monah Pimen Vlad, iertarea

IERTAREA

- monah Pimen Vlad -

Carte tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION,

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Editura Bunavestire, Bacău - 2010

Pagina 1

SĂ NU UITĂM DE SFINŢII NOI MUCENICI MĂRTURISITORI AI ÎNCHISORILOR

COMUNISTE ROMÂNE

Powered by ABBYY FineReader 11

Download ODT, Office: http://archive.org/details/MonahPimenVlad-Iertarea_292

Download PDF: http://archive.org/details/MonahPimenVlad-Iertarea

Coperta întâi: Icoana „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului", Schitul Lacu,

Sfântul Munte Athos .

Desenele din această carte sunt realizate de monahul Euharist Florea.

EdiŢie îngrijită de: Ieromonah Porfirie Nichita

Corectură şi tehnoredactare: Profesoara Mitrea Elena-Ramona

© Monah Pimen Vlad

Chilia „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului", Schitul Lacu - Sfântul Munte Athos

Telefon: 00306946572266

Pagina 2

Cuprins

Cuvânt înainte...........................................................................................................................................4

Satul.......................................................................................................................................................... 5

Crima........................................................................................................................................................ 6

Sentinţa..................................................................................................................................................... 9

Închisoarea.............................................................................................................................................. 10

Spovedania.............................................................................................................................................. 12

Pelerinul rus............................................................................................................................................14

Rugăciunea minţii...................................................................................................................................16

La tâmplărie............................................................................................................................................18

Avocatul.................................................................................................................................................. 21

Eliberarea................................................................................................................................................ 22

Satul natal...............................................................................................................................................25

Oraşul...................................................................................................................................................... 29

Căsătoria.................................................................................................................................................32

Pedeapsa lui Dumnezeu..........................................................................................................................38

Iertarea.................................................................................................................................................... 40

În familie................................................................................................................................................. 43

Plecarea................................................................................................................................................... 46

Pagina 3

Cuvânt înainte

Citind această mică scriere, veŢi afla o întâmplare adevărată care s-a petrecut

în zilele noastre.

Istoria ei începe undeva, după al doilea război mondial, prin anul 1952, când

în Grecia încă nu se liniştiseră luptele şi uciderile între fraţi. Crima despre care este vorba,

este posibil să se fi petrecut din motive politice şi persoana care a făcut-o să fie acoperită.

Tot conţinutul acestei cărŢi a fost povestit de duhovnicul care l-a spovedit pe

eroul nostru şi a fost alături de el, până la plecarea din această viaŢă. Dacă, la anumite momente, vă vor podidi lacrimile, lăsaţi-le să curgă; ele curăŢă şi luminează sufletul.

Eu am căutat doar să înfrumuseŢez cele povestite şi să le fac pe înţelesul tuturor, iar dacă s-au strecurat unele greşeli, vă rog să mă iertaţi!

Autorul

Pagina 4

Satul

Era pe la începutul toamnei, iar oamenii se ocupau cu strângerea recoltei.

Luptele şi uciderile păreau că s-au liniştit şi locuitorii satului răsuflau mai uşuraţi. De

câteva luni, nu mai intervenise nimic nou.

Era spre seară, când Petru al lui badea Nicolae se întorcea mulţumit spre casă,

fiindcă reuşise să termine de scos cartofii.

Trecuse de 30 ani, dar încă nu se însurase şi se gândea să mai pună câte un

ban deoparte, ca să-şi poată întemeia căminul său. Deocamdată, locuia cu părinţii, care

erau mai săraci şi-i ajuta şi pe ei. Nu mai avea alŢi fraţi, căci, după naşterea lui, mama i s-a

îmbolnăvit şi nu a mai putut avea alŢi copii. Trecând prin dreptul unei case, a zărit câteva

umbre, furişându-se pe lângă zid. S-a oprit să vadă mai bine, dar nu a mai văzut nici o

mişcare.

- Ei, bade Dimitrie, eşti bine? a strigat el şi s-a apropiat de poartă, dar nu a

primit nici un răspuns.

Atunci s-a gândit că, poate i s-a părut lui şi a plecat mai departe. Nu mai avea

mult de mers, încă trei case şi ajungea la cuibul părintesc. A mai salutat un vecin, care

tocmai scotea apă, apoi a intrat în casă. Mama îl aştepta cu mâncarea caldă.

- Bună seara, mamă, a zis el, şi i-a sărutat mâna.

- Bine ai venit copilul meu, i-a zis ea, sărutându-l pe frunte.

- Dar tata unde este?

- S-a dus să închidă grajdul şi vine şi el.

Au mâncat cu toŢii, apoi, făcându-şi rugăciunile, s-au întins să se odihnească.

La un moment, i-au venit în minte umbrele pe care le văzuse, dar, însemnându-se cu

Pagina 5

semnul crucii, a adormit.

Crima

Zorile şi-au făcut încet apariŢia, fiind parcă mai roşii decât în alte zile. Petru se

sculase dis-de-dimineaŢă, iar în timp ce-şi făcuse rugăciunile, mama îi pregătise gustarea

de dimineaŢă şi îi pusese ceva în traistă pentru amiază. După gustare, îşi luă traista şi plecă

spre Ţarină ca să-şi strângă cartofii. La ieşirea pe poartă îşi făcu cruce, zicând un „Doamne

ajută", apoi porni hotărât înainte.

La marginea satului se afla o bucată de pădure, de unde îşi aduceau sătenii

lemne. Pe lângă ea îşi avea şi Petru drumul spre Ţarină. Când ajunse la primii copaci, ceva

îl făcu să tresară. Un om zăcea cu faŢa în jos. S-a apropiat de el şi l-a văzut zăcând într-o

baltă de sânge. Fusese lovit în cap. Îl recunoscu.

- Ei, bade Dimitrie, trăieşti?

Îi căută pulsul, dar era prea târziu. Omul era mort. Se pierdu cu firea şi începu

să strige după ajutor. Mâinile le avea pline de sânge.

De undeva, din marginea pădurii, apăru o căruŢă cu cinci oameni. El, în

disperare, le făcu semn cu mâna, strigând cât îl Ţinea gura. Ajungând lângă el, au început

să-l acuze:

- Criminalule, l-ai ucis! Puşcăria te mănâncă!

Pagina 6

- Nu eu l-am omorât! Tocmai treceam pe aici şi l-am văzut plin de sânge!

N-au stat să-l mai asculte. Doi dintre ei l-au luat pe cel mort şi l-au pus în

căruŢă, iar trei l-au apucat pe Petru şi l-au urcat în căruŢă cu forŢa. Au luat-o spre sat.

Lumea deja începuse să circule prin sat. Cei din căruŢă strigau:

- Petru l-a ucis pe badea Dimitrie! L-am văzut când îl dobora, dar am ajuns

prea târziu!

- Nu-i adevărat!, spunea Petru cu ultimele puteri, dar ceilalŢi nu-l lăsau să

vorbească, lovindu-l peste gură.

CăruŢa s-a oprit la jandarmeria satului. Acolo, i s-au pus cătuşele lui Petru,

după cuvântul celor cinci care îl acuzau. Ce mărturie le mai trebuia? Erau cinci contra la

unu.

Cel ucis a fost dus acasă, unde soţia şi copiii l-au întâmpinat cu lacrimi,

blestemând pe ucigaş.

Pagina 7

Vestea a căzut ca un trăsnet peste tot satul. Au aflat şi părinţii lui Petru şi au

venit într-un suflet la jandarmerie. Au fost puşi să dea declaraţie, despre când a plecat

Petru de acasă şi ce ştiau în legătură cu crima. Apoi, jandarmii l-au luat pe Petru în cătuşe

şi s-au dus la locul crimei.

Durerea lui Petru era mare, deoarece era acuzat pe nedrept. Îl dureau vorbele şi privirile sătenilor care îl acuzau şi îl blestemau. Dar, durerea cea mai mare a fost când

fata pe care o iubea, pe care o dorea să-i fie alături până la sfârşitul vieŢii, i-a ieşit în faŢă şi

a strigat printre lacrimi:

- De ce ai făcut asta, ucigaşule? Nu mai vreau să aud de tine! şi zicând

acestea s-a întors în hohote de plâns.

Un cuŢit, de i-ar fi fost înfipt lui Petru în inimă, nu l-ar fi durut mai tare. A

lăsat capul în jos, iar câteva lacrimi pline de amar i-au picurat din ochi. A fost dus la locul

crimei, dar nu a fost crezut deloc, chiar dacă se jura.

În aceeaşi zi a fost dus la poliŢia din cel mai apropiat oraş, unde a fost pus sub pază.

Pagina 8

Sentinţa

A venit timpul să fie judecat, fiind dus în sala tribunalului, între doi jandarmi.

Acolo erau veniŢi şi cei cinci martori care îl acuzau. Au fost aduşi şi părinţii lui Petru care

erau singurii martori ai apărării, în afară de avocat. Au încercat să-l susŢină pe Petru, dar

acuzaţia celor cinci era prea puternică. ToŢi cinci susŢineau că l-au văzut în timp ce

înfăptuia crima. I s-a dat voie să se apere, dar nu l-au crezut. El era om simplu şi nu ştia să

mintă. În câteva cuvinte le-a explicat totul, dar cinci martori se jurau că l-au văzut când a

săvârşit crima şi şi-au semnat declaraţiile.

Tribunalul a dat sentinţa: treizeci de ani închisoare. Petru şi-a plecat capul, fără să mai zică nimic, iar părinţii lui au început să plângă în hohote. Aveau şi de ce,

fiindcă îl crescuseră ca pe ochii din cap, era singura lor mângâiere şi singurul sprijin la

bătrâneŢe. Oare, cum vor suporta ruşinea din partea sătenilor şi mustrările din partea

rudelor celui ucis? Ştiau sigur că fiul lor este nevinovat, dar cum vor putea să dovedească

acest lucru? Cine îi va crede, când cinci oameni din satul lor susŢineau că l-au văzut pe

fiul lor săvârşind crima?

