VIATA SFANTULUI FOTIE CEL MARE

Colecţia STÂLPII ORTODOXIEI
VIAŢA ŞI NEVOINŢELE CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU FOTIE CEL
MARE Patriarhul Constantinopolei
Ediţie electronică
APOLOGETICUM
Viaţa Sfântului Fotie cel Mare
Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal.
Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate
creştină ortodoxă şi de istoria neamului românesc. Ea poate fi
utilizată, copiată şi distribuită LIBER cu menţionarea sursei.
Scanare: Corina
Corectura I: Elena
Corectura II: Apologeticum
Digitalizare pdf: Apologeticum
I.S.B.N 973-7952-81-2
I.S.B.N 973-7891-51-1
Traducere de Constantin Făgeţan
Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION,
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
Editura Cartea Ortodoxă, 2005
© 2006 APOLOGETICUM.
http://apologeticum.net
http://www.angelfire.com/space2/carti/
apologeticum2003@yahoo.com
Patriarhul Constantinopolului
PREFAŢĂ
În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh.
Sfânta Biserică Ortodoxă ne-a învăţat, prin slăviţii Apostoli, prin
Sfintele Scripturi şi
învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi că este nevoie să mărturisim şi
apărăm Credinţa Ortodoxă,
căci va veni vremea când oamenii „de la adevăr auzul îşi vor întoarce,
iar la basme se vor
pleca" (II Timotei 4, 4). Avem sarcina de a păstra comoara Ortodoxiei
aşa cum am primit-o
de la Hristos; căci apostolul Ioan ne porunceşte, zicând: „Deci ce aţi
auzit dintru început, întru
voi să rămâie. Şi de va rămânea întru voi ce aţi auzit dintru început,
şi voi în Fiul şi în Tatăl
veţi rămânea" (I Ioan 2, 24). De asemenea, Mântuitorul nostru
întreabă: „însă când va veni Fiul Omului, oare afla-va credinţă pe
pământ?" (Luca 18, 8).
Apărarea Ortodoxiei împotriva învăţăturilor şi înnoirilor papistăşeşti
este înfăţişată în
vieţile a trei sfinţi episcopi: Fotie cel Mare, Grigorie Palama şi
Marcu Evghenicul. Aceşti bărbaţi, socotiţi a fi cei mai învăţaţi
oameni ai vremii lor, şi-au afierosit viaţa pentru păstrarea
adevăratei credinţe a lui Hristos. Datorită nevoinţelor lor şi
mărturisirii adevărului, ei au ajuns a fi cunoscuţi drept „stâlpii
Ortodoxiei" ce stau împotrivă oricărui compromis în curata credinţă a
lui Hristos. În vremea vieţii lor s-au adunat mai multe Sinoade spre a
pune rânduială în învăţătură şi în disciplină, despre care se va vorbi
pe scurt în cuprinsul cărţii.
Vom spune totuşi de pe acum câteva cuvinte despre Sinoadele Bisericii.
Când în rândul Apostolilor a apărut nevoia de a se adresa unei voci
ori judecăţi cu
autoritate obligatorie, s-a convocat un Sinod la Ierusalim (Fapte cap.
15). Hotărârile şi
canoanele acestui Sinod au fost recunoscute ca obligatorii pentru
întreaga Biserică. Citim:
„Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă" (Fapte 15, 28) - unde pronumele
personal „nouă", la
plural, desemnează pe căpeteniile sau reprezentanţii întregii Biserici
adunaţi în sobor. Hristos nu a acordat autoritatea supremă unui singur
membru al obştii apostolice.
Supremaţia papală, întemeiată pe pretenţiile petrine, ar face bine
să-şi aducă aminte că Apostolului Petru, la Sinodul de la Ierusalim,
nu i s-a cerut să hotărască după cum credea de
cuviinţă şi nici nu a prezidat Sinodul, ci a luat parte la el ca un
egal al celorlalţi. Pentru Sfântul Pavel conducătorii Bisericii erau
Iacov, Petru şi Ioan, iar nu Petru singur. Iacov avea întâietate,
pentru aceea Epistola sa se află înaintea celei a Sfântului Petru în
ordinea canonică
a Sfintei Scripturi. Sfântul Petru, deşi era unul dintre apostolii cei
mari, a fost totuşi chemat să
dea seamă de faptele lui înaintea bătrânilor Bisericii (Fapte cap.
11). De asemenea, el a fost
chemat să dea seamă în urma asprei mustrări a lui Pavel (Galateni 2,
11). Iată deci că bătrânii
şi apostolii lucrau împreună, ca obşte, în luarea hotărârilor.
Cea mai înaltă autoritate a unei Biserici Ortodoxe locale este Sinodul
episcopilor ei;
însă cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Universale,
Sinodul sau Soborul Ecumenic,
întruneşte episcopii lumii civilizate (oikoumene). Istoric vorbind,
fiecare Sinod Ecumenic întăreşte sau ratifică precedentul Sinod
Ecumenic, începând cu cuvinte de felul acestora:
„Urmând învăţăturilor şi predaniilor Sfinţilor Părinţi..." Adevăratele
Sinoade Ecumenice,
asemenea Sfintelor Scripturi, sunt insuflate de Duhul lui Dumnezeu.
Duhul Sfânt locuieşte în
Biserică precum într-un templu al Său, neîngăduind o altă credinţă în
afara celei dezvăluite de
Iisus Hristos, Dumnezeul nostru.
Au existat în trecut sinoade care, datorită unor forţe sau
constrângeri exterioare sau
răutăţii şi invidiei personale nu au corespuns cu învăţătura Sfinţilor
Părinţi. Ca urmare, conştiinţa întregii Biserici a respins cu hotărâre
aceste sinoade „tâlhăreşti" şi hotărârile lor ca mincinoase, fiindcă
nu exprimau adevărul negreşelnic al Ortodoxiei. Sfântul Maxim
Mărturisitorul (cca. 580-662), explicând aceasta, spunea odinioară:
„Adevărul judecă
sinoadele"; iar judecata ultimă este a Duhului Sfânt, adică a
„conştiinţei Bisericii."
Unirea cu Biserica Latină este cu putinţă numai dacă va lepăda
înnoirile sale şi învăţăturile
neortodoxe. Ecleziologia ortodoxă a fost totdeauna întemeiată pe dogma
că există doar Una Sfântă Sobornicească şi Apostolicească Biserică;
schismaticii, ereticii şi cei de alte religii nu
sunt mădulare ale ei, ci se află în afară. Cum se poate înfăptui o
adevărată unire cu cei ce învaţă dogme străine Ortodoxiei, referitoare
la Sfânta Treime, la Maica Domnului, la ierarhie, la icoane, la post,
etc.? Nu putem rămâne nepăsători faţă de adevăr, cu nădejdea de a
obţine o unire prin compromis. Să urmăm sfatul Sfântului Pavel care
zice: „Drept aceea, fraţilor, staţi şi ţineţi predaniile carile v-aţi
învăţat, ori prin cuvânt, ori prin epistolia noastră" (II
Tesaloniceni 2, 15).
Mărturisirea şi apărarea credinţei ortodoxe înseamnă dragoste faţă de
adevăr şi dragoste faţă de Biserică, Trupul lui Hristos. Păzirea
Ortodoxiei nu este o trudă încredinţată doar clerului, ci tuturor
creştinilor ortodocşi. Cartea este dedicată apărătorilor sau
„stâlpilor"
Ortodoxiei, Sfinţii Fotie, Grigorie şi Marcu, care prin viaţa şi
minunile lor au mărturisit
fiecare: „Păzit-a sufletul meu mărturiile Tale, şi le-a iubit foarte"
(Ps. 118, 167). Fie ca vieţile lor să insufle cititorului o dreaptă
înţelegere a Ortodoxiei în planul dumnezeiesc.
Iubiţilor, (...) nevoie am avut a vă scrie, îndemnându-vă să staţi
vitejeşte pentru
credinţa carea o dată s-a dat sfinţilor (Iuda 1,3).
Duminica Ortodoxiei, 1990
Troparul Sfântului Fotie cel Mare
Glas 5
Ca o prealuminoasă făclie a înţelepciunii ascunse în Dumnezeu, şi apărător al
Ortodoxiei celei de Sus descoperite, podoaba cea blagoslovită a
Patriarhilor, înnoirile
semeţului eres ai lepădat, mărite Fotie, cela ce eşti lumina sfintelor
Biserici, al Răsăritului
luminătorule: păzeşte pe dânsele de toată rătăcirea.
VIAŢA ŞI NEVOINŢELE CELUI ÎNTRE SFINŢI
PĂRINTELUI NOSTRU
FOTIE CEL MARE,
Patriarhul Constantinopolei,
pe care Sfânta Biserică îl prăznuieşte
la 6 Februarie
Primii ani din viaţa sfântului
Sfântul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Fotie, de sfântă
pomenire, s-a
născut la Constantinopol prin anul 820 1 din părinţi înstăriţi, de bun
neam şi cu frică de
Dumnezeu. Tatăl său, Serghie, slujea la curtea împărătească, având
dregătoria de spatharios,
adică „păzitor al împăratului şi palatului." Fratele lui Serghie era
Sfântul Tarasie, Patriarhul
Constantinopolului (784-806, pomenit de Biserică la 25 Februarie) 2.
Patriarhul Tarasie a
prezidat al Şaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea din 787. Sinodul a
întărit închinarea
ortodoxă a icoanelor şi a osândit erezia iconoclastă 3. Mama lui
Fotie, evlavioasa şi virtuoasa
Irina, primea adeseori călugări în casa ei, căutând sfintele lor
rugăciuni şi dându-le
milostenie 4. Fratele Irinei, patricianul Serghie, s-a însurat cu o
femeie numită tot Irina, care
era sora împărătesei Teodora (pomenită la 11 Februarie). Fraţii lui
Fotie erau Constantin,
Serghie, Tarasie şi Theodor. Părinţii, strălucind în virtute, şi-au
crescut toţi copiii în credinţă
şi evlavie, punând la temelie rugăciunile şi faptele bune 5.
Familia lui Fotie aparţinea partidei celor ce cinsteau sfintele
icoane; pentru aceea au
fost prigoniţi de iconoclastul împărat Teofil (829-842). Evlavioasa şi
onesta familie a lui Fotie
iubea şi cinstea mai cu osebire pe drepţii călugări care apărau
sfintele icoane. Ţinte ale cumplitelor prigoane, părinţii lui Fotie au
fost lipsiţi de avere, au fost chinuiţi şi, împreună cu
copiii lor, au fost surghiuniţi în locuri sălbatice şi secetoase, ca
acolo să-şi sfârşească zilele. 6
Nici măcar o singură dată aceşti mărturisitori şi mucenici ai
adevăratei Credinţe nu s-au învoit
să se lepede de sfintele icoane. Astfel, încă de la vârsta de şapte
ani Fotie a mărturisit, apărat
şi susţinut sfânta credinţă apostolicească şi dogmele cele adevărate
ale Sfinţilor Părinţi. Un sinod eretic a aruncat anatema asupra
familiei lui Fotie şi asupra unchiului său, Tarasie. Tatăl şi mama lui
Fotie au murit ca mucenici în acel surghiun 7.
Mai târziu Fotie avea să-şi descrie tatăl ca pe un bărbat viteaz,
evlavios şi virtuos,
vestit prin bogăţia adevăratei slave şi a dreptei credinţe (...) şi
prin surghiun şi mucenicie 8.
1 După H. G. Beck, Kirche und theologische Reiche, Munchen, 1959, p. 520.
2 Pentru traducerea completă din rusă în engleză a vieţii Sfântului
Tarasie vezi Living Ortodoxy IV, nr. 3, (Mai-Iunie, 1982), pp. 3-16.
3 Mai multe despre teologia icoanei a se vedea lucrarea lui Leonid
Uspenski, Teologia icoanei, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1994 sau ediţia electronică Apologeticum, 2006,
la http://apologeticum.net (n.
Apologeticum)
4 Iustin Popovici, „The Life of St. Photios the Great", în vol. On the
Mystagogy of the Holy Spirit, Studion
Publishers, NY, 1983, p. 34.
5 Ibid.
6 Ibid.
7 Letter 1, To Tarasios, Patrikios, Brother, Septembrie, 871, trad.
Despina Stratoudaki White, în vol. Patriarch
Photios of Constantinople, Holy Cross Ortodox Press, Brookline, MA,
1981, p. 117.
8 Asterios Gerostergios, St. Photios the Great, Institute for
Byzantine and Modern Greek Studies, Belmont, MA,
1980, p. 16. [Lucrarea este tradusă şi în româneşte, Asterios
Gerostergios, Sfântul Fotie cel Mare, Editura Sofia,
Bucureşti, 2005 şi disponibilă în format electronic în colecţia
Apologeticum, la Biblioteca Teologică Digitală,
După această dovadă de dârzenie a familiei sale, tânărul Fotie avea să
cinstească mult
nepieritoarea pomenire a unchiului său, Patriarhul Tarasie, ca şi a
Patriarhului Metodie (843-847, pomenit la 14 Iunie), urmând pilda
acestor luminători ai evlaviei de-a lungul întregii sale
vieţi.
Dintr-o scrisoare scrisă de Fotie fratelui său, Tarasie, putem bănui
că unii dintre
membrii familiei sale au murit în vremea tulburărilor iconoclaste. El
scrie: „Să nu ne purtăm
cu necinstire faţă de răbdătoarele chinuri ale părinţilor noştri, căci
ei au văzut feluri de moarte
ce nu semănau cu morţile pe care le ştim noi. Ferească-ne Dumnezeu!
Focul şi apa şi groapa
au pus stăpânire pe urmaşii lor, şi un amar şi greu surghiun, şi toată
lipsirea de prieteni şi
rubedenii a venit peste ei, şi tot ce aduce bucurie s-a luat de la ei,
dar toate le-au primit cu bunăvoire, slăvind pe Cel ce iconomiseşte
cele ale oamenilor mai presus de omeneştile socotinţe 9."
Încă din tinereţe Fotie a strălucit prin curăţie şi era înclinat spre
viaţa liniştită şi
rugătoare a monahilor. Mai târziu, ajuns Patriarh al
Constantinopolului, Fotie avea să scrie Patriarhilor Răsăriteni:
„Copil fiind, tânjeam a fi slobod de grijile şi nevoile vieţii şi a mă
îngriji numai de cele ce mă frământau... Din copilărie a crescut în
mine şi o dată cu mine
dragostea pentru viaţa monahicească 10." Gândindu-se la drumul său în
viaţă, recunoaşte a fi
dorit în sufletul lui viaţa de celibat, dar niciodată nu a dorit să
ajungă preot. Comentând aceasta, Fotie spunea: „Doream foarte mult să
trăiesc singur" 11 şi „luasem o hotărâre..., aceea
de a mă ţine departe de afaceri şi de vuiet, şi de a mă bucura de
dulceaţa paşnică a vieţii
particulare 12."
Anii de învăţătură
Întrucât părinţii săi se aflau în surghiun, este greu de spus unde
anume a primit Fotie o
atât de strălucită şi neobişnuită educaţie. Unii susţin că a fost un
autodidact plin de râvnă, care
după o învăţătură silitoare şi sistematică de unul singur a ajuns un
teolog profund şi un învăţat strălucit; alţii sugerează că părinţii
l-ar fi trimis la Tesalonic, iar alţii spun că ar fi rămas în
Constantinopol. Oricum ar fi, tânărul Fotie a folosit orice prilej de
a învăţa, însetat de
înţelepciune şi cunoaştere. Din fire era un băiat destoinic şi
înzestrat, în chip vădit, şi-a primit
cunoştinţele din izvoare greceşti şi nu a dorit să înveţe ebraica sau
latina 13. De la o vârstă fragedă s-a aplecat cu răbdare asupra
gramaticii, poeziei, retoricii şi filosofiei. Printre alte numeroase
înfăptuiri, a dobândit şi o bună cunoaştere a medicinei, cercetând
cărţi despre
metodele chirurgicale şi de prim-ajutor, ca şi despre feluritele boli.
După ce a studiat literatura, matematica, filosofia aristotelică şi
învăţătura lui Platon, a
zăbovit îndelung asupra Sfintelor Scripturi şi Sfinţilor Părinţi ai
Bisericii Ortodoxe. A studiat teologia sub îndrumarea unor bărbaţi
înţelepţi şi a unui bătrân duhovnic al cărui nume, din
nefericire, nu a ajuns până la noi 14.
Învăţătura şi înţelepciunea lui Fotie au ajuns curând să fie cunoscute
peste tot.
Superioritatea sa intelectuală era de o asemenea măreţie încât părea
să se ia la întrecere cu cei
din vechime. Atât prietenii cât şi duşmanii săi nu şovăiau să-şi arate
admiraţia pentru
cunoştinţele lui. Tinerii veneau la el acasă spre a primi învăţătură,
atât în ştiinţele lumeşti cât
şi în cele duhovniceşti; şi nimeni dintre cei ce îl cercetau nu
rămânea fără vreun folos. În ciuda tinereţii sale Fotie îi învăţa
înţelepciunea pe tinerii săi ucenici, citind împreună cu ei
multe cărţi ziditoare şi tâlcuind înţelesul ascuns al fiecăreia.
http://apologeticum.net ]
9 Letter 1, trad. D. S. White, ibid.
10 Letter 1, PG 102, 585.
11 Ioannes Valettas, Photiou Epistolai, Londra, 1864, p. 145. PG102, 585B.
12 PG 102, 585 B
13 Gerostergios, St. Photios the Great, op. cit., pp. 18-19.
14 Iustin Popovici, „The Life of St. Photios", op. cit., p. 36.
Asemeni multor bizantini, Fotie credea că cunoaşterea lumească este de
folos, dar are
trebuinţă de discernământ duhovnicesc. Pe deasupra, dobândirea
cunoaşterii nu se poate
înfăptui fără rugăciune şi nevoinţă duhovnicească.
Împărăteasa regentă Teodora
Împăratul iconoclast Teofil a murit în Ianuarie, 842, după un acces de
dizenterie.
Hristos, cu atotştiutoarea Sa purtare de grijă, a rânduit ca să
domnească peste bizantini o
cucernică şi binecinstitoare împărăteasă, 15 până când fiul ei de nici
trei ani, Mihail al III-lea,
avea să ajungă la vârsta potrivită. Împărăteasa era iconofilă, adică
iubitoare a icoanelor, astfel
că, o dată cu moartea soţului ei, iconoclaştii şi-au pierdut influenţa
şi au căzut în dizgraţie.
Deşi soţul ei era iconoclast, îngăduia totuşi cinstirea icoanelor din
dragoste faţă de ea. După cum se spune în viaţa ei, atunci când Teofil
era pe patul de moarte Teodora a dat la iveală
icoanele ascunse. În clipele de pe urmă ale soţului său ea l-a
înduplecat să mărturisească, să
cinstească şi să sărute din tot sufletul icoanele. După ce şi-a
ascultat soţia el şi-a dat cea din
urmă suflare 16.
Împărăteasa se bucura de sprijinul oastei, având drept
împreună-lucrători pe fraţii săi,
Bardas şi Petronas, şi pe unchiul ei, Serghie Nikitiatis. De asemenea,
printre sfetnicii săi cei
mai dragi se afla logofătul Teoctist, logothet al Dromusului (Magister
officiorum), care,
printre alte multe îndatoriri, era şi dregătorul ce se ocupa de
finanţele tuturor ţinuturilor, de
afacerile externe, de informaţii şi de corespondenţă.
„Împărăteasa cea împodobită cu cunună, dorind de adevărata împărăţie a
lui Hristos",
dorea să aşeze din nou în toate bisericile „icoana Lui cea neîntinată
şi chipurile Sfinţilor"
(Triod, Duminica Ortodoxiei, Canonul, Cântarea a 4-a). Ea a lucrat
totuşi cu multă băgare de seamă până când a putut să-l încredinţeze pe
întâiul sfetnic, Teoctist, că poporul va primi cu
bucurie schimbarea. De asemenea, dorea să se încredinţeze că fostul ei
soţ nu va fi
anatematizat 17.
Dintre toţi membrii regenţei, Teodora i-a arătat cea mai multă
bunăvoinţă lui Teoctist.
El s-a dovedit plin de credincioşie şi iscusit, slujindu-o cu râvnă şi
devotament, aşa cum
slujise pe socrul ei, Mihail al II-lea (820-829), şi pe soţul ei, Teofil.
„Mintea luminându-şi cu lumina dumnezeiescului Duh cinstita
împărăteasă, şi roade
de dumnezeieşti cugete având, iubit-a bună podoaba Bisericii lui
Hristos şi frumuseţea"
(Triod, Duminica Ortodoxiei, Canonul, Cântarea a 8-a). Dorind să
izbăvească Biserica de
„negura eresului" din trecut, la 11 Martie, 843, Teodora a convocat un
sinod în palatul
împărătesc. Episcopii au luat parte cu bunăvoire şi au întărit din nou
hotărârile Sinodului de la
Niceea; singurul care s-a împotrivit a fost Patriarhul Ioan al VII-lea
(836-842). Fiind depus, el s-a retras să studieze spiritismul 18 în
vila sa de lângă Bosfor. Atunci împărăteasa-regentă a cerut Sinodului
să-l aleagă Patriarh pe călugărul Metodie, victimă a prigoanei soţului
ei.
La prima vedere, s-ar părea că Metodie a fost numit prin hotărâre
împărătească; de
fapt Dumnezeu a fost cel care l-a ales pe acest om ce lâncezise atâţia
ani într-un mormânt
pustiu, fiind surghiunit de către împăratul Teofil. Astfel, prin
alegerea Sfântului Metodie s-a reaşezat pacea în Biserică, spre
mulţumirea tuturor, afară de câţiva monahi zelotişti care
socoteau că iconoclaştii trebuie pedepsiţi cu asprime 19. Soborul din
843 a osândit apoi
iconoclasmul şi a aşezat din nou icoanele în Biserică. Acest fapt a
avut un răsunet peste
veacuri, fiind prăznuit an de an în cea dintâi Duminică din Postul
Mare, cunoscută ca
15 Cf. Triod, Duminica Ortodoxiei, Canonul Dimineţii, Cântarea a 3-a,
Glas 4, facerea lui Theofan.
16 Sinaxarul cel Mare al Bisericii Ortodoxe, Luna Februarie (în lb.
greacă), Athena, 1979, p. 293.
17 Steven Runciman, The Byzantine Theocracy, Cambridge University
Press, NY, 1977, p. 90.
18 Probabil o greşeală de redactare sau traducere. Mai degrabă ar fi
vorba de: spiritualitate.
19 Ibid, p. 91.
Duminica Ortodoxiei. Ca urmare, în Sinaxarul zilei de 13 Mai, între
mărturisitorii Credinţei
aflăm numele părinţilor lui Fotie, Serghie şi Irina.
Patriarhul Metodie a chemat înapoi pe episcopii surghiuniţi din
pricina cinstirii
icoanelor. Totodată noul patriarh a avut grijă să nu numească drept
episcopi oameni cu păreri
extremiste, spre a ocoli orice creştere a împotrivirii zeloţilor faţă
de strădaniile sale de a aduce
pacea în Biserică. Zeloţii însă mustrau atitudinea îngăduitoare a
împărătesei şi Patriarhului
faţă de iconoclaşti. Astfel Metodie, găsind că monahii de la
Mănăstirea Studion erau prea
aspri în râvna lor rău călăuzită, a fost nevoit să-i afurisească din
pricina lipsei lor de iertare 20.
Sfântul Ignatie
După adormirea Patriarhului Metodie, la 14 Iunie, 847, Teodora, fără alegeri
bisericeşti, l-a numit ca urmaş al lui pe un alt călugăr, Ignatie,
fiul fostului împărat Mihail I
Rhangabe (811-813) şi al Procopiei (fiica împăratului Nichifor I).
Când împăratul Mihail I şi-a pierdut tronul, a fost închis într-o
mănăstire cu cei trei fii ai săi care au fost scopiţi fără voia
lor, spre a nu mai putea domni, înfruntând cu vitejie această
tragedie, Ignatie a intrat în viaţa
monahală. Cu vremea a trecut prin toate treptele de jos ale clerului.
Monah cu viaţă aspră, cu
o fire plină de bărbăţie, el a ajuns egumenul unei mănăstiri din
insula Prinkipo. Iubea călugării şi ei îl iubeau. Nu-i plăcea
învăţătura lumească şi şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii
căutând desăvârşirea monahală. Era foarte mult cinstit pentru
cucernicia şi milostenia sa. De asemenea, se ţinea cu scumpătate de
predania Bisericii şi de canoane, nedorind să se abată de
la ele câtuşi de puţin.
Ignatie ţinea de partida zeloţilor, fiind deci un candidat nepopular
pentru partida
liberală şi pentru Bardas, fratele Teodorei. Deşi Bardas avea să
reuşească până la urmă să
scape de Teoctist din administraţie, nu a reuşit să impună surorii
sale să schimbe alegerea
pentru Patriarh 21.
De la înscăunarea lui Ignatie au început necazurile, căci a refuzat
să-l primească pe
Arhiepiscopul Siracuzei, Grigorie Asvestas. Grigorie trăia ca fugar în
capitală şi ajunsese
căpetenia unui grup liberal şi progresist ce avea legături de
prietenie cu fostul Patriarh
Metodie. Se pare că Grigorie a fost învinuit de a fi încălcat Taina hirotoniei.
Totuşi pe atunci Biserica încă nu lămurise cazul său 22. Pricina
pentru care Grigorie
fugise din eparhia sa siciliană era năvălirea arabă 23. De fapt
Grigorie fusese şi el propus la
patriarhat, dar alegerea lui Ignatie de către Teodora a ieşit
biruitoare. Departe de a se supăra de alegerea lui Ignatie, Grigorie
s-a purtat cât se poate de bine. Dorind să ia parte la ridicarea
lui Ignatie pe scaunul patriarhal, Grigorie a fost înfruntat pe faţă
de către Ignatie care a refuzat
să slujească împreună cu el, învinuindu-l de purtare necanonică.
Ignatie bănuia că Grigorie
încălcase canoanele atunci când hirotonise episcop pe un cleric ce
ţinea de Biserica din
Constantinopol, fără a fi avut dezlegare de la acea Biserică. Această
respingere l-a jignit mult
pe Grigorie. El şi-a aruncat lumânarea pe jos şi, ieşind din biserică,
a spus că Biserica primea
un lup, iar nu un păstor duhovnicesc 24.
După această întâmplare a urmat o ceartă între moderaţii reprezentaţi
de Grigorie,
împreună cu adepţii şi prietenii săi, şi zeloţii din partida lui
Ignatie. În vremea Patriarhului
Metodie (843-847), sfântul Patriarh domnise folosind delicateţea şi
cumpătarea, primind cu
dragoste în Biserică pe iconoclaştii pocăiţi. Însă Ignatie era lipsit
de diplomaţia trebuincioasă
spre a uni Biserica, şi astfel a pricinuit o schismă în rândurile clerului 25.
20 Gerostergios, St. Photios the Great, op. cit., p. 30.
21 Ibid.,p. 31.
22 Niketas-David, Vitalgnati, PG 105, 512.
23 Iustin Popovici, „The Life of St. Photios", op. cit., p. 40, n. 22.
24 Steven Runciman, The Byzantine Theocracy, op. cit. p. 92;
Gerostergios, St. Photios the Great, op. cit., pp.
32-33.
25 D. S. White, Patriarch Photios of Constantinople, op. cit., p. 21.
Grigorie Asvestas a relatat respingerea sa publică Papei Leon al
VI-lea (847-855), care
socotea că Siracuza, aflată în Sicilia, intra sub jurisdicţia sa.
Îndată Papa a luat legătura cu
Constantinopolul, cerând explicaţii pentru judecarea unuia din episcopii săi 26.
Nici Papa Leon al VI-lea, nici urmaşul său, Benedict al III-lea
(855-858) nu au primit
justificări îndestulătoare pentru respingerea lui Grigorie de către
Constantinopol. Ignatie a
ignorat cu totul cererile papale, ceea ce a dus la suspendarea
legăturilor între papalitate şi
patriarhie 27.
Următorul fundal istoric este neapărat necesar spre a descrie forţele
bisericeşti şi politice din jurul vieţii Sfântului Fotie.
Dregătoriile sfântului
În vremea dinastiei Amoriene (820-867) s-au luat unele măsuri pentru promovarea
învăţământului superior. Dobândind încrederea nepotului său, Bardas a
fost înălţat de către
tânărul împărat Mihail al III-lea la rangul de magister. El a fost
numit Domestic al şcolilor,
adică căpetenia Străjii împărăteşti. Curând lui Bardas i s-a acordat
rangul de kouropalatis,
unul dintre cele trei înalte titluri onorifice bizantine, rezervat de
obicei rudelor apropiate ale
împăratului 28. Astfel, în vremea domniei lui Mihail, unchiul şi
păzitorul său, Bardas, a
reîntemeiat şi reorganizat şcoala împărătească superioară din
Constantinopole. Universitatea era situată în Palatul Magnaura. Pentru
a atrage studenţi la această şcoală, în loc de celelalte
două mari centre de învăţământ de la Mănăstirea Studion şi de la
Şcoala Patriarhală a Bisericii
Sfinţilor Apostoli, iscusitul Bardas a plănuit să facă educaţia un bun
atât al celor bogaţi, cât şi
al celor săraci, scăpându-i pe studenţi de sarcinile financiare prin
subsidii de la stat. Bardas era hotărât să declare război
analfabetismului. Este vrednic de pomenit că în vremea lui
Bardas şi apoi a dinastiei Macedoniene (867-1056), această şcoală a
devenit inima intelectuală
a imperiului.29
Sfetnicul împărătesei Teodora, Teoctist, îl numise pe Fotie profesor
de filosofie şi
dialectică la această şcoală. Ca profesor, se spune că vestitul Fotie
a devenit forţa centrală a
mişcării intelectuale şi literare din a doua jumătate a veacului al
nouălea. Fiind excepţional de
înzestrat, cu o puternică dragoste de cunoaştere şi o educaţie
neîntrecută, el şi-a dăruit
întreaga atenţie şi energie educării celorlalţi. A avut o mare
înrâurire asupra tinerilor săi
ucenici. Educând pe alţii, Fotie încerca să le îndrepte cugetul către
bunacinstire, amestecând
astfel virtuţile civice cu cele ascetice.
Deşi era tânăr, lumina lui Fotie nu putea fi ascunsă, căci înflorirea
harului făcea ca toţi
să îl admire şi să îl cinstească. Lumina sa trebuia pusă în sfeşnic ca
să strălucească înaintea
celorlalţi. Dând dovadă limpede de erudiţia sa filologică, filosofică
şi teologică, Fotie a fost
chemat şi la curtea tânărului împărat Mihail al III-lea. Dorinţa lui
Fotie de a se călugări s-ar fi
împlinit negreşit în acea vreme, de nu ar fi fost împiedicată de
curtea împărătească.
Astfel, fără voia sa, Fotie a fost silit să primească înalte ranguri
şi îndatoriri. I s-a dat rangul de protospatharios (ofiţer al străjii
palatului). Prin anul 851, Teoctist, recunoscând
iscusinţa administrativă a lui Fotie, l-a numit protoasecretes
(conducătorul cancelariei
împărăteşti), având şi rangul de protospatharios. Mai târziu Fotie a
ajuns şi senator. A mai slujit şi ca Mare Sfetnic împărătesc şi apoi
ca Prim Ministru, ranguri ce se dădeau numai celor
cu o credincioşie desăvârşită faţă de curtea împărătească. Fraţii lui
Fotie, Serghie şi
Constantin, au avut şi ei rangul de protospatharios. Celălalt frate al
lui Fotie, Tarasie, a ajuns
26 Ibid. Gerostergios, op. cit., pp. 33.
27 Vezi Francis Dvornik, The Photian Schism, Cambridge, 1948; Steven
Runciman, The Byzantine Theocracy,
op. cit. p. 92.
28 Cele trei înalte titluri onorifice erau Caesar, nobilissimus şi
kouropalatis. Cf. George Ostrogorsky, History of
the Byzantine State, Rutgers University Press, 1957, p. 22; White, p. 21.
29 Gerostergios, op. cit., pp. 24.
patrikios, adică nobil 30.
În 855, la treizeci şi cinci de ani, Fotie era de-acum un politician
iscusit şi ager. Deşi Bardas fusese cel mai apropiat colaborator al
Theodorei, Mihail al III-lea, recunoscând
înzestrările diplomatice ale lui Fotie, l-a trimis ca ambasador la
Califul Persiei în Bagdad.
Scopul misiunii sale era acela de a pune capăt prigoanei creştinilor
din ţinuturile musulmane.
Un tânăr şi foarte înzestrat ucenic avea să călătorească împreună cu
dânsul: Constantin
Filosoful, cunoscut mai apoi ca Sfântul Chiril, Apostolul Slavilor.
Dar toate aceste ranguri nu-l mulţumeau pe Fotie, după cum el însuşi
spunea: „Am fost silit să primesc ranguri politice şi
răspunderi lumeşti pe care împăratul le-a pus asupra mea împotriva
voii mele 31." Într-adevăr, cu mult dor avea să-şi aducă aminte de
liniştita şi senina viaţă de studiu şi convorbiri
intelectuale cu prietenii săi.
Cele dintâi scrieri
Când fratele lui Fotie, Tarasie, se pregătea să plece într-o călătorie
în afara Cetăţii, i-a
cerut lui Fotie să-i recomande cărţi de citit pentru călătorie şi
să-şi spună părerea despre
fiecare text. Ca urmare a legăturilor lui Fotie cu un cerc de prieteni
cu preocupări ştiinţifice, şi ca răspuns la cererea fratelui său,
împreună cu ucenicul său drept secretar a alcătuit un rezumat
enciclopedic al literaturii greceşti laice şi religioase numit
Bibliotheca sau Mirobiblion (mii de
cărţi), cum se numeşte de obicei.
Împrejurările alcătuirii acestei cărţi ne ajută să aruncăm o privire
asupra vieţii şi
clipelor de răgaz ale sfântului bărbat. Se pare că în casa lui Fotie
exista un fel de cerc de lectură, unde un ales grup de prieteni se
adunau să citească cu voce tare literatură de toate felurile, inclusiv
laică şi religioasă, atât păgână cât şi creştină. Prolificul scriitor
care a fost
Fotie poseda o vastă bibliotecă care era la dispoziţia prietenilor
săi. El a cedat cererilor
acestora de a scrie scurte rezumate ale cărţilor care se citeau 32.
În Bibliotheca Fotie dă extrase din numeroase lucrări, uneori pe
scurt, uneori mai pe
larg, ca şi propriile eseuri întemeiate pe aceste extrase sau
comentarii critice la ele. Deşi enorma lucrare de erudiţie se ocupă de
scriitorii de proză, găsim totuşi o mulţime de lucruri
despre gramaticieni, ritori, istorici, oameni de ştiinţă, doctori,
sinoade şi vieţi de sfinţi. Este un volum foarte bogat, cuprinzând
recenzii despre 279 de cărţi, dintre care 158 sunt de natură
religioasă. Restul recenziilor se ocupă de istorie, filosofie,
filosofie evreiască, geografie,
medicină, lucrări ale preoţilor şi papilor apuseni, aventuri
romantice, lucrări scrise de femei şi
matematică. Din nefericire recenziile despre o mulţime de scriitori
din vechime aflaţi în carte
s-au pierdut. Cu toate acestea sfântul bărbat a lăsat o moştenire
bogată şi felurită. Compilând informaţii şi cunoştinţe din numeroase
domenii, multe dintre ele neaflate în alte locuri, Fotie a
ajuns să fie socotit drept cel mai însemnat învăţat bizantin. Pe lângă
comentarii, a vrut să dea
şi o lucrare care să suplinească marea nevoie a unui dicţionar, astfel
că a alcătuit lexiconul
Lexeon Synagoge, ca ajutor pentru tinerii săi studenţi. Dicţionarul
este uriaş şi, în cea mai
mare parte, încă needitat. Astfel, numeroasele sale lucrări includ
subiecte de gramatică,
scrisori, predici şi gânduri despre teologie 33."
30 I. Valettas, Photiou Epistolai, Ep. 7-17, op. cit., pp. 142, 143, 220, 223.
31 Ibid.
32 J.B. Bury, A History of the Eastern Roman Empire from the Fall of
Irene to the Ascension of Basil, 802-867
A.D., III, Londra, 1912, p. 446.
33 A.A. Vasiliev, History ofthe Byzantine Empire, vol. I, The
University of Wisconsin Press, 1976, p. 297; J. B.
Bury, op. cit.
Atmosfera bisericească şi politică
În 856, atmosfera bisericească şi politică nu era nicidecum paşnică.
În stat erau dezbinări pricinuite de uneltirile lui Bardas care căuta
să preia puterea. La 13 Martie, 856,
Mihail, ajuns la vârsta înţelegerii, a încredinţat guvernarea
unchiului său, Bardas, ridicându-l
la rangul de Cezar. De-a lungul anilor Bardas ajunsese principalul
chivernisitor al treburilor
politice şi până la urmă, prin uneltiri, avea să îşi elimine sora din regenţă.
Între timp, încrezătorul Mihail al III-lea a lăsat totul în seama
unchiului Bardas care, în
numele nepotului său adolescent, a pus stăpânire pe domnie în calitate
de Cezar. Deşi Bardas revitalizase flota şi oastea, avea mulţi duşmani
care se simţeau iritaţi de irosirea rezervelor
adunate cu atâta grijă de sora sa şi de Teoctist. De asemenea Bardas
ducea o viaţă morală
destul de îndoielnică. Felul său de viaţă era dezaprobat mai ales de
către monahi, fiindcă se
bănuia că trăieşte cu nora sa, care era văduvă. De asemenea era
binecunoscut faptul că
încuraja imoralitatea nepotului său.
Tânărul împărat, devenind bărbat, se simţea sufocat de tutela mamei.
Teodora nu numai că îl îndepărtase de la domnie pe Mihail, ci se
amesteca şi în viaţa lui sentimentală
privată, despărţindu-l de ibovnica sa, o fată de rând pe nume Evdokia
Ingherina. El a fost pus să se însoare cu Evdokia Dekapolitissa (855).
În acest fel, în chip firesc el s-a aliat cu unchiul
Bardas. Cei doi au pus la cale uciderea lui Teoctist în palatul
împărătesc, lucru ce a avut loc în
prezenţa lui Mihail. Teodora a jelit mult pierderea lui 34.
Ca parte a preluării puterii, fiicele Teodorei, Tecla şi Anastasia, au
fost trimise la
Mănăstirea Karianos, iar Teodora cu cealaltă fiică, Pulheria, au fost
silite să intre în
Mănăstirea Gastrion 35. Senatul a sprijinit hotărârea lui Mihail de a
domni fără consiliul de
regenţă. Moderaţii erau optimişti, dar extremiştii, în frunte cu
Patriarhul Ignatie, erau gata de
a reacţiona. Zvonurile despre legătura nelegiuită a lui Bardas cu nora
sa au străbătut întreg
oraşul şi au ajuns la urechile lui Ignatie. Astfel, la Praznicul
Arătării Domnului din anul 858,
patriarhul a refuzat să-l împărtăşească pe Bardas, fiind de faţă toţi
dregătorii din Aghia Sofia.
Bardas a fost adânc jignit.
Apoi Bardas a încercat să-şi silească sora şi nepoatele să se tundă în monahism.
Patriarhul Ignatie a refuzat s-o călugărească pe împărăteasa mamă
Teodora şi pe fiicele ei,
declarând că era împotriva canoanelor să închizi femeile în mănăstiri.
Acest lucru şi altele au
pricinuit o ruptură între Bardas şi Ignatie. Bardas îl socotea pe
Ignatie prea inflexibil, aspru şi
o pacoste, împreună-lucrarea statului cu Biserica ajunsese cu neputinţă.
O altă pricină s-a ivit atunci când un anume Ghideon, dându-se drept fiu al
împărătesei, a uneltit împotriva Cezarului Bardas. Ignatie a protestat
împotriva executării lui
Ghideon. Bardas s-a răzbunat, învinuindu-l pe Ignatie de înaltă
trădare. Mulţi au socotit
această învinuire născocită de Bardas ca o altă uneltire a sa pentru a
scăpa de sfânta sa soră şi
de Patriarh.
Bardas nu era singur în uneltirile sale. Nici Mihail nu-l plăcea pe
Ignatie, atât ca
„prieten al mamei sale" cât şi fiindcă era un critic neînfricat al
vieţii sale private. Astfel, din poruncă împărătească, în Octombrie,
858, Ignatie a fost arestat. Apoi Bardas a poruncit să fie
surghiunit în insula Terevinthos de unde patriarhul şi-a trimis mai
apoi demisia de bună
voie 36. Prinţesele Tecla şi Anastasia s-au alăturat mamei lor Teodora
şi Pulheriei în aceeaşi
34 Regna, ed. G. Lachmann, Bonn, 1834, pp. 88-89; Theophanes
Continuatus. Chronographia, 4:171.
35 Simeon Logothete, Continuator of George Amartolos, PG 110:1048,
citat în White, op. cit., p. 42, n. 51.
Un alt izvor consemnează că patru dintre fiicele Teodorei au intrat în
mănăstire şi în viaţa monahală: Tecla,
Anna, Anastasia şi Pulheria (Sinaxarul cel Mare, Luna Februarie, p.
294). Fiica cea mai mare, Maria, se căsătorise cu mult timp înainte şi
murise.
36 Dvornik, The Photian Schism,..., op. cit., pp. 39 ff. Bury, A
History..., op. cit., p. 161; Runciman, The
Byzantine Theocracy, op. cit. p. 93; Ostrogorsky, History of the
Byzantine State, op. cit., p. 197.
mănăstire. Ele au fost tunse toate în chipul îngeresc. Astfel Sfânta
Teodora a rămas în
mănăstire până la fericitul ei sfârşit, la 11 Februarie, 867 37.
În timpul tuturor acestor intrigi Fotie a rămas neutru şi tăcut,
studiind, predând şi
scriind pe o mulţime de teme. Îşi clădise o viaţă virtuoasă şi fără de
griji. Fotie era un om cultivat, cu un larg spectru de interese şi
cunoştinţe; dar mai exista un alt grup, al
ultraconservatorilor, condus de călugării de la Studion, care simţeau
altfel în privinţa
învăţământului lumesc. Ei susţineau că poruncile şi scrierile
Bisericii trebuie urmate cu cea
mai mare ardoare.
Ignatie era un membru de temelie al acestui grup care trata cu dispreţ
învăţătura
lumească. Deşi Sfântul Pavel opunea „înţelepciunea lui Dumnezeu" şi
„înţelepciunea lumii acesteia" (I Cor. 1, 20), Fotie socotea că
aceasta nu trebuie înţeleasă ca o osândire totală a filosofiei
lumeşti, ci ca o respingere a învăţăturilor mincinoase şi
necinstitoare. El nu a eliminat întreg corpusul învăţăturilor lui
Platon şi Aristotel, şi chiar al unor filosofi mai
mărunţi, dar în mod sigur a folosit scrierile lor în mod selectiv.
Deşi Fotie era un iubitor de
cunoaştere, este important de notat că pentru el exista o ierarhie a
adevărului şi cunoaşterii,
care punea cunoaşterea lui Dumnezeu pe primul loc. Sfântul Fotie ştia
că Scriptura este
unealta principală în lupta împotriva răului.
Unii iconoduli erau pentru o politică de compromis, în cele ce nu ţin
de temeiurile
credinţei, şi pentru iconomie în privinţa clerului iconoclast.
Moderaţii doreau să dea la o parte
ultimii 150 de ani de tulburări interne. Din acest grup făceau parte
Bardas şi Fotie. Şi tocmai pe Fotie, cel împodobit cu blândeţe,
smerenie şi duh de dragoste pentru aproapele, îl aflase
Bardas spre a fi următorul patriarh.
Candidat la patriarhat
Mai bine de un an scaunul patriarhal a rămas vacant. Bardas făcuse o
mare greşală
depunându-l pe Ignatie în chip necanonic, adică fără sinod. Pe
deasupra, găsirea unei alte
persoane care să poată împăca toate părţile aflate în dispută era
nespus de grea. Totuşi şiretul Bardas a găsit o soluţie, astfel ca din
răul făcut să iasă ceva bun. El a recomandat episcopilor
alegerea profesorului Fotie ca patriarh 38.
Fotie era cel mai ales învăţat al vremii. Era, de asemenea, de familie
nobilă. Mai era şi nepotul Sfântului Tarasie, care prezidase al
Şaptelea Sinod Ecumenic şi, asemeni Sfântului
Tarasie când a fost numit patriarh, era şeful cancelariei împărăteşti.
Ortodoxia lui Fotie era
deasupra oricărei bănuieli, întrucât el şi familia sa fuseseră
prigoniţi de iconoclaşti. Alte însuşiri favorabile erau legăturile de
rudenie ale familiei lui Fotie, dinspre partea mamei, cu
împărăteasa Teodora şi cu Bardas. Apoi, mai era şi numirea sa de către
fostul logothet
Teoctist. Faima sa de bărbat virtuos şi înţelept a făcut ca până şi
duşmanii lui Bardas,
episcopii ignatieni, să se învoiască cu ridicarea profesorului la
vrednicia arhierească. Pe deasupra, era un om nou care nu se număra
neapărat între membrii declaraţi ai partidei
moderate. Nefiind amestecat în certuri şi dispute, mulţi îl socoteau a
fi în stare să împace
grupurile învrăjbite şi să facă bine Bisericii prin unirea turmei
dezbinate a lui Hristos.
Într-un portret, Fotie este descris ca având „un cuget măreţ şi
cultivat cu îngrijire.
Bogăţiile sale îi înlesneau a găsi tot soiul de cărţi şi (...) ajungea
să-şi petreacă nopţi întregi cu
cititul. Astfel a ajuns omul cel mai învăţat, nu numai al veacului
său, ci şi al celor de mai
nainte. Era un iscusit cunoscător al gramaticii, poeticii, retoricii,
filosofiei, medicinei şi al tuturor ştiinţelor lumeşti; însă nu
neglijase nici scrierile bisericeşti, iar când a ajuns în
dregătoria sa, s-a familiarizat amănunţit cu ele 39."
37 Sinaxarul cel Mare, Luna Februarie, op. cit., p. 295.
38 Gerostergios, op. cit., p. 35.
39 Fleury, Hist. Eccl. Lib. 1, apud Abbe Guettee, The Papacy, Minos
Publishing, NY, f.a., p. 273. (Cf. trad. rom.,
Papalitatea schismatică, traducere de Iosif Gheorghian, Ed. Biserica
Ortodoxă, Alexandria, 2001, p. 193. [Vezi
Însă blândul Fotie a refuzat cu hotărâre complexa şi acaparanta
dregătorie a scaunului
patriarhal. Nici nu se gândise vreodată să-şi lase cărţile şi studiile
ca să intre în rândurile
clerului. Fotie i-a scris Cezarului Bardas încercând să scape de
dregătoria ce avea să fie pusă
asupra lui; căci cinstea de care se bucura la curte îi era destulă
povară, îndepărtându-l de la
studiile ce erau singura sa dorinţă. Ştia că, o dată urcat pe scaunul
episcopal, va fi silit să lase
viaţa liniştită unde se bucura de adevăratele desfătări ale
învăţăturii. Astfel că îl ruga stăruitor
pe Bardas să dea altuia acel „neodihnitor" scaun.
Ignatie abdicase spre a înlătura alte tulburări mai mari. Abdicarea sa
a fost recunoscută
drept legiuită şi canonică de către toţi membrii înaltului cler
adunaţi la Constantinopol, între
care erau şi adepţii săi cei mai credincioşi. Ignatie însuşi şi-a
poftit sprijinitorii să se supună
împrejurărilor şi să purceadă la alegerea unui nou patriarh 40.
Silit de împrejurări, de ocârmuire şi de episcopi, Fotie, cu inima
îndoită, s-a supus în
cele din urmă şi a primit să fie hirotonit. A stărui în împotrivire ar
fi fost o dovadă de
nemăsurată mândrie. La fel ca şi unchiul său, sfântul Tarasie, Fotie a
trebuit să fie trecut în
grabă prin toate treptele hirotoniei. Nu era ceva nemaivăzut. La fel
se întâmplase cu patriarhii
Nectarie (381-397), Pavel al III-lea (686-693), Nichifor (806-815),
Grigorie (tatăl Teologului)
şi Talasie al Cesareei. Este interesant că patriarhii Pavel, Tarasie
şi Nichifor slujiseră ca
protoasecretes în cancelaria împărătească, la fel ca Fotie 41.
Sfântul Fotie cercetase negreşit exemplele din trecut. El îl socotea
pe predecesorul lui
ca fiind căzut din dregătoria sa, deşi nu fusese osândit canonic. În
Biserica Apuseană, Papa
Martin I (649-655) fusese osândit, prigonit şi alungat cam la fel ca
Ignatie. Martin a recunoscut legitimitatea lui Evghenie I (655-657),
care a fost ales de Biserica Romei ca
succesor al său, deşi Martin nu îşi dăduse niciodată demisia. Exemplul
Sfântului Ioan
Hrisostom (354-407) era cu siguranţă cunoscut de Sfântul Fotie.
Sfântul Ioan, surghiunit pe
nedrept, scria: „Biserica nu a început cu mine, nici se va sfârşi cu
mine. Apostolii şi prorocii
au suferit mult mai mari prigoniri." Sfântul Ioan Hrisostom a cerut
episcopilor săi să se supună oricui îl va înlocui, dar să nu semneze
osândirea sa dacă nu credeau că este vinovat 42.
În chip legiuit şi canonic, Fotie a fost ales de clerici şi mireni în
anul 858. În decurs de o săptămână a fost tuns călugăr, citeţ,
ipodiacon, diacon şi preot, iar la Naşterea Domnului a
fost hirotonit episcop 43. Hirotonia ca episcop a fost făcută de
Grigorie Asvestas şi de către doi
episcopi ignatieni, Evlampie al Apameii şi Vasile al Cortinei 44.
Chiar şi cei cinci monahi cu
totul credincioşi lui Ignatie, după ce au primit anumite chezăşii de
la Fotie în privinţa lui
Ignatie, au recunoscut alegerea lui Fotie şi l-au primit drept patriarh legiuit.
Întrucât grija de căpetenie a noului patriarh era aceea de a aduce
pacea în Biserică, în ziua sfinţirii sale el a ţinut un cuvânt din
amvonul sfintei Sofii, intitulat Pe pământ pace, între oameni
bunăvoire.
Iată ce spunea noul patriarh despre intrarea sa în rândurile
sfinţiţilor slujitori:
„Niciodată nu am dorit acest scaun. Cei mai mulţi sau toţi fraţii şi
împreună-slujitorii noştri ce
erau de faţă ştiu preabine aceasta... Cu lacrimi şi cu zăbavă am venit
în acest scaun. Am venit fiindcă suveranul şi sfetnicii lui m-au
încredinţat de neapărata trebuinţă, ca şi pentru episcopi
şi preoţi. Astfel, cu hotărâre de obşte şi cu hotărâri scrise ce au
întărit hotărârea împărătească,
m-au dat străjilor care mă păzeau. Apoi, din acel loc, împotriva voii
mele, m-au ridicat în
şi versiunea electronică a lucrării la Biblioteca Teologică Digitală,
http://apologeticum.net ])
40 Dvornic, „Photios", în New Catholic Encyclopedia, vol. II,
Washington D.C., col.
41 Despina Stratoudaki White şi Joseph R. Berrigan Jr., The Patriarch
and the Prince, Holy Ortodox Press,
Brookline, MA, 1982, p. 16.
