SF. EFREM SIRUL CUVINTE SI INVATATURI VOL. 4

Cuviosul Efrem Sirul

CUVINTE ŞI ÎNVĂŢĂTURI

EDITURA BUNAVESTIRE

Carte tipărită cu binecuvântareaPreasfinţitului Părinte GALACTIONEpiscopul Alexandriei şi Teleormanului

Editura Bunavestire Bacău 2006

Ediţie îngrijită de:Ierom, porfirie Nichita

Corectură:Prof. Elisabeta Filioreanu

VIAŢA CUVIOSULUI EFREM SIRUL

Minunatul Efrem Sirul s-a născut în pământul sirienilor, şi fapta bună din pruncie alegând-o, se păzea pe sine de-a pururea şi se sârguia a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vârstă cu el, şi citea neîncetat mai ales sfintele cărţi ale Scriptu­rilor, iar sârguinţa, îndeletnicirea şi cugetarea întru acestea îi erau lui Efrem mai plăcute decât toată dul­ceaţa, încât şi el împreună cu Proorocul zicea: „Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea

De atunci a avut tovarăşă şi prietenă fapta bunăşisârguinţa în osteneli, căci care faptă nu s-a săvârşit cu dinadinsul de dânsul? Nu postul? Nu privegherea? Nu culcarea pe jos? Nu blândeţea? Nu necâştigarea? Nu, peste atâta bogăţie de bunătăţi, şi smerita cugetare? încă şi de darul dăscălesc a fost împărtăşit, apoi şi până acum, prin cuvintele sale, vorbeşte cu noi, îndemnându-ne, mângâindu-neşi sfătuindu-ne. din care putem a dogmatisi nu numai cuvântul credinţei cel drept, ci ne şi deşteptăm spre câştigarea

5

faptei bune. Iar de nădejdea către Dumnezeu şi de dragostea către aproapele, atâta grijă a avut Efrem, încât el însuşi, când a vrut să se ducă din viaţă, zicea astfel: „Nicidecum în toată viaţa mea n-am ocărât pe Domnul şi cuvânt nebun din buzele mele n-a ieşit, în toată viaţa mea n-am blestemat pe nimeni, şi nici­decum nu m-am sfădit cu vreunul din cei dreptcredincioşi”.

Avea încă şi lacrimi neîncetat în ochii lui, încât mai cu înlesnire puteau izvoarele cele de-a pururea curgătoare să-şi înceteze curgerea, decât Sfântul Efrem lacrimile, şi împreună cu lacrimile ieşeauşisuspinurile, arătând focul cel dinlăuntru aprins al umilinţei, pe care mai luminat îl va pricepe cineva citind scrierile sale, căci îl va afla pe el filozofând pretutindeni despre judecată şi a doua venire a lui Hristos. înfricoşatul divan avându-l înaintea ochilor şi ziua aceea în minte întipărind-o; apoi pe sine osândit socotindu-se şi foarte cu jale tânguindu-se.

în astfel de cugetări ale minţiiîndeletnicindu-se Efrem de-a pururea, se îndepărta, după cuvântul Psalmistului. fugind de gâlceava lumească şi în pustie sălăşluindu-se, apoi, din loc în loc se muta pentru a sufletelor zidire şi folos, fiindcă era mişcat de duhul dumnezeiesc.

Odată şi-a lăsat şi el patria, fiindu-i poruncit ca dumnezeiescului Avraam, şi a ajuns la cetatea Edesa, pe de o parte, pentru închinare la sfintele moaşte care erau acolo, iar pe de alta, pentru întâlnirea cu vreun bărbat dintre cei cuvântători, ca să ia rod de cunoştinţă de la el, acest lucru îl cerea şi de la Dumnezeu,

6

zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Stăpâne al tuturor, învredniceşte-mă ca, intrând întcetateaEdesa, să mă întâlnesc cu un bărbat care va fi puternic a-mi grăi cele spre folosul şi zidirea sufletului”, astfel rugându-se, când a ajuns la porţilecetăţii, era adunat la min­te, luător de seamă şi atent: Cum se va apropia de acel bătrân, ce îl va întreba şi ce folos va dobândi?

Deci, călătorind astfel întru adunarea minţii, îl întâmpină o femeie, şi aceasta era desfrânată, negre­şit al lui Dumnezeu lucru era acesta; căci pentru cele bune, de multe ori le rânduieşte tainic pe cele potriv­nice. Deci, sfinţitul Efrem, astfel întâlnind pe desfrâ­nată, stătea oarecum uimit, căutând spre dânsa, mâhnindu-se şi pătimind întru sine cu sufletul, că nu i s-a împlinit cererea după rugăciune, ci cu totul potrivnic. Iar ea, văzându-l, privea la el cu ochi necuvioşi, şi fiindcă multă vreme se priveau unul pe altul, vrând el s-o ruşinezeşi întru sfiala ce se cuvine femeilor a o aduce, i-a zis: „Pentru ce nu te ruşinezi, o, femeie, să priveşti la mine cu ochii aţintiţi?”, şi aceea zise: „Dar mie aşa mi se cade a privi la tine, că din tine şi din a ta coastă sunt luată. Iar ţieţi se cuvine a privi nu către noi, ci în pământ, din care ai şi fost luat”.

Acestea auzindu-le Efrem a mulţumit femeii, pentru folosul ce a avut din vorbele ei, şi lui Dumne­zeu, Care chiar din cele fără de nădejde de multe ori poate face lucruri mai presus de nădejde.

Deci, după ce au trecut destule zile şi dumneze­iescul Efrem era în cetatea Edesei, o desfrânată oare­care, locuind aproape de dânsul, s-a făcut organ de răutate al vicleanului, şiprintr-însa, ca prin şarpele

7

cel dintâi, năvălea asupra dreptului. Deci, de vreme ce s-a întâmplat că dumnezeiescul Efrem fierbea nişte bucate, acea femeie, deschizând fereastra care era în perete, se plecă cu neruşinare, apoi cu obrăz­nicie căutând la Cuviosul, îi zise: “Binecuvintează, părinte”. Iar el, cu blândeţe şi cu graiul cel cuviincios lui. îi zice: „Domnul să te binecuvinteze”, şi aceasta iarăşi, cu râs necuvios, a zis: „Dar ce lipseşte buca­telor tale?". Iar el a zis: „Trei pietre şipuţin noroi, ca fereastra aceasta să se astupe”, aceea, cu obrăznicie, a zis: „Pentru că te-am cinstit, aceasta a făcut întru tine mândrie? Eu voiesc să dorm împreună cu tine, iar tu de prima dată mă deznădăjduieşti?”.

însă, precum aceea avea graiuri sataniceşti, nici el n-a fost lipsit de cuvinte duhovniceşti, căci a zis: „De voieşti a dormi împreună cu mine, trebuie s-o faci unde-ţi voi zice eu”.

Iar aceea, dacă a auzit cuvântul, a şi întrebat de locul unde voieşte a dormi. „Nu într-alt loc decât chiar în mijlocul cetăţii”. Iar ea a zis: „Dar nu ai sfială şiruşine de bărbaţii ce ne vor vedea dormind în mijlo­cul cetăţii?”, căci femeia aceea ce dorea să vâneze sufletul cel nepătimaş, nu putea cunoaşte nici ceea ce zice Solomon: „Că ochii Domnului Celui Preaînalt de milioane de ori mai luminaţi sunt decât soarele; căci caută peste toate căile oamenilor”.

Atunci Sfântul a răspuns: „Dacă ochii oamenilor i-ai judecat că sunt puternici a ruşina sufletul şia-l opri de la fapta cea rea. dar oare de ochii lui Dumne­zeu, care văd toate câte se lucrează în ascuns şi întru arătare, nu ne vom teme şi nu ne vom spăimânta cu

8

mult mai vârtos, şi oare nu ne vom depărta de lucrul cel rău, care ridică asupra noastră de-a pururea con­ştiinţa ca şipârâş împreună locuitor, şi ne aduce munci veşnice?”, acestea au fost destule nu numai ca să înduplece pe desfrânata a se depărta de vicleana poftă, ci şi să se căiască de cele dintâi fapte rele ale ei, căci îndată, apropiindu-se şi căzând la pământ, cerea iertare de dobitoceasca şi neînfrânata ei pornire.

Apoi, făcând adevărată pocăinţă, a luat povăţuitorşi dascăl, în calea cea către mântuire, pe Sfântul Efrem. Iar el. fiind gata a sluji unei cereri ca aceasta, o sfătui cele cuviincioase, spre a nu merge iarăşi, după cum zice dumnezeiescul Ieremia, în urma gân­durilor inimii ei celei rele; după care s-a îngrijit a o aduce într-o mănăstire de femei, spre a face fapte bune, şi, în scurt, pe aceea care a voit a-l împiedica din calea cea dreaptă, el mai vârtos a întors-o de la calea cea rea, şi a avut ca rod al dreptăţii întoarcerea ei spre calea mântuirii.

Astfel, dumnezeiescul Efrem întâlnindu-se cu două femei desfrânate, pe una a folosit-o. iar de la cealaltă însuşi a primit folos sau. mai adevărat să zic. de la amândouă, fiindcă ajutorul dumnezeiesc a folosit tuturor.

9

De acolo, fiind povăţuit către CezareeaCapadociei, de darul care îl purta de sus, a văzut pe Marele Vasile, glasul Bisericii şi izvorul dogmelor, pe care Efrem văzându-l, cu multe cuvinte a început a-l lăuda, căci cu ochiul cel ascuţit văzător al sufletului a văzut o porumbiţă, cu capul asemenea cu razele soarelui, şezând pe umărul cel drept al lui Vasile şi vorbindu-i

la ureche, iar acesta povestea poporului cele spuse de porumbiţă.O

Apoi, Marele Vasile, învăţându-se în taină prin acea cinstită porumbiţă cele despre Efrem, l-a cunos­cut cine este şi pentru ce a venit; de aceea s-au şiîmpărtăşit unul cu altul de vorbire şi s-au îndulcit de bunătăţile care erau întru dânşii.

Dar să ne întoarcem iarăşi către dumnezeiescul Efrem şi doar pe ale acestuia să le povestim, căci nici un gând care să nu-i folosească în lucrarea faptei bune nu avea şi cum că îndestulător i s-a dat de la Dumnezeu talentul dăscăliei, pe care Sfântul de-a pururea cu covârşire l-a împărtăşit în adâncul sufle­telor, şi aceasta chiar el o însemnează, zicând că încă fiind tânăr, ar fi văzut ca o viţă îngreuiată de mulţi struguri, din limba lui crescută, la mare înălţime ridicată şi pe spatele a tot pământul întinsă; şi toată pasărea se odihnea într-însa, zbura împrejur şi din struguri mânca. Iar viţa, cu cât strugurii i se culegeau şi pe păsări cu îndestulare le ospăta, cu atât mai mult cu rodul se înmulţea. încă şialţii din cei ce s-au învrednicit a vedea unele ca acestea, o mărturisesc despre Efrem.

Unul dintre ei a spus că odată a văzut o mul­ţime de îngeri pogorându-se de sus şi având în mâini o carte, scrisă şi înăuntru şi afară, şi făceau cercetare cine oare ar fi putut lua cartea? Şi unii dintr-înşii puneau înainte pe Efrem, alţii pe altul dintre cei care cu adevărat trăiau viaţa cucernică şiînţeleaptă în acea vreme. Iar la urmă toţi s-au învoit şi lui Efrem i s-a încredinţat cartea.

10

Deci, deşteptându-se cel ce a avut vedenia, a ajuns la biserică şi a aflat pe Efrem cu învăţături prea bune, şi mai dulci decât mierea, ospătând pe cei ce erau de faţă. Deci, a potrivit aceasta cu visul şi după vrednicie a mulţumit lui Dumnezeu. Iar din acea vreme, atât de covârşitoare i-au fost lui Efrem curgerile cuvântuluisinecurmarea gândurilor, încât nici limba nu putea sluji din destul grăbniciei noimelor; încât chiar el a zis odată către Dumnezeu: „Stăvileşte, o, Stăpâne, valurile darului Tău”, căci, făcându-i-se lui adâncul dăscăliei ca un noian, nu-l lăsa a nu învăţa. Iar cuvintele cu nimic altceva nu le întrerupea decât numai cu rugăciunea, şi pe aceasta cu lacrimile.

Nopţile apucându-l priveghind, lumina iarăşi îl găsea treaz, fiindcă se temea de stăpânitorul întune­ricului, ca nu cumva să-l prindă împiedicat cu som­nul, şi de aceea priveghea, căci îi era destul puţin somn, cât să-i ţie trupul, care la multe sudori şi oste­neli se întindea, că multe nevoinţe făcea să fugă din ochii lui somnul, dar mai ales culcarea pe jos, aspra petrecere, topirea de tot felul a trupului şi necăjirea, care îi erau lui iubite.

Bogăţie nu a adunat, încât martori pentru el chiar gura sa o iau şi graiurile lui cele mai de pe urmă, decât care nimic nu este mai vrednic de credinţă sau mai adevărat: „Efrem n-a avut niciodată pungă, nici toiag, nici traistă, nici argint, nici aur, nici vreo avere pe pământ n-am câştigat, fiindcă am ascultat pe Bunul împărat, care în Evanghelii porunceşte ucenicilor Săi: «Nimic pe pământ să nu câştigaţi». De aceea, nu am avut cu patimă nici un lucru de acest fel”.

11

Astfel a supus toate Dascălului, şi râvnitor cu adevărat şi următor al ucenicilor Lui celor dintâi s-a arătat. Iar în smerita cugetare, zdrobirea inimii şi smerenie, cine era atât de mare, fierbinte şi tare? Căci cenuşa, ca pâinea o mânca şi băutura cu plângere o amesteca şi de laude se ferea foarte mult, pe cei ce-l lăudau, nu numai că nu-i primea, ci şi arătat se îngreuia asupra lor, precum cineva este asupra celor care-l iau în râs şi-l defaimă, şi se ruşinaşi privea la pământ, culoarea feţii o schimba uneori, şi cu sudori asuda şi cu totul fără de glas petrecea, ca şi cum ruşinea i-ar fi oprit glasul.

Aceasta era deosebita lui smerită cugetare, că atunci când era să moară, a poruncit, cu groaznică certare, unele ca acestea: „Să nu cântaţi la moarte pe Efrem, să nu-i faceţi cuvânt de laudă, să nu-lîngropaţi cu haine de mare preţ, să nu faceţi mormânt deo­sebit pentru trupul meu, căci am făgăduit lui Dumne­zeu a mă sălăşlui împreună cu cei străini, căci străin sunt eu şi nemernic, ca toţipărinţii mei”.

Iar despre iubirea de oameni, despre hrănirea săracilor şi despre milostivirea către cei săraci atâta grijă avea şi atât dorea folosirea acelora, el, care de la sine nu avea ce să le dea, încât cu înţelepciunea limbii şi priceperea deschizând inima şi mâna multora dintre bogaţi, precum şi vistieriile, dădea printr-înşii cu îndestulare celor ce aveau trebuinţă, căci nu era numai cuvântul lui astfel ca să moaie sufletele şi să le pornească spre milă, ci şiînsăşi vederea şiblânde­ţea lui mişcau sufletele altora spre umilinţă.

12

Iar ale râvnei după Dumnezeu şi ale sudorilor pentru dreapta credinţă altele sunt faptele. Dar ceea ce acum cuvântul pune înainte, se cade să spun, căci este înveselitoare.

Apolinarie, cel ce a grăit şi a cugetat multă nedreptate şi era învăţat toate a le face şi a le zice spre răsturnarea dreptcredincioaselor dogme, născo­cind multe din voia sa, ca cei ce scornesc din pântece şi cei ce „strigă din pământ" precum bine soco­teşte pentru aceştia marele Isaia -, şi alcătuindu-le pe acestea în două cărţi, le-a încredinţat unei femei, care se spunea că-i slujea voii şi dezmierdărilor sale.

Deci, înştiinţându-se Efrem de aceasta, şi soco­tind că el ar putea, prin bun meşteşug, să împiedice răspândirea păgânătăţii lui, cu înţelepciunea sa a găsit un lucru ca acesta: S-a apropiat către păzitoarea cărţilor, sub chipul unuia din cei ce cugetau aseme­nea lui Apolinarie, pe de-o parte, ca şi cum i-ar aduce binecuvântare din pustie, şi pe de alta, împrietenindu-se cu acea femeie şi făcându-se obişnuit ei, când lipsea Apolinarie, şi de vreme ce femeia se încredin­ţase acum cu totul că Efrem este ucenic al lui Apoli­narieşi din ceata păgânătăţii lui, el a rugat-o să-i dea scrierile dascălului, „ca să pot să mă lupt cu ereticii” (aşa numindu-ne pe noi, cei dreptcredincioşi). Iar ea, amăgindu-se prin acest înţeleptmeşteşug, i-a dat în mână cărţile, rugându-l a le înapoia grabnic.

Deci, acest mare Iacov (Sfântul Efrem), prin aceasta pe spurcatul Isav amăgindu-l, şi pe întâile naşteri ale acestuia luându-le în mână, cu vitejie a atacat pe pierzătorul, şi iată plănuirea înţeleptului.

13

cum o atât de mare nebuniesinesimţire a sufletului o biruieşte: căci greu îi era lui a se apropia de cuvintele şi ereziile lui Apolinarieşi limbă a slobozi asupra lor, care să poată să le dezlege şi să le răstoarne pe toate, şi avea trebuinţă de multă vreme şi de oste­neală, şi fiindcă atunci vremea nu-i îngăduia aceasta, că femeia îl cicălea foarte, cerându-i cărţile, s-a por­nit către altă măiestrie, care era şi grabnică şi cu mult folos, că deschizând cărţileşi pe fiecare din file despărţindu-le, şi cu clei de peşte ungându-le pe toate, şi una cu alta împreună lipindu-le, şiţinându-le mult timp cu mâna şi strângându-le, încât toate una să le facă, aşa ca nici una de alta să nu poată să se dezli­pească sau să se rupă, le-a dat înapoi femeii.

Iar ea, luându-le şi necercetându-le, nici deschizându-le, şi văzând că erau bine pe dinafară, s-a mulţumit cu aceasta, apoi, după sfatul lui Efrem,dreptcredincioşii l-au chemat pe Apolinarie ca să vorbească cu viteazul apărător al cuvântului, cu dum­nezeiescul Efrem.

însă Apolinarie s-a lepădat de vorbă, fiind obosit şi de bătrâneţeşi de răutăţile cele multe, şi îndată a poruncit să i se aducă ale sale cărţi, „căci acestea, zicea el. îmi vor sluji cuvântului gurii”, pentru aceasta, luând una din cărţi, încerca să o deschidă, cu multă mândrie, la începutul scrierii. Iar după ce nu reuşişi nici dintre file nici una nu se dezlipea, această carte lăsându-o a luat-o pe cealaltă. Iar dacă şi aceasta se afla asemenea şi era cu totul lipită, a căzut în multă nedumerire, şi umplându-i-se sufletul de întunecare şi de mâhnire, a plecat din sobor.

14

neputincios fiind a mai sta acolo. Iar mai pe urmă rău a pierit, câştigând moartea ca rod al ostenelilor şialcărţilor sale.

Astfel era Efrem cu râvna pentru Hristos, şiaşa în sufletul lui se sădise toată fapta cea bună, încât ar fi fost cu cuviinţăa-l numi cineva un izvor ce curge cu multe feluri de ape, sau livadă împodobită cu multe feluri de flori şi de trandafiri, sau alt cer pe pământ, sau rai care înflorea ca şi Edenul şi strălucea de-a pururea şi niciodată nu se veştejea; însă de şarpele cel veşnic clevetitor al mântuirii noastre, cu totul era neatins şi necălcat.

însă acum, şi povestirea cea despre Efrem se apropie de sfârşit, pentru aceea este de nevoie a povesti şi ceva din cele despre sfârşitul său, şi mai ales ceea ce arată îndestularea darului celui unit cu el, căci, atunci când avea să plece cu cea de pe urmă plecare, a poruncit celor ce erau de faţă ca să nu-l îngroape cu haină de mult preţ, zicând: „Iar dacă cineva, fiind iubitor de părinte, ne-a pregătit nouă vreo haină ca aceasta, s-o dea celor ce au trebuinţă”. Unele ca acestea poruncind către cei ce stăteau de faţă, un oarecare dintre dânşiişi acesta era din cei mai străluciţi şi mai fierbinţi -, pregătise o haină de mult preţşi scumpă, socotind a înfăşura trupul Sfân­tului după moarte.

Şi acesta auzind porunca Sfântului, bolea foarte, căci i s-a stricat voia şi osârdia, şi pentru aceasta se îndoia a da săracilor haina, judecând că mai bine este a le da aur acelora de preţul ei, neştiind că aşa s-ar fi socotit că lui Efrem îi dă, dacă ar fi dat-o săracilor.

15

decât să urmeze voii şijudecăţii sale. Dar ceea ce nu ştia a cunoscut pătimind, căci îndată a căzut sub munca neascultării, fiind rănit de diavolul cel viclean şi primind chin chiar şi numai pentru gând, nu şi pentru faptă. De aceea, lângă patul Sfântului a fost trântit şi acolo. în mijlocul tuturor celor ce-l priveau, sucindu-şi mâinile şiîntorcându-şi ochii, şi curgându-i spume din gură, făcea şi alte lucruri ce sunt ale îndrăcirii, şi, prin socoteala dumnezeieştii iconomii, a fost pedepsit, căci a defăimat părinteasca poruncă.

Deci, cel ce mai înainte vedea cele ascunse şi grăia cu duhul cel dumnezeiesc, a înţeles că boala era rodul păcatului şi a zis: „Ce nu se lucrează după cuviinţă de tine, o, omule, că întru atât de mare primej­die te-a împins?”, şi acela ce suferea îndrăcirea a mărturisit fărădelegea, a descoperit neascultarea şişi-a vădit neputinţa gândurilor, atunci, dumnezeies­cului Efrem făcându-i-se milă şi primind mărturisi­rea, doar cu rugăciunea şi cu punerea mâinilor l-a izbăvit de diavol, poruncindu-i a-i împlini porunca.

Deci, într-acest chip sfinţitul Efrem, la sfârşitulvieţii, cu atât de mare minune dojenind pe cei ce erau de faţă şi sfătuindu-i din destul pentru lucrarea faptei bune, trece către locaşurileşi strălucirea care pe unii ca aceştia îi aşteaptă întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă, cinste şi stăpânire, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin.

16

CUVINTE ALE CUVIOSULUI EFREM SIRUL

„în lumea aceasta necazuri veţi avea”, omul să fie desăvârşit

Stăpânul şi Domnul nostru Iisus Hristos, vrând să se mântuiască neamul oamenilor şi să se izbăveas­că de silnicia diavolului şi de toate legăturile cele lumeşti, ca să fim liberi şi de gheena să scăpăm, împărăţia cerurilor să o dobândim, prin Sine, prin Sfinţii Săi Apostoli şi prin Prooroci, să ne dăm seama de strâmtorarea şi scârba ce se află în veacul acesta şi să nu căutăm odihnă în viaţa aceasta de acum, ne sfătuieşte, zicând: “Înlume necazuri veţi avea" (Ioan 16, 33), la fel şi apostolii zic: “Că prin multe necazuri se cade nouă să intrăm în împărăţia cerurilor" (Fapte 14, 21), pentru aceasta, scârbele şi pătimirile tuturor sfinţilor, la fel şi patimile iconomiei Sale trupeşti, care pentru noi păcătoşii le-a pătimit, în scris ni le-a dat nouă, ca prin ele să ne

17

învăţăm că nu este cu putinţă ca cel ce voieşte să se mântuiască să petreacă întru odihnă viaţa aceasta de acum, sau fără de ispite, şi fără de necazuri să fie în lumea aceasta, că nici de muncă nu poate cineva să fugă, şi de bunătăţile cele veşnice să se îndulcească fără necazuri şi fără de ispite.

Luaţi seama, iubiţilor, că nimeni nu poate să secere vara, dacă nu seamănă iarna, nici vie să culeagă, şi din vinul ei să se veselească, dacă nu mai înainte, mult ostenindu-se, ar sădi via, şi nu ar aştep­ta rodul ei în vremea sa, aşa şi noi în lumea aceasta, de nu ne vom lepăda de patimile cele trupeşti, de cugete şi de toate lucrurile cele pământeşti, şi de nu ne vom smeri pe noi înşine, şi de nu ne vom trudi, şi nu ne vom robi pe noi înşine în lumea aceasta, şi de nu vom umbla după învăţătura Apostolului, care zice: „întru răbdare multă, întru necazuri, întru nevoi, întru privegheri, în foame, în sete, în frig, şi în golătate, şi pe acestea acum din parte le număr” (II Corinteni 1. 4).

Că dacă cineva va voi să povestească pătimirile şi necazurile, acestuia nu-i va ajunge timpul, călăto­riile de pe mări, spargerile de corăbii, călătoriile cele mult ostenitoare şi primejdioase, năvălirile tâlharilor, bântuirile rudeniilor, ridicările deasupra ale fraţilormincinoşi, cu cei neputincioşi a se face neputincios totdeauna, şi în fiecare zi a muri, pe acestea toate le-a povestit, ca despre alţii grăind, pe ale sale patimi vădindu-le, şi îndemnând pe toţi prin răbdare să intre în viaţa cea veşnică, arătând că nu este cu putinţă ca cel ce voieşte să se mântuiască prin altă cale să

18

călătorească, că prin Necazuri şi prin ispite mai toată vremea sa a trecut-o Apostolul.

Iar noi, ticăloşii, nici necazul cel foarte mic nu îl răbdăm, ci întru odihnă şi întru desfătare petre­când, bunătăţile cele veşnice nădăjduim să le dobândim, şi cum este cu putinţă să fie aceasta? Că dacă cei ce doresc să câştigebogăţia pământească, toată primejdia şi ispita o rabdă, apoi cu cât mai vârtos noi, cei ce voim să câştigămbogăţia cea cerească şi de desfătarea cea veşnică să ne îndulcim, datori suntem ca pe toate lucrurile ostenitoare să le trecem cu vederea şi asupra a toată primejdia şi ispita să îndrăznim.

Că de nu vom răbda cu osârdie şi cu dorire a inimii toată osteneala, şi de nu vom semăna lacrimile cu umilinţă şi cu inimă zdrobită, cum vom secera acolo, sau cum vom afla cu bucurie mănunchii fapte­lor bune? Zice proorocul că este prost cel ce cu bucu­rie îşi adună mănunchii săi; căci cei ce seamănă cu lacrimi, adică cei ce în viaţa aceasta de acum s-au smerit pe sine, şi cu umilinţă şi lacrimi. întru zdrobi­rea inimii se roagă Domnului, şi toată scârba şi strâmtorarea cu mulţumire o rabdă, aceştia dobândesc viaţa cea veşnică, şi întru bucurie se odihnesc în veacul veacului, că nu celor neglijenţi a pregătit atâtea bună­tăţi, ci celor ce păzesc poruncile Lui şi umblă după rânduielile Lui, că nu pe toţi a îngrozit cu gheena şi cu celelalte munci, ci numai pe cei ce încalcă porun­cile Lui, şi pe cei ce s-au făcut robi ai patimilor tru­pului, şi pe toţi cei ce au săvârşit lucrare diavolească, care au lepădat de la ei frica lui Dumnezeu şi nimic

19

din cele ce vor fi nu au aşteptat, aceştia la muncile cele mai sus zise se trimit.

Deci, cum vom scăpa şi noi de focul cel veşnic şi de întunericul cel mai din afară, de scrâşnireadin­ţilor, de viermele cel neadormit şi de toate celelalte munci dacă în odihnă şi desfătare. în trândăvire. în moliciune şi în lenevire petrecem zilele noastre şi cu gânduri necuvioase. deşarte. întinate şi urâte ne învoim? Şi cum vom scăpa de plângerea cea veşnică, dacă în râs şi în nebăgare de seamă petrecem toată vremea vieţii noastre? Că Domnul, tânguind pe cei ce râd şi fericind pe cei ce plâng, a zis: “Vai vouă celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui Şifericiţi cei ce plâng acum, că aceia se vor mân­gâia" (Luca 6, 25, 21).

Deci, până avem vreme, să ne întoarcem din toată inima noastră către Dumnezeu, şi cu plângere, cu umilinţă şi cu inimă zdrobită să ne rugăm Dom­nului, după cum zice proorocul: “Veniţi să ne închi­năm şi să cădem la Dânsul” (Psalmul 94, 6), şi să plângem înaintea Domnului Celui ce ne-a făcut pe noi, ca să ne învrednicească împărăţiei Sale cereşti.

Aşa. iubiţilor, să cădem la Dânsul, cu lacrimi neîncetate cerând mântuirea sufletelor noastre, că folosesc lacrimile aicişi sting văpaia păcatului, şi aici fiind noi, şicătre Dânsul întorcându-ne, ne pri­meşte, ne îmbrăţişează, ne mântuieşte şiveşnicelor Lui bunătăţineînvredniceşte. Iar acolo nu se mai poate, căci este dreaptă judecată şi răsplătire pentru lucruri, acum lucrează apa lacrimilor, iar atunci focul lămureşte lucrurile oamenilor. Deci, aici foloseşte

20

smerenia şi plângerea, iar acolo, după ce ne vom duce, nefolositoare se vor face lacrimile noastre, şi vom boci, vom plânge cu amar, vom scrâşnidindinţi, dar nimeni nu ne va milui pe noi.

Dar eu ce voi face, leneşul, molatecul şi trânda­vul, acestea zicându-le şi auzindu-le şi pe alţiia-i sfătui ispitindu-mă, care tuturor cugetelor trupeşti urmez, iar gândurilor rele m-am făcut rob? Vai mie, vai mie. suflete! Cum te leneveşti de mântuirea ta? Cum te-ai dat pe tine deşertăciunii, şi te-ai legat cu lucrurile cele pământeşti, negândind că vei sta înain­tea divanului cel înfricoşat? Ia în mintea ta înfrico­şata venire a Domnului, straşnicului divan al Aceluia şi râul cel de foc. “Că râu de foc va curge pe dinain­tea feţei Lui. Mii de mii vor sta înaintea Lui, şi milioane vor sluji Lui” (Daniil 10, 7).

Acolo nu numai pentru lucruri ne vom osândi, ci şi pentru aducerile aminte şi pentru cugetele inimii, acolo sunt toate goale şi descoperite, acolo sprijinitor şi ocrotitor nu este cu putinţă a dobândi, nici daruri a da. Unde vom ascunde atunci, spune-mi, gândurile, graiurile şi lucrurile? Când sfinţii se vor încununa, cei care în veacul acesta s-au necăjit, s-au prigonit şi toată osteneala au răbdat-o; ajunări, prive­gheri, frig, golătate, înecări şi nenumărate scârbe şi nevoi au pătimit şi s-au rătăcit prin pustietăţi şi prin munţi, prin peşterişi prin crăpăturile pământului? Cei care de toate acestea vremelnice s-au lipsit şi rău au pătimit, cei care s-au lepădat de sine şi crucea lor ducând-o, au urmat Domnului, nimic pământesc cu­getând, cei care pe pământ au petrecut, şi în ceruri

21

având vieţuirea cu Hristos. în toate zilele mureau, aceştiaviaţa cea veşnică vor dobândi, şi de cununa nestricăciunii se vor învrednici.

Iar eu, şi cei ce asemenea mie au petrecut în veacul acesta, osândiţi la muncile cele mai înainte zise vom fi trimişi. Deci, pentru ce ne lenevim? Pentru ce ne trândăvim şi pe noi înşine cu lucrurile cele deşarteşi vremelnice ne legăm? Ce ne va folosi pe noi câştigarea veacului acestuia? Oare nu mai vârtos ne va osândi pe noi? Şi ce ne va folosi nouă slava oamenilor? Oare nu făgăduinţa ei are arderea ierbii? Căci şiproorocul arată aceasta, zicând: „Toată slava omului este ca floarea ierbii”.

Deci, pentru ce urmăm gândurilor amăgirii şi nu ne dezbrăcăm pe noi înşine de legăturile lumii? Şi, o, de ar fi fost numai până aici răul! Că şi acestea sunt călcări de poruncă, oprire de la poruncile lui Dumnezeu şi semn de necredinţă, că zice Domnul: „Ce va folosi omul de va dobândi toată lumea, şi sufletul său îl va pierde" (Marcu 8. 36), şi alteori iarăşi zice: „Cum puteţi să credeţi, când slavă unii de la alţiiluaţi, iar slava cea de la Dumnezeu nu o căutaţi?" (Ioan 5, 44).

Şi iarăşi, necâştigarealegiuindu-o şi de materii vrând să ne izbăvească pe noi, zice: „Să nu vă îngrijiţi de sufletul vostru ce veţi mânca sau ce veţi bea, nici de trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca" (Matei 6. 25), şi asemănare ne-a adus, zicând: “Oare nu este sufletul mai bun decât hrana, şi trupul decât îmbrăcămintea? Şi iarăşi, pilda păsărilor şi a ierbii mai luminată arătându-o nouă, zice: „Priviţi la

22

păsările cerului că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte pe ele, oare nu cu mult mai vârtos vă deosebiţi voi de păsări?”, şi iarăşi: „Priviţi la crinii ţarinii cum cresc, nu se ostenesc, nici nu torc, şi zic vouă, că nici Solomon întru toată slava lui nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia, şi dacă iarba ţarinii care astăzi este în câmp, şi mâine în cuptor o arun­că, Dumnezeu aşa o îmbracă, cu cât mai vârtos pe voi puţincredincioşilor?

Deci, semn de necredinţă este a ne lega noi de lucrurile pământeşti, şi, o, de ar fi fost nouă până aici prihănirea! Iar acum, cu mai grele răutăţi pe noi înşine ne înfăşurăm, şiplăţi pentru lucruri căutăm, şi nenumărate rele cu mintea ţesem, şi multe chipuri de viclenie aflăm, întru răutate şi în pizmă petrecând, întru făţărnicieşi întru vicleşug, întru slavă deşartăşi întru mândrie, grăire de rău şi urâciune, şi cele ase­menea acestora le lucrăm, muşcândşi rozând mădu­larele noastre, şi lucrul cel mai cumplit este că, în răutăţile acestea de mai sus zise aflându-ne, de multe ori ne facem şi judecători ai celorlalţi, şi ale noastre păcate oprindu-ne a le plânge, iscodim pe ale altora, şi bârnele noastre lăsându-le şi orbi fiind întru rău­tăţile noastre, paiele fraţilor le cătăm şi le vedem, nepunând înaintea ochilor noştri frica lui Dumnezeu, sau îngrozirea celor ce judecă pe aproapele, când Domnul zice: „Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi, căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu ce măsură măsuraţi, deopotrivă se va măsura vouă” (Luca 6, 37; Matei 7, 2).

23

Să ne deşteptăm, iubiţilor, şi să nu ne facem pe noi înşinevinovaţijudecăţii şi osândei celei aşezate de Domnul celor ce judecă în deşert, şi cu nedreptate osândesc, şi iarăşi, când porunceşte Domnul: “Iubiţi pe vrăjmaşiivoştri” (Matei 5. 44), fiind trebuinţă de lacrimi, că atât ne-am depărtat de la poruncile lui Dumnezeu, noi încă ne şi fălim, ca şi cum cine ştie ce fapte mari am fi făcut, şi atâta stăm departe de a iubi pe vrăjmaşiinoştri, cât şi de la cei ce ne iubesc pe noi ne întoarcem şi îi urâm, căci atunci, pe cei ce nu ne-au nedreptăţit îi ocărâm şi ne sârguim şi ne sfărâmăm pe noi înşine, ca şi slava lor să o surpăm, şi aceasta este dovadă a celor ce foarte mult urăsc şivrăjmăşesc, căci gândeşte de câtă sălbăticie dai do­vadă, că pe cel ce nu te nedreptăţeşte, ci mai vârtos îţi face bine, tu îl ocărăşti.

Deci, oare ce cuvânt de răspundere vom avea noi cei ce aşa stăm împotriva poruncilor Domnului? Că pretutindeni ne porunceşte să avem dragoste, după cum zice: „Iubiţi-vă unii pe alţii, precum Eu v-am iubit pe voi ", iar noi de urâciune suntem plini, şi amăgirea ne face pe noi să avem de bună ura, căci cu tărie ne stăpâneşte pe noi rădăcina patimilor, adică iubirea de argint, cu neputinţă este să fie împreună cu iubirea de bani dragostea cea către aproapele, cum este cu putinţă să fie aceasta? Căci cel ce se ţine de acestea, urăşte pe fratele său, căutând să răpească de la dânsul ceva, ori ţarina lui poftind-o, ori casa lui a o lua sârguindu-se, ori boii lui, ori dobitoacele lui, ori toate câte are el, şi împreună cu acestea, de multe ori, şi chiar viaţa lui se ispiteşte să o ia.

24

Deci, veniţi, o, fraţilor, să tăiem de la noi iubirea de argint, rădăcina tuturor răutăţilor, şi să sădim întru noi dragostea pricinuitoare a tuturor faptelor bune, că numărând apostolul roadele Duhului, şi vrând să arate că dragostea este darul cel prea mare, zice: „Roada duhului este dragostea, bucuria, pace, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, cre­dinţa, blândeţea, înfrânarea”, şi iarăşi zice: „Rămâ­ne credinţa, nădejdea, şi dragostea, acestea trei, însă mai mare decât toate este dragostea” (Galateni 5, 22), că toate a zis că se fac nelucrătoare, limbile, proorociile, credinţa şi nădejdea, iar dragostea a zis că rămâne în veac.

Dar care sunt cugetele trupeşti, care din iubire de argint odrăslesc? Acestea sunt: desfrânările, necurăţiile, înverşunările, slujirile de idoli, otrăvirile, vraj­bele, mâniile, pricirile, împerecherile, beţiile, benchetuirile, şi cele asemenea acestora, şi celor ce lucrează acestea, Apostolul le-a prezis căderea din împărăţia lui Dumnezeu.

Deci, să fugim, iubiţilor, de faptele acestea rele, care din iubirea de argint se alcătuiesc şisenasc, ca nu din împărăţie să cădem. Să lepădăm, dar. sarcina cea grea a grijilor lumii, şi sub jugul cel bun al Dom­nului să ne aşezăm, şi sarcina lui cea uşoară să o purtăm, şi să ne apropiem de Dânsul cu inima curată, ca să ne odihnească pe noi în veacul veacului, că El a zis: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şiîmpovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi, luaţi jugul Meu asupra voastră şi vă învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şiveţi afla odihnă sufletelor voastre "

25

(Matei 11, 28-29), că nimic nu ne va folosi pe noi grija veacului acestuia, ci mai vârtos ne osândeşte şi gheena ne pricinuieşte, că nimeni, iubind aurul, nu poate să se mântuiască, că din această poftă rea. Iuda a vândut pe Domnul şi spânzurare şi-a agonisit. Dintru aceasta, şiGheezi s-a umplut de lepră, neascultând pe proorocul Elisei, şi banii lui Neeman după ce i-a poftit, lepra acestuia a moştenit-o, care lucru este pildă a păcatelor. Dintru aceasta, neamul iudeilor întru păgânătate s-a răsturnat, şiviţelul cel turnat şi l-a făcut Dumnezeu. Dintru aceasta, Ananiaşisafira moartea cea de năprasnă au pătimit-o, căci din preţulţarinii au oprit pentru ei, prin aceasta, minciuna se întăreşte şi adevărul deasupra i se scrie, prin aceasta, vicleşugul se face, prin aceasta, zavistia creşte şi răutatea se înmulţeşte, prin aceasta se fac duşmănii, ucideri şi junghieri unii asupra altora, şi ce mă sârguiesc ca toate răutăţile rădăcinii celei amare să le povestesc? Căci şi pe însuşi Stăpânul şi Domnul Iisus Hristos prin aceasta L-au vândut.

Deci, să nu îi urmăm ei, ca nu întru relele cele mai înainte zise să cădem, că s-a dovedit că iubirea de argint este rădăcina a toată răutatea, pe care cineva poftind-o, întru deşartă osteneală s-a rătăcit, şi pe sine cu multe chinuri s-a pătruns, după cum a zis Apostolul (1 Timotei 6, 10), şi acestea a le fac oamenii legaţi cu grija vieţii, care au nevoie de multe ori sau pentru femei, sau pentru copii de aceasta, nu pot a se ţine, însă acestora uneori li se dă oarecare iertare, măcar de la oameni.

26

Iar noi, cei ce socotim că ne-am răstignit pe noi înşine, şi chipul îngeresc l-am luat asupra noastră, şi petrecerii lor suntem datori să urmăm, şi poruncă am primit ca toată deşertăciunea lumii să o defăimăm, adică ale lucrurilor acestei vieţi, pe care şilumeşti le numim, noi, în loc de a trăi cereasca viaţă, mai mult decât oricine cu materiile ne-am legat, am lăsat cerul şi de pământ ne-am lipit, şi pe noi înşine ne legăm cu jucării lumeşti, şi ce răspuns vom avea în ziua jude­căţii, noi cei ce ne-am îndepărtat de grijile lumii şi am lăsat părinţi, fraţi, surori, casă, robi şi cealaltă avuţie, şi iarăşi, prin această rădăcină rea, pe ascuns ne în­toarcem către acelea şi, şi mai mult decât mirenii pe acestea le căutăm, iar dintru acestea, în patimile cele mai înainte zise ale răutăţii cădem? Şi clevetiri cu mintea aflăm, şi hrană, şi odihnă căutăm, şi prin multe căi în cuptorul gheenei ne sârguim să intrăm, şi focul cel veşnic nouă înşine ni-l agonisim, când Domnul a zis: „Că strâmtă este poarta, şi îngustă calea care duce la viaţă” (Matei 7, 14), noi pe aceasta lăsând-o, la lăţimea pierzării pe noi înşine ne dăm, şi când iarăşi a zis El: „în lume necazuri veţi avea” (Matei 7, 14), noi căutăm odihnă.

Deci, ce vom răspunde Celui ce acestea ni le-a legiuit nouă? Ce vom zice Lui în ziua judecăţii? Grija lucrurilor I-o vom pune înainte? Dar El mai înainte a zis: „Că nimic nu va folosi omul de-ar dobândi toată lumea, şi sufletul său îl va pierde. Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26), şi ce ne va folosi pe noi odihna cea vre­melnică? Oare nu întuneric ne va pricinui nouă, şi

27

viermele cel neadormit, scrâşnireadinţilor şi împreu­nă cu desfrânaţii şi cu toţi cei ce cu înverşunare au vieţuit ne va rândui pe noi? Că anevoie este să cădem din nccuvioasa desfătare şi din odihnă în gândurile neastâmpărării, că precum focul fără de lemne şi fără cealaltă materie nu poate să ardă, aşa şi trupul nostru cel slab şiduşman, de nu se îngreuiază cu saţiul, nu se aprinde de poftă, ci rămâne liniştindu-seşi voii Domnului supunându-se, pentru aceasta, sfinţii au urât toată odihna cea vremelnică, şi întru nici o grijă a lucrurilor lumii nu au suferit să se încurce, ci în strâmtorări, în ajunări. în privegheri şi în celelalte aspre pătimiri toată vremea vieţii lor au petrecut-o, pentru aceasta şi de împărăţia cerurilor s-au învred­nicit, şi în veacul veacului se vor odihni.

Pentru care, mă rog, ai acestora şi noi următori să ne facem, râvnind faptele lor bune, adică dragos­tea cea către Dumnezeu şi către aproapele, smerita cugetare, blândeţea, înfrânarea. răbdarea, rugăciunea, necâştigarea, nerăutatea, nemânierea, nepomenirea de rău, netulburarea, neviclenia, neslava deşartă, nerăspândirea, negrijirea, nepregetarea întru rugăciuni şi întru tot lucrul bun, a fi gata spre toată primejdia şi ispita, a urma domolirea lor. împreună pătimirea, mi­lostivirea, ca prin toate aceste lucruri bune împreună cu dânşiişi de veşnicelebunătăţi să ne îndulcim.

Aşa. iubiţilor, aşapărinţilor şifraţilor, să nu ne lenevim Să ne sârguim a ne dezlega pe noi înşine de legăturile lumii, şi împreună cu sfinţii cei ce bine s-au nevoit, şi cu cei ce acum se nevoiesc. să ne încunu­năm de la Mântuitorul.

28

Deci, să ne lepădăm de toatecugetările trupului, căci vrăjmaşi ai lui Dumnezeu ne face pe noi, căci cugetul trupului este vrajbă la Dumnezeu, căci legii lui Dumnezeu nu se supune. Să urâmprietenia lumii, căci şi aceasta neprieteni ai lui Dumnezeu ne face (Romani 8, 7), că David, rugându-se, zice: „Necazurile inimii mele s-au înmulţit. Din nevoile mele scoate-mă” (Psalmul 24. 18), şi atunci când i s-a făcut bine de la David şi de la darul lui Dumnezeu, şi de cei de altă seminţie s-a izbăvit, Saul nu înceta prigonindu-l pe el, şi căuta să-l ucidă pe David, deşi nu-i făcuse niciun rău, ci pentru că era robit de o pizmă cumplită.

Dar când Şimei îl blestema, şi-l ocăra, şi cu pietre arunca în el, vrând să-l ucidă? Dar când a avut acea păgânească îndrăzneală asupra femeilor tatălui său, defăimându-l pe el? Câte necazuri şi chinuri nu sunt acestea? Ci pe toate le-a răbdat pentru viaţa cea veşnică, şi zicea: „Aşteptând am aşteptat pe Domnul, şi a luat aminte la mine, şi a auzit rugăciunea mea” (Psalmul 39, 1), pentru aceasta, mai presus decât toţi oamenii s-a slăvit, tată al lui Hristos numindu-se, adică al iconomiei celei trupeşti a întrupării Mântui­torului, Care din Sfânta Fecioară S-a făcut, şi al îm­părăţiei cerurilor s-a făcut moştenitor, căci vremea vieţii prin necazuri a trecut-o.

Dar despre petrecerea fericitului Ilie cine va putea să povestească? Că acesta cu adevărat a petre­cut pe pământ, cât mai înainte de mutarea lui se socotea că el în ceruri petrece şi împreună cu îngerii cei fără de trupuri vieţuieşte, nimic nicidecum câştigândşi având pe pământ numai cojocul cu care

29

era îmbrăcat. De aceea, celor ce cu coroanele şi cu porfirele erau îmbrăcaţi se arăta înfricoşat, nu cu tăria trupului, ci cu puterea necâştigăriişi a înfrânării, şi cu darul Preasfântului Duh, pe care buna lui petre­cere l-a câştigat, cel ce nimic nu avea, pe toate le avea: cel ce de toată odihna veacului acestuia s-a lepădat; cel ce râul Iordanului prin poruncă l-a despărţit; cel ce a poruncit cerului să nu plouă pe pământ trei ani şişase luni: cel ce de toată slava cea deşartă a veacului acestuia a fugit; cel ce cu rouă înfrânării a stins de tot văpaia păcatului; cel ce nimic trupesc niciodată nu a cugetat; cel ce vătămarea celor cu nume mincinos a mustrat-o,şi pe preoţii lui Baal i-a junghiat; cel ce de trei ori foc din cer a se pogorî a poruncit, şi pe cei necredincioşi de tot i-a ars, şi pe împăratul pentru răzvrătirea lui Israel l-a mustrat; cel ce atâta îndrăzneală şi slobozenie a gurii a avut; cel ce norii a legat.

Acesta care era atât de mare şi întru acest fel, fără de necazuri şi fără de ispite nu a vieţuit pe pă­mânt, ci după arătarea atâtor minuni, de frica unei femei, fugar s-a făcut, şi cale de patruzeci de zile cu post a fost silit să călătorească, şi nici aşa n-a dobân­dit odihnă, ci iarăşi altă ispită l-a urmărit pe dânsul: moartea copilului văduvei, că după bunătatea iubirii de străini, fericita aceea a văzut mort pe copil, şiaş­teptând să ia plată de binecuvântare de la proorocul, a luat ceea ce îi era ei mai dureroasă decât toate, că pe cel ce nădăjduia să-l aibă mângâiere a vieţii, pe acesta, prin venirea proorocului, l-a pierdut, cât necaz s-a făcut atunci proorocului? Câtă slăbire? Că

30

femeia îşi cerea copilul său, şi cel ce a legat norii, de aceasta se ţinea, cerându-i-se copilul, pentru care, supărat fiind de dânsa, a îmbrăţişat copilul, gura sa pe gura lui punându-şi, a suflat de trei ori, şi pe Dumnezeu mult rugându-L, l-a înviat pe copil din morţi şi l-a dat celeia ce l-a născut pe el, că avea pa ajutor ajunareasinecâştigarea.

Vedeţi, fraţilor, puterea sărăciei şi a înfrânării? Cum şi moartea a dezlegat-o, şi de primejdii l-a izbă­vit, şi l-a făcut să se sui în car de foc către Stăpânul, nevătămându-se de foc, şi de vreme ce viaţa lui de înfrânare, de curăţie şi de darul lui Dumnezeu se răcorea, prin acestea şi prin celelalte fapte bune, încă în trup fiind, împreună cu îngerii cei fără de trupuri petrece, aşa şi noi să ne sârguim a câştigaavuţie bogată înfrânareasinecâştigarea, ca şi pe noi să ne mute din viaţa cea stricăcioasă la viaţa cea nestricăcioasă şiveşnică.

Proorocul Ieremia din pântece s-a sfinţit, că zice către dânsul Dumnezeu: „Mai înainte de a te zidi, Eu pe tine te ştiu, şi mai înainte de a ieşi tu din pântece, te-am sfinţit pe tine” (Ieremia 1, 5), acestuia şi stăpânire i-a dat ca să dezrădăcineze, să necăjeas­că, să piardă, să zidească şi să sădească, şi se vede că nici aşa, nu a trecut viaţa aceasta de acum fără de necazuri, cu toate că mai dureroasă şi mai necăjită viaţă decât dânsul nimeni nu a vieţuit, că a şi scris atâtea plângeri. De ar fi trebuinţă, prin umilinţă să ne învăţăm cu plăcere de Dumnezeu a petrece, iar viaţa aceluia suntem datori să o scriem şi să o urmăm, că fericitul acesta multă smerită cugetare a câştigat, şi

31

dragoste către Dumnezeu şi către aproapele. Dar cine este îndestulat, la atâta mulţime de fapte bune să se ridice prin cuvânt, şi pe acestea după vrednicie să le povestească? Credinţa lui firea omenească a biruit-o, că de toată slava lumească s-a lepădat, şi smerenia Domnului, care pentru noi păcătoşii a arătat-o, căci bogat fiind, pentru noi a sărăcit, şi Domn şi Dumnezeu al tuturor fiind, chipul robului l-a luat asupra Sa, şi cel ce şade pe Heruvimi, şi de toată oastea înge­rească şi arhanghelească neîncetat Se slăveşte, cu oamenii împreună a petrecut.

Deci, smerenia aceasta a Domnului. Ieremia cu proorocie nouă mai înainte ne-a vestit-o, nu numai prin cuvinte, ci şi prin lucruri, căci chemându-l Dumnezeu la vrednicia proorociei. el zice: „Doamne nu ştiu să grăiesc, că tânăr sunt", nevrednic pe sine socotindu-se de vrednicia proorociei, nu de ostenea­lă se leapădă, ci de smerita cugetare era lipit. Drept aceea, zicând el că „nu ştiu să grăiesc, că tânăr sunt", Dumnezeu i-a primit smerita cugetare, iar osârdia lui i-a crescut-o, zicându-i: „Nu zice «că tânăr sunt eu», căci către care te voi trimite pe tine vei merge”, şiaşa, binecuvântându-l ascultător al lui Dumnezeu, fără de ispite şi fără de primejdii un ceas nu a trăit pe pământ, ci totdeauna se necăjea, văzând pe cei ce erau iubiţi de dânsul nelegiuindşi abătându-se de la Dumnezeu, cel ce i-a făcut pe dânşii, zicând către el: „Nu vei prooroci întru numele Domnului", şi nenumărate necazuri de la dânşii pătimea, dar cu nepomenire de rău se afla cătredânşii, şi nu înceta rugându-se şi înduplecând pe

32

Dumnezeu pentru mântuirea lor, încât îi zicea lui Dumnezeu: „Şi tu nu te ruga pentru dânşii, nici nu cere să se miluiască ei.

Pe fericitul acesta, care aşa se ruga, l-au tras ca să-l piardă şi să-i scoată creierii, şi nu numai aceasta, ci în groapă cu noroi l-au aruncat pe el, în jgheab, ca să-l omoare, şi toate le-a răbdat pentru nădejdea cea întru Dumnezeu, niciodată odihnă trupului său dându-i, şi nimic având pe pământ, că brâu de în i s-a poruncit de la Dumnezeu să-şicâştige, şi pe acesta lângă Efrat, într-o groapă a fost silit să stea, şi iarăşi să-l ia pe el de acolo stricat, prin aceasta arătând stricăciunea israelitenilor celor tari, la fel şi obezi de lemn i-a pus împrejur, şi toată scârba era silit să o pătimească pentru nădejdea veşnicilorbunătăţi.

Şi ca să nu scriem multe cuvinte, nimic vrednic de sfinţi neputând a zice, pe celelalte le las, că toţisfinţii întru luptele acestea s-au nevoit, în ispite trăind toată vremea vieţii lor.

Isaia, gol şi desculţ trei ani a stat. Marele vesti­tor al iconomiei Mântuitorului, cel ce s-a învrednicit a vedea pe Stăpânul şezând pe Heruvimi, cel ce ne-a vestit nouă lăsarea păcatelor noastre prin moartea Stăpânului Hristos, cu toată smerita cugetare a zis: “O, ticălosul de mine, că m-am umilit, şi buze necu­rate am, şi în mijloc de norod ce are buze necurate eu locuiesc, şi pe împăratul Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei” (Isaia 6, 5), pentru aceea, văzându-i Dumnezeu smerita cugetare a lui. i-a arătat pu­terea tainelor Lui celor înfricoşate, că, zice el: „S-a trimis unul dintre Serafimi către mine, având cărbune,

33

pe care cu cleştele îl luase din altar, şi l-a atins de gura mea, şi mi-a zis mie: «Acesta acum s-a atins de buzele tale, şi va şterge de la tine păcatele tale»„.

Deci, slăvitul acesta, care s-a învrednicit vede­rii celei neurmate, să vedem dacă a avut odihnă în lumea aceasta, sau mai vârtos prin primejdii şi prin ispite toată vremea vieţii lui a petrecut-o, căci gol şi desculţ umblând, şi cu fierăstrău de lemn fierăstruindu-se, ce odihnă a văzut în viaţa aceasta de acum? Şi acestea le-a răbdat, ca să ajungă viaţa cea fără de necaz şi fără de durere, pe care el a vestit-o în viaţa ce va să fie. de unde a fugit durerea. întristarea şi suspinul, şi după ce, pe cele triste şi dureroase cu osârdie le-a răbdat, a ajuns la viaţa cea fără de durere şi fără întristare.

Dar ce ar putea zice cineva şi despre cei de după dânsul? Daniil. întru postiri şi întru rugăciuni îndeletnicindu-se, pentru faptele acestea bune şi pentru tâlcuirile acelea înfricoşate. în groapa leilor a fost aruncat, şi nenumărate rele a pătimit pentru fericirea cea pregătită în ceruri, pentru care a şi văzut judecata ce va să fie, că zice: „Priveam până ce scaunele s-au pus, şi Cel vechi de zile a şezut: îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Lui era ca niştelână curată: tronul Său, pară de foc: roţile lui, foc arzător. Râu de foc trecea pe dinaintea Lui: mii de mii stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şicărţile au fost deschise” (Daniil 7, 9-10), apoi zice: „Priveam întru vedenia nopţii, şi iată pe norii cerului, ca un fiu de om venind, şi până la Cel vechi de zile a ajuns, şi

34

înaintea Lui s-a adus şi Lui I s-a dat începătoria, cinstea şi stăpânirea, şi toate popoarele, seminţiileşi limbile vor sluji Lui, şi stăpânirea Lui va fi veşnică şi nu va trece. S-a înfricoşat duhul meu, şi pe mine, Daniil, simţirea mea şi vederile capului meu m-au tulburat”. Deci, cel aşa de curat, nu a fost fără de ispite şi necazuri pe pământ, şi noi. fără de osteneală şi fără de aspră pătimire aşteptăm să moştenimîmpă­răţia şibunătăţile cele din ea?

Şi cine ne va lăuda pe noi, care unele ca acestea cugetăm? Că dacă ar fi fost cu putinţă ca fără de necazuri, ispite şi fără de răbdarea celorlalte fapte bune pe aceasta să o dobândim, pentru ce ar mai fi slobozit Dumnezeu să rabde sfinţii atâtea primejdii, ispite şi strâmtorări, şi nu ar fi lăsat întru odihnă şi întru desfătare să petreacă toţi? Dacă acestea vom gândi, şi unii dintre cei necredincioşi ne vor vedea pe noi aşa aflându-ne, vor zice: „Dumnezeul vostru a urât pe sfinţi, că dacă ar fi fost cu putinţă ca fără de necazuri şi fără de ispite să împărăţească în ceruri, pentru ce i-ar mai fi lăsat pe dânşii în ticăloşii, în strâmtorări, în primejdii şi întru multe feluri de ispite?”.

O, ce multă nefrică de Dumnezeu! O, ce multă defăimare! O, ce multă trândăvie şi întunecare! Că fiind trebuinţă noi să plângem, pentru întunecarea inimilor noastre, căci suntem departe de nădejdea şi răbdarea sfinţilor, noi mai vârtos încă pe cei ce drept şi bine vieţuiesc îi prihănim de multe ori pentru multa lor blândeţe şi smerita cugetare, pentru necâştigareşi pentru celelalte fapte bune şi de multe ori pe bărbăţia

35

răbdării lor o numim trândăviesinebărbăţie,şi cu vină de lenevire o înfăşurăm.

Deci, ce vom face cu atâtea rele care în noi pătrundşi, după cum zice Solomon. „semn de faptă bună neavând să arătăm ”, viaţa noastră se cheltuieş­te întru răutate?şisfinţii, pentru Dumnezeu şi pentru dobândirea veşnicelorbunătăţi, atâtea ispite şi pri­mejdii au răbdat, iar noi în fiecare zi de la Domnul primind faceri de bine, ne trândăvim, şi acestea ni se întâmplă nouă, căci nu nădăjduim că va fi judecata aceea înfricoşatăşi nesuferită, aceea pe care însăşi vremea o va arăta, căci nu dorim desfătarea bunătă­ţilor celor veşnice, ci suntem lipiţi de lucrurile vieţiipământeşti şi deşarte, care nu ne folosesc pe noi, ci mai vârtos cu vătămarea cea mai de pe urmă ne vatămă.

Deci, să ne deşteptăm, iubiţilor, şi să ne nevoim, până când avem vreme, aşa au înflorit şi cei trei tineri, şi lăudând pe Dumnezeu nu încetau, ci în foc fiind, ca şi cum într-o casă de rugăciune ar fi fost, aşa petreceau, nevoinţa şi lupta răbdării arătându-o, şi Aceluia pentru care în foc au fost aruncaţimulţumindu-I, laude îi cântau. Văzut-aţi buna cunoştinţă a sfinţilor? Văzut-aţi dragoste către Dumnezeu şi răb­dare de diamant? Dar Stăpânul ce a făcut? Pe cei ce focului aceluia au fost daţi, care şi pe pietre şi pe fier, şi toată materia o mistuia, ca un mire din căma­ră, aşa a făcut să iasă sfinţii, că nu era la dânşii miros de foc, ci apă răcorea şi stropea perii capului lor, şi pe acestea toate le dăruia lor înfrânareasinecâştigarea, că prin înfrânare, cuptorul cel firesc mai

36

înainte de cel din Babilon l-au biruit, şi văpaia păca­tului, care din poftele trupeşti se aprinde, a stins-o,sinecâştigareaavându-o, au câştigat cereasca împără­ţie. Iar aici de împărat cu închinăciune au fost cinstiţi, şiviaţa cea veşnică au dobândit. Deci, veniţi şi voi, iubiţilor, faptele bune ale acestora să le râvnim şi pe calea lor să umblăm, ca şi întru odihna lor să ajungem.

Dar ce voiesc a zice despre sfinţii cei ce întru aşezământul cel vechi s-au nevoit, despre care Apos­tolul a mărturisit, zicând: „De care nu era lumea vrednică"? Nu că au dobândit avuţii mari, că s-au desfătat şi s-au odihnit în viaţa aceasta de acum, căci au umblat în cojoace şi în piei de capre, au fost lipsiţi, s-au necăjit şi prin pustietăţi au rătăcit, că prin acestea au biruit pe împăraţi şi au dobândit făgăduinţele lui Dumnezeu.

Vedeţi, fraţilor, că nimeni dintre sfinţi, fără necazuri şi fără de ispite nu a trecut viaţa aceasta de aici. Deci, cum noi, nimic de acest fel pătimind, ci întru odihnă şi întru desfătarea veacului acestuia aflându-ne, partea acelora o vom dobândi? Că nu aici a făgăduit să ne dea nouă odihnă şiîmpărăţia Sa, că veacul acesta, loc de ispite, de ispitire şi de luptă ni l-a iconomisit nouă Dumnezeu, după cum zice şi viteazul Iov că loc de ispitire este viaţa oamenilor pe pământ (Iov 7, 1).

Deci, să nu ne întristăm pentru cele de tristeţeşi pentru necazurile ce ni se întâmplă nouă, ci mai vârtos să ne bucurăm, căci călătorim pe calea sfin­ţilor, că şi Domnul nostru Iisus Hristos. Dătătorul vieţii noastre, prin patimi a săvârşit toată iconomia

37

cea trupească, căci chipul robului asupra Sa l-a luat. Stăpân al tuturor fiind şi bogat, a sărăcit, foame şi sete a răbdat, osteneală şi călătorie a suferit, şi Zidi­torul tuturor şi Domnul nu avea unde să îşi plece capul, şi Acela, de Care se cutremură toată zidirea celor cereşti, a celor pământeşti şi a celor de dedesubt, a primit a fi ispitit de diavolul, a cărui stăpânire ne-a dat nouă să o călcăm, şi a primit să facă ajunare patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi apoi să fie ispitit de el.

Oare, de ajunare avea trebuinţă Cel fără de patimi? Cel ce pe toţi cei osteniţiodihneşte, dator era să se ostenească? Dar pentru ce a însetat izvorul cel prea îndestulat? Cel ce apa în vin a prefăcut-o? Cel ce râuri de ape vii izvorăşte din pântecele celor ce cred întru Dânsul? Fără numai a voit să ne arate nouă pildă şi chip de petrecere prea bună, ca întru acestea petrecând, să ne izbăvim de reaua meşteşugire a diavolului, şi să dobândim împărăţia Lui cea veşnică, pentru aceasta a şi pătimit, fiind ocărât, scuipat, trestie în mâini dându-I-se, cu porfiră fiind îmbrăcat, palmă peste obraz luând, tot felul de batjocură şi de râs primind, fiind răstignit, cu oţet şi cu fiere fiind adăpat, cu suliţa în coastă fiind împuns, cu cei fără­delege fiind socotit, acestea toate le-a răbdat Domnul pentru noi, pe toate le-a suferit răbdător pentru mân­tuirea noastră. Deci, ce vom răsplăti Domnului, Celui ce atâta dragoste către noi păcătoşii a arătat? Că nici nu caută răsplătire de la noi, ci voieşte ca numai să ne gândim la mântuirea noastră.

38

Aşa şi Apostolii, urmând învăţăturilor Mântui­torului, necazurile şi strâmtorarea au răbdat, fiind prigoniţi, alungaţi, strâmtoraţi, ocărâţi. scuipaţi, din loc în loc adeseori alungaţi, neavând odihnă nici­decum, ci moartea totdeauna înaintea ochilor lor având-o, şi în fiecare ceas aşteptând-o, şi împreună cu acestea, cu ajunări, privegheri, cu sete şi goliciu­ne, în osteneli, în primejdii şi în călătorii ale lor trupuri chinuindu-le şi robindu-le, ca şi lor şi nouă viaţa cea veşnică să ne-o pricinuiască. Fiindcă Dumnezeu ne-a arătat că nu este odihnă pe pământ celor ce voiesc să se mântuiască, că plata nu se dă fără de osteneală, ci fiecare din noi va lua plata după osteneala sa.

În urma acestora, şi bunii biruitori mucenici au urmat, cu multe feluri de ispite fiind încercaţi. în munci lămurindu-se ca nişte aur în topitoare, cu cununa nestricăciunii s-au încununat, cu bice au fost bătuţi, în vârteje au fost învârtiţi, strujiţi, cu răni fără de milă au fost răniţi, legaţi în temniţe au fost aruncaţi, stăpânitorii şiîmpăraţii sub dinţii fiarelor îi puneau, şi focului pe dânşii îi dădeau, în curgerile râurilor îi aruncau şi în noian îi înecau, de roţi îi legau şi oasele lor cele gingaşe le zdrobeau, şi pe acestea toate, sfinţii le biruiau, nu cu tăria trupului, că acelaşi trup stricăcios aveau, pe care şi noi îl avem, ci cu nădejdea bunătăţilor ce vor să fie se împuterniceau, toate cu vitejie le răbdau, şi nicidecum cercare a cugetelor celor trupeşti nu primeau, nu cu momire moleşindu-se, nu cu slava vremelnică înşelându-se, nu cu bogăţiedeşartă amăgindu-se, ci toată

39

nădejdea lor întru Domnul fără îndoire având-o, toată măiestria diavolului au călcat-o, şi mărturisitori ai Domnului s-au arătat, dând bună mărturisire înaintea oamenilor.

Aşa şi noi, iubiţilor. deşi nu este vreme de măr­turisire, de faţă cu ştiinţa să ne facem mărturisitori, împotrivindu-ne pândirilor diavolului prin smerita cugetare şi prin răbdare, prin dragostea cea către Dumnezeu şi către aproapele, prin a ne purta şi a ne suferi unii pe alţii pentru Dumnezeu. împlinind porunca Mântuitorului, Care a zis: „Mai mare dra­goste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva să-şi pună sufletul pentru aproapele său” (Ioan 3. 16).

Deci, dacă a ne pune sufletul unii pentru alţii ni s-a poruncit, cu cât mai vârtos suntem datori a da ascultare şi supunere unii altora, ca să ne facem urmă­tori ai Domnului, Celui ce întâi a arătat ascultare cu lucrul şi cu cuvântul, ascultător făcându-Se Părin­telui Său până la moarte, şi încă moarte de cruce, aşijderea şi sufletul Său şi l-a pus pentru a Sa iubire de oameni, şi aceasta nu prieteni fiind noi ai Lui, ci vrăjmaşi, şi pe cei ce eram vrăjmaşi cu greşelileşi cu poftele, prin moartea Sa ne-a împăcat cu Tatăl, ştergând zapisul cel împotriva noastră (Coloseni 2, 14). Iar noi, datori fiind să-L urmăm, şi poruncindu-ni-se să păzim poruncile Lui, nu le păzim, şi El întâi a făcut, şiaşa a învăţat.

Iar noi, nici măcar cea mai mică ascultare unii altora nu o dăm, ci toţi ne-am făcut robi nesupunerii şi grăirilor împotrivă, şi nu doar oamenilor nu ne supunem, ci nici Stăpânului Hristos, căci atunci

40

când părinţilornoştricei ce ne dau învăţăturile cele mântuitoare şi care şi sufletul lor cu osârdie pot să-l pună pentru noi, le grăim împotrivă, oare nu lui Hristos îi grăim împotrivă, adică Celui ce a zis: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe mine ”? (Luca 10, 16). Deci aşa, lepădându-ne de Cel ce ne-a făcut pe noi, cum ne va învrednici împărăţiei Sale? Oare nu mai vârtos ne va mustra şi ne va osân­di, căci am schimbat poruncile Lui? Şi nici primejdia cea din neascultare nu o avem înaintea ochilor, nici câştigul ascultării nu-leunoaştem, căci neascultarea moarte lucrează, iar ascultarea viaţaveşnicăpricinuieşte.

Deci, să ne nevoim, iubiţilor, ca prin buna ascul­tare şi supunere viaţa cea veşnică să o moştenim, şi nu vinovaţimorţii neascultării şi nesupunerii să ne facem pe noi înşine, şi având frica Domnului, să ne plecăm învăţăturilor Apostolului, care zice: „Supunându-ne unii altora întru frica lui Dumnezeu, şi sârguindu-ne a păzi unitatea Duhului întru legătura păcii” (Efeseni 4. 2), că pacea este pricina-a toată bună nădejdea, pacea este moarte a morţii, plâns al diavolului, pierzare a dracilor, pe aceasta să o cău­tăm şi să o agonisim, care este însuşi Hristos, precum zice Apostolul: „Hristos este pacea noastră, El care a făcut din cele două una, şi zidul cel din mijloc al vrajbei l-a dezlegat şi venind ne-a binevestit nouă pace, celor de aproape şi celor de departe” (Efeseni 2, 14, 17).

41

Deci, pacea aceasta să ne sârguim a o ţine, iubiţilor, şi împotriva duşmanului, adică a diavolului, să ne împotrivim şi să batem război, luând asupra noastră armele cele puternice ale înfrânării noastre, adică mai întâi de toate credinţa cea dreaptă şi nădejdea întru bunătăţile ce vor să fie,şi dragostea cea nefăţarnică, prin aceste trei arme duhovniceşti, trei măiestrii rele ale lui surpăm, adică uitarea, neştiinţa şi trândăvia, că acestea sunt născociri releşisubţiri ale lui, şiprin aceste trei lucrări surpă neamul ome­nesc, mai ales pe cei ce se pleacă sfaturilor lui rele, că acestea trei meşteşugiri sunt mai cumplite decât toate ispitele lui. fiindcă sunt şi mai subţiri, şi pe ascuns intră în noi, căci nici nu gândim noi că facem vreun rău când ne aflăm în aceste rele, că precum, ca să zicem aşa. dacă cineva s-ar întâlni cu un leu sau cu un urs, care sunt fiare cumplite, sunt omorâţi de ele, căci sunt mari şi puternice, şi altul s-ar întâlni cu un şarpe, sau cu vreo scorpie, şi aceea şi moarte o pătimeşte, pentru lucrarea veninului lor, tot aşa şi cei robiţibeţiei, îndrăcirii pântecelui, desfrânării şi celor­lalte patimi, care sunt prea mari şi prea rele, moartea sufletului o pătimesc.

întru acest chip, cel ce este supus de neştiinţă, ori de trândăvie, de acestea care ni se par că sunt mici, încât nici nu ştim că facem păcat, unor patimi ca acestora fiind robi, moartea sufletului o pătimim, precum aceea a trupului, că uitarea, amăgind sufle­tele noastre, nu ne lasă pe noi să ne aducem aminte de poruncile lui Dumnezeu, ci sărind înainte, răuta­tea ne robeşte pe noi de la Dumnezeu. Iar neştiinţa.

42

furând mintea noastră de la dragostea lui Dumnezeu, nu lasă nădejdea noastră să fie întru cele bune, ci dintru aceasta, cu lucrurile cele pământeşti şi deşarte legându-ne, nu credem poruncilor Lui, şi ne face pe noi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu: „Că cel ce voieşte să fie prieten al lumii, vrăjmaş al lui Dumnezeu se face” (Iacov 4, 4).

Să lepădăm de la noi greutatea lumii, şi să pur­tăm crucea noastră, şi să urmăm Crucea Domnului. Să nu ne abatem de la calea aceasta bună nici în dreapta, nici în stânga, că însuşiIisus Hristos este Cel care a zis: „Eu sunt calea, adevărul şiviaţa" (Ioan 14, 6). Deci, să călătorim pe calea aceasta strâmtă şi îngustă, ca viaţa cea veşnică să o dobân­dim, care este Hristos, că toţidrepţii prin aceasta au trecut, pentru aceea, şiproorocul zice: „Multe sunt necazurile drepţilor" (Psalmul 33, 18).

Deci, dacă sfinţii prin multe necazuri moşte­nescîmpărăţia cerurilor, apoi noi, întru fărădelegi, întru odihnă şi întru desfătare petrecând, şi cu sarcina lucrurilor lumeştiîngreuiaţi fiind, nădăjduim pe aceasta să o luăm? Şi cum este cu putinţă? Căprecum cineva, purtând greutate, nu poate să treacă o cale foarte strâmtă şi prăpăstioasă, că se opreşte de strâm­torare, aşa cu adevărat şi cel însărcinat cu lucrurile lumii, greu îi este lui să ajungă la împărăţia cerurilor, că Domnul, însemnând greutatea mântuirii celor cu multe averi, mărimea de suflet cea desăvârşită ară­tând-o nouă, zice: „Cât de greu vor intra întru împă­răţia cerurilor cei ce au averi?" (Marcu 10. 23), căci atunci când a venit tânărul acela la Domnul şi

43

L-a întrebat despre viaţa cea veşnică, zicând: “învăţătorule bun, ce să fac ca să dobândesc viaţa cea veşnică?", Domnul i-a zis: „Ştii poruncile. Să nu ucizi, să nu preacurveşti. să nu furi, să nu juri strâmb, să nu fii martor mincinos, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta", şi acela a zis: Acestea toate le-am păzit din tinereţile mele, ce îmi mai lipseş­te?", şi vrând Domnul să-i arate că nici pe acelea pe care le-a arătat nu le-a păzit, a zis lui: “De voieşti să fii desăvârşit, vinde-ţi averile tale, şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în cer, şi apoi, luând crucea, vinoşi urmează Mie". Iar el, cu greutatea averilor sugrumat fiind, şi cu pofta legat, şi pentru acestea de întristare împuns, nu a voit următor al Domnului să se facă, nici comoara cea cerească nu a vrut să-şicâştige, ci s-a dus întristat, şi pricina arătând-o. Evanghelistul zice:căci avea multe avuţii".

Vedeţi, iubiţilor, a câte isprăvi împiedicătoare se face multa câştigare? Că nu numai nu l-a lăsat pe el să se facă următor al Domnului, ci şi pe acelea pe care se părea că le-a împlinit, multa avuţie le-a făcut netrebnice, pentru aceasta, Domnul a zis: „Mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre bogătaşul în împărăţia cerurilor" (Matei 19, 24).

Deci, pentru ce nu ridicăm împiedicarea aceasta de la noi înşine, şi nu luăm crucea noastră, ca să urmăm Mântuitorului, necăutând la cele dinapoi, precum femeia lui Lot, care stă pildă a necredinţeişi stâlp de sare, până în ziua de astăzi, şi Domnul zice: „Nimeni punând mâna sa pe plug şi căutând înapoi,

44

nu este îndreptatîntruîmpărăţiacerurilor” (Luca 9. 62). Iar a căuta înapoi, nimic nu este altceva decât a ne întoarce iarăşi la lucrurile lumii, şi acelea care ni s-au părut că le-am risipit pentru odihna cea vremel­nică le zidim, călcători de porunci făcându-ne, după cum zice Apostolul Pavel: „Că dacă pe acelea pe care le-am risipit, pe acelea iarăşi le zidesc, călcător de poruncă pe mine mă dovedesc” (Galateni 2. 18 deci, ce ni se pare, că lăsând poruncile Lui, ne vom învrednici împărăţiei Sale? Oare nu mai sigur ne vom osândi în gheena focului?

Deci, veniţi, iubiţilor, până încă este vreme de mântuire, să ne sârguim a lepăda toată întinăciunea şi toată răutatea, şi cu nevoinţa cea bună să ne nevoim, ca viaţa cea veşnică să o dobândim, la care am fost chemaţi, şi bună mărturisire am mărturisit, când chipul sfinţenieiam luat.

Deci, să umblăm după vrednicia chemării, şi cu toată smerita cugetare şicuîndelungă răbdare să ne suferim unii pe alţii. întru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, şi să ne sârguim a păzi unirea duhului întru legătura păcii, nimic să nu facem cu slavăde­şartă. Să nu răsară întru noi rădăcina de amărăciune, nici să ne facem pe noi înşine robi patimilor celor rele, adică lăcomiei pântecelui, care este maica noastâmpărării, nimeni din noi să nu urmeze pe Isav,caregunoiul pântecelui iubindu-l. dreptul de întâi-născut l-a vândut, pântecele său socotindu-l Dumnezeuşipe cele afierosite lui Dumnezeu le-a vândut lăcomii pântecelui, pângărit făcându-se întru acestea, şi de la Dumnezeu înstrăinându-se. Deci, să nu ne asemănăm

45

lui, care desfrânat şi pângărit de Apostol a fost numit, căci zice: „Nimeni să nu fie desfrânat sau pângărit ca Isav, ci viaţa cea simplă şi fără de răutate a lui Iacov să o râvnim, ca împreună cu dânsul binecuvântarea să o moştenim" (Evrei 14, 16). „Că Iacov era bărbat liniştit, trăind în corturi" (Facerea 25, 27).

Deci, iubiţilor, să nu ne lenevim de sufletele noastre, că nu este nimic mai vrednic decât sufletul. Să răbdăm cu osârdie ispitele, şitot necazul, şi strâm­torarea. Să supunem trupul, robindu-l întru ajunări desăvârşite, şi întru privegheri de toată noaptea; întru culcări pe jos, întru osteneli şi întru cealaltă aspră petrecere, ca sufletul nostru să se înnoiascăzi de zi, că zice Pavel Apostolul:„Pe cât omul cel dinafară se strică, pe atâta cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi" (II Corinteni 4, 16), şi iarăşi zice: „Că puţi­nătatea cea uşoară a necazurilor slava veşnică ne lucrează, necăutând noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, că cele ce se văd sunt vremelnice, iar cele ce nu se văd sunt veşnice".

Deci, să dorim averea celor veşnice. Să cuge­tăm la sfinţi. Să încercăm faptele bune ale acestora şi să le râvnim, iar faptele acelora cu dorirea sufletului să le urmăm, care dintre dânşii, întru odihnă, a petre­cut viaţa aceasta de acum, şi nu mai vârtos prin ispite, necazuri şi chinuri au săvârşit vremea aceasta a vieţii de acum? Pentru aceasta, după cum mai înainte am zis, viaţa lor în scris ne-a dat-o nouă Domnul, nu numai ca să ne minunăm de dânşiişi să-i lăudăm, ci ca şi după viaţa lor să ne sârguim a

46

câştiga buna petrecere?Să luăm pârgă de bunătăţi pe Abel, mielul cel fără de răutate, care a adus lui Dumnezeu daruri bine plăcute, şi nimic nedrept nu a lucrat; şi pentru fapta bună, şi pentru că a plăcut lui Dumnezeu, a fost ucis de mâna fratelui său, şi nimic vrednic de vină nu a avut, ca să întărâte acea păgânească mânie, ci, după cum s-a zis, pentru fapta bună fiind ucis, moarte a răbdat, şi ca unul ce închipuirea Stăpânului Hristos s-a făcut, în veacul veacului se odihneşte.

Şipărinţii acestuia, cei întâi zidiţi, care de către prea curatele mâini ale Ziditorului şi Dumnezeu s-au zidit, şi de desfătarea raiului cea multă s-au îndulcit, porunca Celui ce i-a făcut pe dânşiicălcându-o, şi primind sfătuirea amăgitorului şiîmpărtăşindu-se de veselia amăgirii, au fost scoşi din rai. Văzut-ai câtă vătămare le-a adus lor odihna şi desfătarea, încât întocmai cu Dumnezeu i-a făcut pe dânşii să-şi ima­gineze că pot fi? Că aşa netrebnic spre odihnă nimic nu este ca neamul omenesc, iar necazul, lipsa şi ispitele cele de multe feluri, străluciţi şifericiţi îi face pe cei ce le rabdă.

Voieşti încă şi pe Noe să-l vezi prin câte ispite şi necazuri a trecut viaţa aceasta de acum? Zice Scriptura: „Iar Noe a bine plăcut lui Dumnezeu(Facerea 6, 9), ca să ne învăţăm, că cei ce cu adevă­rat au bine plăcut lui Dumnezeu, aceştiaşi întru ispite, şi întru necazuri de multe feluri s-au iscusit, şi se iscusesc, ca mai curaţi să se arate, ca aurul ce se aruncă în topitoare, şi cine va putea să povestească de ajuns necazurile şi ispitele lui Noe? Că întru

47

atâtea mulţimi de oameni, singur făcea voia lui Dumnezeu, şi pe toţi îi vedea abătându-se de la Dumnezeu, şi îi sfătuia pe dânşii, şi mult dojenindu-i a se întoarce, ca un bârfitor era socotit de dânşii, şi când făcea el corabia, câte mustrări şi batjocuri nu răbda de la dânşii? Şi întru aceasta aflându-se, nu se mânia, ci răbda, rugându-i pe dânşii, şiatâţia ani a fi scuipat şi urât de toţi a răbdat, a-i vedea pe dânşi iaşa, prăpăstuindu-se în păcate, puţin lucru ţi se par ţie acestea? Şi cine va putea spune ticăloşiile cele de după potop? Petrecerea cea împreună cu atâtea fiare, şi târâtoare, şi păsări întru acea strâmtorare un an întreg? Viforul acela nesuferit? Furtuna valurilor şi a tunetelor, şi vuietul apelor? Acestea puţine le soco­tim că sunt?

Dar după ce a încetat potopul, cine va putea să numere necazurile? A vedea pustiirea de tot a pă­mântului şi pierzarea neamului oamenilor? Când i-a lipsit lui strâmtorarea sau plângerea? Dar şi nebunia lui Ham, a fiului său? Câtă scârbă i-a fost? Căci aşa pe dânsul lucrul acela obraznic l-a pornit, ca pe cei ce au ieşit dintru dânsul cu robie să-i osândească, pentru care, ca să nu lungim cuvântul, acestea le las, că dacă cineva va voi toate necazurile lui să le po­vestească, nu-i va ajunge timpul, şi întru acestea toate aflându-se, s-a învăţat a mulţumi lui Dumne­zeu, nedespărţindu-se de nădejdea bunătăţilor celor ce vor să fie, pentru care şi în vecii cei nemărginiţi se pomeneşte.

Dar despre Patriarhul Avraam ce am putea zice? Mulţi zic despre dânsul că întru bogăţie şi întru

48

îndestulare a trăit mai mult decât toţi. De unde cei ce se roagă pentru acestea, binecuvântarea şi îndestu­larea aceluia o dobândesc. Dar dacă cineva va cerceta bogăţia lui, va afla că mai mult decât toţi întru necazuri a fost, şi întru ispite toată vremea vieţii lui a săvârşit-o, că cine va număra necazurile lui. tică­loşiile cele din călătorii, primejdiile războaielor? El nu vedea pe nimeni vieţuind cu evlavie. S-a înstrăi­nat de pământul său şi de toate rudeniile, nu ştia unde se cuvenea să se aşeze. El se muta totdeauna din loc în loc. Era înconjurat de primejdii, şi nu avea moştenire pe pământ, nici un pas de picior, ci în corturi îşi avea sălăşluirea, şi ce voiesc să zic? Că cel ce aşteaptămoştenireabunătăţilor ce vor să fie, de nimic din aceste de faţă nu trebuie să se îngrijeas­că, ci cu nădejdea cea spre Dumnezeu este dator cu tărie să se ţină, precum Avraam, care pe Melchisedec împăratul cu jurământ l-a încredinţat, arătându-ne nouă cuvântul cel despre necâştigare, şi ca să nu fim poftitori de lume, ci toată nădejdea să o avem către Dumnezeu.

Pentru aceea, după biruinţa războiului, vrând împăratul ca şi cum pentru mulţumităşiplăţile pentru ostenelile lui să i se dea, a zis Avraam: „îmi întind mâna mea către Cel Preaînalt, Care a făcut cerul şi pământul, dacă de la o aţă până la cureaua cea de încălţăminte voi lua ceva dintru ale tale, ca să nu zici, că eu am îmbogăţit pe Avraam” (Facerea 14, 22).

Vedeţi cum nimic din cele trecătoare nu a poftit Avraam, ci cu nădejdea bunătăţilor celor ce vor să fie întărindu-se vitejeşte, a răbdat ispita? Că cel ce pe

49

singurul său fiu nu l-a cruţat, ci a voit să-l junghie pe el pentru porunca lui Dumnezeu, cum s-ar fi ţinut de lucruri vremelnice? Lucrătorul cel sârguitor al iubirii de străini, prin bunătate pe Dumnezeu, ca pe un călător L-a găzduit, şi prieten al lui Dumnezeu făcându-se, de bunătăţile cele ce de-a pururea rămân se îndulceşte, acestuia să-i urmăm credinţa, bărbăţia, dragostea cea către Dumnezeu şi iubirea lui de stră­ini, ca împreună cu dânsul să ne îndulcim de veşni­celebunătăţi.

Dar ce va zice cineva, sau cine ar ferici asculta­rea lui Isaac? Căci atunci când tatăl său îl aducea pe el spre jertfă, mai osârdnic se afla către moarte, că chip era şi acesta al Stăpânului Hristos, şi noi să-i câştigăm ascultarea şi osârdia, şi pe părinţi fără de îndoire să îi ascultăm, ca şi noi plata ascultării să o luăm de la Mântuitorul Hristos.

Despre viteazul Iov nu îndrăznesc să zic, căci acesta tot noianul ispitelor l-a răbdat fără de îndoială, tot viforul, furtuna şi întreitele învăluiri ale celui străin bărbăteşte le-a trecut, şi ca o piatră neruptă a rămas neclătit; toate săgeţile vicleanului le-a primit, nepătruns a rămas, fiindcă s-a îngrădit pe sine cu pavăza credinţei, şivitejeşte a surpat şi a înfrânt pe vrăjmaşul, iar apoi purtător de cunună s-a arătat, căci atunci când diavolul spre ispite l-a cerut pe el, după ce a adus asupră-i rana cea nesuferită a trupu­lui, după ce i-a secerat bogăţia şi l-a golit de toate averile, şi de celelalte, de casă, de robi, de copii, şi de toată cealaltă avuţie, l-a auzit pe Dumnezeu măr­turisind faptele bune ale dreptului şi zicând către

50

dânsul: „Ai luat tu seama la robul Meu Iov? Că nu este nici un om pe pământ ca el, fără de prihană, drept, adevărat, de Dumnezeu cinstitor, depărtându-se de la tot lucrul rău. Iar tu M-ai întărâtat pe nedrept împotriva lui ca să-l prăpădesc" (Iov 2, 3), atunci, prea vicleanul diavol, multă neruşinare ur­zind, cuvânt de răspuns a grăit: „Piele pentru piele, şi toate câte are omul va da pentru sufletul său

Vezi cum diavolul, auzind adevărul, zice că lipsirea de acestea vremelnice înseamnă mântuirea sufletului? Căci cel care le-a câştigat pe acestea de aici, nu pentru el, ci pentru săraci le-a câştigat, căci zice: „Pentru toţi care au venit la mine uşa mea era deschisă. Eu sunt tată celor neputincioşi, ochi celor orbi, picior celor şchiopi, şi din tunsura mieilor mei s-au încălzit umerii săracilor” (Iov 29, 15).

Vedeţi, o, iubiţilor, că nu lui, ci săracilor câşti­gabogăţia? Pentru aceea, pierzând-o pe ea, nu s-au îngreuiat, ci mai vârtos mulţumea, zicând: „Domnul a dat, Domnul a luat, precum Domnului I-a părut, aşa şi s-a făcut, fie numele Domnului binecuvântat în veac" (Iov 30, 21). Văzut-ai cum pe toate cele de pe pământ le-a defăimat pentru mântuirea sufletului său? Că a mărturisit şi diavolul că lipsirea banilor este mântuirea sufletului. Deci, dacă acela, nevrând, a mărturisit aceasta, cel care cu sarcina averilor lumeşti îngreuiază pe oameni, apoi pentru ce noi, pe noi înşine, cu acestea ne legăm, şi nu mai vârtos le lăsăm pe acestea, ca să câştigăm sufletele noastre, şiîmpărăţia cerurilor să o dobândim? Că a zis Domnul: „Oricine şi-a lăsat tată, sau mamă, sau fraţi. sau

51

surori, sau casă, sau ţarini pentru Mine, însutit le va lua, şiviaţaveşnică va moşteni” (Matei 19, 29), precum şi robul lui Dumnezeu Iov. după ce s-a lipsit de toate aceste lucruri vremelnice şivitejeşte şi cu îndelungă răbdare toată ispita a răbdat-o, pe acestea de aici înapoi le-a luat, iar împărăţia a moştenit-o.

