PR. PROF. VASILE MIHOC SAPTE TALCUIRI BIBLICE DESPRE MAICA DOMNULUI

Pr. Prof. Vasile Mihoc

ŞAPTE TÂLCUIRI BIBLICE DESPRE MAICA DOMNULUI

ISBN: 978-973-710-360-4

Pr. Prof. Vasile Mihoc

ŞAPTE TÂLCUIRI BIBLICE DESPRE MAICA DOMNULUI

Apare cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Dr. Laurenţiu Streza

– Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului –

Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2019

1

EVANGHELIA MAICII DOMNULUI

Buna-Vestire a venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu este o „Evanghelie” în înţelesul cel mai propriu al cuvântului. Într-adevăr, substantivul grecesc evanghelion înseamnă „veste bună“, iar în Noul Testament el apare cu sensul specific de veste bună a mântuirii în Hristos, de învăţătură sfântă a lui Hristos şi despre Hristos. În acest înţeles, Evanghelia este una singură: Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos (Galateni 1, 6-7). Foarte de timpuriu însă (conform. Didahia VIII, 2; XI, 3; XV, 3; Sf. Iustin Martirul, Apologia I, 66) au primit denumirea de „Evanghelii“ primele patru scrieri ale Noului Testament care cuprind relatarea vieţii şi a operei mântuitoare ale Domnului şi pe care le numim, după autorii lor umani, „de la Matei“, „de la Marcu“, „de la Luca“ şi „de la Ioan“.

Vestea pe care Arhanghelul Gavriil o aduce Sfintei Fecioare Maria că Îl va naşte pe Mântuitorul lumii este o „evanghelie“. O „evanghelie“ este şi relatarea lucanică a evenimentului. Această relatare face parte dintr-un ansamblu care stă în fruntea scrierii Sfântului Luca şi pe care – fiind vorba de naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi a Mântuitorului, cu scurte referiri la pruncia lor – specialiştii îl intitulează „Evanghelia lucanică a copilăriei“ (Luca 1 şi 2).

Textul din Luca 1, 26 şi urm., despre Buna-Vestire a naşterii Mântuitorului şi despre vizita Sfintei Fecioare la Elisabeta, deşi face parte integrantă din Evanghelia a treia, pe drept cuvânt ar putea fi intitulat Evanghelia Maicii Domnului. Şi aceasta dintr-un întreit motiv:

1. Este vorba aici de o „evanghelie“ (veste bună) adresată în primul rând Sfintei Fecioare Maria. În a şasea lună de la zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul, a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria (Luca 1, 26-27).

Cât de mult a fost dorită, zeci de veacuri, venirea mesagerului ceresc! Încă de la alungarea din Rai, când Dumnezeu a făcut şi cea dintâi făgăduinţă a mântuirii (facerea 3, 15), Adam şi urmaşii săi au aşteptat mereu, cu nerăbdare, venirea Mântuitorului promis. Şi, iată, Dumnezeu a hotărât plinirea vremii (Galateni 4, 4). Iar prima făptură omenească învrednicită de a afla această hotărâre dumnezeiască este Sfânta Fecioară Maria. Către ea se adresează mai întâi „evanghelia“ despre venirea Mântuitorului în lume.

2. Buna-Vestire nu este însă numai o „evanghelie“ către Maica Domnului, ci şi o „evanghelie“ despre Maica Domnului. Într-adevăr, deşi textul menţionat ne spune foarte multe despre Fiul lui Dumnezeu întrupat, oferindu-ne o adevărată sinteză a hristologiei, el ne spune şi cel mai mult, din întreg Noul Testament, despre Maica Domnului.

Astfel, din această pericopă evanghelică aflăm nu numai că Maica Domnului era fecioară atunci când L-a zămislit pe Mântuitorul (Luca 1, 27: ...o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria; conform Matei 1, 18: Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt şi Matei 1, 23: Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu...), ci şi că era hotărâtă să rămână fecioară. Căci numai aşa se explică întrebarea ei: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? (Luca 1, 34). În cazul unei fecioare în preajma nunţii, care ar fi avut de gând să trăiască viaţa obişnuită de căsătorie, o astfel de întrebare ar fi fost fără rost. „Nu ştiu de bărbat“ nu poate însemna nimic altceva decât: „nu vreau să ştiu de bărbat“, sau „nu am de gând să ştiu de bărbat“.

Aflăm apoi, din acelaşi text evanghelic, cât de deplină era ascultarea şi credinţa Sfintei Fecioare faţă de Dumnezeu şi faţă de cuvântul Său. Spre deosebire de Zaharia, care cere un semn (v. 18: Şi a zis Zaharia către înger: După ce voi cunoaşte aceasta? Căci eu sunt bătrân şi femeia mea înaintată în zilele ei), ea nici nu se gândeşte să pună la îndoială cuvântul Arhanghelului, cu toate că obiecţiunea pe care mintea omenească o ridica în cazul vestirii făcute ei era de mult mai mare greutate decât în cazul celei făcute lui Zaharia. Existau precedente pentru naşterea unui copil prin intervenţie dumnezeiască; aşa s-au născut Isaac (facerea 17, 16 şi urm.; 18, 10 şi urm.; 21, 1-3), Samson (Judecători 13, 2 şi urm.) şi Samuel (I Regi 1, 1 şi urm.). Niciodată însă nu se mai întâmplase să nască o fecioară. Zămislirea Fiului lui Dumnezeu ca Om în pântecele Fecioarei, prin umbrirea Duhului Sfânt (Luca 1, 35: Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea, Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema), era o noutate absolută. Şi totuşi, Sfânta Fecioară nu pune la îndoială cuvântul Arhanghelului, nici nu cere vreun semn spre întărirea acestui cuvânt. Zaharia, pentru îndoiala sa, a primit drept semn o pedeapsă vremelnică (v. 20: Şi iată vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor). Sfânta Fecioară nu cere semn şi totuşi Arhanghelul îi dă un semn, descoperindu-i taina zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul (Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă) ca dovadă că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (v. 36-37). Răspunsul Fecioarei la vestirea cerească este exemplar: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! (v. 38). De aceea, inspirată de Duhul Sfânt, Elisabeta îi laudă credinţa: Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul (v. 45).

Din imnul inspirat rostit de Sfânta Fecioară cu prilejul întâlnirii cu Elisabeta (v. 46-55) desprindem şi o altă latură a personalităţii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu: desăvârşita înţelepciune duhovnicească. Imnul ei este un psalm minunat în care se reflectă înalta formaţie biblic-exegetică a Fecioarei, fapt care confirmă ceea ce ne spune Sfânta Tradiţie despre anii copilăriei şi ai adolescenţei sale dedicaţi slujirii şi învăţăturii sfinte în templul Domnului.

Acelaşi imn reflectă şi pilduitoarea ei smerenie. Ea, Maica Împăratului veacurilor, nu-şi dă alt titlu decât pe acela de „roabă“ (v. 48); şi având deplina conştiinţă a măririi ce i s-a conferit, n-o socoteşte altceva decât un dar al Celui ce coboară pe cei mândri şi înalţă pe cei smeriţi (v. 51-53).

Iată numai câteva din înaltele virtuţi ale Sfintei Fecioare Maria, care au făcut-o vrednică de alegerea unică de a fi mijlocitoare a venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu.

Această alegere îi conferă noi calificative şi o ridică mai presus decât toată făptura. Faptul acesta este afirmat chiar în primele cuvinte pe care i le adresează Arhanghelul binevestitor: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei (v. 28). Prorocia lui Isaia (7, 14: Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel) despre Mesia – Emanuel, care se tâlcuieşte cu noi este Dumnezeu, se împlineşte în primul rând prin şi pentru Sfânta Fecioară: Domnul este cu tine. Domnul este cu Sfânta Fecioară, într-o negrăită apropiere, din chiar momentul Bunei-Vestiri, zămislindu-Se în pântecele ei şi făcându-Se Fiul ei. Sfântul care Se va naşte din tine – îi zice Arhanghelul – Fiul lui Dumnezeu Se va chema (v. 35). Cea careL naşte pe Fiul lui Dumnezeu este Theotokos, adică Născătoare de Dumnezeu. Este ceea ce afirmă şi Elisabeta, când o numeşte nu numai binecuvântată între femei (v. 42), cum o numise şi Arhanghelul, şi fericită (v. 45), ci şi Maica Domnului. În acest titlu, echivalent cu cel de Născătoare de Dumnezeu, se cuprind toate celelalte înalte calificative ale ei. Pentru toţi cei carei zicem, ca Elisabeta, Maica Domnului meu, ea este implicit „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii“; este, deci, vrednică de cultul de supravenerare pe care i l-au adus dintotdeauna Biserica şi credincioşii.

Însăşi Maica Domnului, de altfel, face o profeţie în acest sens: Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile (v. 48), întemeindu-şi afirmaţia pe mărirea pe care i-a conferit-o Dumnezeu: Pentru că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic (v. 49). Astfel încât a nu o cinsti pe Maica Domnului înseamnă a contraveni flagrant acestui cuvânt proorocesc.

3. În sfârşit, pericopa din Luca 1, 26 şi urm. este şi Evanghelie de la (sau după) Maica Domnului.

Exegeţii socotesc pe bună dreptate că Sfântul Luca nu putea avea informaţiile pe care le transmite în această pericopă (ca, de altfel, şi cele din întreg capitolul 2) decât din gura Maicii Domnului însăşi. Despre întâmplările minunate legate de Naşterea lui Hristos, Sfântul Luca ţine să remarce că Fecioara Maria le păstra pe toate în inima ei (2, 19). Din acest sfânt tezaur a luat evanghelistul cele pe care ni le transmite despre Buna-Vestire, ca şi despre Naşterea Domnului, despre cântarea îngerească de la Betleem şi închinarea păstorilor, despre întâmpinarea la patruzeci de zile şi despre episodul de la templu când Iisus avea doisprezece ani. În prologul Evangheliei sale, Sfântul Luca ne spune că, pregătind redactarea acestei scrieri despre Iisus Hristos şi lucrarea Sa mântuitoare, a cercetat toate cu de-amănuntul de la început (1, 3). Cel dintâi şi cel mai important izvor al unei astfel de cercetări îl constituia mărturia Maicii Domnului. Din Sfânta Tradiţie ştim că Sfântul Luca a şi pictat prima icoană a Maicii Domnului, ceea ce înseamnă că s-a învrednicit a fi un timp oarecare în preajma ei. Iată de unde a luat Sfântul Luca amănuntele pe care ni le transmite în „Evanghelia copilăriei“!

Să mai adăugăm că importantul imn din Evanghelia Sfântului Luca 1, 46-55 este creaţia inspirată a Sfintei Fecioare şi a intrat ca atare, de la început, în cultul Bisericii. Astfel, ceea ce relatează Sfântul Luca în primele două capitole ne vine de la însăşi Maica Domnului şi textul acesta, înainte de a fi „de la Luca“, este „de la Maica Domnului“.

În concluzie, putem spune că Evanghelia Bunei-Vestiri este o Evanghelie către, despre şi de la (sau după) Maica Domnului.

Să învăţăm din această Evanghelie a Maicii Domnului a o ferici după cuviinţă şi a o avea mijlocitoare şi pururea rugătoare pentru sufletele noastre.

2

MAICA DOMNULUI ŞI MINUNEA NAŞTERII LUI HRISTOS

Sfintele Evanghelii de la Matei şi de la Luca, adeverindu-se şi completându-se una pe cealaltă, înfăţişează o minunată icoană a Naşterii Domnului. O icoană învăluită în aură de taină, în care miraculosul este prezent peste tot, în care supranaturalul ţâşneşte în lumea noastră ca o ploaie de raze din Soarele Dreptăţii răsărit în peştera din Betleem.

