luni, 12 noiembrie 2018

VASILE MARCU MARTIRUL NECUNOSCUT


Boabe de mângâiere pentru cei trudiţi!

Vasile Marcu

O carte bună pentru călugări şi mireni AI ZILELOR NOASTRE

Apare cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION,

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului.

în editura „Lumină din Lumină”, care doreşte tuturor O viaţă cât mai lină (1 Tim. 22)

Şi un sufleţel curat, cum Dumnezeu ni l-a dat!

Tristă-i azi viaţa lumii Legănată-n barca vieţii, Trandafirii mor la umbră Şi se lăfăiesc scaieţii!

Cine n-a suferit în viaţă, Acela nu s-a bucurat cu adevărat!

Nu a trăit,

Ci a veştejit!

Ochii care n-au văzut norul lacrimilor, Nu au parte de seninul bucuriei!

în viaţa creştinului sunt cinci feluri de cruci pe care le poate purta:

Prima este crucea fecioriei,

A doua este crucea căsătoriei, A treia este crucea curăţiei, A patra este crucea călugăriei şi A cincea este crucea năpăstuiţilor, de care Ion al nostru a avut parte, mai mult decât toate celelalte... ca şi cel ce a scris aceste rânduri.

Iubite cititor!

Lacrimile-n rugăciune Să nu le usuci nicicând; Nu eşti mai primit la ceruri Ca atunci când mergi plângând!

I.S.B.N. 973-8140-06-4

CĂTRE CITITOR

într-adevăr, în huma ţărânei pe care o călcăm, odih­nesc osemintele multor ostenitori drept credincioşi al căror nume noi nu-l ştim, dar pe care Dumnezeu i-a scris în Cartea Vieţii. Evocarea faptelor lor eroice se constituie într-un prinos de recunoştinţă ceea ce face şi autorul scrierii de faţă, care aduce la viaţă întâmplări de acum două secole, a căror profundă semnificaţie creş­tinească ne mişcă sufletul şi ne aduc lacrimi în ochi.

Esenţa creştinismului stă în dragostea pentru aproa­pele, care izvorăşte din credinţa neclintită într-un Dum­nezeu Bun şi Drept şi în Jertfa Fiului Său Care ne-a adus iertarea. Viaţa eroului acestei scrieri, aşa cum a zugrăvit-o Vasile Marcu, stă drept mărturie vie. în toate faptele şi gândurile sale, martirul necunoscut a dat dovadă de altruism în cel mai înalt grad de bunătate, credinţă şi un caracter la a cărui temelie a fost pusă cumsecădenia românească strămoşească, o înţelepciune ancestrală care a rodit în chip minunat o viaţă exemplară.

Pentru a nu răpi din plăcerea cititorului de a desco­peri, cu fiecare pagină, oameni şi locuri ce-l vor cap­tiva, mai amintim doar că scrierea de faţă are o însemnată valoare documentară şi culturală, pe lângă cea literară, mai mult decât evidentă, căci parfumul scrierii lui Vasile Marcu mai este egalat doar de cel al legendarului Mihail Sadoveanu. Dorim cititorului o lectură plăcută, ce va fi o încântare deopotrivă morală şi duhovnicească, cât şi o delectare, prin frumuseţea scriiturii, presărate cu umor şi cu suspans, precum sarea în bucate.

3

Vasile Marcu este autorul a mai multor lucrări, publi­cate în exclusivitate de Editura „Lumină din Lumină. Menţionăm aici: Antonel; întoarcerea tâlharului Da­niel; Povestea Corbului; Sfântul Eustaţiu Plachida; învierea fiului văduvei din Nain. Alte lucrări ale autorului, tot atât de valoroase, aşteaptă să fie tipărite şi citite cu drag de către voi, iubiţii noştri cititori.

4

ÎNCEPUTUL POVESTIRII

Pe drumul ce coboară şerpuit prin Codrul Vlăsiei dinspre târgul Plăieşilor lui Mihai Viteazul spre Cetatea lui Bucur, nu departe de vadul Ialomiţei, întâlnim în cale un sătuc de răzeşi numit „Bălteni” o aşezare omenească cu căsuţe scunde, acoperite cu stuf de baltă, ogrăzi modeste şi cu oameni vrednici, buni la suflet şi de toată isprava. Numărul familiilor de-aici nu depăşeşte cifra de 170 — sat binecuvântat de Dumnezeu în adă­postul pădurilor seculare, cu izvoare de apă limpede ca de cristal şi cu lacuri naturale pline cu peşti şi alte vietăţi şi plante acvatice. Toate acestea, oferă trecători­lor o privelişte încântătoare, un peisaj de basm.

Viaţa în mijlocul naturii şi în vatra satului, pentru ori­ce om cu sufletul curat, constituie un trai fericit, tihnit şi plin de mister. Văzută cu ochii sufletului, lumea de aici apare într-un chip fabulos, ce emoţionează până la lacrimi: o mână de oameni cinstiţi, drepţi, încercaţi prin greutăţile inevitabile ale vieţii, care, pe lângă cele specifice şi nece­sare bunului gospodar şi-au format şi un minunat model de morală, o viaţă interioară ca o vistierie indestructibilă ale cărei raze de lumină tainică întreţine splendoarea izvo­rului nesecat al existenţei lor în acest spaţiu.

Mirosul nespus de plăcut al pâinii calde scoasă din cuptor, parfumul muşcatelor şi al garoafelor din glaful ferestrei, minunatele altiţe cusute cu arnici sau mătase în culori vii, prietenia omului cu animalele din ogra­dă, cu pajiştile înverzite şi cu fenomenele naturii rân­duite de Dumnezeu spre folosul întregii zidiri, ne redă înţelegerea că în această vrednică şi onestă civilizaţie

5

a satului, orice sufleţel născut aici, curând de­venit creştin, este pe drept cuvânt un om de omenie, un om deplin fiind gata oricând a sări în ajutorul seme­nilor săi la nevoie.

Pe deasupra la toate acestea, ca o cunună de aur plină de taine, Bisericuţa din bârne de la marginea sa­tului, în zi de sărbătoare, cu dangătulclopotelor ei, cheamă la Ospăţul Sfânt pe toţi fiii săi duhovniceşti, să se înfrupte din Pâinea ce s-a pogorât din Cer şi dă viaţă la toată lumea.

Aici, la această Bisericuţă, ce până nu de mult a fost un smerit schit de călugări, întâlnim trei bărbaţi de seamă, fruntaşi ai satului: Preotul duhovnic Andrei, ajuns cu anii în jur de 70, cantorul său, Toma Velicu, bărbat aflat între două vârste şi pe badea Alexe Bălănoiu, epitropul Bisericii, ce are încrustat pe răbojul vieţii cam o jumătate de veac. Părintele Andrei, venit aici din sânul cinului monahicesc, nu are prea multă carte, dar e miluit de Dumnezeu cu har din belşug şi e căutat ca iarba de leac de către drept-credincioşii creştini.

Dascălul Toma Velicu, e un om cuminte şi gospo­dar, îşi vede tihnit şi de strana Locaşului Sfânt

6

şi de ograda sa ce se află la o aruncătură de băţ de Casa lui Dumnezeu. Soţia lui, lelea Sultănica, este o femeie curată, robace şi ordonată-n toate, în preajma şi supra­vegherea căreia au crescut cinci copilaşi frumoşi şi sănătoşi: trei fete şi doi băieţi între care, cel mai mare, MARIA, acum la 17 primăveri ale ei, e mândria tatălui şi diadema de nestemate a mamei Sultănica.

Badea Alexe, şi el om de toată isprava, îşi pune tot sufletul pentru bunul mers ai treburilor bisericeşti, având

7

Părintele Andrei stă de vorbă cu copiii şi enoriaşii satului, sfătuindu-i să facă tot ce este bine!

8

grijă împreună cu alţi câţiva consilieri de averea mobilă şi imobilă a Bisericii. Acasă, dumnealui, ca orice om în rândul oamenilor, are o diveică de nevastă ce-şi ţine casa şi odraslele de ţi-e mai mare dragul să priveşti la ei şi la tot rostul lor. Bunul Dumnezeu l-a înzestrat cu patru copii cel mai mare e băiat şi se cheamă IOAN.

Până aici, iubiţi cititori, precum aţi văzut şi dumnea­voastră, în câteva cuvinte, am ilustrat viaţa şi aşezarea sătenilor dintr-o zonă anume şi într-o epocă de mult apusă. Să fie, dar, cam 180 de ani de-atunci, adică, din vremu­rile când în Ţara Românească se lăfăiau domnii străini fanarioţii şi incursiunile armatelor otomane tulburau când şi când liniştea şi munca românului nostru.

Deci, istorioara aceasta a avut loc în viaţa oameni­lor la începutul secolului XIX. Pe atunci, scaunul dom­nesc se afla la Bucureşti în fosta proprietate a lui Grigore Ghica, de dincolo de Podul Mogoşoaiei, sub care se afla cea mai groaznică închisoare din ţară. Iar pe tronul domnesc sta neînduplecatul grecotei Ioan Vodă Caragea, ce a domnit cu asprime până-n anul 1818 când, forţat de împrejurări neprielnice a abdicat în favoarea lui Alexandru Şuţu, după care, în anul 1822 a urmat la tron, Grigore Ghica, cel amintit mai sus.

în acele vremuri perioada serviciului militar era de şapte ani. Şapte ani în cap nici mai mult, nici mai puţin vreme în care ostaşul nu avea cum să-şi mai vadă pe cei dragi ai lui lăsaţi departe în pragul casei, cu ochii scăldaţi în lacrimi. Pentru aceasta, feciorii cu vârsta între 20-28 de ani, în anotimpul de toamnă stau fugiţi pitindu-se prin codri sau prin cine ştie ce coclauri, căci numai în acest timp din an poteraşii împreună cu câţiva

9

vătăşei de-ai primăriei vânau cu arcanul pe tinerii ce-i aveau în evidenţă şi numai câte unul din fiecare sat, care le picau în mână.

Şi poate aţi observat şi aceea, dragii mei, că în fra­zele de mai sus unde am făcut cunoştinţă cu familiile dascălului şi epitropului din Bălteni, numele fetei lui badea Velicu şi al băiatului lui badea Alexe le-am scris cu litere majuscule: „MARIA şi IOAN”. Asta, pentru faptul că povestirea noastră tinde să se localizeze mai mult în jurul acestora.

Deocamdată, să rămânem un pic în anturajul casei lui badea Alexe, unde, dealtfel, ştim că domneşte pacea şi fericirea. O fi domnind pacea şi fericirea nu zicem ba şi ne bucurăm de aceasta, dar nu trebuie să dăm uitării, că pe pământul acesta nimic nu e statornic; Fiul mai mare al epitropului fiind născut în anul 1798 sub domnia lui Constantin Ipsilanti, îl vedem acum ajuns cu numărul anilor săi câte degete are el la mâini şi picioare. De aceea, aici, în casa unde cu gândul ne aflăm, a pătruns şi frica şi grija. Dar, cum am mai spus, asta, numai pentru vremea cu­prinsă între începutul lui septembrie până spre sfârşitul lui brumar, şi după aceea, liniştea se aşează iarăşi la locul ei şi Ion al nostru îşi poate vedea de rostul său în pace încă nouă luni de-aici încolo. Şi asta, pentru el fi-va până ce va ajunge la vârsta de 28 de ani şi după aceea poate sta fără nici-o teamă în cuibul său.

Nu-i mai puţin adevărat, că, tânărul prins cu arcanul şi dus la regiment pentru satisfacerea serviciului militar, pleacă crud, frumos, nefortificat şi necunoscând multe din tainele vieţii. Iar cel lăsat la vatră revine călit, bărbat în toată puterea cuvântului, omul ce scoate pâine din brazda

10

de pământ, vultur de strajă la hotar şi tată bun pruncilor săi şi familiei sale; temelia şi pepiniera neamului.

Desigur, nimic rău în asta, dar, s-o spunem şi pe aceea, că, să cazi ca gâza sub opincă pentru un timp atât de îndelungat şi tocmai în anii visurilor tinereţii, când viaţa îţi dă ghes să-ţi durezi un cămin luminat şi încălzit cu căldura iubirii, având lângă tine pe cea croi­tă din coasta ta pe aleasa inimii şi,... deodată să te vezi rupt în chip dureros de toate aceste înflăcărate dorinţi şi dus hăt departe, nu e deloc uşor.

SEZONUL NUNŢILOR

Să trecem, dar, peste toate acestea.

Suntem în toamna anului 1818, luna lui brumărel, când după obicei începe sezonul nunţilor şi vinul nou se trage de pe drojdie. în satul nostru Bălteni, viaţa decurge normal, e linişte. E linişte pentru încă un an de zile, că, deja vânătorii cu arcanul lor au pus mâna pe unul dintre feciorii satului şi l-au trimis, la datorie”.

Iată dar, că acum asistăm la prima nuntă din acest sezon de toamnă. O nuntă frumoasă şi cu veselie multă. Mireasa e din satul vecin brătuleşti, iar mirele, de aici, din vatra acestui sat. Socrul mic, adică, tatăl mire­sei, este chiar ajutorul vornicului din comună e unul din cei ce fac parte din grupul de „vânători” despre care am vorbit mai sus. Cununia religioasă se oficiază la Bisericuţa noastră din Bălteni satul mirelui. La sfârşitul acestei ceremonii când toţi gustau din paharul cu vin din care au băut mirii, epitropul badea Alexe, se adresea­ză socrului mic cu un pic de ironie-n glas:

11

domnule Vaida că aşa îi era numele de acum eşti fericit. Ai scăpat de două griji mari

griji sunt destule pe capul omului, dar. care sunt cele două griji la care te referi, tălică? grăi socrul la care, epitropul, îl lămuri:

una este că te-ai liberat de „Piatra din casă” şi a doua, că ţi-ai făcut „datoria” de a înşfăca un fecior de-al satului şi a-l trimite pentru şapte ani departe de ai săi.

Aici, Vaida simţindu-se atins la coarda aia subţire şi nevrând să arate a fi iritat, că, de, -mnealui e tatăl miresii şi cum-necum, trebuie să ţină isonul veseliei:

bine ai grăit, bădiţă. Aşa e. Aşa e viaţa. Viaţa ne oferă multe satisfacţii, dar ne cere şi obligaţii. Şi tot el în continuare: bade Alexe, ştiu că ai un fecior intrat cu vârsta în douăzecişiunu, că-l avem în evidenţa catastifu­lui de la primărie, dar, pentru că-ţi port respectul fiind epitropul acestui sat, de acum şi satul fiicei mele, voi face tot ce-mi va sta-n putinţă să-l socotim scăpat. Jan­darmii şi primarul sunt oameni de-nţeles şi o să am eu grijă. Fii pe pace. Şi,... poate, peste un an ne cuscrim amândoi, că, mai am una ce-şi aşteaptă rândul. S-o vezi, rămâi paf. E o zână, nu altceva. E mai frumoasă ca asta de-i mireasă acum. O, şi ce minunat ar fi să se vadă două surori măritate în acelaş sat!...

După ce Vaida s-a depărtat, văzându-şi de rostul lui, dascălul, cel ce a fost acolea şi a auzit discuţia dintre ei, zise către epitrop:

Se vede că socrul mic a apucat ceva la măsea, neică Alexe, că prea are gâdilici la limbă. Şi ce zice, că în toamna cealaltă să se cuscrească cu matale? Eu aş zice să te ferească Dumnezeu să nu faci una ca asta, că

12

ţi-ai pierde toată cinstea în faţa satului ăsta. Te-ar urî, aşa cum îl urăşte pe el o lume-ntreagă pentru arcanul şi serviciul lui ingrat. vezi-ţi de treabă, neiculiţă!...Şi-apoi, aici în satul nostru, nu sunt fete destul de bune? Şi încă ce fete!!

în urma acestora, bietul badea Alexe a rămas îngându­rat. îngândurat a plecat de la Biserică şi îngândurat a fost toată săptămâna ce a urmat. „Ce zice vătăşelul? gândeşte el că fi-sa este frumoasă cum alta nu-i? Ce, dacă-şi dă cu făină pe nas şi cu boia pe obraz şi se face ca o sorcovă e zână? Ce, omul trăieşte cu frumuseţea aia care astăzi e şi mâine n-o mai vezi? Omul, neiculiţă, trăieşte cu frumuseţea aceea care nu se vede, dar se simte: Frumuseţea sufletului care ţine toată viaţa. Şi în cele din urmă, badea Tomică, dascălul, are dreptate în toate vorbele sale. Şi-apoi, după câte ştiu, în casa lui a crescut în frica de Dumnezeu o fe­cioară o mândreţe de fată. Şi noi, adică eu şi cu el ne avem mai abitir ca fraţii. Dar, să vedem ce va urma, că, şi feciorul meu, Ion şi fata lui, sunt, oarecum, cruzi cu vârsta ca nişte copăcei şi cred, că nu se ştiu între ei. Doamne, fereşte-ne copiii de orice vătămare!”.

NOSTALGIA LUI IOAN

Ioan, feciorul lui badea Alexe, arată ca un pui de haiduc, cu mustăcioară crudă sub nas, înalt, voinic şi-i gata oricând să sfarme piatra cu pumnul. Rânduiala firii, la vârsta aceasta, îl îndeamnă pe viteazul nostru să tra­gă cu coada ochiului către fetele din sat; care dintre toate e mai cuminte, mai serioasă, mai harnică, mai frumoasă şi cu credinţă-n Dumnezeu, de care ar urma să se lege pe viaţă cu trup şi suflet. Şi desigur, această

13

alegere o poate face numai el. dar. nu fără consimţă­mântul părinţilor şi al celeilalte părţi.

Astfel stând lucrurile, într-o seară din această săp­tămână, îl vedem pe Ion al nostru întârziind pe prispa casei părinteşti, cufundat în gânduri nostalgice şi aştep­tând să-i vină de undeva un răspuns, o scăpare, o ieşire la un liman liniştit şi mângâietor. Are ochii deschişi, dar, totuşi visează. Visează la un ideal înalt, nespus de frumos şi la care, dânsul, tinde să ajungă cu orice preţ: „Fericirea unei iubiri curate”. Vălul nevăzut ce-i acope­rea ochii până nu demult, a fost cu totul înlăturat şi deacum i se descoperă o lume nouă, o lume încântătoare a iubirii. Şi de ce toate acestea şi încă aşa deodată, că, până acum nu se gândea decât la el însuşi? Să fie şi aceasta o taină ce va să rămână ascunsă în inima sa? O, nu, nicidecum. Gândind numai la vârsta lui, dezlegarea acestei taine, devine uşoară pentru oricine.

Şederea pe prispa casei, până târziu, se repetă şi-n seara următoare şi tata Alexe, observând această schim­bare la fiul său, ieşi binişor şi se aşeză lângă el:

ce e, tată? încă nu te-ai culcat până acum? se grăbi Ion să o ia înainte cu întrebarea. Apoi, tatăl, cu glas domol:

asta trebuie să ştiu eu la tine. De ce nu intri în patul tău, să te odihneşti, că, doar ai muncit astăzi? Te doboară vreun gând străin? Spune-mi, căci s-ar putea să-ţi fiu de ajutor.

nu prea am somn, tată, răspunse băiatul scurt şi abătut. Iar bătrânul, care, a trecut şi el cândva prin vârsta fiului şi ştiind ce sentimente nutresc tinerii la anii aceştia, intră direct şi zise:

14

ioane, tată, dacă ai pus ochii pe vreo copilă de-aici din sat, bine-ar fi. Mie poţi să-mi spui fără ocol, căci, iată, vremea ne sileşte, mâine-poimâine te va prinde din urmă fratele tău, şi,... vezi bine. Şi-apoi, e anul de când bunica ta s-a mutat la locul ei de odihnă, casa bătrânească, pre­cum ştii, a rămas fără suflet mângâietor şi aşteaptă cu ne­răbdare o mână de om casnic, să-i poată reda viaţă şi voie bună. Tu, de-acum, ai prins meşteşugul gospodarului şi bine-ar fi, zic, să-ţi îndrepţi atenţia şi privirea, sufletul şi inima către una din fetele satului, care crezi că ar fi ţie pe plac şi s-ar potrivi cu starea noastră. Ai, ce zici?

La acestea, Ion al nostru, roşi în faţa tatălui, dar asta, la lumina lunii nu se poate observa şi răspunse cu tresăltare reţinută:

tată, bine zici tu, dar, gândesc, că, fiind la casa mea, acei vânători de oameni m-ar prinde ca la copcă şi-apoi, ia gândeşte-te: cum ar răbda-o inima pe so­ţioara mea să steie şapte ani singurică şi cu văzul prin fereastră aşteptându-mă?