Deci, veniţi să umblăm şi noi pe urmele celor ce bine s-au nevoit şi să defăimăm toate lucrurile veacului acestuia, veselitoare şiînfricoşătoare, şi să nu ne îngreunăm pe noi înşine cu sarcinile cugetelor şi socotelilor deşarte, şi sub greutatea păcatelor să ne surpăm, şi, venind Domnul, să ne afle pe noi dormind cu somnul care spre moarte ne duce, şiîngreuiaţi în mahmureală, beţie şi griji lumeşti, să ne încuie pe noi afară de împărăţia cerurilor, şi vom plânge zilele trândăvirii noastre, dar nimic nu ne va folosi pe noi atunci, nici plânsul, nici lacrimile, nici suspinurile, nici nenumărate rugăciuni de I-am aduce, zicând: “Doamne. Doamne, deschide nouă” (Matei 25, 11), că nu va fi nimeni atunci ca să ne deschidă, ci mai vârtos ne va certa cu îngrozire, zicând: „Nu vă ştiu pe voi. Duceţi-vă de la Mine, lucrători ai fărădele­gii”, pentru aceasta, toţisfinţii pe calea cea strâmtă au călătorit, ca de această hotărâre să se izbăvească şi la viaţaveşnică să ajungă.

Şiviaţa lui Moise a o povesti este lucru bun, şi faptele bune ale acestuia a le urma este folositor. El a pătimit atâtea primejdii şi ispite, că nu este lor număr. El, după ce a fost născut de părinţii lui, în râu a fost aruncat, pe care, luându-l fiica lui Faraon, l-a crescut ca pe un copil al său. Iar după ce a trecut

52

înţelegerea şi cugetarea cea pruncească şi a venit în cugetul cel desăvârşit, n-a mai voit odihna cea vre­melnică, nici slava cea deşartă a egiptenilor, nici bogăţia ce se strică şi în pierzare duce, ci de toate lepădându-se, s-a lepădat de a se numi copilul fetei lui Faraon,şiîmpărăţia şi nălucirile urându-le, a ales să pătimească rău cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă vremelnică îndulcire de păcat. Însă, după atâta faptă bună, ispitesinecazuri l-au încercat pe dânsul, încât, dacă cineva ar fi voit ispitele acestuia cu dina­dinsul să le încerce, îl va afla pe el că mai mult decât toţi a fost necăjit.

Căci, după ce a venit în minte desăvârşităşi a câştigat râvna lui Dumnezeu, socotind că nu vor pri­cepe cei de altă seminţie, văzând pe unul dintre evrei că este bătut de un egiptean, a ucis pe egiptean şi a izbăvit pe cel ce era nedreptăţit, pentru aceea, chiar cei cărora li s-a făcutbine de la dânsul, la moarte s-au sfătuit să-l dea, şi iarăşi, după ce prigonire între evrei au făcut cei de altă seminţie, iar Moise a voit să facă pace între dânşii, unul dintre aceia care de nedreptate era plin, pe făcătorul de bine, ca pe un ucigaş l-a ocărât, zicând: „Au doară vrei să mă ucizi şi pe mine precum ai ucis ieri pe egipteanul?” (Ieşirea 2, 14), care răspuns era mai necăjitor şi mai dureros decât acesta?

Pentru aceea, după ce a crescut în curţileîmpărăteşti,şi de atâta odihnă şi îndrăzneală s-a îndulcit, s-a făcut fugar şi bejenar, nevrând să mai aibă bogă­ţia egiptenilor, nici vremelnica îndulcire de păcate, pentru aceasta, în pustietăţi a voit să trăiască şi bine

53

a voit să păstorească oi la un bărbat păgân, cu numele Ietro, şi de toate s-a lepădat, odihna cea vre­melnică a urât-o. iar bunătăţile cele cereşti le-a dorit, ajunare de patruzeci de zile a ţinut şi astfel s-a învred­nicit de vederea lui Dumnezeu, şifaţă către faţă a grăit Dumnezeu cu dânsul, şi din mâna Domnului a primit legea, în necazuri toată viaţa trăind, căci ispi­tele israelitenilor erau mai rele decât ispita egiptenească. Uneori cârteau asupra lui Dumnezeu, Cel ce le făcea bine, şi mană le dădea, dar ei mai vârtos de lăcomia de pântece a egiptenilor îşi aduceau aminte. Iar alteori, idolilor slujeau şi de Dumnezeu se îndepărtau: „Că a mâncat Iacov şi s-a săturat, şi cel iubit a dat cu piciorul, îngrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a, lăţitu-s-aşi a părăsit pe Dumnezeu, Cel ce l-a făcut pe dânsul şi s-a depărtat de la Dumnezeu Mântuitorul lui" (Deuteronomul 32, 15).

Vedeţi, fraţilor, ce a făcut săturarea şilăţimea, cum pe dânşii i-au îndepărtat de la Dumnezeu, şi ido­lilor a sluji i-au făcut? Şi toate aceste dureri aduceau lui Moise supărare, căci atunci când cel atât de fier­binte îndrăgitor al lui Dumnezeu vedea pe aceia pe care îi iubea mai mult decât pe sufletul său, păcătuind şi înnebunind, şi după acele minuni înfricoşate, după pedepsirea egiptenilor în Marea Roşie, după atâta sprijinire şi facere de bine a lui Dumnezeu, la slujirea de idoli aplecându-se, şi din odihnă şi desfă­tare, cu facerea unui viţel L-au socotit pe Dumnezeu.

Pentru aceea, amărându-se fericitul pentru o nelegiuire ca aceasta a lor,şi de dumnezeiasca râvnă fiind pătruns, a fost silit să zdrobească tablele Legii

54

şi pe cei iubiţi de el a poruncit să fie ucişi, şi după altă ajunare de patruzeci de zile, a doua oară a luat Legea.

Văzut-ai folosul necâştigăriişi al ispitelor? Cum face prieteni ai lui Dumnezeu pe cei ce întru acestea rabdă? Ce este decât aceasta mai bogat, sau mai slăvită şi mai bună faptă? Faraon era împărat, având trăsură de aur şi scaunul cu aur ferecat, cu coroană era încoronat, dar în Marea Roşie s-a înecat. Iar Moise cel necâştigător, purta doar toiag, şi pe câmp verde pe popor cu acesta l-a povăţuit, apă din piatră a scos şi mană din cer le-a pogorât.

Deci, faptele bune ale acestora datori suntem să le urmăm şinoi, cei ce chipul cel îngeresc l-am luat, şi de lume ne-am lepădat, ca şi darului acestora să ne învrednicim, şi împreună cu dânşii de veşnicelebu­nătăţi să ne îndulcim. Să râvnim, zic, şi răbdarea acestora, blândeţea, neîngrijirea de cele pământeşti, smerita cugetare, liniştirea, nepomenirea de rău, umi­linţa, curăţenia, dragostea cea nefăţarnică, căci atunci când Dumnezeu S-a mâniat pentru păgânătatea iudei­lor şi a voit să îi piardă pe dânşii, i-a zis lui Moise: “Lasă-Mă să îi pierd pe ei şi te voi face pe tine întru neam mare foarte” (Ieşire 32, 10). Iar el, dragostea cea maresinecovârşită având-o. se ruga lui Dumne­zeu şi zicea: „Nicidecum, Doamne! Ci de vei lăsa lor păcatul, lasă-l. Iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea întru care m-ai scris”.

Vedeţi, iubiţilor, mărime de dragoste necovâr­şită? Se ruga să fie şters din cartea cea dumnezeiască pentru mântuirea iudeilor şi pentru sprijinirea lor.

55

Dragostea acestuia datori suntem să o urmăm şi noi, cei care voim să ne mântuim, şi de bunătăţile cele ce vor să fie să ne îndulcim, că cel ce a câştigat-o pe aceasta nu se mai supune patimilor răutăţii şi ale vicleniei, ci în curăţie şi cu nepoticnire petrecând, împărăţia cea cerească o va dobândi.

La fel şitoţi proorocii, prin multe supărări şi ispite au moştenitviaţa cea veşnică. Isus al lui Navi. ucenic fiind al lui Moise, şi faptele lui bune urmându-le. de acelaşi dar s-a învrednicit, şi mai mult în necazuri şi în ispite acesta şi-a petrecut viaţa, răz­boaie după războaie primind. Dar mai mult decât războaiele, încălcările de lege ale poporului îl necă­jeau pe el, şi pe toate le-a răbdat pentru nădejdea bunătăţilor celor veşnice, pentru credinţa cea întru Dumnezeu şi dragostea pentru El. împreună cu aceştia, şi judecătorii cei de aici înainte şi proorocii în acelea şi necazuri au răbdat, pentru aceasta, de Dumnezeu au fost fericiţi, şiviaţa cea veşnică au moştenit-o, nimic din cele de pe pământ câştigând, citotdeaunalipsiţisinecăjiţi fiind. în pustietăţiaurătăcit, toată scârba şi strâmtorarea răbdând. Despreei a zis Apostolul: „De care lumea nu era vrednică"(Evrei 11, 38).

Dar necazurile lui Samuel şi ispitele, cine este în măsură să le povestească? împotrivă grăirile poporului, când asupra lui s-au sculat, dar mai ales asupra lui Dumnezeu, cerând împărat, câte tânguiri, câte necazuri au pricinuit dreptului, când l-au defăimat pedânsul, încât i-a zis Dumnezeu: „Nu pe tine te-au defăimat, ci pe Mine" (I Regi 8, 7). Dar când împăratul

56

cel uns de el a încălcat porunca lui Dumnezeu, i-a poruncit să-l ucidă pe dânsul, câte lacrimi, câte plân­suri i-au urmat?

Dar împăratul şiproorocul David, ce odihnă a avut pe pământ? Cine a trăit pe pământ o viaţă mai necăjită şi mai dureroasă decât acesta? Cine va putea să numere primejdiile, necazurile şi tânguirile aces­tuia? Numai cei care iubesc să se ostenească în Scripturi şi cartea Psalmilor cu bună înţelegereşi luare aminte o citesc, aceştiaştiu că niciodată n-a lipsit dreptului plânsul, ci deseori patul său cu la­crimi îl uda. Iar alteori zicea: “Făcutu-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea”. Iar alteori şi de mâncare uitând: „Că am uitat să-mi mănânc pâinea mea, şi băutura mea cu plângere am amestecat-o” (Psalmul 41,3; 101, 5), şi voiesc a zice doar despre necazurile care sunt scrise în psalmi.

La fel şi trândăvia, stăpânindu-ne pe noi, nu ne lasă să ridicăm ochii către privirea celor mai înalte, ci pe furiş ne trage jos pe noi în iad, şi pe calea cea lată a pierzării ne sileşte să umblăm, pentru aceea, iubiţilor, ca nu prin acestea să ne surpe pe noi şi să ne pogoare în iad, să-i stăm împotrivă, tari în cre­dinţă, şi va fugi de la noi ruşinatşarpele cel obraznic, şi nimic nu-lbiruieşte şi-l surpă precum supunerea, ascultarea, smerita cugetare şi dragostea cea curată şi adevărată, şi acestea se fac lui. după cum s-a zis mai sus, săgeţi în inimă, că întru toate faptele bune se închipuieşte, adică în postiri, în privegheri, în necâştigare, căci despre post dacă vei zice, acela nicidecum nu mănâncă. Sau despre necâştigare de-ar fi zis

57

cineva, acela cu totul nu are nimic, şi bune sunt faptele acestea, şi foarte folositoare, postul, prive­ghereasinecâştigarea. dar cu acestea se închipuieşte prea răul diavol, şifurtişag întru acestea poate să născocească prin slava deşartă, prin trufie şi prin înalta cugetare.

Dar celor smeriţi cugetători, nimic nu poate să le născocească şi să le afle, că întru aceasta a se închipui nu poate, că îmbrăcăminte a lui Hristos este smerita cugetare, şivrăjmaşul, trufaş fiind, fuge de smerita cugetare, văzând întru dânşii smerenia lui Hristos, Cel ce S-a smerit pe Sine pentru iubirea de oameni, şi chip de rob a luat, căci prin mândrie, din împărăţia cerurilor a căzut diavolul cel dintru început ucigaş de oameni, şiprintr-însa surpă şi pe cei ce se înalţă.

La fel şi celor supuşişi ascultători, nimic nu poate să le facă, că şi întru dânşii vede pe Stăpânul, după cum zice Apostolul: „Că ascultător S-a făcut Tatălui până la moarte, şi încă moarte pe cruce”, că diavolul nesupus fiind, nu a ascultat pe Dumnezeu, şi s-a aruncat jos din petrecerea îngerilor, şi de cei ce sunt îmbrăcaţi cu dragostea cea nefăţarnică nu în­drăzneşte să se apropie nicidecum, că vede şi întru dânşii pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, Izvorul dragostei şi Dătătorul ei, precum zice în Evanghelie: “Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unulnăscut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede întru Dânsul să nu piară, ci să aibă viaţăveşnică" (Ioan 3, 16). De cei ce sunt îmbrăcaţi cu acestea se teme şifuge de la dânşii, căci acela este plin de urâciune şi aflătorul urâciunii.

58

Deci, să câştigăm aceste arme împreună cu celelalte fapte bune, pe care acela nu poate să le aibă, adică smerita cugetare, ascultarea, supunerea şi rădă­cina cea sădită întru Dumnezeu, adică dragostea cea nefăţarnică, că smerita cugetare, după cum s-a zis, este îmbrăcăminte a lui Hristos. Deci, cel ce a câşti­gat-o pe aceasta s-a asemănat Celui ce S-a smerit pe Sine şi chip de rob a luat. Iar ascultarea şi supunerea aceea şi slavă dă celor ce din toată inima pe acestea asupra lor le-au luat, că supunereaîndreptează grija aceea ce nu este bine tocmită, la fel şi ascultătorul, încredinţându-se că ascultarea până la moarte îşi are hotarul ei, decât aceasta nimic nu alege mai mult, ci şi întru aceasta, precum am zis, se află următor al lui Hristos, care până la moarte a fost ascultător Tatălui Său.

însă şi dragostea este armă cu totul nebiruită asupra diavolului, „că Dumnezeu este dragoste, şi cel ce este întru dragoste, întru Dumnezeu petrece” (Ioan 4, 16), nici o altă faptă bună nu este mai cinstită decât acestea, că întru acestea constă toată legea şi proorocii.

Deci, şi noi, iubiţilor, întru aceste isprăvi să ne nevoim a petrece, şi toată puterea diavolului o vom surpa, defăimând slava cea deşartăşi necinstea, precum ne învaţă Apostolul, zicând: „Prin armele dreptăţii cele de-a dreapta şi cele de-a stânga, prin slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă, ca nişte amăgitori, deşi iubitori de adevăr" (II Corinteni 6,

59

7-8). Unii ca aceştia s-au făcut apostolii, căci toată slava omenească au defăimat-o,şi toate lucrurile veacului acestuia gunoaie le-au socotit, nimic decât dragostea lui Dumnezeu cinstind mai mult.

Dar, cu toate acestea, după ce într-un gând s-au unit întru cele bune, şi pace unii cu alţii, şi dragoste au avut, aşa toate măiestriile diavolului le-au stricat, şi toată răutatea lui au surpat-o. De mânia împăraţilor şi tiranilor nu s-au temut, ci toată înnebunirea diavolească, prin unirea la un gând şi prin pace au stricat-o, şi desăvârşit au pierdut-o, şi pacea, unii cu alţiiavându-o, toate războaiele diavolului le-au risipit, şi toată înnebunireaidolească au răsturnat-o. iar prihăniriledrăceşti le-au surpat; cei neînvăţaţi pe filozofi i-au ruşinat, dogmele şi poruncile senatorilor au răsturnat, şi Biserica au întemeiat-o; altare au zidit, înălţarea la cer ne-au arătat şi în lume mântuirea au semănat.

Şi acestea toate le făceau sfinţii nu cu tăria trupurilor, nu cu lucrarea armelor, ci prin dragostea cea către Dumnezeu şi către aproapele, şi prin unirea la un gând şi pacea cea întru sine cu alţii, că nimic nu este mai mult decât dragostea şi pacea. Deci, prin aceste fapte bune, de o slavă atât de mare ca aceasta s-au învrednicit, prieteni şifraţi ai Domnului arătându-se Că a zis Domnul către dânşii: „Voi sunteţi prieteni ai Mei, de veţi face precum vă zic vouă” (Ioan 15, 14). Iar după înviere, îngerul a zis femeilor: “Spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat dinmorţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo îl veţi vedea" (Matei 28. 7), pentru aceasta, şi întru

60

naşterea cea de a doua oară, a şedea pe douăsprezece scaune le-afăgăduit, şi judecători ai celor douăspre­zece seminţii ale lui Israel vor fi.

Deci, veniţi şi voi, iubiţilor,învăţăturii acestora să urmăm, şifaptele cele bune ale acestora să le râvnim: tăria credinţei celei drepte, odihnă în veacul ce va să fie, nădejdea şi dragostea cea fără de vicleşug către Dumnezeu, şicătretoţi smerita cugetare, răbdarea, nemâniereasinetulburarea, nelinguşirea,neslava deşartă,împreună pătimirea şi milostivirea, îngăduirea, blândeţeaşiliniştirea, neiubirea de argint, înfrânarea. sârguinţa, şi osârdia către faptele cele bune; ascultarea, buna aşezare, pregătirea pentru ne­cazuri, primejdii şi ispite, şi împreună cu aceste fapte bune, despre care s-a zis, unirea la un gând şilegătura cu acestea, ca prin toate aceste lucruri bune să ne izbăvim de reaua meşteşugirea diavolului, de amăgirea şi deînşelăciunea lui şi să scăpăm de gheena şi de viermele cel neadormit, de plângerea şi scrâşnireadinţilor, şi de întunericul cel mai dinafară, ca să dobândim lumina cea veşnică a Domnului nostru Iisus Hristos. de unde a fugit durerea. întristarea şi suspinul. Unde nu este diavolul care luptă împotrivă; unde nu mai este a vedea pe cel ce nedreptăţeşte, sau pe cel ce se nedreptăţeşte; unde nu este moarte şirăutăţi ale morţii, ci veselie şi bucurie veşnică, pe acestea să le dorim, pe acestea a le dobândi să ne nevoim prin toată petrecerea noastră cea din lume.

Să alergăm cu picior sprinten, să călătorim cât este ziuă, mai înainte până nu ne va apuca pe noi noaptea cea fără de sfârşit; mai înainte până nu se

61

încuie uşa, să luminăm candelele sufletelor noastre cu neîntinarea curăţiei, ca, bucurându-ne, să intrăm îm­preună cu Mirele Cel stăpânesc fără de moarte în cămara cea cerească a Lui, şi chipul sfinţeniei cel încredinţat nouă să ne sârguim a-l păzi fără de priha­nă, ca să cunoască Stăpânul că s-a păzit de noi darul Său curat şi neîntinat, şi să auzim acel fericit glas al Stăpânului: “Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu. moşteniţiîmpărăţia cea gătită vouă de la întemeie­rea lumii: bine, slugă bună şicredincioasă, peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune: intră întru bucuria domnului tău” (Matei 25. 34, 21). întru Hristos Iisus Domnul nostru, căruia se cuvine slava şi stăpânirea, acum şi de-a pururea şi în vecii vecilor, amin.

Despre viaţadeşartăşipocăinţă

Câţiaţi părăsit lucrurile vieţii cele deşarteşi pieritoare, nevoiţi-vă, ca să nu vă întoarceţiiarăşi spre acelea şi deşertăciuniîn inima voastră, bogăţia trece, slava se pierde, frumuseţea se vestejeşte, toate se schimbă, ca fumul pier, ca umbra trec şi ca un vis se şterg, pentru aceasta zice Solomon: „Deşertăciu­neadeşertăciunilor. toate sunt deşertăciune”, pentru aceasta şi David cântă, zicând: „în ce chip trece omul, dar în zadar se tulbură", căci, cu adevărat, în zadar se tulbură cei ce iubesc lucrurile vieţii acesteia

62

de acum, cu adevărat, în zadar se tulbură, în zadar se gâlcevesc, în zadar se zbuciumă, adunând şiînvistierind cele care după puţin timp pier, pe care a le lua cu noi înşine nu putem, ci pe toate lăsându-le, goi precum ne-am născut ne ducem către înfricoşatul Judecător, şi toate vistieriile pe care le-am adunat lăsându-le, goi, ticăloşi, mâhniţi, întunecaţi, zdrobiţi, smeriţi, împilaţi, înfricoşaţi, cutremuraţiîntristaţi, chinuiţi, în pământ faţa având-o, şi pe aceasta cu ruşine acoperind-o.

Aşa ne vom duce, aşa vom sta înainte, aşa ne vom scula la marele, la înfricoşatul, necăutătorul la faţă, de daruri neprimitorul, la necuprinsul acela divan, unde îngerii tremură, unde scaunele cele în­fricoşate se pun, unde cărţile faptelor se citesc, unde este râul focului nestins, unde este viermele cel ne­domesticit, unde este întunericul cel neluminat, unde este tartarul cel neîncălzit, unde este tânguirea cea netăcutăşiscrâşnireadinţilor, unde sunt lacrimile cele neîncetate, unde sunt suspinurile cele neconte­nite, unde este plânsul cel nemângâiat, unde nu este râs, ci plâns, unde nu este bucurie, ci suspinare. unde nu este desfătare, ci Judecată.

înfricoşat lucru este cu adevărat a auzi, înfrico­şat încă şi a vedea fără veste toată zidirea sculându-se, adunându-se, muncindu-se şi dând răspuns pentru cuvinte, pentru lucruri, pentru gânduri, pentru cele care noaptea şi ziua au păcătuit.

Mare frică va fi atunci, fraţilor, mare cutremur, mare nevoia care se va face aşa cum niciodată nu s-a făcut, nici se va face până la ziua aceea, când îngerii

63

vor alerga, trâmbiţele vor striga, stelele vor cădea, soarele se va întuneca, cerurile se vor strânge, pă­mântul se va clătina, puterile vor alerga înainte. Serafimii vor striga. Heruvimii se vor clătina, cele de sus, cele de jos, cele de pe pământ, cele de dedesubt se vor tulbura şi se vor clătina; mormintele se vor deschide, trupurile se vor aduna, divanurile se vor găti, multă va fi frica, nepovestit cutremurul, netâlcuită nevoia care atunci se va face, mare va fi viforul acela, mare furtuna, cumplită primejdia, necuprinsă gâlceava, mare tânguirea.

Să auzim pe Daniil, zicând: „Priveam întru vedenia nopţii, până ce scaunele s-au pus, şi Cel vechi de zile a şezut. Scaunul Lui pară de foc, roţile Lui foc arzând. Râu de foc curge pe dinaintea Lui. Mii de mii stau înaintea Lui, şi milioane de milioane îi slujeau Lui. Judecata a şezut, şicărţile s-au deschis. S-a înfricoşat duhul meu, eu, Daniil, văzând, şi vede­rile capului meu m-au tulburat pe mine ",

O, Doamne! Proorocul, văzând vedenia jude­căţii ce va să fie s-a înfricoşat şi s-a îngrozit. Dar noi ce vom pătimi, oare, când vom intra în acele lucruri? Când de la răsăriturile soarelui până la apusuri vom sta goi, sarcina păcatelor deasupra grumazului tutu­ror arătându-o, atunci limbile hulitorilor se vor arde neîncetat, şi nu va fi cine să le răcorească, atunci dinţii grăitorilor de rău de îngeri nemilostivi se vor zdrobi, atunci gurile bârfitorilor de foc se vor astu­pa, atunci mâinile iubitorilor de argint, spânzurate fiind, vor tremura, şi, strujindu-se, se vor chinui, atunci ochii celor ce ameninţauşi cu dânşii făceau

64

răutăţi fără de milă se vor scoate: Unde vor fi atunci părinţii? Unde fraţii? Unde tată? Unde mamă? Unde prieteni? Unde vecin? Unde nălucirea împăraţilor? Unde stăpânirea dregătorilor? Unde tirania? Unde mândria judecătorilor? Unde vor fi atunci robii? Unde roabele? Unde împodobirea hainelor? Unde încălţămintele cele strălucite? Unde împodobirile degetelor? Unde hainele cele de mătase? Unde cele mohorâte? Unde cărnurile? Unde nălucirea aurului? Unde sunetul argintului? Unde desfătarea? Unde vinul cel mult? Unde caii? Unde livezile? Unde casele cele împodobite şi văruite? Unde adunările cele deşarte? Unde comorile cele străjuite? Unde paturile cele împodobite? Unde cei ce trec cu vederea pe cei săraci şi ca nişte fără de moarte petrec? Unde cei ce ocărăsc pe cei scăpătaţi? Unde cei ce trec cu vederea pe cei din nevoi? Unde cei ce socotesc că sunt înţelepţi? Unde cei ce cu timpane şi cu hore beau vinul şi benchetuiesc? Unde cei ce totdeauna râd şi pe cei cucernici îi iau în batjocură? Unde cei ce pe robi fără de milă îi trudesc, şi frica Domnului o defaimă? Unde cei ce se îngreţoşează de cinstirea de Dumnezeu? Unde vor fi în ceasul acela cei ce nu cred că va fi muncă, şi ca nişte fără de moarte petrec? Unde vor fi cei ce zic: „Să mâncăm şi să bem, că mâine vom muri”? Unde vor fi cei ce zic: „Dă-mi mie ziua de astăzi, şi tu ia-o pe cea de mâine”? Unde vor fi cei ce zic: „Să ne îndulcim de cele de aici şi pentru cele de acolo vom vedea”? Unde vor fi cei ce zic: „Iubitor de oameni este Dumnezeu, şi nu va munci pe cei ce păcătuiesc”?

65

O, cât vor plânge, şi nu va fi cine să-i milu­iască! Cât vor suspina şi nimeni nu-i va izbăvi! Cât se vor sfărâma pe sine şi vor zice: „Vai nouă, cum pe noi înşine ne-am batjocorit? Eram învăţaţi, şi aminte nu luam. Eram sfătuiţi,şi defăimam; ne mărturiseau nouă, şi nu credeam. Scripturile auzindu-le, pe noi înşine ne rătăceam. Dreaptă este judecata lui Dum­nezeu, cu adevărat după vrednicie şi după dreptate ne muncim, cu adevărat, cele pe care le-am lucrat le primim. Vai nouă, că pentru o dulceaţă şi dezmier­dare vremelnică şi necurată ne muncim, pentru pu­ţină vreme întru care ne-am lenevit, în focul cel veşnic ne-am osândit, pentru o mică şi fără de ome­nie slavă, din slava cea adevărată am căzut, pentru puţină desfătare, de desfătarea raiului ne-am lipsit, pentru o bogăţie pieritoare, din bogăţiaîmpărăţiei am căzut, noi. în veacul cel deşert ne-am îndulcit, iar cei ce nu s-au îndulcit în el acum se veselesc, cei ce au postit acum se desfătează, cei ce s-au curăţit pe sine în cămara de mire cea cerească dănţuiesc, cei ce au plâns în veacul acela puţin, acum veşnic se bucură, cei ce au defăimat cele pământeşti, au luat cele cereşti, şi numai singuri noi, ticăloşii, muncii după vrednicie ne-am dat, şi acum strigăm, dar nu este cine să ne mântuiască”.

Deci, ca nu cumva şinoi împreună cu cei fără de minte nişte graiuri ca acestea în veacul ce va să fie să zicem, veniţi ca mai înainte de sfârşitul nostru, mai înainte de hoţul sufletelor noastre, să alergăm până avem vreme. Să suspinăm şi să ne pocăim. Să ne deşteptăm, vă rog, din somnul trândăvirii noastre.

66

din greutatea lenevirii. Să înălţăm mâinile către Cel ce poate să mântuiască şi să zicem: „Iisuse Hristoase. mântuieşte-ne, că pierim”. Să ne sârguim mai înainte, până ce nu va apune soarele, mai înainte, până nu se va închide uşa. După ce va veni noaptea, nimeni nu lucrează. După ce târgul vieţii se va împrăştia, nimeni nu neguţătoreşte. După ce priveliştea se va risipi, nimeni nu se încununează, nimeni nu se nevoieşte, nimeni nu se luptă.

Pentru aceea, vă rog, să alergăm, că de alergare avem trebuinţă, fraţilor, şi de alergare iute, ca să ajungem, ca nu şi noi, bătând la uşaîmpărăţiei, să auzim: „Nu vă ştiu pe voi". Să ne grăbim, să ne ru­şinăm. de câte ori pe Stăpânul îl necinstim; de câte ori pe Făcătorul de bine îl întărâtăm. El ne face bine, şi noi totdeauna nu recunoaştem. El ne miluieşte şi noi îl lepădăm. El ne hrăneşte, ne acoperă, ne poartă de grijă, şi noi. în fiecare zi poruncile Lui călcându-le, nu ne ruşinăm.

Deci, să ne ruşinăm, că vremea s-a apropiat şi ziua a sosit, şi se cade nouă să-I dăm Lui seama pentru toată viaţa noastră. Să încetăm de acum des­fătarea cea fără de măsură, râsul cel urât, ca să nu plângem cu amar. Să încetăm de acum a ocărî pe fraţi, a-i nedreptăţi, a-i urî. Să încetăm a strânge bani, a benchetui, a curvi. Să ne îndeletnicim întru rugăciuni, întru cereri, întru ajunări. întru pocăinţă, şi să arătăm viaţă nouă, schimbată. Să ne mărturisim, să ne întoarcem, fraţilor, că a întoarcerii este vremea. Să ne pocăim, că a pocăinţei este vremea şi a lacri­milor celor multe. Să arătăm lui Dumnezeu pocăinţă,

67

cu multă grijă, şi la ziua judecăţii să cugetăm, păcatul să-l urâm şi gândirea s-o îndreptăm. Să ne ostenim aici puţin, vă rog, ca să nu ne muncim acolo mult. Să ne nevoim aici vremelnic, ca să nu ne chinuim veşnic.

Vremea este aproape şi judecata lungă. Sfâr­şitul aproape, şi frica multă, şi nu va fi nimeni să o dezlege, că va căuta fiecare vremea pe care rău a cheltuit-o, şi nu o va afla. Vai celui ce se leneveşte, că va căuta o picătură de apă când în văpaie se va arde, dar nu o va afla. Vai celui ce nu crede că se va munci veşnic. Vai celui ce nu se pocăieşte, că la divan aspru se va duce. Vai celui ce nu aleargă acum, că la îngeri nemilostivi se va da, cel ce pierde aur, află altul, dar cel ce pierde vremea, fraţii mei, nu mai află alta în locul ei.

Deci, să nu ne cruţăm sufletele noastre, ci să le trudim şi să le subţiem, că fericiţi sunt cei ce plâng, cei ce flămânzesc şiînsetoşează, căci trupul este tină, dar va veni ceas şi zi înfricoşată, rea şi netre­cută, şi în pământ se va duce pământul, iar praful iarăşi praf se va face. Să ne trezim, vă rog. să călă­torim, să ne deşteptăm, că va veni ceasulsinegreşit va veni. Să nu ne amăgim pe noi înşine, zicând: „Să ne desfătăm. să ne şiîmbogăţim cincizeci de ani sau o sută”, şi după aceasta, bătrâneţe, şi după aceasta, ce? Neputinţă, şi după aceasta, ceasul cel înfricoşat, cel de toţiaşteptat, cel groaznic şi cu vederea trecut, şi mare înfiorare este a vedea sufletul despărţindu-se de trup. Mare este ceasul acelei nevoii, când glasul se

68

va opri, când limba cuvânt desluşit nu va putea să grăiască.

Apoi întoarcem ochii aici şi acolo adeseori, şi pe prietenii sau fraţii care stau împrejurul nostru nu-i cunoaştem; sau poate, deşi-i cunoaştem, dar către ei nu putem a grăi, pe fii îi vedem tânguindu-se şi lăcrimând, şi durerea aceasta pentru dânşii având-o, ne ducem. în ceasul acela nu mai este grijă de fapte, nici de prieteni, nici altă învăluire nu ne mai ţine pe noi, ci doar grija greşelilor noastre, şi cum vom întâmpina pe Judecătorul, şi ce fel de răspuns vom zice, şi ce fel de iertare vom lua, şi ce loc ne va primi pe noi.

Apoi când acestea gândim, îndată sosesc la noi îngeri aspri trimişi de la Dumnezeu, atunci noi, pe aceştia văzându-i şi de venirea lor înfricoşându-ne, oare dacă nepregătiţi ne vom afla, cum ne vom tulbu­ra, ispitindu-ne a fugi din pat, dar neputând? Atunci căutăm la dânşii cu ochii jalnici şi cu faţă tristă, rugându-i, înduplecându-i, îngenunchind, cerând, strigând: „Miluiţi-ne pe noi, iubitorilor de oameni, sfinţi îngeri, miluiţi-ne pe noi, număduceţi fără de roadă şi necurat către Judecătorul, nu mă despărţiţi de păcătosul trup. Vă rog şi mă cuceresc, lăsaţi-mă încă puţină vreme să mă pocăiesc, să suspin, să plâng, să fac milostenii. Vă rog, înduplecaţi-vă, căci rău viaţa mea am cheltuit-o şi am petrecut-o".

Acestea auzindu-le îngerii, zic către noi: „O. suflete ticăloase, o, suflete smerite, toate zilele tale întru lenevire le-ai vieţuit, şi acum voieşti să te pocă­ieşti? O, suflete, acum soarele a apus! Acum vremea

69

ta s-a sfârşit. Tăierea a sosit. Dumnezeu a poruncit, ticăloase suflete, să ieşişi să primeşti după faptele tale, pentru tine, de acum nu mai este nădejde, nu mai este mântuire, ci pedeapsă veşnică”.

Acestea auzindu-le şi crezându-le că sunt adevă­rate, şi nu basme, să ne ostenim a fi gata mai înainte de ceasul acela. Măcar deşi suntem obişnuiţi întru păcate. însă să le curmăm prin pocăinţă. Să nu ne înşelăm, fraţilor. Este judecată, muncă veşnică, foc nestins, vierme nesfârşit, întuneric mai din afară, tartar, scrâşnire a dinţilor şiplângere, după cum Domnul în Evanghelii toate acestea le-a pomenit, şi nu minte: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvin­tele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35).

Pentru aceea, să ne înfricoşămşi să ne îngro­zim toţi cei ce întru păcate am trăit, şi să ne sârguim ca împreună cu sfinţii să ne numărăm prin pocăinţă. Să nu-mi zici mie: „Am furat, am ucis şi nu mă primeşte pe mine Dumnezeu, am desfrânat şi nu mă ascultă pe mine Dumnezeu”, nimic de acest fel să nu zici. Dumnezeu primeşte pe toţi ca pe tâlharul, ca pe desfrânata, ca pe vameşul, numai să nu dormităm, vă rog, să nu ne trândăvim, ci, bătând prin pocăinţă, să zicem: „Deschide nouă. Stăpâne, deschide nouă ne­vrednicilor, smeriţilor şipăcătoşilor, pentru Sfânt Numele Tău. Să nu ne încui nouă uşa; îndură-Te. Să nu ne lipseşti pe noi de mila Ta. de slava Ta. de îm­părăţia Ta, că Tu eştiDumnezeul nostru, al săraci­lor, şi al deznădăjduiţilor, şi a Ta este împărăţia, şi puterea, şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin”.

70

Fraţii să petreacă în unire la un gând şi în dragoste

Fraţii sunt datori ca în dragoste multă să petreacă împreună unii cu alţii, ori de se roagă, ori de citesc scripturi, ori altceva de fac, datori sunt să aibă temelia dragostei unii cu alţii întru sine, şiaşa poate să se facă bună voia Domnului întru acele voiri, şi cei ce lucrează, şi cei ce se roagă, şi cei ce citesc, toţi pot întru simplitate şi întru nerăutatepetrecând unii cu alţii să se folosească, căci este scris: “Facă-sevoiaTa, precum în cer, aşa şi pe pământ”, că în ce chip îngerii, împreună fiind întru multă unire la un gând, în dragoste. în pace petrec, şi nu este acolo înăl­ţare, sau pizmă, sau ceartă, ci dragoste şicurăţenie împreună unii cu alţii, aşa şifraţii să fie unii cu alţii, că se întâmplă a fi treizeci împreună, care toată ziua şitoată noaptea nu pot să se îngăduiască întru rugă­ciune, ci unii dintre dânşii se îndeletnicesc întru rugă­ciune şase ceasuri şi voiesc să citească; alţii slujesc cu osârdie; alţii lucrează alt lucru.

Deci, sunt datori ca orice fac. fraţii să fie unii cu alţii în dragoste şi în bucurie, şi cel ce lucrează, pentru cel ce se roagă, aşa să zică: „Fratele meu nu câştigă comoara pentru sine, ci de obşte este, şi am şi eu parte”, şi cel ce se roagă, pentru cel ce citeşte, să zică: „Cel ce se foloseşte întru citire, şi spre câştigul meu sporeşte”, şi cel ce lucrează, aşa să zică: „Slujba pe care o fac eu este folos de obşte”, căci precum

71

mădularele trupului, multe fiind, un trup sunt, şi ajută unele altora, deşi fiecare mădular săvârşeştelucrul său, însă ochiul pentru tot trupul vede, mâna pentru toate mădularele lucrează, şi piciorul umblă, toate mădularele împrejur purtându-le, dar unele cu altele împreună pătimesc, aşa şifraţii, sunt mădulare unii altora, cel ce se roagă nu judecă pe cel ce lucrea­ză, pentru că nu se roagă; nici cel ce lucrează nu judecă pe cel ce se roagă, că acela stă, iar eu lucrez, nici cel ce slujeşte pe celălalt nu îl judecă, ci fiecare, orice face, să socotească că este de obşte, cel ce citeşte, pe cel ce se roagă, să-l aibă întru dragoste şi întru bucurie, socotind că şi pentru el se roagă, şi cel ce se roagă, pentru cel ce lucrează, să spună că orice face, pentru folosul de obşte face.

Şi astfel, poate cu multă împreună glăsuire şi tocmire, întru legătura dragostei şi a păcii, să ţină unii cu alţii întru întregime, şiaşa se va face bună voirea Domnului. Iar lucrul mai cuprinzător este la îngăduirile întru rugăciune. însă una să se caute, ca fiecare să aibă comoara sufletului său şiviaţa, care este Hristos, în minte, ori de lucrează, ori de se roa­gă, ori de citeşte, ca să aibă avuţia aceea a Duhului, care nu se trece.

Sunt unii care zic că Dumnezeu numai roadele cele arătate le cere de la om. iar cele ascunse Dumne­zeu le arată. Dar lucrurile nu sunt aşa, ci precum cineva pe omul cel din afară îl sprijină, aşa este dator şi întru gânduri să ducă luptă şi război, că cere de la tine Dumnezeu ca să te mânii asupră-ţi, şi luptă să faci cu mintea ta, şi să nu te învoieşti, nici să te

72

îndulceşti cu gândurile răutăţii. Deci, a dezrădăcina păcatul şirăutateaeste împreună cu noi,şi cu potrivnicul a ne lupta, al lui Dumnezeu lucru este, că dacă tu ai fi putut face aceasta, ce trebuinţă mai era de venirea Domnului? Că precum nu este cu putinţă omului să vadă fără de lumina ochilor, să grăiască fără limbă, să audă fără urechi, să umble fără picior, sau să lucreze fără mâini, aşa nu poate cineva fără Domnul Iisus să se mântuiască, sau să intre întru împărăţia cerurilor.

Iar de zici că întru lucrurile cele arătate nu eşti vinovat, adică nu curvesc, nu preacurvesc, nu sunt iubitor de argint, deci sunt drept, te-ai rătăcit întru aceasta, socotind că toate le-ai săvârşit, că nu sunt numai trei mădulare ale păcatului împotriva cărora este cineva dator să se lupte, ci nenumărate, căci spune-mi, nefrica, orbirea, necredinţa, urâciunea, piz­ma, viclenia, făţărnicia de unde sunt? Nu eşti dator împotriva acestora să ai lupta întru cele ascunse şi în gânduri? Căci dacă ar fi un tâlhar în casa ta, te necă­jeşte şi nu te lasă să fii fără de grijă, începi şi tu să te pui împotrivă lui, şi îl baţi, iar ei se luptă să te bată, aşa şi sufletul este dator să stea împotrivă şi să bată, şi împotrivă să se lupte. Să primească răni şi să dea. Să se lovească şi împotrivă să lovească.

Deci, voirea luptându-se împotrivă, şi având durere şi necaz, începe să taie de primprejur patimile, şi cu multă osteneală începe sufletul mai înalt să se facă, cade, se scoală, iar de zideşte satana împotriva sufletului, surpă şi sufletul.

73

Iarăşi se întâmplă că păcatul, în zece şi două­zeci de lupte, biruieşte sufletul şi-l trânteşte, la fel şi sufletul, după o vreme petrecută în luptă, biruieşte păcatul. Iarăşi, dacă rabdă sufletul şi nu se trândăveş­te. începe să înmulţească, să crească şi să dobândeas­că biruinţe asupra păcatului. Dar, cu toate acestea, deşi păcatul încă încearcă. însă nu-l răstoarnă pe om, şi această încercare va fi până ce omul va ajunge întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos, şi va birui moartea, că scris este: “Vrăjma­şul cel mai de pe urmă, care va fi nimicit, este moar­tea” (I Corinteni 15, 26), şiaşa. mai înalt şi biruitor al morţii se face.

Iar de zice cineva, după cum am zis mai sus, nu curvesc, nu preacurvesc, nu iubesc argintul, îmi ajun­ge mie. De aceste trei părţi s-a nevoit, şi de douăzeci, departe stă, păcatul nu s-a nevoit împotriva întregu­lui suflet, căci de multe ori a fost biruit.

Deci, dator este sufletul împotriva tuturor să se nevoiască şi să se lupte, că mintea, precum de multe ori am zis, este împotrivă luptătoare, şi are în ea putere să grăiască împotriva păcatului şi să se împo­trivească gândurilor. Iar de zici că mai tare este pute­rea cea potrivnică şiîmpărăţeşte totul asupra omului, nedrept faci pe Dumnezeu, Care osândeşte omenirea, pentru ce te-ai supus satanei? Când este mai tare, şi are oarecare putere silitoare, mai mare şi mai tare decât pe suflet ai făcut fiinţa lor, şi-mi porunceşti mie să nu mă supun acestuia? Ca şi cum ar fi fost un tânăr, şi ar avea luptă cu sârguinţă, aşa se osândeşte, pentru ce te-ai lăsat biruit? Aceasta este multă

74

nedreptate, pentru care noi zicem: Că luptătoare împotrivă, şi întocmai luptătoare, este mintea, şi sufletul, căutând pe Dumnezeu, dobândeşte ajutor şi sprijinire şi se învredniceşte încă şi de răsplătire, că luptasinevoinţa sunt puse la fel de puternice, lui se cuvine slava şi stăpânirea, întru nemărginiţii veci, amin.

Către cei ce se leapădă de lume

Precum dumnezeiasca lege nu este scrisă cu cerneală şi cu slove, ci întru inimi curate sădită, aşa şi cei ce la ochii minţii s-au luminat şi de-a pururea poftesc cele veşnice, ştiu foarte bine că nu de la sine şi dintru a lor virtute pot să biruiască smintelile celui rău, ci cu puterea cea nebiruită.

Iar cei ce cu cuvânt nu sunt cinstiţi, nici cu dumnezeiască minte nu sunt pedepsiţi. Dar în zadar se umflă că prin singură taina Crucii se mântuiesc, căci se osândesc, că stăpânirea de sine, cea în pute­rea omului, este pusă numai să voiască, sau să nu voiască a se împotrivi diavolului, că nu are stăpânire ca să poată birui desăvârşit asupra patimilor. „Că de nu va zidi Domnul casa şi nu va păzi cetatea, în zadar s-ar osteni ziditorii, şi în zadar priveghează cel ce o păzeşte" (Psalmul 126, 1), căci cu neputinţă este a călca peste aspidă şi peste vasilisc, a călca

75

peste leu şi peste balaur, dacă nu mai întâi, cu toată puterea câtă este în om. se va curăţi pe sine, ca să se împuternicească de la Cel ce a zis Apostolilor: “Iată v-am dat vouă putere săcălcaţi peste şerpişi peste scorpii, şi peste toată puterea potrivnicului" (Luca 10, 19).

Dacă ar fi putut firea omului, fără de îndruma­rea Sfântului Duh. să stea împotriva meşteşugirilor diavolului, nu ar fi zis Apostolul: „Iar Dumnezeul păcii va zdrobi pe satana sub picioarele voastre”, şi iarăşi: „Domnul Iisus Hristos îl va pierde cu duhul gurii Sale”, pentru aceea, se cade a ne ruga Stăpâ­nului să nu ne ducă pe noi întru ispită, ci să ne izbă­vească de cel viclean, că de nu ne vom izbăvi prin ajutorul celui Preaînalt de săgeţile cele înfocate ale vicleanului, ca să ne învrednicim nepătimirii, în zadar petrecem viaţa noastră, ca unii ce nu dobândim puterea Crucii.

Deci, cel ce voieşte să se facă părtaş al dumne­zeieştii slave, şi ca într-o oglindă curată chipul lui Hristos în partea cea stăpânitoare să-l vadă, dator este cu dragoste nesăţioasăşinefăţarnicaşezământ, din toată inima şi puterea, noaptea şi în fiecare zi să caute şi să ceară sprijinire şi putere, şi astfel, este cu neputinţă să nu se împărtăşească de chipul lui Hristos. Dacă nu. după cum am zis mai sus, mai înainte se va depărta cineva de dulcea pătimire a lumii şi de pute­rea cea potrivnică. Deoarece puterea întunericului este străină de puterea luminii, iar lucrarea răutăţii de lucrarea cea bună este îndepărtată şi cu totul înstrăi­nată.

76

Deci, de voieşti să te înveţi pentru ce, după ce ne-am zidit întru cinste şi ne-am sălăşluit în rai, mai pe urmă ne-am alăturat cu dobitoacele cele fără de minte şi ne-am asemănat lor, căzând din slava cea curată, cunoaşte că, de vreme ce prin neascultare robi patimilor trupului făcându-ne pe noi înşine, ne-am izgonit din fericita ţară a celor vii, şi în robie am fost duşi, încă lângă râul Babilonului şedem, şi pentru că şedem în Egipt, încă nu am moştenitpământulfăgă­duinţei dintru care curge miere şi lapte; încă nu ne-am frământat împreună cu aluatul curăţenieişi al adevă­rului, ci suntem întru aluatul cel rău al trupului. încă nu s-a stropit inima noastră cu Sângele Mielului lui Dumnezeu, pentru că grăitorul iadului şi boldul rău­tăţii sunt aşezate întru ea. Încă nu am luat bucuria ungerii cea mântuitoare, căci boldul morţii este cu totul înrădăcinat întru noi.

încă nu ne-am îmbrăcat în omul cel nou, care după Dumnezeu s-a zidit întru dumnezeire, de vreme ce încă nu ne-am sârguit să ne dezbrăcăm de omul cel vechi care se strică după poftele înşelăciunii. încă nu am purtat chipul Celui ceresc, de un chip făcându-se cu chipul slavei Lui, căci încă purtăm chipul celui de ţărână. încă nu ne-am închinat lui Dumnezeu întru duh şi întru adevăr, căci împărăţeşte păcatul în trupul nostru cel muritor. încă nu am văzut slava Celui nestricăcios, că încă sub umbră suntem ţinuţi, încă nu ne-am îmbrăcat cu armele şi cu lucrurile luminii. încă nu ne-am schimbat la chip cu înnoirea minţii noastre, că încă ne închipuim cu veacul acesta, încă nu ne-am slăvit împreună cu Hristos, căci nu am

77

pătimit împreună cu Dânsul. încă rănile Lui în trupul nostru nu le-am purtat, ca să ne facem părtaşi ai tainei Crucii lui Hristos, că încă ne aflăm în patimile şi în faptele cele trupeşti. încă nu ne-am făcut moştenitori ai lui Hristos, căci întru noi este încă duhul fricii şi nu al celui de fiu. încă nu ne-am făcut biserică a lui Dumnezeu şilăcaş al Sfântului Duh, că încă suntem capişte a idolilor şi încăpere a duhurilor răutăţii.

Cu adevărat, fraţilor. încă întregimea obiceiului şi grosimea minţii nu am arătat-o, iar strălucirea nu am câştigat-o. încă nu ne-am învrednicit de laptele cel fără de vicleşugşi cuvântător şi de creşterea cea gândită. încă nu ni s-a apropiat ziua, nici luceafărul întru inimile noastre nu a răsărit. încă nu ne-am ames­tecat împreună cu Soarele dreptăţii, nici cu străluci­rile Lui nu ne-am împreunat strălucit. încă nu ne-am făcut porfiră împărătească fără de vicleşug, încă nu ne-am pătruns de dorul cel dumnezeiesc, nici ne-am rănit de dragostea cea duhovnicească a Mirelui. încă împărtăşirea cea nestricată nu o am cunoscut, nici puterea cea întru sfinţenieşi pacea nu le-am înţeles.

Şi, cuprinzându-le pe toate, să zic: încă nu suntem neam ales, preoţie împărătească, limbă sfân­tă, popor de moştenire, de vreme ce suntem pui de vipere, cum nu suntem şerpi, de vreme ce pe pământ ne târâm şi cele pământeşti le cugetăm, şi nu avem în ceruri petrecerea, cum nu suntem pui de vipere, căci în ascultarea lui Hristos nu ne aflăm, ci în ascultarea şarpelui.

Deci, cum voi tângui după veşnicie, primejdia aceasta nu o ştiu? Cum. strigând, voi lăcrima spre

78

ceea ce poate să scoată rătăcirea sălăşluită în mine, nu ştiu? Cum voi cânta cântarea Domnului în pământ străin? Cum voi plânge Ierusalimul? Cum voi scăpa de robia cea grea a lui Faraon? Cum voi părăsi nemer­nicia cea urâtă? Cum mă voi lepăda de tirania cea amară? Cum voi ieşi din pământul Egiptului? Cum voi trece Marea Roşie? Cum mă voi duce în pustie? Cum nu voi pieri, muşcat fiind de şerpi? Cum voi birui pe cei de altă seminţie? Cum voi pierde nea­murile? Cum voi primi în lespezile mele cuvintele dumnezeieştii legi? Cum voi vedea stâlpul luminii celei adevărate şi norul cel din Duhul Sfânt? Cum mă voi îndulci de mana hranei cea veşnică? Cum voi bea apa cea din piatra cea făcătoare de viaţă? Cum voi trece Iordanul şi voi intra în pământul cel bun din care curge miere şi lapte? Cum voi vedea pe Arhi­strategul pe care l-a văzut Isus al lui Navi, şi îndată i s-a închinat? Că dacă nu printr-însul voi pierde neamurile cele dintru mine, nu voi intra şi nu mă voi odihni la Sfinţitorul lui Dumnezeu, nu mă voi face părtaş al slavei împăratului.

Deci, sârguieşte-te să te faci fiu fără de prihană al lui Dumnezeu, şi să intri întru odihna aceea unde înaintemergător pentru noi a intrat Hristos. Sârguieş­te-te să intri în sfânta cetate a Ierusalimului de sus. unde este şi raiul desfătării, că de aceste minunate şi fericite lucruri în alt fel nu te vei învrednici, de nu vei vărsa lacrimi ca pâraiele ziua şi noaptea, după cum zice psalmistul: „Spăla-voi în toate nopţile pa­tul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda” (Psalmul 6, 6), căci ştii că cei ce seamănă cu lacrimi.

79

cu bucurie vor secera, pentru aceea zice David: „Lacrimile mele să nu le treci" (Psalmul 125. 5), şi iarăşi zice: Pus-ai lacrimile mele înaintea Ta, ca şi întru făgăduinţaTa" (Psalmul 41, 3), şi iarăşi: “Făcutu-s-au lacrimile mele pâine ziua şinoaptea, şi băutura mea cu plângere am amestecat-o”, căci la­crima care din mult necaz şidin strâmtorarea inimii cu înfierbântarea măruntaielor se varsă întru cunoş­tinţa adevărului, este mâncare a sufletului, care se dăruieşte din pâinea cea cerească, din care s-a împăr­tăşit fericita Maria, cea care a şezut lângă picioarele lui Hristos, lăcrimând, după cum zice Hristos: „Că Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa" (Luca 10, 42).

O, ce scumpe mărgăritare sunt cele care se pricinuiesc din curgerea fericitelor lacrimi! O, drep­tul acela şi bine supus auz! o, dor duhovnicesc ascu­ţit, care cu grăbire către Mirele cel dumnezeiesc te sileşte! O, bold al dragostei sufletului către Dum­nezeu Cuvântul! o, întinsă împreună împărtăşire a miresei către Mirele! Urmeaz-o pe aceasta, o, fiule; urmeaz-o fără a privi spre altceva, decât spre Cel ce a zis: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49), că este înfocare a duhului care aţâţă şi învăpăiază inima, că focul cel nematerialnic şi dumnezeiesc se obişnuieşte a lumina sufletele şi a le lămuri ca pe nişte aur curat în cuptor. Iar răutatea o mistuie ca pe nişte spini şi trestie.

Că Dumnezeul nostru este foc care mistuie, şiEvanghelia Sa dă izbăvire. Focul acesta. în chip de car, pe Ilie de la pământ l-a răpit, lucrarea acestui

80

foc căutând-o David, zice: „Ispiteşte-mă, Doamne, şi mă cearcă, aprinde Rărunchii mei şi inima mea” (Psalmul 25, 2). Focul acesta înfierbânta inima lui Cleopaşi a celui împreună cu dânsul, când le grăia lor Mântuitorul, după învierea din morţi, pentru aceea, şi îngerii şi duhurile cele slujitoare de strălu­cirea focului acestuia se împărtăşesc, după cum zice cuvântul: „Cel ce face pe îngerii Săi duhuri, şi pe slugile Sale pară de foc" (Psalmul 103, 5). Focul acesta arde bârna din ochi şi face mintea curată, ca, luându-şi privirea cea după fire, să înceapă a înţelegeşi a cunoaşte neîncetat minunile lui Dumnezeu, după cum se zice: „Descoperă ochii mei, şi voi înţelege minunile din legea Ta” (Psalmul 118.18).

Focul acesta este izgonitor al dracilor, a toată răutatea, arzător şi ucigător al păcatului, a învierii putere şi a nemuririi lucrare, a sufletelor luminare şi a puterilor celor cuvântătoare adunare şi întărire. Focul acesta să ne rugăm ca şi la noi să ajungă, ca totdeauna întru lumină umblând, să nu ne poticnim, ci ca nişte luminători în lume să ne arătăm şi cuvân­tul vieţii să-l ţinem ca un izvor ceizvorăşte, şicâţi ajung, iau din el. Iar pe cei ce nu au veniturile como­rilor să nu ne înduplecăm cu mintea şi să îi lăsăm să grăiască, că cei ce ascultă cu credinţă se folosesc, iar ceilalţi rămân deşerţi, că celor duhovniceşti li se pre­gătesc palate şi case împărăteşti, nefăcute de mâini, ci de Duhul Sfânt, şi haine de multe feluri şi îmbră­căminte slăvită.

Deci, când se vor duce către Hristos, cu multă bucurie îi primesc pe dânşii duhurile drepţilor şi

81

toată împărăţia cea cerească, că le zice lor Domnul: „Bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune: intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25. 21).

Că mulţi din fraţi, luând dar, se unesc în toate zilele spre creştereşi sporire, şi la măsuri mari ajung, şi sunt alţii care, deşi iau dar de la Dumnezeu, şi chiar dacă este împreună cu dânşii darul, se abat spre neorânduialăşi spre multe rele. Dacă cineva întrea­bă: „Când vreunul cade în păcate, darul rămâne cu el. sau îndată se îndepărtează?”, le răspundem: Se întâm­plă când, şigreşind el. darul, pentru iubirea de oa­meni, rămâne, cât este în trup. Iar după ce sufletul se va despărţi de trup, atunci darul se îndepărtează şi la locul său se duce, iar sufletul se dă duhurilor celor rele.

Căci două legi sunt în om: legea răutăţii, care îl trage pe suflet în partea sa,şi legea darului, care îl trage la cele cereşti, căci pe cât intră în locurile cele de ispitire, se întăreşte şi se întemeiază, şi se face piatră neclătită şi necăzută, şi acest fel de minte stă în uşă şi nu fuge de duşman, ci se împotriveşte în vremea ieşirii din trup, şi o iau pe dânsa îngerii cei buni în partea împărăţiei, şi se duce în viaţa cea de-a pururea vecuitoare, şi precum în lucrurile acestea de faţă şi care se văd, dând împăratul daruri slujitorilor săi, unii le iau şi le păzesc, şiîşi mai câştigă lor şi vase scumpe, aşa sunt slăviţi cei ce au înmulţit darul cel luat din darurile cele date, că, întru adevăr, cei ce au gustat din dulceaţa şi bunătatea aceea, văd pe împărat arătându-Se îmbrăcat în porfiră, şi vrednicia

82

şi vistieriile ca pe nişte lucruri nevrednice le soco­tesc, şi urâte şi smerite li se arată lor, fiindcă au intrat în casele împărăteşti şicereşti ale lui Hristos, şi li s-au deschis lor comori cereşti, şi au moştenit altă bogăţie a altei vrednicii, făcându-se fii ai luminii cetăţii celei cereşti a veacului, care nu are margine.

Deci, cei ce alătură pe cele pământeşti cu cele cereşti, atunci cunosc prăpastia şi deosebirea dintre ele, căci precum cineva, fiind cuprins de fierbinţeală,şi încă crescându-i chinuirea, de i-ar aduce cineva bucate de multe feluri, se îngreţoşeazăşi se apleacă, fiind sătul şi plin din fierbinţeală, ca o hrană având-o pe aceasta, aşa şi cei duhovniceşti, având fala dragostei cereşti şi a dumnezeiescului foc, oricâte vrednicii văzute ale lumii acesteia le-ai aduce lor, ori împărăţie, ori bogăţie, ori slavă, se îngreţoşează, aşa cum cineva se îngreţoşează când trece prin locuri unde este duhoare multă de trupuri moarte.

Iar cei ce sunt plini de puterea cea potrivnică, şi sunt ai duhului lumii acesteia, grăindu-se cuvânt du­hovnicesc despre lumină, despre împărăţie, despre alt veac, despre înţelepciune, putere dumnezeiască şibo­găţie, se arată ca şi cum se îngreţoşeazăşi se trândă­vesc, neputând să încapă cuvintele lui Dumnezeu.

Cu adevărat, aceştia sunt înţelepţi, aceştia sunt viteji, aceştia sunt războinici, aceştia sunt bogaţi, care îşi au mintea sus, şi se mânie asupra dulceţilorvieţii şi a poftelor care sunt împreună cu dânşii. împotrivindu-se legii răutăţii, făcându-se ascultători şi împreună îndulcindu-se de legea lui Dumnezeu.

83

Deci, ce este ritorul sau filozoful? Se ridică asupra lui poftă şipreacurveşte. mânie şi bate, lăco­mie şirăpeşte, aşa se prigoneşte mintea de duhurile răutăţii, şi unde îi este înţelepciunea pe care soco­teşte că o are? împărăţii sunt două. împărăţie a lu­minii, şiîmpărăţie a întunericului. Sunt doi principi ai împăratului: cercetători şi privitori, că unde te împrieteneşti sau faci tocmeli, al aceluia eştipărtaş, că scris este: „Şiştim că Dumnezeu pe toate le lu­crează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor ce sunt chemaţi după voia Lui" (Romani 8, 28), şi oriunde dai pornirea şi ascultarea, al aceluia eşti avere, fiu şi prieten. Dacă iubeşti şi împreună te bucuri cu duhurile răutăţii şi ale vicleniei. îndată îţi ajută şi se lipesc de tine, că lesne înconjurător este diavolul întru răutatea oamenilor, şi cu toţi cei ase­menea se bucură.

Iar dacă iubeşti şi te bucuri de cel bun,iarăşi el vine şiîţi ajută. însă aici cu multă dragoste şi dorire îl câştigă cineva, că împărăţia asta nu are sfârşit, pentru aceasta, lucrul este scump, este rar, şi cel ce cu greu se isprăveşte, acesta este slăvit şi de-a puru­rea vecuitor, şi, de vreme ce fără de osteneală, toţi voiesc să câştigeşi să urmeze pe cel bun. să cunoas­că unii ca aceştia că drumul cel din mijloc este lung,sinevoinţă stă în faţă, şi din mulţi,puţini îl călătoresc.

Deci, cei ce au biruit au ajuns la împăratul cel paşnic şi blând, şi Care de facerea de bine a oame­nilor se bucură, că cei ce sunt întru acest fel de acum moştenesc pământul făgăduinţeişi intră în limanul

84

odihnei, în cetatea cea sfântă şi întru odihna drepţilor.

Căci precum este cerul acesta care se vede şi care se numeşte tărie, aşa este deasupra alt cer lumi­nos, unde sunt taberele îngerilor. Sau, mai bine să zic că aici este Dumnezeu, aici şi îngerii, şi nevăzut este de ochii trupului, şi este cort nefăcut de mână, întru care slujesc sfinţii îngeri, că acestea toate sunt dum­nezeieşti, negrăite şi luminoase. Ele sunt duhovni­ceşti şi stătătoare fiindcă nu sunt ale veacului acestu­ia, ci ale celeilalte lumi, unde nu este noapte, sau război, sau gheenă, sau duhuri rele, şi de vreme ce nu se lucrează de toţi, cum s-ar putea să vadă cu ochiul cel dinăuntru pe cele cereşti?

Pentru aceasta, ca o catapeteasmă oarecare s-a pus tăria aşa, ca să nu fie cu putinţă tuturor să le privească, ci doar celor curaţi cu inima, şi cu mintea sfinţi, împreună cetăţenişi împreună tăinuitori ai sfinţilor, şi când se va strânge tăria aceasta, atunci se vor descoperi drepţilor cele care îi aşteaptă pe cei aleşi. Însă mulţi din partea cea bună fiind, şi de du­hul cel bun şi de viaţă făcător lucrându-se, au socotit, din neiscusinţă, că au ajuns la desăvârşireşistând fără de grijă, au suferit năvălire şi bântuire de la duhurile cele rele.

Căci precum unii din ostaşi, socotind că au biruit pe vrăjmaşi, au lăsat armele şi petrec fără de grijă, iar vrăjmaşii de năprasnă au năvălit asupra lor, şi pe unii îi ucid, iar pe alţii îi iau robi, tot aşa şi păcatul, mai întâi fură mintea întru părerea desăvâr­şirii, apoi fără de veste se porneşte şi-i supune pe

85

dânşii, legându-i întru voile sale, şi prin pofte împărăţeşteiarăşi peste ei.

Deci, toţi oamenii, ori drepţi, ori păcătoşi, de nu se vor robi pe sine prin legea cea duhovnicească, adică prin Iisus Hristos, întru toată smerita cugetare, nu pot să se slobozească de răutăţi şi să iasă din sil­nicia diavolului, că zice Pavel prin Scripturi despre căderea morţii: „Ticălos om sunt eu, cine mă va izbăvi pe mine de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu prin Domnul Iisus Hristos" (Romani 7, 24), şi iarăşi. „Căci legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii" (Romani 8. 2).

Iar Celui ce ne-a slobozit pe noi de tot păcatul slavă să-I trimitem, Domnului nostru Iisus Hristos, că a Lui este slava şi stăpânirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin.

învăţătură către monahi

Stăpânul tuturor, Iubitorul de oameni Dumnezeu, dăruieşte bune pricini neamului omenesc totdeauna, spre cunoştinţa celor ce vor să fie, şivrândca fiecare să ia sporirea spre cele mai înalte, cu ameninţărilebunătăţii îl sfătuieşte, spre bunătate trăgând de-a pururea pe omul cel făcut după chipul Său, pentru că sufletul, după fire având plecarea spre cele bune şi pe cele mai înalte sârguindu-se a le pofti, partea cea de-a

86

stânga a răutăţii, cu viclenie cumplită sufletelor celor mai proaste, nălucire de lucruri bune totdeauna le pune înainte spre întunecarea celor cu adevărat bune, pentru aceea, dragostea cea nepovestită a darului lui Dumnezeu, cunoştinţă a adevărului prin Scripturile cele de Dumnezeu insuflate ne învaţă pe noi, după cel ce zice: “Învaţă-mă bunătatea, învăţăturaşicunoştinţa” (Psalmul 118, 66), ca aşa să putem să lepădăm neştiinţa, care este pricină tuturor relelor; şi cugetarea cea trupească şi necuvântătoare care este întru noi, şi cu viclenie prin făgăduinţacunoştinţei se întăreşte, cu lumina cunoştinţei celei adevărate povăţuindu-ne, ca să putem cu totul desăvârşit o a izgoni, după ce ne vom învăţa că întreaga cunoştinţă a ade­vărului este pricinuitoare de mântuire.

Deci, de vreme ce şi voi, o, prea doriţi şiiubiţifraţi, de multe ori aţi cerut de la noi să vi se alcătu­iască vreun cuvânt care să arate ce fel de preocupare şiaşezare se cade să aibă cel ce s-a depărtat de dulceţiletrupeşti şi de petrecerea veacului acestuia, şi care împreună după apostolescul chip, cel din fapte, s-a adunat în sfinţită adunare şi ceată de frăţime făcută, care a ales să fie cu evlavie împreună, unii cu alţii totdeauna, şi cum s-ar cuveni să se facă petrecerea împreună unii cu alţii, şi în ce fel se cade să aibă aşezarea obiceiurilor, şi care este scopul faptei celei desăvârşite, şi care este voia lui Dumnezeu cea bună şi bine plăcută şi desăvârşită, şi care este drumulsinevoinţa celor ce poftesc să ajungă la desăvârşireşi a celor ce se sârguiesc să se urce la măsura vârstei celei duhovniceşti.

87

Şi, ca să nu întindem întru lungime cuvântul, acestea şi acestora asemenea aţi cerut de la noi prin scrisoare să se însemneze vouă, spre deasă pomenire a cugetării celei de suflet folositoare. încredinţaţi fiind adică pentru dogmele cele drept măritoare ale credinţei celei adevărate, cum că una este Dumnezei­rea închinatei şi fericitei Treimi, una fiinţa, una voia, una slava, o închinăciune se cuvine a aduce celor trei Ipostasuri ale unei Dumnezeiri. După cum şi în Sfânta Taină a Botezului, cu dreaptă credinţă, buna mărtu­risire înaintea multor martori am mărturisit-o, pentru aceasta, şi noi, pornirea cea multă a voastră spre ce este bun văzând-o, şidorinţa spre săvârşirea faptei bune cunoscându-o, nu am pregetat a vă face aducere aminte în scurt, chiar din Scripturile cele de Dumne­zeu insuflate, pricinile înţelegerilor luându-le împreu­nă şi mărturiile scripturistice spre adeverire deplină a credinţei celei neîndoite le-am pus înainte, că să nu ne socotească cineva pe noi că de la noi înşine zicem ceva, şi să ne reproşeze ca şi cum prea mari şi deşarte lucruri cugetăm.

Deci, aşa să vă povăţuiască mai întâi de toate la toţi cei ce pe sine s-au afierosit şi s-au dăruit lui Dumnezeu, şi se sârguiesc în trupurile lor jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, slujba cea cuvân­tătoare totdeauna să o pună înainte, scopul dreptei credinţe cel pus înainte, spre a crede după sfinţitelefăgăduinţe ale Evangheliilor şi ale celorlalte Sfinte Scripturi, dându-se pe sine spre tot lucrul bun şi spre toată lucrarea faptei bune, şi a nădăjdui se cuvine, că prin darul lui Hristos şi prin dumnezeiasca putere, cu

88

totul desăvârşit, izbăvirea şicurăţirea de patimile necinstirii, care se lucrează în suflet şi în trup, este cu putinţă să se facă întru noi, că cele ce sunt la noi cu neputinţă, la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, că patimile păcatului mai pe urmă au răsărit în suflet şi în trup, datorită încălcării poruncii primite de omul cel întâi zidit, şi de punerea de fii. Duhului desăvâr­şit şi cu întregime spre sfinţirea sufletului şi trupului, întru toată adeverirea credinţei se cuvine să ne încre­dinţăm. după cel ce a zis: „Că Evanghelia noastră n-a fost la voi numai în cuvânt, ci şi întru putere şi în Duhul Sfânt şi în deplină bună încredinţare, pre­cum bine ştiţi ce fel am fost între voi, pentru voi” (I Tesaloniceni 1, 5), şi iarăşi: „întreg duhul şi sufle­tul nostru şi trupul fără de prihană să se păzească în ziua Domnului nostru Iisus Hristos

Pe acesta, arvună a darului facerii de bine celei negrăite, prin Sfântul Botez, al celei de trei ori ferici­tei numiri, cei ce am crezut l-am primit, spre creşte­reamoştenirii celei desăvârşite, spre înmulţirea talan­tului, taina cea mare şi prea curată încredinţându-se, pentru că Dumnezeiescul şi Mântuitorul Duh, Cel dat Apostolilor şi, printr-înşii, uneia singure şi adevăra­tei Biserici a lui Dumnezeu împărţit din ceasul Sfântului Botez, după măsura credinţei, cu deosebire şi în multe chipuri este împreună cu fiecare, cei ce din credinţă curată, luminată şi lămurită au venit la Botez. Spre înmulţire însă şi lucrare şicreştere ia fiecare argintul, după cum în Evanghelie s-a zis.

Că precum pruncul ce s-a născut în veacul acesta nu stă în vârsta cea pruncească totdeauna, ci în

89

fiecare zi primeşte adăugire de creştere, pentru urmarea oarecărei nevoi, după negrăitele legi ale firii, până ce va ajunge bărbat desăvârşit şi întru împlini­rea înţelegerilor celor cuvântătoare. în acest chip şi cel ce s-a născut de sus. din apă şi din Duh, nu este dator întru pruncimea vârstei celei gândite să se scoale, ci în fiecare nevoinţă şi osteneală şi răbdare multă uneltind prin lupta cea împotriva duşmanului celui gândit şi împotrivă luptător, se cuvine să spo­rească şi să crească, spre împlinirea vârstei celei gândite, după cuvântul cel zis de Apostolul: „Până ce vom ajunge toţi la unirea credinţeişi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, întru bărbatdesăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Efeseni 4, 13), ca să nu mai fim prunci. înviorându-se şi împrejur purtându-ne de tot vântul învăţăturii întru viclenie, după meşteşugireaînşelăciunii, ci grăind adevărul, întru dragoste să creştem întru Dânsul prin toate, Care este Hristos, şi iarăşi, în altă parte, acelaşi zice: „Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun, plăcut şi desăvârşit" (Ro­mani 12, 2), zicând ca la voia cea desăvârşită a lui Dumnezeu să ajungă cei ce la măsura desăvârşită a vârstei şi a împlinirii cea cuvântătoare a Duhului au venit.

însă aşa cum la naşterea cea frumoasă, pentru urmarea unei nevoi şi a firii după lege, la vârsta cea bărbătească, pruncul cel născut ajunge, aşa şi pronia lui Dumnezeu, pentru un hotar de nevoie, şi nu pentru alegerea voirii, rânduieşte să se împlinească

90

vârsta cea trupească. Iar la naşterea duhovnicească cea de sus, nu urmare aceasta au hotărât-o, ci oste­neală, nevoinţă şi alergare cu răbdare multă a pus întru voia cea de sine stăpânitoare a omului, după cuvântul cel zis de Domnul: „Nevoiţi-vă a intra prin uşa cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea" (Luca 13, 24), şi iarăşi: „Siliţi-vă, că silitorii răpesc împărăţia cerurilor”, şi iarăşi: „Cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui" (Matei 10, 22), şi: „întru răbdarea voastră, câştigaţi-vă sufletele voastre” (Luca 21, 19), şi Apostolul: „Nu ştiţi voi că acei care aleargă în sta­dion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţiaşa ca să-l luaţi, prin răbdare să alergăm către lupta ce ne stă nouă înainte" (I Corinteni 9, 24), şiaşa zice, alergaţi, ca să ajungeţi, şi iarăşi: „Ca nişte slujitori ai lui Dumnezeu întru răbdare multă ", şi celelalte.

Că aşa a economisit dumnezeiescul Har, cu a Sa socoteală, şi cu a Sa voie, cu ostenealăsinevoinţăcreşterea cea gândită fiecare să o dobândească, şi pe cât la nevoinţă trupească şi sufletească, întru toată buna plăcere a lucrurilor celor bune, pe sine se dă cineva, pe atâta şiîmpărtăşirea Sfântului Duh, spre creşterea cea duhovnicească a înnoirii minţii o câşti­gă. în dar adică şi în dăruire, mântuirea o dobândeşti. Iar prin credinţă şi prin dragoste şi prin nevoinţă voirii celei de sine stăpânitoare. sporire şi măsura o primeşti, ca precum prin Har, aşa şi prin dreptate, moştenitor al vieţii celei veşnice să fie, nici cu totul prin dumnezeiasca putere şi prin Har. fără de

91

împreună lucrarea şi sârguinţa omului, creşterea spo­ririi să o ia, nici cu totul prin a sa putere şi virtute, fără de împreună lucrarea şi ajutorul Duhului, la voia cea desăvârşită a lui Dumnezeu şi la măsura curăţirii va putea să ajungă. “Că de nu va zidi Domnul casa şi va păzi cetatea, în zadar a privegheat cel ce o păzeş­te, şi în zadar se osteneşte cel ce zideşte" (Psalmul 126, 1), şi iarăşi: „Că nu cu sabia lor au moştenit pământul, şibraţul lor nu i-a mântuit pe dânşii", deşi luptau cu săbii şi cu mâini, ci dreapta Ta, şibraţul Tău, şi luminarea feţei Tale, căci puterea lui Dumnezeu ce ajută nevoinţei lor se arată, iar părerea celor ce pentru puţine fapte bune nădăjduiesc spre sine, o taie, căci cu credinţă şi cu dragoste, prin dumnezeiescul Har, ne-a învăţatproorocul că se face mântuirea celor ce nădăjduiesc spre Dumnezeu.

Deci, care este voia desăvârşită a lui Dumnezeu, spre care ne îndeamnă şi ne invită Apostolul ca să ne sârguim fiecare a ajunge? Aceea despre care a zis Domnul, fericindu-i pe dânşii: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8), şi iarăşiporunceşte: „Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5. 48).

Curăţirea cea desăvârşită a păcatului prin cu­vintele acestea o făgăduieşte, care este izbăvirea desă­vârşită de patimile necinstirii, şi desăvârşita luare înapoi a faptei bune, desăvârşite, care este curăţirea şi sfinţirea inimii, prin împărtăşirea Duhului celui desăvârşit şi dumnezeiesc, întru deplină adeverire făcându-se în sufletul care cu credinţă şi cu dragoste

92

se dă pe sine cu totul lui Dumnezeu. După cum, şi prin David, osteneala cea desăvârşită a adevărului arătând-o Duhul şiînvăţând ca de la Dumnezeu să o caute şi să creadă, cei ce poftesc să se arate fii ai luminii şimoştenitori ai vieţii să se facă, zice: „Facă-se inima mea fără prihană întru îndreptările Tale, ca să nu mă ruşinez” (Psalmul 118. 80).

Ruşineşi necinste a însemnat că suferă cei ce nu şi-au câştigat inima fără de prihană de toată întinăciuneasinecurăţirea, şi iarăşi zice: „Atunci nu mă voi ruşina când voi căuta spre toate poruncile Tale A tuturor poruncilor împlinire şi depărtare desăvârşită de toată greşeala, îndrăzneala înaintea lui Dumnezeu ne-a învăţat Duhul Sfânt că este, şi iarăşi, rugându-se,proorocul zicea: „Inima curată, zideşte întru mine Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele dină­untru ale mele”, şi, zice, „cu Duh stăpânitor mă întăreşte” (Psalmul 50, 11, 13), arătând acelaşi scop, şi împotrivă întrebând, iarăşi zice: „Cine se va sui în muntele Domnului, sau cine va sta în locul cel sfânt al Lui?” (Psalmul 13, 3). Iar pe urmă zice şi cine sunt unii ca aceştia: „Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima”.

Păcatul care se săvârşeşte cu fapta, cu cuvântul şi cu mintea, se poate tăia cu totul de la noi prin a noastră lucrare. Duhul ne-a vestit că prin sârguinţă, rugăciune şicredinţă, nădăjduind în fiecare zi. se ajunge la curăţirea cea desăvârşită a Duhului, că Apostolul a arătat în ce fel sunt datoare să fie sufle­tele, care de nuntă, de legăturile trupului şi ale lumii s-au depărtat, şi întru feciorie poftesc a se nevoi.

93

când zice: „Fecioara poartă grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul" (I Corinteni 7. 34), nu numai cu trupul a zis, ci şi cu duhul, afară de păcatele cele cu lucrul şi cu gândul, adică de cele arătate şi ascunse poruncind să fie ea, ca o mireasa a lui Hristos, care pofteşte să se unească cu împăratul cel ceresc, curat şi neîntinat, că se cuvine ca sufletul să se asemene prin faptele bune cu cea mai curată frumuseţe, cel ce pofteşte să se unească cu Hristos, şidoreşte întru-un duh cu Dânsul să se facă, aşa cum a zis şi fericitul Ioan: „Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, aceasta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este” (I loan 3, 3), „Şi următori ai mei faceţi-vă, precum şi eu al lui Hristos" (I Corinteni 4. 16).

Căci nu numai de păcatele arătate, adică de curvie, de furtişag, de pizmă, de lăcomie a pântece­lui. de grăire de rău. de minciună, de grăire deşartă, de strigare, de râs, de glumire, de iubire de argint, ori de lăcomie se cade să se curăţească sufletul care s-a lipsit de împărtăşirea lumească, care de lume s-a înde­părtat, care spre feciorie se nevoieşte, care spre unirea şiîmpărtăşirea Mirelui nestricăcios pe sine s-a mărtu­risit, căci cu mult mai vârtos de patimile sufletului cele silnice şi de păcatele ascunse se cuvine lui să se curăţească, adică de poftă, de slavă deşartă, de plăce­rea oamenilor, de făţărnicie, de iubire de stăpânire, de vicleşug, de rea obişnuinţă, de urâciune, de necre­dinţă. de zavistie, de înălţare, de pizmă, de plăcerea de sine, de iubirea de sine, de mândrie, şi de cele ase­menea acestora nevăzute patimi ale necinstirii.

94

Căci ştie Scriptura că păcatele cele ascunse ale sufletului, dacă credem cuvintelor Duhului, sunt asemenea păcatelor făcute cu lucrul, căci sunt odraslă ale aceleiaşi rădăcini. „Că Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor” (Psalmul 52, 7), „Şi pe bărbatul sângiuirilor şi viclean îl urăşte Domnul”, pe cel viclean şi pe ucigaş întru o trecere împreună numărându-i, şi „cu cei ce grăiau pace către vecinii lor, iar cele rele întru inimile lor. Dă-le lor, Doam­ne, după faptele lor şi după vicleşugul gândurilor lor” (Psalmul 27, 4-5), şi iarăşi: „Pentru că în inimă fărădelege lucraţi pe pământ” (Psalmul 57, 2)_{, ş}i Domnul, imputând celor ce plac oamenilor, zice: „Toate le fac ca să se arate oamenilor”, pentru aceea şiporunceşte: Vedeţi să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor” (Matei 6. 1). Iar de nu, apoi plată nu aveţi de la Tatăl vostru cel din ceruri, adică să nu căutăm să câştigăm laudă şi slavă de la oameni pentru lucrurile noastre cele bune, ci de la singur Dumnezeu, de unde slava este adevărată şiveşnică, şi de unde necinstirea este veşnică.

Vai, când vor zice vouă oamenii „bine”, adică atunci când voiţi de la oameni bine să auziţi, şi de slavele şi de laudele ce vin de la dânşii vă bucuraţi. Fiindcă, cum ar fi fost cu putinţă ca cei ce lucrează lucruri bune să nu fie arătaţi tuturor? Căci însuşi Domnul a zis: „Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16). Spre slava lui Dumnezeu nevoiţi-vă a face lucrul bun, iar nu spre slava voastră, nici să

95

căutaţi şi să vă bucuraţi de laudele oamenilor, care puţină vreme sunt trăitori, ci lauda şi slava cea de la singur Dumnezeu să o aşteptaţi, precum şi fericitul David zice: „De la Tine este lauda mea", şi iarăşi: “întru Domnul se va lăuda sufletul meu”, precum şi Apostolul porunceşte ca până şi mâncarea şi băutura spre slava lui Dumnezeu să le facem: „Că ori de mâncaţi, zice, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (1 Corinteni 10, 31), că pe cei ce vânează lauda, sau slava de la oameni, necredincioşi i-a arătat Domnul că sunt, zicând: „Cum puteţi voi să credeţi, slavă unii de la alţii luând, şi slava cea de la singur Dumnezeu nu o căutaţi?" (I Ioan 5. 44), şi iarăşi Ioan, ura cu uci­derea împreună numărându-o, zice: “Cel ce urăşte pe fratele său ucigaş de om este, şiştiţi că tot ucigaşul de om nu are viaţăveşnică” (I Ioan 3, 15). Ura, care întru ascuns se face asupra fratelui, cu uciderea o aseamănă.

Dar şi Apostolul Pavel, celor ce s-au dat pe sine la patimile necinstirii, pentru nepriceputa şi nesupusa lor inimă arătând şi împreună numărând lucrarea pierzării lor spre cel rău aplecată, păcatele cele ascunse şi arătate. întru una împreună numărându-le, zice: „Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor. fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine, plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare. de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de

96

Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşipărinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă, aceş­tia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumne­zeu, că cei ce fac unele ca acestea, sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şiîncuviin­ţează celor care le fac” (Romani 1, 29-32).

Vezi că nu numai păcatele cele arătate le-a pomenit, care şi la oameni sunt urâcioase, ci, împreu­nă cu cele arătate, şi patimile cele ascunse ale su­fletului împreună le-au numărat, adică: vicleşugul, mândria, cearta, reaua obişnuinţă, trufia, urâciunea, nepriceperea? Şi iarăşi, Domnul zice: „Căci ce este înalt la oameni, urâciune este la Dumnezeu, şi cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa" (Luca 16, 15; 14, 11), şiînţe­lepciunea zice: „Necurat este înaintea Domnului tot cel înalt cu inima ", Şi pe cele asemenea, culegându-le din Scripturi, vei afla că multe s-au zis asupra pati­milor necinstirii ascunse în suflet.

Pentru că patimile cele ascunse ale păcatului, Duhul cel Sfânt ştiindu-le că sunt mai silnice în suflet, învăţându-ne pe noi prin care chip va fi cu putinţă să ne izbăvim de ele, zice prin David: “Gre­şelile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă, şi de cele străine cruţă pe robul Tău" (Psalmul 18, 13-14), că prin multă rugăciune şicredinţă, şi prin cea desăvârşităşi bună sporire către Dumnezeu, patimile cele ascunse ale necinstirii cu puterea Duhului vom putea să le biruim, pentru că, precum pe omul cel dinafară, care este trupul, de

97

păcatele cele arătate ne sârguim a-l păzi, ca pe o biserică a lui Dumnezeu, după cum a zis Apostolul: „Cel ce a stricat Biserica lui Dumnezeu pentru trup zicând strica-l-va pe acesta Dumnezeu” (1 Corinteni 3. 17), aşa şi pe omul cel dinăuntru, care este sufletul, se cuvine a ne sârguişi a ne nevoi de tot gândul rău să îl păzim, după cuvântul cel zis: „Cu toată păzirea fereşte-ţiinima ta, că dintru acestea sunt ieşirilevieţii".

Şi aceasta va fi cu putinţăsă se facă de noi, atunci când noi împotrivă ne vom lupta şi împotrivă vom grăi totdeauna gândurilor celor rele ale slavei deşarte, ale mândriei, ale vicleşugului, ale poftei, ale necredinţei, ale pizmei şi ale iubirii de stăpânire, şi când cu tot deadinsulpenoi înşine ne vom cerceta, şi când mintea noastră neînvoităsineunită cu patimile cele ascunse ale sufletului o vom păzi, şi când la toate lucrurile cele bune pe noi înşine ne vom da cu sila, cu osteneală şicunevoinţă, pentru a nu ne împie­dica pe noi potrivnicul, că îndreptarea faptelor bune, cea în chip de taină însemnându-o fericitul Moise, a arătat că nu se cuvine ca sufletul să urmeze la două socoteli, a răuluişi a binelui, ci numai binelui.

Şi că nu se cuvine ca două roade, a celui răuşi a celui bun,să se lucreze întru noi, ci numai într-un chip pe cele trebuincioase lucrându-le, cu totul de cel rău să ne înstrăinăm,şizice prin pilde: „Nu vei înjuga la aria ta vite de alte neamuri împreună, adică boul cu asinul, ci pe cele de un neam înjugându-le, îţi vei treiera secerişul tău, adică, ca nu întru aria inimii tale, fapta bună şi răutatea împreună

98

lucrarea să oaibă, ci singură fapta bună. “Nu vei ţese împreună cu haina de lână in, nici iarăşi cu în lână” (Deuteronomul 22, 11), nu vei lucra în holda pămân­tului tău două roade împreună, nici de două ori într-un an, nu vei pune viţă de alt neam spre naştereşiîn­mulţire, ci vei pune pe cele de un neam cu cele de acelaşi neam, şi prin acestea toate, cu taină însem­năm că nu se cade răutate şi faptă bună întru noi să se lucreze, ci numai de un fel sfinţitele gânduri ale faptei bune dintru noi să se nască, şi că nu se cade cu două duhuri, adică cu duhul lumii şi cu Duhul lui Dumnezeu să se împărtăşească şi să se unească sufle­tul, ci numai cu Duhul lui Dumnezeu să se unească şi de Dânsul lipindu-se, sfinţiteleînmulţiri ale faptei bune şi roadele Duhului a poruncit să le zidească sufletul.

Nici cu două chipuri, cu cel rău şi cu cel bun să ne glăsuim împreună voirea, ci numai pe cel bun să-l folosim, de cel rău cu totul să ne înstrăinăm, căci rodul cel de un fel al faptelor bune ne-a poruncit să-l lucrăm în suflet, după cuvântul cel zis: „Pentru aceasta, spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urât şi nedreptatea am urât şi am dispreţuit, iar legea Ta am iubit” (Psal­mul 118. 128. 163), ca astfel, nevoinţă sufletului văzând-o Domnul, prin iubirea Sa de oameni, vinde­carea cea mare a patimilor celor ascunse cu puterea Duhului întru noi desăvârşit să o facă, izbăvire asu­pra vrăjmaşilornoştri celor de gând să lucreze. După cum Domnul, vorbind despre văduva cea necăjităsinedreptăţită de potrivnicul, şi care către stăpânitorul

99

nedreptăţii a venit şi izbăvire de la dânsul a cerut, iar pentru obrăznicia stârnirii ei a dobândit izbăvire, ne învaţă pe noi să nu obosim, nici să ne necăjim întru rugăciuni, că le grăia lor Domnul cum că se cade totdeauna a se ruga şi a nu obosi, nici a se supăra, şi pentru rugăciunea cea cu multă îngăduire şi stăruire le porunceşte, şiadaugă pe urmă Domnul: „Vedeţi judecătorul nedreptăţii? Cu cât mai vârtos va face izbăvire Tatăl vostru cel ceresc, celor ce strigă către Dânsul ziua şi noaptea? Aşa. zic vouă, va face izbăvire degrabă”.