42 Guettée, op. cit., pp. 279-280. (Cf. trad. rom., op. cit., p. 198)
43 Nikita, PG105, 235.
44 Sinaxarul cel Mare, p. 144. Unele izvoare obscure notează că
Ignatie îl suspendase pe Grigorie Asvestas.
Faptul că acum reapare la ridicarea Sfântului Fotie în scaunul
patriarhal, înaintea tuturor episcopilor ignatieni şi cu
aprobarea lor, ne încredinţează că nimeni nu a socotit că există
oprelişti ca Asvestas să slujească. Toţi au socotit
că neînţelegerea sa cu Ignatie era motivată politic. Nu există nici o
consemnare că Asvestas ar fi fost „reaşezat",
tocmai fiindcă nimeni nu credea că ar fi fost nevoie.
acest scaun 45."
Astfel, la treizeci şi opt de ani, Fotie, cel mai ales gânditor şi
iscusit diplomat, avea să
primească păstorirea Bisericii Bizantine pentru o nouă perioadă de timp.
Scrisoarea de înscăunare
După vechiul obicei bisericesc, atunci când Fotie a luat cârma
Bisericii ca arhipăstor al
ei, fiind ridicat în scaunul apostolic, ecumenic şi patriarhal al
Constantinopolului, a trimis
scrisori de recomandare privitoare la instalarea sa către patriarhii
răsăriteni în 859. Din pricina tulburărilor din capitală scrisoarea sa
către Papa Nicolae (858-867) nu a ajuns la Roma decât
la începutul lui 860.
Iată ce îi scria lui Nicolae, episcopul Romei: „Când privesc la măreţia darului
preoţesc, când cuget la depărtarea ce se află între desăvârşirea lui
şi înjosirea omului; când
măsor slăbiciunea puterilor mele şi îmi amintesc cugetarea ce am avut
toată viaţa mea despre
înălţimea unei asemenea dregătorii, cugetare ce-mi însufla minunare şi
uimire, văzând oameni
din vremea noastră, ca să nu vorbesc de cei din vechime, primind
înfricoşatul jug al
pontificatului, şi fiind oameni îmbrăcaţi în carne şi sânge, purcezând
totuşi cu primejdie mare
a plini slujirea Heruvimilor, a celor mai curate duhuri; când duhul
meu se lasă prins de
asemenea cugetări, şi când mă văd eu însumi intrat în această stare ce
mă făcea să tremur
pentru cei pe carii îi vedeam acolo, nu pot spune câtă durere încerc,
câtă întristare simt. (...)
Nu am fost niciodată atât de cutezător pentru a ţinti la vrednicia
preoţească. Ea mi se părea de
prea mare cinste şi prea greu de purtat. (...) Dar pentru ce să vă
scriu astfel, înnoindu-mi
durerea şi mărindu-mi necazul, şi să vă fac duhovnicul suferinţelor
mele? (...) Ceea ce s-a petrecut este ca o tragedie. (...)
Nu demult, când cel ce îndeplinea înainte de noi dregătoria episcopală
părăsi această
cinste, m-am văzut atacat din toate părţile, sub nu ştiu ce înrâurire,
de către cler şi de adunarea
episcopilor şi a mitropoliţilor, şi mai cu seamă de împăratul
[Mihail], care este plin de iubire
pentru Hristos, bun, drept, omenos şi (...) mai drept decât cei ce au
împărăţit înaintea lui.
Numai cu mine a fost neomenos, silnic şi cumplit. Lucrând în
înţelegere cu adunarea de care
am vorbit, el nu mi-a dat răgaz, luând de pricină a stăruinţelor sale
voinţa şi dorinţa de obşte a
clerului, care nu-mi lăsa nici un cuvânt de îndreptăţire, spunând că
înaintea unei asemenea
alegeri el nu ar putea, chiar când ar voi, să îngăduie împotrivirea
mea. Adunarea clerului fiind
foarte mare, rugăminţile mele nu puteau fi auzite de către cei mai
mulţi; aceia ce le auzeau, nu
ţineau de ele nici o seamă; ei nu aveau decât o ţintă, o hotărâre gata
luată: aceea de a mă
însărcina, chiar fără voia mea, cu episcopatul.
Calea rugăminţii fiindu-mi închisă, lacrimile mă podidiră; durerea,
carea înlăuntrul
meu semăna cu un nour şi mă umplea de întuneric şi de turburare,
izbucni deodată într-un
şiroi de lacrimi ce curgea din ochii mei. (...) Cei ce mă sileau nu
mi-au lăsat nici un răgaz
până ce n-au câştigat ceea ce voiau, deşi împotriva voii mele. Astfel,
iată-mă lăsat în voia
furtunilor şi judecăţilor pe care le cunoaşte numai unul Dumnezeu,
cela ce toate cunoaşte, însă
destul despre aceasta, cum zice proverbul 46."
Apoi Fotie afirma că părtăşia credinţei şi a dragostei este cea mai
bună dintre toate,
înfăţişând cu o acrivie şi adâncime vrednice de cei mai mari teologi
mărturisirea sa de
credinţă ortodoxă în Sfânta Treime, în întruparea Fiului lui Dumnezeu
şi Sfintele Şapte
Soboare a Toată Lumea. Astfel el primea şi mărturisea toate Sinoadele
pe care Biserica le
primise până la acea vreme. De asemenea lepăda şi afurisea pe toţi cei
lepădaţi şi afurisiţi de
Biserică. Apoi scria: „Arătând astfel prin scris mărturisirea noastră
de credinţă, şi făcând
cunoscut Preasfinţiei Voastre ceea ce ne priveşte, am săpat ca pe
marmură ceea ce v-am arătat
45 J.D. Mansi ed., Sacrorum Conciliorum Nova et Amplissima Collectio,
vol. 17A, Col. 421, Florenţa şi Veneţia,
1759-1798.
46 Guettée, op. cit., pp. 278-280. (Cf. trad. rom., op. cit., pp. 195-198.)
prin cuvinte. După cum v-am spus, avem trebuinţă de rugăciunile
voastre, pentru ca
Dumnezeu să ne fie îndurat şi bun în toate lucrările noastre; ca să ne
dea harul de a smulge
toată rădăcina smintelii, toată piatra de poticnire din cinul
preoţesc; ca să putem paşte bine pe
toţi cei ce ne sunt încredinţaţi; ca mulţimea păcatelor noastre să nu
zăticnească sporirile
turmei noastre în virtute, şi să nu facă astfel greşalele noastre încă
mai numeroase; ca să fac şi
să zic credincioşilor totdeauna ceea ce se cuvine; iar din partea lor,
ei să fie totdeauna
ascultători şi gata la tot ce priveşte mântuirea lor, ca prin harul şi
bunătatea lui Hristos, care
este Capul tuturor, ei să crească necontenit întru El, căruia se
cuvine slava şi împărăţia,
împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi de viaţă
făcătoare, acum şi
pururea, şi în vecii vecilor. Amin 47."
Neînţelegeri în vremea primei păstoriri
a lui Fotie ca patriarh
Adevărul despre demisia lui Ignatie este un punct delicat în ce
priveşte canonicitatea
patriarhatului lui Fotie. Totuşi noul patriarh Fotie pomeneşte demisia
lui Ignatie în epistolele
de înscăunare adresate patriarhilor răsăriteni ai Alexandriei,
Antiohiei şi Ierusalimului. Mai târziu, într-o scrisoare adresată
Papei Nicolae I scria: „Am primit acest rang înalt de la cel ce
fusese patriarh înainte de mine 48."
Mazilitul Ignatie urmărea toate întâmplările în tăcere şi de la
depărtare. Adepţii săi, episcopi şi călugări, afirmau că Fotie era
doar un mădular prin care lucra Ignatie 49. La două luni după
înscăunarea lui Fotie aceşti adepţi fanatici ai lui Ignatie s-au
adunat în Biserica
Sfânta Irina unde au susţinut că Ignatie era patriarhul legiuit, şi nu
Fotie. În 859 ei au hotărât
să-i ridice sfântului Fotie dreptul de a sluji ca cleric 50. Este greu
de înţeles brusca schimbare
de atitudine a cinci mitropoliţi ignatieni (Mitrofan al Smirnei,
Stilian al Neocezareei, Theofan,
David al Paflagoniei şi Teognost) şi a călugărilor ce îi urmau. Însă
Ignatie nu i-a oprit. În aceasta el nu a urmat nici îndelungii răbdări
a Sfântului Ioan Gură de Aur, nici chibzuinţei
Sfântului Tarasie. Poate că îşi aducea aminte de puterea împărătească
ce îi fusese răpită şi de
care tatăl său, împăratul Mihail I Rhangabe, fusese lipsit în chip
silnic. În orice caz, nu avea
cum să fie îngăduitor cu cei ce deţineau acel rang înalt pe care-l
socotea ca drept de moştenire
al familiei sale.
Partida monahală a lui Ignatie, în ciuda slabelor relaţii ce le avea
cu Roma, a hotărât să
facă apel la Papa Nicolae I împotriva numirii lui Fotie. Jalba lor a
fost semnată doar de şase
mitropoliţi şi cincisprezece episcopi.
Teognost
Astfel, înainte ca scrisoarea de înscăunare a lui Fotie să fi ajuns la
Roma, în 860, câţiva
călugări nesupuşi au sosit la Roma de la Constantinopol, printre ei
aflându-se şi
Arhimandritul Teognost, fost egumen al Mănăstirii Studion. Acest
Teognost şi călugării aflaţi
cu el, toţi adepţi ai fostului patriarh Ignatie, împreună cu cei cinci
episcopi sus-pomeniţi, au
refuzat să recunoască pe Fotie ca patriarh. Ei au continuat să meargă
înainte chiar când Ignatie însuşi îşi dăduse demisia şi-l recunoscuse
pe Fotie ca patriarh legiuit. Când Teognost şi însoţitorii lui au
sosit la Roma, îndată au obţinut o audienţă la Papa; şi în prezenţa
lui au
47 Guettée, op. cit., p. 281. (Cf. trad. rom., op. cit., p. 199.)
48 Valettas, op. cit.
49 K. Paparregopoulos, History of the Greek Nation, vol. 3, Athena,
1932, p. 291 ff., apuci Gerostergios, op. cit.,
p. 41.
50 G. Beck, Handbook of Church History, vol. 3, Herder and Herder, NY,
1967, p. 177.
început să-l bârfească şi să-l blesteme pe Sfântul Fotie, insinuând că
fusese ales în chip
necanonic.
Când Papa Nicolae a auzit că Fotie, un mirean, fusese ales patriarh, a
văzut în aceasta
prilejul mult-aşteptat de a se amesteca în treburile Bisericii din
Constantinopol. De fapt Nicolae era încântat că are prilej de a
mijloci, dar a nimicit orice putinţă de rezolvare paşnică.
Şi aceasta fiindcă a ridicat chestiunea Illiriei, ţinut foarte
însemnat şi politic, căci cuprindea
nou-convertitul Ţarat al Bulgariei.
Nicolae era un om ambiţios ce dorea să supună lumea suveranităţii
Bisericii Romei.
Alcătuise mai multe scrieri despre sublimul instituţiei papale, care
au avut o înrâurire fără
precedent asupra canoniştilor şi învăţaţilor Bisericii Apusene. De
fapt el a reuşit să aducă
întreaga ierarhie apuseană sub ascultarea absolută faţă de el. Tot el
a zdrobit orice încercare
de independenţă în puternica Biserică Francă 51.
Sinodul din 859
Dorind mereu să ocolească certurile şi tulburările cu aproapele său,
Fotie era silit
acum să stea împotriva faptelor episcopilor răzvrătiţi. El a hotărât
să adune un sinod în
Biserica Sfinţilor Apostoli. Sinodul a avut loc în capitală în anul 859 52.
Dorind să pună capăt controversei cu privire la demisia lui Ignatie,
sinodul a declarat
că alegerea lui Ignatie fusese ilegală, căci nu fusese ales de un
sinod, ci fusese numit de
împărăteasa Teodora. El mai fusese implicat şi în unele intrigi politice.
Hotărârile acestui sinod fotian, cuprinzând o sută de episcopi, au
fost contestate de
episcopii ignatieni, de călugări şi de unii mireni. Bardas a devenit
violent faţă de cei ce
protestau 53. Deşi actele de ostilitate erau săvârşite de ambele
părţi, Fotie a denunţat purtarea
necuvenită a lui Bardas faţă de cler şi popor. Totuşi ignatienii se
luptau nu numai cu Bardas,
ci cu însăşi Biserica.
Bardas atacă pe ignatieni
Cezarul Bardas l-a învinuit pe Ignatie că este personal răspunzător de
faptele lui
Teognost, astfel că l-a osândit pe Ignatie la pedeapsa surghiunului în
insula Mitilini din Marea
Egee. Apoi Bardas a început să prigonească şi să pună la chinuri pe
unii dintre adepţii lui
Ignatie. Foarte supărat de acest lucru, Sfântul Fotie i-a scris lui
Bardas, cerându-i ca prigoana
să fie oprită, altfel el va abdica din scaunul patriarhal 54.
Fotie scria: „Ştiu că eram nevrednic de dregătoria de episcop (...),
pentru aceea am fost
cuprins de spaimă când m-au ridicat la rangul arhieresc. O, de m-ar fi
luat moartea înainte de
alegerea mea în cinul preoţesc. Am plâns, (...) m-am răzvrătit (...)
şi am făcut orice altceva
decât să mă învoiesc cu cei ce mă sileau şi mă alegeau. Am stăruit să
depărteze de la mine
acest pahar al atâtor griji şi ispite. Acum, când acest lucru s-a
petrecut, faptele îmi arată şi-mi osândesc nevrednicia. Suspin şi nu
mă dumiresc de ceea ce a venit asupra mea, căci când văd
preoţi, din orişicare parte, suferind pentru o greşală şi fiind
bătuţi, luându-li-se bunurile, fiind
umiliţi şi smulgându-li-se limba, - o, Doamne, cruţă-ne de păcatele
noastre! - cum nu voi socoti morţii mai fericiţi decât mine? Cum nu
voi socoti povara pusă asupra mea ca mustrare
pentru păcatele mele?"
Fotie care îl iubea şi pe Dumnezeu, şi pe aproapele său, îi reproşa
lui Bardas actele de
51 F. Dvomic, „The Patriarch Photios, Father of Schism or Patron of
Reunion?", Proceedings at the Church
Unity Octave, Oxford, 1942, p. 24.
52 G. Beck, Handbook of Church History, op. cit., ibid.
53 V. Stefanidis, Istoria Bisericii, Athena, 1948, p. 318 ff. (în lb.
greacă), apud Gerostergios, op. cit., p. 43.
54 Scrisoarea I, 6, PG 102, 622-626.
violenţă, scriindu-i: „Aceste lucruri le scriu domniei-voastre cu
lacrimi de sânge. Aceasta va fi cea din urmă epistolă ce veţi primi de
la mine. Am scris aceste vorbe cu Dumnezeu drept
martor al meu. De veţi alege a da de-o parte rugăminţile mele (...) nu
vă voi mai scrie de aici
înainte, nici vă voi mai împovăra; ci voi lăsa scaunul arhieresc şi
îmi voi plânge păcatele
mele 55."
Ca urmare a mişcătoarei scrisori a lui Fotie către crudul Bardas
prigoanele au mai
slăbit oarecum. Deşi Ignatie fusese mutat din insula Terevint în
insula Mitilini, la stăruinţele
lui Fotie, Ignatie a primit îngăduinţa să se întoarcă în capitală şi i
s-au înapoiat proprietăţile,
încercările de a-l convinge pe Ignatie să-l accepte pe Fotie ca urmaş
al său s-au dovedit
zadarnice. Iată de ce era nevoie de o soluţie mai bună 56.
„Donaţia lui Constantin" şi „Decretalele"
Aşa cum am arătat, Papa Nicolae nu primise nici o scrisoare de la
Patriarhul Fotie
până în 860. Astfel, Nicolae nu ştia ceea ce se petrecuse la
Constantinopole în momentul
depunerii lui Ignatie şi alegerii lui Fotie. El ştia numai că
profesorul Fotie era laic în
momentul alegerii sale. Deşi canoanele din Apus opreau hirotoniile
pripite, aceste canoane nu
erau primite în Răsărit. De-a lungul istoriei, chiar şi în Apus s-a
trecut câteodată pe deasupra
canoanelor, în favoarea unor oameni de un merit deosebit şi în
împrejurări de mare nevoie,
precum s-a întâmplat cu Ambrozie al Mediolanului (339-397). De fapt,
hirotonia lui Fotie nu
era fără precedente dintre cele mai venerabile. Însă Nicolae voia să
fie arbitrul suprem în
aceste lucruri.
În uneltirile sale împotriva domnitorilor apuseni papalitatea a
folosit un document fals,
alcătuit în cancelaria papală, aşa-numita Donaţie a lui Constantin, în
care Sfântul Constantin
împăratul (307-337), Cel întocmai cu Apostolii, ar fi donat,
chipurile, cetatea Romei şi
întregul imperiu apusean Episcopului Romei, Silvestru I (314-335).
Atât Donaţia lui Constantin cât şi Decretalele Pseudo-Isidoriene 57,
care erau în cea
mai mare măsură nişte falsuri, au fost făcute spre a întări
autoritatea papală. Se susţinea că Donaţia lui Constantin, scrisă
probabil pe la mijlocul veacului al VIII-lea, ar fi de la începutul
veacului al IV-lea. Lucrarea descrie convertirea lui Constantin,
botezul şi minunata tămăduire
de lepră făcută de Papa Silvestru I. Se spune că, în semn de
recunoştinţă, Constantin i-a dat
Papei şi urmaşilor lui palatul împărătesc din Roma şi „cetatea Romei
cu toate provinciile,
districtele şi cetăţile Italiei şi ale ţinuturilor apusene 58."
Cam prin anii 847-852, în regiunea din jurul oraşului Rheims au apărut
Decretalele lui
Isidor din Sevilla (cunoscute şi ca Decretalele Pseudo-Isidoriene), 59
în care se afirma că ar fi
55 PG 102, 624CD, 625AB
56 Gerostergios, op. cit., p. 45.
57 Falsitatea acestor documente este recunoscută până şi de istoricii
catolici. Vezi la Claudio Rendina, Papii.
Istorie şi secrete, Editura ALL, Bucureşti, 2003, p. 273. (n. Apologeticum)
58 Kenneth Scott Latourette, A History of Christianity, vol. I: to
A.D. 1500, Harper and Row Pub., NY, 1975, p.
59 Abatele Guettée, în cartea sa, Papalitatea schismatică, dă mai
multe amănunte asupra Falselor Decretale:
„Din actele Sinodului de la Calcedon, din 451, se vede că Biserica
avea deja un Codex canonum, o colecţie de
legi ale Bisericii Universale. Mai multe din aceste legi sunt privite
ca emanând de la înşişi apostolii. Sinoadele continuară opera
apostolilor, iar când Biserica s-a bucurat de oarecare linişte, s-au
adunat aceste legi
respectabile, care formară baza disciplinei bisericeşti; şi fiindcă
ele erau în greceşte în cea mai mare parte, se
traduseră în latineşte, pentru uzul Bisericilor Apusene. La începutul
secolului al VI-lea, Dionisie, supranumit cel
Mic, călugăr la Roma, găsind această veche traducere defectuoasă, făcu
o alta, după rugăminţile lui Iulian,
administrator la [biserica] Sfânta Anastasia din Roma şi ucenic al
papei Ghelasie. Dionisie colecţiona scrisorile
papilor pe care le-a putut găsi în arhive şi publică în colecţia sa pe
cele ale papilor Sirikie, Innokentie, Zosima,
Bonifatie, Celestin, Leon, Ghelasie şi Anastasie, sub care trăia.
Arhivele Romei nu posedau atunci nimic care să
fi fost anterior lui Sirikie, adică sfârşitul secolului al patrulea.
Isidor din Sevilla, la începutul secolului al
şaptelea, porni a completa colecţia lui Dionisie cel Mic. El adăugă în
ea canoanele câtorva sinoade naţionale sau
provinciale, din Africa, Spania şi Frankia, ca şi scrisorile câtorva
papi, fără a se urca mai sus de Damasie, care a
compilate de către un oarecare Isidor Mercator. Se spunea că
documentul ar fi, chipurile, o
culegere de hotărâri ale sinoadelor şi ale Papilor, de la Sfântul
Clement Romanul (88-97) până
în veacul al optulea. El acorda întreaga autoritate lumească şi
bisericească Papilor Romei.
Unele materiale erau autentice, dar cea mai mare parte erau
contrafăcute. Decretalele îi arată
pe Papi pretinzând autoritatea supremă încă de la început, îngăduind
tuturor episcopilor să
facă apel direct la Roma. Se limita autoritatea arhiepiscopilor, iar
episcopii şi papii erau
socotiţi liberi de orice control din partea stăpânirii lumeşti. Atât
Donaţia lui Constantin cât şi
Decretalele au fost folosite spre a întări pretenţiile papale. Se
pretindea că fără Papa Romei nu
se putea lua nici o hotărâre în Biserică. Prin urmare, conform Papei
Nicolae, fără Roma
Creştinismul nici nu ar fi putut să existe.
Astfel, sprijinindu-se pe aceste documente, Papa Nicolae căuta să ia
de la împăratul
bizantin întreaga Italie de Sud, Sicilia şi întreaga Peninsulă
Balcanică, dimpreună cu toate
ţinuturile slave care abia începuseră a primi credinţa creştină de la
Constantinopol.
Însă Nicolae avea să afle că, chiar dacă izbutise a supune un Apus
neştiutor de carte,
răsăritenii priveau cu dispreţ încercarea lui de a dobândi supremaţia
asupra lor.
murit în 384 şi care a fost predecesorul lui Sirikie. Colecţia lui
Isidor din Sevilla începe prin canoanele sinodului
de la Niceea. El s-a slujit de vechea traducere, iar nu de acea a lui
Dionisie cel Mic, pentru canoanele greceşti.
Colecţia sa a fost puţin cunoscută, şi nu se întâlneşte în istorie
decât în 785, însă desfigurată şi adăugată cu fraze
intercalate de către un falsificator necunoscut, dându-şi titlul de
Isidor Mercator. Această colecţie conţinea, pe
lângă piesele colecţiei lui Isidor din Sevilla, nişte Decretale pe
care le atribuia papilor celor dintâi trei secole.
Mai mulţi erudiţi au vrut a face din Isidor Mercator un scriitor
deosebit de Isidor din Sevilla. Alţii pretind că acesta din urmă
adăugase la numele său, din smerenie, pe acela de Peccator, de unde
s-ar fi făcut Mercator.
Oricum ar fi, cei mai buni critici ultramontani [iezuiţi], precum şi
galicani, convin că Decretalele, atribuite
papilor celor dintâi secole în colecţia lui Isidor Mercator, sunt
false. (...) Ultramontanii nu pot susţine făţiş aceste
Decretale ca adevărate, căci s-a demonstrat până la evidenţă că ele au
fost fabricate în parte din vechi canoane,
amestecate cu câteva extrase din scrisorile papilor din secolele al
patrulea şi al cincilea, în ele s-au regăsit pasaje
întregi, mai ales din Sfântul Leon şi din Sfântul Grigorie cel Mare.
Totul este inserat într-o limbă latină proastă,
care chiar pentru cel mai slab erudit are toate caracterele stilului
secolelor al optulea şi al nouălea. Colecţia lui Isidor Mercator a
fost mai cu seamă răspândită de Riculf, arhiepiscop de Maienţa, care
s-a suit pe acest scaun în 787; din cauza aceasta mai mulţi critici au
pretins că colecţia apăruse mai întâi la Maienţa, şi chiar că Riculf
i-ar fi autorul. Fost-au Falsele Decretale fabricate în Spania, în
Germania, sau la Roma? Nu sunt decât probabilităţi
în privinţa aceasta. Cele mai vechi copii ne spun că Ingelramn din
Metz a fost acela care a adus colecţia la Roma
cu ocazia unui proces susţinut acolo în 785; însă alte copii ne spun
că papa Adrian a fost cel care, cu această
ocazie, remise lui Ingelramn colecţia, la 19 Septembrie 785. Sigur
este că la Roma se găseşte cea dintâi menţiune
despre dânsa. Cu toate acestea, Adrian ştia că ele erau false, fiindcă
cu zece ani mai înainte el dăduse lui Carol
cel Mare o colecţie de canoane, care nu era alta decât cea a lui
Dionisie cel Mic. Falsele Decretale fură atât de bine răspândite în
Apus, încât ele fură primite pretutindeni, şi cu deosebire la Roma, ca
autentice. (...) Toţi ştiu
că de la căderea Imperiului Roman cea mai mare parte din popoarele
occidentale fură esenţial modificate prin
invazia unor noi popoare; că Biserica s-a resimţit profund de această
schimbare; că studiile fură părăsite şi că din
secolul al şaptelea cea mai de plâns ignoranţă a domnit în Bisericile
Apusene. Episcopii Romei începură de pe
atunci a se amesteca direct în guvernământul Bisericilor particulare,
ce se găseau adeseori în mâinile unor
cuceritori de abia creştini. Ei trimiseră misionari pentru a lucra la
convertirea popoarelor cotropitoare; şi aceşti
misionari, ca sfântul Bonifatie din Maienţa, păstrau papilor carii îi
trimiseseră simţămintele unor discipoli către
învăţătorii lor. Bisericile nou întemeiate de ei rămâneau credincioase
acestor simţăminte. N-ar fi deci nicidecum
de mirare ca fabricatorul Falselor decretale să se fi găsit la Maienţa
sau în împrejurimi: el a compus această
operă cu nişte fragmente din Sinoade şi din Părinţi, şi a adăugat
dispoziţii care se găsesc în perfectă armonie cu
uzul scaunului Romei la finele secolului al optulea şi pe care i le-a
inspirat Roma. Această coincidenţă, unită cu
ignoranţa ce domnea atunci, explică deja îndeajuns felul cum Falsele
Decretale putură fi admise fără reclamaţie - scaunul Romei uzând de
toată influenţa sa pentru a le răspândi. Fiindcă cea mai mare parte
din Biserici erau
obişnuite de două secole a simţi autoritatea episcopilor Romei, ele
primiră fără a le controla nişte documente ce
păreau a nu fi decât consacrarea acestei autorităţi. Falsele Decretale
nu creară deci nicidecum un drept nou
pentru Bisericile Apusene; ele veniră numai a sprijini regimul care,
graţie dezordinilor sociale, fu creat de papii
înşişi. (Papalitatea schismatică, traducere de Iosif Gheorghian, Ed.
Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, pp.
273-276.) [Vezi şi ediţia electronică disponibilă în colecţia
Apologeticum, http://apologeticum.net ]
Răspunsul Papei Nicolae
Fără a cerceta amănunţit şi fără a aştepta să fie înştiinţat pe deplin
despre Fotie,
Nicolae a scris atât lui Fotie cât şi împăratului. Însă lui Fotie i
s-a adresat ca unui simplu
mirean, fără a-i da vreun titlu episcopal, deşi ştia că fusese sfinţit
în chip legiuit. Această prefăcătorie era un fel de a zice că nici un
episcop nu se poate apropia de scaunul patriarhal
decât cu consimţământul Pontifului Latin 60.
Papa Nicolae scria: „Făcătorul tuturor lucrurilor a aşezat principatul
dumnezeieştii
puteri, pe care Ziditorul tuturor făpturilor a dat-o aleşilor săi
apostoli; el a statornicit-o trainic
pe credinţa tare a verhovnicului apostolilor, adică a lui Petru,
căruia i-a dat mai cu seamă
întâiul scaun. (...) Petru, care a fost numit astfel din pricina
tăriei pietrei care este Hristos, nu
încetează a întări prin rugăciunile sale zidirea cea neclătită a
Bisericii universale; el se
grăbeşte a alcătui din nou, după rânduiala adevăratei credinţe,
nebunia celor ce cad în rătăcire,
şi a sprijini pe cei ce o întăresc, ca nu cumva porţile iadului, adică
însuflările duhurilor viclene
şi atacurile ereticilor, să ajungă a rupe unitatea Bisericii 61."
Nicolae socotea că fără consimţământul Scaunului Romei şi al
Pontifului ei nimic nu
trebuie hotărât într-o controversă. Astfel el atacă alegerea lui
Fotie, în temeiul canoanelor
Sinodului din Sardica şi al Decretalelor papilor Celestin, Leon şi
Ghelasie, pe care îi numeşte
„doctori ai credinţei catolice". Falsele Decretale nu erau cunoscute
în Răsărit. Nicolae, în loc de a invoca principiile generale ale
sinoadelor ecumenice, apela la Decretalele predecesorilor
săi, ca şi cum episcopii Romei ar fi putut statornici legi universale
62. Nicolae îşi îngăduia să
judece legitimitatea episcopilor, uitând că, după canoane, el nu avea
asemenea autoritate.
Legitimitatea hirotoniei lui Fotie nu atârna de voinţa papală, ci de
judecata rostită contra lui
Ignatie şi de legiuita alegere a lui Fotie. Un sinod de trei sute
optsprezece episcopi,
cuprinzând şi legaţi apuseni, primise în mod public alegerea lui Fotie
şi depunerea lui
Ignatie 63.
Într-o altă scrisoare, cu exactitate şi cu moderaţie, Fotie i-a
amintit lui Nicolae
adevăratele principii. De fapt alegerea lui Fotie nu era o problemă de
credinţă, ci una
disciplinară; dar disciplina apuseană era alta decât cea a
Răsăritului. Nicolae se sprijinea pe
precedentul lui Adrian I (772-795), care oprise de a se mai ridica un
laic la episcopat. Nicolae scria: „Noi voim ca Ignatie să se
înfăţişeze înaintea trimişilor noştri, pentru ca să arate pentru
ce a părăsit turma sa fără a ţine seamă de rânduielile înaintaşilor
noştri, sfinţii pontifi Leon şi
Benedict... Toate se vor trimite la stăpânirea noastră covârşitoare,
ca să hotărâm prin
autoritatea apostolică ceea ce va fi de făcut, pentru ca Biserica
voastră, care este atât de
zguduită, să fie pe viitor statornică şi paşnică 64."
Papa nu era omul care să neglijeze interesele materiale ale Scaunului
său; pentru aceea
el scrise împăratului: „înapoiaţi-ne patrimoniul Calabriei şi cel al
Siciliei, şi toate bunurile
Bisericii noastre, a căror stăpânire am avut-o din vechime, spre a le
chivernisi prin propriii săi iconomi; căci este nedrept ca un bun
bisericesc, menit luminii şi slujirii Bisericii lui
Dumnezeu, să ni se răpească de către o putere pământească 65."
Apoi adăuga: „Noi voim ca sfinţirea să fie dată de către Scaunul nostru
Arhiepiscopului Siracuzei, pentru ca predania aşezată de apostoli să
nu fie ştirbită în vremea
noastră." Istoric vorbind, Sicilia (în care se află Siracuza) a fost
supusă patriarhatului roman
în veacul al patrulea. De la căderea Imperiului, regiunea rămăsese în
domeniul împăratului
60 Guettée, op. cit., p. 285. (Ed. rom., op. cit., p. 202.)
61 Nicol. Epist. 2 şi 3, în Colecţia Sinoadelor de Labbe, tom VIII;
Nat. Alexand. Hist. Eccles. Dissert. IV. în
Saecul IX.
62 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., pp. 201, 202.
63 Ibid. pp. 207-208.
64 Ibid., p. 201.
65 Ibid., pp. 201-202.
Constantinopolei. Siracuza trebuia deci să atârne de Constantinopol,
iar nu de Roma. Dar Nicolae dorea altfel 66. Cu toate acestea, când
Papa Grigorie al III-lea (731-741) a excomunicat
sinodal pe toţi iconoclaştii, împăratul Leon al III Isaurul (717-741),
furios, a desprins în mod
oficial Illiria, Calabria, Sicilia şi Sardinia, supunându-le Constantinopolului.
Sinodul întâi -Al Doilea
Împăratul Mihail al III-lea, cu aprobarea Sfântului Fotie, a poruncit
să se adune un
sinod general în Biserica Sfinţilor Apostoli în primăvara lui 861.
Adunarea aceasta este
cunoscută ca Sinodul întâi - Al Doilea. Au fost invitaţi patriarhii
răsăriteni din Alexandria,
Antiohia şi Ierusalim, ca şi patriarhul Apusului, Papa Nicolae I. După
scrisorile primite de la
împăratul Mihail şi de la Patriarhul Fotie, Papa era bucuros că are
prilej să se amestece în
treburile din Răsărit. El şi-a trimis reprezentanţii, pe Episcopii
Rodoald de Porto şi Zaharia de
Anagni. Aceştia primiseră îndrumarea să cerceteze pricina lui Fotie.
Dacă Rodoald şi Zaharia
aveau să descopere că Fotie fusese ales după canoane, urmau să-l
recunoască drept Patriarh
legiuit, însă cu condiţia ca Illiria şi Sudul Italiei să fie date Romei.
La sinod au participat patriarhii răsăriteni şi peste trei sute de
episcopi, inclusiv legaţii
papali. Toţi au întărit şi au ratificat cele proclamate de Sfântul
Sinod al Şaptelea Ecumenic şi
au osândit încă o dată erezia iconoclastă. Patriarhul Fotie a fost
primit drept patriarh legiuit şi
canonic. Sinodul a dat şi 17 sfinte canoane, cu scopul de a aduce pe
călugării şi episcopii
nesupuşi în armonie cu rânduiala şi tradiţiile Bisericii. Călugărilor
nesupuşi li se interzicea în mod expres să-şi părăsească episcopul
legiuit sub pretextul păcătoşeniei lui, adică al păcatelor personale;
căci aceasta aduce neorânduială şi schismă în Biserică. Sfântul Sinod
a mai spus că
clerul poate respinge un episcop căzut în păcat numai printr-o
hotărâre sinodală. Acest canon a fost adoptat ca răspuns dat
călugărilor râvnitori fără chibzuinţă care rătăciseră despărţindu-se
de noul lor Patriarh. Însă Sfântul Sinod făcea deosebire între
răzvrătirea nechibzuită şi
rezistenţa lăudabilă pentru apărarea Credinţei, care era încurajată.
În această privinţă se hotăra
că dacă un episcop mărturisea public sau adera la o erezie osândită de
Sfinţii Părinţi şi de
Sinoadele de mai nainte, cel ce încetează a-l mai pomeni pe un
asemenea episcop, chiar
înainte de osândirea lui sinodală, nu numai că nu trebuie oprit, ci
trebuie lăudat ca unul ce
osândeşte un episcop mincinos. Cel ce face aceasta nu rupe Biserica,
ci luptă pentru unitatea
Credinţei 67.
În timpul participării la sinod delegaţia apuseană a recunoscut
legitimitatea alegerii Sfântului Fotie. Însă condiţiile puse de Papa
Nicolae, ca Illiria şi Sudul Italiei să-i fie
înapoiate, nu au fost luate în seamă. Ignatie s-a înfăţişat înaintea
adunării şi a fost depus în
mod solemn 68.
După închiderea Sinodului, trimişii papali, Rodoald şi Zaharia, s-au
întors la Roma.
Un trimis al împăratului a adus Papei Nicolae actele sinodului ca şi
scrisori de la împăratul
Mihail şi Patriarhul Fotie.
Epistola Patriarhului către Papa
Această epistolă a lui Fotie a ajuns faimoasă pentru ideile sale,
înfăţişându-l pe autorul
ei ca pe un adevărat ierarh şi ucenic al lui Hristos. Sfântul Fotie a
scris Papei o scrisoare blândă şi iubitoare, explicând în chip frăţesc
tot ceea ce Nicolae întrebase, mai ales hirotonia sa din mirean în
episcop. El scria:
„Canoanele, ziceţi, au fost călcate, pentru că eu, un mirean, aşa
grabnic am ajuns la
66 Ibid.
67 Canonul 15.
68 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 202.
arhierie. Dar, întrebăm noi, care canoane au fost călcate? Căci până
astăzi Biserica
Constantinopolei nu a primit asemenea canoane. Deci o lege ce nu
există nu se poate călca.
Dacă pentru aceasta ar trebui să fiu lipsit de scaun, atunci sfinţii
şi fericiţii noştri Părinţi şi
Patriarhi Nichifor şi Tarasie ar fi fost primejduiţi a fi şi ei
îndepărtaţi, căci şi ei au fost aleşi
arhierei pe când erau încă mireni. Ei au fost luminătorii cei mai
străluciţi ai neamului nostru şi
aleşi mărturisitori ai adevăratei Credinţe şi ai bunei cinstiri. Ei au
păzit adevărul în viaţa şi în cuvintele lor. Cine poate spune despre
dânşii, cei ce erau stele prealuminoase încă din pământeasca viaţă, că
au fost aleşi necanonic, contrar poruncii Bisericii? Ferească Dumnezeu
ca să zică cineva astfel despre dânşii, căci ei păzeau cu scumpătate
canoanele şi legiuirile,
fiind atleţi ai adevăratei credinţe şi judecători ai eresurilor. Chiar
şi între latini au fost ierarhi
care, deşi erau mireni, au fost ridicaţi în cinul episcopiei, ca, de
pildă, podoaba tuturor
latinilor, Sfântul Ambrozie. În ce priveşte pe Sfântul Nectarie,
alegerea sa întru episcop a fost
întărită de un întreg Sobor Ecumenic pe când era încă mirean. Deci,
după judecata voastră, nu
ar trebui oare să osândim întregul Sobor? Pe deasupra, amândoi aceşti
sfinţi erau nu numai
mireni înainte de alegere, dar nici nu fuseseră botezaţi! Aşa se face
că, dimpreună cu botezul,
s-au învrednicit şi de harul arhieriei.
La urma urmei, trebuie spus că nu se poate cere supunere faţă de legi
de la cei cărora
nu li s-au dat legi. Cu tărie şi fără înnoiri, trebuie să avem de
obşte ceea ce este mai însemnat
pentru Credinţă, şi să nu cercetăm prea mult deosebirile în cele
mărunte. Ceea ce este de obşte tuturor trebuie păstrat în întregime;
şi mai ales în ce priveşte Credinţa, de la care cea mai mică abatere
este un mare păcat. Tot ce este rânduit prin hotărârea de obşte a
toată lumea trebuie
ţinut de toţi. Dacă vreunul din Părinţi rânduieşte ceva de la sine sau
dacă ceva este poruncit de
vreun sinod local, acel lucru trebuie ţinut de cei ce l-au primit, şi
nu este lucru mare dacă nu
se ţine de cei ce nu l-au primit 69."
Sfântul Fotie, arătând multă dragoste, scria că, întrucât ridicarea
unui mirean la rangul
de ierarh supără pe unii, se poate ca, din dragoste pentru fratele
nostru, să îndreptăm ceea ce a
pricinuit vătămare. Pentru aceea, spunea el, de acum înainte, prin
hotărârea sinodului ce
tocmai s-a ţinut, 70 se va statornici la noi obiceiul ca nimenea
dintre mireni să nu mai fie ridicat
îndată la rangul de episcop.
Patriarhul Fotie mai scria că Credinţa este temeiul unităţii creştine,
şi nu lucrurile
secundare, precum celibatul preoţilor sau raderea bărbii, rugăciunile
diferite sau rânduielile
postului. Lucrurile care despart au fost făurite de temperamentul
diferit al fiecărui neam, de
limbă şi de tradiţii. Astfel, prealăudatul organ al harului lui
Dumnezeu scria: „Nimic nu e mai
cinstit şi mai scump decât dragostea, aceasta este părerea obştească
adeverită de Sfintele
Scripturi. Prin ea se unesc cele despărţite; luptele se sfârşesc; ceea
ce este unit şi legat
îndeaproape se uneşte încă mai strâns; ea închide tot izvorul
neînţelegerilor şi certurilor
lăuntrice, căci - dragostea nu gândeşte răul, îndelung-rabdă, toate le
nădăjduieşte, toate le
rabdă - (1 Cor. 13, 5, 4, 7), şi după zisa preafericitului Pavel, -
niciodată nu cade -. (...) Ea
opreşte cu înlesnire certurile ce se nasc între prieteni şi-i îndeamnă
a păstra bunele legături ale
prieteniei. Cât pentru cei ce au aceleaşi cugetări despre Dumnezeu şi
despre lucrurile
dumnezeieşti, chiar de ar fi depărtaţi şi nu s-ar fi văzut niciodată,
ea îi uneşte şi-i aduce într-un
cuget, făcând din ei adevăraţi prieteni; şi dacă din întâmplare unul
din ei a ridicat într-un chip
prea necuviincios învinuiri împotriva celuilalt, ea tămăduieşte
aceasta şi îndreaptă toate,
strângând iarăşi legătura unirii 71."
Acest pomelnic al binefacerilor dragostei era adresat lui Nicolae,
care nu o aplicase în
privinţa lui Fotie, şi care pusese prea mare grăbire în a-l mustra.
Totuşi Patriarhul
Constantinopolei urmează:
„Dragostea este aceea carea m-a făcut a îndura fără durere mustrările
ce părinteasca
Voastră Sanctitate mi-a aruncat ca nişte săgeţi; carea m-a împiedicat
a lua cuvintele voastre ca
69 Scrisoarea I, 2, PG 102, 593-617.
70 Canonul 17.
71 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., pp. 203-204.
roade ale mâniei sau ale unui suflet lacom de batjocuri şi de
duşmănii; carea, dimpotrivă, m-a
făcut a le privi ca dovada unei dragoste ce nu ştie a ascunde nimic,
ca şi a neabătutei râvne
pentru rânduiala bisericească, râvnă carea ar voi ca totul să fie
desăvârşit. Căci dacă dragostea
nu ne îngăduie a privi chiar răul ca rău, cum ne va lăsa ea a judeca
că cutare lucru este rău?
Astfel este firea dragostei adevărate, încât merge până la a privi
drept binefacere chiar ceea ce
ne pricinuieşte durere. Dar fiindcă nimic nu se împotriveşte ca între
fraţi sau între părinţi şi fii
să se grăiască adevărul - căci ce este mai prietenesc decât adevărul?
- fie-mi îngăduit a vă
vorbi şi a vă scrie întru toată slobozenia, nu pentru dorinţa de a
grăi împotrivă, ci pentru a mă
apăra. (...)
Fără voia noastră am fost târâţi sub jug... Am suferit silnicie, (...)
am fost ţinut fără
voia noastră; ni s-au dat voturile fără voia noastră; ne-au făcut
episcop, cu toate lacrimile
noastre, plângerile, întristarea şi deznădejdea noastră. Toată lumea
ştie covârşirea asprimii ce
am suferit, căci lucrurile nu s-au petrecut în ascuns. (...) Am
pierdut o viaţă liniştită şi dulce;
(...) am pierdut scumpul meu răgaz şi convorbirile, atât de curate şi
atât de plăcute, cu
prietenii mei, acele convorbiri unde mâhnirea, viclenia şi imputările
nu aveau loc. Nimeni nu mă ura: eu nu osândeam şi nu uram pe nimeni,
nici străin, nici pământean. (...) Toţi erau buni
cu mine 72."
Toţi sunt siliţi a recunoaşte că viaţa lui Fotie era aceea a unui om
devotat studiului
care nu tânjea după strălucirea scaunului episcopal şi nici după darul
preoţiei. Alungase ambiţia din sufletul său şi călcase în picioare
tirania slavei deşarte. Fiind întâiul Secretar de Stat, avea cea mai
mare cinste ce ar fi putut dori. Toate cuvintele lui înfăţişează
adevăratele
sale simţăminte. El s-a împotrivit pe cât a putut la alegerea sa, şi
numai voinţa împăratului şi
aceea a lui Bardas l-au silit a primi un scaun pe care nimeni mai bine
decât el nu-l putea
ocupa 73.
Răspunzând apoi la problema grabnicei sale ascensiuni, Fotie vorbeşte
despre silnicia
pe care a suferit-o, zicând: „Dar cine a călcat canoanele? Cel ce a
făcut silnicia, sau cel ce a fost târât cu sila şi fără voia lui? Însă
ar fi trebuit să te împotriveşti, zic unii. Dar până unde?
M-am împotrivit, şi mai mult chiar decât ar fi trebuit. Şi de nu m-aş
fi temut că voi stârni mai
mari furtuni, m-aş fi împotrivit încă şi până la moarte. Dar care sunt
acele canoane ce se
pretinde că au fost călcate? Sunt nişte canoane pe care, până astăzi,
Biserica Constantinopolei
nu le-a primit. Se calcă canoane când cineva ar trebui să le ţină;
însă când ele n-au fost
cunoscute, nu se săvârşeşte nici un păcat neţinându-le în seamă.
Am vorbit destul, şi chiar mai mult decât era de folos. Căci nu
pretind nici a mă apăra,
nici a mă îndreptăţi. Cum să vreau a mă apăra, când singurul lucru pe
care-l doresc este să
scap de furtună şi să fiu descărcat de povara ce mă apasă? Iată cât de
mult am râvnit acest
scaun, iată cât de mult doresc să-l păstrez. Însă dacă scaunul
episcopal vă este povară astăzi,
el n-a fost astfel la început. M-am suit pe el fără voia mea, şed pe
el fără voia mea. Proba este faptul că de la început mi s-au făcut
silnicii... Totuşi am primit tot ce s-a zis despre noi, cu
bucurie şi mulţumind lui Dumnezeu, Care ocârmuieşte Biserica 74."
Sfântul Fotie îşi încheie scrisoarea către Papa Nicolae astfel: „Este
nevoie ca în toate
lucrurile să ţineţi cu tărie dreptele şi adevăratele canoane ale
Bisericii. (...) Să nu primiţi pe cei
ce vin la Roma de la Constantinopol fără scrisori de recomandare de la
Patriarhul
Constantinopolei; căci sub cuvânt de ospitalitate se seamănă sămânţa
urii. Nu mă împotrivesc
ca oricine să vină la voi oricând doreşte, din cinstire faţă de voi.
Însă nimeni de sub stăpânirea
mea nu are a umbla fără pricină ori fără cunoştinţa şi blagoslovenia
mea. Aceasta este potrivnic canoanelor, atât alor noastre cât şi alor
voastre. Că adeseori se întâmplă ca atunci
când anumiţi oameni de aici şi-au pângărit viaţa cu patimi şi nu au
răspuns pentru aceasta, se
prefac a fi fugari cinstiţi, venind sub cuvânt de rugăciune şi
cinstire, ascunzând fapte de ruşine
sub o dragoste zgomotoasă. Asemenea inşi ce se duc la Roma, chipurile
pentru rugăciune, fug
72 Ibid., pp. 204-205.
73 Ibid., p. 205.
74 Ibid., pp. 205-206.
de judecata ce îi aşteaptă aici. Preafericirea Voastră trebuie să pună
capăt acestei batjocuri şi
să trimită înapoi aceste părţi la noi. În acest chip veţi ajuta la
mântuirea lor şi veţi păstra grija
de obşte pentru toţi 75."
Sinodul de la Roma din 863
Scrisoarea lui Fotie, sub frazele alese şi elegante, cuprindea unele
lecţii foarte juste.
Patriarhul nu scria în ea nici un singur cuvânt aspru. Plină de
dragoste frăţească şi de adevăr,
epistola nu a avut nici un efect asupra trufaşului şi impertinentului
Nicolae. Deşi Fotie nu-şi
folosea titlul onorific de Patriarh Ecumenic, totuşi nu se înjosea şi
nu linguşea defel ambiţia
noii papalităţi.
În loc să răspundă frăţeşte la frăţeasca dragoste a lui Fotie, a cărui
dreptate era întărită chiar de către trimişii papali, Papa Nicolae a
răspuns cu o ură şi mânie sporită. Când trimişii l-
au înştiinţat pe Papa că condiţiile lui referitoare la teritorii nu au
fost îndeplinite, s-a mâniat
nespus, vărsându-şi mânia mai întâi asupra reprezentanţilor papali
înşişi, pe care i-a
excomunicat.
Convocând un sinod la Roma în 863, ţinut în Lateran, Nicolae l-a
excomunicat şi l-a
depus în chip nedrept pe Patriarhul Fotie. Temeiul acuzaţiilor lui era
acela că Fotie luase
scaunul patriarhal în chip necanonic. De asemenea Nicolae ameninţa că
dacă Fotie nu se
conformează hotărârii Sinodului din Lateran va rămâne excomunicat până
pe patul de
moarte 76. Apoi Papa l-a excomunicat pe Arhiepiscopul Grigorie
Asvestas, care jucase un rol
principal în hirotonirea lui Fotie. Apoi Papa Nicolae a ales să-l
recunoască pe Ignatie ca
patriarh.
Nicolae i-a scris împăratului Mihail al III-lea 77 şi lui Fotie,
refuzând să se adreseze lui
Fotie ca Patriarh, ci doar ca unui „bărbat înţelept 78." Monument de
mândrie, scrisoarea lui
Nicolae către Fotie tâlcuia cuvintele rostite de Mântuitorul către
Petru, „Adevăr zic ţie, tu eşti
Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea..." (Mt. 16, 18), în
acest chip: „Este vădit că
Sfânta Biserică Romană, prin preafericitul apostol Petru, verhovnicul
apostolilor, care a fost
socotit vrednic a primi din gura Domnului întâietatea Bisericilor,
este capul tuturor
Bisericilor; că la ea trebuie a se adresa cu toţii, spre a cunoaşte
cârma şi rânduiala ce trebuie a
fi urmate în toate lucrurile de folos şi în aşezămintele bisericeşti
pe care le păstrează într-un
chip neştirbit şi fără greşală, potrivit legiuirilor canonice şi
sinoadelor sfinţilor Părinţi. Din aceasta urmează că ceea ce este
respins de cârmuitorii acestui Scaun, din deplina lor putere,
trebuie să fie respins, chiar dacă ar exista vreun obicei osebit, şi
că ceea ce poruncesc ei,
trebuie a fi primit cu tărie şi fără zăbavă 79."
Nicolae nu s-a oprit aici, ci a scris şi patriarhilor răsăriteni ai
Alexandriei, Antiohiei şi
Ierusalimului, poruncindu-le să facă cunoscută credincioşilor lor
hotărârea scaunului apostolic
al Romei 80. În toate scrisorile sale Papa îşi afirma pretenţiile
papale şi refuza să-l recunoască
pe Fotie, respingând depunerea lui Ignatie.
Împăratul Mihail răspunse Papei, afirmând că hotărârile papale nu au validitate,
fiindcă nimeni nu-l pusese pe Papă şi sinodul lui să facă judecată. Ca
răspuns, Papa îşi
trâmbiţă pretenţiile încă şi mai tare. El întemeia pretenţiile papale
pe documente false precum
Donaţia lui Constantin şi Decretalele Isidoriene şi pe tâlcuirea
papală a locului din Scriptură
pomenit, „Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea,
şi voi da ţie cheile
împărăţiei cerurilor..." (Mt. 16, 18-19). În fapt, supremaţia lui
Petru este susţinută de latini
75 Iustin Popovici, op. cit., pp. 46-47.
76 PL 3, 790-794.
77 PL 3, 785-790.
78 PL 7, 783-785.
79 Nicol. Ep. 1 şi 4., apud Guettee, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 210.
80 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 210.
încă din acea vreme (860) şi până în zilele noastre. Papa mai poruncea
ca Fotie şi Ignatie să
fie trimişi la Roma spre a fi judecaţi de el. Biserica Răsăriteană s-a
simţit greu batjocorită de
acest fapt nemaiauzit până atunci. În ciuda acestui lucru, Sfântul
Fotie, arătând adevărată
dragoste, nu a dat drumul mâniei, socotind că tăcerea ar fi lucrul cel
mai nimerit spre a păzi
unirea dintre Răsărit şi Apus. Orice alte cuvinte ar fi fost de
prisos, împăratul, la rândul său, a
întrerupt orice legătură cu Papa.