Apoi, tatăl, consolându-l şi dându-i curaj:

o, dragul meu, să avem, totuşi, nădejde la Dumne­zeu, că asta nu se va întâmpla. Ce ar însemna, dar, de teama aceasta să nu se mai însoare nimeni decât după vârsta de treizeci de ani? Sau să rămână holtei cu toţii? Dar aşa, satul nostru ar urma să piară! Nu uita, fiule, că vatra asta a Băltenilor a fost sfinţită cu sudoarea şi la­crimile moşilor şi strămoşilor noştri şi va trebui să dăi­nuie peste veacuri. Aşa că, Ioane taică, hai să gândim încotro apucăm. Tu ar trebui să ştii mai bine care din fe­tele de-aici sunt mai acătării. Eu, dealtfel, am şi făcut o orientare. Şi,... Doamne, ce bine-ar fi să fie aşa precum

15

gândesc eu, dar, în acelaşi timp, nu vreau să răpesc liberta­tea şi dorinţa ta. Deci, curaj, fiule feciorul tatei. Curajul să nu te părăsească. Din orice situaţie există o ieşire, o mântuire. Şi-apoi, tainiţa în care te-am ţinut ascuns în to­amna aceasta, cine-ar putea-o descoperi? Şi-acum, hai la culcare, că trebuie să te odihneşti şi până duminică să ne lumineze Dumnezeu cu bunătatea Sa, după cum va voi EL

Pe când Ion al nostru îşi petrecea zilele în chipul descris mai sus, tatăl lui, printre celelalte îndeletniciri de pe lângă casă ce se fac în mod obişnuit înainte de venirea iernii, sta de vorbă cu lelea Sanda, femeia lui, făcând planuri după planuri: „Care familie din sat cu fată de măritat s-ar cuveni lor a se încuscri? Care dintre fetele din Bălteni ar merita să le fie noră?” Şi în cele din urmă, femeia luă cuvântul şi zise:

omule, ce mai tura-vura, tu eşti acolea cu badea Toma, te ai bine cu el, vorbiţi de multe şi de toate deale Bisericii, zi-i şi de asta, că vrem să ne căpătuim feciorul ăl mare şi să ne facem cuscri, că doar nu sun­tem din aceia de lepădat. O, Doamne, ce mândreţe de fetişcană le-a răsărit lor în casă! Dac-ar vedea-o Ion al nostru, ar rămâne tablou.

da, măi femeie, răspunse omul. N-ar fi rău. Şi eu m-am gândit la asta, dar, vezi tu, că,... copila aceasta abia a împlinit 17 ani şi... ce să zic, nu prea îndrăznesc.

ha, ui-la el! Tocmai cine vorbeşte! zise femeia cu avânt. tu, cum m-ai luat din casa mamei când abia număram 15 ani? Aşa că, omule, dă-i bătaie, nu mai amâna, că ne-o ia altul înainte. O, de-ai şti, că eu, deja am început să mă dau pe lângă „cuscra” Sultănica. De câte ori ne-ntoarcem de la Sfânta Biserică, intru în vorbă

16

cu dânsa, adică, cu dânsele, că totdeauna cu fiică-sa sunt prezente la sfânta slujbă şi la plecare se ţin de toartă una pe alta. Aşa că, tot înainte, omule şi Bunul Dumnezeu să fie cu noi!

ei, măi femeie, măi femeie, tu mă bagi la înghe­suială pe mine! zise bietul om luându-şi căciula de pe cap şi scărpinându-se după ureche.

PROPUNEREA DE RUDENIE

E duminică, prima după cele discutate mai sus sfânta slujbă a luat sfârşit şi badea Alexe stă de vorbă cu dascălul Velicu:

bade Tomică, zice epitropul mă vei ierta dacă vorbele mele nu-ţi pică bine, iată, suntem oameni în toată firea, ne cunoaştem unii pe alţii, cum fiecare ne cunoaştem mâinile; tălică îl ştii pe feciorul meu ăl mare, că-l vezi în sărbători aici, în Casa Domnului. Acesta, bădiţă, încă din vară a împlinit un pol de ani şi acum, dacă potera a trecut mi-a năzărit să-l căpătuiesc, că i-a venit sorocul. Ştii doar că mai am trei în urma lui.

Aici, dascălul intră în vorbă:

să vă trăiască, neică Alexe! îl ştiu, cum să nu-l ştiu pe Ion al matale şi-mi place de el, că e cuminte, are teamă de Dumnezeu, arată ca un haiduc, ce mai încoa şi-n colo, îi seamănă tatălui său,... Dar,

17

bădiţă, dum­neata crezi că de-l căpătuieşti, nu-l va mai urmări cei de la Spătărie?

Epitropul, insistă, zicând:

să sperăm că nu-l va putea dibui. Tainiţa lui este straşnică, iar pe-de-altă parte, însuşi Vaida, ăl de este îndrumătorul poterei cel ce a fost socrul mic în dumini­ca trecută, ne-a asigurat că ni-l va ocroti cât îi va sta în putinţă.

vai de mine, Doamne! zise dascălul ca speriat: tălică, bre, să nu pui bază pe vulpoiul ăsta ce se crede mare boier, get-beget coada vacii, că, a zis aşa, soco­tind, că nu-l veţi mai piti şi astfel, va fi lui mai la îndemână să-l înhaţe. Cine nu ştie cât de şiret e Vaida ăsta trepăduşul primăriei?!

ei, nu suntem noi chiar aşa de naivi. Vom fi şi de-aici încolo cât se poate de vigilenţi, grăi epitropul şi-n continuare, trăgând spre subiectul ce-l interesa: dar, să lăsăm astea. Ce zici bădicule: vrei să ne fa­cem rude apropiate?

La acestea, dascălul luă aierul de om aflat la încurcă­tură şi zise:

cum, adică? Spune-o p-a dreaptă.

eu, cred că tălică ai priceput unde vreau să bat. Dar, iată, precum ştim, în grădina dumitale a crescut o floare rară numai cu 17 petale,...

-Şi?

şi vrem să fie-n casa noastră, să o ţinem la fereastră.

ei, nu mai spune! Dar, cum să-mi las grădina fără floare?

asta-i bună, bre, dar, nu v-a dăruit Bunul Dum­nezeu cu destule? Aşa că, ne daţi şi nouă una. Numai una!

Dascălul, zâmbindu-i prieteneşte, răspunse nehotărât:

ei, bade Alexe, îngăduie şi mai lasă-mi timp de gândire, trebuie să mă sfătuiesc şi cu mama copilei, că nu-i o treabă de târg aşaa... „dă-mi banii şi ia-ţi marfa”.

18

Dar, oricum, fiţi pe pace şi nădejdea să n-o alungaţi, că până duminica viitoare vă dăm răspunsul: ori că e laie, ori bălaie!

fie cum o fi, numai să ne daţi fata, să fie şi-n casa mea tot cinci la număr cum e şi la dumneata! Ori, cum zici că îi e numele?

maria, neică Alexe.

ma-ri-a! grăi epitropul plin de caldă bucurie. O, ce minunat, dragă cuscrişorule. Dumnezeu fie cu noi! Venim după amiază să facem înţelegerea?

Acum, Dascălul, iarăşi zâmbind şi bătându-l pe umăr:

bade Alexe, bade Alexe! Ai rămas acelaşi din totdeauna: cu sufletul şi inima deschisă. Să-ţi dea Dum­nezeu sănătate şi să izbândeşti în toate!

amin! Şi să ne vedem când ne-om vedea palmele, cuscre dragă.

Decum a ajuns acasă, badea Alexe, zice către soţia sa:

măi femeie, „miroase a bine”. După câte mi-a dat de înţeles dascălul Toma, nu se împotriveşte la dorinţa noastră şi mi-a spus că mai întâi să vorbească despre aceas­ta cu femeia lui şi duminica viitoare îmi va da răspunsul.

ehe, omule, se grăbi lelea Sanda să nu crezi că eu am stat cu mâna-n şold. Am şi aranjat cu mama fetei. Dar, tot aşa a zis, să vorbească între dânşii şi-mi va da răspunsul cât de curând.

în casa lui badea Velicu aceeaşi chestiune la ordi­nea zilei. Mai întâi dumnealui:

măi femeie, iată că epitropul nostru a rupt tăcerea şi mi-a spus-o pe „scurtătură”. Vrea neapărat să ne ia fata pe Maria şi s-o treacă pe numele lor.

19

da, ştiu. Pentru Ion, fiul lui, ăl mare. Tot despre asta am vorbit şi eu cu lelea Sanda astăzi când am ieşit de la Sfânta Biserică.

şi?

şi ce să zic,... eu zic bine. Hai s-o facem. Să-i spunem şi fetei despre aceasta, să vedem, ea, ce gân­duri are.

Dar n-a mai fost nevoie să o mai cheme. Maria, care, abia îşi schimbase hainele de pe ea, se afla în camera alăturată şi auzind despre ce este vorba, repede deschise uşa şi sări ca o căprioară în braţele mamei sale. Apoi, cu ochii încărcaţi de lacrimi, grăi cu glas îndurerat şi rugător:

mamă!... Ce vreţi să faceţi cu mine? Aşa de repede vreţi să mă rupeţi de voi şi de frăţiorii mei? Cu ce am greşit eu vouă? Şi apoi a dat drumul unui plâns zgomotos şi sfâşietor, de se sălta cămaşa pe dânsa.

Pe loc, mamei Sultănica i s-au umezit ochii de la­crimi şi cu multă duioşie, grăi:

fetiţa mamei, aceea dulce, harnică şi frumoasă, ce să facem? Aşa-i viaţa. Aşa a rânduit Dumnezeu. Toate la vremea lor, că, de laşi ceva pe mâine, lăsat rămâne şi tim­pul nu-l mai poţi întoarce. Iar părerea de rău de mai târziu la nimic nu foloseşte, ci mai rău te chinuieşte. O, iubita mea, îngeraşul meu, nu mai plânge, ci bucură-te de viaţă, că aşa se cuvine în lumea asta. O, ce mândră am să fiu când te voi vedea mireasă, îmbrăcată toată-n alb, cu coroniţă de romaniţă şi albăstrele pe cap şi stând în faţa Sfântului Al­tar lângă un făt-frumos, cum e Ion al lelei Sanda!

Bietul tată, văzând acestea, mişcat în adâncul sufle­tului, zise femeii sale:

20

Tatăl măriucăi o întreabă pe soţie: Cum te înduri tu, Sultănica dragă, să-ţi dai copila asta de la sânul tău?

21

cum te-nduri, tu, Sultănico dragă, să-ţi dai copila asta de la sânul tău?

Acum, Maria, sări din braţele mamei, în cele ale tatălui, îşi sprijini fruntea pe pieptul lui şi continuă să plângă cu suspine înfundate. El îi ridică uşurel căpşorul şi o sărută pe frunte. Apoi, se strâng în braţe cu multă duioşie. Părinţii rămân părinţi pentru copiii lor până se sting din viaţă, lăsând în urmă numai amintirea. Dulcea şi duioasa amintire.

în clipele acestea, femeia intră cu răspunsul:

suntem nevoiţi să facem şi pasul ăsta, omule. Adu-ţi aminte, când, cu 18 ani în urmă eu plângeam pe umărul mamei mele şi tu te-ai repezit ca un zmeu şi m-ai răpit de lângă dânsa! Şi încă eram cu un an mai crudă decât fata noastră!

LOGODNA

Şi acum ar trebui să mergem şi în casa lui badea Alexe, dar, nu mai avem timp şi nici pentru ce, că, înşişi dumnealor s-au grăbit de parcă le e teamă să nu rămână de căruţă.

E joi prima din săptămâna ce a urmat după discuţia dintre dascăl şi epitrop. Şi acum, îi vedem, aşadar, pe tustrei: tata Alexe, mama Sanda şi haiducul Ioan, fiul dumnealor, sosiţi în curtea lui badea Toma Velicu viitorul lor cuscru. Gazdele s-au grăbit să-i întâmpine cum se cuvine, urându-le „bun venit”, căci, înşişi ei au avut grijă să le trimită vorbă, că sunt aşteptaţi în ziua aceasta, făcând pregătirile necesare şi specifice unui astfel de eveniment. Şi bineînţeles, că şi oaspeţii noştri nu au venit cu mâinile goale.

22

Ei, dar, la această primire protocolară, din partea gazdelor, au fost de faţă numai tata Toma şi mama Sultănica. Fiica lor, Maria, nu a ieşit. Dumneaei, stă în casă şi cu multă emoţie priveşte prin geamul ferestrei!

- „Da, îşi zice ea în gând. acum, gata, s-a sfârşit cu mine!” Apoi, îşi şterse lacrimile să poată vedea mai clar şi privind din nou, iarăşi cugetă în sine: „Da, e voinic şi arătos, bată-l fericirea. Şi iată cât îi de fru­mos la chip! L-am mai văzut eu, aşaa... pe sub gene, dar atunci n-am luat bine seama”. Apoi, sări să le deschidă uşa de la antreu şi cu capul plecat şi glas domol, zise:

poftiţi, poftiţi. Bine-aţi venit în casa noastră!

bine v-am găsit, domnişoară Maria! răspunseră într-un glas oaspeţii noştri, care, pentru o clipă s-au oprit în faţa scării de la intrare. Mama Sanda, fu prima care înaintă să deschidă calea şi văzând-o pe fată cât îi de dulce şi frumoasă, exclamă cu entuziasm:

- „Mânca-o-ar mama pe ea de păpuşă!” Şi îndată se repezi, o îmbrăţişă şi o sărută pe obraji. Aici, lelea Sanda e soacră în devenire. Ea va fi o soacră bună, nu din cele „ce au ochii în ceafă”.

După dânsa, urmă fiul ei, Ioan. Acesta, când o văzu pe Maria în cadrul uşii, a rămas ca la fotograf. Nu-i vorbă, a mai văzut-o el, tot aşa... pe sub sprâncene, dar acum, iat-o pe Măriuţa inimioara lui în toată splen­doarea, stând aproape de el. Ce mai încoa şi-ncolo, e ca o mlădiţă de cireş în plină înflorire. Ion, cu genunchii moi ca ceara, înaintă cu sfială tinerească, îi luă mâna dreaptă şi o sărută. Aşa a auzit şi el că se procedează în împrejurări de genul acesta. Pe dată, faţa mariei, de nevinovăţie pudică, se făcu rozalie asemenea petalei

23

de trandafir. Iar Ion al nostru, o pierdea din ochi de drag. La urmă se apropie şi tata Alexe. El, ca om în vârstă, se mulţumeşte numai să o apropie pe fată de umărul său şi să-i zică:

să ne trăieşti, fetiţo dragă, în pace, sănătate şi feri­cire până la adânci bătrâneţe lângă tot ce-ţi este ţie drag!

Fata, emoţionată la exces, luă mâna bătrânului şi o sărută. După toate acestea, noii veniţi, au fost poftiţi să intre în casă. în interior, oaspeţii, au fost plăcut surprinşi: Casa lelei Sultănica, e absolut „pusă la punct” şi curată ca luna, odăile sunt îmbrăcate în scoarţe şi velinţe cu alesături, macaturi şi preşuri noi nouţe toate făcute de mâna ei, paturile îmbrăcate cu aşternuturi şi pleduri de lână, garnisite cu tot felul de bagateluri, care mai de care mai frumoase, perne moi aşezate unele peste altele de ajungeau până-n grindă.

Când au intrat în „casa mare”, unde, în peretele din Răsărit străjuia Icoana Maicii Domnului, împodobită cu ştergar din borangic auriu, au fost întâmpinaţi de un puternic parfum de gutui ce erau aşezate printre ghivecele de flori din ferestre. în mijloc, o masă acoperită cu mileu din pânză albă având chenarul cusut cu arnici roşu, negru şi verde în motive florale, peste care, o frumoasă vază încărcată cu crizanteme proaspete, ară­tau, că musafirii noştri sunt primiţi aici cu toată dragos­tea. Şi-apoi, de ce să nu fie aşa, de vreme ce românul nostru totdeauna a dat dovadă că este cu inimă curată şi sufletul deschis în faţa oaspeţilor.

Şi acum, să vedem ce a mai urmat.

Deci, ajunşi aici, musafirii noştri au fost îmbiaţi să ia loc pe scaunele ce se aflau în jurul mesei. Sunt cinci

24

persoane. Domnişoara Măriuca nu este de faţă, dar, vom vedea curând pricina absenţei ei. Pentru ceilalţi copii mai mici ai lui badea Toma facem abstracţie, că, dum­nealor, au fost instruiţi să stea cuminţi pe la bucătărie sau prin ogradă.

În casă, cei întruniţi în consiliu interfamilial, n-au apucat să rostească un cuvânt, că, Măriuca a şi apărut în prag purtând pe braţ o tipsie, pe care erau aşezate farfu­rioare cu dulceaţă de gutui, linguriţe, pahare şi o cană mare cu apă proaspătă. Mai întâi au fost serviţi musafirii, începând cu lelea Sanda, apoi badea Alexe şi la urmă, Ion, haiducul nostru, ce se afla stând între părinţii săi.

Desigur, mama Sultănica a avut grija asta să o înveţe pe fiica ei, felul şi ordinea servirii oaspeţilor, că, dealt­fel, unei copile care abia a împlinit 200 de luni, nu i se poate pretinde să cunoască pe de rost codul bunelor maniere, unei copile, care, mai departe de satele învecinate nu i-a călcat piciorul vreodată. Şi-atunci, numai când a luat-o tatăl ei la moară, sau la rudele de pe acolo. Ei, dar, în rest, se poate lua la întrecere cu toate fetele de vârsta ei la gătitul mâncării, lucrul cu igliţa sau andrele, precum şi în războiul de ţesut. Ba a învăţat Măriuca noastră cum se cresc viermii de mătase şi cum se trage borangicul din gogoşile acelea ca aurul sau ca argintul. Şi dacă nu-i prea mult spus, de vreo doi-trei ani încoace, numai ea a spoit casa şi înăuntru şi pe-afară cu var alb ca neaua. Acum, părinţii ei se mândresc cu fiica lor, căci au crescut-o cum se cuvine şi au pregătit-o pentru a fi capabilă să poată ţine rostul unei familii, familiei ei de mâine. Aici, în mica noastră Adunare, Maria, constituie persoana numărul unu fiinţă emoti­vă, dar, „ numărul unu”.

25

Înainte de a gusta dulceaţa, toţi s-au ridicat şi stând cu faţa spre icoana de la Răsărit, tata Toma, zise cu glas evlavios:

- „Doamne Iisuse Hristoase fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, priveşte cu îndurările Tale bogate asupra robilor Tăi şi binecuvintează preasmeritul nostru sfat. Ia în paza Ta, Doamne, pe copiii noştri şi umple-i pe ei de înţelepciune şi bine­cuvântări cereşti!”.

Tata Alexe încheie mica rugăciune, zicând şi însemnându-se pe piept cu semnul Sfintei Cruci:

amin! Şi bine v-am găsit, fraţilor!

bine aţi venit în cele ale noastre! răspunseră ga­zdele cu multă bunăvoinţă şi făcându-şi semnul mântui­tor.

Apoi, iarăşi s-au aşezat şi după ce-au servit dulceaţa, mama Sanda, cu zâmbetul pe faţă, grăi:

vă mulţumesc, dragii mei. E foarte bună dulceaţa dumneavoastră.

Acum, tata Alexe, zice şi el:

nemaipomenit de bună! E dulce ca mierea!

Şi Ion, la rândul său, privind pe sub sprâncene la Măriuca: -... dar, mai dulce e domnişoara Maria!

La acestea, toţi au făcut haz şi zicând:

da, aşa este!

în urma acestei unanime flatări, Măriuca noastră, cu obrăjorii ca bujorii şi topită de emoţie, zise:

mama a făcut dulceaţa! şi se duse de o îmbrăţişă pe mama ei, iar mama Sultănica se simte atât de feri­cită, de parcă i-ar mai fi crescut o inimă. Şi-şi sărută cu dragoste copila.

26

Pentru o logodnă civilă, după toate regulile scrise şi nescrise, mai înainte de a se servi masa, agapa pro­tocolară are loc înţelegerea între părţi: ce dai tu, ce dau eu, ce laşi tu, ce las eu, dar acestea, mai puţin ne interesează. De la sine se-nţelege că badea Alexe tre­buie să dea fiului său toate cele necesare înjghebării unui nou cămin. Despre casă de locuit am mai amintit într-una din paginile anterioare.