Iar Apostolul ce fel de voinţă avea pentru uce­nicii săi, şi la ce fel de măsură duhovnicească se sârguia ca să ajungă ei, cu statornicie pentru dânşii rugându-se. împreună încă şi scopul cel desăvârşit al creştinătăţiiarătat tuturor făcându-l, celor ce voiesc cu neobosireşi cu iubire de adevăr să alerge după apostolescul canon şi îndreptător al zidirii celei noi, celor ce se sârguiesc să sporească spre cele dinainte arătate, făcându-l, ce zice? Sfătuieşte pe tot omul şi-l învaţă spre toată înţelepciunea, ca să punem înainte pe tot omul desăvârşit întru Hristos, pentru care mă şiostenesc nevoindu-mă, şi iarăşi, celor ce s-au învrednicit să dobândească pecetea Duhului făgădu­inţei prin botez, se roagă să primească creşterea spo­ririi duhovniceşti, zicând: „Pentru aceasta, şi eu, auzind credinţa voastră şi dragostea pe care o aveţi către toţisfinţii, nu încetez pentru voi rugându-mă şicerândca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele slavei, să vă dea vouă Duhul înţelepciuniişi al descoperirii, întru cunoştinţa Lui, luminaţi fiind

100

ochii inimii voastre, ca să cunoaşteţi voi care este nădejdea chemării,şi care este bogăţia slavei Lui întru sfinţi, şi care este mărimea cea covârşitoare a puterii Lui către noi, cei ce credem, şi chipul împărtăşiriişi al primirii Duhului cu de-amănuntul l-au însemnat celor ce întru deplină adeverire s-au făcut După lucrarea puterii Lui întru noi, cei ce credem, pe care a lucrat-o întru Hristos, sculându-L pe El din morţi. După aceea, lucrarea Duhului să o primiţi deplin

Şi iarăşi. întru aceea şi trimitere, puţin mergând mai înainte, la mai înaltă creştereşi sporire duhovni­cească a săvârşirii poftind să vină ei. se roagă zicând: „Pentru aceasta îmi plec genunchii către Părintele Domnului nostru Iisus Hristos, de la Care toată părinţimea în cer şi pe pământ se numeşte, ca să vă dea vouă bogăţia slavei Sale, a vă împuternici cu putere prin Duhul Lui, ca să se sălăşluiască Hristos în omul cel dinăuntru al vostru, prin credinţă întru inimile voastre, întru dragoste lucrând şiîntemeiaţi fiind, ca să puteţi cuprinde şiînţelege împreună cu toţisfinţii care este lăţimeaşi lungimea şi adâncimea şiînălţimea, şiveţicunoaşte dragostea cea covâr­şitoare a cunoştinţei lui Hristos, ca să vă umpleţi de toată plinirea lui Dumnezeu

încă şi în altă parte acelea şi lucruri învăţândşicovârşireabogăţiei celei duhovniceşti arătând-o uce­nicilor, îndemnându-i să se sârguiască a ajunge la măsura cea desăvârşită, zice: De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am. făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător, şi

101

de aş avea darul proorociriişi tainele toate le-aşcunoaşte şiorice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă Încât să mut şimunţii. Iar dragoste nu am, nimic nu sunt, şi de aşîmpărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se Trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată, cele despre proorocii, se vor desfiin­ţa: darul limbilor va înceta, ştiinţa se va sfârşi" (I Corinteni 13. 1-8) Şi aceasta arată pe cei ce întru darurile cele mai înainte zise ale Duhului se află, căci prin dragostea cea deplină şi lucrătoare a Duhu­lui. izbăvirea nu au primit-o, ci sunt în primejdii Încă, şi întru nevoinţă şi în frică, pentru lupta cea împotriva duhurilor răutăţii, măcar deşi daruri du­hovniceşti s-ar întâmpla să aibă.

în ce fel şi câtă măsură duhovnicească au cei care nu mai sunt sub căderi şi sub patimi au arătat celor ce voiesc cu deadinsul să umble pe calea creşti­nătăţii. încât şi limbile cele îngereşti, şi proorociile, şicredinţa, şi toată cunoştinţa, şi darurile tămădui­rilor, nimic nu sunt decât prin alăturarea faptei bune celei desăvârşite, măcar deşi lucrări ale aceluiaşi Duh sunt şi acelea, ci, ca să nu socotească cineva dintre cei care s-au învrednicit darurilor acelora, că pentru lucrarea cea nouă a Darului, la desăvârşire a ajuns, şi

102

trufindu-se ca şi cum nu mai aretrebuinţă de cineva, să rămână înapoi de măririle cele desăvârşite ale dra­gostei. întru darurile cele mici deplin adeverindu-se.

Pentru scopul acesta al desăvârşirii a arătat că fiecare sărac, fiind chemat la acea mare bogăţie a dragostei, neîncetatsineslăbit cu nevoinţa cea bună să se nevoiască, iar pe drumul cel duhovnicesc astfel să alerge, până când va ajunge, după cum a zis: Aşaalergaţi, ca să ajungeţi",

Iată cum hotarul, scopul, canonul şi îndreptarul credinţeişi al desăvârşirii, prin multe dovezi la ară­tare le pune înainte tuturor, spunându-le ucenicilor ca toţi la acesta să ajungă, că iarăşi, în alt loc, arătând înnoirea şi înalta schimbare care întru Hristos se face credincioşilor şi celor ce iubesc pe Domnul, zice: „Nici tăierea împrejur este ceva, nici netăierea îm­prejur, ci făptura cea nouă, şicâţi regulii acesteia vor urma, pace spre dânşiişi milă, şi spre Israelul lui Dumnezeu", şi iarăşi: „De este întru Hristos vreo zidire nouă, cele vechi au trecut", printr-un cuvânt, canonul şi regula cea duhovnicească a zidirii celei noi a arătat-o.

Şi altceva însemnează zidirea cea nouă, cum în alt loc acelaşi zice: „Ca să o arate El pe ea Luişi slăvită Biserică, ne având întinăciune sau pală, sau altceva dintru unele ca acestea, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană cu curăţenia cea cu totul desăvârşitădeîntinăciune, care este izbăvirea de patimi: şi prin negrăita şitainica împărtăşireîntrusfinţenia cea plină de dumnezeiască putere a Duhului, care se lu­crează întru inimile sfinţilor celor ce s-au învrednicit

103

de cea mai nouă şi cea mai presus de fire duhovnicească desfătare, prin fapte bune, pe aceasta ne-a arătat-o Apostolul că este zidirea cea nouă întru Hristos. Dar şi aceasta, adică: „Curăţiţi aluatul cel vechi, ca să fiţi frământătură nouă ", şi: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, ci întru azi mele curăţenieişi ale adevărului, acelaşi scop îl arată, şi pentru că nu suntem îndestulaţi către lupta cea împotriva începătoriilor şi a stăpâniilor, şi către cea împotriva duhurilor răutăţii, ne îndeamnă pe noi să luăm asupră-ne toatăîntr-armarea lui Dumnezeu, îmbrăcaţi-vă cu platoşadreptăţii, încălţaţi-vă picioarele întru gătirea Evangheliei păcii şiîncingeţi-vă mijloacele cu adevărul, şi, peste toate acestea, pavă­za credinţei luând-o, prin care veţi putea să stingeţi toate săgeţile vicleanului cele aprinse, care sunt lu­crări ale patimilor celor negrăite, şi coiful mântuirii primiţi, şi sfânta sabie a Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu", ca prin armele duhovniceşti, cele mai presus de firea omenească, să putem sta împotriva cumplitelor meşteşugiri ale diavolului.

Şi chipul prin care putem să le câştigăm pe acestea, cu deadinsul taina au însemnat-o, zicând: „Prin toată rugăciunea şi cererea, rugându-vă în toată vremea în Duhul, şi întru însăşi aceasta îngă­duind şi priveghind întru toată rugăciunea", pentru aceea se şi roagă, tuturor zicând: „Darul Domnului nostru Iisus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu şi Tatălui, şiîmpărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi”, şi iarăşi: „întreg duhul şi sufletul şi trupul.

104

fără de prihană să se păzească în ziua Domnului nostru Iisus Hristos.

Iată, în multe chipuri arătată a făcut calea drep­tăţii cea dreaptă şi scopul cel desăvârşit al creştină­tăţii, pe toţi îndemnându-i şi poftindu-i să ajungă la Dânsul, la cei iubitori de adevăr căutând, şi cu totul fără de obosire nevoindu-se cu credinţă, iar cu nădej­de şi cu toată aşezarea faptei bune se roagă şi doresc să ajungă la El, că aceştia vor putea împlini şi poruncile cele mari, de care toată Legea şi Proorocii atârnă, adică: “Vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău, şi din toată inima ta, şi pe aproa­pele tău ca pe tine însuţi După ce de toată răutatea se vor izbăvi, curat şi desăvârşit şi fără de prihană pe acestea să le împlinească.

Şi, deşi ni s-a părut mai lungă, să întindem povestirea pentru scopul credinţei, pe care nouă. Domnul şi Apostolii şi de Dumnezeu insuflatele Scripturi ni l-au arătat prin multe mărturii. Socotim că nu fără de cunoştinţă am făcut aceasta, ca în toate chipurile, fără de îndoire şi fără de stăpânire, deplin să fim adeveriţi care este nădejdea credinţei noastre, care este scopul şi ce fel de alegere ne stă nouă înainte. Mai ales cei ce monahiceasca viaţă asupră-şi au primit-o, şi de legăturile lumeşti şi de împărtăşirea trupească pe sine s-au uşurat şi au ales feciorelnici a petrece întru Domnul, ca să luăm aminte fiecare unde am fost chemaţi şi în ce fel de măsură datori suntem să ajungem, iar părerea care pentru oarecare fapte făcute se pricinuieşte va înceta, socotindu-se pe ei înşişi căci cu adevărat nu sunt nimic, pentru

105

covârşirea măsurii celei desăvârşite a chemării şi pentru bogăţia cea neurmată a dragostei lui Hristos, şi în tot chipul şi cu toată puterea, şi cu toată sârgu­inţa pe sine spre bunătate, totdeauna cu osârdie dându-se,şi după cuvântul Domnului, cu toţi cei ai vea­cului acestuia; încă şi de sufletul lor lepădându-se şi crucea în fiecare zi ridicând cu bucurie şi urmându-i Lui, pe însuşi Domnul avându-L întru toate chip şi pildă şiţintă nouă, după cuvântul cel zis: “Următori ai mei faceţi-vă, precum şi eu lui Hristos”, şi iarăşi: “Prin răbdare să alergăm către nevoinţa care ne stă nouă înainte, căutând la începătorulşisăvârşitorulcredinţei, Iisus, Care în locul bucuriei celei puse Lui înainte, a răbdat cruce, ruşinea trecând-o cu vede­rea, şi de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu a şezut ”,

Ca nu cumva, ţinuţi fiind întru deplină adeve­rire şi odihnindu-ne întru oarecare daruri ale Duhu­lui, sau întru puţine oarecare fapte, ca şi cum la săvârşire am fi ajuns, prin viclenia răutăţii, cu părere de dreptate să ne amăgim, rămânând departe de sporirile Duhului cele mai mari, ci, ca nişte iubitori de adevăr, până la sfârşit osteneala şi necazul, nevoinţa şi alergarea neîncetată să o avem şi să o ţinem, în fiecare zi la cele dinainte întinzându-ne totdeauna, şi pe cele dinapoi uitându-le, flămânzind de-a puru­rea şi însetând de dreptate, zdrobită având inima, ca unii ce încă cu adevărat nu am ajuns la chemarea la care am fost chemaţi, nici la măsura cea desăvârşită a creştinătăţii, nici la dragostea cea desăvârşită a lui Hristos.

106

Că cel ce cu adevărat pofteşte să dobândească scopul cel desăvârşit şi care este pus înainte este rănit de-a pururea cu dorul către chemarea negrăitei desăvârşiri, întru nici o bunătate din cele mici, adică întru dreptate, în postiri, în privegheri, în milostenii, sau întru împărtăşirea darurilor Duhului deplin adeverindu-se, şi rămânând până la răsuflarea cea mai de pe urmă, ci întru bunătăţileşi aducerile cele bune, şi întru toate faptele bune cu totul pe sine dându-se, şiaşa lipsit petrecând pentru fapta bună, i se va părea că niciodată n-a împlinit legea înţelep­ciunii, ci măcar deşi sunt înaintea lui Dumnezeu cin­stiţi, pe sine nevrednici se socotesc, unii ca aceştiaşi întru sporire duhovnicească fiind, întru sine ca nişte noi începători se află, şi mari fiind, pe sine se defaimă, şi ca şi cum nu ar fi nimic se judecă, şiaşa pre­cum au crezut, şi precum au iubit, plata făgăduinţelorîmpărăteşti vor lua. Sufletele acestea vor putea să placă lui Dumnezeu şimoştenitoare ale împărăţiei să se facă, cele care au inima zdrobită şi sunt sărace cu Duhul, care flămânzesc şiînsetoşează de dreptate şi poftesc cinstea cea desăvârşită, pentru dragostea lor cea desăvârşită către Dumnezeu, cu daruri desăvâr­şite vor fi răsplătite.

Şi pentru nădejdea scopului, pe care sunt datori să îl aibă mai ales cei ce viaţa monahală au luat-o şi fecioria au îmbrăţişat-o, s-a zis destul. Iar acum despre adunare şi despre sfinţita petrecere a fraţilor din mănăstire, şi cum sunt datori să petreacă şi să se afle unii cu alţii, şi prin care osteneli, sudorişisârguinţe. scopul credinţei pot să îl dobândească iubitorii

107

de adevăr, de nevoie este să grăim. În ce chip şi calea care duce la cereasca cetate, cu osârdie cei sârguitori şiîntemeiaţipăşind pe ea. vor alerga până vor ajunge.

Mai întâi de toate, cel ce la ţintacredinţei alear­gă, şi pe urmele Domnului pofteşte să păşească, după ce s-a depărtat de lume şi de dulceţilelumeşti şi pe sine dar frăţimii s-a dat, lepădându-se după Evanghe­lie de tatăl său. de mama sa, de femeie, de copii, de fraţi, de rudenii, de bogăţie, de slavă, de bunul neam, şi în mănăstire venind, ca o împlinire a tuturor celor bune pe aceasta să o adauge şi de sufletul său să se lepede.

Şi care este lepădarea de sufletul său? Ca pe sine cu totul desăvârşit să se dea ca dar frăţimii, şi voile sale nicidecum să nu le mai facă, ci de cuvân­tul lui Dumnezeu, după ce s-a legat pe sine, cu sfin­tele şi curatele cugetări ale stăpâneştilorporunci, al său suflet să îl împodobească, iar pe acestea mântui­toare şi ale sale să le socotească, şi să nu aibă nimic în a sa stăpânire, afară de îmbrăcămintea pe care o poartă; ca din toate părţile să fie fără de grijă, doar cele poruncite lui săvârşindu-le cu bucurie totdeauna, ca un cumpărat cu Cinstit şi scump Sânge al lui Hristos, ca un rob binecunoscător, pe toţifraţii, şi mai ales pe înainte stătătorii, întru toate ca pe niştedomnişi stăpâni să îi socotească, după cum însuşiDomnul a zis: Cel ce voieşte între voi să fie mai întâi şi mai mare să fie cel mai de pe urmă decât toţi şi al tuturor slujitor,şi al tuturor rob să fie, nerâvnind slavă sau cinste sau laudă, ci doar cât este întru

108

dânsul lucrul slujbei, sau al petrecerii fraţilor, după cuvântul cel zis: „Slujind cu tot cugetul, nu în chip de robie, ca să fim plăcuţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Hristos Şi ca unul ce s-a dat pe sine Domnu­lui să fie, pe calea cea strâmtă şi îngustă să călăto­rească, şi ca un iubitor al împărăţiei, sub jugul cel uşorşi bun al Domnului cu osârdie şi cu bucurie să se aşeze, fiindcă cu adevărat de mare mântuire pricinuitor lui se face, dacă cu îndelungă îngăduială şi cu răbdare, până la sfârşit va răbda întru această bună şi de suflet folositoare robie, şi pe toţi domnii, ca pe nişte prieteni ai lui Hristosşi ai împărăţieimoşteni­tori să îi vadă, şi toată supunerea fiecăruia, dar mai ales înainte stătătorilor fraţilor să o arate, şigreută­ţile grijilor mănăstirii asupra sa primindu-le, să le împlinească, şi totdeauna îndatorat pe sine să se so­cotească al slujirii, cu dragoste şi cu smerenie către fraţi, după cuvântul: „Cu dragoste slujiţi unii alto­ra, şi iarăşi: „Nimănui cu nimic să fiţi datori, fără numai a vă iubi unii pe alţii”.

Dar şi voi, pustnicii, care sunteţi înainte stătă­tori ai frăţimii, ca unii ce de mare lucru v-aţi apucat, aşa să vă nevoiţi prin smerita cugetare împotriva pândirilor celor meşteşugite ale răutăţii, ca nu cu patima mândriei stăpânind pe fraţi şi asupra lor înălţându-vă, în loc de câştig, pagubă şi vătămare mare sufletului vostru să pricinuiţi, ci, ca nişte milostivi părinţi, care v-aţi dat pe sine pentru Dumnezeu, să slujiţifrăţimii, mai bine decât să îi stăpâniţi, şi întru toate pentru dânşii să vă grijiţitrupeşte şiduhovniceşte, şi pentru folosul sufletului fiecăruia să vă

109

sârguiţi, şi purtare de grijă să faceţi, ca pentru nişte fii ai lui Dumnezeu, ca aşa. toată sfinţita adunare a frăţimii. spre duhovnicesc câştigpovăţuind-o, ajuto­rând-o şi încălzind-o, plata cea cerească de la Hristos să o luaţi, şi la arătare, rânduiala înainte stătătorului să o păziţi, adică să rânduiţi. sau să porunciţi, sau să sfătuiţi pe cei mai iscusiţi din fraţi, sau să certaţi pe cineva, sau să mustraţi unde ar trebui, sau să mângâiaţi unde ar fi nevoie, după porunca Apostolului, ca nu cu pricină de smerenie sau de blândeţe, pentru neştiinţă, să se tulbure mănăstirile. înainte-stătătorii şi cei mai mari nepăzind rânduiala urmării.

Iar pe ascuns, în minte, ca nişte robi nevrednici ai tuturor fraţilor pe sine să vă socotiţi, şi ca nişte buni povăţuitori de copii, cărora vi s-au încredinţat copiii cei stăpâneşti, cu toată dragostea şi frica lui Dumnezeu pe fiecare din fraţisârguiţi-vă a-l îndrepta spre tot lucrul bun, ca unii ce ştiţi că mare şi nejefuită plată, pentru o osteneală ca aceasta, la Dumnezeu vi se pregăteşte vouă.

Şi precum cei ce povăţuiesc şiînvaţă pe copii, de multe ori. spre învăţătură, sau spre îndreptarea obiceiurilor nu-i cruţă, şi cu bătăi îi pedepsesc, multă dragosteşisârguinţă către dânşii arătând cu nădejdea că se vor face înţelepţi şi desăvârşiţi în lume, aşa şi voi, înainte-stătători pustnici, nu cu patimă de mânie şi de înaltă cugetare să munciţi pe fraţii cei nepedep­siţi şi care cu mintea pruncesc, ci cu milostivirea lui Hristos şi cu scop de folos duhovnicesc, şi cu nădej­de de a-i face trebuincioşiîmpărăţiei cerurilor pe cei de voi povăţuiţi.

110

Cu acest cuget sârguiţi-vă a săvârşipruncimeafraţilor, spre folosul fiecăruia, după cum s-a zis mai sus, ori mângâiere, ori certare aducându-le, numai cu râvna lui Dumnezeu şi cu milostivirile lui Hristos, întoarcerea lor să o faceţi; şi nu cu patimă de răutate, ca şi cum pe voi izbândindu-vă să-i munciţi, ca în­treaga voastră osteneală arătând-o, care pentru Dum­nezeu aţi primit-o asupra voastră, să vă faceţimoşte­nitori ai împărăţieicereşti, că aşa este viaţa cea cu adevărat îngerească, când, cu un gând ca acesta, vor fi săvârşiţi şiîmpodobiţi înainte-stătătorii şi cei mai mari, când unii altora toţifraţii cu toată bucuria se vor supune, domni unii altora se vor socoti, şi cu cinstea se vor întrece unii pe alţii.

Deci, cu simplitate, cu întregime, cu unire la un gând, cu pace şi cu nerăutatea inimii datori sunt să fie împreună unii cu alţii, nimeni, asupra altuia ridicându-se pe sine, mai înalt sau mai mare să nu se socotească, ori în ce s-ar întâmpla, ci mai lipsit şi mai jos decât toţi oamenii pe sine să se socotească, ca un ucenic al lui Hristos. După cum însuşi Domnul a zis: „Cel ce se înalţă pe sine se va smeri, şi cel ce se smereşte pe sine se va înălţa", şi iarăşi: „Cel ce voieşte între voi să fie întâi, să fie cel mai de pe urmă decât toţi şi slugă tuturor, precum şi Fiul lui Dumne­zeu nu a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească, şi să îşi dea sufletul Său răscumpărare pentru mul ţi”, şi Apostolul zice: „Că nu pe noi înşine ne propovăduim, ci pe Hristos Iisus Domnul; iar pe noi înşine robi ai voştri ne socotim prin Iisus”.

111

Deci, vă îndemnăm pe voi, ca unii ce voiţi să fiţi următori ai lui Hristos, spre odihnă şi supunere unii altora, şi spre bună slujire. De ar fi cu patimă, şi a muri pentru aproapele pe noi înşine să ne pregătim, fiindcă avem pe Domnul chip de pildă şi care întru toate lucrurile cele bune ne ajută nouă, după cuvântul cel zis: „Celor ce iubesc pe Dumnezeu toate le ajută spre bine Ca prin dragoste, smerenie, nepizmuiresinetrufie, legătura păcii într-un trup şi într-un Duh al lui Hristos. întru frăţimesăpoată a se păzi, suportându-se unii pe alţii întru frica Domnului.

Deci, oricine voieşte să fie în nişte obiceiuri ca acestea, mai înainte de toate şi pretutindeni sfinţita dragoste şi frica lui Dumnezeu, care este întâia şi mare poruncă, întru inima sa să se sârguiască a o avea, şi să o caute şi să o ceară de la Dumnezeu neîn­cetat, şi prin deasa şi necurmata pomenire a Dom­nului, prin dorul cel ceresc, pe aceasta, în fiecare zi, întru sporire prin dar crescând-o, să o câştige, ca prin multă sârguinţă, grijă, ostenealăsinevoinţă a minţii, pe dragostea cea către Dumnezeu să putem să o câş­tigăm, care prin darul lui Hristos întru noi se închipuieşte, după cum şiînţeleptul Solomon a zis: „Dacă o vei căuta pe aceasta ca pe nişte argint, şi ca pe o comoară o vei încerca pe ea, atunci vei şti frica Domnului, şi întru cunoştinţă, dragostea cea către aproapele, cu uşurinţă şi curat vom putea să o împlinim, că dacă cele dintâi se vor rândui ca cele dintâi, cele de-a doua ca pe nişte următoare celor dintâi se vor împlini ”,

112

Căci dacă cineva se va lenevi de cea dintâi şi mai mare poruncă, adică de dragostea către Dumne­zeu, care din aşezământul cel dinăuntru, din conşti­inţa cea bună şi din cugetele cele sănătoase către Dumnezeu cu dumnezeiască putere se alcătuieşte şi voieşte să facă purtare de grijă pentru a doua, adică pentru slujba cea din afară numai, cu neputinţă este ca şi curat şi sănătos să poată a o săvârşi pe aceasta, că meşteşugirearăutăţii, aflând mintea afară din po­menirea şi dragostea şi căutarea lui Dumnezeu, sau grele făcându-i poruncile cele dumnezeieşti, cârtiri şiprihăniri pentru slujba aceea ce se face fraţilor în su­flet îi lucrează. Sau cu părere de dreptate amăgindu-l. îl umflă şi îl face să se socotească pe sine ca un cinstit şi mare, şi ca unul ce desăvârşit a isprăvit faptele bu­ne, şi când va socoti întru sine omul că lucruri bune lucrează, şi poruncile lui Dumnezeu le păzeşte, a pă­cătuit. fiindcă s-a judecat pe sine, şi nu a aşteptat pe Cel ce judecă cu adevărat.

Căci atunci când împreună mărturiseşte duhului nostru Duhul lui Dumnezeu, după cuvântul lui Pavel, atunci cu adevărat vrednici ucenici ai lui Hristos şi fii ai lui Dumnezeu suntem; iar nu când cu a noastră părere pe noi înşine ne îndreptăm, că nu cel ce pe sine se laudă este iscusit, ci pe care Domnul îl va lăuda, căci dacă afară de pomenirea şi de frica lui Dumnezeu se află omul, nevoie urmează şi slavă să caute, şi laude să vâneze de la cei ce se slujesc de dânsul, că unul ca acesta şi necredincios de la Domnul se arată, căci cum puteţi, zice, să credeţi, slavă unii de la alţii luând, şi slava cea de la singur

113

Dumnezeu nu o căutaţi? Unul ca acesta este, după Evanghelie, care pe dinafară spală strachina şi paha­rul, acesta dinăuntru este plin de răpire şi de făţăr­nicie. Iar dacă mintea şiaşezământul sufletului întru cugetarea şi dorirea lui Dumnezeu de-a pururea se îndeletnicesc, şi cugetele le are întru pomenirea lucru­rilor celor bune, câte sunt adevărate, şi drepte, şi de bună laudă, şi cinstire, şi întru dragostea lui Dumne­zeu totdeauna în lume desăvârşită ispravă a faptei bune primeşte, pentru că prin nevoinţă şi cu osteneală multă a minţii se face aceasta.

Căci potrivnicul de-a pururea face împiedicare celor bune, şiamăgeşte, sau răpeşte mintea, ca să nu iubească pe cele bune, prin pomenirea celor de sus, ci prin gânduri pământeşti, sau prin pofte oarecare voirea o amăgeşte, că aceasta este moartea viclea­nului şibiruinţa, când din sârguinţa noastră întru dra­gostea şi pomenirea lui Dumnezeu se află îndeletnicindu-se mintea. Iar de aici poate să vină Şi se întă­rească şi dragostea către fratele, asemenea şi simpli­tatea cea adevărată, blândeţea, smerenia. întregimea şi bunătatea, rugăciunea şi toată urmarea sfintelor porunci, prin cea una, singură şi întâi poruncă, adică prin dragostea cea către Dumnezeu.

Deci, de multă nevoinţă şi de osteneală ascunsă şi nevăzută este trebuinţă, ca să se facă de-a pururea cercare gândurilor, şi ar fi trebuinţă ca totdeauna simţirile cele bolnave ale sufletului nostru să le iscu­sim spre alegerea binelui şi a răului, şi să înfocăm prin fierberea şi sârguinţaminţii către Dumnezeu părţile cele neputincioase ale sufletului, căci acolo

114

mintea noastră este totdeauna lipită, ca prin dum­nezeiescul Dar să se unească cu Domnul într-un Duh. după cuvântul cel apostolesc,sinevoinţăaceastaascunsă, cugetarea Domnului şi osteneala noaptea şi ziua se Cuvine nouă tuturor să o avem, şi întru toată sârguinţa poruncilor, ori în rugăciune, ori slujind, ori mâncând, ori bând, sau orice alt lucru făcând.

Şi toată osteneala vreunei faptei care se face, întru slava lui Dumnezeu să se facă, şi nu spre slava noastră să se afle lucrul ce se săvârşeşte, că se sfin­ţeşte toată urmarea poruncilor, şi curat de noi se săvârşeşte prin necurmata pomenire a Domnului, şi prin frica şi dragostea cea către Dumnezeu, şiaşa afară ne aruncăm de potrivnicul, care spurcă şi înti­nează porunca, şi osteneala noastră spre sine voieşte să o tragă, şi atunci lesnicioase şiuşoare nouă toate poruncile se vor arăta, căci dragostea lui Dumnezeu face uşoare poruncile.

Că toată nevoinţa şisârguinţa potrivnicului aceasta este, după cum s-a zis, ca să poată să îndepăr­teze mintea de la frica şi dragostea Domnului, folo­sind amăgiri pământeşti, sau oarecare cugete bine­cuvântate, ca mintea, de la lucrul cel cu adevărat bun, adică de la dragostea către Dumnezeu, spre cele ce par că sunt bune să o abată, că pe tot lucrul bun pe care l-ar face omul, vicleanul voieşte să-l întineze şi să-l pângărească, şi cu a sa semănătură a slavei deşarte, sau a trufiei, sau a cârtirii, sau cu unele ca acestea se nevoieşte să le amestece cu porunca; şi să nu fie făcut lucrul cel bun şi lui Dumnezeu plăcut ca pentru Dumnezeu, cu smerită cugetare şi cu osârdie.

115

Deci, este trebuinţă fiecăruia de cunoştinţă şi de socoteală multă, ca să poată mintea să le cunoască, şi cu totul de răutate să se înstrăineze.

Şi ca să nu se creadă că de la noi înşine zicem ceva, din Sfintele Scripturi pe acestea să le arătăm, căci este scris că Abel a adus jertfă lui Dumnezeu din cele întâi născute ale oilor, iar Cain a adus daruri din roadele pământului. însă nu din roadele cele dintâi, şi a căutat Dumnezeu la jertfele lui Abel, iar la darurile lui Cain nu a luat aminte, încât şi din aceasta ne învăţăm că se poate a face vreun lucru bun cu lenevire, sau cu defăimare, sau pentru oarecare scop şi să nu fie bine primit lui Dumnezeu. Dar se poate face şi după voia lui Dumnezeu, cu credinţă, cu sârguinţă şi cu trezvireşi să fie bine plăcut înaintea Lui, pentru că şi Patriarhul Avraam. din roada cea mai bună i-a adus lui Melchisedec, preotul lui Dum­nezeu, şiaşa a primit binecuvântările de la el.

Acestea însemnând că Duhul caută spre cele mai înalte şi bune ale noastre, adică însăşi mintea, însuşiaşezământul. însuşi gândul nostru cel drept, însăşi puterea sufletului nostru cea iubitoare este tre­buinţă totdeauna să o aducem pârgă lui Dumnezeu, sfinţită jertfă a inimii, şi întâile roade ale gândurilor noastre cele drepte, ca întru pomenirea şi cugetarea şi dragostea Lui totdeauna să ne îndeletnicim, că aşa vom putea întru dragostea cea dumnezeiască în toate zilele să creştem, fiind ajutoraţi de dumnezeiasca putere a lui Dumnezeu. însă şi sarcina dreptăţii porun­cilor ni se va arăta uşoară, dacă şi curat şi fără de prihană pe acestea le vom săvârşi, împreună lucrând

116

cu noi însuşi Domnul, pentru fierbinte pornirea noastră către Dânsul, prin credinţă şi prin dragoste, şi pentru dorirea poruncilor Lui.

Şi cum că pustnicia cea arătată şi văzută ca o sârguinţăîntâişi mai mare este, aceasta se cunoaşte, iubiţilor, că toate faptele bune unele cu altele sunt legate, unele de altele sunt unite, ca într-un oarecare sfinţit şiduhovnicesclanţ. Dragostea de bucurie; bucuria de blândeţe; blândeţea de smerenie; smerenia de slujire; slujirea de nădejde; nădejdea de credinţă; credinţa de ascultare; ascultarea de sărăcia cu duhul, precum şi în partea cea potrivnică una de alta sunt legate relele. Urâciune de mânie; mânia de mândrie; mândria de slavă deşartă; slava deşartă de necredinţă; necredinţadelenevire; lenevirea de moleşire; moleşirea de pregetare; pregetarea de trândăvie, trândăvia de nerăbdare; nerăbdarea de iubirea de dulceţi; şi toate celelalte părţi ale răutăţii unele de altele sunt legate.

Aşa şi în partea cea bună, faptele bune sunt unite unele de altele. Iar capul a toată sârguinţaceabună şicreştetul isprăvilor este îngăduirea întru rugăciune, prin care şi pe celelalte fapte bune, prin cererea de la Dumnezeu, în fiecare zi putem să le câştigăm. Fiindcă numai către singur Dumnezeu, bunătatea şi oarecare împărtăşire tainică a lucrării celei duhovniceşti, şi unire a aşezământului,şi a minţii. întru dragoste negrăită către Domnul. întru rugăciune, se face celor vrednici dumnezeiască cer­cetare, şi la dragostea cerească şidorînfocat de dra­gostea cea duhovnicească se trage în fiecare zi către Dumnezeu, cel ce întru rugăciuni se sileşte pe sine.

117

după cum s-a zis: „Dat-ai veselie în inima mea ", şi: „împărăţiacerurilor este înăuntrul vostru".

Iar a fi înăuntrul nostru împărăţia ce altceva însemnează, decât cereasca veselie a Duhului, care în sufletul cel vrednic arătat se face, că dacă sfinţii vor să aibă desfătare şi bucurie şi veselie duhovnicească întru lumină veşnică. în împărăţiacerurilor, apoi arvuna aceasta şi pârga de aici, sfintele şi credincioa­sele suflete, prin împărtăşireacea lucrătoare a Duhu­lui. se învrednicesc să le dobândească, că cel ce ne mângâie pe noi. zice întru tot necazul nostru, ca să putem a mângâia pe cei ce sunt întru tot necazul, prin mângâierea cu care ne mângâiem şi noi de la Dum­nezeu

De aceea, inima mea şitrupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu, şi ca din seu şi din grăsime să se umple sufletul meu, şicele asemenea acestora, veselia cea lucrătoare a Duhului şimângâiereasfin­ţeniei prin acestea o însemnează. Iar poruncile cele următoare poruncilor sunt ca nişte membre ale Capu­lui, pe care cei ce pe sine cu totul s-au dat lui Dum­nezeu. după putere datori sunt să le săvârşească. Fiindcă tuturor un singur scop este pus înainte, cel al evlaviei, pe care prin mai multe cuvinte l-am desco­perit, prin mărturii ale Scripturii arătându-l, ca să ne învrednicim noi prin credinţă şi prin multă sârguinţă. întru toate faptele bune. împlinirii Duhului Sfânt, şi izbăvirea cea desăvârşităde patimi să o dobândim, care este curăţirea inimii, ce se face prin Duhul cel sfinţitor. în sufletele cele credincioase şi cucernice.

118

Deci, fiecare să se dea pe sine spre cel bun, pe cât se întinde şi dragostea sufletului său către Dum­nezeu, şi, de aceea, dacă cineva voieşte necurmat ase ruga, întru rugăciune să îngăduiască, după cuvân­tul cel zis de Domnul: „Căci cu cât mai vârtos Dum­nezeu va face izbândire celor ce strigă către Dânsul ziua şi noaptea? Că ne dădea pildă cum că se cade întotdeauna a ne ruga şi a nu ne lenevi, şi încă cu ce chip se vor învrednici de îmbrăcămintea armelor celor cereşti ale Duhului, precum mai înainte s-a zis, cei ce poftesc a le dobândi chiar cred, după cum zice Apostolul: „Prin toată rugăciunea şi cererea rugându-vă în toată vremea întru Duhul, şi întru însuşi lucrul acesta priveghind întru toată răbdarea şi rugăciunea

Deci, dacă vreunul dintre fraţi, nevoinţa cea prin rugăciune doreşte să o ia asupră-şi, poftind bună­tăţile cele cereşti, acesta vrednic de minune este, cu totul lăudat şi la oameni şi la Dumnezeu, pentru aceea să se elibereze de fraţii cei însoţiţi, şi cu bucu­rie să îngăduiască întru rugăciune unul ca acesta; pentru ca şi ei plată pentru împreună vieţuirea cu fratele şi pentru împreună lucrarea cea bună înaintea lui Dumnezeu să aibă. însă cu toată trezvirea cerca­rea conştiinţei să o facă, şi necurmată pomenire şi neîncetată nevoinţă să aibă totdeauna cel ce se roagă, şi totdeauna să se împotrivească la toată materia răutăţii gândurilor celor multe şi de prisosit, către Domnul silind mintea prin dorire, şi de la Dânsul sprijinirea darului aşteptând-o, ca întru acest chip, roadele în fiecare zi spre zidire tuturor arătate să se

119

facă, că cel ce are dragostea Domnului, măcar deşi încă nu are rănire şi dor dumnezeiesc întru rugăciu­ne. se sileşte însă, se nevoieşte şi împinge voirea spre osteneala aceasta, pe sine dându-se dar ca darul cel ceresc, şi adevărata şi duhovniceasca rugăciune de la Dumnezeu cerând să o dobândească, după cuvântul cel zis: „Cel ce dă rugăciunea celui ce se roagă ",

Deci, cu bucurie, după cum s-a zis mai sus. de ceilalţifraţi să se slobozească, şi ca nişte ajutători ai lui mai vârtos să îi ajute, câştigul lor socotind spori­rea fratelui, spre cele mai înalte şi mai bune, şi nu cu ceartă, sau cu pizmă să o facă pe ascuns, trăgându-l înapoi, nici să-l împiedice şi să îi curme buna lui sporire către Dumnezeu şi începutul sârguinţei spre luptă, ca şi Dumnezeu, văzând dragostea ce o au unii către alţii, să le dea tuturor cererile, deplin adeverind pe fiecare pentru voirea lor cea dreaptă şi bună pe care o au unii către alţii.

Şi acestea să le faceţi cu sârguinţă şi cu multă chibzuire. mai ales voi. înainte-stătătorii fraţilor, căci sunteţi datori, şi pe voi înşivă, dar şi pe fraţii cei îm­preună cu voi sârguiţi-vă într-un cuget ca acesta a-i face, ca nimeni să nu aibă vreo piedică la nevoinţa sa. după cum s-a zis mai înainte.

Deci, precum de lucrul mai cuprinzător s-a apu­cat cel ce îngăduieşte întru rugăciune, aşasinevoinţă, osteneală mai multăşisârguinţă neîncetată dator este să ia asupra sa, pentru că întru îngăduirea şi stăruirea rugăciunii sunt multe împiedicările răutăţii: somnul, trândăvia, îngreuierea trupului, răspândirea gânduri­lor, nestatornicia minţii, lenevirea, nerăbdarea, slăbănogirea

120

şi cele subţiri ale lucrăriirăutăţii, apoi necaz şi ridicare împotrivă a duhurilor celor rele, care îi dau război şi până la sânge se luptă împotriva sufle­tului care întru adevăr caută neîncetat pe Dumnezeu, şi-l opresc pe dânsul să nu se apropie de Dumnezeu.

Deci, cu toată trezviaşi cu toată sârguinţa,şi cu toată nevoinţa sufletului şi a trupului, întru toată răbdarea, cel ce îngăduieşte întru rugăciune este dator să se îmbărbăteze, şi ca şi cum crucea cu adevărat ar purta-o întru nevoinţă, întru osteneală multă, în plâns şi în necaz pentru împărăţia cerului necurmat să fie; nemoleşindu-se şi nedându-se pe sine răspândirii gândurilorrăutăţii, sau somnului, sau trândăviei, sau slăbănogirii, sau amestecării minţii, sau uneltind oare­care tulburătoare şi necuviincioase glasuri, sau unele patimi de acest fel, dând cugetul la pricini de nesocotealăşinechibzuire. deplin încredinţându-se numai cu plecarea genunchilor cea trupească, mintea întru tulburare şi întru răspândire aflându-se.

Că poate cineva, dacă nu se găteşte pe sine cu dinadinsul să se trezească, şi nu face totdeauna cer­care şi luare-aminte a minţii, iubind de-a pururea pe Domnul, de răutate în multe chipuri întru ascuns amăgindu-se, să se înalţe sau să se îngâmfe asupra celorlalţi, care întru rugăciune nu pot încă să îngădu­iască, şiaşa, această bună lucrare, prin nişte viclenii ca acestea ale răutăţii, de tot o dă potrivnicului, ci precum lucrul cel mai mare al rugăciunii asupra sa l-a primit, aşa şi osteneală, şi grijă,sinevoinţă mai mare decât ceilalţi dator este să aibă, ca nu cumva vreo furare de la răutate să pătimească, căci asupra

121

celor care de mai mare bunătateşisârguinţă s-au apucat, potrivnicul se nevoieşte, vrând să-i împiedice.

Deci, se cade ca roadele dragostei, ale smere­niei, ale simplităţii şi ale chibzuirii, din sufletul nostru să odrăslească, ca arătaţi să ne facem că spo­rirea întru cele mai înalte am dobândit-o, ca şi pe cei ce încă astfel nu pot, pentru pruncie, să îngăduiască întru rugăciune, roadele noastre cele bune fiind arătate lor, să-i zădărâm, şi spre poftă să-i aducem, pentru ca, prin osârdieşisârguinţă. spre nevoinţă acesta pe sine să se dea, căci dacă smerita cugetare, dragostea, simplitatea şi bunătatea, rugăciunea noastră nu o va împodobi, rugăciunea, dar mai bine zic felul rugăciunii, pe noi nu ne va folosi.

Şi nu numai despre rugăciune zicem acestea, ci şi despre truda şi osteneala fecioriei, a rugăciunii, a citirii, a ajunării, a privegherii, a cântării de psalmi, a slujirii, a oricărei osteneli şi lucrări pentru fapta bună care de noi se săvârşeşte, dacă roadele dragostei, ale păcii, ale bucuriei, ale blândeţii, ale smereniei, ale simplităţii, ale nerăutăţii, ale credinţei, ale îndelung-răbdării şi ale nepizmuirii nu le aflăm întru noi înşine; şi dacă nu aducem la toţinişte roade ca acestea ale păcii, în zadar şi în deşert ostenelile şi trudele s-au făcut, că toată lucrarea şi ostenelile pentru roadele acestea se cuvine să se facă.

Iar dacă roadele acestea ale păcii şi ale dra­gostei nu se află întru noi. în zadar şi în deşert toată lucrarea se face, că unii ca aceştia, ca cele cinci fecioare nebune, în ziua judecăţii se vor arăta şi se vor dovedi, care, pentru că nu au

122

adus aici, în vaseleinimii lor,untuldelemn duhovnicesc, care este lucra­rea cea prin Duh a faptelor bune, s-au numit nebune şi s-au încuiat afară de cămara de mire cea duhov­nicească a împărăţiei, şi osteneala fecioriei, din lipsa faptelor bune şi a nesălăşluirii înlăuntru lor a Duhu­lui Sfânt, întru nimic s-a socotit, că aşa este şi cu lucrarea pământului, sau a Viei, toată purtarea de grijă şi osteneala pentru îndulcirea viitoare a roadelor se face. Iar dacă roduri nu se află în vie, în zadar şi în deşert toată truda lucrării s-a făcut.

Aşa şi la noi, dacă prin lucrarea Duhului, roadele dragostei, ale păcii, ale bucuriei, ale smereniei, ale îndelungii-răbdări, ale credinţeişi toate celelalte câte le-a vestit Apostolul, nu le vom cunoaşte în noi înşine. întru toată deplina adeverire şi întru simţire duhovnicească, atunci cu dreptate, osteneala fecio­riei, a rugăciunii, a postirii şi truda privegherii se vor arăta deşarte, că aceste osteneli sunt ale sufletului şi ale trupului, care pentru nădejdea roadelor celor du­hovniceşti se cuvin să se săvârşească; iar aducerea de roade a Duhului, întru faptele bune, este desfătare duhovnicească întru dulceaţă nestricăcioasă, care întru inimile cele credincioase şi smerite de la Duhul se lucrează, că întru multă chibzuire,şi pricepere, şi lucrare, şi osteneli şi trude firea omenească să se povăţuiască înainte, şi roadele să se socotească roade, ca, prin credinţă şi prin nădejde, de la Sfântul Duh. întru cei vrednici să se lucreze.

Că dacă lipsirea cunoştinţei, lucrarea sa şi osteneala, roadele Duhului le socoteşte că sunt, multă părere de sine şi deşertăciunedobândeşte şi din mari

123

daruri duhovniceşti, dacă nu nădăjduieşte că prin lucrare duhovnicească, întru toate faptele bune se va îndrepta, că cel ce cu totul desăvârşit pe sine lui Dumnezeu se dăruieşte totdeauna, iar sârguinţa şi osteneala cea dintru a sa putere împreună cu celelalte fapte bune omeneşti şi schimbăcioase întru nimic nu le lipseşte, şi de la dânsul izbăvirea prin sprijinirea Duhului lui Hristos întru deplin adeverirea credinţei totdeauna 6 aşteaptă, la însuşi vârful faptei bune necăzute şi al dragostei, prin bunătate se învredni­ceşte să ajungă, că precum cel ce învaţă aceasta, cu dulce pătimire petrece, şi la păcat cu totul pe sine s-a dat, şi pe cele afară de fire patimi ale necinstirii, întru multă dezmierdare le săvârşeşte, înverşunare, curvie, beţie, lăcomie, şi pe celelalte lucrări ale răutăţii, întru desfătare şi întru dezmierdare multă petre­când, ca pe nişte lucruri fireşti, din pricina obişnuin­ţei îndelungate le lucrează.

Aşa şicreştinuldesăvârşit, toate faptele bune, şi toate cele mai presus de firea noastră, desăvârşite roade ale Duhului, adică dragostea adevărată şi neschimbată, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, blândeţeaşi suferirea,credinţa şi smerita cugetare întru desfătare şi întru dulceaţă duhovnicească şi fără de osteneală le săvârşeşte, ca pe nişte lucruri fireşti şi ale sale. De aceea, cu uşurinţă, nu mai are război împotriva patimilor răutăţii, ca unul ce cu adevărat desăvârşit s-a izbăvit de ele de la Domnul, şi de curata strălucire a Lui s-a învrednicit, fiind lucrat cu dumnezeiască putere întru faptele bune, întru bucurie şi întru veselie de la Sfântul şi închinatul Duh, având

124

pacea cea desăvârşită a lui Hristos dăruită în inimă, şi nu numai lucrarea aceastaa faptelor bune. întru multă desfătare, pentru lucrătoarea sălăşluire întru dânsul a Sfântului Duh fără de osteneală de aici o săvârşeşte, ci fapta cea mai grea, care este pătimirea lui Hristos, cu uşurinţă şi cu multă poftă se roagă ca împreună cu Hristos să pătimească.

Şi precum oamenii ceilalţi, care sunt în lume şidupă trup vieţuiesc, a fi cinstiţi şi a fi slăviţi, a fi în­chinaţi de alţii, a se îmbogăţi, a se desfăta, a stăpâni şi pe celelalte desfătări ale vieţii acesteia, cu multă dulceaţă şiveselie le poftesc; aşa şi cei ce întru fap­tele bune cele mai înainte zise ale creştinătăţii s-au învrednicit a ajunge, a petrece întru goliciune, a flă­mânzi, şitoatăreaua pătimire a o răbda pentru Domnul, a se urî, a se necinsti, a se dosădi, bătuţi a fi, şi ca o lepădătură a lumii acesteia a se face, şi încă a se răstigni, şi sub toată nebunia a se supune. întru dulceaţă şi desfătare duhovnicească, cu bucurie şiveselie, întru fericita nădejde a învierii fără de oste­neală le pătimesc, iar mai vârtos cu multă dorire le poftesc, că slava şibogăţia, desfătarea, comoara şi lauda creştinilor sunt patimile lui Hristos. după apostolescul cuvânt: Şi nu numai, ci să ne şilăudămîntru necazuri, şi, după cuvântul cel de Domnul zis: “Fericiţiveţi fi când vă vor ocărî pe voi, şi vă vor goni pe voi oamenii, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine, bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”.

Şi iarăşi, fericitul Pavel, câtă dulceaţă avea întru pătimirile cele pentru Hristos, strigă zicând:

125

„Deci, prea cu dulceaţă mă voi lăuda întru nepu­tinţe, ca să se sălăşluiască întru mine puterea lui Hristos, pentru aceea binevoiesc întru neputinţe: întru ocărâri. întru nevoi. întru strâmtorări. întru răni. întru închisori, căci atunci când sunt neputin­cios, sunt puternic", şi iarăşi: „Ca nişte slujitori ai lui Dumnezeu, întru răbdare multă", că sălăşluirea cea prea deplină a Sfântului Duh întrudânşii, şi nestricăcioasa şi lucrătoarea mângâiere, patimile lui Hristos cu preadulce şi deplină adeverire şi desfătare multă îi găteşte să le primească, pentru nădejdea ceea ce va să fie nemuritoare a învierii.

Acesta este care cu adevărat s-a lipit de Dom­nul şi s-a făcut cu Dânsul întru Duh, că prin lucrarea Duhului şi prin sfinţenia faptelor bune, patimile cele pângărite şi lucrările răutăţii poate să le biruiască, şi pătimirile lui Hristos cu lesnire şi cu uşurătate este a le lua asupră-şi: pe care, cei ce încă prin lucrarea Duhului a le lua asupră-şi nu s-au învrednicit, prin a lor sârguinţă şi poftă, cu nădejde şi cu credinţă întru porunci şi întru patimile Domnului neîncetat să cugete, şi întru lucrare, după puterea lor, pe sine silindu-se, să se iscusească, nădăjduind că prin duhul desăvârşit. întru acestea se vor îndrepta, ca după lucrarea nădejdii şi după pofta şi cugetarea minţii, Duhul, lucrând întru putere, cu dulceaţă să-L luăm, precum şi lucrarea poruncilor evangheliceşti şi răb­darea patimilor lui Hristos cu bucurie, şiaşa, creştinidesăvârşiţi, prin sălăşluirea întru noi şiîmpărtăşirea duhului cea lucrătoare, să ne învrednicim sădevenim, şi ai vieţii celei veşnicemoştenitori să ne facem.

126

Deci, aşanevoiţi-vă, şiaşa pe voi spre tot lucrul bun pregătiţi-vă, toţi cei ce la scopul şiţinta evlaviei alergaţi. Iar mai ales cei ce întru rugăciuni vă siliţi, ca unii ce aveţi nădejde de atât de mari bunătăţi, ca şi a voastră, dar şi a celor de aproape, zidire şi folos să vă faceţi, iar nu vătămare, vouă înşivăşi altora, prin lenevirea şi neluarea aminte, să vă pricinuiţi. Iar cei ce încă nu puteţidesăvârşit să vă daţi întru lucrul rugăciunii pe sine, întru slujbă sau întru oarecare lucru, sau întru cealaltă odihnă a fraţilor, cu credinţă şi cu evlavie şi cu fricalui Dumnezeu pe sine gătiţi-vă, ca unii ce porunca Domnului o săvârşiţi, şi ca unii ce lucrul duhovnicesc lucraţi, iar nu ca unii ce de la oameni nădăjduiţi plată şi cinste, şimulţumită de la dânşi iaşteptaţi, ci ca la lucrul lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu trezvie, luaţi aminte, şi ca nişte robi ai Domnului cu bucurie slujiţi, nedând nicidecum loc răutăţii pentru plăcerea oamenilor, sau cârtirii, sau altor cugetări, sau trândăviei, sau lenevirii şi defăi­mării, ca lucrul vostru cel bun să-l spurce, şi cu veni­nul vicleniei sale să-l mânjească şi să-l întineze, ci, ca prin evlavia şi dragostea cea către Dumnezeu, sârguinţa voastră cea bună să o sfinţiţi şi bine primită înaintea lui Dumnezeu să se facă.

Căci cu atâta iubire de oameni şi nemărginită bunătate Domnul împreună S-a pogorât cu neamul omenesc, cât pe nimeni nu a lăsat deşert de fapta bună sau de lucrul cel bun, ci fiecăruia i-a dat lucrare după puterea voirii lui, trăgând pe toţi. în

127

toate zilele, către cele mai mari fapte bune ale poruncilor. “Cine va da numai un pahar de apă rece, întru nume de ucenic, amin zic vouă, nu îşi va pierde plata sa". Vezi cum a dat Domnul uşurinţă porun­cilor Sale, ca să nu rămână cineva neîmpărtăşit ca un neputincios,şi să obosească cu voia spre lucrul cel bun? Şi iarăşi: „Căci dacă unuia dintre aceştiaaţi făcut, Mie Mi-aţi făcut”, numai ca lucrul ce se face să fie după Dumnezeu, şinu pentru slava oamenilor, că a adăugat: „Numai întru nume de ucenic".

Adică, cu frica şicu dragostea lui Hristos, lu­crul cel bun să se facă, că pe cei ce pentru slava şi lauda oamenilor, la arătare lucrează vreun bine, prihănindu-i Domnul, hotărâre a dat, zicând: “Toate le fac ca să fie văzuţi deoameni”, şi după ce a vorbit şi altele, adaugă cu jurământ, zicând: „Amin zic vouă, că îşi iau plata lor, pentru aceea şiporunceşte ucenicilor Săi: „Vedeţi sănu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor, iar de nu, plată nu aveţi de la Tatăl vostru Cel din ceruri". Slava de la oameni, cinstea şi laudele au îndemnat pe cei ce iau aminte să le lepedeşi să nu le primească nicidecum cu mintea, ci numai de la Dumnezeu slava cea adevărată şi lauda să le aştepte, după cum mai înainte s-a zis.

Şi nu ne-a învăţat Domnul, ca şi cum niciun lucru bun ce se săvârşeştede noi să nu fie cunoscut oamenilor, căci cum ar fi fost cu putinţă, când întru altele au îndreptat, ca lumina să strălucească lucrurile noastre cele bune înaintea oamenilor, care spre slava lui Dumnezeu se fac? „ Ca să vadă lucrurile voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din

128

ceruri", şi Apostolii, prin Duhul legiuind, cu nimic pe creştinii cei dintre neamuri să-i supere, au învăţat că trebuie să se ferească de curvie, de cele jertfiteidolilor, de animale sugrumate şi de sânge; iar mate­ria cea multă a poruncilor au făcut-o cu multă şi nemăsurată bunătate şi milostivire, ca uşurând jugul vârstei lor celei gândite şiprunceşti, să îi îndemne pe dânşii de la slujirea de idoli să vină la credinţă, ca în parte supunându-se cuvântului adevărului cei ce au crezut celor mai mari legiuiri ale poruncilor, întru duhovnicească creştere să se învrednicească a ajunge.

Iar dacă cineva şi întru rugăciune este leneş, şi întru slujirea şi ascultarea altui orice fel de lucru, care spre odihna fraţilor se face, cu moleşireşi cu lenevire şi cu nebăgare de seamă se află şinuse îmbărbătează cu sârguinţă şi cu credinţă a face tot lucrul care i se porunceşte, acesta s-a numit de către Apostolul deşert şi s-a hotărât că nici de pâine nu este vrednic, zicând: „Iar cel deşert şi nelucrător nici să mănânce”, şi undeva scrie că pe cei deşerţi şi Domnul îi urăşte.

Şi cel deşert nu poate să fie credincios, şiînţelepciunea zice: „Multa nelucrarea a învăţat rău­tate", că dator este omul întru orice fel de lucru, care se face pentru Dumnezeu, să aducă roadăşisârguinţă, şi într-un lucru bun să stea, ca nu cu totul neroditor aflându-se, afară de viaţaveşnică să se lepede.

Deci, fiindcă scopul cel mai înainte zis stă îna­intea tuturor fraţilor celor de un obicei, nevoiască-se după putere fiecare şi să creadă ca unui nemincinos

129

lui Dumnezeu, că va ajunge la măsura cea desă­vârşită a punerii de fii a creştinătăţii. întru toată sârguinţa bună şi lucrarea faptei bune. Iar simplita­tea, nerăutateaşi dragostea cea unii către alţii, şi bucuria şi smerita cugetare, decât tot lucrul, ca o temelie. între frăţime, cu întărire totdeauna să fie, ca nu înălţându-se unii asupra altora, sau umflându-se, sau cârtind, deşartă osteneala voastră să o arătaţi, ci mai vârtos întru smerita cugetare, unii pe alţiicovâr­şind. domni pe cei de aproape socotindu-i, următori ai celui ce a sărăcit pentru noi să ne facem, şi nici cel ce neîncetat întru rugăciuni petrece, asupra celui ce aşa încă nu poate să petreacă să se înalţe; ca lucrul lui înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor să aibă sporire, nici cel ce întru slujire şi întru cealaltă ascultare s-a dat pe sine, prin sfătuirea răutăţii, să cârtească, sau de rău să grăiască asupra celui ce se îndeletniceşte în rugăciuni şi în ajunări, ca să aibă dar înaintea lui Dumnezeu, şi lucrul lui bine primit să se facă, ci, ca unii ce sunt mădulare unii altora, şi datori sunt a odihni pe alţii, nimic cu ceartă, sau cu slavă deşartă să nu facă, după apostoleasca poruncă, că precum mădularele trupului de suflet ocârmuindu-se, slujba cu îndestulare unele altora o dau, şi nu poate să zică ochiul mâinii: „Nu am trebuinţă de tine”, sau capul să zică picioarelor: „Nu am tre­buinţă de voi ”: ci cu mult mai vârtos mădularele trupului, cele ce se par că sunt mai neputincioase, cu mai multă cinste le înfăşurăm.

Aşa şi noi. mădulare unii altora fiind, precum s-a zis: „Şi cei ce sunt fiecare mădulare unii altora.

130

de un Duh fiind ocârmuiţi,şi de Cuvântul cel viu al adevărului hrăniţi, prin dragoste şi smerenie, prin bunătate şi bucurie, datori suntem să ne alcătuim şi să ne nevoim spre odihnă unii altora, căci spre aceasta ne-am zidit, după cum s-au zis, că a Lui făptură suntem, fiindcă ne-am zidit întru Hristos, spre lucruri bune, ca întru ele să umblăm”.

Şi astfel Dumnezeu, de nişte lucruri ca acestea Se bucură şi fapta fiecăruia, care numai pentru Dânsul se face, o primeşte, căci un aşezământ ca acesta, al simplităţii, între voi păzindu-l, prisosinţa celor ce întru rugăciuni se îndeletnicesc împlineşte lipsa celor ce slujesc, iar pe fraţi îi odihneşte, şi iarăşi, prisosinţa celor ce slujesc împlineştelipsa celor ce întru rugăciuni stăruiesc, ca să se facă potri­vire, după cum este scris: „Cel ce are mult nu i-a prisosit şi celui cu puţin nu i-a scăzut ”,

Dar, după cum mai înainte am zis, sărăcia cu duhul şi dragostea, smerita cugetaresinepizmuirea, în mijlocul fraţilor întemeiate să fie, şi apoi, fiecare cu bucurie drumul cel bun să îl străbată, şi cu nevoinţa cea bună să se nevoiască şi să umble, întru neră­tăcită calea cinstirii de Dumnezeu, aşa pe cât crede, şi pe cât iubeşte, şi pe cât se osteneşte, în toate zilele sporind, împărăţiei cerurilor se va învrednici.

Aceasta cu adevărat este viaţă îngerească, adică: „Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”, când nu ne înălţăm unii asupra altora, când cu nepizmuireşi cu smerenie, cu dragoste, cu pace şi cu bucurie vom fi împreună uniţi unii cu alţii, sporirea celor de aproape ai noştricâştig îl socotim, iar

131

neputinţa, sau neajungerea, sau necazul o presu­punem paguba noastră, ca nu pe ale sale să le caute, ci fiecare pe ale aproapelui, că aşa, unii cu alţii îm­preună pătimind, mai ales cei puternici, neputinţele celor neputincioşi purtând, cei tari pe ale celor slabi, vom putea să plinim legea lui Hristos. după îndem­narea lui Pavel.

Şi cu acest fel de obicei împreună petrecând, cu adevărat vom putea să călcăm peste şerpişi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi prin unirea la un gând, şi prin darul lui Hristos, capetele balaurilor duhovniceşti ai răutăţii să le zdrobim, peste aspidă şi vasilisc călcând, şi peste leu şi peste balaur, căci dacă, după cum mai înainte am zis, cu dragoste şi cu sărăcia duhului vom fi împreună unii cu alţii, atunci şi cel ce este întru măsurile duhovniceşti, şi întru rugăciune stăruieşte, prin ajutorarea şi împreună unirea la un gând a fraţilor. întru mai mare creştereşi sporire vine.

La fel şi cel mai mic, prin îndemnarea întru dragoste a celor mai mari. în toate zilele, mai bun se face cu osârdia, spre cele dinainte tinzând. Iar dacă nu vă veţi afla cu aşezareaaşa unii cu alţii, ci în cârtiri şi jigniri, în grăiri de rău şi supărări unii asupra altora vă ridicaţi, atunci nici cei ce par că se îndeletnicesc întru rugăciuni şi în postiri, pentru neunirea şi vătămarea fraţilor lor între dânşii, şi pentru înălţarea lor, mai buni decât sine nu pot să se facă, nici cei ce slujesc odihnă cu trupul şi har întru slujirea lor nu vor putea să aibă, din pricina cârtirii asupra celor ce se îndeletnicesc, şiaşasfâşiere fiind în

132

trupul frăţimii, cu neputinţă este zidire duhovniceas­că să primească, şi voia lui Dumnezeu să se facă.

Ci mai vârtos, după cum fericitul Pavel împăr­tăşireadarurilor Duhului celor multe întru o unire şi întru o împreună glăsuire aducând-o, ca şi cum ar fi mădulare ale aceluiaşi trup, zice: „Şi având daruri, după Darul lui Dumnezeu cel dat nouă de multe feluri, ori proorocie, după măsura credinţei, ori slujbă întru slujire, ori cel ce mângâie întru mân­gâiere, cel ce împărăţeşte întru prostime, cel ce ocârmuieşte întru sârguinţă, cel ce miluieşte întru veselie, dragostea nefăţarnică”, şi celelalte, şi iarăşi: „Când vă adunaţi, unul dintre voi are psalm, altul descoperire, altul cunoştinţă, altul tâlcuire, toate să se facă spre zidire Adică, împărtăşiţi-vă fiecare din darurile altuia, prin unirea la un gând, şi prin împreu­nă glăsuirea cea unii cu alţii întru dragoste.

Aşa şifraţii din mănăstire, după ce v-aţi dat pe voi înşivăîntru Domnul unii altora, cei mai tari, ori cu trupul, ori cu mintea, poverile celor mai neputin­cioşipurtaţi-le, pentru fericita nădejde a lui Hristos, şi fiecare ceea ce are, ori bunătate, sau tărie, sau pri­cepere, sau bărbăţie, sau oarecare descoperire, pe noi înşine cu totul să ne dăm, ori de duhovniceşti daruri, prin darul lui Hristos, să ne învrednicim să ne împăr­tăşim unii cu alţii, întru toate cele bune, spre zidire şi folos, şi al nostru,şi al vecinilor, şi al tuturor oame­nilor, căci aşa, împlinind legea lui Hristos, ai vieţii celei veşnice vrednici să ne facem.

Iar cum că lucrul rugăciunii şi al cuvântului lui Dumnezeu cu potrivire mai înainte de toată porunca

133

şi fapta bună s-a rânduit. însuşi Domnul mărturiseşte, căci atunci când a venit în casa Mariei şi a Martei, Marta întru slujbă se îndeletnicea, iar Maria, la pi­cioarele Domnului şezând, cu mântuitoarele învăţă­turiîşi hrănea sufletul, şi acuzând-o Marta pe soră-sa căci nu îi ajuta ei,a zis către Domnul: „Doamne, zi ca sora mea, venind, să-mi ajute mie,că singură m-a lăsat să slujesc". Iar Domnul, lucrul cel întâi şi mai cuprinzător decât pe cel al doilea l-a fericit, zicând:

„Marto,Marto, te grijeşti şi spre multe te sileşti, ci de un lucru este trebuinţă. iar Maria partea cea bună şi-a ales”.

Mai mare şi mai întâi, lucrul cuvântului şi al rugăciunii l-a arătat Domnul, zicând că din slujbamariei nu S-a împărtăşit, căci lucrul acesta şi El l-a săvârşit, când a spălat picioarele ucenicilor şi i-a sfătuit, zicând: “Deci, dacă Eu, Domnul şi Dascălul, voiesc a spăla picioarele voastre, ale ucenicilor, şi voi datori sunteţi aspăla picioarele unii altora, ci pildă am dat vouă, ca precum am făcut Eu şi voi săfaceţi”, şi iarăşi: „Cel ce voieşte întru voi să fie întâi să fie slujitor şirob al tuturor, precum şi Fiul Omului nu a venit ca să i seslujească, ci ca săslujească şi să-şi dea sufletul Său răscumpărare pentru mulţi; şi cine va face unuia dintre aceştia,Mie a făcut, cel ce primeşte pe drept în nume de drept, plata dreptului o va lua

încă şiApostolii, în slujba cea trupeascămeselorîndeletnicindu-se, lucrul cel mai mare l-au fericit, şiau judecat ca să caute lucrul rugăciuniişi al cuvântului: „Că nu este cu dreptate ca, lăsând

134

cuvântul lui Dumnezeu, să slujim meselor: ci, alegând bărbaţi plini de buhul Sfânt, să-i punem la treaba aceasta, iar noi întru slujba cuvântului şi întru rugăciune să stăruim

Vezi cum pe cele dintâi le-a desluşit de cele­lalte? Măcar deşi amândouă sunt odrasle ale rugă­ciunii. Drept aceea, mai înainte decât alte porunci să se cinstească şi să se iubească rugăciunea, numai toate pentru dragostea lui Dumnezeu să se facă, şi cu scopul de a ajunge, prin Dar, la curăţia cea nepăti­maşă, nu cu trupul, cum s-ar întâmpla aşa simplu fără de socoteală, şi cu formele cele din afară, sau numai cu rugăciunea plecării genunchilor, sau ale cântării de psalmi prin limba goală, sau ale postului, sau ale slujirii care nu se face numai pentru Dumne­zeu, iar cu celelalte fapte din afară cuprinzându-ne şi îndestulându-ne, însuşi adevărul, care este dragostea lui Dumnezeu, care întru omul cel dinlăuntru de la Dumnezeu caută, şi de Duhul se lucrează, de la noi înşine să-l ascundem, din pricina neştiinţei, numai întru îndreptări trupeşti având nădejdea.

Ci scopul dragostei către Dumnezeu din ştiinţa adevărată şi din aşezământ curat al tuturor poruncilor să ne povăţuiască, căci atunci când acela ne povăţuieşte, şi întru noi se sârguieşte a se lucra de la Duhul, şi rugăciunea şi plecarea genunchilor o săvârşeşte, iar slujba cu bună primire se împlineşte, lucrarea tuturor poruncilor curat şi lămurit de noi prin lucra­rea Duhului putând să se săvârşească, căci atunci, fii ai lui Dumnezeu vă veţi învrednici a vă face, şimoş­tenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori ai

135

lui Hristos vă veţi arăta, fii ai cămării cereşti de mire veţi fi, şifraţi ai lui Hristos prin dumnezeiescul Dar vă veţi numi, după negrăitele făgăduinţe ale tuturor de Dumnezeu insuflatelor şi Sfintelor Scripturi, scopul şi nădejdea creştinilor.

Şi prin care fapte va fi cu putinţă să dobândim acelea? Prin cele despre care am vorbit mai înainte, întărind prin mai multe dovezi mărturiile Scripturi­lor. scopul cel întreg şi desăvârşit al evlaviei arătându-l, cu dragoste şi cu nădejde, şi cu toată fapta bună, şi cu sârguinţă crezând lui Dumnezeu, ca unui nemincinos şi adevărat, că cele mai presus de firea noastră şi de putere cu bunăvoinţa şi bunătatea lui Dumnezeu făgăduite nouă ne vom învrednici să le dobândim. întru toate zilele, crescând noi întru Dom­nul, şi sporirea noastră întru faptele bune arătată făcându-se, va fi cu putinţă nouă tuturor a dobândi punerea de fii ai Duhului cu întregime şi desăvârşit, prin neîndoităşi întreagă voinţă nădăjduind noi, prin care şi de patimile necinstirii cele arătate şi ascunse, şi de păcatele cele lucrătoare, şi de gândurile cele să­vârşite putem să ne izbăvim, şiaşa ne vom învrednici să câştigăm inimă curată, după fericirea Domnului,Însănevoinţă din voinţa noastră, pe care am făgă­duit-o, desăvârşit să o arătăm.

Aşa, copii ai lui Dumnezeu, fii ai împărăţieişifraţi ai lui Hristos, prin împreună firea de faţă şiîm­părtăşirea Duhului învrednicindu-ne, împreună vom împărăţi, lui se cuvine slava, în vecii vecilor, amin.

136

Să avem totdeauna în minte ziua ieşirii din viaţă

Oare nu ştiţi, fraţii mei, ce fel de frică şi nevoie avem să pătimim în ceasul ieşirii noastre din viaţa aceasta, când sufletul se va despărţi de trup? Mare frică şi mare taină se săvârşeşte acolo, că vin la el îngeri buni şimulţime de oaste cerească, şi toate puterile cele potrivnice, şi stăpânitorii întunericului, amândouă părţile voind să ia pe suflet, ca să îlaşezeşi să îi tocmească locurile lui.

Deci, dacă sufletul de aici şi-a câştigat fapte bune şi a vieţuitviaţă cinstită şi a avut faptă bună, în ziua ieşirii lui, faptele bune pe care le-a câştigat de aici se fac îngeri buni şi îl înconjură pe dânsul, şi nu lasă pe niciuna dintre puterile potrivnice să se atingă de dânsul, ci, cu bucurie şi veselie. împreună cu sfin­ţii îngeri îl iau pe dânsul, cântând cântări de biruinţă lui Dumnezeu, şi îl duc pe dânsul la Stăpânul Hristos şi împăratul slavei şi îl închină Lui împreună cu toată puterea cerească; şi îl duc de aici în loc de odihnă, întru bucuria cea negrăită, întru lumina cea dea puru­rea vecuitoare. unde nu este întristare, nici suspin, nici lacrimi, nici griji, ci viaţă nemuritoare şi veselie veşnică, împreună cu toţiceilalţi, care bine au plăcut lui Dumnezeu. întru împărăţia cerurilor.

Iar dacă în viaţa aceasta a trăit urât. împreună petrecând în patimile necinstirii şi întru dezmierdă­rile trupului tăvălindu-se. întru deşertăciunea lumii

137

acesteia, în ziua ieşirii lui din viaţa aceasta, înseşi patimile şi dezmierdările pe care le-a câştigat în viaţa aceasta se fac draci răi şi îl înconjură pe ticălosul suflet, şi nu lasă pe îngerii lui Dumnezeu să se apropie de dânsul, ci îl iau pe dânsul, împreună cu puterile cele potrivnice, cu stăpânitorii întunericului, şi îl duc cu jale, lăcrimând, mâhnit, tânguindu-se, în locuri întunecate, înnegurate şi întristătoare, unde toţipăcătoşii se ţin până în ziua Judecăţii şi a muncii celei veşnice, unde diavolul va fi aruncat împreună cu îngerii lui.

Deci, se cuvine de aici, toată silinţa şi purtarea de grijă să o facem pentru ieşirea noastră, şi să gătim faptele bune cele ce sunt datoare să meargă împreună cu noi din viaţa aceasta, ca să ne sprijinească pe noi în ceasul nevoii.

Şi care sunt faptele bune despre care am zis că se fac îngeri şi stau împotriva dracilor, adică împo­triva patimilor noastre? Acestea sunt: dragostea, sme­rita cugetare, îndelunga răbdare, înfrânarea, pătimi­rea, chibzuirea. supunerea, liniştea, bărbăţia, drepta­tea, fecioria, umilinţa şi cele asemenea acestora. Faptele acestea ne sprijină pe noi în ceasul acela, şi nimeni nu poate să se împotrivească lor.

Iar patimile despre care am zis că se fac draci sunt acestea: ura. înalta cugetare. învârtoşarea, trân­dăvia. deşarta cuvântare, iuţimea, cearta, pizma, za­vistia. mândria, slava deşartă, pomenirea de rău, lenevirea, lâncezeala, neştiinţa, uitarea, mânia, urgia, moleşirea, defăimarea, răutatea, pofta, înălţarea, lăco­mia de pântece. înverşunarea, şi peste toate acestea,

138

iubirea de argint, şi, p scurt, toată sataniceasca viclenie. Deci, patimile acestea, prefăcându-se în draci, în ziua ieşirii noastre iau pe suflet, şi, cu ştiinţă să fie, că pe care le-am luat lângă noi înşine de aici şi mai înainte le-am gătit, acestea se slobod să ne stăpânească pe noi, acestea după moarte împreună cu noi vor merge, şi acolo vor domni peste noi şi nu va fi cine să ne scoată pe noi de la ele.

Deci, să gândim şi să înţelegem până avem vreme, care fapte sunt spre folosul nostru, să alergăm din tot sufletul şi să le lepădăm pe cele rele şi să îmbrăţişăm faptele bune, Ca, după ce vom ajunge la ceasul sfârşitului nostru, să ne ajute nouă şi să ne izbăvească pe noi de cei potrivnici, şi pe cei ce stau împotriva noastră, cine sunt şi ce fel de rele pricini se fac nouă, toţiştim.

Deci, să fugim de aceştia ca de nişteşerpi, sau ca de foc, şi, deşi de la fapta bună ne-a tras şi ne-a prins pe noi,şi ne-a împiedicat, cât avem vreme, şi cât suntem în viaţă, să ne sârguim a le lepăda, şi prin pocăinţă şi prin lucrarea faptelor bune să îmblânzim pe Dumnezeu, iar pe noi înşine să ne pregătim către ieşire, ca nu cândva, venind şi bătând El. să ne aflăm nepregătiţi, că în ceasul întru care nu ne aşteptăm. Domnul nostru va veni, ca, venind şi bătând, să ne aflăm gata întru întâmpinarea Lui, că Lui se cuvine slava. împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin.

139

Se cuvine a ne ruga Domnului neîncetat, ca să ne arătăm mai înalţi decât bântuirea dracilor, că nu numai când suntem în linişte deosebi ne necăjesc, ci şicînd în Casa lui Dumnezeu ne-am adunat, se ridică cu putere asupra noastră, şifeţelepărţiibărbăteşti cu obrăznicie şi cu nepăzire ne sfătuiesc să le privim, până când şi nălucirea faptei celei urâte o zugrăvesc întru noi, ca oarecare amestecare a gândurilor minţii noastre să toarne întru noi, şi în acest fel de la tainele lui Hristos să ne oprească. Dar, prin păzirea ochilor şi prin luarea aminte a minţii, le va birui cel înfrânat, darul ajutându-i.

Cu câtă păzire se cuvine inima noastrăşisimţirile a le păzi? Fiindcă războiul nostru este mare, şi îndrăcirea duşmanului nostru multă. Dar nu pentru aceasta ni se cuvine de lupta noastră să ne lepădăm, ci gândurile lui nu se cade a le face lucrătoare, şiaşa îl vom lăsa să crape, că ştie Domnul pe cel ce ne necăjeşte pe noi, şi câte săgeţi arzătoare întru inimile noastre aruncă. însă al celor ce bine se luptă este lu­crul, ca bine luând aminte, să nu se lepede de luptă. Iar cel ce cu patimile are pace, ce război va voi să aibă cu ele? Că unde este vrajbă, acolo este şi război, şi unde este război, acolo este şi luptă, şi unde este luptă, acolo sunt şi cununi.

Drept aceea, dacă cineva voieşte de amara robie să se izbăvească, război împotriva vrăjmaşului să adune şi să ridice.

140

În viaţa aceasta lumească, cel ce îşiîmpodobeşte trupul său şi îl schimbă cu haine, slavă ome­nească are. Iar în cinul acesta monahicesc, cel ce peacestea le defaimăşi ia aminte numai la trebuinţa cea de nevoie a trupului, slavă îşicâştigă lui în ceruri, după cel ce zice: „Având hrană şi acoperământ, cu acestea să ne îndestulăm”.

Deci, să slujim cu bună plăcere lui Dumnezeu, Celui ce ne-a slobozit pe noi, şi să nu ne amăgim cu patimile stricăciunii, nici să luăm aminte la buna podoabă a hainelor, sau a culionului. sau a brâu lui. sau până şi la frumuseţeanalabului, ci pe cele sme­rite şi lipsite de slavă deşartă să le căutăm şi să le iubim, după cum se cuvine sfinţilor, cu îmbrăcămin­tea hainelor să nu te lauzi, aducându-ţi aminte de co­jocul lui Ilie, şi de sacul lui Isaia, după cum este scris: “Mergi şi ia sacul de la mijlocul tău; şiîncălţămintele dezleagă-le de la picioarele tale” (Isaia 20, 2).

Deci, nu fi pentru haină strălucită la vedere, ci prin lucruri bune să strălucească lumina ta înaintea tuturor, ca să se slăvească Domnul.

Fraţilor, dacă cândva s-ar întâmpla nouă a fi ocărâţi pentru un lucru bun. să nu ne ruşinăm de ocărârea care de la oameni, cu nedreptate, se aduce asupra noastră, şi să facem cele care nu se cuvin, că scris este: „Poporul Meu, al căruia numele Meu este întru inima voastră, nu vă temeţi de ocărârea oame­nilor, şi de defăimarea lor să nu vă biruiţi, căci ca o

141

haină de vreme se va învechi, şi ca lâna de molii se va mânca. Iar dreptatea în veac rămâne, şi mântui­rea ta în neamurile neamurilor", şi iarăşi zice: „Eu nu sunt nesupus, nici împotrivă grăiesc. Spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii mei spre pălmuiri, şifaţa Mea nu am întors-o de la ruşinea scuipărilor, şi Domnul a fost ajutorul meu, pentru aceasta nu m-am ruşinat, ci am pus faţa mea ca o piatră vârtoasă, căci am cunoscut că nu voi fi făcut de ocară" (Isaia 50, 5-7).

Pentru care şi noi, iubiţilor, dacă vom fi ocărâţi, sau batjocoriţi, sau altceva din cele grele de am pătimi de la oameni, pentru lucrul bun, să nu ne temem, nici să părăsim calea cea dreaptă, după Proo­rocul, care zice: „De s-ar rândui asupra mea oştire, nu se va înfricoşa inima mea” (Psalmul 26, 5), şi iarăşi: „Cei mândri au făcut călcarea de lege foarte, iar eu de la legea Ta nu m-am abătut” (Psalmul 118, 51), şi întru alt loc: “Pentru Tine am suferit ocară, şiruşinea a acoperit faţa mea” (Psalmul 68, 9). Zice încă şi Mântuitorul: „Fericiţiveţi fi când vă vor ocărî pe voi, şi vă vor prigoni ”, şi celelalte.

Deci, să nu ne ruşinăm, iubiţilor, când ne nu­mim făţarnici de cei ce leapădă proorociile Domnu­lui, că arătat este că nu pentru îndreptarea noastră pomenirea făţărniciei o aduc, ci pentru ca, ruşinându-ne de ocările lor, nepedepsireasineiscusinţa să o luăm asupră-ne, că pe cei nepedepsiţi moarte îi întâmpină, după Scriptură. Zice încă şi în alt loc: „Dacă inima noastră nu ne pârăşte pe noi, îndrăz­neală să avem către Dumnezeu”, şi iarăşi: „Dacă aţi

142

fost ocărâţi întru numele lui Dumnezeu, fericiţisunteţi, că Duhul slavei şi al lui Dumnezeu peste voi odihneşte”, ci să nu pătimească cineva din voi ca unucigaşşi ca un tâlhar. Iar dacă pătimeşte ca un creş­tin. să nu se ruşineze, ci să slăvească pe Dumnezeu întru numele acesta, şi dacă dreptul abia se mântuieşte, apoi necredinciosul şi păcătosul unde se va arăta?

Deci, să fugim de îndrăzneală şi de râs, că acestea răstoarnă şirăzvrăteşte sufletul monahului, pentru aceea zice: „Fericit bărbatul care va scuipa pe toate pentru evlavie”, şi de către oamenii cei râzătorisineluători aminte să ne abatem, că ce parte, zice, are cel credincios cu cel necredincios, sau ce împărtăşire are Hristos cu Veliar?

Zice Avva Ioan Colovul ucenicului său: „Fiule, să cinstim pe Unul, şitoţi ne vor cinsti pe noi. Iar dacă vom defăima pe Unul, care este Dumnezeu, toţi pe noi ne vor defăima, şi întru pierzare ne vom duce".

Ne-a povestit oarecare din părinţi pentru Avva Teodor al Termiei: „Odată m-am dus întru amiază-zi la dânsul, vara fiind, şi l-am aflat purtând o haină scurtă, fără mâneci şi găurită, numită leviton, pieptul lui era gol, iar culionul era înaintea lui, şi vorbind noi, iată un oarecare comit a venit să-l vadă pe el, şi dacă a bătut în uşă, a ieşit bătrânul să-i deschidă, şi, întâmpinându-l pe dânsul, au şezut împreună în uşă, şi vorbea cu el. Iar eu am luat comamoforsulşi i-am acoperit umerii lui. Iar bătrânul, cu mâna apucându-l, l-a aruncat, şi dacă s-a dus comitul, am zis lui: «Avva, pentru ce ai făcut aceasta? A venit omul să se

143

folosească, nu ca să se smintească?», şi a răspuns bătrânul: «Ce-mi zici mie Avva? încă oamenilor suntem datori să slujim; am făcut trebuinţa şi s-a dus. Deci, cel ce voieşte să se folosească, folosească-se, şi cel ce voieşte să se smintească, smintească-se. Iar eu cu ce mă voi afla, aşa voi întâmpina», şi a porun­cit şi ucenicului său, că dacă ar veni cineva, vrând să vadă pe bătrânul, să nu-i spună lui ceva omenesc, adică minciună, care pentru plăcerea oamenilor se zice, ci dacă ar mânca bătrânul, să spună celui ce a venit că mănâncă, şi dacă ar dormi, să-i spună că doarme, aşadecovârşitor a urât bătrânul slava omenească".

Iar noi, ca nişteneputincioşi, minunata aceasta lucrare a bătrânului desăvârşit a o urma, şi plăcerea oamenilor astfel să o încălcăm nu putem, ci măcar pe cele întru care ne întinăm conştiinţa să le urâm, iar nu ca plăcând oamenilor să ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu.

Despre lucrarea diavolului

Părinţilor şifraţilor, ascultaţi! Că de multe ori vrăjmaşulsfătuieşte pe om, zicând: „încă eşti tânăr, îndulceşte-te de poftele tale, câţisocoteşti că s-au desfătat şi în lume, şi de veşnicelebunătăţi nu s-au lipsit, şi tu. tânăr eşti, mănâncă, bea, veseleşte-te de bunătăţile lumii acesteia, şi la bătrâneţile tale te vei

144

pocăi, şi pentru ce voieşti dintru o vârstă ca aceasta să-ţitopeşti trupul tău? Apoi vin bătrâneţile, şi iarăşi vicleanul aduce graiuri din dumnezeieştile Scripturi, şi zice: „Omule, suspini şi te îndoieşti de mila lui Dumnezeu, şi-L faci pe Dânsul nemilostiv? Dumnezeiasca Scriptură propovăduieşte că Dumne­zeu milostiv este şi iubitor de oameni, ce? Oare nu cunoaşte că eşti bătrân, slab şi neputincios? Ştie că nu poţi să posteşti, nici să priveghezi, nici pe jos să te culci, nu L-ai auzit pe Dânsul în Evanghelii zicând că şi cei ce din tânără vârstă îi slujesc Lui, şi cei ce din vârsta cea de mijloc, şi bătrânii, întocmai plată iau? Că aşa a zis în Evanghelie, că şi cei ce în ceasul dintâi au venit, şi cei ce întru al şaselea, şi cei ce întru al nouălea, şi cei ce întru al unsprezecelea, întocmai plată au luat, şiproorocul David a proo­rocit, zicând: «A binecuvântat pe cei mici împreună cu cei mari»" (Psalmul 113, 21).

Graiurile acestea le zice către cei ce ştiu Scrip­tura, ca nici la tinereţe, nici la bătrâneţe să nu-i lase să-şi plângă păcatele lor. Iar către cei mai neînvăţaţi, cu paloşul deznădăjduirii bătându-i, zice: „O, omule ce gândeşti? Ce te amăgeşti pe tine zicând: Că Dum­nezeu al celor ce se pocăiesc este Dumnezeu? Ai curvit, ai preacurvit, ai tâlhărit, ai ucis, ai minţit, ai jurat strâmb, care nădejde îţi este ţie mântuire? Ai pierit, pentru aceea, acum îndulceşte-te de poftele tale, pe acelea de acolo le-ai pierdut, măcar de aceste de aici să nu te lipseşti”.

Acestea sunt graiurile diavolului. Iar ale lui IHristos sunt potrivnice, ai pierit, dar poţi să te

145

mântuieşti, ai curvit, dar poţi să te faci înţelept, când Petru a zis: „De câte ori voi ierta pe fratele meu când se pocăieşte?”, Hristos a zis: „De şaptezeci de ori câte şapte", şi, aceasta zicând, a arătat că totdeauna. însă omul, unde se va afla la sfârşit, acolo va fi judecat: ori în cele bune, ori în cele rele.

Adu-ţi aminte, frate, cum s-au mântuit păcăto­şii, şi să nu te deznădăjduieşti, adu-ţi aminte de feri­citul Manase, de desfrânata, de vameşul, de tâlharul, de desfrânatul, şi vei scăpa de amăgire, când va zice ţie: „îndulceşte-te de poftele tale”, zi către dânsul: “Şi, oare, care folos este din necurăţia dezmierdă­rilor, şi nu mai vârtos foc veşnic se pricinuieşte?”, şi când îţi va aduce ţie mai ales iubirea de oameni a lui Dumnezeu, tu zi către dânsul: „Şi eu ştiu că este milostiv şi iubitor de oameni, dar şi drept Judecător, şiştiu că nu te-a cruţat nici pe tine, nici pe cei ce după tine s-au lepădat, ci cu focul cel veşnic v-a osândit”. Iar dacă îţi va zice: „Eu sunt fără de trup şi nu sunt înfăşurat cu neputinţe, pentru aceasta nu m-a cruţat, iar pe tine te va cruţa”, zi către dânsul: „Dar nici pe Adam cel întâi zidit nu l-a cruţat, nici pe Eva, nici pe Cain, nici pe cei din vremea potopului, nici pe sodomiteni, şi nici pe ucenicul Său! Şi dacă pe ucenicul Său nu l-a cruţat, cum mă va cruţa pe mine? Du-te departe de la mine, lepădatule din cer!”, şi te însemnează cu semnul Crucii, şi va fugi de la tine.

Fraţii mei, să nu ne plecăm vrăjmaşului celui ce rău ne sfătuieşte ca să ne piardă pe noi, ci să credem că este judecată şi răsplătire pentru lucruri, pentru cuvinte, pentru gânduri, pentru mişcări, pentru cugete.

146

Acestea toate ştiindu-le, pe noi înşine să ne întărim, ca cei potrivnici neavând niciun rău să zică pentru noi în ziua înfricoşateiJudecăţi, să aflăm odihnă cu cei ce se tem de Domnul, şi împreună cu toţiaceştia să lucrăm binele, căci credinţa fără de fapte estemoartă, precum şi faptele fără credinţă (Iacov 2, 17).

Căci cu neputinţă este ca cineva, ospătându-se, să intre întru împărăţia cerurilor, după însuşi glasul Evangheliei care zice: „Căutaţi ca nu cumva să se îngreuieze inimile voastre întru mâncare şi întru beţie” (Luca 21, 34), pentru aceasta se cuvine nouă în tot ceasul să fim gata, ca nu cumva fără de veste, chemaţi fiind, să ne aflăm nepregătiţi, şi vor suspina pentru noi sfinţii îngeri cei trimişi către noi. Iar răii draci vor râde cu hohot.

Să nu ne aflăm cu numirea creştini, iar cu obi­ceiurile elini, căci creştinătatea este urmarea după putinţă a lui Hristos, căci dacă ne vom bizui numai pe Sfântul Botez şi ne vom lenevi de celelalte po­runci, ne-am făcut necredincioşi. Hristos nimic pe noi nu ne va folosi, petrecând întru răutate şi în păcat, că L-am auzit pe Dânsul grăind întru Sfânta Evanghelie: „Că nu tot cel ce-Mi zice Mie Doamne, Doamne, va intra întru împărăţia cerurilor, ci cel ce va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21). Vedeţi cum sfinţii au bineplăcut lui Dumnezeu? Nu sforăind şi nu zăcând cu faţa în sus, ci cu pietre s-au lovit, s-au fierăstruit, s-au ispitit, cu ucidere de sabie au murit, lipsiţi fiind, necăjiţi, rău pătimind, în pustietăţi rătăcind, în munţi şi în peşteri, şi în cră­păturile pământului (Evrei 11, 37).

147

Pentru aceea iubiţilor şi iubitorilor de Hristos, să ne nevoim şi noi, fiecare după putere, ca nu cu totul să ne aflăm fără de roade, căci ne va primi pe noi munca cea veşnică'. Deci, precum a păcătui întru noi este, Dumnezeu slobozind pentru noi înşine stă­pânirea, aşa şi a lucra dreptatea întru noi este, Dum­nezeu ajutând pentru punerea înainte. Drept aceea, să iubim calea cea strâmtă şi necăjită, că printr-însa, împreună cu Hristos, vom împărăţi, şi să fugim de umblările căii celei late şi desfătate care pricinuitoare se face nouă de munca cea nesfârşită.

Deci, fraţilor, să lucrăm bunătatea din toată mintea noastră. Să omorâm cugetul nostru cel trupesc; ca să nu ne aflăm vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, pavel, marele Apostol al lui Hristos a zis acestea: Să ne miluim, să dăm pâine,' şi să luăm cerul. Să dăm un ban şi vom locui raiul. Să dăm o haină şi să moş­tenimîmpărăţia cerurilor. Să dăm puţine, ca să luăm multe; să dăm voire şi am săvârşit totul; să dăm osâr­die şi vom lua virtute, că zice şi Grigorie al Nisei: „Numai fapta bună cu osteneală hrăneşte puterea, neslăbind tăria, ci crescând-o”.