Năvălirea ruşilor
Primul impact cu barbarii ruşi, al căror nume era încă necunoscut
lumii bizantine, a
avut loc pe neaşteptate la 18 Iunie, 860. Nădăjduind să pună mâna pe
cetatea de scaun, ruşii
au coborât dinspre miazănoapte cu două sute de corăbii. Neaşteptatul
atac a pricinuit spaima
tuturor, căci împăratul şi armata lipseau, fiind plecaţi să-i alunge
pe arabi. Astfel, ruşii nu au
întâmpinat nici o împotrivire. Sfântul Fotie a reproşat cetăţenilor
laşitatea şi delăsarea.
Barbarii au ieşit victorioşi, luând o pradă bogată. Părăsind
suburbiile Constantinopolei, ei au
jefuit şi au pustiit coasta Mării Negre, strâmtoarea Bosfor,
întinzându-şi jafurile până în insula
Prinkipo unde fostul patriarh Ignatie trăia în surghiun.
Deşi ruşii nu erau bine organizaţi, rapiditatea şi cruzimea atacurilor lor erau
nemaivăzute. Iată cum descrie Sfântul Fotie înfricoşatul măcel şi
distrugerile: „Mânia lui
Dumnezeu vine asupra noastră pentru fărădelegile noastre, (...) căci
atacul acestui neam
năvălitor a dovedit limpede covârşirea păcatului. Neamul acesta era
neştiut, neînsemnat,
necunoscut până la năvălirea sa asupra noastră. (...) Ei au jefuit
împrejurimile, au pustiit
mahalalele cetăţii, au nimicit cu cruzime pe cei ce au căzut în
mâinile lor. (...) Am ajuns
jucăria unei seminţii barbare. (...) Acum ei s-au ridicat la o
strălucită înălţime şi la o
nemăsurată bogăţie, acest neam ce locuieşte undeva departe de ţara
noastră, barbar, pribeag,
înarmat cu săgeţi, nepăzit, neînfrânat şi fără stăpânire, în chip
năprasnic, întru clipita ochiului,
ca un talaz al mării revărsat peste hotarele noastre şi ca un mistreţ
sălbatic ce înghite pe
locuitorii pământului ca pe nişte iarbă, paie sau grâne, (...) ei nu
au cruţat nimic, de la om
până la dobitoc. (...) Nu-i înmuia nimic din ceea ce mişcă spre milă
firea omenească, chiar
când s-a coborât la cea a fiarelor sălbatice, ci îşi înfigeau cu
cutezanţă săbiile în oameni de
orice vârstă sau fire. Puteai să vezi prunci smulşi de la sân, şi de
la alăptat, şi de la viaţa
însăşi, aflându-şi mormânt de năprasnă în pietrele de care, vai, erau
izbiţi. Mamele plângând
jalnic, junghiate peste pruncii lor care încă se zbăteau şi răsuflau -
jalnic lucru de auzit, şi încă
mai jalnic de văzut. (...) Sălbăticia nu se oprea la făpturile
omeneşti, ci se întindea asupra
tuturor necuvântătoarelor, boi, cai, păsări şi altele pe care puneau
mâna... Pretutindeni era plin
de hoituri; curgerea râurilor se preschimbase în sânge... 81 "
„În acea vreme, lipsiţi de ajutor şi de sprijin omenesc,
întăritu-ne-am duhovniceşte
ţinându-ne cu tărie de nădejdile noastre în Maica Cuvântului lui
Dumnezeu. Stăruit-am la
dânsa ca să roage pe Fiul ei, chemându-o pe dânsa pentru ispăşirea
păcatelor noastre. Cerut-am mijlocirea ei pentru mântuirea noastră şi
ocrotirea ei ca un zid nebiruit. Cerşitu-i-am să
zdrobească cutezanţa barbarilor, să sfărâme îndrăznirea lor, să apere
norodul cel deznădăjduit
şi pentru turma ei să lupte 82."
Adresându-se turmei sale, Patriarhul urma: „Iubiţilor, venit-a vremea
să alergăm la
Maica Cuvântului, singura noastră nădejde şi scăpare. Cu rugăciune să
strigăm către dânsa: - Mântuieşte cetatea ta, Stăpână, precum ştii! -
pe dânsa să o punem înainte mijlocitoare către
Fiul său şi Dumnezeul nostru. Să o luăm pe dânsa martoră şi chezăşie a
zapisului nostru. Că ea este cea carea duce cererile noastre şi
revarsă mila Celui Născut al său, risipeşte negura
81 St. Photios, „Homily IV, Departure of the Russians", în Homilies of
Photios, Patriarch of Constantinople,
Harvard University Press, 1958, pp. 96-99.
82 Ibid., p. 102.
vrăjmaşilor şi luminează pe noi cu lumina mântuirii 83."
Apoi Patriarhul Fotie şi locuitorii cetăţii au purtat de-a lungul
zidurilor veşmântul
(maforion) Maicii Domnului. Cu acest prilej, sfântul Fotie a spus: „Pe
când întreaga cetate
purta împreună cu mine veşmântul ei pentru alungarea năvălitorilor şi
ocrotirea celor
împresuraţi, am adus din belşug rugăciunile noastre şi am săvârşit
litia." Apoi urmează astfel:
„Pentru aceea dânsa, cu negrăită milostivire, cu mijlocirea sa de
Maică a zis: Dumnezeu S-a
înduioşat, mânia Lui S-a abătut, şi Domnul S-a milostivit de
moştenirea sa. Cu adevărat, acest
veşmânt preasfinţit este straiul Maicii lui Dumnezeu. El a îmbrăţişat
zidurile, iar vrăjmaşii, în
chip neînţeles, au întors spatele..., căci îndată ce veşmântul
Fecioarei a înconjurat zidurile,
barbarii au lăsat năvala lor şi au ridicat tabăra, iară noi ne-am
izbăvit de apropiata robie,
dobândind neaşteptată mântuire. Că Domnul nu S-a uitat la păcatele
noastre, ci la a noastră
pocăinţă; nu a pomenit fărădelegile noastre (Ps. 78, 8), ci a plecat
urechea Sa la mărturisirea buzelor noastre... 84 "
„Şi izbăvindu-ne de primejdie, scăpând de sabie şi de nimicitorul ce a
trecut peste noi,
cei ce ne-am acoperit şi ne-am pecetluit cu veşmântul Maicii
Cuvântului, toţi cu un glas,
dimpreună cu ea, să înălţăm cântări de mulţămită lui Hristos Dumnezeul
nostru carele dintrînsa
S-au născut... Cu adevărat, cei ce au scăpat din pieire de obşte
cuvine-se să afierosească
şi să aducă prinos lui Dumnezeu şi Maicii Sale cântare de obşte. Că de
obşte ne-a fost bucuria izbăvirii: de obşte fie-ne şi mulţămita. Cu
minte dreaptă şi cu suflet curat să zicem Maicii Cuvântului: Fără
zăbavă ţinem credinţa noastră şi dragostea către tine. Mântuieşte
Cetatea ta,
precum ştii şi precum voieşti. Că pe tine te punem înainte ca pe un
braţ al nostru, şi întărire, şi scut şi apărătoare: Luptă pentru
norodul tău. Iară noi vom lua aminte cu toată tăria noastră, a ne
curăţi inimile înaintea ta, smulgându-ne din patimi şi din tină.
Risipeşte uneltirile celor ce se ridică cu semeţie asupra noastră. Că
de am şi călcat poruncile date nouă, ţie se cuvine a ne
îndrepta, ţie se cuvine a întinde mâna celor îngenuncheaţi şi a ne
ridica din căderea noastră.
Astfel să zicem către Fecioara, şi minciună să nu grăim 85."
După ce corăbiile ruşilor s-au depărtat, ele au fost nimicite de o
furtună şi numai
câteva au scăpat de pierzanie.
Lucrarea misionară
Cel între sfinţi părintele nostru Fotie, cârmuind Biserica din Bizanţ,
nu a lăsat ca
pricirile cu latinii să-l abată de la marea lucrare apostolească a lui
Dumnezeu la care fusese chemat. Patriarhul Fotie a împodobit
lăcaşurile lui Dumnezeu, a pus rânduială în treburile
Bisericii, a alcătuit slujbe Dumnezeieşti şi a luptat împotriva noilor
eresuri. Totodată, s-a
dăruit din toată inima şi sufletul răspândirii Evangheliei lui Hristos
între popoarele ce încă nu
o auziseră.
Bizanţul era înconjurat de numeroase popoare necreştine. Iscusitul şi
de Dumnezeu
luminatul Fotie a socotit că este lucru cu chibzuială a-i creştina pe
aceşti păgâni, ca să se facă
prieteni ai Bizanţului, scăpând astfel de viitoare primejdii. A-i lăsa
în întuneric ar fi însemnat să poftească alte puteri politice şi
bisericeşti să-şi aşeze stăpânirea şi cârmuirea la hotarele
Bizanţului.
83 „Homily III, The Russian Attack", în Homilies of Photios, Patriarch
of Constantinople, op. cit., p. 95.
84 „Homily IV, Departure of the Russians", ibid.
85 Ibid., pp. 109-110.
Sfinţii Chiril şi Metodie
Atacul ruşilor i-a făcut pe bizantini să-şi înnoiască legăturile cu
hazarii, un popor
turcic din sudul Rusiei. În acest scop s-a alcătuit o delegaţie
condusă de către tânărul
tesalonicean şi ucenic al lui Fotie, Constantin (în schimă Chiril)
care a apărat cauza
Ortodoxiei în faţa influenţelor evreieşti şi islamice.
Fratele lui Constantin-Chiril, Metodie, călugăr în Olimpul Bitiniei, a
propovăduit şi el
cu multă izbândă Sfânta Evanghelie hanului Hagan şi l-a convertit
împreună cu boierii săi;
astfel, pe la anul 860 mulţi din aceşti păgâni au primit Credinţa.
Astfel Sfântul Fotie a început
creştinarea marelui neam al ruşilor, trimiţându-le primul episcop şi păstor.
Totuşi pe Constantin-Chiril şi pe Metodie îi aşteptau şi mai mari
nevoinţe. Cneazul Moraviei, Rastislav, a trimis o ambasadă în capitală
spre a cere împăratului şi Patriarhului
misionari pentru supuşii săi. El a cerut ca misionarii şi clericii să
cunoască limba slavonă,
astfel încât credinţa Evangheliei să se statornicească între slavii
din Moravia. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Rastislav a ales
să se adreseze Bizanţului ca să aducă adevărata
Credinţă poporului său. Poate că era şi bănuitor faţă de influenţa
clericilor franci. Din punct de vedere politic, probabil că Rastislav
a dorit să găsească în Bizanţ o forţă egală şi opusă care
să contracareze influenţa francilor şi bulgarilor din jurul său.
Bizanţul era mulţumit să-şi
întindă influenţa în acest nou şi îndepărtat ţinut. Acest lucru avea
să facă presiuni asupra
bulgarilor rămaşi la mijloc.
Astfel, în 863, cei doi fraţi, Constantin-Chiril şi Metodie, au fost
trimişi de către Patriarhul Fotie cu însemnata misiune de a propovădui
în limba slavonă noua Credinţă în
ţinuturile slave. Fraţii sfinţi Chiril şi Metodie, dimpreună cu
Sfântul Fotie şi cu Cezarul Bardas împart meritul de a fi convertit pe
slavi la ortodoxie. Primul pas al lui Chiril a fost
acela de a inventa o scriere slavă (alfabetul glagolitic). El a tradus
Biblia în slavonă, folosind
dialectul slavon vorbit în Macedonia. Cei doi fraţi au adus în Moravia
şi Dumnezeiasca
Liturghie în limba slavonă. Cu asemenea metode, misiunea lor avea să
aibă un succes
asigurat. Iată deci că misionarii greci nu şi-au propus să schimbe
conştiinţa etnică a poporului,
ci să-l creştineze.
Truda lui Chiril printre noii săi fii duhovniceşti nu a fost fără
ispite. Însă mai târziu a
fost biruit în lupta sa cu clerul german, fiindcă protecţia bizantină
era prea departe ca să poată
avea greutatea necesară în acest avanpost obscur. Clerul german,
pizmuind înrâurirea
bizantină, susţinea că singurele limbi îngăduite în Liturghie erau
cele trei scrise de Pilat pe
tabla de deasupra Crucii lui Hristos: ebraica, greaca şi latina.
Aceasta a ajuns pricină de ceartă
între germani şi cei doi fraţi greci. În 868 cei doi fraţi s-au
înfăţişat Papei Adrian al II-lea
(867-872) pentru a rezolva această dispută. Adrian, foarte fericit să
intervină, i-a primit foarte
bine pe cei doi fraţi. Totuşi nu voia nici să-i jignească fără rost pe
puternicii germani.
În faţa preoţilor Veneţiei, Constantin-Chiril a răspuns cum de a
„cutezat" să scrie şi să
înveţe Scripturile în altă limbă; căci duşmanii săi spuneau: „Noi ştim
că numai în trei graiuri
ne-a împrumutat Dumnezeu cărţile Sale: cel evreiesc, cel grecesc şi
cel latinesc." În cuvântul
său, Constantin-Chiril a spus printre altele: „Cum de nu vă ruşinaţi a
recunoaşte numai trei
graiuri, silind celelalte neamuri şi seminţii a rămâne oarbe şi surde?
(...) Mai bine voi grăi
cinci cuvinte pe care oamenii le înţeleg, decât o mie de cuvinte neînţelese 86."
Ca urmare, Papa Adrian a aprobat cărţile de slujbă în limba slavonă la
liturghiile ce s-au ţinut în câteva biserici din Roma şi a aprobat
hirotonirea câtorva candidaţi la preoţie veniţi
la Roma cu cei doi fraţi. Constantin-Chiril a fost tuns în monahism la
o mănăstire grecească
din Roma, murind apoi la 14 Februarie, 869.
Metodie a fost ridicat de către Papa la rangul de episcop al vechii
episcopii a Illiriei,
86 F. Dvornik, „The Vita Constantini", Les Legendes, pp. 377-379.
sperând ca el, deşi grec, să-i întărească jurisdicţia pe care o
pretindea asupra acelui ţinut, însă
germanii s-au simţit ofensaţi. Ei l-au osândit pe Metodie şi l-au
întemniţat într-o mănăstire
germană vreme de doi ani şi jumătate, până când Papa a negociat
eliberarea lui. Papa i-a mustrat pe germani. Pe atunci domnea Papa
Ioan al VIII-lea (872-882), care a făcut un
compromis cu germanii, nemaiîngăduind lui Metodie să folosească
slavona în slujbele
bisericeşti. Metodie a fost apoi ridicat la rangul de Arhiepiscop al
Moraviei, în 879.
Se spune că Sfântul Metodie l-a vizitat pe Sfântul Fotie la
Constantinopol în 882, fiind
bine primit. În capitală Fotie întemeiase o şcoală de studii slavone
care a devenit refugiul
preoţilor slavi ce fuseseră vânduţi robi de un cneaz duşman şi apoi
eliberaţi de către veneţieni.
De fapt, Sfântul Fotie a păstrat şi o şcoală superioară de studii
slavone la Tesalonic, spre a-i educa pe bizantini în privinţa
obiceiurilor şi culturii poporului slav. Sfântul Metodie a răposat
în 884 sau 885. Ucenicii lui au avut şi după aceea multe necazuri cu
germanii şi cu maghiarii
păgâni. Cu toate acestea, prin truda „apostolilor slavilor", Chiril şi
Metodie, cultura bizantină
a fost ferm aşezată pe teren slav. Traducerea cărţilor creştine în
slavonă a continuat,
contribuind din plin la răspândirea şi întreţinerea credinţei în
Bulgaria şi, după 950, în Rusia.
Evanghelia lui Hristos s-a răspândit apoi nu numai între slavii din
Moravia, ci şi în Balcani şi
în ţinuturile învecinate.
După atacul ruşilor din 860, ambasadorii ruşi au fost botezaţi la
Constantinopol de
către Fotie. Deşi a trecut mai mult de un secol până la convertirea
finală a Rusiei Kievene la
creştinism, în 988, când Cneazul Vladimir a primit creştinismul,
căsătorindu-se cu o prinţesă
bizantină porfirogenetă, totuşi adevărata creştinare a Rusiei a
început în vremea Patriarhului
Fotie.
Acum, când moravii deveniseră creştini, Bulgarii nu mai puteau zăbovi
să purceadă a-şi aşeza existenţa politică şi culturală pe un teren mai
solid prin primirea creştinismului. Ţarul bulgar Boris (852-889),
văzând că moravii erau aliaţi cu Bizanţul, şi-a trimis ambasadorii la
franci. Bizantinii au făgăduit o extindere a teritoriului ţaratului
bulgar, dar au făcut şi o
mişcare hotărâtoare spre a arăta Ţarului puterea lor. Sosirea oastei
bizantine la hotarele lui şi
impresionanta apariţie a flotei împărăteşti în largul coastelor l-a
făcut pe Boris să asculte de
Bizanţ. Ultimul lucru pe care bizantinii l-ar fi dorit era acela de a
îngădui o alianţă spirituală
între bulgari şi franci, şi prin aceştia cu Roma. Bizantinii nu au
cerut decât ca Boris să rupă
alianţa cu francii şi să primească Ortodoxia de la Constantinopol.
Ţarul Boris I al Bulgariei
În anul 864, Ţarul bulgar Boris şi poporul său doreau să se lepede de
strămoşeasca
păgânătate şi să primească învăţătura Evangheliei. Fotie, care aţâţa
scânteia dragostei lor
pentru Dumnezeu, l-a primit pe Boris în credinţa lui Hristos. La
botez, naşul lui Boris a fost
însuşi împăratul Mihail, care i-a dat numele său. Boierii Ţarului
Boris-Mihail au fost duşi şi ei
la Constantinopol şi s-au botezat. De atunci a domnit pacea între cele
două popoare. Apoi, sub îndrumarea lui Fotie, clericii greci au purces
îndată la orânduirea Bisericii Bulgare.
Sfântul patriarh, aşteptând mult de la proaspăt-botezatul fin al
împăratului, Ţarul
Boris-Mihail, i-a trimis îndrumări scrise, pline de Dumnezeiască
înţelepciune, zugrăvindu-i
datoriile unui cârmuitor creştin. Învăţăturile către Ţarul
Boris-Mihail cuprindeau prezentări
ale Crezului de la Niceea, istoria celor Şapte Sinoade Ecumenice şi o
minunată descriere a
unei vieţi creştine virtuoase, centrată pe biserică. Sfântul Fotie
înfăţişa de asemenea obligaţia
ca domnitorii creştini să nu domnească ca nişte tirani, ci în dragoste
şi adevăr.
Iată câteva fragmente din scrisoarea Sfântului Fotie: „Măria ta şi
iubite fiu. (...) Unele
daruri, preaînălţate şi iubite fiule, aduc puţin şi vremelnic folos
celor ce le primesc.
Adevăratele daruri sunt acelea ce luminează cu strălucirea şi slava
virtuţii şi adevărului şi aduc folos sufletesc..., căci ele dau mare
şi veşnică binecuvântare (...) şi câştigă sufletului nepieritoare şi
cereşti daruri.
Învăţarea curatei şi nepătatei Credinţe a creştinilor şi intrarea în
ea slobozeşte pe om
de mulţime de rătăciri, curăţă ochiul minţii de întunericul lumii
acesteia, îngăduind omului să
privească limpede vechea frumuseţe a slujirii cu curata înţelepciune a
sufletului 87."
„Alte virtuţi trebuie să mărturisească credinţa omului. Omul
binecinstitor trebuie să fie
înzestrat cu amândouă: credinţa dreaptă întăreşte buna purtare, iar o
vieţuire curată vesteşte o
credinţă binecinstitoare 88."
Mustrându-l pe Ţarul Boris-Mihail, el îi vorbeşte de porunca lui Hristos, Domnul
nostru al tuturor, „ca să aducem roadele virtuţilor şi să nu dăm de
ruşine credinţa noastră prin
răutăţile noastre. Acesta este şi sfatul lui Pavel, marele dascăl al
Bisericii, dimpreună cu Petru,
verhovnicul apostolilor, căruia îi sunt încredinţate cheile porţilor
cerului... Pentru aceea şi noi
te îndemnăm să împodobeşti credinţa ta cu virtuţi, şi să faci să
crească virtuţile prin credinţă,
ca să se facă încă şi mai strălucitoare. Aş voi să fiu acolo cu tine,
ca să pot vedea eu însumi
slăvitele tale fapte şi astfel să mă bucur şi mai mult, şi să mă
veselesc. Iar de s-ar întâmpla
vreo nesocotinţă, aş putea cu uşurinţă să o dau de-o parte de îndată
şi să o îndrept. Însă cum dorinţa mea nu se poate împlini şi multe
piedici stau în drumul meu, voi face tot ce-mi stă în
putinţă spre a pune în scris sfatul făgăduit 89."
Sinoadele Ecumenice. Sfântul patriarh înfăţişează apoi lui
Boris-Mihail o scurtă schiţă a participanţilor şi acţiunilor de la
fiecare Sinod. El prefaţează această parte zicând:
„Curata şi tradiţionala învăţătură a Ortodoxiei călăuzeşte sufletele
celor cucernici către
limanul sigur al închinării."
Când înşiruie pe membrii şi conducătorii Sinoadelor Ecumenice, Sfântul Fotie,
nearătându-se neprietenos către Biserica Romei, pomeneşte totdeauna
rolul istoric activ al
acelei Biserici şi bine documentata concordanţă cu Sinoadele. De
pildă, el scria că în timpul
Sinodului întâi (325), „Silvestru I (314-335) şi Iulie I (337-352),
renumiţii Episcopi ai Romei,
deşi nu au luat parte la Sinod, au numit pe Victor şi Vincentius să
fie de faţă la adunarea de
obşte. Aceşti doi bărbaţi, care slujeau virtutea, aveau cinul
preoţiei; şi împreună cu dânşii era
Osie al Cordovei", Cecilian al Cartaginei, Domnus al Pannoniei,
Nicasius al Galiei şi Marcu al Calabriei.
La al Doilea Sinod Ecumenic (381) a fost de faţă un singur episcop
apusean. Papa Damasie I (366-384) nu a fost de faţă. În mod subtil,
parcă îndreptăţind rapida sa înălţare de la mirean la tronul
patriarhal, Fotie îl înştiinţează pe Boris-Mihail despre Patriarhul
Nectarie,
aflat şi el la al Doilea Sinod Ecumenic, care „fusese îmbrăcat cu cea
mai curată dregătorie a
ierarhiei (...) după ce a fost despărţit din turma catehumenilor 90."
Apoi Fotie îl laudă pe Sfântul Chiril al Alexandriei († 444) care,
luând parte la al
Treilea Sinod Ecumenic (431), a reprezentat scaunul şi persoana lui
Celestin I al Romei (422-432). Vorbind de al Patrulea Sinod Ecumenic
(451), Fotie laudă pe Pashasin şi Bonifatie,
„care au reprezentat pe Leon I (440-461), preasfântul Papă a cărui
faimă a fost la fel de mare
pe cât de fierbinte i-a fost osârdia pentru bunacinstire 91."
Apoi Fotie îl înştiinţa pe Boris-Mihail că la al Cincilea Sinod
Ecumenic (553), deşi
Papa Vigiliu (537-555) era la Constantinopol, nu a luat parte la
Sinod, zicând că este bolnav.
Totuşi el a confirmat credinţa Părinţilor printr-un memoriu. Însă
puţin mai nainte, scrie
Sfântul Fotie, Papa Agapit I (535-536) lepădase şi alungase pe Antim
al Trapezuntului, ca şi
pe Sever, Petru al Apameii şi Zoora. Fotie notează că Papa Agapit
avusese rolul principal în
acea slăvită împrejurare şi că renumiţii ierarhi Efrem al Antiohiei şi
Petru al Ierusalimului l-au
sprijinit cu voturile şi cu strădaniile lor.
Fotie îl înştiinţa pe Boris-Mihail că la al Şaselea Sinod (680)
preoţii Teodor şi
Gheorghe, şi diaconul Ioan au făcut parte dintre clericii ce îl
reprezentau pe Papa Agaton
87 Despina Stratoudaki White şi Joseph R. Berrigan Jr., The Patriarch
and the Prince, op. cit., p. 39.
88 Ibid., p. 40.
89 Ibid., p. 56.
90 Ibid., p. 43.
91 Ibid.,p.45.
(678-681).
Încunoştiinţându-l pe Boris-Mihail de împrejurările şi hotărârile
celui de-al Şaptelea
Sinod Ecumenic (787), Fotie observă că au fost de faţă „preaînţeleptul
protopop Petru şi
preotul Petru, egumenul Mănăstirii Sfântul Sava din Roma. Ei au ocupat
locul scaunului
apostolic, căci reprezentau pe papa Adrian" (772-795).
Citând participarea Bisericii Romei, Fotie demonstra neîndoielnic
ţarului unitatea
istorică dintre Roma şi patriarhatele răsăritene.
Al Şaptelea Sinod Ecumenic. În copilăria sa, Fotie şi ai săi fuseseră victimele
iconoclaştilor. El îi vorbeşte cu deosebită osârdie lui Boris-Mihail
despre al Şaptelea Sinod
Ecumenic şi despre cei ce au cutezat să defaime pe Hristos în mod
indirect şi prefăcut, atunci
când luptau împotriva sfintei Sale icoane. El scrie: „Aceştia au
osândit drept idol sfântul chip
al lui Hristos - o, potrivnicie a unor cutezătoare şi păgâneşti cugete
şi limbi! - acel chip prin
care rătăcirea idolească s-a nimicit. Ei l-au supus la tot felul de
ocări; l-au lovit cu picioarele
pe uliţe şi prin pieţe, l-au luat în râs şi l-au aruncat în foc.
Jalnică vedenie pentru creştini,
potrivită doar acelor păgâni ce luptă împotriva lui Hristos... Au
pornit un nemilos război
împotriva lui Hristos şi a sfinţilor Săi, (...) au batjocorit
[icoanele] cu picioarele, cu mâinile lor
ucigaşe şi cu buzele lor lumeşti; ci aceşti blestemaţi nu s-au
mulţumit cu sălbatica lor
nebunie 92."
Apoi Patriarhul Fotie afirmă că Sinodul „a judecat vrednică de
cinstire icoana lui
Hristos, crucea însăşi şi înfăţişarea ei 93." El încheie această parte
a scrisorii către Boris-Mihail
astfel: „Aceasta este mărturisirea curată şi nepătată a credinţei
noastre creştineşti. Aceasta este curata începătură a curatei şi
neprihănitei noastre credinţe şi a sfintelor ei taine (...), şi după
aceasta cugetăm, credem şi petrecem până la sfârşitul vieţii noastre... 94 "
Din cele ce urmează, este vădit că Fotie îl introduce pe Boris-Mihail
în creştinism
atunci când scrie: „Această mărturisire să o primeşti şi să o iubeşti
cu purtare nepătată,
cunoaştere tare şi credinţă neîndoită. În ce priveşte moştenirea bunei
cinstiri, să nu te abaţi de
la dânsa, nici chiar pentru o clipită, nici la dreapta, nici la
stânga. Acesta este cuvântul
apostolilor, aceasta este învăţătura Soboarelor a Toată Lumea 95."
Uneltirile diavoleşti. Apoi Fotie, care se îngrijea mereu să alunge
lupii cât mai
departe de staulul Bisericii printr-o învăţătură dreptslăvitoare,
arată în continuare fiului său
duhovnicesc că Biserica ieşise biruitoare din toate bătăliile şi
ridicase slăvite semne de
biruinţă după fiecare luptă. El îl avertizează pe Boris-Mihail că
diavolul „luptă mai cu
înfocare şi aruncă suliţele vicleniei sale cu mai sălbatică furie şi
îşi felureşte cursele faţă de
Biserică, între neamurile necreştine diavolul nu întâlneşte prea mare
împotrivire, astfel că nici
nu se întrarmează prea tare împotriva lor. Însă poporul creştinesc al
lui Dumnezeu, neam
sfânt, preoţie împărătească, întrucât se întăreşte zi de zi în
Credinţă, stă cu vitejie împotriva
relelor sale lucrări şi uneltiri. Pentru aceea foloseşte tot felul de
vicleşuguri şi încearcă în tot
chipul să pricinuiască vreo poticnire. El se sileşte să hărţuiască
Biserica lui Hristos, deşi toată
viclenia şi silinţele lui îi sunt numai spre ruşinare 96."
Cele două porunci. Fotie scrie: „Noi trebuie să iubim pe Dumnezeu şi
să îl slujim
desăvârşit, şi să iubim pe aproapele nostru şi să-i purtăm de grijă -
aceste două lucrări sunt
sădite în om. Însă voia noastră nu este totdeauna asemenea cu
cunoaşterea noastră, şi astfel
această înţelegere trebuie întrupată în dumnezeiasca descoperire şi în
legea scrisă. Din însăşi firea lor, nu este greu de văzut că «în
aceste două porunci toată legea şi prorocii atârnă» (Mt.
92 Ibid.,p. 51.
93 Ibid., p. 52.
94 Ibid., p. 53.
95 Ibid.
96 Ibid., p. 54.
22, 40). (...) Din această pricină este bine a păzi în tot chipul şi
cu toată străşnicia aceste
porunci, dimpreună cu curata şi nepătata noastră Credinţă; căci, cu
adevărat, nu este cu putinţă
ca fără aceste porunci omul să ţină de trupul celor credincioşi şi
binecinstitori sau să fie aflat
vrednic de împărăţia Cerurilor 97."
Îndatoririle religioase. Vorbind despre îndatoririle religioase ale
unui domnitor, Fotie
sfătuia pe Boris-Mihail, zicând: „Rugăciunea ne împreunează cu
Dumnezeu şi ne face
prietenii lui. (...) De la El purcede toată fiinţarea şi dăinuirea,
toată darea cea bună, toată
desăvârşirea şi iertarea păcatelor. Astfel, chiar dacă nici un alt
câştig nu ar veni din rugăciune,
fie şi numai părtăşia este de dorit, mai presus de toată altă bucurie
a vieţii, şi mai vârtos pentru
cei ce iubesc pe Dumnezeu şi sunt binecinstitori. (...) Pentru aceea,
necontenit adu prinos lui
Dumnezeu rugăciunile tale şi deosebi, dar roagă-te şi cu norodul
laolaltă 98." Vorbind despre
preoţii slujitori ai lui Dumnezeu, el scrie: „Aducerea prinoaselor
sfintei noastre slujiri este
lăsată preoţilor. Dacă le vei sluji şi le vei face daruri, de multe
foloase şi binecuvântări te vei
bucura printr-înşii. Dară şi tu, de vei dori, poţi face cea mai
frumoasă şi cea mai plăcută jertfă
lui Dumnezeu printr-o viaţă de curăţie în gând şi în faptă 99."
Purtarea unui domnitor. Fotie afirmă că un domnitor trebuie „să fie
necontenit cu
băgare de seamă la felul cum îi alunecă limba; căci cuvintele pot
într-o clipită să schimbe
lucrurile şi să vatăme viaţa şi averea oamenilor 100." Mai departe îi
scrie: „întoarce-ţi faţa de la
buzele osânditoare şi de la clevetiri, că adeseori acestea au făcut să
turbeze copiii împotriva
părinţilor şi părinţii împotriva copiilor, au despărţit pe cei
căsătoriţi şi au făcut ca rudeniile să
se ridice una împotriva celeilalte. Mai trebuie oare a zice că o vorbă
a unui şoptitor, case şi
cetăţi întregi a surpat (Sirah, 28, 14-15)?" 101 Vorbind despre
prietenii, el îl sfătuieşte pe Boris-Mihail: „să nu te grăbeşti a te
lega cu prieteşug; însă când te-ai înjugat, caută să păzeşti
legătura. Poartă sarcinile aproapelui tău, până ce nu-ţi primejduieşti
sufletul." Şi „încearcă să-ţi faci prieteni printre cei mai buni, nu
printre cei mai răi; că firea omului după prietenii săi se
judecă." Fotie îl învaţă apoi să prefere pe adevăraţii prieteni, iar
nu pe linguşitori, ca să afle
adevărul.
Vorbindu-i de răspunderile sale, Fotie spune că cu cât mai mare este
puterea cuiva, cu
atât mai mult trebuie să strălucească în virtute, însă „cel ce face
dimpotrivă, săvârşeşte
deodată trei păcate foarte grele: se pierde pe sine; pricinuieşte răul
celor ce îl văd; face să fie
hulit Dumnezeu fiindcă a încredinţat o putere aşa de mare unui astfel
de om. Pentru aceea
orice om, iară mai vârtos cei puşi să stăpânească, trebuie să fugă de
păcat 102." Apoi scrie că „cei ce folosesc înzestrările lor fireşti în
slujba răutăţii, iar nu în folosul aproapelui, îşi
înjosesc firea şi prefac darurile date lor de Ziditorul întru
obrăznicie şi nerecunoştinţă 103."
Apoi Fotie, lumina credincioşilor dreptslăvitori, îl sfătuieşte să nu
aţâţe o patimă care
tocmai se naşte. „De îndată ce răul cade asupra gândurilor tale şi le
pecetluieşte cu chipul
dorinţei, greu mai scapi de patimă 104."
„Domneşte peste supuşii tăi încrezându-te în bunăvoirea lor, iar nu în
samavolnicia ta;
că mai tare temelie este voirea cea bună decât frica 105." Cum poate
domnitorul să împlinească
aceasta? Sfântul Fotie răspunde că domnitorul împlineşte aceasta „prin
faptele sale virtuoase
şi grija faţă de supuşi. Astfel, vei trăi în chip cu adevărat
împărătesc şi plăcut şi vei sprijini
statul pentru ei, un stat slobod de nenorociri şi de griji cumplite,
lăsând în urma ta o bună şi
97 Ibid., p. 57.
98 Ibid., pp. 58-59.
99 Ibid., p. 59; The Orations of socrates: to Nekokles, Londra, 1928, 20:50.
100 Ibid., p. 61.
101 Ibid.
102 Ibid., p. 63.
103 Ibid., p. 69.
104 Ibid., p. 74.
105 Ibid., pp. 63-64; Sfântul Vasilie, PG 107, 41, 41; Sokrates: to
Demonikos, 21:52.
bine-pomenită faimă pururea 106." Totodată, „nu atât vitejia în
război, cât bunăvoirea şi
bunătatea inimii faţă de supuşi aduc spor şi mântuire unui domnitor.
Că mulţi domnitori, deşi
au biruit pe vrăjmaşi în război, au fost nimiciţi de poporul lor din
pricina năsilniciei lor 107."
Mai mult, „însuşirea unui bun domnitor, şi mai vârtos împărat, este
păzirea armoniei între
supuşi; că în bunăstarea celor cârmuiţi stă temeiul puterniciei unui
domn 108." Mai apoi Fotie spune că bunăstarea cetăţenilor arată înalta
chibzuinţă şi dreptate a ocârmuirii.
Sfătuind pe Cneaz să nu se arate nestăpânit, Fotie îi spune „să se păzească de
făgăduinţele făcute în pripă", şi „să lase sfatul să meargă înaintea
oricărei fapte. Faptele
necugetate cel mai adeseori sfârşesc rău". De asemenea, „dacă
domnitorul se poate stăpâni pe
sine, atunci se cuvine a fi socotit un adevărat stăpân al supuşilor
lui. Căci când oamenii văd că
Domnul lor porunceşte patimilor şi îşi stăpâneşte plăcerile, atunci se
vor supune grabnic şi de
bună voie cârmuirii sale. Dar dacă îl văd rob plăcerii şi patimilor,
vor socoti lucru de nerăbdat
să slujească unui rob." Apoi „domnitorii trebuie să se facă pilde în
toate virtuţile, şi mai cu
osebire în cea a dreptăţii; că orice greşală săvârşesc domnii, aduce
asupra lor ura şi mânia
multor oameni 109."
Pentru sporirea creştinească personală Fotie îndeamnă să nu se facă
jurăminte, ceea ce
opreşte şi Stăpânul Hristos (Mt. 5, 34), căci Jurământul pripit face
călcarea sa uşoară. Pe deasupra, jurământul este semnul unei firi
nestatornice şi de rând" 110. Patriarhul osândeşte de
asemenea şi vorbele de ruşine, afirmând că „orice om, dar mai cu
osebire domnitorul, trebuie
să se păzească de ele - chiar şi în glumă - căci sunt ceva josnic şi
vrednice de dispreţ, iară nu
vorbe de duh 111."
În facerea de bine, Sfântul Fotie îi aduce aminte lui Boris-Mihail un
binecunoscut
proverb grecesc. El tâlcuieşte cu cuvintele sale, spunând „să-ţi
aminteşti totdeauna ce bine ţi
s-a făcut ţie, dar să uiţi degrabă orice bine ai făcut tu altora 112."
Purtarea domnitorului în public. Fotie îi scria în chip părintesc
Ţarului: „Poartă cu
gingăşie şi cu vitejie cele ce se cuvin ţie, iar cele ale supuşilor cu
înţelegere; căci cel dintâi
este semn al răbdării şi bărbăţiei, iar cel de-al doilea dovedeşte
luare-aminte şi adâncime a
împărăteştii tale purtări de grijă 113." Pe deasupra, „este semn de
nebunie, mândrie şi josnicie
fie a te semeţi pentru biruinţele tale, fie a te supăra pentru
neizbânzi şi a te tăvăli în
deznădejde 114."
Spre a trăi fără griji şi fericit cu cei în care te încrezi,
sfătuieşte Sfântul Fotie, „să nu te
arăţi niciodată lipsit de credinţă celor ce au avut încredere în tine
115." De asemenea, orice om
trebuie să fugă de minciună, dar mai cu seamă cei care domnesc 116."
Pe deasupra, Sfântul
Fotie osândeşte viclenia, observând că este „o recunoaştere
desăvârşită a slăbiciunii. Când viclenia este folosită între prieteni,
ea este semnul covârşitoarei răutăţi şi decăderi 117."
Mergând şi mai departe, el sfătuieşte: „Să nu fii nesincer nici cu
duşmanii tăi 118."
Sfântul Fotie descrie patima mâniei ca pe o „voită tulburare a minţii noastre şi
înstrăinare a priceperii. Cei ce se lasă în voia deznădejdii se poartă
asemeni celor copleşiţi de
mânie 119." El avertizează că „mânia, o patimă oarbă ce nu poate grăi
bine din rău, pustieşte
106 Ibid., pp. 63 şi 54.
107 Ibid., pp. 66-67.
108 Ibid., p. 68.
109 Ibid., p. 67.
110 Ibid., p. 69.
111 Ibid., p. 75.
112 Ibid., p. 69.
113 Ibid., p. 70.
114 Ibid., p. 76.
115 Ibid., p. 73.
116 Ibid., pp. 70-71.
117 Ibid., p. 69.
118 Val. Ep. 6, pp. 237-238.
119 Despina Stratoudaki White şi Joseph R. Berrigan Jr., op. cit., p. 73.
sufletul omenesc şi adeseori nimiceşte cu totul întreaga fiinţă." De
asemenea, „nu are rost să
dai sfat unui om mânios, ci atunci când conteneşte trebuie să-l mustri
cu blândeţe 120." De asemenea, este important „să nu pedepseşti
niciodată pe cineva, chiar pe drept, atunci când
eşti mânios 121."
De asemenea Fotie avertizează împotriva aducerii omului la deznădejde,
„chiar a celui
mai neînsemnat; căci deznădejdea este o armă foarte puternică şi de
neînvins 122."
Poporul bulgar. Patriarhul sfătuieşte apoi: „Trebuie de asemenea să-ţi
aduci supuşii
la aceeaşi cugetare despre adevăr. Trebuie să-i aduci la aceeaşi
credinţă şi să nu socoteşti a fi
ceva mai însemnat decât silinţele tale pline de osârdie în această
privinţă. Un domnitor trebuie
să se îngrijească de popor mai mult decât de propria mântuire. El
trebuie să creadă că poporul
încredinţat lui are dreptul la aceeaşi grijă (...) şi trebuie să-l
cheme şi să-l ducă la aceeaşi
cunoaştere desăvârşită a lui Dumnezeu. (...) Să nu ne înşeli nădejdile
ce le avem în tine;
nădejdi hrănite de aplecarea ta spre bine şi de înzestrările tale. Nu
face să rămână fără roadă
truda şi nevoinţele pe care cu bucurie le-am luat asupra noastră
pentru mântuirea ta. Nu arăta că ai primit la început cuvintele
dumnezeiescului grai cu osârdie, iar apoi te-ai făcut
nepăsător. Fie ca sfârşitul să îţi fie ca şi începutul, şi viaţa în
armonie cu credinţa. Fie ca domnia ta să fie văzută şi numită
binefacere de obşte poporului şi ţării tale, ţinând neştirbită
bucuria şi fericirea care este a noastră pentru tine 123."
Sfântul Fotie asemuieşte trupurile frumoase şi pe cele urâte cu
Credinţa adevărată şi
credinţele neamurilor. El scrie că creştinii au parte de o adevărată
frumuseţe în slăvita lor
credinţă. „Dacă cineva se abate chiar şi puţin de la ea, pricinuieşte
mare scâlciere şi este
lepădat neîntârziat. Credinţele altor neamuri sunt pline de
neorânduială şi de strâmbătăţi. Ele
nu-i lasă pe cei ce le urmează să le vadă urâciunea 124."
Poporul bulgar nu era doritor de aur. Fotie ştia aceasta şi îl îndemna
pe Boris să ţină
acest obicei, căci „aurul surpă toate lucrurile oamenilor. Păstrează
simplitatea poporului tău,
arătându-le că aurul este nefolositor şi trădător pentru cei ce îl iubesc 125."
Întrucât bulgarii practicau poligamia, Fotie scrie: „Căsătoria cu o
singură femeie este o
lucrare a firii omeneşti menită să ducă la păstrarea neamului. Ea
aduce de asemenea o liniştită
şi omenească tovărăşie şi o stare de bună rânduială. Pe de altă parte,
căsătoria cu mai multe
femei este o stare cu totul cumplită, ce arată destrăbălarea şi
necurăţia oamenilor
necugetători 126."
Încheierea. Spre sfârşitul scrisorii, Sfântul Fotie recomandă lui
Boris-Mihail „să pui
în seama lui Dumnezeu lucrurile pe care le faci bine în viaţa ta sau
în cea de obşte a ţării.
Astfel îl vei avea ca părtinitor şi vei fi iubit de Dumnezeu; şi în
loc să te semeţeşti, vei zdrobi
boldurile pizmuirii 127."
În sfârşit, „Mă rog ca aceste cuvinte, alese dintre multele pe care
doream să ţi le scriu,
o, adevărate şi alesule fiu", spune Fotie, „să-ţi stea înainte ca
icoană vie al adevăratei şi alesei
purtări după voia lui Dumnezeu. Fie ca, de dragul meu, să ajungi chip
al bunei cinstiri şi a
toată virtutea, nu numai pentru supuşii tăi, ci şi pentru urmaşul tău" 128.
Ţarul Boris-Mihail, care mai înainte primise seminţele păgânătăţii,
s-a bucurat de
cultivarea prin Evanghelie vreme de douăzeci şi cinci de ani. Apoi, în
889, Ţarul s-a retras din
120 Ibid., p. 73.
121 Ibid.
122 Ibid., p. 75.
123 Ibid., pp. 53-54.
124 Ibid., p. 55.
125 Ibid., p. 70.
126 Ibid., p. 74.
127 Ibid., p. 78.
128 PG 15. 222.
scaun, mergând la o mănăstire întemeiată de el lângă cetatea de scaun
ca un centru al culturii
slave creştine. A adormit la 2 Mai, 907.
Papa îl loveşte direct pe Patriarhul Fotie
Bisericile Răsăritene îl socoteau pe Episcopul Romei ca pe unul dintre
egali. Totuşi, fără să aibă acest drept, Papa Nicolae a rostit anatema
împotriva lui Fotie la un sinod ţinut la
Roma la începutul lui 863. Papa afirma: „Noi îl declarăm [pe Fotie]
lipsit de toată vrednicia
preoţească şi de toată slujba bisericească, prin puterea lui Dumnezeu
cel Atotputernic, a
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a tuturor Sfinţilor, a Soboarelor
Ecumenice şi a judecăţii ce
Sfântul Duh grăieşte prin noi 129." El cuteză chiar a învinui pe Fotie
însuşi de săvârşirea
nedreptei prigoane suferite de Ignatie. Astfel, Nicolae se credea
„păstrătorul puterii
dumnezeieşti şi organul Sfântului Duh" 130. Însă Nicolae se înşela
bizuindu-se pe această
autoritate. De fapt chiar sinoadele ecumenice, pe care Nicolae le
chema în ajutor, hotărâseră
că un episcop nu poate fi nici judecat, nici osândit, decât de fraţii
din provincia sa, şi nu
atribuiau celui al Romei mai multă autoritate decât celorlalţi 131.
Fotie, bun cunoscător al vechilor canoane, privea drept nule excomunicările lui
Nicolae şi continua a-şi îndeplini cu râvnă datoriile sale episcopale.
În 864, când împăratul Mihail află despre hotărârea sinodului din
Roma, scrise lui
Nicolae o scrisoare plină de ameninţări. Papa răspunse printr-o
scrisoare foarte lungă, plină de
afirmaţii apocrife, de false raţionamente şi de greşeli istorice din
cele mai grosolane,
continuând să afirme autoritatea sa absolută. Iată o pildă a falselor
sale raţionamente:
„Trebuie a ţine seamă că nici Sinodul de la Niceea, şi nici vreun alt
sinod, nu a dat nici un
privilegiu Bisericii Romane, ştiind că, în persoana lui Petru, ea
meritase drepturile a toată
puterea într-un chip desăvârşit şi că primise ocârmuirea tuturor oilor
lui Hristos."
Biserica Răsăriteană trebuia să se ridice împrotiva pretenţiilor lui
Nicolae. Ele erau potrivnice vechiului drept, însă Nicolae nu putea să
îndure acel dispreţ faţă de „autoritatea lui suverană" şi se folosi de
creştinarea bulgarilor pentru a reîncepe războiul împotriva lui
Fotie 132.
Problema bulgară
Marea lucrare de evanghelizare a Patriarhului Fotie, asemenea cu cea a
apostolilor, a
stârnit şi mai mult pizma şi viclenia Papei Nicolae. Papa nu putea
suferi tot mai marea
strălucire a scaunului episcopal al Constantinopolei. Întrucât la
Constantinopol nimeni nu
băga în seamă osândirea papală a lui Fotie, Nicolae se înfurie şi mai
tare şi trimise o nouă
epistolă împăratului, clevetindu-l pe sfântul Fotie. În epistolă Papa
Nicolae stăruia să i se dea
înapoi Illiria şi Sicilia. Nicolae mai dorea să mute cearta sa cu
Fotie pe teren dogmatic, dar
Fotie mărturisea acelaşi Crez.
O altă pricină a deteriorării legăturilor între Răsărit şi Apus era
problema bulgară.
Ţarul Boris-Mihail, fiind foarte impresionat de Fotie şi de dregătoria
de Patriarh al
Constantinopolului, a hotărât că ar dori să aibă propriul patriarh şi
o Biserică Bulgară
independentă. Însă Fotie, văzând că abia fuseseră luminaţi, voia doar
să le trimită misionari.
Nu se gândea să întemeieze un patriarhat independent. Atunci
Boris-Mihail s-a adresat
grabnic francilor şi Romei, cu nădejdea de a-şi împlini dorinţa de a
avea o Biserică
independentă, în 866 Boris-Mihail a avut prilejul de a-i adresa Papei
diferite întrebări
129 Colecţia Sinoadelor, de Labbe tom VIII, apud Guettée, Papalitatea
schismatică, op. cit., p. 211.
130 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 211.
131 Ibid.
132 Ibid., pp. 212-213.
religioase şi de morală.
Prin tot felul de uneltiri politice Papa l-a făcut pe Ţarul bulgar
Boris-Mihail să se
despartă de Biserica din Constantinopol şi să primească pe clericii
trimişi în Bulgaria de
Nicolae. El a îndeplinit acest act necanonic după cum urmează.
Nicolae nu putea zăbovi a se folosi de un atât de frumos prilej ca
să-şi întindă puterea.
El nu uita de a înălţa peste măsură Scaunul său în faţa bulgarilor,
zicând că „Scaunul Romei
este, prin Sfântul Petru, izvorul episcopatului şi al apostolatului";
pentru aceea bulgarii nu
trebuie să primească episcop decât de la Roma. Aşijderea de la Roma
trebuie să primească şi
învăţătura. „Sfântul Petru", zice el, „vieţuieşte totdeauna şi
prezidează pe Scaunul său; el
descoperă adevărul credinţei celor ce îl caută; căci sfânta Biserică
Romană totdeauna a fost
fără pată ori zbârcitură; acela a întemeiat-o, a căruia mărturie de
credinţă a fost deplin încuviinţată 133."
Nu este adevărat că Biserica Romană a fost totdeauna fără pată ori
zbârcitură, cum
pretindea Papa Nicolae. Negreşit el cunoştea istoria Papei Marcelin
(296-cca. 304) care în
timpul prigoanei lui Diocleţian a pus să fie nimicite copiile Sfintei
Scripturi şi a jertfit tămâie
zeilor. Totuşi mai târziu Marcelin s-a căit şi, scoţându-se el însuşi
din cinul preoţesc, s-a dus
înaintea lui Diocleţian şi a mărturisit adevărata credinţă, blestemând
idolii. Sfânta Biserică îl
pomeneşte la data de 7 Iunie.
De asemenea Papa Liberie (352-366), silit de împăratul arian
Constantie (337-361), a
semnat o mărturisire ariană şi a încuviinţat excomunicarea Sfântului
Atanasie cel Mare (296-373), ca să i se îngăduie să revină în scaun.
Apoi Papa Anastasie al II-lea (496-498) a colaborat cu cei rătăciţi de
la credinţă când a aprobat Henotikon-ul, o formulă teologică dată la
iveală în 482 spre a asigura unirea monofiziţilor cu ortodocşii. De
asemenea Papa Honorie
(625-638), care era monotelit, a fost anatematizat oficial la al
Şaselea Sinod Ecumenic (681).
La început, când Papa Nicolae I şi-a trimis cei doi legaţi, pe Pavel
[de Populania] şi pe
Formosus de Porto, împreună cu misionari, Biserica Romană a fost
primită bine în Bulgaria,
încântat de noii misionari, Boris a făcut un legământ solemn că va
rămâne pe veci slujitor
credincios al urmaşului lui Petru. Papa i-a alcătuit o lungă
scrisoare, în 106 puncte, descriind
în amănunt datoriile creştine. 134
Spre a-şi extinde autoritatea asupra nou-înfiinţatei Biserici Bulgare
şi în final asupra
Balcanilor în totalitate, în 866 Papa a trimis în Bulgaria mulţi
clerici franci şi episcopi.
Aceştia au început de îndată să prigonească pe preoţii aşezaţi de
Fotie şi să stârpească
rânduielile şi dogmele ortodoxe. Ei au refuzat să recunoască
validitatea preoţilor ortodocşi,
convingându-i pe oameni să-i alunge fiindcă erau căsătoriţi. Falşii
episcopi au refuzat să recunoască Mirungerea săvârşită de preoţii
ortodocşi şi au început să mirungă poporul. Din oportunism, au slăbit
rânduielile de postire şi au îngăduit laxitatea morală.
Grecii, la rândul lor, au învinuit pe latini de tendinţe iudaizante,
fiindcă posteau
Sâmbăta, mai ales în Cele Patruzeci de Zile (Quadragesima) din Postul
Mare. Grecii criticau şi faptul că latinii nu săvârşeau Liturghia
Darurilor mai înainte Sfinţite în zilele săptămânilor
din Postul Mare, Liturghie alcătuită de Sfântul Grigorie Dialogul
(cca. 540-604), Papa Romei.