Din această icoană nu pot lipsi, fireşte, cei ce se miră (Luca 2, 18). Şi dacă este adevărat că icoana Întrupării este mereu actuală, reînnoindu-se, an de an, şi prin sărbătoarea Naşterii Domnului, nu este mai puţin adevărat că, în permanenta-i actualitate, ea este mereu însoţită de mirarea minţii omeneşti. O mirare care adesea este lipsită de orice urmă de evlavie, redusă la simpla curiozitate şi iscodire neîncrezătoare în faţa a tot ceea ce depăşeşte concretul cotidian.

Nu de puţine ori această mirare devine contestare înverşunată şi încercare de reconstruire a tabloului, prin eliminarea oricărui element care pune în încurcătură mintea omenească. Istoria de aproape două mii de ani a Creştinismului este martora multor astfel de încercări de a face din Naşterea petrecută în peştera din Betleem o naştere obişnuită, a unui om obişnuit, la care nimic nu este miraculos şi care, bineînţeles, nu are cum să mântuiască lumea. Toţi cei ce, rând pe rând, au încercat o astfel de reconstituire au crezut că sunt foarte originali, când, de fapt, n-au făcut altceva decât să repete aceeaşi eroare fundamentală: în loc să încerce a urca spre pătrunderea tainei, au suprimat-o pur şi simplu. Niciodată o problemă nu se rezolvă prin suprimarea ei. Căci a tăia nodul gordian nu e totuna cu a-l dezlega!

Cei care au încercat să elimine supranaturalul din icoana evanghelică a Naşterii Domnului au căzut într-o cursă pe care, în mod inconştient, ei înşişi şi-au întins-o. Căci acolo unde nu este nimic de mirare nu-şi mai au locul nici cei care se miră, nici iscoditorii. Cuprinşi de la bun început şi pentru totdeauna în icoana tainică a Naşterii Domnului, iscoditorii, încercând să excludă minunea, nu reuşesc altceva decât să se excludă pe ei înşişi din preajma minunii, tăindu-şi astfel orice posibilitate de a accede la contemplarea ei, la integrarea în ea.

În icoana evanghelică a Naşterii Domnului este prezentă însă nu numai nedumerirea iscoditoare, ci şi „înţelegerea cea neînţeleasă“ a tainei, personificată luminos în chipul Maicii Prea Curate. În întreaga istorie a urcuşului omului spre divin nu există un chip care să exprime mai limpede serena acceptare a minunii, integrarea desăvârşită în taina prezenţei supranaturalului, decât chipul Maicii Fecioare din icoana evanghelică a Naşterii Domnului.

În toată animaţia care se creează în jurul Pruncului născut în peştera din Betleem, singură Maica Sa rămâne netulburată. Nici venirea păstorilor, cu istorisirea lor despre arătarea îngerească, nici steaua minunată şi magii de la răsărit care cad în adorare înaintea Pruncului şi-I aduc daruri minunate n-o smulg pe Născătoarea de Dumnezeu de la împlinirea îndatoririlor oricărei mame adevărate faţă de fiul ei. Ea Îl înfaşă pe Prunc, Îl culcă în iesle (Luca 2, 7). Îl poartă apoi în braţe până la templul din Ierusalim (Luca 2, 22 şi urm.) şi Îl duce în Egipt spre a-L feri de urgia lui Irod (Matei 2, 13 şi urm.), fără a se mira de nimic din cele ce se întâmplă în jurul ei şi fără a vedea vreo contradicţie între toate acele minuni şi nevoia de ocrotire a Fiului lui Dumnezeu făcut Om. Colindele noastre tradiţionale surprind cum nu se poate mai bine această trăsătură a icoanei Naşterii, înfăţişând-o întotdeauna pe Maica Preasfântă în preocuparea ei de a-şi ocroti şi îngriji Pruncul, Care e ferit de orice pericol sub dragostea caldă a Maicii: „Mititel, înfăşăţel, / În scutec de bumbăcel... / Vântul bate, nu-L răzbate, / Neaua-L ninge, nu-L atinge...“

În orice caz, din relatarea evanghelică este absolut clar că Sfânta Fecioară nu se află nicidecum printre cei care se miră. Un „însă“ (dé, în originalul grecesc) cu sens adversativ opune clar atitudinea Maicii Domnului celei a tuturor celorlalţi: Însă Maria (spre deosebire de toţi ceilalţi, n.n.) păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa (Luca 2, 19). Ea este singura care nu se miră auzind istorisirea păstorilor. Nici nu se gândeşte să iasă în gura peşterii să vadă dacă nu cumva bezna nopţii mai păstrează vreo urmă din manifestarea îngerească. Nici nu socoteşte necesar să caute pe firmament steaua minunată care i-a călăuzit pe magi. Adună numai în inimă tot ceea ce se spune despre Prunc, de unde, ca dintr-un sfânt tezaur, vor culege mai târziu ucenicii lui Hristos înţelegerea împrejurărilor venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu.

Cum se explică această atitudine? Răspunsul este limpede: pentru că înţelege că Taina cea mare, Taina tainelor nu este în văzduh sau pe firmament, nu este în anghelofanii şi revelaţii particulare, ci chiar în faţa ei, în ieslea devenită leagăn, în Pruncul Care este şi Dumnezeu şi Om. Cât despre întâmplările neobişnuite care îi tulbură pe toţi ceilalţi, n-o pot mira pe aceea care a înţeles o dată pentru totdeauna, din gura Arhanghelului binevestitor, că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (Luca 1, 37). De altfel ea este convinsă că Fiului ei totul I se cuvine. Dar nici o clipă nu pierde din vedere ceea ce I se cuvine din partea ei: dragostea desăvârşită de Maică! E rolul pe care Dumnezeu Însuşi i l-a încredinţat şi pe care ea l-a primit cu smerită bucurie atunci când a răspuns Arhanghelului: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! (Luca 1, 38).

Nimic n-o va putea abate pe Preacurata Maică de la împlinirea acestui rol. Nu numai la naştere, sau cât a durat pruncia Domnului, ci permanent. O vom reîntâlni în paginile Sfintei Evanghelii peste doisprezece ani, cu aceeaşi grijă plină de dragoste faţă de Fiul ei (Luca 2, 41 şi urm.). Mai târziu, când Domnul Îşi desfăşoară lucrarea mesianică prin diferitele regiuni ale Ţării Sfinte, Maica Sa, deşi plină de încredere că Fiul ei poate totul – cum o dovedeşte întâmplarea din Cana Galileii (Ioan 2, 1 şi urm.) – continuă totuşi să-I poarte de grijă şi să-L caute ca pe un copil iubit (Matei 12, 46; Marcu 3, 31; Luca 8, 19-20). Este alături de El şi în cursul dramaticelor evenimente din Săptămâna cea Mare şi, împreună cu ucenicul iubit, este prezentă sub braţele Crucii însângerate de pe Golgota. Iar de acolo Sfânta Evanghelie ne lasă o mărturisire despre cât de mult S-a simţit Mântuitorul Fiu al Maicii Sfinte şi despre cât de profund a înţeles El dăruirea ei de Maică şi că ea este Maică într-un mod prea deplin spre a o putea priva acum, pentru restul vieţuirii pe pământ, de atribuţiile foarte concrete pe care le implică această calitate. Pe Cruce fiind, Domnul are grijă să-i dea Maicii un nou fiu: Deci Iisus văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine (Ioan 19, 26-27). Acest episod este înţeles de obicei unilateral, anume în sensul că Mântuitorul o încredinţează pe Maica Sa grijii Apostolului Ioan. Această interpretare însă nu dă seama de cuvintele adresate ucenicului: Iată mama ta! Ucenicul primeşte într-adevăr o Maică de care va fi dator să aibă grijă, dar, înainte de aceasta, Maica este cea care primeşte un fiu, nou obiect al solicitudinii cu care până acum L-a înconjurat pe Mântuitorul lumii.

Chipul Maicii Domnului din icoana evanghelică a Naşterii este pentru noi un luminos exemplu. Ea ne învaţă, în primul rând, să nu ne mulţumim a rămâne în marginea acestei icoane, printre cei care nu urcă mai sus de nivelul întrebărilor fără de răspuns. Învăţăm apoi de la Maica Domnului că integrarea în taina mântuirii începe cu acceptarea plină de credinţă a minunii coborârii Fiului lui Dumnezeu în chip de Om şi se desăvârşeşte prin împlinirea plină de dăruire a rolului pe care Dumnezeu ni-l atribuie în planul Său. Căci oricât de înaltă şi duhovnicească este taina mântuirii noastre, ea cere contribuţia noastră de slujire concretă în lume. Atotputernicia Domnului şi permanenta Sa prezenţă şi lucrare în viaţa lumii nu fac nicidecum zadarnică slujirea noastră, ci aceasta este absolut necesară, aşa cum necesară a fost slujirea pe care Maica Preacurată a adus-o Fiului ei.

Pe măsura fidelităţii faţă de chemarea noastră, a împlinirii rolului încredinţat, vom înainta tot mai mult dinspre latura iscoditorilor spre centrul luminos în care se află Maica Domnului şi, întrupată în ea, înţelegerea cea mai presus de înţelegere.

3

CU PRIVIRE LA „FRAŢII” DOMNULUI

Biserica a învăţat întotdeauna pururea fecioria Maicii Domnului; fecioară înainte de naşterea Mântuitorului, ea a rămas fecioară şi după acest eveniment.

Cu privire la fecioria Maicii Domnului înainte de naştere avem mărturia clară a Sfintei Scripturi: conform lui Isaia, Mesia trebuia să se nască din Fecioară (Is 7, 14); iar Sfintele Evanghelii de la Matei şi de la Luca subliniază faptul că Mântuitorul S-a zămislit în pântecele Fecioarei prin umbrirea Duhului Sfânt (Matei 1, 18-20; Luca 1, 27.34-35). În ce priveşte fecioria Maicii Domnului după naştere, ea nu este mărturisită tot atât de direct în Sfânta Scriptură. Ea este o învăţătură dintotdeauna a Bisericii, care nu numai că nu este contrazisă, ci, dimpotrivă, este deplin confirmată de datele noutestamentare.

Împotriva acestei ferme învăţături tradiţionale şi, în general, împotriva cuvenitei cinstiri a Maicii Domnului, confesiunile protestante şi grupările sectare derivate din protestantism au crezut că pot aduce ca argumente acele texte din Noul Testament care vorbesc despre „fraţii“ Domnului.

Este adevărat că în mai multe rânduri în Noul Testament se face referire la grupul aşa-numiţilor „fraţi“ ai Domnului. Astfel:

· Matei 12, 46-47: Şi încă vorbind El mulţimilor, iată mama şi fraţii Lui stăteau afară, căutând să vorbească cu El. Cineva I-a zis: Iată mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, căutând să-Ţi vorbească;

· Matei 13, 55-56: Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui: Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda? Şi surorile Lui au nu sunt toate la noi?;

· Marcu 3, 31-32: Şi au venit mama Lui şi fraţii Lui şi, stând afară, au trimis la El ca să-L cheme. Iar mulţimea şedea împrejurul Lui. Şi I-au zis unii: Iată mama Ta şi fraţii Tăi şi surorile Tale sunt afară. Te caută;

· Marcu 6, 3: Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov şi al lui Iosif şi al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt, oare, surorile Lui aici la noi?;

· Luca 8, 19-20: Şi au venit la El mama Lui şi fraţii Lui; dar nu puteau să se apropie de El din pricina mulţimii. Şi I S-a vestit: Mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi voiesc să Te vadă;

· Ioan 2, 12: După aceasta S-a coborât în Capernaum, El şi mama Sa şi fraţii şi ucenicii Săi, şi acolo n-au rămas decât puţine zile;

· Ioan 7, 3: Au zis deci către El fraţii Lui: Pleacă de aici şi du-Te în Iudeea, pentru ca şi ucenicii Tăi să vadă lucrurile pe care Tu le faci;

· Ioan 7, 5: Pentru că nici fraţii Lui nu credeau în El;

· Ioan 7, 10: Dar după ce fraţii Săi s-au dus la sărbătoare, atunci S-a suit şi El, dar nu pe faţă, ci pe ascuns;

· Fapte 1, 14: Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus, şi cu fraţii Lui;

· I Cor 9, 5: N-avem, oare, dreptul să purtăm cu noi o femeie soră, ca şi ceilalţi apostoli, ca şi fraţii Domnului, ca şi Chefa?;

· Galateni 1, 19: Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.

