuni care dovedeau destul de lămurit puterea şi dumnezeirea Mântuitorului, trebuia să-I câştige cu orice chip, respect şi veneraţie, dar ce zic eu? Trebuia ca toată lumea să-I recunoască Dumnezeirea Lui şi să I se închine, prosternându-se la Sfintele Lui picioare. Dar vai! Dacă ne adâncim mai mult cu mintea în acele vremuri, prin cercetarea Scripturilor, vedem că Iisus Hristos este un subiect de sminteală pentru lumea ce rătăcea în întuneric⁴⁰. Această sminteală

40

Ioan 3,19-20; 8,12-13,9,5, 37-59.

34

s-a răspândit în toată lumea de pe atunci încât El singur fericeşte în Sf. Evanghelie pe cei ce nu se vor sminti într-însul (Mt. 11, 6). „Fericit este care nu se va sminti întru Mine”.

De câte ori nu s-a smintit lumea profană şi blestemată, de acest Dumnezeu-Om? S-au smintit de vederea Lui, s-au smintit de legea Lui cea desăvârşită, s-au smintit de suferinţele Lui, s-au smintit de moartea Lui, s-au smintit de vestea învierii Lui, s-au smintit de apostolii Lui care îi propovăduiau prinderea, patima, moartea şi învierea (E. Ap. 4,15-21), încât neavând ochi să-i vadă, îi prigoneau, poruncindu-le să tacă. S-au smintit toţi în aşa fel, încât Sfântul Apostol Pavel vorbind credincioşilor săi din Galatia de taina Crucii, n-o mai cheamă taina Crucii, ci sminteala Crucii (Gal. 5,11). „Iată s-a surpat sminteala crucii”. Corintenilor le spune că: „Celorpieritori (pătimaşi) crucea este nebunie; iar celor ce se mântuiesc este puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1,18). Filipenilor credincioşi le spune iarăşi că: robii patimilor sunt „vrăjmaşii crucii lui Hristos” (Filip. 3,18-19).

Din aceste cuvinte reieşea că taina Crucii este semn de mântuire celor credincioşi; iar celor ce fug în goana nebună după plăcerile şi desfătările lumii acesteia este pieire, că marea sminteală a lumii împătimite va fi acelaşi Dumnezeu-Om, care a venit să-i mântuiască. După cum Mântuitorul, socotit fiind de lume că este smintitor (Ioan 6, 64; 7,12) a scos lumea din sminteala în care o aruncase diavolul, după El au urmat Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi mulţimea cea nenumărată a mucenicilor, tot aşa şi noi, ca urmaşi ai Lui, datori suntem să lucrăm înainte, ducând adevărul până la capăt. Cu toate că vom apărea în faţa lumii ca nişte smintitori, totuşi noi să lucrăm înainte, pentru a îndrepta pe fraţii creştini pe calea vieţii, însă iarăşi să luăm aminte fiecare cum lucrăm, fie clericul, în Biserică şi afară de Biserică, fie mireanul, în casa lui şi în mijlocul celor mai simpli care îl înconjoară. Termin cu sminteala mântuitoare de suflete şi legând firul de smintelile pierzătoare de suflete, încep a depăna mai departe, cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Sminteala crucii a încetat, învăţătura Mântuitorului a fost primită în urma sângelui Sfinţilor Mucenici, care a curs gârlă, trei secole. Creştinătatea a învins. Hristos a biruit lumea.

35

„Crucea Sa zice Feric. Augustin încununează frunţile regilor şi a împăraţilor. Dar acestei sminteli al căruia obiect a fost Iisus Hristos, pentru lumea pătimaşă, a urmat alta, ai cărei autori suntem noi înşine pentru Biserica Lui. Aceasta-i o altă sminteală aducătoare de dureri şi nefericiri grozave; o altă sminteală cât se poate mai criminală.

Pentru a ne putea înţelege mai bine mă explic. Astăzi nu mai este obiectul de sminteală Iisus Hristos, ci suntem noi obiectul de sminteală pentru El. Noi, falşii creştini de azi, (nu zic de cei care-s creştini şi cu fapta, ci numai de cei spoiţi cu numele de creştin) nu-L mai simţim, nu-L mai pricepem, nu-L cunoaştem şi nici nu vrem să-L cunoaştem, nici să trăim după voia Lui, ci încă îl mai şi jignim, smintind pe fraţii noştri pe care-i împiedicăm de a-L asculta şi a-i urma Lui. Apoi spune-mi, smintitorule, cum nu eşti tu ucigaşul fratelui tău şi încă mai rău şi decât toţi dracii din iad, când tu veşnic stai împotriva Mântuitorului, călcând cu obrăznicie cuvintele Lui, ba încă, o, îndrăcitule, pui piedici şi fratelui tău care ar vrea să meargă după voia Lui?!

Orice rău vom face fraţilor creştini, sau fiilor Bisericii, Lui îi facem. Atunci când Apostolul Pavel persecuta pe creştini, în drumul ce acesta îl făcea către Damasc, tot în acelaşi scop îl întâmpină Iisus Hristos şi-i zice:„Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti” (F. Ap. 9,4). Vezi că socotea, ceea ce făcea Pavel creştinilor, ca făcute lui personal, că nu zice: „Saule, Saule pentru ce goneşti pe creştini sau pe cei ce cred în Mine; ci, „pentru ce Mă prigoneşti Aceste cuvinte ni le zice şi nouă Mântuitorul când prigonim pe fraţii noştri care se ostenesc a merge pe calea mântuirii. „O! Voi care purtaţi în zadar numele Meu! pentru ce Mă goniţi pe Mine atunci când smintiţi pe cei ce-mi aparţin, căci aceştia sunt mădularele trupului Meu”⁴¹ zice Domnul.

Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale şi pururea Fecioarei Maria şi ale tuturor Sfinţilor Tăi care bine Ţi-au plăcut din veac, ajută-mi cu darul Tău ca să pot zugrăvi acest păcat distrugător omenirii, în minţile oilor Tale cuvântătoare, ca astfel cunoscându-l, să se păzească de dânsul ca de foc.

41

1 Cor. 12,27; Ioan 17,20-26.

36

începând a deşira firul povestirii de pe ghemul acestui păcat, mai înfricoşător decât oricare, mă opresc la gândirea Fiului lui Dumnezeu pe care se întemeiază toată morala sfintelor Evanghelii, care ar trebui să ne servească spre instruirea noastră. Când Mântuitorul lumii declară că-i fericit acel ce nu se va sminti întru Dânsul: „Şi fericit este care nu se va sminti întru Mine” (Mt. 11, 6). Din aceste cuvinte ale Mântuitorului care fericeşte pe cei ce nu se smintesc într-însul, lumina sfântului adevăr ţâşneşte ca apa dintr-un izvor, care ne arată, cât de nefericit este acela care prigoneşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, atunci când sminteşte pe aproapele său. Acesta este un adevăr pe care încă de anul trecut ardeam de dorinţa vie de a-l stabili.

Sminteala este un păcat pe care Dumnezeu îl urăşte cu desăvârşire şi-l osândeşte foarte aspru pe mii de pagini ale Sfintei Scripturi. Pentru acest păcat Dumnezeu înfrunta aspru pe smintitori prin cuvintele psalmistului: „împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală... şi eu am tăcut. Ai socotit, nelegiuitule, că voi fi asemenea ţie? mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale fărădelegile tale” (Ps. 49,21-22). Tu ai rănit pe fratele tău sufleteşte, îmbrâncindu-l la păcat pentru a călca în cursele satanei şi osânda focului veşnic. Te-ai arătat nesimţitor faţă de durerea pe care o resimte Biserica Ortodoxă, mama noastră comună, pentru pierderea acelui mădular îmbolnăvit ori smuls din trupul ei prin smintelile tale.

Dorinţa mea este, iubiţilor cititori, ca să vă arăt o idee şi o dreaptă cunoştinţă despre această plagă a smintelilor care a îmbrâncit şi îmbrânceşte omenirea în prăpastia viciilor, aducând-o în stare vrednică de plâns, de care ne mirăm şi noi şi ne căinăm. Vreau să-ţi inspir grozăvia acestui păcat distrugător al omenirii, al acestui laţ diavolesc format din oamenii din toate ramurile societăţii care face să cadă sufletele în osânda focului veşnic, după cum cad pe pământ fulgii de zăpadă în timpul iernii când ninge învârtit. Vreau, cu darul şi cu ajutorul Dumnezeiescului Cuvânt, să te fac a te teme de el şi să-l ocoleşti, păzindu-te ca de o viperă a cărei otravă cauzează moarte sigură. întâi mă voi trudi a-ţi arăta că, ticăloasă şi nefericită este fiinţa aceea care aduce sminteală; iar al doilea că, de două şi de mai multe ori este mai ticăloasă şi nefericită persoana smintitoare când este conducător în familie,

37

în societate sau în Biserică. Ce nefericire poate să fie mai mare, atât pentru individ cât şi pentru societate, când tocmai cel ce trebuie să conducă pe cei de sub mâna lui, la fericire şi la lumina cunoştinţei adevărului, zic, tocmai acea fiinţă, fiind plină de duhoarea patimilor, întrebuinţează toate planurile cele mai infernale, ca să ţină în întuneric pe supuşii săi, ba încă mai rău şi decât însuşi satana, pune piedici şi prigoneşte pe cei ce ar încerca să scoată capul de sub pătura necunoştinţei de Dumnezeu.

Acestora le zice Mântuitorul astăzi, ca şi iudeilor zavistnici de altă dată: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că aţi luat cheia cunoştinţei şi aţi închis împărăţia cerului înaintea oamenilor, voi n-aţi intrat şi pe cei ce vor să intre i-aţi oprit. Vai vouă... că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un nemernic şi dacă se face, îl faceţi pe el fiu al gheenei îndoit decât pe voi... că zeciuiţi menta, mărarul şi chimenul şi aţi lăsat cele mai grele ale legii: judecata şi mila şi credinţa; acestea se cădea să faceţi şi acelea să nu le lăsaţi. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila... Vai vouă... că, curăţiţi partea cea din afară a blidului şi a paharului, iar dinlăuntru sunt pline de răpire şi de nedreptate... Vai vouă... că vă asemănaţi mormintelor văruite, care din afară se arată frumoase;

38

iar dinlăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, din afară vă arătaţi drepţi înaintea oamenilor; iar dinlăuntru sunteţi plini de fă ţărie şi de fărădelege. Vai vouă că zidiţi mormintele proorocilor şi împodobiţi gropile drepţilor şi ziceţi: de am fi fost în zilele părinţilor noştri, n-am fi fost părtaşi lor întru sângele proorocilor. Drept aceea, înşivă mărturisiţi de voi, că sunteţi fii ai celor ce au omorât pe prooroci şi voi umpleţi măsura părinţilor voştri. Şerpi, pui de năpârci, cum veţi putea scăpa de judecata gheenei. Iată eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari şi dintre dânşii veţi ucide şi veţi răstigni şi dintre dânşii veţi bate în soboarele voastre şi veţi goni din oraş...” (Mt. 23). „Vai de omul acela smintitorprin care Fiul Omului se vinde... mai bine i-arfi fost omului aceluia (smintitorului) de nu s-ar fi născut” (Mc. 14,21).

Ucigaşii cei mai mari sunt smintitorii

„Smintelile trebuie să vină”, a zis Mântuitorul (Mt. 18, 7) dar oare pentru ce? „Pentru ca cei lămuriţi să se facă arătaţi între ceilalţi oameni” (1 Cor. 11,19). Aceasta este una din tainele adânci ale adâncului înţelepciunii Dumnezeieşti, care de cele mai multe ori nu pot fi pătrunse de mintea mărginită a muritorului. Oare pe ce se poate întemeia această trebuinţă a venirii smintelilor ori a eresurilor? Să cercetăm cu luare aminte. Ia priviţi, iubiţii mei fii ai Maicii noastre duhovniceşti, la nedreptatea lumii şi vedeţi că de aici Dumnezeu prin aleşii Lui se slăveşte⁴². Nu cumva vă prinde mirarea când vă spun acestea? Oare nu cumva credeţi că eu aiurez? Deschideţi-vă ochii şi pătrundeţi în trecutul istoriei sfinte şi vedeţi că: „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi”. Luaţi seama că lumea era care-i nedreptăţea; iar aceştia erau nedreptăţiţi. Şi oare pentru ce e această lucrare? 1) Pentru că „lumea în cel rău zace” (1 Ioan 5,19), şi al 2) pentru că „Darul lui Dumnezeu întru neputinţe se desăvârşeşte”⁴³. Aşa de pildă: Abel cel bun a fost omorât pe nedrept de Cain, răutăciosul său frate (Fac. 4). Noe şi Lot au fost batjocoriţi de lumea pătimaşă de pe atunci pe nedrept, pentru că nu au vrut să se depărteze de Dumnezeu şi să meargă împotriva voii Sale ca şi ei (Fac. 6 şi 19). Iosif este prigonit şi vândut străinilor pe nedrept de fraţii lui, nefiind lor vinovat cu ceva (Fac. 37). Moise şi Aaron drept recunoştinţă erau învăluiţi de scârbele provenite din îndărătnicia fraţilor lor (Num. 16) pe care-i scosese de sub jugul robiei egiptenilor unde fuseseră împilaţi 430 de ani. Samuel este

⁴² Mt. 5,16; 1 Petru 2, 11-12; 4,11-14-18; Rom. 9,17.

43 2 Cor. 12,9; 1 Cor. 4, 9-13.

39

refuzat de popor de a-l mai conduce, cerându-şi rege, drept care i s-a dat Saul⁴⁴, Isaia, Ieremia, Daniil şi cei trei tineri Macabei, însuşi Iisus Hristos şi după El Sfinţii Apostoli, Părinţii, Mucenicii şi toţi cei ce au urmat Lui, au fost nedreptăţiţi de lume. Cu toate acestea, minunat şi slăvit s-a arătat Dumnezeu întru sfinţii Săi, după cum zice David proorocul.

însă, vai, ce nefericire! Câte suflete n-au căzut şi cad din cauza smintitorilor? Cine poate să mai ştie numărul lor, decât numai unul Dumnezeu! Oricât de mare nevoie ar fi, după cuvântul Sf. Ap. Pavel că trebuie să vină eresuri, adică învăţături mincinoase, care smintesc mădularele Bisericii de la locul lor, pentru a se face lămuriţi cei aleşi (doctorii duhovniceşti sau creştinii tari în credinţă) ca stânca de granit; totuşi pentru mulţimea sufletelor ce se prind în acest laţ diavolesc şi cad în osânda focului veşnic, Mântuitorul care s-a jertfit pentru a mântui lumea, zice: „Vai de omul acela prin care vine sminteala că mai de folos i-arfi lui de şi-ar lega o piatră de moară de grumaz şi să se arunce în mare, decât să smintească pe vreunul din aceşti mai mici” (Lc. 17,1-2). Auziţi, iubiţi cititori, ce blestem înfricoşat sloboade Mântuitorul asupra smintitorilor? Da, aceasta este anatema înfricoşată pe care a lăsat-o asupra păcătoşilor smintitori: „însă, vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Mt. 18, 7). Anatemă, pe care vestitorii Evangheliei nu vor şti să o repete cât mai des înaintea ascultătorilor lor, nici a-i face să o priceapă destul de viu. Reculegeţi-vă, iubiţi fraţi în Domnul nostru Iisus Hristos, şi gândiţi-vă bine că acesta este un adevăr de credinţă, despre care cred că e nevoie să fim instruiţi mai bine decât oricare altul. Vai omului care dă sminteală. Ştiu că îmi va zice oarecare: „Pentru ce?” Acestora le răspund: Pentru că înaintea lui Dumnezeu, smintitorul este ucigătorul sufletelor pe care le scandalizează îmbrâncindu-le pe povârnişul patimilor şi pentru că în ziua judecăţii va da seamă înaintea lui Dumnezeu şi va fi aspru pedepsit pentru fărădelegile acelora pe care i-a smintit.

Ţineţi cont, iubiţi cititori, că oricine este autorul smintelilor devine după toate legile sfintei noastre Biserici ortodoxe, omorâtorul sufletelor pe care le sminteşte. „Un tânăr condamnat la munca silnică scrie din închisoare, tatălui său: „Tată, cu fiecare

44 1 împ. 8,4-9; 12,1-5.

₄0

bucăţică de pâine pe care mi-o dădeaţi muiată în rachiu, mă aduceaţi cu un pas mai aproape de ocnă”. Şi astăzi ce durere este pe oamenii care sunt înflăcăraţi de dragostea ţării lor şi propăşirea ei, când văd pe urmaşii vrednicilor străbuni, care au presărat sfinte lăcaşuri prin munţii, dealurile, văile şi câmpiile ţării Româneşti, pe care au păstrat-o cu preţul vieţii lor, că în vremurile acestea de civilizaţie modernă, cei mai mulţi părinţi, prin pilda vieţii lor stricate, îşi duc fiii la pierzare, ca şi ucigaşul părinte de mai sus. Cu ce rană vie pe suflet privesc Bisericile, de unde creştinii trebuie să primească lumină, că sunt goale şi acei câţiva care se mai află acolo vorbesc ca la bâlci, pe când bietul preot liturghisitor, fiind împiedicat a-şi îndeplini sfintele rugăciuni după datorie, oftează amărât în sfântul Altar, pentru că după vorbăria ce este acolo, Biserica se aseamănă cu o sinagogă evreiască sau cu o geamie turcească; iar pe de altă parte, când privesc bisericile satanei (crâşmele) că sunt ticsite de acei care tot bând se prefac din oameni în dobitoace şi fug spre prăpastia pierzării veşnice, sărind din patimă în patimă, ca şi o roată ce s-a pornit din deal în vale şi nu se mai poate opri. întreb acum, cine era ucigaşul tânărului ocnaş? Tatăl său. Cine sunt apoi ucigaşii tineretului care merge cu paşi grăbiţi pe calea pierzării? Nefericiţii părinţi care nu sunt în stare a da creştere bună fiilor lor, ba încă îi smintesc din calea vieţii, prin pildele vieţii lor stricate şi a vorbelor putrede ce le ies din gură. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: că mai bine ar fi ca părinţii să împlânte cuţitul în pieptul fraged al copiilor lor, decât după ce-i fac mari să-i înveţe a păcătui, încât să devină vătămători societăţii creştineşti. Cel ce-l omoară pe copil îi omoară numai trupul; iar cel ce-şi creşte copiii rău, le omoară şi trupurile aici şi sufletele le aruncă în gheenă pentru a se munci pe veci. Sminteala este:

1) Un păcat grozav de urât înaintea lui Dumnezeu.

2) Păcat diavolesc.

3) Păcat contra Duhului Sfânt.

4) Păcat contra Dumnezeieştii învăţături, care veşnic se opune răscumpărării lui Iisus Hristos, păcat despre care vom avea să dăm seama cu de amănuntul înaintea tribunalului lui Dumnezeu. Păcatul smintelilor este mai vârtos vrednic de luat aminte, căci cu atât este mai periculos, cu cât este mai comun şi îşi are libertatea de

41

a-şi bate mendrele cum pofteşte. în fiecare zi îl face omul fără să vrea să-l săvârşească, după cum zicea Sfântul Apostol Pavel: „Ceea ce lucrez nu ştiu, că nu ceea ce voiesc eu, aceasta fac, ci care o urăsc aceea lucrez” (Rom. 7,14-25). Păcatul acesta al smintelii se introduce aşa de uşor în fiinţa bietului muritor ca şi spirtul în corpul omenesc, pentru că este legat adeseori de lucruri ori de întâmplări care se par uşoare în sine, pentru care cineva nici nu bănuieşte că ar fi un rău, de pildă: glume, râsuri, jocuri etc. dar care, după legea lui Dumnezeu, sunt o îmbrâncire grozavă spre prăpastia pierzării, pentru că servesc ca materie de sminteală. Cercetaţi bine, iubiţii mei cititori, şi vedeţi dacă eu trec cu ceva peste hotarele sfântului adevăr.

Sminteala este cursă diavolească, vai de cei ce cad în ea!

I. Sminteala este un păcat foarte urât de Dumnezeu, pentru că, ia judecă şi vezi, ce grozăvie este să cauzezi moartea unui suflet, care fiind drept şi nevinovat, plăcut şi scump lui Dumnezeu, tu să-i nimiceşti viaţa supranaturală şi Dumnezeiască şi să-l faci a-şi pierde dreptul la împărăţia lui Dumnezeu? Iată, iubiţii mei cititori, păcatul ce-l săvârşiţi atunci când smintiţi pe fraţii voştri, depărtându-i de lumină şi îmbrâncindu-i în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de voile Lui. Chiar de ar fi cel mai prost între oameni, acela căruia vă faceţi piatră de poticnire, fie că-l abateţi de la bine, fie că-l îmbrânciţi la rău, fie că-l împiedicaţi a-şi lumina mintea prin felurite piedici diavoleşti pe care i le puneţi înainte, ori prin fel de fel de prigoniri după şoapta duhului necurat ce vă şopteşte dinlăuntrul fiinţei voastre, ori că-i împărtăşiţi din plăcerile voastre dobitoceşti, fie că-l înlănţuiţi prin pildele vieţii voastre celei stricate şi a învăţăturilor răzvrătite împotriva Dumnezeiescului adevăr; zic iarăşi, chiar dacă ar fi omul cel mai nebăgat în seamă în societate şi cel mai dispreţuit, voi care l-aţi smintit pe unul ca acesta, sunteţi vinovaţi focului veşnic. „Luaţi aminte zice Sf. Ioan Gură de Aur că Dumnezeu n-a zis numai că dacă cineva sminteşte pe unul din boierii pământului; «ci pe unul din cei mai mici care cred întru Mine»”. Dacă observăm bine, vedem şi o altă neorânduială mai vrednică de osândă şi de plâns

42

în lumea creştină. Aceasta este atât de comună, că de câte ori n-am văzut „cei ce mai avem ochi de văzut”, cum sufletele blestemate (Ps. 118, 21) se apropie de cei sus-puşi în ranguri, ca şi Iuda Iscariotul, şi nu se împărtăşesc de dragostea acestora decât pentru a-i corupe prin principiile cele mai rele ce le inspiră acestora şi prin sfaturile lor afurisite, ce sunt gata să le dea în favoarea fiinţelor ce sapă la temelia Bisericii şi a ţării şi spre osândirea celor ce luptă din răsputeri pentru a scoate putregaiul de la temelia Bisericii şi a societăţii, şi a-l înlocui cu piatră, în aşa fel încât clădirea să poată sta în faţa furtunilor ridicate de vrăjmăşiile lăuntrice şi externe! Las aci acest fir cu dorinţa de a-l deşira alţii mai mult, însă spre clădire; iar nu spre distrugere şi eu mă înapoiez iarăşi la ceea ce am zis mai sus. Este adevărat că poate persoana pe care aţi smintit-o nu-i decât un om de rând, un prost, un mojic, un suflet vrednic de râs, după capul sec al lumii acesteia ticăloase, însă nu uitaţi că acest suflet de nimic şi dispreţuit în ochii lumii, înaintea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Săi îngeri, are un preţ foarte mare: „Bucurie mare se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Lc. 15,10). Şi iată pentru ce vă zice însuşi Dumnezeu care l-a zidit din acelaşi pământ ca şi pe voi pe care vă umflă duhul necurat al mândriei care l-a răscumpărat şi ştie a preţui sufletul lui cel vrednic, care nu se poate răscumpăra nici cu toate bogăţiile pământului. „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său”zic iarăşi, că el vă declară că ori de câte ori îl smintiţi pe acest mai nebăgat în seamă de lume, ar fi mai bine, nu numai pentru el, ci cu atât mai mult pentru tine, ca să te arunce cineva în adâncul mării: „Mai bine îi este lui (smintitorului) să-şi spânzure o piatră de moară de grumazul lui şi să se arunce în mare” (Mt. 18,6-7).

II. Sminteala este un păcat diavolesc, după cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „însuşirea caracteristică a diavolului, conform Dumnezeieştilor Scripturi, este de a fi omorâtor de oameni de la începutul lumii: „Acela ucigător de oameni a fost din început” (Ioan 8,44). Acest vrăjmaş n-a fost omorâtor zice mai departe acest sfânt doctor decât pentru că de la începutul lumii a făcut să piară sufletele, trăgându-le la întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi atrăgându-le astfel prin orbirea ochilor sufleteşti în cursa patimilor dobitoceşti, făcându-le să cadă în ispită pentru a

43

muri imediat. „Ori în ce ceas veţi mânca din el, cu moarte veţi muri „ şi apoi punându-le piedici întoarcerii lor (3 împ. 22,21-22). Ce crezi că ar face de pildă, un ucigaş pus în libertate, un om vicios, un om stăpânit de duhul satanicesc al necurăţiei, care în excesul desfrâului său încearcă pretutindeni, dacă-mi daţi voie să vorbesc astfel, o pradă pentru a-şi astâmpăra poftele-i bestiale; ce crezi că ar fi în stare să facă acea bestie omenească dacă i s-ar da libertate? Cu ce vă închipuiţi că s-ar ocupa viaţa lui scandaloasă? Oare să se trudească a-şi schimba viaţa? Nu, ci va întrebuinţa mijloacele cele mai infernale, pentru a înşela sufletele şi a le osândi, vreau să vă arăt, că el s-ar sârgui pe toate căile necinstite şi osândite, atât de legile Bisericeşti cât şi de cele civile sau de dreapta judecată a oamenilor cu scaun la cap, a se folosi de slăbiciunea lor, a abuza de simplitatea lor, a profita de nepriceperea lor, a trage folos din pornirea lor pe povârnişul alunecos al patimilor, a le slăbi simţul lor religios, a triumfa asupra pudorii lor, a împrăştia norul justelor temeri, a opri cugetele lor cele bune şi a le întări să păcătuiască, după ce prin amăgire le-a făcut să cadă în chip ruşinos, a le depărta din căile Domnului şi a le întuneca prin felurite învăţături diavoleşti, atunci când inspirate de razele luminate ale Duhului Sfânt, încep a se recunoaşte pe sine şi ar dori să se restabilească iarăşi în starea curăţiei sufleteşti de mai înainte. Vino, smintitorule, fiară plină de duh diavolesc şi ucigătoare de suflete, fiule al diavolului, vrăjmaş a toată dreptatea, care nu mai încetezi a răzvrăti căile Domnului cele drepte (F. Ap. 13, 8-11), bestie cu chip omenesc care te îndrăceşti arzându-te de focul patimilor dobitoceşti; şi vezi au nu acestea sunt faptele pline de duhul întunericului care-ţi umplu viaţa întreagă? Au nu acestea sunt isprăvile tale sataniceşti prin care ucizi sufletele pe care le omori prin viaţa şi sfaturile tale, jignind pe Ziditorul lor? Aşa-i că slujba diavolului o împliniţi voi, după cum iudeii în timpul Mântuitorului umpleau măsura părinţilor lor?⁴⁵. Şi o umpleţi într-un chip cu atât mai primejdios, cu cât fiind voi înşivă aici pe pământ nişte diavoli văzuţi şi acoperiţi cu trup. Doamne păzeşte-ne ca în rândul acestora să nu intre şi din cei îmbrăcaţi cu haină neagră, că atunci, vai! e greu de noi. Au doară, de va izbucni întuneric de unde aştepţi lumină,

45

Mt. 23,32-37; Ioan 8,37-59; 16,2.

44

ori, dacă sarea se va împuţi, la ce ne mai putem aştepta decât la urgia lui Dumnezeu?⁴⁶ înşelaţi şi omorâţi bietele suflete, cu vorbele, mişcările şi pildele vieţii voastre celei sataniceşti (împotrivitoare legii lui Dumnezeu) mai iute şi mai rău şi decât toţi dracii din iad. A! da, ce vă vine a strâmba din nas, ce nu vă place nici vouă, ceea ce faceţi? Ce vreţi să mă condamnaţi că v-am zugrăvit cu culori prea negre? Culorile acestea cu care v-am zugrăvit nu-s altceva decât numai o părticică din duhoarea faptelor voastre mârşave cu care aţi împuţit lumea urduroasă de patimi la ochii sufleteşti.

Iubiţilor cititori, vă rog acum să mă iertaţi dacă am căutat, după planul zugravului celui Mare şi a urmaşilor Lui, să vă pun înainte acest tablou, nu atât de viu zugrăvit în culorile care şi le-au combinat singuri smintitorii, după şoapta stăpânitorului lumii acesteia, aceste bestii omeneşti; ci aşa după slabele mele puteri sufleteşti şi pentru ca nu şi frăţiile voastre să mă osândiţi, fără să cercetaţi mai adânc în viaţa smintitorilor ce vă împresoară. Acest tablou zugrăvit de Anton Pann vă înfăţişează un drac întrupat (babă) care a stricat o casă, despărţind doi tineri prin prăpastia urâciunii ce a săpat-o adânc între dânşii, lucru pe care nici dracul n-a fost în stare să-l facă, drept pentru care papucii făgăduiţi ei pentru serviciul drăcesc ce-l făcuse, i-a dat în vârful unei prăjini, de teamă să nu-l ajungă răsuflarea răutăţii şi al vicleşugului ei care-l pusese pe gânduri. Priviţi-l şi luaţi aminte.

Baba mai meşteră ca dracul

A fost o-nsoţire ce trăia-n iubire, în pace, în tihnă şi-n mare unire.

Ei nu ştiau ceartă vreodată în viaţă,

Ci-şi da unul altuia vorbe cu dulceaţă, în scurt, într-atâta trăiau aceşti bine încât de poveste era la oricine.

Dracul însă, care-n căsnicii coada-şi vâră,

Şi face să-nceapă-ntre ei, câră, mâră,

46

Mt. 5,13-16; Lc. 14,33-35; 11, 35; Mt. 6,22-23.

45

Se sili, pe-aceştia cu neîncetare După a sa voie să-i aducă-n stare, întinzând el dară cursele lui toate Şi ca să-i supună văzând că nu poate Căută o babă, auzind că ele îl întrec pe dânsul la drăcii şi rele.

Şi-a găsit pe una, Vişana anume, întâia drăcoaică dracilor din lume.

Se duce la dânsa pricina îi spune Că n-a fost putinţă pe ei a supune,

Zicând:

ştii, că este un grai de când veacu,

Că-şi sparge cu vremea opincile dracu

Ia, numai priveşte opincile mele

Că se trenţuiră în mici peticele,

Şi tot nu pot încă să bag între dânşii O intrigă mică şi să-mi râd de dânşii;

Dar dacă poţi face mai mult decât mine, Arată-ţi puterea, te rog, fă-mi un bine!

Ea clăti cu capul şi între rânjitură îşi arăta colţii cei pociţi din gură,

Zicând:

ei copile! vezi că e pricina,

Că nu ştii pe unde se udă găina, îţi trebuie încă să înveţi la şcoală,

Deşi eşti diavol, dar ţi-e tigva goală.

O bătrână, astfel cum mă vezi pe mine,

Nici la degetul ăl mic nu te pun pe tine.

Zise el:

se poate, pe vorba-ţi se vede.

Dar pân-nu văd cu ochii, nu-mi vine a crede.

ei bine, dar ce-mi dai?

Că pe capul tatii nu mă duc degeaba.

bucuros, răspunde, pe loc voi fi gata Să-ţi dau o pereche papuci galbeni plata.

nu m-aş fi dus, zise, dar cu aste toate Merg ca să vezi numai Vişana ce poate,

46

Deci, începu baba adesea să meargă La acea femeie căscioara să-i spargă.

Găsi ea mijloace s-o-mprietenească Cu una cu alta ca să o momească.

Şi precum pescarul undiţa-şi întinde Şi cu râmă-nşeală peştele ce-l prinde,

Aşa îşi întinse planurile sale Spre ea ca s-o tragă cu vorbe morale,

Până când văzu că prinse ea putere Şi are mijloace ac să bage-n miere,

Aşa-ntr-o zi-ncepe femeii să zică:

-O! fetica mamii! cum eşti frumuşică.

Cum îţi văz purtarea, cum te văz cinstită Şi cum eşti de blândă, cu firea tihnită. Trăieşti încai bine şi cu bărbăţelul?

Or ca pisicuţa (hâr, mâr) cu căţelul?

Dar să nu-ţi prea pese că toate-şi au leacul, Eu am meşteşuguri să-mblânzesc pe dracul! Să ţi-l fac să fie blândişor ca mielul Şi să-l joci cum joacă mâţa şoricelul.

nu-mi trebuie, mamă, tânăra îi zise,

Soarta mea un prea bun bărbat îmi trimise, Drag mi-a fost şi-mi este, iar el mă iubeşte.

Şi ca noi îmi pare că alt nu trăieşte,

De ceva de-l supăr, îmi crede, mă iartă,

Căci maţele-n om încă tot se ceartă.

Sunt prea mulţumită cum trăiesc în viaţă, Numai sănătate sfântul să trimeată.

orişicum, fetico, îi răspunde baba,

Când îl vei supune, altfel merge treaba,

Că usturoi dulce şi bărbat iar moale Nu se poate-n lume, el nu poartă poale.

Cât de bun să-ţi pară tot el ciocan este,

C-aşa li-e ursita bietelor neveste;

N-ai să-ţi deschizi gura să-i dai vreo poruncă Că-ndată asupră-ţi ura îşi aruncă;

Numai a lui vorbă-n seamă să se ţie,

47

El ca untdelemnul deasupra să fie;

Să-ţi fac eu un lucru ascultă de mine,

Să trăieşti cu dânsul încă şi mai bine. îl îmbrobodeşti, ştii, chiar ca pe-o muiere îi pui în cap ţestul, şi rabdă-n tăcere. Tânăra, aceste auzind, se pleacă,

S-asculte pe baba, ce-o-nvaţă să-i facă:

na ăst brici, îi zice că-i vrăjit de mine Şi la prânz bărbatu-ţi acasă când vine Şi când după masă o vrea să se culce,

Tu du-te la dânsul cu firea-ţi cea dulce, Prefă-te că-l iei în cap a-i ucide

Şi când vezi c-adoarme şi ochii închide Atunci scoate briciul (vai, ce amăgire)!

Şi cruciş din păru-i taie patru fire,

Şi mai către seară firele acele Mi le vei da mie să le pun la stele;

Apoi să vezi viaţă, să vezi fericire,

Să vezi trai atuncea şi să vezi unire! Proasta tinerică briciul în sân bagă, Dorind să se facă soţului mai dragă.

Baba de-altă parte la bărbatu-i merge, Din ochi îi clipeşte, îl mişcă de haină,

Se face că are să-i spună o taină.

El, vrând iar să afle ce o să-i vorbească,

Se puse să-i spună şi ea să-i şoptească Zicând:

dragul mamii, Of! ce te aşteaptă!

Ce nefericire ţi s-a pus în faptă!

Soţia ta astăzi, perechea-ţi iubită,

O să te răpuie cu moarte cumplită;

Că ea de un tânăr are înclinare

Pe care-l iubeşte mai de mult îmi pare Şi el un brici dându-i o-nvăţă duşmanul Ca să-ţi taie capul, astfel dându-i planul; Astăzi când vei merge să prânzeşti acasă O să ia să-ţi cate, în cap după masă,

48

Şi viindu-i bine mâna o să-şi puie Ca să-ţi taie gâtul şi să te răpuie.

Şi dacă a mea vorbă necrezută-ţi pare, Prefă-te că nu ştii de nici o urmare.

Şi-i vedea cu ochii gândul cum îi este Să zici bogdaproste că îţi dădui veste. Omul, cum aude, speriat peste fire,

Stă la îndoială şi-n nedumerire,

Se muncea cu gândul, cum a lui soţie într-atât tirană asupră-i să fie!

Şi cum să-ndrăznească la o aşa faptă Cu totu-mpotrivă şi neînţeleaptă?

nu gândeşte urma! nu gândeşte răul!

Şi acel ibovnic al ei, nătărăul,

Cum putu s-o-nveţe ca să mă omoare!

Nu ştie că-i ocnă şi spânzurătoare?

Şi ea, ticăloasa, nu putea să-mi spuie,

Căci dragoste-n silă, niciodată nu e.

Să-mi fi zis: Eu frate, mă duc de la tine,

Că nu eşti pe gustu-mi, n-ai nimic cu mine. Şi-i dam voie însumi să meargă în pace,

Cu el să trăiască pe unde îi place;

Pesemne păcatul şi aţa îi trage Amândoi viaţa în nevoi să-şi bage Ce zic nici eu nu ştiu, aşa e se vede.

„Vorba de rău omul prea lesne o crede”, Deci dar, mă voi duce şi mă voi preface,

Că nu ştiu nimica, să văz ce se face. Judecând acestea se duce acasă,

Ca şi altă dată se puse la masă;

Mâncând în tăcere şi-ntristat cu totul,

Se dete pe-o pernă, rezemându-şi cotul.

De necaz şi ciudă foc ieşea dintr-însul,

Iată şi nevasta veni lângă dânsul, îi aplecă însă şi capul pe genunche,

stai să văd, zicându-i, ai vreun păduche? Aşa el se lasă să vază ce-o face

49

Ca şi când adoarme mijind se preface.

Ea atuncea briciul încet din sân scoate; Ş-asupră-şi porneşte urgiile toate;

Că el, cum o vede, în picioare sare, îi ia din mâini briciul, zicând cu strigare:

tirană muiere, ăst-aţi este dorul!

Asta ţi-e credinţa, ăsta ţi-e amorul?

Asta ţi-e virtutea cea nelegiuită!

Asta ţi-e morala cea afurisită!

Cum din cer nu cade fulger să te ardă,

Să te mistuiască, trăsnet să te piardă,

Cum nu se despică locul ce te ţine Şi să te înghită de vie pe tine;

Fugi! piei, nemilostivo! nu-mi sta înainte. Nu-ncape-ndreptare, nu ascult cuvinte! Du-te, de trăieşte cu cine îţi place, Dintr-această clipă pleacă de-aici, drace, Că mi-ai voit răul, nu-ţi fac răsplătire Bogdaproste babii, că mi-a dat de ştire!

Ar fi vrut săraca să-l încredinţeze Dar cine-i da pas ei ca să se-ndrepteze; Geaba ea acuma făcea jurăminte Că, cutare babă a scos-o din minte;

Şi-a pierdut credinţa ca şi Eva raiul.

Şi ca pân-aicea nu le-a mai fost traiul Care săvârşire văzându-o dracul S-a speriat cu totul de baba săracul;

Atât îi fu frica de acea bătrână încât nici papucii nu-i dete în mână,

Ci îi întinsese c-o prăjină lungă,

Ca nici răsuflarea la el să ajungă.

Şi ca de-o aspidă să se otrăvească.

Să-l facă în lume să se pedepsească,

Iată dar minciuna ce face în lume,

De-a cărei pricină istorii sunt sume.

₅0

Vedeţi, iubiţii mei cititori, că smintitoarea aceasta plină de duhul vicleniei a făcut ceea ce n-a fost în stare să facă nici dracul! Şi câte hârci de babe smintitoare nu sunt şi astăzi, care au întunecat şi întunecă lumea cu descântecele, vrăjile,otrăvirile şi minciunile lor. Iată cum se închină ele diavolului prin minciunile descântecelor, vrăjilor şi a învrăjbirilor (sufletelor nevinovate) atât ele cât şi cele ce se încred în mincinoasele lor învăţături al căror tată le este diavolul. Acestea zice Cuvântul lui Dumnezeu sunt fiicele diavolului. „Voi din tatăl vostru diavolul sunteţi şi poftele tatălui vostru voiţi să le faceţi. Acela ucigător de oameni a fost de la început şi întru adevăr n-a stătut, că nu este adevăr întru dânsul. Când grăieşte minciună dintr-ale sale grăieşte; că mincinos este şi tatăl ei” (Ioan 8,44).

Hai să dăm la o parte tabloul acesta şi pregătiţi-vă ochii pentru a privi cu durere la altul. Veniţi după mine, deschideţi-vă bine ochii şi cercetaţi cu de-amănuntul, ca să puteţi vedea bine ce se petrece în casa aceea cam sărăcăcioasă din marginea satului de sub poalele codrului înverzit. Iată un tânăr ieşit de câţiva ani de pe băncile şcolilor prin care l-au purtat părinţii lui, pentru ca să devină luminătorul poporului Românesc, care-i încă în faşă, rămânând în întunericul necunoştinţei... din pricini cunoscute de cei ce au ochi de văzut şi minte de priceput. Uitaţi-vă la acest tânăr înfumurat, care nu e în stare nici semnul crucii să şi-l facă cum se cade, de celelalte virtuţi creştineşti: de credinţă, nădejde şi dragoste sau pentru alte fapte bune nici nu mai vorbesc căci este pustiu; uitaţi-vă zic la el cum într-o odăiţă strânge în braţe o feţişoară de ţăran, foarte frumuşică. Copila nu pare a avea mai mult de 13 ani şi cu toate acestea vedeţi-l, dragii tatei, cum pretinsul luminător al poporului o strânge în braţele lui vânjoase. Ah! vă văd şi pe voi, dragii mei, că la această privelişte jalnică, inimile vi se sfâşie de durere şi ochii voştri varsă pâraie de lacrimi, văzând ce urmăreşte această bestie omenească, chinuind pe biata copilă. Parcă vă văd strigând: Părinte, ah! biata copiliţă cum mai plânge, cum se smuceşte sărăcuţa să scape din braţele încleştate ale ticăloasei bestii umane. Parcă vă văd zicându-mi suspinând: „Părinte Nicodim, nu ne mai chinui cu astfel de privelişte vrednică de jale, trage pătura tăcerii în dreptul ei ca să nu o mai vedem, că inimile

51

ni se sfâşie de durere şi obrazul ne crapă de ruşine căci avem în mijlocul nostru astfel de fiinţe blestemate, ori ajută-ne s-o scăpăm”. Ei dragii mei! cum n-aş vrea eu să alergăm pentru a o scăpa, însă locul unde se petrece această siluire, deşi o vedem cu ochii, dar de ajuns cu piciorul este peste putinţă, căci este departe, e o distanţă mare (de întuneric) la mijloc şi nu putem să fim la timp acolo, pentru a îmbrânci afară pe omul negru la inimă şi fără de duh (Iuda 1,19). Pentru a vă face să simţiţi mai bine urmările întunericului necunoştinţei„binelui şi al răului”cu care acesta şi mulţi ca dânsul au ieşit după calapodul şcolilor prin care au trecut, încât pentru a se scăpa de orice acuzare a conştiinţei care veşnic îl mustră, el zice: „Că nu este Dumnezeu”, drept care îi zic şi eu cu cuvântul lui Dumnezeu: „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu, stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut” (Ps. 13). Veniţi să vă arăt pornirile dobitoceşti ale acestor lupi îmbrăcaţi în piei de oi, care sfâşie turma lui Hristos (Mt. 7,15-16) care se năpustesc asupra fiinţelor slabe şi fără ocrotitori. Ia! ascultaţi că s-a mai potolit oleacă şi acum iată-l vorbeşte bietei copiliţe: „Stai tu, proasto, că o să suferi puţin şi pe urmă n-are să mai fie nimic”. Copila, iat-o, ţipă şi mai tare la auzul vorbelor acestui mârşav ticălos. îndobitocitul tânăr cu mintea, speriat ca nu cumva ţipetele ei să alarmeze pe vecini, o mai slăbeşte mormăind: „Fire-ai al dracului de proastă! O să faci pe mă-ta să piardă două miişoare de lei. O să pierzi şi tu iarăşi o miişoară de lei pe lună, ce aveam de gând să ţi-o fac leafă. Şi numai în trei ani ai fi strâns o sumă de bani, cu care te-ai fi putut mărita cu orice flăcău din satul acesta”.

Luaţi seama bine şi vedeţi că din odaia de alăturea, o ţărancă cu urechea aţintită la cele ce se petrec în odaia tânărului învăţat, cu ochii îndreptaţi spre uşa întredeschisă spre casa vecinei celei mai apropiate, până unde s-ar putea auzi ţipetele, strigă supărată tânărului, umflat de mândrie că-i tare „învăţat”. „Hai! fă-i ce-i face, domnule... că tot trebuie să se facă astă treabă ori acum, ori mai târziu, nu te teme, că n-aude nimeni ţipetele proastei. Las că iau eu seama. Vă păzesc eu”.

₅₂

Priviţi, dragii mei şi vedeţi pe tânărul „învăţat” şi mai îndobitocit de încurajările ticăloasei, cum va săvârşi păcatul. Copila va rămâne leşinată. Desfrânatul tânăr, plin de spaimă, va chema pe ticăloasa încurajatoare. Şi ticăloasa încurajatoare este, vai! mama fetiţei.

Mişelul tânăr ieşit de pe băncile şcolilor, cu sufletul pustiit de boala indiferentismului religios, a văzut pe fetiţa frumoasă şi drăguţă şi a poftit trupuşorul ei fraged, a amăgit pe ciuma de mamă cu două mii lei şi că va lua şi pe fetiţă să-i îngrijească de casă cu leafă de o mie lei pe lună. A mai spus mamei întunecată la minte că atunci când se va face de 16 ani, pe lângă că va fi frumoasă, nearsă de soare, cu mâinile netede şi albe, nu crăpate şi bătătorite de coada sapei, va avea şi o zestre frumoasă de 36000 lei. Ciuma de femeie a aşteptat până să plece bietul bărbat la munca câmpului după o plată mai bună, după cum se plăteşte ziua de lucru în satul lor. Şi adineauri fuga, fuga cu fetiţa să câştige cu ea două mii de lei într-o seară! Două mii de lei într-un ceas! Două mii de lei ce n-a văzut ea în viaţa ei strânşi la un loc din vremuri uitate. Pentru că ce câştiga îi ducea la biserica satanii (crâşmă) pentru rachiu.

Şi ce bucurie pe ticăloasa mamă când ducându-se acasă, cu o mână strângea mâna fetiţei dezmeticită, dar cu trupşoru-i prăpădit şi cu sufletul zdrobit; iar cu cealaltă mână pipăind sub brâu legăturica cu cele două mii de lei. Ce tristeţe va cuprinde pe bietul părinte când va veni acasă şi-şi va găsi odorul lui, îngerul dăruit de Dumnezeu pentru sprijinul bătrâneţilor sale, fetiţa lui bolnavă din pricină că bestia de „învăţat” cu mintea îndobitocită de patima desfrâului, odată cu săvârşirea crimei pedepsită cu mai mulţi ani de închisoare, a săvârşit şi crima de îndoită omucidere pedepsită cu ocna pe viaţă, căci molipseşte pe copilă cu o boală care niciodată nu iartă. După copilă se va molipsi şi ticăloasa mamă şi nevinovatul tată şi apoi tustrei se vor pogorî în mormânt înainte de vreme şi de aici fiecare suflet va merge la locul ce şi l-a pregătit din viaţă.

Ia să-mi spuneţi acum, iubiţi cititori, ce sunt aceşti smintitori care, unul pentru bestiala poftă a dobitoceştii curvii, iar alta pentru bani, au săvârşit îngrozitoarea crimă de mai sus? Oare-s

53

creştini? Nu. Oameni? Nu. Draci? Nu. Ci mai rău şi decât dracii din iadul cel mai de jos, căci aceştia se ajută unii pe alţii pentru a face voia stăpânului lor Satana, Lucifer cel căzut din cer; iar aceşti smintiţi şi smintitori s-au ajutat unul pe altul a călca legile Dumnezeieşti şi civile şi au săvârşit o crimă îngrozitoare care numai la auzul ei se cutremură şi carnea de pe om. Iată, astfel de isprăvi fac cei ce se abat de la cunoştinţa sfântului adevăr şi se dedau patimilor ori vreau să câştige bani fără să muncească. Aceasta mă face să-mi aduc aminte de bătrânii noştri plini de înţelepciune luată din Dumnezeiasca fântână a Bisericii, care cântau cu drag tinerilor de pe atunci şi nouă, povestindu-ne pentru a le urma lor cu înţelepciune, zicând acestea:

Vrei lui Dumnezeu să-i placi,

Fapte rele să nu faci.

Fapte rele de-ai făcut,

Dumnezeu te-a părăsit.

Dracii sar într-un picior,

Căci tu faci pe voia lor;

Ei te-nvaţă la beţie,

La-nşelat şi la curvie.

Şi mai au ei o plăcere,

Ca să nu poţi face avere.

Ca să lucri nu te lasă,

Tot spre rău dracul te-apasă.

Şi te-ndeamnă tot mereu,

Să urăşti pe Dumnezeu;

Că nu-ţi dă un noroc mare,

Să trăieşti în desfătare.

Să găseşti pe nemuncite,

Bani şi holde chiar şi vite.

Bani găseşte prea uşor,

Omul vrednic, muncitor.

Nu e om acela care,

Ştie bine-n lumea mare,

Avere a-şi câştiga;

Ci, cel ce ştie a şi-o păstra.

Sfânta Scriptură povesteşte,

54

Cum că-n lumea asta este,

Este Dumnezeu şi drac.

Ei îşi au slugile lor,

Care umblă prin popor,

Să câştige oameni lor.

Vrei să ştii omu-ndrăcit?

Fă-te că ai poticnit.

Câţi vor râde atunci de tine,

Toţi au duhul rău în sine.

Cine are duh curat,

Va veni la ridicat.

Daţi la o parte şi acest tablou care cred că v-a sfâşiat inimile de durere şi pregătiţi-vă că-s gata să vă pun altul înaintea ochilor. Priviţi la răspântia aceea a mahalalei oraşului B... şi vedeţi biserica satanei (crâşma) la care se adună fel de fel de oameni pentru a-şi mai depăna aici firul vieţii, sorbind cu nesaţiu din băutura alcoolică care-i ucide pe nesimţite. Iată că dintr-un atelier ies de la lucru mai mulţi lucrători. între aceştia văd un tânăr căsătorit, cinstit şi muncitor. Trecând cu toţii prin dreptul acelui ucigaş local, ceilalţi tovarăşi invită şi pe tânărul de mai sus ca să meargă cu dânşii. Ei îi zic: „Lucrătorul care nu ia un pahar de vin, nu merită numele de om”. Tânărul le răspunde: „Eu nu vreau să cheltuiesc banii câştigaţi cu sudoare pe otrava crâşmarilor, că ştiu că această băutură este în stare a aduce pe om într-o completă mizerie trupească şi sufletească”. Vedeţi cum ceilalţi îl silesc. Iar el după ce mai face fasoane, apoi primeşte, se apropie sfios de masă, şade pe scaun, ia paharul ce i-l întind ceilalţi tovarăşi de lucru. „Ia, frate, că doar n-o crăpa dracul... ă-ă-ă-ra iacă, doar nu eşti mireasă. Femeile că-s femei şi tot beau până... dar noi bărbaţii să ajungem să ne râdă şi ele... Ia, şi hai noroc, sănătate şi câştig să ne dea Dumnezeu... ia, hai, că dacă bei şi tot mănânci, parcă nu te prea usuci”. Mai de voie, mai de silă, bietul tinerel apropie paharul de buze şi după ce gustă, abia, abia îşi ţine o strâmbătură, atât de amară este băutura aceasta. El însă se opreşte îndată şi se stăpâneşte cât poate, arătând celorlalţi că şi el este cu adevărat om; iar nu femeie. Vai! el acum pierde valoarea adevăratului om. Voinţa lui a primit o lovitură care-i va lua o parte din puterea sa.

55

A doua cădere urmează. Voinţa i se opune din ce în ce mai puţin până ce ajunge roabă şi sub puternica influenţă a poftelor josnice, slăbeşte de tot. Aşa-i. Omul tot alunecând pe panta patimii şi azi şi mâine şi poimâine ş.a.m.d. plăcerea repetându-se se face obicei. Obiceiul alimentându-se de voinţa omului se face fire şi când ajunge aici e greu, greu de tot, că obiceiul (năravul) din fire n-are lecuire. Aşa s-a întâmplat şi cu tânărul nostru. Tot ducându-se cu tovarăşii care-l fericeau, zicând: „... ăsta-i om, că ştie să bea bine şi că ăsta-i om nu fleac, ca alţii care-şi mănâncă de sub unghie ş.a.”, inteligenţa lui, din cauza deselor beţii, capătă o lovitură destul de puternică, care îi întunecă mintea. Tot corpul se simte din ce în ce mai slăbit. Diferite boli se nasc, unele după altele, sistemul nervos, pântecele, aparatul respirator, inima, toate, toate sunt atacate, unele după altele. Răul întinzându-se încet, încet, ca şi râia, este cu atât mai de temut cu cât aduce cu sine un cortegiu întreg de mizerii, unele mai rele decât altele, pentru care nu era destinat bietul om.

Veniţi şi urmăriţi mai bine cum îşi petrece viaţa cu soţia şi copilaşii săi acest căzut pradă în ghearele beţiei. Legătura sfântă cu femeia suferă o adâncă transformare. N-o mai poate iubi ca altă dată, o găseşte mai urâtă şi el nu vede că ochii i s-au împăienjenit de către dracul beţiei. îşi ceartă biata femeie, găseşte casa rău îngrijită, gospodăria plictisitoare, simte răceală, apoi dezgust pentru aceea pe care o iubea. Ea îl împiedică de a mai căra averea la biserica satanei pentru băutura aducătoare a întregului cortegiu de boli şi mizerii. El o ia la înjurături şi îndată înjurăturile fac loc loviturilor şi maltratărilor. El nu mai cunoaşte cruzimile pe care le săvârşeşte, căci nu mai vede şi nu se mai îngrijeşte decât de sticla cu băutură şi nu-şi găseşte fericirea, după plăcerea lui, decât cu paharul şi cu sticla cu alcool în mână. Copiii la rândul lor, devin victime ale patimii tatălui lor. Aud vorbe putrede, văd pilde rele în viaţa tatălui lor, care-i umplu de groază şi pe care nu îe vor putea uita niciodată. Veniţi şi vedeţi-l, cum vine nefericitul om beat, de la crâşmă. Iată-l cum merge calea şarpelui, prin apă şi prin noroi, chiuind cât îl ia gura, de se scoală toţi câinii satului stârniţi de el. Se apropie de casă, caută să deschidă uşa pe la ţâţâni şi apoi cu chiu cu vai deschizând-o se împiedică şi cade jos

56

în mijlocul casei înjurându-şi femeia că de ce i-a pus pragul în cale! Răstoarnă tot ce-i în casă şi bagă copiii în sperieţi, adoarme trântit jos pe pământ ca un dobitoc, visând draci mai mari şi mai mărunţei că vin şi-l bat. După ce se deşteaptă cere mâncare. I se pune masa de biata soţie uscată de durere şi cu ochii duşi în fundul capului şi roşii de plâns. Ah! Dragii mei cititori, ce casă mizerabilă! La această masă otrăvită se nasc batjocurile, grăirile de rău, sfezile, blestemele, nelegiuirile vrednice de osândă, batjocură şi înjurăturile de cele sfinte, bătăile, rănirile, schingiuirile, uciderile. Sărmanii şi nefericiţii copii! Uitaţi-vă şi vedeţi-i, cum fug toţi ca puii de potârniche, de tatăl lor! Uitaţi-vă şi vedeţi-i cum fug tremurând pentru ca să se ascundă în dulap ori pe sub pat de unde, cuprinşi de frică, privesc înecându-se într-un plâns înăbuşit de suspine, la scandalurile şi bătăile din casa lor părintească. Dar ceea ce-i mai grozav, gândiţi-vă, dragii mei cititori, că pe aceşti copii poate să-i cuprindă spaima care să-i urmărească şi să-i prigonească cu felurite slăbiciuni târându-i până la mormânt, împresuraţi de cele mai grele suferinţe. Dar ce să ne mai uităm în viitorul acestei familii nefericite! Uitaţi-vă şi vedeţi-l pe blândul soţ de altă dată, cum se repede acum ca o fiară sălbatică şi-şi loveşte femeia fără de nici o milă. A umplut-o de sânge şi iat-o cum abia scăpată din ghearele fiarei cu chip omenesc, hărtănită ca vai de ea, cu părul jumulit, cu hainele sfâşiate şi cu corpul însângerat, fuge, cerşind milă de la vecini, pentru a o adăposti în casele lor şi a o scăpa de furia bărbatului său. Copiii scapă şi ei din casă şi se ascund prin buruieni, după garduri, ori prin coteţul porcilor şi al găinilor; pe când ticălosul tată se cufundă tot mai mult în prăpastia beţiei şi îşi pierde toate: avere, cinste, sănătate, înţelepciune, gospodărie, familie, suflet, raiul şi în sfârşit tot, tot, pierde şi moşteneşte aici dispreţul tuturor concetăţenilor lui; iar dincolo de mormânt osânda veşnică, viermele neadormit şi focul cel nestins. Iată, priviţi şi vedeţi că în gospodăria lui e o deplină mizerie, toate se ruinează. N-are lemne de încălzit, nici alimente ca să mănânce. Copilaşii lui goi, după ce se adună de pe unde-s risipiţi, stau lângă mama lor care friptă de mila lor vine acasă, cer în gura mare mâncare, căci mor de frig şi de foame. Nefericita mamă stă pe loc copleşită de gânduri în mijlocul acelei

57

sărăcii complete, neştiind ce să facă şi cum să-i împace. Tatăl neavând ce mai vinde pentru ca să bea, se duce să fure şi cu banii furaţi se duce la biserica şi popa satanicesc (crâşma şi crâşmarul) ca să bea. Iată că acolo găseşte un tovarăş ca şi el, tâmpit de băutură, se iau la ceartă amândoi, şi-i dă o lovitură mortală. Iată o familie întreagă în doliu. O văduvă şi o droaie de copii despuiaţi şi muritori de foame, rămân pe drumuri, căci casa şi pământul s-au dus pe blestemata băutură. Vinovatul este închis, însă nu stă mult în temniţă căci în ţările noastre civilizate, legile civile autorizează omorul cu condiţia ca ucigaşul să fi avut grijă mai întâi a se îmbăta, căci orice face la beţie e mai puţin pedepsit, mai ales dacă are bani să dea în toate părţile. Mult mai bine era în vremurile vechi, căci legile erau mult mai drepte. Ele pedepseau pe astfel de oameni de două ori: mai întâi pentru beţie şi apoi pentru omor. Eu cred că niciodată nu putem ajunge la stârpirea acestei patimi care sapă fulgerător la temelia Bisericii şi a ţării, decât atunci când individul beat va fi bătut în public, împreună cu bolile de crâşmari, care sug ca lipitorile toată vlaga pătimaşilor beţivi, sau cu acei ce i-au dat ultimul pahar de băutură. Dar lipitorile şi mizerabilii aceştia de crâşmari care nu mai au nici un Dumnezeu şi zi sfântă pe care s-o serbeze şi ei creştineşte, care despoaie şi îndobitocesc pe bieţii oameni, cu toate că ei au cinste de crâşmari foarte buni, pentru că-şi plătesc regulat patenta către stat, totuşi înaintea celor ce au ochi de văzut şi minte de a judeca sănătos, rămân ucigaşii poporului pătimaş. Ei! Acum ce s-ar alege de copiii celui ce şi-a dat sufletul în ghearele dracului beţiei?⁴⁷ Vai de dânşii! Copiii aceştia ai lui nu-s copii. Goi, desculţi şi flămânzi, slabi, bolnavi şi neîngrijiţi, neînvăţaţi, trişti şi chinuiţi se uită cu jale la copiii oamenilor cumsecade şi necăzuţi în beţie şi printre suspinele scoase din fragedele şi slăbitele lor piepturi, abia, abia îi auzim că bocesc zicând:

Crâşmă, crâşmă şi iar crâşmă,

Tu furi oaia de la stână,

Şi viţelul de sub vacă,

Şi ne laşi casa săracă.

Tu aduci rele şi nevoi,

47 Pilde 23,19-34; Ioan 8, 34-35, 8; 1 Cor. 10, 20-23; 6, 9-10; Apc. 2, 8.

58

Ura, pizma între noi; în procese pe mulţi duci, în temniţe şi la furci,

Iar pe alţii scoţi din ţară,

Le faci neamul de ocară;

Copii flămânzi, golăşei,

Plâng cerşind ca vai de ei.

De te-ar bate Dumnezeu,

Crâşmă, birt, ori făgădău;

Spirtul ardă-ţi nu se stingă Singur diavolul să-l plângă.

Ascultaţi şi luaţi aminte şi la frumoasele cântece cu învăţături sănătoase ce vin dinspre Schitul Frumoasa, de la poporul păstorit de vrednicul păstor, preotul Th. Nalboc:

Cântaţi fetelor cântaţi,

Pe beţiv nu-l însuraţi,

Căci beţivul cere-avere,

Şi te ia fără plăcere.

Când averea ţi-a mâncat,

Te-alungă cu capul spart;

Şi cu corpul hărtănit,

De nebunitul de spirt.

Ascultaţi şi mărturisirea unui om nefericit cuprins de dracul beţiei, găsită în buzunarul hainei lui, după ce s-a spânzurat: „Iată-mă şi între pereţii umezi şi mucegăiţi ai puşcăriei! Iată-mă ucigaş! Ah! unde m-aduse rachiul!?Tată, tată, tu m-ainefericit! Ai crezut că mă bucuri, făcându-mă de mic tovarăşul tău pe ţoiul de rachiu!? Cum nu mă înţelepţii, când, în acea noapte de Crăciun, te găsii îngheţat în şanţ, după ce ieşiseşi beat de la cârciumă?

Parcă mă văd mic. Mă duceam la cârciumă după tata, să-l aduc acasă. El mă lua pe genunchi şi mă îndopa cu rachiu. După ce-mi sfârşii şcoala mă făcui cojocar. Munceam cu tragere de inimă, dar beam tot ce câştigam. Mai târziu, ajunsei să mă satur de lucru. începui să fac datorii. Aveam certuri cu cârciumarii. Mă băteam cu lumea şi mâncam bătaie. Mai întotdeauna, mă trezeam din beţie la închisoarea primăriei. Ajunsei un trântor. Trăiam din munca soţiei mele. De multe ori, îi furam ce agonisea şi

59

ea şi mă duceam de mă îmbătam. Când nu-i găseam banii, o luam la bătaie, ca să mi-i dea singură. într-o zi nu mai avu ce să-mi dea. Crezând că mă minte, mă înfuriai şi o înhăţai de păr, o tăvălii pe jos şi-i strivii capul cu tocul cizmei. Iată unde m-a dus rachiul: eu în puşcărie; nevasta în mormânt; copiii pe drumuri! Trebuie să-mi fac seama; nu mai pot trăi! Nemernic am fost toată viaţa mea şi nemernic am să mor!

Fraţilor! dacă aţi luat drumul pierzării, opriţi-vă cât mai e vreme. Pilda mea să vă fie de învăţătură. Spargeţi sticla cu otravă amăgitoare. Rachiul e sângele satanei şi cine-l va bea, va ajunge unde-am ajuns eu! Cârciumari! Grele păcate apasă sufletul vostru şi grea va fi pedeapsa pe care o veţi căpăta când va veni vremea de apoi”.

Aceste rânduri au fost găsite în buzunarul unui ocnaş, care şi-a făcut seama spânzurându-se de gratia unei ferestre a celulei în care fusese închis.

Cine are ochi de văzut, să vadă! Cine are urechi de auzit, să audă!!!

SANDU

de Petre Dulfu

Pentr-un ţoi când n-avea banul, îşi dădea zălog sumanul. Pentr-un chil, când a-nsetat, Sufletul şi l-ar fi dat.

De la crâşmă toţi plecară,

Numai el mai stă; şi-i seară...

A plecat şi el acum, Cumpănindu-se pe drum. Merge... pân-la crucea-naltă;

Iar la cruce... buf! în baltă...

S-a sculat cu mare greu... Mergând la căminul său.

Soaţa-i zice:

60

- „Arz-o focul!

Crâşma ţi-o mâncat norocul!” Dânsu-i bate din picior!

- „Nu vorbi... că te omor!...”

Ea mi-l roagă:

- „Hai la masă!”

El o ia de păr prin casă.

Copilaşii... sar ţipând,

El le cară pumni, la rând.

- „Vai!... păgânul... mi-i sugrumă!...”

- „Ce?... Mai na şi ţie, ciumă!...”

Apoi cade jos turtit;

Somn adânc l-a copleşit.

Dimineaţa o arsură,

Foc îi sunt: şi piept şi gură.

Ca să-i treac-al setei jar,

Pleacă-n sat la crâşmă iar... într-o noapte viscoloasă,

Geaba l-aşteptau acasă...

Către ziuă l-au găsit într-un şanţ, înţepenit!...

CHIVA

de Petre Dulfu

- „Casa ţi-e nemăturată,

Tu, la crâşmă ziua toată; Noaptea peste sat se lasă,

Chivo, n-ai să vii acasă?”

- „Viu, numai să beau, bărbate, Un pahar şi jumătate,

Şi-ncă patru şi vreo nouă,

Şi vreo douăzeci şi două!” „Cânepa-i nemeliţată,

Furca-n pod zace-aruncată,

61

Fusu-n tindă, prin unghere...

Ce ai tu de gând, muiere?”

- „Cânepii, sămânţa-i piară!

Vii dă Doamne, multe-n ţară!

Furcă, fus... măbagă-n boală,

Vinul vechi, din morţi mă scoală!”

- „Pruncul cel mic ţipă-n faşă,

Cei mari n-au pe ei cămaşă;

Acu-n ladă rugineşte...

Spune-mi, faţa nu-ţi roşeşte?”

- „Duce-s-ar în iad la dracul,

Cei ce născocit-au acul!

Cei ce fac rachiu de prune Aibă veşnic zile bune!”

- „Boi şi vaci din bătătură,

Ni s-au dus pe băutură.

Chivo!... vrei să n-avem pâine?

Cerşetori să fim: azi, mâine?...

- „Ce-o fi mâine, Domnul ştie;

Astăzi fac ce-mi place mie;

Grijile-ncreţesc obrazul...

Ţuică!... tu-mi alungi necazul!”

Astfel glăsuieşte Chiva,

Lenevoasa şi beţiva.

Râd cei dimprejur; se-nchină;

Iar bărbatul trist, suspină:

- „Aoleo! Tu, Doamne Sfinte!

Când femeia n-are minte,

S-o îngădui cum îţi vine?

Pentru ce n-o iei mai bine?”

Ei, dragii mei privitori şi ascultători, după ce aţi văzut tabloul vieţii acesteia nefericite şi a nefericitelor familii căzute în prăpastia pierzării din cauza beţiei şi aţi ascultat cântecele de mai sus, vin să vă întreb: Ce viitor or să mai aibă aceşti copii? Unul singur: Au să alunece pe povârnişul hoţiei şi să moară în ocnă sau în spital. Hai, iubiţilor, acum şi să ne întrebăm cu smintitorii care au tras pe bietul tânăr în biserica satanei şi să le zicem: „Cine a aruncat

62

în prăpastia pierzării trupeşti şi sufleteşti pe acea familie care mai înainte trăia în fericire? Au nu voi, smintitorilor, care aţi tras pe bietul tânăr în biserica satanei de la tejghea? Apoi, dacă voi sunteţi vinovaţi de atâtea crime ce au avut loc în urma laţului diavolesc, format din voi, cu care satana a tras pe acea familie fericită în iadul vremelnic şi veşnic, pentru ce mai cârtiţi, strâmbând din nas şi umflându-vă asupră-mi de zavistie, când eu vă spun adevărul, zicându-vă că sunteţi mai răi şi decât dracii. Dacă veţi lua seama bine la aceasta, tot acest adevăr are să vă spună şi vitele beţivilor care gem în timpul iernii, degerând de ger în zăpadă, dinaintea cârciumilor, pe când stăpânul lor nemilostiv, tras de voi în cursa diavolului, sta cu glaja de rachiu ori vin dinainte, nepăsându-i de ele că pier de ger. Când văd acestea care se întâmplă foarte des, vin şi eu în mijlocul acestora care-s răscumpăraţi cu sângele Dumnezeiescului Miel şi cu ajutorul organelor însufleţite pe care mi le-a dăruit Domnul spre a lucra în scopul sfânt al mântuirii fraţilor mei de un sânge şi de o lege şi cânt la urechile celor ce vor să-mi dea ascultare, cântecul nefericiţilor smintiţi şi smintitori care slujesc diavolului.

Aşa scrie la gazete Ba chiar şi la monitor Căci avem dreptul cu toţii Şi boier şi muncitor.

Prin gazete ne mai spune,

C-avem constituţiune;

Fie bine, fie rău;

Ştie numai Dumnezeu.

Noi ţăranii de la ţară,

Ziua, noaptea greu muncim.

Muncim greu iarnă şi vară,

La crâşmari să tot plătim.

Bucuria era mare,

Când de cei mari s-a votat;

Ca în orice sărbătoare,

Crâşma să fie încuiată.

Legea-i scrisă pe hârtie,

Crâşmarii se îndârjesc;

63

Vând oricând în prăvălie,

Ţara ne-o batjocoresc.

Noi ţăranii de la munte,

Vai de noi cum am ajuns,

N-avem nici păsări prin curte Nici mălai n-avem de-ajuns.

Căci crâşmarii-n sat la noi,

La prăpastie ne-mping Sunt ca nişte lipitori,

Căci tot sângele ni-l sug.

Ş-apoi şi-unii din primari Din jandarmi şi pădurari,

Ne tot trag la cârciumari,

Pân-ne beau şi-ultimul ban.

Cineva dacă cârteşte Atunci ei îl prigoneşte;

Şi bietul ţăran la noi,

Dă ca racul înapoi.

Eu de-acei crâşmari nu zic,

Care legea şi-o păzesc,

Şi iubesc pe Dumnezeu,

Păzindu-se a face rău.

Ci de-acei ce-adeseori,

Vând mereu în sărbători,

Ori bagă scripcari să cânte,

Pe cei proşti să-i înfierbânte.

Ţiganii-i joacă pe toţi,

Ca pe urşii prinşi prin munţi Dar ştim că nici urşii toţi,

Nu joacă după netoţi.

După cum păţesc creştinii,

Pe care-i joacă ţiganii,

Fac din ei chiar idolatri,

Zvârlindu-i în iad de vii.

Ah! Voi coade de topor!

Unealta străinilor;

Cum cu toţii v-adunaţi,

64

Pe român să-l despuiaţi. Nu vă ierte Dumnezeu, Căci faceţi aşa un rău, Dintr-o ţară românească, Faceţi ţară păgânească. Voi ce vă numiţi creştini, Sunteţi mai răi ca păgâni, Cu băuturi şi cu spirt,

Pe mulţi fraţi aţi prăpădit. Veniţi fraţi şi m-ascultaţi, De cuvântul ce vi-l spun, Deschideţi urechea toţi, La-ntrebarea ce v-o pun. Unde-şi are cuib mânia? Pizma, ura şi urgia? Unde-i învăţătura rea?

Şi-a păcatului perdea? Care ochi-mpăienjenesc, Şi mintea o-mbrobodesc, Unde se fac sfaturi rele? Omoruri, procese grele? între fraţi şi învăţaţi, între săraci şi bogaţi,

Unde cloceşte minciuna? Ce-ntunecă toată lumea? Toate acestea fraţilor, îşi au cuibul, vatra lor, Colo-n vatra satului, Biserica dracului.

Aci toate acestea-l prind, Pe om şi viaţa i-o pierd, îl despart de Dumnezeu, Şi-l aruncă în chin greu. Cine din omul frumos, îţi arată un răpănos?

Şi dintr-un om gospodar, îţi dă în faţă un flecar!

65

Ce şi-a pierdut minţile,

Şi îi curge zdrenţele,

Cine aduce pe lume,

Boli câte nu se pot spune?

