marți, 19 mai 2020

Nicholas Wiseman Fabiola sau biserica din catacombe



Nicholas Wiseman

FABIOLA sau Biserica din catacombe

Nicholas Wiseman

FABIOLA sau Biserica din catacombe o privire istorică a suferinţelor Bisericii timpurii în Roma păgână, ilustrând proslăvirea martirilor creştini

Traducere din limba engleză: Paul Bălan şi Elena Tăbuş

Anestis

Bucureşti 2018

© Pentru prezenta traducere, Paul Bălan, Elena Tăbuş © Pentru prezenta ediţie, Editura Anestis, 2018

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României WISEMAN, NICHOLAS

Fabiola sau Biserica din catacombe: o privire istorică a suferinţelor Bisericii timpurii în Roma păgână, ilustrând proslăvirea martirilor creştini Nicholas Wiseman; trad, din limba engleză: Paul Bălan, Elena Tăbuş. ed. reviz. bucureşti: Anestis, 2018 ISBN 978-973-1924-34-2

I. Bălan, Paul (trad.)

II. Tăbuş, Elena (trad.)

821.111

Partea întâi

PACEA

CAPITOLUL I

Locuinţa creştină

Rugăm pe cititor să ne întovărăşească de-a lungul străzilor romei1 într-o după-amiază de septembrie a anului 302. Peste două ceasuri soarele va apune. Ziua a fost neumbrită de nori, iar arşiţa ei s-a mai domolit. Din case, mulţime de cetăţeni se îndreaptă fie spre grădinile lui Cezar, fie spre cele ale lui Salustiu, ca să-şi facă plimbarea de seară, vânturând între ei noutăţile zilei.

îl conducem pe cititor spre o parte a oraşului numită Câmpul lui Marte2, care cuprinde câmpia aşezată între cele şapte coline

1 Roma a fost construită pe şapte coline. Toate cele şapte coline sunt la est de râul Tibru. Ele au un rol deosebit de important în mitologia, religia şi politica Romei antice.

2 Câmpul lui Marte (în latină Campus Martius) era în Roma antică o câmpie vastă, de aproximativ 2 km2, care, la început, se afla în afara zidurilor oraşului, şi unde, potrivit tradiţiei, Romulus consacrase un templu zeului Marte; era situat în afara oraşului, la nord-vest, şi pe malul stâng al Tibrului.

8

şi Tibru. înaintea sfârşitului erei republicane, locul acesta, până atunci hărăzit jocurilor olimpice şi războinice ale poporului, fusese năpădit de monumente publice. Acolo Pompei îşi ridicase teatrul; peste puţin, Agripa şi-a înălţat Panteonul3 şi băile din apropiere. Treptat, au împrejmuit locuinţele particulare, în timp ce colinele duceau în spinare clădiri încă şi mai mari: Palatinul4, după incendiul lui Nero, împreună cu Circus Maximus5 deveniseră prea strâmte pentru reşedinţa imperială; Eschilin-ul6 a fost surpat de băile lui Titus ridicate pe ruinele Casei de Aur7, Aventinul8, cu băile

3 Panteonul, o clădire din Roma (Italia), comandat de Marcus Agrippa ca un templu pentru toţi zeii din Roma antică, şi reconstruit de împăratul Hadrian, în aproximativ 126 d.Hr.

4 Dealul Palatin este cel mai important dintre cele şapte coline ale Romei. Se crede că pe dealul Palatin, gemenii Romulus şi Remus au fost găsiţi de lupoaica care i-a crescut, şi acesta a fost în cele din urmă locul în care Romulus s-a decis să construiască oraşul. Se poate spune că de pe acest deal a pornit ascensiunea marelui Imperiu Roman.

5 Era un stadion roman destinat curselor cu cai, pentru amuzamentul locuitorilor din Roma. Este situat între colinele Aventine şi Palatine. A fost primul stadion pentru cursele de cai din Roma. Circul putea găzdui aproximativ 250.000 de oameni (cca 14 din populaţia Romei). Circul măsura 621 m în lungime şi 118 m în lăţime.

6 Una dintre cele şapte coline ale Romei.

7 Domus Aurea (Casa de Aur) a fost o vilă mare, construită de împăratul Nero, în mijlocul Romei antice între anii 64-68. Clădirea, alcătuită din 300 de camere, avea foiţă de aur, care i-a dat numele, plafoanele erau prevăzute cu pietre semi-preţioase şi fildeş, iar pereţii aveau fresce, a fost prima „casă de petreceri” din istorie.

8 Mons Aventinus este una dintre cele şapte coline pe care a fost construită Roma antică. Se bucură de o vedere deosebită spre Roma din vârful colinei sale, la poalele căreia se află două temple antice.

9

lui Caracalla; şi, în sfârşit, în vremea despre care vorbim, Quirinalul9, pe care împăratul Diocleţian l-a încununat cu băile lui.

Situaţia locului anume din Campus Martius spre care ne îndreptăm atenţia este atât de bine trasată, încât o putem descrie detaliat oricui este familiarizat cu Roma antică sau modernă.

în vremurile republicane exista în Campus Martius o piaţă largă împrejmuită şi împărţită în locuri îngrădite, în care se ţineau întâlnirile legislative ale triburilor sau Comitia. Aceasta se numea Septa sau Ovile, datorită asemănării ei cu un ţarc. Augustus a întocmit un plan, descris de Cicero într-o scrisoare către Atticus, transformând această simplă născocire într-o construcţie măreaţă şi solidă. Saepta Iulia, cum avea să se numească de atunci înainte, era un splendid portic (310 x 120 m), susţinut de coloane împodobite cu picturi; ruinele se pot lesne recunoaşte şi azi. Acesta ocupa spaţiul pe care se află acum palatele Doria şi Verospi (de-a lungul actualului Corso10), Colegiul Roman, biserica Sfântul Ignaţiu şi de Oratoriul lui Caravita.

Casa în care îl invităm pe cititor se găseşte exact în partea opusă, în apropierea ei se află biserica de azi a Sfântului Marcel, şi se întinde din latura de răsărit a acestui edificiu până la picioarele colinei Quirinalului, acoperind astfel, ca orice nobilă locuinţă romană, o întindere considerabilă. Pe dinafară, aceasta nu are decât o înfăţişare posomorâtă şi severă. Zidurile sunt joase, străpunse rar de ferestre şi lipsite de podoabă arhitecturală. în mijlocul uneia dintre laturile acestui cadrilater se deschide o uşă, in antis, adică

9 Dealul Quirinal este una dintre cele şapte coline ale Romei, poziţionată spre nord-est faţă de centrul istoric al oraşului Roma, din Italia. în prezent, este locul în care îşi are reşedinţa oficială preşedintele Italiei, în Palatul Quirinal.

10 Via del Corso este o stradă principală din centrul istoric al Romei, ce leagă poarta de intrare de nord a oraşului, Porta del Popolo şi Piazza de Popolo, de inima oraşului, Piazza Venezia, la baza dealului Capitolului.

10

având deasupra numai un timpanon sau cornişă triunghiulară, odihnindu-se pe două semicoloane.

Folosindu-ne de privilegiul nostru de „artişti ai ficţiunii”, ai omniprezenţei invizibile, vom intra cu prietenul nostru - „umbra”, aşa cum era numit în Antichitate. Să trecem pragul casei, descifrând cuvântul „salve”11 în mozaicul încrustat în pavaj, şi să pătrundem în atriumul12 înconjurat de-o colonadă.

în mijlocul lespezilor de marmură, o ţâşnitură de apă limpede, adusă din colinele tusculane13 prin apeductul lui Claudiu, recade într-un bazin înalt, de marmură roşie, de unde se scurge ca să ude pe nesimţite plantele alese, aşezate în jur, în vase elegante, înainte de a se pierde în alt jgheab. Sub portic, sunt răspândite diferite mobile; paturi încrustate cu fildeş şi cu argint, mese de lemn oriental, pe care stau candelabre, lămpi şi alte obiecte de bronz sau de argint, busturi cizelate delicat, vase, tripoduri şi alte obiecte de artă. Pe pereţi, fresce dintr-o vreme vădit trecută, dar păstrate neatinse, despărţite de statui în nişele lor: pictură şi sculptură cu subiecte istorice sau mitologice, fără ca nimic să jignească gustul cel mai gingaş. O nişă goală sau o frescă acoperită, ici şi colo, arată că nu sunt lăsate aşa la voia întâmplării.

Susţinut de coloane, plafonul boltit are în mijloc o largă deschizătură pătrată, compluvium14, peste care o draperie de culoare închisă protejează încăperea împotriva soarelui şi a ploii. Lumina clarobscură ne îngăduie să zărim şi amplifică tot ceea ce am descris. Printr-o arcadă opusă celei pe sub care am intrat, putem

11 Bine ai venit!

12 Curte interioară a caselor romane, de obicei înconjurată de un portic acoperit.

13 Rotunde.

14 Deschizătură în mijlocul acoperişului la casele romane, prin care cădea în impluvium apa de ploaie.

11

să aruncăm o privire asupra bogăţiei curţii interioare, pavată cu marmură pestriţă, cu ornamente aurii. Cortina deschizăturii de deasupra, care în acest caz este închisă cu sticlă groasă sau lapis specularis15, a fost puţin dată la o parte, iar lumina blândă a apusului ne lasă să vedem că nu suntem într-un locaş vrăjit, ci într-o casă locuită.

în apropierea coloanelor din marmură frigiană, lângă o masă stă o matroană16, care n-a trecut încă de mijlocul vieţii, dar ale cărei trăsături alese şi plăcute poartă urmele unor vechi încercări, însă o puternică înrâurire pare a le fi potolit aducerea-aminte sau a le fi amestecat cu o mai dulce nădejde.

Simplitatea înfăţişării ei nu se potriveşte deloc luxului care o înconjoară; părul ei, prin care se scurg şuviţe de argint, e descoperit şi aşezat fără căutare; veşmântul îi este de-o stofă şi de-o culoare deopotrivă de simple, fără broderii, dar tivite cu galon de purpură, segmentum17, semn al văduviei; nicio bijuterie, nicio podoabă preţioasă, asemeni acelora cu care se împodobesc atât de bogat femeile romane, nu se vede pe ea. Singurul lucru care o împodobeşte e un discret lanţ de aur, în jurul gâtului, având atârnat un obiect, care stă ascuns bine la piept.

în clipa când intrăm, este absorbită de lucrul la ceva, desigur, care nu-i pentru ea. Pe o lungă fâşie de pânză scumpă, brodează cu fir de aur, întinzând mâna, din timp în timp, spre mai multe cutii elegante, aşezate pe masă, din care ia o perlă sau o altă piatră preţioasă, pe care o aşază în croiala ei. Ai zice că bijuteriile de odinioară erau hărăzite unei întrebuinţări mai alese.

15 Termen ce denumea în Antichitatea romană mai multe minerale, precum mica (mai ales moscovitul), talcul şi gipsul, minerale care se pot împărţi în foi subţiri transparente şi capabile să reflecte lumina.

16 Soţie a unui cetăţean roman.

17 Tăiată.

12

Dar, cum vremea se scurge, o nelinişte pare că se strecoară în gândurile-i potolite, prinse până atunci de lucru. Din când în când ridică ochii spre intrare, ascultă şi pare nedumerită, sau, mai degrabă, priveşte soarele, apoi clepsydra sau ceasul de apă18 de alături, dar, în sfârşit, când o tulburare mai mare începe să o neliniştească, iată că o lovitură veselă zguduie uşa de la intrare, în timp ce ea se apleacă înainte cu un surâs radios, ca să întâmpine pe oaspetele cel mult aşteptat.

CAPITOLUL II

Fiul martirului

Un adolescent plin de gingăşie, de veselie şi de candoare trece prin atrium cu pas uşor şi energic. N-are decât paisprezece ani, dar statura îi este înaltă pentru vârsta lui, având o eleganţă în înfăţişare şi o bărbăţie dintre cele mai alese. Gâtul şi membrele goale sunt frumos dezvoltate prin exerciţii fizice. Trăsăturile îi vădesc o inimă caldă şi deschisă, în vreme ce frumoasa-i frunte, încadrată de-un păr negru, inelat din fire, străluceşte de inteligenţă. Poartă veşmântul obişnuit al adolescentului, scurta praetexta, care depăşeşte puţin genunchii,

18 Ceasul cu apă numit şi clepsidră (din grecescul klepsydra kleptein, „a scăpa, a se deroba” şi hydor hydatos- „apă”), este, probabil, cel mai vechi instrument de măsurare a timpului independent de astronomie, şi apariţia lui se leagă tot de civilizaţia babiloniană, precum şi de cea egipteană. Principiul de funcţionare a ceasului cu apă era destul de simplu, bazându-se pe scurgerea continuă, printr-un orificiu, a unei cantităţi constante de apă, dintr-un rezervor într-altul (gradat), în care se afla un indicator, căruia i se imprima o mişcare uniformă (ca a apei) indicând, în felul acesta, orele.

13

şi o bulla19 de aur atârnată de gât. Un sul de hârtii şi un vellum20, duse de un vechi servitor care-l urmează, arată că se întoarce de la şcoală.

în vreme ce îi punctăm prezenţa, el primeşte sărutarea mamei şi i se aşază la picioare. Câteva clipe, ea îl priveşte în tăcere, ca şi cum ar fi vrut să descopere în înfăţişare pricina întârzierii, căci trebuia să fie acasă deja de un ceas. Dar el îi întâmpină privirea cu un surâs atât de încărcat de duioşie şi de nevinovăţie, încât umbra îndoielii se şterge, în vreme ce-i grăieşte astfel:

de ce-ai întârziat astăzi, copilul meu drag? Nădăjduiesc că n-ai avut vreun accident?

o, nu, te asigur, dulcea mea mamă: dimpotrivă, totul a fost plăcut, cât nici nu pot să-ţi spun...

O privire întrebătoare, surâzătoare, aduse un râs tineresc pe buzele tânărului, care zise:

în sfârşit, trebuie să-ţi spun. Ştii că nu-s niciodată fericit şi că nu pot dormi, dacă nu-ţi spun cele rele şi cele bune de peste zi (mama surâse întrebându-se care pot fi cele rele). Citeam într-o zi că sciţii aruncă în fiecare seară într-o urnă o piatră albă sau neagră, după cum a fost ziua, fericită sau nefericită. Dacă aş putea să fac asta, mi-ar folosi să marchez fiecare zi, cu alb sau negru, în care aş avea sau nu vreo ocazie să-ţi povestesc ce am făcut. Iar azi, pentru prima oară, mă îndoiesc şi mă tem dacă trebuie să-ţi spun tot.

Inima neliniştită a mamei tresărind mai mult ca de obicei, ori privirea ei întrebătoare, l-a făcut pe tânăr să-i ia mâna şi s-o ducă drăgăstos la buzele lui spunându-i:

nu te teme de nimic, mamă iubită, fiul tău n-a făcut nimic care să te îngrijoreze. Spune-mi numai, vrei să ştii ce mi s-a întâmplat azi sau numai pricina întârzierii mele?

19 Amuletă.

20 Pergament.

14

spune-mi totul, dragul meu Pancraţiu, răspunse ea, nimic din ce te priveşte nu-mi poate fi indiferent...

aşadar, începu el, această ultimă zi de şcoală mi se pare c-a fost mai cu osebire binecuvântată, şi totuşi încărcată cu întâmplări ciudate. Mai întâi, am fost încoronat pentru o declamaţie pe care bunul nostru maestru Cassianus ne-a dat-o în orele de dimineaţă, şi aceasta a adus, după cum vei vedea, descoperiri neaşteptate. Subiectul era: „Adevăratul filosof trebuie să fie totdeauna gata să moară pentru adevăr”. Niciodată n-am auzit ceva mai rece şi mai sec (dacă pot zice aşa) decât compunerile citite de camarazii mei. Sărmanii, nu-i din vina lor... Ce adevăr pot avea ei şi ce dorinţă poate să-i facă să moară pentru zadarnicele lor păreri! Dar ce temă pentru un creştin...! Şi ce gânduri îi poate prilejui...! La acestea cugetam iar inima şi mintea îmi erau înflăcărate, pe când îmi scriam prelegerea, pline de lecţiile tale şi de pildele casnice pe care le-am avut totdeauna în faţa ochilor. Fiul unui martir nu poate să simtă altfel. Dar când mi-a venit rândul s-o susţin, am văzut că simţirile mele aproape că mă trădaseră. în entuziasmul citirii, cuvântul „creştin” fu scăpat în locul celui de „filosof”, şi „credinţă” în loc de „adevăr”. La cea dintâi greşeală, am văzut pe Cassianus tresărind, iar la a doua lacrimă îi sclipiră ochii, în vreme ce, aplecându-se spre mine, îmi şopti: „Bagă de seamă, copilul meu, sunt urechi agere care ne ascultă!”

ce? întrerupse mama oare Cassianus e creştin? Am ales şcoala lui pentru că se bucură de cel mai bun renume ca ştiinţă şi moralitate, şi mulţumesc lui Dumnezeu că am făcut aşa. Dar în vremurile acestea de primejdie şi de teamă suntem siliţi să trăim ca nişte străini în chiar ţara noastră şi în neputinţă de a ne recunoaşte proprii noştri fraţi. Desigur, dacă Cassianus şi-ar fi dat pe faţă credinţa, şcoala i s-ar fi golit. Dar continuă, copilul meu. Temerile lui erau întemeiate?

15

mă tem, căci pe când cei mai mulţi din tovarăşii mei, nebăgători de seamă la greşeala ce făcusem, aplaudau cu vioiciune aprinsa mea declamaţie, văzui ochii întunecaţi ai lui Corvinus ţintuiţi la mine cu o privire ameninţătoare, în timp ce, cuprins de mânie, îşi muşca buzele...

cine-i el, copilul meu, ca să se arate atât de jignit, şi pentru ce?

E cel mai vârstnic şi cel mai tare, dar, din nefericire, şi cel mai prost din clasă, cu toate că aceasta nu-i din vina lui. Numai că nu ştiu din ce pricină este atât de pornit împotriva mea.

ţi-a spus sau ţi-a făcut ceva?

da, şi aceasta-i pricina întârzierii mele. Căci, ieşind din clasă în câmpia din marginea râului, mi-a spus pe un ton insultător în faţa camarazilor mei: „Haide, Pancraţiu, iată, azi este ulltima dată când ne întâlnim aici (şi apăsă pe cuvânt); am o răfuială cu tine. Ţi-a plăcut să-ţi arăţi întâietatea asupra mea şi asupra altora mai vârstnici şi mai aleşi ca tine. Ţi-am văzut privirile îngâmfate pe când îţi susţineai declamaţia pompoasă, şi-am băgat de seamă chiar unele expresii care ţi-ar putea aduce părerea de rău, tatăl meu, cum ştii, este prefectul cetăţii (mama tresări uşor); se pregăteşte ceva care, poate, te-ar privi îndeaproape. Dacă eşti demn de numele pe care-l porţi21, să ne luăm la o luptă mai bărbătească decât aceea a stilurilor22 şi tăbliţelor23. Luptă cu mine, încearcă mănuşa de luptă (cestus)24 împotriva mea. Ard de dorinţa

21 Pancratium pancraţiu, (la vechii greci) exerciţiu atletic compus din trântă şi pugilat.

22 Condei de metal sau de os, ascuţit la un capăt şi turtit la celălalt, cu el se scria în Antichitate pe tăbliţele de ceară.

23 Placă mică acoperită cu un strat de ceară, pe care se scria cu un stil

24 Mănuşă antică de luptă, o forma învechită a actualelor mănuşi de box, dar era făcută din piele, umplută uneori cu fier, lame sau ţepuşe, şi folosită ca armă. Prima mănuşă de acest fel a fost folosită în Grecia antică la competiţiile de box.

16

de a te umili după cum meriţi, în faţa martorilor triumfurilor tale obraznice”.

Mama se aplecă, îngrijorată, înainte, respirând cu greutate.

şi ce i-ai răspuns, iubitul meu copil? întrebă ea.

i-am spus cu blândeţe că se înşală, căci niciodată, cu ştirea mea, n-am făcut vreo umilinţă unui camarad şi cu atât mai mult, să fi visat vreo întâietate de vreun fel asupra cuiva. Cât despre ceea ce-mi propui adăugai ştii, Corvinus, că niciodată nu mi-au plăcut aceste lupte ciudate, care încep printr-o îndemânare dibace şi se sfârşesc într-o luptă încrâncenată, în ură şi în dorinţă de răzbunare. Cum aş putea să mă dedau la aceste lucruri, când tu mărturiseşti, chiar acum, nişte sentimente care nu-s decât sfârşitul lor urât? Camarazii stăteau cerc în jurul nostru şi văzui limpede că, dezamăgiţi în nădejdea lor de a privi unul dintre aceste jocuri crude, erau toţi împotriva mea. Adăugai, aşadar, cu bucurie: Şi acum, prietenii mei, la revedere, şi vă doresc tot binele. Mă despart de voi, aşa cum am trăit laolaltă, în pace...

o, nu răspunse Corvinus, vânăt de furie nu!

Chipul lui Pancraţiu se înroşi, glasul îi ezită, un tremur îl zgudui, şi, pe jumătate înăbuşit, suspină:

nu mai pot continua, nu îndrăznesc să spun ce-a urmat...

te rog, pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru aceea pe care tu o porţi amintirii tatălui tău, nu-mi ascunde nimic zise mama, punându-i mâna pe creştet. Ce a adăugat Corvinus?

Tânărul, stăpânindu-se, după o pauză şi după o rugăciune făcută în tăcere, urmă astfel:

- „Nu zise Corvinus nu vei pleca aşa, josnic închinător la un cap de măgar25. Ne-ai ascuns locul unde stai, dar te vom găsi! Până atunci, primeşte acest zălog al hotărârii ce-am luat de a ne

25 Una dintre calomniile păgânilor pe socoteala creştinilor.

17

răzbuna...” Zicând aceasta, mi-a dat o lovitură în obraz de era să cad, în strigătele de bucurie ale celor care ne înconjurau.

Tânărul izbucni în lacrimi, după care, uşurându-se, urmă:

o, şi cum îmi simţeam sângele clocotind în vine, iar inima zvâcnindu-mi în piept, în vreme ce un glas îmi şoptea la ureche: „Laşule!”. Desigur, era duhul răului. Simţeam că mânia mă făcea destul de puternic ca să apuc pe nedreptul meu vrăjmaş de gât şi să-l trântesc la pământ. Şi auzeam zgomotul aplauzelor care mi-ar fi salutat izbânda şi schimbarea de noroc. A fost lupta cea mai grea pe care am avut-o de dus vreodată: niciodată sângele şi carnea mea nu mi-au părut mai apăsătoare. O, Doamne, fă ca niciodată să nu mai fie ele aşa de grele!

şi tu ce-ai făcut, dragul meu? zise mama, tremurând.

El răspunse:

îngerul meu păzitor a stat împotriva diavolului. Mă gândeam la Mântuitorul în casa lui Caiafa, înconjurat de batjocoritori, lovit mişeleşte în obraz şi totuşi bun şi milostiv. Puteam face altfel decât El? întinsei mâna lui Corvinus şi-i zisei: „Dumnezeu să te ierte, precum te-am iertat şi eu, de bunăvoie şi deplin, şi să te binecuvânteze cu prisos”. Cassianus, care văzuse totul de departe, se ivi pe dată şi împrăştie învălmăşeala. îl implorai atunci, în numele credinţei noastre, acum dată pe faţă, să nu pedepsească pe Corvinus pentru ce mi-a făcut. Mi-a făgăduit.

şi acum, dulce mamă şopti tânărul cu glas înduioşat, lăsându-şi fruntea la pieptul mamei -, n-aveam dreptate să spun că ziua aceasta a fost fericită?

18

CAPITOLUL III

închinarea

În timpul acelei discuţii, ziua se lăsă grăbită spre asfinţit. O bătrână servitoare intră pe nesimţite şi aprinse lumânările din candelabrele de bronz şi marmură, apoi se retrase în linişte. O lumină strălucitoare se răsfira asupra celor doi, care se afundaseră în tăcere după ce buna matroană Lucina răspunsese ultimei întrebări a lui Pancraţiu sărutându-i fruntea luminoasă.

Nu o frământa emoţia firească a unei mame, nici bucuria că-şi vede copilul crescut într-un ideal atât de înalt, rămânându-i credincios în cea mai grea încercare. Nici bucuria de a avea un fiu virtuos la o vârstă fragedă, ci a unei mame care, cu mai multă îndreptăţire, îşi putea înfăţişa fiul Bisericii, după cum mama Grahilor26 îi înfăţişa pe ai ei matroanelor27 romane uimite.

Pentru ea, clipa era încă şi mai însemnată, sublimă chiar. O aştepta de ani de zile; o chemase cu toată căldura de mamă. Mulţi părinţi pioşi28 hărăziseră29, încă din leagăn, pe vreunul dintre fiii lor celei mai sfinte şi mai nobile stări de pe pământ, rugându-se şi nădăjduind că el va creşte să ajungă un levit ales, apoi un sfânt preot

26 Tiberius şi Caius Gracchus erau fii unui înalt demnitar roman de origine plebeiană, ce au căutat să întărească statul prin reforme care să împiedice decăderea micii proprietăţi şi a ţărănimii romane. Mama lor, Cornelia, fiica lui Scipio Africanul, a rămas cunoscută în istorie pentru educaţia aleasă pe care a dat-o fiilor săi.

27 Soţia unui cetăţean roman.

28 Pătrunşi de sentimente de evlavie (religioasă) sau de afecţiune plină de respect.

29 Dedica, închina.

19

al altarului. Au urmărit cu nerăbdare evoluţia fiecărei chemări, şi şi-au închinat cu evlavie gândurile Domnului Savaot.

Dar dacă acest copil e unicul, ca Samuel pentru Ana, atunci această consfinţire poate fi socotită pe drept cuvânt ca o ispravă de eroism matern. Dar ce să spunem atunci de matroanele de odinioară felicia, Simforosa, sau mama necunoscută a Macabeilor30 -, care au ales să-şi închine copiii mai degrabă lui Dumnezeu, arşi de vii, decât preoţilor?

Astfel de gânduri frământau inima Lucinei în acel ceas; cu ochii închişi, şi-a înălţat sufletul către Ceruri, rugându-se să o întărească. Simţea că i se cerea să sacrifice ce îi era cel mai drag pe acest pământ. Presimţise şi tânjise după asta cu mult înainte, şi ştia că nu se poate fără durere. La ce visa tânărul tăcut şi cufundat, şi el, în gânduri? Desigur că nu la înalta hărăzire care-l aştepta. Nici la venerabila biserică, cercetată cu evlavie o mie şase sute de ani mai târziu de pelerinul credincios, care va purta numele său biserica Sfântul Pancraţiu. Nici la biserica închinată lui în vremuri de pace, pe malurile îndepărtatei Tamise31, şi care avea să fie cinstită, chiar şi după ce nu s-a mai slujit în ea, şi care avea să rămână locul de tihnă după care aveau să râvnească inimile credincioase Romei32,

30 Macabeii au fost o familie de evrei patrioţi din secolele II-I î.Hr., care au luptat pentru eliberarea Iudeei de sub dominaţia eleno-siriană. Autorul Cărţii II Macabei preferă să nu dezvăluie numele ei, precizând doar că a dat naştere la şapte copii de parte bărbătească. Mama fraţilor Macabei reprezintă chipul femeii jertfelnice, credincioase, care preferă moartea în locul lepădării de rânduielile părinteşti.

31 Tamisa este un fluviu din sudul Marii Britanii care izvorăşte din Kemble, străbate localităţile Oxford, Reading, Windsor şi Londra, vărsându-se în Marea Nordului în apropiere de Southend-on-Sea, după un parcurs de aproximativ 346 km.

32 Saint Pancratius Old Church, Londra cimitirul din jurul bisericii a fost preferat de catolici, până au avut propriile cimitire.

20

nici la ciborium33 de argint, greu de două sute optzeci şi şapte de livre34, care avea să fie aşezat de papa Honoriu I deasupra urnei din porfir cu cenuşa lui. Nu se gândea, desigur, că numele lui avea să fie înscris în vreun martirologiu, că chipul său, încununat cu raze, al tânărului martir din Biserica primară, avea să fie atârnat deasupra multor altare.

Nu era decât un tânăr cu inimă simplă care socotea foarte firesc să asculte neîncetat de porunca lui Dumnezeu şi de Evanghelia Lui. Era fericit că în acea zi îşi îndeplinise datoria, în nişte împrejurări mai puţin obişnuite. Gândurile lui erau lipsite de orice trufie, care ar fi putut să-i ştirbească din eroism.

Ridicându-şi ochii, în lumina care învăluia holul, întâlni în privirea mamei o expresie atât de nouă, radiind de o măreţie şi de o tandreţe, cum nu mai văzuse. I se păru că priveşte pe un înger, iar înaintea acestei vedenii de duioşie venite de sus, el căzu pe nesimţite în genunchi. Nu era ea îngerul lui păzitor, sfânta care era încă în viaţă şi ale cărei virtuţi îi fuseseră pildă din copilărie?

Cu un grai grav şi emoţionat, Lucina sfărâmă tăcerea:

a venit clipa, în sfârşit, scumpul meu copil, clipă care a fost ţelul arzătoarelor mele rugăciuni şi pe care am aşteptat-o cu tot focul inimii mele de mamă. Am ispitit cu o grijă geloasă înflorirea virtuţilor creştine în tine, am însemnat cu bucurie ascultarea ta, blândeţea ta, vrednicia ta, evlavia ta, dragostea ta pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Ţi-am văzut credinţa crescând şi nepăsarea ta pentru lucrurile pământului, precum şi mila ta pentru săraci. Dar aşteptam cu nelinişte ceasul care avea să-mi arate într-un chip hotărât dacă tu aveai să te mulţumeşti cu săraca moştenire a slabelor mele virtuţi, sau dacă aveai să fii adevăratul moştenitor al

33 Baldachin susţinut de coloane, care acoperea altarul bazilicilor creştine.

34 Veche unitate de măsură pentru greutăţi, egală cu 0,453 kg, folosită în special în ţările anglo-saxone.

21

nobilelor daruri ale tatălui tău martir. Acest ceas, slăvit să fie Dumnezeu, a venit astăzi.

ce-am făcut eu astăzi de te-am putut hotărî să-ţi schimbi părerea asupra mea?, întrebă Pancraţiu.

ascultă, fiul meu, în ziua aceasta, cea din urmă a educaţiei tale şcolare, mi s-a dat de înţeles că Dumnezeul nostru cel milostiv a binevoit să-ţi dea o lecţie nepreţuită, prin care tu ai lăsat deoparte cele ale copilăriei şi ai devenit bărbat, de aceea trebuie să gândeşti şi să vorbeşti ca unul.

ce înseamnă aceasta, dragă mamă?

ceea ce mi-ai povestit despre declamaţia ta mă îndreptăţeşte să cred că duhul tău e plin de alese şi mărinimoase gânduri; eşti prea sincer ca să fi scris că-i o glorioasă datorie să mori pentru credinţa ta, dacă n-ai fi crezut-o şi simţit-o mai întâi.

cu adevărat, o cred şi o simt o întrerupse tânărul. Ce fericire mai mare poate nădăjdui un creştin?

da, fiul meu, adevăr grăieşti, dar eu n-aş fi mulţumită numai cu vorbe. Ceea ce-a urmat mi-a dovedit că tu poţi nu numai să suferi cu bărbăţie pizmuirea, ci, ceea ce-a fost mai greu de îndurat pentru tânărul tău sânge patrician, aspra ruşine a unei lovituri brutale, cuvintele şi privirile batjocoritoare ale unei mulţimi duşmănoase. Mai mult, ai fost în stare să ierţi vrăjmaşului tău şi să te rogi pentru el. Azi ai atins piscurile cele mai înalte ale muntelui, cu crucea pe umeri, încă un pas şi o vei înfige în vârf. Te-ai arătat demnul fiu al martirului Quintinus. Vrei să-i semeni întru totul?

mamă, draga mea mamă! o întrerupse tânărul, respirând cu tărie aş putea să fiu demnul lui fiu şi să nu doresc să mă asemăn lui? Cu toate că nu mi-a fost dat să-l cunosc, chipul lui n-a stăruit necontenit în mintea mea? Nu m-am mândrit eu cu el în gândurile mele? în fiecare an, am tresăltat de bucurie la fiecare comemorare solemnă a martiriului lui. Veşmintele lui au fost înmuiate

22

în sângele Mielului înconjurat de oştirea în alb35. Şi L-am rugat să dobândească pentru mine nu slava şi nici bucuriile lumii, ci cinstea de a mă dedica singurului lucru pe care el l-a lăsat aici, menirii pe care el însuşi o considera drept cea mai nobilă?

şi care-i aceasta, fiul meu?

sângele lui, care-mi curge prin vine şi numai în vinele mele. Ştiu că dorinţa lui e ca acest sânge, ca şi al lui, să se verse în numele dragostei şi credinţei către Mântuitorul.

destul, destul copilul meu! strigă mama, tremurând de-o sfântă emoţie. Smulge de la gât simbolul copilăriei, am a-ţi da un semn şi mai ales.

El ascultă şi-şi scoase de la gât bulla36 de aur.

ai moştenit de la tatăl tău vorbi încă şi mai solemn mama un nume patrician, un rang înalt, bogăţii destule, într-un cuvânt tot felul de bunuri lumeşti. Dar am o comoară pe care ţi-am păstrat-o ca să ştiu dacă eşti demn de ea. E vremea să ţi-o dau. Am ascuns-o de tine până acum, deşi am preţuit-o mai mult decât toate nestematele.

Cu mâinile tremurânde şi-a dat jos de la gât lanţul de aur, şi pentru prima oară băiatul a observat un săculeţ bogat împodobit cu pietre preţioase. Deschizându-l a scos de acolo un bureţel uscat, însă foarte pătat.

Acesta e, de asemenea, sângele tatălui tău, Pancraţiu zise ea cu glasul sfărâmat şi cu ochii plini de lacrimi. L-am cules eu însămi pe când, deghizată, stăteam alături de el în timp ce murea din pricina rănilor căpătate pentru dragostea lui Hristos.

Privi buretele cu înfocare şi-l sărută cu devoţiune, iar lacrimile ei îl udară din nou. Astfel umezită, culoarea străluci, caldă şi proaspătă ca şi cum atunci ar fi ţâşnit din inima martirului.

35 Cf. Apocalipsa 7, 13-14.

36 Sferă, glob (mic) de metal, de sticlă.

23

Sfânta mamă îl duse spre buzele tremurătoare ale fiului ei care se îmbujorară la atingerea simţitoare. Se înclină în faţa sacrei rămăşiţe cu o adâncă emoţie de creştin şi de fiu şi avu simţirea că duhul tatălui său se cobora în el. Familia părea din nou întregită. Lucina puse comoara în adăpostul ei şi, atârnând-o de gâtul fiului, îi zise:

data viitoare când va fi umezită, să fie de un izvor mai ales decât acel care curge din ochii unei slabe femei...

Dar Cerul nu socotea aşa, iar viitorul luptător fu uns, viitorul martir fu sfinţit prin sângele tatălui său, amestecat cu lacrimile mamei sale.

CAPITOLUL IV

Locuinţa păgână

Pe când se petrecea scena din ultimele trei capitole, o alta, cu totul diferită, avea loc într-o casă aşezată în valea care se întinde între Quirinal şi colina Eschilină, a lui Fabius, cavaler din ordinul ecvestru37, a cărui familie, administrând veniturile din provinciile asiatice, strânsese o avere imensă. Casa lui era mult mai mare şi mai frumoasă decât aceea pe care am cercetat-o de curând. Avea o a treia curte înconjurată de apartamente mari şi printre miile de comori europene se iveau cele mai rare lucruri din Orient. Covoare persane erau aşternute pe jos, mătăsuri din China, multe lucruri colorate din Babilon, broderii de aur din India şi Frigia38 acopereau mobilele, în vreme ce lucruri

37 în armata romană, ordin al cavalerilor cu o anumită situaţie socială.

38 Turcia de azi.

24

cu forme ciudate din fildeş şi metal, aparţinând locuitorilor din zona Oceanului Indian, erau împrăştiate ici şi colo.

însuşi Fabius, stăpânul tuturor acestor bogăţii, era un adevărat model de roman petrecăreţ, pornit să se bucure de această viaţă. Nu visase niciodată la nimic. Nu credea în nimic, cu toate că îşi îndeplinea datoria, când se ivea prilejul, către zeitatea care venea la rând. Trecea în ochii lumii ca oricare dintre vecinii lui, şi nimeni n-avea dreptul să-i ceară mai mult. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea în una sau alta din marile băi, care, în afară de destinaţia pe care le-o arăta numele, erau ceea ce sunt azi cluburile noastre, sălile de lectură, casele de joc, sălile de gimnastică şi terenurile de tenis. Acolo se îmbăia, flecărea, citea şi-şi ucidea ceasurile, sau intra în Forum39 să asculte vreun orator, sau, mai ales, în una dintre numeroasele grădini publice, locurile de întâlnire ale lumii romane. Se întorcea acasă pentru o cină distinsă, la care avea zilnic oaspeţi, invitaţi mai dinainte sau aleşi printre numeroşii pierde-vară în căutarea unei mâncări bune.

Acasă, era un stăpân îngăduitor şi bun. Gospodăria sa era bine întreţinută de un mare număr de sclavi. Cel mai mult ura tulburarea, şi atât timp cât se simţea confortabil şi bine îngrijit, îşi lăsa sclavii liberi să se ocupe în tihnă de lucrurile sale.

Dar nu atât pe el voim a-l înfăţişa cititorului, cât mai ales pe-o altă persoană din această locuinţă, singura moştenitoare a bogăţiilor sale, pe fiica sa, care, după obiceiul roman, poartă numele tatălui, îndulcit prin alintare, de Fabiola. Cum am mai făcut, să intrăm şi în apartamentele ei. O scară de marmură aşezată în cea de-a doua curte duce la nişte camere, care se deschid către o terasă împodobită cu cele mai rare plante şi împrospătată cu şuvoaie de apă curgătoare. Aceste odăi aranjate cu un gust dintre cele mai rafinate, concentrau atât arta naţională, cât şi de peste hotare. Gustul

39 Adunare, întrunire.

25

ales răsfrânt peste toate în jur trădează nenumăratele posibilităţi. în clipa aceasta, când e aproape masa de seară, găsim pe stăpâna acestor locuri încântătoare, gata de-a se înfăţişa în toată splendoarea ei. Stă lungită pe o sofa încrustată cu argint, de manufactură ateniană, într-o cameră cu un design cizecian, adică cu uşi de sticlă care se deschid spre terasa plină de flori. în faţa ei, este atârnată o oglindă de argint şlefuit, care poate reflecta o persoană în picioare; alături, pe-o masă de porfir se află o întreagă colecţie de cosmetice şi parfumuri, cărora doamnele romane le hărăzesc însemnate sume de bani. Alta, de santal indian, ţine la îndemână un bogat amestec de bijuterii, în cutiuţele lor preţioase, aşezate pentru anumite prilejuri.

Preocupaţi mai mult de suflete decât de învelişul lor pieritor, ne vom mulţumi să spunem că Fabiola, la douăzeci de ani, nu era preţuită mai prejos, la înfăţişare, celorlalte femei de acelaşi rang, de aceeaşi vârstă şi de aceeaşi stare, şi avea tot atâţia care doreau s-o ia în căsătorie. Trufaşă, impunătoare, poruncitoare, mânioasă, ea stăpânea ca o împărăteasă peste tot ce-o înconjura, cerându-le tributul de admiraţie. Se deosebea în toate acestea de tatăl ei, care, pierzându-şi nevasta la naşterea Fabiolei, o crescuse în tot felul de alintări, dându-i cei mai buni profesori şi nerefuzându-i vreodată împlinirea unei dorinţe.

în singurătatea în care trăia, ea citise mult, şi chiar cărţile cele mai profunde. Ajunsese o adeptă a filosofiei epicuriene intelectuale. Despre creştinism nu ştia nimic, afară de ceea ce-şi închipuia ea, ceva vulgar şi josnic, dispreţuindu-l prea tare ca să caute să-l cunoască. Cât despre păgânism, cu zeii, cu miturile, cu viciile şi cu idolatria lui, îl nesocotea în taină, deşi îl urma. Cu toate că singura ei credinţă se reducea la a se bucura de viaţa aceasta, şi de plăcerile ei rafinate. Trufia se punea scut virtuţii ei. Dispreţuia răutatea societăţii păgâne, aşa cum îi desconsidera pe tinerii uşuratici, care o copleşeau cu atenţia lor şi ale căror nebunii o amuzau. O socoteau rece şi egoistă, dar conştiinţa îi era fără pată.

26

Nădăjduim că cititorul va considera de folos amplele descrieri, care însoţesc primele pagini, pentru a-l pune în temă cu situaţia socială a Romei a perioadei despre care povestim. Ar putea să creadă că exagerăm descriind lucrurile ca prea rafinate şi minunate pentru o perioadă în declin a artei şi bunului gust, însă îl rugăm să-şi amintească că anul povestirii noastre nu este atât de îndepărtat de vremurile bune ale artei romane, precum cea a Antoninilor. Căci timpul naraţiunii noastre este cel al lui Cellini, Rafael, Donatello, ale căror lucrări se păstrau în casele celor mai bogate familii din Roma.

Găsim, aşadar, pe Fabiola lungită pe patul ei, ţinând în mâna stângă o oglindă de argint şi în dreapta un ciudat instrument: un stilet cu un mâner de fildeş, care era ţinut de un inel de aur. Era arma favorită a doamnelor romane cu care îşi pedepseau sclavele, când erau cuprinse de vreo neplăcere sau contrarietate. Trei sclave sunt în jurul stăpânei lor. Sunt de trei rase deosebite şi au fost cumpărate cu preţuri mari, nu neapărat din pricina înfăţişării, cât a calităţilor pe care le au. Una dintre ele negresă, nu în felul acelora de jos, ci ca abisinienele sau numidienele40, cu trăsături regulate ca ale popoarelor asiatice. Pare foarte cunoscătoare în ştiinţa plantelor, a proprietăţilor lor vindecătoare, cosmetice, poate în cele mai periculoase întrebuinţări ale lor a vrăjilor şi, poate, a otrăvurilor. Nu-i cunoscută decât sub numele de Afra. Vine apoi o grecoaică, aleasă pentru gustul ei deosebit şi pentru claritatea accentului ei: o cheamă Graia. Numele celei de-a treia, Syra, ne spune că e din părţile Asiei; are mare îndemânare la brodat şi-i foarte harnică. E liniştită, tăcută, cu totul prinsă în lucrul ei. Celelalte două sunt guralive, făcând mare caz despre nimic. Ele, în toată clipa, aduc

40 Numidia este vechiul nume al Africii de Nord între Maroc şi Tunisia, azi Algeria.

27

stăpânei lor linguşirile cele mai bizare sau încearcă să stăruiască pentru vreun candidat respins, dar care le-a plătit gras.

cât aş fi de fericită, stăpâna mea aleasă zice sclava neagră -, dacă aş putea să fiu în seara asta în triclinium41 la intrarea ta, ca să pot vedea ce vor spune invitaţii de încondeierea pleoapelor tale... M-am străduit mult până ce-am aflat acest fard şi sunt sigură că în toată Roma nu este nimic asemănător...

cât despre mine întrerupse şireata grecoaică n-aş îndrăzni să doresc o asemenea cinste şi m-aş mulţumi să privesc din uşă ce impresie are să facă această minunată tunică de mătase primită odată cu ultima tranşă de aur din Asia. Nimic nu se poate asemui cu frumuseţea şi nici cu gingăşia ei, ieşite de pe mâinile mele...

şi tu, Syra zise stăpâna lor cu un surâs dispreţuitor -, ce-ai dori şi cu ce ai putea să te lauzi?

nu doresc nimic, nobilă doamnă, decât să te văd mereu fericită. Eu nu mă laud cu nimic, căci nu mi-am făcut decât datoria... răspunse modest şi sincer.

Dar aceasta nu fu pe placul încrezutei patriciene, care spuse:

mi se pare, Syra, că nu-ţi place deloc să aduci laude, căci rar îţi iese pe gură un cuvânt gingaş.

şi ce preţ ar avea el răspunse Syra de la o sărmană sclavă către o aleasă doamnă, obişnuită să-l audă, toată ziua, din glasuri nobile, rafinate... Le crezi când le auzi de la ei? Nu le dispreţuieşti când vin de la noi?

Cele două tovarăşe îi aruncară priviri de ură. Fabiola păru jignită de ceea ce i se părea un reproş. O simţire semeaţă la o sclavă!

ia aminte răspunse ea cu aroganţă -, că îmi aparţii şi te-am plătit scump, ca să mă serveşti după bunul meu plac. Am chiar dreptul asupra tuturor serviciilor tale şi dacă-mi place să fiu lăudată sau să te aud cântând, tu trebuie să împlineşti, fie că-ţi place, fie

41 Sală de mâncare cu trei divane, în Roma antică.

28

că nu. Iată, într-adevăr, o idee nouă: o sclavă să aibă o altă voinţă decât aceea a stăpânei ei! Când chiar viaţa ei este a mea!

e drept că viaţa mea îţi aparţine răspunse sclava cu demnitate -, viaţa mea, dimpreună cu tot ce se sfârşeşte cu ea: timpul, sănătatea, puterea, trupul, respiraţia. Toate acestea, cumpărate de tine, ale tale sunt, dar îmi rămâne ceva pe care toate bogăţiile unui împărat nu-l pot cumpăra, ceva pe care lanţurile lumii nu-l pot lega...

ce anume, te rog?

sufletul!

sufletul repetă Fabiola cu mirare, căci pentru întâia oară auzea pe-o sclavă vorbind astfel -, spune-mi ce înţelegi prin acest cuvânt?

nu cunosc vorbirea filosofică răspunse sclava dar înţeleg în acest cuvânt gândul care trăieşte în mine şi care mă face să presimt că va veni o viaţă mai bună decât aceasta; deoarece prin moarte nu pierim. Şi cum lui îi este groază de linguşire şi dispreţuieşte minciuna, mi-ar fi cu neputinţă, atât cât am acest dar nevăzut, dar care nu moare, să săvârşesc pe una sau pe cealaltă.

Celelalte două sclave nu au înţeles mai nimic din toate acestea; rămaseră prostite în faţa îndrăznelii tovarăşei lor, cu toate că nu înţelegeau mare lucru din vorbele ei. Fabiola, de asemenea, fu mişcată, dar muşcând-o din nou trufia, zise cu o vădită nerăbdare:

unde ai învăţat toate aceste nebunii? Cine te-a învăţat să trăncăneşti aşa? Din parte-mi, după ani de studii, am ajuns la concluzia că ideea unei vieţi spirituale nu-i decât un vis de poet sau de sofist şi, aşa fiind, o dispreţuiesc. îndrăzneşti, tu, o sclavă, să pretinzi că ştii mai mult decât stăpâna ta?

Crezi tu, oare, că atunci când, după moartea ta, trupul îţi va fi aruncat pe vârful movilei de sclavi ucişi prin bătaie pentru a fi arşi pe un singur rug, şi când cenuşa amestecată va fi zvârlită într-o groapă comună, crezi tu că vei învia pentru o viaţă liberă, plină de bucurii?

29

non omnis moriar42, cum spune unul dintre poeţii voştri răspunse cu modestie, dar şi cu o privire fierbinte, ciudată, sclava. Da, nădăjduiesc, şi chiar sunt sigură că voi învia. Mai mult, cred că din mormanul acela de carne pe care îl descrii atâta de bine, o mână va scoate oasele mele arse şi, chemând prin cele patru vânturi cenuşa mea, îmi va alcătui din nou trupul, dar slobod şi slăvit, iubitor şi iubit. Această nădejde e în mine.

ce stranii vedenii ale unei închipuiri orientale sunt acestea...! Trebuie să scapi de ele. în ce şcoală ai învăţat aceste ciudăţenii? N-am citit nimic asemănător la vreun autor grec sau latin...

într-o şcoală din ţara mea, care nu face nicio deosebire între greci şi barbari, între sclavi şi oameni liberi.

ce? zbieră cu tărie trufaşa patriciană -, chiar înainte de a cunoaşte această viaţă închipuită de după moarte, îndrăzneşti să ceri egalitatea cu mine? Cine ştie, poate chiar superioritatea? Hai, spune-ţi pe dată, fără înconjur, părerea.

Şi ea ascultă, cu o pătimaşă atenţie, care păru că se preface în furie, răspunsul liniştit al Syrei:

nobila mea stăpână, tu eşti de departe mai presus, prin toate darurile trupului şi ale sufletului, unei fiinţe atât de neînsemnate ca mine. Dar pentru că trebuie să răspund adevărul curat la întrebarea ta poruncitoare, eu mă supun propriei tale judecăţi...

A făcut o pauză, ezitând, însă un gest autoritar al stăpânei sale a făcut-o să continue:

-...dacă o sărmană sclavă, cu o conştiinţă sigură că deţine o înţelepciune spirituală aprinsă, a cărei măsură existenţială este nemuritoare, al cărei locaş adevărat este în Ceruri, al cărei model absolut este Dumnezeirea, poate să se socotească inferioară ca demnitate morală unei fiinţe, care oricât de înzestrată ar fi, mărturiseşte, ea însăşi, că nu aşteaptă alt destin decât acela al unui drăguţ

42 Nu voi muri întru totul.

30

cântăreţ neştiutor, care bate din aripi fără nădejde de libertate, în dosul zăbrelelor aurite ale cuştii lui?!

Ochii Fabiolei scânteiară de mânie. Pentru prima oară în viaţă se simţi umilită de o sclavă. Strânse stiletul şi-l aruncă orbeşte asupra sclavei.

Syra, fără voie, ridică braţul ca să se ferească, şi primi vârful stiletului, care, aruncat de jos în sus, îi provocă o rană mai profundă ca de obicei. O podidiră lacrimile, atât de mare îi fu durerea. Din rană curgea sânge din belşug. Fabiola, ruşinată de fapta ei crudă, cu toate că involuntară, se simţi încă mai umilită în faţa sclavelor ei.

du-te, du-te zise ea Syrei, care îşi ştergea sângele cu batista -, du-te la Eufrosina să te îngrijească! N-am vrut să te rănesc atât de grav. Dar, stai, vreau să te despăgubesc.

Apoi, răsturnând bijuteriile pe masă, adăugă:

ia acest inel şi nu mai e nevoie să te reîntorci în astă-seară.

Cugetul Fabiolei se potoli: făcuse tot ceea ce ea socotea drept

o răscumpărare a răului săvârşit.

Şi duminica viitoare se găsi în Biserica Bunului Păstor, nu departe de locuinţa Syrei, printre darurile hărăzite săracilor, un preţios inel de smarald, pe care bunul părinte Policarp credea că-l datorează cine ştie cărei bogate doamne romane. Dar singur Acela, care băgase de seamă odinioară, cu privire înduioşată, darul văduvei din templul de la Ierusalim, văzu şi de data aceasta braţul bandajat al unei sclave străine lăsând să-i cadă inelul în cutia milei.

31

CAPITOLUL V

Vizită

În timpul ultimei părţi a acestui dialog şi a sfârşitului lui atât de dureros, avu loc, în camera Fabiolei, o apariţie, pe care, dacă ar fi văzut-o, fără îndoială acea scenă nu s-ar mai fi petrecut. Adesea, încăperile romane nu erau despărţite printr-o uşă, ci printr-o draperie, care uşura intrarea pe tăcute a unei persoane. Ceea ce se şi petrecu atunci, iar Syra tresări zărind în relief, în dreptul draperiei cărămizii, o siluetă atât de bine cunoscută de ea, dar pe care trebuie s-o descriem pe scurt.

Era aceea a unei copile, de doisprezece-treisprezece ani, îmbrăcată într-un veşmânt alb fără pată, dar neavând nicio bijuterie, în înfăţişarea ei se îmbinau simplitatea copilăriei cu inteligenţa vârstei mature. Ochii ei, plini de nevinovăţia porumbiţei, descrisă de poeţi, păreau că se odihnesc pe un lucru nevăzut de ceilalţi, dar scump inimii ei. Pe fruntea ei sălăşluia candoarea, iar un dulce surâs îi alerga pe buze. Toţi cei care o cunoşteau ziceau că ea nu se gândea la sine niciodată.

Când Syra avu această vedenie încântătoare ca a unui înger, se opri. Dar copila îi luă mâna şi, sărutându-i-o cu respect, îi zise:

am văzut totul. Ne întâlnim în odăiţa de la intrare!

Pe urmă, păşi. Când Fabiola o zări, obrajii i se împurpurară, temându-se ca nu cumva copila să fi fost martora gestului ei de furie. Făcu semn sclavelor să iasă şi-şi primi ruda cu dragoste neprefăcută. Firea trufaşă a Fabiolei se îndulcea numai pentru câteva persoane, între care se găsea Eufrosina, doica ei eliberată din sclavie, care-şi adora stăpâna, şi Agnia, vizitatoarea de acum, a cărei tovărăşie o căuta totdeauna şi pe care o înconjura cu duioşie.

cu adevărat e drăguţ din partea ta, scumpă Agnia, că ai venit atât de repede la chemarea mea zise, cu glas dintr-odată îndulcit,

32

Fabiola dar adevărul e că tatăl meu a poftit la masă vreo două-trei persoane necunoscute şi doream mult să am alături de mine pe cineva cu care să stau de vorbă, ca Să am o scuză. Simt însă o curiozitate cu privire la unul dintre invitaţii noştri. E acel Fulvius, al cărui farmec, nobleţe şi isprăvi sunt atât de cântate, cu toate că nimeni nu ştie cine-i şi de unde vine.

scumpă Fabiola răspunse Agnia -, ştii că-s totdeauna fericită să te văd şi că bunii mei părinţi îmi îngăduie aceasta, aşa că nu mai trebuie să-ţi ceri iertare...

şi-ai venit ca de obicei zise Fabiola cu voioşie în rochia ta albă ca zăpada, fără nicio podoabă, fără vreo bijuterie, ca şi cum ai fi o femeie măritată. Dar, cerule! Ce este aceasta? Te-ai rănit? Iată, pe tunică, la piept, o pată roşie ai zice că-i sânge? Lasă-mă să-ţi schimb rochia...

pentru nimic în lume, Fabiola, aceasta e giuvaierul, singura podoabă, pe care vreau s-o port în astă-seară. E sânge, cel al unei sclave, dar care-i mai nobil în ochii mei şi mai generos ca cel care curge în vinele noastre...

Fabiola înţelese adevărul. Agnia văzuse totul. Zdrobită de umilinţă, răspunse puţin necăjită:

vrei, aşadar, să arăţi tuturor dovada vioiciunii firii mele?

nu, scumpă verişoară, departe de mine gândul acesta. Doresc numai să păstrez amintirea unei lecţii de răbdare şi de înălţime de suflet, aşa cum niciunul dintre filosofii noştri nu ne-o poate da.

ce idee ciudată! Totdeauna mi s-a părut că prea faci caz de oameni ca aceştia. Cine sunt ei, în cele din urmă?

nişte făpturi ca şi noi, fii, ca şi noi, ai lui Dumnezeu, şi, prin urmare, fraţii noştri.

un sclav, fratele meu, Agnia?! Să mă ferească zeii! Ei sunt proprietatea noastră şi nu au îngăduinţa decât de a munci pentru folosul nostru.

33

haide, haide zise Agnia, cu un glas dulce să nu mai discutăm. Eşti prea dreaptă ca să nu recunoşti că o sclavă te-a depăşit în ceea ce tu admiri mai mult: raţiunea, sinceritatea şi resemnarea eroică. Nu răspunde, îţi văd lacrimile în ochi. Dar vreau să te scutesc de o reiterare a necazului tău. îmi vei îndeplini dorinţa?

orice îmi stă în putere...

atunci îmi vei îngădui să o iau pe Syra cred că acesta e numele ei nu-ţi va plăcea să o vezi în preajma ta...

greşeşti, Agnia, îmi voi înfrâna mândria de astă dată, şi o voi preţui, poate că aproape o voi admira. Este un simţământ nou pentru mine faţă de cei ca ea.

dar cred, Fabiola, că o voi face mai fericită.

Fără îndoială, scumpă Agnia, căci tu ai puterea să îi faci fericiţi pe toţi cei care te înconjoară. Nu am văzut nicio casă ca a ta. Se pare că tu pui în practică acea filozofie ciudată la care se referă Syra, care nu deosebeşte sclavul de stăpân. în casa ta toţi ascultă zâmbind, şi grabnici să-şi îndeplinească cu bucurie îndatoririle. Şi pare că nimeni nu porunceşte. Haide, spune-mi taina ta! agnia surâse bănuiesc, mică vrăjitoare, că în lăcaşul misterios al inimii tale, pe care nu mi-l vei deschide niciodată, deţii farmecele şi poţiunile tale, care te fac iubită de toţi. Dacă ai fi o creştină, aruncată în amfiteatru, sunt sigură că leoparzii s-ar culca la picioarele tale. De ce eşti aşa serioasă, copilă? Ştii doar că glumesc.

Agnia păru că se cufundă în una dintre acele visări, în care aude un glas preaiubit. Apoi, se trezi şi zise cu voioşie:

ei bine, Fabiola, s-au văzut lucruri şi mai ciudate, şi dacă o întâmplare atât de înfiorătoare ca aceasta s-ar petrece, Syra ar fi, fără îndoială, fiinţa care ar fi bine să o ai alături...

în numele cerului, Agnia, nu lua în serios cuvintele mele. Am o idee prea înaltă despre bunul tău simţ, ca să cred un asemenea lucru. Cât despre devotamentul Syrei, ai dreptate. Când am fost bolnavă de friguri molipsitoare, vara trecută, pe când tu lipseai,

34

şi când mi-a trebuit să folosesc biciul ca să le aduc pe celelalte, ea nu m-a părăsit deloc, îngrijindu-mă zi şi noapte şi ajutându-mă să mă fac bine.

şi nu ai iubit-o pentru asta?

s-o iubesc! Să iubesc o sclavă, copilă! Sigur că am avut grijă s-o răsplătesc cu mărinimie, deşi nu ştiu ce a făcut cu ceea ce i-am dat. Ceilalţi îmi spun că nu pune nimic deoparte, şi că nu cheltuieşte nimic pentru sine. în plus am aflat că îşi dă porţia zilnică de mâncare unei fetiţe oarbe cerşetoare. Ce obicei ciudat!

dragă Fabiola zise Agnia -, ea trebuie să fie a mea! Spune-mi preţul şi o iau cu mine chiar în astă-seară.

fie, ţie nu-ţi poate rezista nimeni. Dar nu vom vorbi acum de preţ. Trimite mâine pe cineva să vorbească cu administratorul tatălui meu. Şi acum, după ce-am sfârşit această mare ispravă, să coborâm spre invitaţii noştri.

dar ţi-ai uitat bijuteriile...

nu face nimic, mă lipsesc de ele de data aceasta. N-am chef de ele astăzi.

CAPITOLUL VI

Banchetul

Coborând, ele găsiră pe invitaţi strânşi în salon. Nu urmau participe la un banchet pompos, ci la masa care se pregătea în mod obişnuit pentru prieteni dintr-o casă bogată. Vă vom spune cu satisfacţie că fiecare lucru era ales şi cu bun gust.

Când cele două doamne au ajuns în exedra sau salon, după ce-şi salută fiica, Fabius zise:

35

ce este, fata mea? Cu toate că ai venit cea din urmă, nu te-ai împodobit cum se cuvine, ţi-ai uitat bijuteriile obişnuite...

Fabiola, încurcată, nu ştiu ce să răspundă.

Agnia îi veni în ajutor şi zise, înroşindu-se:

e vina mea, dacă e în întârziere, cu găteala neisprăvită. Am stat de vorbă, şi a vrut să fie şi ea simplă la îmbrăcăminte, ca şi mine.

tu poţi face cum vrei, scumpă Agnia reluă tatăl. Dar, vorbind serios, dacă aceasta putea să-ţi stea bine când erai o copilă, acum, când, iată-te bună de măritat, trebuie să te aranjezi puţin şi să câştigi simpatia vreunui tânăr, care să-ţi ceară mâna. De pildă, o salbă, cum de altfel ai acasă, nu te-ar face mai puţin atrăgătoare. Dar tu nu asculţi ce-ţi spun, ceea ce mă face să cred că ţi-ai şi ales unul...

în timpul acestor cuvinte aruncate cu voie bună, Agnia păru că se pierde din nou într-o visare surâzătoare, fără, totuşi, să piardă un cuvânt din cele spuse de Fabius, căruia îi răspunse:

desigur, unul care mi-a dat inelul de logodnă şi minunate giuvaieruri...!

adevărat, Agnia?! Trebuie să-mi spui taina ta. Desigur, e cea dintâi dragoste a ta? Va ţine mult şi te va face fericită?

pe vecie fu răspunsul ei, în vreme ce se îndrepta spre Fabiola, ca să treacă în sala banchetului. Din fericire, aceasta nu auzise dialogul care, prin neprevăzutul lui, ar fi putut să-i jignească prietenia, căci Fabiola se ocupa cu invitaţii ei. Unul dintre ei era un om scurt şi îndesat; un sofist sau savant universal, zis Calpurnius. Un altul, Proculus, trântor al familiei. Cei doi din urmă merită mai multă atenţie. Cel dintâi, vădit în bunele graţii ale celor două tinere, era un tribun, ofiţer superior în garda pretoriană. Cu toate că avea de abia treizeci de ani, se şi distinsese prin valoarea lui şi se bucura de o mare trecere pe lângă împăraţii Diocleţian, în Răsărit, şi Maximian-Hercule, la Roma. Frumos şi bine clădit, neprefăcut,

36

vorbitor plăcut, el dispreţuia pe faţă vorbirile uşuratice în adunări, într-un cuvânt, era un model desăvârşit de omenie bărbătească, onestă şi mărinimoasă, îmbinând curajul şi puterea cu lipsa de vanitate.

Cel din urmă oaspete, amintit de Fabiola, înfăţişa tocmai contrariul celuilalt. Era Fulvius, noua stea a societăţii romane. Tânăr, cu chip aproape femeiesc, de-o eleganţă cu totul rafinată, cu inele pe toate degetele şi încărcat de giuvaericale, cu un discurs prefăcut, cu un uşor accent străin, curtenitor peste măsură, aparent amabil şi blând, el îşi deschise repede calea prin cercurile cele mai înalte ale Romei. La sosirea lui în oraşul imperial, fusese întovărăşit de o singură persoană, un om trecut cu vârsta, cu trăsăturile aspre, înfăţişarea căruia inspira teamă. Prieten, sclav, libert? Nu se ştia. Vorbeau împreună o limbă străină, al cărui accent Fulvius îl păstra chiar când vorbea latineşte. Un apartament vast, mobilat luxos, într-o insulă43, sclavi numeroşi îi umpleau casa, în care nu numai îndestularea, ci chiar risipa se făceau vădite. Acestea ajungeau ca el să fie îngăduit, cu toată obârşia lui întunecată, în societatea decăzută a Romei păgâne.

Un observator atent ar fi putut băga de seamă la el o foarte mare vioiciune a privirii, cu toate semnele văzute ale unei curiozităţi nesătule şi, în clipe de neatenţie, o privire întunecată de sub sprâncenele încruntate şi un fel de a-şi ridica buza de sus, trădând neîncrederea, toate ascunzând răutatea unei feline sub o aparenţă blândă.

Oaspeţii s-au aşezat curând la masă. Bărbaţii stăteau lungiţi pe canapele. Fabiola şi Agnia stăteau de aceeaşi parte a mesei, cei doi tineri prezentaţi mai sus aşezaţi opus, iar stăpânul casei cu prietenii lui mai în vârstă în mijloc. Trei părţi din jurul mesei rotunde

43 Casă închiriată cu apartamentul.

37

erau ocupate. O parte a fost lăsată liberă de sigma44, canapeaua semicirculară, pentru a se uşura servitul mesei.

Să însemnăm, în tăcere, că faţa de masă, un lux necunoscut pe vremea lui Horaţiu, avea acum o întrebuinţare obişnuită.

Când pofta de mâncare fu potolită pe jumătate, convorbirea deveni obştească.

ce noutăţi azi la băi?, întrebă Calpurnius. Nu m-am putut ocupa cu asemenea mărunţişuri...

noutăţi foarte interesante, tocmai... răspunse Proculus. Pare sigur că divinul Diocleţian a trimis porunci ca să se isprăvească Termele în trei ani...

cu neputinţă, strigă Fabius, am aruncat o privire asupra lucrărilor, pe când mă duceam spre grădinile lui Salustiu, şi le-am găsit prea puţin înaintate de un an încoace. Sunt încă mari lucrări de făcut, coloanele de tăiat şi marmura de sculptat.

tocmai, interveni Fulvius, dar ştiu că a fost dată poruncă peste tot să fie trimişi toţi prizonierii ce prisosesc în minele din Spania, din Sardinia45 şi chiar din Chersonez46, ca să lucreze la terme47. Câteva mii de creştini puşi la treabă le vor isprăvi repede.

şi de ce creştinii mai degrabă decât alţi puşcăriaşi?, întrebă Fabiola cu oarecare curiozitate.

chiar aşa, de ce?, răspunse Fulvius cu zâmbetul lui captivant. Cu greu pot găsi un motiv pentru asta. însă lucrurile stau aşa. Dintre cincizeci de muncitori condamnaţi m-aş încumeta să aleg unul singur creştin.

44 Se numea aşa datorită asemănării cu litera sigma, vechea formă a literei C.

45 Insulă din Marea Mediterană, situată între Peninsula Italică, coasta sudică a Franţei şi coasta Tunisiei, la sud de Corsica.

46 Oraş situat în partea litoralului sudic al Mării Negre în partea de sudvest a Peninsulei Crimeea.

47 Băi publice la romani.

38

Într-adevăr!, au exclamat câţiva deodată. Cum aşa?

puşcăriaşii obişnuiţi, răspunse el, nu-şi iubesc treaba. Au nevoie de bici la tot pasul şi când ochiul supraveghetorului îi părăseşte, ei nu fac nimic. Mai mult, sunt brutali, certăreţi şi mânioşi, în vreme ce creştinii osândiţi la lucrările obşteşti par, dimpotrivă, fericiţi de aceasta şi sunt totdeauna supuşi şi veseli. Am văzut, în Asia, tineri patricieni astfel ocupaţi, a căror mână nu umblase cu târnăcopul şi ai căror umeri slabi nu purtaseră niciodată o povară, şi totuşi lucrau curajoşi, părând tot atât de fericiţi ca atunci când erau acasă la ei... Fireşte, aceasta nu împiedică pe supraveghetori să le aplice, în voie, biciul sau băţul, căci aceasta-i voinţa divinilor împăraţi, să le facă vieţuirea cât mai grea; cu toate acestea, ei nu se plâng niciodată.

n-aş putea zice că admir o asemenea dreptate zise Fabiola -, dar ce ciudat fel de oameni! Aş fi curioasă să ştiu care poate fi pricina acestei prostii sau a acestei nesimţiri, firească acestor creştini?

Proculus răspunse cu o privire poznaşă:

calpurnius, aici de faţă, ar putea să ne lămurească, având renumele unui filosof în stare de a vorbi un ceas asupra oricărui subiect, începând cu Alpii şi isprăvind cu un furnicar.

Calpurnius, astfel îmboldit şi socotind binemeritat complimentul, vorbi astfel:

creştinii sunt o sectă străină, al cărei întemeietor a existat acum un număr de ani, în Caldeea48. Doctrinele lui au fost aduse la Roma pe timpul lui Vespasian de doi fraţi, numiţi Petru şi Pavel. Unii pretind că aceştia sunt aceiaşi fraţi gemeni pe care evreii îi numesc Moise şi Aaron, şi povestesc că acesta din urmă şi-a vândut dreptul de întâi născut fratelui său pentru o capră, din pielea căreia voia să-şi facă chirothecae49. Dar eu nu admit această identificare,

48 Regiune istorică, situată în sudul Mesopotamiei.

49 Mănuşi.

39

căci este arătat, în Cartea sfântă a evreilor, că cel de-al doilea dintre aceşti gemeni, văzând jertfele fratelui său dând mai buni auguri decât ale sale, îl omorî, după cum Romulus al nostru omorî pe Remus, dar cu o falcă de măgar, crimă pentru care a fost spânzurat de regele Mardoheu al Macedoniei, pe un stâlp înalt de cincizeci de coţi, după sora lui Iudita. Totuşi, după ce Petru şi Pavel ajunseră la Roma, se descoperi că cel dintâi era un sclav fugit de la Ponţiu Pilat şi fu răstignit, din ordinul stăpânului său, pe Janiculum. Numeroşii lor discipoli făcură din cruce simbolul lor şi o adorară. Ei socoteau că era o mare cinste de a suferi supliciile şi chiar o moarte umilitoare, ca să se apropie de stăpânii lor, crezând că astfel câştigă o locuinţă veşnică, dincolo de nori.

Această explicaţie clară a obârşiei creştinismului fu ascultată cu admiraţie de toţi, afară de doi. Tânărul ofiţer aruncă Agniei o privire de milă, care părea a spune: Voi răspunde, oare, acestui prost, sau voi râde? Dar ea puse degetul pe buze, cu un surâs care cerşea tăcere.

atunci, adevărul e că termele vor fi curând gata, şi că vom avea jocuri frumoase, observă Proculus. Nu se zice, Fulvius, că la inaugurarea lor va asista chiar divinul Diocleţian?

cu siguranţă, dar nu vom aştepta mult, căci, pentru alt scop s-au şi trimis ordine în Numidia50, să se trimită un mare număr de leoparzi şi de lei...

Apoi, întorcându-se cu vioiciune către vecinul său, îi zise, ispitindu-l cu o privire lacomă:

unui soldat brav ca tine, Sebastian, trebuie să-i placă mult nobilele spectacole ale amfiteatrului, mai cu seamă când servesc să pedepsească pe duşmanii împăraţilor şi-ai Republicii?

Ofiţerul se sculă în cot, întoarse spre cel care-i vorbea o privire liniştită şi maiestoasă, şi-i răspunse paşnic:

50 Vechiul nume al Africii de Nord între Maroc şi Tunisia, azi Algeria.

40

fulvius, n-aş merita titlul pe care mi-l dai, dacă aş putea privi cu plăcere şi sânge rece lupta, dacă-i pot spune aşa, dintre o brută fără simţ şi un copil sau o femeie fără apărare, căci aşa sunt spectacolele pe care le numiţi nobile. Nu aş trage sabia împotriva oricărui duşman al principilor sau al Statului, dar tot aşa de bucuros aş trage-o împotriva leului şi leopardului, care s-ar arunca, chiar din poruncă împărătească, asupra nevinovăţiei dezarmate...

Fulvius se ridicase, dar Sebastian îi puse puternica sa mână pe braţ şi urmă:

ascultă-mă până la sfârşit... Eu nu-s cel dintâi roman şi nici cel mai nobil care să fi socotit aşa. Adu-ţi aminte cuvintele lui Cicero: Măreţe sunt aceste jocuri, neîndoielnic, dar ce plăceri alese poate găsi un om rafinat în a privi un om slab, sfâşiat de-o brută puternică, sau un animal nobil străpuns de-o javelină? Nu mi-e ruşine să fiu de aceeaşi părere cu cel mai mare din oratorii romani.

atunci nu te vom vedea niciodată în amfiteatru51, Sebastian?, întrebă Fulvius, cu glas batjocoritor, cu toate că mieros.

de mă vei vedea acolo răspunse oşteanul -, te asigur că voi fi de partea victimelor, nu de partea bestiilor care vor să le distrugă...

sebastian are dreptate! strigă Fabiola, bătându-şi palmele şi termină discuţia cu aplauze. Niciodată n-am auzit pe Sebastian rostind decât simţiri generoase şi înalte...

Fulvius îşi muşcă buza în tăcere şi toţi se ridicară să plece.

51 Edificiu de formă circulară, de obicei neacoperit, cu locurile pentru spectatori formate din trepte aşezate de jur împrejurul arenei, unde aveau loc serbări populare, jocuri, lupte de gladiatori, de fiare sălbatice etc.

41

CAPITOLUL VII

Bogat şi sărac

În cursul celei de a doua părţi a acestei convorbiri, Fabiola rămase surprinsă de felul cum Agnia îşi păstrase taina. Cine putea fi acea persoană aleasă de ea? Cât de tainic păstrase acest secret! Cine putea fi acea persoană preferată care-i câştigase inima? S-a gândit la multe persoane, însă nu a găsit răspunsul. Darul giuvaierurilor scumpe l-a consternat. Nu cunoştea pe nimeni în societatea romană, care să fie în stare a face asemenea daruri, şi hoinărind zilnic prin magazine, ar fi aflat şi de aceasta. Deodată, îi sclipi o idee în minte. Fulvius, care, zilnic, purta alte noi pietre aduse din locuri străine, era singurul în stare să-i fi făcut aceste daruri. Privirile înflăcărate aruncate de frumosul străin verişoarei sale dovedeau încă mai mult cât e de răpit de ea, iar cât despre nepăsarea aparentă a Agniei, ea făcea, fără îndoială, parte din planul ei. Se hotărî aşadar să le înlesnească înfăptuirea gândurilor, iar, la vreme potrivită, să uimească pe Fabiola prin această sprinteneală de cugetare.

Dar trebuie să părăsim pe aleşii noştri oaspeţi pentru alte înfăţişări mai umile şi să urmărim pe Syra la Eufrosina.

Buna doică fu înspăimântată de rana atât de dureroasă, dar, recunoscând de îndată mâna Fabiolei, ea se simţi sfâşiată de două sentimente contrarii.

sărmană copilă zise ea, spălând şi îngrijind rana e o rană grozavă. Ce-ai făcut ca s-o meriţi? Cât a trebuit să suferi...! Cât de rea ai putut fi, ca să poţi atrage asupra ta asemenea pedeapsă...! E o rană grea şi făcută, cu toate acestea, de cea mai dulce dintre făpturi... Ai pierdut mult sânge, ia acest întăritor... Fără îndoială, a fost silită să te lovească...

42

Desigur zise Syra surâzând din greşeala mea... Nu trebuia să discut cu stăpâna mea...

să discuţi cu ea! Să discuţi...?! O, zeilor, cine-a mai auzit vreodată de-o sclavă care să discute cu o stăpână atât de instruită, încât nici Calpurnius nu s-ar apuca de aceasta! Desigur, a fost atât de tulburată, că nici nu şi-a mai dat seama ce face... Trebuie să tăinuim aceasta... N-ai un văl cu care să putem acoperi rana? Ştiu că ai destule, dăruite sau cumpărate, însă niciodată nu-ţi pasă de aceste lucruri drăguţe. Hai să vedem...

Intră în odaia de culcare a sclavilor şi după ce răscoli puţinul conţinut al lădiţei Syrei, scoase o bucată de stofă scumpă, brodată minunat, şi chiar împodobită cu câteva perle. Syra roşi până-n vârful urechilor şi rugă pe Eufrosina să n-o silească să poarte această podoabă, care-i aducea aminte de zile mai bune şi care nu se mai potrivea cu starea ei de acum. Dar doica, dornică să ascundă greşeala stăpânei ei, nu se lăsă bătută, şi fâşia cea bogată fu înfăşurată în jurul braţului rănit.

După ce această treabă fu isprăvită, Syra se îndreptă spre mica odaie în care sclavele mai alese puteau să-şi vadă prietenii. Ţinea în mână un paner acoperit cu un şervet.

La intrarea ei, se auziră nişte paşi uşori, şi o tânără îi ieşi în grabă înainte. Avea şaisprezece-şaptesprezece ani. Veşmântul ei sărac era curat şi îngrijit. îşi prinse braţele de gâtul Syrei cu o pornire atât de voioasă şi cu o faţă atât de fericită, că oricine ar fi fost acolo n-ar fi putut crede că ochii ei orbi ar fi avut cândva vreo legătură cu lumea din afară.

stai jos, scumpă Cecilia zise Syra cu glas drăgăstos, conducând-o spre un scaun. Azi ţi-am adus o mâncare aleasă... vei prânzi regeşte.

cum asta? Cred că fac asta în fiecare zi.

da, dar azi stăpâna mea a avut bunătatea să-mi trimită un fel de mâncare şi mai bun şi, iată, l-am adus pentru tine...

43

ce frumos din partea ei, şi mult mai frumos din partea ta să te gândeşti la mine. De ce nu te-ai înfruptat tu din ea? Era menită pentru tine şi nu pentru mine.

îţi mărturisesc că mai multă mulţumire am să te bucur pe tine, decât să mă bucur eu.

nu, dragă Syra, nu trebuie să fie aşa. A fost voia lui Dumnezeu să fiu săracă, şi eu trebuie să mă silesc să-I fac voia. Nu mă mai pot gândi la mâncarea, şi nici la hainele bogaţilor, atât timp cât pot să le am pe cele ale săracilor. îmi place să împart cu tine fiertura ta de ovăz, care mi-e dată de pomană de către cineva la fel de sărac ca mine. îţi dau astfel prilejul să faci o milostenie, iar tu îmi dai mângâierea să simt că sunt în faţa lui Dumnezeu o biată fată oarbă. Cred că El mă va iubi, astfel, mai mult...

cu cât eşti tu mai bună ca mine, dragă copilă...! Voi face după voia ta. Voi da felul de mâncare altuia, iar ţie îţi voi servi felul tău obişnuit... Cred că El mă va iubi mai mult, decât înfruptându-mă cu de toate. Prefer să fiu cu Lazăr la poartă, decât cu Dives la masă.

tare mai eşti înţeleaptă şi bună, dragul meu copil! Va fi precum doreşti! Voi dărui mâncarea semenilor mei, şi între timp îţi voi servi prânzul umil.

mulţumesc, mulţumesc, scumpă surioară, te aştept aici...

Syra se îndreptă spre locuinţele semenilor ei, geloşi şi lacomi, şi aşeză pe masa lor farfuria de argint. Cum stăpâna lor le dădea din când în când câte-o asemenea importanţă, ele nu fuseră surprinse. Dar sărmanei sclave îi era ruşine să se înfăţişeze cu o atât de bogată eşarfă în jurul braţului. O scoase, aşadar, înainte de a intra acolo, dar, dornică să nu supere deloc pe Eufrosina, şi-o potrivi cu o singură mână cum putu, după ce ieşi. Pe când trecea prin curtea de jos, ea zări pe unul dintre aleşii oaspeţi ai stăpânei sale, îndreptându-se singur, cu faţa întunecată, spre ieşire. Se adăposti după o coloană ca să evite vreo grosolănie, totdeauna cu putinţă. Era Fulvius şi, zărindu-l,

44

rămase pironită locului. Inima ei bătea cu tărie, vrând parcă să-i spargă pieptul, un fior o făcea să tresară din cap până în tălpi, iar genunchii îi tremurau nemaiputând-o duce, pe când o sudoare rece îi îmbrobodea fruntea. Ochii ei, măriţi, păreau ai unei păsări speriate de un şarpe. îşi ridică mâna până-n dreptul pieptului, făcu semnul vieţii şi vraja fu sfărâmată. O luă la goană şi abia se ascunse pe după draperia care închidea scara, când Fulvius, cu capul plecat, şi ajunse pe locul părăsit de ea. Făcu un pas îndărăt, ca trăsnit de ceea ce vedea. Tremurând din toate încheieturile se stăpâni, totuşi aruncă o privire piezişă în jurul lui. Era singur. Niciun ochi nu-l vedea, afară de Acela de care el nu se temea, dar care citea, în clipa aceea, în inima lui întunecată. Mai privi lucrul de jos, apoi se aplecă să-l ia, retrăgându-şi de câteva ori mâna. în sfârşit, auzind pasul bărbătesc al lui Sebastian pe pietre, luă repede vălul scăpat de Syra. Se înfioră împăturind-o şi, când, spre nespusa lui groază, descoperi pe ea petele de sânge proaspăt care trecuseră prin bandaj, se clătină ca un om beat şi fugi afară, mergând într-o întinsoare până acasă.

Palid, suferind şi clătinându-se, intră în odaia lui, îmbrâncind pe sclavii care voiau să-l ajute, întâmpinându-l. Făcu un semn credinciosului său servitor să-l urmeze şi, apoi, să închidă bine uşa. O lampă lumina pe masă. Fulvius aruncă pe ea fâşia brodată şi arătă cu degetul petele de sânge.

întunecatul personaj nu zise nimic, dar îngălbeni şi el, în timp ce chipul stăpânului se făcea ca de cenuşă.

este aceeaşi, fără îndoială zise, în sfârşit, tovarăşul luifulvius în limba lor străină dar ea, desigur, a murit...

eşti sigur, Eurotas? întrebă stăpânul, ascuţindu-şi privirea ca a unei păsări de pradă.

pe cât poate fi sigur un om care a văzut cu ochii lui. Unde ai găsit-o? Şi de unde-i acest sânge?

îţi voi povesti mâine, astă-seară sunt prea cutremurat. Cât despre aceste pete, care erau cu totul proaspete când am găsit-o, nu

45

ştiu de unde provin, doar dacă nu sunt nişte semne de răzbunare, sau chiar răzbunarea însăşi, pe cât de neagră o pot pregăti Furiile. Acest sânge n-a fost vărsat acum...

haide, haide...! Nu-i momentul viselor şi-al închipuirilor. Te-a văzut cineva când ai cules... acest... lucru?

nimeni, sunt sigur...

atunci, suntem scăpaţi. Mai bine-i în mâna noastră decât a altuia. Noaptea ne va sfătui...

adevărat, Eurotas, dar să dormi cu mine în astă noapte...

Şi amândoi se lăsară pe paturile lor, Fulvius pe unul măreţ, Eurotas pe unul mic, de unde, stând într-un cot, spiona, la lumina lămpii, somnul tulburat al tânărului, căruia îi era, deopotrivă, şi paznic devotat, şi geniu rău. Fulvius se zvârcolea şi gemea din pricina coşmarurilor. Vedea, în vis, o frumoasă cetate, într-un ţinut străin. Pe râul, de-o limpeziciune cristalină, care o străbate, este o galeră cu ancoră, iar sus, pe punte, o siluetă flutură eşarfa brodată în semn de adio. Scena se schimbă. Vasul e în mijlocul mării, bătut de-o vijelie furioasă, în timp ce, la vârful catargului, aceeaşi eşarfă stă ca un drapel, fără ca vântul s-o tulbure şi s-o agite. Apoi, vasul e izbit de stânci, şi în strigăte sfâşietoare, toţi se scufundă în adânc. Dar, deasupra valurilor, catargul cel mare stă încă, având în vârf strălucitul şi liniştitul stindard, până ce, printre păsările de mare care se rotesc împrejuru-i, o arătare cu aripi negre, având în mâini o torţă, o smulge din vârf şi o desface în faţa ei, privind-o cu ochi mânioşi.

Pe aceasta, stă scris cu litere de foc: Nemesis...

Dar este vremea să ne reîntoarcem spre celelalte cunoştinţe din casa lui Fabius.

După ce Syra a auzit uşa închizându-se în urma lui Fulvius, se opri ca să se liniştească, făcu o rugăciune în gând şi se grăbi către prietena ei oarbă.

Aceasta, terminându-şi masa ei frugală, aştepta cu răbdare întoarcerea sclavei. Syra îşi începu atunci îndatoririle de gazdă: aduse

46

apă, îi spălă mâinile şi picioarele, ascultând de poruncile creştine, îi pieptănă şi-i aşeză părul, ca şi cum sărmana făptură ar fi fost propriul ei copil. Şi cu adevărat, cu toate că nu era mai vârstnică decât ea, purtarea ei era atât de maternă, că n-ai fi putut spune că-i o sclavă care îngrijeşte de-o biată cerşetoare. Şi această cerşetoare avea o înfăţişare atât de fericită şi spunea, cu bucurie, atât de frumoase lucruri, pe care Syra le asculta cu plăcere...

Tocmai atunci Agnia sosea la întâlnirea ce dăduse Syrei, şi Fabiola vru s-o petreacă până la uşă; dar când Agnia, trăgând puţin perdeaua, văzu scena, chemă pe Fabiola şi, arătându-i-o, îi făcu semn să tacă. Inima Fabiolei fu atinsă la această privelişte; ea nu-şi închipuia că poate fi o dragoste dezinteresată între doi străini; cât despre milă, acest cuvânt era necunoscut în Grecia şi la Roma.

Fabiola se trase îndărăt, cu lacrimile în ochi, şi zise lui Agnia, de care se despărţea:

trebuie să mă retrag. Această tânără, care mi-a dovedit în după-amiaza aceasta că o sclavă poate avea minte, îmi dovedeşte acum că poate avea şi o inimă. Acum câteva ore eram mirată când m-ai întrebat dacă iubesc o sclavă. Cred acum că aş putea să o iubesc pe Syra şi aproape că-mi pare rău că ţi-am făgăduit să ţi-o dau...

în timp ce Fabiola intră în odăile ei, Agnia intră în încăperea sclavelor şi zise râzând:

aşa, Cecilia, ţi-am descoperit taina. Iată prietena, despre a cărei hrană spuneai că-i atât de bună, că nu mai era nevoie să vii să ţi-o dau eu... Este adevărat că dacă hrana nu-i deloc mai bună, gazda, însă, este...

o, nu spune aceasta, dulce doamnă Agnia zise oarba mâncarea, într-adevăr, e mai bună. Domnia ta ai multe prilejuri de a face milostenie, dar o sărmană sclavă nu o poate face decât găsind pe cineva mai sărac şi mai necăjit ca mine. Gândul acesta îi face hrana mai aleasă.

47

ai dreptate zise Agnia mă bucur că eşti de faţă, ca să auzi bunele ştiri pe care i le aduc Syrei. Fabiola mi-a îngăduit să-ţi fiu stăpână, Syra, şi să te iau cu mine. Mâine vei fi liberă şi sora mea prea iubită.

Cecilia bătu din palme, apoi, înlănţuindu-şi braţele în jurul gâtului Syrei, strigă:

cât eşti de fericită acum, scumpa mea Syra...!

Dar Syra păru adânc tulburată şi răspunse cu un glas înăbuşit:

o, prea bună Agnia, cât de frumos e că te-ai gândit la o sărmană fată ca mine. Dar, iartă-mă, dacă te rog din suflet să mă laşi în starea în care sunt. Te asigur, dragă Cecilia, că sunt fericită aici...

dar de ce vrei să rămâi?, întrebă Agnia.

pentru că reluă Syra e mai bine ca fiecare să rămână înaintea lui Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat... E drept că aceasta nu e de loc starea în care m-am născut. Am fost adusă aici de alţii.

Câteva clipe o podidiră lacrimile, apoi urmă:

dar e tot aşa de clar că Dumnezeu m-a hărăzit să slujesc în starea aceasta. Cum aş putea dori s-o părăsesc?

atunci zise cu vioiciune Agnia putem să ne înţelegem bine. Nu te voi libera, şi-mi vei fi sclavă...

nu, nu zise Syra surâzând -, aceasta nu se poate. îndrumările marelui nostru apostol ne zic: Slugilor, fiţi supuse stăpânilor voştri cu toată frica, nu numai celor ce sunt buni şi blânzi, ci şi celor greu de mulţumit. Departe de mine gândul să compar pe stăpâna mea cu vreunul dintre aceştia, dar tu, nobilă Agnia, eşti prea bună şi prea dulce pentru mine. Unde-ar fi crucea mea, dacă ţi-aş sluji ţie?! Tu nu ştii cât sunt de mândră şi de nesupusă din firea mea...

Agnia aproape se dădu bătută; în acelaşi timp era mai mult ca oricând neliniştită de a pierde o asemenea comoară de virtuţi. Aşadar, adăugă:

48

văd, Syra, că niciun motiv care te priveşte nu poate să te hotărască. Vreau, aşadar, să-ţi fac o cerere mai egoistă. Doresc să te am pe lângă mine ca să mă folosesc de tine şi d sfaturile tale. Hai, nu-mi poţi refuza o asemenea cerere...

egoistă? răspunse sclava -, niciodată nu vei fi. Prin urmare, te chem pe tine să judeci propria ta cerere. O cunoşti pe Fabiola şi-o iubeşti. Ce suflet ales, ce minte înaltă! Ce calităţi mari şi ce înfăptuiri, dacă în ele s-ar răsfrânge adevărata lumină! Şi cu câtă gelozie îşi păstrează, în sine însăşi, această salbă de virtuţi, pe care, noi singure, i le preţuim. Ce mare creştină ar putea deveni!

spune, spune mai departe, în numele cerului, scumpă Syra întrerupse cu voioşie Agnia. Şi cum nădăjduieşti tu aceasta pentru ea?

aceasta-i rugăciunea mea de toate zilele, este nestrămutatul meu gând, este ţinta vieţii mele. Mă voi osteni s-o câştig prin răbdarea mea, prin stăruinţa mea şi chiar prin dispute neobişnuite, ca aceea pe care am avut-o astăzi. Şi când toate vor fi sfârşite, încă mai am o armă...

care?, întrebară deodată amândouă.

să-mi dau viaţa pentru întoarcerea ei. Ştiu că o sărmană sclavă ca mine are puţini sorţi să fie martiră. Totuşi se zice că se pregăteşte o persecuţie încă mai sălbatică şi poate că ea nu va dispreţui nişte victime atât de umile. Fie voia lui Dumnezeu!, îmi dau viaţa, ca să fie câştigată a ei. O, scumpă şi prea bună Agnia adăugă ea căzând în genunchi în faţa ei şi scăldându-i mâinile cu lacrimi -, nu te pune între mine şi cununa alergării mele...

ai învins, surioară Syra zise Agnia. Rămâi la locul tău, o virtute atât de mărinimoasă şi atât de dezinteresată trebuie să izbândească! E prea nobilă pentru un sălaş atât de neînsemnat ca al meu.

cât despre mine adăugă Cecilia, cu o uşoară răutate înfrânată -, spun că ea a zis o mare minciună în astă seară...

49

care, fetiţo?, zise Syra, râzând.

ai spus că eu eram mai înţeleaptă şi mai bună decât tine pentru că nu primesc să mănânc câteva bunătăţi, care ar fi mulţumit gâtlejul şi lăcomia mea, în vreme ce tu nu primeşti libertatea, fericirea, sloboda folosire a religiei tale, dându-ţi chiar viaţa ca s-o răscumperi pe aceea a tiranului tău. O, cum ai putea spune aceasta?

Veni atunci un servitor care vesti că lectica52 lui Agnia o aştepta afară, şi dacă cineva ar fi fost de faţă la despărţirea drăgăstoasă a acestor trei fiinţe patriciana, sclava şi cerşetoarea ar fi strigat, ca şi alţii mai înainte: Vedeţi cum se iubesc creştinii!

CAPITOLUL VIII

Sfârşitul celei dintâi zile

Dacă zăbovim puţin la ieşire ca să fim de faţă la plecarea Agniei, după ce am ascultat voioasa convorbire între ea şi Cecilia, prin care Agnia a rugat-o să se lase să fie condusă, din pricina nopţii, de un servitor, spre marea înveselire a tinerei care nu putea deosebi noaptea de zi, dacă, aşadar, nu vom intra de îndată ca să întrebăm ce face gazda, vom găsi casa vraişte. Sclave, cu torţe în mână, aleargă în toate părţile şi caută în toate colţurile un obiect pierdut. Eufrosina stărui să fie găsit cu orice chip până ce, în cele din urmă, totul fiind zadarnic, cercetările încetară. Cititorul bănuieşte lămurirea acestei taine. Syra, chemată să îngrijească rana, nu mai avea eşarfa cea scumpă şi nu putea da alt cuvânt

52 Un fel de pat sau de scaun, purtat de cai sau de oameni, întrebuinţat ca mijloc de locomoţie în Antichitatea romană, în Evul Mediu şi (astăzi) în unele ţări orientale.

50

decât cel adevărat, că o scosese şi-o pusese la loc mărturisea pentru ce, de vreme ce dispreţuia minciuna şi că nu băgase de seamă pierderea ei decât în ultimul moment. Buna doicăfu foarte îndurerată din pricina acestei pierderi, pe care o socotea destul de grea pentru o amărâtă sclavă, care păstra, fără îndoială, acest obiect preţios pentru răscumpărarea libertăţii ei. Syrei, de asemenea, îi părea rău, dar pentru cuvinte, pe care nu le putea destăinui bunei femei.

Eufrosina ordonă ca toţi servitorii să fie întrebaţi, unii dintre ei chiar cercetaţi, spre marea tulburare a Syrei. Apoi ca toată casa să fie răscolită prin locurile unde a umblat Syra. Dar cine ar fi putut bănui pe vreunul dintre aleşii oaspeţi de la masa stăpânului de-a fi dorit un lucru, de valoare sau nu? Bătrâna femeie ajunse, aşadar, la concluzia că vălul fusese răpit prin vreo vrajă, şi bănui temeinic pe sclava neagră Afra, care, ştia bine, neputând s-o sufere pe Syra făcuse vreo vrajă ca să o necăjească pe biata fată.