Să lăcrimăm aici, o, iubitori de Hristos fraţi, ca să stingem văpaia cea fără de sfârşit, că cei ce se veselesc aici, acolo se vor osândi, cei ce plâng aici, acolo vor râde, cei ce se ocărăsc aici, acolo se vor ferici; cei ce flămânzesc aici, acolo se vor sătura; cei ce însetează aici, acolo se vor îndestula. Să ne trezvim, să priveghem cu toată puterea. Să nu ne supă­răm, bătând şi rugându-ne,sinegreşit ne va deschide

148

Hristos Dumnezeul nostru, lui se cuvine slava, acum şi de-a pururea, şi în vecii vecilor, amin.

Cuvânt folositor de suflet

Să nu cheltuieşti toată vremea vieţii tale întru grija trupului tău; ci, când va flămânzi trupul şi hrană va cere, adu-ţi aminte că şi sufletul de aceeaşi hrană are trebuinţă, şi, precum trupul, dacă nu se va împăr­tăşi de hrana cea trupească, moare, aşa şi sufletul, dacă nu se va împărtăşi de cea duhovnicească, că îndoit este omul, şi cu suflet, şi cu trup, şi pentru aceasta zicea Iisus: Deci, tu, iconomule, dă pe cele ale sufletului, sufletului, şi pe cele ale trupului, trupului, nu numai trupul tău să-l hrăneşti, iar sufletul tău să-lla'şi lipit şi mort de foame, pentru acest fel de suflet zice Apostolul: „Iar văduva ce trăieşte întru desfătări, deşi vie, este moartă" (I Tim. 5, 6).

Deci, să nu laşi sufletul tău să moară de foame; hrăneşte-l pe el cu cuvintele lui Dumnezeu, cu psalmi şi cu laude, cu cântări duhovniceşti, cu citirile dum­nezeieştilor Scripturi, cu ajunări şi cu privegheri, cu lacrimi şi cu milostenii, cu nădejdea şi cugetarea bu­nătăţilor celor ce vor să fie, veşniceşi nestricăcioase, acestea şi cele asemenea acestora sunt hrana şiviaţa sufletului, pentru care şi marele Prooroc zice: „Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea" (Psalmul 41, 3).

149

O. fericit suflet al Proorocului David, încăperea şi sălaşul Sfântului Duh! în fiecare zi şi noapte plângea, şinoi, cei ce cu nenumărate rele suntem vinovaţi, nici măcar într-un ceas nu voim să plângemşi să ne pocăim, o, câtă bucurie se face în cer, când omul păcătos pe pământ va lăcrima şi va lepăda obiceiul cel rău,va urî păcatul şi va zice: „Nedrep­tatea am urât şi m-am îngreţoşat, şi de la toată calea rea am oprit picioarele mele” (Psalmul 118, 163).

Să nu fii obraznic, ca să nu fii urât de toţi; să nu îţipricinuieştiţiesemeţie; să nu dai odihnă trupului tău, ca să nu se facă greutate sufletului tău,să nu-ţi răpească hula pofta ta; să nu-ţi încui în nădejde pocăinţa ta. Trufia să nu te tragă jos din ceruri; să nu vădească marea grăire cele ascunse ale tale; să nu întunece zavistia ta pe cineva; să nu întunece trân­dăvia înțelepciunea ta; să nu domnească lipsirea minții mintea ta. Să nu schimbe nesocoteala chibzuirea ta; sau altceva din cele oprite, tăinuindu-se de minte, să intre pe ascuns întru inima ta, şi să te ro­bească pe tine de la împărăția cerurilor, ci, trezeşte-te, după cum este scris: „ Cugetând ziua şi noaptea, ca nu cumva să se afle mintea ta deşartă de cugetarea poruncilor lui Dumnezeu, şi să îşi semene în ea neghinele sale.

Vrednic de jale şi ticălos este cel ce este departe de dragoste, căci visând şi batjocorind îi trec zilele lui, şi cine nu va plânge pe omul acela care, departe de dragostea lui Dumnezeu, este vrăjmaş al Lui.

Că nemincinos este cel ce a zis: „Cel ce urăşte

150

pe fratele lui ucigaş de om este” (I Ioan 3, 15), că cel ce nu are dragoste este prieten al diavolului, râs al trufiei, al celor ce grăiesc de rău împreună vorbi­tor, lucrător al mândriei, şi, în scurt să zic, este unealtă a diavolului.

Vrednic de jale şi ticălos este cel ce nu a câşti­gat răbdare, că cel ce nu are răbdare se vântură de vânt, ocară nu suferă. întru necazuri este leneş, întru supunere cârtitor, întru ascultare împotrivă grăitor, întru rugăciuni trândav, întru răspunsuri pregetător, întru luptă în cuvinte viteaz, cel ce nu are răbdare multe pagube pătimeşte, şi unul ca acesta nu poate începe o faptă bună, ci mai vârtos se împotriveşte celor ce sporesc în ea şi îi pizmuieşte. Iar fericit este omul acela care nu se mânie cu lesnire, sau mânie nu primeşte, cel ce duhuliuţimii nu-l are, pe Duhul cel Sfânt nu-L întărâtă. Unul ca acesta de toţi se slăveşte, de îngeri se laudă şi de Hristos este iubit. Trupul acestuiaşi sufletulsunt totdeauna sănătoase. Iar cel ce de duhul iuţimiieste ţinut, de multe ori pentru nimic se mânie, şi, cu adevărat, vrednic de jale şiticălos estecel ce se biruieşte întru lucrurile acestea, cel ce se mânieîşi ucide sufletul său.

Precum dragostea este mai înaltă decât toate lucrurile cele bune şi decât toate faptele bune, aşa şi decât toate păcatele mai greu este păcatul urii faţă de frate, că cel _{ce urăştee} p_e fratele său petrece întruropreşte plata, dar şi cel ce urăşte pe fratele său petrece întru moarte, şi cel ce opreşte plata, dar şi cel ce urăşte pe fratele său, în locul de muncă cel cumplit al uciga­şilor se va osândi.

151

Deci, când vei păcătui, să nu aştepţiprihănirea şi mustrarea de la altul, ci mai înainte de a te prihănişi de a te certa, tu osândeşte cele făcute de tine, şi la mărturisire apropie-te, şi să nu te ruşinezi, ai lucrat cele ce te ruşinează pe tine şi nu te-ai ruşinat, şi acum de graiurile care te îndreptează pe tine te ruşi­nezi? Spune-le aici, ca să nu le spui acolo şi nevrând, căci mărturisirea păcatelor pierzare se face greşeli­lor, căci oare pentru că nu le ştie, voieşte să le şi cunoască? Nu, ci, vrând ca noi. întru simţirea celorgreşite să venim, prin mărturisire, oare ce şi însărcinător caută de la noi Dumnezeu? Zdrobire ainimii, umilinţă a gândurilor, mărturisirea greşelii, stăruire dureroasă şi întinsă. Iar după mărturisire, a-ţi cere iertare greşelilor şi păzire cu deadinsul de aici înainte.

Deci, cu cât este mai bun lucru a plânge aici şia te tângui întru această scurtă şi vremelnică viaţă decât râzând, iar apoi să te duci acolo ca să te munceşti în veacul veacului? Dar te ruşinezişi te dogoreşti a-ţi spune păcatele? A păcătui este mai mar ruşine, şi zi gândului tău că dacă acum nu te v mărturisi, acolo, în mijlocul priveliştii a toată lumea, pe toate le vei mărturisi. Unde mai multă este munca, unde mai mare este vădirea şi mustrarea, acolo cu obrăznicie şi fără de ruşine lucrăm. Iar când este trebuinţă de mărturisire, atunci ne ruşinămşi întârziem, că nu este ruşine când mărturisim păcatele, ci dreptate şi faptă bună. Dacă nu ar fi dreptateşi faptă bună, nu ar avea plată mărturisirea, ascultă ce zice:„Spune-ţi dar tu întâi păcatele tale, ca să te

152

Îndreptezi”, că nu pentru aceasta porunceşte să te mărturiseşti, ca să te munceşti, ci ca să fii iertat.

Deci, să facem cercare cu deadinsul nu numaipentru fapte, ci şi pentru graiuri şi gânduri, şi să cercetăm cu deadinsul cum am petrecut în fiecare zi, şi ce păcat am lucrat, şi ce s-a cheltuit rău, şi care mişcare, adică gândire rea ne-a zădărât, şi să ne sârguim, după asemănarea greşelilor, şipocăinţa să o arătăm; să muncim ştiinţa, şi să o certăm pe ea foarte, ca să nu mai îndrăznească după ridicare, întru aceeaşi prăpastie a păcatului iarăşi să cadă, temându-se de munca rănii celei dintâi.

Deci, să ai carte întruştiinţă, şi scrie păcatele din fiecare zi, şi în fiecare zi adu în mijloc cartea,şisocoteşte lucrul cel bun, sau cel rău, pe care l-ai lucrat, şi adu-ţi aminte de râul cel de foc, de viermele cel neadormit, de iadul cel amar, ca, prin frica mun­cilor, lucrul cel bun să-l adaugi, şi pe cel rău să-l scazi. Să lăcrimăm mai înainte de vreme, ca să nu scrâşnim cu dinţii întru acea vreme. Să plângem vre­melnic, ca prin jertfa aceasta să plăcem lui Dumne­zeu, căci cu apa aceasta adăpându-se omul, aduce roadă, cu apa aceasta ţărâna se spală, cu apa aceasta focul se stinge, întunericul se luminează, legăturile se dezleagă, cei rătăciţi se întorc, toţi se mântuiesc, Dumnezeu Se proslăveşte, cu apa aceasta, şi Petru a spălat întinăciunile făcute de el, căci, ieşind afară, a plâns cu amar.

153

Despre pocăinţă şiumilinţă

Fraţii mei iubiţi, cât avem vreme, să plângem întru rugăciunea noastră, ca să ne izbăvească pe noi Domnul de plânsul cel nesfârşit, de scrâşnireadinţi­lor şi de focul gheenei, şi să ne bucure pe noi în viaţa cea fără de sfârşit, de unde a fugit durerea. în­tristarea şi suspinul, unde nu este moarte şi stricăciu­ne, ci cu totul bucurie, veselie, inima bună şi cele­lalte bunătăţi pe care le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El. Fericit şi de trei ori fericit este cel care se va învrednici de acele bunătăţi. Vrednic de jale şi ticălos este cel ce se lipseştede acelea, că zice Domnul: „Ce va folosi omul de va dobândi toată lumea şi sufletul său îl va pierde?” (Marcu 8, 36).

Deci, să nu se îndulcească cineva de veacul acesta rău şi deşert, ca să nu se amărască nouă focul cel neadormit, şi viermele cel veşnic şi veninat. Deşteaptă-te, o, leneşule, şi urmează în viaţa ta pe Hristos. Vezi pe cei ce sunt împreună cu tine, cum se nevoiesc şi se sârguiesc pentru mântuirea lor, cum candelele lor sunt luminoase, iar gura lor de-a puru­rea laudă pe Dumnezeu Cel fără de moarte, nu urma pe cei ce se împrăştie, ci pe cei ce se nevoiesc, nu pe cei ce se desfătează, ci pe cei ce postesc, nu pe cei ce râd, ci pe cei ce plâng, nu pe cei ce cântă din fluie­re, ci pe cei ce se roagă, nu pe cei ce cu râsuri cântă cântece drăceşti, ci pe cei ce cântă cuvintele duhov­niceşti, nu pe cei ce lăutăresc, ci pe cei ce citesc. Să

154

nu râvneşti lacei bogaţi, ci la cei smeriţi cu duhul. Mulţumeşte Domnului împreună cu David, că întru smerenia noastră şi-a adus aminte de noi Domnul, nu iubi să te desfătezi, ci să pătimeşti, nu pe cei ce se îmbată să-i urmezi, ci pe cei ce flămânzesc şiînsetoşează, nu pe cei luptători şi sfăditori, ci pe cei împăciuitori, nu pe cei aspri şi fără de omenie, ci pe cei paşnicişi milostivi, nu pe cei dârzi, ci pe cei blânzi. Să nu te sălăşluieşti cu ocărâtorii, căci ocărâtorii nu vor moşteniîmpărăţia lui Dumnezeu, nici­odată să nu te împrieteneşti cu ereticii, nici împreu­nă cu ei să mănânci, nici împreună să bei, nici împreună să călătoreşti, nici să intri în casa lor, nici în biserică, că toate câte sunt ale lor sunt necurate, după cum zice Pavel: „Toate sunt curate pentru cei curaţi; iar pentru cei întinaţisinecredincioşi, nimic nu este curat, ci li s-au întinat lor mintea şi cugetul” (Tit 1.15).

Deci, păzeşte-ţi cu întemeiere sufletul tău, iubite! Să nu te împrieteneşti cu ereticii, ca să nu te împărtăşeşti cu împărtăşirea lor, căci precum a zis Domnul, nu au lăsare păcatelor, nici în veacul acesta de acum, nici în cel ce va să fie, arătat este că la fel vor păţi şi cei ce pângăresc împreună cu dânşii.

Vezi, o, frate, să nu ai vrajbă asupra cuiva de este cu putinţă nici un ceas, nici să dormi, având vrajbă asupra cuiva, ca nu cumva noaptea să vă despartă unul de altul, şi să afli osândă netrecută, niciodată să nu încetezi rugându-te, când poţi în faţă, iar când nu poţi, roagă-te în minte. Să nu aştepţi duminica, nici locul potrivit, nici biserica, ci oriunde

155

te vei afla, ori în ţarină arând, ori în cale umblând, ori oi păscând, ori în casa ta şezând. de rugăciunea ta să nu te depărtezi.

Deci, vezi iubite, să nu ai vrajbă asupra cuiva, că nu primeşte Dumnezeu rugăciunea celui ce pomeneşte răul asupra aproapelui său, păzeşte-te să nu otrăveşti, nici să faci fermecătorii, nici vrăjiri, nici baiere, nici să le porţi pe cele făcute de altul, că nu sunt păzitoare, ci legături, pentru aceasta zice Proorocul Isaia: “Vai celor ce scriu, că răutate scriu”. Iar tu, ca un credincios, fugi de acestea, având adevărul şi mântuitoarea şi de viaţă făcătoarea Cruce şi pe Domnul, cel ce S-a pironit pe ea, care păzeşte pe toţi cei ce iubesc pe curata şi de viaţă făcătoarea Cruce. “Vai celor ce fac legi nedrepte şi de cei ce scriu hotărâri silnice” (Isaia 10, 1), căruia se cuvine slava. în vecii vecilor, amin.

Despre pocăinţă şi Judecată. Despre despărţirea sufletului de trup

Iubiţilor, ce folos aflăm întru viaţa aceasta deşartă? Vai mie! Fericit este care a aflat îndrăzneală în ceasul despărţirii, când se desparte sufletul de trupul său, că vin îngerii să ia sufletul din trup şi să-l pună înaintea divanului celui înfricoşat, şi înaintea Judecăţii celei groaznice.

156

Mare frică este, fraţilor, în ceasul morţii, când sufletul se desparte de trup, cu frică şi cu dureri, că îi stau înaintea sufletului lucrurile lui, în ceasul despărţirii, pe care le-a lucrat noaptea şi ziua, şi bune şi rele, şi îngerii se sârguiesc, silindu-l să-l scoată pe el din trup. Iar sufletul, văzându-şi lucrurile sale, se teme să iasă, căci sufletul păcătosului cu frică se desparte de trup, şitremurând se duce să stea înain­tea împăratului Celui fără de moarte, şi, silit fiind să iasă din trup, văzându-şi faptele sale, le zice lor cu frică: „Daţi-mi mie vreme şi răgaz de un ceas, ca să ies”, şi îi răspund lui faptele sale: „Pe noi tu ne-ai lucrat, noi împreună cu tine ne ducem la Dumnezeu”.

Să urâm, fraţilor, viaţa aceasta deşartă, şi numai pe Hristos cel Sfânt să-L iubim şi să-L dorim, că nu ştim în care ceas va fi ieşireanoastră, nimeni dintre noi nu ştie ceasul şi ziua despărţirii, ci de năprasnă noi umblăm, şi, desfătându-ne fără de grijă pe pă­mânt, a apucat porunca pe suflet să-l ia din trup, şi se duce păcătos în ziua întru care nu nădăjduieşte, plin fiind de păcate, neavând îndrăzneală, pentru aceasta mă rog, fraţilor, să ne facem slobozi, să nu avem robia vieţii acesteia deşarte. Să întraripăm sufletul nostru către Dumnezeu în fiecare zi din curse şi din sminteli.

Vicleanul ascunde de-a pururea cursele înaintea sufletului nostru, ca, smintindu-lpe el, să-l vâneze spre muncă veşnică, prin mijlocul smintelilor şi al curselor călătorim, iubiţilor. să ne rugăm ca să nu cădem întru ele, pline sunt de dulceaţă cursele morţii. Să nu ne moleşească pe noi spre dulceaţa lor dulceaţa

157

curselor morţii, care este grija lucrurilor pământeşti, a, a banilor, a gândurilor şi a faptelor celor rele. Să nu te îndulceşti tu, frate, de cursa morţii. Să nu te moleşeşti, nici să te slăbănogeşti întru cugetarea gândurilor celor rele.

Dacă va afla gândul cel întinat intrare în sufle­tul tău, se îndulceşte spre cugetarea rea, ca să-l omoa­re pe dânsul, şi se face gândul cel rău ca o cursă în sufletul tău, dacă nu se va alunga prin rugăciune, prin lacrimi, prin înfrânară şi prin priveghere. Fă-te de-a pururea slobod de toate lucrurile cele pământeşti, ca să te izbăveşti de curse, de gânduri şi de fapte rele. Să nu te moleşeşti nici măcar o cirtă de vreme întru cugetarea gândurilor celor rele. Să nu zăbovească în sufletul tău gândul cel rău, frate, aleargă de-a pururea către Dumnezeu prin rugăciune, prin ajunare şi prin lacrimi, ca să te izbăveşti de toate cursele, şi sminte­lile, şi patimile.

Să nu socoteşti, frate, că multă vreme vei trăi pe pământ, căci fără de veste va veni porunca Dom­nului, şi te va afla pe tine păcătuind, şi, nemaiavând vreme de pocăinţă, nu vei avea nici iertare, şi ce vei zice în ceasul despărţirii, frate? Că se întâmplă a nu-ţi da voie porunca nici un sfert de ceas pe pământ.

Mulţi sunt cei care socotesc că multă vreme vor trăi pe pământ, a venit fără de veste moartea şi a făcut deşartă nădejdea lor cea nefolositoare, a venit repede moartea, a aflat pe omul păcătos şi bogat, hotărând că are să trăiască mulţi ani întru odihnă pe pământ, şi, ţinând în degetele lui hotărârea capetelor şi a dobânzilor, împărţind întru gândurile sale şi în

158

multă vreme numărul bogăţiei sale, a venit moartea, a făcut deşarte pe toate deodată, şi hotărârea, şibogăţia, şi grija gândului celui deşert, a venit iarăşi moartea, a aflat pe omul cel drept şicuvios adunând bogăţie cerească, prin rugăciuni şi prin ajunări.

Ai de-a pururea moartea înaintea ochilor tăi, frate, şi nu te teme de despărţirea de trupul tău, aşa de-a pururea aşteaptă moartea, în fiecare zi, ca un înţelept şi duhovnicesc, cu stare bună înaintea diva­nului Domnului, pregăteşte-ţi în fiecare zi candela ta, ca un înţelept, şi sârguitor cerceteaz-o pe ea în fiecare ceas, cu lacrimi şi cu rugăciuni, câtă vreme te afli întru slobozire, mult sârguieşte-te, că vine vre­mea cea plină şi îndestulată de temere şi de frică şi de tulburare, care nu te iartă să gândeşti cele mai înalte şi mai bune pentru tulburarea ei.

Luaţi aminte, iubiţii mei, cum toate cele rele cresc, cum sporesc în fiecare zi răutăţileşiprocop­seşte viclenia, acestea aşteaptă tulburarea ce va să fie, şi necazul cel mare care va să vie asupră peste toate marginile pământului, pentru păcatele noastre, pentru trândăvia noastră sporesc cele rele.

Să ne facem priveghetori, iubitori de Dumnezeu, războinici în fiecare zi. Să biruim războiul vrăjma­şului o, iubitorilor de Hristos. Să ne învăţăm obiceiu­rile războiului, că nevăzut este, obiceiuri ale războ­iului acestuia de-a pururea este goliciunea de lucru­rile cele pământeşti. Dacă înaintea ochilor ai moartea în fiecare zi, nu păcătuieşti. Dacă te vei dezgoli de lucrurile cele pământeşti, nu te vei birui întru război. Dacă vei urî cele pământeşti, defăimând acestea

159

vremelnice, vei putea ca un viteaz luptător să iei darul biruinţei.'Că de vreme ce lucrurile cele pământeşti ne trag jos, şi patimile întunecă ochii inimii în vremea războiului, pentru aceasta ne luptă şi ne biruieşte pe noi vicleanul, ca pe unii ce suntem plini de lucruri pământeşti, şi robim patimilor şi grijirilor pămân­teşti, că pe cele pământeştitoţi împreună le iubim, fraţilor, şi mintea noastră saltă şi se răspândeşte pe pământ pentru trândăvia noastră.

Ziua s-a plecat, şi către seară este vremea noastră, şi noi, iubiţilor, pentru necredinţa noastră socotim că este dimineaţă. Iată, lângă uşă este împă­răţia cerurilor, ca să strălucească, şi noi pentru aceasta nu voim să ascultăm. Uneori s-au făcut semnele şi minunile de care a zis Domnul: foamete, ciume, cutre­mure, înfricoşărişi războaie, şi acestea toate se par nouă ca un vis ce se veştejeşte între noi unii cu alţii, nu ne sperie pe noi auzirea lor, nici însăşi vederea, cei aleşi se adună mai înainte de necaz, ca să nu va­dă tulburarea, şi necazul cel mare care va să vină în această lume nedreaptă. Secerişul acum s-a apropiat, ca să secere, şisfârşit are veacul acesta. îngerii secerile le ţin gata, şiameninţarea o aşteaptă.

Să ne înfricoşăm, iubiţilor, ceasul este al unsprezecelea din zi şi lungimea căii este multă. Să ne sârguim în locaş să ne aflăm. Să ne facem priveghetori şi să ne trezim din somn ca niştenesomnoroşi, nu ştim în care ceas va veni Stăpânul. Să ne uşurăm pe noi înşine de greutatea celor pământeşti. Să nu te îngrijeşti de nimic, a zis Domnul. Dumnezeu ne porunceşte să-i iubim pe toţi. Iar noi, mai vârtos,

160

am izgonit dragostea de pe pământ, nu găseşti nicăieri dragostea cea desăvârşităşi după Dumnezeu pe pământ. De la'toţi s-a izgonit. De toţi s-a urât dragostea, acum împărăţeşte mai mult pizma, certurile şi tulburările pe pământ se înmulţesc, nedrep­tăţile au acoperit pe toţi împreună. Fiecare caută cele pământeşti, iar pe cele cereşti le defaimă, pe cele vremelnice le doreşte, iar pe cele ce vor să fie nimeni nu le iubeşte. Doreşti să fii ceresc? Pe cele pămân­teşti nu le căuta, ci urăşte-le şiîngreţoşează-te de ele, şinevoieşte-te ca un desăvârşit spre împărăţia ceru­rilor. Să nu socoteşti, zicând? „Multă este vremea pustniciei şi grea, iar eu sunt leneşşi neputincios, şi nu pot să mă nevoiesc”, ascultă graiuri de sfătuire prea bune şi folositoare. înţelege ce îţi zic ţie, iubitorule de Hristos, frate. Dacă voieşti să te duci întru altă ţară îndepărtată, nu poţi să alergi într-un ceas toată lungimea căii, ci te duci numărând paşii în fiecare zi, îngăduind, şi cu vreme şi cu osteneală ajungi în ţara pe care o pofteşti şi o doreşti.

Aşa este împărăţia cerească şi desfătarea raiu­lui, prin ajunări, prin înfrânare, prin privegheri şi prin dragoste, fiecare se va arăta acolo, acestea sunt căile care te duc la cer, către Dumnezeu. Să nu te înfricoşezi a pune început de cale bună care te duce în viaţă. Voieşte numai să călătoreşti în calea aceea şi, de te vei afla sârguitor, numaidecât calea se îndreptează înaintea ta, şi, bucurându-te, călătorind, faci popasurile, veselindu-te în ele, că se împuternicesc paşii sufletului tău în fiecare popas, şi ca să nu afli greutate în calea care te duce în viaţă, Domnul,

161

prin Sine, S-a făcut însuşi calea vieţii celor ce voiesc cu bucurie să se ducă la Tatăl luminilor.

Fă-Te mie, Hristoase, calea vieţii, care mă duce către Tatăl Tău. Singură aceasta este bucuria, şisfârşitul ei este împărăţia cerurilor. Fă-Te mie, o, Stăpâne, Fiule al lui Dumnezeu, calea vieţii şi lumi­nare, am scos prin mine, din izvorul darurilor Tale, plin sunt de dorire. S-a făcut darul întru inima robu­lui Tău lumină, bucurie şidulceaţă, mai mult decât mierea şi fagurul în gura slugii Tale. S-a făcut darul Tău în sufletul robului Tău ca o vistierie, aîmbogăţit sărăcia mea, a alungat sărăcia şi putreziciunea. S-a făcut darul Tău robului Tău scăpare, putere, laudă, sprijin, înălţimeşi bucate de viaţă, nu va tăcea robul Tău, o, Stăpâne, din multa dulceaţă a dragostei şi a darului Tău, ai deschis gura mea, a nevrednicului, cum iarăşi va răbda limba mea întru atâta folos să nu laude şi să nu slăvească în fiecare zi pe Dătătorul bunătăţilor? Şi cum iarăşi voi îndrăzni să închid şi să încui valurile darului Tău, cele ce izvorăsc în inima mea, a păcătosului? Umple-le pe ele de dulceaţă cu darurile Tale cele multe, ca să slăvesc, cântând pe Făcătorul cerurilor, Care a dat robului Său daruri cereşti.

Pentru darurile Tale cele'multe măresc darul Tău, Hristoase Mântuitorule. în biserică mare Te măresc pe Tine. însumi eu mă măresc pe mine. întru ea nu va înceta limba mea a mărturisi darul Tău, Stăpâne, nu va tăcea alăuta mea a viersui versuri du­hovniceşti. Darul Tău mă trage pe mine! către Tine, Mântuitorule, lauda vieţii mele. Darul Tău îndulceşte

162

mintea mea încât s-a tras în urma Ta. Facă-se Ţie inima mea pământ bun, primind sămânţa cea bună şi să roureze' întru ea darul Tău rouă de viaţăveşnică, şi va secera darul Tău mănunchi bun pe pământul inimii mele, umilinţă, închinăciune, sfinţenie, cele plăcute Ţie să le facă totdeauna. întoarce sufletul meu în staulul raiului desfătării, împreună cu oaia cea aflată. Să se afle sufletul meu întru lumină, acela oaia cea aflată pe umeri a purtat-o, iar pe acest suflet nevrednic al meu, prin darul Tău, trage-l, şi du-le pe amândouă Tatălui Tău celui Preacurat şi nemuritor, înaintea îngerilor şi a arhanghelilor, ca să zic întru desfătarea raiului, împreună cu toţisfinţii: Slavă Tatălui celui nemuritor, şi Fiului celui nemuritor şi Sfântului Duh celui nemuritor; Tatălui celui nevăzut, şi Fiului celui văzut în trup şi Duhului celui ce a grăit întru proorocişi întru apostoli. Slavă însăşi Preasfintei şi celei de o fiinţă Treimi, celei închinate şi slăvite de toată puterea cea cerească, şi de cele pământeşti, şi de cele de dedesubt, că a dat daruri cereşti robului Său, ca să aducă şi el mănunchi de slavă împăratului veacurilor şi Dumnezeului tuturor, Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin.

163

Cum se întoarce cineva la cele dinainte şi că nu i se cuvine creştinului să joace

Vedeţi, fraţii mei iubiţi, cum se întoarce cineva la cele dinapoi şi iarăşi cugetă şi lucrează lucrurile neamurilor? Tot cel ce cugetă cele trupeşti şi se răspândeşte, ca şi cum nu ar trebui să dea seamă lui Dumnezeu în ziua judecăţii, oare nu s-a dezbrăcat de Hristos? Căci, precum zice Domnul cu dumnezeiasca Sa gură, şi pentru un cuvânt deşert oamenii vor da seamă în ziua judecăţii, şi, dacă şi cuvintele de acest fel sunt lipsite de iertare, apoi oare faptele în ce fel vor fi? Pe care, dacă aş voi în mijloc să le aduc,şi pe toate să le povestesc, nu îmi va ajunge mie toată vre­mea, ca pe toate chipurile şi lucrurile cele necuviin­cioase să le povestesc.

O, ce rău drac! O, urâtorul de bine şi urâtorul de oameni şi necuratul duh! Cum pe fiecare îl împiedică şi îl apleacă! Stăpânul strigă prin prooroci, prin apostoli şi prin Sfintele Evanghelii; şi din mulţi, puţini iau aminte. Diavolul cheamă prin alăute, prin hore şi prin cântece drăceşti, iar mulţimea se adună. Iubitorul de oameni Dumnezeu cheamă pe toţi şi zice: „Veniţi către Mine toţi”, dar nimeni nu este cine să îl asculte, nici să se sârguiască. urâtorul de oameni diavol îndeamnă, şimulţi împreună aleargă. Dacă cândva s-ar propovădui ajunare sau priveghere, se sperie toţi şi se tânguiesc, şi ca niştemorţi se fac.

164

Iar dacă s-ar vesti cândva prânzuri, cine, alăute, sau cântece drăceşti, toţi veseli se fac, bine alergători şi treji, şi unii pe alţii se cheamă şi se strigă, şi împreu­nă aleargă drumul cel rău, şi se nevoiesc cu nevoinţa cea vrednică de jale, nu cu cinste, cum se potriveştecreştinilor, ci ca nişte păgâni, nu ca nişte robi ai lui Dumnezeu, ci ca nişte fugari, şi, de multe ori, toată ziua se ostenesc pentru pântecele lor, şi toată noaptea o petrec fără de somn, spre pierzarea sufletelor lor, jucând, şi jucându-se, adică batjocorindu-se, şi nimic altceva câştigând din osteneală şi din priveghere, fără numai vai-ul, după cum a zis Domnul: „Luaţi aminte cu deadinsul la cele scrise, şi nu le defăimaţi

Vai celor ce ocărăsc dumnezeieştile Scripturi, că mulţi sunt deşerţi cuvântători, pe sine amăgindu-se cu mintea, care atunci când aud despre judecată sau despre muncă, râd şi zic, mângâindu-se pe sine: „Oare eu sunt mai bun decât toată lumea? Unde va fi toată lumea, acolo şi eu, afară de toată lumea, ce are să mi se întâmple mie? Să mă îndulcesc deocamdată de bunătăţile lumii acesteia, precum toată lumea, şi eu”, apoi, după ce s-a împlinit hotarul vieţii acesteia, se trimite vestitorul morţii, zicându-i: „S-a plinit calea ta în viaţa aceasta. Vino de acum întru altă lume. Vino la locul tău”.

Apoi, lasă lucrurile vieţii cele veselitoare, cu care i se părea că veşnic se va desfăta, şi se duce târându-se de îngeri înfricoşaţi, în locul muncii, şi, văzându-l, se va cutremura şiîşi va bate faţa cu mâinile, şi căutând împrejur, aici şi acolo, vrând să fugă, nu-i va fi cu putinţă, că se ţine cu întemeiere

165

legat de cei ce îl duc, atunci îi zic lui îngerii, cei care îl ţin pe el: „Ce t tulburi? Ce te întristezi? Ce te înfricoşezi, ticăloase? Ce te cutremuri, ticăloase? Tu ţi-ai gătit ţie locul acesta. Tu seceră acelea pe care le-ai semănat, auzeai despre înfricoşatele munci, dar râdeai zicând: «Unde va fi lumea toată, acolo voi fi şi eu», acum pentru ce te cutremuri? Nu eşti singur, nu ai şchiopătat, unde este toată lumea, acolo şi tu, nu ai auzit pe Stăpânul, zicând: «Că toată lumea întru cel rău zace»? ci, defăimând, ziceai: «Unde va fi toată lumea, acolo voi fi şi eu».

Vrednicule de jale şi ticăloase, pentru ce, când ziceai acestea, nu căutai de tine? Acum poate toată lumea să îţi ajute ţie? Că oare pentru toată lumea vei să dai tu răspuns Judecătorului? Oare nu numai pentru sufletul tău? Iată acum, precum ziceai, unde este toată lumea acolo eşti şi tu”, apoi, intrând în locul cel de muncă, nevrând şi nevoind, şi cumplit muncindu-se, va începe jalnice glasuri să sloboadă şiroage pe cei ce vor sta înaintea judecăţii, ca să do bândească măcar puţină răsuflare, şi îi vor răspund lui: „Ce strigi, ticăloase, oare nu tu eşti mai bun decât toată lumea? Unde este toată lumea, acolo? tu, precum ai şi zis”.

Şi atunci, suspinând dintru adâncul inimii,zice: „Şi ce mă foloseşte pe mine toată lumea? Vai mie, că m-am amăgit şi m-am batjocorit. Dreaptă este judecata lui Dumnezeu, acum am cunoscut eu ticălosul, că ceea ce seamănă omul, aceasta va secera, şi ce sarcină va lega, pe aceasta o va şi purta. Vai mie, că am auzit şi nu primeam, pe câţi vedeam

166

nevoindu-se şi priveghind, pe toţi îi ocăram şi îi dosădeam, pe câţi îi vedeam plângând şi tânguindu-se, râdeam de ei. Vai mie, că m-am batjocorit. Mai de folos îmi era mie acolo o sută de ani să plâng şi să mă tânguiesc, şi pământ să mănânc, şi să nu vin în locul acesta, cine mi-ar da mie vreme de pocăinţă măcar trei zile ale veacului aceluia, pe care rău l-am cheltuit întru lenevire, eu. vrednicul de jale şi ticălo­sul? însă acum târgul şi zborul s-au risipit şi nu mai este folos de pocăinţă”.

Vedeţi, fraţilor, să nu se afle cineva fără roadă, cel ce seamănă în trupul său îndulcirea lumii aces­teia, desfătare, cine şi prânzuri, din trup va secera stricăciune. Iar cel ce seamănă întru duhul rugăciune, ajunare şi priveghere, din duhul va secera viaţăveş­nică, luaţi seama şivedeţi, că nicidecum nu se laudă cei ce se desfătează, nici cei ce râd. sau cei ce joacă, că acestea neamurile le fac.

Iar legea creştinilor este întru acest fel: Fericiţi cei săraci cu duhul! Fericiţi cei ce plâng! Fericiţi cei milostivi!

167

Fericiţi cei izgoniţi! Fericiţi cei ce se ocărăsc! Fericiţi cei curaţi cu inima! Fericiţi cei ce se înfrânează! Fericiţi cei ce au păzit Botezul curat! Fericiţi cei ce pentru Hristos s-au lepădat de lumea aceasta! Fericite sunt trupurile feciorelnicilor! Fericiţi cei ce au femei ca şi cum nu ar avea! Fericiţi cei ce priveghează şi se roagă! Fericiţi cei ce văd mai îna­inte pe Cel ce va să vie să judece viii şimorţii, şi se gătesc pe sine spre răspuns! Fericiţi cei ce lăcrimează întru rugăciune şi întru cântare de psalmi!

Acestea sunt ale dumnezeieştii Scripturi a dreptcredincioşilor, şi care Scriptură fericeşte pe cei ce cântă în fluier, sau în alăută, sau pe cei ce râd. sau pe cei ce se desfătează. sau pe cei ce se îmbată, sau pe cei ce se înverşunează, şi joacă, sau pe cei ce iubesc lumea aceasta? Acestea Stăpânul nostru nu ne sfătu­ieşte, acestea Domnul nostru nu ne-a învăţat, ci mai vârtos le-a şi plâns, zicând: „Vai vouă, cei ce râdeţi acum şi vă desfătaţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui".

168

Deci, veniţi, ca lăsând calea cea lată care duce la pierzare, să ne ostenim puţină vreme, ca să împărăţim în vecii cei nesfârşiţi, şi să dobândim bunătă­ţile cele nestricăcioase, pe care ochiul nu le-a văzut, urechile nu le-au auzit, şi la inimă de om păcătos nu i s-au suit. Fugi de mândrie, o, omule, măcar deşieşti bogat, ca nu cumva să ai pe Dumnezeu împotriva ta Şiiubeşte smerita cugetare, măcar deşieşti mare, ci să te înalţi în ziua judecăţii, căci vai celui trufaş^!Când va intra în mormânt, atunci se învaţă cine este.Vai, lacomului, că bogăţia trece, şi pe dânsul focul îlva primi! Vai, necredinciosului! Căci atunci când toţise luminează, el atunci singur se întunecă. Vai, celui fărădelege! Că se duce la Judecătorul aspru şi drept. Vai, trândavului! Că va căuta vremea pe care rău acheltuit-o şi nu o va afla. Vai, ocărâtorului, şi împreună cu dânsul beţivului! Căci cu ucigaşii se rânduiesc şi cu preadesfrânaţii se muncesc. Vai, celui ce sedesfătează întru această puţină vreme! Căci ca unviţel spre junghiere, aşa se îngraşă.

Şi fericit este cel ce călătoreşte pe calea strâmtă, că purtător de cunună va intra în cer! Fericit este cel ce multora le face bine, că pe mulţiva afla ajutători când se va judeca! Fericit este cel ce se sârguieşte către viaţa ce va să fie, că acestea de aici miros, şi către stricăciune şi moarte se trag! Fericit este cel ce risipeşte cele rele, adesea pe acelea pe care le-a adunat rău, căci va sta curat înaintea Jude­cătorului! Fericit este cel ce spre toate pe sine se sileşte, că silitorii răpesc împărăţia cerurilor!

Deci, să ne silim acum pe noi înşine spre tot lucrul bun. Să îndemnăm şi să ne zidim unii pe alţii, precum şifaceţi. Totdeauna pentru judecată să fie vorbirea noastră, şipentru darea de răspuns a noastră, orice lucru faceţi, în cale de umblaţi, la prânzuri de şedeţi, în paturile voastre, ori altceva de faceţi, tot­deauna pentru judecată şi pentru venirea Dreptului Judecător îngrijiţi-vă şi vă aduceţi aminte în inimile voastre, şiziceţi unii către alţii: „Oare, ce fel este întunericul acel mai din afară? Oare, în ce fel este focul cel nestins şi viermele cel neadormit? Oare. în ce fel sunt scrâşniriledinţilor?”, acestea unii către alţiivorbiţi-le noaptea şi ziua.

Să ne nevoim, fraţii mei, până av?m vreme. Să încetăm cu desfătarea cea de aici şi acolo să câştigăm desfătarea raiului. Să plângem aici puţin, ca acolo să râdem. Să flămânzim aici, ca să ne săturăm acolo. Să ne lipsim de toate acestea de aici vremelnice, ca să ne îndulcim acolo de bunătăţile cele adevărate, pe calea cea strâmtă şi necăjită să călătorim aici, ca acolo pe calea cea lată şi desfătată să umblăm, şi iarăşi zic: Vedeţi să nu ne împiedice pe noi viaţa aceasta, să ne batjocorească, şi goi Şiticăloşi să ne

169

trimită pe noi în veaculacela, că pe mulţi i-a împie­dicat, pe mulţi i-a pierdut, pe mulţi i-a batjocorit, pe mulţi i-a orbit înşelăciunea lumii acesteia. Iar noi, fraţilor, să luăm aminte de noi înşine, şi să ascultăm pe Domnul, Care zice: “Veniţi la Mine”.

Deci, pe toate să le părăsim şiLui să-I urmăm. Să înlăturăm toată bucuria lumii acesteia, că batjo­coreşte pe cei ce o iubesc. Iar noi să ne sârguim a dobândi viaţaceaveşnică, dănţuirea cea cu îngerii, petrecerea cea cu Hristos, căruia se cuvine slava. în vecii vecilor, amin.

Despre lucrarea faptelor bune şi răbdarea lui Dumnezeu

Acum ne aduce pe noi vremea spre lucrarea vieţiiveşniceşi a slavei celei neîncetate, că pe viaţa aceasta o primeşte moartea, şiruşinea o apucă slava aceasta, că mulţi dintre cei puternici, mai înainte de vreme, ca nişte câini, în iad s-au pogorât, şi judecă­torii de cei mai de jos s-au judecat, şibogaţiidesăvârşit au sărăcit, şiînţelepţii, fără de veste, nebuni s-au făcut, cel tare a slăbit; cel sănătos s-a îmbolnă­vit; şi nu este nimic întru oameni întemeiat, fiindcă nimic nu este cuvios în lume.

Fiii necinstesc pe părinţii lor, şipărinţiipizmuiesc pe copiii lor. Femeile leapădă pe bărbaţii lor, bărbaţii nu îşi păzesc credincioşiafaţă de femeile lor.

170

Tinerii bârfesc pe bătrâni, bătrânii se învârtoşează împotriva tinerilor, nu este cu putinţă să te încrezi prietenului, nici să-ţi pui nădejdea în frate. Tu îi vei grăi cele de pace, şi el întru sine gândeşte cele de război, pizma şivicleşugulîmpărăţesc, şi lăcomia stăpâneşte, că nimeni nu pomeneşte pe Dumnezeu, nimeni nu aşteaptă că va fi judecat după ce va muri.

Pentru aceasta s-au înmulţitrăutăţile, căci se defaimă Dumnezeu, ştiinţă şi pricepere ne-a dat nouă, ca întru aceasta să ne sfătuim cele bune, iar noi, în ea ne sfătuim cele rele, putere ne-a dat nouă, ca întru dânsa să dăm celor lipsiţi, iar noi, prin ea, jefuim cele ale săracilor. Stăpâniri ne-a încredinţat nouă, ca prin ele să oprim pe cei ce fac silăsinedrep­tăţesc pe alţii, iar noi, prin ele, asuprim pe cei fără de niciun sprijin, nu este cale dreaptă, nu este judecată dreaptă. S-a răcit dragostea, şi ura s-a înmulţit. S-a defăimat fapta bună, şi a sporit făţărnicia. S-a urât smerita cugetare, şi mai mult s-a cinstit înălţarea, a lipsit adevărul, şi minciuna a acoperit pământul.

O, adânc de bunătate şi de îndelungă răbdare a lui Dumnezeu! Că pentru toate relele cele ce se fac suferă, şi nu izbândeşte, nu că nu poate numaidecât să ne chinuiască pe noi, nu îşiunelteşte urgia, ci, milostivindu-Se spre noi, ca un Părinte, mult îşi întinde mila Sa.

171

Despre fapta bună

Toate chipurile şipărţilecreştinilor au trebu­inţă spre îndreptarea faptelor bune, ca nevoinţă şisârguinţă să fie întru dânşii, ca întru nimic să fie lipsiţi, precum la plug, dacă nu va fi bine îndreptat, nepotrivit se află lucrul; aşa şicreştinul de toate are trebuinţă, ca întru toate să se nevoiască la lucrarea cea bună. Sau, precum dacă cineva ar avea să călă­torească treizeci de mile, ca să intre în cetate, şi acesta trândăvindu-seşilenevindu-se, afară rămâne, aşa şi cine se va lipsi de dreptatea faptelor bune, ca un leneş se judecă.

Deci, de toate faptele bune şi lucrările se cuvi­ne a purta grijă, ca Duhul cel Sfânt, odihnindu-se peste roadele cele bune, să ne răsădească întru împă­răţia cerurilor.Adevărat, înţelept lucru este, nu numai trupul să-l păzim de desfrânare, ci fiecare mădular al trupului, precum, când ochiul şi limba, întru a lor lucrare, sunt cu totul înţelepteşi înlăuntrul omulu gândurile sufletului nu se învoiesc împreună cu gân­durile răutăţii.

Precum între fiarele cele veninoase este multă deosebire, precum între aspidă, scorpie, balaur, căci nu au venin aducător de moarte asupra oricărui trup ce se va apropia de ele, aşa este şi felurimea oameni lor, pentru multa răutate, în fiecare săvârşeşte lucrai rea răutăţii, şi în suflet o toarnă, prin împărtăşirea şi împreună învoirea cu sfătuirile păcatului, ori cu slava

172

deşartă, ori cu mânia, ori cuviclenia, ori cu vicle­şugul, ori cu ura de fraţi, ori cu iubirea de argint, ori cu desfrânarea, la fel pare cineva, ori cu veninul lăcomiei de pântece, ori cu al desfrânării, aşa şiochiul, celce priveşte pe toate curat, şi precum sunt, întru adevărată judecată le vede, şi stomacul cel sănătos pe toate bucatele cu dulceaţă poate să le primească, aşa şi sufletul cel curat, pe toate fără prihană şi curat le vede.

Iar cel tulburat, care împreună se învoieşte cu gândurile cele rele, nici pe cele bune nu poate să le vadă ca bune, întru toate poticnindu-se, ochiul avându-l întru întunericul păcatului. Rugăciunea, postirea, şi milostenia acestuia urâciune sunt înaintea lui Dumnezeu, căci necurat se săvârşesc acestea, şi nu după voia lui Dumnezeu.

Despre pocăinţă şiviaţa cea desfătată

Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeul nostru zice în Sfintele Evanghelii: “Privegheaţi, că în ceasul întru care nu gândiţi, Fiul Omului va veni” (Luca 12, 40), nevoiţi-vă a intra prin poarta cea strâmtă, care duce la viaţă. Să călătorim pe calea aceasta, fraţilor, ca viaţaveşnică să moştenim, călă­toriile acestea sunt anevoioase, iar odihna fericită, călătoriile acestea se fac întru mâhnire, dar răsplătirea

173

este bucurie, călătoriile acestea sunt strâmte, dar sălaşul desfătat, călătoriile acestea sunt pocăinţa, ajunarea. rugăciunea, umilinţa, privegherea, smerita cugetare, sărăcia cea duhovnicească, defăimarea tru­pului. grijirea sufletului, culcarea pe jos, nespălarea, foamea, setea, mâncarea uscată, goliciunea, miloste­nia, lacrimile, plânsul, suspinurile, plecările genun­chilor, necinstirile, prigonirile, răpirile, pălmuirile, ostenelile cu mâinile, primejdiile, bântuielile, a fi ocărâţi şi a răbda, a fi urâţi şi a nu urî, a pătimi rele şi cu bune a răsplăti, a lăsa datornicilor datoriile, a ne pune sufletul pentru prieteni. Iar mai pe urmă de toate, a ne vărsa sângele pentru Hristos, când vremea va cere, acestea sunt călătoriile porţii celei strâmte şi ale căii celei anevoioase, care are răsplătirea fericită, adică împărăţia cerurilor.

Iar poarta care duce întru pierzare este largă,? calea desfătată, şi umbletele acesteia sunt aici d bucurie făcătoare, iar acolo întristătoare, aici uşoare, iar acolo grele şi dureroase, aici se arată ca şi cum ar fi nimic, iar acolo ca nişte

174

fiare sălbatice vor înconjura pe cei ce le săvârşesc, şi nu se pocăiesc, după cuvântul Proorocului: „Că în ziua cea rea, fărădelegea călcâiului meu mă va înconjura”.

Care este răutatea vieţii acesteia, adică umbletele căii celei late, pe care şi Apostolul, din parte, le-a numărat? Acestea sunt: curvia, preacurvia, înverşunarea, slujirea de idoli, otrăvirea, vrajba, cearta, râvna cea rea, mânia, unirile cele rele, pizma, râsul, strigările, desfătările, alăutele, scăldările, hainele cele moi, plesnirile mâinilor, gâlcevile, somnul cel fără de grijă, aşternuturileşipatimile cele de multe feluri, mâncarea pe ascuns, urârea de fraţi, grăirea de rău, şi lucrul cel mai rău decât toate, nepocăinţa, şi a nu ne aduce aminte niciodată de ieşirea din viaţa aceasta.

Acestea sunt călătoriile căii aceleia cumplite, pe care mulţi sunt cei ce călătoresc. Darşisălaşul potrivit îl vor afla ei. în locul desfătării, foamea. în locul beţiei, setea. în locul odihnei, chinuirea. în locul râsului, tânguirea. În

175

locul alăutei, plângerea. în locul îngrăşării trupului, viermele. în locul negrijii. împerecherea minţii. în locul jocurilor, a fi împreună cu dracii. în locul iscodirilor, al vrăjitoriilor, al celor­lalte meşteşugirişisârguinţedrăceşti, întunericul cel mai dinafară, gheena focului şi cele asemenea acestora.

în acea zi înfricoşată a judecăţii se va cere de la fiecare dacă a păzit şi buna mărturisire neîntinată întru eresuri, pe care a mărturisit-o înaintea multor martori, zicând: „Mă lepăd de satana şi de toate lu­crurile lui”, nu de un lucru, sau de două, ci de toate lucrurile diavolului.

Deci, această bună lepădare ni se va cere în ceasul acela, şi fericit va fi cel ce a păzit, precum a şi făgăduit, că printr-un cuvânt se leapădă de tot lucrul rău al diavolului. De preacurvie, de curvie, de ucidere, de necurăţenie, de mincinoasă cuvântare, de pizmă, de furtişag, de ocărâre, de amărăciune, de mânie, de pomenire de rău, de vrajbă, de sfadă, de beţie, de lăcomie de pântece, de grăire deşartă, defluierături, jocuri, mândrie, de trândăvie, de râsuri, de lăutari, de cântece şiprânzurile cele scumpedrăceşti, de lăcomie, de ura de fraţi, de cele mai de

pe urmă decât toate relele: de vrăjire, de slujire la idoli şi de otrăvire.

Acestea şi cele asemenea acestora, de care se leapădă, se vor cere de la tot creştinul în ceasul celînfricoşat al Judecăţii. De care acoperă-ne. Doamne, ca să nu le pătimim, că Ţie se cuvine slava. în veci Amin.

Şapte sunt lucrările monahului

1. Întâi este liniştea ce are petrecere nerăspândită, care depărtează de toată grija lumească, că se poate, dezlipindu-se de fericirea oamenilor, săselipească de Dumnezeu.

2.Postire cu măsură, adică a mânca o dată în fiecare zi, din bucate sărace, şi a nu se sătura.

3.Priveghere cu măsură, adică jumătate din noapte întru cântare de psalmi, întru suspinurişilacrimi a o cheltui.

4.Cântare de psalmi, adică rugăciune trupească prin psalmi, şi prin plecarea genunchilor.

5.Rugăciunea duhovnicească, care cu mintea se face, depărtând tot cugetul.

6.Citire din vieţilesfinţilor şi din cuvintele lor, nevrând nicidecum dogme străine, sau alte oarecare să audă, ca prin cuvintele părinţilorsăbiruiască patimile.

176

7.Să întrebe pe bărbaţiiiscusiţi pentru tot cuvântul şi toate lucrările ca nu din neiscusinţă şi din plăcerea de sine să înţeleagăaltele în loc de altele, ca astfel să facă să piară îndrăcirea trupului, dracul şimustul vrăjmaşului, că îndrăcirea trupului, adică înverşunareatrupului, nu numai din bântuirea dracului, ci şi din beţiesepricinuieşte. Iar înfocarea cea prin tot trupul tot de la dracul este, sau din firea înfrânării celei subţiri, care se supără de duhurile cele uscate.

Deci, se cade cu măsură a amesteca, ca nu prin neamestecare, întinderea şi sârguinţa să pătimească şi să se strice, nu întotdeaunamişcarea trupului pri­meşte înfocarea, de la nepăzirea şi supărarea dracu­lui, ci uneori are pornirea şidin cea mai desăvârşităînfrânare, când duhurile cele mai uscate şi mai fier­binţi te pornesc, că aceasta se pare celor mai iscusiţi cercători ai firii.

Drept aceea, se cade cu măsură a amesteca tru­pul prin împărtăşirea mâncării, ca nu prin neamestecarea cea cu totul desăvârşită, adică prin înfrânare. să fie silit nevoitorul de mişcăriletrupului, nebiruirea de tot este prea bună. Iar dacă te vei clătina în viaţă, însemnează întru tine închipuirea de viaţă făcătoarei Cruci, şiduşmanul va rămâne biruit, că prea bine este a nu te prinde de patimi, adică a nu te supune asuprelii gândurilor rele.

Iar dacă cineva cândva de acestea în oarecare chip s-ar clătina, cu închipuirea cea de viaţăfăcă­toare a crucii îndată să se însemneze, iar vrăjmaşul se biruieşte, şi aceasta o zice cuvântul din metaforă al

177

celor ce uneori în război de la cei potrivnici s-au tulburat, însă cu închipuirea bogăţiei, care este lun­gime în patru colţuri îndată se întemeiază, şi de bân­tuirea vrăjmaşilor, neprinşi se păzesc.

Tâlcuire

rostirea cea desăvârşităşi săturarea de bucate, amândouă sunt vinovate. Că înfrânarea cea multă şi peste măsură şi săturarea hranei sunt rele. Că prima face slăbănog pe nevoitor, şi cu totul nelucrător către fapte bune, iar cea de a doua, patimile trupului maimult le întărâtă, şi mai greu şi mai iute războiul celîmpotriva sufletului îl ridică.

Decât patima cea mai de pe urmă, mai bună este înfrânarea cea desăvârşităşi cu dinadinsul. Patima cea mai de pe urmă, nu însuşi păcatul, ci por­nirea păcatului, care este aplecată spre păcat, şi se nevoieşte a o săvârşi pe aceasta, adică pe poftă_. Deci, când pofta care se pare că stăpâneştedesăvârşit, atunci înfrânarea cea cu dinadinsul şi foarte uscată este mântuitoare.

Îngâmfându-se patima, dumnezeiasca foame să se întindă. Şi, după asemănarea, şi măsura tăriei celui ce pătimeşte, să se facă apropiere. Că, o patimă când se iuţeşte, atunci dumnezeiasca foame, adică ajunarea, creşte. însă după măsura tăriei celui ce a păcătuit să se iconomisească. Pentru că păcatele cele mai grele de mai îndelungate osteneli au trebuinţă pentru vin­decare, lenevirea cea fără de pricină este vestitoare

178

de abatere spre cele rele. Că trândăvia socotelii, când nu povăţuieşte înainte altă oarecare pricină, sau oare­care greutate şinelesnire, adicăboală trupească, arată sufletul că se apleacă spre cele mai rele. Că lenevire fără de pricini a zis că este trândăvirea şi pregetarea cea de pricină de nimic înconjurătoare, pricinuită către lucrarea faptei bune.

Celui ce fuge de păcat, şi cu sârguinţă se oste­neşte întru citirea Scripturilor, de nu are vreo sporire de faptă bună, greu lucru i se va întâmpla. Dacă cineva, prin dumnezeiasca iubire de oameni, eliberându-se de păcat,'cugetă cu iubire de osteneală dumnezeieştile cuvinte, dar nimic nu sporeşte întru fapta bună prin acel fel de cugetare, îmi e frică de unul ca acesta să nu se prindă iarăşi de păcat.

Noul începător, care robeşte pântecelui, va avea nenorocit sfârşit. Cel ce întru începutul supărării şi al necăjirii pântecelui, adică lăcomiei de pântece este robit, în rău sfârşit va conteni.

Ieşirea cea deasă şi neîncetată a lucrat de multe ori pricină de alunecare monahului. Că nuse cade monahul să facă dese ieşirile afară. Că de multe ori, dintru aceasta se întâmplă greşelile. Cel ce s-a ales să stăpânească, dintru sine şi dintru ale sale să ia cunoş­tinţă. Oricine pofteşte să fie ocârmuitor, mai înainte, dintru sine, lucrurile cârmuirii să se înveţe. Adică, cel ce mai întâi pe sine s-a stăpânit, acesta este înde­mânatic şi iscusit ca şi pe alţii să-i stăpânească.

Cel ce a asuprit săltările trupului, şimişcarea cea necuvioasă a sufletului a înfrânat-o, de la păsto­rie nu se opreşte. Cel ce poftele cele necuvioase ale

179

trupului şi ale sufletului le-a muncit, adică în trup curvia, lăcomia de pântece şi pe cele asemenea, iar în suflet, iuţimea, mânia, slava deşartăşicele de acest fel, acesta este neoprit a păstori.

Mai înainte de cuvinte, pedepseşte năravul. Că se cuvine celui cucernic, mai înainte de a-şi întinde limba spre învăţătură către ascultători, prin exemple să-i înveţe. Iar exemplul înseamnă mişcarea cea bine tocmită, Buna cuviinţă a privirii, mângâierea şi cea­laltă cinstită aşezare. Că se poate a vedea uneori cei mulţi defăimând cuvântul, şi sfială întru obicei câşti­gând, iar obrăznicia limbii a ocărât liniştea.

Căci obrăznicia limbii ocară pricinuieşteliniş­tii. Multa cuvântare este prihănităşi neprimită. Cei ce mult grăiesc nu numai sunt prihăniţi, ci şi celor ce voiesc împreună să petreacă şi să se apropie de dânşii întoarcere şi depărtare le pricinuiesc. Celui ce ar întreba, punerea înainte a limbii, nechibzuită să nu iasă. Că se cuvine a se da răspuns potrivit la întrebare, şi nu fără de cercetare a se da răspunsul.

Cel ce cu limba a albit întunecarea sa, dumne­zeiască strălucire a văzut. întunecare îl numeşte pe păcat. Deci, cel ce pe acesta cu limba l-a mărturisit şi l-a defăimat, ca unul ce s-a curăţit şi s-a luminat, de dumnezeiască strălucire s-a învrednicit. Cel ce a trâmbiţat altuia taina păcatului aproapelui, ca cel ce a prădat lucru dumnezeiesc, vinovat se face de prăzi. Cel ce a descoperit vestirea cuiva către altul, vinovat este al relelor, ca unul ce a răpit hotărârea lui Dum­nezeu, care se va face în vremea ce va să fie. Că atunci s-a hotărât arătarea şi vădirea păcatelor fiecăruia

180

înaintea lui Dumnezeu. Aceluia care a vestit cădereaascunsă, nu-i este cu întemeiere vindecarea dumne­zeieştilor Taine. Cel ce păcatul mărturisit lui nu l-a păzit întru sine şi nu l-a ascuns, ci către altul l-a vădit, acesta nevrednic este de dumnezeieştile Taine. Ascunderea greşelii mai mult a îndulcit, decât atunci când pe arătătorul l-ar fi iubit. Dacă cineva din oa­meni ar fi lucrat ceva din cele ce nu se cuvin, şi acest lucru ascuns întru sine îl ţine, acesta pe dracul care îi arată şi îl sfătuieşte pe el aceasta, îl ascunde şi mai mult îl veseleşte, decât când l-a lucrat pe acesta.

Deşteptare nemânioasă, căci nu se cuvine mona­hului să se întărâte în ocări, nici să se mânie. Căci buchetele bunătăţilor hrănesc bătrâneţile, că hrănirea faptelor bune făcută în tinereţe, păzeştebătrâneţile.

Către monahul Ioan

Se cuvine ca tuturor celor ce se apropie de Dumnezeu, iar vieţiiveşnice voiesc să se învredni­cească, mai înainte de toate să păzească credinţa cea pravoslavnică neprihănită. Şi nu pentru a dobândi dregătorii, ori pentru momirile stăpânitorilor, ori de frica lor, comoara cea nepreţuită a credinţei să o risipească. Căci dacă, murind noi, şi mai ales pentru evlavie, sub altă stăpânire vrem să fim, sigur ne-am fi temut de moarte. Iar dacă unul şiacelaşi Dumnezeu este şi al viilor şi al morţilor, pentru ce ne temem de

181

moarte? Că zice Apostolul: „Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpâ­nească şi peste morţi şi peste vii" (Romani 14, 7-9). Că, deşi pentru fapta bună nu vom lepăda trupul, de nevoie vom pătimi aceasta, când moartea va sosi asupra noastră.

Deci, se cuvine nouă cu osârdie să ne nevoim pentru dreapta mărturisire a Domnului nostru Iisus Hristos, căci atunci când credinţastăpâneşte şiînflo­reşte, nu toţicredincioşii sunt arătaţi. Că unul, laudele vânându-le, de cuvântul cel drept al credinţei cu făţărnicie se ţine! Iar altul, de prihăniri temându-se, a ţinutcredinţa. Iar când a venit asupra lor prigoană, sau primejdie pentru cuvântul credinţei, îndată patima sufletului lor au arătat-o. Că aşamulţi, de multe ori au pierit. Iar mai înainte de prigoană, ca niştedrepţi şi apărători ai credinţei de către cei binecredincioşi se propovăduiau. Iar când lupta a sosit, cei mai înain­te vestiţi că sunt credincioşi, schimbându-se, apără­tori ai relei credinţe s-au aflat, şi aspri şi fără de omenie prigonitori, înfocată şiaprinsă având a lor ştiinţă. Că a prisosit întru dânşii dragostea lucrurilor celor nestricăcioase şicereşti, şi a prea prisosit întru frica cea dumnezeiască. Pentru aceea, în loc de slavă, ruşineşi-au agonisit.

Deci, se cuvine nouă, tuturor, a trece cu vederea osteneala pentru dreapta mărturisire întru Domnul

182

nostru Iisus Hristos! Căci aşa şimărturisirea cea lucrătoare adeverindu-se şi întărindu-se, bine primită se va face lui Dumnezeu, după Apostolul care zice: „ Iar fără de credinţă este cu neputinţă să bine plă­cem lui Dumnezeu".(Evrei 11, 6). Şi acestea ţi le-am scris ţie, ca nu cu rătăcirea celor rău credincioşi împreună dus fiind, să cazi dintru a ta întărire, şi împreună să te osândeşti cu cei de lacare Apostolul se întoarce, zicând: „Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Sfârşitul lor este pierzarea. Pântecele este dumnezeu lor i iar slava lor este întru ruşinea lor, ca unii care cugetă cele pământeşti. Iar petrecerea noastră este în ceruri, de unde şiaşteptăm Mântuitor, pe Domnul nostru Iisus Hristos" (Filipeni 3, 18-20).

Drept aceea, şi noi, îndrăznind, strigăm: „Iar nouă să nu ne fie a ne lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos". Deci, leapădă-te de împărtăşirea cea cu schismaticii şi ereticii, mai ales de eresul celor ce pe Domnul nostru Iisus Hristos îl despart în două. Căci ei cred străine învăţăturifaţă de SfinţiiPărinţi cei întâi, de la Niceea. Că soborul din Niceea l-a mărturisit pe Fiul lui Dumnezeu Cel Unulnăscut, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lu­mină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Care a pătimit cu trupul pentru noi oamenii, şi pentru mântuirea noastră S-a pogorât din cer şi S-a întrupat, şi om S-a făcut, şi a pătimit, şi a înviat a treia zi. Şi S-a suit la cer, şi iarăşi va săvină să judece viii şimorţii.

183

Iar cei ce despart pe Unul Domnul, după unirea Lui cu trupul cea negrăită, nu cred întru Sfântă şi de o Fiinţă Treime, ci întru pătrime. Adică întru Dum­nezeu, şi în Fiul lui Dumnezeu, şi în om, şi întru Duhul Sfânt, şi nu se mai pleacă să creadă Sfântului Sobor din Niceea.

Deci, de nevoie este ca noi să mărturisim pe Preasfânta şi de-a pururea Fecioară Maria că este Născă­toare de Dumnezeu cu adevărat; ca să nu cădem întru hula acelora. Că cei ce se leapădă şi spun că Sfânta Fecioară nu este Născătoare de Dumnezeu, cu adevă­rat nu mai sunt credincioşi, ci ucenici ai fariseilor şi ai saducheilor, care din aluatul lor se hrănesc, şi cu ochii minţii lor sunt orbi, şi huleau asupra Lui, şi zi­ceau: „ Nu pentru lucru bun Te împroşcăm cu pietre, ci pentru hulă. Căci Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu" (Ioan 10, 3).

Iar cei ce mărturisesc pe Sfânta Fecioară că este Născătoare de Dumnezeu să nu se lepede de Dumne­zeu, Cel ce S-a răstignit pentru noi. Că pe Acela, pe Care L-a născut Sfânta Fecioară, L-au răstignit iudeii. Iar dacă îlmărturiseşte om pe Cel ce S-a răstignit pentru noi, şi nu Dumnezeu cu adevărat, apoi după socoteala ta nu este Născătoarea de Dumnezeu Năs­cătoare de Dumnezeu, ci născătoare de om. Deci, nu lepăda darul lui Dumnezeu, că pe Acela pe care L-a născut Preasfânta Născătoare de Dumnezeu L-au răstignit iudeii.

Iar noi mărturisim cum că Cel ce mai înainte de veci S-a născut negrăit din Tatăl, Dumnezeu din Dumnezeu, Acela în anii cei mai de pe urmă bine a

184

voit a Se întrupa din Duhul Sfânt, şi din Sfânta Fecioară trup luând, de o fiinţă cu noi şi asemenea însufleţit cu suflet cuvântător şi gândit şiînsuşi a pătimit pentru noi cu trupul; Pentru aceea, căzând, ne închinăm cinstitei Cruci, că a lui Dumnezeu este, şi nu a unui om gol.

Ne învaţă pe noi şi Apostolul, zicând: „înţelep­ciune grăim întru cei desăvârşiţi. Şiînţelepciune nu a veacului acestuia, nici a stăpânitorilor veacului acestuia celor deşerţifăcuţi, ci grăim înţelepciune a lui Dumnezeu, cea ascunsă în taină, pe care mai înainte a hotărât-o Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci. Pe care nimeni din stăpânitorii veacului acestuia nu a cunoscut-o ” (I Corinteni 2, 6- 8). Că de ar fi cunoscut-o, pe Domnul Slavei nu L-ar fi răstignit. Şi Domnul Slavei nu este om gol. Iar noi ne închinăm lui Dumnezeu, Celui ce S-a răstignit pentru noi. Că zice: „Cunoaşteţi că însuşi Domnul este Dumnezeu. El ne-afăcut pe noi, şi nu noi. Iar noi, poporul Lui şi oile păşunii Lui, şi spre Dânsul nădăjduind, aşteptăm învierea cea din morţi". Că El a zis: „ Eu sunt învierea şiviaţa, şi cel ce crede întru Mine, măcar de va şi muri, viu va fi. Şi tot cel ce viază şi crede întru Mine nu va muri în veac " (Ioan 11, 25). Că pentru aceasta ne împărtăşim cu Sfântul Lui Trup şi Sânge, învierea cea din morţiaşteptând-o, după cum a zis: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţăveşnică; şi Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi" (Ioan 6, 54).

Că El este nădejdea tuturor marginilor pămân­tului, şi a celor de pe mare departe. Iar un om gol,

185

nădejdea lumii nu poate să fie. Că scris este: „ Bles­temat este omul care îşi are nădejdea sa spre om” (Ieremia 17, 5). Şiîşi va întări trupul braţului său. Şi de la Domnul se va depărta inima lui. Şi va fi ca o mirsină sălbatică în pustie. Nu va vedea când vor veni cele bune. Şi se va sălăşlui întru secetă în pământ pustiu. în pământ sărat, întru care nimeni nu locu­ieşte. Şi binecuvântat este omul care nădăjduieşte spre Domnul. Şi va fi Domnul nădejdea lui. Şi va fi ca un pom bine rodit lângă ape, şi întru umezeală îşi va întinde rădăcinile sale, şi nu se va teme când va veni arşiţă, şi vor fi întru dânsul stâlpări şi frunze verzi, şi în vremea neplouării nu se va teme şi nu va înceta de a face rod.

Deci, cei ce voiesc să scape de blestem şi bine­cuvântării să se învrednicească, să nu se lepede de Dumnezeu, Cel ce S-a răstignit pentru noi; ca să nu se lipsească de slava drepţilor, când va veni însuşi Domnul să dea cele bune celor ce cred întru numele Lui. Că El a zis: „ Tot cel care Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor îl voi mărturisi şi Eu pe dânsul înaintea Tatălui Meu celui din ceruri " (Matei 10, 31). Că nu om gol a născut Sfânta Fecioară, ci Dumnezeu, Cuvânt întrupat. Că strigă Evanghelistul, zicând: „ La început era Cuvântul, şi Cuvântul era laDumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate printr-însul s-au făcut, şi fără de Dânsul nimic nu s-a făcut din cele ce s-au făcut" (Ioan 1, 1). Şi iarăşi: „Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi". Că, Dum­nezeu fiind, om S-a făcut pentru noi cu neschimbare

186

şi cu neamestecare, s-a făcut ceea ce nu era, rămânând ceea ce era, nestrămutată şi neschimbată rămânând firea Lui. Fiindcă toate sunt cu putinţă la Dumnezeu, iar cu neputinţă nu îi este Lui nimic.

Deci, El însuşi este Cel careS-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Sfânta Fecioară S-a născut în Betleem, cu scutece S-a înfăşat, iar magi I S-au închi­nat; în Iordan de Ioan S-a botezat, şi de Tatăl a fost mărturisit. „Acesta este Fiul Meu cel iubit” (Matei 3,

17). Pe acesta iudeii cei fărădelege L-au răstignit.

Şi să te încredinţeze pe tine Apostolul, care zice: „Cugetul acesta să fie întru voi, care era şi întru Iisus Hristos, Care în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi El întocmai cu Dum­nezeu; ci pe Sine S-a deşertat chip de rob luând, şi întru asemănarea oamenilor S-a făcut. Şi cu chipul S-a aflat ca un om. S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte; şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 5).

Deci, despre Cel ce S-a răstignit, şi Mergătorul înainte a propovăduit, zicând: „Cel ce vine după mine este mai mare decât mine. A cărui încălţăminte nu sunt vrednic să i-o dezleg. El pe voi vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. A cărui lopată este în mâna Lui, şi va curăţi aria Sa, şi va strânge grâul în jitniţa Sa. Iar paiele le va arde cu focul nestins ” (Matei 3, 11).

încă şi cei ce L-au răstignit pe Cel ce S-a răstig­nit, mai înainte de a-L răstigni, L-au întrebat, zicând: „Spune-ne nouă cu îndrăzneală de eşti Tu Hristosul". Iar Domnul slavei, Cel ce S-a răstignit, a răs­puns lor: „Spus-am vouă acum şi nu aţi crezut.

187

Lucrurile pe care le fac Eu întru numele Tatălui Meu acestea mărturisesc pentru Mine dar voi nu credeţi, că nu sunteţi din oile Mele. Oile Mele aud glasul Meu, şi Eu le cunosc pe ele, şi ele îmi ur­mează Mie. Şi Eu le dau lor viaţăveşnică. Şi nu vor pieri în veac. Şi nimeni din mâinile Mele nu le va răpi pe ele" (Ioan 10, 24-28).

Încă şi arhiereul a zis către Dânsul: „Te jur pe Dumnezeul cel viu, să ne spui nouă de eşti Tu Hristos, Fiul lui Dumnezeu.” Zis-a lui Domnul: Tu ai zis. Însă de acum vez vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii, şi venind pe norii cerului" (Matei 26, 63-64).

încă şi când vorbea cu samarineanca la fântână, ea a spus către Dânsul: „Ştim că va veni Mesia, Care se zice Hristos. Când va veni Acela, va vesti nouă toate. Zis-a ei Domnul: Eu sunt Cel ce grăiesc cu tine " (Ioan 4, 25-26).

Însuşi, iarăşi, Cel ce S-a răstignit, tâlcuirea ne­ghinelor nu a ascuns-o de ucenicii Săi, zicând: „Cel ce seamănă sămânţa cea bună este Fiul Omului. Iar ţarina este lumea. Iar sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei. Iar neghinele sunt fiii celui viclean. Iar vrăjmaşul, cel ce le-a semănat pe ele, este diavolul. Secerişul este sfârşitul veacului, iar secerătorii sunt îngerii" (Matei 13, 37-39). Deci, precum se adună neghinele şi cu foc se ard, aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Va trimite Fiul Omului pe îngerii Săi, şi vor aduna dintru împărăţia Sa toate smintelile, şi pe cei ce fac fărădelege, şi îi vor arunca pe dânşii în cuptorul focului. Acolo va fi plângerea şiscrâşnirea

188

dinţilor. Atunci drepţii vor străluci întru slava Tatălui lor, ca soarele. Cel ce are urechi de auzit să audă.

însuşi, iarăşi, Cel ce S-a răstignit, a învăţat, zicând: „Când va veni Fiul Omului întru slava Să, şitoţisfinţii îngeri cu Dânsul, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale, şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile. Şi îi va despărţi pe dânşii unii de alţii, precum păstorul desparte oile din iezi. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga " (Matei 25, 31-33). însuşi este împăratul, a cărui împă­răţie nu va avea sfârşit, asupra căruia a hulit,acea gură pângărită.

Dar toţiaceştia nu au rădăcină întru sine, că temelia cea neruptă a adevărului au lepădat-o. Adică pe Domnul nostru Iisus Hristos, către Care cu drep­tate ar fi zis Proorocul Isaia, grăind: „Au nădăjduit spre cele deşarte, şi grăiesc deşarte. Că zămislesc durere şi nasc fărădelege. Ouă de aspide au lepădat, şiţesătură de păianjen ţes. Şi cel ce va vrea să mănânce oul lor, zdrobindu-l, a aflat clocitură, şi întru ea vasilisc. Ţesătura lor nu va fi ca o haină; nici nu se vor îmbrăca din lucrurile lor” (Isaia 59, 4- 5). Că nu se ruşinează ocărând şi defăimând patima Mântuitorului nostru Dumnezeu, prin care toată firea cea cuvântătoare s-a mântuit. Ci lucruri deşarte gră­ind, răstoarnă credinţa, necăutând la urgia Domnului, care cu înţelepciune arată aceasta prin pilde şi zice: „ Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că încuiaţiîmpărăţia lui Dumnezeu înaintea oamenilor. Nici voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vorsă intre nu îi lăsaţi să intre” (Matei 23, 13).

189

Şiproorocul, deşi era mare, era om. Pentru aceea şi zice: „însă Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului, când mă va apuca” (Psalmul 48, 16). Iar Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, stăpânirea dumnezeirii Sale arătându-o, zicea: „Pentru aceasta Mă iubeşte pe Mine Tatăl, căci Eu însumi îmi pun sufletul Meu, ca iarăşi să-l iau pe el. Nimeni nu îl ia de la Mine, ci Eu îl pun de la Mine. Stăpânire am săl pun, şi stăpânire am iarăşi să-l iau" (Ioan 10, 17-18). Căci, purtând trupul cel de o fiinţă cu noi, biruinţa a dăruit-o oamenilor. Că nu zicem că din cer s-a pogorât trupul Cuvântului. Nici că prin părere şi cu nălucire s-a făcut mântuirea noastră. Să nu fie! Ci, cu adevărat, întru adevăr S-a întrupat Cuvântul din sămânţa lui David, după Scripturi. După cum şi Arhanghelul Gavriil bine a vestit Sfintei Fecioare şi de Dumnezeu Născătoarei Maria, zicând: „ Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine ” (Luca 1, 28). Iar ea, pentru cuvântul acesta, s-a tulburat, şi gândea în ce fel ar fi prevestirea aceasta. Şi a zis ei îngerul: „Nu te teme,marie, că ai aflat har la Dumnezeu. Şi, iată, vei zămisli în pântece, şi vei naşte Fiu, şi vei chema numele lui Iisus. Că acesta va fi mare, şi Fiu al celui Prea înalt se va chema. Şi îi va da lui Domnul Dumnezeu scaunul lui David, părin­tele Său, şi va împărăţi peste casa lui Iacob în veci, şiîmpărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1, 30-33).

Aceasta a zis-o Arhanghelul, însemnând că Fiu al lui David vrea să se facă Domnul nostru după trup, spre mântuirea oamenilor. Că zice Scriptura: „Nu va lipsi Domn din Iuda, şipovăţuitor din coapsele lui,

190

până va veni Acela Căruia i s-a gătit, şi: El este aş­teptarea neamurilor" (Facerea 49, 10). Şi: Proorocul Isaia: „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu, şi vor chema numele lui Emanuel" (Isaia?, 13); Şi iarăşi: „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire S-a făcut peste umărul Lui. Şi se cheamă numele Lui: înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. Şi mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea hotar. Va împărăţi pe tronul şi peste împărăţia lui David, ca să o îndreptezeşi să o ocrotească întru dreptate şi întru judecată, de acum şi până-n veac" (Isaia 9, 5-6). Râvna Domnului Savaot va face acestea.

Şi despre patima Lui, iarăşi zice: „El păcatele noastre le poartă, şi pentru noi se chinuieşte ” (Isaia 53, 4). Şi noi l-am socotit pe Dânsul că este întru durere, întru rană şi întru rea pătimire. Iar El a fost rănit pentru fărădelegile noastre, şi a pătimit pentru păcatele noastre. Certarea păcii noastre peste Dânsul va fi. Şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat.Iar către cei nemulţumitori, şi care leapădă facerile de bine ale Lui, zice prin proorocul: „Şi a pus asupra mea rele în loc de bune şi ură în locul iubirii mele" (Ps. 108, 4). Şi s-a împlinit iarăşi întru Dânsul proorocia, care zice: „ Vai de noi, fiii depărtaţi! Acestea zice Dom­nul: Aţi făcut sfat nu prin Mine, şi nu prin Duhul Meu, ca să adăugaţi păcate peste păcate ” (Isaia 30, 1).

Iar noi lăudăm şimulţumim, şi ne închinăm lui Dumnezeu, Celui ce ne-a izbăvit pe noi, că S-a mi­lostivit asupra neamului oamenilor care se pierdea de

191

diavolul. Şi nu ne-a lăsat pe noi până în sfârşit să fim stăpâniţi de vrăjmaşul, ci ne-a izbăvit pe noi după multă mila Lui, din rătăcirea idolilor. Că mai înainte de venirea Lui către noi, se înnegrise totpământul cu îndrăcirea de idoli. Iar după ce a învrednicit să ia firea noastră, au slăbit idolii, şi cinstirea de Dumnezeu a strălucit.

Deci, unde sunt jertfele cele prin sângiuirişi vrăjile? Unde nălucirile magilor, şi celelalte batjoco­riri ale dracilor? Când au încetat şi au slăbit acestea? Fără numai când crucea Mântuitorului nostru S-a arătat. Când a strălucit aşacunoştinţa de Dumnezeu? Sau când s-a defăimat aşa moartea? Fără numai de când Crucea s-a văzut. Şi nimeni nu se îndoieşte de aceasta, văzând pe Sfinţii Mărturisitori, pentru Mân­tuitorul nostru Hristos, „defăimând moartea", după cum este scris. Şi iarăşi: A şters Dumnezeu toată lacrima de la toată faţa. Că după ce a venit viaţa, s-a omorât moartea. Că El a zis: „Eu am venit ca viaţă să aibă, şi mai multă să aibă ”. Şi după ce a strălucit Lumina, întunericul s-a pierdut. Că iarăşi a zis: Eu sunt Lumina lumii. Cel ce îmi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii" (Ioan 8, 12).

Pentru aceea, şiproorocul ne porunceşte nouă, zicând: „Lăudaţi-L pe Domnul! Chemaţi numele Lui. Vestiţi între neamuri slava Lui. Aduceţi-vă aminte că înalt este numele Lui. Cântaţi numele Domnului, că lucruri înalte a făcut. Vestiţi acestea în tot pământul. Bucuraţi-vă şi vă veseliţitoţi cei ce locuiţi în Sion, că s-a înălţat Sfântul lui Israel în mijlocul tău

192

La Cel ce S-a înălţat pe Cruce au venit Aposto­lii, zicând: „Care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia? Şi, răspunzând Iisus, a zis lor: Vedeţi să nu vă amăgească pe voi cineva. Că mulţi vor veni întru numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi vor amăgi” (Matei 24, 3-4). Şi după altele: „Dacă vor zice: Iată în pustie este, să nu ieşiţi. Iată în cămări este, să nu credeţi. Că precum fulgerul iese de la răsărituri şi se arată până la apusuri, aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Matei 24, 26-27).

Că Dumnezeu, fiind neîncăput, bine a voit pentru mântuirea noastră, fără de patimă, prin trup să Se unească cu moartea, ca nouă, prin patima Sa, nepătimirea să ne-o dăruiască, şi ca să teînveţi că El este Cel ce a pătimit ca un om, şi Dumnezeu fiind, mai înainte cunoscător, a zis către ucenicii Săi: „Iată, ne suim în Ierusalim, şi Fiul Omului Se va da arhiereilor şi cărturarilor. Şi îl vor osândi pe El la moarte. Şi îl vor da pe El neamurilor, ca să-L batjocorească, să-L bată şi să-L răstignească. Şi a treia zi va învia” (Matei 20, 18-19). Şi ca nu cineva din cei necredincioşi să gândească pricinuire, că despre altul a zis Domnul că va pătimi aceasta, şi nu pentru Sine, a întrebat pe ucenicii Săi, zicând: „ Cine îmi zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au zis: Unii zic că eşti Ioan Botezătorul, iar alţii Ilie, iar alţii Ieremia, sau unul din prooroci. Zis-a lor Iisus: Dar voi cine ziceţi că sunt? ”. Nu le-a zis lor: „Dar voi cine dintre dânşiiziceţi că sunt?”. Nu, ci le-a zis: „Dar voi cine ziceţi că sunt?". Şi, răspunzând,

193

Simon Petru a spus: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dum­nezeu celui viu. Zis-a Iisus lui: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona; că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie: Tu eşti Petru, şi pe piatra aceasta voi întemeia Biserica Mea. Şiporţile iadului nu o vor birui. Şiîţi voi daţiecheile împărăţiei cerurilor. Şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri. Şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri" (Matei 16, 13-19). Şi darurile acestea nu sunt omeneşti, ci ale lui Dumnezeu celui viu şi adevărat. Că una este Dumne­zeirea şiFiinţa care în Trei Ipostasuri se slăveşte. Pentru aceea, şi noi crezând, mărturisim şi strigăm: Unul, Tatăl Sfânt; Unul, Fiul Sfânt; Unul, Duhul Sfânt. Amin.

Iar pentru necazurile ce se întâmplă celor cre­dincioşi, să nu ne înspăimântăm. Că a zis mai înainte Domnul slavei prin Sfintele Evanghelii: „Vă vor da pe voi la necazuri. Şi vă vor ucide pe voi. Şiveţi fi urâţi de toate neamurile, pentru numele Meu. Şi atunci se vor sminti mulţi" (Matei 24, 9). Şi unii pe alţii se vor urî. Şimulţiproorocimincinoşi se vor scula, şi pe mulţi vor amăgi. Şi pentru că se va în­mulţi fărădelegea, se va răci dragostea multora. Şi mai îndrăzneţi pe cei ce nădăjduiesc întru Dânsul făcându-i, a zis iarăşi: „Să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul

194

nu pot să-l ucidă. Ci mai vârtos de cel ce poate şi sufletul şi trupul să îl piardă în gheena" (Matei 10, 28). Şi iarăşi a zis: „ Voi necazuri în lume veţi avea. Şi lumea se va bucura, iar voi vă veţi întrista. Ci întristarea voastră întru bucurie se va întoarce. Femeia când naşte, întristare are, că a venit ceasul ei; iar după ce naşte copilul, nu îşi mai aduce aminte de necazul ei, pentru bucu­ria că s-a născut om în lume. Şi voi acum necazuri veţi avea, dar iarăşi vă voi vedea pe voi şi se va bucura inima voastră. Şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi" (Ioan 16, 20-22). Iar Apostolul zice: „Că dacă împreună vom muri cu Hristos, cre­dem că vom şivieţui împreună cu El. Iar dacă ne vom lepăda, şi Acela se va lepăda de noi. Dacă nu credem, Acela rămâne credincios. Că a Se lepăda de Sine nu poate. Căcisocotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice cu slava care ni se va desco­peri" (Romani 6, 8, 18). „Şitoţi cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. Iar oamenii răi şi amăgitori vor spori spre mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi" (II Timotei 3, 12-13).

Deci, nu te amăgi, o, omule, grăind împotrivă adevărului. „ Că înfricoşat lucru este a cădea în mâi­nile Dumnezeului celui viu" (Evrei 10, 31). Ascultă pe Mântuitorul nostru, zicând: „ Ce se va folosi omul, când toată lumea o va dobândi, şi sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?" (Matei 16, 26). Că Fiul Omului va veni întru slava Părintelui Său, împreună cu toţi îngerii Săi. Şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Pentru care şi Apostolul zice: „Datori suntem a mulţumi lui Dumnezeu totdeauna pentru voi, fraţilor, precum se cuvine, fiindcă mult creştecredinţa voastră, şi se înmulţeşte dragostea fiecăruia din voi toţi, a unora

195

către alţii. Căci noi înşine ne lăudăm cu voi în bise­ricile lui Dumnezeu pentru răbdarea voastră şicre­dinţa, întru toate prigoanele şi necazurile voastre, care suferiţi spre arătarea dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, pentru Care şipătimiţi. Fiindcă, drept lucru este la Dumnezeu să răsplătească celor ce vă necăjesc pe voi în necaz, şi vouă celor ce vă necăjiţiodihnă împreună cu noi, întru descoperirea Domnu­lui Iisus din cer, împreună cu îngerii puterii Sale, care prin foc de văpaie dă izbândire celor ce nu ştiu pe Domnul şi celor ce nu se supun Evangheliei Dom­nului nostru Iisus Hristos, care vor lua ca osândă pierzarea veşnică de la faţa Domnului, şi de la slava tăriei Lui, când va veni să Se proslăvească întru sfinţii Săi, şi să Se facă minunat întru toţicredin­cioşii Lui" (II Tesaloniceni 1, 3-12).

Vezi că Cel ce crucea de bunăvoie nu a lepă­dat-o este însuşi Domnul slavei şi Ziditorul tuturor? Vezi că Acela, ce Crucea a răbdat-o de voie, este însuşi Cel care va trimite îngerii Săi, cu trâmbiţă mare, ca să adune pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerului până la marginile lor? Vezi că Cel ce de bunăvoie a răbdat Crucea este însuşi Cel care va veni cu slavă multă şi cu putere, pe norii cerului, ca să judece toată lumea întru dreptate?

Deci, nimeni să nu te amăgească pe tine, ca să te depărtezi de la dreapta mărturisire a Sfintei Treimi Celei preacurate şi de o fiinţă. Nici să suferi, ca să se strice gândul tău cel cucernic de oameni stricaţi la minte, neiscusiţi şinelămuriţi întru credinţă, robiţi de mândrie, şi către slava omenească înclinaţi. Că s-a

196

împlinit asupra lor glasul proorocului ce zice: „Nu au cunoscut să înţeleagă”. Că s-au întunecat ca să vadă cu ochii lor, şi ca să priceapă cu inima lor. Şi nu au gândit în sufletul lor cuvântul Apostolului care zice: „Arătatu-s-a darul lui Dumnezeu cel mântuitor tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi, ca lepădând păgânătatea şi poftele cele lumeşti, cu întreaga înţelepciune, cu dragoste şi cu cucernicie să vieţuim în veacul de acum. Aşteptând fericita nădejde, şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care S-a dat pe Sine pentru noi. Ca să ne izbăvească pe noi de toată fărădelegea, şi să îşicurăţească Lui popor ales, râvnitor de lucruri bune” (Tit 2, 11-14).

Deci, ia aminte de sine şipăzeşte-ţi sufletul tău foarte, ca nu cumva să se facă grai ascuns întru inima ta, ori vreo altă nelegiuire. „ Că viu este cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător, şi mai tăietor decât tot palo­şul cu două ascuţişuri, şi care străbate până la des­părţirea sufletului şi a duhului, şi până la încheieturi şi până la măduvă; şi este judecător al gândurilor şi al cugetelor inimii. Şi nu este zidire nearătată înain­tea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite ochilor Lui. Către care ne este nouă cuvântul” (Evrei 4, 12- 13). Şiîntr-alt loc, iarăşi zice: „Gol este iadul înain­tea Lui, şi nu este acoperământ pierzării” (Iov 26, 6). Şi puternic este Dumnezeu, Care nu te va lăsa până la sfârşit să te înghiţi de valul necredinţei, ci te va trage pe tine către Sine, întărindu-te întru credinţa adevărului. Ca să zici cu îndrăzneală şi cu neruşi­nare, împreună cu Apostolul: „Cu nevoinţa cea bună

197

m-am nevoit. Drumul l-am săvârşit. Credinţa am păzit-o. De aceea mi s-a gătit mie cununa dreptăţii, pe care mi-o va da mie Domnul, Dreptul Judecător, în ziua aceea. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui" (II Timotei 4, 7-8). Că El a zis: „Fericit este cel care nu se va sminti întru Mine" (Matei 11,6).