Mizerii şi nebunii,

La bătrâni şi la copii,

Cin-samănă în omenire,

La toţi atâta prostie?

Şi pe mai toţi oamenii, îi pogoară în iad de vii,

Cine face pe pătimaşi,

Şi pe bieţii copilaşi?

La beţie precum zic,

La fel cu-l1 epileptic,

Sau cu cel mai îndrăcit,

Om de diavolul muncit.

C-unul şi-altul se clăteşte,

Ochi-i se-mpăienjeneşte,

Cad şi-unul şi altul pe jos,

Se fac lumii de ponos,

Scot atunci din gură bale,

Ori unde-i găseşte în cale,

Unul şi-altul bat pământul,

Cu picioare, mâini şi capul.

Ba încă pe beţiv îl face,

A trăncăni ş-a nu tace,

Ajunge la toţi de râs,

Nu ca îndrăcitul de plâns.

Cine-l brânceşte la rău,

Pân-ce-şi dă sufletul său? în urmă-n ghearele satanei, într-un şanţ făr-de lumânare.

Lângă gard ori în vreo baltă De unde-l trage la plată, în flacăra iadului,

Unde în veci e chinul lui.

Cine-l face ticălos,

66

Şi la toţi năbădăios?

Cine-l face ucigaş,

De soţie, copilaşi?

Că-n loc de a le da mâncare Le dă bâte pe spinare,

De îi bagă în sperieţi,

Pe soţie şi băieţi.

Cine-l trimite prin sat,

Să umble ca un turbat?

După ochii alteia, înşelând soţia sa?

Dând averea alor săi, Curvelor făr’ căpătâi, iar pe ai săi îi las-să moară în mizerie şi boală!

Ucigaşul de crâşmar,

Ce de suflet n-are habar,

El predică-n crâşma lui, N-ascultaţi de sfatul popii. Cine vrea ca să trăiască,

Să bea şi să chefuiască,

C-atât e al omului, în toată viaţa lui.

Iar după ce vom muri,

Tot la biserică-om fi,

Cu minciuni, sfaturi drăceşti, Buimăceşte pe cei proşti.

El bagă boală în trup Şi le ia câştigu-n schimb,

Le dă în schimb de avere, Mizerie şi durere.

Iar în locul banului,

Pieirea sufletului,

Alcoolul ucigător,

Al vieţii tuturor.

După ce v-am arătat,

Vedeţi să nu fiţi vânat.

67

în tejgheaua crâşmarului,

Lipitoarea satului.

De vreţi să fiţi mântuiţi,

De crâşmă să vă feriţi,

Ca de-un şarpe otrăvitor,

De suflete pierzător.

Aşa-i că-i drept când eu am zis smintitorilor, că slujba diavolului o împlinesc ei, lăsându-l pe acesta să se odihnească de multe ori? Da, da smintitorilor, diavolul din început a fost ucigaş de oameni prin el însuşi; dar acum el omoară sufletele şi le trage în iad prin voi. Voi sunteţi instrumentele lui de pierdut suflete, voi care-l urmaţi, voi care urmăriţi şi îndepliniţi cu exactitate planurile cele mai infernale, pe care el vi le insuflă, voi care deveniţi ispititori în locul lui, voi sunteţi ucigaşii sufletelor, jertfind aceste victime nefericite patimilor şi plăcerilor voastre. „El a fost ucigător de oameni din început”, şi voi după pofta lui, după cum zice înfruntându-vă, proorocul şi împăratul David: „Jertfiţi pe fiii şi fetele voastre dracilor”, beţiei, jocurilor, curviei etc.”...

După cât văd, mi se pare că iar v-am atins şi o, de ar da bunul Dumnezeu ca atingerea cuvintelor acestora să vă fie de folos şi spre tămăduirea de boala aceasta a patimilor ce v-au cuprins. Şi acum vin a mă cuceri frăţiilor voastre, eu mai micul tuturor şi vă zic rugându-vă: Chiar de mă socotiţi nebun totuşi măcar aşa primiţi-mă, să vă aduc înainte ceea ce am, din care frăţiile voastre ca nişte înţelepţi ceea ce este bun opriţi, iar ce găsiţi rău după o judecată mai matură lepădaţi şi mai îngăduiţi-mă puţin să vă cânt aici la ureche acest sfat creştinesc.

Sfat creştinesc

Mă trudesc mă necăjesc,

Pe creştini să-i sfătuiesc;

Cu vorbe şi poezii,

Să dau sfat şi la copii.

Să se păzească de rău,

Căci îi bate Dumnezeu,

Crâşmele să nu le umple

68

La biserică să umble.

Fetele să se păzească Ca să nu se mai mândrească Feţele să nu-şi pudreze, Buzele să nu-şi rujeze în lume să nu s-arate,

Spoite şi-nzorzonate.

Portul nostru să-l păstreze, Şi să nu se mai flateze.

Cu acea maimuţăreală, Socotind că-i procopseală A fi astăzi de model, Artistelor din hotel.

Flăcăii să se îngrijească,

Să se mai înţelepţească.

Să lase jocul şi crâşma, Necredinţa, hula, gluma.

Să nu se mai fudulească, Legea sfântă să-şi păzească; Cei de sus să se silească, Dreptatea să o iubească. Vicleniile dispară Şi minciunile din ţară Dar-ar Dumnezeu o moarte Să moară curvele toate.

Să nu strice tineretul,

Ziua, noaptea cu tabietul, Crâşmele tot înşirând Dreptul fraţilor răpind. Fiindcă tot răul din ţară Vine de la cei de-afară;

Şi de la cei ce-i-nconjor,

Şi se fac cozi de topor.

Ei Biserica distrug,

Şi-n prăpastie ne-mping. Zicând că „nu-i Dumnezeu”, Dau loc la tot ce e rău.

69

La Biserică nu vin,

Crezul nu-l mai ştiu deplin.

„Tatăl nostru” nu-nţeleg,

Nici poruncile din lege.

Din păcat nu vor să iasă,

Dar nici pe alţii nu-i lasă,

Te deşteaptă deci, creştine,

Nu lăsa de azi pe mâine,

Legea să-ţi calce-n picioare,

Eretici şi alte boale,

Ah! creştini nepăsători,

Ce jucaţi la sărbători?!

Voi goneaţi peste hotare,

Toate liftele barbare.

Dar azi îi băgaţi în sân,

Pentr-un păhăruţ cu vin.

Vă lăsaţi cu zi cu noapte,

Sclavii lor până la moarte, în loc ca să-ţi vezi grădina,

C-a umplut-o pălămida;

Bei alături cu străinul Făr-a şti că tu dai vinul, încrede-te-n Dumnezeu,

Iar nu în omul cel rău,

Vezi de sac cât e rotund,

Nu când ajunge la fund.

Dar amar şi slăbiciune,

Ceva bun eu de le-aş spune Ne-ncetat îs pomenit,

Zicând c-am înnebunit.

Mari duşmani mi-am câştigat Căci le spun adevărat Tinerii rău se fălesc,

Pe bătrâni nu-i mai cinstesc.

Cei ce urăsc pe bătrâni,

Fi-vor urâţi şi de câini.

Cine sfatu-mi va urma,

70

Domnul îi va mângâia.

După ce v-am cântat acestea, ca din partea Aceluia căruia eu netrebnica slugă a Lui mă trudesc a-i sluji măcar aşa după slabele mele puteri, cu maica noastră duhovnicească care ne-a născut din apă şi din Duh Sfânt, vin să vă zic: „Cel ce este neînţelept să se abată pe la mine şi cei lipsiţi de înţelepciune ascultaţi ce vă zice Domnul: Veniţi de mâncaţi pâinea mea şi beţi vinul care l-am dres vouă. Lăsaţi neînţelepciunea şi veţi fi vii, ca în veac să împărăţiţi şi căutaţi înţelepciunea ca să trăiţi şi vă îndreptaţi mintea întru cunoştinţă. Cel ce învaţă pe cei răi îşi ia lui ocară şi cel ce ceartă pe cel necurat se ocărăşte pe sine, că certările pentru cel necurat sunt răni lui. Nu mustra pe cei răi ca să nu te urască, mustră pe cel înţelept şi te va iubi pe tine. Dă pricină înţeleptului şi mai înţelept va fi, adauge dreptului şi va adauge a primi...

„începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu şi sfatul sfinţilor priceperea; iar a cunoaşte legea este a cugetului bun. Că într-acest chip multă vreme vei trăi şi se vor adauge ţie anii vieţii tale (viaţa veşnică). Fiule de vei fi înţelept ţie vei fi înţelept şi vecinilor tăi; iar de vei fi rău, numai tu singur vei lua cele rele. Fiul învăţat, înţelept va fi şi pe cel neînvăţat slugă-l va avea. Cel ce se reazemă de minciuni, acela paşte vânturile şi goneşte păsări zburătoare, că şi-a părăsit căile sale şi a rătăcit din cărările agonisii sale şi umblă prin pustie fără de apă şi prin pământ desfătat întru sete şi adună cu mâinile nerodire” (Pilde 9,4-12). Aşadar, după cum v-am zis mai sus, neuitându-vă la ceea ce sunt eu după gura lumii acesteia deşarte, frăţiile voastre: „Lepădând toată răutatea şi tot vicleşugul şi făţărniciile şi pizmele şi toate clevetirile, ca nişte prunci de curând născuţi, să iubiţi laptele cel cuvântător (învăţătura Domnului) şi fără de vicleşug, ca printr-însul să creşteţi spre mântuire...” (1 Petru 2,1-12).

Coada balaurului apocaliptic

Sminteala

III. Sminteala este un păcat împotriva Duhului Sfânt, pentru că atacă direct dragostea sfântă şi Duhul Sfânt este însăşi dragostea care mângâie pe fiii Bisericii Ortodoxe. Dacă tâlharul despoaie pe aproapele său de un bun trecător, dacă zavistnicul prin grăirea de rău omoară cinstea concetăţeanului său, în sfârşit dacă un rău servici face ca aproapele să-şi piardă creditul său, atât material cât şi moral şi după învăţătura Sfintei noastre Biserici nu se poate ierta până nu va da înapoi, ori lucru furat, ori cinstea ce a răpit-o despuind pe aproapele său; cum va fi iertat smintitorul care lucrează la ruina mântuirii veşnice, atât a aproapelui şi a Bisericii cât şi la a sa? Nu, nu, strigă învăţăcelul cel iubit al Domnului Iisus Hristos, o răutate aşa de mare nu poate fi în cel ce-şi iubeşte pe fratele său: „Cel ce-şi iubeşte pe fratele său, în lumină petrece şi sminteală întru dânsul nu este” (Ioan 2, 10). Dacă ura nu te lasă, pentru cine ştie ce motive, ca să iubeşti pe aproapele ca însuţi pe tine⁴⁸, ai către dânsul măcar dragoste mijlocie, pentru ca să iei aminte să nu-i cauzezi o pagubă veşnică prin sminteala ta. Răzbună-te asupra bunurilor şi a persoanei sale, dacă răutatea te-a cuprins aşa de mult, dar cruţă-i viaţa, îţi zic şi eu după cum Dumnezeu îi zicea lui satana când i-a dat voie să-l ispitească pe

48 Mt. 19,19; 22,38-39; Lev. 19,18; 13, 9; Gal. 5,14; Iac. 2, 8; Mc. 12,33; 1 împ. 15, 22; Osia 6, 6; Mih. 6, 6-8.

₇₂

Iov: „Numai de sufletul lui să nu te atingi” (Iov 2,6). Dumnezeu prin această poruncă oprea pe satana să-i răpească viaţa vremelnică. Acum vin şi eu în locul lui Hristos şi vă zic cu Apostolul: „Rogu-vă în locul lui Hristos împăcaţi-vă cu Dumnezeu „(2 Cor. 5, 10), pentru a zice oricărui păcătos smintitor: „Smintitorilor, dacă fratele vostru a avut nefericirea să-şi atragă asupra-şi ura voastră, faceţi-i orice altă nedreptate care vă va plăcea, numai nu mergeţi cu răzbunarea până acolo, încât să-i risipiţi o viaţă spirituală şi nemuritoare.

Faceţi-i mii de supărări, procuraţi-i mii de încurcături, cum vă insuflă satana, tulburaţi-i odihna, fiţi prigonitorii lui, dar fie-vă milă măcar de sufletul lui, respectaţi-i cel puţin sufletul, nu atentaţi la conştiinţa şi mântuirea sa. „Numai de sufletul lui să nu vă atingeţi”. Dacă satana a ascultat pe Dumnezeu şi nu s-a atins de viaţa dreptului Iov, apoi rămâneţi şi voi măcar aici, ca satana, şi nu vă atingeţi de sufletul fratelui, care-i răscumpărat cu sângele cel nepreţuit al Mielului lui Dumnezeu. Opriţi-vă aici cu răutatea ce izvorăşte din ura voastră, nu vă faceţi mai răi decât însuşi satana, prin călcarea Dumnezeiescului cuvânt ce vă zice: „De sufletul lui să nu vă atingeţi”... căci e: „Vai lumii pentru sminteli; însă mai vai de aceia prin care vin smintelile”. Aşadar, de aici urmează că cel ce nu se mai opreşte a sminti pe fratele său, acela nu preţuieşte deloc virtutea cea mai înaltă a „dragostei fără de care orice om este nimic”. „De-aş avea... şi aş face orice bine... iar dragoste nu am, nimica nu sunt”⁴⁹. Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu zice: „Cel ce nu mă iubeşte pe Mine, cuvintele Mele nu le păzeşte”⁵⁰; iar Apostolul Pavel în întâia Epistolă către Corinteni⁵¹ ne arată că aceştia sunt despărţiţi cu trup şi suflet de la Dumnezeu, fiind tăiaţi de la Biserica lui Hristos cu sabia ascuţită de amândouă părţile a anatemei, zicând: „Cel ce nu iubeşte pe Domnul nostru Iisus Hristos să fie anatema”.

Iată dar că cel ce n-are dragoste, acela nu păzeşte cuvântul Mântuitorului ce zice: „Poruncă nouă dau vouă, să vă iubiţi unii pe alţii... şi întru aceasta va cunoaşte lumea că sunteţi ucenici ai Mei, de vă veţi iubi unii pe alţii”⁵². Neavând această dragoste, nelegiuitul

⁴⁹ 1 Cor. 13,1-7.

⁵⁰ Ioani4,24.

⁵¹ iCor. 16,22.

52 Ioan 13,34-35; 15,12-17.

73

smintitor se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu prin aceasta, nu numai ca omorâtorul fratelui său; ci şi al dragostei care este însuşi Dumnezeu, (1 Ioan 4,16) „căci tot cel ce urăşte pe fratele său, ucigător de oameni este” (1 Ioan 3,15). Vai şi câţi oameni de aceştia „ucigaşi” nu avem în veacul acesta al spoielii civilizaţiei moderne? Oameni destrăbălaţi şi nesimţitori faţă de osânda fraţilor lor, care departe de a fi atinşi de milă pentru pierderea unui suflet, împotrivindu-se Dumnezeieştilor legi, cu aşa ceva, lucrează cu o chibzuinţă diavolească, căutând căile şi ocaziile pentru pierzarea sufletelor şi apoi se fălesc înaintea lumii, ca şi dracii înaintea tartorului lor, că şi-au ajuns scopul lor infernal. E, e!, Răspundeţi-mi, iubiţilor cititori, există oare vreun vrăjmaş mai crud decât smintitorul? Sau să vorbim mai simplu există vreo crimă mai insultătoare pentru Mângâietorul Duh Sfânt şi pentru Harul său?

IV. Să trecem acum la a patra faţă a păcatului smintelilor. Sminteala este un păcat diametral opus mântuirii ce se câştigă prin Biserica Domnului nostru Iisus Hristos (F. Ap. 9,4) căci pe când Iisus Hristos a venit în lume în calitate de Mântuitor să caute şi să mântuiască pe cel pierdut: „Că a venit Fiul Omului să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Lc. 19,10), fiul pierzării şi al nedreptăţii, care după Tertulian şi după dreapta raţiune a judecăţilor mature este însuşi omul smintitor, vine şi lucrează după şoapta satanei din iadul cel mai de jos, să osândească şi să piardă prin smintelile sale pe cel ce a fost răscumpărat. în aceasta mai cu seamă a văzut, marele luminător al neamurilor, Pavel Apostolul, grozăvia bolii de moarte a smintelilor. Pe aceasta se întemeiază mustrarea mişcătoare de suflet şi vie pe care a făcut-o Corintenilor, când le spunea să renunţe la unele obiceiuri de care erau înlănţuiţi şi de care fraţii mai slabi în credinţă se sminteau. „Sunt unii slabi între voi le zicea el lor-şi libertatea de care vă folosiţi voi este pentru dânşii prilej de cădere” (1 Cor. 8,9). Oare nu ştiţi că slabii aceştia, cărora purtarea voastră le este spre sminteală, sunt oameni şi încă oameni credincioşi, pentru care Hristos a murit? Nu ştiţi voi că smintindu-i şi pierzându-i prin pilda rea a vieţii voastre, voi distrugeţi în el cel puţin meritul şi roadele morţii unui Dumnezeu? Aşadar zice apostolul să fi suferit Iisus Hristos în zadar pentru dânşii? Tot aşa zic şi eu luminătorilor poporului care frecventează biserica satanei

₇₄

(crâşma); voi care trebuie să întăriţi pe cei slabi în credinţă şi să-i înţelepţiţi, dându-le apa cea vie a Dumnezeiescului adevăr, voi prin libertatea voastră contra Dumnezeieştilor Scripturi şi a canoanelor Sfinţilor Părinţi, prin purtarea voastră, aduceţi sminteală celor neputincioşi. Că de te va vedea cineva pe tine, cel ce ai cunoştinţa binelui şi a răului, şezând în crâşmă, au nu ştiinţa lui slabă fiind se va întări să meargă mereu acolo, în acea casă diavolească? Şi aşa, pentru slobozenia ta, care ai cunoştinţă şi eşti ca ochi al poporului, va pieri fratele tău, pentru care Hristos a murit; iar cuvântările tale ţinute poate cu mult foc înaintea lor, contra beţiei sau altor patimi, vor rămânea ca nişte basme băbeşti fără de nici un efect. „Şi aşa greşim împotriva fraţilor şi bătând ştiinţa lor cea neputincioasă, împotriva lui Hristos greşiţi”⁵³. Dragostea de care erau cuprinşi corintenii, pentru Iisus Hristos, i-a silit ca să se stăpânească, pentru a nu-şi mai atrage mustrarea bine meritată „de vrăjmaşi ai crucii lui Hristos”. Pătrunşi de cuvintele Apostolului, corintenii au părăsit fără întârziere anumite obiceiuri, care le aveau spre sminteala fraţilor celor slabi, la care ei ţineau foarte mult, că de erau moştenite de la moşii şi strămoşii lor, şi se simţeau datori a le urma şi a le păstra cu sfinţenie.

Oricine aş fi eu, iubiţi cititori, călugăr neînvăţat, neînţelept (2 Cor. 11), nebun⁵⁴, voi fi având dreptul ori nu... de a reproşa astăzi pentru smintelile ce se fac de unii din noi, care ar trebui să fie lumină, aceasta să nu vă smintească de a nu asculta de adevăr, ci să ne depărtăm de libertatea aceasta care ne înjugă într-un jug cu necredincioşii⁵⁵. „Căci nu putem bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu putem fi părtaşi mesei Domnului şi mesei dracilor”⁵⁶. Să ne păzim de această libertate primejdioasă şi condamnabilă la osânda veşnică, pentru că noi tragem, prin purtarea noastră, sufletele la mântuire, ori la pierzare, după cum trage soarele după sine toate planetele din jurul său. Mai înainte de a găsi aici o pricină de a mă osândi, judecaţi şi vedeţi câtă deosebire este între ceea ce se lucrează în Biserica lui Dumnezeu şi în biserica satanei. în Biserica lui Dumnezeu ne rugăm unii pentru alţii ca să ne izbăvească

⁵³ 1 Cor. 8, 9-12.

⁵⁴ 1 Cor. 1,18-29.

⁵⁵ 2 Cor. 6,14-18.

⁵⁶ 1 Cor. 10,21.

75

de cel rău (diavolul); iar în biserica satanei, creştinii, falşii creştini, se dau dracului unii pe alţii. în Biserică ne rugăm şi dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate, iar în crâşmă, vai, ce orbire! Se înjură tot ce-i sfânt şi chiar Prea Sfânt numele Dumnezeului celui Prea înalt. în Biserică auzi sfaturi de suflet folositoare şi conducătoare la viaţa veşnică, iar în crâşmă auzi vorbe putrede, cântece sataniceşti, jocuri, sfaturi şi pilde de viaţă destrăbălată plină de duhoarea patimilor care îmbrâncesc pe cei slabi şi necunoscători de cursele satanei în prăpastia pierzării vremelnice şi veşnice. Lăsaţi, vă rog, drumul acesta larg al libertăţii, care vă duce la pierzare sigură. Ia socotiţi bine, vă rog iarăşi, de câte ori prin libertatea criminală ce v-aţi luat, pe care vă era uşor să o părăsiţi, n-aţi rănit conştiinţele şi împărtăşit moarte unor suflete bolnave pentru care Dumnezeu-Omul şi-a dat viaţa? Şi acum adevărat este ceea ce a zis Sf. Ioan Evanghelistul în prima sa epistolă (1 Ioan 2, 18) „că în lume sunt mulţi antihrişti...”„şi acum mulţi antihrişti s-au făcut”. Pentru ce? Pentru că lumea este plină de creştini nevrednici, care prin pildele lor rele, pline de sminteală, prăpădesc opera lui Iisus Hristos şi nimicesc preţul răscumpărării sale adorabile. La câţi inşi din cei care citesc, ori mă ascultă, nu se pot aplica aceste cuvinte ale apostolului, ori să zic mai bine acestui blestem? „Şi acum mulţi antihrişti s-au făcut”. Câţi antihrişti nu sunt astăzi în mijlocul creştinismului şi aceştia cu atât sunt mai de temut, ori mai periculoşi, cu cât sunt mai puţin daţi pe faţă de ceea ce sunt şi mai puţin cunoscuţi. Fiarele acestea îmbrăcate în piei de oaie, pentru a fi cunoscute, trebuiesc ochi duhovniceşti într-armaţi cu înţelepciune Dumnezeiască. Acestor fiinţe care smintesc, le vine proorocescul blestem care le zice: „Vai celor ce zic răului că este bun şi bunului că este rău, celor ce pun lumina întuneric şi întunericul lumină, celor ce pun amarul dulce şi dulcele amar...” (Is. 5,20-30).

Sminteala este un păcat pentru care Dumnezeu ne va judeca cu severitate la judecata Sa. Una din socotelile pe care ni le va cere înfricoşatul şi Dreptul Judecător este aceasta că ne va cere socoteală nu numai pentru noi, ci şi pentru fraţii noştri „şi sângele lui din mâna ta îl voi cere” (Iez. 3,18). Dar ce, trebuie să răspund eu pentru altul, decât pentru mine însumi zicea Cain odinioară vorbind cu Dumnezeu şi voind să se justifice înaintea Lui. M-ai

76

pus pe mine păzitor şi îngrijitor al fratelui meu? Au doară păzitor al fratelui meu sunt eu?” (Fac. 4,9). Aceste vorbe se aud în toate zilele de la oamenii lumii acesteia. Dar ce, eu sunt păzitorul fraţilor mei creştini? Dar ce, sunt popă ori păstorul lor? Au doară mie mi s-au încredinţat sufletele acestora şi mântuirea lor? Ce sunt eu responsabil de aceasta?...

Da, răspunde Dreptul Judecător prin proorocul, tu care ai avut cunoştinţa „binelui şi a răului” eşti responsabil chiar de n-ai fost preot, ori păstorul lor. Când voi veni ca Judecător suprem, să plătesc fiecăruia după cum a lucrat în lumea aceasta deşartă şi să dau cea din urmă a mea hotărâre judecătorească, voi avea dreptul să mă răzbun asupra voastră după toate legile sfinte, pentru o mulţime de crime al căror învăţători cu fapta ori cu învăţăturile voastre răzvrătite împotriva adevărului aţi fost voi. Pentru că prin stăruinţele voastre, s-a pierdut fratele vostru; prin vorbele voastre destrăbălate a fost întinată curăţia sufletului său. Voi aţi fost care i-aţi stricat mintea prin pildele rele ale vieţii voastre celei stricate. Voi i-aţi înveninat inima prin atracţia şi farmecul vieţii voastre desfrânate. Voi l-aţi scârbit şi împiedicat de a-şi îndeplini datoriile sale creştineşti, voi care, prin glumele voastre, pline de duhul diavolesc al curviei şi al altor patimi şi prin vorbele voastre putrede (Efs. 4,29), l-aţi silit să se abată din calea Domnului. Voi, voi i-aţi omorât sufletul lui. Şi dacă a făcut-o aceasta, să meargă cu voi pe calea pierzării, a făcut-o pentru legătura ce o avea cu voi. Dacă s-a aruncat în braţele tuturor patimilor, aceasta a făcut-o pentru falsa mărire de a vă putea imita. Dacă a luat obiceiul cel rău al viciilor voastre, a făcut-o mânat de dorinţa ce o aveaţi să vă facă plăcerea. Şi acestea toate pentru ce? Pentru că deşi credeai în Dumnezeu, dar nu ţi-ai dat osteneala să-l cauţi şi să-i faci voia Lui spre a-i plăcea. Este drept că te-ai lepădat de lume ca un creştin, însă tot n-ai încetat de a-i fi sclav. Ai urât idolii păgânilor, de aur, argint, piatră, lemn etc. dar tu ţi-ai făcut în sânul creştinismului idoli de carne (Ier. 17,5-6; Apc. 2, 20-24). Predicai despre Dumnezeu; dar nu-l căutai. Urgiseai pe diavoli şi-i blestemai; însă le slujeai lor cu multă dragoste. Una arătai în faţă şi alta lucrai în spate şi aşa prin viaţa răzvrătită care era departe, departe de numele pe care îl purtai, ca cerul de pământ, ai lăsat în urma ta

77

o dâră întunecoasă de patimi josnice, care a atras la iad pe sufletele slabe, care s-au smintit. Iată, zice Dumnezeu, acestea vi se vor imputa şi Eu vă voi lovi pe voi pentru neascultarea şi îndărătnicia voastră cu pedepsele cele mai înfricoşate. Voi aţi făcut din aceşti fii ai mei (Rom. 8,14-17) nişte oameni blestemaţi, căci fiind amăgiţi de pilda vieţii voastre stricate ei au vieţuit rău şi au murit în fărădelegile lor. „însă sângele lor (sufletele lor osândite) strigă mai tare la judecata mea decât sângele lui Abel”.

Ele vor cere judecată asupra voastră şi care va fi apărarea voastră în acea zi înfricoşată? „Cel fărădelege întru nedreptatea sa va muri şi sângele (sufletul) lui din mâna ta îl voi cere” (Iez. 3,18). Eu, păcătosule, zice dreptul judecător-voi lua asupra-mi apărarea acestui suflet osândit, în contra ta, care l-ai omorât şi oricât de blestemat ar fi, cercetând pricina căderii lui, voi face să recadă asupra ta nefericirea veşnicei lui osândiri. „Şi diavolul, cel ce-i înşela pe ei, s-a aruncat în iezerul cel de foc şi de piatră pucioasă, unde este fiara şi proorocul cel mincinos şi se vor chinui ziua şi noaptea în vecii vecilor” (Apc. 20,10).

Sminteala fără intenţie

Ştiu că la cele arătate mai sus cineva poate să-mi iasă înainte cu cuvântul şi să-mi zică: „Eu! niciodată nu vreau să aduc sminteală fratelui meu”. Da, cred că nu vrei ca prin sminteală să pierzi pe fratele tău, căci numai diavolul este capabil de o astfel de răutate şi singur el iubeşte păcatul smintelii de dragul ei, pentru că-i dă în gheară sufletele răscumpărate la botez prin sângele Dumnezeiescului Miel. Nu este destul însă numai să nu vrei -îţi zic eu să piară sufletul fratelui nostru; ci e destul să pricepi că în definitiv îl faci să piară. E destul să pierzi o patimă, ori o mişcare rea care tinde prin lucrarea ei, la pierderea sufletească a fratelui nostru. E destul să săvârşeşti o faptă rea prin a căreia lucrare să se smintească şi să piară fratele nostru. Adevărat, că a voi, însă a voi să nu piară şi în acelaşi timp tot cu voinţa a lucra ceva ce-l face să piară, acestea-s două voinţe care nu se pot uni. Greşeala voastră este, că din aceste două voinţe, una este bună şi alta este rea. Cea dintâi este care vă face să doriţi să nu piară fratele vostru, însă dorinţa

₇8

aceasta bună nu este desăvârşită, nu-i întreagă, ci numai o semivoinţă. Şi de câte suflete cu astfel de dorinţe nedesăvârşite nu-i plin iadul?! Aceasta singură fără lucrare nu ne serveşte decât spre osânda noastră. A doua prin care voiţi după cumLucrarea smintelii o arată (cu toate că ziceţi că voi nu vreţi) ca să piară fratele vostru, este o voinţă tare, pentru că te-a târât ea pe tine şi te-a dus până la supremul grad de desăvârşire.

Şi acum, ia să vă dau o pildă. Iată, o femeie, beată de plăcerile trupeşti, după ideile lumii acesteia desfrânate şi lipsite de Duhul lui Dumnezeu, cuprinsă de vârtejul vizitelor, al conversaţiilor primejdioase pe care nu vrea să le întrerupă şi zice în sineşi: că n-are nici un gând criminal; însă vede bine că prin aceasta ea hrăneşte patima unui om sexual, că stârneşte în sufletul lui pofte nesăbuite, căci îl abate din calea mântuirii, îl îndeamnă la linguşirile sale nebune, vede bine, zic iarăşi, că tolerând stăruinţele lui, ea îl pierde, cu toate că zice că n-ar vrea să-l piardă. Vă întreb acum, iubiţii mei cititori, este ea mai puţin ucigaşă sufletului acestuia? Nu, dragii mei, nu. Ea este cu desăvârşire ucigaşă a acestui suflet. Sminteala ce ea a dat-o şi o dă, i se va încrusta pe răbojul faptelor sale ca păcat, şi încă ce păcat greu. Cultivând această dragoste ascunsă, intenţia sa nu e decât să-şi măgulească vanitatea. Independent de aceasta nu încetează să aprindă şi să nutrească în acest tânăr, flacăra unui desfrâu secret. Ea nu răspunde iubirii lui, ci numai îi arată prin râs şi alte mişcări, pe care ea o numeşte curată politeţe şi ea poate este hotărâtă să se mărginească aici, dar hotărârea sa, dacă ne adâncim mai bine, vedem cu durere că nu împiedică, cu timpul, ca şi unul şi altul să treacă peste acest hotar; şi astfel, iată, că fără de voia ei l-a făcut pe acesta să piară, pe care mai înainte voia să-l păstreze şi la care nu mai are curaj să renunţe.

Tinerilor şi tinerelor, păziţi-vă ţarina sufletelor voastre în care noi ne trudim să sădim sămânţa cea Dumnezeiască, ca nu cumva pe când dormiţi, să vină vrăjmaşul diavol trupesc, ori fără trup, şi să-şi arunce şi el sămânţa cea rea a patimilor dobitoceşti (Mt. 13,25-40); căci chiar dacă n-aţi săvârşi păcatul, totuşi, de nu veţi smulge din vreme, din ţarina inimilor voastre, sămânţa diavolească,

79

ci încă o veţi cloci, îndulcindu-vă cu acest gând diavolesc al dobitoceştii curvii, cădeţi, şi dacă nu vă veţi scula vă pierdeţi sufletul, osândindu-l pe veci a se munci în iad. Vă dau două pilde:

1) Căderea unui sfânt;

2) Osândirea veşnică a unei fecioare pentru că a curvit cu gândul.

1) Un monah oarecare locuind într-o pustie, mulţi ani petrecuse cu fapte bune; iar la bătrâneţe, prin meşteşugurile vrăjmaşului, s-a ispitit şi puţin de n-a pierit pentru înălţarea minţii sale. Acela se nevoia în mare linişte, în rugăciuni, în cântări de psalmi şi în multe cugetări Dumnezeieşti, în toate zilele şi nopţile petrecându-şi şi vedenii oarecare Dumnezeieşti la arătare vedea, pe unele dormind, iar de altele deştept fiind. Iar somnul lui era foarte puţin şi subţire, cât abia era cu putinţă a se numi somn. Şi atâta era de cuprins de dorirea vieţii celei fără de trup, încât de hrană nici nu se mai îngrijea. Nici pământul lucrându-l, nici pomi de livezi sădind, ci plin fiind de credinţă şi de nădejde spre Dumnezeu, din acea vreme de când în pustie se sălăşluise. Nici o grijă nu avea cu ce să-şi hrănească trupul său. Pe toate cele pământeşti uitându-le, cu dorirea cea desăvârşită de Dumnezeu se cuprinsese, aşteptând trecerea dintru această lume la Dumnezeu. Şi aşa prea mult se îndulcea cu lucrurile cereşti, cele nevăzute şi nădăjduite. Şi nu i-a slăbit trupul lui din lungimea vremii într-o viaţă ca aceea, nici i s-a tulburat cândva sufletul lui: ci într-o oarecare măsură bună, cinstită şi fericită i se rânduise viaţa lui, ca şi cum ar fi fost între cei trupeşti şi între cei fără de trup, nici fără de trup fiind el, nici foarte trupesc. Şi cinstit a fost după câtăva vreme de la Dumnezeu într-acest chip, că i se trimitea lui pâine prin mână nevăzută. Pentru că intrând în peştera sa, afla pe masă pâine curată care putea să-i ajungă la două sau trei zile. Şi când simţea că-i trebuie hrană trupului său, închinându-se lui Dumnezeu, gusta. Şi iarăşi, cu cântare îşi sătura al său suflet, petrecând întru rugăciune şi întru gândire de Dumnezeu, din zi în zi crescând în desăvârşire şi cu totul dându-se la fapta bună, în nădejdea celor ce vor să fie.

80

Şi cu neîndoire nădăjduia la răsplătirea sa, ca şi cum pe aceea ar fi avut-o în mână; şi aceasta i-a şi fost pricina căderii lui în ispită. Deci, a ajuns la un gând ca acesta, că, adică, se socotea pe sine mai mare decât alţii şi că are, de la Dumnezeu, mai mari daruri şi cereşti bunătăţi gătite lui, mai mult decât ceilalţi oameni, şi se încredea în el, că niciodată nu va putea să alunece dintr-o viaţă ca aceea, înaltă prin faptele bune. Aşa, socotindu-se el întru sine, nu după multă vreme s-a născut într-însul puţină trândăvie, apoi, a crescut lenevirea. Şi, iată, se şi cunoştea trândăvia şi lenevirea, că şi din somn a început a se scula mai târziu, la cântarea de psalmi, şi erau rugăciunile lui mai scurte şi nu prelungite, ca mai înainte. Şi grăia întru dânsul gândul lui, că trebuinţă este a se odihni puţin. Şi se învoia el cu gândul său, şi se tulbura şi se învăluia cu gândurile, iar acum, în taină, şi ceva necuviincios gândea. Deci, obişnuinţa lui la nevoinţa cea mai dinainte, făcându-l a se deştepta puţin din lenevire şi din tulburarea gândurilor, îl arăta pe dânsul ca pe un nevoitor, însă el iarăşi cădea în aceeaşi tulburare a gândurilor. Şi, într-o zi, după obişnuitele rugăciuni, intrând în peşteră, după ce a înserat, a aflat după obicei pâinea cea de Dumnezeu trimisă lui nevăzut, dar acum nu mai era aşa curată ca la început. Şi, întărindu-şi trupul, n-a lepădat gândurile cele necurate, nici nu cunoştea că sufletul său este vătămat de ele, nici nu s-a întors spre căutarea tămăduirii rănii celei dintâi, mic lucru socotind-o a fi, ca, adică, să nu primească gândurile cele spurcate şi întru ele cu îndulcirea să nu zăbovească. Iar a doua zi, după rugăciunile şi cântările de psalmi cele obişnuite, măcar că erau acum pline de gânduri risipite, venind seara a intrat în peşteră ca să se întărească cu hrană. Deci, pâinea a aflat-o, dar toată era necurată, de care lucru mult se minuna şi se întrista cu duhul, însă a mâncat şi s-a întărit.

Iar, după ce a sosit a treia noapte, întreită răutate şi-a adăugat; că mintea lui, iarăşi, a înmulţit gândurile cele spurcate şi atât de tulburat era de desfrânare, încât i se părea în mintea sa, că o femeie este culcată cu dânsul şi că săvârşise lucrul păcatului. După ce a trecut noaptea, obişnuita pravilă de zi a săvârşit-o, cu multă împiedicare de gânduri necurate, iar după ce a înserat, a mers la pâine şi a aflat-o, nu numai necurată; ci, ca şi cum ar fi

81

fost mâncată de şoareci şi de câini, numai rămăşiţe sfărâmate şi tăvălite pe pământ. Atunci a suspinat şi a lăcrimat, însă nu şi-a sfărâmat inima sa, atât cât ar fi fost destul, ca să tragă afară necuratele gânduri şi pătimaşul război. Deci adunând spurcatele fărâmituri tăvălite, a mâncat puţin, nu cât ar fi dorit să mănânce, şi s-a culcat să doarmă. Şi îndată a năvălit asupra lui un nor de gânduri deşarte, târându-l pe el, din pustie în lume. Şi cu totul fiind cuprins de poftă şi neputând răbda mai mult, nici în simţire a-şi veni, dumnezeu slobozind aceasta o vreme asupra sa, din pricina înălţării minţii lui -, s-a sculat şi s-a dus prin pustie noaptea, vrând să ajungă la locuinţe de oameni mireni. Iar după ce s-a făcut ziuă şi zăduful soarelui a început să ardă, a ostenit bătrânul, că acum nu mai era tânăr, iar calea era încă lungă până la locul unde avea el de gând să ajungă. Deci, căuta încoace şi încolo, doar va vedea vreo mănăstire la care abătându-se, s-ar putea odihni. Şi s-a întâmplat, după rânduiala lui Dumnezeu, o oarecare mănăstire în cale, în care intrând el, fraţii cei de acolo, cu foarte multă dragoste şi cinste l-au primit, ca pe un părinte mare şi i-au spălat lui faţa şi picioarele şi făcând rugăciune, i-au pus lui înainte masă şi l-au poftit pe el să guste, din dragoste. Iar după ce s-a întărit, l-au rugat pe el fraţii, ca să le spună lor cuvânt de mântuire, cum ar putea scăpa de cursele diavolului şi cum ar putea birui gândurile cele spurcate. Iar el îi sfătuia pe dânşii, ca un părinte pe fii, învăţându-i să fie tari şi statornici în osteneli, ca unii care, nu după multă vreme vor fi odihniţi de Hristos. Multe grăindu-le lor despre nevoinţele pustniceşti, i-a folosit mult pe dânşii. Iar după ce a încetat a-i învăţa, odihnindu-se puţin, la un loc aparte, bătrânul a început a gândi la sine, cum că pe alţii învăţându-i, de sine nu se îngrijeşte, că altora le este folositor, iar pe sine se sminteşte, pe alţii îi povăţuieşte la calea mântuirii, iar el se păgubeşte şi la pierzanie merge.

Aşa socotindu-se, s-a întors îndată în pustie, nu ducându-se, ci fugind şi alergând la locul cel dintâi, plângând pentru înşelarea sa şi zicând: „De nu mi-arfi ajutat mie Domnul, puţin de nu s-ar fi sălăşluit în iad sufletul meu” (Ps. 93,17); că încă puţin mai trebuia, ca să cad în toate răutăţile”.

82

Şi s-a împlinit la acel monah, cuvântul cel arătat de Pilde: „Frate pe frate ajutorându-se, este ca o cetate tare şi înaltă şi se întăreşte ca o împărăţie întemeiată”. Din vremea aceea s-a îndreptat bine acel monah şi închizându-se în peştera sa, plângând şi tânguindu-se multe zile, nu s-a sculat de la pământ, până ce s-a învrednicit a lua de la înger adeverirea primirii pocăinţei lui. Dar de pâinea cea dintâi, care se trimitea de la Dumnezeu a fost lipsit: şi îşi afla hrana, din osteneala mâinilor sale. Aşa înălţarea minţii, smereşte pe om (Prolog 8 mai).

2) La o mănăstire de femei, era o monahie, nepoata egumenei, care a iubit un tânăr ce venea adesea în acea mănăstire, ca să vadă pe sora sa. Iar pomenita monahie atât l-a dorit, încât căuta chip şi vreme îndemânatică, să se unească spre a săvârşi cu fapta păcatul cu dânsul, căci cu mintea şi cu gândul de multe ori curvise. Deci, într-această patimă rea a murit, ticăloasa, fără să-şi săvârşească pofta ei, că nu i-a ajutat locul. Iar la moarte a mărturisit celelalte păcate ale ei şi primind Sf. împărtăşanie s-a sfârşit fără să spună duhovnicului pofta ei pe care o avea să păcătuiască, dacă ar fi găsit vreme îndemânatică. Egumena care o iubea mult pentru că îi era rudă, după ce i-a făcut pomenirile se ruga Domnului să descopere în ce loc se află. Aşadar, rugându-se cu post şi cu lacrimi, după multe zile a văzut-o în vedenia sa, că era întunecată şi urâtă, zicând egumenei: „Cunoaşte, maica mea, că sunt osândită în iad”. Iar ea s-a minunat, zicând: „Cum este cu putinţă? Tu erai fecioară. Ai venit de mică în mănăstire şi ai păzit toate rânduielile vieţii monahiceşti. Pentru ce dar te-ai osândit?” Iar ea a spus pricina de mai sus. îi zice egumena: „Nu cred că milostivul Dumnezeu, numai pentru o poftă trupească pe care nu ai săvârşit-o, să te muncească veşnic”. Iar ea a răspuns: „Nu te minuna căci pe drept sunt osândită, că ochiul celui Prea înalt nu suferă să vadă vreo întinăciune sau prihană de faptă, sau de cuget, care să nu se spele şi să se albească prin sfânta Mărturisire. Căci eu, deşi nu am săvârşit păcatul în faptă, dar cu cugetul de multe ori am cur vit şi de aş fi găsit loc şi vreme îndemânatecă, l-aş fi săvârşit şi cu lucrul. Să ştii dar că mulţi, nu numai mireni, ci şi monahi, se osândesc, fiindcă nu se îngrijesc de mărturisire şi sfătuieşte şi pe surorile

83

mănăstirii să se mărturisească cu luare aminte, dacă doresc mântuirea lor”. Acestea văzând egumena, se tânguia pentru pierzarea nepoatei sale.⁵⁷

Sminteala prin lux

Plecând tocmai de aici, rog pe bunul Dumnezeu ca să vă dea înţelepciune spre a învăţa din păţaniile altora pe care le vedeţi ori le auziţi zilnic, din experienţa ce o aveţi sau ar trebui să o aveţi; ori măcar din căderile frăţiilor voastre. Plecând de aici, zic iarăşi şi o adeveresc, că acest vrăjmaş al sufletelor, sminteala, se leagă strâns de lucruri care, în faţa lumii şi chiar a unora din cei bisericeşti, sunt nişte bagatele, pe când în realitate sunt un laţ diavolesc de prins şi aruncat sufletele în iad. Acestea puse în cumpăna lui Dumnezeu sunt o grozăvie. Acest vrăjmaş al smintelii lucrează prin lipsa de modestie în îmbrăcăminte, anumite luxuri în găteli, apariţia în lume a femeilor cu pieptul, mâinile şi picioarele despuiate, ba încă obrăznicindu-se a intra aşa şi în Biserică şi fălindu-se cu acest port necuviincios, asemănându-se celor descreieraţi, care umblând despuiaţi nu-şi pot da seama de goliciunea lor. Apoi prin mode, cercei, inele, mărgele, spoială cu pudră, parfum şi câte alte împodobiri inventate de dumnezeul cărnii (Filip. 3,19), după gustul dumnezeului veacului acestuia⁵⁸, când cineva nu pregetă a depăşi limitele bunei cuviinţe după Dumnezeu, şi nu se feresc de anumite abateri osândite de Dumnezeieştile învăţături, a cărora obişnuinţă şi dulceaţă, slăbesc pe cei puternici şi prostesc pe cei înţelepţi (Prov. Sol. 5,7); când îşi dau anumite aere de veselie zburdalnică şi necontrolată; şi în sfârşit, când sunt stăpâniţi de moftul de a trece în faţa lumii ca persoane distinse şi plăcute, uitând Dumnezeieştile cuvinte ale Domnului care avertizează, zicând: „Vai vouă când vă vor zice toţi oamenii bine” (Lc. 6, 26). La toate acestea, vreţi să-mi obiectaţi, frăţiile voastre, că sunt lucruri nevinovate?! Mă reîntorc la fiinţele mai sus arătate cărora ne ajungându-le câtă sminteală aduc în lume cu portul lor satanicesc (Pidalion), ca nişte nesimţitoare şi obraznice,

57 După Mântuirea Păcătoşilor.

58 2 Cor. 4,4; Rom. 1,21-25.

84

vin şi la Sfânta Biserică fără frică de Dumnezeu şi fără ruşine de oameni, ca şi judecătorul din Sf. Evanghelie⁵⁹ şi aduc sminteală. Pe aceste smintitoare văzându-le purtate de diavolescul duh al mândriei, ca şi nişte necuvântătoare fără frâu şi fără zăbală, vin eu, mai micul tuturor şi nebăgatul în seamă, ba chiar prigonitul din partea celor ce ar trebui să-mi ajute a zidi, vin eu acesta, care în faţa înţelepţilor veacului acestuia, plin de deşertăciunea deşertăciunilor, dintr-o pornire bolnavă a întunericului necunoştinţei de Dumnezeu, sunt socotit fără de judecată, adventist, evanghelist, călugăr neînvăţat... ca un gunoi al lumii... şi tuturor lepădătură”⁶⁰; vin, zic, şi întreb cu Sf. Ioan Gură de Aur: „Pentru ce ai venit îmbrăcată aşa, aici? Ai venit să te rogi lui Dumnezeu cu gâtul înfăşurat cu mărgele, cu urechile împodobite cu cercei, mâinile cu inele şi corpul numai pe jumătate îmbrăcat cu haine de mătase ori cusute cu fir, iar restul corpului despuiat pentru a-i sminti pe ceilalţi care au venit pentru a se închina aici? Ai venit să te făleşti aici cu pudră, spoită pe faţă, cu sprâncenele grimate, cu buzele boite cu roşu ca şi ouăle de Paşti, cu părul împletit şi susţinut de piepteni cu pietre sclipitoare? Au doară ai venit aici pentru ca să joci? Nu, zici, eu am venit pentru ca să mă rog... Ei bine, dacă ai venit pentru ca să te rogi lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi să ceri ajutorul Lui; pentru ce ai venit aici, în casa lui Dumnezeu, aşa împodobită? Acestea nu-s forme ale aceleia care se roagă. Cum ai să poţi suspina? Cum vei putea lăcrima? Cum ai să te rogi întins lui Dumnezeu, când tu eşti astfel împodobită? Chipurile acestea sunt ale actriţelor, jucătoarelor de la teatru sau ale desfrânatelor care se împodobesc astfel, pentru a-i atrage pe tinerii proşti în mreaja dobitoceştii curvii, pentru a-i stoarce de bani; iar nu al fetelor şi al femeilor cinstite şi gospodine, cărora nu li se cuvine nici un fel din astfel de împodobiri... Adu-ţi aminte de cuvintele înţeleptului Solomon care zicea că: „Femeia frumoasă şi fără de minte este ca inelul de aur pus în râtul porcului.”⁶¹ Ascultă-mă deci şi nu mai urma desfrânatelor. Dacă acestea sunt oprite cu desăvârşire de Dumnezeieştile Scripturi, Canoanele Sfinţilor Părinţi şi de toţi cei cu judecată sănătoasă şi

59 Lc. 18,2; 11,5; 21,36.

60 1 cor. 4,13.

61 Pilde 11, 22.

85

neînjugaţi în jugul patimilor, a se face de mireni, de călugări şi călugăriţe care s-au lepădat de lume nici nu mai vorbesc şi dacă cineva ar face unele din acestea de mai sus, apoi aceea (acela) nu-i călugăriţă ori călugăr, ci un mincinos, înşelând lumea care-i zice: „Părinte” ori „Maică”.

Chiar dacă cineva s-ar supăra de ceea ce am zis aici, şi m-ar socoti că-s neînţelept (nebun), măcar aşa să mă sufere puţin⁶² ca şi eu, mai micul tuturor, care vă râvnesc cu râvna lui Dumnezeu, să pot pune lumina Dumnezeiescului cuvânt în sfeşnic pentru a vă lumina. în acest scop îngăduiţi-mă a vă aduce ca mărturie adevărată pe Fericitul Ieronim, să vă grăiască prin gura condeiului purtat de nevrednica-mi mână. Ascultaţi-l: „Vai! Voi numiţi nevinovate lucrurile, care produc în sufletul aproapelui vostru rănile cele mai adânci şi mai mortale? Şi când conform vederilor voastre pe care va şti Dumnezeu să le ruşineze, toate acestea ar fi nevinovate în sine (după capetele voastre), puteţi voi să le permiteţi, când vedeţi că urmările lor aduc atâtea nefericiri şi pierd atâtea suflete pentru care Hristos a murit?” (1 Cor. 8,11). Mai vârtos vă întreb, nu trebuie să le urgisiţi deplin? Vă întreb iarăşi: Oare aşa vă învaţă Mântuitorul care s-a crucificat pentru mântuirea noastră, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sfinţii Mucenici care „s-au socotit ca nişte oi spre junghiere” (Rom. 8,36) ori „Sfânta Biserică, care strigă, se chinuieşte şi se munceşte ca să vă nască prin pocăinţă adevărată?” (Apc. 12,2). Nu, nu, această învăţătură pe care o urmaţi voi, nu e de la Dumnezeu şi cei ce v-au învăţat nu sunt trimişii Lui. „Minciuni proorocesc întru numele meu proorocii, nu i-am trimis eu pe ei zice Dumnezeu şi nu le-am poruncit lor şi n-am grăit către ei;63 că vedenii mincinoase şi vrăji şi descântături şi voile inimilor lor proorocesc ei vouă. Pentru aceea, aşa zice Domnul, de proorocii ce proorocesc întru numele meu minciuni şi eu nu i-am trimis pe ei, cei ce zic:

⁶² 2 Cor. 11,1-2.

⁶³ Să vă înveţe a juca, a vă îmbăta, a chiui şi a cânta cântece sataniceşti, culese din gurile scripcarilor, a cleveti pe slujitorii Bisericii şi pe fiii ei care merg după adevăr, a curvi, a vă face idolatri 1 Cor. 10,7; Iac. 4,4; Rom. 16,17-19; Filip. 3,19; Efs. 5,5; 1 Cor. 6, 9-10; Gal. 5,19-21, a crede în descântece, vrăji, farmece, păzirea sărbătorilor păgâneşti care-s nerecunoscute de Sfânta Biserică ortodoxă, ori în spiritism 2 Lege 18,11-12; 1 împ. 28, 8-19; Ps. 105, 27-30; Lev. 19,31; 20; 4 împ. 21,6; 23,24; Is. 8,19; 19,3-14, a vă împodobi: Is. 3,15-25; 1 Tim. 2,9 şi alte învăţături mincinoase care-s contrare învăţăturilor Sfintei Biserici.

86

sabie şi foamete nu va fi pe pământul acesta. Cu boală de moarte vor muri şi cu foamete se vor topi proorocii. Şi norodul căruia ei proorocesc, va fi lepădat în uliţele Ierusalimului de faţa săbiei şi a foametei şi nu va fi cine să-i îngroape pe ei şi femeile lor şi fiii lor şi fiicele lor, îşi vor vărsa peste ei răutăţile lor” (Ier. 14,14-16).

Vedeţi dar, că atât dascălii aceştia mincinoşi şi fii ai diavolului⁶⁴, cât şi cei ce-i ascultă pe ei vor fi aspru pedepsiţi atât aici în viaţa aceasta vremelnică, cât şi dincolo de mormânt în osânda veşnică. De astfel de dascăli trebuie să vă feriţi. Aduceţi-vă aminte de sfaturile părinteşti pe care ni le dă Păstorul cel Mare, Iisus Hristos zicându-ne: „Păziţi-vă de proorocii mincinoşi care vin la voi în haine de oi; iar înăuntru sunt lupi răpitori. Din roadele lor îi veţi cunoaşte pe ei” (Mt. 7,15-16). Cercetaţi-le viaţa lor plină de duhoarea patimilor şi de clocirea minciunilor şi cunoaşteţi-i „că în ce chip Ianis şi Iamvris s-au împotrivit lui Moise, aşa şi aceştia stau împotriva adevărului; oameni stricaţi la minte fiind, nelămuriţi în credinţă. Că nu vor spori mai mult, că nebunia lor, arătată va fi tuturor precum şi acelora s-a făcut” (2 Tim. 5, 8.).

Aceştia care învaţă împotriva adevăratei învăţături a Sfintei Biserici, sunt daţi anatemei, adică tăiaţi cu totul de la corpul mistic al lui Hristos, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel dat galatenilor zicându-le astfel: „Mă mir că aşa de curând vă mutaţi de la cel ce v-a chemat pe voi prin darul lui Hristos la altă evanghelie. Care nu este alta fără numai sunt oarecari ce vă tulbură pe voi şi voiesc să strămute evanghelia lui Hristos. Ci măcar şi noi sau înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie. Precum am zis mai înainte şi acum iarăşi zic; oricine de vă va binevesti afară de ceea ce aţi luat, anatema să fie” (Gal. 1, 6-9). Dar poate că va zice cineva: pentru ce această tăiere? „Pentru că învăţaţi porunci omeneşti, vă răspund eu, cu cuvântul Domnului şi pentru că lepădaţi porunca lui Dumnezeu, ca să păziţi aşezământul vostru”⁶⁵ şi daţi învăţături drăceşti: „Iar duhul arătat grăieşte, că în vremile cele de apoi se vor depărta unii de la credinţă luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile cele drăceşti. Ale celor ce întru făţăriegrăiesc minciuni;fiind arşi la a lor ştiinţă”(1 Tim. 4,1-2).

⁶⁴ Ioan 8,41-44-38-47; F. Ap. 13,10.

⁶⁵ Mt. 15,9; Mc. 7,7-9; Colos. 2,8-22; Tit 1,11.

87

„Să ne păzim de aceşti slujitori vicleni, fii ai diavolului şi vrăjmaşi a toată dreptatea” (F. Ap. 13,10), care în unire cu satana lucrează pentru a împiedica creşterea credinţei creştineşti (Efes. 4,14-25) şi se muncesc a trage sufletele la pierzare, „şi cu coada lui trăgea a treia parte din stelele cerului (fiii credincioşi ai Bisericii) şi le-a aruncat pe ele pe pământ (în patimile pierzătoare de suflete)” (Apc. 12, 4). După ce am arătat acestea revin iar la boala luxului care, ca şi alte boli, sapă adânc în corpul societăţii voastre, ca şi carii în lemn, pentru a-l slăbi şi a-l distruge. Câte suflete nu sunt trase în acest laţ diavolesc al luxului! Câţi creştini nu-şi vând vitele, ba chiar şi pământul, pentru a-şi îmbrăca luxos fiii şi fiicele, sau pentru a le face nunţi pompoase după gustul lumii: iar pe urmă bieţii tineri trebuie să umble jerpeliţi, ca vai de ei, să se hrănească prost şi să muncească greu pentru a-şi plăti datoria rămasă de la nuntă. Cât tineret nu se îmbolnăveşte din cauză că în loc să se hrănească mai bine din ceea ce câştigă, ei se hrănesc prost; iar banii câştigaţi din sudoarea feţei lor îi dă la străini pentru a se îmbrăca luxos, că zic ei: „Ceea ce intră în pântece nu vede nimenea; iar haina de lux, care acoperă corpul o vede toată lumea”. Aşa făcând ei, după gustul lumii iar nu după cum Sfânta Biserică învaţă, că e mai bine şi mai economic a se purta mai simplu, ajung pe drumuri şi merg mai înainte de vreme în mormânt. Bine mai zice proverbul românesc celor fuduli: „Luxul şi păduchii de lemn te dă afară din casă (te mănâncă)”. Văzând că cea mai mare parte din venitul fraţilor şi cetăţenilor români se strecoară în punga străinilor pe toate fleacurile pentru lux, care ne sug toată vlaga, ca nişte lipitori ori trântori, mă umplu de durere în suflet şi mă simt nevoit a cânta cu jale pentru a trezi pe cei ce au urechi de auzit:

Trântorii neamului

Ne-au umplut ţara străinii, Şi grădinile viesparii. Străinii ne-au sărăcit, Viesparii ne-au otrăvit.

Nu mai pot albinele,

Să sărute florile

88

Nici românul să trăiască în a lui Ţară Românească.

Că i-a supt puterile,

Toate lipitorile.

Şi-a rămas schelet uscat Sufletul doar nu şi-a dat.

Şi-o să-l dea căci România,

A umplut-o invazia;

De tot felul de năimiţi,

Doar cu sufletu-atârnat, în scheletul cel uscat;

Căci s-a-ntins pecingenea, Astăzi pretutindenea.

Unde-s doctorii cu carte?

Să ne scape de la moarte!

Să combată pecinginea, întinsă pretutindenea.

Au lăsat-o şi se-ntinde! Moartea-n braţe ne cuprinde, Vai de biata România;

A umplut-o invazia.

De străini veniţi puhoi,

Să ne-ntindă ca pe oi.

Căci Românul ţării mele, Doarme somnul mamei mele. I-a lăsat goi despuiaţi.

N-are ochi să mai privească, Către ţara Românească,

Nu-şi mai curăţă grădina,

Când o umple spini, neghina. Vai! azi n-avem vânători,

Să vâneze ale ciori;

Care vin şi croncănesc,

Şi pe noi ne sărăcesc.

Munţii noştri aur poartă,

Noi cerşim din poartă-n poartă. Căci în loc să ne iubim,

89

Mereu ne zavistuim.

Şi aceasta alta nu-i,

Decât biciul Domnului;

Căci de El mereu fugim,

Legea i-o nesocotim.

Veniţi fraţi la Domnul Sfânt,

S-ascultăm al Lui cuvânt.

De-om plini porunca Lui,

Tot ce-i bun ne-o dărui.

Veniţi legea s-o păzim,

De mincinoşi să ne ferim.

Care vin în piei de oi, însă lupi sunt pentru noi.

Luaţi seama bine şi vedeţi unde vă duce această boală a mândriei şi vă rog alungaţi-o din mijlocul frăţiilor voastre. Şi pentru ca să puteţi goni această boală din sufletele frăţiilor voastre, trebuie să vă împodobiţi sufletele cu frumoasa virtute a Smereniei.

Acum să ne întrebăm care sunt efectele mândriei şi care ale smereniei? Prin mândrie dorim laude, prin smerenie ne ferim de ele. Prin mândrie lăudăm prea mult ceea ce avem şi chiar şi ceea ce n-avem de loc; iar prin smerenie ascundem cât putem orice faptă bună am fi făcut şi orice bun avem pentru a nu da altora a-şi face o părere mai bună despre noi. Mândria caută cu cuvinte meşteşugite să-şi acopere boala patimilor; iar smerenia observă învăţătura Sfintei Biserici ce-i porunceşte şi o urmează. Prin mândrie îmbrăcăm chiar patimile noastre cu haina virtuţilor; iar prin smerenie mărturisim uşor greşelile noastre. Prin mândrie pizmuim averile, talentele, renumele şi slava altora; iar prin smerenie ne bucurăm când alţii progresează. Prin mândrie suntem nesupuşi; iar prin smerenie ne supunem mai marilor noştri (Evr. 13,7) şi tuturor care ne învaţă cuvântul lui Dumnezeu. Bine mai zicea Fericitul Augustin: „O, sfântă smerenie, ce deosebită eşti de mândrie! Mândria a răsturnat pe Lucifer din cer la iad şi smerenia a înălţat pe oameni de pe pământ la rai. Mândria a gonit pe Adam din Paradis şi smerenia a întors în Paradis pe tâlharul de pe cruce. Mândria a ruşinat limbile giganţilor şi smerenia a adunat pe cei ce prin limbile lor erau deosebiţi. Mândria a pierdut

90

pe Faraon cu oastea lui, smerenia a mântuit pe Moise cu poporul său. Mândria a urgisit pe împăratul Nabucodonosor, smerenia a înălţat la împărăţie pe Iosif”. Pentru a vedea oarecare pete de cerneală, ori de altceva, cu care suntem vreodat’ mânjiţi pe faţă, avem nevoie de oglindă. Socrate a întrebuinţat oglinzile pentru a învăţa pe ucenicii săi bunele obiceiuri, spunându-le că ori de câte ori îşi vor privi feţele în oglindă, cei care îşi vor plăcea loruşi pentru frumuseţea feţelor lor, să fie cu luare-aminte pentru a nu şi le murdări prin patimi mârşave, care produc urâciune, atât în faţa lui Dumnezeu cât şi înaintea oamenilor; iar cei care-şi vor vedea în oglindă feţele grozave şi urâte, să se silească prin nevoinţă şi osteneală pentru a-şi împodobi sufletele cu virtuţi creştineşti şi aşa făcând, cu faptele bune izvorâte din aceste virtuţi creştineşti: credinţa, nădejdea şi dragostea, vor acoperi grozăvia urâciunii feţei trupului. în înţelesul duhovnicesc oglinda care ne poate arăta petele patimilor sufleteşti este Sfânta Scriptură, canoanele Sfintelor Sinoade, şi în sfârşit, toată Dumnezeiasca învăţătură a Sf. Biserici. Iubiţii mei cititori, care ca şi mine sunteţi duşi de valurile înfuriate ale mării vieţii acesteia, cumpăraţi-vă această oglindă Dumnezeiască (Sf. Scriptură şi alte cărţi sfinte) şi vă uitaţi cât mai des într-însa pentru a vă vedea fiecare faţa sufletului său în care parte este pătată şi luaţi-vă apă vie din izvorul vieţii (Cuvântul lui Dumnezeu), spălaţi-vă şi vă curăţiţi petele necurăţiei sufletelor voastre, aducându-vă aminte de cuvintele Dumnezeiescului Apostol Ioan Evanghelistul: „Şi nu va intra într-însa (împărăţia Cerului) tot ce este spurcat şi face spurcăciune şi minciună...” (Apc. 21,27). Pe lângă aceste învăţături întotdeauna să vă aduceţi aminte ce veţi ajunge după moarte şi cred că vă veţi cuminţi şi vă veţi părăsi de patimile voastre.

„Un scriitor oarecare, din cei mai noi, ne povesteşte despre un dascăl renumit al Sfintei Evanghelii, că o doamnă oarecare, slăvită şi luminată, mai mult la chip, prin împodobirea cea cu multă iscodire şi silinţă, decât prin petrecerea cea cu fapte bune, l-a rugat foarte mult, să-i cumpere o oglindă minunată, atunci când se va întoarce din străinătate, unde urma să plece. Dascălul cu bucurie i-a făgăduit că îi va îndeplini cererea ei. După câteva luni întorcându-se dascălul, a mers la casa acelei doamne, ducând

91

cu sine şi oglinda pe care i-a promis-o. Intrând în casă, a poruncit doamnei să cheme pe toţi slujitorii ei, zicând că a adus o oglindă minunată la vedere. Doamna auzind, s-a bucurat pentru acest dar şi a poruncit îndată să se adune toate slugile şi slujnicele, ca să le arate oglinda minunată. După ce s-au adunat toţi, înţeleptul dascăl a ridicat mahrama care acoperea oglinda aceea şi a arătat tuturor o căpăţână uscată a unui om mort. După ce a descoperit-o în faţa tuturor, dascălul a început a zice cuvinte foarte umilincioase şi iscusite, dar şi înspăimântătoare. Cum stăteau cu toţii privind îngroziţi la acea căpăţână de om mort, el a săgetat cu privirile şi a rănit întru adânc sufletele privitorilor, zicând în auzul tuturor: „Tu, doamnă, ai poftit o oglindă minunată! Iată oglinda cea mai bună. Aceasta ţi-am adus-o, nu pentru ca să-ţi împodobeşti capul tău cu împletituri şi podoabe, ci ca să te împodobeşti cu obiceiuri plăcute lui Dumnezeu. Acest cap ce se vede acum uscat, a fost într-o vreme ceea ce eşti şi tu acum. Aici unde se arată acum două găuri, dar fără de ochi şi lumină, au fost într-o vreme doi ochi albaştri ca cerul senin, cu o prea dulce lumină. Această căpăţână, goală de păr, a fost odată împodobită cu nişte şuviţe de păr auriu şi creţ. Sub aceşti ochi, care nu mai sunt, au fost doi obraji rumeni şi albi şi dinţii aceştia dezgoliţi, ce parcă te ameninţă, au fost înconjuraţi de două buze roşii ca trandafirul şi în această gură se mişca o limbă care rostea cuvinte dulci şi intona melodii pline de armonie. în scurte cuvinte, ceea ce eşti tu acum, a fost şi această căpăţână oarecând. Cu adevărat, te vei face şi tu, după o vreme, la fel cu această căpăţână”. La auzirea acestor cuvinte toţi s-au spăimântat foarte tare şi au rămas fără de glas. Privirea acestei oglinzi, a fost mântuitoare acelor privitori, iar mai ales, stăpâna aceea care avea cea mai mare sârguinţă şi poftă pentru oglindă, defăimând toate cele vremelnice, a început a cugeta bine şi a înţelege rostul bunătăţilor celor veşnice. Din ceasul acela şi-a schimbat viaţa şi a început a petrece creştineşte, încât în faţa lumii nu mai părea a fi cea de până atunci. Astfel, cugetarea la moarte a făcut, ca prin pocăinţă să se transforme dintr-un om vechi, într-un om nou. Oglinda şi cuvintele iscusitului dascăl în ale Sfintei Evanghelii, au

₉₂

făcut o mare minune, căci zice un părinte Bisericesc: „mai lesne este, prin rugăciune, să readuci la viaţă pe un om mort, decât să aduci la pocăinţă, pe un om mândru şi îndărătnic”.

După cum am văzut că prin o astfel de oglindă s-a făcut minunata transformare, vin a vă ruga, iubiţii mei cititori, ca să vă serviţi cât mai des de dânsa, căci aceasta nu este acea oglindă înşelătoare şi vătămătoare, în care se vede frumuseţea trupului cea stricăcioasă, dimpreună cu pierzarea sufletului; ci este o oglindă folositoare, în care se vede sfârşitul vieţii tale şi în care poţi privi la datoria morţii, de care nu vei putea să scapi, oricine ai fi tu.

Iubiţi cititori, oricine aţi fi voi, care vă place a vă împodobi cu fel de fel de haine şi fleacuri de lux, aduse de străini de peste hotare pentru a ne stoarce cât mai bine de bănişorii câştigaţi cu sudoare, vă rog, duceţi-vă la mormintele acelora pe care îi ştiţi că se împodobeau şi se îngrijeau peste măsură de trupurile lor, uitând că mai au un suflet făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi luaţi învăţătură sănătoasă, ca şi doamna de mai sus de la oglinda adusă de acel prea iscusit dascăl al Sfintei Evanghelii. Uitaţi-vă acolo cu luare aminte, cercetaţi cu de-amănuntul corpurile neînsufleţite care se împodobeau altă dată şi răspundeţi-mi acum la întrebarea ce v-o pun: Unde este capul acela care cu mândrie se scutura în faţa celor slabi, bătând din picior pentru a băga spaima cu nedreptate în supuşii lor, vrând şi întrebuinţând toate mijloacele drăceşti spre a-i ţine acoperiţi cu pătura necunoştinţei şi pentru a le putea zice în batjocură: ignoranţi, mojici, inculţi, proşti, nebuni, tâmpiţi, tonţi, bigoţi, analfabeţi etc.? Unde este acel cap plin de mândrie care nu vrea să se smerească şi să primească cuvântul lui Dumnezeu? Unde sunt ochii aceia care cu viclenie săpau pe aproapele, ori rotindu-se într-o parte şi într-alta furau inimile fiinţelor slabe, aruncându-le în mocirla patimilor? Unde sunt sprâncenele acelea care se înnegreau ca să se poată vedea de departe? Unde sunt urechile de care se tot spânzurau fel de fel de cercei de aur, argint, tinichea etc.? Unde mai sunt buzele acelea ce le înroşeau, ori obrajii pe care-i tot spoiau în sfintele zile şi chiar în zilele de lucru? Unde este limba aceea mult-grăitoare care sta împotriva adevărului, sau care se tot linguşea, atrăgând prin gingăşiturile glasului sufletele neîntărite, în cursele satanei?

93

Unde este părul acela frumos care-l tot făcea cu drotul şi-l încărca cu piepteni, panglici de diferite culori, flori etc.? Unde-i gâtul acela alb de care tot spânzurau mărgele, panglici, hurmuzi, salbe etc.? Unde-i corpul ce-l împodobea cu haine de lux, parfumate, pentru a sminti tineretul? Unde sunt picioarele care sfârâiau săltând în joc de nu atingeau pământul? Unde-i pântecele pe care tot îl îndopa dezmierzându-l cu mâncările şi băuturile cele mai delicioase, pe când săracii fraţi ai lui Hristos piereau de foame? Unde sunt mâinile acelea care despuiate până la umăr, apăreau privirilor încărcate cu brăţări şi degetele cu inele, ispitind inimile tinerilor? Unde sunt picioarele care purtau încălţămintea cu tocurile înalte încât putea să treacă rândunica în zbor pe sub dânsele; iar deasupra cu panglici în forma fluturelui? Unde sunt trupurile acelea care făceau totul pentru ele, întrebuinţând timpul şi câştigul pentru a se împodobi; iar sufletele şi le lăsau complet pustii de darul lui Dumnezeu? Unde sunt frumuseţile acelea pentru care se îngrijeau atâta? Toate, toate s-au trecut. Toate s-au veştejit şi au intrat în putrefacţie în urma coasei morţii ce le-au retezat firul vieţii acesteia vremelnice, a fiinţelor ignorante care împotriva adevărurilor dumnezeieştii învăţături credeau că nu vor muri aşa degrabă, ci mai târziu. Căutaţi şi vedeţi ce a mai rămas din ce v-am arătat mai sus. Nimic altceva decât un coşciug plin de hoit împuţit. O traistă de oase de care atingându-se cineva cu mâna, oricât s-ar spăla, tot îi inspiră scârbă şi dezgust. Acestea văzându-le nu vă mai tot împopoţonaţi. Să nu credeţi că dacă v-aţi împodobit, v-aţi lăsat în urmă un nume nemuritor. Dacă voi aţi umblat după gustul lumii şi v-aţi împotrivit Cuvântului lui Dumnezeu, numele vostru a murit odată cu trupul vostru pe care îl împodobeaţi. Chiar de a mai fost vreodată pomenit, dar n-a fost pomenit de cei înţelepţi; ci de pleava omenirii care se întrecea în fapte netrebnice ca şi voi. însă chiar şi aceştia vă uită degrabă pe voi şi îşi aduc aminte de cei ce au fost creştini şi cu fapta nu numai cu numele; iar încolo numai nişte mincinoşi, ca şi unii dintre voi, care una arătaţi după nume şi alta cu fapta. Nume de creştini; iar fapte şi petreceri de păgâni. Ia să ne gândim pe cine laudă Roma şi creştinii cei drept măritori de astăzi? Pe Cezarii romanilor? Pe voievozii cei viteji? Sau pe bogaţii care se tot

₉₄

schimbau, împodobindu-se zilnic în haine şi încălţăminte de lux, petrecându-şi viaţa în petreceri, în veselii, în cântecele muzicilor şi ale desfrânatelor şi în tot soiul de dezmierdări, câte le porunceau patimile lor dobitoceşti? Nu pe aceştia îi laudă lumea creştinătăţii, căci pleava omenirii nu trebuie lăudată; ci pe un Sfânt Apostol Petru şi pe alţii care au umblat ca şi dânsul, desculţi, goi, batjocoriţi de lumea de pe atunci, ba încă bătuţi şi chiar omorâţi. Pe aceştia pe care nu-i putea lumea suferi în viaţă, astăzi împăraţii, regii, bogaţii, înţelepţii şi tot norodul bine credincios îngenunche la picioarele lor şi-i roagă a mijloci către Dumnezeu ca să le fie într-ajutor. Aşa este lumea aceasta deşartă. Ea, pe care-i iubeşte în viaţă, îi dă uitării degrabă; iar pe care-i urăşte în viaţa aceasta, pentru că le mărturiseşte în faţă sfântul adevăr, mai pe urmă izbindu-se prin neascultarea sfaturilor Dumnezeieşti de tot felul de nefericiri, îşi aduc aminte de dânşii şi-i cinstesc. Aşadar, dacă doriţi, iubiţii mei, cinste de la oameni, căutaţi mai întâi cinstea cea de la Dumnezeu făcând voia Lui, şi apoi când va şti cel Atoateştiutor că vi-i de folos, va slobozi ca să aveţi cinste şi de la oameni. „Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate se vor adăuga vouă”⁶⁶.