Este vorba, în aceste texte, atât de „fraţi“, patru la număr – Iacov, Iosif, Simon şi Iuda (Matei 13, 55; Marcu 6, 3) –, cât şi de „surori“ (Matei 13, 56; Marcu 6, 3), cărora nu le cunoaştem numărul – erau, desigur, cel puţin două, căci se vorbeşte de ele la plural – şi nici numele. Adversarii învăţăturii despre pururea fecioria Maicii Domnului interpretează aceste texte în sensul că aşa-numiţii „fraţi“ ai lui Iisus ar fi fost fii ai Maicii Domnului şi ai dreptului Iosif, care, după evenimentul de la Betleem, ar fi dus o viaţă obişnuită de familie.

Menţionarea „fraţilor“ Domnului nu-i pune însă deloc în încurcătură pe apărătorii credinţei ortodoxe. Problema a fost rezolvată de mult, încă din secolul al IV-lea, atunci când, pentru prima dată în istoria Bisericii, un oarecare Helvidius, negând pururea fecioria Maicii Domnului, a invocat „argumentul“ redescoperit mult mai târziu de protestanţi şi de urmaşii lor. Atunci încă, marele biblist care a fost Fericitul Ieronim (+ 420) a scris un documentat tratat intitulat Contra Helvidium de perpetua virginitate Mariae (Împotriva lui Helvidius, despre pururea fecioria Mariei), în care analizează şi sistematizează datele biblice şi tradiţionale, răspunzând, cu o argumentaţie biblic-teologică impecabilă, oricăror obiecţiuni care ar fi putut fi ridicate de adversari. Când, peste puţin timp, un monah roman, Iovinianus, a reafirmat erezia lui Helvidius, Fericitul Ieronim s-a grăbit să apere învăţătura tradiţională prin scrierea intitulată Împotriva lui Iovinianus. De asemenea, Sfântul Ambrozie (+ 394) a alcătuit o scriere împotriva unor aderenţi ai lui Iovinianus. Îndată după aceea, autoritatea bisericească a condamnat oficial rătăcirea celor doi eretici.

Este deosebit de semnificativ faptul că, dintre toţi scriitorii creştini anteriori, Helvidius nu putea invoca în sprijinul poziţiei sale decât glasul lui Tertulian (+ c. 220). Într-adevăr, câteva locuri din scrierile lui Tertulian (Migne, P.L., II, 835, 945, 989) implică ideea că Iisus ar fi avut fraţi şi surori în sens propriu. Tertulian nu reprezintă însă nicidecum, în această privinţă, poziţia Bisericii din vremea sa. Având în vedere faptul că el a îmbrăţişat la un moment dat erezia montanistă, Fericitul Ieronim scrie: „Despre Tertulian nu-i nevoie să spun nimic mai mult decât că el n-a fost un fiu al Bisericii“ (Împotriva lui Helvidius, P.L., XXIII, 211). Toţi ceilalţi autori vechi creştini care au abordat problema, de la Hegesip până la marii Părinţi din secolele IV-V, au afirmat în mod limpede pururea fecioria Născătoarei de Dumnezeu. În scrierile lor, ea este numită adeseori Fecioara, fără vreun alt calificativ. Poziţia unanimă a Bisericii este foarte bine exprimată de Sfântul Epifanie (+ 403) în cuvintele: „Cine a îndrăznit vreodată să pronunţe numele Mariei şi nu i-a alăturat cu hotărâre, dacă a fost întrebat, titlul de Fecioară?“ (P.G., XLII, 705). Iar Fericitul Ieronim, apărând doctrina tradiţională în tratatele amintite, prezintă negarea acestei doctrine ca ceva rău şi dezonorant, ca o abatere flagrantă şi gravă de la credinţa dintotdeauna a Bisericii.

Această credinţă şi-a găsit expresia nu numai în scrierile patristice, ci şi, mai ales, în cultul constituit începând cu epoca apostolică, în care Născătoarea de Dumnezeu este mereu şi mereu lăudată ca „Pururea Fecioara“ (în greceşte: aeiparthenos).

N-au cunoscut, oare, Sfinţii Părinţi textele despre „fraţii“ Domnului? Sau au trecut cu bună ştiinţă peste datele Sfintei Scripturi, susţinând o învăţătură falsă? A răspunde afirmativ la aceste întrebări ar însemna să-i coborâm pe marii dascăli ai Bisericii, neîntrecuţi cunoscători şi interpreţi ai Sfintei Scripturi, la nivelul atâtor „amatori“ din zilele noastre care deschid Biblia numai la locurile care le convin, evitând tot ce nu se potriveşte cu răstălmăcirile lor.

Canonul Sfintei Scripturi n-a fost stabilit nici de ereticii din vechime, nici de rătăciţii ultimelor veacuri. El este opera Bisericii. Primind în canonul scripturistic şi textele în care sunt menţionaţi „fraţii“ Domnului, Biserica nu înţelege să le evite. Ele n-au cum să-l jeneze pe credinciosul ortodox. Credinţa tradiţională în pururea fecioria Maicii Domnului nu este contrazisă de aceste texte, deoarece: (A) termenul „frate“ (respectiv „soră“) poate avea şi un sens mai larg decât acela de frate de sânge; (B) acest termen are cu siguranţă acest sens mai larg în expresia „fraţii Domnului“.

A) Expresia „fraţii Domnului“ poate avea un sens mai larg, mai ales în mediul iudaic. În Vechiul Testament termenul „frate“ se foloseşte în mai multe rânduri în loc de „rudenie“ (nepot, văr etc.).

Avraam era unchiul lui Lot (facerea 12, 5: Şi a luat Avram pe Sarai, femeia sa, pe Lot, fiul fratelui său...; 14, 12: Când s-au dus, au luat de asemenea şi pe Lot, nepotul lui Avram...); totuşi, în mai multe rânduri, pentru înrudirea dintre ei se foloseşte termenul „frate“ (în ebraică ah, tradus în Septuaginta prin adelfos): Să nu fie sfadă între mine şi tine, ...căci suntem fraţi (facerea 13, 8); Auzind Avram că fratele său (ebr. ahio) a fost luat în robie... (facerea 14, 14); Şi au întors prada luată din Sodoma, au întors şi pe Lot, fratele său (ebr. ahio)... (facerea 14, 16).

La fel, din mai multe texte aflăm că Laban era unchiul lui Iacov. Aşa: Fac 27, 43: Acum dar, fiul meu, ascultă povaţa mea şi... fugi la Haran, în Mesopotamia, la fratele meu Laban; 28, 2: ...în casa lui Batuel, tatăl mamei tale, şi-ţi ia femeie de acolo, din fetele lui Laban, fratele mamei tale; 28, 5: ...Şi aşa Isaac i-a dat drumul lui Iacov, iar acesta s-a dus în Mesopotamia, la Laban, fiul lui Batuel Arameul şi fratele Rebecăi, mama lui Iacov şi a lui Isav; 29, 1: Iacov s-a dus… la Laban, fiul lui Batuel Arameul şi fratele Rebecăi, mama lui Iacov şi a lui Isav; 29, 10: Văzând Iacov pe Rahila, fiica lui Laban, fratele mamei sale...; 29, 13: Auzind Laban de sosirea lui Iacov, fiul surorii sale... Totuşi, Laban i se adresează lui Iacov, nepotul său, numindu-l „frate“: Au doară îmi vei sluji în dar, pentru că îmi eşti frate (ebr. ahi)? (facerea 29, 15).

Menţionăm că, în toate aceste texte, originalul ebraic are ah, „frate“, tradus corect în Septuaginta prin adelfos; ţinând însă seama de context, ediţia sinodală redă termenul prin „rudă“, subliniind astfel faptul că termenul „frate“ este folosit aici în sens larg.

În Levitic 10, 4 sunt numiţi „fraţi“ verii fiilor lui Aaron: Atunci a chemat Moise pe Misail şi Elţafan, fiii lui Uziel, unchiul lui Aaron şi le-a zis: Duceţi-vă de scoateţi pe fraţii voştri din locaşul cel sfânt... Tot în loc de veri este folosit pluralul „fraţi“ în I Paral 23, 22: Eleazar însă a murit şi n-a avut feciori, ci numai fete şi le-au luat de soţii fiii lui Chiş, fraţii (verii) lor.

Folosirea termenului „frate“ cu înţelesul din urmă este perfect inteligibilă dacă ţinem seama de faptul că nici ebraica, nici aramaica (limbă vorbită în Ţara Sfântă în vremea Mântuitorului) nu posedă un termen corespunzător pentru „văr“. Astfel încât, în loc de o locuţiune mai complicată, ca de pildă, „fiul unchiului său“ (conform. Fac 28, 2: fratele mamei tale; Fac 29, 10: Laban, fratele mamei sale; Fac 29, 13: Iacov, fiul surorii sale), a fost preferată exprimarea mai simplă, termenul „frate“ folosindu-se în mod curent cu sensul mai larg de „rudenie“ şi în special de „văr“.

B) În expresia „fraţii Domnului“, termenul „frate“ are în mod sigur acest sens mai larg, deoarece:

1. La Buna-Vestire, Sfânta Fecioară îşi exprimă clar hotărârea fermă de a rămâne fecioară. Nu ştiu de bărbat (Luca 1, 34) nu poate însemna în acest context, aşa cum am mai arătat, decât: „Nu vreau (nu am de gând) să ştiu de bărbat“; este evident că ea intenţiona să rămână fecioară şi după trecerea perioadei de logodnă (care la evrei dura, de regulă, un an) şi luarea ei de către dreptul Iosif.

2. În Sfintele Evanghelii este vorba totdeauna de Iisus, de Maria, mama Lui, şi de Iosif:

· Matei 2, 11: şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui;

· Matei 2, 13: După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt;

· Luca 2, 16: şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle;

· Luca 2, 34: Şi i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, mama Lui...;

· Luca 2, 48: Şi, văzându-L, rămaseră uimiţi, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi;

· Luca 3, 23: Şi Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif...

Maria este numită „mama lui Iisus“, iar Iisus este numit simplu „fiul Mariei“ (Marcu 6, 3), expresie care ar fi dat loc la confuzii dacă ea ar fi avut şi alţi copii. Episodul cu Iisus la templu la doisprezece ani relevă clar că Iisus este singurul copil pe careL au în grijă Fecioara Maria şi dreptul Iosif. Iată frumoasa relatare lucanică a acestui moment din viaţa Copilului Iisus: Şi părinţii Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paştilor, la Ierusalim. Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim după obiceiul sărbătorii. Şi sfârşindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau. Şi socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude şi printre cunoscuţi. Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după trei zile L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui. Şi, văzându-L, rămaseră uimiţi, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutaţi? Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor. Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus. Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte (Luca 2, 41-51).

3. Mai ales din Ioan 7, 3 şi urm. rezultă că aşa-numiţii „fraţi“ ai lui Iisus sunt mai mari decât El, căci îşi permit să se pronunţe asupra misiunii Sale, se consideră în drept să-I dea sfaturi. Ei nu puteau fi, deci, fiii Maicii Domnului, căci Iisus este numit „întâiul născut“ al ei (Matei 1, 25: Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Întâi-născut, Căruia I-a pus numele Iisus; Luca 2, 7: Şi a născut pe Fiul său, Cel Întâi-născut...). Menţionăm că, dacă Iisus este numit Cel „Întâi-născut“, aceasta nu presupune nicidecum că Sfânta Sa Maică ar mai fi avut şi alţi copii. Primul născut al unei familii moştenea, în conformitate cu tradiţia biblică, binecuvântarea familiei respective. De aceea, calitatea de „întâi-născut“ era subliniată, ca un fel de titlu de onoare, chiar şi atunci când nu mai urmau şi alţi copii.