Pe acestea să le ai de la mine, ca în chip de sfătuire. Căci, deşi păcătos sunt, dar cu mila lui Dumne­zeu întru atâta nebunie nu am ajuns, când şi numai auzind că este hulit Domnul slavei, să nu mărturisesc după putere.

Despre cei care iscodesc firea Fiului

împăratul ceresc, Stăpânul cel nemuritor, Fiul cel Unul-Născut şi iubit al Tatălui, Care a zidit prin darul Său, pentru a Sa stăpânire, pe om pe pământ, biruindu-se de îndurările milostivirii Sale, pentru însuşi omul acesta, pe care l-au zidit mâinile Sale cele preacurate, S-a pogorât din cer, ca să mântuiască şi să vindece pe toţi cei bolnavi. Fiindcă toţi împreună s-au îmbolnăvit întru răutăţi, prin lucrarea vicleanu­lui. Şi s-au făcut putreziciune grea şi nevindecată. Nu au putut nicidecum proorocii şipreoţii să vindece rana. Pentru aceasta, Sfântul Unul-Născut Fiul, văzând toată firea îmbolnăvită întru răutăţi, cu voia Tatălui

198

pogorându-se din cer, S-a întrupat în pântecele Sfintei Fecioare. Şi, născându-Se dintr-însa cu a Sa bunăvo­inţă, a ieşit ca să tămăduiască pe toţi cei ce zăceau întru multe feluri de neputinţe, cu darul şi cu îndu­rările Sale, şi cu cuvântul să vindece toate bolile. A izbăvit pe toţi de mirosul cel rău al rănilor păcatului. Iar bolnavii, după ce s-au vindecat, în loc să mulţu­mească Doctorului pentru vindecare, s-au apropiat să iscodească Fiinţa Doctorului, care este necuprinsă şi neajunsă.

O, înfricoşată minune! O, covârşire de nebunie a muritorilor celor fără de minte! Că cine a auzit acestea? Sau cine a văzut vindecate răni de mulţi ani putrezite? Şi tu, cel vindecat, pentru a ta cruzime Fiinţa Doctorului o iscodeşti, o, ticălosule? Oare fiindcă pentru tine, luând chip de rob Doctorul, ca pe tine să te vindece, pentru aceasta iscodeşti Firea Doctorului? Ascultă, şi eu voi vorbi către neomenia ta şi către a ta obrăznicie. Dacă voieşti să iscodeştiFiinţa Doctorului, nici cale nu vei afla, nici ieşire iscodirii tale. Că tot cel ce voieşte să umble în calea iscodirii, îndată calea neumblată află, şi înaintea picioarelor lui nimic alta decât neumblate locuri şi pustii va vedea, neavând nicidecum sălaşşi odihnă. Deci, neavând în loc neumblat sălaşşi odihnă, ce vei face, o, ticălosule? Unde vei ajunge, o, nepriceputule? în cale neumblată şiînfricoşată, unde nu este nici popas, nici sfârşit? Unde te vei duce, prostule? Noian nemărginit este iscodirea Fiului cel Unulnăscut. Şi tu, ca un obraznic, eşti bulgăre mic din ţărâna pământului. Şi dacă voieşti să te pogori în

199

noianul acesta al iscodirii, unde te vei arăta, ticălosule? Cine a văzut acestea cândva? Că ţărâna cea moale s-a pogorât în noian, ca să iscodească tot adâncul mării celei mari. Sau cine iarăşi a auzit că ţărânaiscodeşte puterea vântului nealcătuit când vine, care din mic, glasul vântului se risipeşte pretutindeni, neavând ipostas, nici putere să stea împotrivă nicio clipă pornirii vântului? Şi iarăşi, firea trestiei s-a apropiat să iscodească puterea focului? Că foc ce arde este iscodirea lui Dumnezeu. Pentru ce, tu, o, ticălosule, pe tine te arzi în văpaia cea înfricoşată?

Spune-mi mie, o, obraznicule, cum ai zugrăvit în mintea ta pe însuşi Ziditorul a toată zidirea şi Făcătorul cel nemărginit, slăvit şiînfricoşat, de a Cărui privire se topeşte toată zidirea ca ceara de faţa focului? Toată zidirea, zic, cea văzută, asemenea şi cea nevăzută, de privirea Lui, ca ceara se topeşte într-o clipeală de ochi. Şi tu, o, obraznicule, pe Cel mare şiînfricoşat, pe Cel slăvit, pe Cel neasemănat, întru a ta cruzime şi întru a ta obrăznicie socoteşti că L-ai cuprins? Te-ai îmbătat, o, ticăloase, necunoscându-te pe tine, nici firea şineiscusinţa ta. Şi tu, o, neînţelepte, cum ai fost zidit, nu ştii. Şi dacă pe tine nu te cunoşti, cum îl iscodeşti pe Stăpânul cel înfricoşat şi slăvit?

200

Ia aminte, o, ticălosule, şi priveşte magii aceia, care au venit de departe să se închine cu frică împă­ratului ce S-a născut. Nu au aflat împărat zăcând în porfiră îmbrăcat, nici coroană strălucind pe capul Lui, ci au văzut un Prunc culcat într-o iesle, dar îndată, deschizându-şi vistieriile lor, i-au adus daruricu bucuria inimii. Vezi covârşireacredinţei magilor? În iesle săracă au aflat pe împăratul cel ceresc, pe Cel Sfânt, pe Cel ce S-a născut cu trup pentru mân­tuirea a toată lumea. În iesle L-au aflat şi nu L-au iscodit. Că ce lucru este mai sărăcăcios decât o iesle prea mică?

Într-o simplitate şi sărăcie ca aceasta L-au aflat pe Dânsul magii, şi niciunul dintre dânşii nu a iscodit firea Celui ce S-a născut. Şi tu, o, ticăloase, de-ă dreapta Tatălui vezi pe cel Unul-Născut, cu slavă mare şezând împreună cu Tatăl, şi împreună cu El lăudându-Se, şi îl iscodeşti pe Dânsul? Nu te temi tu, ticăloase? Nu te cutremuri, nepriceputule? Cel cepe tine nu te cunoşti, pe Ziditorul îl iscodeşti? Cine oare nu se va înfricoşa? Că Dumnezeu Domnul, Fiul cel Unul-Născut al Tatălui, şade întru cele înalte,de-a dreapta Tatălui. îngerii, arhanghelii, heruvimii şi serafimii, cu frică şi cu cutremur stau înaintea Lui, privirea jos având-o de-a pururea cu groază. Şiţărâna împreună cu praful şezând, pe pământ iscodeşte pe Ziditorul. Heruvimii înaintea Scaunului, iar sub ari­pile lor îşi ascund feţele lor, nesuferind să privească la slava aceea a Stăpânului celui înfricoşat, şiomdeţărână, care pe sine nu se cunoaşte, nici măcar ceasul morţii sale, pe Stăpânul, Făcătorul tuturor, îl iscodeşte.

Ascultă, o, ticăloase! Cel ce zice că vede dum­nezeirea cea necuprinsă şi slăvită întru mărirea ei, să spună dar mai înainte cele despre zidire; să tâlcuiască cu înţelepciuneşi cu a sa pricepere despre slujitorii care slujesc înaintea Dumnezeirii. Să ne spună şi să ne arate nouă tuturor, întru lumină, firea îngerilor,

201

chipurile heruvimilor, feţele serafimilor, faţa lui Gavriil, a lui Mihail, care cu adevărat este foc arzând, care sunt slujitori ai Dumnezeirii, şiduhuri toţi, în ce fel vede focul? Că împrejur lumină este. întru ce răsuflă iarăşi duhul slujirii? Unde sunt ochii focului celui ce arde? Şi unde sunt nările spre odihna duhu­lui? Şi vârstele acestora, în ce fel sunt? Sau scunde?

În chipul globului, sau rotunde? Nepipăite sunt, sau pipăite?

Acestea toate să mi le spună, obraznicul şi isco­ditorul, şi pe acestea să mi le tâlcuiască, pe care noi nu le ştim? Şi în ce fel sunt oare aripile celor de foc, picioarele celor de văpaie? Să ne spună cum îşi plea­că osiile lor cele de foc sub aripile focului? Şi cum iarăşiîşi ascund feţele focului în aripi, nesuferind să privească la focul cel nemuritor al slavei Stăpânului? Dacă se va birui întru acestea obraznicul neştiutor, neputând să tâlcuiască zidirile Stăpânului Celui ne­asemănat, apoi pe însuşi Ziditorul cum îl iscodeşte? Că îndrăzneşte despre acestea şi să zică, ticălosul. Că nevăzută este firea îngerilor, şi sus se sălăşluiesc, întru înălţimea cerului slujitorii Dumnezeirii, şi după fire sunt nevăzuţi.

Să ne spună despre cele văzute. Focul care este văzut de noi, care ne este dat nouă tuturor spre slujirea noastră, pe acesta luându-l obraznicul în gura sa, să mestece fără de frică cărbunele cel aprins, ca deplin să încredinţeze pe toţi ascultătorii, la fel şi pe privitori, că poate să tâlcuiască firea Stăpânului, a Ziditorului Celui înfricoşat. Dacă aceasta nu poate, obraznicul, mult limbutul, apoi să se ducă, să plângă,

202

să se tânguiască pe sine! Că lăsând credinţa Zidito­rului Celui Sfânt, care poate să mântuiască pe toţi cei ce voiesc să se mântuiască întru ea, auluat asupră-şi arma morţii sale, şi, ascuţindpaloşul, l-a înfipt de voie în inima sa. Şi, părăsind iarăşi slava Tatălui, s-a făcut iscoditor asupra Ziditorului.

O, ticălos şi vrednic de jalEşi prea obraznic iarăşi este cel care voieşte să iscodească pe Ziditorul său! Milioane de milioane şi mii de mii de îngeri, de arhangheli îl slăvesc şi I se închină cu cutremur,şi oamenii cei de ţărână, cei plini de păcate, vorbesc fără de frică despre Dumnezeu. Nu se îngrozeşte tru­pul lor, nu tremură inima lor, ci mai vârtos cutează şi vorbesc cu îndrăzneală despre Hristos, Fiul lui Dum­nezeu, Care a pătimit de bunăvoie pentru mine, ne­vrednicul şi păcătosul. Că străluceşte ca o lumină de-a pururea naşterea Mântuitorului. Pentru ce, de la sine, altele în loc de altele închipuieşti?

Spune-mi mie, o, obraznicule, aceasta care voiesc să o zic ţie. Dacă va voi orbul, care niciodată n-a văzut razele soarelui, să vorbească cu cineva care are ochi despre soarele acesta, şi despre razele lui, şi să zică orbul cel din naştere, certându-se, cum că însuşi soarele cel dintru înălţimea cerului, fără de raze călătoreşte şi fără de lumină, şi cineva, auzind pe orb, va crede acestea? Ci, mai vârtos, orbul auzind de lumină, că razele sunt totdeauna cu ea, se cade deplin să se încredinţeze cu toată credinţa, că adevă­rate sunt cele zise de la cei ce au văzut razele soare­lui? Iar dacă nu se va îndupleca orbul întru acestea despre care aude, cu nenumărate socoteli închipuieşte şizugrăveşte întru inima sa razele

203

soarelui, neputând să închipuiască chipul cel adevărat. Căci niciodată el nu a văzut cu ochii cei trupeşti soarele strălucind cu razele sale. Nici iarăşi nu s-a încrezut în cei ce au văzut soarele.

Aşa şi noi toţi, dacă nu vom dori să ne încredem şi să ne plecăm SfinţilorProorocişi Apostoli, care vorbesc despre Fiul cel Unul-Născut al Tatălui, că S-a făcut Om şi S-a născut din Fecioara de la Duhul Sfânt, ne vom afla noi şi mai răi decât orbul. Că SfinţiiProorocişi Apostolii L-au văzut pe El. Prorocii prin Duhul Sfânt, iar Apostolii L-au văzut cu ochii lor trupeşti. Că unul a văzut, prin Duhul Sfânt, venirea Fiului la oameni. Iar altul a văzut că zămislirea şinaşterea se va face din Fecioară, şi nu­mele Lui însemnând că Dumnezeul nostru este cu noi de-a pururea. Altul a văzut, prin Duhul Sfânt, când încă era în pântecele maicii sale, pe însuşi Stăpânul venind către dânsul, şi de multă bucurie a săltat în pântece. Iarăşi, aceleaşi L-a văzut pe însuşi Domnul Cel preacurat, cu ochii cei trupeşti, şi L-a botezat în râul Iordanului. Iarăşi, acelaşi a strigat cu îndrăzneală: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Şi Apostolii L-au văzut pe El cu ochii cei trupeşti, întru deplină adeverire, având într-adevăr trupul nostru, şi semnele şi minunile câte le-au făcut înaintea ucenicilor, şi patima Crucii, şi învierea Lui, şiînălţarea Lui la Părintele Său, şi cum a şezut El de-a dreapta Tatălui.

Pe acestea toate, ca pe nişte adevăruri, în scrie­rile lor, SfinţiiEvanghelişti ni le-au lăsat nouă întru

204

multă întemeiere. Iar dacă nu vom voi să credem acestora, ne vom afla orbi la ochii credinţei. Şi unul, fiecare din noi, după a sa înţelepciune, închipuieşte cum voieşte zămislirea şinaşterea cea Domnească. Iată, avem cale prin Dumnezeieştile Scripturi: veniţi cu credinţă să călătorim pe aceasta. Că afară de ere-, dinţă, nimeni nu poate să cunoască toate cele scrise despre Domnul nostru şi Mântuitorul lumi. Ci, de voieşti să mă asculţi pe mine, crede şi nu iscodi. -

Ai auzit, iubitule, că Dumnezeu Tatăl a trimis pe Unul-Născut Fiul Său spre mântuirea ta? Să cre­dem fără de îndoire că nemincinos este Dumnezeu cel Sfânt. Iarăşi ai auzit acestea, că Cel Unul-Născut S-a întrupat în pântecele Sfintei Fecioare, şi S-a năs­cut dintru dânsa de la Duhul Sfânt. Să ai deplin ade­verire întru inima ta, precum şi auzi în fiecare zi Sfintele Evanghelii. Privind curat cu ochii credinţeiînsăşi lucrurile cele lucrate.

Vezi încă pe Domnul, cu ochii inimii, cu toată credinţa, după loc şi după vreme. Umblă după El cu dorirea inimii, şi se va bucura sufletul tău, văzând pe Stăpânul tămăduind în dar toate bolile, şi gonind pe draci cu cuvântul şi cu stăpânirea. Intră cu El la nun­ta din Cana, şi bea din vinul binecuvântării Lui. Iar mai vârtos priveşte buna cuviinţă a Stăpânului şi să nu-ţiabaţi ochiul de la privirea sfintei Sale feţe, de la dulceaţa Lui să nu-ţiabaţi privirea ta. Întâmpină-L pe Dânsul iarăşi în locul cel pustiu, şi vezi măririle stă­pânirii Lui, când pâinile se înmulţeau în sfintele Lui mâini

205

spre hrana poporului.

205

Umblă împrejur, frate, cu dorire împreună cu Hristos, unde ar merge El. Dacă vei urma Lui, şi vei merge cu El, nu se va atinge de tine niciun rău; nici nu se va apropia de tine vicleanul. Urmează-L la cina aceea, unde a dat Sfintele Taine ucenicilor Săi. Vezi, ca un priceput, cum spală şi picioarele ucenicilor Săi. Şi, minunându-te cu frică, luând aminte cu ochii curaţi ai credinţei, zi întru tine: Că Dumnezeu Ziditorul, Care a zidit dinţărână pe om în dar, însuşi spală picioarele zidirii Sale.

Acestea gândindu-le, frate, slăveşte-L, închină-te bunei voinţe a Lui. Ia aminte, cum pâinea binecuvântând-o, o frânge pe ea spre închipuirea Trupului Său celui preacurat. Şi cum paharul iarăşi îl binecuvintează spre închipuirea Sângelui Său, şi îl dă ucenicilor Săi. Şi fă-te împreună părtaş al tainelor Lui. Şi, pogorându-te acolo, intră în curtea lui Caiafa, cel fărădelege, împreună cu Stăpânul tău, îngăduieşte cu vitejie ca să îi vezi ocările, care pentru tine le-a răbdat, şi te vei afla desăvârşit iubitor de Stăpân. Urmează-L şi până la locul Crucii. Stai aproape ca un rob. Priveşte cum sângele împreună cu apa au ieşit din coasta Lui, spre slobozirea sufletului tău, frate. Şi ia aminte cu deadinsul unde îl pun pe El. Mergi împreună cu femeile la mormântul Lui. Vezi şi pe îngerii care stau acolo. Auzi ce zic îngerii către femei: „ S-a sculat Domnul, precum a zis vouă ",

206

Acestea toate istoriseşte-le ca un înţeleptdesă­vârşit, şi crede fără de îndoială că toate cele lucrate sunt adevărate. Că dacă cu ochii credinţei nu vei vedea luminat pe toate acestea, nu poţi să te înalţi dela pământ la cer, şi să priveştiduhovniceşte patimile lui Hristos. Că ochiul credinţei, când străluceşte ca lumina întru inima cuiva, atunci strălucit vede curat pe Mielul lui Dumnezeu, Care S-a junghiat pentru noi, şi ne-a dăruit nouă Trupul Său cel Sfânt şi Preacurat, spre împărtăşire de-a pururea, ca să fienouă împărtăşirea Lui spre lăsarea păcatelor. Dacă cineva are ochiul acesta al credinţei strălucit, şi luminat vede pe Stăpânul, şi cu deplina adeverire a credinţei celei desăvârşite mănâncă şi trupul Mielului celui fără de prihană al Unuia-Născut Fiului Tatălui Celui ceresc, nicidecum iscodind credinţa lui Dumnezeu; căci credinţa lui Dumnezeu este cea care lucrează în noi, şi rămâne de-a pururea credinţă, iar nu iscodire.

Crezi, iubitule, că pentru tine S-a născut cu trup pe pământ Unul-Născut, Iisus Hristos? Dacă crezi, apoi pentru ce îl iscodeşti? Dacă îl iscodeşti, nute mai numeşti credincios, ci iscoditor. Fă-te credin­cios, fără de răutate. împărtăşeşte-te şi cu trupul cel preacurat al Stăpânului cu toată credinţa, deplin adeverit fiind, că pe însuşi Mielul întreg îl mănânci curat. Foc nemuritor sunt tainele lui Hristos.

Deci, nu le iscodi, ca să nu te arzi de tot întru împărtăşirea Lui. Avraam patriarhul, îngerilor cereşti bucate pământeşti înainte punându-le, au mâncat. Mare minune cu adevărat este a vedea pe cei fără de trupuri mâncând pe pământ bucate trupeşti! Lucrul acesta covârşeşte toată mintea şi cuvântul, pe care l-a făcut nouă Unul-Născut Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Foc şi Duh ne-a dat nouă acestora trupeşti să

207

mâncăm şi să bem. Şi să înţelegem întru noi înşine că acesta este Trupul Lui, asemenea şi Sângele Lui.

Eu, o, fraţilor, neputând să povestesc tainele Domnului, nu îndrăznesc să vorbesc pentru acestea, căci nu pot să înţeleg tainele lui Dumnezeu, ci mă aflu obraznic, nepriceput, văzduhul luptându-mă, neputând ţine nicidecum subţirimea văzduhului, căci tainele acelea sunt mai presus de firea mea. Ci, mai vârtos, slăvesc pe Dumnezeu şi Tatăl, Care bine a voit prin Cel Unul-Născut, adevăratul Lui Fiu, să mă mântu­iască pe mine, păcătosul şi nevrednicul, care cred întru Dânsul cu nepriceperea inimii, şi fug de isco­dire şi de toată umblarea şi vânarea care nu se cuvine lui Dumnezeu.

Eu sunt muritor, de ţărânăşi din ţărână, şi sunt zidit în dar din firea ţărânii. Cunosc de voie şi firea neiscusinţei mele, şi pe Ziditorul meu nu voiesc să-L iscodesc, că este înfricoşat după fire şi necuprins. Pentru care îl binecuvintezşi mă închin stăpâniei Lui, în veci. Amin.

208

Despre faptele bune şi patimile sufleteşti

Ni se cuvine a şti că, îndoit fiind omul, adică din suflet şi trup alcătuit, îndoite îşi are şisimţirile. Şi cinci sunt ale sufletului, iar cinci ale trupuluipe care puteri ale lui cei înţelepţi le numesc. Acestea sunt: mintea, gândul, părerea, nălucirea, simţirea. Iar cele trupeşti sunt acestea: vederea, mirosirea, auzirea, gustarea şipipăirea. Pentru aceea, îndoite sunt şi faptele bune ale acestora, îndoite şirăutăţile. Drept aceea, de nevoie lucru este a şti tot omul care sunt fapte bune sufleteşti, şi care sunt răutăţiletrupeşti. Şi care iarăşi sunt patimile cele sufleteşti, şicareceletrupeşti.

Şi fapte bune sufleteşti zicem că sunt, mai înainte de toate, acestea trei: bărbăţia, înţelepciunea şi dreptatea. Şi fapte bune sufleteşti, care se nasc dintru acestea, sunt: credinţa, nădejdea, dragostea, rugăciunea, smerenia, blândeţea, îndelunga-răbdare, nepomenirea de rău, bunătatea, nemânierea, cunoş­tinţa dumnezeiască, neiuţimea, simplitatea, netulburarea, nefăţărnicia, iubirea de adevăr, slobozenia, neosândirea, neslava deşartă, neîngâmfarea, nemândria, nepizmuirea, neviclenia, neiubirea de argint, împreună-pătimirea, milostivirea, împărtăşirea, cucernicia, evlavia, dorirea de nemuritoarele bunătăţi ce vor să fie, dorirea împărăţiei lui Dumnezeu.

209

Faptele bune trupeşti

Iar faptele bune trupeşti sunt acestea, şi maivârtos unele ale faptelor bune, care întru cunoştinţă după Dumnezeu se fac, care afară de toată făţărniciaşi de plăcerea oamenilor, întru sporirea smereniei şi a nepătimirii aduc pe om: înfrânarea, ajunarea, foamea, setea, privegherea, starea de toată noaptea, plecarea genunchilor, deasa nespălare, purtarea numai a unei haine, uscata mâncare, târzia mâncare, puţina mân­care, băutura de apă, culcarea pe jos, sărăcia, necâştigarea, murdăria, neîmpodobirea, neiubirea de sine, singurătatea, liniştea, neieşirea, lipsirea, îndestularea cu cele de nevoie, tăcerea, a lucra cu mâinile sale şi toată reaua pătimire şinevoinţa cea trupească.

Acestea toate, când trupul este sănătos şi de patimile trupeşti este luptat, sunt prea de nevoie şi prea folositoare. Iar când este bolnav, şi cu ajutorul lui Dumnezeu pe acestea le-a biruit, nu sunt de multă nevoie, fiindcă sfânta smerenie şimulţumirea pe toate le împlineşte.

Patimile sufleteşti

Deci, datori suntem să zicem şi despre patimile sufleteşti şitrupeşti. Şi patimile sufleteşti sunt: uitarea, trândăvia şineştiinţa. Din acestea trei, ochiul sufletului, adică mintea, întunecându-se, se stăpâneşte de toate patimile, care sunt: păgânătatea, reaua soco­teală, adică tot eresul, hula, mânia, urgia, amărăciunea,

210

iuţimea, urârea de oameni, pomenirea de rău, grăirea de rău, osândirea, întristarea cea fără de pricină, frica, temerea, cearta, pizma, zavistia, slava deşartă, mândria, făţărnicia, minciuna, necredinţa, nebunia, nesocoteala, scumpetea, nesăturarea, lăcomia, iubirea de avere, împătimirea, lipirea de cele pământeşti, trândăvia, micşorarea de suflet, nemulţumirea, cârti­rea, îngâmfarea, părerea, fudulia, trufia, iubirea de stăpânire, plăcerea oamenilor, viclenia, obrăznicia, nesimţirea, momirea, vicleşugul pe ascuns, luarea în râs, îndoirea sufletului, învoirile cu păcatele din partea cea pătimaşă şi deasa cugetare la ele, rătăcirea gândurilor, iubirea de sine, născătoarea răutăţilor şi rădăcina tuturor relelor şi a patimilor, iubirea de argint, reaua obişnuinţă şi răutatea.

Patimile trupeşti

Iar patimile trupeşti sunt: lăcomia pântecelui, îndrăcirea gândului, desfătarea, beţia, mâncarea pe ascuns, iubirea de dezmierdări cea în multe feluri, curvia, preacurvia, înverşunarea, necurăţia, amesteca­rea de sânge, stricarea de copii, căderea cu dobitoace, poftele cele rele, şi toate cele afară de fire şi urâte patimi. Furtişagul, furarea de cele sfinte, tâlhăria, uci­derea din pizmă ori din mânia cea dobitocească, toată trupeasca şi îndulcirea voilor trupului, când trupul mai ales este sănătos. Vrăjile, fermecătorii le, descân­tecele, vrăjile cu păsări, vorbele vrăjitoreşti, iubirile de împodobiri, obrăzniciile, moliciunea, înfrumuse­ţările, sulemenirile feţelor, desfătarea cea osândită,

211

jucarea în arşice, sau în cărţi, uneltirea cea pătimaşă a celor dulci ale lumii, viaţa cea iubitoare de trup, care îngroaşă mintea şi o face pământească şi dobitocească şi niciodată către Dumnezeu şi către lucrarea faptelor bune nu o lasă să privească.

Iar rădăcini ale tuturor răutăţilor şi, cum ar zice cineva, primele pricini, sunt: iubirea de dezmierdări, iubirea de slavă şi iubirea de argint, dintru care tot răul se naşte.

Şi nu păcătuieşte omul cu niciun păcat, dacă nu mai întâi, urâcioşi iaceştia tari (după cum zice cel între pustnici prea înţelept Marcu) îl vor birui şi îl vor stăpâni pe dânsul, adică: uitarea, trândăvia şineştiinţa. Iar pe acestea le naşte dezmierdarea, odih­na, iubirea slavei oamenilor şi răspândirea. Iar întâia pricinuitoare a tuturor acestora, şi ca o maică prea rea, după cum s-a zis, este iubirea de sine, adică iubi­rea dobitocească a trupului, pătimaşa împătimire, răspândirea şi slăbirea minţii cu glume şi cu urâte cuvântări de rele şi pricinuitoare de greşeli, precum este îndrăzneala şi râsul.

Lângă acestea se cuvine a cunoaşte că în multe feluri este iubirea de dulceţi cea pătimaşă, şi multe sunt dezmierdările care amăgesc sufletul. Când nu se trezeşte către Dumnezeu, se dezgoleşte de dumneze­iasca frică şi de dragostea lui Hristos, Care se îngri­jeşte de lucrarea faptelor bune. Că nenumărate, din toate părţile, se arată dulceţile care trag către sine ochii sufletului: cele ale banilor, cele ale desfătării, cele ale slavei, cele ale trândăvirii, cele ale mâniei, cele ale silniciei, cele ale iubirii de stăpânire, cele ale.

212

lăcomiei, şi se arată amăgiri, care aufeţele strălucite şi drăgălaşe, puternice fiind să tragă către sine pe cei umiliţi împrejurul acestora, care nu iubesc foarte fapta bună, şineiscusinţa o pătimesc. Şi toată ţinerea cea pământească şi împătimirea către ceva din cele materialnice, orice s-ar fi întâmplat să fie, dulceaţă şi veselie pricinuieşte întru cel pătimaş_, deşi nefolositor, şi vătămător ar fi, şi partea cea poftitoare a sufletului cu împătimire întru acesta o robeşte, când, pentru aceasta, sub mânie şi scârbă, şi urgie şi pomenire de rău pentru lipsirea lui, pe cel biruit de dânsul îl supune.

Iar dacă împreună cu împătimirea, un mic oare­care obicei îl va stăpâni cu nesimţireşi cu nevindecare, vai, până la sfârşit, de împătimirea cea dobitocească, prin dulceaţa cea ascunsă, întru aceasta, pe cel ce s-a prins îl face să rămână. Că în multe chipuri este dulceaţa poftei, după cum mai înainte s-a zis, şi nu numai întru curvie, sau în altă îndulcire trupească se satură, ci şi întru celelalte patimi, fiindcă întreaga înţelepciune nu întru aceasta este ca numai de curvie să se depărteze omul şi de dezmierdările cele de sub pântece, ci şi de celelalte patimi. De unde dorul cel iubitor de bani, iubitor de argint şi al lăcomiei este neînfrânat. Că precum acela este al trupurilor, aşa şi acesta al banilor. Iar mai vârtos acesta mai desfrânat este, cu cât nici atâta silă nu are, care din fire să îl împingă pe dânsul. Că şihăţuitorneînvăţat poate cu adevărat să se numească, nu cel ce calul cel aspru şinărăvaş nu îl ţine, ci cel care pe cel domestic şi mai blând nu poate să îl supună. Şi arătat este din toate

213

părţile, că de prisosinţă şi nu după fire este pofta banilor, fiindcă nu din fire are sila, ci din voirea cea rea. Pentru aceea, şi fără de iertare păcătuieşte cel ce de pofta aceasta se biruieşte.

Drept aceea, se cuvine nouă a cunoaşte că nu numai întru hrana şi îndulcirea trupului se stabileşte iubirea de dulceţi, ci în tot chipul şi lucrul care cu voia sufletului şi cu împătimire este iubit.

Şi pentru ca mai arătat, patimile şi cele trei părţi ale sufletului să se cunoască, şi acestea, după putinţă, am judecat că se cuvine în scurt a adăuga.

Sufletul se desparte în trei părţi: în cea socoti­toare, în cea mânioasă şi în cea poftitoare.

Ale părţii socotitoare păcatele sunt: necredinţa, eresul, nebunia, hula, nesocoteala, nemulţumirea, şi împreună învoirile cu păcatele care se fac din partea cea poftitoare. Vindecarea acestora şi tămăduirea este credinţa cea fără de îndoire către Dumnezeu, dogmele cele adevărate, nerătăcite şi drepte, deasa şi necurmata cugetare a cuvintelor Duhului, rugăciunea cea curată şi neîncetata mulţumire către Dumnezeu.

Ale părţii mânioase păcatele sunt: nemilostivirea, urârea, nepătimirea împreună, pomenirea de rău, zavistia, uciderea şi deasa cugetare cea întru unele ca acestea. Vindecarea acestora şi tămăduirea este iubi­rea de oameni, dragostea, blândeţea, iubirea de fraţi, împreună pătimirea, suferirea răului şi bunătatea.

Ale părţii poftitoare păcatele sunt: lăcomia pântecelui, îndrăcirea gândului, beţia, curvia, preacurvia, necurăţenia, înverşunarea, iubirea banilor, pofta slavei deşarte, a aurului, a bogăţiei şi a dezmierdărilor

214

trupeşti. Vindecarea şi tămăduirea acestora este postul, înfrânarea, reaua-pătimire, necâştigarea, împărţirea banilor la săraci, dorirea de bunătăţile acelea ce vor să fie, dorirea împărăţiei lui Dumnezeu..

Deci, se cuvine nouă să punem înainte şicunoş­tinţa gândurilor celor pătimaşe, prin care tot păcatul se săvârşeşte.

Cele opt gânduri ale răutăţii

întâi, al lăcomiei de pântece; al doilea, al curviei; al treilea, al iubirii de argint; al patrulea, almâniei; al cincilea, al întristării; al şaselea, al trândăvirii; al şaptelea, al slavei deşarte; al optulea, al mândriei.

Toate aceste gânduri, a ne supăra, sau a nu ne supăra, nu stă în puterea noastră. Iar a rămâne, sau a nu rămâne întru noi, sau a porni patimi, sau a nu le porni, sunt cu putinţă nouă. Un lucru este asupreala şi altul învoirea, unul patima şi altul lupta, şi altul întocmirea care se apropie şi se aseamănă cu fapta, altul lucrarea, şi altul robirea. Şi asupreala este adu­cerea aminte a ceea ce aşa de simplu se face de la vrăjmaşul, adică fă aceasta, sau aceasta, precum la Hristos şi Dumnezeul nostru: „Zi ca pietrele acestea să se facă pâini (Matei 4, 3). Acest lucru, după cum s-a zis, nu este întru puterea noastră. Iar învoirea este primirea gândului celui pus în minte de vrăjmaşul, ca şi cum am cugeta la el, şi vorbirea cea cu dulceaţă cea din voia noastră. Iar patima este deprinderea din învoire, care se face de la vrăjmaşul, care supune

215

patima, ca şicum vine de la cugetare şi nălucire. Iar lupta este starea împotriva gândului, cea către surpa­rea patimii din gând, adică a gândului celui pătimaş, care se apleacă spre învoire, după cum zice Aposto­lul: „ Trupul pofteşte împotriva duhului, şi duhul îm­potriva trupului. Şi acestea unele altora se împotri­vesc" (Galateni 5, 17). Iar robirea este silnică şi duce­re fără de voie a inimii, care de mai înainte-apucare şi de multa obişnuinţă se tiraniseşte. Iar întocmirea este plecarea către patima gândului. Iar lucrarea este însăşi fapta gândului celui pătimaş, care din întocmire se naşte.

Deci, dacă gândul cel dintâi, cel fără de patimă, se alungă degrabă, ori cu împotrivă grăire, ori cu certare, asupreala şi toate cele de pe urmă s-au tăiat. Lăcomia pântecelui se ucide cu înfrânare. De dorul cel dumnezeiesc şi de pofta bunătăţilor ce vor să fie se ucide curvia. De împreună pătimirea cu cei săraci, iubirea de argint. De bunătate şi de dragostea cea către toţi, mânia. De duhovniceasca bucurie, întristarea cea lumească. De răbdare, de îngăduîre şi de mulţumirea către Dumnezeu, trândăvia. De lucrarea ascunsă a faptelor bune, şi de rugăciunea cea neîn­cetată întru zdrobirea inimii, slava deşartă. De a nu osândi, sau a defăima pe cineva, ca fariseul cel mult lăudător, ci a se socoti pe sine cel mai de pe urmă decât toţi, mândria.

Deci, astfel izbăvindu-se mintea de patimile zise şi către Dumnezeu înălţându-se, de aici viază viaţa fericită, primind arvuna Duhului Sfânt. Şi din cele de aici ducându-se, prin nepătimireşi prin

216

cunoştinţa cea adevărată, va sta înaintea luminii Sfintei şi Preafericitei Treimi, împreună cu dumneze­ieştii îngeri, în vecii cei nemărginiţi fiind strălucită.

Deci, în trei părţi fiind împărţit sufletul, după cum s-a zis, are: socoteală, mânie, şi poftă. Dacă în mânie este dragoste şi iubire de oameni, în poftă curăţie şi întreagă înţelepciune, atunci socoteala este luminată. Iar dacă întru mânie este urădeoameni, şi întru poftă înverşunare, atunci socoteala este întune­cată. Socoteala atunci este sănătoasă, cu totul înţeleaptăşi se luminează, când patimile le are supuse, iar pricinile zidirilor lui Dumnezeu duhovniceşte le vede, şi către Fericita şi Sfânta Treime se înalţă. Şi mânia atunci se porneşte după fire, când pe toţi oa­menii îi iubeşte, şi către niciunul nu are vreo scârbă, sau vreo pomenire de rău. Şi pofta, când prin înfrânare, prin smerita cugetare şi prin necâştigare va omorî patimile, adică dulceaţa trupului, pofta banilor şi a slavei celei trecătoare, şi se va schimba întru darul cel dumnezeiesc şi ceresc. Că şi pofta, către trei are pornirea, ori către dulceaţă şi dezmierdarea trupului, ori către slava deşartă, ori către amăgirea banilor. Şi pentru pofta aceasta, fără de socoteală, defaimă pe Dumnezeu şidumnezeieştile porunci, şi a Sa binecuvântare o uită, către aproapele se sălbăti­ceşte, şi gândul îl întunecă, şi nu îl lasă să caute către adevăr.

Iar cel ce a câştigat de aici cugetul mai înalt, după cum s-a zis mai înainte, dobândeşteîmpărăţia cerurilor şitrăieşteviaţă fericită, aşteptând fericirea cea gătită celor ce iubesc pe Dumnezeu, Căruia şi

217

noi, nevrednicii, să ne învrednicim prin darul lui Hristos

Se cuvine a şti încă şi aceasta, că nu este cu putinţă la măsura desăvârşirii a orice fel de faptă bună să ajungă cel ce nu cu dureroasă iubire de osteneală, spre câştigarea acesteia, cu toată putere s-a sârguit în toată viaţa, prin sârguinţa cea lucrătoare. Adică pentru milostenie, pentru înfrânare, pentru rugăciune, pentru dragoste, sau pentru oarecare dintre faptele bune cele cuprinzătoare, adică pentru bărbă­ţie, pentru înţelepciune, pentru întreaga înţelepciuneşi pentru dreptate. Că dintru acestea, şi dintru unele ca acestea, trece, din parte, spre lucrarea fiecărei fapte bune. Adică, pregăteşte cineva la o vreme milostenia, împărtăşirea şi facerea de bine.

însă nu îl vom numi pe unul ca acesta milostiv, căci de puţine ori a săvârşit milostenia. Şi, mai ales, când nu bine şi cu plăcere de Dumnezeu lucrul cel ce se face se săvârşeşte. Că nu este bun, când nu se face bine; ci bun cu adevărat este dacă nu îşi pierde plata, poate pentru plăcerea oamenilor, sau pentru a fi vestit, sau pentru vânarea de slavă deşartă, sau din lăcomie, sau din nedreptate. Fiindcă nici pe cele ce se fac, nici pe cele ce se par că sunt bune nu le caută Dumnezeu, ci scopul pentru care se fac. Că zic şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi: „Când mintea va uita scopul cucerniciei, atunci lucrul cel arătat al faptei bune nefolositor se face”.

Pentru că cele ce fără de socoteală şi fără de scop se fac, nu numai că nu folosesc cu nimic, măcar deşi ar fi bune, ci şi vatămă. Precum şi altfel, cele

218

care se par că sunt potrivnice, dar cu scop cucernic şidupă Dumnezeu se fac. Precum când cineva, în casă de desfrâu ar fi intrat, dar pe desfrânată din pierzare ar scoate-o. Deci, nu se va numi milostiv ori înfrânat cel care de puţine ori, sau numai o dată, milostenia sau înfrânarea a lucrat-o, ci cel ce de multe ori, şi prin toată viaţa lui, precum s-a zis, fapta bună cuprin­zător a lucrat-o cu socoteală negreşită.

Că mai mare decât toate faptele bune este socoteala, care este ca o împărăteasă şi faptă bună a celorlalte fapte bune. Precum iarăşi, pentru cele po­trivnice, nu zicem desfrânat, sau beţiv, sau mincinos pe cel ce o dată întru fiecare dintru acestea a alune­cat, ci pe cel ce mai de multe ori întru unele ca acestea a căzut, şi neîndreptat a rămas.

încă şi aceasta, mai vârtos, lângă cele zise, prea de nevoie este tuturor să o ştie celor ce se sârguiesc să îndrepteze fapta bună, iar de la răutate se silesc a se abate. Că pe cât sufletul, decât trupul, cu neasemănare este mai bun, şi întru multe şi prea mari lucruri cu adevărat mai covârşitorşimaicinstit, pe atât faptele bune cele sufleteşti, şi mai ales cele cu nume dumnezeiesc şi de Dumnezeu următoare sunt mai cinstite decât faptele bune cele trupeşti.

La fel, şi altfel se cuvine a socoti, că şirăutăţile cele sufleteşti sunt mai mari decât cele trupeşti, şi pentru lucrările cele dintre ele şi pentru plătirea mun­cilor se deosebesc. Măcar şi de cei mulţi aceasta nu ştiu cum scapă, tăinuindu-se.

219

Că de beţie, de desfrânare, de preadesfrânare, de furt şi de cele asemenea acestora, sfiindu-se şi temându-se, fug, sau le pedepsesc, căci celor mulţi, din chipul cel văzut sunt urâte şigreţoase. Că şiaşa se află şi sunt. Iar în cele ce sunt cu mult mai mari decât acestea, şi care întru munca cea veşnică ce este gătită acestoraîncuie pe cei ce se ţin de ele şi rămân neîndreptăţiţi, fără de simţire se află, adică în pizmă, în pomenire de rău, în viclenie, în trufie, în iubire de argint, care este rădă­cina tuturor relelor, după Apostolul, şi în cele aseme­nea acestora.

Acestea le-am alcătuit, în scurt, după a noastră neînvăţătură, cu nepricepere, şi luminat însemnând cuvântul despre faptele bune şi despre patimi, ca să poată cineva uşor a cunoaşte şi a desluşi despărţirea şi deosebirea acestora prin luminare. Că pentru aceasta, diversificarea şi felul fiecăreia am arătat-o, cât ar fi cu putinţă, ca niciun fel de faptă bună sau de răutate să nu rămână necunoscut. Şi ca faptele bune cu sârguinţă să le atragem către noi înşine, şi mai ales pe cele sufleteşti, prin care de Dumnezeu ne apropiem, iar de la răutăţi abătându-ne, să fugim.

Că fericit şiînţelept, şi prea iscusit neguţător este cel ce caută fapta bună şi pe aceasta o lucrează, şi ce este fapta bună cu sârguinţă cercetează, fiindcă prin aceasta se apropie de Dumnezeu şi cu Acesta prin minte se uneşte. Pentru că acest lucru este chiar pricepere, bărbăţie, înţelepciune, cunoştinţă nemincinoasă şibogăţie nejefuită, adică să se suie prin fapta bună cea lucrătoare către privirea Făcătorului. Şi se numeşte faptă bună pentru că se alege. Că aleasă şi voită este deoarece cu alegere şi cu voia liberă o facem, nu fără de voie şi cu de-a sila. Iar

220

pricepere se zice căci cu înţelegereşi cu pricepere aduce cele folositoare.

Şi, de voieşti, să adăugăm la cuvântul acesta prost, ca o pecete de aur, şi cuvântul cel după chip şi după asemănare. Din toate zidirile lui Dumnezeu cele prea cinstite, doar omul este fiinţa cea gândită şi cu­vântătoare, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

După chip se referă la vrednicia minţii şi a sufletului, ori după necuprindere. Ce este după chip? Adică, este nevăzut, nemuritor şi de sine stăpânitor. încă şi după stăpânire, după naşterea de fii; şi după zidire. Ce este după asemănare? după asemănare este: după cuvântul faptei bune şi după faptele care sunt cu nume dumnezeiesc şi lui Dumnezeuurmă­toare, adică: a se afla cu iubire de oameni către cei de un neam, a se îndura, a milui şi a iubi pe cei împreu­nă robi, şi toată milostivirea şi împreună pătimire a o arăta, că zice Hristos, Dumnezeul nostru: „Fiţi mi­lostivi, precum şi Tatăl vostru Cel ceresc milostiv este ” (Luca, 6, 36).....

Pe cel „după chip” tot omul îl are, căci negrăite sunt darurile lui Dumnezeu. Iar pe cel „după ase­mănare ” puţini, doar cei îmbunătăţiţi şisfinţi, şi care bunătatea lui Dumnezeu, după cât este cu putinţă oamenilor, o urmează. De a cărui prea bună iubire de oameni să rânduiască Dumnezeu să ne învrednicim şi noi, după ce bine vom plăcea Lui, prin lucrarea bunătăţilor, şi următori să ne facem ai celor ce din veac bine au plăcut lui Hristos. Că a Lui este mila, şi Lui se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al lui Părinte, şi cu

221

Preasfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Duh, acum şi de-a pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

Deosebirea patimilor

Dintre patimi, unele sunt trupeşti, iar altele sufleteşti. Trupeşti zicem că sunt acestea: lăcomia pântecelui, desfrânarea, beţia, neastâmpărarea. Iar sufleteşti sunt acestea: urârea aproapelui, pizma, sfada, slava deşartă, mândria. Şi acestea lucrează în sufletul nostru, când lipseşte dragostea şi înfrânarea. Acestea toate se nimicesc, unele de dragostea cea duhovnicească, iar altele de ajunare şi de înfrânare. Că atunci mintea îşi ia lumina sa şi pe Dumnezeu fără de împiedicare îl vede.

Chipuri ale proniei lui Dumnezeu

Toate sunt de la Dumnezeu, şi cele bune, şi cele întristătoare şi cele nevrednice. Unele sunt cu bunăvoinţă, unele cu iconomie, iar altele cu părăsire. Şi după bunăvoinţă este când după fapta bună, astfel petrecem. Că voieşte Dumnezeu să petrecem nepăcătoşi, şi cu evlavie şi cu fapte bune să vieţuim. După iconomie, când greşimşipăcătuim,suntempedepsiţi. Iar după părăsire, când nici fiind pedepsiţi, nu ne întoarcem. Că a binevoit Dumnezeu să se mântuiască omul, după cum şi îngerii strigă, zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).

222

Şi cu iconomie iarăşi ne pedepseşte pe noi Dumnezeu când păcătuim, ca nu împreună cu lumea să ne osândim, după cum zice Apostolul: „Iar judecându-ne de Domnul, ne pedepsim, ca nu împreună cu lumea să ne osândim" (I Corinteni 11, 32), şi: „Nu este răutate în cetate pe care Domnul nu a făcut-o, adică foamete, ciume, bolişi războaie”. Că toate acestea ale păcatului sunt ucigătoare şipărăseşte şi desăvârşit lasă şi sloboade pe cei ce nu voiesc, ori nepăcătoşi să petreacă, ori, pedepsindu-se, să se întoarcă, ci voiesc să rămână întru răutate, după cum este scris: „ Că Dumnezeu a orbit ochii lor şi a întu­necat inima lor, iar pe dânşii i-a dat întru minte ne iscusită să facă cele care nu se cuvin" (Romani 1, 28). Adică i-a lăsat întru stăpânirea de sine. „Şi, învârtoşând, voi învârtoşa inima lui Faraon”, adică îi voi părăsi, ca să se învârtoşeze, pentru nesupunerea lor.

Despre stăpânirea de sine, omul fiind zidit de sine stăpânitor

Dumnezeu, pe om, l-a zidit de sine stăpânitor, cu cuvânt şi cu înţelepciune cinstindu-l şi înaintea ochilor lui puindu-i şiviaţa, şi moartea. Căci dacă va voi, cu stăpânirea de sine, pe calea vieţii să călăto­rească, să vieze în veci; iar dacă va alege, din voia cea rea, să călătorească pe calea morţii, veşnic să se muncească. Pentru că cele ale firii sunt nestrămutate, şi nici de cinste, nici de pedepse nu sunt vrednice. Că nimeni nu s-a prihănit vreodată că este alb, sau negru,

223

sau că este înalt, sau scund. Că nu sunt ale firii noastre acestea. Că ale voirii noastre sunt muncile şi cinstea. Că de amândouă este trebuinţă, şi de sfat, şi de voirea noastră, dar şi de împreună lucrarea şi de ajutorul lui Dumnezeu. Şi când una lipseşte, lipseşte şi cealaltă. Iar când una lucrează, şi cealaltă lucrează. Că pe care mai înainte i-a cunoscut Dumnezeu, şi mai înainte i-a hotărât, i-a şi chemat. Însă pe cei ce sunt aleşi, după a lor punere înainte, precum zice Apostolul, adică după voie şi sfătuire. Că pe cei ce nu au voit i-a lăsat să meargă după a lor voie. Că nu sileşte, nici nu îl vatămă pe om. El este nevăzut, iar omul, chipul Lui, este văzut.

Deci, orice lucru va face cineva omului, ori bun, ori rău, la Dânsul se suie. Pentru aceea, şi de la El, toată judecata, după vrednicie împărţindu-se, va ieşi! Căci al Lui chip îl nedreptăţeşte.

Despre smerita cugetare

Ale celui ce are smerenia cea adevărată, sem­nele şicunoaşterea sunt acestea: a se socoti pe sine că este mai păcătos decât toţipăcătoşii, şi cum că nici un bine nu a făcut înaintea lui Dumnezeu; a se prihăni pe sine în toată vremea şi locul şi lucrul; a nu bănui pe nimeni, nici a gândi că este cineVa pe pământ mai pângărit decât sine, sau mai păcătos, sau mai leneş, ci pe toţi de-a pururea a-i lăuda şi a-i slăvi; a nu judeca, sau a defăima, sau a vorbi de rău pe cineva vreodată; a tăcea de-a pururea, şi fără de poruncă, sau fără de nevoie, a nu vorbi ceva.

224

Iar când va fi întrebat, şi va trebui să răspundă, ori trebuinţă de nevoie urmându-i să vorbească, să răspundă cu linişte şi rar, ca şi cum ar fi silitruşinându-se să vorbească. A nu se măsura pe sine întru ceva; a nu se certa cu nimeni, ori pentru credinţă, ori pentru altceva, ci dacă zice bine, zi şi tu: „Aşa”, iar dacă zice rău, zi: „Tu ştii”; a avea supunere, şi a urî voia sa, ca pe o pierzătoare; a avea de-a pururea privirea în jos; a avea înainte ochilor săi moartea; a nu vorbi în deşert, sau a grăi deşertăciuni, sau a minţi vreodată; a nu grăi împotriva celui mai mare; a suferi ocările, defăimările, pagubele cu bucurie; a urî odih­na, şi a iubi osteneala; a nu întărâta pe cineva, sau a răni ştiinţa cuiva.

Acestea sunt semnele şicunoaşterile smereniei celei adevărate, şi fericit este cel ce le are pe ele, că de aici s-a făcut casă şi biserică a lui Dumnezeu, şi Dumnezeu S-a sălăşluit întru dânsul şi s-a făcut moş­tenitorîmpărăţiei cerurilor. Amin.

Cuvânt la un frate ce a adormit

„Cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui, iar moartea păcătoşilor este cumplită". Despre care şiproorocul zice: „Pentru ce mă tem în ziua cea rea? Fărădelegea călcâiului meu mă va înconjura". Că va veni şi ceasul nostru, fraţilor. Va veni negreşit, şi nu va trece. Singur-singurel, gol, fără de ajutor, fără de ocrotire, fără de tovarăşi, negătit fără de îndrăzneală, întru lenevire, în ziua în care nu ştie se va ajunge, şi în ceasul în care nu aşteaptă.

225

când se va desfăta, când se va învistieri, cândţse va răsfăţa, când va fi bine norocit, când fără de grijă va fi, atuncea ceasul peste dânsul va sosi, şitoatedeşarte vor rămâne. O mică fierbinţeală, şi toate vor fi nefolositoare şi zadarnice. Că acolo ne ducem toţi, unde niciodată nu am mers.

De mulţipovăţuitori vei avea atunci trebuinţă, omule, de multe rugăciuni, de multe ajutorări, în cea­sul acela al despărţirii sufletului. Mare este atunci frica, mare cutremurul, mare taina, mare primejdia aceluia ce se desparte de trup, şi se duce către lumea aceea. Căci dacă aici pe pământ ne mutăm dintr-un loc în altul, avem trebuinţă de unii povăţuitorişi ajutători, cu cât mai mult când ne ducem în laturile cele ce în veci sunt nemărginite, de unde nimeni nu s-a întors!

De mulţi ajutători, iarăşi zic, ai trebuinţă în ceasul acela. Singur ceasul acela este, şi trecere nu are, singur ceasul acela şi calea nu este bună, al tutu­ror sfârşit şi a tot privitor. Cumplită este trecerea, dar toţiprintr-însa vom trece. Strâmtă şi îngustă este calea, dar toţi pe ea vom călători. Amar şi greu este paharul, dar toţi pe acesta, şi nu pe altul, îl vom bea. Mare şi nearătată este taina morţii, şi nimeni nu poate a o povesti. Groaznice şiînfricoşate sunt cele pe care atunci le vede sufletul, dar "nimeni dintre noi acum nu le cunoaşte, fără numai singuri cei ce acolo locuiesc, şi văd cele ce li se întâmplă. Plângem şi suspinăm, dar nimeni nu este care poate să ajute. Nici tatăl fiului, nici maica copilului său celui unuia născut, nici frate adevărat nu poate să ajute fratelui

226

său, nici prieten prietenului, nici silnicie, nici daruri, nu căutare la faţă, nu îndrăzneală a stăpânitorilor, nu rugăciune a femeilor, nici alt oarecare ajutor ome­nesc nu poate să ajute în ceasul acela.

Nu vezi cum şedem lângă fraţii cei ce se săvârşesc acum şi le iese sufletul? Ce fel de lucruri înfricoşate vedem atunci? Cunoaştem cum se sting, cum se tulbură, cum suspină. Nu vezi cum asudă rece şi amar, ca secerătorii cei din ţarină; cumîşi întorc ochii aici şi acolo, cum unii cu dinţiiscrâşnesc,cum se înspăimântă; cum unii perii îşi smulg; cum alţii din pat sar, vrând să fugă, dar nu pot, că văd cele pe care niciodată nu le-au văzut? Şi pătimesc cele pe care niciodată nu le-au pătimit.

Caută izbăvitori, dar nimeni nu este care să izbăvească. Caută împreună călător, şi nimeni nu este care să călătorească împreună. Caută mângâietor şi nimeni nu este care să mângâie. Pe care văzându-i, ne cutremurăm, şi plângem; şi apucându-le mâinile lor, sărutându-le, cu lacrimi le udăm, le ştergemsudorilefeţii lor, şi punem perii noştri asupra lor, şi le zicem lor: „O, frate, o, iubite, o, rudenie, deschide-ţi buzele tale, grăieşte-ne nouă vreun cuvânt de mângâ­iere!”, dar el nu îşi mai are mintea întreagă. Că s-au stins ochii lor, şi mintea şi limba nu are cuvânt. Le ştergem lacrimile ochilor, limba lor cea arsă o răco­rim cu apă, ca să le auzim cuvintele cele subţiri, zicând: „Cum te vezi pe tine acum? Nu te teme, iubitor de oameni este Dumnezeu”.

Acestea le zicem către dânşiişi cu lacrimile piepturile noastre le udăm, la inimă ne ardem, când

227

grăim acestea. Nu este întru noi atunci răutate; nu este întru noi atunci grijă de bani, nu este întru noi grijire de bucate, ci văzând taina cea mareşiînfrico­şată a morţii, cu capetele noastre clătinăm şi suspi­năm, şi pe noi înşine ne ticăloşim, şi vai şi amar zicem, când cel ce se duce de la noi, şi de la noi toţiluându-şi iertăciune, pe toţi sărutându-ne, zice:

„Rămâneţisănătoşi, fraţilor buni, rămâneţisă­nătoşi, rugaţi-vă, ştiindşi cunoscând, că în cale de­părtată mă duc, pe care niciodată cu adevărat nu am călătorit şi în ţară străină merg, unde nimeni nu mă cunoaşte, şi în lume înfricoşată, de unde nimeni nu s-a întors, şi în pământ întunecat, unde nu ştiu ce mă va întâmpina, şi în iad adânc, de unde nimeni nu mai vine înapoi, şi la divan înfricoşat, unde îngerii pe nimeni nu văd.

Deci, mântuiţi-vă iubiţii mei fraţi, mântuiţi-vă, prieteni! Că eu nu vă mai sunt de acum prieten, ci străin. Mântuieşte-te, bună însoţire. Că nu voi mai călători împreună cu voi. Mântuiţi-vă rudenii, rămâ­neţisănătoşi. Puţin, şiveniţi de mă ajungeţi, că vă aştept pe voi, ca să veniţi după mine, că eu nu mai vin spre voi. Eu în viaţă nu vă voi mai vedea pe voi. Orice am văzut, orice am lucrat, pe acestea le-am şi luat. Nu mă voi întoarce către voi. Acum orice bine am lucrat, pe acesta l-am câştigat. Şi orice am trimis mai înainte, acesta mă va şi întâmpina. Iar dacă am învistierit comoară pe pământ, ce folos oare îmi va fi dânsa? De am miluit pe cineva, în ceasul acesta mă voi milui. Că strâmt şiînfricoşător este ceasul acesta de acum, al ieşirii sufletului, mai presus decât totceasul. Strâmt şi dureros îmi este mie ceasul de acum, căci m-a cuprins nepregătit. întunecată îmi este mie noaptea aceasta de acum. Că fără de roadă şi uscat m-am tăiat. Grea îmi este mie calea aceasta de acum, nici un bine, nici merinde cu mine nu am. Ci lăcrimaţi pentru mine cu amar, şiajutaţi-mi. Miluiţi-mă, ajutaţi-mă şi vă rugaţi! Ca şi eu să au acolo puţină odihnă. Ca să dobândesc acolo puţină milă! Nu caut multă, că mult am păcătuit”.

Mustrare sieşişi mărturisire

Ajutaţi-mi mie, celui care cer iertare, toţifraţii, ca şi vouă, în cele în care fiecare este ţinut, să vă ajute sfinţii. Că cel ce zice, că de sinesunt toate, neînfiinţare a dumnezeirii socoteşte. Am gândit aşa, şi nu mint. M-am căit şi nu ştiu de m-am miluit. Rog şi pe sfinţi, dar poate nu primesc. Că am auzit pe Iezechiel, zicând: „Că nici Noe, nici Iov, nici Daniil, cerând, nu vor săvârşi nimic”. Rog pe toţi proorocii, dar mă tem, nu cumva ca cei din Israel să fiu lepădat. Că zice Dumnezeu către Ieremia: „Nu te ruga pentru poporul acesta”. Dar ce? Cu plocoane voi îmblânzi pe Domnul?

însă mă tem să nu-mi zică şi mie ca fariseilor, că pentru trebuinţa mea mă rog. De voi posti, poate. îmi va zice: „Nu acest post am ales”. De voi milui pe sărac, poate va zice către mine: „Iar untuldelemn al

229

păcătosului să nu ungă capul meu" (Psalmul 140, 6). Dacă pe preoţii Lui îi voi primi, poate îmi va zice şi mie: „Dar voi aţi dat nazireilor vin să beaşiprooro­cilor le-aţi poruncit, zicând: «Nu proorociţi!»" (Amos 2, 12). Dar Lui îi voi aduce daruri? Frica mă mustră pe mine, ca nu şi mie să-mi zică: „ De-Mi vei aduce Mie făină curată, deşartă este tămâia, urâ­ciune îmi este Mie ”. Dar şi la biserici a stărui mă tem, ca nu şi pe mine să mă taie, zicând: „Nu veţi mai adăuga a călca în curtea Mea ”.

Deci, din toate părţile sunt ţinut şi îmbulzit, fraţilor, şi către ştiinţa mea mă întorc. Dacă iarăşi mă voi face necredincios, vai mie. Dacă mă voi ruga cu obrăznicie, mă tem să nu mă zdrobească pe mine cu negură. Ştiu că şi Nabucodonosor, pocăindu-se, s-a arătat, dar a dat răspuns pentru dânsul şinecunoştinţa, şi silnicia. Iar eu de amândouă sunt îmbulzit. Eram acum împărtăşit darului. Eram mai înainte învăţat pentru Hristos de părinţii mei, cei ce m-au născut pe mine după trup, frica Domnului m-au sfătuit. Vedeam pe vecini întru dreaptă credinţă. Auzeam că mulţi pentru Hristos au pătimit. Părinţii mei au mărturisit înaintea Judecătorului. Rudenie a mucenicilor sunt. Nu am nimic care spre dare de răspuns să-mi ajute. Dacă voi zice că neamul cel după trup este de obşte, cu nimic nu mă voi deosebi de aceia pe care fericitul Iov i-a pomenit. Mai-marii mei s-au rătăcit, din ospăţ de petrecere hrănindu-se. Strămoşii mei, bine petre­când, lucrători de pământ s-au făcut. Părinţii mei, întru acestea fiind, către petrecere proastă şi-au tras rudenia.

230

Deci, întru care îngâmfare, pemine, asemenea lui Nabucodonosor mă voi socoti? întru care îndes­tulare? Dar virtute avem ca uriaşii? Dar, fire, care cu frumuseţe era împodobită? Nu voiesc să zic de cele de mine lucrate în copilăria mea, şi ca un urâcios pe mine să mă arăt vouă. încă tânăr fiind, făgăduit am fost. Însă întru acei puţini ani, ocărâtor, rănitor, defăimător eram, şistăpânitor împotriva vecinilor, pizmăreţ, către cei străini fără omenie, către prieteni aspru, către săraci învârtoşat, pentru câştigurişi lesniri proaste certăreţ, fără de minte, între rele cugetărihrănindu-mă, şi întru desfrânare, afară de vremea mişcării celei fireşti. Ci, pentru acestea toate ştiu că mi s-a făcut mie iertare în botez. Dar ce voi face cu cele după acestea, după ce am luat cunoştinţa adevă­rului? Pentru aceea, am multă trebuinţă de ajutorul vostru.......

Adunaţi-vă la mine, o, prieteni, şi ori ca pe un mort plângeţi-mă, ori ca pe un viu şi jumătate mort miluiţi-mă. Vărsaţi peste mine mila voastră, ca pentru un rob, şi ca pentru un rănit putrezit.sârguinţăarătaţi, că sunt plin de bube. întrec pe iudei. La aceia nu era loc de oblojituri, iar mie şi sufletul mi s-a stricat. Aceia de la cap până la picioare erau cuprinşi de du­reri, iar ale mele şi cele dinlăuntru au putrezit. Aceia, întru rătăcirea celor ce-i amăgeau pe dânşii au fost duşi, iar pe mine nimeni nu m-a amăgit, că de la sine am gândit defăimare împotriva lui Dumnezeu, pe diavolul singur îl am părtaş, care mintea mea a orbit-o. Mă înfricoşez, bărbaţifraţi, ca să nu mă aflu şi eu ca el, nepocăit. Numai această dare de răspuns am, că el

231

pe miné m-a sfătuit. Dar nici pe Adam nu l-a folosit când răspundea aceasta. Acela a sfătuit, cred şi mă plec; dar aceasta nu a scăpat-o pe Eva de pedeapsă.

Ce voi face, fraţii mei? Nefiind ispitit, mă mânii. Nu voiesc să mă ostenesc, şi dacă nu-mi slujeşte cineva mă iuţesc asupra lui. Nu voiesc să vin împreu­nă cu ceilalţi; şi dacă nu-mi slujeşte cineva, îl grăiesc de rău, ca pe un mândru. Întru nevoi pe fratele meu nu-l cunosc. Şi dacă este sănătos, îl îndemn pe el. Pe cel bolnav îl urăsc, iar eu, bolnavul, voiesc să fiu iubit. Pe cei mai mari îi defaim, şi împreună petrecând, mă făţărnicesc. Nefiind de faţă, grăiesc de rău, şi de faţă fiind, îi momesc. Nu voiesc să cinstesc pe cel vred­nic, şi, nevrednic fiind, caut cinste.

Nu mai zic despre gândurile cele din minte, despre lege, despre proorocişi despre Evanghelie, câte cuprind şiînţeleg. Nu mai zic despre Apostoli, despre dascălii cei din biserică şi despre propovădui­tori, slujitori, cititori, economi şi episcopi. Nu mai zic despre gândurile din fiecare zi, grijile deşertăciu­nii, lenevirile întru rugăciuni, tăriile şi întinderile În grăirile rele. Cum, dacă cineva spune basme, mă ve­selesc, dar mă îngreţoşez de cel ce grăieşte despre

232

înfrânare. Cum mă răstorn, dacă cineva citeşte dum­nezeiasca Scriptură, iar pe cei ce povestesc întâmplări şi certuri îi primesc, atragerile cele făţarnice, ca să nu mă scol la rugăciuni, căile cele greţoase către bise­rică, întârzierile cele voite, bârfirile cele din vremea pravilei, sârguinţeleşi grijile meselor, vorbirile de rău chiar în locurile cele sfinte, trândăvirile spre rugăciune, cântările făţarnice de psalmi, întâlnirileiscusite şi cu ceremonie, schimbăriledin mănăstiri, adică cârciumăriile, vorbăriile cu făţărnicie ale femei­lor bine credincioase,chemările dese, trecerile cu vederea a celor ce au trebuinţă, lipsirile cele de folos, mânia asupra celor ce slujesc rău, schimbările făgădu­inţelor, darurile cele îndemnătoare ale prietenilor ca nişte îndatoriri, lăcomia luărilor de dări, împărtăşirilegreşelilor străine, bântuirile cele fără de folos, deosebirile, pricinile cele pierzătoare, stările împotrivă cele netrebnice. Aceasta este viaţa mea, fraţilor; acestea sunt neîmplinirile mele.

De puteţi către atâtea mulţimi de păcate să vă năpustiţi, bine veţi face de mă veţi milui. De puteţi împotriva patimilor atâtor răutăţi săvă luptaţi, şi nu vă sârguiţi a izbândi, rău faceţi. De este întru voi putere atâtea gânduri să îmblânziţi, voi înşivăveţi vedea, de nu-mi ajutaţi. Dar, poate veţi zice, că nu se cade pentru gânduri atâta cercetare cu deadinsula face. Şi cum, gândind eu, pentru de sine-mi atâta zarvă s-a făcut? Pentru aceasta am şi dinDumnezeiasca Scriptură să vă aduc dovezi. Iov aducea jertfă pentru fiii săi în fiecare zi, zicând: „Ca nu cumva să fi gândit ceva rău în inimile lor. Dacă nu era cerce­tare pentru gânduri, cum s-au osândit cei ce întru adunarea lui au gândit rău, care s-au ars cu foc; căci au gândit rele.

Iar când auzim: „La voi şi perii capului sunt număraţi" (Luca 12, 7), să înţelegem că perii capului sunt gândurile sufletului, şi capul lui, adică al sufletului, este mintea, întru care poate să gândească. A judecat Dumnezeu preacurvie doar în întocmirea

233

gândului, şi faptă doar în poftă de femeie, şi ucidere în mânie, şi ucidere de oameni în ură, căci zice: „ Totcel ce se mânie asupra fratelui său în zadar, vinovat va fi judecăţii " (Matei 5, 22), şi: „ Cel ce urăşte pe fratele său ucigaşde om este" (I Ioan 3, 15). îmi va mărturisi şi Pavel pentru cercetarea gândurilor, zicând: „ Că va descoperi Domnul sfaturile inimilor, şi cele ascunse ale întunericului" (I Corinteni 4, 5). Şi iarăşi zice: _„Că pârându-i pe dânşii gândurile lor, vor da răspuns în ceasul acela" (Romani 2, 15). Deci, să nu-mi ziceţi mie că gândurile nu sunt nimic. Că întocmirile şi învoirile lor ca nişte fapte se jude­că. Nu mulţimea gândurilor celor întru o priceperese cuvine să înţelegem că se încearcă, ci cunoştinţa, întrucare gândind, au judecat să aleagă vreun lucru;

Agricultorul seamănă în pământ, dar,nu toate seminţele le primeşte înapoi, ci câte în pământ au lucrat rodul lor. Aşa şi Dumnezeu cere seamă pentru câte voia le-a primit. A zis Mântuitorul: „Tatăl Meu este lucrătorul" (Ioan 15, 1). Zice şi Pavel: „ Că a lui Dumnezeu lucrare de pământ sunteţi" (I Corinteni 9). Deci, să nu mă aruncaţi pe mine în negrijă, ci mai vârtos şi voi pentru mine îngrijiţi-vă. Zice, şiîntr-alt cuvânt: „Căci cuvântul lui Dumnezeu este judecător al gândurilor şi al cugetelor inimii, şi străbate până la despărţirea sufletului şi duhului (Evrei, 4, 12). Dacă

234

judecă gândurile, pentru ce nu-mi ajutaţi spre dare de răspuns, ca unui vinovat?;,

Voiţi să cunoaşteţi sufletul şi duhul? Din lucrarea de pământ iarăşiînvăţaţi-vă. Ştiu lucrătorii de pământ firile pământurilor, şi după holde aruncă şisemănătura. Şi despart cu pricepere puterea fiecărei seminţeşi a fiecărui pământ. Şi Dumnezeul nostru ştie să hotărască gândurile cele fireşti şi cele lucrătoa­re. Că din suflet pe cele fireşti le-a însemnat, şi din Duh pe Cele voitoare. Pentru aceasta, zice Ecclesiastul: „Toate sunt deşertăciune, şi voire a duhului”. întru deşertăciune zicând firea, şi întru voire fapta cea afară de lucrurile fireşti. Pentru aceea zice: „Că deşertăciunea va trece, iar lucrurile faptei le va aduce Dumnezeu la judecată”...

Pe oamenii cei după fire şi Apostolul i-a numit sufleteşti, iar pe cei afară de fire trupeşti. Iar cei du­hovniceşti sunt cei care şi firea întru duh au mutat-o şi au schimbat-o. Căştie Lucrătorul de pământ, Dumnezeu, firea fiecăruia, voirea şi puterea. Şi sea­mănă cuvântul Său, şi după puterea noastrăcere fapta: Nu sebiruiesc de lucrătorii de pământ cei ce în fiecare ţarinăsămânţa cea cuviincioasă o aruncă, ci mai vârtos întru toţibiruieşte, mai presus de asemănarea locurilor,mijlocirea sufletului şi a duhului, a firii şi a voirii. Şi dacă întru cele fireşti se află cu îndestulare, ştie apoi să nu schingiuiască mai mult decât puterea. Că măsură au hotărât firii, şi hotar au pus ei spre înfiinţare. Iar dacă voirea s-ar birui de fire, o schingiuieşte pe ea ca pe o nesăţioasăşi care a nedreptăţit hotarul lui Dumnezeu.

Aşa, fraţilor, întocmirile cu gândurile ca nişte lucruri se judecă. Că din voire ipostasul faptelor se alcătuieşte. Şi Domnul a zis că întocmirile gândurilor, spurcă pe om. Că ştie că sufletul este cel care lucrează în trup: Am încă şi din lege să vă dau vouă pentru

235

acestea pilde şi dovezi. Căci cel necurat, de se va atinge de cel curat, îl spurcă pe dânsul şi are trebu­inţă de curăţire ca acela. Iar curvia, şizavistia, şi nedreptatea după cuviinţă sunt necurate.

Deci, de vei face răul, şi pe alţii îi spurci. Şi de se vor aşeza gândurile cu fapta, te spurcă pe tine necurăţia ei. Socotesc că cel ce s-a spurcat nu s-a zis că a spurcat pe altul. Iar cel ce a spurcat pe altul, negreşit, cu adevărat, câte se vor atinge de dânsul, se spurcă. Această deosebire este şi la noi.... Că dacă cineva va face desfrânare, sau de sminteşte, sau chip rău de se face, pe mulţi îi face părtaşi, iar dacă doar în gândurile sale va cădea, pe alţii nu-i spurcă, fiindcă aceştia nu au văzut, însă el se spurcă şi se judecă.

Dar care este deosebirea judecăţii între aceştiadoi? Foarte multă. Că cel ce a lucrat împărtăşeşte pe toţi cei ce s-au smintit şi l-au urmat. Iar cel ce a gân­dit, numai pentru sine dă răspunsul. Şi elinii, aseme­nea, pe ştiutori îi osândesc împreună cu lucrătorii. Că învoirea ştie să lucreze împreună. încă şi în case, şi în pietre legea dă altă pildă: „Dacă va intra preotul,şi va vedea lepra casei, toate cele din ea sunt spur­cate” (Leviticul 14, 36). Drept aceea, la mine este preotul, legea şicunoştinţa. Deci, dacă cineva, mai înainte de a cunoaşte legea, ar fi păcătos, pentru alţii nu i se cere seama, că nu întru cunoştinţă a lucrat păcatul, fărănumai că este spurcat, căci cu chipurile necurăţiei s-a pângărit.

Are încă, privirea cea zisă înaintea şi a doua putere. Căci sunt dator vouă ca pe cele ale mele să vi le povestesc şi să vi le arăt, ca să cunoaşteţi că sunt

236

vinovat cu multe păcate. Iar cei ce încă nu s-au spurcat,însă spurcaţi fiind pentru împărtăşire, sunt spurcaţi prin întocmire şi învoire, chiar dacă nu ştiu ceea ce fac. Deci, dacă se vor depărta degrabşi vor înceta, nici pentru întocmirile şi învoirile acelea nu vor da răspuns; Că şilegile, pe cei împreună-ştiutori care trec pe drum nu îi judecă, ci pe cei care devoie sunt împreună-ştiutori.

Deci, când legea şi Dascălul nostru, sosind vre­mea judecăţii, pe care îl va afla împreună cu cel ce a lucrat, ca pe unul ce devoie a fost împreună, îl face vinovat. Ştie încă şi Apostolul să folosească nişte legi ca acestea: „ Că vrednici de moarte sunt nu numai cei ce fac cele rele, cişicei ce împreună binevoiesc cu cei ce le lucrează” (Romani 1, 32).

Mie însă, lângă cele zise, şi mustrarea celor dintru începutul cuvântului îmi ajută spre dovadă, că pe cei împreună ştiutori ai celor rele, întrucât n-au lucrat nimic vrednic de moarte, i-a slobozit, după ce toată munca i-au făcut să o pătimească. Deci, să nu mă mângâie cineva din voi, cum că nu este nimic învoirea cea întru gânduri. Ci, auzind dovada cea luminată, mai vârtos împreună cu mine să se ostenească întru rugăciune. Că şi a zice că eu sunt îndreptat este păcat. Că zice Scriptura: „Cel ce ştie a face bineleşi nu-lface, păcat are” (Iacob 4, 17). Şi a nu se ruşina, mustrându-se, înfricoşată muncă are, căci spre mânie aduce pe dascăl. Eu pe mine mă mustru, dar petrec întru cele rele, şi nu încetez mărturisindu-mă: Aceasta numai ştiind-o că-mi ajută spre răspuns,că^, văzând nu văd, fiindcă pocăindu-mă, iarăşi

237

greşesc. Nu mă pocăiesc spre cunoştinţa celor făcute, ci a mea pocăinţă o prihănesc, fiindcă suntcaun rob al păcatului. Şi, nevrând, fac răul, şi ca şicum m-aş fi ostăşit, păcatului mă supun. Că şi neputând, sunt sub el, pentru obiceiul care a împărăţit peste mintea mea. Plăţi ale trupului iau, îngrijindu-mă şi robind pati­milor...

Ştiu prinderea stricăciunii ce este întru mine, şi, când mi se porunceşte, o lucrez. Fug de osteneala ceea ce va să fie, şi ca un câine cu lanţ legat mă întorc către ceea ce-mi porunceşte. Urăsc păcatul, dar petrec în patimă; fug de nelegiuire, dar mă biruiesc, şi nevrând, de dulceaţă. Firea am făcut-o roabă păca­tului şiizvorăşte asupra mea nevoia,cumpărând voirea. Izvorăsc asupra mea patimile, căci mintea am unit-o cu trupul, şi despărţire nu primeşte. Mă sârguiesc să schimb voinţa, dar aşezarea de mai înainte îmi stă împotrivă. Mă silesc să-mi slobozesc sufletul meu, şi multă datorie mă strâmtorează pe mine. Împrumutător rău este diavolul, că nu-mi mai aduce aminte de dare înapoi. Cu iubire de cinste şi cu ieftinătate împarte, şi niciodată a lua înapoi nu voieş­te. Numai singură robirea o voieşte şi pentru datorie nu ţine seamă, nici vămuieşte. Ne dă, ca să ne îmbo­găţim în patimi, şi datoria nu o uită. Eu voiesc să i-o dau înapoi, şi acela o mai adaugă. Şi când pe el îl voi sili ca să o ia înapoi, el îmi mai dă altele, ca dintru ale lui să mă arăt că îi plătesc. Înnoieşte asupra mea datoriile, fiindcă cu patimi străine, pe cele dintâi le rupe. Pe cele vechi se pare că le împlineşte, şi noi zapise de patimi face. Vede că desimea şi neîncetarea

238

datoriei mă împilează pe mine să fiu păcătos, şi-mi bagă înlăuntru pofte noi; Mă face să-mi uit patimile, ca să nu mă mărturisesc, şi-mi adaugă ca să alerg la cele noi, ca la unele ce mă vatămă. Mă întâlnesc şi vorbesc cu patimile cele străine, şi, dezobişnuindu-mă, vin în uitarea celor mai dinainte. Mă învoiesc cu cele ce mi-au venit asupră-mi, şi iarăşidator mă aflu. Năzuiesc la ele ca lanişte prieteni, şi, împrumutându-mă iarăşi, ca nişte stăpâni se află. Voiesc să mă slobozesc, dar prin ele mă fac rob, cu mult preţ cum­părat. Mă sârguiesc să rup legăturile lor, şi de alte legături ţinut mă fac. Şi, sârguindu-mă să mă izbă­vesc de ostăşia ceadin patimi, prin sporiri şi prin împărţiri, ca un iconom al lor mă aflu.

deci, o, vai de stăpânia balaurului! Căci atunci când este roabă, stăpâneşte. O, vai de stăpânia patimilor! Căci cu momire robeşte pe toţi. O, vai de păcatul cel desfrânat! Că întru fire pe cumpărături le-a făcut. Acesta încă şi arvunele le-a dat; ca să-i vândă lui mintea. A momit trupul, ca să îi arate lui sufletul spre slujbă. Tinereţile le-a apucat, ca să cunoască mintea lucrulce se face. Cu sine a unit tinereţile mele cele proaste,şiţine prin ele caşi cu o funie de aramă, mintea mea cea proastă şi, voind să fugă, nu o lasă, pentru împreună-legătura cu ea şi, voind să fure trupul, oocărăşte ca pe o necunoscătoare. Păcatul întemeiază mintea, şi îi încuie uşacunoştinţei. De-a pururea păzeştâ răutatea pe minte, ca nu cu Dumnezeu unindu-se, săopreâscă a se vinde trupul. Că nu esténicio încercare pentru lucrul acesta mic. Aduce mulţime de gânduri împleticite, şi-l încredinţează

239

apoi, că nu poate să fie cunoştinţă pentru el. Pune înainte uşurătatea, şi deplin îl încredinţează că se vor da uitării unele ca acestea. Când îl voi biciui punându-i înainte Judecata, primeşte asupră-şi munca. Şi când voi zice că este păcat, îmi zice că: „Eu te-am sfătuit”. Dacă îi voi zice că eu voi fi judecat, ca unul ce m-am supus, el îmi zice: „Fii fără de grijă, că eu tesilesc pe tine, şi că te supui la ceea ce nu faci cu voia”.

Cu acestea mă ţine, cu acestea mă leagă, cu acestea mă vinde şi mă cumpără, cu acestea mă amă­geşte şi împrejur mă poartă, cu acestea mă ademe­neşte şi mă supune. A zis Pavel, pentru păcătosul cel asemenea mie, că este trupesc şi cu cele împreună, vorbire şi asemănare, se vinde. Obiceiurile sunt cele care între fire şi între păcat mijlocesc; patimile sunt darea păcatului, iar luarea este uneltirea firii. Supu­nerea sufletului şi deosebirea minţii este robie. Că păcatul, în trup fiind, stăpâneşte mintea şidomneşte peste suflet, prin aceasta supunându-l. Epitrop îl fo­loseşte păcatul pe trup, şi pe suflet îl trudeşte, şi este ca un iconom al lui, că plăţi îi dă şi lucru îi cere. Dacă va fi trebuinţă a-l munci, prin el îl munceşte pe acesta. Că a făcut pe trup ca un lanţ al său. Ţineşistă­pâneşte întru el pe suflet, ca pe o oaie spre junghiere şi ca pe o pasăre înalt zburătoare. întru el pe acesta l-a legat, şi ca pe un uriaş puternic, prin el, deocamdată, cu paloşul i-a tăiat picioarele şi mâinile.

Nici a fugi nu pot, nici a-mi ajuta mie însumi nu sunt harnic. Că mort sunt, eu cel viu, şi orb, eu cel

240

ce văd. M-am făcut încă şi câine, eu, omul, şi cel cu minte luminată, primesc ca un dobitoc.!

Deci, miluiţi-mă pe mine, o, prietenii mei, sufletul meu uşuraţi-l de la pământ. Şicâţi, firea trupului cu firea Duhului aţi amestecat-o, pe pământ nu aţi rămas. Câţi ca pe o vulpe aţi gonit păcatul, şi patimile ca pe nişte fiare sălbatice le-aţi călcat, sârguiţi-vă, mă rog, mai înainte de hotărâre şimai înain­te de a muri, puneţi-vă şisiliţi-vă, ca să nu mă încui afară cu cele cinci fecioare nebune, mai înainte de a mă duce eu în pământ, unde nu mai este cu putinţă a vedea viaţă a muritorilor, sau a mai gândi pentru ne­dreptate, sau pentru dreptate; unde nu este trup prin care viaţă sau moarte se pricinuieşte sufletului; nici carne, prin care vrăjmaşul se batjocoreşte, de nepu­tinţa ei ocărându-se. Că de-mi va ajuta mie Domnul, voiesc a mă izbăvi de ticăloasa aşezare a patimilor. Şi de mă va milui, doresc a ridica asupră-mi asculta­rea cea către Dânsul. De va face cu mine după mul­ţimea milei Sale, mă va izbăvi de păcat. Şi dacă va vărsa peste mine bunătatea Sa, mă voi mântui.

Cred că poate, şi nu mă deznădăjduiesc pe mine de mântuire, ştiind că biruieştemulţimea îndurărilor Sale mulţimea păcatelor mele. Ştiu că pe toţi i-a mi­luit când a venit, şi le-a dăruit prin Botez lăsarea pă­catelor. Şi mărturisesc că şi eu m-am îndulcit de darul Lui, dar încă am trebuinţă de vindecarea greşe­lilor celor după Botez. Dar Cel ce a sculat pe morţi, poate şi pe mine să mă vindece. Orb m-amfăcut, dar şi pe orbul cel din naştere Acesta l-a tămăduit. Oaie sunt, de leu mâncată, dar din gura şarpelui pe Adam

241

l-a izbăvit. Câine, prin păcate, m-am făcut, înSa mă voi face fiu dacă mă voi vindeca precum cananeanca. Lepădat m-am făcut ca un lepros, dar de va voi, mă voi curăţi.

Ştiu că după cunoştinţă am păcătuit, dar am pe Sfântul David pentru mine mijlocind. Acela s-a în­dreptat, de Dânsul fiind ajutat; şi eu mă voi vindeca, dacă de Dânsul voi fi cercetat. Covârşesc cu păcatele, ştiu, dar nu se biruieşte de mine bunătatea Lui. Celui ce a dat vameşului iertarea, să-mi dea şi mie, celui ce mai multe rele am făcut. El pe Zaheu l-a miluit, ca pe un vrednic, iar pe mine mă va milui ca pe un nevred­nic. Lup era Pavel, gonind oile turmei Lui, şi oaie s-a făcut, după ce s-a dezbrăcat de cruzimea lui. Fiară era, pe oi rupându-le, şi păstor s-a făcut, pe oi tămăduindu-le. Şiştiu că el întru necunoştinţă a făcut, dar, alăturând păcatul meu cel întru cunoştinţă făcut, cu darul cel covârşitor, numai iertare cer, iar el, neştiind, şi lăsare de păcate şi mai mult dar a dobândit.

Fraţilor, mă rog vouă să vă sârguiţi pentru lu­crul acesta. Că nu numai de Judecată mă tem ci încă şi râs şi batjocură aştept. Mă ruşinez de cei ce acum se ruşinează de mine, ca nu atunci să mă ruşinez pentru păcatele mele cele ascunse. Mă ruşinez de cei ce m-au născut pe mine, ca nu cândva aceştia, petre­când în viaţa lumească, să mă osândească pe mine, cel ce am făgăduit cele mai presus de viaţă. Iarăşi mi se pare că vă supăr pe voi, însă datori sunteţi să ştiţi că nevoia este pricinuitoare a supărării. Ca văduva aceea voiesc să mă fac, care multă vreme pe judecă­tor supărându-l, scopul şi-a dobândit. Şi ca prietenul

242

cel obraznic voiesc să mă arăt cătrevoi, ca după ce dinaşternut vă veţi scula, pentru mine cătreDumnezeu să vă rugaţi. Acela pâine cerea, iar eu rugăciune. Acela trupească mângâiere cerea, iar eu durere a su­fletului. Acela hrană a trupului a cerut, iar eu câştigare a sufletului. Dacă veţi voi, voi putea să o dobândesc.

Deci, înduplecaţi pe cel milostiv, şi ca pentru un prieten rugaţi-vă pentru mine. Şiştiu că sârguinţa voastră va îndupleca pe Domnul. Că şi El voieşte să se schimbe. însă rodul aşezării voastre îl caută, căci El este lesnicios spre a milui, însă vă aşteaptă pe voi ca să vă faceţipărtaşibunătăţii Lui. Că, miluind,voieşte să înveţe; şi, iertând, voieştesăidobândeascăpărtaşi. Bunătatea Lui întru toate se pleacă. Dacă cel vinovat, făcând întru cunoştinţă răul, îl face spre sminteala altuia, şi dacă nu spre zădărnicie păcătuieşte, foarte degrabă face pe Judecător să-Şi schimbe hotărârea. Ştie El ştiinţa fiecăruia, şi a păcatelor nu numai mulţimea o judecă, ci şi felurimea.

Isav loc de pocăinţă nu a aflat, căci cu sârguinţă păcatul asupră l-a tras, răpindu-se a păcătuit. Cănu din amăgire, ci întru cunoştinţă a greşit. Că şi pe părinţi i-a amărât, iar de Dumnezeu nu s-a ruşinat. Şi Iuda vânzătorul loc de pocăinţă nu a aflat, căci îm­preună cu Domnul fiind, a păcătuit, şi pentru defăi­marea lui Dumnezeu, a vândut pe Cel drept.

Drept aceea, pentru păcatele cele ce se fac întru cunoştinţă multă este deosebirea între cel ce le face cu simţire, şi între cel ce le lucrează cu gândul, prin învoire. Precum la acesta, aşa şi la acela. Şi este cel ce numai a gândit mai rău decât cel ce a lucrat. Că şi

243

el loc de pocăinţă nu are. Şi dator sunt să vă încredinţez pe voi pentru cele de mine puse înaintea voastră, ca să nu par înaintea voastră că aduc nişte lucruri noi. Ham, gândind ruşinea tatălui său, s-a lepădat. Şi David, întru cunoştinţă lucrând, a fost iertat. Cei cu care s-a unit s-au ars, nezicând nimic, sau lucrând. Şi cei din vremea lui Ilie la fel au păti­mit. Şi toată adunarea care a făcut viţelul, după ce a pedepsit-o, Dumnezeu a slobozit-o. Şi Saul s-a lepă­dat, căci în gânduri s-a învoit cu slujirea la idoli. Şi Manase, pentru slujirea la idoli, pocăindu-se, a fost primit. Ahav, întru cunoştinţă a păcătuit, lucrând din obişnuinţă, şi a fost primit. ŞiAhitofel, numai sfătuind, întru păcat a murit.

Am şi pe alţii spre dovadă, pe care, luând aminte cu răbdare, îi veţicunoaşte; Ruben a ştiut că greşeşte tatălui său şi, fiind lepădat, după ce a murit el, de gre­şeală s-a izbăvit. Simeon şi Levi, pentru asprimea şi pentru cunoaşterearăutăţii, vremelnic osândindu-se, la sfârşit s-au primit. Şiînsuşi Aaron, după ce a slujit facerii de viţel, s-a pocăit, şi prin preoţie, de întinăciunea nevoii s-a curăţit. Iar fii lui, greşind, au murit, nedându-li-se vreme să se pocăiască. ŞiOfnişiFinees lucrul acesta îl tâlcuiesc. Că mai înainte petreceau în defăimare, şiaceleiaşi hotărâri de judecată s-au supus. Iar în Evanghelie, Simeon, păcătuind întru cunoştinţa rătăcirii, fără de îndoială, de iertare s-a învrednicit. Iar Elima, stând împotriva propovăduirii, până la o vreme fiind orbit, pe urmă s-a izbăvit. La fel, Anania şiSafira nu au dobândit vreme de pocăinţă şi dare de răspuns, căci, negreşit, în oarecare defăimare ascunsă

244

petreceau împreună, după cum am zis căeste în gând păcat prin învoire.

Ai fi putut să afli şi întru cele mai înainte zise că a fost vreun cuget ca acesta. Cel ce s-a dat satanei este asemenea lui Ruben, fiindcă, după ce s-a pedep­sit, de dragoste s-a învrednicit. însă are deosebire: Acela, adică, a păcătuit trăind tatăl său, iar acesta după ce a murit tatăl său. Pentru aceasta.Rubemm sub mai multă osândă se supune. Şi Iuda vânzătorul s-a făcut asemenea lui Isav, că şi-a vândut darul său, ca acela, dreptul de întâi-născut; pentru aceea amân­doi s-au lepădat. Şi Iuda, deşi avea cercetareadaru­lui, lucra acestea. încă a zis şi Domnul către dânsul: „ Cu sărutare mă vinzi? Şi, ştiindu-I dumnezeirea, era cuprins şiţinut de iubirea de argint. ŞiIsav, sfă­tuit fiind, pe părinţi îi întărâta....