Sminteala în biserică

Sfinţii Evanghelişti: Matei (21,12-13), Marcu (11,15-17) şi Luca (19, 45-46) zic că: „Intrând Iisus în Biserica lui Dumnezeu, a scos pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Biserică şi mesele schimbătorilor de bani le-a răsturnat, şi scaunele celor ce vindeau porumbei. Şi a zis lor: „Casa mea, casă de rugăciune se va chema întru toate neamurile; iar voi aţi făcut-o pe dânsa peşteră tâlharilor?” Dacă Mântuitorul s-ar arăta văzut şi într-unele din Bisericile noastre, care sunt socotite şi îngrijite mai rău decât nişte grajduri de vite ale gospodarilor, şi când ar vedea aici pe credincioşii veacului acestuia, pe falşii creştini de astăzi care vorbesc, râd şi îşi fac cu ochiul unul altuia, mai rău decât prin crâşme, oare n-ar trebui să ne scoată şi pe noi cu biciul de ştreang din Biserică, ca pe Iudeii îndărătnici care erau, ca şi mulţi din noi,

66 Mt. 6,33; 3 împ. 3,5-13.

95

fii moderni ai Bisericii, ca nişte morminte văruite şi împodobite pe deasupra cu spoiala credinţei; iar înăuntru plini de duhoarea patimilor moştenite de la păgâni? Ba da, aşa ar trebui să-o păţim şi noi, care suntem morţi faţă de sfinţenia sfântului locaş şi lucrările Dumnezeieşti care se săvârşesc aici. Că ce deosebire este între nesimţitorii Iudei de pe atunci şi adormiţii creştini de astăzi? Aceia vindeau oi şi boi în Biserică, iar noi prin smintelile făcute aici, vindem pe fraţii noştri vrăjmaşului diavol. Aceia vindeau şi cumpărau; iar noi venim aici şi în loc de a vinde toată avuţia grijii celei lumeşti, plină de duhoarea patimilor, săracilor de tot binele diavoli, şi a cumpăra Dumnezeieştile învăţături care sunt mai bune şi mai de preţ decât mii de aur şi de argint (Ps. 118,72), noi ne vindem moştenirea cea gătită nouă de Dumnezeu (Mt. 25,34,21,23) şi ne cumpărăm gheena⁶⁷. Deci, vai de cei ce vin în casa lui Dumnezeu pentru a vinde ce-i mai de preţ, adică sufletul prin smintelile ce fac aici: vorbind, râzând ori făcând altceva care este spre necinstea Bisericii şi a lui Dumnezeu, cumpărându-şi prin păcatul smintelilor făcute aici, cele rele, adică muncile cele veşnice. Schimbătorii de bani sunt economii Bisericii care sunt datori, ca banii daţi lor⁶⁸, adică învăţătura Dumnezeiască ce este cu mult mai de valoare decât mii de aur şi de argint⁶⁹ s-o dea aşa curată fiilor Bisericii (creştinilor); iar nu amestecată cu învăţăturile bolnave ale lumii acesteia ce zace în întunericul patimilor, căci atunci partea lui este vaiul,⁷⁰ adică se scot prin sabia cea cu două tăişuri⁷¹ a anatemei de la Biserica lui Hristos ca pe nişte mădulare putrede. „Ci şi scaunele celor ce vindeau porumbei le-a răsturnat”. Aici zice de cei ce vând darurile duhovniceşti, căci porumbelul este semn al Duhului Sfânt (Lc. 3,22). Deci, cel ce aduce sminteală în Biserica lui Hristos,⁷² şi se depărtează de Dumnezeu, nepărăsindu-se de păcat, ci zăcând într-însul ca şi porcul în tină, acesta a vândut pe porumbiţa lui, pentru că nepăzind cuvântul Domnului, pe Domnul nu-l iubeşte (Ioan 14,24), „Şi cel ce nu-l iubeşte pe Domnul nostru Iisus Hristos zice Sfântul Apostol

⁶⁷ Mt. 25,41, 26-30; 24,48-51.

⁶⁸ Mt. 25,14-15; Lc. 10,35.

⁶⁹ Ps. 118,72; Pilde 16,16.

⁷⁰ Is. 3, 22-23; 5, 20; Ier. 6, 10, 13-21, 27-30; Is. 56, 9-12.

⁷¹ Apc. 2, 16; Gal. 1, 8-9.

⁷² 1 Cor 3, 16-17; Mt 18,18-20.

96

Pavel să fie anatema” (1 Cor. 16, 22). Pentru această nepăsare zic, se scoate din Biserică, adică se taie ca un mădular putred de la trupul mistic al lui Hristos şi i se şterge numele lui din cartea vieţii (Filip 4,3; Apc. 13, 8). Smintitorii aceştia sunt ca şi Iuda Iscarioteanul, care ca şi acela, prin tulburarea ce o fac în Biserică zăticnind pe ceilalţi fraţi a asculta sfintele slujbe şi cuvântul lui Dumnezeu, vând pe Iisus Hristos în persoana fraţilor celor slabi⁷³.

„Trebuie să ştii, frate creştine, că în timpul Sfintei Liturghii nu-i destul să stai în Sf. Biserică numai cu trupul ci cu tot gândul şi cu sufletul şi cu sfială multă. Să nu grăieşti cu nimeni, ci să iei aminte cu frică şi cutremur mult (Ps. 2, 9), având gândul pironit pururea la cele fără prihană şi Dumnezeieşti Taine, care se săvârşesc la sfinţitul Jertfelnic. Vai celor fără de minte, care râd şi grăiesc necuvioşii în Biserica Domnului şi tulbură slujba. Şi mai vârtos unii necredincioşi care joacă şi cântă la sărbătorile sfinţilor şi nu siMt. nebunii şi orbii, fărădelegea lor. O, necredincioşi şi fără de lege, şi ai diavolului următori şi întocmai cu el! Ce har are sfântul acela pentru voi, dacă-i aduceţi o lumânare, o Liturghie, sau altă făgăduinţă şi apoi, nu numai că nu staţi la slujbă, precum sunteţi datori, ci să jucaţi pe dinafară? Creştinii cei îmbunătăţiţi, împreună cu Preoţii, să cânte în Biserică slăvind pe Domnul; iar voi cei fără de minte, să serbaţi pe dinafară pe diavoli şi să-i bucuraţi cu dansul, cu cântecele şi cu alte fapte păgâneşti, cum făceau în zilele cele vechi închinătorii idolului Dionis? Şi chiar dacă nu jucaţi în timpul Sf. Liturghii trupeşte, totuşi, vă văd că sunteţi cu mintea şi întreaga voastră fiinţă acolo, la praznicul diavolului (la jocuri). Căci, ia să-mi spuneţi, pentru ce schimbaţi şi bocăniţi din picioare precum caprele? Ce vă face a tot bombăni, că de ce nu iese Preotul mai degrabă din Sfânta Liturghie? Pentru ce vă obrăzniciţi a cere Sfânta Anaforă (care-i răsplata ostenelii celor ce ascultă slujba întreagă, cu luare aminte) mai înainte de a săvârşi Preotul, Sf. Liturghie? Pentru ce căutaţi, tinerilor, cu obrăznicie, înapoi la femei şi la fete, tot râzând şi făcându-vă cu ochiul, chiar aici în Biserică? Vai vouă, nefericiţilor! Aţi ajuns mai răi şi mai orbi sufleteşte şi decât dobitoacele!!! Vai vouă, că prin nepăsarea voastră de cele sfinte v-aţi alungat dintre voi pe porumbiţa Duhului Sfânt şi aţi ajuns pustii de Darul lui Dumnezeu şi peşteră

73 F. Ap. 9, 5; Mt. 18, 6; 25,40-45; 1 Cor. 8,9, 11.

97

a tâlharilor draci, care vă împătimesc. Spuneţi-mi, nefericiţilor şi nefericitelor fiinţe, pentru ce faceţi aceste neorânduieli chiar şi în casa lui Dumnezeu? Au nu pentru ca să arătaţi înaintea Lui şi a oamenilor duhovniceşti, pustiul care vi l-aţi adus în sufletul vostru? Ba da, voi chiar nevrând ne arătaţi aceasta şi ne faceţi să înţelegem că veniţi aici numai de formă; iar în realitate voi sunteţi închinători ai diavolului, căci eu vă văd, judecând după năravurile şi mişcările voastre anticreştineşti şi după legea Domnului, că din tatăl vostru diavolul sunteţi şi poftele lui voiţi să le faceţi (Ioan 8,44). „Eu ceea ce mi-a poruncit Dumnezeu vă învăţ ca să păziţi” (Mt. 28,20) iar voi faceţi toate câte vă porunceşte tatăl vostru diavolul şi slugile lui cu trup ori fără de trup (Ioan 8,38). Au nu voi sunteţi care prigoniţi pe cei ce se trudesc a merge pe calea vieţii, cercetând, împrăştiind şi după puterea lor păzind cuvântul Domnului? Au nu voi, smintitorilor, sunteţi care staţi mai rău decât diavolul împotriva celor ce se nevoiesc pentru a intra pe poarta cea strâmtă în împărăţia lui Dumnezeu? Au nu voi sunteţi care aruncaţi ca grindina asupra fiilor adevăraţi ai Bisericii tot felul de vorbe putrede, pentru a le omorî cinstea, astfel încât cuvântul ieşit din gura lor să nu mai aibă valoare, înaintea celor ce umblă bâjbâind, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu, ca şi orbul ziua în amiaza mare? Au nu voi sunteţi care purtaţi sâmbetele celor ce vă grăiesc sfântul adevăr pentru a vă scoate din boala patimilor în care zăceţi, crezând, după capetele voastre seci, că aduceţi cu aceasta slujbă lui Dumnezeu (Ioan 16,1-5)? A! vă văd că nu vă vine bine. Pentru ce vă zburliţi când vă grăiesc adevărul? Unde aţi găsit voi scris sau care dascăl al Bisericii v-a arătat vouă că ziua Duminicii ori a altei sărbători, numai jumătate (până la ieşirea din Biserică) este sfântă; iar restul este pentru împopoţonat, jucat, pentru cântece sataniceşti de amor, pentru beţii şi pentru tot cortegiul de blestemăţii? Unde aţi găsit voi ca creştinul să dea jumătate din ziua sfântă Domnului, iar jumătate diavolului? Care-i diavolul acela întrupat care v-a sfătuit ca jumătate din orice zi sfântă să o daţi diavolului adică să o serbaţi în casa satanei (crâşmă)? N-aţi înţeles voi nici acum că după serbarea din casa satanei, unde v-aţi pierdut toate darurile Dumnezeieşti, ca drept răsplată Luni, Marţi etc. umblaţi buimaci de colo până dincolo, pentru că vi-i dogit capul de puiul de chef

98

făcut la casa şi praznicul diavolului? Dacă cel ce fură un lucru din Biserică nu poate fi iertat, după canoanele Sf. Apostoli şi Sf. Părinţi, decât după ce va înapoia, pe lângă ceea ce a furat, încă de cinci ori pe atât: „Dacă vreun cleric sau mirean ar lua din Sf. Biserică ceară sau untdelemn, să se afurisească şi pe lângă ceea ce a luat, încincit să adauge” (Can. 72 Sf. Apostoli), aşijderea şi cei ce întrebuinţează pentru dânşii vase de aur, argint... se afurisesc (Can. 73 Sf. Apostoli)”, dar cei ce fură din zilele sfinte câte un sfert, câte o jumătate sau chiar ziua întreagă, pentru trebuinţele trupului ori pentru petrecerile curat păgâneşti şi praznicele diavolului, ce se fac cu scripcari şi hore, la nunţi şi cumetrii ori pe la crâşme, în acele zile sfinte, ce va da înapoi ca să scape de sub piatra grea a afuriseniei? Sărbătoare i se zice zilei aceleia care-i hărăzită lui Dumnezeu. Aşadar, după cum în Sf. Biserică suntem datori a sta cu smerenie, evlavie şi luare aminte, pentru că este casa lui Dumnezeu, tot aşa trebuie să avem smerenie, evlavie şi luare aminte de noi înşine, când umblăm pe drum şi în orice cale, sau când şedem în casă, căci este ziua lui Dumnezeu. Un păcat făcut printr-o sminteală oarecare, ce-l facem înlăuntrul Sf. Biserici este furtişag de cele sfinte, căci aceasta este casa lui Dumnezeu⁷⁴. Iarăşi trebuie să vă fie ştiut că furtişag de cele sfinte este orice păcat, care îl facem în zi de sărbătoare, căci aceasta este vremea lui Dumnezeu. Tot atât de păcat este, să fure şi să curvească cineva în zi de sărbătoare, precum ar fura sau ar curvi cineva în Biserică. Ce staţi nedumerindu-vă şi vă tot miraţi, zicând: „A păcătui cineva în zilele sfinte e ca şi cum ar păcătui în Biserică!!” Da, creştinilor, tot aşa de mare păcat este a fura sau a păcătui în zilele sfinte, ca şi când s-ar fura sau păcătui în Sfânta Biserică, pentru că şi aceasta (Biserica) şi acelea (zilele sfinte) sunt hărăzite lui Dumnezeu. Şi acest păcat este cu mult mai mare şi mai greu decât cel ce se face în zilele celelalte de lucru: „Cel ce va spurca pe aceasta (adică ziua Duminicii sau a altei sărbători) cu moarte va muri, tot cel ce va lucra într-însa va pieri sufletul acela din norodul său” (Ieş. 31, 14). Sărbătoarea se cheamă zi sfântă, pe care avem datoria a o sfinţi, încât umblând după rânduielile Sf. Apostoli şi Sf. Părinţi şi noi să ne facem sfinţi, după cuvântul Dumnezeiesc care zice: „Fiţi sfinţi, precum şi Eu sfânt sunt”( 1 Petru 1,16) şi iarăşi: „Că sfânt eşti Dumnezeul

74

2 Paralip. 6,14-42; 7,1-16-22; Mc. 11,17; F. Ap. 22,17; 24,11-12.

99

nostru şi întru sfinţi te odihneşti...”75. „Cei ce n-au duhul lui Hristos, aceia nu sunt ai Lui... iar cei ce se poartă cu Duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fiii lui Dumnezeu”.

Pentru a putea ajunge şi noi case vii în care să se odihnească Dumnezeu şi pentru a ne putea numi cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, şi cu îndrăznire şi fără de osândă să cutezăm de a-l chema pe Dânsul Tată şi a-i zice: „Avva Părinte sau Tatăl nostru Care eşti în ceruri” noi trebuie ca să serbăm Dumnezeieşte, iar nu păgâneşte, zilele sfinte ale Duminicilor şi Sărbătorilor, anii vieţii noastre. Să mergem cu toţii la Sfânta Biserică în toate zilele sfinte, să ascultăm cu luare aminte sfintele slujbe şi mai ales sfânta Liturghie, pe care nu o putem părăsi niciodată căci este păcat de moarte. Cealaltă vreme, adică după ieşirea din Sf. Biserică după săvârşirea Sfintei Liturghii, să citim Sfânta Scriptură sau vieţile şi sfaturile Sfinţilor Părinţi şi mucenici; iar rămăşiţa vremii acesteia cheltuind-o în rugăciuni, mărturisire adevărată şi alte fapte bune şi nevoinţe duhovniceşti, s-o săvârşim pentru a putea să ne învrednicim a ne împărtăşi cu Sfintele Taine, după cum făceau primii creştini care stăteau în rugăciune şi îngăduiau ascultând cu luare aminte şi dragoste învăţătura Sf. Apostoli, împărtăşindu-se cât mai des cu Sfintele şi Prea Curatele Taine⁷⁶. Iată, aşa să serbaţi zilele sfinte; iar nu cum faceţi voi şi cum v-am spus mai sus că faceţi. Şase zile le petreceţi muncind din greu, înfrânându-vă cu înţelepciune şi staţi cu mintea întreagă, iar în ziua Domnului, în loc de a serba pentru Dumnezeu, cum am arătat mai sus, voi vă duceţi în crâşmă pentru a arunca banii câştigaţi cu sudoare, pe otrava de rachiu ori vin amestecat cu felurite fleacuri, care să vă turbeze şi să vă tâmpească mintea, pentru a vă pune în rândul dobitoacelor, ba încă prin nesimţire să vă pogoare mai prejos de ele? Ce va zice, de pildă, Sf. Vasile cel Mare, înţelept şi postitor, când vede cum îl serbează creştinii de azi, cu oale (pentru ghicit), jocuri, capră (brezaie), beţii, cântece sataniceşti, pline de duhul diavolesc al curviei, cu dusul la coteţul porcilor, ori în târla oilor şi altor dobitoace pentru a le cere sfat... ori cu alte blestemăţii? Ce vor zice ceilalţi sfinţi când văd că creştinii serbează păgâneşte zilele lor? Dar Dumnezeu ce credeţi că zice, când vede „ziua

⁷⁵ Vosglasul de la Sfânta Evanghelie a utreniei; 1 Petru 4,14; 1 Cor. 3,16; 6,19; 2 Cor. 6,16-18; Apc. 3,15-22; Mc. 16,20; Rom. 8,5-17.

76 F. Ap. 2,42,46-47; 20,7-14.

100

învierii”, Sfintele Duminici de peste an, batjocorite de creştinii care se adună într-însele, pentru a bucura pe dracul cu blestemăţiile lor de tot soiul; iar nu pentru ca să dea slavă lui Dumnezeu? Nu cred că vă va zice altceva decât ceea ce a zis prin proorocul Isaia: „Postul, sărbătorile şi praznicele voastre le-a urât sufletul meu,făcutu-v-aţi mie spre saţiu, nu voi mai suferi păcatele voastre. Când veţi întinde mâinile voastre către mine întoarce-voi ochii mei de către voi şi de veţi înmulţi rugăciunea voastră, nu vă voi asculta pe voi...”(Is. 1,14-15).

Auzit-aţi, creştinilor, care tot ziceţi: „Că aşa am apucat”, ce vă zice Domnul Dumnezeu? Apoi după petrecerile şi după mulţimea blestemăţiilor pe care voi le săvârşiţi, mai vârtos în zilele sfinte decât în celelalte zile, spre bucuria vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi ai Bisericii, spuneţi-mi, creştini să vă mai numească cineva pe voi? Minţiţi, pentru că faptele netrebnice care aduc ruşine Bisericii şi numelui de creştin, ce-l purtaţi cu nevrednicie, vă dovedesc că vieţuiţi păgâneşte, bucurând pe dracii văzuţi şi nevăzuţi; iar nu creştineşte, pentru a bucura pe fiii lui Dumnezeu şi ai Sf. Biserici şi a da slavă Ziditorului nostru. Să nu creadă cineva că nu-i păcat mare a nu merge la Sf. Biserică în Duminici şi în sărbători, pentru a asculta Sf. Liturghie. Mare şi greu păcat este acesta. Aşadar, căutaţi să vă părăsiţi de această drăcească obişnuinţă şi nu vă mai leneviţi a veni la Sf. Biserică. Mai bine să vă păgubiţi de orice câştig trupesc, decât să vă lipsiţi de a lua parte la Sf. Liturghie în Duminici şi Sărbători; pentru că, ştiut să vă fie, că orice treabă care se face spre câştig trupesc în zilele sfinte, se afuriseşte. Vai celor ce vând şi cumpără în zilele sfinte ale Duminicilor şi altor praznice, precum am văzut făcându-se în multe locuri, căci în loc de a se duce la Biserică, se duc de vând şi cumpără la târg, ticăloşii, ca şi în celelalte zile de lucru; însă vai lor că tare se vor certa. Dacă cineva care-i străin, cumpără ceva de mâncare pentru hrana sa, nu este păcat. însă a cumpăra dobitoace, haine şi altele ca acestea, nu sunt iertate a se face în zilele sfinte; iar cei ce vor vinde şi cumpăra călcând porunca lui Dumnezeu, acela mai mult se va păgubi şi sufleteşte şi trupeşte. Stăpânii şi părinţii sunt datori a-şi duce slugile şi fiii lor la Sfânta Biserică în zilele sfinte, pentru a asculta şi ei slujbele sfinte căci de nu-i vor duce, vor da seama pentru ei în ziua mare a judecăţii şi vor fi aspru pedepsiţi.

101

Nu numai legile Bisericii, dar chiar şi cele civile opresc de a se lucra şi face astfel de blestemăţii care se fac azi în zilele sfinte, în regulamentul Sancţionat cu Decretul Regal No. 1391 din 3 Iulie 1874 se zice:

Art. I. Duminicile de peste an... (şi celelalte praznice împărăteşti şi sărbători ale sfinţilor, prevăzute în calendarul Ortodox) sunt recunoscute şi stabilite pentru a se serba. Toate aceste sfinte zile... se serbează prin repaos de alte lucrări şi petrecând în alte îndeletniciri duhovniceşti, precum: mergerea la Biserică spre rugăciune şi ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, acasă prin citirea cărţilor folositoare de suflet, pentru buna educare a familiei, prin facerea de bine la cei nevoiaşi, prin cercetarea bolnavilor, mai ales a acelor fără de ajutor şi prin alte fapte bune; căci sărbătorile sunt destinate de Biserică anume pentru cultura spirituală şi pentru îmbunătăţirea moravurilor.

Art. III. Orice alte sărbători superstiţioase, precum Joile (Vinerile) după Paşti, Rusaliile, Foca, Ilie Pălie, Pintilie Călătorul, Răpotinul, Drăgaica, Paparuda, Circovi, Filipi, Chirică Şchiopul, Vinerile sunt oprite a se serba ca nişte rămăşiţe din timpul idolatriei şi care nu aduc nici un folos sufletesc, ci numai pagubă celor ce le serbează, împiedicându-i de la lucrări folositoare şi dând ocazie la petreceri deşarte şi vătămătoare. Preoţilor se pune îndatorire a sfătui pe enoriaşii lor de a părăsi asemenea sărbători păgâneşti, care nu sunt potrivite cu demnitatea creştinilor, cu bunele moravuri şi cu învăţăturile sfintei Evanghelii şi ale Bisericii”.

Pedeapsa pentru lipsa supunerii şi ascultării de Dumnezeu:

„... Dacă nu vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău, dacă nu vei păzi şi nu vei împlini toate poruncile Lui şi toate legile Lui, pe care ţi le dau astăzi, iată, toate blestemele care vor veni peste tine şi de care vei avea parte: Vei fi blestemat în cetate şi vei fi blestemat pe câmp. Grânele tale şi cămările tale vor fi blestemate. Rodul trupului tău, rodul pământului tău, fătul vacilor tale şi fătul oilor tale, toate vor fi blestemate. Vei fi blestemat la venirea ta şi vei fi blestemat la plecarea ta. Domnul va trimite împotriva ta blestemul, tulburarea şi ameninţarea, în mijlocul tuturor lucrurilor de care te vei apuca până vei fi nimicit, până vei pieri curând, din pricina răutăţilor

102

faptelor tale, care te-au făcut să Mă părăseşti. Domnul va trimite peste tine ciuma până te va nimici în ţara pe care o vei lua în stăpânire. Domnul te va lovi cu lingoare, cu friguri, cu obrinteală, cu căldură arzătoare, cu secetă, cu rugină în grâu şi cu tăciune, care te vor urmări până vei pieri. Cerul deasupra capului tău va fi de aramă şi pământul de sub tine va fi fier. Domnul va trimite ţării tale în loc de ploaie, praf şi pulbere, care va cădea din cer peste tine până vei fi nimicit. Domnul te va face să fii bătut de vrăjmaşii tăi: pe un drum vei ieşi împotriva lor, dar pe şapte drumuri vei fugi dinaintea lor: şi vei fi o groază pentru toate împărăţiile pământului. Trupul tău mort va fi hrana tuturor păsărilor cerului şi fiarelor pământului, şi nu va fi nimeni care să le sperie. Domnul te va bate cu buba rea a Egiptului, cu bube rele la şezut, cu râie şi cu pecingine, de care nu vei putea să te vindeci. Domnul te va lovi cu nebunie, cu orbire, cu rătăcire a minţii şi vei bâjbâi pe întuneric ziua în amiaza mare, ca orbul pe întuneric, nu vei avea succes în treburile tale şi în toate zilele vei fi apăsat, prădat şi nu va fi nimeni care să-ţi vină în ajutor. Vei avea logodnică şi altul se va culca cu ea, vei zidi casă şi nu o vei locui, vei sădi vie şi nu vei mânca din ea. Boul tău va fi junghiat sub ochii tăi şi nu vei mânca din el. Ţi se va răpi măgarul dinaintea ta şi nu ţi se va da înapoi, oile tale vor fi date vrăjmaşilor tăi şi nu va fi nimeni care să-ţi vină în ajutor. Fiii tăi şi fiicele tale vor fi date ca roabe pe mâna altui popor, ţi se vor topi ochii de dor, uitându-te toată ziua după ei şi mâna ta va fi fără putere. Un popor pe care nu-l cunoşti, va mânca rodul pământului tău şi tot venitul lucrului tău şi în toate zilele vei fi apăsat şi zdrobit.

Priveliştea pe care o vei avea sub ochi te va face să înnebuneşti. Domnul te va lovi cu o bubă rea la genunchi şi la coapse şi nu te vei putea vindeca de ea. Te va lovi de la talpa piciorului până în creştetul capului. Domnul te va duce, pe tine şi împăratul pe carel vei pune peste tine, la un neam pe care nu l-ai cunoscut, nici tu, nici părinţii tăi. Şi acolo, vei sluji altor Dumnezei, de lemn şi de piatră. Şi vei fi de pomină, de batjocură şi de râs, printre toate popoarele la care te va duce Domnul.

Vei semăna multă sămânţă pe câmpul tău şi vei strânge puţin; căci o vor mânca toate lăcustele. Vei sădi vii şi le vei lucra, dar vin nu vei bea, ba nici nu o vei culege, căci o vor mânca viermii. Vei avea

103

măslini pe toată întinderea ţării tale şi nu te vei unge cu untdelemnul căci măslinele vor cădea. Vei naşte fii şi fiice, dar nu vor fi ai tăi, căci se vor duce în robie. Omizile îţi vor mânca toţi pomii şi rodul pământului. Străinul care va fi în mijlocul tău se va ridica tot mai sus peste tine, iar tu te vei pogorî tot mai jos, el îţi va da cu împrumut şi tu nu-i vei da cu împrumut, el va fi fruntea şi tu vei fi coada.

Toate blestemele acestea vor veni peste tine, te vor urmări şi te vor ajunge până vei fi nimicit, pentru că n-ai ascultat de glasul Domnului, Dumnezeului tău, pentru că n-ai păzit poruncile Lui şi legile Lui, pe care ţi le-a dat. Ele vor fi veşnic ca nişte semne şi minuni pentru tine şi sămânţa ta. Pentru că în mijlocul belşugului tuturor lucrurilor, n-ai slujit Domnului, Dumnezeului tău, cu bucurie şi cu dragă inimă, vei sluji în mijlocul foamei, setei, goliciunii şi lipsei de toate, vrăjmaşilor tăi pe care îi va trimite Domnul împotriva ta. El îţi va pune pe grumaz un jug de fier, până te va nimici.

Domnul va aduce de departe, de la marginile pământului, un neam care va cădea peste tine cu zbor de vultur, un neam a cărui limbă nu o vei înţelege, un neam cu înfăţişarea sălbatică şi care nu se va sfii de cel bătrân, nici nu va avea milă de copii. El va mânca rodul turmelor tale şi rodul pământului tău, până vei fi nimicit, nu-ţi va lăsa nici grâu, nici must, nici untdelemn, nici viţeii de la vaci, nici mieii de la oi, până te va face să pieri. Te va împresura în toate cetăţile tale, până îţi vor cădea zidurile, aceste ziduri înalte şi tari, în care îţi puseseşi încrederea pe toată întinderea ţării tale; te va împresura în toate cetăţile tale, în toată ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău. în strâmtorarea şi necazul în care te va aduce vrăjmaşul tău, vei mânca rodul trupului tău, carnea fiilor şi fiicelor tale, pe care ţi-i va da Domnul, Dumnezeul tău.

Omul cel mai gingaş şi cel mai milos dintre voi se va uita rău la fratele său, la nevasta care se odihneşte la sânul lui, la copiii pe care i-a cruţat: nu va da niciunuia din ei din carnea copiilor lui cu care se hrăneşte, fiindcă nu-i va mai rămânea nimic în mijlocul strâmtorării şi necazului în care te va aduce vrăjmaşul tău în toate cetăţile tale. Femeia cea mai gingaşă şi cea mai miloasă dintre voi, care, de gingaşă şi miloasă ce era, nu ştia cum să calce mai uşor cu piciorul pe pământ, va privi fără milă pe bărbatul care se odihneşte la sânul ei, pe fiul şi pe fiica ei: nu le va da nimic din pieliţa noului născut,

104

pieliţă ieşită din coapsele ei şi din copiii pe care îi va naşte, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, din pricina strâmtorării şi necazului în care te va aduce vrăjmaşul tău în cetăţile tale.

Dacă nu vei păzi şi nu vei împlini toate cuvintele legii acesteia, scrise în cartea aceasta, dacă nu te vei teme de acest nume slăvit şi înfricoşat, adică de Domnul, Dumnezeul tău, Domnul te va lovi în chip minunat, pe tine şi sămânţa ta, cu răni mari şi îndelungate, cu boli grele şi necurmate. Va aduce peste tine toate bolile Egiptului de care tremurai şi ele se vor lipi de tine. Ba încă, Domnul va aduce peste tine, până vei fi nimicit, toate felurile de boli şi de răni, care nu sunt pomenite în cartea legii acesteia.

După ce aţi fost atât de mulţi ca stelele cerului, nu veţi mai rămânea decât un mic număr, pentru că n-ai ascultat de glasul Domnului, Dumnezeului tău. După cum Domnul se bucura să vă facă bine şi să vă înmulţească, tot aşa Domnul se va bucura să vă piardă şi să vă nimicească; şi veţi fi smulşi din ţara pe care o vei lua în stăpânire. Domnul te va împrăştia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă, şi acolo vei sluji altor dumnezei pe care nu i-ai cunoscut nici tu, nici părinţii tăi, dumnezei de lemn şi de piatră.

Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. în groaza care-ţi va umple inima şi-n faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: „O, de ar veni seara!” şi seara vei zice: „O, de ar veni dimineaţa!” şi Domnul te va întoarce pe corăbii în Egipt şi vei face drumul acesta despre care îţi spusesem: „Să nu-l mai vezi!” Acolo vă veţi vinde vrăjmaşilor voştri ca robi şi roabe, şi nu va fi nimeni să vă cumpere”⁷⁷.

77 2 Lege 28,15-68; 11,28; Is. 11. 5,7.

Smintitorii fac slujba diavolilor

Cuvânt despre smintitorii Sfintei Biserici

De multe ori când vorbeam despre însemnătatea, sfinţenia şi minunile ce se săvârşesc în Sfânta Biserică, ori când arătam şi arăt creştinilor cum să se poarte cu cuviinţă, să stea aici în Sf. Locaş cu smerenie şi cu evlavie şi să ia aminte la sfintele ierurgii ce se săvârşesc aici, mi se răspunde: „Părinte, Sfinţia voastră ne ziceţi nouă că de ce vorbim, ori de ce nu stăm în Sfânta Biserică aşa cum trebuie. Bine faceţi că ne învăţaţi, dar de păcatele noastre, oare noi suntem de vină, dacă aşa am apucat din bătrâni?” Eu le răspund: „Nu vă luaţi după bătrânii necunoscători ai învăţăturii Sfintei Biserici, căci ei neştiind carte şi neavând acolo un bun predicator, au mers şi ei după alţii, care, ca şi ei n-au cunoscut bine care-s datoriile creştinului în Sf. Biserică şi în afară de Sf. Biserică. Omul când este noapte tot doarme sau face fapte care nu vrea nici în ruptul capului să le dea la lumină, pentru că sunt făcute la întuneric (Ioan 3,19-20). Acum dacă se face ziuă, oare să zăcem tot în pat? Să stăm tot cu ochii sufletului închişi ori cârpiţi de urdorile patimilor şi ale necunoştinţei de Dumnezeu? Trebuie să ne deşteptăm din somnul adânc în care ne-au aruncat patimile.

„Să ne apropiem cu adevărată inimă, întru deplină credinţă, să ne spălăm cu apa curată a Dumnezeieştilor învăţături toate cugetele cele rele. Să păstrăm mărturisirea credinţei ortodoxe nesmintite. Să ne cunoaştem unii pe alţii, spre îndemnarea dragostei şi a faptelor

₁₀6

bune. Nepărăsind adunarea noastră (Sf. Biserică) precum au unii obicei; ci îndemnând unul pe altul şi cu atât mai mult cu cât vedem ziua răsplătirii apropiindu-se. Că, păcătuind noi de bună voie, după ce am luat cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne jertfă pentru păcate, ci o aşteptare oarecare înfricoşată a judecăţii şi iuţimea focului care va să-i mănânce pe cei potrivnici. Lepădând cineva legea lui Moise,fără de milă prin două sau trei mărturii moare. Cât de mai amară muncă socotiţi că va lua cel ce a călcat pe Fiul lui Dumnezeu şi a socotit a fi de obşte Sângele legii, cu care s-a sfinţit şi a ocărâtDuhul Darului?... înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evr. 10, 21-31).

La cuvintele Dumnezeiescului Apostol, bieţii creştini care stau şi mă ascultă cu drag, îmi zic nedumeriţi: „Noi am fi venit mai des şi am fi stat în Sf. Biserică, aşa cum spui Sfinţia ta, că ne poruncesc sfintele cărţi, însă noi am crezut că nu-i aşa păcat a nu sta în Sfânta Biserică în vremea sfintelor slujbe, ori a veni mai rar şi chiar să spunem drept nici nu am mai bănuit că ar mai fi păcat şi de vorbit, de râs câte puţin, ori de oarecare mişcări care ne spui acum că sunt necuviincioase. Sfinţia voastră ne mai spuneţi că e păcat a ne pudra, a ne împodobi, parfuma, gingăşi etc. apoi noi am văzut lucruri din astea şi pe la mănăstiri de maici. Ni s-a întâmplat a vedea maici, îmbrăcate călugăreşte, vorbind, râzând, făcându-şi diferite semne şi schime de cele care le-am mai văzut şi noi în lume, mai ales pe la petreceri, crâşme etc... Am mai văzut iarăşi pe unele dintr-însele stând afară lângă zidul Bisericii şi vorbind, ia, câte şi mai câte din lumea aceasta deşartă... în timp ce preotul slujea Sfânta Liturghie. Noi am crezut că nu-i păcat, deoarece maicile care stau veşnic cu cartea în mână, fac acestea. Auzind cele spuse de bieţii închinători, mi-am adus aminte de cuvântul înţelepţilor bătrâni: „Şarpele de casă, mult venin mai varsă” şi adevărat este căci boala lăuntrică e mai rea, mai dureroasă şi mai greu de tămăduit decât cea din afară. Am cercetat şi eu în dreapta şi în stânga învăţătura Sf. Biserici şi caut a mă afunda, pe cât îmi permit slabele-mi facultăţi sufleteşti, în adâncul apelor dogmelor religiei ortodoxe. Mă trudesc a-mi ridica de pe ochi pătura ce acoperă biata omenire (înţ. Sol. 9,14-17) şi fiinţele despre care îmi spun bieţii creştini că i-au smintit prin indiferentismul lor religios,

107

îmi apar înainte îmbrăcate în negru, nu spre pocăinţă, ci spre sminteala lumii care cerşeşte lumină cerească de la dânsele. Sunt încurcat. Mă văd între ciocan şi nicovală. Dacă arăt adevărul, trebuie să-mi fie milă, că pentru unele fiinţe inconştiente de datoria lor faţă de făgăduinţele ce le-au dat la intrarea în monahism, ori pentru îndărătnicia altora, să nu cumva să mă trezesc a da lovitură altora din fraţii călugări (călugăriţe) care sunt nevinovaţi şi se trudesc din răsputeri pentru a scoate capul de sub pătura necunoştinţei, pentru a cerceta, a aprinde (2 Tim. 1,6) lumina Dumnezeiescului cuvânt al adevărului şi pentru a o pune în sfeşnic, ca să lumineze celor din casa lui Dumnezeu (Mt. 5,15). Da, mi-e milă, să nu cumva să dau lovitură şi să provoc durere drepţilor acestora, care ca şi Lot, sunt necăjiţi de petrecerea cea dimpreună cu cei fărădelege, care ignorând învăţătura Sfintei Biserici petrec în păgânătate. Pentru că drepţii şi aleşii aceştia ai lui Dumnezeu prin îndeplinirea făgăduinţelor, vieţuind între dânşii, cu vederea şi cu auzul, din zi în zi îşi muncesc sufletele lor cele drepte cu faptele cele nelegiuite ale celor ce habar n-au de însemnătatea hainelor cernite pe care le poartă (2 Petru 2, 7-8). Să tac, mă tem pentru sufletele fiilor şi fiicelor Sfintei Biserici, că pier din cauza necunoştinţei şi cad în cursele smintitorilor cerniţi, care îi trag afară din Biserică, ţinându-i de vorbă şi lipsindu-i de pâinea îngerilor, care-i cuvântul lui Dumnezeu, cu care-şi hrănesc sufletele, cei ce iau aminte la sfintele slujbe. Dacă tac, mă pun pe gânduri şi-mi zic: ce voi răspunde înaintea Domnului când mă va întreba: „Unde sunt fraţii tăi pentru care Eu ţi-am dat lumina Dumnezeiescului adevăr, ca să-i scoţi din cursele satanelor, cu trup şi fără de trup, şi să-i conduci către plaiurile cereşti cu păşune duhovnicească, ca să trăiască pentru veşnicie?” Stau iarăşi şi mă socotesc. Ce să fac? Să tac, ori să vorbesc? Dacă prin tăcere aş fi putut ridica această stare rea de lucruri ce sminteşte pe cei slabi şi care aduce ruşine Bisericii, mi-ar fi fost de folos a nu mai zice nimic, însă chiar dacă eu voi tăcea, lucrurile şi poftele diavolului care se fac, vor striga mai tare decât limba mea şi vor sări în ochii poporului, cât şi ai clerului, ca aşchiile de la cel ce taie lemne. Aşadar, eu acum vorbesc ridicându-mi glasul ca o trâmbiţă, după slabele mele puteri, pentru a arăta boala în care zăcem (Is. 58,1), sperând că se va mai

108

ridica cineva din fraţi pentru a lupta ca să putem depărta starea nefericită în care se află mulţi creştini şi atunci şi eu, ca şi plugarul care seamănă, prin îndelungă răbdare seceră şi culege însutit, cu ajutorul lui Dumnezeu, cred că nu-mi va fi truda zadarnică. Este foarte dureros când vedem că printre fiii ori fiicele Bisericii sunt fiinţe care din zavistia vrăjmaşului diavol, aduc prin smintelile ce fac, mari lovituri Bisericii şi societăţii. Ce nefericire este să vezi că ce clădesc unii ziua la zidul cel viu al Bisericii, alţii vin⁷⁸ şi dărâmă, în noaptea necunoştinţei celor slabi, care tot dormitează (Mt. 13,25).

O! voi care purtaţi numele lui Hristos, care v-aţi făgăduit şi vă făgăduiţi la cuvintele slujitorilor Sf. Altar: „Pe noi înşine şi unul pe altul şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, că o veţi da, răspunzând: „Ţie, Doamne” pentru ce a umplut diavolul inimile voastre de toată răutatea îndărătniciei şi a smintelilor? Până când veţi lupta împotriva Dumnezeiescului adevăr încărcându-vă cu păcatul cel greu al smintelilor împotrivindu-vă Duhului Sfânt (F. Ap. 7,51-53)? De ce nu vreţi să ne asociem a lupta cu toţii împotriva vrăjmaşilor şi blestemăţiilor care sapă la temelia Bisericii? Ia priviţi la cei ce lucrează pământul şi sădesc, şi vedeţi, ei fac asemenea nouă? Nu. Ci unul sapă, altul sădeşte, altul acoperă rădăcina şi altul udă ceea ce s-a sădit, alţii îngrădesc şi înconjură şi cu zid dacă pot; iar alţii gonesc dobitoacele. Şi toţi aceştia ce urmăresc altceva decât păzirea sadului. Iar aici în sfânta Biserică nu este aşa. Ci unii din noi sădim după Dumnezeu, conform învăţăturii Mântuitorului, Sfinţilor Apostoli, canoanelor şi învăţăturilor Sfinţilor Părinţi: iar alţii, care ar trebui să ne dea ajutor... ei împotrivindu-se învăţăturii Sfintei Biserici, clătesc şi mişcă sadul cel bun şi încurajează buruienile patimilor. Smintitorilor, smintitorilor, care vă paşteţi fără de nici o frică după capetele voastre cele seci (Iuda 1,12-13); iar nu după cuvântul Mântuitorului care nu încape în voi⁷⁹ lăsaţi vă rog, lăsaţi măcar să se prindă bine mlădiţele, ca să se facă mai tari decât vrăjmăşia voastră cea satanicească. Şi apoi dacă nu vreţi să schimbaţi pe stăpânul vostru cel

78 F. Ap. 20,29-30; 2 Cor. 11,13-15.

79 Ioan 8,37: 2 Tim. 4 3,4.

109

întunecat în răutate şi să veniţi la lumina lui Hristos care luminează peste toţi, mai pe urmă veţi mai face ce va slobozi Dumnezeu⁸⁰ ca şi satana.

Uitaţi-vă şi vedeţi ce faceţi, că nu surpaţi lucrul meu, ci pe al vostru. Eu am sădit, voi trebuie să vă nevoiţi a uda ca să crească. Aşa că, dacă voi aţi clătit şi aţi smuls rădăcina, unde veţi arăta lucrul vostru că aţi udat? Vezi pe săditor că se slăveşte? Nu te teme. Nici eu nu sunt ceva, nici tu. „Nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă este ceva. Al unuia singur este lucrul; al lui Dumnezeu Cel ce dă creşterea” (1 Cor. 3, 6-9). De aceea, deschideţi-vă ochii cei ce dormiţi somnul greu al păcatului smintelilor şi vedeţi mai înainte de a fi duşi înaintea înfricoşatului şi dreptului Judecător, cine este acela cu care vă luptaţi şi „pe care-L împungeţi” (Apc. 1,7). Să ne trezim odată şi să luăm aminte de noi că am ajuns rău (Is. 1,21).

Eu nu mă tem zice Sf. Ioan Hrisostom de războiul cel dinafară, precum mă tem de lupta cea dinlăuntru. Dacă rădăcina este înfiptă bine în pământ, nimic nu pătimeşte de vânturi; iar dacă rădăcina se va clăti din cauza vreunui vierme ce o roade dinlăuntru, deşi vânturile ispitelor dinafară nu o vor supăra, totuşi din nefericire ea pătimeşte. O, smintitorilor! care roadeţi rădăcina Bisericii (învăţătura ei sfântă) ca şi nişte viermi, pentru că după cum aceştia se nasc din pământ, aşa din capetele voastre înfumurate ies învăţături răzvrătite în dauna Bisericii şi a societăţii. Dar ce zic eu ca din pământ, ci ca din bălegar, având mumă pe putregai... Pentru ce aduceţi război înlăuntrul Bisericii? Pentru ce umpleţi sufletele care vor să vadă lumina Evangheliei lui Hristos, de vifor, prigonindu-le şi făcându-le diferite mizerii, ca şi păgânii primilor creştini? Pentru ce întoarceţi în jos cele de sus, ca nişte diavoli? Pentru ce îmbrânciţi adevărul de pe scaun şi în locu-i destinat de Dumnezeu, instalaţi minciuna? Cum veţi putea, făcând acestea, să cereţi iertare de la Dumnezeu? Căci dacă Dumnezeu celor ce nu iartă pe cei ce le greşesc lor, nu le iartă greşelile; oare vouă care prigoniţi pe cei ce se trudesc a se ridica din mocirla patimilor, a se lumina, a-şi da la o parte de pe ochii sufletului pătura neagră şi întunecoasă a necunoştinţei de Dumnezeu şi a urma lui Hristos, care iertare are să vă dea? Aceasta este o dovedire a

80 Iov. Cap. 1 şi 2; II Paral. 18.

110

răutăţii celei mai rele. Vai vouă, smintitorilor, care pururea staţi împotriva Duhului Sfânt ca şi părinţii voştri, căci voi împreună cu diavolul vă luptaţi împotriva Bisericii lui Hristos, uitând că pentru aceasta vă va veni degrabă peste capetele voastre, Apostolescul blestem care zice: „Cel ce strică Biserica lui Dumnezeu (adunarea creştinilor), strica-l-vape acela Dumnezeu” (1 Cor. 3,17). Vai vouă, că sunteţi mai răi şi decât diavolii. De aceste duhuri necurate poate să se păzească bietul muritor; iar de voi, care sunteţi îmbrăcaţi în corp omenesc ca şi El, nu se poate feri, mai ales dacă-i mai slab în credinţă şi în a cunoaşte pe Dumnezeu şi voile Lui, ori de curând sădit. Mergând înainte aşa cum mergeţi, luptând împotriva învăţăturii Sfintei Biserici, să ştiţi că nu puteţi avea nici o nădejde de mântuire, de nu veţi lăsa calea cea lată pe care fugiţi, întrecându-vă unii pe alţii şi de nu veţi apuca pe calea cea strâmtă şi cu scârbe şi de nu veţi lua crucea lui Hristos ca un jug, lepădând egoismul şi urmând Lui.

„Duhurileproorocilor, proorocilor se supun, pentru că Dumnezeu nu este a tulburării ci al păcii precum întru toate Bisericile sfinţilor”, zice Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 14,32-33). Aşa a fost atunci şi aşa trebuie să ne nevoim să fie şi acum; iar nu aşa cum se vede astăzi... Pentru a nu mă osândi oarecare capete, seci de sfântul adevăr, vin a mai aduce o mărturie vrednică de crezut, ca din gura a două mărturii să izbucnească lumina sfântului adevăr. „În legea voastră scris este, că mărturia a doi oameni adevărată este”zicea Mântuitorul Iudeilor şi aceasta o zic şi eu celor ce zic că sunt ai lui Hristos şi nu vor să fie după cum arată cu viaţa şi învăţătura lor răzvrătită. Vin dimpreună cu Sf. Ioan Gură de Aur pe care ascultaţi-l ce ne zice nouă tuturor care am adus şi aducem felurite neorânduieli în Biserica lui Dumnezeu pe care o tulburăm:

„Ce ar putea fi mai înfricoşat ca aceste lucruri? Căci pe atunci Biserica era Cer, duhul povăţuind şi cârmuind toate şi pe fiecare dintre proestoşii Bisericii mişcându-l şi făcându-l entuziasmat. Dar astăzi noi stăpânim numai simboluri ale acelor haruri, căci şi astăzi vorbim doi sau trei, cu rândul şi tăcând unul, altul începe. Dar acestea sunt numai semne ale acelora şi amintiri. De aceea când începem a grăi, poporul răspunde grăind: „Şi Duhului Tău” arătând că în vechime grăiau aşa, nu prin înţelepciunea

111

lor, ci mişcaţi fiind cu Duhul. Nu însă şi astăzi o zic acum ca de la mine ci se aseamănă Biserica cu o femeie care a căzut din fericirea cea dinainte şi care în multe părţi stăpâneşte numai simbolurile (semnele) acelei fericiri trecute, arătând unora şi altora numai cutia sculelor de aur şi lăzile, pe când de bogăţia de acolo este lipsită cu totul; cu o astfel de femeie seamănă astăzi Biserica. Şi nu spun doară din cauza lipsei harurilor de altfel nici n-ar fi o primejdie mare, dacă ar lipsi numai acestea ci şi din cauza vieţii şi a virtuţii. Numărul văduvelor şi corul fecioarelor pe atunci, formau o mare podoabă în Biserică; iar acum Bisericile sunt goale şi lipsite de acea podoabă şi în locul lor au rămas numai simbolurile⁸¹. Sunt şi astăzi văduve, sunt şi fecioare. însă nu au acestea podoaba aceea pe care ar trebui să o aibă cele ce s-au azvârlit în astfel de lupte⁸². Că de pildă semnul de distincţie a unei fecioare este, de a se îngriji numai de cele ale lui Dumnezeu şi a fi statornice în credinţă (auziţi maicilor)? Şi văduva nu atâta ar fi ca pildă, dacă nu ar trece în a doua căsătorie, ca şi cum dacă ar fi împodobită cu alte multe, ca de pildă: cu iubirea de străini, cu iubirea de săraci, cu iubirea de stăruinţă în rugăciuni şi toate celelalte pe care le cere Pavel în epistola scrisă către Timotei. De altfel ar putea vedea cineva şi printre noi pe multe femei chiar în căsătorie, dând dovadă de cumpătare. însă nu numai aceasta este ceea ce se caută, ci şi îngrijirea cea fierbinte de cei ce au nevoie, prin care mai ales femeile din vechime străluceau, nu însă ca multe de astăzi. Atunci cele mai multe în loc de podoabe de aur purtau cu ele podoaba cea izvorâtă din milostenie, pe când astăzi lăsând aceasta, poartă cu ele lanţuri de aur împletite din toate părţile cu lanţul păcatelor.

Şi să mai spun şi de altă cutie sau ladă ce se găseşte deşartă de podoaba străbună? în vechime de pildă se adunau cu toţii la un loc şi cântau încet în comun. Aceasta o facem şi acum, însă atunci în toţi era numai un suflet şi o inimă, pe când astăzi, nici chiar într-un suflet n-ar putea vedea cineva acea conglăsuire, ci

⁸¹ Astăzi, Sfinte Ioane Hrisostoame, acestea formează o mare podoabă în casa satanei ori la praznicul diavolului, unde lăutarii le joacă, precum ursarii pe urşii prinşi prin munţi, făcându-le idolatre, 1 Cor. 10, 7.

⁸² aici cred că numeşte fecioare pe călugăriţe, căci ele au intrat în lupta cu duhurile răutăţii... Efs. 6,10-19.

112

pretutindenea un mare război. Proestosul Bisericii se roagă şi astăzi pentru pacea tuturor îndeobşte ca intrând în casa părintească -însă numai numele, numai vorbă multă de această pace, căci faptul nu se vede nicăieri. Pe atunci şi casele erau Biserici, pe când astăzi şi Biserica este casă. Căci într-o casă ar putea vedea cineva şi multă rânduială, fiindcă de pildă, stăpâna casei şade pe tron cu toată buna cuviinţă şi slugile ţes cu toată liniştea şi fiecare dintre argaţi se îndeletniceşte cu ceea ce i s-a poruncit. Dar aici, în Biserică, mare este vuietul, mare este tulburarea, dezordinea şi nedumerirea şi cu nimic nu se deosebesc cele ale noastre, de cele ce se petrec în cârciumă. Atât de mare este râsul, atât de mare vuietul, încât este întocmai ca la băi, ca cei ce strigă prin piaţă şi care fac un vuiet grozav. Şi acestea toate se petrec numai aici, căci nu este slobod nici de a se adresa cineva către vecinul său în Biserică, fie că l-ar avea de prieten de multă vreme, ci acestea se fac afară de Biserică. Şi cu drept cuvânt, că doar Biserica nu este bărbierie, nici dugheană de mirodenii, sau vreo altă prăvălie din târg, ci loc al îngerilor, loc al arhanghelilor, palatul lui Dumnezeu, însuşi cerul. Deci după cum cineva ţi-ar deschide cerul şi te-ar introduce acolo, tu n-ai cuteza de a grăi, fie chiar de ai vedea pe tatăl tău sau pe fratele tău, tot aşa şi aici nimic nu trebuie a grăi decât de cele duhovniceşti. Căci şi cele de aici sunt cer, iar de nu crezi, priveşte la această masă sfântă şi adu-ţi aminte pentru ce s-a pus aici şi din ce cauză. Gândeşte-te cine este cel ce stăpâneşte aici, cutremură-te chiar şi mai înainte de timp. Căci văzând cineva numai tronul împăratului, se mişcă cu sufletul, aşteptând ieşirea împăratului. Deci, şi tu chiar şi mai înainte de acel timp înfricoşat, ridică-te, şi mai înainte de a se vedea ridicându-se vălul, sau catapeteasma şi corul îngerilor mergând înainte, ridică-te, zic, la cer.

Dar poate că acestea nu le ştie cel nebotezat; deci este trebuitor de a spune şi către acela altele, căci nici faţă de acesta nu ne vom găsi în strâmtorare de a-l ridica cu cele putincioase şi a-l face să zboare. Deci tu, care nu ştii acestea, când auzi pe proorocul zicând: „Acestea zice Domnul”, depărtează-te de pământ, ridică-te şi tu la cer, gândeşte-te cine este cel ce-ţi grăieşte prin acela. Când te găseşti în teatru înaintea unui caraghios mimic (clovn) sau a vreunei femei desfrânate ce se sluţeşte şi când atâta lume este de

113

faţă, se dă multă băgare de seamă celor ce vorbesc, este multă linişte deşi nimeni nu porunceşte a tăcea, nici vuiet nu se aude, nici strigare şi nici măcar un murmur cât de mic, iar când Dumnezeu ne grăieşte din ceruri de nişte lucruri atât de înfricoşate, noi ne găsim mai în nesimţire decât câinii şi nu avem către Dumnezeu atâta respect şi sfială, pe câtă avem către o femeie desfrânată.

V-aţi cutremurat poate, auzind acestea? Deci, cu atât mai mult să vă cutremuraţi făcându-le. Ceea ce Pavel a zis pentru cei ce treceau cu vederea pe cei săraci şi mâncau singuri: „Au doară n-aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau pe Biserica lui Dumnezeu defăimaţi şi ruşinaţi pe cei lipsiţi?” Daţi-mi voie şi mie a vă spune despre cei ce fac vuiet aici şi vorbesc; nu aveţi case unde să pălăvrăgiţi? Sau defăimaţi Biserica lui Dumnezeu şi corupeţi şi pe cei ce voiesc a fi înţelepţi şi liniştiţi? Dară este plăcut ca prietenul să vă vorbească, ca unor cunoscuţi? Nu împiedic aceasta, însă în casă, în piaţă, sau la baie facă-se aceasta, căci Biserica este loc nu de conversaţii, ci de rugăciune (Lc. 19, 46) şi de învăţătură⁸³. Dar acum cu nimic nu se deosebeşte de piaţa târgurilor şi dacă n-ar fi cam îndrăzneţ a spune, poate că nu se deosebeşte nici de scena teatrului astfel că femeile ce se adună aici, se împodobesc cu mai multă neruşinare decât cele desfrânate de la teatru. Din această cauză mulţi din cei desfrânaţi sunt atraşi şi aici şi dacă voieşte cineva de a ispiti vreo femeie şi a-i întoarce capul, nici un loc nu i se pare mai potrivit pentru aceasta ca Biserica. Dacă voieşte, bunăoară, cineva de a vinde ceva, sau a cumpăra, apoi Biserica i se pare mult mai folositoare pentru aceasta, decât piaţa târgului şi aici se schimbă mai multe vorbe pentru astfel de lucruri, decât chiar în prăvăliile cetăţii. Dacă cineva voieşte a grăi de rău şi alţii vor a-l asculta, apoi şi acest fapt îl vei vedea aici petrecându-se mai degrabă decât în piaţă. De voieşti să auzi lucruri politice, sau din cele ce se petrec prin casă, sau în oaste, apoi nu-i nevoie să te duci la tribunal, sau să stai în piaţă, că doară sunt şi aici de acei ce-ţi vor povesti cu de-amănuntul toate acestea. Poate că v-am atins prea tare eu, însă nu cred; căci dacă voi stăruiţi în aceleaşi lucruri, de unde pot şti că cele vorbite v-au atins? Aşadar, este necesar de a vă atinge iarăşi. Deci sunt aceste lucruri de suferit? Sunt de îngăduit?

83 Lc. 4,15-21; 1 Tim. 3,15; 1 Cor. 14,32-40.

114

Noi ne muncim în fiecare zi şi ne necăjim, ca aflând ceva folositor la noi să vă duceţi pe la casele voastre: şi nimeni dintre voi nu pleacă de aici câştigând ceva, ba încă şi vătămat foarte mult. Fiindcă vă adunaţi aici spre judecată iar nicidecum spre iertarea păcatelor, împiedicând şi pe cei buni şi cu vorbăriile voastre supărându-i din toate părţile. Dar care este cauza celor mai mulţi? „Nu aud, zice, ceea ce se citeşte şi nu ştiu ce anume sunt cele spuse”. Nu auzi, fiindcă faci vuiet, fiindcă provoci tulburare, fiindcă n-ai venit aici cu suflet ce are în sine evlavie. Ce spui? Nu ştii ce anume sunt cele ce se spun? Apoi tocmai de aceea ar trebui să fii cu băgare de seamă. Dacă nici ceea ce este întunecat şi nelămurit nu-ţi mişcă sufletul tău, apoi cu atât mai mult, dacă ar fi lămurit. De aceea, tocmai nici toate sunt lămurite, ca nu cumva să te leneveşti şi nici nelămurite, sau întunecate, ca să nu te deznădăjduieşti. Dar iată acel eunuc barbar (F. Ap. 8, 27-40.) nimic din acestea n-a spus, ci încă fiind împresurat de atâtea trebi şi aflându-se în cale, el totuşi avea cartea în mâini şi citea, neştiind ceea ce citea, pe când tu găsindu-te în îmbelşugare de dascăli şi având pe mulţi care să-ţi citească, îmi pui înainte pretexte şi scuze. Nu ştii cele ce se vorbesc? Prin urmare, roagă-te ca să afli. Dar este peste putinţă de a nu le putea şti pe toate, fiindcă multe de la sine sunt destul de lămurite şi chiar pe toate de nu le-ai şti: şi atunci încă trebuie a fi cu linişte în Biserică pentru ca nu cumva să împiedici pe cei ce sunt cu băgare de seamă, ca astfel Dumnezeu primindu-ţi respectul şi liniştea ce o ai, să-ţi facă lămurite şi pe cele întunecate.

Dar nu poţi fi liniştit, nu poţi tăcea? Apoi atunci ieşi afară (auziţi maicilor şi femeilor care nu vă puteţi stăpâni gura nici în casa lui Dumnezeu)! Ca nu cumva să devii vătămător şi altora. Căci un singur glas trebuie a fi în Biserică, ca a unui singur trup. De aceea şi citeţul singur grăieşte şi chiar cel ce are episcopia episcopul stă nemişcat şi în tăcere. Şi psaltul cântă singur, chiar dacă toţi i-ar ţine isonul şi glasul îi este ca dintr-un singur trup şi cel ce grăieşte, singur grăieşte. Când deci, aici mulţi grăiesc, multe şi felurite, atunci de ce să vă mai supărăm noi în zadar? Că dacă n-aţi crede că vă supărăm în zadar grăindu-vă de acestea, atunci nici voi n-aţi grăi aici de cele ce nu folosesc la nimic. De aceea

115

nu numai în viaţa voastră, ci chiar şi în însăşi hotărârea faptelor este multă stricăciune. Când e vorba de lucruri prisoselnice, apoi rămâneţi ca pironiţi de acestea şi lăsând adevărul, voi alergaţi după umbre şi după vise. Şi apoi nu sunt umbre şi vise toate cele de faţă, ba şi mai rele decât umbra? Căci mai înainte de a se arăta, ele zboară şi mai înainte de a zbura, fac mult vuiet, ba încă mai mult vuiet decât plăcere. Chiar dacă ar aduna aici cineva mii de averi, totuşi trecând noaptea de acum, se va duce gol de aici şi cu drept cuvânt, fiindcă şi cei ce se îmbogăţesc prin vis, sculându-se din aşternut, nimic nu mai au din cele ce credeau că au pe când dormeau. Astfel pătimesc şi cei lacomi, sau mai drept vorbind şi mai rău decât aceia fiindcă cel ce se îmbogăţeşte prin vis, nici bani, nici ce-şi închipuia că-i va avea nu-i are şi nici cu vreun alt rău nu se alege din fantezia sa, după ce s-a trezit, pe când lacomul chiar şi după ce a pierdut bani, a rămas plin de păcate, căci în imaginaţia sa, gândindu-se numai la bogăţie, nu vede şi relele ce izvorăsc din bogăţie, ci le cunoaşte mai pe urmă în adevărul lucrurilor”.

Din cele arătate până aici de sfântul Ioan Gură de Aur, izbucneşte lumina sfântului adevăr, care ne impune ca să nu mai facem tulburare în sfânta Biserică prin vorbe, râsuri, semne şi alte neorânduieli după porunca stăpânitorului lumii acesteia, cuprinsă de grijile avuţiei, slavei deşarte a plăcerilor josnice şi petrecerilor păgâneşti; iar dacă cineva nu ascultă şi se obrăzniceşte a face tulburare în Sfânta Biserică prin neorânduielile de mai sus, să iasă afară să nu mai smintească şi pe ceilalţi care vor să asculte sfintele rugăciuni şi predica.

În canonicele îndatoriri ale preoţilor, iată ce ni se porunceşte fiecărui preot slujitor al Sfântului Altar: „în Biserică să nu laşi a povesti deşartele şi necuviincioasele convorbiri, după cum zice Ioan Gură de Aur: „Pe cei ce fac neorânduială în Biserică se cuvine a-i goni afară, ca pe nişte aducători de scandal şi făcători de rele şi plini de mii de răutăţi. Lasă dar rugăciunea ta şi pe aceştia să-i opreşti. Căci astfel şi pe aceia (smintitori) ai să-i foloseşti şi ţie agonisire (de fii buni ai Bisericii) îţi vei face”.

La cele ce am arătat până aici, parcă văd pe mulţi răsărind ca din pământ, revoltându-se asupră-mi şi zicându-mi: Da de unde se mai iscă şi ăsta cu astfel de opriri? Cine l-a mai adus şi pe ăsta

116

să ne strice obiceiurile noastre. Să ne mai dea pace cu sfaturile lui, că doar n-o să ne facem sfinţi... (dar ce, vreţi să vă faceţi draci)? nu suntem călugări ca el... aşa am apucat de la bătrâni şi aşa vrem să ţinem... Văzând că cu astfel de fiinţe omeneşti, tari la cerbice şi netăiate împrejur la inimi şi la urechi, care pururea stau împotriva Duhului Sfânt ca şi părinţii lor (F. Ap. 7,51-53) care au alungat pe părinţi şi au omorât cu pietrele clevetirilor pe cei ce le grăiau adevărul cu toate că luaseră legea făgăduinţelor date de el întru rânduiala îngerilor fără să o păzească, încât am ajuns unde se văd azi temându-mă a mă expune ridicolului⁸⁴, de multe ori mă hotăram să nu mai grăiesc, zicându-mi în gând: Doar Domnul a zis: „să nu dăm cele sfinte câinilor nici mărgăritarele să nu le aruncăm înaintea porcilor” (Mt. 7,6) am zis şi eu cu proorocul Ieremia: „...Făcutu-m-am spre râs, toată ziua am fost batjocorit... că s-a făcut cuvântul Domnului spre ocară mie şi spre batjocură în toată ziua mea. Şi am zis: nu voi numi numele Domnului şi mai mult nu voi grăi întru numele Lui şi s-a făcut ca focul ce arde pârjol în oasele mele şi m-am părăsit de pretutindenea şi nu pot suferi. Că am auzit hula multora care s-au adunat de primprejur, ridicaţi-vă şi să mergem asupra lui toţi bărbaţii prietenii lui luaţi aminte ce este în gândul lui, poate se va înşela şi-l vom birui şi ne vom lua izbânda asupra lui” (Ier. 20,7-10). Acestea cugetându-le şi de multe ori rămânând cufundat în felurite gânduri care mă făceau de multe ori să stau pe loc nemişcat, ca o stană de piatră, un foc parcă se aprindea înlăuntrul meu şi mă ardea; iar limbile flăcărilor lui care tot pâlpâiau, îmi deschideau urechile ca să aud glasul Domnului care se pogoară din cer şi-mi porunceşte: „Strigă cu tărie şi nu înceta, ca o trâmbiţă înalţă glasul tău şi spune poporului meu păcatele lor şi casei luiIacob (creştinilor) fărădelegile lor”(Is. 58,1). „Fiul omului! străjer te-am pus pe tine casei lui Israel şi vei auzi din gura mea cuvânt şi va vesti lor de la mine. De cumva voi zice eu celui păcătos, cu moarte vei muri, şi nu vei grăi, ca să se păzească cel necredincios de la calea lui şi cel fărădelege întru fărădelegea sa va muri; iar sângele lui (sufletul) din mâna ta îl voi cere. Iar de vei spune tu celui păcătos calea lui, ca să se întoarcă de la ea şi nu se va întoarce de la calea sa, el întru fărădelegea sa va muri; iar tu sufletul tău ţi-ai mântuit” (Iez. 33,1-9). Aud pe o parte

84

Râsului lor Ps. 68,9-14.

117

pe Mântuitorul zicând: „Slugă vicleană şi leneşă ai ştiut că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am risipit?Pentru aceasta dar se cuvenea să fie dat argintul meu schimbătorilor şi venind aş fi luat al meu cu dobândă. Luaţi dar de la el talantul (cuvântul Evangheliei pe care trebuia să-l dea oamenilor) şi-l daţi celui ce are zece talanţi... iar pe sluga cea netrebnică, aruncaţi-o în întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plângere şi scrâşnirea dinţilor... Sau de va zice sluga rea: Zăboveşte Domnul meu a veni (moartea, judecata şi răsplata) şi va începe a bate pe tovarăşii săi şi a mânca şi a bea cu beţivii. Veni-va Domnul slugii aceleia în ziua în care nu-L aşteaptă şi în ceasul în care nu-l ştie. Şi-l va tăia pe el în două şi partea lui cu făţarnicii o va pune. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”⁸⁵. De altă parte auzind pe Sf. Ap. Pavel zicând: „De binevestesc (Evanghelia) nu îmi este mie laudă că nevoie îmi zace asupra; iar amar îmi este de nu voi binevesti! Că de fac aceasta de voie, plată am; iar dacă de silă, dregătorie îmi este mie încredinţată” (i Cor. 9,16-17). Acestea şi încă un nor de mărturii ce stau scrise pe mii de pagini ale Dumnezeieştilor Scripturi, precum şi canonul 58 apostolic care declară nevrednic de preoţie pe păstorul care nu învaţă pe păstoriţii săi buna-cinstire de Dumnezeu; iar canonul al 19-lea al Sinodului VI ecumenic porunceşte păstorilor a predica în toate zilele, iar mai cu seamă în Duminici, învăţătura creştină clericilor şi poporului, pentru ca ei să cunoască cele de folos şi să-şi îndrepte viaţa. Spuneţi-mi acum, după ce cercetaţi bine pe de o parte cuvântul lui Dumnezeu, iar pe de alta, lumea care umblă rătăcind pe meleagurile obiceiurilor curat păgâneşti şi care se tot scaldă în mocirla patimilor, ce trebuie să fac? Să tac? Ori să vorbesc? Să vă las aici ori să vă duc mai departe cu cuvântul? Deşi unii v-aţi dezgustat, totuşi pentru cei ce doresc a se izbăvi de cursele satanelor fără trup şi cu trup, am să vă vorbesc mai departe. Citiţi cu băgare de seamă şi vedeţi căci cu darul lui Dumnezeu vă mărturisesc adevărul nu din zavistie, ci din râvnă⁸⁶.

85 Mt. 25,26-30:24,48-51.

86 3 împ. 19,14; Ps. 68,11; Ioan 2,13-17; 2 Cor. 11,2.

118

Alţi smintitori

Auzind că din toate părţile Dumnezeiescul cuvânt mă sileşte a aprinde lumina Sfântului Adevăr şi să arăt tuturor fiilor Sfintei Biserici şi fraţilor mei, ce este aşa, aşa; iar ce este nu, nu... (Mt. 5, 37) le răspund conform învăţăturii Sfintei Biserici.

Iubiţii mei, fraţi şi cititori, frăţiile voastre cereţi lumină, şi lumină trebuie să vă dau, ca să nu vă mai poticniţi. Voi ziceţi că aţi văzut maici, poate şi călugări, făcând ceea ce v-am oprit eu pe frăţiile voastre să nu faceţi, că este păcat!!! Dragii mei, acestea nu-s călugăriţe (călugări). Ce vă prinde mirarea când vă spun aşa? Ce aţi rămas aşa nedumeriţi în faţa cuvintelor mele? Ce vă par aşa străine, ori vi se pare că eu vorbesc de pe altă lume ca un neînţelept?! Deşi mă socotiţi neînţelept, vă rog,primiţi-mă măcar ca pe un neînţelept pentru că vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu dorindu-vă din suflet mântuirea sufletelor voastre (2 Cor. 11,1-3). Şi aceasta o fac pentru că: Mă tem ca nu cumva precum şarpele a amăgit pe Eva cu vicleşugul său, aşa să se strice şi înţelegerile voastre de adeverinţa cea întru Hristos prin învăţăturile mincinoase şi laţurile drăceşti ce vi le întind unii de la care voi credeţi a vă veni mântuirea, în aşa fel, ca să nu ieşiţi, nici să vă depărtaţi de cortegiul blestemăţiilor care bântuie lumea aceasta şi care sapă la temelia Bisericii şi a ţării. Vreau să vă dau pe faţă, duhurile înşelătoare care înşeală şi singure se înşeală (2 Tim. 3,13). Care întru făţăriegrăiesc minciuni, fiind arse la a lor ştiinţă (1 Tim. 4,1-2). Vreau să le înfierez după cuvântul Dumnezeiescului Apostol Pavel care zice: „De n-ascultă cineva de cuvântul nostru pe acela prin epistolii să-l însemnaţi şi să nu vă însoţiţi cu el ca să se ruşineze”⁸⁷.

