Sfântul NICOLAE VELIMIROVICI
Credinţa în Evanghelie
Suta de capete de la Liubostinia
SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI
Credinţa în Evanghelie
Suta de capete de la Liubostinia
Traducere din limba sârbă Nicola Savici
Bucureşti
Traducerea a fost făcută după originalul: Liubostinski Stoslov sabornost Ţrkve, kniga 1, Bogoslovski Facultet SP Ţrkve, Beolgrad, 1986.
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NICOLAE VELIMIROVICI, sfânt
Credinţa în Evanghelie: suta de capete de la Liubostinia /
Sfântul Nicolae Velimirovici; trad, din lb. sârbă: Nicola Savici bucureşti: Editura Sophia, 2020
ISBN 978-973-136-749-1
I. Savici, Nicola (trad.)
2
Primăvara anului 1941. Europa continentală este aproape în întregime îngenuncheată de maşina de război germană. Au mai rămas doar câteva ţări care n-au fost ocupate sau n-au trecut de partea Pactului Tripartit (Germania-Italia-Japonia). între acestea Iugoslavia şi Grecia. Noii stăpâni ai Europei fac presiuni extraordinare asupra guvernului de la Belgrad pentru a trece de partea coaliţiei conduse de ei. Din afară nu poate fi aşteptat nici un ajutor, căci toate vechile alianţe au căzut, ţări mai mari şi mai puternice fiind ocupate doar în câteva săptămâni. Marea Britanie, ultimul bastion de rezistenţă, este ea însăşi ameninţată de invadare şi este neputincioasă pe continent. Dincolo de ocean, Statele Unite nu au intrat încă în război şi nici nu se întrevede că o vor face, menţinându-se într-o neutralitate care le aduce mai mult profit. Aşadar germanii sunt stăpâni atotputernici şi fără rival ai Europei, iar Iugoslavia este înconjurată de ei şi de aliaţii acestora. în aceste condiţii, la 25 martie 1941 guvernul Ţvetkovici-Maciek cedează presiunilor şi semnează la Viena pentru aderarea la alianţa condusă de Germania hitleristă. Actul guvernului stârneşte însă indignarea poporului, care protestează prin mari demonstraţii împotriva supunerii ţării unor interese străine. Era actul de curaj pe care îl cerea ca plată libertatea, după cum constatase şi Edvard Beneş, preşedintele Cehoslovaciei ocupate în 1938: „Libertatea nu va aparţine niciodată acelora care nu sunt gata să moară pentru ea”.
Un rol însemnat în protestele din martie 1941 din Iugoslavia l-au avut Patriarhul Gavrilo Dojici şi Sfântul Nicolae Velimirovici, episcopul de Jicea, care, alături de alţii, au denunţat cedarea guvernului în faţa şantajului extern. în mintea şi în inima lor, mai presus de orice calcul politic, răsunau încă cuvintele eroului de la Kosovo1, a Sfântului Ţar Mucenic Lazăr, care spusese înainte de bătălia finală: „Este mai bine pentru noi să trecem prin moarte la cer decât să trăim în ruşine şi în robie”. Aşadar, ca urmare a ridicării în masă a poporului iugoslav, la două zile după semnarea adeziunii la alianţa germano-italiană, are loc o lovitură de stat militară care răstoarnă guvernul şi rupe legătura ruşinoasă cu maşina de război hitleristă. într-o scrisoare pastorală din acele zile, vlădica Nicolae scria: „Acum putem privi viitorul fără ruşine”.
Dar, aşa cum era de aşteptat, revolta iugoslavă a declanşat mânia turbată a lui Hitler. Răzbunarea avea să fie neîntârziată. Dictatorul care se voia stăpân al lumii amână îndelung plănuita invazie a Rusiei pentru a pedepsi nesupunerea din Balcani. La 6 aprilie 1941, fără nici o declaraţie de război, avioanele naziste supun Belgradul unui bombardament nimicitor. La câteva
1 în 1389, Sfântul Ţar Lazăr împreună cu armata sa a înfruntat la Kosovopolie (Câmpia Mierlei) oastea mult mai numeroasă a sultanului Murat, preferând să moară decât să se supună turcilor (n. trad).
6
zile după aceasta, trupele germane împreună cu aliaţii lor italienii, ungurii şi bulgarii invadează ţara din mai multe direcţii în acelaşi timp, fără să-i lase vreo şansă. În doar câteva zile armata iugoslavă capitulează şi teritoriul ţării este împărţit între ocupanţi, lupta continuând doar prin grupările de rezistenţă. însă în economia războiului lupta iugoslavă nu a fost fără rezultat, ci a jucat un rol decisiv. întârzierea produsă în declanşarea ofensivei germane asupra Rusiei a făcut ca trupele naziste să nu îşi îndeplinească obiectivele pe frontul răsăritean. Iarna venită prematur în 1941 le-a oprit la porţile Moscovei, permiţând armatei ruse să se refacă şi, alături de trupele aliate, să întoarcă cursul războiului în anul următor.
însă până atunci ocupanţii Iugoslaviei şi-au îndeplinit planul lor fără abatere. Generalul Alexander von Lehr, comandantul Frontului de sud, era purtătorul unui ordin precis din partea fuhrerului: „Să se distrugă intelectualitatea sârbă, să fie îndepărtată conducerea Bisericii Ortodoxe Sârbe şi în primul rând patriarhul Dojici1, mitropolitul Zimonici2 şi episcopul de
1 Patriarhul Gavrilo Dojici a condus Biserica Ortodoxă Sârbă între anii 1938-1950. După invadarea Serbiei, a fost arestat de germani şi închis în Mănăstirile Rakoviţa şi Voiloviţa, iar apoi în lagărul de concentrare de la Dachau. A fost eliberat în 1945 de trupele americane şi a revenit în Iugoslavia, unde între timp se instalase la putere regimul comunist al lui Tito, care prigonea Biserica în mod făţiş. în aceste condiţii, patriarhul Gavrilo s-a săvârşit în anul 1950 în circumstanţe foarte suspecte.
2 Sfântul Mitropolit Petar Zimonici de Dabro-Bosnia a suferit martiriul din partea poliţiei secrete germane Gestapo la 4/14 septembrie 1941. El a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Sârbă la 9/21 mai 2000 (n. trad.).
7
Jicea Nicolae Velimirovici”. Drept urmare, la sfârşitul lunii iunie din acelaşi an, Sfântul Nicolae Velimirovici, care nu a căutat să se refugieze, ci a rămas să sufere alături de poporul său, a fost arestat şi i s-a stabilit domiciliu forţat la Mănăstirea Liubostinia1. Era începutul unui drum al crucii care avea să se sfârşească abia după patru ani în cumplitul lagăr de la Dachau, de unde episcopul Nicolae avea să fie eliberat de trupele americane.
La acest prim popas al Golgotei sale, la Mănăstirea Liubostinia, ierarhul de Jicea are parte de un regim de detenţie mai blând şi încă mai găseşte răgazul să scrie. Nu poate părăsi mănăstirea, însă este la curent cu dramele prin care trece poporul său. în oraşele sârbeşti ocupanţii împuşcau mii de oameni nevinovaţi, în majoritate tineri, drept represalii pentru omorârea de către luptătorii din rezistenţă a unor ostaşi germani. Aflând de aceasta, Sfântul Nicolae a cerut să moară şi el alături de cei care vor fi împuşcaţi: „Dacă aceasta este cultura germană să omoare o sută de sârbi nevinovaţi pentru un singur german -, atunci turcii erau mai echitabili... Dacă sunt vinovat, omorâţi-mă. Prefer să mor decât să privesc zilnic suferinţele poporului meu”. Dar nu i s-a primit cererea, ocupanţii temându-se mai mult de un episcop mucenic decât de unul aflat sub paza lor. în aceeaşi perioadă, în Croaţia, sute de mii de sârbi care nu aveau altă vină decât că nu doreau să renunţe la credinţa ortodoxă a strămoşilor
1 Mănăstirea Liubostinia, aşezată în sudul Serbiei, la câţiva kilometri de Mănăstirea Jicea reşedinţa episcopală a Sfântului Nicolae Velimirovici -, a fost fondată în 1395 de prinţesa Miliţa, soţia Sfântului Lazăr, eroul de la Kosovo (n. trad.).
8
lor erau exterminaţi în mod bestial în lagărele ustaşilor1. Ierarhi şi preoţi sârbi erau chinuiţi şi ucişi chiar şi de reprezentanţi ai clerului catolic croat2. Războiul era purtat şi împotriva locaşurilor sfinte, Mănăstirea Jicea, reşedinţa episcopiei Sfântului Nicolae, fiind bombardată de avioanele germane. Erau orori comise de reprezentanţii unor ţări care se pretindeau creştine, dar care în practică nu se deosebeau de ateii sovietici sau de împăraţii păgâni din vechime. Fiind sub pază, Sfântul Nicolae nu va putea interveni ca în alte dăţi, ci va asista din mănăstirea sa la măcelurile comise de reprezentanţii „înaltei” civilizaţii apusene depărtate de Hristos. însă va scrie pentru a mărturisi pentru adevăr şi pentru credinţa sa. Din suferinţele şi lacrimile sale din acea vreme s-a născut şi această mică scriere: Suta de capete de la Liubostinia.
Editorul
1 Ustaşii fasciştii croaţi. în lagărele acestora au fost omorâţi sute de mii de sârbi, evrei şi ţigani. Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât data de 15 iunie ca zi de prăznuire a tuturor celor care au suferit pentru credinţa în Hristos din vremea Sfântului Lazăr până în zilele noastre.
2 La data de 9/21 mai 2000, Biserica Ortodoxă Sârbă a canonizat mai mulţi ierarhi şi preoţi care au suferit moarte martirică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Printre aceştia se numără Sfântul Sfinţit Mucenic Ioanichie, mitropolitul de Muntenegru, omorât de comunişti; Sfântul Mărturisitor Dositei, mitropolitul de Zagreb, torturat de călugăriţe catolice într-un spital la începutul războiului; Sfântul Sfinţit Mucenic Sava, episcopul de Gomi Karlovaţ, omorât de ustaşi; Sfântul Platon, episcopul de Bania Luca, omorât de ustaşi ş.a. în total, între anii 1941-1945 au fost ucişi 515 preoţi, călugări şi profesori de teologie.
9
SUTA DE CAPETE DE LA LIUBOSTINIA
Credinţa în Evanghelie. înţelesul şi importanţa acestei credinţe. Roadele în Biserica Ortodoxă.
1. Zice Domnul: Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie. Adevărata pocăinţă nu înseamnă doar a te căi pentru păcatele făptuite, ci a-ţi întoarce desăvârşit sufletul propriu de la întuneric la lumină, de la pământ la cer, de la sine la Dumnezeu.
2. Pocăinţa fără această întoarcere desăvârşită nu este altceva decât o joacă cu Dumnezeu şi cu sufletul propriu. Iar cu Dumnezeu nu te poţi juca. El miluieşte pe cel ce se pocăieşte, dar loveşte cu mână grea pe cel ce nu se căieşte sau pe cel ce nu se căieşte sincer şi desăvârşit. Iar când El răneşte, rana este adâncă şi nimeni nu o poate tămădui în afară de El însuşi.
3. Care este ţelul pocăinţei şi al credinţei în Evanghelie ne vor arăta aceste două cuvinte din Sfânta Scriptură. Ce este omul? Eu sunt vierme, iar nu om, a zis Prorocul David. Ce trebuie să fie omul? Dumnezei sunteţi şi fii ai lui Dumnezeu acest cuvânt a fost rostit de chiar gura Mântuitorului Hristos. A transforma
11
viermele în dumnezeu şi fiu al lui Dumnezeu acesta este ţelul pocăinţei şi al credinţei în Evanghelie.
4. Ce înseamnă a crede în Evanghelie? înseamnă a crede în Vestea de Bucurie pe care Vestitorul Ceresc, Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, a adus-o neamului omenesc. Cu alte cuvinte, înseamnă a crede în Domnul Hristos şi în descoperirea Sa. Iar descoperirea lui Hristos este cea mai mare descoperire de la facerea lumii. Doar această descoperire a Sa poate să transforme omul vierme în omul dumnezeu şi fiu al lui Dumnezeu.
5. Oare nimeni înainte de Hristos nu a anunţat Vestea de Bucurie? Oare chiar nimeni dintre atâţia înţelepţi, filosofi, învăţători, dătători de lege, împăraţi şi proroci? Nici unul, chiar nici unul. Nu a putut nici unul din ei să cunoască Vestea de Bucurie, şi cu atât mai puţin să o anunţe. De ce? Deoarece erau pământeşti şi grăiau de pe pământ (cf. În 3,31). Au vorbit ca fii ai pământului şi nu ca fii ai cerului. Despre cer au vorbit - în măsura în care au vorbit privind pământul şi călătorind pe pământ.
6. De aceea sunt toate credinţele şi filosofiile dinainte de Hristos întunecate şi pesimiste, şovăielnice şi neclare. Aşa în Elada, tot aşa în India, la fel în Egipt şi în Persia. Asemenea şi în China cea echilibrată din punct de vedere pământesc. La fel şi în vechiul Mexic la incaşi, dar şi la păgânii contemporani. Nici una dintre acele credinţe şi filosofii nu merită numele de Veste de Bucurie. Cel mai valoros poet al vremurilor de demult, Homer, zice undeva: Mai bine un câine
12
viu în această lume decât rege în Hades! Ca om pământesc şi de pe pământ, el nu putea nici să vadă mai luminat, nici să grăiască mai fericit.
7. Doar Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer, putea să aducă mărturie lumii despre ceea ce este în cer, cum este Dumnezeu, care sunt realităţile duhovniceşti în acea lume, cum este lumea duhovnicească în jurul lui Dumnezeu şi ce se întâmplă cu sufletele omeneşti după moartea trupească. Şi ce a văzut şi a auzit, aceea mărturiseşte. Mărturia Lui este, putem spune, cu totul empirică pe plan duhovnicesc. El nu mărturiseşte după logica pământească, nici după concluziile raţiunii omeneşti, nici după deşteptăciunea şi filosofarea omului pământesc, ci după ceea ce a văzut şi a auzit. Vestitorul ceresc al realităţilor cereşti. Am venit în lume ca să mărturisesc adevărul, pe care niciodată nimeni dintre pământeni nu a putut să-l mărturisească cu fidelitate. Iar mărturia Sa El a numit-o Vestea de Bucurie.
8. Vestitorul ceresc al Veştii de Bucurie mărturiseşte că Dumnezeu este Unul, în veşnică armonie treimică a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, că Dumnezeu nu este numai Creator, ci şi Tată, adică cea mai dragă şi mai apropiată rudenie a tuturor celor care vor să fie fiii Săi; că Dumnezeu ca Tată este însăşi esenţa dragostei, şi că din dragoste faţă de neamul omenesc a trimis pe Unul-Născut Fiul Său în lume ca să mântuiască lumea; că sufletul omenesc are mai mare valoare decât toată lumea materială; că există nenumărate oşti îngereşti în acea lume, şi că acelea câteodată
13
pe văzute, altădată pe nevăzute, dar fără contenire acţionează asupra oamenilor în drama acestei lumi; că drepţii după moarte strălucesc ca soarele în acea lume; că Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât în lume ca din oamenii viermi să facă fii ai lui Dumnezeu sau dumnezei, potrivit dorinţei şi milei Tatălui. Şi despre Judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu. Despre învierea morţilor. Despre viaţa de veci. Şi încă o mulţime de alte lucruri, unele mai fericite decât celelalte.
9. Hristos i-a chemat pe oameni să creadă în acea Veste de Bucurie. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie. Adică i-a chemat să creadă în El, să creadă în fiecare cuvânt al Său. Căci pentru oameni nu este vreo altă cale de a ajunge la cunoaşterea adevărului în cele mai importante întrebări ale vieţii şi existenţei decât să primească cu credinţă cuvintele Aceluia care este El însuşi martor al realităţilor cereşti şi duhovniceşti. Ori să crezi în Hristos, ori să continui să rătăceşti pe întunecata şi furtunoasa întindere a vieţii; să rătăceşti ghicind şi presupunând ţărmurile şi pământurile de la marginea acestei întinderi. O a treia opţiune nu a fost dată în istoria de până astăzi a furnicarului omenesc.
10. Din aceasta reiese limpede că nu este credinţa creştină precum celelalte credinţe şi confesiuni din lume. Căci celelalte sunt credinţe de la oameni pământeşti şi de pe pământ, de la oameni care au vorbit despre lumea duhovnicească fie după înţelegerea lor firească, fie fiind înşelaţi de duhurile rele. Nici unul dintre fondatorii altor credinţe nu a spus despre sine că s-a coborât din cer, nici că a fost trimis de Tatăl,
14
nici că mărturiseşte despre cer ceea ce a văzut şi a auzit, nici că se întoarce la cer. Din această pricină nici nu poate fi vorba de comparaţie sau echivalare între mărturia lui Hristos şi celelalte credinţe şi confesiuni din această lume.
11 . Nu întreba creştinul dacă crede în Dumnezeu, ci dacă crede în Evanghelie, în Vestea de Bucurie a lui Hristos. Căci dacă spuneţi că el crede în Dumnezeu aşa, după părerea proprie, iar nu după Evanghelie, este înapoiat şi păgân, pentru că a ajuns la credinţă precum oamenii de acum mai bine de 2000 de ani, precum să zicem nişte filosofi elini sau asiatici. Atunci de ce S-a mai coborât Hristos din cer? Şi de ce a pecetluit cu sângele Său descoperirea Sa către lume, Vestea Sa de Bucurie? Cu adevărat un asemenea creştin a luat asupra capului său sângele preacurat al Fiului lui Dumnezeu, precum aceia care strigau: Răstigneşte-L, răstigneşte-L!
12. Biserica Ortodoxă, odinioară singura Biserică a lui Hristos în lume, a ţinut de la început credinţa în Evanghelie, fără a ţine seama de stânga sau de dreapta, şi fără a se sprijini pe alte credinţe, nici pe filosofiile păgâne şi nici pe ştiinţele naturale. Căci atunci când mergi cu un călăuzitor cu vedere bună şi înainte văzător, este de prisos şi caraghios să-i întrebi pe chiori şi pe orbi despre drum.
13. Având credinţă desăvârşită în Hristos şi în Vestea Sa de Bucurie, Părinţii şi învăţătorii Bisericii au respins cu tărie filosofiile elineşti şi misterele asiatice şi africane. Chiar şi aceia care au studiat filosofia
15
la Atena, precum Gură de Aur, Vasile şi Grigorie Teologul; asemenea şi cei care s-au născut egipteni sau arabi, precum Sfinţii Antonie, Macarie, Isaac Sirul, Efrem Sirul şi alţii.
14. Tocmai aceşti Sfinţi Părinţi, cei mai buni cunoscători ai filosofiei păgâne şi ai misterelor de credinţă, şi aceasta la prima mână şi în limba lor maternă, au fost cei mai hotărâţi apărători ai singurei credinţe mântuitoare, cea în Evanghelie, în Vestea de Bucurie a Omului din cer. Nici cel mai mic compromis nu l-au permis aceştia cu nimeni şi cu nimic din ceea ce este pământesc şi de pe pământ, din ceea ce este de la om şi după om, şi din ceea ce a apărut sau s-a făcut în afară de Hristos şi de Evanghelia Sa.
15. Se cunoaşte, de pildă, cu câtă înfocare i-a criticat Sfântul Ioan Gură de Aur pe Socrate şi pe Platón, pe stoici şi pe epicurieni, precum şi pe alţi vestiţi filosofi elini. Nu numai că nu i-a adus în sprijinul nici unei învăţături evanghelice deşi la unii dintre ei se găseau anumite cuvinte asemănătoare cuvintelor evanghelice -, ci de la un capăt la altul i-a trecut cu vederea şi i-a respins ca păgubitori şi vătămători pentru suflet.
16. Nu aşa învăţătorii neortodocşi, nu aşa. Ci înfricoşaţi de lume şi având puţină credinţă în Evanghelie, au început să cheme în ajutor filosofía elină, misterele asiatico-africane şi ştiinţa naturală apuseană, pentru a dovedi adevărul descoperirii lui Hristos. Aşa au fost create diferitele şcoli antagoniste în bisericile eretice. Unele s-au întemeiat pe Platón, următoarele
16
pe Aristotel, celelalte pe stoici, pe Plotin, pe mitologiile siriene, iraniene, egiptene, apoi altele pe teosofia indiană şi pe alte feluri de ocultism, şi aşa mai departe, iar în vremurile din urmă unele din acele şcoli se întemeiază cu totul pe ştiinţele naturale, pe care ei le consideră mai puţin fabuloase decât misterele de credinţă orientale.
17. Astfel este chemat Belzebul în ajutorul lui Hristos, şi astfel e introdusă demonologia în teologia creştină eretică ca sprijin şi temelie a acesteia! Rezultatul a fost că în ochii ereticilor Hristos S-a micşorat din ce în ce mai tare ca Dumnezeu şi a crescut ca om, până când în cele din urmă nefericitul Arie a ajuns din nou la triumf în epoca noastră în adunările lor.
18. De altfel, nu trebuie să-i nedreptăţim pe demoni în această privinţă. Căci până şi ei au cunoscut şi recunoscut în chipul Domnului Iisus o fiinţă mai înaltă, cerească şi dumnezeiască, mult mai înaltă decât mulţi dintre teologii eretici ai bisericilor ne- ortodoxe. Iată, oare nu au strigat diavolii: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu! Sau: Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînaltl Oare nu L-au recunoscut şi au spus: Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu! Sau: Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Oare nu este scris: Iar duhurile necurate, când îl vedeau, cădeau înaintea Lui şi strigau, zicând: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Iar El le certa mult ca să nu-L facă arătat pe El (Mt. 8, 29; Lc. 8, 28; 4, 41; Mc. 1, 24; 1, 34; 3, 11).
19. O, strălucitule univers, cum de nu te cutremuri? Şi cum de nu scuturi de durere cununa de stele
17
de pe creştetul tău, când vezi că oamenii au devenit mai orbi decât demonii şi mai neînţelegători decât fiii iadului?
20. De ce Iisus a interzis diavolilor să-L arate pe El oamenilor ca Hristos, adică ca Mesia şi ca Fiu al lui Dumnezeu? Pentru că Domnul nostru cel înţelept şi iubitor de oameni nu dorea ca diavolii să fie învăţători ai oamenilor, nu voia ca ei să-L prezinte pe El oamenilor, ci voia şi dorea ca oamenii singuri să-L cunoască şi să-L recunoască ca Dumnezeu şi Mântuitor după cuvintele Sale, după faptele Sale, după dragostea Sa, după mireasma şi Duhul Său. Pentru ca să nu se poată lăuda duhurile rele că au ajutat la lucrarea lui Hristos şi că, fără ele, Hristos nu ar fi putut lumina şi mântui neamul omenesc.
21. Ereticii teologi ai vremurilor trecute s-au întrecut între ei care va aduce un filosof elinesc mai puternic ca sprijin pentru teologia sa. Astfel romano-catolicii au chemat în ajutor pe Aristotel, iar luteranii pe Platon, altă grupare a protestanţilor i-a îmbrăţişat pe Plotin şi pe ceilalţi gânditori neoplatonici. Amestecându-i cu Vestea de Bucurie a lui Hristos, ei au slăbit-o pe aceasta şi au posomorât-o.
22. Însă în vremurile din urmă toate bisericile eretice s-au apucat să construiască ziduri de susţinere pentru Evanghelie din teoriile ştiinţifice. Şi-au împropriat multe teorii ştiinţifice ca pe ceva absolut, deşi cei mai mari oameni de ştiinţă ai veacului nostru au încetat să mai considere chiar şi cunoaşterea pozitivă (ca să nu mai vorbim de teorii) ca fiind ceva absolut.
18
23 . Precum ostaşii lui Pilat L-au îmbrăcat pe Domnul Hristos în purpură ieftină, iar Irod în haină albă, tot astfel şi teologii eretici L-au îmbrăcat pe Mântuitorul în hainele ieftine ale filosofiei păgâne şi ale ştiinţei mincinoase. Asta pentru ca, pasămite, să-L îmbrace mai frumos şi să-L împodobească! Dar în ambele cazuri Hristos este în egală măsură batjocorit şi înjosit.
24. Credinţa ortodoxă este singura din lume care a păstrat credinţa în Evanghelie ca singur adevăr absolut, care nu are nevoie de sprijin şi de susţinere din partea nici unei filosofii sau ştiinţe lumeşti. De aceea când rostim al nouălea articol al Crezului: întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică noi înţelegem prin „Una Biserică” Biserica Ortodoxă, şi aceasta din motivele de mai sus.
25. Teologii eretici au dat Bisericii Ortodoxe un nume de batjocură: „biserica împietrită” (Hamack, „Das Wesen des Christentums”). De ce? Pentru că, pasămite, această Biserică „nu merge în pas cu vremea” sau pentru că „nu se adaptează vremurilor”! însă tocmai aceasta este slava Ortodoxiei, că ea nu merge în pas cu vremea, nici nu se adaptează vremurilor, potrivit poruncii Sfântului Apostol Pavel: Nu vă potriviţi după acest veac! (Rom. 12, 2).
19
26. Cum ar putea veşnicia să se potrivească cu vremelnicia? Cum s-ar adapta absolutul la ceea ce este trecător? Cum s-ar împăca împărăţia cerească cu împărăţiile pământeşti? Cum s-ar întovărăşi ceea ce este scump cu ceea ce este ieftin? Dacă toată lumea zace în minciună, precum a fost spus, oare binele veşnic îl vom împrejmui şi îl vom sprijini cu răul, iar lumina cerească o vom întări cu fumegoasele focuri din cărbuni şi petrol?