Deci, multă este deosebirea, fraţilor. Şi în însăşicunoştinţa păcatului este multă deosebirea. Dar şi în puterea hotărârii este deosebire. înţelege fapta, şi vei cunoaştedespărţirea. Caută către întocmire şi vei şti cumpăna dreptăţii, şi pricepe vremea faptei,şi vei zice că dreaptă este certarea. Nu pentru că nu vedem cele ce se fac, forma să ne amăgească pe noi. De la mine învăţaţi-vă că fariseii bine pătimeau când se mustrau. Căci zicea către dânşii Hristos că au chipul făţarnic şi mincinos. Şi aceia, ştiindu-se pe sine, se aplecau spre vrăjmăşieşi bântuire.

însă şi mie mi se întâmplă mai de multe oriaceeaşi greutate. Că de ştiinţă mustrându-mă, mă îngrozesc. Că amar lucru este adevărul celor ce se sârguiesc să se tăinuiască, şi aspră se pare că este

245

mustrarea oamenilor celor ce mai ales caută să placă poporului. Descoperiţi chipul meu, şi se vor arăta viermii, şi dezveliţi obrazul prafului, şiveţi vedea puterea faptei mele, şiveţiînţelege asemănarea cea fariseică. întru aceasta numai mă deosebesc, căci vă mărturisesc amăgirea şifăţărnicia. Pentru care, prin rugăciunile voastre, voi fi departe de muncă. Că mare lucru este ca cel ce se mărturiseşte în vremea nele­giuirii să nu Întărâte pe Dătătorul de lege. Că un lucru mic este ca cel ce se lasă de greşeală, pe Jude­cătorul să-L schimbe spre milostivire.

Deci, fariseii rămân neîndreptaţi, împreună cu Ierusalimul s-au robit şi, trufindu-se pentru dreptatea cea făţarnică, s-au arătat mai de jos decât păcătoşii care se mărturisesc. Pentru aceea, dintru început a zis Hristos că ei umblă cu făţarnicii. Încă şi mai înainte prin Isaia, a spus despre făţărnicia lor, şi că după ce va veni îi va mustra pe dânşii: „ Voicerceta pe cei ce poartă îmbrăcăminte străină”. Şi aceasta de-a puru­rea către dânşii o zicea, căci dreptatea o făţărniceau; Oare, ale cui erauîmbrăcăminţile fariseilor? Eu aşa cred, că ale proorocilor, căci printr-înşiiseînvaţă poporul. Iar Apostolul a zis: „în cojoace şi în piei de caprepetreceau”. Şi aceasta a zis că"o făceau în pustie”, însă

246

când intrauîn cetăţi,îşi schimbau portul; cănu voiau să ştie oamenii ce lucrau ei.

Deci, străin era portul fariseilor, căci fărăde minte fiind, cu chipul dascălilor celor înţelepţi se îmbrăcau. însă hainele le erau din piei, căci nu voiausă fie arătaţi poporului. Le aveau din piei, caunele ce în pustnicie le ajutau. Că înfrânarea are trebuinţă decăldură, iar hainele de piele erau îndemânatice şi pentru asări afară. Iar înfrânării îi ajută necâştigarea. Căci cuvântul are sporire prin cugetare, iar priceperea prin înfrânare. De acestea două, aveau trebuinţă fariseii, precum şi proorocii. Aceia, ca să înveţe pe popor, iar aceştia casă mustre. Drept aceea, şi de port aveau trebuinţă amândouă părţile. Nici înţelepţi fiind, nici mai înainte văzători. Deci, după cuviinţa îi mustră pe dânşii Domnul, că neguţătorie urmăreau, iar nu adevăr.

Şieu vă pun înainte mustrarea mea, ca nu înaintea judecăţii lui Dumnezeu sărâdeţi. Că şi Apostolul a zis: „ Lucrul fiecăruia îl va lămuri focul" (I Corinteni 3;_i;13). Deci, dacă lucrul fiecăruia focul ştie să-l aleagă, cu cât mai vârtos portul şi chipul îl va desluşi. Că, dacă, cineva se îmbracă cu chipul drepţilor, ca unul ce este drept, nu se va lepăda;iar dacă cineva îl trage pe acesta asupra sa, nevrednic fiind, se va dezgoli de dânsul. Despre unul caacesta ziceEvanghelia: „ Că-l va tăia pe el în două" (Matei 24, 5). Că acest cuvânt „a sedespărţi", însemnează chipul şi vrednicia.

Deci, dacă cineva este episcop, se desparte de chip şi de vrednicie. Dacă cineva este preot, sau diacon, la fel şiceilalţi, care sunt nevrednici, se vor dezgoli. Ne zice, despre lucrurică îi va tăia în două,că focul leva arde împreună cu cel ce le-a lucrat. Pentru mine acum s-a zis, şi pentru chip, că-şi pierde buna cuviinţă şi cu ruşine se îmbracă. Deci, dacă este haină,deruşine, apoi este, şi de slavă; şi în lume acelaşi chip îl au, duşi spre moarte, şiacelaşi chip îl au şi cei ce sporesc în vreo vrednicie. Că din cele

247

pământeşti putem să ne învăţăm cele cereşti. Şi dintalanţii cei daţi slujitorilor lui Hristos vom înţelegeşi chipurile şi vredniciile. Nu tuturor le-a datDumnezeu talant, ci numai robilor celor ce slujesc Lui.

Deci, şi monahii au luat talant, după cum mi se arată mie, căci cu voia lors-au prins.Oare şi cu chipul se deosebesc de cei ce petrec în lume? Bunul chip prin aceasta îl însemnează, şia lor voie o ves­tesc. Judecată este şi pentru a lor voie, judecată este şi pentru chip, fiindcă are putere de făgăduinţă. Deci, dacă cineva nu va face ceea ce a făgăduit, el poartă chip străin. Al cui dar este chipul acesta Străin? Al celor ce-l fac străin! Fiindcă ne judecăm pentru cuvânt deşert. Care este cuvântul deşert? Făgăduinţacredinţei, care nu are fapte. Crede şimărturiseşte pe Hristos, dar este deşert, căci nu face ceea ce s-a poruncit.

Şi în alt fel este cuvânt deşert: Când cineva se mărturiseşte, şi nu se îndreptează. Când zice că se pocăieşte şi iarăşipăcătuieşte. Şi vorbirea derău totcuvânt deşert este, că vede pe cel ce batjocoreşte şi tace. Şi cel ce nu mustră cu îndrăzneală şi acesta grăieşte de rău, fiindcă ceea ce grăieşte nu are ipostas. Şi cel ce de la sine alcătuieşte minciuni, lucrează cuvântare deşartă, fiindcă lucrul care nu s-a lucrat şi nu s-a văzut dedânsul a povestit. Şi întru toate aces­tea suntem legaţi şiţinuţi, fraţilor. Că nu înzadar şi aflarea acestora s-a dus şi s-a pus înainte de mine. Ci zic cele pe care le pătimesc ca unor doctori;ca după rană şi plasturele spre tămăduire să-l puneţiprinrugăciune.

248

Deci, mă sârguiesc să vestesc vouă faptele mele. Că dacă nu voi zice adevărul, pe mine mă nedreptă­ţesc; Sunt mulţi, carepentru ruşine, patimile cele ascunse le fac nevindecate, dar mai pe urmă se scâr­besc că nu le-au vestit. Iar eu, de nu tăinuiesc ceva din mulţimeanedreptăţilor celor ce sunt întru mine, nu ascundruşinea mea. Că mai bine este mie, cerşind, să trăiesc, decât ruşinându-mă, de foame să mor cu ticăloşie. Şi mai bine este să trăiesc ostenindu-mă, decât puţină vreme să mă odihnesc, şi iarăşi întru dureri nevindecate să mă muncesc. Deci, cuvântul cel nelucrător, al morţilor,are oarecare loc şi în mine. Şi socotesc că în mine s-a odihnit întreg. Care dar este cuvântul cel nelucrător? Cel ce numai în chip petrece, cel ce întru răutăţi cu ştiinţă rămâne, cel ce învaţă a face bine, dar el nu face.

Deci, ştiu că multeam scris şi către voi, fraţilor, şi către mulţialţii. Dar şi când scriam, gândeam că spre osânda meaadeverirea o socoteam şi o grăiam, şi când lucram răul, ştiam că-l lucrez, şi îngăduiam făcându-l, şipăcătuiam făcând pe cel drept nedrept. Şi pe monahi îi osândeam, numai chipul purtându-l întru mine. însă am oarecare răspuns pentru cele zise, că pe nimeni nu am smintit. Rău adică am lucrat, însă nu sunt oameni martori ai acestor lucruri rele? Am mustrat scriind, dar nu am împovărat. Adevărul l-am nedreptăţit, întru milă abătându-mă, dar întru sine-mi nu am Cheltuit un adevăr ca acesta. Rău am lucrat hrana, fraţilor, darneamului nu l-am împărţit. Pântece am umplut, însă nu cu bucate scumpe. Post, am dezlegat,dar nu l-am defăimat. Înfrânarea sufletului

249

cu deadinsul am arătat-o, însă după vreme m-am schimbat. Rugăciunea am defăimat-o, dar întru păgânătate nu m-am plecat. De cântare de psalmi m-am lenevit, dar întru alte lucruri lumeşti nu m-am răspân­dit. De lucrul mâinilor nu m-am îngrijit, dar de a împovăra pe cineva m-am lepădat. întru multe lucruri am defăimat adevărul, dar pe nimeni nicidecum nu am smintit.

Deci, cer să-mi tindeţi mâini mie celui ce jos mă tăvălesc. Că voind să mă scol, nu pot, căci sarci­na păcatului m-a îngreunat pe mine. Voiesc să mă scol, dar obiceiul pământului mă ţine pe mine. Şi văd, dar într-o negură umblu şi ca întru o întunecare multă. Îmi mişc mâna, însă sunt ca un slăbănog. Şi osârdnic sunt, însă mă îngreţoşez. Şi voie bună am, dar de oarecare silă mă împiedic. Iubitor de fraţi^nusunt, ruşinându-mă, şi iubitor de străini, nu drept. Evlavios sunt, când sunt ocrotit, şi când mi se face bine, de dragoste mă ţin. Către vrăjmaşi sunt trândav, iar nu milostiv. Şi, către cei ce mă nedreptăţesc amar, dar nu bănuitor. Către cei ce mă urăsc rău, dar rău întru ascuns nu vorbesc. Către prihănirenebăgător de seamă, dar, nu izbândind. Către slava deşartă iubitor de osteneală, dar nu căutând-o. Şi întru toate lucru­rile mele nici nu sunt sârguitor, nici cu deadinsul lucrător. Pentru aceasta, de milă am trebuinţă, ca un slăbănog. Că de a avea bunătatea, departe mă aflu. întru aceasta, dar, aflându-mă, multă purtare de grijă datori sunteţi să faceţi pentru mine. Deci, de vă veţi sârgui, ştiu iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Că a izbăvit oarecând pe Moise şi pe Mariam, sora

250

sa, de lepră. Şi David, de judecata lui Dumnezeu, pe copilul lui Ionatan, pentru dragoste. Şi Ilie, pe fiul văduvei din moarte. Şi Elisei, pe văduvă de sărăcie, şi pe samarineancă de plâns. încă şi în Evanghelie, mulţi pe mulţi prin rugăciune i-au izbăvit. Iar despre Mântuitorul se şi cade a zice că pe cele ce sunt cu neputinţă le-a făcut. Că a izbăvit suflete care puteau să dea altora mângâiere, iar pe sine nu putea să se izbăvească pentru călcarea de poruncă.

Toatepe care le-aţiauzit, şi pe care le-aţi făcut cu neputinţă şi cu putinţă, în care puteţi să ne ajutaţi nouă, precum aceia, ajutaţi-ne. Că ştiu că şi cele cu neputinţă, se vor ierta şi se vor dărui prin noianul darului Lui, şi va face pentru voi, înduplecat fiind. Căci cu cât Dumnezeu este neasemănat la oameni, pe atâta şi voi, rugându-vă, nu vă veţi birui. Că El va birui toată iubirea deoameni a zidirii cu bunătatea Lui. Că al vostru lucru este, sfinţilor, ca să vă rugaţi pentru păcătoşi.

Iar al lui Dumnezeu lucru este ca pe cei deznădăjduiţi să îi miluiască şi să îi pună în numărul turmei Sale, întru Hristos Iisus Domnul nostru, prin Careşi cu Care Tatălui se cuvine slava şi stăpânirea, împreună cu Preasfântul Duh, acum şi în vecii vecilor. Amin.

251

Despre rugăciune

Mare armă este rugăciunea! Comoară nelipsită, bogăţie care niciodată nu se cheltuieşte, liman neîn­văluit, pricină de alinare, rădăcină a nenumărate bună­tăţi, izvor şi maică este rugăciunea, şi decât însăşiîmpărăţia mai puternică. Pentru aceea, de multe ori, însuşi cel ce cu coroană este încoronat, în fierbinţea­lă căzând, şi pe pat zăcând, şi arzând ca focul, de faţă stând doctorii, purtătorii de suliţe, slujitorii, voie­vozii, totuşi nici meşterul de doctorii, nici venirea defaţă a prietenilor, nici slujirea slugilor, niciîndestularea doctorilor, nici scumpetea pregătirii, nici mulţi­mea banilor, nici nimic altceva din cele omeneşti nu poate să-i mângâie şi să-i uşureze boala ce zace asupra lui.

Iar dacă cineva din cei ce au îndrăzneală către Dumnezeu ar veni, şi de trup numai s-ar atinge, şi rugăciune curată pentru dânsul ar face, toată boala trupului ar izgoni-o. Şi ceea ce nu a putut bogăţia şimulţimea celor ce slujesc, ştiinţaiscusinţeişi mări­mea împărăţiei, aceasta a putut de multe ori rugăciu­nea unui sărac şi scăpătat. Iar rugăciune zic, nu pe aceasta rece şi de trândăvire plină, ci pe aceea ce cu osârdie se face, cu durere în suflet, cu minte întinsă. Că aceasta este care se suie la cer. Căci şi apele, cât timp curg pe loc neted şi potrivit şi de lăţime au parte, nu se ridică la înălţime. Iar după ce pe ele mâinile slugilor de jos împrejur îngrădindu-le şi

252

strângându-le, decât toată săgeata mai iute către înălţime izbucnesc, aşa cu adevărat şi mintea omenească. până dobândeşte slobozenie multă, se revarsă şi curge. Iar după ce întâmplarea dedesubt pe aceasta o va strâmtora, storcându-se şi strivindu-se. bine, curate şi întinse rugăciuni trimite la înălţime.

Şi, ca să te înveţi că mai ales rugăciunile acelea pot să se audă, care cu necaz şi cu strâmtorare se fac, auzi ce zice proorocul către Domnul: „Când mă ne­căjeam, am strigat, şi m-a auzit pe mine". Deci, să ne înfierbântăm ştiinţa, să necăjim sufletul nostru prin pomenirea păcatelor. Să-l necăjim, nu ca să-l strâmtorăm, ci ca să fim auziţi, să se trezească şi să privegheze, şi să_-l facem la ceruri să se înalţe. Că nimic nu alungă trândăvia şi lenevirea, ca durerea şi necazul, care, de pretutindeni, adună mintea şi către sine o întoarce. Cel ce aşa se necăjeşte şi se roagă, multă dulceaţă după rugăciune în sufletul său va putea să sălăşluiască. Şi precum adunarea norilor, la început face văzduhul întunecos iar după ce se amestecă unii icualţii slobod ninsorile, şi după ce slobod ploaia, tot văzduhul alinat şi luminat îl lu­crează, aşa şi mâhnirea, când înlăuntru se întoarce şi se învârteşte, întunecă gândul nostru. Iar după ce prin graiurile rugăciunii cu lacrimile acelea se va deşertaşi afară se varăsufla, multă strălucire a sprijinirii lui Dumnezeu pune înlăuntru, care se sloboade ca o rază în mintea celui ce se roagă.

Dar care este cuvântul cel rece al celor mulţi? „Fără de îndrăzneală, sunt plin de ruşine, nu pot nici să-mi deschid gura”. Satanicească este această evlavie;

253

ale trândăviei sunt aceste acoperăminte. Că voieşte diavolul să le încuie uşile intrării către Dumnezeu. Fără de îndrăzneală eşti? Mare îndrăzneală este aceasta, adică a socoti că eşti fără de îndrăzneală, precum cu adevărat cea mai de pe urmă ruşinareşi osândire este a socoti că ai îndrăzneală. Că măcar multe isprăvi de ai avea, şi nici un rău întru sine de nu ai şti, dar socoteşti că ai îndrăzneală, din toată rugăciunea ai căzut. Şi, măcar nenumărate sarcini de păcate întru ştiinţa ta de-ai purta, şi numai cu aceasta de te-ai încredinţa pe sine, că decât toţieşti cel mai de pe urmă, multă îndrăzneală vei avea către Dumne­zeu. Măcar că aceasta nici smerită cugetare nu este, ca cel ce este păcătos să se socotească că este păcătos. Că smerită cugetare este când cineva, multe şi mari isprăvi de fapte bune ştiind întru sine, nimic n-are pentru sine, să nu-şi închipuie că este cineva.

Când cineva ca Pavel fiind, şi arputea zice: „Nimic nu ştiu întru mine”, sau: „Că Hristos Iisus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1, 15), aceasta este smerită cugetare, ca adică, înalt fiind cineva prin lucrarea faptelor bune, să sesmerească pe sine cugândul. Dar cu toate acestea, Dumnezeu, pentru ne­grăita Sa milostivire, nu numai pecei cu adevărat smeriţi, ci şi pe cei ce au bună cunoştinţă şiîşi măr­turisesc păcatele îi îmbrăţişeazăşi îi primeşte, şi se face milostiv şi blând celor ce se află aşa. Şi, ca să te înveţi cât demare

254

bunătate este nimic mare pentru sine a socoti şi a se năluci, două lucruri ascultă. înjugă dreptatea cu mândria,şi păcatulcu smerita cugetare,şi vei vedea jugul păcatului întrecând dreptatea, nu dintru a sa putere, ci dintru tăria soţiei sale, a smeritei cugetări. Şi pe acela iarăşimicşorându-se şi scăzând, nu din neputinţadreptăţii, ci şi din greutatea şi povara trufiei. Că precum sme­rita cugetare pentru înălţimea cea covârşitoare a ei, greutatea păcatului o biruieşte şi poate să se ridice la Dumnezeu, aşa şi trufia pentru multa greutate şi povară a ei, poate şi pe dreptatea cea prea uşoară să o biruiască, şi cu lesnire să o tragă jos. Şi cum că pere­chea aceasta este mai grabnică decât aceea, adu-ţi aminte de fariseul şi de vameşul. A înjugat fariseul dreptatea şi mândria, aşa zicând: „mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, lacomi, nici ca vameşul acesta” (Luca 18, 11).

O, nebunie! Nu a săturat trufia lui toată firea oamenilor, ci şi asupra vameşului celui ce sta aproape, cu multă nebunie a sărit. Dar acela ce a făcut? Nu a împins înapoi ocările, nu l-a durut prihănirea, ci a primit cele zise cu mulţumireşi i s-a făcut lui săgeata vrăjmaşului, doctorie şivindecare, ocara laudă, iar defăimarea cunună. Atât de bună este smerita cuge­tare, atâta este câştigul, a nu se muşca de ocările cele de la alţii, nici a se sălbătici pentru dosădirile de la cei de aproape. Că este cu putinţă şi de la dânşii a dobândi mare şi vitejească bunătate, care şi la vameş s-a făcut. Căci, primind ocările, a lepădat păcatele, şi zicând „Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului" (Luca 18, 13), s-a pogorât mai îndreptat decât acela. Şi cuvintele au biruit lucrurile, iar vorbele au covâr­şit faptele. Căacela pune înainte dreptatea, postirile

255

şi zeciuieli. Iar acesta numai vorbe goale a zis, şi toate păcatele le-a lăsat. Că nu numai graiurile lui le-a auzit Dumnezeu, ci vedea şi mintea cu care le punea înainte pe acestea şi smerita cugetare, şi inima lui aflând-o zdrobită, l-a miluit şi iubire de oameni a făcut cu dânsul.

Şi acestea le zic, nu ca să păcătuim, ci să fim cu bună cunoştinţă şimulţumire. Că vameşul ca om, felul cel mai de pe urmă al răutăţii, nu că a cugetat smerit, ci numai s-a arătat cu bună cunoştinţă şimul­ţumire, păcatele le-a spus, şi ceea ce era a mărturisit. Şi atâta dragoste a primit de la Dumnezeu, câtă cei ce au făcut mari bunătăţi, dar nimic mare pentru sine nu socotesc.

Pentru aceasta, vă îndemn şi vă rog, şi vă pof­tesc să ne mărturisim adeseori lui Dumnezeu. Că nici nu te aduc pe tine în priveliştea celor împreună robi cu tine, nici te silesc să descoperi oamenilor păcatele tale. Ştiinţa ta desfă-o şi descoper-o înaintea lui Dumnezeu. Lui arată-I rănile tale, şi de la Dânsul cere-ţi doctoriile, arată Celui ce nu te ocărăşte, ci te tămăduieşte. Că deşi vei tăcea, ştie Acela pe toate ale tale. Deci, spune-I Lui păcatele, ca să câştigi; ca aici lăsând păcatele, să te duci acolo curat de greşelişi de acea nesuferită judecată să te izbăveşti.

Cei trei tineri în cuptor petreceau, şi sufletul lor l-au dat pentru mărturisirea cea către Stăpânul. Dar cu toate

256

acestea, după atâtea şi acest fel de fapte, zic: Nu ne este nouă cu putinţă să deschidem gura şi cu aceasta pe Stăpânul să-L atragem spre noi? Puterea rugăciunii a stins puterea focului, mânia leilor a înfrânat, războaie a dezlegat, lupte a încetat, vifore a domolit, draci a alungat, porţile cerului a deschis, legături ale morţii a risipit, boli a alungat, supărări a împins, cetăţi clătinatea întărit, şi rănile aduse de sus, bântuielile de la oameni şi, în scurt, toate lucru­rile Cumplite le-a pierdut. Şi rugăciune zic iarăşi, nu pe aceea ce aşa simplu se zice din gură, ci pe aceea ce iese dintru adâncul minţii şi al sufletului.

Că precum copacii care îşi întind rădăcinile în adânc, deşi ar suferi nenumărate loviri de vânturi, nu se frâng, nici nu se smulg, rădăcinile fiind strânse cu tărie în adâncul pământului, aşa cu adevărat şi rugă­ciunile care de dedesubt, dintru adâncul minţii, se înalţă, fiind înrădăcinate cu tărie, către înălţime se întind, şi de nici o asupreală de gând nu se răstoarnă. Pentru aceasta, şiproorocul zice: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne ", Lui se cuvine slava, în veci. Amin.

Către cel ce trândăveşte

Suflete, nu cădea cu totul, nici nu te necăji, nici nu te deznădăjdui pe tine întru mulţime de păcate aflându-te. Nu trage focul către tine. Nu zice că m-a lepă­dat pe mine Domnul de la faţa Sa. Că nu-I place lui Dumnezeu cuvântul acesta. Căci El strigă către tine, zicând: „Poporul Meu, ce amfăcutţie, sau cu ce te-am scârbit pe tine, sau cu ce te-am supărat? Oare, cel ce

257

a căzut nu se scoală? Sau cel ce se depărtează, oare nu se întoarce?". Auzi suflete bunătatea Domnului? Că nu sub mână de boier, sau de voievod te-a vândut ca un osândit. Nu te necăji, că ai cheltuit bogăţia ta; nu te ruşina de a te întoarce, nu, ci mai vârtos zi: „Sculându-mă, mă voi duce către Tatăl meu”. Scoală, vino! Te primeşte pe tine. Nu te ocărăşte, ci mai ales se bucură de întoarcerea ta. Te aşteaptă pe tine, tu numai să nu te ruşinezi ca Adam, nici să te ascunzi de la faţa lui Dumnezeu. Pentru tine Hristos S-a răstignit, şi poate să te lepede? Să nu fie! Că ştie pe cel ce ne necăjeşte pe noi, şi nimeni nu este cine să ne ajute, fără numai El singur. Hristos ştie că omul este ticălos.

Deci, să nu ne împuţinăm, ca şi cum în foc am zăcea. Nu are trebuinţă Hristos să ne arunce în foc. Nu face Lui câştigtrimiţându-ne pe noi în muncă, Dar voieşti să te înveţi cum sunt lucrurile muncii? Când păcătosul se goneşte de la faţa lui Dumnezeu, strigarea plânsului lui nu o pot suferi nici temeliile lumii. Că scris este: Ziua aceea este zi a întunericului şi a negurii. Zi de nor şi de ceaţă. Zi a trâmbiţeişi a strigării. Că dacă vreun om osândit s-ar surghiuni de stăpânitorul său, doi ani, sau cinci ani, sau zece, ce fel de plâns şiruşineşi tânguireţise pare că are omul acela? însă acela are mângâiere, aşteptândsfârşitul vremii.....?

Dar dorim şi vremea păcătoşilor să o ştim? Cum vor şedeaînsurghiunie douăzeci de ani, sau cincizeci, sau o sută, sau două sute? Şi cum putem să numărăm vremea, când anii nu vor mai fi supuşi

258

numărului zilelor? Vai, vai!Nenădăjduităşineaştep­tată este vremea aceea. Că nesuferită este urgia îngro­zirii asupra păcătoşilor. Auzi strâmtorarea păcăto­şilor? Deci, să nu te ruşinezi pe tine pentru nevoia aceea, că nu te vei supune sub îngrozire. Mulţime de păcate ai? Deci, să nu te sfiieşti a striga către Dum­nezeu. Apropie-te, să nu te ruşinezi. Sfârşitul este aproape; sculându-te, scutură de la tine materia lumii, urmează pe fiul cel risipitor, căci după ce a cheltuit toate, a venit cu îndrăzneală către tatăl său. Şi tatăl, robirea acestuia mai vârtos a căutat, decât bogăţia pe care a cheltuit-o. Aşa, cel ce cu obrăznicie s-a apro­piat, cu binecuvântare a intrat; venind gol, s-a primit împodobit, năimit pe sine arătându-se, s-a aşezat în rânduială stăpânească. Către noi se îndreaptă cuvântul acesta. Auzi obrăznicia fiului celui risipitor, câte a isprăvit, şiînţelege bunătatea părintelui.

Deci, şi tu, suflete, să nuteruşinezi: bate, cu nevoie aşteaptă, îngăduieşte lângă uşă, şi vei lua cât îţi va trebui după Dumnezeiasca Scriptură care zice: „ Iar pentru obrăznicia lui, sculându-se, îi va da cât îi va trebui". Nu te leapădă pe tine, nu te ocărăşte pe tine, omule, pentru bogăţia cea dintâi cheltuită. Că nu lipsesc la Dânsul banii. Tuturor le dăruieşte cu sârguinţă, după glasul cel apostolesc: „Cereţi de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor şi nu ocărăşte". La liman şezi, priveşte valurile ca nu fără de veste, fur­tuna venind asupră-ţi, să te răpeşti întru adâncurile mării, şi atunci cu suspin vei începe a zice: „ Venit-am întru adâncurile mării şi vifor m-a cufundat pe mine, ostenit-am strigând; amorţit-a grumazul meu"

259

(Psalmul 68, 3). Căci, cu adevărat, adânc de mare este, după glasul cel stăpânesc ce zice: „ Că prăpas­tie mare este între drepţi şi între păcătoşi" (Luca 16, 26). Deci, să nu te osândeşti pe tine în acea prăpastie. Urmează pe fiul cel risipitor. Lasă cetatea aceea ce moare de foame. Depărtează-te de la ticăloşia porci­lor. încetează cu mâncarea roşcovelor, cu care nici nu poţi să te saturi.

Deci, tu vino rugându-te, mănâncă neîncetat mana, mâncarea îngerilor. Vino, ca să priveşti slava lui Dumnezeu şise va lumina faţa ta. Vino, sălăşluieşte-te în raiul desfătării. Lasă puţini ani, câştigă vreme veşnică. Să nu te tulbure pe tine lungimea vremii vieţii acesteia. Grabnică şi scurtă este. De la Adam până acum, atâta vreme, ca o umbră a trecut. Fă-te gata cu cele pentru călătorie. Să nu te însărcinezi pe tine. Iarna este aproape, apucă acoperământul pe care şi noi îl dorim cu darul lui Hristos. Amin.

260

Despre lupta duhovnicească

Monahul se aseamănă ţarinii celei semănate, care cu ploi şi rouă de multe feluri crescând, rodeşte rod de veselie. Şi după ce a ajuns la vremea rodului întru mai multă grijă pe lucrătorul de pământ îl aruncă, ca nu cumva grindină, sau animale sălbatice să o strice. Iar dacă prin secerişîşi va dobândi răsplă­tirile, adunând în jitniţă rodul holdelor, se bucură şise veseleşte, mulţumind Domnului. La fel şi monahul, câtă vreme este în trupul acesta, dator este să se îngri­jească pentru viaţa lui cea veşnică, aşternându-se întru pustnicie până la ziua cea mai depe urmă, ca nu, lenevindu-se, să alerge în deşert. Ci drumul săvârşindu-şi, roadele ostenelilor, ca lucrătorul de pământ, în cer să le ducă, bucurie şi veselie a îngerilor făcându-se.

Deci, nimeni să nu se trândăvească sau să se sperie de ispite, ci cel tare pe cel neputincios să-l sprijinească. Cel osârduitor pe cel puţin la suflet să-l mângâie. Şi cel ce este treaz să-l deştepte pe cel ce este biruit de somn; cel aşezat pe cel fără de nicio aşezare să-l sfătuiască. Şi cel înfrânat pe cel nebăgător de seamă şi fără de rânduială să-l certe. Şiaşa, unii pe alţii întărindu-se, într-un cuget, şi pe împotrivă luptătorul nostru biruindu_-l, să-lruşinăm, şi pe Dumnezeul nostru să-L slăvim; pe sfinţii îngeri să-i veselim şi pe cei ce ne văd pe noi, şi pe cei ce ne aud pe noi, întru Hristos Mântuitorul nostru să-i zidim foarte. Că precum este tabăra sfinţilor îngeri, aşa este mulţimea monahilor împreună,care totdeauna au min­tea lor către Dumnezeu. Şi precum mierea şi fagurul în gură, aşa răspunsul cel cu

261

dragoste al fratelui către aproapele. Precum este aparece în vreme de arşiţă pentru cel însetat, aşa cuvântul de mângâiere în ne­cazul fratelui, Şi precum dă cineva mâna celui căzut, şi-l ridică pe el, aşa ridică cuvântul îndemnării şi al adevărului sufletul cel trândav şileneş. Precum să­mânţa bună şi bine odrăslită în pământ gras, aşa gândurile bune în sufletul monahului.

Rogu-Te pe Tine, Mântuitorul lumii, caută spre mine şi mă miluieşte şi mă izbăveşte de mulţimea fărădelegilor mele. Că toate bunătăţilepe caré le-ai făcut cu mine din tinereţile mele le-am defăimat.

Cuvânt de laudă la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Andrei şi Toma, Luca şi Ioan

Bucuraţi-vă, împăraţi ai lui Hristos, Sfinţi Apostoli! Că vouă împărăţia cea de sus şi cea de jos vi s-a încredinţat, ca amândouă scaunele să le cârmuiţi. Şi să păstoriţi turma, vi-a dat Scripturile. Cei de jos, vrând să îndreptezemoştenirea, iar cei de sus, slava să o strălucească, frumuseţea să o înmul­ţească, lumina să se arate, tainele să se cunoască, puterea să se propovăduiască.

Bucuraţi-vă,sarea pământului, care nu poate niciodată să se strice. Bucuraţi-vă, lumina lumii, care petrece la răsărit şistrăluceşte pretutindeni, care lu­minează peceiîntunecaţi, care fără de materie arde. Sfeşnicul este Hristos, făclie Petru, iar untdelemn dăruirea Sfântului Duh. Bucuraţi-vă, lumina lumii; căreia toată noaptea îi dă loc, nu o umbreşte norşi nu i se împotriveşte vifor, nici furtună nu i se naşte. Ci împotrivă, pe cele întunecate din noi le luminează; albeşte pe cele ascunse, spală pe cele ce se tăinuiesc, ştiinţa o curăţă.

262

Bucuraţi-vă, peceţilepreoţilor, învăţătorii das­călilor, pescarii neamurilor, vânătorii noroadelor, în­văţătoriidrepţilor, spălătorii păcătoşilor, junghietorii păcatului, luminătorii necredincioşilor, păzitorii cei nebiruiţi, neguţătorii cei de multe scumpeturi. Bucu­raţi-vă, şi ai cuvântului meu făuritori, ai limbii celei păcătoase dăruitori,ai neputinţei mele împuternicitori, ai slăbiciunii şi ai îndrăznelii mele iscusitori, teslarii cuvintelor mele. Bucuraţi-vă, cei ce traistă nu aveţi, şi toată lumea de bogăţieaţi umplut-o. Cei ce nu aveţi toiag de prisosit, şi de pretutindeni pe lupi i-aţi gonit. Cei ce nu aveţi două haine, şiîmpăraţii de la voi s-au îmbrăcat. Care nu aveţi două încălţăminte, şi pământul cu alergările voastre l-aţi clătit, iar norii pe sub picioarele voastre au alergat. îngerii gătindu-vă calea s-au arătat, şi marea pe voi bătătorind-o, ca pe nişte corăbii de limanuri aducătoare v-a purtat. Care nu aveţi argint în brâiele voastre, nici pungă de aur nu purtaţi, dar multe tămăduiri din traistă celor şchiopiîmprumutaţi; şi orbul, după ce s-a atins de brâul vostru, a număra drumul zilelor a început, şi soarele cu ochii a_-l măsura, şi stelele cu degetul a le arăta, pe care mai înainte nu le cunoştea.

Bucuraţi-vă, împiedicătorii diavolului, răsturnă­torii dracilor, surpătorii rătăcirii, care înşelăciunea_o din sufletele noastre aţi izgonit-o. Ale căror basmale poalelor hainelor Domnului au urmat. Ale căror umbre multe şi felurite

263

tămăduiri prin cetăţi şi prin sate au săvârşit. Bucuraţi-vă, cei ce comoara cea ascunsă în ţarinăaţi aflat-o; cei ce aţi arătat femeii drahma pe care a. pierdut-o, cei ce talanţii propovăduirii care vi s-au încredinţat, îndoiţi lui Hristos i-aţi adus, cele ce năvodul care din tot neamul adună întru adâncul lumii l-aţi slobozit; cei ce aţi prins peşti, pe care şi acum mâncându-i în ceruri, împăratul se veseleşte; cei ce pe femeia cea înţeleaptă cu sârguinţă pe cele trei măsuri de făină să le frământe, şi un aluat să săvâr­şeascăaţiînvăţat-o; cei ce îngrădirile le-aţi oprit, căile le-aţi deschis, pustiile le-aţi vânat, şi cărările nunţii Mirelui de cei chemaţi le-aţi umplut. Bucuraţi-vă, cei ce piatra cea din capul unghiului aţi aflat-o, şi de atâtea cămări împărăteşti dintru ea aţi ridicat; atâtea biserici, asemenea cerului, pe pământ aţiînălţat, atâtea altare jertfei celei de viaţă născătoare aţi zidit. Bucuraţi-vă, împreună cu noi, o, Pavele şi tu, o, Petre, Andrei şi Toma, Luca şi Ioan, şi împreună cu voi cealaltă adunare a Apostolilor. Că prin voi şi pe cei ce lipsesc îi avem, prin aceşti de faţă pe toţi îi dobândim. Bucură-te, puterea cea cu şase aripi a Se­rafimilor celor nevăzuţi, facerea cea de şase zile a zidirii celei văzute, despărţirea cea din şase pietre a hainei celei preoţeşti, cele şase pâini ale mesei; pe care Dumnezeu a arătat-o, şiMoisi le-a povestit, şiVeseliilşi-a înfipt cele şase vedre pe care Cana Galileii le-a avut, a căror apă s-a făcut vin, vin mai blând decât laptele şi mai dulce decât mierea. Că nu era al viţei celei stricăcioase, căci Cuvântul lui Dum­nezeu l-a făcut nestricăcios, căci nu din strugure pământesc s-a făcut, ci glasul lui Dumnezeu, graiul Făcătorului şi porunca Ziditorului.

Bucură-te, împreună cu noi, o, Petre, că bun lucru este şi de obşte către dânşiişi deosebi iarăşi pe

264

fiecare din maimariipreoţilor din osârdie să-i cinstim! Bucură-te, împreună cu noi o, Petre, uşapăcătoşilor, îndrăzneala celor ce se pocăiesc, îndem­narea celor ce se întorc, chemarea înapoi a celor ce se leapădă, şi mângâierea celor ce cad! BuCură-te, împreună cu noi, o, Petre, limba ucenicilor, glasul propovăduitorilor, faţa Apostolilor, străjerul ceruri­lor, întâiule născut al purtătorilor de chei! Bucură-te, împreună cu noi, o, Petre, cel ce lupta diavolului înţelepţeşte ai răsturnat-o, cel ce după biruire pe biruinţă o ai silit; cel ceăi împiedicat mai mult pe acela de la care te-aiîmpiedicat, cel ce după rană plata ai luat-o, cel ce după căderesemn de biruinţă ai ridicat, şi cununa din capul potrivnicului ai răpit-o.

Bucură-te, împreună cu noi, o, Pavele, căruia multe cuvinte de la noi îţi sunt îndatorate, căruia fie­care cetate spre laudă este pornită, pe a cărui sămânţă tot pământul o poartă şi roadele le arată; ale cărui miruri şiîmpăraţilor au plăcut, pe stăpânitori i-au înduplecat, şi nările necredincioşilor de la mirosul cel greu le-ă schimbat. Bucură-te, împreună cu noi, o, Pavele; cel ce Atena ai mustrat-o ca pe o nepedep­sită; cel ce îngâmfarea atenienilor ai schimbat-o; cel ce pe ritori a suferi pe cei proşti i-ai plecat, şi pe sofişti a-şi pleca urechile la cei neînvăţaţi i-ai îndemnat; cel ce Areopagul cu dogmele cele din cer l-ai spăimântat. Bucură-te, împreună cu noi; o, Pavele, cel ce la ceruri te-ai înălţat. însă nu ştiu cum; că nu ştiu dacă cu aripi, sau cu picioare. Cel ce în rai te-ai răpit, deşi atunci pe cei ce te-au purtat i-ai tăinuit; cel ce graiuri ai auzit, decât tot auzul mai mari; cel ce ai

265

scris epistole cărora întocmai legilor şi barbarii ieleapădă; cel ce cu trestia neamuri ai înţelepţit şi cu hârtie viaţa lor ai întors-o, şi pământul cu cerneală l-ai îndreptat.

Bucură-te, împreună cu noi, o, Luca, doctoreşi de cuvinte scriitorule, cel ce începuturile înţelepciu­nii nouă le-ai secerat; cel ce florile desfătării raiului bine le-ai cules; cel ce paharul cel mai mare al ospă­ţului l-ai dres; cel ce ai pus masă, la care cel ce cheamă se cinsteşte, şi cu cina se străluceşte, şi cei chemaţi se veselesc. Bucură-te, împreună cu noi, o, Luca, pe a cărui laudă toată bisericile o cugetă, de la care oricine aşteaptă ceva mai mult decât alţii să se înveţe, ca tot darul evanghelic să se săvârşească. Nu ai trecut pe cele dintâi, nu ai tăcut pe cele din urmă. Carte îndoită ai scris, care una de alta se mărturiseşte. Bucură-te, împreună cu noi, o, Luca, că tu nouă ne-ai tâlcuit pogorârea lui Gavriil; tu pe Fecioara cea de Har dăruită ai împodobit-o, şi ca pe o mireasă ai încununat-o, şiîmpărăteşte ca pe o mireasă după aceea Duhului ai adus-o; tu săltările Elisabetei le-ai arătat nouă; tu tăierea împrejur a Trupului lui Hristos a o tăcea nu ai răbdat, ca să arăţi că pe toate cele ale noastre cu Trupul le-a pătimit, Cel ce şi Trup a se face pentru noi a primit.

Bucură-te, împreună cu noi, o, Andreie, întâiule al celor dintâi, alesule al aleşilor, berbecele turmei celei

266

cuvântătoare, pâinea cea dintâi, cel ce pâine de la pâine ai luat, cela ce întâi din pământ ai băut, din care râurile vieţii prin toată lumea în sus şi în jos împărţesc. Bucură-te, împreună cu noi, o, Andreie, cel ce de la iezer la ceruri te-ai mutat, cel ce năvodul l-ai schimbat cu darul, cel ce mreaja ai dat-o Duhu­lui, cel ce lui Hristos ca un peşte pe Simon l-ai adus, cel ce pescăria de la pescari, şi apostoli, şi propovă­duitori, şiîmpăraţi şi voievozi purtători de chei o ai început. Că acestea toate era Petru, şi decât acestea mai mari. Bucură-te, împreună cu noi, Andreie, cel ce Cuvântul prin glas l-ai cunoscut, şiprin sfeşnic despre Soare ai învăţat, şi prin înaintemergătorul ai alergat la împăratul care în trup se tăinuia; cel ce ai auzit Miel, şi ai înţeles Dumnezeu; cel ce ai întrebat „unde petreci?” pe Cel de nicăieri, şi pretutindeni nicăieri, că nici un loc pe Cel mai presus de loc nu îl încape iar pretutindeni, căci pe toate le-a umplut.

Bucură-te împreună cu noi, Ioane Botezătorule, dănţuitoruleşitrâmbiţătorule, cel ce eşti împlinirea celor vechi şi intrarea celor noi, cel ce din pântece ai grăit acelea ce de bătrâneţe s-au tăinuit. Prunc fiind, acelea ai proorocit, care de bătrâni s-au ascuns. Bu­cură-te împreună cu noi, o, Ioane, cel ce porumbel nevăzut ai văzut, cel ce porumbel, ale cărui picioare sunt dezlegate şi aripile slobode ai văzut: cel ce ai văzut porumbel pe care nu-l pipăie cuţit; cel ce po­rumbel ai văzut care după fiinţă nu este porumbel. Bucură-te, împreună cu noi, Ioane, cel ce ai botezat pe Cel ce moartea prin ale Sale răni a pierdut-o, şisuliţaostaşului împreună şi sabia cea înfricoşată a arătat-o fericită celui ce s-a împuns. Că prin ea S-a arătat Păstor bun, Păstor care îşi pune sufletul Său pentru oi. Fiindcă pe a Sa turmă însetată a văzut-o, şi coasta Sa deschizând-o, dintru eaa adăpat-o. Sabie

267

Celui ce S-a împuns, înfricoşată celui ce l-a împuns, înfricoşatăşiîndrăzneaţă. A descoperit comoara, şibogăţia nu a luat-o. A deschis izvorul, şi băutura nu a suferit-o. Pe toţi i-a adăpat, dar pe Sine nu S-a adăpat. A deschis uşa luminii, şi ochii Săi i-a închis.

Iar. cu Toma nu s-a întâmplat aşa. Dar cum? Auzi-l pe dânsul cântând cu David: „Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Dum­nezeu, şi a luataminte la mine" (Psalmul 96, 1). Ce a luat aminte? Că nu a încercat, crezând, ci, neputin­cios fiind, a dobândit. în ziua necazului meu, a nedu­meririi celei din gânduri, arătat pe Dumnezeu am încercat, vrând să mă învăţ, dacă precum pâinile şi apa şipeştii, pâinile înmulţindu-se, apa prefăcându-se, peştii venind singuri în năvod -, aşa şi moartea, Dumnezeu, pe Tine după moarte, pe care ai prins-o în trup, Te arată şi Te mărturiseşte. Lepădatu-s-a a se mângâia sufletul meu. Adusu-mi-am aminte de Dum­nezeu, şi m-am veselit.

Vezi câtă cucernicie au graiurile proorocilor şi dogmele cuvântării de Dumnezeu ale Apostolilor? „Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Dumnezeu, şi a luat aminte la mine". Nu a zis numai către Dumnezeu. Şi când a strigat către Dânsul Toma cu glas? Când Apostolii i-au zis: „Am văzut pe Domnul", el, fiind nedumerit, a zis: „De nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede".

Apoi, Hristos, după opt zile, arătându-Se lui şi zicând: „Adu-ţi degetul tău aici şi vezi mâinile Mele, şi nu fi necredincios, ci credincios ", el, spăimântându-se,

268

cu mare glas a răspuns: „Domnul meu şi Dumnezeul meu (Ioan 20, 25). Şi Hristos gasul lui nu l-a lepădat, ci, bucurându-Se, l-a primit. Şi pentru aceasta trestia proorociei a adăugat: „Şi a luat aminte la mine". Dar care este chipul rugăciunii acesteia?

Vino dar vino, învaţă-te. Căci luând aminte Domnul, că ucenic era cel ce se îndoia, că propovă­duitor fiind, s-a nedumerit, că apostol fiind, în două feluri a cugetat, ascultă certarea. Care certare? Vrând pe apostol să-l strige, iar pe noi să ne lumineze, a. adăugat: „Fiindcă M-ai văzut pe Mine, ai crezut, Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut". Iar Toma nu tace. Dar ce răspuns a adus la certare? Ioan nu o zice, dar David nu a suferit să o ascundă, ci cu luminat glas propovăduieşte. Fiindcă duhul proorocilor, proo­rocilor se supune. Deci, care este răspunsul? „În ziua necazului meu pe Dumnezeu am căutat, cu mâinile mele toatănoaptea înaintea Lui, şi nu m-a amăgit ". Nu te îngreuna, o, împărate; nu te iuţi, o, Izbăvitorule; nu te mânia, o, Stăpâne! „în ziua necazului meu pe Dumnezeu am căutat ", Inima se necăjea, cuvântul s-a vărsat, mintea s-a nedumerit, m-au tul­burat pe mine cuvintele cărturarilor, am amestecat credinţa mea cu vânzarea lui Pilat, a tulburat bărbăţia mea vorbele ostaşilor celor cu arginţicumpăraţi. Care sunt acestea? „Ucenicii, venind noaptea, L-au furat pe El, iar noi dormeam".

Pentru acestea, gândul s-a nedumerit, inima se necăjea, şi zi a necazului ziua veseliei s-a făcut. Pentru aceasta zice: „în ziua necazului meu". Nu aşa simplu, „a necazului”, ci „a necazului meu ”. Că

269

femeile, mirurile primite fiind, se bucurau. Şi Petruşiloan, văzând giulgiurile, cu cuviinţădănţuiau. Şi cealaltă adunare a apostolilor învrednicindu-sea Te vedea, nu numai se veselea, ci sălta de sârguinţă şi sărea. Sălta cu taină, dar sărea duhovniceşte. Iar eu sunt întru necaz, că de niciuna dintre cele zise nu m-am învrednicit. însă nici cu totul nu m-am rătăcit, ci în ziua necazuri meu, pe Tine, Dumnezeul meu, Te-am căutat. Şi ucenicii zicându-mi: „Am văzut pe Domnul", m-am ruşinat să zic către dânşii: „Voi aţi văzut pe Acela despre Care fariseii ziceau că: «Uce­nicii Lui, noaptea venind, L-au furat pe El, pe când noi dormeam»”. Şi acestora nu le-am spus: „Iar peTine, dumnezeul meu, Te-am căutat". Nu am zis lor:

„Ce este mie şi Celui răstignit?”.

Pe Cel ce S-a împuns, nu îl numesc Izbăvitor; pe Cel ce a pătimit cu trupul Dumnezeu a-L numi eu, nu sufăr, ci pe Tine Te-am căutat cu mâinile mele _{ziua şi}noaptea înaintea lui Dumnezeu, şi nu m-am amăgit.Că am aflat pe Acela pe care L-am căutat mai mare. Am pipăit pe Acela de care am dorit mai strălucit. Am aflat rană nerănită. Am văzut rană, şi stricăciune nu era. Am pipăit răni şinestricăciune de faţă a sosit. Lepădatu-s-a a se mângâia sufletul meu. Când? Când ocărârea iudeilor am auzit-o.

Însă mi-am adus aminte de Dumnezeu, şi m-am veselit. îndată degetele în rănile cele purtătoare de viaţă le-am pus şi mi-am adus aminte că Dumnezeu este Cel ce S-a întrupat. Mi-am adus aminte şi, veselindu-mă, îndoit L-am binecuvântat. Nu am zis numai

270

Domnul, nici numai Dumnezeul, ci: „Domnul meu şi Dumnezeul meu".

Spre Acela doresc a ridica binecuvântarea, de­spre care zice Moise: „Acesta este Domnul Dumnezeul tău. Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul domnilor” (Deuteronomul 10, 17). Spre Acela binecuvântarea doresc a_?o ridica, pe care Osie cu trestia proorociei L-a însemnat nouă: „Întoarce-te, Israele, către Dum­nezeul tău; că ai slăvit întru nedreptăţile tale. Lua ţi cu voi cuvinte, şi vă întoarceţi către Domnul Dumnezeul vostru ” (Osie 14, 2). Spre Acela binecu­vântarea doresc a o ridica, pentru care şi Amos în proorociile sale propovăduia: „Acestea zice Domnul Dumnezeul Atotţiitorul: întru toate lăţimile este osteneală, şi întru toate căile se va zice vai, vai ” (Amos 5, 16). Spre Acela binecuvântarea doresc a o aduce, pentru care şiIoilproorocul, prea bunul şi de Dumnezeu cuvântătorul, trâmbiţa: „întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru, că milostiv şi îndu­rat este, îndelung răbdător şi mult milostiv, şi căruia îi pare rău de răutăţi ” (Ioil 2, 13). Spre Acela bine­cuvântarea vreau să o ridic, către care Iona din pântecele chitului a cântat: „Strigat-am întru necazul meu către Domnul Dumnezeul meu” (Iona 2, 3). Spre Acela binecuvântarea vreau să o ridic, pe care Avdie L-a însemnat, zicând: „Acestea zice Domnul Dumne­zeulIdumeii: Auzire am auzit de la Domnul, şi în­conjurare la neamuri am trimis” (Avdie 1, 1). Spre Acela binecuvântarea vreau să o ridic, despre Care marele proorocAvacum unele ca acestea, mai înainte de multe neamuri, pe Hristos şi el binecuvântându-L,

271

grăia: „Oare nu Tu eşti dintru început Doamne Dumnezeul Cel Sfânt? Şi nu vom muri" (Avacum 1, 11). Şi din început, Ioan, după acela, sau împreună cu acela, arată: „La început era Cuvântul, şi Cuvân­tul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul" (Ioan 1,1).

Domnul este Dumnezeu şi nu vom muri. De ce? Căci Tu moartea cea pentru noi ai răsplătit-o. Spre Acela binecuvântarea o voi aduce, despre Care Sofonie unele ca acestea a grăit: „ Cucerniciţi-vă de faţa Domnului Dumnezeului nostru, căci aproape este ziua Domnului. Pentru că a pregătit Domnul Dumnezeu jertfa Sa" (Sofonie 1,7). Spre Acela binecuvântarea vreau să o ridic, pe Care şiMaleahiproo­rocul L-a ştiut. Că zice şi acesta: „Pe femeia tinere­ţilor tale să nu o părăseşti. Că dacă, urând-o, o vei alunga, zice Domnul Dumnezeul lui Israel, păgânătatea va acoperi gândurile tale, zice Domnul Atotţiitorul" (Maleahi 1, 15). Spre Acela binecuvântarea doresc a o îndrepta, despre Care alt prooroc, Agheu, a grăit unele ca acestea: „Şi a auzit Zorobabel al lui Salatiil din seminţia Iudei, şi Isus al lui Iosedec, şi preotul cel mare, şitoţiceilalţi ai pământului, glasul Domnului Dumnezeului nostru". Spre Acela binecu­vântarea voiesc a o sui, despre care Zaharia zice: „Iată El, şi patima a propovăduit-o, şi vrednicia a vestit-o. Şi

272

va veni Domnul Dumnezeu, şitoţisfinţii Lui cu Dânsul. Şi va fi ziua aceea, nu va fi lumină, nu ziuă, nici noapte, ci de către seară va fi lumină. Că drumul cel de ziuă era, nu ziuă. Că noaptea, poruncindu-se ziua, a acoperit-o, şi de către seară s-afăcut lumină. Că ziua iarăşişi-a luat lumina sa" (Zaharia 14, 5). Spre Acela binecuvântarea doresc a o sui, despre Care marele Isaia unele ca acestea a trâmbiţat: „Domnul Dumnezeul puterilor va ieşi, şi va zdrobi război, şi va ridica râvnă” (Isaia 42, 13).

Domnul Dumnezeu, de unde va ieşi? Din sânurile Părinteluivaieşi, şi nu se va depărta. Ci va ieşi cu trup, şi va rămâne cu dumnezeirea, şi va zdrobi războiul cu puterea crucii, fiindcă boldul cel cumplit al păcatului şi al vrajbei l-a stricat. Şi va ridica râvnă, pe care evreii pentru semnele şi minunile pe care le făceau au pătimit. Şi va ridica asupra cui? Asupra celor ce zavistuiau, şi pentru aceasta îl hu­leau. Că nicio vătămare a slavei Sale nu a pătimit Cel hulit. Şimărturiseşte aceasta adunarea Apostolilor, mărturiseşte slavă pescarilor, mărturiseşte glasul necărturarilor, mărturiseşte cuvântul neînvăţaţilor, mărturisesc dogmele celor simpli care pretutindeni au stăpânit.

Au alergat prin toată lumea, purtând chip de sărac, şi cu bogăţie de la dânşiiîmpăraţii se împru­mutau. Mărturiseşte dorul bisericii, mărturiseşte sco­pul cel bun al preotului, că sileşteneputinţa trupului, şi de patimi nu se grijeşte, ca să-i urmeze răni, şi darurile să le câştige. Că cel ce împrumută pătimeşte, _e după cuviinţă împreună se slăveşte cel ce rabdă, îi cade soarta ca şi împreună să împărăţească. Nimeni să nu se amăgească cu cuvinte deşarte. Nu se poate să ia cineva întru odihnă cununa, nici întru desfătare cavaleria cea împărătească să o primească. Prin multe necazuri ni se cade nouă să intrăm întru împărăţia lui

273

Dumnezeu. Dar tu, negreşit, poate vei zice: Că acum nu este vreme de primejdii, nu gonesc împăraţii. Ci, împotrivă, încununează biserica, slăvesc pepreoţi, invită pe popor, şi la pescari aleargă, stăpânitorii pă­zesc priveliştea Duhului, popoarele cu noi credincio­şii sunt, şi de bunătăţile noastre a se împărtăşi se roagă. Deci, întrebi: Care este necazul? Toţi se desfătează, iar noi să postim. Cu sudorile vă spălaţi, şi cuvântului meu nu suferiţi loc să-i daţi. Stând, aţi obosit, şi pe ritorul nu-l numiţi bârfitor. Ci împotrivă dorul întinereşte, dragostea se adaugă, rugăciunea se îndoieşte, iar mai vârtos mult înmulţită se face, ca să se împuternicească vasul cel de hârb, ca să se curăţească vasul cel de tină, ca limba cea putredă să se înnoiască cu Duhul.

Lui I se cuvine slava şi stăpânirea, în veciivecilor. Amin.

Cuvânt la Sfânta şi Marea Vineri, la tâlharul răstignit şi la Cruce,

Cu puţin înainte, pe Rebeca cu cuvânt de nuntă am slăvit-o. Astăzi celui din Rebeca cuvânt de îngro­pare îi cânt. Că astăzi, îngropare stăpânească prăznuim, care s-a făcut pungă de viaţă purtătoare. Astăzi mormânt împărătesc serbăm, care este înainte stare lângă mormânt. Astăzi dănţuim lângă sicriu, care mort de trei zile întru moarte a ascuns. Astăzi ne

274

uimim de bucurie împrejurul sicriului celui purtător de miru lumii. Astăzi săltăm pentru coşciugul mor­tului cel de îngropare. Astăzi s-a înfipt Crucea şi zidirea se bucură. Căci Crucea este calea celor rătă­ciţi. Crucea este nădejde a creştinilor. Crucea, frâu al bogaţilor. Crucea, semn de biruinţă asupra dracilor; celor lipsiţi îndestulare; celor înviforaţi nădejde, ocrotitoare a văduvelor, a necăjiţilor răsuflare, a bă­trânilor sfârşit. Crucea este armă veşnică; celor neînvăţaţiînţelepciune, apostolilor vestire, a fecioarelor întreagă înţelepciune. Crucea este întemeiere a lumii. Crucea este pierzare a idolilor; celor neputincioşi putere, a slăbănogilor lăsare, acoperământ al celor goi. Crucea este înviere a morţilor, toiag al şchiopi­lor, surpare a mândrilor, biruinţă asupra diavolului.

Crucea este nădejdea celor deznădăjduiţi, zid al celor ce li se dau război, judecător al celor nedrepţi, păzitoare a pruncilor. Crucea este lumină celor ce şed întru întuneric, filozofie a barbarilor, lege a celor fără de lege, laudă a mărturisitorilor. Crucea este bucurie a preoţilor, surpare a capiştilor, sminteală a iudeilordoctorie a bolnavilor. Crucea

275

este pâinea flămânzilor, povăţuitoare a orbilor, mângâiere a săra­cilor, pocăinţă a înverşunaţilor. Crucea este învăţătoare atinerilor, ocârmiiitoare a celor ce înoată, tată al sărmanilor. Crucea este sfătuitoare a drepţilor, cap al bărbaţilor; mare cuviinţă a împăraţilor, slobozenie a robilor, propovăduire a proorocilor. Crucea este iscusinţă a monahilor, temelie a Bisericii, răsturnare a altarelor păgâneşti, izvor al celor însetaţi.

Astăzi Crucea s-a înfipt, şi cele de dedesubt s-au rupt. Astăzi mâinile lui Iisus s-au pironit, şi legături­le morţilor s-au dezlegat. Astăzi uciderea de Hristos s-a îndrăznit, şi alergarea morţilor s-a oprit. Astăzi pârâul Sângelui către Mormânt s-a abătut, şi iadul, adăpându-se, a odrăslit. Astăzi toată ziua Iisus se tră­gea aici şi acolo tot ceasul binecuvântându-l cu pati­mile Sale, nu până departe de Pilat judecătorul S-a scos şi înaintea Divanului a stat. De acolo, îndrăznirii iudaiceşti spre batjocorire dat fiind până la al şaselea ceas, mai apoi cu împungerile cele din piroane durere de trei ceasuri suferind, cu moarte şi-a încetat Patima.

De aici, la al doisprezecelea ceas S-a dat jos de pe lemn, asemenea leului ce doarme. Acum în iad S-a pogorât, dorind să vadă pe drepţii cei ce după dureri dormeau. Căci pe fiecare cerceta să-l vadă, pri­vind ca un împărat ce îşi cercetează întru amiază-zi oastea ce se odihneşte cu somn. Acolo a văzut pe Adam frământat întru multe plângeri; a văzut pe Abel înroşit cu sângele său; a văzut pe Noe îndestu­lat cu dreptate; a văzut pe Sem şi pe Iafet cu părin­teasca cucernicie împodobiţi; a văzut pe Avraam cu tot felul de fapte bune încoronat; a văzut pe Lot cu primirea de străini înflorind; a văzut pe Isaac cu răbdarea înverzind; a văzut pe Iacov cu îngăduiri învelit; a văzut pe Finees cu suliţăîntr-armat; a văzut pe Moise de dumnezeieşti degete cu taină învăţat; a venit la Isus, fiul lui Navi, şi era îngrădit de voie­vozi; S-a mutat către Samuil şi l-a descoperit strălu­cind cu împărăteşti hirotonii; a venit la David, care

276

cu Psaltire împreună era îngropat; către Elisei S-a dus, şi l-a aflat înfăşurat în cojoc; zăcea şi Ilie, lăudându-se cu cap fierăstruit; Iona cu mântuirea ninivitenilor era împodobit; Ieremia cu noroiul cel din groapă era miruit; se arătau ochii lui Iezechiel cu înfricoşate vedenii sclipind; pe picioarele lui Daniil înfloreau sărutările leilor; străluceau trupurile cele din cuptor, cu vopsea de foc strălucind; cu vârtejeşi cu unelte de muncă era îngrădită ceata Macabeilor; capul Botezătorului cu tăierea era înfrumuseţat.

A văzut şi femei sfinte cu nimic mai prejos decât bărbaţii. A văzut pe Sarra strălucind cu cre­dinţa lui Avraam; a văzut pe Rebeca cu facerile de bine cele din adăpare înflorind; a văzut pe Rahila cu nunta întregii înţelepciuni strălucind; a văzut pe maica luptătorilor cu tiranul cu săptămână de pâr­guiri împrejur zidită; a văzut pe toţidrepţii; a înţeles pe toţi proorocii; a propovăduit: „De faţă sunt”, iar dumnezeiasca oaste s-a deşteptat.

Dar, fiindcă până la aceştia, vrednicia împărăteascăpe scurt am descoperit-o, vino să aducem cuvântul către Pilat. Că aceasta este începutul celor de astăzi. Iudeii cu îndrăcire de pizmă pe Hristos prinzându-L, muncilor L-au dat, nimic după urmare şi drept făcând, nici pricini în scris arătând, nici pâră legiuit în mijloc aducând, nici vreo pricină spunând, nici vreo vină ajutătoare aducând. Dar cum? Norod prost, gloată ţărănească şi adunare mijlocească din satele cele dimprejur, la praznic adunându-se, stri­gau: „Răstigneşte-L,răstigneşte-L”. Iar Pilat, nicio altă pricină văzând, decât pornirea poporului din

277

pizmă, mai mare muncă cu mai mică vrând să-şi cumpere, ca de moarte să-L izbăvească, L-a bătut. Iar după ce, şiaşatoţi erau cruzi, mâinile spălându-şi, a zis: „Nevinovat sunt eu de sângele Acestuia". Şi cu nenumărate cuvinte s-a silit a întoarce înapoi pe mâncătorii de sânge, legile romanilor către dânşii arătându-le.

„Pentru carenedreptăţi, o, iudei, voi răstigni pe Iisus? Eu stau aici ca chinuitor al ucigaşilor, iar Acesta mormintele le-a deşertat. Eu de la Cezarul sunt trimis judecător al greşelilor, iar pe Acesta cine nu-L ştie mai înalt decât greşelile? Eu muncesc pe cel ce orbeşte pe cei ce văd, iar Acesta pe cei orbi îi luminează. Eu pe cel ce taie picioarele altora îl pe­depsesc, iar Acesta pe cei ce şchioapătă i-a îndreptat. Eu hotărâre de moarte dau, dacă cineva va lipsi pe maică de copil, iar Acesta maicii i-a dăruit fiul, după ce l-a înviat din morţi. Legea mea este ca să tai mâna celui ce a tăiat dreapta altuia, iar Acesta mâna ceadreaptă a întins-o. Eu păgubesc cu osândă dacă cineva fură avuţia cuiva, iar Acesta la mulţimi în pustie a frânt pâini. Al meu lucru este să zdrobesc cu răni pe cei ce pricinuiesc boli prin bătăi altora, iar Acesta slăbănogului ce îşi purta patul i-a poruncit să alerge. Al meu lucru este să înţelepţesc cu surghiun pe cei ce vatămă viile, iar Acesta nunta a strălucit-o, având ca vie cuvântul său. Eu schingiuiesc pe cel ce îndrăzneşte să sape zidurile, iar Acesta curgerea sângiuirrilor celor ascunse a oprit-o. Eu pe înecătorii înotătorilor cu primejdii îi prind, iar Acesta pe Petru pe deasupra valurilor l-a făcut să umble

278

Deci pe Acesta strigaţi să-L muncesc? încă până întru atât nu am înnebunit. Nu am eu paloş spre junghierea Acestuia. Eu pe Iisus să-L omor, văzând pe Lazăr viu, şi la mormânt să trimit pe Omul care S-a făcut surpător mormânturilor? Şi cum fără de voie va fi mort, Acela pe care iadul nu îndrăzneşte nici ca pe un mort să-L ţină? Şi cum, şi dacă va muri, nu va învia? Şi apoi iarăşişi lucrurile voastre vor fi întru dureri”.

Unele ca acestea, după ce le-a grăit, văzându-i neplecaţi, s-a dus din Divan, lăsându-i să se ducă şi să facă orice vor voi. Şi acestea făcându-se, înţelep­ciunea stătea cu tăcere. Cuvântul nu spunea cuvânt. Iar cei ce spre vătămarea lor s-au lepădat de El L-au răstignit. Şi îndată s-auclătinat toate. Fiecare stihie s-a clătinat. A fugit ziua. S-a înnegrit cerul. Adâncu­rile de sub cer s-au clătinat. Pământul cel de Cruce primitor fără de voie s-a tânguit, şi de cutremur s-a tulburat. Mormintele s-au zdrobit, ca o cheie, cu cru­cea prădându-se. Au strigat pietrele, cu mânie despicându-se. Biserica s-a crăpat, nesuferind îndrăzneala cea nesuferită. Soarele de la cei îndrăzneţi s-a întors şi s-a ascuns, împrumutând noaptea. S-a cutremurât zidirea.

Dar, deşi lucruri înfricoşate au văzut, nimic nu au lăsat nici s-au domolit din ticăloşie. Însă L-au cinstit pe El şi nevrând, şi L-au slăvit neştiind. Prinacelea prin cares-au ispitit să-L necinstească, cinstea Lui a întărit-o. în chip de batjocură i-au dat Lui cele cuviincioase Lui. L-au batjocorit pe Dânsul, închinându-se Lui, dar, s-au batjocorit, batjocorindu-L, că

279

a lor robie au mărturisit-o. L-au îmbrăcat cu hlamidă,batjocorindu-L, drept aceea cu ale lor mâini au îm­brăcat pe însuşi împăratul. Cu spini L-au încununat pe El, ca o ţarinăînţelenită. Oţet I-au dres, ca o vie netrebnică. Fiere I-au adus, ca un popor rău şi străin. Burete I-au dat, ca unui Doctor al sufletelor. I-au adus trestie, astfel că, în scris, s-au aflat aruncaţi şiscoşi afară. Cu tâlharii împreună L-au răstignit, dintre care, pe unul, pe care spre ocară l-au răstignit, al ra­iului portar l-au aflat: „Doamne, pomeneşte-mă întru împărăţia Ta".

Vezi pe robul cel umilit? Vezi pe cel smerit cugetător cerşetor al iubirii de oameni? Nimic nu îndrăzneşte el să ceară. Nu a zis: „Dă-mi cheile, pe care le-ai dat lui Petru”. Pe nici unul dintre scaunele pe care mama fiilor lui Zevedeu s-a rugat să le ia. Şi,de se cuvine, din cele foarte covârşitoare a zice, nici pe vameşul nu l-a urmat, care a zis: „Milostivfii mie, păcătosului ”. Nici iertarea păcatelor n-a cerut, pe care le vedea că multe erau întru dânsul. Drept aceea, doar pomenirea întru împărăţia cerurilor a cerut-o. Voii împăratului a dat pe aceea care se cuvine să-i dăruiască. „Şi cum pe rob să-L miluieşti, Stăpâne, eu nimic nu îndrăznesc să cer. Aceasta una să mi se dăruiască, când vei veni întru împărăţia Ta, când oas­tea îngerească înainte îţi va alerga, când,noriidrep­ţilor te vor întâmpina, când şanţurilemormânturilor vor secera snopii morţilor, când cărţile lucrate de fie­care se vor deschide, atunci pomeneşte-mă, zicând: «M-a răstignit pe Mine oarecând poporul evreilor, şitoţi s-au lepădat de prietenia Mea. Glasurile cocoşilor

280

au trecut, lepădându-se de Mine toţi prietenii Mei cei adevăraţi. Nimeni împreună cu Mine pătimind nu Mi-a stat înainte când pe cruce eram spânzurat, ci cei pe care cu Trupul Meu i-am hrănit, junghiindu-Mă Eu, de departe Mă priveau. Cel întâi dintre ucenicii Mei, s-a făcut primul dintre cei ce fugeau de Mine. Petru cu jurăminte a întărit înstrăinarea de Mine. Andrei, ca unul fără de bărbăţie, a fugit. Andrei, fratele lui Petru; al lui Petru era frate, şi lepădarea o avea ca pe fire. Filip de prietenia cu Mine s-a lepă­dat. Fiii lui Zevedei, săgetaţi cu furtunile necredinţei, fiind neîntăriţi, s-au dus. Ioan, pe care pe piept L-am încălzit, împungându-se coasta Mea, suliţa nu a ră­pit-o. Toma nu era de faţă, Matei era dus, ceata celor doisprezece s-a risipit. Nici un cuvânt pentru Mine nu au slobozit, pentru care Eu sufletul Mi-am pus. Dar nici din mulţimea celor ce li s-a făcut bine, nici unul n-a venit să-Mi fie Mie ajutător. Nu s-a arătat atunci Lazăr, pe care mort fiind la viaţă l-am chemat. Nu a lăcrimat pentru Mine orbul căruia raza luminii i-am dăruit. Nu a alergat la Mine şchiopul care de la Mine a luat putere să alerge. Un tâlhar legat mărtu­riseşte, care, spre a Mea necinste, lângă Mine s-a răs­tignit. Şi zădăra pe iudei când Mă numeau împărat».

Când pe mine mă vei pomeni, atunci aruncă către mine o parte din milostivirile care sunt întru Tine. Că eu nu îndrăznesc a cere ceea ce îmi vei da. Nu mă întind la împărătească iubire de cinste; nu cumpănesc bogăţia iubirii de oameni; nu măsor marea îndurărilor Tale”.

281

Văzut-ai rugăciune tâlhărească? Vezi dăruireîmpărătească: „«Amin, amin, zic ţie. Astăzi vei fi cu Mine în rai». Tu, atunci, pomenirea o cereai. Eu, acum, făgăduinţaţi-o dau”.

O, tâlharule, şi al raiului tâlharule! O, spărgătorule de zid al gardului celui de Dumnezeu răsădit! O, furule al lăsării greşelilor! O, lucrătorul hainei celei împărăteşti! O, cămăraşule al uşilor celor ne­încuiate! O, epitrope al încuietorilor pământului Golgotei! O, câştigul piroanelor celor mântuitoare! O, undiţă a pocăinţei! O, amăgire a lui Hristos către viaţă!...

Lui I se cuvine slava şi stăpânirea, în vecii vecilor, Amin.

întrebări şi răspunsuri

întrebare: Care era înţelesul mării şi al popo­rului în vremea ieşirii lui Israel din Egipt?.

Răspuns: Al botezului. Că Israel, ieşind din Marea Roşie, a lăsat pe Faraon. Aşa cu adevărat, şi noi, prin sfânta scăldătoare ne slobozim din tirania diavolului. în loc de nor avem darul Sfântului Duh, care văpaia patimilor prin omorârea mădularelor o răcoreşte.

întrebare: Pentru ce pe egipteni în Marea Roşie i-a potopit Dumnezeu şi nu cu altăurgie i-a pierdut?

282

Răspuns: Datorită înecării pruncilor bărbăteşti ai evreilor, care s-a făcut în râu, Dumnezeu i-a răsplătit, firea bărbaţilor a înecat-o, ca şi în trupuri osânda să-şi aibă întrecerea.

întrebare: Ce era Avraam Sarei?

Răspuns: Bărbat, dar şi unchi. Că Aram, fratele lui Avraam, a născut pe Lot, şi pe Sara, şi pe Melha. Drept aceea, Avraam era unchi al ei.

Întrebare: Cum se cuvine a înţelege cuvântul zis de Avraam ispravnicului casei sale: „Pune mâna ta sub coapsa mea”, şi celelalte?

Răspuns: Pe Acela care avea săiasă din coapsa sa mai înainte L-a proorocit.

întrebare: Pentru ce pe cei nouăsprezece, care au împărăţit de la David şi până la Iehonia, Evanghe­listul nu-i numeşte pe toţi,ci numai pe patruspre­zece?

Răspuns: Căci nu zice împărăţii, ci neamuri. Fiindcă oarecare dintre dânşii de la douăzeci de ani făceau copii, spre împlinirea neamurilor ce trăiau ani mulţi, pe ceilalţi i-a lăsat. Poate încă şi pe cei ce întru cărunteţe au trăit i-a trecut cu vederea.

întrebare: Pentru ce în lespezi de pietre s-a dat iudeilor cele zece porunci?

Răspuns: Căci ceea ce este scris pe piatră cu greu se şterge; dar mai ales a însemnat învârtoşarea şi împietrirea inimilor lor.

întrebare: Pentru ce fiii lui Israel s-au osândit să nemernicească patru sutede ani în Egipt şi apoi să intre în pământulfăgăduinţei?

283

Răspuns: Atunci când Dumnezeu i-a zis lui Avraam: „Cunoscând, să cunoşti că ţieîţivoi dapământul acesta şiseminţiei tale", acesta a grăit împotrivă, zicând: „După ce voi cunoaşte?" (Facerea 15, 8). Deci, ca pedeapsă, Dumnezeu a zis către el: „Pentru necredinţa ta, pentru că nu cu osârdie ai pri­mit făgăduinţa, o voi întârzia pe ea. Şi va fi sămânţa ta nemernică în pământ străin.

întrebare: Pentru ce zugrăvim în multe locuri din părţile Crucii, A şi O şi deasupra R?

Răspuns: Căci în chipul Crucii şi-a întins Moise mâinile către Dumnezeu, ajutat fiind de Aaron şi de Or, şiaşa a surpat pe Amalic. Fiindcă început şisfârşit este Cel ce S-a răstignit pe ea. Iar R înseamnă ajutor, căci este hotărâtă să ţină o sută.

întrebare: Ce se cuvine a înţelege prin „a treia zi", în care s-a făcut nunta în Cana?

Răspuns: Cea de la întrebarea lui Natanail. întrebare: Ce însemnează, cuvântul zis de Domnul: „Nici două haine să aveţi"? (Luca 9, 3).

Răspuns: A nu purta îndoite gânduri, ci unul şi simplu a avea, şi după Dumnezeu a umbla şi a petrece.

întrebare: Ce este acest cuvânt: „O dată am fost împroşcat cu pietre, de două ori s-a spart cora­bia cu mine, o noapte şi o zi am stat întru adânc"? (II Corinteni 11,25).

Răspuns: împroşcarea cu pietre însemnează ieşirea lui Adam din rai. Spargerea de corabie, poto­pul din vremea lui Noe. O noapte şi o zi, viaţa înain­tea venirii celei dintâi a lui Hristos, şi cea de după venirea lui Hristos.

284

Întrebare: Ce însemnează hainele cele de piele, cu care Dumnezeu a îmbrăcat pe Adam şi pe Eva?

Răspuns: Pieile dobitoacelor omorâte, căci cu semnul acesta aducător de moarte i-a îmbrăcat.

întrebare: Ce înseamnă: „ Uciderea lui Cain cu şapte izbândiri o va dezlega”, şi care sunt păcatele lui, şi care pedepsele?

Răspuns: Păcatele lui sunt: Pizma, vicleşugul, uciderea, întinarea pământului cu sânge, întristarea părinţilor, uciderea fratelui şiminţirea înaintea lui Dumnezeu. Iar pedepsele sunt: Blestemat să fie el pe pământ, să lucreze pământul, a nu adăuga să îi dea lui tăria sa, suspinarea, tremurarea, a fi depărtat de la faţa Lui şi a avea el semn ca să nu îl ucidă cine îl va afla pe el.

întrebare: Cum se înţelege cuvântul: „Mă că­iesc, căci am uns pe Saul împărat?”

Răspuns: „Vrednici erau să se pedepsească, de vreme ce s-au lepădat de Mine, când Mie îmi era milă de dânşii. Voi da lor alt împărat, pe David, robul Meu, căci greu au fost lor Saul”.

întrebare: Care se numesc monozoni, adipă sprinteni?

Răspuns: Ucigaşii, tâlharii şi orice făcător de rele. Şi desfrânatul se zice monozanos.

285

Să nu petrecem împreună cu femei

De prisos mi se pare mie că este a însemna fapta iubirii tale de Dumnezeu, fiindcă tuturor este arătat că străin este acest lucru de fapta bună. însă de nevoie este ca nu numai în partea aceasta a ne păzi de pornirea dracilor, ci şi cu parte bărbătească a nu porni cuvinte de dezmierdare şifemeieşti, care spre pieire aduc pe suflet. Dar nu ca şi cum ar fi rea partea femeiască fugim de vorbirea şi întâlnirea cu ea, ci pentru că uşor este vrăjmaşului, prin vorbirea femeilor, să ne răstoarne pe noi, şi la încălcarea poruncii lui Dumnezeu să ne ducă.

Deci, se cuvine nouă din toate părţile a ne păzi de năvălirile duhurilor celor viclene, nădăjduindu-ne, la întremarea şi puterea Sfântului Duh. Cel ce încuie o uşăvrăjmaşului, dar două îi deschide, şi i se pare că stă întru întemeiere, unul ca acesta se amăgeşte.

Deci, de nevoie este ca întru toate să ne înte­meiem pe noi înşineşi să nu dăm pricină celor ce caută pricină. „Că Dumnezeu nu se batjocoreşte” (Galateni 5, 7), şi: „înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului Celui viu" (Evrei 10, 11). Lui se cuvine slava, în veci. Amin.

286

Cuvânt

Ce voi face eu cel mai ticălos decâttoţi oamenii? Să mă plâng pe mine până încă este vreme de a se primi lacrimile. Vai mie, ce voi face? Gheena focului, întunericul cel dinafară, unde este plângerea şiscrâşnireadinţilor. Vai mie, ce voi face? Muncaşitartarul cel fără de sfârşit, viermele cel înveninat şi neadormit. Vai mie, ce voi face? îngrozirea celor mai mari peste munci. Că înfricoşaţi sunt, şi nemilostivi. Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvor de lacrimi, ca, şezând, să plâng noaptea şi ziua, ca pe Dumnezeu, pe Care L-am întărâtat, să-L îmblânzesc? Păcătuit-am. Suflete al meu, pocăieşte-te. Iată, zilele noastre ca umbra trec. încă puţinşi te vei duce acolo, înfricoşat loc vrei să treci, suflete al meu. Să nu întârzii din zi în zi a te întoarce către Domnul. Vai mie, ce voi face? Ai gonit pe sfinţii îngeri prin gân­durile cele întinate şi prin fapte. Să nu-ţi dai odihnă ţieînsuţi, nici să taci, lumina ochilor tăi, căzând la Bunul şi Iubitorul de oameni, ca să-ţi dea ţie ajutor dintru înălţime. înfricoşateşi groaznice locuri nu după multă vreme vom trece, fraţilor. Nu este cu putinţă a nu călători calea aceea. Nimeni din cei de aici pentru ajutor nu va călători

287

împreună cu noi. Nici părinţi, nici fraţi, nici prieteni, nici rudenie, nici bogăţie, nici altceva din cele asemenea.

Deci, să nu ne lenevim de faptele cele bune, pe care le vom afla în vremea trebuinţei. Să ne trezim înveacul de acum, ca după despărţire să nu poată a ne opri pe noi stăpânitorii întunericului. Că nu se tem de împărat, de tiran, nici de mic, nici de mare, numaide cel ce întru evlavie a vieţuit, de cel ce întru lucruri bune s-a aflat şi s-a prins. De faţa acestuia se vor înfricoşa şi, înfricoşându-se, se vor duce, trecere dându-i cu multă sârguinţă, după cum este scris: „Sufletele drepţilor sunt în mâna Domnului, şi nu se va atinge de ele munca. Că va merge înaintea feţei lor dragostea lor. Fericit este care se va afla slobod în ceasul despărţirii".

Deci, să nu ne lenevim, fraţii mei iubiţi, să nu tragem către noi înşine cele străine, cele ce negreşit se strică. Calea aceea pe toate le dezleagă. Că după ce va sosi ceasul acela, dezmierdările se vor veşteji, desfătarea şi slava deşartă va înceta, bogăţia şi iubi­rea de argint nu va rămâne. Doamne, ceasul acela în minte luându-l, cad la bunătatea Ta, strigând: „Să nu fiu dat celor ce mă nedreptăţesc pe mine, Stăpâne; Să nu se fălească vrăjmaşii Tăi asupra robului Tău, Bunule Doamne, scrâşnind cu dinţii şi înfricoşând smeritul meu suflet. Să nu zică: «în mâinile noastre ai venit, nouă ai fost dat, că aceasta este ziua pe care noi o aşteptăm». Nu, Doamne, să nu-mi răsplăteşti mie după fărădelegile mele şi să nuŢi întorci faţa Ta de către mine. Să nu-mi zici mie: «Amin zic ţie, nu te ştiu pe tine». Tu, Doamne, ceartă-mă pe mine, însă cu îndurări, şivrăjmaşul să nu se bucure de mine, ci stinge îngrozirea lui, şi toată lucrarea lui strică-o, şi-mi dă mie să săvârşesc calea spre Tine neocărâtăşi nesupărată. Amin”.

288

Despre cei care în fiecare zi păcătuiesc şi în fiecare zi se pocăiesc

Până când, o, prietene, fiind stăpânit de vrăjmaşul, plăcerea lui o săvârşeşti? Până când, o, iubite, slujeşti patimilor trupeşti, celor aducătoare de moarte? Primeşte sfatul meu, că te face pe tine viu şicurăţindu-ţi sufletul tău împreună şi trupul, apropie-te de Mântuitorul, Cel care te vindecă pe tine, Care primeşte pe toţi cei care se pocăiesc. Mare mântuire îţi va fi ţie dacă, deşteptându-te, nu te vei lenevi a veni la Dânsul. Că, dacă în unele zile greşeşti, iar în altele iarăşizideşti, dacă pierzi risipeşti şi iarăşi aduni, apoi asemenea eşti cu copiii. Cel ce singur se împie­dică de o piatră se poticneşte şi cade, şi dacă face a doua oară aşa, acela este orb şi fără minte.

Deci, aceasta să o ai în inima ta şi aleargă la pocăinţă cu osârdie şi roagă-L pe Cel ce te-a zidit pe tine. Fii smerit şi umil, flămând şi în suspine, păti­mind durerea pentru cele trecute, păzindu-te şi luând aminte la celede aici înainte ale vieţii tale.

289

Că aşa, oarecând, şiZaheuvameşul s-a mântuit, aşaiarăşişi Matei, rob al lui Hristos s-a arătat. La fel şi desfrânata, căzând la picioarele Mântuitorului, şi-a dezlegat împletiturile părului şi I-a şters picioarele cu părul capului şi, aşa, a ieşit din groapa patimilor. Aşa şi tu, pleacă-ţi grumazul şi te arată umil, şi cu aceasta te vei mântui. Vezi cetatea Sodomei şi a Gomorei, aneamului celui nesupus şi spurcat. Fugi de acel neam necurat, asupra căruia Dumnezeu a plouat cu focşi pucioasă şi a ars toată cetatea lor. Vezi limpezirea cetăţii Ninive şi înflorirea ei cea frumoasă. Că ea fusese plină de păcate şi de răutăţi, încât poruncise Domnul ca să o piardă, dar, după ce a văzut pe niniviteni în saci şi în cenuşă umblând, în foame şi în sete pedepsindu-se, tremurând şi de frică cuprinzându-se, cei slobozi, cei robiţi, cei bogaţi, săracii, stăpânii şi dregătorii, bătrânii şi tinerii, împreună cu pruncii, S-a milostivit spre ei, i-a miluit şi i-a mân­tuit. Judecata pe care o poruncise Domnul ca să o ia piară fără de cruţare. Sârguieşte-te, deci, ca să te po­căieşti şi te vei mântui.

Gata este Dumnezeu spre milă şi spre vindecare, grabnic spre ajutor, osârdnic spre izbăvire, celor ce cer le dă şi celor ce bat le deschide. Celui ce se roagă îi dă iertare, tinde daruri celui ce-i trebuie şi,nu le cruţă pentru cel care caută, nu respinge pe cei căzuţi ci spre mântuire îi trage. Dăruieşte dezlegare celor ce cer, ceartă pe cei ce nu ascultă.

Poticnitu-te-ai, deşteaptă-te; ai căzut, scoală-te; roagă-te şi cere; cazi, năzuieşte, caută pe cel ce voieşte să te mântuiască; trezeşte-te ca să nu cazi iarăşi, iar de vei şi cădea, să te scoli din nou; Doborât fiind, îndreptează-te, iar de ai greşit, întoarce-te. Iar după ce te-ai vindecat, poartă-te sănătos totdeauna, şi dacă te-ai mântuit, fereşte-te de boala de care ai fost biruit, ca să nu te ardă focul pe care abiai l-ai stins să

290

nu cazi în spurcăciunea din care te-ai ridicat, să nu te asemeni câinilor, care îşi mănâncă murdăriile. Că nimeni, punându-şi mâinile pe plug şi căutând înapoi, nu va fi îndreptat în împărăţia cerurilor. Nimeni, după ce se spală şi iarăşi aleargă la spurcăciune, nu se face curat.

Unul este Hristos, una credinţa, unul este darul, una este patima, una moartea, una învierea. Şi nu se cade Celui ce S-a junghiat iarăşi să Se mai Jertfească, nici altă izbăvire să se mai facă pentru tine. Slobozitu-te-ai, apoi nu te mai face rob, prin voia ta. Spălatu-te-ai, nu te mai spurca iarăşi.

Peste fire din păcate aflându-te, să nu deznădăjduieşti nicidecum, fără numai să te pocăieşti şi te vei mântui. întru Iisus Hristos Domnul nostru, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Despre rugăciune

Fericit lucru, cu adevărat, este a nu păcătui, iar dacă vreunii vor păcătui, să nu deznădăjduiască, ci să plângă pentru cele în care au păcătuit, ca prin plâns, iarăşi, să dobândească fericirea. Deci, bun lucru este totdeauna a ne ruga şi a nu ne îngreuna şi, rugându-ne, a nu slăbi, după cum a zis Domnul şi apoi Apostolul: „Rugaţi-vă neîncetat, adică noaptea şi ziua şi în tot ceasul. Şi nu numai când intri în biserică, iar în celelalte ceasuri să fii fără de grijă, ci ori de lucrezi,

291

ori de dormi, ori de călătoreşti, ori de mănânci, ori de bei, ori de zaci, să nu-ţi curmi rugăciunea ta, că nu ştii când va veni Cel ce va cere sufletul tău de la tine. Să nu aştepţi duminica sau sărbătoarea sau un anume loc, ci, precum a zis Proorocul David: „în tot locul stăpânirii Lui

Deci, ori în biserică de eşti, ori în casa ta, ori la ţarină, ori vite de paşti, ori clădiri de faci, ori la ospeţe de te afli, de rugăciune să nu te depărtezi. Iar când poţi, pleacă-ţi şi genunchii, iar când nu poţi, roagă-te cu mintea, şi seara, şidimineaţa, şi la amiază. Dacă rugăciunea ta va merge înaintea muncii şi, sculându-te din pat, mişcările tale cele dintâi prin rugăciune se vor face, atunci şi păcatul nu află intrare în sufletul tău.

Rugăciunea este păzitoare a întregiiînţelepciuni, a mâniei pedepsire, a îngâmfării umilire, a pomenirii de rău curăţire, a invidiei surpare, a păgânătăţii în­dreptare. Rugăciunea este putere a trupurilor, ocârmuire a casei, buna aşezare a cetăţii, tărie a împărăţiei, biruinţa în războaie, întemeierea păcii. Rugăciunea este pecete a fecioriei, credinţă a nunţii, armă a călă­torilor, a celor ce dorm păzitoare, a celor ce priveghează îndrăzneală, a plugarilor bună aducere de roade, a corăbierilor mântuire...

Rugăciunea este ajutătoare celor ce se judecă, slăbire a celor legaţi, inimă bună a celor întristaţi, dulceaţă a celor ce se bucură, mângâiere a celor ce plâng, praznic al celor ce nasc, cunună a celor căsă­toriţi, îngropare a celor ce mor. Rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu, întocmai cinstire cu îngerii, a

292

bunătăţilor sporire, abatere de la răutăţi, îndreptarea păcatelor. Rugăciunea lui Iona i-a făcut casă în pân­tecele chitului, iar pe Ezechia din porţilemorţii la viaţă l-a întors. Tinerilor din Babilon, văpaia cupto­rului în stropi de rouă a prefăcut-o, iar Ilie, prin rugă­ciune, a legat cerul să nu plouă trei ani şişase luni.