Când orice cercetare încetă, Syra, stând singură, îşi aduse aminte de oprirea lui Fulvius în curte, chiar în locul unde stătuse mai înainte de a fugi. Convingerea se înfipse de îndată în mintea ei, că acolo îi căzuse eşarfa, şi că el o luase. Căci ea simţea lămurit că el nu putea trece nepăsător pe lângă acel obiect, care era desigur în stăpânirea lui.

După ce cugetă la ce urmări ar putea ieşi din această întâmplare, Syra se hotărî să lase totul în mâinile lui Dumnezeu şi merse să-şi caute odihna binemeritată a unei conştiinţe liniştite.

Fabiola, părăsind pe Agnia, se retrase în apartamentul ei şi, odată treburile isprăvite, trimise în odăile lor pe Eufrosina şi pe cele două sclave, cu glas mai dulce ca niciodată. După aceea se întinse pe pat, unde dădu de stiletul cu care rănise pe Syra. Deschizând un sertar, îl aruncă cu scârbă: niciodată nu mai avea să se slujească de-o asemenea armă.

Luă din nou volumul pe care-l lăsase acolo şi care o distrase atât de bine, dar i se păru uşuratic şi fără gust. îl puse deoparte şi-şi

51

dădu frâu slobod gândurilor care o urmăreau, asupra întâmplărilor din urmă. Mai întâi, ce copil minunat este această Agnia! Cât era de curată, de simplă şi de dezinteresată şi chiar cât de simţită şi de înţeleaptă! Se hotărî să-i fie soră mai mare, protejând-o în toate. Ca şi tatăl ei, Fabiola băgase de seamă privirile furişate ale lui Fulvius. Cu adevărat, acele ocheade53 desfrânate, pe care ea însăşi le întâmpinase cu dispreţ, i se păreau, mai degrabă, inspirate de-un plan tainic şi întortocheat. Ajungând, astfel, la o încheiere tocmai opusă aceleia la care se oprise tatăl ei, îşi puse în gând să facă totul spre a zădărnici orice plan şi de a împiedica pe Fulvius să pătrundă la Agnia, imputându-şi de a-i fi adunat, şi încă într-un scop atât de neserios. (Tot în clipa aceea, Fulvius, răsucindu-se în patul lui, luă, şi el, hotărârea să refuze orice invitaţie a lui Fabius, ca astfel niciodată să nu-i mai calce pragul casei.)

Fabiola, cu privirile ei sfredelitoare, pătrunsese prin sufletul lui. Felul încrezut de a se purta, şiretenia privirii lui nu puteau înfrunta, în mintea ei, comparaţia cu sincerul şi mărinimosul Sebastian. „Ce om ales şi bun!” îşi zicea ea în gând. Cât de deosebit de toţi tinerii care intră aici. Niciodată vreun cuvânt nechibzuit pe buze! Nicio privire răutăcioasă în ochii lui veseli şi sclipitori... Cumpătat la masă, cum se cuvine unui ostaş, modest, cum se cade unui erou, trecând sub tăcere fie puterea, fie isprăvile lui din război, de care alţii fac atâta larmă! O, de-ar putea numai să simtă pentru mine ceea ce pretind a simţi alţii... Şi Fabiola nu-şi isprăvi gândul... iar pe chip i se pogorî o grea melancolie...

Apoi, convorbirea ei cu Syra şi tot ceea ce izvorâse din ea îi trecură repede prin minte. Simţea că un capitol din viaţa ei se închisese. Mândria îi fusese îngenunchiată de-o sclavă, iar sufletul îi fusese înmuiat, nici ea nu ştia cum. Dacă, în clipa aceea, i s-ar fi deschis ochii, ca să poată privi lucrurile de dincolo, ar fi văzut un

53 Semn făcut cu ochiul.

52

nor binemirositor, ca de tămâie, dar având culoarea însângerată a purpurei, ridicându-se de pe patul unei sclave căzute în rugăciune, rugăciune şi jertfă de viaţă, îmbinate laolaltă şi care, atingând piciorul de cristal al tronului de îndurare, din cer, cădea din nou pe uscăciunea propriei ei inimi, ca o rouă binecuvântată. Vai, dar ea nu putea să aibă această vedenie...

în sfârşit, ostenită, vru să adoarmă, dar avu un vis înspăimântător.

Se făcea o grădină minunată, luminată viu de-o lucire de amiază, în vreme ce totul împrejur zăcea în întuneric, flori alese acopereau pământul; plante agăţătoare îmbrăţişau arborii, încărcaţi de roade de aur. în mijlocul acestui peisaj, văzu pe cerşetoarea oarbă stând cu chipul bucuros, ca de obicei, în vreme ce Agnia, cu privirea ei simplă, şi Syra, cu surâsul ei răbdător şi resemnat, o înconjurau cu duioşie. Fabiola simţea un dor nebun să fie cu ele, i se părea că ele se bucură de-o fericire de care ea nu avea habar. Cum ele îi făceau semne să se apropie, ea începu să alerge, când, spre deznădejdea ei, i se deschise în faţă o prăpastie largă şi adâncă, în fundul căreia vuia un şuvoi de apă. Puţin câte puţin apele se urcară până ajunseră la maluri, şi curgeau scânteietoare şi curate, cu toată profunzimea lor. O, cine i-ar fi dat tăria să se arunce în ape, ca să ajungă la ele, de partea cealaltă...! Şi ele o chemau necontenit, îndemnând-o să încerce. Dar, pe când stătea pe mal, frângându-şi mâinile de deznădejde, iată Calpurnius ivindu-se din întuneric, ţinând în mână o pânză deasă pe care erau însemnate tot felul de himere monstruoase ciudat înlănţuite, şi pânza aceasta se făcea din ce în ce mai mare până ce acoperi vedenia luminoasă. Stătea astfel, nemărginită, când un geniu scânteietor (aşa-i zicea ea), care avea o oarecare asemănare cu Sebastian, se apropie de ea şi, surâzător, îi răcori chipul aprins, cu aripile lui de purpură şi de aur. Adormi de îndată, cuprinsă de un somn liniştit şi întremător, în timp ce vedenia dispărea.

53

CAPITOLUL IX

Adunări

Dintre toate colinele Romei, cea mai accesibilă este fără doar şi poate cea Palatină. Augustus şi-a ales-o ca reşedinţă, iar ceilalţi împăraţi l-au urmat.

Şi-a transformat reşedinţa în palat, care a cuprins întregul deal. Nero, nemulţumit de dimensiuni, a distrus împrejurimile prin foc, şi apoi a extins reşedinţa imperială spre colina Esquilina, preluând tot spaţiul pe care îl ocupă între cele două dealuri Colosseum-ul. Vespasian a dărâmat Domus Aurea („casa de aur”), din care s-au mai păstrat măreţele bolte cu minunate picturi, şi a început construcţia Colosseum-ului şi a altor edificii cu materiale din aceea. Intrarea în palat, construită după această perioadă, era dinspre Via Sacra, aproape de Arcul lui Titus. După ce trecea printr-un vestibul, vizitatorul ajungea într-o curte măreaţă, al cărei plan se putea distinge. Plecând de aici, pe partea stângă, intra într-o curte imensă, închinată lui Adonis de către Domitian, împodobită cu copaci, tufişuri şi flori. Mergând în continuare spre stânga, puteai să intri în câteva camere, construite de Alexander Severus în cinstea mamei lui, Mammaea, al cărei nume îl purta. Sebastian deţinea un apartament, aşezat în faţa dealului Caelius54, tocmai în unghiul care împunge spre Arcul lui Constantin şi spre fântâna zisă Meta Sudans. Erau mai multe camere, modest mobilate, cum se cuvine unui ostaş şi unui creştin. Slujitorii lui, toţi, erau o pereche de

54 Este cea mai verde şi cea mai încântătoare dintre cele şapte coline ale Romei. în Antichitate, dealul era foarte bine cunoscut ca zonă rezidenţială şi exclusivistă, locuită de bogaţii capitalei.

Treptat

54

liberţi55, şi respectata matroană, care-l crescuse şi care-l iubea ca pe copilul ei, erau creştini, ca, de altfel, toţi oamenii cohortei lui, câţiva convertiţi, cea mai mare parte ucenici aleşi cu grijă.

Câteva zile după scenele descrise mai sus, Sebastian, în cele dintâi ceasuri ale înnoptării, urcă treptele vestibulului56 în tovărăşia unui alt tânăr despre care am şi vorbit. Pancraţiu avea pentru Sebastian dragostea şi admiraţia pe care un tânăr şi înfocat ofiţer le simte pentru un frate de arme, mai mare, care îl cinsteşte cu prietenia lui. Dar nu atât pe soldatul lui Cezar, cât pe atletul lui Hristos tânărul patrician îl admiră în tânărul tribun. Şi Sebastian nu iubea mai puţin pe Pancraţiu, cel împodobit cu nevinovăţia şi candoarea sufletului, dar vedea pericolele către care aprinderea lui tinerească putea să-l târască. îl îndemna, aşadar, să stea pe lângă el, ca să fie îndrumat şi poate înfrânat prin sfaturi înţelepte.

Iar Sebastian, ţinând cont de mărinimia şi de candoarea şi inocenţa minţii sale, nu-l îndrăgea mai puţin pe Pancraţiu. Vedea pericolele spre care îl împingeau impetuozitatea şi aprinderea tinereţii sale, şi îl încuraja să rămână aproape de el, care să-l poată sfătui, şi uneori poate înfrâna.

Intrând în partea palatului unde stătea de pază cohorta lui Sebastian, acesta zise tânărului:

de câte ori trec prin acest loc, mă gândesc la minunata purtare de grijă a Providenţei, Care a aşezat, chiar la porţile palatului Cezarului, monumentul57, care aminteşte, totodată, şi căderea celui dintâi sistem potrivnic creştinismului, şi împlinirea celei mai mari profeţii a Evangheliei dărâmarea Ierusalimului de puterea

55 Sclav eliberat care primea cetăţenia romană, prenumele şi numele stăpânului.

56 încăpere prin care se trece pentru a intra într-un edificiu, într-o casă; hol, antreu.

57 Arcul de Triumf al lui Titus.

55

romană. Nu mă pot înfrâna să cred că un alt arc de triumf se va înălţa într-o zi, ca să amintească o izbândă asupra celui de-al doilea duşman al religiei noastre, Imperiul păgân al Romei.

ce? Cugeţi tu la răsturnarea acestui vast imperiu, ca un mijloc de a statornici domnia creştinismului?

o, Doamne...! Mi-aş vărsa cea din urmă picătură de sânge, cum mi-am vărsat pe cea dintâi ca să-l sprijin. Dar crede-mă, când imperiul se va converti, aceasta nu se va face câtuşi de puţin printr-un fel treptat, asemănător a ceea ce vedem noi în clipele acestea, ci printr-un mijloc atât de supra-omenesc, atât de divin, că ne este cu neputinţă să ni-l închipuim, chiar în dorurile noastre cele mai optimiste. Toţi vor striga atunci: „Aceasta este schimbarea săvârşită de dreapta Celui Preaînalt...!”

fără îndoială! Dar nădejdea ta să vezi un arc triumfal creştin presupune o unealtă pământească. La cine te gândeşti?

mărturisesc, Pancraţiu, gândurile mele mergeau către unul dintre membrii familiei imperiale, care arată unele înclinări mai bune; vreau să vorbesc de Constantius Chlorus...

totuşi, Sebastian, cei mai buni şi cei mai pricepuţi dintre bătrânii noştri zic că asemenea speranţe au fost dezminţite pe vremea domniilor lui Alexandru, Gordian şi Aurelian. De ce acestea s-ar realiza?

toate acestea le ştiu prea bine, Pancraţiu, şi deplâng cu amărăciune aceste gânduri întunecate care ne ucid energiile, acest gând, mai dinainte primit, că răzbunarea e veşnică şi milostivirea trecătoare, că sângele martirilor şi rugăciunile fecioarelor nu sunt deloc în stare să micşoreze ceasurile privegherii, şi să grăbească pe cele ale harului.

Astfel vorbind, ajunseră în camera cea mai mare din apartamentul lui Sebastian, luminată puternic şi vădit pregătită pentru a adăposti o adunare. în faţa uşii era o fereastră dând pe terasa care înconjura peste tot locuinţa. Noaptea era atât de scânteietoare, încât

56

ei, fără să vrea, traversară odaia şi ieşiră pe terasă. O splendidă vedere aveau în faţă. Luna, sus pe cer, plutea, ca un glob rotund, nu ca o suprafaţă întinsă şi fără relief. Alături de e stelele păleau şi nu luau strălucire decât spre marginile cerului de catifea întunecată, într-o înserare ca aceasta, câţiva ani după aceea, Monica şi Augustin vorbeau, la Ostia, despre lucrurile cereşti.

în jurul tinerilor, cu adevărat, priveliştea era admirabilă. De o parte Colloseum-ul, sau amfiteatrul lui Flavian, îşi ridica trupu-i imens, în faţa căruia coloana argintie a fântânii îşi scurgea apele limpezi şi murmurătoare, pe partea cealaltă vasta construcţie a Septizoniumului lui Severus încorona Muntele Caelius şi măreţele băi ale lui Caracalla, ale căror pereţi de marmură şi coloane maiestoase luceau sub lumina lunii. Dar aceste monumente ale gloriei pământene nu zălogeau atenţia celor doi privitori care stăteau nemişcaţi, cel mai vârstnic înlănţuind cu braţele umerii celui mai tânăr.

După o lungă tăcere, el urmă cu un glas încă mai dulce:

îţi voi arăta când vom ieşi locul unde îmi închipui arcul de triumf despre care-ţi vorbeam. E tocmai aici, la picioarele noastre. Dar cine se poate gândi la nişte lucruri atât de mici sub această boltă luminată, care pare că ne cheamă privirile spre înalt?

e adevărat, Sebastian, şi adesea gândesc că dacă această latură a firmamentului, pe care omul păcătos e îngăduit a-l privi, este atât de măreaţă, ce trebuie să fie cealaltă, cea pe care ochii Slavei Nesfârşite binevoieşte s-o privească? Mi-o închipui ca un văl brodat bogat, prin care se zăresc puncte de aur. Ce covor regesc este această întindere pe care păşesc picioarele uşoare ale îngerilor şi acelea ale dreptului milostivit...!

frumos gând, Pancraţiu, tot pe atât de adevărat! Căci vălul care ne desparte de Biserica triumfătoare e neînsemnat şi uşor de trecut...

şi iartă-mă, Sebastian zise tânărul, cu aceeaşi înmlădiere care, cu câteva zile mai înainte, întâmpinase privirea inspirată a

57

mamei iartă-mă, dar pe când tu vorbeai cu atâta înţelepciune despre viitorul monument, care va înveşnici triumful creştinismului, vedeam, chiar de pe acum, înălţată şi deschisă, bolta prin care, cu toate slăbiciunile noastre, vom duce degrabă Biserica spre izbânda slavei şi pe noi înşine spre acea a fericirii...

unde, iubite copil? Ce vrei să zici...?

Pancraţiu întinse mâna spre stânga şi zise:

acolo, nobile Sebastian, către oricare dintre aceste bolţi ale amfiteatrului lui Flavius, care duc la arene, deasupra cărora mai puţin des decât pânza aceea care adăposteşte pe spectatorii noştri, se desfăşoară vălul de care vorbeai acum. Dar, ascultă!

e un răget de leu, ce vine dinspre Muntele Caelius! zise cu surprindere Sebastian. Sunt, aşadar, fiare în vivarium58?

da, ascultă urmă Pancraţiu, fără să bage de seamă întreruperea. Iată trâmbiţa care ne cheamă, iată cântarea care va întovărăşi izbânda noastră...!

Tăcură o clipă, apoi Pancraţiu reluă:

acesta îmi aduce aminte de un lucru asupra căruia am nevoie de părerea ta, credinciosul meu sfătuitor: Tovarăşii vin curând?

nu chiar de îndată, şi vin unul câte unul; vino în odaia mea, unde nu ne va întrerupe nimeni...

Merseră de-a lungul terasei şi intrară în cea din urmă cameră. Era aşezată la colţul colinei, tocmai în faţa fântânii, şi-i luminau numai razele lunii. Sebastian stătu în picioare aproape de fereastra deschisă, în timp ce Pancraţiu se aşeză pe patul de campanie.

care-i lucrul cel mare, Pancraţiu zise ofiţerul surâzând -, asupra căruia doreşti înţeleptele mele sfaturi?

ei bine, Sebastian, iată zise tânărul, stând în cumpănă şi înroşindu-se la fiece cuvânt. Tu ştii că am o mare cantitate de vase de argint, cu totul nefolositoare, pentru traiul nostru atât de simplu.

58 Loc amenajat pentru creşterea în mediul lor natural a unor animale mici.

58

Pe de altă parte, iubita mea mamă nu mai vrea să poarte vechile bijuterii, care stau mereu închise fără a folosi cuiva. Cui i le va lăsa? Sunt şi voi fi cel din urmă din neamul meu. Adesea mi-ai spus că, în asemenea caz, moştenitorii fireşti ai creştinului sunt văduva şi orfanii, săracul şi neputinciosul. Şi, dacă persecuţia se apropie, de ce să riscăm ca ele să fie confiscate sau, desigur, furate, în dauna moştenitorilor noştri fireşti?

pancraţiu zise Sébastian -, am ascultat oferta ta mărinimoasă fără să intervin cu ceva, vrând să-ţi las meritul unei destăinuiri întregi. Dar, spune-mi, ce te-a făcut să stai în cumpănă mai înainte de a lua o hotărâre care, văd, îţi surâde?

ei, bine, să-ţi spun drept, mă temeam să nu pară mândrie şi obrăznicie din partea unuia de vârsta mea, dorinţa de a săvârşi o faptă ce s-ar părea mare şi mărinimoasă, în vreme ce ea nu-i nimic. Căci aceste lucruri nu-mi trebuie şi n-au nicio valoare pentru mine. Ele, dimpotrivă, vor avea una pentru săraci, mai cu seamă dacă vin timpurile grêle care se arată...

desigur, Lucina consimte la aceasta?

nicio teamă din partea aceasta. N-aş vrea să ating un fir de pulbere de aur fără voia ei. Dar iată unde am, mai ales, nevoie de ajutorul tău. Nevrând, cum ţi-am spus, să fac un act de mândrie, te-aş ruga să faci această împărţire altundeva decât la mine şi din partea altcuiva, dorind să rămân necunoscut...

te voi servi cu toată plăcerea, brav şi nobil copil! Dar tăcere! N-ai auzit pronunţându-se numele nobilei Fabiola, întovărăşit de un cuvânt urât?

Pancraţiu se apropie de fereastră. Două voci se auzeau atât de aproape de ei, încât cornişa îi împiedica să vadă pe cei ce vorbeau. Erau, desigur, o femeie şi un bărbat. După câteva minute, ei se arătară în clarul lunii, aproape tot atât de strălucitor ca al zilei.

cunosc această femeie maură zise Sébastian -, e Afra, sclava neagră a Fabiolei.

59

iar bărbatul adaugă Pancraţiu e vechiul meu camarad Corvinus...

Ei socotiră de-a lor datorie să încerce să afle ceva din ceea ce li se părea a fi un complot, dar cum perechea aceea se mişca de ici-colo, nu puteau auzi decât crâmpeie de fraze. Noi nu ne vom mulţumi cu aceasta, ci vom reda dialogul complet. Dar, mai întâi, câteva cuvinte asupra celor doi.

Despre sclavă, ştim de ajuns până acum. Corvinus era, după cum am spus, fiul lui Tertullian, la început prefect al pretoriului. Acea slujbă, creată sub Imperiu şi cu totul necunoscută sub Republică, absorbise treptat, pe vremea domniei lui Tiberiu, toate puterile civile, ca şi pe cele militare, şi cel care o deţinea împlinea adeseori şi funcţiile supremului judecător criminal al Romei. Acel post cerea de la cel care-l ocupa o stăpânire de sine cu totul deosebită, spre a o îndeplini cât mai pe placul stăpânilor despoţi. Să te aşezi în fiecare zi pe scaunul de judecată, înconjurat de toate uneltele de caznă, să rămâi nesimţitor la strigătele şi vaietele bătrânilor, ale tinerilor şi-ale femeilor pe care îi judeci, să iei un rece interogatoriu chinuitului întins pe patul de osândă, tremurând din toate mădularele, să arunci asupra altuia sentinţa de a fi ucis sub loviturile biciului cu plumb şi să dormi liniştit după asemenea privelişti şi să te scoli cu poftă proaspătă de a le începe de la capăt, la această îndeletnicire nu putea să năzuiască orice membru al completului de judecată. Tertulius venise din Sicilia să împlinească această slujbă, nu pentru că ar fi fost crud, ci fiindcă era un om cu inimă rece, nesimţitoare la milă sau la părtinire. Tribunalul fusese cea dintâi şcoală a lui Corvinus. în copilărie, bucurându-se deplin de acest spectacol crud şi supărându-se dacă vreunul dintre cei judecaţi scapă. Mărindu-se, deveni prost, grosolan şi brutal; înainte de a ajunge la vârsta bărbăţiei, faţa lui boţită, ochii aprinşi în vinişoare roşii din care unul era pe jumătate închis îi dovedeau purtările cele rele. Fără gust pentru lucrurile alese, fără înclinări pentru carte, el împreuna o oarecare

60

îndrăzneală animalică şi o mare putere trupească şi cu destulă şiretenie. Nu cunoscuse niciodată un sentiment mărinimos şi niciodată nu-şi înfrânase o patimă. Cel care-l jignea cu ceva căpăta ura lui. Pe deasupra acestora, făcuse jurământ să se răzbune pe mai marele şcolii, care-l pedepsise adesea pentru lenea lui, şi pe camaradul care-l binecuvântase pentru brutalitatea lui. Dreptatea sau mila, la bine sau la rău, îi erau deopotrivă de odioase.

Tertulius nu avea ce bogăţii să-i dea şi el însuşi nu părea să aibă vreo îndemânare să le facă. Bogăţia, totuşi, îi era ţinta, şi alcătuia pentru el fericirea cea mare. O fată bogată sau, mai degrabă, zestrea ei, putea să-l ducă la această ţintă. Prea prost, prea neîndemânatic ca să-şi croiască un drum în societate, el recurgea la alte mijloace, scumpe inimii lui, de a-şi împlini visurile ambiţioase. Care erau aceste mijloace, ne-o va lămuri deplin convorbirea lui cu sclava neagră.

am venit pentru a patra oară să te întâlnesc la Meta Sudans, la ceasul acesta nepotrivit. Ce noutăţi mai aduci?

niciuna, afară de aceea că stăpâna mea pleacă la vila ei din Caieta şi că eu o întovărăşesc, fireşte. Am încă nevoie de bani, ca să duc la bun sfârşit ceea ce am început să fac pentru tine...

iar? Ţi-am dat tot ce mi-a dat tatăl meu vreme de câteva luni.

dar tu ştii cine-i Fabiola...

da, desigur, cea mai strălucită partidă din Roma...

mândra şi nesimţitoarea Fabiola n-are să se lase aşa de lesne...

totuşi, tu mi-ai făgăduit că vrăjile tale o vor face să consimtă. Ce-ţi trebuie bani pentru aceasta?

o foarte mare cheltuială. îmi sunt trebuitoare amestecurile cele mai preţioase. Şi crezi tu că aş ieşi la un asemenea ceas ca să-mi culeg buruienile pe mormintele de pe Via Apia59 fără nădejdea

59 Via Appia a fost primul drum construit de romani. în prezent se desfăşoară între Roma şi Capua, pe o lungime de 212 km.

61

unei bune răsplătiri? Nu crezi că trebuie să mă ajuţi în sforţările mele? Numai aşa putem grăbi izbânda...

şi ce-aş putea face? Ştii că eu nu-s croit de fire ca să fac o impresie bună asupra cuiva. Mă încredinţez mai degrabă puterii magiei tale negre...

atunci, lasă-mă să-ţi dau un sfat. Dacă nu ai nici darul, nici gingăşia cu care să poţi cuceri inima Fabiolei...

adică averea ei?

ele nu se pot despărţi fii încredinţat; e un lucru pe care-l poţi aduce, şi anume unul căruia nimic să nu-i poată rezista...

ce anume?

aur...

de unde l-aş putea lua, când tocmai după aceasta umblu?

Sclava neagră surâse cu răutate şi urmă:

de ce nu ţi-l procuri în felul lui Fulvius?

adică?

cu sânge...

cum?

am cunoscut pe-un bătrân servitor al lui. Şi dacă-i mai puţin negru la chip ca mine, în schimb inima îi este mai întunecată. Vorbirea lui se aseamănă îndeajuns cu a mea, ca să ne înţelegem. El m-a întrebat de multe ori despre otrăvuri, zicându-mi că m-ar răscumpăra din sclavie şi că m-ar lua de nevastă, dar eu, crede-mă, am ceva mai bun de făcut. Orice-ar fi, eu am aflat prin el tot ceea ce voiam...

-Ce?

că Fulvius a descoperit un mare complot împotriva lui Diocleţian. Şi dintr-o strâmbătură urâtă a bătrânului am înţeles că, mai întâi, l-a pus la cale, şi că a fost trimis la Roma cu recomandări puternice să fie folosit în acelaşi fel.

dar eu n-am aplecări să pun la cale sau să descopăr comploturi, cel mult să le pedepsesc...

62

este, totuşi, un mijloc foarte simplu...

care?

În ţara mea sunt nişte păsări aşa de mari, că nici caii nu le pot ajunge; dar, pe care, dacă le cauţi cu linişte, ele cele întâi se trădează, căci nu-şi ascund decât capul...

ce vrei să înţelegi prin aceasta?

creştinii. Nu va fi, curând, o persecuţie împotriva lor?

da, şi groaznică. Cum n-a mai fost alta...

atunci, urmează-mi sfatul! Nu te osteni să urmăreşti şi să aştepţi o pradă slabă deschide ochii şi caută una sau două grase, care nu se ascund decât pe jumătate; aruncă-te asupra lor şi ia o bună parte din averile confiscate şi te întorci cu mâna plină, ca s-o umpli şi pe cealaltă...

mulţumesc! Te-am înţeles. Aşadar nu iubeşti pe aceşti creştini?

să-i iubesc? Urăsc tot neamul lor! Duhurile cărora mă închin sunt duşmanii de moarte chiar şi numai ai numelui lor. Şi un surâs uricios se plimbă pe chipu-i, pe când urmă... Bănuiesc pe una dintre tovarăşele mele că-i de-a lor. Oh, cât mi-e de scârbă de ea!

ce te face să gândeşti aşa?

mai întâi că pentru nimic în lume n-ar spune o minciună, punându-se în tot felul de încurcături cu neînţeleasa ei sinceritate...

bun, şi pe urmă?

apoi, ea nu ţine nici la bani, nici la daruri şi prin aceasta face ca nici noi să nu putem primi...

încă şi mai bine!

pe lângă acestea, ea este...

Cel din urmă cuvânt muri în urechea lui Corvinus, care răspunse:

ei bine, azi am fost la bariere, înaintea unei caravane care sosea cu compatrioţi de-ai tăi, dar tu îi întreci pe toţi.

adevărat?! strigă Afra cine sunt?

63

simpli africani răspunse Corvinus, lei, pantere şi leoparzi.

mizerabile! Astfel mă insulţi?

haide, haide -, nu te mânia deloc. Sunt cumpăraţi înadins ca să te scape de creştinii pe care-i urăşti atât. Să ne despărţim prieteni. Iată banii, dar să fie cei din urmă, şi adu-mi de ştire când vor începe vrăjile tale să lucreze. Nu voi uita niciodată gândul ce mi-ai dat cu privire la banii creştinilor. E întru totul după gustul meu...

Cum el a plecat din Via Sancta, ea pretinse că trebuie să coboare pe Via Carinae, între Palatin şi muntele Caelius; dar peste puţin se întoarse îndărăt, zicând cu jumătate glas:

nebunule! Crezi tu că am să încerc ceva pentru tine pe lângă o fiinţă de firea Fabiolei?!

Ea îl urmări de la distanţă, dar, spre marea mirare a lui Sebastian, intră în vestibulul palatului. Se hotărî să pună pe Fabiola în gardă împotriva acestui nou complot, dar numai după ce ea avea să se întoarcă de la ţară.

CAPITOLUL X

Alte adunări

cei doi tineri s-au întors în cameră, găsiră pe tovarăşi adunaţi. O gustare frugală era întinsă pe masă, dar mai mult ca să ia ochii celor ispititori, care ar fi intrat pe neaşteptate acolo. Cei adunaţi erau numeroşi şi de deosebite feluri, parte laici, parte clerici, bărbaţi şi femei. Adunarea avea ca scop să ia unele măsuri cu privire la o întâmplare recentă care se produsese la palat. Aceasta cere unele lămuriri.

Sebastian, care se bucura de încrederea nemărginită a împăratului, îşi punea în joc toată influenţa ca să propage credinţa

64

creştină în palat. Treptat, avuseseră loc numeroase convertiri, dar cu puţin înainte de răstimpul despre care vorbim, o convertire colectivă se petrecuse, aşa cum e povestită în faptde slăvitului ostaş.

Pe temeiul legilor vechi, mulţi creştini fuseseră arestaţi şi supuşi la interogatorii care se isprăveau de cele mai multe ori cu moartea. Doi fraţi, Marcus şi Marcellianus, acuzaţi, aşteptau executarea; când părinţii lor, primiţi să-i vadă, îi implorau în lacrimi să-şi scape viaţa, tăgăduindu-şi credinţa, ei părură că se clatină şi făgăduiră să se răzgândească. Sebastian aflând, alergă în ajutorul lor. Prea cunoscut ca să poată fi împiedicat să intre în temniţă, el se ivi acolo ca un înger de lumină. Această închisoare era o odaie din chiar casa magistratului însărcinat cu cercetarea procesului lor. Aici, Tranquillinus, tatăl celor doi tineri, căpătase un răgaz de treizeci de zile să încerce a le clătina statornicia; şi pentru a-i fi la îndemână întru aceasta, Nicostratus magistratul îi reţinuse în casa sa. Misiunea lui Sebastian era, aşadar, îndrăzneaţă şi primejdioasă, în afară de cei doi creştini, în închisoare se mai aflau şi şaisprezece prizonieri păgâni. Părinţii nefericiţilor tineri, plângându-i şi mângâindu-i ca să-i poată înduioşa, paznicul Claudius şi magistratul Nicostrat cu nevasta sa Zoe, aduşi acolo şi unii şi alţii de dorinţa milostivă de a smulge pe tineri de la o soartă atât de tristă, Sebastian putea nădăjdui că în această mulţime nu s-ar fi găsit cineva să-l denunţe, din datorie oficială, din nădejde de iertare sau din ură pentru creştinism? Şi nu ştia că o asemenea denunţare i-ar fi adus moartea?

Le ştia toate acestea, dar ce-i păsa! Dacă trei victime erau aduse jertfe lui Dumnezeu în loc de două, cu atât mai bine! Se temea să nu fie nici una. Odaia era o sală de banchet, rareori deschisă ziua, aşa că nu avea nevoie de multă lumină, care, ca şi la Pantheon, pătrundea prin acoperiş. Sebastian, dornic să fie văzut de toţi, stătea în picioare în dreptul razelor care cădeau de sus şi-l luminau puternic, pe când toate dimprejur stăteau în umbră. Podoabele şi aurul

65

bogatei lui armuri de tribun scânteiau de câte ori se mişca, trimiţând sclipiri până în colţurile cele mai întunecate. Capul descoperit îi era scăldat în lumină, iar trăsăturile-i alese aveau o expresie de duioşie întristată, în timp ce privea pe cei doi mărturisitori aflaţi în încercări. Câteva clipe se scurseră mai înainte ca el să-şi poată stăpâni violenţa întristării, apoi se revărsă cu patimă, zicând:

sfinţi şi venerabili fraţi, voi care aţi fost martori lui Hristos, care sunteţi întemniţaţi pentru el, care purtaţi în mădularele voastre semnele lanţurilor în numele lui, care aţi gustat chinurile cu el, ar trebui să vă cad la picioare şi să vă slăvesc, în loc de a sta în faţa voastră ca asupritor... Ce-am auzit aşadar? Poate fi oare adevărat că în timp ce îngerii adăugau cele din urmă flori la cununile voastre, voi să le fi spus să aştepte, cugetând chiar să le cereţi să le desfacă şi să le risipească în vânt? Pot crede, cumva, că ajunşi cu tălpile voastre chiar pe pragul Paradisului, gândiţi acum să vă trageţi îndărăt şi să vă reîntoarceţi în această vale a plângerii şi-a înstrăinării?!

Cei doi tineri îşi aplecară frunţile şi îşi plânseră slăbiciunea lor.

Sebastian urmă:

nu puteţi suferi privirea unui sărman soldat ca mine, cel din urmă dintre robii lui Hristos: Cum veţi putea, oare, să înduraţi privirile mânioase ale Mântuitorului, pe care sunteţi gata a-L tăgădui în faţa oamenilor (dar pe care nu-l pot tăgădui inimile voastre)? în ziua aceea grozavă, El, în schimb, vă va tăgădui în faţa îngerilor Lui! Atunci, în loc să staţi mândri în faţa lui, ca nişte buni şi credincioşi slujitori, aşa cum aţi putea-o face mâine, va trebui să vă înfăţişaţi lui după atâţia ani de nelegiuiri, zvârliţi de Biserică, dispreţuiţi de duşmanii ei, şi, ceea ce-i mai rău, roşi de viermele ticălos al remuşcării!

o, încetează, fie-ţi milă, oricine-ai fi tu, tinere strigă Tranquillinus, tatăl tinerilor. Nu vorbi atât de aspru copiilor mei; îţi spun că numai lacrimile mamei şi rugăciunile mele i-au făcut să cedeze şi nu chinurile pe care ei le-au suferit cu stoicism. De ce şi-ar părăsi pe

66

nenorociţii lor părinţi în mizerie şi în întristare? Religia ta porunceşte aceasta? Şi-i spui sfântă?

aşteaptă, bunule bătrân zise SebaStian cu bunătate şi lasă-mă să vorbesc mai întâi copiilor tăi. Ei ştiu ce vreau să le spun, în vreme ce tu nu poţi înţelege acestea (nădăjduiesc că darul lui Dumnezeu te va face să înţelegi curând). Tatăl vostru, cu adevărat, are dreptate când spune că stăruinţele lui şi acele ale mamei voastre v-au făcut să staţi la îndoială să alegeţi între ei şi acel care-a zis: „Cel ce iubeşte mai mult pe mama şi pe tatăl său mai mult ca pe mine, nu-i vrednic să-mi urmeze”. Nădăjduiţi să câştigaţi viaţa veşnică pentru părinţii voştri renunţând la a voastră? Veţi face din ei creştini, părăsindu-vă creştinătatea? îi veţi convinge că învăţăturile lor sunt mai preţioase decât viaţa, punând înaintea lor această viaţă? Vreţi să câştigaţi pentru ei, nu viaţa acestui trup pieritor, ci viaţa veşnică a duhului? Atunci, grăbiţi-vă s-o câştigaţi: aruncaţi la picioarele Mântuitorului cununile pe care le-aţi primit şi mijlociţi ca şi părinţii voştri să fie mântuiţi!

destul, destul, Sebastian, ne-am hotărât! strigară împreună cei doi fraţi.

claudius zise unul pune-mi din nou lanţurile pe care mi le-au luat.

nicostratus adaugă celălalt porunceşte ca pedeapsa să fie săvârşită!

Totuşi, Claudius şi Nicostratus nu se mişcară.

adio, scump tată, adio, scumpă mamă! ziseră ei, îmbrăţişându-şi părinţii.

nu răspunse tatăl nu ne vom despărţi niciodată. Nicostratus, mergi de spune lui Chromatius că, chiar de-acum, sunt creştin dimpreună cu copiii mei. Voi muri cu ei pentru o religie care poate face din doi copii nişte eroi.

şi eu urmă mama nu vreau să fiu despărţită de soţul şi de copiii mei!

67

Scena care a urmat nu poate fi descrisă. Toţi erau înduioşaţi. Toţi plângeau. Cei închişi se aruncară şi ei în vâltoarea acestor simţiri noi, Sebastian se găsi împrejmuit de-un grup de bărbaţi şi toţi atinşi de harul lui Dumnezeu, înmuiaţi de cuvintele lui şi puterea lui. Cu toate acestea, totul ar fi fost pierdut dacă unul ar fi rămas în urmă. Sebastian vedea primejdia, deloc a lui, ci a Bisericii, dacă vreo descoperire neaşteptată n-ar fi dat aceste lucruri la iveală. Unii se agăţau de braţele lui, alţii îmbrăţişau genunchii, alţii îi sărutau picioarele, ca şi cum el ar fi fost un duh al păcii asemeni aceluia care cercetase pe Petru în închisoarea din Ierusalim.

Numai doi nu-şi spuseră părerea. Nicostratus era mişcat, dar nu convins. Simţămintele lui erau tulburate, dar convingerile erau încă neatinse. Nevasta sa, Zoe, îngenunche în faţa tânărului tribun60 luând înfăţişare de rugăciune cu mâinile întinse, dar fără să poată grăi.

haide, Sebastian zise paznicul arhivelor, căci aceasta era slujba lui Nicostrat -, e vreme să te retragi. îmi este peste putinţă să admir sinceritatea credinţei şi mărinimia inimii, care te îndeamnă să fii aşa cum te-ai arătat şi prin care împingi pe aceşti tineri să-şi jertfească viaţa, dar datoria îmi porunceşte să trec peste sentimentele mele personale.

nu crezi dimpreună cu aceştia?

nu, Sebastian, nu cedez atât de lesne. Am nevoie de alte adevăruri în afară de virtutea ta însăşi...

o, vorbeşte-i tu zise Sebastian Zoei vorbeşte-i, soţie credincioasă, vorbeşte inimii soţului tău, căci sau mă înşel, sau aceste priviri îmi spun că, cel puţin tu, crezi...

Zoe îşi ascunse faţa în mâini şi izbucni în hohote.

60 Comandant al detaşamentului de cavalerie şi infanterie din armata romană.

68

i-ai atins inima în adânc, Sebastiane zise soţului ei. Nu ştii că ea-i mută?

Nu ştiam nimic, nobile Nicostratus. Căci atunci când am văzut-o în Asia pentru cea din urmă oară, vorbea...

de şase ani răspunse Nicostrat cu glas scăzut limba ei, atât de frumos vorbitoare, a paralizat, şi ea n-a mai scos un singur cuvânt...

Sebastian rămase o clipă în tăcere: apoi, deodată, îşi întinse braţele, după obiceiul creştinilor în rugăciune şi, ridicând privirea la cer, zise cu putere:

o, Doamne, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, începutul acestei lucrări este al tău. Fie şi desăvârşirea Lui, tot a ta! Coboară puterea ta, aici trebuitoare. Dă-o iarăşi celui mai slab, celei mai smerite unelte ale tale! Lasă-mă, pe mine nevrednicul, să-Ţi port crucea izbânditoare ca pe-o armă, pentru ca duhul întunericului să piară, şi harul Tău să ne învăluiască pe toţi! Zoe, priveşte-mă!

Toţi rămaseră în tăcere, şi Sebastian, după câteva clipe de rugăciune tăcută, strigă:

zoe! Vorbeşte! Crezi?

cred Domnului Iisus Hristos! răspunse ea cu o voce limpede, căzând la picioarele lui Sebastian.

Nicostratus scoase un ţipăt pătrunzător, apoi, aruncându-i-se în genunchi, scăldă în lacrimi mâna lui Sebastian.

Izbânda era desăvârşită. Toţi erau câştigaţi şi fură luate cuvenitele măsuri ca nimic dintre acestea să nu se descopere. Cel ce răspundea de cei închişi putea să-i ducă unde voia, astfel că Nicostratus îi duse pe toţi la el acasă, dimpreună cu Tranquillinus şi nevasta sa. Sebastian, fără să piardă vremea, se puse sub ocrotirea Sfântului părinte Policarp, recunoscut ca sfânt păstor. Acest caz atât de aparte cerea unele apărări tainice, şi timpurile fiind atât de ameninţătoare, pregătirea noilor credincioşi fu grăbită, zi şi noapte, iar Botezul fu săvârşit repede.

69

Această mică turmă creştină fu mângâiată şi încurajată de o nouă minune.

Tranquillinus, care suferea greu de gută, se vindecă prin Botez. Iar Chromatius, prefectul cetăţii, om drept şi neîncurajând persecuţiile, auzi povestirea acestor întâmplări din chiar gura lui Nicostratus, care era îndatorat a-i aduce la cunoştinţă tot ceea ce se întâmplă. Când auzi de vindecarea lui Tranquillinus fu adânc zguduit, căci şi el era atins de acelaşi rău şi suferea cumplit.

dacă ceea ce-mi spui este adevărat, şi dacă eu însumi voi avea o mărturie personală a acestei puteri, desigur că nu voi mai putea să mă împotrivesc adevărului!

Trimiseră după Sebastian. Ar fi fost o faptă de superstiţie păgânească să-i dea Botezul fără o mărturisire de credinţă în scopul de a-i arăta puterea lui vindecătoare, aşa că Sebastian folosi un alt mijloc, pe care îl vom arăta mai departe, şi Cromatius fu vindecat deplin. Puţin după aceea, el primi Botezul, dimpreună cu fiul său Tibertius.

De aici, îi fu cu neputinţă să mai rămână în funcţia sa, aşa căşi trimise demisia la împărat. Tertullus, tatăl lui Corvinus şi prefect al Pretoriului, fu ales să-i urmeze.

Cititorul îşi va putea da seama că întâmplările povestite aici, după faptele Sfântului Sebastian, se petrecuseră puţin mai înainte de începutul povestirii noastre, pentru că într-un capitol precedent vorbeam de tatăl lui Corvinus ca despre prefectul cetăţii.

Să ne întoarcem acum la seara aceea când Sebastian şi Pancraţiu s-au întâlnit în odaia ofiţerului, cu cele mai multe dintre persoanele amintite mai sus. Cele mai multe dintre ele locuiau în palat sau în dependinţele lui: între alţii, era acolo Castulus, care ocupa o slujbă înaltă la curte, şi soţia sa Irina. Mai multe adunări avuseseră loc în scopul de a se găsi mijlocul prin care să desăvârşească instruirea noilor învăţăcei şi de a ascunde curiozităţii obşteşti atâtea persoane, a căror schimbare de viaţă şi de obiceiuri aţâţau mirarea.

70

Sebastian căpătase de la împărat îngăduinţa pentru Cromatius de a se retrage într-o casă în Campania61, unde se înţeleseră să se întâlnească cu un mare număr de noi credincioşi. Era vremea vilegiaturilor62 şi împăratul însuşi se duse pe coasta Neapolelui, de unde avea să facă un drum în Italia meridională. Era, aşadar, o clipă prielnică pentru a pune în aplicare planul pregătit. De altfel, duminica următoare convertirii, Papa săvârşise dumnezeieştile Taine în casa lui Nicostratus şi propusese plecarea din oraş.

Toate amănuntele proiectului fuseseră ticluite în această adunare. împărţiţi în grupuri, trebuiau să ajungă la vila situată nu departe de Capua, pe diferite drumuri: unii din calea Apiană, alţii prin calea Latină, alţii, în sfârşit, lăsând deoparte Tibrul, prin drumul de munte care traversează Arpinum.

în vremea tuturor acestor puneri la cale, destul de grele, Torquatus, unul dintre prizonierii întorşi la credinţă odată cu venirea lui Sebastian, se arăta nedomolit, îndrăzneţ şi nerăbdător. Avea de zis ceva la fiecare proiect, părea nemulţumit de părerile ce se dădeau, vorbea cu un fel de dispreţ de ceea ce zicea el că-i această fugă din faţa pericolului şi se lăuda că el e gata să se ducă chiar mâine în Forum, ca să dărâme oricare dintre altare sau să înfrunte pe judecători, spunând că el e creştin. îi spuse fiecare ce crezu mai bine ca să-l potolească, pentru că mai mult ca oricare altul, el trebuia să meargă la ţară. Dar el ceru să lucreze după capul lui.

Nu mai rămânea de hotărât decât un singur lucru. Cine va sta în fruntea micii colonii, ca să-i îndrume lucrările? Se desfăşură atunci o luptă întru mărinimie, între Sfântul părinte Policarp şi Sebastian, fiecare dorind să rămână la Roma, ca să sufere cele dintâi

61 Campania este o regiune din Italia de sud, la Marea Tireniană, la sud de Lazio. Numele vine direct din latină, aşa cum era spus de Romani, Campania felix (pământ norocos).

62 Concediu, vacanţă.

71

semne ale muceniciei. Neînţelegerea fu, de altfel, curând curmată printr-o scrisoare a Papei, adresată „prea iubitului fiu preot Policarp”, şi în care îi poruncea să meargă cu noii credincioşi, lăsându-i lui Sebastian sarcina de foc de a încuraja pe mărturisitori şi de a proteja pe creştini la Roma. A auzi însemna a asculta şi astfel adunarea se isprăvi printr-o rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu.

Sebastian, după ce ură prietenilor săi drum bun, vru să conducă pe Pancraţiu.

Pe când ieşeau, Pancraţiu zise lui Sebastian:

sebastian, nu-mi place acest Torquatus, mă tem să nu ne facă vreun rău.

drept vorbind răspunse Sebastian -, aş prefera şi eu pe un altul, dar trebuie să se amintească că-i încă un începător în acestea, că se va schimba cu vremea şi cu harul lui Dumnezeu...

Trecând prin curtea de la intrarea în palat, auziră nişte zgomote ale unui adevărat Babel, râsete grosolane şi strigăte ascuţite, venind dinspre curtea alăturată, în care se găseau arcaşii din Mauritania. Un foc era aprins, iar fumul şi scânteile se ridicau deasupra porticurilor înconjurătoare.

Sebastian ieşi înaintea santinelei din curte şi întrebă:

prietene, ce se petrece acolo, la vecinii noştri?

sclava neagră răspunse soldatul -, preoteasa lor, care se va logodi cu căpitanul lor, dacă ea îşi va putea căpăta libertatea, a venit să facă o slujbă de noapte şi de câte ori vine, se face asemenea balamuc...

adevărat zise Pancraţiu -, poţi să-mi spui ce religie practică aceşti africani?

nu ştiu răspunse legionarul de nu cumva aceştia vor fi creştinii...

ce te face să crezi aceasta?

am auzit despre creştini că s-adună noaptea ca să facă tot felul de crime, cântând cântece porcoase şi fierb şi mănâncă laolaltă

72

carnea unui copil, ucis în acest scop, ceea ce par a face aceştia acum...

bună seara, camarade zise Sebastian.

Apoi strigă către Pancraţiu, plecând de-acolo:

nu-i straniu, Pancraţiu, că în ciuda sforţărilor noastre, noi, care ştim că ne închinăm Dumnezeului unic, trăind în duh şi în adevăr, care ne îngrijim împotriva păcatului şi am primi mai degrabă să pierim decât să spunem un cuvânt necurat, nu-i straniu ca, după trei sute de ani, poporul să ne confunde cu adepţii celor mai spurcate superstiţii şi să pună adorarea noastră pe acelaşi picior cu această idolatrie, pe care o detestăm înaintea oricărui lucru? O, Doamne, câtă vreme încă!

atâta vreme zise Pancraţiu, care se oprise pe treptele din afară ale vestibulului ca să privească luna care apune -, atâta vreme cât vom merge prin lumina aceasta scăzută şi până în clipa când Soarele Dreptăţii se va ridica, biruitor, în toată frumuseţea lui, deasupra acestui pământ. Cât de frumos va fi atunci, să vedem pierind umbrele una câte una, în timp ce din clipă în clipă frumuseţile încă ascunse ale credinţei noastre se vor arăta, până când cetatea împărătească va străluci ca însăşi una din Ceruri. Cei ce vor trăi atunci vor preţui aşa cum se cuvine toate acestea? Sau, poate, vor privi strâmtul loc din preajma lor şi-şi vor ţine mâinile la ochi, ca să nu fie orbiţi de străluminarea izvorâtă dintr-odată? Nu ştiu, dragul meu Sebastian, dar nădăjduiesc că vom privi măreţul spectacol de acolo numai, de unde poate fi preţuit: de pe un munte mai înalt ca al lui Jupiter, fie el Albanul sau Olimpul, muntele în care vom sta dimpreună cu Mielul, de la picioarele căruia izvorăşte apa vieţii...

Continuară să meargă în tăcere de-a lungul străzilor bogat luminate şi când ajunseră la casa Lucinei şi-şi urară, cu dragoste, noapte bună, Pancraţiu păru că stă o clipă în cumpănă, apoi zise:

sebastian, ai spus în astă seară un lucru asupra căruia aş dori o lămurire...

73

ce anume?

când cereai lui Policarp cinstea să rămâi la Roma, i-ai făgăduit că, dacă rămâi, vei fi prevăzător şi că nu te vei pune în primejdie zadarnic şi mai spuneai că ai în minte un plan care te-ar reţine, dar că odată înfăptuit, cu greu ai mai putea să-ţi înfrângi dorinţa de a-ţi da viaţa pentru Hristos...

şi de ce, Pancraţiu, ai dori atât de mult să ştii acest gând nebunesc al meu?

pentru că, mărturisesc, sunt foarte curios să aflu care poate fi raţiunea destul de înaltă care să precumpănească năzuinţa pe care tu o socoteşti ca pe cea mai mare a unui creştin...

îmi pare rău, iubitul meu copil, că nu-mi este cu putinţă să ţi-o spun acum. Dar, într-o zi, o vei şti.

mi-o făgăduieşti?

da, pe cuvânt înalt. Dumnezeu să te binecuvânteze!

CAPITOLUL XI

Convorbire cu cititorul

Profitând de răstimpul în care cetăţenii Romei îşi petrec vremea pe colinele vecine sau pe coasta care se întinde de la Genua la Pestum, vom încerca să dăm cititorilor noştri câteva lămuriri, hărăzite să arunce puţină lumină asupra celor scrise de noi şi a-i pregăti pentru cele ce urmează.

După chipul comprimat în care se studiază îndeobşte istoria Bisericii şi după metoda necronologică a biografiei sfinţilor, cum o citim de obicei, lesne ne putem făuri o idee greşită despre starea strămoşilor noştri. Dintre acestea, iată, două mai de seamă.

74

De-a lungul celor trei veacuri de la începuturile ei, Biserica a suferit o persecuţie neîntreruptă. Credincioşii se închinau cu teamă şi tremurând, trăind aproape mereu în catacombe, că religia, departe de a se putea întemeia şi întinde, trebuia să se mulţumească că dăinuieşte, că, în sfârşit, era o vreme de pribegii fără odihnă, fără o clipă de pace sau de mângâiere.

Pe de altă parte, se poate crede că aceste trei veacuri sunt împărţite în răstimpuri prin zece persecuţii deosebite, mai mult sau mai puţin lungi, dar despărţite unele de altele prin perioade de linişte desăvârşită.

Fiecare dintre aceste păreri este greşită şi dorinţa noastră este de a arăta mai limpede condiţiile reale ale Bisericii creştine, de-a lungul deosebitelor împrejurări ale acestei frânturi de timp, atât de interesante, povestirii noastre.

Când s-a dezlănţuit persecuţia asupra Bisericii, se poate spune că ea n-a încetat niciodată desăvârşit, până la abolirea ei sub Constantin. Un edict de asuprire emis de un împărat rareori era retras, şi cu toate că străşnicia aplicării lui putea să se îndulcească sau chiar să dispară treptat sub domnia altui împărat mai omenos, el nu ajungea totuşi, niciodată, literă moartă, ci rămânea o unealtă grozavă în mâinile vreunui guvernator provincial crud sau bigot. Pentru aceasta, în răstimpurile persecuţiilor generale, ordonate de un nou decret, găsim mulţi martiri care-şi datorează cununa fie furiei mulţimii, fie urii împotriva creştinismului a unor guvernatori locali. Şi tot aşa se lămureşte de ce citim povestirile unor asupriri grozave în unele părţi ale imperiului, în timp ce pacea cea mai desăvârşită domneşte în altele.

Câteva exemple ale diferitelor faze ale persecuţiei vor ilustra mai bine relaţiile Bisericii primitive cu Statul. Traian, desigur, nu merită să ia loc printre împăraţii sângeroşi. Dimpotrivă a fost drept şi milostiv. Totuşi, deşi el n-a publicat niciun nou edict împotriva creştinilor, mulţi dintre cei mai aleşi mucenici printre

75

care Sfântul Ignaţiu, episcop al Antiohiei, la Roma, şi Sfântul Simeon, la Ierusalim au slăvit pe Domnul sub împărăţia lui Traian. Şi totuşi, când Pliniu cel Tânăr îl întreabă cum trebuie să se poarte cu creştinii care puteau să ajungă în faţa sa, în calitatea ce avea de guvernator al Bitiniei, împăratul îi dădu un îndreptar, care poate fi luat drept pildă de dreptate îndoielnică, adică: nu trebuie să-i caute, dar dacă sunt învinuiţi, să-i pedepsească. Adrian, de asemenea nici el n-a publicat vreun nou edict cu privire la creştini dădu tot un astfel de răspuns la aceeaşi întrebare pusă de Serenius Gratianus, proconsulul Asiei. Iar sub domnia lui şi chiar din porunca lui vrednica Semfora dimpreună cu cei şapte fii ai ei au suferit o mucenicie crudă, la Tibur sau la Tivoli. O frumoasă inscripţie găsită în catacombe ne arată pe Marius, tânăr ofiţer, care şi-a vărsat sângele pentru Hristos, pe vremea acestui împărat. Şi chiar Sfântul Justin mucenicul, marele apărător al creştinismului, ne spunea căşi datoreşte convertirea statorniciei mărturisitorilor de sub acest împărat.

Astfel se lămureşte cum, înainte de publicarea edictelor de persecuţie ale lui Septimus Severus, mulţi creştini suferiseră chinurile sau moartea. Astfel s-a întâmplat marilor martiri din Scillita, în Africa, şi Sfinţilor Perpetua şi Felicita cu cei dimpreună cu ei. Faptele muceniciei lor cuprind însemnările celei dintâi, femeie de neam ales în vârstă de douăzeci de ani, scrise de ea în ajunul morţii. Este unul dintre cele mai atrăgătoare şi mai frumoase documente păstrate din Biserica primară.

Reiese din aceste fapte istorice că, în vreme ce noi şi aspre persecuţii se petreceau de-a lungul imperiului, erau şi locuri unde stăpânea liniştea îndeobşte, iar în alte părţi era o pace desăvârşită. Un fapt deosebit ne dă o lămurire foarte însemnată asupra acestui lucru. Când persecuţia lui Severus s-a potolit în alte provincii, Scapula, proconsulul Africii, a prelungit-o în provincia sa cu o cruzime neostoită. Atunci când l-a condamnat pe Mavilus din Adrumetum

76

colţilor fiarelor, a fost atins de-o grea boală. Tertullian, cel mai bătrân dintre scriitorii latini, i-a trimis o epistolă prin care îl ruga să ţină seama de acest semn, ca să se căiască de crimele ce făcuse, aducându-i aminte unele pedepse pe care Dumnezeu le dăduse unor cruzi judecători ai creştinilor în multe părţi ale lumii. Şi atât de mare era mila acestor sfinţi oameni, încât el îi face cunoscut cât de mult se roagă credincioşii pentru ca el să se însănătoşească! Şi continuă, arătându-i cum ar putea să-şi îndeplinească întru totul datoria, fără a săvârşi cruzimi, imitând astfel pe unii dintre judecători. De exemplu, Cincius Sever care spunea mai dinainte celor învinuiţi ce au de răspuns ca să fie achitaţi; Vespronius Candidus care a condamnat un creştin sub acuzaţia că osândirea lui ar aduce tulburare; Asper care, văzând pe un învinuit gata să cedeze la cele dintâi chinuri, refuză să-l asuprească mai departe şi-şi arată părerea de rău că i-a fost adus spre judecare un asemenea caz; Pudens, care, citind un act de acuzare, declară că procedura este greşită, fiind calomnioasă, şi o rupe.

Aceasta limpezeşte în ochii noştri cuvântul Sfântului Ambrozie care spune că unii guvernatori se lăudau de a-şi fi adus, din provinciile lor, spada neînsângerată (incruentos euses). Dar, cu toate că persecuţia putea izbucni ici şi colo, Roma era neasemănat mult mai supusă acestor învolburări ale duhului rău, aşa că se poate considera că un privilegiu al pontifilor ei, de-a lungul celor trei secole de la început, de a fi adus mărturia sângelui lor pentru credinţa pe care o propovăduiau. Alegerea ca papă însemna a fi dus spre jertfă.

în vremea povestirii noastre, Biserica se bucura de unul dintre aceste răstimpuri de oarecare pace, care-i dădea prilejul să înflorească. De la moartea lui Valerian, în 268, nicio persecuţie deosebită nu se petrecuse, afară de câţiva nobili martiri, care cinstesc această epocă. în aceste perioade religiozitatea creştinilor s-a manifestat deplin şi chiar înfloritor. Cetatea era împărţită în parohii, fiecare având o biserică, la care slujeau preoţi, diaconi şi epitropi.

77

Astfel că săracii erau ajutaţi, bolnavii cercetaţi, canoanele de pocăinţă rânduite de clerul fiecărei biserici, în vreme ce cutia milelor susţinea aceste lucrări, precum şi pe ale carităţii şi ale ospitalităţii. Este statornicit că, în 250, sub pontificatul lui Cornelius, în Roma slujeau patruzeci şi şase de preoţi, o sută cincizeci şi patru de epitropi trăind din darurile credincioşilor, dimpreună cu o mie cinci sute de săraci. Numărul preoţilor corespunde, aproape, cu cel al bisericilor.

Cu toate că mormintele mărturisitorilor ajunseseră locuri de pelerinaj în vremea acestor răstimpuri de pace şi aceste adăposturi ale celor persecutaţi fură reparate şi ţinute într-o condiţie bună, ele nu înlocuiau locurile de cult folosite atunci. Bisericile despre care am vorbit erau, de obicei, publice, încăpătoare şi chiar minunate. Deseori păgânii ascultau predicile sau luau parte la slujba pentru cei chemaţi. îndeobşte, totuşi, bisericile se găseau în casele particulare, folosindu-se întru aceasta sala mare, triclinia, care se găsea în casele patricienilor. Ştim, într-adevăr, că multe dintre bisericile Romei aveau o asemenea obârşie. Tertullian menţionează cimitirele creştine cu denumiri care dovedesc că erau clădite deasupra pământului.

Cât despre dificultatea strângerii unei asemenea mulţimi în acelaşi loc fără a atrage atenţia şi prin urmare şi persecuţia, aceasta se diminuează dacă amintim de acel vechi obicei roman care consta într-un fel de audienţe date de cei bogaţi, în fiecare dimineaţă, în timpul cărora o mulţime de prieteni, de clienţi, de trimişi sau de liberţi se înfăţişau, fie ca să fie introduşi în curtea interioară, fie să iasă. Sute de persoane puteau astfel să intre sau să iasă dintr-o casă mai de seamă în mijlocul acestui du-te-vino al servitorilor şi al furnizorilor, fără să fie observate.

Un alt fapt însemnat al vieţii sociale a creştinilor de la început, pe care abia îndrăznim a-l crede, dacă certitudinea lui nu ne-ar fi arătată de faptele cele mai sigure ale mucenicilor şi de istoria

78

ecleziastică, este îndemânarea la care ajunseseră de a rămâne ascunşi. Este neîndoielnic că unii creştini ajunseseră să aibă situaţii foarte înalte, alţii fiind în slujba apropiaţilor împăratului, şi nimeni dintre prietenii lor păgâni nu ştiau că ei sunt creştini. Mai mult, au fost unele cazuri când rudele cele mai apropiate nu cunoşteau adevărul în această privinţă. însă pentru a ascunde această taină nu erau îngăduite nicio minciună, nicio făţărnicie, mai ales când ele erau contrare moralităţii sau sincerităţii creştine.

Ca rezultate ale acestor măsuri de prudenţă, lumea păgână cea a puterii, a influenţei şi a Statului, cea care făcea legile după măsura ei, lumea care iubea succesul şi care ura credinţa se simţea înconjurată şi pătrunsă de o tainică mreajă, care se împânzea fără să ştie cum, purtând asupră-i o înrâurire, care nu se ştia de unde venea. Unele familii se înspăimântau, descoperind că un fiu sau o fiică îmbrăţişase noua lege, cu care ei nu veniseră vreodată în contact şi pe care, în închipuirea lor înfierbântată şi după felul de a vedea al poporului, o priveau ca urâcioasă, josnică şi împotriva societăţii. De aici ura împotriva creştinismului avea o obârşie atât politică, cât şi religioasă, că sistemul era privit ca străin romanilor, ca având un interes potrivnic prosperităţii şi expansiunii imperiului, ascultând de-o putere nevăzută şi spirituală. De altfel, creştinilor li se zicea irreligiosi in Caesares, adică neloiali faţă de împăraţi, şi aceasta era de ajuns. De aici urma că siguranţa lor atârnă mai mult de starea sentimentelor populare pe care orice demagog sau fanatic reuşea să le provoace, fără ca nicio apărare din partea lor, nicio purtare paşnică, nicio cerinţă de viaţă civilizată să-i poată sustrage de la orice măsură legată de persecuţie.

După acest ocol, să reluăm firul întrerupt al povestirii noastre.

79

CAPITOLUL XII

Lupul şi vulpea

Gândul strecurat de sclava neagră nu pieri în sufletul murdar al lui Corvinus. Cât despre ea, propria ei ură împotriva creştinismului se trăgea de acolo că fosta ei stăpână, trecută la creştinism, eliberase pe toate celelalte sclave, dar neîndrăznind să dea drumul în lume unei fiinţe atât de primejdioase ca Afra (sau mai degrabă Jubala, după adevăratul ei nume), o trecuse unei alte stăpâne. Corvinus zărise de mai multe ori pe Fulvius la băi sau în alte locuri publice, îl admira şi-l invidia pentru eleganţa şi pentru uşurinţa lui de a vorbi. N-ar fi îndrăznit, cu toate acestea, să-i iasă înainte, stângaci şi fricos cum era, dacă n-ar fi descoperit că şi acela-i un ticălos încă şi mai mare, şi tot pe atât de stricat ca şi el. De altfel, simţea că deşteptăciunea şi duhul lui Fulvius îi înlocuiau calităţile pe care el nu le avea, în timp ce puterea brutală şi îndrăzneala sa erau preţioase ajutoare acestor daruri alese. Avea în mână pe tânărul străin prin descoperirea ce făcuse asupra adevăratei lui obârşii. Se hotărî aşadar să facă o sforţare ca să încheie o tovărăşie cu acest adversar care putea deveni primejdios...

După aproape zece zile de la adunarea despre care am vorbit, Corvinus se duse să se plimbe prin grădinile lui Pompei. O alee de platani63 îi făcea o umbră prea plăcută, iar statuile de animale sălbatice, fântânile şi râuleţele artificiale le împodobeau din belşug.

Mergând alene, Corvinus zări pe Fulvius şi veni spre el.

63 Arbore exotic cu tulpina înaltă şi groasă, având scoarţă de culoare verzuie, cu coroană mare, bogat ramificată şi cu frunze palmate, cultivat ca plantă ornamentală.

80

ce treabă ai cu mine?, întrebă străinul cu o privire plină de surprindere şi de dispreţ pentru ţinuta neîngrijită a lui Corvinus.

vreau să am cu tine o convorbire care ne poate aduce folos amândurora...

ce poţi să-mi propui pentru folosul meu, căci pentru al tău, nu mă îndoiesc...?

fulvius, sunt un om cu vorbirea simplă şi n-am nimic din inteligenţa şi eleganţa ta, dar suntem de aceeaşi teapă, aşa că putem avea aceeaşi părere...

Fulvius sări în sus şi se roşi ca sfecla, apoi îi zise dispreţuitor:

ce vrei să spui, afurisitule?

dacă strângi pumnii reluă Corvinus -, ca să-ţi admir inelele, e foarte bine, dar dacă prin aceasta vrei să mă ameninţi, ai face mai bine să ţi-i ascunzi în faldurile togii, e mai elegant...

să isprăvim! Te întreb din nou, ce vrei să spui?

asta, Fulvius şi-i şopti la ureche: Că eşti un spion...

Fulvius se clătină, apoi semeţindu-se, zise:

ce te face să-mi aduci această învinuire odioasă?

ai descoperit reluă Corvinus cu îngâmfare un complot în Răsărit şi Diocleţian...

Fulvius îl opri întrebându-l:

care-i numele tău şi cine eşti?

eu sunt Corvinus, fiul lui Tertullius prefectul cetăţii...

Aceasta părând a lămuri totul, Fulvius îi zise cu glas scăzut:

nu spune mai mult, văd nişte prieteni că vin. întâlneşte-mă deghizat, mâine în zori, pe strada Patriciană, sub porţile băilor lui Novatus. Vom vorbi în tihnă...

Corvinus se întoarse acasă, mulţumit de acest început de dibăcie, împrumută de la unul dintre sclavii tatălui său o haină mai ponosită decât a lui şi fu la locul arătat la cele dintâi mijiri ale răsăritului. Trebui să aştepte îndelung şi era gata să-şi piardă răbdarea când văzu pe noul său prieten venind.

81

Fulvius era înfăşurat într-o largă mantie, a cărei glugă şi-o trăsese pe faţă. Salută astfel pe Corvinus:

bună dimineaţa, camarade. Mă tem că te-am făcut să mă aştepţi în aerul acesta rece, aşa subţire îmbrăcat cum eşti...

mărturisesc răspunse Corvinus aş fi obosit, dacă nu m-aş fi distrat foarte mult şi, în acelaşi timp, n-aş fi fost şi atras de ceea ce-am observat aici...

ce anume?

din zori şi chiar, bănuiesc, mai înainte de a veni aici, cea mai rară adunătură de tot felul de necăjiţi s-a strâns aici: orbi, betegi, ciungi. Ei se strecurau prin uşa joasă a străzii acesteia strâmte, în timp ce, pe uşa mare, intrau mai multe persoane, vădit dintr-o treaptă mai ridicată...

ştii cui aparţine această locuinţă? E veche şi încăpătoare, dar rău întreţinută...

unui bătrân patrician foarte bogat, se zice, dar tot pe atât de zgârcit. Dar iată, vin alţii...

în clipa aceea se apropie un bătrân adus de spate, pe care-l sprijinea o tânără care vorbea vesel cu el.

iată, am ajuns zise ea, încă vreo câţiva paşi şi vei putea să te odihneşti...

mulţumesc, copila mea! răspunse sărmanul bătrân. Cât eşti de milostivă că ai venit să mă cruţi atât de devreme...

ştiam zise ea că vei avea nevoie de sprijin şi, cum eu sunt fiinţa cea mai netrebnică din toate câte pot fi, m-am gândit să-ţi vin în ajutor...

totdeauna am crezut că orbii sunt egoişti, şi aceasta pare firesc, dar tu, Cecilia, eşti, desigur, o excepţie...

deloc: acesta este felul meu de a fi egoistă...

cum aşa?

82

ei bine, mai întâi mă folosesc de ochii tăi, pentru că am mulţumirea să te ajut. „Slujesc de ochi orbului” eşti tu, „şi de picioare ologului” sunt eu...

Spunând aceste cuvinte, ajunseră la uşa cea joasă.

această tânără este oarbă zise Fulvius lui Corvinus. N-o vezi cum merge de-a dreptul fără să privească nici la dreapta, nici la stânga?

cu adevărat răspunse celălalt. Desigur, nu-i aici locul, de care se vorbeşte atât, în care cei săraci se adună, în care orbii văd, ologii merg, iar toţi se bucură de ospăţul de obşte. Dar bag de seamă că aceşti oameni sunt cu totul diferiţi de cerşetorii de la Podul Ariccia. Ei par respectabili şi chiar bucuroşi şi niciunul nu mi-a cerut de pomană, când au trecut pe lângă mine...

e ciudat şi aş vrea să aflu taina aceasta. Poate-i rost de-o afacere bună. Zici că bătrânul patrician este bogat?

foarte bogat...

hm...! Cum am putea izbuti să intrăm şi noi?

iată cum. îmi scot încălţămintea, îmi ridic un picior aşa cum sunt şchiopii şi mă adaug celor care vor mai intra, imitându-i cu îndrăzneală...

nu-ţi va reuşi. Desigur că toţi cei care intră aici se cunosc între ei...

nu sunt încredinţat de aceasta, că mai mulţi dintre ei m-au întrebat dacă aici este locuinţa nobilei Agnia...

locuinţa cui? întrebă Fulvius, tresărind.

ce-ţi este? zise Corvinus. Aici este locuinţa părinţilor ei, dar ea-i mai cunoscută ca ei, fiind o tânără moştenitoare tot pe atât de bogată ca şi vara ei, Fabiola...

Fulvius se opri o clipă; o bănuială prea însemnată ca să poată fi spusă grosolanului său tovarăş îşi făcu loc în mintea lui. Zise lui Corvinus:

83

dacă eşti sigur că aceşti oameni nu sunt cunoscuţi în casă, încearcă-ţi planul. Cât despre mine, m-am mai întâlnit cu această tânără nobilă şi merg să-mi încerc norocul prin uşa cea mare. Vom avea astfel un avantaj mai mare...

ştii la ce mă gândesc, Fulvius? Că, dacă ne unim pentru o ispravă, vom avea totdeauna două şanse.

care?

aceea a vulpii şi aceea a lupului, când se înţeleg să prade o stână...

Fulvius îi aruncă o privire dispreţuitoare, căreia Corvinus îi întoarse o strâmbătură hidoasă, şi ei se despărţiră ca să se ducă, fiecare, la postul lui.

CAPITOLUL XIII

Mila

Cum nu ne place să intrăm la Agnia nici cu lupul, nici cu vulpea, vom alege o cale cu totul duhovnicească să ne găsim înlăuntrul locuinţei ei.

Părinţii lui Agnia reprezentau o ramură nobilă de strămoşi şi familia ei nu era de curând convertită, căci mai multe rânduri de neamuri practicaseră credinţa. Şi cum, în familiile păgâne, se cinstea amintirea strămoşilor care se făcuseră cunoscuţi fie printr-o realizare, fie în vreo slujbă înaltă în Stat, acest cămin creştin păstra cu un respect pios şi cu o duioasă mândrie amintirea acestor strămoşi, care, în cei o sută cincizeci de ani din urmă şi încă mai mult purtaseră semnele muceniciei sau ocupaseră cele mai înalte demnităţi ale Bisericii. Dar trunchiul familiei, cu toată rana prin care se scurgeau necontenit şuvoaie de sânge jertfite lui Hristos,

84

nu fusese niciodată doborât, ţinând astfel piept repetatelor vijelii. Aceasta poate părea surprinzător, şi totuşi câţi ostaşi se reîntorc din sângeroasele lupte fără o singură rană, câte familii scapă dintr-o molimă...! De ce dar, providenţa, veghind la viitorul Bisericii, n-ar fi păstrat în vechile familii lanţurile neîntrerupte ale tradiţiei?

Toată nădejdea şi toate laudele acestei case se strânseseră acum asupra Agniei, singura mlădiţă a unei bătrâne ramuri. Din copilărie, bunele ei înclinaţii, dulceaţa ei aleasă, bunătatea ei o făcuseră iubită şi chiar respectată de toţi. Ea împărtăşea îndeletnicirile virtuoase ale părinţilor ei, trăind cu ei într-un modest apartament, şi nimic mai mult. Acolo, printre alte puţine legături de familie păstrate, ei primeau pe Fabiola.

îndeobşte, lumea păgână făcea socoteala nesfârşitei bogăţii pe care zgârcenia părinţilor o strânsese pentru tânăra lor fată, în adaos, şi cu toată legea voconiană64 a „moştenirii femeilor”, de altfel căzută în uitare, se bucură şi de moştenirea venită de la rude lăturalnice. De asemenea, se bănuia că peretele solid, care despărţea partea dinlăuntru a casei de cealaltă, nu stătea acolo decât ca să ascundă ruina şi vechimea.

Dar nu era nimic din aceasta. Această parte, alcătuită dintr-o curte mare cu grădină, un triclinium65 transformat în biserică, şi nişte etaje la care puteai intra prin partea aceea, era hărăzită administraţiei acestei lucrări de caritate, pe care Biserica o săvârşea ca pe o treabă cu totul necesară vieţii ei. Diaconul Reparatus o conducea, ajutat de exorcistul66 Secundus, amândoi numiţi oficial de

64 Lege dată în timpul austerului Cato cenzorul, când s-a interzis femeii să vină la moştenirea bărbatului cu averea mai mare de 100 000 sesterţi (monedă romană de argint, subdiviziune a dinarului), pentru a se proteja femeile de consecinţele nefaste pe care luxul le putea avea asupra lor.

65 Sală de mâncare cu trei divane.

66 în Biserica primară, exorcistul mai era numit şi harismatic, şi făcea parte din clerul inferior, alături de ipodiacon, citeţ, diaconiţe.

85

suveranul Pontif ca să aibă grijă de bolnavi, de săraci şi de străini, în una dintre cele şapte regiuni în care papa Caius, cu vreo cinci ani înainte, împărţise oraşul, încredinţând fiecare regiune unuia dintre cei şapte diaconi ai Bisericii Romane.

Camere aparte erau destinate să primească pe străinii care veneau de departe cu vreo recomandare de la alte biserici, o masă frugală le stătea la îndemână. Sus, apartamentele alcătuiau un spital pentru bolnavi, bătrâni şi neputincioşi, sub conducerea diaconiţelor67, ajutate de acei dintre bolnavi, care puteau să săvârşească această lucrare a dragostei. Aici locuia tânăra oarbă, într-o odăiţă, nevoind a primi nicio hrană. Odaia arhivei fablinum slujea de birou şi de păstrătoare de dosare, pentru a se face acolo toate tranzacţiile trebuitoare unui aşezământ de caritate atât de însemnat şi ca să se păstreze acolo toate faptele martirilor, culese de unul dintre cei şapte notari aşezaţi de Clement I.

O uşă de trecere îngăduia locuitorilor casei de a fi de faţă la aceste fapte ale milei şi, din copilărie, Agnia fusese obişnuită să intre şi să iasă de multe ori pe zi, petrecând acolo ceasuri întregi, strălucind ca un înger al păcii, al bucuriei şi al mângâierii asupra celor suferinzi şi necăjiţi. Se înţelege lesne că, având o asemenea întocmire, o avere, chiar mare, găseşte o întrebuinţare lesnicioasă.

Am auzit pe Pancraţiu rugând pe Sebastian să ia măsuri, să împartă vasele şi bijuteriile la săraci, fără să spună numele donatorului. Sebastian, cu grijă de această însărcinare, alese casa lui Agnia ca întru totul potrivită pentru aceasta. Şi, în dimineaţa despre care vorbim, împărţirea aceasta trebuia făcută. Săraci, sub conducerea diaconilor lor, fuseseră trimişi de la alte secţii, în timp ce Sebastian,

67 Au reprezentat unul dintre ordinele clericale din Biserica primară. Există puţine informaţii cu privire la activităţile lor din acea vreme, dar este limpede că ajutau îndeosebi la administrarea Tainelor şi la catehizarea femeilor şi fetelor şi la administrarea ungerii cu Sfântul şi Marele Mir a femeilor nou-botezate.

86

Pancraţiu, ca persoane de rang mai înalt, intrau pe uşa cea mare pentru a fi de faţă la împărţire. Corvinus văzuse astfel intrând mai multă lume acolo.

CAPITOLUL XIV

Extremele se atrag

Un grup de săraci, ajungând la uşă, dădu prilej lui Corvinus să intre împreună cu ei. El imită bine, în toate, pe săraci, afară, bineînţeles, de modestia lor. Stând amestecat printre ei, îi auzi murmurând la intrare: „Slăvit să fie Domnul!”. Aceasta nu era numai un cuvânt de trecere, era mai de grabă o expresie creştină, căci Augustin ne spune că schismaticii68 îşi băteau joc de creştini din pricina aceasta, zicând de aceasta că-i mai curând un răspuns decât o salutare, dar că creştinii o întrebuinţau, pentru că era consfinţită de un uz pios.

Corvinus pronunţă, aşadar, şi el cuvintele mistice şi trecu. Urmărind mereu pe ceilalţi, pe care-i imita în mişcări, el se trezi curând în curtea interioară, care se şi umpluse de săraci şi de betegi. De-o parte, bărbaţii; de cealaltă, femeile. Sub portic69, pe mai multe mese, se aflau argintării luxoase şi giuvaeruri sclipitoare. Doi giuvaergii cântăreau şi preţuiau, cum se cuvine, această avere; alături se aflau fişicuri de bani, care aşteptau să fie împărţiţi mulţimii de săraci.

68 Care s-au separat de comunitatea şi de învăţătura unei biserici.

69 Galerie exterioară, mărginită de o colonadă, uneori cu arcade, care serveşte ca loc de adăpost sau de plimbare în jurul unei pieţe, al unei clădiri etc. sau ca intrare monumentală într-un edificiu.

87

Corvinus privea aceasta cu lăcomie. Ar fi dat lumea toată să fie stăpânul acestor bogăţii şi cugetă o clipă să sară asupra unora dintre aceste lucruri şi, luându-le, s-o ia la fugă. Dar văzu nebunia unei asemenea fapte şi se hotărî să-şi aştepte partea sa.

Totuşi, curând îşi dădu seama de greutatea situaţiei lui acolo, în timp ce săracii se duceau şi veneau, el stătea de-o parte, fără ca nimeni să se ocupe de el. Tineri îmbrăcaţi cu dalmática un fel de tunică, cu mâneci largi, care se purta în locul togii70 se zoreau, ca unii care înfăţişau acolo autoritatea. Acel veşmânt a fost preluat şi purtat de diaconi nu numai în cadrul serviciilor religioase, dar şi în cadrul îndatoririlor lor faţă de cei bolnavi sau săraci.

Aceşti ofiţeri (erau diaconii) îi îndrumau pe cei prezenţi într-un anumit loc sub portice, fiecare ştiindu-i pe cei din districtul lui, pe care, se părea, îi cunoştea foarte bine. Dar cum nimeni nu recunoştea şi nici nu ţinea pe Corvinus drept sărac al lui, ajunse să stea singur, în mijlocul curţii. Cugetul lui nepriceput vedea totuşi situaţia nepotrivită în care se găsea. El, fiul prefectului cetăţii, a cărui datorie era să pedepsească pe cei ce violau domiciliile oamenilor, pătrunde fraudulos, deghizat ca cerşetor, în chiar inima casei unui patrician şi aceasta în scop vădit neonest, ca să nu zicem mai mult.

Privi spre uşă, gândindu-se la fugă, dar o văzu păzită de un bătrân, numit Diogene, asistat de cei doi flăcăi ai lui, care abia se putură stăpâni în faţa acestei obrăznicii, mângâindu-se să-i trimită nişte priviri aspre.

Corvinus băgă de seamă că despre el vorbeau cei doi diaconi, care-l observaseră; orbii înşişi i se părea că-l fixau; ologii stăteau gata să facă, din cârjele lor, lănci împotriva lui. N-avea decât o

70 Mantie largă şi lungă, fără mâneci, pe care o purtau romanii peste tunică, înfăşurată pe corp, pornind de la umărul stâng şi lăsând descoperit braţul şi umărul drept.

88

mângâiere, că nu se ştia cine-i, ceea ce îl făcea să spere că va găsi vreun cuvânt, care să-l scape din acest viespar.

În cele din urmă, diaconul Reparatus veni la el şi, întâmpinându-l cu cuviinţă, îi zise:

prietene, fără îndoială că nu faci parte din niciuna dintre provinciile chemate aici. Unde locuieşti?

în Alta Semita...

Acest răspuns privea un ţinut administrativ, iar nu bisericesc al Romei.

Totuşi, Reparatus urmă:

alta Semita este aşezată în regiunea mea: totuşi, nu-mi aduc aminte să te fi văzut...

în timp ce vorbea astfel, fu mirat văzând pe străin că se îngălbeneşte şi se clatină, privind mereu spre uşa care lega încăperea de partea interioară a casei. Reparatus, urmărindu-i privirea, văzu pe Pancraţiu intrând şi primind câteva desluşiri grăbite de la Secundus. Cea din urmă nădejde a lui Corvinus se risipi. O clipă după aceea, el se găsi faţă-n faţă cu Pancraţiu (care rugase pe Reparatus să se retragă), aproape în aceeaşi situaţie ca în cea din urmă întâlnire a lor, atât numai că, în loc de a fi înconjurat de un cerc de admiratori, acum Corvinus se găsea înecat într-o mulţime, care-i privea rivalul cu precădere. Nu putea, de asemenea, să nu bage de seamă dezvoltarea plină de graţie şi felul bărbătesc pe care cele câteva săptămâni le dăduseră fostului tovarăş de şcoală. Se aştepta la o grindină de aspre imputări şi, poate, la o pedeapsă asemănătoare aceleia pe care, însuşi, i-ar fi dat-o în împrejurări la fel. Nu fu mirat, când Pancraţiu i se adresă în termenii cei mai dulci, zicându-i:

corvinus, chiar eşti rănit în vreun accident şi eşti în suferinţă? Ai părăsit, oare, casa părintească?

nu-i chiar aşa, nădăjduiesc răspunse ingratul, încurajat în obrăznicia sa de această vorbire blajină cu toate că, sunt sigur, ai fi fericit să fie aşa...

89

deloc, te asigur. Nu doresc aceasta câtuşi de puţin. Dacă, dar, ai nevoie de ajutor, spune-mi şi, cu toate că prezenţa ta aici este nepotrivită, te voi duce într-o odaie separată şi-ţi voi da, fără să ştie nimeni.

nu, şi-ţi voi mărturisi adevărul: n-am intrat aici decât ca să mă distrez şi ţi-aş fi îndatorat dacă ai putea să mă scoţi, fără scandal.

corvinus zise tânărul cu o uşoară severitate -, aceasta este o insultă foarte serioasă. Ce-ar zice tatăl tău dacă aş porunci acestor tineri, care mă vor asculta de îndată, să pună mâna pe tine, aşa cum eşti, cu picioarele goale, deghizat în sclav, făcând pe şchiopul, şi să te ducă în Forum, în faţa tribunalului lui, învinuindu-te în public de ceea ce orice roman se va grăbi să socotească drept o insultă, şi anume violarea domiciliului unui patrician?

în numele zeilor, Pancraţiu, nu-mi da o pedeapsă atât de grea!

ştii, Corvinus, că însuşi tatăl tău ar fi silit să împlinească faţă de tine rolul lui Junius Brutus sau să-şi părăsească slujba?

te rog, pe tot ceea ce iubeşti, în numele a ceea ce tu ţii drept sfânt, să nu dezonorezi pe ai mei şi pe mine, atât de crud. Ai ruina pentru totdeauna, nu pe mine, ci pe tatăl meu şi casa lui. M-aş târî în genunchi să-ţi cer iertare pentru jignirile din trecut, numai arată-te milostiv cu mine!

pace, pace, Corvinus, ţi-am spus că toate le-am uitat de mult. Dar, ascultă. Toţi de aici, afară de orbi, sunt martori ai acestei batjocoriri. Ar putea fi o sută de mărturii spre a o dovedi. Dacă vreodată, aşadar, vei vorbi de această adunare sau de vei cerca să te legi de vreunul dintre aceştia, vom fi liberi să te târâm în faţa tribunalului propriului tău părinte. înţelegi, Corvinus?

da, chiar aşa răspunse cel prins în capcană, vorbind plângăreţ. Niciodată, oricât de mult voi trăi, n-am să deschid gura către nimeni despre vizita aceasta, într-un loc atât de ciudat... îţi jur pe...

90

tăcere, tăcere... N-am nevoie de astfel de jurăminte aici. Ia-mi braţul şi mergi cu mine. Apoi, întorcându-se spre ceilalţi, adăugă:

cunosc pe acest om, prezenţa lui aici se datorează unei greşeli...

Privitorii, care luaseră mişcările şi cuvintele rugătoare ale acestui necăjit drept o cerere de miluire, strigară:

pancraţiu, nu-l scoate de aici până nu-i dai un ajutor!

lăsaţi-mi mie această grijă răspunse el.

uşierii, de bună voie, îi făcură loc, în timp ce el ducea pe Corvinus, care făcea mereu pe şchiopul, până în stradă, zicând, la despărţire: Corvinus, iată-ne chit, numai nu-ţi uita făgăduiala!

fulvius, am văzut, îşi cercase norocul prin uşa cea mare. O găsi deschisă, după obiceiul roman şi, în adevăr, nimeni nu s-ar fi aşteptat la vizita unui străin, la ceasul acela. în loc de portar, găsi pe o fetiţă de doisprezece treisprezece ani, cu înfăţişare simplă, îmbrăcată ţărăneşte păzind uşa. Nimeni nu era acolo. Fulvius cugetă că prilejul era nimerit să-şi lămurească viile bănuieli ce avea. Aşa că o întrebă:

cum te numeşti şi cine eşti, copilă?

eu sunt Emerentiana, sora de lapte a nobilei Agnia răspunse ea.

eşti creştină? o întrebă el, cu sufletul la gură.

Mica ţărăncuţă îşi deschise ochii miraţi şi răspunse:

nu, domnule.

Cum nu era cu putinţă să-i pună la îndoială sinceritatea, Fulvius se crezu scăpat de eroarea lui. în realitate, ea era fata unui ţăran a cărui nevastă fusese doica lui Agnes. Cum îi murise de curând mama, buna ei soră de lapte trimisese să i-o aducă, ca s-o înveţe şi s-o boteze. Nefiind venită decât de-o zi-două, nu ştia nimic din ale creştinismului.

91

Fulvius stătea în cumpene. Singurătatea îl făcea să-şi simtă stângăcia situaţiei, după cum mulţimea stânjenise pe Corvinus. Gândi să se retragă, dar aceasta i-ar fi spulberat nădejdile; vru să păşească, dar repede cugetă c-ar putea să se compromită în chip neplăcut. în clipa aceea de nehotărâre, pe cine văzu venind uşor prin curte, decât pe tânăra gazdă, numai bucurie, numai primăvară, numai soare...

De îndată ce-l zări, ea se opri ca pentru a-i asculta vestea, în timp ce el se apropia, cu cel mai graţios surâs şi cu o mişcare seducătoare, zicându-i:

am venit înaintea orei obişnuite de vizită şi-ţi voi părea nepoliticos, nobilă Agnes, dar eram nerăbdător să mă înşir, şi eu, printre obişnuiţii casei...

casa noastră îi răspunse ea, surâzând nu se laudă că are obişnuiţi, şi nici nu-i căutăm, căci noi nu umblăm după influenţă sau după putere...

iartă-mă, sub o astfel de îndrumare, ea are cea mai mare dintre influenţe şi cea mai mare dintre puteri, cele care au putere, fără sforţare, asupra lumii, ca şi asupra unui supus de bunăvoie...

Neputându-şi închipui că astfel de cuvinte ar putea s-o privească, Agnes răspunse cu simplitate:

o, cât sunt de adevărate vorbele tale! Stăpânul acestei case este cu adevărat deţinătorul dragostei tuturor celor care o locuiesc...

dar eu fac aluzie întrerupse Fulvius la acea stăpânire mai dulce şi mai blajină, ale cărei farmece drăgălaşe pot, singure, să încânte pe cei care sunt îngăduiţi să le privească...

Agnes părea stăpânită de un extaz lăuntric. Ochii ei priveau cu totul altă icoană decât aceea a acestui ticălos curtezan, şi cu o privire caldă spre cer, ea zise:

da, celui căruia soarele şi luna de pe boltă îi admiră frumuseţea, lui i-am hărăzit servirea şi dragostea mea...

92

Fulvius rămase încurcat, neştiind ce să zică. înfăţişarea inspirată, ţinuta extatică, mlădierea vocii, mişcată, pe când pronunţa aceste cuvinte, înţelesul lor tainic, ciudăţenia "Scenei, toate îl ţintuiau pe loc şi-l amuţeau. Simţind însă că pierde cel mai nimerit prilej ce putea avea ca să-şi deschidă inima dacă putem spune astfel aceleia pe care voia s-o cucerească, îi zise cu îndrăzneală:

de tine vorbesc, şi te conjur să-mi crezi sinceritatea admiraţiei mele şi adâncimea simţirii ce am pentru tine...

Pronunţând aceste cuvinte, Fulvius se lăsă în genunchi şi încercă să-i ia mâna, dar tânăra sări îndărăt, cuprinsă de un fior, şi-şi întoarse faţa îmbujorată.

într-o clipă, Fulvius se sculă în picioare, căci zărise pe Sebastian venind în grabă să cheme pe Agnes la săraci, şi pe ea ieşindu-i înainte, cu o înfăţişare indignată.

sebastian îi spuse Agnes de cum îl întâmpină nu fi supărat. Acest domn a intrat aici, fără îndoială, din greşeală, şi se va retrage în pace...

Zicând acestea, plecă.

Atunci Sebastian, mereu liniştit şi energic, se adresă străinului, care se trăgea îndărăt din faţa lui:

fulvius, ce faci aici? Ce te aduce?

bănuiesc răspunse el, reluându-şi curajul că întâlnind pe stăpâna acestei case la masa nobilei sale verişoare, ca şi tine am dreptul să-i ofer serviciile mele, ca orice alt tânăr?

dar, cred, nu la o oră atât de nepotrivită ca aceasta?

ora care-i potrivită pentru un ofiţer, de ce nu poate fi pentru un civil? răspunse, obraznic, Fulvius.

Sebastian trebui să-şi adune tot sângele rece ca să-şi stăpânească indignarea şi să-i răspundă:

fulvius, nu fi îndrăzneţ în vorbe, şi adu-ţi aminte că două persoane pot avea două situaţii deosebite într-o casă. Nici cea mai veche intimitate nu ţi-ar fi îngăduit îndrăzneala purtării tale către

93

tânăra stăpână a acestei case, acum câteva clipe, nicidecum o simplă masă ce-ai luat cu ea odată!

a, a, te muşcă gelozia, bănuiesc, bravule căpitan!, răspunse Fulvius, cu tonul cel mai sarcastic. Umblă zvonul că tu eşti candidatul cel mai norocos, dacă nu chiar primit, la mâna Fabiolei. Cum acum ea e la ţară, profiţi de aceasta, fără îndoială, ca să-ţi asiguri averea uneia sau alteia dintre cele mai bogate fete ale Romei. Nu e rău să ai mai multe coarde la arc!

Grosolănia sarcasmului atinse de-a dreptul nobilele sentimente ale mărinimosului ofiţer, şi dacă el nu s-ar fi aplecat, de mult, sub umilinţa creştină, sângele lui pornit ar fi luat-o înaintea minţii.

pentru niciunul dintre noi nu-i bine, Fulvius, să mai rămâi aici. Purtarea nobilă a tinerei pe care tu ai insultat-o, nefiind îndestulătoare ca tu să pleci, află că voi fi cel mai straşnic înfăptuitor al poruncii ei...

Zicând acestea, Sebastian luă cu putere de braţ pe Fulvius şi-l duse spre ieşire. Scoţându-l afară şi ţinându-l mereu de braţ, Sebastian îi zise:

acum, mergi în pace, Fulvius, şi adu-ţi aminte că azi te-ai pus sub sabia legii Imperiului, prin purtarea ta necugetată. Te voi cruţa, dacă nu te vei da în vileag. Dar, să ştii, că eu cunosc îndeletnicirile tale în Roma, şi obrăznicia ta din dimineaţa aceasta îmi rămâne ca un amanet al purtării tale. Acum, ţi-o repet, mergi în pace!

Dar, abia îşi desfăcu mâna, că şi fu înhăţat, pe la spate, de un duşman nevăzut, vădit un atlet. Era Eurotas, căruia Fulvius, neîndrăznind să-i ascundă ceva, îi destăinuise întâlnirea proiectată cu Corvinus. Aflase de la sclava cea neagră faima de brutalitate şi de grosolănie a acestui client al farmecelor ei şi se temea de vreo cursă. Când văzu lupta de la uşă, alergă şi, strecurându-se pe după Sebastian, pe care îl luă drept noul cunoscut al elevului său, se aruncă, ca un urs, asupra lui. Dar n-avea de-a face cu un adversar de rând. Ajutat de Fulvius încercă în zadar să doboare pe vajnicul ostaş,

94

până când, ne mai nădăjduind a izbuti în felul acesta, îşi scoase de la cingătoare un pumnal de cea mai bună fabricaţie siriană armă ucigătoare şi îl ridică deasupra capului lui Sebastian. Dar tot în clipa aceea şi-l simţi smuls din mână, în timp ce el însuşi, prins într-o înlănţuire de fier, fu învârtit de câteva ori şi aruncat în stradă, cu faţa la pământ.

mi-e teamă că ai rănit pe acel ticălos, Quadratus zise Sebastian centurionului71 său, un om cu alură de Hercule, care tocmai atunci venea să-şi întâlnească fraţii creştini.

o merită cu prisosinţă, tribunule, pentru atacul lui mişelesc răspunse Quadratus, pe când intrau în casă.