Ei erau de asemenea şocaţi de faptul că preoţii latini îşi rădeau
bărbile. Mai era şi problema
clericilor căsătoriţi, pe care latinii acum îi alungau. Apoi era
problema divorţului, interzis de
latini; însă grecii, pentru care căsătoria era şi un contract civil,
dar şi o Taină, îngăduiau
divorţul în anumite cazuri. Mai era şi problema dogmatică a
Purgatoriului, care grecilor le
suna „prea precis." Pe de altă parte, latinii criticau două practici
ale grecilor la săvârşirea
Euharistiei: folosirea căldurii (zeon), adică a apei calde adăugate în
potir şi, încă şi mai aspru,
Epicleza, adică chemarea Duhului Sfânt, fără de care, susţineau
grecii, preschimbarea
elementelor nu se producea 135.
133 Ibid., pp. 213-214.
134 A se vedea şi Istoria Bisericească Universală, vol. I (1-1054),
EIBMBOR, Bucureşti, 1987, pp. 477-478 sau
versiunea electronică din colecţia Apologeticum, la
http://apologeticum.net (n. Apologeticum)
135 Steven Runciman, The Great Church in Captivity, NY, Cambridge
University Press, 1968, p. 89.
Mai era un subiect extrem de contestat: folosirea pâinii dospite sau
nedospite la
Liturghie. Se pare că folosirea pâinii nedospite s-a generalizat în
Apus în veacul al nouălea şi,
la fel ca Filioque, fusese adoptată ca practică curentă la nord de
Alpi, deşi provenea de
altundeva. Latinii susţineau că Hristos însuşi folosise pâine
nedospită la Cina cea de Taină.
Grecii susţineau că pâinea dospită simboliza prezenţa Duhului Sfânt.
Vechiul Legământ luase
sfârşit o dată cu moartea lui Hristos pe cruce şi cu pogorârea Duhului
Sfânt la Cincizecime.
Grecii socoteau că pâinea nedospită a latinilor şi refuzul de a rosti
Epicleza erau o batjocorire
a Duhului Sfânt. Grecii erau foarte legaţi de îndrăgita lor tradiţie
şi-i numeau pe latini
„azimiţi" sau „nedospiţi", adică neatinşi de Duhul Sfânt 136.
Poate că unii teologi greci, cu foarte multă îngăduinţă şi folosind
iconomia, ar fi putut
trece peste aceste greşeli, dar ortodocşii nu puteau să primească
primatul papal sau nelegiuirea
teologică a adăogirii lui Filioque la Crez. Pentru ortodocşi,
stricarea sfântului şi sobornicescului
Crez de la Niceea prin această adăugire era un rău imens. Când
apusenii propovăduiau că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la
Fiul, ei nu vedeau deosebirea ca pe ceva atât de important, însă
răsăritenii credeau că este vorba de un principiu vital şi că
adăugirea latină
răsturna conceptul de Dumnezeire al teologilor greci. Neputinţa
latinilor de a pricepe sau
aprecia pe deplin toate implicaţiile lui Filioque arăta cât de mult se
îndepărtaseră conceptele
de temelie ale teologiei treimice în Răsărit şi în Apus. Pentru Fotie,
dubla purcedere era o
erezie. Ca urmare, era silit să formuleze învăţătura ortodoxă.
În 866, Papa Nicolae, într-o scrisoare adresată clerului
Constantinopolei, afirma că îi
depune pe toţi părtaşii lui Fotie şi reaşează pe partizanii lui
Ignatie. Apoi Papa i-a scris lui Bardas, plângându-se că a dezamăgit
Roma. I-a scris apoi lui Ignatie, făcându-i cunoscut că l-a reaşezat
pe scaunul său şi că a anatematizat pe Fotie şi pe părtaşii lui. Papa
apela chiar şi la
împărăteasa-mamă Teodora, aflată într-o mănăstire, implorându-o a lua
partea lui Ignatie pe
lângă împăratul. Apoi îndemna pe toţi senatorii Constantinopolei să se
despartă de
comuniunea cu Fotie 137.
Apoi Papa i-a scris o scrisoare lui Fotie, adresându-i-se numai cu
titlul de bărbat:
„Nicolae etc., Viro Photio." Fotie, lauda şi întărirea ortodocşilor,
era învinuit că „a călcat cu
neruşinare cinstitele canoane, hotărârile Părinţilor şi rânduielile
dumnezeieşti." Papa îl clevetea pe Fotie, numindu-l tâlhar,
preacurvar, ucigător de oameni, viperă, noul Ham şi
jidov, întorcându-se asupra canoanelor de la Sardica şi a Decretalelor
predecesorilor săi, Papa
isprăveşte ameninţându-l pe Fotie că îl va lovi cu o excomunicare care
va dura până la moarte.
Se înţelege că o scrisoare atât de ridicolă, monument de slavă deşartă
papală, nu putea aduce
vreun folos 138.
Schimbări politice în capitală
Spre pierzania sa, Mihail al III-lea s-a împrietenit cu Vasile
Macedoneanul care,
crescut în sărăcie, a venit în capitală să-şi caute norocul. Datorită
neobişnuitei sale puteri
trupeşti şi iscusinţei de a îmblânzi cei mai sălbatici cai, Vasile
şi-a asigurat un loc de grăjdar
la curtea împărătească. Bucurându-se de favoarea neobişnuită a lui
Mihail al III-lea, i-a
devenit cel mai apropiat prieten. Datorită fabuloasei sale ascensiuni
şi nesăţioasei dorinţe de putere, Vasile a intrat în conflict cu la
fel de ambiţiosul Bardas. Astfel, prin trădare, Vasile şi
Mihail al III-lea l-au atras pe Bardas într-o capcană iar Vasile l-a
ucis cu mâna sa la 21 Aprilie
865. Ca răsplată, Vasile a fost încoronat împreună-împărat la
Constantinopol, la 26 Mai 866.
Într-o toană de moment, Mihail i-a dat-o de soţie lui Vasile pe
Evdokia Ingherina, care însă
continua să fie ţiitoarea lui Mihail.
Aflând de moartea lui Bardas, Fotie i-a scris împăratului, fericindu-l
că a scăpat de
136 Ibid., p. 90.
137 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 214.
138 Ibid.
uneltirile aceluia. De aici putem deduce că Fotie nu avea legături de
prietenie cu Bardas. De asemenea, din conţinutul scrisorii se vede
limpede că Fotie nu cunoştea împrejurările sordide
legate de dispariţia lui Bardas.
Patriarhul scria: „Către Mihail, de Dumnezeu încoronatul împărat.
(...) Acel om josnic
(Bardas) (...) fiind ridicat de bogata şi darnica ta dreaptă până
aproape de însuşi schiptrul
domniei şi părtaş făcându-se împărăteştii vrednicii - deşi nu cu
numele, ci cu puterea - nu a
putut purta (...) măreţia binefacerii, nici s-a mulţumit, (...) nici a
adus mulţămită. Ci păşind cu piciorul peste hotare şi întinzându-şi
mâinile cu îndrăznire asupra capului binefăcătorului lui,
a plecat, lăsând în urmă însăşi viaţa sa, semeţele nădejdi şi
deşartele-i închipuiri în chip jalnic.
(...) Cerându-i-se plata morţii, el a plătit vina tiraniei. (...) Sunt
cu deosebire mâhnit că acest
om a fost luat în chiar vremea când lucra viclenia, (...) fără să
arate pocăinţă, însă, după cum
tainicele judecăţi ale lui Dumnezeu au hotărât, viaţa lui a luat
sfârşit, multora fiindu-le pricină
de spaimă, multora pedeapsă, multora pricină de milă, şi uimire celor
mai mulţi 139."
Enciclica Patriarhului Fotie către Patriarhii Răsăriteni
Vremea confruntării dintre Răsărit şi Apus se apropia, fiindcă
Peninsula Balcanică era
pentru bizantini o chestiune de viaţă şi de moarte. Fotie, doritor să
plece la pământ trufia
ereziei şi să lepede toată rătăcirea, şi mai vârtos nelegiuita
adăugire la Crez, nu mai putea
rămâne tăcut, căci aceasta era privită ca dovadă de slăbiciune de
către papalitate.
Ca părinte duhovnicesc al bulgarilor, Sfântul Fotie, în marea sa râvnă
pentru adevărata
Credinţă şi dogmele Părinţilor, nu putea suferi crimele clerului
papistaş săvârşite cu
consimţământul Papei Nicolae. Pentru aceea el a hotărât să convoace un
sinod spre a rezolva
chestiunea bulgară pe temeiul dogmelor Bisericii şi al sfintei Predanii.
Ca o secure pregătită să doboare cumplita erezie, Fotie a trimis
epistole tuturor
Patriarhilor răsăriteni ca să vină sau să trimită reprezentanţi la un
mare Sinod la
Constantinopol, ca împreună să poată cerceta şi osândi acţiunile
necanonice ale Papei
Nicolae. Iată câteva fragmente din faimoasa lui epistolă.
„Bulgarii s-au întors de la idololatrie la cunoaşterea lui Dumnezeu şi
la credinţa
Creştinească: atunci s-a stârnit mânia vicleanului diavol. (...) Că
abia se botezaseră bulgarii de
vreo doi ani, când oameni lipsiţi de cinste, ieşiţi din întuneric
(adică din Apus), au căzut ca
grindina sau, mai bine a zice, au năvălit ca mistreţii sălbatici
asupra nou-săditei vii a
Domnului. Ei au nimicit-o cu copitele şi cu colţii, adică cu vieţile
lor de ruşine şi cu dogmele
cele stricate. Misionarii şi clericii papistaşi au voit ca aceşti
creştini ortodocşi să se depărteze
de la dreptele şi curatele dogme ale neprihănitei noastre Credinţe 140."
Lepădând înnoirile semeţului eres, el scria: „Cea dintâi rătăcire a
apusenilor a fost
aceea de a-i sili pe credincioşi să postească Sâmbetele. (Pomenesc
acest amănunt ce pare
neînsemnat, fiindcă chiar cea mai mică abatere de la Predanie poate
duce la dispreţuirea
oricărei dogme a Credinţei noastre.) Apoi au înduplecat pe credincioşi
a dispreţui căsătoria
preoţilor, semănând în sufletele lor seminţele eresului maniheilor.
Tot aşa, au încredinţat pe
bulgari că toţi cei mirunşi de către preoţi trebuie unşi din nou de
către episcopi. În acest chip
ei voiau să arate că mirungerea săvârşită de preoţi nu are putere,
batjocorind astfel această
dumnezeiască şi mai presus de fire Taină Creştină. De unde vine
această lege care opreşte
preoţii a unge cu Sfântul Mir? Care legiuitor, apostol, părinte ori
sinod a rostit asemenea
lucru? Că dacă un preot nu poate mirunge pe cel nou botezat, atunci
negreşit că nici poate a
boteza. Iarăşi, cum poate un preot să sfinţească Trupul şi Sângele lui
Hristos, Domnul nostru,
la Dumnezeiasca Liturghie, şi totuşi să nu poată unge cu Sfântul Mir?
Dacă deci se ia acest
har de la preoţi, însuşi cinul episcopal se micşorează, căci episcopul
este capul cetei preoţeşti.
139 Letter 7, To Michael, the God-Crowned Emperor, Primăvara lui 866;
White, pp. 136-138.
140 Iustin Popovici, „The Life of St. Photios the Great", op. cit., p. 50.
Şi, cu toate acestea, necinstitorii apuseni nu şi-au oprit nelegiuirea
nici măcar aici 141."
„Afară de josnicele greşale de care am făcut pomenire, apusenii s-au
silit a încălca prin
tâlcuiri mincinoase şi vorbe adăugite sfântul şi preasfântul Crez,
care a fost întărit de toate
Soboarele a Toată Lumea şi are putere nebiruită. O, diavolească
născocire! Slujindu-se de un
grai nou, ei zic că Sfântul Duh nu purcede numai de la Tatăl, ci şi de
la Fiul. Cine a auzit vreodată un astfel de cuvânt, chiar din gura
nelegiuiţilor din veacurile trecute? Unde este creştinul acela care să
poată primi două pricini în Treime: adică Tatăl - pricină a Fiului şi
a
Sfântului Duh; apoi Fiul - pricină a aceluiaşi Duh? Aceasta înseamnă a
despica principiul cel unu într-o îndoită Dumnezeire, înseamnă a
înjosi teologia creştină până la basnele elinilor şi a
batjocori Treimea cea mai presus de fiinţă şi unică în principiu. Dar
cum ar putea purcede
Sfântul Duh şi de la Fiul la fel ca şi de la Tatăl? Dacă purcederea pe
care o are de la Tatăl este
desăvârşită şi deplină - precum şi este, fiindcă El este Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu
adevărat - ce anume este purcederea de la Fiul, şi care îi este scopul?" 142
„Latinii îl fac pe Fiul mai mare decât Duhul, căci îl socotesc [pe
Fiul] un principiu,
aşezându-L în chip necinstitor mai aproape de Tatăl. Aducând un îndoit
principiu în Sfânta
Treime, aşa cum şi fac, latinii aduc atingere Fiului; căci făcându-L
obârşie a ceea ce avea
obârşie, îl fac netrebuitor ca obârşie. De asemenea ei despart Duhul
Sfânt în două părţi: una
de la Tatăl şi una de la Fiul. În Sfânta Treime, care este unită
într-o unime nedespărţită, toate
trei ipostasurile sunt neştirbite, însă dacă Fiul ajută la purcederea
Duhului, fiimea este atinsă
şi ipostaticitatea vătămată." (...)
„După învăţătura Filioque este cu neputinţă a vedea pentru ce Duhul
Sfânt nu ar putea
fi numit nepot! Că de vreme ce Tată este obârşia Fiului, Carele este a
doua obârşie a Duhului,
atunci Tatăl este atât obârşia nemijlocită cât şi cea mijlocită a Duhului Sfânt!
Arătând deci aici numai în scurt cugetarea cea latinească, voi lăsa
înfăţişarea ei
amănunţită şi lepădarea ei până când ne vom afla adunaţi în sobor. (...)" 143
Înţelept în învăţăturile Ortodoxiei, strălucitul bărbat continuă: „Nu
înseamnă că am fi
rostit chiar acum judecata asupra lor, ci mai curând rostim acum în
chip deschis osândirea
poruncită de vechile Soboare şi Canoane apostoliceşti. De vor stărui
cu încăpăţânare întru
eresul lor, îi vom scoate din părtăşia tuturor creştinilor. Ei au
băgat postul în Sâmbete, deşi
este oprit de către al 64-lea Canon Apostolicesc:
Dacă vreun cleric s-ar afla postind în ziua Duminicii, sau Sâmbăta,
afară de una numai
[adică Sâmbăta Mare], să se caterisească. Iară mirean fiind, să se afurisească.
Tot aşa, Canonul 55 al celui de-al Patrulea Sobor a Toată Lumea zice:
Fiindcă am aflat că cei din cetatea Romanilor, în ajunările sfintei
Patruzecimi, în
Sâmbetele acesteia ajunează, afară de urmarea Bisericii cea predată,
au socotit Sfântul Sinod ca
şi la Biserica Romanilor nestrămutat să se păzească Canonul
apostolicesc, cel ce zice: Dacă
vreun Cleric s-ar afla ajunând în sfânta Duminică, sau Sâmbăta, afară
de una (Sâmbăta Mare),
să se caterisească. Iară mirean fiind, să se afurisească.
Mai este, de asemenea, şi Canonul Soborului Localnic din Gangra care
afuriseşte pe
cei ce nu recunosc pe preoţii căsătoriţi. Această rânduială a fost
întărită de al Şaselea Sobor a
Toată Lumea, care osândeşte pe cei ce cer ca preoţii şi diaconii să
înceteze a mai vieţui cu
soţiile lor legiuite după hirotonie. Astfel Soborul cu pricina amintea
Bisericii Romane a nu
primi un astfel de obicei. (...) Şi chiar de nu am pomeni toate
acestea şi multe alte înnoiri ale
Bisericii Romei, numai pomenirea adăugirii lui Filioque la Crezul
Niceean ar fi de ajuns spre
a-i supune la mii de anateme. Această înnoire huleşte pe Duhul Sfânt
sau, mai drept spus,
141 Ibid.
142 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 231.
143 Iustin Popovici, „The Life of St. Photios the Great", op. cit., p. 52.
întreaga Sfântă Treime. (...)
Vă poftim şi vă cerem a vă alătura la sfat cu noi. (...) O dată ce vom
smulge această
necinstire, putem nădăjdui că nou-botezaţii bulgari se vor întoarce la
Credinţa ce au primit
mai întâi. Şi nu numai ei, ci şi aşa-numiţii Rus, popor cumplit
odinioară; că tocmai acum ei leapădă credinţa lor cea păgânească şi
trec la Creştinism, primind episcopi şi păstori de la noi,
ca şi toate obiceiurile creştineşti. (...)
Pe deasupra, am primit o epistolă sinodală din ţinuturile Italiei,
pomenind multe
lucruri grele împotriva Episcopului Romei. Prin aceasta, ortodocşii ce
locuiesc acolo ne cer să-i slobozim de marea lui tiranie, căci
rânduiala Bisericii este călcată şi legea sfântă este
dispreţuită. Tot aşa ne-au spus mai demult şi unii călugări veniţi la
noi de acolo. (...)" 144
În această epistolă Fotie, elocventul dascăl, tăind mrejele ereziei în
două, ca o sabie cu
două tăişuri ascuţite de adevăr şi de harul lui Dumnezeu, învinuia
Biserica Romei de rătăciri
în Liturghie şi în rânduiala bisericească şi mai ales ataca dogma lui
Filioque. Papa, care nădăjduia să-l cheme pe Fotie la judecată
înaintea tribunalului său, era acum el însuşi învinuit
de erezie 145.
Sinodul din 867
Conflictul între Roma şi Constantinopol ajunsese la culme. Fotie lupta nu numai
pentru autonomia Bisericii Bizantine, ci şi pentru cele mai vitale
interese ale imperiului,
împăratul Mihail al III-lea i-a oferit tot sprijinul. Mihail a trimis
Papei o scrisoare în care
declara credinţa bizantină în propria neatârnare şi supremaţie. El mai
cerea, sub formă de
ultimatum, ca hotărârea papală împotriva lui Fotie să fie retrasă. De
asemenea scria pe un ton
foarte tăios că bizantinii resping pretenţia Romei la supremaţie.
În Biserica lui Hristos, Capul este Domnul nostru Iisus Hristos. El
este Cel ce cârmuieşte Biserica Sa prin Duhul Sfânt, prin drepţii Săi
şi prin Sinoade.
Ca urmare a scrisorii enciclice a Patriarhului Fotie, în vara lui 867
s-a convocat un
mare sinod ecumenic, cuprinzând cam o mie de episcopi, clerici şi
monahi. Printre participanţi se aflau şi trei episcopi din Apus,
episcopul-exarh al Ravenei şi arhiepiscopii de
Treva şi de Colonia, care se adresaseră lui Fotie pentru a dobândi
sprijinul său faţă de
despotismul lui Nicolae 146.
Multe au fost pricinile întemeiate pentru ca Sinodul să-l excomunice
pe Papa Nicolae I
şi să osândească obiceiurile bisericeşti romane: pretenţia Papei la
întâietate, acţiunile sale
insultătoare la adresa Bisericii Răsăritene, ocuparea papală a
Bulgariei, învăţăturile eretice ale
misionarilor franci trimişi de el şi adăogirea înnoitoare a lui Filioque.
La sinod s-a dat citire scrisorilor lui Nicolae şi cu toţii l-au
recunoscut nevrednic de
episcopat, rostindu-se asupra lui excomunicarea şi anatema. Hotărârea
împrotiva lui Nicolae
era o excomunicare, nu o depunere. Deşi osândirea lui Fotie de către
Nicolae în 863 era
nedreaptă, judecata acestui sinod era canonică. Orice Biserică are
dreptul să despartă de la
împărtăşirea ei pe cei ce ea îi socoteşte vinovaţi, şi să nu-i mai
privească drept episcopi 147.
Sinodul a mai respins dogma francă a purcederii Duhului Sfânt ca
eretică. Sinodul a mai declarat amestecul latinilor în treburile
Bisericii Bizantine ca nelegitimă.
Împăratul german Ludovic al II-lea (cca. 855-875), recunoscut ca
împărat al Apusului
cu consimţământul împăraţilor Mihail al III-lea şi Vasile I, a fost
solicitat să intervină şi să-l
depună pe Papa Nicolae I. Însă în acelaşi an, la 13 Noiembrie, 867,
Papa a murit, fără a fi
înştiinţat de hotărârile sinodului. Urmaşul său a fost Papa Adrian al
II-lea (867-872).
144 Ibid., pp. 52-54. PG 102, 721-741.
145 Ostrogorsky, History of the Byzantine State, op. cit., pp. 205-206.
146 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 215.
147 Ibid.
Vasile I,
întemeietorul dinastiei Macedonene
Neobişnuitul aranjament între Mihail, Vasile şi Ingherina nu a durat
mult. Împăratul Mihail al III-lea, capricios şi imprevizibil, a
început să se schimbe faţă de coregentul său,
Vasile I, şi plănuia să-l omoare. Avertizat la timp, Vasile, în
noaptea de 23-24 Septembrie,
867, după un banchet, îmbătându-l pe Mihail, a pus pe scutierul său
să-l omoare în dormitor.
Astfel lua sfârşit dinastia Amoriană şi începea dinastia Macedoneană.
Vasile I (867-886) a luat apoi scaunul împărătesc. Spre a-şi asigura
tronul, el l-a încoronat pe fiul său cel mai mare, Constantin, în 869.
Un an mai târziu el şi-a încoronat al
doilea fiu, pe Leon; apoi l-a încoronat şi pe al treilea fiu,
Alexandru (879). Fiul său mai mic, Ştefan, avea să aleagă o carieră
bisericească în vremea domniei fratelui său Leon al VI-lea
(886-912).
Vasile se ocupa foarte îndeaproape de treburile Bisericii. El căuta de
asemenea să-şi
întărească poziţia pe un tron ce nu-i aparţinea în chip legiuit.
Astfel că el a plănuit să
cucerească gloata şi mai ales cercurile tradiţionalist-extremiste
(zeloţii) care erau împotriva lui
Fotie, dorind să câştige şi bunăvoinţa Romei, căci pe atunci Roma
devenise puternică în Apus.
Patriarhul Fotie, ca un cârmuitor neabătut al sfintei credinţe, nu a
primit pe ucigaşul Vasile la
împărtăşanie, probabil la Praznicul Sfântului Dimitrie, 26 Octombrie
867. Patriarhul nu şovăia
să critice şi să mustre pe păcătoşi, indiferent de rangul sau puterea lor.
Nefiind omul care să se supună în faţa mustrării lui Fotie, împăratul
Vasile l-a închis
pe Patriarh în Mănăstirea Sfântul Acoperământ. Vasile a trimis apoi pe
amiralul Ilie să-l aducă
pe Ignatie înapoi în capitală cu mare cinste şi alai. Vasile îl aşeză
apoi din nou pe Ignatie în
scaunul său patriarhal, la 23 Noiembrie 867, şi reluă legăturile cu
Roma, spre marea fericire a
latinilor. Spre a da un caracter legal manevrelor sale, Vasile a
hotărât să convoace un nou
sinod, în Februarie 868, Vasile a trimis pe Spătarul Eftimie la Roma
spre a anunţa schimbările
de la Constantinopol.
În Iunie, 869, Papa Adrian al II-lea a adunat un sinod care l-a
anatematizat pe Fotie şi
pe tovarăşii lui pentru „nemaiauzita neruşinare." De faţă erau
ambasadorii trimişi de Vasile.
Adrian al II-lea, folosind prilejul pentru a scoate la iveală
autoritatea episcopului Romei, a
spus: „Papa judecă pe toţi episcopii, însă noi nu ştim ca cineva să-l
fi judecat pe dânsul."
Înainte de încheierea sinodului membrii lui au călcat în picioare
actele care îl anatematizaseră
pe Nicolae I şi apoi le-au aruncat într-un foc mare.
Trimişii lui Vasile se reîntoarseră la Constantinopole însoţiţi de
trei legaţi ai papei
Adrian, cu două scrisori, una adresată lui Ignatie şi alta lui Vasile.
„Noi voim", scria el
împăratului, „ca să faceţi a se aduna un sinod numeros, ce va fi
prezidat de legaţii noştri, şi
unde se vor judeca persoanele după greşalele lor; în acest sinod să se
ardă în public toate
exemplarele actelor falsului sinod ţinut împrotiva sfântului Scaun, şi
să fie oprit a se mai
păstra ceva din el, sub pedeapsă de anatemă 148."
Depunerea lui Fotie
Vasile i-a scris Papei Adrian al II-lea, cerându-i reprezentanţi
pentru un sinod la
Constantinopol în anul 869. Vasile recunoştea autoritatea şi influenţa
Papei în treburile
Bisericii Răsăritene. Iată cum se adresa el Papei într-o scrisoare:
„Duhovnicesc Părinte şi
dumnezeieşte cinstit Pontif. Grăbeşte bună-sporirea Bisericii noastre,
şi prin mijlocirea ta, cu
dreptate dă-ne belşug de bunătăţi, adică curată unitate şi
duhovnicească împreunare, slobodă
de orice pricire ori schismă, o Biserică una în Hristos şi o turmă
supusă unui singur păstor."
148 Colecţ. Sinoadelor de Labbe, tom VIII. Apud Guettée, op. cit., p. 216
Şi Ignatie a scris o scrisoare plină de smerenie, cerând Papei să
trimită vicari la
Constantinopol. În fraza de încheiere el scria: „Cu ei (adică vicarii)
vom rândui bine şi în chip
cuvenit Biserica noastră, pe care am primit-o prin pronia lui Dumnezeu
arătată în solirea
strălucitului Petru şi la stăruinţa şi prin mijlocirea voastră."
Adrian şi-a trimis ca reprezentanţi pe Episcopii Donatus şi Ştefan, şi
pe diaconul său
Marin, împreună cu legaţii papali au mai luat parte o sută zece
episcopi. Acest nou sinod din
Constantinopol din 869-870 este socotit de romano-catolici al optulea
sinod ecumenic, dar de
către ortodocşi e numit Sinodul Tâlhăresc.
Între Vasile I şi legaţii papali nu era unanimitate, căci părţile
aveau păreri opuse
despre drepturile de jurisdicţie ale Scaunului Romei. Însă sinodul a
început procedurile de
osândire a lui Fotie şi de achitare a lui Ignatie şi a răposatului Nicolae I.
Sinodul s-a deschis la Biserica Sfânta Sofia, la 5 Octombrie 869. Pe
lângă legaţii
papei, mai era Toma, Episcopul Tirului, auto-intitulat reprezentant al
Patriarhului Antiohiei, şi
preotul Ilie, care se intitula reprezentant al celui al Ierusalimului.
Cei doisprezece episcopi
aflaţi la prima şedinţă a sinodului se declarară împotriva lui Fotie.
La a doua şedinţă, zece din
episcopii partizani ai lui Fotie intrară pentru a cere iertare de
greşala lor. Iertarea li s-a dat
îndată, şi ei luară loc cu ceilalţi. Unsprezece preoţi, nouă diaconi
şi şapte ipodiaconi urmară
pe cei zece episcopi, şi li se dădu de asemenea iertare. Alţi doi
episcopi sosiră la a treia
şedinţă, aşa încât sinodul era compus acum din douăzeci şi patru de
episcopi, fără a se număra
preşedinţii. La a patra şedinţă doi episcopi cerură a apăra pe
patriarhul Fotie. Sinodul nu voi să-i asculte. Legaţii papei susţineau
că nu mai era legiuit a cerceta din nou pricina lui Fotie.
Însă episcopii fotieni stăruiră să li se judece pricina. Siliţi să
cedeze, legaţii au adăugat: „Să
intre dar şi să asculte citindu-se hotărârea sinodală şi judecata
papei Nicolae." „Să intre", au
adăugat legaţii, „dar să stea acolo jos, la locul cel mai de pe urmă."
Senatul ceru să se aducă
încă trei sau patru episcopi din partida lui Fotie. „Primim aceasta",
ziseră legaţii, „însă cu
condiţia ca ei să declare că reprezintă pe toţi ceilalţi şi că nu vor
intra decât spre a asculta
scrisoarea papei Nicolae." Episcopii partizani ai lui Fotie, văzând că
sinodul nu voia a-i
asculta, se retraseră. Numai cei doi dintâi rămaseră, făgăduind că,
dacă împăratul le-ar da
liberă intrare martorilor lor, vor dovedi că Nicolae se împărtăşise cu
ei când Fotie îi trimisese
la Roma ca împuterniciţi ai săi. Libera intrare nu a fost învoită 149.
La a cincea şedinţă aduseră cu forţa pe Patriarhul Fotie, cinstita
laudă a tuturor
preoţilor, care nu răspunse decât prin câteva cuvinte pline de
demnitate, pentru a face
cunoscut sinodului că nu-l recunoştea şi că nu va răspunde la
învinuirile aduse împotriva lui.
Fotie era încredinţat că treizeci şi trei de episcopi întruniţi din
porunca împăratului, duşmanul
său, nu puteau pretinde să se răstoarne sentinţa celor trei sute
optsprezece episcopi care îl
proclamaseră patriarh legiuit 150.
Fotie a rămas tăcut şi senin de-a lungul şedinţelor, întrebat de ce
tace, el a răspuns
blând: „Dumnezeu aude glasurile celor ce rămân tăcuţi." Trimişii
papali au răspuns: „Nu o să
scapi de osândă prin tăcerea ta." Fotie a spus: „Nici Iisus nu a
scăpat de osândă rămânând
tăcut."
În a şasea şedinţă, singhelul Ilie se sili a dovedi că demisia dată de
Ignatie era nulă.
Acest fapt este important, căci el întăreşte ceea ce scrisese Fotie
lui Nicolae, că Ignatie îşi dăduse demisia şi că „îşi părăsise
dregătoria"; totodată arătă că Ignatie îşi înţelesese datoria în
împrejurările grele în care se afla şi că imitase pe episcopii cei
mari, care au ales totdeauna a
părăsi o dregătorie, decât a turbura Biserica, însă din pricina
slăbiciunii caracterului său el
ajunsese jucăria unor intriganţi şi a planurilor ambiţioase ale papilor 151.
Câţiva episcopi partizani ai lui Fotie fură introduşi la şedinţa a
şasea, unde se afla şi
împăratul. Unul dintre ei, Antim al Chesariei Capadociei, voia să
respingă învinuirile aduse
lui Fotie însă, înainte de a vorbi liber, el a cerut chezăşie în scris
de la împăratul că va fi în
149 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., pp. 216-217.
150 Ibid., p. 217.
151 Ibid., pp. 217-218.
siguranţă. Aceasta a întărâtat pe împăratul, care nu dădu înscrisul
cerut. Legaţii papei şi împăratul nu voiră să asculte nici o apărare
sau dezvinovăţire a lui Fotie. Ei socoteau pe Fotie
ca osândit cu desăvârşire de Nicolae, deşi hotărârea papei era
anticanonică şi arbitrară 152.
Legaţii declarau mânioşi că „nu trebuie să se asculte nişte oameni
deja osândiţi; ei
trebuiau să fie alungaţi din adunare, de vreme ce nu veneau acolo spre
a mărturisi greşala lor
şi a cere iertare." Înşişi partizanii lui Ignatie, aparent biruitori,
au fost siliţi să îndure vorbele
amare ale legaţilor de îndată ce nu voiră să iscălească vestitul
formular adus de la Roma 153.
La a şaptea şedinţă fură aduşi Fotie şi Grigorie Asvestas al
Siracuzei. Fotie refuză să
răspundă la calomnii. După un lung răstimp de tăcere, un dregător al
împăratului îl întrebă pe
Fotie: „Spune, Domnule Fotie, după cum ai dreptul, ce ai a spune?"
Fără a-şi pierde cumpătul,
Fotie a răspuns: „Drepturile mele nu sunt din lumea aceasta." Apoi
odată, când mergea la una
din şedinţe, sfântul bărbat a fost zărit de trimisul papal Marin
sprijinindu-se în toiagul de
păstor. Marin a cerut să se ia toiagul lui Fotie, căci este semn al
dregătoriei de păstor. Lucrul s-a făcut pe dată, dar aceasta nu l-a
mâniat şi nici nu l-a întristat pe Fotie, care era el însuşi
binecuvântatul toiag şi sprijin al adevărului 154.
Apoi împăratul spuse că sinodul reprezenta Biserica, fiindcă cei cinci
Patriarhi erau
reprezentaţi acolo, în fapt, aceia erau nişte falşi reprezentanţi. Un
episcop, un călugăr şi un
preot nu pot pretinde că reprezintă pe cei trei patriarhi ai
Alexandriei, Antiohiei şi
Ierusalimului. Partizanii lui Fotie stăruiau că pretinşii
reprezentanţi ai celor cinci Patriarhate
nu formau Biserica 155. De fapt Patriarhul Alexandriei nu a fost
reprezentat decât la a noua
şedinţă, într-o scrisoare către împăratul, Patriarhul Alexandriei
spunea că el nu a ştiut nimic
din ce s-a discutat.
Membrii sinodului speraseră că Fotie şi Grigorie Asvestas se vor „căi"
în scris. La cererile trimişilor papali pentru o scrisoare de
pocăinţă, Fotie şi Grigorie răspundeau: „Să se
căiască cei ce au pricină de căinţă." Iarăşi, când dregătorul
împărătesc l-a întrebat pe Fotie
dacă nu are nimic de zis, viteazul luptător şi atlet al Ortodoxiei a
răspuns: „Ne-au adus aici
gata bârfiţi; ce dar mai este de spus?"
Era o vreme grea pentru episcopii fotieni. Într-o scrisoare datată
Noiembrie 869, adresată tulburatului mitropolit Teodor al Laodiceii,
Fotie scria: „Dacă viaţa de aici este un stadion şi purtarea din el
merită răsplată, nu te mira că unii drepţi se luptă aici cu necaz. Ci
mai curând minunează-te că unii socotesc vremea şi locul nevoinţei şi
luptelor lor ca pe ziua
încununării şi ca pe locul aclamării lor 156."
Şedinţa s-a terminat prin anatematizarea lui Fotie şi a partizanilor
săi. Delegaţia papală
şi ignatienii au citit cu glas tare anatemele lor: „Politicianului şi
uzurpatorului Fotie anatema;
mireanului şi ritorului Fotie anatema; novicelui şi tiranului Fotie
anatema; schismaticului şi
osânditului Fotie anatema; preacurvarului şi paricidului Fotie
anatema; născocitorului de
minciuni anatema; făuritorului de dogme stricate anatema; noului Maxim
Cinicul anatema;
noului Dioscor anatema; noului Iuda anatema." Bărbatul cel de Dumnezeu
purtător nu a
respins nedreptul verdict.
În următoarea şedinţă se arseră în plin sinod toate hârtiile ce puteau
compromite pe cei
ce luaseră partea lui Fotie contra lui Ignatie. Actele fură semnate de
o sută doi episcopi. Era puţin, mai ales când cugetăm că numai
patriarhatul Constantinopolei număra mai mult de şase
sute de episcopi şi că împăratul ucigaş Vasile, cel exclus de la
împărtăşanie, întrebuinţase
toată puterea sa pentru a încropi un sinod.
Un fapt vrednic de luat în seamă, şi care are prin sine însuşi cea mai
mare însemnătate,
este acela că Ignatie, care prezida alături cu legaţii de la Roma,
păzi cea mai adâncă tăcere în
tot timpul cât ţinu sinodul. Se discutau înaintea lui o mulţime de
chestiuni, asupra cărora
152 Ibid., p. 218
153 Ibid.
154 Iustin Popovici, „The Life of St. Photios the Great", op. cit., pp. 310-311.
155 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 219.
156 Iustin Popovici, „The Life of St. Photios the Great", op. cit., p. 57.
numai el singur putea da lămuriri clare, precum cele ale demisiei sale
şi ale împrejurărilor ce o
însoţiseră, ale purtării lui Fotie faţă de dânsul, şi atâtea altele.
Ignatie îi lăsă să discute în
contradictoriu, fără a zice un cuvânt care să poată lumina dezbaterile
157. Chiar dacă tăcerea sa
ne nedumereşte, Ignatie nu a semnat formularul latinilor.
Fotie, muritor ce atingea înălţimile cereşti şi înger pe pământ
trăitor, nu şi-a aţâţat
ucenicii şi adepţii. Dimpotrivă, el i-a îndemnat să rabde toate fără
să se împotrivească. De-a lungul şedinţelor Fotie a arătat marea sa
nobleţe, bunătate, răbdare şi blândeţe. La cincizeci de
ani, savantul şi omul de acţiune a hotărât să păşească pe amarul drum
al surghiunului,
socotind că este mai de folos a primi greutăţile. A fost trimis la
Mănăstirea Sfântul
Acoperământ de lângă Bosfor.
Când capitala a început a fi scuturată de cutremure, mulţi au crezut
că ele se datorau
mâniei Dumnezeieşti. Fotie însă nu s-a folosit de aceste întâmplări în
sprijinul cauzei sale,
cum făcuse mai nainte Ignatie. Referindu-se la cutremure, Sfântul
Fotie scria la scurt timp
după Octombrie 870 unuia dintre adepţii săi, Diaconul Grigorie: „Cine
suntem noi, chiar dacă
am suferit lucruri de nepovestit, să stârnim mânia lui Dumnezeu asupra
unei cetăţi cu aşa de
mulţi locuitori? (...) Cer sfinţiei tale să nu socoteşti cu putinţă
aşa ceva 158."
Problema bulgară. A existat însă şi o urmare neprevăzută a sinodului
tâlhăresc de la
Constantinopol. La trei zile după încheierea şedinţei, o solie bulgară
intră în capitală, căutând
să statornicească o Biserică de sine stătătoare în ţaratul bulgar.
Sinodul s-a adunat din nou să
discute dacă Bulgarii aparţin eparhiei Romei sau Constantinopolului.
Boris fusese dezamăgit
de Roma atunci când i se respinseseră candidaţii pentru arhiepiscopie,
astfel că hotărâse să se
reîntoarcă spre Constantinopol. Acum Boris putea să se folosească cu
dibăcie de rivalitatea
dintre Roma şi Bizanţ.
În ciuda protestelor vehemente ale legaţilor papali, hotărârea a fost favorabilă
Bizanţului. Astfel dorinţele papale legate de Illiria şi Bulgaria au
rămas neîmplinite, împăratul
Vasile I i-a îngăduit apoi Patriarhului Ignatie să-l sfinţească pe
Iosif arhiepiscop al bulgarilor,
împreună cu alţi episcopi. La rândul ei, Biserica Bulgară recunoştea
supremaţia Patriarhiei
Constantinopolului dar îşi păstra o oarecare autonomie 159.
În acord cu aspiraţiile depusului Fotie şi ale ucisului Bardas, Vasile
a încuviinţat
concepţia lor despre rolul Bizanţului în lumea slavă. Astfel Vasile a
fost cel care a pricinuit o
încheiere fericită pentru bulgari, în acord cu atitudinea celor trei
victime ale sale, Fotie, Mihail
al III-lea şi Bardas. Vasile a extins şi lucrarea misionară din Rusia.
El a adus la ortodoxie şi pe
slavii din partea apuseană a Peninsulei Balcanice şi i-a supus
influenţei Bizanţului 160.
Surghiunul lui Fotie
În timpul închiderii sale Fotie a fost supus unor mari lipsuri, dar se
bucura încă de
admiraţia adepţilor săi. În timpul surghiunului sfântul bărbat a fost
lipsit de iubitele sale cărţi,
dar cu nici un chip nu a rămas nelucrător, purtându-şi truda cu
nobleţe şi cu energie.
El a început să scrie multe cărţi de folos duhovnicesc, precum
faimoasa Amfilohia,
compusă între 867-869, şi scrisă la cererea prietenului său Amfilohie
din Kizic. În această lucrare el răspunde la 320 de întrebări şi
locuri grele scoase din Sfânta Scriptură. Este o adevărată
enciclopedie, tratând câteva sute de subiecte din diferite domenii
teologice. Alte cărţi scrise de Fotie sunt Împotriva Maniheilor şi
Tâlcuirea Epistolelor Sfântului Apostol
Pavel. El a compilat şi Nomocanonul, o culegere de canoane bisericeşti
şi legiuiri împărăteşti,
şi a scris o mulţime de epistole şi cuvântări. Pe deasupra, ca un
organ cu dulce glas, Fotie a
157 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 219.
158 PG 102. 873: Val. Ep. 111.
159 Ostrogorsky, History of the Byzantine State, op. cit., p. 208.
160 Ibid., p. 209.
alcătuit şi cântări bisericeşti.
Sfântul bărbat a studiat Biblia şi a scris mult despre Evanghelii. Pe
când scria aceste
tâlcuiri, el corecta şi făcea necesarele observaţii lucrărilor trimise
de elevii săi, arătându-se
păstor duhovnicesc şi dascăl chiar şi în amarele zile ale prigoanei.
Sfântul, tăria şi lauda
binecinstitoarei sale turme, a fost mare în cunoaştere şi în fapte
de-a lungul încercărilor, plin
de dragoste atât pentru prieteni cât şi pentru răii săi duşmani.
Sufletul prea-vestitului grăitor al
harului şi adevărului era înveşmântat şi în lumina lucrării, şi a
contemplaţiei. Era lăcaş al neîncetatei rugăciuni, templu al blândeţii
şi vistierie a fericitei virtuţi. Sfântul Fotie era cu
adevărat păstrător al înţelepciunii şi era în stare a deosebi
lucrurile lui Dumnezeu.
Corespondenţa din surghiun a
Sfântului Fotie
În corespondenţa alesului bărbat al lui Dumnezeu putem întrezări câte ceva din
necazurile lui Fotie şi din suferinţele episcopilor săi. Ca un
învăţător de frunte şi povăţuitor,
sfântul şi-a petrecut vremea scriind o mulţime de scrisori, din
Noiembrie 869 până în 875,
adică de la cincizeci la cincizeci şi cinci de ani.
Epistola către episcopii săi. În 870 Patriarhul Fotie scria: „Asupra
noastră au vărsat
drojdia a toată răutatea, lipsindu-ne de prieteni, rupându-ne de
rudenii şi despărţindu-ne de voi
- cea mai amară suferinţă a mea. Ne-au lipsit cu totul de însoţitori
şi de slujitori şi,
întemniţându-ne, ne-au pus păzitori şi temniceri (aşa încât să nu
putem, de am fi dorit, să
plângem şi să jelim nenorocirile noastre, şi ca nu cumva chiar şi mila
să se strecoare până la
noi de undeva, prin cuvânt ori prin faptă). Ne-au atârnat peste
nenumăratele primejdii ale
morţii. Ne-au silit - vai! - să flămânzim de dumnezeieştile graiuri şi
de toate celelalte. (...)
De fapt, ei ne-au acoperit ochii. Căci ce poţi spune cu încredinţare
atunci când nu poţi
nici să vezi pe nimeni, nici să ai tovărăşia cărţilor, mai ales când
marea şi cea dintâi
mângâiere îţi este cititul? (...) Ei ne-au astupat cu totul auzul,
căci nu ne îngăduie să auzim
glasurile celor ce ne iubesc (...) şi nici măcar glasurile duşmanilor
noştri. (...) Nu auzim pe
oameni cântând lui Dumnezeu sau aducând mulţămită Lui cu cântări.
(...) În loc de clerici, în
loc de cântăreţi, în loc de citeţi şi dieci, în loc de prieteni şi
apropiaţi, (...) am fost daţi în
mâinile cetelor ostăşeşti...
Ei au dărâmat casele lui Dumnezeu şi au alungat săracii, adică pe
schilozii şi pe răniţii
pe care îi întreţineam ca ispăşire pentru păcatele noastre. (...) I-au
biciuit pe slujitorii noştri ca
să le spună de aurul şi argintul pe care chipurile l-am ascuns, deşi
înşişi călăii ştiau că este o
minciună. (...) Şi au măcelărit fără contenire (...) ca şi prin
aceasta să ne pricinuiască durere."
(...) 161 „Însă nimic nu ne miră, căci ştim că până şi dumnezeiescul
Pavel a fost lăsat singur în
lanţuri. La întâia mea apărare nimenea nu a mers cu mine, ci toţi m
-au părăsit (II Timotei 4,
16) şi Luca singur este cu mine (II Timotei 4, 11). (...) Pentru aceea
şi Domnul spunea: Cela
ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui (Mt. 10, 22). (...)
Ştiu că Stăpânul şi
Dumnezeul meu, când a fost prins şi dus la temniţă, a fost lăsat
singur. Atunci ucenicii toţi,
lăsându-L pe El, fugiră (Mt. 26, 56; Mc. 14, 50) 162."
„Însă ceea ce loveşte şi seacă cel mai tare inima este a vedea
mădularele lui Hristos,
Capul nostru, cu Carele suntem uniţi şi împreună-părtaşi, fiind smulse
şi cu totul nimicite"
(Cf. I Cor. 12, 12-27) 163.
Fotie face aluzie şi la unele probleme de sănătate atunci când scrie:
„Până acum mi-am
lovit şi rănit măruntaiele, ceea ce am suportat cu greu; căci chiar
dacă era nevoie de leacuri şi
de medici, totuşi împreună-pătimirea pentru necazuri şi dureri
precumpăneşte asupra legilor
161 D. S. White, Patriarch Photios of Constantinople, op. cit., pp. 139-142.
162 Ibid., pp. 148-149.
163 Ibid., p. 149.
tămăduirii şi învăţăturii doftoriceşti 164." Fotie, strălucitorul far
al înţelepciunii, printre multele
sale înzestrări avea şi o excelentă cunoaştere a medicinei. (Poate că
expresia „mi-am lovit şi
rănit măruntaiele" vrea să spună că folosea vechea metodă a lăsării
sângelui.) Într-o scrisoare
către Sfântul Gheorghe, Episcop al Nicomidiei vestit între imnografii
ortodocşi, citim că Fotie
l-a tămăduit de o anume boală.
Îndemnuri la răbdare. În scrisoarea către episcopii săi, ca un minunat
şi întocmai cu
apostolii, Fotie îi îndeamnă, în ciuda greutăţilor de neîndurat, să se
supună la toată omeneasca
zidire, pentru Domnul, ori împăratului, ca celui ce e mai presus (I
Petru 2, 13), şi iarăşi, pe
împăratul cinstiţi (I Petru 2, 17).
Vorbind în continuare despre împărat, spunea: „Ci încă şi înainte de
aceştia, Stăpânul
şi învăţătorul nostru al tuturor, şi însuşi Ziditorul, din nemăsurata
Sa comoară a plătit
Cezarului. El ne-a învăţat şi pe noi cu fapta şi cu obiceiul să ţinem
seama de privilegiile date
împăraţilor. Pentru aceea dar, în tainicele şi înfricoşatele noastre
slujbe noi facem rugăciune
pentru stăpânitori 165."
Nearătând nici măcar un gând de nemulţumire, în încercarea de a-i îmbărbăta şi a
susţine credinţa episcopilor săi, ale căror inimi erau pline de
tulburare în vremea grea a
prigoanei, Fotie remarca în chip optimist: „Grea este prigoana, dar
dulce făgăduinţa
binecuvântării de la Stăpânul. Dureros este surghiunul, dar
desfătătoare împărăţia Cerurilor...
Să ţinem nevoinţa noastră, ca să câştigăm răsplătirile. Fie ca şi noi
să strigăm împreună cu
Pavel: Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am
păzit; de acum s-a gătit
mie cununa dreptăţii (II Timotei 4, 7-8). Fotie ştia că slava
biruitorilor avea să fie bucuria de
obşte a celor binecinstitori.
Într-o altă scrisoare către Mitropolitul Ioan al Iracliei, sfatul
dulcii sale limbi a fost
acela de a răbda „cu vitejie cele ce vin asupra noastră. Aceasta
fiindcă ştim negreşit, după
cum răspicat spun graiurile dumnezeieşti şi sfinte, că viaţa de acum
nu este una a răsplătirii şi
dezmierdării, ci una a nevoinţei, trudei şi luptelor."
Podoaba Patriarhilor şi Părinţilor, lămurit precum aurul, Fotie s-a
făcut plăcut lui
Dumnezeu. El se bucura să urmeze suferinţele Mântuitorului său. Într-o
altă scrisoare către
acelaşi mitropolit, Fotie scria: „Mare şi vădită mângâiere se dă
celora ce îndură necazurile
vieţii şi suferă ce este mai rău, după pilda suferinţelor Lui (adică
Hristos) şi a morţii Sale celei
de ruşine. (...) Deci te bucură că şi tu, robul, ai prilej a urma pe Stăpânul."
Într-o scrisoare către Mitropolitul Mihail al Mitilinei Fotie vorbeşte despre
Sanhedrinul Iudeilor care i-a scos pe ucenicii lui Hristos din
sinagogă. Fotie asemuieşte pe
prigonitorii săi cu Sanhedrinul şi pe adepţii săi îi numeşte „următori
plini de râvnă ai
apostolilor (...) care acum s-au legat şi unit încă şi mai mult cu
acei dumnezeieşti martori ai
Cuvântului. Că părtăşia noastră cu suferinţele acelora face legătura
noastră cu vieţile lor încă
şi mai desluşită." El spune că prigonitorii „s-au despărţit în chip
jalnic şi ticălos de învăţătura
apostolilor şi de Ortodoxia noastră (...) şi au căzut."
Epistola către împăratul Vasile. În Iunie, 870, surghiunitul Fotie
scria o plângere
către împărat, fiindcă era lipsit de mângâierea de a citi cărţi.
„Preacucernicului şi marelui
împărat Vasile [formula uzuală de salut, n. ed.]. (...) Noi ducem o
viaţă mai amară decât
moartea (...) pe care nici un mare preot al lui Dumnezeu nu a
suferit-o, deşi unii criminali au
suferit-o ca pedeapsă. (...) Vă rog a lua aminte la drepturile de
obşte ale oamenilor. Că atunci când barbarii sau elinii păgâni alungau
din obşte (...) pe cei ce erau lăsaţi să trăiască, ei nu-i
sileau să moară de foame sau de nenumărate rele. (...) Faptul că am
fost lipsiţi până şi de
cărţile noastre este nou şi neaşteptat, şi o nouă pedeapsă născocită
împotriva noastră. Pentru care pricină? Ca nu cumva să auzim fie şi
cuvântul lui Dumnezeu? (...) De ce oare ni s-au luat
164 Ibid., p. 152.
165 Ibid., p. 155.
cărţile? Că dacă am făcut ceva greşit, mai multe cărţi trebuia a ni se
da, ba încă şi învăţători,
ca prin citire să ne folosim mai mult, şi, dovedindu-ni-se că greşim,
să ne putem îndrepta. Dar dacă nu am făcut ceva rău, de ce ni se face
rău nouă? (...) Luarea cărţilor (...) stinge şi
nimiceşte însuşi ochiul contemplaţiei 166."
Din nefericire, răspunsul împăratului, de va fi fost vreunul, nu ni s-a păstrat.