4. Niciodată Sfânta Fecioară nu este numită mama altcuiva decât a lui Iisus. „Fraţii“ Domnului nu sunt niciodată numiţi „fiii Mariei“ şi nu aflăm nici cel mai mic indiciu că ar fi fost numiţi sau socotiţi astfel.

5. Profund grăitor este episodul de pe Golgota: pe Cruce fiind, Domnul o încredinţează pe Maica Sa ucenicului iubit: Deci, Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! (Ioan 19, 26). Ioan nu era rudă cu Maica Domnului şi, deci, era de neconceput – avându-se în vedere mai ales solidaritatea familiei la vechii iudei – ca, dacă ea ar fi avut alţi copii, să fie dată în grija cuiva care nu făcea parte din familie.

6. Aşa precum dreptul Iosif este numit „tatăl“ lui Iisus (Luca 2, 48: Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat), deşi nu era de fapt, tot astfel puteau fi numiţi „fraţi“ ai Domnului unii care nu erau fraţi ai Săi în sens propriu.

Fericitul Ieronim rezumă foarte bine situaţia în cuvintele: „Credem că Dumnezeu S-a născut dintr-o Fecioară, căci aşa citim (în Evanghelie, n.n.); nu credem că Maria a cunoscut bărbat după naştere (a lui Iisus n.n.), deoarece nicăieri nu citim acest lucru“ (Împotriva lui Helvidius, P.L., XXIII, 213).

Cine erau atunci cei numiţi în Noul Testament „fraţii“ Domnului?

La această întrebare, epoca patristică a cunoscut două răspunsuri:

1. În două vechi scrieri apocrife, Evanghelia lui Petru (după informaţia dată de Origen, căci din această scriere ni s-a păstrat numai un fragment) şi Protoevanghelia lui Iacov (9, 2; 17, 1, ediţia germană a lui Hennecke-Schneemelcher, vol. I, Tübingen, 1968, p. 283 şi 286), dreptul Iosif este prezentat ca fiind, în momentul logodnei sale cu Sfânta Fecioară, un văduv cu câţiva copii. Această idee a fost preluată de Origen (+ 254), care afirmă că „fraţii“ Domnului sunt fiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară, deci fraţi vitregi ai lui Iisus (vezi Origen, Scrieri alese, Partea a II-a, trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. N. Neaga şi Zorica Laţcu, în col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti“, 7, Bucureşti, 1982, p. 42, 49). Sfântul Ilarie (+ 366), Sfântul Epifanie (+ 403), Sf. Chiril al Alexandriei (+ 444) ş.a. vor urma această părere, preluată mai târziu de sinaxare şi de cazanii.

Această soluţie a problemei este însă contrazisă de faptul că mama „fraţilor“ Domnului, Maria lui Cleopa trăia, fiind una dintre mironosiţe:

· Matei 27, 56: Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi;

· Marcu 15, 40: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi, şi Salomeea;

· Marcu 15, 47: Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus;

· Marcu 16, 1: Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă;

· Luca 24, 10: Iar ele erau: Maria Magdalena şi Ioana şi Maria lui Iacov;

· Ioan 19, 25: Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena.

2. Al doilea răspuns are în favoarea sa, pe lângă datele din Sfintele Evanghelii, o importantă informaţie reţinută de episcopul palestinian Hegesip (+ c. 180) care a scris o istorie a Bisericii primare în a doua parte a secolului al II-lea (fragmente din această scriere s-au păstrat în opera lui Eusebiu al Cezareii). El ne spune că „fraţii“ Domnului erau veri ai lui Iisus. Pe aceeaşi linie, unii dintre marii Părinţi ai Bisericii ca Sfântul Ioan Hrisostom (+ 407), Fericitul Ieronim (+ 420) şi Fericitul Augustin (+ 430) vor afirma că „fraţii“ Domnului sunt de fapt veri ai Săi pe linie maternă, fiind fii ai lui Cleopa şi ai soţiei sale Maria.

Într-adevăr, pentru a o deosebi pe soţia lui Cleopa de Maria Magdalena, Sfinţii Evanghelişti o identifică prin menţionarea unora dintre fiii ei: Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosif (Matei 27, 56); Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi (=Iosif) (Marcu 15, 40); Maria, mama lui Iosi (Marcu 15, 47); Maria, mama lui Iacov (Marcu 16, 1). Iacov şi Iosif (Iosi) sunt primii doi dintre cei patru „fraţi“ ai Domnului. Pentru identificarea acestei mironosiţe (Sfântul Matei îi zice simplu şi „cealaltă Marie“, 28, 1), nu era nevoie să fie înşiruiţi toţi fiii ei; era destulă menţionarea unuia sau a doi dintre ei, „fraţii“ Domnului fiind bine cunoscuţi de întreaga creştinătate a epocii primare (Iacov a fost primul episcop al Ierusalimului, între anii 44-62).

Pe de altă parte, în Evanghelia de la Ioan (19, 25) Maria lui Cleopa este prezentată drept sora mamei Lui (a lui Iisus). Cum este cu neputinţă ca două surori să fi avut acelaşi nume, Maria, şi deoarece tradiţia veche a Bisericii o prezintă pe Sfânta Fecioară drept unica odraslă a Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, înseamnă că Maria lui Cleopa n-a fost soră a Maicii Domnului în sens propriu. Ea a putut fi sau verişoara Sfintei Fecioare (cum a susţinut Fericitul Ieronim), sau cumnata ei (dreptul Iosif fiind fratele ei sau al lui Cleopa). În primul caz „fraţii“ Domnului erau veri secundari al lui Iisus pe linie maternă, iar în al doilea caz erau veri primari ai Săi pe linie paternă. A doua interpretare, favorizată de unii exegeţi recenţi, concordă cu informaţia lui Hegesip, după care „fraţii“ Domnului sunt veri ai lui Iisus pe linie paternă. De altfel, termenul „soră“ putea fi folosit foarte bine atât pentru „verişoară“, cât şi pentru „cumnată“.

În orice caz, ceea ce se poate afirma cu toată certitudinea este că „fraţii“ Domnului nu erau fiii Maicii Domnului, ci fii ai Mariei lui Cleopa, ea însăşi rudă a Sfintei Fecioare.

În concluzie, cercetarea istorică şi exegetic-teologică, efectuată cu seriozitate şi deplină onestitate, nu poate decât să confirme tradiţia fermă şi neîntreruptă a Sfintei noastre Biserici despre pururea fecioria Maicii Domnului.

În legătură cu cei care atacă această învăţătură a Bisericii, Fericitul Ieronim citează cazul acelui efesean din vechime care, ştiind că nu este în stare să-şi câştige notorietatea prin vreo realizare pozitivă, a dat foc vestitului templu al Dianei din Efes, ca prin această faptă reprobabilă să-şi înscrie numele în istorie. Unii ca aceştia ar trebui mai degrabă să-şi folosească timpul şi talentele spre a împlini cât mai bine profeţia Sfintei Fecioare Maria: Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48).

4

MAICA VIEŢII

Pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu o cinstim ca pe „Maica Vieţii“. Adeseori în cântările noastre bisericeşti i se dă acest titlu. „Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii“ – afirmă, de pildă, troparul Adormirii Maicii Domnului.

O numim astfel pe Preacurata Fecioară deoarece Cel pe Care L-a născut ea este Viaţa cea adevărată şi izvorul vieţii. Despre Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat din Sfânta Fecioară Maria, citim în Evanghelia de la Ioan (1, 4): Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Domnul Însuşi zice despre Sine că El este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6) sau învierea şi viaţa (11, 25). El este Cel ce S-a făcut, ca Adam cel de pe urmă, cu Duh dătător de viaţă (I Cor 15, 45) şi din El curg râuri de apă vie (Ioan 7, 38), din care credincioşii primesc viaţa cea adevărată, viaţa cerească şi veşnică.

Ca Născătoare de Dumnezeu, Sfânta Fecioară Maria este „Maica Vieţii“. Alegerea şi cinstirea ei sunt fără asemănare. Fiul lui Dumnezeu Şi-a luat firea omenească din fiinţa Maicii Domnului. Şi a fost nevoie de acel „fie“ al Fecioarei din Nazaretul Galileii (Luca 1, 38) pentru ca Fiul lui Dumnezeu să Se coboare la noi spre a ne mântui.

Credincioşii primesc viaţa cea adevărată prin împărtăşirea din darurile umanităţii celei îndumnezeite a lui Iisus Hristos. Maica Domnului a dobândit însă participarea cea mai înaltă şi cea mai deplină la umanitatea lui Hristos, o participare care nu se reduce la planul vieţii fizice, ci îl include şi pe cel al harului, căci de aceea o şi numeşte Scriptura cea plină de Har (Luca 1, 28).

Astfel, Fecioara Maria este „Maica Vieţii“ în primul rând ca Maică a lui Hristos.

Dar ea este „Maica Vieţii“ şi ca Noua Evă, care stă la începutul unei noi umanităţi, care restaurează condiţia femeii şi în special a mamei. Însuşi numele de Eva al primei femei înseamnă „viaţă“. Citim în Facere 3, 20: Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii. Eva trebuia să fie Maica vieţii. Ea însă a căzut în păcat şi a adus pentru ea şi pentru toţi urmaşii ei pedeapsa morţii sufleteşti şi trupeşti. Ea a născut într-adevăr fii şi este maică a întregului neam omenesc, dar a născut fii spre moarte, din cauza căderii în păcat. În planul Său de mântuire, Dumnezeu a rânduit ca o Nouă Evă să fie Maica Vieţii. Iar această Nouă Evă este Sfânta Fecioară Maria.

Într-adevăr, Mântuitorul Însuşi ne arată că Sfânta Fecioară este nu numai Maica Sa după trup, ci „femeia“ noii creaţii. Adam cel dintâi o numeşte „femeie“ pe cea pe care Dumnezeu i-a creat-o din coastă pentru a deveni maică a neamului omenesc: Şi a zis Adam: Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie (facerea 2, 23). „Adam Cel de pe urmă“, adică Hristos, Omul eshatologic, poate spune acelaşi lucru despre Sfânta Fecioară Maria, cu care are în comun „oasele“ şi „carnea“, ca Unul ce Şi-a luat trup în pântecele ei. De aceea, în momentele hotărâtoare ale lucrării Sale de mântuire, Domnul i se adresează Maicii Sale cu apelativul „femeie“: Ce ne priveşte pe Mine şi pe tine femeie? – îi zice El la Cana Galileii (Ioan 2, 4), unde, prefăcând apa în vin şi făcând astfel începutul minunilor (semnelor) Sale (Ioan 2, 11), Iisus Îşi dezvăluie deja misiunea de a preface creaţia veche, de a transforma „apa“ lumii celei vechi în „vinul cel bun“ al Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi imediat înainte de a putea zice: Săvârşitu-s-a (Ioan 19, 30), deci imediat înainte de a-Şi fi încheiat lucrarea de mântuire a lumii, Domnul foloseşte încă o dată acest mod de adresare către Maica Sa: Deci Iisus văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! (Ioan 19, 26-27). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul o face pe Maica Sa Maică a tuturor „ucenicilor iubiţi“ ai Săi, adică Maică a tuturor credincioşilor, Maică a Bisericii. De aceea, după Înălţarea Fiului ei la cer, locul său este în mijlocul Bisericii (Fapte 1, 14: Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus şi cu fraţii Lui).