Cei doi străini fugiră, ruşinaţi, de pe locul unde fuseseră înfrânţi. Când ajunseră la colţul străzii, zăriră pe Corvinus, care nu mai făcea pe şchiopul, alergând cât îl puteau ţine picioarele.

Şi niciodată, de câte ori se mai întâlniră, ei nu mai scoaseră niciun cuvânt cu privire la isprăvile din dimineaţa aceea, căci fiecare ştia de celălalt că suferise înfrângere şi ruşinare şi amândoi ajunseră la concluzia că se află la Roma măcar o stână, căreia lupul şi vulpea nu-i puteau face nimic.

CAPITOLUL XV

Faptele milei

după această îndoită tulburare, se făcu linişte, lucrarea zilei urmă în pace. Afară de împărţirea de milostenii însemnate, ca aceea pe care o făcu Sfântul Laurenţiu,

71 Ofiţer care comandă o centurie (subdiviziune tactică cuprinzând o sută de ostaşi) în armata romană.

95

nu era rar, în aceste vremuri de demult, să vezi pe unii împărţindu-şi averea şi despărţindu-se de lume. Era tocmai cazul de acum.

Când fură luate toate măsurile, Dionysus preotul, care era în acelaşi timp şi doctorul care avea în grijă pe cei bolnavi şi care înlocuise pe Policarp la titlul de Sfântul Păstor, se înfăţişă şi, aşezându-se într-un jilţ din colţul curţii, vorbi astfel adunării:

iubiţi fraţi, Dumnezeul nostru mult milostiv a atins inima unuia dintre credincioşii noştri, aşa încât, fiindu-i milă de fraţii săi săraci, s-a lepădat de toate bunurile cele pământeşti în numele lui Hristos. Cine este? Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu. Este acela care nu-şi strânge comorile acolo unde rugina le mănâncă şi unde vin tâlharii şi le fură, ci, ca şi prea fericitului Laurenţiu, îi place mai curând să le înalţe la cer prin mâinile săracilor lui Hristos, ca să fie păstrate în vistieria cerească. Primiţi, aşadar, ca un dar al lui Dumnezeu, Care a insuflat această milostenie, împărţirea care se va face şi care va putea fi o ajutorare de folos în zilele învolburate care se arată. Şi singura mulţumire ce ni se cere este să ne unim în rugăciunea noastră cunoscută pe care o spunem pentru cei care ne ajută.

în vremea acestui scurt discurs, bietul Pancraţiu nu ştia unde să-şi poarte privirea. Se trăsese într-un colţ, în spatele celor adunaţi, şi Sebastian, umflându-se pe cât putea, îl ascundea de văzul celorlalţi. Şi emoţia părea că-l trădează, când toată adunarea îngenunche, cu ochii spre cer, şi, într-un glas, se rugă.

Apoi darurile fură împărţite. Păreau nepreţuite. O hrană îndestulătoare fu dată tuturor şi o agapă voioasă puse capăt acestei serbări mult grăitoare. Unii nu luară parte la ea, ceasul fiind încă prea de dimineaţă. De altfel, o cină încă mai dulce se pregătea pentru ei, în biserica din vecinătate.

Când totul fu isprăvit, Cecilia stărui să vadă pe sărmanul ei neputincios dus acasă şi voi să-i care greul lui sac de pânză. Ea sporovăi

96

cu aşa bună voie cu el, încât curând se treziră la uşa locuinţei lui sărăcăcioase. Acolo, conducătorul lui, orb, îi încredinţă sacul şi plecă, dorindu-i sănătate. Sacul părea neobişnuit de plin, văzu, spre mirarea lui, că porţia îi era îndoită. Cercetă din nou, dar nu ajungea să se lămurească. Cu cel dintâi prilej întrebă pe Reparatus, dar nici el nu putu da nicio desluşire. Dacă ar fi putut vedea pe Cecilia râzând din toată inima, după ce trecuse de colţul străzii, şi, cu înfăţişarea unuia care a jucat renghiul72 cuiva, luând-o la goană, ca şi cum nimic n-ar fi împovărat-o, bătrânul ar fi descoperit dezlegarea tainei neaşteptatei lui îmbogăţiri.

CAPITOLUL XVI

Luna octombrie

Luna Octombrie este, desigur, un răstimp admirabil în Italia. Soarele îşi înmoaie căldura, dar nu şi strălucirea. Când se iveşte, el aruncă străluciri peste firea care se trezeşte, după cum un prinţ indian, când intră în sala tronului, zvârle pumni de aur şi de pietre scumpe spre mulţime. Munţii par că-şi înalţă frunţile stâncoase, şi pădurile îşi întind braţele enorme spre această dărnicie regească... Şi când, după ce şi-a făcut drumul pe un cer de nori, ajunge la marginea zării şi-şi găseşte patul de aur clocotitor, răspândit pe marea asfinţitului, având deasupra nori de purpură cu ciucuri de aur mai strălucitori decât aceia pe care Ofir îi dădea culcuşului lui Solomon, el îşi arată discul roşu cu strălucirea potolită, ca şi cum şi-ar lua rămas bun de la drumul pe care l-a străbătut.

72 Ghiduşie, farsă.

97

Deşi razele lui sunt mai slabe, sunt totuşi mai binefăcătoare. Au trebuit luni de zile ca să crească mlădiţele viei, cele dintâi frunze verzi, apoi micii struguri de aguridă, tari şi acri. Dar acum, frunzele sunt mari împodobind ţinuturile cu vii, iar struguraşii aguridă s-au transformat în ciorchini apetisanţi, dintre care unii s-au şi colorat cu acel strălucitor luciu chihlimbariu, în timp ce aceia care vor luci în purpura imperială vor trece repede printr-o nuanţă opalescentă nu mai puţin atrăgătoare.

E plăcut, astfel, să stai într-un loc umbrit, la poalele unei coline, şi să priveşti, din când în când, la nuanţările peisajului, pe deasupra paginilor unei cărţi. Căci pe măsură ce boarea se furişează printre măslinii de pe deal, răsfoindu-le frunzele în nuanţe şterse, luminându-le sau umbrindu-le, şi pe măsură ce soarele străluceşte sau norii întunecă viile, frunzele din bogatul hăţiş încremenit al viilor etalează umbrele gălbui sau maronii ale unui verde încântător.

Amestecaţi cu acestea, celelalte nenumărate culori care înfrumuseţează tabloul, de la chiparoşii întunecaţi, tristul ilice, livada împurpurată, miriştea pălită, pinul melancolic, toţi aceşti arbori înălţându-se pe deasupra arbuştilor şi dafinilor vilelor împrăştiate pe tot muntele, colina şi valea, cu fântânile lor arteziene, cu cascadele murmurătoare, cu porticele de marmură lucitoare, cu statuile lor de bronz şi de piatră, cu locuinţele rustice ornamentate de flori împestriţate, cu iarbă mătăsoasă, şi veţi avea o slabă idee de atracţiile care, în luna aceasta, smulgeau, ca şi în zilele noastre, pe patricienii şi cavalerii romani din ceea ce Horaţiu numea „zgomotul şi pulberea oraşului”, ca să-şi odihnească ochii cu aceste potolite frumuseţi câmpeneşti.

Aşa fel încât, la apropierea fericitei luni, vilele îşi deschideau toate ferestrele spre văzduh, şi nenumăraţi sclavi se învălmăşeau ca să aranjeze toate în vederea sosirii stăpânilor lor.

în sfârşit, drumurile prăfuite s-au umplut cu tot felul de căruţe, începând cu greoiul car tras de boi, până la trăsurica uşoară

98

dusă de căluţii sprinteni. Cele mai bune drumuri fiind strâmte, iar conducătorii căruţelor nefiind mai pricepuţi ca ai noştri, îşi poate oricine închipui ce zgomot şi ce confuzie erau în asemenea prilejuri. De altfel, aşa era pe toate drumurile.

Colinele Sabina, Tusculana şi Albina erau acoperite fie de vile minunate, fie de căsuţe umile, ca acelea ale lui Mecena sau Horaţiu însăşi întinsa câmpie a Romei este acoperită de ruinele imenselor reşedinţe -, în timp ce un adevărat drum de asemenea măreţe locuinţe se întinde de la îmbucătura Tibrului, de-a lungul coastei, prin Laurentum73, Lanuvium74 şi Antium75, până la Cajeta, Baia76 şi alte aşezări de lângă apă, pe atunci la modă, în jurul Vezuviului77. Dar nu numai între aceste margini se arătau semnele fervorii de plimbare care cuprindea la răstimpuri pe nobilii romani. Malurile Lacului Benacus (azi Lacul Magiore, la nord de Milano), ale Lacului Como78 şi acele prea plăcute ale Brentei găzduiau nu numai pe citadinii din preajmă, ci mai ales pe locuitorii cetăţii imperiale, dimpreună cu câţiva vizitatori de obârşie germanică.

La unul dintre aceşti „duioşi ochi ai Italiei”, cum numea Pliniu aceste vile, Fabiola se grăbise să ajungă a doua zi după întâlnirea sclavei ei negre cu Corvinus. Situată pe partea colinei care coboară

73 Oraş roman antic, ce a fost situat în sud-vestul Romei.

74 Este un oraş antic, situat în centrul Italiei, cunoscut astăzi sub numele de Lanuvio.

75 Este un oraş de pe coasta regiunii Lazio a Italiei, situat astăzi la aproximativ 51 km la sud de Roma.

76 A fost o staţiune balneară romană în Golful Napoli.

77 Vezuviu este un vulcan activ situat la aproximativ 10 km est de oraşul Napoli, de astăzi.

78 Este un lac situat în Lombardia, nordul Italiei, la o altitudine de 199 m, într-o depresiune înconjurată de munţi de granit şi calcar, la o distanţă de aproximativ 45 de minute de Milano.

99

în golful Gaetei79, această aşezare era minunată, ca şi casa de la oraş, prin bunul gust care se arăta în tot confortul ei rafinat. De pe terasa care o prelungea, se zărea liniştitul golf de azur, închis într-o plajă largă, ca o oglindă prinsă într-o cadră de smalţuri. O galerie de zăbrele acoperite cu plante agăţătoare ducea spre ţărm şi, la jumătate de drum, se deschidea spre un boschet de verdeaţă, împrospătat de un izvor murmurător, în vreme ce două enorme platane umbreau acest loc clasic, ca şi acelea sub care filosofau Cicerone80 sau Platon81... Plantele şi florile cele mai frumoase şi mai străine fuseseră strânse în această mică oază, deopotrivă de ferite de arşiţele verii şi de gerurile iernii.

Fabius, pentru motive pe care le vom arăta mai departe, nu se arăta aici decât rareori. Fiica lui se bucura, aşadar, cea mai mare parte din vreme, de-o singurătate destul de plăcută. în vilă se afla o bibliotecă foarte bogată, iar de la Roma se adăugau cele dintâi copii, cumpărate scump, ale lucrărilor noi, ca şi unele lucrări de artă, care dădeau locuinţei o înfăţişare deosebită.

Cea mai mare parte din timp, Fabiola stătea în ascunzătoarea pe care am descris-o, având aproape cutia cu manuscrise, din care luă, pe rând, câte un volum. Dar un vizitator, care ar fi venit s-o vadă în anul acela, ar fi rămas surprins s-o găsească mereu în tovărăşia unei sclave.

Nu este uşor să ne închipuim mirarea ei când, a doua zi după ospăţul ce dăduse, Agnia îi aduse la cunoştinţă că Syra refuzase s-o părăsească, cu toate că-i făgăduise s-o libereze. Fu încă şi mai

79 Se află într-o regiune colinară din sud-estul Romei.

80 Marcus Tullius Cicero (n. 3 ianuarie 106 î.Hr. d. 7 decembrie 43 î.Hr.) a fost un filozof, politician, jurist, orator, teoretician politic, consul şi constituţionalist roman.

81 Platon (n. cca. 427 î.Hr. d. cca. 347 î.Hr.) a fost un filozof al Greciei antice, discipol al lui Socrate şi învăţător al lui Aristotel.

100

mirată când află că motivul acestui refuz era afecţiunea care o lega de Fabiola, care nu-şi dădea seama, de altfel, să fi câştigat această afecţiune prin vreo faptă de bunătate sau prin vreo recunoştinţă cuvenită în urma îngrijirilor pe care i le dăduse sclava în timpul bolii de care suferise. La început fu ispitită să socotească pe Syra cu totul ridicolă. Dar duhul ei era prea înalt şi prea drept ca să primească acest temei. într-adevăr, auzise adesea vorbindu-se sau citise povestiri despre sclavi care dăduseră dovadă de credinţă sau de devotament, chiar faţă de nişte stăpâni aspri, dar toate nu erau arătate decât ca excepţii la o regulă generală. Ce însemnau, de altfel, câteva cazuri de acestea de-a lungul atâtor veacuri, pe lângă alte zeci de mii, care, zilnic, îngrămădeau ură? Totuşi, iată că o dovadă vie i se înfăţişa, şi aceasta o încurcă foarte tare. Aşteptă o bucată de vreme să vadă dacă nu cumva sclava părea să se trufească de a fi săvârşit o faptă demnă de laudă. Dar, cu totul dimpotrivă, Syra îşi îndeplinea îndatoririle cu aceeaşi îndemânare potolită, fără a vădi în vreun fel un astfel de sentiment.

Inima Fabiolei se înmuie din ce în ce, şi atunci începu să creadă că e mai puţin greu ceea ce ea declarase cu neputinţă în convorbirea ei cu Agnia, adică să iubească pe-o sclavă. încă şi alt adevăr mai descoperise, acela că există în lume un lucru care se chema afecţiune dezinteresată, adică o simţire care nu cerea nimic în schimb.

Convorbirea ei cu sclava o încredinţase că ea căpătase o creştere aleasă. Prea delicată ca să o întrebe, ea ştia, de altfel, că unele stăpâne dădeau sclavilor lor o educaţie mai profundă, ca să le mărească valoarea.

Totuşi, Fabiola descoperi curând că tânăra citea autorii greci şi latini cu uşurinţă şi cu distincţie şi că scria de minune în amândouă aceste limbi. Aşa că îi îmbunătăţi situaţia, spre invidia tovarăşelor ei, folosind-o ca secretară şi ca cititoare, şi poruncind Eufrosinei să-i dea o cameră aparte, cea mai mare binefacere pentru

101

sărmana fată. Cu toate acestea, nu putea descoperi la ea nici trufie şi nici vreo pretenţie, de vreme ce, de îndată ce i se ivea să facă vreo treabă dintre cele cu care era îndatorată mai înainte, departe de-a o trece alteia, se apucă de ea cu toată voioşia.

Cărţile pe care Fabiola le citea de obicei, am mai spus-o, erau de-o factură abstractă şi rafinată literatura filosofică. Adesea, Fabiola rămânea uimită văzând pe sclavă doborând dintr-un singur cuvânt vreo maximă de-o tărie aparentă, dând zbor unei avântate apărări a virtuţii sau propunând o soluţie mai potrivită decât aceea pe care autorii pe care îi admira de-atâta timp o dădeau în scrierile lor. De altfel aceasta nu părea deloc să iasă dintr-o siguranţă de judecată deosebită sau dintr-o pătrundere a duhului, cu atât mai puţin din cine ştie ce lecturi adânci, dintr-o cugetare mlădiată prin deprindere sau dintr-o superioritate a creşterii. Căci cu toate că Syra lăsa să se vadă urmele tuturor acestor lucruri, cărţile pe care le citea erau vădit noi pentru ea. Se părea mai degrabă că în duhul fetei stă o neclintită piatră a adevărului la temelie, o cheie care deschide comoară de înţelegere morală, o coardă aleasă care vibra armonios cu tot ceea ce era drept şi bun, dar care răsuna discordant cu răul, cu viciul şi cu neadevărul. Fabiola dorea să afle care era taina aceasta, căci totul părea mai mult o intuiţie decât un reflex a tot ceea ce văzuse vreodată. Ea nu era încă în stare să ştie că cei din urmă în împărăţia Cerurilor (şi ce poate fi mai prejos ca o sclavă!) se află a fi cei mai bogaţi în înţelepciune duhovnicească, în lumină de pricepere şi în daruri cereşti, asemenea cu înaintemergătorul însuşi.

într-o prea plăcută dimineaţă de octombrie, stând întinse aproape de izvor, stăpâna şi sclava se îndeletniceau cu cititul, când, cea dintâi, ostenită de monotonia unei cărţi neplăcute, căută ceva mai uşor şi mai nou şi, scoţând un manuscris din lădiţă, zise:

syra, lasă cartea aceasta proastă. Iată ceva foarte amuzant, după cât mi s-a spus, apărut de curând. Vom fi cele dintâi cititoare...

102

Cititoarea ascultă şi, aruncând ochii asupra titlului, se înroşi. Mergând mai departe, temerile ei se adeveriră şi ea îşi dădu seama că aceasta era una dintre acele lucrări fără valoare, care nu erau interzise, cu toată desăvârşita lor necuviinţă, şi de care se plângea Sfântul Iustin82 zicând că ar preface virtutea în ridicol, în vreme ce orice scriere creştină era suprimată sau, pe cât cu putinţă, discreditată.

Punând la loc cartea cu o hotărâre liniştită, Syra zise:

nu-mi cere, buna mea stăpână, să-ţi citesc acest volum. E o lectură pe care n-o pot face şi pe care tu nu trebuie s-o auzi...

Fabiola rămase uimită. Niciodată n-ar fi bănuit că cineva ar fi putut să-i pună vreun frâu studiilor ei. Ceea ce, în zilele noastre, ar fi privit ca peste putinţă de pus sub ochii tuturor, făcea atunci parte din literatura la modă. De la Horaţiu83 până la Ausonius84, toţi scriitorii clasici o dovedesc. De altfel, ce regulă de virtute ar fi putut vădi că e grosolan un sistem moral, pe care creionul îl arată ochilor? Fabiola, ca şi contemporanii ei nu aveau deci un îndreptar mai înalt decât acel pe care-l primise prin educaţia ei.

ce rău ne poate face această carte? întrebă ea surâzând. Nu mă îndoiesc că e plină cu descrierea unor fapte rele şi a unor crime, dar aceasta nu ne va îndemna să le facem şi noi, fiind, totuşi, foarte plăcut să vedem cum le fac alţii.

ai vrea tu însăţi să le faci?

82 Sfântul Iustin a trăit între anii 100-160. Născut din părinţi păgâni, probabil de origine latină, el s-a convertit la creştinism înainte de anul 132 şi a fost martirizat la Roma.

83 Quintus Horatius Flaccus, în limba română Horaţiu, (n. 8 decembrie 65 î.Hr. - 27 noiembrie 8 î.Hr.) a fost unul dintre cei mai importanţi poeţi romani din „perioada de aur” a literaturii romane; „Secolul lui Augustus” cuprins între 43 î.Hr. (moartea lui Cicero) şi 14 d.Hr. (moartea împăratului Augustus).

84 Decimus Magnus Ausonius sau Ausonius (n. circa 310 d. 395) a fost un poet latin.

103

pentru nimic în lume...

cu toate acestea, când le auzi citite, chipul lor îţi zălogeşte duhul, şi cugetul ţi se odihneşte cu plăcere pe ele...

desigur. Ei bine?

acest chip este necurat, acest gând e rău...

cum e cu putinţă? Răul nu cere o faptă ca să existe?

e adevărat, stăpâna mea. Dar care-i faptul duhului, dacă nu gândul? O patimă care doreşte moartea este fructul lucrării acestei puteri, nevăzut ca şi ea. Lovitura care urmează nu-i decât fapta mecanică a corpului şi lui îi este atribuită. Dar care-i puterea care-i porunceşte şi care-i aceea care ascultă? în care cauţi răspunderea efectului final?

te înţeleg zise Fabiola, puţin înfrântă, după o pauză. Dar rămâne o greutate. Tu spui că este o răspundere pentru faptul lăuntric tot atât cât şi pentru cel din afară. Dar faţă de cine această răspundere? Dacă cel de-al doilea urmează celui dintâi, răspunderea există faţă de societate, de legi, de principiile de dreptate către tine însuţi, faţă de rezultatele urâte ce-ar urma. Dar dacă lucrarea lăuntrică dăinuieşte singură, care va fi răspunderea? Cine-o vede? Cine-o poate judeca? Cine-o cercetează?

dumnezeu! răspunse Syra cu o caldă simplitate.

Fabiola fusese dezamăgită. Nădăjduise vreo nouă teorie, vreun principiu minunat. în loc de acestea, ea recăzu în ceea ce părea a fi o simplă superstiţie.

dar cum, Syra zise ea -, crezi tu cu adevărat în Jupiter, în Junona sau poate în Minerva, care-i cea mai aleasă personalitate din familia olimpică? Crezi că au ei vreun amestec în treburile noastre?

departe de aceasta. Chiar numai numele lor şi-mi sunt displăcute; detest tot răul pe care povestirile lor îl simbolizează pe pământ. Nu, eu nu vorbeam de zei şi de zeiţe, ci de Dumnezeu, Cel unul...

104

şi, sistemului tău, Syra, cum îi spui?

nu-i alt nume decât Dumnezeu, şi oamenii i-au zis aşa, ca să poată vorbi de El. Acest nume nu-i arată de loc firea Lui, obârşia Lui şi puterile Lui...

şi care sunt acestea? întrebă stăpâna ei cu o curiozitate din ce în ce mai mare.

Firea Lui e simplă ca lumina, una şi aceeaşi, pretutindeni neîmpărţită, curată, pătrunzătoare şi împrăştiată pretutindeni şi fără hotar. El a existat la început şi va exista până se vor sfârşi toate. Puterea, cunoaşterea, bunătatea, iubirea, ca şi dreptatea şi judecata sunt ale Lui din fire şi sunt nesfârşite, ca şi El. El singur poate crea, El singur poate păstra, El singur poate distruge...

Fabiola auzise adeseori vorbindu-se de inspiraţia văzută a sibilelor, dar acum ea putea s-o observe, căci sclava părea răpită într-un extaz al duhului care o stăpânea întreagă. Cât de simţitoare şi de entuziastă este această fire orientală! îşi zicea Fabiola, privind-o. Nu-i de mirare că Orientul e ţara poeziei şi-a inspiraţiei. Când văzu pe Syra revenindu-şi în starea ei obişnuită, îi zise cu un ton cât se poate de uşurel:

dar ce crezi tu, Syra, că o fiinţă ca aceea pe care o descrii şi care depăşeşte atât de mult ceea ce s-a crezut în Antichitate, să poată să se îndeletnicească, necontenit, cu cercetarea tuturor faptelor voastre, chiar cu cele mai mărunte gânduri ale milioanelor de fiinţe?

aceasta nu-i deloc o îndeletnicire, nobilă Fabiola, nici chiar o alegere. Eu am numit-o lumină. Este o îndeletnicire sau o lucrare aceea a soarelui de a-şi trimite razele prin apa acestui izvor până la cele mai mici pietricele de pe fund? Şi ceea ce face aici, face de asemenea în pârâul din preajmă şi în cele mai de departe tot cu aceeaşi uşurinţă, fără ca nimic să ne poată îngădui să presupunem că razele ar putea fi vreodată lipsite de tărie, pentru a le cerceta pe toate...

teoriile tale sunt necontenit ademenitoare, Syra, şi ce minunate ar fi dacă s-ar adeveri! observă Fabiola, după o tăcere, în

105

vreme ce ochii ei priveau izvorul, ca şi cum ar fi cercetat vorbele Syrei.

Şi adăugă:

şi ele par adevărate, căci minciuna poate fi mai frumoasă decât adevărul? Să nu fii niciodată singur, să nu ai niciodată vreo dorinţă a ta, vreo taină a ta, să nu poţi niciodată ascunde nebuneştile gânduri ale unui creier trufaş sau copilăresc de ochii unei Fiinţe care nu cunoaşte nedesăvârşirea! Grozav impas: să trăieşti sub privirea neclintită a unui ochi, căruia soarele-i este răsfrângere, pentru că acesta nu poate pătrunde sufletul! Este de ajuns aceasta, ca, într-o seară de oboseală, să săvârşeşti sinuciderea, ca să scapi de această chinuitoare urmărire. Şi totuşi, aceasta pare atât de adevărat!

O mare nelinişte pusese pradă pe Fabiola, zicând acestea.

Mărinimoasa ei inteligenţă se zbătea împotriva chinuitoarei siguranţe, întocmai cum un vultur luptă cu un şarpe, mai mult cu ochii decât cu ghearele. După un zbucium care se trăda prin mişcări şi prin înfăţişare, ea păru că se potoleşte. Pentru întâia dată i se părea că simte prezenţa unei Fiinţe mai mari decât ea, de care se temea, dorind însă s-o iubească. îşi smeri, aşadar, gândul şi sufletul la picioarele Ei, şi inima, de asemenea, recunoscu pentru întâia oară un Stăpân şi un Dumnezeu.

Syra privea, cu o liniştită tărie de simţire, lupta care se dădea în sufletul stăpânei sale. Ştia ce pas mare ar face progresul religios al elevei sale necunoscute, dacă adevărul ar fi fost recunoscut de ea şi, pentru aceasta, Syra cerea cu căldură harul lui Dumnezeu.

în sfârşit, Fabiola ridică fruntea, pe care o ţinuse aplecată până atunci, şi zise cu o bunătate plină de gingăşie:

syra, simt că n-am atins deloc adâncul cunoştinţei tale, desigur ai şi alte lucruri să mă înveţi. (O lacrimă şi roşeaţă în obraz uşurară pe sărmana sclavă). Dar astăzi mi-ai descoperit o lume nouă şi o altă viaţă, un cuprins de virtute dincolo de părerile şi

106

de judecăţile oamenilor, m-ai deşteptat la cunoaşterea unei puteri care judecă, consfinţeşte şi răsplăteşte, nu-i aşa? Syra aprobă. Puterea care stă în preajma noastră, când nicio alta nu ne poate vedea, nu ne poate împiedica sau nu ne poate îndemna la cunoaşterea unui sentiment care, fie că ne-am găsi în cea mai deplină singurătate, n-ar schimba deloc în noi, din pricina superiorităţii lui asupra a toate principiile omeneşti: aceasta este, dacă înţeleg bine, teoria stării de înălţare morală, în care orice om s-ar aşeza. A coborî de acolo, chiar cu o viaţă vrednică la înfăţişare, totul nu e decât o înşelătorie. Nu-i aşa?

o! Scumpă stăpână zise Syra -, cum arăţi tu toate acestea mai bine ca mine!

niciodată nu m-ai măgulit, Syra zise Fabiola, surâzând de ce începi acum? Tu ai aruncat o lumină nouă peste lucruri, care rămâneau întunecate pentru mine. Spune-mi: Nu înţelegeai acestea când îmi spuneai că nu-i nicio deosebire între stăpân şi sclav, adică deosebirea nefiind decât exterioară, socială şi materială, nu se poate asemui cu acea egalitate care trebuie să existe în faţa fiinţei tale supreme şi cu acea superioritate posibilă, care poate fi la unul în dauna altuia, invers cu rangul lor văzut?

aceasta-i, într-o mare măsură, nobilă doamnă, cu toate că în ele se află închise şi alte lucruri, care nu te pot interesa acum...

şi totuşi, când îmi spuneai acestea, ele mi se păreau atât de absurde, atât de monstruoase! Trufia şi mânia mă orbeau... îţi aduci aminte, Syra?

o nu, nu, nu-ţi mai aminti acestea, te rog... zise blânda sclavă.

mi-ai iertat fapta din ziua aceea, Syra? întrebă stăpâna, plină de-o emoţie cu totul nouă pentru ea.

Biata sclavă rămase încurcată. Vru să îngenuncheze înaintea stăpânei ei şi încercă să-i ia mâna, dar Fabiola o împiedică şi, pentru întâia dată în viaţă, Fabiola plânse pe umărul unei sclave.

107

Hohotirea ei în lacrimi fu lungă şi mângâietoare. Inima lăsă în urmă înţelegerea, aducând o necontenită, crescută înduioşare. Cu încetul, Fabiola se stăpâni şi, dezlănţuindu-se de Syra, îi zise:

încă un cuvânt, Syra, pot îndrăzni să mă adresez acelui Stăpân despre care mi-ai vorbit, ca să-l ador? Nu e prea mare, prea înalt, prea neapropiat, întru aceasta?

o, nu, departe de aceasta, nobilă stăpână răspunse sclava. Nu stă departe de nimeni, căci noi trăim şi lucrăm sub splendoarea bunătăţii, a înţelepciunii şi-a puterii lui. Aşa fel că putem să ne adresăm lui, nu ca unei fiinţe depărtate, ci ca uneia care ne învăluie şi trăieşte în noi, tot aşa cum noi trăim în ea; şi nu ne aude cu urechile, ci vorbele şi dorinţele inimilor noastre se topesc pe dată în divina lui inimă infinită...

dar urmă Fabiola cu o uşoară temere -, nu ne este îngăduit să-l recunoaştem şi să-l adorăm văzut, prin vreo mare faptă de recunoştinţă sau prin vreo jertfă?

Syra stătu la îndoială, căci convorbirea părea că se îndreaptă pe făgaşul tainic şi sacru pe care Biserica nu-l îngăduie niciodată vreunui picior profan. Totuşi, ea răspunse afirmativ.

şi n-aş putea întrebă din nou, şi mai smerit, Fabiola să ajung să cunosc bine învăţătura ta, tocmai ca să săvârşesc această faptă de închinare?

mă tem că nu, nobilă Fabiola, căci trebuie să căpătăm o victimă demnă de Divinitate...

e drept răspunse Fabiola. Un taur e destul de bun pentru Jupiter sau o capră pentru Bachus, dar unde o fi jertfa pentru Acela pe care tu m-ai învăţat să-l cunosc?

aceasta, trebuie, cu adevărat, să fie demnă de El în toate felurile, adică de o curăţie nepătată, de-o măreţie fără seamăn, de-un merit fără margini....

şi care poate fi Syra?

numai... El însuşi...

108

Fabiola îşi îngropă faţa în palme, apoi ridicând privirea setoasă spre Syra, îi zise:

sunt încredinţată că după ce mi-ai descris atât de bine înţelesul adânc al răspunderii sub care tu trebuie să trăieşti aşa după cum tu vorbeşti, îmi ascunzi înţelesul real sub aceste cuvinte teribile, ca să nu-l prind...

tot atât de sigur cum mi-ai auzit cuvintele şi mi-ai citit gândurile, adevărul ţi-am grăit...

nu pot urmări mai departe acest înţeles... Mintea mea are nevoie de odihnă...

CAPITOLUL XVII

Comunitatea creştină

După această convorbire, Fabiola se retrase şi, în ceallaltă parte a zilei, duhul ei fu când tulburat, când liniştit. Când întrezărea, cu linişte, neasemuita zare de viaţă morală care-i fusese descoperită, ea găsea o pace desăvârşită în această contemplare; pe urmă, toată austeritatea, toate jertfele cerute de noua credinţă, tot necunoscutul ce stătea ridicat în faţă o umpleau de teamă. Ca o lumină strălucitoare care nu luminează decât singurătatea într-o odaie goală. La ce bun atâta splendoare risipită în zadar?

Dimineaţa de-a doua zi era hărăzită vizitei pe care o făcea în fiecare an, la ţară, lui Cromaţiu, cel ce fusese prefect al cetăţii. Cititorul nostru îşi va aminti că, după întoarcerea lui la credinţă şi după demisia din slujbă, acest magistrat s-a retras în vila lui din Campania, ducând cu sine un număr dintre convertiţii lui Sebastian, sub paza Sfântului părinte Policarp, ca să le desăvârşească învăţătura.

109

Fabiola nu fusese înştiinţată deloc despre aceste întâmplări; dar auzise povestindu-se lucruri ciudate despre vila lui Cromaţiu. Se zicea că el primea pe unii vizitatori, pe care nu-i mai văzuse niciodată până atunci, că liberase pe toţi sclavii, dar că cei mai mulţi dintre ei preferaseră să rămână cu el, că gospodăria, deşi era numeroasă, părea totuşi a duce o viaţă foarte fericită, cu toate că nicio adunare zgomotoasă sau uşuratică nu era îngăduită acolo.

Toate acestea aţâţară curiozitatea Fabiolei, şi dorinţei ei adăugându-se o prea plăcută îndatorire de vecinătate, faţă de bătrânul ei prieten, ea se hotărî să meargă acolo, ca să vadă cu ochii ei această experienţă care i se părea cu totul platonică sau, cum am zice azi, utopică.

Fabiola plecă devreme, într-o trăsurică uşoară de ţară, la care erau înhămaţi nişte căluţi buni, care merseră plini de voioşie pe drumurile netede ale „fericitei Campanii”. O ploaie de toamnă potolise praful şi aruncase stropi diamantini pe ghirlandele de viţă care, întinse, ca o broderie, din copac în copac, străjuiau drumul. Tânăra patriciană ajunse repede pe colina mică acoperită cu arbuşti şi zvelţi chiparoşi, în mijlocul cărora luceau zidurile albe ale marii vile, care o domina. O schimbare, pe care deodată ea n-o putuse lămuri, se făcuse, dar când se apropie, piedestalele şi firidele goale o făcură să vadă că vila Ad Statuas nu-şi mai merită numele.

Cromaţiu, care şchiopăta când o văzuse cea din urmă oară, părea acum un bătrân plin de viaţă. O primi cu deosebită cuviinţă şi o întrebă cu interes despre tatăl ei, cercetând-o dacă e adevărat că el pleacă în curând în Asia.

La această veste, Fabiola fu cuprinsă de mâhnire, deoarece nu ştia nimic de acest gând al tatălui ei. Cromaţiu, arătându-şi dorinţa ca toate acestea să nu fie decât o veste neadevărată, o pofti să facă împreună un ocol al gospodăriei. O găsi tot atât de bine îngrijită ca totdeauna şi plină de plante rare; totuşi, vechile statui lipseau. La sfârşit, ajunseră la o peşteră cu un bazin în care, odinioară, se

110

răsfăţau nimfe şi divinităţi marine, dar care acum se înfăţişa ca un cuprins negru, nemişcat. Fabiola nu se mai putu abţine şi zise lui Cromaţiu:

dar bine, ce-ai făcut, Cromaţiu, de-ai îndepărtat toate statuile şi-ai distrus aspectul deosebit al frumoasei tale vile?

tânăra mea prietenă răspunse bătrânul cu voie-bună -, nu te supăra! La ce erau bune toate acelea?

dacă judeci astfel, nu toţi sunt de părerea ta... Dar, spune-mi, ce-ai făcut cu ele?

ei bine, drept să-ţi spun: au mers sub ciocan...

cum? Şi nu mi-ai spus? Ştii că ţi-aş fi cumpărat unele dintre ele...

Cromaţiu începu să râdă voios şi zise pe un ton pe care îl încuviinţa lunga prietenie cu tânăra:

haide, haide! Cum se aprinde această tânără imaginaţie! Cum ar putea-o urmări bătrâna mea limbă? N-am vrut să zic ciocanul portăreilor, ci al tăietorului de piatră. Zeii şi zeiţele au fost sfărâmaţi, prefăcuţi în praf. Dacă vrei vreun picior sau vreo mână, aparte, poate ai găsi, dar nu-ţi pot garanta vreo figură cu nasul întreg sau vreun craniu fără fractură...

Fabiola, de data aceasta, rămase cu totul mirată şi strigă:

ai devenit un barbar desăvârşit, bătrânule judecător! Ce umbră de motiv ai putea să dai unui procedeu atât de jignitor?

ei bine, vezi, omul se înţelepţeşte îmbătrânind şi eu am ajuns la concluzia că Jupiter şi Junona nu sunt mai zei decât tine, aşa că, pe scurt, m-am scăpat de ei...

dar aceasta-i foarte bine şi, de altfel, încă de mult sunt şi eu de aceeaşi părere. Dar de ce să nu le păstrezi ca lucru de artă?

pentru că ele n-au fost ridicate pentru aceasta, ci în calitate de divinităţi. Ele stăteau aici sub un pretext fals şi eu nu voiam să risc să fie răscumpărate ca să-şi ducă mai departe minciuna...

111

dar, spune-mi, dreptul şi bătrânul meu prieten, nu-i tot un neadevăr să continui a-ţi denumi vila Ad Statuas, când nicio statuie n-a mai rămas în ea?

desigur răspunse Cromaţiu, voios de îndemânarea ei -, dar bagă de seamă că mai peste tot am plantat palmieri şi că atunci când ei vor depăşi cărpinişul, vila va lua numele de Ad Palmas...

numele e frumos zise Fabiola, care se gândi puţin la înţelesul ascuns al numirii.

De unde ar fi ştiut ea că vila era un fel de şcoală în care se pregăteau viitorii gladiatori, care trebuiau să culeagă, în mare număr, cununile (palmele) muceniciei!

Dar, trebuie să redăm aici povestirea dărâmării statuilor lui Cromaţiu, care alcătuieşte un capitol aparte din Faptele Sfântului Sebastian.

Când Nicostrat îl înştiinţă, ca prefect al Romei, despre descătuşarea întemniţaţilor lui şi despre vindecarea lui Tranquilianus următoare Botezului său, Cromaţiu, după o cercetare, chemă pe Sebastian şi-i propuse să se facă el însuşi creştin, nădăjduind şi el o vindecare. Dar acest mod de a lucra neputând nici a fi luat măcar în seamă, se găsi altul care îngăduia de a înlătura un botez fără convingere. Cromaţiu era vestit prin numărul nesfârşit de chipuri idoleşti pe care le avea. Sebastian îl încredinţă că dacă le va preface pe toate în pulbere, se va vindeca de îndată. Era o condiţie nespus de grea, totuşi, el o primi. Auzind aceasta, fiul său Tiburţiu se înfurie şi făgădui că dacă vindecarea nu se înfăptuieşte, va arunca pe Sebastian şi pe Policarp într-un cuptor încins, ceea ce, în cele din urmă, era cu putinţă pentru fiul prefectului.

într-o singură zi, două sute de statui păgâne fură sfărâmate, dimpreună, se înţelege, şi cu cele ale vilei. Dar deşi chipurile fură distruse, Cromaţiu nu se vindecă deloc. Sebastian fu chemat şi aspru dojenit. Dar el rămase liniştit şi neclintit.

112

sunt sigur zise el că n-a fost totul distrus. Ceva a fost cruţat la distrugere.

Avea dreptate. Câteva mici obiecte fură considerate mai mult ca obiecte de artă decât ca simboluri religioase şi ascunse, ca şi prada râvnită de Achan. Fură aduse şi frământate. De îndată Cromaţiu se vindecă. Convertindu-se, îşi văzu pilda urmată de fiul său Tiburţiu, care deveni un creştin plin de foc şi care, după o mucenicie glorioasă, îşi dădu numele unei catacombe.

Acest ocol odată isprăvit, să ne reîntoarcem la Cromaţiu şi la Fabiola, care zise:

dar ştii, Cromaţiu... dar să ne aşezăm în locul acesta plăcut, unde, odinioară, îmi aduc aminte că străjuia un splendid Bachus... ştii că tot felul de zvonuri ciudate umblă prin partea locului despre faptele şi gesturile tale?

adevărat? Şi care-s aceste zvonuri? Spune-mi-le, te rog!

ei bine: că o mulţime de persoane locuiesc cu tine şi că nimeni nu le cunoaşte, că tu nu te duci nicăieri, că nu vezi pe nimeni şi că duci un fel de viaţă filosofică într-o republică dintre cele mai platonice...

iată ce-i foarte măgulitor, cu adevărat întrerupse Cromaţiu făcând un salut şi surâzând.

dar aceasta nu-i totul continuă Fabiola. Se zice că aveţi ore anumite de sculare şi de culcare, că nu petreceţi deloc şi că trăiţi într-o înfrânare care ajunge a fi un post prelungit...

dar, cel puţin, ni se face dreptate, spunându-ni-se că ne plătim furnizorii? Nu se spune, nădăjduiesc, că am rămas datori la brutar, la măcelar?

o, nu răspunse Fabiola râzând.

ce bunătate din partea lumii! urmă bătrânul, plin de voioşie. Mulţimea pare a se interesa mult de treburile noastre... Dar nu-i ciudat, tânăra mea prietenă, că atâta vreme cât vila mea a fost un loc cam fără frâu, atâta vreme cât prietenii mei şi eu însumi

113

n-am fost nici cumpătaţi şi nici fără pată, nimeni nu s-a ocupat de noi? în timp ce atunci când câţiva inşi se retrag să trăiască în linişte, în cumpătare, muncind cu vrednicie şi ţinându-se departe de treburile publice fără să vorbească nimic din politică sau de lume, iată că tot felul de curiozităţi josnice se trezesc în jurul lor, ei sunt bănuiţi şi trăiesc înconjuraţi de o tăcută vrăjmăşie. Nu este acesta un lucru uimitor?

da, cu adevărat, dar cum ţi-l explici?

numai prin pornirea sufletelor josnice de a fi totdeauna invidioşi pe cei care-i depăşesc, în aşa fel încât desconsideră, aproape fără să-şi dea seama, ceea ce simt mai bun decât propriile lor năzuinţe...

dar care-i ţinta adevărată a vieţii pe care o duci aici, bunul meu prieten?

ne petrecem vremea în cultivarea însuşirilor noastre cele mai înalte. Ne sculăm grozav de devreme, abia îndrăznesc să-ţi spun ora, apoi hărăzim câteva ceasuri adorării religioase, după care ne îndeletnicim, fiecare, în chip foarte variat: unii citesc, alţii scriu, alţii lucrează în grădină şi te încredinţez că niciun lucrător tocmit n-a lucrat mai bine şi mai cu tărie, decât aceşti agricultori de bunăvoie. Ne adunăm apoi, de mai multe ori, ca să cântăm laolaltă imnuri din care se răsfiră virtutea şi curăţia, citim cărţi care să ne facă mai buni; vorbitori aleşi ne dau bune învăţături prin grai; mesele noastre sunt, cu adevărat, foarte simple, căci hrana stă aproape numai în legume, dar am şi băgat de seamă că râsul se poate împrieteni cu mazărea, iar traiul bun nu înseamnă voie bună...

iată-te, aşadar, ajuns un desăvârşit pitagorician! Credeam că lucrul acesta s-a învechit... E, de altfel, un sistem economicos zise Fabiola cu un surâs îndoielnic.

o, fiinţă vicleană! răspunse judecătorul aşadar, tu chiar crezi că toate acestea nu sunt, în cele din urmă, decât un fel de a economisi? Dar aceasta nu va fi, de vreme ce am luat o hotărâre straşnică...

114

şi care-i?, întrebă tânăra patriciană.

nimic mai mult decât aceasta. Ne-am hotărât să nu îngăduim să se afle niciun sărac prin împrejurimi. Iarna vom îngriji să îmbrăcăm pe cei goi, să hrănim pe cei flămânzi şi să îngrijim pe cei bolnavi. Toate economiile noastre vor fi întrebuinţate în felul acesta.

cu adevărat, e o idee foarte mărinimoasă, cu toate că foarte nouă în vremea noastră. Ca să vă recompenseze, vă vor râde şi vor zice încă şi mai rău de voi, dacă aşa ceva este cu putinţă, dar nu este...

cum aşa?

nu te supăra că ţi-o spun, dar n-aş vrea să cred pe acei care au şoptit că ai putea fi creştin. Te încredinţez însă că am tăgăduit aceasta, peste tot, cu indignare...

Cromaţiu surâse şi zise:

de ce cu indignare, scumpa mea copilă?

pentru că te cunosc prea bine, pe tine, pe Tiberiu, pe Nicostrat şi pe acea bună Zoe, muta, ca să pot admite o clipă că v-aţi însuşit acel amestec de prostie şi de înşelătorie înfăţişat sub acest nume...

lasă-mă să te întreb ceva. Ţi-ai dat vreodată osteneala să citeşti o scriere creştină, prin care ai putea afla adevărul asupra acestui lucru atât de dispreţuit de tine?

o, nu, desigur... Nu doresc să-mi pierd vremea cu asemenea fleacuri... Prea îi dispreţuiesc ca duşmani ai oricărui progres intelectual, ca pe nişte cetăţeni îndoielnici, creduli în ultimul grad, săvârşitori de crime ticăloase, ca să mă ostenesc să-i cunosc...

ei bine, scumpă Fabiola, aveam întocmai aceeaşi părere ca tine, dar de curând m-am schimbat mult...

aceasta e, cu adevărat, ciudat, căci, în calitate de prefect al cetăţii, desigur că ai avut de pedepsit pe mulţi dintre aceşti călcători ai legilor...

115

Un nor întunecă bucuria bătrânului, în vreme ce ochii i se umpleau de lacrimi. Se gândea la Sfântul Pavel care asuprea Biserica lui Dumnezeu. Fabiola văzu schimbarea şi, cu totul mâhnită, îi zise cu dragoste:

am zis, desigur, ceva necugetat, care a trezit în sufletul tău amintiri urâte. Iartă-mă, Cromaţiu, şi să vorbim despre alte celea. Unul dintre motivele vizitei mele era să te întreb dacă nu ştii pe cineva care pleacă la Roma. Am auzit vorbindu-se de drumul pe care tatăl meu ar vrea să-l facă şi doresc să-i scriu, ca să nu se mai repete ceea ce a mai făcut el încă o dată: să plece fără să-şi ia rămas bun de la mine, ca să nu mă supere...

tocmai zise Cromaţiu e un tânăr care pleacă mâine dis de-dimineaţă. Intră puţin şi alcătuieşte-ţi scrisoarea. Cel ce-o va duce e pe aici...

Se întoarseră în casă şi intrară într-o cameră de jos, plină de rafturi cu cărţi. La mijloc, stând la o masă, un tânăr transcria un mare volum pe care îl închise şi-l puse alături văzând că intră o străină.

torquatus îi zise Cromaţiu -, această doamnă vrea să trimită o scrisoare tatălui ei la Roma...

voi fi foarte fericit răspunse tânărul să servesc pe nobila Fabiola sau pe vestitul ei părinte...

cum? îi cunoşti?, întrebă judecătorul, puţin surprins.

am avut cinstea, când eram încă foarte tânăr, de a fi în serviciul nobilului Fabius în Asia, după cum tatăl meu fusese mai înainte. Numai boala m-a împiedicat să continui...

Câteva pagini de frumos volum, tăiate într-un anumit format şi pregătite vădit, ca să servească la copierea vreunei lucrări, erau aşezate pe masă. Bunul bătrân luă una şi o aşeză în faţa tinerei fete, dimpreună cu cerneală şi cu o trestie. Fabiola scrise tatălui câteva cuvinte gingaşe, îndoi hârtia, o atârnă de un fir de mătase şi o pecetlui cu o pecete pe care o scoase din săculeţul ei brodat. Apoi,

116

doritoare de a răsplăti pe cel ce-avea s-o ducă, când avea să creadă ea de cuviinţă, îşi însemnă numele şi adresa lui pe-o altă bucată de hârtie, pe care o strecură în sân.

Apoi, după ce luă o băutură răcoritoare, se urcă în trăsurică, dorind lui Cromaţiu o revedere grabnică. Era, în privirea bunului judecător, ceva părintesc, care o atinse adânc, fără ca ea să-l poată lămuri, în realitate, simţirea care-l tulbură era cu totul alta. Această inimă mărinimoasă şi această minte aleasă vor rămâne mereu în mâlul amar al păgânismului? se gândea el. Era cu neputinţă!... şi cu toate acestea multe lucruri împiedicau o mărturisire care n-ar fi putut decât s-o depărteze pentru totdeauna de credinţă.

adio, copila mea exclamă el şi să fii de sute de ori binecuvântată în felul pe care tu încă nu-l cunoşti...

îşi întoarse apoi capul, lăsând să-i cadă mâna, şi se retrase în grabă.

Fabiola, mişcată de duioşia acestor cuvinte, ca şi de taina pe care o cuprindeau, fu uimită văzând pe Torquatus oprindu-i mai înainte de a ajunge la drum.

iartă-mi această oprire, nobilă doamnă zise el -, dar eşti dornică să-ţi ştii ajunsă scrisoarea mai repede la adresă?

desigur! Doresc ca tatăl meu s-o aibă cât de curând...

atunci, mă tem să nu te servesc rău. Eu nu pot merge decât pe jos sau prin vreun mijloc ieftin, aşa că vor trebui câteva zile să ajung la Roma...

Fabiola zise cu îndoială:

te-ai supăra dacă ţi-aş pune la îndemână suma trebuitoare pentru un transport mai grabnic?

deloc răspunse Torquatus cam grăbit -, dacă astfel pot să servesc mai bine nobila ta casă...

Fabiola îi întinse o pungă plină, cuprinzând nu numai cheltuiala drumului, ci încă şi-o bună răsplată. El o primi cu un surâs grăbit şi dispăru într-o odaie laterală. Dacă Cromaţiu ar fi fost de

117

faţă la acest târg, această lăcomie de a lua punga l-ar fi făcut să se gândească la Iuda. Cât despre Fabiola, ea fusese neplăcut impresionată, cu toate că se achitase astfel pentru totdeauna de îndatorirea către acest mesager. Scoase atunci de la piept hârtia pe care îşi însemnase numele şi adresa lui, ca s-o distrugă, când băgă de seamă pe cealaltă parte a ei scrierea copistului, care continuase pe ea câteva rânduri ale lucrării lui. Citi cele câteva fraze care fuseseră transcrise dintr-o carte necunoscută ei.

„Zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă vatămă şi vă prigonesc; ca astfel să fiţi fiii Tatălui vostru din Ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Matei 5, 44-45)

Ne putem imagina mirarea unui ţăran indian care, găsind în albia unui râu o cremene albă şi transparentă, brută şi informă pe dinafară, dar răsfrângând strălucitor lumina trecută prin ea, nu-i în stare să spună dacă a devenit stăpânul unui diamant splendid sau al unei pietre fără valoare, un lucru demn de-a împodobi o coroană regală sau bun de a-l arunca în drum să-l calce un cerşetor... Va sta el mult pe gânduri până să-l arunce departe sau să-l ducă la un giuvaergiu pentru a-l întreba despre valoarea lui, fie chiar ca acesta să-şi râdă de el?! Acestea erau cumpenele prin care trecea sufletul Fabiolei, pe când se întorcea acasă.

Ale cui puteau fi aceste cuvinte? se gândea ea. Desigur, nu ale unui filosof grec sau roman. Ele sunt sau cu totul false, sau cu totul adevărate, izvorâte din cea mai sublimă dintre morale sau din cea mai josnică decădere. Pune cineva această învăţătură în lucrare, sau ea nu-i decât un joc de vorbe splendid? Nu vreau să mă mai neliniştesc cu acestea, sau, mai degrabă, voi întreba pe Syra ce crede, ele semănând mult cu teoriile ei, frumoase, dar fără putinţă de a fi săvârşite. Nu, mai bine nu voi face aşa. Ea mă întrece cu vederile ei înalte, care mi se par aşa de imposibile, cu toate că ei i se

118

par aşa de simple. Duhul meu are nevoie de odihnă. Cel mai bun mijloc să ajung la aceasta ar fi să scap de pricina tulburării mele, uitând aceste cuvinte care mă urmăresc. Aşa că, le arunc în vânt, ca să urmărească pe cel ce le va găsi pe cale...

ei! Formio! Opreşte trăsurica şi culege-mi manuscrisul care mi-a căzut din mână...

Servitorul ascultă, cu toate că era sigur că văzuse pe stăpâna sa aruncând, cu voie, hârtia, care acum se reîntoarse la sânul Fabiolei, ca o pecete pe inima ei, şi, aşa, această inimă rămase paşnică şi tăcută până acasă.

CAPITOLUL XVIII

Ispita

A doua zi, dis-de-dimineaţă, un catâr şi o călăuză se iviră la poarta vilei lui Cromaţiu. O pereche de desagi sărăcuţe, aşezate de-a curmezişul şeii, alcătuiau singura avere a lui Torquatus. Mulţi se sculară să fie de faţă la plecarea lui şi să-i dea sărutarea despărţirii. Fie ca ea să nu se asemene aceleia din Ghetsimani. Unii îi şopteau la ureche un cuvânt de duioşie, implorându-l să rămână credincios harului pe care-l primise. Alţii, ştiindu-i sărăcia, îi strecurau vreun mic dar în palmă, rugându-l să nu se mai ducă pe la cei la care mergeau mai înainte. El făgăduia necontenit şi poate că era sincer. în sfârşit, Policarp, mai-marele familiei duhovniceşti, îl luă deoparte şi-l rugă stăruitor, cu cuvinte calde şi cu lacrimi, să-şi îndrepte uşoarele, dar ameninţătoarele greşeli ale purtării lui şi să cultive virtuţile creştineşti. Torquatus, de asemeni înlăcrimat, făgădui să asculte, îngenunche şi, sărutând mâna bunului părinte, căpătă de la el binecuvântarea.

119

Apoi, primind scrisori de recomandare pentru drum şi o mică sumă de bani întru întâmpinarea modestelor lui nevoi, iar rămasul bun fiind schimbat, Torquatus, urcat pe catârul pe care călăuza îl ţinea de frâu, plecă încet pe aleea dreaptă care ducea la drum. Mult timp după ce ceilalţi se înturnară, Cromaţiu stătu la poartă, privindu-l cu ochiul înlăcrimat, cum se depărtează. Aşa fusese, desigur, privirea părintelui fiului risipitor, când acesta a plecat de acasă...

Vila nefiind deloc la drumul mare, catârca fusese închiriată ca să-l ducă de-a lungul câmpiei, până la Fundi85, unde ajungea la el. Acolo, Torquatus avea să-şi găsească mijloacele pentru continuarea drumului. Punga căpătată de la Fabiola îi dădea o plăcută liniştire în privinţa aceasta.

Drumul pe care mergea avea deosebite frumuseţi: aici o lua pe malurile încântătoare ale Lirisului, presărate cu vile, aici se cobora în mici râpe pe cele din urmă coaste ale Apeninilor, apoi se ivea din nou, având în faţă o vastă privelişte spre grădina Campaniei, învecinată cu golful Gâţei, albastru, cu roiuri de pânze albe, ca nişte păsări de mare.

Dar ochii călătorului nu băgau de seamă deloc această privelişte. Duhul lui, depăşindu-i mersul, se şi găsea în mijlocul capitalei ale cărei frumuseţi artificiale şi prăfuite i se păreau mai plăcute decât acelea care-l înconjurau cu curăţia şi cu frăgezimea lor. Totuşi, el nu se gândea o clipă la crimele şi la obiceiurile ei păcătoase, la luxul, la stricăciunea, la bârfirile, la trădările, la necurăţiile ei. O, nu! Ce putea să aibă cu toate acestea un creştin, ca el! Totuşi, duhul lui cotropit de gânduri îi arăta, la răstimpuri, într-un colţ al termelor, o masă în jurul căreia jucătorii lacomi aruncă zarurile, sau o speluncă86 unde vorbele slobode se învălmăşeau cu cupele de aur umplute cu vin de Falerno. Dar imputarea vie din ochii plini de

85 Fondi este o comună în Provincia Latina, Lazio din Italia de astăzi.

86 Loc public rău famat.

120

bunătate ai lui Policarp sau asprimea zărită în acei ai lui Cromaţiu îl făceau din nou stăpân pe sine.

în realitate, el nu se reîntorcea decât spre trândăviile nevinovate ale cetăţii imperiale, spre plimbările ei, spre muzica, spre picturile, spre măreţia şi spre frumuseţea ei. Uită că toate acestea sunt lucruri de prisos şi că o mare mulţime de oameni suferă acolo, ceea ce aduce o învâlvorare a patimilor, o zgândărire a rănilor, o trezire a ambiţiilor, o încetinire a hotărârilor, o zdruncinare a sufletelor. Sărman copil! El credea că poate trece prin cuptor, fără să fie atins! Biet fluture care se crede în stare să zboare prin flacără, fără să-şi ardă aripile!

Prins în una dintre aceste visări, Torquatus trecu printr-un defileu, care se desfăcu, dintr-odată, spre larga privelişte a mării, pe care, departe şi singuratic, plutea o corăbioară. Aceasta îi aduse aminte de-o poveste din copilărie, adevărată sau mincinoasă, nu ştia, dar i se părea că-i trece scena prin faţa ochilor.

Era odată un pescar tânăr şi vrednic, care trăia pe latura de miazăzi a Italiei. într-o noapte furtunoasă, el se încăpăţână să iasă în larg, cu barca lui uşoară, cu toate că tatăl şi fraţii lui cercau să-l împiedice. El vâsli până ce ziua se ivi luminoasă şi liniştită deasupra mării nemişcate. Zdrobit de oboseală şi de căldură, adormi ca, după puţin, să se trezească, la auzul unor chemări deznădăjduite. Privind în jur zări corabia familiei lui, iar cei din ea ţipau, făcându-i semne să se întoarcă, fără, totuşi, să facă vreo sforţare să vină spre el. Ce voiau ei? Luă vâslele şi se îndreptă spre ei, dar căzu în grea mirare când îşi dădu seama că vasul de pescari spre care îşi îndreptase botul bărcii stătea acum de-a curmezişul, iar peste puţin, în faţa lui. Desigur, descrisese un cerc, şi acesta era cel dintâi dintr-o spirală care îşi învârtea rotocoalele din ce în ce mai strâns. O bănuială groaznică îi fulgeră în minte, îşi aruncă haina de pe el şi începu să vâslească cu deznădejde. Dar cu toate că rupea, ici şi colo, cercul, el urma să se învârtă, apropiindu-se din ce în ce mai tare de centru, unde zări o pâlnie vâjâitoare şi înspumată. Atunci, de disperare,

121

aruncă vâslele şi, ridicând braţele, zbieră nebuneşte şi tot atât de tare ca şi pasărea de mare care trecea pe acolo: Caribda! în curând, cercul în jurul căruia se învârtea barca nu mai avu decât câteva lungimi mai mult ca ea, el se aruncă la fund, îşi acoperi ochii şi-şi astupă urechile în palme, ţinându-şi respiraţia până ce vâltoarea trecu peste el şi-l sorbi în prăpastie.

mă întreb îşi zise Torquatus dacă a pierit cineva în felul acesta sau totul nu-i decât numai o alegorie? Şi de ce, şi cu ce prilej? O fiinţă poate fi târâtă în felul acesta spre o nimicire sufletească? Iar gândurile mele de acum, fi-vor ele, din întâmplare, cercul din afară care m-a prins şi...

fundi!, strigă conducătorul, arătând oraşul, şi curând catârca lovi cele dintâi pietre ale caldarâmului.

Torquatus îşi privi scrisorile şi găsi, între ele, una pentru această mică cetate. După ce ajunse la unul dintre sărăcăcioasele hanuri ale locului şi-şi plăti catârca, întrebă de casa lui Casianus, mai-marele şcolii îl primi cu bucurie şi împărţi cu el prânzul frugal.

De felul lui din Fundi, deschisese apoi şcoala din Roma, despre care am vorbit la începutul acestei povestiri. Treburile, de altfel, îi mergeau foarte bine, dar simţind că se apropie persecuţia şi situaţia lui de creştin fiind ştiută, închisese şcoala şi se retrăsese în oraşul natal, unde aveau să se adune copiii unora dintre locuitori ca să-i înveţe. într-un creştin el nu vedea decât un frate, aşa că stătu slobod de vorbă cu Torquatus, despre trecutul său şi despre planurile de viitor. O stranie idee trecu atunci prin mintea lui Torquatus: Cine ştie dacă toate aceste amănunte nu-i vor aduce bani, într-o zi?!

Era încă devreme când Torquatus plecă de la el. Pretextând că are treabă în oraş, nu îngădui gazdei să-l întovărăşească. îşi cumpără nişte veşminte mai arătoase, comandă o trăsură şi doi cai la cel mai bun han, căci, ca să îndeplinească sarcina ce-i dăduse Fabiola, trebuia să meargă repede, chiar şi noaptea, şi să schimbe caii, la răstimpuri. Ceea ce făcu până la Bovilae, oraş aşezat la poalele

122

munţilor Albani. Acolo se odihni, îşi schimbă veşmintele de drum şi hoinări vesel între şirurile de morminte care-l duseră la porţile acestui oraş, ale cărui ziduri închideau mai mult rău şi mai mult bine decât orice alte provincii ale imperiului.

CAPITOLUL XIX

Căderea

Torrquatus se îndreptă spre locuinţa lui Fabius, căruia îi încredinţă scrisoarea, răspunzând la toate întrebările pe care acesta i le puse şi primind, fără a se lăsa prea mult rugat, invitaţia pentru masa de seară. Merse apoi să-şi caute o locuinţă potrivită, demnă de starea pungii sale de acum, şi repede o şi găsi.

Fabius, am spus, nu întovărăşea pe fiica sa la ţară. Şi când prezenţa Fabiolei nu-i mai impunea nicio constrângere, casa lui devenea teatrul unor scene mai mult decât libere, în care vinul, jocul şi vorbele desfrânate alcătuiau lucrurile de seamă.

După ce rugă pe Torquatus să mănânce, se duse să caute şi alţi oaspeţi şi întâlni curând pe unii dintre acei pierde-vară, gata pentru acestea. Dar, întorcându-se de la băile lui Titus, zări doi oameni scufundaţi într-o convorbire însufleţită. Merse spre ei, după ce-i recunoscu, aşteptând o tăcere a dialogului lor, care era cam acesta:

atunci, nu mai este nicio îndoială? Noutatea aceasta este adevărată?

nicio îndoială. E sigur că poporul s-a ridicat la Nicomidia87 şi a dat foc bisericii creştinilor, cum îi zic ei, o clădire aşezată chiar

87 Nicomidia a fost un oraş din Asia Mică, aproape de Constantinopol şi de Niceea, care a fost capitala interimară a lui Constantin cel Mare, în timp ce oraşul Bizanţ era reconstruit. în zilele noastre, oraşul, care continuă să existe, se numeşte Izmit, în Republica Turcă.

123

în coasta palatului. Tatăl meu ştie aceasta chiar de la secretarul împăratului, care i-a spus-o în dimineaţa aceasta...

cum de le-a dat în cap acestor nebuni să-şi înalţe templul în unul dintre locurile cele mai expuse ale metropolei? Cugetă, desigur, că, într-o zi sau alta, spiritul religios al naţiei se va răzvrăti împotriva lor şi va distruge rana care roade, şi care-i o religie nouă în sânul unui imperiu...

desigur. Şi dacă aceşti creştini, cum spune tatăl meu, ar avea cel mai mic bob de bun simţ, şi-ar băga minţile în cap şi s-ar strecura prin ascunzişuri, atâta vreme cât au norocul să fie îngăduiţi de cel mai omenos dintre conducători. Dar fiindcă ei nu vor să lucreze aşa şi se încăpăţânează să-şi înalţe templele în văzul tuturora, în loc de a se aduna pe furiş în locurile ascunse, aşa cum aveau obiceiul până acum, eu, din parte-mi, nu-s deloc supărat de aceasta. E posibil să-mi câştig oarecare renume, nu fără profit, începând goana împotriva acestor oameni odioşi şi, de e cu putinţă, să-i distrug...

fie dar să revenim la fapte. Rămâne bineînţeles între noi că, atunci când vom putea descoperi pe creştini printre cei bogaţi, dar nu dintre cei puternici pentru început, vom împărţi pe din două. Ne ajutăm între noi. Tu propui mijloace îndrăzneţe şi brutale, eu aleg altele despre care, deocamdată, păstrez taina. Dar fiecare va avea profit de la acel pe care-l va fi descoperit şi o parte proporţională în descoperirea acelora pe care-o vom împărţi între noi. Este aşa?

întocmai.

Fabius merse atunci spre ei şi zise cu cordialitate:

ce mai faci, Fulvius? Nu te-am văzut de-un secol. Hai şi ia masa cu mine azi, căci am şi alţi prieteni. Adă, de asemenea, pe tovarăşul tău, Corvinus, mi se pare (cel astfel chemat făcu un salut stângaci), dacă vrea să te urmeze, nădăjduiesc...

124

mulţumesc răspunse Fulvius mi-i teamă că sunt prins aiurea...

o, nu, nu zise cu veselie cavalerul, n-a rămas nimeni în oraş cu care să poţi lua masa, afară de mine. Şi ce, casa mea-i ciumată de n-ai mai venit de când ai prânzit cu Sebastian şi când v-aţi luat la dispută? Sau ai fost lovit de vreun farmec care te-a gonit?

Fulvius se făcu galben ca un mort şi luând pe Fabius deoparte îi zise:

cu adevărat, e ceva asemănător...

nădăjduiesc răspunse Fabius, puţin mirat că nu ţi-a jucat festa vrăjitoarea neagră! Aş vrea mult să n-o mai văd în casa mea! Dar haide reluă el cu maliţiozitate chiar credeam că erai sub altă vrajă, în seara aceea... O, am nişte ochi... şi am băgat de seamă cât de mult îţi alunecă inima spre mica mea verişoară, Agnia...

Fulvius îl ţintui cu privirea, mirat, şi, după o pauză, îi răspunse:

şi dacă ar fi aşa? Am văzut limpede că fiica ta s-a pus de-a curmezişul acestui gând...

chiar aşa? Aceasta ar lămuri refuzurile tale stăruitoare de a veni la mine. Dar Fabiola e o filosoafă şi nu înţelege nimic din acestea. Mi-ar părea bine s-o văd lăsându-şi cărţile deoparte şi gândind să-şi facă şi ea un rost în viaţă, în loc de a împiedica de la aceasta pe alţii. Dar pot să-ţi dau veşti foarte bune: Agnia îţi răspunde sentimentului pe care-l ai tu pentru ea...

e cu putinţă? Cum poţi şti aceasta?

ei bine, ca să-ţi spun ceea ce, de mult, ţi-aş fi spus, dacă nu m-ai fi înconjurat cu atâta grijă, ea mi-a mărturisit în ziua aceea...

-Ţie?

da, mie. Acele giuvaeruri ţi-au cucerit inima ei. Mi-a spus-o ea. Eu ştiam că numai de tine poate fi vorba. în realitate, sunt sigur de aceasta.

Fulvius înţelese că el vorbea despre bijuteriile cu care era împodobit întotdeauna, în timp ce cavalerul se gândea la acelea pe

125

care îşi închipuia că le primise Agnia. Oricum, ea nu e prea greu de cucerit, în pofida înţelepciunii ei cugetă Fulvius -, şi norocul îi surâdea, dacă el ar fi jucat strâns... Dar Fabius îi frânse visarea, zicând:

nu-ţi rămâne acum decât să-i faci curte mai departe şi fii sigur că o vei cuceri, împotriva a ceea ce crede Fabiola. Pentru moment, n-ai de ce te teme de ea. E la ţară cu servitorii ei, apartamentele fiindu-i închise, vom intra pe uşa din spate, în partea cea mai primitoare a casei...

merg fără îndoială... răspunse Fulvius.

şi împreună cu tine, Corvinus... adăugă, pornind, Fabius.

Nu vom descrie masa lor, dar vom spune numai că vinurile cele mai alese curseră atât de mărinimos, încât aproape toţi comesenii se simţiră, mai mult sau mai puţin, încălziţi. Fulvius, cu toate acestea, rămase stăpân pe sine.

începură să discute afaceri orientale. Distrugerea templului din Nicomidia fusese urmată de un incendiu la palatul imperial. Nimeni nu se putea îndoi deloc că cel care dăduse foc era împăratul Galerius, dar erau învinuiţi creştinii, pentru a sili pe îndoielnicul Diocleţian să devină un asupritor mai aprins. Toată lumea îşi dădea seama că-n scurt timp edictul imperial care avea să poruncească lucrarea de distrugere va atinge Roma şi va găsi în Maximian un executant supus.

Oaspeţii, în cea mai mare parte, erau fără milă, căci mărinimia în favoarea acelor împotriva cărora se plângea mulţimea cere un curaj prea eroic pentru a fi la îndemâna oricui. Chiar cei mai liberali găseau temeiuri pentru a exclude pe creştini de la orice milă. Unul nu putea suferi înfăţişările lor tainice, altul se simţea stânjenit de presupusele lor succese, acesta îi găsea potrivnici la gloria adevărată a imperiului, acela îi ţinea drept un element străin care trebuia înlăturat. Unul socotea doctrinele lor detestabile, altul, practicele lor, infame. De-a lungul acestor vorbiri, Fulvius, după

126

ce-şi purtase privirea de la un comesean la altul, şi-o ţintui, rea, asupra lui Torquatus.

Tânărul stătea tăcut, vinul îi dădea un fel de curaj deznădăjduit, pe care nu şi-l stăpânea decât printr-o sforţare de voinţă. Dar se roşea şi îngălbenea pe rând, strângea pumnii, îşi apăsa inima cu mâna sau fărâmiţa pâinea cu degetele, sau bea, fără ştire, un pahar cu vin.

aceşti creştini ne urăsc şi ne-ar distruge, dacă ar putea zise cineva.

Torquatus se plecă înainte, deschise gura, dar nu grăi.

ne-ar distruge! N-au ars Roma sub Nero şi n-au pus foc, de curând, palatului din Asia, deasupra capului împăratului? întrebă altul.

Torquatus se ridică de la locul lui, întinse mâna ca pentru a vorbi, dar, din nou, nu scoase niciun cuvânt.

dar, ceea ce-i şi mai rău, e doctrina lor, potrivnică obştii, şi decăderea la care au ajuns, să se închine unui cap de măgar... continuă un al treilea.

Torquatus se suci ca sub o insultă şi ridică braţul, în vreme ce Fulvius adăugă, socotind mai dinainte efectul:

da, şi când ucid un copil îi mănâncă trupul şi-i beau sângele în toate adunările lor...

Braţul se lăsă cu putere pe masă, de făcu să se mişte şi să sune cupele şi amforele88. în vreme ce, cu glas gâtuit, Torquatus zbieră:

e o minciună, o minciună grosolană!

de unde ştii tu? întrebă Fulvius, cu un aer prefăcut.

pentru că răspunse celălalt cu ardoare eu însumi sunt creştin şi sunt gata să mor pentru credinţa mea...

88 Vas mare de formă ovoidală sau sferică, cu două toarte, în care, în Antichitate, se păstra şi se transporta vinul, untdelemnul, grânele etc.

127

Dacă frumoasa statuie de alabastru cu capul de bronz, care împodobea firida de lângă masă, ar fi căzut şi s-ar fi sfărâmat de lespezile de marmură, mirarea şi uimirea n-ar fi fost mai mari. Câteva clipe, toţi rămaseră aiuriţi. Apoi, toţi lăsară să li se arate pe chip sentimentele ce aveau în inimă. Fabius se simţea tare stânjenit, ca o gazdă care-şi dă seama de viesparul în care şi-a pus pe oaspeţii săi. Calpurnius se umflă în pene, vădit, stânjenit de a se întâlni cu un comesean care ar fi putut să se laude că ştie mai mult ca el despre creştini. Un tânăr privea cu gura căscată pe Torquatus, în vreme ce un bătrân dădea semne de nelinişte, ca şi cum ar fi stat la îndoială pe cine trebuie să aleagă, ca să-l tragă la răspundere. Corvinus privea pe bietul creştin cu surâsul pe jumătate sălbatic, pe jumătate prostit, al unui bădăran care priveşte viermăria prinsă, dimineaţa, în cursele lui. în sfârşit, avea în mână pe acela pe care îl putea duce la gâde, victima, gata pentru spânzurătoare sau pentru grătar.

Dar atitudinea lui Fulvius o întrecea pe-a tuturor.

Dacă un privitor la microscop ar fi avut prilejul să observe expresia unui păianjen, când după o lungă postire zăreşte o muscă sătulă apropiindu-se de pânza lui şi când, spionându-i toate mişcările, se întreabă cum îşi va arunca, mai potrivit, cel dintâi fir în jurul ei, acest observator ar fi avut în aceasta icoana exactă a ceea ce se petrecea în Fulvius. Să pui mâna pe un creştin gata să devină un trădător era de mai îndelungă vreme dorinţa lui cea mai arzătoare, în sfârşit, vedea pe unul care era gata a fi unul dintre aceştia, dacă va şti cum să-l ia. De unde ştia el aceasta? Căci cunoştea destul pe creştini, să fie convins că niciunul dintre ei nu şi-ar fi îngăduit să bea atât de mult şi să se laude că-i gata de jertfă.

Prietenii se despărţiră, fiecare ferindu-se de creştin, ca de-un ciumat. El se simţea singur şi părăsit, când Fulvius, după ce şopti ceva lui Fabius şi lui Corvinus, se îndreptă spre el şi, luându-i mâna, îi zise cu prietenie:

128

mă tem că am vorbit prea nechibzuit, ca să te scutesc să faci o mărturisire care-ţi poate fi primejdioasă...

nu mă tem de nimic zise Torquatus, din nou pornit îmi voi apăra steagul până la capăt!

ştt... Şt... Te-ar putea auzi sclavii... Vino cu mine în altă cameră, unde vom putea sta, în linişte, de vorbă...

Zicând acestea, îl luă şi-l duse într-o odaie luxoasă, unde Fabius porunci să se aducă sticle cu cel mai bun vin din Palermo şi cupe pentru acei care doreau să ia în seamă obiceiul roman, zis commissatio. Numai Corvinus, chemat de Fulvius, îi urmă.

Pe frumoasa masă încrustată se vedeau zaruri. Fulvius, după ce pofti pe Torquatus să mai guste din vin, începu să se joace, distrat, cu ele, continuând a vorbi de una şi de alta.

cu adevărat zise el ce lovituri! Ferice că n-am jucat cu adevărat, că m-aş fi ruinat. Cearcă, Torquatus, la rândul tău!

Jocul ştim a fost pierzania lui Torquatus; din pricina unei afaceri de joc stătuse la închisoare, când Sebastian îl adusese la credinţă. în timp ce lua cornetul pentru zaruri, fără gând hotărât de a juca, Fulvius îl ispitea, cum un linx îşi fixează prada. Ochii lui Torquatus scânteiau, buzele îi tresăreau, mâna îi tremură şi Fulvius recunoscu după aceste semne, ca şi după zvâcneala nervoasă a pumnului şi vioiciunea privirii în citirea punctelor, violenţa celei dintâi ispite a unui viciu părăsit.

văd că nu eşti mai îndemânatic ca mine la această ispravă urâtă zise el cu nepăsare -, dar poate că Corvinus ţi-ar putea ţine tovărăşie, dacă ai vrea să joci cu el pe o miză mică...

haide zise Corvinus, căruia Fulvius îi făcuse semn cu ochiul.

începură să joace pe sume neînsemnate şi Torquatus câştigă mereu. Fulvius îi dădea să bea din timp în timp, aşa că limba i se dezlegă.

129

corvinus... Corvinus... zise el, în sfârşit, ca şi cum ar fi vrut să-şi aducă aminte nu-i acesta numele pe care îl spunea Casianus?

cine? întrebă celălalt cu surprindere.

da, acesta este, bruta aceea mare... urmă Torquatus să-şi vorbească sieşi. Nu eşti tu acela întrebă el, privind pe Corvinus care ai lovit atunci pe acel tânăr creştin, atât de bun, Pancraţiu?

Corvinus fu gata să izbucnească într-o furie desfrânată, dar Fulvius, oprindu-l cu mâna, interveni, zicând:

acest Casianus despre care ne vorbeşti e un magistru eminent. Unde locuieşte, te rog?

Torquatus răspunse:

locuieşte... să vedem... nu, nu, nu sunt un trădător. Sunt gata să fiu ars sau chinuit, dar nu vreau să trădez pe nimeni...

lasă să-ţi iau locul, Corvinus rosti Fulvius, care vedea crescând interesul lui Torquatus.

Folosindu-şi toată şiretenia şi toată dibăcia pentru a-şi ispiti adversarul, Fulvius puse o sumă mai mare. Torquatus puse de două ori acea sumă. Fulvius păru că ezită, dar puse suma şi pierdu din nou. Acum, partida era pe tăcute; fiecare pierdea şi câştiga, dar Fulvius, pe nesimţite, lua pas înainte şi rămânea stăpân pe el.

La o oprire, Torquatus ridică ochii şi se cutremură. I se păru că vede pe bunul părinte Policarp în spatele scaunului lui Fulvius. Se frecă la ochi şi nu văzu decât pe Corvinus, care-l înfruntă. Acum se răscolise toată pornirea de luptă în el. Conştiinţa se întunecă, credinţa se clătină, harul pierise. Căci se întorsese demonul lăcomiei, al hrăpirii, al dezonoarei, al înfruntării, aducând cu sine cele şapte duhuri ale răului, mai rele ca el însuşi, în această inimă curăţită, dar rău apărată.

La sfârşit, întărâtat de câteva pierderi la rând şi de băutură, Torquatus scoase punga dată de Fabiola şi o aruncă pe masă. Fulvius o deschise cu răceală, socoti banii şi puse alături o sumă egală.

130

Fiecare se pregăti pentru lovitura din urmă. Zarurile căzură, fiecare socoti cu sete punctele. Fulvius spulberă suma, iar Torquatus căzu pe masă acoperindu-şi faţa în palme. Fulvius făcu semn lui Corvinus să părăsească odaia.

Torquatus bătu cu talpa pământul, gemu, scrâşni din dinţi, apoi, apucându-se de păr, se trase cu putere. Auzi o şoaptă la ureche:

eşti tu creştin?

care dintre cele şapte duhuri vorbise? Desigur, cel mai rău.

s-a sfârşit urmă glasul ţi-ai necinstit religia şi-ai trădat-o!

nu, nu gemu ticălosul cu deznădejde.

da, în beţia ta ne-ai spus totul, şi din pricina aceasta, nu te vei mai putea reîntoarce niciodată la acei pe care i-ai trădat...

du-te, du-te! strigă păcătosul chinuit. Mă vor ierta, Doamne...

tăcere! Nu rosti acest nume! Ai căzut, sperjurule, ai căzut fără întoarcere! Eşti un cerşetor; mâine vei merge să-ţi cauţi pâinea. Eşti un alungat, un jucător, risipitor şi ruinat. Cine se va mai uita la tine? Prietenii tăi creştini? Crezi? Şi totuşi, eşti un creştin. Cândva vei fi sfâşiat pentru credinţa ta, dar nimeni nu te va slăvi pentru aceasta, ca pe un mucenic al lor. Eşti un făţarnic, Torquatus, şi nimic mai mult...

cine mă chinuieşte? zbieră el, ridicându-şi ochii. Fulvius stătea lângă el, cu braţele încrucişate. Şi ce-ar fi, de ar fi acestea adevărate? Ce-ţi pasă? Ce vrei să-mi mai spui? urmă el.

mult mai mult decât crezi. Te-ai dat cu totul legat în mâinile mele. Sunt stăpânul averii tale (şi îi arătă punga de la Fabiola), al renumelui tău, al păcii tale, al vieţii tale. N-am decât să fac să ajungă la urechea coreligionarilor tăi ceea ce ai făcut, ceea ce ai zis, cel ce ai fost în astă-seară, şi niciodată nu vei mai îndrăzni să-i vezi din nou... N-am decât să asmut asupra ta pe acea „mare brută”, cum i-ai spus tu, care-i fiul prefectului cetăţii (şi nimeni nu l-ar

131

putea opri, după o asemenea provocare) şi mâine te vei înfăţişa înaintea tribunalului tatălui lui, ca să mori pentru religia pe care-ai trădat-o. Eşti tu gata, acum, în loc de a te clătina ca un jucător beat, să înfăţişezi creştinismul la scaunul judecăţii, în For?

Renegatul nu avu curajul să urmeze fiului pierdut în pocăinţă, după cum îl urmase în păcat. Nădejdea era moartă în el, căci recăzuse în păcatul cel mare şi abia mai simţise remuşcarea. Rămase tăcut, până ce Fulvius îl deşteptă, zicându-i.

ei bine, ai ales? Te reîntorci spre creştini cu povara acestei nopţi de conştiinţă sau, mai degrabă, te înfăţişezi mâine la judecată?

Torquatus ridică spre el nişte ochi fără viaţă şi răspunse surd:

nici una, nici alta...

atunci, ce faci? îl întrebă Fulvius, ţintuindu-l cu o privire de erete.

tot ce vei vrea tu, afară de aceasta zise Torquatus.

Fulvius se aşeză alături de el şi-i zise cu glas mieros:

haide, Torquatus, ascultă-mă... Fă ce-ţi spun şi totul este aranjat. Vei avea casă, hrană şi, peste ce-ţi trebuie, chiar şi bani de joc, dacă faci ce-ţi zic...

ce anume?

să te scoli mâine dimineaţă, ca de obicei, să-ţi iei masa de creştin, să mergi slobod printre prietenii tăi, să lucrezi ca de obicei, dar să-mi răspunzi la toate întrebările, să-mi spui totul...

Torquatus gemu:

adică: Trădător?!

spune-i cum vrei. Aceasta, sau moartea! Da, moartea înceată. Aud pe Corvinus mergând cu nerăbdare prin curte. Repede! Ce alegi?

nu moartea... O, nu, orice mai degrabă decât ea!

Fulvius ieşi şi găsi pe prietenul său beat de furie şi vin. îi fu greu să-l astâmpere. Corvinus aproape că uitase pe Casianus, în noile lui porniri, dar toată furia veche, redeşteptată acum, îi dădea

132

o sete nestinsă de răzbunare. Fulvius trebui ca să-l trimită acasă, să-i promită că va descoperi locuinţa bătrânului magistru, apoi se întoarse la Torquatus, ca să afle unde stă. Torquatus, de îndată ce fusese părăsit de torţionarul său, se ridicase şi măsurase în lung şi în lat camera, nădăjduind să-şi recapete stăpânirea asupra sa. Apartamentul părea că se învârte şi se leagănă în jurul lui, iar inima îi bătea să-i spargă pieptul. Ca nişte talazuri mari, ruşinea, remuşcarea, dezgustul de sine însuşi, mânia ce-o avea pentru cei care-l asupreau, deznădejdea alungatului se învălmăşeau în sufletul lui, pe rând. Nemaiputând sta mult în picioare, se aruncă pe un divan şi, îngropându-şi faţa în palme, începu să geamă tare.

în starea aceasta îl găsi Fulvius. îl atinse pe umăr, ca să-l trezească.

Torquatus se cutremură şi zise:

e, oare, Caribda?

Partea a doua

LUPTA

CAPITOLUL I

Diogene

Scenele de-a lungul cărora am purtat pe cititorii noştri se desfăşurau în cuprinsul acelei păci înşelătoare, care despărţea persecuţiile. Se auzeau vuiete de război. Răgetele leilor aproape de amfiteatru, veştile din Orient, aluziile lui Fulvius şi ameninţările lui Corvinus, toate se adăugau pentru a ne aduce la ştiinţă că peste puţin ororile persecuţiei urmau să se arate şi că sângele creştin avea să curgă în aşa fel, că va uda pământul mai mult ca întotdeauna. Biserica, totdeauna prevăzătoare, nu putea nesocoti numeroasele semne ale evidentei lupte şi nici pregătirile trebuitoare ca să-i facă faţă. Din clipa în care ea a început să se îndeletnicească cu această înarmare, începe partea a doua a povestirii, aici fiind începutul conflictului.

Către sfârşitul lui octombrie, un tânăr, pe care-l şi cunoaştem şi care se înfăşură cu grijă în mantaua lui, căci era târziu şi rece,

134

îşi căuta calea în străduţele strâmte ale Suborei. Cum viciul e prea adesea împletit cu sărăcia, amândouă găseau aici un adăpost. Pancraţiu căci el era părea puţin obişnuit cu această parte a oraşului şi se înşelă de câteva ori înainte de a găsi strada pe care-o căuta. Totuşi, fiindcă lipseau numerele, problema rămânea nerezolvată. Atunci, Pancraţiu lovi cu îndrăzneală la uşa unei locuinţe, care-i păru cea mai curată. Un bătrân veni să-i deschidă era acel Diogene despre care era vorba mai sus. Era înalt şi larg în umeri, ca unul obişnuit să ducă greutăţi, ceea ce-i dăduse o aplecare înainte. Un păr alb argintiu îi încadra chipul masiv, trăsăturile îi erau adâncite, înfăţişarea liniştită, dar trudită. Văzându-l, ai fi zis că a trăit multă vreme în apropierea morţilor, pe care-i avea mai dragi ca pe cei vii.

Copiii lui, Majus şi Severus, doi frumoşi atleţi, îl întovărăşeau. Cel dintâi sculpta grosolan un epitaf pe-o veche bucată de marmură, care avea încă pe spate o inscripţie păgână, prost ştearsă. Pancraţiu îi privi lucrarea şi surâse; niciun singur cuvânt nu era scris bine; de astfel, iată ce scria:

DE BIANOBA POLLECLA OVE ORDEV VENDET DI BIANOBA89

Celălalt făcea pe un carton, cu ajutorul unui cărbune, o schiţă naivă înfăţişând pe Iona înghiţit de chit şi pe Lazăr înviat, schiţă hărăzită, desigur, a fi aşezată într-un chip mai statornic. Mai mult, se vedea că bătrânul Diogene părăsise, ca să vină să deschidă, un târnăcop căruia-i punea o coadă. Aceste felurite îndeletniciri ale familiei ar fi putut mira pe un alt citadin, dar deloc pe tânărul vizitator. El ştia că aceştia fac parte din onorabila şi creştineasca tovărăşie a groparilor sau săpătorilor cimitirelor creştine. Diogene

89 Din Strada Nouă. Pollecla, care vinde orz în Strada Nouă. Găsită în cimitirul lui Callistus.

135

era chiar căpetenia ei. Istoricii de azi, de acord cu un autor anonim de pe timpul Sfântului Ieronim, consideră pe gropar ca membru al unui ordin eclesiastic, funcţionar inferior, asemuit, de pildă, cu dascălul. Cu toate că această părere nu se poate susţine, e foarte probabil că sarcinile acestei profesiuni erau anume încredinţate unor persoane propuse şi recunoscute de autoritatea eclesiastică.

O serie de inscripţii interesante, găsite în cimitirul Sfintei Agnia, dovedeşte cu prisosinţă filiaţia acestei îndeletniciri, avută, succesiv, cu adevărat, de bunic, de tată şi de fiu, săvârşită în acelaşi loc. Aşa se explică uniformitatea şi desăvârşirea procedeului întrebuinţat în catacombe.

Cu toate că Biserica dădea pământul pentru îngroparea tuturor fiilor ei, era firesc ca unii să dea o despăgubire bănească pentru alegerea unui loc special, ca, de pildă, vecinătatea mormântului unui martir. Groparii aveau, aşadar, putere asupra tuturor acestor feluri de treburi, adeseori arătate în vechile cimitire. Următoarea inscripţie s-a păstrat la Capitoliu:

EMPTU LOCUM AB ARTEMISIUM VISOMUM HOC EST ET PRAETIUM DATUM FOSSORI HILARO IDEST FOL NOOD PRAESENTIA SEVERI FOSS ET LAURENTI

Adică: „Aici este mormântul pentru două trupuri, cumpărat de Artemisius, şi preţul a fost dat groparului Hilarius, cu preţul de... De faţă fiind Severus groparul şi Laurenţiu”.

Poate că cel din urmă era martorul cumpărătorului, şi Severus al vânzătorului. Oricum ar fi, am arătat cititorilor noştri tot ceea ce avem asupra ocupaţiei lui Diogene şi a fiilor săi.

îl întrebă:

faci totdeauna tu însuţi aceste inscripţii?

o, nu răspunse, surâzând, lucrătorul. Le fac pentru săraci, care nu pot plăti pe unul mai bun. Aceasta-i pentru o sărmană femeie

136

din Vianova, şi-i foarte simplă; dar, cine ştie, după ce veacurile vor trece, dacă n-o vor citi creştinii, cu pietate? E rău scrisă, nu-i aşa?

n-are a face... Simplitatea ei e mai de preţ decât multe cuvinte frumoase... Dar ce-i cu epitaful acesta întors spre zid?

a, aici este o frumoasă inscripţie, care ne-a fost adusă să o aşezăm. Ea merge la cimitirul nobilei Agnia, aproape de vila ei. Cred că se înveşniceşte aici amintirea unui copil, a cărui pierdere este adânc simţită de virtuoşii lui părinţi...

Pancraţiu luă o faclă90 şi citi ceea ce urmează:

„Nevinovatul copil Dionisius odihneşte aici printre sfinţi. Adu-ţi aminte în rugăciunile tale sfinte de cel ce-a scris şi de cel ce-a săpat această piatră”.

scump, fericit copil urmă Pancraţiu adaugă-mă şi pe mine rugăciunilor tale!

amin! răspunse pioasa familie.

a! reluă Diogene cu emoţie e uşor să iei în braţele tale pe un dulce copilaş înfăşurat în linţoliul91 lui îmbibat cu aromate şi să-l culci în mormântul lui. Părinţii lui plâng, e drept, dar el a trecut de la suferinţă la bucurie. Dar cât de greu este să culegi în grabă mădularele risipite ale unui asemenea copil, să le înfăşori într-o pânză îmbibată cu ceară în loc de spice şi să le ascunzi cât mai repede! Trebuie, cu adevărat, o inimă împietrită ca a mea, pentru ca să faci aceasta (aici, el îşi acoperi ochii cu mâna), şi cum ai vrea să te porţi altfel cu trupul unui mucenic!

este adevărat, Diogene, dar scene ca acestea sunt dese în timpul persecuţiilor?

cu siguranţă, tânărul meu stăpân, şi-s sigur că ai cercetat mormântul lui Restitutus, în cimitirul lui Hermes...

da şi am pizmuit mucenicia lui precoce. Tu l-ai îngropat?

90 Torţă.

91 Giulgiu.

137

da, şi părinţii i-au ridicat un frumos mormânt, arcosolium92, din cripta lui. L-am făcut din şase plăci de marmură...

iată planul zise Majus, trăgând o hârtie dintr-un teanc.

îmi aduc aminte foarte bine zise Pancraţiu, care o citi corectând greşelile de ortografie, dar nu şi pe cele de gramatică:

„Lui Aelius Fabius Restitutus, fiului lor plin de evlavie, părinţii îi ridicară (acest mormânt). A trăit optsprezece ani şi şapte luni, în pace!”

Urmă:

ce tânăr slăvit! Să mărturiseşti pe Hristos la vârsta aceasta!

desigur urmă bătrânul -, dar sunt sigur că tu crezi că trupul lui se odihneşte singur în mormânt...

da, aşa am crezut totdeauna... Nu-i aşa?

nu, nobile Pancraţiu, un tovarăş, încă mai tânăr, se odihneşte alături de el. Pe când închideam mormântul lui Restitutus, ni s-a adus trupul unui copil de doisprezece-treisprezece ani. O! Nu voi uita niciodată această privelişte! Fusese pus pe jeratic, şi capul, trunchiul şi toate mădularele îi erau arse până la os. Era atât de desfigurat, încât nu putea fi recunoscut. Cât trebuie să fi suferit! Dar de ce să-l plângem?

Groparul urmă:

în sfârşit... grăbiţi de vreme şi gândind că tânărul n-ar refuza un loc tovarăşului lui de chinuri, pe care l-ar fi recunoscut drept frate, îl aşezarăm la picioarele lui Aelius Fabius. Dar nu puturăm să aşezăm afară încă o sticluţă cu sânge pentru a arăta că un al doilea mucenic se odihnea acolo, căci focul îi secase tot sângele în vine...93

92 Nişă funerară într-o catacombă sau biserică.

93 La 22 aprilie 1823, acest mormânt a fost descoperit. Se găsi în el scheletul unui tânăr de 18 ani. La cap o fiolă cu sânge. Un alt schelet era culcat cu capul la picioarele lui, a cărui oase erau arse până la genunchi. Amândouă scheletele se odihnesc alături pe altarul iezuiţilor din Lorette.

138

nobil copil! Dacă unul era mai mare ca mine, celălalt era mai mic. Ce-ai zice, Diogene, dacă, într-o zi, ar trebui să împlineşti această sarcină cu mine?

o, nu, nu spune asta! Desigur, copacul bătrân va cădea înaintea copăcelului. Vremea rea vine curând...

haide, bunul meu prieten, nu vreau să te supăr. Dar eram gata să uit a-ţi da vestea pentru care am venit. Să te rog să vii mâine dis-de-dimineaţă la mama mea, ca să pregăteşti cimitirele în vederea întâmplărilor viitoare... Sfântul nostru Papă va fi acolo, cu preoţii, cu diaconii, cu notarii şi cu tine, căpetenia groparilor, ca împreună să vedeţi ce aveţi de făcut...

nu voi lipsi, Pancraţiu răspunse Diogene.