Petru a fost luat între jandarmi şi dus spre locul unde urma să-şi petreacă

aproape jumătate din viaŢă. La ieşirea din sala tribunalului, a văzut-o pe soţia celui ucis

privindu-l cu ură şi spunându-i:

- Ucigaşule, să nu te mai întorci viu din închisoare! M-ai lăsat văduvă cu

patru copii!

În acele momente, simţea că Dumnezeu l-a părăsit, că nimeni nu mai este alături de el, că toŢi îl privesc cu ură. A păşit înainte, răsunându-i în urechi cuvintele

văduvei: „Ucigaşule, să nu te mai întorci viu din închisoare!". Cine ştie?

Pagina 9

Închisoarea

Două porŢi mari din fier s-au deschis pentru a primi maşina care îl aducea pe

Petru legat. Acum avea lanţuri şi la picioare. „Trebuia legat bine, că doar era ucigaş şi

putea fi periculos!", aşa gândeau oamenii.

După formele necesare, l-au dus singur într-o celulă izolată şi fără lumină.

Acolo, şi-a petrecut Petru prima noapte fiind flămând, obosit şi dărâmat sufleteşte.

Cu toată oboseala, nu putea să adoarmă. Mii de gânduri îl măcinau şi întrebări

la nesfârşit i se perindau prin minte. De ce i s-a întâmplat lui, una ca asta? Doar nu jefuise

pe nimeni, fusese un om cinstit şi nu era mai rău decât ceilalŢi oameni din sat. Îi veneau în

minte gânduri de deznădejde, că nu există Dumnezeu, că de ar fi existat, nu ar fi îngăduit

una ca asta. Aşa s-a răsucit el mai bine de jumătate de noapte, apoi a adormit.

DimineaŢă, pe la ora şapte, s-a trezit când a fost deschisă uşiţa şi i s-a dat o

cană cu ceai neîndulcit şi o coajă de pâine uscată. La ora unu a primit un polonic de orez,

iar seara, la şapte, o zeamă lungă cu câteva boabe de linte prin ea. Nu aveau nici un gust,

dar foamea şi gândul că trebuia să rezişti treizeci de ani în acest fel, te îndemna să

mănânci, dar te şi speria. Zilele se scurgeau încet, chiar foarte încet.

Pagina 10

Cu timpul, a început să se obişnuiască şi a încercat să-şi pună gândurile în

ordine. Trebuia să facă ceva, ca să nu înnebunească. Nu fusese un creştin prea grozav. Se

închina seara, dimineaŢa, la masă şi mergea duminica la biserică, pentru că aşa învăŢase de

la părinţi. Nu fusese un trăitor, se ocupase mai mult cu munca, dar acum simţea că-i

lipseşte Dumnezeu; avea nevoie de cineva apropiat, de cineva căruia să-i vorbească şi să-i

spună necazurile.

A început încet să se roage, la început mai cu neîncredere, apoi mai insistent.

Simţea că cineva îl ascultă şi acest lucru îl liniştea. Şi-a amintit de bunătatea Maicii Domnului, după cum îi povestea mama lui când era mai mic: că este Maica orfanilor, a

văduvelor, a săracilor, a necăjiŢilor..., şi el era orfan şi nu avea pe nimeni să-l mângâie. A

început să se roage la Maica Domnului:

- MăicuŢa mea, te rog, ajută-mă! Vezi, că nu am pe nimeni şi am fost

osândit pe nedrept! Te rog, fie-Ţi milă de mine şi nu mă părăsi! Eşti singura mea nădejde!

Şi, zicând acestea, din adâncul inimii l-a cuprins o mângâiere dulce, simţindu-se ca un copil în braŢele maicii lui. Un fior de bucurie i-a trecut prin suflet şi lacrimile au

început să-i curgă. Pentru câteva clipe, a uitat că se află în închisoare şi se simţea aşa de

bine!

Pagina 11

Spovedania

Aşa au trecut câteva luni. Acum i se permitea şi lui Petru să iasă din celulă.

Gardienii au observat că nu este un om violent, iar unii dintre ei chiar îl simpatizau.

În închisoare se afla o bisericuŢă, iar un preot era rânduit să vină o dată pe

lună, să facă Sfânta Liturghie şi să spovedească pe deŢinuŢii care ar fi dorit. A participat şi

Petru la Sfânta Liturghie, rugându-se cu foarte multă atenţie. Parcă Liturghia aceasta avea

ceva mai deosebit, simţea prezenţa lui Dumnezeu.

N-a îndrăznit chiar de la început să se apropie de preot dar, când a venit în

luna următoare, a stat şi el la rând, ca să se spovedească. Şi-a spus of-ul, necazurile şi tot

ce şi-a amintit. I-a spus preotului că a fost acuzat pe nedrept şi că s-a răzvrătit împotriva

lui Dumnezeu. Preotul l-a ascultat cu atenţie, apoi i-a dat un mic canon, l-a învăŢat cum să

se roage şi i-a spus să se pregătească curat pentru spovedit din copilărie şi cu tot ce îşi va

aminti el.

Timp de o lună, Petru şi-a cercetat mereu conştiinţa şi a încercat să-şi

amintească toate păcatele făcute din copilărie. Abia aştepta să vină din nou preotul, ca să

se uşureze de ele.

Pagina 12

La spovedanie, fiind ajutat de preot, a reuşit să-şi spovedească toate păcatele,

după care a primit dezlegarea. Câtă bucurie a simţit, când i-a pus preotul mâinile pe cap şi

i-a zis: „Te iert şi te dezleg de toate păcatele tale...". Nu şi-a mai putut stăpâni lacrimile, se

simţea ca un fulg, îi venea să zboare, să strige şi să spună la toŢi cât de bine se simţea.

Apoi, preotul l-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Altă bucurie. Se mai împărtăşise

şi înainte, când era liber, dar acum era cu totul altceva. Bucuria era de nedescris.

S-a retras în celula lui, ca să păstreze această bucurie. Se ruga şi mulţumea

Domnului. Acum nu mai întreba „de ce?", ci doar Îi mulţumea şi plângea.

După câteva zile, a fost scos şi Petru să ajute la muncile din interiorul

închisorii. Făcea cu drag din toate câte i se cereau. Era obişnuit cu munca şi chiar îi era

dor de aşa ceva. Mai avea probleme cu unii care făcuseră crime, dar el îi evita şi le vorbea

frumos. În timpul liber se lupta pe cât putea să-şi facă canonul dat de duhovnic.

Pagina 13

Pelerinul rus

Aşa a trecut încet luna şi a venit din nou preotul, să facă Sfânta Liturghie şi să

spovedească pe deŢinuŢi.

Petru era pregătit pentru spovedanie, îşi cercetase conştiinţa şi mai găsise

unele păcate mai mici pe care le uitase. Însă, surpriza i-a fost mare când, după spovedanie,

duhovnicul i-a dat cartea „Pelerinul rus". Nu auzise de ea, dar, din câte îi spusese

duhovnicul, părea foarte folositoare şi abia aştepta să o citească.

- Părinte, vă mulţumesc foarte mult pentru carte! Îmi era dor să citesc ceva!

- Să o citeşti cu atenţie şi să încerci să o pui în practică, iar ce nu vei

înţelege, să mă întrebi data viitoare, când voi veni şi, ce mă va lumina Bunul Dumnezeu,

îţi voi spune!

- Da, părinte! Vă mulţumesc din tot sufletul că-mi sunteŢi alături în necazul

meu. Chiar dacă am fost închis pe nedrept, ştie Dumnezeu de ce. Poate că eram creştin

doar cu numele şi trebuia să fiu trezit.

- Ei, Petre, are Dumnezeu rânduiala Lui şi din tot răul scoate un bine! Am să

te împărtăşesc şi duminica aceasta, ca să iei putere şi să mergi înainte. Pentru că Sfânta

Împărtăşanie este Trupul şi Sângele Domnului, care-l întăreşte trupeşte şi sufleteşte pe om

şi-l vindecă de multe boli şi patimi. Dar trebuie să o luăm cu smerenie şi credinţă.

- Părinte, bucuria pe care am simţit-o în închisoare, când m-am spovedit şi

împărtăşit, nu am simţit-o niciodată cât am fost liber. Oare, de ce?

- Ei, fiule, prin foc se lămureşte aurul. Suferinţa îl apropie pe om de

Dumnezeu, numai să înţeleagă aceasta şi să nu cârtească, ci să primească totul ca din

mâna lui Dumnezeu şi să se smerească în faŢa Lui. Să vezi atunci cum lucrează harul şi te

Pagina 14

umple de pace şi de linişte sufletească! Poate să vină vrăjmaşul cu tot iadul, că nu poate să

mai facă nimic în faŢa harului. Dar, asta înseamnă că trebuie să ne smerim mereu şi să nu

judecăm pe nimeni, pentru că dacă judecăm şi ne înălŢăm cu mintea, atunci pierdem harul

şi va fi vai de noi, când vine vrăjmaşul să ne războiască.

- Părinte, Dumnezeu să vă miluiască, mult m-aţi întărit şi mi-aţi dat un curaj,

de parcă toată lumea este a mea.

- Vei avea şi ispite, dar să nu te deznădăjduieşti! Acum du-te, ca să mai vină

şi alŢii. Dumnezeu şi Maica Lui să fie cu tine şi să te ajute!

- Iertaţi-mă şi rugaţi-vă pentru mine!

- Doamne ajută!

Pagina 15

Rugăciunea minţii

Pentru Petru, cartea „Pelerinul rus" i-a fost începutul unei vieŢi noi. O citea cu nesaţ. A găsit atâtea lucruri minunate în ea, atâtea învăŢături! Citind-o, s-a hotărât să

înceapă să zică şi el rugăciunea minţii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

miluieşte-mă pe mine, păcătosul". O repeta mereu, chiar dacă la început i-a venit mai

greu, cu timpul s-a obişnuit. Alteori, simţea că nu mai poate să zică rugăciunea, mintea nu

mai vroia să-l asculte şi căuta altă îndeletnicire. Atunci, se ruga la Maica Domnului, ca să-l ajute să depăşească această stare şi să-l scoată din amorŢeală. După mai multă insistenţă,

i se încălzea iarăşi sufletul şi se ruga iarăşi cu tot dragul.