Iar pentru Maria, părinţii ei, cu deosebire mama Sultănica, încă de când era fiica lor mică, a început a-i pregăti trusoul casei un trusou bogat încât poţi umple un car cu vârf şi-ndesat şi bine-nţeles, nelipsita văcuţă cu lapte. Pe deasupra la toate acestea, mama Sultănica, a mai dat scumpei sale fiice şi o salbă cu trei galbeni prinşi pe cordiţă albă de mătase.

Bunăoară, dacă am zis, că nu prea ne interesează ce au discutat între ei, părinţii celor doi, în schimb, să urmărim mai îndeaproape pe tinerii noştri.

Iată dar, cum-necum, pentru a se cunoaşte mai bine, celor doi, Ioan şi Maria li s-a creat posibilitatea de a sta faţă-n faţă într-o cameră alăturată. Lui Ioan îi este da­toria de a deschide cuvântul:

dragă Măriuca, zise el cu vibraţii în glas sunt fericit că-mi văzui visul cu ochii!

cum, adică, tu crezi în vise? grăi dânsa fără a-şi ridica privirile spre faţa lui.

sunt şi vise în care trebuie să crezi. Sunt vise care le visezi fără să dormi şi cărora li se mai zic idealuri sau dorinţi fierbinţi, o lămuri el.

aha! făcu Maria. Tu visezi fără să dormi. E interesant. Dar, poate că mi se-ntâmplă şi mie aşa ceva.

27

tu m-ai visat vreodată pe mine, Măriuca dragă? întrebă Ion mai stăruitor. Şi Maria, ţinându-şi fruntea plecată, răspunse:

încă nu. Poate de-aici în colo.

Acum, Ion, prinzând curaj:

Măriuca dragă, te iubesc nespus de mult. îmi plac grozav ochişorii tăi albaştri şi senini ca cerul!

dar, ochii mei nu-s albaştri, protestă dumneaei.

ba sunt albaştri!

ba nu!

ba da!

ba nu!

După acest mic duel de cuvinte urmă o clipă de tăcere, apoi, el îi luă mâna dreaptă şi o ţinu strâns pe inima sa. Maria, vru să-şi tragă mâna de pe pieptul lui, dar nu reuşi şi zise ameninţător:

te spun la mama!

Ion, râse de naivitatea ei copilărească şi insistă:

dar, scumpo, cum să ştiu ce culoare au ochişorii tăi dacă nu vrei să mă priveşti?

Acum, Maria îndrăzni de a-şi ridica uşurel fruntea şii arătă dumnealui culoarea ochilor ei. Pretextul lui Ion avu efectul dorit, că, repede îi prinse bărbiţa şi o sărută cu drag pe buze. Fata, emoţionată, roşi până-n vârful ure­chilor. Apoi, domol îşi plecă fruntea şi-şi lipi capul pe inima fierbinte a lui Ion şi zicând cu voce lină şi dulce:

Acum, nu te mai spun la mama!

Ion o strânse la pieptul său şi-i sărută pe rând cosiţele ei castanii, împletite cu fundiţe albe şi lăsate peste umeri.

în cele din urmă, el o mai întrebă maşinal pe iubita lui, zicând:

28

Măriuca dragă, nu-i aşa că ochişorii tăi căprui, vor fura inima oricui?

Acum, dumneaei, privindu-l drept în ochi:

nu, ci numai pe a lui Ion al meu, că aşa e voia lui Dumnezeu. şi se înălţă pe vârfuri să ajungă la gura iu­bitului ei.

NUNTA

Suntem în penultima duminică din dulcele toamnei anului 1818 în satul Bălteni e nuntă mare: badea Alexe Bălănoiu, căsătoreşte pe fiul cel mare al său, Ioan, cu fiica cea mare a dascălului Toma Velicu, Maria. Lume multă, tot satul e de faţă, ba chiar şi din satele înve­cinate au venit aici să vadă şi să se veselească împreu­nă. Mirele-i frumos şi mândru ca un crai de prin poveşti, iar mireasa, ne-a luat graiul, pare-un înger alb ca neaua ce pluteşte în sclipiri vorba ceea: „La soare te poţi uita, dar la dânsa ba”. Nunii sunt naşii de botez al lui Ioan şi acum îi vedem porniţi cu toţii în mare şi vesel alai către biserica de lemn de la marginea satului, pentru oficierea logodnei şi cununiei religioase. Aici, sunt aşteptaţi cu dragă inimă de către părintele Andrei preotul bătrân, despre care am amintit la începutul povestirii noastre, îmbrăcat în odăjdii strălucitoare, care îi primeşte cu urarea de „Bun

29

venit!”.

în Sfântul Locaş, după ce toţi şi-au ocupat locurile şi liniştea s-a aşternut peste toată suflarea, s-a început slujba rituală. Momentul e solemn, înălţător, nuntaşii sunt cuminţi şi ascultă în desăvârşită tăcere, căci, persoa­na părintelui Andrei, cu blândeţea şi evlavia sa inspiră duh liniştitor în Casa Domnului duh de smerenie.

30

Priviţi dinspre Sfântul Altar, mirii, încadraţi de nuni cu lumânările aprinse şi de părinţii lor şi în faţă având pe slujitorul lui Dumnezeu, Crucea şi Evanghelia Sa, se arată ochilor noştri ca un minunat tablou, ca o icoană vie de neuitat.

în cele din urmă, mirii şi-au împreunat mâinile şi şi-au pus fruntea pe sfânta Cruce şi Evanghelie, iar preo­tul a ridicat cununiile de pe capul lor, rostind binecuvân­tările rânduite.

La sfârşit, părintele Andrei iarăşi îi binecuvintează, urându-le viaţă lungă, fericită, înconjuraţi de cât mai mulţi copii sănătoşi, frumoşi şi cuminţi, „păzind hota­rele legii” în iubire şi respect reciproc, respectând şi ascultând de părinţii lor trupeşti, de naşii care-s părinţi sufleteşti şi de Sfânta Biserică.

După toate acestea, bătrânul, se adresează tuturor, zicând:

acum, dragii mei, fiilor duhovniceşti, mergeţi sănătoşi şi vă veseliţi cu toţii împreună, păstrând limitele creştineşti, cuminţenia românului, portul, vorba şi frumoa­sele noastre obiceiuri strămoşeşti, căci numai acestea ne ţin legaţi în unire sfântă de sânge şi neam românesc, aici, în hotarele noastre, în vatra părinţilor noştri, în Biserica lui Dumnezeu. Fiţi sănătoşi şi fericiţi întru mulţi ani!

Aici, în satul nostru, patru case sunt împodobite cu flori, ghirlande de brazi şi crenguţe de stejar: casa socru­lui mic, de unde a fost luată mireasa casa socrului mare, în care vor locui numai câteva zile tinerii însurăţei, casa nunilor şi cea bătrânească în care şi-a dus traiul bu­nica lui Ioan casa care-i aşteaptă cu nerăbdare şi cu toată dragostea pe tinerii noştri să se instaleze într-însa.

31

Bunăoară, noi, să urmărim pe mai departe convoiul vesel al nuntaşilor! Aha, iată-i că se-ndreaptă către curtea socrului mare. Ajunşi aici, sunt întâmpinaţi de alţi nun­taşi de-ai casei, cu urările de „bun venit”, sănătate, viaţă lungă şi fericită, aşezându-se cu toţii pe la mese, discu­tând şi servind din bunătăţile puse înainte...

Cu prilejul nunţilor, ca şi-n celelalte sărbători, băieţii sunt îmbrăcaţi în cămăşi făcute din pânză albă de casă, cusute cu arnici, pantaloni din lână, brâu roşu, opincuţe şi pe cap pălării împodobite cu pene de fazan, sau că­ciuli negre din blăniţe de miel.

Fetele, de obicei, sunt mai vaporoase, cu marame subţiri pe cap făcute din borangic, prin care se văd co­diţele frumos împletite cu fundiţe, ii din pânză de casă, bogat înflorate, pestelcă sau fote din lână, de asemeni frumos colorate, poale albe din pânză, garnisite cu motive florale şi în picioare cu opincuţe sau iminei din postav împodobiţi cu ciucuri de lână în diverse culori.

Când cei prezenţi s-au mai potolit, într-un moment de linişte, un bătrân cu barba colilie şi cu mustăţile cât un fuior de lână albă, strigă către toată lumea de aici:

- „Să trăiţi, copii, în pace şi cu multă sănătate, că numai pentru voi şi de dragul vostru, noi, ăştia bătrâni nu vrem să mai murim. Bunul Dumnezeu să vă dea înţelep­ciune şi să ne ajute a curăţi ţara de orice liftă păgână!

O, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, pri­veşte cu milă şi îndurări din înălţimea Cerului Tău spre aceşti tineri care azi se unesc, că Tu ai rânduit de la început însoţirea omului cu femeia sa şi însuţi Tu, Doamne ai fost de faţă împreună cu Preasfânta Maica Ta şi ai binecuvântat nunta din Cana Galileei!

32

Aşa, Doamne Iisuse, vino şi la noi cei de astăzi, care ne luptăm cu duhul întunecat al modernismului ucigător de suflete al veacului acesta şi ne izbăveşte pe noi din toată nevoia şi necazul!”

O, Doamne, Doamne, unde s-au dus timpurile ace­lea de pace şi înfrăţire? Unde e Cuvântul acela divin „Iubire şi bunăvoire între oameni? Unde e portul acela minunat, dichisit numai şi numai de mâna pricepută a femeii şi care împodobea în sărbători uliţele satului românesc şi umplea de frumuseţe şi evlavie Biserica Domnului? O, dar, astăzi, dragii mei numai prin unele muzee mai putem vedea astfel de articole ce ne amin­tesc de vremurile de altădată...

Şi acum, să ne întoarcem la istorisirea noastră şi la vremea respectivă. Aşadar, în prima săptămână după frumoasa şi vesela nuntă, Ioan şi Maria au rămas la casa părinţilor lui, asta, pentru acomodarea tinerei Măriuca cu soţiorul şi socrii dumneaei, vreme în care, cele două cuscre, Sultănica şi Sanda, au pus „la punct” casa bătrânească în care a locuit bunica lui Ioan, făcând ordine şi curăţenie, după care, conform regulilor creştineşti, au chemat preotul de le-au oficiat slujba sfeştaniei stropind cu sfânta Aghiazmă casa şi tot cu­prinsul. Iar după aceea, se-nţelege, tinerii noştri s-au instalat, de-acum, la casa lor cu tot ce au fost înzestraţi de către părinţii ambelor părţi. Se mai înţelege şi aceea, că, după ce tinerii s-au aşezat aici, bătrânii îi vizitau foarte des, pentru a-i sfătui şi a-i învăţa să deprindă bine rostul proaspăt înjghebat în căminul lor. De altfel, Ioan şi Maria, erau deja învăţaţi şi obişnuiţi cu orânduielile gospodăreşti. Şi-apoi, câteva oiţe, o vacă cu

33

lapte, o palmă de grădină, un petec de pământ şi mărun­tele treburi casnice nu constituiau prea mare lucru, dar, oricum, în toată vremea, dumnealor, aveau ce face.

Ehei, dar, timpul trece, nu stă pe loc, a venit vre­mea „Balanţei” luna lui septembrie, Ioan al nostru va trebui să fie cu ochii-n patru şi ştiţi de ce. Şi mai cu seamă, acum, când Vaida, „mâna dreaptă” a primarului, a fost sfidat în felul ce l-am descris mai sus, adică, Ion al lui badea Alexe a luat de nevastă pe fiica das­călului din Bălteni, şi nu pe fiică-sa ce este ca „o zână boită”. Şi asta e. Aşa că, Ioane taică, două-trei luni pe an va să stai cât mai ascuns, că, potera, în vremea aceasta te pândeşte să pună mâna pe tine.

RĂPIREA LUI IOAN

Suntem, bunăoară, spre sfârşitul verii anului 1819 şi până să vină vremea refugiului lui Ioan, Măriuca, ajunsă de-acum la vârsta de 18 ani, a adus pe lume un bebeluş scump şi drăgălaş. Mare bucurie a adus în casa lor acest eveniment, iar de cuscrele noastre, ce să zici, că numai aici îşi cam fac veleatul, ajutând la tot ce e nevoie într-o casă cu prunc nou născut. Ei, dar de cum a sosit ziua de 1 septembrie, Ion al nostru a şi dispărut din sat. Cum şi unde îşi are tainicul lui bârlog, nimeni nu ştie, decât numai el şi părinţii lui.

Şi,... uite aşa trece timpul cu ocupaţiile de zi cu zi pentru tânăra noastră familie şi cu grijile cotidiene, de care nimeni nu este absolvit.

Când s-au împlinit trei ani de la nunta lor, adică, în toamna anului 1821 când a urmat să-i calce necazul,

34

Maria se afla însărcinată cu al doilea copil. împrejurări­le, tristele împrejurări, au decurs astfel: Aici în Bălte­ni, s-a împânzit zvonul că ingrata poteră, pânâ-n cele din urmă, a reuşit să prindă un fecior al satului şi că, deja l-au şi trimis la un regiment în apropiere de Dunăre. Dar, adevărul a fost să fie altul. Vulpoiul Vaida, fiind un viclean fără pereche, a simulat toate acestea şi a răspândit zvonul amintit mai sus. Şi cine credeţi că era tânărul „căzut pradă”? Iată că nici nu bănuiţi. Era chiar ginerele vulpoiului, cel ce a avut nunta cu o lună mai devreme decât a lui Ioan al nostru şi pe care Vaida, l-a ţinut ascuns în casa lui din satul Brătuleşti, până şi-a văzut murdarul lui vis împlinit.

Deci, tinerii din Bălteni, e vorba de cei cuprinşi cu vârsta între 20 şi 28 de ani crezând că de-acum nu mai planează niciun pericol asupra lor, au ieşit de unde au fost ascunşi şi şi-au văzut fiecare de rostul său.

Iată, dar, capcana în care a căzut bietul Ionică al nos­tru. Zadarnice au fost toate rugăminţile, vaietele şi lacri­mile celor din cercul lor. Zadarnic a fost plânsul amar al mariei, maria cea însărcinată şi de fusta căreia se ţinea copilaşul lor, Petrişor, care, abia a împlinit doi anişori.

Bietul Ion, prins în cătuşe de fier, fu răpit cu mare silă de lângă soţioara lui, căreia, jandarmii, abia i-au îngăduit să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute şi, care, în mare grabă, îşi luă salba cu cei trei galbeni de la gât şi o dădu lui Ion, zicând printre lacrimi şi adânci suspine:

ioane, dragă, scumpul meu soţior, ia aceşti gal­beni şi pune-i în chimir, că,... nu se ştie,... poate ai nevoie de ei. „Şapte ani sunt şapte la număr, nu mai puţin!!”.

35

Şi din mers, mai mult împins de la spate de către poteraşi, Ion, îi răspunse îndurerat:

iubită Măriuca, nu-ţi pierde nădejdea şi ai răbda­re, scumpa mea, că, „şapte ani ca mâine trec!” şi iarăşi ne vom vedea laolaltă. Roagă-te la Dumnezeu şi pentru mine, cel căzut!

O, Doamne, Doamne, adevărat e că nu aduce anul ce aduce ceasul. Iată că unde nu încape voia, pătrunde nevoia şi de ce ţi-e frică de aceea nu scapi. Ion al nostru va lipsi din cuibuşorul său nu mai puţin de 2555 de zile. Pentru treburile din ogradă, Măriuca noastră nu va purta grijă, că acestea vor fi ţinute la zi de către tata Tomică şi tata Alexe. Iar pe timpul de noapte, deasemeni, cele două cuscre vin aici să-i ţină de urât tinerei mămici, să o mângâie şi să o ajute în toate cele.

SOLDATULIOAN BĂLÂNOIU

De acum, dragii mei, ne vom deplasa la cazarma dintre bălţi, nu departe de Dunăre, la târgul provincial Olteniţa, unde e capătul de drum al apei Argeşului şi vom urmări evoluţia soldatului Bălănoiu Ioan, din satul Bălteni de lângă vadul lalomiţei. Aici, bietul tătic, ca recrut proaspăt venit în cadrul armatei, este supus unei instrucţii „la cataramă” şi asta a ţinut toată iarna dintre anii 1821-1822, căci, vestea despre un război intern se înteţea de la o zi la alta. Marii boieri şi grecotimea stăpânitoare erau deseori călcaţi şi jefuiţi de către cete de haiduci şi mai cu seamă, în Oltenia, unde, un vaşnic luptător şi mare patriot român pe nume: Tudor din satul Vladimiri, în fruntea unei cete numeroase de voinici

36

s-au răsculat împotriva nedreptăţilor şi asupririlor să­vârşite de clica fanarioţilor, care, în acea vreme, ţineau în mâinile lor toată puterea în Ţara noastră Românească.

Dar, să lăsăm asta şi să revenim la făgaşul poves­tirii noastre.

Deci, cum vă spuneam, mai cu greu, mai cu suspi­ne, în vara anului 1822 în vremea domnitorului Grigore D. Ghica, soldatul nostru a terminat perioada de instrucţie şi de acum, urmează să practice una din bres­lele vremii: construirea şi repararea căruţelor, creşterea şi îngrijirea cailor, zidăria şi văruirea, fierăria şi potcovâria, croitoria, cizmăria, grădinăria şi altele. Căpita­nul, sub comanda căruia şi-a satisfăcut instrucţia soldatul Ion Bălănoiu, i se adresează în una din zile:

soldat Bălănoiu!

37

ordonaţi, domnule căpitan! Răspunse Ion cu glas ostăşesc.

spune-mi, continuă căpitanul, pe care din aceste meserii ai vrea să le practici pe tot restul stagiului mi­litar? şi-i aminti de breslele enumerate mai sus. să gândeşti bine şi să fii sincer în ce spui, ca, la urmă să nu suporţi consecinţe.

să trăiţi, domnule căpitan, răspunse Ion, dacă e vorba de sinceritate, vă rog să mă iertaţi şi să-mi permiteţi să spun dorinţa mea. Cea mai arzătoare dorinţă, mai înainte de toate, este să-mi văd de rostul casei mele şi de scumpa mea soţioară, care, abia a împlinit 20 de ani şi am lăsat-o singurică, cu ochii scăldaţi în lacrimi, cu toate grijile pe cap şi cu doi copilaşi micuţi pe lângă dânsa. Dar. aici, continuă el, sunt soldat în cadrul armatei şi fără şovăire trebuie să mă supun întru totul

38

ordinelor dumneavoastră şi zic: pe care dintre acele meserii voiţi să mi-o daţi, pe aceea o voi alege şi eu.

ioane, grăi din nou ofiţerul, văd că eşti un băiat de toată isprava. Eu, unul, te-aş înscrie în Şcoala Mili­tară, să devii ofiţer de carieră. Tu, dar, ce zici?

nimic nu e rău în aceasta, domnule căpitan, grăi soldatul nostru, dar, dorul şi dragostea ce o am pentru iubita mea nevastă mă sileşte să rămân în supunere şi resemnare doar cu stagiul de militar în termen.

Căpitanul, precum observăm, el, se consultă şi nu ordonă, deşi gradul de ofiţer i-ar da acest drept, dar, n-o face, că, văzând inima bună şi supusă a lui Ion, veni cu ultima propunere:

ioane, văd că aţa te trage spre rostul gospodăresc, voi cere domnului colonel comandantul regimentului să fii ordonanţa mea. Ce zici, dar, eşti de acord cu aceasta?

Ion, auzind la superiorul său o astfel de propunere, plin de bucurie, zise:

vă mulţumesc din suflet, domule căpitan şi vă rog să mă iertaţi, că îndrăznesc aici în faţa dumnea­voastră să mărturisesc: cu toată asprimea instrucţiei pe timpul de iarnă, cât şi cea din primăvară, nu am încetat a vă socoti în inima mea, din seriozitate militară, comandantul meu bun. Şi-n acelaşi timp, să vă iubesc şi să vă respect ca pe însuşi tatăl meu!

da. Bravo! Sunt mulţumit de cuvintele tale, grăi căpitanul cu satisfacţie. chiar mâine mă voi prezenta la domnul colonel şi-l voi ruga să fie de acord cu nu­mirea ta în funcţia de „ordonanţă” pentru mine.

să trăiţi, domnule căpitan, sunteţi un comandant cu suflet mare, un tată foarte bun. Un om minunat. Să trăiţi!