şi acum urmă Pancraţiu am să-ţi cer o favoare. Să vizitez, sub conducerea ta, aceste cimitire, pe care nu le-am văzut decât în treacăt şi să aduc cu mine încă doi prieteni...

nimic nu-mi poate face o plăcere mai mare răspunse bătrânul gropar. Dar spune-mi numele celor doi prieteni ai tăi, ca nu cumva să facem vreo greşeală...

unul e Tiburţiu, fiul lui Cromaţiu, fostul prefect al cetăţii; altul e un tânăr, pe care-l cheamă Torquatus...

Severus tresări şi zise:

eşti sigur de acesta, Pancraţiu?

Dar Diogene, luând-o înaintea fiului său, zise:

de vreme ce vine la noi cu Pancraţiu, este o garanţie îndestulătoare...

mărturisesc răspunse Pancraţiu că nu ştiu multe despre el, pe cât ştiu de Tiburţiu, care e, cu adevărat, un ales şi serios tânăr. Torquatus, totuşi, pare doritor să se intereseze de treburile noastre. De ce te temi tu, Severus?

a, puţin lucru... dar cum mă duceam azi dimineaţă la cimitir, intrai puţin la băile lui Antonin...

139

ce? Umbli tu prin aceste locuri frumoase? îl întrerupse Pancraţiu râzând.

nu tocmai răspunse onestul lucrător dar poate nu ştii că Cucumio, capsarius-ul94, şi femeia lui sunt creştini şi că, mai mult, şi-au ridicat un mormânt în cimitirul lui Calist, pentru care mă duceam să-i arăt inscripţia făcută de Majus. Intrând, aşadar, acolo, am rămas foarte surprins să găsesc într-un colţ, dis de dimineaţă, pe acest Torquatus vorbind însufleţit cu fiul prefectului actual, Corvinus, pretinsul şchiop care s-a furişat în casa Agniei în ziua când un milostiv necunoscut (Dumnezeu să-l binecuvânteze!) a făcut acea mărinimoasă împărţire de daruri la săraci. Şi m-am gândit că aceasta nu era deloc o bună tovărăşie pentru un creştin.

e adevărat, Severus răspunse Pancraţiu, roşind tare -, dar încă tânăr în credinţă şi, desigur, vechii lui prieteni nu cunosc această schimbare. Să nădăjduim de bine...

Cei doi tineri ţinură să-l întovărăşească pe Pancraţiu până la ieşirea din acea mahala murdară şi destrăbălată. El primi cu plăcere, şi zise un inimos „bună seara” bătrânului gropar.

CAPITOLUL II

Cimitirele

Vi se pare că am părăsit acea persoană, cu prezentarea căreia am deschis această povestire, pe pioasa Luciana. Virtuţile ei, este drept, sunt dintre cele liniştite, modeste, care nu se ivesc deloc pe scena treburilor publice. Dar

94 Capsarius persoana care se ocupa de hainele celor veniţi la băi; de la capsa = cufăr.

140

locuinţa ei, care cuprindea de altfel un titlu, adică o biserică parohială, avea în clipa aceea cinstea de a găzdui pe Pontiful Suveran, căci apropierea persecuţiei făcuse necesară căutarea unui adăpost sigur pentru capul Bisericii. Pentru aceasta fusese aleasă locuinţa Lucinei, spre marea ei fericire, şi avea să păstreze acest rost şi sub pontificatul următor, până în clipa când fiarele sălbatice aveau să sălăşluiască acolo, pentru ca „papa Marcelus să le poată hrăni acasă la el”. Pedeapsă odioasă, care pricinui curând moartea sa.

Lucina, admisă printr-o favoare specială, la patruzeci de ani, în ordinul diaconiţelor, găsea o deplină îndeletnicire în treburile diferite ale stării ei. Supravegherea femeilor în biserică, îngrijirea celor săraci şi bolnavi, ţesutul şi păstrarea ordonată a sfintelor veşminte şi a altor acoperăminte ale altarului, catehizarea copiilor şi femeilor care urmau să se boteze, precum şi îndrumarea lor în timpul Botezului erau îndeletniciri ale diaconiţelor. De altfel, ţelul de seamă al vieţii ei fusese atins: fiul ei se hărăzise lui Dumnezeu şi n-aştepta decât clipa în care să-şi verse sângele pentru mărturisirea credinţei lui.

Devreme, în dimineaţa hărăzită pentru aceasta, avu loc întâlnirea despre care am vorbit în capitolul precedent. în general toate dispoziţiile fură luate pentru a strânge milosteniile, în mărirea cimitirelor şi îngroparea celor morţi, în ajutorarea celor asupriţi de persecuţii, în hrănirea prizonierilor, în răscumpărarea şi salvarea trupurilor martirilor. în fiecare regiune era numit un notar, care le consemna faptele şi evenimentele de seamă. Preoţii titulari au primit instrucţiuni în privinţa administrării Tainelor, mai ales a Sfintei Euharistii, în timpul persecuţiei. Fiecăruia îi era încredinţat un cimitir sau mai multe, iar Sfintele Taine le săvârşeau în bisericile subterane.

Bunul gropar bătrân, care părea mai mult bucuros decât altfel de apropierea persecuţiei, ieşi dimpreună cu cei doi fii ai săi prin

141

Porta Capena95, când cadranul solar arăta amiaza. Cei trei tineri îi şi aşteptau acolo. Coborâră, doi câte doi, calea Apenină, şi ajunseră, pe drumuri diferite, la o vilă care se găsea pe dreapta. La vilă, îi aşteptau toate cele trebuitoare pentru o coborâre la mormintele subterane: facle, lanterne, instrumente producătoare de lumină. Severus propuse să se împartă pe perechi şi luă cu sine pe Torquatus, ştim pentru care fapt.

Am osteni pe cititori dacă am urmări convorbirile acestui grup. Credem că-i vom putea interesa mai degrabă înfăţişându-le istorisirea mai pe scurt, decât răspunsurile şi povestirile bunului Diogene.

Istoria celor dintâi cimitire creştine catacombele, cum li se zice de obicei poate fi împărţită în trei perioade: începând de la întemeiere până la epoca povestirii noastre, de aici până în veacul al VII-lea şi din veacul al VII-lea până azi, când nădăjduim să înceapă, cu adevărat, o nouă perioadă.

Ne vom feri, îndeobşte, să ne slujim de acest cuvânt, catacombe, care ar putea să inducă în eroare pe cititorii noştri, căci nu acesta este numele dat de obicei acestor cripte ale credinţei celei noi. Dimpotrivă, Roma era înconjurată de vreo şaizeci de cimitire, însemnate, fiecare, prin numele unuia sau ale mai multor sfinţi, ale căror trupuri se odihneau acolo. Astfel, avem cimitirele Sfinţilor Nereus şi Achileus, al Sfintei Agnia, al Sfântului Pancraţiu, al lui Pretextat, al Priscilei, al lui Hermes etc... Câteodată, aceste cimitire mai erau cunoscute şi sub numele locului în vecinătatea căruia erau ridicate. Cimitirul Sfântului Sebastian, care se chema câteodată Coemeterium ad Sanctam Caeciliam, era de asemenea arătat sub alte nume, printre care şi acela de Ad Catacombas. înţelesul

95 Porta Capena, care se află la intrarea în Roma, venind pe Via Appia. Situată la poalele Muntelui Caelius, această regiune se întinde de la Colosseum până la zidul lui Aurelian, între Via Appia şi Caelius.

142

acestui cuvânt este cu totul necunoscut, cu toate că poate fi atribuit împrejurării că osemintele Sfântului Petru şi ale Sfântului Pavel fuseseră îngropate acolo, pentru o bucată de vreme,într-o criptă care se află încă aproape de cimitir. Acest cuvânt fu dat mai întâi acestui mormânt, apoi întrebuinţarea lui s-a generalizat, până am ajuns să numim familiar aceste săpături subterane catacombe.

Obârşia lor a fost, în veacul trecut, subiectul multor dispute. După două sau trei pasaje îndoielnice, câţiva scriitori savanţi pretinseră că aceste catacombe fuseseră la început, nişte scobituri, săpate de păgâni, cu singura ţintă de a scoate nisip pentru construcţiile oraşului. Dar, după examinare, se pare mult mai vădit că aceste cariere, zise arenaria, nu serviseră niciodată, dimpotrivă, ca morminte pentru creştini. O singură dovadă este de ajuns: intrarea catacombelor depăşeşte totdeauna stratul de nisip sfărâmicios căutat de constructori. Când atingem această profunzime, suntem la cel dintâi etaj al cimitirului, căci, continuând să ne coborâm pe scara făcută în acest scop, ajungem la al doilea şi la al treilea etaj, construite mereu pe acelaşi principiu.

O catacombă se poate împărţi în trei: trecerile şi străzile, camerele şi bisericile ei. Trecerile sunt nişte galerii strâmte, săpate cu destulă regularitate, astfel că pământul şi bolta sunt în unghi drept cu laturile, adesea abia destul de largi ca să lase loc la două persoane mergând alături. Uneori, aceste galerii gonesc drept pe o destul de lungă distanţă, întretăindu-se mereu cu altele, aşa fel că alcătuiesc un labirint de coridoare subterane. A te pierde în acest haos însemnează a săvârşi o greşeală de moarte.

Dar aceste treceri nu sunt construite, cum ar putea să ne facă să gândim numele lor, numai pentru a da ieşire undeva. Ci ele însele alcătuiesc catacomba sau cimitirul. Zidurile lor, ca, de asemeni, şi pereţii scărilor, sunt străpunse cu morminte, adică de linii de săpături mici sau mari, de mărime îndestulătoare ca să cuprindă un trup omenesc, de la cel al unui copil, până la al unui om

143

vârstnic, odihnind în sensul galeriei însăşi. Câteodată sunt până la paisprezece asemenea linii, alteori abia trei sau patru. Ele sunt atât de vădit făcute după măsură, încât e probabil că trupul aştepta alături de mormânt, până ce acesta era săpat.

Când cadavrul, înfăşurat în linţoliu, era aşezat în mica firidă96, aceasta era ermetic închisă, câteodată cu o placă de marmură, de cele mai multe ori cu cărămizi mari îngropate în mortar şi cimentate împrejur. Inscripţia era săpată în marmură sau scrisă pe mortarul umed. Unele dintre aceste pietre de mormânt au fost duse în muzee şi în biserici, în vreme ce epitafurile pe ciment erau copiate şi reproduse. Dar cele mai multe morminte sunt anonime.

Şi acum, cititorul va avea, poate, dorinţa cuvenită să ştie la ce epocă putem să ne gândim cu aceste îngropări în catacombe şi între ce limite putem să o închidem. Vom da lămuriri scurte.

Nu găsim exemple de creştini îngropaţi în altă parte înainte de întemeierea catacombelor. Două reguli, tot atât de vechi ca şi creştinismul, sunt de luat în seamă cu privire la acest fel de îngropare. Cea dintâi este îngroparea lui Hristos, Care fu înfăşurat în linţoliu, îmbibat cu aromate, şi al cărui mormânt fu închis cu o piatră. Sfântul Pavel ne-o dă, atât de des, ca model al învierii noastre, încât e firesc să fie imitat de discipolii lui la îngropare, pentru a fi gata să învie cu El.

Această aşteptare a învierii este a doua regulă care a dus la crearea acestor cimitire. Toate cuvintele întrebuinţate cu privire la aceste locuri fac aluzie la ea. Cuvântul „a îngropa” este necunoscut în inscripţiile creştine. „Adormit în pace”, „adormirea lui...” sunt cuvintele obişnuite, adică morţii nu sunt puşi acolo decât pentru un timp, până ce ei vor fi chemaţi din nou, după cum un gaj97

96 Adâncitură de forma unei ferestre oarbe prevăzută într-un zid, în peretele unei sobe etc., cu scop utilitar sau decorativ.

97 Garanţie.

144

preţios este, o vreme, încredinţat unui credincios păstrător. Chiar numele de cimitir ne strecoară ideea unui loc de odihnă, ca un dormitor, în aşteptarea sunetului trâmbiţei.Ca urmare mormântul se cheamă „locul”, mai des, „locuinţa strâmtă” (locus, loculus) a morţilor în Hristos.

Aceste două idei, a căror împrejurare a dat naştere catacombelor, nu au fost, aşadar, introduse mai pe urmă în sistemul creştin, ci cu totul dimpotrivă, fuseseră mult mai puternice la începutul lui. Ele insuflará un nestăpânit dezgust pentru obiceiul păgân al arderii şi nimic nu ne îngăduie să credem despre creştini că l-or fi folosit vreodată.

Catacombele ne pun, ele însele, la îndemână destule dovezi despre obârşia lor. Stilul picturilor decorative este din vremea când arta era încă înfloritoare. Simbolurile lor, ca şi gustul simbolului însuşi, sunt caracteristicile unei epoci foarte vechi. Cu toate că inscripţiile cu dată sunt rare, se găsesc aproape trei sute, printre cele zece mii din colecţia savantului cavaler de Rossi, care poartă date consulare, începând cu primii împăraţi şi mergând până la mijlocul secolului al IV-lea. Un alt curios şi interesant obicei ne pune la îndemână datele pietrelor. Când le închideau mormântul, rudele sau prietenii, doritori a-l regăsi în cazul când n-ar purta inscripţie, băgau în tencuiala umedă o monedă, o carnee98, o piatră gravată, câteodată chiar o cochilie sau o cremene99.

Multe dintre aceste obiecte se găsesc încă şi astăzi; multe dintre ele sunt colecţionate mai de mult. Dar nu de rare ori moneda căzând, s-a găsit în ciment urma ei netedă şi lămurită, care, de asemenea,

98 Piatră dură, cu multe straturi divers colorate, sculptată în relief cu o figură sau cu un motiv decorativ, folosită ca podoabă.

99 Varietate de rocă sedimentară silicioasă, alcătuită din calcedonie, opal şi cuarţ, care are proprietatea să producă scântei atunci când este lovită cu obiecte de oţel.

145

arată o dată care se ridică uneori până la Domiţian sau alţi împăraţi mai vechi.

Va întreba cineva, poate, de ce această nelinişte de a recunoaşte cu siguranţă mormântul. Acest lucru se explică nu numai din motive de pietate firească, dar încă şi din altele, totdeauna arătate în epitafe. într-adevăr, în timp ce în cea mai mare parte dintre civilizaţiile moderne se îngrijeşte ca să fie reamintit anul, iar nu atât ziua, cei dintâi creştini dau, de cele mai multe ori, ziua, dar nu anul, şi aceasta se explică prin comemorarea anuală care se făcea, a plecării credincioşilor şi a mucenicilor. într-un cimitir, alăturat aceluia în care am lăsat pe cei trei tineri cu Diogene şi cu fiii lui, se găsiră de curând nişte inscripţii amestecate. Una, în greceşte, după ce arată „depunerea lui Audeda”, a treizecia zi înainte de calende, sau întâi iunie, adaugă acest simplu epitaf:

Trăieşte în Domnul şi Roagă-te pentru noi!...

Un alt fragment spune:

Nonele de Iunie... Trăieşte în pace şi roagă-te pentru noi!

Şi iată un al treilea:

Victoria, odihneşte-te!

şi duhul tău să se bucure!

Aceasta ne reaminteşte o inscripţie cu totul aparte care se găseşte întipărită în mortarul unui mormânt, în cimitirul lui Pretexte, nu departe de cel al lui Calist. Ea este însemnată, mai întâi pentru că e în latineşte, dar scrisă cu litere greceşti, apoi deoarece

146

conţine o mărturie a dumnezeirii Domnului nostru şi, în sfârşit, pentru că arată o rugăciune pentru odihna celei dispărute. împlinim noi lipsuri prilejuite de căderea cimentului:

„Vrednicei sore Bon... A opta zi înainte de calendele lui noiembrie. Fie ca Hristos, Domnul atotputernic, să odihnească sufletul tău întru Hristos!”

în ciuda acestei digresiuni asupra rugăciunilor înscrise pe morminte, cititorul nu va uita, ne place a crede, că noi căutăm să statornicim faptul că cimitirele creştine din Roma datează din cele dintâi timpuri. După ce pacea a fost dată Bisericii, evlavia creştinilor îi îndeamnă să dorească a fi îngropaţi aproape de sfinţii şi mucenicii din timpurile de la început, dar ei se mulţumiră, îndeobşte, să doarmă sub pardoseală de piatră.

Aşadar, pietrele tombale100 descoperite de curând în dărâmăturile cimitirelor subterane şi, câteodată, chiar în locul lor de la început, poartă date consulare din secolul al IV-lea şi sunt mai groase, mai mari, mai bine gravate, având un stil mai puţin simplu decât cele fixate pe pereţi şi care datează dintr-o epocă anterioară. Dar chiar înaintea sfârşitului acestui secol, monumentele devin mai rare, şi îngroparea în catacombe încetează, în cele din urmă, desăvârşit, cel mai târziu în cursul secolului următor. Papa Damasus, mort în 394, ne mărturiseşte, în propriul lui epitaf, motivul care-i interzice tovărăşia sfinţilor.

Pe scurt, Restitutus poate fi socotit purtătorul de cuvânt al creştinilor de la început, cerând ca operă a lor şi proprietate personală cele trei sute leghe ale cetăţii subterane, cu cele şase milioane de locuitori ai ei, care dorm, încrezători în Domnul, aşteptând învierea.

100 Funerare.

147

CAPITOLUL III

Ceea ce Diogene nu putea să spună cu privire la catacombe

Diogene a trăit cam spre sfârşitul celei dintâi perioade a istoriei cimitirelor. Să fi putut privi la soarta lor viitoare, ar fi văzut, apropiată, o vreme care i-ar fi umplut inima de bucurie, urmată de alta, care i-ar fi sfâşiat-o. Deşi cuprinsul acestui capitol pare să nu aibă o legătură directă cu povestirea noastră, va servi totuşi la cunoaşterea topografiei exacte a scenei în care se petrece ea.

Când Biserica şi-a căpătat pacea şi libertatea, aceste cimitire deveniră locuri de rugăciune şi de reculegere. Fiecărui cimitir îi era asociat numele unor aleşi martiri îngropaţi acolo, la pomenirea cărora mulţi credincioşi şi pelerini se adunau în jurul mormintelor, unde se săvârşeau Sfintele Taine dumnezeieşti şi se ţineau omilii. De atunci au început să se compileze cele dintâi martirologii sau calendare cu zilele de pomenire ale martirilor, care vesteau credincioşilor încotro aveau de mers. „La Roma, pe calea Salaria, sau Appia, sau Ardeatina”, acestea sunt indicaţiile pe care le citim aproape zilnic în martirologiul roman, peste măsură de îngroşat azi, prin adăugirile vremurilor din urmă101.

101 Unul sau două pasaje din vechiul Kalendarium Romanum (Calendarul Roman) ilustrează cele afirmate.

„iii. Non. Mart. Lucii in Callisti. vi. Id. Dec. Eutichiani in Callisti.

xiii. Kal. Feb. Fabiani in Callisti, et Sebastiani ad Catacumbas, viii. Id. Aug. Systi in Callisti.”

Am extras aceste rânduri din arhivele cimitirului lui Callistus, deoarece, în timp ce scriam acest capitol, am primit vestea descoperirii unor morminte şi inscripţii gravate ale fiecăruia dintre aceşti Părinţi, precum şi pe aceea a Sfântului Antherus, într-o capelă a cimitirului nou descoperit al lui Callistus, cu o inscripţie în versuri a Sfântului Damasus:

„Prid. Kal. Jan. Sylvestri in Priscillae. iv. Id. (Aug.) Laurentii in Tiburtina. iii. Kal. Dec. Saturnini in Thrasonis.”

148

Un cititor neiniţiat al cărţii cu greu ar putea înţelege importanţa acestor indicaţii, căci ele au slujit şi pentru cercetarea unor cimitire mai degrabă îndoielnice. în susţinerea acestei idei vine o întreagă categorie de scriitori valoroşi despre care vom vorbi, dar mai întâi să aruncăm o privire asupra schimbărilor pe care evlavia Bisericii le-a produs în catacombe.

Mai întâi au fost săpate intrări spaţioase cu scări largi, apoi au fost construite ziduri de susţinere pentru galeriile gata să se năruie şi, din loc în loc, în cupole au fost deschise ochiuri în formă de pâlnie, pentru a permite să pătrundă aerul şi lumina. în cele din urmă, peste intrările ce duceau către mormântul principal, numit atunci confesionalul, s-au ridicat bazilici şi biserici. în felul acesta, pelerinul, la sosirea lui în cetatea sfântă, vizita fiecare dintre aceste biserici, după obiceiul care există şi astăzi, cobora la cripte şi, fără să se rătăcească, se ducea de-a dreptul la racla martirului principal şi de acolo la celelalte morminte, care erau, deopotrivă, locuri de evlavie şi de preţuire.

în această perioadă, niciun mormânt nu a fost deschis şi niciun trup scos. Cel mult, se îngăduia să se introducă în morminte, prin deschizături ce se făceau în acest scop, batiste sau eşarfe, zise brandea, care, prin atingere cu osemintele martirilor, deveneau ele însele relicve preţioase, duse până în ţinuturi depărtate, pentru a fi slăvite. Nu e de mirare că unor episcopi ca Sfântul Ambrozie, Sfântul Gaudenţius şi altora le-a fost atât de dificil să capete trupuri sau părticele din moaşte pentru bisericile lor. Un alt tip de relicvă

149

consta în aşa-numitul untdelemn al unui martir, care, amestecat cu esenţe parfumate, ardea în lămpi deasupra mormintelor. Adesea alături de mormânt se aşeza un stâlp circular din piatră, înalt de aproximativ trei picioare, scobit la capătul superior, de care se agăţa probabil candela. Sfântul Grigore cel Mare îi scria reginei Teodolinda că-i trimite o colecţie de uleiuri din candele de la mormintele unor papi martiri. Lista papilor care însoţea colecţia a fost copiată de Mabillon în trezoreria din Monza şi republicată de Ruinart. Aceasta există încă împreună cu fiolele care conţineau uleiurile, sigilate în tuburi metalice.

Atitudinea protectoare a Bisericii în privinţa sfintelor moaşte este frumos pusă în lumină printr-o întâmplare relatată de Sfântul Grigore din Tours. Printre martirii cei mai cinstiţi în vechea Biserică Romană erau Sfinţii Crisant şi Daria. Mormintele lor au devenit atât de vestite pentru tămăduirile ce se săvârşeau acolo, încât creştinii au construit deasupra lor o încăpere boltită, frumos lucrată, în care se adunau mulţimile spre a-i slăvi. Descoperindu-se acest fapt de către păgâni, împăratul a poruncit să fie zidită intrarea acelei încăperi, iar creştinii închişi acolo să fie omorâţi de vii cu pietre şi bolovani aruncaţi de sus, prin luminare sau prin gurile de aerisire, întocmai cum s-a petrecut cu cei doi martiri care odihneau acolo. Locul, rămas necunoscut în timpul păcii Bisericii, a fost descoperit printr-un semn dumnezeiesc. Pelerinilor însă nu le-a mai fost permis să intre în acest spaţiu sfânt, ci li s-a îngăduit numai să privească, printr-o fereastră făcută în zid, mormintele martirilor şi trupurile creştinilor îngropaţi de vii lângă raclele lor. Şi cum acest crud masacru se petrecuse în timpul pregătirilor pentru săvârşirea Sfintei Euharistii, se puteau vedea încă zăcând aruncate vasele de argint în care fusese adus vinul necesar pentru Sacrificiul nesângeros102.

102 Sfântul Grigorie de Tours, De Gloria Mart., cartea I, c. 28, ap. Marchi, p. 81. Vezi şi Sf. Damasus, Carm. XXVIII.

150

Este de la sine înţeles că pelerinii care soseau la Roma aveau nevoie de ghizi ale acestor cimitire, pentru a şti ce aveau de vizitat, pe care le duceau cu ei la întoarcerea acasă , dacă ar fi dorit să împărtăşească şi concetăţenilor mai puţin norocoşi locurile minunate pe care le-au văzut. Astfel, există, într-adevăr, din fericire pentru ei, dar şi pentru noi, câteva îndrumătoare din acestea, dintre care cele mai bune sunt două cataloage compilate datând din veacul al IV-lea: unul conţinând locurile în care se aflau mormintele papilor de la Roma, celălalt conţinând o listă de martiri103. Apoi, mai sunt de menţionat trei cataloage ale catacombelor, lucrul interesant în privinţa acestora fiind că, deşi trasează circuite diferite, sunt întru totul în concordanţă între ele.

Următoarea întâmplare ne arată valoarea acestor documente şi descrie schimbările suferite de catacombe în cea de-a doua perioadă a istoriei lor. Pentru aceasta vom poposi puţin asupra unei descoperiri din cimitirul în care am lăsat micul nostru grup. Printre dărâmăturile îngrămădite la intrarea unuia dintre aceste cimitire, al cărui nume era încă necunoscut, dar care se crezuse a fi al lui Praetextatus, a fost găsit un fragment dintr-o tăbliţă de marmură, sfărâmată oblic de la stânga la dreapta, purtând următoarea inscripţie:

NELIIMARTYRIS104

Tânărul Cavaler de Rossi a declarat cândva că acest fragment ar fi o parte din inscripţia funerară a Sfântului Papă Corneliu şi că, desigur, mormântul lui se va găsi undeva dedesubt în perfectă stare; şi cum toate itinerariile menţionate mai sus îl plasează în cimitirul lui Calistus, atunci desigur acesta trebuie să fie mormântul

103 Publicate de Bucherius în 1634.

104 (Al)...martirului Nelius.

151

lui Cornelius şi nu al Sfântului Sebastian, aflat la câteva sute de metri depărtare. El a mers mai departe, anticipând că dacă acele lucrări îl menţionează pe Sfântul Ciprian ca fiind înmormântat lângă Cornelius, trebuie să se găsească în preajma mormântului ceva care să confirme această idee, pentru că se credea că trupul acestuia odihneşte în Africa. Nu după mult timp, presupoziţiile lui au fost confirmate. S-a descoperit că scările ample duceau cândva către un spaţiu mai larg, securizat cu grijă în timp de pace cu un zid de cărămizi care permitea luminii şi aerului să pătrundă prin partea de sus. în stânga era un mormânt, săpat în stâncă, precum celelalte, însă fără arcadă exterioară de-asupra. Era totuşi, mare şi amplu şi, cu excepţia unui singur mormânt, aflat foarte sus, deasupra lui, nu mai existau altele nici dedesubt, nici în părţile laterale. Acolo a fost descoperit fragmentul lipsă al inscripţiei. Prima piesă a fost adusă de la Muzeul Kircherian, unde fusese depozitată, şi potrivirea celor două fragmente a fost perfectă, piatra asamblată acoperind în întregime mormântul, astfel:

CORNELII MARTYRIS EP

Ajungem acum la a treia perioadă a istoriei acestor sfinte cimitire, la tristul răstimp al distrugerii lor. Când lombarzii105 şi, mai târziu, sarazinii106, au început să devasteze împrejurimile Romei, iar catacombele au fost expuse profanării, papa a ridicat trupurile celor mai vestiţi martiri şi le-a aşezat în bazilicile oraşului. Aceasta a durat până în veacul al VII-lea sau al IX-lea, epocă în care încă citim despre restaurările făcute cimitirelor de către suveranii pontifi.

105 Triburi germane.

106 Denumirea pe care Occidentul medieval o foloseşte pentru a se referi la musulmanii din vestul Europei.

152

Catacombele au încetat atunci să mai fie locuri de pelerinaj, şi bisericile ridicate pe intrările lor au fost distruse sau au căzut în ruină. Au rămas numai acelea care, fiind fortificate, au putut să se apere. Astfel sunt bazilicile extra muros: cea a Sfântului Pavel, pe drumul Ostiei, a Sfântului Sebastian, pe calea Apenină, ale Sfântului Laurenţiu, pe drumul Tibrului sau în Ager Veranus, a Sfintei Agnia, pe calea Nomentana, a Sfântului Pancraţiu, pe via Aureliana şi, în sfârşit, cea mai mare dintre toate, cea a Sfântului Petru, pe via Vaticana. Cea dintâi şi cea din urmă dintre aceste bazilici erau înconjurate de burguri107 sau cetăţi, iar călătorul de azi poate să regăsească încă ruinele zidurilor lor de întărire.

Nu e ciudat, cu toate acestea, că tânărul istoric, pe care, cu cinste, l-am amintit mai înainte, să fi redescoperit neatinse două dintre bazilicile construite pe intrarea cimitirului lui Callistus? Una ajunsă staul şi pitărie, alta, prăvălie de vinuri. Una dintre ele este, probabil, cea înălţată de papa Damasus, despre care am mai vorbit.

Surpările de teren prin găurile de aer, jafurile practicate de-a lungul anilor de rău-făcătorii ce au pătruns prin intrările nepăzite ale viilor, trecerea timpului şi acţiunea climei ne-au lăsat doar ruina vechilor catacombe. Totuşi, au rămas destule lucruri pentru care să fim recunoscători, iar documentele istorice ne vor ajuta să reconstituim cimitirele din ruine.

în câţiva ani, Pontiful de astăzi108 a făcut pentru aceste locuri venerabile mai mult decât toţi cei din veacurile trecute, iar cei pe care el i-a angajat să lucreze au săvârşit minuni, cu mijloace foarte limitate. Niciun lucru nu este mişcat din locul în care a fost descoperit, iar totul este restaurat, pe cât se poate, la stadiul originar.

107 Castel medieval; cetate, aşezare fortificată, cu caracter militar sau administrativ.

108 Papa Pius al IX-lea.

153

Toate picturile sunt catalogate şi se fac planuri ale fiecărei părţi explorate din catacombe. Pentru a-şi asigura aceste rezultate de seamă, papa a cumpărat, pe cheltuiala lui, viile şi câmpiile, mai ales în ţinutul Tor-Marancia unde se găseşte cimitirul Sfinţilor Nereus şi Achilleus, şi, de asemenea, pământurile de deasupra cimitirului lui Calist. împăratul Franţei a trimis, şi el, la Roma, artişti care au creat o lucrare dintre cele mai măreţe în catacombe, o ispravă cu adevărat imperială.

Dar acum este timpul să ne reîntâlnim cu micul nostru grup aflat în catacombe şi, călăuziţi de prietenii noştri gropari, să ne încheiem cercetarea minunatelor cetăţi ale sfinţilor plecaţi dintre noi.

CAPITOLUL IV

Ceea ce a spus Diogene despre catacombe

ceea ce am relatat cititorilor noştri despre cel dintâi răstimp din istoria Romei subterane, a catacombelor, cum le place istoricilor bisericeşti să le numească, va fi fost, fără îndoială, povestit mai pitoresc de către Diogene tinerilor lui ascultători, în timp ce, cu faclele în mâini, parcurgeau vreuna dintre lungile şi dreptele galerii, întretăiate de multe altele, dar respectate cu fidelitate, luând numeroase pauze, aşa cum am povestit în al doilea capitol.

Când, la un moment dat, Diogene o luă la dreapta, Torquatus se uită cu nelinişte împrejur.

mă întreb zise el câte cotituri am făcut, înainte de a părăsi galeria principală...

un mare număr răspunse uscat Severus.

154

cât crezi tu? Zece sau douăzeci?

nu le-am numărat niciodată...

Torquatus le numărase, dar voia să-şi verifice socoteala. Urmă, oprindu-se din nou:

atunci, cum ştii cu precizie ce cotitură să iei? O, ce este aceasta? se prefăcu apoi că examinează într-un colţ o mică firidă.

Dar Severus, care-l supraveghea atent, îl văzu făcând un semn pe nisip.

haide, haide zise el -, ne pierdem de ceilalţi şi nu mai ştim pe unde s-o luăm. Această mică firidă este făcută pentru a adăposti în ea o lampă; vei găsi câte una la fiecare colţ. Cât despre noi, fiecare galerie şi fiecare cotitură ne sunt tot atât de cunoscute, cum îţi sunt ţie, în oraş, străzile.

Torquatus era oarecum reasigurat de numărătoarea lui datorită lămpilor mici din lut făcute special pentru catacombe şi care se aflu în număr mare acolo. Totuşi, făcea mereu socoteala cotiturilor, oprindu-se necontenit, sub un pretext sau altul, să examineze tot ceea ce i se părea că poate fi un punct de reper... Dar ochiul de linx al lui Severus nu pierdea nimic din mişcările lui.

în sfârşit, trecură un prag şi se aflară într-o încăpere pătrată, bogat împodobită cu picturi.

cum se cheamă asta?, întrebă Tiburţiu.

e una dintre numeroasele cripte sau cubicula109, care abundă în cimitirele noastre răspunse Diogene. Unele dintre ele nu sunt decât morminte de familie, dar cele mai multe conţin mormântul vreunui martir, la sărbătoarea căruia ne adunăm aici. îl vedeţi pe acesta din faţa noastră care, deşi e aproape de zid, are deasupra o boltă? Cu anumite ocazii, mormântul devine altarul pe care se săvârşesc Sfintele Taine. Cunoaşteţi, desigur, obârşia acestui obicei?

109 Cavou.

155

poate că aceşti doi prieteni ai mei de curând botezaţi întrerupse Pancraţiu -, nu au auzit despre acesta, dar eu îl cunosc bine. E unul dintre cele mai glorioase privilegii ale unui martir, să aibă Sfântul Trup şi Sângele nepreţuit ale Domnului, aşezate pe propriile lui oseminte, ca astfel să odihnească la picioarele lui Dumnezeu. Dar să privim picturile acestei cripte!

tocmai pentru aceste picturi v-am adus în această încăpere, înaintea celorlalte din acest cimitir. Este una din cele mai vechi şi are o serie completă de fresce, de la cele mai vechi până la cele făcute de fiul meu zise Diogene.

atunci, Diogene, explică-le sistematic acestor doi prieteni ai mei, te rog! Eu le cunosc pe cele mai multe, totuşi nu pe toate, şi voi asculta bucuros descrierea lor încă o dată.

nu sunt deloc un savant răspunse cu modestie bătrânul dar când cineva a trăit şaizeci de ani în mijlocul unor lucruri, ajunge să le cunoască mai bine ca alţii, pentru că le iubeşte mai mult. Presupun că toţi de aici sunteţi iniţiaţi? întrebă el după o pauză.

toţi zise Tiburtius totuşi nu instruiţi întru totul, ca adevăraţii convertiţi. Eu şi Torquatus am primit darul sacru...

este suficient răspunse groparul. Frescele de pe boltă sunt cele mai vechi, cum se înţelege de la sine, căci au fost făcute când cripta însăşi a fost săpată, în timp ce zidurile au fost împodobite treptat, pe măsură ce mormintele se adăugau. Observaţi pe boltă împletiturile cu viţă de vie, înfăţişând, fără îndoială, Viţa cea adevărată, ale cărei mlădiţe suntem noi110. Dincolo, îl vedeţi pe Orfeu aşezat, cântând cu dulceaţă nu numai propriei lui turme, ci şi fiarelor din pustiu, care ascultă vrăjite în jurul lui.

110 Referire la Ioan, 15, 5: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (n.red.)

156

dar cum? întrerupse Torquatus cu un amestec de iritare şi sarcasm aceasta este o pictură cu totul păgână... Ce are a face cu Creştinismul?

este o alegorie, Torquatus răspunse blând Pancraţiu şi încă una dintre alegoriile scumpe nouă. întrebuinţarea imaginilor păgâne este permisă atunci când acestea sunt inofensive. Poţi să vezi, de pildă, pe această boltă, măşti şi alte podoabe păgâne, care-s dintr-o vreme îndeobşte foarte îndepărtată. Astfel, Domnul nostru este înfăţişat simbolic sub trăsăturile lui Orfeu, pentru a evita blasfemiile şi sacrilegiile neamurilor. Priveşte acum, pe acea arcadă, o înfăţişare mai nouă a aceluiaşi subiect.

văd zise Torquatus un păstor ducând un miel pe umeri, Bunul Păstor; înţeleg aceasta, căci îmi aduc aminte parabola.

dar de ce acest subiect este atât de mult înfăţişat? întrebă Tiburtius. L-am observat şi în alte cimitire...

dacă priveşti spre arcosolium111 răspunse Severus vei vedea o reprezentare completă a scenei. Dar cred că ar fi mai bine să continuăm descrierea boltei. Vedeţi pictura aceea din dreapta?

da, răspunse Tiburtius, este un om care pare închis într-un cufăr, cu o porumbiţă zburând deasupra lui. Este o referire la Potop?

nu. Este simbolul Botezului zise Severus -, al renaşterii noastre din apă şi din Duhul Sfânt şi al mântuirii lumii. Acesta este începutul. Iar dincoace, mântuirea noastră: Iona, aruncat din barcă şi înghiţit de chit, salvat apoi, stă cu bucurie sub vrej, ceea ce semnifică învierea în Domnul nostru şi odihna alături de El ca rod al mântuirii.

cât de firească este aşezarea acestei picturi chiar în acest loc! observă Pancraţiu arătând în partea opusă: căci iată aici avem o altă reprezentare a aceleiaşi învăţături mângâietoare! 111

111 Aşa erau numite mormintele arcuite, asemenea unor şeminee, înalte de aproximativ un metru şi pictate pe interior.

157

unde? întrebă apatic Torquatus. Nu văd altceva decât o persoană înfăşurată în fâşii, stând în picioare, ca un copil gigantic într-un mic templu; şi o altă persoană îi stă în faţă.

tocmai zise Severus aşa este înfăţişată învierea lui Lazăr din mormânt. Mai departe poţi vedea o înduioşătoare expresie a nădejdii părinţilor noştri prigoniţi: cei trei copii din Babilon aruncaţi în cuptorul încins.

ei, acum cred ca ne putem întoarce la arcosolium112, spuse Torquatus, ca să încheiem turul acestei încăperi. Ce sunt aceste picturi din jurul lui?

dacă priviţi spre stânga, vedeţi înmulţirea pâinilor şi a peştilor. Peştele113 este, după cum ştiţi, simbolul lui Hristos.

de ce?, întrebă Torquatus, cu oarecare nerăbdare. Severus se întoarse spre Pancraţiu aşteptând ca acesta să răspundă, ca unul mai instruit decât el.

sunt două opinii asupra originii acestui simbol, răspunse tânărul. Una se referă la însuşi cuvântul IXTIS ale cărui litere în limba greacă reprezintă iniţialele expresiei Iisus Christos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul. Cealaltă opinie este simbolică: după cum peştele ia viaţă şi trăieşte în apă, aşa şi creştinul se naşte din apă şi se cufundă cu Hristos în ea, prin Botez. De aceea întâlnim pe morminte desenul unui peşte sau acest cuvânt gravat. Dar tu continuă, Severus...

aici, asocierea pâinii şi a peştilor în scena înmulţirii lor minunate ne arată cum Hristos, prin Sfânta Euharistie, devine hrană tuturor. în partea opusă, Moise lovind stânca din care ţâşneşte apa, reprezentându-L tot pe Hristos, din care bem cu toţii...

în sfârşit, iată-ne la Bunul Păstor!, zise Torquatus.

112 Nişă arcuită funerară într-o biserică sau într-o catacombă.

113 Din limba greacă, unde peşte = ihtus, ihtys (Iisus Hristos).

158

da urmă Severus. Iată-L în mijlocul picturii din arcosolium, îmbrăcat cu tunica simplă, purtând pe umeri mielul rătăcit de turmă şi regăsit. Alţi doi miei îi stau de o parte şi de alta, în dreapta berbecul hoinar, în stânga blânda oaie. Penitentul are locul de onoare. De fiecare parte se poate vedea, deopotrivă, câte o persoană trimisă de El la propovăduire. Ambele persoane se apleacă înainte adresându-se turmei: una dintre oi pare că nu acordă nicio atenţie, doar priveşte liniştită, în timp ce cealaltă oaie priveşte şi ascultă cu atenţie, cu ochii ridicaţi. Ploaia, care reprezintă harul lui Dumnezeu, cade din abundenţă peste ei. Nu este greu să înţelegem acest tablou...

dar ce face ca acest simbol să fie în mod special preferat? întrebă din nou Tiburtius.

credem că această frescă, dimpreună cu altele asemenea, datează din epoca în care rătăcirea novaţiană lovea atât de cumplit Biserica răspunse Severus.

şi ce este această rătăcire, te rog? întrebă Torquatus, cu nepăsare aceluia care crede că-şi pierde zadarnic vremea.

era şi este o erezie răspunse Pancraţiu -, care învaţă că sunt unele păcate pe care Biserica n-are puterea să le ierte, căci sunt prea mari ca să poată fi iertate de Dumnezeu...

Pancraţiu nu bănuia efectul cuvintelor lui, dar Severus, care nu-l scăpa din ochi pe Torquatus, îl văzu înroşindu-se şi îngălbenindu-se pe rând.

şi... asta se cheamă erezie? întrebă trădătorul, încurcat.

desigur, şi încă una teribilă! Răspunse Pancraţiu. Cum putem limita mila şi iertarea Aceluia Care a venit să cheme la pocăinţă, nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi? Biserica Apostolică totdeauna a statornicit, în principiu, că un păcătos, oricât de grea i-ar fi povara de păcate, poate, dacă regretă sincer, să primească iertarea, prin pocăinţă. De aceea Biserica a iubit dintotdeauna exemplul Bunului Păstor, gata să alerge în sălbăticie să aducă înapoi oaia cea pierdută.

159

dar să presupunem zise Torquatus vădit zguduit că cineva, după ce s-a convertit şi a primit Darul sfânt, a căzut din nou în păcat şi... şi... (glasul i se schimbă) aproape că şi-a trădat fraţii. Biserica nu-l depărtează de la orice nădejde pe unul ca acesta?

nu, nu răspunse tânărul -, tocmai acestea sunt crimele cu care novaţienii insultă Biserica, pentru că le iartă. Biserica este o mamă, ale cărei braţe sunt totdeauna deschise să primească pe fiii rătăciţi...

O lacrimă tremura în ochii lui Torquatus, iar mărturisirea îi atârna pe buze, dar, ca şi cum un strop de otravă i-ar fi picurat pe gât şi l-ar fi sufocat, se stăpâni într-o clipă şi îşi reluă o înfăţişare dură, îşi muşcă buzele, şi zise cu răceală prefăcută:

este desigur o învăţătură mângâietoare pentru cei care au nevoie de ea...

Numai Severus văzu că acel moment de graţie se risipise şi că un gând deznădăjduit stinsese străfulgerarea nădejdii în inima acelui om. Diogene şi Majus, care plecaseră să cerceteze locul unde aveau să sape o nouă galerie, se reîntoarseră atunci.

Torquatus, adresându-se bătrânului gropar, îi zise:

acum, că am văzut galeriile şi criptele, sunt nerăbdător să vizităm şi biserica în care ne vom aduna.

încrezătorul gropar era gata să le arate drumul, când îndărătnicul artist se puse la mijloc, zicând:

cred, tată, că e prea târziu pentru azi. Ştii că mai avem treabă. Tinerii noştri prieteni ne vor ierta, cu atât mai mult cu cât vor avea un prilej mai bun să vadă biserica, întrucât Sfântul Pontif intenţionează să slujească aici...

Toţi fură de aceeaşi părere şi, când ajunseră în locul de unde părăsiseră cea dintâi galerie ca să viziteze cripta cu fresce, Diogene opri grupul, făcu câţiva paşi în coridorul din faţă şi zise:

dacă mergi pe acest coridor şi coteşti apoi la dreapta, ajungi la Biserică. V-am adus până aici numai ca să vă arăt un arcosolium împodobit

160

cu picturi minunate. Vedeţi aici pe Fecioara Mamă ţinând în braţe pe Pruncul dumnezeiesc, în timp ce magii de la Răsărit, în număr de patru aici, cu toate că noi ştim numai de trei, îl adoră...

Toţi admirară tabloul, dar sărmanul Severus fu foarte mâhnit văzând cum bunul său tată dăduse, fără voie, lui Torquatus această informaţie preţioasă, întrucât o pictură atât de uşor de remarcat îi putea folosi ca punct de reper pentru mormântul din apropiere.

Când se despărţiră, el împărtăşi fratelui său părerile şi bănuielile sale, adăugând:

omul acesta ne va face mult rău, am o mare suspiciune în ceea ce-l priveşte.

După aceea cei doi şterseră de la cotituri toate semnele făcute de Torquatus. Dar cum aceasta nu era suficient pentru a-i încurca socoteala, ei se hotărâră să schimbe direcţia drumului, astupând galeria actuală şi deschizând-o într-un alt punct. în acest scop, aduseră nisip de la săpăturile noi, la extremităţile galeriei care se încrucişa cu cea principală, şi-l lăsară acolo, până ce credincioşii aveau să fie lămuriţi asupra schimbărilor puse la cale.

CAPITOLUL V

Pe pământ

Ca să odihnim puţin pe cititor după această lungă plimbare subterană, îl vom duce să facă o vizită fericitei Campanii sau „binecuvântatei Campania”, cum ar numi-o un scriitor din vechime. Am lăsat acolo pe Fabiola nedumerită în faţa câtorva rânduri care-i căzuseră sub ochi şi care i se păreau un răvaş din altă lume. Ar fi vrut să le ştie înţelesul, dar nu îndrăznea să întrebe. Mai mulţi oaspeţi veniră s-o vadă a doua zi

161

şi în zilele care urmaseră, şi de câteva ori se gândise să le pună sub ochi misterioasele scrieri, dar nu reuşise.

Printre oaspeţi, o doamnă cu o viaţă nobilă ca a ei, virtuoasă şi rece, cu care a schimbat câteva opinii despre chestiuni la modă şi căreia nu a îndrăznit să îi arate paginile, de teamă să nu i se pară prea profane. Un învăţat, foarte informat în domeniile ştiinţei şi literaturii, i-a făcut o lungă vizită în timpul căreia i-a vorbit încântător despre vederile sublime ale vechilor şcoli de filozofie. Fabiola a fost tentată să îl consulte asupra descoperirilor sale, dar i se păru că acestea conţin lucruri superioare înţelegerii lui. în mod straniu, totuşi, când era nevoie de înţelepciune şi consolare, nobila şi trufaşa domina romană se îndreptă către sclava ei creştină. Aşa s-a întâmplat şi de data aceasta. De îndată ce au rămas singure, după mai multe zile de vizite şi companie, Fabiola scoase manuscrisul şi-l puse în faţa Syrei. Pe chipul ei se vădiră o emoţie şi o plăcere pe care stăpâna nu le băgă de seamă, iar când fu gata să citească, sclava era cu totul liniştită.

această scriere, pe care o am din vila lui Chromatius, a fost făcută probabil din greşeală, pe spatele unui bilet. Nu pot să-mi desprind gândul de la ea, şi sunt cu totul nelămurită cu privire la conţinutul ei...

de ce, nobilă doamnă? înţelesul ei pare foarte limpede...

da, dar tocmai această limpezime îmi dă bătăi de cap. Firea mea se răzvrăteşte împotriva acestor sentimente; mi se pare că trebuie să dispreţuim pe omul care nu caută răzbunare pentru jignirile ce i se aduc şi care nu plăteşte ura cu ură... E prea mult şi a ierta, dar a face bine pentru rău mi se pare o sarcină peste puterile omeneşti. încercând aceasta simt că am început a te stima pentru o purtare tocmai potrivnică aceleia pe care aş fi aşteptat-o, în chip firesc, de la tine...

o, nu vorbi de mine, scumpă stăpână, dar ia în seamă acelaşi simplu principiu pe care, totuşi, îl cinsteşti la ceilalţi: dispreţuieşti sau cinsteşti tu pe Aristides pentru că a obligat pe un duşman

162

insolent să scrie propriul lui nume pe scoica aceea care-l osândea la surghiun? Şi, ca doamnă romană, condamni sau cinsteşti numele lui Coriolan pentru mărinimia lui faţă de patfia ta?

eu venerez pe zei, cu adevărat, Syra, dar aceştia, ştii, erau eroi, iar nu oameni de rând...

şi de ce, oare, n-am fi toţi eroi? întrebă Syra, râzând.

gândeşti aceasta, copilă?! în ce lume am trăi! E frumos să citeşti isprăvile unor oameni atât de însemnaţi, dar am fi mâhniţi să le vedem făcute în toate zilele de muritorii de rând...

de ce? întrebă iar sclava.

de ce...? Cui i-ar plăcea să-şi vadă pruncul jucându-se cu şerpii în leagăn şi gâtuindu-i? Cât despre mine aş fi cu totul stânjenită să aud pe nobilul cavaler invitat de mine la o cină, zicându-mi că azi dimineaţă a ucis un minotaur sau a ars o hidră, sau să am un prieten care s-ar oferi să-mi trimită apele Tibrului să-mi cureţe grajdurile. Cerul să ne ferească de un neam de eroi...!, şi Fabiola izbucni într-un râs vesel, numai la această idee.

în aceeaşi stare de veselie, Syra reluă:

dar să presupunem că am avea nefericirea să trăim într-o ţară unde ar exista asemenea monştri. N-ar fi mai bine, atunci, ca oamenii obişnuiţi să devină eroi pentru a-i înfrunta şi distruge, în loc de a merge în căutarea unui Tezeu sau a unui Hercule, la marginea pământului? în cazul acesta, un om care ar lupta împotriva unor astfel de monştri n-ar avea mai mult merit decât un ucigător de lei în ţara mea?

e adevărat, Syra, dar nu văd aplicarea practică a ideii tale.

iat-o: în duhul meu, mânia, ura, răzbunarea, ambiţia, zgârcenia sunt tot monştri, la fel ca balaurii şi dragonii, şi se năpustesc asupra oamenilor simpli ca şi asupra celor puternici. De ce n-aş încerca să-i dobor, întocmai ca Aristide, Coriolanus sau Cincinnatus? De ce să lăsăm în seama eroilor ceea ce noi înşine putem să facem?

163

dar, susţii tu, într-adevăr, această teorie ca fiind un principiu de morală? în cazul acesta, mă tem că ţinteşti prea sus...

nu, nobilă doamnă. Nu ţi-ai ascuns mirarea când am îndrăznit să-ţi spun că virtutea lăuntrică, nevăzută, e tot atât de trebuitoare ca şi aceea exterioară, care se arată în faţa tuturor. Mă tem că o să te uimesc din nou...

hai, nu te teme să-mi spui totul...

ei bine, da, principiul religiei pe care o profesez este următorul: trebuie să privim şi să practicăm, zi de zi, ca virtute şi ca datorie, tot ceea ce alte sisteme filosofice, chiar cele mai pure şi sublime, consideră eroism şi virtute transcendentă...

aceasta este, cu adevărat, un ideal sublim de înălţare morală, dar bagă de seamă deosebirea dintre aceste două cazuri. Eroul se susţine prin laudele lumii, faptele lui deosebite sunt memorate şi transmise urmaşilor. Dar cine, oare, vede, şi cine răsplăteşte pe cel neînsemnat şi umil care, în ascuns, caută să imite acţiunile unui erou?

Syra, cu o mişcare plină de solemnitate şi de cucernicie, ridică ochii şi mâna dreaptă spre cer şi zise rar:

tatăl Său, Care este în Ceruri şi Care face să răsară soarele asupra celui bun ca şi asupra celui rău, şi Care-şi varsă ploaia asupra celui drept, ca şi asupra celui nedrept...

Surprinsă, Fabiola tăcu câteva clipe, apoi zise plină de afecţiune şi respect:

din nou, Syra, ai biruit filosofia mea. înţelepciunea ta este pe atât de pătrunzătoare, pe cât este de sublimă. Tu propui ca o virtute eroică, chiar nevăzută, să devină o îndatorire de fiecare zi. într-adevăr, oamenii trebuie să fie mai mari decât zeii ca să nădăjduiască la o asemenea desăvârşire, dar această singură idee valorează cât o întreagă filosofie. Poţi să mă porţi tu mai sus decât atât?

o, sus, cu mult mai sus!

şi unde mă vei lăsa, în cele din urmă?

acolo unde inima îţi va spune că şi-a găsit pacea...

164

CAPITOLUL VI

Chibzuiri

Prigonirea se şi ticluia în Răsărit de-o bucată de vreme, sub Diocleţian şi Galeriu, şi decretul care poruncea întinderea ei în Apus ajunsese la Maximian. Se dorea nu numai o prigoană, ci chiar o ştergere a neamului de creştini de pe faţa pământului. Se hotărâse ca nimeni să nu fie cruţat de la masacru de la căpeteniile clericale până la întreaga clasă de jos a credincioşilor. în acest scop, era de trebuinţă să ia măsuri pentru ca toate uneltele de distrugere să meargă într-o crudă potrivire şi, mai ales, ca măreţia poruncii imperiale să-şi adauge solemnitatea şi teroarea acestei lovituri groaznice.

Aşadar, împăratul, cu toate că era plin de nerăbdare să înceapă căsăpirea, rămase la părerea acelora care-l sfătuiau să tăinuiască verdictul până în clipa când el putea fi publicat simultan în fiecare provincie sau guvernământ din Apus. Norul înfricoşător, plin de răzbunare, avea, astfel, să rămână atârnat, în misterul lui plin de nelinişte, deasupra viitoarelor victime, peste care se va prăvăli în cele din urmă, rostogolind asupra capetelor lor elementele amestecate ale focului, ale grindinei, ale zăpezii, ale gheţii şi ale tunetului.

în luna noiembrie, Maximian Hercule chemă adunarea, în cursul căreia aveau să fie definitiv statornicite planurile lui. Cei mai de seamă ofiţeri ai curţii şi cei ai statului fură chemaţi. Prefectul cetăţii adusese acolo pe fiul său, Corvinus, pe care îl propusese ca ofiţer al unui corp de urmăritori înarmaţi, aleşi pentru cruzimea lor şi pentru ura ce-o nutreau împotriva creştinilor. Guvernatorii sau prefecţii Siciliei, Italiei, Spaniei şi Galiei se aflau şi ei acolo, ca să primească ordinele. în afară de aceştia, mai mulţi oameni pricepuţi, savanţi, filosofi, oratori, printre care şi vechea noastră

165

cunoştinţă Calpurnius, fuseseră invitaţi. în sfârşit, preoţi veniţi din diferite locuri, ca să ceară o prigonire mai aspră, trebuiau să fie de faţă la această adunare.

Reşedinţa obişnuită a împăraţilor era, am văzut, Palatinul. Totuşi, lui Maximian-Hercule îi plăcea mai mult prea-frumoasa locuinţă a senatorului Platius Lateranus, conspirator, pe care Neron îl pedepsise cu moartea, confiscându-i şi averea. Era aşezată pe colina Celiană şi avea o privelişte neasemănată asupra câmpiei Romei.

Maximian nu putea, în niciun fel, să fie bănuit că iubeşte frumosul sub orice formă ar fi fost. Numai splendoarea şi fastul palatului şi, mai ales, putinţa unor vânători lesnicioase de urşi şi mistreţi, din apropiere, îl îndemnară să facă această alegere. De felul lui din Sirmium, din Esclavonia, barbar de cea mai joasă obârşie, simplu soldat al întâmplării, lipsit de orice creştere, înzestrat numai cu o putere de brută, ceea ce făcuse să capete numele lui Hercule, fusese ridicat la împărăţie de către fratele său întru barbarie, Diocles, cunoscut sub numele de împăratul Diocleţian. Ca şi el, invidios, zgârcit sau risipitor, dedat la nişte vicii pe care un condei creştin refuză să le descrie, lipsit de orice simţ al dreptăţii sau de orice simţire de omenie, acest monstru nu încetase niciodată să asuprească sau să ucidă pe cineva care i-ar fi stat în cale. Persecuţia care se apropia era pentru el ceea ce este o gustare pentru ospăţul unui lacom. înalt ca un uriaş, el avea toate trăsăturile neamului său: părul şi barba, mai mult galbene decât roşii, stăteau înţepenite, ca nişte mănunchiuri de paie, ochii i se roteau necontenit în orbite, cu o expresie de cruzime amestecată cu bănuială, în timp ce toată figura lui purta urmele stricăciunilor. Aşa cum era, acest din urmă (sau aproape) tiran al Romei aruncă groaza în sufletul celor care-l priveau, afară de creştini. Este, dar, surprinzător ca el să le urască şi neamul şi numele?

166

în vasta bazilică sau sala de onoare a palatului Lateran114, Aedes Lateranae, adună, aşadar, Maximian acest sfat atât de variat, ai cărui membri trebuiau să păstreze grozava taină sub pedeapsa cu moartea, împăratul se aşeză pe tronul său de fildeş, împodobit bogat şi aşezat în firida semi-circulară; în faţa lui se aşezară sfetnicii săi slugarnici care aproape tremurau. O gardă aleasă păzea intrarea, şi ofiţerul care o comanda, Sebastian, se rezemă nepăsător de una dintre coloanele intrării, fără a pierde însă niciun cuvânt din ceea ce se vorbea.

Printr-o pioasă curtenie, preziderarea fu încredinţată preoţilor care veniră să-şi spună, fiecare, plângerile. Ici, un râu trecuse peste maluri şi adusese multe stricăciuni în lanurile învecinate, colo, un cutremur de pământ ruinase o parte din oraş, barbarii ameninţau să năvălească la graniţele dinspre miazănoapte, la miazăzi prăpădeau norodul credincios. Şi, în toate aceste întâmplări deosebite, oracolele115 grăiseră că pricina răului erau creştinii, căci vrăjile lor ticăloase atrăgeau toate mâniile cerului asupra imperiului, în vreme ce îngăduinţa tuturor faţă de ei supăra zeii. Mai mult, unele dintre aceste oracole mâhniseră pe credincioşii lor, ameninţându-i că nu le vor mai vorbi, până ce aceşti odioşi nazareni nu vor fi şterşi de pe faţa pământului, iar marele oracol de la Delfi nu stătuse în cumpănă să declare că „Cel Drept nu îngăduia zeilor să vorbească”.

Apoi, veni rândul filosofilor şi oratorilor, fiecare dintre ei ţinând câte un lung discurs, în vreme ce Maximian dădea vădite semne de oboseală. Totuşi, cum împăraţii din răsărit ţinuseră asemenea adunări, se cădea şi lui cinstea să facă la fel. Obişnuitele calomnii fură repetate pentru a zecea mia oară: poveşti despre uciderea

114 Pe locul palatului găsim, astăzi, Bazilica Sfântul Ioan din Lateran.

115 Răspuns profetic pe care, potrivit credinţei anticilor, zeii îl dădeau celor veniţi să-i consulte cu privire la viitor; prevestire, prezicere, profeţie.

167

şi devorarea copiilor, adorarea unui cap de măgar, crime odioase, despre necredinţă şi necinstirea niciunui dumnezeu, vechi minciuni păgâne aruncate de acei care, în străfundul cugetului lor, ştiau că nu sunt aşa, dar le găseau bune ca să împroaşte peste tot dezgustul faţă de creştinătate.

în sfârşit, se ridică acela care era privit ca unul care studiase şi adâncise mai bine decât oricare doctrinele duşmanului, fiind, aşadar, în stare să-i cunoască şi tactica primejdioasă. El trecea drept cel care le citise cărţile şi care putea să alcătuiască o respingere a erorilor lor, zdrobindu-le. Cu adevărat, el se bucură de-o atât de mare încredere a celor din tagma lui, încât chiar dacă Suveranul Pontif ar fi venit, în persoană, să-l contrazică, ar fi râs cu toţii numai la ideea că-i poate lua înaintea lui Calpurnius.

într-o altă abordare, cunoştinţele sale depăşiră cu mult aşteptarea celorlalţi filosofi. Citise cărţile originale ale creştinilor, ca şi ale evreilor, strămoşii lor, care, ajungând în Egipt ca să scape de foamete, cumpărară acolo tot grâul ca să-l trimită acasă la ei, lucru pentru care regele Ptolomeu Philadelphus îi păstră în robie, punându-i să ardă cărămida trebuitoare înălţării unei mari cetăţi. Atunci, Demetrius Phalerius, bibliotecarul regal, auzind de la ei nenumărate poveşti despre strămoşii lor, închise pe cei mai învăţaţi ai lor într-un turn şi-i puse să scrie în greceşte învăţăturile lor. Aceste cărţi foarte rare fuseseră citite de Calpurnius şi numai pe temeiul lor îşi aşeza argumentarea.

Acest neam se războia cu toţi regii şi cu toate popoarele pe care le întâlnea în drum şi le distrugea. Metoda lor, când asediau un oraş, era aceea de a trece prin sabie pe toţi locuitorii lui; şi aceasta se datora ambiţiei preoţilor care-i conduceau, în aşa fel încât, când un oarecare rege Saul vru să cruţe pe un biet monarh ostatic, numit Agag, preoţii porunciră să îl dea lor şi-l prefăcură în bucăţi.

Iar aceşti creştini urmă el -, care şi azi sunt sub stăpânirea acestor preoţi, sunt gata, sub conducerea lor, să răstoarne marele

168

Imperiu Roman arzându-ne pe toţi în For, şi chiar să atenteze la sacrele zile ale divinilor noştri împăraţi.

Un freamăt de groază trecu peste adunare la asemenea cuvinte, dar curând se potoli, căci împăratul deschise gura ca să vorbească.

din parte-mi zise el am un temei mai mare să urăsc pe aceşti creştini. Ei au îndrăznit să aşeze în inima acestui imperiu, chiar în acest oraş, o autoritate religioasă supremă, altădată necunoscută, independentă şi influentă asupra sufletelor lor. Odinioară toţi recunoşteam pe împărat ca autoritatea supremă a organizării religioase şi civile. Pentru acest cuvânt, el poartă încă titlul de „Pontifex Maximus”. Dar aceşti oameni au ridicat o putere ruptă de a noastră şi, astfel, şi-au părăsit şi loialitatea. Urăsc, ca pe-o uzurpare a puterii mele, această dominaţie sacerdotală care este impusă supuşilor mei. Căci, declar, mi-ar plăcea mai mult să aud că un nou rival năzuieşte la tronul meu decât să văd alegerea unuia dintre aceşti preoţi la Roma.

Acest discurs, revărsat cu un glas aspru, cu un accent străin şi vulgar, fu primit cu multe aplauze, cărora le urmă alcătuirea planurilor definitive pentru publicarea, deodată, a edictelor în Răsărit şi în Apus, precum şi pentru aplicarea lor de îndată.

Apoi adresându-se lui Tertulus, împăratul îi zise:

prefectule, mi-ai spus că ai pe cineva de propus ca diriguitor al acestor pregătiri, care să lucreze fără milă faţă de aceşti trădători?

da, sire, el este aici, e fiul meu, Corvinus...

Tertullus puse pe tânărul candidat să îngenuncheze la picioare, apoi, izbucnind într-un râs hidos, răspunse:

pe cuvântul meu, cred că va face isprăvi, Prefectule, nu mi-ai spus niciodată că ai un copil atât de urât! Sunt convins că-şi va împlini rolul de minune, chipul lui poartă urmele tuturor stricăciunilor...

Apoi, întorcându-se spre Corvinus, care era roşu de mânie, de groază şi de ruşine, îi zise:

169

bagă bine de seamă, îmi trebuie o ispravă bună, iar nu vreun măcel stângaci. Plătesc bine când sunt slujit bine, dar plătesc altfel, când sunt slujit rău. Du-te şi adu-ţi aminte că dacă spinarea îţi poate răspunde de greşelile cele mici, apoi capul îţi va răspunde de cele mari. Fasciile lictorilor au, pe lângă nuiele, şi o secure.

împăratul se ridică să plece, când zări pe Fulvius, care fusese chemat ca spion plătit de curte, dar care se ţinea ascuns, pe cât putea mai bine.

haide, vino aici, demnul meu Levantin strigă el -, vino mai aproape!

Fulvius se supuse cu o făţarnică voie bună, care ascundea multă scârbă. îşi dădea seama că prezenţa lui nu era pe placul lui Maximian, fără să ştie anume pentru ce. Adevărul era că tiranul îl bănuia foarte tare de a fi, în realitate, spionul lui Diocleţian, însărcinat să ducă la curtea din Nicomidia ştirile de la curtea din Roma. Maximilian, silit să-l îngăduie şi să-l folosească, nu se încredea în el. Corvinus simţi, aşadar, o mică uşurare când auzi pe împărat vorbind cu aceeaşi brutalitate distinsului său tovarăş, cu aceste cuvinte:

lasă privirile ipocrite, băiete...! îmi trebuie dovezi. Mi-ai fost trimis ca un faimos descoperitor de comploturi, îndemânatec să scoţi pe conspiratori din cuibul lor... Până acum, n-am văzut nimic şi doar nu ţi-au lipsit banii ca să începi operaţiile. Aceşti creştini pot să-ţi aducă vânat, aşa că pregăteşte-te şi arată-mi ce poţi face. Cunoşti procedeele mele. Deşteaptă-te, sau îţi dau eu o deşteptare care nu-ţi va fi pe plac. Bunurile condamnaţilor vor fi împărţite între învinuitori şi tezaur, dacă, bine-înţeles, nu voi avea un motiv anume ca să păstrez totul pentru mine. Poţi să te duci!

Mulţi dintre cei de faţă cugetară că aceste motive particulare puteau să devină generale.

170

CAPITOLUL VII

Regina întunericului

La cîteva zile după reîntoarcerea Fabiolei la Roma, Sebastian crezu de datoria lui să se ducă s-o vadă pentru a-i aduce la cunoştinţă dialogul dintre Corvinus şi sclava ei neagră, atât cât să nu provoace suferinţă inutilă. Am mai arătat că dintre toţi nobilii tineri pe care Fabiola îi întâlnea în casa tatălui ei, niciunul nu-i impunea respectul şi admiraţia ca Sebastian. Atât de sincer, de mărinimos, de modest, de blajin, de bun, în faptă ca şi în vorbe, atât de nepăsător cu sine şi atât de atent faţă de ceilalţi, unind în chip desăvârşit în aceeaşi fire nobleţea şi simplitatea, înalta înţelepciune şi simţul practic, i se părea cel mai împlinit model al virtuţii bărbăteşti, unul dintre aceia, într-un cuvânt, pe care trecerea timpului nu-l afecta.

Când, aşadar, i se aduse la cunoştinţă că Sebastian, tribunul, doreşte s-o vadă singură, inima îi bătu mai tare ca de obicei la această neaşteptată înştiinţare şi cugetul porni degrabă să găsească rostul acestei întâlniri. Tulburarea nu i se potoli deloc când, după ce-şi ceru iertare pentru îndrăzneală, Sebastian zise, cu un surâs, că, ştiind cât era de sâcâită de candidaţii la mâna ei, era plin de mâhnire că trebuie să mai adauge unul, încă nedeclarat, la listă. Dacă aceste cuvinte de început o umplură de-o surprindere voioasă, ea căzu din norii visului ei, când Sebastian îi spuse că-i vorba de bădăranul şi prostul Corvinus. Căci tatăl ei, cu toată puţina lui pricepere în cele ale sufletului, îl judecase la cel din urmă ospăţ, descriindu-l astfel fiicei sale.

Sebastian, temându-se mai mult de-o înrâurire trupească decât morală a leacurilor Afrei, crezu de trebuinţă să înştiinţeze pe

171

tânără de complotul pe care-l urzeau aceşti doi ucenici ai magiei negre, al cărui rost de seamă, totuşi, părea a fi stoarcerea de bani din punga complicelui încăpăţânat. Aflând acestea, Fabiola făgădui să împiedice de aici înainte ieşirile nocturne ale sclavei sale care practica necromanţia. Cât despre a crede o clipă că Afra ar fi putut săvârşi planurile ei, era departe de aceasta; de altfel, nu se temea de aceste îndeletniciri misterioase, pe care le dispreţuia cu totul. Cea din urmă vorbire cu sine a Afrei părea să arate că ea nu caută decât să-şi amăgească victima. Totuşi, trufaşa patriciană simţea o lămurită indignare cugetând că a putut fi închipuită ca o făptură zgârcită, pe care aurul o poate cumpăra.

simt zise ea, în cele din urmă, lui Sebastian tot preţul acestei binevoitoare intervenţii şi admir delicateţea cu care ţi-ai împlinit o chemare atât de puţin plăcută, ca şi bunătatea ce-ai arătat celor despre care mi-ai vorbit...

n-am făcut, în cazul acesta răspunse soldatul decât ceea ce aş fi făcut pentru orice fiinţă omenească, pentru a o scuti, pe cât pot, de o grijă sau de o primejdie...

pentru prietenii tăi, cel mult zise Fabiola surâzând -, căci, altfel, mi-e teamă că viaţa ta întreagă s-ar trece în fapte mărinimoase nerăsplătite...

primesc preţuirea ta, ea n-ar putea fi mai bine folosită...

nu vorbeşti serios, Sebastiane! Dacă cineva care te-a urât necontenit şi a căutat să-ţi facă rău s-ar găsi, sub ochii tăi, ameninţat de-un rău, care l-ar face neputincios, i-ai întinde mâna să-l ajuţi?

desigur...! Dacă Dumnezeu îşi trimite soarele şi ploaia sa şi asupra duşmanilor, ca şi asupra prietenilor, slaba făptură omenească trebuie să caute o altă regulă a dreptăţii?

Aceste cuvinte puseră pe Fabiola pe gânduri. Asemănătoare cu cuvintele tainicului manuscris, ele erau încă şi mai asemănătoare cu teoriile morale ale sclavei sale.

172

ai fost în Răsărit, cred, Sebastiane? întrebă ea, deodată. Acolo ai căpătat aceste principii? Căci am pe lângă mine o sclavă, femeie de-o mare înălţime morală, caremi-a arătat aceleaşi idei, şi-i o asiatică...

nu le-am luat dintr-un ţinut depărtat, ci le-am supt de la sânul mamei, cu toate că obârşia lor poate fi răsăriteană...

sunt, desigur, foarte frumoase, luate abstract urmă Fabiola -, dar moartea va veni, mă tem, să ne ia, mai înainte ca noi să le fi putut duce la bun sfârşit, făcând din ele îndreptarul nostru de purtare. Cât despre mine, sunt de părerea bătrânului poet epicurian: Această lume e un ospăţ, de la care sunt gata să plec, după ce m-am săturat. Doresc să citesc Cartea Vieţii până la capăt şi s-o închid cu linişte, dar numai după ce voi fi citit cele din urmă pagini.

Sebastian dădu din cap şi zise surâzând:

cea din urmă pagină a cărţii acestei vieţi este la mijlocul ei, unde este scris cuvântul „moarte”. Dar, la pagina următoare, începe cartea slăvită a unei vieţi noi, care n-are o ultimă pagină...

te înţeleg răspunse voios Fabiola -, vorbeşti cum trebuie să vorbească un brav soldat. Necontenit gata să mori, tu te gândeşti la aceea pe care, poate, o vei găsi sub loviturile duşmanilor patriei; vezi rugul funerar al soldatului şi trofeele care-l împodobesc. Pentru tine, moartea deschide pagina cărţii gloriei...

nu, nobilă Fabiola exclamă Sebastian cu solemnitate. Nu înţeleg aşa. Nu caut gloria, de care nu te poţi bucura decât printr-o sforţare de închipuire. Eu vorbesc de moartea obişnuită care poate să-mi vină, ca şi celui din urmă dintre sclavi, fie pierind de nişte friguri încete şi arzătoare, fie petrecându-mă printr-o lungă măcinare, fie suferind de răni care rod trupul, şi chiar, dacă vrei, prin cele mai crude chinuri pe care le poate da mâna omului. Sub orice formă ar fi să vină. E trimisă de-o mână pe care o ador...

şi chiar pretinzi că moartea astfel privită ar fi binevenită pentru tine?

173

aş primi-o cu aceeaşi bucurie pe care o simte epicurianul când, deschizându-se în faţa lui uşile sălii de ospăţ, găseşte dincolo strălucirea luminilor, masa scânteind, încărcată de mâncărurile cele mai plăcute şi înconjurată de sclavi bogaţi, îmbrăcaţi şi încoronaţi cu trandafiri; cu aceeaşi bucurie ca a miresei, când mirele e vestit şi când, încărcat de daruri bogate, vine s-o afle şi s-o ducă la noua ei locuinţă; inima mea va tresălta de bucurie când moartea va da în lături porţile de fier de partea aceasta, de aur de cealaltă parte care duc la o viaţă nouă în veşnicie. Şi puţin îmi pasă de chipul urât al aceluia care va veni să-mi vestească apropierea de Cel a cărui frumuseţe e cerească...

şi cine-i acela? întrebă cu lăcomie Fabiola. Nu poate fi văzut decât prin scheletul Morţii?

nu răspunse Sebastian -, căci El e acela care trebuie să ne răsplătească, nu numai pentru vieţile noastre, dar şi pentru morţile noastre. Fericiţi acei a căror inimă, în cele mai tainice adâncuri, pe care El le-a putut citi, s-a păstrat curată şi nevinovată, iar faptele le-au fost pline de virtute! Lor le este păstrată această apariţie strălucitoare, care le e chiar răsplata...

cât sunt de asemănătoare, toate, cu cele spuse de Syra!, cugetă Fabiola.

Dar mai înainte ca să aibă timpul să întrebe de unde îşi trăgeau obârşia, o sclavă intră şi, stând pe prag, vesti respectuos:

doamnă, a venit un curier de la Baiae116!

iartă-mă, Sebastiane zise Fabiola. Să intre deîndată!

Curierul intră, plin de praf şi ostenit. La poartă calul lui abia sufla. Dădu Fabiolei un pachet pecetluit.

Mâinile Fabiolei tremurau luându-l, şi, în timp ce desfăcea scrisoarea, întrebă cu ezitare:

e de la tatăl meu?

116 Vestită staţiune balneară lângă Neapole.

174

e vorba despre el, doamnă...

La acest răspuns rău prevestitor, Fabiola desfăcu scrisoarea, îşi plimbă ochii pe ea, apoi aruncă un ţipăt şi căzu pe spate.

Sebastian nu avu vreme decât s-o prindă şi, încet, s-o aşeze pe-un divan. O lăsă apoi pe tăcute, în mâinile sclavelor, care alergară la ţipătul ei.

O privire îi fusese de ajuns. Tatăl ei murise.

CAPITOLUL VIII

încă mai întunecat...

Sebastian intră în curte, găsi pe câţiva dintre servitori în jurul curierului, care le dădea amănunte despre moartea stăpânului lor.

Scrisoarea adusă de Torquatus avusese urmările aşteptate. Fabius venise la vilă şi petrecuse câteva zile cu fiica sa, mai înainte de a pleca în Asia. Se arătase mai drăgăstos ca de obicei şi, în clipa despărţirii, tatăl şi fiica avură trista presimţire că nu se vor mai vedea. Totuşi, Fabius îşi reluă curajul la Baiae, unde o adunare de petrecăreţi îl aştepta cu nelinişte; se crezu îndatorat să rămână acolo până i se pregătea galera117, aprovizionând-o cu vinurile cele mai alese şi cu cele mai bune provizii ce se găseau în Campania. Şi aşa se desfătă în braţele tuturor poftelor şi, pe când ieşea din baie după un ospăţ îmbelşugat, fu prins de-un fior; douăzeci şi patru de ore după aceea, nu era decât un cadavru. îşi lăsase averea întreagă

117 Veche navă comercială sau militară, prevăzută cu vâsle şi pânze, care era mânuită de obicei de sclavi sau de condamnaţi la muncă silnică.

175

singurului său copil. îmbălsămaseră trupul în clipa plecării curierului; galera trebuia să-l aducă la Ostia.

Ascultând această tristă istorisire, lui Sebastian îi păru rău că vorbise despre moarte în felul acela; părăsi curtea împovărat de gânduri triste.

Fabiola căzu, pentru întâia dată, într-o jale atât de adâncă şi de crudă, că ajunse până aproape a-şi pierde mintea.

Dar imboldul firesc al tinereţii o trezi, lăsând-o însă cu impresia că viaţa era o mare nesfârşită de valuri negre şi volburoase, pe care plutea ea, singura creatură care exista.

Durerea îi era totală şi nemăsurată, închidea ochii înfiorându-se şi pierzându-şi cunoştinţa, pentru a-şi reveni după un timp.

Doctorul care fu chemat îi repetă, cu glas tare şi clar, această întrebare, la ureche:

fabiola, ştii că tatăl tău a murit?

Ea tresări, dădu capul pe spate, şi un val de lacrimi îi uşură inima şi creierul. începu să vorbească despre tatăl ei, îl chemă cu glasul întretăiat de sughiţuri, îi adresă cuvinte ciudate şi fără şir, dar pline de dragoste. La răstimpuri, îşi închipuia că el n-a murit, apoi îşi aducea aminte şi, aşa, plânse şi se jelui până ce somnul, înlocuind lacrimile, îi legă inima şi trupul sfărâmat.

Eufrosina şi Syra, singure, vegheau. Cea dintâi o consola, amintind ce bun stăpân, ce om onest, ce tată iubitor fusese Fabius. Dar creştina stătea tăcută, după ce spusese stăpânei câteva vorbe dulci şi liniştite, servind-o cu o îndemânare delicată, care, chiar atunci, nu trecu nebăgată în seamă. Ce putea face ea mai mult, decât să se roage? Ce nădăjduia ea, decât că un nou har se ascundea în această încercare, întocmai ca o floare în potirul ei, şi că un înger de lumină era învăluit în norul negru, care adumbrea viaţa stăpânei ei umilite?

Cânt jalea se potoli, se ivi gândul. Veni Fabiolei sub chipul unei dureroase şi grabnice întrebări: „Ce s-a făcut cu tatăl ei? Unde era?

176

S-a nimicit în neant, scufundându-se în nefiinţă? Viaţa lui, cercetată de ochiul ascuns care vede nevăzutul, a suferit, victorioasă, judecata descrisă de Sebastian? Cu neputinţă! Ce-a devenit atunci?” Se cutremură la acel gând şi-l îndepărtă.

O! Măcar o rază a unei lumini necunoscute să se coboare asupra acestui mormânt, ca să-i arate înţelesul ascuns! Poezia pretinsese s-o lumineze şi s-o glorifice, dar, în realitate, rămăsese la uşă, geniu cu fruntea plecată, cu facla răsturnată. Ştiinţa pătrunsese şi ea acolo, ca să iasă, înspăimântată, cu aripile murdărite, cu lumina stinsă de-un duh ciumat, căci nu găsise decât un abator. Filosofia numai se învârtise în preajmă, aruncând într-acolo, din când în când, cu dezgust, o privire înspăimântată, ca apoi să bârfească sau să mormăie şi, dând din umeri, să mărturisească, în cele din urmă, că problema e fără ieşire, iar taina, mereu acoperită.

O, ceva sau cineva, mai bun ca acestea, să vină să risipească acest impas de moarte!

în timp ce aceste gânduri negre ca moartea se îngrămădeau peste inima Fabiolei, o vedenie de lumină strălucea în ochii sclavei ei. Având o înfăţişare trupească, dar străvezie şi radioasă, sufletul se ridică din mormânt ca dintr-un cazan în care părăsise tot ceea ce materia are grosolan, fără a-i schimba firea esenţială.

înduhovnicit şi dezrobit, adorabil şi slăvit, el se înălţă afară din cortul putreziciunii. Altul, apoi altul, ieşind din pământ, ca şi din ape, din cimitirul ceţos şi din bolniţa de sub altarul sfinţit, din tufişul des, unde un drept a fost ucis şi din vechile câmpuri de bătălie pe care Israel lupta pentru Dumnezeu, ca nişte fântâni care ţâşnesc în văzduh, ca nişte faruri strălucitoare, cu lumini din pământ până la cer, armate de milioane de suflete reînsufleţeau creaţia cu o viaţă triumfătoare şi veşnică.

De unde ştia ea aceasta? Pentru că El, mai mare şi mai bun decât poeţii, înţelepţii şi filosofii, ne-a arătat-o... S-a coborât în culcuşul întunecat al morţii şi l-a sfinţit, după cum a binecuvântat leagănul

177

şi a făcut sfântă copilăria; a sfinţit moartea, făcând din acest azil, un sanctuar. A intrat în ea în cea mai întunecată seară, ca să iasă de-acolo în cea mai luminoasă dimineaţă; aşezat în mormânt şi înfăşurat în aromate, El s-a ridicat îmbrăcat în mireasma neputrezirii. Din ziua aceea mormântul a încetat să mai fie un lucru de spaimă pentru sufletul creştin; căci rămâne ceea ce i-a făcut El, brazda în sânul căreia se aruncă grăuntele, care va prinde, va creşte şi va înflori în veşnicie.

Nu era încă vremea să vorbească cu Fabiola despre aceste lucruri. Ea se jelea mereu, aşa precum se jelesc cei ce nu au nădejde. Zile treceau una după alta, şi ea le petrecea în meditaţii triste asupra tainei morţii, până când, în cele din urmă, alte griji veniră, din fericire, s-o scoată din aceste gânduri.

Rămăşiţele tatălui ei sosiră la Roma şi nişte funeralii măreţe avură loc. Se făcură procesiuni la lumina torţelor, chipurile în ceară ale strămoşilor fură purtate, apoi fu înălţat un rug imens, alcătuit din lemne bine mirositoare şi parfumate cu aromate din Arabia. După ce trupul fu ars, fură culese câteva oase prefăcute în cenuşă, care fură strânse într-o urnă de alabastru. Pe urmă aceasta fu aşezată într-o firidă din mormântul familiei, şi deasupra se scrise numele mortului.

Alte griji veniră după acestea. Fabiola trebui să-şi pună la trudă toată înţelepciunea ca să aducă o regulă în treburile încurcate ale tatălui ei. Şi adesea fu mâhnită descoperind atâtea nedreptăţi, fraude şi înşelăciuni în treburile unui om pe care lumea îl ţinea drept cel mai cinstit şi mai curat dintre furnizorii Statului!

După câteva săptămâni, Fabiola, îmbrăcată în întunecatul veşmânt de doliu, ieşi să-şi viziteze prietenele.

Cea dintâi vizită o făcură verişoarei sale, Agnia.

178

CAPITOLUL IX

Falsul frate

să ne întoarcem cu câteva zile îndărăt, ca să reluăm de unde am lăsat povestirea cu Torquatus.

Dimineaţa de după căderea lui, Torquatus, deşteptându-se, găsi la căpătâiul lui pe Fulvius, întocmai ca un crescător de şoimi care, stăpân pe-un şoim de soi, îl domesticeşte şi-l dresează să prindă pentru el porumbiţa, dându-i în schimb de mâncare în timpul captivităţii. Cu nepăsarea unui om încercat, Fulvius îi aduse aminte toate amănuntele nopţii de orgie care trecuse, precum şi singurul mijloc prin care putea să scape de ruina în care căzuse.

Torquatus se găsea în starea următoare: dacă făcea un pas să reintre în sânul creştinismului, lucru zadarnic după părerea lui Fulvius, era dat de îndată pe mâna judecăţii şi pedepsit cu o moarte crudă. Dacă rămânea credincios legământului de trădare, avea tot ce-i trebuie.

ai friguri zise Fulvius, isprăvind -, o plimbare de dimineaţă şi prospeţimea aerului îţi vor face foarte bine...

Ticălosul primi. Abia ajunseră la For, când Corvinus le ieşi înainte, ca din întâmplare. După salutările obişnuite, el zise:

sunt fericit că vă întâlnesc. Mi-ar plăcea să vă arăt atelierul tatălui meu.

atelier? întrebă cu surprindere Torquatus.

da, locul unde-şi păstrează uneltele. L-a instalat în chip măreţ. Iată-l! Catulus, maistrul, e gata să ne deschidă uşa...

Pătrunseră într-o curte vastă, înconjurată de un şopron deschis, plin de unelte de caznă, de toate felurile. Torquatus se trase îndărăt, înfiorat.

179

intraţi, stăpânii mei, nu vă temeţi zise bătrânul călău. Focul nu-i încă aprins şi nimeni nu vă face rău, numai să nu fiţi vreunul dintre acei ticăloşi de creştini. Pentru ei am strâns toate acestea.

haide, Catulus zise Corvinus lămureşte acestui cetăţean întrebuinţarea acestor plăcute jucării...

Catulus îi plimbă, cu plăcere, în jurul muzeului său de orori, dând lămuriri cu atâta voie bună şi întovărăşindu-le de atâtea glume, încât, în entuziasmul său, aproape că dădu lui Torquatus pilde practice, prinzându-i odată urechea în nişte căngi ascuţite şi altă dată repezindu-i un ciocan la un deget de dinţi.

Roata, un enorm grătar, un scaun de fier având dedesubt un cuptor, nişte cazane mari hărăzite băilor de untdelemn şi apă clocotită, linguri pentru topit plumbul, pentru a fi turnat în gura mucenicilor, cleşti, cârlige, piepteni de fier de diferite forme pentru a desface carnea de pe oase, bice cu plumbi, căluşuri, cătuşe şi fiare, aducătoare de suferinţe fără nume, în sfârşit, săbii, cuţite, securi de tot felul fură descrise cu plăcere. Se vedea că gâdele se bucură mai-nainte de a le folosi asupra acelor îndărătnici de creştini.

Torquatus era înspăimântat. îl duseră pe urmă la Termele lui Antoninus, unde fu observat de bătrânul Cucumio, căpetenia vestiarului, sau capsarius, şi de nevasta acestuia, Victoria, care-l văzuseră la biserică. După o masă bună îl atraseră în sala de joc a Termelor, unde, fireşte, pierdu. Fulvius îi împrumută bani, dar pentru fiecare sumă împrumutată îi cerea câte o chitanţă. Prin aceste mijloace deosebite, Torquatus fu, în câteva zile, cu desăvârşire prins.

Fulvius îl întâlnea dimineaţa şi seara; celălalt timp al zilei îl lăsa slobod, de teamă să nu-l bănuiască creştinii, ceea ce i-ar fi răpit orice valoare ca spion. Corvinus se hotărâse să lovească cu violenţă în creştini, de îndată ce va fi emis edictul. Ceru, aşadar, ca Torquatus să cerceteze cimitirul principal, acela în care Pontiful avea de gând să slujească. Spionul se grăbi să iscodească, şi pentru aceasta vizitase

180

cimitirul lui Calist. Când lupta se dădu în sufletul lui între har şi păcat, imaginea lui Catullus şi a celor o sută de cazne, precum şi aceea a lui Fulvius cu cele o sută de chitanţe au fost cele care au făcut să se plece cumpăna de partea pierzării. Când îi făcu darea de seamă, Corvinus alcătui planul sumar al cimitirului şi hotărî să năvălească acolo, de îndată ce edictul avea să fie publicat.

Fulvius lucră astfel. Vru să cunoască cu ochii lui pe clericii şi pe creştinii de frunte ai Romei. Odată ce avea să-i cunoască, nicio deghizare nu mai putea să scape ochiului său iscoditor: putea să-i afle unul câte unul. Stărui cu tărie ca Torquatus să-l ia cu el la cea dintâi mare adunare, în care aveau să se strângă preoţii şi diaconii în mare număr, în jurul Pontifului. îndepărtă, aşadar, toate întâmpinările, risipi toate temerile şi-l încredinţă pe Torquatus că, odată intrat acolo, se va purta ca un creştin. Torquatus îi aduse curând vestea că prilejul cel mai bun ca să intre în adunare va fi hirotonisirea ce-avea să se facă în cursul lunii decembrie.

CAPITOLUL X

Hirotonisirea din decembrie

Cine a citit istoria celor dintâi papi ştie că ei săvârşeau în luna decembrie hirotonisirea preoţilor, a diaconilor şi-a episcopilor. Cele două trepte de la început alcătuiau clerul orăşenesc, cea de-a treia dădea păstori celorlalte dioceze.

Marcellinus, sub pontificatul căruia se aşază povestirea noastră, săvârşi două hirotonisiri în timpul acelei luni, în doi ani diferiţi. Despre una dintre acele două ceremonii vorbim aici.

Fulvius cercetă, mai întâi, care-i locul unde avea să fie săvârşită această solemnitate.

181

Rezultatul cercetării sale va interesa, desigur, pe istoricii Bisericii de la început. Am cunoaşte neîndestulător vechea Biserică a Romei dacă nu am şti locul ales în care pontifii celebrau, una după alta, tainele dumnezeieşti, unde ţineau soboarele lor şi hirotoneau nu numai episcopi, ci şi martiri ca să conducă bisericile, unde Sfântul Laurenţiu primi diaconia, Sfântul Novatus şi Sfântul Timotei preoţia. De asemenea, acolo, un Policarp, un Irineu vizitară pe urmaşul Sfântului Petru, de acolo fură trimişi în misiune apostolii, care convertiră pe regele nostru Lucius.

Casa pe care o locuiră pontifii romani şi biserica în care ei slujiră, până ce Constantin îşi aşeză în palatul şi în bazilica din Lateran reşedinţa şi catedrala acestui strălucit şirag de papi martiri, vreme de trei secole, nu sunt decât nişte locuri fără însemnătate. Pentru ca vreo prejudecată raţională sau personală să nu rătăcească în această cercetare, ne vom folosi de un savant istoric contemporan, care, făcând alte cercetări, a adunat întâmplător toate datele care ne sunt trebuitoare.

Am aşezat casa părinţilor Agniei pe calea Patriciană, sau Vicus Patricius. Această cale avea încă un nume, Vicus Corneliorum, pentru că o vestită familie cu acest nume locuise acolo. Sutaşul adus la credinţă de Sfântul Petru aparţinea acestei familii şi desigur că prin el apostolul fusese înfăţişat la Roma căpeteniei casei sale, Cornelius Pudens. Acest senator se căsători cu Claudia, o nobilă doamnă britanică, şi e ciudat să vezi pe poetul neînfrânat Marţial rivalizând cu cei mai caşti scriitori în cântarea acestor doi soţi virtuoşi.

în casa lor trăi Sfântul Petru, iar fratele său întru apostolat, Sfântul Pavel, îi arată, în enumerarea prietenilor săi, după cum urmează: Eubulus şi Pudens, Linus şi Claudia, şi toţi fraţii te salută (II Timotei, IV, 21). Din această casă au plecat episcopii pe care căpetenia apostolilor îi trimitea în toate părţile ca să propovăduiască credinţa şi să moară mărturisind pe Hristos. După moartea lui Pudens, casa lui ajunse în stăpânirea copiilor şi nepoţilor săi,

182

doi băieţi şi două fete, acestea din urmă fiind mai bine cunoscute pentru că au un loc în calendar şi şi-au dat numele la două dintre cele mai de seamă biserici din Roma, Sfânta Praxedes şi Sfânta Pudentiana. Acesteia din urmă Albert Butler îi spune „cea mai veche biserică din lume”, care arată, deopotrivă, şi calea Patriciană şi casa lui Pudens.

La Roma, ca, de altfel, şi în alte oraşe, Euharistia era săvârşită, la obârşie, de episcop, totdeauna în acelaşi loc. Şi chiar după ce s-au înălţat şi alte biserici, unde se adunau credincioşii, Sfânta împărtăşanie le era adusă de la acest unic altar de diaconi şi împărţită de preoţi. Papa Evarist, al patrulea urmaş al Sfântului Petru, înmulţi bisericile din Roma.

Acel papă decretă că de atunci înainte nu se vor mai ridica decât altare de piatră şi că vor fi sfinţite, apoi institui „monumentele”, adică împărţi Roma în parohii. Legătura dintre aceste două decrete va izbi pe toţi cei care vor citi versetele 17 şi 18 din al 21 -lea capitol al Facerii. Iacob, având o viziune în care îngerii îi apărură, în timp ce dormea cu capul pe o piatră, zise la deşteptare: Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului! Apoi s-a sculat Iacov dis-de-dimineaţă, a luat piatra ce şi-o pusese căpătâi, a pus-o stâlp şi a turnat pe vârful ei untdelemn.

Biserica sau locul de rugăciune, unde se săvârşeau Sfintele Taine, era, în adevăr, pentru creştini, casa lui Dumnezeu şi altarul de piatră ce se înălţa acolo şi care era slujit prin vărsarea untdelemnului, cum se face şi în zilele noastre (căci decretele lui Evarist aveau necontenit putere de lege) devenind, astfel, un „monument”.

Două fapte interesante decurg din această povestire. Mai întâi, nu era până atunci decât o singură biserică la Roma care să aibă altar şi niciodată n-a fost vreo îndoială că această biserică a fost cea închinată Sfintei Pudentiana. Al doilea, singurul altar care exista atunci nu era din piatră. Era altarul din lemn de care se slujise

183

Sfântul Petru şi care rămase în această biserică până în ziua când Sfântul Silvestru îl duse în biserica din Lateran. Papa Pius I adăugă un oratoriu bisericii Sfintei Pudentiana şi-i dădu titlul de „monument”. Dându-i de preot pe fratele său Pastor, îi zise titulus Pastoris.

Sub acelaşi pontificat, Sfântul Iustin, filosoful, veni la Roma pentru a doua oară şi pătimi acolo martiriul. Comparând scrierile sale cu Martirologiul, ajungem la interesante concluzii cu privire la cultul creştin pe vremea persecuţiilor.

în ce loc se adună creştinii?, întrebă judecătorul pe Justin.

credeţi voi răspunse el că noi ne adunăm toţi în acelaşi loc? Defel!