Trecând luna, a venit din nou preotul. Petru era primul care îl aştepta, având o

mulţime de întrebări despre rugăciune şi despre stările prin care trecea. Când l-a văzut,

preotul, i-a zis:

- Ei, Petre, cum e? Cred că ai multe să mă întrebi! Cum merge cu

rugăciunea?

- Ce să spun, părinte! Cartea asta este o binecuvântare pentru mine. Acum

am înţeles cum trebuie să trăiască creştinul şi am realizat cât de departe eram de

Dumnezeu, când trăiam în libertate.

- Deci, până la urmă, mi se pare că te bucuri, că ai ajuns la închisoare?

- Cu toate că pare de necrezut, aş putea spune că aşa este. Abia acum înţeleg

de ce mucenicii se duceau singuri şi mărturiseau pe Iisus Hristos, nebăgând în seamă

chinurile.

- Aşa este, erau întăriŢi de harul lui Dumnezeu, dar asta pentru că nu îşi

puneau nădejdea în puterile lor, ci se rugau la Dumnezeu ca să-i întărească. Deci, mergeau

Pagina 16

la luptă înarmaţi cu credinţa şi cu rugăciunea.

- Părinte, dar uneori îmi vin tot felul de gânduri şi nu merge rugăciunea.

Parcă îmi ia cineva mintea. Ce trebuie să fac atunci?

- Trebuie să insişti, iar dacă tot nu merge, atunci încearcă să faci metanii,

zicând rugăciunea, şi asta, bineînţeles, dacă eşti singur în celulă. Dacă nu eşti singur,

încearcă să cugeŢi la ceva duhovnicesc sau să citeşti. Dacă nici asta nu merge, încearcă să

cânţi ceva încet, ca să Ţi se limpezească mintea şi să se odihnească, apoi treci din nou la

rugăciune. Să nu forŢezi niciodată mintea peste măsură.

- Mulţumesc, părinte! Cu binecuvântarea sfinţiei voastre voi face după cum

mi-aţi spus.

- Uite, Ţi-am adus metania aceasta, care are treizeci şi trei de boabe. Te va ajuta mult la rugăciune. Ţi-am adus-o mai mică, ca să nu bată la ochi şi să te ia în râs cei

care nu înţeleg lucrul acesta. La fiecare bob vei zice câte o rugăciune. Metania te va ajuta

să-Ţi Ţii mintea la rugăciune.

După ce s-a spovedit, Petru a stat la Sfânta Liturghie şi s-a împărtăşit. Apoi s-a retras la liniştea lui, ca să se poată ruga. Evita discuŢiile cu ceilalŢi, ca să nu fie deranjat la

rugăciune. Unii au început să spună despre el că a luat-o razna şi vorbeşte singur.

- Ei! Ce bolboroseşti acolo? Ori te-ai apucat de descântat? l-a întrebat unul

într-o zi, în timp ce Petru mergea încet prin curtea închisorii murmurând rugăciunea.

- A! Iartă-mă, prietene, dar încercam să-mi pun rânduială în gânduri şi care

mi se păreau străine le trimiteam, de unde au venit.

- Vezi, păzeşte-le bine, să nu fugă! a zis acela râzând.

Pagina 17

La tâmplărie

Aşa a trecut un an de zile cu ispite, cu bucurii şi cu tot ce a îngăduit Bunul

Dumnezeu. ToŢi cei din închisoare s-au încredinţat de bunătatea şi blândeŢea lui Petru.

Mulţi ziceau că Petru nu este vinovat de crima pentru care fusese închis.

Pagina 18

- Nu cred că un om ca el a putut face una ca asta! spunea unul, care stătea în celulă cu Petru.

Acum fusese mutat şi el într-o celulă mai luminoasă, unde locuia împreună cu

alŢi trei. Închisoarea avea un atelier de tâmplărie, unde se făceau tot felul de lucruri din

lemn pentru reparaţia închisorii, dar aveau comenzi şi din afara închisorii.

Acolo a fost dat şi Petru, ca să ajute şi să înveŢe meserie. Un meseriaş mai

bătrân l-a luat în grija lui şi îl învăŢa cele ale tâmplăriei. Bunătatea lui Petru i-a câştigat şi

pe cei de la atelier. Aceştia au început să-l respecte şi chiar să-i ceară sfatul. Fiind

îndemânatic, a început să prindă repede meşteşugul, dar cel mai mult era ajutat de harul

lui Dumnezeu, căci rugăciunea era neîncetat pe buzele lui Petru. Chiar şi cei mai

răutăcioşi criminali au început să-l respecte. Parcă ceva, o putere neobişnuită, îi oprea să-i

facă vreun rău.

A mai fost şi alt fapt petrecut cu unul dintre criminali care, apropiindu-se de

Petru, i-a tras o palmă peste faŢă, zicându-i:

- Ce tot bolboroseşti acolo cu buzele? Ce crezi, că dacă i-ai vrăjit pe ceilalŢi

o să mă vrăjeşti şi pe mine? O să vin să-Ţi mai dau şi mâine o porŢie!

Petru l-a privit cu blândeŢe şi nu i-a răspuns decât patru cuvinte:

- Dumnezeu să te ierte!

Criminalul a plecat râzând, zicând că e nebun, dar a doua zi când s-a trezit,

mâna cu care îl lovise pe Petru era pe jumătate amorŢită şi avea dureri groaznice. Văzând

ceilalŢi acest lucru i-au zis:

- Ţi s-a întâmplat acest lucru pentru palma pe care i-ai dat-o lui Petru şi dacă

n-o să-i ceri iertare, s-ar putea să fie şi mai rău!

Văzând criminalul că nu-i trece durerea, chiar nevrând, s-a dus la Petru şi l-a

rugat să-l ierte, spunând de durerea lui.

Pagina 19

Atunci Petru i-a zis:

- Eu te-am iertat de ieri dar de acum să nu mai faci la nimeni rău, ca să te

ierte şi Dumnezeu, apoi i-a făcut cruce pe mâna bolnavă şi au început să-l lase durerile şi,

în scurt timp, s-a vindecat cu totul.

De atunci, nu a mai încercat nimeni să-i mai facă rău lui Petru, iar unii au

început să-l întrebe cum se roagă, ca să facă şi ei la fel. Atunci Petru le-a dat să citească

cartea „Pelerinul rus", care a ajutat pe mulţi să-şi vadă păcatele şi le-a dat râvnă spre

rugăciune.

Altă bucurie, pe care a avut-o Petru, a fost când duhovnicul i-a adus Noul

Testament, cartea de căpătâi a fiecărui creştin. Nu era zi să nu citească din ea, iar când o

termina o lua din nou de la capăt şi întotdeauna descoperea lucruri noi. Cu cât trecea

timpul o înţelegea din ce în ce mai mult.

Rugăciunea devenise hrana lui de bază, evita să se întindă la vorbă

nefolositoare, ca să se poată ruga. Era binevoitor cu toŢi, dar, de câte ori putea, se retrăgea

în el, ca să se poată ruga.

Se spovedea şi se împărtăşea de fiecare dată când venea preotul. Atunci simţea

el cele mai mari bucurii. Îl simţea pe Iisus Hristos în el, simţea că trăieşte în el, iar asta îl

făcea să nu-i fie frică de nimic şi să nu-i pară rău, că se află în închisoare.

Pagina 20

Avocatul

Văzând duhovnicul starea duhovnicească a lui Petru şi fiind încredinţat de

nevinovăŢia lui, s-a gândit să aranjeze un avocat şi să încerce să-l scoată din închisoare. A

găsit un avocat credincios şi cu frică de Dumnezeu, care s-a oferit să-l ajute pe gratis. S-a

dus şi în satul lui Petru, ca să adune mărturii; a vorbit şi cu părinţii lui, care l-au

încredinţat de nevinovăŢia sa. A încercat să vorbească şi cu martorii acuzării, dar aceştia

susŢineau sus şi tare că l-au văzut când a săvârşit crima şi că vor lupta până la capăt ca

Petru să rămână în închisoare. S-a ajuns şi la tribunal, dar, cu toate mărturiile lui şi ale

preotului închisorii, nu au reuşit să facă nimic din cauza martorilor, care îl acuzau şi îşi

susŢineau acuzarea.

Poate aşa era voia lui Dumnezeu, ca atletul Lui să se călească mai mult prin

focul ispitelor şi să strălucească ca aurul la timpul potrivit.

Petru nu s-a tulburat, când a auzit hotărârea tribunalului şi insistenţa celor care

îl acuzau. Se obişnuise să primească totul ca din mâna lui Dumnezeu. El îi iertase din tot

sufletul pe cei care l-au acuzat şi se ruga în fiecare zi pentru ei. Zicea, că nu ştiu ce fac şi

că nu ei sunt vinovaţi, ci diavolul, care le-a întunecat minţile şi ideologia care predomina

în timpurile acelea.

Timpul trecea, iar Petru sporea din ce în ce mai mult în răbdare, rugăciune şi

în dragoste. Căuta să-i ajute pe toŢi care aveau nevoie. Chiar şi cu paznicii închisorii

vorbea când îi vedea întristaţi, încercând să-i îmbărbăteze şi să le dea curaj. Mulţi îi

spuneau „Petru cel bun" şi pe drept i se potrivea acest nume.

Cu timpul, a început să fie scos la munca câmpului, căci aşa se şi numeau

închisorile: „închisori agricole". Acolo se simţea mai în voie; muncea şi-L slăvea pe

Pagina 21

Dumnezeu. Asculta cântecul păsărilor şi se bucura de orice floare. Acum parcă şi iarba

părea mai verde şi toate erau pline de viaŢă.

Aşa au trecut nouăsprezece ani, cu greutăţi şi bucurii. În toată această

perioadă, se schimbaseră mulţi deŢinuŢi. Unii din cei vechi au plecat, dar au fost înlocuiŢi

de alŢii noi. Dar chiar şi cei noi, în scurt timp învăŢau să-l respecte pe Petru şi îl priveau ca

pe cel mai înţelept deŢinut din închisoare.