27. Există, într-adevăr, şi unii teologi în Biserica Ortodoxă, care merg pe urmele teologilor eretici, considerând că Evanghelia nu este destul de puternică ca să se susţină singură pe sine şi să se apere de furtunile lumeşti. Lor le insuflă respect cugetele şi metodele eretice. Cu tot sufletul lor ei sunt de partea ereticilor, dar pe dinafară se menţin în Biserica Ortodoxă doar aşa de dragul menţinerii. Aceştia sunt povestaşii balcanici şi alde Ivanuşka kievani, cărora tot ce este de cealaltă parte a gardului li se pare mai bun şi mai deştept deci până şi concesiva teologie amestecată (păgâno-hristologia).
28. Biserica Ortodoxă ca întreg îi respinge pe asemenea teologi şi nu îi recunoaşte ca fiind ai săi, dar îi rabdă din două motive: primul, pentru că îi aşteaptă să se pocăiască şi să se schimbe, iar al doilea, pentru ca nu respingându-i să facă din rău mai rău, adică să-i împingă cu capul în jos în prăpastia ereticilor, mărind prin aceasta numărul ereticilor şi pierzând sufletele lor. Aceşti teologi nu sunt purtători ai conştiinţei şi ai simţirii ortodoxe, ci mădulare bolnave ale comunităţii Bisericii. Purtătorii conştiinţei şi ai simţirii ortodoxe sunt poporul, monahismul şi preoţii de parohii.
29. A zis Domnul nostru cel slăvit: eu nu primesc slavă de la oameni. Atitudinea ereticilor este tocmai
20
opusă acestei atitudini a Mântuitorului. Ei caută slavă de la oameni. Ei se tem de oameni. Din această cauză ei se agaţă de aşa-zişii oameni „slăviţi” din istoria omenească, ca să sprijine Evanghelia şi ca să fie mai plăcuţi oamenilor acestei lumi. Ei se îndreptăţesc pe sine, zicând: „ca să îi dobândim!” Dar, o, cât de amar s-au amăgit! Cu cât mai mult linguşesc lumea ca prin aceasta, chipurile, să atragă lumea la biserică -, cu atât acea lume linguşită fuge mai departe de Biserică. Cu cât se arată ei mai culturalizaţi, neînduhovniciţi, adaptaţi vremurilor, cu atât lumea îi dispreţuieşte mai mult. Cu adevărat, nu se poate să fii plăcut şi lumii, şi lui Dumnezeu. în afară de aceasta, fiecare creştin iscusit ştie că încă se mai poate face plăcut lui Dumnezeu prin adevăr şi dreptate, în timp ce lumii nu i te poţi face plăcut nicidecum, nici prin adevăr, nici prin minciună, nici prin dreptate, nici prin nedreptate. Pentru că Dumnezeu este veşnic şi neschimbător, în timp ce lumea este trecătoare şi schimbătoare.
30. Domnul nostru cel slăvit a mai zis evreilor şi acestea: Cum puteţi să credeţi (în Evanghelie, în Vestea Mea de Bucurie) când primiţi slavă unul de la altul, iar slava care este de la Dumnezeu nu o căutaţi? Cu totul potrivite [aceste cuvinte] pentru teologii eretici. O definiţie cu totul suficientă a poziţiei lor şi o judecată potrivită a lui Dumnezeu asupra lor. Dacă ar căuta slava care este de la Dumnezeu, ei ar crede în Evanghelia lui Dumnezeu şi nu s-ar întoarce nici la stânga, nici la dreapta. Dar ei vor slavă şi laudă de la oameni, de aceea ei tind să dovedească şi să sprijine mărturia lui Dumnezeu cu mărturiile oamenilor.
21
Acesta este un păcat şi o greşeală. Este un păcat şi o greşeală chiar şi dacă nu ar căuta slavă de la oameni pentru ei înşişi, ci pentru biserica lor. Pentru că se aduce o jignire Celui Preaînalt, atunci când mărturiei Sale i se adaugă mărturia omenească ca şi confirmare. Ca o confirmare a oamenilor pentru ceea ce Dumnezeu vorbeşte!
31. Care sunt consecinţele unei astfel de ploconeli a ereticilor în faţa lumii? Distrugătoare. într-adevăr, distrugătoare din punct de vedere al Evangheliei, distrugătoare din punct de vedere al întregii vieţi, individuale şi sociale, a popoarelor eretice. Distrugătoare din punct de vedere al credinţei, al culturii, al economiei, al politicii, al moralei, al căsătoriei vai, din toate punctele de vedere. Căci legătura noastră cu Hristos, Vestitorul Veştii de Bucurie, determină cu precizie matematică toate celelalte legături ale noastre cu toţi şi cu toate.
32. În timp ce Hristos a spus: Fără Mine nu puteţi face nimic, lumea eretică în sute de feluri a exprimat acest gând: „Fără Hristos putem face totul!” Toată cultura modernă este îndărătnică faţă de Hristos. Toate ştiinţele moderne se întrec între ele care va lovi mai puternic în ştiinţa lui Hristos. Aceasta este revolta slujnicei împotriva stăpânei sale revolta ştiinţelor lumeşti împotriva ştiinţei cereşti a lui Hristos. Dar toată această revoltă se sfârşeşte în zilele noastre prin aceea ce este scris, iar aceasta într-o măsură şi cu o claritate nemaîntâlnită: Zicându-se pe sine a fi înţelepţi, au înnebunit (Rom. 1, 22).
33. Cu adevărat nu se ştie unde este mai mare nebunia lumii moderne, depărtată de Hristos: oare în experienţa personală a individului sau în căsătorie; oare în şcoală sau în politică; oare în
22
sistemul economic sau în prescripţiile legale; oare în război sau în pace? Peste tot s-a ajuns la expresia deplină a acestor două lucruri: vulgaritatea şi brutalitatea. Şi acolo unde Hristos este mai absent, acolo este mai mare vulgaritate şi brutalitate. Minciună şi violenţă în triumf deplin.
34. Să se ruşineze teologii eretici şi mai-marii bisericilor şi popoarelor eretice, care cu ajutorul lui Hristos s-au ridicat ca stăpâni şi conducători ai tuturor popoarelor lumii. Au pentru ce să se ruşineze. Căci precum necugetaţii galateni, tot aşa şi ei au început în duh şi au sfârşit în trup. Ei sunt principalii vinovaţi pentru că aceste popoare au ieşit de pe calea cea dreaptă şi au început să şchiopăteze cu ambele picioare, închinându-se când lui Dumnezeu în Ierusalim, când viţeilor de aur în Samaria.
35. Căci precum odinioară necredincioşii evrei au călcat poruncă după poruncă a lui Dumnezeu şi au mers după dorinţele lumii şi ale inimii lor, tot aşa au făcut şi ei cu ştiinţa lui Hristos, stăpânul peste toate ştiinţele. Ei au măcinat pe dedesubt şi au dărâmat dogmă după dogmă; au distrus poruncă evanghelică după poruncă; au lepădat canon apostolic şi patristic după canon; cuvintele sfinţilor le-au luat în râs; pildele de nevoinţă le-au numit legende.
36. Cea mai grea lovitură asupra Evangheliei au adus-o teologii eretici prin aceea că s-au îndoit de
23
dumnezeirea lui Mesia al lumii; unii s-au îndoit doar, iar alţii s-au dezis cu totul de ea. Apoi a urmat grabnic un întreg şir de negări ale realităţilor duhovniceşti, precum negarea existenţei îngerilor şi a demonilor, negarea Raiului şi a iadului, negarea slavei nemuritoare a sfinţilor şi a drepţilor, negarea postului, negarea puterii crucii şi a valorii rugăciunii, şi aşa mai departe.
37. Într-un cuvânt, teologii eretici s-au ocupat cu adaptarea şi echivalarea încă de la desprinderea Apusului şi a Răsăritului, şi cel mai intens în ultimii 150 de ani. Au adaptat cerul pământului, pe Hristos celorlalţi „întemeietori de credinţe”, iar Vestea de Bucurie celorlalte credinţe, israelite, musulmane şi păgâne. Toate acestea, chipurile, în numele „toleranţei” şi în „interesul păcii” dintre oameni şi popoare. însă acesta este chiar începutul şi originea celor mai scandaloase războaie şi revoluţii din istoria lumii. Pentru că adevărul nu se lasă niciodată echivalat cu jumătăţile de adevăr şi cu minciunile.
38. Ideea teosofică, că adevărul se găseşte răspândit prin toate credinţele, filosofiile şi misterele, a precumpănit şi la teologii eretici ai lumii apusene. Potrivit acestora, şi în creştinătate trebuie, pasămite, să fie ceva adevăr, precum şi în islam şi în hinduism, ori în budism, la Platon şi Aristotel, în zend-avesti, precum şi în tantrele şi mantrele tibetane. Dacă ar fi aşa, atunci corabia omenirii ar pluti pe întunecatul ocean al vieţii fără de nădejde, fără căpitan şi fără busolă.
39. Atunci de ce a mai zis Hristos acest cuvânt nemaiauzit: Eu sunt adevărul? Nu a spus: Eu sunt o
24
parte din adevăr, ci Eu sunt adevărul. Şi încă: Eu sunt lumina lumii. Prin urmare El este întregul adevăr şi întreaga lumină. Pe lângă aceasta El mai este, potrivit propriilor Sale cuvinte şi singura cale spre viaţa veşnică. Pe lângă aceasta, şi afirmaţia Sa, că doar El îl cunoaşte pe Dumnezeu: „Nu L-aţi cunoscut, a spus evreilor, iar eu îl ştiu pe El, şi dacă aş spune că nu îl ştiu, aş fi mincinos ca voi”. Oare Hristos S-a înşelat sau ne-a înşelat?
40. Să ne ierte Domnul că şi punem această întrebare. Nu o punem noi; ereticii şi-au pus-o lor demult şi neîntrerupt îi răspund când într-un fel, când într-altul; odată precum evreii, că Hristos a înşelat, iar altădată precum teosofii, că S-a înşelat El singur. Pentru noi această întrebare nu există.
41. Popoarele ortodoxe cred şi mărturisesc că Iisus Hristos este unicul şi singurul Mesia, Mântuitorul lumii, răscumpărătorul neamului omenesc din păcat, înnoitorul, Fiul lui Dumnezeu întrupat din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, Dumnezeu din Dumnezeu, plinătatea adevărului, izvorul vieţii, biruitorul morţii, începătura învierii, singura cale dreaptă către adevăratul ţel, judecătorul viilor şi al morţilor.
42. Există până acum ceva nelămurit, care constituie deosebirea fundamentală între Biserica noastră Răsăriteană şi bisericile eretice apusene. Dar înainte de a explica această diferenţă, trebuie să explicăm că noua eră pentru bisericile eretice apusene nu începe nici de la reformă, nici de la revoluţia franceză, ci din secolul al zecelea, de la despărţirea Apusului creştin
25
de Răsăritul creştin. De atunci s-a ivit în creştinătatea apuseană adaptarea şi echivalarea. Aceasta şi este esenţa noii ere a lor, a vremurilor moderne, modernismului, cu care ei se fălesc. Pentru Biserica Răsăriteană nu există nici eră nouă, nici eră veche, de când Hristos S-a arătat lumii, ci ea este tot aceeaşi şi deopotrivă de adevărată, indiferent de vremuri şi de ocazii şi de conjuncturi.
43. Totuşi diferenţa fundamentală dintre Biserica Răsăriteană şi Apuseană de la marea schismă din anul 1054 până astăzi constă în înţelegerea diferită a Evangheliei lui Hristos. Apusul în acea vreme şi chiar şi mai înainte de aceea a început să înţeleagă Evanghelia ca o teorie, iar apoi şi ca una din multele teorii despre lume şi viaţă, în vreme ce Răsăritul înţelegea Evanghelia ca nevoinţă şi practică. De aici s-a ajuns la aceea că Dogmatica a devenit în Apus o ştiinţă curat teoretică, adică una din multele filosofii, în timp ce în Răsărit a fost şi a rămas până în ziua de astăzi o ştiinţă practică.
44. Dogmatica este o ştiinţă practică. Acesta este un lucru pe care teologii eretici fie nu l-au cunoscut, fie l-au uitat. Dogmatica chiar de la început a fost o ştiinţă practică. Aceasta au ştiut-o apostolii, sfinţii şi asceţii Bisericii Răsăritene, şi s-au străduit ca fiecare dogmă să o împlinească în ei înşişi, în viaţa lor.
45. De pildă, dogma Sfintei Treimi, despre Dumnezeul întreit şi unul, a părut multor laici, ba încă şi teologilor eretici, cea mai abstractă dintre toate dogmele. însă în Mineiele Bisericii Răsăritene se spune
26
despre mulţi sfinţi cum prin nevoinţă s-au făcut pe sine „lăcaşuri ale Sfintei Treimi”. Căci ei şi-au îndumnezeit şi mintea lor, şi inima, şi voinţa; pe toate trei le-au umplut cu Duh Sfânt ca pe nişte vase, precum în pilda lui Hristos despre cele trei măsuri de făină1.
46. Preafrumos a exprimat aceasta slăvitul Apostol Pavel prin cuvintele: Oare nu ştiţi că trupul vostru este locaş al Duhului Sfânt, ce locuieşte întru voi, pe care îl aveţi de la Dumnezeu, şi nu sunteţi ai voştri? (I Cor. 6, 19). Bineînţeles, unde este Dumnezeu-Duhul Sfânt, acolo este şi Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul, Treimea Sfântă, nedespărţită, neamestecată şi de viaţă făcătoare. De aceea se şi spune în stihirile de laudă la unii sfinţi: „Şi ai fost lăcaş al Sfintei Treimi”.
47. Toate slujbele dumnezeieşti din Biserica Răsăriteană, ca şi multe rugăciuni, încep cu invocarea Sfântului Duh: „împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului... vino şi Te sălăşluieşte întru noi”. Noi ne rugăm deci ca Duhul lui Dumnezeu să vină şi să Se sălăşluiască întru noi. Aceasta nu se întâmplă imediat, ci după îndelungate nevoinţe în rugăciune, post, milostenie şi trudă; şi abia când prin toate acestea, şi prin dese lacrimi şi suspinuri, se curăţeşte inima, atunci Duhul Se sălăşluieşte în inimă, ca să îndumnezeiască şi inima, şi mintea, şi voinţa. Atunci Dumnezeul cel Preaînalt locuieşte în om şi lucrează totul în toate.
48. Mintea, inima şi voinţa reprezintă treimea omului. în sufletul păcătos şi pătimaş această treime
1A se vedea Sf. Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Ed. Sophia, 2002, p. 235 (n. trad.)
27
nu se află în unitate şi în armonie dumnezeiască, ci este dezbinată şi lipsită de armonie. în acest caz omul este ca o casă dezbinată în sine, care nu poate să dăinuiască, ci este sortită să se prăbuşească. O astfel de casă a sufletului nimic nu o poate mântui de la pieire decât pocăinţa şi credinţa în Evanghelie.
49. Dacă totuşi omul cunoaşte adevărul, adică realitatea Domnului şi Mântuitorului său, Mesia al lumii şi Vestitorul ceresc, atunci începe a se preda Lui în întregime şi a-şi deschide inima sa pentru primirea Lui, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în sine. Atunci pentru el ştiinţa lui Hristos încetează de a mai fi teorie sau filosofie şi devine regim practic de tămăduire, baie a renaşterii şi metodă de îndumnezeire. Tot atât de reală precum sângele de pe cruce, tot atât de indispensabilă precum pâinea şi apa şi tot atât de practică precum zidirea unei noi case.
50. A fi iertat de păcate şi curăţit de patimi; a fi dezlegat de lume şi cu totul avântat spre Dumnezeu; a avea inima curăţită, şi deschisă, şi plină de dragoste către Dumnezeu aceasta înseamnă a fi pregătit pentru primirea lui Dumnezeu în sine. Iar când Dumnezeu, după netâlcuita Sa providenţă şi dragostea Sa mai presus de înţelegere, Se sălăşluieşte într-un asemenea om, atunci Dumnezeu devine în om subiect, iar omul obiect.
51. O, gnoseologie a mărunţilor filosofi, cât eşti de întunecată! E limpede că filosofia nu li se dă deloc oamenilor botezaţi. Acelora care le-a fost dată Evanghelia, nu li se dă filosofia. De aceea sunt filosofii păgâni
28
mai mari decât filosofii botezaţi. Cei care dispreţuiesc darul cel mai mare al lui Dumnezeu, acelora li se ia şi cel mai mic. De aceea filosofii botezaţi nu pot nicidecum să rezolve problema subiectului şi a obiectului, precum nu au reuşit nici înţelepţii păgâni. întunericul gnoseologiei filosofice, atât al celei vechi, cât şi al celei moderne, a rămas întotdeauna un întuneric neluminat.
52. Au rezolvat această problemă sfinţii creştini; au rezolvat-o în mod practic, în ei înşişi. Dumnezeu S-a sălăşluit în ei şi a devenit subiect. Ei s-au dat la o parte şi L-au lăsat pe Dumnezeu să gândească pentru ei, să iubească pentru ei şi să lucreze pentru ei şi prin ei. Deci de unde cunoaşterea adevărului la ei? De la Dumnezeu. De unde atâta forţă în ei şi astfel de lucrări puternice şi minuni? De la Dumnezeu. De unde la ei astfel de cuvinte înflăcărate, o asemenea limbă de foc? De la Dumnezeu. De unde la ei asemenea înainte-vedere şi clarviziune? De la Dumnezeu. Totul de la Dumnezeu; totul al lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este subiect, iar ei sunt obiect.
53. Nu mai scrie încă în Legea Veche şi aceasta: Şi Domnul a zis lui Moise: Iată, Eu te-am dat pe tine Dumnezeu lui faraon (Ieş. 7, 1)? Deci pe omul cel muritor îl alege Dumnezeu şi îl pune oamenilor ca dumnezeu în locul Său. Şi oare nu sunt numiţi adesea îngerii lui Dumnezeu dumnezei când se arată oamenilor şi le anunţă voia Lui? Citeşte istoria despre slăvitul Ghedeon, cum i s-a arătat îngerul Domnului şi s-a numit pe sine Domn. Iar Ghedeon, deşi ştia că
29
este îngerul lui Dumnezeu, îl numeşte Domn (Jud. 6, 14-15). Asemenea şi în istoria despre Manoe, tatăl lui Samson, cum a văzut îngerul lui Dumnezeu şi a zis femeii sale: Cu adevărat vom muri, căci am văzut pe Dumnezeu (Jud. 13, 22).
54. Nu este Moise Dumnezeu, nici nu este îngerul lui Dumnezeu Dumnezeu, dar şi Moise şi îngerul sunt obiecte ale puterii lui Dumnezeu şi ale activităţii lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este făptuitorul, subiectul. Sfântul Onufrie cel Mare nu a fost ceea ce a fost Moise, nici nu a fost înger al lui Dumnezeu, şi totuşi într-una dintre stihiri este numit dumnezeu: „Şi ai fost dumnezeu”. Dar să îi lăsăm şi pe Moise, şi pe Onufrie, şi pe îngerii lui Dumnezeu şi să luăm un exemplu mai presus de exemple.
55. Să luăm exemplul Aceluia Care a spus despre Sine: Eu şi Tatăl Meu una suntem. Să ascultăm cum vorbeşte El: De la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa vorbesc.
Cel ce M-a trimis este cu Mine.
Nu sunt singur, ci Eu cu Tatăl care M-a trimis.
Nu fac voia Mea, ci voia Tatălui care M-a trimis.
Eu de la Mine nu vorbesc, ci Tatăl care M-a trimis.
Eu nu pot să fac nimic de la Mine.
Ştiinţa Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis.
Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu.
Cel ce crede în Mine, nu crede în Mine, ci în Cel care M-a trimis pe Mine.
30
Cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine.
Cuvântul pe care îl auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis.
Toate v-am spus pe care le-am auzit de la Tatăl Meu.
Mie Mi se cuvine să fac lucrurile Aceluia care M-a trimis.
N-am venit de la Mine însumi.
Eu viez pentru Tatăl.
56. Despre minunata sălăşluire a lui Dumnezeu în om Domnul a spus ucenicilor Săi aceasta: Cel ce Mă iubeşte pe Mine... şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi Ne vom sălăşlui în el. Aceste cuvinte s-au împlinit la apostoli şi la toţi sfinţii. Apostolul Ioan scrie în prima sa epistolă: Dumnezeu rămâne în noi. Prin aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El în noi, din Duhul pe care ni L-a dat. Apostolul Pavel afirmă despre sine: Nu viez eu, ci viază întru mine Hristos. Ce spunem? Nu aveau toţi Apostolii pe Dumnezeu în ei? Din acea zi istorică când Dumnezeu Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei în a cincizecea zi după înviere toţi s-au umplut de Duhul Sfânt.
57. Din Faptele Apostolilor şi din Vieţile Sfinţilor oameni ai lui Dumnezeu noi ştim ce se întâmplă cu omul în care Se sălăşluieşte Dumnezeu. Căile lui le îndreptează Dumnezeu, cuvintele pe care le rosteşte nu le rosteşte el, ci Dumnezeu, faptele pe care le face nu le face el, ci Dumnezeu. S-a petrecut după cuvântul Domnului: Nu veţi vorbi voi, ci Duhul Tatălui
31
vostru va vorbi din voi. Sfântul Pavel mărturiseşte despre sine: Şi Duhul îmi porunceşte sau Şi Duhul nu i-a lăsat. Sfântul Ştefan arhidiaconul, fiind plin de Duhul Sfânt, priveşte şi vede cerurile deschise şi pe Iisus pe scaunul slavei. Când Apostolul Filip l-a văzut pe arap, curteanul împărătesei arapilor, Duhul i-a spus lui Filip: Apropie-te şi te lipeşte de carul acela. Şi când l-a botezat pe arap, dintr-o dată Duhul l-a făcut nevăzut şi într-o clipă l-a dus în cetatea Azot. Cu Duhul lui Dumnezeu vorbesc oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu. Şi fac minuni precum Hristos, iar uneori chiar mai mari. Iată, la cuvântul lui Hristos s-a uscat smochinul, iar la cuvântul lui Petru au murit Anania şi Safira. La cuvântul lui Hristos s-a liniştit furtuna pe mare, iar la cuvântul Sfântului Marcu din Muntele Fracesc s-a mutat muntele.
58. Nici un sfânt nu a pus vreo minune pe seama sa, ci pe seama lui Dumnezeu care era în el. în aceasta constă deosebirea dintre făcătorii de minuni creştini şi yoghinii indieni. Căci aşa-zisele minuni pe care aceştia le fac le pun pe seama lor şi caută slava lor, în vreme ce sfinţii creştini au pus toate marile lor fapte pe seama Dumnezeului Preaînalt care sălăşluia în ei. în Faptele Apostolilor este descris contrastul între Simon vrăjitorul şi Apostolul Petru. Acela vrea să fie făcător de minuni pentru câştigul propriu şi slavă, în timp ce Apostolul tot ceea ce face, face spre slava lui Dumnezeu şi pune totul pe seama lui Dumnezeu, şi nu a sa.
59. Cu cât un sfânt a făcut mai mari fapte, cu atât mai mult s-a defăimat şi s-a smerit în faţa lui Dumnezeu,
32
conştient că acele fapte nu le face el, ci Dumnezeu care este în el. El simte că Dumnezeu este în el subiect, iar el este doar un instrument al lui Dumnezeu, instrument al înfricoşătorului şi atotputernicului său Creator. Să luăm de pildă pe Pavel. Este scris: Şi Dumnezeu făcea nu mici minuni prin mâinile lui Pavel. Chiar şi ştergarele de pe trupul său asudat le puneau pe bolnavi şi aceştia se făceau sănătoşi. Totuşi acelaşi Pavel se numeşte pe sine cel mai păcătos dintre toţi păcătoşii.
60. În Biserica Ortodoxă toate minunile pe care le face un plăcut al lui Dumnezeu sunt puse pe seama lui Dumnezeu, şi nu a omului. Şi în zilele noastre se petrec nenumărate minuni de vindecare şi izbăvire din ispite cu ajutorul rugăciunilor. Toate aceste minuni şi noi, în generaţia noastră, asemenea Apostolilor de odinioară, le punem pe seama lui Dumnezeu, şi nu a omului. Şi aici este capcana ereticilor care resping minunile, cum ar fi, de pildă, să vindeci pe cel bolnav cu ajutorul rugăciunii, sau să aduci ploaia, sau să îndepărtezi un pericol iminent. Nici noi nu credem că omul ca om poate să facă aceasta, dar credem că aceasta o poate face Atotputernicul Dumnezeu prin om. Dar ereticii nu pot să înţeleagă ce este important în Evanghelie, anume că Dumnezeu Se poate sălăşlui în om şi să lucreze ca subiect în om.
61. Poate omul să oprească soarele pentru o zi întreagă? Şi poate un om neştiutor de carte să înveţe în pustie pe de rost Sfânta Scriptură fără cărţi şi învăţător? Dreptul Isus Navi a oprit soarele deasupra Ghibeonului
33
cu numele lui Dumnezeu. Cuvioasa Maria Egipteanca, femeie neştiutoare de carte, care a trăit în pustiul de dincolo de Iordan aproape jumătate de secol, ştia pe de rost Sfânta Scriptură, după cum a mărturisit despre aceasta primul şi ultimul său vizitator, Avva Zosima. Cum pot fi acestea posibile omului muritor? Nicicum!
62. Aceasta a lămurit Domnul Iisus când a spus: Cele ce sunt cu neputinţă oamenilor, sunt cu putinţă la Dumnezeu. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Pentru dreptatea şi credinţa lui Isus Navi, Dumnezeu a oprit soarele deasupra Ghibeonului, până când Israil a terminat şi a câştigat lupta. Cine a învăţat-o Sfânta Scriptură pe pustnica Maria? Duhul lui Dumnezeu, precum a făgăduit Mântuitorul ucenicilor Săi: Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăţa toate. Acela a învăţat-o şi pe fericita Maria, sălăşluindu-se în ea şi îndumnezeind-o. Şi alte înfricoşătoare minuni a arătat Maria iarăşi nu de la sine, ci de la Dumnezeu care sălăşluia în ea.