Vedeţi, fraţilor, câte poate rugăciunea. în toată viaţa oamenilor nu este altă avere mai cinstită decât rugăciunea. De aceea, niciodată să nu vă depărtaţi. Ci să ne rugăm, ca nu deşartă să se facă ostenealanoastră, precum a zis Domnul: „Când staţi de vă rugaţi, lăsaţi orice aveţi asupra cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel ceresc să vă lase greşelile voastre.Vedeţi, fraţilor, că în zadar ne ostenim, rugându-ne, dacă avem vrajbă cu cineva. Şi iarăşi Domnul zice: „Dacă îţi aduci aminte că are cineva ceva asupra ta, lasă-ţi darul tău înaintea altarului şi, ducându-te, împacă-te întâi cu fratele tău şi atunci, venind, adu-ţi darul tău

Aşadar arătat este că, dacă nu vei face aceasta mai întâi, toate câte aduci sunt neprimite. Iar dacă vei face porunca Stăpânului, atunci cu îndrăzneală roagă-te Domnului, zicând: „Lasă-mi, Stăpâne, dato­riile mele, precum şi eu am lăsat fratelui meu, îm­plinind porunca Ta”. Şi-ţi va răspunde Iubitorul de oameni: „Dacă ai lăsat, îţi las şi Eu. Dacă ai iertat, îţi iert şi Eu ale tale, că stăpânire am pe pământ să iert păcatele. Lăsaţi, şi se va lăsa vouă”.

Vedeţi iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea neasemănată, vedeţi bunătatea lui Dumnezeu cea nemăsurată! Aţi auzit, în scurt, mântuirea sufletelor voastre. Dumnezeului nostru slavă!

293

RUGĂCIUNI

Dumnezeule cel drept şi lăudat, Dumnezeule cel mai înainte de veci, auzi om păcătos în ceasul acesta. Auzi-mă pe mine Dumnezeule, auzi-mă pe mine întru tărie, nemaipomenind întru această rugă­ciune a mea călcările de poruncă şi neascultările mele cele de-a pururea şi totdeauna. Auzi-mă pe mine, Doamne, auzi-mă pe mine în focul rugăciunii, precum oarecând pe proorocul Tău. Aşa, Dumnezeul sfintelor puteri; aşa, Făcătorule al celor fără de trupuri; aşa, Cel ce ai zis: „Cereţi şiveţi lua, să nu Te îngreţoşezi de mine, care cu necurate buze sunt înfăşurat şi întru păcate îngropat. Auzi-mă pe mine, Cel ce Te-ai făgăduit să auzi pe cei ce întru adevăr Te cheamă pe Tine, şiîndrepteazăpaşii robilor Tăi şi picioarele lor în calea păcii.

Milostiveşte-Te spre slugile Tale cele fără de răutate ce sunt străine, Cel ce ai zis, fiţinevinovaţi ca porumbeii. Strigat-am Ţie cu toată inima mea, Dumnezeule. Dumnezeule, auzi-mă pe mine, nădej­dea tuturor marginilor pământului şi a celor ce sunt întru străinătate departe. Ceartă toate duhurile cele

294

necurate de la faţa robilor Tăi. Apucă arma şi pavăza, şi Te scoală spre ajutorul lor. Varsă şi închide împotriva celor ce-i gonesc pe dânşii. Zi, o, Doamne, Doamne, sufletului lor: „Mântuirea ta sunt Eu”. Să se depărteze de la mintea lor duhul temerii, duhul trândăviei, duhul mândriei şi a toată răutatea. Şi stingă-se toată înfocarea lor cea ridicată din lucrarea diavolească. Să se lumineze trupul şi sufletul şiduhul lor cu lumina cunoştinţei Tale ca, ajungând la unirea credinţeişi la cunoştinţa Sfintei şi închinatei Treimi, întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei, să slăvească în veacul veacului, împreună cu îngerii lui Dumnezeu, preacinstitul şi păzitorul nume al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Stăpâne Doamne, Dumnezeul cerului şi al pământului, împăratul veacurilor, bine voieşte a-mi deschide uşapocăinţei, că întru durerea sufletului Te rog pe Tine. Caută spre mine cu multă milostivirea Ta şiprimeşte rugăciunea mea; şi să nu-mi lepezi cererea mea. Ci mă iartă pe mine, cel ce întru multe greşeli sunt încurcat. Pleacă urechea Ta spre rugăciunea mea şi îmi iartă mie toate relele câte ca un om biruindu-mă, cu voirea mea le-am lucrat. Căci caut odihnă

295

şi nu aflu, pentru că ştiinţa mea este întinată. încă nici pace nu este întru mine, pentru mulţimea fărădelegilor mele. Auzi, Doamne, inima mea care întru durere strigă către Tine. Şi să nu iei aminte la faptele mele cele rele. Şi caută sprechinuirea sufletului meu, şigrăbeşte a mă vindeca pe mine, cel ce cumplit sunt rănit. Şi dă-mi mai devreme spre deşteptare, după darul iubirii Tale de oameni şi mă izbăveşte pe mine de lucrurile mele cele rele. Şi să nu-mi răsplăteşti mie cu pedepse vrednice de cele pe care le-am lucrat, ca să nu pier desăvârşit. Că de toată sârguinţa şi cugetarea, ca să mă îndrept pe mine, m-am făcut pustiu.

Deci, cad la îndurările Tale, ca să mă miluieşti pe mine cel aruncat pe pământ întru osânda lucrurilor mele. Cheamă-mă înapoi, Stăpâne, pe mine cel robit şi chinuit de faptele mele, şi ca de un lanţ strâns. Că Tu singur ştii să dezlegi pe cei ferecaţi în obezi, şi să vindeci rănile cele nearătate, pe care Tu singur le ştii, ca un cunoscător al celor ascunse. Căci câte patimi de răutăţi sunt întru mine, întru toate Te aflu pe Tinenumindu-Te Doctor al celor bolnavi, Uşă a celor ce afară se tânguiesc, Izbăvitor celor duşişirobiţi, oprindu-Ţi de-a pururea mâna Ta, şineslobozindu-Ţi urgia Ta cea gătită păcătoşilor. Ci, pentru multă iubirea Ta de oameni, dă-ne nouă vreme de deşteptare. Că Tu eşti grabnic întru milă şi zăbavnic întru pedepse. Deci, binevoieşte a-mi întinde mie mâna şi a mă scula pe mine din noroiul fărădelegilor mele, Cel ce nu Te veseleşti de pierzarea omului, şi nu Te întorci de la faţa celui ce cu lacrimi caută către Tine.

Ascultă, Doamne, glasul robului Tău, celui ce strigă către Tine, şi arată-Ţifaţa Ta spre mine întune­catul şi luminează-mă pe mine cu venirea Sfântului Tău Duh şi îmi dăruieşte mie, celui întinat, osârdie şi întoarce, Doamne, iar plângerea mea prefă-o în

296

bucurie. Rupe sacul meu şi mă încinge cu veselie şi să mi se deschidă mie uşaîmpărăţiei Tale, ca, intrând întru dânsa, să slăvesc Preasfânt numele Tău, al Tată­lui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.

Doamne, împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, milostiveşte-Te şi îmi iartă mie, nevred­nicului robului Tău, orice am păcătuit astăzi ca un om, iar mai vârtos ca un fără de omenie; greşelile mele cele de voie şi cele fără de voie, cele întru cunoştinţă şi întru necunoştinţă, cele din răpire şi din neluare aminte, şi din multa mea trândăvie şi lenevie. Ori pe numele Tău cel Sfânt de m-am jurat, ori cu el de m-am jurat strâmb, ori de l-am hulit în mintea mea, ori de am dosădit pe cineva, ori de am clevetit, ori de am scârbit, ori de am blestemat pe cineva, ori de m-am mâniat întru ceva, ori de am minţit, ori vreun prieten de a venit la mine şi l-am trecut pe el cu vederea, ori pe vreun frate de l-am necăjit, şi l-am amărât, ori stând eu la rugăciune şi la cântarea de psalmi mintea mea cea rea şi vicleană s-a abătut la lucrurile cele lumeşti şi rele, ori fără de cuviinţă m-am desfătat, ori glume am grăit, ori nebuneşte am râs, ori în deşert m-am mărit, ori cu pântecele m-am lăcomit, ori m-am mândrit, ori frumuseţe străină am văzut, şi cu ea m-am îndulcit, ori cele ce nu mi se cade mie am bârfit, ori greşeala fratelui meu am văzut-o şi ale mele nenumărate păcate şigreşeli cu vederea le-am

297

trecut, ori de rugăciunea mea m-am lenevit, ori alt oarecare rău de am făcut.

Pentru acestea toate, şi pentru altele pe care le-am făcut şi nu le ţin minte, miluieşte-mă, Doamne, şi mi le iartă mie, netrebnicului robului Tău, ca un bun şi iubitor de oameni. Ca în pace să adorm şi să dorm eu, păcătosul, slăvindu-Te pe Tine, împreună şi pe Tatăl şi pe Fiul, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Mărindu-Te, Te măresc pe Tine, Doamne, că ai căutat spre smerenia mea, şi nu m-ai închis în mâi­nile vrăjmaşilor mei, şi ai mântuit din nevoi sufletul meu. Şi acum, Stăpâne, să mă acopere pe mine mânaTa şi să vină peste mine mila Ta, că s-a tulburat sufletul meu şi cu durere este cuprins, când va vrea să iasă el din ticălosul acesta de trup, nu cumva mâna cea rea a celui potrivnic să-l întâmpine pe el şi să-l împiedice întru întuneric pentru păcatele cele întru ştiinţă şi întru neştiinţă s-au făcut de mine în viaţa aceasta. Milostiv fii mie, Stăpâne al tuturor, şi să nu vadă sufletul meu feţele întunecate ale viclenilor draci, ci să-l ia pe el îngerii Tăi cei străluciţi şiluminaţi. Dă slavă numelui Tău celui Sfânt, şi cu pute­rea Ta suie-mă pe mine la dumnezeiescul Tău divan.

Când mă voi judeca eu, să nu mă apuce pe mine mâna stăpânitorului lumii acesteia, ca să mă tragă pe mine păcătosul în fundul iadului, ci stai înaintea mea şi fii mie mântuitor şi stăpânitor.

298

Miluieşte, Doamne, sufletul meu celîntinat cu pati­mile vieţii acesteia. Şi orice, ca un om, din neputinţa firii, cu cuvântul, sau cu lucrul, sau cu mintea am greşit, cel ce ai stăpânire a lăsa păcatele, iartă-mi mie şislăbeşte-mă, ca să răsuflu. Şi să mă aflu înaintea Ta neavând întinăciune, sau zbârcitură, ci fără de prihană şi neîntinat să fiu primit în mâinile Tale, Stăpâne. Că bine eşti cuvântat în veci. Amin.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, Dumnezeule, Mântuitorul meu, dulceaţa cea negrăită, Numele cel mântuitor, dăruieşte-mi mie, nevredni­cului Tău rob, umilinţă şi luminarea inimii, ca, luminându-mă la inimă, să izvorăsc lacrimi cu dulceaţă, întru rugăciune curată, ca prin puţine lacrimi să-mi ştergi zapisul păcatelor mele şi cu puţin plâns să-mi stingi focul cel aprins. Că dacă îmi vei da mie aici să plâng, Stăpâne, acolo de focul cel nestins mă vei slobozi pe mine. Şiştiu cu adevărat, ştiu, îndelung răbdătoruleşiiubitorule de oameni Doamne, că în fiecare zi şi ceas fără de măsură Te întărât şi T e mânii pe Tine. Ci bunătatea îndelung răbdării Tale va birui răutatea şi amărăciunea mea. Că dacă mama, necinstindu-se de copilul său, nu suferă să-l treacă pe el cu vederea de ale sale milostiviri biruindu-se, cu atât mai vârtos darul Tău şi bunătatea Ta, îndurate şi îndelung-Răbdătorule Doamne, de ale sale nemărgi­nite îndurări pornindu-se, poate să biruiască răutatea mea şi să mă miluiască pe mine.

299

Aşa, Iubitorule de bine Doamne, Dumnezeule al milei şi al îndurărilor, izbăveşte-mă pe mine din meşteşugirile cele rele ale spurcatului şi cumplituluiduşman, care îmbulzeşte în fiecare ceas şinecăjeşte sufletul meu cu gânduri rele şi spurcate. Puterea Ta cea de negrăit, Hristoase, care a certat valurile mării, să-l cerce şi să-l surpe pe el, şi departe de la mine robul Tău să-l arunce. Că în fiecare zi înnoieşte asu­pra mea măiestriile sale, şi se sârguieşte să stăpâ­nească mintea mea cea trândavă şi să mă despartă pe mine de la Tine şi de la dumnezeieştile Tale porunci. Ci, trimite-o, Stăpâne mult-Milostive Doamne, degra­bă, şi alungă de la mine, netrebnicul robul Tău, pe balaurul cel mare, împreună cu toate gândurile luicele rele şi întinate, ca să Te laud şi să Te slăvesc pe Tine împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte, şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Mielul cel fără de păcat al lui Dumnezeu, Cel ce cu sfatul cel de bunăvoie Cruce ai răbdat trupeşte şi Te-ai junghiat pentru mântuirea noastră, a păcăto­şilor, şi cu adevărat fără de stricăciune cu Trupul moarte ai gustat, ca să mântuieşti firea noastră cea căzută şi surpată întru cele mai de jos ale pămân­tului. Cel ce mort Te-ai văzut şiviaţă lumii Tale ai izvorât, şi ai omorât moartea, şi ca pe un cort ai stricat temniţapăcatului; ploaia nestricăciunii; preascumpul

300

mărgăritar cel din fulgerul dumnezeiesc; strugurul cel de viaţă purtător, care izvorăştedulceaţa de mân­tuire a toată lumea; Lumina cea adevărată şineînse­rată; Cuvântul şiînţelepciunea şi Puterea lui Dumne­zeu şi Tatălui; raza slavei Lui, necuprinse şi neajunse Iisuse şi neîncercate Hristoase, Cel singur îndurat şi milostiv, varsă peste mine păcătosul bunătatea Ta cea multă şi, primind rugăciunile mele, ştergemulţi­mea nemăsuratelor mele fărădelegi şi păcate, şi îmi dăruieşte, mie, toate cererile mele. Să nu mă lepezi pe mine, neîndreptatul. Să nu mă lepezi pe mine, trânda­vul şi nerăbdătorul. Să nu îmi zici mie, ticălosului, la a doua venire a Ta, când vei judeca toată lumea: „Ai răbdat pentru Mine?”, că eu,ticălosul, nu am nici cât de puţină răbdare.

în ziuă aceea înfricoşatăşi groaznică, vei zice, Doamne, nouă păcătoşilor: „Ştiţi, cu deadinsul ce am răbdat pentru voi, oamenii? Dumnezeu fiind, pentru voi M-am întrupat. Nevăzut fiind, pentru voi pe pă­mânt arătat am umblat. Pentru voi am flămânzit, am însetat, M-am ostenit. Pentru voi,am fost prigonit, cu pietre M-au împroşcat, şi nepăcătos fiind, pentru voi M-au osândit. Şi nevinovat fiind, pentru voi M-au pălmuit, M-au scuipat, şi fără de patimă fiind, pentru voi moarte de ocară am răbdat. Pentru voi cu suliţa în coastă M-au împuns, şi cu oţet amestecat cu isop şi cu fiere M-au adăpat. Şi, aşa pătimind, pironit fiind pe Cruce, nu M-am mâniat; batjocorit fiind, nu am blestemat. Eu, Stăpânul cel ce sunt mai presus decât toate prihănirile, acestea toate le-am răbdat pentru voi, ca să vă fac pe voi cereşti şisfinţi.

301

împărăţia cerească v-am dăruit vouă. Pe toţi v-am numit fraţi. Tatălui v-am adus. Pe Duhul cel Sfânt L-am trimis vouă. Dar voi, oameni, ce aţi răbdat pentru Mine?”.

Către acestea ce voi zice eu, ticălosul cel rău, păcătos şi întinat? Atunci mucenicii îşi vor arăta rănile lor, tăierile mădularelor şi răbdarea lor cea până la sfârşit. Iar pustnicii îşi vor arăta pustnicia lor, postul cel întins, privegherea, necâştigarea, lacrimile şi răbdarea lor cea până la sfârşit. Dar eu trândavul, păcătosul, vinovatul, ce am să arăt, fără numai rodul ruşinii? Lăcomie a pântecelui, iubire de dulceţi, multă cuvântare, multă dormiré, multă câştigare, nerăbdare, slavă deşartă, lenevire, trândăvire.

Deci, dacă vei cere seamă de la mine, Doamne, pentru vremea cea dată mie spre pocăinţă, pentru lenevirea mea ce răspuns îţi voi da? Şi dacă şi până la cuvânt deşert, după cum este scris, şi până la gânduri viclene şi aduceri aminte voi fi cercat, ce fel de frică şi cutremur mă va cuprinde pe mine ticălosul,atunci? Şi ce fel de muncă după acestea mă va primi? Cruţă-mă, Doamne! Cruţă-mă, îndurate! Cruţă-mă, Iubitorule de oameni! Cruţă-mă, Unule, Bunule! Şi să mă judeci pe mine nevrednic de îndurările Tale. Nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine. Să nu pome­neşti fărădelegile mele cele de demult, nici cele de cuvânt. Ţie, Doamne Dumnezeule, dreptatea; iar mie, ruşineafeţii. Adu-Ţi aminte, Doamne, că milele Tale din veac sunt în neam peste tot poporul Tău. Adu-Ţi aminte, Doamne, că Tu al nostru al tuturor Te-ai făcut scăpare, şi mântuire a celor ce nădăjduiesc spre

302

Tine. Milostiveşte-Te şi mă miluieşte pentru singură bunătatea Ta. întăreşte sufletul meu cel slăbănogit cu trândăvirealenevirii mele, cel ce întăreşti pe cei slăbănogiţi şi vindeci pe cei zdrobiţi. Că iată, fărăde­legile mele sunt mari şi tari, şimulţimea păcatelor mele multe şi nemărginite. Şi rugăciunea mea este neputincioasă, şiînvârtoşarea inimii mele a uscat ochii mei. Nevoia trupului meu mă face pe mine să pricinuiesc păcate, şi pierzarea mă supără, să las calea.

Şi Tu cunoşti, Stăpâne, împuţinareaticăloşiei mele, şi câte prinderi în minte rele mă luptă pe mine. Şi Tu vezi meşteşugită răutate a vrăjmaşului asupra mea. Sprijineşte-mă după mare mila Ta, şi mă mântuieşte pe mine cu darul şi cu îndurările Tale. Pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, şi ale tuturor Sfinţilor Tăi. Că bun şi iubitor de oameni eşti, Doamne Dumnezeul nostru, şiŢie slavă şi mulţumire şi închinăciune îţiînălţăm, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte, şi cu Preasfântul, şi bunul, şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

Iubitorule de oameni, Iisuse Hristoase, Dumne­zeul meu, spre îndurările Tale îndrăznind, Te rog peTine să nu mă pui pe mine de-a stânga Ta, împreună cu caprelecare Te-au întărâtat pe Tine. Nici să-mi zici mie: „Amin zic ţie, nu te ştiu pe tine”, ci dă-mi mie, după bunătatea Ta, plâns neîncetat şiumilinţă şi

303

smerenie a inimii mele, şicurăţeşte-o pe ea întru frica Ta, prin împărtăşirea Preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor Tale Taine, ca să se facă biserică a duhului Tău. Că deşi foarte păcătos sunt şi nevrednic, dar neîncetat la uşa Ta bat. Deşi trândav, leneşşinebă­gător de seamă de mântuirea mea, dar în calea Ta umblu. Mântuieşte-mă pentru lucrurile Tale şi a Ta este slava, în veci. Amin.

Hristoase, Stăpâne al tuturor, fii ajutorul meu! Sprijineşteneputinţa mea cea sufletească, ca să mă izbăvesc de această necuvioasă şi păcătoasă strică­ciune. Să mă slobozesc de legăturile păcatului. Să nu lucreze întru mine tirania răutăţii, nici să mă biruias­că pe mine vrăjmaşul drac, prin păcat, ca pe un robit. Ci să vină peste mine împărăţia dumnezeiescului şi închinatului Tău Duh, ca să se ducă patimile cele urâte care acum mă stăpânesc şiîmpărăţescpeste mine. Că Tu eşti Dumnezeul milei, şi al iubirii de oameni, şi al îndurărilor, şiŢie slavă îţiînălţăm, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte, şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Doamne, miluieşte pe cei ce mă urăsc şi mă zavistuiesc şi mă ocărăsc; la fel şi pe cei ce mă grăiesc pe mine de rău. Şi nicidecum vreunul dintru

304

dânşii, pentru mine, necuratul, să nu pătimească vreun rău, nici în veacul acesta de acum, nici în cel ce va să fie. Ci sfinţeşte-i pe dânşii cu mila Ta şi acoperă-i pe dânşii cu bunătatea Ta, Preabunule.

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie!

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdă­rii şi al dragostei, dăruieşte-mi mie, slugii Tale!

Aşa, Doamne, împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele, şi să nuosândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

CELE ŞAPTE PLÂNSURI

Plânsul de duminică seara

Ca înaintea înfricoşatului Tău divan de judecată, Doamne, sunt eu osânditul şi, fiind mustrat de priveliştea cea îngrozitoare a faptelor mele şi văzând dreapta hotărâre rostită de gura Ta care mă aşteaptă, strig eu cu lacrimi: Drept eşti, o, Judecătorule, şi dreaptă este judecata Ta! Căci întocmai cum mi se cuvine, primesc eu de la Tine!.

O, luminilor, prea sfinţi îngeri, picaţi lacrimi, asupra mea! Căci mila lui Dumnezeu am nesocotit-o statornic şi nu m-am umilit pe mine precum a vrut El. Deci, cu adevărat, după dreptate sunt pedepsit. Când Domnul mi-a pus înainte mila Sa, eu, necu­getând, n-am luat-o în seamă. Deci cu dreptate se întoarce acum de la mine. Şi cu urgie îmi vor grăi atunci îngerii: „S-a dus vremea de pocăinţă; acum este răsplătirea!”. Mângâierea a slăbit. Pocăinţa şi lacrimile sunt nelucrătoare. Muncile se înmulţesc. Suspinele mele nu se aud. Acum este tânguirea ne­sfârşită. Acum du-te, ia-ţi răsplata pentru lucruriletale cele amare şi cumplite, arzându-te ca o materie a firii celei neadormite şi-a viermelui celui amar! Ca un fiu al întunericului, desfătează-te! Ai iubit întune­ricul cel veşnic, îndulceşte-te de feţele cele negre, pentru că ai urât lumina cea de-a pururea nemuri­toare! Acolo va fi plânsul cel neîncetat şiscrâşnirea cea dureroasă. Vai mie, sufletul meu ticălos, că eşti gol cu totul de fapte bune! Cum vei vedea pe Judecă­torul cel nemitarnic? Arhanghelii stând şicântându-i, toţi pământenii de înfricoşatul scaun de judecată tremurând! Căci Judecătorul este fără milă celor ce n-au lucrat aici mila. Vai mie atunci, suflete necăjit! Căci nu va figlas, nici ascultare. Veşnic se vor veseli cei drepţi, veşnic se vor munci ceilalţi. Pentru că pe Dumnezeu cel veşnic nu L-am ascultat.

Deci, nevoie este de aici să strigăm către Dumnezeu şi oamenilor să le vestim. Chezaşi pentru aceasta sunt Cuvioşiişi drepţii. De aceea, şi eu, Doamne, vestesc numele Tău. Iartă-mă pe mine ne­trebnicul, robul Tău! Să nu treci cu vederea ticăloasa mea rugăciune. Mâinile mele întinate către Tine le întind. Să nu mă lepezi pe mine, cel încărcat de patimi! Ci caută spre mine cu iubire de oameni şi cu blânda Ta milostivire! Pe mine cu dezmierdările de tot m-am întinat. Şifrumuseţea sufletului întru totul am necinstit-o. Cugetelor celor trupeşti m-am robit. Şi stăpânirea mea cea dintâi am pierdut-o. Vrăjmaşul sfătuindu-mă, nebuneşte pe el l-am ascultat. Şi pe ido­lii patimilor în suflet i-a înălţat. Poftele pântecului le-am împlinit, şi strălucirea minţii de tot am înnegrit-o. în cinstea de fiu adevărat fiind, dobitoacelor

307

celor necuvântătoare m-am asemănat. Frică straşnică şi cutremur mă ţin când văd înainte tăierea morţii care vine asupra tuturor în chip tainic şi mă găseşte, pe mine, vai, tot neîndreptat.

Pentru aceea, din adâncuri strig către Tine, Doamne, şi cad înaintea Ta cu lacrimi. Fii milostiv şi iubitor de oameni, căci spre Tine am nădejdile mele. Ajută-mă să scap de urgia de dincolo! Binevoieşte ca sufletul meu cel împietrit să câştige înaintea Ta puterea de a rodi fapte bune! Gândurile cele sterpe scutură-le cu focul Sfântului Tău Duh! Să nu mă tai ca pe pomul cel neroditor şi în focul cel nestins, Doamne,să nu mă trimiţi! Să nu faci din mine paieale văpăii iadului, ci ca pe nişte grâu, Dumnezeul meu, primeşte-mă în hambarul Tău.

Genunchii inimii mele îmi plec eu, ticălosul. Căci nu îndrăznesc să caut la ceruri. Primeşte rugă­ciunea gurii mele celei întinate, Cel care eşti fără de păcat, Ziditoruleşiîmpărate al tuturor şi Atotputer­nice. Surpă-l pe vrăjmaşul meu, din tot felul de fără­delegi izbăvindu-mă. O, cum se bucură îngerii şi muritorii văzând întoarcerea mea! Am călcat

308

toate poruncile Tale. M-am amăgit cu fapte urâte. Să nu Te îngreţoşezi de mine, Preabunule Stăpâne! Izbăveşte-mă de robia vicleanului! Cu inima înfricoşată Te rog pe Tine, Doamne, Cel care cu voia Ta m-ai auzit şi m-ai iubit atât de mult, încât pentru mine Te-ai întrupat şi moarte ai suferit.

O, cum am putut uita dragostea Ta! Cum am putut să mă fac rob tuturor dezmierdărilor, spurcându-mi trupul şi sufletul în tot felul şi-n tot locul?

Pentru aceasta strig: Păcătuit-am Doamne şi pururea păcătuiesc! De aceea,înaintea Ta stau eu acum osândit. Ci dă-mi dezlegare de răutăţile mele, ca un Dumnezeu milostiv şi îndurat!

Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, Maica lui Dumnezeu, Uşa cea cerească şi Chivot sfânt, mântui­re întemeiată te am pe tine. Mântuieşte-mă, Stăpână, în dar! Legiuni de îngeri, în cer, de multe ori suspină pentru mine, ca nu cumva să se răpească fără de veste sufletul meu şi să merg în curgerile focului. Legiui­tori, Apostoli înfricoşaţişezând pe scaune cu Jude­cătorul, îngeri cu paloşeînarmaţi şiînfricoşători, vor despărţi inimile păcătoşilor. Atunci se va tângui

309

toată suflarea, căci nu vor avea margine, vai, muncile cele cumplite. Apucă mai înainte de toate acestea, suflete. Urmează plânsul desfrânatei şi strigă dimpreună cu dânsa: „Izbăveşte-mă, Mântuitorule, de înfricoşata groază a muncilor celor veşnice! Pe Tine Te laudă neîncetat Heruvimii şi necontenit Serafimii cei cu şase aripi. Te cântă cetele cele cereşti şiîţi slujesc şi se închină Ţie, Treime în Unime. Lumină nenăscută eşti, Părinte, şi dimpreună fără de început îl ai pe Fiul Tău. Şi de-a pururea împreună vecuitor îl ai pe Duhul Sfânt, Care dăruieşte tuturor suflare de viaţă, ca un milostiv, îndurat şi bun.

Cu rugăciunile Mucenicilor şi ale Proorocilor, ale Apostolilor, ale Cuvioşilor şi ale Ierarhilor, pri­meşte şi glasul nostru, Părinte ceresc. Slavă Ţie, Doamne, Căruia se cuvine slava şi stăpânirea, împreu­nă cu Preasfântul, bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Plânsul de luni seara

Primeşte rugăciunea gurii mele celei întinate şi necurate, Stăpâne al tuturor, iubitorule de oameni, Iisuse Hristoase, şi să nu te îngreţoşezi de mine ca de unul ce sunt nevrednic şi nepriceput. Nici sufletulmeu, care de iad se apropie, nu-l judeca nevrednic de mângâierea Ta. Caută-mă pe mine ca pe oaia cea pier­dută, căci m-am orbit cu dulceţileşi cu dezmierdă­rile, am întunecat sufletul meu şi de beţia patimilor este înnegrită inima mea.

Mărturisesc Ţie, Doamne, Mântuitorul lumii, toată amărăciunea, răutatea şi dobitocia mea. Voi spune, iarăşi, din inimă, toată bunătatea şi veselia Ta,pe care Tu, Doamne, din nemărginită iubire le-ai revărsat peste mine. Din pricina mea Te-am întărâtat, Doamne, m-am arătat fără osârdie către facerea de bine, m-am gândit des la rău şi lesne am săvârşit tot păcatul. Iar Tu, Stăpâne, ai trecut cu vederea toată răutatea mea din pricina nemărginitei întinderi a îndurării Tale, Fiule al lui Dumnezeu. Capul meu se înalţă prin darul Tău, Stăpâne, dar se smereşte, iarăşi, pentru păcatele sale. Mă trage pe mine darul Tău către viaţă, iar eu, mai vârtos, către moarte cu stăruinţă mă duc. O, cât de cumplită e obişnuinţa pati­milor! Cum leagă mintea cu legături de nedezlegat! Şi eu, păcătosul, mă leg de ele cu buna mea voie. Şi încă mă şi bucur când mă văd legat. Cufundatsunt în prăpastie şi-n fiecare zi mă bucur de lanţurile

310

vrăjmaşuluişi mă îndulcesc cu ele. Neleagă cu legături pe care nu vrem să le vedem, şi de-a pururi îmi întinde curse în care mă prind. Pentru că el cu­noaşte cugetul şi pornirea mea. Şi, fiindcă este mai tare, într-o clipită mă leagă.

Aceasta este plânsul, aceasta este tânguirea, pentru că mă ferec eu singur, ca şi cu nişte obezi, cu voile mele. Căci, putând să zdrobesc legăturile într-o clipită de ochi şi să mă fac slobod de toate cursele, nu vreau s-o fac. Mă las biruit de trândăvie şi de obişnuinţa patimilor. Cu voia mă supun lor. Acest lucru de ruşine plin, este mai anevoie de plâns. Pentru că merg cu voile mele la vrăjmaşul meu şi el îmi leagă sufletul şi mă omoară în patimi, bucurându-se. Şi,putând să sfărâm legăturile, iată că nu doresc! Este oare altă ruşine mai cumplită decât aceasta a mea? O, nu!

Nimic nu este mai de ruşine, decât ca cineva să facă voile vrăjmaşului sufletului său! Şiaşa, aflându-mă eu ticălosul şi cunoscând legăturile mele, le ascund din falsă evlavie. Iar cugetul meu mă mustră şi mă omoară în adâncul sufletului: „Pentru ce nu te trezeşti, ticălosule? Oare nu ştii că lângă uşă este înfricoşata zi a judecăţii? Scoală-te ca

311

un puternic! Rupe-ţi legăturile! în tine este puterea dezlegării, ca şi puterea legării”. Aşa mă mustră pururea, în adân­cul sufletului, sfânta ştiinţă. Şi eu nu vreau să mă izbăvesc din legăturile curselor. Mă tânguiesc şi sus­pin în fiecare zi, şi iarăşi în chip zilnic mă descopăr legat. Vrednic de jale şi ticălos sunt eu, nesporitînlucrul cel bun al vieţii mele, fiindcă nu mă tem de cursele morţii.

Trupul îmi este îmbrăcat în cucernicie de ochii privitorilor mei, dar sufletul îmi este ferecat ca în nişte obezi de gânduri necuvioase. Pe dinafară mă fac cucernic cu multă sârguinţă, dar înăuntru sunt urâciune în faţa lui Dumnezeu. îmi îndulcesc graiul cu oamenii, căutând să par bun, în timp ce cu voirea sunt amar şi rău.

Şi ce oare voi face în ziua cunoştinţei? Atunci când Judecătorul Dumnezeu va da pe faţă totul înaintea judecăţii? O! Ce mare frică ticăloşeşte inima mea, fiindcă mă strâng eu însumi în lanţul nemărginitelor fărădelegi! Eu însumi ştiu că acolo mă voimunci, dacă nu voi îmblânzi aici, cu lacrimi, pe Judecătorul. Pentru aceasta mă rog, să nu-Ţi încuiîndurările, Stăpâne întru urgie, că Tu însuţiaştepţi întoarcerea mea, pentru că nu voieşti să vezi pe cineva arzând, ci voieşti ca toţi oamenii să se mântuiască în viaţa cea veşnică. Îndrăznesc, deci, la îndurările Tale, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, cad înaintea Ta, rugându-mă. Caută spre mine şi mă miluieşte! Scoate din temniţa fărădele­gilor sufletul meu!

Străluceşte-mi în minte raza de lumină, mai înainte de a mă duce la judecata ce va să-mi fie înfri­coşată. Frică mare mă apucă pe mine, cu totul gol de fapte bune! Frică şi cutremur mă cuprinde, Doamne, când mă văd pe mine fără de osârdie spre bunătate. Şi cu gânduri potrivnice mă zvârcolesc mereu, plecându-mă dracilor, care cu dezmierdările patimilor,

312

spre pierzare, pururea mă amăgesc. Mă asemăn prea bine negustorului trândav şileneş, care în fiecare zi îşipăgubeşte capitalul cu câştigul. La fel şi eu, tică­losul, mă păgubesc zilnic de bunătăţile mele cele cereşti întru multe învăluiri, care mă trag spre rău, căci simt în mine cum în fiecare ceas, eu singur mă fur. Şi cu voia mă aflu întru acelea pe care le urăsc, mă înspăimânt eu însumi de voirea mea, care în multe chipuri se aruncă întru necazuri, din pricină că păcătuiesc. Şi mă înspăimânt iarăşi de pocăinţa mea, care nu are temelie tare pe stânca cea izbăvitoare care mă poate mântui. O, cum nu mă lasă în pace vrăjmaşul sufletului! Cum pune în fiecare zi temelia zidirii pe care, cu mâinile mele, iarăşi o risipesc!

N-am pus început bun pocăinţei sufletului. Sunt un rob al trândăviei. Cu însăşi voia mea şi cu multă osârdie slujesc vrăjmaşului. O, cine va da capului meu apa cea fără de nume care să-l spele? Şi cine ochilor mei izvoare de lacrimi cu care să plâng totdeauna către înduratul Dumnezeu? Să cer dar de la El să trimită har mie, păcătosului, şi să mă scape de marea cea cuprinsă de nebunie, care, cu valurile păcatului, înviforează necontenit inima mea. Căci voile mele au biruit ca nişte răni care nicidecum nu primesc doctorii de vindecare. Femeia cea păcătoasă înţeleaptă s-a arătat, fiindcă s-a temut şi s-a sârguit şi a urât lucrurile păcatului, aducându-şi aminte de ruşinea cea veşnică ce va să fie şi de chinuirea cea nesuferită a muncii iadului. Iar eu, pentru patimile păcatului, în fiecare zi rugându-mă, nu mă depărtez, ci rămân de-a pururea nebun, întru obiceiul cel rău.

313

Spre nădejdea de pocăinţă îmi este aşteptarea, furându-mă în deşerta-i făgăduinţă şi zicând „mă pocăiesc”, în vreme ce eu niciodată nu mă pocăiesc cu adevărat. Mă pocăiesc numai cu graiul, în timp ce cu lucrurile rămân în urmă de adevărata pocăinţă. Deci, îmi uit firea, făcând cunoştinţă cu răul şi, întărâtând pe Domnul, neîntrerupt păcătuiesc. Izvor de pocăinţă nu am aflat, căci cu întărire am făcut păcatul şi fără de voie am păcătuit. Şi Iuda, vânză­torul, loc de pocăinţă nu a aflat, căci cu Domnul fiind, a păcătuit, şiştia ceea ce făcea; fiindcă avea cunoştinţa Domnului.

Deci, pentru păcatele noastre, întru cunoştinţă făcute, ce voi aştepta eu, ticălosul? Şi dacă cel ce numai gândeşte răul e întocmai cu cel ce l-a lucrat, apoi eu ce răspuns voi da pentru nenumăratele mulţimi ale fărădelegilor mele? Ham, gândind să râdă de tatăl său, lepădat a fost. Cei ce s-au unit au fost înghiţiţi cu care de foc, nimic zicând sau făcând. Şi cei din vremea lui Ilie, asemenea au pătimit. Şi Saul, cu gândurile slujirii de idoli învoindu-se, s-a lepădat de Dumnezeu. ŞiAhitofel, numai sfătuind pentru păcat, a murit. Şi fiii lui Aaron, greşind, s-au sfârşit. Şi Anania şiSafira, cu nebăgare de seamă petrecând, vreme de pocăinţă n-au aflat. Dar eu, cel ce fac întru cunoştinţă fapta mea, privesc la învoirea mea şi zic că aştept cu credinţă hotărârea dreptăţii ce mi se cuvine. Pentru ce mă las amăgit de chipul smereniei mele, când eu sunt cu totul străin de faptele cele bune, şi cele potrivnice le fac înaintea lui Dumnezeu? Fariseii au suferit mustrare atunci când

314

Mântuitorul Hristos le arăta pe faţă minciuna portului şi a chipului lor. Iar eu, adesea, mă plictisesc de mustrările cugetului şi caut să mi-l adorm spre a scăpa de ele. Atunci, amar este Adevărul celor ce caută să-l ascundă. Ci eu vin acum, Doamne, să-mi descopăr chipul şi se vor arăta viermii, şi voi dezveli faţa şi ochii, şi vor vedea cei de faţăfăţărnicia mormântului, şi minciuna faptei mele se va descoperişi vor privi toţifaţa mea de fariseu. Căci chiar aici, în lume, ea se face văzută, nu numai dincolo în veşnicie, unde o va arde focul.

Tinde-i mână de ajutor celui ce se tăvăleşte, Doamne! Căci voind a mă scula, nu pot, pentru că sarcina păcatelor mele s-a îngreunat peste măsură şi obiceiul cel rău mă opreşte, legându-mă. Văd, şi ca într-o negură umblu, întru mult întuneric mişc mâna mea, şi ca un slăbănog sunt. Mi se pare că sunt sârguitor şi iată că mă plictisesc curând. Mă rog să mă izbăvesc, şi cu toate că postesc, văd că sunt împie­dicat de duh vrăjmaş. Vreau să mă binecuvintez mult, dar cu inima nu-L iubesc pe Dumnezeu. Cum voi îndrăzni să cer iertare pentru păcatele mele, când petrecerea de mai înainte eu nu o uit; sau cum mă voi dezbrăca de omul cel vechi, care se strică, când poftele amăgirii celui vechi nu mă leapădă?

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după îndurările Tale şterge fărădelegile mele. Gura mea netrebnică strigă către Tine, Stăpâne, şi inima mea necurată, şi sufletul meu întru păcate întinat. Auzi-mă pentru bunătatea Ta, şi rugăciunea mea nu o lepăda. Căci nu lepezi rugăciunea celor ce se pocăiesc

315

întru adevăr. Dar pocăinţa mea, Doamne, nu este curată! Un ceas mă pocăiesc, şi două Te întărât. întă­reşte sufletul meu pe piatra pocăinţei. Luminează, qudarul Tău, întunericul din mine. Pleacă-Te, Bunule Dumnezeu, către plânsul inimii mele, dar nu pentru dreptăţile mele, căci nu au nicio bunătate, ci pentru multa şi negrăita Ta bunătate şi pentru îndurările Tale! Ridică din moarte Doamne, mădularele mele, pe care le-a frânt păcatul! Şi luminează inima mea pe care a întunecat-o pofta cea rea! Izbăveşte-mă, Doamne, de tot lucrul cel rău cu care se străduieşte să mă surpe pe mine potrivnicul. Nu-Ţi întoarce faţa Ta de la mine. Să nu-mi zici mie: „Adevăr zic ţie, nu te cunosc pe tine”. Mântuieşte, Doamne, din moarte sufletul necăjit, Tu, Cel ce ai stăpânire peste viaţă şi peste moarte! Căci Tu ai zis, Stăpâne: „Cere şiţi se va da!”.

Curăţă-mă, Doamne, de tot păcatul, mai înainte de sfârşit. Şidăruieşte-mi, Iubitorule de oameni, în toată viaţa aceasta care mi-a rămas, să izvorăsc la­crimi din inimă, spre curăţireaîntinăciunii mele sufleteşti, ca să pot şterge de aici, din datoriile mele cele multe, măcar puţinegreşeli, şi să mă mântuiesc acolo prin acoperământul mâinii Tale celei atotputernice, atunci când va tremura tot sufletul d^e slava Ta cea înfricoşată. Aşa, Stăpâne, Fiule al lui Dumnezeu, auzi-mă şiprimeşte rugăciunea păcătosului robului Tău! În dar mântuieşte-mă pe mine cu darul Tău!

Că milostiv şi iubitor de oameni, Dumnezeule, eşti şiŢie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului, şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

316

Plânsul de marţi seara

Vaimie, în ce fel de deznădăjduire stau, în ce fel de ruşine zac! Nu este omul cel dinlăuntru, precum este cel văzut. Căci măcar că vorbesc despre sfinţenie, cugetarea urâtelor patimi este în mine ziua şi noaptea. Şi măcar că ridic în slăvi curăţenia prin graiurile mele, totuşi, în inima mea, mă gândesc la necurăţenie. Vai mie, ce fel de judecată îmi este gătită! Pentru că numai chip de sfinţenie am, iar nu şi putere. Cu ce faţă mă voi apropia oare eu, care de atâtea răutăţi sunt vinovat, de Domnul Dumnezeul meu, Cel ce-mi cunoaşte şi cele ascunse ale inimii mele. Mă tem, stând la rugăciune, să nu se pogoare foc din cer şi să mă ardă pe mine, precum oarecând pe cei pe care în pustie, foc de la Dumnezeu Domnul i-a ars. Dar eu ce voi aştepta de la cele ale mele, care cu multă şi nemăsurată greutate de păcate sunt înfăşurate? S-a înfocat inima mea, s-a schimbat gândul meu cel dreptcredincios, s-a întunecat mintea mea. De-a pururea mă întorc ca un câine la vărsătura sa.

Nueste în mine nici o îndrăzneală către Cel ce cearcă inima şi rărunchii. Mintea nu-mi este curatăşilacrimile îmi lipsesc în rugăciune. Căci dacă vreau să suspin, faţa mi se apleacă, scufundată în ruşine. Bate-mi, o, Doamne, pieptul, care este locaş al patimilor şi al gândurilor rele! Slavă Ţie, Făcătorule de bine al sufletelor şi trupurilor noastre. Mari şi multe sunt îndurările Tale peste noi, păcătoşii, Doamne!

317

Să nu mălepezi pe mine cu cei ce zic Ţie„doamne, Doamne”, dar cu inima nu împlinesc voia Ta, pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu. Căci Tu cunoşti, Doam­ne, patimile cele ascunse întru mine. Tu ştii rănile sufletului meu. Vindecă-mă, Doamne! îmi vei zidi casa sufletului la care se ostenesc toţi ziditorii, căci mă pregătesc spre a mă împotrivi patimilor. Când mă apuc de luptă, însă, atunci reaua meşteşugire a duş­manului îmi slăbeşte tăria sufletului prin plăceri, şi fără să fie nimeni care să mă silească, ca pe un robit mă trage către ele.

Mă zvârcolesc să scap din văpaia care mă arde şi din neiscusinţă, împreună cu ea, mă scufund. Cert pe cel bolnav, în timp ce eu sunt mai bolnav ca el. Doctor al patimilor vreau să mă fac eu, ticălosul, şi iată că eu însumi mă dau lor robit. Luminează-mi, Doamne, ochii inimii, ca să-mi cunosc mulţimea pati­milor. Darul Tău să umbrească peste mine, Stăpâne. Luminează-mi mintea cea întunecată, sălăşluind în mine lumina dumnezeirii! Căci Ţie nimic nu-Ţi este cu neputinţă. Cine nu mă va plânge pe mine oare, când, pentru o mică plăcere, focul cel nestins l-am cumpărat şi de împărăţia cea veşnică m-am lepădat? M-am robit patimilor, eu, ticălosul! Cu slobozenia sufletului meu, ca un dobitoc m-am făcut,Şi nu pot să caut către Domnul cel milostiv. Am îngropat în lene darurile Stăpânului, cele de viaţă purtătoare, şi am iubit mai mult sărăcia patimilor! Străin m-am făcut de faptele cele bune, în ţarădepărtată,arăutăţii ducându-mă. Pe jumătate sunt mort, în viaţă fiind.

318

Plângeţi-mă, lucrători înfrânaţi, pe mine care sunt îndărătnic şi îndrăcit cu păcatele şi iubitor de dezmierdării, Plângeţi-mă, cei miluiţi, pe mine care L-am amărât pe Cel care m-a miluit! Plângeţi-mă, cei ce aţi iubit cele bune şiaţi urât cele rele pe mine, care am iubit cele rele şi am urât cele bune. Plânge­ţi-mă, cei cu viaţaîmbunătăţită, pe mine, cel care numai cu chipul sunt îmbunătăţit, dar cu faptele suntpătimaşşinebăgător de seamă. Plângeţi-mă, cei care bine aţi plăcut lui Dumnezeu, pe mine, care am plăcut oamenilor. Plângeţi-mă, cei care dragostea cea desăvârşită către Dumnezeu şi către aproapele o aveţi, pe mine, care numai cuvintele iubesc, dar cu lucrurile stau, departe de adevărata dragoste. Plân­geţi-mă, cei care aveţi răbdare şiaduceţi roade prisositoare Bisericii Domnului, pe mine, cel nebăgător de seamă şi neroditor.

Plângeţi-mă, cei care fără de ruşineşi cu îndrăz­neală vă rugaţi lui Dumnezeu, pe mine, cel care mă ruşinez a căuta la faţa Domnului. Plângeţi-mă, cei care aveţiblândeţe, pe mine, cel care sunt străin de blândeţe. Plângeţi-mă, cei smeriţi şicuraţi cu inima, pe mine, cel îngâmfat şi mândru şi necuviincios.

Plângeţi-mă, cei care necâştigarea Apostoliloraţicâştigat, pe mine, cel îndrăcit, cel ce cu materia sunt îngreunat. Plângeţi-mă, cei ce aveţi în minte pe Judecătorul şi judecata cea de după moarte, pe mine, cel care mărturisesc că o pomenesc, dar împotriva ei trăiesc. Plângeţi-mă, moştenitoriiîmpărăţiei ceruri­lor, pe mine, moştenitorul gheenei focului.

319

Rugaţi-vă, sfinţi ai lui Dumnezeu, pentru sufletul meu cel înviforat. întru ceea ce puteţi, sfinţi ai lui Dumnezeu, ajutaţi-mi! Căci ştiu că dacă veţi ruga pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, toate se vor ierta nouă, pentru noianul bunătăţii Sale! Şi precum Dumnezeu este iubitor de oameni, aşa şi voi să nu treceţi cu vederea rugăciunea mea, a păcătosului! Căci eu n-am îndrăzneală, din pricina multelor mele păcate. Lucrul vostru este, o, sfinţi ai lui Dumnezeu, a vă ruga pentru cei păcătoşi! Iar al lui Dumnezeu este ca pe cei deznădăjduiţi să-i miluiască. Rugaţi-vă vieţii pentru cel mort! Să trimită Domnul Darul Său şisă oprească alunecarea sufletului smerit!

Stăpâne al tuturor, primeşte rugăciunea păcătosului! îndulceşte sufletul amărât de păcat! împărtă­şesc celui însetat din Izvorul vieţii şi îl povăţuiesc, în timp ce inima mea ca într-un lanţ de fier îmi e ţinută. Să mă întâmpine îndurările Tale, Doamne, prin îndu­rările sfinţilor Tăi, înainte de a mă trage împreună cu cei ce lucrează fărădelegea! Acolo se vor descoperi cele lucrate de mine întru întuneric şi în lumină.

Vai mie, ce fel de ruşine mă va cuprinde, când mă vor vedea osândit pe mine, care mă socotesc acum fără prihană. Lucrarea cea duhovnicească am părăsit-o, eu ticălosul, şi patimilor m-am supus. Vai mie, suflete, pentru ce înnegreşti soarele cu negura patimilor? Pentru ce nu se risipeşte negura când vine de faţă raza? Pentru ce alegem mai curând stricăciu­nea decât nestricăciunea? Pentru ce ne frământăm cugetul cu patimile? Haina cea dumnezeiască am netrebnicit-o, şi nevrednic de nunta cea împărătească

320

m-am făcut. De bunăvoie ne-am dăruit păcatelor vrăjmaşuluişivieţii noastre robi ne-am făcut.

Ce vei zice, suflete al meu, Judecătorului, în ziua cea înfricoşatăşi groaznică? Am flămânzit pentru tine, sau însetat, sau gol m-am făcut, sau m-am smerit? Te-am iubit pe Tine cu tot sufletul meu? Cu îndrăzneală strigă, suflete, către Domnul! Primeşte darul Lui, tu, cel ce eşti slobod. Pentru ce tot amâni întoarcerea, când El te cheamă? Pentru ce apuci pierzania şi nu mântuirea? Pentru ce nu-ţiasculţi cugetul, cât mai ai încă vreme; până ce eşti domn al gândurilor, până nu se osteneşte trupul şi mintea e încă vie, până nu va zăcea în puterea altora binele tău, până ce mai poţi prindă încă darul cu puterea credinţei, şi nu cu îndoiala să te prazi tu singur.

Până când lacrimile tale sunt vestitoare întoarcerii, întâmpină, stai vitejeşte împotriva patimilor. Luptă cu tărie, cu toată puterea, cu ajutorul lui Dum­nezeu. Aruncă-te cu vitejie asupra lui Goliat, să nu te apuce mai înainte tâlharul, să nu te răpească mai înainte ucigaşul, ca nu cumva slujitorii împărăţiei să te încuie afară. Se cuvine să ne temem şi cu toată străjuirea să ne păzim. Se cade să nu ne arătăm mincinoşi ai mărturisirii noastre. Ca vameşulsuspin,ca desfrâ­nata lăcrimez, ca tâlharul slobod glăsuiesc, ca fiul cel curvar strig către Tine, Iubitorule de oameni, Hristoase, Mântuitorul lumii, Lumina cea adevărată. întăreşte sufletul meu cel slăbit şi robit cu beţia dezmierdări­lor! Tămăduieşte rănile acestea, precum şi abaterile minţii mele! Spală-mă cu scumpul Tău Sânge, răs­cumpărător al păcatului, pe mine cel înnegrit!

321

Acum este vremea bine primită! Acum este zi de mântuire! Cu mulţumirea milei Tale, întoarce-mă, Unule, îndelung-răbdătorule! Şi mă slobozeştede toată desfătarea cea dezmierdătoare. Să nu mă ardă cuptorul patimilor. Ci, cu roua milei Tale, şterge su­fletul meu! Vai mie, că mi-ai dăruit, Doamne, lumina cunoştinţei, şi eu o lepăd, netrebnicul! De câte daruri mă mai umpli pe mine, păcătosul, Stăpâne, iar eu ticălosul sunt nemulţumit şi nerecunoscător cu voia! Totdeauna mă îndulcesc cu darul Tău, totdeauna mă întăresc şi totdeauna îl lepăd întru amărăciunea mea şi iar mă schimb. îmi aduc aminte, Prea Bunule, de Moarte, de muncile cele veşnice; mă tragi pe minetotdeauna către viaţă, să mă mântuiesc, iar eu în răutatea mea rămân de-a pururi. Pentru aceasta, nu voi avea nici un răspuns acolo! Bat să mi se deschidă uşa milei Tale, Doamne! îngăduie-mi, rugându-mă, să-mi dobândesc cererea! Că nu fără ruşine caut să mă miluiesc. Fii îndelung-răbdător cu mine răzvrătitul! Şiizbăveşte-mă de păcatele care m-au înconjurat, ridică-mă sănătos din adâncul fărădelegilor!

Slobozeşte-mă pe mine de tot lucrul cel rău, mai înainte de a mă apuca sfârşitul. Căci în iad cine se va mărturisi Ţie? Albeşte-mi veşmântul cel întinat, mai înainte de a veni porunca cea înfricoşatăşi a mă lua nepregătit şineruşinat. Izbăveşte-mi sufletul necăjit din gura leului şimiluieşte-mă cu darul şi îndurările Tale.

Pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

322

Plânsul de miercuri seara

Dorul de a grăi către Tine, Doamne, mă sileşte să-Ţi vorbesc, dar nevrednicia şipăcătoşenia mea îmi poruncesc să tac. Durerile şi necazurile vieţii mă îndeamnă să cuvântez, dar fărădelegile trecutului îmi spun să fiu mort. Sufletul meu geme din adâncurişiochii mei lacrimi poftesc. Greşit-ai, suflete al meu! Pocăieşte-te! Căci iată, zilele noastre ca umbra trec şiînfricoşateşi groaznice locuri va să treci, sufletul meu! Nu întârzia multă vreme, amânând zi de zi întoarcerea ta la Domnul!

Umileşte-te, sufletul meu, de toate bunătăţile câte le-ai luat de la Domnul şi nu le-ai păzit. Umileş­te-te pentru toate câte ai lucrat şi Dumnezeu îndelung a răbdat pentru tine, ca nu întru întunericul cel mai dinafară să te dai la înfricoşatul divan de judecată al lui Hristos. Vai mie, păcătosului, că am întinat şi de-a pururea întârzii curăţenia inimii mele din pricina trândăvirii. îndrăzneala inimii mele a fost ruşinată adânc de lene şi de făţărnicie, iar pofta cea rea, ca un stăpân robului, îmi porunceşte. Şi eu, întocmai ca un prunc, cu frică o ascult. Mă rătăceşte şimă pierde pe mine, iar eu mă bucur. Vai mie, Doamne, căci darul Tău mă trage pe mine la viaţă, iar eu, mai vârtos, spre moarte mă trag.

Deopotrivă şi-ntocmai cu îngerii Te sârguieşti ca să mă faci! Iar eu, întru răutate, pe mine mă micşo­rez. înmulţitu-s-au păcatele mele, Doamne, şi de-a pururea se înmulţesc şi nu este marginé în mulţimea

323

lor. Şi cine va plânge pentru mine? Numai Tu singur, Mântuitorule, de a Ta bunătate îndemnat fiind, cauţi spre mine, cel necăjit. O, cum Te voi ruga pe Tine Stăpâne, când gura mi-am umplut-o cu ocări? Sau cum Te voi iubi, când sunt plin de patimi? Sau cum va sălăşlui în mine adevărul, când eu cu minciuna pe minem-am ocărât? Sau cum Te voi chema pe Tine, când poruncile Tale nu le-am păzit? Căci după ce am luat cunoştinţa adevărului, m-am făcut răpitor, prigo­nitor, rău sfătuitor, aspru şi prin cugete m-am aruncat asupra aproapelui. Nemilostiv spre săraci, mânios, leneşşi de haină strălucitoare iubitor. Şi încă şi acum mă aflu întru gânduri întinate, întru întărâtări, întruiubire de plăcere, întru slavă deşartă, întru mândrie, întru voirea cea rea, întru prigonire, întru mânie.

Nimic fiind, mă socotesc întru sine-mi că sunt ceva. Minţind, de-a pururea împotriva celor minci­noşi strig. întind biserica trupului meu cu gânduri şi cu fapte curveşti, iar eu împotriva curvarilor propo­văduiesc. Judec pe cei ce greşesc, însumi de greşeli fiind plin. Judec pe deosebitori şi furi, însumi fiind deosebitor şi fur. Lumina oamenilor vreau să mă arăt, înlăuntrul sufletului meu necurat. în biserică şi la masă în faţă vreau să stau. Femeilor vreau să mă arăt vesel şi înaintea străinilor mă înalţ. Şi între ai mei, cuminte şiînţelept, iar între cei înţelepţi, desăvârşit mă socotesc. Şi către cei credincioşi numai înţelept mă am pe mine, iar pe cei fără de minte şineînvăţaţi, ca pe nişte dobitoace îi defaim. Când sunt vrednic de ocară, mă mândresc. Când gândesc să fiu cinstit, mă dispreţuiesc. Dacă mi se cere să fiu drept, mă răzvrătesc.

324

Iar când cele adevărate mi se spun, urăsc. Mustrat fiind de fratele meu, mă mânii. Iar voind să mă împotrivesc ispitei, obosesc. Nu doresc a cinsti pe cel vrednic şi, nevrednic fiind, cinste cer. Nu voiesc a mă osteni. Dacă nu-mi slujeşte cineva, mă mânii pe el. Nu vreau a merge cu cei ce lucrează. Şidacă nu mă laudă pe mine cineva, îl grăiesc de rău. Când îl văd pe fratele meu în nevoi, nu-l cunosc, iar când e sănătos şi-n cinste, îl vizitez. Pe cei maimari decât mine îi defaim, iar pe cei mai mici îi trec cu vederea. Când izbutesc să mă stăpânesc de la vreo faptă rea, mă trufesc. Dacă voi isprăvi postul şi prive­gherea cu nesupunere şi cu grăire de rău, ca într-o cursă mă prind. Iar când întru rugăciune stau şistăruiesc, nu iert. Când face cineva o faptă bună, nu o văd. Dar e destul cu o faptă mică să greşească şi-l mustru. Pe toate cele frumoase ale oamenilor le nesocotesc, însă de faptele cele deşarte ale lor mă las robit.

Pe dinafară mă arăt smerit şi blând, dar pe dinăuntru sunt mândru şi neîndurat. Cu părerea sunt ca şi cum n-aş dori nimic, dar în fundul inimii sunt bolnav de dragoste de argint. Şi ce să mai vorbesc despre felul în care îmi folosesc vremea, căci numai cu părerea m-am lepădat de lume, pe când înlăuntrul cugetului, eu lumii vorbesc. Bârfirile din adunări, iscodirile, gândurile ascunse ale oamenilor, pomeni­rile deşarte, vorbirile fără de folos de la mese, nesaţiul darurilor şi al luărilor, certurile cele pierzătoare, iată lucrurile pe care le fac în cugetul meu. Aceasta este viaţa mea. Acesta este cugetul cu care mă lupt împotriva mântuirii mele. Şi trufia şi slava deşartă a

325

mea nu mă lasă să-mi privesc rănile, ca să mă vindec. Acestea sunt vitejiile mele. Aceasta e oastea de pă­cate cu care vrăjmaşul mă cuprinde. Şi întru acestea aflându-mă şi rămânând eu, ticălosul, cu slava sfin­ţeniei caut să mă înfăşor. Petrecând în păcate, vreau să fiu socotit un drept. Şi ce răspuns pot să dau pentru toate acestea? Că diavolul este cel care m-a sfătuit! Dar nici lui Adam un astfel de răspuns nu i-a folosit. Sau poate vreau să mă îndreptăţesc cu ispita lui Cain? Dar nici el n-a scăpat de-a Domnului dreaptă hotărâre.

Ce răspuns voi da când mă va judeca Dumnezeu? Nu éste niciun răspuns pentru lenevirea mea. Mă tem să nu fiu şi eu dintre aceia pe care i-a zugrăvit Pavel drept vase ale urgiei pe care diavolul le cere în stăpânire, pe care, pentru nebăgare de seamă, în patimi şi necinste i-a lăsat Dumnezeu. O, cât îmi este de frică să nu cadă o astfel de hotărâre asupra mea!

Tu, Doamne, mie păcătosului mi-ai pus pocăinţă. Şi pururea vrei să mă mântuieşti pe mine, nevrednicul. Înviază, Dătătorule de viaţă, sufletul meu cel omorât cu păcatele. Spală-mi orbirea cea înve­chită a ticăloasei mele inimi. Şi plângi. Căci cu adevărata lepădare de lume încă nu m-am lepădat, şi de lanţurile trufiei mele încă nu m-am scuturat. Din postul cel adevărat al Bisericii n-am gustat. Şi cu slava cea înşelătoare a lumii sunt înfăşurat. Pragurile facerilor de biné nu le-am trecut, şi bucuriile céle adevărate ale dragostei nu le-am cunoscut. La îndrăz­neala facerilor de bine n-am păşit. Iar pentru greşelile lui, pe fratele meu l-am osândit. La lumina cunoaşterii

326

adevărului n-am ajuns, dar pe alţii despre mântuire vreau să-i învăţ. Toate ţi le-a dat ţie Preabunul Dum­nezeu, o suflete: cunoştinţă, pricepere, înţelepciune. Cunoaşte-ţi folosul! Cum te socoteşti a da lumini aproapelui, întunecat fiind? Fă-te ţie doctor, o, suflete! Suspină! Lăcrimează! Şi spală-ţi, prin post cuviincios, necurăţia păcatelor.

Dumnezeule Cel Preabun şi înalt, Care singur ai, Stăpâne, stăpânire peste viaţă şi moarte, dăruieşte-mi mie, păcătosului, întru ceasul acela înfricoşat al venirii Tale, îndurările Tale cele multe, ca să nu fiu pârât acolo, înaintea straşnicului Tău divan, şi să nu fiu de ocară înaintea privitorilor îngeri, arhangheli, prooroci, apostoli, patriarhi, ucenici, pustnici şi drepţi. Mântuitorul meu, pedepseşte-mă aici, unde cu dulceaţa păcatului m-am îndulcit, ca un Părinte bun şi iubitor de fii. Şi acolo iartă-mi, ca un Dumnezeu ceresc, singur şi fără de păcat. Căci eu, ticălosul, tot păcatul l-am lucrat. Şi dacă pornesc să mă pocăiesc, nu am lacrimi.

Vai mie! Cu ce ochi voi mai vedea eu, păcătosul şi trândavul, straşnicul Tău divan, pe care, Doamne, şezând, mă vei vădi pe mine_; Te ştiu Judecător înfri­coşat întru slava dumnezeirii, vrând să mă mustri pemine. Toată viaţa mea, nevrednicul de jale, cu înver­şunare am cheltuit-o, totdeauna, şi în noroiul dezmier­dărilor m-am tăvălit. Toate greşelile ascunse în adân­cul sufletului meu, Tu singur le cunoşti, Ziditorul meu!

Nimeni nu este ca mine, un locaş al păcatului. Nimeni, aşa ca mine, n-a întărâtat bunătatea Ta,

327

Stăpâne, pornirile răutăţii întru toate urmând. Dar pentru că eşti adânc fără de fund al tuturor milelor, arde adâncul păcatelor mele! Şi să nu-mi răsplăteşti mie cu răsplătiri vrednice de cele ce-am lucrat. Să nu mă osândeşti în văpaia gheenei, căci nesuferită este urgia Ta, Doamne. Căci cine va putea suferi, oare, îngrozirea ei? Pentru că focul nu se stinge şi viermele nu doarme. Teme-te de îngrozirea iadului, o sufle­te al meu! Leapădă somnul cel greu al lenevirii şi dormirea cea pierzătoare a trândăvirii. Aproape este sfârşitul! Lângă uşă judecata. Oare ce ne va întâm­pina, după ce se va despărţi sufletul de trup? Adunaţi-vă împreună cu mine, Cuvioşişi drepţi, cei ce cunevoinţa cea bună v-aţi nevoit, şi ca pe un mort plângeţi-mă, sau ca de un jumătate viu şi jumătate mort înduraţi-vă, fiindcă eu sunt plin de ruşineşi nu am îndrăzneală pentru păcatele făcute de mine întru cunoştinţă. Vărsaţi peste mine mila voastră, ca pe o tainică lucrare a milostivului Dumnezeu, Mântuitorul nostru.

Rugaţi-vă Lui, ca în dar să mă întoarcă şi nu nevrednic să mă aflu în ceasul venirii Lui. Şi să nu aud nicidecum acea înfricoşată hotărâre: „Du-te de la mine, blestematule, lucrător al nedreptăţii, căci nu te cunosc!”. De aceea, Te rog pe Tine, Lumina cea ade­vărată, naştere binecuvântată din Sfântul Tău Părinte, Chipul Ipostasului Lui, Cel ce şezi de-a dreapta sla­vei Lui necuprinse, Fiu al lui Dumnezeu prea dulce, Hristoase al meu, să nu mă lepezi pe mine cel căzut, neispitite Hristoase. Căci mult se veseleştevrăjmaşul meu când vede că deznădăjduiesc din pricina răutăţii,

328

şi se bucură când în deznădejde mă dau lui o rbit. Tu, cu milostivirea Ta, ruşinează nădejdea lui şi mă smulge din dinţii şi din lanţurile lucrării lui, care, cu mult meşteşug a tăbărât, Doamne, asupra mea. Dăruieşte-mi lumina lăuntrică, ca să cunosc deplin meşteşugirile potrivnicului; Căci nenumărate sunt alunecă­rile pe care mi le pune înainte: smintelile, vătămările, multa câştigare, trufia, plăcerile cele trupeşti, teama de post, fuga de rugăciune, lenea şi odihna multă, pentru zburdălniciile trupului. Pe cât se sârguieşte ca să mă piardă pe mine, pe atâta mă lenevesc pentru a mă mântui. Şi pe cât acela mă pândeşte şi mă vânea­ză, pe atât eu nu mă bag în seamă şi mă las prins.

Ia aminte, suflete! Grijeşte-te şi nu dormi! Nu lua aminte la greşelile altora, ci mai vârtos cercetează-ţigreşelile tale. Nu umbla să scoţi paiul din ochiul fratelui şi al aproapelui, ci osteneşte-te zi şi noapte, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-ţiscoţi bârna din ochii tăi. Sârguieşte-te! Apucă a te judeca înainte de a te judeca Hristos, Cel care pentru tine S-a răstignit cu trupul pe cruce, căci de nu ne vom judeca aici cu aspri­me pe noi înşine, cum vom putea scăpa dincolo de judecata cea groaznică şi de osânda lui Dumnezeu?

Îndură-Te spre mine, Doamne, pentru milostivirea Ta! Şi mă mântuieşte pe mine pentru bunătateaTa, cu rugăciunile Prea Curatei noastre Stăpâne, de Dumnezeu Născătoare, şi ale tuturor Sfinţilor Tăi. Căbinecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

329

Plânsul de Joi seara

Iată, iarăşi cad la uşa Stăpânului meu, cu cucernicie închipuindu-mă şi strigând cu frică. De folos îi este robului a nu fugi de mâinile stăpânului său, după ce a greşit lui, ci mai vârtos a stărui lângă dânsul. Auzi, Stăpâne,suspinul meu şiprimeşte gra­iul cererii mele pe care le aduc, păcătosul, cu cucer­nicie. Varsă peste mine, ticălosul, măcar o picătură din nesfârşitul noian al îndurării Tale, ca să am puţi­nă osârdie spre a mă îndrepta pe sine-mi. Căci dacă nu vei da lumina darului Tău sufletului meu, nu voi mai putea să-mi cunosc păcătoşenia.

Vai mie, căci apucând înainte, păcatul a aflat loc de odihnă întru inima mea şi mă înnegreşte şi mă cufundă, silindu-mă pururea a-L întărâta pe Domnul Dumnezeu. O, vai mie, ticălosul! Cum mă înfrânez eu de focul cel nestins şi cum nu mă cutremur eu de muncile cele veşnice! Căci, iată, a pus lege în mine şi fără întrerupere mă trage întru pierzare. Căci măcar că mă mustru adesea şi păcatele nu încetez să le mărturisesc, totuşi rămân cu sufletul întru cele rele. Văzând, nu văd, fiindcă păcătuiesc. Nu mă ostenesc cu sufletul ca, în adevăr, să mă îndrept, ci zi cu zi şi fără întrerupere, pocăinţa mea o prihănesc. Rob sunt păcatului şi, nevrând, fac răul, ca un ostăşit de păcat, lui mă supun. Şi, putând a fugi de el, m-am făcut rob lui, fiindcă l-am lăsat să ajungă împărat în mine. Plătesc leafă trupului, îngrijindu-mi patimile. Şi măcar că-mi dau seama că îi sunt rob, când îmi porunceşte,

330

ascult fără întârziere; fug de mânia ce va să fie, dar ca un câine legat de fier mă supun în grabă celui ce-mi porunceşte. Urăsc păcatul, fug de fărădelege, dar rămân în patimă, căci sunt robit. Ca un şiroi curg asupra mea patimile, ca o fântână adâncă se adună în mine îndemnurile lor. înlăuntrul cugetului de multă vreme le-am unit cu mine şi nu îmi vine să primesc despărţire de ele.

Mă sârguiesc să-mi schimb vrerea, dar iată că-mi stă împotrivă aşezarea cea dintâi a patimilor mele. Îmi ajută necontenit să mă îmbogăţesc în patimi, şi datoria cea veche nu-mi îngăduie să i-o plătesc. Vreau să-i dau înapoi, şi el îmi mai adaugă. Şi oricât m-aş sili ca să plătesc din ea, el adaugă necontenit tot altele, ca să-mi arate întruna că din a lui plătesc. Şi, văzând el că necurmarea datoriei mă pleacă pe mine să fiu ticălos, aşează în mine zilnic pofte noi şi mă face să uit patimile, ca să nu le mărturisesc. Mă în­tâmpină cu patimi străine şi, împlinindu-le pe acestea, le uit pe cele ce au venit asupră-mi, şi necontenit descopăr că sunt dator.

Alerg la patimi ca la nişte prieteni şi, împrumutându-mă de la dânsele, le am ca nişte stăpâni. Şi cele care cu puţin înainte mă sârguiau ca să mă izbăvesc iată că acum mă fac, prin ele, rob desăvârşit vândut. Mă chinuiesc să tai şi să rup legăturile lor, şi iată că patimi noi mă cuprind şi mă ţin. Mă lupt şi mă ostenesc să scap întru totul de stăpânirea lor, şi la apropierea de luptă mă simt şi mă descopăr un ecou al lor.

O, cumplită stăpânire în mine a legăturilor păcatului! O, stăpânire a răului, a vicleanului balaur!

331

Mă zbat să scap de el şi mai mult mă prinde, ba încă şimintea mi-am vândut-o păcatului. De somn mă las cuprins, când vreau să lupt. Nici măcar să mă rog nu-mi îngăduie vrăjmaşul, ci ca într-o funie de aramă îmi ţine legată mintea şi, voind să fug, nu lasă legă­tura. întemeind păcatul, tot mai adânc în mine trage zăvorul puternic pe uşacunoştinţei. Şi, pentru ca nu cumva să se uneascăcu Dumnezeu, aşează drept paznic la uşă duhul răutăţii. El mi-aduce mereu înainte tot felul de gânduri proaste şi mă pleacă să cred că nu e judecată pentru ele, pentru că nimeni nu le ţine minte. Iar eu pun înainte oglinda cugetului şi ştiu că deasupra mea este spânzurată osânda. Cu aceasta mă ţine pe mine, cu aceasta mă leagă, cu aceasta mă vinde şi mă cumpără, cu aceasta îmi porunceşte să mă supun, după cum zice Apostolul: „Iar omul cel trupesc e vândut păcatului”. Căci păca­tul, în trupul meu fiind, îmi stăpâneşte mintea şi sufletul, din pricina trupului, pe care îl unelteşte şi-l necăjeşte mereu şi-l împilează. Nici a fugi nu poate, nici să mă ajute. Vai mie, mort sunt eu, cel vinovat! Şi orb, cel ce văd! Ca un câine m-am făcut eu, omul. Şi eu, cel ce gândesc, m-am pogorât în rând cu necuvântătoarele.

Miluieşte-te pe tine, o, suflete al meu! Sârguieşte-te înainte de despărţire, să nu ne încuiem afară împreună cu fecioarele cele nebune! Căci nu le e cu putinţă a moşteniviaţa celor morţi în păcat. Şi nici a câştiga cununa alergării celei bune, celor ce au dormi­tat. Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea

332

mea. Căci dacă mă vei ajuta să mă izbăvesc din ticăloasa robie a patimilor, atunci numai voi putea să Te slăvesc ca pe Dumnezeul meu. Şi numai dacă vei vrea Tu, mă vei mântui! Şi numai dacă mă vei binecuvânta Tu, mă voi izbăvi.

O, Doamne, Dumnezeule! Cred că poţi toate acestea şi nu deznădăjduiesc. Ştiu că după mulţimea îndurărilor Tale vei curăţimulţimea păcatelor mele. Ştiu că pe toţi i-ai miluit şi-i miluieşti pe cei ce se întorc către Tine din toată inima! Mărturisesc că şi eu, care m-am îndulcit de darul Tău, am păcătuit ca nimeni altul. Tu, cel ce pe morţi ai sculat, ridică-mă pe mine, cel ce sunt mort cu păcatul. Tu, Cel ce pe orbi ai tămăduit, luminează şi ochii cei întunecaţi ai inimii mele! Tu, Cel care din gura şarpelui pe Adam l-ai izbăvit, trage-mă şi scoate-mă şi pe mine din noianul fărădelegilor mele. Căci oaia Ta sunt şi mân­cat de leu m-am făcut cu păcatele, dar fiu mă voi face, dacă mă voi tămădui cu darul Tău.

333

Lepădat m-am făcut ca un lepros, dar Tu, dacă vei voi, mă vei curăţi! Ştiu, vai, că întru cunoştinţă am păcătuit! Tu, Doamne, pe Zaheu l-ai mântuit ca pe un vrednic. Miluieşte-mă şi pe mine care sunt netrebnic! Lup era Pavel oarecând, gonind oile Tale. Fiară era, rupând oile Tale, dar păstor l-ai făcut cu darul Tău, tămăduind şi grijind oile Tale. Ştiu că el întru necunoştinţă a păcătuit. Dar pe mine, Doamne, cel ce întru cunoştinţă am greşit, miluieşte-mă cu darul Tău cel covârşitor! Vai mie! Mă sfiesc de cei ce acum se sfiesc de mine, ca nu cumva să mă ruşi­nez de dânşii pentru păcatele mele cele ascunse! Mă ruşinez de cei ce m-au născut pe mine. Ca văduva din Evanghelie, care, supărând pe Judecătorul cu stăruinţa ei, şi-a dobândit cererea, vreau să mă fac. Şi ca prietenul cel îndrăzneţ vreau să mă arăt către Tine, Preabunule şi Singurul Stăpân, ca să întorci sufletul meu cel ce în păcat s-a robit. Acela pâine a cerut spre mângâiere, iar eu dezlegarea sufletului de osteneală cer. Acela hrană trupească a cerut, iar eu chemarea înapoi a sufletului cerşesc. Ascultă, ca un Bun şi Preabun, glasul plângerii şi al lacrimilor mele şi întoarce-mă, ca să fac rod bun de pocăinţă. Răco­reşte-miarşiţaconştiinţei mele, înnoindu-mă pe mine cel învechit cu patimile păcatului, ca, după ce mă voi izbăvi de robia acestora, să răsuflu cu uşurare văz­duhul slobozeniei mele, şi cu bucurie şi veselie să slăvesc bunătatea Ta!

Ştiu, o, Stăpâne, Doamne, că milostiv eşti şi voieşti ca să mă schimbi. Aştepţi cu nespusă bucurie şi bunătate rodul voirii mele. Şi gata eşti ca să mă miluieşti, o, nemărginit de Bunule Doamne! Dar vrei să vezi aşezământul meu. Căci miluind, voieşti să mă înveţi. Şi, iertându-mă, voieşti să mă câştigi părtaş al împărăţiei Tale. Vai de simţirea mea! Vai de ticăloşia mea! O, grasul şi pământescul suflet! O, inimă răz­vrătită! O, gură plină de amărăciune! O, gâtlej, mor­mânt deschis! Pentru ce nu-ţi aduci aminte, o, suflete, de calea netrecută a despărţirii tale? Pentru ce nu te gândeşti la călătoria aceea? Pentru ce îţi tragi asupra ta pedepsele cele veşnice? Ce faci, o, suflete, petre­când ca un animal fără de pricepere? Vai mie, cum aleg întunericul mai mult decât lumina! Cum pe

334

plăcerea care astăzi este, dar mâine nu mai este, o iubesc mai mult decât bunătăţile cele veşnice şi negrăite. Vai mie, cum voiesc, decât podoaba aceea în chipul soarelui, mai mult pe cea întunecată şi înnegrită s-o îmbrac. Cum, decât împărăţia cerurilor, mai mult cinstesc locuinţa cea întunecată şi înnegrită a iadului, eu, păcătosul, singur şi întru cunoştinţă voind să mă rănesc.

Vino-ţi în fire, suflete! Teme-te de Dumnezeu! Slujeşte-L! Slujeşte-L întru toate faptele bune, ca să nu primeşti din mâna Lui îndoite pedepse. Iubeşte pe Dumnezeul tău şi umblă în calea Lui cu dreaptă cre­dinţă. înţelege, o, suflete, că veacul acesta se aseamănă locului de luptă al balaurului. Balaurul cel tare negreşit se nevoieşte să biruiască. El se surpă şi e batjocorit de unii care vedem că se încununează prin înşelarea lui. Alţii, prin amărăciunea pricinuită de el, veselia veşnică o dobândesc, alţii, prin plăcerea lor, amărăciunea vieţiiveşnice vedem că o află. Unii, prin lepădarea de sine, pe diavol îl biruiesc. Iar pe alţii, care se înfăşoară în sine, cu înlesnire el îi biruieşte. Celor ce iubesc pe Dumnezeu din tot sufletul lor, războiul cu diavolul li se pare uşor. Dar celor ce iubesc lumea, războiul greu şi nesuferit le este.

Înţelege, suflete ticăloase, că bucuria veacului acestuia şi desfătarea şi odihna lui pline de scârbe şi amărăciune sunt. Iar necazurile şi răstignirile luptei, bucurie negrăită şiviaţăveşnică pricinuiesc. întoarce-te, o, suflete! Nevoieşte-te întru linişte! Ca ceasul morţii şi al despărţirii să nu te prindă nepregătit. înţe­lege, o, suflete al meu, care-ţi este chemarea. Cum îţi

335

este priceperea, cum mergi, pentru cine şi până când? Toţi au ajuns la sfârşitul lucrurilor pământeşti, deci sfârşitul va sosi şi la a ta neîngrijire.

întoarce-te, o, suflete, la Domnul! întoarce-te cât mai ai timp! încredinţează-ţiviaţa, cu hotărâre, în mâinile lui Dumnezeu! Lucrează cu El şi pentru El! Şipregăteşte-te ca să intri în a Lui slavă atunci când, din îndurare, va binevoi să te cheme la El, căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Plânsul de vineri seara

Sufletul meu necăjit se apropie de Tine, Stă­pâne Sfinte! Cu lacrimi îţi vorbesc Ţie despre vrăj­maşul cel pierzător. Şi cu smerenie cade înaintea Ta, rugându-se din pricina potrivnicului care-l necăjeşte. Deci, de vreme ce vine la Tine, auzi-l pe el degrabă! Şi alergând la Tine cu dorire, cercetează-l cu sârguinţă! Dacă îl vei trece cu vederea, el necăjit fiind, va pieri. Iar dacă pentru întrebările Tale îl vei auzi şi-l vei cerceta, se va afla. Dacă vei căuta spre el, se va mântui. Dacă îl vei auzi, va prinde putere. Să nu-l treci cu vederea pe el, ca să nu-l apuce vrăjmaşul. Să nu pomeneşti întărâtările mele, cele prea rele, cu care am întărâtat darul Tău, Stăpâne Milostive. Să nu-mi răsplăteşti după toate faptele mele, ci mai vârtos dăruieşte-mi mie, păcătosului, puţină vreme spre a afla pocăinţă adevărată, Iubitorule de oameni, Bunu­le. A suferit darul Tău o mulţime de nelegiuiri ale

336

tinereţilor mele, ca acum să sufere şi lepădarea, întărâtarea şi îndrăzneala mea.

Nu potsă uit, o, Doamne, că Tu însuţi Te-ai jurat asupră-Ţi că nu voieşti moartea păcătosului, ci mai vârtos să se pocăiască de păcatele lui prin îndu­rările Tale. Darul Tău, Stăpâne, Iubitorule de suflete, totdeauna biruieşte cu îndurările şi milostivirile Tale. Miluieşte şimântuieşte pe cei ce Te doresc! Şi iarăşi, îndurările Tale pretutindeni propovăduiesc prin Evan­ghelii, prin Apostoli şi prin toate scrierile SfinţilorPărinţi şi Dascăli. Ştiind pilda curvarului, a lui Zaheu, a cananeencei, a celei cu scurgerea de sânge, a slăbă­nogului, a orbului, a fiicei lui Iairşi a tuturor celor mai înainte scrişi, venind la Tine, mă rog: Deschide-mi uşa milostivirilor Tale şiprimeşte-mă şi pe mine! îndulceşte-mi mintea, că de multe ori cad întru fără­delegile mele cele dintâi, zăcând ca în noroi în gân­durile cele întinate. Şi, vrând să se coboare darul Tău în mintea mea, află mirosul urât, respingător, al gân­durilor mele cele întinate, îndată se-îndepărtează de mine, neaflând o inimă pregătită în care să poată îndrepta şi să slujească.

spală-mi, Doamne, inima cu a Ta apă prea luminoasă, ca să-mi vin în simţire! O, bunătateaŞi iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Cum doreşti să îndemni pe toţi oamenii să se mântuiască! Cruţă, Doamne, pe netrebnicul tău rob. Cruţă, milostive Hristoase, Mântuitorule, zidirea Ta. Căci dacă Tu, Doamne nu mă vei înţelepţi pe mine ticălosul şi nu-mi vei da lumina inimii, nu voi putea, din cauza răutăţii, să-mi înţeleg lenevirea şi pierzania. Câtă

337

vreme sunt robit de amarul vrăjmaş care mă necă­jeşte, voi striga cu lacrimi, ziua şi noaptea, către bunătatea Ta. Izbăveşte-mă pe mine din cursele lui, care, în fiecare ceas, cu gânduri desfrânate şi cu fel de fel de plăceri, îmi necăjeşte sufletul. Puterea Ta, Hristoase, care a certat valurile mării, să-l certe şi pe el şi să_-l gonească de la mine, netrebnicul robul Tău. Trimite-mi, Stăpâne, degrabă darul Tău, să alunge de la mine pe balaurul cel mare, împreună cu toate gândurile grozave şi rele. Fiindcă străpungerile săge­ţilor lui s-au făcut putreziciuni întru inima mea. Şi eu în tot chipul le ascund întru a mea nebunie. Doctorul cel bun strigă către mine. El plăţi nu ia, sânge nu varsă, dar lenevirea mea nu-mi dă voie să mă duc la Dânsul. Vine El să mă tămăduiască şi mă află mâncându-mi rănile. După ce le-am mâncat, mă căiesc, însă căinţa mea nu e adevărată.

Izvor al tuturor tămăduirilor şi Părinte al îndu­rărilor, Tu eşti, Preabunule şi milostive Dumnezeule, Cel ce dăruieşti de-a pururea cele bune celor care cer de la Tine. Căci eu însumi am cerut adesea nenumă­ratele Tale vindecări şi darurile cele bune pe care mi le-ai dăruit zi de zi. Nemăsurată este adâncimea milostivirii Tale, care vindecă pe toţi cei ce vin la Tine. Pentru aceasta, fără de sfială rog bunătatea Ta, mult suferitorule de rău, Doamne, să vină iar peste mine darul Tău, să-mi adune mintea şi să-mi vindece rănile cele grele. Căci iată, învăluiri şi griji vremel­nice mă tulbură şi mă fac să nu mă îngrijesc de bună­tăţile Tale cele veşnice. Fii îndelung răbdător asupra mea! Nici cerul, nici pământul nu vor putea să-ţi

338

mulţumească, după vrednicie, pentru tămăduirile pe care Tu le reverşi asupra noastră. Căci cu ce cinste vrednică vor putea oare să Te răsplătească? Prin lacrimi le dăruieşti şi prin plâns le înmulţeşti Tu, în mijlocul nostru.

O, putere a lacrimilor! Dăruieşte-mi, Doamne, mie, nevrednicului, lacrimi de pocăinţă, ca să-mi spăl păcatele şi să-mi luminez inima, să-mi şterg datoriilecele multe prin puţine lacrimi. O, de aş putea să-mi spăl zapisul păcatelor cu lacrimile mele, să sting cu ele focul ochilor mei ce arde pentru mine în adân­curile iadului. Căci cei care plâng aici se vor izbăvi de plânsurile veşnice. Dar eu cum stau, Doamne? îmi adun necontenit gândurile de pretutindeni, şi încă nu m-am slobozit de lucrările duhurilor celor rele, ce vor să mă opresc în văzduh din pricina lor. Şi încă nu mi-am cunoscut mulţimea nemărginită a păcatelor mele. Căci cele ce mă cufundă în păcat rodesc încă în sărmanul meu trup.

O, până când eu, ticălosul, mă voi îmbăta, fără de vin, de-ale mele păcate? Ca un rob rău, aşa-mi bântuiesc şi-mi

339

vrăjmăşesc eu singur mântuirea. Ca şi cum alţii ar trebui să vină şi să ia asupra lor oste­nelile mele. O, cum nu priveghez şi cum totdeauna întărât îndelung răbdarea Ta, Doamne! înaintea ochi­lor pururea am amărăciunea mea. Şi Tu toate le rabzi îndelung, pentru bunătatea Ta, Doamne. Dăruieşte-mi doctorie de întoarcere, ca să mă vindece de amărăciu­nile mele. Ajută-mă, Doamne, să mă pot înfrâna. Dăruieşte-mi umilinţa inimii, ca să-mi petrec în pocăinţă toate zilele vieţii mele. Luminează ochii cei întunecaţi ai inimii mele, ca să vin cu osârdie să lucrez în Biserica Ta. Căci mi-am pierdut vremea vieţii în păcate şi deşertăciune. Ceasul al unsprezecelea a sunat pentru mine, o suflete! Cârmuieşte-mi, Doamne, corabia vieţiimele şi dăruieşte-mi din plin, o, Doamne, pricepere şiînţelepciune ca să-mi călău­zesc călătoria vieţii. Căci ceasul despărţirii a venit, o, suflete, pentru mine. Şi m-am înfricoşat foarte, înţelegându-mi sărăcia. în loc să mă bucur, eu mai vârtos m-am înfricoşat.

Înfricoşată cu adevărat este, o, suflete, sosirea ceasului morţii pentru cei păcătoşi, trândavi şi pentru cei ce nu se sârguiesc să petreacă în curăţenieviaţa aceasta vremelnică. Doar lucrătorii cu rugăciune şi cu post se pot bucura în ceasul de despărţire. Căci văd înaintea ochilor osteneala cea mare a pustnicilor: privegherile, ajunările, metaniile, rugăciunile, lacri­mile; şi sufletul lor saltă vrând să plece din casa trupului, la loc de odihnă. Pe când păcătosului îi este scârbă de vremea despărţirii, el vede înaintea ochilor lenevirea şi trândăvia. însă nu i se mai dă voie să grăiască ceva, în strădania lui de împlinire a porun­cii, după căinţa ce este atunci în inima lui. Inima lui s-a împietrit de atâta lenevire şi nu mai e în stare să se întoarcă în clipa aceea.

Vai mie, suflete! Pentru ce nu te îngrijeşti de viaţa ta? Pentru ce te risipeşti atâta în lumea care te înconjoară? Fără de veste se va face chemarea ta şi ce vei face acolo, dacă aici nu lucrezi nimic? înain­tea divanului Judecătorului Celui înfricoşat ce vei răspunde? O, cum te fură vrăjmaşul, tu nu pricepi!

340

Cum te jefuieşte pe tine de bogăţia cea cerească şi tu nu cunoşti, mândruleşirisipitorule!

îndelung-răbdătorule, Fiule al lui Dumnezeu, bunule, milostivule şi prea blândule Hristoase, sprijineşte-mă! Dăruieşte-mi, Mântuitorule, cugetare sta­tornică la viaţa ce va să fie, ca să îndeplinesc bine voia Ta. Măcar la bătrâneţe fă-mă, Doamne, ajutor şi împreună lucrător al Darului Tău! O, cum oare voi putea să stau înaintea înfricoşatului Tău scaun eu, risipitorul? Cum mă voi afla eu, nerăbdătorul şi cel fără de roadă, împreună cu cei desăvârşiţi, cu cei ce au adus roadă în via Bisericii Tale. întru ce fel de osândă voi fi aruncat eu, Doamne, atunci când sfinţii se vor cunoaşte unii pe alţii în cămările cele cereşti? Când voi vedea pe Cuvioşi, pe Drepţi, pe împăraţi, întru lumina neînserată pe veci ducându-se? Iar păcă­toşii cei răi, mândri şitrufaşi, cei ce au benchetuit fără de grijă, mergând să ardă în focul nestins.