Eliberarea

Petru ajunsese la vârsta de cincizeci de ani. Într-una din zile a fost chemat la

birourile închisorii. Acolo se afla chiar directorul. Când l-a văzut intrând, i-a zâmbit şi i-a

oferit un scaun să ia loc.

- Petre, am o veste mare pentru tine şi de aceea este bine să fii aşezat pe

scaun, ca să nu cazi!

Petru a zâmbit la gluma directorului şi aştepta să vadă ce-i va spune.

- Am cercetat dosarul tău şi din rapoartele personalului închisorii am numai

veşti bune despre tine. Deci, am înaintat mai departe la cei în drept o cerere pentru

eliberarea ta şi astăzi am primit hotărârea. Aici s-a oprit şi l-a privit lung pe Petru, ca să-i

vadă nerăbdarea, dar a rămas surprins văzându-l pe Petru la fel de calm şi zâmbitor.

Pagina 22

Atunci a continuat:

- Mâine vei fi eliberat şi vei pleca unde vei vrea. Vei fi un om liber, ca mine

sau ca oricare cetăţean al Greciei.

- Vă mulţumesc, domnule director, şi vă sunt foarte recunoscător! MăicuŢa Domnului să vă acopere şi să vă ajute cu dragostea ei nemărginită. Dar, să fiu sincer, mă

cam obişnuisem cu închisoarea şi cred că o să-mi fie un pic cam greu să mă obişnuiesc cu

noua viaŢă din libertate. Aş putea spune că şi aici, în închisoare, nu m-am simţit niciodată

închis, sufletul îmi era întotdeauna liber. Pot să spun, cu inima deschisă, că aici în

închisoare L-am aflat cu adevărat pe Dumnezeu. Aici am învăŢat să mă rog, aici am simţit-o cel mai aproape pe MăicuŢa Domnului şi ei i-am încredinţat toate necazurile şi bucuriile

mele. Iar ea, ca o Mamă bună, m-a mângâiat şi mi-a fost întotdeauna alături.

Directorul îl privea mirat pe deŢinutul din faŢa lui, căruia îi iradia faŢa de

lumină şi vorbea cu atâta înfocare. Mai ales când vorbea de MăicuŢa Domnului, cum îi

spunea el, a văzut chiar lacrimi în ochii lui strălucitori. O stare nemaiîntâlnită l-a cuprins

pe director, parcă s-ar fi aflat în biserică şi ar fi ascultat predica unui preot evlavios şi plin

de darul lui Dumnezeu. Nu l-a întrerupt pe Petru, până ce acesta s-a oprit singur. Atunci i-a spus să se întoarcă la celulă şi să se pregătească de plecare, pentru a doua zi.

Când s-a aflat vestea în închisoare, mulţi s-au bucurat de eliberarea lui, dar

unii s-au întristat, pentru că vroiau să-l mai aibă cu ei, aveau nevoie de el.

Şi-a luat rămas bun de la toŢi deŢinuŢii, unii vărsau chiar lacrimi, căci le fusese

ca un părinte. Fiecare luase câte ceva bun de la el şi unii încercau să-i urmeze exemplul în

purtări şi în rugăciune. Ar fi trebuit să fie bucuros, dar îl încerca o tristeŢe, pentru tot ce

lăsa în urmă.

A doua zi s-a prezentat din nou la director şi a primit actele de eliberare, în

care scria că a fost eliberat mai repede, pe motive de bună purtare şi, pentru că a contribuit

Pagina 23

ani de zile la munca câmpului.

Directorul l-a condus până la uşă, i-a strâns mâna şi i-a zis:

- Ceva din mine îmi spune că nu ai fost vinovat de crima de care ai fost

acuzat şi îţi doresc succes în viaŢă, iar MăicuŢa, pe care o iubeşti aşa de mult, să te ajute în

continuare!

- Mulţumesc, domnule director, şi vă doresc să o iubiŢi şi dumneavoastră la

fel de mult!

Poarta s-a închis cu zgomot în urma lui Petru. Oare, încotro s-o apuce?

Pagina 24

Satul natal

A luat-o pe jos, până la prima staţie de autobuz, după cum îi explicase

gardianul de la poartă. Nu prea ştia el cum e cu autobuzele, pentru că în sat la el, pe

timpul de dinainte de închisoare, nu ajungeau autobuzele. Bani avea, căci primise o sumă

destul de mărişoară pentru muncile pe care le-a săvârşit în închisoare. S-a urcat în autobuz

şi a plătit biletul până la primul orăşel, iar de acolo trebuia să ia alt autobuz până în satul

natal. S-a aşezat pe scaunul care era liber. La plecare i se dăduse haine noi şi un rucsăcel,

unde avea câteva lucruri necesare. Aceasta era toată averea lui. Se simţea stânjenit printre

oameni, parcă toată lumea se uita la el. Se gândea la satul natal.

Pe când era în închisoare aflase că părinţii muriseră în urmă cu vreo zece ani.

Întâi murise tatăl lui, răpus de mâhnire şi de boală, iar după un an şi mama lui a trecut la

cele veşnice, cu gândul la copilul ei, care se afla închis pe nedrept.

Lovitura pe care o primiseră, le-a măcinat sănătatea şi i-a consumat încet, ca o

lumânare. Le-a fost foarte grea despărŢirea de copilul drag, care a fost smuls de lângă ei.

Dar, pe lângă aceasta, trebuiau să sufere privirile şi cuvintele pline de ură ale familiei

celui ucis. Şi chiar mulţi din sat evitau să mai vorbească cu ei. Oamenii, care îi

cunoscuseră de o viaŢă, care îi respectau, acum parcă erau alŢii şi îi priveau cu neîncredere.

Aşa este firea omenească, înclinată spre rău. Chiar dacă îi faci la om de o sută

de ori bine, dar dacă o dată îl refuzi sau îi faci un rău din greşeală, parcă îi vine greu să te

ierte. Sau uită cele bune şi tot îşi aminteşte că i-ai făcut un rău. Oare, dacă ar face şi

Dumnezeu cu noi aşa de câte ori greşim, unde am ajunge? De mult ar fi trebuit să ne

şteargă de pe faŢa pământului. Dar Dumnezeu este plin de dragoste şi ne rabdă mereu şi ne

dă la timp cele de folos, făcându-se că nu vede greşelile noastre sau trecându-le cu

vederea. Asta nu înseamnă că trebuie să profităm de bunătatea lui Dumnezeu şi să

Pagina 25

continuăm să facem răul. Dumnezeu este milostiv, dar este şi drept. Şi, dacă vede că nu ne

oprim de la păcat, atunci ne pedepseşte, pentru folosul nostru.

Şi aşa a ajuns eroul nostru în satul natal. A coborât în centru, unde era staţia.

Se schimbaseră multe şi aici se făcuseră case mai mari. Unele se schimbaseră, iar altele

nu.

După ce s-a dezmeticit, a pornit-o uşor spre casa părintească. Nici Petru nu

mai era cel care plecase, se schimbase mult; de aceea, cei care l-au văzut, se uitau ca după

un străin.

Ajungând la casa părintească, a văzut un lacăt pe uşă. În timp ce stătea în

curte, neştiind ce să facă, a fost văzut de un unchi de-al lui care locuia în casa vecină. A

venit să vadă cine e străinul care stă în curte. Când s-a apropiat, l-a recunoscut: era Petru,

nepotul lui. Nu şi-a putut opri plânsul, când l-a văzut cât era de slab.

- Bună ziua, unchiule Sava!

- Bine ai venit, măi nepoate, că tare ne-a fost dor de tine! zise moşul,

îmbrăŢişându-l.

Apoi întorcându-se spre casă a strigat:

- Babă Maria, vino repede că a venit nepotul nostru!

- Ce-ai spus, că nu te-am înţeles? zise bătrâna, care nu prea auzea bine.

Dar, când s-a apropiat, şi-a făcut cruce şi a ridicat mâinile în sus, zicând:

libertate!

- Slavă Ţie Doamne, că am apucat şi ziua asta, să-mi văd nepotul în libertate.

- Ei, Petre, Petre, cât au mai plâns părinţii după tine! Cât a plâns săraca

mama ta, Ecaterina! Nu ştiu de unde a mai avut atâtea lacrimi, nu a fost zi în care să nu te

plângă, până ce s-a dus şi ea lângă tatăl tău.

Pagina 26

- Dar, ce stăm aici în mijlocul curŢii, hai repede la noi, că avem mâncare

caldă! zise unchiul Sava.

Mătuşa l-a apucat de mână, după ce mai întâi îl strânsese în braŢe, privindu-l

printre lacrimi şi l-a tras spre casa lor. Vestea s-a împrăştiat repede prin tot satul.

- S-a întors Petru al lui badea Nicolae! a zis unul.

- Ce-ai spus? S-a întors criminalul? a întrebat fiul celui ucis.

- Să plece din sat! Nu are ce căuta aici!

Petru s-a instalat în casa părintească, ce era ca vai de ea, avea găuri şi prin

acoperiş. Trebuiau făcute multe reparaţii, poate chiar schimbat acoperişul.

A doua zi s-a prezentat la postul de poliŢie cu actul de eliberare, căci aşa i se

spusese la plecarea din închisoare. Aici, a găsit alt şef de post cu un poliŢist dintre cei

vechi. După ce i-au cercetat actul de la închisoare, l-au mai întrebat câteva lucruri şi apoi

l-au întrebat ce are de gând în continuare, dacă vrea să rămână în sat.

- Da, domnule şef! Aş vrea să rămân în casa părintească şi să încerc să o repar.

- Mda... ce să spun, ai vrea tu..., dar ştii..., e un pic cam greu... în dimineaŢa

asta am primit reclamaţii de la rudele celui ucis, că nu ai ce căuta în satul nostru. Nu ştiu

ce să zic, dar nu mai vrem să se întâmple alte lucruri.