63. Dar ereticii, precum şi cei fără de Dumnezeu (ateii), nu iau ca măsură (etalon) oamenii dumnezei, ci oamenii viermi. Şi atunci ei fac următorul raţionament: ceea ce nu este posibil unui om, nu este nici altuia. Adică ceea ce nu este posibil omului vierme nu este posibil nici omului dumnezeu şi fiu al lui Dumnezeu. Ocupaţia lor este uniformizarea tuturor oamenilor pe plan material, după deşteptăciunea trupească. Uniformizarea oamenilor, uniformizarea credinţei, uniformizarea popoarelor, uniformizarea a toate, în numele strămoşului lui Darwin gorila.
34
64. Însă de la crearea universului nimeni nu a pus atât de mari şi înfricoşătoare deosebiri între om şi om precum Evanghelia. Unii oameni sunt numiţi fii ai luminii, iar alţii fii ai întunericului. Unii L-au recunoscut pe Dumnezeu ca tată, iar alţii pe diavol. Unii s-au arătat ca fii ai împărăţiei, iar alţii ca fii ai iadului. Unii sunt cu Hristos, iar alţii cu antihrist. Printr-unii lucrează Duhul adevărului, iar prin alţii duhurile minciunii. Precum a zis Fiul lui Dumnezeu: Duhul adevărului, pe care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte, voi îl cunoaşteţi, pentru că rămâne la voi şi în voi va fi.
65. Ereticii europeni, asemenea ateilor fără de minte, cer să vadă, pentru ca apoi să creadă. De aceea ei nici nu ştiu despre Duhul Adevărului, nici nu-L recunosc după vreo lucrare în ei. în ei nu îl au, iar pe cei care-L au nu-i cred, aşadar iad şi pieire! Şi chiar atunci când văd vreo minune a lui Dumnezeu printr-un fiu sau o fiică a luminii, ei tot nu cred, ci se chinuiesc să explice aceasta prin intermediul psihopatiei sau neurasteniei! Astfel ei nu îngăduie nicidecum omului vierme să se ridice nici măcar până la bou sau la vultur, darmite până la Dumnezeu!
66. Biserica Ortodoxă, în acord cu Evanghelia, deosebeşte strict între fiii acestei lumi şi fiii împărăţiei. Chiar dacă este acelaşi Creator şi al îngerilor şi al lumii vizibile, este scris că lumea
35
toată zace întru cel rău. Aceasta înseamnă că este pângărită şi îndepărtată de Dumnezeu, păgână. Ea se poate sfinţi doar prin oameni sfinţi, în care trăieşte Dumnezeu-Duhul Sfânt,
prin prezenţa acestor sfinţi în ea, şi prin metodele şi căile care sunt cunoscute Bisericii: rugăciunea, semnul crucii, chemarea numelui Sfintei Treimi, a numelui lui Hristos şi a Născătoarei de Dumnezeu şi a îngerilor şi sfinţilor. Toate acestea nu reprezintă nimic pentru ei. Dar este scris că Dumnezeu alege ceea ce este ca nimic pentru a nimici ceea ce este (adică ceea ce pare că este) (cf. I Cor. 1, 28).
67. Biserica Ortodoxă este întemeiată pe credinţa că Evanghelia este ceva cu totul nou, de neasemănat cu nimic din ceea ce a fost vestit de oameni înainte sau după ea. Pe această credinţă este întemeiată, pe această credinţă se şi ţine. Evanghelia nu se poate include în categoria celorlalte cărţi de credinţă ale lumii, nici în literatură, nici în legi, nici în filosofiile şi teoriile omeneşti, aşa precum nici lumina electrică nu aparţine nici unei categorii anterioare de lumină provenită din ardere, nici a celei de la lumânări, nici a celei de la jar, nici a celei de la lămpi. Evanghelia este descoperirea căii, a adevărului şi a vieţii. Ea nu dă numai cuvinte, ci şi putere. Nici nu se învaţă doar prin citire şi auzire, ci mai mult prin lucrare, prin nevoinţă, prin practică, prin făptuire.
68. Nici nu sunt cuvintele evanghelice precum cuvintele obişnuite omeneşti, ci sunt mediul prin care circulă înţelepciunea şi puterea. Căci s-a spus despre Hristos că El este Puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Cuvintele Sale strălucesc adevăr pe calea spre viaţă.
69. Cuvintele evanghelice mai sunt şi leac, şi hrană. Mii şi mii de păcătoşi, auzind cuvintele evanghelice,
36
s-au întors la calea adevărului veşnic şi a vieţii fără de moarte. Cuvintele evanghelice au ajutat pe mii şi mii de nevoitori şi de lucrători ai pocăinţei ca să se vindece de patimi. Domnul a spus: Eu sunt pâinea vieţii. Iar cuvintele Lui sunt hrană, hrană tare şi dulce pentru sufletele omeneşti, şi băutură dătătoare de viaţă.
70. Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om. Aceasta este mărturia acelora care au auzit şi au simţit personal cuvintele lui Hristos. Pentru că El a vorbit ca unul care are putere, şi prin cuvintele Lui se revărsa putere şi se transmitea oamenilor. Criticii eretici ai Evangheliei se ocupă mult cu aşa-zisa „teologie comparativă” şi cu istoria altor credinţe şi filosofii. Apoi, criticând ştiinţa lui Hristos, pretind că ei au găsit şi la alţi învăţători de credinţă şi filosofi cuvinte asemenea celor pe care Iisus le-a folosit. Pe baza acestora ei vor să-L coboare pe Iisus din înălţimea Lui în valea plângerii şi a ghicitoriei, şi să săvârşească „echivalarea şi uniformizarea”.
71. Într-adevăr, spun drept când zic că au auzit din alte guri cuvinte asemenea celor pe care le-a rostit Mântuitorul. Doar că ei nu văd deosebirea de nemăsurat în ceea ce priveşte efectul acestor cuvinte. Şi mulţi alţii au spus, într-adevăr, copilei moarte: Copilă, scoală-te!, dar copila moartă nu s-a sculat. Iar când Iisus a rostit aceste cuvinte, copila a înviat şi s-a sculat. Şi mii de farisei ar fi putut să spună sutaşului din Capernaum: Fie ţie!, şi totuşi sluga bolnavă a sutaşului nu s-ar fi însănătoşit. Iar când Fiul lui Dumnezeu
37
a rostit aceste cuvinte, în acel ceas sluga s-a însănătoşit. Şi oricâţi navigatori au strigat furtunii pe mare: încetează!, totuşi furtuna nu a-ncetat. Dar când acelaşi cuvânt a ieşit din gura Sa, s-a făcut linişte mare. Milioane de guri ar fi putut spune orbului: Vezi! şi slăbănogului: Ridică-te şi mergi! şi să strige demonilor: Ieşiţi! şi să poruncească leprosului: Fii curăţat! şi pomului fără roade: Usucă-te!
72. Iată, toate acestea sunt cuvinte obişnuite, pe care nenumăraţi oameni le rostesc în ocazii asemănătoare. Aceleaşi cuvinte puteau să le rostească şi Platon şi Aristotel, şi Buda şi Confucius, şi toţi filosofii păgâni, dar fără efect şi fără consecinţe. însă, când aceste cuvinte au ieşit din gura lui Hristos, nu au rămas nici fără efect, nici fără urmări, căci împreună cu aceste cuvinte a ieşit şi putere din El. Şi furtuna s-a potolit, şi orbii au văzut, şi paralizaţii s-au ridicat, şi şchiopii au sărit, şi demonii au fugit din oameni, şi leproşii s-au curăţit, şi smochinul cel fără de roade îndată s-a uscat. Iată, această deosebire nu pot să o vadă mulţi eretici care compară, echivalează şi uniformizează. Şi credeţi lui Dumnezeu, aceasta este o deosebire precum cea dintre viaţă şi moarte.
38
73. Încă teologii eretici s-au îndoit sau chiar au respins puterea atingerii. De aceea mulţi dintre ei au renunţat la hirotonia preoţilor şi la punerea mâinilor asupra bolnavilor, şi la sărutarea crucii şi a icoanelor, şi la ungerea cu ulei, şi la stropirea cu agheazmă, şi la punerea crucii şi a icoanelor şi a veşmintelor preoţeşti asupra celor bolnavi. Vai, au mers şi mai departe: au combătut şi Sfânta împărtăşanie. Luând Trupul şi Sângele lui Hristos aceasta dacă şi în ce măsură îl iau ei nu recunosc atingerea cu Dumnezeu. De aceea pentru ei Sfânta împărtăşanie este doar un memento, o aducere aminte a pătimirii lui Hristos, precum şi evreii ţin multe obiceiuri legate de Paşti, care le aduc aminte de robia în Egipt.
74. Totuşi în Biserica Ortodoxă atingerea este considerată mai importantă decât toate. Prin atingere se transmite puterea, se leagă omul de cer, se arată cinste şi dragoste lui Dumnezeu şi îngerilor şi plăcuţilor lui Dumnezeu. Şi în ştiinţa practică modernă atingerea electrică şi magnetică şi luminoasă este considerată ca factor hotărâtor în schimbările naturale. Dar teologii eretici, deşi atât de servili faţă de ştiinţa modernă, nu au putut să vadă în aceasta un simbol al realităţii duhovniceşti, nici o manifestare a slăvitei Evanghelii a lui Hristos pe plan fizic.
75. Biserica dreptslăvitoare este credincioasă întemeietorului ei, Domnului Iisus, în ceea ce
39
priveşte atingerea. Şi în lucrarea Sa de mântuire a oamenilor atingerea joacă un rol principal. Pe soacra bolnavă a Apostolului Petru El a apucat-o de mână şi frigurile au lăsat-o. Pe fiica moartă a lui Iair El a luat-o de mână şi copila a înviat. Femeia cu curgere de sânge s-a atins de haina Lui şi sângele care a curs vreme de doisprezece ani a încetat să mai curgă. Iar Iisus a simţit o putere care a ieşit din El. Când orbii s-au apropiat de El, El S-a atins de ochii lor şi ei au văzut. Lui Petru, când se afunda, El i-a întins mâna şi l-a izbăvit.
Aşa S-a atins şi de lepros şi acela s-a curăţit. Năvă leau asupra Lui, ca să se atingă de El, toţi câţi erau bolnavi. Şi, atingându-se, se vindecau.
76. Răsăritul întotdeauna a crezut în atingere mai mult decât Apusul. Iar aceasta înseamnă că a crezut mai mult în atingerea de aproape a omului cu omul, a sufletului cu sufletul, a lui Dumnezeu cu omul, decât în cuvântul gol. Apusul e în întregime din cuvinte, din teorii, fără putere şi forţă. De aceea în Apus toţi împrăştie cuvinte, rostite şi scrise, dar fără putere. Răsăritenii aşezau bolnavii şi îl rugau pe Hristos ca măcar de poala hainei Lui să se atingă. Şi se vindecau toţi care se atingeau.
77. O, ereticilor apuseni, inimi împietrite! Atingeţi-vă şi voi cu fruntea sau cu buzele măcar de poala hainei Lui, măcar de crucea Lui, măcar de icoana Lui, de zidurile bisericilor Lui sau de ceva ce este al Lui, şi vă veţi vindeca de scepticism şi de puţinătatea credinţei şi de necredinţa ascunsă!
78. El vindecă prin atingere pe toţi care cred în El şi îl iubesc; prin atingere săvârşeşte mântuirea neamului omenesc. Nu Se scârbeşte să atingă trupul mort al omului; nu Se ruşinează ca Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu să Se îmbrace în trup, să umble în trup, să Se întâlnească cu oamenii ca om în trup, să pătimească şi să sufere şi să moară cu trupul. Cea mai minunată şi mai mântuitoare atingere a dumnezeirii veşnice cu lumea trupească, materială! Pentru a sfinţi această lume necurată păgânească, pentru a mărgini puterea materiei în faţa puterii duhului şi pentru a nimici puterea iadului cu puterea lui Dumnezeu.
40
79. Şi ne-a lăsat legământ ca niciodată să nu întrerupem atingerea cu El. Acesta este Noul Testament al Trupului şi Sângelui Său. Ca să ne împărtăşim cu El, ca să fim părticele ale Lui. Ca să intrăm în comuniune cu El, ca să fim asemenea Lui, întocmai ca El; precum spune şi insuflatul Său Apostol, iubitul Ioan, zicând: Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu, şi încă nu s-a arătat ceea ce vom fi; dar ştim că atunci când se va arăta vom fi ca El.
80. Vom fi ca El, precum Hristos Dumnezeu, veşnicul Fiu al lui Dumnezeu; adică vom fi mici hristoşi, mici dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu. Nemuritori şi îndumnezeiţi, mulţumită Lui, întrupării Sale, atingerii Lui prin trup şi sânge cu noi, păcătoşii şi necuraţii, mulţumită dragostei şi jertfei Sale mai presus de cuget. Pe noi, care nu eram nici oameni, ci viermi, El ne face împăraţi şi preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatălui Său (Apoc. 1, 6) şi fii ai luminii, şi nu ai întunericului, părtaşi ai veşnicei Sale slave şi cântărilor îngereşti şi împărăţiei cereşti.
81 . Aceasta este taumaturgie! ne pot striga teologii eretici, uniformizatorii, care nu pot crede în Vestea de Bucurie, pentru că e prea plină de bucurie pentru ei. Spuneţi-i cum doriţi, doar să nu echivalaţi Evanghelia cu alte cărţi sau legi, sau credinţe sau filosofii. Căci aceasta nici nu este şi nici nu poate fi aşa ceva. Şi tot ceea ce Dumnezeu face este minune, de la un capăt la celălalt, şi de la începuturile vremii până la sfârşit. Precum este scris despre cel Preaînalt: Tu eşti Dumnezeu carele faci minuni.
41
82. Spun ereticii că Pavel nu L-a înţeles pe Hristos, ci că a vestit Evanghelia sa diferit de cea a lui Hristos. Ce nebunie şi ce cleveteală 1Căci în Pavel trăia Hristos, iar Pavel era un mic dumnezeu şi fiu al lui Dumnezeu, deci cum a putut aşadar Hristos să vorbească împotriva lui Hristos, Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu? Oare L-a înţeles greşit pe Hristos cel care a spus: Iar noi toţi, care cu faţă descoperită privim slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip, din slavă în slavă, ca de la Domnul Duhul? Ce altceva a dorit şi Hristos decât ca noi, văzând slava Sa, să ne preschimbăm din necuraţi şi viermi în chipul Său?
83. Acelaşi Apostol, fericitul Pavel, scrie corintenilor: prin credinţă umblăm, iar nu prin vedere. Prin credinţă în ce? în Evanghelie. Prin credinţă în cine? în Hristos. Să-L crezi pe El şi în El valorează infinit mai mult decât a crede în ochii tăi. Căci El e Cel care Se pogoară din cer şi Se suie la cer. Una şi singura călăuză şi cale. El ştie taine pe care noi nu le putem cunoaşte niciodată prin vedere şi nici să le atingem prin vreo încercare a simţurilor. De aceea trebuie să-L credem pe El şi doar pe El. El ne-a descoperit atât cât putem duce. Omul muritor în trup nu putea să primească mai mult.
84. Dar oamenii purtători de duh cunosc mai mult decât Hristos a descoperit Apostolilor. Cunosc mai mult, dar nu prin privire şi examinare, nu ei de la ei înşişi, ci de la Dumnezeu-Duhul Sfânt, care Se sălăşluieşte în ei după împlinirea pocăinţei şi a curăţirii. Aceşti purtători de duh au îmbogăţit Biserica Ortodoxă
42
cu experienţa lor şi încă o îmbogăţesc. în vreme ce bisericile eretice, lepădând experienţa duhovnicească din vechime a strămoşilor lor ortodocşi şi nedobândind alta nouă, devin din ce în ce mai sărace, în acelaşi timp Biserica Ortodoxă, păstrând experienţa veche a sfinţilor şi adăugând-o pe cea nouă, se face din ce în ce mai bogată. Celui care are i se va da, iar celui ce nu are i se va lua.
85. Creştinii ortodocşi caută neîntrerupt atingerea cu Dumnezeu, şi anume atingerea nemijlocită. Două sunt cele mai importante căi pentru realizarea acestei atingeri: împărtăşirea şi rugăciunea interioară. Luând în noi Trupul şi Sângele lui Hristos, noi înnoim întreaga noastră fiinţă şi o hristificăm. Ne îmbrăcăm în Hristos. Astfel Hristos ia treptat locul nostru în noi, şi trăieşte şi creşte în noi, până când el devine subiect, iar noi obiect, şi până când noi, lepădându-ne de sine şi îndumnezeindu-ne, vom fi în starea de a exclama împreună cu Apostolul: Cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi! în această renaştere a omului dogma despre întruparea Fiului lui Dumnezeu în trup fecioresc dobândeşte înţelesul ei practic particular pentru fiecare din noi.
86. Cu rugăciunea interioară se poate îndeletnici fiecare creştin, dar cu această rugăciune se îndeletnicesc în cea mai mare măsură monahii ortodocşi, strigând în inimă: „Doamne Iisuse, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Acestea sunt acele cinci cuvinte pe care le pomeneşte Apostolul Pavel. Cu această rugăciune simplă, dar desăvârşită, se poate împlini acea poruncă a Domnului: Rugaţi-vă neîncetat. Cât sunt de binefăcătoare roadele acestei rugăciuni, aceasta o poate şti cel mai bine cel care se îndeletniceşte cu ea; iar apoi cel care se întovărăşeşte cu călugării şi maicile care practică această rugăciune, şi în cele din urmă şi cel care a citit viaţa
43
Sfântului Maxim Cavsocalivitul, a Sfântului Andrei şi a fericitului Vasile, cei nebuni pentru Hristos, precum şi a altor nenumăraţi sfinţiţi părinţi şi maici din istoria îndelungată a Bisericii până astăzi.
87. Roada cea mai de căpetenie a acestei rugăciuni este că sufletul omului menţine atingerea neîntreruptă cu Dumnezeu. Iar din această atingere inima se aprinde cu dragoste faţă de Dumnezeu. Dobândeşte nepătimire şi eliberare de lume şi de tot ceea ce lumea oferă. Creşte dorinţa ca omul să moară cât mai curând şi să se întâlnească în lumea de dincolo cu Domnul iubit. Când Sfântului Pafnutie de la Borovsk i-a sosit ziua morţii, el a exclamat cu fericire: „Iată ziua Domnului, veseliţi-vă, noroade, iată, ziua cea dorită a venit!” Netemerea în faţa morţii, ba chiar dorinţa ca omul să se despartă cât mai degrabă de această lume, au făcut din aceşti purtători de duh cei mai mari eroi din istoria lumii.
88. Ei trăiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sunt cetăţeni ai cerului şi îngeri în trup. Mici dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu, copiii luminii. Când Cuviosul Simeon (prăznuit la 21 iulie), după mai mulţi ani de nevoinţă în pustie cu tovarăşul său Ioan, a vrut să se întoarcă din pustie în mijlocul oamenilor ca să-i înveţe,
44
Ioan i-a dat următorul sfat: „Păzeşte-ţi inima ta de tot ceea ce vei vedea în lume. De ceea ce se va atinge mâna ta să nu se atingă şi inima ta. Când gura ta va mânca, inima ta să nu se îndulcească. Când picioarele îţi vor păşi, să fie pace înăuntrul tău, nu întrerupe nici un moment legătura cu Dumnezeu!”
89. Dumnezeu a binevoit, zice slăvitul Pavel, ca să descopere pe Fiul Său întru mine. Iar el a înţeles aceasta şi a urmărit cu răbdare cum S-a sălăşluit Hristos în el, până când în cele din urmă a fost în stare să exclame: Nu trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Pavel! Un om slab şi gârbovit, pleşuv şi încet la vorbire, sărăcăcios îmbrăcat şi mizerabil hrănit, miop şi nearătos sub o astfel de înfăţişare înşelătoare se ascundea un mic dumnezeu şi fiu al lui Dumnezeu, împărat şi preot. Asemenea lui, mii după mii i-au urmat, milioane după milioane, care după cele exterioare erau ultimii, iar după cele dinăuntru erau primii dintre oameni. Lumea aceasta nu le era vrednică, după cuvintele aceluiaşi Apostol Pavel. Aceştia sunt cei ce s-au biruit pe sine şi lumea, cei care acum strălucesc ca soarele în împărăţia cerească şi se desfătează cu îngerii în jurul Domnului slavei, a Mielului lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
90. Aproape de 2000 de ani Hristos Stăpânul Lumii strânge recolta Sa. Jitniţele Sale cereşti sunt aproape pline. împărăţia Sa este mai mare în număr decât toate împărăţiile pământeşti luate împreună. împărăţia Lui este cea mai puternică împărăţie şi creşte din ce în ce mai mult în număr şi putere. Aceasta este rodul
45
sudorilor Sale, al trudelor Sale, al lacrimilor Sale şi al sângelui Său. Noi, creştinii ortodocşi, suntem în legătură cu această împărăţie a lui Hristos, cu Dumnezeu Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, cu arhanghelii şi îngerii şi cu toate puterile cereşti, şi încă cu toţi drepţii şi plăcuţii lui Dumnezeu, cu prorocii şi apostolii, cu mucenicii şi pătimitorii, cu purtătorii de Dumnezeu părinţi şi învăţători, cu pătimitoarele şi fecioarele, cu pustnicii şi pustnicele, cu toţi cei care în trupul lor L-au simţit pe Dumnezeu, L-au purtat pe Dumnezeu, s-au bucurat cu Dumnezeu şi au devenit mici dumnezei şi copii ai lui Dumnezeu.
91. Proscomidia! Ce este Proscomidia? Ereticii nici nu au Proscomidie. Proscomidia este partea introductivă a Liturghiei, prologul ei. Ea este legătura noastră cu împărăţia cerească şi cu cetăţenii cerului, în jurul agneţului mielul lui Dumnezeu preotul aşază bucăţele din prescură pentru Maica Domnului pentru ea în primul rând, pentru că în ea S-a întrupat Dumnezeu -, pentru Sfântul Ioan şi ceilalţi proroci, pentru apostoli, pentru părinţii Bisericii, pentru mucenici şi mărturisitori, pentru preacuvioasele noastre maici, pentru doctorii fără de arginţi şi toţi făcătorii de minuni. Vai, ce bogăţie şi ce slavă! Şi pentru răposaţii noştri părinţi şi fraţi şi pentru creştinii în viaţă. Vai, vai şi vai! Ce bogăţie şi ce slavă! Vremea şi spaţiul dispar. Apartenenţele etnice şi naţionale nu se iau în seamă. Doar împărăţia Mielului lui Dumnezeu şi cetăţenii săi. Bucăţelele tuturor acestora le punem în Potir, în cel mai sfânt pahar, împreună cu băutura cerească, şi după aceea ne împărtăşim. Aceasta este atingerea
46
noastră cu ei; unirea noastră cu ei. O împărăţie, o cetăţenie, o credinţă, o familie a lui Dumnezeu.
92. Aceasta nu o au ereticii. în măsura în care mai au Liturghie, ei o ţin fără Proscomidie. Aşa le dictează mândria lor. Ei, pasămite, vor să ştie numai de Dumnezeu, nu şi de sfinţii Săi. Ei vor să ţină legătura numai cu Dumnezeu, dispreţuind pe copiii Lui. Vor să-L cinstească pe Hristos, respingând secerişul şi roadele trudei şi lacrimilor Sale, şi chinul şi sângele şi moartea Sa. Ei nu vor nici o legătură cu copiii lui Dumnezeu, cu miliardele de plăcuţi ai lui Dumnezeu mântuiţi. întrebarea este dacă Tatăl, pe ai Cărui copii ei îi dispreţuiesc, doreşte vreo legătură cu ei, cei care dispreţuiesc pe copiii Săi. Sau îi leapădă în mânia Sa, aşa cum ei îi leapădă pe copiii Săi.
93. Teologii eretici numesc biserica asociaţie, şi fiind uniformizatori a tot cu toate, ei pun această asociaţie lângă alte asociaţii şi o echivalează cu alte asociaţii: politice, economice, sociale ş.a.m.d. însă Biserica nu este o asociaţie, ci o maică născătoare de fii, născătoare de cea mai mare dimensiune, al cărei leagăn nu încetează a se legăna. Precum scrie Apostolul Pavel galatenilor: Copiii mei, pe care iarăşi cu durere vă nasc, până ce Se va închipui Hristos în voi. în chinurile naşterii de-a lungul a veacuri Biserica naşte copiii lui Dumnezeu, fiii şi fiicele lui Dumnezeu, mici dumnezei, comoştenitori cu Hristos în împărăţia vieţii veşnice şi a veşnicei lumini.
94. Maica Biserică! Aşa îşi numesc ortodocşii Biserica lor. Statul nu se numeşte maică şi nici unei alte
47
asociaţii omeneşti nu i se dă acest nume. Acest nume i se potriveşte numai Bisericii. Şi pe bună dreptate se numeşte Biserica maică. Ea naşte pe fiiii şi fiicele lui Dumnezeu. întreg noul Testament vorbeşte de naştere, de naşterea din nou, de renaştere. Şi prin gura lui Hristos, şi prin gurile apostolilor, şi mai târziu prin gurile sfinţilor părinţi şi sfintelor maici. Este vorba bineînţeles, de naşterea duhovnicească, despre acee pe care învăţatul Nicodim nu a putut să o priceapă, dar pe care mai apoi au înţeles-o şi au experiat-o în sine milioane şi milioane de creştini.