O, suflete nepricepute, o, suflete fără simţire, care ţi-ai urât viaţa cea veşnică! Până când obiceiul cel rău, cu pofte blestemate, te va robi pe tine? Oare nădăjduieşti, în lenevirea ta, că întârzie de a veni sfârşitul tău? Nu! Căci va veni la tine ca un fulger! Atunci când nu te aştepţi, îl vei auzi cum te strigă, să-i plăteşti vama. Priveghează, o, suflete, cu lacrimi rugându-te! Strigă din toată inima, spre a te găsi întors spre rugăciune în ceasul despărţirii, al morţii tale, pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, că bine eşti cuvântat, în vecii vecilor. Amin.

341

Plânsul de sâmbătă seara

Şi astăzi, Doamne, cu faţa ruşinată şi-n pământ plecată, îndrăznesc către Tine, Stăpânul îngerilor şi Ziditorul tuturor, eu care sunt pământ şicenuşă, ocara oamenilor şi defăimarea poporului, vierme şi nu om. Sunt mustrat şiprihănit cu totul, plin de durere şi de întristare. Cum voi căuta spre bunătatea Ta, Stăpâne? Ce fel de limbă necredincioasă şi înti­nată voi îndrăzni să mişc către Tine? Şi cum voi face începutul mărturisirii mele? Peste măsură am întinat eu,ticălosul, numele Tău. Şi, mai ticălos decât desfrâ­natul din Evanghelie, am vieţuitcurveşte. Căci pe acela ce este întru mine după chipul Tău, l-am întinat şi l-am lăsat fără pază. Care păcate ale mele, eu tică­losul, voi cere mai întâi să mi le ierţi? Pe cele întru cunoştinţă, cu neasemănare neiertate? Sau a tuturor călcărilor de porunci pe care, cu gândurile mele şi cu simţurile, nevrând, le-am săvârşit?

Ştiu, Doamne, că, pentru multele întinări ále sufletului meu şi pentru necurăţia mea, nu sunt vrednic de chemarea Ta. Nu pot sta întru rugăciune înaintea Ta. Nu pot să caut şi să privesc la înălţimea cerurilor, căci pornirile

342

mele, fără rânduială uneltind, întru totul, sufletul l-au întinat. Haina cea de nuntă a Botezului mi-am mânjit. Căci toată mintea s-a fră­mântat în gândurile dracilor. Prin toate lucrurile şi gândurile pururea Te amărăsc. Iar pe vrăjmaşul meu, care se luptă cu mine de-a pururi, îl trag către mine şi lui îi slujesc. Cugetul mă mustră, faţa mi se ruşinează în inima mea. Osândit de mine însumi, aştept judecata Ta. O, cum mă dă pe faţăînverşunarea din mine! Şi cum fără întrerupere, în noroi mă tăvălesc. De-a pururi cu gânduri desfrânate mă pângăresc. Căci din pruncie chiar m-am făcut vas păcatului. Şi cum, în fiecare zi, ştiind că mă aşteaptă judecata, eu totuşi păcătuiesc. Nu vreau să mă împotrivesc poftelor trupului. Ci întocmai, întotdeauna, mă rătăcesc şi patimilor robesc....

Vai mie, Doamne! îndelungata Ta răbdare cât de rău am cheltuit-o. Vai mie! Vremea vieţi am petrecut-o în deşertăciuni. Doamne, să nu mă mustri cu mânia Ta! Să nu dai la vedere toate lucrurile mele cele urâte şi necuviincioase, ca să le afle toată lumea. Şi nici înaintea îngerilor, spre osânda veşnică, să nu mă dai. Ştiu că de toată ruşinea şi de toată osânda sunt vrednic, Stăpâne! O, cum voi putea plânge orbi­rea sufletului meu? Cum voi plânge atâta necunoştinţă? Cum voi plânge voirea mea atât de pătimaşă şi nepocăită?

Alăturatu-m-am cu dobitoacele cele fără de minte şi m-am asemănat lor. Golm-am făcut eu, ticălosul, prin a mea trândăvie, căci străin sunt de cei ce întru rugăciune şi întru priveghere s-au nevoit. Caută spre mine, Stăpâne, cu milă, dintru înălţimea cea sfântă a Ta. Vezi neîndreptarea sufletului meu celui ticălos, şi cu judecăţile Tale miluieşte-mă şi mă îndreaptă. Ca şi cum aş sta înaintea sfântului scaun al slavei Tale, ca şi cum m-aş fi atins de prea curatele Tale picioare, aşa mă rog şi mă dăruiesc Ţie cu inima zdrobită.

343

Miluieşte-mă, Milostive, pe mine, făptura Ta. întoarce-mă pe mine cu darul Tău. Ştiu că toate le poţi, şi cu neputinţă nimic nu este înaintea Ta. Să nu aştepţivoinţa mea cea stricată, căci nu am osârdie spre a mă îndrepta. Plângeţi pentru mine, toată firea cea văzută şi nevăzută, cel care întru păcate şi-n patimi de tot am îmbătrânit. Plângeţi pentru mine, cel care, pentru cei ce mă văd, sunt întreg şiînţelept, dar pe dinlăuntru de-a pururea curvesc.

O, suflete ticălos, s-a apropiat dezlegarea ta de trup! Pentru ce te veseleşti de privirile cele străine de tine, de care vrei să te laşi? Cu care lucruri ai veselit pe Domnul, pe Născătoarea de Dumnezeu, pe Sfinţi şi pe vecinii tăi? Trezeşte-te, suflete ticălos, ca să nu te afli în scârbe şi-n suspine! Ca să nu plângi fără de folos în vecii vecilor. Căci de ar veni atunci toate în mintea ta, nu te vei ajutora. Acum este vremea răs­cumpărării, pe care toţi au folosit-o.

Trimite-mi puterea Ta, Doamne, spre ajutor, întoarce-mă şimiluieşte-mi inima, care s-a făcutpeşterăşilocaş dracilor. Nu sunt vrednic să-Ţicer iertare, Doamne, că de multe ori am făgăduit să mă pocăiesc Ţie, dar mincinos al făgăduinţei m-am fă­cut. De multe ori m-ai ridicat, dar eu iarăşi am căzut. Pentru aceasta atrag osânda asupra mea şi mărturi­sesc că sunt vrednic de toată munca şi pedeapsa. Căci de câte ori mi-am luminat mintea cea întunecată şi ai adunat din rătăcire gândurile mele, eu iarăşi, cu sufletul meu, vin spre cel rău. Totul mă înspăimântă şi mă cutremur când mă gândesc cum m-a biruit patima. Cum voi povesti darurile ce mi s-au dat

344

mie de la darul Tău, Doamne, pe care eu, ticălosul, le-am lepădat şi le lepăd din pricina lenevirii mêle! Căci Tu, Stăpâne, cu nenumărate daruri m-ai umplut pe mine, iar eu,ticălosul, Ţi-am răsplătit cu cele potriv­nice.

Şi Tu, Doamne, Cel ce firesc ai îndelungă răbdare şi adâncul milostivirii, să nu mă părăseşti ca­să fiu tăiat precum smochinul cel neroditor. Să nu Te grăbeşti a mă secera din viaţă crud şi fără de vreme. Să nu mă răpeşti pe mine, nefiind pregătit. să nu mă ridici pe mine înainte de a-mi aprinde candela. Să nu mă iei pe mine, neavând îmbrăcăminte de nuntă. Ci, ca un bun şi iubitor de oameni, miluieşte-mă pe mine şidăruieşte-mi ani de pocăinţă. Şi nu pune sufletul meu gol la jalnică mustrare înaintea înfricoşatului Tău divan. Căci dacă dreptul abia se mântuieşte, apoi eu, cel necredincios şi păcătos, unde mă voi arăta? Şi dacă strâmtă şi necăjită este calea ce duce la viaţaveşnică, eu, cel ce am benchetuit desfătându-mă şiînălţându-mă, cum mă voi învrednici bunătăţilor celor veşnice?

Tu, Doamne, Mântuitorul meu, Fiu al Adevăratului Dumnezeu, în dar întoarce-mă de la răutatea ce este în mine şi din pierzare. La mila Ta năzuiesc eu rătăcitul. Primeşte suspinele mele ca pe lacrimile femeii desfrânate. Căci Tu ştii, Stăpâne, cât de lesne e alunecarea spre păcat a firii omeneşti! Adu-Ţi aminte că din tinereţe se pleacă inima omului spre cele rele. Să nu Te mânii asupra noastră, ci deschide-mi uşa milei Tale. Să nu biruiască lenevia mea sârguinţa Ta. Primeşte, Stăpâne, şi auzi întinata şi

345

nevrednica mea rugăciune, Cel ce nu Te întorci de la rugăciunea păcătoşilor. Cel ce dai mâna celui ce zace jos, povăţuieşte-mă pe mine la frica Ta! Dă-mi la­crimi de umilinţă! Am ridicat ochii cei duhovniceşti ai sufletului meu către Tine, Doamne. Să nu mă lepezi de la faţa Ta, că binecuvântat este numele Tău, în vecii vecilor. Amin.

RUGĂCIUNI CĂTRE MAICA DOMNULUI

Rugăciunea 1

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, cea singură Preacurată, şi cu sufletul, şi cu trupul, cea singură mai presus de toată curăţia, şi de toată înţelepciunea şi fecioria, cea care singură te-ai făcut lăcaşul a tot darul Preasfântului Duh şi de aceea chiar puterile cele nematerialniceşiîngereşti le covârşeşti cu neasemănarea, cu curăţia şi cu sfinţenia sufletului şi a trupului, caută spre mine cel pângărit şi întinat, şi cu sufletul şi cu trupul, cu întinăciunea împătimirii şi a vieţii mele trăite în dezmierdări.

Curăţeşte-mi mintea mea cea pătimaşă şi o spală! îndreptează-mă şipovăţuieşte-mi simţurile! Slobozeşte-mă de obiceiurile cele prea rele şi urâte, care mă tiranizează, de necuratele prinderi în minte şi de patimi!. Opreşte-mă dinspre tot păcatul cel cu lucrarea, dăruieşte-mi trezvieşiînţelegeredesluşitoare întunecatei şi ticăloasei mele minţi, spre îndreptarea greşelilor şi a căderilor mele, ca de întunecatul păcat izbăvindu-mă, să mă învrednicesc a te slăvi şi a te lăuda cu îndrăzneală, pe tine, cea singura adevărată Maică a adevăratei Lumini, a lui Hristos, Dumnezeul nostru, că tu singură, împreună cu Dânsul şiprintr-însul, eşti binecuvântată şi preaslăvită de toată zidirea cea văzută şi cea nevăzută, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a 2-a

Fecioară, Stăpână Născătoare de Dumnezeu, cea cu dar dăruită, Maica lui Dumnezeu, preabinecuvântată a lui Dumnezeu Născătoare, preabinecuvântată de Dumnezeu dăruită, încăperea DumnezeiriiUnuia-născut, a Fiului Celui fără de moarte, şi a Tatălui Celui nevăzut, pleacă urechea ta şi auzi-mi cuvintele, pe care din necuratele mele buze le trimit. Că iată, din suflet zdrobit şi din minte smerită, la milostivirea ta am alergat.

Deci, să nu mă treci cu vederea pe mine, ticălosul, nici să nu mă laşi să pier până la sfârşit, pe mine, nevrednicul robul tău. Ci, rugăciunile tale cele de maică folosindu-le, vindecă-mi ticălosul meu suflet, care rău s-a zdrobit cu patimile cele rele, pe care vrăjmaşul cel rău prin păcate iubitoare de dulceaţă, zdrobindu-l, la pământ l-a călcat.

De aceea, de toată ruşinea sunt plin şi nu îndrăz­nesc, nici nu cutez să cer iertarea multelor mele păcate şi vindecarea nevindecatelor mele răni de la

348

Iubitorul de oameni, Dumnezeul meu. Că am pângărit biserica trupului cu poftele cele necuviincioase, cumplit am întinat-o, toate simţurile mi le-am făcut netrebnice cu faptele mele cele fără de lege. De aceea, nu am îndrăzneală să ridic mâinile mele spre cer, fiind întinate cu lucruri rele, şi nici buzele să-mi deschid spre rugăciune, căci cu ocările şi cu clevetirea aproapelui le-am spurcat.

Pentru aceasta, Preacurată Stăpână, la negrăi­tele tale îndurări mă arunc eu, ticălosul şi desfrâ­natul, că nu am altă nădejde, sau altă scăpare, fără numai pe tine singură, mângâierea mea şi grabnic sprijinitoare, bucuria sufletului meu, dezlegarea întristării, izbăvirea robiei, îndumnezeirea muritorilor, curăţitoarea şi scăparea noastră, ridicarea celor căzuţi, ziditoarea din nou a sufletului şi a trupului meu, izbăvirea de păcate a inimii mele uscate, picătură de Dumnezeu izvorâtoare a sufletului meu celui întune­cat, făclie prea strălucitoare, îmbrăcăminte a goliciu­nii mele, a suspinelor mele odihnă şi încetare, a primejdiilor mele prefacere.

întru tine nădăjduiesc, întru tine mă laud, să nu depărtezi de la noi sprijinul tău, ci ajută-ne şi ne acoperă, şi stai de faţă totdeauna. Căci se veseleşte de cererile tale Unul-Născut Fiul tău, şi cu mult mai vârtos El, Care a voit a Se număra între robi, va păzi darul şi porunca Sa către tine, cea care I-ai slujit Lui la naşterea cea negrăită. De aceea, se şi bucură El de rugăciunile tale, slăvirea ta socotind-o ca pe a Sa. După datorie împlineşte cererile tale.

349

Să nu mă treci cu vederea pe mine, prea ticălo­sul, faptele mele cele necuvioase să nu curme de la mine mila ta cea nemăsurată, Născătoare de Dumnezeu, numele cel preadorit mie, că nu este semn de biruinţă mai tare decât ajutorul tău.

Deci, la tine cad, cea prea fără de prihană şi mijlocitoarea lumii. Către tine, care eşti grabnic aju­tătoare în nevoi, şi după Dumnezeu, sprijinitoare, şi întemeiată şi tare folositoare, strig din adâncul inimii mele, ca cela ce cu multe greşeli sunt vinovat. Miluieşte-mă, ceea ce eşti iubitoare de bine şi de milosti­vire, pe mine, cel ce sunt plin de toată duhoarea cea rea şi de trândăvie, şiprimeşte această simplă şi ticăloasă rugăciune, chiar dacă ţi-o aduc cu trândăvie şi cu lenevire. Însă, tu cu rugăciunile tale cele de Maică, fă-o bineprimită Fiului tău şi Dumnezeu, învredniceşte-mă împărăţiei cerurilor, pe mine, care laud şi binecuvântez pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a 3-a.

Fecioară, Stăpână Născătoare de Dumnezeu, cea care L-ai născut pe Hristos Mântuitorul şi Dum­nezeul nostru, spre tine îmi pun toată nădejdea mea, şi întru tine mă bizuiesc, ceea ce eşti mai înaltă decât toate puterile cereşti. Preacurată, cu dumnezeiescul tău dar, păzeşte-mă! Ocârmuieşte-mi viaţa! Povăţuieşte-o spre sfânta voia Fiului tău şi Dumnezeului nostru. Dăruieşte-mi lăsarea greşelilor!

Fii mie scăpare, acoperământ, sprijin şi povăţuitoare, tu, care mă treci la viaţaveşnică! în ceasul cel înfricoşat al morţii mele, Stăpâna mea, să nu mă părăseşti, ci grăbeşte spre ajutorul meu, şi din tirania cea amară a dracilor răpeşte-mă! Că întru voia ta ai putere, ca o Maică, cu adevărat, a lui Dumnezeu, şi ca una ce peste toate stăpâneşti.

Primeşte, Preamilostivă şi Preasfântă Stăpână, Maică a lui Dumnezeu, cinstite daruri, numai ţie potrivite, de la noi, nevrednicii robii tăi. Cea care din toate neamurile eşti aleasă, cea care te-ai arătat mai înaltă decât zidirea celor cereşti şi celor pământeşti, căci prin tine pe Fiul lui Dumnezeu L-am cunoscut, prin tine Domnul Puterilor S-a făcut ca noi, şi ne-am învrednicit de sfântul şi preacuratul Său Trup şi Sânge.

Fericită eşti tu întru neamurile neamurilor, de Dumnezeu fericito! Ceea ce eşti decât heruvimii mai strălucită şi decât serafimii mai slăvită, şi acum, prealăudată Născătoare de Dumnezeu, nu înceta a te rugapentru noi, nevrednicii robii tăi, ca să ne izbăvim de toată bântuirea vicleanului şi detoată înconjurarea lui să fim păziţi, spre a nu fi pătrunşi de asuprirea cea înveninată.

Şi, până în sfârşit, cu rugăciunile tale păzeşte-ne neosândiţi! Şicu sprijinul şi ajutorul tău mântuindu-ne, slavă şi laudă şi mulţumire şi închinăciune, totdeauna, lui Dumnezeu Celui în Treime slăvit şi Ziditor al tuturor, să înălţăm.

Stăpână Preabună şi de preabun neam, Maică a lui Dumnezeu Celui Bun şi întru tot Bun şi Preabun,

351

caută cu ochiul tău cel milostiv spre rugăciunea nevrednicului şi netrebnicului robului tău, şi fă cu mine după mila negrăitei milostivirii tale, şi treci cu vederea greşelile mele, cele cu cuvântul şi cele cu lucrul, cele de voie şi cele fără de voie, cele întru cunoştinţă şi cele întru necunoştinţă. Şi mă înnoieşte cu totul, şi mă fă biserică a Preasfântului şi de viaţă făcătorului şi preastăpânitorului Duh, Care a locuit şi a umbrit în preacuratul tău pântece, cu puterea celui Preaînalt.

Tu eşti ajutătoarea celor necăjiţi, ocrotirea celor ce sunt în primejdie, mântuitoarea celor înviforaţi, liman al celor ce sunt în furtună, cea care iei partea şi sprijini pe cei împresuraţi.

Dăruieşteumilinţă robului tău, alinare a gându­rilor, bună statornicie a minţii, minte cu totul înţe­leaptă, trezvie a sufletului, cuget smerit, aşezarea cu sfinţităcuviinţă şi trează, obiceiuri pricepute şi strân­se, toate aceste semne arată preabuna aşezare, cea dinlăuntru, a sufletului.

Dă-mi pacea pe care Domnul nostru a dăruit-o ucenicilor Săi, ca să ajungă rugăciunea mea la bise­rica ta cea sfântă şi la locaşul slavei tale. Să picure ochii mei izvoare de lacrimi, ca să mă speli cu lacri­mile mele şi să mă ştergi cu curgerea lor, curăţindu-mă de întinăciunea patimilor. Zapisul greşelilor mele şterge-l! Risipeşte norii mâhnirii mele, negura gândurilor şi tulburarea, viscolul patimilor! Vijelia depărteaz-o de la mine! întru netulburare şi întru alinare păzeşte-mă!

352

Măreşte inima mea cu mărire duhovnicească! Veseleşte-mă şi bucură-mă cu bucurie negrăită şi cu veselie neîncetată, pentru ca pe căile cele drepte ale poruncilor Fiului Tău, cu alergare dreaptă să alerg şi să merg cu ştiinţă nemustrată şi cu petrecere nepo­ticnită. Mai dăruieşte-mi mie, celui ce mă rog ţie, rugăciunecurată, cu minte netulburată şi cu gând nerăspândit, să cuget neîncetat, cu suflet nesăţios, noaptea şi ziua, cuvintele dumnezeieştilor Scripturi. Şi să cânt întru mărturisire, şi întru bucuria inimii să mă rog, spre slava, cinstea şi marea cuviinţă a Unuianăscut Fiului tău, a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciu­nea, acum şi pururea şi în veciivecilor. Amin.

Rugăciunea a 4-a

Stăpâna mea, Preasfântă Născătoare de Dumne­zeu, cu dar dăruită, a lui Dumnezeu Născătoare, preabinecuvântată, de Dumnezeu dăruită, Maică a lui Dumnezeu, încăperea dumnezeirii Unuia-Născut Fiului tău, Fiul Tatălui Celui fără de moarte şi nevă­zut, scaun în chipul focului, decât cele îngereştiînchipuite preaslăvită, preacurată, preaneprihănită, prealăudată, prea cu totul nestricată, preafericită, preacinstită, preaslăvită întru totul binecuvântată, preapomenită, preadorită, fecioară cu sufletul, şi cu trupul şi cu mintea, jilţul împăratului Celui ce este pe Heru­vimi, uşa cerească, prin care de pe pământ la ceruri alergăm, Mireasă a lui Dumnezeu, prin care cu El

353

ne-am împăcat, minune a dumnezeieştii Taine celei ascunSe, împăciuitoare cu totul nebiruită, sprijin tare, izvor de viaţă primitor, noian neîmpuţinat şi nedeşertat al dumnezeieştilor şi negrăitelor daruri şi hărăziri, înălţime decât cereştile puteri mai înaltă, adânc ne­cercetat al înţelegerilor celor ascunse, slava şi cinstea cea de obşte a firii, dăruirea tuturor bunătăţilor, cea care eşti, după Sfânta Treime, Stăpână a tuturor, şi, după Mântuitorul, mijlocitoare a toată lumea, căruţa Soarelui celui gândit, a Luminii celei adevărate, care luminează pe tot omul care vine în lume, cea care porţi pe Acela Care toate le poartă cu cuvântul gurii Sale îmbrăcămintea cea neîntinată a Celui ce Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină, podul a toată lumea, care la Cerul cel mai presus de lume ne ridici, cea mai înaltă şi mai preaslăvită decât heruvimii, şi decât serafimii fără de asemănare, strălucirea înge­rilor, mântuirea oamenilor, cea care la cer ne sui pe noi, Maica şi Roaba Stelei celei neapuse, raza Zilei celei adevărate şi tainice, adâncul necurmatei iubiri de oameni a lui Dumnezeu, carul cel dumnezeiesc şi mult numit, întărirea şi sprijinirea prea tare a cre­dinţei celei adevărate, locul cel prea desfătat al Celui neîncăput, viţa cea adevărată, care pe Rodul vieţii L-ai purtat, măslinul cel prearoditor, care sufletele creşti­nilor le veseleşti, acoperământul a toată lumea, uşa cinstitei taine, celei mai presus de minte, împlinirea darurilor temeinice, pe care cu vrednicie leporţi, ca cea care eşti a doua după Dumnezeire, fulger care faci. să strălucească sufletele credincioşilor, împăcareapăcătoşilor, întemeierea celor aşezaţi, chemarea înapoi

354

a celor ce cad, deşteptarea trândavilor, virtutea celor ce bine sporesc, unirea la un gând a Bisericilor, buna norocire a oştilor, hărăzirea tuturor bunătăţilor, buna aşezare a cetăţilor, pacea lumii, răbdarea pustnicilor, bărbăţia pătimitorilor, comoara vieţii celei nestricăcioase, nor care aduci ploaia cerească celor de pe pă­mânt, scară pe care îngerii cereşti către noi au coborât, limanul celor înviforaţi, bucuria celor necăjiţi, folositoarea celor nedreptăţiţi, ajutorul celor neajutoraţi, întărirea celor neputincioşi, sprijinirea celor obosiţi, toiag al orbilor, povăţuitoarea cea mântuitoare a celor din nevoi, chivot sfânt, prin care de potopul pă­catului ne-am mântuit, rug nears prin care te-a văzut de Dumnezeu văzătorul Moisd, cădelniţă de aur în care Dumnezeu Cuvântul a fost prins şi a umplut lu­mea de bună mireasmă şi visurile neascultării de tot le-a ars, tablă de Dumnezeu scrisă, sfeşnic cu şapte lumini, a cărui strălucire a covârşit razele soarelui, cort sfânt, care pe Basileul cel duhovnicesc L-ai năs­cut, căruţa cea împărătească, năstrapă de mană primi­toare, grădină încuiată, izvor pecetluit ale cărui ape curate şi limpezi adapă lumea, toiag al lui Aaron, cel cu sfinţenie odrăslit, lână de rouă purtătoare a lui Ghedeon,carte de Dumnezeu scrisă, prin care zapisul. lui A dam a fost rupt, munte al lui Dumnezeu, muntele cel sfânt în care Dumnezeu a binevoit să locuiască, rădăcină sfântă a lui Iesei, cetate a lui Dumnezeu, vestită de David, dezlegarea întristării, izbăvirea ro­biei, îndumnezeirea muritorilor, cea prea frumoasă cu firea şi cu totul neprihănită, cea care din Libanul fecioriei ridici şi lumea ai umplut-o de bună mireasma

355

mirului, a cărui dulceaţă curgând pe lemnul cel amar, l-a îndulcit, cea care în chipul înfricoşat ai încăput fiinţa Dumnezeirii, dăruirea cea mai înaltă decât toată cinstea şi podoaba cea preacinstită a tuturor bunătă­ţilor, pat al lui Solomon, pe care te înconjoară şaizeci de puternici, adică glasurile Scripturii celei de Dum­nezeu insuflate, loc de lumină încăpător, din care razele mântuirii au strălucit lumii, uşă a lui Iezechiel care caută spre răsărit, mărirea înfricoşatei iconomii, sălăşluirea cea frumoasă a dumnezeieştiiîmpreunăpogorâri, împăciuitoarea lumii, curăţitoarea noastră, adăpostirea darului celui prea dorit al tuturor bunătă­ţilor,cleşte, de văpaie purtător, care aduci rod preafrumos şi prea dulce măr cu bun miros, trandafir dulce mirositor, floare neveştejită, crin prea alb, carte pecetluită, pe care nimeni nu poate să o citească, chipul cel nescris al fecioriei, vederea proorocilor cea cin­stită, porfira cea de Dumnezeu ţesută, împlinirea cea prea vădită a toată proorocia, gura netăcută a Apos­tolilor, îndrăznire nebiruită a purtătorilor de chinuri, întărirea împăraţilor, lauda preoţilor, iertarea greşeli­lor, înduplecarea Dreptului Judecător, scularea celor căzuţi, dorire lumii, zidirea a doua oară a sufletului şi trupului meu, mântuirea mea, mângâierea mea, răcorirea mea, dulceaţa mea, scăparea mea, acoperă­mântul, tăria, veselia, îndulcirea, zidul, adăpostirea, îngrădirea cea tare, arma, sprijinirea, slava, ocrotitoa­rea, mijlocitoarea, alinarea, cercetarea, fala, pacea, cântarea, bucuria, binecuvântarea, ancora, îndestula­rea, rouă, încuviinţarea cea cinstită, sfinţenia, mări­rea, izbăvirea, mângâierea scârbelor mele, luminarea

356

şisfinţenia sufletului meu, izbăvirea de păcatele mele, îndulcirea şi îmbunarea de la Dumnezeu a su­fletului meu, picătura care izvorăşti pe Dumnezeu în inima mea cea uscată, făclia cea prea strălucită a sufletului meu celui întunecat, îmbrăcarea goliciunii mele, încetarea suspinurilor, prefacerea primejdiilor, înfrânarea, curăţenia, bărbăţia, întreaga înţelepciune, podoaba faptelor bune, slobozenia mea, limanul, co­moara, neguţătoria cea cu adevărat veşnică, statornica pocăinţă, înălţarea, buna sănătate, frumuseţea, tăria, buna sfătuire, priceperea, bucuria, domnia mea, vese­lia mea, strălucirea mea, către Dumnezeul meu ne­adormită şi cinstită folositoare şi înainte-stătătoare.

Vezi credinţa mea şi dorirea mea cea după Dumnezeu şi, ca una ce ai milostivire şi putere, ca o Maică a lui Dumnezeu, Cel singur bun şi milostiv, primeşte sufletul meu cel prea ticălos! Prin mijloci­rea şi sprijinul tău, învredniceşte-l părţii de-a dreapta a Unuia-Născut Fiului tău şi odihnei aleşilor şi sfin­ţilor Lui!

Nu am alt ajutor afară de tine, nici alt sprijin. Spre tine nădăjduiesc, să nu rămân deşert! Întru tine mă laud, să nu-ţi întorci faţa ta de la mine, nevredni­cul robul tău, pentru păcatele şi fărădelegile mele! Căci ai voire şi putere ca cea care pe Unul din Treime, negrăit L-ai născut. Ai cu ce să-L pleci. Ai cu ce să-L îndupleci. Ai mâinile cu care negrăit L-ai purtat. Ai sânul cu care L-ai alăptat. Adu-I aminte de scutece şi de creşterea cea din pruncie. Amestecă-le pe ale tale cu ale Acestuia, cu crucea, sângele, rănile, prin care ne-am mântuit, prin care ne-am proslăvit.

357

Deci, să nu-ţi întorci ocrotirea ta de la mine, ci ajută-mi şi acoperă-mă, şi fii lângă mine întotdeauna, căci îndatorat îl ai pe Dânsul, Care a zis: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!”. Şi cu mult mai vârtos, Acela care însuşi a vrut a Se număra printre robi, va păzi darul şi porunca Sa către tine, cea care I-ai slujit Lui la naştere spre izbăvire. De aceea, se şi bucură de rugăciunile tale, ca pe a Sa socoteşte slăvirea ta şi dator se simte să împlinească cererile tale, numai să nu mă treci cu vederea pe mine cel nevrednic, nici, cerând eu, faptele mele necuviincioase să curme mila ta cea nemăsurată.

Născătoare de Dumnezeu, numele meu cel prea dorit, niciun semn de biruinţă nu este mai mare decât ajutorul tău. Căci tu ai şters toată lacrima de pe toată faţa pământului. Tu zidirea ai umplut-o de tot felul de faceri de bine, pe cele cereşti le-ai veselit, pe cele pământeşti le-ai mântuit, zidirea ai împăcat-o, pe Ziditorul ni L-ai făcut milostiv, pe îngeri i-ai plecat, pe oameni i-ai înălţat, ai mijlocit între cele de sus şi cele de jos, toate le-ai prefăcut şi le-ai schimbat prea bine în ce-i mai bun.

Prin tine deţinem semnele cele nemincinoase ale învierii noastre. Prin tine împărăţia cea cerească nădăjduim să o dobândim. Pe tine ajutătoare spre mântuire te-am câştigat, pe tine mulţimeacreştinilor te are zid prea tare. încuietorile raiului le-ai deschis. Ne-ai făcut a călători la ceruri. Cu FiuLtău şi Dum­nezeu ne-ai împrietenit.

Prin tine singură, preacurată, toată slava, cinstea şisfinţenia, de la Adam cel dintâi şi până la sfârşitul

358

veacului, Apostolilor, Proorocilor, Ucenicilor, Drep­ţilor şi celor smeriţi cu inima, s-a făcut şi se face şi se va face. Şi de tine se bucură, cea care eşti cu dar dăruită, toată zidirea. Şi eu pe tine mă bizuiesc, pe tine cea care, cu adevărat, ai născut după trup pe Dumnezeu adevărat, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Cel fără de în­ceput al Lui Părinte, şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Lui Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a 5-a

întru tine, înainte-stătătoare şi ocrotitoare şi mijlocitoare către Dumnezeu, Cel ce S-a născut din tine, întru tine tot neamul omenesc s-a fericit, ocro­tirea ta stă asupră-i, numai pe tine te are scăpare şi sprijin, ca una ce ai îndrăzneală către Dânsul. Iată şi eu vin la tine cu suflet fierbinte, necutezând a îndrăzni către Fiul tău. Mă rog să dobândesc mântuire prin mijlocirea ta către Dânsul. Să nu mă treci cu vederea pe mine, robul tău! După Dumnezeu spre tine mi-am pus toată nădejdea.

359

Să nu mă lipseşti de iubirea ta pe mine, cel cu totul în primejdie şi încercat cu prea mari chinuri. Ci, milostivă Maică a Milostivului Dumnezeu, miluieşte pe robul tău, şiizbăveşte-mă de ştiinţa ce mă mustră pe mine, şi viforul gândurilor potoleşte-l, şi cuptorul dezmierdărilor stinge-l; şi văpaia trupului potoleşte-o, şi dorul meu către Fiul tău şi Dumnezeu aprinde-l şi dă temei tuturor simţirilor mele. Nu da nicio intrare poftelor celor necuvioase. Mă rog să mi se dea vreme pentru pocăinţă. Să nu mă taie pe mine fără de roadă secera morţii şi aşa să fiu dat focului. Făclia cea stinsă a sufletului meu aprinde-o, negura scârbelor mele risipeşte-o, ceaţa poftelor mele pătimaşe cu sosirea ta goneşte-o, că mult poate rugăciunea Maicii către Fiul Cel cu uşurinţă de împăcat.

Dă-mi lumină de pocăinţă, du-mă către ziua umilinţei, învredniceşte-mă să petrec restul zilelor vieţii mele după bună-plăcerea iubitorului de oameni Dumnezeu. Cât voi fi în mult dureroasa această viaţă, păzeşte-mă, acoperă-mă, străjuieşte-mă, înoată cu mine atunci când înot. Călătoreşte cu mine atunci când călătoresc. Acoperă-mă când dorm, toate căile mele îndreptează-le. Şi când mă voi duce din trup, stai lângă mine, iubitoare de bine Stăpână, alină acea nesuferită suferinţă a trecerii la Domnul, uşurează durerea mea, povăţuieşte ticălosul meu suflet către veşnicele locaşuri, ca să nu mă întâmpine pe mine vreo putere întunecată şi în adâncul iadului să mă tragă. Milostiv să-L văd pe Judecătorul. Cu blândeţe căutând El către mine, să mă izbăvesc de văpaia cea veşnică.

Prin tine, Mireasa lui Dumnezeu, să mă desfăt de Treimea raiului, împărăţia cerurilor să o dobân­desc, prin tine singurul sprijin al neamului omenesc, cea care ai îndreptat căderea strămoaşei, ocrotitoarea păcătoşilor, mângâierea celor mâhniţi, răcorirea celor necăjiţi. De tine fiind păzit, totdeauna să te măresc şi să te fericesc. Pe tine te fericesc toate neamurile,

360

Fecioară, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, nădejdea tuturor creştinilor.

Alungă de la mine, smeritul şi prea ticălosul tău rob, trândăvia, uitarea, neştiinţa, lenevirea, slava deşartă, preacurvia, sodomia, lăcomia pântecelui şi toate gândurile rele şi urâte şi stricate din inima mea cea ticăloasă şi zbuciumată şi din mintea mea cea întunecată. Din toate faptele mele cele rele slobozeşte-mă. Stinge-mi cu totul văpaia patimilor, că sunt neputincios şi ticălos. Prea proslăvită eşti tu între toţi pământenii.,

Mulţumescţie, Stăpână Născătoare de Dumne­zeu, şi te măresc şi te slăvesc pe tine, că mi-ai dat a ajunge la sfârşitul zilei şi la noaptea aceasta în care mă rog solirii tale bine primite, Preacurată, dă-mi iertare nebăgării de seamă şi lenevirii, care m-au biruit până acum, cu rugăciunile tale umple-mă de sârguinţă, ca necurmat să mă îndeletnicesc cu laudele tale cele dumnezeieşti şi cu cele ale Iubitorului de oameni, Fiului şi Dumnezeului tău, căci m-am izbă­vit şi mă izbăvesc de toate felurile de boli, de rele întâmplări, de necazuri şi de primejdii sufleteşti şitrupeşti. La tine cad eu, ticălosul, şi fierbinte strig cântare de mulţumire, eu robul tău, pe care m-ai miluit, ca ceea ce eşti Maica Iubitorului de oameni Dumnezeu.

Bucură-te, Preacurată, cea care eşti cu dar dărui­tă. Bucură-te, preaneîntinată Maică, Fecioară Doam­nă. Bucură-te, Fecioară, slava oamenilor. Bucură-te, plinirea tuturor Proorocilor. Bucură-te, săvârşirea adunărilor Domnului. Bucură-te, pecetea aşezămân­tului Lui; Bucură-te împlinitoarea sfaturilor Lui.

361

Bucură-te, arătarea tainelor Lui. Bucură-te, smulgereacelor ce rău huleau. Bucură-te, strângerea celor. ce de mult erau despărţite. Bucură-te, întărirea celor împilaţi. Bucură-te, raza celor ce şed în întuneric. Bucură-te, înnoirea celor învechiţi. Bucură-te, cură­ţirea celor rătăciţi care au fost dezlegaţi. Bucură-te, lumina povăţuitoare a celor rătăciţi. Bucură-te, lima­nul şi acoperământul celor ce înoată. Bucură-te, înainte-stătătoarea şi zidul celor din nevoi. Bucură-te, mântuire cu bun temei a credincioşilor, Bucură-te, darul cel prea nou şi dumnezeiesc. Bucură-te, Stăpâna tuturor pământenilor. Bucură-te, bucuria şi lauda îngerilor. Bucură-te, cea mai înaltă decât toate zidi­rile. Bucură-te, ceea ce eşti Maică şi roabă a lui Dumnezeu. Bucură-te, întru totul binecuvântată în vecii vecilor. Bucură-te, pom cu bună umbră, Fe­cioară Doamnă, dintru care toţi culegem roade: cei ce le mănâncă se bucură şi nu mor. Bucură-te, Mariam, Maică fecioară, Maică Mireasă. Bucură-te, frumuse­ţea podoabei cele femeieşti. Bucură-te, fiica cea înfrumuseţată a lui David. Bucură-te, masa darurilor celor tainice. Bucură-te, biruinţaîmpăraţilor şi a Dumnezeului meu. Bucură-te, fala Patriarhilor şi a purtătorilor de chinuri. Bucură-te, zidul celor ce te cheamă pe tine. Bucură-te, apărare şi acoperământ tare. Bucură-te, scaun prea fără de prihană al lui Dumnezeu. Bucură-te, singură Maică luminată a lui Dumnezeu. Bucură-te, pat preasfânt al lui Solomon. Bucură-te, ceea ce eşti mai cinstită decât minţile cele nematerialnice. Bucură-te, dezlegarea păcatelor mele. Bucură-te, stăpâna neamului lui Adam. Bucură-te,

362

sabie asupra răilor draci. Bucură-te, păzitoarea bună­tăţilor celor nepovestite. Bucură-te, dare prea îndes­tulată a înţelepciunii. Bucură-te, mângâierea celor din primejdii. Bucură-te, sprijinirea bogată a săracilor. Bucură-te, dăruitoarea tuturor bunătăţilorveşnice.

Tu eşti singura Stăpână, povăţuitoarea mea de la Dumnezeu, dumnezeiască rouă a arşiţei celei din mine, picătură de Dumnezeu izvorâtoare a inimii mele uscate, izvorâtoarea de a doua a izvorului lacrimilor celor uscate, spre curăţirea fărădelegilor mele, făclia cea prea strălucită a sufletului meu întunecat, îndrep­tarea călătoriilor mele, puterea neputinţei, îmbrăcarea goliciunii, bogăţia sărăciei, tămăduirea rănilor nevin­decate, ridicarea lacrimilor, încetarea suspinelor, uşu­rarea primejdiilor, dezlegarea legăturilor.

Auzi rugăciunile mele, miluieşte-mă şi pleacă-te spre lacrimile mele, milostiveşte-te spre mine ca o Maică a Iubitorului de oameni Dumnezeu. Caută şi pleacă-te către rugăciunea mea, umple-mi dorirea mea cea însetată, cercetează-mă pe mine, cel ce zac trupeşte şisufleteşte, izbăveşte-mă de spaima care mă tiranizează şi cumplit mă luptă mereu ziua şi noaptea, şi îmi omoară ticălosul meu suflet. De dum­nezeiasca dulceaţă îndată mă arată părtaş al Cuvioşilor şi drepţilor cu bună-mijlocirea ta cea către Dumnezeu. Uneşte-mă cu robii şi cu slujitorii tăi în pământul celor blânzi, în corturile cele cereşti, în latura celor vii, întru desfătarea sfinţilor. învredniceşte-mă pe mine, dorirea tuturor, bucuria tuturor, dulceaţa tuturor, ca împreună cu dânşii să mă vese­lesc.

363

Mă rog ţie întru bucuria cu adevărat nestricăcioasă a Fiului Celui ce S-a născut din tine, a împă­ratului. Mă rog ţie şi pentru cămara cea de mire, şi pentru împărăţia cea nemărginită. Aşa, Stăpână, scă­parea mea, viaţa şi sprijinul meu, arma şi fala mea, nădejdea şi tăria mea, dă-mi ca împreună cu dânşii să mă îndulcesc de nepovestitele şi neajunsele daruri şi vistierii ale Fiului tău, întru petrecerea cea cerească.

Tu ai şi puterea împreună alergătoare cu voinţa, ca o Maică a Celui Preaînalt. Pentru aceasta îndrăz­nesc, Doamna mea, să cred că nu voi fi lipsit în aştep­tarea mea, ci să dobândesc ceea ce aştept, Mireasă dumnezeiască, cea care eştiaşteptarea tuturor, care mai presus de cuvânt ai născut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstirea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a 6-a

născătoarea Luminii celei neînserate, mă rog, ia aminte la mine, cel ce-ţi vestesc şi mă mărturisesc, căci m-am înnoroit, m-am întinat, şi întunecat m-am făcut eu, ticălosul. Pământul l-am pângărit, vai mie, ticălosul, cu multele mele păcate, Stăpână. Pentru aceasta, strig acum asupra mea, suspinând, către Judecătorul cel nemitarnic, Care va aduce, vai mie, martori cerul cu stelele şi soarele.

Furtuna gândurilor mele mă cufundă în deznă­dejde. Sufletul meu cu cutremur este ţinut, aşteptând

364

să scape de osândă. Născătoare de Dumnezeu, toată nădejdea mea spre tine o pun, eu, desfrânatul.

Vezi cum faţa robului tău de toată ruşinea s-a umplut. Măcar tu roagă neîncetat pe Acela pe care L-ai născut, să mă miluiască şi pe mine, nevrednicul. Dezleagă-mi tu singură legăturile cele nedezlegate, tu cea care pe Izbăvitorul L-ai născut lumii. Pe mine, cel ce m-am înnegrit şi întuneric m-am făcut, cu la­crimile pocăinţeialbeşte-mă. Pe mine, cel omorât de multă trândăvie, ceea ce ai născut viaţa, înviază-mă. Pe mine, cel ce m-am înstrăinat de Dumnezeu şi de Sfinţii Arhangheli, întoarce-mă la dânşii, Născătoare de Dumnezeu.

E cu adevărat o minune, înfricoşată, cum de a răbdat păcatele mele, Domnul, cum de nu m-a pogo­rât deodată în fundul iadului, de viu, pe mine ticălo­sul, cum de nu a trimis de sus toiag sau sabie să mă lovească?

Tu cu adevărat mi-ai dăruit viaţa cu rugăciu­nile, Stăpână, căutând pocăinţa mea, pe care însăţidăruieşte-o mie, robului tău, cea care eşti prea bună, căci tu-mi eşti zid şi liman şi întărire. Străluceşte-mi mie lumina dumnezeieştii tale feţe, ca în miezul nopţii cântare de laudă să-ţi aduc. Dăruieşte-mi umi­linţa, Stăpână, suspinări adevărate şi lacrimi. Spală întinăciunile mele cele sufleteşti, dăruieşte-mi iertare desăvârşită, ca una care eşti om de Dumnezeu purtă­tor, şi pe Dumnezeu purtător de om L-ai născut.

O, tăria mea, nădejde ce nu poate fi ruşinată, o, viaţă şi lumină dulce a robului tău, primeşte rugăciu­nea aceasta, care se aduce ţie din limbă spurcată şi

365

din gură întinată. Acum noaptea să se facă zi de mântuire robului tău. Mireasă dumnezeiască. Bucură-se acum, Stăpână, îngerii şi sufletele drepţilor de mine, ca eu cu mulţumită să slăvesc preasfânt numele tău, bucurându-mă. Ştiu că tu, Prealăudată, poţi către Dumnezeu, pe Care L-ai născut, toate câte le voieşti.

O Treime, închinarea Ţie se cuvine! O, Maica lui Dumnezeu, mai presus de toată mintea şi cuvântul! O, Fecioară, care eşti mai înaltă, fără asemănare, decât toată fecioria, cea care şi mai înainte de dum­nezeiasca naştere ai fost fecioară mai presus de toate fecioarele, şi întru însăşinaştere, şi după ce ai năs­cutaceeaşi ai rămas, cea prin care firea oamenilor care au căzut de demult şi departe de la Dumnezeu s-au sălăşluit, prin socotelile negrăitei iubiri de oa­meni şi ale neasemănatei împreună pogorâri, s-au unit cu fericita şi dumnezeiasca fire, nicidecum sufe­rind ipostasul schimbare sau amestecare sau strămu­tare! Şi, după înfricoşata unire şi împăcare, prin pizma celui rău şi prin deşertăciuneaminţii noastre, din cuviinţă căzând iarăşi, ne chemăm înapoi, şi pe Fiul tău şi Dumnezeu îl aflăm milostiv către noi, pentru mijlocirile tale neostenite către Dânsul.

Stăpână, rogu-mă şiţie, cea milostivă şi iubi­toare de oameni, Maica Milostivului şi Iubitorului de oameni Dumnezeu; mă plec, să-mi adauge mie, celui ce mă rog, în ceasul acesta, mai mult decât altă dată, acoperământul sprijinului tău. Că, fiind eu cu totul necurăţie şi nor al păcatelor şilocaş al tuturor pati­milor stricătoare de suflet, şi de preacuratele şiînfri­coşătoareleTaine ale Fiului tău şi Dumnezeu voind

366

să mă apropii, sunt îngrijorat şi de cutremur sunt ţinut, căutând la mulţimea păcatelor mele. Căci pe care din simţirile mele nu le-am întinat eu, ticălosul? Care sârguinţă satanică n-am lucrat-o cu făţărnicie, cu voire şi cu covârşire? Cu ce gânduri necuvioase şi cu ce expresii deşarte nu m-am stricat? Care chip de robie nu a stăpânit desăvârşit mintea mea? Nu numai că întru patimi ticăloşeşte am căzut, ci ca un rob mi-am prins mintea, ici şi colo lăsându-mă purtat de ele. între ele sunt acelea care-mi vin din neînfrânareasimţirilor, din fapte străine sau din împreună petreceri, acelea care au venit din auz, pe care le-am văzut, peste mine au grămădit idolii răi.

Acestea toate îmi răspândesc mintea, mai sunt şi cele ce încă de nimeni nu s-au făcut, nici se vor face, nici au fost auzite vreodată. Se învoieşte pătimaşa şi putreda şi copilăresc-cugetătoarea mea minte cu ziditorul răutăţii, şi cu aceste închipuiri de păcate vremea ticăloasei mele vieţi am cheltuit-o, întru atâtea şi întru acest fel de răutăţi, eu, nenorocitul, ţinut fiind, către unele mai presus de fire şi prea dumnezeieşti, către care cu adevărat şi îngerii doresc să privească, mi-am propus să mă apropii, o, Stăpâ­nă. Mă tem ca nu cumva, ca un nevrednic, precum acela care nu a fost îmbrăcat cu haină de nuntă, după ce mâinile şi picioarele îmi vor fi legate, să fiu aruncat în întuneric, în loc fără de lumină. Şi în loc de împărtăşirea dumnezeiescului har, să capăt osânda locuinţei întunericului cea potrivită mie.

Dar ce să fac? Cu nevrednicie împărtăşindu-mă din preaînfricoşatele Taine, mă aştept să mă supun

367

unor pedepse grele. Neîmpărtăşit de acestea de multe ori rămân, şi multă nevrednicie înainte punând-o, în adâncul relelor căzând, defaim. De aceleaşi chinuri, dacă nu şi mai mari, vinovat mă fac. Deci, strâmte îmi sunt lucrurile dinspre amândouă părţile. Pentru aceea, către tine alerg, ajutorul cu totul nebiruit şipreatare cu adevărat. Milostiveşte-te dar, Preacurată Stăpână, asupra mea. Şi folosind îndrăzneala cea de Maică către Fiul tău şi Dumnezeu, cere-mi lăsarea greşelilor celor strămoşeşti, şi, mai vârtos, cu adevă­rat, nu lăsa să fiu mistuit în focul cel arzător şi lumi­nător al făcătoarelor de viaţă Taine, ca una ce ai voinţa cu puterea împreună-alergătoare, mai presus de fire. Şi mă învredniceşte să mă curăţesc şi să mă luminez prin împărtăşirea acestora. Şi cealaltă vreme a vieţii mele cu pocăinţă, cu curăţie, cu smerenie, povăţuieşte-mă să o trec, în ceea ce priveşte lucrurile, cuvintele, gândurile şi toate mişcărilesufletului şi ale trupului.

De-a pururea lângă mine fii de faţă, îndreptându-mă, ocrotindu-mă, povăţuindu-mă, puterile cele potrivnice oprindu-le şi gonindu-le ca pe un rob deşi netrebnic, al bunătăţii tale, în tot chipul grijindu-mă şi păzindu-mă.

Aşa, Stăpână preabinecuvântată, să nu întorci deşartenevrednicileşipreaticăloasele mele rugăciuni, ci şi în viaţa aceasta de aici, şi la ieşirea ticălosului meu suflet, şi la înfricoşataşinemitarnica Judecată, fii lângă mine, apărându-mă, de toate cele potrivnice izbăvindu-mă. Cu darul tău mă luminează, ca să dăm lauda, slava, închinăciunea Preabunei şiAtotlucrătoarei şi Fericitei Treimi, în vecii vecilor. Amin.

368

Rugăciunea a 7-a

Stăpână prealăudată şi preabună, izvorul milei, adâncul iubirii de oameni, apa cea vie, cea care iei partea păcătoşilor, limanul celor înviforaţi, cea care fără de sămânţă pe Dumnezeu L-ai primit în pântece şi te-ai învrednicit a te face Maica Lui. Viţa cea ade­vărată, năstrapa cea de mană primitoare, îndreptarea celor ce cad, scăparea tuturor şiviaţa a toată lumea, să nu teîngreţoşezi de mine, păcătosul şiînverşu­natul, cel spurcat şi cel iubitor de curvie, cel iubitor de tulburare, cel lenevos cu socoteala, cu fapta, cu voirea, care toată viaţa curvind mi-am cheltuit-o. Ci, ca o Maică a lui Dumnezeu, iubitoare de oameni şi milostivă, ia-mi-o înainte şiprimeşte rugăciunea mea, pe care ţi-o aduc din întinatele mele buze. Fă-mi-L milostiv pe Judecătorul cu bineprimitele şi preabunele tale rugăciuni de adevărată şi preacurată Maică a lui Dumnezeu. Deschide-mi îndurările Preaiubitorului de milostivire, ale Fiului tău; roagă-te să treacă cu vederea greşelile mele. îndreptează gândul meu către pocăinţă şi lucrător iscusit al poruncilor Lui mă arată. Să nu mă laşi pe mine să fiu câştigul sau mâncarea satanei, cel de suflete stricător. Cu mijlocirea ta, înnoieşte-mă pe mine, care de-acum cu multe păcate m-am învechit. Viaţa mea zdrenţăroasă îndreapt-o. Pe tine preabună mijlocitoare avându-te, fără prihană înaintea Judecătorului să stau şi de chinurile cele înfricoşătoare să scap. Să o şi dobândesc, roagă-L pe Făcătorul meu, cea care eşti fără prihană. Căci Lui I

369

se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, în veci. Amin.

Fecioară, Stăpână, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, ştiu că necurat sunt şi pângărit, şi spurcat, şi nevrednic, că fărădelegile mele au covârşit capul meu, înmulţindu-se mai mult decât nisipul mării. Împuţitu-s-au şi au putrezit rănile sufletului meu dato­rită multelor mele răutăţi. Vin la tine pocăindu-mă şi cad înaintea ta şi îmi mărturisesc toate păcatele mele cele grele. Pe tine, Maica lui Dumnezeu, de multe ori te-am mâniat, întinându-mă cu necurăţiile mele. Miluieşte-mă, ceea ce pe toţi îi miluieşti cu iubirea ta de oameni. Iartă-mă, şi să nu mă lipseşti de iubirea ta, Stăpână, nici să-ţi întorci faţa ta de la mine, şi să mă întorc deşert, vai mie, vai mie, de la tine. Nu, Stăpâna mea, să nu se bucure de mine vrăjmaşii mei pentru aceasta, vai mie, vai mie! Deşteaptă-mi gândul spre pocăinţă, povăţuieşte-mă pe calea mântuirii, pe care aflând-o şi călătorind pe ea, să te am pe tine împreună-călătoare. Cu povăţuirea ta mă voi mântui.

Aşa, Stăpână, Maica Iubitorului de oameni Dumnezeu, dă-mi inimă zdrobită şi smerită, umple ochii mei de lacrimi duhovniceşti, luminează-i cu lumina solirilor tale, ca să nu adorm întru moarte. Stropeşte-mă cu isopul milei tale şi mă curăţeşte. Spală-mă cu darul tău în lacrimile mele şi mai mult decât zăpada mă voi albi. Aşa, Maica Domnului meu Iisus Hristos, primeşte-mi această ticăloasă mărturi­sire şi rugăciune, ocârmuieşte mintea mea, şi cealaltă vreme a vieţii mele nesmintită, întru pocăinţă o păzeşte. Şi în vremea ieşirii din trup a smeritului

370

meu suflet, când în poartă voi grăi vrăjmaşilor mei, vai mie, arată-mi-te atunci, Stăpână, cu ochiul tău cel milostiv şi mă slobozeşte de la diavolii cei cercetă­tori şi întrebători,şi de la cumpliţii strângători de dăjdii ai stăpânitorului veacului acestuia. Fii mie ajutătoare şi pierde atunci toate zapisele păcatelor mele şi mă du fără să fiu ruşinat, du-mă mântuit la divanul de judecată al Fiului tău, şi al Tatălui Celui fără de început, şi al Preasfântului Duh, al Uneia şi începătoarei de lumină şi de o fiinţă Treimi, Iubitoare de bine.

Maica Iubitorului de oameni şi Milostivului Dumnezeu, cea milostivă şi bună, înduplecătoare a Celui bun şi milostiv, Fecioară, Stăpână, pleacă ure­chea ta şi mă auzi din înălţimea slavei tale. Graiurile mele auzi-le, Preacurată. înţelege strigarea mea cea din adânc. Ia aminte la glasul cererii mele dureroase. Ajutătoarea mea, ceea ce mi-ai dăruit viaţă cu mijlo­cirea ta, dă-mi cuvânt de a mă duce din această lume. Acolo, după ce mă voi duce de aici şi după ce voi fi încuiat în temniţa cea amară, nu va mai fi cu putinţă să mă mărturisesc.

Greşit-am, Preacurată, greşit-am, fărădelegile mele le cunosc şi păcatul meu înaintea mea este totdeauna. Caută spre această din urmă rugăciune a mea, spre mărturisirea robului tău. Dă-mi mie izvoare de lacrimi pline de durere, care să se facă scăldătoare, curăţitoare a întinatului meu suflet. Spală-mi tina păcatelor mele. Sădeşte întru inima mea cea de piatră sfânta frică de Fiul tău şi Dumnezeul meu, să intre ea întru cele dinlăuntru ale mele, prin ea mă voi

371

chinui să nasc din durerosul meu suflet, lacrimi curăţitoare, şi se va naşte în mine duh mântuitor.

Norule al Soarelui celui prea luminos, străluceş­te lumina gândită peste mine, întunecatul, şi peste mintea mea cea întinată. Desfă şi alungă negura cea groasă a gândurilor mele cele necurate, ca întru ali­nare şi întru veselia luminii, strălucirii şi cercetării tale, să îţi jertfesc jertfa întreagă şi primită, pe care am făgăduit-o Fiului tău şi Dumnezeului meu, care nu a venit să cheme pe drepţi la pocăinţă, ci pe păcă­toşi. Prin mijlocirea ta, şi pe mine nevrednicul să mă primească.

Mulţi sunt cei ce au păcătuit din veac, preabună Stăpână, mulţi cei ce au căzut, mulţi cei ce s-au întă­râtat şi nu au păzit poruncile Fiului tău, dar nu este niciunul pe care să-l fi covârşit ca pe mine mulţimea fărădelegilor făcute întru cunoştinţă, deşi tot Aşeză­mântul cel Vechi şi cel Nou faptele bune ale drepţilor şi ale celor fărădelege le-a vădit şi le-a mustrat. Ci judecata cea dinlăuntru a ştiinţei mele mai greu decât toate se vede, fiindcă poartă împrejur vrajba mai mul­tor păcate. Mai lesnicioase şi mai uşoare sunt sarci­nile relelor celor din veac păcătoşi, precum şi osânda celui ce a greşit întru necunoştinţă, decât a celui ce a păcătuit întru cunoştinţă. Poruncă şi lege a avut Adam şi nu a păzit-o, dar el încă nu avea în faţă, Preacurată, încercarea căderii şi osândirii altuia. însă eu, ticălo­sul, ce voi răspunde? Cu adevărat nimic. Căci, ca un neînfrânat şiînverşunat, m-am sârguit a-mi face rău, şi pentru aceasta sunt

372

fără de răspuns. Decât toţi ticăloşii mai ticălos m-am făcut, decât cei din Adam,

decât Cain, decât Lameh, decât cei ce fără de minte construiau turn, decât sodomiţii cei mistuiţi de foc, decât cei ce au pierit de potop în vremea lui Noe, decât osândiţii egipteni, mai rău sunt osândit; decât toţi ticăloşii, mai ticălos sunt eu. Şi decât păcătoşii Noului Aşezământ pe mine mă ştiu mai păcătos.

După ce m-am botezat, m-am întinat. După cem-am spălat, iarăşi m-am înnoroit, cinstit fiind cu vrednicia darului, eu cu necinstea păcatului m-am îmbrăcat. Darul cinului monahicesc l-am netrebnicit. Deci, care cuvânt şi vreme şi chip, oare, îmi va fi de ajuns spre curăţirea acestui fel de păcate? Atâta este de nesuferit, Stăpână, noianul păcatelor mele. Una ca aceasta este năvălirea relelor mele.

Ce să mă fac? Care cale să apuc? Cea cerească este neumblată, cea pământească strâmtă, cea de sub pământ înfricoşătoare, cea din mare oprită. Vezi nevo­ie neaflată de minte, vezi nedumerire nebiruită? Pri­mejdia cea silnică împuţineaz-o. Deşi organul cuvân­tului meu nu s-a deşertat, Maica cea puternică a puter­nicului şi viului Dumnezeu, dă-mi mână de ajutor, mie, celui lipsit! Minunate fă spremine milele tale! Deşteaptă sufletul meu, zicându-i: „Mântuirea ta sunt eu!”. Ajutătoarea şi sprijinitoarea mea eşti, Preacura­tă, primeşte cererea nevrednicului robului tău! Cred, Preacurată, că poţi să faci aceasta. Mântuieşte-mă tu, calea cea nerătăcită a celor ce se pocăiesc.

Arată mai minunate milele tale întru mine, care sunt decât toţi mai zbuciumat şi mai ticălos, nădej­dea mea, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu. Tu cu­noşti gândurile şi faptele mele, şineputinţa firii mele

373

cele smerite. Înaintea ta îmi pun sufletul meu cel întinat cu multe păcate şi cu gânduri necuvioase. Tu vezi, Stăpâna mea, zgaibele rănilor mele şi cugetele mele cele rele. Dăruieşte-mi vindecare, vărsând peste ele picătura milostivirii tale celei iubitoare de oa­meni. Caută spre mine, Stăpâna mea, Născătoare de Dumnezeu, şi fă mie blând şi milostiv pe Fiul tău şi împăratul tuturor, Care să arate înaintea îngerilor şi a oamenilor gândurile şi faptele mele cele rele. El te primeşte pe tine ca pe o Maică iubitoare de oameni, care pentru suflet deznădăjduit mijloceşti, ca una ce eşti scăpare a păcătoşilor.

Pentru aceasta te-a pus pe tine sprijin şi ajutor celor păcătoşi, Fiul şi Dumnezeul tău, Căruia se cu­vine slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte, şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Lui Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a 8-a

Fecioară, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, mântuirea cea de obşte a neamului creştinilor, ca o Maică nu ai încetat în purtarea de grijă faţă de noi Ca o iubitoare de copii şi iubitoare de fii, de-a puru­rea, facerile de bine ni le dăruieşti, şi ne mântuieşti, şi ne acoperi, şi ne păzeşti, şi din primejdii ne slobozeşti, de ispite ne izbăveşti, de mulţimea păcatelor ne liberezi. Iar noi, pentru toate acestea, îţi mulţumim, şi propovăduim darurile tale, nu ascundem facerile

374

tale de bine, cântăm cu mare glas minunile tale, purtarea ta de grijă o slăvim, pronia o mărim, ocroti­rea ta o lăudăm, milostivirea o slăvim.

Aducându-ne aminte de toate câte ni le-ai făcut, de darurile tale cele mari şi de câte primejdii ne-am izbăvit prin tine, ca o datorie această cântare de mulţumireîţi aducem, deşi atât de nevrednică faţă de facerile tale de bine. Ce ar putea fi, cu adevărat, vrednic de acestea? Cu toate acestea, cutezând noi, te rugăm să te înduri, să te milostiveşti asupra robilor tăi şi să fii solitoare către Dumnezeul nostru, Care din tine S-a născut, ca să slăvim sfântul Lui nume, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şipuru­rea,şi în veci. Amin.

Vezi, o, Preasfântă Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, cu câte rele ne cuprinde pe noi şi ne ţine vicleanul şi prea răul drac. Iată, la patimi prea multe şi nepovestite ne îndeamnă şi ne împinge pe noi. Deci, scoală-te şi să nu ne lepezi până în sfârşit.

Pentru ce îţi întorci faţa ta şiuiţi sărăcia noastră? Risipeşte pândirile celui rău şi viclean, ucide pe cei ce ne luptă pe noi. Cu mijlocirea ta, încetează urgia lui Dumnezeu, ridicată asupră-mi pentru multele mele greşeli. Ca, după ce vei adăuga şi pe aceasta la multele tale faceri de bine, să slăvim Preasfântul nume al Fiului tău şi Dumnezeului nostru, împreună cu Cel al Celui fără de început al Lui Părinte, şi cu al Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Duh, împreună fără de început şi Dumnezeu.

Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ai născut pe Mântuitorul Hristos, Dumnezeul nostru,

375

spre tine îmi pun toată nădejdea mea şi pe tine mă bizui,ceea ce eşti mai înaltă decât toate Puterile cereşti. Păzeşte-mă, Preacurată, cu dumnezeiescul tău dar, ocârmuieşte-mi viaţa, povăţuieşte-o către sfântă voia Fiului tău şi Dumnezeului nostru.

Dăruieşte-mi lăsarea greşelilor, fiii mie scăpare, acoperământ şi sprijin, du-mă de mână, pornindu-mă la viaţa cea veşnică. Şiîn ceasul morţii, Stăpână, să nu mă părăseşti, ci grăbeşte spre ajutorul meu şi din amara tiranie a dracilor răpeşte-mă, că pe lângă voire ai şi putere, ca o Maică bună a lui Hristos, Dumnezeul nostru. Singură, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, eşti preaînaltă peste tot pământul. Şi noi pe tine, Mireasă dumnezeiască, cu credinţă te binecuvântăm, cu dorire te cinstim şi cu frică ţie ne închinăm. Pe tine de-a pururea te mărim, şi cu cinste te fericim, că tu eşti cinste a cinstitorilor şi laudă a laudelor şiînălţime a înălţimilor.

Ci, o, Stăpână, mângâierea mea de la Dumnezeu, rouă şi răcorire a arşiţei din mine, picătura de Dum? nezeu izvorâtoare a inimii mele celei uscate, făclia cea preastrălucită a sufletului meu celui întunecat, povăţuirea nedumeririi mele, bogăţia sărăciei mele, tămăduirea nevindecatelor mele răni, ştergerea lacri­milor, încetarea suspinelor, prefacerea primejdiilor, uşurarea chinurilor, dezlegarea legăturilor mele, nă­dejdea mântuirii mele, auzi rugăciunile mele, milostiveşte-te spre suspinele mele, primeşte tânguirile mele. Milostiveşte-te spre mine ca o Maică a Iubitorului de oameni Dumnezeu. Caută şi pleacă-te spre rugăciunea mea. Împlineşte dorirea mea cea însetată

376

şi împreunează-mă cu cei de un neam şi împreună robi, în pământul celor blânzi, în corturile drepţilor, în ceata sfinţilor,şiînvredniceşte-mă pe mine, ocrotitoarea tuturor, şi bucuria tuturor, şidulceaţa de care nu te mai saturi, ca împreună cu ei să mă veselesc. Acestea mă rog ţie, întru bucuria aceea cu adevărat netâlcuită, a lui Dumnezeu şi a împăratului născut din tine.

Mă rog pentru a intra în cămara de mire cea netâlcuită, şi întru desfătarea cea neîncetată şi fără saţiu, şi întru neînserataşi nemărginita Lui împărăţie. Aşa, Stăpâna mea, aşa, Scăparea mea, viaţa şi spriji­nul, arma şi lauda, nădejdea şi tăria, dă-mi ca împreună cu sfinţii să mă îndulcesc de nepovestitele şi ne­cuprinsele daruri ale Fiului tău, întru petrecerea cea cerească. Căci ai, Stăpână, ştiu că ai puterea împreună alergătoare cu voirea, ca o Maică a Celui Preaînalt. Pentru aceasta îndrăznesc. Deci, să nu rămân lipsit, Doamnă preacurată, în aşteptarea mea. Ci, Mireasă dumnezeiască, ceea ce ai născut mai presus de cu­vânt, să dobândesc aşteptarea tuturor, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Adevăratul Dumnezeu şi Stăpâ­nul nostru, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcă­torul Lui Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

377

Rugăciunea a 9-a

Fecioară, Stăpână, Preacurată de Dumnezeu Născătoare, Doamna mea cu totul slăvită, cea cu totul preabună, cea mai înaltă decât cerurile, cea mai prea­curată decât strălucirile, decât razele, decât sclipirile soarelui, cea mai cinstită decât heruvimii, şi, cu neasemănare, mai proslăvită decât oştile cele cereşti, fala Apostolilor, propovăduirea mucenicilor, bucuria cuvioşilor, strălucirea pustnicilor, cădelniţă de aur, sfeşnic de lumină purtător, năstrapa care ai purtat Mana cea cerească, adevărata ladă a Legământului, legea cea preadumnezeiască.

O, Rugule cel cu totul nears, locul cel desfătat; toiagul lui Aaron care a odrăslit. Că toiag te-ai arătat cu adevărat, şi floare ai pe Fiul tău, Hristos, Adevăra­tul Dumnezeul nostru, Dumnezeul şi Făcătorul meu. Tu pe Dumnezeu Cuvântul după trup L-ai născut, mai înainte de naştere fecioară fiind, şi după naştere Fecioară rămânând. Prin tine ne-am împăcat cu Fiul tău, Hristos Dumnezeul nostru. Tu eşti ajutătoarea păcătoşilor şi a celor fără de ajutor. Tu

378

eşti liman al celor ce sunt viscoliţi. Tu eşti mângâierea lumii, tu eşti sprijinirea sărmanilor şi izbăvirea robiţilor. Tu eşti întărirea monahilor şi nădejdea mirenilor. Tu eşti răbdarea văduvelor, sprijinul şi acoperământul lor. Tu eşti lauda fecioarelor, cununa şi veselia lor. Doam­nă, cinstită Stăpână, împărăteasă Doamnă, sub aripile tale acoperă-mă pe mine, păzeşte-mă ca să nu se laude asupra mea satana, ucigaşul de oameni, şi să nu înalţe asupră-mi pângăritul meu vrăjmaş. Că tu, Prea­curată, eşti limanul meu, ajutătoare şi ocrotitoare, şi altă scăpare afară de tine nu cunosc?, Stăpână.

Rogu-te pe tine, Stăpână, cu multe lacrimi, pentru păcatele cele multe ce le-am lucrat să nu mă lepede Fiul tău cel preadulce, Făcătorul şi Ziditorul meu. Şiîţi cer ca să faci să vin întru Hristos, şi să intru în curţile acelea ale sfinţilor, unde nu sunt lacrimi, nici necazuri, nici scârbă, nici moarte, nici muncă, nici strâmtorare, ci numai bucurie nesfârşită, desfătare a drepţilor, şi veselie neîncetată, viaţă care nu are sfârşit, răsfăţare şi bucurie, slavă şi strălucire.

379

Umple-mi gura de darul îndulcirii tale, mişcă limba mea şi buzele mele, spre a te lăuda pe tine cu suflet bucuros şi cu inima osârdnică, spre a cânta versurile de laudă îngerească, aceea pe care Gavriil a strigat-o către tine, Maică Fecioară.

învredniceşte-mă pe mine robul tău, Fecioară, să mă izbăvesc de patimi şi de tot păcatul. Risipeş­te-mi tot gândul rău, care de la diavolul, adeseori, năpădeşte asupră-mi, ca să prăpăstuiascăpreaticălosul meu suflet în tartarul iadului, izbăveşte-mă Preasfânta mea din cursele lui.

Dă-mi frică de Dumnezeu, Fecioară, dragoste şi voire cuviincioasă faţă de Dumnezeu, viaţăcurăţită, dragostea cea către Domnul, împreună şi către aproa­pele răbdare, smerenie, înfrânare, ajunare, lacrimi de umilinţăcurăţitoare, aducere aminte de înfricoşatele chinuri şi întoarcerea din răutăţile pe care le-am făcut eu, ticălosul. Din voire, precum ştii, Maică Fecioară, nu îmi este mie nădejdea de mântuire. Mi-am stricat şi mi-am netrebnicit sufletul şi trupul meu. Din vârstă fragedă m-am făcut eu, ticălosul, cu gândurile şi cu lucrurile şi cu faptele cele necuvioase. Până acum, o, Fecioară, cel urâcios mă trage la voile lui. Vai mie, ticălosului, mereu mă pândeşteprearăul şi vicleanul, şi-mi trimite gânduri voitoare şisăvârşitoare de rău, pe care nu pot să le sufăr. Obicei rău am deprins, al păcatului, şi abia voiesc,cumva, a mă deştepta. Jură­minte înfricoşateşifăgăduinţe fac eu, ticălosul, din toată inima înaintea Fiului tău şi Dumnezeului tău. Zic: Iartă-mi, Stăpâne, păcatele, şi mă făgăduiesc să pun început bun, să nu mai greşescŢie de acum!

O, îndelungă-răbdarea Ta, Dătătorule de viaţă, Hristoase al meu! O, cum suferă, Stăpână, înduratul tău Fiu. văzându-mi nebăgarea de seamă şi jurămin­tele cele strâmbe, minciuna cea fără de măsură, pe care o am eu, leneşul! Că îndată după ce am pus în­ceput şi m-am făgăduit, vai mie, pentru netemerea şi nebăgarea mea de seamă, iarăşi m-am abătut şi cu cele mai rele mă întinez eu, întinatul şi mincinosul. Şi precum câinele, dacă se satură peste măsură, varsă şi către a sa vărsătură iarăşi se întoarce şi aleargă, aşa şi eu merg şi mă întorc la cele dinapoi, nicidecum întru simţire venindu-mi eu preaticălosul. Încă şi întru deznădăjduire de multe ori veliarul mă aruncă pe mine, Preasfânta mea, de aceea, ajută-mi, să nu mă laşi, Stăpână, să nu fac bucurie celui rău, Prea­curată, ci răpeşte-mă din mâinile vicleanului, meşter amăgitor. Rob al fiului tău fă-mă, Fecioară, şi iarăşi, vas de bună treabă al Preasfântului Duh, Celui ce te-a umbrit pe tine în vremi le cele mai de pe urmă. Şi

380

mântuieşte-mă, Prealăudată, precum voieşti şi precum ştii, şi dă-mi ca să te slăvesc şi să zic din inimă: Bucură-te, cântarea heruvimilor şi lauda arhanghelilor. Bucură-te, pacea şi bucuria neamului omenesc. Bu­cură-te, raiule al desfătării. Bucură-te, pomul vieţii. Bucură-te, zidul credincioşilor. Bucură-te, limanul celor ce sunt în primejdie. Bucură-te, chemarea lui Adam. Bucură-te, izbăvirea Evei. Bucură-te, izvorul darului şi al nemuririi. Bucură-te, izvor pecetluit al Sfântului Duh. Bucură-te, biserică preadumnezeiască. Bucură-te, scaunul Domnului. Bucură-te, Curată, care ai zdrobit capul balaurului, începătorul răutăţii, şi, legat, în adânc l-ai aruncat. Bucură-te, scăparea celor necăjiţi şi împilaţi. Bucură-te, izbăvirea bleste­mului, prin care bucurie lumii te-ai arătat, fecioară prea fără prihană, prin naşterea ta. Bucură-te, Maica lui Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, Căruia I se cuvine slava, cinstea, închinăciunea şi lauda, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a 10-a

Fecioară, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu,care pe Dumnezeu Cuvântul după trup L-ai născut lumii, ştiu cu adevărat, că nu este cu cuviinţă, nici după vrednicie, ca eu, cel preadesfrânat, să privesc icoana ta curată şi pururea Fecioară, cea care cu tru­pul şi sufletul le ai curate şi neîntinate. Cu dreptate este ca eu cel atât de preadesfrânat să fiu urât şi lepă­dat de la bunătatea ta. Pentru aceasta Dumnezeu, pe Care tu L-ai născut, S-a făcut om, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă. Primeşte mărturisirea mea de acum, a greşelilor mele, cele multe şi grele, şi o du la U Unul-Născut Fiul tău şi Dumnezeu, şi fă o rugăciune, ca să fie milostiv spre ticălosul, vrednicul de jale sufletul meu. Că pentru mulţimea fărădelegilor mele sunt oprit a căuta către Dânsul şi a-mi cere iertare. Şi pentru aceasta te pun pe tine înainte-solitoare şi mij­locitoare. Că de multe şi mari daruri îndulcindu-mă de la Dumnezeu, Ziditorul meu, şi uitând de ele toate eu, ticălosul şinemulţumitorul, după cuviinţa pe care am arătat-o, m-am alăturat dobitoacelor celor fără de minteşi m-am asemănat lor.

Sărac fiind de bunătăţi şi bogat de patimi, de ruşine plin, de dumnezeiască îndrăzneală lipsit, de Dumnezeu osândit, de îngeri plâns, de draci batjoco­rit, de conştiinţă mustrat, de faptele cele rele ruşinat, mai înainte de moarte, mort fiind, mai înainte de judecată, osândit, mai înainte de chinurile nesfârşite, chinuit, deznădejdea mă cuprinde.

Pentru aceasta, ca la singurul sprijin prea fier­binte, către tine scap, Stăpână, Născătoare de Dum­nezeu, eu, cel ce-s dator cu o mie de talanţi, eu, cel ce am cheltuit părinteasca avuţie cu desfrânatele, eu, cel ce am desfrânat mai mult decât Manase, eu, cel ce mai mult decât bogatul m-am făcut nemilostiv, eu, robul cel îndrăcit cu gâtlejul, eu, încăperea gânduri­lor celor rele, eu, trezorierul cuvintelor celor urâte şi întinate, eu, cel de toată necurăţia plin, eu, cel de toată lucrarea cea bună străin. Miluieşte smerenia mea, Preaneîntinată, îndură-te spre neputinţa mea, Preacurată,

382

căci mare îndrăzneală ai către Cel ce s-a născut dintru tine ca nimeni altul, toate le poţi ca o Maică a lui Dumnezeu, ca cea care eşti mai înaltă decât toate zidirile, nimic nu-ţi este ţie cu neputinţă, de vei voi. Numai să nu treci cu vederea lacrimile mele, nici să urăşti suspinele mele, să nu lepezi durerea inimii mele, să nu ruşinezi aşteptarea mea. Ci cu rugăciu­nile tale cele de Maică, silind nesilită milostivirea Bunului tău Fiu şi Dumnezeu, învredniceşte-mă pe mine, ticălosul şi nevrednicul robul tău, ca frumuse­ţea dintâi şi de demult să o lepăd, să mă slobozesc, să mă fac rob al dreptăţii, să mă dezbrac de întinăciunea dezmierdării trupeşti, să mă îmbrac cu sfinţeniacurăţieisufleteşti, să mor lumii şi să viez faptei bune. Când călătoresc, împreună cu mine să călătoreşti. Când înot pe mare, împreună cu mine să înoţi. Când mă luptă pe mine dracii, totdeauna tu să-i biruieşti. Când priveghez, să mă întăreşti. Când dorm, să mă păzeşti. Când mă necăjesc, să mă mângâi. Când mă împuţinez cu sufletul, să mă îmbărbătezi. Când sunt slab, să mă întăreşti. Când sunt nedreptăţit, să mă izbăveşti. Când sunt clevetit, să mă dezvinovăţeşti. Când sunt în primejdie de moarte, degrabă să mă întâmpini, şiînfricoşătorvrăjmaşilorcelorvăzuţi şinevăzuţi, totdeauna pe mine să mă arăţi, ca să cunoas­că toţi dracii, care cu nedreptate mă tiranisesc, al cui rob sunt eu.

Preasfântă Stăpâna mea, Născătoare de Dumne­zeu, auzi această preaticăloasă rugăciune, şi să nu mă ruşinezi pe mine în aşteptarea mea, nădejdea tuturor marginilor pământului. Fierberea trupului meu

383

stinge-o, viforul cel preasălbatic ce se ridică în sufletul meu, din mânia cea fără de vreme, îmblânzeşte-l, îngâmfarea şi trufia tinereţilor mele celor deşarte din mintea mea pierde-le. Nălucirile cele de noapte ale duhurilor rele şi asupririle cele din fiecare zi ale cugetelor celor necurate din inima mea împuţinează-le. Deprinde-mi limba mea să grăiască cele fo­lositoare. învaţă ochii mei să vadă drept îndreptarea faptei bune, picioarele mele fă-le să alerge fără de împiedicare pe calea cea fericită a poruncilor lui Dumnezeu. Mâinile mele găteşte-le să se sfinţească şi cu vrednicie să se ridice către Cel Preaînalt. Curăţeşte-mi gura, cu îndrăzneală să chem Tată pe Dumnezeu Cel înfricoşat şi preasfânt. Deschide-mi ure­chile, ca să aud simţitorşi gânditor, şi să primesc cuvintele Sfintelor Scripturi, cele mai dulcidecât mierea şi decât fagurul, şi să le împlinesc, întărit fiind de ele. Dă-mi vreme de pocăinţă şi gând de întoarcere. De moartea cea grabnică, liberează-mă, de ştiinţa ce mă osândeşte, izbăveşte-mă, stai lângă mine când va veni sfârşitul, în vremea despărţirii smeritului meu suflet de ticălosul acesta de trup, acel nesuferit chin micşorându-l, durerea aceea negrăită uşurând-o, strâmtoarea aceea nemângâiată mângâind-o, de întunecatele chipuri ale dracilor izbăvindu-mă, din darea de seamă cea prea amară a vameşi­lor văzduhului şi de la stăpânitorii întunericului scoţându-mă, paloşele păcatelor mele celor multe frângându-le, lui Dumnezeu, iubit făcându-mă, fericitei stării Lui celei de-a dreapta la înfricoşatul divan învrednicindu-mă, de chinurile cele veşniceşi nesuferite

384

izbăvindu-mă, bunătăţilor celor veşnice nestricăcios moştenitorfăcându-mă.

Această mărturisire o aduc ţie, Stăpână, Născă­toare de Dumnezeu, lumina ochilor mei întunecaţi, mângâierea sufletului meu, nădejdea şi mântuirea mea, cea după Dumnezeu. Cu blândeţe şicumilostivireprimeşte-o, curăţeşte-mă de întinăciunea trupu­lui şi a duhului, învredniceşte-mă, în veacul acesta de ăcum, fără de osândă să mă împărtăşesc cu Preacuratul Trup şi Sânge al Fiului şi Dumnezeului tău, iar în veacul ce va să fie, de dulceaţa Cinei celei cereşti, de desfătarea raiului, de împărăţia lui Dumnezeu, unde este sălăşluirea tuturor celor ce se veselesc. Dobân­dind bunătăţile acestea, să slăvesc în veacul veacului numele cel plin de cuviinţă al Fiului şi Dumnezeului tău, împreună cu al Celui fără de început al Lui Părinte, şi cu al Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Duhului Lui, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a 11-a

Fecioară Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, care pe Cuvântul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, pe Făcătorul şi Stăpânul a toată zidirea cea văzută şi gândită, pe Unul în Treime Dumnezeu, Dumnezeu şi Om, mai presus de fire şi de cuvânt L-ai născut, sălăş­luirea dumnezeirii, încăperea a toată sfinţenia, întru care a locuit trupeşte toată plinirea dumnezeirii, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu Tatăl şi cu lucrarea Sfântului

385

Duh, cea care eşti mai înaltă şi mai covârşitoare decât oată zidirea, fără asemănare încununată cu împărătească şi de Dumnezeu încuviinţată vrednicie, slava şi desfătarea şi veselia cea negrăită a îngerilor, cununa împărătească a Apostolilor şi a Proorocilor, bărbăţia cea mai presus de fire a mucenicilor, pricina nevoinţelor lor şi a biruinţei lor, şi a încununărilor pentru lupte, şi a răsplăţilor lor celor veşnice, dato­rate cu cuviinţă lui Dumnezeu, cinstea şi slava cea mai presus de cinste a Cuvioşilor, povăţuitoarea cea nerătăcită a liniştii, învăţătoare, uşa descoperirilor şi a tainelor celor duhovniceşti, izvorul luminii, poarta vieţii celei veşnice, râul nedeşertat al milei, marea cea nesfârşită a tuturor dumnezeieştilor daruri şi mi­nuni, de tine avem trebuinţă şi pe tine te rugăm, Maica cea preamilostivă a Stăpânului Celui iubitor de oa­meni, milostiveşte-te spre noi, smeriţii şi nevrednicii robii tăi! Caută cu milostivire spre robirea şi sme­renia noastră! Vindecă zdrobiturile sufletelor şi ale trupurilor noastre! Pe vrăjmaşii cei văzuţi şinevăzuţi risipeşte-i! Turn de tărie, armă de război, tabără tare, şi voievod, şi înainte-luptător nebiruit, fă-te nouă

386

nevrednicilor, în faţavrăjmaşilornoştri. Arată spre noi, astăzi, milele tale şi minunile cele de demult. Arată vrăjmaşilornoştri celor fărădelege că singurul împărat şi Stăpân este Fiul tău şi Dumnezeu, şi tu Născătoare de Dumnezeu, cea care pe Adevăratul Dumnezeu, după trup L-ai născut, cu adevărat toate le poţi, şi ai putere să lucrezi toate câte le voieşti, în cer şi pe pământ.

Dăruieşte, Stăpână, tuturor, cererile cele spre folos fiecăruia: celor bolnavi sănătate, celor de pe mare, alinare şi ocârmuire, cu cei ce călătoresc, îm­preună călătoreşte şi îi păzeşte. Pe cei robiţi, de amara robie izbăveşte-i. Pe cei scârbiţi, mângâie-i. Sărăcia şi orice altă necăjire trupească uşurează-o. Pe toţi îi izbăveşte de bolile şi patimile cele sufleteşti, cu ocrotirea şi cu mijlocirile tale cele nevăzute. Pentru ca bine şi fără poticnire săvârşind calea vieţii acesteia vremelnice, bunătăţile cele veşnice, prin tine, în împărăţia cerurilor să le dobândim.

Pe credincioşiiîmpăraţiinoştri, cei cinstiţi cu înfricoşatul nume al Unuia-Născut Fiului tău, cei care la darul şi ocrotirea ta nădăjduiesc şi în toate te pun înainte mijlocitoare şi apărătoare, întăreşte-i asupra vrăjmaşilor care năvălesc nevăzut asupra lor. Risipeşte norul mâhnirii pus asupra sufletelor lor. Răpeşte durerea sufletului lor, dă-le strălucită inimă bună şi veselie, aşează-le lor paşnică şi neîmpere­cheată stăpânirea şiîmpărăţia.

Izbăveşte, Stăpână, cu solirile tale, turma aceasta care, mai ales, ţie-ţi este afierosită, şi toată cetatea şi laturile ei, de foamete, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de năvălirea celor de altă seminţie şi de războiul cel dintre noi. Şi toată urgia, care cu drep­tate este pornită asupra noastră, întoarce-o, cu bună voirea şi cu darul Unuia-Născut Fiului şi Dumnezeului tău, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciu­nea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte, şi cu Cel veşnic şi de viaţă făcător Duhul Lui, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

387

CUPRINS

VIAŢA CUVIOSULUI EFREM SIRUL.......... 5

CUVINTE DE FOLOS........... 17

În lumea aceasta necazuri veţi avea”: Omul să fie desăvârşit. 17

Despre viaţadeşartăşipocăinţă........ 62

Fraţii să petreacă în unire şi în dragoste........ 71

Către cei ce se leapădă de lume..... 75

învăţătură către monahi. 86

Să avem în minte ziua ieşirii din viaţă........ 137

Despre lucrarea diavolului........ 144

Cuvânt folositor de suflet 149

Despre pocăinţă şiumilinţă 154

Despre pocăinţă, judecată şi despărţirea sufletului de trup ............. 156

Cum se întoarce cineva la cele dinainte şi că nu i se cuvine creştinului să joace 164

Despre lucrarea faptelor bune şi răbdarea lui Dumnezeu 170

Despre fapta bună 172

Despre pocăinţă şiviaţa cea desfătată......... 173

Şapte sunt lucrările monahului 176

Tâlcuire 198

Către monahul Ioan 209

Despre cei care iscodesc firea Fiului 210

Despre faptele bune şi patimile sufleteşti 210

Faptele bune trupeşti 211

Patimile sufleteşti 215

Patimile trupeşti 222

Cele opt gânduri ale răutăţii... 222

Deosebirea patimilor 223

Chipuri ale proniei lui dumnezeu 224

Despre stăpânirea de sine, omul fiind zidit de sine stăpânitor 225

Despre smerita cugetare 229

Cuvânt la un frate ce a adormit........... 252

Mustrare sieşi şi mărturisire 257

Despre rugăciune...... 260

Către cel ce trândăveşte 262

Despre lupta duhovnicească 274

Cuvânt de laudă la Sf. Ap. Petru şi Pavel,. Andrei şi Toma, Luca şi Ioan........ 282

Cuvânt la Sfânta şi Marea Vineri, la tâlharul răstignit şi la Cruce.......... 286

întrebări şi răspunsuri 287

Să nu petrecem împreună cu femei.......... 289

Cuvânt......... 291

Despre cei care în fiecare zi păcătuiesc şi în fiecare zi se pocăiesc... 294

Despre rugăciune 306

RUGĂCIUNI

CELE ŞAPTE PLÂNSURI. Plânsul de duminică seara.

Plânsul de luni seara...... 306

Plânsul de marţi seara 310

Plânsul de miercuri seara 317

390

Plânsul de joi seara 330

Plânsul de vineri seara 336

Plânsul de sâmbătă seara 342

RUGĂCIUNI CĂTRE MAICA DOMNULUI 346

Rugăciunea 1... 347

Rugăciunea a 2-a 347

Rugăciunea a 3-a 350

Rugăciunea a 4-a... 352

Rugăciunea a 5-a 358

Rugăciunea a 6-a 363

Rugăciunea a 7-a 369

Rugăciunea a 8-a 373

Rugăciunea a 9-a 378

Rugăciunea a 10-a 381

Rugăciunea a 11-a 384

Puterea rugăciunii a stins puterea focului, mănia leilor a înfrânat, războaie a dezlegat, lupte a încetat, vifore a domolit, draci a alun­gat, porţile cerului a deschis, legături ale morţii a risipit, boli a alungat, supărări a învins, cetăţi clătinate a întărit, şi rănile aduse de sus, băntuielile de la oameni şi, în scurt, toate lucrurile cumplite le-a pierdut. Şi rugăciune zic iarăşi, nu pe aceea ce aşa simplu se zice din gură, ci pe aceea ce iese dintru adâncul minţii şi al sufletului.

Că precum copacii care îşi întind rădăcinile în adânc, deşi ar suferi nenumărate loviri de vânturi, nu se frâng, nici nu se smulg, rădă­cinile fiind strânse cu tărie în adâncul pămân­tului, aşa cu adevărat şi rugăciunile care de dedesubt, dintru adâncul minţii, se înalţă, fiind înrădăcinate cu tărie, către înălţime se întind, şi de nici o asupreală de gând nu se răstoarnă. Pentru aceasta, şiproorocul zice: „Dintru adân­curi am strigat către Tine, Doamne".

Technorati Tags: Dumnezeu,dragoste,credinta,venire,pocainta,pacat