Când îl întrebă despre locuinţa lui şi despre locul unde se adună cu discipolii lui, el răspunse:

am trăit până acum în casa unui martir, în termele zise Timotine. Vin la Roma pentru a doua oară şi nu cunosc alt loc de adunare decât acesta.

Termele Timotine făceau parte din casa lui Pudens şi sunt acelea în care Fulvius şi Corvinus se întâlniră într-o dimineaţă. Novatus şi Timotei erau fraţii preafericitelor Praxedes şi Pudentiana; li se zise, aşadar, acestor terme novaţiene sau Timotine, când trecură din mâinile unuia în ale celuilalt frate.

în descrierea Liturghiei creştine, Sfântul Iustin vorbeşte despre preotul slujitor în cuvinte care arată, limpede, pe episcopul sau păstorul suprem al oraşului, nu numai pentru că-i dă titlul care se dădea episcopilor în Antichitate, dar pentru că-l arăta ca un purtător de grijă al văduvelor şi orfanilor, ajutând pe bolnavi, pe cei lipsiţi, pe cei închişi, pe străini. Acesta nu putea fi decât episcopul Romei, papa însuşi.

Se spune, de asemenea, că Sfântul Pius puse să se înalţe în această biserică fântâni pentru Botez. Aceasta-i o prerogativă a catedralei, şi ele fură transportate odată cu altarul papal la Lateran.

184

Papa sfânt Ştefan (anul 257) boteză pe tribunul Nemesius, cu familia sa şi cu mai mulţi alţii în biserica lui Pastor. Tot acolo, preafericitul diacon Laurenţiu împărţi bogatele vase ale bisericii la săraci.

Mai târziu, numele acestei biserici fu schimbat. Dar ea stăruie mereu în acelaşi loc, şi nu-i nicio îndoială că Biserica Sfintei Pudentiana a fost, în timpul celor trei veacuri de la început, umila catedrală a Romei.

Aşadar, către acel loc Torquatus consimţi, cu toată părerea de rău, să conducă pe Fulvius, ca să ia parte la hirotonisirea din decembrie.

Torquatus, care cunoştea cuvântul de trecere trebuitor, intră, întovărăşit de Fulvius, care se arătă, de îndată, îndemânatic să imite pe cei care-l înconjurau. Adunarea nu era numeroasă. Ea se ţinea într-una dintre curţile casei prefăcute în biserică sau oratoriu. Clerul şi candidaţii la hirotonisire o ocupau aproape în întregime.

Printre aceştia din urmă se găseau Marcus şi Marcellianus, fraţi gemeni, convertiţi odată cu Torquatus, care primiră diaconia, şi tatăl lor, Tranquillinus, care fu orânduit preot. Fulvius îşi fixă cu grijă trăsăturile lor în memorie. Atenţia lui se opri, de asemenea, şi asupra preoţilor, asupra celor mai înalţi demnitari ai bisericii din Roma, şi asupra unuia dintre ei, mai ales, îşi aţinti ochiul pătrunzător, studiindu-i toate mişcările, chipul, glasul şi trăsăturile.

Era Pontiful care săvârşea cultul sacru. Marcellianus, care era şeful Bisericii de şase luni, se afla la o vârstă venerabilă. înfăţişarea lui bună şi dulce nu lăsa să se bănuiască acea tărie care împodobea pe martiri şi pe care el a ştiut s-o arate când muri pentru Hristos. în vremea aceea se evită orice manifestare exterioară care ar fi putut să trădeze în ochii lupilor pe căpetenia turmei. Acesta nu purta decât veşmintele obişnuite ale înaltelor straturi ale societăţii. Totuşi, nu-i îndoielnic că, atunci când slujea la altar, el îşi arunca pe deasupra veşmântului său obişnuit o haină specială, patrafirul străvechi, de-o albeaţă fără pată. Episcopul adăugă şi o tiară sau

185

infula, de unde se trage mitra de mai târziu, iar în mână ţinea cârja, semnul demnităţii şi al autorităţii sale pastorale.

Asupra lui, care stătea cu faţa la adunare, având între el şi turma sa altarul sfinţit al lui Petru, spionul oriental îşi opri privirea ascuţită, îl cercetă cu amănuntul, privindu-l din cap până în tălpi, reţinu culoarea părului şi a obrazului, băgă de seamă fiecare mişcare a capului, mersul, gesturile, intonările, chiar şi respiraţia. în sfârşit, îşi zise: Dacă dau peste el afară, sub orice deghizare ar fi, e al meu. Şi ştiu cât preţuieşte...

CAPITOLUL XI

Fecioarele

PRIE IUN PAUSA BET PRAETIOSA ANNORUM PJULLA VIRGO XII TANTUM ANCILLA DEI ET XPI FL. VINCENTIO ET FRAVITO VC CONSS118

Dacă savantul Thomassinus ar fi cunoscut această inscripţie descoperită de curând, când el dovedi, cu atâta erudiţie, că fecioria era practicată în Biserica de

118 în ajunul zilei de 1 iunie, Praetiosa, tânără fecioară, în vârstă de numai doisprezece ani, muri; ea era slujitoarea lui Dumnezeu şi a lui Hristos. Sub consulatul lui Flavius Vicentius şi al lui Fravitus (epitaf descoperit în cimitirul lui Calistus).

186

la început, desigur că ar fi amintit-o. E neîndoielnic cu adevărat că tânăra fecioară, slujitoarea lui Dumnezeu şi-a lui Hristos, în vârstă numai de doisprezece ani, şi-a închinat fecioria lui Dumnezeu. Fără de care, această stare ar fi fost cu atât mai puţin luată în seamă, cu cât era mai tânără.

Dar cu toate că era îngăduit unei fecioare de doisprezece ani, vârsta nubilă după legea romană, să se închine Domnului, totuşi numai la o vârstă mai înaintată putea primi din mâinile unui episcop vălul fecioarelor, într-o ceremonie solemnă, de obicei în ziua de Paşti. Acest lucru însemna să primească de la părinţi un veşmânt simplu negru. Când pericolele ameninţau Biserica, ea îngăduia, totuşi, ca această consacrare să fie săvârşită la o vârstă mai mică, pentru ca astfel să se întărească miresele lui Hristos în hotărârea lor sfinţită. Şi astfel, Biserica le dădea solemna lor binecuvântare.

O persecuţie dintre cele mai sălbatice stătea să pornească, care nu avea să cruţe nici pe cele mai gingaşe oiţe din turmă. Aşa că nu era deloc ciudat ca acelea care se logodiseră în inima lor cu Mielul, fecioarele Lui mirese pentru veşnicie, să vrea să săvârşească această nuntă mai înainte de ceasul morţii. Dar martiriul era partea lor, ele voiau să poarte crinul înflorit împletit în cunună.

Agnia se hărăzise din copilărie acestei stări sfinte întru toate, înţelepciunea supraomenească, arătată necontenit în vorbele ca şi în faptele ei, întovărăşită atât de gingaş cu simplitatea şi nevinovăţia copilăriei, îi dădeau o maturitate cu totul deasupra vârstei şi îndrituiau, în privinţa ei, toate măsurile de îngăduinţă care puteau fi încuviinţate acelora care suspinau după această nuntă mistică. Ea prinse prilejul pe care i-l punea la îndemână primejdia care venea, căci legea cerea fecioarelor o aşteptare de cel puţin zece ani.

O altă începătoare se uni cu ea în cererea făcută.

Lesne ne putem închipui că o sfântă prietenie crescu între Agnia şi Syra, începând de la cea dintâi întâlnire a lor, la care am fost de faţă. Acest sentiment crescuse încă şi mai tare de când Agnia

187

auzise pe Fabiola lăudând pe sclava ei favorită. Din acestea şi din apropierea necontenită cu Fabiola, Syra era mulţumită că i se lasă în grijă lucrarea căreia se consacrase: convertirea stăpânei sale. Datorită priceperii şi tactului Syrei, lucrarea progresa văzând cu ochii.

Agnia, în desele ei vizite la Fabiola, se mulţumea să admire şi să aprobe convorbirile Syrei, pe care i le povestea vara ei, dar se ferea cu grijă de orice cuvânt care ar fi făcut să se vădească vreo înţelegere între ea şi sclavă.

Syra, ca slujitoare, şi Agnia, ca rudă, purtau doliu după moartea lui Fabius, nicio schimbare a veşmintelor lor nu putea să facă pe Fabiola să bănuiască, aşadar, că ele luau parte la o lucrare tainică. Puteau deci să ceară fără teamă consfinţirea dorinţei lor de feciorie veşnică. Cererea lor fu primită, dar, pentru temeiuri lesne înţelese, taina fu păstrată. O zi sau două numai, înainte de aceea a nunţii lor spirituale, Syra înştiinţă, în mare taină, pe prietena ei oarbă.

aşa zise oarba, prefăcându-se mirată -, tu păstrezi veştile cele bune numai pentru tine. Şi spui că asta-i caritate?

copile drag zise cu dulceaţă Syra -, nu te supăra. Trebuia păstrată taina.

atunci, sărmana ta Cecilia nici nu va putea să fie de faţă?

o, da, Cecilia, desigur că vei veni. Vei vedea ce vei putea zise Syra râzând.

ce-mi pasă dacă nu văd nimic. Spune-mi cum vei fi îmbrăcată? Ce ai de pregătit?

Syra îi descrise întocmai rochia şi vălul, culoarea şi forma.

cât e de interesant! zise Cecilia. Şi ce trebuie să faci?

Syra, înveselită de o asemenea curiozitate neobişnuită, îi descrise scurta ceremonie.

încă un lucru încheie oarba -, unde şi când se vor face toate acestea? Mi-ai îngăduit să iau parte, se cade să ştiu unde trebuie să mă duc...

188

Syra îi răspunse că această ceremonie avea să fie în biserica lui Pastor, poimâine în zori.

dar de ce eşti atât de curioasă, draga mea? Niciodată nu te-am văzut aşa. Mă tem că te legi prea mult de lucrurile lumii acesteia.

ce-mi pasă? răspunse Cecilia. Dacă oamenii au taine pentru mine, de ce n-aş avea şi eu pentru ei?

Syra surâse de această supărare copilărească, căci cunoştea simplitatea inimii acestei sărmane copile. Se îmbrăţişară cu dragoste mai înainte de a se despărţi. Cecilia se duse de-a dreptul la buna Lucina, căci ea era iubită de toţi. De îndată ce fu în faţa pioasei matroane, ea i se aruncă în braţe şi izbucni în hohote de plâns. Lucina o linişti, mângâind-o, şi ea se potoli curând. Câteva clipe după aceea, ea era din nou veselă şi voioasă şi puse la cale cu prea buna doamnă ceva care o încânta. Când, surâzătoare, o părăsi pe Lucina, merse la Agnia, unde locuia şi bunul preot Dionisius. Era acasă. Aruncându-i-se în genunchi, ea îl rugă cu atâta căldură, încât el fu atins până la lacrimi şi o mângâie cu dulci cuvinte. Tedeum-ul nu era încă scris; dar imnul care se ridică din inima sărmanei oarbe când ajunse în umila ei locuinţă i se asemăna cu putere.

Fericita dimineaţă se arătă în cele din urmă. înainte de zori, cea mai Sfântă Taină fu săvârşită, şi adunarea credincioşilor se împrăştie. Rămaseră numai acei care trebuiau să ia parte la ceremonie sau să asiste. Era Lucina cu fiul ei, bătrânii părinţi ai Agniei şi, fireşte, Sebastian. Dar Syra căută în zadar pe prietena ei oarbă. Plecase, desigur, cu adunarea, şi blânda sclavă se temu să nu se fi supărat cumva pentru tăcerea ce păstrase înainte de întâlnirea lor din urmă.

Sala era încă cufundată în lumina plină de umbră a zorilor iernatici. Răsăritul începu să-şi arunce razele, prevestitoare ale unei frumoase zile de decembrie. Pe altar ardeau lungile lumânări pline de mireasmă, sanctuarul era scăldat în blajina lor lumină.

189

în faţa altarului venerabil sălăşluia scaunul, nu mai puţin sfinţit, al lui Petru. Sfântul Pontif stătea în el, cu cârja în mână şi cu mitra pe cap. în jurul lui se înşiruiau miniştrii săi, cu puţin mai cinstiţi ca el.

în capela întunecată se înălţa un zvon de glasuri, tot atât de dulci ca ale îngerilor. Cântau un imn cu armonioasă cadenţă, exprimând simţămintele celebrate mai târziu în Iesu Corona virginum119.

Atunci se ivi, în sanctuarul luminat, procesiunea fecioarelor tunse în monahism mai de mult, condusă de preoţi şi de diaconi. în mijlocul lor apărură cele două noi candidate, ale căror veşminte albe străluceau în mijlocul veşmintelor negre. Fură conduse de câte două călugăriţe, în faţa altarului, unde ele îngenuncheară în faţa Pontifului. Naşele lor stăteau aproape, ca să ia şi ele parte la ceremonie.

Fură întrebate, solemn, amândouă, ce doresc. îşi arătară dorinţa să primească vălul şi să împlinească datoriile cerute de el, sub paza acestor aleşi îndrumători. Cu toate că fecioarele tunse în monahism începuseră să trăiască în obşte, multe dintre ele, totuşi, continuau să trăiască pe la casele lor, căci persecuţia se opunea vieţuirii de obşte.

Cu toate acestea, un loc aparte era păstrat în biserică fecioarelor consacrate, şi ele se reuneau adesea ca să se instruiască şi să se roage.

Episcopul se adresă atunci către tinerele candidate în cuvinte înţelepte şi prietenoase.

Le spuse ce înaltă chemare este aceea de a trăi aici, pe pământ, viaţa îngerilor, care nu se căsătoresc, de a păşi către cer pe acelaşi drum neprihănit pe care a mers Mama Cuvântului întrupat; apoi, ajunse acolo, sus, să facă parte din acea oştire aleasă, care întovărăşeşte Mielul în tot locul. Vorbi despre învăţătura Sfântului Pavel, care scrie către Corinteni că fecioria este deasupra oricărei alte stări, apoi descrise cu simţire fericirea de a nu avea pe pământ

119 Imnul fecioarelor: Coroana lui Iisus fecioarelor.

190

decât o singură dragoste, care, departe de a se veşteji, înfloreşte necontenit în veşnicia cerească.

Căci fericirea zise el nu-i decât înflorirea acestei flori pe care dragostea divină a semănat-o pe pământ.

După acest scurt cuvânt şi după lămuririle date asupra acestei cinstiri fără asemănare, Sfântul Pontif începu să binecuvânteze veşmintele lor monahale, prin rugăciuni asemănătoare acelora care se obişnuiesc şi azi.

Noile mirese ale lui Hristos îşi aplecară capul pe altar, în semn de jertfire a fiinţelor lor. în Apus nu li se tăia părul ca în Răsărit. O coroană de flori fu aşezată pe fruntea fiecăreia dintre ele. Cu toate că era iarnă, totuşi grădina bine adăpostită a Fabiolei dăruise aceste flori strălucitoare şi parfumate.

Totul părea terminat, şi Agnia, îngenunchiată la piciorul altarului, stătea nemişcată, răpită în luminos extaz, cu ochii la cer, în timp ce, alături de ea, cu fruntea plecată, Syra se scufundă în adâncul umilinţei, întrebându-se cum de-a fost găsită demnă de-o învrednicire atât de mare.

Atât de mult erau sorbite în vârtejul harului, că nu băgară de seamă foşnetul din adunare, care arăta că se produsese un fapt neaşteptat.

Ele se deşteptară, când episcopul repetă întrebarea:

— Ce doreşti, fiica mea?

Mai înainte ca ele să poată privi îndărăt, simţiră cum cineva le ia de mână şi auziră răspunsul:

sfinte Părinte, cer şi eu să primesc vălul care să mă închine lui Iisus Hristos, singura mea iubire pe acest pământ, prin grija acestor două prea fericite fecioare, miresele lui alese...

Se simţiră copleşite de bucurie şi de duioşie: era Cecilia, sărmana oarbă. Când află fericirea făgăduită Syrei, zburase spre buna doamnă Lucina, care o mângâie, arătându-i putinţa primirii aceleiaşi învredniciri, făgăduindu-i să-i dea tot ce-i era de trebuinţă.

191

Cecilia ceru ca veşmintele ei să fie modeste, aşa cum se cuvine unei sărmane cerşetoare.

Preotul Dionisius îi înfăţişă cererea Pontifului şi fu primită.

Cum Cecilia dorea să aibă ca naşe pe cele două prietene, se hotărî ca Dionisius s-o ducă la altar, după tunderea lor în monahism.

Totuşi, Cecilia mai avea o taină.

Binecuvântarea fu dată, ea îmbrăcă veşmântul şi vălul, iar când fu întrebată dacă a adus o cunună de flori, ea scoase din mantia ei coroana pe care o pregătise o ramură de spini făcută cerc şi o înfăţişă zicând:

n-am flori să pot da Mirelui meu, căci nici El n-a purtat flori pentru mine. Nu sunt decât o biată fată, crezi, oare, că voi jigni pe stăpânul meu, cerându-i să-mi încingă fruntea cu aceeaşi coroană pe care i-a plăcut s-o poarte El însuşi? Florile înfăţişează virtuţile celor care le poartă, dar inima mea stearpă n-a dat la iveală decât aceasta.

Ea nu văzu, sărmana oarbă, pe cele două tovarăşe smulgându-şi coroanele de pe cap ca să pună pe a ei, dar un semn al Pontifului le opri. Şi, în faţa adunării înlăcrimate, ea fu dusă, strălucind de bucurie, la altar, având pe frunte coroana de spini, semnul învăţăturii Bisericii, care zice că nu este o mai împărătească virtute, decât nevinovăţia supusă pocăinţei.

CAPITOLUL XII

Vila Nomentana

Calea Nomentana duce de la Roma spre răsărit. între aceasta şi calea Salaria se cască o prăpastie adâncă, dincolo de care terenul se învălurează plăcut de partea căii

192

Nomentana. Pe acest loc se înalţă un templu rotund, foarte plăcut la vedere şi foarte aproape, în coastă, o minunată bazilică, închinată Sfintei Agnia. Acolo se găsea chiar vila ei, aşezată la o milă şi jumătate departe de oraş. Se hotărâse ca cele trei fecioare tunse în monahism să meargă acolo ca să-şi petreacă ziua în reculegere, bucurie şi pace. Puţine zile asemănătoare mai aveau ele să petreacă de aici înainte.

E nefolositor să mai descriem această locuinţă câmpenească, fără numai a arăta că totul respiră acolo mulţumirea şi fericirea.

Era una dintre acele zile răpitoare pe care clima Romei le dă iarna. Asprii Apenini erau uşor înveşmântaţi în zăpadă, pământul abia îngheţat, văzduhul străveziu, soarele scânteietor şi cerul fără nori.

Câteva dâre de fum sălăşluiau, paşnic, pe deasupra locuinţelor, şi numai viile despuiate arătau că e decembrie. Toate făpturile păreau că o cunosc şi o iubesc pe stăpâna casei. Porumbeii veneau să i se aşeze pe umeri sau în palmă; mieii, strânşi într-un ocol, săltau voioşi când se apropia ea, luând din mâna ei iarba verde şi dulce, cu o plăcere vădită, dar nimeni nu-i recunoştea mai cu bunăvoie dulcea ei stăpânire, ca bătrânul Molossus, enormul câine de pază. înlănţuit aproape de împrejmuire, el era aşa de crunt, încât abia numai câţiva dintre slujitorii vechi se puteau apropia de el. De îndată ce Agnia se arăta, el se făcea una cu pământul, dând din coada-i stufoasă şi gemând după ce-l dezlega. Şi un copil ar fi putut atunci să se apropie de el. Şi nu-şi mai părăsea stăpâna, urmând-o ca un miel. Dacă ea se aşeza, el i se culca la picioare, privind-o în ochi, mulţumit că primeşte pe cap mângâierile mâinii ei uşoare.

Era, cu adevărat, o zi paşnică, calmă şi potolită, dulce şi duioasă, când cele trei fecioare stăteau de vorbă despre bucuriile dimineţii, şi despre dimineaţa încă mai luminoasă făgăduită lor, sus, dincolo de cerul străveziu al Romei; acum voioasă şi veselă, când celelalte două necăjeau pe Cecilia, cu privire la renghiul ce li-l jucase.

193

Ea râdea cu voie bună, făgăduindu-le că le va juca altul încă mai bun; că va fi înaintea lor în zorile dimineţii celei mari, căci avea de gând să ajungă acolo cea dintâi, nu cea din urmă.

Tot atunci Fabiola se ivi la vilă, spre a face o vizită Agniei. Era prima oară după doliul ei.

Apropiindu-se de locul unde se aflau cele trei fecioare, Fabiola se opri scurt. Căci privind pe cele două fecioare care se bucurau de frumuseţea cerului, aplecate spre aceea a cărei singură lumină sălăşluia în suflet, ea văzu deîndată în această scenă realizarea visului ei. Totuşi, cum se temea să nu le stânjenească şi voind să vadă numai pe Agnia, fără tovărăşia unei sclave, se întoarse din drum mai înainte de a fi văzută şi o luă spre un loc depărtat al grădinii.

Fabiola nu putea să nu se întrebe de ce nu se bucură şi ea de aceeaşi fericire ca Agnia şi de ce între ele este această prăpastie.

Dar ziua nu se putea isprăvi fără nori, ar fi fost prea multă binecuvântare pentru acest pământ. în afară de Fabiola, altcineva părăsise Roma ca să facă Agniei o vizită mai puţin plăcută. Era Fulvius, care nu uită cuvintele lui Fabius, când îl încredinţase odinioară că galantele lui vorbe, precum şi giuvaerurile scânteietoare întorseseră capul vulnerabilei Agnia. După ce aşteptase ca cele dintâi zile ale doliului să se scurgă, el ocoli casa unde fusese atât de rău primit, sau, mai degrabă, atât de brutal alungat.

încredinţându-se că Agnia plecase la vila ei din câmpie fără părinţi şi fără vreun servitor, cugetă că-i un bun prilej să i se înfăţişeze ca să-i facă curte. Plecând din Roma călare prin Poarta Nomentana, ajunse în grabă la Agnia. Zise că are să-i vorbească lucruri însemnate şi, cum el stăruia, fu introdus, spunându-i că va găsi pe stăpână la capătul unei alei. Soarele cobora, şi tovarăşele ei, depărtându-se să se plimbe, Agnia stătea singură într-un loc retras, plăcut şi însorit, având pe bătrânul Molossus întins la picioare. Câinele scoase un fel de mârâitură, lucru rar când era aproape de ea; Agnia, care potrivea un buchet de flori pe care i-l dăduseră

194

prietenele ei, ridică privirea şi făcu cu degetul la câinele care se arătă neîncrezător.

Fulvius se apropie respectuos, dar luând un aer mai slobod ca de obicei, ca şi cum ar fi fost mai dinainte sigur de izbândă.

am venit, Agnia zise el să-ţi aduc respectul meu. Nu puteam să aleg o zi mai bună, căci soarele ne dă rar asemenea zile frumoase şi strălucitoare...

cu adevărat, ziua aceasta a fost pentru mine luminoasă răspunse Agnia, aducându-şi aminte scena de dimineaţă soarele nu va lumina o alta mai strălucitoare, iar eu nu voi cunoaşte alta mai frumoasă...

Fulvius, măgulit, crezu că ea face aluzie la prezenţa lui şi răspunse:

vrei să vorbeşti, desigur, de ziua nunţii cu alesul inimii tale...

s-a şi săvârşit această nuntă şi chiar azi răspunse ea, ca în vis.

această coroană şi vălul acesta îţi stau pe frunte ca să celebreze mai dinainte acel ceas fericit?

da, acesta-i semnul, cu care m-a învrednicit alesul meu, căci numai pe el îl iubesc...

şi cine-i acest fericit muritor? Aveam nădejdea şi nu vreau încă să renunţ la ea să am şi eu un loc în gândurile tale, poate în dragostea ta!

Agnia părea că abia îl aude. Tulburarea, timiditatea, impasul chiar îi erau străine.

Trup fără pată inimă nevinovată.

Ea nu se temea de nimic, necunoscând păcatul.

înfăţişarea ei copilăroasă rămânea voioasă, deschisă, ciudată; ochii, strălucind blajin, priveau pe Fulvius în faţă, cu o simplitate nevinovată, care-i îngheţa îndrăzneala. Stătea acum în picioare, gingaşă şi demnă.

Răspunse:

195

laptele şi mierea curg de pe buzele lui şi sângele de pe obrazu-i zdrobit a curs şi pe al meu...

e nebună! Cugetă Fulvius. Dar chipul inspirat al Agniei şi strălucirea privirii ei, în vreme ce ţintuia nu ştiu ce lucru tainic, văzut numai de ea, îl supuseră şi-i porunciră respect. Agnia se rupse extazului ei, şi Fulvius, reluându-şi îndrăzneala, se hotărî să-şi arate cererea:

agnia zise el tu-ţi baţi joc de-un om care te admiră şi te iubeşte sincer. Ştiu din sursă sigură, da, absolut sigură, de la un prieten al amândurora, mort, vai!... că tu ai binevoit să mă vezi fără neplăcere şi că nu te-ai împotrivi să mă cauţi. îţi cer, aşadar, cu stăruinţă şi serios, mâna... Poate că-mi găseşti demersul neobişnuit şi îndrăzneţ, dar sunt sincer şi te doresc cu căldură...

înapoia mea, ispititorule! zise ea cu o demnitate paşnică... O unică iubire a umplut inima mea, numai lui îi păstrez întreaga mea credinţă şi lui mă încredinţez într-o sinceră credinţă. Iubirea lui e nemărginită, mângâierile lui sunt curate, miresele lui nu-şi leapădă niciodată coroanele lor feciorelnice...

Fulvius, care pusese un genunchi în pământ la cele din urmă cuvinte ce rostise şi care, în felul acesta, îşi atrăsese această aspră dojană, se ridică plin de dezgust şi de furie, zicând:

nu-i de ajuns că mă refuzi? După ce m-ai încurajat, acum mă şi insulţi, spunându-mi în faţă că altul este, acum, cel îndrăgostit de tine? Sebastian, desigur, iar Sebastian...

cine eşti tu zise un glas indignat -, ca să îndrăzneşti să rosteşti cu dispreţ numele unui om cinstit, a cărui virtute şi curaj sunt fără pereche?!

întorcându-se, Fulvius se găsi faţă-n faţă cu Fabiola, care, după ce se plimbase câtva timp prin grădină, crezuse că poate găsi pe vara ei singură. Venind pe negândite, ea auzi cele din urmă cuvinte ale lui Fulvius, care, cu totul încurcat, stătea tăcut.

Fabiola, cuprinsă de-o mărinimoasă indignare, urmă:

196

cine eşti tu, să-ţi îngădui să vii în această locuinţă, după ce-ai insultat pe ruda mea, în propria ei casă?

şi cine eşti tu răspunse Fulvius -, care vorbeşti ca o stăpână în casa altuia?

sunt aceea care ţi-a îngăduit să întâlneşti pe vara ei, pentru întâia oară, la masă, şi care, descoperindu-ţi intenţiile faţă de-o copilă nevinovată, se simte legată prin onoare să se împotrivească şi s-o protejeze contra ta!

Luă apoi pe Agnia de mână şi o duse cu sine. Molossus primi pentru întâia dată, dar cu plăcere, o uşoară lovitură, ca să-l împiedice să schimbe mârâitura în muşcătură. Fulvius murmură:

trufaşă doamnă romană, vei regreta amar această zi şi acest ceas...! Vei cunoaşte cum se răzbună Asia!

CAPITOLUL XIII

Edictul

Ziua promulgării edictului la Roma sosise. Corvinus simţea importanţa rolului pe care îl primise, să afişeze în plin For edictul de stârpire a creştinilor sau, mai degrabă, sentinţa care avea să le stingă şi numele. Veştile din Nicomidia arătau că un viteaz ostaş, numit Gheorghe, după ce rupsese, în văzul tuturor, un asemenea decret, suferise cu bărbăţie moartea, pentru îndrăzneala sa. Corvinus ar fi împiedicat ca un asemenea lucru să se petreacă, ştia prea bine care ar fi fost urmările pentru el. Edictul fusese scris cu litere mari pe foi de pergament împreunate, apoi, ţintuite pe-o scândură, fură atârnate de-o coloană, nu departe de Puteai Libonis, scaunele magistraţilor în For. Totul fu făcut în timpul nopţii, când Forul era cu desăvârşire gol. Voiau astfel

197

ca edictul să apară privirilor poporului dis-de-dimineaţă, ca să-l poată uimi mai tare.

Ca să împiedice distrugerea preţiosului document în timpul nopţii, Corvinus luă aceleaşi măsuri dibace, pe care le luaseră, odinioară, rabinii evrei, ca să împiedice învierea. Căpătă ca gardă de noapte a Forului o companie din cohorta Panoniei, alcătuită din ostaşi din neamurile barbare cele mai crude: panonieni, sarmaţi şi germani, ale căror trăsături aspre şi stufoase mustăţi roşcate apăreau fioroase în ochii romanilor. Aceşti oameni care abia vorbeau latineşte, comandaţi de ofiţeri din ţara lor, alcătuiau, în acest imperiu în decadenţă, garda cea mai credincioasă în jurul tiranului, câteodată compatriot de-al lor. Ei erau gata să săvârşească isprăvile cele mai crude, dacă li se poruncea.

Un oarecare număr din aceşti barbari, gata la orice, fură împrăştiaţi prin aleile Forului şi primiră porunca să străpungă sau să doboare cu lovituri de secure pe oricine ar îndrăzni să treacă fără a da cuvântul de ordine. Acest cuvânt era dat în fiecare noapte de căpetenie, de tribuni şi de sutaşi tuturor trupelor. Dar pentru ca în noaptea aceea să facă cu neputinţă întrebuinţarea acestui cuvânt creştinilor, şiretul Corvinus alesese unul de care niciun creştin n-ar fi vrut să se folosească, chiar de l-ar fi aflat din întâmplare. Acesta era Numen Imperatorum, adică Divinitatea împăraţilor.

Cea din urmă grijă a lui fu să-şi facă rondul, dând fiecărei santinele ordinele cele mai limpezi, mai ales aceleia care se găsea aproape de edict. Alese pentru acest post un om de o mare putere trupească, având şi o fire cu totul sălbatică. Dându-i instrucţiunile cele mai stricte, Corvinus îi porunci să nu cruţe pe nimeni, împiedicând pe oricine să se atingă de edictul sfânt. îi repetă de mai multe ori cuvântul de ordine şi îl lăsă, pe jumătate ameţit de băutură, cu acest gând întunecos în mintea lui de sălbatic: că datoria lui, de altfel deloc neplăcută, era de-a străpunge sau de-a trece prin sabie pe cineva până dimineaţă.

198

în vremea aceasta, bătrânul Diogene şi vajnicii lui iii îşi pregăteau, nu departe de acolo, prânzul cumpătat în casa lor săracă din Subura. Ei fură întrerupţi de-o lovitură uşoară în uşă, apoi, trăgând zăvorul, doi tineri intrară. Diogene le dori bun venit.

intraţi, nobili bărbaţi, cât sunteţi de buni că-mi cinstiţi astfel casa. Abia îndrăznesc să vă poftesc la masă, dar dacă consimţiţi, va fi pentru noi o sărbătoare de frăţietate creştină...

mulţumesc din toată inima, tată Diogene răspunse cel mai vârstnic, Quadratus, zdravănul sutaş al lui Sebastian am venit înadins, eu cu Pancraţiu, să cinăm cu voi. Dar nu de îndată; avem ceva de făcut în aceste locuri, şi, după aceea, bucuroşi vom fi să stăm împreună. Aşteptând, du-te sau trimite pe unul dintre fiii tăi să ne cumpere ceva de mâncare. Ceva bun şi, de se poate, o sticlă de vin bun, care să vă înveselească inimile...

Zicând acestea, dădu o pungă unuia dintre cei doi fii, iar Pancraţiu, ca să zică ceva, se adresă bătrânului:

vrednicule Diogene, te-am auzit spunând lui Sebastian că-ţi aduci aminte să fi văzut pe slăvitul diacon Laurenţiu, murind pentru numele lui Hristos. Vorbeşte-mi despre el.

cu plăcere răspunse bătrânul sunt vreo patruzeci şi cinci de ani de când s-a petrecut aceasta, şi cum atunci eram mai vârstnic decât eşti tu acum, se înţelege că amintirea mea e întreagă. Era un prea frumos tânăr, atât de încântător şi de blajin, atât de chipeş şi de cuviincios! Vorbirea lui era atât de prietenoasă şi-atât de plină de dulceaţă, mai ales când vorbea săracilor! Cum îl iubeau toţi! Eu îl urmam pretutindeni, eram de faţă când cinstitul papă Sixt mergea la moarte iar Laurenţiu, întâlnindu-l, îl ţinea de rău, cu duioşie, ca un copil vorbind tatălui său, de ce nu-l lasă să meargă şi el la jertfă...

ce slăvită vreme era aceea, nu-i aşa?, îl întrerupse Pancraţiu şi cât am decăzut de-atunci! Suntem parcă de alt neam! Ce zici, Quadratus?

199

Asprul soldat surâse, auzindu-l rostind aceste păreri de rău, atât de mărinimoase şi de sincere.

l-am văzut, de asemenea, împărţind la săraci vasele sfinte. De-atunci n-am mai avut altele atât de măreţe... Erau lămpi, candele, cădelniţe, potire de aur şi încă o nesfârşită cantitate de argint care a fost topit, ca să fie împărţit orbilor, slăbănogilor şi celor lipsiţi.

dar spune-mi întrebă Pancraţiu cum a putut el suferi chinurile cele mari? Trebuie să fi fost groaznic?

am văzut totul răspunse bătrânul gropar. întâi l-au pus pe roată şi l-au chinuit în fel şi chip fără ca el să scoată măcar un geamăt; judecătorul dădu poruncă să se pregătească înfricoşătorul pat, grătarul de fier. Să-i vezi carnea gingaşă acoperindu-se cu umflături care se spărgeau în faţa focului, s-o vezi brăzdată cu şanţuri roşii care mergeau până la os în dreptul locurilor unde treceau gratiile, să vezi aburul ridicându-se din trupul lui tot atât de gros ca de pe un cazan, să auzi focul pâlpâind dedesubt, muşcând din trupul lui, să vezi tremurul care-i zguduia pielea, arătând agonia fiecărui muşchi, şi ridicările cutremurate, care-i zguduiau şi-i zgârceau mădularele, toate acestea, mărturisesc, alcătuiau priveliştea cea mai sfâşietoare din viaţa mea. Dar când îi vedeai chipul, uitai toate acestea. Capul i se ridica deasupra trupului măcinat, se înălţa în priveliştea unei vedenii cereşti, ca aceea de odinioară, a lui Ştefan. Chipul îi era înflăcărat de căldura focului, dar lumina care-l cuprindea de jos în sus, trecându-i prin pletele-i aurii, îi punea o aureolă în jurul capului şi a frumosului său chip, care mi se arăta slăvit... Toate trăsăturile lui, scăldate de-o desăvârşită seninătate, arătau o aşteptare atât de adâncă, privirile i se ridicau atât de fierbinţi către cer, încât bucuros ai fi făcut schimb cu el!

o, da, cu bucurie aş fi schimbat întrerupse Pancraţiu şi voi face-o când va voi Dumnezeu. Nu îndrăznesc să nădăjduiesc că aş suferi ce a suferit el, căci el era un nobil şi viteaz levit, iar eu nu sunt decât un slab şi nebun copil! Dar nu crezi tu, scumpe Quadratus, că

200

în clipele acelea ne este dată o tărie pe măsura încercărilor, fie ele cât de mari? Tu ai suferi orice, pentru că eşti un aspru şi viteaz soldat, obişnuit cu truda şi cu rănile. Cât despre mineu nu am decât o inimă hotărâtă pentru aceasta. Crezi că asta-i de ajuns?

desigur, desigur, scump copil! strigă sutaşul, plin de emoţie, privind pe tânăr cu duioşie. Dumnezeu îţi va da tăria după cum ţi-a dăruit curajul. Dar să nu uităm treaba din noaptea aceasta. Aruncă-ţi în spate mantaua, acoperă-ţi capul cu toga. Aşa. Noaptea e umedă şi rece. Acum, vrednice Diogene, pune lemne pe foc, pentru ca să găsim mâncarea gata când ne vom întoarce. Nu lipsim mult, lasă uşa întredeschisă...

haide-haide, copiii mei zise bătrânul -, şi Dumnezeu să vă întovărăşească! Orice veţi face, isprăvile voastre vor fi demne de laudă, ştiu...

Quadratus se şi înfăşură în mantia lui militară şi cei doi tineri se avântară în străzile întunecate şi strâmte din Subura, îndreptându-se către For. în lipsa lor, Sebastian intră şi întrebă, cu grijă, pe Diogene, despre cei doi tineri, căci i se dăduse de înţeles ce voiau să facă. Diogene răspunse că-i aşteaptă peste câteva clipe.

Abia se scursese un sfert de oră, când se auziră paşi grăbiţi, uşa se deschise, izbită cu putere, şi se închise tot atât de repede în urma lui Quadratus şi a lui Pancraţiu.

iată-l! zise acesta din urmă, arătând, cu un hohot voios de râs, bucata de pergament cu totul boţit.

ce? strigară ceilalţi.

ei, bine, marele decret, fireşte! răspunse Pancraţiu cu veselie de copil: „Domini noştri Diocletianus et Maximianus, invicti, seniores Augusti, patres Imperatorum et Caesarum...”120

120 Domnii noştri Diocleţean şi Maximian, Auguşti neînvinşi, părinţii împăraţilor şi ai Cezarilor...

201

iată ce-am făcut! şi îl aruncă în foc, în timp ce fiii lui Diogene aruncau deasupra o buturugă.

Ce au să devină în câţiva ani acei care înălţaseră acest edict trufaş? Corpurile lor fi-vor arse pe ruguri de lemn de cedru, cu aromate, cenuşa lor umplând abia o urnă aurită? Şi ce are să se aleagă peste câţiva ani din acest păgânism pe care edictul pretindea să-l ţină în picioare? Va deveni literă moartă, mai zadarnică decât această grămadă de cenuşă, stinsă acum în această vatră. Şi chiar imperiul, pe care aceşti auguşti „nebiruiţi” încercau să-l susţină prin cruzime şi nedreptate, nu va să rămână, şi el, în câteva secole, ca acest edict nimicit?

Acestea erau, fără îndoială, gândurile lui Sebastian, în vreme ce cu un ochi distrat privea cenuşa edictului trufaş şi crud, pe care tovarăşii îl sfâşiaseră, nu dintr-o joacă îndrăzneaţă, ci pentru că el conţinea blasfemii împotriva lui Dumnezeu şi a sfintelor lui adevăruri. Ştiau bine că, dacă sunt descoperiţi, chinuri mari îi aşteaptă; dar creştinii din vremea aceea, gata şi pregătiţi de mucenicie, nu făceau nicio socoteală în privinţa aceasta. Moartea pentru Hristos, fie grabnică şi dulce, fie înceată şi crudă, era ţinta către care alergau şi, ca nişte viteji soldaţi care merg la luptă, ei nu făceau nicio socoteală de ce armă vor cădea, dacă o lovitură de moarte îi va nimici pe dată sau dacă se vor zvârcoli în ţărână, sfâşiaţi şi rupţi, murind încet, între alte cadavre necunoscute.

Sebastian nu avu tăria să dojenească pe cei care săvârşiseră această ispravă, care avea, de altfel, şi ceva ridicol în ea, făcându-i să râdă, gândind cum vor rămânea cu gura căscată a doua zi cei ce nu vor mai găsi edictul.

După ce râseră din toată inima, se aşezară să cineze. Gândul lui Quadratus când comandase acel ospăţ fusese ca să aibă o acoperire de a se găsi laolaltă, în caz că vor fi descoperiţi. Voia, de asemenea, să ţină sus tăria tânărului său tovarăş şi a celor trei copii ai lui Diogene. Convorbirea alunecă curând asupra amintirilor din

202

vremea tinereţii lui Diogene, asupra timpului aceluia, atât de plin de râvnă, cum spunea necontenit Pancraţiu. Sebastian conduse până acasă pe tânărul său prieten, apoi intră, făcând un ocol, ca să se ferească de For. Dacă ar fi putut vedea cineva pe Pancraţiu în seara aceea, în timp ce, tras departe în odaia lui, se pregătea să mănânce ceva, acel martor l-ar fi văzut râzând din vreme în vreme, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de cine ştie ce joacă veselă.

CAPITOLUL XIV

Descoperirea

Corvinus se sculă în zori de zi şi, cu toată vremea rea, se duse de-a dreptul la For. Găsi santinelele înaintea postului lor şi grăbi spre edictul pe care avea misiunea să-l păzească. Nu vom încerca să-i descriem surprinderea, furia şi turbarea, când zări scândura de care mai atârnau câteva bucăţele de pergament sfâşiat în jurul cuielor, iar alături, nemişcată şi nătângă, santinela armată.

I-ar fi sărit la gât ca un tigru, de n-ar fi văzut licărind în ochii barbarului o privire de hienă, care îl făcu să fie prevăzător. Dar răcni furios:

ei! Ticălosule! Unde-i edictul? Spune-mi de îndată!

încet, încet, Herr Kornveiner răspunse, nepăsător, omul de la miazănoapte, şi urmă: Iată-l, aşa cum mi l-ai încredinţat...

unde, dobitocule? Vino şi vezi puţin...

Sarmatul se întoarse privind pentru întâia dată scândura. După ce-o privi câteva clipe, zise:

ei, bine! Nu-i aceasta scândura pe care ai agăţat-o ieri?

203

da, prostule, dar pe ea era o scriere. Pe aceea trebuia s-o păzeşti...

vezi, căpitane, cât despre scrierea aceea nu ştiu nimic, căci eu nu mă pricep în de-acestea, dar cum a plouat toată noaptea, desigur că s-a şters.

şi cum era vânt, pergamentul a fost smuls de-aici...

fără îndoială, ai dreptate...

haide, destul cu gluma... Spune-mi de îndată cine a venit ieri seară aici?

a-ha! Da, au venit doi...

doi ce?

doi vrăjitori, doi prichindei sau încă ceva mai rău.

haide, lasă prostiile acestea! Ochiul Sarmatului beat aruncă încă o fulgerare. Spune-mi, Herman, ce fel de oameni erau aceia şi ce au făcut?

ei bine, unul dintre ei era abia un şcolar, un băiat înalt şi subţire, s-a învârtit împrejurul coloanei şi bănuiesc că el este acela care a ridicat ceea ce cauţi tu acum, în vreme ce eu mă îngrijeam de celălalt...

dar celălalt? Ce părea a fi?

Soldatul căscă gura şi ochii şi privi, ca un rătăcit, pe Corvinus, apoi zise cu o măreţie prostească:

dacă nu era însuşi Thor, dar nici nu era departe... N-am văzut niciodată o asemenea putere... A venit şi a început să-mi vorbească prieteneşte, întrebându-mă dacă nu mi-i frig şi altele de-acestea. Deodată mi-am adus aminte că trebuie să străpung pe oricine s-ar fi apropiat...

fireşte întrerupse Corvinus -, şi de ce n-ai făcut aşa?

pentru că nu m-a lăsat. I-am spus să plece, că, de nu, îl lovesc, apoi, trăgându-mă un pas îndărăt, ridicai suliţa; atunci, foarte liniştit, fără să ştiu cum, el mi-a smuls-o din mână şi a frânt-o cu

204

genunchiul, ca şi cum ar fi fost de lemn. Pe urmă, a aruncat departe vârful de fier, colo, la o sută de paşi, unde e înfipt în pământ...

atunci, de ce nu te-ai aruncat cu sabia asupra lui, să-l omori? Dar unde ţi-i sabia? Nu-i în teacă...

Sarmatul, cu o strâmbătură urâcioasă, arătă acoperişul bisericii din preajmă, zicând:

n-o vezi cum străluceşte, acolo, la soare?

cum a ajuns acolo, dobitocule?

Soldatul îşi răsuci mustaţa, mânios, ceea ce făcu pe Corvinus să-l întrebe mai prietenos. Răspunse atunci:

a aruncat-o acolo printr-un fel de vrajă, fără să facă vreo sforţare, tot aşa de uşor cum aş arunca eu discul la treizeci şi şase de picioare...

şi atunci?

atunci s-a depărtat în întuneric cu băietanul acela, care se ivi de după o coloană...

ce ciudată poveste! murmură Corvinus... Totuşi, sunt dovezi ale vorbelor acestui flăcău. N-ar fi putut cel dintâi venit să facă o ispravă ca aceasta. Dar de ce n-ai dat alarma şi n-ai chemat pe ceilalţi ca să vă puneţi pe urma lor?

mai întâi, Herr Kornveiner, pentru că în ţara mea ne batem cu viii, nu ne batem cu strigoii. Şi-apoi era zadarnic. Eu vedeam bine că scândura ce mi-ai încredinţat-o s-o păzesc era mereu la locul ei.

sălbatic prost! mormăi Corvinus între dinţi -, treaba asta are să te coste mult! Ştii că aceasta este o mare crimă?

care?

care?! Aceea de a îngădui unui om să se apropie să-ţi vorbească, fără să-ţi dea cuvântul de trecere...

încet, căpitane. Cine-ţi spune că nu mi l-a dat? Nu eu...

l-a spus, aşadar? Atunci nu era creştin...

205

o, da, s-a apropiat şi a zis limpede: Nomen Imperatorum121.

cum? urlă Corvinus.

nomen Imperatorum...

cuvântul de trecere era Numen Imperatorum răcni, furios, romanul.

nomen sau Numen, bănuiesc, e tot una. O literă nu poate schimba înţelesul. Tu-mi zici Arminus şi eu mă numesc Herman, şi-i tot una. De unde să ştiu eu aşa de bine limba voastră?

Corvinus era furios pe sine, văzând cum şi-ar fi ajuns mai bine ţinta punând în acel post un pretorian deştept şi vioi, în locul unui străin, prost şi barbar.

ei bine zise el, supărat de toate acestea vei avea de răspuns în faţa împăratului, şi ştii că el nu glumeşte cu cei ce-au greşit.

să vedem, Herr Kornveiner răspunse soldatul cu înfăţişare supusă, dar şi încăpăţânată -, cât despre asta, nu uita că suntem în aceeaşi unitate. Corvinus îngălbeni, căci aşa era. Trebuie să găseşti un mijloc să mă scapi, ca să scapi tu însuţi... Pe tine te va face răspunzător împăratul pentru... această scândură...

ai dreptate. Trebuie să vestesc că o trupă numeroasă te-a atacat şi ai fost ucis. Ascunde-te câteva zile acasă şi ai să ai băutură la îndemână, până ce treaba aceasta va fi înăbuşită...

Soldatul se depărtă. Apoi se ascunse.

Câteva zile după aceea, cadavrul unui sarmat, vădit asasinat, fu găsit pe malul Tibrului. Se bănui că murise într-o încăierare de beţivani şi nimeni nu se mai ocupa de aceasta.

Mai înainte de a părăsi locul acesta fatal, Corvinus cercetă cu grijă împrejurimile Forului, doar va găsi vreo urmă a acestei fapte îndrăzneţe. Găsi, foarte aproape de locul unde se aflase edictul, un cuţit, care era sigur că-l văzuse la şcoală, în mâinile unuia dintre

121 Numele împăratului.

206

camarazii săi. îl strânse cu mare grijă, ca unealta viitoarei lui răzbunări, apoi merse să aducă alt exemplar al edictului.

Obişnuiţii întâlnirilor elegante curând nu mai avură altă temă de conversaţie, la termele cele mari ale lui Antoniu toţi nu vorbeau decât de aceasta. Acolo erau Scaurus, omul legii, Proculus şi Fulvius. Acesta aruncă lui Sebastian, care intrase în timpul convorbirii, o privire ascuţită. Apoi se adresă de-a dreptul.

nu-i aşa că eşti de aceeaşi părere?

cred răspunse el liniştit -, că dacă creştinii sunt ticăloşii vrăjitori arătaţi de Calpurnius, merită să fie distruşi. Dar, chiar în acest caz, aş vrea să le dau o punte de scăpare...

care? întrebă, batjocoritor, Fulvius.

să nu fie îngăduit nimănui să-i masacreze, decât acelora care vor putea dovedi că s-au făcut crimele puse în spinarea creştinilor. N-aş îngădui niciunui om să ridice mâna asupra lor, dacă mai întâi nu-mi dovedeşte că n-a fost niciodată stricat, beţiv, rău soţ, tată sau

fiu vinovat, uşuratic sau hoţ. Căci nimeni nu învinuieşte pe nenorociţii de creştini să fi făcut acestea.

Fulvius lăsă ochii în jos auzind acest şirag de vicii şi încă mai mult sub privirea curată şi indignată a lui Sebastian. Dar la cuvântul „hoţ” tresări. Ostaşul l-a văzut, oare, ridicând eşarfa Syrei, în casa lui Fulvius? Da sau nu, Sebastian nu i-a fost pe plac chiar de la cea dintâi întâlnire. La cea de-a doua, neplăcerea se schimbase în ură. Şi în inima aceasta, ura se înscrisese cu litere de sânge.

Sebastian ieşi şi gândurile i se făcură rugăciune:

207

când, Doamne, se va săvârşi nădejdea noastră să aducem mulţimile la adevăr şi acest imperiu la credinţă, dacă toţi oamenii oneşti şi învăţaţi continuă să creadă calomniile născocite împotriva noastră, dacă, din veac în veac, se îngrămădesc minciunile şi bârfelile cu privire la noi, dacă nu vor măcar să cerceteze credinţa noastră, pentru că s-a hotărât de la început că este falsă şi de dispreţuit?

Vorbea aproape tare, crezându-se singur, când un glas dulce răspunse alături de el:

vrednice tinere, oricine-ai fi, şi parcă te recunosc după glas, adu-ţi aminte că Fiul lui Dumnezeu a dat lumină orbilor punându-le tină, care, pusă de mâini omeneşti, ar fi stins celor cu vedere ochii. Să ne lăsăm călcaţi în picioare încă puţin, cu răbdare; poate că, chiar din cenuşa noastră, va sări scânteia care să aprindă focul.

mulţumesc, mulţumesc, Cecilia zise Sebastian -, pentru dojana ta atât de dulce şi de dreaptă. Dar de ce mergi tu atât de bucuroasă, în această zi a primejdiei?

nu ştii că am fost numită paznic al cimitirului lui Calist? Mă duc la rostul meu. Roagă-te să fiu cea dintâi floare a primăverii care vine!

CAPITOLUL XV

Lămuriri

Când se făcu ziuă, mulţimea grăbi dinspre toate părţile Romei spre For, nerăbdătoare să citească grozavul edict cu care era ameninţată de atâta vreme. Dar când nu găsi decât o scândură goală, învălmăşeala fu obştească. Unii admirară îndrăzneala creştinilor care erau crezuţi drept nişte laşi; alţii se indignară, iar alţii îşi bătură joc de funcţionarii însărcinaţi cu paza proclamaţiei, în sfârşit, unii erau furioşi din pricina amânării acestui plăcut fapt al zilei.

208

CAPITOLUL XVI

Lupul în stână

După întâmplările lor din noaptea trecută, tinerii noştri prieteni nu se putură odihni multă vreme. Cu mult înainte de zori creştinii trebuiau să se adune în diferitele lor parohii, ca apoi, când se va ivi ziua, să se împrăştie. Această întâlnire avea să fie cea din urmă în aceste biserici. Oratoriile se închideau şi slujba avea să se ţină de aici înainte în bisericile subterane ale cimitirului.

Credincioşii nu erau ca nişte oi duse la tăiere, nici ca nişte puşcăriaşi care sunt gata să fie ucişi, ci ca nişte soldaţi care se înarmează pentru luptă. Ei îşi găseau armele, hrana, puterea, virtutea la masa Domnului; chiar cei slăbiţi şi cei temători luau din pâinea vieţii o nouă putere. în biserici erau aşezate scaune pentru duhovnici şi pot fi văzute şi azi în catacombe -, înaintea lor îngenuncheau cei ce se pocăiau, ca să-şi spună păcatele şi să capete iertarea, în vremea aceea, regulile pocăinţei erau mai puţin aspre şi se scurtau răstimpurile ispăşirii publice. Clericii harnici petrecură toată noaptea pregătind turma pentru această împărtăşire, care, pentru mulţi dintre creştini, trebuia să fie cea din urmă, aici, pe pământ.

Nu e nevoie să amintim cititorilor noştri că slujba care se săvârşea atunci era, în esenţă şi în multe dintre amănuntele ei, aceeaşi la care asistă credincioşii bisericii lui Hristos. Nu numai că ea era considerată ca jertfa Trupului şi Sângelui Domnului nostru, nu numai că jertfirea, sfinţirea, împărtăşirea erau asemănătoare, dar conţineau multe rugăciuni identice, în aşa fel încât creştinul care le ascultă şi preotul care le recită, ca odinioară în biserica din catacombe, poate să se simtă în legătură de duh cu martirii, care săvârşeau sau primeau această Taină sublimă.

209

Când veni clipa, în slujba despre care vorbim, ca să se dea îmbrăţişarea păcii adevărata mărturisire de dragoste frăţească -, plâns şi suspine se ridicară. Pentru mulţi dintre credincioşi acestea erau o salutare de despărţire. Unii tineri se agăţau de gâtul tatălui lor, fără să ştie dacă această zi nu avea să-i despartă până în clipa când, împreună, se vor bucura în Ceruri. Mamele îşi strângeau la sân copilele, în focul acestei iubiri noi, pe care o mărea teama unei lungi despărţiri. Apoi veni împărtăşirea, mai măreaţă încă decât de obicei, mai arzătoare, mai tăcută.

trupul Domnului nostru Iisus Hristos! zicea preotul fiecărui credincios, dându-i hrana sfântă. Amin! răspundea cel ce primea, cu un glas tremurat de credinţă şi de dragoste.

Apoi, întinzând o pânză curată, primea încă o provizie de pâine de viaţă, să-i ajungă până la cealaltă cină. După ce strângea pânza cu grijă, credinciosul o băga în sân înfăşurând-o adesea într-o stofă mai de preţ sau închizând-o într-un medalion de aur.

Diferitele adunări se împrăştiaseră mai înainte ca să se fi descoperit sfâşierea edictului. S-ar putea zice, mai exact, că ele îşi dăduseră întâlnire în catacombe. Desele întâlniri ale lui Torquatus cu cei doi complici păgâni la Termele lui Caracala fuseseră îndeaproape supravegheate de căpetenia vestiarului şi de către nevasta lui. Victoria surprinsese urzeala lor, care era de a năvăli în cimitirul lui Callistus, a doua zi după promulgarea edictului. Creştinii socotiră, aşadar, că era mai multă siguranţă pentru ei în prima zi, şi aşa profitară de prilej ca să inaugureze prin slujbe solemne bisericile din catacombe, care, părăsite câţiva ani, apoi reparate de gropari, erau acum pictate din nou în diferite locuri şi înzestrate cu toate obiectele trebuitoare cultului.

în vremea aceasta, Corvinus, biruind temerile de la început, izbutise să-şi procure, cât mai repede cu putinţă, un alt exemplar al edictului, puţin mai mare, e adevărat, şi-l puse în acelaşi loc. Apoi se gândi care ar putea să fie urmările mâniei împărăteşti. Sarmatul

210

avea dreptate: el, Corvinus, răspundea de această pierdere. Aşa că simţea nevoia ca, chiar în acea zi, să săvârşească ceva care să şteargă această greşeală, mai înainte de a se înfăţişa împăratului. Se hotărî, aşadar, să se năpustească, chiar în prima zi, asupra cimitirelor.

Se duse, deci, devreme, la terme, unde Fulvius ţinea în bună pază pe Torquatus. Şi tustrei ţinură sfat. Corvinus, condus de şovăielnicul Torquatus, trebuia să facă o ambuscadă în cimitirul lui Callistus; în fruntea unei trupe de soldaţi aleşi, va ridica, de voie de nevoie, pe preoţi şi pe creştinii mai de seamă, în timp ce Fulvius, rămas afară cu o altă trupă, avea să taie retragerea credincioşilor, punând mâna pe cei mai însemnaţi dintre ei şi, mai ales, pe pontif şi pe clerul înalt. Acesta era planul. Fulvius îşi zicea: Proştii să facă pe nevăstuica în vizuini, iar eu voi fi vânătorul, care rămâne afară.

în vremea aceasta, Victoria, ocupată cu îngrijitul odăii în care complotau aceştia trei, auzise de ajuns ca să poată să dea amănunte lui Cucumio, care, după ce se scărpină mult în cap, găsi, în sfârşit, un mijloc să comunice celor în drept.

Sebastian, după ce asistase, devreme, la serviciul divin, se îndreptase, după un obicei obştesc în acea vreme, spre terme, ca să-şi învioreze mădularele cu sănătoasa răcoare a băii şi, de asemenea, ca să risipească bănuielile pe care lipsa lui în dimineaţa aceea le iscase. în timp ce se îmbăia, bătrânul capsarius scrisese pe o bucată de pergament tot ceea ce nevasta sa auzise cu privire la asaltul pus la cale, cu ţinta de a pune mâna pe marele Pontif. Prinse apoi acest bilet cu un bold de căptuşeala tunicii lui Sebastian, căci nu îndrăznea să stea de vorbă cu el, fiind şi alţii de faţă.

Ofiţerul se duse, după baie, în atrium, unde se discutau veştile zilei. Fulvius stătea în aşteptarea lui Corvinus, care avea să-i dea de veste când totul va fi gata. Cum Sebastian ieşea de acolo mâhnit, simţi cum îl înţeapă ceva la piept. Căută şi găsi pergamentul. Latina lui nu era cu mult mai bună aceleia din epitaful lui Cucumio, dar Sebastian înţelese de ajuns ca să găsească nimerit că trebuie să

211

lase Palatinul şi să meargă spre calea Apiană, ca să comunice această veste creştinilor adunaţi în cimitir.

Totuşi, găsind un vestitor mai la îndemână şi mai sigur decât el în sărmana oarbă, care nu putea să atragă aşa de mult atenţia, îi dădu vestea, după ce-i spuse câteva cuvinte, şi îi ceru ca s-o ducă acolo de îndată. Abia părăsise Sebastian termele, că, iată, Fulvius fu şi vestit că Corvinus şi trupa sa se duceau, peste câmp, la locul convenit, pentru a îndepărta orice bănuieli. încălecă pe dată şi o luă pe drumul mare, în timp ce soldatul creştin dădea toate amănuntele oarbei, pe un drum ocolit.

Când am întovărăşit pe Diogene şi pe tovarăşii lui în catacombe, ne-am oprit, mai înainte de a se ajunge la biserica subterană, pentru că Severus nu voia să fie cunoscută de Torquatus. Comunitatea creştină era acum adunată acolo sub oblăduirea celui dintâi păstor. Era săpată după acelaşi principiu ca şi toate celelalte feluri de săpături, căci nu putem deloc să le zicem clădiri.

Cititorul să-şi închipuie două dintre încăperile, zise cubicule, după cum le-am descris, aşezate pe cele două laturi ale unei galerii sau treceri, aşa fel ca uşile lor să fie una în faţa alteia. La capătul uneia găsim un arcosolium sau altar-mormânt: şi putem crede că în una dintre aceste două încăperi stăteau bărbaţii sub conducerea ostiarilor122, şi în cealaltă femeile, sub paza diaconiţelor.

Despărţirea celor două sexe la slujba divină era păzită cu o aspră disciplină în biserica de la început.

Adesea, aceste biserici subterane nu erau lipsite de podoabe arhitecturale. Zidurile, mai ales cele aproape de altar, erau văruite şi zugrăvite pe umed, iar jumătăţi de coloane, ale căror temelii şi capiteluri tăiate în gresie nu erau lipsite de eleganţă, arătau împărţirile şi împodobeau intrările. în marea bazilică descoperită în cimitirul lui Callistus s-a găsit o încăpere fără altar, comunicând

122 Portarilor.

212

cu biserica printr-o deschizătură în formă de pâlnie, care străpunge oblic zidurile de pământ, gros în dreptul acela de douăsprezece picioare, în aşa fel încât tot ceea ce se vorbea în biserică se auzea în această încăpere şi, totuşi, nimic din ceea ce se făcea în biserică nu putea fi văzut de cei adunaţi.

Se presupune, fireşte, că această încăpere era hărăzită ispăşitorilor zişi audientes sau ascultători, şi catehumenilor încă neluminaţi cu Sfântul Botez. Bazilica în care se aflau creştinii, când Sebastian le trimise ştirea, era asemeni aceleia descoperită în cimitirul Sfintei Agnia. Fiecare dintre cele două despărţituri era dublă. Ea era alcătuită din două camere, despărţite, prin jumătăţi de coloane, în biserica femeilor şi, prin coloane ieşite, în aceea a bărbaţilor, în centrul uneia dintre aceste suprafeţe de zid se găsea o firidă în care se aşeza o statuie sau o lampă. Dar trăsătura cea mai de seamă a bazilicii era o prelungire a arhitecturii sale, care îi adăuga locul pentru strane şi pentru altar (corul). Aceasta era cam jumătate cât celelalte despărţiri, de care era separat prin două coloane cu basoreliefuri, şi era tot aşa de puţin înalt ca şi restul bazilicii, ca acel al bisericilor de azi. Căci, în timp ce fiecare împărţire era un monument înălţat în zidul ei, având deasupra trei sau patru rânduri de morminte, înălţimea corului nu era deloc mai mare decât aceea a arcosolium-ului sau altarului-mormânt. La capătul corului, lipit de mijlocul zidului, se găseşte un jilţ cioplit, cu braţele şi spătarul ca de piatră, de fiecare parte se întinde o bancă de piatră care căptuşeşte fundul şi laturile corului.

Un altar portativ se aşeza, fără îndoială, în faţa tronului, stând singuratic în mijlocul sanctuarului, şi tradiţia ne arată că acesta este chiar altarul de lemn al Sfântului Petru. Cei dintâi creştini au statornicit, aşadar, în bisericile lor subterane îndreptarul care a slujit mai târziu la ridicarea edificiilor sfinte.

în una dintre bazilicile de acest fel se găseau adunaţi credincioşii, când Corvinus şi tovarăşii lui se iviră la intrarea cimitirului.

213

Această intrare, cunoscută de Torquatus, era o scară ascunsă sub o clădire pe jumătate ruinată, astupată cu vreascuri. Ei găsiră drumul liber şi-şi luară de îndată măsurile. Fulvius, cu o grupă de doisprezece oameni, vor păzi intrarea şi vor pune mâna pe toţi cei care ar fi încercat să intre sau să iasă, Corvinus şi Torquatus, numai cu opt oameni, stăteau gata să coboare...

nu-mi place această treabă subterană zise un vechi legionar cu barba argintată. Sunt soldat, iar nu vânător de şoareci. Puneţi-mă în faţa duşmanului ziua-n amiaza-mare şi-am să mă bat cu el, corp la corp; dar nu-mi este deloc pe plac să fiu înăbuşit sau otrăvit, ca un vierme în râu...

Această vorbire plăcu soldaţilor. Unul zise:

poate că sunt sute de creştini ascunşi dedesubt, iar noi suntem abia vreo doisprezece...

n-am primit leafa ca să facem o asemenea ispravă adăugă un altul.

vrăjile lor mă pun pe gânduri, nu atât puterea lor...

Fulvius trebui să-şi cheltuiască toată puterea de convingere ca să-i convingă, îi încredinţă că nu au a se teme de nimic. Aceasta le dădu curaj, şi ei coborâră scara pe dibuite. Zăreau lămpi din loc în loc, înaintând în galeria întunecată.

tăcere zise unul -, ascultaţi glasul acela!

venea de departe, îndulcit de depărtare, accentele erau ale unei voci tinere şi curate; atât de limpede se auzeau toate cuvintele; „Domnul este lumina şi scăparea mea de cine mă voi teme? Domnul este sprijinitorul vieţii mele, de ce-mi va fi frică?”

Apoi o cântare se înălţă, asemeni unui şuvoi de ape: „Când cei răi năvălesc asupra mea să mă sfâşie, iată că ei, prigonitorii şi vrăjmaşii mei, se clatină şi cad”.

Un simţământ de ruşinare şi de furie cuprinse pe năvălitori, ascultând aceste cuvinte de încredere şi de nepăsare.

214

Glasul cântă singur, din nou, dar mai potolit: „şi chiar o oştire de-ar tăbărî asupră-mi, inima mea tot nu s-ar teme...”123

mi se pare că recunosc această voce, aş fi recunoscut-o dintr-o mie. E vocea celui care mi-a pricinuit pierderea, făptaşul blestematei trebi din noaptea aceasta şi a tuturor necazurilor mele de astăzi. Vocea lui Pancraţiu a smuls edictul. înainte, prieteni! Cel care mi-l aduce viu sau mort va avea răsplata pe care-o va vrea!

opriţi-vă spuse unul dintre oameni să aprindem faclele!

băgaţi de seamă zise altul ce este zgomotul acesta straniu, ca şi cum cineva ar roade sau ar ciocăni la oarecare depărtare?, îl aud de câteva clipe...

priviţi zise un al treilea -, luminile au dispărut acolo, şi cântarea a încetat. Suntem descoperiţi!

nu-i nicio primejdie vorbi Torquatus făcând pe îndrăzneţul. Zgomotul acesta este făcut de cârtiţa aceea bătrână de Diogene şi de fiii lui, care sapă mormintele creştinilor, pe care-i vom prinde noi.

Torquatus recomandase zadarnic oamenilor să nu aducă torţe, ci lămpi ca acele ale lui Diogene sau lumânări de ceară, cum adusese el pentru sine, dar oamenii gândiseră că nu vor putea coborî fără o lumină puternică, pe care să n-o poată stinge o pală de aer sau o atingere cu mâna. întrebuinţarea torţelor avu un efect cu totul dăunător, în timp ce soldaţii înaintau, tăcuţi, şi cu grijă, în lunga şi strâmta galerie, torţele răşinoase pocneau şi făceau fum, răspândind o căldură sâcâitoare; un nor de fum gros învăluind pe cei care le purtau, îi înăbuşea şi făcea să scadă lumina. Torquatus mergea în frunte, socotind cotiturile, la dreapta şi la stânga, după cum le însemnase. Dar toate semnele lăsate de el dispăruseră. După ce socoti mai bine de jumătate din numărul de la început, se clătină, căci găsi drumul cu totul închis.

123 Psalmul 27.

215

Ochi mai vii decât ai lui stătuseră la pândă. Severus, hotărât să nu se lase luat pe neaşteptate, veghease necontenit. Se găsea aproape de intrarea cimitirului când veniră soldaţii şi alergase de îndată până la locul unde nisipul era pregătit să închidă galeria. Fratele lui şi alţi neobosiţi lucrători stăteau gata, acolo, pentru orice împrejurare. într-o clipă, tăcuţi şi harnici după cum le era obiceiul, se puseră pe lucru, aruncând nisipul cu lopeţile în coridorul strâmt şi făcând să cadă, cu târnăcopul, din bolta galeriei, pietre grele, care închiseră intrarea.

Ei stăteau în dosul acestui zăgaz, stăpânindu-şi cu greu hohotele de râs, auzind pe duşmanii lor prin acest zid uşor ridicat de ei.

înjurăturile, blestemele, ameninţările care se năruiră asupra lui Torquatus, luat drept nebun şi trădător, nu erau în stare să-i micşoreze nedumerirea.

staţi o clipă, vă rog zise el -, poate că m-am înşelat în socotelile mele? Aş recunoaşte cotitura cea mai de seamă, după un mormânt vestit, care trebuie să se găsească la câţiva paşi de la intrare. Mă duc, câţiva paşi, să mă încredinţez despre acestea...

Zicând aceste cuvinte, se trase îndărăt până la cea dintâi galerie din stânga, înaintă câţiva paşi şi pieri. Cu toate că tovarăşii îl urmăriră chiar până la intrarea galeriei, nu putură să-şi dea seama cum se petrecuseră toate acestea. Desigur era o vrajă şi ei erau gata să creadă. El şi torţa lui păreau c-au dispărut dintr-odată.

numai asta ne trebuia ziseră ei. Sau Torquatus este un trădător, sau a fost răpit printr-o vrajă...

Chinuiţi, înăbuşiţi de aerul gros, pe care torţele păreau că-s gata să-l aprindă, mânjiţi, orbiţi, înecaţi de fumul răşinos, descurajaţi şi blegi, ei se reîntoarseră şi, cum trecerea aceasta îi ducea tocmai la ieşire, aruncară torţele aprinse în dreapta şi în stânga în galeriile lăturalnice, ca să scape de ele. Când priviră în urmă, li se păru că o iluminaţie triumfală împodobea atmosfera chiar a

216

acestui lugubru124 coridor. Torţele aprinse pentru distrugerea bisericii slujeau să lumineze monumentele acestei credinţe, pe care totdeauna au salvat-o.

Dar mai înainte ca aceşti copoi rătăciţi să ajungă la intrare, o ciudată vedenie îi făcu să se dea înapoi. Crezură, mai întâi, că au zărit o rază a zilei, dar văzură că-i licărirea unei lămpi. Era dusă pe sus şi cu tărie, de o fiinţă care, nepăsătoare şi dreaptă, îi primea în plin lumina pe chip.

îmbrăcată într-o haină neagră, ea părea una dintre acele statui de bronz, ale cărei extremităţi şi chip sunt de marmoră albă, şi care fac să tresară pe acei care le văd pentru întâia dată, atât de mult seamănă cu fiinţe vii.

ce poate fi asta? Ce este? şoptiră oamenii.

o vrăjitoare zise unul.

un duh, paznic al acestui loc vorbi altul.

un strigoi strigă un al treilea.

în timp ce ei se apropiau cu paşi de lup, făptura aceasta tainică părea că nu-i vede. Ochii ei nu răsfrângeau nimic, ea rămânea nepăsătoare şi fără teamă.

în sfârşit, soldaţii se apropiará destul ca să poată pune mâna pe această tainică făptură.

cine eşti? întrebă Corvinus furios.

o creştină răspunse Cecilia, cu blândeţea ei plină de bucurie.

luaţi-o! porunci el -, tot va fi cineva care să ne plătească dezamăgirea.

124 Sinistru.

217

CAPITOLUL XVII

Cea dintâi floare

Cecilia, care fusese înştiinţată, ajunsese în catacombe printr-o intrare deosebită, cu toate că apropiată. Abia coborî şi simţi mirosul tare al torţelor.

nu-i smirna noastră cugetă ea -, duşmanul s-a şi arătat!

Grăbi spre locul unde creştinii erau adunaţi, le dădu însemnarea lui Sebastian şi adăugă şi părerile ei. Ştirea sfătuia pe credincioşi să se împrăştie şi să caute un adăpost în galeriile cele mai ascunse. Sebastian ruga pe Pontif să nu iasă mai înainte de a i se trimite răspuns, căci pe el voiau să pună mâna.

Pancraţiu rugă pe oarbă să-şi caute şi ea un adăpost.

nu răspunse ea -, datoria mea este să veghez la intrare şi să îndrum pe credincioşi...

dar poate pune mâna duşmanul pe tine...

n-are a face răspunse ea râzând -, să mă ia pe mine, numai să fie scăpate vieţi mai preţioase decât a mea. Dă-mi o lampă, Pancraţiu!

dar tu nu-i poţi vedea lumina. Duşmanii tăi, poate...

chiar atunci nu vreau să fiu prinsă în întuneric. Dacă Mirele meu vine întru întâmpinarea mea în acest cimitir, nu trebuie, oare, să mă găsească cu candela aprinsă?

Plecă şi ajunse la locul ei de strajă. Neauzind alt zgomot decât câţiva paşi furişaţi, crezu că vin spre ea credincioşii şi ridică lampa ca să-i conducă.

Când soldaţii se reîntoarseră cu singura pradă, Fulvius se umplu de furie. Era mai rău decât o neizbândă, din pricina ridicolului, se scremuse muntele şi ieşise un şoarece. îşi bătu joc de Corvinus,

218

până la a-l face să sară în sus şi să spumege de mânie. în sfârşit, îl întrebă:

dar Torquatus unde e?

Auzind atâtea zvonuri cu privire la dispariţia lui subită, câte povestiri auzise şi de moartea sarmatului. Din pricina aceasta, era foarte sucit. Nu mai era nicio îndoială: pretinsa lui victimă îl înşelase ca să scape, în cele din urmă, în labirintul fără capăt al cimitirului. Dacă era aşa, atunci captiva avea să ştie şi Fulvius se hotărî s-o întrebe. Venind în faţa ei, luă o înfăţişare cu totul grozavă, inchizitorială, apoi îi zise cu asprime:

femeie, priveşte-mă şi spune-mi adevărul!

trebuie să-ţi spun adevărul fără să te privesc răspunse sărmana tânără, cu glasul cel mai dulce şi cu surâsul cel mai gingaş -, tu nu vezi că-s oarbă?

oarbă! strigară toţi în cor, îngrămădindu-se s-o vadă.

ar fi ridicol zise Fulvius -, să vezi douăzeci de soldaţi străbătând oraşul şi păzind o biată fată oarbă. Intraţi în cazarmă, pe răspunderea mea, şi veţi primi plata. Cât despre tine, Corvinus, încalecă pe calul meu şi mergi de vesteşte pe tatăl tău. Şi vin şi eu pe urmă, în căruţă cu oarba.

fără trădare, Fulvius! răspunse Corvinus, jignit şi umilit. Să nu vii fără ea. Nu trebuie să

219

treacă ziua fără să avem o jertfă.

nu te teme de nimic... răspunse Fulvius.

Când fu singur în căruţă cu Cecilia, luă o înfăţişare de compătimire şi zise:

sărmana mea copilă, e mult de când eşti oarbă?

am fost totdeauna răspunse ea.

care-i povestea vieţii tale? De unde eşti?

n-am nicio poveste. Părinţii mei erau săraci şi m-au adus la Roma când aveam patru ani, într-o zi când au venit să se roage pentru sănătatea mea, săvârşind o făgăduinţă făcută Sfinţilor Crisantus şi Daria. Mă încredinţară în grija unei sărmane femei credincioase,

la uşa bisericii din Fasciola, şi ei intrară să se roage. Tocmai în ziua aceea o mulţime de creştini fură îngropaţi sub pământul şi pietrele aruncate asupra lor. Părinţii mei erau dintre aceşti fericiţi.

cum ai dus-o de atunci?

dumnezeu mi-a rămas singurul tată şi biserica lui, mamă. Cel ce hrăneşte păsările cerului poate, asemenea, să hrănească pe mieii turmei sale. Nu mi-a lipsit nimic de atunci...

dar poţi tu să mergi slobodă pe străzi şi fără teamă, ca şi cum ai vedea?

de unde ştii aceasta?

te-am văzut. Ţi-aduci aminte, într-o dimineaţă din toamna trecută, foarte devreme, tu ai condus pe un biet schilod, de-a lungul căii Patriciene?!

Ea se roşi şi tăcu. A văzut-o, oare, când a pus în sacul bătrânului propria ei parte de pomană?

şi mi-ai mărturisit că eşti creştină? zise el cu ascunsă nepăsare.

o, cum aş putea să tăgăduiesc?

adunarea aceea era, aşadar, o adunare de creştini?

desigur...

E tot ceea ce voia să ştie. Bănuielile se adevereau. Agnia, asupra căreia Torquatus nu putuse sau nu voise să-l lămurească, era, desigur, creştină.

După o scurtă tăcere o privi fix şi-i zise:

ştii unde mergi?

înaintea judecătorului de aici, cred, care mă va trimite la cer, spre mirele meu...

atât de liniştită? întrebă el, surprins, căci nu putea să vadă nimic pe acest chip, decât un surâs.

zi, mai degrabă, cu atâta bucurie răspunse ea.

Căpătând amănuntele pe care le dorea, dădu pe prizonieră în mâinile lui Corvinus la uşa bisericii Aemilia şi-o părăsi în soarta ei.

220

Corvinus pregătise pe tatăl său să primească pe captivă, dar Tertullus, mişcat de milă şi închipuindu-şi că va putea să scoată pe oarbă din încăpăţânarea ei, rugă pe cei de faţă să stea cu totul liniştiţi şi tăcuţi, în vreme ce el va încerca s-o înduplece, pentru ca ea să se creadă singură cu el, ameninţând cu grele pedepse pe cei care vor rupe tăcerea.

Cum prevăzuse, Cecilia nu ştia că mai este cineva cu ei, când o întrebă cu bunătate:

care e numele tău, copilă?

cecilia...

e un nume nobil, îl ai din familie?

nu, nu sunt nobilă, afară decât sunt prin părinţii mei, care, cu toate că erau săraci, au murit pentru Hristos. Cum sunt oarbă, cei ce m-au îngrijit mi-au zis Caeca, apoi, alintându-mă, mi-au schimbat acest nume în Cecilia.

ei, bine, acum trebuie să te laşi de toate aceste nebunii ale creştinilor, care te-au părăsit, săracă şi oarbă. Cinsteşte porunca împăratului şi jertfeşte zeilor. Şi aşa vei avea bogăţii, haine frumoase şi tot ce-ţi trebuie. Cei mai iscusiţi doctori vor cerca să-ţi redea vederea...

trebuie să găseşti nişte lucruri mai bune să-mi dai, căci pentru acestea mulţumesc lui Dumnezeu şi Fiului său; aceste mizerii de care tu ai vrea să mă lepăd...

ce vrei să spui?

că mulţumesc lui Dumnezeu că-s săracă şi prost îmbrăcată, că mănânc ce găsesc, că astfel mă asemăn mai mult cu Iisus, singurul meu Mire...

eşti nebună o întrerupse judecătorul cu răbdarea puţin pierdută. Te-ai hrănit cu nişte păreri goale... Nu poţi, totuşi, să mulţumeşti lui Dumnezeu că te-a făcut oarbă!

de aceasta încă mai mult decât pentru tot, îi mulţumesc în fiecare zi, din toată inima.

221

cum? Găseşti că-i o binecuvântare să nu fi privit niciodată vreun chip de om, nici soarele, nici pământul? Ce ciudate gânduri...!

nu sunt ciudate, nobile domn. Căci în mijlocul a ceea ce tu zici întuneric, eu văd un chip strălucitor pe care îl numesc lumină. Este faţa Aceluia pe care îl iubesc, cu o iubire neasemuită... N-aş vrea, pentru nimic în lume, să-i văd splendoarea umbrită de aceea a unui alt soare, nici minunata lui frumuseţe micşorată prin privirea altui chip. Nicio vedenie pământească să nu vie să mă trezească din această încântare. îl iubesc prea mult, ca să nu doresc să-l văd totdeauna numai pe el...

haide, haide, de ajuns cu palavrele! Ascultă de îndată voia împăraţilor, sau voi încerca să văd cum primeşti durerea, care te va cuminţi...

durerea! repetă nevinovată.

da, durerea. Ai simţit-o vreodată? Nu te-a făcut nimeni să suferi?

o, nu, creştinii nu-şi fac niciodată rău unii altora.

Scaunul de schingiuire stătea gata în faţa lui. Făcu semn lui Catullus s-aşeze pe Cecilia în el. Torţionarul o luă de braţ şi-o îmbrânci. Cum ea nu arăta nicio opunere, o întinse lesne pe scoarţa de lemn. Frânghiile cu noduri fură repede trecute în jurul gleznelor şi braţele îi fură aduse deasupra capului. Sărmana oarbă nu vedea cine îi făcea toate acestea, aşa încât putea bănui că-i aceeaşi persoană care-i vorbise. Până atunci, cei de faţă stătuseră în tăcere. Acum, abia-şi puteau ţine suflarea. Buzele Ceciliei se mişcau într-o arzătoare rugăciune.

încă o dată, înainte de a urma, te conjur125 să jertfeşti zeilor şi astfel vei scăpa de grele chinuri zise judecătorul cu un glas încă mai aspru.

125 A implora, a ruga stăruitor.

222

Nici chinurile, nici moartea răspunse oarba cu tărie nu mă vor despărţi de dragostea lui Hristos. Nu pot aduce decât o singură jertfă singurului Dumnezeu viu, şi aceea sunt eu însămi...

Prefectul făcu un semn călăului şi acesta învârti repede cele două roţi ale scaunului şi frânghiile se strânseră în jurul vârtejului. Mădularele sărmanei fete se întinseră într-o smucitură frântă, care, fără să fie destul de tare ca să-i rupă încheieturile, ceea ce s-ar fi petrecut dacă mai învârtea o dată, era totuşi îndestulătoare ca să dea o durere de nesuferit şi cu adevărat chinuitoare. Ceea ce-i făcea această caznă încă şi mai crudă e că nu-i ştia pricina şi suferea şi chinul care ni-l dă totdeauna întunericul. O înfiorare care-i trecu pe chip şi o paloare încă mai mare îi adevereau agonia.

A! A! strigă judecătorul -, simţi asta? Haide, e de ajuns, ascultă şi vei fi slobodă...

Ea păru că nu aude aceste cuvinte, dar îşi risipi sufletul în rugăciuni:

slavă îţi dau, o Doamne Iisuse, că mi-ai îngăduit să sufăr întâia dată pentru Tine! Te-am iubit în pace, Te-am iubit în bine, Te-am iubit în bucurie, iar acum, în durere, Te iubesc încă mai mult! Cât îmi este de dulce să fiu şi eu întinsă, ca Tine, pe crucea Ta, decât să stau la masa săracului!

îţi râzi de mine zbieră judecătorul supărat abuzând de bunătatea mea. Hei, Catullus, pune-i o torţă aprinsă pe coaste!

Un freamăt de dezgust şi de oroare trecu prin adunare, care nu se putea opri să nu fie de partea sărmanei oarbe. Un murmur de indignare înfrânată se ridică din toate părţile. Cecilia băgă de seamă, pentru întâia dată, că se află în mijlocul unei mulţimi. Un val de purpură îi năvăli pe frunte, pe chip, pe gât, albe până atunci ca albeaţa marmurei...

Judecătorul, mâniat, stăpâni cu o mişcare mila celor de faţă şi toţi ascultară, în tăcere, pe Cecilia, a cărei voce se ridică, mai arzătoare ca oricând:

223

domnul meu! Mirele meu iubit! Ţi-am rămas mereu credincioasă. îngăduie-mi să sufăr chinurile în Numele Tău, dar fereşte-mă de ruşinea să fiu văzută de ochi omeneşti. Adu-ţi aminte, Doamne, de mine şi ajută-mi să nu-mi ascund faţa în mâini când voi fi înaintea Ta!

Din nou, un murmur se ridică din mulţime.

catullus urlă judecătorul uimit şi ruşinat -, Fă-ţi datoria, ticălosule! Ce aştepţi? Cât îţi trebuie să pui torţele aprinse?

Călăul făcu un pas înainte şi întinse mâna ca să dezbrace pe martiră, dar se trase îndărăt şi, întorcându-se spre judecător:

e prea târziu zise pe un ton mai blajin. A murit...

moartă?, zbieră Tertullus numai după o singură învârtitură a roţii? E cu putinţă?!

Catullus întoarse roata, o învârti înapoi şi trupul rămase nemişcat. Era adevărat. Cecilia trecuse de pe scaunul de schingiuire pe tronul de slavă. După fruntea încruntată a judecătorului ea vedea pe Mirele ei ceresc înaintând, spre a-i da sărutarea de bun venit. Sufletul ei curat se înălţase, mireasmă prea plăcută, cu tămâia rugăciunii ei. în tăcerea pricinuită de temere şi de nedumerire, un glas limpede şi îndrăzneţ se ridică din mulţimea care stătea grămădită la poartă:

tiran necredincios, nu vezi că o sărmană creştină oarbă are mai multă putere asupra vieţii şi-a morţii decât tine sau stăpânii tăi cruzi?

cum? Pentru a treia oară într-o zi îndrăzneşte să-mi stea în drum? De data asta nu-mi mai scapă!

Corvinus aruncă aceste cuvinte urmate de-o sălbatică înjurătură, alergând spre mulţimea de la poartă. Dar, în goana-i nebună, se lovi de un ofiţer de o statură herculeană. Se clătină, iar ostaşul, luându-l de braţe, îi zise:

nu ţi-ai făcut niciun rău, nădăjduiesc, Corvinus?

nu, nu, dă-mi drumul, Quadratus.

224

unde alergi aşa iute? Pot să te ajut cu ceva? îl întrebă celălalt, ţinându-l mereu în braţe.

lasă-mă, îţi zic, sau îl scap...

pe cine?

pe Pancraţiu răspunse Corvinus -, care a insultat pe tatăl meu...

pancraţiu? zise Quadratus, întorcându-se şi văzând că a plecat. Nu-l văd...

Dădu drumul lui Corvinus, dar era prea târziu. Tânărul Pancraţiu ajunse viu şi sănătos în casa lui Diogene.

în timpul acestei scene, prefectul, zdrobit, porunci lui Catullus să ia trupul Ceciliei şi să-l arunce în Tibru.

Dar un alt ofiţer, înfăşurat în pelerină până sub ochi, se întoarse şi, făcând un semn lui Catullus, care înţelese pe dată, îi puse în mâna întinsă o pungă plină.

dincolo de Poarta Capena, la vila Lucinei, un ceas după apusul soarelui zise Sebastian.

pe cuvânt că acolo o voi duce... răspunse călăul.

care crezi că a fost pricina morţii acestei sărmane tinere? întrebă un privitor pe tovarăşul său.

cred că frica răspunse acesta.

smerenia unei creştine întrerupse un străin, care trecea pe acolo.

CAPITOLUL XVIII

Răsplata

prefectul cetăţii merse să raporteze întâmplările nenorocite de peste zi şi încercă totul ca să apere pe nedemnul său fiu. Găsi pe împărat în cea mai proastă dispoziţie.

225

Dacă Corvinus s-ar fi aflat, dimineaţa, în drumul lui, nimeni n-ar fi putut să-i cruţe viaţa. Acum, incursiunile în catacombe zgândăriseră din nou furia tiranului. Tocmai atunci se ivi Tertullus în sala de audienţe. Sebastian făcuse aşa ca să cadă el de strajă.

unde-i tontul de fii-tu? acestea fură cuvintele cu care împăratul întâmpină pe prefect.

aşteaptă umilit la uşă bunăvoinţa divinităţii tale, neştiind cum să facă să potolească divina ta mânie, cu toate necazurile pe care i le-a hărăzit soarta...

soarta?! strigă tiranul zi prostia şi laşitatea lui. Frumos început, n-am ce zice, dar îl va plăti scump. Să vie!

Ticălosul intră gemând şi tremurând. Apoi se aruncă în genunchi în faţa împăratului, care-l respinse cu piciorul, că se rostogoli, ca un câine bătut, în mijlocul sălii. Acest lucru făcu să râdă pe împărat şi aşa furia i se mai potoli.

haide, diavole, ridică-te zise împăratul -, ca să-ţi aud povestirea! Cum a dispărut edictul?

Corvinus alcătui o poveste de să adormi de-a-n picioarelea, care avu norocul să distreze pe împăratul. Era semn bun.

ei bine zise el în sfârşit voi avea milă de tine. Lictori126! Desfaceţi fasciile127!

Ei luară securile şi cercară ascuţişurile.

Corvinus se aruncă din nou în genunchi şi strigă:

cruţă-mi viaţa, căci am amănunte însemnate să-ţi dau, dacă mă laşi să trăiesc...

cui îi trece prin gând să-ţi ia viaţa? răspunse Maximian. Lictori! Lăsaţi securile, vergile sunt de ajuns!

126 Persoană care însoţea, în anumite ocazii, pe înalţii demnitari, mergând înaintea lor şi purtând fasciile.

127 Mănunchi de nuiele de mesteacăn, legat cu o curea în jurul unei securi Şi purtat de lictorii care însoţeau pe unii magistraţi romani.

226

într-o clipă fu luat, apoi i se legară mâinile, i se scoase tunica şi o grindină de lovituri căzu peste trupul lui. Tăvălindu-se de durere, începu să zbiere, spre marea bucurie a stăpânului său imperial.

Prostit şi îndurerat, fu silit să stea în faţa împăratului.

acum zise acesta -, care este amănuntul preţios, pe care vrei să mi-l dai?

cunosc pe acela care şi-a purtat mâna criminală asupra edictului...

cine-i?

un tânăr numit Pancraţiu, al cărui cuţit l-am găsit în locul de unde a fost răpit edictul.

Şi de ce n-ai pus mâna pe el, ca să-l dai în judecată?

de două ori, astăzi, l-am avut aproape, căci i-am auzit glasul, dar mi-a scăpat...

atunci, nu trebuie să-l mai scapi a treia oară, sau plăteşti pentru el. Dar cum îl cunoşti pe el şi cuţitul lui?

învăţa cu mine la şcoala lui Casianus, care era creştin, deatunci...

un creştin a avut îndrăzneala să-mi înveţe supuşii, să-i facă duşmani ai patriei, necredincioşi împăratului, dispreţuitori zeilor?! Desigur, el este acela care a sfătuit pe Pancraţiu, acest şarpe tânăr, să smulgă edictul nostru imperial. Ştii unde stă?

da, împărate, Torquatus, care s-a lăsat de vrăjitoriile creştinilor, mi-a spus...

cine e acest Torquatus?

e unul care a locuit o bucată de vreme la ţară cu Cromaţiu şi cu alţi creştini...

mergem din rău în mai rău... Fostul prefect s-a făcut, aşadar, şi el creştin? Ce perfidie! N-am să mai ştiu în cine să mă încred! Prefectule, trimite îndată pe cineva să prindă pe toţi aceştia, pe directorul de şcoală şi pe Torquatus...

acesta nu mai e creştin! întrerupse judecătorul.

227

ce are a face? răspunse împăratul arţăgos prinde pe câţi poţi, nu cruţa pe niciunul, şi să ispăşească! M-ai înţeles? Haide, plecaţi toţi... E vremea să cinez...

Corvinus se întoarse acasă. Cu toate îngrijirile date, avea friguri şi suferi toată noaptea, iar a doua zi dimineaţă rugă pe tatăl său să-l lase să meargă cu ceilalţi în Campania, ca să-şi poată spăla cinstea şi să se răzbune, scăpând de ruşinea şi de râsetele cu care societatea romană avea să-l acopere, neîndoielnic.

Când Fulvius dădu pe mâna judecătorilor pe biata oarbă, se grăbi să se întoarcă acasă, ca să povestească toate acestea lui Eurotas, după cum obişnuia. Bătrânul ascultă această povestire simplă, cu fruntea încruntată, apoi zise rece:

asta nu-ţi va fi de mare folos!

folosul nu va fi de îndată, fără îndoială; dar e, cel puţin, un semn bun pentru viitor...

cum aşa?

nobila Agnia e în mâna mea. E creştină, de asta-s sigur. Pot acum sau să-i cuceresc mâna, sau s-o distrug. Şi într-un caz, şi în celălalt, averea ei îmi cade în mână...

alege pe cea de-a doua... zise bătrânul, cu ochii sclipitori -, că-i şi mai grabnică şi mai uşoară...

dar e vorba de onoarea mea; nu pot îngădui să fiu tratat cu atâta dispreţ.

ai fost dispreţuit, totuşi; şi asta cere răzbunare. N-ai vreme de pierdut cu prostiile tale. Banii îţi sunt pe sfârşite şi nu mai poţi conta pe nimic. Trebuie să dai o lovitură mare.

dar nu ţi-ar plăcea mai bine să capăt aceste averi prin mijloace onorabile (acest cuvânt făcu pe Eurotas să surâdă) decât într-un chip vinovat?

capătă-le într-un fel sau altul, numai totul să fie repede şi sigur. Ştii învoiala noastră. Sau familia va deveni bogată şi îndestulată,

228

sau se va stinge cu tine. Cu niciun chip ea nu trebuie să pirotească în ruşine, adică în sărăcie.

ştiu, ştiu, e zadarnic să-mi aminteşti In fiecare zi această crudă alternativă zise Fulvius, frângându-şi mâinile.

îţi dau timp până în clipa când se va risipi toată nădejdea. Treburile noastre nu-s deloc strălucite acum. Dar e vremea, Fulvius, să-ţi spun cine sunt...

cum? Tu nu eşti eliberatorul credincios al tatălui meu, în grija căruia m-a lăsat el?

eu sunt fratele mai mare al tatălui tău, Fulvius, şi şeful familiei. N-am avut decât un gând, o ţintă, în toată viaţa mea: să redăm casei noastre toată îndestularea şi splendoarea, pierdute prin neglijenţa şi risipa tatălui meu. încredinţat că tatăl tău, fratele meu mai mic, era mai destoinic decât mine să ducă el această lucrare la bun sfârşit, i-am părăsit drepturile şi bogăţiile mele cu câteva condiţii: una dintre ele era să rămâi sub tutela mea, ca eu să am grijă să-ţi formez caracterul. Ştii că te-am crescut să te îngrijeşti puţin de mijloace, numai căinţa noastră glorioasă să fie atinsă...