95. Nu există naştere fără atingere. Nici trupească, nici duhovnicească. Dragostea se manifestă prin atingere. Atât cea trupească, cât şi cea duhovnicească. Maica Biserică naşte fiii săi duhovniceşti prin atingerea cu Dumnezeu-Duhul Sfânt. Cum asta? Precum Mesia născut din Preasfânta Fecioară Maria. Şi Maria a întrebat pe îngerul lui Dumnezeu: Cum va fi aceasta, de vreme ce nu ştiu de bărbat? La aceasta îngerul i-a răspuns: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui de sus te va umbri; pentru aceasta şi Cel ce Se va naşte din tine va fi sfânt şi Se va numi Fiul lui Dumnezeu. într-adevăr, aici este vorba despre naşterea trupească a lui Hristos, iar noi vorbim despre naşterea duhovnicească prin Biserică de la Duhul Sfânt. Totuna, lui Dumnezeu îi este posibil tot ceea ce spune. Cine a conceput prima oară naşterea dacă nu Dumnezeu? Dar când a conceput pe cea trupească, a conceput şi naşterea duhovnicească. Şi când poate să săvârşească una, atunci o poate săvârşi şi pe cealaltă. Ceea ce este de primă însemnătate este că Biserica e
48
Maică, a fost, este şi va fi până la sfârşitul veacurilor. Nume drag: Maica Biserică!
96. Când este vorba despre legătura Bisericii pământeşti cu Biserica cerească, teologii eretici refuză şi resping această legătură. Ei nu îşi adresează rugăciunile lor nici Maicii Domnului, nici îngerilor, nici apostolilor şi nici sfinţilor. Ei spun că între Dumnezeu şi oameni nu există mijlocitor şi mijlocire. Se mândresc de felul în care ei îşi adresează rugăciunile direct şi numai Domnului Dumnezeu. însă bisericile lor şi până în ziua de astăzi le denumesc după numele Sfintei Născătoare de Dumnezeu, sau ale îngerilor, sau ale apostolilor şi celorlalţi sfinţi. Dar aceasta este doar o denumire goală, menţinută prin tradiţie din acele vremuri când strămoşii lor ortodocşi proslăveau pe toţi sfinţii, zideau în numele lor biserici şi îşi înălţau rugăciunile lor către Dumnezeu prin mijlocirea lor.
97. Acest cuvânt mijlocire a apărut în vremea certei dintre diferitele grupuri de eretici. Prin dragoste, iar nu prin mijlocire, tâlcuieşte Biserica Ortodoxă legătura între poporul lui Dumnezeu de pe pământ şi poporul lui Dumnezeu din cer, al Ierusalimului de sus. Poporul lui Dumnezeu din cer are viaţă, putere şi dragoste, toate într-o mai mare măsură decât noi, atâta timp cât noi suntem mărginiţi de trup. Şi din dragoste către noi ei se roagă lui Dumnezeu pentru noi. Iar noi din dragoste pentru ei îi proslăvim pe pământ, le ridicăm biserici, facem daruri în numele lor şi le înălţăm rugăciuni şi cereri, precum rudeniilor noastre mai mari şi mai slăvite, precum curtenilor împărăţiei
49
Domnului, ca ei, cu ajutorul Dumnezeului lor şi al nostru, să ne ajute.
98. Biserica Ortodoxă are acumulată o uriaşă ex' perienţă asupra faptului că sfinţii lui Dumnezeu sunt vii, că ei ne văd şi ne aud şi că ne ajută. Ei ne ajută şi când noi ştim, şi când nu ştim. Ei sunt aproape d noi; noi simţim apropierea lor, iar ei simt răsuflarea noastră. Aceasta a simţit-o chiar şi Apostolul Pavel în acele prime zile ale marii drame a creştinătăţii, şi a exprimat-o în acest fel: V-aţi apropiat de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul cel ceresc, şi de multe mii de îngeri, şi de adunarea şi biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, şi de Dumnezeu judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi. Iar aceştia sunt doar aceia pe care Domnul i-a mântuit prin pogorârea la iad. Ce mai putem spune astăzi, după cele 19 secole trecute de la Sfântul Pavel? Cât s-a înmulţit poporul ceresc al lui Dumnezeu şi cât s-a îmbogăţit Ierusalimul cel de sus cu oamenii cei botezaţi!
99. Foarte prostească este cleveteala eretică asupra Bisericii Ortodoxe, că ar fi politeistă din pricină că recunoaşte pe sfinţii lui Dumnezeu, îi proslăveşte ca dumnezei alături de Dumnezeu şi se roagă lor. Cu adevărat noi nu suntem politeişti, dar sunt păgâni toţi cei care nu cred în Evanghelie, adică în Dumnezeu aşa cum Domnul Iisus L-a arătat şi El însuşi prin persoana Sa S-a arătat. Noi ştim că toţi sfinţii sunt copiii lui Dumnezeu, copiii împăratului Ceresc, mici dumnezei după dar şi înfiere, şi că însăşi viaţa, puterea
50
şi dragostea care de la ei se revarsă până la noi vine de la un unic veşnic izvor, de la un unic Dumnezeu, veşnic, fără de moarte în Treime şi în Unime. A zis Hristos evreilor: Dacă nu credeţi Mie, credeţi lucrurilor Mele. Ce sunt sfinţii, ce este poporul nenumărat din Ierusalimul de sus, ce sunt miliarde de mântuiţi şi proslăviţi din aceste 2000 de ani, dacă nu lucrarea lui Hristos? Noi îi întrebăm pe eretici: Cum puteţi să credeţi în Hristos, dacă nu credeţi în această lucrare a Lui, în această dumnezeiască, uriaşă, măreaţă lucrare?
100. Evanghelia, Vestea de Bucurie! Cu adevărat este una singură mare Veste de Bucurie pentru toţi oamenii de pe această planetă, de când Eva a călcat porunca lui Dumnezeu şi a născut pe ucigaşul de frate Cain, până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor. Aceasta este acea Veste de Bucurie pe care Domnul Iisus Hristos a arătat-o lumii. Este chiar El. Biserica Ortodoxă este singura care a păstrat în întregime credinţa în Vestea Lui de Bucurie, în El. Această cea mai mare comoară ea nu a păstrat-o fără luptă crâncenă, în afară şi înăuntru, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Născătoarei de Dumnezeu şi al tuturor sfinţilor, a păstrat-o. A păstrat-o nu pentru slava sa, ci pentru a lui Hristos şi nu doar pentru mântuirea popoarelor sale, ci pentru toate generaţiile viitoare şi pentru toate popoarele de pe pământ, dacă acestea vor voi să-şi deschidă inimile lor şi mintea lor şi să vadă unde le este mântuirea. Viitorul omenirii este în legătură inevitabilă cu Ortodoxia. Auziţi toate neamurile şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu, Emanuel!
51
ÎN LOC DE EPILOG
Odată, prin anii 30 ai secolului trecut, Sfântul Nicolae Velimirovici se afla în camera sa de la Patriarhia din Belgrad. Pe neaşteptate a intrat un om care l-a întrebat: „Sunteţi episcopul Nicolae?” „Da, eu sunt” a răspuns sfântul. Atunci ciudatul oaspete a scos un pistol şi l-a îndreptat asupra episcopului: „Am venit ca să vă ucid, precum mi s-a poruncit. Pregătiţi-vă să muriţi”. Nicolae s-a ridicat de pe scaun şi a zis: „Eu sunt totdeauna gata să mor şi să mă duc înaintea lui Dumnezeu. Faceţi ceea ce v-aţi propus”. Omul s-a uitat la el, a coborât pistolul şi, după o pauză, a spus: „Nu am venit ca să vă omor, ci am vrut să văd dacă sunteţi gata să vă daţi viaţa pentru ceea ce credeţi”.
în anii care au urmat, episcopul Jicei avea să-şi pună viaţa de nenumărate ori pentru credinţa sa. Aşa cum spunea şi în Suta de capete de la Liubostinia, în Răsărit Evanghelia nu este înţeleasă ca o teorie, ci ca nevoinţă şi practică. Punând Evanghelia în practică, omul dobândeşte Duhul Sfânt, şi nu mai crede, ci ştie. Prin sălăşluirea Duhului Sfânt în om, acesta se face locaş al Celui Preaînalt şi lucrează totul în toate. Aşa a putut şi Sfântul Nicolae să treacă prin chinurile pe care le-a avut de îndurat.
53
în momentul când el a fost mutat de la Liubostinia la următorul popas al drumului crucii sale, la Mănăstirea Voiloviţa, pentru el au venit 14 camioane de soldaţi germani. Acum sfântul vlădică vedea cum se împlineşte sub ochii săi una din rugăciunile sale: „Binecuvintează-mi vrăjmaşii, o, Doamne! Chiar şi eu îi binecuvintez şi nu-i blestem. Binecuvintează-i şi înmulţeşte-i; înmulţeşte-i pe ei şi fă-i să fie şi mai amarnici împotriva mea: aşa încât fuga mea spre Tine să nu mai aibă întoarcere; aşa încât toată nădejdea în oameni să poată fi risipită ca pânza de păianjen; aşa încât pacea desăvârşită să poată începe a domni în sufletul meu... aşa încât să-mi pot aduna toată comoara în cer” (Rugăciuni pe malul lacului).
La Voiloviţa a fost dus şi Patriarhul Gavrilo Dojici. Aici au avut parte de un tratament mult mai aspru, mănăstirea fiind transformată practic în închisoare. Cei doi ierarhi au fost supuşi la multe presiuni ca să colaboreze cu ocupanţii, aceştia dorind să profite de influenţa lor asupra poporului. în cele din urmă, cei doi mărturisitori, necedând în nici un chip, au fost trimişi în lagărul de exterminare de la Dachau. Erau singurii conducători bisericeşti de un asemenea rang care au ajuns acolo. Se pare că nimeni din capii bisericilor din Europa nu mai stârnise mânia naziştilor într-o asemenea măsură ca aceşti stâlpi ai credinţei, a căror rezistenţă nu putea fi îngenuncheată.
în lagăr suferinţele lor au fost şi mai mari, însă pentru un rugător ca Sfântul Nicolae, acestea s-au făcut pricină de întâlnire mai apropiată cu Dumnezeu. Acolo s-au împlinit de nenumărate ori cuvintele sale: „Vrăjmaşii m-au condus spre îmbrăţişarea Ta, Doamne,
54
mai mult decât prietenii. Prietenii m-au legat de pământ, vrăjmaşii m-au desprins de pământ”. Şi într-adevăr, el mărturisea mai apoi despre viaţa de la Dachau, spunând: „în lagăr este astfel: te aşezi într-un colţ şi spui în cugetul tău: «Doamne, sunt praf şi cenuşă, ia sufletul meu!» Şi atunci sufletul tău se urcă la ceruri şi îl vezi pe Dumnezeu faţă către faţă. Dar nu poţi să rezişti şi îi spui: «Nu sunt pregătit, du-mă jos înapoi!» Pe scurt, mi-aş da tot restul vieţii pentru o oră la Dachau!”
ANEXA
Oare cine ar putea spune câte roade aduce un om ca Sfântul Nicolae, prin care lucrează Dumnezeu? Câte vieţi de oameni din vremea lui şi de mai apoi nu a influenţat el, punându-i pe calea cea bună şi îndreptându-i spre mântuire? S-au împărtăşit prin el de lumina Soarelui Dreptăţii nu numai mari luminători ai Ortodoxiei secolului al XX-lea ca Sfântul Ioan Maximovici, făcătorul de minuni de la San Francisco, Cuviosul Iustin cel Nou de la Celie, conştiinţa ortodoxă a anilor din urmă, Cuviosul Sofronie de la Essex, cel care a fost hirotonit ierodiacon de Sfântul Nicolae, ci şi mulţi alţi nevoitori, care deşi mai puţin cunoscuţi, au numele trecute în Cartea Vieţii. Mulţimi nenumărate de credincioşi l-au venerat pe cel care-l numeau Deda Vladika (Bunicul Vlădică) sau Sveti Deka (Sfântul Bunic), avându-l ca pildă şi călăuză spre lăcaşurile cereşti. Dintre aceştia nu puţini au luat asupra lor crucea călugăriei, sfinţindu-se şi sfinţind şi ei pe alţii la rândul lor. în continuare vom prezenta biografiile câtorva din ucenicii mai apropiaţi sau mai depărtaţi ai Sfântului Nicolae. Unii au fost oameni cu studii înalte, cum a fost monahul Iacov, alţii, precum ieromonahul Casian, au fost oameni simpli, căci, după cum spunea şi Sfântul Nicolae: „Dumnezeu nu bagă în seamă ştiinţa noastră. Dumnezeu iubeşte neştiinţa. Dumnezeu este mai mult în neştiinţă decât în ştiinţă. Cu cât eşti personal mai mare, cu atât e Dumnezeu mai mic în ti ne şi invers”. Toţi aceşti nevoitori însă, urmând Sfân tului Nicolae, au ştiut să se facă plăcuţi lui Dumnezeu ca să dobândească împărăţia cerurilor.
MONAHUL IACOV1
Monahul Iacov s-a născut în anul 1894 în satul Ravna Gora. Ca mirean se numea Radoie Arsovici A terminat şcoala elementară şi secundară în Serbia apoi a obţinut doctoratul în filosofi e la Sorbona. Fiind un om învăţat şi înzestrat, a lucrat la ambasada rega tului Iugoslaviei din Paris. Pe vremea acea nu se ocupa serios de viaţa duhovnicească. Se spune că se purta ca un mare domn, împătimit după îmbrăcăminte frumoasă, ba chiar că îşi schimba costumul în fiecare zi.
La viaţa duhovnicească s-a trezit într-unul din concediile sale de odihnă petrecute în staţiunea Vmiacika Bania, unde i-a auzit pe propovăduitorii din popor ai Mişcării bogomoliţilor2. Uimit de elocvenţa lor
1 Portretul acestui părinte şi ale următorilor şase părinţi sunt preluate din volumul lui Vladimir Dimitrievici, Bez boga ni S preko praga, Belgrad, 2007.
2 Mişcarea bogomoliţilor (a rugătorilor către Dumnezeu) mişcare religioasă populară de masă al cărei conducător a fost Sfântul Nicolae Velimirovici. Bogomoliţii sau rugătorii către Dumnezeu erau blânzi şi smeriţi, ţineau cu sfinţenie toate rânduielile bisericeşti, posteau, se spovedeau şi se împărtăşeau cu multă evlavie, ajutau pe cei săraci şi pe cei bolnavi, mergeau în pelerinaje la mănăstiri şi la locurile sfinte din ţară, construiau sau renovau biserici şi mănăstiri. Viaţa multora s-a schimbat prin această mişcare, care a dat mulţi călugări şi preoţi şi a reînnoit duhovniceşte Biserica Sârbă (n. trad.).
58
în mărturisirea lui Dumnezeu şi a iubirii Lui, Radoie Arsovici, doctorul în filosofie, a purces îndată să se întâlnească cu Sfântul Nicolae Velimirovici, care era conducătorul duhovnicesc al bogomoliţilor. Vlădica Nicolae participa atunci la adunarea populară creştină din staţiune, deci când Radoie Arsovici, mişcat de har, s-a apropiat de el şi şi-a exprimat dorinţa sa de a se călugări, sfântul a tăcut o bucată de timp, apoi l-a chemat ca după câteva zile să vină la el la Ohrida, ca să vadă cum se va descurca. Sfântul Nicolae ştia că în faţa sa se afla un intelectual monden, până nu demult indiferent faţă de credinţă, deci voia să-i încerce temeinic dispoziţia sa, iar Radoie a arătat îndată în ce direcţie îl trăgea inima. A părăsit slujba sa din diplomaţie, a îmbrăcat un costum vechi şi a plecat la Sfântul Nicolae în Macedonia. Sora lui, Ivanka, care trăia la Ciaciak, i-a cumpărat un costum nou, fiind uimită de faptul că el poartă haine sărăcăcioase. însă Radoie a oferit noul său costum primului cerşetor pe care l-a întâlnit, care însă l-a refuzat, gândindu-se că frumosul costum trebuie să fi fost furat de undeva.
Mai apoi, când Sfântul Nicolae a fost mutat la Jicea, Radoie Arsovici, nefiind încă călugărit, s-a întors şi el în Serbia împreună cu al său vlădică, ca să-şi continue nevoinţa. Vlădica îi încerca smerenia necontenit. Un martor îşi aminteşte că privea cum doctorul în filosofie, îmbrăcat în costum de oraş, curăţa cu mâinile balega de la porţile mănăstirii, la porunca vlădicăi. O făcea aceasta cu supunere desăvârşită, fără să spună nici un cuvânt de împotrivire.
Sfântul Nicolae al Jicei se baza mult pe el. Oricând avea nevoie să se sfătuiască cu cineva, el se arăta la fereastra casei din Jicea şi îi spunea unuia dintre fraţi începători: „Băiete, cheamă la mine pe doctor!” însă părintele Iacov era atât de lepădat de viaţa lui trecută, încât desconsidera şi renega cu totul titlul său de doctor. Atunci când în trapeza mănăstirii vlădica i se adresa cu „Doctore!”, el tăcea ori de câte ori s-ar fi repetat chemarea. Doar atunci când i-ar fi zis: „Părinte Iacov!” el răspundea: „Poftiţi, preasfinţite!”
59
Purta încălţăminte desperecheată, ciorapi rupţi, o rasă veche. Când culegea păduchii, o parte îi punea înapoi, cântând stihul din Psalm: Toată suflarea să laude pe Domnul! Nu voia să vorbească nimic cu nimeni. Nici saluturile nu le prea întorcea. Se înhăma la un fel de cotigă în care punea numerele proaspăt tipărite din revista „Misionarul”, şi le trăgea de la Jicea ' până la poşta din Kralievo. Nu băga în seamă mirarea trecătorilor şi nici cicăleala copiilor.
Părintele Petru de la Dencoviţa îşi aminteşte cum el, fiind frate începător la Jicea, păzea odată vitele şi a început să strige tare la ele. Monahul Iacov s-a apropiat de el şi i-a zis: „De la atâtea strigăte se dobândeşte un astfel de duh, încât sfinţi părinţi trebuie să citească molitvele cele mari ca să îl îndepărteze”. Altădată, părintele Petru şi încă un tânăr frate începător stăteau aproape de chilia Părintelui Iacov şi îl judecau pe bucătarul mănăstirii. Când s-au despărţit, părintele Petru a călcat greşit pe trepte, s-a împiedicat, a căzut şi s-a lovit puternic cu capul de uşa chiliei părintelui Iacov, aşa încât aceasta s-a deschis. Părintele Iacov a exclamat:
60
-Doamne, miluieşte! Fiule, douăzeci de ani dacă ai fi învăţat să cazi, n-ai fi căzut astfel. Să mulţumeşti mult lui Dumnezeu pentru ziua de astăzi, căci eu totdeauna închid uşa chiliei cu cheia. Dacă acum uşa ar fi fost închisă cu cheia, ai fi murit. Iar eu, uitându-mă la voi, tocmai mă gândeam: „Până când vor mai vorbi aceşti copii, în loc să se ducă să se roage lui Dumnezeu?” Vorbea puţin şi rar, dar predicile lui erau pline de dar. Odată a luat un păhărel, l-a umplut cu apă şi s-a adresat celor de faţă:
vedeţi, fraţilor, acest păhărel? El este plin de apă şi nimic nu mai poate intra în el. Tot aşa în sufletul care este plin de Duhul Sfânt, nu poate intra nimic rău.
Credinţa lui îi dădea un mare curaj. în toamna lui 1941, drept răzbunare pentru revolta sârbilor, nemţii au bombardat Jicea. în timpul acelei groaze, părintele Petru s-a ascuns în porumb. Când avioanele s-au îndepărtat, s-a îndreptat spre biserică. Strana stângă era complet distrusă de bombe şi era atâta moloz, de parcă ar fi trecut un camion. Strana dreaptă era nevătămată, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. în ea, sub fresca cu Hristos răstignit, unde îi plăcea să stea şi vlădicăi Nicolae, stătea părintele Iacov, care în vremea bombardamentului fusese în biserică, rugându-se. Când l-a văzut pe fratele începător, a strigat: „Unde sunteţi, călugărilor? Pe front viaţă sau victorie!”
Bomba care trecuse în zbor pe deasupra stranei din dreapta era atât de mare, încât vâltoarea care a făcut-o în râul din apropiere a luat cu ea două vaci!
În primăvara anului 1944, un călugăr slab, cu înfăţişare de sfânt, s-a arătat în Belgrad şi a început să adune în jurul său copii, băieţi şi fete, învăţându-i credinţa
61
şi împărţindu-le cruciuliţe. De asemenea, îi învăţa cântece duhovniceşti. El le spunea copiilor că vin vremuri grele pentru Serbia, dar trebuie să se roage lui Dumnezeu şi să creadă în El, şi astfel toţi vor rezista. Acest monah îi conducea adesea pe copii la biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Părinţii se temeau pentru copiii lor, pentru că erau vremuri grele, de război. Atunci se auzea de nişte răufăcători care răpeau copiii, îi tăiau şi făceau din ei săpun. Deci, de teamă, părinţii se întrebau câteodată cine este acel om ciudat. Dar nimeni şi nimic nu putea să-i despartă pe copii de el, iar înrâurirea acelui propovăduitor al cuvintelor lui Dumnezeu asupra celor mici era binefăcătoare, lucru pe care toţi au putut să-l constate în scurtă vreme.
Mai târziu el a dispărut. S-a întors la Liubostinia. Acolo a spus că două fete în haine roşii pe care le-a întâlnit la Belgrad două surori vor veni la mănăstire ca să se călugărească. Aceste două surori, care au ascultat cu bucurie pe părintele Iacov, au devenit mai apoi călugăriţele Glicheria care mai apoi a ajuns şi stareţă şi Antonina de la Celie.
Câtă vreme a vieţuit la Liubostinia, părintele Iacov avea obiceiul să vină la trapeza mănăstirii şi să se lovească cu mâinile peste cap, mişcându-l când în stânga, când în dreapta şi zicând:
binecuvântare! Ascultare! Binecuvântare! Ascultare! El dezvăluia astfel surorilor însăşi esenţa vieţii monahale.
Călugăriţa Iustina de la Celie era în vremea aceea începătoare la Liubostinia. Odată a intrat în chilia părintelui Iacov. Camera era luminoasă şi avea un pat frumos. Dar el nu dormea pe pat, ci pe o scândură
62
aruncată peste doi buşteni. Chilia sa se afla în apropiere de toaletele mănăstirii, dar, în pofida acestui lucru, în ea se simţea o mireasmă minunată.
în anul 1945 comuniştii l-au închis din pricina părului şi a bărbii mari, precum şi a predicilor, şi l-au bătut mult. După o predică în piaţa centrală din Belgrad, a fost bătut foarte tare. A murit în casa unui bogomolit vasile Popovici din Rabrova - în anul 1946, în ajunul Postului Mare. Este înmormântat la Mănăstirea Tuman.
FRATELE STANKO
Stanko Maricici a trăit încă din copilărie în mişcarea bogomoliţilor. împreună cu Dragoliub Milivoievici, care mai apoi a devenit vlădica Dionisie, şi Milisav Dimitrievici (mai apoi părintele Gavriil), a răspândit cuvântul lui Dumnezeu în popor. Foarte de timpuriu a fost pătruns de duhul tăcerii şi al rugăciunii, al pocăinţei adânci şi al vegherii asupra sa. Era cunoscut pentru expresia pe care o rostea atunci când rămânea prea mult în conversaţie cu cineva şi i se părea că a exagerat:
frate, iartă-mă! Trebuie să merg să mă căiesc pentru ceea ce am făcut şi pentru ceea ce nu am făcut.
Când centrul mişcării rugătorilor s-a mutat de la Belgrad la Kraguievaţ, fratele Stanko a luat asupra sa grija tipografiei, care fusese dăruită Asociaţiei Populare Ortodoxe Creştine (denumirea oficială a Mişcării rugătorilor) de către Mihailo Pupin1, marele prieten al Sfântului
1 Mare savant fizician de origine din Banatul sârbesc, profesor la Columbia University, New York.
63
Nicolae Velimirovici. De asemenea, conducea corul bogomoliţilor. Toţi îl iubeau şi îndeosebi Vlădica Nicolae, a cărui binecuvântare o avea întotdeauna.
Se pare că Stanko Maricici, care era întotdeauna dornic de viaţă călugărească, a primit tunderea în monahism în taină, împreună cu Milisav Dimitrievici. A continuat să poarte un costum mirenesc, dar pravila de rugăciune şi-o ţinea ca cel mai mare pustnic. Toată noaptea se ruga Domnului, dormind puţin, iar de mâncat gusta, după cum se zice în popor, „cât o pisicuţă”.
în anul 1941, în ajunul masacrului nemţesc din Kraguievaţ, bogomoliţii se rugau în paraclisul lor. Citeau acatiste stând în picioare, iar la rugăciunile după acatist îngenuncheau. în timp ce era la rugăciune, fratele Stanko a văzut cum norul harului îi acoperea pe toţi cei prezenţi. Atunci s-a arătat Sfântul Arhanghel Mihail, care i-a spus lui Stanko: „Nu vă temeţi, oastea noastră este mai puternică decât armata lor!” în vremea împuşcării ostaticilor din Kraguievaţ1, Dumnezeu i-a salvat pe bogomoliţi ca să nu pătimească.
Stanko stătea întotdeauna în partea din spate a bisericii. Când l-au întrebat de ce, el a răspuns: „Dacă aţi şti ce se întâmplă în mijlocul bisericii în timpul Sfintei Liturghii!”