Gândurile sfântului despre anatematizarea sa. Vorbind despre anatema
rostită asupra sa şi a adepţilor săi, Fotie spune: „Odinioară anatema
era ceva de temut şi de ocolit,
căci era rostită de trâmbiţele bunei cinstiri împotriva celor vinovaţi
de necinstire. Dar ei, (...)
potrivnic oricărei legi, atât dumnezeieşti cât şi omeneşti, potrivnic
oricărei judecăţi, elineşti
sau barbare, au întors cu îndrăzneală anatema lor către atleţii
ortodoxiei, luptându-se să facă
din barbara lor nebunie un privilegiu bisericesc. Iată că acum anatema
— straşnica şi ultima
încununare a oricărei pedepse - a ajuns un basm sau o jucărie, sau mai
vârtos un lucru vrednic
de dorit pentru cei binecinstitori. (...) Duşmanii adevărului nu fac
pedeapsa înfricoşată, ci mai
vârtos simţul vinovăţiei o face să fie astfel. (...) Însă nevinovăţia
nu numai că preschimbă
pedeapsa lor în ceva de râs, ci încă întoarce osândirea către cei ce
au dat-o. Ba încă aduce celor ce au fost pedepsiţi de ei neveştejite
cununi şi slavă nemuritoare."
Prin înălţimea virtuţii sale Fotie învăţase foarte bine să rabde
silnicia încă din prima tinereţe. Nu era străin de primirea
afuriseniilor, astfel că scria diaconului Grigorie:
„Vreme de mulţi ani, fiecare sobor eretic şi fiecare sobor de
iconoclaşti ne-a afurisit;
nu numai pe noi, ci şi pe tatăl şi pe unchii noştri, bărbaţi
mărturisitori ai lui Hristos şi mândria
episcopilor. Deşi ne-au afurisit, ei ne-au ridicat pe scaunul
arhieresc atunci când nu o
doream... Deci să ne afurisească şi de acum înainte, ca astfel să ne
facă - aşa şovăielnici cum
suntem - să ne înălţăm de pe pământ în împărăţia cerească."
Cearta asupra Bulgariei
Când Papa Adrian al II-lea a fost înştiinţat de hotărârile Sinodului
din 869-870, l-a
trimis înapoi pe Eftimie şi pe Theognost cu două scrisori, una
adresată împăratului Vasile şi
alta lui Ignatie. El îl felicita pe împărat că l-a înlocuit pe Fotie
cu Ignatie. Adrian cerea să se
trimită reprezentanţi de la Constantinopol spre a lua parte la un
sinod pe care plănuia să-l
convoace la Roma. Împăratul Vasile a trimis o ambasadă la Roma în
primăvară. Deşi au avut parte de vreme rea pe mare, ambasadorii au
reuşit să ajungă la Roma, unde au fost primiţi de
Papa la Biserica Santa Maria Maggiore. S-au citit actele Sinodului din
Constantinopol care
osândea şi afurisea pe Fotie, acţiunile sale, episcopii săi şi
bisericile sfinţite de el.
Însă când Papa Adrian a aflat că Bulgaria fusese pusă sub jurisdicţia
Bisericii din
Constantinopol a denunţat această decizie. El i-a ameninţat cu
excomunicarea pe Patriarhul
Ignatie şi pe Arhiepiscopul Iosif al Bulgariei. Adrian îi scria lui
Ignatie ca unui inferior,
învinuindu-l de încălcarea canoanelor, zicându-i pe un ton ameninţător
că o asemenea purtare
a pricinuit şi căderea lui Fotie. Ignatie însă refuză a se supune
suveranităţii papale.
Astfel, cu sau fără Fotie, conflictul cu Roma s-a reînnoit din pricina
chestiunii bulgare.
Deşi Papa Adrian îl recunoscuse ca patriarh pe Ignatie, recunoaşterea
lui era condiţionată,
depinzând de atitudinea lui faţă de interesele papale din Bulgaria.
După Adrian, dacă Ignatie
era destul de îndrăzneţ încât să se opună Romei, se putea aştepta să
fie excomunicat de la
părtăşia cu Roma. Această condiţie a fost înfăţişată într-o scrisoare
către Ignatie, pe când
legaţii papali se aflau la sinodul constantinopolitan din 869-870,
când bulgarii şi-au prezentat
pricina.
166 Ibid., p. 166.
Papa Ioan al VIII-lea
Papa Adrian al II-lea a murit în Noiembrie 872. Urmaşul său, Ioan al
VIII-lea, i-a scris
din nou Ţarului Boris împotriva grecilor, zicând: „Zi de zi grecii
rătăcesc cu noi şi felurite
învăţături şi dogme." În alt loc scria: „Plângem şi ne tânguim,
grijindu-ne şi temându-ne ca nu
cumva urmând grecilor (care au căzut în tot felul de erezii şi
schisme, precum le este
obiceiul), să cădeţi şi voi împreună cu ei întru adâncul rătăcirii.
Căci te întreb, fiule, cu
vorbele lui Moisi, - întreabă pe tatăl tău, şi va povesti ţie, pe cei
mai bătrâni decât tine, şi vor
spune ţie - (A II-a Lege 32, 7), fost-au oare grecii vreodată slobozi
de vreun eres sau altul?"
Ignatie a intrat în conflict cu problema alegerii jurisdicţiei asupra
Bulgariei, căci a
rămas credincios hotărârilor Sinodului din 869-870. La scurt timp după
trimiterea în Bulgaria
a arhiepiscopului grec Iosif, misionarii latini au fost alungaţi. Roma
a protestat împotriva
acţiunilor lui Ignatie, care-i făcea să fie la fel de nemulţumiţi de
Ignatie pe cât fuseseră şi de
Fotie.
Papa Ioan al VIII-lea ar fi putut să-l trateze pe Ignatie ca excomunicat, căci
predecesorul său Adrian îl ameninţase pe Ignatie cu excomunicarea dacă
încalcă porunca
papală de a nu intra în Bulgaria, însă Papa Ioan a întârziat să dea o
sentinţă publică,
nădăjduind că Ignatie va recunoaşte încălcarea săvârşită. El i-a scris
lui Ignatie şi, în termeni
foarte hotărâţi, i-a spus că va fi excomunicat dacă nu-şi cheamă
înapoi preoţii din Bulgaria în
treizeci de zile. Într-o altă scrisoare către clericii greci din
Bulgaria, Papa Ioan confirma
sentinţa de excomunicare pronunţată de predecesorul său,
adresându-li-se astfel: „Tuturor
episcopilor şi altor clerici greci, cotropitori ai eparhiei Bulgariei
şi excomunicaţi de către noi."
El îi ameninţa că, dacă nu se retrag din Bulgaria într-o lună, şi ei
vor fi depuşi şi
excomunicaţi. Pe de altă parte, făgăduieşte episcopilor că le va da alte scaune.
Când oare s-a mai auzit, în cele dintâi opt veacuri din vremea
slăviţilor apostoli, ca un
Patriarh să fie excomunicat şi depus dacă nu ascultă poruncile Papei
de la Roma ce acţiona ca
un suveran absolut? Însă episcopii din Răsărit nu aveau să asculte de
poruncile sale
anticanonice.
În ciuda acestor piedici, eforturile misionare bizantine în Balcani, mai ales în
Macedonia şi Bulgaria, au primit un puternic imbold prin sosirea
ucenicilor sfântului episcop
Metodie († 885). Ei fuseseră alungaţi din Moravia iar acum răspândeau
ortodoxia şi civilizaţia
bizantină printre popoarele slave, propovăduind în limba slavonă.
Astfel, Moravia a căzut în sfera de influenţă papală iar Bulgaria,
Macedonia şi Serbia au intrat pe orbita Bizanţului.
Rechemat din surghiun
În ciuda surghiunirii lui Fotie, clerul din Constantinopol i-a rămas
credincios, chiar
dacă mulţi din episcopii săi au fost şi ei surghiuniţi. Chiar şi
bisericile sfinţite de el au fost
distruse. Nu a trecut mult până când împăratul Vasile şi-a dat seama
că bunăvoinţa sa faţă de
extremişti nu i-a adus foloasele pe care le nădăjduia. Schimbându-şi
politica, s-a alăturat
facţiunii moderate.
Purtarea paşnică şi plină de har a Sfântului Fotie a cucerit curând
respectul tuturor,
chiar şi al celor mai înverşunaţi duşmani ai săi. Şi împăratul a
recunoscut virtutea şi măreţia
lui Fotie şi cugeta să-l recheme din surghiun. Încet-încet, Vasile
recunoştea că atitudinea sa
faţă de Fotie fusese greşită şi încerca să o îndrepte.
Sfaturile cinstite ale Patriarhului Ignatie înrâuriseră mult pe
împăratul Vasile, căci
conştiinţa lui Ignatie îl încredinţa că şi el era vinovat de
prigonirea lui Fotie. Astfel că i-a vorbit împăratului despre
eliberarea sfântului bărbat.
În 875 Vasile i-a îngăduit lui Fotie, acum în vârstă de cincizeci şi
cinci de ani, să se întoarcă la Constantinopol unde i s-a dat un
apartament în palatul împărătesc. Fotie a fost numit şi rector al
Universităţii Magnaura. Apoi Vasile i-a încredinţat educaţia fiilor
săi, Leon
şi Alexandru. Constantin, întâiul născut al împăratului şi favoritul
său, era fructul unei
căsătorii din tinereţe cu Maria, o macedoneancă. Leon, Alexandru şi
Ştefan erau fiii Evdokiei
Ingherina, cei doi băieţi mai mici fiind născuţi după ce pusese mâna pe tron.
Marele dascăl Fotie spusese cândva: „Dobândirea învăţăturii se face
celui bătrân cel
mai tare toiag al vieţii şi-l duce fără durere pe cel aflat în floarea
tinereţii până la frumuseţea
virtuţii. Deci învăţaţi-vă copiii întru înţelepciune şi virtute, ca nu
numai la tinereţe să aibă
parte de o frumoasă purtare în viaţă, ci şi când îmbătrânesc să nu
aibă trebuinţă de ajutorul
altora."
Ca un făcător de pace, Fotie a dat de-o parte orice fel de pomenire a
răului şi şi-a
deschis inima, cerând lui Ignatie să se împace. Ignatie, om moral,
deşi înclinat spre iuţime, a
primit împăcarea cu Fotie. Apoi cei doi mari sfinţi au hotărât să
lucreze împreună la
îmbogăţirea Bisericii.
După împăcare între cei doi s-a ivit o nespusă dragoste şi
împreună-lucrare, încât
Ignatie adesea cerea sfatul sfântului Fotie. Iată ce scria Sfântul
Fotie despre noua sa prietenie:
„Am încercat toate căile pentru reaşezarea şi sporirea păcii. Amândoi
am căzut în genunchi,
am cerut iertare unul altuia şi fiecare l-a iertat pe celălalt pentru
orice i-ar fi greşit. Mai târziu, când (Ignatie) a căzut la pat şi a
cerut să mă vadă, l-am cercetat nu o dată sau de două ori, ci
de multe ori. Am făcut tot ce este cu putinţă să-i alin suferinţa. Şi,
dacă cuvintele pot aduce
vreo mângâiere, i-am dat-o şi pe aceasta." Fotie s-a folosit şi de
priceperea sa în probleme
medicale spre a alunga suferinţele fostului său potrivnic.
Restabilirea suveranităţii bizantine
Când coasta Adriaticii era ameninţată de arabii din Sudul Italiei, în
anul 867, puterea
navală bizantină a silit pe arabi să ridice asediul. Aceasta a întărit
din nou suveranitatea
bizantină asupra coastei adriatice răsăritene şi a dus la crearea
provinciei Dalmaţiei. După ce flota împărătească a respins atacul arab
asupra coastei dalmaţiene şi a despresurat
Dubrovnikul, bizantinii au intervenit în Italia de Sud. Vasile a făcut
o alianţă cu împăratul
Ludovic al II-lea şi cu Roma împotriva înaintării arabe, deşi aceasta
nu le-a adus nimic
bizantinilor.
În 873 Vasile s-a întors spre Răsărit unde a înaintat în regiunea
Eufratului şi a cucerit
Zapetra şi Samosata. Slăbirea regatului arab a facilitat dezvoltarea Armeniei.
Reîntorcându-se în Apus, poziţia bizantinilor în Italia s-a întărit
din nou în 876, când
principii de Benevento şi Bari s-au pus sub suveranitatea Bizanţului.
Era epoca când Bizanţul
era în stare să respingă atacurile arabe din regiunile de coastă ale
Dalmaţiei, Greciei şi
Peloponesului. Ei au reuşit chiar să ocupe Ciprul vreme de şapte ani,
deşi Siracusa a căzut în
mâinile arabilor în 878.
Cu toate acestea bizantinii au reuşit să pună din nou piciorul pe
teritoriul sudic al
Italiei continentale. După sosirea strălucitului general Nichifor Foka
a început o puternică şi
reuşită ofensivă bizantină care a dus la revenirea Italiei Sudice sub
stăpânirea bizantină.
Micile state italiene ce se duşmăneau între ele vedeau în Bizanţ
singurul factor stabil şi
puternic. Roma însăşi, ameninţată mereu de atacurile arabe pe coastele
sale, căuta şi ea ajutor
de la împăratul bizantin. Această stare de lucruri explică atitudinea
indulgentă în problemele
bisericeşti pe care papalitatea a fost nevoită să o adopte faţă de
Biserica din Constantinopol.

Reaşezarea pe scaunul patriarhal
Patriarhul Ignatie, dându-şi seama că i se apropie moartea, l-a
sfătuit pe împăratul
Vasile să reaşeze pe Fotie ca patriarh. Când împăratul Vasile a
hotărât să cerceteze din nou
pricina într-un sinod, Papa Ioan al VIII-lea a arătat bunăvoinţă şi a
trimis pe episcopii Pavel al
Anconei şi Evghenie al Ostiei în capitala bizantină. Apoi la 12
Octombrie 877 vârstnicul
Ignatie a adormit întru Domnul. Se zice că Ignatie a murit în braţele
lui Fotie. Numele lui Ignatie a fost adăogat la Sinodicon 167 de către
Fotie, în primul an al celui de-al doilea
patriarhat al său, în Duminica Ortodoxiei din 878.
La trei zile după adormirea lui Ignatie, iubitul nostru Fotie s-a
urcat pe scaunul
patriarhal pentru a doua oară şi curând avea să fie recunoscut şi de
Roma. Când legaţii latini au sosit la Constantinopol, Patriarhul
Fotie, atunci în vârstă de cincizeci şi opt de ani, era pe
scaunul episcopal.
În Noiembrie 879 s-a convocat un sinod la Constantinopole, în Biserica
Sfânta Sofia,
la care au luat parte trei sute optzeci şi trei de episcopi. Întrucât
nou-sosita delegaţie papală nu
fusese autorizată de Papa să ia parte la sinod, împăratul Vasile şi
Patriarhul Fotie l-au poftit în
mod oficial pe Papa Ioan al VIII-lea să participe. Papa şi-a trimis ca
reprezentant pe Cardinalul Petru, care urma să se alăture celorlalţi
doi episcopi latini, Pavel al Anconei şi Evghenie al
Ostiei.
La sinod legaţii Papei Ioan au ascultat fără să se împotrivească
citirea Crezului Niceo-
Constantinopolitan fără adaosul Filioque, atât de larg folosit în
Apus. De fapt adaosul Filioque
fusese osândit în chip solemn în a şasea şedinţă a Sinodului. Legaţii
Papei, cei ai scaunelor
patriarhale răsăritene şi toţi episcopii s-au alăturat osândirii.
Crezul Niceean a fost întărit de către toţi ierarhii de faţă care au
spus: „Negreşit,
Simbolul Credinţei de la Soborul din Niceea, aşezat şi întărit de
către toate Soboarele a Toată
Lumea, să fie proclamat şi la acest Sinod a Toată Lumea." La aceasta
trimişii papali au
adăugat: „Aşa cum ne porunceşte slăvitul şi marele nostru împărat şi
fraţii noştri clerici, se
cade a nu se mai alcătui un nou Simbol. Fie ca acesta vechi, care este
ţinut şi crezut de către
întreaga lume, să fie proclamat şi întărit din nou."
Apoi cu toţii au vestit că oricine cu îndrăznire preschimbă Simbolul
Credinţei „fie cu
vorbe mincinoase, adăogiri ori lipsuri, (...) pe unul ca acela îl
scoatem cu totul din cinul său de
va fi cleric; iar de este mirean, îl afurisim, după mai nainte
rânduita osândă a sfintelor Soboare
a Toată Lumea."
După ce Sinodul a recunoscut şi întărit în unanimitate pe Fotie,
smeritul patriarh a
răspuns: „Fie ca Dumnezeu să scufunde în uitare cele din trecut. Cât
despre noi, să aflăm
întărire în iertare şi să nu ţinem minte răul. Mai bine să rămânem
tăcuţi despre aceste lucruri
sau măcar să le pomenim numai pe scurt şi cu înfrânare. Fiind noi
oameni păcătoşi şi
neînsemnaţi, este mai bine a rămânea tăcuţi asupra vrăjmăşiei pe care
a pricinuit-o. Numai dacă este mare nevoie să mai pomenim de aceasta."
Scrisorile de felicitare ale Papei. În scrisorile sale către Sinod
Papa Ioan al VIII-lea îl
recunoştea pe Fotie ca patriarh legiuit. El osândea sinoadele
anterioare ţinute la Roma şi
Constantinopol care l-au osândit pe Fotie. Apoi scrie spre lauda lui
Fotie: „Primiţi-l pe Fotie,
minunatul şi cucernicul ierarh al lui Dumnezeu şi Patriarh, fratele şi
împreună-slujitorul
nostru. El are aceeaşi soartă, aceeaşi parte şi aceeaşi moştenire cu
cea a Bisericii Romei.
Primiţi-l nu numai pentru virtutea sa, ci şi pentru ca sminteala să se
ridice din mijlocul nostru
şi pacea şi dragostea lui Dumnezeu să se sădească în locul ei.
Primiţi-l fără şovăire sau
167 Sinodiconul Ortodoxiei cuprinde o slujbă specială, ce se
săvârşeşte în fiecare an în Duminica Ortodoxiei
(prima Duminică din Postul Mare) şi unde se pomenesc cu aclamaţii toţi
apărătorii Ortodoxiei, dându-se totodată
anatemei toţi ereticii.
îndoială, cu dragoste şi credinţă. Lepădaţi toată otrava răutăţii,
amăgirii, făţărniciei şi
îndoielii, şi primiţi-l aşa cum l-a primit Biserica Romei. Am aflat de
la aproape toţi că acest
bărbat este împodobit cu multe virtuţi dumnezeieşti, adică cu
înţelepciune şi chibzuinţă în cele
omeneşti şi în cele dumnezeieşti. El are de asemenea toate celelalte
virtuţi lucrătoare şi
osârdie fierbinte, făcându-se truditor al lui Dumnezeu. (...) Am
judecat că nu se cade a lăsa
nelucrător un asemenea bărbat; căci fiind ridicat la înaltul rang de
Patriarh al Bisericii voastre
şi strălucind din nou, va face din nou faptele sale obişnuite, cele
plăcute lui Dumnezeu, pentru
preoţi şi înalţii preoţi.
„Hotărâm ca sinodul ţinut la Roma în vremea Papei Adrian şi cel ţinut la
Constantinopole împotriva aceluiaşi Fotie să fie lepădate cu totul,
desfiinţate, şi să nu fie
adunate şi numărate cu sfintele Sinoade. Nici adunările de episcopi ce
au primit rău pe Fotie
să nu fie socotite vrednice a se numi Sinoade."
Scrisoarea era semnată nu doar de către Papa Ioan, ci şi de către
episcopii apuseni.
Însă scrisorile lui Ioan erau pline de noile doctrine ale Papalităţii.
Papa pretindea că are, prin
drept dumnezeiesc, grija tuturor Bisericilor, şi că ţinea locul
Sfântului Petru. El pretindea că a fost rugat de bizantini să
primească pe Fotie în vrednicia patriarhatului şi chiar în tagma
clericală. Ioan mai scria că îi dă iertarea lui Fotie în temeiul
puterii ce a primit prin Sfântul
Petru, de a lega şi dezlega toate fără osebire 168. Deşi scrisorile
Papei erau deosebit de
linguşitoare faţă de Fotie, sfântul bărbat nu s-a lăsat amăgit de
cuvintele Papei privitoare la
întâietate.
Papa condiţiona recunoaşterea lui Fotie, zicând că acesta trebuie să
ceară iertare în
sinod pentru cele petrecute în trecut. El adaogă că, dacă Patriarhul
făcea acest lucru, nu va mai
primi un canon de iertare. Fotie a respins acest lucru, fiindcă nu se
socotea răspunzător pentru
trecut. Papa mai poruncea ca Fotie să renunţe la toată jurisdicţia
asupra Bulgariei şi îl oprea de
a face acolo vreo hirotonie. El scria apoi că Fotie trebuie să
primească în comuniunea sa pe
toţi episcopii hirotoniţi de Ignatie, iar dacă episcopii ignatieni ar
refuza să intre în comuniune
cu Fotie, Papa îi ameninţă cu excomunicarea 169.
Din tonul cuvintelor Papei Ioan al VIII-lea se vede că el dă poruncă
după poruncă şi
pretinde a avea stăpânire absolută de obârşie dumnezeiască. Când
scrisorile papale s-au tradus
în greceşte, toate frazele privitoare la primatul papal au fost
scoase, după care copiile revizuite
s-au citit la Sinodul din 879. Era vădit că dacă scrisorile s-ar fi
citit în Sinod nemodificate,
toată nădejdea de pace s-ar fi spulberat. Astfel că s-a scos orice
cuvânt ce ar fi putut da să se
înţeleagă că Papa ar voi să fie suveranul Bisericii. Când scrisorile
au fost citite în forma lor
revizuită legaţii latini nu au protestat.
Cardinalul Petru. Însă Cardinalul Petru i-a întrebat pe membrii
sinodului: „Primiţi
scrisoarea Papei?" Sinodul a răspuns: „Primim tot ce priveşte unirea
cu Fotie şi folosul
Bisericii, însă nu ceea ce priveşte pe împăratul şi provinciile sale."
Prin aceste cuvinte,
Sinodul respingea pretenţiile Papei asupra Bulgariei 170.
Spre a avea o mai bună înţelegere asupra stării de spirit a
episcopilor participanţi, să
ascultăm un fragment din actele Sinodului:
„Cum s-a urcat din nou patriarhul Fotie pe scaunul său?", întrebă Petru.
Sinodul răspunse: „Cu încuviinţarea celor trei Patriarhi, după
rugămintea împăratului;
sau, mai bine zicând, supunându-se silniciei ce i s-a făcut şi
rugăminţilor a toată Biserica
Constantinopolei."
„Cum", întrebă Petru, „n-au fost silnicii din partea lui Fotie? N-a
lucrat el tiraniceşte?"
„Dimprotivă", zise sinodul, „totul s-a petrecut cu pace şi linişte."
„Slavă Domnului!" răspunse cardinalul Petru 171.
168 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 224.
169 Ibid., p. 223.
170 Ibid., p. 224.
171 Ibid., p. 225.
Patriarhul Fotie se adresează Sinodului. După ce s-a dat răspuns la
aceste întrebări,
Fotie luă cuvântul şi grăi astfel: „Vă mărturisesc înaintea lui
Dumnezeu, nu am dorit niciodată acest scaun; cea mai mare parte din
cei ce sunt aici o ştiu bine. Întâia oară l-am luat fără voia
mea, vărsând multe lacrimi, după ce mult timp m-am apărat, şi în urma
unei silnicii
neînduplecate a împăratului care domnea atunci, însă cu consimţământul
episcopilor şi al
clerului, care dăduseră voturile lor fără ştirea mea. M-au pus chiar
şi sub strajă..."
Episcopii de faţă l-au întrerupt, zicând: „O ştim toţi, sau prin noi
înşine, sau prin
martorii care ne-au spus-o."
Când s-au citit hotărârile, toţi cei de faţă au spus: „Aşa cugetăm,
aşa şi vestim. Suntem cu toţii într-un cuget. În aceasta Papa Ioan
ne-a bucurat mai mult decât oricine. Căci (...) am nimicit, lepădat şi
afurisit ca necanonic tot ceea ce s-a scris, spus şi făcut împotriva
preasfântului Patriarh, şi făcând aceasta, ne-am alăturat noi înşine
lui întru sfântă părtăşie, făcându-ne împreună-lucrătorii săi 172."
Trimişii papali au adăugat: „Aşa cum soarele stă numai pe cer, dar
totuşi luminează
pământul, tot aşa şi stăpânul nostru, Domnul Fotie, şade în
Constantinopol şi luminează toată
zidirea şi îi dă strălucire 173."
„Dumnezeu a învoit", urmă sfântul Patriarh, „ca să fiu alungat. Nu am
căutat a reveni.
Nu am întărâtat nicidecum la răscoale. Am stat liniştit, mulţumind lui
Dumnezeu şi supus
judecăţilor Sale, fără a supăra urechile împăratului, fără dorinţă,
nici nădejde, de a fi readus.
Dumnezeu, Carele lucrează minuni, a atins inima împăratului. (...); el
m-a rechemat din
surghiunul meu. Însă cât timp a vieţuit Ignatie, de fericită amintire,
n-am putut a mă hotărâ să-mi reiau scaunul, cu toate îndemnurile şi
stăruinţele ce mai mulţi îmi făceau în această
privinţă." Sinodul a zis: „Este adevărat."
„Am voit", urmă Fotie, „a întări pacea cu Ignatie în toate chipurile.
Ne-am văzut la
palat; ne-am aruncat unul la picioarele altuia şi ne-am iertat unul pe
altul. Când el a căzut bolnav, m-a chemat la el; l-am vizitat de mai
multe ori şi i-am dat toate mângâierile de care
eram destoinic. El mi-a recomandat persoanele ce îi erau mai scumpe,
şi am purtat grijă de ele. După moartea sa, împăratul a stăruit
deosebi şi în public şi a venit el însuşi la mine ca să
mă îndemne să mă supun dorinţelor episcopilor şi clerului. Am cedat la
o schimbare atât de
minunată, pentru a nu mă împotrivi lui Dumnezeu." Sinodul a zis: „Aşa este 174."
Alte hotărâri ale sinodului. Sinodul a mai afirmat că Papa era un
patriarh ca toţi
patriarhii. El nu posedă autoritate asupra întregii Biserici. Astfel
nu era neapărată nevoie ca
Patriarhul Constantinopolului să fie confirmat de Pontiful Romei.
Când legaţii papali au cerut ca Bulgaria să fie pusă sub jurisdicţia
Romei, Fotie a
răspuns că în clipa de faţă nu se mai poate discuta această problemă,
întrucât hotărârea se va
lăsa împăratului. Apoi, la sugestia lui Fotie, Sinodul a dat un canon
conform căruia episcopul
Romei se poate bucura doar de acele privilegii pe care le avea în chip
canonic până atunci,
adică întâietatea de cinstire. Prin aceste măsuri Sinodul interzicea
Romei să-şi extindă sau să-şi amendeze prerogativele în vreun fel 175.
În şedinţele următoare, legaţii scaunelor patriarhale ale Alexandriei,
Antiohiei şi
Ierusalimului dădură dovezi desăvârşit adevărate că Patriarhii lor
fuseseră totdeauna în
comuniune cu Fotie; că pretinşii legaţi, ce asistaseră la sinodul din
869, nu erau decât nişte
„trimişi ai saracinilor", după cum însuşi Fotie scrisese în protestul
său contra acestei adunări.
Ca urmare, hotărârile Sinodului constantinopolitan din 869-870 au fost
revocate de către
Sinodul prezent din 879. Deşi sinodul din 869-870 a fost anatematizat
de către legaţii Romei,
de către legaţii celorlalte scaune patriarhale din Răsărit, şi de
către toţi episcopii, totuşi până
astăzi Roma numeşte în mod greşit Sinodul din 869 „al Optulea Sinod Ecumenic."
172 Iustin Popovici, „The Life of St. Photios", op. cit., p. 61.
173 Mansi, Sacrorum, 501.
174 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., pp. 225-226.
175 Iustin Popovici, „The Life of St. Photios", op. cit., p. 63.
Însă faptul de a fi numit al Optulea Sinod Ecumenic este o cinste
nemeritată, datorată
erorii canoniştilor latini din veacul al unsprezecelea. Când au găsit
actele sinodului în arhivele
Lateranului, ei au fost încântaţi să citească acolo o hotărâre ce
oprea pe mireni să se amestece
în alegerea unui episcop. Aşa de încântaţi au fost de această
descoperire, încât nu numai că au uitat că sinodul cu pricina fusese
osândit, ci l-au înălţat a fi unul dintre cele mai mari sinoade
ale creştinătăţii 176.
O altă scrisoare
a Papei Ioan al VIII-lea
Când Papa Ioan al VIII-lea a aflat despre rezultatele Sinodului din
879-880, a încercat
simţăminte amestecate. Erau câteva lucruri care îi stârneau mânia:
faptul că ideile papale
privitoare la supremaţie nu au fost primite, că scrisorile sale au
fost revizuite în traducerea
grecească şi că tot nu a primit Illiria şi Bulgaria. În ciuda
acestora, Papa a recunoscut
hotărârile Sinodului din 879-880, care fusese un sinod de unire între
creştinismul răsăritean şi
cel apusean.
După primirea hotărârilor sinodului Papa a hotărât să-şi trimită un legat la
Constantinopol. El trebuia să stăruie pentru anularea oricărei măsuri
de la Sinod care nu
convenea Papei. Legatul mai fusese instruit să obţină concesii în
privinţa Bisericii Bulgare.
Spre cinstea sa, Papa Ioan, în ciuda tuturor plângerilor sale, nu a
mărturisit erezia lui
Filioque şi nu a îngăduit nimănui să schimbe Crezul. De fapt, după ce
a primit actele
Sinodului, Papa Ioan a scris Patriarhului Fotie despre adăugirea la Crez:
„Vă este cunoscut că trimisul vostru, vorbind cu noi asupra Crezului,
a găsit că îl
ţinem aşa după cum l-am primit de la început, fără a adăuga sau a
scoate ceva din el, căci
cunoaştem aspra pedeapsă ce merită cel ce ar cuteza a se atinge de el.
Astfel, pentru a vă
linişti asupra acestei pricini care a fost pentru Biserică o piatră de
poticnire, noi vă declarăm
încă o dată că nu numai că îl rostim astfel, dar că osândim chiar pe
cei ce, în nebunia lor, au
avut cutezarea a lucra altminteri decât la început, drept călcători ai
cuvântului dumnezeiesc şi
măsluitori ai învăţăturii lui Iisus Hristos, ai Apostolilor şi a
Părinţilor care ne-au predat Crezul
prin sinoade. Noi declarăm că partea lor este cea a lui Iuda, pentru
că au lucrat ca şi el, fiindcă
dacă ei nu dau morţii însuşi trupul Domnului, totuşi sfâşie pe
credincioşii lui Dumnezeu, care
sunt mădularele Domnului, prin mijlocirea schismei, dându-i pe ei ca
şi pe dânşii morţii
veşnice, după cum a făcut nevrednicul ucenic. Socotesc, cu toate
acestea, că Preasfinţia
Voastră, care este plin de înţelepciune, nu poate să nu cunoască că nu
este lesne a face să se
primească această părere de toţi episcopii noştri şi a schimba în
puţin timp un obicei atât de
însemnat care a prins rădăcină de atâţia ani. Pentru aceasta noi
credem că nu trebuie a sili pe
nimenea să părăsească acest adaos făcut la Crez, ci că trebuie a lucra
cu cumpătare şi
înţelepciune, îndemnând puţin câte puţin a se părăsi de această
hulire. (...) Se cuvine deci ca Preasfinţia Voastră să nu se
smintească prea tare de noi şi să nu se depărteze de sănătoasa parte a
trupului Bisericii noastre, ci să lucreze cu râvnă, prin blândeţea şi
chibzuinţa sa, la întoarcerea celor ce s-au depărtat de la adevăr,
spre a merita cu noi răsplata făgăduită,
închinăciune în Domnul, frate catolic, şi după vrednicie cinstit!" 177
Deşi răposatul papă Nicolae I aprobase ciudata dogmă nouă a lui
Filioque, ea a fost
respinsă ca hulitoare sub noul papă Ioan al VIII-lea. Este de
necontestat că scrisoarea a venit
dinspre Apus spre Răsărit, închizându-se astfel gura celor ce s-ar
strădui să îi dezmintă
autenticitatea.
Însă legatul Papei Ioan avea să întâlnească refuzul categoric al
împăratului Vasile şi al
Patriarhului Fotie faţă de orice privea supremaţia papală şi bulgarii.
Vasile a mers până acolo
încât l-a arestat pe legat şi l-a ţinut prizonier vreme de o lună. Se
pare că acel legat se numea
176 Gerostergios, St. Photios the Great, op. cit., pp. 90-91.
177 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., pp. 235-236.
Marin, şi ar fi fost mai târziu urmaşul lui Ioan al VIII-lea. Ca
urmare, legăturile dintre
bizantini şi Roma nu au încetat cu totul, dar au devenit întâmplătoare
şi destul de vagi.
Al doilea patriarhat al lui Fotie
Vestitul ierarh ajunsese în culmea puterii sale, făcând Biserica un
izvor de mare
întărire duhovnicească pentru toate lucrările omeneşti. Lucrarea
propovăduirii Evangheliei şi
filantropia ocupau un loc de frunte. Cu toate acestea el nu trecea cu
vederea nici studiile şi
alcătuirea de noi scrieri, ca şi învăţarea celor iubitori de
învăţătură. Sfântul Fotie s-a dovedit a fi un patriarh eficient a
cărui lucrare de reformare a Şcolii Patriarhale a fost deosebit de
preţioasă.
Epanagoghì. Împăratul Vasile a reactualizat codul de legi, Epanagoghi, la care
strălucitul Fotie a alcătuit prefaţa. Epanagoghi cuprindea părţi ce se
ocupau de drepturile şi
îndatoririle împăratului, Patriarhului şi altor dregători mireni sau
bisericeşti. Politica Statului
şi a Bisericii era definită ca o unitate alcătuită din multe părţi şi
mădulare. Ea avea în frunte pe
împărat şi pe Patriarh, a căror sarcină era aceea de a lucra împreună
în strânsă şi paşnică
armonie pentru binele oamenilor. După cum afirmaseră Iustinian şi Leon
al III-lea la vremea lor, „întrucât lumea este alcătuită, ca şi omul,
din părţi şi mădulare, cele mai mari şi mai
trebuincioase părţi ale ei sunt împăratul şi Patriarhul. Pentru aceea,
pacea şi fericirea supuşilor, trupeşte şi sufleteşte, se săvârşeşte
atunci când împăratul şi preoţia găsesc bunaînţelegere şi
împreună-glăsuirea (symphonia) în toate lucrurile 178."
Conform documentului, împăratul trebuia să întărească şi să susţină nu
numai cele
spuse în Sfânta Scriptură, ci şi dogmele statornicite de cele Şapte
Sinoade Ecumenice; şi,
bineînţeles, legile romane ale predecesorilor săi. Însă „împăratul
trebuie să lucreze în chip de lege atunci când nu este niciuna scrisă,
însă faptele sale să nu încalce legiuirea canonică 179."
Deşi împăratul era autoritatea legală care trebuia să întărească şi să
susţină adevărata
învăţătură, aşa cum este ea înfăţişată de Scripturi şi de cele Şapte
Sinoade, autorul textului
căuta să limiteze puterile împăratului în domeniul bisericesc şi să
prevină intervenţia sa în
probleme dogmatice. Definind drepturile Patriarhului, documentul
afirmă: „Patriarhul este
icoana vie şi însufleţită a lui Hristos, fiind chip al adevărului prin
fapte şi cuvinte. Patriarhul trebuie mai întâi să păzească cu trezvie
şi cucernicie pe cei pe care Dumnezeu i-a dat în grija
sa. Apoi trebuie, pe cât este cu putinţă, să aducă la unirea cu
Ortodoxia pe toţi ereticii. În sfârşit, prin sfiala pe care o insuflă,
prin strălucirea şi minunata sa purtare, să-i facă pe necredincioşi să
urmeze Credinţa. (...) Singur Patriarhul trebuie să tâlcuiască
canoanele predate de Părinţi şi hotărârile date de sfintele Sinoade.
Patriarhul trebuie să desluşească şi să hotărască acele lucruri ce au
fost rânduite şi aşezate de Părinţii cei dintâi de la Sinoadele a
toată lumea şi locale. (...) Supravegherea tuturor celor duhovniceşti
este în sarcina
Patriarhului, dar poate fi trecută şi la cei hotărâţi de el că trebuie
să li se dea această
puternicie. De asemenea, numai el (şi cei pe care el îi numeşte) este
socotitorul şi judecătorul
în toate cele ce ţin de pocăinţă, întoarcerea de la păcat, erezie. (...)" 180
Deci căpetenia laică trebuie să aibă grijă de bunăstarea materialnică
a supuşilor, iar
căpetenia duhovnicească este însărcinată cu bunăstarea duhovnicească a
turmei. Trebuie reamintit faptul că Epanagoghi nu a fost alcătuită de
împărat, ci de către marele Patriarh
Fotie; totuşi ea nu a fost pusă niciodată în aplicare.
Unii dintre criticii ostili lui Fotie l-au învinuit că foloseşte
cuvinte mai potrivite unui
pontif latin decât unui ierarh bizantin. Însă trebuie să ne reamintim
că sfântul bărbat ştia
foarte bine din experienţa sa şi din lecturi că mulţi din cei ce au
şezut pe scaunul împărătesc
178 În Jus Graeco-Romanum IV, Leipzig, 1852, pp. 181-184, Titulus III, 1.
179 Ibid., Titulus II, 6.
180 Ibid., Titulus III, 1.
şi-au dus până la capăt firea căzută, făcând prăpăd în Biserica lui
Hristos. Experienţele din
copilărie legate de cumplitele prigoane pricinuite de iconoclaşti l-au
făcut negreşit să creadă
că împăratul avea nevoie de ordine şi responsabilitate. Într-o omilie
datând din vremea primei
sale înscăunări, Fotie ataca pe împăraţii iconoclaşti care se
strecuraseră pe tronul Noii Rome.
„Ei au dezbrăcat Biserica, Mireasa lui Hristos, de podoabele Ei şi în
chip nesocotit i-au
pricinuit răni amare; încât chipul i s-a umplut de urmele ranelor şi
era dezgolită şi sluţită.
După ce i-au pricinuit mulţime de rane, duşmanii ei au căutat, în
turbarea lor, să o scufunde în
uitare - asemănându-se astfel nebuniei Iudeilor. Ea încă poartă pe
trupul ei urmele ranelor, ca
mărturie a scopului isaurian şi nedumnezeiesc 181."
Învăţătura lui Fotie despre legătura dintre Biserică şi Stat defineşte
limpede preoţia ca
urmând pildei lui Hristos, adică lăsând Cezarului cele ale Cezarului,
căci împărăţia Sa nu este
din lumea aceasta. Teoria dublei stăpâniri din Epanagoghi nu este
unică în Bizanţ. Mai devreme, în veacul al VI-lea, împăratul
Iustinian, în a Şasea Novelă, afirmase explicit
deosebirea între sacerdotium şi imperium, ca două autorităţi separate,
obârşite de la
Dumnezeu pentru omenire. Patriarhul Fotie nu făcea decât să o aducă
aminte împăratului şi
episcopilor deopotrivă.
Lucrarea, compilată în numele împăraţilor Vasile, Leon şi Alexandru, aparţine
perioadei de după 879. Totuşi, aşa cum am pomenit, Epanagoghi nu a
fost publicată oficial.
Teoria îndoitei stăpâniri presupune o legătură ideală între puterea
laică şi cea bisericească în
acord cu ideile predominante în sfera Bisericii Ortodoxe. În orice
caz, Fotie avea să descopere
curând că, în practică, îndoita stăpânire venea în contradicţie acută
cu noul împărat.
Eforturi misionare în Imperiu. Domnia lui Vasile I a fost marcată de câteva
încercări de a răspândi Ortodoxia printre păgâni. Bizantinii s-au
străduit să-i convingă pe ruşi
(deşi nu se ştie încă pe care dintre ei) să primească mântuitorul
Botez. Convertirea majorităţii
triburilor slave aşezate în Peloponez a avut loc în vremea lui Vasile
I. Slavii păgâni au rămas
în munţii Taighet.
Relaţiile cu papalitatea. Relaţiile cu Apusul erau încă încordate, din
pricina poziţiei
lui Fotie faţă de ideile papale asupra primatului. După uciderea lui
Ioan al VIII-lea, Marin I,
cunoscut şi ca Martin al II-lea (882-884), a fost ales episcopul
Romei. Marin fusese unul din
legaţii papali la Sinodul din 869, ce fusese anatematizat la Sinodul
din 879. De asemenea, se spune că Marin fusese prigonit de împăratul
Mihail al III-lea pentru ceea ce făcuse la Sinodul
din 869. Având deci o ranchiună de satisfăcut, Marin a validat Sinodul
din 869 care-l osândea
pe Fotie.
Urmaşul lui Marin, Adrian al III-lea (884-885), a păstrat o opinie
moderată. Urmaşul lui Adrian, Ştefan al V-lea (885-891), a urmat
îndeaproape poziţia predecesorilor săi de tristă
amintire, Nicolae I şi Marin. El a reaşezat hotărârile Sinodului
Tâlhăresc din 869 şi a trimis o
scrisoare împăratului Vasile I. Iată câteva fragmente foarte vrednice
a fi luate în seamă:
„După cum Dumnezeu", zice el, „v-a dat suveranitatea lucrurilor
vremelnice, noi de asemenea
am primit de la el, prin Sfântul Petru, verhovnicul apostolilor,
suveranitatea lucrurilor
duhovniceşti. (...) Nouă ni s-a încredinţat purtarea de grijă a
turmei; această purtare de grijă
este cu atât mai înaltă, cu cât cerul este deasupra pământului.
Ascultaţi ce a zis Domnul lui
Petru: Tu eşti Petru, etc. (...) Rog dar Evsevia Voastră de a cinsti
numele şi vrednicia
verhovnicului apostolilor, supunându-se hotărârilor sale; căci
episcopatul în toate Bisericile
pământului îşi trage obârşia de la Sfântul Petru, prin care noi
învăţăm pe toţi credincioşii şi le
arătăm sănătoasa şi nestricăcioasa învăţătură 182." Ştefan mai
pretindea că legaţii papei
Silvestru, la întâiul Sinod de la Niceea, au statornicit principiul
„că întâiul scaun nu poate fi
judecat de nimeni."
Exprimându-şi dezaprobarea faţă de Fotie, Ştefan pretindea că Fotie
n-a fost niciodată
decât laic, fiindcă nu avea episcopatul de la Roma. El scria
împăratului: „Biserica Romană nu
181 D. S. White, Patriarch Photios of Constantinople, op. cit., p. 91.
182 Apud Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 237.
v-a scris oare vouă să ţineţi un sinod la Constantinopole? Vă întreb,
cui putea ea să scrie?
Laicului Fotie? Dacă voi aţi avea un patriarh, Biserica noastră l-ar
cerceta adeseori prin
scrisori. Însă, vai, slăvitul oraş al Constantinopolei este fără
păstor, şi dacă iubirea ce vă purtăm nu ne-ar face a suferi cu răbdare
nedreptatea făcută Bisericii noastre, am fi fost siliţi a
rosti contra înşelătorului Fotie, care a vorbit atât de nevrednic
împotriva noastră, pedepse mult
mai aspre decât cele ce au fost date de către predecesorii noştri 183."
Deşi scrisoarea a fost trimisă împăratului Vasile, el nu a primit-o.
Ea avea să fie primită şi citită în capitală când schiptrul împărăţiei
era ţinut de Leon cel înţelept (886-912).
Papa Ştefan a murit ştrangulat în închisoare.
Mistagoghia,
adică începătura Tainelor
Vreme de mulţi ani, sfântul bărbat, trâmbiţa ce vestea purcederea
Duhului Sfânt de la
Tatăl, s-a ocupat de problema lui Filioque. În 883 el a trimis vestita
sa scrisoare Mitropolitului
Acvileii din Italia, apărând poziţia ortodoxă.
Iată ce scria fericitul Fotie, cel cu dumnezeiesc grai: „Ne-a ajuns la urechi că
unii dintre cei ce vieţuiesc în Apus, fie nemulţumiţi cu graiul
Domnului, ori fiindcă nu au
înţelegerea hotărnicirilor şi dogmelor Părinţilor şi Sinoadelor, ori
fiindcă au trecut cu vederea
acrivia acestora, ori fiindcă au cugetele nesimţitoare la aceste
lucruri (căci altfel nu ştiu cum
să zic), au strecurat învăţătura (să nu fie!) că Dumnezeiescul şi
Preasfântul Duh purcede nu de
la Dumnezeu, adică de la Tatăl, ci şi de la Fiul, şi printr-o astfel
de rostire pricinuiesc multă
vătămare celor ce cred aceasta 184."
Limba lui Fotie s-a făcut condeiul Mângâietorului care grabnic dă
izbăvire celor ce
recunosc stăpânirea Sa, insuflând cunoaştere cerească în sufletele
lor. Fotie, cel cu inimă
curată, luminată din belşug de razele strălucitoare ale
Dumnezeiescului Duh, în anul 885, la
vârsta de şaizeci şi cinci de ani, a scris un lung tratat, Mistagoghia
Duhului Sfânt 185.
Mistagoghia sau începătura Tainelor, este un tratat despre învăţătura
tainică pentru Duhul
Sfânt. Fotie, înţeleptul descoperitor al tainelor, nu spune pe nume
sprijinitorilor apuseni ai lui
Filioque, căci folosirea lui era atât de răspândită încât osebirea
anumitor persoane de frunte ar
fi fost socotită ca un atac personal. Dimpotrivă, sfântul bărbat voia
ca tratatul să fie educativ,
ceea ce şi dovedeşte din plin. Se atacă poziţiile şi doctrinele, nu
persoanele 186.
La început, Fotie declară: „Mai mult decât orice altceva, însuşi
graiul Domnului li se
împotriveşte. (...) Care grai? Cela ce zice: Duhul adevărului care de
la Tatăl purcede (In. 15,
26). Însuşi Fiul ne dă tainica Sa învăţătură că Duhul purcede de la Tatăl 187."
În deplină conglăsuire cu teologia ortodoxă, Fotie scrie: „Atât Fiul
cât şi Duhul Sfânt
se ivesc din una şi aceeaşi Cauză, adică din Tatăl, chiar dacă Duhul
este prin purcedere, iară
Fiul prin naştere. (...) Amândoi s-au ivit din Cauză cu aceeaşi
vrednicie. (...) Dacă Duhul este
socotit a avea o îndoită cauză şi suferă o îndoită purcedere, oare nu
va urma de aici că este
compus? Oare nu se va afirma în chip hulitor că Duhul cel de aceeaşi
cinste este mai puţin
decât Fiul? (...) Oare nu se va afla stricată tocmai simplitatea,
însuşirea osebitoare a
Treimii?" 188
Sinoadele. Sfântul Fotie, neclintitul şi dumnezeiescul stâlp al
Credinţei, înşiruie, ca pe
nişte desluşite şi limpezi mărturii, de Dumnezeu insuflatele Soboare a
Toată Lumea, care dau
mărturie despre învăţătura că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl.
„Odinioară ei (adică Sfinţii
183 Ibid., pp. 237-238.
184 Val. Ep. 5.
185 PG 102, 262-291.
186 St. Photios, On the Mystagogy of the Holy Spirit, Studion
Publishers, Inc., NY, 1983, p. 69.
187 Ibid., p. 69.
188 Ibid., p. 70.
Părinţi) au văzut cu ochi proroceşti această nou-născocită păgânătate
şi au osândit-o în scris,
în cuvânt şi în gând. (...) Dintre Soboarele a Toată Lumea, al Doilea
(Constantinopol, 381) a
dogmatizat de-a dreptul că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl; al Treilea
(Efes, 431) a primit
acea învăţătură; al Patrulea (Calcedon, 451) a întărit-o; al Cincilea
(Constantinopol, 533) a
rămas statornic în aceeaşi părere; al Şaselea (Constantinopol,
680-681) a propovăduit aceeaşi;
iar al Şaptelea (Niceea, 787) a pecetluit-o în chip strălucit prin dispute 189.
„Dacă se primesc două cauze în dumnezeieşte-stăpânitoarea şi
suprafiinţiala Treime,
atunci unde mai este mult cântata şi lui Dumnezeu cuvenita măreţie şi
unică stăpânie?" 190 Şi
„Dacă Fiul este statornicit astfel drept principiu şi cauză, (...) cum
poţi să nu spui că în Treime
sunt două principii osebite?" 191
„Această necinstitoare învăţătură împarte în două ipostasul Tatălui;
sau, oricum, legiuieşte negreşit că Persoana Fiului subsumează o parte
din ipostasul Tatălui. (...) întrucât
Fiul se face parte a Tatălui, taina înfricoşată a Treimii este tăiată
în două 192." Însă „dacă
însuşirea osebitoare a Tatălui este făcută să devină însuşirea
osebitoare a Fiului, atunci în chip
limpede însuşirea osebitoare a Fiului poate fi făcută să devină a Tatălui 193."
Părinţii apuseni. Vorbind despre Părinţii apuseni (precum Sfântul Ambrozie ori
Sfântul Grigorie Dialogul) care par să sprijine această adăogire,
Sfântul Fotie arăta: „Nu ai
luat în seamă faptul că şi ei erau oameni, şi că nimeni din cei făcuţi
din ţărână şi din materie
schimbătoare nu se poate ţine pururea deasupra greşalelor omeneşti.
Căci cu adevărat se
întâmplă ca urma vreunei prihăniri să se lipească până şi de oamenii
cei mai aleşi 194." Fotie sugerează apoi că este cu putinţă ca
scrierile lor să fi fost interpolate sau că poate se adresau
„neputinţei" anumitor ascultători 195.
Trebuie să ne aducem aminte că primii Părinţi nu deosebeau de obicei
între purcederea
din veşnicie şi cea vremelnică a Duhului. Această problemă nu se
pusese Sfinţilor Ambrozie
şi Grigorie, care nu aveau nici un motiv să gândească în termenii unei
probleme ce nu se
pusese. Pe deasupra, niciunde aceşti doi Părinţi nu arată că se referă
la „Treimea
transcendentă" sau la „Treimea iconomică." În acest context, termenul
„transcendent" se
referă la Persoanele Treimii în legătura lor veşnică şi lăuntrică; iar
„iconomic" se referă la
iconomia dumnezeiască, adică legătura lor cu noi, cu lumea, etc 196.
Mulţi Părinţi au admis că,
în veşnicie, Duhul purcede din Tatăl dar sălăşluieşte în Fiul.
După ce pomeneşte câţiva Părinţi latini, Sfântul Fotie aduce
strălucita mărturie a Sfântului Leon cel Mare (papă între anii
440-461), „stâlpul celui de-al Patrulea Sobor a Toată
Lumea, care a învăţat desluşit că Preasfântul Duh purcede de la Tatăl.
El străluceşte cu lumina aceleiaşi Ortodoxii nu numai asupra
întregului Apus, ci şi până la hotarele Răsăritului..." Pe cei ce
învaţă altfel, „Leon îi osândeşte, dacă sunt preoţi, să fie scoşi din
preoţie", iar pe
ceilalţi, călugări sau mireni, „să fie daţi anatemei." Sfântul Leon
„în mod deschis a ratificat
aceste lucruri prin sfinţii bărbaţi Pashasin, Lucensie şi Bonifatie 197."
Papa Leon a hotărât chiar ca la slujbe să se rostească Crezul în
greceşte, ca nu cumva
nepotrivirea latinei să dea prilej de hulă. Urmaşul său de mult mai
târziu, Papa Benedict I
(575-579), a păstrat şi el acest obicei.