Privirile lui Fulvius stăteau agăţate de cel ce vorbea, iar el simţea că se pierde de ruşine, văzând dezgolite astfel inimile lor. Eurotas urmă:

îţi aduci aminte de neagra nelegiuire care a adunat în mâinile noastre rămăşiţele împrăştiate ale averii familiei?

Fulvius îşi ascunse faţa în palme, cutremurându-se. Apoi, rugător, răspunse:

scuteşte-mă de această amintire, Eurotas!

ei bine reluă celălalt cu nepăsare -, voi fi scurt. Adu-ţi aminte, nepoate, că acel care nu stă la cumpănă să-şi facă un viitor strălucit printr-o crimă, nu se cade să aibă groază de-un trecut ticălos. Căci viitorul va deveni, într-o zi, trecut. învoiala noastră să fie, aşadar, tare şi cinstită, căci poate fi cineva cinstit chiar în rău. Firea ţi-a dat egoism şi îndemânare, mie mi-a dat îndrăzneală şi

229

m-a făcut să nu ştiu ce este remuşcarea. Un singur zar să hotărască de soarta noastră, a amândurora. Sau ne vom îmbogăţi, sau vom pieri împreună...

Cititorul va fi, desigur, curios să afle ce a devenit cel de-al treilea mădular al demnului nostru trio: Torquatus, cel căzut din credinţă. Când, orbit şi spăimântat, alergă spre mormântul care trebuia să-i arate direcţia, găsi, drept la intrarea galeriei în care intrase, o scară care nu mai era folosită şi care ducea la un etaj dedesubtul cimitirului. Scările uzate erau rotunjite şi lustruite. Torquatus, ţinându-şi torţa în faţă şi alergând nebuneşte, căzu cu capul înainte în gol şi rămase în nesimţire în fundul gropii, mult timp după ce tovarăşii săi plecară. în sfârşit, îşi veni în fire şi câteva clipe gândurile îi rămaseră atât de încâlcite, încât nici nu ştia unde se află. Se ridică şi merse pe bâjbâite, până ce îşi reaminti, recăpătându-şi în parte cunoştinţa, că era în catacombe, fără să ştie de ce se găsea singur şi fără lumină. Se gândi că avea lumânări şi putea să le aprindă, ceea ce făcu. Aceasta îl îmbucură. Dar se rătăcise departe de scara de care, de altfel, nu-şi mai amintea, şi, mergând aşa, se rătăci din ce în ce mai mult în labirintul subteran. Dar păstră nădejdea că va găsi o ieşire înainte de a-şi pierde toate puterile sau de a se sfârşi lumânările. Dar, puţin câte puţin, începu să se înspăimânte. Lumânările ardeau una după alta, puterile începeau să-l părăsească, căci nu mâncase de dimineaţă, şi băgă de seamă că se reîntorcea tot de unde plecase, după ce rătăcise vreme de ceasuri întregi. La început nu dăduse nicio atenţie la ceea ce-l înconjura, citind cu nepăsare inscripţiile săpate pe morminte. Dar cum slăbea, şi cum nădejdea de scăpare i se făcea tot mai mică, aceste solemne monumente ale morţilor începură să facă sufletului lui o chemare, pe care el nu putea să n-o înţeleagă...

„Odihneşte în pace!” scria pe unul. „Odihneşte-te în Hristos!...” citea pe altul. Iar înăuntru trupurile îmbălsămate aşteptau sunetul trâmbiţelor îngereşti, care avea să le deştepte pentru o slăvită

230

înviere. Şi el... în câteva ceasuri va fi mort ca şi ei! îşi aprinse cea din urmă lumânare şi se lăsă să cadă pe o grămadă de pământ. Va fi şi el îngropat ca şi ei de nişte mâini pioaSe? Nu, el va muri singur, pe pământul îngheţat, fără îndurare, fără lacrimi, necunoscut. Va putrezi şi va cădea în pulbere şi, după ani şi ani, oasele lui vor fi găsite, aruncate în afară de mormintele creştinilor şi se va zice că ele erau rămăşiţele blestemate ale unui apostat, pierdut în cimitir.

Moartea se apropia repede, simţea bine el. Capul i se învârtea, inima îi bătea tare. Lumânarea se făcea atât de scurtă, că n-o mai putea ţine cu mâna. Curând, cea din urmă scânteie sclipi ca un vierme lucitor pe pământul roşu, apoi se stinse.

Murise şi el? se gândea. De ce nu? întunericul desăvârşit şi veşnic îl înconjura. Orice legătură cu cei vii era ruptă. Gura nu va mai gusta hrană, urechile nu vor mai auzi vreun sunet, ochii nu aveau să mai vadă lumina.

Nu, nu era încă moartea. Căci morţii îi urmează altceva, care avea să vină. Un vierme începea să-i roadă conştiinţa. încercă să cugete lucruri plăcute, şi iată că ele se întorceau în amintire: şi ceasurile plăcute de la vilă, între Cromaţiu şi Policarp, şi bunele lor vorbe, şi cea din urmă îmbrăţişare... Dar o altă amintire se iveşte ca să murdărească minunata vedenie: El i-a trădat, i-a pârât, cui? Lui Fulvius şi lui Corvinus.

Atinse astfel coarda fatală, ca nervul unui dinte bolnav, care, când îl atingi, aduce agonia în chiar mijlocul creierului. Stricăciunea, beţia, jocul necinstit, josnicia, făţărnicia, trădarea ticăloasă, apostazia prefăcută, fărădelegea celor din urmă zile şi atentatul ucigaş de dimineaţă, toate aceste crime veniră să joace în faţa ochilor lui, ca nişte demoni în întuneric.

Poate-s mort, îşi zise. Căci fundul iadului nu-mi poate da ceva mai rău decât aceasta.

Inima îi era prea slabă ca să afle furia; se pierdea în el însuşi, în neputinţa deznădejdii. Puterile i se sleiau repede, când i se păru

231

că aude în depărtare un sunet. Depărtă acest gând, o undă de armonie îi lovi însă din nou auzul.

în sfârşit, o slabă lucire apăru, depărtată, ca şi cântarea, şi el putu auzi limpede cuvintele acestea: „Eu mă culc şi adorm în pace...”

aceste cuvinte nu-s pentru mine. Ele cinstesc îngroparea unui martir, nu a unui păcătos fugar.

Licărirea se mări, ca aurora când o copleşeşte ziua, veni pe galerie, apoi o străbătu şi lumină o vedenie prea clară ca să nu fie adevărată. Fecioare îmbrăcate în alb şi purtând lămpi mergeau în frunte. Apoi veneau patru persoane ducând un trup înfăşurat în linţoliu alb şi încununat cu coroană de spini. Tarcisius, tânărul convertit de curând la credinţă, urmă după aceea ţinând în mână o cădelniţă, din care se răsfira o mireasmă prea plăcută, apoi, după alţi preoţi, respectabilul Pontif, el însuşi, înainta întovărăşit de Reparatus şi de alt diacon. Diogene şi fiii lui, cu fruntea întunecată, şi mulţi alţii, printre care Sebastian, care încheia cortegiul.

Cum treceau prin faţa lui Torquatus, ei cântau versetul „...Căci numai Tu, Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea...”

acestea, da, sunt pentru mine! strigă Torquatus sculându-se da, sunt pentru mine.

Pândind aceasta, se sculă în genunchi, şi harul îi aduse aminte cuvintele auzite odinioară. Simţea că trebuie să le spună. Alunecă înainte, slab şi tremurător, şi urmări procesiunea de departe, fără să fie observat.

Cortegiul pătrunse într-un cavou, care fu luminat în totul, în aşa fel că icoana Bunului Păstor păru că coboară spre Torquatus priviri limpezi. Totuşi, nu vru să treacă pragul şi rămase acolo, bătându-se în piept şi cerşind iertare.

Puseră trupul pe pământ. Cântară psalmi şi imnuri. în sfârşit, aşezară pe moartă într-un mormânt pregătit pentru ea, sub o arcadă. în vremea aceasta, Torquatus, apropiindu-se de unul dintre cei de faţă, îi şopti la ureche:

232

a cui e îngroparea?

se îngroapă preafericita Cecilia, o fecioară oarbă, care a căzut, azi dimineaţă, în mâinile soldaţilor, în acest cimitir, şi al cărei suflet l-a chemat Domnul la Sine...

atunci, eu îi sunt ucigaşul! strigă el, cu un geamăt surd, şi, clătinându-se, merse până la sfântul episcop, apoi i se prăbuşi la picioare. Câteva clipe se scurseră până ca el să poată să spună ce simţea. Când izbuti, grăi cuvintele care-i veniră dintr-odată, din suflet:

părintele meu, am păcătuit împotriva Cerului şi împotriva Ta; nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău!

Pontiful îl ridică cu bunătate şi-l cuprinse la piept, zicându-i:

fii bine venit, copilul meu, oricine ai fi, în casa Tatălui tău! Eşti slab şi ostenit, ai nevoie de odihnă...

I se aduse de îndată de mâncare. Dar Torquatus nu voi să ia, mai înainte de a-şi fi mărturisit în faţa tuturor crimele de care era vinovat, în care erau şi acelea de peste zi.

Toţi se bucurau de reîntoarcerea fiului pierdut şi de a fi revăzut oaia prăpădită. Agnia ridică ochii la cer, după ce-i lăsase cu dragoste să cadă pe linţoliul fecioarei oarbe. I se părea că o şi vede aşezată la picioarele Stăpânului ei, surâzătoare şi aruncând flori cu amândouă mâinile pe fruntea celui ce se căia, aceste flori, cele dintâi binecuvântări căpătate Cerului prin mijlocirea ei.

Diogene şi fiii lui îşi luară sarcina să aibă în grijă pe Torquatus. Găsiră o modestă odaie pentru el, într-o casă creştină, în apropiere, aşa ca să nu fie supus ispitirii sau răzbunării, şi îl puseră în rândul celor ce se pocăiau. Acolo, ani de pocăinţă, scurtaţi, e drept, de rugăciunile credincioşilor şi-ale martirilor, aveau să-l pregătească să merite din nou învrednicirile, din care căzuse, prin propria lui greşeală.

233

CAPITOLUL XIX

Cele două răzbunări

Vizita lui Sebastian la catacombe nu avea ca scop numai să aşeze spre odihnă rămăşiţele celei dintâi martire, dar şi să se înţeleagă cu Marcellus asupra protejării lui. Viaţa acestuia era prea preţioasă, ca să fie jertfită aşa de repede, şi Sebastian ştia cât e de ameninţată. Torquatus îl încredinţase despre aceasta, arătându-i planurile lui Fulvius şi explicându-i prezenţa acestuia la hirotonisirea din decembrie. Reşedinţa obişnuită a papei nu era mai sigură, şi vrednicul soldat avu o idee îndrăzneaţă, aceea de a găzdui pe papă într-un loc unde nimeni nu i-ar fi bănuit prezenţa, unde nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-l caute, în chiar palatul Cezarilor. Sfântul episcop părăsi cimitirul, deghizat, şi, escortat de Sebastian şi de Quadratus, găsi un adăpost sigur în casa Irenei, doamnă creştină de un rang înalt, care trăia într-o aripă depărtată a Palatinului, unde bărbatul ei îndeplinea o sarcină în casa imperială.

A doua zi dimineaţă, Sebastian veni devreme, să caute pe Pancraţiu.

scumpul meu copil îi zise -, trebuie să părăseşti Roma de îndată, ca să te duci în Campania. Am cai pregătiţi pentru tine şi Quadratus. Nu-i timp de pierdut...

şi de ce, Sebastian? întrebă tânărul cu faţa întristată şi cu lacrimile în ochi. Am făcut vreo greşeală sau te îndoieşti de curajul meu?

nici una, nici alta, te încredinţez. Dar tu mi-ai făgăduit că te vei lăsa îndrumat de mine în toate cele, şi ascultarea ta nu mi s-a părut niciodată mai trebuitoare ca acum.

spune-mi de ce, bunul meu Sebastian, te rog...

234

nu, e o taină.

cum, încă o taină?

aceeaşi, dacă vrei, căci ţi le voi dezvălui în aceeaşi vreme. Dar pot să-ţi spun ceea ce doresc să faci, şi aceasta, cred, te va mulţumi. Corvinus a primit ordinul să pună mâna pe Cromaţiu şi pe toată adunarea de acolo, şi încă mai rău, să omoare, cu moarte crudă, pe bătrânul tău profesor, Casianus, la Fundi. Vreau să alergi într-acolo, ca să ajungi înaintea trimisului lui Corvinus (poate că el însuşi să fi plecat) şi să-i înştiinţezi.

mi-i de ajuns răspunse surâzând Pancraţiu -, aş merge până la capătul pământului să scap pe scumpul meu Casianus şi pe ceilalţi fraţi ai mei întru Hristos!

Corvinus, hotărându-se să ia în mână cârma expediţiei, pe care el o găsea vrednică de cinste, de câştig şi plăcută, o amână cu două zile, ca să-şi facă pregătirile şi, de asemeni, ca să-i mai treacă durerile spinării. Aşa că se găsi cu două zile în întârziere faţă de creştinii noştri, cu toate că el avea să călătorească, fireşte, pe calea Apiană, mai scurtă şi mai cercetată.

Când Pancraţiu ajunse la vila Statuilor, găsi mica tovărăşie mişcată de veştile primite cu privire la publicarea edictului. Toţi îl înconjurară cu bucurie, şi scrisoarea de înştiinţare a lui Sebastian fu primită cu adânc respect. După ce-o citiră, se rugară şi apoi ţinură sfat. Marcus, Marcellianus şi tatăl lor, Tranquillinus, erau deja plecaţi spre Roma, pentru hirotonisire. Nicostrat, Zoe şi alţii aveau să-i urmeze; Cromaţiu, căruia cununa martiriului nu-i era hărăzită, cu toate că Biserica îi sărbătoreşte amintirea ca pe a unui fiu al ei, la 11 August, găsi un adăpost trecător în vila Fabiolei. în sfârşit, vila Statuilor fu lăsată în paza câtorva servitori credincioşi, cu totul demni de încredere.

După ce cei doi vestitori mâncară şi-şi hrăniră şi caii, o luară în grabă spre Fundi, unde se opriră la un mic han, afară din oraş, pe calea Romană.

235

Pancraţiu descoperi repede pe bătrânul său profesor, care îl îmbrăţişă cu mare căldură. îi dădu vestea şi-l ajută să fugă sau, măcar, să se ascundă.

nu zise el cu demnitate -, asta nu se poate. Eu sunt şi bătrân, şi foarte ostenit de lucrarea mea zadarnică. Eu şi servitorul meu suntem singurii creştini de aici. Cele mai bune familii au trimis, e drept, pe copiii lor la şcoala mea pentru că ştiau că acolo regulile morale sunt păzite, atât cât, cel puţin, îngăduie păgânismul, dar n-am un prieten printre discipolii mei, tocmai din pricina acestei asprimi. N-au nici chiar distincţia firească a păgânilor din Roma. Sunt nişte grosolani provinciali, şi cred că unii, printre cei mai mari, n-ar sta la îndoială să mă ucidă, dacă li s-ar spune că nu sunt pedepsiţi...

ce vieţuire necăjită trebuie să duci, Casianus! N-ai nicio înrâurire asupra lor?

puţin sau deloc, dragă Pancraţiu. Şi cum aş putea, când sunt silit să-i pun să citească acele cărţi primejdioase, pline de fleacuri, ale scriitorilor greci şi romani? Nu, am făcut puţin cu vorbele mele, poate că moartea mea va face mai mult...

Toate vorbele lui Pancraţiu fură zadarnice, ar fi mers şi el, bucuros, alături de profesorul său la moarte, dacă n-ar fi făgăduit lui Sebastian că-şi va păzi viaţa de-a lungul drumului. Se hotărî, totuşi, să rămână în oraş, ca să vadă cum se vor desfăşura întâmplările.

Corvinus sosi cu oamenii săi la vila lui Cromaţiu. De dimineaţă, năvăli în ogradă şi pătrunse în casă. O găsi goală. O scotoci de sus până jos, dar nu află nicio fiinţă, nicio carte, niciun simbol creştin. Plictisit şi zăpăcit, privi în jur şi, descoperind un grădinar care lucra, îl întrebă unde-i stăpânul lui.

stăpânul nu spune niciodată sclavului unde se duce.

îţi râzi de mine? Ce drum a luat cu tovarăşii lui?

a ieşit pe poarta aceea...

şi pe urmă?

236

priveşte acolo... Vezi poarta şi nimic mai mult... Eu lucrez şi văd poarta, şi nimic mai mult...

când a plecat? Cred că poţi să-mi răspunzi la aceasta...

după ce-au venit doi vestitori de la Roma...

cum? Care doi vestitori?

un tânăr frumos, care cântă aşa de bine! Celălalt, înalt şi foarte puternic. Vezi copacul acela smuls cu rădăcină cu tot? El l-a smuls tot aşa de lesne cum scot eu asta...

ei sunt zbieră Corvinus, cuprins de furie. Ticălosul acela iar mi-a încurcat planurile şi mi-a risipit nădejdile... Are să mi-o plătească scump!

De îndată ce se ospătă puţin, se hotărî să-şi astâmpere mânia îndreptată asupra profesorului său şi plecă. Tot drumul se gândi cum să se răzbune mai bine asupra lui şi a discipolului lui şi fu încântat când descoperi că unul dintre cei doi era la Fundi. Arătă guvernatorului ordinul de arestare şi de pedepsire cu privire la Casianus, în care era arătat ca unul dintre creştinii cei mai primejdioşi. Guvernatorul îi puse la îndemână un călău, dar Corvinus nu primi, căci oamenii care-i avea cu sine erau puternici şi cruzi de minune. Totuşi luă cu sine un ofiţer.

Se duse la şcoală, unde toţi elevii se aflau adunaţi, şi învinui pe Casianus, care venea cu mâna întinsă să-l întâmpine, că-i un conspirator şi un ticălos creştin. Un strigăt se ridică din mulţimea copiilor, şi Corvinus, aruncându-şi ochii în jur, văzu că mulţi dintre şcolari erau ca şi el nişte tineri având în pieptul lor inimi de hienă.

copii răcni el -, iubiţi pe profesorul vostru Casianus? A fost odinioară şi al meu şi am un dinte împotriva lui...

Un urlet de ură se ridică dinspre bănci.

ei bine, vă aduc veşti bune. Iată o îngăduinţă a divinului împărat Maximian: puteţi face ce vreţi cu profesorul vostru!

O grindină de cărţi, de plăci şi alte proiectile şcolăreşti căzu peste profesorul care stătea nemişcat, cu braţele încrucişate, în faţa

237

asupritorului său. Apoi, copiii năvăliră din toate părţile clasei asupra lui, gata de a face violenţe şi mai mari.

opriţi-vă! Opriţi-vă! zise Corvinus trebuie să procedăm mai cu metodă...

Se gândea la trecut, când el însuşi urma la şcoală. îşi aduse aminte că atunci nimic nu i-ar fi făcut o mai mare plăcere decât să poată să întoarcă profesorului lui, pentru fiecare lovitură primită ca pedeapsă, dreptul de a-i scrie pe trup cu sânge toate cuvintele de imputare ce-i făcea. Dulce gând, pe care acum îl putea săvârşi...

gândul nostru nu-i de a zgândări, dureros, simţirea cititorilor noştri, descriind torturile crude şi drăceşti date strămoşilor noştri creştini de către asupritorii păgâni. Puţine martiraje fură mai groaznice decât acel al lui Casianus. Fu aşezat legat, în mijlocul acestor tineri tigri feroce, pentru ca să fie victima suferindă a cruzimii lor. Unii ne spune poetul Prudenţiu îşi zgâriară exerciţiile pe pielea lui cu stilurile de oţel de care se serveau ca să scrie pe tăbliţele de ceară, alţii, cu o precoce cruzime rafinată, dădeau toate caznele cu putinţă acestui trup rănit. Pierderea de sânge şi nemărginirea durerii îl răzbiră şi Corvinus, care se desfătase la priveliştea acestei răzbunări şi încurajase crudele porniri ale copiilor, uneltele lui fără minte, părăsi pe muribund, ca el să-şi dea duhul în singurătate.

Credinciosul lui servitor însă îl ridică şi-l aşeză pe patul lui, apoi trimise veste lui Pancraţiu, cum se înţelesese cu el. Acesta sosi curând la căpătâiul profesorului său şi rămase înmărmurit de această privelişte, cum şi de povestirea ce i se spuse despre chinurile nesfârşite ale lui Casianus.

Martirul recunoscu pe elevul său iubit, îi surâse, îi strânse mâna, dar nu putu să-i vorbească. Stătu în toropeală până dimineaţa, apoi îşi dădu sufletul încet. înmormântarea fu simplă şi pe loc, după regula creştină, căci casa era a lui. Pancraţiu plecă, apoi, în grabă, cu sufletul plin de indignare, gândind la sălbaticul fără inimă care pusese la cale şi privise fără remuşcare o asemenea tragedie.

238

Se înşela, totuşi. Abia îşi săvârşise răzbunarea, şi Corvinus şi înţelese ruşinea şi infamia faptei sale; se temea ca lucrul să nu ajungă la urechea tatălui său, care stimase totdeauna pe Casianus, se temea, de asemenea, şi de mânia părinţilor, că-i împinsese pe copii să facă o asemenea cruzime, înrăutăţindu-le sufletele într-atât, încât să-i împingă a săvârşi, ca să spunem aşa, un paricid. Dădu poruncă să se înhame caii, dar i se răspunse că mai trebuie să-i odihnească vreo câteva ceasuri. Aceasta îl nemulţumi încă mai mult. Chinuit de remuşcare se puse să bea ca să-şi înece necazul şi să-i treacă vremea. în cele din urmă plecă. Drumul mergea de-a lungul unui mare canal, care lega apele mlaştinilor Pontine şi era plantat cu pomi de amândouă laturile.

Corvinus, care băuse din nou la un popas, era înfierbântat de vin, de ciudă şi de remuşcare. Mersul încetinit al cailor îl scotea din fire, aşa că se puse să-i bată cu furie. în aţâţarea lor, auzind în spate tropotul altor cai, o porniră înainte într-o goană nebună. Curând, caii o luară într-un galop neastâmpărat, pe strâmta cărare dintre copaci şi canal, ducând căruţa când în dreapta, când în stânga. Călăreţii care veneau din spate, auzind zgomotul copitelor şi al roţilor, precum şi strigătele străjerilor, dădură pinteni cailor şi înaintară cu putere. Deodată auziră o mare trântitură şi o cădere în apă. Roata izbindu-se de trunchiul unui copac, căruţa se răsturnă, iar conducătorul ei, pe jumătate beat, se prăvăli, cel dintâi, în apă.

într-o clipă, Pancraţiu descălecă şi dimpreună cu tovarăşul său se aplecară peste malul canalului.

La slaba lucire a lunii, care abia se ridicase, tânărul recunoscu pe Corvinus, luptând cu şuvoiul mocirlos. Malul nu era înalt, dar argila fiind muiată, era foarte alunecoasă. De fiecare dată când încerca să se agaţe, piciorul aluneca şi cădea din nou în apa adâncă, în mijlocul canalului. Abia mai putea să lupte, fiind obosit şi înfrigurat.

ar merita să-l lăsăm acolo murmură asprul centurion.

239

st...! Quadratus! Cum poţi spune asta...? Dă-mi mâna, da, aşa zise tânărul, aplecându-se tare peste mal şi prinzând pe duşmanul său de braţ tocmai în clipa când era gata să se scufunde din nou, ceea ce i-ar fi adus sfârşitul. îl traseră din apă şi-l întinseră pe drum. Pancraţiu îi dădu peste mâini, peste tâmple, şi el începu să-şi vină în fire, când se arătară servitorii lui. Fu încredinţat lor, dimpreună cu punga, care îi alunecase din cingătoare chiar când îl scoseseră din canal. Dar Pancraţiu puse mâna pe propriul său cuţitaş, care căzuse de asemenea, şi pe care Corvinus îl purta cu sine, ca să-l aibă ca o dovadă că el sfâşiase edictul.

Servitorii spuseră lui Corvinus, când îşi veni bine în fire, că ei îl scoseseră din apă, dar că punga rămăsese acolo. îl duseră până la o cocioabă din apropiere, până când dreseră căruţa şi se ospătară din plin cu banii lui, pe când el dormea.

Două răzbunări se săvârşiră în ziua aceea: răzbunarea unui păgân şi răzbunarea unui creştin.

CAPITOLUL XX

Lucrările publice

Înaintea publicării edictului, se înălţau termele lui Diocleţian, datorită muncii şi sudorii întemniţaţilor creştini. Acest împărat era aşteptat să vină pentru inaugurarea clădirii lui preferate, aşa că se îndoi numărul lucrătorilor, ca să fie terminată mai degrabă. Răsplata dată acestora în schimbul muncii lor era deopotrivă cu aceea a catârilor şi a boilor, care întovărăşeau această muncă.

Un adăpost puţintel mai bun ca un staul, pentru dormit, o hrană abia îndestulătoare ca să le păstreze puterile, nişte veşminte

240

abia în stare să-i apere de asprimea vremii aceasta era tot la ce ei se puteau aştepta. Dar creştinii din Roma aveau o grijă aleasă pentru aceşti mărturisitori şi îi ajutau din toăte puterile. Diaconii îi cercetau cumpărând pe străjeri, şi unii tineri îndrăzneţi se strecurau printre ei ca să împartă fraţilor lor o hrană mai bună, nişte veşminte mai calde şi să le pună la îndemână mijloace să poată câştiga prin ele bunăvoinţa străjerilor, ca să fie trataţi mai omeneşte.

Această adunare de oameni, care era învinuită că-şi slujeşte cu credinţă pe Stăpânul ei divin, mai era folosită şi la altceva. După cum cotloanele din apropierea amfiteatrului erau locurile unde erau adăpostite fiarele sălbatice hărăzite spectacolelor, tot aşa lucrările publice furnizau pe cei trebuitori unei hecatombe128 sângeroase, când stăpânitorii voiau să măgulească pornirile crude ale poporului, cu prilejul vreunei sărbători.

Un prilej de acesta stătea gata să se ivească. Persecuţia slăbea. Niciun om mai de seamă nu fusese prins. Neîndemânarea de la început nu fusese îndreptată. Se aştepta ceva mai măreţ. Poporul cerea petreceri, şi aniversarea împăratului, care se apropia, dădea un prilej ca să fie îndestulat. Fiarele sălbatice, auzite cândva de Sebastian şi Pancraţiu, răgeau mereu, lacome după prada lor.

într-o după-amiază de decembrie, Corvinus se duse la termele lui Diocleţian, întovărăşit de Catul, care era priceput în ale gladiatorilor, ca un geambaş la vite. El chemă pe Rabirus, căpetenia străjii celor prinşi, şi-i zise:

rabirus, vin, după poruncă împărătească, să aleg un număr îndestulător dintre aceşti ticăloşi creştini, pe care tu-i păzeşti, ca ei să aibă cinstea să lupte în amfiteatru la sărbătoarea ce vine.

cu adevărat răspunse straja -, dar... îmi trebuiesc. Sunt îndatorat să isprăvesc această muncă în timpul ce mi s-a dat, şi n-aş mai putea face aceasta dacă sunt lipsit de braţele lor.

128 Jertfă religioasă.

241

nu pot face nimic. Vor veni alţii în locul celor pe care ţi-i iau. Să mergem să vizităm lucrările, ca să alegem pe cei care-mi trebuie.

Rabirus, care, din pricina acestei cereri, mârâia, se supuse, totuşi, şi-i conduse într-o imensă sală boltită. Ajungeai acolo printr-un vestibul luminat de sus, ca Panteonul. La fiecare ungher al sălii trebuia să fie ridicat un imens stâlp de granit dintr-o singură bucată. Doi erau şi aşezaţi, iar un al treilea era legat cu frânghii în jurul macaralelor şi trebuia ridicat a doua zi. Câţiva oameni se îndeletniceau de zor cu aceste pregătiri. Catulus arătă cu degetul pe doi frumoşi tineri, goi până la brâu, ca sclavii, care înfăţişau două chipuri minunate de atletică şi bărbătească frumuseţe.

îmi trebuie aceştia doi, Rabirus zise furnizorul de bună voie al fiarelor -, vor face bună ispravă. Sunt sigur că-s creştini, de vreme ce lucrează aşa de voioşi.

nu ţi-i pot da deloc acum. Ei fac cât şase oameni sau cât o pereche de cai, cel puţin. Aşteaptă să treacă grosul trebii, şi-i vei avea.

care-i numele lor ca să-i notez? Şi fă aşa să-i avem tot în forma aceasta...

ei se numesc Largus şi Smaragdus, sunt nişte tineri de bun neam, dar lucrează ca şi cei din popor, aşa că te vor urma fără supărare...

dorinţa lor va fi ascultată zise Corvinus mulţumit.

Şi, cu adevărat, a fost peste puţin timp.

Alţi captivi stăteau întinşi la picioarele unui bătrân, iar acesta, stând pe un bloc de marmură, le vorbea cu-o dulce seriozitate. Ţinându-i atenţi, el părea că-i face să-şi uite suferinţele. Ce le putea spune, oare? Răsplătea el pe cirineanul pentru nesfârşita lui milă, zicându-i că o parte din clădirea imensă pe care ei o ridicau avea să fie închinată lui Dumnezeu? Sau desluşea el o vedenie încă şi mai slăvită, arătând că un templu închinat Reginei îngerilor va înlocui acest umil oratoriu, templu care avea să cuprindă întreg acest edificiu

242

măreţ, cu vestibulul lui, şi pe care avea să-l înalţe cel mai mare geniu artistic129, pe care avea să-l producă lumea?

Corvinus zări de departe acest grupaşi, oprindu-se, ceru şefului străjii numele oamenilor care-l alcătuiau. El îi enumeră.

dar este unul pe care nu mi l-ai numit. Se întoarse acum cu faţa în altă parte şi n-are veşmânt de întemniţat. Şi nici nu-i legat. Cine-i?

nu-i ştiu numele răspunse Rabirus -, e un vrednic tânăr, care-şi petrece o mare parte din vreme cu întemniţaţii. Şi ajută şi pune mâna la lucrarea lor. Plăteşte bine să-l las aici şi nu-i treaba mea să-i ştiu rostul.

dar e a mea răspunse brusc Corvinus, şi păşi cu vioiciune înainte.

Vocea lui făcu pe străin să se întoarcă.

Corvinus se nărui asupra lui ca o fiară, zbierând bucuros:

să fie legat de îndată! De data aceasta, Pancraţiu, nu-mi mai scapi!

CAPITOLUL XXI

Temniţa

Pancraţiu, înlănţuit cu încă alţi vreo douăzeci, fu dus în temniţă pe străzile Romei. Pe când îi târau, împiedicându-se şi şchiopătând la tot pasul, conducătorii lor îi loveau fără milă şi toţi cei care se apropiau de ei le dădeau lovituri de pumn sau de picioare, fără nicio remuşcare. Privitorii mai depărtaţi aruncau asupra lor cu pietre şi cu murdării. Ajunseră, în

129 Michelangelo.

243

cele din urmă, la temniţa Mamertină130, unde fură aruncaţi printre numeroşii întemniţaţi, bărbaţi şi femei, care aşteptau ceasul jertfei. Tânărul abia avu timpul, pe când îi lega mâinile, să roage pe unul dintre paznici să ducă veste mamei sale şi lui Sebastian de ceea ce s-a întâmplat, şi-i strecură în mână punga.

Temniţele vechii Rome nu erau locul unde un nefericit să fi năzuit să fie închis, ca să aibă acolo o hrană mai bună sau o aşezare mai sănătoasă decât acasă la el. Descrierea aceleia despre care vorbim va da cititorului o idee de ceea ce însemna mărturisirea credinţei creştine, în afară de martiriu.

Temniţa Mamertină era alcătuită din două săli pătrate, subterane, aşezate una deasupra celeilalte, iar o deschizătură rotundă era făcută în mijlocul celor două bolţi, ca singura trecere pentru lumină, aer, hrană şi pentru cei aduşi spre a fi întemniţaţi. Odată umplut etajul de sus, îşi poate oricine închipui cum aerul şi lumina mai puteau ajunge la cel de dedesubt. Nu era niciun alt mijloc de aerisire, de scurgere sau de pătruns acolo. în zidurile făcute din mari blocuri de piatră erau prinse verigi de care erau înlănţuiţi cei întemniţaţi, dar mulţi dintre ei zăceau jos, cu picioarele în butuci. Iscusita cruzime a asupritorilor lor mărea încă răul pricinuit de pardoseala de piatră, semănând pe jos sfărâmături de olării. Acesta era singurul pat pentru mădularele zdrobite, pentru trupurile chinuite ale creştinilor martirizaţi.

Creştinii liberi căpătau dreptul de a pătrunde în aceste lăcaşuri ale durerii, dar nu şi ale întristării, şi aduceau acolo tot ce puteau să uşureze suferinţele şi să crească binele trupesc şi sufletesc al acelor fraţi veneraţi şi iubiţi.

130 Cea mai veche închisoare a cetăţii romane se află în inima Romei antice, la câţiva paşi de Arcul lui Septimiu Sever, în apropiere de impunătorul edificiu al Curiei. Numele „Mamertina” are origine medievală, şi poate fi o referire la Templul lui Marte aflat în apropiere.

244

întemniţaţii trebuiau, de formă, să fie supuşi unui interogatoriu. Când fu întrebat episcopul din Lyon, Sfântul Potim, în vârstă atunci de nouăzeci de ani - „Care-i Dumnezeul creştinilor?” -, el a răspuns simplu: „Ai să-L cunoşti, dacă vei fi vrednic de aceasta...”

Câteodată, judecătorul intra în vorbă cu întemniţatul şi, neîndoielnic, nu avea cel din urmă cuvânt, cu toate că acesta rareori consimţea să urmeze pe judecător în această cale, ci, de cele mai multe ori, se mulţumea să-şi mărturisească credinţa în Hristos.

Uneori, cum s-a întâmplat cu Ptolomeu, după povestirea Sfântului Iustin, şi, de asemeni, cu Sfânta Perpetua, judecătorul întreba numai atât - „Eşti creştin?” şi, la răspunsul lor afirmativ, el şi pronunţă pedeapsa cu moartea. Pancraţiu şi tovarăşii săi erau în faţa judecătorului şi abia trei zile îi mai despărţeau de jocurile publice, în care trebuiau să lupte cu fiarele sălbatice.

ce eşti tu? întrebă prefectul pe cel dintâi.

sunt creştin, cu ajutorul lui Dumnezeu... răspunse el.

dar tu ce eşti? zise prefectul lui Rusticus.

sunt robul Cezarului răspunse întemniţatul dar, ajungând creştin, am fost liberat de însuşi Hristos şi, prin harul şi milostivirea Lui, nădăjduiesc laolaltă cu fraţii care se află aici...

Apoi, întorcându-se către un sfânt preot, Lucianus, mult cinstit pentru vârsta înaintată şi pentru virtuţile sale, judecătorul îi grăi aceste vorbe:

haide, ascultă zeilor şi poruncilor împărăteşti!

nimeni răspunse bătrânul nu poate fi luat sau osândit pentru că a ascultat de învăţătura lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru...

245

ce învăţătură ai tu?

am năzuit să am toată cunoaşterea şi-am cercetat toate ramurile cunoştinţelor omeneşti, dar la urmă m-am alipit învăţăturii creştine, cu toate că ea nu-i pe placul acelor care slujesc greşelii...

cum, ticălosule?! Afli tu fericirea în această învăţătură?

cea mai mare căci urmez curata doctrină a creştinilor!

şi care-i această doctrină?

adevărata doctrină, aceea pe care noi, creştinii, o urmăm cu pietate, este să credem într-un singur Dumnezeu, făcătorul văzutelor şi nevăzutelor, să mărturisim pe Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca vestit de totdeauna de către proroci, care va veni să judece viii şi morţii, şi El este vestitorul şi Mântuitorul acelora care-i urmează învăţătura. Nu-s decât un om, prea slab şi prea nevrednic ca să vorbesc cu autoritate de desăvârşita lui divinitate, aceasta-i treaba numai a prorocilor...

nu eşti, socotesc, decât unul care înveţi greşit pe alţii şi meriţi, aşadar, o pedeapsă mai mare ca ei. Puneţi butucii acestui Lucianus, înşurubându-i cât mai tare. Dar voi, femeilor, cum vă numiţi, şi de ce treaptă sunteţi?

sunt creştină şi n-am alt mire decât pe Hristos. Mă numesc Secunda.

eu sunt văduvă şi mărturisesc aceeaşi credinţă mântuitoare, iar numele meu este Rufina...

După ce, în sfârşit, întrebă la fel pe toţi, prefectul se întoarse spre Pancraţiu şi-l întrebă cu răutate:

acum, tinere obraznic, tu, care ai avut îndrăzneala să rupi edictul divinilor împăraţi, dacă jertfeşti zeilor, voi fi îngăduitor... Arată-ne, de îndată, credinţă în zei şi înţelepciune, şi mă voi îndura de tinereţea ta...

Pancraţiu îşi făcu crucea mântuitoare şi răspunse cu linişte:

sunt robul lui Hristos. Gura mea să-L mărturisească, inima mea să-L aibă, iar eu să-L ador fără încetare. Tânărul pe care-l vezi are înţelepciunea bătrânilor albiţi, dacă nu adoră decât un singur Dumnezeu. Dar zeii tăi şi cei care li se închină sunt hărăziţi unei pierzanii veşnice...

să fie lovit peste gură pentru această blasfemie şi să fie bătut cu nuiele! strigă judecătorul mâniat.

246

îţi mulţumesc răspunse cu blândeţe nobilul copil căci

aşa voi suferi şi eu aceeaşi pedeapsă pe care au dat-o Domnului meu...

Atunci, prefectul rosti hotărârea, în forma obişnuită.

lucianus, Pancraţiu, Rusticus şi alţii, precum şi femeile Secunda şi Rufina, care, cu toţii, au mărturisit credinţa creştină, nemaivoind să asculte de măreţul împărat şi să jertfească zeilor Romei, erau osândiţi să fie lepădaţi fiarelor sălbatice în amfiteatrul Flavian.

CAPITOLUL XXII

Sfânta împărtăşanie

Scena care se petrecea în temniţă era cu totul nepotrivită cu furia şi cu neînţelegerea care stăpâneau afară.

Pacea, seninătatea şi bucuria sălăşluiau în temniţă. Zidurile de piatră grosolană şi bolţile răsunau de cântecul psalmilor pe care-l conducea Pancraţiu şi în care adâncurile chemau alte adâncuri, căci întemniţaţii din peştera de jos răspundeau celor de sus, schimbând versetele psalmilor, după cum le porunceau împrejurările.

Vegherea în aşteptarea „luptei”, luptă care nu era alta decât sfâşierea de către fiarele sălbatice, era, necontenit, o zi de-o desăvârşită libertate. Prietenii celor întemniţaţi erau îngăduiţi să vină în temniţă, şi creştinii foloseau acest prilej cu îndrăzneală, ca să se încredinţeze rugăciunii acestor mărturisitori ai lui Hristos.

Seara, li se dădea ceea ce se chema ospăţul obştesc, îmbelşugat şi chiar luxos. Masa era înconjurată de păgâni, care, în nelinişte, pândeau mişcările şi înfăţişarea luptătorilor de-a doua zi. Dar nu

247

aflau la ei nici sfruntarea, nici violenţa, nici mâhnirea osândiţilor obişnuiţi. Pentru comeseni, masa aceasta era o adevărată agapă, un ospăţ al frăţietăţii, căci mâncau în bucurie şi pace, vorbind între ei lucruri plăcute.

Dar în vreme ce asupritorii pregăteau o astfel de masă pentru trupul victimelor lor, Biserica, mama lor, dădea un ospăţ mult mai preţios sufletelor copiilor ei. Diaconii îi vizitaseră fără încetare, şi Reparatus, mai ales, s-ar fi amestecat voios cu ei, dar datoria îl oprea deocamdată. Aşa, după ce s-a îngrijit pe cât a putut de nevoile lor trupeşti, Reparatus hotărî, cu credinciosul Dionisius, care locuia mereu la Agnia, să trimită spre seară cantităţi mai mari din Pâinea Vieţii, cu care să se hrănească, în dimineaţa luptei, ostaşii lui Hristos.

Pâinea sfinţită era gata şi preotul se întoarse de la altar, unde o aşezase, ca să vadă care ar fi cel mai potrivit purtător al ei. Mai înainte ca să se desprindă careva din mulţime, tânărul Tarcisius, de curând venit la credinţă, îngenunche la picioarele preotului. Cu mâinile întinse, gata pentru a primi comoara sfinţită, el avea o înfăţişare atât de frumoasă şi de o nevinovăţie atât de îngerească, încât bunul părinte se umplu de admiraţie pentru priveliştea ce-o avea în faţă.

eşti prea tânăr, copilul meu zise el.

tinereţea îmi va fi cea mai bună protecţie, sfinte părinte! O, nu-mi refuza această mare cinste...

Avea ochii plini de lacrimi şi mâinile întinse cu sete. Iar ruga lui cuprindea în sine atâta căldură şi curaj, că, în adevăr, nu putea fi respinsă. Preotul luă Comoara de viaţă, o acoperi cu grijă într-o pânză şi o aşeză în palmele copilului, zicând:

adu-ţi aminte, Tarcisius, ce tezaur este încredinţat slabei tale griji. Ocoleşte locurile umblate şi adu-ţi aminte că lucrurile sfinte nu se dau la câini, iar mărgăritarele nu se aruncă înaintea porcilor. Vei păstra cu grijă darurile sfinţite de Dumnezeu...

248

mai degrabă mor decât să le părăsesc răspunse credinciosul tânăr, ascunzând cereasca Pâine la sân.

Tarcisius se grăbi şi ajunse curând la maidanul mare unde copiii scăpaţi de la şcoală îşi începeau jocurile.

ne mai trebuie unul ca să ne începem joaca... Unde să-l găsim? zise căpetenia lor.

bravo! strigă altul iată pe Tarcisius că vine. Nu l-am văzut de-un veac. Era tare la toate jocurile...

haide, Tarcisius adăugă el, prinzându-l de braţ unde te duci aşa de repede? Fii băiat de treabă şi fă cu noi o partidă...

nu pot acum, Petilius, chiar nu pot. Am o treabă foarte însemnată...

dar trebuie zise cel dintâi, un vlăjgan puternic, şi, luându-l de braţ nu vreau să-mi faci acum pe grozavul. Te-am prins, nu te las. Haide să începem jocul!

te rog zise bietul tânăr, cu glas stins lasă-mă să plec...

deloc răspunse celălalt. Ce duci cu atâta grijă la sân? O scrisoare, bănuiesc. N-are să se piardă dacă o scoţi de-acolo pentru un sfert de ceas. Dă-mi-o s-o pun bine, cât jucăm... şi-ncercă să-i ia comoara din sân.

niciodată, niciodată răspunse copilul, ridicând ochii spre cer.

vreau să văd ce este nu se lăsă celălalt cu îndârjire -, vreau şi eu să-ţi ştiu taina... şi începu să-l îmbrâncească. îndată se adunară câţiva oameni din preajmă, întrebând ce este. Vedeau pe un tânăr, care părea înveşmântat într-o putere suprafirească, împotrivindu-se violenţelor altuia, cu mult mai înalt şi mai puternic decât el, nevoind să arate ce ducea cu el. Palmele, loviturile, picioarele păreau că nu au niciun efect asupra lui. Le suferea fără să zică o vorbă şi fără să încerce a le înapoia, dar păstra cu încăpăţânare ceea ce avea asupra lui.

249

ce este? Ce poate fi? Se întrebau între ei, când Fulvius, care trecea pe acolo, veni şi el în cârdul celor care înconjurau pe cei doi luptători.

Recunoscu de îndată pe Tarcisius, pe care-l văzuse la hirotonisire, şi, cum i se puse şi lui aceeaşi întrebare, răspunse cu dispreţ, întorcând spatele:

ce să fie? Un măgar de creştin duce rămăşiţele...

Fu de ajuns. Fulvius, cu toate că dispreţuia această victimă zadarnică, ştia bine care va fi efectul unor asemenea vorbe. Curiozitatea păgânilor cu privire la tainele creştinismului, dorinţa lor de a le profana, fură zgândărite dintr-odată, şi toţi cerură cu putere lui Tarcisius să le arate ce purta cu sine.

niciodată, cât trăiesc!

O lovitură violentă dată de un fierar aproape îl ameţi. Alte lovituri veniră, apoi altele încă. în sfârşit, acoperit de izbituri, căzu la pământ, cu braţele mereu strânse la piept. Mulţimea, înghesuindu-se în jurul lui, era gata să pună mâna pe comoara cea de trei ori sfântă, când toţi se simţiră răvăşiţi la dreapta şi la stânga de-o putere doborâtoare.

Se retraseră în faţa unui ofiţer cu înfăţişare de atlet. Şi abia se goli locul, şi el, îngenunchind, cu lacrimile în ochi, ridică pe copilul fărâmat, şi cu o duioşie de mamă îl întrebă cu glasul cel mai dulce:

ţi-e rău, Tarcisius?

nu te îngriji de mine, Quadratus răspunse el -, dar duc cu mine Sfânta împărtăşanie. Ai grijă de ea...

Soldatul luă copilul în braţe, cu un nesfârşit respect, ştiind că nu poartă numai o dulce şi duioasă victimă, rămăşiţele unui martir, ci pe însuşi Regele şi Stăpânul martirilor, dumnezeiasca Jertfă, dată întru mântuirea noastră veşnică. Capul copilului se odihnea, încrezător, pe umărul vrednicului ostaş, dar nici braţele, nici mâinile lui nu părăseau paza credincioasă a comorii care-i fusese încredinţată.

250

Această îndoită şi pioasă sarcină nu atârna deloc greu în braţele vrednicului purtător. în cele din urmă, copilul închise ochii, surâse, şi-şi dădu sufletul.

Venerabilul Dionisius abia putea vedea printre lacrimi, când scoase din mâinile şi sânul copilului Preasfânta împărtăşanie neatinsă. I se părea că el seamănă, încă mai mult ca înainte cu un ceas, unui înger. Quadratus îl duse el însuşi la cimitirul lui Callistus, unde îl îngropă cu cei dinainte adormiţi martiri. Mai târziu, sfântul papă Damasus îi alcătui un epitaf, pe care nimeni nu-l putea citi fără să se convingă că marea credinţă în prezenţa Mântuitorului în Sfânta împărtăşanie era, atunci, aceeaşi ca şi azi:

„Când împotriva Sfântului Tarcisius, care purta darurile lui Hristos

S-a ridicat un braţ smintit, pentru a le da pe mâna necredincioşilor,

El şi-a jertfit viaţa, preferând să fie ucis

Decât să arunce Sfântul Trup unor câini turbaţi”.

Vestea acestei întâmplări nu fu aflată de întemniţaţi înainte de a-şi fi sfârşit agapa. Teama de a nu fi lipsiţi de hrana cea cerească, de la care aşteptau întărire, era singurul lucru care umbrea uşor seninătatea sufletelor lor.

în clipa aceea, Sebastian intră şi ridică încrederea şi curajul mărturisitorilor lui Hristos, asigurându-i că nu vor fi lipsiţi de hrana cea mult dorită. Apoi şopti câteva cuvinte la urechea lui Reparatus, care porni de îndată, aruncându-i o privire de înţelegere.

Sebastian adusese şi un cuvânt de despărţire bunului prieten Pancraţiu, care suspină după această întâlnire.

Pancraţiu îl luă deoparte şi începu astfel:

sebastian, îţi aduci aminte de seara când auzeam cum răgeau fiarele sălbatice, stând la fereastra noastră, privind cum arcadele amfiteatrului se ridicau ca pentru triumful creştinilor?

251

da, scump copil, îmi aduc aminte bine acea seară şi mi se pare că sufletul tău presimţea de atunci martiriul care te aşteaptă mâine.

da, cu adevărat. Aveam convingerea adâncă şi tare că voi fi unul dintre cei dintâi care va potoli furia acestor unelte ale cruzimii omeneşti. Dar acum, când ceasul a sosit, abia pot să mă cred vrednic de această cinste atât de mare. Ce-am făcut ca s-o merit, Sebastiane, şi nu numai s-o merit, dar ca să fiu cel asupra căruia să cadă un asemenea har?

tu ştii, Pancraţiu, că nici voia noastră, nici faptele noastre, ci numai milostivirea lui Dumnezeu face din noi nişte aleşi. Dar care-ţi sunt gândurile cu privire la soarta glorioasă care te aşteaptă mâine?

drept vorbind, ea îmi pare atât de măreaţă, ea depăşeşte atât de mult ceea ce eram în drept să aştept, că acum ea îmi apare mai degrabă ca o vedenie decât ca un lucru sigur. Nu ţi se pare de necrezut că eu, închis în seara aceasta într-o temniţă rece, întunecată şi lugubră, să fiu gata ca, mai înainte ca soarele să apună încă o dată, să ascult lirele îngereşti, să merg şi eu în ceata sfinţilor înveşmântaţi în alb, să respir miresmele cereştilor cădelniţe, să beau apele cristaline ale izvoarelor de viaţă?

şi nu mai e încă ceva pe care ai uitat să-l descrii, Pancraţiu?

o, da, multe altele încă. Că eu, care abia am părăsit şcoala, că eu, care încă n-am făcut nimic pentru Hristos, să pot zice: „Mâine îl voi vedea faţă în faţă, îl voi adora, voi primi de la El cununa şi frăţeasca Lui îmbrăţişare. Această nădejde e atât de minunată, încât mă cutremur la gândul că în curând aceasta nu va fi numai o simplă nădejde. Şi totuşi, Sebastiane adăugă el cu foc, luându-i amândouă mâinile -, e adevărat, e adevărat...

mai e încă ceva, Pancraţiu...

da, încă şi încă... Să închizi ochii privind oamenii şi să-i deschizi ca să priveşti pe Dumnezeu în faţă, să-i închizi asupra a mii de chipuri schimonosite de ură, de dispreţ, de mânie, aruncate pe toate

252

treptele amfiteatrului, şi să-i deschizi de îndată către Duhul strălucitor, a cărui splendoare ne-ar arde, dacă nu ne-ar potopi cu dragostea lui; să-ţi scufunzi privirile în jarul iubirii divine, în oceanul milostivirii lui, fără teamă de nimicire, nu-s, oare, trufaş, Sebastiane, zicând că acestea vor fi mâine? Dar nu, ascultă, straja din Capitoliu strigă miezul nopţii. Chiar azi voi gusta aceste bucurii...

prea fericitule Pancraţiu zise ostaşul -, tu te şi bucuri mai dinainte de cele ce te aşteaptă...

şi ştii, Sebastiane, Dumnezeu e bun şi milostiv să mă învrednicească cu o asemenea moarte. Cu cât ar fi mai greu să mă smulg celei din urmă duioase priviri a unei mame ca a mea, să-mi astup urechile la plângerea dulcelui ei glas! E drept că o voi vedea, că o voi auzi pentru ultima dată azi, înaintea luptei... Dar ştiu că ea nu-mi va slăbi curajul...

O lacrimă dădea să se spargă în ochii duiosului copil, dar el o şterse şi urmă:

cât de mult seamănă dragostea ta pentru mine cu dragostea dumnezeiască, aşa de înţeleaptă, aşa de mărinimoasă, aşa de devotată! izbucni în plâns Pancraţiu, aninându-se de gâtul ostaşului. Apoi urmă: Fă-mi încă o fâgăduială, rămâi pe lângă mine, astăzi, până la sfârşit, şi vei duce mamei cea din urmă amintire a mea...

chiar dacă aceasta m-ar costa viaţa, nu mă voi lăsa. Nu vom fi multă vreme despărţiţi, Pancraţiu!

Diaconul vesti atunci că totul era gata pentru Sfânta Jertfă, care trebuia slujită chiar în temniţă. Cei doi tineri priviră în jur şi Pancraţiu rămase uimit de ceea ce văzu. Sfântul preot Lucianus era întins pe pământ, cu mădularele dureros întinse de opritori, care-l împiedicau să se ridice în picioare. Pe pieptul lui Reparatus întinsese cele trei pânze cerute pe altar; pâinea dospită era pusă acolo cu potirul pe care-l ţinea diaconul. Capul bătrânului preot fu ridicat uşor, ca el să poată citi rugăciunile obişnuite şi ca să îndeplinească ceremoniile jertfei şi ale sfinţirii. Apoi fiecare se apropie

253

cu evlavie şi, cu lacrimi de mulţumire, primi din mâna lui sfinţită partea sa de hrană tainică.

Minunată şi splendidă pildă de putere de adaptare a Bisericii lui Dumnezeu! Iată un slujitor al Domnului, care avea, măcar o dată, privilegiul de a fi ca Acel pe care-l înfăţişa preot şi Altar. Biserica poruncea ca Sfânta Jertfă să fie săvârşită pe moaştele martirilor, şi iată un martir căruia îi era îngăduit, printr-o învrednicire anume, s-o săvârşească pe chiar trupul său. Trăind încă, el era prosternat la picioarele Dumnezeului viu. Pieptul îi sălta şi inima-i bătea mereu datorită Dumnezeieştii împărtăşanii, dar jertfa vieţii lui era şi săvârşită. Viaţa lui Hristos stăruia singură în sanctuarul acelui piept. A fost vreodată mai vrednic pregătită Sfânta împărtăşanie a martirilor?

CAPITOLUL XXIII

Lupta

Dimineaţa veni limpede şi friguroasă, şi soarele, făcând să scânteieze podoabele aurite ale templelor şi ale monumentelor publice, le învăluia de strălucire, ca pentru o sărbătoare. Mulţimea coborî în stradă, îmbrăcată cu deosebită bogăţie. Toate şuvoaiele ei se îndreptau spre amfiteatrul Flavian, mult mai cunoscut azi sub numele de Colosseum. Fiecare îşi îndruma paşii spre arcada arătată de numărul biletului său, şi astfel circul monstruos sugea mereu acest şuvoi viu, până ce imensul său oval fu căptuşit cu chipuri însufleţite, iar zidurile lui păreau că se învălurează după mişcarea acestui talaz omenesc.

împăratul veni să prezideze jocurile, înconjurat de întreaga sa curte, cu alaiul obişnuit unei sărbători imperiale. Era tot atât

254

de nerăbdător ca şi cel din urmă supus al său să privească aceste jocuri crude şi să-şi hrănească ochii cu acest carnaj. Tronul îi era aşezat la răsăritul amfiteatrului, unde un loc larg, zis pulvinar, era păstrat şi bogat împodobit pentru curtea imperială.

Diferite jocuri se rânduiră, şi mai mulţi gladiatori, omorâţi sau răniţi, umeziseră nisipul sclipitor cu sângele lor, când poporul, nerăbdător să privească lupta mai feroce, începu să zbiere, cerând pe creştini şi fiarele sălbatice.

Trebuie să ne întoarcem la întemniţaţii noştri.

Mai înainte ca cetăţenii să fi venit la circ, cei prinşi fuseseră duşi de la temniţă într-o carceră zisă spoliatorium, unde le fură scoase lanţurile şi fiarele. încercară să-i îmbrace în preotese şi în preoţi păgâni, dar ei se împotriviră, zicând că, de vreme ce veniră de bunăvoie la jocurile din circ, ar fi nedrept să-i facă să apară acolo sub un veşmânt detestat. Toată dimineaţa rămaseră împreună, încurajându-se unul pe altul şi cântând laude lui Dumnezeu, în ciuda urletelor care acopereau, din când în când, glasurile lor.

în timp ce ei îşi petreceau vremea cu asemenea sfinte îndeletniciri, Corvinus intră şi, cu un aer biruitor, apostrofă pe Pancraţiu astfel:

mulţumită zeilor, această zi, atât de îndelung dorită de mine, a sosit. Lupta între noi doi a fost lungă şi grea. Te-am învins.

ce spui tu, Corvinus? Când şi cum am intrat eu în luptă cu tine?

totdeauna, pretutindeni. Mi-ai tulburat somnul, jucând înaintea mea ca o flacără, pe care zadarnic mă sileam s-o prind. Ai fost călăul meu, geniul meu rău, te-am urât, te-am încredinţat zeilor infernali, te-am blestemat şi dispreţuit şi, acum, ziua răzbunării s-a arătat.

Mi se pare răspunse Pancraţiu surâzând că toate acestea nu însemnează o luptă. Duşmănia e numai de partea ta, căci eu n-am făcut nimic împotrivă-ţi... ■

255

chiar aşa? Cugeţi tu că am să te cred, tu, care mi-ai pus necontenit tot felul de curse de-a lungul drumului meu, ca să cad în ele...

unde am pus eu aceste curse?

peste tot locul, ţi-o repet. La şcoală, la doamna Agnia, în catacombe, acasă la mine, în vila lui Cromaţiu. Da, peste tot.

şi aiurea? Când căruţa ta mergea într-o goană nebună pe calea Apiană, n-ai auzit tropotul cailor, care încercau să oprească pe ai tăi?

ticălosule! strigă cu furie fiul prefectului -, aşadar blestematul tău cal, pe care tu-l îmboldeai înadins, a fost acela care l-a speriat pe al meu, împingându-mă la două degete de moarte?

nu, Corvinus, ascultă-mă în linişte. Este cea din urmă convorbire a noastră. Mă îndreptam liniştit spre Roma, cu un prieten, după ce mi-am îndeplinit cea din urmă datorie către profesorul nostru Casianus (Corvinus tresări, căci nu ştiuse aceasta până acum), când auzi huruitul unei căruţe, cu caii scăpaţi. Dădui pinteni calului meu, spre marele tău noroc...

cum aşa?

ca să te scot tocmai la timp, când te lăsaseră puterile şi când sângele tău îngheţat de câteva scufundături în apele reci ale canalului şi braţul tău ostenit nu mai puteau să te facă să ieşi singur din înec. Te-am văzut, te-am recunoscut şi te-am prins, aproape fără suflet, în braţe. Ucigaşul unei fiinţe iubite mie era în puterea mea. Dreptatea dumnezeiască părea aplecată asupra lui. Nu mai era decât voinţa mea între el şi soarta lui. Ziua răzbunării mele venise şi eu mă grăbii să o săvârşesc...

şi cum, te rog?

scoţându-te din apă, întinzându-te pe mal, încălzindu-te până ce inima începu să-ţi bată. Pe urmă, salvat, te-am încredinţat servitorilor tăi...

256

minţi! urlă Corvinus servitorii mi-au spus că ei înşişi m-au scos din apă...

şi că ţi-au înapoiat cuţitaşul meu şi punga ta de piele de leopard, pe care le-am găsit pe mal, după ce te-au scăpat?

nu, mi-au spus că punga se pierduse în canal. Era, cu adevărat, de piele de leopard, mi-o dăduse o vrăjitoare africană. Şi cuţitul, zici?

zic că... iată-l ruginit din pricina apei. Punga am dat-o sclavilor tăi, dar mi-am păstrat cuţitaşul, priveşte-l. Mă crezi acum? Ţi-am pus curse de-a lungul drumului tău?

Corvinus era prea puţin mărinimos ca să-şi recunoască înfrângerea în lupta cu Pancraţiu, ci numai se simţea înjosit şi înfierat în ochii fostului coleg. I se părea că inima însăşi i se roşeşte. Clătinat şi slăbit, ieşi cu capul în pământ. Blestemă jocurile, împăratul, mulţimea care urla, fiarele care mugeau, caii săi, căruţa sa, sclavii săi, pe tatăl său şi pe sine însuşi, totul şi pe toţi, afară de unul singur. Nu putea blestema pe Pancraţiu.

Ajunse la uşă, când Pancraţiu îl chemă. El se reîntoarse şi îl privi cu respect, aproape cu dragoste. Pancraţiu îi puse mâna pe braţ şi-i zise: „Corvinus, eu te-am iertat de bună voie. Dar este Unul sus, care nu poate ierta dacă nu te căieşti. Cere-i iertare, că, de nu... îţi prezic în această zi că de orice moarte mor eu, tu vei pieri în acelaşi fel...”

Ruşinat, Corvinus se strecură afară şi toată ziua nimeni nu-l mai văzu. Nu se bucură de spectacolul de care închipuirea lui grosolană se bucurase mai dinainte, zile şi luni de-a rândul. Când serbarea se sfârşi, tatăl său îl găsi beat-mort. Acesta era singurul chip în care crezu că-şi poate potoli remuşcarea.

în clipa când Corvinus ieşea, lanista, sau căpetenia gladiatorilor, intră în carceră şi chemă pe întemniţaţi la luptă. Ei se îmbrăţişară în grabă şi-şi luară rămas bun aici, pe pământ. Apoi intrară în arena amfiteatrului din partea opusă a tronului imperial. Atunci,

257

după dorinţa mulţimii sau după gustul conducătorului jocurilor, câteodată victima era aşezată pe o platformă înaltă, ca să fie mai la vedere, alteori era legată de un stâlp, ca să fie fără apărare. Unul dintre jocurile cele mai gustate era acela de a înfăşura o femeie într-o plasă şi de-a o pune în faţa unui taur furios, care o prăbuşea la pământ sau o arunca departe, însângerată. O singură întâlnire cu fiara sălbatică era adesea de ajuns ca să pună capăt vieţii martirului, alte dăţi, însă, dădeau drumul la trei-patru fiare, fără ca ele să poată aduce o rănire mortală. Mărturisitorul lui Hristos era atunci reîntors în închisoare, ca să sufere mai târziu alte chinuri, sau era dus în spoliatorium, unde gladiatorii tineri îşi făceau o plăcere din a-l ucide.

Dar să mergem pe urma celor din urmă paşi ai tânărului nostru erou, Pancraţiu. Cum mergea în gangul care ducea la amfiteatru, văzu pe Sebastian stând în picioare pe latura zidului, cu o doamnă acoperită pe faţă cu văl şi înfăşurată strâns într-o mantie. O recunoscu pe dată, se opri în faţa ei şi, îngenunchind, îi luă mâna şi i-o sărută cu evlavie.

binecuvântează-mă, iubită mamă, ceasul făgăduit a venit! zise el.

iată cerul deschis, fiul meu răspunse ea -, priveşte pe Hristos şi pe sfinţii lui, care te aşteaptă sus... Luptă lupta cea bună, pentru mântuirea sufletului tău, şi arată-te credincios şi tare în dragostea Mântuitorului! Adu-ţi aminte de acela ale cărui rămăşiţe preţioase le porţi în jurul gâtului...

ele vor fi de două ori preţioase pentru tine, dulce mamă, după câteva ceasuri.

înaintaţi, înaintaţi, destul cu aceste prostii strigă lanista, dând o lovitură de băţ lui Pancraţiu...

Lucina se retrase, în vreme ce Sebastian strângea mâna fiului ei şi-i şoptea la ureche:

258

curaj, scump copil, Domnul să te binecuvânteze! Eu voi fi în spatele împăratului, să-mi dai atunci ultima ta privire... şi binecuvântarea ta!

ha, ha!

Un râs drăcesc izbucni îndărătul lui. Se reîntoarse, dar nu putu zări decât poalele unei mantii care fâlfâia pe după un stâlp. Cine era? Nu putea şti. Fulvius culegea din aceste cuvinte de despărţire cea din urmă dovadă, care întărea un şir întreg de bănuieli: pentru el nu mai era nicio îndoială că Sebastian era creştin.

Curând Pancraţiu fu în mijlocul arenei, în urma grupului de credincioşi. Fusese păstrat pentru la urmă, crezându-se că vederea chinurilor celorlalţi îl va clătina din împietrirea lui. Nu vom putea descrie mai bine martiriul lui decât Eusebiu, un martor care a văzut cu ochii lui, şi care era puţin mai vârstnic decât Pancraţiu:

„Puteai vedea un gingaş tânăr, care nu avea încă douăzeci de ani, în picioare, nelegat, cu braţele desfăcute în cruce, rugând pe Dumnezeu cu înfocare, cu inima tare, fără să tremure. Nu s-a mişcat de la locul din început, şi nu s-a întors deloc când urşii şi leoparzii, urlând groază şi moarte, se năruiau asupra lui ca să-l sfâşie bucăţică cu bucăţică. Totuşi, nu ştiu prin ce putere tainică şi dumnezeiască, fălcile lor nu se puteau descleşta, în vreme ce ele, fiarele, se trăgeau deoparte, ca vrăjite...”

Aceasta fu purtarea, aceasta fu învrednicirea curajosului tânăr. Mulţimea deveni furioasă văzând fiarele sălbatice rotindu-se, una după alta, în jurul lui, răgând şi bătându-şi coastele cu coada. Pancraţiu părea aşezat în mijlocul unui cerc magic, pe care ele nu-l puteau trece. Un taur furios, dezlănţuit, se năpusti nebuneşte spre el, cu capul în pământ, dar se opri dintr-odată, ca şi cum s-ar fi izbit de-un zid nevăzut, scurmă cu piciorul pământul, ridică praful în jur, mugind cu furie.

provoacă-l, laşule!, urlă împăratul cu mânie.

259

Pancraţiu se trezi ca dintr-un vis şi, mişcând braţele, alergă spre duşmanul său. Dar sălbăticiunea se întoarse, ca şi cum un leu s-ar fi dus spre ea, şi, alergând spre intrare, izbi pe-un paznic, aruncându-l în aer.

Toţi se tulburară, afară de bravul copil, care recăzu în rugăciune, când un glas se auzi:

are un talisman la gât, e un vrăjitor!

Mulţimea răsfrânse în ecou acest strigăt, până în clipa când împăratul, poruncind tăcere, strigă lui Pancraţiu:

scoate-ţi de la gât talismanul, aruncă-l! De nu, alte cazne mai mari te aşteaptă!

împărate răspunse tânărul, cu un glas melodios, care răsună dulce în amfiteatru, unde domni câteva clipe tăcerea -, eu nu port la gât un talisman, ci o amintire de la tatăl meu, care a murit în acelaşi loc, aici, pentru credinţa pe care şi eu o mărturisesc cu umilinţă astăzi. Sunt creştin, şi pentru dragostea lui Hristos, a lui Dumnezeu şi-a oamenilor, îmi dau cu bucurie viaţa. Nu-mi răpi această singură moştenire, pe care am lăsat-o altcuiva, mai preţioasă decât am primit-o. Sloboade încă o dată împotriva mea o panteră, căci tot o panteră a dat cununa tatălui meu... Poate mi-o va da şi mie...

O clipă, fu o tăcere de moarte. Mulţimea părea înduioşată, învinsă. Gingaşa făptură a curajosului copil, chipul lui inspirat, glasul lui care răscolea inima, curajul vorbelor lui şi devotamentul lui mărinimos pentru Hristos lucrau asupra acestei turme de laşi. Pancraţiu simţi aceasta şi mila pentru ei îi cutremură inima mai mult ca mânia lor. îşi făgăduise cerul pentru ziua aceea... Avea, oare, să fie amăgit? Lacrimi i se urcară în ochi, în timp ce, aşteptând din nou cu braţele încrucişate, strigă cu glas înalt, care făcu să tresară toate inimile:

astăzi chiar astăzi, Doamne, este ziua făgăduită, a venirii tale. Nu întârzia, am dat destulă mărturisire despre Tine acelora care nu cred. Arată-mi acum mila Ta, mie, celui care cred în Tine!

260

pantera! strigă un glas.

pantera! repetară alte douăzeci.

pantera! urlară o sută ca vuietul unei avalanşe.

O cuşcă se ivi, ca prin farmec, în mijlocul arenei, şi când apăru, laturile ei căzură, lăsând slobodă fiara venită din pustiu. Eleganta sălbăticiune îşi luă libertatea dintr-o săritură graţioasă şi, cu toate că era aţâţată de întuneric, de închisoare şi de foame, părea aproape că se joacă, sărind, tăvălindu-se şi întinzându-se pe nisip. Dar, curând, îşi zări prada. Toată şiretenia şi cruzimea de felină părură că-i revin, aţâţându-i mişcările unduioase ale muşchilor acoperiţi cu o blană mătăsoasă. întreg amfiteatrul deveni tăcut, precum chilia unui călugăr. Toţi ochii, în aşteptare, urmăreau apropierile furişe ale şiretei fiare asupra victimei ei. Pancraţiu stătea mereu în acelaşi loc, în faţa împăratului, atât de adâncit în sublimele lui gânduri, încât nici nu lua seama la mişcările fiarei. Pantera se furişă în jurul lui, ca şi cum n-ar fi vrut să-l atace altfel decât din faţă. Târându-se pe burtă, înaintând încet când o labă, când cealaltă, ajunse la distanţa cuvenită. Rămase acolo câteva clipe, în vreme ce mulţimea îşi ţinea respiraţia. Un muget mare şi aspru izbucni, fiara, dintr-o săritură elastică, se avântă în aer, şi toţi o văzură strânsă ca o lipitoare, cu labele de dinapoi pe pieptul martirului şi cu acelea de dinainte şi cu colţii în gâtul lui.

Pancraţiu stătu câteva clipe în picioare, ridică mâna dreaptă până la buze şi, privind pe Sebastian într-un surâs, îi trimise, cu o mişcare plină de gingăşie, cel din urmă sărut, apoi căzu. Arterele gâtului fură sfâşiate, şi somnul martiriului îi închise pleoapele. Sângele lui bogat, strălucitor şi curat, se amestecă cu acel al tatălui său, pe care Lucina i-l atârnase la gât. Jertfa mamei era primită.

261

CAPITOLUL XXIV

Ostaşul creştin

Rămăşiţele tânărului martir fură aşezate cu evlavie la marginea căii Aureliane, în cimitirul care-i purta curând numele.

Când veniră timpuri mai paşnice, se ridică o bazilică pe mormântul lui, care stă şi azi pentru a-i înveşnici aducerea-aminte.

Persecuţia se învârtoşa încă mai tare, iar victimele se înmulţiră în fiecare zi.

Sebastian nu se tulbură în mijlocul acestor măceluri, le vedea nu ca un arhitect care-şi priveşte lucrarea năruită de furtună, nici ca un păstor a cărui turmă o împrăştie tâlharii, ci ca un general pe câmpul de bătaie, care nu se gândeşte decât la izbândă, care ţine socoteala fiecărui erou căzut pentru cauza sfântă, şi-i gata să-şi dea viaţa, dacă această jertfă e trebuitoare. Fiecare frate care cădea înaintea lui era un lanţ mai puţin care-l lega de pământ, o legătură mai mult care-l apropia de cer, o grijă mai puţin aici, pe pământ, un drept mai mult la fericirea de sus.

Se aşeza uneori sau se oprea tăcut în locurile unde stătuse de vorbă cu Pancraţiu, aducându-şi aminte plăcuta convorbire, duhul plin de gingăşie şi virtutea naivă a frumosului şi plăcutului tânăr. Dar nu se simţea mai despărţit de el ca în ziua când îl trimisese în Campania. Era dezlegat de jurământul ce-i făcuse, şi acum era rândul lui. Ştia bine aceasta, nădejdea martiriului îi umfla pieptul de mândrie şi-şi aştepta ceasul dintr-o încredinţare liniştită. Numai se pregătea pentru aceasta, dând săracilor tot ce avea preţios şi vânzându-şi averea pentru ca s-o scape de la confiscare.

Fulvius căpătase o bună parte din averile confiscate de la creştini, totuşi era dezamăgit. Dacă nimic nu-l silise să ceară ajutorul

262

împăratului, pe care-l ocolea, nu putea pune nimic deoparte şi nu se îmbogăţea. în fiecare seară era forţat să suporte interogatoriul lui Eurotas asupra succesului zilei. Vestea pe acest stăpân aspru căci aşa devenise pentru el că în curând avea să dea o lovitură mare, năpustindu-se asupra ofiţerului favorit al împăratului, care trebuie să fi făcut o însemnată avere în serviciul acestuia.

Prilejul nu se lăsă mult aşteptat. La 9 ianuarie, împăratul îşi deschise curtea, unde se întâlniră toţi acei care năzuiau spre favoarea împărătească sau care se temeau de mânia stăpânului. Fulvius se găsea şi el acolo şi, ca de obicei, fu primit rece. Dar după ce suferi în tăcere mormăielile insultătoare ale acestei brute regale, el înaintă cu îndrăzneală, puse un genunchi în pământ şi se adresă împăratului cu cuvintele următoare:

sire, divinitatea ta m-a privit adesea rău că nu am răspuns la generozitatea sa prin descoperiri folositoare siguranţei sale. Dar acum am descoperit cel mai negru complot, ieşit din cea mai josnică nerecunoştinţă, la unul dintre aceia care stau foarte aproape de augusta ta persoană...

ce vrei să zici, imbecilule? întrebă tiranul cu nerăbdare. Vorbeşte de îndată, sau pun să-ţi scoată vorbele din gâtlej cu o furcă de fier...

Fulvius se ridică de jos şi, arătând cu mâna pe cel pe care-l învinuia, zise cu glas suav:

sebastian e creştin...

împăratul, furios, săltă de pe tron.

minţi, sclavule! Trebuie să-mi dovedeşti ce mi-ai spus, sau te voi ucide cu încetul, aşa cum n-a murit niciun creştin.

am dovezi îndestulătoare răspunse el, arătând un pergament, pe care-l înfăţişă împăratului, îngenunchind. -

Tiranul era gata să-i dea un răspuns violent, când, spre desăvârşita lui uimire, Sebastian, fără tulburare şi cu chipul luminat de-o nobilă mândrie, înaintă şi zise cu glasul cel mai liniştit:

263

împărate, nu căuta nicio dovadă. Sunt creştin, cu adevărat, şi mă slăvesc cu aceasta...

Cum Maximian, soldat fericit şi aspru, era fără nicio creştere şi abia putea să se exprime corect în latineşte în clipele de linişte, în ceasurile lui de furie vorbirea îi era o înşiruire de fraze întretăiate, semănate de epitete bădărane şi grosolane. Vărsă asupra lui Sebastian un şuvoi de ocări, acuzându-l pentru toate crimele şi dându-i denumirile cele mai insultătoare. Cele două greşeli pe care, mai ales, i le impută, erau nerecunoştinţa şi trădarea. încălzise zicea el un şarpe la sân, o scorpie, un diavol, şi se miră cum de mai trăieşte.

Ofiţerul suferi o lovitură, ca odinioară aceea a duşmanului pe câmpul de bătălie.

ascultă-mă, stăpâne răspunse el aceasta va fi, poate, cea din urmă dată. Ţi-am spus că sunt creştin şi aceasta-i cea mai sigură chezăşie a siguranţei tale...

ce vrei să spui, ingratule?

vreau să spun aceasta, nobile împărat, că dacă vrei să ai în jurul tău o gardă ai cărei ostaşi să fie gata să-şi verse pentru tine cea din urmă picătură de sânge, trebuie să mergi la temniţă şi să scoţi pe creştini din butucii care-i ţin lipiţi de pământ şi din lanţurile care-i ţin legaţi de ziduri. Trimite de asemenea la locurile de judecată şi-i scoate din chinurile cele groaznice, dă porunci la amfiteatre să scoată din gurile fiarelor rămăşiţele lor încă vii... Dacă pot lua iarăşi chipuri omeneşti, dă-le arme şi aşază-i în jurul tău. în această armată schilodită şi nefericită vei găsi mai multă credinţă, mai multă cinste, mai multă îndrăzneală pentru cauza ta decât în toate legiunile din Dacia şi Panonia. Le-ai luat jumătate din sângele lor, ei îţi vor da, de bunăvoie, cealaltă jumătate...

ce ciudată nebunie! răspunse împăratul, bătându-şi joc. Mai bine m-aş înconjura de lupi decât de creştini. Trădarea ta mi-ajunge...

264

ce, oare, m-ar fi împiedicat să lucrez ca trădător, în orice clipă, dacă aş fi cu adevărat? Nu stau necontenit pe lângă regala ta fiinţă ziua şi noaptea? Cum m-am arătat ei ca trădător? Nu, Sire, nimeni n-a fost mai credincios ca mine. Dar eu am un alt Stăpân mai mare, de slujit. Unul care ne va judeca pe amândoi, şi eu ascult de poruncile lui mai mult decât de ale tale...

şi pentru ce ţi-ai ascuns religia, ca un laş? Ca să scapi de moartea crudă pe care o meriţi.

nu, Sire, nu-s laş, după cum nu-s nici trădător. Atâta vreme cât am putut fi folositor fraţilor mei, am crezut că trebuie să trăiesc în mâhnire, stând de faţă la măcel. Dar nădejdea, în sfârşit, a murit în mine, şi mulţumesc din toată inima lui Fulvius de a mă fi scutit de încurcătura de a căuta moartea sau de-a suferi viaţa.

eu voi hotărî asupra ta. Ai meritat moartea, şi vei avea una crudă şi lentă. Dar (şi parcă vorbea sieşi) nu trebuie să se ştie aceasta, ca trădarea să nu se împrăştie. Haide, Quadratus, pune mâna pe tribunul creştin! Nu auzi, ursule? Ce? Nu te mişti?

pentru că şi eu sunt creştin.

O nouă furtună de mânie şi de vorbe spurcate se iscă, în urma căreia uriaşul sutaş fu osândit să fie ucis pe loc.

Dar pentru Sebastian trebuia să fie altfel.

să poruncească lui Hifax să vie! urlă tiranul.

După câteva minute, un numid înalt, pe jumătate gol, se arătă. Un arc de-o lungime nemăsurată, o tolbă plină cu săgeţi, vopsită în culori ţipătoare, şi o sabie cu lama lată, acestea erau armele care slujeau de podoabă căpitanului de arcaşi africani.

Stătu smirnă în faţa împăratului, nemişcat, ca o frumoasă statuie de bronz, cu ochii de smalţ lucitor.

hifax, am pentru tine o lucrare pe mâine dimineaţă. Trebuie să fie bine făcută zise împăratul.

prea bine, Sire răspunse, întunecat, numidul, cu un surâs rânjit care îi dezgolea două şiruri de dinţi albi.

265

vezi pe căpitanul Sebastian? Negrul se înclină. Se dovedi a fi creştin... îl vei duce în cazarma voastră şi mâine dis-de dimineaţă (nu în seara aceasta, bagă de seamă, căci la ceasul acesta vă ştiu beţi pe toţi), mâine dis-de dimineaţă, aşadar, când mâinile nu vă tremură, îl veţi lega de un copac din grădina lui Adonis şi-l veţi ucide încet, cu lovituri de săgeată. Lent, bagă de seamă, nu lovituri frumoase drept în inimă sau în cap, ci săgeţi multe, până ce va muri sfârşit de durere şi de pierderea sângelui. M-ai înţeles? Atunci, ia-l de îndată... Şi, tăcere, că de nu...

CAPITOLUL XXV

Izbăvirea

În ciuda tuturor sforţărilor făcute pentru a tăinui aceasttă veste, se află curând la curte că Sebastian era creştin şi că va fi ucis cu lovituri de săgeată, a doua zi. Dar această veste nu făcu asupra nimănui o impresie mai puternică decât asupra Fabiolei.

sebastian era creştin îşi zicea ea -, omul cel mai ales, cel mai desăvârşit, cel mai înţelept al nobilimii romane, era membru al acestei secte josnice şi urâte. E cu neputinţă. Şi totuşi, faptul este adevărat. Să mă fi înşelat, oare? Nu era ceea ce părea, ci un ticălos făţarnic care-şi lua aere de om virtuos şi, în realitate, era un libertin? Cu neputinţă.

Avea dovezi sigure. El ştia bine că i-ar fi căpătat mâna şi averea la cea dintâi cerere şi se purtase cu toată mărinimia şi cu nesfârşită delicateţe cu ea. Era cu adevărat cel ce părea: aur curat, nu aureolă.

Era, aşadar, o formă mai rafinată a acestei religii, cum era şi la filosofía epicuriană, secta din care făcea parte ea. Una, grosolană,

266

materialistă, ai cărei adepţi petreceau în nămolul simţurilor, şi o alta, rafinată, sceptică şi raţională. Sebastian făcea parte, aşadar, din acesta din urmă, dispreţuind eresurile şi vltiile creştinilor din mulţimea cea obişnuită?

ce păcat gândea ea -, că n-am vorbit mai des cu Sebastian despre acestea?!

Dar era prea târziu; mâine dimineaţă el nu va mai fi. Gândul acesta îi răni inima. Simţi că suferă ea însăşi de această pierdere, ca şi cum Sebastian i-ar fi fost cu totul apropiat şi o legătură tainică şi adâncă i-ar fi unit.

Gândurile i se făcură mai triste şi mai întunecate, odată cu întunericul care se lăsa. Pe negândite, o sclavă intră cu o lumină şi o făcu să tresară. Era Afra, sclava neagră, care venise să pregătească cina pentru stăpâna ei. Pregătind, zise:

ai aflat vestea, stăpână?

ce veste?

că Sebastian va fi ucis cu lovituri de săgeată, mâine dimineaţă. Ce păcat! Un tânăr aşa de frumos!

taci, Afra, afară doar dacă mai ştii ceva pe lângă această...

o, desigur, stăpână, am ceva uimitor să-ţi spun. Ştii că s-a descoperit că făcea parte din acea ticăloasă sectă creştină?

tăcere, te rog, nu vorbi despre lucruri pe care nu le pricepi...

tac, dacă doreşti tu... Bănuiesc că soarta lui ţi-e cu totul indiferentă, ca şi mie, de altfel. Nu va fi primul ofiţer ucis de compatrioţii mei. Au ucis mulţi, dar au şi scăpat pe unii. E vorba de noroc...

Cuvintele şi apăsarea ce-o punea pe ele aveau un înţeles care nu scăpa urechii fine şi duhului iute al Fabiolei. Ridică fruntea pentru întâia dată şi îşi fixă privirea pe obrazul negru al sclavei. Nu se vedea pe el nicio emoţie. Aşeza o sticluţă cu vin pe masă, ca şi cum nimic n-ar fi zis. în sfârşit, Fabiola îi răspunse:

ce vrei să zici, Afra?

267

o, nimic, cu totul nimic... Ce poate şti o sărmană sclavă? Şi, mai ales, ce poate face?

haide, tu ascunzi în aceste vorbe ceva pe care eu trebuie să-l ştiu...

Sclava făcu ocolul mesei şi se apropie de patul pe care se odihnea Fabiola. Privi în jur, şi şopti:

doreşti să fie cruţat Sebastian?

Fabiola zvâcni şi răspunse:

fără îndoială...

Sclava puse un deget pe buze pentru a porunci tăcere şi adăugă:

asta vă costă scump.

spune-mi preţul!

o sută de sesterţi şi liberarea mea...

primesc condiţiile dar care-i garanţia?

nu le vei îndeplini decât dacă trăieşte o zi după executare...

bine, dar garanţia ta?

cuvântul tău, stăpână...

pleacă, Afra, nu pierde o clipă...

nu-i nicio grabă răspunse liniştit sclava, terminându-şi încet pregătirile cinei.

Plecă apoi la palat, în cazarma mauritanilor, la căpitanul lor.

ce cauţi aici, la ceasul acesta, Jabula? zise el n-avem astă seară petrecere...

ştiu, Hifax, dar am a-ţi vorbi despre o treabă foarte însemnată...

cu privire la cine?

la tine, la mine şi la întemniţatul tău...

priveşte-l! zise barbarul, arătând de partea cealaltă a curţii. N-ai crede că mâine va fi ucis. Doarme adânc. N-ar dormi mai bine, dacă ar fi mâine ziua căsătoriei lui...

va fi a noastră poimâine, Hifax...

268

nu sunt grăbit, trebuie mai înainte să fie împlinite nişte condiţii.

care?

mai întâi, liberarea ta. Nu mă pot însura cu o sclavă...

voi fi eliberată...

apoi, o zestre, o zestre frumoasă, bagă de seamă căci niciodată ca acum nu am fost la strâmtoare...

voi avea-o. Ce sumă socoteşti?

nu mai puţin de patruzeci de sesterţi...

îţi aduc optzeci...

minunat! De unde ai luat aceşti bani? Ce-ai furat? Pe cine-ai otrăvit, prea frumoasa mea preoteasă? Ce să mai aşteptăm până poimâine? Să ne căsătorim mâine, dacă-ţi face plăcere...

potoleşte-te, Hifax, aceşti bani îi voi câştiga pe drept, dar cu unele condiţii. Ţi-am spus că am venit ca să-ţi vorbesc şi de prizonierul tău...

ce legătură poate fi între el şi nunta noastră?

o mare legătură...

cum aşa?

nu trebuie să moară...

Căpitanul o privi cu un aer jumătate mânios, jumătate prostit. Parcă stătea gata s-o lovească. Dar ea stătu liniştită şi îndrăzneaţă în faţa lui, părând că-l stăpâneşte cu vraja privirii, aşa cum, în ţara ei, şerpii farmecă pe vulturi.

eşti nebună! strigă el, în cele din urmă -, dacă ai fi văzut chipul împăratului când mi-a poruncit, ai şti că nu-i de glumit, de partea asta, cu el...

prostii, prietene. Prizonierul va avea toată înfăţişarea că e mort, şi se va zice că e mort.

dar dacă se îndreaptă?

prietenii lui creştini vor avea grijă să-l dosească...

269

mi-ai spus că trebuie să trăiască o zi? Dacă, cel puţin, ai fi zis o jumătate de zi...

ştiu că poţi socoti bine. Să moară un ceas după ziua aceea, de ce poate fi greu acest lucru?

cu neputinţă, Jabula, e un om prea cunoscut...

foarte bine. Atunci, toate socotelile noastre s-au dus. Banii nu-mi pot fi daţi decât cu condiţia aceasta. Optzeci de sesterţi aruncaţi!, şi ea se prefăcu că pleacă.

aşteaptă, aşteaptă zise Hifax neliniştit, stăpânit de diavolul lăcomiei. Dar, vezi, camarazii mei vor cheltui jumătate din suma aceasta pentru băutură şi bacşişuri...

am încă douăzeci de sesterţi pentru aceasta...

cu adevărat, regina mea, vrăjitoarea mea, încântătorul meu diavol. Târgul s-a încheiat, va trăi o zi. Şi pe urmă vom face, cu veselie, nunta...

Sebastian, cu totul neştiutor al acestor socoteli cu privire la viaţa lui, se trezi după câteva ceasuri de odihnă. în tăcerea necurmată, se sculă fără zgomot, şi, cu braţele întinse, începu să se roage.

Rugăciunea martirului nu-i o pregătire pentru moarte, căci nu-i nevoie pentru el de o asemenea pregătire. Nu-i un strigăt care cerşeşte iertarea păcatelor, căci el ştie dragostea dumnezeiască care alungă teama, harul de sus care şterge păcatul şi se sălăşluieşte în inimă.

Sebastian nu se ruga, de asemenea, nici ca să ceară curaj şi tărie, căci simţămintele împotrivitoare, temerea sau slăbiciunea, pe care i le-ar fi strecurat această rugăciune, îi erau necunoscute. Niciodată nu se îndoise că va înfrunta cu bucurie moartea pentru cerescul său Stăpân, întocmai cum o privise în faţă când lupta pe câmpul de bătaie pentru stăpânul pământesc.

Rugăciunea lui, aşadar, nu era decât o slăvită şi bucuroasă cântare de mulţumire, împletindu-se cu cântecele serafimilor, ale

270

căror priviri strălucitoare şi aripi pâlpâitoare aduc Regelui regilor o cinstire veşnică.

Tresări la gândul că dimineaţa se apropia,ăci cocoşul cântase. Curând avea să audă şuieratul săgeţilor zburând drept la ţinta lor. Avea să stea cu bucurie în calea lor. Se jertfea pentru slava lui Dumnezeu, pentru potolirea mâniei lui. Se jertfea mai ales pentru Biserica aflată în suferinţă, rugându-se ca moartea lui să îndulcească chinurile fraţilor săi.

Apoi gândul i se înălţă încă şi mai sus, de la Biserica luptătoare la Biserica triumfătoare, plutind ca vulturul din vârful muntelui spre soare. Norii se risipesc şi vălul albastru al dimineţii, sfâşiat în două, ca odinioară cel al templului, îngăduie privirilor lui să se ducă în adâncuri necunoscute până atunci; sus, mai sus decât cetele sfinţilor, mai sus decât legiunile îngerilor, el are viziunea slăvită a lui Ştefan. Cântarea i se opreşte pe buze, cântările divine coboară până la el, prea desăvârşite şi prea suave ca să se poată împerechea cu acele ale glasurilor lui omeneşti. Un izvor răcoritor ţâşneşte la picioarele Mielului, vărsând în inima lui mai mult lumină decât apă vie. Inima îi rămâne primitoare a acestui dar nespus. La lucirea aceasta, zăreşte unul după altul chipurile celor preaiubiţi, care au purces înaintea lui ei sorb din Şuvoiul de viaţă şi parcă se cufundă în el.

Chipul lui strălucea, răsfrângând această vedenie, şi cum zorile începeau a se ivi, lumină îl inundă, în timp ce el stătea în picioare, cu braţele încrucişate, cu faţa întoarsă spre răsărit. Când Hifax deschise uşa şi-l văzu, s-ar fi târât bucuros la picioarele lui să-l adore, cu faţa la pământ.

Sebastian se trezi ca dintr-un extaz şi sunetul sesterţilor se auzi în amintirea lui Hifax, care se puse pe treabă, ca să-i câştige. Alese din trupa sa de o sută de oameni cinci arcaşi în stare de

271

a frânge în două o săgeată în zbor printr-o alta mai iute; îi luă deoparte, le făgădui o bună răsplată, fără a vorbi despre a lui, şi-i lămuri cum trebuie să săvârşească treaba. Cât despre trupul lui Sebastian, creştinii au şi făgăduit o sumă bună ca să le fie încredinţat şi doi sclavi aveau să aştepte afară, ca să-l ia. Hifax putea să se bizuiască pe tăcerea ostaşilor săi.

Conduseră pe Sebastian într-o curte vecină care despărţea cazarma ostaşilor africani de propriile lui apartamente. Această curte sădită cu arbori era închinată lui Adonis. El mergea voios, în mijlocul călăilor lui, urmaţi de toată trupa, singurii privitori ai apropiatului lui martiriu, care asistau acolo ca şi la o întrecere de tragere cu arcul. Despuiară pe ofiţer de veşminte, ca să-l lege de un copac, şi cinci oameni aleşi se înşirară, liniştiţi şi reci, în faţa lui. Ce moarte tristă era aceea a lui Sebastian! Niciun prieten, niciun sprijin nu era aproape de el, niciun frate în Hristos nu avea să-i ducă cuvântul de despărţire credincioşilor şi nici tăria lui până la ceasul din urmă. Să mori în picioare în mijlocul amfiteatrului plin, în faţa a sute de mii de privitori ai credinţei creştine, să primeşti privirile încurajatoare ale atâtor prieteni şi să auzi binecuvântările murmurate ale unora, iată ceea ce putea da şi insufla curajul, adăugând puternicului îndemn al harului ajutorul slab, dar adevărat, al emoţiilor omeneşti. Chiar strigătele unei mulţimi batjocoritoare întăreau curajul, după cum zbieretele vânătorilor aţâţă pe cerbi. Dar această privelişte de moarte, petrecându-se în tăcere, în zori de ziuă, în curtea închisă a unei case, faptul de a fi legat, cu nepăsare, de un copac, ca o sarcină de fân, spre a fi ţintă după porunca unui tiran, această singurătate în mijlocul unei hoarde de sălbatici negri, a căror vorbire chiar era stranie, aspră şi neînţeleasă, aceasta seamănă mai mult cu o asasinare decât cu un martiriu.

Dar prea puţin îi păsa de aceasta lui Sebastian. îngerii se aplecau ca să-l privească, şi soarele care se ridica, luminându-l şi limpezindu-l bine ca ţintă clară arcaşilor, nu-i lumina mai bine calea decât chipul strălucitor al singurului Martor pe care dorea să-l aibă Şi pentru dragostea căruia suferea.

272

Cel dintâi numid întinse coarda arcului său până la ureche şi o săgeată se înfipse în carnea lui Sebastian. Aşa făcură la rândul lor, fiecare dintre arcaşi. Strigăte şi aplauze se auziră după fiecare lovitură, care se apropia cu îndemânare de locurile cele însemnate ale trupului, fără totuşi a le atinge. Şi jocul urmă, fiecare râzând, strigând, chiuind, fără nicio îndurare pentru acest trup care se clătina, însângerat peste tot. Era o joacă pentru toţi, afară de martir; pentru el, ce adâncime în toate: rănile usturătoare, durerea necurmată, sfârşeala, oboseala, nodurile frânghiilor, statul silit! Dar ce adâncime, de asemenea, în această inimă nedomolită, în acest duh tare, în această credinţă nezdruncinată, în această răbdare neclătinată, în această dragoste gata de a se jertfi Mântuitorului său!