- Şi unde să mă duc?

- Nu ştiu, dar poate or vrea să se răzbune pe tine şi nu cred că vom putea fi

cu ochii tot timpul pe ei şi pe tine.

- Dar, poate, dacă o să le explic, vor înţelege, că nu l-am ucis eu.

- Ei, asta spun toŢi, după ce săvârşesc faptele, că ei sunt nevinovaţi. Şi chiar dacă te-aş crede eu, nu ai cum să-i convingi pe ei de acest lucru. E prea limpede, totul!

Pagina 27

Petru şi-a dat seama că era zadarnic să mai insiste. Şi-a luat ziua bună şi a

plecat spre casă.

- Criminalule! a auzit Petru o voce de copil, din spatele unui gard, dar nu a

întors capul şi a mers mai departe.

Pe drum s-a întâlnit cu unul din fiii celui ucis.

- Bună ziua! a zis Petru, neştiind cine este.

- Nu Ţi-e ruşine să-mi vorbeşti, după ce l-ai ucis pe tata?

Petru a rămas fără grai, înţelegând că acesta era unul din copiii celui ucis.

- PoŢi să mă asculŢi un pic? Ştii..., eu nu l-am ucis pe tatăl tău, nu ştiu dacă

mă crezi, dar...

- Ce? Crezi că eu nu Ţin minte, când te aduceau oamenii aceia în căruŢă şi

spuneau că te-au văzut cum îl omorai? N-am să te iert niciodată! Să pleci din satul nostru,

pentru că nu putem să te suportăm aici! Să ştii că nimeni din sat nu te vrea!

- Iartă-mă! a zis Petru şi a pornit trist spre casa lui.

Era trist, dar rugăciunea ardea în inima lui. Simţea nevoia să se roage pentru

toŢi oamenii din sat.

- Doamne, Te rog să mă ierŢi şi să-i ierŢi şi pe cei care mă urăsc, pentru că o

fac din neştiinţă! Dar eu, unde să mă duc? Oare, unde voi găsi un loc să-mi plec capul, un

acoperiş care să mă acopere şi să mă adăpostească? Maică dulce, te rog să fii tu

Acoperitoarea şi Păzitoarea mea, pentru că nu am unde să mă duc. Ştiu că te-am supărat

mult cu faptele mele, dar tu, ca o MăicuŢă bună, ştiu că o să mă ierŢi şi o să mijloceşti la

Mântuitorul Iisus Hristos pentru mine, ca să-I fie milă de mine şi să mă mântuiască.

S-a întors la căsuŢa părintească, dar şi ea părea tristă şi pustie. Mătuşa l-a

chemat la masă, unde le-a povestit ce i s-a întâmplat.

Pagina 28

- Măi nepoate, trebuie să ai răbdare pentru că o să treacă şi asta şi, cu timpul,

o să se obişnuiască cu tine! a zis moşul.

- Dacă vrei, poŢi sta şi la noi! a completat mătuşa.

- Am să trag o fugă până la duhovnicul pe care l-am avut în închisoare şi

apoi voi mai vedea.

Oraşul

În ziua următoare, Petru a plecat spre oraşul unde locuia duhovnicul lui. După

mai multe căutări, a reuşit să dea de el.

- Sărut mâna, părinte!

- Bine ai venit, Petre! Te văd cam abătut. Cred că erai mai vesel la

închisoare. Să nu spui că îţi e dor de ea!

- Ei, părinte, părinte! Mi-e dor de bucuriile pe care le-am trăit acolo. Acum

parcă nu-mi găsesc locul. Nici satul nu mă prea vrea şi nu ştiu ce să fac.

După ce au discutat mai mult timp, duhovnicul a zis:

- Eu cred că ai putea trăi şi aici undeva la marginea oraşului. Vei închiria o

căsuŢă mai veche şi îţi vei deschide un mic atelier de tâmplărie. Te voi ajuta şi eu cu ce pot

şi o să aibă grijă Dumnezeu şi de tine!

Aşa a şi făcut Petru. Din banii pe care îi avea şi-a cumpărat câteva scule

Pagina 29

necesare pentru tâmplărie. Prima lucrare a avut-o chiar la duhovnicul lui, căruia i-a

schimbat câteva geamuri mai vechi. Făcând treabă bună, căci nu stătuse degeaba în

închisoare, Petru al nostru a început să-şi găsească clienţi. Când avea nevoie de

spovedanie sau de un sfat, alerga la duhovnic.

ViaŢa duhovnicească, pe care o dusese în închisoare, continua să o ducă şi aici,

ba chiar încerca să o îmbunătăţească. Muncea şi se ruga. Uneori îl auzeai cântând cu atâta

înflăcărare de ziceai că se află în biserică.

Din puŢinul lui făcea şi milostenie, iar la cei mai săraci le lucra aproape de

pomană. Se bucura ca un copil când reuşea să facă un bine, să aline suferinţa cuiva. Îi plăcea să ajute familiile cu mulţi copii.

Iubea copiii şi uneori se gândea cu nostalgie că pe el nu l-a învrednicit

Dumnezeu să aibă copii. Şi chiar a început să se roage, zicând: „Doamne, Tu ştii ce-mi

este de folos, dacă crezi că-mi este de folos să fiu singur, atunci aşa să fie, dar, dacă crezi

că se mai poate să-mi întemeiez şi eu o familie, care să fie după voia Ta, atunci rânduieşte

Tu cum ştii şi trimite persoana, care să-mi fie alături". Şi aşa rugându-se el, Dumnezeu i-a

Pagina 30

ascultat rugăciunea.

În acelaşi oraş se afla o tânără care absolvise teologia şi era profesoară de

religie. Anii trecuseră şi ea nu s-a căsătorit; avea acum 42 de ani. Era fiică duhovnicească

a părintelui Agapie, duhovnicul la care se spovedea şi Petru.

Venind într-una din zile la spovedit, şi-a spus şi durerea ei: că nu şi-a găsit pe

nimeni care să-i fie alături şi să-şi întemeieze o familie.

- Părinte, nu am găsit nici un bărbat cu frică de Dumnezeu, aşa cum am vrut

eu, ca să întemeiez o familie creştină. Nu ştiu, dar uneori mă ia deznădejdea gândindu-mă

că o să îmbătrânesc şi n-o să am pe nimeni.

- Ei, soră Ecaterina, are Dumnezeu grijă de toate şi Ţi-a rânduit şi Ţie un

bărbat cu viaŢă sfântă. Am pe cineva care a făcut 19 ani de închisoare pe nedrept. A mulţumit şi mulţumeşte mereu lui Dumnezeu. Nu cred că ai să găseşti altul mai bun decât

el. Îl spovedesc de 20 de ani şi ştiu ce spun. Să dea Bunul Dumnezeu să avem creştini

mulţi ca el, fiindcă pentru unii ca aceştia mai Ţine Dumnezeu lumea.

- Părinte, abia aştept să-l întâlnesc! a zis Ecaterina, înroşindu-se ca o

adolescentă.

Pagina 31

Căsătoria

Era o zi superbă, pe la sfârşitul lunii mai. Petru lucra de zor în faŢa atelierului,

montând un scaun şi bucurându-se de ciripitul păsărilor. Razele soarelui îl mângâiau cu

căldura lor binevenită. Rugăciunea era oxigenul vieŢii lui. Se gândea cât e de frumoasă

viaŢa, când îl ai pe Dumnezeu cu tine, când îi simţi prezenţa în tot ce te înconjoară.

Fiind el ocupat şi trupeşte şi duhovniceşte, nu a băgat de seamă când o femeie

de vârstă mijlocie a deschis poarta şi a intrat. A tresărit doar când a auzit aproape de el o

voce femeiască, vorbindu-i cu blândeŢe:

- Bună ziua, iertaţi-mă că am îndrăznit să intru şi să vă deranjez.

- A..., bună ziua, nu-i nici un deranj! Cu ce vă pot ajuta?

- Dumneavoastră sunteŢi domnul Petru, tâmplarul, care vă spovediŢi la

Părintele Agapie?

- Da. Îl cunoaşteŢi?

- Desigur, îmi este şi mie duhovnic şi chiar mi-a vorbit foarte frumos de

dumneavoastră. De aceea şi sunt aici.

- Ei, ochiul curat pe toate le vede curate, de aceea şi Părintele Agapie le vede

pe toate bune, pentru că are ochii curaţi. Nu ştiu ce v-a spus despre mine, dar să ştiŢi că

este un părinte cu viaŢă sfântă şi lui îi datorez ceea ce sunt. El mi-a fost alături în toate

momentele grele ale vieŢii mele.

- Ştiu prin ce aţi trecut şi cât aţi avut de suferit.

- Dar, de ce staţi în picioare? Luaţi loc pe scaunul acesta, până am să vă fac o cafea.

- Vă rog, nu vă deranjaţi!

Pagina 32

- Nu-i nici un deranj. Pentru mine e o bucurie să vă servesc!

Petru a intrat în bucătărie să-i pregătească cafeaua. Trebuie să fie o doamnă cu

studii, după cum arată, se gândi Petru, şi are o blândeŢe deosebită. Se vede că este fiică

duhovnicească a părintelui Agapie.

Între timp, Ecaterina, stând pe scaun, îi admira curtea frumos îngrijită. Că

de..., era harnic Petru al nostru şi îi plăcea curăŢenia.

Când a închiriat căsuŢa era cam ponosită, cu geamuri şi cu uşi vechi. Dar, între

timp, reuşise să facă, cu mâna lui, geamuri şi uşi noi pe care le-a schimbat. Acoperişul era

bun, doar pereŢii i-a mai reparat un pic şi i-a văruit. Acum arăta aproape ca una nouă. Avea

două camere, o bucătărioară şi o cămară pentru alimente. Nici nu-i trebuiau mai multe. Iar

în curte avea un mic atelier de tâmplărie. Curtea era destul de mărişoară. Avea un lămâi

mai mărişor, sub care stătea chiar acum Ecaterina la umbră. Iar spre poartă mai avea un

cireş, un păr şi doi meri. Pe lângă pavajul pietruit, care ducea de la poartă la intrarea în

casă, erau răsădite flori chiar de Petru în primăvara aceea. Iubea mult florile şi verdeaŢa.