Cred că chiar de nu ştiţi bine, însă măcar veţi fi auzit că sunt doi domni: Dumnezeu şi satana. Două împărăţii: a lui Dumnezeu şi a satanei, a luminii şi a întunericului, a adevărului şi a minciunii, a dreptăţii şi a nedreptăţii, a păcii şi a tulburării,... a fiilor lui Dumnezeu⁸⁸ şi a fiilor satanei, a fericirii vremelnice şi veşnice

⁸⁷ 2 împ. 3,14; 1 Cor. 5,9; Apc. 18,4-5; Mt. 18,17; Is. 52,10-13; 2 Cor. 6,14-18; Ps. 94, 11; 100,4-7; Mt. 5,29-30.

88 Mt. 13,39-43; 47-50; 25,46.

119

şi a osândirii vremelnice şi veşnice⁸⁹. Un Domn, adică Dumnezeul Luminilor de la care se pogoară tot darul desăvârşit90 trage omenirea care-L ascultă la mântuire, fericire şi viaţă veşnică⁹¹. Alt domn, satana, de la care vine întunericul ce predomină pe înţelepţii veacului acestuia⁹², îmbrânceşte la pierzare omenirea care-i dă ascultare zăcând în duhoarea patimilor şi amânând pocăinţa de azi pe mâine şi din an în an şi ca drept răsplată îi trage pe calea cea lată şi prin uşa cea largă în iadul întunecos, unde viermele nu doarme şi focul nu se stinge pentru a-i arde şi a se chinui în vecii vecilor⁹³. Aceşti domni de aici de pe pământ, din toate ramurile lumii acesteia, îşi aleg slugi credincioase care să-i slujească şi să tragă de partea lor pe oameni. Aşa a fost de la începutul omenirii, aşa este în prezent şi va fi în viitor, cât va fi omenirea.

Dumnezeu a făcut din început pe toţi îngerii buni; însă unii dintre dânşii răzvrătindu-se împotriva celui Preaînalt sub conducerea căpeteniei lor Lucifer, care era din îngerescul vârf al cetei serafimilor, au căzut. Acesta, zice Tertulian, că era mai ales decât toţi îngerii şi preaînţelept. Hrisostom ne arată că era căpetenie a îngerilor şi că a căzut din îngereasca înălţime. Fericitul Ieronim l-a socotit pe Lucifer mai presus de toţi şi că îngerii care au căzut, au fost din mai multe cete, după adeverirea cuvintelor apostolului Pavel: „Nu este nouă lupta împotriva sângelui şi a cărnii, ci împotriva începătoriilor, domniilor şi stăpâniilor...”arătând prin aceasta că demonii au căzut din cetele începătoriilor, a domniilor şi a stăpâniilor. Atât Lucifer cât şi celelalte duhuri care s-au împotrivit celui Preaînalt, ca un fulger a căzut din cer şi din îngeri luminaţi, s-au transformat în draci întunecaţi⁹⁴. Aşadar, vedeţi că toţi au fost făcuţi de Dumnezeu, îngeri luminaţi, buni, milostivi, duhuri slujitoare... după cum şi aici pe pământ, cu darul lui Dumnezeu, Biserica îşi face îngeri întrupaţi, pe care i-a ales din lume, ca să slujească spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea lumii. Dar celor intraţi în cinul monahicesc li se zic îngeri întrupaţi, însă

⁸⁹ Is. Sir. 44,20-26; Mt. 22,32; Lc. 16,22-25; Mt. 25,46; Ioan 5,28-29.

⁹⁰ Lc. 3,21-22; Iac. 1,17.

⁹¹ Ioan 3,16; 14,21,24-27; 17,24-26.

⁹² Ioan 12,31; 16,11; 1 Cor. 1,18-20.

⁹³ 1 Petru 5, 8; Efs. 6,10-19.

⁹⁴ Lc. 10,18; Apc. 12,7-13; 1 Petru 5,8; Apc. 13; 19,19-21; 20,10.

120

dacă privim mai de aproape această oaste sfântă a lui Hristos, o vedem despărţită în două tabere. O tabără de îngeri slujitori ai lui Dumnezeu⁹⁵ şi altă tabără de îngeri răi, care umblă fără de rânduială, smintind pe creştini, învăţându-i cu fap şi cu cuvântul a lupta împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii care-i trupul lui Hristos. Aceştia sunt îngerii satanei⁹⁶. Vă aduc aici jos mai multe pilde despre acest adevăr.

Adam a avut doi fii, pe Cain şi pe Abel. Cel dintâi rău şi cel de al doilea bun. Amândoi erau ieşiţi din acelaşi trup, însă vedeţi că nu amândoi erau buni. După uciderea lui Abel de către Cain, Dumnezeu i-a dăruit lui Adam pe Sit. Urmaşilor lui Cain li se ziceau fiii oamenilor; iar urmaşilor lui Sit fiii lui Dumnezeu (Fac. 6, 2). Cercetând Dumnezeieştile Scripturi, vedem că mulţi au purtat acelaşi nume, dar nu toţi au mers pe aceeaşi cale, nici au slujit aceluiaşi Dumnezeu. Deci, ţineţi cont de ceea ce vă arăt: Numele cel cinstit nu face pe om drept şi sfânt, de-i va fi viaţa şi învăţătura răzvrătită; nici numele de necinstit nu face pe om necinstit şi păcătos, de-i va fi viaţa îmbunătăţită. Doi apostoli ni se istoriseşte în Sfintele Evanghelii că erau cu un nume în ceata apostolilor: unul Iuda Iscarioteanul şi altul Iuda, fratele lui Dumnezeu. Amândoi aveau un nume însă viaţa le era deosebită. Unul vânzător; iar altul propovăduitor al numelui lui Iisus Hristos. Unul lepădat se făcu; iar altul frate Domnului după trup. Unul după ce a vândut pe Domnul Iisus Hristos s-a spânzurat şi căzând a plesnit peste mijloc şi vărsându-i-se maţele a pierit⁹⁷, iar celălalt pentru Hristos pătimind, cununii cereşti s-a învrednicit. Doi Enohi au fost înainte de potop: unul fecior lui Cain, fiu al omului; iar altul din Sit, fiu al lui Dumnezeu (Fac. 6,2). Al lui Cain fiu, s-a dus cu tatăl său în iad. Iar al lui Sit, Enoh, s-a răpit în rai. Doi Lamehi au fost: unul în neamul cel păcătos al lui Cain, iar altul în neamul lui Hristos⁹⁸. Deci, acel din neamul cel păcătos, a fost întâiul preacurvar în partea cea de sub cer, care a ţinut două femei; iar altul a plăcut lui

95 Apc. 12,7-12; Rom. 8,28-37; 16,20.

96 Gal. 1,8-9; 2 Cor. 11, 13-15; Filip 3,18-19; 2 Petru cap. 2; Iuda 1,4,10-13; Apc. 2,9, 13,20-23; 12,4; 2 Ioan 1,8-11; Mt. 13,39-40.

97 Mt. 27,5; F. Ap. 1,18.

98Fac. 4,18-24:5,26-28.

121

Dumnezeu, fiind tatăl lui Noe, şi prooroc, precum de dânsul se scrie în Sf. Scriptură şi în Tradiţie. Au fost prooroci ai lui Dumnezeu şi prooroci ai Satanei (3 împ. 22; Ier. 23).

Din cele arătate până aici trebuie a ne gândi şi socoti bine şi pentru a noastră îngerească ceată care prin făgăduinţă s-a hotărât fiecare în parte, a fi ostaş al lui Hristos. Au doară toţi şi toate să fie aşa cum îi arată haina? Aici trebuiesc ochi duhovniceşti ca să poată distinge bine, care sunt în slujba Domnului spre slava Lui şi mântuirea poporului. Şi care au dezertat şi au intrat în slujba satanei spre hula numelui Celui Preaînalt şi spre pieirea poporului; iar nu ochi bolnavi de patimi care nu văd nici unde calcă.

Toţi am intrat în oastea lui Hristos, însă după cum lucrăm nu toţi plăcem lui Hristos. Ne-am botezat toţi întru Hristos şi ne-am tuns în monahism în numele Sfintei Treimi, însă nu lui Hristos slujim toţi, ci poftelor noastre. Pentru că dacă se biruieşte cineva de ceva, aceluia s-a şi robit (2 Petru 2,19) şi iarăşi zice Mântuitorul: „Tot cel ce face păcatul, rob este al păcatului” (Ioan 8,34). Sunt între noi mulţi care poartă haina şi numele de călugăr ori călugăriţă; iar cu faptele şi chiar şi cu vorbele se leapădă de el. Aceştia cu toate că poartă, după haina cernită, numele de călugăr ori călugăriţă (pârga creştinătăţii) părinţi (maici) spirituali, lumină celor ce zac în întuneric, sarea pământului, picior de sprijin şchiopilor şi slăbănogilor, povăţuitor orbilor etc. însă după viaţa care numai monahicească nu este, nu ai lui Hristos, ci ai diavolului îngeri şi fii şi fiice i se fac pentru că îi fac voile lui" după cum zice însuşi Mântuitorul în Sf. Evanghelie a lui Ioan: „Voi din tatăl vostru diavolul sunteţi şi poftele tatălui vostru voiţi să le faceţi... Eu ce am văzut la Tatăl Meu grăiesc şi voi ce aţi văzut la tatăl vostru faceţi... iar zâzaniile sunt fiii celui viclean...”. Sf. Ioan Evanghelistul iarăşi ne arată că: „Tot cel ce face păcatul de la diavolul este...”99. La unii ca aceştia se împlinesc cuvintele din Apocalipsă: „Ştiu faptele tale, că ai nume că trăieşti; iar tu eşti mort. Priveghează şi întăreşte pe celelalte care vor să moară, că n-am aflat faptele tale depline înaintea lui Dumnezeu. Drept aceea adu-ţi aminte cum ai luat şi ai auzit şi ţine şi te pocăieşte. Iar de nu vei priveghea, voi veni asupra ta ca furul¹⁰⁰

⁹⁹ Ioan 8,37-38,44,47J l Ioan 2,15-19; 3,4-10; 4,4-6; Mt. 13,39.

¹⁰⁰ Lc. 12,39-40; 1 împ. 5, 2-9.

122

nu vei cunoaşte în care ceas va veni asupra ta... (Apc. 3,1-3). Am asupra ta... că ai acolo pe cei ce ţin învăţătura lui Valaam care învaţă pe Valac să puie sminteală înaintea fiilor lui Israel ca să mănânce cele jertfite idolilor¹⁰¹ şi să curvească... şi pe acece ţin învăţături străine de adevăr... (Apoc. 2,14-15). Am asupra ta că laşi pe femeia Izabel care se zice pe sine că este proorociţă¹⁰² a învăţa şi a amăgi pe robii mei să curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor (Apc. 2,20-23). Ştiu faptele tale, că nici rece eşti, nici fierbinte; o, de ai fi rece sau fierbinte! Iar fiindcă eşti scos cald şi nici fierbinte, nici rece, te voi arunca din gura mea. Că zici: bogat sunt şi m-am îmbogăţit (sunt „părinte” ori „maică”) şi de nimic n-am lipsă şi nu ştii că tu eşti ticălos şi sărac şi orb şi gol. Sfătuiescu-te să cumperi de la Mine aur lămurit în foc ca să te îmbogăţeşti;¹⁰³ şi haine albe¹⁰⁴ ca să te îmbraci, ca să nu se arate ruşinea goliciunii tale¹⁰⁵ şi cu collirion unge ochii tăi ca să vezi” (Apc. 3,15-18).

Prin aceste rânduri adresate îngerilor (preoţilor) Bisericilor de pe atunci, din Sarcles, Pergam, Tiatira şi Laodichia, parcă-l văd pe Domnul mustrându-ne şi pe noi şi zicându-ne: „O! voi care cu sfântul botez v-aţi luminat şi în numele meu v-aţi tuns şi aţi primit chipul îngeresc, prin aceste sfinte Taine, în viaţă veşnică v-aţi însemnat; iar cu lucrurile voastre făcute după poftele diavolului, moartea cea veşnică v-aţi gătit-o vouă în iad. Da, luând după botez chipul îngeresc, v-aţi scris numele voastre în cartea vieţii¹⁰⁶; iar mai pe urmă nelepădând odată cu tunderea părului, schimbarea numelui şi a hainelor şi obiceiurile cele rele şi învăţăturile deşarte, ci privind înapoi ca femeia lui Lot¹⁰⁷, întorcându-vă iarăşi la ale lumii, de la făgăduinţa ce aţi dat-o şi de la sfânta poruncă ce aţi primit-o (adică să vieţuiţi după Hristos, căci lui v-aţi dat) aţi ajuns cu viaţa voastră plină de scandaluri la pilda cea adevărată: „Câinele s-a întors la vărsături ca şi porcul scăldat la mocirla

101 Ca şi azi: jocuri, cântece curveşti, beţii, scandaluri, vărsări de sânge, ucideri, judecăţi etc.

102 Câte Izabele şi proorociţe de acestea mincinoase nu avem şi noi astăzi?

103 1 Petru 1,7; Iac. 2,14-26; Mt. 17,20; 13,31-32; Mc. 4,31-32.

104 Apc. 3,4-5; 7,14-17.

105 Mt. 22,11-14; Lc. 20,20; Apc. 16,15.

106 Lc. 10,20; Filip, 4,3; Mt. 10,32; Apc. 3,5,12,21; 20,4-6; 21,1-7, 9-27.

107 Fac. 19,26; Lc. 9,62; 17,32-33; Mc. 8,35.

123

tinei”¹⁰⁸. Aşadar, ajungând mai în adâncul răutăţilor decât eraţi mai înainte singuri prin dezertarea voastră de la datorie şi trecerea în oastea vrăjmaşilor Bisericii, v-aţi şters numele voastre din cartea vieţii, vieţuind ca într-un iad¹⁰⁹. Cu numele şi cu haina sunteţi călugăriţe ori călugări, iar cu lucrurile păgâni. îngeri cu numirea şi draci cu viaţa. Oameni ai lui Dumnezeu (3 împ. 13) cu chipul, însă fiare cumplite cu năravul¹¹⁰. însufleţiţi, adică având Duhul lui Dumnezeu după numire şi haină; împreună şi fără de duh (Iuda 1,18-19) negrijindu-vă de mântuirea sufletelor voastre: „Aveţi nume că trăiţi, însă morţi sunteţi”. Iarăşi vă mai aduc o altă pildă: Ştiţi că fiecare cetăţean la vârsta de 21 de ani este dator să-şi facă armata, adică să înveţe în timpul de 2,3 sau 5 ani, cum să se lupte în timp de război pentru a-şi apăra ţara. Cetăţeanul încorporat, după ce şi-a schimbat haina civilă cu cea ostăşească, trebuie să lase obiceiurile cele de acasă, care l-ar împiedica de a deveni bun ostaş şi să se acomodeze vieţii ostăşeşti din regimentul său, după ordinele primite de sus. Aşa petrecând conform regulamentului militar, după dreptate i se poate da de oricine cinstea cuvenită ca unui bun ostaş.

Tot ca şi ostaşul şi călugării şi călugăriţele care s-au încorporat în armata duhovnicească¹¹¹ trebuie odată cu schimbarea numelui şi a hainelor, să-şi schimbe şi viaţa după noul nume şi haina pocăinţei, vieţuind după împăratul Hristos. Numai aşa petrecând după Evanghelie, li se poate da cinstea cuvenită de ostaşi duhovniceşti ai împăratului ceresc adică călugări (călugăriţe) sau de îngeri întrupaţi. Dacă ostaşul recrut sau chiar vechi, nu se poate împăca cu viaţa de la cazarmă, ce e drept mai aspră decât cea de acasă, nesupunându-se ordinelor date, ci călcându-le în picioare dimpreună cu jurământul depus, va fugi îmbrăcat cu hainele ostăşeşti şi va vagabonda prin oraşe, sate, păduri etc. spuneţi-mi, i se mai poate da cinstea de ostaş al ţării? Nu. Dar i se poate da cinstea ce o avusese mai înainte, ca cetăţean? Nu. Ei bine, dar nici măcar de cercetător? Nu, veţi zice; căci oricare îl va vedea, va scuipa după

¹⁰⁸ 2 Petru 2,20-22.

¹⁰⁹ Mt. 10,33; 7, 21-23; 25,11-12, 26-30; Lc. 12,45-53; Apc. 13,1-10,15-18; 17, 8; 9,4.

18-21; 14, 9-11; 20,11-15; 21, 8; 22,15; Evr. 10,26-31; Mt. 25,41.

¹¹⁰ Mt. 23,14-15, 27-38; F. Ap. 7, 51-53; 5,40; 23,3.

¹¹¹ Ostaşi spirituali Efs. 6,12 ai împăratului Ceresc.

124

el cu dezgust, huiduindu-l şi anunţând poliţia ori jandarmii, pentru a-l strânge de pe drumuri, pentru a nu molipsi cu boala lui (nesupunerea faţă de legile ţării) şi pe ceilalţi cetăţeni.

Tot aşa se întâmplă şi cu ostaşii lui Hristos care şi-au schimbat numele şi haina, făgăduind înaintea Sf. Altar, că vor trăi aşa după învăţătura sfintei Biserici până au furat darul şi pe urmă au dezertat şi dezertează, nevrând nici în ruptul capului a se acomoda vieţii monahiceşti care lăsând calea şi cărarea ce-i duce la viaţa veşnică, vagabondează pe meleagurile vieţuirii păgâneşti şi a învăţăturilor anticreştineşti. Apoi acestora, care caută prin viaţa şi sfaturile lor, să corupă pe creştini, îndemnându-i să se ducă la jocuri şi alte petreceri unde se desfăşoară toată destrăbălarea omenirii, să se ducă la crâşmă, să se îmbete, să ţină calendarul cel vechi şi nu pe cel îndreptat de Sf. Sinod, să nu asculte de preoţi că s-au catolicizat şi în scurte cuvinte, să facă toate lucrurile nelegiuite ale omului vechi după cum îi inspiră necuratele duhuri ale satanei. Spuneţi-mi, vă rog drept, aceştia sunt călugări ori călugăriţe? Nu. Sunt ca mirenii? Nu. Dar oare ca păgânii? Nu, ci ca dracii şi mai rău decât dracii din iad, pentru că în loc de a lumina poporul, transformând mănăstirile într-un focar Dumnezeiesc de lumină, după cum făceau părinţii şi maicile care au fost mai înainte de noi; unii dintr-aceştia îl întunecă făcându-se, prin viaţa lor răzvrătită şi prin învăţăturile lor mincinoase ce le lansează în lume, un laţ diavolesc care periclitează mântuirea poporului creştinesc.

Mi s-a spus de mulţi că am văzut felurite neorânduieli şi li s-au dat sfaturi ca să facă aşa cum au apucat şi au văzut făcându-se prin Biserici, de către unele maici şi chiar dintre călugări şi aşa ei urmând sfaturile lor, că de, sunt „părinţi” şi „maici” îmbrăcaţi în sfânta haină, mai îndrăznesc să mai vorbească, să râdă şi să-şi mai facă diferite semne în casa Domnului ori să mai iasă din când în când afară din Sf. Biserică, în timpul Sfintei Liturghii... Aşa am văzut, aşa am auzit şi aşa trebuie să urmăm... zic ei, şi într-un fel îi dau dreptate poporului inconştient că dacă nu s-o lua după noi clericii, apoi după cine să se ia? După evrei, după turci, după adventişti etc. care au altă lege? După noi, dar dacă unii din noi rătăcesc pe alte meleaguri, predicând şi slujind obiceiurilor curat păgâneşti, cum să procedăm pentru a nu se rătăci poporul pe de

125

o parte; iar pe de alta, pentru ca fiecare cleric să-şi revină. Trebuie să dăm la lumină, după credinţa mea şi după învăţătura Sfintei Biserici, pe cei ce slujesc lui Dumnezeu şi care slujesc satanei.

Călugăriţe ori călugări să vorbească, să râdă, ori să facă alte mişcări în Sf. Biserică, aceasta denotă că într-înşii stăpâneşte duhul mândriei în locul duhului smereniei şi duhul curviei în locul duhului curăţeniei, pe care l-a luat la primirea îngerescului chip? Călugăriţe (călugări) care să scoată prin smintelile lor din Sf. Biserică pe creştini, când ele au datoria să-i aducă aici în staulul Domnului? Eu nu pot crede asta niciodată!!! Nu, nu sunt călugăriţe (călugări) cei ce săvârşesc astfel de nelegiuiri... Cum ar putea să facă unele ca acestea, cei ce au luat chipul îngeresc, însoţit de datoria de a lua aminte de sine, a se smeri, a se pleca lui Dumnezeu, a fi slujitori curaţi, a cerceta şi a răspândi cuvântul adevărului şi a face voia Lui, precum scrie psalmistul David (Ps. 102,21-23)? Aceasta este firea îngerilor şi îngeri se zice celor ce vestesc cele ce sunt ale lui Dumnezeu, iar nu celor ce fac sminteli prin Biserică. Aceştia după slujba lor plină de sminteală nu pot fi decât îngeri căzuţi... şi vai lor de nu se vor ridica prin pocăinţă adevărată, îndreptându-şi viaţa după făgăduinţa dată şi învăţătura Sfintei Biserici!!! Cum pot de pildă călugăriţele care s-au lepădat de lume, să se pudreze, să se îmbrace cu haine strânse pe corp, să se parfumeze, să-şi însuşească păşirea cochetă sau celelalte apucături femeieşti, care toate acestea aduc sminteală celor lesne bănuitori?

Dacă din nefericire se întâmplă ca să avem fiinţe de acestea care cu minciună au intrat în călugărie, după cum arată din viaţa lor, pentru ca să fie servite, să trăiască bine şi să se îmbrace cochet pentru a plăcea oamenilor, să facă bine şi să vină pentru a asculta ce le zice Sf. Ioan Gură de Aur: „îngăduiţi-mi, vă rog, zice el de a vă mai spune ceva, căci vorba aduce cu timpul certarea pe faţă, nu cu scopul de a biciui şi nici de a supăra pe cineva, ci ca să scot din ceata celor credincioşi tot ce este străin. Dacă, fericitul Pavel opreşte de la asemenea fapte pe femeile care au bărbaţi, pe cele ce se dezmiardă în bogăţii, apoi cu atât mai mult pe cele ce s-au destinat fecioriei (monahismului). „Dar, zici tu, care fecioară pune pe dânsa aurării? Sau care-şi face cârlionţi, sau împletituri

₁₂6

în păr?” fiindcă atât de mare este curiozitatea unei îmbrăcăminţi simple, încât cele de aici se par nimic faţă de acelea. în adevăr, chiar şi prin nişte haine simple poate cineva a se arăta împopoţonat mai mult chiar decât cele ce sunt înfăşurate în aurării. Căci, de pildă, când haina de deasupra este de un albastru foarte pronunţat¹¹² şi strânsă cu multă exactitate primprejurul pieptului cu cingătoarea ca şi femeile care joacă pe scenă, încât să nu se pară umflată nici în lungimea ei şi nici în lăţime să nu se zbârcească, ci să stea în mijlocul acestor două, iară pe piept are multe încreţituri; apoi o asemenea haină pe câte haine de mătase nu le întrece în ispitire? Dar şi când cizma (gheată) străluceşte foarte în negru prin răsfrângerea albăstruiul de la haină şi când se sfârşeşte cu vârful ascuţit, imitând iscusinţa cea din picturi, încât nici talpa să nu iasă afară mult? Dar ce este dacă faţa nu ţi-o sulimeneşti cu dresuri, în schimb o speli cu multă îngrijire şi băgare de seamă şi întinzi pe frunte camilafca cea foarte albă la vedere, iar pe deasupra pui vălul acela, ca astfel să-ţi stea bine negrul cu albul la un loc? Ce ar putea spune cineva despre ochii şi despre miile acelea de ocheade? Ce ar putea spune cineva despre acea broboadă aici ascunsă, aici pe faţă în legarea sânului? Fiindcă de multe ori sunt aşezate în aşa fel, încât să se vadă exactitatea hainei în timp ce vălul întreg este pus prinprejurul capului. Dară mâinile sunt împopoţonate, având mânecile hainei atât de cochete, încât întocmai ca la tragedii le crezi ca ceva străin, lipit de trup? Şi în fine ce ar putea zice cineva despre păşirea cea cochetă şi celelalte apucături femeieşti, care toate la un loc pot atrage pe privitori, mai mult decât orice aurării de mult preţ.

Să ne înfricoşăm, iubiţilor, ca nu cumva să auzim şi noi ceea ce proorocul zicea către femeile evreilor, care se ocupau cu împodobirea trupului de dinafară: „în loc de brâu te vei încinge cu funie şi în locul podoabei celei de aur, pe cap vei avea pleşuvire” (Is. 3,23). Astfel că, după cum am zis, toate acestea sunt cu mult mai atrăgătoare decât aurăriile, cu care multe dintre femeile cele uşoare se îndeletnicesc, spre a fi văzute şi spre a subjuga pe cei ce le privesc: Păcatul săvârşit de o asemenea fecioară (monahie) nu este

112

Se vede că pe timpul Sfântului Hrisostom îmbrăcămintea monahilor era de o culoare albastră.

127

de loc mic, ci încă foarte mare, îndeajuns de a mânia pe Dumnezeu, îndeajuns de a vătăma întreaga osteneală a fecioriei¹¹³. Ai pe Hristos de mire: de ce atunci cauţi a atrage spre tine pe oameni ca ibovnici? Te va judeca atunci pentru preacurvie¹¹⁴. Pentru ce nu te împodobeşti cu podoaba care îi place Lui, cea iubită de Dânsul: sfiala, întreaga înţelepciune, cumpătarea, îmbrăcămintea cea modestă? Cea de acum este curvească şi spurcată. Nici nu mai putem deosebi acum pe curve şi nici pe fecioare, de unde poţi vedea în câtă sluţenie s-au aruncat singure pe sine! O fecioară trebuie a fi neprefăcută, adică sinceră, iară nu cum s-ar întâmpla şi nici să se găsească în mănăstire cum s-ar întâmpla, fiindcă lumea dinafară nu lasă pe cel dinlăuntru de a fi bun. Cel ce se ocupă cu lumea de dinafară, dispreţuieşte pe cel de dinlăuntru precum şi cel ce dispreţuieşte lumea, pune toată râvna pentru a da la iveală pe cel dinlăuntru.

Să nu-mi spui: „Vai! eu port o haină ruptă, o încălţăminte proastă, camilafcă de nimic; apoi atunci ce podoabă este aceasta?” Nu te amăgi pe sineţi, fiindcă după cum am spus, este cu putinţă de a se împodobi cineva cu acestea mai mult decât cu acelea şi mai ales prin hainele cele rupte, sau prin cele lipite de trup, strânse prinprejurul lui şi strălucind frumos. Aceasta mi-o spui mie; dară lui Dumnezeu care ştie cugetul fiecăruia ce vei spune, pentru ce faci acestea? Poate că nu le faci spre a curvi? însă de ce atunci le faci? Spre a fi admirată? Şi nu roşeşti, nu te ruşinezi, voind a fi admirată pentru asemenea lucruri? Dacă, zici tu: „Eu mă îmbrac cu asemenea haine la întâmplare şi nu cu acel scop”. Ştie Dumnezeu cele ce ne spui nouă. Nu cumva poate îmi dai mie socoteală? Lui îi vei da socoteală pentru cele prezente, Lui care va cerceta atunci, Lui căruia toate îi stau de faţă în toată goliciunea lor.

De aceea şi noi le spunem acestea, ca nu cumva atunci să vă găsiţi vinovaţi de osândă. „Acestea zice Domnul: pentru că s-au înălţat fetele Sionului şi au umblat cu grumajii ridicaţi şi clipind cu ochii şi cu păşitul picioarelor împreună târăsc hainele şi împreună joacă cu picioarele” (Is. 3,16). Aţi primit asupra voastră un război mare, unde este nevoie de luptă, iar nu de împodobire, de apărare cu

¹¹³ Mt. 25, 2, 8,11-12.

114 Mt. 5,28; 1 Cor. 6,15-20. Se canoniseşte 15 ani să nu se împărtăşească.

128

pumnul, iar nu de şedere în trândăvie. Nu vezi pe cei ce se luptă cu pumnul în stadiu, pe cei ce se apără de atacul altuia? Oare aceştia mai au nevoie de o păşire cochetă şi de schime? Deloc, ci toate acestea lăsându-le la o parte şi punându-şi haina cea înmuiată în untdelemn, spre un singur lucru au privirea îndreptată: de a lovi şi a nu fi lovit. Diavolul stă scrâşnind din dinţi şi din toate părţile voind a te doborî, iar tu stai ocupându-te cu asemenea podoabe sataniceşti? Nu mai vorbesc nimic de glas cum îl falsifică, nu mai vorbesc nici de mirodenii (parfumuri), săpunuri parfumate şi de alte nimicuri. Pentru toate acestea vă râd femeile din lume. Demnitatea fecioriei a pierit; nimeni nu mai cinsteşte o fecioară (monahie) precum trebuie a o cinsti, fiindcă ele singure s-au necinstit pe sine. Nu ar fi trebuit oare ca şi cum ar fi venit din cer de a fi vrednice de privit în Biserica lui Dumnezeu? Iară acum ele sunt dispreţuite prin ele însele, nu pentru fapte înţelepte. Căci dacă te vede femeia din lume care are bărbat, copii şi casă, umblând cu gura căscată după astfel de podoabe, mai mult decât dânsa, pe tine care trebuia să fii răstignită, cum de nu te va râde? Cum de nu te va dispreţui?

Ai văzut la ce te duce ocupaţia şi râvna pusă în asemenea nimicuri? Prin simplitate biruieşti pe cea împodobită cu haine luxoase şi eşti mai împodobită decât aceea care e înfăţişată în haine aurite. Ceea ce ţi se cuvine, tu nu cauţi, ci ceea ce nu-ţi trebuie, aceea o alungi (pentru a o prinde), însă ţi se cuvine de a te îndeletnici cu lucruri bune. De aceea fecioarele (monahiile) sunt mai necinstite decât femeile din lume, fiindcă nu ne arată lucruri vrednice de feciorie. Acestea le-am spus nu pentru toate, sau mai bine zis, pentru toate cele vinovate, pentru ca să se cuminţească. Iar cele nevinovate să dojenească precum trebuie pe cele cu purtări necuviincioase. Băgaţi de seamă însă, ca nu cumva certarea să ajungă la fapte. Noi nu am spus acestea ca să vă întristăm, ci ca să vă îndreptăm, ca să ne mândrim cu voi”. Să căutăm deci a întrebuinţa toate mijloacele care ne stau în putinţă pentru a face toate spre slava lui Dumnezeu şi să vieţuim după voia Lui ca să ne putem învrednici de bunurile făgăduite nouă, aducându-ne aminte de cuvintele hotărâtoare ale Domnului care zice: „Nu tot cel ce-mi zice mie Doamne, Doamne, va intra întru împărăţia cerurilor,

129

ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi vor zice Mie în ziua aceea: Doamne! Doamne! Au nu cu numele Tău am proorocit? Şi cu numele Tău draci am scos?Şi cu numele Tău multe minuni am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor, că niciodată nu v-am ştiut pe voi; Depărtaţi-vă de la mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Mt. 7,21-23). Auziţi, cuvioşilor părinţi şi cuvioaselor maici, că nu viaţa în mănăstire¹¹⁵, ci viaţa petrecută în Hristos, după pilda vieţii Lui, a Sfinţilor Apostoli, a Sfinţilor Părinţi şi a Sfintelor Maici, după învăţătura Sfintei Biserici, ne va face pe noi vrednici de a moşteni împărăţia cerului în care nu poate să intre tot ce este spurcat şi face spurcăciune şi minciună; fără numai cei scrişiîn cartea Mielului lui Dumnezeu; prin păzirea poruncilor Lui (Apc. 21,27).

Nu, nu este călugăriţă aceea care umblă cochetă, ori în locul basmalei şi al camilafcei negre, simbolul pocăinţei, umblă îmbrobodită pe cap cu basma albă, ori de culoare deschisă şi cu şorţ iarăşi de diferite culori, afară de negru, ca şi femeile din lume, ba încă şi mai rău, căci multe din femeile mirenilor sunt mai cumpătate, atât în port cât şi în alte obiceiuri, decât unele din călugăriţe! Aceasta este o dovadă destul de învederată că încă nici nu-şi mai dau seama de haina care şi-au luat-o în spate. Maicilor care vă place cochetăria, dacă sfinţiile voastre, miresele lui Hristos, vă purtaţi aşa, ca leliţele ori madamele (cu capul gol), acelea de pe la mahala, apoi femeile cu bărbaţi, răspundeţi-mi, ce să mai facă? Să-şi pună coarne? Apoi de aceea aţi venit aici¹¹⁶ pentru ca să puneţi sminteală fiilor Bisericii? Şi ce! aveţi pretenţii că de ce nu tac? Că de ce nu vă dau pace să vă bateţi mendrele aşa cum voiţi după fluierul diavolilor văzuţi şi nevăzuţi? Ce, vi se pare că vă dau eu lovitură? Nu, căci lovitura de graţie v-aţi dat-o singure. Eu prin aceste observaţii, pe care vi le-a făcut şi lumea mai înainte de mine şi vi le face şi acum prin dispreţuitoarele priviri care vă întâmpină la tot pasul, caut ca să aleg ca şi păstorul conştient, oile râioase din cele sănătoase ca să nu-mi râieze toată turma. Şi dacă torn cu dărnicie din doctoriile Dumnezeieştilor învăţături care supără pe bietele oi molipsite de râia patimilor, apoi să-mi fie iertat, că aceasta n-o fac din răutate, pentru a le face să sufere

¹¹⁵ Când: Poporul acesta se apropie de Mine cu gura lui şi cu buzele Mă cinsteşte, iar inima lor departe stă de la Mine... Mt. 15,8; Ps. 77,40-41; Is. 29,13; Ier. 12,1-2.

¹¹⁶ Izabelelor Apc. 2,20.

130

în zadar, ci cu folos, adică cu scopul de a se tămădui şi a se însănătoşi bine, pentru a le putea introduce iarăşi în turma Mântuitorului.

Maicilor şi părinţilor, pentru ce vă grăbiţi a mă condamna când auziţi că vă vorbesc adevărul cu scopul de a ne vedea părţile din corpul călugăresc care-s bolnave, ca să putem interveni cu toţii la timp pentru a le tămădui? Oare, pentru ce am venit aici? Să slujim lumii şi stăpânitorului ei (Ioan 12, 31; 16,11) sau lui Dumnezeu?...

Aduceţi-vă aminte că ieşind din lumea aceasta, la intrarea şi tunderea în monahism v-aţi făgăduit că părăsiţi părinţii, soţiile, copiii, fraţii, rudenii şi cunoscuţii cei din ticăloşie şi veţi urma vieţii îngereşti, părăsindu-vă de duhoarea patimilor, de care pute lumea. Deci, dar, purtaţi-vă aşa după cuvântul lui Dumnezeu şi după făgăduinţa ce aţi depus-o la intrarea în acest cin călugăresc, ca să puteţi corespunde chemării voastre sfinte.

Să ne aducem aminte că nouă tuturor care am luat chipul îngeresc ni se porunceşte să luăm crucea lui Hristos pe umerele noastre, să-i urmăm şi să-i fim ascultători, să ne lepădăm de toate şi să-i facem voia lui cea sfântă. Aceasta este o lucrare îngerească, căci zice psalmistul: „Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui cei puternici la virtute care faceţi cuvântul Lui, a auzi glasul cuvintelor Lui. Binecuvântaţi pe Domnul toate puterile Lui, slugile Lui, care faceţi voiaLui”(Vs. 102,21-22). Cercetând bine Dumnezeieştile Scripturi vedem că cinul călugăresc e după asemănarea îngerilor şi chiar după asemănarea Domnului nostru Iisus Hristos, care s-a rugat Părintelui Ceresc zicând: „Părinte, mântuieşte-Mă de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta... Nu voia Mea; ci a Ta să fie”11⁷. Cred că pentru aceasta Sfântul Dionisie zice că chipul călugăresc¹¹⁸ este mai înalt cu curăţia şi decât viaţa Arhiereilor din lume.

¹¹⁷ Ioan 12,27; Lc. 22,42.

¹¹⁸ A celor care umblă umblând după rânduiala Sf. Părinţi; iară nu care umblă fără de rânduială.

131

Simbolizarea hainelor şi a chipului călugăresc

Iubiţilor cititori, revenind la vorba de mai sus, răspund celor ce zic adeseori, că au văzut călugăriţe ori călugări, făcând neorânduieli în Sfânta Biserică în timpul Sfintei Liturghii, că aceştia nu-s călugăriţe ori călugări sau mai bine să zic îngeri întrupaţi ai lui Dumnezeu; deoarece călugării şi călugăriţele vin la mănăstire pentru a-şi spăla, cu lacrimile unei adevărate pocăinţe, sufletele lor amărâte de veninul păcatului şi întinate cu duhoarea patimilor¹¹⁹. Hainele cernite ale acestora înseamnă haine de jale, adică plângerea ce trebuie s-o aibă aceşti îngeri întrupaţi pururea. Căci, dacă oamenii lumii acesteia la moartea rudeniilor şi a cunoscuţilor lor îmbracă haine cernite şi pâraie de lacrimi le izvorăsc din ochi brăzdându-le feţele lor pline de întristare, pentru moartea iubiţilor lor, cu atât mai mult trebuie a se întrista cei ce au luat îngerescul chip, pentru păcatele lor care le omoară sufletele? Apoi când vedem scopul călugăriei pe de o parte; iar pe de alta cum unele dintre călugăriţe şi chiar dintre călugări tot hodorogind că sunt de neam mare şi înşirând în faţa închinătorilor, viaţa lor din lume însoţită de faptele netrebnice; cum să le mai numim călugăriţe ori călugări? Oare să spunem minciuni, apărând pe aceştia şi întărindu-i să rătăcească mai mult; iar pe popor să-l lăsăm să meargă după dânşii până vor cădea în groapa patimilor care-i pierde atât trupeşte cât şi sufleteşte? Nu, nu, ci aducându-ne aminte de cuvintele Mântuitorului că: „Orb pe orb de se conduce cad amândoi în groapă”¹²⁰ noi să mărturisim sfântul adevăr în scopul sfânt de a reveni la adevărata şi dreapta credinţă şi unii şi alţii pentru a se mântui...

A! iată, parcă văd ridicându-se din toate părţile oameni şi femei, feciori şi fecioare (Mt. 25,1-13), îmbrăcaţi în haina cernită a pocăinţei, apostrofându-mă cu aceste cuvinte: „Da cine eşti... care vii să faci această observaţie călugărilor şi călugăriţelor? Au nu suntem noi slobozi a face ce vrem în casa noastră... Ieşi afară... Ai intrat de ieri în călugărie şi acum te-ai făcut nouă judecător?

¹¹⁹ Is. 1,20; Ier. 14,17-21; Ioil 1,13-20; 2,12-32; Ecl. 3,4; Mt. 5,4; Is. 61,1-6.

120 Mt. 15,14; Lc. 6,39; Rom. 2,19-24.

132

Du-te încolo, ai venit să vieţuieşti cu noi sau judecată să judeci? Acum dar te vom chinui mai rău pe tine...¹²¹. Tu eşti mai mare şi mai deştept decât cutare şi cutare care erau buni tipicari, duhovnici, stareţi, stareţe... etc.? Ia să ne dai pace, să ne laşi aşa... iacă, aşa cum ne-ai găsit... doar au mai fost popi, dar popă ca acesta n-am mai văzut de atâţia zeci de ani de când suntem în mănăstire! „ La auzul acestora şi altor multe apostrofări, rămân extaziat şi sfâşiat de o vie durere, reculegându-mă le răspund: Popi cred că aţi văzut mulţi, însă nu aţi văzut mulţi preoţi, adică părinţi duhovniceşti (Filip. 2,20-30). „Că de aţi avea zece mii de dascăli întru Hristos, dar nu mulţi părinţi, că întru Hristos Iisus prin Evanghelie eu v-am născut pe voi, zice apostolul Pavel”¹²². Iertaţi-mă, vă rog, că eu niciodată n-aş putea să îndrăznesc a face observaţii sau să judec pe călugări sau călugăriţe care luptă a-şi îndeplini datoriile cuvioşiilor lor. Eu să înfrunt ori să batjocoresc pe cei de o haină cu mine şi care se silesc a lucra cu dragoste nefăţarnică în ogorul Mântuitorului? Să mă ferească Dumnezeu! Niciodată, niciodată să nu dea Dumnezeu slobozire să comit acest păcat, care înaintea mea ar sta pururea, pentru a mă mustra (Ps. 50,4). Aceasta eu aş socoti-o ca o crimă săvârşită faţă de corpul acesta de îngeri întrupaţi... Ştiu că fiecare este slobod a face în casa sa orice va voi, însă Biserica Domnului, care-i casă de rugăciune, să nu o facă prin neorânduielile lor peşteră tâlharilor adică pierzătoare de suflete prin diferite sminteli. Şi nici în casele noastre proprii şi cu atât mai mult în casele din mănăstiri nu se poate să facem orice ne va trăsni prin cap, după gustul lumii, aducându-ne aminte de cuvintele Dumnezeiescului Apostol care zice: „Toate îmi sunt slobode însă nu toate folosesc... şi iarăşi nu toate zidesc...”¹²³. Eu cred că trebuie să facem numai ceea ce ne foloseşte pe noi şi pe fraţii noştri pentru a ne mântui. Recunosc foarte bine că am intrat ieri în călugărie şi încă pentru a fi mai aspru cu mine însumi spun că am intrat astăzi în călugărie când voi pune început bun, a-mi îndeplini făgăduinţele date înaintea lui Dumnezeu: iar cât priveşte pentru cuvântul: „Te-ai făcut nouă judecător?” vă răspund cu cuvintele proorocului: „Nu aşa, fii ai oamenilor, nu aşa vorbiţi, ci ascultaţi cuvântul

121 Fac. 18, 9; Ieş. 2,14; 2 Petru 2,7-9.

122 1 Cor. 4,15; Gal. 4,16-19; Apc. 12,25.

123 1 Cor. 10-22; 1 Petru 2; Rom. 12,1-3; Efs. 2,19-22; 5,1-21; 4,29-30.

133

Domnului: Cel ce se leapădă de Mine şi nu primeşte graiurile Mele are pe cel ce-l judecă pe el; cuvântul care am grăit, acela îl va judeca pe el în ziua de apoi... Oricine vine către Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe fraţi şi pe surori, încă şi pe sufletul său, nu poate fi ucenic al Meu. Şi cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenic al Meu (Lc. 14,26-27). Acum să vedem pentru ce aţi venit să luaţi acest chip îngeresc? Pentru ca să smintiţi lumea? Ori ca să o luminaţi prin faptele şi sfaturile voastre întemeiate pe Dumnezeiescul adevăr? Pentru ca să vă faceţi îngeri ai satanei, ori îngeri ai lui Dumnezeu? Apoi dacă vreţi cu tot dinadinsul să fiţi îngeri întrupaţi ai lui Dumnezeu, lucraţi pentru luminarea Bisericii (1 Cor. 3,10-17) cu talantul (Mt. 25,15) pe care vi l-a dat El. Iar nu pentru întunecarea sau pentru stricarea ei, căci vă va strica şi pe voi Dumnezeu (1 Cor. 3,17).

Cuvioşilor părinţi şi cuvioaselor maici (vă zic dacă vă nevoiţi să urmaţi lui Hristos), vă rog răspundeţi-mi, pentru ce v-aţi scos pe sine din lume şi aţi venit în mănăstire, stând aici un timp pentru ispitire: cercându-vă pe sine-vă dacă aţi putea să intraţi în lupta aceasta începută de îngerii din ceruri (Apc. 12,7-11), care de atunci este în continuare până la judecata universală? Pentru ce aţi stat dezbrăcaţi înaintea sfintelor uşi atunci când încă nu vă număraserăţi în ceata îngerilor şi a oamenilor îngereşti? Pentru ce aţi stat atunci ca Adam înaintea uşilor raiului? Pentru ce aţi strigat atunci prin glasul cântăreţilor Bisericii: „Braţele Părinteşti sârguieşte a le deschide mie, căci cu desfrânare pe a mea viaţă o am cheltuit...?”Pentru ce aţi venit aduse de cei ce v-au aflat ca pe nişte oi pierdute? Pentru a face sminteală în Biserică, prin vorbărie, râs, neorânduieli etc.? Pentru ce aţi venit înaintea sfintelor uşi împărăteşti, a Sfântului Jertfelnic şi înaintea Marelui Păstor Iisus Hristos, care a fost de faţă precum este întotdeauna: aşa goi de îmbrăcămintea lumească, desculţi şi cu capetele goale? Au nu pentru ca să arătaţi că aţi lepădat toate ale lumii şi cele netrebnice?

Când aţi venit aşa dezbrăcaţi au doară nu aţi arătat că sunteţi săraci, ca şi unul care a fost jefuit de tâlhari¹²⁴ de toată bogăţia sufletească şi zăceaţi aruncaţi cu faţa la pământ ca şi unii bolnavi ce zac în nesimţire, goi, vătămaţi şi răniţi, părăsiţi şi mai

124

Lc. 10,30-37-

134

morţi, jefuiţi de averea duhovnicească de la botez, topiţi de foamea duhovnicească¹²⁵ şi de hrana cea rea¹²⁶. Acum dacă v-aţi îmbogăţit de darul lui Dumnezeu, ajungând din nişte morţi, vii; din răniţi, sănătoşi; din săraci, bogaţi; din mireni, sfinţiţi; din părinţi ori maici ai nimănui, părinţi şi maici ai fiilor sfintei Biserici, din necinstiţi de lume, cinstiţi de Dumnezeu, acum zic, voi prin smintelile voastre după ce aţi luat atâta bogăţie duhovnicească de la Dumnezeu, voi vă faceţi ucigaşi ai creştinilor, pentru care Hristos a murit? O! voi care pentru a lua chipul îngeresc aţi fost aduşi goi înaintea Sfintelor uşi şi a Sfântului Jertfelnic, de robii cei buni ca de nişte îngeri, de bărbaţi sau femei cei întocmai cu îngerii cântând cu glas: „Braţele părinteşti, grăbeşte a mi le deschide...” aprinzându-vi-se lumini care arătau celor ce văd dorul, strălucirea şi bucuria cea cerească. O! voi, care aţi căzut la pământ şi la întrebarea: „Pentru ce ai venit, frate (soră), căzând la sfântul Altar şi la această Sfântă însoţire?” Aţi răspuns că voiţi viaţă pustnicească şi a vă învrednici de îngerescul chip şi a fi rânduiţi în rândul monahilor (monahiilor). Spuneţi-mi acum după aceste câte le-aţi făgăduit, aşa vă faceţi voi datoria către Dumnezeu, adică prin smintelile voastre, ucideţi pe fiii voştri duhovniceşti care vă zic „Părinte” ori „Maică”? Aţi făgăduit că voiţi de bunăvoie să vă înrolaţi în oastea Mântuitorului, şi acum prin schimonosirea ori schimbarea unor haine din cernite în albe ori în diferite culori, prin parfumuri sau chiar prin cuvânt, arătaţi ca o rea de tot viaţa călugărească ce v-aţi ales-o şi vă întoarceţi iarăşi la boierii întunericului ca să le paşteţi porcii (patimile dobitoceşti), ca şi câinele ce s-a întors la vărsătura sa şi porcul scăldat la mocirla tinei (2 Petru 2,17-22).

Vai vouă!!! O! voi care v-aţi făgăduit că vă veţi păzi pe sine în feciorie, curăţie şi cuvioşie, că veţi asculta pe egumen (egumenă) care vă vor păstori după voia lui Dumnezeu până la moarte, răbdând toată scârba şi supărarea pentru împărăţia cerurilor şi că veţi petrece în mănăstire, în călugărie, până la ieşirea sufletului. V-aţi făgăduit înaintea lui Dumnezeu, a slujitorilor lui văzuţi şi nevăzuţi şi a oamenilor, că v-aţi adus de bunăvoie trupurile voastre

125 Amos 8,11-13.

126 roşcovele porcilor Lc. 5,11-32.

135

jertfă înjunghiată, vie, cuvântătoare şi bine plăcută lui Dumnezeu (Rom. 12,1-2) şi că vă veţi schimba faţa moravurilor rele în moravuri bune spre zidirea Sf. Biserici¹²⁷, acum după ce aţi luat darul sfinţeniei ce vi s-a dat prin punerea mâinilor preoţiei (1 Tim. 4,14) căutaţi a rupe haina strălucită a adevăratei învăţături creştineşti cu bârfelile voastre zicând, după capetele voastre seci prin popor: „Ba că preoţii sunt adventişti, ba că alţii s-au catolicizat... ba că au schimbat legea... ba că strică obiceiurile... ba că nu se lasă de patimile pe care le-au moştenit (de la păgâni)... ba să nu se lase de stilul vechi ori de sărbătorile păgâneşti... să serbeze vinerile ca turcii... ş.a.m.d. şi aşa poporul îşi ia vânt a se duce în prăpastia pierzării credinţelor deşarte, după sfaturile voastre stricate, date în afara sănătoasei învăţături a Sfintei Biserici?!

Apoi vorbind şi lucrând, ori cu fapta, ori cu cuvântul în popor, după şoapta vicleanului diavol, voi vă tăiaţi de la trupul Bisericii cu sabia anatemei (Gal. 1,8-9) şi veţi cădea în ghearele satanei¹²⁸ şi veţi fi aspru cercetaţi în ziua judecăţii (Mt. 12,30-37) şi pedepsiţi¹²⁹. Cum să vă faceţi voi coade de topor pentru distrugerea sfinţeniei oamenilor? Cum se poate ca voi îngerii întrupaţi care trebuie să slujiţi lui Dumnezeu şi să luminaţi poporul prin sfaturi duhovniceşti, să vă daţi coastele ca lupii cei văzuţi şi nevăzuţi întunecând poporul printr-o viaţă stricată şi prin sfaturi diavoleşti? Cum se poate ca voi care aţi ieşit dintre noi, (1 Ioan 2,18-19) să vă faceţi slujitori, prin smintelile voastre, vrăjmaşului diavol, care umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită (1 Petru 5,8)? Să ne deşteptăm din somnolenţa aceasta şi să rupem cătuşele şi lanţurile patimilor cu care ne ţine legaţi stăpânitorul lumii acesteia, pentru a nu lucra în via Domnului, ci pentru a ne lupta cu el.

Vai! cum să lăsăm noi depozitarii luminii şi urmaşi ai vrednicilor călugări luminători ai neamului românesc care transformaseră sfintele locaşuri în nişte focare de lumină, să pătrundă între noi întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi al zavistiei? Cum să ne depărtăm unii din noi aşa de mult de Dumnezeu, încât în locul focului dragostei serafimiceşti să ajungem mai reci decât piatra de la uşa Bisericii ce o călcăm cu picioarele, când tot ce e în jurul

¹²⁷ Efs. 5,3-4; 4, 29-31.

128 iTim. 1,20; 1 Cor. 5,5.

129 Evr. 10,26-31; Mt. 24,48-51; 25,24-30; 8,12; 2 Petru 2,1-10; 1 Petru 4,7-18; Apc. 21,8.

136

nostru dacă ne vom dezmorţi şi le vom cerceta cu luare aminte ne pot ridica de pe pământ la cer? Cum să permitem noi duhului întunericului să-şi facă cuib între noi, când tunderea părului însoţită de schimbarea numelui şi toate hainele de pe noi strigă ca o trâmbiţă la urechile sufletului nostru, însemnătatea fiecăruia în parte şi datoria noastră faţă de Ziditorul care ne-a primit, de fiii noştri duhovniceşti şi de lumea dinafară pe care suntem datori a o lumina?

Cuvioşilor părinţi şi cuvioaselor maici! Ia apropiaţi-vă pentru a sparge coaja necunoştinţei acestor haine misterioase şi să ne introducem mai adânc în miezul învăţăturii Sfintei Biserici pentru a cunoaşte, cu darul lui Dumnezeu, care-i însemnătatea hainelor pe care le îmbracă cei ce intră în oastea duhovnicească (a îngerilor întrupaţi) ai lui Hristos.

Tunderea. Când v-aţi tuns în monahism, în chipul sfintei cruci, în numele Sfintei Treimi, aţi arătat prin aceasta omorârea lumii. „Iară mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului Iisus Hristos, prin care mie lumea s-a răstignit şi eu lumii” (Gal. 6,14), aţi arătat că vă lepădaţi de toate faptele netrebnice, cugetările deşarte şi toate grijile lumeşti şi ca o pârgă vă daţi toată viaţa voastră lui Hristos Dumnezeu, după cum aţi făgăduit şi făgăduiţi, răspunzând la ectenii: „Ţie, Doamne”. Şi acum cum vă rătăciţi de la sfântul adevăr şi vă faceţi slujitori vrăjmaşului vostru diavolul care vă caută pierzarea din zi în zi. Au doară aţi uitat că prin tundere v-aţi afierosit viaţa voastră lui Hristos? Au nu ştiţi că schimbându-vă numele din botez, la tundere aţi încheiat un act sfânt cu Dumnezeu care vă pune sub datoria de a vă schimba toată viaţa şi grija cea lumească cu netrebnicele obiceiuri şi vă veţi transforma din omul cel vechi (împătimit în tot ce-i rău) în omul cel nou (fără de prihană) acomodându-vă vieţii călugăreşti, după rânduiala Sfinţilor Părinţi?... Acest act cred că se face după pilda dată de Mântuitorul care a schimbat numele celor trei ucenici ai săi: Simon, Ioan şi Iacob, pe care i-a luat cu Sine în casa lui Iair când a înviat pe fiica sa, pe muntele Taborului când s-a schimbat la faţă şi în grădina Ghetsimani la rugăciune în noaptea când a fost vândut, prins şi dus la patima cea de bună voie¹³⁰. Când Simon în numele

130

Lc. 8,51; 9,28; Mt. 26,37

137

tuturor celorlalţi apostoli la întrebarea Mântuitorului: „Cine-mi zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?... dar voi cine-mi ziceţi că sunt?” mărturiseşte, zicând: „Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu”, Mântuitorul văzând credinţa lui cea tare îi răspunde: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că trup şi sânge nu ţi-a descoperit ţie, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi eu zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui pe dânsa. Şi-ţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”

(Mt. 16,13-19).

Aşadar iată pe Simon schimbat în Petru pentru credinţa lui cea tare şi vie. Sf. Evanghelist Marcu iarăşi ne istoriseşte că Iisus Hristos a schimbat numele la trei din apostolii cei mai de aproape ai săi: „A pus lui Simon numele Petru. Şi pe Iacob al lui Zevedei şi pe Ioan fratele lui Iacob le-apus numele: Voanerghes, adică fiii tunetului”. Lui Saul care mai înainte de chemarea sa la apostolat, prigonea Biserica lui Hristos, după botez i s-a schimbat numele din Saul în Pavel însă, să nu uităm că el şi-a schimbat nu numai numele ca unii din voi călugării de astăzi, ci şi faptele că: din lup care sfâşia turma lui Hristos, s-a făcut ca un miel „socotindu-se ca o oaie de junghiere” (Rom. 8, 36), din prigonitor care sufla cu îngroziri şi ucideri împotriva ucenicilor lui Hristos într-un apostol plin de râvnă şi dragoste pentru înmulţirea creştinilor şi răspândirea cuvântului Dumnezeieştilor învăţături şi a numelui lui Hristos cel răstignit şi înviat, ş. a. m. d. Aşadar toţi care ne-am tuns în monahism, din oameni vechi să ne transformăm în oameni noi, păstrându-ne chipul îngeresc ce l-am luat cu darul lui Dumnezeu şi să căutăm ca prin toate mijloacele să tindem către desăvârşire după cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care ne zice: „Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Mt. 5,48).

Cămaşa, arată haina veseliei, a bucuriei şi a dreptăţii, ce se dă în locul goliciunii şi a stricăciunii morţii (Rom. 5,12); iar scârba provenită prin neascultare se strică prin luarea Sfântului Chip îngeresc însoţit de ascultare şi curăţie.

Paramanul, însemnează logodirea marelui şi îngerescului chip. I se dă pentru podoabă şi îmbrăcămintea nestricăciunii şi a curăţiei, ca un semn al acoperământului lui Dumnezeu, care pentru

138

viaţa trăită după făgăduinţa dată atunci îi dăruieşte viaţă veşnică. Se mai dă aceasta şi pentru Dumnezeiasca îmbrăcare pe care o dă Darul Duhului Sfânt în locul hainelor celor de piele (Fac. 3, 21). Paramanul însoţit de celelalte, arată patima pe cruce, deoarece călugărul este răstignit lumii după cum s-a făgăduit. „Spatele mele le-am dat spre bătăi şi fălcile mele spre pălmuire şi faţa mea nu o am întors de către ruşinea scuipărilor. Şi, Domnul, Domnul s-a făcut ajutor mie, pentru aceea nu m-am ruşinat, ci am pus faţa mea ca o piatră vârtoasă şi am cunoscut că nu mă voi ruşina”¹³¹.

Crucea, i se dă spre a se pune pe pieptul său spre aducere aminte de patimile Domnului şi îmbărbătarea de a-şi duce crucea suferinţelor pentru Hristos până la capătul vieţii sale pământeşti; având pururea în mintea sa cuvintele Mântuitorului: „Cel ce voieşte să vină după mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze mie” (Mt. 16, 24).

Brâul de curea, cu care îşi strânge mijlocul unde-s rărunchii, adică partea corpului cea poftitoare; însemnează omorârea poftelor trupeşti, întreaga înţelepciune de a se pune în slujba adevărului pe care să-l mărturisească (Mt. 10,32-36) până la capătul vieţii sale, luptând împotriva satanelor întrupate şi neîntrupate, după cuvântul apostolului: „Staţi drept aceea, încingându-vă mijlocul vostru cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu zaua dreptăţii” (Efs. 6, 14). De aici vedem că Sfântul Apostol Pavel ca un voievod al oştirii celei gândite a împăratului Hristos pentru a ne război „împotriva duhurilor răutăţii, întru cele cereşti”, dă învăţătură ostaşilor lui Hristos să stea bine în rânduiala lor, rezemându-se pururea de stânca adevărului, pentru a nu se pleca patimilor ori învăţăturilor mincinoase. Acest iscusit Arhistrateg întrupat încinge alegoric pe fiecare ostaş al lui Hristos cu acest brâu prin care îl învaţă a-şi strânge poftele trupeşti pentru a nu se pleca la cele de jos şi pământeşti.

După cum brâul strânge toate hainele stăpânindu-le, tot aşa şi călugărul trebuie să-şi stăpânească patimile, asemănându-se cetei a 7-a a stăpâniilor care păzesc alcătuirea a toată zidirea; iar nu umblând descins de brâul adevărului, să ajungă a se face sclav patimilor, plin de toată viclenia şi răutatea, fiu al diavolului şi vrăjmaş

131 Is. 50,7-8; Ier. 1,14-19.

139

a toată dreptatea (F. Ap. 13,10), căscând gura la învăţăturile cele mincinoase şi deşarte şi să răzvrătească neîncetat căile Domnului cele drepte. Brâul ne arată că de vom avea mijloacele noastre încinse şi făcliile aprinse (Lc. 12,35), vom putea să luptăm după lege (cuvântul lui Dumnezeu, dogmele ortodoxiei şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi) şi ne vom încununa (2 Tim. 2,5). Totodată ne arată că, încinşi fiind, totdeauna trebuie să fim înarmaţi, cu toate armele lui Dumnezeu, să legăm gândurile lângă noi pentru a ne sluji şi a fi mai siguri de ele, să le păstrăm ca pe nişte santinele, la graniţele noastre spirituale, spre a ne deştepta când duhurile viclene ar arunca săgeţile lor pline de veninul patimilor.

Deci cu luare aminte de sineşi „ca şi cu un brâu cu care pururea se încinge” (Ier. 13,11) să-şi strângă îngerul întrupat gândurile sale şi trăgându-le în inima sa, să aprindă aici focul dragostei Serafimiceşti. Şi după cum Serafimii aprinşi fiind de Dumnezeiescul foc al dragostei fără să se odihnească, ziua şi noaptea strigă unii către alţii zicând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Lui”¹³² tot aşa şi aceştia să se obişnuiască a zice neîncetat: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”... Această însemnătate a brâului văzând, vă rog cu cuvintele marelui Apostol şi Vârfelnicului Petru: „Iubiţilor, încingeţi-vă mijloacele cugetului vostru... treziţi-vă desăvârşit, nădăjduiţi spre harul care se aduce vouă prin arătarea lui Iisus Hristos. Ca fiii ascultării neprefăcăndu-vă cu poftele cele mai dinainte ale necunoştinţei voastre. Ci după Sfântul care v-a chemat pe voi şi voi fiţi sfinţi întru toată petrecerea. Că scris este: Fiţi sfinţi că Eu sfânt sunt”¹³³.

Potcapul (scufia, la maici), însemnează coiful sau nădejdea mântuirii (dacă-l poartă cu demnitate). După cum coiful păzeşte capul fiecărui ostaş de pe câmpul de luptă de a fi rănit de schije, de obuze ş. a. care trimise de inamic şi spărgându-se în aer, cad ca ploaia asupra lor; tot aşa nădejdea neclintită în Dumnezeu, mântuieşte şi păzeşte capul ostaşilor lui Hristos, adică mintea şi darul întregii înţelepciuni de către prolovirea gândurilor celor rele. Ştiut să fie tuturor îngerilor întrupaţi, că de vom avea credinţă neîndoită în Dumnezeu şi purtarea lui de grijă pentru noi,

132 Is. 6,3; Apc. 4,8.

133 1 Petru 1,13-16; F. Ap. 12,8.

140

care este pavăza noastră; degrabă vom lua cu credinţă şi nădejdea neîndoită şi statornică care este un adevărat coif al ostaşului lui Hristos.

Cei ce au acest coif al nădejdii statornice de mântuire în Dumnezeu (1 Tes. 5, 8); „Mila îi va înconjura”... (Ps. 31,11) „Se vor bucura de pace”... (Is. 26,3) „Nu se vor clăti”... (Ps. 20,7; 124,1) „Vor fi mântuiţi”...¹³⁴„ Vor primi ajutor”...¹³⁵ „Vor fi izbăviţi de cei răi”...¹³⁶ „Nu se vor ruşina”...¹³⁷.

Dumnezeu păstrează mari bunuri celor ce nădăjduiesc într-însul...¹³⁸ „Sunt fericiţi”...¹³⁹ „Eputernică în ceasul morţii”...¹⁴⁰. „Se întăresc în ziua judecăţii”...¹⁴¹ „în sfârşit trebuie să o aibă neclătinată până în sfârşit”...¹⁴². Atâta nor de mărturii având să facem tot chipul ca acest coif duhovnicesc să ne ostenim a-l purta cu demnitate.

Rasa, îmbrăcând-o arată că, se îmbracă în haina mântuirii şi în zaua dreptăţii¹⁴³, spre a se feri de toată nedreptatea, de toate gândurile cele pătimaşe şi de cugetele voilor trupeşti; iar gândul morţii totdeauna să-l aibă în mintea lui¹⁴⁴ căci ea vine pe neaşteptate¹⁴⁵. Aşadar, să fim gata că nu ştim în ce ceas Fiul Omului va veni.

Sandalele, înseamnă că monahii şi monahiile să fie gata a alerga în calea vieţii, pregătirea Evangheliei Păcii, fără a se poticni, adică a nu-şi împiedica picioarele sufletului, nici a se muşca de şerpii spiritelor rele călcâiul cugetelor lor, ci să se suie deasupra

¹³⁴ Ps. 33,21; 36,40.

¹³⁵ Ps. 17,30-33; 27,8-9; 32,18-22; 114,7-9; Pilde 3,6; 29,25; 30,5; Naum 17.

¹³⁶ Ps. 16, 7; 36,40; 117,10-14; Is. 30,15; Ier. 39, 8; F. Ap. 5,18-26; 12,4-17; 2 Cor. 1, 8-10; 2 Tim. 4,17-18.

¹³⁷ Ps. 24,2-3; Is. 49,23-26; 50,4-8.

¹³⁸ Ps. 30,8-19-26; Is. 64,4; 1 Cor. 2,9; 1 împ. 18,3-7; 4 împ. 18,3-8; 19; 20,1-11; Mt. 19,27-29; Apc. 3,21; 20,6; 21,7.

¹³⁹ Ps. 2,11; 33,8; 39,4; 83,5-13; Prov. 16,22; Is. 30,18; Ier. 17,7.

¹⁴⁰ Ps. 22,4; Judec. 16,29-31; 2 Macab. 6,18-31; 7,1-41; F. Ap. 7,55-60.

¹⁴¹ 1 Ioan 4,17; Ioan 3,18; 5, 21; Rom. 8,1,33-34; 2 Tim. 1,18; Lc. 12,31-44; Mt. 24, 45-47; 25,10,20-23,34-40.

¹⁴² Evr. 3,3; 10,21-39.

¹⁴³ Efs. 6,14; 1 Tes. 5,8.

¹⁴⁴ Lc. 21,34-36; Rom. 13,13; 1 împ. 5,6; 1 Petru 4,7.

¹⁴⁵ Fac. 38,7; 26, 61; 1 împ. 2,34; 4; 25,38; 2 împ. 6,7; 13,10; 4 împ. 4,20; 7,7-19; II Paral. 13,20; Lc. 13,1-4; F. Ap. 5,5-10; 13,23.

141

lor, să calce peste lei¹⁴⁶ peste şerpi şi peste balauri, adică peste fiarele cele ascunse (de ochiul celor simpli) şi pizmaşe ale răutăţii. Să alerge fără de întoarcere pe calea Evangheliei până va ajunge la scopul urmărit la moştenirea ce ni s-a gătit nouă de la întemeierea lumii (Mt. 25,34).

Mântuitorul când a trimis pe Sfinţii Apostoli la propovăduire le-a poruncit ca să fie încălţaţi cu sandale (Mc. 6,9) şi i-a încurajat a nu se teme de nimic zicându-le: „Iată dau vouă stăpânire să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic pe voi nu vă va vătăma” (Lc. 10,19). Sf. Teofilact ne arată destul de lămurit: „Că şerpii şi scorpiile sunt taberele dracilor care se târăsc pe jos”. Acei care rănesc la arătare sunt şerpi; iar cei care rănesc pe ascuns sunt scorpii. Dracii curviei trupeşti¹⁴⁷ şi sufleteşti¹⁴⁸ şi ai uciderii trupeşti¹⁴⁹ şi sufleteşti¹⁵⁰, sunt şerpi, pentru că în arătate răutăţi împinge pe bieţii muritori; iar cei care pleacă pe om ca să folosească băi, unsori cu miresme şi alte dezmierdări, pentru motive de boală, nişte draci ca aceştia se numesc scorpii, fiindcă nu au boldurile lor arătate, ci pe ascuns se sârguiesc a căuta de trup, ca să arunce pe cei ce se pleacă lor în mare cădere (idolatrie). Datori suntem cu toţii a mulţumi Domnului Celui ce ne-a dat şi ne dă nouă putere pentru a călca deasupra acestora. De la sandale mai putem lua şi această învăţătură, adică: după cum sandalele se supun trupului, tot aşa şi trupul să se supună duhului. „În toate zilele mor (păcatului)... Iar cei ce sunt ai lui Hristos trupul şi-au răstignit împreună cu patimile şi cu poftele”¹⁵¹.

Da, tocmai aşa trebuie, ca să slujească trupul, sufletului (Rug. la tunderea părului la botez). Apoi amândoi să se pună după făgăduinţa dată în slujba Domnului, să lucreze spre slava lui Dumnezeu, spre binele obştesc, spre luminarea aproapelui şi spre lepădarea patimilor şi slava lumii acesteia deşarte. „Că de vom plăcea oamenilor nu mai putem să fim slugi ale lui Hristos” (Gal. 1,10) zice Sf. Ap. Pavel îndemnându-ne a lucra pentru ridicarea prestigiului

¹⁴⁶ 1 Tim. 4,16-18; F. Ap. 23,3; 12,11.

¹⁴⁷ 1 Cor. 6,9-20.

¹⁴⁸ Iacob 4,4; Rom. 8,5-9; Apc. 9,18-21; 22,15.

¹⁴⁹ Fac. 4,10; Mt. 26,4; Rom. 1,29; Prov. 1,10-16; Apc. 13,10.

150 1 Ioan 3,15; Lc. 17,1-2; Mt. 18,6-9.

151 1 Cor. 15,31; Gal. 5,2-4; Colos. 3,1-10.

1₄2

Sf. Biserici¹⁵², măcar de am suferi orişice¹⁵³ şi spre mântuirea sufletului nostru¹⁵⁴. Aşadar, sandalele cu călţuni, în scurte cuvinte, arată puterea pe care o ia cel ce ia chipul îngeresc, ca să umble pe calea care duce la mântuire şi pacea Domnului, arătând că este dator a urma pe calea păcii, pentru a binevesti Evanghelia păcii cu Dumnezeu, printr-o adevărată mărturisire a păcatelor şi pocăinţă nefăţarnică. Să facă aceasta cu dragoste şi râvnă, părăsind toate şi urmând numai Lui, după cum i-a dat pildă atât El, cât şi Sfinţii Apostoli cu urmaşii lor.

Mantia i se dă monahului (monahiei) ca o cuprinzătoare de toate care mai lămurit ne arată cuvintele preotului: „Fratele (sora) nostru (N) a luat marele şi îngerescul chip spre podoabă de nestricăciune şi de curăţie, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh”. Da, aceasta este ca o mai desăvârşită şi cuprinzătoare de toate, căci însemnând peste tot puterea lui Dumnezeu cea acoperitoare şi păzitoare. Mai arată încă şi chipul cel strâns, puternic şi smerit al vieţii călugăreşti; şi cum că, nici mâinile, nici picioarele, nici alte mădulare, călugărul nu le are vii, pentru a lovi, ori a îngrozi, nici către lucrarea lumească slobode, ci toate moarte, numai capul îl are slobod căutând către Dumnezeu¹⁵⁵, care este cap tuturor, cugetând ale Aceluia şi alergând către Dânsul¹⁵⁶. Călugărul, după cum am mai zis, trebuie să fie ca un mort, în viaţa sa călugărească, faţă de lume şi patimile ei. Să fie ca şi cum ar zăcea într-un mormânt, pentru că mantia cu care se acoperă el îi este ca un mormânt; iar antereul, rasa şi celelalte care-s pe dedesubt acestea arată cele ce sunt ale îngropării. Mantia fără de mâneci fiind, ne arată că nu are voie călugărul niciodată să ridice mâna asupra cuiva (pentru a lovi) nici să nu facă vreun rău de ale omului vechi¹⁵⁷ de care s-a dezbrăcat încă de la botez¹⁵⁸.

¹⁵² 3 împ. 9,8-9; II Paral. 7,21-22; Ier. 22,8-10.

¹⁵³ Filip. 3,10; Colos. 1,24; 2 Tim. 2; 4,5-6; 2 Cor. 11 şi 12; F. Ap. 7,51-60; 3 împ. 19, 4-14; Ps. 68, 9-14; 118,139.

¹⁵⁴ Ioan 12,24-26; Apc. 22,14,3-5; 3,20-21.

¹⁵⁵ Lc. 21,28; Rom. 8,23-39.

¹⁵⁶ Gal. 5,7; 1 Cor. 9,16-27; Lc. 14,26-35.

¹⁵⁷ Rom. 6,6-13; Gal. 5,24.

¹⁵⁸ Rom. 6,3-5; Gal. 3,26-27; Efs. 4,21-32; Evr. 12

143

întinderea mantiei închipuie întrariparea îngerilor care zboară înaintea scaunului lui Dumnezeu şi-i slujesc Lui, că după cum am mai zis, chipul călugăresc, chip îngeresc se cheamă. Cele patru colţuri ale mantiei, însemnează cele patru Sf. Evanghelii din care izbucnesc, fericiţilor urmaşi ai Mântuitorului „care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-L păzesc pe Dânsul”^159, cele patru soborniceşti fapte bune: Bărbăţia: „Nu vă temeţi de cei ce omoară trupul, iar sufletul nu-lpot omorî”. înţelegerea: „Fiţi înţelepţi ca şerpii...” (Mt. 10, 16). Dreptatea: „Ceea ce voiţi să vă facă vouă oamenii şi voi să faceţi lor asemenea” (Lc. 6,31). Şi întreaga înţelepciune, când Mântuitorul ne hotărăşte: „Cel ce caută la femeie spre a o pofti pe ea, iată a preacurvit cu dânsa în inima sa”.¹⁶⁰ Cele patru colţuri ale mantiei pot să mai însemneze şi cele patru puncte cardinale: Răsăritul, Apusul, Miazănoapte şi Miazăzi sau cele patru ramuri ale învăţăturii sfintei noastre Biserici, adică: dogme, porunci, îngroziri şi făgăduinţe. Cei care au crezut dogmelor şi poruncile au păzit, bunătăţile cele ce vor să fie li se făgăduiesc: iar celor ce n-au crezut dogmelor şi poruncile n-au păzit, cu muncile cele ce vor să fie se îngrozesc, de care nu vor putea să scape nimeni de nu se vor pocăi. Cele patru colţuri ale mantiei mai înseamnă scara fericirii¹⁶¹ celor ce se pocăiesc cu cele patru trepte ale mântuirii puse la scara vieţii pe care trebuie să se suie la cer.

1) Iertarea păcatelor, prin botez şi mărturisire adevărată înaintea duhovnicului însoţită de o căinţă vie pentru păcatele făcute în viaţă şi de o hotărâre tare de a nu mai păcătui în viitor, însoţite de nevoinţa lepădării de sine, ducerea crucii lui Hristos şi urmarea pe calea arătată de El.

2) îndreptarea vieţii, prin punerea unui bun început şi a unei hotărâri energice, cu care ca şi cu o sabie ascuţită să taie de la sine orice odraslă a păcatului.

3) Suirea la ceruri pe scara faptelor bune şi creştineşti adunate cu Hristos: „Că cine adună fără de Mine risipeşte” zice El.

¹⁵⁹ Lc. 11,28; 8,21; Mt. 7,21; Iac. 1,21.

160 Mt. 5,28; Iov 31,1.

161 Is. 1,2-31; Ps. 31,1-2.

144

4) Punerea de fii ai lui Dumnezeu¹⁶². Mantia are şi semn roşu după Pidalion (dar unde se mai vede?) care însemnează după avva Dorotei, că după aceasta se cunosc călugării că sunt ostaşi ai lui Hristos, ai Cerescului împărat. Dar diferitele culori ce se pun astăzi la mantii, oare nu cumva din slobozirea Dumnezeiască arată somnolenţa şi amorţeala patimilor ce a cuprins majoritatea fiilor Bisericii, din clerici şi mireni?

Camilafca, se ia iarăşi ca şi mantia pentru logodirea marelui Chip. Aceasta însemnează acoperământul nerăutăţii şi i se dă ca un coif al mântuirii pentru umbrirea darului Dumnezeiesc, pentru înălţarea stăpânitoarei minţi care se câştigă prin smerenie şi nerăutate, că trebuie să fie ca pruncii, fără de răutate¹⁶³ încă şi pentru paza cea de la Dumnezeu a capului cu toate simţirile. Camilafca atârnând puţin în partea dinainte... şi apoi lăsându-i-se marginile de o parte şi de alta către spate, arată că, monahul trebuie să aibă minte socotitoare şi inimă curată, duh umilit şi inimă înfrântă şi smerită pe care Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50,11-18). Camilafca mai arată mărirea deşartă; iar dată înapoi pe spate, închipuie lepădarea noastră de lume, adică, nu mai avem legături cu lumea pătimaşă de care ne-am lepădat şi că nu ne mai amestecăm în lucrurile şi în mărirea ei deşartă, după cuvântul Mântuitorului care zice: „Nimenea punându-şi mâna sa pe plug şi căutând înapoi este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu” (Lc. 9 ,62) şi al Sf. Ap. Pavel către Timotei: „Nimenea ostaş fiind se amestecă cu lucrurile lumeşti, ca voievodului să fie plăcut şi de se va şi lupta cineva nu se încununează de nu se va lupta după lege”^164.

Cele două aripioare ale camilafcei care vin dinainte, închipuiesc îngereştile aripi sau cum că n-au altă nădejde, fără numai nădejdea în Dumnezeu, însoţită de credinţă şi dragoste, cât şi de rugăciune şi post: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt”, şi în Maica Domnului nostru Iisus Hristos: „Toată nădejdea mea spre tine o pun Maica Lui Dumnezeu păzeşte-mă sub sfânt acoperământul Tău”. Această nădejde şi-o nutreşte cel ce a luat îngerescul chip, prin rugăciune, slavoslovii,

¹⁶² Gal. 3,26; 4, 6-19; Rom. 8,14-19; Ioan 1,12-13.

¹⁶³ Mc. 10,14-15; 1 Petru 2,1-2; 1 Cor. 14,20.

¹⁶⁴ 2 Tim. 2,1-12; Rom. 8,30-39; 16,17-20; Apc. 12,11; 1 Cor. 5, 9-11; 2 împ. 3, 6; 2 Cor. 6,11-18; Apc. 18,14.

145

post şi citirea Dumnezeieştilor Scripturi în scopul mântuirii sufletului său. Tot ce are îşi lasă în voia şi în mâna Domnului. „Şi toată viaţa noastră trebuie a zice mai mult decât mirenii lui Hristos Dumnezeu să o dăm” (ectenii), ca şi cum ar zice: în mâinile Tale îmi dau restul vieţii mele, că a Ta suflare sunt... Ca voia mea să fie după voia Ta... sau cu alte cuvinte: „însă nu precum voiesc eu, ci precum voieşti Tu... Fie voia Ta”¹⁶⁵. Căci „către Tine am ridicat sufletul meu”.

Aşadar cel ce păzeşte cele de mai sus, îi pot veni la timp cuvintele de mângâiere ale antifonului glas 5: „Viaţa pustnicilor fericită este, a acelora ce se înalţă în aripi (cu postul şi rugăciunea, credinţa şi dragostea Dumnezeiască, smerenia şi răbdarea, întreaga înţelepciune şi frica de Dumnezeu etc.), cu Dumnezeiescul dor¹⁶⁶. Călugărul sfinţindu-se şi-a hărăzit viaţa lui Dumnezeu, deci să lase pe Dumnezeu să facă cu ea ce va voi.

Camilafca este ca mahrama de pe capul Mântuitorului şi în legătură cu paramanul şi celelalte ne arată destul de lămurit patima cea prin cruce, căci călugărul este răstignit lumii după cum s-a făgăduit. Mai arată iarăşi călugărul prin acestea că urmează celui răstignit pentru noi, mort şi înfăşurat în cele de îngropare ca şi mahrama cea de pe cap (Ioan 20,7) pentru că răstignindu-se cu viaţa (pământească) şi omorându-se împreună, să învieze împreună cu El, să se înalţe şi să se arate împreună moştenitor al împărăţiei Părintelui Său şi să fie părtaş bunătăţilor celor gătite nouă mai înainte de facerea lumii¹⁶⁷. După cum mireasa venind în Sf. Biserică pentru a se cununa, prin vălul şi beteala ce se lasă în unde, de pe cap pe spate până la pământ, arată că a dat la spate pe toţi ceilalţi tineri ori bărbaţi cu care a petrecut până atunci şi prin acest semn caută a convinge lumea din jurul ei, că şi-a ales soţul său căruia îi va păstra credinţa şi iubirea până la moarte, după făgăduinţa făcută la logodnă şi cununie şi întărită prin jurământ, punând capul pe Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce. Tot aşa şi călugărul (călugăriţa)166 prin camilafcă arată că părăseşte lumea cu toate plăcerile ei vinovate şi-i asigură pe toţi, că va iubi şi urma167

¹⁶⁵ Lc. 22,42; Mt. 26,39-40:6,10.

¹⁶⁶ Fac. 5,3,24; 3 împ. 19,8-14; Is. 40,1-8; Mc. 1,3; Mt. 16,16-19; F. Ap. 4,8; 6,15; 7, 51-60; 9,17-31; 2 Cor. 12,2-5; Apc. 1, 9-20; 10; Mt. 5,48.

¹⁶⁷ Rom. 6, 6-11; 2 Tim. 2, 9-12; 1 împ. 4,16-17; Mt. 25,34; Ioan 17,14-26.

146

lui Hristos, mirele său, prin răspunsurile date Preotului slujitor: „Doresc viaţă pustnicească, cinstite părinte” şi, „aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte...”. I se pune camilafca pe cap pentru smerenia ce se face spre a sa mântuire, adică trebuie să se smerească prin stăpânitoarea minte şi să-şi îndrepteze toate simţurile spre lucrarea voii Dumnezeieşti.

Metaniile (aţă cu un şir de globuleţe), închipuiesc sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Acestea se dau celor ce iau chipul îngeresc pentru a se ruga neîncetat¹⁶⁸ „Aceştia, i se răspunde Sfântului Ioan Evanghelistul sunt cei ce vin din necazul cel mare (volbura grijilor lumeşti) şi şi-au spălat veşmintele lor (prin pocăinţa adevărată; iar nu mincinoasă însoţită de o viaţă plină de sminteli) şi şi-au albit veşmintele lor (prin luminarea Sfântului Duh, luptând şi apărând sfântul adevăr până la capătul vieţii lor)¹⁶⁹, în sângele Mielului. Pentru aceasta sunt înaintea scaunului lui Dumnezeu şi slujesc ziua şi noaptea în Biserica Lui (luptătoare de pe pământ şi cea triumfătoare din cer) şi Cel ce şade pe scaun se va sălăşlui întru ei. Nu vor flămânzi mai mult (Ps. 118,103), nici vor însetoşa mai mult (Ioan 4,14), nici va cădea peste ei soarele, nici tot zăduful¹⁷⁰, că Mielul cel din mijlocul scaunului¹⁷¹ îi va paşte pe ei şi-i va povăţui la izvoare de ape vii şi va şterge Dumnezeu toată lacrima de la ochii lor” (Apc. 7,14-17).

Aşadar, având atâta nor de mărturii, pe slavoslovia ce îngerii o dau neîncetat lui Dumnezeu, pe care nu le mai pot înşira aici, după rânduiala Sfinţilor Părinţi, se dau celor ce iau chipul îngeresc metanii prin care îi pune sub Sfânta datorie a neîncetatei slavo-slujirii lui Dumnezeu, ca imitând cetele îngereşti, în toată vremea să aibă în minte, în inimă, în cuget, în suflet şi în gura lui (Mt. 22,37) numele Domnului nostru Iisus Hristos, şi să zică neîncetat: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)”. Asupra acestei scurte rugăciuni aduc ca act doveditor cuvintele Sf. Ap. Pavel: „în Biserică voiesc

¹⁶⁸ Num. 9, 6; Filip. 2, 9-11; Evr. 1, 6; Is. 6,1-3; Ps. 102, 20-23; Lc. 2,13-14; Apc. 5, 11-14; 7,11-12.

¹⁶⁹ Lc. 21,15-19; Ioan 7,37-39; 14,16-18,20; 20,21-23; F. Ap. 1,4-5; 2,1-4,14-47; Ioan 3,5-8; 6,33-58; Lc. 22,15-20; 1 Cor. 11,23-32; Evr. 9,14.

¹⁷⁰ Is. 49, 8-15; Apc. 3,7-12.

¹⁷¹ Apc. 5,6; Is. 53.

147

cinci cuvinte a grăi cu mintea mea, ca şi pe alţii să-i învăţ, decât zece mii de cuvinte în limbă” (1 Cor. 14,19) şi iarăşi zice: „Ruga-mă-voi cu duhul, ruga-mă-voi cu mintea; cânta-voi cu duhul, cânta-voi şi cu mintea” (1 Cor. 14,15). Mântuitorul iarăşi ne îndeamnă la aceasta zicând: „Privegheaţi dar, în toată vremea rugându-vă, ca să vă învredniciţi a scăpa de toate ce vor să fie şi a sta înaintea Fiului Omului”¹⁷². Iisus Hristos s-a rugat dându-ne nouă pildă ca să-i urmăm Lui¹⁷³. El s-a rugat şi pentru apostolii săi şi urmaşii lor care vor crede prin cuvântul lor într-însul¹⁷⁴. Tot El sfătuieşte pe apostoli să se roage¹⁷⁵. Sfinţii Apostoli considerau rugăciunea ca o datorie¹⁷⁶. Sf. Ap. Pavel iarăşi dă exemplu de rugăciune¹⁷⁷. Rugăciunea o recomandă Sf. Ap. Pavel ucenicului său Timotei (1 Tim. 2,1-9). Chiar şi sfinţii din ceruri se roagă lui Dumnezeu¹⁷⁸.

Călugării noştri care sunt chemaţi să fie lumină lumii, trebuie să se asemene Mântuitorului, Care se ruga Părintelui ceresc, Sfinţilor Apostoli şi celorlalţi Sfinţi, atât celor care se roagă pe pământ, cât şi celor ce se roagă în ceruri pentru noi, care formează acolo Biserica triumfătoare, şi acestora să le urmeze, lucrând ca şi dânşii pentru mântuirea sufletelor lor¹⁷⁹. Însă va zice cineva: „Pentru ce acestea?” Pentru că atunci se cheamă călugărul călugăr, când ziua şi noaptea grăieşte cu Dumnezeu prin rugăciune, ori prin meditarea Dumnezeieştilor Scripturi, întrebuinţând cuvintele lor pentru zidirea Bisericii şi mântuirea sufletului său şi a fraţilor săi¹⁸⁰; iar nu numai că poartă haine cernite, căci hainele fără de îndeplinirea făgăduinţelor date atunci când le-a luat, sunt întocmai ca şi candela fără de untdelemn (Mt. 25,3), ca şi cădelniţa fără de foc şi tămâie, ca trupul fără de suflet... ba încă şi mai rău: că trupul mort, adică fără de suflet, nu mai poate păcătui, însă călugărul sau călugăriţa, uitându-şi ori călcând cu obrăznicie

¹⁷² Lc. 21,36; 18,1; Mt. 24,42; 25,13; 13,33; Ps. 15; Efs. 6,10-20.

¹⁷³ Ioan 12,26; Lc. 5,16; Mt. 14,23; Mc. 14,36.

¹⁷⁴ Ioan 17,1-26; Lc. 22,31-32.

¹⁷⁵ Ioan 16,23-24,26; Mc. 11,22-26; Mt. 7,7-10; 21-22; 17,19-21; 21,20-21.

¹⁷⁶ F. Ap. 6,4; 4,24-31.

¹⁷⁷ F. Ap. 20,36; 21,5; Rom. 1,10; Efs. 1,16-18; 3,14-21; 6,18; 2 Cor. 13,9.

¹⁷⁸ 2 Macab. 15,1-2; 2 Petru 1,13-15; Daniel 10; Zaharia 1,12-21; Mt. 18,10; Apc. 5, 8; 8,3-4.

¹⁷⁹ Ioan 13,15-18; 1 Cor. 11,1; Filip 3,13-20.

¹⁸⁰ 1 Tim. 4,8-16; 1 Petru 2,1-10; Rom. 12; Lc. 22,31-32; Apc. 3,2.

148

în picioare făgăduinţele sale (Ps. 49,17-23) este mort în a face bine, însă este viu în a lucra fărădelegea, dărâmând prin smintelile lor Biserica lui Hristos.

Sfântul Ioan Hrisostom zice: că trebuie să ne rugăm în tot locul, iar un călugăr bătrân ne înfricoşează zicându-ne: „Dacă monahul (monahia) se roagă numai atunci când stă la rugăciune, unul ca acela nicidecum nu se roagă”¹⁸¹. Dar călugăriţele şi călugării care în timpul vecerniei, utreniei, ceasurilor, chiar şi în timpul Sfintei Liturghii, stau şi vorbesc, înşirând câte-s în lună şi în stele, luându-se la întrecere cu preotul slujitor şi cântăreţii stranelor, care în loc să se roage măcar aici în Sfânta Biserică, ei vorbesc şi tulbură liniştea celor care vor să asculte, oare mai sunt călugăriţe ori călugări? Vă rog să vă gândiţi bine şi judecând sănătos să-mi răspundeţi: Cărui dumnezeu şi tată se închină şi slujesc aceştia?¹⁸². Iată pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos că vine să ne scoată din această nedumerire. Iată-L că vine prin glasul Sfintei Sale Evanghelii spre a înfrunta şi a despărţi cu lopata (Mt. 3,12) dumnezeiescului său cuvânt, pe cei ce vorbesc, râd şi fac cu ochiul, care stau ca nişte dobitoace nesimţitoare şi care fac felurite mişcări, pustii fiind de orice sentiment religios, arătând prin neorânduielile ce fac aici, lipsa de frică şi de respect faţă de sfinţenia Bisericii şi a lui Dumnezeu: „Eu ceea ce am văzut la Tatăl Meu grăiesc; iar voi ceea ce aţi văzut la tatăl vostru faceţi... Voi din tatăl vostru diavolul sunteţi şi poftele tatălui vostru voiţi să le faceţi... Cel ce este de la Dumnezeu graiurile lui Dumnezeu ascultă, pentru aceasta voi nu ascultaţi că nu de la Dumnezeu sunteţi”¹⁸³. „Casa mea, casă de rugăciune se va chema întru toate neamurile, iar voi aţi făcut-o peşteră tâlharilor?” Adică aţi făcut-o casă de vorbit cele lumeşti, de râs, de smintit, de furat sufletele din staulul Meu şi pentru dat lupilor hrăpăreţi (dracilor) spre pierzarea veşnică? Sfântul Ap. Pavel zicea Corintenilor: „Au doară n-aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau pe Biserica lui Dumnezeu defăimaţi?” Iar eu vă zic: Au doară n-aveţi case, maidanuri, răspântii de drumuri etc. unde să vorbiţi, să râdeţi ori să faceţi alte neorânduieli, după obiceiurile voastre anticreştineşti? Nu vă ajung acelea? Ce aţi venit aici să defăimaţi Biserica lui Dumnezeu?

¹⁸¹ Lc. 22,39-40; 17,17-18.

¹⁸² 1 Cor. 14,33; 10,21-24; 2,6-18; Mt. 6,24.

183 Ioan 8,38,44,47.

149

„Voi cei tari la cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, pururea împotriva Duhului Sfânt staţi; precum părinţii voştri aşa şi voi” (F. Ap. 7,51). aşa fără de minte sunteţi? începând cu Duhul, acum în trup vă săvârşiţi?” (Gal. 3,3). Aţi venit aici în casa lui Dumnezeu să vă rugaţi; iar voi vorbiţi, râdeţi şi alte neorânduieli faceţi! Aţi venit să mulţumiţi lui Dumnezeu pentru cele ce aţi primit până în prezent de la Dânsul; iar voi îl batjocoriţi pe El prin obrăzniciile voastre! Aţi venit pentru ca să cereţi mila şi iertarea păcatelor, viaţă veşnică, sfârşit creştinesc, fără de patimă neruşinat, cu pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos; iar voi vă îndoiţi... şi vă înzeciţi povara păcatelor voastre prin neorânduielile voastre pe care le faceţi aici, în casa Domnului, atrăgând asupra voastră urgia lui Dumnezeu, moarte cumplită¹⁸⁴ şi înfricoşatul răspuns al lui Hristos: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi slugilor lui” şi iarăşi. „Pe sluga cea netrebnică, aruncaţi-o întru întunericul cel mai dinafară, acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 25,11-30)?

Aţi venit aici pentru a vă înjuga într-un jug cu necredincioşii (2 Cor. 6,14-18), care caută pe toate căile să ne distrugă credinţa strămoşească şi să ne răpească ceea ce strămoşii noştri au răscumpărat cu preţul vieţii lor? Acestea şi încă multe altele pe care le las sub pătura tăcerii, cu nădejdea unei îndreptări pe viitor, dacă le zic mirenilor, apoi să-mi fie iertat a le repeta cât mai des celor ce au luat chip îngeresc şi poartă metanii, adică sabia Duhului, care simbolizează ocuparea minţii lor neîncetat cu rugăciunea, meditarea Dumnezeieştilor Scripturi, a bolilor sufleteşti şi a doctoriilor duhovniceşti pentru însănătoşirea sufletului, a scopului sfânt (Mt. 5,3-16,48) pentru care ne-a destinat Dumnezeu, a judeca sănătos, a lua seama la orice pas cum îl facem şi unde vom ieşi, a ne aduce aminte de cele mai de pe urmă ale noastre pentru ca să nu greşim (Is. Sirah 7,38) a priveghea şi a ne lupta după lege (2 Tim. 2,5) pentru a câştiga fericirea făgăduită de Domnul, celor ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe dânsul¹⁸⁵. Aşadar, noi cei ce prin mila şi darul Ziditorului nostru, ne-am împodobit de maica noastră

¹⁸⁴ Lc. 12,16-21; 2 împ. 18, 9-15; 4 împ. 9,29-37; Dan. 5,20-31; Ps. 33,20; Lc. 13,1-9; Mt. 24,48-51.

¹⁸⁵ Lc. 11, 28; 8, 21; Mt. 7, 21; Iacob 1, 25; Lc. 12,37-48; Mt. 16,17-19; 1 Cor. 2,1-16; Apc. 19,5-9; Lc. 14,15-35; Ioan 12,25-26; 14,24,21,3; 17,6-30; 18; Apc. 22,1-7; 3,21

150

duhovnicească, Sfânta Biserică, cu Dumnezeiescul chip îngeresc, suntem datori în toată puterea cuvântului să fim lumină mirenilor, să le deschidem mintea învăţându-i şi drept îndreptându-i cu cuvântul adevărului, spre plaiurile cereşti, spre viaţa şi fericirea veşnică. Să-i tragem spre sfinţenie pe mireni, dându-ne pe noi pildă vie de sfinţenie¹⁸⁶ şi atrăgându-i după noi prin mreaja Dumnezeieştilor cuvinte¹⁸⁷, după cum soarele trage spre sine (după legea gravitaţiei), pe toate stelele cerului care-s împrejurul său şi le luminează, iar nu să ne facem chiar noi coadă de topor vrăjmaşilor sataniceşti care luptă din răsputeri după infernalele planuri diavoleşti pentru a distruge Biserica lui Hristos, sau dacă nu pot reuşi a face aceasta, totuşi să o pogoare prin felurite neorânduieli jos în prăpastia dispreţului după cuvântul lui Dumnezeu care zice: „Iar de vă veţi abate voi şi nu veţi păzi poruncile mele şi rânduielile Mele, care le-am dat înaintea voastră, o voi lepăda de la faţa Mea şi o voi pune pe ea de pildă şi de poveste la toate neamurile. Şi de casa aceasta care acum este înaltă, tot cel ce va trece pe lângă ea se va spăimânta şi va zice: pentru ce au făcut Domnul aşa pământului acestuia şi casei acesteia...”¹⁸⁸. Auziţi, părinţilor şi maicilor, care faceţi neorânduieli în casa lui Dumnezeu, pentru ce vine dispreţul poporului peste noi? „Bună este sarea, iar dacă sarea se va împuţi, cu ce se va mai îndulci?Nici în pământ, nici în gunoi nu este de treabă, afară o leapădă pe ea...”^189. Apoi călugăriţele acelea care în loc de a umbla cu scufia ori chiar fără de scufie numai să fie acoperită pe cap¹⁹⁰ cu negru, de unde au luat obiceiul de a umbla prin Mănăstire cu capul gol, cu părul făcut coc ca cucoanele, sau acoperite pe cap cu o cârpă albă legate ca jupânesele celea de la mahala ori cu şorţ alb, colorat etc.? Care poruncă Dumnezeiască, care sfat apostolesc, care rânduială sobornicească le-a slobozit să lepede portul cinului îngeresc şi să se poarte aşa, cu capul gol, sau pe jumătate acoperite, şorţ alb, colorat etc. pudrate, parfumate... gingăşindu-se, dând astfel sminteală poporului care le vede? Noi ne-am adunat aici pentru a lumina poporul prin pilda vieţii noastre după rânduiala

¹⁸⁶ Ps. 100, 6; 108,63-69; Dan. 2,17-19; F. Ap. 2,42-47:4,32; 5,12; 20,36-38.

¹⁸⁷ Mt. 13,47-50; 4,18-22.

¹⁸⁸ 2 împ. 7,19-22.

¹⁸⁹ Lc. 14,34-35.

190 1 Cor. 11, 6-7, 9-10.

151

Sf. Părinţi şi prin sfaturi sănătoase după învăţătura Domnului, iar nu să formăm chiar noi coada balaurului, despre care se vorbeşte în Apocalips (Apc. 12, 3-4). „Şi iată un balaur mare roşu, având capete şapte (şapte păcate de moarte) şi zece coarne (care dau război cu cele zece porunci Dumnezeieşti pentru a le răsturna) şi pe capetele lui şapte cununi formate din scârnăvia patimilor săvârşite de nelegiuiţii lumii acesteia deşarte, supusă şi slujitoare acestui stăpânitor tiran¹⁹¹. „Şi coada lui (smintitorii) trage a treia parte din stelele cerului (fiii Bisericii) şi le-a aruncat pe pământ (în indiferentismul religios şi patimi josnice)”.

Iubiţilor, care aţi luat îngerescul chip, să ne păzim de a ajunge prin nebăgarea noastră de seamă, unealtă diavolească; ci tot petrecând printre degete metaniile acestea, să ne îmbărbătăm a ne întrarma cu sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu¹⁹² pentru a lupta, lupta cea bună a credinţei şi a ne apuca de viaţa cea veşnică la care suntem chemaţi¹⁹³ pentru a duce adevărul până la capăt.

Crucea, i-o dă preotului celui ce ia chipul îngeresc, zicându-i: „De voieşte cineva să vie după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Mt. 16,24), iar el închinându-se şi sărutând-o pe ea, arătând că urmează şi după făgăduinţă şi datorie va urma şi-şi va duce crucea (răbdării) până la capătul vieţii sale. Când se închină trebuie să facă semnul Sf. Cruci drept, iar nu să mătănăiască ca damblagiii lumii acesteia, care o batjocoresc schimonosind-o în felurite chipuri după plăcerea diavolului. Aici găsesc locul nimerit pentru a vorbi ceva despre semnul Sfintei Cruci. Sfânta Cruce este semnul prin care noi creştinii, ne deosebim de celelalte religii. După chipul cum creştinii se însemnează cu Sfânta Cruce, cunoaştem pe fiecare dacă este creştin ortodox, plin de evlavie, sau de altă confesiune, căci ştiut este că, catolicii îşi fac într-alt fel semnul sfintei cruci. Protestanţii, baptiştii, adventiştii şi alţi sectanţi nu-şi fac cruce deloc.

Tot monahul (monahia) clericul şi mireanul ortodox trebuie să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci astfel: îşi împreună degetul cel mare cu cele două degete ale mâinii drepte (arătătorul şi

¹⁹¹ Apc. 9,20-21; Ioan 12,31; 16,11.

¹⁹² Efs. 6,17-20; Apc. 2,16.

¹⁹³ 1 Tim. 6,12; 2 Tim. 4,5-8.

152

mijlociul) închipuind Sfânta Treime iar celelalte două degete mai mici trebuie să stea lipite de podul palmei şi astfel punem mâna dreaptă la frunte; iar cea stângă o ţinem pe inimă, zicând: „în numele Tatălui”; apoi o ducem în jos, în dreptul cingătoarei, zicând: „Şi al Fiului” pe urmă ridicăm mâna şi-o ducem la umărul drept, în locul unde se încheie braţul cu corpul şi zicem: „Şi al Sfântului Duh” după aceea o mutăm la umărul stâng iarăşi unde se încheie braţul cu corpul şi zicem: „Amin”. Aşa se face crucea, adevărat creştinească şi aşa trebuie să se închine orice fiu (fiică) a Bisericii ortodoxe; iar nu cum se închină mulţi din falşii creştini ai zilelor de astăzi, care fie din lene, din necredinţă, din grandomanie, ori din vanitate, tot mătănăiesc încât nici nu putem să cunoaştem ce fac cu mâna, parcă ar bate cobza ori s-ar apăra de muşte, ţânţari etc. ca şi cum ar lua în bătaie de joc Sfânta Cruce. Rugăciunile însoţite de astfel de mătănăieli nu numai că nu-s primite înaintea lui Dumnezeu; ci se întorc în păcat (Ps. 108,5-6) atrăgând urgia Dumnezeiască atât asupra celor ce batjocoresc astfel Sfânta Cruce; cât şi osânda vremelnică şi veşnică asupra părinţilor trupeşti şi spirituali care nu i-au învăţat.

Dumnezeieştii dascăli zic că creştinul când se închină trebuie să-şi împreune cele trei degete ale mâinii drepte, cel dintâi, al doilea şi al treilea, că acestea închipuie trei Feţe ale Dumnezeirii Sfintei Treimi în care crede şi este botezat, adică în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi mărturiseşte trei feţe Dumnezeieşti ale Sfintei Treimi. Când duce mâna (împreunate având degetele pentru a-şi face cruce) sus la cap însemnează capul cerului şi punând în frunte zicând: „în numele Tatălui” însemnează că după cum de la Dumnezeu Tatăl, Părintele Luminilor, vine tot darul desăvârşit (Iac. 1,17) tot aşa şi noi să ne păstrăm mintea curată, ca lucrând după învăţătura Sfintei Biserici să facem fapte bune pe care văzându-le oamenii să dea slavă lui Dumnezeu. Pogorând mâna de la frunte jos la mijlocul trupului (cingătoare) zicând „Şi al Fiului” închipuie pogorârea Domnului nostru Iisus Hristos din cer pe pământ, întruparea din sfântul pământ (trup) al Prea Sfintei Fecioare Maria, naşterea, vieţuirea cu oamenii în 33 de ani şi jumătate, patima cea de bună voie, crucificarea, moartea, îngroparea şi învierea pentru mântuirea omenirii de sub blestemul şi

153

păcatul strămoşesc şi dezrobirea de sub puterea satanei. Aceasta o mărturisesc şi Sfinţii Părinţi ai Sinodului 1 din Niceea, zicând: „Şi într-unul Domn Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, unul născut care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii... care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a pogorât din cer şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria s-a făcut om. Şi s-a răstignit pentru noi în zilele luiPilat din Pont, şi a pătimit şi s-a îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi”¹⁹⁴. Când ridicăm mâna de la pântece şi o suim spre partea dreaptă a corpului, punând-o la umăr zicând: „Şi al Sfântului Duh” închipuie slăvita înălţare a Fiului lui Dumnezeu la ceruri şi şederea de-a dreapta Tatălui, după cum iarăşi mărturisesc Sfinţii Părinţi ai Sinodului I zicând: „Şi s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui”, şi Dumnezeieştile Scripturi¹⁹⁵. Iar când aducem mâna de la dreapta către stânga zicând: „Amin” închipuie a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos nu ca Mântuitor ca mai înainte, ci ca judecător, pentru a judeca viii şi morţii. „Şi iarăşi va să vie cu mărire să judece viii şi morţii a căruia împărăţie nu va avea sfârşit”. încheierea crucii în acest fel, închipuie încheierea tuturor socotelilor faptelor bune, ori faptelor rele şi răsplata fiecărui om după faptele sale¹⁹⁶. După încheierea semnului Sfintei Cruci, când monahii (monahiile) ori creştinii îşi pogoară mâna de la umărul stâng către picioare până la pământ, închipuie iadul cel întunecos, cu focul cel veşnic, putoarea, viermele cel neadormit, scrâşnirea dinţilor şi celelalte, în care va trimite Dreptul Judecător, pe toţi aceia care n-au făcut voile Preasfinţiei Sale, ci au lepădat învăţăturile Lui şi poruncile Lui le-a călcat în picioare cu obrăznicie.¹⁹⁷ Cine-i fiul Bisericii, să facă cruce dreaptă.

Lumânarea aprinsă, i-o dă preotul celui ce intră în cinul monahicesc, zicându-i: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel ceresc” (Mt. 5,16). Lumânarea aprinsă însoţită de cuvintele Dumnezeiescului şi Marelui Păstor Iisus Hristos ne obligă; ca după cum lumânarea după mărimea şi puterea ei risipeşte şi

¹⁹⁴ Simb. cred. Ioan 3,16; 15,13; Rom. 5,8; 8,32; 1 Ioan 3,16; 4,9.

¹⁹⁵ Mt. 26,64; 28,18-20; Lc. 24,50-51; F. Ap. 7,56.

¹⁹⁶ F. Ap. 10,42; Ps. 148,5-9; Dan. 7,22; Mt. 19,28; Lc. 22,26-30; 1 Cor. 6,2; Apc. 20, 4; 1 Cor. 3,9-15; Mt. 25; 13,41-43,48-49.

¹⁹⁷ Mt. 25,41; 7,23; 8,12; 10,28,13-15; 13,41-42; Is. Sirah 7,17-18; Is. 66,24.

154

alungă întunericul din jurul ei, luminând celor din casă... tot aşa şi călugărul (călugăriţa) după puterea înţelepciunii şi treapta ce o ocupă în Biserica lui Dumnezeu, să lupte pentru a risipi prin pilda vieţii sale fără sminteală şi prin învăţături sănătoase date după Dumnezeu, toată negura patimilor mârşave în care zace omenirea pătimaşă şi întunericul învăţăturilor mincinoase în care rătăcesc bâjbâind fiii Bisericii şi ai neamului Românesc care s-au depărtat de Dumnezeu. în scurte cuvinte să fie lumină lumii, iar nu întuneric¹⁹⁸ aceasta mai însemnează şi arătarea lumânării şi datoria de a vieţui în curăţie.

Metaniile mici, care ni se fac nouă călugărilor şi preoţilor, ne arată smerenia şi pocăinţa ce trebuie s-o avem noi, plângându-ne păcatele noastre cu care am jignit pe Dumnezeu, sau şi ale fiilor noştri duhovniceşti, dacă suntem Duhovnici¹⁹⁹ şi apoi datoria care ne impune a predica pocăinţa²⁰⁰ şi iertarea păcatelor.²⁰¹ Iubirea aceasta creştinească (Ioan 1, 34-35) trebuie să fie reciprocă după cuvântul Sf. Ap. Pavel: „închinaţi-vă unul altuia cu sărutare sfântă...” (2 Cor. 13,12). După ce îl îmbracă în toate veşmintele cinului îngeresc al pocăinţei, îl pune înaintea Sfintelor Uşi zice Sfântul Simion al Tesalonicului ca pe cel ce a ajuns la uşile cerului şi s-a îmbrăcat cu Stăpânul, purtând Evanghelia şi făclia aprinsă, căci după Evanghelie şi luminat, este dator a vieţui întru slava lui Dumnezeu, care l-a chemat la lumina Lui cea adevărată şi minunată. îndată preotul îl sărută pentru dragostea şi unirea cea întru Hristos, cu care arată şi sărutarea Cerescului Părinte când a aflat pe fiul cel pierdut şi a făcut veselie mare²⁰² şi-l apropie de dânsul căci s-a făcut aproape de Dumnezeu... Toţi părinţii (maicile) şi fraţii (surorile) purtând lumânări aprinse în mâini, arată Lumina, Darul lui Dumnezeu şi bucuria îngerilor²⁰³. Fiecare mergând, sărută Sf. Evanghelie şi pe preot care are chipul lui Hristos²⁰⁴. Apoi sărută crucea şi pe cel ce a luat chipul călugăresc

¹⁹⁸ Lc. 10, 3-16; 24,47; F. Ap. 10,43; 13,38-41.46-49; 2 Cor. 5,19, 6; Mt. 5,14-16.

¹⁹⁹ Rom. 2,15-24; Mt. 5,2; Ioil 1,13.

²⁰⁰ Mt. 32,4,17; 10,7; F. Ap. 2,38-41,17-30; 19,1-6.

²⁰¹ Is. 40, 2; Lc. 24,47; 20,21-23; F Ap. 10,43; 26,15-18; 2 Cor. 5, 8-21; Iez. 2, 2-8; 3, 3,11,17-21; 33,1-33; Lc. 13,1-9.

²⁰² Lc. 15,11-32.

²⁰³ Lc. 15,4-10.

²⁰⁴ Rom. 8,29; Colos. 1,12-23; Ioan 3,1-2; Apc. 3,20-21; Ioan 17,21.

155

şi cântă veselindu-se. „Să cunoaştem, fraţilor, puterea tainei...”. După acestea urmează Sf. Liturghie jertfindu-se Viţelul cel Viu. Se citeşte apoi Apostolul şi Sf. Evanghelie, iar cel ce a luat îngerescul chip, înaintea Sf. Evanghelii şi a Sf. Daruri merge ca un ostaş al lui Hristos făcându-se slugă şi se învredniceşte a se pomeni la ectenii, ca cel ce s-a scris în ceruri şi s-a împreunat în ceata Fraţilor cu chip îngeresc. în cele de pe urmă se împărtăşeşte cu Sfintele Taine, arătându-se prin aceasta părtaş al mesei celei vii şi cereşti.

După cum v-am arătat, aşa pe cât mi-a ajutat Atotputernicul Dumnezeu şi după slabele mele puteri, cele de mai sus, cred că aţi înţeles cu toţii, iubiţii mei cititori, că atât hainele ce ne acopăr cât şi celelalte mişcări ce trebuie să le facem după predaniile Sfinţilor Părinţi, atât în Sf. Biserică şi în chilii (care ar trebui să devină după Sf. Ioan Gură de Aur şi dreapta judecată, a doua Biserică) cât şi în tot locul, ne propovăduiesc neîncetat „Pocăiţi-vă”. Aceasta trebuie s-o începem astăzi şi să nu o lăsăm pe mâine după cum facem unii dintre noi. „Astăzi” este cuvântul înţelepţilor, iar „mâine” al nebunilor. Astăzi, zice Dumnezeu, să ne pocăim,²⁰⁵ iar diavolul ne zice să lăsăm pe mâine.

Iubiţii mei cititori, ascultaţi pe „turtureaua pustiului” cum ne prevesteşte pierzarea dacă nu ne îndreptăm viaţa după Dumnezeu. „Iată securea la rădăcina pomilor zace, deci tot pomul care nu face roadă bună se taie şi în foc se aruncă...”²⁰⁶. „Mai bine este zice Eclesiastul -dea merge la casa plângerii, decât a merge la casa ospăţului... Căci inima înţelepţilor în casa plângerii; iar inima nebunilor în casa veseliei...” (Ecls. 7,3-7). Oare, care să fie casele acestea de plângere unde se adună înţelepţii...? Aceste case de plângere sunt Sfintele Mănăstiri şi Schituri de călugări şi călugăriţe. Da, aceste sfinte Lăcaşuri cu personalul lor sfinţit, care merg după voia lui Dumnezeu, iar nu după voia lor, sunt casele care inspiră frică de Dumnezeu, smerenie, evlavie, virtute, întreagă înţelepciune, curăţie, tinderea către desăvârşire, sfinţenie etc. Aduc în acest scop ca mărturie adevărată, pentru întărirea acestor zise privitor la „casa de jale”, cuvintele Sf. Ioan Hrisostom. Iată ce ne spune el: „Cu adevărat că mănăstirile sunt case de plângere, unde se vede sac şi

205 Evr. 3,12-19.

206 Mt. 3,10; Lc. 13,1-9; Ioan 15,1-6.

156

cenuşă, unde este singurătate, unde nu se vede nici un râs, nici o îmbulzeală de lucruri lumeşti, unde este post, unde se culcă pe pământul gol, unde toate sunt curate de fum, de fripturi de carne, de sângiuri, de vaiete, de tulburări şi de multe supărări. Mănăstirile sunt limanuri liniştite, iar monahii sunt ca nişte luminători, care luminând din înălţime chiar şi pe cei ce vin din depărtare şezând în liman şi atrăgând spre liniştea lor pe toţi, nelăsând să se întâmple vreun naufragiu celor ce privesc spre dânşii, iară pe unii ca aceştia nu-i lasă a dăinui întru întuneric. Du-te la dânşii, ospătează-te, apropie-te, atinge picioarele sfinţilor, fiindcă e cu mult mai cinstit de a te atinge de picioarele acelora, decât de capul altora, căci picioarele sfinţilor mari lucruri au făcut, ba încă şi pedepseau când scuturau praful de pe picioarele lor. Când este vreun sfânt printre noi, de nimic nu ne ruşinăm.

Sfinţi însă sunt toţi, câţi au credinţa dreaptă împreună cu viaţa. Chiar dacă nu fac semne şi minuni, chiar dacă nu scot demoni, totuşi sunt sfinţi. „Dacă, zice, au spălat picioarele sfinţilor”. După cum se petrece cu scăparea unui om de la cele pământeşti la cele cereşti, astfel se petrece şi cu scăparea în mănăstire la vreun bărbat sfânt. Acolo nu vezi cele ce ai vedea în vreo casă şi în locul acela este mai curat decât orice. Tăcere şi linişte multă; acolo nu e vorbă de „al meu” sau de „al tău”. Iară dacă vei rămânea acolo o zi sau şi două, atunci vei simţi plăcerea. Se face ziuă, sau mai bine zis, chiar şi mai înainte de ziuă, cocoşul a cântat şi nu vei vedea petrecându-se ceea ce se petrece într-o casă, unde slugile dorm duse (sforăie), uşile sunt încuiate, toţi stau culcaţi ca nişte morţi; iar îngrijitorul de catâri trage clopotele. Nimic din toate acestea nu vei vedea acolo, ci de îndată cu toţii alungând de la dânşii somnul, se scoală cu evlavie, proestosul deşteptându-i pe dânşii şi stau apoi la locul cel sfânt şi întinzându-şi cu toţii mâinile spre cer, cântă sfintele şi dumnezeieştile imnuri. Dânşii nu au nevoie de multe ceasuri spre a alunga de la ei somnul şi buimăceala precum avem noi. Noi după ce ne-am trezit, stăm mult timp pe gânduri, apoi ieşim spre a ne îndeplini nevoile trupeşti, după aceea ne spălăm faţa şi mâinile, apoi luăm pe noi încălţările şi hainele, iar pentru toate acestea trece mult timp. Acolo (în mănăstire) însă, nimic din toate acestea. Nimeni nu cheamă pe

157

slugă, căci fiecare se slujeşte singur; nu are nevoie de haine multe, nu are nevoie de a se lupta mult până ce va alunga somnul, ci abia deschizând ochii, el seamănă cu unul care a privegheat mult, din cauza trezviei sale. Când inima nu se afundă jos în mâncări multe şi deci nu este îngreunată, nu are nevoie de mult timp spre a se ridica în sus, ci de îndată este trează. Mâinile apoi îi sunt curate. Somnul este liniştit, căci nu aude acolo horcăind, nici suflând din greu şi nici zvârcolindu-se prin somn în toate părţile, nici cu trupul gol, ci cu toţii stau culcaţi mai cu bună cuviinţă chiar decât cei ce priveghează. Dacă toate acestea vin din bună orânduială ce se găseşte în sufletul lor, cu adevărat că aceştia sunt sfinţi şi printre oameni sunt îngeri. Cel ce are cu sine multă frică de Dumnezeu, nu se lasă a fi adâncit în somnul cel mai profund şi să-şi scufunde cugetul, ci în timp ce se pare că doarme, el aproape că este treaz. Tot aşa sunt şi visurile lor, nu fantastice, nici ciudate, ci după cum a fost spus, îndată ce a cântat cocoşul, proestosul intrând scutură puţin de picior pe cel ce doarme şi aşa pe toţi i-a trezit. Acolo nu este slobod de a fi dezbrăcat când doarme. Apoi sculându-se de îndată stau cu toţii drepţi şi cântă imnuri profetice cu simfonie şi cu melodii armonioase. Nici chitara, nici naiul, nici alt organ muzical nu sloboade un glas atât de plăcut ca acel ce se poate auzi pe când cântă acei sfinţi în liniştea aceea a pustietăţii. Dar chiar şi cântările lor sunt potrivite şi pline de dragostea către Dumnezeu. „în nopţi, zice, ridicaţi mâinile voastre la cele sfinte” (Ps. 133,3), adică spre Dumnezeu. Şi iarăşi: „De noapte mânecă duhul meu spre Tine, Dumnezeule, că lumină sunt poruncile Tale pe pământ” (Is. 26, 9). Dar şi cântările lui David scot multe lacrimi din ochi, căci iată ce cântă zicând: „Necăjitu-m-am întru suspinul meu, spăla-voi în toate nopţile patul meu cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda” (Ps. 6,6). Şi iarăşi: „Că cenuşa ca pâinea am mâncat...” (Ps. 101,10). Şi iarăşi: „Ce este omul că-l pomeneşti pe el” (Ps. 143,4). Şi iarăşi: „Nu te teme când se îmbogăţeşte omul şi când se va înmulţi slava casei sale” şi iarăşi: „De şapte ori în zi te voi lăuda, întru judecăţile dreptăţii tale”. Şi iarăşi: „în miezul nopţii m-am deşteptat ca să mă mărturisesc Ţie întru judecăţile dreptăţii Tale”. Şi iarăşi: „Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului”. Şi iarăşi: „De voi merge în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti”. Şi

158

iarăşi: „Nu mă voi teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă întru întuneric, de întâmplare şi de dracul cel de amiazăzi”. Şi iarăşi: „Socotitu-ne-am ca oile cele de jertfă”. Acestea le spun dânşii când cântă împreună cu îngerii, fiindcă şi îngerii cântă atunci: „Lăudaţipe Domnul din ceruri”, în timp ce noi căscăm, sforăim, horcăim, sau că stăm tolăniţi pe paturi şi ne gândim la miile de viclenii şi câţi nu sunt de aceia care întreaga noapte şi-o petrec în acest fel. Când apoi urmează a se face ziuă se liniştesc şi dânşii; şi pe când noi începem cu lucrul, atunci şi dânşii au timp de repaus. Făcându-se ziuă, fiecare din noi cheamă pe altul, se ia de vorbă pentru cele cheltuite, trimite în târg, se prezintă stăpânitorului, tremură de frică, sau că se gândeşte la răspundere; un altul se urcă pe scenă, iar celălalt la afacerea sa. Aceia iarăşi sfârşindu-şi rugăciunile dimineţii şi imnurile, se apucă de citit Sfintele Scripturi. Sunt unii apoi care au învăţat a scrie şi cărţi. Fiecare apoi luând câte o locuinţă anume rânduită, are acolo o linişte veşnică, nimeni nu pălăvrăgeşte, nimeni nu spune nimic de prisos. Apoi săvârşesc rugăciunile din ceasul al treilea, din ceasul al şaselea şi din ceasul al nouălea, cum şi rugăciunile de seară, în fine, împărţind ziua în patru părţi, fiecare parte este plină de psalmodii (cântări ale psalmilor) şi cu imnuri laudă pe Dumnezeu. în timp ce oamenii din lume ospătează, râd, joacă sau că li se sparge pântecele din cauza îmbuibărilor, aceştia stăruiesc în cântări şi imnuri pentru Dumnezeu. Niciodată nu au timp de masă lungă şi nici de bucate multe.

După masă iarăşi se îndeletnicesc de aceleaşi, fără a se da somnului. Cei din lume dorm şi ziua, pe când aceia şi noaptea priveghează. Cu adevărat că sunt fii ai luminii! Apoi cei din lume cheltuindu-şi mult timp în somn, se scoală cu capul greoi, pe când aceia priveghează stând nemâncaţi şi dăinuiesc în imnuri şi cântări. Venind apoi seara, unii aleargă la băi sau la desfătări, pe când aceia tocmai atunci sfârşind ostenelile zilei, se apropie spre masă, nu doar ridicând droaia aceea de slugi, nici nu aleargă prin odăile cele multe ale casei şi nici făcând vuiet. Nu vei vedea apoi întinzându-şi pe masă bucate scumpe şi nici încărcate cu grăsimi, ci unii având dinainte pâine numai şi sare; iar alţii mai având şi untdelemn, în timp ce alţii care sunt poate mai slabi se îndulcesc

159

şi din verdeţuri şi din fasole, bob sau linte. Apoi stând puţin, sau mai bine zis totul încheind cu imnuri, se culcă pe frunze de copaci puse înadins pentru odihnă numai; iar nu pentru dezmierdare.

Acolo nu este frică de stăpânitori, nu este uşurătatea stăpânilor, nu este frica slugilor, nu este vuietul femeilor, nu este tulburarea copiilor, nu este mulţimea cuferelor sau a lăzilor, nici depozit de haine prisoselnice, nu este aur, nu este argint; nu sunt santinele şi străji şi para-santinele, fiindcă nu este casierie de bani, sau altceva de acest fel, ci totul e plin, aşa zicând, de rugăciuni, de imnuri, toate sunt pline de miresme duhovniceşti şi nimic acolo nu este trupesc. Aceia nu se tem de vreun atac al tâlharilor, fiindcă n-au ce să piardă; bani nu sunt acolo, ci numai trupuri şi suflete şi dacă le vor lua acestea, atunci nu i-au păgubit, ci încă i-au folosit - „că mie a vieţui, zice, este Hristos şi a muri dobândă” (Filip. 1,21), încă i-au scăpat de legături. Cu adevărat că „glas de bucurie este în corturile drepţilor” (Ps. 117,15) precum zice psalmistul.

Acolo nu se aude niciodată suspin, căci acest locaş este curat de asemenea bocete, curat de asemenea strigăte. Mor desigur şi cei de prin mănăstiri, căci nu sunt nemuritori cu trupul; însă dânşii nu cunosc moartea ca pe moarte. Cu imnuri petrec pe cei ce pleacă de aici şi petrecerea aceasta ei o numesc pompă sau alai; iar nicidecum ducerea unui cadavru la groapă. De îndată ce se vesteşte că cutare a murit, mare le este bucuria, mare le este plăcerea şi mai bine zis nici nu îndrăzneşte cineva să spună că cutare a murit, ci că cutare şi-a sfârşit călătoria din viaţa aceasta. Apoi mulţumiri din toate părţile, slavă multă, bucurie şi rugându-se de a avea astfel de sfârşit, de a termina în acest chip lupta aceasta, de a se odihni de osteneli şi de lupte, de a vedea, în fine, pe Hristos. De cumva vreunul se îmbolnăveşte, nu vei vedea lacrimi, nici suspinări, ci iarăşi rugăciuni. Nu vei vedea mâinile doctorilor, ci numai credinţa de multe ori a vindecat pe cel bolnav. Iară de cumva ar fi nevoie şi de doctor, apoi şi atunci vei vedea multă filozofie, multă răbdare în suferinţă. Nu stă de faţă atunci nici femeia cu părul despletit, nici copiii bocindu-se că au rămas orfani şi nici pe slugi rugând pe cel ce se zbate cu moartea, ca să-i asigure cu ceva, ci sufletul este slobod de toate acestea şi la un singur lucru se gândeşte atunci: cum s-ar putea ca ducându-se de aici să fie iubit de

160

Dumnezeu. De cumva îi vine vreo boală, nu din pricina îmbuibării îi vine, sau din pricina beţiilor, ci chiar cauzele bolilor lor sunt încărcate de laude, iară nu de hule, ca bolile celor din lume, precum de pildă: din cauza privegherilor, din cauza postului îndelungat, sau şi altele de acest fel, care le pricinuiesc boli pentru care şi lesne se izbăvesc de aceste boli şi de multe ori scapă de ele chiar fără să fi suferit mult”. Din cele arătate până acum, cu atâta măiestrie, de Sf. Ioan Hrisostom, vedem la ce înălţime a nevoinţei şi a sfinţeniei era monahismul de pe atunci. Viaţa lor cea îngerească era respectată de toţi şi cuvântul lor era privit ca sfânt.

Iată pildă vie de viaţă monahicească. Astăzi însă în corpul monahicesc există o amorţeală, soră cu moartea, şi aceasta se datoreşte în cea mai mare parte Preacuvioşilor egumeni şi egumene care nu se îngrijesc de fiii lor duhovniceşti pentru a-i lumina, ba încă, vai, s-au văzut tipuri de călăi care se nevoiau pe toate căile ca cei conduşi de aceşti năimiţi să fie opriţi de a cerceta Noul Testament, cu felurite îngroziri, ba încă şi cu excluderea din monahism. Revin iarăşi cu durere la smintitori, pentru a mai arăta câte ceva. Boala grea trebuie mai des tratată.

De mai multe ori mi s-a spus de cei ce zic că au fost martori oculari, cum că au văzut maici ieşind afară în timpul Sf. Liturghii şi al predicii, trăgând după dânsele din închinătorii cei mai slabi în credinţă şi ţinându-i de vorbă afară, lângă zidul Bisericii. Eu nu pot să cred niciodată ca o călugăriţă să poată avea îndrăzneala de a săvârşi această fărădelege care ar pune-o de vie în numărul dracilor (Mt. 16,23). Cum ar putea cineva din corpul acesta îngeresc, să facă un păcat aşa de grozav? Ia să ne gândim bine, prin câte curse diavoleşti trec acele biete suflete, până le vedem aici în Biserică? în seara sărbătorii le trage vrăjmaşul diavol la vedre (fedeleş), la baluri, ori la cine ştie ce treburi lumeşti, ţinându-le până noaptea târziu, ca a doua zi să nu se mai poată scula. A doua zi dimineaţa le dă ori căldură (iarna) în vremea somnului, ori somn dulce (vara) spre a le îngreuna capul, ori dureri şi amorţeală în trup spre a pune pricină că nu pot veni la Biserică. Dacă se scoală, vrăjmaşul îi împinge să se ducă la crâşmă, care în cele mai multe părţi e în calea Bisericii, pentru a se mai afuma cu basamac. Dacă nu poate reuşi altfel, întrebuinţează alte mijloace diavoleşti pentru

161

a le împiedica. Ieşind din casă afară în gospodărie îi face să se supere pentru te miri ce, fie că îi supără o vită, ori vecinii îi fac să se mânie, ca să se ia la sfadă şi să blesteme, ca să aibă pricină că de-acum certaţi nu mai pot veni la Biserică supăraţi. Dacă nici aşa nu-i poate înşela, apoi în casă le găseşte vrăjmaşul cuiul ca să-i ţintuiască pe loc. Fie că o rufă nu-i spălată bine, fie că e ruptă cămaşa, fie că pantalonii sunt plini de noroi, ori încălţămintea nevăcsuită sau prea uscată. Dacă îi lipseşte cămăşii un nasture sau e puţin descusută i-o dă în cap femeii. Femeia la rândul ei se supără pe copii, îi ocărăşte, îi blestemă şi se sfădesc, iar diavolul stând într-un colţ al casei râde cu hohot de ei plin de bucurie drăcească jucând şi bătând din pinteni şi din gheare, că i-a putut face a se hotărî să nu mai vină la Sf. Biserică. Dacă-i scapă de aici, apoi pe drum le scoate înainte fel de fel de oameni, slujitori devotaţi ai Satanei, care să-i oprească prin diferite meşteşuguri şi piedici drăceşti de a mai veni la Sf. Biserică. Şi acum când abia scapă şi ei săracii aici la Sf. Mănăstire,²⁰⁷ cerând să le facem rugăciuni pentru izbăvirea lor, după ce bieţii oameni au trecut prin atâtea laţuri diavoleşti, călugăriţele să vină în clipele cele mai înălţătoare ale slujbei şi să-i răpească mai rău decât diavolii din Biserică, trăgându-i afară la întunericul minciunăriilor lor? Când preotul în predică vrea să deschidă ochii sufleteşti ai acestora pentru a şti să-şi aleagă calea pe care trebuie să meargă spre a ajunge la fericirea vremelnică şi veşnică, acelea să-i scoată afară din Biserică după cum le porunceşte diavolul, care se teme şi se cutremură de cuvântul Dumnezeiesc al predicilor mai grozav decât iepurii de trăsnetul cerului... pentru a-i face să se chinuiască şi în viaţa aceasta vremelnică şi în cea veşnică sau în scurte cuvinte pentru a-i face cu două iaduri? Sau de nu ies afară pentru a depăna la minciuni lângă zidul Bisericii, din cauza vremii de ploaie vara, sau a răcelii iarna, ori din alte pricini, să stea de vorbă în pridvor, încât lumea din Biserică să nu mai poată auzi nimic, mai ales dacă preotul ori dascălii sunt slabi? O, dragii mei cititori! Mie nu-mi vine să cred, nici în ruptul capului, că după slujba aceasta ce o fac ele în dauna Bisericii şi a luminării poporului,

²⁰⁷ Nu de dorul sfinţeniei; ci, poate, pentru cine ştie ce nevoi: furturi, trai rău în casă, risipă la crâşmă, urâciune în căsnicie, bătăi, boli, judecăţi, prigoniri din partea vrăjmaşilor etc.

162

acestea ar fi călugăriţe; ci eu cred, după învăţătura sfintei Biserici şi după o judecată sănătoasă, cărora se împotrivesc cu îndărătnicie, că acestea nu-s decât dezertoarele Bisericii ce dau coastele cu lupii care sfâşie turma lui Hristos. Ceea ce n-au putut să facă, atât diavolii fără de trup cât şi cei întrupaţi, adică să-i oprească pe oameni de a veni la Sfânta Biserică, împlinesc ele slujba lor, scoţându-i pe creştini din casa lui Dumnezeu. Fie că-s îmbrăcate în negru, fie că-s mirence, ori cine ar fi, dacă săvârşesc acest păcat, această crimă, smintind pe creştini şi scoţându-i afară din Sf. Biserică şi nelăsându-i în pace să asculte Sfânta Slujbă, nu sunt altceva decât nişte draci întrupaţi²⁰⁸. Vai acestor satane întrupate²⁰⁹ şi vai de cei ce le dau ascultare, ieşind afară, ori vorbind, râzând, ori făcând alte neorânduieli în Sf. Biserică, împotriva hotărârilor predanisite de toţi Sfinţii Părinţi.

Iubiţii mei cititori! Păziţi-vă de aceste laţuri diavoleşti cu chip omenesc ba încă şi îngeresc (Mt. 7,15-19). Noi venim aici în casa lui Dumnezeu pentru a cere cele de folos sufletelor şi trupurilor noastre. în nici o parte nu ne putem ruga aşa de bine ca în Sf. Biserică (dacă trăieşte într-însa rânduiala sfinţilor Părinţi). Dumnezeu ne-a lăsat sfintele locaşuri, pentru ca aici venind şi făcând voia Lui, adică să ne rugăm cu credinţă şi să ascultăm cuvântul Lui cu dragoste nefăţarnică să îngroşăm frânghia nădejdii care ne leagă cu El, prin păzirea poruncilor Lui. Da, El ne-a lăsat Sfânta Biserică, pentru ca noi venind aici şi ascultând cuvântul lui Dumnezeiesc, şi văzând hotărârea tare pe care noi o avem, de a urî pe satana şi toate ale lui, după făgăduinţa dată la Botez, şi a ne lipi de Dânsul prin facerea a tot binele şi grăirea sfântului Adevăr, să aibă prilejul de a se împăca cu noi, de a se milostivi spre noi şi de a opri pedepsele meritate de noi. Aşa a răspuns El înţeleptului Solomon la sfinţirea templului din Ierusalim: „Ochii mei vor fi deschişi şi urechile mele vor asculta rugăciunea aceluia care se va ruga într-acest loc” (2 Paral. 7,15). Spuneţi-mi acum, iubiţilor, astăzi când Dumnezeu caută la toate neorânduielile ce se fac în sfintele Biserici, în loc să se milostivească spre noi, oare nu va avea dimpotrivă, vai, pentru ce să se mânie? Apoi dacă nici aici nu putem

208 F. Ap. 13,10-11.

209 Mt. 16,23; 4,10

163

să-L facem a se milostivi spre noi, atunci unde vom mai putea să nădăjduim spre mila Lui? în care parte să mai privească Dumnezeu pentru a nu-şi arunca biciul mâniei Sale peste spatele nostru? Să privească străzile oraşelor, răspântiile drumurilor, hotelurile şi berăriile, ori casele de curvie în care se petrec tot felul de patimi mârşave săvârşite de destrăbălaţii şi destrăbălatele veacului acestuia modern? Să se uite prin crâşme unde se clocesc minciunile (Is. 2-10) pentru a înmulţi înşelăciunile, în casa aceea satanicească unde patima băuturii schimbă pe om în dobitoc? Să se uite prin tribunale, judecătorii, sau alte instituţii judiciare?

Vai ce va vedea şi aici! răutate şi învinovăţiri, mărturii mincinoase şi procese lungite pentru a stoarce pungile proştilor care nu-s în stare să se judece singuri, ci aleargă la alţii să-i judece, parcă ei şi-ar fi pierdut capul! Va vedea apoi inimi împătimite, feţe prefăcute şi vorbe dulci cu dorinţe otrăvite (2 Petru 2,1-3). Va vedea în largul lumii, curăţia inimii dispreţuită; iar viclenia ridicată în slavă, adevărul călcat în picioare de nelegiuiţi; iar minciuna cocoţată pe scaun... nevinovăţia prigonită, iar obrăznicia primită în toate părţile; drepţii acoperiţi de un potop de vorbe putrede trimise de furtuna invidioaselor suflete împătimite de satan, stăpânitorul veacului acestuia²¹⁰, iar cei întunecaţi şi înnebuniţi de înţelepciunea lumii acesteia deşarte²¹¹, bătuţi cu flori şi acoperiţi cu o ploaie de felicitări. Ori încotro va privi Dumnezeu, iubiţilor, va simţi dreapta-i mânie aprinzându-i-se şi fulgerele urgiei Dumnezeieşti sărind din mâna Sa. Atât de mare este nedreptatea care stăpâneşte pământul. „Nu este adevăr, nici milă, nici cunoştinţa lui Dumnezeu pe pământ. Blestem şi minciună şi furtişag, ucideri şipreacurvii s-au revărsat pe pământ şi fărădelegi cu fărădelegi se amestecă” (Osia 4,1-2). Apoi bine, fraţilor, nu e de ajuns că se mânie Dumnezeu când priveşte pământul acesta acoperit de toate blestemăţiile săvârşite de lumea aceasta care slujeşte întunecatului ei stăpânitor²¹². Trebuie să se mânie şi mai amarnic când se uită în sfintele Biserici? Ce, am uitat biciul care abia s-a ridicat de pe spatele noastre? Am uitat mizeriile întâmpinate în războiul acesta mondial? Am uitat tapioca de mazăre cu gărgăriţe

²¹⁰ Ioan 12,31; 14,30; 16,11; 2 Cor. 4,4; 11,13-15; F. Ap. 10,38; Apc. 12,9; 20,3.

²¹¹ 1 Cor. 1,19-20.

²¹² Ioan 13,31; 16,11.

16₄

sau carnea de cai prăpădiţi şi râioşi; iar care aţi fost prizonieri, mortăciunile şi oasele necurate găsite şi alte murdării pe care le mâncaţi, pentru a vă putea ţine acea mizerabilă viaţă, de azi pe mâine? Aţi uitat Dumnezeiescul bici al tifosului exantematic care a cosit atâtea vieţi omeneşti atunci? Iară mâniaţi pe Dumnezeu? Iară vreţi să beţi din paharul mâniei Lui?²¹³ Ce vreţi, să ne ajungă urgia lui Dumnezeu ca pe ruşi, care pentru depărtarea de Dumnezeu mărginindu-se numai la forme (2 Tim. 3,5-9), au ajuns să mănânce copiii carnea părinţilor şi părinţii carnea copiilor lor, după cum au mărturisit ziarele? „înţelegeţi dar cei neînţelepţi întru popor şi cei nebuni înţelepţiţi-vă vreodată”²¹⁴.

Ei, fraţilor! Nu aşa ca noi vieţuiau păgâneşte strămoşii noştri; ci cu multă dragoste îşi împlineau datoriile lor către Dumnezeu. Ei, cu toate că erau mai puţini şi treceau prin vremile acelea vitrege, când Românul sta cu casa (bocceaua) în spate ca şi melcul, aşteptându-se din clipă în clipă la ştirea cea rea, că iarăşi vin duşmanii puhoi pentru a-i jefui şi trece prin foc şi sabie; totuşi ei fiind credincioşi şi plini de dragoste şi râvnă Dumnezeiască şi nu dobitocească, precum mulţi dintre noi cei de azi, fiind mărinimoşi şi nu moleşiţi de patimi ca noi cei care frecventăm crâşmele; aşa fiind ei, creştini cu toată fiinţa lor, iar nu numai purtători de mască şi spoiţi cu formele creştinătăţii, ca majoritatea creştinilor de azi; au presărat munţii, dealurile, văile şi câmpiile ţinuturilor Româneşti, ba şi pe la Sf. Munte, cu Mănăstiri, Schituri şi Biserici împodobite cât au putut mai frumos, şi această jertfire pentru ce au făcut-o ei tocmai în acele vremuri grele de restrişte? Pentru că ei ştiau destul de bine, că în aceste sfinte lăcaşuri ridicate în slava celui Preaînalt, pot veni şi intra într-însele cu credinţă, cu bună smerenie şi cu frica lui Dumnezeu şi prin rugăciuni fierbinţi însoţite de lacrimi şi înălţate către Dumnezeu, vor stinge scânteile păcatelor care se aprindeau în piepturile lor. Aşa au făcut ei şi tot cel ce este creştin şi cetăţean român, dator este să le urmeze în toate obiceiurile creştineşti ţinute de dânşii după învăţătura Sfintei Biserici, care este şi astăzi şi va fi cu darul lui Dumnezeu şi în viitor. Noi care ne numim urmaşi ai lor, români şi creştini,

²¹³ Ps. 74,7-8; Is. 51,17.

214 Ps. 93,8; Pr. Sol. 8,5; 9, 6-8.

165

dacă vom urma după obiceiurile rele ce le-am deprins de la străini, iar nu după cum au urmat ei după Dumnezeu şi vom mai lăsa Sfintele Lăcaşuri în părăsire, ţinându-ne numai de smintit poporul, apoi vom ajunge să ni se zică cu drept cuvânt: că nu suntem Români şi Creştini născuţi, ci numai făcuţi, adică nişte corcituri...

Dacă voiţi să scăpăm de biciul mâniei Dumnezeieşti, de care nu ne poate scăpa lumea toată şi nici toate taberele drăceşti, în care nădăjduiesc mulţi;²¹⁵ „căci înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului Celui Viu” (Evr. 10,31), să ne îndreptăm viaţa după dreptarul Dumnezeieştilor învăţături. „Să ne osebim de nelegiuiţi, şi de necurăţie să nu ne atingem şi atunci Dumnezeu ne va primi pe noi şi El ne va fi nouă Tată; iar noi îi vom fi fii şi fiice, după cum însuşi zice” (2 Cor. 6,17-18).

215

Ps. 145,2-4; 2 Lege 13; 4Împ. 17,34-42; 23; Iez. 43,7-10.

Datoria Păstorilor de a păstori turma Domnului Hristos

Sfat duhovnicesc păstorilor şi turmei lui Hristos

Preacuvioşilor Egumeni, Preacuvioaselor Egumene, şi toţi sfinţiţii fraţi conliturghisitori!

Cu toate că mă socotesc a fi mai mic şi mai neînvăţat decât Sfinţiile Voastre, totuşi, vin a vă ruga, eu păcătosul şi mai micul tuturor, căruia îmi merge vestea în toate părţile acestea, cum că sunt smintitorul lumii. Măcar că sunt socotit astfel de mulţi şi bănuit poate şi de unii din Preacuvioşiile Voastre, să mă acceptaţi şi pe mine, care râvnesc pentru ridicarea Bisericii lui Hristos din somnul letargic în care tot lâncezeşte, ca să-mi dau şi eu oarecare păreri bune, după învăţătura sfintei Biserici şi după socoteala mea.

Preacuvioşiile Voastre, sunteţi păstori în mijlocul turmei pe care o conduceţi şi pentru aceasta, precum albinele care adună miere din florile pomilor înalţi, nu se ruşinează a se pogorî şi la florile mici şi mai puţin plăcute ochiului omenesc, ale grădinilor şi câmpiilor, fără să pregete a se smeri şi a se aşeza pe ele, pentru a aduna voioase mierea, nu numai pentru hrana lor, ci şi pentru a îndulci pe alţii; tot aşa vă rog şi eu, pe Sfinţiile Voastre, să vă pogorâţi ochii şi urechile la cele ce le-am adunat şi le-am scris, cu darul lui Dumnezeu, pentru a vă alege, ca şi albinele, după o judecată matură, ceea ce vedeţi şi credeţi că vă este de folos, atât Preacuvioşiilor Voastre, cât şi turmei care vă este încredinţată

167

pentru a o scoate din întunericul necunoştinţei de Dumnezeu ce o predomină şi a o conduce sus, sus la plaiurile cereşti, cu păşune duhovnicească, aducându-vă aminte că în ziua judecăţii vom fi aspru cercetaţi şi din mâinile noastre se vor cere sufletele care pier din neştiinţă²¹⁶.

Ştiţi cu toţii că toate împlinirile între oamenii din toate ramurile societăţii omeneşti, fie clerici, fie ostaşi, guvernatori, meseriaşi, agricultori etc. îşi au cauza lor întemeiată pe oarecare interese, datorii fizice şi moral-religioase introduse în lume de nevoia trebuinţelor. Acestea de n-are cine să le aplice spre care scop sfânt sunt formate, sau să le execute, ele singure rămânând nelucrătoare şi moarte, n-ar putea să producă nici o urmare dorită, nici o lucrare plăcută, nici o folosinţă care să aducă pacea menită de cel Preaînalt, atât trupeşte cât şi sufleteşte, vremelnică şi veşnică. Astfel de interese, datorii şi legi spre a revărsa ca o ploaie binevenită la vreme, când pământul însetat o cere parcă cu zece guri, binecuvântările Părintelui Ceresc peste scopul lor sfânt care tinde la fericirea omului, pentru a păstra dulcea armonie între oamenii societăţii după dorinţa Mântuitorului: „Iubiţi-vă unii pe alţii... că întru acestea va cunoaşte lumea că sunteţi ucenici ai Mei, de vă veţi iubi unii pe alţii” ori a cetelor îngereşti care cântau în cor la Naşterea Fiului lui Dumnezeu: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bunăvoire” (Lc. 2,14), a introdus între oameni întâietatea²¹⁷ sau începătoria sub osebite drepturi şi forme, rămânând ca persoanele ce vor să cuprindă dregătorii, să fie aleşi numai şi numai dintre oamenii cei mai morali şi religioşi, înţelepţi şi virtuoşi, deştepţi şi ageri la minte, luminaţi şi nobili la suflet şi în sfârşit din cei mai drepţi şi mai curaţi la inimă care să fie lumină lumii şi sarea pământului.

Aşa trebuiesc să fie aceştia, pentru ca să lucreze cu râvnă Dumnezeiască, să gonească întunericul rătăcirilor, să piardă stricăciunea moravurilor rele şi mârşave care şi-au făcut cuibul între oameni, să distrugă eresurile din popor, să alunge pacostea defăimării a tot ce-i sfânt, care ca o ciumă stăpâneşte toate satele şi oraşele, care se aşează pe la răspântii, îşi face culcuşuri prin locuinţele

²¹⁶ Iez. 33,2-10; 34,2-10; 2 Tim. 4,2-5; Apc. 3,1-3; Iuda 1,20-23; 1 Petru 4,1-5,10-19; 5,1-4; Mt. 24,48-51.

²¹⁷ Rom. 13,1-8; Tit 3,1; Ier. 14,14-16; Evr. 13,7,17; Colos. 1,15; Evr. 1,2,3.

168

omeneşti şi, Doamne fereşte, să nu pătrundă şi în sfintele Locaşuri... Aceştia trebuie să lucreze pentru a distruge toţi mărăcinii patimilor omeneşti din ogorul lui Hristos, pe de o parte, iar pe de altă parte să lăţească şi să lungească, prin predicarea adevărului, împărăţia lui Dumnezeu,²¹⁸ prin lumină²¹⁹, prin adevăr²²⁰ şi dreptate²²¹, să lupte pentru a nimici stăpânirea satanei²²² care constă din întuneric (Apc. 16,8-11), minciună²²³ şi strâmbătate²²⁴.

În acest scop toţi legiuitorii veacurilor, fiecare din ei precum s-a priceput, conduşi de împrejurările şi nevoile prin care au trecut, au legiuit câte ceva care să contribuie la progresul şi fericirea neamului omenesc. Unii au recomandat frica şi groaza, alţii mărirea şi supunerea, alţii altele. însă Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne recomandă iubirea ca simbol al bunului păstor, zicând: „Simone al lui Iona de mă iubeşti, păstoreşte mieluşeii Mei, paşte oile Mele” (Ioan 21,15-17). Ce frumoasă obligaţie! Ce plăcută îndatorire! Ce dulce propunere! Ce simbol sfânt, pentru un păstor bun şi vrednic, dragoste nefăţarnică şi iubire curată. Afară de acestea nimic nu pretinde Mântuitorul lumii de la un vrednic şi adevărat păstor, nu-i pretinde simonie sau furt de cele Sfinte, care se compune din bani sau daruri. Nimic nu porunceşte din câte nedreptatea porunceşte şi iubirea de sine execută, nimic altceva decât dragoste, iubire. Da, iubire! Că nimic nu este mai trebuincios unui bun păstor decât dragostea.

Dragostea, zic iarăşi, fără de care un păstor nu poate fi bun, nu poate fi fără de prihană, nu poate fi ispravnic tainelor lui Dumnezeu²²⁵, slujitor al lui Dumnezeu (2 Cor. 6,4), al lui Hristos (Rom. 15,16)

²¹⁸ Lc. 17,21; Rom. 14,17-19.

²¹⁹ Mt. 4,16; Ioan 8,12; 12, 35,36,46; 1,4-5, 9; Mt. 5,14-16; Filip. 2,15; Ioan 3, 21; Efs. 3,13-19.

²²⁰ Ioan 1,17; 8,32; Rom. 6,14,18,22; 8,2.

²²¹ 2 Lege 16,18-20; Is. 1,16-19; 56,1; Mt. 7,12; Ps. 118,121; Mt. 5, 20; 25,46; 13,43; Daniel 12,3; 1 Cor. 15,42-58.

²²² Apc. 13; Ioan 12,31; 16,11; Lc. 10,18; Efs. 2,2-3; Evr. 2,14.

²²³ Ioan 8,44; F. Ap. 5,1-10; Apc. 21,8.

²²⁴ Ieş. 23, 6-8; Lev. 19,15-16,35-37; 2 Lege 25,13-16; Is. 5,22-25; 10,1-3; 33,1; Ier. 22, 13-17; Apc. 22,11-12.

²²⁵ 1 Cor. 4,1-4; 2 Cor. 6,4; Rom. 15,16.

169

şi al Sf. Evanghelii păstor şi prezbiter²²⁶ episcop²²⁷ trimis al lui Hristos²²⁸ îngerul Domnului Atotţiitorului (Mal. 2, 6-7) vestitor al lui Dumnezeu²²⁹ înger al Bisericii²³⁰ iereu, adică simţitor²³¹ părinte şi maică spirituală, dacă naşte şi educă pe creştini în viaţa spirituală şi le pregăteşte moştenirea vieţii veşnice²³², servitor al lui Dumnezeu, conlucrător al lui Dumnezeu şi arhitect al zidirii Bisericii spirituale a lui Dumnezeu²³³, slujitorul îndreptării şi al împăcării oamenilor (2 Cor. 3, 9; 5,18), intermediar între Dumnezeu şi oameni²³⁴, în scurte cuvinte, dacă nu are dragoste care-i mai tare ca moartea şi râvnă sfântă care-i mai grea decât iadul²³⁵, nu poate să fie ministru Bisericii lui Hristos, nu poate să fie persoana aceea care să nu facă nimic spre plăcerea egoismului său.

Sfântul Apostol Pavel scriind lui Tit şi Timotei, zice: „Porunceşte şi învaţă ca păstorul să fie fără prihană, smerit, nemânios, nebeţiv, negâlcevitor, nepoftitor de agonisire urâtă; ci iubitor de străini, iubitor de bine, deştept la minte, drept, curat, înfrânat, mărturisind cuvântul adevărului şi stăruind, cu vreme şi fără de vreme, mustrând, certând şi canonisind pe creştinii ce nu-şifac datoria după cum au făgăduit la botez şi clericii la sfinţire şi pe cei ce umblă fără rânduială; mângâindu-i cu toată îndelunga răbdare şi învăţătura pentru a se feri de rău şi a face bine”²³⁶, ca în toate, prin toate şi peste toate sufletele răscumpărate cu sângele Mielului să se slăvească numele cel Prea Sfânt şi Mântuitor al Domnului domnilor şi al Păstorului păstorilor, care ne zice: „Simone al lui Iona de Mă iubeşti, paşte mieluşeii Mei, paşte oile Mele”.

²²⁶ Ier. 3,15; 23,4; Efs. 4,11; Tit 1,5; Iac. 5,14; 1 Petru 5,1-4.

²²⁷ F. Ap. 20,28; Filip. 1,1; 1 Tim. 3,1; Tit 1,7.

²²⁸ Agheu 1,13; 2 Cor. 5,20; Efs. 6,20.

²²⁹ 2 Paral. 36,16; Is. 44,26.

²³⁰ Apc. 1,20; 2,1, 8,12,18; 3,1-7,14.

²³¹ Evr. 5,1; 6,4,14; 2,11; Iez. 3,2-9; Is. 21,10-12; 58,1.

²³² 1 Cor. 4,15; Gal. 4,19.

²³³ 1 Cor. 3,5-9; Mt. 28,20; Mc. 16,20; F. Ap. 3,16; 14,3; Evr. 3,4; 1 Cor. 3,16-17; 6, 19; 2 Cor. 6,16.

²³⁴ Lc. 10,16; 7,1-10; Mt. 15,22-28; Ioan 13,20; 17,17-20-26; 2 Cor. 5,20; Efs. 6,18-20; Is. 52, 6-15; Iez. 2,2-8; 3,1-21.

²³⁵ C. Cânt. 8,6; Ioan 15,13; 10,11,15; 14,23; 1 Ioan 3,16; Rom. 8,35-39.

²³⁶ 1 Tim. 3,2; 4,6-15; 2 Tim. 2,2-25; Tit. 1,6-11; Ieş. 33.

170

Aceste cuvinte adresate de Iisus Hristos după înviere, lui Simon Petru, vârfelnicul Apostolilor, ni le zice şi astăzi Mântuitorul prin glasul Sfintei Sale Evanghelii, ca şi când prin aceste vorbe s-ar adresa de-a dreptul către oricare dintre păstorii care cred cu adevărat că El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu...²³⁷: O, tu, oricare ai fost sprijinit de Darul Meu pentru a intra în această dregătorie apostolică şi pastorală, această condiţie îţi propun: „De Mă iubeşti”. De Mă iubeşti, numai aşa poţi să fii păstor oilor Mele celor cuvântătoare, numai aşa poţi fi povăţuitor mieluşeilor Mei pe care i-am răscumpărat cu scump sângele Meu. De Mă iubeşti, fie-ţi petrecerea vieţii tale în faptă şi în cuvânt, petrecerea Mea în lume²³⁸. De Mă iubeşti, leapădă-te de sine, ia-ţi crucea ta şi-mi urmează Mie (Mc. 8,34). De Mă iubeşti, fii blând şi smerit cu inima, ca să afli repaus sufletului tău (Mt. 11,29). De Mă iubeşti, vieţuieşte ca Mine, făcându-te chip şi pildă turmei încredinţată ţie, către care să poţi zice: „Cine dintre voi mă poate învinui pentru păcat”²³⁹ şi pe care să o poţi păstori, nu ca şi cum ai stăpâni-o (1 Petru 5,2-3), după duhul lumii cel lăudăros şi palavragiu, egoist şi vicios, ci ca şi cum ai conduce-o după spiritul Evangheliei Mele cel simplu (cunoscut în parte şi de cei mai simpli în învăţătură), binefăcător făcându-te tuturor şi mai vârtos celor ce cred drept după adevăr (Gal. 6,10) şi virtuos. De Mă iubeşti, sârguieşte-te a-ţi pune sufletul pentru oile păstoriei tale²⁴⁰ şi te păzeşte de a cădea în categoria năimiţilor, care după ce tund, mulg şi se îndoapă din grăsimea turmei, apoi fug, lăsând oile în sfâşierea lupilor (spirituali) sau dau mâna cu dânşii²⁴¹. De Mă iubeşti, priveghează, ia seama şi poartă grijă²⁴², ca nu cumva staulul oilor, sau casa Mea de rugăciune să se prefacă în peşteră de tâlhari ce răpesc sufletele aruncându-le în pierzare²⁴³. De Mă iubeşti, îngrijeşte de casa ta (soborul Mănăstirii) şi fii econom bun²⁴⁴ dând fiecărui casnic

²³⁷ Mt. 16,16; Ioan 1,49; 6, 69.

²³⁸ Ioan 13,15-17; 1 Petru 2,21; 1 Ioan 1,6.

²³⁹ Ioan 8,46; Is. 53, 9; 1 împ. 8,12,1-6.

²⁴⁰ Is. 40,11; Ioan 10, 11; 2 Tim. 4,5-8.

²⁴¹ Ioan 10,1,5, 8,10,12-13; Iez. 34,2-10; Ier. 23,1-2; 13, 9-27; 14,10-18; Osia 4,1-9; Mal. 2,1,8-17; Mt. 24,48-51; Iuda 1,12; Is. 56,11.

²⁴2 Mt. 26,38; 24,42; 25,13; 21,34-46; 1 Tes. 5,5-8; F. Ap. 20,18-31; Apc. 3,1-3.

²⁴³ Ioan 2,14-16; Mt. 21,13; Mc. 11,17; Lc. 19,46.

²⁴⁴ Lc. 12,42-44; 1 Petru 4,10.

171

măsura de grâu (cuvântul lui Dumnezeu) la timpul cuvenit (2 Tim. 4,2) neuitând ceea ce zice Scriptura: „Cine nu îngrijeşte de ai săi şi mai vârtos de ai casei sale, de credinţă s-a lepădat şi este mai rău decât un păgân” (1 Tim. 5,8). „Că de nu ştie cineva a-şi chivernisi casa sa, cum va putea să conducă Biserica lui Dumnezeu?” (1 Tim. 3,

5). De Mă iubeşti, nu fi nebăgător de seamă de Darul ce este întru tine, care ţi s-a dat ţie prin proorocie, cu punerea mâinilor preoţiei (1 Tim. 4,14-16) şi de chemarea cu care eşti chemat²⁴⁵. De Mă iubeşti, să nu te superi că-ţi spun să ştii: că nu eşti chemat spre domnire, ci spre slujire (Mc. 9,34-35), că nici „eu n-am venit să-mi slujească alţii; ci ca să slujesc şi să-Mi dau sufletul răscumpărare pentru mulţi”²⁴⁶, nu spre odihnă şi somn, ci spre osteneală şi priveghere²⁴⁷, nu spre răsfăţări şi plăceri; ci spre cumpătări şi ajunări (Rom. 13,11-14), nu spre lux şi spre deşertăciunea poftelor omeneşti, ci spre simplitate şi cuvioşie²⁴⁸, nu ca să figurezi numai cu numele şi cu rangul²⁴⁹; ci cu fapta şi credinţa²⁵⁰.

De Mă iubeşti, păzeşte poruncile Mele (Ioan 14,15), slujeşte-Mi şi urmează Mie, ca să fii cu Mine în împărăţia Mea şi să fii cinstit de Tatăl Meu (Ioan 12,26), că poruncile Mele nu sunt grele de purtat (1 Ioan 5,2-3) şi sfaturile Mele nu sunt anevoie de urmat căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară este pentru cel ce într-adevăr Mă iubeşte²⁵¹. Şi cine este oare acel ce Mă iubeşte? Nimenea altul fără numai cel ce se supune sfaturilor Mele şi ascultă cuvintele Mele, care sunt Duh şi viaţă: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este care Mă iubeşte; şi cel ce Mă iubeşte pe Mine, iubi-se-va de Tatăl Meu şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui... Şi va şedea cu Mine în împărăţia Tatălui Meu”²⁵². Dacă Mă iubeşti, fă-te model de adevărat păstor (2 Tim. 2,15) fă-te pildă de adevărat creştin²⁵³, fă-te chip de adevărat om duhovnicesc (Rom. 8, 9-17), fă-te icoană de faptă bună şi de cuvioşie (Mt. 5,48), fă-te icoană a Fiului lui Dumnezeu²⁵⁴,

²⁴⁵ Lc. 5,1-10,27; Mt. 10,1-42; Ioan 15,16; 17, 6-19; F. Ap. 9,15-16; 1 Tim. 6,12.

²⁴⁶ Mt. 20,28; Ioan 13,12-17; Lc. 22,24-28; Filip. 2,7-9.

²⁴⁷ 1 Tes. 5,5-8; 2 Cor. 11,23-28.

²⁴⁸ 1 Petru 4,1-11; Cols. 3,12-17.

²⁴⁹ Apc. 3,1; Iuda 1,12-13.

²⁵⁰ 1 Tim. 4,12-16; 2 Tim. 2,7-15.

251 Mt. 11,29-30; Ioan 14,21; Mc. 16,20; F. Ap. 3,16; 5,1-16.

²⁵² Ioan 6, 63; 14,21,23; Lc. 22,28-30.

²⁵³ 1 Petru 2,11-12; 3,8-18; 4,10-18.

172

fă-te stâlp de întărire şi statornicie (Apc. 3,12), fă-te turn de dreptate şi de adevăr²⁵⁵, fă-te acoperământ de milă şi de îndurare celor necăjiţi. „Că ţie ţi s-a lăsat săracul; sărmanului tu să-i fii ajutător” (Ps. 9,34), fă-te acoperământ de dragoste şi compătimire fraţilor tăi²⁵⁶, fă-te scut al patriei şi al naţiunii care te-a născut şi te-a crescut²⁵⁷, fă-te sprijin luminării poporului tău şi al cunoştinţelor folositoare de suflete²⁵⁸, fă-te patron al ştiinţelor şi al învăţăturilor care aduc mântuirea sufletelor căzute în boala patimilor²⁵⁹, fă-te ochi al orbilor²⁶⁰, picior al şchiopilor²⁶¹, fă-te tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândeşti şi să-i mântuieşti (1 Cor. 9,19-22).

De Mă iubeşti, „aşa să lumineze lumina ta înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele tale cele bune să mărturisească pe Tatăl cel Ceresc”²⁶². De Mă iubeşti, îndeletniceşte-te şi cunoaşte că Eu sunt Dumnezeu şi afară de Mine nu este alt Mântuitor²⁶³. De Mă iubeşti, cugetă ziua şi noaptea la legea Mea²⁶⁴. Fii pom răsădit lângă izvoarele apelor vieţii²⁶⁵; lângă râurile învăţăturilor morale şi religioase, lângă marea vistierie a înţelepciunii şi a cunoştinţelor de Dumnezeu²⁶⁶ dându-ţi rodul în timpul cuvenit, mântuind sufletele încredinţate ţie²⁶⁷. De Mă iubeşti, nu te ruşina de Mine şi de cuvintele Mele întru acest neam preacurvar şi păcătos²⁶⁸, ci mărturiseşte-mă pe pământ, ca şi Eu să mărturisesc pentru tine în cer²⁶⁹.

²⁵⁴ 1 Ioan 3,2; Ioan 1,12; Rom. 8,29.

²⁵⁵ Fac. 20,7; Iov 42, 8; 2 Petru 2,5-11; Lc. 6,47-48.

²⁵⁶ Mt. 15,32; Is. 33,15-16.

²⁵⁷ 1 împ. 7; 2 Macab. 5.21-27; Cap. 6 până la 15.

²⁵⁸ Mal. 2,6; 1 Cor. 14,12,25-26; F. Ap. 4,19-20.

²⁵⁹ înţ. Sol. 7; Mt. 13,52; 2 Tim. 1,6-14.

²⁶⁰ Mt. 5,14; 6, 22-23.

²⁶¹ Evr. 12,12-15; 3 împ. 18.

²⁶² Mt. 5,15; 1 Petru 2,12.

²⁶³ Is. 45,5-7; Ps. 85,7-16; Ioan 17,3.

²⁶⁴ Ps. 1,1-2; 118,1-2,15,44-47,77,92; Fac. 18,19; 2 Lege 4, 9; 6,4-9; 11,19-21; Mt. 4, 4-17; 1 Tim. 4,13.

²⁶⁵ Ps. 1,3; Ier. 17,7-8; Is. 44, 2-8; Mc. 4, 31-32; Ioan 7,37-38; 4,14; 20,21-23; F. Ap. 2,1-4,12-47.

²⁶⁶ Pr. Sol. 9,1-12; Is. Sir. 1,1-26; 11,12,1-9; 39; Ecls. 9,12-18; Pilde 1,2,1-21; 3,13-35;

2 Tim. 1,6-14; 1 Petru 4,10-11; 3 Ioan 1,2-7,11; Ioan 1,2.

²⁶⁷ Fac. 7,1,7,13; 8,15; 19,17-30; 1 Tim. 4,16; Rom. 11,14; Iuda 1,23.

²⁶⁸ Mc. 8,38; Mt. 10,33; 2 Tim. 2,12.

²⁶⁹ Lc. 12,8,11-12; Mt. 10,32,17-27; Rom. 10. 9-11; 1 Ioan 2,23; 3 Ioan 1,1-4-11; 2 Tim. 1,13-18; 2,2,7-12; 3,14-17; 4,1-8,16-18; 3 împ. 19,14; 22,5,28; Iez. 2,3-8; Apc. 3,5.

173

Mărturiseşte-mă înaintea fiilor stricăciunii, ca şi Eu să te mărturisesc înaintea fiilor veşniciei²⁷⁰. Mărturiseşte-mă înaintea oamenilor, prin fapte Evanghelice²⁷¹ şi cuvinte apostolice (1 Petru 4, 10-11) ca şi Eu să te mărturisesc de ucenic al Meu înaintea Părintelui Meu în dar şi milă²⁷². De Mă iubeşti, mărturiseşte-mă întru acest neam îndărătnic şi amărâtor²⁷³, întru acest neam ce şi-a pierdut sfatul²⁷⁴ şi nu şi-a îndreptat sfatul inima sa, nici şi-a încredinţat lui Dumnezeu duhul său²⁷⁵. De Mă iubeşti, mărturiseşte-mă întru acest neam în care minciuna supune pe adevăr (înţ. Sol. 2), strâmbătatea subjugă dreptatea²⁷⁶, viciul triumfă, virtutea scade, legile se aplică după patimi şi capricii (F. Ap. 23,1-3). De Mă iubeşti, nu iubi deşertăciunea lumii, aducându-ţi aminte că cine iubeşte deşertăciunea ei n-are împărtăşire cu Dumnezeu²⁷⁷, adică cine se poartă de poftele trupului, de momirea simţurilor şi de trufia vieţii acesteia deşarte, unul ca acela nu are dragostea Părintelui Ceresc vieţuind într-însul²⁷⁸.

De Mă iubeşti, iubeşte pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe aproapele ca pe tine însuţi, ştiind destul de bine că: „Toată legea şi proorocii, de dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui atârnă (Mt. 22,37-39); şi cum că cel ce petrece în dragoste, în Dumnezeu petrece şi Dumnezeu într-însul, căci Dumnezeu dragoste este²⁷⁹; iar cel ce zice că iubeşte pe Dumnezeu şi pe fratele său urăşte, mincinos este, pentru că, dacă pe fratele său pe care-l vede îl urăşte, cum poate să-L iubească pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede?” (1 Ioan 4,20-21). Cum poate să iubească pe Dumnezeu, când nu se îndură spre fraţii Mei aceştia: săracii, sărmanii, asupriţii, apăsaţii, goii, flămânzii, necăjiţii, lipsiţii, osteniţii şi însărcinaţii²⁸⁰; care poartă greutatea şi zăduful zilei (luptând împotriva mâniei, curviei şi a altor patimi) şi

²⁷⁰ F. Ap. 5,28-42; 7,52; 9,29; 23,9-31; Apc. 2,13.

²⁷¹ Lc. 17,10; Filip. 3,13-17; 4,8-15.

²⁷² Mt. 16,16-19; 1 Cor. 2; Apc. 2,17-26-28; 3,5,12,21; 7,14-17; Ioan 12,26.

²⁷³ 2 Lege 32,5-6; Iez. 1,3-7; 2,7-9; Mt. 17,17; 16,4; 24,34.

²⁷⁴ Lc. 7,30; 20,26-27; Ps. 49,18-23.

²⁷⁵ Ps. 77,11; Neem. 9,17.

²⁷⁶ Fac. 4,7-8; 37; 3 împ. 21,9-16; Mt. 12,14; Ioan 8,37-59; Mc. 14,55-58; F. Ap. 7,52.

²⁷⁷ 2 Tim. 4,10; Iac. 4,4; Rom. 8,7-8; Apc. 3,8-18.

²⁷⁸ 1 Ioan 2,16. (f) Mt. 22,37-39.

²⁷⁹ 1 Ioan 4,15-16,4-8.

²⁸⁰ Mt. 12,50; 23,8; Lc. 14,12-14; Mt. 25,41; 8,11; 24,31; Ioan 10,16,17-21.

174

suferă arşiţa zilei şi gerul nopţii, adică prigonirile însoţite cu felurite maltratări, unele mai diabolice decât altele, cauzând boala celor credincioşi ba chiar şi moartea²⁸¹.

De Mă iubeşti, nevoieşte-te dar şi tu a iubi pe Dumnezeu Părintele Meu şi săracii Mei fraţi, oile Mele, nu numai cu cuvântul şi cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul²⁸², ştiind că celor ce iubesc pe Dumnezeu şi pe fraţii Mei, toate li se lucrează spre bine²⁸³. Aceste învăţături moral-religioase şi îngrijiri pastorale de care-s pline Dumnezeieştile Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament, cât şi Sfânta Tradiţie a Bisericii de le vei urma, fericit vei fi şi bine-ţi va fi ţie, şi mare te vei chema în împărăţia cerurilor²⁸⁴.

„Simone al lui Iona, de Mă iubeşti, paşte mieluşeii Mei, paşte oile Mele”. De Mă iubeşti, nu urma ucenicului celui viclean, Iuda Iscarioteanul, vânzându-Mă şi tu ca şi el, prin smintelile ce le dai poporului pentru care Eu m-am jertfit (1 Cor. 8, 9-12), prin faptele tale cele rele şi prin învăţături potrivnice cuvintelor cu care v-am poruncit Eu ca să-i învăţaţi pe dânşii (Mt. 28, 20). De Mă iubeşti, nu fi năimit, neavând grijă de oi; nici nu lăsa lupii să le sfâşie, nu te face şi tu frate cu dânşii, oprindu-Mi oile de a se hrăni cu cuvântul Evangheliei Mele, pentru a-şi lumina sufletele, ba încă chinuindu-le şi bătându-le, dacă nu cu bâta, însă cu cuvintele: ascultare, ascultare nu-i şi numai pentru trebuinţele trupeşti, pentru a plăcea lumii care-Mi este vrăjmaşă, încât ajung de slăbesc aşa de tare, încât uită-te şi vezi că la cea mai mică adiere de vânt a învăţăturilor anticreştineşti se clatină atât trupeşte cât şi sufleteşte se poticnesc, cad, se zdrobesc şi mor²⁸⁵. De Mă iubeşti, iată Eu îţi dau libertatea pentru că tu ceri să mergi singur, adică să te conduci după cuvântul Meu pe tine şi turma cuvântătoare pe care ţi-am încredinţat-o. Mergi, dar bagă de seamă. înaintea ta este viaţa²⁸⁶, Eu te voi urma pretutindenea²⁸⁷, fiindcă nu voi să mă despart de tine, îţi dau libertatea să lucrezi, fără să te împiedic,

²⁸¹ Mt. 20,12; 2 Cor. 11,23-29; Filip. 2,20-30.

²⁸² Ioan 3,18; Iac. 1,22; 2,14-26.

²⁸³ Mt. 28,18-20; Mc. 16,20; Rom. 16,20; Apc. 3, 8-17.

²⁸⁴ Ps. 127,1-2; 39,6; 1 Tim. 4,6; Mt. 5,19.

²⁸⁵ Ier. 23,2; Mt. 24,49-51; Iez. 34,18-22; Osia 5,1-7; Amos 6,1; Ier. 2,3; Apc. 3,1-3.

²⁸⁶ Ioan 1,4; 17,3; 1 Tes. 1, 9-10.

287 Mt. 28,20; 18,20; F. Ap. 23,11; 2 Tim. 4,17.

175

pentru că te-am creat liber. Fii cu pază²⁸⁸. Glasuri străine te vor împinge să te desparţi de Mine²⁸⁹, nu le asculta că se poate să fie prea târziu când îţi vei deschide ochii după ce te vor trage în prăpastia patimilor. Caută să te păzeşti de orice cădere ca nu cumva, „cele mai de pe urmă ale tale să fie mai rele decât cele dintâi” (Mt. 12,45). Şi vai! soarta ta atunci poate să fie hotărâtă pentru iad.

De Mă iubeşti, priveghează²⁹⁰... nu-Mi pierde şi nu-Mi risipi oile păşunii Mele, căci amar va fi ţie!... Ascultă ce zic Eu năimiţilor: „Au doară se pasc pe sine păstorii? Au nu pe oi le pasc păstorii? Iată laptele mâncaţi şi cu lâna vă îmbrăcaţi şi ce este gras junghiaţi; iară oile Mele nu lepaşteţi;pe cea slabă nu aţi întărit-o, pe cea bolnavă n-aţi vindecat-o, pe cea zdruncinată n-aţi legat-o, pe cea rătăcită n-aţi întors-o, pe cea pierită n-aţi căutat-o, iar pe cea tare (credincioasă) aţi asuprit-o” (Iez. 34, 2-4). Au doară de aceea v-am pus Eu pe voi păstori, ca să-Mi risipiţi oile pentru ca să se facă mâncare fiarelor?... Să fie risipite; iar voi să lânceziţi (Is. 56,10), în loc de a le căuta şi a le readuce în staul? De Mă iubeşti, paşte mieluşeii Mei, păstoreşte oile Mele, după cum ţi-am poruncit Eu ţie, că, să ştii tu şi aceasta, că de vei îngriji de viaţa ta încât să ajungi chiar şi sfânt, însă de nu te vei nevoi în tot chipul pentru mântuirea fraţilor şi surorilor de la botez, care-s sub conducerea ta, cu oamenii cei răi vei merge în iad²⁹¹. De Mă iubeşti şi ai luat darul Duhovniciei, judecă pe fiii casei Mele, care ţi s-au încredinţat ţie, după dreptate²⁹². Canonisindu-ipe fiecare după mărimea vinei şi după puterea lui. Să nu le pui sarcini pe care nu le pot duce (Mt. 24,4). Pe păcătoşii care vin la mărturisire cu inimă înfrântă şi smerită, plângându-şi cu lacrimi păcatele lor nu-i alunga, căci, „Eu pe cei ce vin la Mine, nu-i voi scoate afară”²⁹³. Primeşte pe păcătoşii care vin cu adevărat pentru a se curăţi şi se hotărăsc a nu mai păcătui

²⁸⁸ Mt. 7,15; Ioan 15, 6-7; Efs. 5,15-20.

²⁸⁹ Mt. 24,24; Apc. 12,3-4.

²⁹⁰ F. Ap. 20,28-31.

²⁹¹ Mărg. Sf. Hrisostom pag. 27; 1 împ. 2,23-35; 3,11-14; 46 Mt. 26,24.

²⁹² 2 Paral. 19, 6-11; Ps. 81,1; P. Sol. 29,24-28.

293 Ioan 6,37; 10,28-29; Mt. 24,24; 2 Tim. 2,19; 1 Ioan 2,19; Apc. 3,1-3; Lc. 10,35-37.

176

în viitor, după cum şi Eu am primit pe păcătoşi²⁹⁴. Să nu te temi de mărirea lor ori de scăderile lor şi să nu cauţi în faţa lor²⁹⁵ ca să nu cazi sub blestem şi afurisenie²⁹⁶.

Nu fi nepurtător de grijă, de cei ce se mărturisesc ţie, că sufletul lor din mâna ta îl voi cere (Iez. 33,1-8). Că „blestemat este tot cel ce face lucrul Meu fără grijă”. Vezi, că păcătoşii se vor sili ca să te tragă după dânşii, pentru a scăpa de mustrarea Bisericii că-s: „necuraţi”²⁹⁷. „De te vei întoarce şi te vei aşeza şi înaintea feţei Mele vei sta şi vei osebi pe cel ce este cinstit de cel ce nu este cinstit, ca gura Mea vei fi şi ei se vor întoarce către tine şi tu nu te vei întoarce către ei”²⁹⁸. Dezleagă-i pe cei ce se mărturisesc ţie după adevăr²⁹⁹, dându-le canonul potrivit după păcatele săvârşite, după vârstă şi după puterea facultăţilor lor³⁰⁰; iar pe cei îndărătnici şi hulitori, depărtează-i şi taie-i de la tine³01. Fiule (Ioan 13, 33), pe cei ce nu vor a-şi face canonul adică a păzi legea Mea, după putinţa lor, goneşte-i de la tine³⁰² ca să nu pieri şi tu cu dânşii³⁰³, făcându-te părtaş păcatelor străine, după canoanele 84 şi 85 ale Marelui Vasile şi după sfătuirea ce ţi-o dă „Pidalionul fila 481” care îţi zice: „Ia aminte dar, o, Duhovnice, să faci după această mântuitoare sfătuire, să nu întrebuinţezi mult pogorământ, la cei ce ţi se mărturisesc, temându-te de pilda ce o citim în istorii. Că un boier apropiindu-se să moară a chemat pe un grămătic (scriitor) să-i scrie testamentul. Şi după altele, i-a zis: „Vreau ca trupul meu să se dea pământului, că dintr-însul s-a făcut. Iar sufletul meu să se dea diavolului pentru că e al lui”. Acestea auzindu-le grămăticul, a rămas uimit şi nu voia să mai scrie. Atunci mâniindu-se bolnavul

²⁹⁴ Mt. 9, 2-8, 22; 10,11-16; 11, 28-30; 15, 28; 9,11-13; 20, 30-34; Mc. 9,14-29; 10, 44-48; 12,42-44; Lc. 5, 11-14; 7,37-50; 8,27-39; 9,56-62; 10; 12,31-53; 13,1-16; 15; 18,35-43; 22,14-20; Mt. 26,26-28; Ioan 17.

²⁹⁵ Levit. 19,15-17; 2 Lege 1,17; 16,18-20; P. Sol. 18,5; 24,23-25.

²⁹⁶ 2 Lege 27, 17-19ds. 10,1-2; 5,20-24; Ier. 5,25-30.

²⁹⁷ Gal. 6,12; 4,17; înţ. Sol. 2,12-24.

²⁹⁸ Ier. 15,19; Ieş. 23,20-33; Apc. 3,7-12.

²⁹⁹ Mt. 16,19; 18,18; Ioan 20,22-23; F. Ap. 19,18-19.

³⁰⁰ 2 împ. 12; 2 Tim. 4,2; Tit 2,15; Evr. 3,17; Mt. 8,2-4; F. Ap. 15,26-29.

³⁰¹ Mc. 9,19,43-48; Mt. 23; 1 Cor. 5,1-7,11; Iuda 1,18-23; 2 Cor. 6,14-18; Tit 3,10-11; F. Ap. 5,1-11; 13,8-11; 2 Lege 13; Gal. 1,8-9; 2 Tim. 4,14; 1 Tim. 1,20.

³⁰² Mt. 7,23; 25,26,30,41.

³⁰³ 1 Împ. 3,11-14; 4; Ps. 49,19.

177

îi zice iarăşi: „Sufletul meu trebuie a-l lua dracii şi sufletul femeii mele şi sufletul copiilor mei şi sufletul Duhovnicului meu. Sufletul meu, pentru că am răpit lucruri străine şi cu nedreptate le-am ţinut. Al femeii mele, pentru că ea la aceasta m-a îndemnat. Al copiilor mei pentru că vrând a le face avere, am făcut nedreptate. Şi al Duhovnicului meu pentru că afară din lege m-a iertat şi niciodată nu m-a sfătuit, nici m-a mustrat”. Şi acestea zicându-le şi-a dat sufletul. Pe cel ce a fost izgonit de tine pentru că n-a vrut să-şi ţină canonul, de se va întoarce şi se va hotărî că îl va ţine vieţuind cu adevărat creştineşte, după învăţătura Scripturilor Mele, primeşte-l după canonul 52 Apostolic. Şi tu, fiule, trebuie să socoteşti păcatele celor ce ţi se mărturisesc ţie ca ale tale³⁰⁴, să te tânguieşti şi să plângi păcatele celor ce ţi se mărturisesc³⁰⁵. Ia aminte să nu te ruşinezi de cineva, sau să te temi, să nu-i dezlegi a păcătui şi să nu-i împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele Meu pe cei nevrednici, oricine ar fi ei (Mt. 7,6), ca să nu cazi în marea primejdie de a-ţi pierde sufletul tău. Pe cei ce nu vor să te asculte când îi înveţi să păzească câte ţi-am poruncit ţie³⁰⁶ să-i laşi nedezlegaţi şi nu te teme, că ei înşişi vor da seama pentru păcatele lor³⁰⁷ însă totuşi eşti dator a-i învăţa pre dânşii după puterea ta³⁰⁸. De Mă iubeşti, nu lepăda ştiinţa, că lepădând-o şi uitând legile Mele şi Eu te voi uita şi te voi lepăda, ca să nu-Mi mai păstoreşti Mie³⁰⁹. De Mă iubeşti, nu iubi cochetăriile, împodobirile, împarfumările, şi celelalte laţuri ale diavolului curviei. Nu te deda plăcerilor păgâneşti, petrecând şi bând cu beţivii, pe când sufletele care îţi sunt încredinţate pier de foamea şi setea duhovnicească (Amos 8,11-13), căci Eu voi veni în ziua pe care nu o aştepţi, ori în noaptea pe care nu o ştii şi te voi despica în două, punându-ţi partea ta cu făţarnicii³¹⁰.

³⁰⁴ Is. 59,12-13; Ier. 14, 7; 50,4; Gal. 3,13; 2 Cor. 5,21.

³⁰⁵ Can. 12 al I-lui Sinod, cu notele lui; Ieş. 32, 30-33; Ioil 1,13-15; 2,12-18; Lc. 19, 42-44; Rom. 1, 9-11; 1 Tes. 1, 2-3; 2 Cor. 2, 4; Lev. 16, 32-34; Num. 15, 25; Lc. 22, 31-32; Ioan 17.

³⁰⁶ Mt. 28,20; 18,17; Lc. 10,16; 16,31; Ioan 12,10-11; 2 Tim. 2,12; Mt. 10,14-15; Lc. 9, 5; 10,10-11; F. Ap. 13,51; 18,6; Ioan 8,47; 10,26-27; 1 Ioan 4,4-6; 3,8; Apc. 18,4-6.

³⁰⁷ Iez. 3,17-21; F. Ap. 13,10; 5,1-11.

³⁰⁸ 1 Tim. 4,11-16; 2 Tim. 2,25-26.

³⁰⁹ Osia 4, 6; 2 Tim. 2,12.

³¹⁰ Mt. 24,49-51; Apc. 2,16; 19,15.

178

O! tu, care ai fost până acum un înger plin de lumină, nu te pogorî în mocirla patimilor josnice, ca să nu te trezeşti în iad. Ce te clatini, ce te azvârli pe sineţi în cursa satanelor întrupate şi în haosul prăpastiei întunecoase a înţelepciunii lumii acesteia, care-i nebunie înaintea lui Dumnezeu? Oare nu eşti tu acela care înfierai pe necredincioşi cu cuvântul Meu (Iez. 3,17) şi care făceai ca Biserica să fie neîncăpătoare când vorbeai de pe amvon? „Pentru ce ai părăsit dragostea cea dintâi? Vino-ţi în fire...fă-ţi datoria de păstor adevărat... priveghează şi întăreşte pe cele ce au să moară... iar de nu, vin la tine cafurul... şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui” (Apc. 2, 5; 3, 2-3). Vai, ce grozăvie văd în căderea unora din egumeni, egumene, preoţi şi păstoriţi, care se depărtează de Dumnezeu. Când văd scăderile unora dintr-aceştia care aduc sminteală străinilor şi Bisericii lui Dumnezeu (1 Cor. 10,32), parcă aş avea în faţă tabloul cu căderea îngerilor³¹¹. Din cerul sfinţeniei unită cu întreaga înţelepciune, care-şi trimite razele în toate părţile pământului, locuit de muritori, văd îngeri întrupaţi căzând, pâlcuri, pâlcuri, traşi de coada balaurului (Apc. 12,3), puţin cam schimbaţi. Sub aceştia văd pe alţii mai întunecaţi de diferite patimi, mai jos alţii mai negri, apoi mai jos alţii jumătate îngeri după îmbrăcăminte şi numire; iar jumătate draci după vieţuire. Căutând mai în adâncul lumii, văd pe alţi îngeri transformaţi cu totul în draci, care şi cu viaţa şi cu învăţătura, sfâşie ca nişte fiare sălbatice turma lui Hristos şi învăţătura sfintei Biserici, ba încă şi mai rău, că de acestea se păzesc cunoscându-le, iar aceştia îmbrăcaţi în haine de oi, nu ştiu să se păzească şi aşa piere, piere sămânţa sfinţeniei şi poporul lui Dumnezeu.

Până acum am vorbit ca din partea lui Iisus Hristos, către păstorii turmelor Lui şi am arătat grozăvia căderii unora din fiii Bisericii: acum îmi vine rândul casă mă întorc pentru a vorbi câte ceva şi despre oi şi a le cerceta ce fel sunt, de ce neam, de ce soi şi de ce calitate. în fine, fie de orice neam şi de orice soi, asta, la urma urmei nu ne pasă nouă păstorilor, însă vrem să fie oi. Da, vrem să fie oi. Să nu fie cumva capre (Mt. 25,32-33) sau alte dobitoace îmbrăcate în piei de oaie (Mt. 7,15).

311

Apc. 12,7-10,12; Is. 14, 9-20; Lc. 10-18.

179

Să nu fie cumva cămile care ţin minte răul, tauri împungători³¹², cai sirepi, fără de zăbale şi frâu, care nechează şi aleargă spre a-şi satisface dobitoceasca patimă a curviei³¹³, urşi sugători de sânge al prăzii lor (Iac. 5,1-6), lupi răpitori (F. Ap. 20,29), câini lătrători (bârfitori) care muşcă pe furiş³¹⁴, pisici somnoroase (Tit 1,12-13), cârtiţe oarbe³¹⁵, fiare neîmblânzite³¹⁶, vulpi viclene³¹⁷, porci îmbuibaţi³¹⁸, lei îngâmfaţi³¹⁹, iepuri fricoşi³²⁰, tigri furioşi³²¹, aspide sau vipere înveninate³²², maimuţe comediante³²³, păuni plini de mândrie³²⁴, scorpii (Iez. 2,6), semănători de zîzanii (Mt. 13,21). Să nu fie cumva broaşte, salamandre şi alte jivini urâcioase care se adună la un loc cu peştii în năvodul Bisericii, însă netransformându-se prin baia pocăinţei în peşti, se vor lepăda afară (Mt. 13,47-50).

Dacă în loc de peşti, ori oi (creştini buni) vor fi tot de felul acestora de mai sus, cu anevoie îşi vor găsi dintre dânşii (dânsele) păstori buni după plac... Dacă tot trupul este bolnav (Is. 1,2-6) de unde să-i mai pui cap după plac, spre conducere? Aşa că urmează neapărat, ca după soiul oilor râioase (jivinelor urâcioase) să li se pună şi păstor, după cum zice Scriptura: „Şi voi pune lor domni tineri şi cei batjocoritori îi vor stăpâni pe ei”³²⁵. Da, după soiul oilor trebuie să se pună şi păstori, după cum zice prorocescul cuvânt: „Paşte-vei pe dânşii cu toiag de fier, ca vasele olarului vei

³¹² Is. 1,23-25; 3, 8-14; Ier. 50,11.

³¹³ Ier. 13,27; 5,8; Osia 2,1-14; Iez. 22,11; 33,36.

³¹⁴ Is. 56,8-12; Ier. 6,13-21; 8,17-18; Filip. 3,2; Apc. 22,15.

³¹⁵ Apc. 3,17; Mt. 15,14; Ioan 12,40; 9,39-41.

³¹⁶ Mt. 21,35-39; F. Ap. 7,57-59.

³¹⁷ Lc. 13,32; 9,58.

³¹⁸ Lc. 15,15; 8,32-33; Is. 22,13-14; 56,11-12; 1 Petru 4,3; 2 Petru 2,13.

³¹⁹ 2 Tim. 4,17; Is. 36,37.

³²⁰ Is. Sir. 2,13; 2 Mac. 8,13; Mt. 13,20-21Apc. 21,8.

³²¹ Fac. 4,8; 19,4-11; 1 împ. 8,13,10-11; 3 împ. 19,1-2.

³²² Mt. 3,7; 12,34; 23,33; Ps. 90,13; F. Ap. 28,3-6; 3 împ. 19,1-3; Mt. 14, 8; Evdoxia, prigonitoarea Sfântului Ioan Hrisostom.

³²³ Sfinţii Părinţi ai Sf. Sinod VI Ec. afurisesc pe aceia care imitează pe alţii în cuvânt, mişcări etc. pentru a stârni râsul.

³²⁴ Is. 5,21; 28,1; 3,15-25; Lc. 11,43; Dan. 5,3; Ioan 1,9; Apc. 3,17.

³²⁵ Is. 3,5;Ecl. 10,16.

180

zdrobi pe dânşii”³²⁶ şi iarăşi: „Nu vă voi paşte pe voi, ci, cel ce moare, moară şi cel ce piere, piară; şi cele rămase să mănânce fiecare cărnurile aproapelui său”³²⁷.

Iubiţii mei cititori, Păstorul nostru cel mare Iisus Hristos cu toate că ne spune şi nouă astăzi prin glasul Sfintei Sale Evanghelii că: „Oile Sale merg după Dânsul şi glasul Său ascultă” deşi arată că „oile Sale după cel străin nu merg, ci fug de dânsul, pentru că nu cunosc glasul străinilor”; totuşi, nu le-a lăsat neînsemnate, ci le-a pus două semne. Unul în inimă şi altul în frunte. Semnul din inimă este dragostea nefăţarnică şi lucrătoare la toată fapta cea bună; iar cel din frunte este înfrânarea cea cuprinzătoare şi opririle de la tot păcatul (Apc. 3,12). Dacă cercetăm bine Scripturile găsim căci chiar El zice pentru semnul cel din inimă: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta...”³²⁸. Da, iubiţilor, cine-i al lui Hristos trebuie să aibă scris pe lespedea inimii sale, curată de orice patimă, iubirea de Evanghelie, de Dumnezeu şi de adevăr³²⁹. După Dumnezeu suntem datori a iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine (Mt. 22, 38), însă mai vârtos pe cei ai noştri de o credinţă (Gal. 6,10). Despre aceasta avem porunca Mântuitorului care ne zice: „Poruncă nouă dau vouă ca să vă iubiţi unul pe altul... că întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea dragoste între voi” (Ioan 13,34-35).

Să luăm aminte la aceste Dumnezeieşti cuvinte, că nu de dragostea lumească, sufletească, drăcească pe care o au curvarii, jucăuşii, beţivii prin crâşme etc. ne vorbeşte Domnul, nu, ci de dragostea apostolească, aprinsă de Duhul Sfânt (1 Ioan 4,7,15-21) „dragostea care îndelung rabdă, se milostiveşte, nu pizmuieşte, nu se înalţă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă; dragostea care nu este ambiţioasă, nu caută voia sa, nu se mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de minciună; ci se bucură de adevăr; dragostea care toate le suferă, toate le rabdă, toate (cele după Dumnezeu) le crede, toate le nădăjduieşte şi care niciodată nu cade”( 1 Cor. 13,4-8). Nu cade, fiindcă-i întemeiată în Dumnezeu, care este însăşi Dragostea cea Sfântă (1 Ioan 4,16),

³²⁶ Apc. 2,26-27; Amos 5,18-23; Sol. 1,14-18.

³²⁷ Zah. 11,9; Ier. 15,2-12.

³²⁸ Mt. 22,37; Ioan 14,21,15-23; 1 Ioan 2,5-6; 5,3; 4,4-6.

³²⁹ Mt. 10,37-39; 16,24-25; Mc. 8,34-35; Ioan 18,37-38; 8,47; 3,21; 8,31-32; Rom. 8, 1-9; Iac. 1,25-27,2,12; Ioan 1,17.

181

sau semnul adevăratului creştin cel din inimă. Relativ la semnul de pe fruntea creştinului scrie Sf. Ap. Pavel, Galatenilor: „Iar care sunt ai lui Hristos trupul şi-au răstignit dimpreună cu patimile şi cu poftele” (Gal. 5,24). De aici putem încheia că: adevăratele semne ale oilor lui Hristos, sunt: Dragostea cea lucrătoare prin credinţă şi nădejdea învierii şi înfrânarea cea cuprinzătoare prin răstignirea patimilor sufleteşti şi a poftelor trupeşti sau în scurt: „Dragostea şi înfrânarea”. Iară câte oi nu vor avea aceste două semne, acelea nu sunt din staulul lui Hristos, ci din turma lui Antihrist, care are mulţi următori pe pământ, după cum ne arată Sf. Ioan Evanghelistul zicând: „Fiilor, ceasul de apoi este; şi precum aţi auzit că Antihrist vine şi acum antihrişti mulţi s-au făcut... Dintre noi au ieşit, ci nu erau dintru noi; că de ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi, ci au ieşit ca să se arate că nu sunt toţi dintre noi. Şi voi ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate” (1 Ioan 2,18-20).

Dacă oile Mântuitorului se cunosc de cei ce au ochi duhovniceşti, prin cele două semne, care le poartă unul în inimă şi altul pe frunte; tot aşa şi caprele lui Antihrist de care este plină lumea, au semnul lui. Pentru a-i putea cunoaşte spre a ne feri de a ne amesteca cu ei, spre a ne depărta de faptele lor şi de a ne îngreţoşa de năravurile lor cele rele, spre a ne scăpa din cursele lor şi a nu ne molipsi de patimile lor cele mârşave; noi care suntem încă³³⁰, să întrebăm pe arhitecţii care luminaţi de darul Duhului Sfânt, au lucrat la zidirea Bisericii lui Hristos³³¹: care-i semnul ce-l poartă caprele lui Antihrist şi prin ce le putem noi cunoaşte, ca să nu ne însoţim cu ele? Iată, Sf. Ioan Evanghelistul ne spune în Apocalipsă cap. 13, că a văzut: „întâi o fiară mare cu şapte capete şi zece coarne... că reia i s-a dat putere să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască pe ei, însă care vor urma cu adevărat Mielului, vor birui” (Apc. 12,11) şi după cea dintâi a văzut a doua fiară... care face semne mari şi minuni, ca şi foc să se pogoare din cer pe pământ înaintea oamenilor... Aceasta înşeală pe pământeni... şi i s-a dat ei a da duh chipului fiarei (celei dintâi) ca să şi grăiască chipul fiarei şi să facă, să se omoare toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei şi face pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, pe cei bogaţi şi pe cei săraci, pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să le

³³⁰ Prunci nu în răutate, ci în a avea mintea lui Hristos, adică în desăvârşirea înţelepciunii 1 Cor. 3,1-3; 2,16.

³³¹ 1 Cor. 3, 9-11; 3 împ. 6,7.

182

dea lor semn peste mâna lor cea dreaptă sau peste frunţile lor, ca să nu poată nimenea cumpăra sau vinde, fără numai cel ce are semnul sau numele fiarei sau numărul numelui ei... şi numărul ei este 666.

Iată un alt bărbat cucernic, Sfântul Ipolit Papa al Romei, ne iese înainte pentru a ne lămuri asupra acestui semn misterios. Atunci, ne spune el, va zice înşelătorul oamenilor lumii acesteia deşarte: „Veniţi să vă punem pecetea pe mâna dreaptă şi pe frunte şi vă voi da oricâte voiţi³³²”. Iară oamenii necunoscând înşelăciunea lui vor sta ca să-i pecetluiască pe mâna dreaptă şi pe frunte. Iar pecetea lui va avea numărul 666 după mărturia Sf. Ioan Evanghelistul. Şi va face pe cei mici bogaţi; va slobozi pe cei ce sunt în robie, ca pe mulţi să-i amăgească şi nimenea să nu poată vinde sau cumpăra, fără numai aceia care vor avea semnul şi numărul fiarei sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea, cel ce are minte, înţeleagă numele fiarei, că nume de om este şi numărul lui 666. Iar înţelesul peceţii, va fi aşa: „Mă lepăd de Făcătorul cerului şi al pământului; mă lepăd de Sfântul Botez; mă lepăd de a

332

Va pecetlui dreapta omului, ca să nu se mai poată pecetlui cu semnul cinstitei cruci, ca să fie al lui desăvârşit.

183

sluji lui Hristos şi mă fac rob al tău; mă lepăd de împărăţia cerului şi iubesc muncile cele veşnice, mă lepăd de sfânta cruce şi primesc pecetea ta...”. Acestea vor fi scrise în pecetea lui Antihrist...

Ascultaţi ce ne spune şi Sf. Efrem Sirul tot despre scopul acestei peceţi: „Luaţi aminte, fraţii mei, cum covârşirea fiarei şi meşteşugirea vicleniei ei, de la pântece începe³³³! Că după ce se va strâmtora cineva, lipsindu-se de bucate, să fie silit a primi pecetea lui, nu ca şi cum s-ar întâmpla peste toate mădularele trupului, ci pe mâna dreaptă aşijderea şi pe frunte păgânescul chip (al fiarei) va fi pus³³⁴ ca să nu mai aibă stăpânire omul a se pecetlui cu mâna dreaptă, cu semnul sfintei cruci nici iarăşi pe frunte nicidecum a se însemna cu sfântul nume al Domnului, nici cu preaslăvita şi cinstita cruce a lui Iisus Hristos Mântuitorul nostru. Că ştie, ticălosul, că dacă se va pecetlui cineva cu crucea Domnului, îi risipeşte toată puterea lui şi pentru aceasta pecetluieşte dreapta omului, că aceasta este care pecetluieşte toate mădularele noastre: Asemenea încă şi fruntea ce este ca un sfeşnic care poartă făclia luminii, adică pe semnul Mântuitorului pe faţă...

Deci, fraţii mei, înfricoşată nevoinţă o să fie, tuturor oamenilor iubitori de Hristos şi până la ceasul morţii să nu se teamă, nici să stea cu moleşire când va începe a închipui balaurul (Apc. 12, 7), pecetea sa, în locul crucii Mântuitorului. Acesta în acest chip va face, ca nicidecum numele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos să nu se mai pomenească (deschideţi-vă ochii ostaşi ai lui Hristos şi vedeţi-vă antihriştii dinjurul vostru...) şi aceasta o va face, fiindcă se teme necuratul de sfânta putere a Mântuitorului nostru. Că de nu se va pecetlui cineva cu pecetea aceluia, nu se va face robit de nălucirile lui, nici iarăşi se va depărta Domnul de la unii ca aceştia, ci îi va lumina şi îi va trage către Sineşi... şi eu prea micul, fraţilor, vă rog pe voi, iubitorilor de Hristos, ca să nu ne moleşim, ci mai ales puternici să ne facem cu puterea crucii.

La citirea şi auzirea mărturiilor de mai sus, parcă aud pe mulţi zicând: „Când ne vom lua noi după cărţi apoi înnebunim. Noi avem greutăţi, necazuri, ia, mai hai, măi oameni buni, la crâşmă să ne mai înecăm ale scârbe... când va veni Antihrist vom vedea

³³³ Ca şi atunci când a ispitit pe Domnul în pustie Mt. 4,2-3.

³³⁴ Pentru a se transforma ca şi Lucifer cu ai lui, care din îngeri luminaţi s-au făcut draci întunecaţi.

184

noi ce vom mai face. Ia, hai să bem şi să mâncăm, căci ca mâine o să murim”. Cam cu vorbe de astea şi altele multe se îmbrâncesc nefericiţii muritori în prăpastia patimilor şi de aici în focul veşnic.

Având datoria sfântă, ca străjer, de a trâmbiţa poporului spre a se feri de sabia mâniei Dumnezeieşti (Iez. 33, 2-9), care vine peste fiii neascultării (Efs. 5, 6), le ies înainte şi îi întâmpină cu aceste cuvinte: „înţelegeţi dar, cei neînţelepţi din popor şi cei nebuni înţelepţiţi-vă odată”³³⁵. Până când veţi alerga în goana mare după plăcerile şi patimile voastre aruncându-vă de bună voie în iad, ca şi apa de pe scoc la roata morii? Deschideţi-vă ochii şi vedeţi, că deşi Antihrist n-a venit, totuşi: „Taina fărădelegii se lucrează”... (2 Tes. 2,7) şi acum antihrişti mulţi s-au făcut... tot cel ce nu este cu Hristos, împotriva Lui este şi acesta-i Antihrist, căci antihrist înseamnă împotrivnicul lui Hristos (Mt. 12,30). „Iubiţilor zice ucenicul cel iubit să nu credeţi pe tot duhul, ci să ispitiţi duhurile de sunt de la Dumnezeu; că mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume... Voi de la Dumnezeu sunteţi, fiilor, şi aţi biruit pe aceia; căci mai mare este Cel ce este întru voi (Duhul lui Dumnezeu) decât cel ce este în lume (duhul lui Antihrist). Aceia din lume sunt, pentru aceea din lume grăiesc şi lumea pe dânşii îi ascultă (pentru că-s conduşi de acelaşi duh al lui Antihrist). Noi din Dumnezeu suntem; cel ce cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă pe noi; care nu este de la Dumnezeu, nu ne ascultă pe noi. Dintru aceasta cunoaştem duhul lui Dumnezeu şi duhul înşelăciunii „... (1 Ioan 4,1,4-6). Luaţi seama, iubiţi cititori, că prin cuvintele: _„Acum Antihrişti mulţi s-au făcut... şi dintru noi au ieşit”... Apostolul ne arată aievea pe toţi fiii Bisericii; „din cler şi din popor”, care s-au depărtat de adevăr.

De la noi au ieşit pe calea pierzării, lăsând dreapta credinţă ortodoxă, fără de care nimeni nu se poate mântui. Dacă privim cu luare aminte în viaţa şi sfaturile lor, putem cunoaşte că mulţi din cei ce au fost cu noi (botezaţi, împărtăşiţi cu Sf. Taine) acum prin neascultarea cuvântului lui Dumnezeu, de care fug ca liliecii şi bufniţele de lumină, s-au făcut antihrişti în lume, adică potrivnici şi vrăjmaşi ai lui Hristos. Aceşti potrivnici ai lui Hristos când aud cuvântul lui Dumnezeu, ori când văd Noul Testament citindu-se de oarecare fii şi fiice ale Bisericii, îndată se revoltă

335

Ps. 93,8; Pr. Sol. 8,5; 9, 6.

185

împotriva celor ce ar îndrăzni să-i pună cuvintele acestuia înainte şi apoi cei ce ar îndrăznit să aprindă lumina adevărului sfânt, să se pregătească de luptă... căci săgeţile veninoase ale clevetirilor, vor cădea din toate părţile asupra lor ca ploaia. Să se roage lui Dumnezeu ca să-i întărească bine coiful nădejdii şi al mântuirii în El, ca nu cumva din săgeţile pline de otrava clevetirilor trimise de cei ce au primit pe frunţile lor pecetea lui Antihrist, să străbată printr-înşii şi să pătrundă la scaunul judecăţii (creieri) pentru a-i tulbura; ci din spatele reţelelor acestora să lupte până la capătul vieţii, apărând învăţătura sfântă a Bisericii ortodoxe.

Acum să vă arăt pe cei care poartă pe frunţile şi pe mâinile lor cele drepte pecetea lui Antihrist cu numărul 666.

Iubiţilor cititori, semnele şi caracterul caprelor lui Antihrist care-s pecetluite, ni le arată destul de lămurit Marele Apostol al neamurilor, care ştia că nimic rău, spurcat şi nedrept nu poate fi suferit a intra întru împărăţia lui Dumnezeu şi a harului, în împărăţia mântuirii şi a fericirii, în împărăţia aceea a căreia uşă este Hristos (Ioan 10,1-2), scriind corintenilor (1 Cor. 6,9) le zice: „Au nu ştiţi că nedrepţii împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni?”...

Ştiut să vă fie tuturor, că nedrepţii, despre care vorbeşte Dumnezeiescul Apostol, sunt toţi aceia care n-au semnul Mielului din Apocalipsul lui Ioan. Sunt toţi aceia care n-au semnul dragostei şi al înfrânării pe frunţile şi inimile lor. Apoi mai adaugă tălmăcindu-ne: „Nu vă înşelaţi! căci Dumnezeu nu se amăgeşte, ci ceea ce va semăna cineva, aceea va şi secera”... Şi iarăşi: „Că fiecare, sarcina sa îşi va purta” (Gal. 6, 7, 5). După învăţătura apostolică caprele lui Antihrist care-s sigilate cu pecetea lui sunt: învăţătorii mincinoşi³³⁶ adică: adventiştii, baptiştii, inochentiştii şi alţi sectanţi, care ca nişte câini ce muşcă pe furiş, se introduc în turma lui Hristos, latră la creştini: să nu-şi facă semnul Sfintei Cruci, să nu se închine Sfintelor icoane, să nu se ducă la Sf. Biserică, să n-asculte pe preoţi şi de învăţătura sfintei Biserici, decât numai de Biblie pe care o tălmăcesc după capetele lor cele seci, să nu boteze copiii de mici, ci când sunt mari... să serbeze în locul Duminicii, Sâmbăta,

336 2 Petru 2,1-3; Mt. 7,15; 24,24; F. Ap. 13, 6-11; 20,29-30.

186

cu evreii, să nu pună mâna pe armă, periclitând prin această împotrivire siguranţa statului... şi alte năzbâtii câte le mai dictează duhul lui Antihrist, care i-a şi pecetluit.

Ateii care zic că nu este Dumnezeu, nici suflet nemuritor, că sunt la fel cu dobitoacele. Crâşmarii şi scripcarii care nu mai au nici zi sfântă de serbat, nici Dumnezeu. Acestea sunt laţurile drăceşti care ne-au introdus atâta întuneric încât nu suntem în stare a distinge binele de rău, lumina de întuneric (Is. 5,20). Fermecătorii, vrăjitorii, spiritiştii şi toţi descântătorii care prin farmece, vrăji şi descântece de tot felul se închină diavolului, ca şi păgânii nebotezaţi³³⁷. Creştinii şi chiar din clerici care iau în zeflemea cuvintele Dumnezeieştilor Scripturi, canoanele Sf. Sinoade şi învăţăturile Sf. Părinţi. Aceştia sunt fiii falşi ai Bisericii (antihrişti) care cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele³³⁸ însă nu fac ceea ce zic³³⁹. Aceste capre ale lui Antihrist sunt cucernici numai la arătare³⁴⁰, drepţi la arătare, iar în realitate plini de nedreptate, ca nişte morminte văruite (Mt. 23, 25-28). Trebuie să vă păziţi de ei³⁴¹, căci aceştia sunt, despre care zice Dumnezeu: „Iată Eu trimit la voi şerpi omorâtori cărora nu este descântare inimii voastre celei slabe”³⁴², iubiţilor, să vă păziţi de aceste capre care poartă, după cum se vede destul de bine de cei ce au ochi duhovniceşti, pecetea lui Antihrist pe frunţile şi pe dreapta lor. Iar de vă va ruga pe voi, părinţii, fraţii, surorile, soţiile, copiii, prietenii, cunoscuţii, ori altcineva care ar fi de un suflet cu voi să vă duceţi a asculta învăţături, străine de învăţătura Sf. Biserici, şi a sluji la alţi dumnezei³⁴³, să nu ascultaţi, că aceşti falşi creştini fac ca şi samaritenii despre care ne istoriseşte Sf. Scriptură că: „De Dumnezeu se temeau şi idolilor se închinau”³⁴⁴. Aceste capre ale lui Antihrist se mai închină diavolilor, vrăjitorilor, farmecelor, descântecelor,

³³⁷ 2 Lege 8,19; 30,17-18; Ps. 8,7-9; Is. 44,17; 2 Lege 18, 9-12; Iacob 4,4.

³³⁸ Ps. 77,36-41; Is. 29,13-16; Mc. 7,6-9; Tit 1,12-16.

³³⁹ Iez. 33,31-32; Rom. 2,17-24; Tit 1,16.

³⁴⁰ 2 Tim. 3,5-9; Apc. 3,1.

³⁴¹ Mt. 16,6; Mc. 8,15; Apc. 18,4; 1 Cor. 5,11.

³⁴² Ier. 8,17-18; Lev. 26,21-22.

³⁴³ 2 Lege 18,11-12; 1 împ. 28,8-19; Ps. 105,29; Jucătorii care sunt idolatri se închină, ca şi păgânii „zeului Apis” ori „zeului Dionis” etc. şi diavolului jocurilor 1 Cor. 10, 7; Ps. 105,36; Gal. 5,21.

344 4 Împ. 17,12,17,32-33,42; Iez. 43,8-9; Sof. 1,5-6; Iac. 4,4; Efs. 5,4; Filip. 3,18-19.

187

ghicitorilor, încrezându-se în glasul animalelor, păsărilor ori în diferite semne şi vise pe care le tâlcuiesc după capul lor ori după gromovnic, cheia visurilor, carte de semne etc. scoase de vrăjmaşii Bisericii, care caută să ne destrame şi să ne distrugă credinţa sfântă³⁴⁵; diavolului dragostei lumeşti (Iac. 4,4) şi al dezmierdării şi îmbuibării pântecelui (Rom. 16,18) şi altor draci ai patimilor. Cu aceştia care se închină altor dumnezei, ori şi lui Dumnezeu şi diavolilor, ceea ce-i cu neputinţă (Mt. 6,24), să nu vă învoiţi cu ei, nici să-i ascultaţi... căci aceştia sunt căzuţi sub anatemă cu averile lor... (2 Lege 13,6-17). Aceştia pe care vi i-am înşirat aşa pe scurt sunt numai fruntea caprelor lui Antihrist, sau şleahta lui de samsari care cu cuvinte amăgitoare precupeţesc sufletele proaste, ştampilându-le cu numărul 666 şi sortindu-le focului veşnic, a căror judecată nu dormitează (2 Petru 2,1-3, 9-22).

De acum pregătiţi-vă, dacă aveţi ochi care să poată cuprinde cu vederea mult, mult de tot, căci iată după aceştia vin mulţimi nenumărate de capre ale lui Antihrist... Ştiu că acum sunteţi gata a vă ridica din toate părţile şi a mă întreba: „Părinte, dacă ne-ai arătat până acum fruntea (povăţuitori) caprelor, arată-ne, te rugăm, şi caprele acestea care-s aşa de multe încât se întunecă ochiul minţii neputându-le număra nici cuprinde cu privirea lui; ce semne au ca să ne putem feri de ele, pentru a nu ne contamina şi noi? Iubiţilor cititori, după cum după învăţătura evangheliei apostolică şi profetică, v-am arătat prin citate Scripturistice care sunt fruntea caprelor lui Antihrist, veniţi acum ca să vă arăt, tot pe temeiul de piatră al acestei învăţături şi caprele care poartă pe frunţile lor pecetea lui antihrist cu numărul 666. Acest întuneric imens al mulţimii caprelor lui antihrist, le vom despărţi în mai multe turme pentru a le putea trece pe dinaintea ochilor noştri sufleteşti, spre a le putea cunoaşte, dacă nu în întregime, măcar în parte şi câtuşi de puţin, ca să nu intrăm şi noi (sufleteşte şi trupeşte) în întunericul lor şi orbindu-ne de necunoştinţă să stăm cu ele, crezând că stăm bine ca în turma lui Hristos. Priviţi şi urmăriţi cu luare aminte la cele ce vă arăt:

345 Lev. 19,31; 20, 6; 2 Lege 18,10-11; 4 împ. 21, 6.

188

întâia turmă de capre a lui Antihrist, pe care v-o trec pe dinainte este a hulitorilor de Dumnezeu şi a sfintelor învăţături ale Sfintei Biserici Ortodoxe şi în fine, tot ce-i sfânt³⁴⁶, aceştia îşi primesc pedeapsa lor³⁴⁷.

A doua turmă de capre, este a mândrilor³⁴⁸, aceştia îşi primesc pedeapsa lor³⁴⁹.

A treia turmă de capre este a iubitorilor de avuţie³⁵⁰, aceştia îşi primesc pedeapsa lor³⁵¹.

A patra turmă de capre este a celor care săvârşesc desfrânare trupească³⁵² şi sufletească³⁵³, aceştia îşi primesc pedeapsa lor³⁵⁴.

A cincea turmă de capre, este a mânioşilor în deşert³⁵⁵, aceştia îşi primesc pedeapsa lor³⁵⁶.

Pentru a nu da volnicie vrăjmaşilor adevărului, care ar vrea să distrugă turma lui Hristos (Biserica), impunându-ne, pe baza unor citate scripturistice, ca să nu ne mâniem pe dânşii, vă pun înainte două exemple:

1) Exemple de mânie nelegiuită: Cain (Fac. 4, 5), Isav (Fac. 27, 41-44), Simeon şi Levi (Fac. 49,5-7), Valaam (Num. 22,27), Saul (1 împ. 20,30), Ahav (3 împ. 21,4). Neeman (4 împ. 5,11-12), Asa (2 Paral. 16,7-10), Ozia (2 Paral. 26,19), Aman (Estera 3,5), bătrânii din Veniamin (Ier. 37,14-15; 11,19), Nabuhodonosor (Dan. 3,12-19), Iona (4,1-5), Irod (Mt. 2,16), Iudeii³⁵⁷.

³⁴⁶ Lc. 22,65; 23,35; F. Ap. 13,15; 18, 6; Ps. 73,19; Is. 52,5, 36; 37; Rom. 2,24; 2 Tim. 3,2; Iac. 2,7; 1 Petru 4,14; Apc. 16, 9,11,21.

³⁴⁷ Lev. 24,11,16,23; Num. 15,30-36; Lc. 19,39-44; Apc. 2,9; 2 Tim. 4,14; 1 Tim. 1,20.

³⁴⁸ 2 Lege 17,13; Pr. Sol. 3,5; 21,4; Is. 5,21; 28,1-3; Lc. 11,43; 3 Ioan 1,9.

³⁴⁹ Fac. 11,4-9; 4 împ. 18,35; 19,35-37; 2 Paral. 26,16-21; Dan. 5; Mt. 20,20-22; 26, 33-35; Fap. 12. 21-23; Mt. 11,21-24.

³⁵⁰ Fac. 11,4-9; 4 împ. 18,35; 19,35-37; 2 Paral. 26,16-21; Dan. 5; Mt. 20,20-22; 26, 33-35; F Ap. 12,21-23; Mt. 11,21-24.

³⁵¹ Is. 5,8-11; Fac. 31,38-41; Is. Navi 7,20-25; 1 Împ. 2,12-16; 3,11-14; 4; 8,3-5; 15,9; 4 împ. 5,20-27; Is. 56,11; Ier. 6,13-21; 22,17-19; Mt. 26,15; 27,3-5; F Ap. 1,18; 5,1-10.

³⁵² Mt. 5,27; Num. 25; 1 Cor. 6,13-20; 10, 8; 1 Tim. 5,11-15; 2 Tim. 3,5-7.

³⁵³ Iez. 23; 16; Ier. 3,1-10; 4,1-8; 13,22-27; 5,7-8; Pr. Sol. 6,32-33; Apc. 2,20.

³⁵⁴ Fac. 38, 8-10; Ier. 5, 8-14; 13, 27; 23, 9-20; 1 Cor. 5,1-5; 6, 9; 10, 8; Apc. 2, 20-23; 18,3,9,22:21,8.

³⁵⁵ Mt. 5,22; Rom. 12,19; Efs. 4,31-26; Colos. 3, 8.

³⁵⁶ Iov 5,2; Pilde 19,19; Mt. 5,22; 2,3,16,19; F. Ap. 12,19-23.

³⁵⁷ Lc. 4,28-29; 6,11; F. Ap. 7,54.

189

2) Exemple de mânie dreaptă: Iisus Hristos³⁵⁸, Iacob (Fac. 31, 36), Moise³⁵⁹, Neemia (Neem. 5,6), David³⁶⁰, Ilie³⁶¹.

A şasea turmă de capre sunt lacomii cu pântecele şi beţivii,³⁶² aceştia îşi primesc pedeapsa lor³⁶³.

A şaptea turmă de capre sunt zavistnicii³⁶⁴, aceştia îşi primesc pedeapsa lor.

A opta turmă de capre sunt ucigaşii trupeşti³⁶⁵ şi sufleteşti,³⁶⁶ aceştia îşi primesc pedeapsa lor³⁶⁷.

A noua turmă de capre sunt leneşii, care nu se îngrijesc de mântuirea sufletelor lor,³⁶⁸ aceştia îşi primesc pedeapsa lor³⁶⁹.

A zecea turmă de capre sunt necuraţii, călcătorii de lege. Aceştia sunt urâţi³⁷⁰, fiare, care iubesc plăcerile mai mult decât pe Dumnezeu³⁷¹ şi tot ce-i rău,³⁷² ei sunt prefăcuţi³⁷³, vrăjmaşi ai lui Dumnezeu³⁷⁴.

³⁵⁸ Mc. 3,5; Ioan 12,27; 6,70-71; Mt. 23; 21,13.

³⁵⁹ Ieş. 11,8; 32, ig;Lev. 10,16; Num. 16,15.

³⁶⁰ Ps. 100,4-10; 25,4; 118,113; 138,20-21; 2 împ. 13,13,31,36-38; 14,28-32.

³⁶¹ 3 împ. 18,17-18, 21; 21, 20-26; 22,19-28; 4 Împ. 5, 26-27; 22, 4-13; F. Ap. 23, 3; 14,11-14; 1 Cor. 4,21; 5,5; 1 Tim. 1,20; Mântuirea păcătoşilor Partea I-a Cap. XI.

³⁶² Prov. Sol. 23,1-3; 25,16; Lc. 21,34; Rom. 13,13; Ioan 6,26; Is. 56,10-12; Pilde 23, 20; 1 Cor. 5,11.

³⁶³ Fac. 25,30-34; Dan. 5; Num. 11,4-34; 1 împ. 2,12-17,24-26,35; 25,36-38; Ps. 77, 18-34; 105,14-20; Gal. 5,21; Lc. 16,19-31; 12,16-21; Mt. 24,49-51; 1 Cor. 6,10; Efs. 5,5; Apc. 21,8.

³⁶⁴ 2 Lege 5, 21; Ecl. 4,4; Fac 4, 5; 1 Ioan 3,12; Fac. 26,13-16; 31,1-2; 37,4-11; Num. 11,26-29; 12.1-2; 16 1-3; 1 împ. 18, 8-9; Estera 5,15; Dan. 6,3-5; Mt. 27,18; F. Ap. 5,17; 7, 9; 13,45; 17,5.

³⁶⁵ Fac. 4,11-12; Num. 12,9-15; Ps. 105,17-19; Dan. 6,24; Is. 26,11; 14, 9-22; Gal. 5,21

³⁶⁶ Ieş. 20,13; Mt. 5,21; 19,18; Rom. 13,9; Apc. 13,10; Mt. 21,35-39.

³⁶⁶ 1 Ioan 3,15; Mt. 18, 6; Is. 1,15; 59,2-10; Ioan 10,1-8,10,12-13; 8,44; Iez. 34,2-10;

3,2-8; 22,24-29.

³⁶⁷ Fac. 4, 8-14; 9, 6; 2 Împ. 13,28-29; 18; Gal. 5,21; Apc. 13,10.

³⁶⁸ Rom. 12,11; Pilde 26,13-16; 1 Tim. 5,13-15; 2 împ. 3,10-12; Tit. 1,12-14; Is. 56,10; Iez. 16,49-50; F. Ap. 17,21; Efs. 4,28.

³⁶⁹ Pilde 6, 9-u; 10,4; 21,25.

³⁷⁰ Ezdra 9, 5, Iov 15,16; Ps. 13,1; 52,1; Iez. 16, 52; Os. 9,10; 1 Cor. 6,10; 1 Tim. 1, 10; Tit. 1,16; 2 Petru 3,16.

³⁷¹ Ps. 91,6-7; 93,8; Ier. 4,14-22; Tit, 1,12; 2 Petru 2,12; 3,17; 2 Tim. 3,4; Iac. 4,3-4; 5,5.

³⁷² Fac. 6,2-7; Ps. 5,14; 100,5; Ecls. 8,10-13; Mih. 3,2-12; 7,1-6.

³⁷³ Ps. 11,2; 27,4; 108,1-4; Pilde 26,22-28.

190

Aceştia urăsc pe cei virtuoşi³⁷⁵ şi pe cei credincioşi,³⁷⁶ se împotrivesc lui Dumnezeu³⁷⁷ şi nici nu vor să ştie de El³⁷⁸. Descrierea caracterului acestora³⁷⁹.

A unsprezecea turmă de capre sunt clevetitorii,³⁸⁰ aceştia îşi primesc pedeapsa lor³⁸¹.

A douăsprezecea turmă de capre sunt fricoşii³⁸² aceştia îşi primesc pedeapsa lor³⁸³.

A treisprezecea turmă de capre sunt neascultătorii³⁸⁴ aceştia îşi primesc pedeapsa lor³⁸⁵.

în sfârşit, ca să scurtez cuvântul, iată cum trec turme, turme de capre: ale idolatrilor, avarilor, cămătarilor, mituitorilor, egoiştilor, cârtitorilor, nemulţumitorilor, asupritorilor, răpitorilor, înşelătorilor, furilor, tâlharilor, înverşunătorilor, gâlcevitorilor, jucătorilor, a celor ce nu serbează zilele sfinte spre slava lui Dumnezeu, ci spre dezmierdarea trupului, îmbuibarea pântecelui cu mâncări şi băuturi şi spre bucuria diavolului şi ale altor lucrători ai păcatului. Da, iubiţilor, toţi aceştia poartă pe frunţile lor pecetea lui Antihrist cu numărul 666. Dar ce staţi aşa de nedumeriţi? Mai vreţi vreo explicare? A! vreţi să mă întrebaţi, să vă arăt şi pe cei ce au pecetea lui Antihrist pe mâna lor cea dreaptă? Asta este

³⁷⁴ Rom. 1,18-32; 5,10; 8,7; Colos. 1,21; Iac. 4,4.

³⁷⁵ Prov. Sol. 29,10; Amos 5,10; 2 Tim. 3,3,5-9.

³⁷⁶ Fac. 37, 8-11; 3 împ. 22, 8; Ps. 24, 20; 40,7-9; 68,5; 108,4; Is. 66,5; Ioan 15,18; 17,14; 1 Ioan 3,13.

³⁷⁷ Neemia 9,26; Ps. 77,10-11,13-41; 105,6-26; 106,11; Is. 18,2; 65,1-6; Ier. 5,23-24; Iez. 2,3; 20,38; Os. 9,20; Rom. 2,8; 10,21; Tit. 1,16; 3,3; Evr. 3,16-19; 1 Petru 2,8.

³⁷⁸ Ieş. 5,2; Iov. 21,7-16; Ier. 9,6; Rom. 1,28.

³⁷⁹ Mt. 15,19; Rom. 1, 29-32; 3,11-18; 1 Cor. 6, 9-10; Gal. 5,19-21; 2 Tim. 3,2-9; Tit. 3,3; 1 Petru 4,3.

³⁸⁰ Ieş. 20,16; Mt. 7,15; Rom. 2,1-24; Ps. 108,2-4; 139,1-6; Apc. 12,10; Mt. 11,18-19; 26,59-61; 27,12-13; F. Ap. 6, 8-15; 17,6-8; 24,2-6.

³⁸¹ 2 Lege 19,16-19; Ps. 100,6; Num. 12; 14; Apc. 21,8.

³⁸² Fac. 4,14; Iac. 2,19; Mt. 8,29; Ps. 2,4; 13,5; 52,6; Mt. 10,28; Iez. 2,6; 1 Petru 3,14.

³⁸³ Is. 33,14; Evr. 10,26-31; Apc. 21,8.

³⁸⁴ 2 Petru 2,4; 9; Fac. 3; 19,17-26; Ieş. 4,12-16; 5,2; 16,26-28; Num. 16,21; 4 împ. 18, 9-12; Neem. 9,29; Ier. 43, 5; Num. 20,24; Lev. 10,1; 1 Paral. 10; 1 împ. 28,18-19; 3 împ. 11,11; 13,20-22; Iona 1,3-15; Ioan 7,19-30; 8.

³⁸⁵ Fac. 3,14-19,7,19, 24-29; Lev. 26,14-26; 2 Lege 28,15-68; 11, 28; 27, 26; Mal. 2, 2; Num. 15,31; Jud. 2,2-3; 1 împ. 28,8-18; Ps. 118,2; Is. 42,24-25; 65,10-15; Ier. 9, 13-15; 35,17; Dan. 9,11; Lc. 13,1-5; 1 Cor. 10, 8-10; 2 Petru 2,4-22; Evr. 2,10,6-31; Apc. 20,15; 21, 8.

191

foarte lesne, iubiţilor. Aici pentru cunoaşterea acestora, nu mai este nevoie de atâtea citate scripturistice; ci numai de puţină luare aminte, adică de o privire mai atentă la cei ce-şi fac cruce şi la cei ce nu-şi fac de loc. Cei pecetluiţi pe mâna dreaptă sunt mulţi, mulţi şi din popor şi din clerul Bisericesc. Mai întâi vă arăt că sunt pecetluiţi adventiştii, anabaptiştii, presbiterianiştii, baptiştii, reformaţii, evangheliştii şi alţi sectanţi, care şterg din Biserica ortodoxă tot: Sfinţi, post, cruce, icoane, toacă, clopote, altare, metanii, Sfinte Moaşte, monahismul, Sfânta Tradiţie, Sfintele Taine, odăjdii, diferite ierurgii sau pe toate (adventiştii şi Nazareii serbează Sâmbăta în locul Duminicii). Aceştia se pot cunoaşte destul de bine că-s pecetluiţi, pentru că nu-şi fac de loc semnul Sf. Cruci pe feţele lor.

După aceştia avem pecetluiţi pe atei, care nu cred în Dumnezeu şi nu-şi fac cruce, ci trăiesc ca şi necuvântătoarele. în urma acestora pregătiţi-vă, dacă aveţi ochii curaţi, să priviţi întunericul de capre pecetluite cu pecetea lui antihrist, care se mişcă încoace şi încolo pe faţa pământului, ca şi viermii în rană şi ca furnicile în muşuroi. Toţi, toţi aceştia care nu-şi fac cruce de loc, ori care o fac în batjocură, începând-o de la vârful nasului şi mătănăind pe piept, când într-o parte când în alta, parcă s-ar apăra de ţânţari ori de muşte etc... bucurând pe draci, după cum zice şi Sf. Ioan Gură de Aur, poartă pe mâna lor cea dreaptă pecetea drăcească a lui Antihrist. Aceştia dacă au ajuns de râsul dracilor care bat din pinteni şi din gheare de bucurie, când îi văd pe falşii creştini (antihriştii) batjocorind şi schimonosind după placul lor Sfânta Cruce, arma noastră duhovnicească cu care ar trebui să stea împotriva lor; apoi noi trebuie să-i plângem când îi vedem pecetluiţi şi legaţi nevăzut de draci, încât, când ridică mâna către frunte ori către umeri şi mai cu seamă către umărul stâng, adică în partea în care stă diavolul cocoţat, cu atâta greutate, încât ne facem impresia că vedem un car încărcat pe care abia, abia pot să-l suie 6 perechi de boi pe o pantă repede de munte, sau un osândit întemniţat şi încărcat cu lanţuri grele, încât din cauza încătuşărilor nu-şi mai poate mişca membrele decât cu multă greutate şi prin mari sforţări... Apoi când vezi nefericiţi de felul acesta şi pe alţii care, când fac crucea, chiar aşa schimonosită, ca

192

se uită în toate părţile să nu-i vadă cineva, parcă ar fura ceva sau ar face cine ştie ce crimă... apoi aceste semne nu ne arată nouă destul de lămurit, cum îi chinuieşte de grozav dracul mândriei şi al slavei deşarte? Şi această boală ce o pătimesc aceşti pecetluiţi cu numărul 666, pentru ce? „Pentru că iubesc slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu”³⁸⁶. Iată că v-am arătat şi pe cei pecetluiţi pe mâna dreaptă.

Iubiţilor cititori! ia luaţi seama bine, oare nu purtaţi şi voi pe frunte ori pe mâna dreaptă pecetea lui Antihrist cu numărul 666, prin care vă lepădaţi de Hristos şi de toate darurile Lui şi vă daţi fără să băgaţi de seamă lui Antihrist şi duhurilor lui celor necurate, întrupate şi fără de trup, pentru a vă munci cu ei în munca veşnică? De vedeţi cumva urmele acestei peceţi şi la frăţiile voastre, ştergeţi-le, şi păstraţi semnele oilor cuvântătoare ale lui Hristos. Luaţi seama că nici unul din aceştia, de nu se vor curăţi prin mărturisire şi pocăinţă adevărată şi îndreptarea vieţii sale după Dumnezeu, nu vor intra întru împărăţia cerului (Apc. 21,27), a căruia uşă este Hristos, care zice: „Eu sunt uşa oilor, prin mine de va intra cineva se va mântui, va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (Ioan 10, 9).

Iubiţilor cititori, în lista acestor patimi putem fiecare cunoaşte ce semn avem. Şi dacă s-ar întâmpla, după cum am mai zis, ca vreunul din noi să avem în fruntea conştiinţei sau în inima dragostei şi a credinţei vreun semn de a lui Antihrist, să ne grăbim a-l şterge şi a-l lepăda prin părăsirea relelor obiceiuri, a-l spăla prin baia pocăinţei şi a îndreptării; lepădând lucrurile întunericului şi îmbrăcându-ne în haina luminii³⁸⁷; urând păcatul cu toată răutatea (Iuda 1,23.) şi iubind fapta bună dimpreună cu toată bunătatea³⁸⁸. Aşa făcând vom putea iarăşi să ne prefacem în oi ale lui Iisus Hristos însemnate cu semnul dragostei prin supunere şi înfrânarea poftelor, prin ascultarea învăţăturilor curate, sfinte ale Sf. Biserici ortodoxe, prin ascultarea de învăţătorii noştri (duhovniceşti) şi supunere celor care priveghează pentru sufletele noastre ca cei ce au a da seamă înaintea Marelui Păstor³⁸⁹, ca să facă aceasta cu bucurie, iar nu suspinând, că aceasta nu ne este de folos (Evr. 13, 17.)

³⁸⁶ Ioan 12,43; Iac. 4,4; Ioan 8,38,41,44,47.

³⁸⁷ Efs. 4,22-24; 5, 9; Colos. 3,10.

³⁸⁸ Gal. 5,22-26; 6,1-6.

389 1 Petru 4,17; Ioan 10,34-35; Ps. 81, 6-7,1.

193

Aşadar făcând sfinţenie întru frica lui Dumnezeu (2 Cor. 7, 1.) să urmăm adevărului întru simplitate³⁹⁰, ca nişte fii ai luminii, ai Părintelui Ceresc, care de la păstori (dintre care îndrăznesc a zice că fac parte şi eu păcătosul şi mai micul tuturor), cere milă şi iubire; iar de la oi ascultare şi supunere.

Sfinţiţi păstori ai turmei celei cuvântătoare! Să priviţi cu luare aminte la începătorul păstorilor şi plinitorul legii (Lc. 24,46.). Pe Iisus Hristos, care şi-a pus sufletul pentru oile Sale, să-L urmăm şi să ne aducem aminte pururea de cuvintele Sale: „întrucât aţi făcut unora dintre aceşti mai mici ai Mei, Mie mi-aţi făcut” (Mt. 25, 40); iar voi, o! oilor cuvântătoare (creştinilor)! priviţi la Mieluşelul Lui Dumnezeu, care pentru a ridica păcatul lumii, ascultător s-a făcut Părintelui Ceresc până la moartea pe cruce³⁹¹ şi vă supuneţi sfaturilor bunilor păstori, care vă învaţă pe voi cuvântul lui Dumnezeu, care se grijesc de mântuirea sufletelor frăţiilor voastre, ca cei ce au să dea seama pentru voi, neuitând cuvintele Mântuitorului: „Cel ce vă ascultă pe voi, care păziţi cuvântul Meu³⁹², pe Mine ascultă; iar cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă... şi de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Lc. 10,16).

Părinte al dragostei (Ioan 3,16), Dumnezeule al Păcii³⁹³ şi Doamne al milei³⁹⁴, fă-ne pe noi desăvârşiţi³⁹⁵, spre tot lucrul bun, ca iubindu-te pe Tine să păzim poruncile Tale şi aşa urmând pildei Tale să ne învrednicim şi noi a ne numi oi din staulul Fiului Tău şi Păstorului nostru cel Mare şi Bun care şi-a pus sufletul pentru noi, oile Păşunii Sale, trăgându-ne prin sfintele Sale învăţături către plaiurile cereştilor daruri şi păscându-ne pe noi din verdeaţa Dumnezeieştilor Sale păşuni ale evangheliceştilor cuvinte şi hrănindu-ne cu Prea Sfântul Său Trup şi Sânge. încredinţează-ne întotdeauna spre a fi păstoriţi de părinţi cu adevărat duhovniceşti, pentru care Te rugăm să-i luminezi cu Duhul Tău Cel Sfânt, prin care să ne povăţuiască „drept îndreptându-ne după cuvântul adevărului Tău. Amin”.

³⁹⁰ Mt. 11,28-29; 1 Cor. 2,1-8; 3,18-19; 4, 9-13.

³⁹¹ Ioan 3,16; 8,26-29,49; 10,11,15,17-20; 19,30.

³⁹² Ioan 15; 16,1-3

³⁹³ Rom. 16,20; Is. 9,6.

³⁹⁴ Mt. 9,13,36; 12,7; 15,36; Os. 6, 6; Miheia 6,6-8.

³⁹⁵ 2 Lege 18,13; Mt. 5,48; 19,21; Efs. 4,13-16; 5, 1.

194

Păcatul smintelilor. Alţi smintitori mai periculoşi

Iubiţilor cititori, dacă v-am arătat până acum cine tulbură lumea, care-s smintitorii care aduc iadul între noi pământenii şi cu un cuvânt, cum ar trebui să fie păstorii cât şi oile, care toţi la un loc formează Biserica lui Hristos, acum vreau să vă duc mai departe, pentru a cunoaşte mai mult, cei mici de cine să asculte şi cei mari ce să facă pentru a nu se trezi fără de veste, că-s scoşi din staulul Domnului, fie păstor, fie oaie. V-am arătat că nefericit este acela care devine pentru fraţii săi „piatră de poticnire” pentru că le pricinuieşte cădere, osândindu-l pentru această ciumă chiar numai calitatea sa de creştin. însă ştiut să vă fie tuturor, că mult mai nefericit este omul acela care sminteşte pe fraţii lui, atunci când afară de calitatea obştească de a fi creştin, mai posedă şi un titlu propriu şi personal, prin care este angajat să zidească pe cei ce sunt sub conducerea sa³⁹⁶.

în lista acestora intră: părinţii trupeşti, învăţătorii, părinţii spirituali (naşii şi clericii) conducătorii diferitelor instituţii, stăpânii ş. a. Aceştia dacă voiesc fericirea ţării, trebuie să se facă pildă, tuturor celor ce sunt încredinţaţi conducerii lor, atât cu fapta cât şi cu învăţături sănătoase; iar nu bolnave, cum fac cei mai mulţi dintr-înşii. Aceştia trebuie să trăiască între fraţii lor, poate mult mai slabi în credinţă, în cunoştinţa binelui şi a răului, cu cea mai mare băgare de seamă, pentru a nu deveni, prin neluare aminte, obiect de scandal fraţilor săi mai mici. Aşadar, judecând după datoriile cu care s-au angajat faţă de turma lui Hristos, fie cleric, fie mirean, sminteala provine chiar din izvorul din care trebuia să izbucnească lumina cunoştinţei şi a întregii înţelepciuni spre zidire şi pildă vie de viaţă creştinească, sau dacă au, după rânduiala lui Dumnezeu, obligaţie specială de a fi sare a pământului, lumină orbilor şi conducător celor simpli, ei se fac smintitori, atunci, vai! pun vârf blestemului Dumnezeiesc care zice: „Blestemat este tot cel ce face pe orb (creştinul neştiutor al legii Dumnezeieşti) să rătăcească în cale” şi ne vedem mai vârtos siliţi a zice

³⁹⁶ I Cor 3,15; Ioan 21,15-17; F. Ap. 20,28; 1 Petru 2,5.

³⁹⁷ 2 Lege 27,18; Mt. 15,14; 23,16-26; Ioan 9,41; 15,22-24.

195

şi noi cu Dumnezeiescul Mântuitor: „Dar, vai omului aceluia prin care vine sminteala”(Mt. 18,7). Pentru ce acest vai? Pentru că sminteala lasă urme adânci în sufletul poporului.

Dacă ne adâncim mai mult în meditarea Dumnezeieştilor Scripturi, în cuvintele adresate de Sfântul Ap. Pavel lui Timotei în acest scop, găsim că Apostolul nu credea că exagerează şi în realitate nici n-a exagerat când a zis: „Că tot cel ce n-are grijă de mântuirea celor de sub mâna sa şi mai cu seamă a căsenilor săi, lepădatu-s-a de credinţă şi-i mai rău decât un necredincios” (1 Tim. 5, 8). Ia luaţi seama bine, iubiţii mei cititori, dacă Sfântul Ap. Pavel, a arătat acest adevăr stăpânilor neglijenţi şi nebăgători de seamă; ia spuneţi-mi, ce ar mai arăta astăzi despre stăpânii (trupeşti ori spirituali) smintitori? Dacă a înfierat cu fier roşu, ca apostaţi, pe acei care numai din simpla neglijenţă nu şi-au condus pe căsenii lor, pe calea mântuirii pentru a nu-şi pierde sufletele! Oare ce nume ar mai pune acelora care, departe de a priveghea asupra acelora ce sunt sub mâna lor şi a se interesa de mântuirea sufletelor lor, fiind ei răspunzători înaintea lui Dumnezeu (Iez. 33, 2-9) ei ar sta pe scaunul treptei stăpânilor, pentru a pune sminteală străinilor şi Bisericii lui Dumnezeu?³⁹⁸. Aceasta este una din cauzele mai principale ale osândirilor veşnice, că dacă n-au putut zidi, fie din nepricepere, fie din covârşirea grijilor lumeşti, fie din aglomerarea datoriilor şi purtărilor de grijă, fie din lenevire, cel puţin să nu mai fi dărâmat. Dacă n-au putut să aducă mai multe pietre vii pentru zidirea Bisericii lui Hristos³⁹⁹, măcar să nu fi risipit pe cele ce erau aduse şi clădite cu sudoarea şi chiar cu preţul vieţii altora (Filip. 2,25-30). Ştiut destul de bine este, că unii dintre oamenii veacului acestuia care zac de boala aceasta pierzătoare de suflete, sunt în stare să mă înghită⁴⁰⁰, totuşi pentru că văd că este nevoie zic: Oh! oameni ai veacului acestuia îmbâcsit de boala materialismului şi al indiferentismului religios suferiţi-mă, căci şi eu, mai micul tuturor păstorilor, am faţă de turma lui Hristos, datoria care-mi impune să vorbesc (Is. 58,1) şi să-mi agonisesc: „o dragoste tare ca moartea şi o râvnă grea ca iadul şi pe aripile

³⁹⁸ 1 Cor. 10,32; Ier. 7,12-32.

³⁹⁹ Rom. 12,1; Is. 61,6; Os. 14,3; Mal. 1,11; Efs. 2,22; 1 Petru 2,5.

⁴⁰⁰ Rom. 3,13-18; Ier. 26,7-24; 11,18-23; F. Ap. 9,20-25; 14,5-19; 23,12-15; Ioan 7,7, 18-20; 8,37-59.

196

lor (Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie) care-s ca aripile focului⁴⁰¹ pe care nu o poate stinge apa clevetirilor şi râurile eresurilor nu o poate îneca⁴⁰², cu toate că pentru a o câştiga cineva, trebuie să-şi dea toate ale casei şi în schimb îşi câştigă defăimarea celor mândri”⁴⁰³. Este nevoie ca aceste suflete care sunt sub stăpânire, fiind legate de voi şi oarecum temându-se de osândă, caută în tot chipul să vă facă spre bună plăcere, supunându-vi-se şi ascultându-vă. „Ţie ţi s-a lăsat săracul, sărmanului tu să-ifii ajutător” (Ps. 9,34). Apoi nu este o crimă, ca tocmai tu să devii ucigaşul sufletului celui ce ţi s-a încredinţat, în loc să fii protectorul lui? Spune-mi, nu este o crimă de neiertat şi de înfierat cu fier roşu, când tu, protectorul lui, în loc de a-i fi instrument de mântuire sufletului său, tocmai tu să te faci instrument drăcesc pentru pierzarea vremelnică şi veşnică? Ce aţi zice, de pildă, de stareţa unei mănăstiri care în loc de a-şi ţine maicile şi surorile lângă sine, pentru a le lumina cu învăţături duhovniceşti după cum îi impune datoria de stareţă „Maica tuturor maicilor din mănăstire sau povăţuitoarea tuturor celor ce i s-au încredinţat” şi a le înmulţi, dânsa să trimită din cele mai tinere „maici ori surori” pentru a sluji pe cucoanele din lume, care stau toată ziua cu pămătuful în mână pentru a se pudra şi batjocoresc prin vorbe deşarte Biserica şi clerul; cucoane care nu-s în stare să-şi facă nici semnul crucii, să fie servite chiar de maici ori surori tinere, în locul unde se pot corupe foarte uşor, dând corpului călugăresc o lovitură mortală; iar când unele din acestea ar veni pentru a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, să le prigonească până le-ar băga în boli (cu toate că nu le-au născut, nici crescut) şi asupra persoanei ce ar îndrăzni să se introducă în mijlocul lor pentru a le da lumină, să facă felurite comploturi şi să-l îmbrace cu o cămaşă de clevetiri, unele mai diabolice decât altele, încât să apară în faţa lumii şi chiar a celor mai mari ai săi, ca cel mai rău voitor al acestei Sfinte instituţii? Ori dacă s-ar întâmpla s-o auziţi blasfemând, pe cea care ar îndrăzni să vorbească Sf. Adevăr, înaintea subalternelor sale sau înaintea mirenilor şi în loc de a se trudi să dea ajutor celui ce se zdrobeşte pentru a zidi, dânsa, în unire cu vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi ai Bisericii, să întrebuinţeze

401 Evr. 12,29; F. Ap. 7,30.

402 C. Cânt. 8,6-7; Apc. 12,12-17.

403 1 Cor. 2,8; Ioan 8,48; Mt. 10,17.

197

toate planurile infernale pe care diavolul i le-ar zugrăvi în minte şi să se zdrobească a dărâma!!! Răspundeţi-mi, vă rog, mai poate cineva să-i zică acesteia că este „Maică povăţuitoare” şi nu „ciumăpierzătoare” a Sfintei obşti? Se naşte întrebarea: „Oare pentru aceasta vin la mănăstire, maicile şi surorile tinere, pentru ca să fie trimise slujnice la cucoanele din lume, în oraşe sau prin sate, unde se desfăşoară tot focul mistuitor al patimilor? Aşa-i că vă vine greu numai când citiţi sau când auziţi aşa ceva? Dar când aţi vedea aceste nelegiuiri⁴⁰⁴ înfăptuindu-se hoţeşte, ce aţi mai zice? Oare nu v-ar veni să citiţi mai des Dumnezeieştile mustrări ce cad asupra năimiţilor de felul acesta ca un trăsnet de urgie Dumnezeiască? „O! păstori ai lui Israel! Au se pasc pe sine păstorii? Au nu pe oi le pasc păstorii? Iată laptele îl mâncaţi şi cu lâna vă îmbrăcaţi şi ce este gras junghiaţi; iară oile Mele nu le paşteţi; pe cea slabă nu o aţi întărit, pe cea bolnavă n-aţi vindecat-o, pe cea zdruncinată n-aţi legat-o, pe cea rătăcită n-aţi înturnat-o, pe cea pierdută n-aţi căutat-o...Iată Eu vin asupra păstorilor şi voi cere oile Mele din mâinile lor şi-i voi opri de a mai paşte oile Mele şi nici pe sine nu se vor mai paşte...”⁴⁰⁵ şi iarăşi: „Vai păstorilor celor ce pierd şi risipesc oile păşunii Mele”⁴⁰⁶. Acestei fiinţe nefericite, se aseamănă toţi cei ce smintesc pe supuşii lor (fie părinţi trupeşti, învăţători, stăpâni, conducători ori părinţi spirituali). Să ne ferească Bunul Dumnezeu de a ajunge să avem durerea a vedea înfăptuindu-se astfel de nelegiuiri din partea noastră şi dacă s-ar întâmpla oare unde aşa ceva, să se îndrepteze, ca să nu-şi piardă sufletul său pentru dragostea lumii împătimite, fără să bage de seamă (Iac. 4,4) ca şi Isav întâietatea pentru dragostea pântecelui⁴⁰⁷.

„Vai, ce durere trebuie să simţi zice Bernard când vezi pe cineva că ocupă scaun mai înalt între ai săi şi are suflet împilat de patimi josnice. Că are scaun de frunte şi vieţuire de coadă. Cu limbă mare grăitoare şi fapta bună nelucrătoare, cu vorbă multă şi spor puţin, că are faţă frumoasă şi urmări urâte, cap cărunt şi inimă deşartă, mare cu stăpânirea şi mai mare cu nestatornicia”. Sfântul Ambrozie zice că: „Stăpânitorii se cuvine a-şi stăpâni faptele

⁴⁰⁴ Is. Sirah. 7,25; 1 Cor. 7,44; Sin. 6 ic.

⁴⁰⁵ Iez. 34,3-4,10.

406 Ier. 23,1-2; 13,18.

407 Fac. 25,30-34.

198

cu numele ce-l poartă”. Şi aceasta pentru ce? Pentru că după cum soarele alergând de la răsărit spre apus, trage cu sine în silă toate planetele sale, aşa că cei mari trag după sine pe cei mai mici care sunt sub mâna lor, ori spre răutate, ori spre bunătate. Cei mari se aseamănă cu o piatră care cade din vârful muntelui într-o prăpastie şi trage cu sine mulţime de pietre mici. Netrebnica purtare a celui mai mare este una din cauzele principale care-i cere osânda, fiindcă nu numai el face răul; ci îl împărtăşeşte şi celor mai mici ai săi, căci faptele celor mari fiind văzute, îndeamnă şi pe cei mici a le urma.

Plutarh zice: „Precum petele obrazului sunt văzute şi cunoscute de toţi oamenii, asemenea şi greşelile stăpânitorilor sunt văzute şi judecate de toţi supuşii lor”. Câţi curvari şi desfrânaţi nu erau în Ierusalim afară de Irod? Şi cu toate acestea vedem că pe nimeni n-a mustrat mai mult, Sfântul Ioan Botezătorul, decât pe Irod⁴⁰⁸. La proorocia lui Iona, împăratul Ninivei înspăimântându-se, s-a îmbrăcat în sac şi şezând în cenuşă a vărsat pâraie de lacrimi şi îndată tot poporul i-a urmat⁴⁰⁹. Baltazar împăratul babilonenilor, spurcând vasele Bisericii din Ierusalim, toţi boierii, ţiitoarele şi supuşii i-au urmat (Dan. 5). Saul aruncându-se în sabia sa, s-a omorât, aşa a făcut şi ostaşul lui⁴¹⁰. Ieroboam împăratul, fiind închinător de idoli, tot poporul s-a făcut idolatru⁴¹¹. Avraam iubitor de străini fiind, toţi ai casei lui, soţia Sara şi argaţii, erau asemenea (Fac. 18). Avesalom fiind nelegiuit şi slugile lui erau nelegiuite, căci la un ospăţ au omorât pe Amnon fratele stăpânului lor (2 împ. 13). Bogatul cel nemilostiv, despre care ne vorbeşte Mântuitorul, arătându-se cumplit de zgârcit faţă de săracul Lazăr şi slugile lui se arătau la fel, lăsându-l să moară de foame (Lc. 16, 19-31). Irod aprinzându-se de mânie, îndată s-a tulburat tot Ierusalimul împreună cu el (Mt. 2,3). Nasul împăratului Cir fiind cam turtit, perşii credeau că-i o mare podoabă turtirea nasului adică a fi cârn. Căpeteniile Romei lăudând crimele lui Neron, îndată toţi cetăţenii de primprejur au început a face astfel de jertfe nelegiuite. Kladoven împăratul Franţei primind Sf. Botez, urmând pilda

⁴⁰⁸ Mc. 6,17-18.

409 Mt. 12,41.

410 1 împ. 31,4-5; 3 împ. 12,28-33.

411 3 Împ. 12,28 33.

199

lui imediat s-au botezat trei mii de francezi. în vremea împărăţiei Sfântului Constantin cel Mare credinţa creştinească înflorea şi Biserica lui Hristos creştea văzând cu ochii; iar în vremea lui Constandie vrăjmaşul de moarte al credinţei pravoslavnice, tot norodul s-a abătut la eresul cel drăcesc a lui Arie. Enrich al VIII-lea cât timp a apărat religia, o vedea oricine înflorind în toată împărăţia lui; iar după ce şi-a ieşit din minţi, biruindu-se de dragostea Anei Volenei, nu numai el s-a abătut la urâtul eres, ci a spurcat şi toată stăpânirea lui. Cu împărăteasa Maria a împărţit şi buna credinţă în Britania, iar cu Elisabeta a intrat eresul calvinilor. Ducele Vladimir cel Mare, nepotul pioasei Olga, neştiind care credinţă-i mai bună a trimis o delegaţie de oameni ai săi de încredere în ţările vecine pentru a studia cele trei religii: iudaică, mahomedană şi creştină. După ce-au studiat, aceştia s-au oprit în Constantinopol şi aici au rămas încântaţi de frumuseţea Sf. Liturghii săvârşită acolo de clerici. Raportul acestora făcu pe Vladimir cel Mare să se boteze şi după dânsul s-au botezat toţi boierii lui, în faţa miresei sale, prinţesa Ana din Bizanţ, luând numele de Vasilie şi apoi se cununară. Armata se boteză îndată după pilda şefului său. După armată s-a botezat atât poporul cât şi nobilimea.

Cu Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi alţi domni viteji s-a scos mult putregai al străinilor din ţară; iar cu domnii fanarioţi s-au aruncat toată şleahta lepădăturilor Fanarului ca lăcustele asupra ţărilor Române sărăcind şi pustiind tot în calea lor. Aşa ştiut este de toţi că aşa «cum e turcul şi pistolul» şi «cum e mama aşa e şi fata» (Iez. 16,44) cum este cel mai mare, aşa şi cei mai mici ai lui (ei). Cred că vă sunt de ajuns aceste pilde pe care vi le-am pus înainte pentru a vedea că cei mici imitează pe cei mari. Aşadar, vai, de cei mai mari când cu purtările lor rele şi învăţături anticreştineşti, dau sminteală în popor. Vai, de părinţii trupeşti şi spirituali care îndrumează rău pe cei încredinţaţi lor, că greu se vor certa în ziua judecăţii, pentru că: „Celui ce i s-a dat mult, mult se va cere de la dânsul”. Unii ca aceştia blestemaţi şi lepădaţi vor fi şi în lumea aceasta şi în lumea cea viitoare după cum zice Sfânta Scriptură: „Şi voi v-aţi abătut din cale şi aţi slăbit pe mulţi în lege, stricat-aţi legătura Mea, zice Domnul Atotţiitorul. Şi eu v-am dat

200

pe voi să fiţi defăimaţi şi lepădaţi la toate neamurile, pentru că n-aţi păzit căile Mele, şi, învăţând legea, aţi privit cu părtinire la faţa oamenilor... Părăsitu-s-a... Pierde-va Domnul pe cei ce fac acestea...”⁴¹².

Să luăm, deci, aminte de cele mai de pe urmă ale noastre, pentru a nu mai păcătui şi-n viitor (Is. Sir. 7,38) atrăgând asupră-ne urgia Dumnezeiască; ci să ne nevoim a face voia Domnului după cum ne învaţă Sfânta Biserică, ca aici, în viaţa vremelnică, să fim păziţi sub mâna cea tare a lui Dumnezeu; iar dincolo de mormânt să ne învrednicim, cu darul Lui, să moştenim împărăţia Cerurilor şi să ne odihnim cu drepţii care din veac s-au nevoit a bine plăcea lui Dumnezeu.

412

Mal. 2,1-3,8-17; Mt. 23,14-15,23-38; 12,30-37; Lc. 11,23-26; 17,1-2; 11,34-35; Ioan 6,70-71; F. Ap. 13,10; Mt. 24,48-51.

Cuţit şi pâine pentru smintitori

Smintitorilor! Smintitorilor, oricare aţi fi voi, luaţi aminte la cele ce vreau să vă mai spun: în rai şarpele se făcu numai instrument necuvântător diavolului pentru a înşela pe Eva şi el, ticălosul, n-a ştiut nimic din ceea ce s-a făcut şi a rămas pentru totdeauna sub blestemul lui Dumnezeu. Răspundeţi-mi ce meritaţi voi care v-aţi făcut instrumente cuvântătoare ale diavolului? Voi smintitorilor, care lucraţi cu ştiinţă în libertate la căderea fiilor Bisericii, voi care înadins pe cei buni îi trageţi de la calea cea dreaptă, ca să umble pe calea diavolului ca şi voi... ce blestem veţi descărca pe capetele voastre. Blestemaţi sunteţi cu adevărat, de trei ori blestemaţi. Voi mult rău şi pagubă faceţi Bisericii, pentru că mai multe suflete pierdeţi şi decât toţi diavolii care sunt în iad. De draci, dacă ar veni la arătare să ispitească pe oameni, ar putea mai lesne cineva să se apere, ori fugind la Biserică pe dinaintea lor, ori făcându-şi cruce şi rugându-se lui Dumnezeu (Iac. 4,7). însă de voi, care purtaţi ca şi ei, chip omenesc, şi sub acoperământul linguşirilor şi al prieteniei mincinoase ispitiţi pe cei nevinovaţi şi necunoscători ai învăţăturilor şi datoriilor creştineşti, unde vor fugi ca să poată scăpa şi mântui din lanţurile şi vicleşugurile voastre? Ce loc poate să fie aşa de sfânt care să vă îngrozească pentru a nu intra acolo spre a pune laţuri diavoleşti fiilor Bisericii? Ce semn este aşa de cinstit care să vă împiedice? Ce blesteme pot să fie aşa de tari care să vă înfrâneze? Voi faceţi acest serviciu diavolesc mai mult decât toţi dracii din iad şi credeţi că Dumnezeu vă va ierta de păcatul acesta precum vă va ierta de greşelile făcute din neştiinţă ori din slăbiciune? Vă înşelaţi, ticăloşilor, vă înşelaţi, că după cum nu este nimic mai plăcut lui Dumnezeu decât

202

aducerea unui suflet la pocăinţă⁴¹³, tot aşa nimic nu este mai urât decât a depărta pe un suflet de la Dumnezeu şi a-l trage la păcat. „S-au aflat oameni necredincioşi zice Domnul şi laţuri au întins ca să strice pe oameni şi-i prindeau” (Ier. 5, 26). Aceşti vânători diavoleşti sunteţi voi, care pustiiţi raiul, răpiţi pe prietenii îngerilor, şi ai sfinţilor, răpiţi sufletele de la Hristos. Ce faptă mai rea, mai sălbatică şi mai diavolească poate fi în lumea aceasta, decât a răpi un suflet din staulul lui Hristos şi a-l da satanei prin diferite laţuri ale smintelilor?

Oameni ai veacului acestuia al spoielii civilizaţiei moderne, îmbâcsiţi de patimi josnice! Ştiţi voi câte jertfe a făcut şi face Dumnezeu pentru a lumina şi mântui omenirea pe care voi o trageţi la întuneric şi la pierzare? (Is. 5,1-8). „Atât a iubit Dumnezeu lumea cât şi pe Fiul Său cel unul născut L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară; ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Spuneţi-mi, cine a adunat mai mult decât Hristos, Care fiind dus după botez de Duhul în pustie, a petrecut acolo negustând nimic 40 de zile şi 40 de nopţi şi a flămânzit, încât a dat pricină diavolului care-L văzuse aşa, să vină pentru a-L ispiti (Mt. 4,1-3). însă acest Dumnezeu-Om pentru ca să câştige şi să mântuiască suflete, venea la ospeţele vameşilor, mânca şi bea cu ei la un loc, încât ajunsese să fie clevetit: „Iată om mâncător şi băutor de vin, prieten vameşilor şi păcătoşilor... „⁴¹⁴. Cine se ruga mai mult ca Domnul nostru Iisus Hristos, care cu toate că ziua lucra (Ioan 9,4), tămăduind bolnavii, învăţând poporul şi formând pe Apostoli, totuşi cu toată oboseala de ziua, nopţi întregi le petrecea în rugăciuni⁴¹⁵ şi cu toate acestea, iată-L că pentru a mântui suflete, îl vedem îngăduind pe Nicodim, un învăţat fariseu şi boier al iudeilor ca să vină la El noaptea pentru a grăi împreună şi lăsându-şi rugăciunea, îl asculta şi vorbea cu Dânsul, măcar că era om nepriceput în noimele cuvintelor Dumnezeieştii învăţături (Ioan 3,1-12). Ce faptă e mai bună, mai înaltă şi mai strălucită decât milostenia (Iac. 2,13) de a ajuta pe cei lipsiţi de hrană, haine, acoperământ etc.? însă, ia veniţi să vedeţi cu cât este mai covârşitoare mila de a mântui sufletele din cursele satanei şi a le readuce în staulul lui Hristos. „Nimic nu este de acelaşi

⁴¹³ Ioan 3,16; Lc. 15,4-32; Iac. 5,19,20.

⁴¹⁴ Mt. 9,10-11; 11,19.

⁴¹⁵ Lc. 21,37; Mt. 14,23-26; Ioan 18,2.

203

preţ zice Sf. Ioan Hrisostom ca sufletul omului şi nici chiar lumea întreagă. Aşa că chiar de ai da săracilor mii de averi, totuşi nimic n-ai făcut, dacă n-ai întors la credinţă măcar un suflet omenesc”. „Cel ce va osebi ce este de cinste de ce este de necinste, ca gura Mea va fi” (Ier. 15,19). A întoarce un suflet, mai de preţ este înaintea lui Dumnezeu decât a face mii de milostenii. Şi aceasta pentru ce? Pentru că cel ce a dat săracului, l-a scăpat de foame ori de frig; iar cel ce va îndrepta pe păcătos, va stinge fărădelegea. Cel dintâi a izbăvit trupul de durere; iar cel de al doilea a izbăvit sufletul din cursa satanei şi a gheenei. Aşadar, destul de învederat este tuturor celor cu scaun la cap, că mai mare cinste are înaintea lui Dumnezeu cel ce va întoarce la adevăr pe păcătosul rătăcit, decât cel care a făcut milostenie oricât de multă. Dar îmi va zice cineva: „Oare nu-s de mai mare cinste înaintea lui Dumnezeu, acei care fac Biserici frumoase şi încăpătoare, cu mari cheltuieli? Nu răspund eu ci mai plăcut este înaintea lui Dumnezeu a întoarce pe păcătoşi la pocăinţă, decât alte multe binefaceri. Vedeţi că pentru întoarcerea unui om la pocăinţă se face mare bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu (Lc. 15,10), ceea ce n-am găsit că s-ar face pentru zidirea unei Biserici de piatră, cărămidă, lemn etc. Biserica împodobită frumos, fără creştini credincioşi şi evlavioşi, e ca un perete putred, lipit şi zugrăvit frumos (Iez. 13,10-15). Nu trebuie să uitaţi că Bisericile acestea s-au făcut şi sfinţit pentru creştini; iar nu creştinii pentru Biserici (Mc. 2, 27). Ce a folosit Solomon care a zidit templul din Ierusalim, dacă mai pe urmă căzând în idolatrie s-a făcut pildă rea poporului lui Dumnezeu, fără numai că s-a ales cu pedeapsa sa şi a urmaşilor săi (3 împ. 11)? Cu ce s-a ales împăratul Arcadie şi Evdoxia soţia lui, care ajutau Biserica patriarhală din Constantinopole, dacă pentru că erau opriţi de Sf. Ioan Gură de Aur, de a-şi bate mendrele şi a-şi satisface patimile lor josnice, au prigonit pe acest bărbat sfânt care le arăta lumina sfântului adevăr, exilându-l şi prigonindu-l, până l-a băgat în mormânt; fără decât Dumnezeiască urgie care i-a ajuns pe toţi şi mai ales pe ticăloasa Evdoxia, căreia pentru răutatea ei drăcească, din cauza urgiei Dumnezeieşti a căzut în curgerea sângelui până ce i-a putrezit tot trupul ei şi i s-a împuţit şi umplut de viermi şi măcar că pe urmă cunoscându-şi vina, a întors via văduvei şi i-a

204

cerut iertare Sfântului Ioan Hrisostom, totuşi, după cumplita ei moarte (Ps. 33,20) i s-a cutremurat mormântul 33 de ani până la aducerea moaştelor Sfântului, băgând spaima în inimile celor ce-l priveau? Ce l-a folosit pe Radu Vodă zidirea Mănăstirii Dealului pe care a ridicat-o din temelie, din piatră cioplită, stâlpi, uşi şi ferestre din marmură... dacă n-a putut să se supună canoanelor Sf. Biserici şi învăţăturilor Sf. Nifon care era atunci Mitropolit al ţării Româneşti (Muntenia), fără decât numai urgia lui Dumnezeu asupra sa şi a ţării întregi; iar după moartea lui cumplită, legătura afuriseniei de care n-a scăpat până ce Neagoe Basarab n-a adus moaştele Sf. Nifon şi cu toţii împreună au cerut iertarea vinovatului prigonitor şi călcător al legii Sfinte? Acestea vi le-am adus aci de faţă pentru a vă arăta că sufletul are mai mare preţ înaintea lui Dumnezeu decât orice altă zidire. Biserica poate să fie toată de sticlă, de aur, argint etc. însă dacă n-are adevăraţi închinători, apoi trebuie să ştiţi că pentru falşii creştini, care cred că se trag din neamul maimuţelor, sau pentru cei ce slujesc şi se închină pântecelui şi patimilor josnice⁴¹⁶ mai mult decât lui Dumnezeu, ea nu-i considerată nici cât un muzeu sau cât o sală de teatru. Aşa o socotesc ei. în rugăciunea Amvonului se zice de către preot între altele şi „Sfinţeşte pe cei ce iubesc buna cuviinţă a Casei Tale”. întreb şi eu acum, pe cei ce pocnesc de ciudă când aud acestea, ce bună cuviinţă este aceea într-o Biserică frumos împodobită, când falşii închinători stau cu picioarele crăcănate, femeile pe jumătate despuiate şi gesticulând cu mâinile asemenea amorezaţilor de la baluri ori de la alte petreceri curat păgâneşti sau desfrânatelor de la şantan? Ce fel de bună cuviinţă este aceasta când în Biserică îi vezi pe falşii creştini de azi că vorbesc, râd, îşi fac cu ochiul sau alte semne potrivnice rânduielilor Sf. Părinţi; încât îţi face impresia că ai în faţă nu închinători ai lui Dumnezeu; ci nişte babe guralive, ce clocesc la minciuni în răspântii, tot trăncănind ca meliţele; nişte mahalagioaice ordinare în gura cărora stă toată lumea; nişte zlătari ameţiţi de băutură, ori o mulţime de copii nebunatici? Ceea ce fac aceştia azi în casa lui Dumnezeu, nu e bună cuviinţă de pe urma căreia să poată

416

Filip. 3,18-19; Efs. 5, 5-6.

205

primi sfinţenia şi binecuvântarea Domnului; ci batjocură pentru care le va veni urgia Dumnezeiască în cap de nu se vor îndrepta şi pocăi de aceste nelegiuiri.

Iubiţilor cititori, ori din ce ramură a societăţii omeneşti aţi fi, frăţiile voastre, rogu-vă, ia întoarceţi-vă înapoi privirile şi vedeţi, oare n-aţi făcut vreodată în viaţă să rătăcească vreun suflet de la Hristos? Oare nu cumva sunteţi şi dintre frăţiile voastre vreunul care, ori cu cuvinte amăgitoare, ori cu sila, aţi scos afară în uliţa pierzării şi le-aţi făcut a fi deobşte desfrânărilor, pe fecioarele acelea, care se ascundeau pe cât le era cu putinţă? Oare nu cumva aţi silit, pe cei care se fereau a fi mărturii mincinoase, să jure strâmb? Oare nu sunteţi voi care, prin cuvinte şi pilde rele, aţi stricat tineretul care era ca o floare, atât prin vârstă, cât şi prin curăţie? Oare nu cumva vreunul din frăţiile voastre, fiind preot, aţi întrecut pe mireni cu sminteala ce aţi lansat-o în lume? Oare nu cumva fiind căsătoriţi, aţi ţinut desfrânate înaintea ochilor femeilor voastre, dând sminteală celor de primprejur? Oare nu cumva fiind părinţi, v-aţi făcut copiilor voştri dascăli în răutăţi şi patimi josnice? Oare nu cumva v-aţi făcut oamenilor de sub conducerea voastră, ori celor de primprejur, pildă de pierzare vremelnică şi veşnică? Pe când călugării, călugăriţele sau alţi creştini, se trudeau să-şi facă datoria de ucenici ai lui Hristos şi se nevoiau a cerceta după porunca Domnului (Ioan 5,39), Sfintele Scripturi, oare nu cumva i-aţi prigonit şi voi pe aceşti nevoitori, întrebuinţând diferite mijloace diavoleşti, pentru a-i împiedica de a se lumina, după cum fac şi celelalte satane întrupate (recrutate de tartorul iadului pentru a-l servi cu credinţă) care nu cugetă cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor, pântecelui, patimilor josnice şi ale întunecatului şi necuratului lor stăpân?⁴¹⁷ Oare nu cumva aţi dat sfaturi viclene fiilor Bisericii, ca să fure, să ascundă ce au furat, sau pe alţi furi, curvari, eretici, să nu-i vădească; să ucidă, să curvească, să facă malahie, sodomie, amestecare de sânge ori cu dobitoace, să se îmbete, să fumeze tutun pentru a tămâia pe diavolul, cu vreme şi fără vreme, să jure strâmb, sub motiv că-i bine să scoţi pe om de la belea, să hulească, să ocărască, ori chiar să se îndrăcească a înjura de tot ce-i sfânt până şi pe Dumnezeu?

417 Mt. 16,23; Filip 3,18-19; F. Ap. 13,10; 1 Tim. 1,20.

206

N-aţi învăţat pe alţii să clevetească, să spună minciuni, ori să învrăjbească pe oameni? Oare nu cumva aţi amăgit pe cineva trăgându-l la păcat? N-aţi încurajat pe nelegiuiţi lăudându-i, ori arătând prieteşug vrăjmaşilor lui Dumnezeu, făcându-vă prin aceasta şi voi părtaşi cu dânşii?⁴¹⁸ Aşa făcând, să ştiţi că sunteţi vinovaţi înaintea înfricoşatului Judecător pentru grozavul păcat al furtului de cele Sfinte. Aşa lucrând prin sminteala voastră aţi furat sufletele răscumpărate cu sângele Mântuitorului⁴¹⁹, din staulul (Biserica) lui Hristos şi le-aţi aruncat în gura lupului (diavolului) ca să le sfâşie cu dinţii patimilor mârşave, aruncându-le în gheenă. însă să ştiţi că după cum „sângele lui Abel din pământ strigă către Dumnezeu răsplătire” (Fac. 4,10), apoi sufletele fraţilor voştri, răscumpărate cu Dumnezeiescul sânge, vor striga răsplătire din iad, unde voi (uneltele diavolului făcându-vă) le-aţi aruncat. Dacă, fratricidul Cain, care nu cunoştea ca voi legea Dumnezeiască, a fost blestemat de Dumnezeu aşa de greu, încât umbla rătăcind prin locuri pustii, ca şi îndrăciţii din Evanghelie şi orice fiară vedea, tremura de groază, orice frunză auzea foşnind, îngălbenea de frică; fugea umplând văile şi câmpiile de ţipete îngrozitoare însoţite de vaiete întretăiate de suspinări şi oftaturi care îi sfâşiau inima ca nişte fiare sălbatice. Orice râu îi apărea înainte, i se părea că îl va înghiţi în matca sa şi orice vale şi prăpastie, că îl va îngropa în adâncul lor. îi era tare greu de suportat întunericul, urâtă lumina, înfricoşată odihna, chinuită privegherea. Ca şi când ar fi avut în spate un diavol care să-l tot ciomăgească, aşa fugea din deal în deal şi din râpă în râpă, scoţând din inima sfâşiată de sabia blestemului Dumnezeiesc, ţipete înfiorătoare, care băgau groază şi în fiarele pustietăţilor, însoţite de cuvintele: „Tot cel ce mă va afla mă va omorî” (Fac. 4,14). Dacă ucigaşul Cain a fost astfel de îngrozitor pedepsit «pentru glasul sângelui fratelui său care striga din pământ către Dumnezeu», spuneţi-mi, oare, cu cât mai îngrozitor veţi fi pedepsiţi voi, care prin smintelile voastre aţi aruncat în gura flăcărilor focului veşnic, sufletele fraţilor voştri, care strigă neîncetat de acolo, din adâncul iadului, răsplătire către Dumnezeu?... Dacă diaconul Teodosie a mustrat neîncetat

⁴¹⁸ Iac. 4,4; Ps. 49,17-23.

419 Mt. 20,28; 26,28; 1 Tim. 2,6; 1 Petru 1,13-25; Evrei 9,28.

207

pe fratricidul său ucigaş, împăratul Consta cu cuvintele: „Frate bea” şi nu l-a slăbit nici o clipă până nu şi-a dat sufletul în ghearele satanei, înjunghiindu-se singur după câţiva ani de viaţă chinuită; cu cât mai mult vă va mustra pe voi sufletele ce le-aţi pierdut prin smintelile voastre şi însuşi Dumnezeu care şi-a vărsat sângele pentru mântuirea lor?

Dacă Dumnezeieştile Scripturi zic în cor: „Vai de preoţii aceia care pentru a plăcea oamenilor, au grijă să propovăduiască spre plăcerea poporanilor pătimaşi, iar nu spre îndreptarea lor”, apoi să ştiţi că nu mai puţin veţi fi şi voi sub înfricoşatul blestem Dumnezeiesc care vă zice: „Blestemaţi să fiţi voi, smintitorilor, pe pământ...”, pentru că prin pilda vieţii voastre stricate şi prin învăţături răzvrătite, aţi pierdut pe fraţii voştri făcându-vă voi înşivă fii şi fiice ale diavolului şi chiar nişte draci întrupaţi. Ce, nu cumva v-am atins iarăşi? O, de ar da Dumnezeu să vă ating cât mai mult ca să cunoaşteţi voi că a propovădui cineva în acest chip (contrar înv. Domnului) este a vinde pe Dumnezeu, a vinde pe creştini şi a-şi vinde pe însuşi sufletul său, a se vinde pe sine însuşi satanei ca şi Iuda Iscariotul, Varisus etc. Vreţi să scăpaţi? Veniţi încoace să vă spun cum să sfărâmaţi lanţurile tiraniei drăceşti, cu care v-aţi înfăşurat singuri (Is. 5,18). Ai furat un suflet de la Dumnezeu? Eşti dator să dai un suflet lui Dumnezeu. Dumnezeu a poruncit în legea veche poporului Său, că oricare s-ar întâmpla să omoare o vită a altuia, acela să fie dator să-i întoarcă o altă vită asemenea: „bou pentru bou, oaie pentru oaie” (Lev. 24,18). Iată, aşa trebuie să faceţi şi frăţiile voastre, iubiţi cititori. Dacă aţi furat un suflet de la Dumnezeu, apoi să ştiţi că nu puteţi plăti cu nimica fără numai aducând alt suflet în staulul Domnului. Aşadar, socotiţi bine, câte învăţături răzvrătite şi vorbe rele vor fi ieşit din gurile voastre în viaţa voastră spre paguba altora, câte pilde rele nu veţi fi dat altora cu purtarea voastră cea rea, cu lăcomia voastră, cu veseliile voastre, cu jocurile, cu hulele, clevetirile şi înjurăturile de cele sfinte, cu vorbele putrede, cu măscăriciunile, cu luxul, cu cioplelile feţei, pudratul, împarfumatul, cu clătitul ochilor, cu căutăturile viclene, cu fumatul etc.? Şi dacă ne gândim bine, apoi cine mai poate să-şi închipuie câte suflete veţi fi abătut de la Dumnezeu cu acest fel de fapte? Drept aceea, datori sunteţi, nu un suflet, ci câte ai atras

₂08

în pierzarea rătăcirii, atâtea să aduceţi în staulul Domnului. însă pentru că nu puteţi să ţineţi socoteală de câte suflete aţi depărtat de la Dumnezeu, ori într-un chip, ori într-altul, pentru aceasta datori sunteţi pururea, în tot chipul să vă osteniţi a îndrepta pe cei greşiţi şi să-i câştigaţi din ghearele diavolului pentru Dumnezeu. Ce-l făcea pe David să zică: „învăţa-voipe cei fărădelege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce” când el ca împărat trebuia să aibă grija mânuirii armelor şi a războiului; iar nu a predicii? Sminteala pe care o dăduse poporului când curvise cu Versavia şi ucisese pe soţul ei Urie. Da, el predica şi plângea în toate nopţile udând patul său, ca să readucă la Dumnezeu atâtea suflete, în schimbul sufletelor ce se depărtaseră de Dumnezeu prin pilda rea a fărădelegilor sale.

Ia gândiţi-vă bine, ce a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să se ostenească şi să pătimească mai mult decât toţi ceilalţi în apostolie, pentru a înmulţi Biserica lui Hristos şi cu toate acestea a se smeri pe sine zicând: „Eu sunt mai micul Apostolilor”, fără numai decât cauza că „prigonise Biserica lui Hristos” (F. Ap. 26, 9-22).

Acestea şi alte multe văzând, nevoiţi-vă până este ziuă (în viaţa voastră) a întoarce suflete de la păcate şi a le aduce la Hristos, căci iată vine noaptea (moartea, judecata şi răsplata după fapte) când nimeni nu mai poate lucra pentru a se scăpa din datorie. Iată-l lângă uşi ceasul înfricoşat al judecăţii şi răsplătirii. Iată parcă văd cum la glasul Arhanghelului şi trâmbiţei Dumnezeieşti⁴²⁰ se vor scula toţi goi. Toţi se vor scula din gropi, scuturând ţărâna de pe frunţile lor. Boierii şi cucoanele fără haine luxoase, fără pudră, fără parfumuri, giuvaieruri etc. Stăpânitorii fără coroane; împăraţii fără sceptre, judecătorii fără scaunele judecăţii în care stăteau, ostaşii fără uniformă şi armătură; filozofii fără hainele şi cărţile vechi ale lor; patriarhii şi mitropoliţii fără mitre, episcopii fără omofoare, egumenii şi egumenele fără cârje, preoţii fără feloane, călugării şi călugăriţele fără mantie, camilafce şi celelalte ale îngerescului chip şi gloata mirenilor, toţi goi, toţi lipsiţi de semnele şi podoabele acelea din lumea aceasta deşartă.

420

1 Tes. 4,16; Ioan 5,28-29.

209

Iată, parcă-i văd pe toţi păcătoşii cum stau deasupra mormintelor, sufletele unite cu trupurile lor pline de putoare şi se mustră fiecare pe sine, zicându-şi:

„O, nefericitule şi scârnav trup, tu eşti începutul şi sfârşitul primejdiei mele; tu în loc de tovarăş ai fost gonaciul meu; în loc de ajutător, vrăjmaş prea vătămător; în loc de casa lui Dumnezeu, peşteră a tâlharilor draci. O, ticălos trup! cât de scump trebuie să plătesc eu acum dulceţile tale cele vremelnice! O! trup puturos, sac necurat, pentru care la beţii, îmbuibări, jocuri şi alte patimi mârşave mi-am cheltuit viaţa mea. Tu eşti acela pentru care am făcut atâtea curvii, desfrânări, furturi de cele sfinte. Pentru tine, trup împuţit, puturos şi prea scârnav, am pierdut împărăţia cerurilor, viaţa veşnică, petrecerea cu îngerii şi bucuria de a vedea pe Dumnezeu, care luminează cu razele Dumnezeirii Sale tot Ierusalimul cel nou (Apc. 21, 23) şi pe toţi care s-au ostenit în lume a sluji cu dragoste lui Hristos pentru mântuirea lor (Mt. 13,43).

A! ia staţi şi ascultaţi. Iată că aud un zgomot îngrozitor petrecându-se dedesubtul pământului în pântecele iadului. Parcă-i aud pe păcătoşi ţipând la stăpânitorii iadului: „O, diavoli, muncitori ai celor ce v-au slujit în viaţa vremelnică! O, duhuri necurate ale tartorului, pentru ce întârziaţi şi nu ne rupeţi cu tiraniile voastre? Pentru ce, dacă ne-aţi tras aici, nu ne pierdeţi, prefăcându-ne în a nu mai fi, pentru a nu mai da ochii cu Acela pe Care L-am împuns cu săgeţile veninoase ale păcatelor noastre? (Apc. 1,7) O! ce zi pierzătoare şi blestemată a mai fost aceea în care am văzut soarele! Mai bine ne-ar fi fost nouă să nu ne mai fi născut (Mt. 26, 24), decât să ajungem, ticăloşii de noi, să ne muncim pe veci, în atâta usturime. O! duhuri ale întunericului, zăvorâţi bine porţile şi vă aruncaţi asupra noastră să nu mai ieşim la judecată, că mai bucuroşi suntem a suferi aici de o mie de ori mai mult, usturimea nesuferită a focului veşnic, decât să mai vedem faţa Dreptului Judecător”.

Dar vai, nici această cerere amară a lor nu e ascultată. Iată, dracii sunt îmbrânciţi de Dumnezeiasca putere şi ticăloşii păcătoşi traşi la judecată de glasul înfricoşatului Judecător: „Ieşiţi morţilor la judecată”. După ce vor ieşi, vor începe a mustra păgânii pe nelegiuiţii creştini şi le va zice: „Creştini aţi fost voi? Pentru

210

ce aţi venit aici îmbâcsiţi de duhoarea patimilor mai rău decât noi? Dumnezeu a urât atât de mult păcatul, încât a jertfit şi pe unicul Său Fiu pe Cruce, pentru a-L pierde şi voi vă arătaţi înaintea Lui încărcaţi de păcate? Creştini sunteţi voi, care nici Biserici, nici Mănăstiri, nici Jertfelnice, nici Sfinte Taine, nici Arhierei, nici preoţi, nici călugări şi călugăriţe, care v-au învăţat, drept îndreptându-vă după cuvântul adevărului, n-aţi cinstit vreodată? Clerici şi creştini sunteţi voi, care Dumnezeieştile Biserici le socoteaţi case de obşte?⁴²¹ împotriva unor mincinoşi creştini ca aceştia care au făcut smintelile chiar şi în casa Domnului, se vor scula evreii, turcii şi alţii, zicându-le: „Noi n-am avut legea voastră sfântă şi iată, din faptele voastre vă dovedim că suntem mai presus de voi (Rom. 2,14); iar voi prin patimile voastre mârşave şi după mincinoasa voastră viaţă de creştini, trăită împotriva Evangheliei lui Hristos, ne-aţi îndemnat şi pe noi să hulim credinţa şi pe Dumnezeul vostru (Rom. 2,17-24), deci iată, că Dreptul Judecător v-a păstrat locul de osândă pe care vi l-aţi gătit singuri prin nelegiuirile voastre, ca să vă munciţi pe dreptate în veşnicul foc de dedesubtul nostru”.

Apoi, după toate acestea şi după multe altele pe care nu le pot înşira aici, va veni la mijloc vrăjmaşul cel mai înverşunat al sufletelor, diavolul. Acest pârâş înfricoşat care ne-a urmărit pas cu pas şi a scris în catastiful său tot păcatul ce l-am făcut noi, ne va citi în auzul tuturor cartea mărturisirii ce-am făcut-o la botez; iar nouă celor sfinţiţi şi făgăduinţele date la luarea chipului îngeresc sau la hirotonisire, ne va pune înainte toată lepădarea şi călcarea făgăduinţelor date, toate păcatele ce le-am făcut şi bunătăţile ce nu le-am făcut. Ne va arăta de câte ori am îndemnat pe unii la răutăţi şi în câte nenumărate rânduri am oprit pe alţii de la bunătăţi şi de câte ori în locul lor am făcut felurite mizerii drăceşti celor ce se nevoiau să cerceteze Sfintele Scripturi pentru a se lumina. Şi ca să puteţi cunoaşte mai bine răutatea şi înverşunarea acestui pârâş ascultaţi cuvintele cele iscusit ţesute ale înţeleptului părinte Augustin: „Prea DreptuleJudecător! zice diavolul -judecă drept; căci, după cum zice proorocul Tău, dreptate şi

⁴²¹ Câţi dascăli şi călugăriţe n-am văzut vorbind şi râzând în străni parcă erau în crâşmă, aşa nu-şi dau seama, orbii şi oarbele, ce fac.

211

judecată este gătirea scaunului Tău. Judecă şi hotărăşte, că acela care n-a iubit să fie al Tău, al meu este. Şi fiindcă este al meu, cu mine să se osândească. Pentru că după ce s-a lepădat de mine la botez şi a zis: M-am lepădat de satana, iarăşi ca şi cum s-ar fi căit, a alergat la mine şi s-a supus sub acoperământul şi folosirea mea. Ştii, Judecătorule prea Drepte, ce a lucrat într-însul neruşinarea, desfrânarea, lăcomia, urgia, mândria şi toate celelalte câte sunt cunoştinţe ale mele, de care el mai înainte s-a lepădat şi mai pe urmă iarăşi le-a luat asupra sa şi le avea ca pe nişte lucruri scumpe şi de mult preţ şi afară de acestea n-au făcut nimic. Eu mărturisesc cum că s-a lepădat de mine şi a alergat la Tine, Făcătorul şi Dumnezeul lui, însă iarăşi s-a căit şi s-a întors înapoi la mine, stăpânul lui cel dintâi, supunându-se mie de bună voia lui şi ca unui dumnezeu al lui mi-a slujit. A venit iarăşi în staulul meu pentru că a iubit mai mult lucrurile acelea pe care eu le am, decât pe ale Tale, pe mine mai mult decât pe Tine, biserica mea, crâşma, mai mult decât Biserica Ta, pe popii mei: crâşmari, scripcari, babele vrăjitoare şi descântătoare, mai mult decât pe preoţii Tăi, pe care-i batjocorea în loc de a-i asculta, pe dascălii mei cei mincinoşi care-i gâdila la urechi cu sfaturile mele, mai mult decât pe dascălii care îi învăţa cuvântul Tău şi slujbele mele mai mult decât pe ale Tale. Judecă drept, Preadreptule Judecător, căci acela pe care Tu l-ai slobozit cu însuşi sângele Tău, acela pe urmă de bunăvoie s-a făcut mie rob şi pentru aceasta, nu poţi trece cu vederea cumpăna dreptăţii Tale celei mari şi să hotărăşti ceva împotrivă. Nu este cu putinţă, după dreptate, a nu-mi da pe aceşti călcători de lege ai Tăi şi slugi ale mele, pentru că întru toate cu bucurie au săvârşit voile mele. Mărturisesc adevărul că ai Tăi au fost, pentru că i-ai închipuit dintru ce n-au fost, întru a fi, după chipul Tău şi după asemănarea Ta, aducându-i din nefiinţă în fiinţă şi fiindcă s-au făcut robi mie, prin păcatul strămoşului lor, Ţi-ai vărsat sângele Tău pe Cruce şi i-ai răscumpărat iarăşi. însă ei de supunerea cu care îţi erau datori Ţie s-au lepădat şi mie întru toate cu bucurie s-au supus. Au lepădat de asupra lor jugul Tău cel uşor şi şi-au plecat grumazul lor în robia mea. Poruncile Tale le-au călcat cu mare neruşinare şi nedumnezeire; iar pe ale mele îndemnări şi înşelăciuni cu toată pofta lor şi cu toată sârguinţa le păzeau.

212

Apoi vezi, prea drepte Judecătorule, că mai multă stăpânire şi dreptate am eu asupra lor, decât Tine! Eu nimic nu le-am făgăduit, nimic nu le-am dăruit lor, iară Tu şi Trupul Tău L-ai dat la moarte pentru dragostea lor şi sângele Tău L-ai vărsat Şi i-ai răscumpărat pe dânşii de păcatul strămoşului lor şi veşnica împărăţie le-ai făgăduit pentru odihna lor. Cu toate acestea, ei nici cea mai mică primejdie n-au voit să o sufere întru toate acestea. De câte ori ai venit la uşile lor sărac, flămând, cu totul rănit, puţină pâine cerşindu-le; însă ei mai mult se îngrijeau a hrăni câini şi a sătura cai, decât să-Ţi dea Ţie puţină milostenie din averile lor. Mai mult se îngrijeau cum să-şi îmbrace pereţi, cum să aştearnă pardoseala caselor lor, cu covoare de mătase ţesute cu aur, ori altele de preţ decât să acopere golătatea Ta cu o proastă haină. Ba încă îndărătnicindu-se, de multe ori Te ocăra şi Te gonea cu mare mânie. Deci, prea cu dreptate este, măcar acum să le faci lor izbânda cea cuviincioasă pentru atâta călcare de lege, împotrivire, defăimare şi necinste, care au arătat-o către preaslăvita şi prea înalta mărirea Ta cu atâta nemulţumire”.

Aceste pâri aducătoare de vrednica lor osândă auzindu-le păcătoşii, mustraţi fiind de conştiinţa lor, împotriva căreia se luptaseră neîncetat în viaţa lor pentru a o înăbuşi, se vor tângui cu amar. Cine poate să spună durerile lor covârşitoare ce-i va sfâşia ca nişte fiare sălbatice la auzul cuvintelor înfricoşatului Judecător: „Acestea aţi făcut... şi Eu am tăcut... Aţi crezut oare că în veci Voi tăcea şi nu Mă voi scula? Am tăcut într-una... v-am răbdat şi v-am suferit în nenumărate rânduri... Acum m-am sculat ca să grăiesc... Fiindcă în viaţa voastră n-aţi preţuit sângele Meu care veşnic se varsă la Jertfelnicele Mele pentru voi oamenii spre iertarea păcatelor: ci ca pe nişte noroi L-aţi socotit” (Evr. 10, 29-31) şi cu obrăznicie L-aţi călcat. Iată acum, în faţa pârâşilor voştri, acest sânge care trebuia să vă răscumpere, vă va osândi”.

Acestea zicându-le îşi va băga mâna Sa în coasta-i deschisă (de împunsătura suliţei pe cruce) şi o va scoate plină de nepreţuitul Său sânge... „Iată va zice El cine n-a vrut viaţa prin acest Sânge, să aibă moartea!”. „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi slugilor lui”. „Duceţi-vă”, le va zice înfricoşatul Judecător. „Dar unde ne trimiţi pe noi, ticăloşii, să

213

ne ducem? Iubitorule de oameni, întru tot îndurate, Mântuitorule al lumii, Tu pentru noi te-ai făcut om, Tu pentru noi ai suferit patimă, pentru mântuirea noastră te-ai înălţat pe cruce şi ai răbdat moarte, dar acum unde ne trimiţi pe noi?” „Duceţi-vă de la Mine”. „De la Tine ne lepezi? Dar Tu eşti lumina, viaţa, pacea, odihna, nu ne lepăda pe noi de la faţa Ta, miluieşte-ne pe noi, precum de atâtea ori ne-ai miluit, caută la rugăciune, la lacrimi, la pocăinţa noastră”. „Vremea milei a încetat, le va răspunde păcătoşilor Judecătorul cel neîmblânzit, nu se aude acum rugăciunea, nici lacrimile nu vă folosesc, nici pocăinţa nu vă este primită astăzi. A încetat vremea milostivirii, acum este vremea judecăţii şi a hotărârii. „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor”. „Blestemaţilor?” O! cuvânt mai iute şi mai tăios decât orice sabie ascuţită de amândouă părţile! Dar blestemaţi fiind noi nu de oameni, ci de Tine, Dumnezeul şi împăratul tuturor, unde vom merge?”

„Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în foc”. „în foc? O, osândă înfricoşată şi nesuferită! Dar oare are sfârşit focul acesta? Oare ne topeşte pe noi după trecerea oarecărei vremi? Oare ne va preface pe noi întru a nu mai fi?” „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”. Acestea zicându-le se va face nevăzut dinaintea lor şi cete de draci vor veni înhăţându-i pe păcătoşi şi trăgându-i bucuroşi la iad.