Era considerat un mare rugător pentru cei apropiaţi, ale căror nume le pomenea mereu. în Mănăstirea Hopovo trăiau în acea vreme doi fraţi după trup, monahii Gherasim şi Serafim. Cel mai tânăr, Gherasim, a răposat. Fratele lui s-a rugat pentru el şi în somn a avut o descoperire: i s-a arătat Gherasim şi i-a spus:
1 La 21 octombrie 1941, naziştii au executat 7000 de locuitori ai Rraguievaţului, în marea majoritate foarte tineri.
64
„îţi mulţumesc că te rogi pentru mine, dar nu trebuie să te mai osteneşti: rugăciunile tale nu mă ajută. Mergi la Asociaţia Creştină, la fratele Stanko, şi la Mănăstirea Ioşaniţa, la părintele Cristofor. Ei sunt mari rugători înaintea Domnului”.
A adormit în Domnul şi a fost îngropat în Mănăstirea Ioşaniţa, cu numele de monahul Serafim.
STAREŢUL EUSTATIE
S-a născut în satul Gomia Mutniţa, în anul 1891. A absolvit patru clase de şcoală în satul natal, apoi s-a căsătorit şi a avut doi fii. începând din anul 1912 a participat la războaiele pentru întregirea Serbiei. Fiind un tânăr deosebit de evlavios, se străduia să ţină poruncile Domnului chiar şi în cele mai dificile condiţii. Nu a călcat nici un post, nici miercurea, nici vinerea. Unii soldaţi îl batjocoreau, numindu-l sectant, dar lui nu-i păsa de asta.
S-a întâmplat că, în timpul ruperii frontului la Salonic, soldaţii înfometaţi treceau prin livezi, de unde culegeau şi mâncau fructe, fără să-şi bată capul ale cui sunt. Ieffa Rakici (aşa îi era numele de mirean), deşi era şi el foarte flămând, nu a vrut să se atingă de lucru străin fără să ceară. De aceea a intrat într-o casă şi a întrebat gazda dacă poate să ia câteva mere. Gazda înspăimântată i-a spus: „Ia câte vrei! Nimeni din soldaţi nu întreabă. Tu eşti primul care ai întrebat! Ia câte vrei!” Aşa şi-a menţinut Iefta rânduiala pe care a respectat-o tot războiul chiar dacă ar fi murit de foame, nu lua nimic fără să ceară.
65
A postit şi s-a rugat lui Dumnezeu după puterea lui, iar Domnul l-a păzit. Deşi i s-a întâmplat ca uniforma să-i fie ciuruită, el nu a fost niciodată rănit, nici măcar zgâriat. Din această pricină s-a hotărât să-I mulţumească lui Dumnezeu călugărindu-se. îndată ce a fost demobilizat, a plecat în Sfântul Munte. Camarazii îi spuneau: „Toţi merg acasă, iar tu mergi în partea opusă! Omule, unde te duci? Războiul s-a terminat!” Iefta le răspundea: „Nu, eu abia acum mă duc la război!” Acest ostaş al lui Hristos s-a îndreptat spre Mănăstirea Hilandar, unde s-a călugărit în anul 1920, cu numele Eustatie. în anul 1922 a fost hirotonit diacon. Douăzeci de ani s-a îngrijit de biserică şi de slujbe, având ascultarea de eclesiarh. Nu era nimeni în obştea Mănăstirii Hilandar care să se străduiască să petreacă mai mult timp în rugăciune. Iar când nu se ruga, el citea cărţile Sfinţilor Părinţi din biblioteca mănăstirii. Aşa de bine cunoştea pe Sfinţii Părinţi, că putea să spună pe de rost pasaje întregi din operele lor. Mai apoi, ca ieromonah, când îşi sfătuia fiii săi duhovniceşti, începea de obicei astfel: „Ca să zic aşa (aceasta era o expresie pe care o folosea foarte des), Sfântul Ioan Gură de Aur (Vasile cel Mare, Grigorie Teologul etc) spune astfel...” Se străduia ca atunci când dădea epitimii la spovedanie să respecte canoanele Sfinţilor Părinţi, în măsura în care aceasta este posibil în vremurile de acum. De aceea era considerat ca fiind un duhovnic serios şi aspru, pe care mulţi îl respectau.
în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial a venit din Sfântul Munte în Serbia, dorind să ajute duhovniceşte poporul său. în acea vreme, vlădica Nicolae a refăcut Mănăstirea Preobrajenia pe malul opus al Moravei
66
faţă de unde fusese până în 1905, când a fost dărâmată pentru construirea unei căi ferate. Nicolae şi-a pus mare nădejde în munca misionară a călugărilor acestei mănăstiri. Pe când ea era în curs de renovare, el a zis stareţei Evpraxia de la Mănăstirea Sfântul Nicolae (pe atunci sora începătoare Nada): „Ţeseţi un ştergar şi dăruiţi-l Mănăstirii Preobrajenia. Scrieţi pe el: Surorile mănăstirii Iovania pentru Mănăstirea Preobrajenia. Când se sfinţeşte o biserică, e bine să aduceţi daruri”.
Pentru refacerea mănăstirii, luminătorul de la Jicea i-a trimis pe monahii Vasian şi Eustatie. Le-a dat o sticlă de vin, una de ulei şi o prescură, şi le-a pus o rânduială care se ţine şi astăzi la Preobrajenia. El le-a zis: „Mergeţi şi slujiţi toate slujbele dumnezeieşti de peste zi şi Sfânta Liturghie, şi rugaţi-vă pentru mine, pentru voi şi pentru tot poporul sârb. Nu vă îngrijiţi de ceea ce veţi mânca sau veţi bea, căci Dumnezeu Se va îngriji de voi. Niciodată în viitor Preobrajenia nu trebuie să aibă nici pământ, nici animale, nici parohie, iar carnea să nu fie adusă nici măcar la poarta mănăstirii. împărţiţi tot ce aveţi cu oamenii care vin şi totdeauna veţi avea de toate în abundenţă. Va veni vremea când Mănăstirea Preobrajenia va fi mai bogată decât celelalte, ba încă unii o vor şi invidia”.
Părintele Eustatie a ţinut cu străşnicie rânduiala dată de Sfântul Nicolae: mănăstirea trăia doar din donaţiile credincioşilor. S-a întâmplat ca ultima bucăţică de brânză să o împartă cu pelerinii care veneau la slujbă şi ca magazia să fie desăvârşit goală. în aceeaşi zi, cineva venea la Preobrajenia şi aducea o putină plină. Părintele Eustatie i-a învăţat pe fiii săi duhovniceşti, Grigorie şi Veniamin: „Când săracii vă cer, niciodată
67
să nu le daţi cu împrumut. Daţi-le ca milostenie atât cât puteţi - însă să nu cereţi să vi se înapoieze”. însuşi părintele Eustatie împărţea necontenit celor din apropiere, dar mănăstirii nu i-a lipsit nimic niciodată.
Părintele Eustatie şi cu părintele Vasian mergeau la adunările rugătorilor din împrejurimi şi de mai departe, şi acolo predicau, spovedeau, citeau rugăciuni. Monahismul din eparhiile Ovcear şi Jicea şi-a completat numărul în principal datorită propovăduirii lor. Din această pricină au avut şi neplăceri din partea comuniştilor, fiind închişi. Au fost ameninţaţi să nu predice şi să nu strângă donaţii pentru mănăstire, dar ei nu s-au lăsat. Dar câteodată se întâmpla şi altfel. Egumena Mănăstirii Vavedenia, Fevronia, îşi aduce aminte că părintele Eustatie a adunat odată în regiunea Pojarevaţ atâta hrană şi materiale, încât şi miliţienii şi ceferiştii l-au ajutat să le încarce pe toate acelea în tren. Când s-a întors, a zis: „Ca să zic aşa, atunci când e nevoie, şi comuniştii ne ajută”. în mod vizibil Dumnezeu îl binecuvânta pe robul Său.
Mergea adeseori prin casele mirenilor şi citea rugăciuni nu numai pentru oameni, ci şi pentru animale. Odată a ajuns în casa lui Steva Paunovici din Donii Trepaci. în acea zi acestuia îi fătase scroafa, care începuse însă să-i respingă pe purcei nu-i lăsa să sugă. Când părintele Eustatie i-a citit rugăciunea pentru sănătatea animalelor, scroafa îndată s-a aşezat şi purceii au putut să se alăpteze. Preotul Radosav Milinkovici din Ciaciak îşi aduce aminte din copilăria lui cum cocoşii, care începuseră să moară, săreau şi alergau sănătoşi, atunci când părintele Eustatie îi stropea cu agheasmă.
68
Era foarte înfrânat la mâncare. într-o casă a rămas la cină. Deoarece a doua zi era post, gazda l-a rugat să mănânce cât mai mult. I-a zis:
dacă nu mâncaţi, va trebui să aruncăm mâncarea la porci.
asta înseamnă că dacă nu aţi arunca la porci, ar trebui să fiu eu porcul? a zis pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, părintele Eustatie.
În mănăstire citea rugăciuni pentru izgonirea duhurilor rele. O fată posedată din Bosnia, care era conştientă şi se lupta cu diavolul, a venit la Preobrajenia. În timp ce părintele Eustatie citea, un glas din ea, înspăimântător, spunea:
degeaba îţi citeşte, nu voi ieşi din tine!
Stomacul ei se umfla necontenit. Până la jumătatea slujbei Sfântului Maslu, au ţinut-o să nu fugă; de la jumătate s-a liniştit, iar când slujba s-a terminat, s-a rugat de părintele să o ierte că i-a făcut probleme. în timpul rugăciunilor, diavolul din ea spunea:
nu mai citi, nu voi ieşi!
Părintele Eustatie îi răspundea:
vei ieşi când Hristos al meu îţi va porunci!
După un timp acea fată s-a căsătorit şi trimitea periodic daruri drept mulţumire.
Părintele Eustatie ţinea cu străşnicie la vrednicia cinului său călugăresc, pe care îl considera mai înalt decât cel împărătesc. Atunci când în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial a trecut prin satul său natal ca să-şi viziteze fiii, aceştia l-au rugat să rămână cu ei şi i-au zis:
destul i-ai slujit lui Dumnezeu, ai îngenunchiat şi te-ai rugat. Rămâi ca să te odihneşti. Nu te vom obliga să faci nimic, numai lucruri uşoare, dacă poţi.
69
şi, ca să zic aşa, cu ce v-aş putea ajuta?
- Păi, uite. Câteodată să păzeşti porcii...
ca să zic aşa, eu să las chemarea împărătească şi să fiu porcar, nu-i aşa? Mai bine mă duc eu la casa mea, ca să-I slujesc lui Dumnezeu.
Pe călugări îi povăţuia aşa:
cine vine la mănăstire, să se străduiască să se biruiască pe sine şi să se pună în ordine. Atunci se vor rezolva şi celelalte şi nimeni nu-l va tulbura. în caz contrar, călugărul nu va fi niciodată mulţumit.
Despre gânduri îi învăţa aşa:
gândurile nu necesită spovedanie dacă zăbovesc puţin timp. Dacă zăbovesc mai mult atunci trebuie spovedite.
Iubea ordinea şi înfrumuseţarea bisericii şi repeta adesea:
cea mai mare ascultare este curăţenia şi aranjarea bisericii.
Dormea puţin, totdeauna în mantie. Părintele Veniamin îşi aduce aminte că a fost de două sau de trei ori cu el noaptea în chilie, şi că i-a fost foarte greu. Părintele Eustatie se pregătea, se culca, stătea o oră-două, iarăşi se scula, citea rugăciuni; apoi iar se culca, se odihnea o oră-două şi iar se scula şi citea rugăciuni cam de trei ori pe noapte se culca şi se scula. Niciodată nu pleca într-o călătorie care urma să dureze câteva zile şi să nu ia cu el cărţile de slujbă pentru perioada în care era plecat din mănăstire (citea din Mineie, Octoih, canoane, etc.), căci în satele prin care mergea (în special prin Bosnia), adesea nu erau biserici, iar el nu voia să rămână fără pravilă. De asemenea, niciodată nu pleca la drum fără să slujească Liturghia. La
70
spovedanie era aspru şi serios. La el veneau episcopii Andrei şi Danilo să se spovedească. Nu îngăduia mâncarea cu ulei decât când era permis de tipic. Nu-i împărtăşea pe cei care nu posteau după carte, cu excepţia celor grav bolnavi. Nu-i împărtăşea pe cei necununaţi. Urmându-i sfatul, mulţi s-au cununat la biserică, fără a ţine seama de vârsta lor.
Dădea mare importanţă trebuinţei de a face milostenie. Spunea: „Mâna întinsă poate şi să dea, şi să primească, însă cea strânsă nu poate nici una, nici alta”.
Din pricina multelor călătorii, la bătrâneţe puterile au început să-l lase, iar inima şi picioarele i-au slăbit. Doctorii l-au atenţionat să se îngrijească, dar el nu a dat importanţă. L-au rugat şi călugării să se mai cruţe, dar el le-a spus:
atâta timp cât picioarele mă mai ţin, voi merge la propovăduire, iar Dumnezeu ştie până când va fi nevoie de mine.
Totuşi, cu doi ani înainte de moarte, a căzut zece zile la pat. În acea vreme a recitit toate cărţile Sfinţilor Părinţi pe care le-a adus din Sfântul Munte:
magazia se golise, a zis după aceea, dar acum, slavă Domnului, s-a umplut din nou un pic.
Şi de îndată ce s-a sculat, a continuat lucrarea sa misionară.
S-a dus la Domnul aşa cum a trăit. De câte ori vreunul din credincioşi în discuţia cu el spunea: „Păzeşte-mă, Doamne, de moarte neaşteptată!”, părintele Eustatie arăta trebuinţa pregătirii de fiecare clipă pentru moarte şi spunea: „Pentru creştin nu există moarte neaşteptată”. în anul 1972, în ajunul Adormirii Maicii Domnului, duminica, părintele Eustatie a slujit la Preobrajenia şi s-a împărtăşit. Trebuia ca a doua zi să slujească în mănăstire, iar după aceea, cu părintele Irineu, care astăzi este episcop la Niş, să călătorească la Prizren, pentru a vizita seminarul de acolo.
A doua zi de dimineaţă, de Adormirea Maicii Domnului, părintele Eustatie nu mai apărea ca să înceapă Sfânta Liturghie. L-au aşteptat, au tras clopotele dar el nu venea. Au mers la el la chilie şi l-au găsit în genunchi, având în faţă Psaltirea pe care o citea când se pregătea de slujbă. Nu după mult timp şi-a dat ultima suflare, fiind pregătit ca întotdeauna să se ducă la Domnul.
După patruzeci de parastase, părintele Veniamin l-a visat ca şi cum ar fi fost treaz. S-au deschis uşile şi el a intrat în camera în care rămăsese dulapul cu lucrurile sale. Bucuros, părintele Veniamin l-a întrebat:
- Părinte stareţ, cum a fost drumul?
ca să zic aşa, m-am ostenit mult, dar până la urmă am trecut cu bine.
Arăta obosit, dar era zâmbitor. După aceea a dispărut.
IEROMONAHUL CASIAN
Părintele Casian s-a născut la 9 aprilie 1904 în satul Vitanovaţ, cătunul Lipe. Pe tatăl său îl chema Miladin, iar pe mama sa Borika. A fost cel mai mic copil al familiei şi a avut o soră şi trei fraţi. întâi i-a murit tatăl Miladin, atunci când Slavko, cum îl chema din botez, avea doar o jumătate de an. Mama sa, Borika, a murit când el avea opt ani. între timp îşi pierduse şi sora, şi doi dintre fraţi. Pe ultimul frate l-a înmormântat
72
singur când avea zece ani. A părăsit casa pustie şi a plecat în satul Ciukoievaţ, în locul numit Zadujbina (Ctitoria), metocul Mănăstirii Liubostinia. Aici l-a primit ieromonahul Meletie, care i-a fost mai târziu părinte duhovnicesc. La Zadujbina a rămas 12 ani, iar următorii 12 la Liubostinia. Aici s-a călugărit în anul 1936, primind numele Casian. Episcopul Nicolae Velimirovici l-a hirotonit ierodiacon în acelaşi an, iar episcopul Valerian, episcopul de Şumadia, l-a hirotonit ieromonah la Kraguievaţ. în anul 1978 a fost făcut stareţ. A trecut prin mai multe mănăstiri, după cum a fost nevoie. De la Liubostinia a plecat la Studeniţa, apoi la Mănăstirea Voliavaţ. Acolo a fost şi stareţ al mănăstirii. Stareţ a fost şi în Mănăstirea Klisura, iar la Veluci şi Ravaniţa a fost duhovnic al mănăstirii. Apoi s-a întors la Studeniţa. în sihăstria de jos a Sfântului Sava, nu departe de mănăstire, trăia atunci părintele pustnic Mihail. Casian a petrecut o vreme la Studeniţa, iar în anul 1967 a trecut în sihăstria de jos, unde a rămas până înainte de moarte. Bolnav şi bătrân, a coborât apoi la mănăstire, unde s-a săvârşit la data de 17 iunie 1987. A fost îngropat în cimitirul mănăstirii.
Următoarea discuţie cu părintele Casian a fost emisă în anul 1987 de Radio Belgrad. Acest om nevinovat şi simplu era atât de pătruns de harul lui Dumnezeu, încât percepea lumea animalelor şi a plantelor precum Sfântul Gherasim de la Iordan sau Sfântul Serafim de la Sarov, care au dobândit în Hristos o asemenea dragoste faţă de orice creatură a lui Dumnezeu, încât puteau să şi vorbească în numele ei. Bătrânul Casian nu citea rugăciunea până când o furnică adormită nu se trezea, ci avea grijă de această creatură
73
a lui Dumnezeu. Şerpii, broaştele, păsările toate îi erau pricină de bucurie. îi atenţiona pe oameni că nu au voie să chinuiască animalele (precum glăsuieşte şi zicala din popor pentru copii: „Nu chinui broasca! îţi va muri mama!”). în acest monolog el vorbeşte despre dragostea faţă de duşmani bătut de atei sub acuzaţia că ar fi comandant de cetnici1, el nu dorea răul omului care îl clevetise fără temei.
A vorbit despre primejdia purtării necălugăreşti şi a rămânerii în afara mănăstirii. A spus despre petrecerea lui în lume, cum a împrumutat cărţi ca să citească şi a văzut lumina dumnezeiască la icoane; şi despre el, săracul, când a vrut să se căsătorească, dar s-a hotărât totuşi pentru mănăstire, pentru că nu putea să rabde răul din lume. Şi despre cum a pomenit numele Sfântului Sava, privind la o cupă de piatră făcută de natură, şi s-a izbăvit de muşcătura unui şarpe. Şi despre trebuinţa de pregătire pentru Sfânta împărtăşanie, de care nu se cuvine să ne apropiem cu uşurinţă, fără curăţirea sufletului.
Glasul lui era minunat, copilăresc, iar textul transcris după înregistrare redă doar parţial personalitatea sa. Totuşi, am prezentat această convorbire, ca mărturie că şi în secolul al XX-lea au fost în Serbia purtători de duh, care au iubit nu numai oamenii, ci şi creaturile lui Dumnezeu animalele. Sufletul său luminos şi curat este o mare mângâiere pentru noi toţi în vârtejul în care trăim.
Mai departe vorbeşte Părintele Casian: „Intră în viaţa naturii: atunci ai intrat în voia creaturii lui Dumnezeu.
1 Cetnik - ostaş al trupelor de rezistenţă regaliste sârbe din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (n. trad ).
74
Furnica e ca un om, şi încă om matur, bun, nu este ca un animal mic. Am început rugăciunea pentru somn, când deodată văd - furnica se culcă. Am întrerupt rugăciunea. Nu citesc rugăciunea câtă vreme furnica doarme. Doarme, stă întinsă, apoi se întoarce pe partea cealaltă, iar eu aştept, mă uit până când va dormi. Cam pe la ora trei după miezul nopţii pleacă! Sunt furnici care nu ies din pământ. Acelea sunt furnici galbene, ele trăiesc în adâncime, au mari tuneluri şi ele trăiesc acolo în felul lor, ce mănâncă acolo doar Dumnezeu ştie, şi sunt furnici care trăiesc în copaci. Sunt furnici care duc povara pe cap, îşi pun greutatea pe cap şi aleargă cu cea mai mare viteză, aleargă ca şi caii, iar când merg încet o lasă jos şi o rostogolesc pe pământ. De pildă, şarpele vede că eu sunt un om liniştit, că nu sunt un om rău, că nu îl voi lovi, şi atunci mi se urcă în poală şi stă. Odată au clocit două privighetori, au făcut cuib la tocul uşii, iar mie îmi era drag să privesc privighetorile. Ca să nu le mănânce şerpii, am început să-i lovesc. Ei au fugit de mine. Şarpele e psiholog. Eu sap pământul, el stă acolo şi priveşte la mine, nu pot să îl lovesc ca să îl nimeresc sub cracă, aşa încât tot timpul cât am lucrat a stat. Şi a fost un şarpe tărcat, doi ani a stat în acelaşi loc în zid, gras, mare, nu l-am atins deloc, treceam mereu prin faţa lui, nu l-am atins, poate era şi pe moarte. El e psiholog, fiecare animal are ceva psihologie. Eu m-am împrietenit cu un căţeluş în sat, l-am cumpărat cu părinţii. Când am plecat spre casă, el a început să mă urmeze, merge departe de casă, nu vrea să mă lase, merge după mine. Porcul, cel mai mare psiholog, mai mare decât căţelul! Un om a vândut un purcel mărişor la Kralievo,
75
avea trei ore de mers de acasă la Kralievo, l-a pus în maşină. La Kralievo la piaţă el vindea undeva într-altă parte, iar acela a sărit din îngrăditură şi peste tot câmpul, cât e câmpul de mare, a alergat printre lanuri, a ajuns până la Morava. A trecut înot Morava şi a ajuns acasă. Animalele au cunoştinţă cum este fiecare, şi când se uită la tine el ştie ce simţi. Nu se teme dacă nu eşti om rău. Dacă eşti om rău, fuge.
Am văzut mişcarea animalelor, cum se înţeleg între ele. Lupul este mult mai liniştit decât omul, are mai mare inteligenţă decât omul. M-am întâlnit cu doi lupi şi ei m-au privit cu pace, şi eu m-am uitat la ei liniştit. Lupi mari! S-au întors! Mai merg puţin, iar s-au întors să mă privească şi apoi au plecat. Am vrut să merg şi eu după ei, dar trebuia să caut porcii. Păsările ştiu când le dai de mâncare şi, când eu plec din mănăstire, ele mă însoţesc departe în pădure, în josul livezii, şi toate merg înaintea mea din copac în copac. Ele ştiu că eu le dau de mâncare. Când eu plec, înseamnă că prietenul lor pleacă, pleacă stăpânul. Când puiul iese din cuib, nu ştie să se păzească! Mama lui nu ştie ce se va întâmpla cu el. Apa trece puţin mai jos de livadă şi ea merge, zboară, zboară chiar departe şi se uită dacă nu este în pârâu. Dacă nu este în pârâu, merge acolo, se urcă pe o ierbuşoară mai mare, vine şi alta şi se urcă şi ea, aşteaptă ca eu să plec ca să îl caute. Aceasta este înţelepciunea animalelor. Vezi fluturele, el îşi pune ouăle într-un loc sub o cracă, ca acolo să nu le plouă, şi toate ouşor lângă ouşor, apoi le acoperă cu un fel de răşină a lui şi iernează acolo. Douăzeci de ani am fost în pustnicie şi am văzut mişcarea animalelor. Cum se înţeleg între ele! Omul nu trebuie
76
să chinuie nici un animal, nici şarpele, nici lupul, nici vulpea, nici vulturul, nici broasca. Cât de mare este broasca, broasca este mare înaintea lui Dumnezeu! Ea este creatura lui Dumnezeu, chiar dacă este broască; iar broasca nu aduce pagube, nu ne deranjează cu nimic. Când eram copil mic mutam broaştele şi mă jucam astfel. Mi s-au înroşit ochii, şi am început să plâng tare! Au venit în grabă şi m-au spălat. O mamă a plecat la plimbare la târg la Kruşevaţ, iar copilul a găsit o broască şi se juca cu ea, a ţintuit-o cu un ţăruş în pământ şi i-a plăcut ce a făcut şi s-a dus să-i spună mamei sale de isprava sa. Mama l-a silit să se ducă acasă. A ajuns acasă şi copilul striga: «Mamă, broasca, mamă, broasca!» Când s-a luminat de ziuă, mama s-a dus să vadă ce s-a întâmplat cu broasca. încă trăia. A scos acel ţăruş şi broasca a murit înaintea ochilor ei. S-a întors acasă, copilul murise. Când a murit broasca, şi copilul a murit. Aici a fost vinovată mama - pentru că a chinuit copilul broasca. Trebuia să-l înveţe că nu are voie să facă aceasta. Sunt multe cazuri de chinuire a animalelor fără a fi nevoie. De pildă unul prinde şarpele şi îi arde ochii cu ţigara. De ce să îi arzi ochii? Ce ţi-a făcut şarpele? Dacă este vinovat, ucide-l, eşti stăpân peste animale, pentru că animalele sunt date spre folosinţă, dar nu ai voie să le chinui. Pedeapsa vine încet, dar când vine, atunci vine! îngerul este păzitorul tuturor animalelor, şi pomilor, şi pădurilor. Merge omul, din pământ a crescut un copăcel frumos, iar el îl retează cu securea fără nici o milă, taie din el o nuia ca să mâne vitele, dar putea, de acolo de unde erau două-trei, să ia una. îngerul vede tot. Trebuie să fii milostiv şi îndurător.