Ce moarte tristă şi necunoscută fu aceasta! Şi totuşi, ceea ce era mai rău, moartea nu venea, porţile de aur rămâneau închise, martirul, căruia o slavă încă mai mare îi era făgăduită pe pământ, departe de a trece de la moarte la viaţa veşnică, îşi pierdu cunoştinţa. Călăii săi văzură că ţinta fusese ajunsă şi-i tăiară frânghiile. Sebastian căzu, sfârşit, părând că-i mort, pe covorul de purpură pe care propriul lui sânge îl întinsese pe pietre.

Fără îndoială, dormea alesul ostaş, aşa cum îl vedem astăzi, înfăţişat în marmură, dedesubtul altarului, în biserica aflată sub protecţia lui.

CAPITOLUL XXVI

întoarcerea la viaţă

Noaptea era mult spre miezul ei, când sclava neagră, după ce îşi încheiase atât de satisfăcător tocmeala nunţii, se reîntoarse acasă, la stăpâna ei.

273

Pe drum, la un moment dat, se simţi luată cu tărie de braţ.

dacă n-ai fi râs zise cu amărăciune cel ce-o întâmpinase nu te-aş fi recunoscut. Dar râsul acesta de hienă nu poate fi imitat. Ascultă, fiarele sălbatice, surorile tale din Africa, îţi răspund din amfiteatru. De ce râdeai?

de tine...

cum de mine?

mă gândeam la cea din urmă convorbire a noastră din această piaţă, ai fost foarte ciudat în ziua aceea.

cât de drăguţ e din partea ta, Afra, să te gândeşti la mine, care, de altfel, nu mă gândeam la tine, ci numai la compatrioţii tăi din cuştile amfiteatrului...

isprăveşte cu obrăzniciile, zi oamenilor pe numele lor adevărat. Eu nu mai sunt Afra, sclava; în câteva ceasuri voi fi Jubala, soţia lui Hifax, căpetenia arcaşilor mauritani.

Un om foarte respectabil, sunt sigur de aceasta, dacă ar putea vorbi altă limbă decât a lui. Dar aceste câteva ceasuri vor fi de ajuns să vorbim despre treburile noastre. Ce s-a făcut cu frumoasele tale făgăduinţe şi, mai ales, cu banii mei buni, pe care i-am schimbat între noi cu prilejul acela? Banii mei s-au dus, iar făgăduinţei tale... păreri.

cugetă puţin; ai crezut vreodată cu adevărat în puterea vrăjilor mele?

desigur că da, n-ai vrea să zici că erau nişte făţărnicii?

nu chiar de tot... Ne-am scăpat de Fabius, după cum vezi, şi fiică-sa e în stăpânirea averii lui. Trebuia neapărat să începem aşa...

ce vrei să zici că vrăjile tale au pricinuit moartea tatălui?, întrebă Corvinus prostit, îndepărtându-se fără voie de ea.

Dar această idee numai trecuse prin capul Afrei, care folosi acest lucru, zicând:

desigur! E foarte lesnicios să te scapi de oamenii care te stăpânesc...

274

bună seara, bună seara... răspunse el cu totul înfricoşat.

aşteaptă puţin răspunse ea mai domolită. Corvinus, ţi-am dat în seara aceea două sfaturi, care preţuiau aur curat. Ai lucrat potrivnic celui dintâi şi nu te-ai folosit de-al doilea.

cum?

nu ţi-am spus să nu asupreşti pe creştini, ci numai să-i prinzi în cursă? E ceea ce-a făcut Fulvius; care a câştigat ceva parale. Tu, ce-ai câştigat?

numai ură, dispreţ şi bice...

ţi-am dat, aşadar, un bun sfat, urmează măcar pe-al doilea.

care-i?

să oferi mâna şi averea ta Fabiolei, în ziua când vei fi câştigat destul, despuind pe creştini. Până acum, ea a respins, cu răceală, toate cererile, dar am băgat de seamă un lucru: niciuna n-a venit de la un om bogat. Toate veneau de la risipitori, care-i căutau averea, ca să se pună din nou pe picioare. Cel ce va câştiga premiul trebuie să şi fie pătruns de acest lucru, că doi şi cu doi fac patru. N-ai înţeles?

foarte bine, dar de unde să iau pe doi, al meu?

ascultă-mă, Corvinus, căci această întâlnire a noastră va fi cea din urmă. Ştiu de la Eurotas, de la care pot căpăta orice prin vrajă, că Fulvius se aşteaptă să pună mâna pe multe averi ale creştinilor şi, mai ales, a unuia dintre ei. Vino colea, în umbră, şi am să-ţi spun cum poţi să-i sufli această avere. Lasă-l să facă uciderea, căci trebuie, dar, pe urmă, pune-te între el şi prada lui. Dacă prilejul i s-ar înfăţişa, la fel ar face şi el...

Apoi îi vorbi cu voce scăzută, câteva clipe, după care Corvinus zise:

perfect! Excelent!

ce înţeles puteau avea aceste cuvinte într-o asemenea gură?!

Ea îl trase de mânecă, să tacă, şi, arătându-i casa din faţă, îi zise:

275

stt! Tăcere!

În clipa aceea, două persoane stăteau la fereastră.

e Fulvius zise Corvinus.

şi celălalt e Eurotas, îngerul lui rău... adăugă sclava.

A doua zi dimineaţă, sclavii care ridicară trupul lui Sebastian rămaseră miraţi când o femeie cu chip smolit trecu pe lângă ei, şoptind:

trăieşte încă...

în loc de a-l îngropa, ei îl duseră în casa Irinei. Era dis-de-dimineaţă şi împăratul ocupă, din ajun, palatul favorit din Lateran, aşa că transportarea lui Sebastian fu lesnicioasă.

Trimiseră de îndată după Dionisius, care zise că toate rănile lui Sebastian se puteau vindeca, deoarece niciuna nu atingea vreun organ însemnat. Dar pierderea de sânge era aşa de mare, încât săptămâni aveau să se scurgă până ce suferindul ar fi putut face vreo mişcare.

Vreme de douăzeci şi patru de ceasuri, Afra veni cu încăpăţânare, la fiecare ceas, ca să întrebe de starea lui Sebastian. Când termenul fu trecut, ea conduse pe Fabiola în casa Irinei, pentru a o încredinţa că mai respiră, cât de cât. Actul ei de liberare îi fu dat, i se plăti zestrea, şi Palatinul, ca şi Forul, răsunară de vuietele groaznice şi ticăloase ale nunţii lor.

Fabiola ceru, cu atâta stăruinţă, veşti despre starea lui Sebastian, încât Irina îşi închipui că-i creştină. La început, ea se mulţumi să primească veştile la uşă şi să pună în mâinile gazdei lui Sebastian o sumă mare de bani pentru plata cheltuielilor bolii, dar, după două zile, cum el începu să se întremeze, fu poftită să intre. Pentru întâia dată, ea se găsea în sânul unei familii creştine.

Irina era văduva lui Castulus, unul dintre convertiţii lui Cromaţiu. Bărbatul ei murise, dar ea urma să locuiască, necunoscută, în apartamentul pe care-l avea la palat. Cele două fiice ale ei locuiau cu ea, şi Fabiola fu surprinsă văzând deosebirea purtării lor.

276

Una dintre ele considera, vădit, pe Sebastian, drept un venetic în casa lor, şi rareori se apropia de el. Nepoliticoasă şi trufaşă cu mama ei, gândurile o legau de lume, era egoistă, uşuratică şi neruşinată. Cealaltă, mai mică, era cu desăvârşire altă fire: blajină, ascultătoare şi duioasă, îngrijind de alţii, devotându-se mamei, bună şi plină de atenţie pentru nenorocitul de rănit. Irina însăşi era chipul femeii creştine, din clasa de mijloc. Fabiola n-o găsea prea deşteaptă, nici prea instruită, nici prea rafinată, dar totdeauna liniştită, muncitoare, simţită şi onestă. De asemenea era foarte iubitoare, mai inimoasă, şi de-o nesfârşită răbdare. Doamna păgână nu văzuse niciodată o asemenea casă, atât de simplă, cu masă atât de frugală şi de bine orânduită. Nimic nu-i tulbura armonia, afară de firea surorii mai mari. După puţină vreme se descoperi, în familie, că vizitatoarea nu-i creştină, dar aceasta nu făcu să fie tratată altfel. La rându-i, făcu o descoperire care o zdrobi: fiica mai mare era încă păgână. Tot ceea ce vedea Fabiola îi făcu o impresie favorabilă şi contribuia să-i distrugă prejudecăţile care-i întunecau duhul.

Renunţăm să descriem cititorului simţămintele lui Sebastian. Să fi suspinat după martiriu, să-i fi suferit aşteptarea, până la pierderea cunoştinţei, să fi închis ochii asupra lumii şi să-i redeschidă încă o dată, nu ca martir, ci ca păcătos, în stare de a pierde învrednicirea mântuirii, era o încercare încă mai crudă ca martirul însuşi. Era asemeni Sfântului Pavel, reîntors pe pământ ca să sufere pălmuirea lui Satan, după ce auzise cuvintele misterioase pe care numai Duhul le poate pronunţa. Cu toate acestea, nu murmură nimic. Adoră în tăcere voia dumnezeiască, care-i dăduse să sufere acest îndoit martiriu. Atât de mult suspină după această îndoită cunună, încât respinse de la sine toate propunerile ce i se făcură, să fugă, să se ascundă.

am câştigat acum zise el cu mărinimie unul dintre privilegiile martirilor, acela de a vorbi cu îndrăzneală asupritorilor. Mă voi folosi de el chiar din cea dintâi zi după ce mă voi scula din acest pat. îngrijiţi, aşadar, ca aceasta să fie cât mai curând...

277

CAPITOLUL XVII

A doua cunună

Fulvius era convins, după nevinovatele mărturisiri ale Ceciliei, că Agnia era creştină. Credea, astfel, că are două coarde la arcul său: putea fie s-o înfricoşeze ca s-o facă să-l ia în căsătorie, fie s-o piardă, căpătând astfel o bună parte din averea ei, prin confiscare. Ocările şi îndemnurile lui Eurotas îl împingeau spre cea de-a doua, dar cum nu mai nădăjduia să poată fi primit de Agnia, îi scrise o scrisoare respectuoasă, dar apăsată, arătându-i legătura dezinteresată ce avea pentru ea şi rugând-o să-i primească cererea. Numai că dădea a înţelege, isprăvind, că dacă umila lui cerere va fi respinsă, datoria îl sileşte să ia alte măsuri.

Primi drept răspuns de la ea un refuz clar şi liniştit, asupra căruia nu putea fi nicio umbră de îndoială: cererea îi era respinsă fără putinţă de nădejde. Mai mult, scrisoarea zicea, în cuvinte limpezi, că ea e logodită cu Mielul fără pată, aşa că nu putea îngădui niciunui muritor să-i vorbească de-o legătură personală. Această cădere îi închise inima pentru milă, dar se hotărî să lucreze cu băgare de seamă.

în vremea aceasta, Fabiola, văzând că Sebastian era hotărât să nu fugă, hrăni gândul visător de a-l scăpa, împotriva lui însuşi, căpătându-i iertarea de la împăratul. Ea nu cunoştea adânca răutate a inimii omeneşti. Gândea că tiranul se mânia lesne, dar nu-l credea în stare să osândească de două ori pe un om la moarte. Câteva urme de milă şi de îndurare trebuie să fi rămas şi în inima lui îşi zicea ea -, vorbirea şi lacrimile ei vor şti să facă o chemare la ele, ca focul care poate face să se ivească seva din lemnul cel mai tare. înaintă, aşadar, împăratului o cerere de audienţă şi, cunoscându-i lăcomia,

278

îşi îngădui să-i arate un semn al fidelităţii ei şi a tatălui ei mort, trimiţându-i un inel împodobit cu nestemate, de-o rară frumuseţe şi de-o mare valoare. Darul fu primit şii se trimise numai răspunsul ca să se găsească la Palatin, cu cererea în mână, la 20 ale aceleiaşi luni, cu ceilalţi petiţionari, şi să aştepte pe împărat când va scoborî scara cea mare ca să meargă la templu. Cât de puţin încurajator fu acest răspuns, ea se hotărî, totuşi, la orice, numai să izbutească.

Ziua hotărâtă sosi, şi Fabiola, în veşmintele-i de doliu, se aşeză şi ea într-un şirag de făpturi mult mai nenorocite ca ea, mame, copii, surori, având cereri de iertare pentru ai lor, din temniţe sau din ruine, îşi simţi slaba nădejde pierind în inimă, văzând atâta mizerie. La fiecare pas al tiranului pe treptele de marmură o scânteie din nădejdea ei se stingea, cu toate că vedea pe degetul lui grosolan strălucind inelul trimis de ea. Cu fiecare treaptă coborâtă, el smulgea cererea vreunui nenorocit, o privea cu dispreţ, apoi o rupea şi-o arunca la pământ. Abia pe unele dintre ele le lua şi le dădea secretarului său, care, ca şi el, era tot atât de mândru.

Rândul Fabiolei veni, împăratul nu mai era despărţit de ea decât cu două trepte, şi ea-şi simţea inima bătând cu tărie, nu de frică, ci de temere pentru soarta lui Sebastian. Ar fi făcut o rugăciune, dacă ar fi ştiut cui s-o facă şi ce să spună. Maximian întinse mâna spre unul dintre petiţionari ca să-i ia cererea, când se întoarse, auzindu-şi numele rostit pe un ton poruncitor, în dispreţul oricărei etichete. Fabiola însăşi întoarse capul, cunoscând şi ea glasul.

în faţa ei, foarte sus în zidul de marmură, ea băgă de seamă o fereastră deschisă, împodobită cu chenar de marmură galbenă, care lumina un coridor ascuns ducând la locuinţa Irinei. Privi, îndrumată de glas, şi avu în cadrul întunecat al ferestrei o privelişte splendidă, dar groaznică. Era Sebastian, slab şi istovit, stând în faţa lor, cu trăsăturile idealizate, liniştite şi austere, ca şi cum, de aici înainte, nu mai puteau răsfrânge vreo patimă sau vreo emoţie violentă. Pieptul şi braţele sfâşiate se iveau de sub mantia în care se

279

înfăşurase. Căci, auzind trompeta care vestea apropierea împăratului, se ridicase şi se târâse până acolo.

maximian! strigă el cu glas înfundat, dar clar.

cine eşti tu, diavole, de-ţi îngădui să chemi pe împăratul pe nume? întrebă tiranul întorcându-se către el.

mă întorc din morţi, ca să te înştiinţez că ziua mâniei şi a răzbunării dumnezeieşti e aproape. Ai vărsat sângele sfinţilor pe pietrele cetăţii, ai aruncat scumpele lor trupuri în râuri sau pe gunoaiele de dincolo de porţi. Ai dărâmat lăcaşurile Domnului şi i-ai spurcat altarele, despuind pe săraci de moştenirea lor. Pentru aceste crime şi pentru ticăloasele tale stricăciuni, pentru nedreptăţile, lăcomia şi trufia ta, Dumnezeu te-a judecat, şi curând mânia lui va cădea asupra ta; vei muri de moarte năprasnică, iar Dumnezeu va da Bisericii un împărat după inima lui. Aducerea ta aminte va fi blestemată de lumea întreagă până la sfârşitul vremurilor. Pocăieşte-te cât mai este vreme, om necredincios, cere iertare lui Dumnezeu, în numele Răstignitului pe care l-ai persecutat până acum!

O tăcere adâncă sălăşluia peste tot, în timp ce el pronunţa aceste cuvinte. împăratul părea înţepenit de groază, căci, recunoscând pe Sebastian, se credea în faţa unui mort. Dar revenindu-şi curând, mânia îl cuprinse şi zbieră:

hei! Voi aceia! Aduceţi-mi-l aici de îndată. Hifax, vino aici! Unde e Hifax? L-am văzut acum...

Dar numidul, de îndată ce recunoscuse pe Sebastian, alergă până la cazarmă.

a! urmă împăratul a plecat... Aleargă imbecilule (zise lui Corvinus, care întovărăşea pe tatăl său), aleargă la cazarma numizilor şi porunceşte lui Hifax să vină de îndată!

Convinus, cu inima la gură, alergă într-acolo.

Hifax îşi şi aşezase oamenii spre apărare. O singură poartă a curţii rămânea deschisă şi, când vestitorul se ivi, nu îndrăzni s-o treacă. Cincizeci de oameni erau în picioare, la fiece latură. Hifax

280

şi Jubala stăteau în fund, la capătul celălalt. Tăcuţi şi nemişcaţi, cu braţele şi piepturile lor negre dezgolite, fiecare având arcul întins şi săgeata îndreptată spre poartă, ei semănau cu oalee de statui de bazalt, ducând la un templu egiptean.

hifax zise Corvinus cu glasul tremurat -, împăratul m-a chemat să te caut.

spune respectuos Majestăţii Sale răspunse Africanul -, că oamenii mei au jurat să nu lase pe nimeni să treacă acest prag, până ce împăratul nu ne trimite un zălog al iertării lui...

Corvinus grăbi să ducă acest răspuns împăratului, care-l primi râzând. Nu-şi îngăduia să aibă o dispută cu aceşti oameni, căci se bizuia pe ei, fie în război, fie în răzvrătiri, spre a lovi pe căpetenii.

vulpoi şireţi! strigă el. Du acest fleac nevestei negre a lui Hifax!

Şi-i dădu minunatul inel al Fabiolei.

Hifax când veni, se puse la adăpostul poruncii imperiale, zicând:

dacă mi-ai fi îngăduit să trimit lui Sebastian o săgeată în cap sau în inimă, aş fi făcut-o. Dar în felul acesta, nu putem fi răspunzători.

de data aceasta voi veghea eu însumi ca poruncile mele să fie bine săvârşite. Hei! Străjerii Doi dintre voi să vină aici cu beţe...

Doi străjeri-călăi ieşiră din umbră. Sebastian, care abia se putea ţine pe picioare, fu adus de faţă, vesel şi curajos.

acum, prieteni zise barbarul -, nu vreau să văd sânge răspândit pe aceste scări. Luaţi-i viaţa cu lovituri de beţe, şi aveţi grijă să isprăviţi repede. Femeie, ce vrei cu cererea ta? adăugă el, adresându-se ceva mai respectuos Fabiolei, pe care o recunoscu.

înspăimântată şi dezgustată, ea stătea gata să cadă. Răspunse:

sire, mă tem că-i prea târziu...

de ce prea târziu? Petrecu privirea peste cerere şi din ochi îi ţâşni o privire fulgerată. Zise:

281

cum? Tu ştiai că Sebastian trăieşte? Vasăzică eşti creştină?

nu, împărate! răspunse ea.

De ce această tăgăduire îi murea pe buze?

N-ar fi putut, ca să-i scape viaţa, să spună că ea urma o altă religie. O! Fabiola, ziua ta se apropie!

da, cum ai zis răspunse împăratul -, mă tem că-i prea târziu. Cred că lovitura de acum este a sfârşitului...

simt că mă pierd... Pot să mă retrag, Sire?

fără îndoială...

Spunea drept. O lovitură violentă în cap puse sfârşit vieţii lui Sebastian. Acum se găsea în lăcaşul Celui Preaînalt, după care suspinase atâta. Avea acum două cununi. Dar ce moarte ticăloasă, în ochii mulţimii, fusese aceasta...! Murise sub lovitura călăului, în vreme ce împăratul stătea de vorbă. Martiriul nu-i, oare, mai deplin, când e săvârşit în ruşine? Slavă nouă celor care credem că suferinţele ne aduc onoare!

Tiranul, văzându-şi porunca înfăptuită, ordonă ca trupul lui Sebastian să nu fie aruncat nici în Tibru, nici pe gunoaie.

legaţi-i greutăţi mari de trup adăugă el şi aruncaţi-l în Cloacă131, pentru ca acolo să putrezească şi să fie hrană viermilor. Cel puţin, nu-l vor avea creştinii...

Ceea ce se şi făcu. Dar faptele acestui sfânt ne spun că el se arătă într-o noapte Lucinei, sfânta matroană, şi-i spuse unde se găsesc moaştele lui sfinte. Ea ascultă de această poruncă şi, aflându-i trupul, i-l îngropă cu cinste acolo unde se înalţă azi bazilica lui.

131 Marele canal al Romei.

282

Capitolul XXVIII

Ziua hotărâtoare

Sunt zile hotărâtoare în viaţa oamenilor şi în istoria omenirii, nu numai ca acele de la Marathon, Cannae sau Lepanto, al căror rezultat ar fi influenţat în alt sens destinele umanităţii, dacă ar fi fost altul. Fiecare dintre noi, oricât de umil şi de neînsemnat, a avut o zi hotărâtoare, ziua voinţei lui libere, care a schimbat destinul restului vieţii, ziua providenţială care a schimbat destinul acesta cu privire la alţii, ziua lui binecuvântată în care duhul a învins materia. într-un fel oarecare, fiece suflet, ca şi Ierusalimul, şi-a avut ziua lui.

Nu a fost tot aşa pentru Fabiola? Nu s-au strâns toate ca să aducă o criză morală? împăratul şi sclavul, tatăl şi oaspetele, bunii şi răii, viaţa şi moartea, bucuria şi întristarea, ştiinţa şi ignoranţa, tăcerea şi vorbirea, toate aceste pricini înrâurind sufletul, în feluri opuse, au îndrumat, totuşi, acest suflet nobil şi mărinimos, cu toate că năvalnic şi mândru, către o ţintă unică, întocmai după cum vântul şi cârma se împotrivesc unul alteia pentru a duce, în cele din urmă, vasul, pe drumul cel bun.

Care va fi efectul din urmă al acestor diferite puteri ce se luptă între ele? Omul nu poate răspunde la aceasta şi nici înţelepciunea sau filosofia nu pot hotărî...

Părăsind audienţa, Fabiola se duse în casa Irinei, unde nu găsi decât mâhnire şi plâns. Luă parte din suflet la necazul celor care-o înconjurau, dar simţi totuşi că era o deosebire între supărarea ei şi a celorlalţi. în mâhnirea lor era nădejde, un fel de bucurie se desfăcea din chiar tristeţea lor, pe cerul lor norii lăsau să se vadă, din când în când, soarele. Mâhnirea ei era grea şi adâncă, de parcă ar fi suferit o pierdere ireparabilă. Căutarea adevărurilor creştine,

283

întovărăşită în duhul ei cu tot ceea ce e plăcut şi intelectual, luase sfârşit. Stăpânul ei, îndrumătorul ei dorit, nu mai era...

Rămase singură acasă la ea, încercă să citească, luă unul după altul volumele ei favorite, care tratau despre Moarte, despre Curaj, despre Prietenie, despre Virtute... Melancolia ei deveni din ce în ce mai adâncă şi ţinu până seara, când o scrisoare, care-i căzu în mână, o scoase din toropeală.

Sclava greacă, Graia, care i-o adusese, se trase la extremitatea cealaltă a odăii, şi scena la care fusese prezentă o tulbură foarte tare. Abia aruncase stăpâna ei ochii pe scrisoare, când şi sări de pe scaun, îşi desfăcu părul şi-şi apăsă tâmplele cu mâinile, în mare nelinişte. Rămase nemişcată o clipă, cu ochii rătăciţi, apoi recăzu pe scaun cu greutate, gemând surd.

Stătu astfel puţin, ţinând scrisoarea cu amândouă mâinile şi parcă neputându-şi da seama de nimic.

cine a adus această scrisoare? întrebă ea mai liniştită.

un ostaş, doamnă.

spune-i să vină!

în timp ce Graia se ducea cu acest cuvânt, Fabiola se potoli şi-şi strânse părul. De îndată ce ostaşul apăru, un scurt dialog începu:

de unde vii?

sunt de strajă la temniţa Tullia...

cine ţi-a dat această scrisoare?

chiar doamna Agnia...

de ce sărmana copilă e în temniţă?

după denunţul unuia, Fulvius, care o învinuieşte că-i creştină...

numai pentru aceasta?

da, pentru nimic altceva...

atunci, vom aranja repede lucrurile. Eu pot mărturisi contrariul. Spune-i că vin de îndată, şi ia aceasta pentru osteneala ta.

Ostaşul se retrase, şi Fabiola rămase singură.

284

Când trebuia să se mişte, ea ştia să dovedească multă energie, cu toate că mai târziu gingăşia feminină îşi relua drepturile. Se înfăşură strâns într-o mantie şi merse singură în temniţă, unde fu condusă de îndată la celula separată pe care o căpătase Agnia, mulţumită rangului ei şi dărniciei părinţilor ei.

ce înseamnă aceasta, Agnia? o întrebă Fabiola, după ce-o îmbrăţişase frăţeşte.

am fost luată acum câteva ceasuri şi adusă aici...

aşadar, Fulvius este tot atât de nebun pe cât e de scelerat132, de a inventat o asemenea învinuire împotriva ta, când poate fi îndepărtată în câteva minute? Mă duc de îndată să găsesc pe Tertullus şi să spulber această denunţare mincinoasă...

ce denunţare, prietena mea?

ei bine, că eşti creştină...

dar sunt, slăvit să fie Dumnezeu! răspunse Agnia, făcându-şi cruce.

O asemenea mărturisire nu fu lovitură de fulger pentru Fabiola. De la moartea lui Sebastian asemenea adevăruri nu o mai atingeau. Cel pe care-l considera ca modelul tuturor virtuţilor bărbăteşti avea această credinţă; n-o mai surprindea deloc de a o găsi şi la aceea în care ea află pilda desăvârşirii feminine. Perfecţia acestei copile, nevinovăţia ei naivă, bunătatea ei învăluitoare o făceau s-o adore. Aceasta grăbea rezolvarea problemei căutată de Fabiola, de a vedea că aceste două fiinţe alese erau răsărite din acelaşi grăunte şi nu crescuseră din întâmplare.

ea se înclină în faţa copilei cu un fel de respect şi o întrebă:

de când eşti creştină?

dintotdeauna; am supt credinţa odată cu laptele mamei...

şi de ce mi-ai ascuns-o?

132 Mârşav, ticălos, criminal.

285

pentru că am băgat de seamă pornirile tale contra noastră şi fiindcă îţi era groază de noi, crezând că suntem părtaşii unor eresuri ciudate şi ai unor practici ticăloase. Am ştiut cât ne dispreţuiai ca lipsiţi, aşa-zicând, de inteligenţă, de educaţie, de filosofie, de înţelegere. Nu voiai să auzi vorbindu-se de noi şi chiar numele de creştin era pentru tine prilej de ură nestăpânită.

e adevărat, Agnia. Cred acum, însă, că dacă aş fi ştiut că voi doi, Sebastian şi tu, eraţi creştini, n-aş mai fi urât acest nume. Fiindcă vă iubeam, aş fi primit toate...

tu cugeţi aşa astăzi, Fabiola; dar nu ştii puterea unei prejudecăţi obşteşti, greutatea unei minciuni, repetată zilnic. Câte spirite alese, câte inteligenţe înalte, câte inimi mărinimoase nu le-au subjugat aceste prejudecăţi, pornindu-le să vadă în noi tot ceea ce este mai rău?

dar, Agnia, aşa dovadă de egoism să discut cu tine în clipele acestea. Poţi cere ca Fulvius să dovedească de îndată că eşti creştină...

o, nu, scumpă Fabiola, mi-am şi mărturisit credinţa şi am de gând să repet această mărturisire în faţa tuturor, mâine dimineaţă...

mâine dimineaţă! strigă Fabiola la gândul unei hotărâri atât de apropiate.

da, mâine. Pentru a se pune capăt oricărei tulburări şi oricărui zgomot cu privire la mine, voi fi interogată mâine dimineaţă şi se vor petrece toate foarte repede. Iată ştiri bune, draga mea! adăugă ea, luând amândouă mâinile Fabiolei.

O privire de extaz îi lumină chipul.

priveşte zise ea -, am şi început să văd ceea ce am dorit, atât am nădăjduit. Voi fi unită în Ceruri cu Acela pe care l-am iubit aici pe pământ cu o iubire unică. O, ce desăvârşită frumuseţe aceea a Lui! -...Fabiola, mai aleasă ca cea a îngerilor care-L înconjoară! O, ce dulce-I este surâsul! Privirea Lui suavă... înfăţişarea Lui sublimă...

286

Fabiola îşi simţea sufletul înflorindu-i, ca şi cum ceva necunoscut ar fi intrat în el. Nu ştia ce, dar era ceva mai bun şi mai ales decât o emoţie omenească. Niciodată cuvântul de har nu-i atinsese urechile. Agnia presimţi schimbarea ce se făcea în vara ei şi mulţumi lui Dumnezeu. Ceru Fabiolei să mai vină s-o vadă înainte de zori, pentru a-i spune pentru ultima oară cuvântul de rămas bun.

în aceeaşi vreme o consfătuire se ţinea la prefect, între acest demn funcţionar şi nu mai puţin demnul său fiu.

şi vei admite, de asemeni, că printre cei ce cer mâna Fabiolei nu-i niciunul care să nu fie şi un râvnitor la averea ei...

cu tine dimpreună, dragă Corvinus...

da, cu adevărat, până acum; dar nu şi dacă reuşesc să-i ofer, odată cu mâna mea, marea avere a Agniei...

şi vei avea câştig de cauză cu atât mai lesne, oferindu-i această avere fără condiţii, apoi propunându-i legătura cu tine, căci atunci ea va fi îndatorată, fie a te primi de bărbat, fie a-ţi înapoia averea...

minunat, tată! Nu mă gândisem la această a doua îndatorire. Nu vezi putinţa de a pune mâna pe avere fără Fabiola?

nu văd niciuna. Fulvius, fireşte, va cere partea lui, şi împăratul, desigur, va declara că ia totul pentru el. Căci îl dispreţuieşte pe Fulvius. Dar dacă eu propun mai chibzuit să dăm aceste averi celei mai apropiate rude care adoră zeii? Fabiola îi adoră nu-i aşa?

desigur, tată...

cred că împăratul va primi planul meu. însă sunt sigur că nu-mi va face niciun dar. Propunerea aceasta, venită de la un judecător, l-ar mânia...

atunci, cum vei face, tată?

voi stărui să se pregătească un decret imperial în timpul nopţii şi să fie gata spre a fi semnat. îndată după execuţie, mă voi duce la palat, voi arăta mult mărită indignarea publică, voi învinovăţi pe Fulvius ca fiind pricina şi voi dovedi împăratului cât de

287

mult îşi măreşte încrederea şi slăvirea dacă încredinţează această avere celei mai apropiate rude a victimei. E tot atât de înfumurat, pe cât e de răpitor şi crud; trebuie ca unul dintre aceste vicii să combată pe celelalte.

nimic mai bun, dragă tată! Mâine va fi ziua hotărâtoare din viaţa mea. Tot viitorul meu atârnă de primirea sau de refuzul Fabiolei...

Corvinus avea să aibă, aşadar, şi el, ziua lui hotărâtoare. De ce nu şi Fabiola?

în timpul acestei întrevederi familiare, o convorbire se săvârşea între Fulvius şi drăguţul său unchi.

ei, Fulvius, a fost întemniţată?

da, atât cât zidurile şi zăbrelele o pot închide, căci duhul ei e aşa de liber, cum nu i-a fost niciodată...

ce are a face! Oţelul domoleşte duhul. Credinţa ei este dovedită? Eşti sigur de urmări?

afară de lucruri neprevăzute, credinţa ei e sigură, dar ciudăţenia imperială poate schimba urmările. Totuşi, sufăr, am remuşcări la ideea de a jertfi această viaţă tânără, pentru un rezultat atât de nesigur...

haide, Fulvius zise cu asprime bătrânul -, nicio slăbiciune, nădăjduiesc, în această materie. îţi aduci aminte de data zilei de mâine?

da, e a douăsprezecea zi înaintea calendelor lui februarie (21 ianuarie).

este pentru tine o zi hotărâtoare. în ziua aceasta, ca să capeţi o avuţie, ai săvârşit...

destul, destul! întrerupse Fulvius care, vădit, suferea. De ce-mi aduci aminte mereu ceea ce doresc să uit?

pentru că te uiţi tu însuţi şi aceasta nu trebuie. Vreau să smulg din duhul tău orice năzuinţă de a te lăsa dus de conştiinţă, de virtute, şi chiar de onoare. E o nebunie să-ţi fie milă de viaţa

288

cuiva, care-ţi stă de-a curmezişul drumului tău spre avere, după ceea ce i-ai făcut tu ei.

Fulvius îşi muşcă buzele, cuprins de-o mânie tăcută, şi-şi ascunse faţa înroşită, în palme.

ei bine, mâine adăugă Eurotas vei merge să întâlneşti pe împăratul şi-i vei cere partea care ţi se cuvine din averile confiscate. Dacă ţi-o dă?

le voi vinde cât mai degrabă, îmi voi plăti datoriile şi mă voi duce într-o ţară unde nimeni să nu-mi ştie numele...

dar dacă ţi-o refuză?

cu neputinţă, m-am căznit mult până să capăt acest drept. Nu se poate să mi-l tăgăduiască...

încet, tânărul meu prieten, să discutăm mai rece. Adu-ţi aminte proverbul: De la pinten până la şa mai e loc pentru o cădere... Să presupunem că drepturile-ţi sunt tăgăduite...

atunci e ruina mea. Nu mai am nicio altă nădejde să-mi refac averea. Şi totuşi, trebuie să fug departe de aici...

foarte bine, dar cât datorezi la arcadele lui Ianus?133

datorez mai bine de două sute de sesterţi capital şi dobânzi compuse de cincizeci la sută acelui evreu fără conştiinţă, Efraim...

cu ce garanţie?

cu nădejdea mea asupra averii de la doamna Agnia...

şi dacă nu capeţi această avere crezi că Efraim te lasă să fugi?

nu, dacă ştie. Dar trebuie să ne pregătim fuga în cea mai mare taină.

lasă-mi mie această grijă, Fulvius; vezi de câtă însemnătate este pentru tine ziua de mâine. De ea atârnă viaţa sau moartea ta. Este pentru noi ziua cea mare. Curajul şi o voinţă neînfrântă să-ţi aducă o bună ieşire în această zi!

133 Aproape de For se găseau bolţile lui Ianus, unde se aflau bancherii.

289

CAPITOLUL XXIX

Urmarea aceleiaşi zile

Fulvius ieşi din casă pentru ca aerul nopţii, care era tare Şi curat, să-i împrospăteze sângele şi să-i potolească bătăile tâmplelor. Rătăcea aproape fără ţintă, dar se apropia pe nesimţite de temniţa Tullia. Cum nimic nu făcea să-i bată inima, ce, oare, îl atrăgea spre acest loc? Un sentiment ciudat şi amestecat, al cărui cuprins era tot atât de amar ca un pahar otrăvit. Era dintele remuşcării, trufia înşelată, lăcomia murdară, ruşinea copleşitoare, apoi acea simţire crudă că josnicia lui avea să fie săvârşită. E drept că fusese respins, dispreţuit, nesocotit de o simplă copilă, a cărei avere însă îi era atât de trebuitoare pentru a scăpa de gheara mizeriei şi-a morţii. Aşa gândea el, totuşi i-ar fi părut mai bine să-i capete mâna decât s-o vadă murind. Această ucidere îi apărea ca o cruzime revoltătoare, afară doar dacă nu ar putea fi înlăturată. Voia să dea Agniei o punte de scăpare.

Se trezi la poarta temniţei. Cum cunoştea cuvântul de trecere, îl spuse şi trecu; apoi, după dorinţa lui, fu dus la celula victimei lui. Ea nu se înspăimântă deloc şi nici nu se ascunse în vreun colţ, ca o pasăre care vede intrând un hultan în cuşca ei. Ci stătu în faţa lui liniştită şi curajoasă.

respectă-mă, Fulvius, măcar aici zise ea blajin -, nu mai am decât câteva ceasuri de trăit, lasă-mă să le petrec în pace...

agnia răspunse el -, am venit să prelungesc aceste ceasuri, ca ele să se prefacă în ani şi, mai mult decât pacea, am venit să-ţi ofer fericirea...

abia îndrăznesc să te înţeleg, Fulvius, dar ceasul zadarnicelor vorbe a trecut. A vorbi astfel aceleia pe care ai dat-o morţii e o crudă bătaie de joc...

290

nu, nobilă doamnă, soarta ta e în mâna mea, numai încăpăţânarea ta e aceea care te duce la moarte. Am venit să-ţi reînnoiesc propunerea mea şi să-ţi ofer, totodată, viaţa. Este singura punte de scăpare...

nu ţi-am spus că sunt creştină şi că prefer de-o mie de ori să-mi pierd viaţa, decât să-mi trădez credinţa?

dar nu-ţi mai cer aceasta. Porţile închisorii îmi sunt încă deschise. Fugi cu mine şi, în ciuda decretului imperial, vei rămâne creştină şi vei trăi...

nu ţi-am spus că eu şi sunt mireasa Domnului şi Mântuitorului meu Iisus Hristos şi că numai lui îi păstrez în veşnicie credinţa?

nebună şi nesocotită! încăpăţânează-te până mâine în aceste idei şi poate se va întâmpla ceea ce te înspăimântă mai mult decât moartea şi va risipi aceste înşelări ale duhului tău, pentru totdeauna...

nu mă tem de nimic. Află că un înger mă păzeşte fără încetare şi el nu va îngădui să fie înjosită o roabă a lui Hristos, Stăpânul ei. Dar încetează de a mă tulbura atât de nedemn, lasă-mi singura parte a celor osândiţi: singurătatea...

Fulvius îşi pierduse încet răbdarea şi nu-şi mai putea stăpâni mânia. Respins din nou, şi încă de-o copilă, în clipa când o sabie era atârnată deasupra capului ei! Aceasta îi înflăcăra furia şi toate scursorile înveninate ale sufletului lui se strânseră într-un singur simţământ. Ura. Ochii îi scânteiau, mişcările îi erau violente şi zbieră:

femeie ticăloasă, eu îţi dau un prilej de scăpare... Spune-mi ce alegi: Viaţa cu mine, sau moartea?

moartea aş alege-o pentru ea, decât viaţa cu un monstru ca tine! zise un glas de lângă uşă

va avea moartea răspunse el, strângând pumnii şi aruncând o privire furioasă aceleia care vorbise -, şi vei muri şi tu, dacă îndrăzneşti să-mi întuneci drumul cu umbra ta nenorocită...

291

Pentru cea din urmă dată, Agnia şi Fabiola erau singure, împreună. Fabiola spiona de câteva clipe această dispută între un înger de lumină şi un duh al întunericului.

Ca să se pregătească pentru nunta ei viitoare cu Mielul, zi în care ar fi pecetluit această legătură, aşa cum a făcut-o El însuşi, cu sângele ei, Agnia aruncase peste veşmintele-i de doliu o rochie de mireasă de-o albeaţă nepătată. în mijlocul acestei temniţe întunecate, luminată de-o lampă singuratică, ea apărea încărcată de lumină, aproape strălucitoare, în vreme ce ispititorul ei, înfăşurat într-o mantie întunecată, târându-se spre uşa joasă a temniţei, semăna unui demon negru care, înfrânt, dispărea în prăpastie.

Fabiola privi atunci pe vara ei şi gândi că niciodată înfăţişarea ei nu fusese mai aleasă. Nicio urmă de mânie, de teamă, de tulburare, nu se citea pe chipul ei senin; nici paliditatea, nici roşeaţa, nici frigurile care, rând pe rând, îmboldesc şi deprimă, nu-i schimbau trăsăturile. Ochii îi scânteiau de-o înţelegere mai blajină, surâsul îi era mai suav şi mai îmbucurat ca niciodată, în timpul convorbirii lor. Avea, de asemenea, un aer nobil, privirile şi mişcările ei aveau ceva împărătesc în ele, dar totul nu era inspiraţie, căci nicio pasiune nu se amesteca în ele, ci expresiunea pe care o virtute supremă şi o înţelegere sublimă o dădeau unei forme muritoare. Simţămintele Fabiolei se înălţară mai sus decât însăşi iubirea, ajungeau până la veneraţie.

Agnia îi luă mâinile într-ale ei, punându-le apoi pe liniştitul său piept şi, privind-o în adâncul ochilor, îi zise cu blajină gravitate:

fabiola, am a-ţi face o rugăminte, mai înainte de a muri. Tu nu mi-ai refuzat nimic, şi sunt sigură că nici pe aceasta n-ai să mi-o refuzi...

nu vorbi aşa, scumpă Agnia, tu nu trebuie să rogi, tu azi porunceşti...

atunci, făgăduieşte-mi că, chiar de-acum, te vei apuca să studiezi învăţătura creştină. Ştiu că o vei îmbrăţişa şi atunci nu te voi vedea aşa cum te văd acum...

292

cum mă vezi?

printr-o întunecare, scumpă Fabiola. Văd în tine o aleasă inteligenţă, înclinări mărinimoase, o inimăiubitoare, un spirit cultivat cu sentimente rafinate, o viaţă virtuoasă. Ce mai poate aştepta cineva, de la o femeie? Şi totuşi, peste aceste daruri splendide, se întinde un nor, o umbră deasă, umbra morţii. Să piară, şi totul va fi în tine lumină şi splendoare...

simt aceasta, scumpă Agnia, simt aceasta. în faţa ta nu sunt decât un grăunte negru comparat cu luminoasa ta strălucire. Dar cum, oare, aceasta îmi va da aceeaşi strălucire ca să îmbrăţişez creştinismul?

trebuie să treci şuvoiul care ne desparte. Ape curăţitoare vor inunda trupul tău, undelemnul sfinţit îţi va unge carnea, sufletul tău va fi atunci alb ca zăpada proaspătă, inima înduioşată ca a unui copil. Din acest botez vei ieşi făptură nouă, născută din nou pentru o viaţă veşnică...

şi va trebui să pierd toate darurile pe care tu le găseşti în mine? întrebă Fabiola puţin intrigată.

după cum grădinarul răspunse tânăra martiră alege o plantă puternică, dar nefolositoare, ca pe ea să altoiască o ramură gingaşă, ale cărei flori şi fructe aparţin plantei celei de la început, fără să-i schimbe graţia, puterea sau trăinicia, tot aşa viaţa cea nouă pe care o vei primi va înnobila, va ridica şi va sfinţi darurile pe care le ai acum şi pe care le datorezi firii sau educaţiei. O, ce făptură slăvită va face din tine creştinismul, Fabiola!

tu-mi descoperi o lume nouă, scumpă Agnia. Numai de nu m-ai lăsa pe prag...

ascultă! zise Agnia, în extaz. Vin... Auzi paşii cadenţaţi ai soldaţilor în galerie? Sunt servitorii Mirelui, care vin să mă caute. Dar văd, sus, fecioarele de onoare ale miresei, îmbrăcate în alb, care-mi fac semn să vin. Da, candela mea e gata, şi eu merg înaintea Mirelui. La revedere, Fabiola, nu plânge pentru mine. O, de te-aş

293

putea face să simţi fericirea de a muri pentru Hristos! Şi acum, săţi spun un cuvânt, pe care nu ţi l-am spus niciodată mai înainte: Dumnezeu să te binecuvânteze! şi Agnia făcu semnul crucii peste fruntea Fabiolei. O îmbrăţişare zvâcnită din partea Fabiolei, una liniştită şi iubitoare, din partea Agniei, fură rămasul bun al lor, pe pământul acesta. Cea dintâi grăbi spre casă, cu inima plină de-un gând mărinimos, alta se părăsi în mâinile străjerilor ruşinaţi că fac o asemenea ispravă.

Asupra celor dintâi încercări ale martirei să aruncăm un văl şi să păstrăm tăcerea, cu toate că Părinţii Bisericii şi Biserica însăşi, în slujbele ei, le împodobesc cu o dublă cunună. E de ajuns să spunem că un înger o păzi împotriva a tot răul şi că curăţenia prezenţei ei schimbă o speluncă de infamie într-un sanctuar de pace şi de sfinţenie. Era încă foarte devreme când ea se află din nou în faţa judecătorului, curată şi neatinsă, fără roşeaţă pe fruntea ei surâzătoare. Fără mâhnire în inima-i nevinovată. Părul ei, niciodată tăiat, simbol al fecioriei, cădea în râuri aurite pe rochia-i albă ca zăpada.

Era o dimineaţă fermecătoare. Mulţi îşi vor aduce aminte de aceasta la aniversarea ei, ieşind prin Poarta Nomentana, astăzi Poarta Pia, ca să se ducă la biserica al cărei nume este acel al acestei fecioare martire. Pe acel altar se binecuvântează doi miei, din lâna cărora se ţes pelerinele pe care Papa le trimite cardinalilor din sfinţitul sobor. Migdalii au şi albit, nu de îngheţ, ci de flori, se fac muşuroaie la rădăcina viţelor, iar mugurii, umflându-se, vestesc primăvara şi nu aşteaptă decât semnalul dat de boarea de la amiază ca să plesnească şi să înflorească. Văzduhul, cerul fără nori au tocmai temperatura dată de un soare bine înălţat, dar care îndulceşte, fără a-l încălzi prea tare, aerul uşor îngheţat.

Adesea a fost un asemenea timp în ziua de Sfânta Agnia, şi mii de pelerini voioşi au văzut aceasta, mergând spre sanctuarul ei.

Judecătorul se afla în For şi o mulţime destul de mare alcătuia un cerc în jurul acestui loc în care puţini oameni, afară de creştini,

294

ar fi dorit să intre. Printre privitori erau doi care atrăgeau atenţia tuturor. Ei stăteau unul în faţa celuilalt, la partea cea mai depărtată a jumătăţii de cerc formată din mulţime. Unul era un tânăr, înfăşurat în togă, din care un capăt era pus pe ochi, ca să nu poată fi ghicit. Celălalt era o doamnă de-o înfăţişare aristocratică; înaltă şi dreaptă, pe care nu te-ai fi aşteptat s-o întâlneşti într-un asemenea loc. O togă splendidă, în stil indian, cu desen bogat de purpură şi de aur, o înfăşură din cap până în picioare aducând cu frumoasă statuie antică pudicitia. Acest veşmânt, cu adevărat regesc, era tot atât de nepotrivit în faţa acestui tribunal fatal şi sângera, ca şi însăşi prezenţa unei femei. O sclavă de-un rang mai înalt o întovărăşea, şi ea, ca şi stăpâna ei, era cu văl pe ochi. Un singur lucru părea că preocupă pe această femeie, stând cu cotul răzimat de un stâlp de marmoră.

Agnia fu adusă de străjeri în locul liber şi ea privi pe judecător cu un aer plin de tărie. Gândurile îi erau departe şi ea nu luă seama la cele două personaje care atrăseseră atenţia tuturor.

de ce nu-i pusă în fiare? întrebă Prefectul cu mânie.

nu-i nevoie, ea ascultă atât de lesne, şi-i aşa de tânără! răspunse Catulus.

dar e tot atât de încăpăţânată ca şi cei bătrâni... Puneţi-i fiare la mâini numaidecât!

Călăul căută mult prin mulţimea acestor podoabe ale temniţei, până găsi o pereche, cea mai mică şi cea mai uşoară cu putinţă, şi o puse la mâinile Agniei. Ea, ca şi cum s-ar fi jucat, îşi mişcă mâinile şi fiarele îi căzură la picioare, ca odinioară vipera prinsă de mâinile Sfântului Pavel...

acestea sunt cele mai mici pe care le avem zise călăul înduioşat -, un asemenea copil ar trebui să poarte altfel de brăţări!

tăcere, Catulus! răspunse prefectul ieşit din fire şi, întorcându-se către fecioară, adăugă cu glas mai blajin: Agnia, ţin socoteală de tinereţea ta, de rangul tău, de reaua îndrumare pe care ai primit-o. Doresc să te scap, de e cu putinţă. Gândeşte, cât mai

295

e vreme. Leapădă-te de învăţămintele rătăcite şi primejdioase ale creştinismului, ascultă de poruncile împărăteşti şi jertfeşte zeilor!

zadarnic răspunse ea să mă mai ispiteşti. Hotărârea mea este nestrămutată. Dispreţuiesc zeii tăi şi nu pot iubi şi sluji decât pe singur Dumnezeu cel viu. Stăpâne fără moarte, deschide-mi, largi, porţile Cerului, odinioară încă închise oamenilor. Hristos slăvit, cheamă sufletul care se alipeşte Ţie! Ţi-am şi închinat fecioria mea, închin Tatălui Tău martiriul în jertfa mea!

văd că-mi pierd vremea zise cu nerăbdare prefectul, care vedea că mulţimea dă semne de milă. Scrieţi osânda: Agnia va muri de sabie, pentru că a nesocotit poruncile împărăteşti!

pe ce drum şi pe care piatră militară trebuie săvârşită sentinţa? întrebă călăul.

să fie executată de îndată! răspunse judecătorul.

Agnia îşi ridică o clipă ochii şi mâinile spre cer, apoi, în linişte, îngenunche. îşi ridică singură părul mătăsos deasupra capului şi-şi aplecă ceafa în voia săbiei călăului. Fu o clipă când toate respiraţiile se opriră, în vreme ce călăul, tremurând de emoţie, nu putea să ridice sabia. Copila îngenunchiată, în rochia albă, cu capul înclinat, cu braţele încrucişate cast, pe piept, cu buclele aurii căzând aproape până în pământ şi ascunzându-i chipul, ar fi putut fi asemuită cu o plantă rară, a cărei tulpină uşoară, ca a crinului, se aplecă sub povara unei splendide flori de aur.

Judecătorul fu cumplit de mânios pe călău pentru şovăirea lui şi-i porunci să-şi facă de îndată datoria. Omul îşi şterse ochii cu mâna-i aspră, în timp ce cu cealaltă ridică sabia. Arma aruncă un fulger şi, o clipă după aceea, tulpina şi floarea zăceau, despărţite, la pământ. Ai fi putut crede că Agnia se prosternase, dacă rochia albă nu s-ar fi pătat, într-o clipă, de purpură strălucitoare, asemeni sângelui Mielului.

Omul care stătuse la dreapta judecătorului privise lovitura fără să-şi întoarcă faţa şi buza-i avu un rânjet crud de triumf.

296

Doamna care stătea în picioare întoarse capul, până ce murmurul mulţimii îi arătă că totul se sfârşise. Atunci, cu îndrăzneală, ieşi înainte, îşi scoase mantia splendidă şi o întinseră pe un linţoliu, peste trupul mutilat.

Aplauze se auziră după această faptă de gingăşie femeiască. Doamna stătea acum în faţa tribunalului, în veşminte de doliu.

stăpâne zise ea cu glas limpede şi desluşit, dar adânc mişcat -, dă urmare cererii mele. Mâinile aspre ale servitorilor tăi să nu atingă nici să profaneze rămăşiţele aceleia pe care am iubit-o mai mult ca oricine în lume. îngăduie s-o duc la mormântul părinţilor ei, căci ea a fost tot atât de nobilă, pe cât era de bună...

Tertullus era vădit neliniştit când îi răspunse:

femeie, oricine-ai fi, nu-ţi pot primi cererea. Catullus, veghează ca acest trup să fie aruncat, ca de obicei, în râu sau să fie ars...

te rog, stăpâne insistă doamna cu seriozitate dacă virtutea femeiască are vreo putere asupra inimii tale, pe lacrimile mamei tale, pe dulcile vorbe ale surorii tale în ziua necazului său a bolii, pe îngrijirile devotate ale mângâioaselor lor mâini, te implor să-mi împlineşti umila mea rugă. Dacă, în seara aceasta, când te vei întoarce în căminul tău, fiicele tale te întâmpină în prag şi-ţi sărută mâinile pline de sânge. Fie să le poţi spune, cel puţin, că ai dăruit acest slab omagiu gingăşiei feciorelnice, pe care ele o au atât de mult...

Mulţimea toată arătă o simpatie atât de vie pentru Fabiola, încât Tertullus, neliniştit şi dornic să sfârşească, o întrebă brusc:

eşti, aşadar, şi tu creştina?

ea stătu puţin la îndoială, apoi răspunse:

nu, stăpâne, nu sunt, dar mărturisesc că dacă ceva ar putea să mă facă creştină, ar fi ceea ce-am văzut astăzi...

ce vrei să spui?

ce? Ca să poţi să păstrezi religia imperiului, fiinţe ca aceea pe care am văzut-o pierind trebuie jertfite, în vreme ce monştri, care fac de ruşine firea omenească, duc o viaţă înfloritoare?! O, stăpâne,

297

tu nu ştii ce-ai răpit lumii astăzi! Era cea mai curată, cea mai dulce, cea mai sfântă făptură pe care-am cunoscut-o vreodată; cinstea şi podoaba sexului nostru, cu toate că era abia o copilă. Şi ea ar fi putut trăi, dacă n-ar fi dispreţuit mâna pe care i-o oferea un ticălos aventurier, care o urmărea cu necuratele lui propuneri până în vila ei, în sanctuarul căminului ei şi chiar în cel din urmă adăpost al temniţei. Pentru aceasta a murit, pentru că nu voia să-l îmbogăţească cu averea ei şi să înnobileze, prin legătura cu el, pe acest spion asiatic!

Fabiola arătă cu degetul pe Fulvius, care zvâcni înainte şi zbieră furios:

minte cu neruşinare... E o calomnie... Agnia s-a recunoscut, pe faţă, creştină...

îngăduie, stăpâne, să-l învinuiesc răspunse Fabiola cu o demnitate liniştită -, priveşte pe chipul lui dovada vorbelor mele. Fulvius, n-ai venit azi dimineaţă să găseşti pe acest blajin copil în celula din temniţă şi nu i-ai spus (căci eu am auzit) că dacă-ţi primeşte mâna nu numai că-i vei scăpa viaţa, dar că, în dispreţul poruncii împărăteşti, îi dai toată siguranţa, chiar dacă rămâne creştină?

Fulvius, înspăimântat, era palid ca un mort şi nemişcat, cum e, o clipă, acel care primeşte o lovitură în inimă sau e atins de trăsnet. Semăna unui om care-şi aşteaptă osânda, dacă nu la moarte, dar, cel puţin, la ruşinea veşnică... Judecătorul îi zise:

fulvius, chiar înfăţişarea ta întăreşte această grea învinuire. Aş putea să te acuz şi să-ţi cer capul. Dar ascultă sfaturile mele şi pleacă pentru totdeauna. Mergi şi ascunde-te, după ce-ai săvârşit această ticăloşie, acolo unde indignarea oricărui om drept şi răzbunarea zeilor nu te vor atinge. Nu-ţi mai arăta faţa nici aici, nici în For, nici în alt loc public al Romei. Dacă doamna consimte, eu voi înscrie plângerea ei împotriva ta. Pot avea cinstea să-ţi ştiu numele? adăugă el respectuos.

fabiola... răspunse ea.

298

Judecătorul era, acum, plin de curtenie, căci vedea înaintea lui, nădăjduia, cel puţin, pe viitoarea sa noră.

Am auzit adesea vorbindu-se de tine, de darurile tale desăvârşite, de marea ta virtute. Mai mult, fiind rudă apropiată a acestei victime a trădării, eşti îndreptăţită să-i ceri trupul...

Un şuierat prelung şi un urlet care întovărăşiră plecarea lui Fulvius întrerupseră începutul acestei cuvântări. El se depărta palid de ruşine, de groază şi de mânie.

Fabiola mulţumi prefectului cu gingăşie şi chemă pe Syra care o întovărăşea. Aceasta făcu, la rându-i, un semn cuiva şi patru sclavi se iviră de îndată, ducând o litieră de femeie. Fabiola nu îngădui decât Syrei să ajute să ridice rămăşiţele Agniei de pe pământ, ca să le aşeze în litieră şi să le învelească cu mantia preţioasă.

duceţi această comoară la ultima ei locuinţă! zise ea.

Şi porniră, dimpreună cu sclava, după moartă.

O copilă, înecată în lacrimi, ceru, cu teamă, să se adauge şi ea cortegiului.

cine eşti tu? o întrebă Fabiola.

eu sunt sărmana Emerentiana, sora ei de lapte... răspunse copila, şi Fabiola o luă, ţinând-o de mână.

De îndată ce trupul fu ridicat, o mulţime de creştini, bărbaţi, femei, copii, se repeziră înainte cu bureţi şi pânze ca să culeagă sângele. în zadar paznicii îi loveau cu beţele şi cu bicele şi chiar îi împingeau cu arme tăioase, amestecându-le şi sângele lor cu acel al martirei. Când un împărat, în ziua încoronării lui sau când intră în capitala sa, aruncă, după vechiul obicei, bani de aur şi argint în mulţime, pornirea ce are fiecare să pună mâna pe ei nu este mai înfocată decât aceea a primilor creştini pentru aceste picături de rubin, mai preţioase, în ochii lor, decât aurul şi nestematele: sângele picurat din inima unui martir pentru mântuitorul lui.

Dar toţi se dădură în lături, înclinându-se, când diaconul Reparatus înaintă, cu sticluţa în mână, ca să culeagă, primejduindu-şi

299

viaţa, sângele mărturisirii Agniei, pentru a-l atârna, ca semn al credinţei, pe mormântul care avea să-i vestească martiriul.

CAPITOLUL XXX

Sfârşitul aceleiaşi zile

Tertullus se grăbi să se ducă la palat, unde se întâlni cu Corvinus, care avea gata decretul imperial, scris cu litere mari. Având dreptul de a fi primit de îndată pe lângă împărat, el făcu o dare de seamă asupra morţii Agniei, mărind mult emoţia mulţimii, atribuind totul nebuniei şi neîndemânării lui Fulvius, fără a vorbi, totuşi, de greşeala de căpetenie a lui de a nu-l fi urmărit. Scăzu mult valoarea averii Agniei şi termină zicând că ar fi o mărinimoasă faptă de îngăduinţă împărătească să dăruiască această avere rudei celei mai apropiate, ceea ce ar face pe împărat încă mai popular. Descrise pe Fabiola ca pe-o tânără de-o inteligenţă mare şi desăvârşit instruită, dând zeilor un cult zelos şi oferind în fiecare zi o jertfă zeilor mari ai împăraţilor.

o cunosc zise Maximian, râzând, ca la aducerea-aminte a unui lucru înveselitor. Sărmana femeie mi-a trimis un inel splendid şi mi-a cerut viaţa acelui ticălos de Sebastian tocmai când străjerii îl ucideau cu beţele...

Şi începu să râdă fără oprire.

da, desigur, o mică moştenire o va mângâia pentru această pierdere. Să se facă un decret şi-l voi semna...

Tertullus arăta pe cel pregătit, zicând că se bizuise pe mărinimia şi bunătatea împăratului. Barbarul imperial puse pe el o semnătură, care ar fi umplut de ruşine pe un şcolar. Prefectul îl dădu de îndată fiului său.

300

Abia părăsi acesta palatul, când Fulvius intră. Venea să se îmbrace în haină de curte şi pentru a şterge, mulţumită unei băi şi a artei de a se parfuma, urmele mâniei de dimineaţă. Avea presimţirea că nu va reuşi... Convorbirea lui din ajun cu Eurotas, toate planurile împiedicate, numeroasele lui dezamăgiri de peste zi, întăriseră această convingere instinctivă. O anumită femeie părea că nu se născuse decât ca să-i dejoace toate planurile.

dar, măriţi fie zeii cugetă el -, nu mă va putea împiedica în aceasta. Mi-a pătat renumele pentru totdeauna în dimineaţa aceasta, dar nu-mi poate răpi răsplata. A făcut din mine un nenorocit. Nu-i va sta în putere să mă facă un cerşetor...

Aceasta era singura lui nădejde. Fatalitatea îl împingea înainte şi el se hotărî să-şi caute îndreptăţirile la averea confiscată a Agniei, împotriva singurului concurent de temut, împotriva lacomului împărat însuşi. Putea să-şi pună în cumpănă viaţa, căci dacă nu izbutea, era cu totul ruinat.

După ce aşteptă câtva timp, intră în sala de audienţă şi înaintă, cu cel mai gingaş surâs pe buze, spre picioarele tronului imperial.

ce cauţi aici? fură cuvintele care-l întâmpinară.

sire răspunse el -, am venit să rog cu umilinţă dreptatea ta imperială să mă pună de îndată în stăpânirea părţii ce mi se cuvine din averea doamnei Agnia. Ea s-a mărturisit creştină, după învinuirea mea, şi-a suferit pedeapsa pe care o iau toţi acei care nu ascultă poruncile împărăteşti...

foarte bine... Am aflat cu câtă prostie ai lucrat, de altfel ca de obicei. Ai făcut să se audă murmure şi-ai ridicat mulţimea împotriva ta. Aşa că, de îndată să pleci din faţa mea, şi ar fi mai bine pentru tine să părăseşti cetatea şi ţara cât mai curând... Pricepi că, de obicei, nu dăm de două ori această înştiinţare...

voi asculta de îndată de înalta ta voinţă, dacă n-aş fi fără niciun ban. Porunceşte să mi se dea ce-mi aparţine de drept şi plec îndată.

301

destule vorbe răspunse tiranul pleacă numaidecât. Cât despre averea ce ceri cu atâta încăpăţânare, nu o poţi avea. Am dat-o chiar acum, printr-un decret fără de întoarcere, unei persoane pe care o preţuim mult, doamnei Fabiola...

Fulvius nu mai rosti niciun cuvânt, sărută mâna împăratului şi se retrase încet. Era un om zdrobit, ruinat. Când ieşi pe uşă şopti:

după toate, ea a făcut din mine un cerşetor...

Când ajunse acasă, Eurotas, care citi răspunsul în chiar privirea nepotului, fu surprins de liniştea lui.

văd zise el, stins că totul e sfârşit...

da. Ai făcut pregătirile, Eurotas?

aproape. Am vândut bijuteriile, mobilele, sclavii cu pierdere. Dar puţinii bani ce-i aveam sunt de ajuns ca să ajungem în Asia. Am păstrat pe Stabio, ca sclav de încredere, ne va duce bagajele pe calul lui. Alţi doi cai stau gata, pentru tine şi pentru mine. Nu-mi mai lipseşte decât un lucru pentru drumul nostru. Când îl vom avea, vom fi gata de plecare...

ce anume?

otrava. Am comandat-o ieri, dar nu va fi gata decât la amiază.

şi pentru ce această otravă?

ştii şi tu, fără îndoială răspunse celălalt, fără emoţie. Vreau cu tot dinadinsul să încep aiurea altă viaţă, dar înţelegerea noastră este limpede: familia tatălui meu nu trebuie să se stingă în mizerie, ci în cinste...

Fulvius îşi muşcă buzele şi zise:

va fi cum vei vrea. Sunt ostenit de viaţă. Părăseşte casa de îndată ce vei putea, de teama lui Efraim, şi du-te cu caii la a treia vilă dincolo de Poarta Latină, puţin după apusul soarelui. Voi veni şi eu acolo, căci şi eu am o treabă însemnată de aranjat, înainte de a pleca...

care-i aceea? întrebă Eurotas, curios.

nici chiar ţie nu ţi-o pot spune. Dar dacă nu vin după două ceasuri de la apusul soarelui, părăseşte-mă şi du-te singur...

302

Eurotas îşi înfipse ochii lui reci şi întunecaţi asupra lui, privirea părea că străpunge sufletul lui Fulvius, cercetând să descopere dacă putea să scape ceva ghearelor lui. Dar Fulvius av?a o înfăţişare nepăsătoare şi mai sinceră ca de obicei, aşa că bătrânul nu-l mai întrebă nimic.

în timpul convorbirii acesteia, Fulvius se dezbrăcase de hainele de curte şi le îmbrăcase pe cele de drum. Se pregătea atât de vădit pentru plecare, fără a se mai gândi la o reîntoarcere, încât îşi luă şi armele: afară de sabia încinsă la şold, îşi ascunse sub mantie unul dintre pumnalele curbate, foarte ascuţite, care se întrebuinţau numai în Răsărit.

Eurotas se duse de îndată la cazarma numizilor, la palat, şi căută pe Jubala. Ea intră aducând două sticluţe de mărimi deosebite şi tocmai voia să-i dea lămuriri, când se apropie bărbatul ei, jumătate beat şi mânios.

Eurotas abia avu timpul să ascundă sticluţele în brâu şi să strecoare un ban de argint în mâna Jubalei, când Hifax veni. Apoi se retrase pe dată.

E vreme să ne reîntoarcem la Fabiola. Cititorul se aşteptă, poate, să-i spunem că ea se întoarse acasă, creştină. Şi totuşi, nu era încă. Căci, ştia ea atât de mult despre creştinism, ca să-l şi poată urma?

Ea admirase la Sebastian şi la Agnia o virtute fără egoism, mărinimoasă şi suprapământească, pe care o atribuia acestei credinţe. Ştia că acolo va găsi imbolduri la fapte, îndreptar de viaţă, înălţare a duhului, tărie de conştiinţă, hotărâri virtuoase, pe care nicio altă învăţătură nu i le putea insufla. Şi chiar dacă după cum ea bănuia şi socotea să se încredinţeze despre aceasta în clipe de linişte sublimele descoperiri ale Syrei cu privire la o lume nevăzută, unde sălăşluieşte virtutea, îndrumată de un Stăpân atoateştiutor, venea din acelaşi izvor, ce erau acestea toate decât un mare îndreptar intelectual şi moral, jumătate de gândire, jumătate practic, ca toate îndrumările filozoficeşti?

303

Toate acestea erau deosebite de creştinism. Nu i se vorbise niciodată despre învăţătura aceasta în miezul ei, de tainele de nepătruns pentru priceperea noastră, despre credinţa fără hotare, cerească, pe care o poate cuprinde sufletul cel mai umil, după cum ochiul unui copil poate răsfrânge crestele unui munte, pe care un uriaş n-ar putea să le urce. Nu i se vorbise niciodată despre Dumnezeul Unic, despre Sfânta Treime, despre Fiul întrupat, deopotrivă cu Tatăl. Nu i se povestiseră minunata mântuire prin moarte şi nici suferinţele lui Dumnezeu. Nu cunoştea nici Nazaretul, nici Betleemul, nici Calvarul. Cum putea să-şi spună creştină sau să fie, când nu cunoştea toate acestea? Câte nume trebuiau să-i devină aproape de inimă şi dragi, care îi erau acum încă necunoscute: Maria, Iosif, Petru, Pavel, Ioan, ca să nu vorbim de cel mai dulce dintre toate, de Acel al cărui nume este un balsam pentru inima rănită, ca mierea din stup. Nu avea ea toate de învăţat pentru pregătirea mântuirii sale pe acest pământ? Ce cunoştea despre Biserică, despre har, despre sfintele taine, despre rugăciune, despre dragoste, despre milostenie? Ce locuri neumblate, pe lângă cărăruia strâmtă pe care umblase până acum!

Nu, Fabiola ajunse acasă zdrobită de oboseala zilei şi-a nopţii trecute, de tristele privelişti ale dimineţii, şi se retrăsese în odăile ei. Poate nu mai era filosoafă, dar nici creştină nu era încă...

Porunci sclavelor să se depărteze de locuinţa unde stăteau de obicei, pentru ca să n-o supere niciun zgomot, şi nici nu aveau voie să intre la ea. Stătu, singură şi tăcută, mai multe ceasuri, prea hărţuită ca să poată să doarmă. Plânse mult pe Agnia, cum o mamă îşi plânge copilul răpit de moarte. Totuşi, o rază de lumină cădea pe norul care îi umbrea cerul... Nu era aceeaşi care căzuse pe racla tatălui ei. N-ar fi fost pentru ea o jignire a raţiunii, o insultă a umanităţii, să se presupună că Agnia a pierit? Că ea ar fi intrat, în rochia ei albă, cu surâsul pe buze, cu inima încărcată de bucurie, de-a dreptul în... neant?! Că dreptatea, conştiinţa, curăţirea, adevărul ar

304

fi înlănţuit-o într-atât încât, cu braţele deschise, ea se aruncase în prăpastie, ca să se nimicească?! Nu, Agnia, era sigură de aceasta, trăia fericită aiurea, într-un chip sau altul, sau atunci dreptatea nu este decât un cuvânt gol...

cât e de ciudat gândea ea că toţi aceştia pe care i-am cunoscut, încărcaţi de daruri minunate, bărbaţi ca Sebastian, femei ca Agnia, sunt toţi din secta dispreţuită a creştinilor... A mai rămas una, pe care o voi întreba mâine...

Când, întorcându-se de la aceştia, îşi aducea gândul spre lumea păgână, spre Fulvius, Tertullus, împăratul, Calpurnius (se cutremură când trebui să numească şi pe tatăl ei) i se strângea inima văzând josnicia lor faţă de nobleţea creştinilor, viciile lor faţă de virtuţile acestora, prostia unora şi înţelepciunea celorlalţi, senzualitatea acelora şi idealismul acestora. Sufletul ei devenea un tipar pe care numai desăvârşirea putea să-l umple, fără de care el s-ar fi sfărâmat; ea imploră milă, după cum pământul uscat cere apa cerului, care, singură, poate să-l învioreze şi fără de care ajunge sterp.

Agnia merită, desigur, slava de a căpăta, prin moartea ei, întoarcerea Fabiolei, dar, înaintea ei, nu fusese, oare, o femeie încă mai smerită, ce o pregătise mai întâi, o sclavă care respinsese libertatea şi-şi dăruise viaţa pentru un câştig dezinteresat?

în vreme ce Fabiola deznădăjduia în singurătate, fu stânjenită de un străin intrat cu numele urât de trimis al împăratului... Portarul la început n-a voit să-l lase să intre, dar, dându-şi cuvântul lui că vine din partea împăratului, îi dăduse drumul.

Fabiola rămase prostită, dar neplăcerea îi fu micşorată când văzu chipul ridicol al acestui trimis solemn. Era Corvinus, care se apropia cu gingăşia unei paiaţe şi care, într-o vorbire mai dinainte întocmită, într-un stil înflorit, aşeză la picioarele ei un decret imperial, omagiul sincerei lui afecţiuni, averea Agniei, şi mâna sa grosolană. Fabiola nu înţelese legătura care poate fi între aceste două daruri şi nu-şi închipuia că unul era preţul hărăzit pentru primirea

305

celuilalt. Astfel că însărcină pe Corvinus să înfăţişeze umilele ei mulţumiri pentru această faptă, adăugând:

spune-i că sunt prea suferindă azi ca să pot veni eu însumi să-i mulţumesc...

dar această avere, ştii, era lovită cu confiscarea bâlbâi el, încurcat -, şi tata a căpătat de la împărat să-ţi fie date ţie...

nu era nevoie zise Fabiola ea îmi aparţinea prin moştenire, mai de mult... Şi apoi, această avere era a mea din clipa... (stătu la cumpănă, apoi, stăpânindu-se, adăugă)... când a încetat de a aparţine alteia, aşa că n-a putut fi niciodată în pericol de confiscare...

Corvinus rămase năuc. Bâlbâi câteva cuvinte care păreau o rugăminte de a fi primit ca năzuitor la mâna ei, dar Fabiola înţelese că el consideră aceasta ca o răsplată a aducerii acestui însemnat decret. îl încredinţă că se va gândi la cererea lui, dar că acum, aşa cum e obosită şi suferindă, îl roagă s-o lase singură. El se retrase încântat, crezând că a căpătat ceea ce dorea.

După plecarea lui, Fabiola abia îşi aruncă privirea spre pergamentul care stătea desfăcut pe măsuţa de lângă patul ei, apoi căzu pe gânduri asupra priveliştilor dureroase de dimineaţă... Visarea ei prindea când una, când alta dintre întâmplările din urmă, apoi se opri la întâlnirea ei cu Fulvius în For. Amintirea îi zugrăvea această scenă cu atâta limpezime, încât aceasta o aruncă într-o nelinişte grozavă.

Ca să se potolească, a zis:

mulţumesc cerului, nu voi mai vedea niciodată pe acest ticălos!

Abia îi scăpară aceste cuvinte, acoperindu-şi faţa cu mâna, şi Fabiola se şi sculă, privind spre uşă... Era o vedenie, sau ochii îi arătau ceva aievea?! Auzul o trezi, căci un glas îi zise:

cui spuneai acele cuvinte gingaşe?

ţie, Fulvius zise ea, stând demnă în faţa lui. încă un musafir nepoftit, nu numai în această vilă, în această casă, în această curte, dar chiar în odăile ascunse ale unei femei şi, ceea ce-i mai

306

rău, în casa îndoliată a aceleia care a pierdut o fiinţă scumpă. Pleacă de îndată sau pun să te dea afară!

stai şi te potoleşte! răspunse el, e cea din urmă vizită şi avem socoteli însemnate de rezolvat. Cât despre ajutor, nu te gândi. Ai poruncit ca servitorii să-ţi stea departe şi te-au ascultat. Nu-i nimeni care să-ţi audă strigătele...

Era adevărat. Fulvius găsise drumul deschis de Corvinus. Când se înfăţişase la intrare, portarul, care-l văzuse prânzind aici de câteva ori, îi zisese că are poruncă aspră să nu lase pe nimeni să intre, decât pe vreun trimis al împăratului. Fulvius răspunse că tocmai el este acela, şi portarul, mirat că vede atâţia trimişi împărăteşti, îl lăsase să treacă, îl rugase apoi pe portar să lase intrarea deschisă, pentru întâmplarea că n-ar fi acolo când va ieşi, fiind grăbit şi nevoind să supere pe nimeni în această casă îndoliată. Adăugase că nu are nevoie de îndrumător, deoarece cunoştea drumul care duce la odăile Fabiolei.

Fulvius, aşezându-se în faţa tinerei, urmă astfel:

intrarea mea pe neaşteptate te jigneşte, desigur, cu atât mai mult cu cât am auzit cuvintele ce le spuneai cu privire la mine... Dar tot aşa m-ai surprins tu în temniţa Tullia. Trebuie să-ţi aduc aminte ceva. Când, pentru întâia dată, vrednicul tău părinte m-a invitat la masă, am întâlnit acolo o fiinţă a cărei înfăţişare şi vorbe îmi câştigară deîndată inima (zadarnic să-ţi spun numele, acum) şi a cărei inimă mi-a întors, pe dată, simpatia...

obraznicule! strigă Fabiola îndrăzneşti să vorbeşti acestea aici! E o minciună, nicio simpatie de felul acesta n-a existat, nici de-o parte, nici de cealaltă...

cât despre Agnia reluă Fulvius -, am cuvintele tatălui tău, care în mai multe rânduri m-a îmboldit să-i fac curte, încredinţându-mă că ea mă iubeşte...

Fabiola rămase zdrobită, căci îşi amintea acum că aceasta era adevărat.

307

ştiu zise ea că tatăl meu îşi făcea o greşită închipuire asupra acestui lucru, dar eu, căreia această scumpă copilă nu-i ascundea nimic...

afară de religia ei... întrerupse Fulvius, cu un râs amar.

taci! urmă Fabiola -, acest cuvânt e o blasfemie pe buzele tale... Eu ştiu că ea n-avea pentru tine decât silă şi dispreţ...

da, după ce tu ai pornit-o împotriva mea! Din clipa celei dintâi întâlniri dintre noi, ai devenit duşmana mea neînduplecată, în tovărăşie cu acel ofiţer trădător, care şi-a primit pedeapsa şi căruia hărăzeai pe aceea pe care o doream eu... Stăpâneşte-ţi indignarea, Fabiola, căci vreau să fiu ascultat până la sfârşit... M-ai bârfit, te-ai pornit împotriva mea, mi-ai schimbat dragostea în ură...

dragostea ta?! întrerupse tânăra, cu indignare. Chiar dacă tot ce-ai spus până acum n-ar fi o ticăloşie înşelătoare, dar ce dragoste puteai tu să simţi pentru ea? N-ai fi putut preţui naiva ei simplitate, fireasca ei onestitate, înţelegerea ei rară, nevinovăţia ei suavă, cum nu poate preţui lupul blândeţea mieilor sau vulturul gingăşia turturelei! Nu, averea ei, legăturile ei de familie, nobleţea ei, la acestea voiai să ajungi, nimic altceva... Am văzut aceasta în cea dintâi privire rea pe care ai aruncat-o asupra ei, ca a şarpelui asupra prăzii...

nu-i adevărat se răsuci el -, dacă aş fi căpătat ceea ce doream, odată căsătorit cu demnitate, aş fi fost vrednic de starea mea, îndestulat, iubitor... Meritam s-o am tot aşa de...

nu îi luă vorbă Fabiola fiindcă cerându-i mâna, erai gata, în răstimp de câteva ceasuri, fie s-o iei de nevastă, fie s-o omori. Ea a preferat s-o omori, şi ţi-ai ţinut cuvântul. Pleacă din faţa mea! Otrăveşti şi aerul cu fiinţa şi vorbele tale...

voi pleca atunci când îmi voi împlini datoria şi cred că nu vei fi bucuroasă. Aşadar, tu mi-ai veştejit şi mi-ai distrus toate planurile mele cinstite. Mi-ai nimicit speranţele. M-ai coborât din rangul meu în lume şi m-ai lipsit de îndestularea şi fericirea la care aveam dreptul. Ai făcut-o înadins. Şi asta nu-i încă totul. După

308

ce ai spionat şi-ai ascultat convorbirea mea, ai uitat orice cuviinţă femeiască şi, în plin For, ai sfârşit ceea ce începuseşi, pornind împotriva mea pe tribunul suprem şi pe împărat şi producând indignarea mulţimii, aşa de cu dibăcie, că m-aş fi strecurat ca un lup printre vânători prin cea mai apropiată ieşire, dacă un sentiment mai puternic decât frica nu m-ar fi adus aici...

fulvius, îţi zic că în clipa când vei pleca de aici, virtutea va respira, uşurată... îţi poruncesc încă o dată să părăseşti casa, iar de nu, mă retrag eu...

nu ne despărţim încă, doamnă zise Fulvius, al cărui chip se înroşea treptat, în vreme ce buzele i se albeau.

o luă cu tărie de braţ şi o aşeză cu sila pe scaun.

bagă de seamă adăugă el -, că dacă încerci încă o dată să-mi scapi sau să strigi după ajutor, cel dintâi ţipăt al tău va fi şi cel din urmă, oricât m-ar costa lucrul acesta. Ai făcut din mine un cerşetor al Romei, un surghiunit care rătăceşte fără cămin, pe-un pământ străin; nu ţi-i de ajuns atâta, ca să te răzbuni?! Nu, tu vrei încă să-mi răpeşti banul meu, averea mea, câştigată atât de greu, mi-ai luat totul: liniştea, bunul nume, mijloacele de trai...

om rău şi obraznic! strigă tânăra romană indignată, fără să se gândească la urmări vei răspunde de această nesocotinţă! îndrăzneşti să mă bănuieşti de hoţie în chiar casa mea?

da, îndrăznesc, am câştigat, fie şi printr-o crimă, nu e treaba ta, o parte din averea confiscată verei tale. Am câştigat-o cu greutate, sfâşiindu-mi inima şi sufletul, de-a lungul atâtor nopţi nedormite, luptând cu demonii care m-au învins, nu se cade să mă bucur de ea?

spune-i, dacă vrei, preţul sângelui, e cu atât mai ticălos din partea ta să mi-o răpeşti. Faci ca şi vânătorul care smulge prada dintre dinţii câinelui...

nu am alt cuvânt a-ţi spune, decât că aiurezi zise Fabiola cu o sinceritate umbrită de teamă. Se simţea în faţa unui nebun,

309

care, dus de-o idee fixă, se îmboldea singur până a ajunge ucigaşul care se crede un răzbunător.

fulvius urmă ea, stăpânindu-se şi privindu-i drept în faţă -, te conjur să pleci. Dacă-ţi trebuie bani, îi vei avea; dar, pleacă, în numele Cerului, mai înainte ca mânia să nu-ţi ia minţile!

de ce spui că aiurez?

îţi poţi oare închipui că într-o asemenea zi m-aş fi putut gândi la averea Agniei sau să trag vreun profit din moartea ei?

şi totuşi, e adevărat. Chiar împăratul mi-a spus că ţi-a hărăzit această avere. Ai putea să-mi dovedeşti că vreodată a dat el vreun dar, fără să i-l fi cerut cineva, sau fără să-şi primească partea?

nu ştiu nimic din toate acestea. Ceea ce ştiu e că aş primi mai degrabă să mor de mizerie decât să cer o parte din această avere.

ai vrea, aşadar, să cred că s-ar afla în această cetate o persoană atât de dezinteresată ca să fi vorbit pentru tine? Nu, nu, nu-i de crezut! Dar ce este aceasta?

El se repezi spre decretul imperial, pe care nimeni nu-l mai privise din clipa când Corvinus îl pusese pe masă. Văzându-l, furia cuprinse din nou pe Fulvius.

îl privi puţin apoi izbucni, scrâşnind cu mânie, din dinţi:

acum, Fabiola, iată-ţi josnicia, hrăpirea şi cruzimea! Priveşte acest decret, aşa de măreţ scris cu litere de aur şi cu marginile colorate; şi îndrăzneşti să zici că a fost pregătit de-a lungul ceasului care s-a scurs între moartea verei tale şi între clipa când împăratul mi-a spus că l-a semnat? Şi spui că nu cunoşti pe mărinimosul care ţi-a căpătat acest dar?! Haide! în timp ce Agnia era în închisoare, iar tu gemeai şi te plângeai din pricina aceasta, imputându-mi, mie, un străin, cruzimea şi trădarea, tu, nobilă doamnă romană, filozoafă, plină de înţelepciune, rudă iubitoare, tu complotai cu nepăsare, să tragi folos din crima mea, punând mâna pe averea ei şi căutând un caligraf care să-ţi scrie acest decret ticălos!

310

destul, eşti nebun, destul! strigă Fabiola, căutând zadarnic să-l domolească cu privirea.

Dar el urmă, din ce în ce mai violent:

iar acum, când atât de josnic m-ai prădat, îmi oferi bani. Îţi baţi joc de mine, şi pe urmă îmi dai mila ta! După ce m-ai făcut cerşetor, îmi dai de pomană, chiar din plata mea, această plată pe care chiar infernul o dăruieşte celor osândiţi în viaţa lor pământească...

Fabiola se ridică iarăşi, dar el o apucă de braţ cu mare furie şi nu-i mai dădu drumul.

Apoi urmă:

acum, ascultă-mi vorbele sau vor fi cele din urmă pe care le auzi. Dă-mi îndărăt averea pe care mi-ai răpit-o atât de josnic! Nu-i drept să te atingi de preţul propriei mele vini. Trece-mi banii prin semnătura ta, ca un dar consimţit de bună voie, şi plec. Altfel, îţi semnezi moartea!

O privire aspră şi ameninţătoare întovărăşi această vorbire.

Sufletul trufaş al Fabiolei zvâcni la aceste cuvinte. Inima ei nedomolită de romană rămase neînfricoşată în pieptul ei. Primejdia o găsea fără teamă. Înfăşurându-se în mantie cu o demnitate de matroană, răspunse:

fulvius, ascultă, chiar dacă vorbele mele sunt cele din urmă, ele vor fi, neîndoielnic, cele din urmă pe care tu le vei auzi din gura mea. Să-ţi trec această avere? O dau, cu voie-bună, celui dintâi lepros din stradă, dar ţie, niciodată! N-ai să te atingi de nimic din ceea ce-a fost a acelei preafericite fecioare, fie o piatră, fie un pai... Ar fi o pângărire... Ia-mi banii mei, dacă vrei, dar nimic din lume nu mi-ar putea răpi ceea ce-a fost a ei, întreaga mea avere nu însemnează nimic faţă de cea mai mică parte din ce-a aparţinut ei! Îmi dai să aleg, cum i-ai dat şi ei: Să-ţi cedez, sau să mor. Agnia mi-a arătat ce trebuie să aleg. încă o dată: îţi poruncesc să pleci!

şi să te las în stăpânirea averii ei? Să-ţi îngădui să mă înfrângi pentru că ţi-ai bătut joc de mine? Tu, onorată, eu, dezonorat,

311

tu, bogată, eu, sărac, tu, fericită, eu, nenorocit?! Nu, niciodată. Nu mă pot smulge sorţii pe care mi-ai hărăzit-o, dar pot să te împiedic să atingi un destin la care n-ai dreptul... De aceea am venit. E ziua răzbunării... Trebuie să mori!

Aruncând aceste blesteme, o împingea încet cu mâna stângă spre pat, în vreme ce, cu mâna dreaptă, căută o armă ascunsă în cutele togii.

Sfârşind vorbirea, o aruncă pe pat, cu brutalitate, şi o prinse de păr. Ea nu se împotrivi deloc, şi nu dădu niciun ţipăt. O sfârşeală o cuprinse, deodată cu un nobil respect faţă de ea însăşi, care o oprea să arate vreo teamă în faţa ticălosului ei duşman. în clipa când închidea ochii, văzu scânteind, ca un mic fulger, deasupra capului ei. N-ar fi putut spune dacă era privirea furioasă a lui Fulvius sau lucirea unui oţel.

După puţin timp, îşi pierdu respiraţia, ca şi cum o greutate imensă i-ar fi căzut pe piept, un şuvoi fierbinte îi inundă sânul.

Un glas blajin şi fierbinte îi răsună la ureche:

opreşte-te, Oronţiu, sunt sora ta!

Fulvius răspunse înfundat, gâtuit de furie:

nu-i adevărat! Lasă-mi prada!

Se mai auziră câteva cuvinte într-o limbă necunoscută Fabiolei. Apoi, se simţi cu părul slobod, după care auzi pumnalul căzând la pământ.

Ieşind furtunos, Fulvius aruncă, amar, vorbele:

o, Hristoase, iată răzbunarea Ta!

Puterile reveneau Fabiolei, dar greutatea de pe piept se mărea, tăindu-i respiraţia. Se căznea să biruie.

în locul ei, zăcea alt trup, acoperit de sânge, părând fără viaţă.

Ca să-i scape viaţa, credincioasa Syra se aruncase între stăpână şi pumnalul fratelui ei.

312

CAPITOLUL XXXI

Preot şi doctor

Gândurile alese pe care această faptă le-ar fi strecurat, fireşte, în marea inimă a Fabiolei, se şterseră în faţa nevoii din clipa aceea. Cea dintâi grijă fu să oprească sângele Syrei cu ceea ce-i căzu în mână. în timp ce făcea aceasta, servitorii năpădiseră în încăpere. Nătângul portar începuse să fie neliniştit când văzu că Fulvius întârzie prea mult şi pe urmă ieşind ca o săgeată, cu chipul rătăcit şi cu pete de sânge pe veşminte. Dădu, aşadar, alarma în toată casa.

Fabiola opri, printr-un gest, mulţimea de servitori pe pragul odăii, lăsând să intre numai pe Eufrosina şi pe sclava greacă.

Aceasta din urmă, de când nu mai era sub înrâurirea sclavei negre, se alipise cu dragoste de Syra şi îi ascultase, cu supunere, îndrumările. Un sclav fu trimis să caute pe doctorul care îngrijea de obicei pe Syra când era bolnavă: Dionisius. El trăia, ştim, în casa Agniei.

în vremea aceasta, Fabiola vedea cu bucurie că sângele încetase să curgă şi că Syra deschidea ochii spre ea, pentru câteva clipe, e drept, dar dulcele surâs care întovărăşea această privire făcea cât o avere pentru ea.

Bunul doctor sosi peste câteva minute. Cercetă cu grijă rana şi-şi dădu cu părerea că se va vindeca. Lovitura fusese îndreptată drept spre inima Fabiolei. Dar sclava cea credincioasă se învârtise în jurul stăpânei, cu toată oprirea ei, tot timpul zilei, fără totuşi s-o supere, dar căutând un prilej de a-i împărtăşi impresiile binecuvântate, pe care priveliştile de dimineaţă le produseseră asupra ei.

Cum sclava credincioasă stătea în odaia învecinată, auzi un glas pornit pe care-l cunoştea atât de bine. Se apropie fără zgomot

313

şi stătu ascunsă după draperia care acoperea uşa iatacului Fabiolei, acolo unde, cu câteva luni mai înainte, o mângâiase Agnia.

Nu stătea de mult când lupta finală începu. în timp ce Fulvius împingea înainte pe stăpâna ei, îl urmări de-aproape, iar când ridică braţul, ea trecu în faţă, punându-se la mijloc între el şi Fabiola. Lovitura porni, dar rău îndreptată din pricina izbiturii pe care o dădu braţului ucigaşului, o atinse la gât, unde îi făcu o rană adâncă, arma oprindu-se, din fericire, în claviculă.

Nu putem spune ce a costat-o pe Syra această jertfa. Nu era nici teama de a suferi, nici groaza de-a muri, care o opreau. Oroarea de-a pune pe fruntea fratelui ei pecetea lui Cain, de a-l face de două ori fratricid134, o chinuia adânc. Dar făcuse jertfa vieţii sale, ca s-o scape pe acea a stăpânei. Să lupte împotriva asasinului a cărui putere şi îndemânare i le cunoştea, ar fi fost zadarnic. Să încerce să dea alarma în toată casa, mai înainte ca lovitura de moarte să fie dată, îi era cu neputinţă. Nu-i rămânea decât să se sacrifice, luând locul victimei dorită de ucigaş. Totuşi, voind să împiedice pe frate de a-şi isprăvi crima, strigătul ei descoperi Fabiolei rudenia lor şi adevăratul lui nume.

în furia lui oarbă, nu putea crede, dar aceste cuvinte rostite în limba lor maternă - „adu-ţi aminte de fâşia pe care ai ridicat-o chiar aici” îi aduseră aminte de-o ascunsă poveste atât de groaznică, încât dacă pământul i s-ar fi deschis sub picioare, ar fi primit să fie înghiţit, ca să-şi ascundă ruşinea şi remuşcarea.

Se dovedi că niciodată nu îngăduise lui Eurotas să-şi însuşească această relicvă familiară, ci că o păstrase necontenit ca un lucru sfinţit, iar când toate fură gata pentru drum, el o îndoi şi o puse în sân. în clipa când trase pumnalul oriental, ea căzu, căci şi arma şi fâşia fură găsite împreună, jos.

134 Persoană care şi-a ucis fratele sau sora.

314

Dionisius, de îndată ce îngriji rana şi dădu întăritoarele care deşteptară pe suferindă, porunci să fie lăsată cu totul în linişte, să nu fie tulburată de nimeni şi să urmeze tratamentul dat până la miezul nopţii.

voi reveni zise el mâine dis-de-dimineaţă şi voi vedea pe bolnavă numai între patru ochi...

Murmură câteva cuvinte la urechea ei, care părură a-i face mult mai bine decât toate doctoriile, căci un surâs îngeresc îi lumină faţa.

Fabiola o aşezase chiar pe patul ei şi, trimiţând pe celelalte servitoare în a doua odaie, păstră pentru ea întâietatea să-şi îngrijească sclava, aceea pentru care nu avusese nicio recunoştinţă, cu câteva luni mai înainte, când o păzise în frigurile de care suferise. Povesti celorlalte cum Syra căpătase această rană, ascunzând rudenia dintre ucigaş şi ea.

Cu toate că ea însăşi era sfârşită şi cu friguri, nu voi deloc să părăsească căpătâiul bolnavei, şi când, după miezul nopţii, nu-i mai avu de dat doctorii, ea se întinse pe un pătuc, jos, lângă patul ei. Căror gânduri, oare, îşi deschidea ea inima şi duhul, în această odaie de bolnav, luminată slab? Unor gânduri simple şi serioase. Vedea acum sinceritatea şi adevărul tuturor celor spuse de sclava ei... La cea din urmă convorbire a lor, îndreptarul care o încânta i se părea cu neputinţă de săvârşit, nişte vorbe frumoase, care nu puteau fi aplicate. Când Miriam îi

315

descrisese lumea virtuţii, în care încuviinţarea omului era considerată ca nimic, dar în care singur ochiul lui Dumnezeu încuviinţa faptele bune, admirase această învăţătură, căci îi ademenea duhul ei mărinimos, dar se răzvrătea la gândul că trebuie să facă din aceasta îndreptarul vieţii ei zilnice. Totuşi, dacă această lovitură fusese fatală pentru Miriam, care avea să fie răsplata sclavei? Era tocmai această idee de răspundere faţă de-o putere nevăzută care o îndrumase.

Şi când Miriam îi vorbea odinioară de eroismul în virtute, ca fiind ţinta lor obişnuită, cât îi păruse de himeric acest lucru?!

Totuşi, de data aceasta, fără pregătire, fără gând de mai înainte, fără îmboldire, fără slavă, fără vreun dor vădit de a ascunde această faptă frumoasă, iată că sclava ei se jertfise ea însăşi, într-un chip cu totul eroic. De unde izvora această faptă, dacă nu dintr-o obişnuinţă a virtuţii, care-i îngăduia, oricând, să săvârşească lucruri care ar fi înălţat pentru totdeauna numele unui ostaş? Ea nu se mărginea la vorbe sau la visări, ci punea în faptă tot ceea ce învăţase. Era aceasta, oare, pură filosofie? O, nu, trebuia să fie religie! Religia Agniei şi-a lui Sebastian, pe care-i egala Miriam. Aşa că Fabiola dorea fierbinte să stea din nou de vorbă cu ea.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, doctorul se reîntoarse, după cum făgăduise, şi găsi pe bolnavă mult mai bine. Rugă pe toţi să-l lase singur cu ea, după care, întinzând o pânză curată pe masă, aşeză câteva lumânări, le aprinse şi scoase din sân o fâşie brodată care învelea o cutie de aur.