De aceea, îi plăcea să lucreze în faŢa atelierului. Ecaterinei i-au plăcut toate de la prima

vedere. Parcă se simţea la casa ei, iar de Petru nu avea cuvinte, o câştigase cu felul lui

simplu şi sincer. Şi, ca să spunem drept, Petru nu era bărbat urât. Arăta bine, era mereu

vesel şi, între timp, se mai înzdrăvenise, fiind un bărbat voinic, care a muncit la viaŢa lui.

- Poftim cafeluŢa şi un pahar cu apă rece.

- Mulţumesc mult!

- Nu aveŢi pentru ce!

- Îmi place mult aici la dumneavoastră, e un loc foarte odihnitor şi trupeşte

şi sufleteşte.

- Şi mie îmi place foarte mult, de aceea, zilele trecute, am vorbit cu

proprietarul şi m-am gândit să cumpăr căsuŢa. I-am dat jumătate din bani, iar restul îi voi

Pagina 33

da lunar câte o sumă din ceea ce scot din munca mea. De acum pot să spun că am şi eu

căsuŢa mea, un locuşor unde să-mi plec capul, să-mi câştig pâinea şi să-L slăvesc pe

Dumnezeu.

- Pot să vă întreb ceva?

- Desigur. Tot ce doriŢi.

- Nu v-aţi gândit niciodată să vă căsătoriŢi, să vă întemeiaţi o familie?

- Sincer să fiu, m-am gândit şi la asta, dar cum o vrea Bunul Dumnezeu şi

MăicuŢa Lui, în mâinile căreia m-am încredinţat. Dacă va vrea, îmi va trimite ea femeia

potrivită.

- Eu cred că v-a trimis-o şi de aceea sunt aici.

- Adică, ce vreŢi să spuneŢi?

- Când mi-a vorbit duhovnicul de dumneavoastră, am simţit ceva deosebit, că

sunteŢi persoana de care am nevoie.

- Bine, dar eu sunt un om simplu şi am făcut atâŢia ani de puşcărie...

- Pe nedrept! Ştiu totul despre dumneavoastră, pentru că mi-a povestit

duhovnicul. Acum, stai să-Ţi spun şi eu câteva lucruri despre mine: mă trag dintr-o familie

cu cinci copii, trei băieŢi şi două fete. Casa părintească o avem în satul cel mai apropiat.

Fraţii mei au preferat să se aranjeze la Ţară şi şi-au întemeiat familiile lor. Sora mea mai

mare, după ce a terminat liceul, s-a retras la mănăstire de maici. Eu iubesc mult copiii, de

aceea am făcut Teologia, ca să pot deveni profesoară de religie. Îmi place mult să le

vorbesc copiilor despre Dumnezeu, despre bunătatea Lui, despre dragostea Maicii

Domnului, dar, sinceră să fiu, îmi doresc să am şi eu familia mea, să am copiii mei. De

aceea sunt aici. Şi, ca să nu mai lungesc cuvântul, aş dori să vă întreb, dacă aţi vrea să mă

luaţi de soţie şi să ne întemeiem împreună familia noastră?

- M-aţi lăsat fără cuvinte! Parcă nu-mi vine să cred! Dar, ca să nu greşesc,

Pagina 34

vă rog să-mi mai lăsaţi câteva zile de gândire, în care să ne rugăm, şi... cum va fi voia Domnului.

După ce au mai discutat şi alte amănunte, Ecaterina şi-a luat rămas bun şi a

plecat cuprinsă de emoŢii şi plină de bucurie. Petru şi-a continuat munca, rugându-se la

Maica Domnului ca să-l lumineze ce să facă: „MăicuŢă dragă, oare îmi este de folos să mă

căsătoresc cu Ecaterina? Ea este o doamnă, iar eu sunt un simplu Ţăran, dar, ca să nu

greşesc, mă duc să-l întreb pe duhovnic, iar tu, MăicuŢă, să pui în mintea lui ceea ce îmi

este de folos".

Zicând acestea, pacea s-a aşternut din nou în sufletul lui, iar rugăciunea inimii

şi-a reluat cursul normal.

Către seară s-a dus la duhovnic şi i-a povestit toate cele întâmplate.

Duhovnicul l-a ascultat zâmbind, apoi i-a zis:

- Ecaterina este femeia pe care Ţi-a trimis-o Maica Domnului. O spovedesc

de ani de zile şi o cunosc. O să aveŢi o familie fericită. HotărâŢi-vă şi am să vă cunun eu.

Să ştii că te place Ecaterina! După ce a plecat de la tine a venit şi mi-a spus că eşti omul

potrivit pentru ea, pe care îl căuta de atâta timp.

- Cu binecuvântarea sfinţiei voastre, părinte, ne vom căsători, a zis Petru

hotărât, şi a sărutat mâna duhovnicului.

Când a aflat Ecaterina hotărârea lui Petru, îi venea să zboare de bucurie, nu

credea că va mai putea să se îndrăgostească la vârsta asta, dar acum era îndrăgostită ca un

copil.

- Îţi mulţumesc, MăicuŢă, că mi-ai dat un asemenea soţ! Îţi mulţumesc şi te

iubesc mult!

Devenise ca un copil, chiar şi copiii la şcoală se minunau de ea, parcă

devenise unul dintre ei.

Pagina 35

A venit şi timpul căsătoriei. Au făcut mai întâi cununia religioasă, apoi pe cea

civilă, aşa cum este rânduiala în Grecia, după care Ecaterina s-a mutat cu totul la căsuŢa pe

care o îndrăgise de la început.

Petru şi-a continuat munca de tâmplar, iar Ecaterina cea de profesoară. Se

înţelegeau de minune, parcă erau făcuŢi unul pentru celălalt. Dacă intervenea vreo

problemă între ei, imediat o discutau şi o rezolvau. Nu lăsau nimic să le umbrească

fericirea. Dar, în toată fericirea lor, nu au uitat nici o clipă să-i mulţumească

Binefăcătoarei lor.

Petru şi-a continuat rugăciunea ca şi mai înainte, ba chiar a ajutat-o şi pe

Ecaterina ca să poată dobândi şi ea rugăciunea continuă.

Cu timpul, a venit şi un copil, căruia i-au pus numele Gheorghe, după cum îl

chemase pe tatăl Ecaterinei. Mai târziu, a venit şi o surioară, căreia i-au pus numele

Maria.

Casa lor s-a umplut de veselie. Petru muncea cu drag privind la copilaşii lui

iubiŢi care se jucau în curte. După ce i-a botezat, i-a dus în fiecare duminică şi sărbătoare

la biserică şi i-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Ştia el, din propria experienţă, ce mult le

poate ajuta Sfânta Împărtăşanie, ca să poată trece peste toate greutăţile. Chiar şi atunci,

când a răcit şi s-a îmbolnăvit grav cu plămânii, tot prin Sfânta Împărtăşanie, luată cu

credinţă, s-a vindecat. De aceea, ştia că, dacă vrea să aibă copii sănătoşi trupeşte şi

sufleteşte, trebuia să-i împărtăşească cât mai des. Ei, fiind mici, nu aveau nevoie de

spovedanie, fiind nevinovaţi.

Petru cu Ecaterina se împărtăşeau cam o dată la două săptămâni, dar

întotdeauna se spovedeau mai înainte şi apoi, cu binecuvântarea duhovnicului, se

împărtăşeau.

Timpul trecea şi copiii creşteau. Mai întâi a fost dat la şcoală GheorghiŢă, iar

Pagina 36

după doi ani şi Maria, care era frumoasă ca un îngeraş, având blândeŢea lui Petru şi înţelepciunea Ecaterinei. Era o bruneŢică, cu ochi negri şi plini de lumină. Nici GheorghiŢă nu era mai prejos, fiind un copil hotărât şi plin de credinţă.

Crescând mai mărişor, a început să-l ajute pe Petru la tâmplărie, era

îndemânatic şi prindea repede. Ce mult se bucura tatăl, văzându-şi fiul aşa de silitor spre

toate cele bune, şi mulţumea mereu lui Dumnezeu şi Maicii Domnului pentru tot ce i-a

dăruit.

Maria o ajuta pe mama la curăŢenie, îngrijea de flori şi ajuta la smuls

buruienile de pe straturile cu verdeŢuri pe care le aveau în grădină.

Pagina 37

Pedeapsa lui Dumnezeu

Trecuseră deja 16 ani, de când Petru părăsise închisoarea. Copiii creşteau, iar

peste un an GheorghiŢă urma să plece la liceu.

După atâta timp, în satul în care se întâmplase crima, cineva se îmbolnăvise

foarte grav. Era unul dintre sătenii mai bogaţi. A fost pe la doctori căutându-şi sănătatea,

dar fără nici un folos. Boala se agrava din ce în ce mai mult. De la un timp, doctorii i-au

spus că nu mai au ce să-i facă şi să se întoarcă acasă, că nu mai are mult de trăit. Venind

acasă, a căzut la pat, avea chinuri groaznice. Şi, în aceste chinuri, a început să strige:

- Eu sunt criminalul, care l-am omorât pe Dimitrie, şi am plătit cu bani grei

patru martori care erau cu mine, ca să spună că Petru al lui badea Nicolae l-a ucis! Din

această cauză a venit pedeapsa lui Dumnezeu peste mine şi mă chinuiesc în felul acesta.

Nu mai pot, simt că-mi arde tot trupul; vă rog ajutaţi-mă, faceŢi ceva!