Eu am fost în vremea războiului în diferite locuri, dar orice s-a întâmplat cu mine, indiferent prin ce am trecut, nu i-am dorit nimănui răul. De cel care se îndură de altul şi ceilalţi se vor îndura de el, aceasta este zicătoare din popor. Eu am fost acuzat de multe, că am arme în vreme de război, că sunt comandant de cetnici. Comandantul armatei a venit după mine, tot oraşul s-a tulburat. Nu te poţi ascunde de rău, acela nu are pace, au venit să mă bată ei zece,
77
unul care bătea, acela lovea unde se nimerea. Iar la judecată au văzut că nu eram eu. Important este ca omul să nu aibă în inimă răzbunare, aceea este păcat. Dumnezeu să-l răsplătească, iar nu să-l acuz eu. L-au omorât pe acela care m-a acuzat. Deci numai adevărul biruieşte. Puteam să spun că acela care m-a acuzat a fost comandant al acelora, dar nu s-a întâmplat aşa, căci nu sunt bucuros de pierzarea nimănui şi nu lucrez pentru pierzarea nimănui. Nu mi s-a întâmplat să piară vreun suflet din pricina mea. Când sunt silit să zic ce fel de om este cineva, ceea ce văd nu văd şi ceea ce aud nu aud.
Am trecut prin multe mănăstiri. întâi am fost la Liubostinia, apoi la Studeniţa, acum cam patruzeci de ani. Am fost pustnic 20 de ani, acolo mi-a fost bine din punct de vedere duhovnicesc. Am multe amintiri din pustia Sfântului Sava. Sfântul Sava este într-adevăr sfânt şi prin cărţi, şi prin mărturia faptelor sale. Numai ce am pomenit numele Sfântului Sava, şi m-am izbăvit de un şarpe. Primăvara, când se seamănă ceapa, am luat ceapă albă de sămânţă şi stăteam pe un scăunaş mic şi priveam spre munte, acolo era o piatră mare, o cupă de piatră, înaltă de doi metri, jos avea un postament frumos, iar sus era răsucită. M-am oprit de la curăţirea
78
cepei şi mi-am zis: această cupă se poate spune să fie cupa Sfântului Sava. Era o cupă făcută de natură! După aceea încep să mă gândesc. Este Sfântul Sava primul arhiereu, dar a fost mai mult decât atât. Mă uit înaintea mea şi văd un şarpe care mi s-a urcat în poală, şi mai de nu m-a muşcat de deget. Aşa m-am izbăvit prin pomenirea Sfântului Sava. Nu m-a muşcat!
Eu am venit la credinţă pe o cale mai presus de fire. Am stat în lume cam douăzeci de ani. Casa mea era pustie. Când am ajuns să fiu stăpân în casa mea, prima mea rugăciune seara, îmi aprindeam lumânarea la răsărit, aşa făcea şi mama mea, şi spuneam: «Doamne, eu nu pot să trăiesc cu oamenii aceştia, fă cu mine ceea ce ştii, doar să nu mai fiu cu aceşti oameni». Am avut o vedenie despre pocăinţă în prima zi de pocăinţă. M-am dus de acasă la cineva să iau nişte cărţi, iar casa aceea era departe, într-un alt sat. Am auzit un glas: «Unde ai plecat, încotro ai plecat, de ce mergi?» Am ajuns la o răscruce şi mă gândeam în ce parte să o iau, diavolul mă tulbura tare, dar nu l-am ascultat. Din nou am auzit un glas: «Eşti nebun, oare prietenii tăi aşa fac, unde te duci, ce cauţi, pe cine întrebi, de ce nu stai acasă?» Eu zic, am plecat, nu mă mai întorc. Am ajuns aproape de casa aceea, a deschis uşa o femeie înaltă, care m-a întrebat ce doresc. «Am venit, zic, să văd ce cărţi citiţi.» Mă întreabă cine m-a trimis. «Nimeni», spun. «Haide, zice, aici.» într-o parte sunt icoane. Când mă uit la icoane, tot zidul strălucea, toate icoanele, acea lumină nu se putea privi, era foarte puternică. Am văzut lumină mai presus de fire. Am mers în fiecare săptămână şi am schimbat cărţile, şi stăteam în casa mea, sărbătoream Crăciunul, slava, creşteam porci, mi-am împrejmuit
79
terenul, am renovat casa, mi-am găsit o fată ca să mă însor. Când a trebuit să mă duc să văd fata, nu mai era nici urmă de fată. Au râs de mine şi mi-au spus: «A văzut broasca cum se potcovesc taurii şi a ridicat şi ea piciorul». Când săracul îşi ia nevastă, el îşi pune asupra sa un jug de nesuportat.
Când omul se bucură în duh, aceea este cea mai mare bogăţie; dacă nu este aceasta, atunci nu este nimic. Eu am fost stareţ de mănăstire, aveam fraţi care lucrau în mănăstire, eu mergeam la parohie şi când ajungeam, treanca-fleanca. Când şi când conştiinţa îmi spunea: asta nu ţi-e de folos. A venit o zi în care a trebuit să plătesc acea treanca-fleanca. Era aşa cam pe la trei după amiaza, am terminat slujba la parohie, şi ceva îmi spune, aud un glas: «De ce stai, de ce nu te duci la mănăstire?» Eu nu am grijă de mănăstire, este cine să lucreze acolo. Iar îmi spune glasul cu asprime: «Ce aştepţi, de ce nu te duci la mănăstire?» Mă duc, pe lângă râu, prin pădure, la mănăstire. Cum am trecut podul, mă cuprinde un fel de frică. Este în plină zi, soarele străluceşte, mă cuprinde din ce în ce mai tare frica, mă duc pe lângă munte, ajung într-o poiană unde sunt lanuri, trebuie să trec prin acele lanuri, soarele străluceşte, dar pe câmp întuneric. «De ce e aşa întuneric?» îmi spun. «Acolo în întuneric e ceva viu, mi-e frică de acel lucru. în el sunt fiinţe necurate! O frică de moarte!» îmi fac cruce, nu ajută, cânt cântece bisericeşti, ca să alung frica, mă duc, când intru în pădure spre pârâu, cu un picior sar peste pârâu şi înţepenesc. Camilafca mi se ridică în sus, îmi pierd cunoştinţa, îmi vine să înnebunesc, nu mai ştiu nimic, nu se vede soarele de ceaţă, cum să mă apăr? însă drumul bubuie, o herghelie mare, ca şi cum mai mulţi cai ar alerga pe drum, drumul se cutremură, şi sunt conştient că este diavolul şi mi-este frică foarte. Mi-aduc aminte cum să mă apăr. «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!» Doar ce am zis aceasta, s-a luminat ca şi atunci când soarele străluceşte. Mă întorc înapoi spre pârâul adânc şi fac cruce şi într-acolo. Mă eliberez, ies într-un loc unde este iarbă să răsuflu, să mă veselesc, acum sunt liber. Şi ajung la
80
mănăstire. Multe zile nu am mai îndrăznit să merg pe drumul acela de frică. Nu am ascultat avertizările şi nu m-am grăbit la mănăstire.
Credinţa, credinţa curată, asupra ei nu are drepturi satana. Iată ce mi s-a întâmplat mie. Eu am trăit în casa mea câţiva ani. Casa era mare, uşile nu le închideam, erau deschise, nu le încuiam. Era pe la miezul nopţii, cineva bate la uşă. Nu e nimeni. Mi s-a părut. Numai ce mă întind, cineva mă strigă: «Slavko!» Deschid uşa, nu este nimeni, poate face cineva glume cu mine. Mă întind iarăşi, doar ce aţipesc, iar bate: «Slavko!» Sar, nu este nimeni. înconjur toată casa, să îl prind, fuge, înseamnă că a venit să mă sperie, iar eu vreau să îl prind, să văd care e acela. Nu este nimeni. După aceea m-am întins şi am dormit şi nu s-a mai întâmplat nimic. Un glas de om, eu treaz, spune clar: «Slavko». Nu este nimeni.
Este o femeie Ţaia, cu numele de familie Ilici, în satul Sircea, care a murit şi a fost în iad. A venit preotul să-i facă slujba de înmormântare. Ea în coşciug, în spate! începe să se mişte, iar oamenii încep să fugă. „Vai, oameni buni, unde am fost!”, şi îndată din sicriu ţine o predică
81
despre cum este în iad. Cât este de mare. Acea lume este o reflectare a lumii acesteia. Cu pomi, cu iarbă, deşi nu este pământ, dar arată ca pământul, apă, adâncime, foc, pălălaie, diavoli cumpliţi, şi vite, sunt pentru fiecare păcat pedepse diferite, locuri diferite. Un om, zice, trage de un lemn, a furat lemne, iar acum este condamnat să le smulgă din pământ. Două zile a fost moartă şi a înviat, a fost în iad. Domnul Hristos a fost în iad când i-a eliberat pe Adam şi pe Eva.
Pentru mine cuvântul a fost cuvântul Hristos cerul şi pământul. Postul şi rugăciunea sunt legate unul de altul, dacă nu este post nu este nici rugăciune. Postul îl omoară pe satana, el nu iubeşte postul, el l-a făcut pe Adam să calce postul. Postul ţine în frâu prea multele distracţii şi prea multele gânduri. Cel care mănâncă mult şi bea nu e bun. Tot ceea ce este peste măsură se transformă în păcat. Postul naşte rugăciune bună, şi prin aceasta se resping duhurile nevăzute. Trebuie să ne pregătim cu sufletul şi cu inima pentru împărtăşanie, şi nu doar să o luăm ca pâine obişnuită. Nu, ci trebuie să intre în minte, în suflet, ca sufletul să simtă şi să ştie ce primeşte. Sfintele se dau sfinţilor”.
STAREŢUL KALIST
S-a născut în satul Kaonik de lângă Kruşevaţ, într-o familie de ţărani bogaţi, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. A avut o educaţie creştinească, aşa cum se făcea în acele vremuri în întreaga Serbie. Milivoi M. Iovanovici, cel care i-a scris biografia romanţată „Monahul Calist”, a descris cum a fost educat şi ce a învăţat de la părinţii săi. Iată ce spunea el, fostul tânăr pe nume Dobrivoi Milunovici, iar mai apoi
82
monahul Kalist, care a lăsat urmele vieţii şi activităţii sale de-a lungul şi de-a latul ţinuturilor sârbeşti. „Ne iubeam ţara noastră, regele nostru şi conducerea. Statul nu îşi fura poporul. 80% din locuitorii Serbiei erau ţărani. în acea vreme nu era o diferenţă mare între bogaţi şi săraci. Diferenţe anormale între oameni au apărut doar între cele două Războaie Mondiale, odată cu înfiinţarea Iugoslaviei.
Oamenii respectau cerşetorii şi săracii. îi priveau ca pe fraţii lui Hristos sau ca pe nişte îngeri, deci fiecare dădea cu bucurie celor care aveau nevoie. Nu îşi amintea nimeni ca între sârbi să fi murit cineva de foame. Când se trăgeau clopotele la biserică, oamenii din case şi de pe câmpuri încetau orice lucru. Se opreau şi, întorcându-se spre biserică, îşi făceau cruce şi, cu capul plecat, se rugau lui Dumnezeu până ce se auzeau clopotele. Iar când preotul trecea, toţi îşi lăsau lucrul şi ieşeau înaintea lui ca să primească binecuvântare. Când trăsnea şi când era furtună, oamenii se depărtau de cel despre care ştiau că înjură de Dumnezeu, pentru ca să nu fie loviţi de trăsnet odată cu el.
Familia mea era bogată, pe lângă pământ aveam şi o moară. Tatăl meu dădea făină săracilor şi îi ajuta să-şi lucreze pământul. Totuşi, odată i s-a întâmplat că a respins pe o femeie săracă. I-a dat făină de două-trei ori, apoi a refuzat-o, spunându-i că trebuie să lucreze ca să câştige pâine pentru ea şi pentru copiii ei. Bărbatul acelei femei, Mida, era slugă la un boier. Trăiau într-o colibă cu copiii lor mici. Din pricina copiilor femeia nu putea munci, iar câştigul bărbatului nu era de ajuns ca să se hrănească. Atunci când tata, mai târziu, a aflat cum trăiesc ei, s-a căit şi i-a hrănit
83
până la moarte; însă şi înaintea morţii sale a mărturisit preotului faptul că a refuzat-o atunci pe femeie, considerând aceasta ca cel mai mare păcat al său.
Mama iubea oamenii, îi ajuta când erau în nevoi sau necazuri şi se întrista atunci când i se întâmpla ceva rău cuiva. Mi-aduc aminte de săracul Iefta, care în satul nostru era exemplu de om nelucrător. Vremea lui de graţie venea când se coceau dudele. Stătea la umbră şi se hrănea cu dudele căzute. Atunci el nu ar fi lucrat nici pentru mulţi bani. Mama neputând, de milă, să îl vadă cum stă înfometat şi se chinuie mâncând numai dude, îi oferea mâncare. Dar el nu voia să mănânce pâine necâştigată; refuza milostenia împărăteşte, cu dispreţ. De nenumărate ori l-a rugat mama să lucreze măcar ceva, oricât de puţin, ca să îşi câştige mâncarea, dacă nu vrea să primească milostenie. Abia îl convingea când şi când să taie nişte lemne şi apoi să prânzească. Chiar şi atunci când accepta, o făcea doar ca să o ajute, să-i facă pe plac şi să scape de ea. Mama mea era o femeie milostivă. Se bucura şi era fericită când i se oferea prilejul să ajute omul în nevoie”.
Suflet neliniştit, doritor de fapte de vitejie, tânărul Dobrivoi s-a alăturat trupelor renumitului comandant Tankosici, alături de care s-a luptat împotriva turcilor şi a bulgarilor pentru teritoriile sârbeşti neeliberate, în acea perioadă, în timpul primului război balcanic, în timp ce se jertfea pentru patrie, şi-a dat seama că uciderea altor oameni, chiar şi a duşmanilor, îi răpeşte sufletului liniştea şi îl face străin de pace şi de bucurie. A participat la luptele războaielor balcanice şi la primul război mondial, unde de multe ori a fost salvat prin lucrarea Proniei divine. A trecut prin golgota din
84
Albania1, văzând în jurul său morţi şi grozăvii care nu se pot descrie. Armata, înfometată, mânca fasole, orez şi făină negătite. Arnăuţii îi omorau în ambuscade, de pe înălţimile dimprejur. Niciodată nu îndrăzneau să atace în câmp deschis, ci doar în ambuscade lansate împotriva unor grupuri mici de soldaţi sârbi sau a celor care mergeau singuri.
Monahul Kalist s-a refăcut pe insula Vido, iar apoi în Africa, la Bizert. Pe frontul de la Salonic a fost în „Regimentul Cneazului Lazăr”, unde s-a făcut remarcat prin curaj la distrugerea proiectilelor unui mortier bulgar care ucisese mulţi soldaţi sârbi. A fost rănit grav, toată viaţa a purtat un glonte în trupul său.
Acasă bulgarii i-au spânzurat fratele, iar pe sora şi pe tatăl său i-au bătut atât de tare, încât au murit. Deşi nu şi-a revenit cu totul de pe urma rănii, a plecat la asalt la ruperea frontului de la Salonic. De multe ori s-a aflat în situaţii în care era sigur că o să moară. S-a rugat şi a făcut legământ către Sfântul Arhanghel Mihail şi către Sfântul Nicolae făcătorul de minuni ca să rămână în viaţă. Şi Domnul l-a salvat. Pentru vitejie a primit mai multe decoraţii, printre altele şi medalia de aur Obilici, precum şi Ordinul Vulturul alb cu spade, clasa a III-a.
Când s-a întors acasă a luat conducerea gospodăriei. Doar el şi încă doi fraţi rămăseseră în viaţă, împreună
1 în timpul Primului Război Mondial, în 1915, armata sârbă, copleşită de oştile invadatoare, a fost nevoită să se retragă din ţară printr-un marş istovitor, care a trebuit să străbată şi teritoriul Albaniei. Pe parcursul acestei golgote a armatei sârbe, ea a fost decimată de boli, de foamete şi de atacurile adversarilor săi. Totuşi, o bună parte din efectivele sârbeşti au putut ajunge pe Insula Corfu şi în alte locuri, unde s-au refăcut înainte de a relua luptele (n. trad.).
85
cu mama. Credinţa lui în Dumnezeu a fost întărită mult îndeosebi de o întâmplare petrecută cu fetiţa fratelui său, care fusese spânzurat de bulgari. Fetiţa, care avea doar trei ani, plângea foarte mult după mama ei, care murise la naştere. Ea nu şi-o amintea, dar îi părea rău după ea şi se ruga lui Dumnezeu ca să o vadă. într-o seară a alergat din locul unde se ruga şi a povestit că i s-a arătat mama şi a mângâiat-o, spunându-i să nu plângă, pentru că ele două se vor vedea din nou. Şi a descris întocmai chipul mamei sale, pe care n-o văzuse niciodată înainte de aceea.
Toate acestea l-au făcut pe Dobrivoi să nu se mai preocupe de lume, ci să înseteze după Cer. Îl mai tulbura faptul că în noul stat eliberat se acapara şi se fura în toate părţile. Mândria şi setea de înavuţire cuprinseseră pe toţi oamenii. La săraci nu se mai gândea nimeni.
La trei luni de la demobilizare, în 1920, Dobrivoi Milunovici s-a îndreptat spre Mănăstirea Sfântul Naum de pe malul lacului Ohrid, unde a intrat în obşte. Primul lucru pe care l-au făcut călugării bătrâni, ca să-l înveţe smerenia, a fost să-i mototolească şi să-i arunce în praf frumosul costum de oraş cu care ajunsese la mănăstire. După aceasta, de călăuzirea lui s-a ocupat Sfântul Nicolae de la Jicea. Iată ce a povestit monahul Kalist lui Milivoi M. Iovanovici:
„Episcopul Nicolae Velimirovici m-a luat la el ca să îl ajut şi să-i slujesc. Era cel mai erudit episcop al nostru din acea vreme. Nici până astăzi n-am mai avut unul mai bun ca el şi cred că încă multă vreme nu o să mai avem un asemenea ierarh. Era un mare duhovnic, absolvent al facultăţilor englezeşti, un om care era cunoscut de aproape întregul glob.
86
în primele zile de ucenicie doream să mă retrag în pustie, unde să mă dedic lui Dumnezeu. Această intenţie s-a copt în mine şi s-a întărit, aşteptam momentul să mă călugăresc, ca să plec imediat în munţi. Pentru aceea am învăţat rugăciuni, precum şi cum să duci o viaţă îmbunătăţită. Călăuză mi-au fost atât cărţile, cât şi ceilalţi călugări şi în special episcopul Nicolae.
îl ascultam fără împotrivire, cu toată voinţa şi din inimă. Ziua lucram, iar seara, în camera sa şi în prezenţa sa, citeam psalmi şi rugăciuni şi de-abia după aceea mă duceam la odihnă. El rămânea în continuare să lucreze. Mare parte din noapte lumina era aprinsă în camera sa. Şi când mă sculam dimineaţa, vedeam iarăşi lumină şi auzeam paşii şi tuşea sa.
Pentru mine, cel lipsit de experienţă, el era un om minunat, incredibil. Se uita la om cu capul puţin plecat; şi cu ochii pătrundea în chiar sufletul acestuia. Toţi eram, fără nici o deosebire, conştienţi că el ne ştie gândul chiar înainte de a auzi răspunsul la întrebarea pusă. Eram în fiecare zi cu el şi am văzut că el, din camera sa, ştie cu adevărat ce se întâmplă în mănăstire, în oraş şi mai departe.
îmi aduc aminte cum odată comandantul regiunii Ohrid şi preşedintele Consistoriului Bisericesc, împreună cu alţi doi funcţionari de stat, au vrut să meargă într-un loc aproape de graniţă. Preşedintele consistoriului bisericesc, fiind om evlavios, a venit la vlădica să ia binecuvântare de drum. Dar Nicolae n-a vrut să i-o dea. Acela l-a rugat, s-a mâniat asupra lui, dar totul a fost în zadar. în cele din urmă vlădica i-a spus:
crezi, părinte, că nu îţi dau binecuvântare pentru că te urăsc?
87
nu ştiu de ce nu îmi dai voie, vlădică. Dar eu vreau să merg. De ce nu îmi dai binecuvântare?
ascultă de episcopul tău, nu pleca niciunde fără binecuvântare şi nu întreba multe, a zis Nicolae.
atunci voi pleca, fie că îmi dai binecuvântare, fie că nu, a spus el, apoi s-a aşezat în maşina funcţionarului regal şi a plecat.
Ce s-a întâmplat mai târziu? Pe drum, în apropierea graniţei albaneze, îi aşteptau tâlharii albanezi, care au omorât şoferul, le-au luat tot ce aveau de valoare şi i-au dus în munţi. Deoarece funcţionarii regali nu s-au întors la vremea stabilită, conducerea de stat s-a interesat de ei şi astfel s-a aflat adevărul. Regele Alexandru a intervenit personal pe lângă regele albanez Zogu şi i-a cerut să îi înapoieze imediat funcţionarii. Vlădica mi-a povestit că regele Alexandru i-a spus lui Zogu astfel: „Dacă în termen de trei zile nu-mi înapoiezi oamenii vii, vă voi cotropi! M-am săturat de bandiţii voştri!” După două zile au sosit la noi cei doi, comandantul şi preşedintele consistoriului bisericesc. Acesta din urmă era plin de vânătăi. A venit la vlădica sfârşit şi zdrobit, i s-a închinat adânc şi i-a cerut binecuvântare.
domnul să te binecuvinteze, părinte! Dar ce s-a întâmplat cu tine? De ce eşti în halul acesta? l-a întrebat Nicolae.
au scos sufletul din mine blestemaţii de tâlhari. Doar pe mine m-au bătut, deşi nu le-am ascuns nimic.
ce părere ai acum, părinte, de ce nu am vrut să-ţi dau binecuvântare şi de ce tocmai pe tine te-au bătut? a întrebat vlădica.
totul îmi este limpede, preasfinţite! Niciodată nu se va mai întâmpla să plec la drum fără binecuvântare!
88
M-am băgat şi eu în discuţie, doar ca să-l înţep pe preşedinte, căci era un om mândru.
eşti om matur, deştept, preşedinte al consistoriului bisericesc, părinte. De ce ai asculta de vlădica?
taci, Dobrivoi, ce ştii tu de aceasta! a strigat la mine vlădica.
Era clar, de aceasta am fost sigur, că Nicolae a ştiut ce se va întâmpla cu ei pe drum. Deşi el îşi ascundea înainte-vederea, m-am încredinţat de ea din multe întâmplări pe care le-am văzut cu ochii mei. M-am gândit la această capacitate a sa şi m-am întrebat: Cum poate şti ce se va întâmpla înainte, iar eu nu pot? Cum ştie el ceea ce gândesc eu, iar eu nu ştiu ce gândeşte el?
I-am urmărit fiecare pas şi mişcare, cu intenţia de a vedea şi a înţelege ce fel de om este. Voiam să fiu la fel ca şi el, dar nu ştiam cum să ajung la aceasta. Mă gândeam că el ştie vreo cale şi vreo modalitate tainică pentru a ajunge la adâncimile duhovniceşti, dar că el o ascunde de noi.
Ştiam ce mănâncă, cum se roagă, unde doarme, dar nu ştiam ce face noaptea când rămâne singur în camera sa. Am observat că o scândură din uşa lui s-a uscat şi că un nod s-a desprins şi era gata să cadă. Mi-a venit o idee: iată cum voi vedea ce face noaptea.
Ziua următoare vlădica a plecat în oraş cu treburile; am scos nodul şi l-am curăţit cu atenţie, pe partea din afară am vârât un cuişor şi am pus nodul înapoi la locul lui în scândură. Stătea bine şi era uşor de scos.
In acea zi mi-am făcut munca obişnuită, iar seara, când s-a întors, am citit psalmi şi ne-am rugat. După aceea am mers în camera mea şi m-am întins în pat. Când luminile de afară s-au stins, m-am ridicat din
89
pat şi cu atenţie, în vârful degetelor, m-am apropiat de uşa vlădicăi.
M-am ghemuit şi am scos nodul cu grijă. Prin deschizătură a ieşit o dâră de lumină subţire pe coridor. Dar m-am încurcat, cuişorul era cu siguranţă prea mic şi n-am putut să-l prind bine, l-am scăpat şi nodul s-a lovit de podea cu zgomot. Uşa s-a deschis. înainte de a reuşi să mă retrag, după uşă am văzut capul uriaş al lui Nicolae.
Am sărit şi am fugit pe scări. M-a recunoscut. A strigat după mine, m-a chemat să mă întorc şi mi-a promis că nu-mi va face nimic rău. Dar eu n-am avut curajul să mă întorc. Mi-era ruşine. Puţin m-am şi temut să nu mă lovească de mânie, căci ştiam că este aspru.
Nu am îndrăznit să-l privesc în ochi. Noaptea mi-am petrecut-o în curte. Ziua următoare m-am ascuns din nou de el, nu îndrăzneam să intru în clădire. În noaptea următoare m-am ascuns într-un chioşc al mitropoliei şi am adormit acolo. Cam pe la miezul nopţii cineva m-a apucat de păr. în întuneric nu am văzut cine e. Abia când i-am auzit glasul, am ştiut că este Nicolae.
nu te teme, Dobrivoi. Mergi în camera ta şi dormi! mi-a zis.
M-a dus în cameră, m-a aşteptat să mă întind, m-a acoperit ca şi cum aş fi fost un copil, şi abia atunci a plecat. Eram neliniştit şi m-am mirat că nu mi-a spus nici un cuvânt de mustrare.
Ziua următoare, dimineaţa devreme, m-a chemat şi mi-a zis să aduc din şopron în camera sa picioare şi scânduri pentru un pat. Mai înainte le-am şlefuit bine. în timp ce încropeam patul, el a chemat bucătarul şi i-a zis:
90
- Filip, de acum şi până când te voi chema, eşti liber. Vei fi plătit ca şi cum ai lucra.