Nu este nicidecum lipsit de semnificaţie faptul că Iisus o numeşte pe Maica Sa „femeie“ numai în aceste două împrejurări, la începutul şi la sfârşitul activităţii Sale mesianice. Prin aceasta, El evidenţiază rolul ei unic în cadrul noii creaţii, calitatea ei de Nouă Evă şi de Maică a Vieţii celei adevărate. Amândouă aceste adresări ale Mântuitorului către Maica Sa ne sunt redate de Sfântul Evanghelist Ioan. Acelaşi Sfânt Evanghelist va releva în modul cel mai clar chemarea Fecioarei Maria ca Nouă Evă într-o altă scriere a sa, anume Apocalipsa (cap. 12). Într-adevăr, imaginea cu femeia care naşte şi cu balaurul care caută să-i piardă copilul constituie o aluzie cum nu se poate mai clară la cele întâmplate între prima femeie şi şarpele diavol în Eden. Textul ţine de altfel să precizeze că acest balaur nu este altul decât şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satana (Apocalipsa 12, 9), adică ispititorul primilor oameni. Iar în femeia înveşmântată cu soarele, cu luna sub picioare şi cu o cunună din douăsprezece stele pe cap trebuie să vedem şi o reprezentare a Maicii Domnului care, ca Nouă Evă, se confruntă şi ea cu „şarpele cel de demult“, dar, spre deosebire de prima femeie, nu se lasă să cadă pradă acestuia, nici pe ea, nici pe Cel născut din ea.

Aşadar, adresându-i-se cu apelativul „femeie“, în cele două împrejurări amintite, Iisus Hristos nu are în vedere nicidecum vreo diminuare a rolului Maicii Domnului. Dimpotrivă, prin acest apelativ El o califică drept Noua Evă, drept Maică a tuturor celor cu adevărat vii, drept Maică a celor care cred în El şi primesc viaţa Sa cea dumnezeiască.

*

Ca „Maică a Vieţii“, Sfânta Fecioară este şi modelul desăvârşit pentru toate mamele, de pretutindeni şi de totdeauna. Femeile creştine nu sunt şi nu trebuie să fie simple „fiice ale Evei“; chemarea lor este de a se sili să devină fiice ale Maicii Domnului, atât prin împărtăşirea de darurile Fiului ei, Iisus Hristos, cât şi prin imitarea virtuţilor ei.

Suntem o ţară creştină, cel puţin cu numele, o ţară în care practic toate femeile sunt botezate. Dar câte dintre ele se şi silesc să se asemene Maicii Domnului? Cu mare durere constatăm că destule femei, în loc să-şi facă un ideal din a urma modelul „Maicii Vieţii“, devin cu cea mai mare uşurinţă ucigaşe ale propriilor lor copii, devin „maici ale morţii“.

*

Ce a făcut Sfânta Fecioară Maria când Arhanghelul i-a binevestit zămislirea lui Hristos în pântecele ei? A refuzat ea chemarea la conlucrarea cu Dumnezeu? A pus ea înainte greutăţile inerente unei astfel de misiuni? Situaţia ei era cu atât mai grea cu cât era fecioară, necăsătorită, iar a fi însărcinată şi a naşte în aceste condiţii implica înfruntarea unor greutăţi şi riscuri de neimaginat pentru oamenii zilelor noastre. Înţelegând însă că aceasta este voia lui Dumnezeu, Sfânta Fecioară n-a răspuns altceva decât: Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău! (Luca 1, 38).

Trebuie să înţelegem că aceeaşi voie a lui Dumnezeu se manifestă la zămislirea oricărui copil. Nici o zămislire şi nici o naştere nu se face numai prin voia oamenilor. Orice copil este un dar de la Dumnezeu. Eva, când l-a născut pe primul ei copil, a exclamat: Am dobândit om de la Dumnezeu (facerea 4, 1). La fel Lia, soţia lui Iacov, rămânând însărcinată pentru a cincea oară, zice: Mi-a dat răsplată Dumnezeu (facerea 30, 18). Tot ea, rămânând iarăşi însărcinată, exclamă: Dar minunat mi-a dăruit Dumnezeu în timpul de acum (facerea 30, 20). La fel se exprimă Rahila: Dumnezeu mi-a făcut dreptate, a auzit glasul meu şi mi-a dat fiu (facerea 30, 6); şi: Ridicat-a Dumnezeu ocara de la mine (facerea 30, 23). Într-adevăr, pentru oamenii Bibliei, a nu avea copii constituia o ocară şi o pedeapsă dumnezeiască (conform. I Regi 1, 5: aceasta nu avea copii... căci Domnul închisese pântecele ei; Luca 1, 25: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea). Dumnezeu este cel ce închide pântecele (I Regi 1, 5; Fac 16, 2). Iar naşterea de prunci este un dar al Lui. Astfel, de pildă, despre Rut se zice că Domnul i-a dat ei sarcină (Rut 4, 13). Iar lui Avraam Dumnezeu îi anunţă naşterea lui Isaac ca pe o mare binecuvântare, zicând despre Sarra, soţia lui: Şi o voi binecuvânta şi-ţi voi da din ea un fiu (facerea 17, 16).

Concepţia biblică despre binecuvântarea pe care o reprezintă copiii este exprimată cum nu se poate mai bine în Psalmi. Astfel, în Psalmul 127, la loc de frunte între binecuvântările dumnezeieşti primite de cei ce se tem de Domnul (v. 1) găsim: Femeia ta ca o vie roditoare în laturile casei tale; fiii tăi ca nişte vlăstare tinere de măslin, împrejurul mesei tale (v. 3).

Iar Psalmul 126 afirmă în mod direct şi clar: Iată, fiii sunt moştenire de la Domnul, răsplată rodul pântecelui. Precum sunt săgeţile în mâna celui viteaz, aşa sunt copiii părinţilor tineri. Fericit este omul careşi va umple casa de copii (v. 3-5).

Primirea copiilor ca pe o binecuvântare se leagă de încrederea desăvârşită în Providenţa dumnezeiască. Acelaşi Psalm 126 afirmă cum nu se poate mai limpede acest lucru: De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte. În zadar vă sculaţi disdedimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul somn, iubiţi ai Săi (v. 1-2). Şi, de fapt, cei mai mulţi dintre cei care cad astăzi în groaznicul păcat al uciderii pruncilor în pântece îşi justifică atitudinea spunând că practic le-ar fi imposibil să crească copiii cărora le taie viaţa din rădăcină. Aceasta nu dovedeşte nimic altceva decât lipsa totală de încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale. Porunca Mântuitorului Hristos este să nu ne îngrijim noi de cele ce Şi le-a luat în grijă Dumnezeu Însuşi: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru, cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? (Matei 6, 25). Şi adaugă nişte exemplificări cum nu se poate mai grăitoare despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale: Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi mult mai presus decât ele?... Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia (Matei 6, 26-29). De unde concluzia: Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? (v. 30).

Bineînţeles că, dincolo de orice justificări, păcatul uciderii pruncilor este urmare a multor altor păcate, a înrobirii faţă de patimile şi poftele animalice, a încercării de a reduce cât mai mult cu putinţă întreaga viaţă la o existenţă a plăcerii, a refuzului de a trăi pentru alţii, fie ei cât de apropiaţi. Pe scurt, calea aleasă de aceşti oameni este calea unei existenţe ratate în ceea ce are ea mai frumos şi mai înalt, a unei existenţe reduse la viaţa trupească şi pământească, redusă la simpla viaţă biologică.

Prima treaptă a credinţei, stadiul ei cel mai elementar este încrederea în Dumnezeu şi în cuvântul Său. Cum ai putea zice că eşti credincios, dacă nu crezi ce-ţi spune Dumnezeu, dacă, adică, nu-L crezi pe Dumnezeu pe cuvânt? Cum te poţi socoti credincios dacă, în timp ce Dumnezeu îţi spune că fiii sunt o binecuvântare de la El, tu îi refuzi ca pe un blestem? Nu înseamnă oare aceasta a preface adevărul lui Dumnezeu în minciună? Cum te poţi numi creştin dacă prin atitudinea ta practică nu-L recunoşti pe Dumnezeu ca Tată al tău? Căci Dumnezeu se numeşte Tatăl nostru tocmai în înţelesul purtării Sale de grijă faţă de noi, dacă ne lăsăm în voia Sa. Şi nu e lipsit de semnificaţie faptul că în cuvântul citat mai sus al Mântuitorului, despre Providenţa dumnezeiască, El ne vorbeşte mereu de Dumnezeu ca de Tatăl nostru (Matei 6, 26. 32).

Soţii şi mame creştine! Faceţi-vă următoare ale „Maicii Vieţii“, primind cu deplină încredere şi cu cea mai adâncă mulţumire şi recunoştinţă darul dumnezeiesc al pruncilor. Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine – zice Mântuitorul (Matei 19, 14). Lăsaţi mai întâi copiii să vină la lumina existenţei şi nu-i opriţi în nici un chip! Iar o dată născuţi, împărtăşiţi-i şi de lumina vieţii celei nemuritoare, prin naşterea din nou a dumnezeiescului Botez şi prin atenta supraveghere şi îngrijire a creşterii lor duhovniceşti, prin primirea harului Sfintelor Taine ale Bisericii şi prin continua sporire a vieţii lor de credinţă şi fapte bune!

Femeia – zice Sfântul Apostol Pavel – se va mântui prin naştere de fii, dacă stăruieşte, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie (I Tim 2, 15). Femei creştine, nu refuzaţi acest mijloc atât de înalt şi atât de sigur al mântuirii voastre! Căci ce poate fi mai scump şi mai de dorit decât răsplata mamelor care nasc şi cresc prunci pentru Împărăţia lui Dumnezeu?

5

„PENTRU RUGĂCIUNILE PREACURATEI MAICII SALE”

„Întru adormire lumea nu ai părăsit“, îi cântăm Maicii Domnului în troparul de la sărbătoarea Adormirii din 15 august. Iar laitmotivul celor 12 icoase ale Acatistului Adormirii Maicii Domnului îl constituie cuvintele: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, care întru Adormirea ta nu ne laşi pe noi! Mărturisim astfel prezenţa spirituală a Maicii Domnului în lume, purtarea ei de grijă faţă de oameni, mijlocirea ei în rugăciune pentru binele şi pentru mântuirea lor. Pe scurt, o mărturisim pe Maica Domnului şi ca Maică a noastră, plină de grijă şi de dragoste, izvor nesecat de milostivire pentru toţi cei necăjiţi şi împovăraţi.

Acest rol al Maicii Domnului, de mijlocitoare, se manifestă încă din zilele binecuvântate ale existenţei ei pământeşti, alături de Fiul ei Cel Preaiubit. Puţinele texte evanghelice care ne vorbesc despre Maica Domnului – mai ales aşa numitele „Evanghelii ale copilăriei“, din Matei 1-2 şi Luca 1-2 – ne spun totuşi foarte mult despre Născătoarea de Dumnezeu. Astfel, ele evidenţiază neasemănata ei curăţie, credinţa ei adâncă, ascultarea desăvârşită faţă de Dumnezeu şi hotărârea de a-I împlini voia, înţelepciunea ei duhovnicească etc.; totodată, ele înfăţişează alegerea ei unică de către Dumnezeu şi calităţile cu totul deosebite legate de această alegere: pururea fecioară, plină de har, binecuvântată între femei, Maică a Domnului. Sfântul Evanghelist Ioan este însă singurul care ne-o prezintă pe Sfânta Fecioară într-o postură inedită: aceea de mijlocitoare în rugăciune către Fiul ei. Este vorba de episodul din Cana Galileii, unde Iisus a făcut începutul minunilor Sale şi Şi-a arătat mărirea Sa în urma intervenţiei pline de solicitudine a Maicii Sale. Iată cum prezintă Sfântul Ioan Teologul acest important episod evanghelic: Şi a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Săi la nuntă. Şi sfârşindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: nu mai au vin. A zis ei Iisus: Ce ne priveşte pe Mine şi pe tine, Femeie? Încă n-a venit ceasul Meu. Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceţi orice vă va spune. Şi erau acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea iudeilor, care luau câte două sau trei vedre. Zis-a lor Iisus: Umpleţi vasele cu apă. Şi le-au umplut până sus. Şi le-a zis: Scoateţi acum şi aduceţi nunului. Iar ei i-au adus. Şi când nunul a gustat apa care se făcuse vin şi nu ştia de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa ştiau, a chemat nunul pe mire şi i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum. Acest început al semnelor (minunilor) l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El (Ioan 2, 1-11).