39

ION, ORDONANŢĂ

Cam pe la jumătatea lunii lui „Cuptor”, anul 1822, ostaşul Bălănoiu Ioan, părăseşte cazarma regimentului şi se instalează ca soldat de serviciu la vatra căpitanu­lui. Casa acestuia, se află în apropiere de unitatea sa militară astfel că, lui Ion al nostru, nu îi este deloc greu a se deplasa în fiecare dimineaţă la popota ofiţerilor pentru a-i aduce cafeaua domnului căpitan la micul dejun. Aici, la locuinţa ofiţerului, întâlnim nu­mai pe soţia lui, o femeie cu vârsta ca la 44-45 de ani. Iar cei doi feciori ai lor nu-i putem vedea decât în vacanţă, că, în restul timpului, ei se află departe, în Bucureşti, la nişte rude şi urmează cursurile unei şcoli din vremea aceea.

Deci, Ion al nostru, nu ar avea prea mare bătaie de cap. Dimineaţa, în afară de aducerea cafelei de la popo­tă, ia hainele domnului căpitan la periat şi îi face ciz­mele cu vax şi îi zice „să trăiţi” când acesta pleacă la serviciul său de la regiment. în cadrul gospodăriei, Ion al nostru îşi consumă timpul cu diverse ocupaţii mărun­te: îngrijeşte de un porc, câteva păsări de curte, face cumpărăturile de la piaţă şi o ajută pe „Doamna” la scuturat, măturat, şters praful, gătitul mâncării şi spăla­tul vaselor şi câte nu-s de făcut la curtea unui om!

Într-una din zile, când ofiţerul a venit de la servi­ciu, soţia sa i se adresează zicând:

dragul meu, să ştii că Ion, ordonanţa, e un băiat foarte cuminte şi harnic, nu ca celălalt ce l-am avut înainte. Acesta, când termină o treabă de făcut, nu stă degeaba şi cere altceva de lucru şi e tare respectos. Mai

40

deunăzi l-am văzut cu lacrimi pe faţă şi l-am întrebat: „Ce faci, Ioane, de ce plângi? Nu te simţi bine aici la noi?” Şi el mi-a răspuns: „Vai de mine, Doamnă! Aici, ca ordonanţă la domnul căpitan mă simt foarte bine, dar când vă văd pe dumneavoastră, parcă văd pe mama mea şi la un astfel de gând nu pot să-mi mai stăpânesc lacrimile. Poate ar trebui să fiu mai bărbătos, dar, n-am ce face. Ăsta mi-e felul!”. Şi în încheiere, cucoana, mai zise: Şi încă mai cred despre el, că este şi un bun creştin. Când se aşează la masă, aşa frumos corect şi cu evlavie îşi face semnul Crucii pe pieptul său şi cu ochii umezi se roagă în tăcere, de te face să crezi, că în acel mo­ment, pe o cale nevăzută, el, vorbeşte cu „cineva” care nu-i de faţă, dar, îi cunoaşte dorinţa şi-i aude ruga!”

La acestea, demnul căpitan, completă:

eu, de la început am observat, că acest pui de dac va să fie un om desăvârşit. Şi tocmai de aceea am ţinut să-l avem în serviciul nostru.

în urmă la toate acestea, ofiţerul îşi întări nădejdea în ordonanţa sa şi e tare mulţumit de el. într-una din seri, după ce soldatul Ion intră în camera lui de dormit, ce-i veni domnului căpitan, să se uite discret pe o feres­truică, să vadă ce face el înainte de culcare şi asta, nu din iscodire doamne fereşte, ci dintr-o oarecare slă­biciune firească şi mai mult din dragoste faţă de el. Şi Ion al nostru, înainte de toate, se aşeză pe pat, îşi scoa­se din sân cei trei galbeni, îi sărută pe rând, apoi îi aşeză pe pătură lângă el şi la lumina opaiţului, punând degetul pe fiecare de la stânga la dreapta şi de la dreap­ta la stânga, a dat de înţeles că îi numără, avându-şi gândul numai la iubita lui soţioară care i-a dat să-i aibă

41

pentru orice eventualitate în toată vremea celor şapte ani de stagiu militar.

La acestea, domnul căpitan călcând numai pe vâr­furi, se duse repede şi luând de mână pe cucoana dum­nealui, o aduse la ferestruţă, să vadă şi dânsa cum se manifestă dorul şi iubirea lui Ion faţă de cei ai casei lui ce se află departe de el. Apoi, ce vor fi discutat între ei, nu ştim, dar a doua zi spre seară, domnul căpitan îm­preună cu soţia sa îl chemă pe Ion în camera dumnealor şi cu multă dragoste îi dărui o cruciuliţă cu lănţic de aur, zicându-i: - „Uite, Ioane, primeşte din partea noas­tră acest dar, pe care, totdeauna să-l porţi pe pieptul tău, ca să te apere de tot răul!”.

Bietul Ion, ameţit de acest gest mărinimos, luând minunatul dar din mâna lor, mai întâi se închină frumos aşa cum ştie el, sărută cruciuliţa şi o anină la gâtul său. Şi apoi, încurcat în cuvinte, nu ştia cum să mulţumească şi iar să mulţumească preabunilor lui stăpâni.

O, Doamne, ce să mai zicem, că de-aici în colo comportamentul lui Ion în casa domnului căpitan, fu atât de ireproşabil, încât nu găsim cuvinte. De altfel, e îndeobşte cunoscut, că omul ascultător, e ca pomul ro­ditor, pe care, stăpânul lui îl iubeşte şi-l îngrijeşte mai abitir ca pe alţii.

Şi uite aşa, mai cu una, mai cu alta, zilele trec, trec şi lunile şi anii şi se duc de parcă nici n-au fost. A avut dreptate Ion când a zis: „Şapte ani ca mâine trec!”. Iată că au trecut şi cei şapte ani de militărie, a venit şi ziua când dumnealui va trebui să părăsească oraşul de pro­vincie Olteniţa şi casa domnului căpitan şi să se întoar­că la rostul său. Momentul este emoţionant, în vinele

42

lui Ion, sângele circulă mai cu putere şi-n tâmple simte o fierbinţeală. Ca pentru despărţire, căpitanul, zice că­tre cel ce i-a fost ordonanţă:

ce zici Ioane, eşti fericit că de-acum vei merge la ai tăi?

desigur, domnule căpitan, răspunse Ion pe de altă parte, regret că mă despart de dumneavoastră. Aş fi dorit să vă mutaţi cu reşedinţa în satul meu, să vă pot vedea mai des.

ei, tu, Ioane, n-avem ce face. Fiecare cu viaţa lui. Tu, dar, mergi sănătos şi s-auzim numai de bine!

Ion, însă, reluă:

domnule căpitan, iată, v-am slujit câţiva ani în dreptate şi credinţă, aici, dumneavoastră şi doamna dumneavoastră aţi fost ca şi părinţii mei, şi acum la despărţire, v-aş ruga să-mi daţi şi mie un sfat, un sfat bun să-mi fie de folos şi învăţătură în viaţă.

da, Ioane, zise acum ofiţerul. Eu, îţi dau un sfat măi băiatule, dar, să ştii că te costă!

cât o să mă coste, domnule căpitan?

un ban de aur, tu!

vai de mine, Doamne!

să nu zici aşa Ioane, că sfatul ce ţi-l voi da are valoarea a doi galbeni.

Acum, Ion căzu la învoială:

bine, domnule căpitan. Fie cum ziceţi dumnea­voastră. Poftim galbenul.

Ofiţerul, primi valorosul ban şi începu:

ioane, dacă în viaţă se întâmplă să cazi la strâm­toare, să nu deznădăjduieşti, ci să zici cu credinţă: „Doamne, ajută-mă să scap!”. Iar dacă eşti atacat de

43

niscaiva răufăcători, să pui mâna pe ce nimereşti şi-n apărarea ta, să dai pe cât poţi, că doar eşti om care a făcut armata.

domnule căpitan, sări Ion pe asta o ştiam şi eu!

o ştiai, o ştiai, dar, nu-i destul numai să ştii, ci să şi faci dacă e să ajungi într-o astfel de situaţie.

bine, domnule căpitan, fie cum ziceţi dumnea­voastră. Dar, mai aveţi vreun sfat?

da, măi Ioane, dar te costă un galben.

aoleu! se văicări Ion.

să nu zici aşa, băiatule că sfatul ăsta face cât o sută de bani de aur.

Bietul Ion, gândea în sine: „Doamne, am păstrat gălbiorii ăştia ca pe ochii mei din cap şi acum îi dau ca pe nişte tinichele?!”

poftim şi pe ăsta, domnule căpitan şi spuneţi-mi preţiosul dumneavoastră sfat.

fii atent, Ioane şi iar fii atent, începu ofiţerul cu aerul omului precaut, - „Niciodat-n viaţa ta, să nu-ţi vâri nasul unde nu-ţi fierbe oala!”

Nemulţumit de acestea, Ion, interveni:

şi,... numai atât?

da. Numai atât. Ce,... nu-i destul?

să mă iertaţi, domnule căpitan, dar, dumneavoastră faceţi glume cu mine. De când eram copil am cunoscut proverbul acesta.

- Îl vei fi cunoscut, tu, măi băiatule, dar, de-acum, vezi bine, nu mai eşti infant. Şi,... asta e.

Oarecum revoltat în sine, Ion se reţinu pe cât putu în faţa fostului stăpân. Dorul şi dragostea faţă de ai săi şi de locurile natale, îl face să suporte cu multă răbdare

44

astfel de sâcâieli costisitoare. Şi în cele din urmă, el mai zise:

domnule căpitan, hai, vă rog, mai daţi-mi un sfat. Dar, pe acesta,... ştiţi,... aşaa,... pe gratis.

Bietul Ion spera ca ultimul lui gălbior să-i rămână-n buzunar, să nu fie socotit de scumpa lui Măriuca a fi un cheltuitor fără cap. Dar, n-a fost chip, căci domnul căpitan e hotărât:

ioane, tată, zice şeful aşa ceva nu se poate. Sfatul ce urmează să ţi-l dau, valorează cât o mie de galbeni. Cât zece mii de galbeni!

ohoo! făcu Ion. trebuie să mă las păgubaş. O aşa de mare sumă numai în vistieria lui vodă Ghica se poate găsi. Aşa căă,...

măi băiatule, sări ofiţerul eu am zis că sfatul meu ar costa cât o avere. Şi încă o avere uriaşă, dar, pe tine te-ar costa mult mai puţin.

cât, adică?

numai un galben.

-Of! Of!... Vezi-mă Doamne! zise Ion scărpinându-se-n ceafă. Şi gândeşte-n sine: „Ehei, se-nţelege că domnul căpitan, cum-necum, a aflat de gălbiorii mei şi acum, fără milă, vrea să mă jefuiască precum geambaşii din obor. Dar, n-am ce face? Asta-i situaţia. Aşa că, unde s-au dus primii doi, ducă-se şi al treilea, numai să mă văd odată zburând spre soţioara şi copilaşii mei, care, desigur, s-or fi făcut mari. Pe Petrişor îl ştiu, dar pe cel mic, nu. El încă nu era venit pe lume când „lupii m-au înhăţat şi m-au rupt de lângă ei!” şi ziceţi, domnule căpitan, că sfatul acesta ar face cât o avere? îngână Ion într-un târziu.

45

întocmai, Ioane. Şi poate chiar mai mult. Şi de aceea zic: nu fi ieftin la făină şi scump la tărâţe, că de-acum eşti om cu mintea coaptă şi în toată firea.

Ion nu mai ezită o clipă şi scoţând din buzunar ultimul lui ban de aur, îl dete ofiţerului, zicând:

ce-o fi, aia o fi. Unde a mers mia, meargă şi suta.

Căpitanul luă galbenul din mâna lui Ion şi fixându-l cu privirile, începu ai grăi:

ioane, tată, acu e acu. Să te ţii bine şi să bagi la cap orice vorbuliţă de-a mea. Deci, fii atent. Dacă se întâmplă în viaţa ta să ajungi în momente de mânie, să-ţi păstrezi pe cât poţi calmul şi echilibrul, zicând în gândul tău rugăciunea „Tatăl nostru”. Şi dacă nu ai reuşit să te linişteşti, mai zici odată „Tatăl nostru” şi încă odată până ce te potoleşti. Şi la urmă, la urmă de tot, ai să vezi din ce mare pericol ai fost salvat!

Apoi, ofiţerul tăcu şi Ion rămase-n aşteptare, soco­tind că sfatul stăpânului său, pentru un ban de aur, ar trebui să cuprindă mai multe învăţături, dar, văzând că tăcerea s-a aşternut între ei şi stăpânit fiind de gândul eliberării, rupse această stare, zicând:

vă mulţumesc din suflet, domnule căpitan. Şi acum, daţi-mi voie să-mi iau traista şi să plec în drumul meu ce mi l-am dorit vreme de 84 de luni!

Şi cu multă grabă, Ion, îşi schimbă hainele de mi­litar cu cele ale lui de-acasă, se-ncinse cu chimirul golit de cei trei galbeni şi întinse mâna pentru a-şi lua rămas bun. Căpitanul, strângând mâna celui ce i-a fost supus întru totul timp de şapte ani de zile, grăi zicând:

nu, Ioane. N-ai să pleci. Trebuie să mai stai.

46

dar, nu se poate, domnule căpitan, sări Ion înspăimântat. mi-aţi dat deja documentul de lăsare la vatră. Aşa căă,...

da. Ioane tată, aşa e, dar nu se poate să pleci de la noi cu mâna goală şi flămând. Şi-apoi, vezi bine, că ziua e pe sfârşite şi-n drumul spre casă, după socotinţa mea, vei zăbovi vreo trei zile. Aşa că, în noaptea aceas­ta, te vei odihni în patul tău acum şi mâine dimineaţă îţi vei lua zborul spre satul tău de baştină.

Desigur, pentru Ion a urmat o noapte de nesomn şi pentru starea lui sufletească şi pentru nu ştiu ce robotea cucoana pe la cuptorul din bucătăria dumnealor şi-n dimineaţa zilei următoare îi vedem pe tustrei stând faţă-n faţă. De-o-parte doamna şi domnul căpitan, iar de cealal­tă, Ion al nostru. Mai întâi doamna ia cuvântul şi zice:

ioane, mamă, uite, să nu pleci cu mâna goală de la noi şi să ai ce gusta pe drum, primeşte aceşti cozonăcei: doi mai mici şi unul mai mare. Şi acum, ascultă şi la mine un sfat. Un sfat care nu te costă nimic: După câte am înţeles, în drumul spre casă vei face trei zile. Aşadar, în prima zi a călătoriei tale vei mânca unul din cozonacii mici, a doua zi pe celălalt cozonac mic, iar a treia zi, oricât de flămând vei fi, nu vei gusta din cozonacul mare, decât atunci când vei ajunge acasă şi vei sta la masă cu toţi ai tăi!

Bietul Ion, mişcat până la izvorul lacrimilor, grăi emoţionat: nu mă pricep cum să vă mulţumesc pentru câte aţi făcut pentru mine, stimată doamnă şi stimate dom­nule căpitan. Mai cu seamă pentru cruciuliţa aceasta de aur sunt de-a dreptul copleşit. Îl rog pe Bunul Dumnezeu să vă binecuvinteze El cu binecuvântări cereşti!

47

să fii sănătos, Ioane, tată, intră domnul căpitan cu vorba şi să porţi această cruciuliţă cu dragoste şi credinţă multă, ca să te apere de toate neajunsurile ce s-ar putea ivi în calea vieţii tale!

LĂSAT LA VATRĂ

De bună seamă, noi, îl vom însoţi îndeaproape pe Ion, eroul nostru. Cu şapte ani în urmă, bietul de el, a fost dus cu mâinile încătuşate şi cu arma la spate de către jandarmi şi predat din post în post până la regi­mentul său de la Dunăre. Acum, la întoarcere este liber, liber cu adevărat şi singur-singurel în toată lungimea drumului său.

Aşadar, dragii mei, să ne ţinem bine, că dumnealui este tânăr, voinic şi iute de picior.

Şi părăsind Ion casa domnului căpitan, luă direcţia spre miazănoapte, silindu-se la mers şi-n orele dupăamiezii, la o răscruce de drumuri unde se afla şi o fân­tână cu apă de băut, a făcut un popas şi a mâncat unul din cozonacii mici. Spre seară, pe când ieşea din satul Plătăreşti, călătorul nostru fu ajuns din urmă de o căruţă cu doi cai. Ion făcu semn surugiului şi acesta oprind caii, îl pofti să urce alături de el şi porni mai departe. Apoi, surugiul, îl întrebă:

cum ţi-e numele, flăcăule şi de unde eşti de fel?

mă numesc Ion Bălănoiu, răspunse el, acuş mă liberai din cătană şi mă duc la satul meu natal.

cum se numeşte satul dumitale?

bălteni, dar, ţinem de primăria din Cocioc.

n-am auzit de astea. Cam pe unde sunt aşezate?

48

Soţia domnului căpitan îi oferi lui Ion merinde pentru drum, zicându-i: Ioane, mamă, primeşte aceşti trei cozonăcei.

49

-cam pe la jumătatea drumului dintre târgul Plăieşilor şi satul lui Vodă Ghica.

oho, ai de mers, băiatule!

vreo trei zile de goană, dar, una, deja a trecut.

încă nu, mai e până la miezul nopţii.

bine. Fie, dar, tălică de unde vii şi unde vrei să mergi, căci văd nişte ţepuşe şi o furcă aici în căruţă.

vin de-aici din Plătăreşti unde am cărat nişte fân la curtea boierului şi acum şi eu, ca dumneata, mă în­torc la casa mea din Bălăceanca.

unde vine Bălăceanca dumitale?

dincolo de pădurea aceasta.

şi va trebui să traversăm pădurea?

bine-nţeles, că altă cale nu avem şi tocmai de aceea te-am luat pe dumneata, ca să-mi ţii de urât.

şi când vom fi ajunşi în Bălăceanca?

să zic, aşaa,... cam pe la cântatul cocoşilor din miezul nopţii.

dar, iată că noaptea dă în geană şi tălică nu ţi-e frică să mergi noaptea prin pădure?

la drept vorbind, mi-e cam teamă, dar, ce aveam să fac? Vrei, nu vrei, a trebuit să-mi termin

50

munca la conac, că nu e de glumit cu boierul nostru.

boierul dumneavoastră a fost călcat vreodată de haiduci?

de haiduci, nu, dar de ţigani borfaşi, când şi când a mai fost supărat, dar, le-au venit jandarmii de hac.

între timp, noaptea s-a aşternut de-a-binelea peste pădure, însă, la slaba lumină a Cerului, caii vizitiului văd bine şi cunosc drumul spre casă. Şi călătorii noştri, vorbind ba de una, ba de alta, au ajuns în adâncul pădurii şi de aici încă mai au mult de mers până la satul vizitiului. Când, deodată, s-au pomenit înconjuraţi de vreo cinci-şase vlăjgani înarmaţi cu ciomege şi care, oprindu-i din mers, le-au poruncit zicând cu asprime:

daţi-vă jos şi culcaţi-vă la pământ! Altfel, vă tri­mitem pe tărâmul celălalt. Caii, hamurile, căruţa şi ce mai aveţi cu voi sunt ale noastre de-acum!

La acestea, călătorilor li s-a făcut părul măciucă de spaimă. Lui Ion, până acum, nu i s-a mai întâmplat aşa ceva şi pe dată, în piept îşi simţi o atingere ca de gheaţă. Era cruciuliţa de aur, care, fulgerător i-a amintit de primul sfat al domnului căpitan. Stăpânul căruţei, adică surugiul, strigă la însoţitorul său:

ioane, nu te lăsa! Sări asupră-le şi arde-i fără milă! Şi cât ai alipi din ochi, omul puse mâna pe furca de fier ce şi-o avea în căruţă, Ion înşfăcă o ţepuşă şi au început a-i lovi cu toată puterea. Dacă vreunul din hoţi încerca să pună mâna pe cai pentru a-i fura, animalele, cu instinc­tul lor, înţelegând situaţia, îi muşcau cu dinţii şi-i loveau cu copitele. Astfel, pe drumul din pădure se încinse o luptă acerbă pe viaţă şi pe moarte. „Armele” oamenilor noştri fiind mai lungi decât ciomegele tâlharilor, îi pu­teau lovi de la distanţă şi trânti la pământ pe jefuitori. Pe tot timpul acestei lupte se auzea strigătul vizitiului:

- „Arde-i, Ioane!” - „Nu te lăsa, Ioane!” dar şi Ion al nostru, lovind cu spor în bandiţi, striga voiniceşte:

- „Loveşte-i, stăpâne, că sunt lângă tine. Să nu sca­pe unul, că-i de rău, jupâne!” Şi dă-i şi dă-i! Şi nu s-a lăsat până ce nu i-au văzut pe toţi tâlharii zăcând la pământ şi văitându-se! „Văleu, mi-aţi spart capul!” „Văleu, mi-aţi rupt o mână şi-un picior!” „Văleu, mi-aţi

51

zdrobit spinarea!” „Văleu, mi-aţi rupt coastele!” „Văleu, mi-aţi spart genunchii!”.