Miriam cunoştea conţinutul ei sfinţit. Dionisius se apropie şi-i zise:

dragă copilă, după cum ţi-am făgăduit, ţi-aduc acum nu numai adevăratul leac pentru toate relele tale trupeşti şi sufleteşti, ci pe adevăratul Doctor însuşi, Care, prin cuvântul lui numai, poate tămădui, a cărui mână deschide ochii orbilor şi urechile surzilor, a cărui voie curăţă leproşii, al cărui veşmânt sloboade o virtute care-i vindecă pe toţi. Eşti gata să-l primeşti?

din toată inima răspunse ea, împreunându-şi mâinile. Năzuiesc să iau la mine pe Acela pe care, singur, îl iubesc, în care cred şi căruia îi aparţine inima mea...

nu simţi tu nici ură, nici pornire împotriva celui ce te-a lovit? N-ai nici mândrie, nici trufie pentru ceea ce-ai făcut? Nu-ţi aduci aminte să fi săvârşit vreo greşeală care trebuie mărturisită şi ştearsă, înainte de a primi acest dar sfinţit?

cunosc nedesăvârşirea mea şi păcatul meu, venerabile părinte, dar nu ştiu să fi făptuit cu voie vreo ofensă cuiva. Nu-i nevoie

316

să-l iert pe acel de care-mi vorbeşti, căci îl iubesc foarte mult şi mi-aş da de bunăvoie viaţa, numai să-l scap. Cu ce m-aş putea lăuda? Nu-s decât o smerită servitoare şi nu fac alta decât să ascult de poruncile stăpânului meu...

cheamă, aşadar, copila mea, pe Domnul să intre în casa ta, pentru ca să te vindece şi să te umple de harul lui... Apropiindu-se de masă, Dionisius luă o părticică din Sfânta Euharistie şi o puse pe buzele lui Miriam.

Ea o luă şi rămase câteva clipe într-o profundă contemplare.

Şi aşa, Dionisius îşi împlini îndoita datorie, de doctor şi preot, aşa cum este scris pe epitaful său.

CAPITOLUL XXXII

Jertfa primită

În toată curgerea acestei zile, bolnava păru adâncită în gânduri grele, dar plăcute. Fabiola, care nu o părăsi aproape deloc, decât numai ca să dea poruncile de trebuinţă, îi ispitea chipul cu o temere amestecată cu uimire.

Părea că duhul sclavei ei, desprins de toate lucrurile care o înconjurau, se mişcă într-un cerc cu totul deosebit. Aici un surâs îi lumină trăsăturile, ca şi cum o rază de soare ar fi coborât pe ele, aici o lacrimă îi strălucea în ochi sau i se scurgea pe obraz. Uneori, ochii i se ridicau spre cer şi rămâneau fixaţi acolo o bucată de vreme, în timp ce o expresie de fericire, de pace, de bucurie îi rătăcea pe chip. Se întorcea atunci cu o privire plină de nesfârşită duioşie spre stăpâna ei şi-i întindea mâna, ca ea să i-o strângă. Fabiola stătea aşa de bunăvoie, ceasuri întregi în tăcere, considerând ca o cinste să fie alături de-o virtute atât de rară şi simţind că aceasta îi face bine.

317

în sfârşit, în cursul zilei, după ce dădu bolnavei puţină hrană, îi zise surâzând:

cred că mergi mai bine, Miriam. Doctorul ţi-a dat vreun leac minunat.

da, cu adevărat, scumpă stăpână...

Cuvântul acesta o necăji pe Fabiola şi, aplecându-se spre Miriam, îi spuse cu blândeţe:

o, te rog, nu-mi mai spune aşa. Dacă este cineva care trebuie să slujească, aceea sunt eu. Şi nici nu se mai potriveşte, căci decretul tău de eliberare e gata, şi nu ca libertă, ci ca ingenuă135, căci ştiu cine eşti...

Miriam îi răspunse cu o privire de recunoştinţă, de teamă să n-o rănească prin cuvinte. Şi aşa, ele urmară să-şi guste fericirea în tăcere.

Către seară, Dionisius se reîntoarse şi găsi o atât de mare îmbunătăţire în starea bolnavei, încât îngădui să vorbească puţin.

trebuie zise Fabiola de îndată ce se găsiră singure să-mi îndeplinesc cea dintâi datorie pe care inima vrea, cu foc, s-o îndeplinească, acea de a-ţi mulţumi, n-am alt cuvânt mai cuprinzător, nu fiindcă mi-ai scăpat viaţa, ci pentru că ţi-ai jertfit-o pe a ta şi pentru lasă-mă să-ţi mărturisesc eroica virtute din care ţi-a purces fapta...

pe scurt, nu mi-am făcut decât datoria! Aveai drepturi asupra vieţii mele, chiar dacă n-ar fi fost ca s-o scap pe-a ta răspunse Miriam.

fără îndoială, aceasta-ţi pare firesc, ţie, care urmezi învăţătura a cărei măreţie mă copleşeşte, de a considera faptele cele mai eroice drept datorii obişnuite...

şi astfel ele încetează de-a fi eroice, cum zici...

135 Sclavă de origine nobilă, care-şi respectă rangul prin libertate.

318

nu, nu exclamă Fabiola cu avânt nu încerca să mă înjoseşti în proprii mei ochi, învăţându-mă să dispreţuiesc ceea ce cred a fi o faptă de mare virtute. M-am gândit zi şi noapte de când sunt martoră la acestea, inima-mi suspină după clipa în care să-ţi vorbesc despre ele şi, cu toate acestea, nu îndrăzneam, de teamă să nu te obosesc cu vorbirea mea. Ai făcut un lucru cu totul mare, cu totul ales, deasupra oricărei laude; de ce să nu vrei să-l recunoşti? Nu văd cum această faptă ar fi putut fi mai sublimă, nici cum virtutea omenească ar putea urca mai sus...

Miriam, care stătea acum puţin ridicată, pe patul ei de boală, luă mâna Fabiolei în ale ei şi, întorcându-se spre ea, îi zise cu glas dulce, duios, şi totuşi serios:

dulce şi nobilă doamnă, ascultă-mă câteva clipe. Eu nu vreau să scad preţul faptei pe care tu o socoteşti atât de mare, pentru că aceasta te necăjeşte, dar lasă-mă să-ţi dovedesc cât suntem încă de departe de ceea ce s-ar fi putut face, să-ţi arăt o scenă asemănătoare, dar în care rolurile vor fi răsturnate. Presupunem o sclavă iartă-mă dacă te întristez din nou, dar pentru ultima dată da, o sclavă brutală, răzvrătită, nerecunoscătoare faţă de cel blând şi cel mai mărinimos dintre stăpâni, şi să presupunem, de asemenea, că lovitura, nu a unui ucigaş, ci a ministrului dreptăţii, ar fi deasupra capului. Cum ai socoti tu fapta, cum ai aprecia virtutea acelui stăpân dacă, numai din dragoste şi pentru a scăpa pe acel ucigaş, ar alerga sub lovitura securii, după ce mai înainte ar fi suferit o biciuire până la sânge, şi ar lăsa un testament prin care ar aşeza ca moştenitor al întregii lui averi pe acest ucigaş, arătându-şi dorinţa de a-l considera ca pe fratele lui?

o, Miriam, mi-ai făcut un tablou prea sublim, ca să poată fi fapta unui om. Ai închipuit ceva mai bun ca fapta ta, iar eu n-am vorbit decât de virtutea omenească. A face ceea ce-ai spus ar fi fapta lui Dumnezeu...

319

Miriam apăsă mâna stăpânei pe sânul ei, îşi ţinti asupra Fabiolei ochii inspiraţi, şi răspunse solemn:

iisus Hristos, Care a făcut acestea pentru noi, oamenii, era în adevăr Dumnezeu...

Fabiola îşi acoperi faţa cu mâinile şi, câteva clipe întregi, rămase cufundată în tăcere. Miriam se rugă cu căldură în fundul inimii ei paşnice.

miriam, îţi mulţumesc din tot sufletul zise, în sfârşit, Fabiola -, ţi-ai ţinut făgăduinţa să mă îndrumi. O singură teamă mai aveam în cea din urmă vreme, ca nu cumva să mă înşel şi să nu fii totuşi, creştină. Dar aceasta nu era cu putinţă. Spune-mi acum acele cuvinte înfricoşătoare, dar dulci, pe care le-ai rostit şi care mi-au străbătut inima, tot atât de adânc, cum un ban de aur se cufundă în adâncul oceanului, acele cuvinte fac parte numai din religia creştină, sau sunt chiar îndreptarul ei de seamă?

o simplă alegere a făcut cunoscut duhului tău puternic cheia de boltă a învăţăturii noastre. Inteligenţa ta rafinată a ştiut să strângă, într-o gândire, doctrina esenţială şi dătătoare de viaţă a creştinismului. Din toate, ai scos miezul: Omul, făptura şi robul lui Dumnezeu, s-a răzvrătit împotriva Domnului lui. Dreptatea cea mare l-a osândit şi l-a urmărit. Şi însuşi acest Domn a luat chipul robului său, întrupându-se asemenea lui. Sub această întrupare, El a fost biciuit, lovit în faţă, batjocorit şi osândit la moarte ticăloasă. Şi a devenit „Răstignitul”, aşa cum toţi îl numim aici. El a smuls pe om din osânda lui, făcându-l părtaş bogăţiilor şi împărăţiei lui. Cuvintele pe care le-am rostit cuprind toate acestea. Tu ai tras dreapta încheiere din ele. Dumnezeu singur a putut împlini această faptă divină şi să-ţi dea această sublimă întoarcere...

Fabiola se adânci din nou în tăcere, apoi, cu temere, întrebă:

la aceasta făceai aluzie în Campania când ziceai că numai Dumnezeu era o victimă vrednică de Dumnezeu?

320

da, dar vorbeam, de asemenea, şi de continuarea acestei jertfe, chiar în zilele noastre, printr-o minunată împărtăşire a atotputernicei Sale iubiri. Dar, despre acestea îţi voi vorbi mai târziu...

Fabiola îşi strânse gândurile:

văd că toate cele ce mi-ai spus se îmbină între ele, întocmai ca ramurile unui copac, care se înfrăţesc unele cu altele. Credeam că el nu are decât roade simbolice, tu mi-ai arătat, prin purtarea ta, că ele sunt roade adevărate şi dulci. în învăţătura pe care mi-ai dezvăluit-o găsesc trunchiul ales, din care au ieşit ramurile şi fructele însele. Căci cine ar refuza să facă pentru alţii măcar cât de puţin din ceea ce-a făcut Dumnezeu pentru el? Dar, Miriam, este o rădăcină adâncă şi nevăzută din care se înalţă acest copac... Vreau să vorbesc de ideea ta asupra acelui Dumnezeu pe care mi l-ai arătat de temut, când mi l-ai descris, ca o filosoafă, învăţându-mă să văd în El pe acel care vede şi judecă toate celea, dar pe care, sunt sigură, mă vei face să-l iubesc, când vorbindu-mi, ca o creştină, mi-l vei înfăţişa ca izvorul şi rădăcina întregii frumuseţi şi a deplinei îndurări. Afară dacă nu-i vreo taină adâncă a firii lui, eu nu pot deplin înţelege această minunată învăţătură a răscumpărării omului...

fabiola răspunse Miriam -, alţii mai pricepuţi ca mine îţi vor lămuri şi călăuzi sufletul tău aprins şi atât de înzestrat... Mă vei crede dacă voi încerca să-ţi dau unele lămuriri?

miriam zise Fabiola, apăsând pe cuvinte -, acela care-i gata să moară pentru altul nu-l va înşela niciodată...

tu ai înţeles un mare principiu: cel al credinţei. Eu vreau să-ţi arăt, în vorbe simple, ceea ce ne-a învăţat Iisus Hristos, Care a murit pentru noi... Vei crede în vorbele mele, ca în cele ale unui martor credincios, le vei primi pe ale sale ca pe acelea ale unui Dumnezeu...

Fabiola plecă fruntea şi ascultă cu respect pe aceea pe care multă vreme o cinstise ca pe o filozoafă înzestrată cu minunată înţelepciune, ieşită dintr-o şcoală necunoscută, dar în care adoră

321

acum pe îngerul în stare de a ridica zăgazul Râului de înţelepciune şi de Viaţă, ca să inunde tot pământul.

Miriam lămuri în cuvinte simple învăţătura sublimei doctrine a Treimii. După ce arătă căderea omului, dezvălui taina întrupării, dând, în chiar vorbele Sfântului Ioan, povestirea Cuvântului veşnic, care trup se făcu pentru a locui printre oameni. Exclamările de admiraţie şi de aprobare ale elevei ei o întrerupseră de mai multe ori, dar niciun cuvânt de îndoială sau de tăgăduire. Filozofia lăsă locul religiei, vorbele deşarte, ascultării, necredinţa, credinţei.

Dar acum tristeţea părea că năpădeşte asupra sufletului Fabiolei. Miriam i-o citi în privire şi-o întrebă care-i pricina.

abia îndrăznesc să ţi-o spun răspunse ea. Tot ceea ce mi-ai povestit este aşa de frumos, aşa de dumnezeiesc, că trebuie să se termine aici. Cuvântul (o, ce nume ales!), adică exprimarea iubirii divine, arătarea înţelepciunii, vădita ei Putere, duhul însuşi în cele din urmă, întrupat. Cine-i va da această carne? Fi-va ea rămăşiţa unei umanităţi isprăvite, sau o omenire nouă va fi creată înadins pentru El? Lua-va El rând într-un îndoit şir de neamuri, primind astfel un îndoit şuvoi de putrezime? Fi-va cineva atât de mare pe pământ, atât de încrezător în sine, ca să se numească Tatăl Său?

nu şopti dulce Miriam -, dar a fost o femeie destul de smerită şi de sfântă spre a fi învrednicită să-i fie Mamă... Aproape cu opt veacuri înainte ca Fiul lui Dumnezeu să vie pe pământ, un proroc vorbi şi prorocirile lui fură păstrate de iudei, duşmanii de moarte ai lui Hristos. Acestea erau cuvintele lui: „Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu, şi-i vor pune numele lui Emanuil, ceea ce, tălmăcit, înseamnă «Dumnezeu este cu noi»” (Isaia 7, 14). Această prorocire fu împlinită când Fiul lui Dumnezeu se născu pe pământ.

şi care era acea femeie?

o femeie al cărei nume este binecuvântat de toţi cei care iubesc pe Fiul ei. O vei cunoaşte sub numele de Maria, Miriam, în

322

limba maternă, este acela sub care o ador. Prin sfinţenia şi virtutea ei fu pregătită pentru o hărăzire înaltă. Ea era curată, nu curăţită, scutită de păcat. Strălucitoare ca sângele lui Adam, când Duhul lui Dumnezeu îl făcu să curgă în vinele lui, curată ca şi carnea Evei în clipa când a ieşit din mâinile Atotputernicului, scoasă din coasta bărbatului adormit, aşa era carnea şi sângele omenirii slăvite pe care Maria o dădu lui Iisus. Cunoscând minunata întâietate hărăzită sexului nostru, fi-vei surprinsă, poate, că multe femei, ca şi blânda ta Agnia, aleseseră pe această Fecioară ca modelul vieţii lor, că găsesc în ea pe aleasa lui Dumnezeu, tipul tuturor virtuţilor, şi că le place să se înalţe cu ea pe aripile Iubirii nesfârşite, decât să fie legate, fie chiar prin cele mai dulci legături, de roatele carului acestei lumi?

După o tăcere în care se odihni puţin, Miriam arătă pe scurt povestirea Naşterii Domnului nostru, tinereţea lui harnică, propovăduirea lui plină de trudă şi de suferinţe. în sfârşit dureroasa lui Patimă. Lacrimile şi suspinele celei ce ascultă îi întrerupseră necontenit povestirea.

Venind vremea cinei, Fabiola întrebă cu smerenie:

eşti prea ostenită, ca să-mi răspunzi încă la o întrebare?

nu! răspunse cu vioiciune Miriam.

ce nădejde este pentru aceea care nu-şi poate zice neştiutoare, căci pretindea că ştie toate, nici nepăsătoare să înveţe, căci fusese cu mare grijă să adâncească toate cunoştinţele; dar care atât poate face, să mărturisească că a dispreţuit adevărata înţelepciune şi a blasfemiat pe Cel ce dădea, pentru aceea care chiar şi-a bătut joc de însăşi Patima lui, dovada dragostei lui, şi a râs de moartea lui răscumpărătoare, batjocorind pe Răstignit?

Şuvoaie de lacrimi puseră sfârşit acestei vorbiri. Miriam aşteptă ca acest şuvoi care uşurează să se fi schimbat într-o rouă care înmoaie inima, apoi cu un glas liniştit îi vorbi astfel:

în vremea Domnului nostru trăia o femeie, care purta acelaşi nume ca neprihănita sa mamă. Ea păcătuise în faţa lumii, decăzând

323

într-un hal care aducea scârbă. Ea cunoscu pe Mântuitorul în taina inimii ei, în înfocata ei cugetare, şi-l iubi din tot sufletul, pentru blândeţea lui şi bunătatea ce-avea pentru cei păcătoşi şi pentru mila sa pentru cei căzuţi. Cum îl iubea din ce în ce mai mult, ea se întreba pe sine, uitând de ea cum ar putea să-şi arate dragostea în aşa fel ca să-şi cinstească Mântuitorul. Oricât de smerit ar fi, smerindu-se mai întâi pe sine. Ea intră în casa unui om bogat, îngâmfat şi trufaş, care dispreţuia pe cei păcătoşi. Acolo se află şi Domnul, dar nu se bucură din partea gazdei de prea multă băgare în seamă. Atunci ea dădu acestui Oaspete divin atenţia de care era lipsit...

cum, Miriam?

se plecă la picioarele lui, pe când El stătea la masă, şi plânse pe ele, după care i le şterse cu părul capului ei, sărutându-i-le şi ungându-i-le cu mireasmă de mare preţ.

şi ce fu pe urmă?

el o apără împotriva batjocurilor şi-i zise că este iertată pentru că mult a iubit. Apoi o trimise, după ce-o mângâie cu bunătate...

şi ce mai fu cu această femeie?

când a fost răstignit pe Golgota, două femei avură întâietatea să rămână lângă El. Maria, cea fără păcat, şi Maria păcătoasa: ca să arate că curăţenia şi dragostea plină de pocăinţă merg mână în mână alături de Acela care a zis: „Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu”

(Iezechiel 33, 11).

Nimic nu mai fu rostit în seara aceea. Miriam, ostenită de sforţarea de gânduri ce făcuse, căzu într-un somn liniştit. Fabiola rămase la căpătâiul ei, cu inima plină de această povestire de îndurare. Cele auzite le trecea necontenit prin inima ei, descoperind din ce în ce mai limpede firul logic al acestei minunate învăţături. Căci, dacă Miriam se arătase gata să moară pentru ea, imitând astfel

324

pe Mântuitorul ei, o şi iertase când Fabiola o rănise din nebăgare de seamă.

Ea simţea că fiecare creştin trebuia să fie chipul, înfăţişarea Stăpânului lor, dar aceea care dormea atât de dulce lângă ea semăna, desigur, acestui model, şi-l înfăţişa cu fidelitate.

Când, după câtva timp, Miriam se deşteptă, găsi pe stăpâna sa (căci era încă sclavă) culcată la picioarele ei, unde adormise hohotind de plâns. Pricepu de îndată înţelesul şi meritul acestei umilinţe de bună voie. Nu se mişcă, dar mulţumi lui Dumnezeu din toată inima fiindcă îi primise jertfa.

Fabiola, trezindu-se, se furişă până la patul ei, fără să fie văzută, aşa credea ea. Greu îi fusese să săvârşească această faptă de umilinţă, dar acum, trufia ei era înfrântă.

Pentru întâia dată simţi că inima îi era creştină.

CAPITOLUL XXXIII

Povestea vieţii lui Miriam

A doua zi de dimineaţă, când veni Dionisius, găsi pe bolnavă şi pe îngrijitoarea ei atât de strălucitoare de ¡fericire, încât le dădu cuvânt bun de laudă pentru odihna de peste noapte. Amândouă surâseră gândind la aceasta, dar erau mai dinainte înţelese că, în adevăr, noaptea ce trecuse fusese cea mai fericită din viaţa lor. Dionisius rămase uşor surprins, până ce Miriam, luând pe Fabiola de mână, îi zise:

cinstite părinte al lui Dumnezeu, iată, încredinţez grijii tale această începătoare, care doreşte a fi desăvârşit lămurită asupra tainelor sfintei noastre religii şi înnoită prin apa vie a Botezului mântuirii...

325

cum? zise Fabiola, uimită, eşti şi doctor şi preot?

am, copila mea, cu toate că nevrednic, şi înalta demnitate de preot al Bisericii lui Dumnezeu...

Fără să stea în cumpănă, Fabiola a îngenuncheat în faţa lui. Preotul, punându-i mâna dreaptă pe cap, îi zise:

să ai curaj bun, fiica mea, nu eşti cea dintâi din familia ta pe care Dumnezeu o aduce la sfânta lui Biserică. Sunt mulţi ani de când am fost chemat, ca doctor, de-un bătrân sclav care nu mai este. Mă aducea să botez, cu câteva ceasuri înainte de a muri, pe nevasta lui Fabius...

mama mea! strigă Fabiola. A murit de îndată după naşterea mea. Aşadar, ea a murit creştină?

da, şi eu nu mă îndoiesc că sufletul ei a plutit peste tine tot timpul vieţii tale, alături de îngerul tău păzitor, ca să te îndrume spre acest sfârşit binecuvântat. Şi la picioarele tronului lui Dumnezeu, ea n-a încetat a se ruga pentru tine...

O bucurie încă mai mare umplu inimile celor două prietene şi după ce fură luate toate măsurile, dimpreună cu Dionisius, pentru lămurirea şi pregătirea Fabiolei pentru Botez, ea se apropie de Miriam şi-i şopti cu glas cald:

miriam, pot de acum înainte să-ţi spun sora mea...

Aceasta nu răspunse decât strângându-i, nevăzut, mâna.

în acelaşi timp cu stăpâna lor, bătrâna doică Eufrosina şi sclava greacă îşi începură şi ele catehizarea, ca să poată primi Botezul în ajunul Paştilor. Să nu uităm nici pe aceea care îşi şi începuse această lucrare şi pe care Fabiola o luase acasă la ea, pe Emerentiana, sora de lapte a Agniei. Fericirea ei era de a fi de folos făcând pe purtătoarea de veşti între odaia bolnavei şi restul casei.

în timpul bolii ei, cum puterile începeau să i se întoarcă, Miriam încredinţă multe dintre amănuntele vieţii ei Fabiolei. Le vom împărtăşi cititorului, căci ele vor arunca o lumină asupra începutului povestirii noastre.

326

Cu câţiva ani înainte de începerea acestei povestiri, trăia în Antiohia un om bogat şi foarte cunoscut în înalta societate a acestui oraş îmbelşugat, cu toate că familia lui nu era de-o obârşie mai veche. Pentru a-şi păstra această situaţie, era silit să facă mari cheltuieli şi, nefiind strângător, fu curând copleşit de datorii.

El era însurat cu o femeie foarte virtuoasă, care deveni creştină, mai întâi în taină, apoi cu voia şovăielnică a bărbatului ei. Cei doi copii ai lor, un fiu şi o fiică, fură crescuţi sub îndrumarea mamei lor. Cel dintâi, Oronţiu, zis aşa după fluviul care uda cetatea, avea cincisprezece ani, când tatăl lui descoperi ce religie urmează nevasta sa.

Mama, învăţându-l cea mai mare parte din doctrina creştinismului, Oronţiu urmase cu ea cultul creştinilor, aşa că avea cunoştinţe, de care mai târziu se folosi atât de dăunător.

Dar el nu se simţea deloc atras să îmbrăţişeze învăţătura sau să primească tipicul de viaţă al creştinilor. Cu atât mai puţin să se pregătească de Botez. Copil încăpăţânat şi viclean, nu suferea nicio înfrânare a pornirilor sale şi nici vreun îndreptar moral. Socotea să ajungă în lume şi să aibă parte mare la bunătăţile ei. Primise o aleasă creştere, în afară de limba greacă. îndeobşte folosită în Antiohia, cunoştea latină, pe care o vorbea curat şi frumos, după cum am văzut, deşi avea un uşor accent. în familie, limba locului era vorbită de servitori şi în convorbirile familiare.

Oronţiu nu fu, aşadar, deloc supărat când tatăl vru să-l scoată de sub înrâurirea mamei şi-l sfătui să urmeze religia statului.

Cât despre fiica sa, care era cu trei ani mai mică, nu-i dădu nicio atenţie. Socotea drept o nebunie nedemnă de un bărbat să se ocupe prea mult de religie, iar ca să schimbe sau să părăsească pe aceea a imperiului era, pentru el, un semn de slăbiciune. Dar femeilor, având mai multă închipuire şi lăsându-se duse mai mult de sentimente, li se îngăduia să aibă asemenea fantezii. Aşadar, el lăsă pe fiica sa, Miriam, care purta acest nume sirian pentru că mama

327

ei făcea parte dintr-o familie bogată din Edesa, să continue a practica credinţa cea nouă. în afară de înalta ei cultură intelectuală, ea deveni o pildă de virtute modestă şi fără pretenţii. Amintim că cetatea Antiohia era vestită în vremea aceea pentru ştiinţa filozofilor ei, dintre care unii erau creştini de seamă.

Câţiva ani mai târziu, când fiul, ajuns la vârsta bărbăţiei, îşi arătase pe deplin firea, mama muri. înainte de a închide ochii, ea prezise ruina apropiată a bărbatului ei şi, hotărâtă ca fiica ei să nu sufere din pricina stricăciunii, a egoismului şi a ambiţiei fiului ei, puse la adăpost de lăcomia amândurora propria ei avere, care era considerabilă, şi o lăsă prin testament fiicei sale.

Ea se împotrivi tuturor înrâuririlor, tuturor intrigilor puse în lucrare ca s-o determine să părăsească această avere sau s-o întrebuinţeze pentru uşurarea greutăţilor lor băneşti. Pe patul ei de moarte, ceru fiicei sale, în numele dragostei ce avea pentru ea, făgăduinţa că niciodată nu va consimţi, chiar după ce va ajunge vârstnică, la nicio schimbare a acestei hotărâri arătate în testament.

Treburile familiei se încurcară încă mai rău. Creditorii cereau plata datoriilor. Fură vândute multe dintre proprietăţile familiei, când un personaj misterios, numit Eurotas, se ivi în casa lor. Nimeni, în afară de căpetenia familiei, nu părea a-l cunoaşte, şi acesta părea că-l consideră când ca o binecuvântare, când ca un blestem, vestind decăderea şi ruina.

Cititorul cunoştea dezvăluirile lui Eurotas. E de ajuns să adăugăm că, fiind mai vârstnic, dar simţind că firea lui aspră, închisă şi întunecată, nu-l putea face căpetenie a familiei şi îngrijitor al averii, având, apoi ambiţia de a-şi înălţa casa la o treaptă superioară, mărindu-i averea, luă o sumă oarecare de bani, dispăru vreme de mai mulţi ani, făcu afaceri înlăuntrul Asiei, ajunsese în China şi în India şi se reîntoarse în ţară având o mare avere şi multe pietre rare, care fură de-un mare ajutor nepotului său. De-a lungul scurtei lui cariere, dar care, la Roma, îi pricinuiră ruina.

328

Eurotas, în loc de a găsi o familie bogată căreia să-i dea prisosul, nu află decât o casă gata de faliment, pe care trebuia s-o scape de la înec. Dar trufia lui familiară îl prinse şi, după multe certuri şi imputări, cu fratele lui, îi plăti datoriile, jertfindu-şi întregul capital, devenind astfel stăpânul absolut al rămăşiţelor de avere şi căpetenia familiei. După alţi ani de viaţă de petreceri, tatăl căzu bolnav şi muri. Pe patul de moarte spuse lui Oronţiu că nu-i lasă nimic, că toate cheltuielile de ani de zile, şi chiar şi acoperişul care-i adăpostea erau ale prietenului său Eurotas, despre care nu-i spuse ce rudă îi este, dar căruia să i se supună în toate. Tânărul, mândru, ambiţios şi stricat, se afla astfel la bunul plac al unui om necinstit, fără inimă, şi tot atât de ambiţios ca şi el. Eurotas puse ca temelie a înţelegerii lor supunerea desăvârşită a lui Oronţiu la voinţa sa şi principiul că nimic nu era prea mare sau prea mic, prea bun sau prea rău, când era vorba de a reda familiei averea şi rangul.

Să rămână la Antiohia nu era cu putinţă, din pricina ruinării casei lor. Cu un capital bun puteau să-şi încerce norocul aiurea. Dar vinderea tuturor lucrurilor ce le mai rămâneau abia dacă putea ajunge la plata datoriilor descoperite după moartea tatălui. Averea surorii rămânea neatinsă. Amândoi se înţeleseseră că trebuie să i-o răpească. Toate meşteşugurile fură puse la cale, căutară s-o convingă spre aceasta, dar ea se împotrivi cu tărie, mai întâi ca să asculte de porunca mamei de pe patul de moarte, şi apoi fiindcă voia să întemeieze o mănăstire pentru fecioarele hărăzite Domnului şi să-şi petreacă şi ea viaţa acolo. Avea acum vârsta legiuită ca să poată face ce vrea cu averea ei. Ea le puse la îndemână tot ce le trebuia pentru trai, dar nu aceasta era dorinţa lor. Şi când toate mijloacele întrebuinţate se vădiră neputincioase, Eurotas avu ideea că trebuie să se descotorosească cu orice chip de-o fiinţă care se punea astfel de-a curmezişul gândurilor lor.

La început, Oronţiu se cutremură când această idee îi fu strecurată. Dar Eurotas i-o făcu, încetul cu încetul, obişnuită, până

329

într-atât, încât, fără să se hotărască s-o ucidă, Oronţiu crezu că face chiar o faptă bună, ca odinioară fraţii lui Iosif, folosind nişte mijloace mai încete şi mai puţin crude, ca să se scape de o soră care-l stânjenea. Se folosi de şiretenie şi de-o violenţă ascunsă, care nu erau pedepsite de nicio lege şi pe care nimeni nu le putea da pe faţă.

Printre privilegiile creştinilor din Biserica de la început era şi acela de a păstra Sfânta Euharistie în case pentru împărtăşirea celor ce locuiau acolo. Am arătat cum ea era înfăşurată într-o pânză curată, orarium, acoperită cu o învelitoare de preţ. Acest dar preţios era păstrat într-o cutie (arca) acoperită cu un capac, aşa cum ne arată Sfântul Ciprian. Oronţiu ştia toate acestea şi mai ştia că dat fiind conţinutul acestei cutii mai preţios decât aurul şi argintul, a lăsa să cadă o fărâmă din pâinea sfântă era o crimă, şi că numele de perlă dat celei mai mici bucăţele arată valoarea ei mare în ochiul creştinului care, desigur, ar fi părăsit tot ceea ce avea pentru a îndepărta o profanare.

Fâşia, brodată bogat cu perle, despre care am vorbit de câteva ori, era învelitoarea de dinafară, în care mama lui Miriam păstra această comoară. Şi fiica ei ţinea la ea, atât pentru că era o moştenire de la mama ei, cât şi pentru că era un lucru sfinţit, căci se servise de ea în mai multe rânduri

într-o dimineaţă, ea îngenunche în faţa arcei sfinte şi, după o rugăciune fierbinte, vru s-o deschidă. Spre mirarea ei, o găsi deschisă, iar comoara dispărută. Ca şi Maria Magdalena la mormânt, plânse cu amar pentru că îl luaseră pe Stăpânul ei şi nu ştia unde îl puseseră... Ca şi ea, plângând, se aplecă şi privi în arcă: găsi o hârtie, pe care, la început, n-o băgase de seamă. I se spunea prin ea că ceea ce caută se află în bună păstrare în mâinile fratelui ei şi că putea s-o răscumpere. Merse să găsească de îndată pe Oronţiu, stătea închis cu acea fiinţă crudă, a cărei vedere o făcea să tremure totdeauna. I se aruncă la picioare, rugându-l să-i înapoieze ceea ce, în ochii ei, avea mai mult preţ decât întreaga ei avere. Era gata să se înduplece

330

la rugăminţile şi la plânsetele ei, când Eurotas, ţintuindu-şi privirea severă asupra lui, îl îngrozi, după care zise lui Miriam:

miriam, primim cum zici tu. Vreau să-ţi punem la încercare sinceritatea şi adevărul credinţei tale... Chiar ne dai ce zici?

aş da tot ce am ca să scap Sfintele Sfinţilor de batjocorire.

atunci, semnează aici zise Eurotas, rânjind.

Ea luă pana şi, după ce privi repede peste hârtie, semnă. Era părăsirea întregii ei averi în mâna lui Eurotas. Oronţiu se înfurie când se văzu tras pe sfoară de omul care pusese la cale această capcană surorii sale, dar era prea târziu. Eurotas se făcu şi mai neîndurător, şi mai răpitor. O renunţare mai desluşită fu cerută lui Miriam cu toate formalităţile legii romane.

Câtva timp se purtară blând cu ea, apoi începură s-o facă să înţeleagă că trebuie să plece, căci Oronţiu şi prietenul lui aveau de gând să se ducă la Nicomidia reşedinţa imperială. Ea ceru să fie trimisă la Ierusalim, ca să intre în vreo comunitate de sfinte femei. O urcară pe un vas, al cărui căpitan se bucură de-un nume nu prea bun şi dădură puţini bani pentru ea. Dar Miriam purta la gât ceea ce iubise mai mult decât averea. Căci, cum ne spune Sfântul Ambrozie despre fratele său, Saturus, catehumenul, creştinii purtau la gât Sfânta Euharistie atunci când călătoreau pe mare. Mai e nevoie, oare, să spunem că Miriam o purta cu grijă, înfăşurată în singurul obiect preţios pe care îl luase din casa părintească?

Când vasul fu în plină mare, în loc de a-l îndrepta spre Iope sau spre alt port de pe coastă, căpitanul o luă spre larg, ca şi cum ar fi pornit spre cine ştie ce ţară depărtată. Care-i era scopul? Greu de zis, dar călătorii se tulburară şi îndată se porni cearta cu el. O furtună ivită pe neaşteptate puse capăt certei. Vasul fu la voia valurilor vreme de câteva zile, pe urmă se sfărâmă de stâncile din preajma Ciprului. Ca şi Saturus, Miriam crezu cu putere că-şi datoreşte scăparea scumpei poveri pe care o purta la sân, căci ajunse vie şi nevătămată la ţărm. Credea că-i singura supravieţuitoare a

331

naufragiului, dar, fără să ştie, mai scăpară şi alţii, care, reîntorşi la Antiohia, vestiră moartea lui Miriam şi a celorlalţi călători.

Oameni, care trăiau din dreptul de a culege sfărâmăturile corăbiilor înecate, culeseră pe Miriam de pe mal. Părăsită şi fără sprijin, fu vândută unui negustor de sclavi, care o duse la Tars şi o revându unei persoane cu stare mare. Aceasta o trată cu blândeţe.

După câtva timp, Fabius însărcină pe unul dintre agenţii lui din Asia să-i procure o sclavă virtuoasă şi cu purtări alese, cu oricât preţ, pentru ca să stea aproape de fiica lui.

Şi aşa, Miriam, sub numele de Eyra, veni să aducă mântuirea în casa Fabiolei.

CAPITOLUL XXXIV

Moarte glorioasă

La câteva zile după întâmplările arătate în cel din urmă capitol, Fabiola fu vestită că un bătrân, copleşit de un mare necaz, dorea să-i vorbească.

Ea îl întâmpină şi, întrebându-l care-i este numele şi ce vrea, îi răspunse:

numele meu, nobilă doamnă, este Efraim. Am împrumutat o mare sumă de bani garantată cu averea moartei, doamna Agnia. Cum această avere este acum în mâinile tale, am venit să-ţi cer datoria, căci altfel sunt ruinat.

cum e cu putinţă? întrebă Fabiola mirată. Nu pot crede ca vara mea să fi avut vreodată datorii...

nu ea răspunse încurcat cămătarul -, ci un tânăr cu numele de Fulvius, căruia această avere i s-ar fi cuvenit prin confiscare. Şi pentru aceasta i-am dat sume însemnate...

332

Cea dintâi mişcare a Fabiolei fu să dea afară pe acest om, dar gândul la sora lui Fulvius o împiedică şi zise cu cuviinţă:

voi plăti datoriile lui Fulvius, dar numai cu dobânda legală...

dar gândeşte-te la banii mei... I-am dat o dobândă scăzută...

ei bine răspunse ea -, du-te şi caută pe casierul meu şi-ţi făgăduiesc că lucrurile se vor aranja...

Şi astfel dădu îndrumări sclavului liberat care-i ţinea socotelile să plătească această datorie cu o reducere a dobânzilor, astfel că ea fu scăzută la jumătate. Dar curând Fabiola îi dădu o însărcinare mai arzătoare: aceea de a revedea socotelile tatălui ei şi să descopere toate luările de bani pe nedrept, ca apoi să le întoarcă celor năpăstuiţi. Mai mult, după ce se încredinţă că Corvinus căpătase cu adevărat decretul imperial, care îndepărtase confiscarea averii, îl înzestră cu o sumă de bani care să-i îngăduie să trăiască toată viaţa la adăpost de orice grijă.

Limpezindu-şi aceste treburi lumeşti, Fabiola îşi împărţi timpul între îngrijirile date bolnavilor şi propria ei pregătire pentru intrarea desăvârşită în viaţa creştină. Ca să grăbească însănătoşirea lui Miriam, o duse, dimpreună cu o parte dintre cei ai casei, într-un loc care li era scump la amândouă: vila Nomentana.

Cum primăvara venise, îi apropiau patul de fereastră, iar în miezul zilei i-l aşezau chiar în mijlocul curţii, în faţa casei. Acolo, între Fabiola şi Emerentiana, cu bietul Molossus, acum trist, la picioare, ea vorbea despre prietenii plecaţi şi mai ales despre aceea pe care toate lucrurile de-acolo o aminteau. De îndată ce era pronunţat numele Agniei, bătrânul şi credinciosul paznic aţintea urechea, dădea din coadă şi privea împrejur. Stăteau apoi de vorbă despre subiecte religioase şi Miriam. Smerită şi fără pretenţii, dar cu avântul care dintr-un început încântase pe Fabiola, îi desăvârşea învăţătura dată de piosul Dionisius.

Dar toţi, afară de Fabiola, băgaseră de seamă că bolnava nu-şi recăpătă puterile, cu toate că rana se vindecase. Adesea mama sau

333

sora este cea care vede mai târziu progresele bolii copilului sau ale fraţilor lor. Dragostea este atât de încărcată de nădejde şi atât de oarbă! Obrajii ei aveau o roşeaţă arzătoare, era slabă şi fără putere, o tuse seacă o zguduia din când în când. Avea insomnii neisprăvite şi cerea ca patul să-i fie astfel aşezat, ca să poată privi, încă din zori, un punct pe care îl preferă chiar celor mai frumoase brazde de flori.

Era încă mai de mult o intrare a cimitirului în grădina vilei. Acest cimitir purta numele Agniei, trupul ei fiind îngropat aproape de intrare. Era aşezat într-un cubicul sau cameră, sub o boltă. Chiar deasupra intrării, în mijlocul grădinii, era o deschizătură, înconjurată cu un parapet şi ascunsă în tufiş, care aerisea şi lumina camera de dedesubt. Lui Miriam îi plăcea să privească acel loc, ca şi cum s-ar fi apropiat, cu toată neputinţa în care se afla de mormântul aceleia pe care o iubea şi o venera atât de mult, într-o dimineaţă potolită şi frumoasă, cu câteva săptămâni înainte de Paşti, ea privea într-acolo, când băgă de seamă cum un pâlc de tineri care se duceau să pescuiască la Anio, un râuşor din apropiere, treceau, fără să aibă voie, de-a lungul grădinii. Trecură pe aproape de deschizătură şi unul dintre ei, privind prin ea, chemă pe ceilalţi.

iată una dintre ascunzătorile subterane ale creştinilor.

hai să intrăm! zise unul.

da, dar cum vom ieşi de-acolo? întrebă altul.

Miriam nu auzi aceste vorbe, dar văzu ce urmă. Unul dintre ei, care privise în fundul subteranei, punându-şi mâna streaşină la ochi, chemă pe ceilalţi, care făcură la fel, făcându-le semn să tacă. într-o clipă, luară pietre de la fântâna din preajmă şi le aruncară prin deschizătură. Apoi plecară râzând, iar Miriam crezu că, văzând un şarpe sau altă lighioană dăunătoare, ei îşi făcură o plăcere să dea în ea cu pietre.

Când ceilalţi se treziră, Miriam povesti această întâmplare, ca să meargă cineva să ridice pietrele. Fabiola se duse numaidecât, cu câteva servitoare, căci păzea mormântul Agniei cu cea mai mare

334

grijă. Mare îi fu durerea, când găsi acolo pe sărmana Emerentiana, care fusese acolo să se roage la mormântul sorei ei de lapte, scăldată în sânge şi fără viaţă. Se află că, o seară mai înainte, tânăra, trecând pe lângă nişte păgâni care petreceau destrăbălat aproape de râu, fusese chemată de ei, şi că ea nu numai că-i refuzase, dar îi dojeni pentru răutatea şi cruzimea pe care ei o arătau creştinilor. Atunci ei aruncară cu pietre asupra fetei şi o răniră destul de grav. Scăpase de sub ploaia de pietre, fugind în vilă. Fiind rănită şi slăbită, se târî, fără să fie văzută de cineva, până la mormântul Agniei, ca să se roage. Abia era în stare să se mişte, când unii dintre tineri o aflară. Aceşti păgâni brutali o uciseră cu pietre, dându-i astfel botezul sângelui mucenicesc.

O îngropară alături de Agnia, şi această smerită fată de ţărani avu cinstea să fie sărbătorită în fiecare an, printre sfinţi.

Fabiola şi tovarăşele ei urmară rânduiala obişnuită a pregătirii pentru Botez, scurtat totuşi, din pricina persecuţiei. Cum ele locuiau aproape de intrarea unei catacombe, care cuprindea biserici însemnate, putură să săvârşească cele trei răstimpuri ale catehumenilor. Fură, mai întâi, auditoare, îngăduite să asculte catehizările, apoi, îngenunchetoare, putând lua parte la rugăciunile liturgice, şi, în sfârşit, aspirante ale Botezului.

Odată ajunse aici, trebuiau să cerceteze cu vrednicie biserica, dar mai ales cele trei miercuri care urmau după întâia, a patra şi cea din urmă duminică din post.

învăţau, de asemeni, cu evlavie, Crezul, dar învăţătura Sfintei Euharistii nu o căpătau înainte de Botez.

Postul pocăinţei se scurse repede, şi în aceste îndeletniciri ale pregătirii duhovniceşti ajunul Paştilor sosi.

Nu vom descrie aici tot ceremonialul Bisericii pentru darea Sfintelor Taine. Liturghia căpătă o mare dezvoltare după pace, căci splendoarea ceremoniilor nu se potrivea cu crudele persecuţii pornite asupra Bisericii.

335

E de ajuns să arătăm că nu numai doctrina şi riturile sacre, dar chiar şi ceremoniile erau aceleaşi în cele trei veacuri de la început, ca şi azi. Botezul Fabiolei şi al oamenilor ei fu o mare bucurie duhovnicească. Parohiile cetăţii erau toate închise şi printre ele aceea a Sfântului Păstor cu baptisteriul ei pontifical.

Dis-de-dimineaţă, în acea zi plină de făgăduinţe, pâlcul de postulanţi se strecură prin jurul zidurilor ca să ajungă de cealaltă parte a oraşului şi, urmând pe calea Porteuensis, care ducea la portul de la îmbucătura Tibrului, intră într-o vie vecină cu grădinile Cezarului, coborând apoi în cimitirul Pontianus, vestit ca loc de odihnă a martirilor persieni, Sfântul Abdon şi Sfântul Sennen.

Dimineaţa sosi clipa Botezului, fu o ceremonie impunătoare, în adâncul măruntaielor pământului fuseseră îndrumate, într-o fântână pătrată, apele unui şuvoi subteran, adânc de trei-patru picioare. Erau limpezi, dar reci în căuşul lor de piatră vulcanică. O scară lungă ducea la acest baptisteriu primitiv, un mic locşor era păstrat pe margine abia putând cuprinde pe preot şi pe postulant, care era de trei ori scufundat în apele curăţitoare.

Toate acestea sunt şi azi în aceeaşi stare, afară că se poate vedea, deasupra bazinului, un tablou reprezentând pe Sfântul Ioan botezând pe Mântuitorul nostru, tablou adăugat, fără îndoială, cu un veac sau două mai târziu.

De îndată după Botez se făcu confirmarea, şi apoi neofitul, copil nou-născut al Bisericii, putea fi îngăduit pentru întâia dată la masa Domnului şi hrănit cu pâinea îngerilor.

Nu mai târziu, în ziua de Paşti, Fabiola se întoarse la vilă. Acolo cea dintâi salutare a lui Miriam fu o lungă şi tăcută îmbrăţişare. Erau amândouă atât de fericite, înălţarea duhurilor lor atât de desăvârşită, încât niciun cuvânt nu era capabil să o arate. Mândria cea bună a Fabiolei în ziua aceea era în gândul că se ridicase şi ea la înălţimea fostei sclave, nu prin virtute, nici prin frumuseţe morală, nici prin măreţie de suflet, nici prin pioasă înţelepciune, nici prin

336

vreun merit în faţa lui Dumnezeu, o, nu! în toate acestea se simţea mai prejos decât fosta ei sclavă. Ci, ca un copil al lui Dumnezeu, ca moştenitoare a împărăţiei veşnice, ca mădular al trupului lui Hristos, îngăduită să fie părtaşă milei şi răscumpărării lui, ca făptură nouă în Hristos, ea se simţea deopotrivă cu Miriam şi-i spuse toate acestea cu o bucurie fără margini.

Niciodată nu fusese ea mai mândră de-un veşmânt splendid, ca de rochia albă, primită când s-a ridicat din apa Botezului, şi pe care trebuia s-o poarte vreme de opt zile. Dar Tatăl nostru îndurător ştie să amestece bucuriile noastre cu durerile, trimiţând pe acestea din urmă când ne-a făcut în stare să le putem purta.

în îmbrăţişarea despre care am vorbit, Fabiola băgă de seamă, pentru întâia dată, respiraţia scurtă şi pieptul care gâfâia al scumpei ei surori. Nu-şi lăsă gândul aici, ci trimise de îndată să vină Dionisius a doua zi. în seara aceea, ele îşi sărbătoriră împreună ospăţul de Paşti şi Fabiola fu fericită că poate sta în fruntea mesei, alături de Miriam, având de jur împrejur pe propriile ei sclave ajunse la credinţă, cum şi pe cele ale casei Agniei, pe care le păstrase. Nu-şi aducea aminte să fi avut vreodată un ospăţ mai frăţesc decât acesta.

A doua zi dis-de-dimineaţă, Miriam chemă pe Fabiola lângă ea, şi-i zise cu un glas mai cald şi mai mângâietor ca niciodată:

scumpa mea soră, ce te vei face când te voi fi părăsit?

Biata Fabiola fu copleşită de durere.

aşadar, mă părăseşti? Nădăjduisem să trăiesc mereu cu tine, ca o soră. Doreşti să părăseşti Roma? N-aş putea să te întovărăşesc, ca să te servesc şi să te îngrijesc?

Miriam surâse, dar o lacrimă sclipi în ochii ei, când, ţinând o mână a surorii ei, cu cealaltă îi arătă cerul.

Fabiola înţelese şi zise:

o, nu, scumpă soră! Roagă pe Dumnezeu, Care nu te refuză, să nu-mi fii luată. Sunt egoistă, ştiu, dar ce mă fac fără tine? Acum, când ştiu tot ceea ce sfinţii, care stau în jurul tronului lui Hristos,

337

pot să facă pentru noi prin rugăciunile lor. Mă duc să rog pe Agnia şi pe Sebastian să mijlocească pentru mine şi să depărteze asemenea primejdie. Nu te lăsa, te rog! Sunt sigură că nu-i nimic grav în suferinţa ta... Timpul frumos şi clima dulce a Campaniei îţi vor reda sănătatea din nou. Vom sta de vorbă în primăvară despre alte lucruri mai plăcute decât filosofía...

Miriam dădu din cap, nu trist, ci cu bucurie, şi răspunse:

nu-ţi face iluzii multe, draga mea... Dumnezeu m-a păstrat, ca să pot fi prezent la marea bucurie a acestei zile. Dar mâna lui e asupra mea întru moarte, cum m-a îndrumat şi întru viaţă. Mă plec cu bucurie în faţa morţii. M-am deprins să-mi socotesc zilele...

o, de n-ar fi aceasta prea devreme suspină Fabiola.

nu, nu va fi cât vei purta tu rochia albă a Botezului, scumpă soră răspunse Miriam -, căci ştiu că vei vrea să porţi doliul după mine şi de aceea n-aş vrea să te lipsesc, cu niciun preţ, de albeaţa aceasta mistică, nici măcar o clipă...

Dionisius sosi şi află o mare schimbare la bolnava sa, aşa cum nu se întâmplase niciodată până acum. Temerile lui se vădeau întemeiate. Lama ucigaşă ocolise osul şi atinsese pleura şi ftizia se arătase. Doctorul întări grelele prevederi ale lui Miriam.

Fabiola merse să-şi încredinţeze durerea lor la mormântul Agniei, unde se rugă îndelung, vărsând lacrimi multe, apoi se reîntoarse şi zise lui Miriam:

sora mea, fie voia lui Dumnezeu, sunt gata să te încredinţez în mâinile lui. Acum, spune-mi, te rog fierbinte, ce trebuie să fac după ce vei pleca...

Miriam, ridicând ochii spre cer, răspunse:

aşază-mi trupul la picioarele Agniei şi veghează la mormintele noastre, rugându-te pentru mine până în ziua când un străin venit din Răsărit îţi va aduce veşti bune...

Duminica următoare, care era „a veşmintelor albe”, Dionisius sluji, printr-o îngăduinţă anumită, Sfintele Taine în odaia lui

338

Miriam, şi-i dădu Sfânta împărtăşanie. O mirui apoi, însoţind cu rugăciuni Taina Sfântului Maslu.

Fabiola şi casa ei, care fusese prezentă la această sfântă slujbă, plângând şi rugându-se, se coborî la sfârşit în criptă şi, după slujbă, se reîntoarseră cu toţi lângă Miriam, în haine cernite.

ceasul meu a venit zise ea, luând mâna Fabiolei. Iartă-mă dacă nu mi-am făcut totdeauna datoria faţă de tine sau dacă nu ţi-am dat necontenit pilda cea bună...

Era mai mult decât putea duce Fabiola, aşa că izbucni în lacrimi.

Miriam o mângâie, zicându-i:

lipeşte pe buzele mele semnul mântuirii, când nu voi mai putea să vorbesc, şi tu, bunul meu Dionisius, adu-ţi aminte de mine la altarul Domnului, după ce voi fi plecat...

Dionisius îi făcu la căpătâi rugăciunile, iar ea dădu răspunsurile până când glasul i se stinse. Dar buzele i se mişcau şi le alipi de crucea care-i fu înfăţişată. Era senină şi bucuroasă. în cele din urmă, ridicând mâna spre frunte, apoi aducându-şi-o pe piept, moartea i-o îngheţă în această ultimă închinare. Un surâs îi străluci pe faţă şi ea îşi dădu sufletul, aşa cum milioane de copii ai Domnului şi l-au dat de-atunci până azi.

Fabiola o plânse îndelung, dar de data aceasta ea plânse ca acei care au o nădejde...

Partea a treia

IZBÂNDA

CAPITOLUL I

Străinul venit din răsărit

Pare că umblăm prin singurătate... Unul câte unul, dintre cei ale căror vorbe, fapte şi chiar gânduri ne-au întovărăşit şi ne-au ajutat, s-au dus: Totul e pustiu în jurul nostru! Dar, oare nu-i firesc?! N-am arătat aici niciun răstimp de pace, nici viaţa de toate zilele, ci o vreme de război, de încăierări şi de lupte... Se cădea, aşadar, ca cei mai bravi, cei mai eroici, să fie căzuţi în jurul nostru, cu grămada! Am povestit cea mai crâncenă persecuţie pe care a îndurat-o vreodată Biserica. Se făcea chiar propunerea să se ridice o columnă cu această inscripţie: „S-a şters numele de creştin!” E, oare, ciudat ca cei mai sfinţi şi cei mai curaţi să-şi fi primit cununa cei dintâi?!

Şi, cu toate acestea, Biserica lui Hristos va mai suferi încă altă persecuţie şi mai crudă decât aceea pe care am descris-o.

Un lanţ de tirani şi de asupritori continuará să poarte un război grozav şi fără oprire. Această persecuţie ţinu douăzeci de ani

340

şi se ivea într-o provincie sau alta, chiar după ce Constantin o va fi oprit acolo unde se întindea puterea lui Diocleţian, Maximim şi Liciniu, în Răsărit, Maximian şi Maxenţiu, în Apus, nu vor da niciun răgaz creştinilor, sub domniile lor. Ca acele furtuni care bântuie jumătate din lume, pustiind ţinuturi şi întunecându-le cu umbre de rău prevestitoare, tot aşa această persecuţie se va întinde când spre un ţinut, când spre altul, agăţându-se de tot ceea ce poartă numele de creştin, trecând din Italia în Africa, din Asia în Palestina şi Egipt, şi în cele din urmă, în Armenia, nelăsând niciun loc în pace, dar stând atârnată, ca un nor de furtună, deasupra întregului imperiu.

Şi totuşi, Biserica creştea, propăşea şi înfrunta această lume păcătoasă. Pontif după pontif se urca pe jilţul lui Petru şi de acolo, pe eşafod136; sinoadele se ţineau sub umbritele bolţi ale catacombelor; episcopii veneau la Roma, primejduindu-şi viaţa pentru a se sfătui cu urmaşul Sfântului Petru; epistole erau schimbate între bisericile depărtate şi căpetenia supremă a creştinătăţii, ca şi între biserici deosebite, scrisori pline de simpatie, de încurajare şi de dragoste; episcopi urmau episcopilor, hirotoneau preoţi şi diaconi, ca să înlocuiască pe cei căzuţi şi ca să servească de ţintă duşmanilor la zidurile cetăţii... Şi aşa, lucrarea împărăţiei fără moarte a lui Hristos se săvârşea fără întrerupere şi fără teamă de pieire.

în chiar mijlocul acestor cutremurări şi lupte fură puse aşezările unei puternice alcătuiri, hărăzită să aducă roade minunate în veacurile ce aveau să vie. Persecuţia goni pe mulţi credincioşi din cetăţi în pustiurile Egiptului, unde viaţa monahicească crescu atât de mult, încât „singurătatea se veseleşte şi înfloreşte ca un narcis, acoperindu-se de flori şi tresărind de bucurie cu cântări de veselie şi strigăte de izbândă...”

136 Platformă construită în Evul Mediu în pieţe publice, pe care erau executaţi condamnaţii la moarte.

341

Astfel, pe când Diocleţian, dezbrăcat de purpură, muri decăzut şi întristat, pe când Galeriu fu mâncat de răni şi de viermi, după ce recunoscu prin scris neizbânda năzuinţelor sale, pe când Maximin Hercule se spânzură, pe când Maxenţiu pieri înecat în Tibru, pe când Maximin îşi dădu duhul în cazne asemeni acelora pe care le dădea el creştinilor ieşindu-i ochii din cap, pe când Liciniu fu trimis la moarte de Constantin, Mireasa lui Hristos, pe care ei voiau s-o distrugă, se ridică tânără şi înfloritoare, gata de a-şi desăvârşi rostul ei glorios, propovăduind credinţa şi stăpânind lumea.

Iar în anul 313, Constantin, înfrângând pe Maxenţiu, dădu libertate Bisericii. Cu toate că vechii scriitori nu le-au descris, putem, totuşi, să ne închipuim bucuria şi recunoştinţa sărmanilor creştini, în urma acestei schimbări. Ele amintesc bucuria şi triumful unei cetăţi împuţinată de ciumă, când flagelul a încetat. După zece ani de despărţire, în care timp familiile nu se putuseră întâlni decât, abia, în catacombele cele mai apropiate, mulţi nu ştiau care dintre rudele sau prietenii lor căzuseră victime persecuţiei sau supravieţuiseră. Cu teamă la început, apoi cu mai multă îndrăzneală, începură să se arate: curând, locurile de adunare, pe care copii născuţi cu zece ani în urmă nu le cunoşteau, fură curăţite, reparate şi pe urmă deschise slujbelor, făcute de aici încolo fără frică.

Constantin porunci, de asemenea, ca toate bunurile publice sau private confiscate creştinilor să le fie înapoiate. Bisericile fură redate cultului şi alte nouă se înălţară în locurile cele mai frumoase ale vechii Rome.

Să presupunem acum că am ajuns la anul 318, cincisprezece ani după cea din urmă privelişte de moarte din povestirea noastră.

Vremea şi legile au dat o deplină siguranţă religiei creştine şi Biserica este gata să se aşeze pe temelii mai tari. Mulţi dintre cei care, mai înainte de a se statornici pacea, plecaseră ruşinos capul, scăpând de moarte prin cine ştie ce faptă de slăbiciune, şi-au ispăşit căderea prin căinţă; ici şi colo, vreun străin vârstnic este salutat

342

cu respect, de către trecători, care văd că ochiul lui drept este ars, sau mâna tăiată, sau glezna sfâşiată, ceea ce-l face să meargă şchiopătând, toate acestea în vremea celei din urmă persecuţii îndurate în numele lui Hristos.

Dacă binevoitorul nostru cititor vrea să ne urmeze dincolo de Poarta Nomentana, în valea pe care o cunoaştem mai de mult, va găsi doi copaci şi straturile de flori din vila Fabiolei, cu totul răvăşite. Nişte schele înlocuiesc pe cei dintâi, cărămizi, blocuri de marmură, coloane odihnesc pe cele din urmă. Constanţia, fiica lui Constantin, rugându-se pe mormântul Agniei, înainte de întoarcerea la credinţă, spre a cere vindecarea unei răni rele, avusese o mângâietoare vedenie, urmată de-o tămăduire desăvârşită. Botezată acum, ea îşi plăteşte datoria de recunoştinţă, înălţând pe mormântul Agniei o măreaţă bazilică. Credincioşii pot intra oricând în cripta unde odihneşte sfânta şi un mare număr de pelerini vin aici, din toate colţurile lumii.

într-o după-amiază, pe când Fabiola se întorcea din oraş. După ce petrecuse o zi întreagă îngrijind pe bolnavii din spitalul pe care-l instalase în chiar casa sa, groparul, care avea grija cimitirului, îi ieşi înainte şi-i zise plin de voioşie:

stăpână, cred cu adevărat că străinul venit din Răsărit, pe care tu îl aştepţi de-atâta vreme, a venit...

Fabiola, care păstrează necontenit în sufletul ei cele din urmă vorbe ale lui Miriam, ca pe-o comoară, întrebă cu grăbire:

unde?

a plecat răspunse groparul.

Chipul Fabiolei se umbri.

dar de unde ştii că-i el?

între cei care au venit în vremea dimineţii, am băgat de seamă prin mulţime un bărbat, abia de cincizeci de ani, dar istovit de ajunări şi de întristări. Părul îi era argintiu, ca şi barba lui lungă. Purta veşminte orientale şi mantie de călugăr din acele ţări depărtate.

343

Când s-a apropiat de mormântul Agniei, s-a prăbuşit pe pietre, sughiţând de plâns şi gemând, ceea ce aduse înduioşarea tuturor celor de faţă. Mulţi se apropiará de el şi-i şoptiră: „Frate, mâhnirea ta-i mare, nu mai plânge aşa, că sfânta e îndurătoare...” Alţii îi spuneau: „Fii fără teamă, ne vom ruga pentru tine”. Dar nu era chip să fie mângâiat. Mă gândii atunci că în faţa unei sfinte atât de dulce şi de bună, un singur bărbat putea să aibă o inimă atâta de zdrobită şi să fie atât de deznădăjduit...

urmează, urmează întrerupse Fabiola ce-a făcut pe urmă?

după o bucată lungă de vreme urmă groparul se ridică şi, scoţând din sân un inel minunat şi scânteietor, îl puse pe mormânt. Mi se pare că, acum mulţi ani, am văzut eu acest inel...

pe urmă?

întorcându-se, m-a văzut şi mi-a recunoscut veşmintele. Se apropie şi văzui cum tremură, întrebându-mă cu teamă şi cu privirile căzute în pământ: Frate, nu ştii tu dacă o fecioară siriană, numită Miriam, este îngropată aici? îi arătai, în tăcere, mormântul. După o clipă, foarte dureroasă pentru el, căci tulburarea grea îi răpise graiul, mă întrebă: Ştii tu de ce a murit?

de piept îi răspunsei. Slavă Domnului strigă el, suspinând uşurat, şi căzu cu fruntea în ţărână. Plânse şi gemu mult, apoi, apropiindu-se de mormânt, îl sărută cu pietate, după care se retrase.

el e, Torquatus, el e! strigă cu avânt Fabiola. De ce nu l-ai oprit?

n-am îndrăznit, doamnă. Privindu-i chipul sfâşiat de durere, n-am mai avut curajul să-l privesc... Dar sunt sigur că se va reîntoarce, căci s-a dus spre oraş...

trebuie să-l găsim încheie Fabiola. Scumpă Miriam, ai avut, aşadar, mângâierea să prevezi aceasta înainte de moartea ta!

344

CAPITOLUL II

Străinul la Roma

A doua zi, dis-de-dimineaţă, călătorul cel străin trecea prin For, când văzu mai mulţi oameni strânşi în jurul unei persoane, cu scopul vădit de a o necăji. N-ar fi dat nicio atenţie acestei privelişti într-o piaţă publică, dacă auzul nu i-ar fi fost lovit de-un nume cunoscut. Aşa că se apropie. în mijloc era un om mai tânăr ca el, dar călătorul părea mai mare decât vârsta lui, din pricina slăbiciunii şi-a palidităţii. Celălalt părea mai bătrân tocmai din pricini contrare. Era chel şi umflat, cu faţa puhavă şi roşie, acoperită cu coşuri şi buboaie. O răutate de beţivan i se citea în ochi, mersul şi glasul arătau pe omul care se îmbată de obicei. Hainele îi erau murdare, iar toată fiinţa într-o stare de delăsare.

da, da, Corvinus îi zicea un tânăr -, ai să ai ce meriţi. Ştii că anul acesta va veni Constantin la Roma? Le veni şi rândul creştinilor...

nu, nu răspunse el nu îndrăznesc aceasta. îmi aduc aminte că mi-a fost frică atunci când Constantin, prin cel dintâi edict, după moartea lui Maxenţiu, a dat libertate creştinilor, dar anul următor ne-a liniştit, hotărând că toate religiile sunt deopotrivă îngăduite...

toate acestea sunt cu totul drepte dintr-un punct de vedere general îl întrerupse celălalt, ca să-l necăjească dar e de bănuit că Constantin are să caute pe cei care au luat o parte activă la cea din urmă persecuţie, ca să le aplice legea talionului: lovitură pentru lovitură, ardere pentru ardere, fiară pentru fiară.

cine spune asta? întrebă Corvinus, pălind.

ar fi foarte firesc zise unul.

Şi foarte drept adăugă altul.

345

o, n-are a face zise Corvinus vor fi iertaţi totdeauna cei care se fac creştini. Şi eu sunt în stare să mă fac orice, numai să scap de...

de ceea ce-a suferit Pancraţiu întrerupse, cu răutate, un al treilea.

tacă-ţi gura izbucni beţivanul, plin de furie. Repetă acest nume, dacă-ţi dă mâna! Şi ridicând pumnul, privi spre acela cu mânie.

da, pentru că ţi-a spus cum vei muri strigă tânărul, luând-o la goană. Repede, repede, o panteră ca să sfâşie pe Corvinus!

Toţi se împrăştiară în faţa fiarei omeneşti, înfuriată acum, mai repede decât dacă ar fi fost vorba de-un hultan. Corvinus îi înjură şi aruncă cu pietre după ei.

Călătorul ispiti de la mică distanţă sfârşitul acestei privelişti, apoi îşi urmă drumul. Corvinus merse pe acelaşi drum, care ducea la bazilica din Lateran, azi catedrala Romei. Deodată, se auzi un muget scurt, apoi un ţipăt sfâşietor. Cum trecea pe aproape de Colosseum, nu departe de ţarcul fiarelor care trebuiau să se bată între ele cu prilejul vizitei imperialeCorvinus, împins de acea curiozitate bolnăvicioasă, firească acelora care se cred victimele unui destin anumit, se apropie de cuşca în care era închisă o splendidă panteră.

Se apropie tare de zăbrele şi îmboldi fiara cu glasul şi cu mâna, zicându-i:

nu cred că tu îmi vei pricinui moartea! Stai prea bine în cuşcă...

Tocmai atunci, animalul, furios, făcu o săritură spre el şi, printre zăbrelele îndoite, îi prinse gâtul între colţi, făcându-i o rană adâncă.

Nenorocitul fu ridicat şi dus acasă. Străinul îl urmă şi acolo găsi o locuinţă murdară, goală, sărăcăcioasă, şi nu era decât un biet sclav îmbătrânit, care îi putea purta de grijă.

346

Străinul trimise după un doctor, care veni târziu. în lipsa lui se sili să oprească sângele celui rănit, cum se pricepea.

Pe când îl îngrijea, Corvinus îşi ţintui ochii asupra lui, cu o privire de nebun.

mă cunoşti? îl întrebă cu blândeţe străinul.

dacă te cunosc? Nu, da să vedem... A, da! Vulpea, vulpea mea... Ţi-aduci aminte când vânam pe acei ticăloşi de creştini? Unde ai fost atâta vreme? Câţi ai prins?

Şi începu să râdă în chip groaznic.

linişteşte-te, Corvinus, potoleşte-te! răspunse celălalt. Trebuie să fii liniştit sau nu va mai fi nicio scăpare pentru tine. Mai mult, nu-mi mai place să vorbeşti de vremea aceea, căci acum sunt creştin...

tu creştin? întrerupse Corvinus, cu sălbăticie. Tu, care le-ai vărsat sângele mai mult ca oricare altul? Ţi s-a iertat aceasta? Ţi-ai adormit remuşcările? Furiile nu te-au biciuit? Fantome nu te-au urmărit? Niciun şarpe nu te-a muşcat de inimă? Şi cum te-ai scăpat de aceasta? Spune-mi, ca să fac şi eu la fel. Altfel, se reîntorc... Răzbunare şi anatemă! De ce nu te mai chinuiesc, cum mă chinuiesc pe mine?

tăcere, Corvinus, am suferit ca şi tine. Dar am găsit leacul şi am să ţi-l spun de îndată ce va veni doctorul. Iată-l!

Doctorul îl văzu, îngriji rana, dar dădu puţină nădejde de vindecare, căci sângele bolnavului era stricat de beţie.

Călătorul străin se aşeză din nou lângă rănit şi-i vorbi de îndurarea dumnezeiască, spunându-i că Dumnezeu e gata să ierte şi pe cel din urmă dintre păcătoşi şi că el însuşi era o dovadă vie.

Nenorocitul stătea scufundat într-un fel de prosteală. Ascultă, dar nu înţelegea ce i se spune.

în sfârşit, blândul lui îndrumător, după ce-i arătă doctrina de temelie a creştinismului, nădăjduind că-i va da ascultare, urmă astfel:

347

şi acum, Corvinus, cum se capătă iertarea? Numai prin Botez, care ne face să ne naştem din nou, prin apă şi prin Sfântul Duh...

ce? strigă bolnavul cu scârbă.

Suntem spălaţi în apa curăţitoare...

O grohăitură mai mult decât un geamăt îl întrerupse.

apă? Nu-mi trebuie! Luaţi-o de-aici!

Un spasm gâtui pe bolnav.

Tovarăşul, tulburat, căută să-l liniştească.

nu crede zise el că are să te ia acum, în friguri, şi are să te scufunde în apă (bolnavul tresări şi gemu). Pentru botezul bolnavilor sunt de ajuns câteva picături de apă, din amfora pe care o văd aici.

Şi-i arătă apa din acel vas. La vederea ei, bolnavul se suci, făcu spume la gură şi un tremur violent îl apucă. Strigătele lui păreau mai mult nişte urlete de fiară sălbatică.

Din timp în timp, Corvinus aruncă groaznice înjurături la adresa lui Dumnezeu şi-a oamenilor. în răstimpuri, gemea, zicând:

apă? Vor să-mi dea apă? Nu-mi trebuie. Focul, focul e partea mea! Ard pe dinăuntru şi pe dinafară... Priviţi! Flăcările se apropie, mă cuprind, vin aproape...

Gonea acele flăcări închipuite, cu amândouă mâinile, şi suflă asupra lor.

Apoi, întorcându-se spre tovarăşii lui, pe care numai el îi vedea, le zicea:

de ce nu le stingeţi? Nu vedeţi că mă ard?

Astfel se scurse această groaznică zi, urmată de o noapte cruntă, în timpul căreia frigurile crescuseră, aducând delirul şi violente porniri de furie. în sfârşit, Corvinus se sculă în coate şi, privind drept înaintea lui, cu ochii sticloşi, strigă cu un glas gâtuit de furie:

pleacă, Pancraţiu, du-te! Destul m-ai privit... Opreşte-ţi pantera! Pune mâna pe ea! îmi sare la gât... Iat-o! Ah!

348

Şi, cu o mişcare violentă, ca şi cum şi-ar fi smuls o fiară de la gât, îşi rupse bandajul rănii. Un val de sânge îl inundă şi el recăzu pe pat, cadavru groaznic.

Prietenul lui putea să vadă cum mor asupritorii care nu se pocăiesc.

CAPITOLUL III

Şi cel din urmă...

A doua zi dimineaţă, călătorul străin porni să-şi isprăvească treaba, întreruptă de întâmplările din urmă. Se duse, mai întâi, să caute pe cineva sub arcadele lui Ianus, în For. în sfârşit, găsi pe cel pe care-l căuta şi amândoi se duseră la un mic birou murdar, de sub Capitoliu, pe un deal numit Clivus Asyli. Căutară vechi condici prăfuite, coloană după coloană, în sfârşit găsiră la data consulilor Diocleţian, August şi Maximilian Hercule nişte socoteli privitoare la unele documente.

Un sul de pergament mucegăit din vremea aceea fu căutat şi găsit. Rezultatul acestor cercetări păru că mulţumeşte pe amândoi.

este prima dată în viaţa mea zise stăpânul acelei spelunci137 când văd o persoană dispărută să se reîntoarcă după cincisprezece ani să-şi plătească datoriile. Eşti creştin, domnule, socotesc...

fără îndoială că sunt, mulţumită Domnului...

cred... Adio, domnule! Voi fi fericit să te împrumut când vei vrea, cu o dobândă mai potrivită decât aceea pe care ţi-a luat-o defunctul meu tată, Efraim.

După ce străinul plecă, zise:

137 Local public rău famat.

349

ce prost! Afară de respectul pe care i-l datorez...

Cu mersul mai apăsat şi cu chipul înseninat, străinul porni de-a dreptul spre vila Nomentana, unde, după ce se rugă în criptă, îşi simţi inima mai uşoară şi zise groparului, ca şi cum l-ar fi părăsit de ieri:

torquatus, aş putea să vorbesc doamnei Fabiola?

desigur, răspunse el vino de partea aceasta...

Nu vorbiră nimic de trecut şi nici de ce făcură în vremea despărţirii. Păreau înţeleşi de la sine că tot trecutul trebuia să fie şters în faţa oamenilor, cum era, în nădejdea lor, şters în faţa lui Dumnezeu.

Fabiola nu mai ieşise din ajun, aşteptându-l. Stătea în grădină, aproape de fântână, când Torquatus, arătând-o cu degetul, se retrase.

Ea se ridică la apropierea oaspetelui atât de aşteptat şi o emoţie care nu poate fi descrisă o cutremură, când se află în faţa lui.

sora mea zise el cu o adâncă smerenie şi cu o naivă simplitate nu mi-aş fi îngăduit vreodată să vin în faţa ta, dacă dreptatea nu m-ar fi îndatorat la aceasta, tot atât cât şi datoria de a-ţi mulţumi.

oronţiu răspunse ea. Pot să-ţi spun astfel? (El făcu un semn de aprobare). Nu ai faţă de mine altă îndatorire decât aceea impusă de marele Apostol: să ne iubim unii pe alţii...

îţi cunosc inima. Altfel, n-aş fi îndrăznit, nevrednicul de mine, să te necăjesc, decât doar să împlinesc o îndatorire. Ştiu câtă recunoştinţă îţi datorez, pentru dragostea şi duioşia pe care le-ai risipit cu aceea care mi-i scumpă mai mult decât oricare soră de aici, de pe pământ, pentru dovezile de frăţietate pe care i le-ai arătat, pe când eu nu i le dădeam...

mi-ai trimis-o ca să-mi fie îngerul vieţii mele. Adu-ţi aminte, Oronţiu, că Iosif n-a fost vândut de fraţii săi decât ca să fie gata într-o zi să scape neamul său...

350

eşti prea bună pentru fiinţa nevrednică pe care o ai în faţă urmă călătorul. Nu vreau să-ţi mulţumesc pentru bunătăţile tale către o persoană care ţi le-a înapoiat însutit. Dar am aflat în dimineaţa aceasta bunătatea ta faţă de un om căruia nu îi datorai nimic...

nu înţeleg se miră Fabiola.

ei, bine, am să te desluşesc urmă Oronţiu. Sunt membru, de câţiva ani de zile, al unei comunităţi din Palestina, unde oamenii trăiesc în pustie, retraşi de lume, împărţindu-şi zilele şi chiar nopţile în rugăciuni, în laude aduse lui Dumnezeu şi în lucrul mâinilor. Pocăinţe aspre pentru păcatele din trecut, ajunări, întristare, acestea sunt îndatoririle celor ce se pocăiesc. Ai auzit vorbindu-se pe aici despre aceşti pustnici?

faima Sfântului Pavel şi a Sfântului Antonie sunt tot atât de mari în Apus, ca şi în Răsărit... răspunse Fabiola.

am trăit cu cel mai bun ucenic al acestuia, străjuit şi îndrumat de pildele şi mângâierile ce mi-a dat. Dar un gând m-a chinuit, împiedicându-mă să mă simt în siguranţă, chiar după ani de pocăinţă, înainte de a părăsi Roma, am făcut o datorie mare, ale cărei procente îngrămădindu-se repede, s-a făcut o sumă colosală. Totuşi, consimţeam de bună voie la aceasta, aşa că nu mă puteam sustrage de la plată, fără să nu fac o nedreptate. Eram un sărman pustnic, trăind cum puteam din produsul câtorva împletituri de foi de palmieri şi din puţinele ierburi care creşteau în nisip. Cum puteam să mă scap de această datorie? Nu-mi rămânea decât un mijloc. Puteam să mă dau, ca sclav, în mâinile creditorului meu, să muncesc pentru el, să-i sufăr loviturile şi certurile cu răbdare, sau să mă las vândut în folosul lui, căci mă simt în putere. în amândouă cazurile, pilda Mântuitorului meu m-ar fi întărit şi mângâiat, şi aş fi dat astfel tot ceea ce aveam: pe mine însumi. M-am dus în dimineaţa aceasta în For, unde am găsit pe fiul creditorului meu, am cercetat socotelile şi am descoperit că tu mi-ai plătit datoria. Sunt, aşadar, sclavul tău, în loc de a fi al Iudeului.

351

Şi îngenunche la picioarele ei.

ridică-te! zise Fabiola, care-şi întoarse faţa, plângând. Nu eşti sclavul meu, ci un foarte scump frate întru Domnul nostru... Oronţiu, cer de la tine o mare favoare. Povesteşte-mi cum ai ajuns să îmbrăţişezi viaţa despre care-mi vorbeai...

îţi voi spune cât mai pe scurt. Am fugit din Roma într-o noapte de durere, întovărăşit de un om... glasul i se înăbuşi în gât.

ştiu, ştiu ce vrei să zici: Eurotas... întrerupse Fabiola.

el însuşi, blestemul casei noastre, pricina suferinţelor mele şi ale scumpei mele surori. A trebuit să angajăm cu mari cheltuieli o corabie la Brundusium, de unde ne îndreptarăm către Cipru. încercarăm să facem negoţ şi alte afaceri, dar nu izbutirăm în niciuna. O fatalitate părea că ne urmăreşte. Banii se duceau. Pornirăm spre Palestina şi stăturăm o vreme la Gaza. Curând căzurăm în mizerie. Toţi se fereau de noi, fără să ştim de ce. Dar conştiinţa îmi spunea că aveam pe frunte semnul lui Cain...

Oronţiu se opri, plângând liniştit. Apoi, urmă:

în sfârşit, după ce-am cheltuit tot, nemairămânându-ne decât nişte giuvaeruri de-o mare valoare, dar de care Eurotas nu voia să se despartă, nu ştiu pentru ce, mă împinse să fiu denunţătorul creştinilor, căci începuse o cruntă persecuţie. Pentru întâia dată în viaţă, m-am răzvrătit împotriva poruncilor lui şi nu vrui să-l ascult, într-o zi, îmi ceru să ieşim afară din cetate. Ne îndepărtarăm mult până ajunserăm într-un loc prea plăcut în mijlocul pustiului. Era o vale strâmbă, acoperită de verdeaţă şi umbrită de palmieri, iar un pârâu limpede trecea de-a curmezişul ei avându-şi izvorul într-o stâncă din susul văii. în stânca aceea erau grote şi peşteri, dar ţinutul părea nelocuit şi nu se auzea nimic decât murmurul apei. Ne aşezarăm ca să mâncăm, când Eurotas îmi ţinu un discurs, care mă înspăimântă: „A venit ceasul îmi spuse el să împlinim hotărârea cea mare, să nu mai trăim după ce familia mi s-a ruinat. Trebuie să murim împreună aici, fiarele sălbatice ne vor mânca trupurile şi

352

nimeni nu va cunoaşte sfârşitul celor din urmă moştenitori ai casei noastre...” Zicând acestea scoase de la sân două sticluţe de mărimi deosebite, îmi întinse pe cea mai mare şi dădu peste cap conţinutul celei mai mici. Nu am vrut s-o iau şi l-am acuzat pentru diferenţa celor două doze de otravă, dar el răspunse că-i bătrân şi eu tânăr şi că aceste două doze sunt potrivite după vârstele ce aveam fiecare. Nevoind să mor, am refuzat din nou. Dar cuprinzându-l o furie drăcească, mă înşfăcă cu putere de uriaş, cum stăteam pe pământ, şi mă răsturnă pe spate, strigând: Trebuie să pierim împreună! Şi cu forţa îmi dădu să beau conţinutul sticluţei. Mi-am pierdut, într-o clipă, cunoştinţa. Şi am stat aşa, până m-am deşteptat într-o peşteră, cerând cuiva să-mi dea o gură de apă. Un bătrân respectabil, cu barbă albă, apropie o ulcică cu apă de buzele mele. Unde e Eurotas? întrebai. Vorbeşti de tovarăşul tău? întrebă bătrânul călugăr. Da răspunsei. A murit... Nu ştiam prin ce fericită întâmplare scăpasem, dar mulţumii lui Dumnezeu din toată inima. Acest bătrân era Ilarie, de felul lui din Gaza, care, după ce petrecuse mulţi ani în Egipt cu Sfântul Antonie, se întorsese ca să întocmească viaţa monahicească în chiar ţara lui, şi-şi strânsese câţiva ucenici. Trăiau în preajmă prin peşteri şi-şi luau puţina lor mâncare la umbra palmierilor, ostoindu-şi setea din apa acestui izvor. Bunătatea lui pentru mine, pietatea lor voioasă, viaţa lor duhovnicească mă câştigară, când m-am făcut sănătos. Am văzut cât de sublimă era religia pe care o persecutasem, îndrumările scumpei mele mame îmi veniră în minte, dimpreună cu pildele sorei mele. în aşa fel, că, lăsându-mă biruit de har, îmi mărturisii păcatele la picioarele slujitorului lui Dumnezeu şi primii Botezul în ajunul Paştilor.

atunci, suntem de două ori frate şi soră, copii gemeni ai Bisericii, căci şi eu m-am născut la viaţa veşnică tot în ziua aceea... Dar ce ai de gând să faci acum?

vreau să plec în astă seară. Mi-am atins îndoita ţintă a călătoriei mele. Cea dintâi, să-mi plătesc datoria, cea de-a doua, să pun

353

un dar pe mormântul Agniei. îţi aduci aminte adăugă el surâzând că bunul tău tată mă făcuse să bănuiesc cu totul greşit că ea năzuia la giuvaerurile mele. Ce nebun eram să cred aceasta! Dar mă hotărâi, după convertirea mea, să-i dăruiesc cele mai frumoase pietre rămase în stăpânirea lui Eurotas, aşa că i le-am adus...

dar ai bani de drum? întrebă Fabiola cu teamă.

din plin răspunse el prin milostivirea credincioşilor. Am epistole de la episcopul din Gaza, mulţumită cărora găsesc pretutindeni masă şi adăpost, dar aş vrea să primesc de la tine un pahar cu apă şi-o bucată de pâine, ca ucenic...

Se ridicară şi se apropiară de casă. Dar, tot atunci, o femeie trecu repede printre tufişuri şi, căzând la picioarele lor, strigă:

ah! Scapă-mă! Scapă-mă, scumpă stăpână! Mă urmăreşte să mă omoare!

Fabiola recunoscu în această sărmană făptură pe vechea ei sclavă Jubala. Părul ei alb era răvăşit, toată înfăţişarea ei arăta o groaznică mizerie. Fabiola o întrebă ce vrea să spună.

bărbatul meu e aspru şi crud de multă vreme, dar azi e mai rău ca oricând. Ah, scapă-mă!

nu-i nicio primejdie aici răspunse Fabiola -, dar mă tem, Jubala, că nu eşti fericită. De mult nu te-am mai văzut.

nu, scumpă doamnă, de ce-aş mai fi venit să-ţi povestesc nefericirile mele? O, de ce te-am părăsit, pe tine şi casa ta, unde aş fi fost atât de fericită? Aş fi putut, ca tine, ca Graia şi ca răposata noastră, blajina Eufrosina, să mă deprind să fiu şi eu bună şi să îmbrăţişez creştinismul...

te-ai gândit cu adevărat la aceasta, Jubala?

de mult timp, doamnă, m-am gândit la aceasta, în mijlocul necazurilor şi al mâhnirilor mele. Căci am văzut cât de fericiţi sunt creştinii, chiar cei care fuseseră răi, ca mine. Şi tocmai pentru că în dimineaţa aceasta i-am vorbit bărbatului meu despre aceste

354

lucruri, m-a bătut şi a spus că mă omoară. Dar, mulţumită Domnului, cunosc de la o prietenă toată învăţătura creştină...

de cât timp suferi, Jubala, aceste asupriri? întrebă Oronţiu, căruia unchiul său îi vorbise despre acestea.

dintotdeauna răspunse ea. De atunci, de când i-am vorbit, puţin timp după căsătorie, de cererea pe care mi-o făcuse mai înainte o fiinţă ciudată, numită Eurotas. O, era un om cu adevărat rău, însufleţit de patimi rele şi de-o stricăciune lipsită de păreri de rău. De la el am cele mai păcătoase amintiri...

cum aşa?

tocmai părăsea Roma, când îmi ceru să-i pregătesc două băuturi adormitoare, una pentru un duşman zicea el dacă îl făcea prizonier. Aceasta trebuia să fie aducătoare de moarte. Cealaltă trebuia numai să aducă o stare de nesimţire, şi aceasta voia s-o aibă pentru sine. Când veni să le ia, tocmai mă pregăteam să-i spun că, contrar celor văzute, sticla cea mică avea o otravă foarte puternică, iar cea mare avea aceeaşi otravă, dar mult subţiată, aşa că nu putea fi aducătoare de moarte. Voiam să-i lămuresc acestea, când se ivi bărbatul meu, care, într-o pornire de gelozie, mă dădu afară din odaie. Mă tem ca nu cumva să se fi făcut vreo greşeală cu aceste două sticluţe şi să nu fi ieşit de-aici moartea unui om.

Fabiola şi Oronţiu se priviră în tăcere, uimiţi de întocmirile drepte ale Providenţei, când un ţipăt sfâşietor al Jubalei îi surprinse. Care nu le fu groaza văzând o săgeată zburând în pieptul ei! Fabiola o sprijini, şi Oronţiu, privind îndărătul lui, zări prin desiş un chip negru cu o rânjitură groaznică. O clipă după aceea, văzu un numid furişându-se călare, cu arcul trecut pe după spate, în felul parţilor, cu săgeata gata pentru vreun vrăjmaş ce s-ar fi ivit. Săgeata lui trecuse nevăzută printre Oronţiu şi Fabiola.

jubala o întrebă Fabiola -, vrei să mori creştină?

crezi într-un singur Dumnezeu întreit în ipostasuri?

cred tot ceea ce ne învaţă Biserica...

355

şi în Iisus Hristos, născut şi răstignit pentru păcatele noastre?

da, cred în tot ceea ce credeţi voi...

Glasul îi scăzu.

grăbeşte, Oronţiu strigă Fabiola, arătându-i fântâna.

El şi fu lângă fântână şi-şi umplu pumnii cu apă. Veni apoi în grabă şi vărsă apă pe capul bietei africane, pronunţând formula Botezului. Apoi ea îşi dădu duhul, şi apa curăţitoare se amestecă cu sângele pocăinţei ei.

După această privelişte sângeroasă, şi totuşi mângâietoare, ei intrară în casă şi dădură lui Torquatus îndrumări pentru îngroparea acestei întoarse la credinţă, de două ori botezată.

Oronţiu fu izbit de simplitatea şi de curăţenia casei, care nu se potrivea deloc cu splendoarea luxoasă a vechii locuinţe a Fabiolei.

Şi, deodată, un splendid tabernacol138 îi atrase atenţia, într-o mică odaie retrasă. O perdea nu lăsa să se vadă decât marginea. Apropiindu-se, citi această inscripţie: „Sânge de-al prea fericitei Miriam, vărsat de mână criminală”.

Oronţiu se făcu palid ca un mort, apoi se învineţi şi se clătină.

Fabiola îl văzu şi, apropiindu-se de el, îi puse mâna pe braţ şi-i zise cu bunătate:

oronţiu, vei vedea aici ceva care ne va face să roşim pe amândoi deopotrivă, dar nu să deznădăjduim...

Zicând aceste cuvinte, ea trase perdeaua şi Oronţiu văzu înăuntru, printr-un cristal, fâşia brodată, a cărei poveste era legată atât de strâns de-a lui şi de-a surorii lui. Două pumnale ascuţite, ale căror vârfuri erau ruginite de sânge, odihneau pe ea. în unul îşi recunoscu propria lui armă, iar celălalt părea a fi una dintre acele unelte de răzbunare femeiască, cu care doamnele păgâne îşi pedepseau sclavele.

138 Dulăpior sau cutie de argint, în formă de biserică, în care se păstrează Sfânta împărtăşanie, mirul sau alte obiecte de cult.

356

amândoi am rănit fără intenţie pe aceea pe care o cinstim acum ca pe-o soră, care a şi fost slăvită. Cât mă priveşte, ziua în care am săvârşit această faptă, dându-i prilejul să-şi arate virtutea, este, de asemeni, ziua când am văzut soarele harului ridicându-se asupra sufletului meu... Dar tu, Oronţiu?

zic şi eu tot aşa. în clipa când am fost atât de rău cu ea. Când am văzut-o risipind atât eroism creştin, am început să simt mâna lui Dumnezeu asupra mea, care m-a dus, în cele din urmă, la pocăinţă şi la iertare...

totdeauna e aşa încheie Fabiola pilda Domnului nostru a zămislit martirii, iar pilda martirilor ne duce către El. Sângele lor ne înduioşează inima. Al Lui, singur, ne curăţă sufletele. Al lor cerşeşte milostivirea, al Lui ne-o dă. Fie ca Biserica, la ziua păcii şi-a izbânzii să nu uite niciodată ceea ce datoreşte veacurilor martirilor. Cât despre noi datorăm viaţa noastră duhovnicească. Cei ce vor citi acest martirologiu vor afla în el har şi iertare...

Ei îngenuncheară şi se rugară îndelung, împreună, în tăcere, stând în faţa tabernacolului.

Apoi, se despărţiră pentru totdeauna.

După câţiva ani, pe care Oronţiu îi petrecu în pocăinţă, un stejar din preajma palmierilor, în mica vale, aproape de Gaza, arăta locul unde el dormea somnul drepţilor.

Şi după alţi ani petrecuţi în săvârşirea milosteniei şi a sfinţeniei, Fabiola adormi şi ea, în pacea Domnului, alături de Agnia şi de Miriam.

SFÂRŞIT

CUPRINS

Partea întâi PACEA

CAPITOLUL I. Locuinţa creştină 7

CAPITOLUL II. Fiul martirului 12

CAPITOLUL III. Închinarea 18

CAPITOLUL IV. Locuinţa păgână 23

CAPITOLUL V. Vizită 31

CAPITOLUL VI. Banchetul 34

CAPITOLUL VIL Bogat şi sărac 41

CAPITOLUL VIII. Sfârşitul celei dintâi zile 49

CAPITOLUL IX. Adunări 53

CAPITOLUL X. Alte adunări 63

CAPITOLUL XI. Convorbire cu cititorul 73

CAPITOLUL XII. Lupul şi vulpea 79

CAPITOLUL XIII. Mila 83

CAPITOLUL XIV. Extremele se atrag 86

CAPITOLUL XV. Faptele milei 94

CAPITOLUL XVI. Luna octombrie 96

CAPITOLUL XVII. Comunitatea creştină... 108

CAPITOLUL XVIII. Ispita 118

CAPITOLUL XIX. Căderea 122

358

Partea a doua LUPTA

CAPITOLUL I. Diogene 133

CAPITOLUL II. Cimitirele 139

CAPITOLUL III. Ceea ce Diogene nu putea să spună cu privire la catacombe 147

CAPITOLUL IV. Ceea ce a spus Diogene despre catacombe 153

CAPITOLUL V. Pe pământ 160

CAPITOLUL VI. Chibzuiri 164

CAPITOLUL VII Regina întunericului 170

CAPITOLUL VIII. încă mai întunecat 174

CAPITOLUL IX. Falsul frate 178

CAPITOLUL X. Hirotonisirea din decembrie 180

CAPITOLUL XI. Fecioarele 185

CAPITOLUL XII. Vila Nomentana 191

CAPITOLUL XIII. Edictul 196

CAPITOLUL XIV. Descoperirea 202

CAPITOLUL XV. Lămuriri 206

CAPITOLUL XVI. Lupul în stână 208

CAPITOLUL XVII. Cea dintâi floare 217

CAPITOLUL XVIII. Răsplata 224

CAPITOLUL XIX. Cele două răzbunări 233

CAPITOLUL XX. Lucrările publice 239

CAPITOLUL XXI Temniţa 242

CAPITOLUL XXII. Sfânta împărtăşanie 246

CAPITOLUL XXIII. Lupta 253

CAPITOLUL XXIV. Ostaşul creştin 261

CAPITOLUL XXV. Izbăvirea 265

CAPITOLUL XXVI. întoarcerea la viaţă 272

CAPITOLUL XVII. A doua cunună 277

359

CAPITOLUL XXVIII. Ziua hotărâtoare 282

CAPITOLUL XXIX. Urmarea aceleiaşi zile 289

CAPITOLUL XXX. Sfârşitul aceleiaşi zile 299

CAPITOLUL XXXI. Preot şi doctor 312

CAPITOLUL XXXII. Jertfa primită 316

CAPITOLUL XXXIII. Povestea vieţii lui Miriam 324

CAPITOLUL XXXIV. Moarte glorioasă 331

Partea a treia IZBÂNDA

CAPITOLUL I. Străinul venit din răsărit 339

CAPITOLUL II. Străinul la Roma 344

CAPITOLUL III. Şi cel din urmă 348

Un comentariu:

  1. Play Baccarat, Poker, Baccarat | The Irishman
    › gambling › play-baccarat › gambling › play-baccarat 인카지노 This is the official website of Ireland's No. 1 online casino! Try 1xbet korean your luck at some of the world's best worrione table games.

    RăspundețiȘtergere