Pe bună dreptate strigă sfântul Fotie: „Vedeţi, orbilor, şi auziţi,
surzilor, cei ce locuiţi
în ereticul Apus şi sunteţi ţinuţi de întuneric!... Temeţi-vă măcar de
părintele vostru
189 Ibid., p. 71.
190 Ibid., p. 74.
191 Ibid., p. 75.
192 Ibid.
193 Ibid., p. 76.
194 Ibid., p. 100.
195 Ibid.
196 Ibid., p. 6.
197 Ibid., p. 104.
[Leon] 198 !"
Vorbind despre „strălucitul Papă Vigilie (537-555), de un scaun şi de
o slavă cu Papa
Leon", spune că „a recunoscut al Cincilea Sobor (...) şi a proclamat
că Preasfântul şi deofiinţă
Duh purcede de la Tatăl 199."
De asemenea, „nobilul şi bunul Papă Agathon (678-681), prin trimişii
săi, a adunat şi a
făcut să strălucească cel de al Şaselea Sobor (...) şi a păstrat
Simbolul 200." Dar „cum voi trece
sub tăcere pe înalţii preoţi ai Romei, Grigorie Dialogul şi Zaharia
(741-752)? Ei au învăţat deschis şi pe faţă că Preasfântul Duh purcede
de la Tatăl, deşi ceva mai târziu au adăogat
aceste cuvinte, zicând că Mângâietorul Duh purcede de la Tatăl şi
sălăşluieşte în Fiul 201."
Apoi Sfântul Fotie laudă pe contemporanii săi, Papa Ioan al VIII-lea
şi Adrian al III-lea,
care au propovăduit aceeaşi bunăcinstire, învăţând că Duhul purcede de
la Tatăl 202.
Evanghelia de la Ioan (16, 14). Potrivnicii lui Fotie citează stihul
scriptural rostit de
Mântuitorul: „[Duhul] dintru al Meu va lua şi va vesti vouă" (In. 16,
14). Fotie, sfinţitul izvor al învăţăturii, răspunde: „Nicidecum nu
poate înţelegerea să tragă încheiere că a primi de la
cineva pentru trebuinţă este totuna cu primirea fiinţării prin
purcedere 203." Mântuitorul nu a
spus: „De la Mine (ejξ e*mou) va lua" ci „dintru al Meu (ejk to~
ejmou) va lua." Este o mare
osebire între „de la Mine" şi „dintru al Meu." „De la Mine" arată pe
Vorbitor, pe când „dintru
al Meu" aduce o altă Persoană decât Vorbitorul. (...) Zicerea aceasta
trimite la un alt ipostas.
(...) De la Cine altcineva este cu putinţă ca El să primească Duhul,
dacă nu de la Tatăl 204?"
Ascultaţi începutul prorociei Domnului: „De folos este vouă ca Eu să
mă duc. Că de nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi" (In. 16,
7). Mai apoi Hristos spune: „încă
multe am a zice vouă, ci nu puteţi a le purta acum; dară când va veni
Acela, Duhul adevărului,
povăţui-va pe voi întru tot adevărul; că nu va grăi de la Sine, ci
câte va auzi va grăi, şi cele
viitoare va vesti vouă. Acela Mă va proslăvi, că dintru al Meu va lua
şi va vesti vouă. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; pentru aceea am
zis că dintru al Meu va lua şi va vesti vouă" (In.
16, 12-15). Astfel, scrie Sfântul Fotie, Hristos ne spune: „Când Duhul
ia lucrurile care sunt ale
Mele, El ia de la Tatăl." Deci „Dintru al Meu va lua, căci cele ale
Mele în Tatăl sunt. Duhul ia de la Tatăl, căci cu adevărat lucrurile
Tatălui ale Mele sunt 205."
Mântuitorul îi face pe ucenicii Săi să chibzuiască la vrednicia Duhului şi să nu
primească nici un gând care ar batjocori identitatea firii şi ar
despărţi ipostasurile egale, întru
inegalitate 206.
Fiul a proslăvit pe Duhul prin sus-pomenitele înalte graiuri, cu un
glas vrednic de
Dumnezeu. Hristos păstrează în toată vremea deofiinţimea, identitatea
firii şi aceeaşi
vrednicie. Astfel Fotie, luminătorul Bisericii, scrie: „Ce oare ar fi
putut arăta mai desluşit că
cuvintele «Dintru al Meu va lua» trimit la persoana Tatălui? Astfel,
cu sfinte graiuri, se
propovăduieşte că Duhul ia de la Tatăl, drept Cauză, lucrarea de a da
haruri 207."
Consecinţele îndoitei purcederi. Privitor la desăvârşita purcedere, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, Sfântul Fotie întreabă: „Dacă
purcederea Duhului din Tatăl
este desăvârşită..., ce mai poate aduce purcederea din Fiul? Iar dacă
Fiul a mai adus ceva, ce lipsă anume a plinit El? Cum poate vorbi
cineva de vreo sporire înlăuntrul Dumnezeiescului
198 Ibid., p. 105.
199 Ibid., p. 106.
200 Ibid.
201 Ibid., p. 107.
202 Ibid., p. 112.
203 Ibid., pp. 77-78.
204 Ibid., p. 78.
205 Ibid., p. 83.
206 Ibid., pp. 80-81.
207 Ibid., p. 83
ipostas al Duhului 208? Dacă Fiul se iveşte prin naştere şi Duhul prin
purcedere, una din cele
două căi desparte deopotrivă pe Fiul şi pe Duhul de ipostasul Tatălui.
Totuşi ei (latinii) au despărţit Duhul printr-o a doua deosebire ivită
din îndoita purcedere. Ei au făcut mai multe
deosebiri, făcând astfel pe Fiul mai apropiat de esenţa Tatălui 209.
Astfel duşmanii lui
Dumnezeu nu numai că fac pe Fiul mai mare decât Duhul, fiind cauza
Lui, dar îl fac şi pe
Duhul mai depărtat de Tatăl 210.
„Dacă în aceeaşi clipă când Fiul Se iveşte prin naştere, Fiul dă la
iveală de asemenea
şi pe Duhul prin purcedere, atunci cel ce este obârşia vine întru
fiinţare deodată cu cel obârşit,
(...) căci Treimea cea veşnică nu are «înainte» şi «după». (...) Duhul
va fi deopotrivă născut şi
purces; născut, fiindcă s-ar ivi dimpreună cu Fiul cel născut; şi
purces, fiindcă ar suferi o
îndoită purcedere. Ce poate fi mai hulitor sau mai nebunesc decât aceasta 211?"
Fotie, dumnezeiasca alăută a Mângâietorului, scrie în continuare: „Tot
ce nu este de
obşte deplinei, atotputernicei, deofiinţei şi suprafireştii Treimi,
trebuie să aparţină numai
Unuia din cei Trei 212. Treimea este deofiinţă în măsura în care
Născătorul (Tatăl) este
cauza 213. Însă dacă o parte a Duhului purcede din Tatăl şi cealaltă
parte din Fiul, credinţa
noastră treimică s-a făcut pătrimică 214."
„Fiecare Persoană a celei deofiinţă şi Dumnezeieşti Treimi este în chip negrăit
împreună-unită cu cealaltă într-o nedespărţită părtăşie a firii. Din
pricina ipostasurilor, fiecare
îşi păstrează neschimbate însuşirile osebitoare. Această deosebire nu
lasă loc de amestecare
(...) ori despărţire 215."
„Duhul Fiului". Însă ereticii citează cuvintele vasului alegerii
Pavel, care vestea:
„Trimis-au Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, strigând:
Avva, Părinte"
(Galateni 4, 6). Pavel „nu a zis că Duhul purcede de la Fiul. Când
Apostolul scria - Duhul
Fiului -, el recunoştea unitatea esenţei. (...) Ferească Dumnezeu ca
Duhul să fie socotit străin.
Duhul are o fire identică cu a Fiului şi este de o esenţă cu Fiul şi
de o slavă, cinste şi
stăpânire (...), dar Pavel nu vrea să zică despre cauza purcederii,
(...) ba încă nici nu face defel
vorbire despre obârşie 216."
Plin de învăţătura apostolicească, Fotie hotărăşte să aducă şi alte
locuri din Sfânta
Scriptură. El cere cititorilor săi să ia seama şi la alte texte sfinte
care numesc pe Preasfântul
Duh „Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii" (Is. 11, 2), „Duhul
dragostei şi al întregii-cugetări"
(II Timotei 1, 7), „Duhul punerii de fii" (Rom. 8, 15), „Duhul
blândeţelor" (Galateni 6, 1),
„Duh al credinţei" (II Cor. 4, 13), „Duh de judecată şi Duh de arsură"
(Is. 4, 4) şi „Duh de
plinire" (Ier. 4, 12). După toate aceste citate Sfântul Fotie
întreabă: „Oare vei zice în chip
hulitor că Preasfântul Duh purcede din darurile pe care El le împarte
şi le dăruieşte? Ori că îşi trage existenţa şi purcederea de aici?
(...) Deci iată că se zice că Preasfântul Duh este nu
numai al Fiului, ci se zice că este şi al darurilor pe care el are
stăpânia să le împartă 217."
„Duhul lui Dumnezeu". Vorbind despre locurile unde Duhul Sfânt este numit „Duhul
lui Dumnezeu" Fotie dă drept pildă pe Mântuitorul când zice: „Iar dacă
Eu cu Duhul lui
Dumnezeu scot dracii" (Mt. 12, 28) şi „Duhul Tatălui vostru este care
grăieşte întru voi" (Mt.
10, 20). Iar prorocul Isaia spune „Şi va odihni peste el Duhul lui
Dumnezeu" (Is. 11, 2) şi
„Duhul Domnului peste mine" (Is. 61, 1). Ascultaţi şi pe Sfântul
Pavel, gura lui Hristos, în
208 Ibid., p. 84
209 Ibid.
210 Ibid., p. 87.
211 Ibid., pp. 96-97.
212 Ibid., p. 85.
213 Ibid., p. 87.
214 Ibid., p. 88.
215 Ibid., p. 89.
216 Ibid., p. 91.
217 Ibid., pp. 93-94.
Epistolele sale: „Însă noi nu am luat duhul lumii, ci Duhul cel din
Dumnezeu" (I Cor. 2, 12);
„Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi" (Rom. 8, 9). Nici una din
aceste ziceri nu înseamnă
purcederea Duhului 218.
Prorocii. Ca o altă limpede înfăţişare, strălucitul Fotie aduce
înainte pe Sfântul Ioan
Înainte-Mergătorul care-şi rosteşte sfânta sa învăţătură: „Văzut-am
Duhul ca un porumbel
pogorându-se din cer, şi au rămas peste Dânsul" (In. 1, 32).
„Prorocul Isaia, dând prorocii de acelaşi fel şi rostind prorocia în
persoana lui Hristos,
zice: «Duhul Domnului peste Mine, pentru că M-au uns» (Is. 61, 1; Lc.
4, 18). (...) Duhul
sălăşluieşte în Fiul şi peste Fiul. El rămâne întru Fiul. Pentru aceea
se zice că El este al Fiului.
(...) Pe deasupra, dacă voieşti, El este al Fiului fiindcă El îl unge
pe Hristos. (...) El a umbrit
pe Fecioara, şi negrăitul Prunc S-a ivit fără de sămânţă. De asemenea,
Duhul este al Fiului
fiindcă şi El Îl trimite pe Hristos: «că M-au trimis a binevesti
săracilor»" (Lc. 4, 18) 219.
A doua depunere
Prin moartea lui Constantin, fiul cel mare al împăratului Vasile (care
avea atunci
şaptezeci şi patru de ani), moştenitorul tronului a devenit fiul
Ingherinei, Leon. Vasile însă nu a ştiut niciodată dacă Leon era cu
adevărat fiul său, sau fiul fostului împărat Mihail al III-lea.
Vasile începu să aibă accese de nebunie datorate stării de adâncă
mâhniciune pentru moartea
lui Constantin, fiul său favorit. De fapt Vasile îl dispreţuia pe Leon
fiindcă era preocupat de
cărţi şi era plăpând. Odată, într-un acces de mânie, l-a târât de păr
pe tânărul Leon; iar când
Leon şi-a luat o ibovnică pe care Vasile nu o dorea, tatăl şi-a închis
fiul pentru câteva luni.
În sfârşit, foarte tulburat că nu putea pune capăt îndoielilor şi
frustrărilor sale, Vasile
şi-a sfârşit călătoria pământească după ce a suferit un ciudat
accident la 29 August 886. Pe când era la vânătoare, a fost aruncat de
pe cal de către un cerb. Brâul i s-a agăţat în coarnele cerbului care
l-a târât şaisprezece mile până când a fost prins şi ucis. Leon al
VI-lea, care
probabil era fiul său natural, i-a urmat la tron 220.
În primii săi ani Leon fusese elevul Sfântului Fotie. Odată sfântul
său învăţător chiar l-a scăpat de mânia tatălui său, când fusese
implicat într-un complot. Arătând multă nerecunoştinţă faţă de fostul
său dascăl, Leon dorea acum să-l depună pe Fotie.
Ca pretext pentru a-i lua scaunul patriarhal, Leon a trimis la
Biserica Sfintei Sofii doi
dintre dregătorii săi, care se suiră pe amvon şi făcură în public
citirea „crimelor" ce-i plăcea
împăratului să le impute sfântului bărbat. Apoi Patriarhul a fost
învinuit că a participat la un
complot al cărui scop era de a pune pe una din rudele sale pe tron. Nu
s-a putut găsi o singură
dovadă în sprijinul acestei învinuiri. Atunci Leon chemă la Curte pe
episcopul Stilian, duşman
personal al lui Fotie, şi în înţelegere cu el compuse pentru Papa
Romei o scrisoare infamă
(886), în care se cuprindeau toate învinuirile duşmanilor marelui
Fotie. Acele învinuiri fuseseră declarate drept calomnii de către Papa
Ioan al VIII-lea şi de un sinod de patru sute de
episcopi. Această scrisoare a lui Stilian este unul din principalele
documente ce au servit
scriitorilor apuseni în istorisirile lor asupra a ceea ce ei numesc
„schisma răsăriteană" 221.
După o anchetă ce a durat câteva luni, Patriarhul Fotie a fost depus.
Apoi, în Decembrie 886, Leon a ridicat pe scaunul patriarhal pe
fratele său de şaisprezece ani, Ştefan
(886-893), care fusese botezat de Fotie. Fotie a fost apoi surghiunit
pe motiv de trădare.
Împăratul Leon plănuise să-l numească patriarh pe fratele său mai mic,
Ştefan, crezând
că numai un membru de încredere al familiei imperiale pe scaunul
patriarhal putea preveni o
218 Ibid., p. 113.
219 Ibid., pp. 108-110.
220 Cf. Charles Diehl, Figuri bizantine, Vol. 1, Editura Pentru
Literatură, Bucureşti, 1969, p. 325.
221 Apud Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 239.
viitoare împotrivire la poruncile împărăteşti. Opinia publică pare să
fi acceptat fără obiecţii
ridicarea tânărului prinţ, de frica pedepsei. Mare parte din partida
monahală nu a protestat,
căci se bucurau de căderea lui Fotie pe care-l urau.
Unii istorici susţin că Leon, împuns de boldul pizmei, îl ura pe
Fotie. El nu putea suferi nici strălucirea duhovnicească a sfântului
bărbat, nici lumina atât de sclipitoare a
desăvârşirilor sale. Leon se temea că toate acestea aveau să umbrească
propria sa personalitate
sau că Fotie ar fi putut fi prea greu de stăpânit. Pe deasupra, Leon
se temea şi de crescânda
înrâurire politică a Patriarhului şi a partidei sale. Avându-l pe
fratele său mai mic pe tronul patriarhal, Leon nădăjduia să
dobândească stăpânire nelimitată în treburile bisericeşti ale
împărăţiei. El bănuia că puternica voinţă a lui Fotie s-ar fi
împotrivit stăpânirii sale în
problemele bisericeşti.
Patriarhatul după Fotie
Cu excepţia alegerii sale necanonice, Ştefan putea fi un excelent
patriarh, dar, istovit
de viaţa sa ascetică, a murit la douăzeci şi trei de ani. Atunci Leon
a numit un cleric moderat
şi cinstit, Antonie al II-lea Kavleas (893-901). Patriarhul Antonie a
convocat un sinod, la care
au participat şi trimişii Romei, unde s-a declarat că schisma
pricinuită de disputa asupra lui
Fotie şi Ignatie era încheiată, fără a fi osândită nici una din părţi.
Când Antonie a murit în 901, urmaşul său la dregătoria episcopală a
fost secretarul
împărătesc Nicolae I (901-907, 912-925). Nicolae era fiul unei roabe
italiene ce lucra în casa
familiei lui Fotie. Cariera lui Nicolae arată limpede că naşterea
umilă nu era o piedică în calea
avansării la Bizanţ. Fotie fusese impresionat de mintea băiatului şi
s-a îngrijit de educaţia lui.
Nicolae a devenit prieten apropiat al lui Leon, care simţea că poate
avea încredere în el.
Istoria a dovedit contrariul. Nicolae avea să încerce să limiteze
puterea împărătească atunci
când Leon a dorit să se însoare a patra oară.
Surghiunul şi adormirea Sfântului Fotie
Aşa cum am pomenit, în 886 blândul Fotie, acum în vârstă de şaizeci şi
şase de ani, a
fost supus a doua oară surghiunirii. Ca şi cum ar fi trebuit să urmeze
propriile sfaturi date
altora, el scria odinioară: „Ispitele celor ce sunt ispitiţi devin
încercări; dar dacă nu sunt
încercaţi, nu ajung vase ale cununilor şi răsplătirilor 222." Fotie a
fost silit să plece în surghiun
şi s-a stabilit în împrejurimile cetăţii Hieria. El şi-a petrecut
zilele surghiunului în Mănăstirea
Armeianon, numită şi Vordonos, a cărei aşezare exactă nu este
cunoscută. Cufundându-se în
îndeletnicirile sale mult-îndrăgite, Fotie îşi petrecea timpul citind
şi scriind.
În 891, după mai mult de patru ani de surghiun, la aproape şaptezeci
şi unu de ani, în
data de 6 Februarie strălucitul ierarh Fotie, cel cu numele luminii,
şi-a dat sfântul său suflet în
mâinile Domnului, departe de tumultul şi vuietul acestei vremelnice şi
necăjite vieţi.
Strălucind de harul vorbirii şi învăţăturii, el a revărsat Credinţa în
chip limpede prin izvoarele
Ortodoxiei, udând întreaga Biserică. El a fost ridicat întru lumina
cea neapusă şi izbăvit de
cele pământeşti. Cel ce cu dreptate a fost numit „cel Mare" şade acum
împreună cu cetele cele
de Sus, înaintea Atotputernicului, Lumina cea cu trei Sori,
desfătându-se întru strălucirea ce
izvorăşte de acolo.
Sfintele sale moaşte au fost curând mutate în Biserica Sfântului Ioan
Înainte-Mergătorul de la Mănăstirea Prorocului Ieremia din
Constantinopol, care se spune că a fost
zidită de sfântul Fotie. Mai apoi moaştele au fost îngropate la
mănăstirea patriarhală Sfânta
Treime de pe insula Halki, unde se află marea şcoală teologică.
222 Letter 45. To Elias, Protospatharios, dated 879; Val. Ep. 257; PG
102, 953; White, op. cit., p. 180
Când Biserica prăznuia Duminica Ortodoxiei, în prezenţa împăratului
Leon al VI-lea
şi a tuturor dregătorilor, numele lui Fotie a fost pomenit împreună cu
al lui Ignatie: „Lui
Ignatie şi lui Fotie, Patriarhii ortodocşi, veşnică pomenire!"
Biserica Ortodoxă îi cinsteşte pe Ignatie şi pe Fotie ca sfinţi. Ea a
anatematizat tot ce s-a scris contra unuia sau contra altuia. Trebuie
ştiut că niciunul dintre cei doi bărbaţi nu a
scris ceva împotriva celuilalt, şi fiecare dintre ei a căutat binele
Bisericii în mijlocul cerinţelor
puterii imperiale.
Pentru rugăciunile Sfântului Fotie cel Mare, apărătorul Ortodoxiei, dumnezeiasca
alăută a Duhului şi strălucitul dascăl al lumii, Doamne miluieşte şi
mântuieşte pe noi. Amin.
SCURTA ISTORIE A LUI FILIOQUE
Părinţii de la Niceea au mărturisit că Duhul Sfânt purcede de la
Tatăl. Totuşi, vreme de mai multe veacuri au existat în Apus unele
comunităţi care credeau că este mai corect să
spună că purcederea era de la Tatăl şi de la Fiul. Făcând aceasta, ei
strică delicatul echilibru al
însuşirilor din Treime. Adaosul pare a fi fost primit mai întâi în
Spania, în vremea disputelor
între clerul catolic latin şi principalii lor duşmani, vizigoţii
arieni, care stăpâneau Spania şi o
parte a Italiei. Spre a-şi afirma poziţia împotriva arienilor,
clericii catolici latini au alcătuit un
Crez (probabil cântat uneori), căruia i se dădea de obicei numele de
„atanasian", căci arienii îi
numeau pe catolici „Atanasieni." Crezul cu pricina cuprindea pe
Filioque („şi de la Fiul"),
aşezat după cuvintele ex Patre („de la Tatăl") pentru a descrie
purcederea Duhului Sfânt. Se pare că spaniolii adăugaseră fraza la
Crezul Niceean spre a face să corespundă acest Crez cu Crezul lor
Athanasian 223. Adăugirea la Crez a fost făcută de către un sinod din
Toledo în 633 şi
a fost confirmată de către un altul, ţinut în acelaşi oraş, în 653.
Doi episcopi spanioli, Felix din Urgel şi Elipand din Toledo, învăţau
că Iisus Hristos
era Fiul adoptiv al lui Dumnezeu, iar nu Cuvântul cel deofiinţă cu Tatăl.
Rătăcirea lor a pricinuit unanime plângeri în Apus, mai ales în
Franţa, ai cărei regi
stăpâneau atunci partea de miazănoapte a Spaniei. Apărătorii tradiţiei
au crezut că au găsit un
mijloc excelent de a combate „adopţianismul", învăţând că Fiul este în
aşa măsură de o
substanţă cu Tatăl, încât Sfântul Duh purcede de la Fiul la fel ca şi
de la Tatăl. Această nouă formulă a fost privită ca apărătoarea
ortodoxiei şi a fost introdusă în Crez, adăugându-se
cuvântul Filioque (şi de la Fiul) 224. Astfel, câţiva episcopi
francezi şi spanioli, dorind să apere
unitatea esenţei în Treime, au atacat deosebirea personală şi au
confundat atributele personale
care sunt temelia însăşi a acelei deosebiri.
Însă în 799 Felix din Urgel a fost osândit de mai multe sinoade pentru
„adopţianismul"
său şi a fost surghiunit la Lion de către Carol cel Mare (cca.
742-814), al doilea rege
carolingian al francilor şi împărat al Apusului. Învăţatul dascăl şi
teolog englez Alcuin (735-804) a scris atunci fraţilor din Lion o
scrisoare prin care îi îndemna a se păzi atât de rătăcirile
episcopului spaniol, cât şi de orice adaos la Crez. Prin 804 adaosul
era deja osândit în Franţa
de oamenii cei mai învăţaţi şi cei mai evlavioşi 225.
Adaosul la Crez avea totuşi şi partizani, care după cinci ani, într-un
sinod de la Aix-la-Chapelle (Aachen), propuseră să se primească solemn
Filioque. Ei întâlniră o puternică
împotrivire şi hotărâră să se adreseze Papei Leon al III-lea
(795-816). El le-a acordat o
audienţă, dar a cenzurat adăogirea la Crez şi chiar cântarea Crezului
la slujbele bisericeşti. Ba chiar a mers până acolo încât a pus să se
sape Crezul pe două table de argint, atât în greacă cât
şi în latină, pe care le-a atârnat în biserica Sfântului Petru, de-o
parte şi de alta a uşii
principale 226.
Cu toate acestea Crezul a urmat a se cânta împreună cu adaosul în
Spania şi în toate
ţările supuse lui Carol cel Mare, care devenise apărătorul înfocat al
lui Filioque. În faţa Sinodului din Frankfurt din 793, Felix a respins
poziţia sa în privinţa „adopţianismului" dar a
continuat să polemizeze cu Alcuin pe această temă. Celălalt episcop
spaniol, Elipand, a
refuzat să abjure „adopţianismul" şi a rămas în Spania, în partea
stăpânită de musulmani. Cu toate acestea, Sinodul din Frankfurt a
aprobat obiceiul provenit din Spania, adică adăugirea lui
223 Kenneth Scott Latourette, A History of Christianity, vol. 1,
Harper&Row Pub., NY, 1975, p. 303.
224 Cf. Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., pp. 228-229.
225 Ibid., p. 230.
226 Ibid.
Filioque la Crez. Acelaşi sinod a condamnat hotărârea Sinodului de la
Niceea din 787 pentru
aprobarea închinării sfintelor icoane. Ei nu priveau Sinodul de la
Niceea ca pe unul ecumenic,
ci doar ca pe unul „al grecilor". Carol cel Mare a îndemnat pe toţi
creştinii să primească
hotărârile Sinodului din Frankfurt, mai ales bisericile din Spania 227.
Tradiţia teologică francă citea şi cunoştea complet numai pe episcopul
Augustin al Ipponiei (354-430), căruia îi subordonau pe toţi ceilalţi
Părinţi, greci şi latini, ca şi autorităţii
categoriilor augustiniene. Ideea că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi
de la Fiul îşi avea
obârşia în unele expresii ale lui Augustin. Iată ce scria în cartea sa
Despre Treime (XV, 27):
„Însă Duhul nu purcede din Tatăl în Fiul, şi apoi purcede din Fiul
pentru sfinţirea noastră, ci
purcede din amândoi în acelaşi timp, deşi Tatăl este cel ce a dat
aceasta Fiului, ca aşa cum
Duhul Sfânt purcede din El, tot aşa să purceadă şi din Fiul." Francii
au mai înlocuit şi alte
dogme promulgate de Sinoadele Ecumenice cu tâlcuirea acestor dogme
dată de Augustin.
Apoi francii au luat pasaje din texte patristice, scoase din context,
spunând că Duhul Sfânt nu
numai că purcede de la Tatăl şi de la Fiul, ci îşi şi trage existenţa
de la Tatăl şi de la Fiul.
Astfel tăgăduiau deosebirea între naşterea Fiului şi purcederea
Duhului din Tatăl, identificând
naşterea şi purcederea cu energiile 228.
Feudalismul, Inchiziţia şi teologia scolastică au fost în chip limpede
opera francilor,
germanilor, lombarzilor, normanzilor şi goţilor, care au pus stăpânire
pe Biserica Apuseană şi
pe averea ei, folosind religia spre a ţine pe cei cuceriţi într-o
stare de supunere. Carol cel Mare i-a ignorat atât pe Papa Adrian I
(772-795) cât şi pe Leon al III-lea (795-816) în probleme dogmatice;
iar ei, la rândul lor, nu au acceptat niciodată fanteziile sale
doctrinare în privinţa icoanelor şi a lui Filioque. Papa Leon a
respins Filioque, pretinzând că Părinţii l-au lăsat afară din Crez nu
din ignoranţă, neglijenţă sau neatenţie, ci cu deadinsul şi cu
insuflare
dumnezeiască. Totuşi, când francii şi germanii au pus mâna pe
papalitate, ei au importat în
Vechea Romă pe Filioque 229."
În primele două veacuri de stăpânire francă şi germană asupra statelor
papale nu a
existat vreo schismă între Vechea şi Noua Romă (Constantinopol).
Exista un grup arogant de
rase germanice care au început să-i înveţe pe romanii apuseni din
Italia. Romanii răsăriteni
(sau romeii, cum se numeau bizantinii, ca moştenitori ai Imperiului
Roman), nu s-au lăsat provocaţi, spre a nu periclita fragila şi
primejdioasa poziţie a romanilor apuseni sub ocupaţia
francilor 230.
Însă francii încurajau în mod deliberat deosebirile dogmatice spre a
rupe unitatea
naţională şi bisericească dintre romanii apuseni şi cei răsăriteni.
Din punctul de vedere al
europenilor germanici, romanii apuseni erau „fericiţi" să fie cuceriţi
şi eliberaţi de bizantini.
Deşi romanii apuseni câştigaseră deplina stăpânire a Papalităţii după
867, prin anul 962
francii răsăriteni, fanatici adepţi ai introducerii lui Filioque, au
pus mâna pe papalitate 231.
În veacul al nouălea Filioque a fost adoptat de toată Biserica din
Germania şi Lorena,
şi de multe biserici din Franţa, deşi Parisul a păstrat forma
originară încă două veacuri. Apoi clericii germani l-au adus la Roma,
unde Formosus din Porto (Papă între 891-896), printre
alţii, l-a acceptat. Acesta, la rândul său, fiind trimis de Papa
Nicolae I, l-a introdus în Bulgaria, ceea ce a făcut pe Sfântul Fotie
a protesta imediat în scris.
În 871, împăratul Ludovic al II-lea (855-875), în scrisoarea sa către
împăratul bizantin Vasile I îi învinuia pe greci că sunt eretici, căci
au înlocuit latina cu greaca şi au mutat
capitala din Vechea Romă în Noua Romă! Filioque era o armă a
francilor, pe care grecii
nădăjduiau că papalitatea o va birui. Când a devenit limpede că
francii nu vor da înapoi de la
aceste manevre politice şi doctrinare, sub Sfântul Fotie, Sinodul din
879 de la Constantinopol
227 Latourette, op. cit. pp. 359-360.
228 John S. Romanidis, Franks, Romans, Feudalism and Doctrine, Holy
Cross Ortodox Press, Brookline, MA,
1981, pp. 64, 68, 80.
229 Ibid., pp. 16, 30, 31, 36.
230 Ibid., pp 31, 70
231 Ibid., pp. 67-68, 70.
a osândit pe cei ce fie adaugă, fie scot ceva din Crezul
Niceo-Constantinopolitan, ca şi pe cei ce încă nu primiseră al
Şaptelea Sinod Ecumenic 232. Era primul Sinod Ecumenic care osândea
pe eretici fără a-i numi, deşi eretici erau în acest caz tocmai
francii. Sinodul osândea sinoadele
lui Carol cel Mare de la Frankfurt (794) şi Aachen (809).
În acea vreme romanii apuseni recâştigaseră puterea asupra
papalităţii. Papa Ioan al VIII-lea (872-882), într-o scrisoare către
Sfântul Fotie, publicată la sfârşitul actelor Sinodului
din 879, osândea cu tărie atât adăogirea cât şi dogma lui Filioque. El
spunea că adăugirea
avusese loc de curând, şi cu siguranţă nu pornea de la Biserica Romei
233. În 879 papalitatea nu
era atât de puternică încât să poată să se angajeze într-o confruntare
deschisă cu francii asupra
acestei dogme. Papa Ioan al VIII-lea pe bună dreptate se temea că
controversa asupra lui
Filioque ar fi transformat statele papale într-un ducat franc. El se
temea şi că Filioque va fi
impus cu forţa, mai ales că francii deţineau şi controlul militar.
Francii erau descrişi ca nişte
barbari analfabeţi, capabili de orice grozăvie împotriva clerului şi
populaţiei romane.
În veacul al zecelea, când italienii au pierdut papalitatea în
favoarea germanilor care
aveau puterea şi sabia, Filioque a fost introdus şi general acceptat.
Când împăratul german Henric al IV-lea a cerut adăugirea lui Filioque
la Crez şi ca acesta să fie cântat, Papa Benedict
al VIII-lea (1012-1024) a cedat, făcând din aceasta o parte a
învăţăturii de credinţă. Benedict, mai curând un om de stat decât
duhovnicesc, a înţeles importanţa cooperării între papalitate şi
coroana germană. El a pregătit o alianţă a Scaunului său cu normanzii
şi a sprijinit cu entuziasm răscoalele împotriva stăpânirii bizantine
din sudul Italiei. Se spune că Patriarhul
Serghie al Constantinopolului (1001-1019) a scos numele acestui papă
din diptice.
În 1024, Patriarhul Evstatie (1020-1025) a încercat a se face
recunoscut la Roma ca şef
bisericesc al Răsăritului, cu acelaşi titlu cu care Papa era capul
Bisericii Apusene. Trimişii săi erau aproape de a reuşi, mulţumită
banilor de care curtea Romei era foarte lacomă, însă
ambiţia sa nu a prins niciodată rădăcină. Cei opt papi ce au urmat lui
Benedict al VIII-lea au
fost în cea mai mare parte nevrednici de scaunul lor. Îndeletnicirile
politice şi luptele ce
domneau în cea mai mare parte din Bisericile Apusului erau de ajuns
pentru a-i absorbi, şi ei
nu se ocupau nicidecum de Bisericile Răsăritului, unde suveranitatea
lor întâlnea totdeauna
piedici. Luptele reîncepură în 1053, când Leon al IX-lea era episcopul
Romei 234.
232 Ibid., pp. 61,66.
233 Ibid., pp. 18,66.
234 Cf. Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., pp. 241-242.
EVENIMENTELE CARE AU DUS LA SCHISMA DIN 1054
Introducere
Relatarea completă şi amănunţită a despărţirii dintre marile Biserici
ale Răsăritului şi
Apusului ar putea face obiectul multor volume. În continuare vom face
o scurtă prezentare a
faptelor esenţiale pentru înţelegerea istorisirii. Este mai de folos
să nu privim schisma din
punct de vedere pur teologic, ci şi în conjuncţie cu ideologiile
divergente, evenimentele
politice, prejudecăţi şi înverşunări. Învăţaţii au ajuns la concluzia
că anul 1054, data rupturii
dintre Patriarhul Mihail Cerularie (1043-1059) şi Cardinalul Humbert
nu mai poate marca
despărţirea finală, căci separarea a fost lentă şi inegală. Ortodocşii
au fost siliţi treptat să ia notă de apariţia unei breşe după invazia
normandă din Italia, marile invazii ale cruciaţilor şi viguroasele
idei ale papalităţii reformate. Va fi greu să tratăm un subiect atât
de controversat
fără a stârni dezacorduri şi resentiment. Nădăjduim ca această
secţiune să nu agraveze
problema, ci mai curând să ajute la scăderea rău-voirii şi neînţelegerilor.
Prin schismă se înţelege de obicei apariţia unei facţiuni separate în
Biserică, pe când
erezia este legată de o dogmă falsă. Ortodocşii afirmă că latinii au
adus modificări greşite la
Crez, pe când latinii au dat la iveală teoria autorităţii Bisericii
faţă de un articol de credinţă. În vreme ce ortodocşii citează multe
alte deosebiri teologice, latinii nu pot ierta ceea ce ei
socotesc a fi o respingere lipsită de sens a drepturilor Scaunului
Sfântului Petru. Pentru ei despărţirea ţine în mod esenţial de
problema autorităţii 235.
Rivalitatea era în mod esenţial între Scaune. Mândria naţională a făcut şi ea ca
disputele liturgice să fie mai amare, iar deosebirile liturgice se
datorau divergenţelor de
temperament, ele însele rezultate în parte din tendinţele sociale şi
economice şi dintr-un lung
şir de evenimente politice ce au înveninat şi au distorsionat cearta.
Cursul istoriei politice a adâncit schisma, făcându-o de netrecut, iar
dincolo de
certurile politice se afla o adâncă deosebire de ideologie. Puterile
seculare în Apus erau locale
şi limitate. Numai papalitatea, singura instituţie nemuritoare, având
în spate întreg prestigiul
Romei, putea oferi controlul şi guvernarea care să facă din
creştinătatea apuseană o unitate
creştină. Acest lucru era de neînţeles pentru bizantini, care vedeau
cu neplăcere cum Papa
devenise un fel de împărat. La deosebirile de ideologie s-a adăugat şi
deosebirea de veacuri
între temperamentul roman, legalist şi autoritar, şi cel grecesc,
filosofic şi individualist.
Problemele Bisericii Romei şi celei Răsăritene erau diferite, cum
diferite erau şi răspunsurile
la ele. Ignoranţa, nebunia şi meschina invidie au jucat rolul lor în
separare; dar seminţele
rupturii au fost semănate de forţe mult îndepărtate de controlul lor 236.
Dipticele. Simbolul oficial al unităţii erau dipticele, listele ţinute
de fiecare patriarh în
bisericile scaunului său pentru pomenirea celorlalţi patriarhi,
trecuţi şi prezenţi, cu care se afla
în comuniune. Când se alegea un nou papă sau patriarh, acesta avea
datoria să trimită
celorlalţi patriarhi mărturisirea sa de credinţă, o Scrisoare de
înscăunare. Dacă mărturisirea sa
nu era respinsă ca neortodoxă, numele său era adăugat în diptice 237.
Iconomia. Ortodocşii au o lungă istorie de divergenţe, dar cred
într-un principiu numit
iconomie (oijkonomija) care are un sens cu totul diferit de cuvântul
modern „economie". În
235 Steven Runciman, The Eastern Schism, Oxford University Press,
Londra, 1956, pp. 1-4.
236 Ibid., p. 169.
237 Ibid., p. 3.
context religios, cuvântul primeşte sensul de dispensă, de exceptare.
El acoperă toate acele
acţiuni prin care Biserica rânduieşte treburile sale lăuntrice şi vine
în întâmpinarea nevoilor
membrilor săi. Iconomia semnifică puterea de a lega şi dezlega, dată
de Hristos cel înviat (In.
20, 21-22). Astfel, iconomia cuprinde şi orice abatere de la
legiuirile stricte ale Bisericii, fie în
direcţia unei mai mari stricteţi, fie, mult mai des, a unei mai mari
îngăduinţe. Mulţi ani înainte
de Schismă, exercitarea unei anume iconomii a îngăduit ortodocşilor să
treacă cu vederea
unele discrepanţe din Apus, atâta vreme cât a existat o atmosferă de
bunăvoire. Deşi principiul iconomiei include mare parte din ceea ce
înseamnă termenul apusean de „dispensă",
el se extinde la multe alte domenii, nefiind un termen exclusiv al
dreptului canonic. Totuşi trebuie să avem în minte şi limitele
iconomiei pentru ortodocşi, atunci când studiem istoria
acestei dispute 238.
Rolul împăratului
Când Constantin cel Mare a primit creştinismul, i s-a dat titlul de „asemenea cu
apostolii." Conform cântărilor Bisericii Ortodoxe, ca „binecinstitor
slujitor al lui Dumnezeu"
el a adus prinos lui Dumnezeu „împărăţia (oi*koumevnh) drept zestre."
Constantin a fost „uns
preot 239 şi împărat." După Sfântul Constantin, istoria bizantină este
plină de împăraţi care
numesc pe patriarhii Constantinopolei. Deşi patriarhii erau aleşi de
episcopii lor, împăratul
putea să-i numească sau să-i depună mai mult sau mai puţin după cum
voia, în virtutea puterii
sale 240. Împăratul putea crea sau modifica eparhiile bisericeşti şi
scaunele episcopale, să
convoace sinoade, să supravegheze procedurile şi deliberările lor, să
le declare încheiate şi
mai ales să dea valoare de lege împărătească deciziilor lor. Mulţi
episcopi bizantini, dornici să
câştige ajutorul şi bunăvoinţa împăratului, acceptau cu blândeţe
poruncile împărăteşti.
Deşi cărţile de legi oficiale afirmau că atât împăratul cât şi
Patriarhul erau împreună
organele principale ale trupului politic, istoria a arătat adeseori că
împăratul era partenerul
mai mare. Împăratul era obârşia legii. Pe de altă parte, puterea
Bisericii ţinea de influenţa
morală şi dogmatică; astfel, dacă vreun împărat dispreţuia aceste
lucruri, o făcea spre pieirea
sa.
Poziţia împăratului era recunoscută şi în Apus. Când Papii au pretins
drepturi prin
măsluita Donaţie a lui Constantin, tăria argumentelor şi pretenţiilor
lor era credinţa că
împăratul însuşi a făcut acea donaţie. Totuşi subiectul drepturilor
împăratului a fost o
problemă gravă ce a făcut ca Răsăritul şi Apusul să ajungă la cuţite.
Împăratul bizantin
pretindea adeseori autoritate în probleme religioase. Papii socoteau
de neacceptat rolul
semisacerdotal al împăratului şi amestecul statului 241. Ei refuzau să
devină uneltele oricărei
voinţe suverane sau oricărui capriciu. Ei îl priveau pe împăratul
bizantin ca pe un
autoproclamat suveran şi preot. Pe de altă parte, Pontiful Romei se
declara supremul judecător
şi unic apărător al intereselor Bisericii. Papa Ghelasie I (492-496)
şi Simmahie (498-514) au
formulat o teorie la Roma care respingea cu trufie pretenţiile imperiale 242.
Apusul aborda realitatea bisericească în chip analitic. Astfel Roma
avea să urmeze
238 Ibid., p. 5. Timothy Ware, Eustratios Argenti: A Study of the
Greek Church under Turkish Rule, Oxford
University Press, 1964, pp. 83-84.
239 Înţeles ca slujitor al comunităţii, al împeriului, şi nu ca
slujitor al altarului. (n. Apologeticum).
240 Acest mod de a lucra este întâlnit şi în Apus. Papii, de cele mai
multe ori, erau aleşi după placul
conducătorilor politici, care au căutat permanent să aibă controlul
asupra colegiului cardinalilor. Mai mult, chiar
mulţi dintre episcopi erau impuşi de către puterea politică. Pentru
amănunte a se consulta Claudio Rendina,
Papii. Istorie şi secrete, Editura ALL, Bucureşti, 2003. (n. Apologeticum).
241 În vreme ce în Răsărit împăraţii pretindeau drepturi asupra
problemelor religioase, în Apus s-a întâmplat
contrariul. Acolo papii pretindeau nu numai respectarea drepturilor
lor religioase, ci cereau să aibă controlul şi
asupra treburilor politice. (n. Apologeticum).
242 Charles Diehl, Byzantium: Greatness and Decline, Rutgers
University Press, NJ, 1957, p. 212; Yves Marie
Joseph Congar, O.P., After Nine Hundred Years, Greenwood Press
Publishers, Westport, CT, 1978, pp. 8-9.
logica unei Biserici Universale centrate în jurul propriei întâietăţi,
adică cu fiecare comuniune
particulară înţeleasă ca parte a acestui întreg.
În Imperiul Bizantin, ocârmuirea pământească şi ordinea lucrurilor
trebuiau să imite
ocârmuirea şi ordinea cerească. Societatea creştină era imaginea
împărăţiei Cereşti şi a
cetăţeniei sau ocârmuirii (politeija) Cerului. Lumea bizantină trebuia
guvernată în mod ideal
de două „slujiri", imperium şi sacerdotium. Imperium era suprema
chivernisire a puterii,
implicând comanda în război dar şi în interpretarea şi aplicarea
legii; pe când sacerdotium se
referea la starea preoţească. Într-adevăr, Părinţii Greci nu au
dezvoltat o filosofie politică, ci
doar au transpus theocraţia ebraică în folosul creştinătăţii. Pentru
ei însă „primatul" aparţinea
lui sacerdotium, în virtutea caracterului şi scopului său duhovnicesc.
Ortodocşii cred că
Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Tocmai această
învăţătură au transpus-o în
termeni politici. Astfel, Părinţii au subordonat imperium lui
sacerdotium, legând pe primul de
„omenitatea" lui Hristos, iar preoţia de „dumnezeirea" Sa. Împreună,
ca organism politico-religios,
guvernat de acordul reciproc (sumfoniva) sau diarhia puterilor, cele
două urmau să
guverneze lumea creştină.
Deşi Sinoadele Ecumenice erau convocate de către împăraţi şi
împărătese, episcopii
nu înţelegeau acest privilegiu ca pe un semn de putere asupra
Bisericii. Împăratul creştin
reprezenta „preoţia laică", „preoţia împărătească", iar interesul său
faţă de starea religiei era
grija celui rânduit să guverneze un imperiu compus în cea mai mare
parte din persoane a căror
credinţă îşi primea înfăţişare de la Sinoade. Împăratul, ca mădular şi
fiu al Bisericii, nu era
socotit capul ei (chesaro-papism). Era însă mai uşor şi mai potrivit
cu drepturile suveranului
ca el să cheme pe episcopi laolaltă ca să declare adevărul şi să aducă
pacea Bisericii şi
împărăţiei.
Părinţii greci l-au plasat pe împărat în Biserică. Legitimitatea
suveranităţii împărăteşti,
puterii civile şi autorităţii era în chip deosebit supusă judecăţii
creştine. Statutul legal al
împăraţilor depindea de ortodoxia lor, buna aşezare în Biserică şi
supunerea faţă de canoanele
bisericeşti. Sfântul Vasile cel Mare spunea că domnia împăratului era
plăcută lui Dumnezeu
atâta vreme cât nu era păcătoasă 243. Fratele lui Vasile, Grigorie al
Nissei, scria că împăratul,
ca mădular al Bisericii, trebuie să se supună acelor mijloace prin
care se mântuieşte orice alt
om 244. De asemenea, Sfântul Atanasie cel Mare (296-373) spunea că
împăratul, chiar dacă este de sine stăpânitor (autocrat), rămâne
totuşi un slujitor, un ajutor al lui Dumnezeu şi deplin
supus adevărului dumnezeiesc.
Împăratul, afirmau Părinţii greci, nu era nici absolut, nici
dumnezeiesc. Deşi creştinii trebuiau să se supună împăratului, cea
dintâi datorie a lor era faţă de Evanghelie. Atitudinea faţă de
împărat era una de datornică cinstire, fiind cel uns de către
Biserică. Însă când împăratul nu era ortodox, se puteau auzi nume
precum tiran, antihrist şi luptător împotriva lui
Hristos 245.
Iarăşi, împăratul nu era un slujitor al cuvântului şi al Sfintelor
Taine, împăratul nu
putea impune dogme sacerdoţiului, cu atât mai puţin societăţii
creştine. Negreşit, împăratul
purta veşminte similare episcopului şi chiar avea un rol special în
cultul Bisericii, cum ar fi
cădirea altarului la Liturghia Naşterii lui Hristos, ţinerea de
predici la Vecerniile din Postul Mare şi primirea Sfintei Împărtăşanii
direct din altar, la fel ca şi clericii. Cu toate acestea,
împăratul nu era preot şi mulţi Părinţi greci dezaprobau chiar şi
aceste privilegii 246. Deşi împăratul Marcian (450-457) fusese aclamat
ca preot-împărat la Sinodul de la Calcedon (451),
aceasta nu-i conferea un statut sacerdotal, nici lui şi nici altui
imperator bizantin.
Funcţiile oarecum sacerdotale ale împăratului erau de fapt o
continuare a presupusei
243 În Ps. 32, 9, PG 29, 344-45.
244 Contra Eunomios I, PG 45, 293 A.
245 Sfântul Atanasie, Hist. Arian. 67, PG 25, 773B.
246 Canonul 69 al sinodului Quinisext nu îngăduia nici unui mirean, în
afară de împărat, să intre în altar pentru a
aduce dar lui Dumnezeu.
alegeri divine, ce îşi avea obârşia la cezarii romani şi care mai
târziu a fost asumată de
împăraţii creştini ai Noii Rome.
Deci împăratul, ca domnitor al unei împărăţii creştine, avea obligaţia
de a interveni în
unele probleme religioase; căci starea religiei avea certe ramificaţii
politice şi sociale,
împăratul punea la dispoziţia clerului structura pentru evanghelizarea
Imperiului. Împăratul avea datoria de a veghea asupra eforturilor lor
şi de a asigura reuşita clerului prin orice mijloc
la îndemână. Bizanţul era o societate creştină, ceea ce înseamnă că
dogma religioasă,
bunacinstire şi legea erau preocuparea tuturor. Împăratul trebuia nu
doar să zidească orfelinate, spitale şi biserici sau să sprijine
financiar pe misionari, ci şi să creeze o atmosferă în care oamenii
să-şi poată lucra mântuirea cu frică şi cutremur, împăratul trebuia să
mărturisească şi să răspândească adevărul creştinismului şi, ori de
câte ori era cu putinţă, să întărească hotărârile şi disciplina
Bisericii. Iată deci că împăratul avea o însărcinare religioasă din
partea lui Dumnezeu.
Dimpotrivă, clerul unei astfel de împărăţii avea dreptul de a da
sfaturi şi chiar de a-l înfrunta pe împărat când politicile
împărăteşti afectau bunăstarea duhovnicească a creştinilor.
În ciuda triumfului vreunui împărat, nici una din ereziile sau
greşelile îmbrăţişate de imperium
nu a ajuns vreodată să predomine prea mult după moartea sa. Deşi
împăratul era în stare să
manipuleze ierarhia şi să „aranjeze" sinoadele, ortodoxia Bisericii
rămânea un continuum
organic şi nealterat.
Împăratul Iustinian (527-565) scria în Novela a Şasea: „Sacerdotium şi
imperium sunt
cel mai mare dar de la Dumnezeu, darul suprafireştii Sale iubiri de
oameni. Cel dintâi ocârmuieşte cele dumnezeieşti, cel din urmă
stăpâneşte şi poartă destoinică grijă de oameni.
Amândouă slujirile purced din acelaşi izvor şi împodobesc viaţa.
Pentru aceea, nimic nu se cade a fi mai cu sârguinţă căutat de către
împărat decât vrednicia sacerdoţiului, iar preoţii trebuie să facă
cerere necontenită către Dumnezeu pentru împărat. Căci dacă
sacerdotium este
cu totul neprihănit, lucrând cu deplină încredere înaintea lui
Dumnezeu, în vreme ce imperium
cu dreptate împodobeşte ocârmuirea (politeiva) încredinţată lui, se
poate aştepta o bună
împreună-glăsuire (sumfwniva) din care izvorăşte tot ce este de folos
omenirii. Pentru aceea purtăm mare grijă de adevărul dogmelor lui
Dumnezeu şi de cinstea sacerdoţiului care, dacă
este cu credincioşie susţinută de el, poate duce la cel mai mare bine
de la Dumnezeu. Astfel vom păzi şi orice alt bun se poate adăuga la
cel pe care îl avem până acum. Căci dacă începătura strădaniilor
noastre este cuviincioasă şi plăcută lui Dumnezeu, acesta negreşit va
urma. Şi credem că aceasta se va întâmpla dacă se vor ţine cu
scumpătate sfintele canoane pe
care slăviţii şi cinstiţii apostoli, martori şi slujitori ai
Cuvântului Dumnezeiesc, le-au
predanisit, iar Sfinţii Părinţi ai Bisericii le-au păstrat şi tâlcuit."
Părinţii greci au respins cu tărie chesaro-papismul şi adeseori au
amintit împăratului că
imperium nu cuprinde lucrurile lui Dumnezeu. Sfântul Atanasie cel Mare
scria împăratului
Constantie (337-361): „Judecata se face de episcopi; ce treabă are
împăratul cu ea? Sau dacă o ameninţare din partea împăratului este
hotărâtoare, ce trebuinţă mai este de episcopi? Când oare s-a mai
auzit aşa ceva de când este lumea? Când oare hotărârea Bisericii şi-a
luat tăria de
la împărat? Au fost multe sinoade şi multe judecăţi ale Bisericii; dar
Părinţii nu au cerut
niciodată încuviinţarea unui împărat ca să le facă, şi nici acesta nu
a cutezat să se amestece în
treburile Bisericii 247."