Cei care erau în jurul lui s-au speriat când au auzit toate acestea. Nu ştiau ce

să creadă. La început, se gândeau că aiurează şi, poate din cauza durerilor, nu ştie ce

vorbeşte. Dar, repetând mereu aceleaşi lucruri, s-a dus vestea în tot satul. Au aflat şi cei de

la poliŢie şi s-au dus la casa celui bolnav, care le-a spus tot ce s-a întâmplat. Chiar a dat o

declaraţie scrisă în care a povestit totul: cum în acea dimineaŢă l-a ucis pe Dimitrie la

marginea pădurii, având o răfuială mai veche în legătură cu problemele politice. I-a avut

şi pe cei patru cu el, care au stat mai deoparte, ca să-l ajute în caz că nu va reuşi să-l

doboare singur. Apoi, el fiind bogat, i-a plătit bine pe ceilalŢi patru, ca să spună la poliŢie

şi la tribunal că l-au văzut pe Petru cum îl ucidea pe Dimitrie.

PoliŢia i-a luat declaraţia, dar ce să facă cu un om pe patul de moarte, iar

ceilalŢi martori deja erau morŢi toŢi patru? Doi muriseră de boli cumplite, al treilea, fiind

beat, a fost călcat de o căruŢă, iar celălalt a murit subit, fără nici un motiv, fiind părăsit de

Pagina 38

toŢi. ToŢi patru, pentru că nu s-au pocăit de faptele lor, au fost pedepsiŢi de Dumnezeu.

Este o vorbă: „Dumnezeu nu bate cu parul", dar, uneori, chiar „bate cu parul",

când vede că nu ne pocăim şi mergem din rău în mai rău. Aşa s-a întâmplat şi cu aceştia.

Dar, pe criminal l-a Ţinut Dumnezeu în viaŢă, având socotinţa Lui. Trebuia să fie scoasă

lumina de sub obroc.

Deci, după 35 de ani de la această crimă, a venit pedeapsa lui Dumnezeu peste

cel vinovat, iar pe cel care a fost învinovăŢit pe nedrept, Dumnezeu l-a făcut slăvit şi

exemplu tuturor. L-a răsplătit Dumnezeu chiar de aici, de pe pământ. Pe unii îi răsplăteşte

după moarte, dar pe Petru al nostru Dumnezeu l-a răsplătit şi aici, pentru câte a răbdat şi

nu a cârtit.

Vestea despre cel bolnav şi tot ce striga el, în timp ce se chinuia, s-a răspândit

prin toate satele din jur. La toŢi cei care îl acuzaseră pe Petru, acum le era ruşine. Nu-l mai

văzuseră de când ieşise din închisoare şi nici nu mai ştiau nimic de el.

Au aflat şi rudele celui ucis, dar n-au mai îndrăznit să se ducă la cel vinovat, îl

ştiau pe patul de moarte. Ce altceva să mai ceară? Îl pedepsise Dumnezeu de ajuns. Dar,

când se gândeau la Petru, la cel pe care îl acuzaseră, îl urâseră atâŢia ani şi-l alungaseră

din satul lor, nu-şi mai găseau pacea. Îi mustra conştiinţa, le era ruşine să dea ochii cu el,

nici nu mai îndrăzneau să pomenească de el.

S-a chinuit mult cel bolnav, avea chinuri groaznice, dar sufletul nu-i ieşea. Se

încăpăŢâna să rămână în trup, parcă aştepta ceva. A fost adus un preot, s-a spovedit, s-a

împărtăşit, dar degeaba, chinurile erau la fel.

Lumea vorbea în tot felul, unii spuneau că e prea păcătos şi că trebuie să se

mai chinuie, dar altul a zis că, de nu va veni Petru acolo ca să-l ierte, nu crede că-i va ieşi

sufletul. Aştepta iertarea lui Petru.

Ştirea se împrăştia din ce în ce mai mult, până ce a ajuns şi în orăşelul unde se

Pagina 39

afla Petru şi, bineînţeles, vestea a ajuns şi la el.

Iertarea

Când a ajuns vestea la Petru, nu s-a tulburat, dar s-a dus în camera lui şi s-a

pus pe rugăciune.

A doua zi de dimineaŢă, a plecat spre satul natal. A coborât din autobuz şi a

pornit-o pe jos spre casa celui bolnav. Avea de traversat aproape tot satul. Mergea încet,

rugându-se. I-a salutat pe cei care i-a întâlnit pe drum şi aşa s-a apropiat de casa celui

bolnav. A deschis poarta, apoi uşa casei, fără să bată, şi a intrat. Cei care se aflau în jurul

celui bolnav, au rămas înmărmuriŢi când l-au cunoscut. Priveau când la bolnav, când la el.

Se gândeau că Petru a venit să se răzbune.

Cel bolnav, care până atunci se văita mereu, când l-a recunoscut, a holbat

ochii şi a rămas cu gura căscată. Se aştepta la orice de la Petru, în afară numai de ceea ce a

urmat. După câteva clipe de tăcere, a auzit:

- Gheorghe, te iert din toată inima mea... Şi îţi mulţumesc, că ai fost motivul

prin care L-am cunoscut pe Dumnezeu Iisus Hristos cu toate tainele Bisericii şi îţi doresc

să-L cunoşti şi tu, prin pocăinţă şi rugăciune.

Apoi l-a îmbrăŢişat, l-a sărutat şi a plecat, în timp ce câteva lacrimi ascunse îi

curgeau din ochi. A ieşit încet precum intrase şi a pornit pe drumul pe care venise. Ştirea

Pagina 40

se împrăştiase prin sat: cum că Petru a venit la cel bolnav. ToŢi aşteptau cu sufletul la gură

să vadă ce o să se întâmple. După câteva minute l-au văzut pe Petru traversând satul.

Mulţi se ascundeau, de ruşine, iar alŢii îl salutau cu respect.

Când a trecut prin dreptul casei la unul din fiii celui ucis, cineva îl aştepta la

poartă. Era cel care îl alungase în urmă cu 16 ani. Stătea cu capul plecat. Petru i-a dat

bună ziua, când a ajuns în dreptul lui, iar el i-a răspuns:

- Bună ziua, domnule Petru! Te rog să mă ierŢi, pentru că te-am urât atâta

timp şi Ţi-am făcut rău din neştiinţă!

- Te-am iertat de mult, a zis Petru, zâmbindu-i şi îmbrăŢişându-l cu drag.

Omul a rămas fără de glas; nu se aştepta la atâta bunătate.

- Te rog, dacă vrei să intri pe la mine, să te servesc cu ceva, un ceai, o cafea,

sau poate Ţi-e foame, a zis omul cu vocea tremurândă şi cu ochii în lacrimi.

- Te rog, nu e nevoie! a încercat Petru să se scuze, nevrând să deranjeze.

- Nu e deranj! Ba chiar mi-ai face o mare bucurie mie şi familiei mele. De

fapt, i-am spus soţiei mele că o să te aştept când treci înapoi ca să te invit şi, să fiu sincer,

avem şi masa pregătită, pentru că este deja amiază.

- M-ai biruit şi sunt bucuros de invitaţia dumitale.

Au intrat. Masa era pusă, iar soţia cu cei trei copilaşi îi aşteptau. A avut parte

de o primire caldă din partea lor. Nu erau oameni răi, dar fuseseră întunecaţi de ură.

Teodor, fiul celui ucis, i-a povestit lui Petru cât de greu i-a fost în copilărie

fără tată. Au ieşit de mici la muncă, cu toate că aveau o căsuŢă mărişoară, iar mamei lor îi

fusese greu să se îngrijească singură cu cei patru copilaşi, de aceea grijile, greutăţile,

durerea pe care a avut-o şi pierderea bărbatului i-au măcinat sănătatea şi a plecat mai

înainte de vreme din viaŢa aceasta. Doi dintre copii erau deja căsătoriŢi, iar doi încă nu-şi

întemeiaseră căminul. Însă, după câŢiva ani s-au pus şi ei pe picioarele lor. Acum erau toŢi

Pagina 41

la casele lor.

După ce le-a ascultat greutăţile prin care au trecut, Petru le-a mulţumit, i-a

îmbrăŢişat pe toŢi, încredinţându-i din nou de iertarea lui şi a plecat spre casă.

Vestea despre chinurile în care se afla ucigaşul o aflase chiar de la soţia lui. De

aceea, după ce venise de la şcoală, ea îl aştepta cu nerăbdare.

- Cum a fost?

- Cum să fie? Săracul de el, suferă mult, dar cred că mustrările conştiinţei

sunt mai mari decât durerile trupului. Să ne rugăm pentru el, ca Dumnezeu să-l vindece de

amândouă bolile. Dumnezeu îl mai aşteaptă şi cred că, dacă se va spovedi, îi va alina

suferinţa şi-l va lua din lumea aceasta.

S-au retras la linişte şi s-au rugat pentru cel bolnav, fiecare într-o cameră, în

jur de două ore.

Să ne întoarcem în casa celui bolnav şi să vedem ce s-a petrecut după plecarea

lui Petru. Cei prezenţi au rămas cu toŢii fără de glas şi le-a trebuit mult timp să-şi revină,

iar bolnavul nu s-a mai văitat, a stat câteva clipe în tăcere, apoi a început să plângă, uşor

la început, apoi în hohote.

Îl umilise purtarea lui Petru, îl făcuse să vadă cât de păcătos este. Şi, chiar în

după amiaza aceea, în timp ce Petru şi soţia lui se rugau pentru el, şi-a dat sufletul în pace.

Ştirea s-a împrăştiat repede şi timp de vreo lună de zile, toată lumea nu a

vorbit decât despre cele întâmplate: cum ucigaşul aştepta iertarea lui Petru, ca să plece din

lumea aceasta.

Preotul satului, vorbind în biserică în prima duminică, printre altele, a spus:

„Am avut un sfânt în sat şi l-am alungat! Dumnezeu să ne ierte pe toŢi!".

Pagina 42

În familie

După toate cele întâmplate, ultima faptă a lui Petru, aceea de a-l ierta pe cel

bolnav din toată inima, a fost încununarea la celelalte virtuŢi.

Chiar de a doua zi a simţit ceva deosebit, a simţit harul lui Dumnezeu lucrând

din plin în familia lui. În toată casa plutea o pace şi o mireasmă ca de tămâie. Petru lucra

şi plângea. Rugăciunea lucra puternic în inima lui. Simţea că iubeşte pe toată lumea. Dacă

ar fi putut, s-ar fi dus să îmbrăŢişeze pe toată lumea, să le vorbească de bunătatea şi

dragostea lui Dumnezeu şi să le aline suferinţele.

La amiază s-a dus nu departe, la o bătrânică săracă şi văduvă, să-i ducă şi să-i

monteze un geam pe care îl făcuse. Stătea într-o căsuŢă mică şi avea un geam care abia se

mai Ţinea şi aproape nu se mai închidea. Petru, trecând prin dreptul casei de mai multe ori

şi văzându-i starea, se gândise de mai mult timp s-o ajute. Iar acum reuşise să-i facă

geamul şi să-l monteze. I l-a făcut pe gratis, după cum îi făcuse şi uşa cu un an în urmă.

Săraca bătrânică, nu ştia cum să-i mulţumească. Avea peste 80 de ani şi nu se mai îngrijea

nimeni de ea.

- Dumnezeu să te binecuvinteze şi să te mântuiască! a zis bătrânica printre lacrimi.

- BunicuŢo, mulţumeşte-I lui Dumnezeu şi Maicii Domnului! Eu sunt un om

cu slăbiciuni şi neputinţe şi fără harul lui Dumnezeu nu pot face nimic. Doar un singur

lucru aş vrea, dacă se poate.

- Cu tot dragul, dacă pot face ceva!

- Să mă pomeneşti pe mine, cu familia mea, în rugăciunile matale.

- Vai de mine, dar de un an de zile nu este zi în care să nu vă pomenesc în

Pagina 43

simplele mele rugăciuni!

Aşa ajuta Petru pe cei săraci. De fapt, chiar de la început, de când venise

acolo, îşi pusese o rânduială: din tot ce va câştiga, zece la sută să dea la cei săraci, iar zece

la sută să dea la biserici şi mănăstiri. Şi a păstrat mereu cu stricteŢe acest lucru. Uneori

dădea şi mai mult, dacă vedea că într-adevăr era nevoie, lăsându-se pe el fără pâine. Dar,

cu cât dădea mai mult, cu atât îl ajuta şi Dumnezeu mai mult. Era multă pace şi înţelegere

în familia lui.

Ecaterina era şi ea o femeie deosebită, Ţinea mult la soţul ei şi îl asculta în

toate. Chiar dacă ea avea mai multă şcoală, ştia că sfaturile lui erau pline de harul lui

Dumnezeu. Se ruga şi ea şi îi învăŢa pe copii la şcoală cum să se roage şi cum trebuie să se

poarte în familie şi societate. Copiii o iubeau mult, le era ca o mamă la toŢi.

Şi dacă părinţii s-au luptat să meargă pe calea lui Dumnezeu, atunci harul i-a acoperit şi le-a dat copii pe măsură.

Era o bucurie să-i vezi seara citind împreună Paraclisul Maicii Domnului, iar

de multe ori îl cântau. Ecaterina avea o voce caldă şi frumoasă, iar ceilalŢi cântau mai

încet, după ea.

Alt lucru, pe care îl iubeau, era să rostească rugăciunea Maicii Domnului, pe

care Petru o deprinsese din închisoare: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te;

ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu tine! Binecuvântată eşti tu între femei şi

binecuvântat este Rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre".

Aceasta era rugăciunea familiei.

Iar rugăciunea minţii, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

miluieşte-mă pe mine, păcătosul!", o deprinseseră cu toŢii şi căutau, fiecare după putere,

să o rostească mereu. La Petru era neîntreruptă, îi devenise ca şi aerul pe care îl respira.

Nu mai putea trăi fără ea. Chiar dacă avea familie, aceasta nu l-a deranjat niciodată în

Pagina 44

lucrarea lui. Era întotdeauna senin şi vesel, avea un zâmbet şi o vorbă bună pentru toată

lumea.

Copiii creşteau în frica lui Dumnezeu. Au făcut liceul, apoi au dat şi la facultate. GheorghiŢă a urmat medicina, ca să poată ajuta cât mai mulţi oameni, iar Maria

teologia, ca şi mama ei.

Când a terminat medicina, GheorghiŢă şi-a găsit un post în orăşelul lor, la

spitalul care se afla acolo. Iar mai târziu, când a terminat şi Maria teologia, a preluat

postul mamei ei, care tocmai ieşise la pensie.

Cu toate că trecuse de 70 de ani, Petru tot nu renunţase la meseria lui. Lucra

mai încet, dar lucra. Munca îi făcea bine, îl ajuta să se roage, se făcuse o punte între

amândouă.

Ecaterina, de când ieşise la pensie, se ocupa mai mult cu treburile casnice, dar

şi curtea era plină de flori. Două rânduri de crini înfloreau primăvara, încât umpleau

curtea de mireasmă, iar mai târziu înfloreau trandafirii roşii şi albi, care nici aceştia nu

erau puŢini. Printre acestea mai avea şi alte câteva soiuri de flori. Dar această bogăŢie nu o

păstrau numai pentru ei, ci o dăruiau şi Maicii Domnului. De ani de zile, Ecaterina ducea

în fiecare duminică la biserică un buchet de flori, pe care îl punea la icoana Maicii

Domnului. Le alegea întotdeauna cu grijă pe cele mai frumoase. O iubea mult pe MăicuŢa

Domnului şi îi ducea acest dar cu toată inima şi îl punea la picioarele ei. Nu vroia să fie

nerecunoscătoare faŢă de binefăcătoarea lor, care îi ajutase atât de mult pe tot timpul vieŢii.

Sfătuitorul lor era tot duhovnicul pe care îl aveau de atâŢia ani. Era şi el în

vârstă; era cu zece ani mai mare decât Petru, dar încă se Ţinea bine. El i-a cununat, apoi le-a botezat copiii şi, când le-a venit timpul, i-a cununat şi pe ei. Băiatul s-a căsătorit cu o

tânără cuminte şi credincioasă, care lucra tot în cadrul medical. Iar fata s-a căsătorit cu un

profesor, care preda la aceeaşi şcoală. El avea casa lui şi Maria s-a mutat acolo.

GheorghiŢă a rămas în casa părintească, căreia, între timp, îi mai adăugase două camere şi

Pagina 45

un salon.

Ce bucurie a fost în familie, când a apărut primul nepot! I-au pus numele Ioan,

după numele ucenicului iubit al lui Iisus Hristos, cel care a scris Apocalipsa. La Maria a

venit mai întâi o fetiŢă, căreia i-a pus numele Agnia, care înseamnă puritate, curăŢie. Petru

ajunsese la 79 de ani când GheorghiŢă l-a mai bucurat cu o nepoŢică, un boboc de fată, pe

care a numit-o Ioana. Ocupaţia bunicilor nu mai era alta decât grija de nepoŢeii lor. Îţi era

mai mare dragul să-i priveşti. Erau într-adevăr o familie fericită, îşi împliniseră rostul lor

în lume.

Plecarea

Timpul trecea, iar Petru se simţea din ce în ce mai slăbit. Nu demult împlinise

80 de ani. Ce putea aştepta mai mult? Căci, după cuvântul psalmistului, zilele omului sunt

70 de ani, de vor fi în putere 80 de ani, iar ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi

durere.

Simţind că nu mai are mult de trăit, l-a chemat pe duhovnic. S-a dus

GheorghiŢă şi l-a adus cu maşina, pentru că pe jos nu mai putea veni, având peste 90 de

ani.

Ajungând la Petru, a înţeles că-i venise timpul plecării. L-a spovedit, apoi l-a

împărtăşit cu Sfintele Taine. Se cunoşteau de 50 de ani şi între ei se formase o legătură

Pagina 46

foarte puternică. Nu era numai legătura dintre duhovnic şi ucenic, ci era mai mult. Chiar

de multe ori venea duhovnicul la Petru, ca să-i ceară părerea în anumite probleme. Într-un

cuvânt: erau prieteni şi se ajutau reciproc.

Între timp, se adunaseră toŢi ai familiei acasă. Simţeau că i s-a apropiat

plecarea, cu toate că nu ar fi vrut-o, dar mângâierea lor era că despărŢirea nu va fi veşnică

şi nădăjduiau că se vor întâlni din nou în ÎmpărăŢia lui Dumnezeu. Şi-au luat cu toŢii

rămas bun de la el. I-a îmbrăŢişat pe toŢi, i-a mângâiat şi le-a spus cuvinte de încurajare.

Apoi, i-a rugat pe toŢi să se roage pentru el, pentru că i s-a apropiat clipa plecării.

Chiar dacă încercau să se abŢină, lacrimile le udau faŢa la toŢi. Se obişnuiseră

prea mult cu el şi cu toŢii îl aveau ca exemplu. Plângeau în tăcere şi se rugau pentru el.

Petru stătea întins pe pat şi se ruga. Acum venise timpul să se prezinte în faŢa

Judecătorului. Nu avea nici o frică, ştiind că o are pe Maica Domnului mijlocitoare, pe

MăicuŢa pe care o iubea atât de mult.

Aşa cum se ruga, a văzut dintr-o dată că acoperişul casei s-a desfăcut, a

dispărut şi o lumină puternică a inundat casa. Mulţime de cete îngereşti coborau din cer

spre el. Erau cete de arhangheli şi îngeri. Arhanghelii Mihail şi Gavriil s-au apropiat de el

şi i-au zis:

- Suntem trimişi să te luăm şi să te ducem cu cinste la Iisus Hristos

Dumnezeu, pe Care L-ai iubit atât de mult în viaŢa ta pământească!

Pagina 47

- Îngerii mei, îngerii mei! Dar nu sunt vrednic de atâta cinste şi slavă, pentru

că sunt om păcătos, a zis Petru în timp ce Arhanghelii i-au luat sufletul şi au plecat la

ceruri cu slavă şi cinste.

Aceste lucruri au fost văzute de părintele Agapie, duhovnicul, care se afla în

cameră alături de Petru, şi de la el le-am aflat şi noi.

În cameră a rămas o bună mireasmă, iar pe chipul lui Petru s-a aşternut pacea şi liniştea veşnică.

Pagina 48