Şi lăsându-i pe aceştia să-şi plângă păcatele lor, eroii noştri s-au închinat, zicând: „Mulţumim Ţie, Doamne, că ne-ai ajutat la strâmtoarea noastră, nu ne lăsa dar şi ajută-ne şi de-aici încolo!” Apoi, ştergându-şi sudoarea de pe faţă, s-au urcat în căruţa lor şi au pornit mai departe. Şi pe când ei ieşeau din pădurea cu pricina, s-a auzit cântatul cocoşilor. Satul Bălăceanca nu era mai departe de patru-cinci sute de metri.

HANUL CU BUCLUC

După ce călătorul nostru s-a odihnit la casa vizitiu­lui, la prima oră a dimineţii îl vedem iarăşi pornit la drum pedestru, ducând cu sine dorul pentru soţia şi copilaşii săi. „Doamne, cugetă el petrişor al meu trebuie să fi crescut cu statura. Desigur, el are acum nouă ani împliniţi. Şi cel mic, va să aibă şi el şapte anişori. Micuţii mei, nu mă vor cunoaşte pe mine tatăl lor. Dar, Măriuca? o, Doamne! Ţine-i Doamne, sănătoşi şi ajută-mă şi pe mine să ajung cu bine la casa mea şi la iubiţii mei!”

Şi a mers el şi tot a mers în ziua aceea mai mult pe lângă păduri şi pe lângă lacuri cu trestie înaltă, orientându-se după soarele blând de toamnă şi întrebând pe unii oameni ce se întâmplă să-i întâlnească-n cale. Puţine sate i-a fost dat să vadă, dar, peste tot aceleaşi case scunde şi acoperite cu stuf de baltă, aceiaşi oameni binevoitori, port frumos şi vorbă dulce ca şi în satul lui. Dar ce să zici: din nefericire, printre cei buni se ascund

52

şi cei răi la suflet vorba ceea: Pădure fără uscături, lac fără broaşte şi luncă fără ciori nu există.

în fine, cam pe la ora prânzului, Ion pedestraşul, este ajuns la satul ce se numeşte „Pantelimon” şi bucu­ros că a reuşit a scurta din drum, el face şi aici un popas, în care după sfatul cucoanei căpitanului, s-a ospătat cu al doilea cozonăcel. Şi recăpătându-şi forţele, o porneşte din nou la drum. De acum, soarele se rosto­goleşte la vale, seara se apropie şi o aşezare omenească nu e chip să se mai vadă. „Ce să fac, Doamne?, se întreba el, curând mă va prinde înserarea şi după aceea întunericul nopţii şi eu sunt singur!”

Dar, iată că în orizontul său se zăresc nişte case la margine de pădure. „Doamne, ajută-mă să ajung aco­lo!” cugetă el în speranţa că-şi va găsi un adăpost peste noaptea ce se apropie.

Şi aşa a fost. La o răscruce de drumuri era un han. Un han mare şi Ion, ajuns la poarta acestuia tocmai când seara se sfârşea, ia un bolovan de jos şi bate. După câteva clipe de aşteptare, în pragul porţii se ivi un om cât se poate de hidos, cu ochii holbaţi, părul zburlit şi barba încâlcită.

- „Bună seara, tătaie!” zise Ion cu umilinţă.

- „Bună să-ţi fie inima precum ţi-e căutătura, fecio­rul tatii!” răspunse gazda. ce vânt te-a adus aici tocmai acum în geana nopţii?

tătaie, răspunse Ion, iaca, mă întorc de la oaste după şapte ani de zile şi vatra mea se află încă departe şi te rog pe tălică să mă găzduieşti în noaptea aceasta.

nu am unde să te primesc, toate camerele sunt umplute!

53

dar, domnule, dacă nu se poate, iaca, te rog, primeşte-mă aici pe prispă, lângă căţel, că nu am bani să plătesc odaie de dormit.

nu vei dormi pe prispă afară, feciorul tatei, zice omul. cu frigul de noapte ce dă năvală venind din pădure nu e de glumit, ci te vei odihni ca lumea într-una din cămările hanului meu, că nu-ţi voi pretinde nici-un sfânt. Nu se cade să iau bani de la unul ca tine, care se întoarce acum din armată.

înfăţişarea exterioară a omului îl înspăimântă pe Ion al nostru, dar vorba moale şi bunăvoinţa lui, îl face să primească cu încredere a se odihni în interiorul hanului. Şi a fost dus într-o cămăruţă mică şi dosnică, unde, hangiul, i-a adus ceva de mâncare şi un pahar cu vin.

domnule, zise Ion la vederea acestora ţi-am spus că eu nu am bani să plătesc!

Şi omul răspunse cu glas liniştitor:

ioane, tată, mănâncă, bea şi odihneşte-te, că însuţi tu ai zis: „Până la vatra mea mai am mult de mers”. „Noapte bună, Ioane ca aceea a Sfântului Andrei când se încaieră strigoii şi somn uşor ca fulgul de lişiţă!”. Şi omul, închizând uşa s-a dus într-ale sale.

Ion, uluit de atitudinea omenoasă a hangiului, făcu trei închinăciuni până la pământ şi zise cu voce domoală: „Doamne, iartă-mă că sunt un nepriceput. Am crezut despre acest om a fi un căpcăun periculos, Dar iată că m-am înşelat. Iartă-mi greşeala, Doamne!”.

Când bietul Ion a vrut să guste din mâncarea adusă de hangiu, a auzit nişte gemete ce veneau de sub podea. Ion, înfiorat, s-a oprit din orice foşgăit şi ascultă cu atenţie. Da. Aşa este. Cineva geme de durere acolo-n răcoarea

54

beciului. Deci, nu m-am înşelat. Hangiul, este, totuşi un mâncător de oameni. Un antropofag. S-a zis cu mine. Până aici mi-a fost! în noaptea trecută m-am luptat cu doi-trei tâlhari deodată şi am ieşit biruitor. Şi acum, iată-mă căzut în capcană şi răpus de unul singur! Ce am să mă fac? gândea el cu înspăimântare. Iată că ferestrele sunt fereca­te cu zăbrele de fier, drumul pe uşă duce prin alte camere şi cine ştie ce curse îmi stau întinse. Dincolo de uşă, s-ar putea să mă aştepte paloşul căpcăunului. Nu ştiu, dar, pe unde ar trebui să fug în cazul că voi fi atacat?

Gemetele de sub podea se aud din ce în ce mai tare. „Doamne, ce o fi acolo jos?” se tot întreba el plin de groază şi luând opaiţul cercetă cămăruţa cu multă atenţie şi intr-un colţ a descoperit o clapetă în podea. „Aici trebuie să fie o tainiţă a morţii!” gândea el cu înfiorare. Şi nerăbdându-l inima, ridică clapeta şi la slaba lumină a opaiţului îi fu dat să vadă ce n-a văzut el vreodată în viaţa lui şi nici n-ar fi crezut de i-ar fi spus cineva: O femeie ferecată-n lanţuri, uscată de foame, cu părul capului albit şi încâlcit, îm­brăcămintea numai zdrenţe, ochii îi erau adânciţi în orbi­te, pomeţii ieşiţi şi buzele nu-i ajungeau să-şi acopere dinţii. Biata femeie părea a fi un cadavru, dar, încă viu. Cu glasul ei răguşit şi abia auzit, zice: - „Puiul mamei,, mi-e foame şi gâtul mi-e uscat. Dacă ai ceva de mâncare, scapă-mi şi mie un dumicat şi-o gură de apă şi-apoi, te-o răsplăti Dumnezeu!”.

La priveliştea aceasta, pe Ionică al nostru îl cuprin­se mila şi îndată luând mâncarea şi paharul cu vin ce i le dăduse hangiul, le înmână osânditei, zicând cu glas încetinit: - „Mănâncă şi bea şi să nu scapi o vorbuliţă!”.

55

Ion, ridicând capacul de la pivniţă, a rămas uimit, văzînd o femeie ca moartea, ce sta ferecată-n lanţuri.

56

Biata femeie, în cel mult trei minute, înfulecă tot ce se afla pe tipsie, bău vinul din pahar şi la urmă, zise: „Bogdaproste şi Dumnezeu să te miluiască!” Apoi, Ion, lăsă clapeta beciului şi se aşeză pe pat cu gândurile răvăşite de frică. Nu e chip să poată dormi, stă cu ochii deschişi şi cu urechile ciulite. Foarte aproape de el este hangiul căpcăun, care, nu ştim ce-i poate pregăti şi lui, sub el se află un cadavru de femeie mişcător, care cere îndurare, dar nu e auzită de nimeni, în „carcera” lui nu exista nici o ieşire, nici o şansă de scăpare. Bietul de el e căzut în cur­să şi nimic altceva. Capul îi vâjâie, tâmplele-i pocnesc, iar gemetele din subsol abia se mai aud. O noapte de groa­ză, o noapte neagră, tăcută şi rece ca mormântul şi în care nu se aud decât ţârâitul greierilor şi vaietul cucuvelelor de pe horn. Şi-apoi şi ceasurile din această noapte târzie de octombrie sunt atât de lungi de parcă n-ar mai avea sfârşit! O, de-ar putea evada din carcera asta fioroasă! „Doamne al milostivirii, vezi-mă şi nu mă lăsa pradă ne­cazurilor, că, de s-ar întâmpla mie ceva rău, ar suferi cum­plit şi nevinovaţii mei copilaşi, împreună cu mămica lor dragă. Să auzi, Părinte Sfinte şi gemetele de durere ale osânditei acesteia ce stă legată-n lanţuri şi slobozeşte-o, Doamne, din bezna şi chinul morţii ei!”.

Şi uite aşa a cugetat el rugându-se până târziu din noapte şi când s-a simţit răpus de gânduri sinistre şi de neodihnă, că, de n-am uitat, nici în noaptea trecută nu a dormit pe cât ar fi trebuit atunci, l-a furat somnul un somn chinuit de năluciri fioroase ce-l făceau pe bietul Ion să sară din pat de frică.

Şi când cerul s-a luminat şi primele raze de soare s-au arătat în Răsărit, Ion a fost trezit de scârţâitui uşii şi de paşii hangiului, care a venit să-l întrebe:

57

cum ţi-a fost somnul, Ioane, ai putut să te odihneşti?

stăpâne, răspunse Ion, cu glasul tremurat şi cuprins de frică, ce să zic, m-am odihnit binişor. Mă cam dor picioarele de atâta mers, dar, de va voi Bunul Dumnezeu să ajung cu bine acasă, mă voi odihni cât va fi nevoie. Eu, îţi mulţumesc, stăpâne pentru bunătatea dumitale şi când voi fi la casa mea, voi pune pe soţioara şi copilaşii mei să se roage pentru sănătatea şi fericirea tălică.

Hangiul, însă, e nemulţumit. Altceva îl interesează pe el şi-l mai întreabă pe oaspetele său, iscodindu-l:

să lăsăm astea, Ioane. Spune-mi, dar, ce ai putut observa aici, în casa mea?

Acum, Ion, se simte din ce în ce mai mult pus la încurcătură şi prefăcut a fi paşnic, îşi puse traista pe umăr şi răspunse moderat:

ce aveam să observ, stăpâne, că aseară când am venit, era deja întuneric, iar acum, abia m-am trezit din somn, că am fost destul de obosit!

Dar, hangiul, nu se dă bătut şi continuă cu întrebări­le, zicând:

ei bine, bine, ai fost obosit, da spune-mi de auzit, ai auzit ceva deosebit aici, în hanul meu?

Drept răspuns, Ion, îi întinse mâna pentru despărţire şi grăi:

îţi mulţumesc, domnul meu. Cerul să te răsplă­tească şi să ştii că n-am auzit nimic, şi vru să-şi retragă mâna şi să plece cât mai repede posibil, dar căpcăunul îi strânse mâna mai cu putere şi-l reţinu pe loc şi-i grăi insistând:

chiar n-ai auzit nimic? Că, doar ai auzul bun!

nu, preabunule stăpân! mai zise Ion înfiorat, văzând cum înfăţişarea hangiului devenea din ce în ce

58

mai înspăimântătoare şi gândea în sine, că, de va fi cazul şi situaţia o cere, se va lupta cu el la disperare.

Acum, hangiul şi mai supărat:

ia bine seama, Ioane şi nu te juca cu mine. Te mai întreb odată: în noaptea aceasta ai auzit ceva zgomo­te, sau gemete, sau altceva de genul acesta?

Bietul Ion, văzând că nu e chip de scăpare, se simţi din creştet până-n tălpi ca înţepat de mii de ace şi-n piept îi sta ceva ca un ţurţur de gheaţă. Şi hotărât, de data aceasta, grăi, riscând:

stăpâne, uite ce e: Pe mine nu mă cunoşti, dar, să ştii, că, eu însumi sunt un om deosebit. Chiar de am auzit ceva, pe mine nu mă interesează. Eu, una şi bună o ştiu: nu mă amestec în treburile altora. Vorba aceea: „Nu-mi vâr nasul unde nu-mi fierbe oala!”.

La acest răspuns, namila, repede l-a tras la sine pe Ion şi strângându-l cu putere, zise cu glas mare:

- „Bravo, Ioane, tată! Bravo! Tu eşti singurul care ai dezlegat blestemul meu! Tu ai şters definitiv înscri­sul care a ţinut-o pe nevastă-mea timp de cincisprezece ani legată-n lanţuri în întunericul pivniţei! Vino şi vezi, voinicul tatei, pe cea care a fost o frumuseţe la vremea ei şi ajută-mă, băiatule, să o scot din acest mormânt”.

O, Doamne, ce spaimă a tras bietul Ion al nostru, cât timp căpcăunul l-a ţinut strâns cu braţele sale vânjoase! Şi acum, văzându-se slobozit, parcă i-a mai venit inima la loc, dar, totuşi, îi e teamă, nu cumva sălbaticul acesta să-i întindă o cursă şi să-l îmbrâncească în adâncul be­ciului? „Doamne Iisuse, fereşte-măşi dăruieşte-mi liber­tatea ce am aşteptat-o şi am dorit-o atâţia ani, că Te voi sluji în viaţă, eu şi casa mea pe cât îmi va sta în putinţă mie, ca om ce sunt!”.

59

în timpul acesta, hangiul merse în colţul camerei şi deschizând clapeta din podea, îl pofti pe Ion să se apro­pie şi să privească la „mumia” ce se zvârcolea sleită de puteri. Ion, care, deja o mai văzuse cu câteva ceasuri în urmă pe această fiinţă nefericită, se uită, dar, cu multă prudenţă să nu fie împins şi el acolo şi zise prefăcut: - „Vai, stăpâne, ce mi-a fost dat să văd! Rogu-te, dar, şi scoate-o afară la lumină precum te-ai făgăduit!”.

Şi hangiul, luând o scară de frânghie ce şi-o avea atârnată după uşă, o slobozi şi coborî lângă osândită. Printre gemetele acesteia s-a auzit şi zornăit de lanţuri şi lacăte deschizându-se. Ion privea cu ochii şi nu-i venea să creadă, că în lumea noastră se mai pot întâm­pla şi astfel de cazuri.

Iată, dar, că femeia, acum dezlegată fiind, nu putea să meargă, însă, ajutată de tiranul ei bărbat şi trasă de mâini de către Ion al nostru, aceasta, după atâta amar de ani este scoasă din întunericul beciului la lumina zilei. Biata victimă, neputând suporta tăria luminii ra­zelor de soare, îşi acoperi faţa cu palmele şi începu a se ruga zicând:

- „îţi mulţumesc, Doamne Dumnezeule, că, până-n cele din urmă nu m-ai lăsat în uitare şi ai trimis pe acest tânăr, precum oarecând ai trimis pe îngerul Tău în Babilon la Daniel ce se afla aruncat în groapa leilor şi l-ai izbăvit pe el. Aşa Doamne, miluieşte zidirea Ta şi dăruieşte iertare de greşeli tuturor celor ce aleargă la Tine, ca să se slăvească Preasfânt Numele Tău de toată sufla­rea omenească

60

în veci de veci!” Apoi, se închină însemnându-şi pieptul cu Crucea Domnului. De data aceasta, Ion, ba am putea să-i zicem, „fericitul Ion” simţi că ceva fierbinte îl arde în sân şi pe dată îşi aminti de cruciuliţa lui şi făcu şi el trei închinăciuni mari, mulţu­mind lui Dumnezeu pentru toate câte au fost să fie.

Iar despre biata femeie ce să mai zicem, că nu prea mai semăna a fiinţă omenească, ci mai degrabă arăta a fi însăşi moartea, căreia îi lipsea numai coasa.

Iată, Ioane, zise într-un târziu, hangiul, poate nu-ţi vine să crezi, dar, aceasta este nevasta mea. Eu am pedepsit-o. Şi iată de ce: cu ani în urmă, pe când eram mai tineri, hanul acesta era cu mare vază. Era ca punct de frontieră între două lumi la o importantă răscruce de drumuri. Aici îşi aveau popasul diligenţele Poştei ce legau târgurile din Ţara Românească cu Cetatea de scaun a Domnitorului. Soţia mea, precum am mai spus, era tare frumoasă şi hanul meu avea căutare. Dânsa, cons­tituia obiectivul principal al clienţilor mei. Oricine vroia să găzduiască aici, sau să bea o cană cu vin, nu-şi mai lua ochii de la ea. Se înţelege, dar, că mie nu-mi pica bine la inimă indiscreţia multora, care, de n-o vedeau servind în prăvălie, o căutau din priviri cât le era cu putinţă şi întrebau de ea: „Unde este madam Sofia? Să vină madam Sofia să ne servească!” Şi dânsa, îndată alerga, îi servea cu ce aveau ei nevoie şi le zâmbea cochet. Ba unii o întrebau şi de unele chestiuni mai intime din casa mea de parcă ei erau stăpâni, nu eu, şi cucoana mea, le cam „dădea apă la moară”. Şi uite aşa, Ioane, tată, ajunsesem să ne ciorovăim între noi. Eu îi ziceam să nu mai râdă în faţa muşteriilor, ea, deloc şi o ţinea pe a ei, zicând: „Aşa trebuie să ne purtăm cu clienţii, ca să-i putem atrage”. Dar şi consumatorii ajun­seseră să-şi vâre nasul peste tot în rosturile mele. Şi

61

asta, până-ntr-o zi când n-am mai putut răbda şi am făcut un jurământ în scris şi am zis femeii: „De acum, nu vei mai vedea lumina soarelui până ce va veni un oaspete în hanul acesta, care nu-şi va permite să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala!” Şi iată Ioane tată, chiar tu fuseşi acela, care, după cincisprezece ani ai reuşit să rupi zapisul meu şi să deschizi temniţa cucoanei Sofia.

în vremea asta, femeia, care, în zdrenţele ei era mai mult goală decât îmbrăcată, a fost aşezată pe pat, căci nu era chip să poată sta pe picioare şi plângea în sec. Plângea, dar fără lacrimi. La o stafie ca ea, de unde avea să mai fie şi lacrimi!?

în faţa unui astfel de scenariu de necrezut, Ion al nostru, bucuros că s-a reuşit să fie salvat un suflet de creştin de la o tortură ca asta, nu mai sta cu frica-n sân şi aştepta clipa-n care să-şi ia la revedere şi să-şi vadă de drumul său, dar ceva, totuşi, îl ţine pe loc. Vrea s-o vadă pe madam Sofia restabilită sufleteşte şi în afara oricărui pericol, căci, gândea în sinea lui: „Dacă tiranu­lui îi vin iarăşi pandalii la cap, uşor i-ar fi să o arunce din nou la întuneric?!”.

Dar, de această dată, hangiul îl face pe Ion să-şi schimbe părerea despre el, zicând:

ioane, tată, să ştii, că eu sunt omul ce mă ţin de cuvânt. Iată, de acum, în mod special mă voi ocupa de femeia mea şi o voi hrăni numai cu pâine făcută din floa­re de făină, lapte de căprioară, miere de albine, friptură de fazan şi-i voi da să bea numai „Seibărputerea ursu­lui” să o văd cât mai curând pusă pe picioare, sănătoasă şi cu voie bună. Şi acum, hai să ne spălăm pe mâini, să servim gustarea de dimineaţă. Şi până una alta îi voi

62

aduce soţiei un capot de casă, că, după aceea, îi voi face baie şi o voi îmbrăca cu hainele ei din tinereţe.

dumnezeu să te miluiască, stăpâne, nu m-am aşteptat să fii atât de bun cu mine. îţi mulţumesc din suflet pentru binefacerea ce ai acordat-o mie, de a mă adăposti sub acoperişul casei dumitale şi mi-ai potolit foamea. Dar acum, să mă ierţi, că nu stau să servim dejunul împreună, trebuie să mă grăbesc de plecare, vreau cu orice preţ şi cu ajutorul lui Dumnezeu să pot ajunge acasă, la mine până nu mă prinde întunericul nopţii!