Sfântul Ioan Gură de Aur credea că nu este nevoie de o guvernare specială pentru
realizarea planului dumnezeiesc şi că, fireşte, nici o împărăţie nu
este veşnică. El afirmă că curgerea istoriei dovedeşte că împărăţiile
se ridică şi cad, fiecare jucându-şi rolul ei în scopul
lui Dumnezeu. Cât despre împărat, el spune: „Cum zici că fiecare domn
este ales de
Dumnezeu? Dară nu aşa zice Pavel. Ci nu vorbesc acum despre nişte
domni anume, ci de
domnie îndeobşte. Că neîndoielnic trebuie să fie domnitori, domnii şi
cei peste care se
domneşte. Ei sunt puşi ca să nu se işte tulburare, căci oamenii
tălăzuiesc ca valurile mării în toate părţile. (...) Pentru aceea
Pavel nu zice «nu este domnitor, fără numai de la Dumnezeu»
247 St. Atanasios, Hist. Arian. 52, PG 25, 756C.
ci mai curând vorbeşte despre ocârmuire şi zice «nu este stăpânire,
fără numai de la
Dumnezeu» (Rom. 13, 1)" 248. În ce priveşte cele ce ţin de religie, el
scrie: „Episcopul a primit
stăpânia de a dezlega păcatele săvârşite împotriva lui Dumnezeu; cu
atât mai mult va fi în
stare să ierte pe cele săvârşite împotriva omului. Căci sfintele
legiuiri se petrec sub mâinile
sale şi însuşi împăratul este supus lor. Deci când este trebuinţă de
vreo bunătate de la
Dumnezeu, împăratul are obicei să dea fuga la preot, iar nu preotul la
împărat" 249.
Când împăratul Leon al III-lea (717-741) a trecut de partea
iconoclaştilor şi a început
să-i prigonească pe ortodocşii iconoduli, Sfântul Ioan Damaschin a
protestat, zicând: „Nu se
cade împăratului să pună lege Bisericii 250." Deşi Leon a replicat „Eu
sunt preot", Sfântul Ioan
a încheiat zicând: „Nu sunt încredinţat că Biserica se ocârmuieşte de
legile împărăteşti, ci
numai de canoanele Părinţilor..." 251 Când Sfântul Maxim
Mărturisitorul a fost întrebat: „Oare
nu toţi împăraţii creştini sunt preoţi?", el a răspuns: „Împăratul nu
stă la altar, iar după
sfinţirea pâinii nu iese afară ca să strige: Sfintele Sfinţilor; nici
botează ori sfinţeşte mirul, nici
ridică episcopi sau hirotoneşte preoţi şi diaconi 252."
În Răsărit, Ortodoxia s-a dezvoltat încă de la început în felurite
culturi regionale foarte
vechi. Îngăduirea pluralismului în viaţa Bisericii Ortodoxe a
încurajat întemeierea unor
Biserici autonome. În cazul popoarelor slave putem vedea că
dezvoltarea alfabetului lor a fost
foarte importantă pentru Sfântul Fotie. El s-a ferit cu grijă să
impună o limbă străină, astfel că
evanghelizarea nu a fost privită ca un fel de colonialism cultural.
Din nefericire nu la fel au
stat lucrurile în intensiva misiune străină a apusenilor. Astfel,
pentru ortodocşi a predominat
ideea unei Biserici a Imperiului, ecumenică în acest sens. Încă de la
început existenţa unor
Biserici locale, cu propria limbă liturgică şi propria autonomie a
orientat mintea răsăriteană
către ideea comuniunii de Biserici. Ortodocşii erau mult mai deschişi,
prin faptul că respectau limba fiecărei Biserici locale şi obiceiurile
istorice.
Aceasta se datorează faptului că unitatea Bisericii este unitatea
episcopatului. Nu există decât o singură Biserică răspândită în toată
lumea şi „un episcopat răspândit în
armonioasa mulţime a mai multor episcopi. Episcopatul este unul,
fiecare parte ţinută de
fiecare pentru toţi 253." Însă autoritatea unui singur episcop nu se
întinde dincolo de obştea
pentru care a fost sfinţit ca păstor, căci „episcopul este în Biserică
şi Biserica în episcop."
Ortodocşii văd Biserica Universală ca fiind compusă din mai multe
Biserici care, în anumite
limite, sunt independente de alte Biserici. Aceasta fiindcă, potrivit
ecleziologiei patristice
greceşti, fiecare episcop şi turma sa constituie Trupul lui Hristos.
Fiecare episcop adună sub
un cap în sine însuşi turma pe care o cârmuieşte în chip părintesc.
Fiece episcop este chipul
lui Hristos. Unitatea Bisericilor este în mod esenţial o taină analogă
unităţii Persoanelor
Treimii. Ele sunt ontologic una, deşi empiric sunt multe. Istoric, ele
sunt unite prin obârşia
comună, prin credinţă, lege şi dragoste. Totuşi, din pricini
administrative, bisericile au fost
grupate în districte sau eparhii, iar primatul aparţinea marilor şi
vechilor scaune ale
Creştinătăţii.
Era deci inevitabil ca concepţia greacă şi cea latină asupra puterii
să fie incompatibile
şi să ducă la conflicte.
Diferenţe în liturghii
Diferitele căi de abordare a unicei taine a lui Hristos au avut
consecinţe şi în liturghiile
Răsăritului şi Apusului, ca şi în ecleziologie. Răsăritul a dezvoltat
o Liturghie deosebit de
248 In Ep. Ad Rom. 23, PG 60, 615.
249 Ad pop. Antioch. 3, 2; PG 49, 50.
250 De imag. 2, 12, PG 94, 1296 C.
251 PG 94, 1301 D.
252 Ep. 70, PG 91, 524 A.
253 Sfântul Chiprian, De unit. eccl. 6; PL 4, 516 AB.
măreaţă, pătrunsă de Sfintele Taine şi de ideea „cerului pe pământ."
Este o Biserică
sacramentală şi de rugăciune. Apusul, punând ceva mai mult preţ pe
lucrările umanităţii lui
Hristos, era inevitabil să aibă o corespondenţă a acestui fapt şi în
Messă, care ţintea la zidirea
omului şi la nevoile sale morale. Încă de la început, accentul este
mai mult pe elementul de
învăţătură decât pe mistică. Era o Biserică mult mai mult marcată de
sistemul acţiunii
militante 254.
Ritualul. Există diferenţe şi în înţelegerea cuvântului „ritual", în
ce priveşte tipicul şi
slujbele. În sens larg şi mai adânc, „ritualul" nu este doar o
culegere de rânduieli liturgice, ci include teologia ca şi întregul
mod de organizare a vieţii bisericeşti şi religioase a unui grup.
Răsăritul nu prea face deosebire între „ritual" şi „credinţă."
Apusenii, deprinşi cu analiza şi abstracţia, concep credinţa ca pe un
corp de adevăruri care, definit în sine, este susceptibil de
diverse expresii. Apusenii au studiat relaţia dintre simbol şi
realitate, pe când răsăritenii văd o
unire mult mai strânsă între cele două: pentru ei, simbolul ritual nu
este altceva decât credinţa
în lucrare. Aceasta generează un tip de cucernicie care este simplă şi
adâncă, nu dezvoltată
analitic în deducţii logice şi aplicaţii practice, ci mereu
revitalizată în slujbele Bisericii
Ortodoxe. Este un tip de cucernicie în care înţelesul ritualului,
credinţa şi Biserica se unesc
într-o unică atitudine vie. În Apus însă există instituţia cu
implicaţiile ei administrative şi
juridice. Răsăritul tinde să absolutizeze ritualul, pe când Apusul,
interpretarea juridică, prin
care ritualul devine doar un mijloc 255.
Arta şi arhitectura. Bizantinii şi-au proiectat cu grijă bisericile,
folosind excelentele
lor cunoştinţe de geometrie, astfel încât bisericile lor nu au avut
nevoie de contraforţi. Micile biserici bizantine cu plan de cruce erau
cele mai potrivite pentru slujbele ortodoxe, însă
arhitectura bizantină nu a fost aleasă pentru proiectarea bisericilor
apusene. Aceasta s-a
datorat deosebirilor de liturghie dar şi de atitudine între Răsărit şi
Apus. Apusul parcă vrea să atingă cerul şi prin construcţiile sale,
astfel că a proiectat acele turnuri ascuţite avântate spre
înălţimi. Biserica răsăriteană vrea să facă din clădire un locaş
ideal, un microcosmos ideal al
universului. Prin arta sacră a iconografiei răsăritenii au făcut ca
până şi o biserică foarte mică
să aibă o conotaţie universală. Pereţii bisericilor ortodoxe,
împodobiţi cu icoane, preschimbă
zidurile în treceri către o realitate mai înaltă. Bizantinilor le
plăcea să se simtă mai aproape de
sfinţi. Intrarea în biserică era ca o intrare în întreaga lume
creştină, ca şi în viaţa creştină de
apoi.
Privilegiile Noii Rome
Întâiul şi al Doilea Sinod Ecumenic. Biserica Romei era deranjată şi
jignită de faptul că Patriarhii din Constantinopol doreau să fie pe
picior de egalitate cu Papii. Al Doilea Sinod
Ecumenic, ţinut în 381 la Constantinopol, declara în Canonul al
III-lea: „Iar după Episcopul
Romei, întâietatea cinstei să o aibă Episcopul Constantinopolului,
pentru că aceasta este Noua
Romă." Însă împăratul Theodosie I (379-395), cel ce convocase sinodul,
nu invitase pe
episcopii ale căror scaune se aflau în teritoriul lui Graţian,
împăratul părţii apusene a
Imperiului Roman. A participat numai un singur episcop din Apus. Nici
Papa Damasie, nici
legaţii săi nu au fost de faţă. Însă mai târziu Papa Damasie a
recunoscut Sinodul, la fel ca şi
Papa Hormidas. Papa Grigorie I (590-604) a recunoscut Sinodul, dar nu
a primit canoanele.
Numai la al doilea Sinod de la Lion (1274) canoanele au fost primite şi în Apus.
Al Patrulea Sinod Ecumenic, ţinut în 451 la Calcedon, la care Papa Leon cel Mare
(440-461) a fost reprezentat, a întărit drepturile Scaunului din
Constantinopol. Canonul
254 Yves Marie Joseph Congar, op. cit., pp. 51-52.
255 Ibid., pp. 34-37 şi 119, n. 23.
XXVIII afirma: „Aceleaşi întâietăţi să se dea preasfântului scaun al
Romei celei Noi", fiindcă
„este cu dreptate ca cetatea care s-a cinstit cu împărăţia şi cu
senatul şi care a dobândit
întâietăţi deopotrivă cu ale Vechii Rome împărăteşti, întocmai ca şi
aceea să se mărească şi în
lucrurile cele bisericeşti, fiind a doua după aceea." Bisericile
Răsăritene au sprijinit canonul, dar reprezentanţii papali s-au opus
iar Papa l-a respins. Papa Leon a protestat energic împotriva
acestui canon care îngăduia Episcopului Constantinopolului acelaşi
titlu onorific şi aceleaşi
prerogative ca şi episcopului Vechii Rome. Astfel, antagonismul ascuns
dintre cele două
centre bisericeşti a ieşit la iveală.
Răsăritul era gata să socotească Sinodul Ecumenic ca pe autoritatea
insuflată în toate
cele ce ţin de dogmă şi de organizare, pe când Apusul socotea că
singura autoritate ultimă era
urmaşul apostolului Petru. Astfel comuniunea era foarte dificilă.
Titlul de „Patriarh Ecumenic". Când în 595, Sfântul Patriarh Ioan al
IV-lea Postnicul (585-595) a adoptat titlul de „Patriarh Ecumenic",
aceasta a stârnit protestul Papei
Grigorie cel Mare, care socotea aceasta un act de agresiune. Papa
Grigorie cel Mare a
protestat şi mai vehement decât Papa Leon - deşi fără succes -
împotriva titlului de „Patriarh
Ecumenic", crezând că acest titlu se dădea unui episcop cu autoritate
asupra tuturor
episcopilor şi Bisericilor. La rândul lor, bizantinii au fost profund
jigniţi că Biserica Romei
cerea supunerea Bisericii Răsăritene papalităţii.
Pentru bizantini cuvântul ecumenic (oi*kumevnh) era folosit cu
conotaţia de Imperiu
creştin, deşi literal implica întreaga lume locuită. Constantinopolul
era capitala ecumenică,
deci patriarhul ei era Patriarh Ecumenic. Era doar un epitet onorific,
care cu siguranţă nu îi
dădea nici o autoritate asupra celorlalţi Patriarhi. De fapt, toţi
dregătorii din capitală,
bibliotecari, profesori etc. îşi prefaţau rangul şi dregătoria cu
cuvântul „ecumenic", de pildă
bibliotecar ecumenic etc.
Rivalitatea dintre Roma şi Constantinopol s-a intensificat. Roma
decăzuse în urma
războaielor şi năvălirilor; în vreme ce Constantinopolul era de
departe cea mai bogată, mai
populată şi mai civilizată cetate a creştinătăţii. Era inevitabil ca
ierarhii ei să înceapă a ignora
vechile pretenţii ale Episcopului Romei. În mod ironic, haosul
Apusului a făcut să crească
prestigiul Papei, fiindcă era capul singurului aşezământ permanent.
Factori politici în Apus
Multă vreme Papii au ezitat să pricinuiască o ruptură pe faţă cu Biserica din
Constantinopol. Totuşi în 751 stăpânirea bizantină din Italia a căzut
sub asalturile lombarzilor
iar ajutorul din îndepărtatul Bizanţ nu a venit. Împăratul Constantin
al V-lea (741-775), în
vreme ce îşi sărbătorea victoriile din Răsărit, arăta prea puţină
grijă faţă de menţinerea
autorităţii imperiale în Italia. Papii, după ce făcuseră tot ce le era
în puteri să salveze Ravenna
şi împărăţia, s-au văzut siliţi să cerşească ajutorul francilor spre a
salva Roma de regele
lombard Aistulf (749-756) şi de oştirea sa. Căderea Ravennei în 751 a
pus capăt stăpânirii
bizantine în Italia de nord şi centrală, lipsind pe Papa de orice
nădejde de sprijin de la
împăratul Bizantin. Papa avea să afle curând că protecţia francă a
regelui Pepin al III-lea
(751-768) făgăduia un ajutor mult mai concret împotriva lombarzilor.
În multe privinţe el
găsea protecţia francă mult mai binevenită pentru Biserica Romei decât
cea a bizantinilor pe
care Apusul îi socotea nişte eretici iconoclaşti. Atunci Papa Ştefan
al II-lea [al III-lea] (752-757) a trecut Alpii şi s-a întâlnit cu
Regele Pepin la Ponthion la 6 Ianuarie 754, ceea ce a pus temei
autorităţii vremelnice a papalităţii. Ruptura politică dintre Roma şi
Constantinopol era
acum un fapt împlinit. Zilele autorităţii imperiale în Italia luaseră
sfârşit. Papalitatea a întors
spatele împăratului bizantin şi a făcut alianţă cu regii franci, ceea
ce avea să ducă peste o
jumătate de veac la naşterea Imperiului de Apus 256.
256 Charles Diehl, Byzantium: Greatness and Decline, op. cit., pp. 151-152.
În 774 Carol cel Mare a confirmat solemn Donaţia lui Pepin, o garanţie
scrisă de a
ocroti Biserica Romei şi pe posesorii ei de drept. Apoi, în anul 800,
Papa Leon al III-lea a pus
punct final rupturii politice dintre Roma şi Constantinopol punând
coroana reînfiinţatului
Imperiu de Apus pe capul lui Carol cel Mare 257.
Au mai existat şi alţi factori ce au dat o puternică lovitură puterii
bizantine şi
prestigiului ei moral. Mulţi din cei ce se închinau icoanelor cereau
sprijin Romei împotriva
iconoclaştilor, recunoscând prin aceasta autoritatea Papei de a judeca
o asemenea pricină.
Această purtare a displăcut mult conducerii imperiale şi a pricinuit
nelinişte capilor Bisericii
Răsăritene. O altă rivalitate a apărut în veacul al nouălea între
Bizanţ şi Roma în încercarea de
a converti pe păgâni. Episcopii germani s-au opus cu sălbăticie
misiunii sfinţilor Chiril şi
Metodie, apostolii slavilor. În Croaţia şi pe coasta Dalmaţiei Roma a
adus sub jurisdicţia sa
popoarele slave pe care grecii tocmai le convertiseră la Ortodoxie. În
Bulgaria, care fusese
convertită de Bizanţ, Papa Nicolae I a întâmpinat cu căldură
propunerile Ţarului Boris-Mihail.
La cererea ţarului, Papa i-a trimis preoţi de la Roma. Toate aceste
intruzii în sfera de influenţă
ortodoxă i-au exasperat pe bizantini. Ei s-au simţit jigniţi de aceste
încercări stridente de a
impune primatul papal în Răsărit.
Roma sub stăpânirea regilor barbari
Când Apusul a căzut sub dominaţia barbarilor şi Roma însăşi a fost
cucerită, italienii
s-au aliat cu duşmanii Imperiului Bizantin; de pildă, în veacul al
unsprezecelea, ei s-au aliat
cu normanzii. În 962, Otto Saxonul, regele Germaniei, a condus o
oştire spre Roma şi l-a silit
pe recalcitrantul papă Ioan al XII-lea să-l încoroneze împărat. În
următorii patruzeci de ani
Roma a fost scena luptelor între germanii barbari şi nobilimea locală.
Papa Ioan al XIII-lea
(965-972) a mers până la a scrie că, în 967, exista „un împărat al
grecilor" şi „un împărat al
romanilor." De fapt abia spre sfârşitul veacului al XIV-lea i s-a dat
pentru prima dată lui
Manuil al II-lea Paleologul titlul de „împărat al Ellinilor." Cu
câteva veacuri mai devreme,
dacă vreo ambasadă apuseană sosea la Constantinopol cu scrisori
adresate „împăratului
grecilor", nu era primită la curte. Însă în ultimele sale decenii
Constantinopolul era în mod
conştient o cetate grecească.
Înstrăinarea între cele două lumi a fost simultan politică şi
culturală. Lumea bizantină afirma că este urmaşa legitimă a vechii
Rome, acum o lume barbară latinizată, dominată
spiritual de Roma papală. Cele două lumi nu se acceptau una pe alta.
Între timp bizantinii erau prinşi cu propriile războaie civile şi cu
recuceririle din
Răsărit şi din Balcani. La început nu au manifestat un interes activ
faţă de Italia, cu excepţia
momentului când germanii au încercat să ocupe provinciile din Italia
de Sud. Podul între Bizanţ şi Apus era asigurat de Italia de Sud,
posesiune bizantină. În ciuda refuzului sau
incapacităţii Bizanţului de a apăra această zonă, ea era încă locul
unde contactele între
Constantinopol şi Roma puteau fi frecvente şi cordiale. Însă la Roma
germanii îşi stabiliseră autoritatea, iar teologia lor triumfase.
Germanii aveau propriile obiceiuri bisericeşti, fundamental diferite
de cele ale romanilor apuseni sau ale bizantinilor. Ei socoteau că cel
ce clădeşte o biserică este singurul
proprietar al clădirii. Astfel episcopii din Apus au pierdut controlul
administrativ al bisericilor
pe care nu le construiseră ei înşişi. Ctitorii socoteau bisericile
clădite pe socoteala lor ca fiind
proprietatea lor. Ei îşi arogau dreptul de a numi preoţi care urmau a
fi schimbaţi de către ei.
Astfel se putea afla în Franţa şi Germania un întreg sistem de
biserici private. Ca urmare, creştinătatea apuseană în veacul al
unsprezecelea era o adunătură de biserici autonome şi
naţionale. Puterea centrală a papalităţii a scăzut şi abuzurile s-au
strecurat în ea, precum
simonia, investitura laicilor etc.
257 Ibid., p. 214.
Au existat două mari mişcări de reformare în Biserica apuseană: una cu
centrul în
Lorena şi alta în abaţia de la Cluny, centrul unei vaste reţele
ecleziale. Cei din Lorena doreau
să abolească simonia şi numirea unor episcopi nevrednici. Ei insistau
asupra celibatului
preoţilor şi, în general, asupra înăspririi disciplinei bisericeşti.
Împăraţii voiau să controleze
Roma dar au văzut că un ierarh eficient ar fi sporit valoarea
administraţiei lor. Călugării de la Cluny, dorind să repună un
standard înalt în viaţa monahală, şi-au pus ordinul direct sub
stăpânirea Papei. De fapt atât lorenezii cât şi cei de la Cluny erau
interesaţi de afirmarea
pretenţiilor istorice ale Scaunului Romei.
Triumful teologiei germane însemna şi adăugirea lui Filioque la Crez.
În decursul
veacului al nouălea el a fost general adoptat de către Biserica din
Germania şi Lorena şi de
către multe biserici din Franţa, cu excepţia Parisului, care a păstrat
textul neschimbat încă
două veacuri. Clericii germani l-au dus la Roma, unde Formosus din
Porto, legatul Papei
Nicolae I, printre alţii, l-au acceptat. Formosus l-a introdus apoi în
Bulgaria. Patriarhul Fotie a
observat imediat şi a protestat împotriva lui. Papa Ioan al VIII-lea
socotea că este un lucru
necuvenit să schimbi Crezul.
Totuşi reapariţia influenţei germane a dus în mod necesar la
promovarea lui Filioque,
iar introducerea lui a fost treptat acceptată. Se spune că Papa
Hristofor a fost cel care a adăugat Filioque la Crez în Scrisoarea sa
de înscăunare către Patriarhul Nicolae Mistikos
(901-907), care, drept urmare, a refuzat să-l recunoască. Documentele
istorice mai afirmă că
Filioque exista în Crez atunci când a fost cântat în mod oficial la
încoronarea împăratului
Henric al II-lea în 1054.
Disputa despre Filioque avea să producă o enormă cantitate de predici şi scrieri
polemice. În acord cu tradiţia teologică apuseană, care a văzut
întotdeauna ca principal
duşman arianismul goţilor, apusenii au tins să susţină că Treimea este
un singur ipostas
interschimbabil. Pe de altă parte, tradiţia teologică răsăriteană,
dezvoltată în aprigele
controverse hristologice din veacurile cinci şi şase, se ferea de
nestorieni şi eutihieni. Ei
accentuau de asemenea omniprezenta şi atotpătrunzătoarea natură a
Duhului Sfânt 258.
Sfântul Fotie avea dreptate să declare că noua adăugire pare că miroase ori a
maniheism, prin faptul că împarte pe Creator în două principii, ori a
neoplatonism, prin aceea
că introduce o scară a fiinţelor dumnezeieşti.
Însă pentru ortodocşi era la îndemână o altă rezolvare teologică. În
ochii răsăritenilor
singura autoritate dogmatică insuflată era Biserica. Un sinod dobândea
autoritate numai atunci
când învăţăturile lui erau recunoscute ca ortodoxe de către Biserică.
Doar un alt Sinod
Ecumenic, recunoscut de către Biserică, avea dreptul nu să schimbe, ci
să amplifice şi să
explice hotărârile date la un Sinod anterior. De aceea Răsăritul a
văzut schimbările făcute în
Crez de Biserica Apuseană ca un atac direct la întreaga sa concepţie
despre doctrina şi
guvernarea Bisericii.
În 996, împăratul apusean Otto al III-lea a dat Romei primul papă
german, în persoana
mai tânărului său văr Bruno, cunoscut ca Grigorie al V-lea (996-999).
Papa Grigorie al V-lea
nu era pomenit la Constantinopol, probabil fiindcă, în calitate de
german, folosea adausul
Filioque. Urmaşul său, un grec din Calabria, Papa Ioan Filagathus,
cunoscut ca Ioan al XVI-lea (997-998), după ce a trimis Scrisoarea de
înscăunare, a fost pomenit la Constantinopol.
Urmaşul său, primul papă francez, Gerbert d'Aurillac, cunoscut ca
Silvestru al II-lea (999-1003), nu este pomenit în dipticele din
Constantinopol. Se pare că papii numiţi prin influenţă
germană nu erau pomeniţi la Constantinopol, probabil din pricina
teologiei lor germane. Mai există şi posibilitatea ca ei să nu se fi
deranjat să trimită o scrisoare de înscăunare.
Dacă ar fi să punctăm exact schisma finală dintre Roma şi
Constantinopol după ultima
menţionare a unui papă în dipticele Constantinopolului, atunci data ar
fi 1009. Ultimul papă consemnat a fost Ioan al XVIII-lea (1004-1009).
Urmaşul Papei Ioan, Papa Serghie al IV-lea
(1009-1012) şi-a trimis scrisoarea de înscăunare la Constantinopol. În
obişnuita scrisoare
sinodală despre luarea scaunului papal, mărturisirea sa de credinţă
conţinea Filioque. Fireşte,
258 G. Every, The Byzantine Patriarchate, Londra, 1947.
patriarhul Serghie al Constantinopolei a scos numele Papei Serghie al
IV-lea din dipticele
ortodoxe. De aici încolo nici un papă nu a mai fost pomenit vreodată
în diptice. Nedorind să exagerăm importanţa anului 1009, pe care poate
unii o vor critica, trebuie să reamintim că
culminarea tuturor evoluţiilor anterioare a avut loc în anul 1054.
Listele dipticelor erau
incomplete, fiindcă de multe generaţii Constantinopolul nu primea
scrisori de înscăunare de la patriarhatele răsăritene aflate sub
stăpânire musulmană, deşi era în deplină comuniune cu ele.
Abia pe la sfârşitul veacului al nouălea, îmbunătăţirea comunicaţiilor
internaţionale a îngăduit
ierarhilor să ţină legătura în mod regulat unii cu alţii.
La începutul veacului al unsprezecelea, în ciuda diferenţei din Crez
ca prim semn al primejdiei ce ar fi putut să se ivească în viitor, nu
exista încă simţământul că unitatea creştinătăţii fusese ruptă.
Patriarhul Mihail Cerularie
O dată cu alegerea pe tronul papal a lui Leon al IX-lea (1049-1054), nepotul
împăratului Henric al III-lea, Biserica Romei şi-a extins activităţile
în sudul Italiei, în
teritoriul bizantin, unde se aflau atât comunităţi greceşti cât şi
latine. Leon al IX-lea a emis
pretenţii şi asupra Siciliei, teritoriu socotit a fi bizantin, deşi
era ocupat de arabi. După ce Papa
a convocat un sinod la Siponto în 1050, unde un mare număr de hotărâri
au fost votate în
vederea unei reforme viitoare, unele dintre hotărâri au fost
îndreptate împotriva practicilor
liturgice greceşti care se statorniciseră în Italia. O campanie activă
de oprire a lor a fost
lansată în toate provinciile, inclusiv în Apulia, teritoriu bizantin.
Când normanzii au început să ocupe principatele lombarde şi să se
apropie de graniţele
Romei, Papa Leon al IX-lea a hotărât că ar fi prudent să se alieze cu
împăratul Bizantin ca să-i
respingă. Împăratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054) a
acceptat, dându-şi seama
că o alianţă militară şi politică era necesară spre a ocroti
teritoriul bizantin. Spre a câştiga populaţia latină, împăratul
Constantin a numit ca guvernator al teritoriului bizantin un
lombard pe nume Arghir. Arghir, care primise comanda trupelor
imperiale din Italia, a pus la
cale un pact cu Papa îndreptat împotriva normanzilor. Arghir era
latin, deci în mod firesc
agrea ideea unei alianţe cu Roma.
În vremea împăratului Constantin al IX-lea, pe tronul patriarhal a
fost numit Mihail
Cerularie, în anul 1043. El fusese un funcţionar civil care intrase în
cinul preoţesc târziu în
viaţă. Se dovedise a fi un iscusit şi îndrăzneţ chivernisitor, deşi
era lipsit de subţirimea,
spiritul şi vasta cultură ce-l caracterizaseră pe Sfântul Fotie cel
Mare. Deşi poate nu este o
figură atractivă pentru istorici, Cerularie era extrem de popular la
Constantinopol unde
influenţa sa era mult mai mare decât a amabilului, dar oarecum
excentricului şi ineficientului
împărat.
Patriarhul Mihail nu-l plăcea pe Arghir şi era bănuitor în privinţa
lui. Patriarhul se temea şi de influenţa lui asupra împăratului
Constantin. Mihail nu era preocupat îndeosebi de
lumea latină ci, asemeni Bisericii latine din vremea lui, dorea şi el
să introducă o uniformitate
a practicilor din patriarhia sa. Patriarhul Mihail a înţeles că Papa
Leon se străduia să extindă
dominaţia Romei în sudul Italiei şi ducea o campanie împotriva
preoţilor căsătoriţi. Apoi Patriarhul Mihail Cerularie a aflat că
normanzii, cu aprobarea Romei, interziceau practicile
greceşti în zonele controlate de ei şi că sinoadele reformatoare din
întreaga Italie denunţau
bisericile ce păstrau obiceiuri greceşti, a poruncit îndată ca
bisericile latine din Constantinopol
să adopte practicile greceşti. Când latinii din capitală au refuzat,
Patriarhul Mihail a poruncit
închiderea bisericilor lor pe la sfârşitul anului 1052.
Tot ca represalii, Cerularie, împreună cu capul Bisericii Bulgare,
Arhiepiscopul Leon
al Ohridei, au închis mănăstirile şi bisericile de rit latin din acel
teritoriu. Apoi Patriarhul Mihail l-a pus pe Arhiepiscopul Leon al
Ohridei să scrie o scrisoare către reprezentantul
patriarhal grec (syngellos), episcopul Ioan de Trani din Apulia,
Italia. Episcopul Ioan avea să
trimită apoi scrisoarea „preacinstitului papă" şi „tuturor episcopilor
franci." Scrisoarea cuprindea un aprig atac asupra folosirii azimelor
sau pâinii nedospite pentru Sfânta
împărtăşanie. Scrisoarea mai avea unele adăugiri ce denunţau obiceiul
de a posti Sâmbăta, de
a consuma carne sugrumată şi de a nu cânta Alliluia în zilele de după
Septuagesima 259.
Cardinalul Humbert
Deşi Papa Leon şi Arghir făcuseră o alianţă, înainte ca oştile lor să
se poată întâlni, Arghir a fost învins de normanzi în Februarie 1053.
La 18 Iunie 1053, oastea papală, avându-l
în frunte pe Papa Leon, a fost pusă pe fugă la Civitate. Papa a fost
dus într-o captivitate
onorabilă la Benevento. Normanzii biruitori, deja membrii ai Bisericii
Latine, nu doreau să
întrerupă funcţionarea Bisericii lor. De aceea au îngăduit ca
secretarul papal principal,
Humbert de Mourmourtiers, Cardinal de Silva Candida, să se alăture
Papei. Însă Humbert nu a mers direct de la Roma la Benevento, unde era
stăpânul său, ci s-a dus mai întâi în Apulia,
dorind să stea de vorbă întâi cu Arghir.
Când Cardinalul Humbert a trecut prin Trani, Episcopul Ioan de Trani i-a înmânat
scrisoarea Arhiepiscopului Leon din Ohrida. Humbert ştia puţin
greceşte şi a făcut în grabă o traducere. Traducerea nu putea fi prea
exactă şi exagera tonul deja agresiv al scrisorii. Când Humbert a
sosit la Benevento şi a înfăţişat scrisoarea cu traducerea Papei Leon,
Papa s-a
simţit jignit. Deşi Papa Leon îşi petrecea răgazul forţat încercând să
înveţe greceşte, este puţin
probabil să fi ştiut destulă greacă spre a putea verifica traducerea
Cardinalului.
De fapt, Papa nutrise nădejdea unei cooperări prieteneşti cu Bizanţul
- mai ales în
situaţia sa de faţă. O astfel de scrisoare, pe care o socotea
jignitoare şi extrem de aspră,
atacând obiceiurile Bisericii Romei, era ultimul lucru pe care se
aştepta să-l citească. Singurul lucru care-i rămânea de făcut era să
se apuce de scris.
Papa scrie împăratului şi Patriarhului. Papa Leon i-a cerut
Cardinalului Humbert să
schiţeze două replici în numele Papei. Una dintre scrisori era
adresată în chip nepoliticos
„episcopilor" Mihail al Constantinopolului şi Leon al Ohridei.
Scrisoarea, o replică cruntă,
conţinea o dizertaţie asupra supremaţiei Scaunului Romei, întemeiată
pe argumente luate din
Donaţia lui Constantin.
Prima scrisoare cuprindea o lungă introducere asupra unităţii
Bisericii. Papa Leon pretindea că unitatea este însăşi Biserica
Romană, care a primit de la Dumnezeu, prin Sfântul
Petru, această înaltă prerogativă. Nu poate fi deci nici o greşală în
Biserica Romană, şi numai
ca urmare a îngâmfării Biserica Răsăritului a ridicat contra ei
învinuiri. Cuteza a aminti împrotivirea vechilor episcopi ai Romei
titlului de „Patriarh Ecumenic." Pretindea în chip
mincinos că întâiul Sinod de la Niceea declarase că Episcopul Romei nu
poate fi judecat de
nimeni fiindcă era şeful tuturor Bisericilor. Cita apoi apocrifa
Donaţiei lui Constantin, pentru a dovedi puterea suverană a papei atât
din punct de vedere vremelnic cât şi din punct de
vedere duhovnicesc. Afirma că Constantinopolul nu datorează decât
Sfântului Scaun al doilea
rang ce ocupă între Bisericile Patriarhale. Cât despre Biserica
Romană, ea are un rang
excepţional, şi a ataca drepturile sale înseamnă a ataca Biserica
Universală, al cărei centru
dumnezeiesc este ea. Acesta era conţinutul întâii scrisori a lui Leon
al IX-lea către Patriarhul
Mihail Cerularie 260.
A doua scrisoare, ce nu are un adresant anume, cuprindea o amănunţită apărare a
obiceiurilor latine. Aceste scrisori însă nu au fost trimise imediat.
Împăratul şi Patriarhul scriu Papei. Între timp a sosit de la Bizanţ
un curier cu două
scrisori, una de la împăratul Constantin şi alta de la Patriarhul
Mihail. Scrisorile aveau un cu
totul alt ton decât ceea ce Papa tocmai citise. Împăratul Constantin
dorea o strânsă alianţă
259 Leon din Ohrida, Epistola ad Ioannem Episcopum Tranemem, PG 120, 836 ff.
260 Cf. Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., pp. 242-243.
politică. Aceasta fiindcă împăratul era prea slab pentru a ţine piept
tuturor duşmanilor săi. El a
hotărât să ceară ajutorul germanilor şi al Italienilor, şi se adresa
pentru aceasta papei, care
avea asupra acestor popoare multă influenţă. Iată de ce împăratul
Constantin Monomahul a
scris o scrisoare împăciuitoare 261.
În scrisoarea sa, Patriarhul Mihail se ruga pentru o mai strânsă
unitate între Biserici.
Niciuna din scrisori nu pomenea de obiceiurile disputate din Biserica
Romei. Patriarhul Mihail chiar făgăduia să înscrie numele Papei în
dipticele din întreg imperiul, cu condiţia,
fireşte, ca şi numele său să fie înscris la Roma. Patriarhul Mihail
îşi începea scrisoarea cu „Frate", nu cu „Părinte", titlul onorific cu
care patriarhii din trecut îl recunoşteau de obicei pe
Episcopul Romei. Când Patriarhul Mihail şi-a semnat scrisoarea cu
titlul de „Patriarh
Ecumenic", traducătorii lui Leon au tradus greşit titlul Patriarhului
ca universalis 262. Nu mai trebuie să spunem că Papa a fost profund
şocat când Cerularie s-a oferit ca, dacă numele lui
va fi pomenit în Biserica Romei, să aibă grijă ca numele Papei să fie
pomenit în bisericile din
tot pământul locuit (in toto orbe terrarum). Este puţin probabil ca
Patriarhul Mihail Cerularie
să fi pretins că controlează toate bisericile din întreaga lume.
Cerularie folosea cuvântul lume
(oi*koumevnh) cu sensul bizantin de „imperiu." Latinii traduceau
cuvântul literal, adică
„întreaga lume locuită." Acelaşi tip de neînţelegere a pricinuit
tulburările legate de titlul de
„Patriarh Ecumenic."
Ce anume a pricinuit schimbarea tonului scrisorii Patriarhului Mihail?
Să fi fost
influenţa împăratului? Este prea puţin probabil, fiindcă niciodată
Cerularie nu a arătat nici cea mai mică deferenţă faţă de dorinţele
suveranului său. Cu siguranţă, făcătorul de pace era
episcopul Ioan de Trani, pe care Arghir tocmai îl trimisese la
Constantinopol să raporteze
situaţia din Italia. Împăratul avea încredere în Episcopul Ioan,
astfel că a fost convins de acesta că Papa este un om distins şi
rezonabil, a cărui prietenie este necesară dacă se dorea
salvarea Italiei. Întrucât Patriarhul Mihail vorbise cu Episcopul Ioan
despre situaţia şi
caracterul Papei, reacţia sa trebuie să se fi datorat încrederii sale
în cele spuse de Episcopul
Ioan.
Scrisorile Cardinalului Humbert. Ar fi fost mai bine ca Papa Leon însuşi să
răspundă conciliatoarei scrisori a împăratului şi să treacă cu vederea
exprimările Patriarhului.
Leon al IX-lea ar fi putut să răspundă liniştit la aceste
învinovăţiri; să îndreptăţească mai
multe obiceiuri latine potrivit principiului că rânduiala se poate
deosebi după ţări, cu condiţia
ca rânduielile Apostolilor şi ale Sinoadelor Ecumenice să fie
respectate. Papa Leon putea să-şi
întoarcă atenţia către reforma Bisericii Apusene; în loc de aceasta el
nu cugetă decât la
atingerea ce credea că s-a dat pretenţiilor sale de şef suveran al
Bisericii 263. Pe deasupra,
sănătatea Papei Leon se deteriora rapid, aşa că el a lăsat totul în
mâinile Cardinalului
Humbert.
Cardinalul Humbert era un om destul de erudit, dar cu un temperament iute şi
războinic. Nu-i iubea pe greci şi era liderul partidei cu totul ostile
punctului de vedere
bizantin. El a decis să se trimită legaţi la Constantinopol. Astfel,
Cardinalul Humbert a
redactat încă două scrisori în numele Papei Leon. Pe lângă Cardinalul
Humbert, Papa Leon a
mai numit doi legaţi papali, pe Frederick al Lorenei, cancelar al
Scaunului Romei, şi pe
Arhiepiscopul Petru de Amalfi. Amalfi era un stat vasal al imperiului
şi cuprindea multă
populaţie grecească.
Scrisoarea adresată împăratului Constantin începe prin a felicita pe
împărat pentru
evlavioasa dorinţă ce i-a împărtăşit, dar curând Papa Leon ajunge la
drepturile Scaunului
Romei. „Biserica Catolică", zice el, „mamă şi fecioară neprihănită,
deşi aleasă a umple cu
mădularele sale pământul întreg, nu are totuşi decât un cap, care
trebuie să fie cinstit de toţi.
261 Ibid., p. 243.
262 Scrisorile acestea sunt cunoscute numai din răspunsurile papale şi
din scrisoarea lui Cerularie către Petru al
Antiohiei (PG 120, 781796).
263 Cf. Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 242.
Oricine îl nesocoteşte, în zadar se pretinde a fi unul din mădularele
ei. Acest cap al Bisericii
este Roma, a cărei putere a recunoscut-o marele Constantin prin
donaţia sa. Şi, ca Episcop al
Romei, Papa este Vicarul lui Dumnezeu, însărcinat cu purtarea de grijă
a tuturor Bisericilor."
Papa caută a reda strălucirea scaunului Romei, care de mult timp, zice
el, era cârmuit mai
mult de năimiţi decât de păstori. Împăratul Constantinopolei poate
să-l ajute în această
lucrare, înapoindu-i bunurile ce le are Biserica Romană în Răsărit.
Scrisoarea cuprindea şi
plângeri la adresa Patriarhului Mihail Cerularie, căruia îi impută
planuri ambiţioase asupra
Bisericilor Alexandriei şi Antiohiei. Papa îl avertiza pe împărat că,
dacă Cerularie nu va fi
împiedicat, va lua măsuri de represalii 264. Scrisoarea mai cerea
împăratului să dea tot ajutorul
legaţilor papali.
În scrisoarea către Mihail Cerularie, Papa arată că a primit
scrisorile ce îi scrisese acest
patriarh în favoarea restabilirii păcii. După rândurile de început,
Patriarhul a citit următoarele:
„Pacea va fi, dacă nu veţi căuta a trece marginile puse de Părinţi."
Tot aceasta zicea şi
Biserica Răsăriteană papalităţii. Apoi Papa ajunge la pretinsele
drepturi ale Bisericii Romei:
„Biserica Romană nu este, după cum ziceţi, o Biserică locală; oare nu
este ea cap şi mamă?
Cum ar putea fi ea astfel, dacă n-ar avea nici mădulare, nici copii?
Noi credem cu tărie
aceasta, şi de aceea o mărturisim sus şi tare. Biserica Romană este
atât de puţin locală încât, în
tot universul, orice naţiune care are îngâmfarea de a nu fi de părerea
ei, nu poate fi mai mult
privită ca făcând parte din Biserică. Ea nu mai este o Biserică, ci o
adunare de eretici, o
sinagogă a Satanei!... Deci cel ce voieşte a se slăvi cu numele de
creştin, să înceteze a huli şi a
ataca Biserica Romană; căci în zadar pretinde a cinsti pe Tatăl
familiei, dacă necinsteşte pe
soţia lui!"
Papa Leon imputa apoi lui Mihail ambiţia, luxul şi bogăţiile sale. Cu
cuvinte de reproş
pentru folosirea titlului de „Patriarh Ecumenic", el adaugă: „Ce
hrăpire necuviincioasă, jalnică
şi fără de lege este a voastră când, din gură şi prin scris, vă
pretindeţi patriarh «universal»
(ecumenic)." Apoi aminteşte împrotivirea făcută de Sfântul Grigorie
acestui titlu 265. Fără vreo îndreptăţire, scrisoarea arunca îndoieli
asupra alegerii lui Cerularie la episcopat. Scrisoarea îl mai acuza pe
Cerularie de a fi încălcat prerogativele Bisericilor Alexandriei şi
Antiohiei. De asemenea, în scrisoare se vorbea de „neruşinarea" lui
Cerularie de a critica practicile latine,
mai ales folosirea pâinii nedospite, în încheiere, scrisoarea afirma
că se nădăjduieşte ca legaţii
să-l afle pe Patriarh pocăit.
Să nu ne mirăm deci când citim răspunsul Patriarhului Mihail la
această scrisoare cu o
învăţătură nelegiuită şi cu acuzaţii neîntemeiate.
Pornind în 1054, legaţii latini s-au oprit în Apulia ca să stea de
vorbă cu Arghir.
Arghir i-a sfătuit prosteşte să nu-l bage în seamă pe Cerularie şi să
se concentreze asupra
împăratului. Era o mare greşală, căci Patriarhul era cu siguranţă o
figură mai puternică şi mai
populară. Legaţii au sosit în Aprilie cu două scrisori. Ei mai aduceau
un dosar ce cuprindea
cele două scrisori anterioare neexpediate şi un raport din partea
Patriarhiei Ierusalimului care
arăta că practicile de acolo difereau de cele din Constantinopol.
Legaţii latini în Capitală. Legaţii au făcut întâi o vizită
Patriarhului Mihail, „nu să
afle şi să discute, ci să înveţe pe greci şi să le transmită
hotărârile lor." Nemulţumiţi de
protocolul primirii lor, trufaşii legaţi au încredinţat Patriarhului
scrisoarea Papei şi s-au retras
fără a-i da măcar salutul obişnuit. Apoi Patriarhul a deschis
scrisoarea şi a rămas uimit.
Cerularie fusese asigurat de Episcopul Ioan că Papa Leon era un om
înţelept şi binevoitor. De aceea a rămas tulburat de purtarea
nepoliticoasă a legaţilor Papei. Pe deasupra, Patriarhul se
aştepta la o scrisoare prietenoasă ca răspuns la scrisoarea sa, care
fusese scurtă şi politicoasă.
Patriarhul a început apoi să cugete la cele întâmplate. El a cercetat
peceţile scrisorii şi
a crezut că cineva a umblat la ele. Îndată Cerularie a tras concluzia
că legaţii arătaseră întâi
264 Ibid., pp. 243-244.
265 Ibid., p. 244.
scrisoarea lui Arghir şi că poate acesta schimbase textul. Deşi era
puţin probabil, Patriarhul s-a gândit: Cum de reuşea Papa să trimită
legaţi dacă era prizonier? Ce garanţie avea că aceste cuvinte
reprezentau simţămintele lui? Cu cât se gândea mai mult, cu atât
Patriarhul se
încredinţa să nu recunoască autoritatea legaţilor. El refuză să
continue negocierile cu aceşti
legaţi, declarând că nu erau trimişi de Papa, ci de Arghir.
Precauţia şi prudenţa Patriarhului aveau să se dovedească îndreptăţite
peste câteva
zile, fiindcă la 15 Aprilie, 1054, Papa Leon a murit. Era la doar
câteva zile după sosirea
legaţilor în capitală. Conform tuturor precedentelor Legii Canonice,
legaţii nu puteau
reprezenta un papă decedat. Legaţii nu aveau un statut legal.
În Septembrie, 1054, Henric al II-lea a numit un nou papă, un german,
Victor al II-lea
(1055-1057). El nu era în legătură cu legaţia, şi poate nici nu ştia
de existenţa ei. El dezaprobase dorinţa lui Leon de a se alia cu
Bizanţul şi nu fusese consultat în privinţa politicii
sale recente.
Deşi Patriarhul îi ignora pe legaţi, împăratul Constantin i-a primit
în chip ales şi
Humbert a intrat îndată în discuţie, căutând a face apărarea Bisericii
Latine. El a adresat Bisericii Răsăritene mai multe învinuiri, arătând
că şi ea avea rânduielile ei deosebite şi
abuzurile sale, la fel ca şi Biserica Latină, încurajaţi de
cordialitatea împăratului, latinii au
făcut publice documentele aduse de ei. Raportul Patriarhiei
Ierusalimului s-a dovedit
irelevant, fiindcă nimeni din capitală nu s-a plâns vreodată de
practicile bisericeşti din Cetatea
Sfântă. Însă cele două schiţe de răspuns la scrisoarea Arhiepiscopului
de Ohrida, traduse în
greceşte de către Humbert şi neexpediate, i-au supărat pe bizantini.
Cardinalul Humbert a pornit ofensiva faţă de atitudinea lui Cerularie.
În încercarea de a-l depune pe Patriarh, el a publicat o foarte lungă
scrisoare, care a fost tradusă în greceşte, ca
un fel de pamflet împotriva Patriarhului. Pentru prima dată
motivaţiile legaţilor au devenit
limpezi pentru bizantini din pamfletul şi din scrisorile lui Humbert.
Până atunci ei nu realizau
schimbările ce avuseseră loc în mentalitatea Bisericii Romane.
Extinderea absolutei şi directei
autorităţi a Papei peste toţi episcopii şi credincioşii era pentru
cugetul bizantinilor nimic mai
puţin decât tăgăduirea deplină a tradiţiei cunoscute de ei şi de
strămoşii lor. O asemenea
putere ar fi dus la anularea autonomiei Bisericilor lor.
În veacul al V-lea, Sfântul Ioan Gură de Aur scria Papei Inochentie I
al Romei (401-417) despre o situaţie similară cu cea descrisă mai sus,
când Cardinalul Humbert a intrat într-o
altă eparhie şi a încercat să-l depună pe patriarh. Sfântul Ioan
scria: „Dacă s-ar ajunge să stăpânească acest obicei şi ar fi legiuit
ca, oricine doreşte, să intre în eparhii străine şi
îndepărtate, şi să alunge pe cei pe care doreşte să-i schimbe, şi să
facă tot ceea ce îi place
potrivit puterii sale arbitrare, să fiţi încredinţat că toate acestea
ar duce la pieire şi (...)
neorânduiala ar cuprinde întregul pământ."
Faptul că Humbert se sprijinea pe falsul document al Donaţiei lui
Constantin era cu
totul de neacceptat pentru bizantini. Ceea ce avea de spus Humbert era
mult prea nou, iar
critica adusă de el practicilor liturgice ortodoxe le jignea
sentimentele patriotice. Purtarea lui Humbert era aşa de nediplomatică
şi jignitoare, încât nu numai că nu a reuşit să-i întoarcă pe
bizantini împotriva Patriarhului, ci întregul cler bizantin şi-a
strâns rândurile în jurul lui
Cerularie.
Nichita Stithatul, călugărul studit. În replică, un călugăr de la
Mănăstirea Studion,
Nichita Stithatul, s-a adresat Bisericii Romei în termeni foarte
curtenitori. Însă el critica practicile legate de pâinea nedospită,
postul de Sâmbăta, interzicerea preoţilor căsătoriţi şi
săvârşirea Liturghiei obişnuite în locul Liturghiei darurilor în
Postul Mare. Humbert a văzut
tratatul şi l-a tradus în latină, pierzându-şi cumpătul cu totul. El a
dat la iveală un pamflet
grozav de insultător la adresa lui Nichita Stithatul, traducându-i
numele prin „Pectoratus",
ceea ce, spunea el, înseamnă „fiara ce se târăşte pe burtă." Apoi a
declarat că „Pectoratus
trebuie să fi ieşit dintr-un bordel, nu dintr-o mănăstire." Fără a
răspunde criticilor călugărului
studit, Humbert încheia cu un contraatac asupra unor practici
greceşti, precum amestecul de

apă caldă în Sfânta împărtăşanie.
Patriarhul Mihail se ţinea încă deoparte. El ştia fără îndoială că
împăratul voia cu orice
preţ să jertfească Biserica Greacă papalităţii, pentru a dobândi
oarecare ajutoare pentru tronul
său. Pe de altă parte, împăratul Constantin se temea că furia lui
Humbert putea periclita
alianţa politică pe care o dorea. Apoi împăratul l-a pus pe Nichita
Stithatul să-şi retracteze
tratatul şi să-şi ceară scuze de la legaţii latini. Umflându-se de
mândria victoriei, Humbert a
forţat nota, ridicând problema lui Filioque. Deşi această provocare
i-a iritat pe bizantini, totuşi
Patriarhul a rămas tăcut, ignorând pe legaţi.
Bula de excomunicare. Răbdarea Cardinalului Humbert se apropia de
sfârşit. Deşi ştia că Papa murise, în ziua de Sâmbătă, 16 Iulie 1054,
în ochii întregii obşti adunate pentru
Liturghie, Humbert şi colegii săi au năvălit în Biserica Sfânta Sofia.
După ce se plânseră cu
glas mare de îndărătnicia patriarhului Mihail, puseră pe altar o Bulă
de excomunicare a lui
Mihail Cerularie, a lui Leon din Ohrida, a lui Mihail Constantin,
cancelarul patriarhal, şi a
tuturor celor ce urmează lor. În Bula de excomunicare se putea citi
printre altele: „Mihail şi
adepţii lui, vinovaţi de sus-pomenitele greşeli şi de neruşinare,
(...) dimpreună cu toţi ereticii,
dimpreună cu diavolul şi îngerii lui." Apoi latinii ieşiră din
Biserică scuturând praful de pe
picioarele lor. Un diacon a alergat după ei, implorându-i să ia Bula
înapoi. Ei au refuzat, iar diaconul a aruncat-o pe stradă. Ea a fost
ridicată şi dusă în final la Patriarh.
Documentul a fost apoi tradus pentru Patriarh. Este de necrezut cum un om cu
învăţătura lui Humbert a putut să scrie un manifest atât de jalnic.