I-a dat drumul bucătarului, iar când am rămas liberi, mi-a spus:
tu vrei să fii călugăr, Dobrivoi. Dacă eşti bărbat, pregăteşte-te de o nevoinţă deosebită.
sunt gata, vlădică. Am trecut prin războaie, foamete, am avut grijă de nebuni, am răbdat tentaţiile diavolului galben (aurul), deci şi acea nevoinţă, de care vorbeşti, sper că o s-o duc la capăt, am spus.
este uşor, Dobrivoi, să te lupţi cu oamenii şi să rabzi când trebuie. Dar acum te vei lua la trântă cu tine, voinţa ta ţi-o vei pune la probă şi o vei oţeli. Ţine minte aceasta: în faţa trupului lor miliarde de oameni tremură, îl răsfaţă, i se supun. Pregăteşte-te!
iată-mă, vlădică, porunceşte!
Credeam atunci că nu poate exista nevoinţă la care să nu pot rezista. Eram tânăr, puternic, călit şi încrezător în sine, şi eram şi puţin mândru că voi trăi ceva nemaiîntâlnit şi mare şi că mă voi afirma înaintea vlădicăi.
De dimineaţă devreme vlădica mi-a interzis să mai beau apă şi să mănânc ceva. în acea zi am împachetat cărţi, am scris adrese şi am trimis pachetele la poştă, iar seara ne-am rugat lui Dumnezeu. întâi am făcut 300 de închinăciuni înaintea icoanelor, apoi am cântat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar la sfârşit am îngenuncheat ca să ne rugăm. în cameră aveam un ceas care bătea la fiecare sfert de oră.
Două ore întregi ne-am rugat în genunchi înaintea icoanelor, pe covor. El s-a aşezat cu îndemânare şi nu-l incomoda îngenuncherea, nu se mişca. Pe mine însă mă dureau genunchii, de aceea a trebuit să mă las
91
pe mâini, să mă ghemuiesc, să mă întorc într-o parte şi în cealaltă. Deoarece eram în spatele lui, nu vedea ceea ce făceam eu. Apoi ne-am ridicat şi două ceasuri ne-am rugat stând în picioare, în tăcere.
- Roagă-te cu mintea, nu învârti limba, fiule. Dumnezeu ştie gândurile noastre. Postul nu are efect fără rugăciune; chiar ne poate vătăma, mi-a spus.
N-am gustat nici pâine şi nici apă întreaga zi şi nici în noaptea care a urmat. Am continuat aşa şi a doua zi. Răbdam foamea şi setea; lucram, mă rugam şi tăceam. A treia zi mi-a fost foarte greu. Suportam mai uşor foamea întrucât fusesem obişnuit cu ea, dar setea mă chinuia cumplit. Cunoştinţa mi se înceţoşa câteodată, simţeam durere în stomac. Seara nu am mai putut să rezist la rugăciune, m-am culcat mai devreme, Nicolae a rămas singur la rugăciune. Dimineaţa, când m-am sculat, l-am găsit că se ruga în continuare. Dumnezeu ştie cât şi când dormea omul acesta!
A patra zi corpul mă frigea de parcă ar fi fost aprins; simţeam foc înăuntrul meu. în special mă dureau rănile închise. La rănile de la picioare, de la mâini şi de la piept aveam mari cicatrici, care erau neplăcute la vedere. Şi cu acele cicatrici se întâmpla ceva. Mă dureau spatele şi capul, aveam o durere continuă în stomac, inima bătea neliniştită. Mă duceam adesea la fereastră şi respiram aer curat; îl beam ca pe o apă rece de izvor.
A cincea zi am început să put. Buzele mi s-au lipit una de alta, erau sărate. Pe limbă îmi apăruse, în mare cantitate, o secreţie întocmai ca puroiul, pe care o scuipam adesea.
A şaptea zi am trăit o preschimbare; mi s-a întors rumeneala în obraji, aproape au încetat durerile. Dar eram nervos şi nu puteam să dorm; tremuram, eram
92
foarte însetat. Atunci am simţit pentru prima oară că nu mai sunt în stare să lupt în continuare. Mă încurajam cu diferite gânduri, mă îmboldeam, dar nimic nu-mi ajuta. Într-un sfârşit m-am hotărât să-mi împachetez lucrurile şi să fug de la Nicolae.
I-am cerut voie să ies pentru nevoile mele. De cum am trecut de uşă, am fugit în camera mea şi mi-am împachetat lucrurile în grabă. Când m-am întors ca să ies, l-am văzut cum stătea în pragul uşii deschise. M-a prins de umeri, m-a întors şi mi-a poruncit să despachetez. Eram tulburat, nu ştiam ce să fac şi cum să mă eliberez de el. L-am rugat cu umilinţă să-mi dea voie să plec sau să-mi dea voie să mănânc şi să beau, dar el nici măcar nu mă asculta. Când am văzut că n-am nici o ieşire, lacrimile mi s-au adunat în ochi, aproape că am izbucnit în plâns de durere. El nu a băgat în seamă aceasta, m-a luat de urechi ca pe un elev de şcoală primară şi m-a dus în camera sa.
babă ce eşti! Tu eşti acela care vrei să fii călugăr?! Eşti plin de murdărie în trup şi în sânge, şi cu aceasta tu vrei să realizezi ceva măreţ, să te faci sfânt! Dar nu simţi că gunoiul arde în tine şi puţi cu totul! Dacă îţi vrei binele şi dacă vrei ca în această viaţă pe pământ să vezi împărăţia lui Dumnezeu, aşază-te, fă-ţi lucrul tău şi roagă-te cum îţi spun!
Până în a unsprezecea zi nici măcar o dată nu mi-a dat voie să ies. Atunci m-am hotărât din nou să fug. M-am gândit să ţâşnesc cumva din cameră şi să fug oriunde mă vor duce picioarele. Dar când m-am pornit, Nicolae m-a oprit din nou la uşă.
Am început să plâng din toată inima; tremuram de durere. L-am rugat ca pe tatăl meu ca să-mi dea drumul. I-am spus că măruntaiele mi se vor lipi de foame
93
şi sete şi că voi muri cu siguranţă. Nici plânsul, nici implorările nu m-au ajutat.
Puţin după aceea, mi-a dat o sticlă şi mi-a zis să o spăl bine şi să aduc apă. Am înşfăcat sticla şi am alergat cât de repede am putut la cişmea, am deschis robinetul până la capăt, mi-am pus gura şi am băut apă pe săturate. După aceea am spălat sticla, am umplut-o cu apă şi am dus-o în cameră. Vlădica m-a întrebat:
ai băut destul?
da, preasfinţite.
bine, dacă ai băut. Iar acum, fiule, te voi întreba ceva. Gândeşte-te bine ce îmi vei spune, nu trebuie să îmi răspunzi imediat, poţi şi peste o oră. Spune-mi: de ce ai vrut să mă spionezi? Dacă îmi spui adevărul, îmi vei fi ucenic. Dacă mă minţi, te voi izgoni!
nu trebuie să mă gândesc mult, vlădică. Ceea ce ţi-aş fi spus mai târziu, pot să-ţi spun imediat. Am vrut să văd ce face vlădica când e singur în cameră.
- Păi, fiule, în aceste zile ai fost cu mine în cameră şi ai văzut ce fac. Nu mai ai motive să tragi cu ochiul prin nodul de la uşă.
Din nou l-am rugat să mă lase să trăiesc ca ceilalţi călugări; m-am gândit că într-adevăr nu mai pot rezista fără hrană şi băutură. Am fost la război, am flămânzit, am trecut prin multe ţări şi am văzut minuni, dar mi se părea că aceasta este mai presus de puterile mele. Dar nu m-a lăsat. A zis:
când vei avea ameţeli, îţi voi da puţină apă. Dacă vei lua câte o gură de apă o dată la un ceas sau la două, atunci ameţeala va dispărea.
Iar el nici nu a privit sticla, nu a gustat nici o picătură de apă! Nu puteai să-ţi dai seama dacă suferă; se ruga zilnic la fel ca în prima zi. Mă străduiam cât puteam,
94
dar rugăciunea îmi era slabă deoarece mă gândeam mereu dacă voi mai fi viu în ziua următoare sau îmi imaginam diferite căi prin care aş fi putut să scap de el. El ştia ce pregăteam şi mereu mă împiedica. Ziua era lângă uşă, iar noaptea patul meu îl punea de-a curmezişul uşii, ca să nu fug în timp ce doarme. Poşta o primeam prin ferestruică, tot pe acolo o şi trimiteam.
Am rezistat încă cinci zile fără hrană şi cu un pic de apă. Cu totul am flămânzit şaisprezece zile. În a şaptesprezecea zi am auzit un zgomot de motor şi pe fereastră am văzut un automobil. Atunci vlădica mi-a spus:
iată, ne vin oaspeţi, Dobrivoi. Bucură-te! Dacă nu ar fi fost ei, am fi continuat aşa până în a treizecea zi1.
A ieşit din cameră, s-a spălat, a îmbrăcat hainele de sărbătoare şi a întâmpinat oaspeţii. L-a chemat pe bucătarul Filip şi l-a trimis îndată să aducă păstrăvi, vin şi celelalte ce erau de trebuinţă pentru masă. De asemenea a poruncit bucătarului să pregătească pentru noi doi „mâncarea noastră”.
Când am stat la masă şi am început să mâncăm, oaspeţii au mâncat păstrăvi, iar noi doi o mămăligă specială. Bucătarul ştia ce înseamnă „mâncarea noastră”, era limpede că mai avusese experienţe asemănătoare. A trebuit să mâncăm mămăligă, căci altfel
1 într-un interviu, stareţul Kalist mărturisea că Sfântul Nicolae a postit cel mai mult 46 de zile neîntrerupt. Este greu de imaginat aceasta pentru un om trupesc, cum de altfel spune şi Sfântul Nicolae în Proloagele de la Ohrid, la însemnarea pentru ziua de 22 mai: „Cum de a putut Moise să postească 40 de zile? [...] Omului trupesc, care nu cunoaşte nimic din viaţa duhovnicească, aceste lucruri i se par imposibile şi de necrezut. Lucrurile acestea nu se pot demonstra, pentru că ele pot fi înţelese doar prin trăire”.
95
ne-am fi vătămat cu mâncare tare după un post atât de lung. în acea zi am mâncat puţin, a doua zi ceva mai mult, iar a treia zi am mâncat pe săturate.
De îndată ce m-am întors puţin la viaţă cu ajutorul hranei, am observat că eram mai uşor şi mai dispus spre orice lucrare, şi cu o voinţă mai puternică decât înainte. Cicatricele de pe corp mi-au dispărut, ca şi cum nu ar fi fost niciodată, rănile nu le mai simţeam, ca şi cum nici ele n-ar fi existat vreodată. Prin înfometare mi s-a curăţit sângele, iar sângele a curăţit trupul de boli şi de răni. Atunci am înţeles ce înseamnă foametea. M-am bucurat că am rezistat cât de cât în acele zile şi mi-am luat angajament faţă de mine ca în viitor să devin un nevoitor şi să postesc mai des1.
Ca oaspeţi au venit doi miniştri; căzuseră în dizgraţie înaintea regelui Alexandru. Nicolae se ocupa de educaţia fiilor regelui şi deci avea mare influenţă la curte. Ei ştiau de aceasta şi veniseră ca să-l roage să intervină pentru ei la rege. Vlădica le-a spus:
nu v-aş fi apărat dacă aş fi auzit ceva rău despre voi. Nu vă temeţi. Totul va fi în regulă. [...]
Am înţeles repede ce vrea Dumnezeu de la om şi cum trebuie să fie omul ca să îi fie plăcut. în acea vreme m-am rugat mult şi am dobândit de la Dumnezeu mare har şi odată cu acesta şi o anumită libertate în comportament. Simţeam în mine atâta putere, încât nu mă temeam de nimeni, deşi eram doar începător. Vlădica mă ştia bine cum sunt şi cred că mă aprecia mai mult decât pe alţii. [...]
Odată vlădica s-a dus într-o mănăstire de maici şi m-a luat şi pe mine cu el. Cum am ajuns, călugăriţele
1 Nu se recomandă ţinerea unui astfel de post fără supravegherea unui duhovnic atât de experimentat ca Sf. Nicolae.
96
s-au adunat. Ne-au servit cu apă şi zahăr. Stăteam lângă vlădica, mi se părea că vorbea mai mult decât trebuia şi puţin se umfla în pene şi îşi dădea aere în faţa maicilor. Dintr-o dată, vlădica m-a pălmuit. M-am dezechilibrat din pricina loviturii, şi m-am înroşit de ruşine şi indignare.
Călugăriţele s-au tulburat şi nu ştiau ce să facă, cum să se comporte; se uitau la mine cumva cu milă. Am tăcut, dar în mine doream să se deschidă pământul şi să mă înghită, numai să nu mai îndur acea ruşine.
Cumva am reuşit să mă menţin prietenos în discuţie, dar roşeala nu a dispărut deloc de pe faţa mea. Când ne-am întors la mănăstire, tot drumul am tăcut, n-am vrut să mai spun nici un cuvânt lui Nicolae. Ştiam că el îmi încerca smerenia şi îmi fărâma iubirea de sine, dar faptul că ştiam aceasta nu m-a ajutat deloc ca să uit îndată totul şi să îl iert. Nu îmi părea rău că mă lovise şi că îmi provocase o durere fizică, ci că a făcut-o înaintea călugăriţelor. M-a cuprins un mare chin, eram aşa de mânios asupra lui, atât de nenorocit, neştiind cum să mă comport faţă de el.
în această dispoziţie am ajuns la mănăstire. Şi aşa îmbufnat m-am dus direct în chilia mea. Nu a trecut mult până când m-a chemat un călugăr, care mi-era apropiat, să ies afară. Stătea în mijlocul curţii. Cum m-am apropiat de el, mi-a dat o palmă atât de tare, că pe moment am văzut stele verzi. Neînţelegând de ce face aceasta, nici chinuindu-mă să aflu aceasta, într-o clipă i-am întors şi celălalt obraz. Nu m-a lovit a doua oară. Nu am fost mânios, nici nu am simţit ruşine. Şi tocmai când am dorit să-l întreb de ce a făcut aceasta, am observat că peste tot în jurul nostru, la ferestre şi pe lângă ziduri, sunt călugări, preoţi şi slugi.
97
Astfel mi-au încercat smerenia vlădica, stareţul şi ceilalţi; au vrut să vadă în ce măsură m-a părăsit mândria şi iubirea de sine.
După masă, mergând la bucătărie, am trecut pe lângă vlădica; stătea în pragul camerei regale. M-a privit cu bunăvoinţă, a zâmbit şi m-a chemat. Mi-a spus:
dobrivoi, du-te îndată la stareţ şi spune-i să-ţi pregătească hainele pentru călugărie. Iar tu spală-te, curăţeşte-te şi pregăteşte-te... A venit vremea să arunci de pe tine pentru totdeauna hainele tale cele pestriţe!”
La doi ani de la călugărie, vlădica Nicolae l-a lăsat să se nevoiască pustniceşte în Munţii Petrinski. Acolo monahul Kalist s-a hrănit cu roadele naturii, trăind săptămâni întregi fără pâine şi mâncare gătită. În 1924 a trecut pe o insulă de pe Lacul Prespa, unde a trăit cu şerpii. Acolo s-a hrănit cu nişte rădăcini amare. După această perioadă vlădica Nicolae i-a cerut să se întoarcă la Ohrid, unde a primit ascultarea să zidească şi să renoveze mănăstirile din eparhie. La Trebişki a zidit o biserică aflându-se tot timpul sub ameninţarea morţii, din pricina prezenţei în acele locuri a temutului haiduc albanez Alia, care omorâse mulţi sârbi şi ameninţase că îl va omorî şi pe călugăr. Kalist nu s-a temut. Odată a putut el însuşi să-l omoare pe Alia (a dat peste haiduc în pădure în timp ce acela dormea), dar i-a cruţat viaţa, după care acela l-a lăsat în pace.
După plecarea Vlădicăi Nicolae în eparhia Jicei, Kalist a continuat să renoveze locurile sfinte. A rămas în eparhia Ohridului până în 1939, când a mers şi el la Jicea, unde a rămas un an, după care a plecat la Mănăstirea Rudeniţa. în vremea celui de-al Doilea Război
98
Mondial, bulgarii şi nemţii au vrut să-l omoare, dar Dumnezeu l-a păzit.
Un cetnik a lui Kosta Pecianaţ l-a bătut tare, vrând să-l jefuiască. Când Kosta Pecianaţ a poruncit ca tâlharul să fie împuşcat, monahul Kalist l-a rugat în genunchi pe judecător să nu-i ia viaţa aceluia. Nu vroia ca cineva să moară din pricina lui. Apoi nişte tâlhari au vrut să-l înjunghie, dar I-a salvat un părinte, arătându-le că este decorat cu medalia Obilici. După aceea a fost căutat şi de partizanii comunişti, cărora de asemenea li se părea suspect. După război, unul a vrut să-l omoare, zicând că în noul stat nu este loc pentru Dumnezeu şi popi.
Udba (securitatea comunistă iugoslavă) l-a anchetat la Alexandrovaţ, pentru presupuse legături cu cetnicii. După nouă ore de anchetă, monahul Kalist a strigat:
destul cu chinul. Nu sunt vinovat, nu vreau să vă mai răspund.
Atunci anchetatorul principal a luat pistolul şi a ţipat la el:
-Aici eu hotărăsc! Ştii că eu pot să te condamn şi să te execut pe loc?
Părintele Kalist însă n-a cedat:
cine eşti tu ca să mă judeci? Şi ce putere ai ca să mă omori? Minţi când spui că poţi să faci asta! îndrăzneşte să faci asta!
eşti conştient, măi popă, de ceea ce ai spus? a întrebat tremurând securistul.
sunt conştient de tot. Iar tu să ştii aceasta: Nu recunosc decât judecata lui Hristos. Dacă El îngăduie, doar atunci poţi să mă omori. Aruncă fierătania aia din mână!
99
Monahul s-a ridicat şi a dat să iasă din cameră. L-au prins şi l-au întors înapoi. Anchetatorul a zis:
stareţule, niciodată nu te voi mai deranja. într-adevăr, tu crezi în Dumnezeu! Nu te temi de moarte!
în Mănăstirea Rudeniţa, stareţul Kalist a petrecut 18 ani, învăţând şi sfătuind poporul. A renovat biserica din satul Ratai, apoi a trecut în satul Stanişinaţ, unde a continuat cu renovarea. [...]
După aceea a mai petrecut o vreme în alte mănăstiri, a pustnicit într-o peşteră, unde s-a îndeletnicit cu rugăciunea şi cu contemplaţia. După multe peregrinări, s-a oprit la Jicea în 1982, unde s-a şi săvârşit. Până la moarte a fost ca focul. Un cunoscut povestea că la începutul anilor ’90 ai secolului trecut stareţul Kalist i-a zis: „Of, cum sunteţi voi, tinerii sârbi, astăzi! Nu sunteţi buni de nimic! Eu şi acum, la vârsta aceasta (avea atunci aproape 100 de ani), aş lua o puşcă şi aş apăra Kosovoul!”
A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Jicea.
EGUMENUL SAVA
S-a născut în anul 1907 în localitatea Klenovnik. Tatăl său se numea Mihail, iar mama Jivka Ognianovici. La botez a primit numele Vladimir. A lucrat cu vrednicie şi cu cinste ca tâmplar şi crescător de albine, iar când a intrat în mişcarea rugătorilor, nimeni nu era mai râvnitor decât el la post, la rugăciune şi la pocăinţă. S-a căsătorit cu Petria, de la care a avut doi fii şi o fată. S-a întâmplat însă că Petria s-a îmbolnăvit grav şi era pe patul de moarte. Atunci s-a petrecut o minune a lui Dumnezeu care l-a pus pe Vladimir Ognianovici
100
pentru totdeauna pe drumul slujirii lui Hristos. Branislav, fiul lui, ne-a povestit despre aceasta: „Mama mea era bolnavă, slăbise mult, aşa încât a ajuns în pragul morţii. Tatălui meu îi părea rău, pentru că ne avea pe noi, cei trei copii, şi eram mici. Mama era pe patul de moarte. Tata a pus lângă ea hainele de înmormântare, ca să o îmbrace, căci credea că este deja gata. S-a dus în cealaltă cameră, înaintea icoanei slavei noastre, Sfântul Nicolae, ca să se roage lui Dumnezeu şi ocrotitorului nostru, Sfântul Nicolae. Că l-a prins somnul, nu ştiu, doar ştiu că ne povestea aşa: că a ajuns într-o cameră şi a văzut o femeie care părea să fi fost acolo un fel de slujnică. El a întrebat-o când va veni Sfântul Nicolae, iar ea i-a spus: „Aşteaptă puţin!” După un anumit timp s-a arătat o lumină, la început ca un punct, iar apoi din ce în ce mai mare, şi el a văzut o asemenea frumuseţe, încât nu se poate descrie. A venit Sfântul Nicolae şi l-a întrebat: „Şi ce voiai de la mine?” Tatăl meu i-a spus: „Să nu-mi iei soţia, pentru că am trei copii şi nu ştiu ce să fac, altă mamă nu pot să le găsesc”. Sfântul Nicolae a zâmbit cu blândeţe şi i-a zis: „Nu o voi lua! Şi iată nişte pâine ca să mănânci de acum până la primăvară!” Acea pâine era aşa de dulce, încât tatăl meu (mai târziu ieromonahul Sava) s-a gândit în sinea lui: „De ce nu îmi dă mai multă?” Când a mers în camera cealaltă ca să vadă ce face mama, ea era deja ridicată din pat şi curăţa ceva lângă cuptor. Mama mea a trăit până la vârsta de 94 de ani, adică a mai trăit după aceea 60 de ani”.
Părintele Sava povestea mai târziu: „Raiul, maică acea frumuseţe... Mă dor ochii, nu pot să mă uit... Mă uit la răsărit şi el se deschide, aşa cum deschizi
101
un evantai, atunci îmi pun capul în jos... La apus la fel, la miazănoapte la fel, la miazăzi la fel. Nu pot să mă uit la el străluceşte”.
Când soţia şi-a revenit cu totul, s-au înţeles împreună ca, în semn de mulţumire lui Dumnezeu, Vladimir să se călugărească atunci când copiii vor fi rostuiţi cum se cuvine. înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, viitorul nevoitor a condus lucrările de construcţie ale bisericii din satul Klenovnik. Şi ca mirean era dăruit de Dumnezeu cu înţelepciune şi har, ca să mângâie şi să sfătuiască pe cei care veneau la el. Blagoie Kostici din satul Drmno, bogomolit din anul 1926, l-a cunoscut pe Vladimir Ognianovici din 1932. El povesteşte: „Fiica mea, Nada, s-a născut în anul 1930 şi a fost un copil foarte bine dezvoltat până la vârsta de şase ani, dar atunci s-a îmbolnăvit şi a început deodată să se prăpădească. Rugăciunile nu mi-au fost ascultate atunci, aşa că m-am dus după medicamente la farmacist la Pojarevaţ. Farmacistul m-a sfătuit să merg acasă după copil şi să-l duc la consult la un specialist. Când am venit din nou, mi-a pregătit medicamentele, dar la întoarcerea acasă, fiica mea, Nada, nu a vrut să mănânce şi să bea nimic.
M-am dus atunci la fratele Vladimir la Klenovnik şi i-am spus despre copil. Ei trebuiau atunci să înceapă construcţia bisericii. El mi-a propus să donez ceva pentru biserică şi mi-a spus că fata se va însănătoşi înainte de a ajunge eu acasă. Am promis 800 de cărămizi pentru biserică, ceea ce el a consemnat în scris, şi am plecat la Drmno. Am plecat îngrijorat de ceea ce voi găsi acasă, căci pe Nada o lăsasem într-o stare gravă. Când am ajuns acasă, am găsit-o pe Nada mea vioaie şi veselă,
102
jucându-se cu o păpuşă pe pernă”. Mai târziu Nada a crescut, s-a căsătorit şi a avut un băiat şi o fată.
Când biserica a fost sfinţită în ajunul războiului, la sfinţire a participat şi Sfântul Nicolae (Velimirovici) de la Jicea. El i-a pus atunci pe toţi sătenii din Klenovnik, de la cel mai mic până la cel mai mare, să jure că vor păstra credinţa ortodoxă. Până la plecarea sa la mănăstire, fratele Vladimir avea să fie în această biserică cântăreţ şi paraclisier, străduindu-se mult pentru ordinea şi înfrumuseţarea ei.
înainte de a pleca el la Mănăstirea Rukumiia, i-a murit soacra. Atunci s-a petrecut o altă minune care i-a întărit şi mai mult credinţa în puterea rugăciunilor din biserică, şi îndeosebi a celor care se fac pentru odihna sufletului. Părintele Sava povestea astfel: „După ce soacra mea a răposat, l-am chemat pe ieromonahul Ignatie de la Mănăstirea Sfântul Naum, ca să vină să-i facem parastas. Părintele Ignatie a venit şi am mers în satul vecin la cimitir, unde era soacra mea îngropată, şi i-am slujit acolo parastasul. La întoarcerea de la cimitir am prânzit. Când am terminat, l-am întrebat pe părintele Ignatie cât costă, ca să-i plătesc, căci urma să plece la mănăstire. Trebuia să-i plătesc pentru drum şi pentru parastas. El mi-a răspuns că nu costă nimic, dar eu am spus că trebuie să-i plătesc. Am tăcut câteva momente, apoi l-am întrebat din nou cât trebuie să-i plătesc, iar el mi-a răspuns să nu-l mai întreb, că se supără. L-am condus pe părintele Ignatie, apoi m-am înapoiat acasă la Klenovnik, dar am început să îmi fac griji dacă parastasul îmi va fi primit înaintea lui Dumnezeu, pentru că nu îl plătisem. Duminica pe la amiază, eram acasă la masă şi
103
deodată am simţit un fel de schimbare în mine. M-am gândit: „Ce se va întâmpla acum?” Gândindu-mă aşa, nu ştiu dacă am adormit, dar înaintea mea s-a ivit răposata mea soacră şi mi-a zis: „Doamne-ajută!” Eu am răspuns: „Domnul să te ajute!” Apoi ea a continuat: „Nu trebuie să-ţi faci griji, Domnul a primit rugăciunea (parastasul) şi lumânările de ceară pe care mi le-ai aprins”. Am întrebat-o cum a trecut prin vămi, iar ea mi-a spus: „Toate păcatele mari pe care le-am spus la preot, acelea mi-au fost iertate şi pentru ele nu a trebuit să dau răspuns. A trebuit să răspund doar pentru păcatele mărunte pe care nu le-am spovedit, precum sunt jurămintele şi cuvintele necugetate (Să mă lovească boala! Să n-am parte de soare!), căci am crezut că nu sunt importante şi nu le-am spovedit, dar am avut fapte bune şi am trecut cu bine”. După aceea mi-a spus că trebuie să plece. Mi-a zis cu bucurie: „Rămâi cu bine!”, s-a întors spre răsărit şi atunci i s-au alăturat doi îngeri, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga, au ridicat-o şi au pornit spre înălţime înspre răsărit. Până atunci nu mai văzusem îngeri”.