Relatarea minunii din Cana Galileii poate fi socotită drept un frontispiciu al Evangheliei de la Ioan, căci ea rezumă oarecum atitudinea Mântuitorului Hristos faţă de oameni, aşa cum va fi ilustrată această atitudine pe întreg parcursul neîntrecutei scrieri apostolice: El Îşi asumă necazurile omeneşti şi biruie orice dificultate, îmbogăţind pentru ei lucrurile din jur, dându-le consistenţă şi sens. Ori, de pe acest frontispiciu nu lipseşte chipul luminos al Maicii Domnului.

Cât de grăitor este acest episod evanghelic! Cât de multe ne spune el despre ce a fost viaţa pământească a Domnului în anii copilăriei, ai adolescenţei şi ai tinereţii Sale, în familia Sa şi mai ales alături de Maica Sa Preacurată! Faptul este cu atât mai important, cu cât aceşti ani sunt pentru noi atât de „tăcuţi“; în afară de momentul suirii la templu la doisprezece ani (Luca 2, 41-52), Sfintele Evanghelii nu ne spun nimic despre perioada de circa treizeci de ani dintre naşterea Domnului şi începutul activităţii Sale publice. Episodul de la Cana Galileii suplineşte însă mult din această tăcere. Încrederea liniştită şi desăvârşită a Maicii Domnului în Fiul ei este cum nu se poate mai grăitoare asupra a ceea ce a fost El până atunci pentru cei din jur.

Când intuieşte încurcătura jenantă în care se află cei ce-i invitaseră la nuntă, Sfânta Fecioară Maria pur şi simplu Îl informează pe Mântuitorul: Nu mai au vin (Ioan 2, 3). Ştia, în primul rând, din lunga sa experienţă de viaţă alături de Fiul ei, că Acesta nu poate rămâne indiferent la necazul cuiva, că este oricând gata să-Şi asume durerile şi necazurile tuturor. Mai ştia apoi, cu aceeaşi absolută certitudine, că El găseşte soluţii oricărei probleme, că poate găsi o ieşire până şi din impasul atât de neaşteptat în care se află gazdele lor. De aceea, deşi Domnul răspunde că problema nu este a Sa şi a Maicii Sale (v. 4), fără a aştepta vreun alt cuvânt din gura Lui – vreun „totuşi, să vedem ce se poate face“ – zice slujitorilor: Faceţi orice vă va spune (Iisus) (v. 5). Maica Domnului dovedeşte cu acest prilej o cunoaştere adâncă a tainei Fiului ei, o încredere absolută în bunătatea Sa, în compasiunea Sa faţă de suferinţele altora, ca şi în puterea Sa dumnezeiască. Iar încrederea ei nu va fi dezminţită! Domnul va săvârşi minunea prefacerii în vinul cel bun (v. 10) a apei din cele şase vase de piatră, transformând lipsa în belşug şi împlinind astfel bucuria acelei nunţi care L-a avut oaspete de cinste.

În atitudinea Maicii Domnului vorbeşte experienţa ei de treizeci de ani. Câte necazuri şi dureri va fi alinat glasul blând al lui Iisus şi mâna Lui bătătorită de munca grea în aceşti treizeci de ani, chiar dacă manifestările Sale de până atunci nu sunt calificate drept „semne” („minuni“), început al „minunilor“ (literal, al „semnelor”, adică minuni cu înaltă semnificaţie privind taina lui Hristos şi a lucrării Sale de mântuire) fiind prefacerea apei în vin la Cana Galileii! Ni-L închipuim – cu deplin temei – pe Copilul Iisus asumându-Şi cu întreaga-I fiinţă şi în toată imensitatea lor micile tragedii ale prietenilor de joacă din Nazaret, sau spălând şi legând, cu lacrimi în ochi şi cu mâini a căror atingere era totdeauna o dulce mângâiere, micile lor răni. De pe acum şi neîncetat Mântuitorul lumii nu poate fi altfel decât „Cel ce şterge lacrimile de la toată faţa“. De câte ori Maica Domnului nu va fi simţit ea însăşi compasiunea Sa, nu va fi primit alinare de la faţa, mâinile şi cuvintele Sale! Prin tot ceea ce era şi făcea Iisus se manifesta adevărata religiozitate, cea a faptei de iubire. Din aceeaşi experienţă a convieţuirii cu Mântuitorul a desprins şi Sfântul Iacov, cel numit „fratele Domnului“ – fiu al Mariei lui Cleopa (Marcu 15, 40; 16, 1), care era de fapt, cum am mai arătat, văr al Domnului – învăţătura pe care ne-o transmite solemn în Epistola sa sobornicească atunci când zice: Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl, aceasta este: să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii (Iac 1, 27).

În Cana, Maica Domnului se poartă faţă de Fiul ei cu încrederea neclintită ce s-a deprins s-o aibă în El; apelează instinctiv la El, sigură că El vrea şi poate să prefacă necazul în bucurie. Putem spune că în persoana Maicii Domnului, înainte de oricine altcineva, se manifestă cea dintâi virtute creştină, credinţa în Mântuitorul Hristos. O credinţă întemeiată pe cuvintele profetice rostite la naşterea Fiului şi pe care ea le-a păstrat cu sfinţenie în inimă (Luca 2, 19.51), dar confirmată după aceea prin viaţa de zi cu zi a Mântuitorului. Ea, cea dintâi, a crezut în El şi prin credinţa ei vor ajunge şi alţii la credinţă. Într-adevăr, Evanghelistul Ioan zice că, săvârşind Mântuitorul această primă minune în urma mijlocirii Maicii Sale, au crezut într-Însul ucenicii Săi (Ioan 2, 11). Aceştia vor fi pietrele de temelie ale credinţei creştine, ale Bisericii, cum zice Sfântul Apostol Pavel: Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos (Ef 2, 20); şi cum este prezentată Biserica, în splendoarea ei eshatologică, în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul (21, 14): Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Ei bine, aceşti ucenici, pietrele de temelie ale credinţei creştine, au ei înşişi o piatră de temelie, anume pe Sfânta Fecioară Maria şi credinţa ei în Fiul şi Dumnezeul ei.

Am relevat, din episodul de la Cana, compasiunea Mântuitorului pentru oameni. Compasiunea Sa este însă şi a Maicii Preacurate. Ea nu poate rămâne indiferentă faţă de situaţia neplăcută în care se află gazdele lor din Cana. Ea îşi asumă tulburarea lor. Putem spune, deci, că Maica şi Fiul se aseamănă. Astfel încât episodul de la Cana Galileii este adânc grăitor nu numai cu privire la anii „tăcuţi“ ai lui Iisus, ci şi cu privire la Maica Sa, înfăţişându-ne-o suferind pentru durerile altora şi rugându-se Fiului ei pentru alinarea lor. Dacă Mântuitorul n-a fost atunci la prima manifestare a bunătăţii Sale nemărginite faţă de oameni, cu siguranţă că nici Maica Sa n-a fost la prima mijlocire pe lângă Fiul ei. Şi, în orice caz, n-a fost ultima!

De atunci şi până astăzi şi cât va fi lumea, Maica Domnului este rugătoare pentru întreaga omenire şi mai ales pentru cei aflaţi în necazuri şi în suferinţe. Plecată din lume „în cetatea cea frumoasă şi cu totul luminată“, alături de Fiul ei cel Preaiubit şi „înconjurată şi fericită de toţi locuitorii cerurilor“, cum se spune în Acatistul Adormirii ei, Maica Domnului rămâne neîncetat „solitoarea către Dumnezeu pentru tot neamul creştinesc“ şi „dătătoarea tuturor bunătăţilor“. Arhanghelul a numit-o plină de har; din această plinătate ea revarsă neîncetat daruri binecuvântate asupra lumii. De aceea, adevăraţii credincioşi cântă plini de bucurie minunile Maicii Domnului; ei cântă minunile dragostei acestei Mame unice şi binecuvântate care, prin Fiul ei dumnezeiesc, ne-a primit şi ne primeşte şi pe noi ca fii.

La nunta din Cana a fost chemat nu numai Mântuitorul, ci şi Maica Sa. Iar minunea de acolo a săvârşit-o Iisus prin Maica Sa. Învăţăm din aceasta că nu se cuvine a-L despărţi pe Mântuitorul de Maica Sa, a-L chema pe El şi a o respinge pe Maica Sa. Pregătindu-ne şi noi pentru participarea la strălucita bucurie a nunţii celei cereşti şi veşnice, să-I aducem în inimile şi în casele noastre pe Iisus Hristos şi pe Maica Sa, ca Domnul Cel preamărit, prin şi pentru rugăciunile Preacuratei Fecioare, să prefacă şi pentru noi apa cea sărată a acestei vieţi în vinul împărtăşirii „celei mai cu adevărat“ în Împărăţia Sa.

6

„BUZELE TALE AU ATINS BUZELE LUI DUMNEZEU”

„Cu adevărat, tu eşti mai aleasă decât toată făptura, căci numai din tine Creatorul S-a împărtăşit de pârga naturii noastre omeneşti. Trupul Său a fost făcut din trupul tău, sângele Său, din sângele tău; Dumnezeu S-a hrănit din laptele tău şi buzele tale au atins buzele lui Dumnezeu.“

Am citat dintr-o omilie a Sfântului Ioan Damaschinul rostită la începutul veacului al VIII-lea lângă scăldătoarea Vitezda din Ierusalim, pe locul unde tradiţia aşează casa Sfinţilor Ioachim şi Ana, fericiţii părinţi ai Maicii Domnului. Marele teolog şi Sfânt Părinte bisericesc, fascinat de personalitatea şi de alegerea Preasfintei Fecioare, de rolul ei în iconomia mântuirii, ieşea din peştera pustniciei sale de la Mânăstirea Sfântul Sava din pustia Iudeii, suindu-se la Ierusalim, cu deosebire la sărbătorile Maicii Domnului, pentru a aduce laudă şi cinstire Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Pentru el, ca şi pentru Biserica Ortodoxă de totdeauna, sărbătorile Maicii Domnului constituiau momente de deosebită înălţare sufletească, prilejuri de a adânci înţelegerea tainei mântuirii noastre prin Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Patru mari sărbători (praznice) din cursul anului bisericesc sunt închinate Preasfintei Fecioare: Naşterea Maicii Domnului, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Buna-Vestire şi Adormirea Maicii Domnului.

Sfânta Fecioară Maria se bucură în cultul ortodox de o cinstire deosebită, de o supracinstire, adică de o cinstire care întrece pe a tuturor sfinţilor. Sfânta Fecioară este aşezată în vârful piramidei creaturii, este cea mai înaltă din toată făptura văzută şi nevăzută, pentru că ea nu numai că este mai slăvită decât toţi oamenii, ci este „mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii“.

Temeiul acestei cinstiri aparte a Maicii Domnului stă deopotrivă în faptul obiectiv al alegerii ei de către Dumnezeu pentru a avea un rol unic în iconomia mântuirii lumii, dar şi în demnitatea şi valoarea ei personală, în calităţile şi virtuţile ei fără seamăn.

Aspectul obiectiv este deosebit de important dacă ţinem seama de faptul că din toate generaţiile omenirii ea singură a fost aleasă de Dumnezeu ca vas scump al Întrupării Domnului. Acest fapt este reliefat cu deosebire în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, precum şi în toate imnele bisericeşti închinate Sfintei Fecioare.

Considerăm că nu putem despărţi această tâlcuire biblică de o privire asupra celui de al doilea aspect, a celui de al doilea temei al cinstirii Maicii Domnului, anume demnitatea persoanei sale şi viaţa sa virtuoasă.

Viaţa Sfintei Fecioare a fost o viaţă excepţională. Sfânta Tradiţie ne spune despre copila care avea să fie Născătoare de Dumnezeu că a fost rodul rugăciunii stăruitoare. Ea a fost născută prin făgăduinţă, aşa cum a născut Sarra pe Isaac, Ana pe Samuel şi Elisabeta pe Sfântul Ioan Botezătorul. Doi oameni drepţi şi înaintaţi în vârstă, Sfinţii Ioachim şi Ana din Nazaretul Galileii, au fost părinţii ei. Ei erau coborâtori din neamul ales al Împăratului David. Toată viaţa şi-au dorit un copil şi nu numai că l-au dorit, dar l-au şi cerut de la Dumnezeu în rugăciuni stăruitoare. Mai mult, au făgăduit că, dacă vor avea un copil, îl vor închina lui Dumnezeu. „Dar al lui Dumnezeu“, copilul lor va fi făcut „dar Bisericii“. Dumnezeu a ascultat rugăciunea acestor oameni drepţi. Sfânta Ana a născut o fiică la bătrâneţile ei şi această fiică va fi Maica Domnului.

Dragostea aleşilor părinţi pentru fiica lor a fost fără margini. Ei i-au pus numele Miriam (Maria), nume ales şi scump, care, în traducere, înseamnă: cea plăcută, cea frumoasă, sau doamnă, stăpână. Copila care va fi numită mai târziu de către Arhanghelul Gavriil cea plină de har (Luca 1, 28) era, cu adevărat, plină de daruri ale sufletului şi ale trupului. În fiinţa ei, frumuseţea trupească era unită cu nobleţea sufletească şi cu cele mai înalte virtuţi. Părinţii o ocroteau şi o iubeau ca pe cel mai scump odor al lor.

În dragostea lor părintească, Sfinţii Ioachim şi Ana n-au uitat de făgăduinţa pe care o făcuseră mai înainte de naşterea ei. Când copila a împlinit vârsta de trei ani, ei au dus-o la templu, cu mulţime de fecioare care purtau coroniţe de flori şi făclii aprinse, pentru ca s-o închine lui Dumnezeu. Atunci s-a împlinit proorocia Psalmistului care zice: Aduce-sevor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei (Ps 44, 16). Arhiereul Zaharia a primit-o pe Sfânta Fecioară şi a dus-o în templu, zicând: „Marie, a binecuvântat Dumnezeu numele tău în toate neamurile“. Apoi arhiereul a dat-o spre îngrijire bătrânelor care locuiau în chiliile din jurul templului, ducând o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu (o astfel de femeie va fi fost şi proorociţa Ana, fiica lui Fanuil, cea care va fi de faţă la întâmpinarea Domnului Iisus Hristos).

Acolo a petrecut Sfânta Fecioară vreme de mai mulţi ani, ocupându-se cu rugăciunea, cu munca şi cu deprinderea Sfintelor Scripturi. Viaţa ei a fost fără pată. Smerită şi ascultătoare, ea s-a devotat cu totul slujirii lui Dumnezeu, împodobindu-se cu cele mai alese virtuţi. Desigur, sfinţii ei părinţi, Ioachim şi Ana, au vizitat-o de mai multe ori acolo unde petrecea. Dar ei erau în vârstă şi nu peste mult timp au adormit în Domnul. De aceea, la vârsta de cincisprezece ani, vârsta logodnei la evrei, a fost dată în grija dreptului Iosif, tot un descendent al familiei davidice. Sfânta Fecioară Maria hotărâse, cum am mai arătat, încă de pe când era la templu, să nu se căsătorească, ci să-şi închine întreaga viaţă lui Dumnezeu. Trebuia însă, după datina neamului său, care punea mare preţ pe căsătorie şi familie, să se logodească. Logodna la evrei dura un an. Gândul Sfintei Fecioare, cunoscut desigur şi de dreptul Iosif, era ca după acest an să se întoarcă din nou la templu, spre a-şi petrece viaţa în sfinţenie. Acest an ea l-a petrecut la Nazaret, oraşul părintesc. În acest timp şi în acest loc se petrece Bună-Vestirea naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Atunci s-a împlinit asupra Fecioarei proorocia lui Isaia, care zice: Iată Fecioara a luat în pântece şi va naşte fiu (Isaia 7, 14).

Trebuia ca femeia din care Se va naşte Mântuitorul să fie mai curată decât toate femeile, mai înaltă decât toată făptura. Maica Domnului a fost găsită de Dumnezeu drept cea mai vrednică de a fi purtătoarea făgăduinţelor.

Momentul Bunei-Vestiri a împărţit viaţa Sfintei Fecioare în două. Până acum ea se consacrase lui Dumnezeu pe Care nu-L vedea şi Căruia Îi vorbea numai în rugăciune, se consacrase unui templu pământesc şi trecător, templul din Ierusalim; de acum înainte se va consacra Dumnezeului întrupat, Fiului lui Dumnezeu devenit şi Fiul ei, pe CareL poate pipăi, pe CareL poate mângâia, pe CareL poate săruta, aşa cum zice Sfântul Ioan Damaschinul în cuvintele citate mai sus: „Buzele tale au atins buzele lui Dumnezeu“.

Maica Domnului a fost fecioară înainte de naştere şi a rămas fecioară şi după naştere. După minunea din Betleemul Iudeii, ea şi-a închinat întreaga viaţă Fiului ei. Vrednicia ei în faţa Fiului este vrednicia unei mame, a celei mai sfinte dintre mame. Ca maică sfântă, ea L-a iubit pe Mântuitorul înainte de a-L iubi oricine altcineva dintre oameni. L-a slăvit ca pe un Dumnezeu atotputernic încă de când părea copil plăpând. După cum ne spune Evanghelistul, ea păstra în inima ei cuvintele îngerilor, ale Elisabetei, ale păstorilor şi ale magilor, proorocia lui Simeon şi a proorociţei Ana, care toate mărturiseau originea şi misiunea dumnezeiască a Fiului ei.

Ne-am putea imagina că viaţa Sfintei Fecioare de acum încolo a fost numai o tresăltare de bucurie. O prevestire dureroasă avea însă să întunece cele mai fericite momente ale acestei Maici Preacurate; la numai patruzeci de zile după naşterea Mântuitorului, dreptul Simeon îi prevesteşte Sfintei Fecioare că prin sufletul ei va trece sabie. Viaţa Sfintei Fecioare va fi marcată nu numai de faptul de a fi Maica Domnului şi Mântuitorului lumii, ci şi de aşteptarea înfricoşată a împlinirii acestei proorociri. Prin sufletul tău va trece sabie – ne putem uşor imagina cum, vreme de peste treizeci de ani, a trăit zi de zi clipa înfricoşată a răstignirii Fiului şi Domnului ei. Cine cunoaşte durerea unei mame atunci când fiul ei suferă sau aşteaptă să treacă printr-o suferinţă, îşi poate da seama cât de mare a fost durerea acestei mame, care atâţia ani la rând n-a putut uita nici o clipă cuvântul dreptului Simeon. Toate actele vieţii sale vor fi marcate de acest simţământ îndoit: bucurie adâncă şi suferinţă supremă.

Aşa ne-o prezintă şi Sfânta Scriptură. O reîntâlnim când Mântuitorul avea doisprezece ani. Unde? La templul din Ierusalim, acolo unde îşi petrecuse întreaga copilărie. Cum o regăsim? În aceeaşi postură ca întotdeauna: mamă grijulie, dar şi plină de încredere în Fiul ei.

La nunta din Cana Galileii, unde Domnul a săvârşit prima minune (Ioan 2, 11), ea se află alături de Fiul ei. Maica Domnului ştie că Fiul ei poate totul. De aceea, atunci când a aflat că gazdele nu mai au vin, a înţeles că numai Iisus, Fiul Celui Preaînalt şi Fiul ei, poate să-i ajute pe aceşti oameni în situaţia penibilă în care se aflau. De aceea nu-L întreabă nimic pe Mântuitorul, nu-I spune: „Ai milă de ei“, pentru că ştie că El are milă de toţi cei necăjiţi, ci spune numai: Nu mai au vin; simplu, Îl informează pe Mântuitorul de această situaţie. Ştim că răspunsul Domnului a fost pe măsura aşteptărilor ei! Şi chiar dacă Sfintele Evanghelii nu ne raportează alte situaţii similare, ne putem închipui de câte ori această Maică Sfântă, care tresărea la cea mai mică durere a cuiva, va fi venit ca să-L informeze pe Mântuitorul despre o suferinţă sau alta care trebuia alinată şi vindecată.

O regăsim pe Sfânta Fecioară, sfâşiată de durere, pe Golgota, privind la Fiul ei pironit pe cruce, fără să poată face nimic spre a-I alina groaznicele chinuri. Ce-a putut simţi ea atunci? Care martir a îndurat torturi mai grozave decât inima acestei mame? O, cât de mult îi întrece ea pe toţi ucenicii Lui, căci ucenicii cei mai apropiaţi au petrecut numai câţiva ani cu El, dar ea a fost şi a rămas cu El de la început până la sfârşit! De la Buna-Vestire şi până la Înălţarea la ceruri ea I-a fost ucenicul cel mai devotat, sorbindu-i cu nesaţ toate cuvintele şi păstrându-le cu sfinţenie în inima ei (conform. Luca 2, 19). De aceea, socotim că, pentru Biserica primară, pentru sfinţii evanghelişti, ea a constituit prima sursă de informaţie – şi cea mai importantă – despre viaţa şi activitatea Mântuitorului.

După Înălţarea Domnului, Sfânta Fecioară va fi neîncetat în mijlocul ucenicilor Lui (Fapte 1, 14). Pogorârea Sfântului Duh i-a confirmat faptul că Fiul ei nu Şi-a părăsit Biserica şi credincioşii, ci că El este cu ei în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20).

Nu ştim la câtă vreme după aceea a avut loc fericita ei adormire. Prin plecarea din lume însă, Maica Domnului nu s-a depărtat de ucenicii şi urmaşii Domnului Iisus Hristos, căci ea va fi şi de acum încolo rugătoare pentru ei. De aceea noi o numim nu numai Maica Domnului, Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară, ci şi Solitoare a creştinilor. Ea duce rugăciunile noastre la Fiul ei, Cel bogat în milă şi plin de îndurare.

Pilda vieţii ei constituie o „candelă aprinsă“ pentru credincioşii creştini de totdeauna. O lăudăm şi o cinstim pe Maica Domnului, dar suntem datori şi să ne străduim a-i urma dragostea şi devotamentul faţă de Mântuitorul nostru.

Cine ar putea găsi destule cuvinte ca să o preamărească pe Născătoarea de Dumnezeu? Cine ar putea descrie îndeajuns şi cu fraze destul de frumoase toate virtuţile ei, care au făcut din ea podoaba şi culmea creaţiunii? De aceea, să ne împărtăşim mereu din izvorul nesecat al Sfintei noastre Biserici care, prin sărbătorile şi cultul pe care i le-a consacrat, i-a adus întotdeauna cinstirea cuvenită. „Deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul şi cuvânt răspunde-voi împărătesei Maici şi mă voi arăta luminat prăznuindu-i şi voi cânta minunile ei bucurându-mă“ – aşa încep cele nouă laude pe care le-a alcătuit Sfântul Ioan Damaschinul în cinstea Fecioarei Maria şi care se cântă şi astăzi la utrenie.

Cinstirea pe care o dăm Maicii Domnului este după voia lui Dumnezeu şi de această cinstire dată Maicii se bucură Fiul; iar mărirea ce se dă Fiului trebuie să se reverse şi asupra Maicii Sale. De aceea, cu adevărat o fericesc toate neamurile şi toată făptura o preaînalţă: „De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura: soborul îngeresc şi neamul omenesc...“; „Pe tine te măresc îngerii, ţie se închină heruvimii, pe tine te fericesc popoarele, lăudând într-un glas pe Maica lui Dumnezeu: «Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară!»“

Să ne ferim a-i asculta pe aceia care merg cu diminuarea meritelor ei până la blasfemie. Dimpotrivă, să alergăm cu încredere la acoperământul cel sfinţit al milelor şi al rugăciunilor Născătoarei de Dumnezeu, cinstind-o şi lăudând-o şi cu dragoste zicând ca şi oarecând Arhanghelul Gavriil: Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!

7

MAICA DOMNULUI ŞI MINUNEA ÎNVIERII

Sfânta Evanghelie de la Ioan ne arată că Maica Domnului a fost prezentă la dramaticele evenimente ale Săptămânii Patimilor. Între femeile care Îl însoţiseră (pe Iisus) din Galileea (Luca 23, 49) trebuie socotită în primul rând Sfânta Fecioară Maria. Cum s-ar fi putut ca tocmai acum ea să nu fie prezentă alături de Iisus? Negrăita ei iubire o făcuse, desigur, să presimtă din plin patimile cumplite şi moartea care I se pregătise Fiului ei chiar şi fără prevestirile pe care El Însuşi le făcuse despre ceea ce-L aştepta la Ierusalim. Şi apoi, pe Golgota, sub cruce, trebuia să se împlinească profeţia dreptului Simeon: Prin sufletul tău va trece sabie (Luca 1, 35). De aceea, autorii primelor trei Evanghelii nici nu cred că mai este necesar să menţioneze prezenţa Maicii Domnului pe Golgota; o socotesc de la sine înţeleasă.

Evanghelia a patra ne vorbeşte însă în mod explicit despre prezenţa Maicii Domnului la Ierusalim în Vinerea Mare, şi anume sub crucea pe care murea în chinuri Fiul ei Preaiubit: Şi stăteau lângă crucea lui Iisus mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: «Femeie, iată fiul tău!» Apoi a zis ucenicului: «Iată Mama ta!» Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine (Ioan 19, 25-27).

Nu e locul aici să stăruim asupra acestui text ioaneic. Vom spune numai că el arată grija Domnului, pe de o parte, faţă de Maica Sa – pe care n-o lasă fără sprijin cât va mai avea de petrecut în această lume –, iar pe de altă parte faţă de ucenicul iubit – şi, prin el, faţă de toţi ucenicii Săi iubiţi, de pretutindeni şi de totdeauna –, dându-i-o – şi dându-le-o tuturor – ca Maică întru tot bună pe însăşi preaiubita Sa Maică. Nu vă voi lăsa orfani, le spusese Domnul ucenicilor Săi în cuvântarea de despărţire (Ioan 14, 18). El îşi împlineşte această făgăduinţă şi prin lăsarea Maicii Sale ca Maică a lor.

După această menţionare explicită a Maicii Domnului în legătură cu evenimentele Vinerii Mari, la prima vedere apare cu totul surprinzătoare lipsa ei din relatările despre arătările Domnului Celui înviat. Niciunul dintre textele neotestamentare care vorbesc despre aceste arătări (Matei 28; Marcu 16; Luca 24; Ioan 20-21; Faptele Apostolilor 1, 1-12; I Corinteni 15, 1-11) nu o menţionează pe Maica Domnului. Iisus Cel înviat se arată Mariei Magdalena şi celorlalte femei mironosiţe, apoi celor doi ucenici în drum spre Emaus, lui Petru, apostolilor, de mai multe ori – la Ierusalim (fără Toma şi cu Toma), pe un munte în Galileea, unui grup de şapte apostoli la Marea Tiberiadei şi, în sfârşit, cu prilejul înălţării Sale la cer –, lui Iacov „fratele“ Domnului, deodată la peste cinci sute de fraţi şi lui Saul, pe drumul Damascului. Dar nicăieri nu ni se spune că Maica Domnului ar fi beneficiat şi ea de vreo arătare a Fiului ei înviat din morţi. Faptul acesta este cu atât mai surprinzător cu cât în Faptele Apostolilor, imediat după relatarea Înălţării Domnului, Sfânta Fecioară este menţionată în mod expres ca făcând parte din micuţa comunitate de credincioşi ai Mântuitorului Hristos: Toţi aceştia (adică cei unsprezece apostoli, conform versetului anterior), într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus, şi cu fraţii Lui (Fapte 1, 14).

Sfânta Fecioară Maria apare, deci, în Vinerea Mare şi apoi după Înălţarea la cer. Dar deloc pe parcursul arătărilor de după Înviere. Faptul a surprins dintotdeauna. Sfântul Efrem Sirul se consolează zicând că, prin Maria Magdalena, numele de Maria cel puţin este martor al Învierii. Alţi scriitori bisericeşti şi teologi mai noi cred pur şi simplu că Domnul trebuie să se fi arătat şi Maicii Sale. Astfel, de pildă, un scriitor latin de mai târziu, Sedulius, afirmă într-un poem că Domnul S-a arătat în primul rând Maicii Sale, într-o lumină strălucitoare, pentru ca această preabună Maică, răspândind minunata noutate, să se facă vestitoarea Celui Care avea să vină întru slavă aşa cum se făcuse odinioară calea Celui ce venise la noi prin întrupare (Sedulius, Carmen paschale, 5, 357-364, „Corpus scriptorum ecclesiasticorum latinorum“, vol. X, p. 140-141).

Dar aceasta este o simplă presupunere, fără temei în Noul Testament. Am putea spune, mai degrabă, că ceea ce s-a întâmplat între Hristos şi Maica Sa după evenimentul răstignirii face parte din taina personală a Maicii Domnului.

Cu toate acestea, o comparare atentă a relatărilor despre arătările de după Înviere s-ar părea că ne dezvăluie ceva din această taină.

În aceste relatări vedem că, în general, ucenicii au nevoie de mărturia arătărilor pe măsura lipsei lor de credinţă.

Lui Toma nu îi ajunge pur şi simplu o arătare. Pentru ca să creadă, el pretinde să vadă cu ochii lui şi să pipăie cu mâinile lui pe Iisus Cel înviat (Ioan 20, 25). Cât despre ceilalţi Apostoli, ei nu se mulţumesc cu mărturia mironosiţelor (Marcu 16, 11; conform v. 14; Luca 24, 11). Ba nici arătarea lui Iisus nu-i convinge de la început: spre a nu-L lua drept nălucă, Iisus trebuie să-i invite să-L pipăie şi trebuie să mănânce în faţa lor (Luca 24, 37-43).

Domnul Cel înviat se arată mai întâi Mariei Magdalena (Ioan 20, 11-18). Iubirea adâncă şi credinţa deplină a Mariei Magdalena o face să-L „surprindă“ pe Iisus în chiar momentul suirii Sale în lumea dumnezeiască prin înviere: Iisus i-a zis: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu (Ioan 20, 17). Şi Maria Magdalena nu mai are nevoie de alte dovezi.

Apostolilor, chiar de la prima Sa arătare către ei, Domnul le reproşează necredinţa: La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat (Marcu 16, 14). Acelaşi blând reproş îl adresează Mântuitorul şi lui Toma. După ce Toma „necredinciosul“ se convinsese şi-L mărturisise ca Domn şi Dumnezeu, Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20, 29).

Între aceştia din urmă este şi Maica Domnului. Nimeni n-ar putea să o bănuiască de necredinţă. De acea necredinţă care a făcut necesare nu numai arătările, ci şi toate încredinţările concrete pe care Domnul Cel înviat a trebuit să le dea apostolilor Săi. Încă înainte de a Se naşte Hristos, anume îndată după Buna-Vestire, a fericit-o Elisabeta pe Maica Domnului. Şi a fericit-o tocmai pentru credinţa ei: Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul (Luca 1, 45).

Acum o fericeşte Însuşi Fiul ei înviat, când zice că fericiţi sunt cei ce n-au văzut şi au crezut. Preacurata Fecioară Maria este astfel nu numai cea dintâi care a crezut în Hristos Cel întrupat, pe temeiul cuvântului lui Dumnezeu, ci este şi cea dintâi care a crezut cu adevărat în Hristos Cel înviat.

A crezut pur şi simplu pe baza mărturiei celor cărora li se arătase Domnul înviat? Credem că putem să facem un pas mai departe. Dacă credinţa Mariei Magdalena L-a „surprins“ pe Domnul lângă mormântul gol, îndată după Înviere, probabil că nu greşim dacă spunem că desăvârşita credinţă a Preacuratei Fecioare a făcut să fie depăşită orice distanţă între învierea lui Hristos şi revelaţia acestui fapt minunat în inima ei. Învierea lui Hristos şi credinţa Fecioarei Maria în Hristos Cel înviat sunt astfel simultane. Fulgerul învierii (conform. Matei 28, 3: Şi înfăţişarea Lui era ca fulgerul) a strălucit nu numai în mormântul din grădină. El a strălucit mai ales în inima Maicii Domnului, aflată cu Fiul ei într-o comuniune care abia acum poate să se realizeze în mod deplin. N-a venit încă ceasul Meu, îi spusese Iisus Maicii Sale la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 4). Acum ceasul a venit. Mirele intră în cămara Sa de nuntă. Şi Fecioara Înţeleaptă este gata să-L întâmpine, priveghind şi având candela credinţei aprinsă. Relaţia Maicii cu Fiul ei dumnezeiesc intră într-o nouă fază şi dobândeşte o nouă calitate; maternitatea se desăvârşeşte în comuniunea negrăită a nuntirii celei duhovniceşti şi veşnice: Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată şi prea înfrumuseţată (Ps 44, 11).

*

Pe cine să întrebăm despre Înviere dacă nu pe Maica Domnului? Ea este martora prin excelenţă a Învierii Domnului. Şi ea poate cel mai bine să ne mărturisească şi despre taina învierii noastre.

Biserica a intuit acest adevăr. Şi de aceea, în slujba înmormântării, Maicii Preacurate i se cere luminarea nădejdii creştine în înviere.

Iată trupul mort pus în sicriu! Încremenirea morţii şi semnele descompunerii iremediabile par să nege orice nădejde de viaţă viitoare. Cum ar putea să ţâşnească viaţa din acest trup gata să fie acoperit de ţărâna mormântului?

Dar iată că un dialog cu Maica Domnului vine să aducă lumină:

„– Cum izvorăşti lapte din pieptul tău, Fecioară? Cum hrăneşti pe Hrănitorul făpturii?

– Precum ştie Cel ce a izvorât apă din piatră poporului celui însetat, precum este scris!“

Ce minunată este această stihiră din slujba înmormântării!

Să răsară viaţă din mormânt? Să mai poată învia un trup în care stricăciunea îşi arată semnele-i îngrozitoare? Nu, aşa ceva nu este nicidecum în ordinea firii. „Cum va fi mie aceasta?“ – iată întrebarea pe care şi-o pune dintotdeauna omul aflat între inevitabilitatea morţii şi nădejdea învierii. Dar o întrebare asemănătoare şi-a pus şi Fecioara din Nazaret. Nu era în ordinea firii ca ea să nască Fiu fără tată omenesc. Nu era în ordinea firii să izvorască lapte din pieptul Fecioarei. Cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu ştiu de bărbat? (Luca 1, 34). Răspunsul ceresc a fost că minunea se va săvârşi printr-o lucrare a lui Dumnezeu Cel în Treime (v. 35: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema) şi că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (v. 37). Aşa cum a izvorât apă din piatră în timpul Exodului şi a adăpat pe israeliţii însetaţi (Ieşire 17, 1-7), tot astfel face Dumnezeu să izvorască lapte din pieptul Fecioarei. Şi tot astfel face El să răsară viaţa din moarte.

În jalea plecării dintre noi a unuia dintre cei dragi, Maicii Domnului îi cerem ajutor. Căci taina învierii noastre este nedespărţită de taina credinţei ei. „Cum vom învia?“ îi şoptim, de fapt, înfioraţi, când o întrebăm despre taina ei. Iar răspunsul nu se lasă aşteptat. Ea ne dezvăluie că învierea noastră este o lucrare minunată a lui Dumnezeu: „Precum ştie Cel ce a izvorât apă din piatră poporului celui însetat, precum este scris!“

CUPRINS

1. Evanghelia Maicii Domnului 5

2. Maica Domnului şi minunea Naşterii lui Hristos 13

3. Cu privire la „fraţii” Domnului 20

4. Maica Vieţii 35

5. „Pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale” 45

6. „Buzele tale au atins buzele lui Dumnezeu” 53

7. Maica Domnului şi minunea Învierii 63

BuzzNet Tags: maica,nastere,frati,surori,fecioara