Documentul începea prin a
refuza lui Cerularie, atât personal cât şi ca Episcop al
Constantinopolului, titlul de Patriarh. Se pretindea că toţi cei ce îl
sprijină pe Cerularie sunt vinovaţi de simonie. Cât de ciudat era ca
Humbert să acuze pe bizantini de un viciu despre care ştia bine că
predomină în Biserica sa
din acea vreme. El îi acuza pe bizantini de multe alte lucruri precum:
că încurajează castrarea
(practică ce era îngăduită şi la Roma), că insistă să-i reboteze pe
latini (lucru ce nu era
adevărat pe atunci), că îi lasă pe preoţi să se căsătorească (lucru
neadevărat, căci un bărbat
căsătorit putea deveni preot, dar un bărbat deja hirotonit nu se mai
putea căsători), că botează
femeile aflate în chinurile naşterii, chiar şi dacă erau pe moarte (o
bună şi veche practică
creştină), că refuză împărtăşania bărbaţilor cu bărbile rase (lucru
neadevărat, deşi ortodocşii
dezaprobă pe preoţii raşi) şi în final, că au scos o porţiune din Crez
(ceea ce era exact opusul
adevărului!). După asemenea afirmaţii eronate, plângerile referitoare
la închiderea bisericilor
latine din capitală şi la nesupunerea faţă de Papa şi-au pierdut orice
efect. Anatema finală era
urmată de afirmaţia că de atunci înainte Mihail Cerularie şi aderenţii
săi vor fi cunoscuţi ca
eretici prozimiţi (adică ai pâinii dospite).
Patriarhul Mihail a dus îndată împăratului o traducere grecească a
Bulei. Împăratul a fost profund şocat, fiindcă tocmai îşi luase rămas
bun de la legaţi în chip prietenesc, sperând
că planul său de alianţă politică s-a realizat. La început împăratul
nu a vrut să-i recheme în
capitală. Apoi a dat înapoi, fiind de acord să trimită un mesager care
să ceară versiunea latină
originală a Bulei. Mesagerul i-a ajuns la Selimbria şi s-a întors cu o
copie a textului. Astfel
împăratul a văzut că traducerea Patriarhului era corectă. Atunci
împăratul a trimis un alt
mesaj, poruncind ca legaţii să se întoarcă în capitală ca să explice
în faţa unui sinod ce vor să
spună. Legaţii au refuzat şi şi-au continuat călătoria.
Excomunicarea lui Humbert. Patriarhul Mihail era mâhnit de această ruptură şi se
temea de reacţia curţii împărăteşti. Prietenii Patriarhului făcuseră
ca cuprinsul Bulei să fie
cunoscut în toată cetatea. Bizantinii obişnuiţi, sătui de aroganţa
legaţilor, erau mânioşi pe
purtarea cordială a împăratului şi mulţi erau convinşi că împăratul
este în înţelegere cu ei. Au izbucnit răscoale şi demonstraţii,
împăratul Constantin, dându-şi seama că opinia publică
susţinea Biserica împotriva lui, a anunţat că va pedepsi pe
traducătorii care colaboraseră cu
legaţii. Apoi împăratul a pus să fie arestate rudele lui Arghir care
se aflau atunci în capitală şi
a poruncit ca un exemplar al Bulei să fie ars în public. Astfel
răscoalele s-au liniştit.
Patriarhul Constantinopolului
Apoi Sâmbătă, 24 Iulie, s-a ţinut un Sinod care să răspundă la toată
această afacere.
Sinodul a declarat că nişte bărbaţi nechibzuiţi din Apus l-au
excomunicat pe Patriarh şi pe toţi
cei ce refuzau să se conformeze dogmei latine despre Duhul Sfânt şi
practicilor lor de a se
rade şi de a avea preoţi celibatari. Se dădea în întregime textul
Bulei şi textul decretului
împăratului Constantin prin care poruncea ca Bula să fie arsă.
Scrisorile aduse de legaţi au
fost citite şi s-a spus că erau opera lui Arghir. Apoi Humbert şi
ceata sa au fost excomunicaţi
în mod solemn, căci veniseră în „de Dumnezeu păzita cetate ca un
trăsnet sau ca o furtună
sau, mai bine zis, ca nişte mistreţi sălbatici, spre a răsturna adevărul."
Totuşi redactarea era făcută cu grijă, astfel încât să nu implice
papalitatea sau Biserica
Apuseană în general. Vinovaţii erau cei trei legaţi şi nepopularul
dregător Arghir. Astfel se lăsa cale deschisă pentru oricare papă, ca
să reia prieteneşte negocierile cu Constantinopolul,
dacă recunoştea că Humbert acţionase depăşindu-şi puterea legală sau
autoritatea. Eşecul
acelor legaţi nu a compromis papalitatea. Următorul papă ar fi putut
respinge acţiunile acestor
legaţi fără a-şi pierde ceva din prestigiu. Situaţia relaţiilor dintre
Biserici nu se înrăutăţise, cu
excepţia unui resentiment sporit.
Consecinţele. Tradiţia spune că evenimentele din 1054 marchează ruptura finală
dintre Roma şi Bisericile Răsăritene. Aşa cum am menţionat anterior,
deşi nici un Papă nu
mai fusese pomenit în dipticele din Constantinopol din 1009, totuşi
contactul dintre Roma şi
Constantinopol nu era întrerupt cu totul.
La Constantinopol, episodul cu Humbert a fost socotit doar ca o criză
internă în care
Patriarhul Mihail câştigase o victorie asupra împăratului Constantin,
însă în Apus incidentul a
fost luat mult mai în serios. De ce? Pe atunci reforma papalităţii
făcea ca evenimentele ce
priveau Roma să fie urmărite cu un avid interes în întreaga Biserică
Apuseană. Neaşteptatul atac bizantin asupra practicilor lor a stârnit
o publicitate ostilă mai mult decât orice altceva.
De atunci încolo Roma şi Constantinopolul au rămas permanent divizate. În ochii
Apusului grecii erau acum doar nişte schismatici nedemni de încredere.
Scopul apusenilor
avea să fie de acum înainte acela de a săvârşi, fie amical, fie cu
forţa, unirea Bisericilor în
condiţiile lor. Între timp grecii întreţineau o constantă activitate
polemică împotriva ereticilor
latini care a exacerbat neînţelegerea, resentimentul şi ura.
Patriarhul Mihail îşi sfătuia turma: „O, voi cei ce sunteţi ortodocşi,
fugiţi de tovărăşia
celor ce au primit pe ereticii latini şi care-i privesc ca pe cei
dintâi creştini în soborniceasca şi
sfânta Biserică a lui Hristos!" Căci, aşa cum spunea el ceva mai
încolo, „Papa este eretic."
Deci de acum nu mai era doar acuzaţia de schismă, ci de erezie.
Totuşi multe ţineau de personalităţile implicate. Cardinalul Humbert
nu era defel
stânjenit de grosolana sa comportare în această afacere. De fapt el
şi-a citit raportul ca şi cum
ar fi fost un triumf, iar Apusul l-a crezut pe cuvânt. Până la moartea
sa din 1061 el a rămas cel mai influent om din Curia Papală (numele
colectiv pentru organele executive, administrative
şi juridice ale guvernului central al Bisericii Romei, sub domnia
absolută a Pontifului).
Colegul de legaţie al lui Humbert, Frederick de Lorena, Abate de Monte
Cassino, a devenit
curând Papă, cunoscut ca Ştefan al IX-lea (1057-1058). Şi el era un
înfocat reformator şi un
susţinător al autorităţii Scaunului Romei.
De asemenea, cel mai bun prieten al lui Humbert, Hildebrand, a devenit
Papa Grigorie
al VII-lea (1073-1085), cel ce a produs Dictatus Papae, poate cea mai
faimoasă dintre toate
declaraţiile despre pretenţiile şi prerogativele papale, îndreptată
împotriva teoriei pentarhiei
(cele cinci patriarhate). El a dezvoltat propria teorie conform căreia
puterea spirituală a
Papalităţii, în comparaţie cu puterea laică a împăraţilor şi regilor
era ca soarele faţă de lună. În timpul administraţiei sale, juriştii
Curiei au început să pună teoria în termeni juridici şi
practici.
Iată deci că Biserica Romei nu a avut niciodată intenţia de a repudia
acţiunile legaţilor.
Dimpotrivă, ei i-au îndreptăţit, până când apusenii au ajuns să creadă
că atacul neprovocat al
lui Cerularie fusese pedepsit legitim şi în chip cuvenit prin
excomunicare, întrucât Cerularie şi

cei dimpreună cu el nu au cerut niciodată „absolvire" de la Biserica
Romei, ei se găseau „în
schismă". Deşi Humbert avusese grijă să nu incrimineze întreaga
Biserică din Constantinopol
în excomunicarea sa, totuşi dacă aceşti oameni continuau să aleagă şi
să sprijine episcopi
schismatici, atunci, desigur, erau şi ei schismatici.
Această interpretare nu a prins rădăcini în cugetele apusene decât
peste mai bine de un
secol. Marea masă a populaţiei a reacţionat foarte calm la separare.
Pentru o vreme, mulţi nici
nu au fost conştienţi de deosebirea dintre învăţăturile
Constantinopolului şi ale Romei.
Ruptura a fost resimţită imediat doar de către cercurile oficiale, de
către cler şi guverne. Prin veacul al XIV-lea grecii recunoşteau că
schisma avusese loc în vremea Patriarhului Mihail. Ei erau
încredinţaţi că el răspunsese atacului papal în mod corect prin
excomunicarea Papei,
spunând apoi Patriarhilor Răsăriteni să-l recunoască în viitor ca
Patriarh mai mare.
Ruptura din 1054 a făcut ca Patriarhul Constantinopolului să devină complet
independent de pretenţiile papale. Aceasta a sporit şi autoritatea sa
în lumea slavă şi în cele
trei patriarhii răsăritene. Însă din punct de vedere politic ruptura
avea să se dovedească
îngrijorătoare. Bizantinii ştiau că au nevoie de ajutor spre a stăvili
valul turcilor răsăriteni.
Patriarhul Petru al Antiohiei. Adevărata tragedie a episodului din 1054 a fost
creşterea resentimentului de ambele părţi. Patriarhul Mihail a căutat
să obţină sprijinul
colegilor săi răsăriteni. După ce legaţii latini au părăsit capitala,
Cerularie a scris o scurtă dare
de seamă a vizitei lor prietenului său, Patriarhul Petru al Antiohiei.
În prima scrisoare el lăsa
să se înţeleagă că întreaga Biserică Ortodoxă fusese excomunicată.
Ceva mai târziu el a scris
o dare de seamă mai exactă a acelui episod şi a adăugat o listă a
credinţelor şi practicilor
apusene pe care le socotea greşite. Principalele sale obiecţii au fost
folosirea lui Filioque şi pâinea nedospită. Patriarhul Petru i-a
răspuns, dar fără a fi cu totul de acord. El credea că
Arghir era principalul rău. După părerea sa, pâinea nedospită era
indezirabilă, dar în privinţa
controversei despre Filioque era nevoie de iconomie. El admitea că
adăugirea la Crez era greşită, dar scria că „Nu trebuie să cerem de la
ei aceeaşi acrivie pe care o cerem de la
cercurile noastre cu o înaltă învăţătură. Este de ajuns dacă ei
mărturisesc Taina Treimii şi a
întrupării." În încercarea de a media între cei aflaţi în dispută, el
a sugerat chiar lui Cerularie
că „poate au pierdut copiile actelor vechilor Sinoade." El îi socotea
pe latini fraţi creştini, iar
abaterile lor ar fi trebuit privite cu dragoste îngăduitoare atâta
vreme cât nu încearcă să
impună practicile lor altora. Cu toate acestea, pretenţia Papei de a
dicta Bisericilor din Răsărit
era de neacceptat pentru ele, mai ales că teoria colegialităţii celor
cinci Patriarhate era
universal acceptată în Răsărit.
Patriarhul Mihail Cerularie avea destule necazuri ca să mai deschidă o
controversă cu
Patriarhul Petru. Prin Patriarhul Antiohiei, au fost anunţaţi de
separare şi patriarhii
Alexandriei şi Ierusalimului. În ciuda sărăciei izvoarelor asupra
acestei probleme, se poate afirma cu certitudine că celelalte trei
patriarhate au rămas credincioase Ortodoxiei şi au
sprijinit Patriarhia Constantinopolului.
Cerularie a rămas figura dominantă în stat până la moartea împăratului
Constantin al
IX-lea în Ianuarie, anul următor. Urmaşa lui a fost Teodora, ultima
din dinastia Macedoneană,
o împărăteasă extrem de populară. În dorinţa sa de a-l opri pe
Cerularie să se mai amestece în treburile statului, ea i-a spus odată
pe un ton acru să-şi vadă de treburile lui şi să se ocupe de
cele ale Bisericii. Ea a domnit doar optsprezece luni şi a fost urmată
de Mihail al VI-lea
Stratiotikos (1056-1057) care s-a dovedit a fi un împărat slab.
Istoricii cred că Cerularie a luat parte la complotul politic pentru
aducerea pe tron a lui Isaac I Comnenul (1057-1059). Totuşi Comnenul
nu s-a lăsat intimidat atunci când Cerularie a început să se amestece
în treburile
lumeşti. Cerularie a mers până acolo încât a purtat pantofi de
purpură, simbolul rangului
împărătesc. Apoi popularitatea lui Cerularie în capitală a început să
scadă. Nimeni nu era pregătit să tolereze un patriarh care se vedea pe
sine împărat. Isaac, sigur pe ajutorul armatei,
l-a depus pe Cerularie.
Patriarhul Mihail Cerularie, cinstit de unii şi socotit de alţii ca
principal arhitect al schismei, nu a supravieţuit mult dizgraţiei şi
depunerii, răposând după câteva zile spre
sfârşitul anului 1058. A fost îndată canonizat prin aclamarea
poporului, împăratul a fost silit
de opinia publică să-i facă o înmormântare măreaţă. Următorul patriarh
a aşezat o prăznuire
anuală în cinstea lui.
Răspunsul lumii ortodoxe. Din momentul când papalitatea a încercat să impună
autocraţia asupra celorlalte patriarhate, a existat o puternică
reacţie în toate aceste Biserici. În Răsărit se credea că guvernarea
Bisericii trebuie să fie în mâinile celor cinci Scaune istorice -
Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Biserica
Apuseană cerea ca
autoritatea Papei asupra tuturor Bisericilor creştinătăţii să fie
neîndoielnică şi deplină.
Ideea colegialităţii era expresia universalităţii Bisericii. Din
punctul de vedere bizantin
aceasta punea la adăpost drepturile lui sacerdotium pe care imperium
nu trebuia niciodată să
le încalce. Cele patru patriarhate orientale nu se opuneau ca
Episcopul Romei să aibă cinstea
de întâiul între egali. Aceasta însă numai atâta vreme cât Papa
mărturisea adevărata Credinţă.
El a pierdut această cinste când a adoptat erezia lui Filioque. Însă
pentru mentalitatea latină
ideea pentarhiei era socotită ca foarte primejdioasă şi chiar în
directă opoziţie cu primatul
Bisericii Romei.
Patriarhul Mihail Cerularie nu a fost decât interpretul plângerilor înaintate de
creştinătatea răsăriteană. El nu ar fi avut niciodată destulă
influenţă pentru a impune
plângerile sale Răsăritului creştin. Ceea ce făcuse forţa lui Fotie
contra Papalităţii a fost faptul
că toate Bisericile din Răsărit au fost cu dânsul, cu toate intrigile
politice, influenţa
împăraţilor, silnicia papilor şi ura înverşunaţilor săi duşmani.
Patriarhul Mihail nu avea nici
învăţătura, nici geniul, nici virtuţile Sfântului Fotie; însă el
vorbea în numele Răsăritului, şi
Răsăritul s-a recunoscut în protestările sale împotriva înnoirilor Romei 266.
Astfel, pentru Biserica Romei unire însemna supunerea Bisericii
Răsăritene faţă de
Roma. Pentru bizantini, unirea însemna ca Episcopul Romei să renunţe
la înnoirile lui. Astfel
avea să-şi recapete locul de cel dintâi Patriarh şi să fie din nou
pomenit în diptice. El avea să
primească toată consideraţia şi toate titlurile onorifice datorate
lui. Totuşi cu toţii ştiau că va fi
greu să se pună de acord aceste păreri.
În final, partidele politice din Bizanţ au ajuns a fi clasificate după
atitudinea lor faţă de Apus; a fi un latinofon, adică
latino-cugetător, însemna a avea şi a arăta simpatie faţă de
latini, ceea ce era tot una cu a fi un trădător al Ortodoxiei 267.
266 Cf. Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 245.
267 Charles Diehl, Byzantium: Greatness and Decline, op. cit., p. 216.
CAUZELE SIMŢĂMINTELOR
POTRIVNICE UNIRII ÎN RÂNDUL
BIZANTINILOR
Pe la mijlocul veacului al treisprezecelea, Bisericile creştinătăţii
răsăritene şi apusene
erau conştient separate. Neînţelegerea dintre Patriarhul Mihail
Cerularie şi Cardinalul
Humbert fusese un episod amar şi nefericit în istoria bisericească.
Neîndoielnic, el a creat o
atmosferă de schismă, dar nu era nici primul şi nici ultimul incident
în nefericita poveste 268.
Dezaprobarea Bisericii Răsăritene faţă de odioasa adăugire a unui
cuvânt în Crez era
cât se poate de reală. Din motive politice, ea reprezenta triumful
influenţelor germane la
Roma, pricinuind astfel refuzul Patriarhului de a include numele Papei
în diptice. Pe lângă aceasta, trebuie amintit că oamenii de rând,
conduşi de călugări, erau mişcaţi de o pasionată
loialitate faţă de Crezul lor, de Liturghia şi tradiţiile lor, despre
care credeau că sunt
dumnezeieşte poruncite; ei credeau că este un păcat să le părăsească.
Având în vedere obiceiurile, interesele şi ideile divergente, schisma
între creştinătatea
răsăriteană şi cea apuseană era inevitabilă, împreună cu criza
pricinuită de o extraordinară
coincidenţă a evenimentelor politice din secolele unsprezece şi
doisprezece. Un aspect şi mai serios al adăugirii la Crez a fost
faptul că ea a ridicat problema dreptului Papei de a fi arbitrul
absolut al învăţăturii creştine. Dacă Bisericile Apusene au schimbat
unilateral Crezul
Sinoadelor, punând la îndoială autoritatea şi insuflarea Părinţilor
Bisericii, prin aceasta
trebuiau automat să cadă în erezie, în ciuda oricărei sentinţe a
Papei. Răsăritul a văzut în
dispută un atac direct asupra întregii sale înţelegeri a ocârmuirii şi
dogmelor Bisericii.
Remarcabila reformare a papalităţii neglijente şi decadente, condusă
mai întâi de
împăraţii apuseni şi apoi, în timpul vremelnicei eclipse a Imperiului
Apusean, de către
Biserica însăşi, a dus la o agresivă şi imperialistă politică
bisericească din partea Papilor.
Papalitatea a încurajat pe normanzi, ca membri ai Bisericii Latine, în
invaziile lor din Sudul
Italiei stăpânit de bizantini. Ca răspuns la această agresiune,
bizantinii nu au putut să
reacţioneze în forţă, căci aveau de făcut faţă unui duşman mult mai
periculos - turcii din
răsărit.
Primele cruciade. În 1095, când Papa Urban al II-lea (1088-1099) a
ţinut marea sa
predică la Clermont, lansând Cruciada întâi, turcii ameninţau
Bosforul. Astfel, în Răsărit,
împăraţii erau deosebit de grijulii să păstreze bunele relaţii cu
Apusul. Văzute în perspectiva
istoriei, Cruciadele, în unele aspecte, şi-au pus pecetea pe
dezvoltarea politică a Europei
apusene. Unul dintre principalele scopuri ale Papei Urban în
propovăduirea Cruciadelor a fost
acela de a găsi o ocupaţie mai folositoare pentru turbulenţii şi
războinicii baroni care îşi
cheltuiau energia în războaie civile. Deşi transferul unui larg
segment din acest element
nesupus a servit neîndoielnic la întărirea puterii monarhilor din
Apus, papalitatea a beneficiat
şi ea. Întrucât Cruciadele erau lansate de Papa, succesul lor iniţial
a sporit mult prestigiul şi
puterea lui. Toţi cruciaţii aparţineau turmei sale; deci cuceririle
lor erau cuceririle sale.
Curând însă s-a iscat o cruntă ceartă între împăratul Alexie I
Comnenul şi cruciaţi
pentru cetatea Antiohiei, ocupată de latini, şi pentru Biserica sa
istorică, ceea ce a aruncat
creştinătatea latină şi cea ortodoxă într-o opoziţie clară. Mai spre
sud, întemeierea regatului
franc al Ierusalimului a agravat relaţiile dintre latini şi ortodocşii
care trăiau acolo, al căror
ocrotitor era împăratul.
Cruciadele a Doua şi a Treia au sporit antipatia între cetăţenii
bizantini de rând pe de-o
parte, şi soldaţii obişnuiţi şi pelerinii din armatele cruciate pe de
alta. Cu toate acestea, de-a
268 Sir Steven Runciman, The Eastern Schism, Oxford University Press,
Londra, 1956.
lungul veacului al doisprezecelea au existat influenţe politice care
au împiedecat în mod serios
o ruptură mai largă. Deşi împăratul bizantin dezaproba cu tărie pe
principele franc al
Antiohiei, el găsea totuşi că regele franc al Ierusalimului putea fi
de folos ca aliat. Împăratul
avea nevoie şi de prietenia politică a Papei pentru tentativele sale
italiene, ca să-l sprijine
împotriva normanzilor din Sicilia şi Imperiului Apusean. Influenţa
personală a Papei a fost
mereu folosită spre a împiedeca o ruptură gravă.
Totuşi principala tragedie a Cruciadelor a fost profunda neînţelegere
generată până la
nivel popular între creştinii răsăriteni şi cei apuseni. Bizantinii
găseau ideea unui război sfânt
de neînţeles şi respingătoare. (Aşa cum a dovedit istoria, asemenea
atitudini apusene aveau să
ducă în Apus la Inchiziţie.) Efectele mişcării cruciate, care la
început adusese unele avantaje
materiale Imperiului, au sporit cu timpul neîncrederea şi antipatia
reciprocă între Bizanţ şi
Apus.
Bizantinii erau dornici de aliaţi împotriva turcilor, dar nu se puteau
implica în
războaiele din Palestina. Între timp, cruciaţii apăreau în ochii
bizantinilor ca nişte soldaţi
nesupuşi şi lacomi care au venit să ceară să fie trataţi ca nişte
oaspeţi dragi. Era un lucru groaznic pentru bizantinii de rând să
privească marile oştiri din Apus mărşăluind prin
teritoriul lor, după cât se părea la ordinele Papei, jefuind totul în
cale. Ei îi găseau pe apuseni
a fi grosolani, nelegiuiţi şi lipsiţi de respect, cu o agresivitate
nelalocul ei şi nediplomatică. Pe deasupra, bizantinii au fost profund
şocaţi de preoţii înarmaţi şi combatanţi din armatele
cruciate, căci canoanele apostolice depun pe orice episcop, preot sau
diacon care loveşte un
credincios sau necredincios 269.
Cruciaţii, la rândul lor, credeau că au intenţii nobile - deşi îşi
executau cu sălbăticie
ţelurile - prin faptul că vin să „salveze" creştinătatea răsăriteană.
Ei rămâneau surprinşi şi
jigniţi când nu erau primiţi cu căldură şi nici cu deplină cooperare.
Ei nu puteau înţelege de ce
bizantinii nu le împărtăşeau arzătoarea dorinţă de a merge să lupte cu
necredincioşii.
Neînţelegerile au apărut încă de la început, căci mii de ostaşi şi
pelerini apuseni s-au trezit într-un pământ unde limba, obiceiurile şi
religia păreau ciudate şi incomprehensibile -
deci greşite. Cruciaţii nu şi-au dat seama că obiceiurile lor
distructive nu aveau cum să le
aducă afecţiunea şi respectul victimelor lor bizantine. Ca urmare,
cruciaţii s-au simţit răniţi,
mânioşi şi invidioşi. Totuşi până în veacul al doisprezecelea
bizantinii de rând au crezut că
apusenii obişnuiţi sunt nişte adevăraţi fraţi creştini, oricât de
deplorabile ar fi fost obiceiurile
lor. Cu timpul însă antipatia şi neîncrederea au sporit. Dezbaterile
dintre Biserici doar
înrăutăţeau lucrurile, evidenţiind deosebirile nu numai în privinţa
concepţiilor şi intereselor
politice, dar şi în practica religioasă şi în teologie.
Interesele comerciale. Contemporană cu Cruciadele, şi în parte
afectată de ele, a fost
creşterea şi agresivitatea comercială a puterii republicilor maritime
italiene, mai ales a Veneţiei, în veacurile unsprezece şi doisprezece.
Grecii protestau împotriva lăcomiei şi
insolenţei acestor străini. În timpul dinastiei Comnenilor (1081-1185)
Constantinopolul era
plin de latini. Eustatie din Tesalonic ne spune că spre sfârşitul
domniei împăratului Manuil (1143-1180) erau nu mai puţin de 60000 în
capitală.
Cetăţeanul de rând era foarte iritat de numărul mare de negustori
italieni care se
stabileau în Constantinopol şi în alte oraşe mari ale Imperiului,
dominând viaţa comercială.
Situaţia economică disperată a bizantinilor i-a făcut pe împăraţi să
le dea concesii şi privilegii
comerciale în schimbul ajutorului naval şi financiar. Când la
sfârşitul secolului unsprezece a
izbucnit o criză, împăratul a avut nevoie de ajutorul cetăţilor
maritime italiene. El le-a plătit dându-le concesii comerciale mai
mari decât cele de care se bucurau supuşii lui. Astfel
întregul comerţ internaţional bizantin a trecut în mâinile latinilor.
Aroganta prosperitate a
negustorilor italieni era o necontenită pricină de iritare pentru
bizantini şi aceasta a contribuit
mult la antipatia populară faţă de latini. Era cu neputinţă ca un
constantinopolitan sau un
269 Canonul apostolic XXVII.
tesalonicean să nu fie înfuriat de aceşti trufaşi apuseni umblând
ţanţoşi pe străzile lor şi prin
bazare şi îmbogăţindu-se pe seama negustorilor locali. Pe deasupra, ei
şi-au adus proprii
capelani şi li s-a dat voie să-şi ridice biserici latine, sporind
astfel mânia publică.
Armata. Comandanţi şi mercenari străini luptau în armata împăratului,
alcătuită din
lombarzi, francezi, englezi şi germani. Împăratul Manuil I chiar şi-a
reînarmat cavaleria în stil
latin. Latinii deţineau poziţii importante şi în administraţie şi
diplomaţie. Un asemenea favoritism strigător la cer displăcea
grecilor, ducând la scăderea popularităţii împăratului.
Cruciada a IV-a şi jefuirea Constantinopolului. Marea tragedie a Cruciadelor nu
este faptul că au eşuat în misiunea lor, ci că au reuşit să distrugă
Bizanţul. Oroarea jefuirii Constantinopolului la 13 aprilie 1204, a
produs o intensă ură ce nu a putut fi uitată. Cruciada a Patra a fost
rezultatul logic al antipatiei religioase, ambiţiei politice, lăcomiei
economice şi
antagonismului incurabil între două popoare şi două lumi. Ocuparea
capitalei bizantine de către latini, cu aprobarea tacită a
papalităţii, în aplauzele generale ale creştinătăţii apusene,
dimpreună cu dezmembrarea teritoriului în folosul veneţienilor, a dat
o lovitură Bizanţului din care nu şi-a mai revenit niciodată deplin.
El a fost atacat şi jefuit ca de nişte duşmani, nu ca de
nişte fraţi creştini.
Dacă ar fi fost după ostaşii cruciaţi de rând, capitala ar fi fost
atacată şi jefuită mult
mai devreme. Ceea ce s-a întâmplat în 1204 a fost o dramatică şi
catastrofală criză care s-a
dovedit prea mult pentru Bizanţ. Pe neaşteptate, o armată de cruciaţi,
împinşi de propria
rapacitate nelegiuită şi îndemnaţi de calculata lăcomie a
veneţienilor, a profitat de o
conducere cu totul incapabilă la Constantinopol. Slabii împăraţi din
dinastia Anghelilor (1185-1204) au fost neputincioşi să oprească
ostilităţile.
Cetatea, necucerită din vremea lui Constantin cel Mare, care rezistase asediului
perşilor, arabilor, avarilor şi bulgarilor, a devenit acum prada
cruciaţilor şi veneţienilor. Când
o armată cucereşte cel mai bogat oraş din lume, nu te poţi aştepta la
o purtare bună. Ei au
jefuit vreme de trei zile, furând, violând şi desfătându-se mai ales
cu torturarea preoţilor
ortodocşi. Comori fără de preţ au fost risipite printre cuceritori şi
multe au fost distruse cu
barbarie.
Istoricul francez al Cruciadei a Patra, Villehardouin, comenta: „De la
facerea lumii,
niciodată nu s-a luat din vreo cetate o asemenea pradă uriaşă."
Scriitorul bizantin Nikita
Honiatis comenta: „Chiar şi saracinii sunt blânzi şi milostivi" în
comparaţie cu aceste creaturi
„ce poartă crucea lui Hristos pe umărul lor." Ei au venit din Apus să
lupte cu necredincioşii
turci, dar s-au abătut din cale ca să jefuiască cea mai mare dintre
cetăţile creştine.
Sfintele moaşte, multe adunate chiar de Sfânta Elena, au fost cărate în Franţa.
Manuscrise de preţ, multe din ele singurele copii păstrate ale unor
opere clasice greceşti şi
romane, au fost puse pe foc. Aghia Sofia, universal slăvită a fi
printre cele mai frumoase
biserici ale creştinătăţii, a fost scena celebrării victoriei
jefuitorilor beţi. Comorile bisericii au
fost nimicite sau furate iar altarele ei au fost folosite ca mese de
joc. Unii dintre cheflii, în
necuviincioasa lor petrecere, au adus o prostituată şi au pus-o pe
tronul patriarhal. Ce ironie ca
armatele cruciaţilor, care îşi începuseră campania cu scopul
mărturisit de a salva locurile
sfinte de necredincioşi, să pângărească acum Constantinopolul care era
afierosit Maicii
Domnului!
După ce au răvăşit şi jefuit marea Cetate, latinii au purces să
întemeieze un Imperiu
Latin cu un împărat franc şi un vicerege veneţian cu care să împartă
puterea. Tragica evoluţie
a masacrului din 1204 a fost încununată de instalarea unui patriarh veneţian la
Constantinopol, Thomaso Morosini (1204-1211). Cei mai mulţi dintre
clericii greci au fost
deposedaţi de proprietăţile bisericeşti şi oamenii au fost siliţi să
accepte supremaţia Bisericii
Romei. În special, grecilor li se cerea să rostească Crezul cu
Filioque, iar Sfânta Liturghie
avea să fie săvârşită cu pâine nedospită. La începutul cuceririi, Papa
Innochentie al III-lea
(1198-1216) a poruncit ca grecii să fie lăsaţi să-şi păstreze
ritualurile, dar acest lucru nu s-a respectat. De fapt grecii din
sudul Italiei au fost îndemnaţi de Papa Martin al IV-lea (1281-1285)
să cânte Crezul cu Filioque, sub ameninţarea cu excomunicarea. Unele
practici feudale, caracteristice Bisericii Latine, au fost impuse de
asemenea clerului grec, precum depunerea obligatorie a unui jurământ
prin care se recunoştea autoritatea papală, săvârşit prin lovirea
palmei cu a unui superior latin. Totuşi numeroşi clerici ortodocşi
şi-au păstrat credinţa şi nu s-au supus acestor practici. O mărturie
elocventă a adâncului resentiment ortodox faţă de
stăpânii papali este dată de canonul latin al celui de-al Patrulea
Sinod Lateran din Roma
(1215), care se referă la obiceiul ortodocşilor de a resfinţi altarele
de fiecare dată când erau
folosite de latini şi de a reboteza copiii după săvârşirea aceluiaşi
ritual de către latini. Până la urmă a fost trimis chiar un legat
papal la Constantinopol spre a dicta deciziile bisericeşti şi
care, de fapt, a influenţat deciziile politice.
Numai după cucerirea parţială a imperiului lor de către latini
bizantinii au înţeles
deplin dezvoltările ce avuseseră loc în privinţa primatului papal.
Pentru greci, simpla numire a
unui Patriarh de către Papa, desemnarea episcopilor fără vreo
consultare a sinoadelor şi fără
confirmarea împăratului erau experienţe la care nici nu visaseră. Dar
ceea ce îi mânia cel mai
mult pe greci era pierderea identităţii lor naţionale, adică începerea
latinizării Bisericii
Greceşti şi a poporului.
Împărţirea prăzilor a fost urmată de o brutală împărţire a Imperiului Bizantin,
pecetluindu-i-se căderea. Sub dominaţia latină Constantinopolul,
„împărăteasa Cetăţilor", se
depopula constant datorită sărăciei şi foametei. Vreme de mai mult de
cincizeci de ani
Bizanţul a trebuit să-şi săvârşească lucrarea de reconstrucţie în
provinciile de la marginea
imperiului. Totuşi cruciaţii nu au reuşit în încercarea de a anexa
întreaga împărăţie.
Bizanţul a supravieţuit în trei părţi, în răsărit o ramură a dinastiei
Comnenilor s-a aşezat în Trapezunt. În apus, o ramură a ultimei
dinastii a Anghelilor s-a aşezat în Epir.
Aproape de centru, Theodor I Laskaris, ginerele ultimului împărat, a
întemeiat un stat în vechea şi sfânta cetate a Niceei. Totuşi
principate france au dăinuit în Grecia şi în insule încă
două veacuri. Veneţienii au dobândit şi ei câteva insule şi porturi cu
valoare strategică şi
comercială.
Baldwin al II-lea (1217-1273) a fost ultimul împărat latin al
Constantinopolului. În vremea domniei sale teritoriul regatului s-a
restrâns şi ţara era într-o situaţie financiară jalnică.
Căutând cu disperare ajutor, Baldwin a vândut sfintele moaşte din
Bizanţ lui Ludovic al IX-lea, regele Franţei. În 1261, alungat din
Constantinopol de către Mihail al VIII-lea Paleologul
(1259-1282), Baldwin a fugit şi şi-a căutat refugiu în Italia. Astfel,
după mai mult de o
jumătate de veac de exil la Niceea, în nord-vestul Asiei Mici,
autorităţile imperiale au reintrat
în capitală şi imperiul latin s-a prăbuşit. Totuşi imperiul
reîntemeiat de Mihail Paleologul nu
mai era puterea dominantă în răsăritul creştin.
Relaţiile după recucerirea Cetăţii. Oricât ar părea de ciudat, aproape
fiecare împărat
de după recucerirea Constantinopolului a încercat să ţină uşa deschisă
reunirii Bisericilor, deşi
majoritatea supuşilor bizantini nu ar fi sprijinit niciodată un
compromis cu papalitatea. Masele
au rămas neclintite în sila şi neîncrederea lor faţă de străini.
Alături de ele se afla Biserica
Ortodoxă, mai ales clericii de rang mai jos, mereu tulburaţi de
ambiţiile papale. Se pare că
oriunde se stabileau latinii instalau o ierarhie latină care încerca
să impună practicile şi
dogmele latine asupra obştilor ortodoxe.
Erau însă şi greci care împărtăşeau părerea împăratului că imperiul
nu-şi putea permite
politic riscul unei duşmănii cu Apusul. Ameninţarea turcească creştea
mereu. Mai mult, unii simţeau că prin ruperea bisericească faţă de
Apus s-ar fi rupt şi intelectualiceşte, rămânând în
izolare culturală. Aceasta era adevărat, căci din contactul continuu,
chiar neprietenesc, apărea
un anume schimb intelectual şi social între Răsărit şi Apus. Totuşi,
cât ajutor militar putea
Apusul să dea? Mişcarea cruciată se dizolva. De fapt atunci când Papa
Pius al II-lea (1458-1464) a propovăduit ultima Cruciadă, în 1464,
turcii se pregăteau să treacă Dunărea.
Veneţienii şi genovezii, cu marile lor nave şi cu angajamente în
Răsărit, ar fi fost nişte aliaţi

foarte utili, dar aceştia nu ar fi cooperat niciodată unii cu alţii.
După recucerirea Cetăţii, Mihail al VIII-lea Paleologul era foarte
speriat de pregătirile
făcute de protejatul Papei, Carol de Anjou, regele Siciliei şi
Neapolelui, de a reface Imperiul
Latin. Ce a făcut Mihail? El a decis să deschidă tratative de unire cu
Biserica Romei. În 1273,
în ciuda protestelor Patriarhului Iosif, Mihail a obligat un sinod să
recunoască deplinul primat
al Scaunului Romei. S-a mai decis ca orice cleric să aibă dreptul de a
face apel la Roma şi ca
numele Papei să fie pomenit la Dumnezeiasca Liturghie. În anul următor
Mihail a trimis o
delegaţie să anunţe supunerea sa faţă de Sinodul ţinut de Papa
Grigorie al X-lea la Lion.
Dintre vasele cu destinaţia Italia, cel care-i ducea pe doi înalţi
dregători oficiali ai curţii, o
mulţime de clerici, de secretari, şi toate darurile împărăteşti pentru
Papa, a naufragiat la Cape
Malea, cu o mare pierdere de vieţi omeneşti. Se pare că la această
misiune a împăratului nu a
luat parte nici un episcop mai remarcabil.
Delegaţia a înmânat Papei scrisorile de la împăratul Mihail, fără vreo dezbatere
teologică. La slujba bilingvă Crezul a fost rostit cu Filioque.
Împăratul Mihail a rămas loial
Unirii de la Lion, deşi nu a putut-o impune supuşilor săi ortodocşi.
Refuzul Patriarhului Iosif
de a accepta unirea a dus la schimbarea sa.
Hartofilaxul Ioan Vekkos a fost numit patriarh (1275-1282). Era primul
patriarh prounionist al Constantinopolului. El chiar a scris câteva
tratate în care încerca să dovedească
faptul că atunci când unii Părinţi greci scriau despre purcederea
Duhului Sfânt „prin Fiul" ei
de fapt voiau să spună „de la Fiul." Între timp împăratul îi prigonea
crunt pe cei ce i se
împotriveau. Temniţele erau ticsite atât de nobili cât şi de oameni
sărmani. Schisma îi afecta
pe toţi, inclusiv familia imperială.
În această perioadă latinii şi unioniştii au ocupat Sfântul Munte şi au omorât o
mulţime de călugări athoniţi care refuzau să-l pomenească pe Papa.
Cele mai vestite locuri de
mucenicie au fost Karyes, Iviron, Vatopedi şi Zografu, unde călugării
au fost decapitaţi,
spânzuraţi, înecaţi sau arşi de vii.
Scolastica latină şi mistica orientală. În veacul al patrusprezecelea
întreaga ceartă
asupra unirii s-a mutat într-un alt plan. Ameninţarea turcească
creştea, amintirile neplăcute ale
domniei latine în capitală se estompau, iar prigoana lui Mihail al
VIII-lea a fost până la urmă
uitată, cu excepţia cercurilor monahale. De asemenea, un număr tot mai
mare de negustori
italieni se aşezaseră şi făceau negoţ în imperiu. Deşi stârneau pizma,
aceşti negustori au
realizat şi un contact intelectual mai strâns între Răsărit şi Apus
270. De pildă Dimitrie Kidonis
a tradus operele lui Toma din Aquino în greceşte, care circulau
printre intelectualii bizantini.
Mulţi greci erau atraşi de o atât de completă interpretare filosofică
a învăţăturii creştine.
Tomismul se întemeiază pe concepţia latină a Treimii, care pune accent
pe unitatea Substanţei
în detrimentul deosebirii Persoanelor. Mulţi greci ezitau să
abandoneze concepţia ortodoxă
tradiţională; pe deasupra, traducerea termenilor era problematică.
O dată cu apariţia lui Grigorie Palama, Biserica Greacă a dezvoltat
dogma energiilor
dumnezeieşti. De asemenea se dădea o formă mai rafinată interpretării
tradiţionale a teoriei
Părinţilor greci despre legătura dintre Dumnezeu şi om. Pentru Apus
însă aceasta era o erezie
clară şi nu putea fi reconciliată cu tomismul. Pe atunci mulţi greci
ajunseseră să privească
tomismul cu simpatie, ceea ce a făcut ca mulţi dintre intelectualii
bizantini anti-palamiţi să fie
favorabili unirii cu Roma.
Diferenţele de limbaj
Dezbateri teologice. Încercările de unire prin diverse dezbateri
teologice au dezvăluit
faptul că creştinătatea răsăriteană şi cea apuseană gândeau diferit
despre Credinţă. Care deci
ar fi autoritatea ultimă pe care ambele ar accepta-o? Cu siguranţă
Scripturile, hotărârile
270 Dar fără folos duhovnicesc. (n. Apologeticum).
Sinoadelor Ecumenice recunoscute de ambele părţi şi scrierile
Părinţilor Bisericii socotiţi a fi
ortodocşi şi insuflaţi. În vreme ce oponenţii erau ocupaţi să-şi
arunce unii altora texte, unele
manuscrise greceşti redate în latină erau adesea greşit citate şi
traduse. Problemele lingvistice
s-au adăugat diferenţelor de gândire. Pe deasupra, Părinţii greci erau
uimitor de lipsiţi de
curiozitate faţă de Părinţii latini, iar aceştia abia dacă erau ceva
mai bine informaţi despre
greci.
Bisericile Răsăritene îşi hrăneau teologia din unicul izvor al
Părinţilor, atât în pustiu
cât şi în cetăţi, îmbogăţindu-şi astfel comoara duhovnicească. Apusul
rămânea o lume
îndepărtată, ignorantă şi nefamiliară gândirii şi temperamentului
bizantin. Deci neîncrederea a
crescut.
Roma a impus latina în slujbe, în relaţiile bisericeşti, în scrieri şi
în expunerea gândirii teologice, şi chiar în treburile cotidiene ale
clasei intelectuale. Gândirea latină, cu aplecarea ei
spre precizie şi legalism, împreună cu tendinţa ei de a diseca şi a
desface toate fenomenele în
părţile lor componente, aşezându-le în ordine, a dezvoltat o altă
plasare a accentelor faţă de
cea a răsăritenilor. De pildă, ei erau mult mai interesaţi de
aspectele formale şi tehnice ale
validităţii Tainelor. Adevăratul înţeles al Euharistiei era ascuns sub
prescripţii tipiconale,
mişcări măsurate, stropi de apă bine stabiliţi; existau nenumărate
comentarii tipiconale
asemănătoare unor cărţi de bucate liturgice sau unor tratate de chimia
hranei liturgice. Aceasta
avea să ducă la un cult tehnic exact pentru ei, dar mort lăuntric.
Poate că precizia s-a
dezvoltat, dar duhul, „sufletul" era pierdut.
Credincioşii ortodocşi veneau dintr-un trecut istoric de lupte cu
ereziile hristologice
din veacul al patrulea până în veacul al şaptelea. Astfel, ei puneau
accentul pe ipostasurile
Treimii. În Apus însă, oamenii Bisericii luptau cu arianismul goţilor
şi cu popoarele germane
politeiste, astfel că ei se concentrau asupra unităţii de esenţă a lui Dumnezeu.
Peste prăpastia dintre Răsărit şi Apus nu se putea trece prea uşor.
Generaţie după generaţie, Apusul se distanţa de cultura grecească, pe
când în Răsărit se întâmpla cel mai
adesea exact invers. Teologia răsăriteană se afunda în cultura greacă
şi îşi formula cea mai
mare parte a gândirii sale pe asemenea structuri. De fiecare dată când
teologii latini se
întâlneau cu ortodocşi, aveau enorme dificultăţi de a se înţelege.
Apusul era incapabil să
urmărească terminologia, formularea gramaticală şi felul de a gândi al
grecilor. Ca urmare, grecii se plângeau de sărăcia latinei în a
transmite terminologia teologică profundă. Este unul din motivele
pentru care nu doreau să înveţe latina.
Deşi essentia (esenţă) era singurul mod posibil de a traduce grecescul
ou*siva, cele
două cuvinte nu erau întotdeauna înţelese la fel. Pentru ortodocşi
„esenţa" este în întregime
simplă şi de necunoscut. Grecii preferau teologia apofatică, adică
teologia negativă,
însemnând că tot ce cunoaştem despre Dumnezeu este ceea ce nu
cunoaştem şi nu putem
cunoaşte. Cauza şi principiul Fiinţării şi unităţii în Treime este
ipostasul Tatălui. Tatăl, ca izvor al Dumnezeirii (phgaiva qeovth") în
Treime, prin puterile Sale ipostatice cauzează
naşterea Fiului şi purcederea Duhului. El dă la iveală pe Fiul şi pe
Duhul. Ipostasurile semnifică în acelaşi timp diversitatea şi unitatea
în raport cu Tatăl, Care este principiu dar şi
recapitulare (sugkefalaivwsi") a Treimii.
Sfântul Grigorie Teologul (cca. 329-391) scria: „După părerea mea, noi
păstrăm pe
unul singur Dumnezeu raportând pe Fiul şi pe Duhul la un singur
Principiu, nici amestecându-i, nici contopindu-I" 271.
Cu o asemenea tradiţie, ortodocşii nu puteau accepta adăugirea latină
a lui Filioque. Ei ar fi putut folosi iconomia şi să treacă cu vederea
diferenţele de ritual, dar să folosească
iconomia spre a include o alterare a Crezului ar fi însemnat să
întreacă limitele acesteia.
Pentru cugetul latin, adăugirea răsărea logic din dogma apuseană
despre Treime; în plus, ea a
fost aprobată de suprema autoritate a papalităţii. Grecii erau
pregătiţi să spună doar că Duhul
Sfânt purcede prin Fiul în Iconomia Dumnezeiască. Latinii nu
respingeau teologia apofatică,
271 Sfântul Grigorie de Nazianz, Oratio XX, PG 35, 1073.
dar tindeau să privească esenţa lui Dumnezeu într-o lumină mai
ontologică şi să subordoneze
acesteia Persoanele Treimii.
Persana nu este o traducere perfectă a lui ipostasis (u&povstasi").
Însă dacă ipostasis s-
ar traduce prin substantia, care este ceva mai exact, iar persana ar
traduce pe prosopon, s-ar
naşte alte confuzii. Pentru apuseni, a numi Persoanele Treimii
substanţe aduce a triteism, pe când prosopon în greceşte sugerează
exteriorul, mai curând decât personalitatea. Adeseori
latinii şi grecii interpretau cu bunăcredinţă acelaşi text în mod
diferit fiindcă cuvintele nu
aveau aceeaşi conotaţie pentru fiecare. Se poate vedea acest lucru mai
ales în cazul lui Marcu
al Efesului la Sinodul de la Florenţa 272.
Metode teologice diferite. Alţi factori ce trebuie luaţi în
considerare sunt metodele
teologice şi marile deosebiri în concepţiile doctrinare. În perioada
dintre sfârşitul veacului al
unsprezecelea şi sfârşitul celui de-al doisprezecelea, în Apus s-a
ajuns la un punct de cotitură
decisiv, o dată cu începutul scolasticii. Apusul a evoluat spre un tip
de cunoaştere analitică
care, în rezumat, este raţională; ea are nevoie să definească forma
exactă a lucrurilor, să le
vadă independent unul de altul. Răsăritul a urmat calea tradiţiei.
Astfel teologii latini, deprinşi
cu scolastica, rămâneau adeseori interzişi văzând cum grecii se
refugiau în tărâmul textelor
patristice şi al canoanelor sinodale, refuzând să cedeze la
argumentele lor raţionale.
Diferenţele culturale şi religioase au ajuns la limita critică în
cursul controverselor,
fiindcă chiar când poziţiile fundamentale erau identice, totuşi
aproape totul era diferit, în
sensul că era diferit resimţit, interpretat, analizat, exprimat şi trăit.
Cerinţele papale. Nu, tragedia Schismei nu a fost doar o problemă de
gelozii superficiale şi reciproce antipatii şi neîncrederi. Ea a mers
mai adânc, întemeindu-se pe tradiţii
şi probleme teologice conflictuale. Cerinţele papale au fost
sprijinite de agresiva opinie
publică apuseană ce stăruia asupra supunerii Răsăritului. Însă când
opinia publică din
Răsăritul ortodox îşi amintea de Cruciade şi de Imperiul Latin,
percepea supremaţia papală ca
o sălbatică formă de dominaţie străină - nemailăsând loc de vreun
compromis asupra
purcederii Duhului Sfânt sau asupra pâinii Sfintelor Taine.
Răsăritenii nu doreau să se supună
Apusului - dar Apusul nu accepta nimic mai puţin decât supunerea.
272 Mai multe despre sinodul de la Ferrara-Florenţa a se vedea
lucrarea lui Ivan M. Ostrumov, Istoria sinodului
de la Florenţa, Editura Scara, Bucureşti, 2002 sau versiunea
electronică oferită de Biblioteca Teologică Digitală,
http://apologeticum.net (n. Apologeticum).
CUPRINS
Prefaţă..................................................................................................................
Troparul Sfântului Fotie cel
Mare........................................................................
Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi părintelui nostru
FOTIE cel Mare, Patriarhul
Constantinopolei.................................................
Primii ani din viaţa
sfântului................................................................................
Anii de învăţătură.................................................................................................
împărăteasa regentă
Teodora................................................................................
Sfântul Ignatie.......................................................................................................
Dregătoriile sfântului............................................................................................
Cele dintâi scrieri..................................................................................................
Atmosfera bisericească şi
politică.........................................................................
Candidat la patriahat.............................................................................................
Scrisoarea de înscăunare.......................................................................................
Neînţelegeri în vremea primei păstoriri a lui Fotie ca
patriarh.............................
Teognost................................................................................................................
Sinodul din 859.....................................................................................................
Bardas atacă pe
ignatieni.......................................................................................
„Donaţia lui Constantin" şi
„Decretalele"............................................................
Răspunsul Papei
Nicolae.......................................................................................
Sinodul întâi - al
doilea..........................................................................................
Epistola Patriarhului către
Papa............................................................................
Sinodul de la Roma din
863..................................................................................
Năvălirea ruşilor....................................................................................................
Lucrarea misionară................................................................................................
Sfinţii Chiril şi
Metodie.........................................................................................
Ţarul Boris I al
Bulgariei.......................................................................................
Papa îl loveşte direct pe Patriarhul
Fotie...............................................................
Problema bulgară...................................................................................................
Schimbări politice în
capitală.................................................................................
Enciclica Patriarhului Fotie către Patriarhii
Răsăriteni..........................................
Sinodul din 867......................................................................................................
Vasile I, întemeietorul dinastiei
Macedonene........................................................
Depunerea lui Fotie................................................................................................
Surghiunul lui Fotie................................................................................................
Corespondenţa din surghiun a Sfântului
Fotie.......................................................
Cearta asupra Bulgariei..........................................................................................
Papa Ioan al VIII-lea..............................................................................................
Rechemat din surghiun...........................................................................................
Restabilirea suveranităţii
bizantine.........................................................................
Reaşezarea pe scaunul
patriarhal............................................................................
O altă scrisoare a Papei Ioan al
VIII-lea.................................................................
Al doilea patriarhat al lui
Fotie...............................................................................
Mistagoghia, adică începătura
Tainelor..................................................................
A doua depunere.....................................................................................................
Patriarhatul după
Fotie............................................................................................
Surghiunul şi adormirea Sfântului
Fotie................................................................
Scurtă istorie a lui
Filioque.................................................................................
Evenimentele care au dus la schisma din
1054..................................................
Introducere.............................................................................................................
Rolul împăratului....................................................................................................
Diferenţe în liturghii...............................................................................................
Privilegiile Noii
Rome...........................................................................................
Factori politici în
Apus...........................................................................................
Roma sub stăpânirea regilor
barbari.......................................................................
Patriarhul Mihail
Cerularie.....................................................................................
Cardinalul Humbert................................................................................................
Cauzele simţămintelor potrivnice unirii în rândul
Bizantinilor.......................
Diferenţele de limbaj...............................................................................................