în urma acestei scuze invocată de Ion, hangiul in­sistă: Nu se poate, Ioane, tată, să pleci flămând din casa mea. Iaca, numaidecât aduc caşul, pâinea şi ulcica cu vin, că, nespus de greu ţi-ar fi măi, băiatule, să călătoreşti având stomacul gol. Iaca, imediat mă-ntorc. Până una-alta, mai schimbă câteva vorbe cu fosta mea întemniţată, să-şi poată dezlega limba care a făcut un repaus vocal lung de peste 5000 de zile.

în vreme ce hangiul este plecat să aducă gustarea la micul dejun, femeia, cu un vizibil efort de voce, se adresă lui Ion:

ioane, mamă, Bunul Dumnezeu să te binecuvinteze, pe tine şi pe toţi ai casei tale, că, numai El cu mila Lui cea mare n-a ţinut în viaţă până acum, când a binevoit să te trimită pe tine să mă ridici din cădere şi blestem. Dar, să ştii băiatul mamei, că, de-acum, eu, nu mai am ce pierde. Şi nu mai e nimic de făcut. Din viaţa mea nu a mai rămas decât o ruină!

Ion luă cuvântul şi răspunse, zicând:

o, doamna mea, să nu cazi cu buna ta ştiinţă în groaznicul păcat al deznădejdii, că nimeni nu-ţi poate

63

lua cel mai scump tezaur ce-l ai de la Dumnezeu: Su­fletul sufletul tău, pe care, nu te-ai îndura să-l dai în schimbul a tot aurul pământului. Aşadar, ţine, doamna mea, la acest mare tezaur. Ţine-l pe cât îţi stă în putinţă, în postire, rugăciune, viaţă curată şi milostenie. Că, nu mai e mult până ce-L vom auzi pe Domnul Iisus zi­când: „Bine, slugă vrednică şi credincioasă, intră întru bucuria Domnului Tău!” Că milostenia, precum ne spu­ne Cuvântul, este fructul dulce al iubirii ce ne însoţeşte şi aici şi dincolo de mormânt. Ea este avocatul nostru bun ce ne apără în faţa Dreptei Judecăţi. După câte am observat, nu eşti străină de cuvântul Domnului. Să ne amintim, dar, de bogatul din Evanghelie, despre care, nu se zice că ar fi făcut vreun rău, dar, totuşi a fost osândit şi aruncat în văpaia de foc. De ce? pentru că nu a făcut binele pe care-l putea face. Aşa că, nouă nu ne rămâne decât să ajutăm pe cei ce au nevoie de ajuto­rul nostru!

o, vai mie, Doamne! gemu femeia am ajuns ca o epavă scoasă la mal, sunt mai mult moartă decât vie şi tu, băiatul mamei, îmi spui să fac fapte bune ajutându-i pe alţii?!

Ion continuă:

o, dar, ai totuşi o fericită posibilitate de a face un mare bine semenului dumitale. Şi acest mare bine este iertarea, iertarea ce se naşte din iubire. Şi încă bine ştiind, că, fără iubire nu am putea deveni moştenitori ai Edenului ceresc. De bunăseamă, înşişi noi zicem în ru­găciune:... „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Aşadar, doamna mea, în Numele lui Dumnezeu, să ne ajutăm unii pe alţii ca să

64

fim mântuiţi. Şi acum, să mă ierţi şi tălică, stăpâna mea, că nu mie se cuvine a da sfaturi, că, mai întâi eu am nevoie de sfatul altuia. Dar, am cugetat în inima mea şi am zis: „Cel slăbit de suferinţă, pentru a se sprijini, de îi lipseşte toiag, se poate folosi şi de o nuia. Şi cel căzut poate fi ridicat şi de un slăbănog care-i întinde mâna spre ajutor!”.

Aici, dragii mei, convorbirea dintre Ion şi stăpâna casei a fost întreruptă de apariţia hangiului, care a sosit cu micul dejun.

ULTIMA ZI A CĂLĂTORIEI LUI ION

Ce a mai urmat şi ce s-a mai întâmplat la hanul cu pricina după plecarea lui Ion, nu mai ştim. Povestirea nu ne-a amintit nimic. Sperăm, totuşi, că viaţa celor doi s-ar fi reaşezat pe făgaşul cel bun. în primul rând, hangiţa, biata de ea, e îmbătrânită prea devreme; han­giul, în urma acestui episod, trebuie să se fi pocăit, iar viaţa hanului lor se află de acum aproape de faliment, pentru că, în ultima vreme s-a construit un alt han, mai mare şi „de elită”, încolo, mai sus, pe lângă Otopeni şi acesta i-ar fi luat şi clienţii „căpcăunului pocăit”.

Desigur, despre tirania zămislită de ticăloasa gelo­zie a hangiului pomenit în acest capitol, pe drept cuvânt se poate spune că aceasta este de domeniul basmelor, dar, astfel de fapte, din păcate, au avut loc în viaţa oamenilor din vremurile de altădată, când femeia era socotită ca o sclavă sub stăpânirea bărbatului. Dar, de ce ne legăm noi de cei de odinioară, când şi-n zilele noastre se petrec astfel de anomalii? Citeam cândva în

65

ziare, cum un cetăţean grec şi-a crescut propria fiică închisă în beciul casei până la vârsta de 17 ani, când, a fost descoperită fapta lui şi la intervenţia poliţiei, fata, ce la lumina zilei arăta ca o fiară sălbatică din filme, a fost eliberată şi tatăl ei făptaşul, pedepsit după lege. Şi-apoi, tot în zilele noastre, presa românească, a adus la cunoştinţa cititorilor un fapt autentic petrecut în Timişoara, care, tot aşa, un cetăţean a procedat la fel cu fiica sa ca şi cel din Grecia.

Să sfârşim, dar, cu acestea şi să mergem mai depar­te, să-l prindem din urmă pe Ion, care e plin de nerăb­dare să se vadă ajuns la casa lui, că, pentru el, bietul, numai cele două zile de călătorie de până acum i s-au părut a fi fost tot atât de lungi cât cei şapte ani de militărie şi în care, Doamne, Doamne, a avut de învăţat atâtea şi atâtea lucruri ce nu le-a visat vreodată!

Aşadar, Ionică al nostru, cu traista-n spate, în care-şi ţine ultimul cozonac primit de la soţia căpitanului, alear­gă zboară către căminul său iubit. De mâncat, a mâncat el la hanul cu bucluc, dar de dormit, ba, va avea destul timp şi pentru aceasta. Deocamdată, gândul îi este numai la satul său şi la toţi pe care îi iubeşte şi-i doreşte cu însetare: „Ce va mai fi, Doamne, prin Băltenii noştri? pe la Bisericuţa de lemn de la marginea satului? Ce va fi fă­când părintele Andrei? Va mai fi el oare, tot pe atât de înfocat în propovăduirea adevărului dumnezeiesc? Aces­tea şi multe altele îi frământau mintea lui Ion în ultimele ore de mers până să ajungă la ai săi.

O, Doamne, ţine-l pe Ionică sănătos şi dă-i putere să poată rezista până ce va ajunge la cuibuşorul său. La ora

66

zenitului, călătorul nostru, e obligat să facă un popas unde­va. Simte nevoia de reconfortare şi reculegere. îşi pipăie cozonacul din traistă, dar nu gustă din el, vrea să-l ducă la ai lui. Aşa a primit ordin de la soţia domnului căpitan şi ordinul, odată primit, se şi execută, nu se discută.

Iar soţiorul Măriucăi din Bălteni nu stă locului; dru­mul este pentru călător, cum puşca pentru vânător şi porneşte-o neică iar la drum. Şi mergi şi tot mergi, însă ceasurile după-amiezii de toamnă sunt mai scurte, înse­rarea se apropie văzând cu ochii şi satul lui e încă depar­te. Dar, oricum, cât de târziu va fi să fie, trebuie să ajungă acasă la el. Ei bine, iată că s-a înserat şi până la satul nostru va să mai fie vreo 7-8 km şi,... dacă pe noi ne dor picioarele de atâta cale, ce va fi de sandalele lui Ion?!

Ei, dar, ce să mai zicem, până la urmă a fost ajuns în sătucul lui tocmai când întunericul nopţii acoperi faţa pământului. Liniştea predomină peste sat şi la fe­restrele caselor opaiţele cu seu licăresc vesele umplând de lumină şi pace sufletele oamenilor. Acum, la ora aceasta, după o absenţă de şapte ani, un sufleţel de om obosit şi plin de emoţie îşi târăşte picioarele şi se apro­pie de prispa casei sale, urcă tremurând şi priveşte cu atenţie prin geamul ferestrei... O, vai şi iar vai! ce i-a fost dat să vadă ochişorii lui. O cumplită trădare? încă nu ştim, iată-l, dar, pe Ion, omul cu armata făcută, tre­cut prin destule greutăţi, omul ce a respectat Biserica şi pe slujitorul Ei, el, ce a fost gata oricând a-şi da viaţa din multa iubire pentru soţioara lui, o vede acum pe dânsa în braţele preotului, care o sărută, o mângâie şi îi şterge lacrimile de pe obraz. „Ah, Cerule cum poţi să rabzi aceasta? Şi tu, pământule care te învârteşti cu tot

67

ce e pe tine, cum de nu-ţi caşti gura să înghiţi o astfel de nelegiuire?”.

La acestea, un val de mânie nestăpânită îl împinge pe Ion al nostru spre şopronul din fund unde ştie că se află toporul de tăiat lemne. Se apleacă mânios, bâjbâie şi găsind unealta, o prinde cu putere şi când se ridică pentru a se repezi spre răzbunare, o cumplită arsură în piept îl făcu să întârzie o clipă aducându-i aminte de odorul nepreţuit ce-l purta cu sine şi de sfatul căpitanu­lui şi zise repede şi cu vorbe înşirate „Tatăl nostru Carele eşti în Ceruri,...!” Mânia, însă persistă. Ceea ce a văzut el cu ochii lui nu e de iertat. Şi mai zice o dată „Tatăl nostru”, dar, tot în galop. Acum, mânia, pare că s-a mai potolit un pic şi Ion mai zice o dată şi încă o dată, până ce scăpă toporul din mână şi începu a cântări în mintea sa aceste momente de mare cumpănă: „Cum, tu omule care vorbeşti oamenilor de cinste, curăţenie sufletească şi dreptate dumnezeiască îţi permiţi să calci în picioare taina preoţiei tale şi răpeşti iubirea, fericirea şi dreptul sacru al altuia? Şi tu, femeie fără de minte, cum ai putut să cazi mai cumplit decât Eva? Dar, ia să mai stau un pic până ce mi se linişteşte sufletul şi să mă fac că nu ştiu nimic despre toate acestea şi să văd: dumneaei, în ce apă se adapă! O, voi copilaşii mei ce fel de mamă a fost să aveţi voi!? „Hai, Ioane îşi vorbeşte el, linişteşte-te şi fii bărbat cu mintea întreagă, că, până la urmă se va afla adevărul. Nu se poate ca lumea să nu fi „mirosit” ceva. Şi-apoi, ce ar urma de aş da frâu liber mâniei?... mortul în groapă, eu, un ucigaş ajuns în puşcărie pe toată viaţa, familia distrusă, copilaşii ne­fericiţi şi cerşetori pe drumuri, căci tatăl lor ar zace-n

68

lanţuri cu sufletul înegrit de cel mai groaznic păcat! Brrr...! Aşadar, hai băiatule, potoleşte-te şi ia-o de la capăt!”.

Şi Ion, omul instruit şi călit prin încercări grele, se urcă din nou pe prispa casei şi priveşte iarăşi prin geam, în interior e numai mama cu copiii ei. Preotul, „păcă­tosul” e plecat. Omul de la fereastră, bate uşurel în geam şi cei din casă tresar sfioşi.

cine e? întreabă femeia.

eu, Ion, bărbatul tău! răspunse dumnealui.

Femeia, care în ultima vreme a urmărit îndeaproape scurgerea zilelor şi care aştepta din moment în moment să-i apară soţiorul, sări ca din puşcă şi numai după o cli­pă, în faţa antreului, dumnealor se aflau îmbrăţişaţi cu încleştare. Maria, cu fruntea sprijinită de pieptul bărba­tului ei, plânge cu lacrimi duioase şi tresăltând. Pentru ea, momentul acesta e nespus de emoţionant şi bucuria ei sufletească depăşeşte hotarul închipuirii. însă, pentru Ion al nostru e cu totul altceva, tulburarea încă hălăduieşte în el ca spuza de jar sub cenuşă şi acum, dumnealui, cu inteligenţă fariseică îşi joacă rolul ticluit mai înainte. Apoi, mergând în interior, Ion se repezi să-şi îmbrăţişeze co­piii, care se aflau stând smeriţi într-un ungher. Ei nu-l cunosc pe tatăl lor, deşi mama Maria le-a povestit de multe ori despre dânsul. Aici vede şi el cât de mărişor şi frumos la chip e Petrişor şi, că, cel de-al doilea copil al său este fetiţă şi ridicând-o pe braţe şi sărutând-o, o întreabă:

cum ţi-e numele, păpuşa tatei?

- „Cristina” ciripi copila.

da, Cristina o cheamă, după numele lui naşu ăl mic, intră în vorbă Maria, care nu-l slăbea o clipă din

69

priviri pe iubitul şi mult doritul ei bărbat. Şi fără să-şi întrerupă cuvântul, zise cu multă duioşie-n glas:

o, Ioane, dragul meu, de-ai fi venit numai cu cinci-şase minute mai devreme, l-ai fi prins pe tata aici. Seară de seară vine şi mă-ntreabă: „Măriuca, tată, a venit Ionică al nostru?” Şi să ştii iubitule, că părintele Andrei a adormit în Domnul. Fie-i somnul dulce! şi tata, cunoscând tot rostul Bisericii, cei mari l-au făcut pe el preot aici în sat. Adineaori a plecat de lângă noi. Te iubeşte nespus, bietul de el!

La această veste, Ion, lăsă copila jos şi-şi lovi faţa cu palmele şi căzând cu fruntea la pământ în faţa icoa­nei Maicii Domnului, rosti cu glas mare:

- „O, Preamărită Doamnă şi Stăpâna sufletului meu, o, Preabună şi Milostivă Maică, pentru numele Dulce­lui Tău Fiuţ, iartă acum pe robul tău!”.

Apoi, tăcu o clipă şi stând cu faţa la pământ, izbu­cni în plâns un plâns sfâşietor. Ştie el pentru ce varsă aceste lacrimi fierbinţi. Şi iarăşi cugetă în adâncul ini­mii sale, zicând: „O, vai mie ticălosul! O, vai Doamne Iisuse, cum într-o clipă, era să devin din om luminat, diavol întunecat! Iată, abia acum

70

mi-adusei aminte de cuvintele Tale când ai zis: „Cine iubeşte pe tatăl său, pe mama sa, pe femeia sa, pe copiii săi mai mult decât pe Mine, nu este Mie vrednic” (Matei 10"). Deci, ajută-mă Doamne să plinesc aceste dumnezeieşti cuvinte!”.

Maria, necunoscând zbuciumul sufletesc al lui Ion, puse această stare a lui pe seama emoţionantei lor reîn­tâlniri şi ajutându-l să se ridice, zise cu glas mângâie­tor:

71

Ion, dându-şi seama ce greşeală mare putea să facă,... lasă copila jos şi căzu cu fruntea la pământ, şi cere iertare Maicii Domnului.

72

hai iubitule, acum linişteşte-te şi să stăm la masă, să ne veselim cu toţii şi să slăvim pe Dumnezeu, că, de acum, suntem o familie întregită şi fericită!

Acum, Ion, cu faţa scăldată-n lacrimi, uşurel, luă de la sine cruciuliţa de aur şi o anină la gâtul soţiei sale şi sărutându-o, îi zice:

iubita mea, primeşte acest sfânt şi izbăvitor dar, să te ferească pe tine de tot răul, cum m-a ferit şi pe mine. Să fii sănătoasă şi credincioasă lui Dumnezeu şi familiei tale!”.

amin! Şi tu la fel, dragul meu. îţi mulţumesc din suflet, răspunse ea şi-l sărută de mai multe ori.

După acestea, Măriuca, mămica noastră, repede puse masa şi aşeză pe ea toate bunătăţile ce şi le avea pregătite şi după ce s-au ospătat şi s-au bucurat cu toţii, Ion, plin de fericire, scoase din traista sa minunea aceea de cozonac şi rupându-l în faţa tuturor, deodată s-a auzit un sunet plăcut ca de clopoţei. Erau cei trei galbeni ai lui ce au căzut din cozonacul cu pricina şi acum se rostogoleau printre resturile de bunătăţi de pe masa lor.

PARTEA A DOUA A POVESTIRII

LA SCHITUL DIN CODRU

Se spune că, în urma a toate cele ce s-au petrecut până aici cu ION şi MARIA din Bălteni, aceştia, făcând o juruinţă în faţa lui Dumnezeu, şi-au petrecut restul vieţii lor în curăţenie trupească şi sufletească, în dragoste şi respect, nedespărţiţi de Biserica dreptmăritoare şi de Preasfânta Cruce a Domnului şi Mântuitorului Hristos.

Dar, dragii mei, nu vă grăbiţi, povestirea încă nu s-a sfârşit, că, de-aici încolo, viaţa eroilor noştri continuă să se deruleze în chip minunat. Şi iată că aici îmi adu­sei aminte de nişte versuri care zic aşa:

„Viaţa merge înainte şi-n carul ei misterios Copilaşii urcă-n grabă, cei bătrâni coboară jos.

Iar cei tineri se visează „Feţi frumoşi” cu mult avânt, Ce-s în stare să aducă din Cer, luna pe pământ!”.

Cu adevărat că viaţa oamenilor nu stă pe loc, ci merge mai departe în cadrul misterios şi încet, încet se scurge prin clepsidra nevăzută a timpului. Copiii lui Ion şi Maria, adică Petrişor şi Cristina, ajungând la aşa zisă „maturitate” cu cunoştinţele şi pregătirile necesare în rostul gospodăriei, au fost şi ei căsătoriţi fiecare la casa lui şi cu cine le-a hărăzit soarta, voinţa părinţilor şi a lor proprie. Cristina, la casa alesului ei, iar Petrişor cu soţioara lui, rămaşi la căsuţa şi în rostul bătrânesc, unde, între timp s-au făcut consolidări şi îmbunătăţiri.

Ion şi Maria sunt acum înaintaţi în vârstă, dar, totuşi în putere. Dumnealor, care, după cum am spus mai sus, din dragostea lor faţă de Dumnezeu. Care i-a ajutat în

74

viaţă ferindu-i de multe ispite şi-au dus zilele în inocenţă, acum, văzându-se la anii aceştia şi copiii la casele lor, şi-au pus în gând, ca tot restul vieţii săşi-l petreacă în mănăstire.

în vremile acelea prin marele Codru al Vlăsiei, unde, de altfel, s-au petrecut cele de până aici, se aflau multe vetre sihăstreşti în care sufletele curate, predate Ceru­lui, trăiau numai în post şi rugăciune slăvind neîncetat pe Dumnezeu.

Aşadar, Ion al nostru, luând pe Măriuca lui de mână, merse la Mănăstirea Ţigăneşti, (Ciolpani) unde a fost su­pusă egumenei acestui sfânt aşezământ. Ocupaţia, adică, ascultarea, a fost să fie îngrijirea de bolnavi ce erau aduşi pentru mângâiere şi alinare la Bolniţa din faţa Bisericii.

Iar Ion, luându-şi rămas bun de la Maria fosta lui consoartă, porneşte pe poteci neumblate şi ajungând în adânc de codru, a aflat cu voia lui Dumnezeu, un Schit ascuns de ochii lumii, departe de aşezările omeneşti. Aici, Ion se închină cu evlavie şi bătu în poarta aces­tuia. Un călugăr uscăţiv îi deschise şi-l întrebă, zicând:

75

— Ce vrei, omule, că aici nu au voie să intre decât călugării.

asta vreau, răspunse Ion, să mă fac călugăr.

aşteaptă, zise uscăţivul şi-i închise poarta-n nas.

Călugărul se duse la stareţul lor şi-l înştiinţă de aceasta. Bătrânul, zise:

adu-l aici!

Apoi, lui Ion i-a fost deschisă poarta şi poftit să intre-n curte şi dus într-o chilioară de chirpici cu pământ pe jos şi pe pat cu rogojină de papură. Aici, un călugăr bătrân,

76

cu ochii sclipitori şi ascunşi sub sprâncene plecate, îl întrebă pe oaspetele care sta căzut la picioarele lui:

ce doreşti, omule?

părinte sfinte, fă-mă călugăr, grăi Ion. mi-am dus viaţa de gospodar împreună cu soţia mea până acum şi la înţelegere, pe ea am dus-o la o mănăstire de călugăriţe, iar eu vreau ca zilele ce le mai am de trăit să mi le torc aici, lângă sfinţia ta.

ce ştii tu de călugărie?

ce să ştiu? Nu ştiu nimic şi deaia vreau să vin aici să învăţ ce este călugăria.

acasă la tine ce mâncai?

de toate.

de toate în toate zilele?

nu chiar. Luni, miercuri şi vineri numai legume fierte.

aha! Dar în celelalte?

deale vacii, ouă, ba chiar şi câte-o pasăre,...

ai auzit de mere pădureţe?

da!

dar de ciuperci, urzici şi bureţi ai auzit?

cum nu! Astea-s baza postului. Dar aici nu se mănâncă peşte?

ba da. Când şi când.

e de mirare, că peşte e berechet.

o fi, dar nu pentru călugări.

aha! Iată că am început să-nvăţ ce este călugăria!

ho! Nu te repezi! Ştii ce-i aia metanie cu fruntea la pământ?

cum nu? Făceam seara cu toţii.

câte?

77

Plin de hotărâre şi cu sufletul deschis, ajungând în adânc de codru, a aflat un schit de călugări.

78

păi, de le număram, atunci am fi făcut socoteli şi nu rugăciuni.

aha! Dar ştii ce e aia Cruce?

păi, cine m-a scos din necazuri??

te-o fi scos, dar, de-aici ai s-o simţi pe spinarea ta.

doamne ajută!

Cam aşa, iubiţi cititori, a fost testarea lui Ion la primirea lui în ograda Sfântului Nicolae din Codrul Vlăsiei. De fapt, aceasta a fost prima testare primul examen că, după aceea au urmat altele şi altele, care, pentru el constituiau probe de rezistenţă.

La numai trei zile de la venirea lui aici, bătrânul îl întrebă:

cu ce-ţi ocupi timpul, omule?

cuvioase părinte, zise el, până acum nu am o ocupaţie anume. Numai aceea că sunt la cheremul fiecăruia. Toţi au nevoie de câte ceva.

şi asta nu e o ocupaţie anume?

ba, da!

care ţi-e chilia?

turnul din unghi.

cum aşa? Turnul nu e pentru dormit!

de nevoie, e bun. Nu mă plouă, nu mă bate vân­tul,...

ba, te bate. Fii atent, dar, să nu te bată de tot.

n-am altă posibilitate.

aici, în pădure, ai destule posibilităţi: lemne, be­rechet, pământ, apă şi fân pentru chirpici, de asemenea. Fă-ţi adăpost.

cu binecuvântarea sfinţiei tale, am să-mi fac.

dar, nu te-am întrebat. De unde eşti venit?

79

din Bălteni.

unde vine asta?

lângă „Cocioc”.

ha! De ce n-ai rămas acolo, că tot Sfântul Ierarh Nicolae e stăpân şi la „Cocioc”?

o fi stăpân tot Sfântul Nicolae, dar nu mai este schit de călugări. Acum e Biserică de sat.

dar la Vlad Ţepeş din Baltă, sau la Matei Basarab de la Căldăruşani? că-ţi venea mai aproape de Băltenii tăi.

n-am interes să fiu aproape. Şi-apoi, aici m-au îndrumat paşii.

şi dacă paşii te-au îndrumat aici, de ce n-ai adus cu tine măcar o vacă, sau o oaie, sau o capră?... că, uite, noi nu avem de nici unele!

pe toate le-am lăsat copiilor, că au nevoie de ele. V-am spus, doar, că m-am lipsit de toate, să mă fac călugăr! (Luca 14, 33).

fă-te!

eu? Nimeni nu s-a făcut pe sine călugăr. Numai „cel mai mare” poate face aşa ceva.

ha! Rămâne de văzut. Treci la treabă!

Dragii mei, aici în acest schit nu sunt decât vreo 10-12 călugări: părinţi şi fraţi, care-şi petrec timpul în post şi rugăciune, că, doar pentru asta au lăsat toate şi au venit lângă Sfântul Ierarh Nicolae. (Mat. 19, 29). Pro­blema mâncării, pentru ei, e o chestiune secundară. Biserica e totul, chilia e un paraclis. Să tot trăieşti în linişte şi meditaţie şi să strângi cureaua, să fii uşor în drumul ce duce în sus.

Ehei, dar Ion „fratele” nu pridideşte, cu dragă inimă slujeşte şi pe cei bătrâni şi pe cei tineri care-i cer ajutor.

80

Nu poate sta locului, e învăţat să mişte, să lucreze ceva folositor şi cum aici în ocolul Sfântului Nicolae nu sunt nici vite, nici păsări şi nici acareturi, ce să facă altceva, decât să menţină ordinea şi curăţenia între zidurile de incintă şi să trebăluiască pe la bucătărie că, a făcut un legământ înaintea Cerului pe când se afla în carcera hangiului căpcăun, să slujească lui Dumnezeu cât va fi în viaţă. Desigur, când dorul pentru Maria şi copiii săi caută să-l doboare, îndată se aruncă cu faţa la pământ şi cu lacrimi cere lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase fiul lui Dumnezeu, păstrează dorul aces­ta pentru Tine şi să mi-l plineşti când mă voi reîntâlni cu iubiţii mei acolo-n fericirea Raiului Tău!”.

CE SE PETRECE ÎN OGRADA SFÂNTULUI NICOLAE

în acest adânc de pădure neştiut de lume, bătrânul stareţ supraveghează cu grijă părintească asupra celor câteva suflete aflate sub aripa sa şi ţinând cu sfinţenie la aşezămintele stabilite aici încă de la punerea pietrei de temelie de către fericiţii ctitori ai acestui cuib de sihăstrie românească: viaţa de obşte, Sfânta Liturghie zilnică, spovedanie săptămânală, împărtăşirea cu Sfin­tele Taine la o lună, slujba de noapte, canon de chilie pentru despătimire, hrană vegetariană, ruga neîncetată, ascultare desăvârşită, viaţă îngerească în trup.

Noi, cei ce auzim despre acestea, ne minunăm şi gândim despre astfel de oameni, că va să fie fericiţi ducând o astfel de viaţă curată şi aflându-se departe de tumultul şi multiplele ispitiri din lume, dar, nu avem

81

dreptate, că tocmai aici viscolul ispitelor bate mai pu­ternic. Nu există loc pentru bietul om unde să se retragă pentru a fi ferit de ispite, căci, zice „Cuvântul”: „Este cu neputinţă să nu vină ispita!” O mică istorioară din „Vieţile Sfinţilor” ne lămureşte acest lucru:

Se zice că un Sfânt Părinte dintr-un schit avea să meargă la un pustnic ce sălăşluia într-o peşteră din munte. Drumul său trecea printr-o cetate unde, Sfântul a văzut zarvă de lume, nedreptăţile, gălăgia târgoveţilor, frământarea şi înjurăturile geambaşilor şi câte şi mai câte altele de soiul acesta că, dai să fugi, să nu mai auzi, să nu mai vezi aşa ceva. La poarta cetăţii acesteia, sfântul călător a văzut un demon ce sta tolănit la umbra zidului şi a trecut pe-alături şi şi-a văzut de drumul său, închinându-se. Când a fost ajuns la peştera pustnicului, i-a fost dat să vadă o altă trăsnaie şi mai şi: O mulţime de diavoli gâlcevitori se învălmăşeau dând năvală asu­pra omului lui Dumnezeu. De îndată, Sfântul i-a mus­trat, grăind: „în Numele lui Hristos Domnul, vă zic: plecaţi de-aici blestemaţilor şi lăsaţi-l pe robul lui Du­mnezeu în pace. Mergeţi în cetate, procleţilor, unde sunt zeci de mii de oameni şi numai unul de-al vostru este şi acela stă tolănit, trândăvind!” Demonii au răspuns: „Nu vrem să mergem în cetate. Acolo nu avem ce face, pentru că toţi merg după voia noastră, dar, acesta este cel ce ne dă nouă mult de lucru!”.

Aşa că, dragii mei, şi la Schitul nostru din adâncul pădurii bântuie furtuna ispitelor. Nu se putea tocmai aici să lipsească nesuferita şi satanica miazmă a ispitei tulburătoare de suflete.

Să mergem, dar, mai departe.

82

Bunăoară, de la venirea lui Ion aici în ocolul Sfântu­lui Nicolae, s-au scurs câteva luni de zile şi înfiriparea lui în climatul de asceză se pare că prinde cu fiece zi rădăci­ni tot mai adânci. Bătrânul stareţ este mulţumit în sine, dar, „ceva” îl face, totuşi, să fie îngrijorat pentru el: „Cum, oare acesta, care, până nu de mult şi-a dus traiul de mi­rean cu nevastă şi copii şi nefiind încă bătrân, să fie ajuns la treapta aceasta de răbdare şi supunere, în timp ce alţii abia după ani de zile de instruire pot fi socotiţi a fi ajunşi la acest nivel?! Pentru aceasta, bătrânul, îl avea pe „frate­le Ion” în atenţia sa mai abitir ca pe alţii.

Ei, dar, pe bună dreptate se poate spune că nimic rău în asta. Ba, ar fi de dorit ca toţi din această obşte pe cât le stă-n putinţă, să se străduiască pentru o viaţă cât mai desăvârşită, că, doar, ăsta trebuie să fie scopul celor ce se retrag din valul lumii la liniştea pustiului. Lepădarea grijilor pământeşti şi ruga neîncetată pentru mântuirea sufletului omenesc.

VAI CELUI PRIN CARE VINE ISPITA

Acum, să vedem cum şi prin cine a reuşit vicleanul să tulbure paşnica viaţă din acest Sfânt aşezământ.

Printre cei mai tineri cu vârsta din soborul Schitului se află şi unul brunet la înfăţişare, venit de nu se ştie unde şi care se arăta a fi vrednic şi ascultător la toate. Acesta, într-un an un an şi ceva de când e aici, a căutat pe toate căile să se strecoare cum necum sub aripa ocrotitoare a stareţului şi a ajuns chiar să câştige încrederea bătrânului, căci pe el îl punea să suprave­gheze îndeaproape pe ceilalţi confraţi ai lui, pe el îl

83

trimitea la sihăstria Căldăruşani de care atârna Schitul acesta cu corespondenţa de legătură şi a aduce de-acolo posmagi pentru hrana lor şi tot el era cel ce bătea toaca pentru începerea slujbelor. Dintr-o ordine de idei se părea că toată această vrednicie a brunetului e în firea lui şi că acesta va să ajungă a se călugări înaintea altora, care s-ar aştepta la această investitură.

într-una din zile, fratele brunet, vine în chilia bătrâ­nului, şi zice:

avvo, observ că inima ţi-e plecată spre Ion acesta care s-a pripăşit aici de curând!

Şi bătrânul răspunse:

oare te priveşte pe tine inima mea? Inima mea e spre toţi de-aici, pe toţi îi iubesc, pentru că toţi îmi sunt fii duhovniceşti.

da, e bine, ce să zic, continuă brunetul dar Ion acesta se pare a fi un şarlatan strecurat printre noi.

ce vorbeşti? Cum? Ce fel?

păi, nu degeaba s-a vârât în chilia părintelui Varlaam!

eu i-am spus să se aciueze acolo, că nu avea chilie şi părintele Varlaam, precum ştii, e bătrân şi nepu­tincios şi are nevoie de ajutor.

ehe, aici stă pitită şiretenia lui Ion acesta cu ne­vastă şi copii!

a avut nevastă şi copii, dar acum s-a logodit cu Hristos Domnul.

şi Iuda s-a logodit cu Hristos, dar inima lui Iuda a fost la punga cu bani, cum şi inima lui Ion l-a îndru­mat către aici crezând că Sfântul Nicolae este plin de pungi de aur!

84

ce-ţi veni să te legi de fratele? Mergi prea departe şi nu ne este îngăduit să zavistuim pe semenul nostru.

da, desigur, dar, vezi, Avvo, căă,...

să lăsăm astea în grija lui Dumnezeu. Tu mergi la ascultarea ta!

în urma acestora, stareţul a rămas tulburat şi şi-a luat hotărârea de a posti trei zile pentru a se lămuri lucrurile. Şi se roagă cugetând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei Maria, Tu Care Te afli pretutindeni în chip nevăzut, pe toate le ştii, pe toate le vezi şi le auzi, Te rog eu nevrednicul rob al Tău să faci lumină în mintea mea şi-a celor din mica obşte a iubitului Tău Ierarh Nicolae. Şi tu, Sfinte şi Mare făcătorule de minuni Nicolae, păstoreşte cu toiagul tău turma aceasta ce ţi-a fost încredinţată de Hristos Dom­nul şi îndrum-o către păşunea Raiului de sus, ferind-o de lupii cei văzuţi şi de cei nevăzuţi”.

ÎNCĂ O TESTARE

Nu există suflet de creştin care a părăsit valul lumii şi îmbrăţişând viaţa de abstinenţă în Mănăstire să nu-şi dorească liniştea şi înălţarea sa sufletească în rugăciune şi extaz. Dar când se vede aici, atunci îşi dă seama, că la o astfel de stare nu se poate ajunge decât prin ascul­tare şi supunere în toate. Fratele nostru Ion va trebui să mănânce multă papară amară, să poată câştiga acea dulce şi dorită linişte a sufletului. Deocamdată, dumnealui, încă se află la început de drum şi de aceea întru răbdare şi dragoste îşi osteneşte trupul pe cât îi stă-n putinţă pentru binele tuturor şi întru sfântă nădejde a mântuirii,

85

cu inimă blajină, îngrijeşte de bătrânul lui părinte sufle­tesc.

Avva stareţul, vede şi înţelege destul de bine toate acestea şi pentru a-l încerca pe omul nostru, îl ispiteşte zicându-i:

ascultă, tu, frate: De acum îţi cunoaştem ostenea­la şi ştim şi dorinţa ta de a te călugări. Tu, dar, când ai vrea să îmbraci rasa aceasta mohorâtă?

o, nu, preacuvioase părinte, răspunse Ion. Te rog lasă-mă aşa. Călugăria, pentru mine este prea sus şi nu pot ajunge la ea. Lasă-mă, dar, să mai cresc.

nu-i nevoie să mai creşti, Frate, răspunse Bă­trânul, coborâm noi Călugăria să poţi ajunge la ea.

pentru dulcele Nume al Celui Răstignit, Preacu­vioase Părinte, vă rog să daţi altuia mai vrednic treapta aceasta. Eu, însă, mă simt foarte bine aşa cum sunt şi nicidecum nu-mi doresc ceva mai mult.

dar, tu ai spus când ai venit, că vrei să fii călu­găr!

atunci nu ştiam ce vorbesc. Eram necopt.

hm! Şi-acum eşti copt?

nu cred, dar „cineva” îmi spune, că e mai bine să am sufletul îmbrăcat cu fapte, decât să fiu cu trupul înţolit şi sufletul gol.

până aici e bine, fiule, mai zise Bătrânul, dar fii atent, că, vântul bate!

domnul cu mila Lui cea mare, Preacuvioase! în­cheie Ion şi se duse repede la părintele lui. Nu-l poate lăsa singur mai mult de un ceas-două. Omul bătrân şi bolnav are nevoie de multe şi de toate: ba, să-i aduci fiertura la pat şi să-i înmoi posmagii, precum şi paharul

86

cu apă proaspătă, ba să-l ajuţi să stea pe laviţa de-afară şi să-i citeşti psalmul 6 sau 76, ba să-l ajuţi să meargă la Biserică şi acolo nicicum nu-l poţi lăsa singur, ba, să-l aşezi pe pat şi să-i frecţionezi picioarele, că-l chinuie cârceile, şi câte şi mai câte. Aşa că, Ion uce­nicul, în toată clipa se află în mişcare şi până acum, încă nu l-a auzit nimeni văitându-se de aceasta.

N-au trecut decât două zile la mijloc şi fratele bru­net se află iarăşi în dialog cu superiorul său. Acesta, îl atacă cu întrebarea:

ei, ce mai e, ce se mai aude în pustia noastră, frate Buricea?

sunt destule, preacuvioase, încât nici nu îndrăznesc să-mi deschid gura a grăi ceva.

e, ce spui!

păi, ce să spun? Nu mai spun nimic, decât aceea că mă miră faptul, cum a ajuns şarpele să se hălăduias­că la sânul sfinţiei tale!

ar trebui să fii mai explicit şi să mergi la obiect: de cine vorbeşti? Cine e şarpele acela?

mai întrebi, Avvo? Cine poate să fie altul decât Ion acela pe care-l ţii în braţe. Eu ştiu că aici nu trebuie să fie nimeni din cei întinaţi cu femei. Unul ca ăsta trebuie să fie scos afară de aici, că e gata oricând să-şi deschidă gura şi să muşte!

de ce eşti aşa rău cu semenul tău, frate Buricea. Eu îl văd pe fratele Ion, cum, din mila lui Dumnezeu este ajuns în pragul desăvârşirii. Şi-apoi, faptul că a fost căsătorit, asta nu are importanţă. Dacă omul doreşte să urmeze calea mântuirii, Domnul Hristos îl primeşte cu braţele deschise, că, şi Sfântul Petru a fost căsătorit

87

şi a ajuns să fie cel mai aprig luptător pentru credinţa în Domnul Iisus, Dulcele nostru Mântuitor.

desigur, ai dreptate, Avvo, dar să nu uităm că lângă Sfântul Petru era şi Iuda vânzătorul, care, până la urmă şi-a dat arama pe faţă, cum, de altfel se va întâm­pla şi cu fratele ăsta, Ion, dacă nu-l vei scoate afară mai devreme!

asta e prea de tot, nu vom face aşa ceva unui om care a îmbrăţişat despătimirea. Pe tine, însă, te ştiam altfel. Fii atent, dar, frate Buricea, că Dumnezeu e de faţă şi vede tot. Şi să mai ştii şi aceea, că nu voi da crezare vorbelor de pâră împotriva lui Ion fără probe verificabile.

SURPĂTORUL LUI ION

Lucrurile nu s-au oprit aici. Microbul pătruns în organism cu greu mai poate fi scos afară. „Brunetul” a devenit surpătorul fratelui nostru Ion. Brunetul, adică ţiganul, are-n sângele lui făţărnicia şi trădarea! Pe faţă se arată a fi supus, harnic, binevoitor, ba chiar şi iubitor şi în ascuns e plin de satanică viclenie. Şi-n vreme ce în chilia sa ar trebui să-şi împlinească rânduiala cano­nului, mnealui, înoată-n gânduri negre, cum să facă, ce să dreagă, ce planuri sâ-şi pună-n aplicare pentru a-şi ascunde perversitatea din lăuntrul său şi a ajunge să-şi vadă împlinit scopul lui murdar.

Faţă de acestea, oricine-şi pune întrebarea: Pentru ce a mai venit aici dacă e de felul său un om malefic şi ce scop anume ar putea urmări în sărăcia unui schit de călugări? A venit doar să mănânce şi să trândăvească?

88

Ce să mănânce aici unde se posteşte 365 de zile pe an? Şi de trândăvit, n-ar fi putut trândăvi şi la casa lui? Sau, mai spunem şi pe asta: Poate a venit şi el, cum vin toţi cei dornici de linişte sufletească şi de vorbire cu Dumnezeu în graiul rugăciunii. Sau, mai ştii, s-ar putea să fie „înzestrat” prin ereditate cu un element negativ şi de care, însuşi el nu-şi dă seama. Şi acum, în climatul acesta de linişte pustnicească a încolţit într-însul sămânţa aceea a şireteniei, a omului cu două feţe şi fără niciun obraz, că, unde reuşeşte necuratul să-şi vâre coada, nu se lasă până nu-şi bagă şi coarnele.