în 1958, cu binecuvântarea duhovnicului său, proegumenul de la Hilandar, Mihail, şi a episcopului de Branicevo, Hrisostom, a mers la Mănăstirea Rukumiia, aproape de satul Klenovnik, unde se găsesc moaştele (mâna) Sfintei leliţa (cea din cântecele din popor), al cărei frate, la îndemnul femeii sale celei rele, a legat-o de cozile cailor şi a rupt-o în bucăţi.
104
A găsit doar biserica şi o clădire veche, ruinată. în acelaşi an a fost călugărit acolo cu numele de Sava, şi mai apoi a fost hirotonit ierodiacon şi ieromonah, fiind numit stareţ al mănăstirii. în foarte scurt timp a reuşit să înnoiască mănăstirea cu totul, a pus rânduială de viaţă aspră în obşte şi a făcut numele Rukumieii vestit în popor.
Fiul duhovnicesc al părintelui Sava, ieromonahul Simeon, spune despre el: „Egumenul Sava era un mare lucrător al pocăinţei, un rugător cu lacrimi, aspru postitor, un slujitor al lui Dumnezeu milostiv, harnic ca o albină, având o experienţă duhovnicească uriaşă în lupta cu duhurile răutăţii de sub cer. Treizeci de ani întregi părintele Sava a slujit în fiecare zi Vecernia, Utrenia şi Sfânta Liturghie pentru cei vii şi pentru cei morţi. Aproape în fiecare zi veneau la el bolnavi foarte grav şi diferiţi nevoiaşi, cărora le citea rugăciuni şi le dădea sfaturi duhovniceşti. Ştia exact ce trebuia fiecăruia, şi toţi cei care îl ascultau, se vindecau”.
Părintele Simeon îşi aduce aminte că odată s-au întâmplat următoarele: „După terminarea Sfintei Liturghii, am mers la masă. Părintele Sava şedea la locul lui obişnuit. La jumătatea mesei a intrat o femeie trecută de cincizeci de ani, poate şi mai mult, care ducea de mână un copil de cinci-şase ani. Părintele o binecuvintează şi o întreabă: «Acesta-i nepotul tău?» Ea a răspuns: «Părinte, dar nu vă amintiţi când mi-aţi citit rugăciunea pentru naştere de copii? Acesta e băiatul meu!» În urma rugăciunilor părintelui, mulţi soţi fără de copii au primit de la Dumnezeu urmaşi. Părintele cerea de la astfel de perechi să postească aspru miercurile şi vinerile şi toate cele patru posturi de peste an. Câteodată îi punea să se intereseze dacă nu au vreun blestem asupra lor, adică dacă vreunul din părinţii lor nu i-au blestemat, şi atunci îi dezlega, după ce cel care fusese blestemat cerea iertare de la cel
105
care l-a blestemat înaintea părintelui Sava la Mănăstirea Rukumiia.
Dacă cel care blestemase era răposat, atunci cel blestemat trebuia să meargă la mormântul aceluia să ceară iertare, făcând câteva metanii şi căindu-se pentru păcatul făcut. Abia atunci părintele Sava îl dezlega de păcat. Pe această cale, mulţi soţi au fost conduşi la pocăinţă sinceră, urmată de spovedanie şi de împărtăşanie. Condiţia însă pentru toate acestea, pentru citirea rugăciunii pentru naştere de copii, pentru spovedanie şi pentru împărtăşire, era ca ei să fie cununaţi în Biserica noastră Ortodoxă”.
O soră medicală din Belgrad, E., a mers odată tulburată la părintele Sava. Era într-o situaţie foarte grea: rămăsese pentru a doua oară însărcinată şi doctorii s-au adunat de două ori în consiliu pentru cazul ei, hotărând că trebuie să avorteze, pentru că ea şi cu soţul ei aveau probleme cu factorul Rhesus (Rh). L-a întrebat pe părintele Sava ce să facă, căci nu voia să ucidă copilul în pântece. Părintele Sava a întrebat-o: „Copilul pe care îl ai ce este?” „Băiat”, a răspuns ea. „N-ai vrea să ai şi o fată?” „Ba da”. „Mergi acasă şi nu-ţi mai fă nici o grijă”, i-a spus părintele Sava. Astfel acea femeie a dobândit o fată, care acum este deja mare şi cântă într-o biserică din Belgrad, iar mai apoi a născut încă trei copii sănătoşi.
Părintele Sava citea rugăciuni şi pentru izgonirea duhurilor necurate. Fratele Z. din împrejurimile Rukumiei era sportiv şi un om foarte puternic, dar o putere nevăzută îl apăsa şi îl făcea să se poticnească la mers. Părintele Simeon l-a văzut cu ochii lui pe Z. când a mers să sărute icoanele. Părintele Simeon povesteşte:
106
„Necuratul îl împingea spre dreapta, dar el s-a însemnat cu semnul crucii şi a reuşit să sărute icoana. Părintele Sava i-a citit pe rând cu răbdare toate rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur, apoi canonul către Mântuitorul. Părintele citea fără grabă, nici repede, nici încet, iar fratele Z. se cutremura cu tot trupul şi din timp în timp îşi făcea cruce. La sfârşitul rugăciunilor şi după ce a fost uns cu ulei din candelă, a sărutat crucea, epitrahilul şi mâna părintelui Sava. De atunci a fost un alt om, liniştit şi calm. Puterea demonică îl părăsise”.
Părintele Sava a fost un om cu o credinţă foarte puternică. Odată a spus din adâncul experienţei sale duhovniceşti:
dacă toată lumea ar spune că nu există Dumnezeu, eu aş spune că există, căci EU ŞTIU că EXISTĂ DUMNEZEU (Evident că îl întâlnise pe calea vieţii duhovniceşti).
Părintele Sava săvârşea neîncetat rugăciunea lui Iisus. Ducea o luptă mare cu demonii. Spunea: „îţi ţii puţin respiraţia şi atunci auzi inima cum bate şi zici: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! Aşa cum bate inima, aşa să rosteşti. Fără Dumnezeu nu poţi nici să treci dincolo de prag”. Rugându-se, părintele Sava intrase într-o luptă neîncetată cu demonii. I se întâmpla ca ei să i se arate în jurul orei nouă seara. Părintele Sava spunea despre aceasta: „Crucea este putere şi semn, crucea este mântuire. Seara mă aşez şi privesc la răsărit, iar ei (duhurile rele) vin spre mine. Când fac cruce asupra lor, ei îndată se opresc ca să mă batjocorească. Fac din nou cruce asupra lor, iar ei încep să se micşoreze. A treia
107
oară fac cruce asupra lor şi se topesc”. Părintele Sava vedea câteodată şi hoarde întregi de duhuri rele cum treceau pe lângă mănăstire. „Merg la Belgrad”, zicea, ştiind ce se întâmplă în capitală.
Lupta cu duhurile rele a durat până înaintea morţii. Stând în pat, părintele Sava le însemna mereu cu semnul crucii, iar puterea demonică se retrăgea când chilia era stropită cu agheasmă mare. Un pelerin l-a găsit cu câteva luni înainte de a se duce la Domnul stând în pat şi rugându-se cu o metanie de aproape doi metri lungime. Părintele Sava i-a spus: „Aceasta este o mitralieră împotriva demonilor”.
Părintele Sava a dobândit de la Dumnezeu şi o vindecare minunată. Adesea povestea cum i-a vindecat picioarele fericita întru adormire egumenă Anghelina de la Mănăstirea Rukumiia. „Picioarele îmi erau negre de la genunchi în jos, pline de răni. Nu m-am dus la doctori, că sigur ar fi hotărât să le taie, într-o asemenea stare erau. Într-o noapte, la câţiva ani după moartea maicii Anghelina, stăteam în pat şi tăceam. Am simţit o schimbare în mine şi am văzut cum se deschide peretele chiliei înaintea ochilor mei şi cum maica Anghelina vine la patul meu, la picioare. Mi-a luat piciorul drept şi a început să-l strângă de la genunchi în jos, şi văd cum scoate o bucată roşie lungă de 40 de centimetri. Apoi acelaşi lucru îl face la piciorul stâng şi din el scoate o bucată ceva mai scurtă, apoi din amândouă face una, o aruncă la nord şi pleacă. M-am uitat la ceea ce ea a aruncat şi aceea a început să crească şi să se transforme într-un om roşu ca sângele. Nu ştiu de unde, dar acela a luat o pălărie veche, şi-a pus-o pe cap şi a început să se uite la mine.
108
El se uita la mine, iar eu mă uitam la el. Puţin mai apoi s-a întors şi a plecat. Dimineaţa, când m-am sculat, picioarele erau cu totul sănătoase”.
Evident, demonul îl încercase pe părintele Sava prin boală, dar Domnul l-a vindecat pentru rugăciunile maicii Anghelina.
Părintele Sava a răposat în ajunul Cincizecimii, la 25 mai 1991, fiind împărtăşit şi plin de o bucurie liniştită.
Câteva din învăţăturile părintelui Sava
1. Fără Dumnezeu nici peste prag, iar cu Dumnezeu şi peste mări.
2. Fără Dumnezeu nu poţi face nimic! Mulţumeşte lui Dumnezeu dimineaţa şi seara.
3. Dacă cineva este cultivat, bogat dumnezeu nu se uită la aceasta. Dacă cineva se distinge prin virtutea de a se ruga şi de a mulţumi lui Dumnezeu, Dumnezeu îl va răsplăti.
4. Trebuie întâi să sapi şi abia apoi să strigi: „Adă masa!”
5. Voia mea dăunează sufletului meu. Totul trebuie să fie după voia lui Dumnezeu.
5. Fiecare se gândeşte că va trece uşor, dar trebuie să fie tare ca un diamant în fapte bune, ca să reuşească. Ai grijă să nu te duci în iad! Sapă, munceşte, este cine să facă să crească. În fiecare zi să faci ceva (pentru mântuire), iar dacă este puţin, lucrează şi noaptea.
6. Dacă lucrezi să te vadă oamenii, vei cădea în iad. Sunt unii care au făcut orfelinate şi aziluri de bătrâni, dar au auzit: Depărtaţi-vă de la Mine!, pentru că au făcut acestea ca să fie văzuţi de oameni.
109
7. Biserica este un mare lucru. Toate şcolile, cunoştinţele, averile toate acestea sunt până la
109
mormânt. Nu vei fi întrebat ce ai fost, ci vei fi întrebat dacă te-ai rugat lui Dumnezeu, ai postit...
8. Milostenia mare lucru! Pătrunde acolo unde vederea nu poate ajunge. Fii milostiv şi vei dobândi milă.
9. Cine ştie că nu ştie este mare înaintea Domnului. Dumnezeu îl iubeşte. Cine se gândeşte că ştie, cade.
10. Diavolul „ajută”, dar ia sufletul.
11. La înfricoşătoarea Judecată nu vei fi întrebat despre ruşi sau despre americani, ci dacă ai făcut vreo faptă bună, dacă ai rostit: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, dacă ai postit, dacă ai dat milostenie.
12. Nimeni nu ţi-a zis să osândeşti! Cine ce face, sie îşi face. Păcatele lui vor trece asupra ta dacă osândeşti. Nicidecum! Nu are nici un rost! Nu ai dreptul să faci aceasta! Te-a pus cineva conducător sau judecător? Nimeni!
13. Dacă ai furat ceva de la stat, vei răspunde în faţa tuturor câţi sunt în stat.
110
14. Despre legătura cu Dumnezeu:
dacă mama uită să alăpteze copilul, acela plânge, iar maica îl alăptează. Aşa se roagă copilul mamei să-l alăpteze.
15. Dacă îmi rabzi neputinţele mele ţi le rabd şi eu pe ale tale. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Hristos.
16. Nu rezolvi nimic, dacă nu spui că eşti nimic.
17. Dacă vrei să te mântuieşti, trebuie să te căieşti pentru păcate - postul, rugăciunea şi faptele bune sunt acelaşi lucru (uneşte cele trei degete): sunt de nedespărţit ca şi Sfânta Treime.
18. Postul este ca ştampila pe cererea pe care o scrii. Dacă nu are ştampila, nu este valabilă.
19. Nu e nimic mai frumos decât să te consideri cel mai rău de pe lume, căci deîndată ce vreunul se consideră cineva, a căzut.
20. Nu învăţa şi nu îndrepta pe alţii, iar dacă cineva te întreabă şi ştii răspunsul poţi să-i spui, dar mai bine să-l trimiţi la preot.
21. Unde este slăbiciune (păcate nespovedite) acolo intervine diavolul, iar pocăinţa şi spovedania fac ca el să fugă de acolo ca şi ars.
22. Diavolul este lângă om şi nu îndrăzneşte să intre în el. Abia când omul săvârşeşte lucrările lui, el intră în om. Cine săvârşeşte şapte păcate de moarte, cade în întregime în stăpânirea diavolului şi diavolul poate să-l ucidă când vrea. De aceea oamenii pier în accidente nefericite, se răstoarnă automobilul în curbă sau iese de pe şosea. Acela îl împinge, pentru că îl are sub stăpânire.
23. Totul se poate şi totul nu se poate cu uşurinţă. Fără Dumnezeu nimic nu poţi.
Bătrânul Gavriil a fost un călugăr neobişnuit, pustnic. Aşa cum se întâmplă de obicei, pe acest nevoitor mulţi nu l-au înţeles. Unii chiar râdeau de el.
1 Portretul acestui părinte este preluat din volumul: Radmila Mişev, Povest o manastiru SvetogLuke, Kraguievaţ, 2007.
111
Bătrânul Gavriil a fost, după cum mărturisesc cei care îl vizitau mai des, de origine rus. Bunicul lui, Antonie, era de pe Nipru. Se ştie câacest Antonie a venit, trecând prin România în Serbia lui Obrenovici, sărac cu totul, fără a avea nimic. Aici a slujit în casele localnicilor bogaţi. A fost un tânăr foarte evlavios şi de treabă. În cele din urmă a ajuns în satul Dragovo şi acolo a rămas. Antonie a reuşit să cumpere o proprietate şi s-a căsătorit cu o fată bună dintr-o casă de acolo. Copiii şi i-a crescut ca buni ortodocşi.
Nepotul lui, Vitomir, viitorul monah Gavriil, s-a îmbolnăvit grav la vârsta de 14 ani. Era în vremea Postului Adormirii Maicii Domnului. Părinţii lui au hotărât să-l ducă la Mănăstirea Liubostinia, ca să se împărtăşească acolo, iar apoi să se facă voia Domnului. S-au pregătit şi au plecat pentru ca să ajungă la praznicul Schimbării la Faţă. Vitomir zăcea în căruţă. După un drum lung şi anevoios, au ajuns în ajun de praznic la Liubostinia.
A doua zi, de Schimbarea la Faţă, a venit mult popor la Liturghie. Era plină biserica şi curtea. Liturghia a slujit-o Sfântul vlădică Nicolae Velimirovici. Când a sosit vremea împărtăşirii, l-au dus pe Vitomir în biserică. Vlădica l-a împărtăşit şi le-a zis părinţilor să-l pună pe băiat în căruţă şi să aştepte până ce se termină slujba.
După slujbă, Sfântul Vlădică Nicolae a venit la bolnav, i-a pus epitrahilul pe cap, s-a rugat, l-a miruit şi i-a spus să se ridice şi să slujească Domnului. încă i-a mai spus că în viaţă va avea multe necazuri, va fi închis şi chinuit, va fi ameninţat cu moartea, dar nu trebuie să se teamă de nimic.
vei suferi pentru credinţa ta. Pentru dragostea ta faţă de Domnul, te vor închide în închisoare. Când va veni vremea, în anii de mai târziu, te vei călugări, căci în tine curge sânge ortodox rus.
Vitomir s-a însănătoşit în scurtă vreme şi s-a alăturat Mişcării Rugătorilor. Nu pierdea nici o adunare. Asculta toate predicile Sfântului Vlădică, ale cărui cuvinte pătrundeau adânc în inima lui.
112
După cel de-al Doilea Război Mondial, a venit o vreme grea pentru Biserică, iar membrii Mişcării Rugătorilor au devenit ţinte pentru Udba (securitatea iugoslavă). Pe Vitomir l-au arestat pe motiv că este inamic al poporului, oponent al regimului şi al mişcării comuniste. Despre acele vremuri părintele Gavriil vorbea cu anevoie. Anchetatorii îl băteau groaznic, apoi îl abandonau leşinat şi plin de sânge ca să moară.
dar Domnul cel milostiv mă scula din morţi. Aşa am petrecut patru ani în închisoare. Anchetatorii vroiau ca eu să mă lepăd de credinţă şi de Dumnezeu, să recunosc că sunt vinovat de ceea ce ei mă acuzau. Eu nu voiam să mă lepăd de Dumnezeu şi nu aveam ce să recunosc, căci nu eram vinovat, deci mă băteau aşa de tare, încât îmi curgea sânge pe gură, pe nas şi pe urechi. Odată m-au bătut atât de tare, încât mi-am văzut trupul plin de sânge, iar sufletul meu plutea în văzduh.
După una din bătăile acestea bestiale, l-au aruncat într-un subsol plin de apă. Era iarnă, apa era îngheţată, iar el era plin de sânge şi snopit în bătaie. Din pricina loviturilor îi plesnise un timpan (de atunci nu a mai auzit cu o ureche, iar auzul celeilalte i-a rămas
113
afectat). După aceea securiştii i-au anunţat familia că a murit, ca să vină după trupul lui, căci după o astfel de bătaie şi după o noapte petrecută pe apă îngheţată nu putea să supravieţuiască nimeni.
însă Vitomir s-a rugat lui Dumnezeu. în mijlocul subsolului era un fel de piatră mare. S-a târât la piatra aceea şi s-a aşezat pe ea, ca să fie măcar un pic deasupra gheţii. La un moment dat în timpul nopţii (îşi pierduse orice noţiune a timpului) i s-a arătat îngerul Domnului, l-a întărit şi i-a uşurat durerile, iar printr-o atingere a degetului a încălzit apa. Dimineaţa, când securiştii au deschis subsolul cu intenţia de a scoate trupul său mort, nu puteau să-şi creadă ochilor. Vitomir stătea pe piatră, îi cânta Domnului întru slavă, iar apa era fierbinte, ieşeau aburi din ea, ca şi cum ar fi fost în baie, iar nu în închisoare. Şi familia lui a fost surprinsă şi bucuroasă când i s-a spus că Vitomir este în viaţă. Ei deja îl plângeau ca pe un mort şi se îmbrăcaseră în doliu.
Această întâmplare a avut un efect puternic asupra gardienilor. Unii au început să creadă în Dumnezeu, iar alţii au început de atunci să se uite la el cu suspiciune, dar nu l-au mai bătut.
După ieşirea din închisoare s-a făcut paraclisier într-o biserică din Iagodina. Slujea cu râvnă şi nimic nu îi era greu. La mănăstire a venit când era deja trecut de 50 de ani.
Astfel Vitomir a devenit părintele Gavriil. Bun, smerit, plin de iertare, înţelegere şi milostivire. Dar unor astfel de drepţi le este greu să trăiască pe pământ. Nici acolo unde s-ar fi aşteptat nu găsea înţelegere. Toate le-a suportat blând ca un miel. Evident,
114
avea darul înainte-vederii, dar despre aceasta nu vorbea ca să nu se mândrească. El doar sfătuia oamenii care mai apoi îşi dădeau seama că bătrânul vede limpede totul dinainte.
Şi acum îşi aduc aminte oamenii despre ceea ce el vorbea, deşi, în vremea aceea, puţini îi luau vorbele în serios. Pe bătrân nu-l interesa nimic lumesc. Nu citea ziarele, nu se uita la televizor. Cu oaspeţii nu discuta despre politică şi evenimente de fiecare zi, politice sau altele. Le spunea despre suflet, le dădea sfaturi duhovniceşti şi le vorbea despre credinţă şi Dumnezeu. Vrednică de amintit este mărturia doamnei Radişa Neşici din Boşniane despre nişte evenimente petrecute nu demult, pe care bătrânul le-a prevăzut. Radişa a mers la mănăstire dimineaţa devreme, de Sfinţii 40 Mucenici din Sevastia, pe 8/21 martie 1999. La mănăstire l-a surprins pe bătrânul Gavriil discutând cu monahul Nicolae de la Mănăstirea Sfânta Paraschiva (de lângă Paracin). Bătrânul plângea şi spunea că îi este jale pentru Serbia.
iată, aud cum bombardează Belgradul, Novi Sadul, Nişul, Kruşevaţul.
Bătrânul sughiţa de plâns, dar a continuat:
cum, nu auziţi? Eu sunt surd şi aud, iar voi nu auziţi! Ne dărâmă podurile, mor oameni nevinovaţi şi militari.
Câteva zile mai târziu începeau bombardamentele asupra Iugoslaviei.
Bătrânul Gavriil s-a dus la Domnul în ziua de Sfântul Arhanghel Mihail, în 1999, şi a fost îngropat la mănăstirea sa: Sfântul Luca din Boşniane.
115
Sfântul Nicolae Velimirovici PRINCIPIILE MIŞCĂRII RUGĂTORILOR
1. Principiul de bază al mişcării populare ortodoxe este începe de la tine
Dacă vrei să îndreptezi lumea, îndreptează-te întâi pe tine.
Dacă vrei să îndreptezi statul, îndreptează-te întâi pe tine.
Dacă vrei să îndreptezi poporul, îndreptează-te întâi pe tine.
Dacă vrei să îndreptezi satul tău, îndreptează-te întâi pe tine.
Dacă vrei să îndreptezi obştea ta, îndreptează-te întâi pe tine.
În toate, deci, începe de la tine şi îndreptează-te întâi pe tine.
Şi cum se poate îndrepta omul pe sine? Pentru aceasta există doar o singură ştiinţă în lume, care se numeşte Ştiinţa Evanghelică.
începe de la tine şi îndreptează-te întâi pe tine acesta este principiul de bază al mişcării populare ortodoxe.
116
Scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău (Mt. 7, 5).
Ţine-te de bunătate. Răutatea costă mai mult decât bunătatea.
Trăieşte în pace. Procesul costă mai mult decât împăcarea. Mai bine o pace slabă decât un proces gras.
înapoiază ceea ce ai furat. Până când nu este înapoiat, lucrul furat aduce frică în suflet şi necaz în casă.
Să nu mărturiseşti strâmb. Jurământul strâmb - recoltă slabă, boală în casă şi vrajbă între fraţi.
Poartă-te cu cinste şi vei avea bună nădejde. Purtarea cinstită îndepărtează nenorocirea.
Mulţumeşte lui Dumnezeu. Cine mulţumeşte pentru puţin, va primi şi mai mult.
Adu-ţi aminte de moarte şi nădăjduieşte în viaţa veşnică.
3. Cine nu poate fi membru al frăţiilor noastre de rugători
Cel care nu vrea să ştie de Dumnezeu şi de suflet; Şi care este împotriva ţării noastre;
Şi care nu ţine sfinţenia căsătoriei;
Şi care trăieşte necununat;
Şi care huleşte numele lui Dumnezeu şi înjură;
Şi care este dedat beţiei şi altor patimi, de care nu vrea să se vindece;
Şi care nu ţine posturile şi nu se împărtăşeşte;
117
Şi care trăieşte din cămătărie;
Şi care jefuieşte cele străine şi se jură fals;
Şi care nu îşi ajută fratele său în nevoie.
Dacă totuşi vreunul a fost căzut în păcat, dar s-a căit, acela poate fi primit în frăţie.
Dacă vreunul şi-a urât vechiul său sine păcătos şi vrea să se schimbe şi să se nască din nou, acela e cu noi şi noi suntem cu el.
în Cartea Vieţii este scris: Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască.
Şi: Dumnezeu a lăsat pocăinţa pentru mântuire.
Biserica lui Dumnezeu îi iubeşte pe toţi fiii săi şi se roagă neîncetat pentru ei lui Dumnezeu.
Introducere 5
Suta de capete de la Liubostinia 11
în loc de epilog 53
Anexă 57
Monahul Iacov 58
Fratele Stanko 63
Stareţul Eustatie 65
Ieromonahul Casian 72
Stareţul Kalist 82
Egumenul Sava 100
Bătrânul Gavriil 111
Principiile mişcării rugătorilor 116
Comenzi:
www.librariasophia.ro
Difuzare:
SUPERGRAPH
Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro
vineri, 7 august 2020
SF. NICOLAE VELIMIROVICI CREDINTA IN EVANGHELIE. SUTA DE CAPETE DE LA LIUBOSTINIA
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu