Sfântul! „Te iert!" Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui ceresc, a Sfântului, fericitului Iisuse Hristoase; venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară. Lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh Dumnezeu. Vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru aceasta lumea Te slăveşte." Se însera. Era puţină lumină, doar câteva raze palide răzbă teau pe sub uşă. Zervos stătea pe vine, pe patul lui, încercând să ţină adunate picioarele sale lungi. Auzea vag rugăciunile Vecerniei. Celălalt s-a ridicat, şi-a înălţat mâinile lui slabe în sus şi se uita spre cerul albastru care se vedea prin fereastra îngustă a celulei. „Întăreşte, Doamne, sfânta şi dreapta credinţă a ortodocşilor creştini, iar Sfântă Biserica Ta o păzeşte în veacul veacului." El spunea ceva, dar Zervos nu îl înţelegea; a făcut şi trei metanii mari, aşa încât cu capul a atins pământul. Apoi şi-a făcut cu evlavie semnul Sfintei Cruci: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi." Zervos şi-a făcut şi el cruce, în mod automat. A vrut să spună ceva, dar prietenul lui şi-a scos metaniile de sub pernă. Nodurile pe jumătate stricate, tocite de atingere, au început să alunece printre degete: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă. Doamne Iisuse Hristoase..." Zervos a aşteptat cu răbdare. Nodurile mătăniilor au făcut unul, două, trei cercuri printre degete. Apoi şi-a pus mătăniile cu delicateţe sub pernă, şi-a făcut din nou Semnul Crucii: - Slăvit să fie Dumnezeu Cel Preabun! a suspinat el cu uşurare. - Ai terminat, Sfinte? a întrebat Zervos. - Am terminat, a răspuns liniştit celălalt şi s-a aşezat pe marginea patului lui, încrucişându-şi mâinile. - Măi, Zervos, a adăugat el gânditor după puţină vreme, te rog, încetează să mă tot strigi „Sfinte" şi „Sfinte". Numele meu este Vasile. - Păi, ce să îţi fac eu dacă eşti sfânt! Eu sunt de vină? Sau oare numai eu îţi spun aşa? Toţi din această închisoare te consideră sfânt. Vasile a oftat adânc: - Ah! - De aceea, a continuat Zervos cu şiretenie, toţi ne întrebăm: ce caută un sfânt, un „miel al lui Dumnezeu" printre noi, lupii, drojdia societăţii? Celălalt şi-a plecat capul şi buzele i-au rămas pecetluite. Zervos s-a târât până la capătul patului său, ca să-l privească mai bine. - Măi, Sfinte, a spus el încet, eu plec peste o lună. Voi fi eliberat. Am locuit şase ani împreună în această celulă. M-ai compătimit, ţi-a păsat de mine, ai fost ca şi Tatăl acelui fiu risipitor de care ne-ai istorisit din Evanghelie. Şi eu te-am iubit, ştii asta, te-am îngrijit când ai fost bolnav, pe tine te binecuvântează Dumnezeu! Dar tu niciodată nu mi-ai spus cine eşti, de unde eşti, ce te-a adus aici? Sufletul tău e ca o scoică închisă! Vorbeşte, binecuvântatule, ca să îţi uşurezi sufletul! Celălalt a tăcut din nou. - Vorbeşte, măi Sfinte... Zervos te iubeşte. - Vorbesc, a spus el hotărât. - Cu cine? - Cu Dumnezeul meu. - Cu Dumnezeul tău. Ştim asta. Tot timpul I te rogi Lui. Dar nu este de ajuns, măi, Sfinte. Tu ştii asta mai bine ca mine. Avem nevoie să vorbim şi cu un om. Dacă n-ar fi fost nevoie de aceasta, Dumnezeu ne-ar fi făcut animale sălbatice. - Ah! a oftat din nou Vasile. - Doar sufli şi răsufli, ai observat asta? Iar când taci, taci! Ce să-ţi fac? De ajuns! a spus Zervos şi de îndată a tăcut mânios. - Măi, tu vrei să vorbeşti, a spus el după puţin timp cu viclenie dar, desigur, cum să accepte sfinţenia ta să vorbească cu mine, un gunoi? - Încetează, Iannis! s-a clătinat Sfântul, de ce spui astfel de cuvinte şi faci să îmi sângereze sufletul şi mai mult? - Ai văzut? Ai sânge în tine! Lasă-l să iasă, să se cureţe rana. Ce aştepţi? Eu plec peste câteva zile. Şi altul ca mine, căruia să îi pese de tine, unde vei mai găsi? Celălalt şi-a ridicat pentru prima dată faţa şi l-a privit. - Spune-mi măcar atât, numai atât, a continuat Zervos cu mulţumire, ai ucis, de ce ai ucis? Nu ai ucis. Eu îmi pun capul la bătaie. Nu ai ucis. Sfântul se uita şi avea o durere în privire. O durere... - Nu ai ucis, aşa-i? a insistat Zervos cu încăpăţânare. - Nu, nu am ucis, a suspinat obosit Sfântul. - Ai văzut? Ştiam eu, a strigat Zervos triumfător. Şi de ce îţi este frică să o spui, măi? Este cinstea şi mândria ta! Şi spune-mi, măi băiete, a continuat el, vesel că Sfântul era nevinovat. Cum de te-au confundat cu ucigaşul? Semeni cu el? - Semănam mult cu ucigaşul, a murmurat Vasile, vorbind de unul singur. - Cât de mult, măi copile? Era fratele tău geamăn? a strigat Iannis cu naivitate. - Oh! a gemut Sfântul şi trupul i s-a frânt în două. Taci, Iannis!... Taci! a spus el gâfâind. Zervos s-a uitat la el şi i s-a făcut toată pielea ca de găină. A sărit imediat din patul lui şi s-a dus lângă el. - Vasile, l-a luat el după umeri, Vasile, fratele meu, ce nenorocire te-a lovit, măi? a murmurat el şi s-a speriat. Atâta, atâta durere nu mai văzuse vreodată pe faţa unui om. Şi mintea îi lucra cu viteza unui fulger. Prin tot trupul lui a simţit un fior. - Vasile, eu sunt, Zervos! Şi dacă vrei, îmi spui, dacă nu vrei, taci... Dar Sfântul îşi revenise deja. Doar pentru o clipă a fost în starea aceea şi apoi din nou privirea lui a redevenit plină de bunătate şi blândă. Doar lacrimi mari, tăcute îi curgeau din ochi. Zervos i-a luat mâinile uscăţive şi i le-a mângâiat. - Eu sunt. Şi dacă vrei, îmi spui, dacă nu vrei, taci Sfântul plângea, iar tâlharul îi mângâia mâinile cu afecţiune. La un moment dat, Vasile şi-a ridicat capul şi l-a privit cu duioşie, cu recunoştinţă. „Iartă-mă, Dumnezeul meu, a şoptit el ca pentru sine, de douăzeci de ani robul tău tace. Dar Tu i-ai dat o inimă de om. Şi robul tău este om, nu este fiară sălbatică. Doamne, iartă-mă!" Şi de îndată ce a terminat această rugăciune în sinea sa, a spus: voi spune, Zervos, a spus el cu uşurare, pentru că îţi pasă de mine şi mă iubeşti, îţi voi spune. Dar nu vei spune aceasta nimănui! - În mormânt voi lua această taină cu mine, Sfinte! Ţi-o jur! - Nu jura, nu se cade. Îmi ajunge cuvântul tău. - Îl ai, i-a spus Zervos cu căldură. - Am fost gemeni, a spus el încet. Am ieşit din pântecele mamei noastre în aceeaşi zi, în acelaşi ceas, ca şi Isav şi Iacov. Şi semănam ca două picături de apă. Nimeni nu ne deosebea. Doar mama noastră putea, dar şi ea câteodată ne încurca. Iar noi ca nişte copii, făceam glume şi ne schimbam numele între noi. Dar chiar dacă la chip eram identici, eram diferiţi la suflet. El era iute, vioi, de nestăpânit, tot o joacă şi o zburdălnicie. Eu eram moderat, liniştit, toată ziua eram cu cărţile şi cu slujbele Bisericii. Dar ne iubeam, numai Dumnezeu ştie cât de mult ne iubeam! Mereu eram împreună, şi la şcoală, şi la joacă, întotdeauna. Până când a venit vremea şi am crescut, până la vârsta când bărbatului îi creşte barbă şi vede femeia altfel ca până atunci. Sfântul s-a oprit şi, ochii lui mici, negri, s-au întunecat. - Şi aţi găsit fiecare câte o fată şi v-aţi îndrăgostit de ea, a încercat Zervos să îl ajute să spună. - Doar el, a suspinat încet Sfântul. Eu nu am apucat. Se numea Arhonti şi era de sus, de la munte, la o depărtare de cinci sate de satul nostru. Noi locuiam la câmpie. Arhonti era tânără - nu ştiu dacă împlinise optsprezece ani şi era foarte frumoasă, înaltă, suplă ca ramurile de primăvară, iar ochii străluceau ca mărgelele de chihlimbar. Fratele meu şi ea dansau la marea sărbătoare a Sfântului Ilie. Toată câmpia şi toate satele se adunau, tineri şi bătrâni, sus pe munte, aprindeau focuri şi dansau până dimineaţa, cunoscuţi cu necunoscuţi. Au dansat şi ei doi, fratele meu şi Arhonti şi îşi aruncau priviri pătrunzătoare. Iar eu îi vedeam de departe şi tremuram de frică. - De ce, dragă Sfinte? Iubirea este un lucru rău? a întrebat Zervos. - Nu, dar este rău să iubeşti o femeie străină. Asta este rău. Pentru că Arhonti era căsătorită măi, Zervos, căsătorită la biserică, cu preot şi cu naşi. Părinţii ei o dăduseră, pe când încă era o copilă, Banului Kostas, care era cu douăzeci de ani mai mare decât ea şi nu îşi găsise până atunci o pereche cu care să îşi întemeieze o familie. Îi spuneau Ban, pentru că avea multe averi, multe proprietăţi şi cobora şi în oraş unde făcea comerţ. Arhonti era săracă, erau zece suflete la ea în familie şi nu aveau ce să mănânce. Banul Kostas le-a dat şi casă şi bani, iar ei i-au dat fata. „Frate, nu te apropia de ea, îl sfătuiam eu, cum îndrăzneşti să te apropii de o fată străină?" Dar el se mânia, se înroşea la faţă, i se umflau venele de la tâmplă: „Ce spui, măi? - mă certa - cu ce este ea de vină că au vândut-o de când era copilă acelei relicve uscate, acelei umbre? Arhonti este a mea, auzi? O iubesc şi ea mă iubeşte. Pentru mine a fost creată ea de mâinile lui Dumnezeu, auzi? Ne fierbe sângele în vene!" - Ei, aşa cum zici, măi Sfinte, nu putem spune că fratele tău nu avea dreptate. Acel crin să se veştejească în nişte mâini bătătorite de vârsta înaintată! l-a întrerupt Zervos. - Taci, Zervos, greşeşti. Oricum ar fi, cununia este un lucru sfânt, o taină extraordinară, iar pe cei pe care Dumnezeu îi uneşte în biserică, omul să nu îndrăznească să îi despartă - aşa spune Evanghelia. Dar fratele meu nu a fost de acord cu porunca lui Dumnezeu, nici nu i-a păsat de bârfele oamenilor, care se adunau pe la colţuri şi vorbeau pe ascuns. Limbile vorbeau, se zugrăveau situaţii, se descriau scene, se amestecau adevăruri şi minciuni. Iar imaginaţia, ca şi vântul din pădurea care arde în flăcări, a înteţit acea pornire rea pe care o are omul în el, de a mânca prin cuvinte carnea aproapelui. Ziceau că a venit un tânăr înalt, brunet de la câmpie şi a sedus-o pe Arhontula Banului Kostas. Şi ascultau, ziceau ei, în spatele tufişurilor cum cei doi îşi mărturiseau iubirea şi vedeau cum umbrele lor se profilează sub lumina lunii. Şi îl vedeau, ziceau, pe acel tânăr cum intra în casa păcătoasei, când lipsea Banul Kostas. Şi ziceau că acel destrăbălat murdărea aşternuturile acestuia. Lucrurile acestea se şopteau din gură în gură, de la o ureche la alta, până când au ajuns şi la urechile soţului ei. Vezi tu, cuvintele au aripi şi zboară, după ce au ieşit de pe buze, nu poţi să le mai prinzi. Eu desigur, zic că şi să nu fi fost aceste cuvinte, Banul ar fi simţit ce se întâmplă, căci altfel se uită ochii femeii când îşi înşeală soţul. - Şi omorul? l-a întrerupt nerăbdător Zervos, care începuse să înţeleagă urmarea, omorul cum s-a întâmplat? - Era iarnă, era un frig cumplit de ne usturau mâinile. Ni se terminaseră lemnele în sat şi trebuia să urcăm în satul Arhontiei, la nenea Lambros, care locuia acolo şi vindea lemne pentru întreaga regiune. „Nu te vei duce singur, i-am spus fratelui meu, vom merge împreună", pentru că mă temeam, aveam o presimţire. Fratele meu se jura pe toţi zeii şi dracii că Banul Kostas aflase adevărul şi că se fereşte de el, dar eu îi ştiam patima care îl topea şi îmi ziceam că nu se va abţine să nu se ducă la Arhonti. „Vom merge împreună, am insistat eu, ca să te fereşti de rău mai uşor, să nu îndrăzneşti să te apropii de casa ei". A înţeles ce urmăresc şi a acceptat să îl însoţesc. „Să nu îţi fie teamă pentru mine, mi-a spus, nu vreau să mă apropii de ea, este acolo el, soţul ei". Iar cuvântul „el" l-a pronunţat cu atâta ură, încât ochii lui negri s-au întunecat ca iadul. Aşa că după-amiază am pornit la drum, dar cum să urci?... A început să bată vântul şi să cadă o zăpadă cu fulgi mari ca nişte bucăţi de pâine. Roţile maşinii derapau în curbe ca pe tobogan. Am ajuns până în satul dinaintea celui al Arhontiei. „Nu putem merge mai departe, mi-a spus fratele meu, ne va prinde noaptea. Nu vom putea în nici un caz să mai coborâm de acolo. Să rămânem aici, să înnoptăm la hotelul doamnei Hrisi şi după ce se va lumina de ziuă, vedem ce facem". Aşa că ne-am oprit şi mă simţeam uşurat de faptul că nu ne-a prins noaptea în satul Arhontiei. Ne-am culcat, dar el nu putea să doarmă. Cu ochii larg deschişi, fratele meu se uita la tavan şi se gândea. Dar eu eram foarte obosit. Am început să spun în şoaptă rugăciunile de seară, aşa cum obişnuiam, dar înainte să termin, am adormit. Deodată, în somn, am auzit zgomotul maşinii, scârţâitul roţii care se dezlipea de gheaţa pe jumătate topită. Am sărit în picioare. M-am uitat la patul de lângă mine. Fratele meu lipsea. Maşina a scârţâit şi a dispărut ca un glonţ în noaptea neagră. „Nebunul, se va... am strigat- se va omorâ!" Capul îmi vâjâia, sângele mi se urcase la tâmple. Neliniştea, ca un şarpe urât, mă făcea să îmi pierd minţile. Am ieşit afară. Gerul îmi pătrunsese tot trupul, dar eu eram atât de tulburat, încât nu îl simţeam. „Ce să fac, Dumnezeule? - îmi spuneam - ce să fac acum?" Aveam o presimţire întunecată, ca şi cum se apropia un dezastru teribil, iar eu trebuia să fug, să mă feresc de răul care se apropia foarte tare de mine. Mintea mi-o luase razna din cauza acestui sentiment straniu şi întunecat. Astăzi, zic eu, cred că era ceea ce se spune despre gemeni, intuiţia, cum simte unul nenorocirea abătută asupra celuilalt, oriunde s-ar afla. „Voi merge pe jos, mi-am spus hotărât, este cale de o oră de mers pe jos şi dacă merg repede, voi ajunge şi mai repede. Nu am de ales". Şi am început să merg. Ştiam cărările, piatră cu piatră, nu mă rătăceam, chiar dacă era întuneric. Zăpada care căzuse timp de mai multe ore îmi ajungea până la genunchi, dar eu călcam prin ea cu încăpăţânare, mă adânceam în ea fără să îmi pese, chiar dacă simţeam atingerea ei rece, aşa de mare era tulburarea din mine. Mă chinuia numai un singur gând, la fiecare răsuflare: să ajung la timp, să ajung la timp, să ajung la timp!... Nici nu mi-am dat seama cât de repede am ajuns în curtea casei Arhontiei. Luminile erau stinse. Pe drum nu m-am întâlnit cu nimeni. Toţi erau în casele lor şi dormeau într-o noapte de iarnă grea ca aceea. M-am apropiat de gard, moment în care s-a auzit un strigăt dureros şi prelung: „Nuuu!...", care a sfâşiat noaptea ca un pumnal şi a zguduit cerul. Era un glas de femeie atât de puternic, încât ziceai că va dărâma casa din temelii, că se vor crăpa pereţii. Apoi dintr-odată strigătul a încetat. S-a transformat într-un geamăt înăbuşit, fără grai, ca şi cum o mână puternică l-a redus la tăcere. „Arhonti!" mi-am zis înspăimântat şi înainte să apuc să mă gândesc la altceva, am văzut o umbră suplă, o siluetă cunoscută care a trecut pe lângă perete şi apoi a alunecat, dispărând în noapte. Era fratele meu, ieşise pe uşa din spate şi fugea ca un demonizat, cu paşi mari; i-am recunoscut tunsoarea şi haina şi apoi, după câteva secunde, am auzit zgomotul maşinii. Am intrat repede prin uşa din spate rămasă întredeschisă şi acolo - o, Măicuţa Domnului! - prima dată când am păţit aşa ceva, fapt pe care nu pot să-l uit şi cred că nu voi putea să îl uit vreodată. Mi-au încremenit picioarele, articulaţiile mi s-au blocat, ca şi cum ar fi fost de fier, picioarele mi s-au lipit de podea, mi-au paralizat mâinile... mintea mi s-a golit ca şi cum sângele dispăruse din ea. Mintea mi-a fost învăluită de o întunecime - nu mai simţeam, nu mai înţelegeam, nu mai ştiam nimic. Doar stăteam nemişcat în picioare şi mă uitam cu ochii împietriţi de groază şi de uimire. La picioarele mele era căzut la pământ, cât era el de lung, trupul Banului Kostas, un cadavru inert, iar din artera carotidă îi curgea sânge... Era prima dată când vedeam atâta sânge şi am ameţit... Mai încolo era Arhonti - am văzut-o cu coada ochiului - îmbrăcată sumar, cu cămaşa albă de noapte. Îi curgeau lacrimi din ochi, avea gura deschisă pe jumătate, ca şi cum ar fi fost paralizată, străduindu-se să articuleze o propoziţie, să spună ceva, dar cuvintele nu îi veneau pe buze. „L-ai... l-ai... l-ai omorât", s-a bâlbâit ea, cu buzele tremurânde. Mă confundase cu fratele meu. Datorită şocului, nu înţelegea că eram eu, nu fratele meu. Cuvintele ei m-au lovit ca un bici, ca palma în caz de leşin, m-au făcut să-mi revin. Mintea mea a început să funcţioneze febril, pulsul mi-a crescut, îmi ardeau tâmplele. „Taci!" am strigat eu la ea. Ea m-a privit înspăimântată. „Nu eşti tu, a murmurat ea şi s-a dat un pas înapoi de frică, nu, nu eşti tu!" „Sunt fratele lui", i-am răspuns tăios. „Nu am ştiut", a şoptit ea cu sfială şi s-a ghemuit la pământ. „Acum ştii, am răspuns, şi taci din gură!" Dintr-odată m-am aplecat deasupra celui rănit. „Să oprim sângele!" am strigat, iar sângele lui îmi curgea valuri printre degete. Mi-am dat seama că era prea târziu. Mi-am pus capul cu disperare pe pieptul lui, i-am luat mâna, i-am pipăit venele, i-am luat pulsul, să simt vreun semn de viaţă. Nimic! Trupul lui avea o paloare cadaverică!... „Trăieşte?" a îngânat Arhonti, tremurând de emoţie. Nu am spus nimic. „Trăieşte?" a repetat ea, văzând tăcerea mea, cu o nerăbdare întunecată în voce, care acum se auzea mai fermă, mai sigură. M-am întors şi am privit-o. În cameră nu erau becuri aprinse, se vedeau doar reflecţiile de lumină de la culoarea albă sclipitoare a pământului înzăpezit. Cămaşa de noapte îi stătea nearanjată pe trupul ei delicat, pe jumătate gol; ochii ei înlăcrimaţi străluceau ca nişte constelaţii cereşti, buzele ei întredeschise aveau culoarea cireşelor coapte udate de picăturile de ploaie. Şi-a dat cu îngrijorare la o parte părul negru ca abanosul, iar de sub şuviţele lui bogate s-au dezgolit doi umeri rotunzi, tari, albi în lumina de culoare argintie; dar pe pielea lor albă ca şi crinul se vedeau semnele păcatului, incitante, provocatoare, neruşinate... Dintr-odată, sufletul meu rănit s-a tulburat. Era întinată şi foarte frumoasă, foarte frumoasă şi întinată! „Femeia! - am strigat în sine cu înverşunare - este o ispită! A intrat răul în lume din clipa în care a creat-o Dumnezeu. Femeia! A omorât un om, pe bărbatul ei sau mai degrabă doi oameni, pe fratele meu şi pe soţul ei sau nu, probabil a omorât trei, pe mine, pe fratele meu şi pe soţul ei..." „Trăieşte?" a întrebat ea din nou cu o nădejde întărâtată. M-am umflat de nervi ca un puhoi. Am simţit că o urăsc fără limite, adânc şi întunecat, că o urăsc cu toate fibrele sufletului meu, cu toate celulele corpului meu, cu patimă şi cu tărie, atât cât nu cred că mai poate un alt om să urască o făptură omenească. M-am repezit asupra ei ca o fiară sălbatică. Am apucat-o de umeri, mâinile mele i-au strâns ca nişte cleşti braţele goale, am ridicat-o de jos, căci era îngenuncheată şi am izbit-o de perete. Ea a început să gâfâie, i-a pierit culoarea din obraji, s-a făcut ca o cârpă din cauza şocului. „Ce vrei să auzi?" am întrebat-o brutal, stăpânindu-mi cu greu glasul. Ea respira sacadat şi înfricoşată, ca omul care se îneacă şi mă privea cu o groază imensă în ochi. „Vorbeşte! - am urlat eu înfundat - ce vrei să auzi? Că trăieşte sau că nu trăieşte? Răspunde!" am strigat şi am zgâlţâit-o. „Nu ştiu", a răspuns ea cu greu. „Nu ştiu", a repetat cu o hotărâre sălbatică în tonul vocii. Mi-am luat mâna stângă de pe braţul ei şi am lovit-o cu putere. S-a zdruncinat ca o trestie şi am lăsat-o să cadă jos la pământ. „Blestemato! Desfrânato!" am bombănit printre dinţi. Ea a scos un ţipăt înfundat, ca şi cum i-ar fi fost smulse măruntaiele. „Făptură a diavolului! Destrăbălato! am continuat eu. Se pare că o dureau cuvintele mele, căci la fiecare vorbă de ocară se apleca din ce în ce mai mult, încât lacrimile îi curgeau pe podea. „Mai bine, a murmurat ea printre suspine, mai bine muream eu!" „Mai bine! - am răspuns eu tăios - însă nu s-a întâmplat aşa!" A gemut şi s-a rostogolit la pământ. Mi-am întors privirea cu dispreţ. O uram, cât de mult o uram, Dumnezeul meu! Astăzi cred că o uram pe ea pentru că nu puteam să-l urăsc pe cel de acelaşi sânge cu mine, pe fratele meu, nu suportam să văd păcatul lui cel greu. Şi cred că nu trebuia să o rănesc aşa. Am fost inuman că am lovit-o, aşa zdrobită de durere cum era, căci era doar o fată lipsită de experienţă, un copil rătăcit. - Ce spui, dragă Sfinte? a comentat enervat, încet-încet voi ajunge să îmi pară rău de ea! Desfrânata! Eu zic cum de nu ai strâns-o de gât, să-i curmi odată pentru totdeauna plânsetele. - Taci, Zervos, tu nu ştii bine cum stăteau lucrurile. Era o copilă, de nici optsprezece ani. Era tânără, se juca cu dragostea. Nu ştia ce face. A amăgit-o trupul şi diavolul. Sărmană creatură, vrednică de milă! Dar oare eu ştiam pe atunci? Nu ştiam şi am umilit-o. Acum cred că dacă nu îi vorbeam aşa încât să îi zdrobesc sufletul, poate că lucrurile ar fi decurs într-un mod diferit. • - Diferit? a spus Zervos cu mirare. Ochii lui mă priveau întrebători. - Ea plângea, a continuat Sfântul, aruncată ca o zdreanţă la pământ. I-am întors spatele cu indiferenţă. M-am uitat de jur împrejur prin cameră cu disperare. Mirosul greu al sângelui, înţepător şi înecăcios, mă lovea în nări şi îmi făcea măruntaiele să mi se întoarcă pe dos. „Trebuie să pleci, mi-am spus, nu mai poţi să faci nimic. Răul s-a întâmplat. Nu ai ajuns la timp... Nu ai ajuns la timp". Mi-am târât încet şi cu greu picioarele amorţite până la uşa din spate. Tot corpul îmi era greu ca plumbul din cauza durerii şi a oboselii. M-am întors încă o dată şi m-am uitat la cel mort, ca şi cum aş fi aşteptat cu o mică speranţă să se mişte. Şi atunci am văzut lângă gâtul lui tăiat degetele albe ale Arhontiei cum apucă briceagul, arma crimei şi îl îndreaptă cu hotărâre spre cealaltă mână a ei, spre vene. „Ce faci?" am strigat şi am sărit deodată la ea. Abia am apucat să-i ţin mâna. „Ce faci?" „Lasă-mă!" a urlat ea cu sălbăticie. „Lasă-mă! Vreau să mor! Să mor!" „Taci!" i-am poruncit însă ea m-a împins cu violenţă. Avea o putere ciudată, nepotrivită pentru trupul ei slab şi firav, putere pe care i-o dădea disperarea din suflet, iar puterile mele se împuţinau. Şi-a coborât cu încăpăţânare cealaltă mână pe care o ţineam eu, străduindu-se să îşi înfigă lama cuţitului în mâini, în gât, în piept. „Aruncă-l jos!" am strigat brutal. Se pare însă că brutalitatea mea a înnebunit-o mai tare. A început să strige, să urle puternic, să se vaite. Tot trupul ei se scutura, ca şi cum ar fi avut spasme. „Lasă-mă!" urla ea aproape nemaiputând vorbi. „Vreau să mor! Să mor!" „Taci!" îi spuneam eu cu disperare. „Taci!" Puterea ei se mărea tot mai mult, iar mintea îi mergea fulgerător. Şi-a ridicat în aer mâna stângă, cea liberă şi a apucat briceagul în palmă, scoţând un strigăt de biruinţă, dar şi de durere. Eu eram deja învins. Am văzut pe geam cum se aprind lumini la vecini, una după alta. M-am gândit să o las şi să plec înainte să se adune lumea, dar apoi mi-am spus că dacă o las, se va omorî, asta era sigur! Atât de întunecată îi era mintea şi sufletul în acea clipă, iar eu, dacă plecam, îmi spuneam, îmi va părea rău toată viaţa că am părăsit-o". - De ce să îţi pară rău, măi Vasile? Tu ai omorât-o? Să pleci, trebuia să pleci! a strigat prietenul lui, nemaiputând să reziste. - Ce spui măi, Iannis? Şi să las un suflet să se ducă astfel de-a dreptul în iad? - Oare acum unde se va duce măi, Vasile? În rai? - Niciodată nu ştii. Există şi pocăinţa. Toate păcatele le şterge Dumnezeu prin pocăinţa omului. Zervos a suspinat cu disperare. Iată ce prieten avea! Nimeni nu putea să-i schimbe modul de gândire! - Şi apoi? a întrebat el îndurerat, ghicind deja ce s-a întâmplat. - Când a luat briceagul cu cealaltă mână, eu am reacţionat prompt şi inteligent. Am apucat-o iar de braţe şi i-am împins ambele mâini la spate, astfel încât să nu mai poată să se mişte, ca şi cum ar fi fost legată. Corpul ei s-a clătinat în faţă şi i-am simţit respiraţia sacadată. Mi-am luat o mână de pe braţul ei şi am început cu îndemânare să îi desfac degetele încleştate care ţineau strâns briceagul. Se lupta cu strigăte înfundate însă nu îi era cu putinţă să opună rezistenţă. „încetează!" i-am cerut. Zgomote de paşi înfundate, speriate, grăbite, mi-au îndepărtat atenţia de la Arhonti, m-au făcut să mă uit la uşa încuiată. Mâini înfuriate, nerăbdătoare, au izbit-o de perete şi din spatele ei, cincizeci, o sută de oameni şi chiar mai mulţi, un şir de oameni, tineri, bătrâni, bărbaţi, femei, chiar şi copii mici care se ţineau de fustele mamelor lor, toţi cei care au avut putere să meargă, au venit acolo, răscoliţi de strigătele Arhontiei. O femeie dornică să afle ce se întâmplă, a dat buzna înaintea celorlalţi, a scos un urlet dureros şi a leşinat. Strigătul ei mi-a străpuns tâmplele. A început să mă doară tare capul, ca şi cum mi-ar fi băgat cineva un cleşte în el şi mă strângea. Am simţit cum oamenii se îndepărtează, vocile dispar, siluetele lor îşi pierd conturul clar, chipurile se amestecă, se uitau având expresii pe chip care se schimbau: frică, ură, mirare, răutate, plăcere... Mâinile se scuturau cu tulburare, se întindeau către mine, mă arătau cu degetul, urlau: „El este! Îl cunoaştem! El l-a omorât pe Ban! Este un om fără de Dumnezeu! Criminalul! Nelegiuitul!" Auzeam, dar nu simţeam nimic. Ca şi cum nu eram eu, ca şi cum nu spuneau toate acestea despre mine. Cred că aveam atunci în mine liniştea celui nevinovat, siguranţa nevinovăţiei care îmi păzea sufletul neatins de mânia lor nedreaptă, pentru că nu eram eu, pentru că nu despre mine spuneau toate acestea. „Uită-te!" a strigat din nou o femeie. „Uite-l pe nelegiuit! Peste cadavrul celui ucis vrea să o sărute pe soţia lui! O, de v-ar arde Dumnezeu pe amândoi!" Mă văzuseră că o ţineam pe Arhonti şi au înţeles greşit ce se întâmpla. Între timp ea îmi scăpase din mâini. A fugit ca o căprioară înfricoşată în bucătărie, ţinând strâns în mână briceagul ca pe o pradă pe care o câştigase. Mulţimea se înfuriase. Feţele lor s-au schimonosit, s-au deformat de ură. „În foc!" strigau. „În foc cu nelegiuitul! Să îl omorâm!" Îi vedeam cum se apropie să sară asupra mea, cu pumnii întinşi, cu nările umflându-se ca nişte tauri înfuriaţi, sălbatici, cu piepturile respirând sacadat, iar eu stăteam nemişcat, cu mintea blocată ca şi cum îi aşteptam. Deodată înăuntru a dat buzna Poliţia. Cineva a avut prezenţa de spirit să sune la poliţie. Poliţiştii i-au dat pe toţi oamenii la o parte şi s-au apropiat de mine. „Acesta este! - strigau oamenii cunoaştem, l-am prins în flagrant delict!" Mi-au tras cu duritate mâinile la spate şi mi-au pus cătuşele. Metalul lor s-a închis fără milă şi rece peste mâinile mele. Am fost şocat. Încă nu înţelesesem... „ Ce fac aceştia?" m-am întrebat şi un frison mi-a îngheţat sângele. Astfel m-au luat şi aşa am ajuns aici. - Aşa? Cum aşa, măi, Sfinte? Nu a avut loc un proces? Un interogatoriu? Nu te-au întrebat iară şi iară? Ce le-ai spus? a strigat Zervos. Celălalt şi-a plecat privirea. - Ce le-ai spus, măi? - a insistat Zervos - am înţeles, a murmurat el şi s-a lovit cu mâinile peste picioare, cu deznădejde. Am înţeles! Ţi-ai plecat capul şi ai tăcut! Ca mielul, s-a ridicat el, ca pe un miel te-au mâncat, măi! şi a început să se plimbe nervos prin cameră. Sfântul a rămas un timp tăcut şi gânditor. - Frumoasă comparaţie, a spus el încet. Frumoasă comparaţie ai făcut, Zervos: „Ca un miel înaintea celor care îl tund şi ca o oaie fără de glas, aşa nu şi-a deschis gura Sa". - Ce zici? Nu te înţeleg! Vorbeşte clar! a cerut Zervos şi s-a oprit în faţa lui. Şi ia spune-mi tu mie. Acela, măi, acel şarlatan de frate al tău cum a suportat aceasta? Nu a venit ca un bărbat să spună adevărul, să recunoască? Nu a venit? - Nu, nu a venit, a suspinat Sfântul. - Am ştiut eu! Mă aşteptam la aşa ceva! a strigat Zervos. - Eu nu mă aşteptam, a şoptit Sfântul. Nu mă aşteptam, Iannis. De aceea am tăcut la început. „Nu se poate, ziceam, va veni. Prima, a doua zi, îşi va depăşi ruşinea şi frica şi va veni". S-a terminat interogatoriul. „La proces, îmi ziceam, va veni". Zilele se scurgeau una după alta. „Va veni, ziceam, fratele meu este curajos, nu este laş". Şi totuşi nu a venit. Nu a venit, măi, Zervos. De douăzeci de ani nu l-am mai văzut. Din noaptea aceea când s-a întâmplat crima. - Şi dacă nu a venit el, de ce nu ai spus adevărul? a strigat din nou Zervos. - Să vorbesc? Cum să vorbesc, Iannis? Să îmi trădez sângele, pe fratele meu, cum să fac aceasta? Şi apoi mai era şi mama noastră. Cum să audă adevărul din gura mea? Toţi mă batjocoreau. Îmi spuneau „criminal". Dar ea plângea, se văita: „Copilul meu nu este criminal, spunea şi plângea, se văita, nu este criminal! El este bun ca un înger. Nu poate să omoare nici un ţânţar!" Şi când eram singuri doar noi doi, când venea să mă vadă la închisoare, îi confirmam: „Sunt nevinovat, mamă, eu nu am omorât pe nimeni!" „Ştiu, băiatul meu, mă îmbrăţişa ea şi mă săruta pe frunte, ştiu. Tu să fii criminal? Tu ştii să faci numai bine, lumina ochilor mei. Datorită inimii tale bune ai ajuns aici. Dar spune, dacă ştii, să nu îţi pară rău de el, spune cine este criminalul, ca să se aline şi inima mamei tale. Nu îţi este milă de mine, lumina ochilor mei?" - Nu ştiu, mamă, îi spuneam şi îmi coboram privirea, ca să nu vadă că minţeam. Nu ştiu, nu l-am văzut pe criminal. Eu am auzit-o pe Arhonti că striga. Am intrat în casă să o ajut. Am văzut-o doar pe ea şi pe cel ucis. Nu am văzut nimic altceva. „Ah, din cauza inimii tale bune, plângea mama mea, ai intrat în casa păcătoasei să o ajuţi. Din cauza inimii tale bune ai rămas în noaptea aceea în satul ei. Nu te-ai întors cu fratele tău. El zice că ai vrut să îl ajuţi pe domnul Lambros să încarce în maşină lemnele şi împreună să coborâţi repede. Şi fratele tău se chinuie din cauza răului pe care ei ţi l-au făcut. Nu mănâncă, nu doarme, nu vorbeşte, e foarte supărat. Nici nu are curajul să vină să te vadă. Stă întins în patul lui cât e ziua de lungă: «Pe nedrept», murmură din când în când, «pe nedrept!»" - Ce să îi spui, Zervos, spune-mi! Că fratele meu este criminalul? Că el a ucis şi îngăduie să fie luat fratele lui drept criminal în locul lui? Asta trebuia să îi spun? Răspunde-mi! Zervos se aşezase din nou pe patul lui. Îşi sprijinise capul între palme. Două lacrimi care i-au curs fără voie, i-au umezit ochii. - Ce să îţi spun, măi, Vasile? Ce să spun? Ştiu, mama este o făptură sfântă şi lacrimile i-au alunecat pe obraji. Bine, a spus cu hotărâre după puţin timp, ştergându-şi nasul cu dosul mâinii drepte. Bine, pe mamă ai respectat-o. Dar acea blestemată de Arhonti, acea femeiuşcă nenorocită, spune-mi, ea a zis adevărul? Sau l-a tăinuit spre binele ei? - Arhonti! Cum să vorbească Arhonti? Cine s-ar fi aşteptat? Zervos, Arhonti era îndrăgostită, îl iubea pe fratele meu cu toată pofta trupului şi a sufletului ei. Am văzut asta în noaptea aceea în ochii ei, când mă tot întreba dacă soţul ei mai trăieşte. Am văzut lucrul acesta şi am luat-o razna. Cum să fi vorbit Arhonti? - Măi, şi briceagul? - a spus Zervos, încă tot căutând ultima nădejde de scăpare pentru prietenul lui - briceagul nu avea pe el amprentele fratelui tău? Se spune că nici o amprentă nu este identică cu a altei persoane, chiar dacă este vorba de gemeni. - Zervos, briceagul nu a fost găsit şi, aşa cum s-au derulat evenimentele şi toţi strigau că mă văzuseră, nici nu a mai contat. Iar singurele amprente găsite pe trupul victimei au fost ale mele. Fratele meu nu a lăsat nici un semn al prezenţei sale acolo. - Criminalul, ucigaşul! Şi cealaltă, liţata, a ascuns briceagul, l-a aruncat undeva. Şi mai spui că era doar o copilă! Să îi pedepsească Dumnezeu cu toate nenorocirile de pe pământ! Să îi mănânce viermii! a bombănit Zervos şi a lovit cu piciorul măsuţa din faţa patului lui, ca să îi mai piară din tulburarea sufletului. - Ce cuvinte ai spus, măi, Zervos! a spus înspăimântat Sfântul. Îl blestemi pe fratele meu? Fratele meu este de acelaşi sânge cu mine, carne din carnea mea, os din oasele mele. Am fost împreună în acelaşi pântece de mamă, îmbrăţişaţi la sânul mamei noastre, am văzut lumina zilei în aceeaşi zi, aceiaşi sâni au alăptat buzele noastre. Zervos s-a uitat la prietenul lui cu o nedumerire nesfârşită. Ultimele lui cuvinte i le-a spus cu atâta căldură, cu atâta dragoste în glas. - Ia stai aşa, măi, Sfinte, spune-mi, pentru că sunt pe cale să zic şi eu ca şi tine. L-ai iertat pe fratele tău? Nu l-ai urât, nu te-ai mâniat, nu i-ai purtat pică? L-ai iertat? Spune-mi, că o să înnebunesc! - Ah, Zervos Iannis, a suspinat Sfântul. şi eu sunt om, chiar dacă tu mă tot strigi „Sfinte" şi „Sfinte". - Asta spun şi eu: pentru că eşti om, trebuie să îl urăşti. - Să îl urăsc... M-am luptat, Iannis; mi s-au sfâşiat măruntaiele de durere, am simţit că mă rup în două, m-am luptat zile, luni, ani întregi şi venele de la tâmple s-au încordat, muşchii feţei s-au contractat. M-ai întrebat dacă am urât. Da, am urât. Adânc şi întunecat, la fel ca pe Arhonti în noaptea aceea şi chiar mai mult. Cât a durat interogatoriul, judecata, nu am înţeles prea bine ce se întâmpla. Toate acelea mi se păreau că sunt un teatru şi că de îndată ce se va închide cortina, va reveni totul aşa cum a fost. Fratele meu va veni, îmi spuneam, tragedia se va termina şi apoi să se întâmple tot ceea ce vrea soarta să fie... Dar de îndată ce m-au aruncat prima dată ca pe un câine în temniţă, de îndată ce au încuiat zăvorul în urma mea, am înţeles ce se întâmplase şi mi s-a întunecat mintea. Nimic nu va mai fi aşa cum a fost. Nu mai eram la mine acasă şi nici nu voi mai fi din nou. Mama mea nu îmi va mai pregăti mâncarea mea preferată, nu mă va mai mângâia pe păr. Nu mă voi mai trezi dimineaţa să mă duc la muncă fluierând, nu voi mai fugi pe câmp să mă întind pe pământ, pe iarbă şi să ascult mierlele cum vorbesc între ele prin tufişuri. Nu mă vor îmbrăca mire, ca să mă căsătoresc în biserică. Nu voi mai avea copii cu care să mă joc, ţinându-i pe genunchi. Nu voi exista, nu mai exist. Vreme de treizeci de ani voi fi înmormântat de viu, iar fratele meu... fratele meu îşi va continua viaţa, va putea trăi, din moment ce a putut să mă trădeze astfel. Fratele meu va fi acasă şi îl vor alinta mâinile calde ale mamei noastre, ca şi cum l-ar mângâia pentru răul care mi s-a întâmplat... Sufletul meu a fost răscolit. Valuri de mânie mi-au înecat liniştea. voi omorâ!" spumegam. Chipul lui îmi tot venea în minte şi îl scuipam cu repulsie. „Cain!" urlam în sufletul meu. „Să vină aici, numai să vină şi îl voi sugruma cu propriile mele mâini. Oricum ar fi, eu sunt pierdut. Să mă condamne şi la închisoare pe viaţă! Numai să fie el sub pământ, să îşi plătească păcatul!" şi loveam cu pumnii în pereţi, până când îmi sângerau mâinile. Ceilalţi mă priveau înfricoşaţi. Toţi se fereau de mine. „Este un om sălbatic, murmurau, este o fiară neîmblânzită. Imaginează-ţi cât de mult mi se sălbăticise privirea. Nopţile nu dormeam. Imediat ce închideam ochii, în spatele pleoapelor îmi apărea imaginea lui şi săream din pat. Alteori şedeam toată noaptea pe pat, cu ochii aţintiţi în gol şi îmi imaginam. Îl vedeam cum se îmbolnăveşte, cum se chinuie, cum se topeşte, cum geme. Şi o bucurie sălbatică, nebună şi întunecată, îmi lovea venele, dar acea bucurie, în loc să mă liniştească, mă chinuia chiar mai mult. Ardeam. Nu era numai ura, era şi durerea, măi, Zervos. Şi această durere era ca pe cruce, foarte grea; durere cauzată de nedreptate, de trădare, de dispreţul oamenilor, durere pentru mama care se stingea ca o lumânare, durere pentru viaţa mea pe care nu am trăit-o. Cum să suport o asemenea durere în mine? Voiam să Îl rog pe Dumnezeu să mă ajute, aşa cum făceam când eram copil. De fiecare dată când sufletul meu era mâhnit, alergam la El, plângeam şi mă linişteam. şi acum voiam să alerg la El, dar nu puteam să-L găsesc. Dumnezeul meu nu era nicăieri. Spuneam în şoaptă rugăciunile pe care le ştiam. Strigam după ajutorul Lui. Tăcere! Deschideam Evanghelia ca Dumnezeu să îmi vorbească din ea. Citeam şi nu simţeam nimic. Tăcere! Mergeam duminica la biserica închisorii, dar nu puteam să fiu atent la nimic. Tăcere! Dumnezeul meu nu era nicăieri. „Să mă împărtăşesc, îmi spuneam, să mă împărtăşesc, să vină Domnul în mine, să mi se înmoaie inima, să mă odihnesc". Dar cum? Îmi aduceam aminte că atunci când eram copii, ne punea mama, înainte să ne împărtăşim, sâmbătă seara, să dăm şi să cerem iertare. „Acum vom ierta şi ne vom ierta unii pe alţii, spunea ea, să nu existe nici o răutate în sufletul nostru faţă de nimeni, nici amărăciune şi nici un reproş. Să fie doar bunătate şi iertare, pentru că nu se poate altfel să ne împărtăşim cu Trupul şi cu Sângele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeul nostru este iubire şi din iubire şi-a vărsat Sângele Lui pe cruce; sus pe Cruce El i-a iertat pe cei care L-au răstignit..." Iar noi ne plecam în jos capetele. „Iartă-mă, spunea mai întâi fratele meu, te-am înşelat la zaruri". „Te iert", îi răspundeam eu şi îl îmbrăţişam; iar mama noastră se bucura. „Ah, mamă, gemeam acum, cum să spun din nou te iert? Şi plângeam şi mă uitam la Crucea pe care ea mi-o adusese să o pun în celulă. „Să te uiţi la ea băiatul meu, îmi spunea, să îi vorbeşti lui Hristos, să îţi ţină companie şi să-ţi liniştească sufleţelul". Iar eu mă uitam la Cel răstignit, la capul rănit pe care îl avea aplecat pe Cruce. Iar El mă privea cu iubire, cu reproş, cu nădejde. Îmi cerea ceva, o simţeam, inima Lui îndurerată de pe Cruce mă implora ceva. „Trebuie să ierţi, Vasile", îmi spunea şi îmi tremura inima în piept. „Trebuie să ierţi, dacă vrei să-ţi pui capul din nou pe aceste două braţe însângerate de pe Cruce. Trebuie să ierţi; Dumnezeu nu poate să încapă în răutatea ta". Şi izbucneam în plâns, în gemete şi în lacrimi, sub Cruce. „Este greu ceea ce îmi ceri, Dumnezeul meu, strigam, şi nu pot să fac aceasta..." Iar apoi, ca să mă ajut pe mine însumi, spuneam: „Măi, orice ar fi făcut, este fratele tău, sângele tău!" Îmi spuneam că gândul acesta va avea efect însă chipul lui îmi venea în minte şi mi se întorceau măruntaiele pe dos. „Ajută-mă, Dumnezeul meu", strigam. Şi atunci îmi spuneam: „Trebuie să te rogi pentru el..." Am căzut în genunchi în faţa Crucii. „Doamne", am zis şi mă dureau membrele, trupul mi se zvârcolea ca şi cum l-ar fi străpuns mii de cuţite, respiraţia era sacadată. „Doamne, miluieşte", buzele mele s-au blocat, refuzau să înainteze mai mult. „Continuă!" mi-am poruncit mie însumi. „Doamne, miluieşte... pe fratele meu!" am spus eu pentru prima dată şi am fost sfâşiat de durere; mi s-a frânt tot trupul, ca şi cum l-ar fi zdruncinat spasme. „Doamne, am repetat mai tare, miluieşte-l pe fratele meu! Doamne, miluieşte-l pe fratele meu!!! " iar sudoarea îmi curgea pe frunte, pe cămaşă, pe mâini. Nu voi uita niciodată acea clipă, Zervos, acea primă dată când m-am rugat pentru el. Am căzut jos istovit, mort de oboseală. „Doamne, miluieşte", am şoptit epuizat, dar nu am apucat să termin. Am leşinat, am adormit, nu ştiu... A doua zi dimineaţă am făcut la fel. „Pentru iubirea ta faţă de Dumnezeu, Vasile! - îmi spuneam - EL nu te-a nedreptăţit! Niciodată!" Şi începeam din nou aceeaşi rugăciune, aceleaşi spasme, aceeaşi sudoare pe corp, acelaşi martiriu, acelaşi şi chiar mai mare, pentru că ura scotea urlete din mine, îmi venea să spun numai blesteme, iar eu spuneam rugăciuni, îmi veneau în minte înjurături, iar eu rosteam binecuvântări. „Doamne, miluieşte-l pe fratele meu!" urlam eu în mine, ca şi Moise, străduindu-mă să înăbuş vocile răzbunării, să nu se audă. Şi cădeam la pământ, mă rostogoleam pe jos slăbit, plângeam. „Doamne, priveşte-mă!- spuneam- ai milă de mine, nenorocitul, Doamne, Îţi dau sânge, dă-mi Duh!" pentru că vedeam că de unul singur era imposibil să nu urăsc. Oricât de mult mă rugam, inima în mine nu se schimba şi trebuia să facă Dumnezeu o minune, să vindece boala inimii mele. M-am luptat din zori de zi şi până în seară, zile şi nopţi, luni întregi m-am luptat eu cu Dumnezeu, ca şi Iacob cu îngerul; iar trântele dumnezeieşti au lăsat urme în sufletul meu; mă dureau loviturile divine, până când am început să simt cum sângele din cele două mâini ale lui Hristos de pe Cruce picură peste rănile mele ca un balsam. M-am împărtăşit. Îmi spuneam: „Am dreptul, am nevoie de sânge, de vreme ce eu pierd atâta sânge luptându-mă cu însăşi firea mea cea omenească pentru dragostea lui Dumnezeu". Şi a început - în chip ciudat - să nu mă mai răvăşească atât de mult acea rugăciune, cuvintele îmi alunecau mai uşor pe buze. „Doamne, miluieşte pe fratele meu", îmi spuneam şi trupul nu îmi mai era chinuit de spasme şi când o spuneam, îl vedeam iar însă nu aşa de sălbatic ca în noaptea aceea a crimei, ci aşa cum mi-l descrisese mama noastră, când venea să mă vadă la închisoare. Era foarte supărat şi palid, mustrările de conştiinţă îi chinuiau zi şi noapte trupul şi sufletul şi şoptea încontinuu: „Pe nedrept! Pe nedrept!" ca şi cum ar fi fost nebun şi febra îi ardea fruntea. Aşa îl vedeam şi ce să spun, măi, Zervos, mă durea sufletul pentru el. „Dumnezeul meu, spuneam, ce viaţă este aceasta? Ce martiriu însuportabil!" şi mă podideau lacrimile. „Miluieşte-l, Doamne, mă rugam, mântuieşte-l". Şi mă întrebam, măi, Zervos, îmi spuneam: „Ceva mi s-a întâmplat", dar acum ştiu, era minunea. Era Duhul pe care Dumnezeu mi-l dăduse în schimb pentru sângele meu. Mă linişteam când mă rugam şi lunile au început să aibă un sens diferit în sufletul meu. Îmi aminteam de noaptea aceea, de crimă. „Nu a pus-o la cale, îmi spuneam, nu a vrut să o facă". Şi mă gândeam în inima mea la Arhonti, frumoasă, sfâşietor de frumoasă, o vedeam într-o lumină albă. „Iubirea ei l-a distrus, mă gândeam, oare dacă eram eu, dacă iubeam eu?..." Iubirea pune stăpânire uşor pe om. Iar iubirea la vremea tinereţii este un lucru sălbatic, nebun, care înnebuneşte mintea, îţi chinuie măruntaiele, te scutură ca paiele la vânturat. Şi plângeam: „Ce a păţit săracul? Ce rău l-a lovit?" Îi uşuram păcatul şi inima mea se făcea uşoară ca un fulg, simţeam că îl iubesc, că îl iubesc ca şi înainte şi chiar mai mult, pentru că acum iubirea mea avea şi durere în ea. Mă durea faptul că era în întuneric, că avea coşmaruri, îmi aduceam aminte de el când era mic, nevinovat, un tânăr care tot timpul îşi făcea vise şi planuri. Şi plângeam: „Nu a vrut să facă rău, nu a vrut să ucidă, mă gândeam, pe fratele meu, ziceam, Doamne, izbăveşte-l! Tu ai iertat pe criminali şi pe tâlhari. Dă-i pocăinţă, să i se liniştească sufletul. Numai Tu poţi face aceasta!" Şi atât cât plângeam şi mă durea pentru el, atât mă şi bucuram, simţeam o bucurie aşa de mare, încât tremuram tot de emoţie şi spuneam: „Mi-am pierdut minţile! M-au făcut să o iau razna rugăciunile şi posturile, privegherea şi lacrimile", pentru că închisoarea mi se părea a fi un palat, iar în celula mea coborâseră toţi îngerii lui Dumnezeu şi Maica Domnului, ca să îmi ţină companie. Dar acum îmi ziceam: „Aceasta a fost dreapta Celui Preaînalt coborâtă asupra mea. M-a primit Dumnezeu pe mine, robul Lui, a privit cu milostivire spre sărăcia mea". M-ai întrebat dacă l-am iertat. Ce să îţi spun? Nu l-am iertat eu. Nu pot decât să urăsc şi să mă amărăsc. Nu am avut iertare, ca să o dau. El mi-a dat-o, Dumnezeu. Iar eu tremur, mă tem să nu distrug această minune, să nu se trezească fiara, firea mea cea omenească şi să încep din nou să urăsc. De aceea mă rog zi şi noapte şi Dumnezeu mă învredniceşte să trăiesc în minunea Lui. iubesc, măi, Zervos, pe fratele meu, cum să îţi spun... Îl iubesc. Mă topesc după el. Zervos asculta tăcut, cu capul plecat. - Ce să îţi spun, măi, Sfinte, a murmurat el. Nu pot să îţi spun nici un cuvânt. Mult timp nu a vorbit nici unul. Se auzeau doar greierii care cântau în noaptea care se aşternuse. - S-a înnoptat deja, Zervos. Haide să ne culcăm! Acum ştii povestea mea. - Să dormim, a îngânat Zervos mecanic. S-au întins pe pat. Dar nu dormea nici unul, nici celălalt. Se uitau doar în tavan şi se gândeau. - Spune-mi, Sfinte, a întrebat Zervos, cum îl chema pe fratele tău? De atâta vreme mi-ai povestit, dar nu i-ai spus numele. - Panaghiotis, a suspinat Sfântul. Noi îl strigam Panai. - Aşadar, Panaghiotis Kranias... Şi ia spune, în ce zi a avut loc crima, vreau să spun, exact în ce dată? - Era 16 decembrie, cu douăzeci de ani în urmă. - Şi cum se numea satul Arhontiei? - Ambelakia, lângă Sparta. Dar ia spune-mi, Zervos, mă interoghezi? Nu mă crezi? - Nu, nu, Sfinte! Spui adevărul, cum să spui altceva? - Atunci de ce întrebi? - Nu ştiu. Am întrebat aşa. Scuză-mă. - Nu este nici o problemă, a spus liniştit Sfântul. Am spus aşa de multe deja... haide să dormim, Iannis. Să îi spunem „noapte bună" lui Dumnezeu şi să ne liniştim. Au tăcut. Se auzeau doar respiraţiile lor în camera plină de tristeţe. Dar Zervos punea cap la cap în mintea lui istoria pe care a auzit-o: „În data de 16 decembrie, noaptea, cu douăzeci de ani în urmă, în satul Ambelakia din judeţul Lakonias, Panaghiotis Kranias l-a omorât, din cauza tulburării sale sufleteşti, pe Kostas, pe care îl strigau Banul, soţul Arhontiei. În locul lui a fost arestat şi condamnat fratele lui geamăn, Vasile". o şoaptă s-a auzit din patul vecin: „Doamne, miluieşte-l pe Panai... pe Panaghiotis, Doamne". Iannis s-a ridicat în şezut. - Sfinte, nu dormi? a întrebat însă nu a primit nici un răspuns. Vasile! Dar celălalt avea ochii închişi. Respiraţia lui era normală şi liniştită ca a unui copil mic. Îşi încrucişase mâinile sub cap. Un picior îi atârna îndoit lângă pat, nemişcat. - Doarme! a şoptit cu dragoste Zervos. Doarme şi se roagă în somn. Ce să îţi spun, măi, Sfinte? Doar că mă închin în faţa ta! „Doamne, s-a mişcat puţin celălalt şi a reînceput să şoptească, miluieşte-o pe Arhonti... pe Iannis, Doamne". Pe Zervos l-au trecut fiorii. - Sfinte, să te rogi şi pentru mine! Bine faci! a spus el şi l-au podidit lacrimile. Un copil e carele s-a ridicat sus, în mijlocul cerului. La ceasul amiezii, soarele încălzea trupurile oamenilor şi pământul încălzea inimile deţinuţilor care aşteptau. Domnul Hristo a deschis unul după altul zăvoarele încuiate. - Haideţi, ieşiţi să luaţi aer curat şi lumină! Ziua de astăzi este ca o bucurie de la Dumnezeu. Au ieşit, celulă după celulă, s-au dus în curte, pe treptele construite sub formă de amfiteatru şi fiecare şi-a luat locul său, ca elevii la şcoală. - Uită-te, i-a şoptit Petcu colegului lui de cameră, astăzi avem o vizită şi l-a arătat pe domnul înalt care îl însoţea pe temnicer. - Ştii cine este acesta? Este inspector, de la Ministerul Justiţiei. Celălalt a dat din umeri cu indiferenţă. Căuta ceva în grabă în sertarul lui. - Haide, grăbeşte-te, a spus Petcu, vom întârzia. A scos din sertarul lui o carte mică, neagră şi au ieşit din celulă. Erau printre ultimii dintre cei care mergeau în curte şi se vedea că se grăbesc. În spatele lor venea inspectorul, iar puţin mai în spate, gardianul. - Măi, Hristo, a strigat nedumerit inspectorul, când s-a uitat afară prin intrarea centrală a închisorii. Ce fac toţi adunaţi acolo? În mijlocul lor este unul care vorbeşte. Nu cumva pregătesc vreo evadare sau revoltă? - A început? a întrebat cu nerăbdare domnul Hristo şi a venit de îndată lângă inspector. - Să mergem, domnule inspector! Să mergem să auziţi! Vă aşteaptă una dintre cele mai mari surprize ale vieţii dumneavoastră. S-au apropiat de deţinuţi la o distanţă de la care puteau auzi. Aceia nu au acordat vreo atenţie prezenţei lor. Toţi erau tăcuţi, atenţi şi ascultau. Doar câţiva rămăseseră undeva într-un colţ şi fumau. Omul care le vorbea era Sfântul. Şedea cam în mijlocul adunării, astfel încât să îl vadă cu toţii. Avea Evanghelia deschisă pe genunchi. Unii, precum Petcu, se uitau şi ei în exemplarul lor din Evanghelie. Ceilalţi, care nu aveau cărţi, ascultau. Se pare că în acel moment citea ultimele cuvinte din pericopa evanghelică. - Aţi văzut, fraţilor? - a spus Sfântul de îndată ce a terminat de citit - un tâlhar condamnat. Făcuse, se pare, crime mari, de vreme ce l-au răstignit. Probabil că omorâse şi oameni în timpul tâlhăriilor săvârşite de el. Îşi plătea păcatele alături de Hristos Cel răstignit. Cine ştie oare, ce s-a întâmplat, eu zic că Hristos Şi-a întors capul spre el şi l-a privit. Şi această privire a Lui, privirea îndurerată a Fiului lui Dumnezeu care Se jertfea, i-a pătruns în suflet, a sfâşiat toate straturile de răutate şi de cruzime care se strânseseră peste sufletul lui şi această privire a ajuns până în adâncul sufletului tâlharului, acolo unde exista bunătate şi nobleţe. Iar privirea lui Dumnezeu l-a topit şi tâlharul s-a pocăit. A plâns acolo sus pe cruce şi a spus numai o propoziţie simplă însă uriaşă, pentru că Îl recunoştea pe Fiul, Domnul Dumnezeu răstignit: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!" Iar Dumnezeu, aţi văzut câtă bunătate are Dumnezeu? Fără întrebări, fără interogatorii, fără explicaţii, fără mustrări... Nimic! Şi-a deschis dintr-odată amândouă mâinile Sale pe Cruce, ca să îl îmbrăţişeze, ca şi cum ar fi aşteptat să facă acest lucru. A deschis imediat porţile cele încuiate ale cerului şi a spus: „Astăzi, în această clipă, vei fi cu mine în rai". Iar tâlharul a devenit primul sfânt, primul om care s-a reîntors în patria sa cerească; a luat-o înaintea pustnicilor şi a asceţilor, a cuvioşilor şi a martirilor care au suferit atâta şi atâtea pentru slava lui Dumnezeu. El nu a făcut nimic. O singură lacrimă şi doar un singur cuvânt- „pomeneşte-mă"- este pocăinţa; şi totuşi, cu această ultimă clipă a vieţii lui a furat raiul. A furat cu un „pomeneşte-mă" împărăţia lui Dumnezeu. A furat bucuria veşnică, mântuirea. - Ce se întâmplă aici, Hristo? a întrebat uimit inspectorul. Suntem la biserică? - Aţi văzut, domnule inspector? a răspuns temnicerul, este aproape cum aţi spus. De atunci când a venit Sfântul aici, închisoarea a devenit biserică. De treizeci de ani am această meserie. Ochii mei au văzut multe şi ce nu au văzut... Criminali, tâlhari, bandiţi, violatori... Tremura inima în mine când îi vedeam. Majoritatea erau mai sălbatici decât fiarele. Şi se uitau la mine cu ură, aveau o răutate şi ceva întunecat în privire. Eram, vezi dumneata, temnicer începător. Îmi ziceam că la un moment dat unul dintre ei îmi va da din spate o lovitură de topor şi mă vor plânge copilaşii mei. Şi asta lăsând la o parte noaptea aceea când au dat foc închisorii, ca să evadeze. Era cât pe ce să ard atunci ca un şoarece, de viu. Lucruri grave, domnule inspector, dumneavoastră le ştiţi mai bine ca mine. Până când l-au adus de la altă închisoare, prin transfer, pe Sfântul, pe cel pe care l-aţi văzut acum vorbind. Acesta la început nici nu vorbea, nici nu scotea vreun sunet. Doar avea un metanier şi îşi făcea Semnul Crucii zi şi noapte. Şi postea tot timpul. Astăzi este miercuri, poimâine este vineri, apoi este Postul Adormirii Maicii Domnului etc. Jumătate de an stătea flămând. Toţi îl considerau nebun şi nu îl supărau. „Şi-a pierdut minţile, ziceau, din cauza mustrărilor de conştiinţă". Dar era o încântare să-l vezi, avea o bunătate care te făcea să-l placi. Într-o zi, un condamnat care îşi omorâse soţia, nu a mai suportat şi s-a dus să se omoare, să se spânzure. Sfântul l-a găsit la toaletă şi l-a salvat. Şi nu numai că l-a salvat, dar l-a luat apoi deoparte şi i-a vorbit mult timp, zilnic - ce îi spunea, cine ştie! - iar el plângea şi a cerut să vină un preot ca să se spovedească şi a devenit un alt om, de nerecunoscut. Toţi au aflat de acest lucru şi au început să se apropie foarte tare de Sfântul şi să îl întrebe de toate şi să se aciueze lângă el ca leii lângă profetul Daniil, despre care am învăţat când eram copilaşi la şcoală. Sfântul le spunea istorisiri din Evanghelie, iar ei cereau din ce în ce mai mulţi să se spovedească. Să nu întind vorba, încet-încet lucrul acesta a devenit ceva organizat aşa cum vedeţi în faţa dumneavoastră astăzi. În fiecare zi, atunci când ies în curte, el are oră de religie, de cateheză. Există, desigur, încă unii mai sălbatici care sunt nesupuşi. Vedeţi însă, avem din ce în ce mai mulţi membri în grupul nostru unde să se ducă cei neîmblânziţi, îi va linişti Sfântul. Are el felul lui de a face aceasta. Ştie şi găseşte slăbiciunea fiecăruia. O dată pe lună vine preotul şi spovedeşte, iar dacă avem vreo nevoie urgentă, el vine şi mai des. Şi în fiecare duminică avem Liturghie... Dar, ia staţi acum şi să tăcem! Îşi încheie cuvântul! - De aceea, vă spun fiilor, a încheiat cu căldură Sfântul, cel mai mare şi mai prostesc păcat este deznădejdea. De ce să deznădăjduim? Orice am făcut, se curăţă prin pocăinţă, iar vinovăţia devine bucurie. Eşti negru? Te faci alb ca zăpada, aşa cum spune şi David. Eşti criminal? Devii sfânt. Să vă dau un exemplu să vă aduceţi aminte de el: ce este tot păcatul pe care poate să îl facă omul? Este un cărbune aprins. Şi ce este iubirea lui Dumnezeu? Este un ocean. Aruncaţi cărbunele în ocean. Se va stinge, va dispărea în el. - Aţi văzut, domnule inspector? a şoptit emoţionat domnul Hristo. - Am văzut Hristo, şi nu pot să cred. Este prima dată când mi se întâmplă aşa ceva. Stau jos ca şi fetiţele de la orfelinat măi, şi ascultă. Uită-te acolo, lângă Sfântul, acel uriaş cu căciulă, cu păr nepieptănat şi cu barbă. Plânge, măi! A izbucnit în plâns! - De care spuneţi? Să văd! a spus temnicerul şi şi-a întins gâtul, să vadă mai bine. A, este Zervos... ucenicul! - Zervos! - a exclamat inspectorul - şeful de bandiţi cu spargerile! Ai dreptate, el este. Aici l-au adus şi pe el? - Nu vă temeţi, domnule inspector, a râs temnicerul, acesta este aşa cum spune proverbul: „Câinele care latră, nu muşcă". Tot timpul strigă cu brutalitate şi este mânios, dar în sinea lui este sensibil şi delicat ca un prunc. Se mânie şi zici că va fi sfârşitul lumii, dar este ca tunetul: face o dată „bam" în cer şi apoi nimic. Uite, îl vedeţi acum? Plânge! S-a emoţionat! - Lucruri ciudate îmi spui, măi Hristo. Adică, dacă am înţeles bine, cu aceştia nu vom avea nicio problemă. - Problemă? Nu, nu cred! Cât timp este Sfântul aici, puteţi să dormiţi liniştit. Şi din câte ştiu, mai are de făcut încă aproximativ zece ani, numai dacă nu îl eliberează mai repede pe motiv de bună purtare. - Şi ia spune-mi, acest „Sfânt" de ce se află aici? Ce a făcut? Pare liniştit, blând, aşa cum spui. Ochii lui strălucesc de lumină. - Acest lucru m-am întrebat şi eu, domnule inspector. Ce rău a făcut omul acesta? A fost condamnat pentru omor din culpă. Am aflat că a iubit o fată când era tânăr şi l-a ucis pe soţul ei. Ceasul rău, domnule inspector! - Ceasul rău, într-adevăr! a spus gânditor inspectorul. Păcat de omul acesta! Văd că îl asculţi şi tu, Hristo. - Fără doar şi poate, domnule inspector, în fiecare zi! S-au întors la celulele lor în linişte. Acum ziua va trece mai frumos. Pacea sufletului, încântarea pe care le-o lăsase Sfântul le-a făcut poftă de mâncare. Şi au mâncat pe săturate Numai Zervos nu s-a atins de mâncarea lui. Amesteca în farfurie cartofii în tăcere, răsufla foarte des şi adânc, ridicând din umerii lui largi: „Ah!... Ah, Dumnezeul tău!" Sfântul se uita atent la el şi aştepta. Îl ştia pe prietenul lui. Zervos nu putea să ţină mult timp în suflet ceva care îl apăsa. Se lupta să tacă, dar după ceva timp spunea acel cuvânt specific al lui: „Măi, Sfinte" şi se elibera de greutatea sa. Astăzi tăcerea lui a durat mai mult. S-a înserat, Sfântul a făcut vecernia. Apoi a venit noaptea, a făcut Rugăciunile de seară, Acatistul Buneivestiri. S-au întins pe pat ca să adoarmă. Însă Zervos se răsucea în pat şi se plângea: - Acesta este pat? Nici mâinile nu ţi le poţi ţine pe el, nici picioarele. Pentru pitici l-au făcut, nu pentru oameni normali. În fine, a încetat şi s-a întins pe pat cu faţa în sus, suspinând din nou. - Măi, Sfinte, a spus el după puţin timp, istorisirea aceasta pe care ne-ai spus-o astăzi, cu tâlharul... şi deodată Zervos s-a oprit. - Da, l-a încurajat Sfântul. - Bine ai spus-o. A făcut un rău mare dacă apoi l-au răstignit. Cu siguranţă că a omorât vreun om în timpul tâlhăriilor lui, altfel de ce să fi spus „pomeneşte-mă"? - Nu ştiu, Zervos. Aşa am spus eu. În Evanghelie nu scrie dacă a omorât vreun om. - Aşa a fost, Sfinte. Ascultă-mă pe mine, ştiu eu. Ah, a suspinat el cu amărăciune, ca mine era acest nenorocit, ca mine. - Ce spui, măi Iannis? Ai omorât tu vreodată un om? Tu doar ai furat. - Ah, Sfinte, a răsuflat cu greu din nou Zervos. Nu mă cunoşti bine. Nu ţi-am spus nici ţie. Îmi era ruşine de tine. Dar acum nu mai suport. Nu mai pot. Da, am omorât un om. Da, Sfinte, Zervos este criminal, a spus el pe un ton oficial, „ca şi fratele tău", a încheiat el şi o grimasă de durere i-a brăzdat chipul. Sfântul s-a uitat cu atenţie la această grimasă plină de durere. Sensibilitatea prietenului lui, s-a gândit el, deformase realitatea. - Ce spui, măi? Revino-ţi! l-a certat el. Eu ţi-am povestit despre fratele meu şi tu începi să îţi închipui lucruri neadevărate. Te-am tulburat, Zervos. - Nu, nu, Sfinte. Stai să le luăm de la început. Să ţi le spun pe rând, să înţelegi, a răspuns Zervos, acum mai liniştit. Aşadar, eu aşa cum ştii, furam şi încă ce furam, Sfinte... A tăcut puţin şi privirea lui a căpătat o expresie visătoare şi aproape nostalgică. Treburi mari, Vasile! Cum să ţi le spun! Eu, cel pe care îl vezi, ştii tu câte bănci am spart? Nu, una, nici două, ci cincisprezece sedii, da, cincisprezece sedii de bancă! Eram frica şi groaza lor. Săpam galerii subterane şi mă târam pe sub pământ ca şarpele. Ei făceau uşi, puneau alarme, camere video, angajau paznici ca să nu intre Zervos în bancă şi ţup! Uite-l pe Zervos în sediul lor, ieşind din pământ. Şi casieriile lor se goleau şi apoi haide, prinde-l pe Zervos, dacă poţi! Lucruri mari, îţi spun! Profesioniste! La fel şi cu casele oamenilor bogaţi. Cunosc Kolonaki casă cu casă. Numai acolo îi prădam pe cei bogaţi, niciodată nu furam din zonele sărace, nici de la cei care aparţineau clasei sociale mici şi mijlocii, de la orăşeni. Aveam acest principiu: numai bănci, unde cei bogaţi îşi ţin banii adunaţi sau casele lor, unde trăiesc ca nişte şeici. Niciodată nu am luat de la cel sărac. Acesta îmi era un principiu înviolabil. Iar al doilea principiu era ca niciodată să nu fac rău vreunui om, fie sărac sau bogat, nimănui. Viaţa şi sănătatea, spuneam, sunt lucruri sfinte şi aparţin tuturor. Nu îmi voi murdări eu mâinile cu acestea. Şi aveam grijă. Închipuie-ţi, odată gaşca mea de hoţi a vrut să răpească un bătrânel, mare industriaş, ca să ceară apoi preţ de răscumpărare de la copiii lui. „O treabă bună, spuneau ei, câştiguri mari, pericol minim". Dar eu, de îndată ce am auzit ce vor să facă, m-am înspăimântat: „Ce spuneţi, măi? - m-am enervat eu - să mă fac responsabil pentru viaţa bătrânului şi să mă chinui o viaţă întreagă? Nici să nu îndrăzniţi! În caz contrar, o să vă predau eu însumi poliţiei, chiar dacă mă vor prinde şi pe mine". Au tremurat de frică, pentru că se temeau mult de mine şi astfel am pus capăt acelei nebunii a lor. Dar chiar dacă aveam mare grijă, măi, Sfinte, cum mi s-a întâmplat răul acela, ce ghinion a fost acela, măi, frate, ce ghinion! - a început el să se agite şi vocea i s-a întrerupt. Tocmai spărgeam Banca Naţională şi gândeşte-te că era după-masă, târziu, banca se închisese; nu era nici un om înăuntru; în timp ce, în linişte şi frumos, eu deschideam casa de bani pe care am găsit-o acolo, s-a ivit brusc în faţa mea acea sărmană femeie de serviciu - încă mi-o amintesc. Era o biată femeie, cu o faţă îmbătrânită şi cu ochii mici negri, larg deschişi de spaimă. A scos un ţipăt de frică şi a căzut jos nemişcată. „Nu te teme!" am strigat eu, dar nu a apucat să mă audă. Nu aveam timp să stau, trebuia să plec. Îţi spun că nu m-am neliniştit prea mult. „Este femeie, mi-am spus, un leşin o să îi treacă repede". Şi m-am făcut nevăzut. Dar seara la ştiri am auzit că femeia făcuse stop cardiac. Nu a fost leşin. Acolo unde a căzut jos, acolo a şi murit. M-am pierdut, Sfinte, m-am pierdut! M-am pârlit! Mă zvârcoleam de durere! „Ai ucis-o, criminalule", auzeam în sinea mea o voce dură. „Şi cine era acea nefericită? Era un om al lui Dumnezeu, o femeie săracă, plătită cu ziua pentru curăţenia pe care o făcea cu cârpa de şters pe jos, ca să aibă ce să le dea de mâncare copiilor ei; ca şi Lena, sora ta, care era femeie de serviciu înainte să o ia de soţie Mihail şi tu ai omorât-o. Pe sora ta ai ucis-o, mizerabilule!" Şi mă topeam şi mă ofileam şi eram palid, ca fratele tău sau chiar mai rău decât el. Stăteam nemişcat într-un colţ, nu mai voiam să fac nici o treabă, nu mai voiam nimic. Mă temeam! Ai mei au început să mă ia la întrebări. Se săturaseră să aştepte aşa, fără să fure. „Haide, măi, Zervos, spuneau, ce te-ai înmuiat ca o fată, ce-ai păţit?" Nu ştiau durerea care mă rodea, cât puteam o ascundeam, pentru că voiam să par dur, neşovăitor, ca să le fie frică de mine şi să mi se supună, înţelegi tu! Mă presau şi astfel am pus la cale o spargere la o casă de bogătaşi. „Aceasta o voi face de unul singur, am spus, este o treabă uşoară şi nu este nevoie să ne risipim puterile". Dar eu aveam un plan. Voiam să mă prindă, să fiu pedepsit. Aşa că am făcut totul ca un novice. Am lăsat să sune alarma, am făcut zgomot. Ei credeau că m-au prins. Şi făceau pe deştepţii. „Banditul, spuneau, a făcut o greşeală fatală". Şi îl felicitau pe şeful poliţiei pentru succesul lui. Adică spuneau prostii! Pentru că dacă Zervos nu voia, nu l-ar fi prins poliţia niciodată! Mi se spunea „Umbra". Poţi să prinzi o umbră? Lăsam urme ca şi cum aş fi fost undeva, veneau să mă aresteze, dar eu eram altundeva. Mă jucam cu ei, mă înţelegi? M-am predat de unul singur. Nu m-au prins ei. Am vrut să fiu pedepsit. Şi când auzeam acele prostii în actul de acuzare, care înşira una după alta toate spargerile făcute de mine, îmi venea să strig: „Pentru crimă! Pentru crimă să mă pedepsiţi, măi! Am omorât un om!" Dar, vezi tu, legea nu a luat în considerare aceasta. Dar eu ard, mă chinui, Sfinte, de atâţia ani încă nu m-am liniştit. Nu te uita la mine că vorbesc în glumă, că strig. Glumesc şi vorbesc tare ziua ca să îmi uit durerea. Însă noaptea... noaptea tu dormi ca un prunc, iar eu mă zvârcolesc în pat ca un păcătos ce sunt. Numai la femeia aceasta de serviciu mă gândesc, numai pe ea o văd în mintea mea şi înnebunesc. „Ce am făcut eu, criminalul? Ce am păţit?" a spus el şi vocea i s-a curmat şi a început din nou să plângă ca şi înainte în curte. - Slăvit să fie Cel Preabun! a şoptit cu căldură Sfântul. Zervos a tresărit. - Sfinte, îţi baţi joc de mine? a strigat el iritat. Cum adică slăvit să fie Cel Preabun? Pentru că m-am făcut pricină a morţii unui om şi acum mă chinui? - Nu striga! a răspuns Sfântul liniştit dar ferm. Dumnezeu a permis să se întâmple aceasta, ca să te scoată din calea ta cea rea, pentru că de unul singur nu voiai să o faci. Uite, dacă nu ar fi fost acest lucru, acum ai fi ieşit din închisoare şi ai fi furat din nou, de vreme ce vorbeşti despre tâlhăriile tale şi cele dinlăuntrul tău se bucură aşa de tare, ca un general care îşi enumeră succesele. De aceea, Dumnezeu le-a îngăduit pe toate să se întâmple aşa. Acea femeie ar fi plecat oricum, îi sosise ceasul, nu ai omorât-o tu. Dar Atotţiitorul aşa le-a potrivit ca să pară că tu eşti de vină, ca să te potoleşti şi să vii la pocăinţă. - Stai aşa, măi, Sfinte! a spus nervos Zervos şi s-a ridicat în şezut pe patul lui, ia stai să discutăm despre aceasta, dacă tot ştii aşa de multe. Ce rău am făcut, ca să vin la pocăinţă? Faptul că furam? Ţi-am spus, de la săraci nu am luat niciodată nimic, am luat doar de la cei bogaţi. Iar logica mea era simplă, foarte clară şi mai presus de orice, era justă, pentru că, oricum ai lua-o, Zervos e drept. Eu zic că oamenii se împart în două categorii: bogaţi şi săraci. Primii, ca să ajungă bogaţi, fură pâinea celor săraci şi desigur că fură cu mănuşi şi cu ajutorul legii şi nu numai că nu îi pedepseşte nimeni, dar îi mai şi aplaudă pe deasupra. Spune-mi, este drept aşa? Există dreptate undeva în lume? Aşadar, eu mi-am spus să pun o rânduială, să se ducă cel sărac, pe care îl stoarce de sudoare cel bogat şi să fure de la acela, adică să ia înapoi cele furate de cel bogat. Lucruri simple şi corecte. Unde este răul? Adică, măi, Sfinte, cum va exista un pic de dreptate, o rânduială în această lume înapoiată? - Şi cine ţi-a spus ţie, măi, că dreptatea şi rânduiala sunt cele la care te gândeşti tu în mintea ta? i-a răspuns cu tărie Sfântul. Dumnezeu hotărăşte ce este drept prin Legea Lui. Ce spune Sfânta Scriptură? „Să nu furi!" Asta este tot. Este una dintre primele porunci pe care le-a dat Dumnezeu omului, legi pe care le-a scris cu Însăşi mâna Sa pe tablele lui Moise; iar în Noul Testament se spune la fel: „Cel care fură, să nu mai fure". Cuvântul lui Dumnezeu este simplu, clar. Nu are nici subtitluri, nici excepţii, nici circumstanţe atenuante ca: Fură de la cel bogat, dar nu fura de la cel sărac! Să nu furi! Punct şi atât. Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu. - Dar dacă bogatul mă fură el pe mine mai întâi, Sfinte! s-a plâns Zervos. - Şi cine ţi-a spus ţie că toţi bogaţii sunt hoţi? Unul s-a îmbogăţit poate pentru că a moştenit averea de la tatăl său, altul poate că a lucrat din greu, a umblat pribeag prin lume, muncind şi adunând bob cu bob. Şi vii tu acum şi îi distrugi viaţa? Este drept să faci aşa? Şi apoi, chiar dacă spunem că bogaţii fură. Ce te interesează pe tine? Dumnezeu îi va judeca. Ştii cum îi judecă pe ei Evanghelia? Însă fiecare dintre noi, de unul singur, cu faptele lui proprii, va sta în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu. Aşadar, ce îţi pasă ţie? Oare te-a luat pe tine Dumnezeu ca avocat al Lui? Lasă-i pe cei bogaţi să păcătuiască, iar tu ai grijă să te lupţi să câştigi raiul. - Dar am câştigat raiul, exact raiul prin furtişagurile mele, Sfinte! Ce crezi? Că voiam pentru mine banii pe care îi furam? Zervos urăşte banul, îl dispreţuieşte. Îi împărţeam prietenilor mei şi făceam şi milostenii. Ştii câtă lume săracă am ajutat? Toţi aceştia, Sfinte, vor veni la sfârşitul lumii şi îi vor spune lui Dumnezeu binele pe care l-am făcut eu şi îl vor băga pe Iannis în rai! a încheiat el cu o mulţumire copilărească în tonul glasului său. Ce spui, măi, omule fără frică de Dumnezeu? a reacţionat sfântul. Ai făcut milostenie cu lucruri furate şi te lauzi? Cel care dă celui sărac, îl face sieşi pe Dumnezeu dator, adică ia din ceea ce este al lui, din munca sa şi îi oferă lui Dumnezeu. Măi, tu ce îi dădeai lui Dumnezeu? Lucrurile furate de tine? O astfel de milostenie ne cere Evanghelia să facem? Ce spune Sfântul Apostol Pavel? „Cel care fură, să nu mai facă aceasta, ci să lucreze cu mâinile lui - de ce? - ca să poată să dea şi celui care nu are". Aşa vrea Dumnezeu să facem: prin sudoarea ta să îţi câştigi banii şi apoi din ei să pui deoparte şi pentru cel sărac. Nu ai văzut când Hristos a lăudat-o pe văduva care a dat doi bănuţi pentru nevoile templului? „Aceasta, a spus El, a dat mai mult decât toţi săracii la un loc. Ea a dat tot ce avea". Văduva nu a spus: „Să mă duc să fur, ca să dau mai mult"... Zervos, cum le-ai schimbat tu pe toate în capul tău? Acela se uita serios. Se vedea că se gândeşte. Sfântul s-a uitat atent la el şi a început din nou să vorbească. - Ascultă, Zervos, să îţi spun clar, în două cuvinte, ca să fii drept şi corect în lume este ceea ce porunceşte Dumnezeu în Evanghelie, nimic altceva, pentru că Dumnezeu este Cel singur Drept. Iar dacă lumea ar respecta Evanghelia, ar fi un rai. Iar legea omenească, dacă te gândeşti bine la ea, se sprijină pe legea lui Dumnezeu. Când omul hotărăşte: „Acest lucru nu este drept. Eu voi face altfel!" atunci este ca şi cum i-ar spune lui Dumnezeu: „Ascultă! Tu nu ai făcut bine. Nu ştii. Eu voi aranja lucrurile mai bine". Acest lucru este numit „ocară" în istorisirile scrise de antici, de filosofi, adică omul îl jigneşte, îl provoacă pe Dumnezeu. Omul îşi depăşeşte limitele şi îşi pune sinele său mai presus de Dumnezeu. Acest lucru se numeşte mândrie, Zervos, chiar dacă omul nu simte că este aşa. Iar mândria l-a aruncat pe Lucifer, care era un înger, în iad şi acesta a devenit diavol. Zervos şi-a deschis înspăimântat ochii săi mari. Se uita înfricoşat şi uimit la Vasile. - Ce spui, Sfinte? a murmurat el cu teamă. Mândrie! Şi totuşi bine spui, aşa este! Mi-am pus voinţa mea mai presus decât pe cea a lui Dumnezeu... - Ai pus-o însă nu ai simţit că faci aceasta, a spus Sfântul cu mulţumire şi văzând că totul merge bine a continuat, ia spune-mi, măi, Iannis, nu ţi-a fost ţie ruşine tu, ditamai bărbatul, de peste doi metri de înalt şi puternic ca un taur, care poţi să sfărâmi pietre şi să le faci praf, să te duci să furi, în loc să găseşti o meserie cinstită şi să câştigi prin ea, aşa cum meritai? Şi să te privească cu mândrie tatăl tău care te-a crescut făcându-şi atâtea vise legate de tine şi să se bucure de tine surioara ta, pe care o iubeşti aşa de mult. De ce i-ai rănit, măi Zervos? Tu eşti un copil conştiincios! Şi cum ai suportat să îţi faci atât de mult rău ţie însuţi? Măi, ai atâtea daruri! De ce a pus Dumnezeu atâta minte în capul tău? Ca să sapi galerii subterane, •ca şi cârtiţa? Nu! A pus-o ca să studiezi, să devii un om de ştiinţă corect şi vrednic. Ştii ce ai fi fost astăzi, dacă studiai? Medic! Să dai sănătate lumii şi să te binecuvânteze până la a treia generaţie. Sau avocat, ca să aperi dreptatea, faţă de care ai atâta ardoare. Şi atunci ai fi avut şi bani şi i-ai fi împărţit şi celor săraci. Zervos şi-a plecat capul. - Ai văzut, Sfinte? a murmurat el cu durere. Mi-am distrus viaţa! Bine spui tu! Să studiez; odată demult voiam şi eu să studiez! Ştii ce elev bun eram eu la şcoală, Sfinte? a întrebat el şi ochii lui trişti s-au înviorat. Primul, întotdeauna primul! La matematică nimeni nu mă întrecea. Zervos era un om deştept! Învăţătorul nu se descurca şi eu rezolvam exerciţiile. Iar la toate materiile aveam „foarte bine", numai nota zece luam, a spus el cu mândrie, ca şi copilul care le arată părinţilor carnetul de note. Vasile s-a uitat la el cu simpatie: „Măi, acesta e un copil, şi-a spus în sine, este un copilaş bun, care nu s-a maturizat. Chiar dacă a spart, aşa cum spune el, cincisprezece bănci". - Ia spune-mi, măi, Iannis, a întrebat el mai blând, tu care erai copil cuminte şi dornic de cunoaştere, cum de ţi-au intrat în minte aceste idei ciudate despre ce este drept şi ce este nedrept şi te-ai implicat în furtişaguri? - Îi uram pe cei bogaţi! a spus enervat Zervos. - De ce, măi? Ţi-a făcut rău vreun om bogat? Zervos a tăcut puţină vreme. Privirea i s-a tulburat. - Aveam doisprezece ani, a spus el rar, tocmai terminasem ciclul primar şcolar, când mama ne-a părăsit, ca să se ducă după un om bogat, un industriaş. Ea spunea că nu mai suporta sărăcia şi acela o va trata ca pe o prinţesă. Şi m-a lăsat pe mine şi pe sora mea, care era o fetiţă de doar opt ani. Tatăl meu nu a suportat. Se simţea nefolositor, o nulitate şi şi-a găsit refugiu în băutură. Bea mult prin cârciumi şi venea acasă în zorii zilei, clătinându-se. Înjura şi spărgea tot. Şi dacă ne vedea în faţa ochilor- şi ne vedea, căci noi, nefericiţii, îl aşteptam - ne bătea. Lena se speria şi numai când îl vedea cu ochii înroşiţi de băutură - ce să facă, era doar un copil de opt ani şi începea să plângă. Iar el se mânia. Îşi întindea mâna să o lovească, dar eu mă puneam între ei. „Mai bine, îmi ziceam, să mă bată pe mine, nu pe copil", a spus şi şi-a dus deodată mâna la ochi, ca şi cum ar fi vrut să izgonească imaginile care îi reveniseră în minte. - Ce spui, măi, Iannis? - a întrebat mâhnit Sfântul - niciodată nu mi-ai vorbit despre aceasta. - Să îţi spun? a răspuns Iannis amărât şi cu brutalitate. Ce să îţi spun? Nu vorbesc de aceste lucruri, Sfinte. Mă termină! a spus el şi mii de riduri i-au brăzdat chipul. Un om bogat mi-a furat-o pe mama şi bucuria mea! a strigat el. Este mult dacă eu îi iau banii? - Ah, Iannis! a suspinat Sfântul şi s-a întristat. O iubire delicată a izvorât din el. E un copil, Dumnezeul meu, a murmurat el din nou, un copil pe care l-au distrus. - În fine, a spus cu hotărâre Zervos, redobândindu-şi stăpânirea de sine, lucrurile acelea au trecut, s-au terminat. La urma urmei, eram un copil. Nu eram eu de vină pentru acestea. Însă în legătură cu celălalt lucru, Sfinte, cu celălalt lucru ce se va întâmpla?! a gemut el cu durere. Am obosit! Pâine bună nu am mâncat. De zece ani mă tot chinui. Ceasuri întregi îmi spun să fac şi eu stop cardiac, ca şi acea nefericită, ca să se încheie odată acest martiriu, a spus el şi a început din nou să plângă. Şi gândeşte-te, Sfinte, că am făcut aşa cum ne-ai spus şi m-am spovedit. Am fost printre primii care m-am dus, la puţin timp după ce ai venit aici şi i-am spus preotului: „asta şi asta", doar păcatul acesta l-am spus, căci el mă apăsa. „Mai ai să îmi spui şi altceva, fiul meu?", m-a întrebat. „Nu, părinte, ce să îţi spun?", i-am zis eu. EL a suspinat: „Ai văzut, fiule?- mi-a zis- dacă faci o dată voia diavolului, el te amăgeşte şi te pune să faci şi altceva fără să vrei, ca să te chinuie mai mult". Eu am fost puţin de acord, pentru că am înţeles că îmi spunea despre hoţie, că aceasta era voia diavolului. vei citi acum rugăciunea de dezlegare, părinte?" l-am întrebat eu cu nerăbdare. „Ţi-o voi citi, fiul meu, a suspinat el, dacă tu vrei" şi mi-a citit-o. Îmi ziceam că acum mă voi linişti, sufletul meu se va calma, cum ne spune Sfântul însă nu a fost aşa. De ce nu m-am liniştit, măi Sfinte? Căci tu ne-ai spus că spovedania este baia sufletului. Se pare că este aşa de mare păcatul meu, mai mare decât al tâlharului, încât Dumnezeu nu mă poate milui. Plângea cu suspine şi cu durere şi trupul lui masiv se încovoiase din cauza durerii sufleteşti. Sfântul s-a ridicat din patul lui şi s-a aşezat lângă el. L-a prins cu bunătate de umeri. - Linişteşte-te, Iannis! Linişteşte-te, a spus el cu blândeţe. Nu e de vină spovedania că nu te-ai liniştit, ci pentru că nu te-ai spovedit cum trebuie. Nu te-ai pocăit pentru toate câte trebuia să o faci. De aceea preotul te-a întrebat. Păcatul tău nu era crima, Iannis. Tu nu eşti un criminal! Tu nu ai ucis. Acea întâmplare, am spus-o, a îngăduit-o Dumnezeu. Păcatul tău era acela că furai, iar tu nu îţi spuneai în sinea ta că vei părăsi acest păcat, îl îmbrăţişaseşi, îl ţineai foarte strâns, cu tărie, nu cumva să se despartă de tine şi te lăudai cu el. Cum să se liniştească sufletul tău? Pentru că sufletul tău este în sine dulceaţă şi sensibilitate, voia sufletul viclean să se unească cu Dumnezeu şi acest lucru îl chinuia. Ai înţeles? - Şi acum, ce se va întâmpla acum? a strigat Zervos cu disperare. - Acum? Tu să îmi spui, i-a zis Sfântul, care îl controla pe ucenicul lui să vadă dacă a înţeles lecţia. - Acum, a spus Zervos, ştergându-şi lacrimile de pe faţă cu mâinile, acum voi merge şi mă voi spovedi cu adevărat şi voi spune totul aşa cum trebuie, de la început. - Aşa, bravo! l-a lăudat Sfântul. Însă să faci aceasta cu tot sufletul tău. Ai înţeles acum, Iannis, că furtul este un lucru rău şi că nu îi place lui Dumnezeu? - Am înţeles! a spus Zervos cu căldură. Am fost şi mândru, iar mândria este un păcat înfricoşător, i-am făcut de ruşine pe ai mei şi mi-am irosit viaţa. Şi-a plecat capul. Era atât de sincer, încât Sfântul s-a abţinut să nu plângă în timp ce se uita la el. - Nu contează, i-a spus el cu blândeţe. Nu ai ştiut. Ai păcătuit din neştiinţă. Şi erai numai un copil, un tânăr. Ce spune David: „Păcatele tinereţii şi ale neştiinţei mele, Doamne, nu le pomeni". Aceste lucruri, îndată ce omul le simte şi va fi luminat de har, Dumnezeu le şterge. Cât despre viaţa ta, peste puţin timp vei fi eliberat. Să îţi reîncepi viaţa. Câţi ani ai acum? Eşti un om de patruzeci de ani! Şi ai şi minte, şi putere, şi sănătate. Vei munci cinstit şi toţi te vor lăuda şi te vor iubi. Vei vedea! Când tu vei ieşi de la spovedanie poimâine de la părintele Ştefan, Dumnezeu îţi va fi luat deja toată durerea din suflet. Iannis îl privea direct în ochi cu emoţie şi întrebător, ca şi cum i-ar fi spus: „Aşa va fi? Cu adevărat?" - Aşa va fi, a ghicit Sfântul şi i-a răspuns: Vasile ştie ce îţi spune! Ai încredere în mine! Ţi-am spus eu vreodată minciuni? Zervos a încetat să mai plângă. A rămas tăcut şi Sfântul îl privea. Toată iubirea din lume se adunase în ochii lui. - Hai acum! l-a împins el cu blândeţe, când a văzut că prietenul lui s-a liniştit. Pune-te şi dormi! Este târziu şi trebuie să te odihneşti. Celălalt l-a ascultat, ca un copil pe care mama lui îl pune în pat la culcare. Sfântul a luat cuvertura şi l-a acoperit cu ea. Din el emana o tandreţe amestecată cu durere: „Este un copil, şi-a spus din nou, un copil pe care l-au rănit... fără dragoste". Zervos a primit cu recunoştinţă dragostea prietenului lui. - Să fii sănătos, Sfinte! a spus el cu căldură. Tu iubeşti întreaga lume. Îl iubeşti şi pe Zervos! - Desigur că te iubesc! Pentru că meriţi! a răspuns cu siguranţă Sfântul. Dar hai acum! Nu mai vorbi! Dormi! I-a luat mâna care ieşea de sub cuvertură şi a ţinut-o strâns în mâna sa. - închide-ţi ochii!, i-a spus blând. Şi spune rugăciunea Doamne, miluieşte. Voi spune şi eu împreună cu tine. S-a aşezat lângă el, ca să îi ţină mâna şi să se roage precum îngerul păzitor. Zervos şi-a închis ochii. A murmurat de patru-cinci ori Doamne, miluieşte şi aşa cum era, foarte obosit de atâtea sentimente, a adormit... A ieşit de la spovedanie vesel şi neprihănit ca un înger. Ochii lui străluceau, iar un zâmbet larg, victorios îi lumina faţa rotundă. Vocea lui, veselă şi puternică, umplea coridorul. - Sănătate, domnule Hristo! - Sănătate, Zervos! i-a răspuns la salut gardianul. Dar ce bucuros te văd astăzi! Ei, cu siguranţă eşti aşa pentru că într-o săptămână vei fi eliberat din închisoare. - Nu este asta, domnule Hristo. Şi ca să îţi spun, nici nu mă bucur prea mult că voi fi eliberat, am prieteni buni aici. Însă nu voi fi eliberat peste o săptămână, domnule Hristo. Astăzi am fost eliberat, a spus cu căldură şi apoi, pe un ton oficial şi serios, a precizat: M-am spovedit! - Bravo, dragă Zervos! Bravo! l-a încurajat gardianul. Dar, dacă îmi amintesc bine, tu ai fost printre primii care s-a spovedit. - Da, dar atunci nu m-am spovedit aşa cum trebuie, a spus cu simplitate Zervos. Acum însă am spus tot adevărul. Ai înţeles? Domnul Hristo a zâmbit. „Ei, aşa da, şi-a spus el în sine, Sfântul face lucrul până la capăt. Nu umblă cu jumătăţi de măsură!" - Bravo, măi, Iannis! Bravo! Mă bucur! Zervos a continuat să traverseze culoarul. Se întorcea în dreapta şi în stânga, se uita printre gratii şi saluta pe toată lumea. - Sănătate, Gheorghe! Bună, Teofan! Ţi s-a vindecat piciorul? Astăzi Zervos face cinste. Îi voi spune Lenei să trimită cozonaci, mulţi cozonaci. Zervos face cinste. - S-a făcut mai bun acesta, a murmurat Fotie, după atâţia ani împreună cu Sfântul. A intrat în celulă cu un zâmbet întipărit pe faţă, de la buze până la urechi. - Sfinte! a exclamat el bucuros. - Măi, Zervos! l-a primit cu căldură prietenul lui. Uită-te cum eşti! Eşti plin de lumină! Ai reîntinerit! - A reîntinerit sufletul meu, Sfinte. S-a liniştit, aşa cum ai spus. Ah, Vasile, ştii cum mă simt? Nevinovat ca un prunc şi uşor ca un fulg. Am luat aer! Uite, cum să îţi spun, ca şi cum eram închis într-un beci întunecat şi nu aveam aer. Mă sufocam şi dintr-odată, m-au urcat pe vârful unui munte, sub cerul liber şi plămânii mei au inspirat aer curat ah! a respirat el adânc, ca şi cum ar arăta cum a fost acel urcuş izbăvitor. - Bravo, Iannis! Bravo! - a răspuns emoţionat Sfântul - ai văzut cum este iubirea lui Dumnezeu? - Ţie îţi datorez aceasta, a spus Zervos şi de recunoştinţă i s-au umplut ochii de lacrimi. - Mie nu îmi datorezi nimic! Toţi îi datorăm totul numai lui Dumnezeu! - Da, dar tu m-ai adus la Dumnezeu! a insistat Zervos. - În fine, a zâmbit Sfântul, este important faptul că te-ai dus să te spovedeşti. Haide, joia viitoare vei fi deja eliberat şi începe noua ta viaţă. Deîndată ce a auzit aceasta, Zervos s-a posomorât. - De ce a trebuit să îmi aminteşti de aceasta acum, Sfinte? a zis el şi şi-a plecat privirea. Sfântul nu a mai spus nimic. Nu era uşor nici pentru el, nici pentru prietenul lui. De atâţia ani sufletele lor erau legate acolo în închisoare, fiecare îi ştersese lacrimile celuilalt, plânseseră împreună. Pentru nici unul dintre cei doi despărţirea nu era uşoară. Iar în zilele care au urmat, Zervos nu a vorbit prea mult. Începea să spună glume însă repede îl apuca indispoziţia. Stătea liniştit pe pat şi se uita mult timp cu atenţie la Sfânt, ca şi cum ar fi vrut să îşi întipărească în minte fiecare amănunt al fizionomiei lui, să îşi facă în minte o imagine a lui şi să o poarte mereu în sufletul său. Nici Sfântul nu vorbea mult. Spunea în continuu Rugăciunea inimii, mai mult decât avusese obiceiul şi avea grijă cât putea de mult de prietenul lui. Pe ascuns lua mâncare de pe farfuria lui şi o punea pe cea a lui Zervos, căci ştia că acestuia i se părea porţia mică şi rămânea mereu flămând. Astfel şi-au petrecut acele zile, într-o tăcere grea, până când s-a luminat de ziuă în joia când Zervos urma să plece. S-au trezit amândoi trişti, după ce de-abia dormiseră în noaptea aceea şi au început să vorbească. - Spune-mi, Iannis. Cum vei pleca? a întrebat Sfântul. Regeşte, Sfinte! a spus în glumă Zervos. Va veni Mihail să mă ia cu limuzina lui. Este un băiat de milioane, măi, Sfinte!... Milostiv şi cinstit chiar dacă e bogat! A ajuns bine Lena noastră! Închipuie-ţi, Sfinte, cum a făcut Dumnezeu să mă înrudesc cu un om bogat. Are un restaurant şi un hotel în Zagorohoria. Adică e un localnic de prin părţile noastre. Şi mă va lua să lucrăm împreună. Ce inimă bună are, măi, Sfinte! - Ai văzut? a răspuns Vasile. Aşa le-a aranjat Dumnezeu ca să înveţi că nu toţi cei bogaţi sunt răi. - Da, a şoptit Iannis şi s-a ridicat. A început să îşi adune puţinele lui lucruri. - Să te ajut? a întrebat Sfântul. - Nu, măi, Vasile. Ce să am eu de luat cu mine? Au făcut utrenia, au citit şi din Evanghelie împreună şi apoi au tăcut. Doar acele ceasornicului se auzeau ritmic în celulă. De îndată ce s-au apropiat de ora 11, Zervos s-a ridicat: - Haide, să te salut, Sfinte! Trebuie să vină imediat Mihail să mă ia. S-a ridicat şi Vasile. L-a bătut prieteneşte pe Zervos pe umăr. - Mergi cu bine, Iannis! Cu bine! Şi cum am spus: să lucrezi cinstit cu Mihail. Să îţi găseşti un duhovnic bun şi în fiecare duminică să mergi la biserică! Să te împărtăşeşti şi să citeşti des Evanghelia! - Da, Sfinte, a murmurat Zervos şi a rămas nemişcat acolo în faţa lui. - Haide, mergi cu bine! Nu îl face să te aştepte! Iannis a vrut să plece, dar nu a putut. Deodată s-a aplecat, a apucat mâinile Sfântului şi a început să le sărute. Lacrimi calde şi sărate îi curgeau din ochi şi udau mâinile lui Vasile. Acela s-a dat un pas - Ce faci, măi? a strigat el la Zervos. Sunt eu oare episcop, ca să îmi săruţi mâinile? - Lasă-mă, Sfinte! a strigat Zervos printre suspine. Lasă-mă să fac cum simt! a spus el şi a continuat să îi sărute degetele. Trupul slab al lui Vasile tremura. - Nu pot, Iannis, a spus el şi i s-a curmat vocea. Nu pot! şi a înghiţit în sec. - Dar eu pot oare să plec? a strigat Zervos şi s-a cuibărit la pieptul lui şi l-a îmbrăţişat. Sfântul şi-a deschis braţele. L-a strâns cu putere. Au rămas astfel mult timp îmbrăţişaţi strâns, fără să spună nimic. Zervos plângea, suspinele îi zguduiau trupul. Şi Sfântul se lupta cu sine. Îl strângea în braţe din ce în ce mai tare. Când au slăbit îmbrăţişarea, Zervos i-a luat din nou mâinile lui Vasile şi i le-a strâns. L-a privit în ochi şi a spus - Sfinte, nu voi uita, să ştii asta. Nu voi uita binele pe care mi l-ai făcut, vocea lui se întrerupea din cauza lacrimilor. Şi încă ceva, a spus el continuând, poate că fratele tău te-a trădat, dar să ştii: Zervos este fratele tău, Sfinte!... A accentuat fiecare cuvânt. Lui Vasile i s-a făcut pielea de găină pe mâini. Ochii lui erau plini de uimire. - Du-te! Du-te, Iannis! a spus el cu greu. Te aşteaptă! Zervos s-a întors. A ieşit încet din celulă. Sfântul a rămas în picioare lângă uşă şi îl vedea cum mergea încet şi cu greu spre ieşire. A făcut în urma lui încet semnul Sfintei Cruci. - Doamne, a şoptit el respirând cu greu, pe copilul Tău, pe acest copil bun şi îndurerat al Tău, care a aflat iubirea Ta, s-a oprit pentru o clipă şi a închis ochii, pe Iannis, Doamne, pe prietenul meu, care a purtat ca un frate şi durerea mea, nu îl părăsi niciodată, niciodată! a repetat el şi s-a întors în celulă, acoperindu-şi faţa cu palmele. Am avut o datorie Fulgii de zăpadă cădeau des şi dezordonat, în rafale dense, care dansau în aer ca un nor risipit. Zăpada acoperea uşor pământul, învelea vârfurile munţilor cu scufii albe şi crea tablouri de vis printre brazii care aşteptau falnici în fiecare an, să se îmbrace în măreţia iernii. Ei îşi îndoiau supuşi ramurile sub greutatea albă a zăpezii, iar din acele lor tremurau mii de lacrimi ca alabastrul, sclipind sărbătoreşte atunci când se îmbăiau cu gingăşie în lumina dulce a lui decembrie. - Uită-te! Uită-te ce frumuseţe! a exclamat cu admiraţie, rămânând uimit, pe când stătea afară, lângă geam. Mihail, dacă era aici Sfântul, câte ne-ar fi spus el despre iubirea lui Dumnezeu şi despre înţelepciunea Lui! - Cine este Sfântul acesta, măi, Iannis, de care tot timpul vorbeşti cu atâta respect? l-a întrebat zâmbind cumnatul său. - Nu ţi-am spus? Deţinutul care era în aceeaşi celulă cu mine. - A, aşa? a spus cu răutate Mihail. Sfânt şi în închisoare, cum se poate aşa ceva? - Se poate! Orice este posibil, Mihail, ce să facem? a răspuns enigmatic Iannis. Şi la urma urmei, oamenii se schimbă. Nu vezi cum m-am schimbat eu? a spus el şi şi-a pecetluit buzele, ca să nu îi scape vreun cuvânt despre taina prietenului său. - Tu ai fost bun de la început, măi, Iannis. Ai fost influenţat de alţii la rău. Vezi, de când te-am luat la muncă cu mine, deja de un an, clientela noastră s-a dublat. Atragi lumea ca un magnet. Şi într-adevăr! Prin vrednicia, sprinteneala, arta lui culinară, glumele şi bunătatea lui, Iannis atrăgea lumea la restaurantul şi la hotelul lor aşa cum nu se mai întâmplase niciodată înainte. - Şi să vezi acum, Mihail, că vine Naşterea Domnului şi este şi zăpadă afară. Nu vom mai apuca nici să ne mai odihnim! Ştergeau şi ultimele farfurii de porţelan şi se pregăteau să închidă, ca să se odihnească şi să se întoarcă după-masă, când au intrat înăuntru, întârziaţi, o familie cu trei copii. Mai întâi a intrat mama, o femeie mică de înălţime cu trăsături fine, nobile, cu păr şaten lăsat pe umeri, iar în spatele ei soţul ei, înalt, foarte slab, ca şi stâlpul de telegraf, cu ochii negri şi pătrunzători şi cu păr negru creţ, care începea să încărunţească la perciuni şi la frunte. - Dumnezeul meu! a exclamat uimit Zervos. Vasile! Nu este posibil! Mintea îi mergea iute. Aproape că i-au căzut farfuriile din mâini. Nu, nu este posibil! Oare este... Era la fel ca şi Sfântul, identic, părul, ochii, statura, chiar şi aluniţa din colţul obrazului drept. - Ce ai păţit, Iannis? l-a întrebat cumnatul lui. Îl ştii de undeva pe domnul? - Nu, nu, Mihail, şi-a revenit Zervos. Am crezut că este un vechi coleg de şcoală de-al meu, dar m-am înşelat, a răspuns el aparent nepăsător, lasă, îi voi servi eu. şi Iannis s-a dus fulgerător la masa unde se aşezase familia, aşternând cu mişcări îndemânatice faţa de masă. - Bine aţi venit! le-a urat el vesel şi călduros. Ce vânt bun v-a adus prin părţile noastre? Sau sunteţi oare vecini cu noi de aici din Ioannina? - Nu, a răspuns respectuos femeia, venim din Halkidiki. - Din Halkidiki! a strigat cu entuziasm Zervos. Sunt frumoase locurile dumneavoastră! Numai soare şi mare! Noi venim la dumneavoastră vara şi voi veniţi la noi iarna. Schimb de populaţie! a spus el în glumă. Femeia a râs însă bărbatul a rămas nepăsător, ca şi cum nu auzea. Se uita pierdut la focul care juca în şemineul aprins. - Îmi închipui că locurile seamănă! a trăncănit inteligent şi răutăcios Zervos. Deci locuiţi într-unul din acele frumoase locuri precum: Paliouri, Mudania, Polihrono şi vă ocupaţi cu turismul. Altceva? - Nu, a răspuns blând femeia, din păcate locuim în oraş, în Polighiros, iar soţul meu este comerciant de lemne. Bărbatul rămânea în continuare tăcut, absent. A scos doar un mic oftat. Părea obosit, iar această discuţie fără sens părea să îl deranjeze şi mai mult. Zervos i-a privit cu atenţie chipul, cu coada ochiului. Era palid ca un bolnav. Ochii îi erau adânciţi în orbite, lipsiţi de viaţă. - Sunteţi obosiţi, flămânzi după călătorie, a remarcat respectuos Iannis. Deci, ce să vă aducem mai bun? - Ce să luăm? l-a întrebat femeia pe bărbat. - Comandă tu, Paraschevi, a spus el indispus, mie nu mi-e foame. - Nu se poate, Panaghiotis! s-a împotrivit neliniştită femeia. Auzirea numelui l-a lovit pe Zervos ca un trăsnet. „Acesta este- şi-a spus în sine- acesta!" dar a avut grijă să nu i se citească nici o tulburare pe chip. - Văd că nu aveţi poftă de mâncare, a spus el cu căldură. Nu vă faceţi griji, doamnă. Aţi venit la doctorul potrivit, la Mihail. Îi vom aduce domnului specialitatea noastră: ghiveci de miel cu cartofi şi garnitură de orez. Să vedeţi domnule, cum o să cereţi porţie dublă, i-a spus prieteneşte Zervos. Acela a zâmbit, de-abia mişcându-şi puţin buzele. Zervos a luat şi restul comenzii şi s-a dus glonţ în bucătărie. Voi avea grijă de dumneavoastră în mod special, domnule Kranias, murmura el, în timp ce pregătea mâncarea. În mod special! - Mihail, tu poţi să pleci, i-a cerut el cumnatului său, este doar o familie în restaurant, voi termina eu aici. Tu du-te la Lena! Să nu rămână atâta vreme singură în starea în care se află (n.tr. - era însărcinată). L-a făcut pe cumnatul lui să plece şi apoi şi-a frecat mâinile cu satisfacţie. „Şi acum am rămas singuri, domnule Kranias, să vă cunoaştem mai bine. Măi, ce coincidenţă!" murmura el. Le-a pregătit masa cu serviabilitatea lui cunoscută şi s-a aşezat la masa de vizavi, astfel încât să audă clar ceea ce spuneau. A luat ziarul şi l-a deschis în faţa sa, la aceeaşi înălţime cu privirea, ca să îi poată observa, fără ca ei să simtă acest lucru. - Ninge! a exclamat entuziasmată Paraschevi Kranias. Ce frumos, Panaghiotis! Ne vom simţi minunat. Uite! Este ca un vis făcut din puritate. - Ce vreme urâtă, a bombănit Kranias, mă mir că îţi place zăpada. - Tuturor le place Panaghiotis, eu mă mir cum de ţie nu-ţi place. - Ne îngreunează deplasările, a răspuns cumva neliniştit soţul ei. - Deplasările noastre... Şi unde vom merge, iubirea mea? Noi vom rămâne aici. Timp de douăsprezece zile, până la Naşterea Domnului, vom rămâne aici. Şi dacă este nevoie şi mai mult. Până când te vei linişti, până ţi se vor relaxa nervii tăi obosiţi, aşa cum a spus şi doctorul. El nu a răspuns. Paraschevi a început să mănânce cu poftă ghiveciul de miel. - Mmm! Are dreptate chelnerul. Este foarte bun! Însă Panaghiotis doar ciugulea din când în când câte o bucăţică şi se părea că şi aceasta o face cu efort. - Nu mănânci, s-a plâns Paraschevi. - Ţi-am spus, nu mi-e foame! - Cum nu ţi-e foame? De ieri de la prânz nu ai mai mâncat! Hai, iubirea mea, linişteşte-te! Ce stres legat de munca ta, este acesta? Vei înnebuni, hai, i-a spus cu tandreţe şi l-a mângâiat pe mâini, te voi hrăni eu. I-a luat farfuria şi a început să taie mielul bucăţi-bucăţi. I-a dus cu dragoste furculiţa cu mâncare la buze, ca şi cum ar fi fost un copil mic. „Ia, uită-te! îşi spunea mânios Zervos care coborâse ziarul mai jos, ca să vadă scena. Uite femeia care s-a întâlnit cu nenorocitul! Îngerul cu criminalul!" Însă Kranias a respins iritat mâna întinsă a soţiei lui. - Măi, Paraschevi, ce sunt eu? a strigat el enervat. Mă confunzi cu Arghiris, ca să îmi dai să mănânc? Femeia s-a întunecat la faţă. A pus furculiţa jos pe farfurie şi şi-a întors îndurerată capul. O tăcere grea s-a aşternut în aer. - Iartă-mă, a spus după câteva clipe Kranias, nu am vrut să strig la tine. - Nu este vorba de asta, măi Panaghiotis, a răspuns îndurerată Paraschevi. Dar gândeşte, unde duc toate astea? În fiecare an, când se apropie Naşterea Domnului, o iei razna. Îţi pierzi buna dispoziţie! Nu ca în celelalte zile, dar... în fine. Însă în decembrie nu ştiu ce te apucă, te îmbolnăveşti! - Exagerări! Voi, femeile, mereu exageraţi, a răspuns cu părută indiferenţă Kranias, străduindu-se să îşi ascundă tulburarea care îi făcea mâinile să-i tremure pe faţa de masă. Tot anul lucrez, călătoresc încoace şi încolo ca un titirez, mereu ocupat cu comerţul. Obosesc, a spus-o şi doctorul. De aceea sunt puţin nervos, s-a justificat el. Cât priveşte Naşterea Domnului... mai încet. Aproape toată lumea păţeşte asta. Nu ai auzit ce spun psihologii, „melancolia sărbătorilor"? Am citit asta alaltăieri într-o revistă, a spus el şi a înfipt furculiţa într-o bucată de carne, aşa ca să o liniştească pe soţia lui. - Da, a oftat ea, doar că tristeţea ta de Crăciun are o altă cauză, ştiu eu, a murmurat Paraschevi. Zervos aproape că lăsase jos ziarul şi îi asculta pe cei doi cu multă atenţie. Ei erau aşa de absorbiţi de discuţie, încât nu vedeau că se uită la ei. - Adică ce ştii tu? a întrebat cam ironic Panaghiotis şi s-a uitat neliniştit în jur, ca şi cum l-ar fi speriat ceva. Paraschevi a tăcut puţin. Se vedea că îi era greu. - Da..., a zis ea cu greu, trebuie să uiţi, Panaghiotis, trebuie să treci... peste ce s-a întâmplat. - Ce să uit? a întrebat nedumerit Kranias şi s-a uitat din nou înfricoşat în jurul lui. - Acea întâmplare cu fratele tău..., a spus din nou soţia lui pe un ton grav. Decembrie era şi atunci, nu-i aşa? Era aproape de Naşterea Domnului. Nu a fost de vină, măi Panaghiotis! Nu a vrut să facă asta, a continuat ea cu mai mult curaj. Şi apoi, au trecut atâţia ani de atunci. Aproape nimeni nu îşi mai aduce aminte de asta. Trebuie să treci şi tu peste asta, iubirea mea, a încheiat ea cu căldură. Trebuie să-l ierţi, este fratele tău! Mâinile lui Kranias săltau acum aproape spasmodic pe masă, necontrolate. Faţa i se deformase, mii de riduri o brăzdau. Ochii lui mici s-au deschis înspăimântaţi. Sângele i-a pierit din obraji, buzele i s-au învineţit. Respiraţia lui era sacadată şi grea. - Paraschevi, a zis el cu greu şi în vocea lui se simţea frică şi agonie, de câte ori ţi-am spus, nu vreau să îmi vorbeşti despre asta niciodată, mă răneşte, nu înţelegi? Mă doare! a început el să strige, dar s-a uitat din nou în jur neliniştit şi s-a oprit. L-a văzut şi soţia lui ce face şi s-a speriat. - Iartă-mă, iubirea mea, iartă-mă! a spus ea. A turnat repede apă într-un pahar şi i l-a dus la gură. Haide, iubirea, mea, iartă-mă! Într-adevăr, nu trebuia să vorbesc despre asta. Cel puţin nu acum, în starea în care te afli. S-a întors dintr-odată şi s-a uitat la chelner, ca şi cum ar fi căutat un ajutor. Zervos a apucat fulgerător să ridice din nou ziarul în faţa sa, ca şi cum citea şi nu a priceput nimic din cele întâmplate. - Ce ai păţit, tată? l-a întrebat speriat fiul cel mai mare. - Nimic, nimic, copilul meu, a apucat să spună Paraschevi, pe tatăl tău l-a cuprins puţin ameţeala. - Nimic băiatul meu, sunt bine, a răspuns imediat Kranias şi s-a uitat cu subînţeles la soţia lui. Ea a oftat. - Oh, iubirea mea, are dreptate doctorul, a spus ea încet, sistemul tău nervos este atât de extenuat. Şi eşti şi sensibil... „Sensibil, şi-a zis cu asprime Zervos în sine, te chinui Panaghiotis Kranias, te chinui, te urmăresc coşmarurile tale. Zervos ştie lucrurile astea, a trecut prin ele." Pentru o clipă a simţit compătimire pentru omul acesta, care de atâţia ani păstra tăcerea în legătură cu o crimă atât de îngrozitoare, care îl tortura. Însă apoi şi-a adus aminte de fratele lui de după gratii şi s-a enervat. „Dar dacă te chinui Kranias, a continuat el fierbând în sine, acolo este Poliţia. Du-te şi predă-te, chiar şi astăzi! Cu curaj! Cu demnitate! Curat! Să fie eliberat fratele tău cel nevinovat, care deja de douăzeci şi unu de ani, din noaptea aceea în care l-ai omorât pe Banul Kostas, nu a mai văzut zăpada împodobind munţii, în vreme ce tu faci parade cu vacanţele tale de iarnă, cică pentru a te odihni şi hoinăreşti împreună cu familia ta ca un domn şi cu soţioara ta care are grijă de tine, sărmana, ca de un prunc. Neruşinatule! Laşule!" a strigat în sufletul său Zervos şi toată dorinţa de dreptate, care crescuse atât de mult în sufletul lui, simţea cum se răscoală, îl inundă ca un torent şi sfărâmă în furia lui mii de stavile. Familia a continuat să mănânce în tăcere. Doar Paraschevi se auzea cum le atrăgea atenţia copiilor: - Stavros, linişteşte-te! Nu o mai lovi cu piciorul pe sora ta! Fotini, ai grijă, te vei murdări! Arghiris, mănâncă-ţi cartofiorii, iubirea mea! Când au terminat de mâncat, o dată cu nota de plată, Zervos a avut grijă, aşa cum ştia, să le ofere cazarea la hotelul lor. I-a întâmpinat el însuşi la recepţie. „Apartamentul 324", a spus el, căutând cheia în sertar. - Un act de identitate, vă rog, domnule, s-a întors el către Kranias. Acela a pus cu indiferenţă pe tejghea cartea de identitate. Zervos a apucat-o cu nerăbdare. A citit pe faţa buletinului confirmarea care a pus capăt oricărei îndoieli că ar fi fost o coincidenţă: Panaghiotis Kranias, iar dedesubt fotografia făcută, după cum se vedea, cu mulţi ani în urmă - un chip tineresc, cu păr creţ foarte negru, care îi înconjura cu blândeţe fruntea lată şi doi ochi negri, expresivi şi inteligenţi. „Ce copil frumos, şi-a spus în sine Zervos, aşa o fi fost şi Sfântul în tinereţea lui. Şi ar fi găsit o Paraschevi blândă şi cuminte, aşa cum merita şi ar fi avut familia Ah, Panaghiotis Kranias, tu ai luat totul, totul!" a suspinat el şi a aruncat o privire pătrunzătoare celui care stătea în faţa lui, aşteptând. „Sunt identici, s-a gândit din nou, totul este la fel". A pus în grabă cheia în mâna lui Panaghiotis: - Vise plăcute, domnule! i-a urat şi ştia că a fost ironic, aproape răutăcios, căci ghicea prin ce chin trecea Kranias de obicei noaptea. În zilele care au urmat nu s-a petrecut nimic important. Zervos avea grijă cu discreţie de familie. Nu era greu să îi urmărească, căci veneau întotdeauna târziu, încercând să fie singuri cât mai mult timp posibil. Uneori ştergea o masă undeva aproape de ei, alteori îi întreba respectuos dacă mai doresc şi altceva, în fine, găsea întotdeauna un mod de a se învârti tot timpul pe lângă ei, fără ca aceştia să îşi dea seama măcar. Dar soţii spuneau puţine cuvinte, plictisitoare. Paraschevi se străduia în zadar să insufleţească discuţia. Era dezamăgită şi se ocupa atunci numai de copii. Copiii lui Kranias erau - cel puţin atât cât constatase Zervos- foarte diferiţi între ei, la fel de opuşi cum era tatăl lor de fratele şi de soţia lui. Stavros, cam în vârstă de unsprezece ani, semăna cu Panaghiotis, arţăgos şi nesupus, o chinuia pe fetiţă, care nu avea mai mult de şase ani şi care tot timpul se refugia în braţele mamei ei. Ea era sensibilă şi identică cu Paraschevi, şi la înfăţişare, şi la suflet. Al treilea copil, cel mic, era aproximativ de trei ani. Acel copil avea o harismă, avea personalitate, cum spunea Zervos, chiar dacă era şchiop. Se uita liniştit şi serios, ca şi cum ar fi fost un om matur; ochii lui negri observau totul, cu inteligenţă şi cu atenţie, aproape cu încordare. Asculta de mama lui ca şi cum aceasta ar fi fost însuşi cuvântul lui Dumnezeu, cu răbdare şi cu o maturitate stranie pentru un copil mic. Nu prea se împăca bine cu mâncarea, se pare că Paraschevi era obligată să îl hrănească ea însăşi, cu multe întreruperi, dar îşi deschidea guriţa supus, răbdător, când mama îi dădea să mănânce, fără să strige sau să plângă. - Bravo, băieţelul meu, spunea Paraschevi cu duioşie, bravo, flăcăul meu! O să crească mare Arghiris al meu! Şi copilaşul se bucura, începea să râdă de emoţie şi bătea din palme, iar mămicuţa îl prindea de mâini şi strălucea de fericire. Zervos s-a aşezat să se uite o dată la acea scenă şi a zâmbit cu duioşie. L-a îndrăgit pe acel micuţ liniştit şi bun. „Acesta, îşi spunea el în sine cu subînţeles, este copilul unchiului, nu al tatălui său". Astfel au trecut două zile, despre care Iannis ar fi putut spune că au fost mai mult plictisitoare, până în cea de-a treia zi; în timp ce familia mânca, ca de obicei în tăcere şi lipsiţi de voie bună, dintr-odată tonurile vocilor lor s-au ridicat. - Nu se poate, Panaghiotis. De bine de rău nici măcar trei zile nu am stat aici! s-a plâns Paraschevi. - Ce să fac, măi Paraschevi? Dacă mi-au dat telefon; chiar pe mobil. Trebuie să merg în Peloponez să fac o comandă, să arvunesc marfa. Ce să fac? - Să le spui că nu te vei duce, a zis energică Paraschevi, că ai probleme de sănătate şi eşti slăbit, că în fine, eşti împreună cu familia ta. - Nu se poate asta, Paraschevi. Aceasta este meseria: comerţ. Nu ne permitem luxul să ne oprim când vrem. Avem familii de întreţinut! Zervos se aşezase la o masă din spatele lor, din nou cu ziarul în faţa ochilor şi asculta cu emoţie. Paraschevi şi-a plecat încăpăţânată capul în jos. - Haide, iubirea mea, a început Kranias să se pună bine cu ea, aşa este meseria asta, cum să facem altfel? Nu te enerva! Vom veni aici altădată, îţi promit! - Mie îmi pasă de tine, să te odihneşti, a răspuns Paraschevi. Şi, ia spune, mai aproape nu puteau să te trimită? Auzi, tocmai în Peloponez! • Ei, ce să facem, Paraschevi. Acolo este lemnul bun. Că doar nu mă duc pentru prima oară, nu? - Şi vei conduce până acolo singur? În starea în care eşti şi cu vremea aceasta urâtă? În toată Grecia a nins mult. Este imposibil! Voi veni şi eu cu tine, a spus ea hotărâtă. - Ai înnebunit, Paraschevi? a întrebat neliniştit Kranias. Şi pe copii cum o să îi ducem cu noi? Până mai alaltăieri, Fotini şi Arghiris au avut febră. Sau ştii pe cineva unde să îi putem lăsa? A murit şi mama mea şi mama ta. Mi-aş fi dorit mult să vii cu mine, a spus Kranias cât a putut el mai convingător, însă ştii şi tu, fata mea, că nu se poate. Aşadar, vă voi duce azi pe voi acasă, în Halkidiki, iar eu mâine, dis-de-dimineaţă, odihnit, voi pleca în Peloponez. Este chiar mai bine aşa, a completat el după o mică pauză, să se întoarcă şi Stavros la şcoală, că l-am luat pe copil în vacanţă cu zece zile înainte de sfârşitul trimestrului. Paraschevi şi-a plecat din nou capul şi a suspinat, ca şi cum şi-ar fi acceptat supusă problemele şi soarta. Zervos s-a ridicat în picioare şi s-a dus chiar vizavi de ei, ca să aştearnă o faţă de masă, astfel încât să îl vadă pe Kranias din faţă. L-a urmărit cu atenţie. Neliniştea, teama că nu va reuşi să scape îi încreţiseră chipul. De îndată ce soţia lui a îngăimat supusă: - Ce să facem? muşchii feţei lui s-au relaxat de uşurare. „Minciuni! şi-a spus în sine Zervos. Asta cu treaba este o minciună. Dar oare ce l-a apucat aşa dintr-odată, să vrea să se ducă singur în Peloponez şi chiar cu atâta insistenţă?" s-a întrebat el. Şi-a ridicat privirea de pe faţa de masă şi aceasta i-a căzut pe calendarul din perete. Astăzi este 15 decembrie... mâine este 16, este noaptea crimei, în Ambelakia din Lakonia... Mintea lui Zervos îi funcţiona cu repeziciune. „Aşa deci, domnule Kranias, a murmurat el, ucigaşul întotdeauna se întoarce la locul crimei. întotdeauna!" a concluzionat el şi o idee sălbatică, nebună i-a apărut în minte. A apucat faţa de masă şi s-a dus în bucă tărie, să se gândească mai bine... - Mihail, i-a spus cumnatului său, pot să lipsesc trei zile? De azi după-amiază până poimâine inclusiv. Trebuie să fac o călătorie, o treabă personală şi importantă, foarte importantă, a spus el, accentuându-şi cuvintele. Ţi-aş fi spus de ea de alaltăieri însă uite, am avut mult de lucru, măi frate şi cu gândul să îţi spun mai târziu, am uitat. - Treabă? Ce treabă, Iannis? a intervenit Lena, neliniştită şi bănuitoare. . Zervos s-a posomorât. - Hai, măi Lena, şi tu acum? Ce tot întrebi? a certat-o soţul ei. Nu avem încredere în fratele nostru? Să te duci, Iannis! Să te duci! Şi poţi să lipseşti oricât ai nevoie. Dar ia, dacă vrei, jeep-ul. Drumul este rău pentru condus acum. Zervos a zâmbit foarte fericit. După puţin timp, familia îşi achita deja nota de plată. - A, plecaţi? a întrebat Iannis, ca şi cum ar fi fost supărat, în timp ce îi dădea restul de bani lui Kranias. - Mamă, mi-e sete, a rugat-o Arghiris, înainte să se ridice de la masă, dar cana era deja goală. - Ţi-e sete, lumina ochilor mei, i-a spus repede cu dragoste Zervos, imediat, îţi aduc de îndată! A umplut repede un pahar cu apă şi i l-a dat copilului în mână. - Haide, sufleţelul meu, şi o tandreţe a ieşit din sufletul lui, ca şi cum ar fi dat paharul unchiului copilului. - Mulţumesc, a spus respectuos, fără să îl fi îndemnat cineva, copilaşul de trei ani. Zervos s-a emoţionat. Paraschevi a zâmbit mulţumită. L-a mângâiat pe cap pe micuţ. Chiar şi Kranias s-a uitat cu dragoste la copil şi a început să zâmbească însă faţa i s-a strâmbat într-o grimasă, una aşa de urâtă, încât a văzut-o şi Zervos şi s-a cutremurat. Şi-a scos şorţul şi a fugit în grabă acasă la el, cu două străzi mai sus de hotel. „Am timp până când ei îşi adună lucrurile..." Mâinile lui au înşfăcat cu repeziciune tot ce avea nevoie: camera video, reportofonul, ochelarii negri, peruca - lasă să fie şi asta. „Ia te uită, a murmurat el, uneltele păcatului. Şi mai ziceam că ar fi bine să le arunc". S-a urcat în jeep-ul parcat în faţa casei şi a plecat, oprindu-se la o distanţă de siguranţă, vizavi de hotel. Nu a trecut mult timp şi familia Kranias, încărcată cu bagaje, s-a urcat, într-un BMW mare, roşu. Zervos a aşteptat să se îndepărteze puţin şi a pornit şi el. „Şi acum doar noi doi, domnule Kranias, singuri, a spus el aproape răutăcios, am o datorie faţă de fratele tău şi Zervos nu o uită!" I-a urmărit până în Halkidiki, până la câţiva metri depărtare de casa lor. „Uite ce vilă, s-a mirat, ca vilele din care furam!" Zervos a dormit la un hotel din zonă. A doua zi dimineaţă, lipsit de chef, aştepta. Kranias a coborât din casă la ora şase şi jumătate. Faţa lui era întunecată. Era singur. S-a urcat în BMW-ul roşu şi a plecat în viteză. Iannis a pornit şi el: „Haide, să vedem, domnule Kranias", a şoptit el. Kranias s-a dus repede până pe şoseaua naţională, unde drumul era curat. Până la Istmul din Corint nu a oprit deloc să se odihnească. „M-ai obosit foarte tare, a bombănit Zervos, şi erai şi epuizat". Kranias a oprit numai în Corint şi a intrat într-o cafenea. Zervos a aşteptat, pentru siguranţă, undeva mai spre ieşire. Era aproape ora 17,30. Kranias a rămas acolo două ore, poate chiar mai mult. „Nu se mai grăbeşte, s-a gândit Iannis, cât să mai fie de aici până în Sparta, până în satul lui Arhonti? Vrea să fie acolo la miezul nopţii sau poate chiar mai târziu". În sfârşit Panaghiotis a ieşit din cafenea. Privirea lui se întunecase chiar mai mult. Au pornit. Deja acum străbăteau Peloponezul şi coborau către sud. - Sălbatic loc, murmura Zervos. Pentru prima oară se afla aici. Măreţ, dar sălbatic. Numai munte şi brazi. Lucrurile începeau să se complice pe drum. A început să ningă din nou fără oprire. Dar Kranias înainta neînfricat. - Bine că am jeep-ul, a spus Zervos şi i-a mulţumit în gând încă o dată cumnatului său. Au ajuns în Sparta. Deja se înnoptase, pentru că nu puteau să meargă cu viteză. Era aproape 22,30. Au lăsat oraşul în urmă şi au început să urce muntele. Inima lui Zervos a început să bată mai cu putere. - Ne apropiem, Sfinte, ne apropiem, şoptea el ca şi cum ar fi vorbit încurajator cu prietenul lui. Satele mici, câteva case împrăştiate ici şi colo în munte, se succedau unul după altul: Kastraki, Aghia Paraschevi, Lianohori, Trikorfos. Drumul te făcea să te apuce disperarea. Ninsoarea cădea nebuneşte, foarte puternic, iar fulgii se învârteau în vârtejurile de vânt care şuierau înspăimântător printre brazi. Kranias urca cu încăpăţânare. „Ca cel cu frică de Dumnezeu în noaptea aceea", şi-a adus aminte Zervos. BMW-ul înainta foarte greu pe curbele înguste. „Cum a venit oare pe jos pe aici Sfântul?" s-a întrebat Iannis, văzând drumurile dificile dintre munţi, care dispăreau sub păturile de zăpadă. Deodată Kranias s-a oprit şi a tras frâna de mână. S-a oprit şi Zervos în spatele lui. Purta peruca şi ochelarii fumurii, ca nu cumva să fie surprins. Dar celălalt, Kranias, nu şi-a dat seama că e urmărit. Iannis a căutat motivul acestei opriri. A citit tabela din dreapta drumului şi dintr-odată inima a început să îi sară în piept: - Ambelakia. Am ajuns! Aşadar, am ajuns! a spus, am ghicit eu bine unde te duci şi, privind maşina oprită a continuat: Ţi-e frică. Ţi-e frică, Panaghiotis Kranias, a murmurat el. S-a uitat la ceasul său: era 12 fără un sfert noaptea. Noaptea întunecată era într-un contrast puternic cu albul imaculat al zăpezii groase. În maşina lui, Panaghiotis Kranias se zvârcolea. Mâna lui tremura nehotărâtă pe frâna de mână. A tras-o cu putere, cu hotărâre şi apoi a lăsat-o. BMW-ul a pornit... Oricât de mult se temea, oricât îşi spunea sieşi în fiecare an că este ultima dată când făcea acest lucru, întotdeauna ceva îl împingea să vină aici, în faţa casei bântuite, întotdeauna o nevoie puternică şi chinuitoare i se strecura în suflet şi îl presa. Şi ori de câte ori nu a fost posibil să scape de Paraschevi sau nu a vrut ca ea să-l bănuiască, acele nopţi de 16 decembrie erau însuportabile, înfricoşătoare, încât Panaghiotis lua pe ascuns pumni întregi de somnifere, ca să poată dormi. Voia să fie acolo, în faţa uşii părăginite, să se învârtă pe acolo ca un nebun şi abia după aceea, când îl strivea tensiunea, să se aşeze şi să se uite, să se uite, să se uite înspre casă cu ochii împietriţi. Anul acesta, o nelinişte puternică şi ciudată îl chinuia chiar mai mult, pentru că anul acesta ningea, pentru prima dată ningea aşa mult, după douăzeci şi unu de ani, ningea şi erau toate din nou la fel ca atunci. Panaghiotis Kranias ura zăpada. Considera că albeaţa ei este iritantă, un adevărat delir pentru nervii lui, dar se uita la ea cu o insistenţă nebună: să îşi amintească, pentru a putea uita... Iar acum, aceşti fulgi dezordonaţi care băteau în geamurile maşinii lui, l-au făcut să lase frâna de mână cu hotărâre. Se ducea voluntar spre martiriu, ca în urmă cu douăzeci şi unu de ani, se ducea aproape de bunăvoie spre distrugerea proprie, chiar dacă fratele lui îl avertizase dinainte... Zervos a lăsat şi el frâna de mână cu hotărâre. Înaintau încet. Străbăteau acel sat lung şi îngust care stătea liniştit, acoperit de noapte şi de tăcere. Casele deja se terminau. O pustietate sălbatică, tăcută se întindea dincolo de ultima casă. „Unde mergem?" s-a întrebat cu o anumită teamă Zervos, dar înainte să sfârşească, Kranias s-a oprit. S-a oprit şi Zervos cu grijă, la mai mulţi metri în spate şi s-a uitat în faţă prin parbrizul maşinii. În depărtare, la orizont, era o casă imensă, ruinată, tristă, aproape o nălucă. - Casa Arhontiei! a murmurat Zervos şi l-au trecut fiorii. Kranias a coborât din maşină şi mergea încet pe jos. „Unde să mă ascund acum aici?" s-a gândit cu disperare Zervos. În jurul casei era un spaţiu deschis foarte nepotrivit, fără copaci sau construcţii făcute de om, nimic. Doar în dreapta Zervos a văzut şi a tresărit - era un ţarc înalt de stână, exact cât să încapă statura lui, fără să îi ascundă capul, gard făcut din cărămizi solide. „E ceea ce a rămas de la un gard împrejmuitor", s-a gândit Zervos; era tot ce îi trebuia ca să îşi sprijine pe el mica lui cameră video, iar el să vadă bine, fără a fi văzut. A parcat jeep-ul fără zgomot. Kranias păşea foarte încet, aproape că se târa. Părea să fie atât de absorbit de acea stare, încât orice s-ar fi întâmplat în jurul lui, cu greu ar fi băgat în seamă. Zervos a profitat de acest moment tragic al celuilalt. A ieşit cu grijă din maşină şi ca o umbră a alunecat în spatele gardului de stână, • ascunzându-se după el. - Bine, a spus el cu uşurare. A luat camera video - era o cutiuţă mică neagră, pe care noaptea o înghiţea în întunericul ei - şi a sprijinit-o pe gard, într-un colţ. Kranias se oprise pentru puţin timp şi gâfâia, ca omul care îşi pierde răsuflarea după un urcuş. Până să ajungă în câmpul lui vizual, Zervos avusese timp să observe puţin acea casă fatală a păcatului şi a crimei. În timp acoperişul ei se stricase, ca de la o greutate foarte mare care îl distrugea. Pe zidul ei părăginit se căţăra o iederă uscată; crengile ei subţiri ca de aţă, neudate şi dezvelite, semănau cu nişte şerpi mari, urâţi, care o ştrangulau. Geamurile sparte, se căscau ca nişte guri negre. Furtuna de zăpadă flutura obloanele ei decolorate de vreme. Zervos s-a înspăimântat. Acea casă împietrită în timp îi dădea fiori, ca şi cum ar fi urmat să iasă sufletele celor morţi prin geamurile întunecate şi să joace nebuneşte într-un mod răzbunător de jur împrejurul lui. În sfârşit Kranias a ajuns. Zervos a apăsat ca din reflex pe butonul de start al camerei video. Trupul lui Panaghiotis părea mic şi slab prin obiectivul camerei. A continuat să meargă în dreapta, doar la câţiva metri depărtare de gard. Zervos şi-a aplecat speriat capul, să nu fie văzut, dar celălalt era cu mintea în cu totul altă parte. Privirea lui Panaghiotis era stranie, neomenească. Şi-a aţintit-o asupra unei uşi mici, joasă, cu o nuanţă slabă de albastru. „Uşa cea din spate!" şi-a zis Zervos. Era sigilată, închisă cu totul cu un X mare făcut din scânduri, care se încrucişau. Kranias s-a uitat o clipă intens şi apoi a început să îi dea târcoale fără oprire, iară şi iară, ca un dezechilibrat mintal. Trupul i se mişca parcă în mod automat. Mâinile i se îndoiau din când în când spasmodic, picioarele i se mişcau cu nervozitate pe acelaşi traseu nebunesc care îi biciuia nervii, în sus şi în jos, în jos şi în sus, fără oprire. Uneori, pentru câteva secunde, se oprea, se rotea pe loc şi începea iar să meargă. - Va înnebuni, Dumnezeule, a şoptit Zervos, cutremurându-se şi a simţit din nou, ca şi atunci la restaurant, o durere, o părere de rău pentru acest om care se învârtea aşa nebuneşte, ca un erou dintr-o tragedie antică, pe care zeii înfricoşători ai mustrării de conştiinţă şi ai răzbunării îl loveau cu părul lor format dintr-o mulţime de şerpi. Dar apoi, din nou îşi amintea de ochii trişti ai Sfântului şi însuşirile chipului lui Iannis se înăspreau iar. Camera video filma iară şi iară aceeaşi secvenţă. „Cum se va termina asta?" s-a gândit ameţit Zervos, dezamăgit. Dar în momentul când voia să întrerupă filmarea, s-a auzit o voce omenească, o răsuflare de femeie înspăimântată, care tremura: - Tu! Tu aici! Eşti Panaghiotis sau..., a spus vocea tremurând de emoţie. „Arhonti!" era cât pe ce să strige Zervos şi toţi nervii corpului i s-au încordat. - Sunt Panaghiotis, a întrerupt-o gâfâind bărbatul, care în sfârşit s-a oprit, paralizat de surpriză. Ce faci tu aici? a întrebat cu nerăbdare. Niciodată nu te-am mai văzut, a completat, mai liniştit. Femeia a tăcut puţin, luptându-se să-şi depăşească spaima. - Eu nu vin aici! Niciodată! Doar astăzi am venit. Nu ştiu ce m-a apucat. Nu aveam stare şi mi-am zis să ies să iau nişte aer. Tu?- a continuat cu frică- tu vii în fiecare an aici, aşa-i? Ca la o aniversare, a comentat ea în chip straniu. - Vin când pot, de-abia a murmurat Kranias. Şi între ei s-a aşternut o tăcere descumpănitoare şi înfricoşătoare, ca o aşteptare. Zervos s-a uitat puţin mai atent la Arhonti în lumina slabă care venea de la stâlpul de curent electric de vizavi, din colţul din dreapta al casei. Umbra ei, înaltă şi suplă ca un chiparos, se mărea pe pământ. Părul ei lung bogat, negru şi strălucitor, ca marea pe care o luminează raza lunii, cădea nobil pe gâtul ei de marmură. Faţa ei, rotundă, albă, îşi păstra încă ceva din prospeţimea tinereţii, chiar dacă o brăzdau acele riduri adânci. Avea o tristeţe maiestuoasă, ca şi cum ar fi fost o prinţesă tristă ieşită din paginile unui basm. „Este frumoasă! Cu adevărat frumoasă!" s-a gândit Zervos. Arhonti stătea în picioare, cu capul plecat, în faţa lui Kranias. - Astăzi este şi multă zăpadă, a spus ea încet. Din fericire, acum nu mai ninge... de aceea... şi dintr-odată a tăcut. - Da, zăpada, a răspuns Kranias neatent. - Tu? a întrebat femeia şi o urmă de îngrijorare i-a încălzit vocea speriată. Ce faci? Cum o mai duci? Kranias şi-a ridicat în mod mecanic umerii. - Cum să o duc? a murmurat el şi şi-a plecat la rândul lui capul. - EL ce face? a întrebat cu sfială Arhonti. - Cine? - Fratele tău, a şoptit cu frică femeia, este în închisoare? a întrebat ea, iar tonul vocii ei era ca la interogatoriu. - Unde vrei să fie, i-a răspuns sfârşit şi cam irascibil Kranias. - Mare păcat ne apasă, Panaghiotis, a tremurat vocea Arhontiei. Ceea ce am făcut... fratele tău... îmi apare continuu, în fiecare noapte, în vis. Îl văd aşa cum era atunci, foarte palid, înspăimântat, îndurerat până la moarte, încercând să îmi ia briceagul, să îmi salveze viaţa, el... a spus Arhonti şi un suspin surd ca un geamăt a făcut-o să se aplece spre pământ. - Să nu vorbim acum de lucrurile astea, a răspuns răvăşit Kranias. Mâinile lui care rămăseseră neclintite, epuizate de atâta oboseală, au început din nou să se scuture cu mici spasme dureroase de tulburare şi de tensiune. - Să nu vorbim... a spus Arhonti mai tare şi o ironie răutăcioasă s-a simţit în vocea ei. Corect! Ce să vorbim? Atunci am tăcut... Nu ai vorbit, Panaghiotis. Ţi-a fost frică, a spus ea cu o asprime ciudată. Dintr-odată Kranias s-a făcut cu două palme mai scund. Umerii i s-au încovoiat, ca şi cum pe spatele lui s-ar fi coborât un bici ameninţător. - Nici tu nu ai vorbit, a răspuns el, apărându-se. Ce bine era dacă măcar tu vorbeai, a spus el cu ciudă. M-ai fi scăpat de chin! Eu te iubeam, Panaghiotis. Pe nimeni altul nu am iubit decât pe tine, a spus Arhonti şi a început să tremure toată. Te iubeam mai presus de orice. Chiar şi briceagul pe care l-ai înfipt în gâtul soţului meu, eu l-am luat şi l-am spălat. Turnam apa pe el cu disperare, să nu te prindă niciodată, chiar dacă te-ar găsi. Eu te iubeam, a spus foarte îndurerată Arhonti. - Ajunge! a întrerupt-o pe neaşteptate Kranias. Asta s-a terminat! - S-a terminat, a murmurat Arhonti, cu sânge... A tăcut puţin şi apoi a reînceput: acum tu ai soţie şi copii. „Scorpie! a strigat în sinea lui Zervos. Acum ce încerci să faci? Să îi distrugi şi familia, după atâtea câte ai făcut?" dar a văzut repede că s-a înşelat. - Bine că ai, a spus Arhonti supusă, aproape cu mărinimie. Ore-ore întregi mă gândesc, cum ai putut să faci asta? Să omori un om, să fie fratele tău în închisoare de dragul tău şi tu să îţi iei soţie, să te căsătoreşti. Dar măcar... dacă ai putut să faci asta, să ai grijă de ea, Panaghiotis. Soţia ta este o femeie bună? a întrebat ea şi în vocea ei se simţea că vorbeşte serios; aşa a înţeles cel puţin Zervos. - Este, a confirmat Kranias curajos, cu ciudă. - Normal că este o femeie bună, dacă te vede aşa, o umbră de om cum eşti şi te suportă, a spus ea cu o sinceritate dureroasă în tonul vocii. Kranias s-a strâmbat din nou, ca şi cum i s-ar fi înfipt nişte ace în el. Arhonti l-a privit pentru prima dată în faţă. - Te chinui, Panaghiotis, a murmurat ea cu părere de rău. Vii aici ca să îţi aminteşti, să te eliberezi... Aşa să fie! Însă pe ea să o iubeşti. Nefericita de ea nu este de vină cu nimic. Iar copiilor tăi să le porţi de grijă, să nu afle niciodată! Vorbea acum cu dragoste Arhonti, cu o căldură plină de durere faţă de această străină care îl iubea fără să-l bănuiască cu nimic pe bărbatul de care ea s-a Îndrăgostit. Şi niciodată, niciodată să nu te apropii de altă femeie! Este păcat mare! Mare păcat este adulterul, Panaghiotis! - Ştiu asta! Am înţeles-o! a spus tăios, dar epuizat Kranias. Arhonti s-a oprit din vorbit. L-a privit cu milă. El de-abia mai stătea în picioare, datorită tulburării sufleteşti şi a oboselii. Trupul lui se apleca, se clătina. - Ore, ore întregi mă rog, a murmurat straniu Arhonti, mă rog pentru tine, pentru familia ta, precum şi pentru sufletul celui omorât... Doar pentru el, pentru fratele tău, nu pot să mă rog. Kranias a tresărit. - Te rogi? a întrebat el cu nedumerire. Tu? Asta este o glumă, Arhonti! Tu şi cu mine să ne rugăm! - Ştiu asta, a confirmat Arhonti, este şi hilar şi absurd. La biserică nu mă duc aproape niciodată. Mă văd toţi şi îşi întorc capul în partea cealaltă cu dezgust. Mă ştiu din tată în fiu. Sunt amanta criminalului, ucigaşa! Şi nu pot spune că nu au dreptate! Însă acasă stau singură ore în şir şi mă rog în faţa icoanei Maicii Domnului. Ea a fost preanevinovată, iar eu sunt o lepră, o desfrânată şi totuşi, nu ştiu cum, dar uneori stau şi îi vorbesc şi simt atunci, că mă liniştesc cumva în interior, spunea Arhonti şi era ca şi cum şi-ar fi spus acestea mai degrabă ei însăşi şi nu lui Kranias. „Nefericito! Bine spunea Sfântul despre tine, şi-a zis în sine cu durere Zervos, erai o copiliţă atunci. Nu ţi-ai prea dat seama ce ai făcut! Probabil că nu eşti departe de adevărata pocăinţă", a încheiat el cu nădejde şi în acea clipă s-a gândit că Sfântul vedea întotdeauna corect şi clar în sufletele oamenilor. - Peste puţin timp va începe să se lumineze, a spus neliniştit Kranias, uitându-se la cer. Să nu ne vadă cineva. - Nu te speria! a răspuns încet Arhonti. Nimeni nu vine până aici. Ei cred că acest loc este blestemat, bântuit. Spun aceasta şi copiilor lor, ca să îi sperie. Dar oricum, ce importanţă are? a spus ea încet, după o mică pauză. Deodată i-a întors spatele lui Kranias şi a început să se îndepărteze cu un mers istovit şi greoi. Zervos a întors camera video către ea. Vedea trupul ei vlăguit, care se micşora prin lentila obiectivului. Kranias s-a întors şi el şi a început să meargă ca hipnotizat spre maşina lui. Zervos a aşteptat până când Panaghiotis a intrat în BMW. Apoi el a apăsat butonul de oprire al camerei video. Se simţea epuizat, aproape extenuat, şi sufleteşte şi trupeşte, dar avea uşurarea omului care a dus la capăt un lucru dificil. - Am terminat, domnule Kranias, a spus el încet şi respirând uşurat. Am avut o datorie faţă de fratele tău şi mi-am plătit-o, a continuat el. Adică atâta cât am putut, am făcut, a spus el gânditor, pentru că anumite fapte bune nu pot fi răsplătite. Zervos a pornit jeep-ul. - Către Atena! a spus el hotărât, dar o idee inteligentă, bună, l-a făcut apoi să îşi schimbe planul. Nu acum, a murmurat el, de Anul Nou, odată cu răsăritul anului care vine. De Anul Nou, când e şi ziua lui onomastică. A zâmbit satisfăcut de acest gând neaşteptat şi acolo unde drumul se împărţea, a virat spre vest către locul lui natal, fredonând bucuros colinde... În foc! Aşadar, în ziua de Anul Nou, zi în care inima omului nădăjduieşte întotdeauna la ceva mai bun, Iannis Zervos, sprinten, după ce a participat la Dumnezeiasca Liturghie dimineaţa la biserică, se îndrepta spre sud. A aruncat în grabă pe locul copilotului o casetă video împachetată într-o hârtie multicoloră, decorată cu brăduţi şi sănii. „Am uitat steluţa, panglica", a zâmbit el. Drumul era curat, ninsoarea se potolise deja; se aşternuse neclintită pe munţi, modelând brazii ca nişte sculpturi, pentru ca ochii oamenilor să se bucure de frumuseţea lor. Tot timpul călătoriei, Iannis a cântat încet, cu veselie. În sfârşit, se gândea el, avea şi el toate motivele să fie fericit de viaţa lui. Cuvintele lui Mihail, atunci când i-a cerut din nou concediu de Anul Nou, răsunau înlăuntrul său ca o biruinţă. „Nu este nevoie să îmi ceri niciodată voie să pleci. Aici eşti şef, nu angajat. şi ceea ce spun nu este din milă, Iannis. Este dreptul tău şi ceea ce e corect, Iannis. şi tu ai muncit din greu ca să se realizeze toate acestea", a încheiat el, arătând căsuţele feerice din lemn pentru oaspeţi pe panta muntelui, cu panoramă spre prăpastia măreaţă a lui Voidomatis - idee, inspiraţie şi strădanie a lui Zervos. În acea clipă a simţit pentru prima oară că nu este un nimeni, ci un om destinat creaţiei şi progresului, aşa cum îi spunea şi Sfântul. - Sfântului îi datorez toate acestea, a şoptit el, în timp ce roţile înghiţeau kilometri şi ochii i se umpleau de lacrimi, gândindu-se unde merge şi ce vrea să facă. „Poate nu va vrea să accepte, s-a gândit o clipă neliniştit, dar apoi şi-a spus liniştitor, asta nu se poate însă dacă se va întâmpla, îi voi schimba eu părerea!" a încheiat el cu încredere în sine. La început şi-a zis să se ducă de unul singur la Poliţie. Dar apoi s-a gândit că nu era cinstit să facă aceasta. Prietenul lui a avut încredere în el, i-a încredinţat taina şi durerea lui de o viaţă. S-a hotărât că nu era cinstit să meargă la Poliţie singur. Însă îl preocupa modul şi felul în care în faţa Sfântului va aduce vorba, cu delicateţe şi în mod firesc, despre aceasta, cum îi va spune că l-a cunoscut pe fratele lui, fără ca omul să facă vreun stop cardiac ca şi acea sărmană femeie de la bancă. O săptămână întreagă s-a tot gândit la asta, îşi potrivea cuvintele, ideile, a alcătuit introduceri, a făcut repetiţii, a schimbat planul, i-a părut rău. În final s-a hotărât că îi va spune aşa cum îi vor veni cuvintele în clipa aceea; iar Dumnezeu, care îl protejează pe cel drept, îl va lumina ce să facă. A trecut pragul închisorii cu sentimente confuze. - Zervos! i-a urat cu căldură bun venit o voce cunoscută. - Sănătate, domnule Hristo! Şi la mulţi ani! i-a răspuns el vesel la salut. - La mulţi ani, Zervos! Ce faci, măi băiete? Văd că îţi merge bine! a spus temnicerul plin de bunătate, arătând cu degetul jeep-ul care era parcat în curtea închisorii. Ai venit să îl vezi pe Sfântul, aşa-i? Ei, desigur, că doar astăzi este ziua lui onomastică! - Ce face? a întrebat Zervos nerăbdător. - Foarte bine! Trăieşte şi îi merge bine; iar împreună cu el şi nouă ne merge bine. însă ceartă-l puţin, măi băiete. Nu mănâncă nimic! De când ai plecat, posteşte şi mai mult. A mai slăbit. - Am înţeles ce vrei să spui şi îi voi face eu poftă de mâncare prin cele ce am să-i spun. - Du-te în sala de vizite şi ţi-l voi aduce acolo! Sau mai bine nu, şi-a schimbat hotărârea pe neaşteptate, lasă să zică regulamentul altceva. Tu eşti o cunoştinţă veche... cu drepturi. La celulă, du-te la celulă, acolo unde aţi trăit atât de multe clipe împreună! Cum îi bătea inima lui Zervos în piept, când a intrat în acea celulă, nici nu se poate spune. - Zervos! a sărit Sfântul drept în picioare, când l-a văzut în faţa sa. - Sfinte! a strigat Zervos vesel. La mulţi ani, Sfinte! Un an nou bun! S-au îmbrăţişat. şi-au strâns mâinile. - Ce înseamnă aceasta, măi, Sfinte? a spus neliniştit Zervos, uitându-se la pantalonii largi de pe picioarele uscăţive ale prietenului său. Mâncarea e un păcat? Ia şi tu în gură câte o îmbucătură de mâncare! Sfântul a zâmbit. - Nu te îngrijora, a răspuns el, aşa sunt eu, mănânc puţin, încă de când eram în leagăn. Mama mea se chinuia mult să îmi dea de mâncare. - Aşa? a murmurat Zervos şi pe loc şi-a adus aminte de fiul cel mic al lui Kranias însă nu a spus nimic. „Aceasta nu este o abordare potrivită", s-a gândit el. - Tu? Spune-mi, ce faci? Cum îţi merge? a întrebat cu nerăbdare Sfântul. - Foarte bine, Sfinte! Foarte bine! Dumnezeu mi-a oferit totul, chiar dacă pe mine mă cheamă Zervos (n.tr. - Stâng), a spus Iannis în glumă. Munca împreună cu Mihail merge din ce în ce mai bine. Închipuie-ţi, m-a făcut şef, asociat. Iar peste trei luni voi ţine în braţe pe nepoţelul meu. Eu nu am făcut copii, Sfinte, însă este mai bine, zic eu, să ai nepoţi. Toată bucuria este a ta, iar greul este al altora, a spus el din nou în glumă. - Bravo, Zervos, bravo! a exclamat cu căldură Sfântul. Mi-ai lipsit după ce ai plecat. Îmi părea rău după tine. Dar, când aud de o asemenea pricopseală, bravo ţie! - Nu-ţi fă griji, Sfinte! Nu îţi va mai fi dor de mine, a spus enigmatic Zervos. De aceea am venit aici. - Ce spui, măi? Vei jefui din nou vreo bancă ca să te bage la închisoare? l-a ispitit Sfântul. - Nu! Te voi scoate eu pe tine afară, a spus Zervos cu siguranţă. - Ce spui, măi? Ţi-ai pierdut minţile? - Am veşti pentru tine, Sfinte, a spus Zervos cu subînţeles, privindu-l direct în ochi pe prietenul lui. Şi mai înainte de toate, am să îţi transmit salutări. - De la cine? a întrebat cu nedumerire Vasile, care devenea tot mai confuz. - De la fratele tău! a răspuns scurt Zervos şi a simţit imediat că s-a exprimat greşit. - Cum?! a sărit drept în picioare Sfântul. Ochii lui mari s-au deschis foarte tare, ca şi cum voiau să-i iasă din orbite. - Ce ai zis? Ce vrei să spui? - Linişteşte-te, măi, Sfinte, l-a întrerupt Iannis neliniştit, calmează-te! M-am întâlnit cu fratele tău, aceasta vreau să-ţi spun. - Cum? a întrebat din nou Sfântul cu nerăbdare. Să nu îmi spui... L-ai căutat! a strigat el cu mânie. - Nu, nu, desigur! Însă l-a adus Dumnezeu la mine. A venit cu familia la restaurantul nostru. - Cu familia? a exclamat Sfântul. Are familie, copii? Câţi copii are? punea el întrebări una după alta şi emoţia îl copleşea. A făcut un tur de cameră. Câţi copii are? a întrebat din nou. Soţia lui? Este o femeie de treabă soţia lui? Iannis a suspinat ostenit. Şi-a dat seama că prietenul lui îl va Întreba în amănunt totul: meseria fratelui, vârsta copiilor, numele lor, însuşiri, adresă. şi s-a hotărât să i le enumere mai întâi el pe toate în rezumat, ca să termine cu asta şi să treacă la esenţa problemei. - Aşadar, stai jos liniştit, pentru că m-ai ameţit şi îţi voi spune totul pe rând. Vasile s-a aşezat ascultător. - Deci, a început Zervos, fratele tău e comerciant de lemn. Are afaceri bune şi adună bani cu lopata, a comentat el cumva răutăcios, locuiesc în Halkidiki. Soţia lui, Paraschevi, e un înger. Este blândă, miloasă, nu o merita. Iar copiii lui sunt aşa de buni, încât nici pe ei nu îi merita! Stavros, cel mare, cam de unsprezece ani, seamănă cu el. Este plin de viaţă şi pus pe ceartă, dar foarte deştept - ochii lui scapără fulgere. Fetiţa, Fotini, este la fel ca şi mama ei. Este sensibilă şi iubitoare, uşor iritabilă. Al treilea, Arghiris, este cam de trei anişori - s-a oprit Zervos şi ochii lui mari i s-au umplut de bunătate. Ce să îţi spun, măi, Sfinte? a continuat el cu tandreţe, mi-a căzut tare drag copilul acela. Ca şi cum te vedeam pe tine când erai mic. Blând, cu o privire delicată pe chipul lui micuţ, este ca un înger. închipuie-ţi, i-am adus un pahar cu apă şi mi-a spus din proprie iniţiativă „mulţumesc". Ochii lui Vasile se umpluseră de lacrimi. - Arghiris, Fotini... părinţii noştri, a şoptit el, părinţii noştri. Iar cel mic ţi-a spus „mulţumesc". Este un tată bun fratele meu! Iubeşte copiii! - Vrei să spui că Paraschevi este o mamă bună, a protestat cu mânie Zervos, pentru că fratele tău, cu problemele pe care le are, mă îndoiesc că îi pasă câtuşi de puţin de copii! - Ce vrei să spui? a întrebat tulburat Sfântul. - Mă refer la ceea ce spuneai şi tu, a răspuns cam provocator Zervos, fratele tău se chinuie! Îl mănâncă ca o carie coşmarurile lui! Se topeşte ca o lumânare. Dacă l-ai vedea, este palid ca un bolnav, cu obrajii traşi. Şi în fiecare an, pe data de 16 decembrie, fuge ca un nebun în Ambelakia. Se învârte noaptea în jurul acelei case blestemate ca un nebun, ca un obsedat, ai putea spune. Faţa lui Vasile s-a făcut galbenă ca ceara. Se uita la Zervos cu o privire fixă. Şi tu? a murmurat el. Tu de unde ştii toate acestea? a întrebat el şi tonul vocii i se ridica. Hei, de unde ştii tu ce face în fiecare an la 16 decembrie? - Mă bucur pentru tine, a spus mulţumit Zervos. Acum în sfârşit ai pus şi tu o întrebare bună. Şi imediat a scos din geanta lui o casetă video învelită în hârtie colorată. - Vezi asta? a întrebat el cu subînţeles. Este un cadou, un dar de la fratele tău şi de la prietenul tău. - Ce este aceasta? Zervos a desfăcut hârtia colorată. - Corect, a murmurat el, cadourile le desfacem. O casetă video, a spus el arătându-i-o Sfântului, din acelea pe care le punem în televizor şi ne uităm la ele. Aşadar, imediat ce va vedea Poliţia şi procurorul aceasta, fratele tău va veni aici unde stai tu, iar tu vei veni cu mine în Zagorohoria. Te voi pune, lumina ochilor mei, în cel mai luxos apartament al nostru şi acolo, lângă şemineu, cufundat confortabil în fotoliu, te vei juca cu mine, frăţiorul tău, a încheiat Zervos cu o ironie voioasă. Dar Vasile tremura. Muşchii feţei lui s-au contractat de îngrijorare şi de tulburare. Şiroaie de sudoare au început să îi curgă pe la tâmple. - Ce-ai făcut? a întrebat el brutal şi din străfundul fiinţei lui. Ce-ai făcut, om fără frică de Dumnezeu? a repetat el şi a lovit cu pumnul grilajul patului. Zervos s-a speriat. Era prima dată când îl vedea aşa de supărat şi de dur. Dar s-a apărat repede. - Ce am făcut, măi, Sfinte? a strigat el. L-am urmărit pe fratele tău, asta am făcut, a mărturisit el cu fermitate. L-am urmărit, în ziua de 16 decembrie. Am condus toată ziua. Era să mor, am fost până în Peloponez. Şi acolo l-am văzut cum se învârtea ca un nebun în jurul casei pustii. Şi am avut noroc! M-a iubit Dumnezeu şi a adus-o acolo şi pe cealaltă criminală, pe Arhonti. Şi au stat de vorbă, puişorii mei, iar eu i-am înregistrat cu camera, pe ascuns. Asta am făcut! Ţi-am apărat dreptul, aşa cum mi-au cerut conştiinţa şi prietenia noastră să fac! a încheiat Zervos cu hotărâre şi curaj. - Dreptul meu! a sărit din nou în sus Sfântul. Hai, nu mă mai lua cu dreptul meu! De atâtea ori ţi-am spus, dar capul tău încăpăţânat nu vrea să înţeleagă! Dreptul! Şi cine ţi-a spus că te-am luat avocat? a strigat indignat Vasile, cu faţa aprinsă de mânie. Zervos era tot mai năucit, dar nu avea de gând să renunţe. - A, te rog, Sfinte! a strigat şi el la rândul lui. Bine, tu mi-ai spus despre furtişaguri şi erau lucruri corecte şi eu nu le ştiam. Dar acum nu! Acum tu nu ştii! Nu este drept, punct şi gata, nici Dumnezeu nu vrea aceasta, nici oamenii, ca el să umble de colo până colo pe afară, să meargă în vacanţă cu familia lui, iar tu să te ofileşti în această cuşcă, să te stingi pe zi ce trece ca fitilul unei candele. Nu! Adică tu nu eşti om? Nu ai dreptul la viaţă? a strigat Zervos - Este foarte frumos acolo afară, Sfinte, auzi? Eu, când am plecat, mă chinuiam. Turbasem de ciudă de atâta plâns că te las în urma mea şi acum îmi amintesc de tine zi şi noapte, dar dacă îmi spunea cineva să vin din nou aici, nu aş fi venit. Ştii cât de frumos este acolo afară? Ştii cum este să te trezeşti dis-de-dimineaţă în pătuţul tău moale şi să te duci în bucătărie, ca să îţi faci o cafea? Să te bucuri de lărgimea casei tale şi apoi să te duci la lucru, toată ziua să transpiri, du-te-vino şi fugi încolo-încoace, iar seara să te adânceşti relaxat în fotoliul tău, să îţi pui picioarele în apă caldă şi să te uiţi prin ziar, mulţumit că ţi-ai câştigat şi astăzi pâinea? Duminica să ieşi la plimbare prin centru, să faci haz de mamele cu cărucioare, de tinerele îmbrăcate deocheat, care se plimbă cu logodnicii lor. Şi oricând vrei, să te sui în maşină, să dispari printre văi şi să vezi minunile naturii pe care le-a făcut Dumnezeu: să vezi soarele cum se scufundă dincolo de vârfurile munţilor, să vezi cerul cum îşi schimbă culorile, Bikos cum se împodobeşte cu o aureolă. Iar acum, cu zăpada... Priveşte, în faţa noastră este Parnitha. - Încetează! a urlat Sfântul tăios, violent. - Brazii se apleacă ca nişte mirese sub greutatea zăpezii, a continuat Zervos fără cruţare, ca şi cum nu a auzit. Dar ce spun eu? a spus el cu părere de rău, arătând lucarna îngustă a celulei. Ce să vezi prin gaura aceasta, prin care nu intră nici lumina? - Încetează! a strigat din nou cu sălbăticie Sfântul şi şi-a prins capul între mâini. - De ce să încetez? a strigat impetuos Zervos. Pentru că îţi spun adevărul şi te doare? Ţi le spun ca să înţelegi, să pleci de aici, până când se poate, până când mai ai viaţă în tine! Sfântul şi-a ferecat buzele. Faţa lui a încremenit ca marmura, neînduplecată şi aspră. - Viaţa mea este aici, a spus el încet după o clipă de tăcere. Tu întoarce-te la zăpada şi la brazii tăi, bravo ţie! Eu am treabă aici! Dumnezeu mi-a dat de lucru şi mă umple de bucurie! Nici nu poţi să-ţi închipui câtă bucurie! Zervos îl privea cu uimire. - Uită-te acolo, vizavi! a arătat Sfântul printre gratii. Cine este? Uită-te! Zervos s-a uitat. A văzut un bărbat aplecat până la pământ care freca cu mopul podeaua închisorii. - Laţcu, a spus el cu dispreţ şi a scuipat spre pământ. Acel gunoi care molesta copii, s-a strâmbat el cu repulsie şi dezgust. - Taci! l-a întrerupt Sfântul cu duritate. Când vei învăţa să nu mai calomniezi oamenii care sunt creaturi şi chipuri ale lui Dumnezeu? Ei vor merge în rai prin pocăinţă, iar tu prin cuvântul tău rău, te vei trezi în iad. - Taci, măi, Vasile! s-a plâns Zervos. Uşor-uşor ne vei spune că Laţcu este sfânt. - Va deveni! a insistat prietenul lui. Uită-te ce face! Uită-te la el! Freacă podelele, a răspuns tot el. - De ce? L-au angajat ca femeie de serviciu? a întrebat Zervos cu ironie. - Nu! s-a mâniat Sfântul. Aceasta o face din proprie iniţiativă! Fără să-l fi pus cineva! Freacă podelele, curăţă toaletele, face tot felul de munci grele, face tot ce este dezgustător, pentru a se smeri pe sine. Aşa se simte, că este mai prejos decât toţi şi vrea pe toţi să îi slujească, pentru a se mântui. Astfel este pocăinţa profundă, adevărată pentru un păcat atât de înfricoşător. - Ce spui, măi, Sfinte? a strigat Zervos uimit. Laţcu să aibă pocăinţă? EL nu venea nici la ora de religie, în curte. - Cum să vină? De vreme ce toţi îl vedeaţi şi îl scuipaţi, aşa cum ai făcut şi tu acum. Îi era ruşine. Se ascundea într-un colţ şi asculta. A cerut să vină la mine în celulă, foarte sfios, săptămâna trecută, iar apoi s-a dus şi s-a spovedit. Şi toţi cei din închisoare au auzit cum plângea. - Ce vorbeşti? a murmurat Zervos şi l-a privit pe Laţcu, care din când în când se oprea din frecat pentru a-şi face Semnul Crucii, iar buzele lui şopteau ceva, ca şi cum s-ar fi rugat. - Măi să vezi! a şoptit Zervos uimit. Doamne Dumnezeule! - De aceea îţi spun, a continuat mulţumit Sfântul. Eu am treabă aici! M-a chemat Dumnezeu, pe mine cel care nu meritam aceasta! Mă va elibera de aici atunci când va vrea El! Acum sunt în slujba Lui şi mă bucur de aceasta! a încheiat el hotărât. Zervos s-a dat puţin înapoi. Prietenul lui vorbea din inimă, atât de adevărat, încât era aproape să cedeze. Însă şi-a revenit repede: - Ce spui, măi, Sfinte? Vorbeşti serios? - a strigat el iritat - adică pentru a se mântui fiecare criminal, tu te vei topi în închisoare? Vrei să faci misiune creştină în închisoare? Frumos şi sfânt gând! Acceptabil! Du-te afară, Sfinte! Afară! Ce crezi? Că cei de afară au păcătuit mai puţin decât cei de aici? Se pierd, se chinuie, iau calmante noaptea ca să poată dormi. Nici de Dumnezeu nu ştiu, nimic nu ştiu! Doar ce vom mânca, ce vom bea, cum ne vom destrăbăla. Du-te afară ca să-i găseşti! Te aşteaptă. Acolo să vezi câtă treabă este! Nu vei avea timp nici să dormi! Aici sunt zece care au nevoie de tine, acolo sunt o sută! a încheiat Zervos cu satisfacţie, sigur că a sfărâmat şi ultimul argument de apărare al prietenului său. Vasile tremura de emoţie. Venele de la gât pulsau puternic. Degetele îi tremurau spasmodic. Respiraţii scurte, sacadate, ca nişte gemete pline de durere, îi apăsau pieptul. Trupul i s-a arcuit în două, nu mai putea să suporte. S-a aşezat pe pat, şi-a sprijinit coatele pe genunchi şi şi-a strâns capul între palme. Degetele i s-au înfipt cu tărie în părul lui încărunţit. Pentru o clipă chipul i s-a schimonosit, ca şi cum l-ar fi înţepat un junghi neaşteptat în pântece. - Nu! a strigat el şi strigătul lui a sunat ca un geamăt smuls din măruntaiele lui rănite. Nu, Dumnezeul meu! a repetat el cu durere. De douăzeci de ani mă lupt!... Nu mă părăsi acum, Doamne!... Nu!... s-a schimonosit el cumplit şi a izbucnit într-un plâns puternic, de nestăvilit; vaiete şi suspine, respiraţii sacadate îi zguduiau trupul lui uscăţiv. Iannis s-a dat un pas înapoi. Se uita înspăimântat, mut la prietenul lui, care se zbătea în hohote de plâns, iar faţa lui se schimonosise sub palmele lui deschise. A Ce am făcut, nebunul de mine? a şoptit. Ce am făcut? A înţeles, toată acea supărare nu era nimic altceva decât lupta unui suflet cu el însuşi. Vasile se lupta. Se războia sfântul cu omul. Iar Zervos îl prefera pe prietenul lui ca sfânt, chiar dacă era în închisoare. Şi-a plecat capul mâhnit. S-a apropiat de prietenul lui care plângea. Aproape că a îngenuncheat în faţa lui, ca să îl vadă faţă către faţă. - Linişteşte-te, Vasile, l-a mângâiat pe mâini. Linişteşte-te! Ştiu, eu sunt de vină. Nu o să se întâmple nimic, linişteşte-te. Celălalt plângea fără oprire. - Iartă-mă! l-a implorat cu umilinţă Zervos. Nu am vrut să te tulbur. Sunt fără de minte. - De ce, de ce, măi, Zervos? a gemut Sfântul cu durere printre hohote de plâns, căci doar ştii. Atâţia ani m-am luptat... - Ştiu asta, a spus zdrobit Zervos. Ştiu, Sfinte, şi să mă ierţi. M-am comportat greşit, prosteşte, dar nu am vrut să fac asta. Din iubire am făcut-o. Din iubire, Sfinte, a spus el şi i s-a curmat vocea. Se străduia pe cât putea să îl liniştească pe prietenul său cel chinuit. - Nu se va întâmpla nimic! Nimic! îl asigura el. A văzut metaniile care căzuseră din mâinile lui Vasile pe jos. Le-a luat şi le-a pus frumos între degetele prietenului lui, care îi sprijineau fruntea transpirată. - Haide! Hai, Vasile, îl îndemna el cu blândeţe. Acela a apucat cu bucurie metaniile, cum apucă colacul de salvare cel aflat în pericol de a se îneca în mare. Nodurile au început să se învârtă repede pe degete. Se ruga în tăcere, avea ochii închişi şi încă plângea. Doar că încet-încet plânsul lui devenea mai dulce, mai liniştit. Iannis l-a aşteptat să se liniştească de-a binelea. - Iartă-mă, Vasile, i-a spus când acela s-a oprit din plâns. Eu pentru binele tău am făcut aceasta. - Ştiu, Zervos, i-a răspuns liniştit Sfântul. Ştiu că mă iubeşti, că eşti prietenul, fratele meu. Dar crede-mă, nu îmi este de folos aceasta, nici mie, nici altcuiva. - Ştiu asta, a murmurat cu smerenie Zervos, ştiu. S-au privit pentru câteva clipe în tăcere. Dintr-odată, chipul Sfântului s-a înăsprit din nou. - Ascultă, Zervos, a zis el poruncitor, îţi voi spune ceva şi nu accept nici un comentariu. A luat caseta video care era pe pat. Acest obiect diavolesc, a spus el înfuriat, îl vei arunca în foc, să nu mai rămână nimic! Din toată inima să faci asta. Cenuşă să se facă! Auzi? a Încheiat el cu asprime. - Bine, măi, Sfinte. De vreme ce ai spus asta, nu voi mai face nimic. - Ai auzit ce ţi-am spus? a strigat Vasile cu furie. O vei arunca în foc. S-a terminat! a tăcut puţin. Suntem oameni, Zervos, şi tu şi eu, a continuat el mai liniştit, atâta vreme cât există această casetă video, diavolul poate să ne ispitească şi mintea şi inima. Ai înţeles? - Bine, Sfinte, a spus Zervos şi şi-a plecat ascultător capul. O voi arunca în foc, ai cuvântul meu. - Bine, a spus mulţumit Vasile. Şi apoi vocea lui s-a înăsprit din nou: Şi încă ceva, un ultim lucru, a spus el. Să stai departe de fratele meu! a exclamat el, accentuând fiecare cuvânt spus. Ai înţeles? Departe! Niciodată să nu te mai apropii de el! - Bine, Sfinte, a încuviinţat Zervos. De altfel, nu m-aş mai fi apropiat de el. Nu mai are sens să fac asta. - Mă iubeşti, Zervos, a spus acum Sfântul mai liniştit, aproape delicat. Aşadar, dacă vrei aşa de mult să îmi răsplăteşti binele pe care ţi l-am făcut, aşa cum spui, îţi cer o favoare. Zervos şi-a încordat trupul aşteptând să audă ce îi spune. - Să te rogi zi şi noapte, încontinuu să se pocăiască fratele meu! Asta nu e viaţă! Nu suport să se piardă! şi dintr-odată un nou suspin a răbufnit din vocea lui. - Bine, Sfinte, a şoptit emoţionat Zervos. - Să te învrednicească Dumnezeu, a spus încet Sfântul, ca tu să mi-l aduci odată pe fratele meu la mine pocăit, să îl văd! Lui Zervos i s-au umplut ochii de lacrimi. Şi-a plecat privirea. L-a lovit prieteneşte pe umăr pe prietenul lui şi a ieşit din celulă. Afară, Laţcu încă freca podelele... În biserica din satul Monodendri, în regiunea Zagorohoria din judeţul Ioannina, în fiecare dimineaţă, când bătea clopotul pentru slujba Utreniei, Iannis Zervos, fratele Lenei, cumnatul lui Mihail, intra în biserică. Toţi îi ştiau obiceiul. Se ducea de dimineaţă la biserică, înainte de a merge la lucru şi aprindea în sfeşnicul mare bisericesc, încă gol la ora aceea, două lumânări. Le spunea „gemenii": o lumânare pentru Vasile cel nevinovat, Sfântul şi una pentru Panaghiotis, ucigaşul. El spunea în şoaptă o rugăciune şi flacăra lumânărilor ardea ca o tămâie adusă lui Dumnezeu. Dumnezeu îl va milui pe Panaghiotis doi ani mai târziu, închisoarea în Loc care erau ţinuţi Sfântul şi Zervos s-a tulburat. Vestea a venit pe neaşteptate, ca un trăsnet: „Sfântul va fi eliberat". Era spusă din gură în gură, din celulă în celulă, se discuta despre ea în curte, la baie, pe culoar. - Va fi eliberat? Dar cum aşa- a întrebat Fotie- nu mai are de făcut şapte ani? - Ba da, dar îl scot din închisoare mai devreme datorită comportării impecabile. Directorul închisorii a raportat aceasta. L-am întrebat pe domnul Hristo şi mi-a confirmat, a răspuns Pilarinos. - Care şapte ani, măi, Haris? a răspuns cumva cu întârziere Petcu colegului său de celulă. Acesta nici măcar o zi nu ar fi trebuit să rămână aici. Chiar dacă a făcut ceva rău, zic „dacă", s-a pocăit din prima secundă după fapta sa. Toţi şi-au plecat capetele trişti, gânditori. - Uită-te, măi, ce fiare suntem! a murmurat Daniilidis. Omul va fi eliberat şi noi ne mâhnim. - Nu ne mâhnim pentru el, Constantine, i-a răspuns încet Laţcu, care intrase şi el în discuţie. Pentru noi ne mâhnim, căci vom rămâne orfani. - Pentru noi, au încuviinţat toţi şi iarăşi şi-au plecat capul, suspinând. Au sosit şi zorii zilei în care trebuia să plece Sfântul, o zi înnorată, posomorâtă. Sfântul şi-a strâns cele câteva lucruşoare din celulă, o cruce cu Hristos răstignit pe ea, pe care o avea pe perete, Noul Testament, o carte de rugăciuni, câteva haine, pe care i le lăsase Zervos ca amintire. Le-a aranjat pe toate în micul lui rucsac. „Unde voi merge, îşi spunea în sine, sau mai degrabă, cu ce bani?" Nu avea nimic al său, nici măcar un euro în portofelul lui. Ieri s-a gândit să îi dea telefon lui Zervos, să îl anunţe că este eliberat din închisoare. Ştia că prietenul lui ar fi venit personal să îl ia cu jeep-ul, i-ar fi dat cele necesare şi chiar mai mult decât atât. Dar apoi şi-a schimbat gândul. Iannis l-ar fi vrut lângă el, cel puţin o lună la Zagorohoria şi după aceea l-ar fi tot întrebat detalii: „ce" şi „cum". Dar Vasile se grăbea. Aproape de când era copil mic a aşteptat această clipă, chiar dacă inconştient şi voia ca nimeni să nu ştie „ce" şi „cum", nici chiar Zervos. Orice legătură cu această lume trebuia de acum să înceteze... „Asta este, a murmurat el, conştientizându-şi sărăcia absolută, are Dumnezeu de unde! El are grijă şi de păsările cerului". Şi-a pus săculeţul pe umăr şi a vrut să iasă. Nici nu a văzut, fiind aplecat deasupra sacului său pe când îşi făcea bagajul, că în faţa lui stătea în picioare domnul Hristo şi îl privea cu dragoste, cu afecţiune. - Pleci, Sfinte, a spus el - Plec, domnule Hristo. Dar îmi voi aminti de dumneavoastră, oriunde mă voi afla. - Să vezi noi cum ne vom aminti de tine, a spus în şoaptă, temnicerul. A scos din buzunar un plic şi cu mişcări repezi i l-a pus în mână lui Vasile: - Ia! a spus simplu. Sfântul a deschis cu nedumerire plicul. Erau bani, patru sute de euro. - Sunt puţini, ştiu asta, a spus temnicerul, dar sunt toţi banii pe care îi am acum. Îţi vor fi de folos pentru început: să mănânci, să dormi, să călătoreşti. Mai târziu, nu mi-e frică de ceea ce se va întâmpla cu tine, îţi vei găsi drumul tău. - Te rog, domnule Hristo, s-a opus Sfântul, eşti un om sărac, ai patru copii şi a vrut să îi dea banii înapoi. - Nu stăm la discuţii, Sfinte, l-a certat temnicerul. Poate că sunt sărac, dar în acest moment sunt mai bogat decât tine. Iar tu ne spuneai din Evanghelie: Cel care are două haine, să dea şi celui care nu are nici una. Deci, acum eu sunt cel îmbrăcat, iar tu eşti cel gol. Lasă-mă să împlinesc şi eu ceva din cuvântul Evangheliei, să mă sfinţesc şi eu. Sau vrei ca toate faptele bune să fie ale tale! a spus el în glumă. Şi apoi, unde vei merge fără bani? Atâţia ani nimeni nu a venit să te vadă la vorbitor. Am aflat că părinţii tăi au murit demult. Dacă ai fraţi, rude, cine ştie... Tu nu vorbeşti despre tine însuţi. Aşa să fie, îţi respectăm decizia! Dar nu putem nici să te lăsăm să hoinăreşti pe drumuri flămând, măi, copile, nu este posibilă chiar atâta lipsă de recunoştinţă din partea noastră. Sfântul şi-a plecat emoţionat capul. - Vă mulţumesc, domnule Hristo! Vă mulţumesc! a spus el călduros. Aţi văzut, Dumnezeu nu m-a uitat pe mine, robul Lui, a murmurat el. - Asta ne mai lipsea, să nu îi pese lui Dumnezeu de tine, a şoptit temnicerul, dar cuvintele lui nu au fost auzite. Sfântul şi-a pus plicul în buzunar şi a ieşit din celulă. Dar afară îl aştepta o nouă surpriză. Toţi ieşiseră din celule. Se aşezaseră unul lângă altul, de o parte şi de alta, două rânduri. De îndată ce l-au văzut pe Sfântul, toţi cei care purtau căciulă sau şapcă, şi-au dat-o jos de pe cap. - Ce faceţi, măi? a strigat uluit Sfântul. Ce sunt eu, vreun general, să mă petreceţi cu onoruri? Toţi au rămas nemişcaţi. Se uitau la el tăcuţi. Îşi deschiseseră larg ochii, încercau... - Nu, a spus curajos Laţcu, eşti binefăcătorul nostru! - Binefăcătorul vostru, a spus Sfântul şi vocea îi tremura. Ce vorbiţi, măi? Unul singur e binefăcătorul nostru al tuturor, Dumnezeu, a spus el cu greutate, cu întreruperi. Dumnezeu, a repetat, Lui să Îi mulţumiţi zi şi noapte şi... să nu renunţaţi la EL niciodată, niciodată, fiilor! Iar vocea lui era din ce în ce mai sacadată. După ce eu plec, a continuat Sfântul, voi să continuaţi să vă adunaţi tot în curte, să deschideţi Evanghelia, să citiţi cuvântul lui Dumnezeu şi să discutaţi pe marginea lui, aşa cum făceam împreună, a spus şi vocea i s-a curmat cu totul. Acum numai lacrimi, lacrimi înăbuşite şi suspine se auzeau pe coridor. - De ce plângeţi, măi? a strigat Vasile, încercând să îi înveselească. Haide, zâmbiţi! Dumnezeu este bucurie! a spus şi a început să înainteze cu hotărâre pe coridorul lung. Nu a apucat să facă prea mulţi paşi şi un deţinut l-a întrerupt. Venea fugind dinspre celula lui, căci întârziase. Era Kossifakis, un tânăr de douăzeci şi opt de ani din Sfakia. - Sfinte! a strigat el gâfâind. Scuză-mă! Ia acest medalion, are în el o bucată din Sfânta Cruce. Să ţi-l pui sub cămaşă, să te apere de rău! Să îţi aduci aminte de mine, Sfinte, de Manolis din Sfakia! Vasile a luat Crucea cu ochii înlăcrimaţi. - Şi de la mine, Sfinte, a strigat Dimitrie, ia aceste hăinuţe, pantaloni şi cămaşă, mi le-a adus mama mea, dar mie îmi sunt strâmte. Pentru tine vor fi foarte bune. Să le porţi, să-ţi aduci aminte de mine, Sfinte! - Şi eu... a sărit Petcu, am o carte sfântă, veche. Mi-a dat-o o verişoară de-a mea. Se numeşte Urmarea lui Hristos, dar eu nu o prea înţeleg. Ia-o şi să-ţi aminteşti de mine, Sfinte! - Şi de la mine, a spus Pilarinos, ia banii aceştia de buzunar, mie îmi vor aduce alţii. Aşa, să bei un suc de portocale în sănătatea mea. Să îţi aduci aminte de mine, Sfinte! - Şi eu... - Şi eu... - Şi eu... Vasile se uita uluit, şi la unul, şi la altul. Plângea, impresionat de iubirea lor. Micul lui rucsac s-a umplut până sus de lucruşoare: „Să îţi aminteşti de mine, Sfinte!" S-a întors şi i-a privit pe toţi cei din jurul lui, cu tandreţe, cu duioşie. - Îmi voi aduce aminte de voi, copiii mei! a spus încet şi apăsat. Veţi fi cu toţii aici, în metaniile mele! a spus şi i-a însemnat pe toţi cu semnul Sfintei Cruci. Apoi, s-a întors cu hotărâre şi a ieşit pe poarta închisorii... Noul monah era pentru toţi o taină şi o desfătare. Taină, deoarece nimeni nu ştia cum a ajuns în obştea lor, cine era şi ce a făcut în viaţa lui din lume. În acea după-amiază, când a bătut cu sfială la poarta mănăstirii, a ajuns în faţa stareţului Nicanor, bărbat sfânt şi înţelept, şi i-a spus rugător că doreşte să fie primit în mănăstire ca monah, ca să se mântuiască. - Cine eşti, fiul meu? l-a întrebat stareţul, uitându-se la părul lui cărunt. Ce ai făcut în viaţa ta până astăzi? EL şi-a plecat capul cu smerenie. - Sfinte părinte stareţ, a şoptit şi cuvintele îi ieşeau rar şi cu greu din gură. Să mă ierte sfinţia ta, dar te rog nu mă întreba despre trecutul meu, cine sunt şi ce am făcut, a spus el cu modestie, spune doar că sunt un păcătos, un naufragiat care caută linişte la limanul lui Dumnezeu. Părintele Nicanor a tresărit. S-a uitat în ochii lui, mici şi negri când celălalt şi-a ridicat în sfârşit capul. „Ochi limpezi, şi-a spus în sine stareţul, ochi neprihăniţi şi limpezi, ca oglinda apei. Şi cu dragoste de Dumnezeu". Şi fără să înţeleagă cum, fiind pentru prima dată când a permis aşa ceva, a răspuns: - Fie! Să fie binecuvântat! Doar să îmi spui numele tău. Îmi închipui că aceasta o poţi face. - Vasile, a spus necunoscutul, încet şi cu smerenie. - Aşadar, Vasile, intră înăuntru Vasile şi vom vedea ce vom face cu tine. L-au făcut frate. Dar acest frate trăia în asceză, în rugăciune şi, mai presus de orice, în smerenie ca şi călugării cu schimă mare. Orice treabă îl puneau să facă, se grăbea din toată inima să o îndeplinească. Niciodată nu se vedea la el nici oboseală, nici revoltă, nici vreo grimasă a feţei. În biserică intra întotdeauna primul şi ieşea ultimul, în urma tuturor. Cât timp ţinea slujba, stătea în picioare, aproape nemişcat. Îşi deschidea mâinile lui suple şi le ridica către icoana Atotţiitorului şi Îl privea cu dorinţa arzătoare a celui îndrăgostit şi cu simplitatea copilului. Cu buzele cânta încet, ochii lui erau plini de o lumină deosebită, ca şi cum nu mai era în lumea aceasta, ca şi cum s-ar fi înălţat la Atotţiitorul şi vorbea cu mulţimea îngerilor din jurul Lui. Părintele Nicanor îl urmărea pe Vasile cu multă atenţie. Când venea momentul să se împărtăşească cu Trupul şi cu Sângele lui Dumnezeu, întotdeauna ultimul la rând, Vasile plângea ca un prunc. Părea că se teme, dar pe de altă parte el se apropia de Sfântul Potir cu ochii aprinşi de dragoste. Lacrimi de recunoştinţă şi de pocăinţă îi alunecau prin barbă. Şi nu se oprea din plâns decât după ce primea şi anafură. După ce se împărtăşea, strălucea în întregime ca un înger. - Ce om ne-ai trimis, Dumnezeule! îşi spunea în sine stareţul Nicanor. Alteori stareţul se întreba cum este posibil ca un om să fi învăţat în lume să se roage atât de intens, căci Vasile, orice ar fi făcut, se ruga neîncetat. Când mânca, lucra, citea, dormea, buzele lui şopteau întotdeauna Rugăciunea lui Iisus. Metaniile se învârteau pe degete fără oprire. Dobândise Rugăciunea inimii, care are ritmul şi frecvenţa respiraţiei naturale şi pe care vreme de ani şi ani se luptă călugării să o dobândească prin asceză şi prin post. Cât despre post, acesta era deja una cu firea lui Vasile. Când era sărbătoare şi trebuia să mănânce peşte sau ou, lui Vasile îi era greu, când ţineau trei zile de post negru însă ochii lui străluceau. - Câtă asceză i-ai învrednicit să ţină pe cei din lume, Hristoase al meu! murmura cu uimire părintele Nicanor. Dar voia să îl încerce pe acest om neobişnuit, să îi înfrângă orice voinţă, dacă avea aşa ceva în el. - Vasile, i-a spus dimineaţă, astăzi noi postim. Însă pentru tine voi spune să pregătească nişte carne, pentru că eşti cam palid. Vasile şi-a împreunat mâinile pe piept şi s-a înclinat până la pământ cu respect. - Blagosloviţi, gheronda, a murmurat el şi a mâncat fără să protesteze carnea, împreună cu ceilalţi, care se uitau la el ciudat. - Vasile, i-a spus din nou într-altă zi părintele Nicanor, astăzi nu te vei mai ruga cu mătăniile. Ajunge! Ai exagerat şi exagerarea este de la diavolul, ca să te arunce în mândrie. Astă zi nu te vei atinge de mătăniile tale! - Blagosloviţi, gheronda, a spus iar Vasile şi i-a făcut metanie stareţului. Dar părintele Nicanor a văzut că acea ascultare l-a chinuit mult, chiar mai mult decât cea dinainte. Fără mătăniile lui se vedea că se chinuie. Din când în când spasme îi brăzdau faţa. „Simte nevoia să se roage cu mătăniile, s-a gândit Nicanor, mătăniile îl ajută să reziste". Dar oricât de mult îl durea, Vasile nu s-a atins o zi întreagă de mătăniile lui. Iar părintele Nicanor nu i-a mai dat niciodată o astfel de ascultare. Fratele Vasile nu amăra pe nici un alt călugăr. Toţi îl iubeau şi îl admirau. Se punea pe sine mai prejos de toţi. Îi vedea mai buni decât el şi îi saluta cu respect, chiar şi pe călugării tineri. Îi admira, pentru că aveau schima îngerească, în timp ce el rămânea încă frate, pentru că, zicea el, nu este vrednic să fie călugăr. Vorbea puţin, foarte puţin, dar omul acesta avea un har deosebit. Ghicea imediat ce îl chinuia pe un frate, fără ca acesta să îi spună, şi-i şoptea doar o mică propoziţie, simplă şi smerită, dar care avea în ea toată dragostea şi înţelepciunea bunului Dumnezeu. - Diavolul luptă contra noastră, frate Calinic, prin săgeţile aprinse ale desfrânării, dar noi, ca şi Sfânta Marina, îl vom lua de coarne cu arma Crucii şi ca nişte biruitori vom ajunge în ceruri... Vorbele lui insuflau mângâiere. Încet-încet, fraţii au început să se strângă în jurul lui, mai ales călugării cei tineri şi îl întrebau diverse lucruri. - La gheronda, fraţilor, la stareţ! spunea el cu sfială şi cu seriozitate. De unde să ştie să răspundă un frate? - Vasile, citeai multe cărţi pe când erai în lume? Cărţi patristice şi teologice? l-a întrebat într-o zi părintele Nicanor. - Nu, gheronda, a răspuns cu simplitate, doar Sfânta Scriptură şi Psaltirea. Şi stareţul îl admira. Era în el înţelepciunea lui Dumnezeu, care se odihneşte în cel smerit. L-a pus la arhondaric, să îi servească pe pelerini şi apoi să le dea explicaţii despre culegerea de manuscrise. Stareţul a văzut că lui Vasile îi plăcea să facă aceste lucruri, că avea dragoste de învăţătură şi după aceea a ezitat să îi mai dea o treabă grea ca ascultare permanentă, pentru că Vasile era foarte slab, neobişnuit de plăpând. Vasile se purta cu mirenii cu înţelepciune, dar şi cu blândeţe. Şi avea cu ei acelaşi dar pe care îl avea şi cu fraţii din mănăstire. Când vedea nişte ochi întunecaţi, nişte buze îndurerate şi strânse, riduri de necaz sau de îngrijorare pe chip, spunea doar o propoziţie uşoară, ca adierea unui vânt în vreme de zăpuşeală şi pleca. Iar ochii se linişteau şi feţele zâmbeau. Încet-încet şi mirenii au început să se învârtă în jurul lui ca albinele la miere şi să îl întrebe. - La gheronda, fraţilor, la gheronda, se ferea el cu smerenie şi cu teamă. El are înţelepciunea lui Dumnezeu. Eu nici schima monahală nu o am, sunt doar frate. Părintele Nicanor îl observa şi îl admira tot timpul. „Are harul de a comunica, îşi spunea în sine, şi cunoaşte sufletul omenesc, are tot ce îi trebuie pentru a fi duhovnic". Dar stareţul nu se grăbea. Îl ţinea aşa pe Vasile ca frate de mănăstire. Aproape că se împlineau patru ani din ziua când venise la mănăstire. Altor fraţi, care au venit după Vasile şi erau şi mai tineri, stareţul le-a dat schima mică însă lui Vasile nu i-a dat nimic. El tremura de emoţie - stareţul ştia asta - se topea de durere şi de dor, dar nici nu se gândea măcar să îi spună aceasta stareţului, din smerenie. Când a sosit vremea, părintele Nicanor şi-a zis să îl încerce pe Vasile şi mai mult. L-a scos de la arhondaric şi de la manuscrise, pe care le iubea aşa de mult, şi l-a pus la cea mai grea muncă, la lemne. Câţiva fraţi tăiau lemne, le adunau în grămezi, iar Vasile şi cu alţii trebuia să le care pe umeri şi să urce cu ele de la drumul de ţară până la mănăstire. Distanţa nu era mare, dar grămezile de lemne erau grele. Pentru siguranţă, ca nu cumva Vasile să îşi pună în primejdie sănătatea, stareţul l-a trimis împreună cu el pe Efrem, un călugăr tânăr deosebit de inteligent şi de încredere. Efrem avea numai treizeci de ani şi primise schima mare pentru răbdarea lui neclintită în ascultare. - Să ai grijă de el, i-a poruncit stareţul, să îi dai grămezile de lemne cele mai mici, cele uşoare! Şi dacă nu poate, să le cari tu, cu respect şi cu politeţe! Şi s-a dus Efrem să îl ajute pe fratele Vasile, care a alergat bucuros la noua lui muncă, cu ascultare fără crâcnire: „Blagosloviţi, gheronda". Cum putea acel trup slab, aproape imaterial să se întărească precum fierul atunci când îi puneau în spate grămezile de lemne, Efrem nu putea să îşi explice. Rareori Vasile cerea ajutor. Ducea lemnele cu dragă inimă, ca şi cum ar fi fost de puf şi apoi cobora cu bucurie să ia altele. - Nu am cu ce să îl ajut, i-a spus într-o după-amiază Efrem, stareţului. - Ascultă ce vei face acum, i-a răspuns gânditor părintele Nicanor, mâine dimineaţă, după ce veţi începe treaba, vei pune o grămadă de lemne puţin mai grea pe umerii lui Vasile. Probabil că el îţi va cere să îl ajuţi. Tu însă vei refuza, fără tragere de inimă. Vei spune cu obrăznicie că eşti cam obosit şi nu vei face nimic. Efrem şi-a deschis larg ochii cu frică. A vrut să vorbească: - Dar... - Ascultare, Efrem! l-a certat cu blândeţe stareţul. Voi fi şi eu acolo. Astfel, a doua zi dimineaţă au coborât la cărat de lemne: fratele Vasile, Efrem şi stareţul Nicanor, cel din urmă ca şi cum ar fi vrut să ajute şi el. Efrem i-a pus, aşa cum i-a poruncit stareţul lui, o grămadă de lemne mai grea pe umerii lui Vasile. Trupul lui slab s-a clătinat neputincios sub greutatea care îl apăsa. - Ai milă, frate Efrem, te rog să mă despovărezi. Efrem a vrut să alerge să îl ajute, dar părintele Nicanor l-a privit cu asprime şi pătrunzător. - Nu pot, i-a răspuns plictisit tânărul călugăr, sunt foarte obosit, a spus el şi s-a aşezat nepăsător pe trunchiul unui pin tăiat. - Adevărat, adevărat fiul meu, a spus cu părere de rău fratele Vasile, auzi, să îţi cer eu, nenorocitul, să cari lemne! Voi, călugării tineri, cât război aveţi din partea diavolului şi a trupului vostru! Cum să nu fiţi obosiţi? Mie, nefolositorului, om de cincizeci şi trei de ani, ce să îmi facă ticălosul diavol? a spus cu o voce plină de sinceritate. Stai jos, stai jos, frate, să te odihneşti! Voi urca eu lemnele! a încheiat el cu hotărâre, străduindu-se să-şi îndrepte trupul înclinat. Efrem stătea lângă cărbunii de aprins focul. Fratele Vasile a făcut cu efort un pas înainte. Stareţul a alergat fulgerător lângă el, i-a luat lemnele de pe umeri şi l-a trimis imediat să se odihnească. Efrem l-a privit epuizat sufleteşte. - Acest lucru a fost foarte greu, gheronda, a îndrăznit el să-i spună. - Acum vei face ceva şi mai greu, a răspuns Nicanor, care urmărise întreaga scenă uimit. Îl voi lăsa două-trei zile să se odihnească şi când vă veţi întoarce din nou la muncă, tu să îi pui în spate o grămadă de lemne dintre cele obişnuite, cele uşoare. În timp ce el o va ridica fără probleme, tu vei veni după el şi vei începe cu asprime să îl acuzi. - Cum? a strigat Efrem şi în mod spontan a sărit în sus de la locul lui. - Îl vei jigni fără milă, vei spune că se preface că este bun, săritor, sfânt, dar în sine este mândru, trufaş. Este prefăcut şi foarte încăpăţânat, de aceea ridică singur grămezile de lemne, fără să îţi ceară ajutor. Este rău pe dinăuntru, întunecat, dar se preface a fi un înger de lumină, ca să ne înşele însă pe părintele stareţ, vei spune, nu l-a înşelat nimeni. El vede întunericul din tine, făţărnicia şi mândria ta şi de aceea nu te face monah. Spune-i că nu este vrednic şi că stareţul îl va ţine ca frate, în timp ce alţii mai tineri, aşa ca tine, au luat schima monahală mai repede ca el. Faţa tânără a lui Efrem se albise ca o lumânare pascală. - Gheronda! - Ascultare, Efrem! l-a întrerupt stareţul. Nu uita că ascultarea te-a făcut purtător de schimă mare. - Blagosloviţi, a murmurat supus tânărul monah. - Voi fi şi eu acolo, a spus din nou părintele Nicanor. şi a fost, ca şi cum ar fi avut ceva de lucru, voia cu nerăbdare să vadă ce se va întâmpla. Efrem a pus pe umerii lui Vasile o grămadă uşoară de lemne. El a luat-o în spate bucuros, ca întotdeauna. Tânărul monah mergea în urma lui tăcut, insistent de tăcut. Părintele Nicanor i-a aruncat din nou o privire cruntă. Efrem a tras adânc aer în piept: - Vasile, a început el cu hotărâre, te ştiu eu, te prefaci că eşti bun, sfânt, săritor, dar în tine ai multă mândrie, îngâmfare, eşti prefăcut şi foarte încăpăţânat, spunea, repetând cuvânt cu cuvânt ceea ce spusese stareţul, pentru că nu-şi găsea alte cuvinte de la sine ca să le spună. Eşti încăpăţânat, Vasile, de aceea ridici singur lemnele, fără să ceri ajutor, te ştiu eu, a continuat Efrem, forţându-şi vocea. Eşti rău, întunecat însă te arăţi altora ca un înger de lumină, ca să ne păcăleşti. Însă pe părintele stareţ, pe stareţ, Vasile, niciodată nu l-a păcălit cineva. El este un om luminat şi vede adânc în suflet. El îţi cunoaşte părţile tale întunecate, făţărnicia şi mândria ta şi de aceea nu te face monah. Deja de patru ani te ţine ca frate. În timp ce alţii, aşa precum vezi, şi mai tineri ca tine fiind, au primit mai repede schima monahală, a încheiat Efrem şi a simţit că va cădea la pământ de epuizare. Şi atunci s-a întâmplat ceva care l-a făcut pe Nicanor să se cutremure cu totul. Fratele Vasile, care până în acea clipă asculta tăcut şi gânditor şi cu capul plecat, şi-a lăsat grămada de lemne jos pe pământ. A făcut o plecăciune adâncă în faţa tânărului monah, astfel încât capul lui atingea pământul, s-a culcat cu faţa la pământ, cu mâinile întinse în semnul Crucii. - Binecuvântat să fii, frate Efrem, a strigat el şi lacrimile au început să îi curgă din ochi. Te-a luminat Dumnezeu ca să înţelegi întunecimea mea şi mi-ai spus-o cu dragoste, ca să mă izbăvesc, spunea el şi plângea ca un copil. Să te binecuvânteze Dumnezeu! Aşa este cum spui tu, chiar dacă eu, cel cu totul nenorocit, nu simt aceasta, orbit de mândria mea. Îmi fac voia, sunt foarte încăpăţânat şi nu îmi dau seama, eu nenorocitul. De aceea sfântul stareţ nu mă face monah. Îi este milă de mine, ca nu cumva Dumnezeu să mă ardă pentru nevrednicia mea, spunea Vasile cu suspine fierbinţi. Dar te rog, frate Efrem, pe tine care te-ai învrednicit încă de tânăr să te îmbraci în schima cea asemenea îngerilor pentru marea ta virtute, roagă-te şi pentru mine, nevrednicul! Tu ai trecere înaintea lui Dumnezeu, spune-I să mă lumineze să mă izbăvesc, să pun început pocăinţei mele, căci am ajuns la cincizeci şi trei de ani şi sunt încă un prost, un smochin neroditor, poate mă voi învrednici şi eu în ultimii mei ani de viaţă să port şi eu schima cea îngerească, pentru că vreau aceasta, frate Efrem, a suspinat el cu durere, îndrăznesc să îmi doresc aceasta şi mă topesc eu, ticălosul, să îmi ierte Dumnezeu această mândrie a mea! a încheiat el şi a rămas căzut la pământ, plângând cu suspine adânci. Efrem a făcut un pas înapoi, tremurând. S-a uitat implorând la stareţul Nicanor. Acela şi-a şters în grabă ochii şi a alergat lângă ei. - Ce ai păţit, Vasile? l-a întrebat, ca şi cum nu ştia ce se întâmplase. De ce plângi? Ridică-te de la pământ! L-a ridicat şi l-a trimis imediat să se odihnească, fără să îl mai întrebe nimic altceva. Efrem aproape că s-a prăbuşit jos pe pământ, paralizat de istovire. Era palid ca un bolnav. - Nu mai pot să fac asta, gheronda, a spus încet şi rugător, fie-ţi milă de mine! Nu suport această ascultare, să chinui un sfânt! - Bine, fiule, a răspuns părintele Nicanor cu Îngăduinţă şi cu duioşie în glas. Ţi-ai dus lupta ta cu conştiinciozitate. Ascultarea ta va fi răsplătită în ceruri, a spus stareţul şi l-a ajutat cu blândeţe să se ridice. A doua zi, după ce au terminat prânzul, stareţul singur s-a apropiat de fratele Vasile cel încercat. - Ţi-a sosit vremea, Vasile, a spus el cu blândeţe, duminică vei fi tuns monah. Ochii lui Vasile au strălucit de bucurie. - Iar în următoarea duminică vei fi hirotonit preot. Mai întâi vei fi hirotonit diacon, apoi preot şi apoi vei fi hirotesit duhovnic. Toată bucuria din ochii lui Vasile a dispărut. Ea s-a transformat în frică şi surprindere. - Preot? s-a bâlbâit el. Eu sfinte gheronda... - Lasă să le aranjeze acestea cei mai experimentaţi ca tine şi, mai presus de toate, Dumnezeu. Tu roagă-te doar să fii vrednic de chemarea ta. - Rugaţi-vă şi sfinţia voastră pentru mine, gheronda şi toţi fraţii, a murmurat cu inima înfrântă fratele Vasile. - Îţi vom pune numele Visarion, a continuat părintele Nicanor, ca să păstrăm prima literă a numelui tău din lume. Îi voi spune fratelui Calinic să îţi aducă sinaxarul Sfântului tău ocrotitor, să îl citeşti cu atenţie. Duminică, atunci când sub privirea blândă a Pantocratorului, se auzeau în biserică următoarele cuvinte: „Se tunde monahul Visarion", Vasile care devenea Visarion, plângea. Iar duminica următoare, când s-a auzit în biserică: „Dumnezeiescul har hirotoneşte pe monahul Visarion, diacon, iar după o săptămână, preot", Visarion plângea chiar mai mult. Iar când i-au dat epitrahilul, Visarion l-a luat şi a sărutat cu evlavie franjurii de la capătul lui, adică sufletele care vor atârna de răspunderea iubirii lui. şi sufletele acelea erau multe. De îndată ce au aflat mirenii, vizitatorii mănăstirii şi prietenii acesteia, că acel frate blând, care şi numai cu privirea le mângâia sufletele, a devenit duhovnic, au început să se adune în faţa camerei de spovedit; la început au fost puţini, apoi mai mulţi, iar apoi nenumăraţi şi aceasta se întâmpla în fiecare zi, iar în afară de aceştia erau şi cei care dădeau telefon şi îl căutau pe părintele Visarion. Nu mai avea timp nici să care lemne, nici trataţia să o pregătească, nici să facă pe ghidul în legătură cu manuscrisele. Doar asculta, asculta, asculta... Îi privea pe oameni cu blândeţe şi cu răbdare, cu o bunăvoinţă şi o Înţelegere nemărginită pe chip, ca şi cum le-ar fi spus: „Te iubesc, frate, orice ai fi făcut". Visarion ştia să asculte, să liniştească sufletul şi omul să vorbească, să se elibereze. Iar apoi, după ce asculta, ştia să vorbească, aşa cum trebuia întotdeauna: uneori să certe, alteori să laude, alteori să alinte, alteori să mângâie, dar Întotdeauna să ridice sufletul din ţărână la iubirea lui Dumnezeu. Iar sufletele se adunau în jurul lui ca cerbii însetaţi la izvor. Uneori, când se uita la acele feţe umane care aşteptau răbdătoare afară, lângă camera de spovedit, îşi amintea cuvintele lui Zervos: „Aici au nevoie zece de tine, acolo te aşteaptă o sută, şi lăcrima. De câte ori îi rămânea timp să se odihnească, când nu avea de spovedit, se retrăgea undeva singur. Se desprindea de ceilalţi fraţi, cu discreţie cerea linişte şi tăcere, din ce în ce mai mult, linişte şi tăcere. Gheronda Nicanor a observat lucrul acesta, la fel cum observa că asceza părintelui Visarion se tot micşora, se diminua, ca să încapă cu smerenie în măsurile ascezei mănăstirii, ca să nu fie răniţi fraţii, nici să se smintească. „Visarion este pentru pustie, s-a gândit el, nu îi este de folos să rămână în obşte.. Şi a aşteptat. Într-o zi la prânz, părintele Visarion a venit, cu capul plecat, plin de modestie. - Gheronda, a spus el încet, eu, nevrednicul, vreau să îţi cer binecuvântare. - Vrei să pleci, Visarion, l-a întrerupt părintele Nicanor. Iar monahul a dat afirmativ din cap. Stareţul l-a privit de sus până jos cercetător, cu multă bucurie şi cu admiraţie ascunsă. Voia încă o dată, ultima, să încerce acea smerenie şi ascultare sfântă. - Vei primi binecuvântare, Visarion, i-a spus el încet, dar mai întâi fă puţină ascultare. - Blagosloviţi, gheronda, a răspuns din tot sufletul ieromonahul. - Vreau să îmi spui taina ta, părinte Visarion, taina aceasta pe care ai adus-o cu tine din lume. Sunt stareţul tău. Am dreptul să te cunosc cine eşti de fapt. Un fior s-a răsfrânt pe chipul monahului şi i l-a strâmbat. şi-a muşcat spontan buzele, ca să nu se audă un geamăt de durere neaşteptat: - Gheronda, a răspuns el încet cu o voce care tremura, dar care a continuat cu hotărâre, eu, înainte să vin aici, am fost... - Nu! a strigat Nicanor. Nu, părinte Visarion, nu vreau să ştiu unde ai fost înainte, îmi ajunge să înţeleg unde eşti astăzi, a încheiat el cu emoţie. Visarion a suspinat cu uşurare. - Du-te, frate! Du-te cu binecuvântarea lui Dumnezeu! i-a spus gheronda şi şi-a pus mâna în semn de binecuvântare pe capul lui. Îl vedea cum urca cu desaga în spate, aplecat, şi cum se pierdea la capătul orizontului, un punct negru mic care se stingea încet în nemărginitul cerului. - Prin mănăstirea noastră a trecut un sfânt, a şoptit stareţul, să avem parte de binecuvântarea lui! Ce făcea singur-singurel sus pe vârful muntelui, în acea colibă mică, ruinată, pe care singur a reconstruit-o, nimeni nu ştie, pentru că nimeni nu îl prea vedea. Călugării din chiliile învecinate îi lăsau farfuria cu mâncare la uşă. El deschidea, lua aproape jumătate din mâncare, iar restul îl lăsa neatins, ca să mai ia şi fraţii ceva mâncare înapoi. Uneori auzeau din colibă plânsete, suspine. - Se roagă, murmurau monahii. În zilele de duminică şi la marile sărbători cobora la o mănăstire din apropiere, ca să slujească împreună cu ceilalţi fraţi ieromonahi. Când venea rândul lui să facă Proscomidia, monahii şi credincioşii întârziau să se ridice din genunchi, pentru că Visarion se rupea de realitate, privea în extaz Sfânta Masă. Buzele lui rosteau neîncetat rugăciunea. - Vede îngeri, şopteau monahii. Când se termina Liturghia, el însuşi frumos ca un înger, făcea o metanie adâncă în faţa fraţilor şi pleca. Întotdeauna Visarion pleca, avea nevoie de linişte şi de tăcere. Dar cu cât el căuta să se reazeme pe pieptul lui Dumnezeu, singur cu Singurul Cel iubit al său, cu atât lumea umilă şi săracă, pământească, urca în pustietăţi, dorind să se reazeme de inima lui, inimă de mamă, pentru a se odihni... Iar Visarion, cărbune aprins de iubirea lui Dumnezeu, cobora din cerurile rugăciunii. Îşi deschidea coliba, ca să Încapă în ea oameni din toate colţurile pământului, din Halkidiki, din Tesalonic, din Thesalia, din Ioannina, din Atena, din Creta, din Peloponez... Şi chiar de mai departe, din afara graniţelor Greciei, din nordul Europei, din Australia, din America, din Balcani... Iar Visarion îşi apleca umerii lui slabi, ca un alt Atlas sfânt, şi purta cu toată inima, ca şi lemnele la mănăstire, toate poverile foarte grele ale acestei lumi: durere şi lacrimi şi vină şi păcate, un adevărat martiriu. Iar el se încărca de bunăvoie cu acea cruce imensă şi urca pe urmele Domnului lui, ca să reazeme toată durerea omenească pe culmea Golgotei, nădăjduind să răsară învierea. Şi asculta Visarion, asculta, răstignit şi înviat în iubirea lui Dumnezeu. - Sfânt! spuneau toţi cei care ieşeau din colibă, cu o faţă schimbată. Într-o zi s-a întâmplat un lucru pe care l-au aflat toţi pelerinii şi toate schiturile şi toate mănăstirile. A intrat în colibă un om îndurerat şi plângea. Plângea cu suspine, sfâşietor, atât de tare, încât nici măcar numele nu şi l-a putut spune când l-a întrebat gheronda. Părintele Visarion a aşteptat cu răbdare însă omul cel îndurerat nu se liniştea. - Nu plânge, Pavele, fiul meu, a spus după multă vreme Visarion, fetiţa ta, Despina, doarme acum la picioarele Maicii Domnului. Omul a rămas uluit. De frică şi de uimire a încetat să mai plângă. De-abia a ieşit afară din colibă şi îi anunţa cu frică sfântă pe toţi cei pe care îi vedea: - M-a strigat pe nume, fără ca eu să i-l spun. Şi îmi ştia şi care este durerea şi numele copilului meu. - Visarion vede! şopteau uimiţi monahii. Dumnezeu i-a dat harisma străvederii şi a înainte-vederii. Gheronda vede! Iar altă noapte, din nou au fost puternic impresionaţi. S-a întâmplat să fie acolo şi părintele Nicanor, care s-a dus la mănăstirea care era mai jos de coliba lui Visarion şi a discutat până târziu cu stareţul Ilarion, doctorul, pentru că un frate din mănăstire se îmbolnăvise. - Priveşte, frate, i-a spus deodată Ilarion şi a arătat în sus, spre vârful muntelui. Era coliba părintelui Visarion, înconjurată de o lumină deosebită de cea a lunii, una nepământeană şi veselă, care făcea ca noaptea să se facă albă ca fildeşul. - Taci! a murmurat Nicanor. În liniştea serii se auzeau suspine prelungi... - Să nu îi spunem nimic despre lumina aceasta din jurul colibei! a spus Ilarion cu precauţie. Să nu se vatăme! - Pe Visarion, frate, nu îl mai atinge deja nimic, a răspuns încet stareţul Nicanor. Şi într-adevăr, nici o patimă, nici o tulburare a acestei lumi nu se mai atingea de inima monahului pustnic. Doar iubirea, un preadulce martiriu, pentru Preablândul lui Mire şi afecţiunea lui fierbinte faţă de fraţi. Toţi oamenii din lume erau fraţii lui, toţi dar mai înainte de toţi acela... pe care l-a cunoscut ca frate din prima zi a vieţii lui şi al cărui nume se pierdea printre suspine... Într-o zi, după ce trecuseră patru ani de când Visarion a părăsit obştea, prima lui mănăstire şi întreg Sfântul Munte, care se culca şi se trezea în rugăciunile lui fierbinţi, s-au speriat. Era la începutul lunii aprilie, în ajunul sărbătorii Buneivestiri din calendarul vechi. Gheronda Visarion cobora la mănăstirea Dohiariu pentru privegherea de toată noaptea a sărbătorii Maicii lui Dumnezeu cea plină de har. Cerul era albastru cenuşiu ca şi indigoul. Se adunau nori denşi, purtători de ploaie. Pe când gheronda voia să cotească drumul către Dohiariu, l-a întrerupt din drum un mirean, deznădăjduit de moarte, care venea la coliba lui. Sărmanul se zvârcolea şi spunea că nu mai vrea să mai trăiască, fusese concediat de la locul de muncă, îl părăsise soţia, sedusă de altul, iar singurul lui copil îl insulta, influenţat de ura mamei lui. Sărmanul om plângea şi îi spunea, îi tot spunea lui Visarion, care îl asculta cu durere, străduindu-se să reînvie nădejdea în acel suflet necăjit. Deodată, un fulger a brăzdat cerurile. A străpuns puternic şi tăios norii încărcaţi de ploaie. Mireanului nici nu i-a păsat. Atâta durere profundă avea în el încât singurul lucru pe care îl dorea era să se destăinuiască, să vorbească fără încetare. Dar nici monahul nu s-a mişcat. Asculta atât de intens chinurile fratelui, încât nici nu simţea cum ploaia îi biciuia trupul său cel vlăguit. Rasa lui s-a îmbibat cu apă şi i s-a lipit de trup, porii corpului său absorbeau frig şi umezeală. Dar Visarion nu îşi dădea seama. Trebuinţa lui era cum să îl mângâie pe acel om chinuit. Când au terminat de vorbit, mireanul, mai liniştit, a coborât la vale. Visarion a cotit la dreapta. A mers doar câţiva paşi şi a căzut la pământ, aproape leşinat, în timp ce ploaia îl biciuia fără milă. Trupul lui nu a putut suporta mai mult. După două ore, nişte călugări care coborau cu întârziere la priveghere, l-au găsit leşinat şi aproape mort. L-au dus în coliba lui şi i-au trimis imediat mesaj părintelui Ilarion să vină, pentru că gheronda Visarion arde de febră iar de îndată ce şi-a deschis ochii, o tuse puternică l-a făcut să se zvârcolească pe patul său atât de tare, încât ziceai că i se va sparge pieptul din cauza zdruncinăturii tusei. Părintele Ilarion a venit repede, cu ustensilele lui medicale, împreună şi cu tânărul Damian pe care, de îndată ce a auzit că gheronda Visarion a leşinat, nu l-a mai putut ţine pentru nimic în lume în mănăstire şi a trebuit să îl ia cu el. Stareţul a pus stetoscopul pe pieptul şi pe spatele pustnicului. - Pneumonie, a spus el cu îngrijorare, Dumnezeule, este copt de boală! a strigat, în timp ce îşi mişca ustensila încoace şi încolo pe trunchiul lui Visarion. Damian se uita la el şi tremura. - Probabil că este o boală mai veche, a continuat cu nelinişte doctorul, probabil că el a mai avut pneumonie sau pleurezie şi au rămas sechele. Se pare că sistemul lui respirator este sensibil, nu trebuie să se mai expună la aer rece! Între timp, gheronda Visarion era zguduit de convulsiile febrei şi de tusea care îi chinuia încontinuu pieptul. Delira şi spunea mereu un nume, o propoziţie: „Doamne, miluieşte-l pe Panaghiotis". Îşi întorcea brusc într-o parte şi în alta capul pe pernă. „Pe Panaghiotis, miluieşte-l, Doamne", iară şi iară, din nou aceeaşi rugăciune. Ilarion încerca fără succes să îl liniştească. - Fii bun, frate, a strigat el tare în final, şi răspunde-mi la ceea ce te întreb! Ai mai fost vreodată bolnav cu plămânii? - Da, a răspuns gheronda, gâfâind greu, am avut pneumonie şi a avut grijă de mine Zervos... cât de mult a avut grijă de mine... - Da, a murmurat Ilarion, numai că nu te-a îngrijit aşa cum trebuia. Asta este, lasă că te voi îngriji eu, a spus el şi a pregătit o injecţie, ca să îi scadă febra şi să se liniştească bolnavul. A luat cu delicateţe mâna pustnicului. Damian s-a speriat. Şi-a întors palid privirea în altă parte. - Îl va durea? a întrebat doar aşa ca să zică ceva. Gheronda i-a aruncat o privire fugară. - Ah, Damiane, a spus el cu dragoste, nu îţi fă griji, fiul meu. Părintele Visarion a trecut prin multe în viaţa lui. Tânărul s-a întors şi a început să mângâie cu dragoste capul albit de ani al pustnicului. Cu un an în urmă, Damian era în lume şi heroina îi curgea prin vene, până când s-a dus la Muntele Athos şi l-a întâlnit pe Visarion. - Va rezista? l-a întrebat cu durere pe stareţ. - Damiane, unde este credinţa ta? l-a certat cu blândeţe acela. Noi nu merităm să îl avem cu noi pe gheronda Visarion însă avem nevoie de el. Dumnezeu se va milostivi. Visarion nu auzea, doar zicea: „Doamne, miluieşte-l pe Panaghiotis". Şi iarăşi la fel, până când încet-încet a căzut într-un somn profund. Ilarion i-a atins cu mulţumire fruntea. - Vom rămâne aici în noaptea aceasta, i-a spus ucenicului, să avem grijă de el. S-a aşezat pe un scaun la picioarele bolnavului şi a început să se roage cu mătăniile. Damian îl mângâia pe cap pe Visarion, numărându-i respiraţiile, priveghind. Noaptea a trecut cu linişte, până când Damian l-a scuturat din somn cu îngrijorare pe stareţul lui, care aţipise spunând Rugăciunea inimii. - Trezeşte-te, părinte, trezeşte-te! Ilarion a sărit imediat în picioare. - Ce s-a întâmplat? A aprins lumina. - Doamne al Puterilor! a exclamat. Faţa pustnicului era de culoare pământie. Buzele lui se Învineţiseră, la fel şi extremităţile degetelor. Doctorul i-a înşfăcat repede încheietura mâinii. A apăsat cu degetul o venă de la mână ca să îi ia pulsul. - Preasfântă Maică! a implorat. Maica lui Dumnezeu! Şi-a unit palmele şi a început să apese ritmic pieptul pustnicului. O dată, de două, de trei, de patru ori, iar apoi a suflat aer printre buzele lui. - Ai milă, frate, murmura, iubire, Visarioane! Ştim, vrei să pleci la Dumnezeu însă ai milă de noi. Te aşteaptă atâţia de Damian, atâţia de Ilarion... Şi-a pus degetele la vena carotidă şi apoi a început din nou să îi maseze cu putere pieptul. - Doamne, nu! se ruga. Mai lasă-l puţin! Lasă-l, Doamne!... Pentru nevrednicul tău rob, Ilarion. Însă Sfântul a rămas pământiu, nemişcat. Damian se străduia să se roage. Doctorul a luat din nou pulsul. - Ce să fac, Doamne? a strigat el rugător. Şi atunci o idee i-a apărut în minte. Şi-a amintit numele pe care Sfântul îl şoptea iară şi iară pe când avea febră, numele de Panaghiotis... „Doamne, miluieşte-l pe Panaghiotis", spunea. Ilarion s-a aplecat deasupra lui. - Frate Visarion, mă auzi? Ştiu că mă auzi. Dumnezeu îl va milui pe Panaghiotis - asta este sigur - însă tu trebuie să fii viu, sănătos, ca să-l vezi, nu numai din cer, ci şi de aici de pe pământ, a spus el încet şi clar şi nici măcar el însuşi nu ştia ce vorbea. Un zâmbet fericit s-a aşternut pe chipul pustnicului. Ilarion şi-a pus cu emoţie degetele la gâtul lui, să îi ia pulsul. Vena zvâcnea. Pieptul lui Visarion a început să se mişte. Respiraţia i-a redevenit ritmică, normală. - Slavă Ţie, Doamne! a respirat uşurat monahul. - Minune! a şoptit extaziat Damian. Minune! - Da, Damiane, o minune, a răspuns Ilarion, provenită din sufletul uman. Ştii de câte ori am trăit asemenea minuni la spitale, în lume? Visarion aşteaptă ceva... Îi găsiseră leacul. Au stat lângă el cu rândul, o lună, zi şi noapte. La căpătâiul lui a stat Ilarion din mănăstirea vecină, Moise din Kavsokalivia şi pneumologul Ioachim de la Cutlumuş, trei doctori împreună cu ucenicii lor şi cu Damian, care nu a plecat deloc de acolo. Şi pe rând, atunci când boala făcea să cedeze trupul cel slăbit al pustnicului, se aplecau deasupra lui şi îi şopteau aşa: „Dumnezeu îl va milui pe Panaghiotis!" Iar Visarion zâmbea. Şi astfel, încet-încet, cu această propoziţie, prin speranţa pe care i-o turnau în suflet, gheronda îşi revenea, până când s-a ridicat din pat sănătos ca mai înainte, liniştind pe cei de la Cutlumuş şi din Kavsokalivia, pe Ilarion şi pe Damian, pe tot Sfântul Munte Athos care se ruga fără încetare pentru el. „Te aştept la scaunul de spovedanie!" în timp ce comunitatea Athosului izbuc ne a în nenumărate rugăciuni de mulţumire: „Slavă Ţie, Doamne!" pentru că Dumnezeu nu l-a luat mai înainte de vreme pe Sfântul, iar Visarion, înzdrăvenit prin grija frăţească a doctorilor, a continuat să cucerească cerurile, Panaghiotis şi Paraschevi Kranias se adânceau, la puţin timp după cele istorisite mai sus, în cea mai nemiloasă deznădejde pe care au avut-o de trecut vreodată. Oricât de mult îl judeca Zervos pe Kranias că acesta nu ar putea să aibă grijă de copiii lui din cauza mustrărilor de cuget care îl rodeau, fratele lui gheronda Visarion îşi iubea copiii mai mult decât orice. Mai exact, doar pe oamenii aceştia îi iubea Kranias: pe Paraschevi, de care se ruşina profund că trebuie să o mintă şi nu îi spune adevărul despre trecutul lui şi mai mult decât pe ea, îi iubea pe cei trei copii ai lor. Aceştia îl priveau cu încredere, cu siguranţă şi cu admiraţie pentru puterea lui paternă, iar această privire a lor plină de puritate îi provoca durere lui Panaghiotis, dar îi dădea un motiv ca să reziste în viaţă. „Pentru copiii mei!" spunea el şi atât cât putea ca tată, era alături de ei. Stavros crescuse deja, era un bărbat de douăzeci şi unu de ani, sănătos şi puternic şi cu o mare poftă de viaţă. Nici nu a terminat bine şcoala şi tatăl lui l-a luat cu el la lucru, unde se descurca foarte bine, era foarte isteţ, parcă era făcut din leagăn pentru a face comerţ. Fotini mergea acum la liceu, în clasa a X-a. Deşi nu era o elevă foarte bună, era mândria şcolii ei, pentru că pictase toţi pereţii şcolii şi şcoala lor a câştigat locul I la un concurs. „Fata aceasta se va face pictoriţă", spunea Paraschevi cu dragoste, iar Kranias se mândrea cu darul fiicei lui şi avea mari speranţe în legătură cu ea. Al treilea copil, Arghiris, era cel pe care tatăl îl iubea cât pe ceilalţi doi copii la un loc. Arghiris n-a fost un copil aşteptat, nu era în program, cum se zice. S-a zămislit pe neaşteptate în pântecele mamei sale, la patru ani după naşterea Fotiniei, când deja Paraschevi trecuse de vârsta de patruzeci de ani. Dar să îl avorteze a fost inacceptabil: „Să fie, spunea mama şi îşi mângâia pântecele cu tandreţe, acesta va fi mezinul, bucuria noastră". Şi într-adevăr, Arghiris era o bucurie, era ca un luceafăr în casa lor. Din primele zile când a început să înţeleagă ce se întâmplă în jurul lui, acest copil - aşa cum a priceput şi Zervos, a fost unul deosebit. Era binevoitor, blând, răbdător, ascultător: „E la fel, se gândea şi se zvârcolea Kranias, ca acela". Şi cu cât copilul creştea, se mărea şi asemănarea la chip şi la suflet cu Vasile, astfel încât tatăl lui când îl vedea, i se întuneca privirea. Copilul, ca şi cum ar fi simţit, venea la el în braţe, îşi punea mânuţele în jurul gâtului tatălui său şi era plin de bucurie şi nimeni nu putea să îl desprindă, în acel moment, de tatăl lui, pentru nimic în lume. Kranias îşi muşca buzele ca să nu strige de durere, dar îl strângea pe băieţelul lui la piept, iar căldura trupului copilului îi pătrundea până în suflet. Într-o zi, Arghiris, pe când avea cam nouă ani, s-a întors de la şcoală foarte vesel, cu o hârtie multicoloră în mână. Kranias nu-L dăduse pe Dumnezeu copiilor lui, nu vorbise niciodată despre El. Dar mezinul flutura foarte vesel acea hârtie multicoloră: - Mamă, mă voi duce la ora de cateheză! a declarat cu entuziasm. Panaghiotis a sărit deodată în sus: - Arghiris, ai atâtea preocupări, atletism, limba engleză, a spus el neliniştit, iar noi de obicei duminica plecăm din oraş. Dar Paraschevi i-a aruncat o privire dură. - Lasă-l pe copil să meargă! a murmurat imperativ, printre dinţi. Era bine dacă mergeau şi ceilalţi doi copii. Să nu tremure tot timpul inima în mine pentru Stavros. Iar Kranias a dat înapoi. Vedea că fiul lui cel mic nici cu mingea nu voia să se joace mult ca ceilalţi copii de vârsta lui, nu voia nici jocuri electronice, războinice, nici soldăţei, nici săbii, nimic... Doar lua Sfânta Scriptură cu desenele ei frumoase şi o răsfoia cu atenţie şi citea din ea, adâncit în micul lui fotoliu. Iar Kranias îşi aducea aminte şi pălea la faţă: „Mi-a trimis Dumnezeu acest copil ca să mă educe", se gândea. Însă îl adora pe mezin mai mult decât orice altceva. Şi de aceea acum suferea cumplit, aşa cum nu suferise nici în noaptea aceea a răului, după... Cum s-a întâmplat asta, nimeni nu şi-a dat seama. Arghiris fugea pe terenul de sport, când deodată a leşinat şi a căzut la pământ. Ceilalţi colegi au încercat să îl ajute însă copilul nu îşi revenea. L-au dus la spital, i-au dat telefon mamei lui, Paraschevi. Arghiris nu se trezea. L-au transportat de urgenţă la Thesalonic, i-au făcut analizele. Rezultatele erau îngrijorătoare şi din oră în oră erau răsturnate de altele de mai rău augur. Trupul copilului se prăbuşea cu o rapiditate de coşmar. Activitatea lui cerebrală era foarte slabă. L-au dus de urgenţă la secţia de Terapie Intensivă. Panaghiotis şi Paraschevi stăteau muţi de uimire pe hol. Se uitau dezorientaţi încoace şi încolo. Nimeni nu venea să le spună ceva. Toţi alergau de colo-colo, vreo trei-patru ore au tot alergat. Iar cei doi părinţi erau în agonie. În fine, profesorul Alexiadis a ieşit din salon. Îl cunoşteau de la televizor, era un om matur şi respectat. A venit spre ei. Cei doi s-au ridicat: - Ce se întâmplă, doctore? a întrebat tatăl, foarte palid. - Ce-a păţit? a continuat Paraschevi. Profesorul şi-a plecat capul întristat. - Domnule Kranias, nu ştiu să vă spun ce i s-a întâmplat, a răspuns doctorul încet, dar ferm, nu am putut să ajung la un diagnostic. Mi-a albit părul de când consult copii bolnavi şi este prima dată când mă aflu într-o asemenea incertitudine. Paraschevi a încremenit, ca şi cum a lovit-o un trăznet. - Ce înseamnă aceasta? a întrebat Kranias cu îngrijorare, trecând repede peste primul şoc al aflării acestui răspuns. - În acest moment, a spus din nou profesorul încet, dar ferm, starea e gravă. Copilul a căzut în comă. Funcţiile lui vitale sunt susţinute în mod mecanic. Ce să spun? a continuat doctorul, cu o vădită şi adâncă nedumerire, stând în faţa celor doi părinţi care îl priveau consternaţi. Poate este vorba de începutul unei boli autoimune, rare neaşteptate, sistemice... însă iarăşi indiciile oferite de sistemul respirator al copilului nu ne sprijină punctul de vedere. Paraschevi s-a clătinat, gata să leşine. Soţul ei a prins-o la timp în braţe. - Dacă... dacă dumneavoastră nu puteţi, nu aveţi mijloacele necesare, a răspuns Kranias, care cu toată deznădejdea pe care o simţea, mintea îi funcţiona cu repeziciune, îl vom duce în străinătate. - Da, a murmurat Paraschevi cu nădejde. - Este extraordinar de greu să fie transportat în starea în care se află, a răspuns pe un ton rezervat doctorul. - Greu, uşor, se va rezolva! a strigat Kranias. Alexiadis a oftat mâhnit, pentru că trebuia să le spună tot adevărul. - Să vedeţi ce s-a întâmplat, domnule Kranias, a spus el încet. Nu ştiu dacă l-aţi văzut pe domnul care era cu mine în urmă cu două ore. Era Steven Smith din Ohio, cel mai bun pediatru din lume la ora actuală, specialist în cazuri urgente şi rare. E aici pentru Congresul de Pediatrie. L-am chemat de îndată să îl consulte pe copil. - Şi? a întrebat Kranias. - Nici el nu a putut să ajungă la o concluzie clară, a răspuns mâhnit doctorul. Paraschevi a căzut încă o dată în braţele soţului ei, scoţând un suspin sfâşietor. - Nu este posibil, a murmurat Kranias cu o voce tremurândă. Adică, domnule profesor doctor, vreţi să îmi spuneţi, a continuat el cu o durere cumplită în voce, vreţi să îmi spuneţi că aşa din senin fiul meu, fără ca dumneavoastră să ştiţi de ce, va muri? a strigat Kranias, aproape urlând ultimul său cuvânt. - Vom face tot ce putem, domnule Kranias, a răspuns liniştit profesorul. Mai exact, vom face ce ne va lumina Dumnezeu. Pentru că în acest caz numai El ştie şi poate să facă ceva, a încheiat el şi brusc s-a întors şi a plecat, lăsându-i pe cei doi părinţi distruşi de deznădejde. Paraschevi plângea cu suspine sacadate în braţele soţului ei. Lacrimile îi udau cămaşa. - Cum este posibil? a gemut ea printre suspine. De ce? De ce ni se întâmplă nouă aceasta? De ce Arghiris al nostru? De ce? repeta iară şi iară aceste cuvinte, în pauzele dintre hohotele de plâns. De ce ne încearcă aşa Dumnezeu? Ce am făcut? Cu ce am greşit? întreba ea cu durere. Întrebarea i-a străpuns ca un cuţit inima soţului ei. Kranias s-a clătinat. - Eu am greşit! a auzit el în sine o voce înceată, dar necruţătoare. Eu, a devenit vocea mai puternică, eu, a gemut Kranias istovit. - Tu? s-a speriat Paraschevi. Ce ai făcut tu? - Nimic, a răspuns cu vocea întretăiată soţul ei, nimic. A ajutat-o pe soţia sa să se aşeze pe un scaun. El s-a aşezat în faţa ei. Faţa ei era schimonosită de durere. - Nu fă asta, Paraschevi, a zis el Lasă-i să zică ce vor. Îl vom duce în străinătate! Vei vedea, a spus el, străduindu-se să îi readucă puţină nădejde soţiei lui în suflet. - Nu ai auzit? a gemut Paraschevi din nou. Crezi că ei spun minciuni? Doar la unul singur putem să îl ducem, cum a spus Alexiadis, la Dumnezeu! Ea şi-a acoperit faţa şi a început din nou să plângă însă mai liniştit. - Dumnezeu, a repetat ea. Să mergem, Panaghiotis! Să alergăm! Să plecăm! - Unde? a întrebat îndurerat soţul ei. - Nu ştiu, oriunde: la icoana Maicii Domnului din Tinos, la Sfântul Rafail în Mitilini, în Simis, acolo unde am mai fost, la Arhanghelul Mihail, a enumerat Paraschevi locurile de închinare, înţelegând însă imediat faptul că toate aceste propuneri erau irealizabile. - Durerea te face să spui prostii, Paraschevi, i-a răspuns soţul ei. - Şi ce vom face? a strigat Paraschevi enervată. Vom sta aici cu mâinile în sân fără să facem nimic, în timp ce acolo, înăuntru copilul nostru se zbate între viaţă şi moarte? Trebuie să ne grăbim, să mergem, Panaghiotis, a spus ea şi dintr-odată s-a oprit, ca şi cum îi venise în minte o idee. Ochii ei înlăcrimaţi s-au luminat. - La Sfântul! a murmurat ea. La Sfântul de care vorbesc oamenii, la Visarion. Este aici lângă noi, lângă casa noastră. - Cine este acesta? a întrebat Kranias nedumerit. - Bătrânul, nu ai auzit? E pustnic în Sfântul Munte. Toţi vorbesc despre el. E sfânt, contemporan cu noi, viu. Şi se spune că vede. Are darul vederii. - Ce vede? a întrebat Kranias cu uimire. - Totul, a răspuns Paraschevi cu evlavie. Se uită la tine şi ştie cine eşti, care e numele tău, ce ai făcut, ce urmează să se întâmple mâine dimineaţă. Kranias a sărit în sus de frică. - Şi de ce să mergem, măi, Paraschevi, a spus el cu răceală, ca să ne spună, dacă va trăi sau va muri copilul? - Nu! a strigat Paraschevi iritată. Nu de asta! Vei merge tu, eu sunt femeie, nu pot merge. Îi vei cere să se roage pentru Arghiris... Se spune că este sfânt şi că îl ascultă Dumnezeu. Rugăciunea lui are putere. Uite, de exemplu Magdalini, a confirmat Paraschevi cu nădejde, tu o ştii pe Magdalini, soţia lui Antonis. Au fost căsătoriţi de doisprezece ani şi nu au avut copii. Antonis s-a dus la acest sfânt, la părintele Visarion. Acela a spus că se va ruga şi după două luni Magda a rămas însărcinată! - Este o coincidenţă, măi, Paraschevi, a murmurat Kranias, care era din ce în ce mai răvăşit. Uneori oamenii întârzie să aibă copii. Soţia lui l-a privit ca o leoaică înfuriată. - Coincidenţă? a strigat ea. Pentru tine toate sunt întâmplătoare, Panaghiotis! Nici în Dumnezeu nu crezi, nici în nimic! Crezi doar în tine însuţi, în meseria ta şi în banii tăi! Poftim! Salvează-l acum pe copilul tău cu banii tăi! - Încetează, Paraschevi, a îngânat cu teamă Kranias. Nu este aşa cum zici tu! - Nu este? a strigat din nou Paraschevi. Atunci cum este, să-mi spui tu! Auzi de Dumnezeu şi tremuri, ca şi cum te-ai demoniza. Nici măcar o candelă nu am aprins acasă, niciodată nu am ţinut post, nici Postul Mare nu l-am ţinut, nici miercurea nu am postit, nimic! Iar când Arghiris, copilul nostru, a spus că vrea să meargă la ora de cateheză, te-ai speriat! Te fereşti de Dumnezeu, ca şi cum El ar fi o ameninţare, un" pericol, o sperietoare, striga Paraschevi, fără să ştie cât de mult îl atinge în suflet pe soţul ei. De ce, Panaghiotis? Ce ţi-a făcut Dumnezeu de Îl urăşti şi L-ai dat afară din viaţa şi din casa ta? De ce? a insistat Paraschevi şi alte lacrimi au început să-i curgă din ochi. Însă asta este, a spus cu amărăciune în glas. De asta pâine bună nu am mâncat împreună, niciodată. Kranias o asculta tăcut pe soţia lui. Fără să ştie, ea îi ciopârţea sufletul în bucăţi mici-mici. Însă această ultimă afirmaţie a ei l-a întristat. - De ce, Paraschevi? a gemut el tânguindu-se. Nu ţi-am dat eu mereu tot ce ai vrut? - Ce să spun! a strigat femeia cu disperare. Ce să spun, Panaghiotis! Nu mai pot să suport! O să spun acum! De ajuns! În atâţia ani tu niciodată nu ai zâmbit! Întotdeauna ai fost îngândurat, întunecat, distant. Noaptea iei calmante ca să dormi. Crezi că nu ştiu asta, pentru că le-ai ascuns în serviete? Ştiu, Panaghiotis! În timp ce dormi, ştii al cărui nume îl strigi, Panaghiotis? Numele fratelui tău: „Vasile! spui- Vasile!" Îţi aduci aminte atunci la Zagorohoria? Mi-ai spus să nu îţi mai vorbesc niciodată despre asta. Dar acum îţi voi spune. A sosit clipa. Îţi voi spune! Te urmăreşte fratele tău, Panaghiotis! a strigat Paraschevi şi l-a făcut pe Kranias să tremure din tot trupul, crezând că ea ştie adevărul sau că se apropie periculos de mult de adevăr. - Taci, Paraschevi! a întrerupt-o el. - Să tac? Nu, nu acum, Panaghiotis. Te chinui datorită fratelui tău, eu ştiu asta. Îl iubeşti, aţi fost gemeni însă tu nici nu vrei să recunoşti aceasta, nu l-ai iertat! Aceasta te chinuie, Panaghiotis! ţi-a dezonorat numele, cinstea, familia şi nu ai putut niciodată să suporţi aceasta! Niciodată nu ţi-a păsat de el! Mândru, neînduplecat! Tu nu vrei să îl accepţi nici pe cel de un sânge cu tine! Şi apoi ne întrebăm de ce Dumnezeu ne-a lovit aşa... Broboane reci, mici, de sudoare se scurgeau pe trupul lui Panaghiotis. - Bine, Paraschevi, a murmurat el, nemaiavând putere să mai îndure mai multă tortură. Linişteşte-te! Mă voi duce la acest sfânt de care vorbeşti. Femeia l-a privit cu uimire cu ochii ei mari. - E adevărat Panaghiotis? Vei face tu aceasta? Te vei duce? a întrebat ea ca să se convingă că este aşa. - Da, Paraschevi. Voi face orice pentru Arghiris al nostru. Nu este numai copilul tău, este şi al meu. Şi poate că pe mine mă doare mai mult ca pe tine, a încheiat el cu o voce plină de durere. Paraschevi a încercat să îi zâmbească. - Când vei pleca? a întrebat ea cu îngrijorare. - Mâine! Astăzi! Acum! a răspuns Kranias hotărât. şi a plecat! Inima i se strângea ca un ghem în piept însă Kranias era tată. Mai presus de a fi om, criminal, adulter, trădător al fratelui său, Kranias era tatăl lui Arghiris şi acest lucru biruia orice altceva în sufletul său în acele clipe. Trupul i se cutremura de frică. Kranias se temea de Dumnezeu, tremura înaintea Lui. Dumnezeu era adevăr şi dreptate şi asta îl înspăimânta pe Kranias. Dumnezeu le ştie şi le vede pe toate... El era acel ochi mare care se deschidea imens, înfricoşător, deasupra iconostasului bisericii lor din sat. „Mamă, ce este ochiul acesta?", întreba el când era mic. „E ochiul lui Dumnezeu, copilaşul meu, care le vede pe toate, oriunde am fi noi. Nimicnu îi scapă atenţiei lui Dumnezeu". „Mamă, Dumnezeu le ştie pe toate?", întreba speriat copilul, pentru că se gândea la năzdrăvăniile pe care le-a făcut. „Pe toate, Panaghiotis, chiar şi dacă omul s-ar ascunde sub pământ şi ar păcătui acolo singur, chiar şi atunci Dumnezeu îl ştie ce face. De aceea niciodată şi nicăieri nu trebuie să îndrăznim să facem rău". Aşadar, Dumnezeu era acest ochi înfricoşător, care l-a înspăimântat pe Panaghiotis de când era copil mic şi acum se spunea că acest ochi se adăpostise în trupul acestui Visarion, iar pustnicul vedea cu ochii lui Dumnezeu şi le ştia pe toate. „şi atunci eu de ce să mă duc acolo, se gândea Kranias, ce să cer eu de la el?" Însă Panaghiotis era tată şi Arghiris se stingea din viaţă... Cu o astfel de ceaţă şi de tulburare în minte, cu inima strânsă de teamă, Panaghiotis aştepta cu răbdare la coada aceea de lângă coliba părintelui Visarion. Când i-a venit rândul, a intrat cu greu înăuntru şi a rămas nemişcat lângă uşă. Un spasm i-a zguduit trupul lui Visarion. L-a privit intens... L-a recunoscut. „Dă-mi putere, Doamne!", a strigat în sine el către Dumnezeu şi a strâns în palmă toiagul călugăresc, şi-a ţinut strâns metaniile care erau înfăşurate în jurul lui: „Dă-mi putere!" Cu iuţeala fulgerului şi-a acoperit cu camilafca fruntea, astfel încât să îi acopere ochii pe jumătate. Kranias îşi coborâse capul de îndată ce intrase şi tremura ca peştele pe care l-a scos cineva din apă. Acea figură biblică, cu barba lungă ce îi ajungea până la mijloc, foarte slabă, îmbrăcată într-o rasă neagră, cu un aspect dur întipărit pe chip, aşa i s-a părut lui Panaghiotis, avea în sine toată severitatea şi dreptatea lui Dumnezeu. Panaghiotis stătea în picioare lângă uşă şi se cutremura. - Apropie-te, fiul meu, a spus cu linişte monahul, care îşi recăpătase calmul. Nu te teme, te uiţi la un om păcătos, nu la Dumnezeu. Panaghiotis s-a târât ascultător câţiva paşi mai în faţă. Visarion l-a privit din spatele camilafcei coborâte peste ochi şi durerea i-a străpuns inima. „Arată mai rău, s-a gândit el, mai rău şi decât spunea Zervos, este o epavă de om". - Fiule, spune-mi mai întâi numele tău, a spus din nou liniştit, aşa cum te ştie Dumnezeu. - Panaghiotis, a îngânat stins Kranias. Cuvântul l-a lovit pe monah ca o săgeată. „Dă-mi putere, Doamne!" a strigat în sine. - Panaghiotis, a repetat el liniştit. - Numele Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, al Mamei noastre (n.tr. - în limba greacă, Maicii Domnului i se spune Panaghia, adică Preasfânta). Deci, Panaghiotis, pari tulburat. Sunt două lucruri care chinuie sufletul omului, durerea şi vinovăţia. Pe tine care din acestea două te chinuie? - Amândouă, a spus sfâşiat de durere fratele lui. Amândouă, Sfinte al lui Dumnezeu. - Şi pe care din acestea două ai venit să mi le spui? a întrebat Visarion încet, luându-şi metaniile în mână. - Durerea, a gemut Kranias, durerea, gheronda. Sunt tată, Sfinte al lui Dumnezeu, iar copilul meu cel mic, mezinul, a strigat el, iar glasul i s-a întrerupt lipsit de putere... - Arghiris, a spus încet Visarion. Panaghiotis a făcut un pas înapoi cu frică. - Da, Arghiris, a îngânat. - Un copil încântător, vesel, liniştit, a continuat Visarion. - Da, a murmurat cu dragoste Kranias. - Aşadar, ce a păţit Arghiris? a întrebat monahul, străduindu-se să îşi ascundă neliniştea din glas. - Moare, gheronda, a răcnit tatăl şi a căzut neputincios la pământ. Arghiris, copilaşul meu, lumina mea, bucuria mea, moare, a spus Kranias sfâşiat de durere. S-a îmbolnăvit aşa pe neaşteptate, a căzut jos la pământ. Nu ne-au dat nici o speranţă, nu ştiu nimic. L-au văzut cei mai buni doctori. Moare copilul, se zvârcolea Kranias cu deznădejde. Eu, eu sunt de vină, Sfinte gheronda, păcatul meu! Mă pedepseşte Dumnezeu! Din prima zi, de când s-a născut acest copil, este la fel, la fel cu acela. Îl văd şi mă chinui, ca să nu uit niciodată, s-a umilit pe sine bocind Panaghiotis, iar Visarion nu a mai putut suporta. Lacrimi mari, calde, i-au alunecat tăcute din ochi. Dar celălalt nu îl vedea. - Eu, Sfinte gheronda, a gemut din nou Panaghiotis cu deznădejde. Mă pedepseşte Dumnezeu! Dar copilul cu ce a greşit? Cu ce este vinovat copilul? Iar Paraschevi, soţia mea, cu ce este de vină? Şi copilaşii mei? Stavros şi-a pierdut minţile, se uită la mine ca un nebun. Fotini s-a închis în camera ei, desenează numai lucruri funebre şi plânge, plânge pentru fratele ei... Cu ce sunt de vină copiii mei, gheronda? a întrebat Kranias sfâşiat de durere. Să fiu eu în locul lor! Să fiu eu chinuit! Trupul meu să se topească, să mă doară, să ardă! De ce să sufere Arghiris al meu? plângea el cu durere. Însă aşa vrea Dumnezeu, ca să plătesc, gheronda. Dacă eram eu bolnav, sufeream mai puţin. Dumnezeu mă pedepseşte! Iar acela se răzbună deja pe mine. şi-a făcut cuib în trupul copilului meu încă din ziua în care s-a născut, iar acum se răzbună pe mine. A sosit ceasul lui! iar plânsul aproape că i-a sfâşiat trupul. Visarion s-a aplecat. Credea că se va prăbuşi la pământ. „Doamne, dă-mi putere!" a strigat în sine şi a rămas drept în picioare, nemişcat. A închis ochii pe jumătate ascunşi în spatele camilafcei şi a îndrăznit să întrebe: - Cine este acela, Panaghiotis? - Ă... fratele meu, a spus Kranias sfâşiat de durere. - Vasile, a spus liniştit gheronda. Panaghiotis a sărit în sus. A făcut câţiva paşi înapoi şi s-a uitat înspăimântat la Visarion, cu ochii ficşi, uriaşi. - cunoşti, gheronda?! i-au tremurat buzele. Monahul şi-a închis ochii din nou. - Bătrânul Visarion nu ştie nici un Vasile, a spus el liniştit şi impunător. Glasul ferm şi liniştit al lui Visarion a avut influenţă asupra lui Kranias. S-a oprit din plâns. Doar respira repede, gâfâit, sacadat. În final s-a liniştit. Şi-a plecat capul cu hotărârea de a se supune. - Gheronda, copilul meu va muri, a spus el cu durere, ştiu asta. M-a trimis Paraschevi să îţi cer să te rogi pentru el, dar este în zadar. - De ce, fiul meu? a întrebat Visarion cu răbdare. - Ţi-am spus de ce, Dumnezeu mă pedepseşte! a strigat Kranias. - Panaghiotis, tu te temi de Dumnezeu, a spus Visarion cu durere. Tu crezi că EL există ca să ne pedepsească. Nu, nu este aşa. Dumnezeu este iubire şi iertare, fiul meu, Dumnezeu este mult milostiv. - Gheronda, nu ştii, l-a întrerupt Kranias, nu ştii păcatul meu de aceea spui asta. - Poate e aşa cum spui, că nu ştiu păcatul tău, i-a răspuns calm monahul însă Îl cunosc pe Dumnezeul meu, Panaghiotis. De atâţia ani slujesc. Şi îţi spun, Dumnezeu nu pedepseşte! EL ne educă şi aşteaptă pocăinţa noastră. Dumnezeu te aşteaptă, Panaghiotis. Te aşteaptă la spovedanie. De aceea s-a îmbolnăvit copilul tău, a încheiat el ferm şi impunător. - Va muri, insista întunecat Kranias, va muri, a gemut el din nou. - Nu, Panaghiotis, l-a întrerupt Visarion, copilul nu va muri, a spus el şi s-a cutremurat. A simţit în inimă, în piept, în pântece, o tulburare, ca şi cum l-ar fi atins cineva. - Arghiris nu va muri, a repetat el în mod straniu. Glasul lui părea diferit, nepământean, ca şi cum nu vorbea el. Mâine, la ora asta, copilul tău va fi bine, a continuat el cu fermitate. Dumnezeu ţi-l va da înapoi, ca să îţi arate că este mult milostiv. Te aşteaptă la pocăinţă, aici, a spus şi a lovit o dată cu bastonul călugăresc în podea. Brusc s-a întors cu spatele. Panaghiotis s-a încovoiat până la pământ. - Gheronda, a murmurat el. - Mâine, Panaghiotis, a răspuns impunător monahul. Dumnezeu te aşteaptă. - Dar... a îngăimat uimit fratele lui. - Acum du-te, fiul meu, a spus cu blândeţe pustnicul, am obosit, căci sunt un om bătrân, iartă-mă! Panaghiotis, ascultător, abia a ieşit afară din colibă. Tot timpul pe drum se auzea în sufletul lui acea voce impunătoare şi sigură: „Mâine copilul va fi bine". - Aşa să fie, şoptea, aşa să fie! Dar repede speranţele îi piereau. „Nu se poate, se gândea, nu se poate. Visarion nu ştie". În noaptea aceea ieromonahul Visarion nu a închis ochii, nici măcar o clipă. După ce a plecat şi ultimul pelerin, el a căzut în genunchi în faţa Crucii. S-a uitat la Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit, cu o iubire imensă, cu dor şi cu o durere care îl făcea să se topească: - Iisuse al meu, şoptea el, Iisuse al meu, Iisuse cel iubit, Doamne, Părinte al meu. Nu!... Nu! - începuse să-şi simtă pieptul apăsat. Respira cu greu. Nu, Doamne! Tată eşti şi iubeşti şi ştii. Ştii ce simte un tată pentru fiul lui. Doamne, ai milă! Nu îl lua pe fiul fratelui meu, Te rog! a spus şi a căzut cu faţa la pământ. Fruntea i-a atins podeaua. Era cutremurat de suspine şi gemete de plâns. Iartă-mă, Dumnezeul meu! a strigat el. Atâta neruşinare am, să Îţi cer o minune. Mântuieşte-mă! A plâns cu faţa la pământ mult timp. Apoi, pentru că îl îmboldea sufletul, s-a ridicat din nou în genunchi. S-a uitat din nou la Cruce. - Doamne, a început el cu blândeţe din nou să vorbească, ca şi cum Dumnezeu era prietenul lui şi stătea de vorbă cu El şi încerca să îl convingă că are dreptate. Doamne, dacă îl iei pe copil, Panaghiotis se va pierde. Îl vezi cum este, Doamne, se teme de Tine! Crede că îl pedepseşti. Dacă îl iei pe copil, dacă moare Arghiris al lui, se va teme şi mai mult de Tine, Te va urî. Va fi cu totul deznădăjduit! Niciodată nu se va întoarce la iubirea Ta, Părintele meu. Niciodată! strigă el puternic, ca şi cum ar fi vrut să Îl oprească pe Dumnezeu, să oprească voia Lui dacă i s-ar fi opus. A căzut din nou cu faţa la pământ. - Îndură-te de mine, ticălosul! a gemut iarăşi cu suspine. Cum îndrăznesc eu să Îl învăţ pe Dumnezeu ce să facă? Eu, noroiul, nămolul pământului, iartă-mă, Părintele meu! Se zvârcolea în suspine de plâns, dar din nou dragostea faţă de fratele lui l-a ridicat în genunchi în faţa Mirelui său. - Doamne, s-a uitat el cu adorare la Cruce, Doamne, Îţi aduci aminte cu treizeci de ani în urmă, eram într-o altă chilie şi eram din nou aici, în faţa Ta, mă uitam la Tine, iar Tu te uitai la mine... şi de pe Cruce îndurerat mă rugai, Doamne, îmi cereai o favoare: „Iartă-l, fiul meu, ziceai, iartă-l". Am căzut la pământ cu suspine. „Doamne, nu pot, nu pot! - Ţi-am strigat - mă doare ceea ce îmi ceri". Dar Tu ai insistat, ai vrut să Îţi fac o favoare, pentru că Mă iubeai. Iar eu- Doamne, Îţi aduci aminte? - a gemut Visarion, m-am luptat să Îţi fac voia. M-am prăbuşit la pământ, trupul meu era transpirat, mi se frângeau oasele de durere, ameţeam. Îţi aminteşti? Prima dată când am vrut să mă rog pentru el, am leşinat, genunchii mi-au alunecat la pământ, spunea sfâşiat de durere Visarion şi trupul i se încovoia. „Pentru Tine, Doamne, ca să Îţi fac voia... pentru cuvintele buzelor tale am păzit căi aspre", a spus el cu înflăcărare. Acum, după treizeci de ani, stau din nou în faţa Ta, sufăr. o favoare, Doamne, Îţi cer o favoare! Fă-l bine pe copilul fratelui meu, a strigat el, salvează-l, mântuieşte-l! Şi deodată s-a prăbuşit din nou la pământ. Hohotele lui de plâns se auzeau dincolo de pereţii chiliei. - Ce spun eu, nebunul? plângea Visarion. Cum de îndrăznesc să Îţi cer o răsplată a binelui cu bine, o răsplătire cu aceeaşi monedă? Nu, nu Te supăra pe mine, Părintele meu! A plâns toată noaptea. Cădea la pământ şi se ridica din nou şi iar cădea la pământ şi iar se ridica. Toată noaptea fără oprire. - Fă-l bine numai pentru iubirea Ta, Doamne, schimbă-Ţi hotărârea! Răzgândeşte-Te! Suspinele lui răneau cerurile care se linişteau în noapte. - Părinte, uită-te! i-a arătat Damian lui Ilarion. Coliba strălucea ca niciodată până atunci, strălucea ca un mărgăritar pe fundalul negru al cerului. Ilarion a ascultat cu atenţie. - Se roagă, a murmurat el. şi-a amintit de numele lui Panaghiotis. - Doamne, ascultă-l, a cerut Ilarion şi şi-a luat imediat mătăniile în mână. Iar schiturile, pustietăţile şi mănăstirile, toate cele care au auzit plânsul Sfântului, au căzut în genunchi în faţa icoanelor ca să ajute prin rugăciune: „Doamne, ascultă-l!" Toată noaptea a fost un strigăt, o rugăciune, o luptă cu cerurile, până când s-a luminat de ziuă. Lumina zorilor s-a revărsat ca o mângâiere în chilia monahului. Visarion a căzut la pământ, dar nu s-a mai ridicat. A rămas acolo leşinat, ca şi cu treizeci de ani în urmă. S-a luminat de ziuă şi în Thesalonic. Soarele a bătut şi în geamurile mari ale spitalului. Membrele istovite ale celor doi părinţi s-au încălzit. Nici ei nu dormiseră. Au aşteptat toată noaptea în faţa secţiei de Terapie Intensivă. - Se va face bine, o încuraja Panaghiotis pe soţia lui, aşa mi-a spus gheronda, copilul se va însănătoşi, dar în sinea lui nu credea asta. Paraschevi se ţinea strâns de aceste cuvinte, ca să îşi păstreze nădejdea. - Aşa va fi, spunea ea, aşa va fi! Sfinţii ştiu. Profesorul Alexiadis nu a ieşit nici un minut. A fost toată noaptea lângă copil. Şi nici când s-a luminat de ziuă nu a ieşit să le spună ceva. Soarele s-a înălţat pe cer. Era deja aproape de ora 11 când s-a deschis uşa aceea grea, tristă. Panaghiotis şi Paraschevi au sărit în picioare. Alexiadis plângea. Toţi cei care îl cunoşteau, nu ar fi crezut aceasta, pentru că profesorul nu plângea niciodată, nici nu îşi arăta vreodată sentimentele, oricât l-ar fi presat cineva. Dar acum plângea. Lacrimi mari, calde îi udaseră chipul obosit de nesomn. Panaghiotis a fost lovit ca de trăznet. - Nu! Nu! a tremurat el. I se părea mai greu de suportat decât se aştepta. Şi Paraschevi şi-a ţinut respiraţia. - Doctore... adică nu... - Liniştiţi-vă! Liniştiţi-vă! a spus liniştit doctorul. Copilul trăieşte. Nu plâng de durere, ci de emoţie. Ochii părinţilor îl priveau întrebător, cu nădejde. Am stat lângă băieţelul dumneavoastră toată noaptea, aşa cum aţi văzut. Nu pentru că puteam să fac ceva ca medic. Dar puteţi să spuneţi că am stat din obişnuinţă, din simţul datoriei. Am învăţat să nu părăsesc pacientul până în ultima secundă. Aşteptam tăcut ca linia monitorului să devină dreaptă. Ştiinţa mea nu îmi dădea dreptul să sper la nici o schimbare. Pulsul cardiac devenea din ce în ce mai slab. Am aşteptat. Vedeţi, eu am învăţat să accept cu răbdare moartea unui copil, oricât de mult mă doare. În clipele acelea mă gândeam la dumneavoastră, domnule Kranias. Îmi spuneam că pentru nimic în lume nu aş vrea să fiu în locul dumneavoastră, pentru că şi eu sunt tată. Dintr-odată, în zori, era pe la ora 6, linia monitorului a început să se mişte mai viu. „Ne apropiem, am spus cu durere, ultima licărire dinaintea morţii". Am făcut Semnul Crucii peste copil, ca să se ducă liniştit în rai. Dar linia a început să se mişte din ce în ce mai rapid. Pleoapele i s-au mişcat o dată, de două ori, de trei ori, respiraţia redevenea normală. Cum să vă spun? Ca şi cum cineva dăduse trupului copilului o poruncă neaşteptată, iar acesta a început să funcţioneze ca şi înainte. Am aşteptat uimit. Nu am ieşit să vă spun. „Să nu le dau speranţe deşarte", îmi spuneam. Am ajuns la ora 9. Am zis să facem analize complete: electroliţi, hemoglobină, enzime, indicatori de respiraţie, totul. Toate erau normale, a murmurat doctorul cu emoţie. Copilul dumneavoastră îşi revine în mod stabil. Deja l-am deconectat de la aparatul respirator. Dacă va continua aşa- şi toate datele arată că va continua să îşi revină - în câteva zile îl veţi putea lua acasă sănătos tun, a spus accentuând profesorul şi cu ochii plini de lacrimi a continuat: - Aceasta în ştiinţă are un nume. Îi spunem „minune". Am văzut multe cazuri asemănătoare, dar ca cel de astăzi nu am mai văzut niciodată! Există Dumnezeu, domnule Kranias, a spus el şi l-a privit insistent pe tatăl copilului. Kranias s-a dat un pas înapoi. Paraschevi, după acea tăcere extaziată, a izbucnit în suspine de bucurie. S-a cuibărit la pieptul soţului ei. - Dumnezeu, plângea ea, strigând, Dumnezeu! Ai văzut, Panaghiotis? Dumnezeu! - Dumnezeu, a repetat Kranias în mintea lui blocată. Dumnezeu... şi cuvântul a fost completat de vocea aceea adâncă şi fermă: „Dumnezeu este mult milostiv. Te aşteaptă, Panaghiotis! La spovedanie!" - Dumnezeu, s-a bâlbâit Kranias, Dumnezeu... pe mine... minune... Dumnezeu... pe mine... criminalul... pe mine! a strigat el şi a izbucnit în plâns. „Sfinte!" Se însera. Clopotul bătea de vecernie. Paraschevi Kranias şi-a aprins cu evlavie candela, apoi a înfăşurat cu grijă prescura frământată într-un prosop alb brodat, foarte curat. Afară Arghiris se juca cu copiii din vecini. Mama s-a uitat cu îngrijorare la ceas. - Arghiris! a strigat ea prin fereastra deschisă. Haide, băiatul meu! - Lasă copilul în pace, a certat-o soţul ei, de vreme ce şi Alexiadis ţi-a spus. Copilul e perfect sănătos. - Adevărat! a murmurat cu blândeţe Paraschevi. Adevărat! S-a uitat la copilul ei care alerga vesel, cu obrajii îmbujoraţi. - Acest sfânt, a şoptit cu emoţie şi şi-a făcut Semnul Crucii, gheronda, să te duci să-i mulţumeşti, Panaghiotis! - Voi merge! a răspuns încet, dar hotărât Kranias. La asta mă gândeam şi eu. Eu zic să mă duc mâine, duminică. - Ia-l şi pe copil cu tine, ca să-l vadă. - Nu, nu! a refuzat Kranias. Altă dată! - De ce? - Vreau să fiu singur, Paraschevi, vreau să vorbesc cu părintele, vreau... să mă spovedesc, a spus în final Kranias. Ochii Paraschevei s-au luminat. - Da, da, iubirea mea, să te duci! l-a încurajat ea pe soţul ei. Să te duci să discuţi cu părintele! Să îi spui - te rog să fii de acord cu mine, măi, Panaghiotis - să îi spui de fratele tău, Vasile! - Exact de asta voi merge, Paraschevi, a răspuns cu subînţeles Panaghiotis. Paraschevi şi-a împreunat mâinile în chip de mulţumire adusă lui Dumnezeu. A doua zi dimineaţă, după prima Dumnezeiască Liturghie la care a participat după treizeci de ani, Panaghiotis Kranias a luat vaporul către Muntele Athos. A urcat pe cărarea către mănăstirea Dohiariu. Soarele se suise deja în înaltul cerului. Era aproape de ora două la amiază. Se simţea încărcat, dar în acelaşi timp uşor. Picioarele lui parcă zburau. Se grăbea. În mod ciudat, lângă coliba părintelui Visarion nu era nimeni. A bătut cu respect în uşă. A intrat înăuntru şi imediat şi-a plecat capul cu evlavie. Visarion a apucat să-l vadă. Şi-a coborât camilafca până mai jos de ochi. - Ai venit, Panaghiotis, i-a urat el bun-venit pelerinului cu căldură. Haide, intră! Fratele a înaintat încă puţin mai în faţă. - Deci, Arghiris este bine, sănătos? a întrebat monahul. - Da, părinte, a răspuns Kranias cu profund respect. Rugăciunile tale l-au înviat. Îţi mulţumesc, Sfinte al lui Dumnezeu, mulţumesc, a spus el cu înflăcărare şi s-a închinat pustnicului cu recunoştinţă. - Lui Dumnezeu să Îi mulţumeşti, fiul meu, i-a răspuns cu blândeţe Visarion. EL e doctorul trupurilor şi al sufletelor. - Părinte, a murmurat cu respect Panaghiotis, ai spus că mă aşteaptă Dumnezeu, că mă aşteaptă la pocăinţă. Am venit deci Părinte, te rog, spovedeşte-mă! a strigat el cu implorare în voce. Întreg trupul fratelui său a tresărit de bucurie. - Vrei cu adevărat să faci asta, fiule? a întrebat el apăsat. Izvorăşte din adâncul tău această dorinţă? - Da, părinte, a răspuns cu siguranţă Kranias. Iar dacă nu îţi voi spune ţie păcatele mele, voi merge să le strig în gura mare în centrul satului meu, ca să afle toţi, toţi! a strigat Panaghiotis. - îngenunchează, fiule, a murmurat Visarion cu o voce care tremura, îngenunchează! Panaghiotis a îngenuncheat. Fratele lui şi-a pus mâinile pe capul lui. - Te ascult, Panaghiotis, a spus el. Un suspin profund i-a cutremurat umerii lui Kranias. - Eu, a început el să spună cu o voce plină de lacrimi însă hotărâtă, eu, Panaghiotis Kranias, în urmă cu treizeci de ani, am ucis un om. Şi, odată cu această propoziţie, s-a risipit toată noaptea răului, toată suferinţa şi păcatul, durerea şi vinovăţia. Lacrimi, mari, fierbinţi, eliberatoare, tăcute, udau obrajii lui Visarion. S-a uitat la icoana Mirelui-Hristos răstignit pe Cruce: „înviere! striga. Înviere, Iisuse al meu! Ţi-ai trimis îngerul Tău în Ghetsimani-ul meu ca să îmi şteargă sudoarea, să rostogolească piatra cea mare. Aceasta e Duminica, Duminica mea, Doamne!" Şi Visarion plângea în tăcere, cu uşurare, recunoscător. Fratele lui spunea, spunea despre acea soartă comună a lor care i-a rănit... - Am păcătuit, a încheiat el cu gravitate, am păcătuit mult, Sfinte al lui Dumnezeu, am păcătuit faţă de Dumnezeu, faţă de mine însumi, faţă de omul căruia i-am curmat viaţa, faţă de Arhonti, faţă de familia ei, faţă de mama mea care s-a stins ca o lumânare, faţă de soţia mea pe care am înşelat-o, faţă de copiii mei care au suferit din cauza păcatelor mele, dar mai presus de toate am păcătuit faţă de fratele meu, Sfinte al lui Dumnezeu, a spus şi pentru o clipă n-a mai putut continua. Faţă de fratele meu, pe care l-am închis în temniţă, i-am distrus viaţa, l-am ruinat. Nu există un alt păcătos mai mare decât mine, a strigat el, nimeni! Şi nu merit nici iertarea lui Dumnezeu. Însă El mi-a arătat, aşa cum ai spus, mie celui cu totul nenorocit, mărinimia Sa. De aceea îndrăznesc... îmi pun sufletul meu cel spurcat de păcate înaintea milei şi a judecăţii Lui, Sfinte al lui Dumnezeu, a spus sfâşiat de durere Kranias, cu zdrobire de inimă, cu sinceritate, iar inima fratelui său era în sărbătoare. - Acum linişteşte-te, fiule, a spus el cu blândeţe. Apleacă-te, ca să îţi citesc rugăciunea de iertare. Fratele lui s-a aplecat până la pământ. Visarion şi-a pus epitrahilul peste capul lui: - Doamne Iisuse Hristoase, a început el grav şi cu claritate, primeşte spovedania robului Tău, Panaghiotis. Apoi a răsuflat odată adânc: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, a continuat el, după cuvântul Tău, în pace" şi vocea i s-a frânt. Visarion s-a străduit să nu plângă. - Ridică-te, fiule, a spus acum împăciuitor lui Kranias. Panaghiotis s-a ridicat. - Acum te vei împărtăşi, Panaghiotis, l-a sfătuit cu blândeţe monahul. Să te împărtăşeşti, ca să primeşti ajutor! - Acum, părinte, a spus hotărât Kranias, înainte să mă împărtăşesc, voi repara tot ce am stricat. Voi merge la Poliţie, voi mărturisi tot ce am făcut, ca să îl scoată pe fratele meu din închisoare, să intru eu. - Nu! l-a întrerupt cu asprime pustnicul. Nu, Panaghiotis! Nu vei face aceasta! - De ce? a rămas uluit Kranias. - Ai soţie şi copii! Să nu uiţi aceasta! Am coborât mila cerului pe pământ, ca să trăiască Arghiris. Doar nu îl vei omorî acum tu, tatăl lui, pe el, un copilaş de doisprezece ani. Kranias şi-a plecat capul cu durere. - Ai dreptate, părinte, abia a îngânat. Am familie, copii... Nu este drept să fac asta. Dar fratele meu, a întrebat el sfâşiat de durere, fratele meu? Cum voi suporta ca el să fie în închisoare? - Fratele tău nu este în închisoare, Panaghiotis, a spus încet monahul. Panaghiotis a făcut ochii mari de uimire. A încercat să vadă faţa pustnicului, să încerce să vadă ochii aceia ascunşi pe jumătate însă în zadar. - ştii, a murmurat el cu teamă, ştii, părinte unde este? Unde este Vasile? Monahul a rămas nemişcat, tăcut. - Unde este, părinte? s-a bâlbâit din nou Kranias. Să zicem că este aşa, a spus hotărât, dând înapoi în faţa tăcerii persistente. Nu mai este în închisoare. Dar probabil că va trăi mereu defăimat, uitat, toţi vor şti că este un criminal, îl vor dispreţui, a enumerat cu durere Kranias. Cum să îngădui aceasta, Sfinte al lui Dumnezeu? - Nu îl dispreţuieşte nimeni pe fratele tău, Panaghiotis, a spus din nou încet monahul. Kranias a căzut în genunchi. - ştii, ştii, Sfinte, a spus el îndurerat, spune-mi, unde este Vasile? Spune! Să mă duc să îl găsesc, să cad la pământ în faţa lui, să îi sărut picioarele, să îi cer să mă ierte, spune! Visarion a rămas neclintit ca o statuie, iar buzele lui erau pecetluite. - Spune-mi, părinte sfinte, ai milă de mine, l-a implorat cu durere Kranias. - Nu mă forţa, Panaghiotis, i-a răspuns liniştit, dar ferm pustnicul. Darul pe care tu zici că îl am nu poate fi forţat. Îl dă Dumnezeu când şi cum vrea El. - Adică, vrei să îmi spui, dar nu ştii, a făcut un pas înapoi Panaghiotis şi s-a uitat la el. Nu, a spus el încet, nu, părinte, ştii... - Du-te, Panaghiotis! i-a spus pur şi simplu monahul şi s-a întors cu spatele la el. - şi fratele meu? Ce se va întâmpla cu fratele meu? a strigat Kranias. - Lasă-l în grija lui Dumnezeu, Panaghiotis, a răspuns la fel de simplu monahul. Dacă vrea Dumnezeu, îl vei găsi pe fratele tău, aşa cum vrei, a încheiat impunător părintele Visarion, cu un ton care nu mai îngăduia nici o altă întrebare. Kranias a ieşit ascultător afară din colibă. Se simţea eliberat şi uşor. Doar această durere îi sfâşia sufletul: „De ce? - bombănea - de ce mă chinui aşa, părinte?" Cobora cu capul plecat, pierdut în acest chinuitor de ce, când un bărbat înalt la trup, cu părul aproape nepieptănat şi cu o scufie care îi cobora până pe urechi, aproape că l-a luat în braţe. - Sfinte! a strigat el. Te-am găsit, în sfârşit! Tocmai veneam de la părintele stareţ, încercând să te găsesc. Unde ai dispărut? Aşa fac prietenii, măi? Kranias a rămas uluit. S-a uitat la bărbatul care i se adresa cu un salut atât de ciudat. - Faceţi o greşeală, domnule, a spus el în grabă. Mă confundaţi cu altcineva. - Ce vorbeşti, măi, Sfinte? a strigat uimit Zervos. Nu mă mai recunoşti? Sunt Iannis Zervos, prietenul tău, a adăugat el uluit că nu îl recunoaşte. Ce s-a întâmplat, măi? Te-ai supărat pe mine, a continuat el şi te prefaci că nu mă cunoşti. De aceea nu m-ai sunat niciodată! Atunci, cu caseta video... M-ai şters dintre prietenii tăi. Nu am vrut, Sfinte, să fac nici un rău, a încheiat cu amărăciune Zervos. - Greşiţi, domnule, a oftat Panaghiotis, care începuse să se plictisească de această situaţie şi a vrut să-şi continue drumul. - Stai! a strigat la el Zervos, în timp ce mintea lui căuta un răspuns. Nu eşti tu..., a murmurat el, eşti celălalt, eşti Panaghiotis! Kranias, uimit, a făcut un pas înapoi. - Eşti celălalt, a spus din nou Zervos. Panaghiotis, de ce ai făcut-o? De ce i-ai făcut, măi, asta fratelui tău? Kranias îl privea cu o nedumerire nemărginită, dar nu cu teamă sau cu tulburare. - Cine sunteţi dumneavoastră, domnule? a întrebat el încet. De unde ştiţi de mine şi de fratele meu? Zervos a observat pacea din vocea lui Panaghiotis. A văzut şi faţa lui calmă. - Te-ai schimbat, a şoptit el cu uimire. Cum te-ai schimbat?! Te-ai liniştit! Acum eşti la fel... la fel ca şi Sfântul! S-a uitat puţin mai atent: - Te-ai pocăit! a strigat. Asta este! Te-ai pocăit! Kranias şi-a închis involuntar ochii. - M-am pocăit! a spus el ferm. Cu adevărat, m-am pocăit! Dar dumneavoastră de fapt cine sunteţi, domnule? - Haide, l-a luat deoparte Zervos. Hai să mergem puţin mai încolo şi îţi voi spune, să nu ne vadă lumea care trece pe aici. S-au aşezat sub un măslin bătrân. - Eu, a spus necunoscutul, sunt Iannis Zervos, cel care am fost închis împreună cu fratele tău în aceeaşi celulă. Am locuit şase ani împreună. Şi fratele tău mi-a spus totul: despre tine, despre noaptea aceea, despre Arhonti. - Cred că mă ura, a spus cu durere Kranias. Mă ura Vasile, de aceea a vorbit cu dumneavoastră. - Te ura? a strigat Zervos. Nu, ce tot spui? Te adora. Avea neîncetat pe buzele sale numele tău. Se trezea şi se culca spunând numele tău: „Doamne, miluieşte-l pe Panaghiotis", spunea. Chiar şi în somn te pomenea. Am aflat numele tău din rugăciunile lui, înainte să aflu cine eşti şi ce ai făcut. - Aşadar, mă iertase, s-a înfiorat Kranias. Asta îmi spuneţi. M-a iertat! Dar cum? - Ei, haide! a răspuns cu naivitate Zervos. Asta mă Întreb şi eu, cum? Dar în orice caz te-a iertat, asta este sigur. Şi nu numai atât! Te-a avut la mână. Putea să te bage la închisoare, iar el să fie eliberat. Avusesem eu grijă de asta. - Dumneavoastră? a întrebat Kranias, care era din ce în ce mai surprins. Ce legătură aveţi cu asta? Ce aţi făcut? - Îţi aminteşti atunci la Zagorohoria? l-a ajutat Zervos. Ai venit cu soţia şi cu copiii tăi la restaurantul nostru. Eu eram chelnerul care v-a servit. Îţi aduci aminte? - Nu, a dat din cap negativ Kranias. Nu îmi amintesc de nici un chelner. - Este adevărat, cum să-ţi aminteşti, în starea în care erai? Te uitai, dar nu vedeai nimic. Eu însă te-am recunoscut imediat. Vezi, tu eşti identic cu Sfântul. Şi am devenit umbra ta. Auzeam ce spuneai. Şi pe data de 16 decembrie, când ai spus că vei merge în Peloponez, eu te-am urmărit. Ştiam unde te duci şi te-am urmat. Te-am văzut cum te învârteai ca un nebun pe lângă casa păcatului. Am văzut-o pe Arhonti. V-am auzit ce vorbeaţi. V-am înregistrat cu camera video. Am fugit la fratele tău, în ziua de Anul Nou. „Cadou de ziua ta, i-am spus, eşti liber!" Dar el, de îndată ce a aflat ce făcusem, s-a mâniat. S-a făcut ca o fiară, era prima dată când îl vedeam atât de scos din fire. „Ce ai făcut, omule fără frică de Dumnezeu?- a strigat la mine- vei lua acest lucru diavolesc şi îl vei arunca în foc! Să nu rămână nimic! Mă auzi? Şi nu te mai apropia de fratele meu!- striga- auzi?" Kranias şi-a acoperit ochii cu palmele. - Vasile, plângea, Vasile, fratele meu! Vasile al meu! Zervos l-a privit cu milă, cu simpatie. - Măi, chiar te-ai pocăit, a murmurat el. Dar acum trebuie să-l găsim neapărat pe Vasile al tău! Ceasul acesta îl aştepta Sfântul, pentru asta trăia, a izbucnit Zervos. Îl aştepta zi şi noapte, iar mie ştii ce mi-a cerut, dacă vreau să-i arăt că-l iubesc? „Să îl pomeneşti zi şi noapte pe fratele meu, spunea, să te rogi să se pocăiască, să îl mântuiască Dumnezeu!" - Unde e? a gemut Kranias. Unde este? L-am rugat pe gheronda să îmi spună, nu mi-a spus nimic. - Ai fost la Visarion? a întrebat cu interes Zervos. - Da, de la el vin. M-a spovedit. - Se zice că este sfânt, a spus întrebător Zervos. - Este, a încuviinţat Kranias, l-a salvat pe fiul meu, Arghiris. Ce a păţit Arghiris? a strigat cu îngrijorare Zervos. - Nimic, a spus Kranias, adică s-a îmbolnăvit grav, de moarte, dar acum este bine. L-au salvat rugăciunile lui Visarion. - Serios? a murmurat cu evlavie Zervos. Se spune că Visarion vede, că are darul discernământului. - Vede, a confirmat Kranias, ştia şi numele copilului meu, înainte ca eu să i-l spun. Şi numele fratelui meu îl ştia, dar nu mi-a spus, a continuat Kranias sfâşiat de durere, nu mi-a spus unde este fratele meu. Ştie, dar tace. Este intransigent! - Poate că vrea să te încerce, a spus gânditor Zervos. Stai aşa! Vom merge împreună la coliba lui. De altfel, şi eu tot la el mergeam, să îi văd sfinţenia îndeaproape, dar şi să-l întreb despre fratele tău, pe care îl caut de atâţia ani şi e ca şi cum a dispărut de pe faţa pământului. Vom merge acum împreună amândoi. Tu vei rămâne afară, numai eu voi intra, singur. Mie, dacă ştie, îmi va spune, pentru că eu am fost cel mai bun prieten al lui Vasile, am fost, ca să zic aşa, fratele lui. Mie îmi va spune. Şi eu apoi voi ieşi din colibă şi îţi voi spune tot ce am aflat. Trebuie să îl găsesc pe Sfântul, neapărat! a strigat hotărât Zervos. Au pornit. Mai întâi Iannis, iar în spatele lui Panaghiotis, care tot suspina. - Nu îţi face griji! Îl vom găsi! Avva ne va spune! îl liniştea Zervos. Când au ajuns la coliba pustnicului, era aproape de ora 16. Se adunaseră câţiva pelerini, aproape zece persoane, care aşteptau cu răbdare. Se hotărâseră să îl lase puţin pe avva să se odihnească. Zervos, de emoţie, nu a observat acel şir de oameni. A înaintat, trăgându-l de mână pe Kranias. Ceilalţi l-au privit cu o anumită indignare însă nimeni nu a spus vreun cuvânt. Nimeni nu vorbea lângă chilia lui Visarion. - Stai aici! i-a spus Zervos lui Panaghiotis cu şiretenie. Aici, aproape de uşă, în dreapta ei. Să asculţi, dacă se poate, dar să nu te vadă dinăuntru. A împins uşa pe jumătate deschisă şi a intrat neinvitat în colibă. În acea clipă avva tocmai îşi scotea camilafca, ca să se odihnească puţin. Zervos l-a privit şi a început să tremure din tot trupul... - Sfinte! a strigat el şi vocea lui s-a auzit până afară unde erau ceilalţi pelerini. Sfinte!... Tu eşti Visarion! Pustnicul a recunoscut acea voce gravă, copilărească. Şi-a întors capul. - Zervos! a exclamat. Zervos al meu!... Iannis! Prietenul meu!... Copilaşul meu! - Sfinte, tu, tu erai Visarion! Trebuia să-mi închipui! Cine altul ar fi putut să fie! striga Zervos de bucurie ca un nebun. Au vrut să se apropie unul de altul şi să se îmbrăţişeze. Nu au apucat însă vorbele lui Zervos au fost întrerupte... Afară, Panaghiotis Kranias a izbucnit în suspine sfâşietoare... Genunchii lui au lovit pământul... tac, tac, tac... Panaghiotis Kranias venea, în genunchi. Suspinele lui sfâşietoare îi scuturau trupul. Lacrimile i se scurgeau pe buzele deschise pe jumătate: - Vasile! a strigat el. Vasile, fratele meu! Sfinte! Sfinte! Monahul s-a cutremurat. A început să păşească spre fratele lui. Lacrimi mari, calde, îi alunecau prin barba sa lungă. Şi-a deschis braţele, iar trupul lui era ca o cruce. - Ridică-te, Panaghiotis! a strigat el. Ridică-te, fratele meu! De treizeci de ani te-am aşteptat! Dar Panaghiotis nu-l auzea. S-a târât până la el, îngenuncheat. I-a îmbrăţişat picioarele. Trupul lui s-a lipit de cel al fratelui său. I-a sărutat capătul rasei învechite, apoi buzele lui au coborât chiar mai mult. A sărutat sandalele prăfuite ale monahului. Trupul lui a căzut la pământ. - Ridică-te, Panaghiotis! a strigat cu nerăbdare Visarion şi deodată a îngenuncheat. I-a cuprins capul între mâini. Plânsetele celor doi s-au împletit între ele. Suspine adânci, sfâşietoare, lacrimi liniştite, ca nişte pâraie. Umerii lui Zervos săltau în sus şi în jos de plâns. În mod spontan şi-a dat jos fesul de pe cap. Părul îi albise. Şi-a împreunat mâinile cu evlavie. - Ai văzut, Sfinte, ai văzut? a murmurat el printre lacrimi. M-a învrednicit Dumnezeu să ţi-l aduc pocăit, aşa cum mi-ai cerut. Afară pelerinii erau foarte impresionaţi. - Uită-te! a spus uimit un monah bătrân care ieşea în acel moment din schitul lui. - Uită-te, tată! a spus cu teamă un copil de doisprezece ani. - Uită-te, părinte! i-a spus Damian lui Ilarion. - Părinte, uită-te! i-a arătat Efrem lui Nicanor. Degetele lor s-au întins: „Coliba... Coliba!" O lumină deosebită, uimitoare, alta decât lumina zilei de la ora prânzului, o lumină ca de pe altă lume, galbenă ca aurul şi clară, ca cea pe care a creat-o Dumnezeu în prima zi a creaţiei pe pământ, cobora încet peste coliba părintelui Visarion. Lumina a înconjurat cu blândeţe coliba, iar reflecţia ei se Înălţa ca un imn de slavă spre cer. Din colibă se auzeau multe suspine şi lacrimi. - Sfântul plânge, a murmurat Ilarion şi s-a uitat , la lumină. Un păcătos s-a pocăit, un păcătos, unul pe care îl chema Panaghiotis... Iar bătrânul ascet - cel care de şaizeci şi doi de ani era în Sfântul Munte, de la vârsta de doisprezece ani, trăind doar cu o bucată de pâine uscată înmuiată în apă - a fost primul care a văzut lumina care ieşea din schitul său în acea clipă, a văzut cum pe ea coborau îngerii, doar el a văzut aceasta. Îngerii, aceşti slujitori ai slavei lui Dumnezeu, au coborât deasupra colibei părintelui Visarion şi şi-au deschis pergamentele lor cu vieţile sfinţilor. Calendarul arăta data de 24 august. Oamenii de pe pământ şi cerul întreg sărbătoreau pe un sfânt. Îl chema Dionisie şi era din Zakinthos, a fost rănit şi a iubit şi a suferit şi l-a iertat pe ucigaşul fratelui său. Şi îngerii au deschis un nou pergament şi au scris: „24 august, astăzi, mulţi ani mai târziu, un alt sfânt, diferit de Sfântul Dionisie, dar care L-a iubit pe acelaşi Dumnezeu, a împlinit acelaşi cuvânt al Evangheliei, a fost rănit în aceeaşi luptă, a suferit, dar a şi iubit, un alt sfânt, identic cu cel dinainte, l-a iertat pe fratele său, criminalul", au scris îngerii şi au înfăşurat pergamentul, ca să îl ducă la Dumnezeu. Iar coliba strălucea, strălucea... Slavă Ţie, Doamne! Amin.
Un blog pe care sunt postate carti care sa ajute la luminarea doritorilor si, speram, la intarirea credintei in Dumnezeu.
Aceasta carte o recomand cu mult drag tuturor si sper sa putem sa ivatam macar putin sa fim mai buni si iubitori
RăspundețiȘtergereSunt foarte mulțumit de acest serviciu al acestei puternice clarviziuni. Dr. Edede, dacă treceți printr-un fel de atac spiritual sau afecțiune sau
RăspundețiȘtergerevrei să-ți recuperezi fostul soț sau soție? Dr. Edede THE GREAT este un medic tradițional pe bază de plante și spirituale care vă poate ajuta. Contactați-l pentru a vă ajuta
rezolvați-vă problema gratuit pentru dvs. El are sediul în Marea Britanie. Detaliile sale de contact sunt adresa de e-mail: Ededetemple@gmail.com El este întotdeauna gata
te ajută. este foarte puternic și poate rezolva orice fel de problemă mai jos. Vrei să-ți spui fostul iubit? Vrei să rămâi însărcinată? Vrei ca soțul tău să o facă
te apreciez? Vrei să fii celebru sau bogat? Ai nevoie ca afacerea ta să crească excesiv? Ai nevoie de un loc de muncă? Ai nevoie de un soț? Ai un
problemă în căsătoria ta? Contact: (Ededetemple@gmail.com) sau whatsapp +2348129175848
Viața mea a fost oribilă și plină de dezamăgire până când am contactat Lord Bubuza prin Whatsapp: +1 505 569 0396. Am fost într-o relație de ani buni cu iubitul meu și avem 3 copii împreună, am trăit fericiți până când iubitul meu a încetat să aibă grijă de mine și copiii noștri, nu va veni acasă zile întregi și dacă mă plâng va spune că mă plâng prea mult. Am continuat așa luni întregi, până într-o zi când mi-a spus că este îndrăgostit de altcineva. Mi s-a rupt inima și am plâns, am alergat la prietenul meu pentru ajutor și ea mi-a spus cum Lord Bubuza a ajutat-o să-și oprească soțul să înșele, așa că l-am contactat imediat pe Lord Bubuza prin Whatsapp: +1 505 569 0396. Îi explic totul. Am făcut exact ceea ce Domnul Bubuza mi-a spus și spre cea mai mare surpriză iubitul meu venind acasă, a căzut în genunchi plângând și implorându-mă să-l iert. Sunteți inima frântă sau aveți nevoie de ajutor? Lordul Bubuza este o soluționare a problemelor. Contactați-l prin e-mail: lordbubuzamiraclework@hotmail.com sau prin WhatsApp: +1 505 569 0396
RăspundețiȘtergere