Vai, iubiţilor cititori, ce privelişte înfricoşată şi vrednică de jale este aceasta! Despărţire de Dumnezeu, foc fără de sfârşit, petrecere chinuită împreună cu Lucifer şi dracii lui. N-am nici minte pentru a înţelege bine acestea, nici limbă bine grăitoare, nici cuvânt lesne curgător pentru ca să pot arăta deznădăjduirea şi chinuirea celor ce cad în osânda iadului pentru a se munci şi chinui în focul ce nu se mai potoleşte niciodată pe vecii vecilor. Vai! Vai! Ce nefericire îngrozitoare! Ce pierzare care nici nu se poate povesti! Plângeţi, iubiţii mei cititori şi ascultători, tânguiţi-vă că înfricoşată şi neschimbată este hotărârea dreptului Judecător, veşnică este osânda şi durerea-i nemângâiată. Vai! bieţii păcătoşi ar vrea în clipa aceea îngrozitoare să se deschidă pământul şi să-i înghită de vii ca pe Datan şi Aviron. Ce durere fulgerătoare va sfâşia inimile ticăloşilor călcători de lege, când se vor despărţi unii de alţii pentru a merge fiecare la locul de osândă veşnică pe care şi l-au

214

gătit din lumea aceasta! Ce chin va fi atunci când se vor despărţi pentru totdeauna. Părinţii de fii, soţii de soţi, prietenii de prieteni şi vor merge unii la fericirea veşnică; iar alţii la osânda veşnică. Atunci blestemându-se unii pe alţii, vor zice părinţii către copiii lor: „Blestemaţi să fiţi voi, fiilor şi fiicelor, că pentru multa dragoste ce am avut-o de voi, pentru a vă da după oameni bogaţi, de neam mare, şi pentru a vă îmbogăţi, am fost surzi la învăţăturile Sfintei Biserici, am călcat poruncile lui Dumnezeu şi am făcut tot felul de nedreptăţi, răpind dreptul altora pentru a vă îmbogăţi pe voi. Tot felul de nelegiuiri am săvârşit pentru a vă face să fiţi în rând cu lumea”. La aceste blesteme ale părinţilor (care îşi făcuseră dumnezeu şi tată pe diavolul, slujindu-i şi închinându-se lui, crâşma, în loc de biserică, beţia în loc de împărtăşanie; pe crâşmari, scripcari, babele descântătoare, vrăjitoare, eretici, atei şi păgâni, drept preoţi şi dascăli...), copiii le vor răspunde lor: „Blestemaţi să fiţi voi, părinţilor, ucigaşi ai sufletelor noastre, necredincioşilor şi nelegiuiţilor, că aţi ştiut să ne daţi naştere şi să ne creşteţi numai trupeşte; iar de sufletele noastre n-aţi avut nici o grijă, că nu ne-aţi învăţat poruncile Domnului, nici nu ne-aţi poruncit să lucrăm la cele ce erau spre mântuirea noastră. Ce ajutor şi folos ne-aţi făcut cu bogăţia ce ne-aţi dat-o? Aceasta a fost pricina pierzării noastre... Blestemaţi să fiţi, căci, pentru a ne îmbogăţi în lumea cea degrabă trecătoare, ne-aţi lipsit de fericirea din viaţa veşnică şi de Dumnezeu”.

Vai, fraţilor, ce nefericire grozavă se vede în această despărţire pe vecie. Dacă ar lăcrima toată iarba pământului şi frunza codrului, pietrele şi nisipul mării şi încă tot n-ar fi lacrimi de ajuns pentru a plânge nefericirea acestora. însă ce zic mulţi fii ai pierzării? „Dumnezeu e milostiv”. Da, este milostiv cu cei ce se pocăiesc; iar cu cei îndărătnici care tot amână pocăinţa de azi pe mâine, zicând că: „Dumnezeu e milostiv”, îi va apuca moartea nepregătiţi şi atunci, vai lor, că vor găsi în locul milostivului Dumnezeu, pe înfricoşatul şi dreptul Judecător care îi va trimite să-şi ia plata de la cel căruia i-au lucrat. „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care-igătit diavolului şi slugilor lui. Diavolului aţi slujit... cu el duceţi-vă şi vă luaţi plata osândirii veşnice”⁴²².

422 2 Petru 2, 9; Iuda 1,6; Apc. 19,20; 20,15; 21,8; Mt. 8,12; 25,30.

215

Nefericiţilor păcătoşi îndărătnici, aceste cuvinte pe care le ziceţi voi acum, le ziceau şi ticăloşii păcătoşi la propovăduirea lui Noe al VIII-lea predicator al dreptăţii (2 Petru 2), atunci când a lucrat la corabie 100 de ani şi le striga să se pocăiască; însă ei nici nu voiau să audă, dar să mai creadă. „Când va veni potopul ziceau ei vom vedea noi atunci ce vom mai face. Acum n-avem timp de pocăit”. Şi au rămas îndărătnicindu-se până ce a venit potopul şi i-a înecat pe toţi. Muritorilor, care doriţi mântuirea sufletelor voastre, veniţi şi vedeţi cum fiarele sălbatice fac porunca lui Dumnezeu, veniţi şi vedeţi cum se adună toate de prin pustietăţi şi de prin sate şi se unesc unele cu altele; cele sălbatice cu cele domestice: leii cu viţeii, urşii cu oile, lupii cu mieii, scorpiile cu porumbeii, ulii cu puii de păsări, vulpile cu păsările domestice etc. Când Noe toca seara ele veneau toate şi aşteptau vremea când le va băga în corabie. Tot aşa, iubiţilor cititori, şi noi să ne lepădăm apucăturile cele rele de fiare sălbatice prin care ne sfâşiem unii pe alţii şi când noi clericii tocăm în toacă, să ne strângem (precum fiarele sălbatice cu animalele domestice, fără ură, în corabia lui Noe) şi noi în corabia cea nouă, în Biserica lui Hristos, că în ce chip s-au înecat atunci cei ce n-au intrat în corabie, aşa vor păţi şi acei ce nu vor să intre să stea la slujbă în Duminici şi Sărbători în Biserica lui Hristos. însă aceştia prin îndărătnicia lor pier ca şi aceia ce s-au înecat atunci în apele potopului, care în urma ploii neîntrerupte în timp de 40 de zile şi 40 de nopţi crescuseră cu 15 coţi peste creasta munţilor celor mai înalţi; pe când fiarele sălbatice şi târâtoarele pentru ascultare s-au mântuit de înec. Da, pe îndărătnicii păcătoşi şi necredincioşi, pentru neascultare i-a prins apa şi pe când se înecau, atunci credeau. Cuvintele răguşite, de atâtea forţări, ale lui Noe, pronunţate din răsputeri altădată pentru a fi auzite de toţi, acum le şuiera pe la urechi şi găseau mare răsunet în inima lor, pustie altădată, însă... vai... era prea târziu.

Iubiţilor cititori şi ascultători, luaţi aminte să n-o păţim şi noi tot aşa. De suntem fiare sălbatice cu toţii să ne îmblânzim şi să nu mai sfâşiem (după cum avem unii obiceiul) învăţătura Bisericii şi pe fraţii noştri cu tirania şi cu smintelile; iar de suntem ca târâtoarele, tăvălindu-ne în patimi, să ne curăţim tot aluatul

216

necurăţiei, să ne ridicăm din mocirla patimilor şi de sub pătura întunericului necunoştinţei de Dumnezeu, să venim la lumina adevărului şi în unire şi dragoste cu toţii, la glasul Arhanghelului (toaca şi clopotul Bisericii) să intrăm într-această«sfântă corabie a lui Hristos, pentru a scăpa de apa clevetirilor pline de venin ce iese ca un râu din gura balaurului (satana) şi a slugilor lui cu trup şi fără de trup.

Iubiţilor, lucraţi până este ziuă (în viaţă) pentru salvarea sufletelor frăţiilor voastre din potopul focului vremelnic şi veşnic, că vine vremea nopţii (moartea, judecata şi răsplata faptelor), când nimenea nu mai poate lucra; căci ştiţi bine proverbul adevărat care zice că: „mortul de la groapă nu se mai întoarce niciodată”. „Răscumpăraţi vremea că zilele rele sunt” şi vă rugaţi şi pentru mine păcătosul şi cel mai mic între frăţiile voastre, ca Bunul şi Atotputernicul Dumnezeu să-mi ajute cu Darul Său, a-mi face datoria deplin, numai şi numai după voia Lui, şi să pot lupta cu dragoste şi cu râvnă (C. Cânt. 8, 6-7) pentru răspândirea luminii Sfântului Adevăr şi pentru apărarea turmei celei cuvântătoare a lui Hristos, de lupii cei văzuţi şi nevăzuţi, până la capătul vieţii Mele. Dumnezeu să ne ajute şi noi să ne sârguim pentru a cerceta, a asculta şi a păzi cuvintele Lui, pentru ca să ne putem învrednici cu Darul Lui să ne mântuim şi să petrecem cu toţii întru lumina Lui cea neînserată cu cetele îngereşti şi cu toţi sfinţii care au făcut voia Lui, întru împărăţia Lui în vecii vecilor. Amin.

Smintitorii care sting lumina

Dumnezeu când a voit să facă lumea aceasta văzută a zis: „Să se facă lumină, şi s-a făcut lumină” (Fac. 1,3). Tot Dumnezeu, când prin mâna lui Moise scoate pe poporul Său de sub jugul Egiptenilor, îi povăţuieşte ziua în stâlp de nor, iar noaptea în stâlp de foc, care le arăta şi le lumina calea către pământul făgăduinţei⁴²³. Dumnezeu prin lumina Duhului Sfânt a călăuzit pe Prooroci, a vedea în viitor şi a prezice adevărul. Domnul nostru Iisus Hristos când s-a plinit vremea venirii Lui după cuvântul proorocesc, a

423 Ieş. 13,21-22; Num. 14,14; 1 Cor. 10,1-2; Ps. 104,38.

217

zis: „Eu lumină în lume am venit; ca tot cel ce crede întru Mine, întru întuneric să nu rămână...”⁴²⁴ şi iarăşi: „Voi sunteţi lumina lumii...”⁴²⁵. Dumnezeieştii Apostoli făcându-se prin credinţă, nădejde şi dragoste nefăţarnică către Iisus Hristos, izvorul luminii (Ioan 4,14; 7,38) şi fii ai luminii, îndeamnă şi ei la rândul lor pe primii creştini a se face fii ai luminii, zicându-le: „Ca fiii luminii să umblaţi...426 Ceea ce-i lumina soarelui pentru ochii trupeşti, aceea, şi încă mult mai mult sunt învăţăturile Dumnezeieştilor Scripturi pentru ochii sufleteşti. După cum omul, ziua poate să lucreze, ceea ce noaptea nu poate lucra; tot aşa şi creştinul, la lumina Dumnezeieştilor Scripturi care îl fac a cunoaşte pe Dumnezeu şi voile Lui, lucrează tot binele, împletindu-şi haina virtuţilor creştineşti, cu care să lupte pentru răspân direa luminii adevăratelor învăţături. Spre a împrăştia norii groşi ai minciunilor şi ai duhurilor puturoase ale patimilor josnice care se îngrămădesc asupra luminii Dumnezeieştilor învăţături, ca şi norii negri care se îmbulzesc asupra soarelui pentru a-l întuneca, creştinul se păzeşte pe sine⁴²⁷ curat, spre a se prezenta ca adevărat fiu al luminii înaintea împăratului său ceresc; pe câtă vreme cel orb la ochii sufletului, nevăzând această Dumnezeiască lumină, merge poticnindu-se în mijlocul luminii învăţăturilor Bisericii, bâjbâind ca orbul ziua în amiaza mare, căzând în prăpastia eresurilor, a credinţelor păgâneşti, a superstiţiilor deşarte şi a învăţăturilor drăceşti (Iac. 3,15), ori tăvălindu-se în murdăriile patimilor mârşave, care îl pune în rândul dobitoacelor (Ps. 48,12-21), ba îl pogoară şi mai prejos de ele⁴²⁸.

După cum un lucru cu cât este mai bun şi mai de valoare, cu atât îşi are mai mulţi ochi pizmătăreţi şi vrăjmaşi îndârjiţi, care făuresc felurite planuri pentru a-l lua de acolo şi a-l ascunde să nu-î mai găsească stăpânul său; tot aşa şi această Dumnezeiască lumină, care-i mai bună şi mai de valoare decât mii de aur şi de argint⁴²⁹ îşi are întunerice de ochi pizmătăreţi şi vrăjmaşi îndârjiţi

⁴²⁴ ioan 12,46,35-36; 1,4-5,9; 3,19; 9,5.

⁴²⁵ Mt. 5,14; F. Ap. 13,47; 26,15-18.

⁴²⁶ Efs. 5, 8-11; Rom. 13,12-14; 2 Cor. 4, 6; 6,14-18; 11,13-15; 1 împ. 5,5-6; 1 Ioan 1, 5-7; 2,8-10; Apc. 18,23.

⁴²⁷ 1 Tim. 4,10; Mt. 16, 6-12; 7,15-20; 24,4-5,11-24; 12,30-37; Rom. 16,17-18; Efs. 5, 6; Colos. 2, 8; 2 Petru 2,1-3; 1 Ioan 4,1.

⁴²⁸ Is. 1,2-6; Ier. 8,7-13; 4,22.

⁴²⁹ Ps. 118,103-72; P. Sol. 16,16.

₂18

şi înverşunaţi, atât din întunecaţii draci ai lui Scaraoschi, cât şi din dracii aceştia întrupaţi, cu chip omenesc şi cu nume creştinesc, care periclitează mântuirea sufletelor cu mult mai mult decât cei fără de trup. Hoţii care vor să fure ceva de preţ de la oarecare bogătaşi, aşteaptă până se face noapte, tot aşa şi hoţii aceştia spirituali, care fură sufletele, aşteaptă şi doresc veşnic să fie noapte (întunericul necunoştinţei) ca să-şi bată mendrele nesupăraţi de nimeni. în acest scop caută pe toate căile necinstite, ca să abată pe creştini de la această lumină Dumnezeiască, la întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de la voile Lui, ca şi Elima vrăjitorul pe dregătorul Serghie Pavel, pentru care lucru drăcesc, Sf. Apostol Pavel umplându-se de Duhul Sfânt, îi zice: „O, plinule de toată răutatea, fiul diavolului, vrăjmaş a toată dreptatea, nu vei înceta a răzvrăti căile Domnului cele drepte? Iată mâna Domnului peste tine şi vei fi orb...” (F. Ap. 13,9-11). Aceste fiare spirituale caută toate mijloacele necinstite, după fluierul diavolului, pentru a pune piedici mântuirii suflete lor omeneşti. însă dacă Mântuitorul, Care arăta apostolilor câte are să pătimească în Ierusalim, n-a cruţat pe Petru, care din multa dragoste şi din necunoştinţă se împotrivea actului mântuirii oamenilor, zicând: „Milostivfii Ţie, Doamne, ca să nu fie Ţie aceasta”, ci l-a numit satană, adică mai-marele dracilor, zicându-i: „Mergi după Mine, Satano! Sminteală îmi eşti; că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu; ci cele ce sunt ale oamenilor” (Mt. 16, 22-23). Cum va cruţa pe acei draci (smintitori) cu chip omenesc care nu numai că opresc, dar însă mai şi prigonesc pe fiii Bisericii lui Hristos, nelăsându-i a citi Dumnezeieştile cărţi şi în special Noul Testament. Dacă pe Petru l-a numit Satană; pe aceştia cum îi va mai numi? După cum în vremurile vechi, când vrăjmaşii voiau să cucerească o cetate puternică, întâi o înconjurau, săpând şanţ adânc împrejurul ei şi oprindu-le apa (Iudit 7), bieţii oameni, din cauza setei şi a foamei (4 împ. 6,25-30) cădeau sub jugul împilător al vrăjmaşilor lor; tot aşa şi vrăjmaşii înverşunaţi ai sufletelor; sapă împrejurul fiecărui muritor şanţul clevetirilor şi al hulelor a tot ce-i sfânt şi toată şleahta ciracilor cu trup şi fără trup întrebuinţează toate mijloacele sataniceşti, unele mai infernale decât altele, spre a opri apa vieţii sufleteşti (cuvântul lui Dumnezeu) pentru a nu mai bea creştinii, ca să-i poată cuceri şi

219

arunca asupră-le jugul împilător al patimilor josnice, după care vine tot cortegiul de mizerii, boli şi nefericiri care ne distrug! Oare cine credeţi că a adus adventismul în ţara noastră? Străinii? Nu. Ci smintitorii pe care vi i-am arătat până acum, în cuprinsul acestei cărticele. Aceste bestii cu chip omenesc ne-au adus atâtea boli între noi, atât sufleteşti cât şi trupeşti. Focul nu se aprinde lesne în lemnele verzi; ci în putregai, paie etc. Boala nu se poate introduce degrabă într-un corp sănătos, nici patimile josnice într-o societate luminată de lumina învăţăturilor Evangheliei lui Hristos. Tot aşa nici eresurile şi superstiţiile băbeşti, nu s-ar putea introduce în Biserica lui Hristos (creştini) dacă n-ar găsi nişte draci cu chip omenesc ca voi, smintitorilor, care aţi uscat pe creştini cu meşteşugurile voastre sataniceşti, făcându-i pe mulţi, prin depărtarea de lumina învăţăturilor lui Hristos, din lemne verzi (creştini luminaţi), putregai (creştini întunecaţi de patimi), de care să se prindă cu înlesnire orice foc al ereziilor, superstiţiilor şi al patimilor. Voi, blestemaţilor, sunteţi primele putregaiuri care aţi slăbit şi slăbiţi, prin duhoarea putrejunii voastre, Biserica lui Hristos.

Serviciul ce l-a făcut creanga din pădure toporului (vrăjmaşul pădurii) făcându-i-se coadă (ajutor) pentru a distruge corpul pădurii de unde fusese luată; îl faceţi şi voi smintitorii, străinilor, lucrând în favoarea lor la distrugerea credinţei strămoşeşti şi a societăţii din care faceţi parte. Ei bine, voiţi voi să fiţi slugi ale diavolului? Fiţi... Dar lăsaţi-ne pe noi să ne facem datoria de slugi ale lui Dumnezeu. Voiţi voi să fiţi ca nişte cârtiţe oarbe care veşnic iubesc întunericul? Fiţi... dar lăsaţi-ne pe noi să ne luminăm cu citirea Dumnezeieştilor Scripturi⁴³⁰. Vreţi voi să vă faceţi moşteni ai iadului împreună cu prietenii voştri fără de trup?⁴³¹ Faceţi-vă... Dar lăsaţi-ne pe noi să lucrăm pentru moştenirea cu îngerii în împărăţia lui Dumnezeu, care ne este gătită nouă de la întemeierea lumii (Mt. 25,34). Spuneţi-mi, împrelestiţilor, pentru ce opriţi pe fiii Bisericii de a se lumina cu cuvântul lui Dumnezeu? Pentru ce luaţi hrana aceasta sufletească din mâna fiilor Bisericii pentru care Hristos s-a jertfit? Cine v-a spus vouă, diavoli cu chip omenesc, că nu trebuie creştinii să citească Dumnezeieştile Scripturi,

⁴³⁰ Ps. 42,3; 96,2; 126,2; P. Sol. 4,18; Is. 5,20; 9,2; 42,6-7; 60,19; Ioan 12,46; Mt. 5,14.

⁴³¹ Is. 34,8-14; Apc. 14,11; 18,2; 19,19-21; 20,1-3,10,13-15,21, 8.

220

ci că-i destul să ştie şi să zică, Tatăl nostru, Crezul, Psalmul 50 şi alte rugăciuni, că se mântuiesc numai cu acestea? Această învăţătură a voastră, bestiilor umane, e de la tatăl vostru diavolul (Ioan 8, 38, 44). Această învăţătură şi înţelepciune a voastră este drăcească (Iac. 3,15)... Ferească Dumnezeu, ca nu cumva astfel de slugi ale satanei să se încuibe şi prin locurile sfinte, cum sunt: Mănăstirile, Schiturile şi Bisericile de mir, că atunci e greu de noi⁴³². în fine, oricine aţi fi voi, smintitorilor, care luptaţi împotriva rânduielilor puse şi întărite de sfintele Sinoade şi împotriva lui Dumnezeu, Care vrea ca noi, fiii Bisericii, să petrecem după legea Sa cea Sfântă, care-i: „Făcliepicioarelor noastre şi lumină cărărilor noastre” (Ps. 118,105) pentru a nu ne poticni, de nu vreţi să rămâneţi în noi cu Hristos (Ioan 15,2-6); ci vreţi să ieşiţi dintre noi pentru a sluji diavolului (1 Ioan 2,18-19) păscând porcii patimilor (Lc. 15,13-15) şi dând coastele cu lupii (eretici, sectanţi, atei ş. c. l.) care sfâşie turma lui Hristos, daţi-ne măcar nouă pace, care avem dreptul a ne alege ce vrem ca şi voi: focul ori apa, viaţa ori moartea, raiul ori iadul... „depărtaţi-vă de la noi, lucrătorii fărădelegii”⁴³³. Aveţi pretenţie că de ce vă zic aşa şi că sunteţi creştini, şi poate unii chiar sfinţiţi? Apoi dacă sunteţi din aceştia, pentru ce vă tăiaţi singuri de la Biserică, prin lucrarea voastră satanicească? Când toţi Prea Sfinţiţii noştri Ierarhi şi preoţi teologi, muncesc cu zel pentru a lumina Biserica după pilda Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli⁴³⁴, spuneţi-mi, voi după a cui pildă mergeţi când vă munciţi ziua şi noaptea pentru a prigoni pe cei ce vor a se lumina prin citirea Dumnezeieştilor Scripturi? Spuneţi-mi ciumaţilor, care Duh vă face să crăpaţi de mânie în inimile voastre şi să scrâşniţi cu dinţii împotriva celor ce umblă cu Noul Testament? De ce vă speriaţi aşa de grozav, că doar această carte Sfântă nu-i o fiară sălbatică; ci numai o cărticică cu depozitul hranei sufleteşti. Aceasta-i lumină şi care va umbla după dânsa nu va rămâne în întuneric. Cârtiţe oarbe, pentru ce nu veniţi la lumină? Ce, vă dor ochii? Nevoiţi-vă a vi-i deprinde cu această lumină dătătoare de viaţă... A! Ştiu eu ce e la mijloc. Ştiu ce vă împiedică a veni. Duhul necurat care vă

⁴³² 4 împ. 22,4-17; Lev. 26,14-41; Iuda 1,4,12-13,16,19,22-23; 2 Petru 2,1-3, 9-22;

F. Ap. 20.29-30; 2 Lege 28,15-57.

⁴³³ Mt. 7,23; Ps. 100; 138,18; 25,5.

⁴³⁴ Mc. 6,30-46; Ioan 3,2; Ap. 20,26-31.

221

stăpâneşte, acela nu vă lasă să vă apropiaţi, ca să nu se vădească de lumină faptele voastre cele rele⁴³⁵. Cum puteţi voi să ziceţi că sunteţi fiii şi fiicele Bisericii şi urmaşii lui Hristos, când vă luptaţi împotriva Lui (Mt. 12,24-37)? Iată, Acest Dumnezeu-Om, care S-a jertfit pentru mântuirea noastră şi se jertfeşte zilnic la Sfintele Jertfelnice, ne zice: „Cercetaţi Scripturile, că vouă vi separe într-însele a avea viaţă veşnică şi acelea sunt care mărturisesc pentru Mine”⁴³⁶. Proorocii şi Apostoli iarăşi ne îndeamnă la aceasta⁴³⁷. Dar voi unde aţi găsit scris, să opriţi a se citi această Sfântă Carte? Fiecare fiu şi fiică a Bisericii trebuie să citească Noul Testament, căci în această Carte Mică,⁴³⁸ îşi va găsi fiecare ceea ce îi trebuie pentru mântuirea sufletului său. Din Noul Testament va afla cine-i Dumnezeu şi ce vrea El de la noi. Din citirea cu atenţie a acestei Dumnezeieşti Cărţi, fiecare fiu şi fiică ai Bisericii, luminându-şi mintea, va ajunge să cunoască cine-i Dumnezeu, slăvit în trei Feţe: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; va cunoaşte pe Mântuitorul Iisus Hristos, pe Apostoli şi urmaşii Lui cei adevăraţi. Va cunoaşte minunile făcute de Mântuitorul, apostolii Lui şi urmaşii acestora; va cunoaşte învăţăturile Lui şi ale Sfinţilor Apostoli; va putea, în scurte cuvinte să zic, a cunoaşte după cuvinte şi fapte, pe fiecare cui slujeşte; lui Dumnezeu ori diavolului; e apostol, oaie, din turma lui Hristos, ori lup, capră, din turma diavolului.

Această carte mică la vedere, însă plină de învăţături Dumnezeieşti, îi va învăţa pe fiii şi fiicele Bisericii care şi-o vor cumpăra şi citi cu dragoste, cum să vieţuiască creştineşte pentru a se învrednici să devină moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu. „Cuvintele pe care eu le grăiesc, Duh sunt şi viaţă sunt” (Ioan 6, 63) zice Mântuitorul. Şi iarăşi: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4,4). să nu uităm că după cuvintele cărţii acesteia dumnezeieşti vom fi judecaţi (Rom. 2, 16) şi dintr-însele sau ne vom ferici, dacă le-am păzit, sau ne vom osândi, de le-am călcat (Ioan 5,28-29).

⁴³⁵ Ioan 16,11; 3,18-20.

⁴³⁶ Ioan 5,39-46; 1,45; Lc. 16,26; 24-27.

⁴³⁷ Is. 8,20; 34,16; 2 Lege 18,13-22; 6, 6-9; F. Ap. 17,11; Cols. 3,16.

⁴³⁸ Mică la vederea ochilor trupeşti însă grea la ridicare, adică nu poate fi înţeleasă de oamenii pătimaşi care se târăsc ca jivinele în tina patimilor...

222

Veniţi acum, iubiţilor cititori, să ascultaţi ce ne spune Sfântul Ioan Hrisostom despre absoluta nevoie ce au creştinii şi cu atât mai mult călugării şi călugăriţele care afierosindu-şi toată viaţa lui Hristos Dumnezeu (nu patimilor) luându-şi numirea de (părinte ori maică) părinţi spirituali, de a avea în casele lor „Noul Testament”. Nu treceţi cu vederea cele ce voiesc să vă spun zice el în care casă se află Sfânta Evanghelie, diavolul nu poate intra acolo. Dacă acest cuvânt de viaţă îl purtăm cu noi la piept sau îl avem săpat pe lespezile inimilor noastre, atunci să fim siguri că vom fi feriţi în toată vremea de toate săgeţile veninoase ale acelui Duh al răutăţii şi al întunericului.

Pentru a vă încredinţa mai bine că diavolul fuge de acolo, de unde este Noul Testament, care se citeşte şi se trăieşte după cuvintele lui, vă aduc această istorisire din Pateric: „Odată s-a prefăcut diavolul în chip de om şi a venit la coliba unui bătrân străvăzător, a deschis Scriptura cea Veche şi citea oarecare cuvinte într-însa, cam şoptind. Bătrânul, cu străvăzătorul său duh, cunoscând că e diavolul, l-a întrebat: „Ce citeşti?” Diavolul răspunzând a zis: „Pe cea Veche”. Bătrânul i-a răspuns împotrivă zicându-i: „Dar pe cea Nouă nu o ştiţi?” îndată cu cuvântul acesta, diavolul s-a făcut nevăzut, nesuferind să audă nici numele simplu al Noului Testament, ci ca de un fulger, numai de simpla auzire a acestei Dumnezeieşti Cărţi pârjolindu-se, a pierit”.

Ei, smintitorilor, vă întreb, atât eu, cât şi aceşti iubiţi cititori, care se nevoiesc a trăi după Dumnezeu, voi, ticăloşilor, de unde aţi stârnit prigonirea acelora care vor să citească această Sfântă Carte pentru a se lumina? Cine v-a învăţat pe voi să puneţi diferite piedici diavoleşti, să batjocoriţi şi să chinuiţi pe cei ce ar voi să-şi lumineze mintea, stăruind în cercetarea acestor Dumnezeieşti Scripturi? Voi vă asemănaţi lui Faraon, împăratul Egiptului, care pentru a răpi vremea evreilor de sub jugul robiei lui, pentru a nu se mai gândi la Dumnezeu, le da mai mult de lucru, zicând logofeţilor ce-i supravegheau: „Să se îngreuieze lucrurile oamenilor acestora şi să segrijească de acestea, iar să nu grijească de cuvinte deşarte...”, şi iarăşi zicea celor prigoniţi care doreau să meargă a jertfi şi a se închina lui Dumnezeu: „Fără de lucru şedeţi, sunteţi leneşi, pentru aceea ziceţi: Să mergem să jertfim Dumnezeului nostru.

223

Mergeţi, lucraţi.(Ieş. 5). Voi smintitorilor, după mişcările şi împotrivirile voastre la vederea şi auzirea cuvintelor acestei Dumnezeieşti Cărţi, vă asemănaţi unor oameni ce dormîntr-o casă despuiaţi şi care la intrarea vreunui om cu lumină, tăbărăsc cu toţii, cu ce le iese înainte, pentru a stinge lumina şi a lovi pe cel ce o poartă. Da, voi prin patimile voastre şi necredinţa în care zăceţi ca nişte morţi, v-aţi lăsat a vă despuia diavolul de haina Sf. Botez şi de darul lui Dumnezeu şi iată pricina pentru care nu vă lasă nici măcar să priviţi această Carte Dumnezeiască pe care Prea Sfinţiţii noştri Ierarhi şi toţi preoţii care-şi fac datoria cu conştiinţă, o recomandă neîncetat fiilor şi fiicelor Bisericii Ortodoxe. Aceasta-i cauza pentru care voi priviţi cu ochi răi această carte răspânditoare de lumină, cât şi pe cei ce o citesc. Dar, ia spuneţi-mi, oare vouă vă place când un adventist, sau un alt sectant, astupă gura creştinilor ortodocşi dintr-un vagon cu pasageri, sau a unui sat întreg de oameni care nu au cuvintele scripturistice cu care să stea înainte acestor sectanţi, pentru că n-au citit şi învăţat mai din vreme? Spuneţi-mi, e o cinste pentru noi aceasta? Oare este cu putinţă ca noi românii să ieşim cu toiege la hotarele ţării noastre întregite, pentru a lupta împotriva vrăjmaşilor noştri înverşunaţi şi înarmaţi până în dinţi: cu tunuri, arme, revolvere cu tragere automată, cu grenade, gaze asfixiante, bombardiere, săbii, lănci etc.? Aşa că nu? Apoi, mişelelor şi mişeilor, care vă arătaţi pe dinafară ca mormintele văruite; iar pe dinlăuntru puţiţi de păgânătate şi de nedreptăţi, care lucraţi pentru împlinirea făgăduinţelor cu capul în sacul patimilor, bucurând pe străin, cărora vă faceţi coade de topor, cum puteţi voi zice că putem sta împotriva curentelor eterodoxe care lovesc cu furie în pereţii şi temeliile Bisericii noastre pentru a o prăbuşi şi că ne vom mântui şi numai cu Tatăl nostru şi alte rugăciuni? N-aţi auzit voi pe Mântuitorul zicând, că: „Nu tot cel ce-mi zice Mie Doamne, Doamne, va intra întru împărăţia cerurilor; ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri?”⁴³⁹. Apoi, ia spuneţi-mi voi, vrăjmaşi ai adevărului, de unde să aflăm noi, cine-i Dumnezeu şi care-i voia Lui, cine-i diavolul şi care-i voia, meşteşugurile şi laţurile lui care ne trag la pierzare, cât şi slugile lui, diavolii cu chip omenesc, ca să ne păzim de ei? Cu

439

Mt. 7,21; Lc. 6,45-46.

224

ce să stea creştinii şi călugării sau călugăriţele împotriva sectanţilor, care cu înverşunare umblă pe toate căile necinstite să sfârtece credinţa sfântă, păstrată de bunii noştri strămoşi cu preţul vieţii lor? Numai cu „Tatăl nostru”, „Crezul” şi alte rugăciuni? Cârtiţe oarbe, care vă tot îndrăciţi când vedeţi lumină! Spuneţi-mi, nu vă dogoreşte obrazul de ruşine, când vedeţi că sectanţii se înmulţesc, iar ai noştri zac sub pătura necunoştinţei şi în glodul patimilor? Atâta vi s-a îngroşat obrazul de mult încât nu mai simţiţi de loc ruşinea care-i pe capul nostru? Smintitorilor! cârtiţe oarbe care vă conduceţi la pier zare unele (unii) pe altele (alţii), nu auziţi voi cuvântul Domnului care vă zice: „Povăţuitori orbi, ai orbilor! Şi orb pe orb de se conduce, cad amândoi în groapă” (Mt. 15, 12-14). Deschideţi-vă ochii, orbilor, deşteptaţi-vă acum, ori niciodată... Voi, smintitorilor, aţi agitat poporul creştinesc, cu chestiunea îndreptării calendarului. Voi aţi întunecat pe bieţii creştini şi i-aţi răzvrătit să nu mai asculte pe preoţi, spunându-le minciuni că preoţii au schimbat legea, că s-au catolicizat, că au luat bani de la Papa de la Roma... şi alte năzbâtii câte v-a mai trăsnit diavolul prin cap!!! Veniţi acum să ne întrebăm şi să-mi răspundeţi, voi Iudelor şi Caiafelor, dacă s-a îndreptat calendarul v-am schimbat legea? V-am schimbat pe Dumnezeu? Cum ziceţi voi, neînţelepţilor, de care-şi bat joc străinii, umplându-vă capetele de minciuni, că ne-am catolicizat? Oare v-am schimbat Sf. Taine şi în locul Sfântului Trup şi Sânge (sub chipul pâinii şi al vinului) cu care v-am împărtăşit până acum, de la îndreptarea calendarului v-am împărtăşit cu paştile (turtişoară de azimă în formă rotundă) aduse de la Papa de la Roma? V-am schimbat semnul Sf. Cruci, sau v-am impus ca să nu-l mai faceţi ca până acum, ori să-l faceţi cu toate degetele ca şi catolicii punând întâi în umărul stâng şi apoi în umărul drept? Spuneţi-mi, v-am schimbat posturile, sau în locul Miercurilor v-am impus noi să postiţi Sâmbetele ca şi catolicii? V-am impus ca în locul icoanelor să vă aduceţi statui, prin case şi Biserici, pentru a vă închina la ele? V-am schimbat botezul şi în locul cufundării în apă de trei ori, în colimvitre, ne-aţi văzut turnând copiilor apă pe cap de trei ori, ca la catolici? Au doară vi s-au lăsat copiii nemiruiţi cu Sf. Mir, ori neîmpărtăşiţi până la 7-10 ani, ca ai catolicilor? Au doară noi vă facem Sf. Masluri

225

numai când sunteţi pe patul de moarte, ca la catolici, şi nu oricând cereţi cu credinţă această Sfântă Taină, după cum vi le-am făcut şi până acum la îndreptarea calendarului? Smintitorilor, care aţi zăpăcit pe cei simpli cu minciunile voastre, răspundeţi-mi, ce v-am stricat din lege? Dacă s-a îndreptat calendarul, ce, s-a stricat legea? Au doară calendarul vă este vouă lege? Calendarului vă închinaţi voi? Calendarul a făcut cerul şi pământul? Calendarul răsare soarele peste cei răi şi peste cei buni şi plouă peste drepţi şi nedrepţi? Calendarul binecuvântează pământul ca să răsară tot felul de ierburi spre hrana vieţuitoarelor pământului? Calendarul vă dă vouă viaţa? Deschideţi-vă ochii cei neînţelepţi din popor şi cei nebuni înţelepţiţi-vă odată (Ps. 93,8) şi vedeţi că, acest calendar este ca şi ceasul, un măsurător al timpului. După cum ceasul măsoară timpul dintr-o zi şi o noapte cu secundele, minutele şi ceasurile. Tot aşa şi calendarul măsoară timpul mai îndelungat în zile, săptămâni, luni, ani, zeci, sute, mii de ani etc. Dacă ceasul nostru ar merge mai înainte sau ar rămâne în urmă faţă de alte ceasuri care merg exact şi le-am îndrepta după acelea, puteţi voi zice că am stricat ceasul? Aşa-i că nu puteţi zice decât adevărul, că numai l-am îndreptat? Ei, şi dacă l-am îndreptat, înseamnă că s-au stricat minţile casnicilor sau rânduiala casei? Nu. Apoi tot aşa e şi cu calendarul care s-a îndreptat după ceasornicul cel mare al Universului⁴⁴⁰.

în această omenire agitată împotriva adevărului, eu văd împlinirea unei proorocii care zicea că: „în anul 1925 puţini vor cunoaşte pe Dumnezeu şi că va fi război mare”. Da, am trăit şi am văzut astăzi cu ochii mei, că puţini creştini mai cunosc pe Dumnezeu, cei mai mulţi, care poartă numai masca creştinătăţii, crezând în calendar au părăsit pe Dumnezeu. Totodată văd războiul intern care fierbe în piepturile falşilor creştini, care vânează vântul şi mincinoaselor învăţături şi bat în piua capetelor lor seci, apa superstiţiilor. Da, da, aţi părăsit pe Dumnezeu! Căci crezând în calendar, v-aţi depărtat de Dumnezeu, de Biserică şi de Slugile Lui şi vă închinaţi diavolului, cercetând mereu biserica lui (crâşma) şi ascultând pe slugile lui. Ce, vă supăraţi? Ori vă înţeapă aceste cuvinte? O, de ar

⁴⁴⁰ Crugul Cerului făcut de Marele Meşter şi Arhitect Atotputernicul Dumnezeu, ca să meargă exact Ps. 103,20; Rom. 1,20; Is. 40,21-22,26; Ps. 146,4; 18,1-4.

226

da Dumnezeu să vă înţepe, să ajungeţi la cuvintele proorocului: „întorsu-m-am spre chinuire când mi s-a înfipt mie ghimpele” şi să nu scăpaţi de acest ghimpe până ce nu veţi veni la adevăr⁴⁴¹, până ce nu vă veţi întoarce cu toată inima la Dumnezeu. Văd eu că vreţi să-mi cereţi cont, că de ce să vă zic aşa ca mai sus, că sunteţi lepădaţi de Dumnezeu, Biserică şi preoţii Lui. Vreţi să vă lămuresc? Ascultaţi: Dumnezeu a lăsat ca, în Duminici şi Sărbători, creştinii şi clericii să vină la Sf. Biserică pentru a lua parte la slujba Sf. Liturghii. Dacă nu veniţi la Sf. Biserică când se slujeşte Sf. Liturghie şi nu ascultaţi cuvântul lui Dumnezeu⁴⁴² v-aţi lepădat de El şi v-aţi făcut tată al vostru pe diavolul (Ioan 8,38,44,47). Au nu voi sunteţi care vă faceţi agheasmă diavolească (apă descântată) la babe? Au nu voi sunteţi care vă duceţi să ascultaţi evanghelia babelor (ghicitoriile cu bobi, cărţile, ghiocul, cafeaua, zodiile, spiritismul etc.) nebăgând seama că pentru aceste credinţe drăceşti sunteţi căzuţi sub blestemul greu al anatemei (Gal. 1, 8-9)? Au nu voi sunteţi care în loc de tămâie sau smirnă, vă tămâiaţi casele, ogrăzile şi cărările pe unde mergeţi, cu pufăitul (fum de tutun) împuţindu-vă sufletele? Nefericiţilor şi orbilor! Ce fel de creştini sunteţi voi care în loc de a vă împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, vă împărtăşiţi cu această împărtăşanie drăcească, împuţindu-vă sufletele spre bucuria dracilor care vă aţâţă focul veşnic? Spuneţi-mi, vă rog, după ce vă gândiţi bine, când fumaţi, pe cine tămâiaţi? Pe Dumnezeu, ori pe diavolul?... Au nu voi sunteţi care aţi părăsit Biserica Domnului şi aţi îndrăgit Biserica satanei (crâşma)? Au nu voi sunteţi cei care aţi ajuns, în privinţa sărbătorilor, cum e mai rău? Nu sunteţi nici cu creştinii, nici cu păgânii, ci numai nişte corcituri. Când serbează Biserica şi creştinii cei buni, Sărbătorile împărăteşti ori pe ale Sfinţilor, voi lucraţi; iar când nu serbează Biserica, voi serbaţi pentru diavolul, că neslujindu-se Sf. Liturghie, atunci (adică cu 13 zile în urmă), voi vă duceţi la biserica satanei (crâşmă) unde-şi bate joc diavolul de voi carel tot tămâiaţi cu fum de tutun, punându-vă să-i paşteţi porcii patimilor mârşave care se desfăşoară acolo în toată goliciunea lor (Lc. 15,15). Apoi, în locul preoţilor care v-au

⁴⁴¹ 1 Cor. 5,45; Ps. 31,4

442 Neemia 9,26; Ps. 77, 9-38; Ieş. 5,2; Rom. 2,8-9; 1,21-32.

227

creştinat (botezându-vă), pe care voi nu-i ascultaţi; ci le aruncaţi asupră-le tot felul de batjocuri, care cad asupra lor ca ploaia de grindină; şi v-aţi făcut popi ai voştri⁴⁴³ pe crâşmari, care în schimbul spirtoaselor cu care vă buimăcesc, vă oftică punguliţa dându-vă drumul ciomăgiţi de basamac; pe scripcari care vă cântă cântece sataniceşti şi vă umplu de diavolescul duh al curviei; pe minciuno-învăţătorii care vă zăpăcesc cu minciunile lor şi pe baborniţele din sate care v-au umplut şi vă umplu capul cu superstiţiile lor drăceşti. Aşa-i că am dreptate? „înţelegeţi dar, cei neînţelepţi în popor şi cei nebuni (de minciuni) înţelepţiţi-vă vreodată” (Ps. 93, 8). Ce răspuns veţi da înaintea lui Dumnezeu la judecată, când Hristos a pătimit atât de mult pentru a ne face din oameni, îngeri; iar noi ne facem prin boala smintelilor, din oameni, draci sălbatici şi când ne mâniem, vărsăm venin ca şarpele, muşcând şi aruncând cu picioarele (ca măgarul) asupra lui Dumnezeu, a Bisericii şi a clerului care ne învaţă drept, după învăţătura Dumnezeieştilor Scripturi, canoanelor Sf. Sinoade şi sfătuirile Sfinţilor Părinţi şi Dascăli ai Ortodoxiei? Apoi nu-i păcat greu, ca omul care-i icoana Dumnezeului celui Viu⁴⁴⁴ să se facă drac şi încă şi mai rău decât dracii din iad? Dracii pizmuiesc pe oameni, nu pe ceilalţi draci; iar voi oameni fiind, pizmuiţi pe ceilalţi oameni; urându-i, împiedicându-i şi chiar prigonindu-i (ca bestiile de păgâni pe primii creştini), pentru nelegiuitul motiv: „Că de ce ies dintre voi... de ce merg pe calea Domnului, de ce ascultă de preoţii Bisericii care-i învaţă după Dumnezeu... şi de ce citesc Sfintele Scripturi?”

Vai vouă! dacă nici voi nu vreţi să vă mântuiţi din ghearele satanii, care v-a legat strâns cu lanţul păcatelor voastre şi nici pe alţii nu-i lăsaţi... (Mt. 23,14)! Spuneţi-mi, voi ce aţi zice dacă aţi vedea pe nişte feciori întinzând cu tiranie, ca nişte fiare sălbatice, pe mama lor care i-a purtat în pântece, i-a alăptat, i-a purtat în braţe, i-a curăţit în copilăria lor de murdărie, a privegheat nopţi întregi cu lacrimi în ochi la căpătâiul lor când erau bolnavi greu, le-a purtat de grijă, a muncit din greu pentru a le face avere şi făcându-o le-au dat-o (Lc. 15,12) făcându-i gospodari şi acum

443

3 împ. 18,18-21,40; Ier. 1,30,46

444 Fac. 1,27; Cols. 3,10.

228

drept mulţumire zic iarăşi i-aţi vedea pe aceste bestii omeneşti rupând-o în mână şi sfâşiind-o ca fiarele sălbatice? Cu ce ochi aţi privi când i-aţi vedea pe fiecare dintr-înşii, după ce s-au despărţit, rânjind cu duşmănie unii la alţii, că duce fiecare la casa sa câte o mână, picior, cap, ori altă ciozvârtă de carne, din corpul neînsufleţit al acelei care le-a dat viaţă? Aşa-i că fiori asemenea cu moartea, v-ar trece din creştet până-n tălpi? Aşa-i că priveliştea aceasta ar produce în sufletul vostru, ceea ce produce trăsnetul cerului într-o vale adâncă ce se prelungeşte de-a lungul munţilor făcând-o să clocotească de huietul lui? Aşa-i că aţi rămâne locului ca nişte morţi? Şi după ce v-aţi reveni puţin aţi pleca spre casă uimiţi de ceea ce aţi văzut?

Această crimă s-a făcut şi se face în mijlocul nostru... Mama miloasă, iertătoare şi purtătoare de grijă care a trecut cu durere prin mii de greutăţi, este Sf. Biserică ce ne-a născut, îngrijit şi crescut. Feciorii ucigaşi sunteţi voi, care opriţi poporul de a o asculta, sub motiv că: „popii au stricat legea”. Ceilalţi care privesc această nelegiuire a voastră, cu lacrimi în ochi şi cu plângere întretăiată de suspine, sunt fii ai Bisericii care văd crimele ce izvorăsc din nebunia patimilor voastre. Ceea ce aţi făcut şi faceţi voi este o crimă oribilă şi foarte scârboasă, care strigă la cer mai mult decât sângele lui Abel ucis de fratele său Cain. Iată ce zice Pidalionul: „A dezbina cineva Biserica şi a se împotrivi învăţăturilor ei cu prigonire şi a face împerecheri şi despărţiri şi a se deosebi pe sineşi pururea de obştescul sobor al Bisericii, aceasta este păcat neiertat, de prihană vrednic şi are multă muncă şi osândă”. Ceea ce este lama tăioasă ca briciul, a unei săbii în mâna călăului, care cu cruzime îşi îndeplineşte datoria; tot aşa aţi fost şi sunteţi voi, smintitorilor, în ghearele satanei, stăpânitorul infernului, vrăjmaşul neîmpăcat al Bisericii lui Hristos⁴⁴⁵ căci prin voi a săpat prăpastia dezbinării între păstori şi turmă şi a rupt, cu ajutorul vostru, multe mădulare din trupul mistic al lui Hristos⁴⁴⁶. Vai vouă! Că grea osândă, atât vremelnică cât şi veşnică, vă aşteaptă. „Să nu dea Dumnezeu să văd pierzarea voastră...” Au nu sunteţi voi dintre aceia despre care ne spune Scriptura că ziceau: „Veniţi să stingem

⁴⁴⁵ Mc. 4,15; Lc. 8,12.

⁴⁴⁶ F. Ap. 7,37-38; 20,28; Efs. 5,25; Cols. 1,18; Evr. 12,22-25; F. Ap. 11,22; 14, 27; 15, 4; 1 Cor. 1,2; 14,5-40; 6,15-17; 12,4-27; Efs. 5,30-32; Rom. 12,4-5.

229

toate praznicele lui Dumnezeu de pe pământ” (Ps. 73, 8-9)? Nu sunteţi dintre aceia care „jertfiţi pe fiii şi pe fiicele voastre, dracilor” (Ps. 105, 36), jocurilor, mândriei, luxului, curviei, beţiei, ospeţelor anticreştineşti etc.? Judecaţi voi, ce numire se cuvine a vi se da (că eu nu mă pricep), care opriţi pe fraţii voştri a se lumina din Dumnezeieştile Scripturi, după cum opreau iudeii care mergeau după Mântuitorul, pe orbul din Ierihon de a se apropia de Domnul, pentru a-şi primi lumina ochilor? Cum să vă numesc pe voi care împiedicaţi de la îndeplinirea datoriilor creştineşti pe poporul care vine cu evlavie la Sf. Biserică⁴⁴⁷ smintindu-l prin vorba, râsul, ocheadele şi neorânduielile acelea ce le faceţi în casa Domnului, atrăgându-vă asupră-vă, pentru neascultare, urgia lui Dumnezeu?⁴⁴⁸ Cu cine vă voi asemăna pe voi care faceţi slujba diavolului ca şi boierii cărturari, farisei, Caiafa şi toţi cei din neamul arhieresc al iudeilor, care din zavistia drăcească ce-i muncea, întrebuinţa toate mijloacele infernale; sfaturi, porunci, înfricoşări, bătăi, temniţe etc. pentru ca Apostolii să nu mai grăiască în numele lui Iisus Hristos?⁴⁴⁹ Nu pot a vă zice altfel decât cum zicea Mântuitorul iudeilor plini de răutate, vicleşug şi minciună: „Voi ceea ce aţi văzut la tatăl vostru (diavolul) faceţi... voi din tatăl vostru diavolul sunteţi...” (Ioan 8,38-44); sau cum a zis Sf. Ap. Pavel proorocului mincinos, Variisus: „O, plinule de toată viclenia şi toată răutatea, fiul diavolului, vrăjmaş a toată dreptatea, nu vei înceta a răzvrăti căile Domnului cele drepte? Iată mâna Domnului peste voi şi veţi fi (sufleteşte) orbi” (F. Ap. 13,10-11). Şi iarăşi: „Satanelor, sminteală Bisericii lui Hristos sunteţi? Mergeţi în urma ei, că nu cugetaţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu; ci cele ce sunt ale oamenilor?” (Mt. 16,23). Oare pentru ce acum iarăşi crăpaţi de mânie şi scrâşniţi asupră-mi cu dinţii? Pentru că cuvântul lui Dumnezeu (adevărul) nu încape în voi (Ioan 8,37), după cum legheonul din îndrăciţii care băgase spaima în Ghergheseni, când a auzit glasul Mântuitorului a strigat şi căzând înaintea Lui cu glas mare a zis: „Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt. Ai venit aici mai înainte de vreme să ne munceşti pe noi?”⁴⁵⁰.

⁴⁴⁷ 1 împ. 1,9-14.

⁴⁴⁸ 1 Cor. 14,33-40; Efs. 5,1-6; Evr. 10,26-31; Lev. 26,14-41; Fac. 4,11.

⁴⁴⁹ F. Ap. 4,1-21; 5,17-40.

⁴⁵⁰ Lc. 8,28; Mt. 8,29.

230

Tot aşa şi pe voi, vă aud ţipând cât vă ia gura pe de lături, zicând: „Cine este călugărul acesta care ne tot bate atâta la cap?... Acesta-i adventist, îndrăcit, zăpăcit, nebun, l-a-a-a-atră mereu. De când a venit aici tot aşa are păcate. Acesta-i popa? Tot popi au fost aici, dar popă ca acesta n-am mai văzut!”

În faţa acestei scene pline de jale, crucindu-mă, stau şi eu sfâşiat de durere din cauza celor ce văd şi aud, ca şi Lot când a văzut răutatea concetăţenilor săi (Fac. 19, 4-10) şi ca Iov la trista ştire adusă de slugi şi la cuvintele potrivnice ale femeii şi prietenilor săi (1, 2 ş.c.l.). Ce iad este lumea aceasta deşartă, plină de atâta amar şi blestemăţii, care se ţin lanţ şi nu se mai sfârşesc! Ce slugi sataniceşti cu chip omenesc sunt smintitorii care depărtează pe creştini de mama lor duhovnicească, Biserica! Greu, foarte greu păcătuiesc aceştia care opresc pe alţii de la fapta bună şi de la mântuire! Groaznic vor fi pedepsiţi smintitorii aceştia în ziua Judecăţii de Dreptul şi înfricoşatul Judecător, de nu se vor pocăi. Nici între toţi păcătoşii nu se pot găsi numiri care să se potrivească la aceste bestii omeneşti care sfâşie ca fiarele Biserica lui Hristos. „Păcătoşii zice Arhiepiscopul Kir Nichifor se numesc fărădelege, nedrepţi, curvari, făţarnici, morminte văruite pline de necurăţii, nebuni, orbi, vulpi, pui de şerpi, de năpârci şi cu alte asemenea acestor urâte numiri; iar diavol şi satană nici un păcătos nu s-a numit, fără numai cel ce opreşte lucrurile cele bune. Numai acest păcat desparte pe om din numărul oamenilor şi-l pune pe el încă de viu în numărul dracilor. Acest păcat schimbă pe om, din zidirea cea iubită a lui Dumnezeu, în diavol, cel ce este potrivnic şi urât lui Dumnezeu... Când copiii vor să aleagă partea cea bună ca Maria... părinţii care se împotrivesc la aceasta se fac draci. Tot aşijderea şi cei mai mari se fac draci când împiedică pe cei supuşi ai lor de a se mântui”.

Iubiţilor cititori, vedeţi cât de înfricoşat păcat este sminteala şi dacă cineva dintre noi vede că-l are, să caute prin toate mijloacele a se nevoi să-l lepede. Iarăşi dacă aveţi pe cineva de ai casei, rudenii, prieteni, cunoscuţi, care vă aduc sminteală prin viaţa lor fără de rânduială⁴⁵¹, depărtaţi-vă de dânşii dacă nu se îndreaptă, aducându-vă aminte că: „merele putrede strică pe cele bune şi

451 2 Tes. 3,6,11,14; 1 Cor. 5,11.

231

vorbele rele strică obiceiurile cele bune” (1 Cor. 15, 33) şi „puţin aluat dospeşte toată frământătura” (1 Cor. 5, 6,7). Curăţiţi dar aluatul cel vechi, adică vreau să vă zic cu cuvintele Apostolului: „Nu vă înjugaţi într-unjugcu necredincioşii, că nu este nici o împărtăşire între noi şi ei; între Dumnezeul nostru”⁴⁵² şi dumnezeii lor⁴⁵³, între Biserica noastră şi biserica (crâşma) lor, între paharul (darului) nostru şi paharul (beţiei) lor⁴⁵⁴. Vouă smintitorilor, dacă nu puteţi, sau mai bine să zic, dacă nu vreţi ca să rupeţi lanţurile păcatelor şi nu vreţi nici în ruptul capului să sfărâmaţi cătuşele patimilor cu care satana vă ţine strâns în gheare, ca şi o fiară sau pasăre sălbatică prada sa, faceţi măcar atât bine Bisericii, daţi voie acestora care au dreptul la viaţă ca şi voi, să se nevoiască a lucra pentru mântuirea sufletelor lor. A! voi aţi vrea să fiţi mai mândri şi pentru aceasta nu lăsaţi pe alţii să fie mai smeriţi? Pentru că voi vreţi să fiţi mai zgârciţi, pentru aceasta prindeţi ciudă pe cei darnici? Pentru că voi sunteţi zavistnici, ori pizmătăreţi, de aceea urâţi pe cei ce au dragoste? Pentru că voi sunteţi desfrânaţi şi necuraţi, urâţi pe cei ce iubesc fecioria şi curăţia? Pentru că voi sunteţi prea lacomi cu pântecele, pentru asta n-aveţi ochi a vedea pe postitori? Pentru că voi sunteţi plini de mânie, vă uitaţi chiorâş şi în batjocură la cei blânzi? Pentru că voi sunteţi lenevoşi pentru mântuirea sufletelor voastre, urâţi pe cei sârguitori? Pentru că voi sunteţi făţarnici, vicleni şi mincinoşi, de aceea batjocoriţi şi urâţi pe cei sinceri? Pentru că voi sunteţi proşti în a face binele şi nebuni în iubirea patimilor, urâţi pe cei înţelepţi şi prigoniţi prin toate mijloacele sataniceşti ce vi le pune diavolul la îndemână, pentru a împiedica pe cei înţelegători a progresa? Pentru că voi sunteţi neglijenţi, aveţi ciudă pe cei prudenţi care se îngrijesc de mântuirea lor? Pentru că voi sunteţi murdari şi îmbâcsiţi de patimi, urâţi de moarte pe cei ce iubesc curăţia? Care va să zică, pentru că voi voiţi să fiţi mai nelegiuiţi pentru aceea împiedicaţi şi prigoniţi pe fraţii şi surorile voastre de a merge după legea Domnului?⁴⁵⁵ A! vreţi să fiţi mai urâcioşi înaintea lui Dumnezeu şi pentru aceea prigoniţi pe ceilalţi fii ai Bisericii să nu devină iubiţi? Voi vreţi să

⁴⁵² Ioil 2, 27; Mc. 12, 29-34.

⁴⁵³ Iac. 4,4; Filip. 3,19; Rom. 16,17-18; Efs. 5,5.

⁴⁵⁴ 2 Cor. 6,14-18; 1 Cor. 10, 20-22,31-33.

455 Ier. 5,26-31; Mt. 23,14-15,24-33.

232

vă dezbrăcaţi de toată ruşinea şi pentru aceea vă necăjiţi şi prigoniţi pe alţii care se ruşinează a călca legea Domnului? Credeţi că dacă ar fi şi aceştia tovarăşi cu voi la păcat, are să vă fie păcatele mai uşoare? Ba, voi să daţi slavă lui Dumnezeu că mai sunt drepţi sau oameni care să se nevoiască pentru mântuirea lor. Ia, spuneţi-mi, dacă în ţarina stăpânului din Sfânta Evanghelie, n-ar mai fi fost şi grâu, oare n-ar fi dat El drumul slugilor Sale ca să pustiască cu foc toate zâzaniile (Mt. 13, 29)? Şi voi socotiţi că e rău dacă se mai află câţiva creştini care se trudesc a merge după voia lui Dumnezeu, fără să vă daţi seama că aceia, cu viaţa lor bună, ne sunt nouă sprijin, că altfel ne-ar prăpădi Dumnezeu?! Ia spuneţi-mi, pentru ce Dumnezeu a ars cu foc Sodoma şi Gomora? Au nu pentru că n-a putut să găsească acolo nici zece drepţi (Fac. 19; 18,32)? Oare nu pentru un suflet drept şi zelos a scăpat Dumnezeu 276 de suflete dintr-o corabie de înec în marea înfuriată de furtună şi de o moarte sigură? „Nu te teme, pavele, iată ţi-a dăruit ţie Dumnezeu pe toţi cei ce sunt în corabie cu tine” (F. Ap. 27, 1-44). Vedeţi dar, ce sălbăticie este aceasta în capul vostru, nelegiuiţilor smintitori, când voi nu puteţi suferi pe creştinii cei buni pentru că nu sunt răi şi nelegiuiţi. Voi dimpotrivă trebuie să iubiţi pe cei buni, căci aceştia, după cum v-am mai spus, vă sunt sprijin şi vouă prin rugăciunile lor⁴⁵⁶. Eu cred că v-ar fi mult mai bine, dacă aţi da pace acestora şi v-aţi îndrepta viaţa după Dumnezeu. După cum zidirea, conform voinţei zidarului, se supune cumpenei (care-i mică) şi aşa se poate înălţa; tot aşa şi voi, fii ai Bisericii, conform voinţei Marelui Arhitect Dumnezeu, supuneţi-vă cumpenei dreptăţii şi adevărului, cuvântului Dumnezeiesc cuprins în Noul Testament (şi alte cărţi sfinte) care-i mic la vedere, însă greu în bogăţia întregii înţelepciuni şi a celorlalte daruri Dumnezeieşti, că smerindu-vă şi supunându-vă acestei cumpene Dumnezeieşti după voinţa Marelui Arhitect, vă veţi înălţa şi veţi putea să staţi cu Darul Lui.

Astăzi, când lumina Dumnezeieştilor cuvinte străluceşte (pentru cei ce au ochi de văzut) ca soarele ziua în amiaza mare, vin şi eu, mai micul tuturor muritorilor, pentru a vă zice ca Dumnezeiescul Apostol Pavel: „Drept aceea, vă rugăm în locul lui Hristos,

456 Fac. 12,17-20; 20; 26,11; 37-48; Ieş. 3,30-31; Iov 42,7-8; Iac. 5,17-18.

233

ca şi cum Dumnezeu s-ar ruga prin noi; rugămu-vă în locul lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2 Cor. 5,20). Iar de mai stăruiţi în fărădelegile voastre, apoi vă mai aduc înainte cuvintele înfricoşatului Judecător: „Vremea este aproape... Cel ce face strâmbătate, mai facă strâmbătate; cel ce se spurcă, mai spurce-se; cel drept să mai facă dreptate; iar cel sfânt, mai sfinţească-se. Iată vin curând şi plata Mea cu Mine este, ca să dau fiecăruia precum îi va fi fapta. Fericiţi sunt cei ce fac poruncile Lui... căci în sfânta Cetate se vor veseli în vecii vecilor... iar afară, câinii, fermecătorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii de idoli şi tot cel ce iubeşte şi face minciună... în focul cel veşnic care-i gătit diavolului şi slugilor lui”⁴⁵⁷.

Pus-am înaintea frăţiilor voastre, iubiţii mei cititori; „focul şi apa, viaţa şi moartea, alegeţi ce vreţi” (Is. Sirah 15,16-17).

Profetul din Nazaret

de Alexandru Vlahuţă

S-au spăimântat stăpânii lumii, la glasul blândului Profet, Şi-un duşman au văzut în Fiul dulgherului din Nazaret.

El n-a venit să răzvrătească, nu vrea pieirea nimănui; Desculţ, pe jos colindă lumea, şi mulţi hulesc în urma Lui. Şi mulţi cu pietre îl alungă, şi râd de El ca de-un smintit; Iar El zâmbeşte tuturora, Atotputernic şi smerit.

El orbilor le dă lumină şi muţilor le dă cuvânt;

Pe cei infirmi îi întăreşte, pe morţi îi scoală din mormânt. Şi tuturor deopotrivă, împarte darul Lui ceresc,

Şi celor care cred într-însul şi celor ce-l batjocoresc. Urască-L cei fărădelege, ce-i pasă Lui de ura lor?

El a venit s-aducă pacea şi înfrăţirea tuturor.

Din toată lumea asupriţii, în juru-I s-au îngrămădit Şi vijeliile de patimi la glasul Lui au amuţit.

Fiţi buni cu cei ce vă insultă, iertaţi pe cei ce vă lovesc, Iubiţi pe cei ce-n contra voastră, cu duşmănie se pornesc.

457 Apc. 22,10-15; 21; Mt. 25,26-30,41.

234

Cât bine, câtă fericire şi câtă dragoste-ai adus;

Iar oamenii drept mulţumire, pe cruce-ntre tâlhari Te-au pus. Au râs şi Te-au scuipat în faţă, din spini cunună ţi-au făcut Şi în nebuna lor trufie, stăpâni asupră-ţi s-au crezut.

Aduceţi piatra cea mai mare, mormântul să-I acoperiţi, Chemaţi ostaşii cei mai ageri şi străji de noapte rânduiţi. S-au veselit necredincioşii, c-au pus luminii stăvilar;

Dar ea s-a întărit în focul, durerilor de pe calvar.

Râvna aleşilor lui Hristos

Mai am un singur dor, în viaţa-mi pământească,

Să mă lăsaţi să mor, în legea-mi creştinească.

Nu-mi trebuie mărire, palate ori avere,

Ci credinţă, nădejde, iubire şi răbdare.

De-o fi să mor, Tu Doamne, dă-mi moarte creştinească Să mor păzind credinţa şi legea strămoşească.

Şi-n faţa morţii neclintit, să stau ca stei de piatră.

Să mor ca un ostaş luptând, pentru credinţa-mi dreaptă Nu vreau să mor în făr-delegi, cum mor toţi pătimaşii.

Ci pentru lege ocărât, de-ai lui Hristos vrăjmaşi.

Ce-i oare mai înălţător, când moartea-ţi râde-n faţă, S-o-nfrunţi jertfind pentru Hristos, netrebnica-ţi viaţă. Creştin de mii de ori creştin, i-acela ce se luptă,

Şi moare pentru legea lui, păzind credinţa sfântă...

Să văd cum prafuri în salut, spre fruntea mea se pleacă Şi peste scurta-mi viaţă-ncep, mii de-amintiri să treacă. Preastricăciosu-mi trup înfăşurat, în mantia-mi cea neagră; Să fie pildă celor mulţi, ce după vânt aleargă,

Cu strai de cină-nveşmântat, şi pregătit de moarte;

Fără de bocet, fără plâns, ai mei fraţi să mă poarte,.

Şi-atunci ca-n vis voi auzi, prin văi tot buciumând.

Creştini în cete vor veni, sfânt-adevăr spunând.

Să nu dorm singur în mormânt, în legea-mi creştinească Să am pe cei iubiţi înjur, pân-la-nvierea obştească.

La cap să-mi puneţi Sf. Cruce, al Ţării scut, străvechi odor Ea a condus, ea va conduce, şi al Bisericii viitor.

235

Trâmbiţa judecăţii

Staţi santinelă neadormită, păziţi credinţa de duşmani, Iubiţi pe Mama noastră Sfântă, păstori, vieri, plugari creştini. Sus în Biseric-auzind, amvonul cum vorbeşte Şi cete de creştini venind şi ceata Domnului cum creşte. Atuncea bine mă voi odihni, când sufletu-mi va privi;

Pe fraţi la adevăr că vin, pentru a se mântui.

Auzi trâmbiţa cum sună, adevărul s-a-nălţat,

Cete de creştini s-adună, ereticii au turbat.

Aduceţi Scriptura mie, cu spada lui Dumnezeu,

Ca să tai în carne vie şi s-azvârl tot ce e rău.

Putred şi vătămător, din trupul creştinilor Să rămână sănătos, ca soarele luminos.

După cum Hristos a a zis, în Evanghelie stă scris Şi mă rog lui Dumnezeu, să-mi ajute cu darul Său. După regulă să lupt, glasul lui în veci s-ascult Turma Sa să i-o conduc, s-o feresc de hoţ, de lup.

Căci aşa mi-a poruncit, Cel ce-aici m-a rânduit Astă pildă El mi-a dat, de păstor adevărat.

Un păstor bun strajă stă, viaţa pentru oi şi-o dă Iară cel tocmit cu plată, fuge când vreun lup se-arată. Turma lupilor o lasă, nu-i a lui, puţin îi pasă,

Oile-mi cunosc Eu bine, dânsele mă ştiu pe Mine; Cum mă ştie Tatăl Meu, şi cum ştiu pe Tatăl Eu Sunt, zice, păstorul bun, viaţa pentru oi mi-o pun, Am şi alte oi departe, ce din turmă nu fac parte. Aduna-le-voi aci, glasul meu vor auzi Şi-o să fie-n viitor, doar o turmă şi-un păstor Deci de acuma înainte, să fim cu luare-aminte Tot ce-i rău să lepădăm, viciile să le-aruncăm.

Dragii mei, vă rog de-acum, părăsiţi jocul şi crâşma Sufletul să vi-l spălaţi, păcatul vi-l lepădaţi La duhovnic iscusit, ca să poţi fi folosit Căci puteri i-a dăruit, sus în cer şi pe pământ Domnul lui au glăsuit, prin acel ce l-a sfinţit

236

Când l-a hirotonisit. Ucenic al Meu iubit Ţie-ţi dau de azi-nainte, cheia împărăţiei Sfinte.

Tot ce jos lega-vei tu, e legat şi-n cer de-acu Ce vei dezlega aici, dezlegat şi-n cer va fi. Deci dar pentru-n suflet rău, ce s-a-ntors la Dumnezeu Bucurie de nespus, se va face în cer sus.

Veniţi creştini la rugăciune

de C. Tudusciuc înv.

Veniţi creştini la rugăciune în casa Domnului Cel Sfânt,

Veniţi creştini, plecaţi genunchii Şi fruntea voastră la pământ.

Când clopotele-ncep să sune, în zori, cu glasul lor duios,

Răsună-n undele lor tainic Chemarea Domnului Hristos.

„Veniţi cei osteniţi la Mine,

Cei necăjiţi şi împilaţi,

Odihnă, pacea Mea cea sfântă Şi mângâiere să luaţi”.

Şi se clătesc şi munţi şi dealuri,

Pământu-ntreg de glasul sfânt,

Se pleacă-n Faţa Lui natura,

Văzduhul tot, cu nori şi vânt.

Doar omul, singura făptură, împodobit cu chip ceresc,

Azi nu mai vrea să ia aminte Acestui glas Dumnezeiesc.

237

Creştinii noştri din vechime,

Pe sub pământ zideau Altare Şi pe furiş, în miezul nopţii,

Mergeau cu toţii la-nchinare.

Azi stau Locaşurile Sfinte,

Pe înălţimi strălucitoare,

Dar câţi creştini le păşesc pragul în zilele de sărbătoare?

Vai, Masa Domnului e-ntinsă,

Dar cei poftiţi nu vin la ea,

Ei n-aud glasul Lui ce strigă:

„Veniţi creştini la Masa Mea”.

Veniţi creştini la rugăciune în Casa Domnului Cel Sfânt,

Veniţi creştini, plecaţi genunchii Şi fruntea voastră la pământ!

Veniţi, veniţi cu umilinţă în faţa Sfântului Altar,

Veniţi să dezbrăcăm păcatul Şi să ne înnoim cu Har.

Cuprins

Precuvântare 5

Pentru cine vieţuim aici? Pentru Dumnezeu ori pentru Satan? Pentru cer ori pentru iad? 14

Iubiţii mei fraţi în Domnul nostru Iisus Hristos! 14

Iubiţii mei fraţi întru Domnul nostru Iisus Hristos! 24

Unde dai (baţi)şi unde crapă? 30

Cuvânt despre sminteli 33

Ucigaşii cei mai mari sunt smintitorii 38

Sminteala este cursă diavolească, vai de cei ce cad în ea! 41

Baba mai meşteră ca dracul 44

SANDU 59

CHIVA 60

Sfat creştinesc 67

Coada balaurului apocaliptic 71

Sminteala 71

Sminteala fără intenţie 77

Sminteala prin lux.... 83

Trântorii neamului 87

Sminteala în biserică 94

Smintitorii fac slujba diavolilor 105

Cuvânt despre smintitorii Sfintei Biserici 105

Alţi smintitori 118

Simbolizarea hainelor şi a chipului călugăresc 131

Datoria Păstorilor de a păstori turma Domnului Hristos 166

Sfat duhovnicesc păstorilor şi turmei lui Hristos 170

Păcatul smintelilor. Alţi smintitori mai periculoşi 194

Cuţit şi pâine pentru smintitori 201

Smintitorii care sting lumina 216

Profetul din Nazaret 233

Râvna aleşilor lui Hristos 234

Trâmbiţa Judecăţii 235

Veniţi creştini la rugăciune 236

După cum albina, nu de la sine face miere, ci numai alergând depărtare de kilometri întregi, şi zburând din floare în floare până ce o adună; tot aşa şi eu, nu numai de la mine, ci alergând cu ochii trupeşti şi sufleteşti, printre florile învăţăturilor Dumnezeieştilor Scripturi, Scrierile Sfinţilor Părinţi şi a predicatorilor ortodoxiei, pe care le posed în mica-mi bibliotecă, cât şi de prin lumea aceasta, în care, dintr-un loc poţi culege, însă cu luare aminte, şi din 10-20 trebuie să lepezi, şi am format acest buchet de sfătuiri călăuzitoare pentru cei ce vor să cunoască multele curse întinse de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi care cu înverşunare caută să-i împiedice de la mântuire. [...]

Casa clădită pe nisip nu poate sta din cauza ploii (de draci) căzute din cer, a râurilor; adică oamenii cei supărători, care de la ploaia dracilor căzuţi din cer se înmulţesc, a uraganelor sau a furtunilor puternice pornite de duhurile răutăţii şi în scurte cuvinte a tuturor ispitelor care se ţin lanţ şi suflă cu îngrozire să o surpe cu vântul patimilor. însă casa care-i clădită pe piatră, nimic din cele de mai sus nu o pot face să cadă.

Protos. Nicodim Măndiţă

—www.edituraagapis.ro

ISBN: 978-606-529-296-3

9786065 292963

Flickr Tags: Dumnezeu,pacat,rugaciune,poticnire,sminteala,iad,rai,judecata