CARIUL A PĂTRUNS ÎN TULPINA COPACULUI

Să vedem, dar, cum au evoluat împrejurările:

în chilie la părintele Varlaam, fratele Ioan, se află într-o pauză de câteva clipe şi se odihneşte pe patul său, care, constă numai dintr-o scândură ceva mai lată de două palme, are ochii deschişi şi priveşte cu atenţie la părintele său, care, se pare că nu mai mişcă şi răsu­flarea nu i se face auzită. Ioan, văzând aceasta, sări de pe laviţa sa şi se apropie cu sfială de patul bătrânului.

ce e fiule? zise cu glasu-i obosit părintele Varlaam.

nu-i nimic, avvo! răspunse Ion cu blândeţe. Mi-era teamă că ai plecat.

nu, încă, dar nu mai e mult. Tu, Ioane tată, fii atent, că vântul bate!

ce înseamnă vorbele astea avvo, că le-am auzit şi la părintele stareţ?

89

da? Ţi le-a spus şi avva Stareţul? Asta înseamnă că s-a apropiat viscolul cu măturoiul lui. „Înfige-ţi bine picioarele-n pământ”, fiule, să poţi sta, că altfel te-ar putea spulbera ca pe pleava câmpului!

bănuiesc cam ce vrei să spui sfinţia ta, dar noi suntem la adăpost aici în codru şi departe de lumea din afară.

departe de lume, dar nu şi de duhul ei. Cariul deja a intrat în tulpina copacului.

spune-mi, Părinte, ce vrei să spui cu astea, că eu nu am adus cu mine nimic şi nici nu doresc să mă despart de Sfântul Nicolae şi de... Dar, ce faci? Nu mă mai auzi? Aha, picoteşti. Atunci, te las. Dormi liniştit şi îngerul Domnului să vegheze asupra sfinţiei tale!

După acestea, Ion se duse la bucătărie să dea o mână de ajutor la pregătirea mesei. Acolo, întâlni pe fratele Buricea, care, de cum îl văzu, se şi repezi cu vorbe de reproş şi fără noimă:

ce face babacu? N-a murit?

Şi Ioan al nostru, tulburat de o astfel de întrebare, răspunse, totuşi, cu glas potolit:

n-a murit, că nu-i de moarte, ci e numai obosit de bătrâneţe. Dar Bunul Dumnezeu să ni-l mai lase, că ne e de mare folos. Pe el, bietul, deocamdată, l-a furat somnul şi doarme liniştit.

Acum, brunetul, şi mai oţărât:

păi, dacă moşu doarme, de ce stai degeaba lângă el? Nu vezi că nu mai avem lemne de foc? Mergi degrab în pădure şi adună un braţ de vreascuri, că fasolea e bătrână şi fierbe greu şi soarele deja a ajuns la răscru­cea lui!

90

Bătrânul părinte Varlaam prezice fratelui ion necazurile ce vor veni asupra lui şi a celorlalţi zicându-i: Ioane, tată, fii atent, că vântul bate!

91

Şi în vreme ce Ion, fratele, aleargă prin pădure să adune crengi uscate pentru foc, brunetul, nu ştim cu ce scop, se furişă în chilia Părintelui Varlaam şi repede ieşi de-acolo şi-şi văzu de alte treburi. Se pare că o astfel de mişcare a mai făcut el şi altădată. Ce surprize ar putea să ne aducă comportamentul acesta neobişnuit al fratelui tuciuriu, nu ştim, dar, nu va trece mult şi vom afla rezul­tatul, care, negreşit va trebui să iasă la suprafaţă.

în zilele ce au urmat după cele relatate mai sus, activitatea din schitul nostru s-a desfăşurat să zicem în chipul cel mai firesc, dar totuşi, „un ceva” ne­obişnuit un ceva nevăzut se simte cum apasă în toată respiraţia fluxului de viaţă de aici. Buna dispoziţie şi bucuria sufletească a fiecăruia din mica obşte a Schitu­lui au dispărut fără un motiv anume, adeverindu-se astfel cuvântul părintelui Varlaam când a spus: „A intrat cariul în tulpina copacului”. D-apăi, afurisit vierme tre­buie să mai fie şi cariul ăsta, domnule, cât e el de mic şi poate doborî la pământ un arbore de vârstă seculară! Să vedem, dar, ce vor să zică acestea.

De bună seamă, până acum s-a spus de câteva ori că acest aşezământ monahicesc este lipsit de avere ma­terială, iar scopul urmărit, însă, este îmbogăţirea spiri­tuală, purificarea sufletească şi sărăcia de bună voie, pentru a se apropia cât mai mult de viaţa îngerească. Toate bune până aici, zicem, dar, pregnant, se vede că „viermele” are şi coarne nu numai dinţi şi nu se dă bătut. Ba, după spusa cuvântului evanghelic, mai aduce încă 7-8 de-ai lui să facă ce-o face.

Iată, dar, care-i situaţia: Schitul nostru poseda încă de la începutul existenţei sale anul 1631 câteva

92

obiecte de cult donate pentru înzestrarea acestuia de înşişi ctitorii lui: Logofătul Greceanu şi soţia sa Irina. Obiectele ce de-acum constituiau piese de muzeu, de mare valoare istorico-rituală şi materială, erau păstrate de egumenie într-un dulap de stejar instalat în Altarul Bisericii şi încins cu bară de fier şi lacăt de siguranţă.

Ei bine, am zis că schitul nostru poseda, dar, ce se întâmplă? De ce nu mai posedă? Ce s-a făcut cu aceste obiecte? Şi în ce împrejurări s-a putut observa dispariţia acestora?

CUM S-A PUTUT OBSERVA DISPARIŢIA TEZAURULUI

Să luăm, dar, firul de la capăt! în desfăşurarea slujbelor religioase de aici, la citirea Sfintelor Evan­ghelii, s-au întâlnit câteva cuvinte ce, din textul origi­nal grecesc, după care s-a tradus în limba română, au fost interpretate eronat şi, care, au condus la înţelesuri paradoxale. Iată numai două din acestea:

Zice la Matei 19, 34 mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu”. Hiba, constă în interpretarea cuvântului grecesc „CAMILOS” folosit în stihul de mai sus, care, tradus în limba română, corespunde cu cuvântul „CĂMILĂ” adică, odgon marinăresc, frânghie groasă cu care se leagă corăbiile la acostament. Iar cuvântul „CĂMILĂ” tradus eronat în textul nou românesc, nu are nimic comun cu urechile acului. Cămila e animalul căruia i se mai zice „Corabia Deşertului” în limba greacă i se zice „CAMELOS” Deci, CĂMILĂ, -

93

frânghia groasă este şi ea, până-n cele din urmă, tot o „aţă”, dar cu mult mai groasă.

A doua chestiune aberantă este aceea despre care citim la Evanghelia lui Marcu 1,6 şi care se referă la Sfântul Ioan Botezătorul: - „... se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică”. Să ne întrebăm, dar: Cum, Marele Prooroc ar fi putut mânca lăcuste, că doar era om şi nu pasăre să mănânce insecte. Şi ce-ar fi putut găsi la o lăcustă, când picioarele îi sunt ca de sârmă, aripile mai subţiri ca foiţa de hârtie şi pântecele plin de mizerie? Neînţelegerea constă tot într-o interpretare eronată, chestiune de sunet la ureche: Cuvântul „LĂCUSTĂ” confundat cu „LĂCUSTA”. Lăcusta e insectă, iar lăcus­tă e plantă de baltă. Acolo unde propovăduia Sfântul Ioan Botezătorul, în preajma cetăţii Betabara, adică la revărsarea Iordanului în Marea Moartă e o deltă, numi­tă „Delta Iordanului” foarte bogată în ierburi şi plante acvatice vegetaţie lăcustă, printre care se cunosc destule a fi comestibile.

Aceste două chestiuni, aici, la schitul nostru, au dus la ideea de a se confrunta cele tipărite în Sfânta Evan­ghelie din uz cu cele scrise în vechea Evanghelie ce era ferecată în argint aurit şi ţinută ca obiect istoric în sei­ful de stejar din Sfântul Altar. Când, stupoare! Cartea Sfântă dispăruse. Şi nu numai aceasta, ci şi toate cele­lalte ce constituiau obiecte istorice: un potir de argint poleit cu aur, o linguriţă tot din acelaşi material, un chivot de o rară frumuseţe, o Cruce din lemn sculptat îmbrăcată-n aur şi încrustată cu pietre scumpe, o căţuie, un ibricel, o tipsie, o sfântă copie şi un disc, toate făcu­te numai din argint aurit. Când au dispărut acestea,

94

nimeni nu ştie decât făptaşul. Din unele motive mai mult sau mai puţin întemeiate, se crede totuşi că acest furt s-a comis de curând, dar, ar fi putut să treacă mult până să se observe lipsa lor dacă nu se năştea dorinţa de confruntare a textelor amintite mai sus.

Faţă de acestea, imediat s-a trecut la inventarierea generală a bunurilor din tot Metocul, operaţiune ce a pus în fierbere pe toţi din obştea noastră. Obiectele din argint aurit şi de valoare istorică nu mai erau şi pace. Apoi, s-a început interogatoriul cu fiecare-n parte. Nime­ni nu ştie nimic. Toată lumea, „curată, nevinovată”. în obiectivul bănuielilor, pe dată, au intrat două persoane: Buricea ţiganul şi Ioan al nostru. Dar, bănuiala, câte oda­tă, poate constitui păcat, vorba ceea: hoţul cu un păcat şi păgubaşul cu o mie. Bietul stareţ negru de supărare că avea de ce să fie, a poruncit, ca, toată lumea de aici să ţină trei zile post negru, în fiecare dimineaţă la sfânta Biserică să se oficieze slujba Utreniei începând cu Aca­tistul Sfântului Mare Mucenic Mina pentru aflarea obiec­telor pierdute şi fiecare sufleţel din perimetrul acesta să se roage neîncetat pentru pacea, liniştea şi întregirea cât mai curând a zestrei Schitului avută iniţial.

ATMOSFERĂ APĂSĂTOARE

Un curent neplăcut bântuie sfânta ogradă a Marelui Ierarh Nicolae din Codrul Vlăsiei. Fiecare individ, ca o mişcare firească, a început a se suspecta unul pe altul în ascuns. Astfel că, liniştea şi armonia de aici s-a risipit şi nu mai e. „A pătruns cariul în tulpina copacului!”.

95

După alte câteva zile de tulburare sufletească şi aşteptare zadarnică, avva stareţul chemă la sine pe fra­tele brunet, luându-l cu binişorul, zicând:

frate Buricea, eşti „omul meu de încredere”, te-am pus să supraveghezi asupra celorlalţi mai tineri şi fără stagiu mai îndelungat în viaţa de aici, oare, nu ai putut observa nimic în toată această vreme?

Şi ţiganul răspunse fără ezitare:

nu, avvo. Dar, să mă ierte Dumnezeu şi sfinţia ta, că, n-aş putea căşuna pe altul, decât pe mireanul şi prefăcutul acela, Ion!

ai tu ce ai cu el, dar, nu ştiu ce să zic: eu, pe fratele Ioan acesta, nu l-am văzut vreodată intrând mai departe în Naosul Bisericii, decât stând lângă uşă cu capul plecat, darămite să intre în Altar şi să fure?

păi, avvo, hoţul e înţesat de şiretenie. Ştie el cum să facă, ce să dreagă, să alunge orice bănuială de la dânsul!

frate Buricea, mai zise bătrânul, dacă făptaşul se întoarce la adevăr, îşi recunoaşte vina, aduce Sfântului Nicolae lucrurile furate şi se leagă cu jurământ în faţa Sfintei Biserici că nu va mai face aşa ceva, pentru Dumnezeu Care doreşte ca tot omul să se mântuiască, eu, îl voi ierta de toate şi nu voi ştirbi nimic din dem­nitatea lui de om, ca şi în Cer să fie bucurie deplină pentru întoarcerea lui.

totdeauna te-am ştiut cu suflet mare şi înzestrat cu înţelepciune, avvo. Ar fi bine să spuneţi asta chiar lui, lui Ion şi o să vedeţi cum o să aducă în dinţi tot ce a furat. Dar, să mă ierţi, avvo ai găsit seiful spart, sau lacătul stricat?

96

nu. Totul a fost intact.

poate că aţi pus acele lucruri în altă parte şi aţi uitat?

nicidecum. Pentru ce ar fi trebuit să mai punem vergea de fier şi lacăt la dulapul gol?

să mă ierţi, avvo, dar, n-ar strica, dacă i s-ar face la chilie o percheziţie cu de-amănuntul întinatului ăsta!

eşti aşa de convins că el este făptaşul?

nu pe deplin, dar, altul n-are cine să fie.

dacă tot el este făptaşul, unde ar fi putut să ducă obiectele furate?

pădurea e mare, Avvo. Şi-apoi, s-ar putea să aibă legături cu femeia sau cu copiii lui pe-aici prin dosuri. Dar, cu ce se păcătuieşte dacă-i faceţi un control la chilie?

greu îmi vine să cred aşa ceva despre fratele Ioan.

dar, avvo, cum vedeţi că ar fi putut hoţul să fure fără să strice integritatea seifului?

poate că a ştiut unde ţin cheile şi după operaţiunea de furt, le-a pus de unde le-a luat.

asta e, avvo! V-am spus eu că hălăduiţi şarpele în sân şi o să vă muşte!

rămâne de văzut, fiule. Dumnezeu nu doarme, du-te la lucrul tău şi de prinzi din zbor vreo undă, vii să-mi spui.

După plecarea brunetului, avva stareţul, tulburat, cugetă în sine: „Doamne Dumnezeule, oare fratele Ioan să fie un cleptoman? Greu îmi vine să cred asta. Şi iertat să fiu eu, Doamne, că gându-mi e tot la Buricea. El are dezlegarea de a intra în Sfântul Altar. Şi-apoi,

97

meşteşugul ţiganilor e cântecul, hoţia şi lăcătuşeria. Aşa că, nu i-ar fi fost cu neputinţă să-şi facă cheie după lacătul seifului. Am să-i arăt aceeaşi încredere în el şi să-l urmăresc cât mai discret posibil”.

JURĂMÂNTUL

Bătrânul, însă, nu poate avea pace-n suflet şi după vecernie îi opreşte pe toţi în Sfântul Locaş, hotărât să-i pună la jurământ cu mâinile pe Cruce. Şi începând cu cei tineri, toţi au jurat pe rând, chiar şi Buricea. Apoi, au urmat cei de vârsta a doua şi când la rând a fost chemat Ion, înainte ca acesta să-şi pună mâinile pe Cruce şi să jure, stareţul, autoritar, îl priveşte-n faţă şi-i zice:

cum ai putut Ioane, să faci una ca asta?

Pe dată, Ion al nostru căzu la pământ şi zise:

Iertare, preacuvioase părinte, iertare!

iertarea nu o poţi căpăta decât atunci când vei aduce tot ce ai furat!

le va aduce Sfântul Nicolae, că doar ale lui sunt!

când le vei aduce?

când va voi Sfântul Ierarh.

tu îi dai zor cu Sfântul Nicolae, dar să vedem ce zice părintele Varlaam de asta?!

Şi au mers la chilia bătrânului. Acesta, când i-a văzut pe toţi adunaţi la uşa lui, grăi cu mirare:

ce este? Ce s-a întâmplat?

oare, nu ai auzit, răspunse avva stareţul, că Ion este un hoţ? A furat tezaurul Bisericii!

ion al meu, nu fură, preacuvioase, mai zise bătrânul Varlaam, în timp ce stareţul cerceta cu privirile

98

interiorul sărăcăcios al chiliei. ion al meu nu e hoţ, continuă acela. e curat ca lacrima Maicii Domnului!

în ziua de azi în nimeni nu mai poţi avea încre­dere, mai grăi superiorul. Şi a început a cotrobăi dând totul peste cap. Când a înlăturat scândura pe care se odihnea Ion, a dat peste unul din obiectele de valoare ale Bisericii: o cănuţă de argint!

iată în ce constă inocenţa lui Ion al sfinţiei tale, zise triumfător stareţul şi lovindu-l pe Ion în cap cu ceşcuţa de argint. Bietul om, se aşternu la pământ ce­rând îndurare şi zicând:

iertare, preacuvioase părinte stareţ!

Precum bine ştim, „obiectul delict” nu era furat de Ion, ci de Buricea ţiganul şi strecurat aici pe când părin­tele Varlaam dormea, iar Ion era trimis în pădure să adune vreascuri pentru foc.

După acestea, avva stareţul, ieşi în faţa chiliei şi arătând tuturor obiectul de argint, zise cu glas mare:

iată, fraţilor, cine este hoţul. Tocmai la cine nu-mi era gândul. îl vom sili sub prestare de jurământ să adu­că înapoi tot ce a furat. Dacă nu, blestemul Cerului va cădea peste dânsul!

Apoi, către Ion al nostru, gesticulând cu mâna în care-şi ţinea cănuţa:

Ascultă, omule, din clipa aceasta nu mai eşti „fra­tele Ion”. Mergi şi sileşte-te să aduci Sfântului Nicolae tot ce ai furat. Dacă-n trei zile nu vii cu lucrurile ce ţi le-ai însuşit ca un hoţ ce eşti, cazi sub blestem preoţesc ce te va urmări întotdeauna şi la tot pasul şi vei pribegi ca un hoinar fără căpătâi pe faţa pământului precum odinioară Cain, fiul lui Adam.

99

IZGONIREA LUI IOAN

părinte stareţ, intră rugător bătrânul Varlaam, de-l vei izgoni pe Ioan, Copacul va cădea, căci din lăuntru cariul roade fără milă, iar din afară vântul suflă cu putere.

La acestea, avva stareţul, răspunse:

Nu de sintagme am nevoie, părinte Varlaam, ci de zestrea Mănăstirii ce o am pe inventar şi pentru care trebuie să dau răspuns înaintea lui Dumnezeu şi a înalt Preasfinţitului Mitropolit. Dacă omul acesta se va sili să restituie tezaurul furat, ne vom sili şi noi să-l iertăm, dar până atunci, el va rămâne sub blestem.

Şi îndată îl luă pe bietul Ion de guler ca pe un borfaş prins asupra faptului, îl scoase afară din curte şi-i închise poarta-n nas. în tot timpul cât a durat „prin­derea”, judecarea şi pronunţarea pedepsei, „învinuitul” nu a scos un cuvânt în apărarea sa, în vreme ce Buricea jubila de bucurie.

După acestea, egumenul, mâhnit peste măsură, se întoarse la bătrânul Varlaam cu gândul să-i tragă o muştruluială pentru lipsa lui de consecvenţă şi-l găsi căzut din pat, gemând şi plângând cu amar.

de ce plângi, părinte Varlaam? Atâta vreme a fost cu sfinţia ta acest om şi nu ai putut cunoaşte că e un şarlatan?

Bătrânul privi lung la superiorul său şi cu glasu-i stins, răspunse:

Ce ai făcut, părinte stareţ? Ai alungat sprijinul şi mângâierea mea!

am alungat un fur din mijlocul nostru şi nimic altceva.

el era „îngerul meu păzitor”!

100

ce vorbeşti? îngerii nu fură!

bine-ai zis. Acesta-i adevărul, avvo: „îngerii nu fură”. Şi acum, nu mai sta, ajută-mă să mă ridic pe patul meu de moarte.

Au trecut de la acestea câteva zile grele, stareţul, în mare discreţie suspectează comportamentul lui Buricea ucenicul său. Are, totuşi, o îndoială asupra acestuia, în prima săptămână ce s-a scurs, nu s-a putut observa ceva deosebit, dar dubiul persistă. Şi încă peste toată suflarea de aici apasă o atmosferă neplăcută de spaimă şi spoită cucernicie.

Bunăoară, zilele se scurg unele după altele şi Ion al nostru încă nu s-a întors cu obiectele furate. Şi de unde avea să le aducă el, de vreme ce acestea se aflau cu totul în altă parte?!

Avva stareţul, cu toată bătrâneţea lui, stă la pândă şi asta n-o ştie nimeni decât numai el. Se pare că i-ar fi „mirosit” ceva şi de aceea urmăreşte pas cu pas să vadă cum se coace fructul adevărului, care întârzie să se arate. Ei bine, până-n cele din urmă, bătrânul a început să prin­dă o mişcare: când şi când, Buricea dispărea fără urmă şi fără zgomot din câmpul lui de observaţie. Ţiganul, ade­văratul hoţ, făcea ce făcea şi se strecura afară din incintă prin portiţa secretă de refugiu. Stareţul a prins firul şi de-acum, cu o atenţie sporită îl urmăreşte şi mai şi.

COLIBA

Şi iată, că, într-una din zilele acestea, ucenicul bru­net, adică hoţul, vine-n faţa stareţului şi zice:

101

Tuciuriul Buricea se strecura prin portiţa din dos, pentru a urmări obiectele furate!

102

avvo, oare nu l-a ajuns blestemul pe întinatul acela de tâlhar?

de unde să ştiu eu una ca asta? răspunse bătrâ­nul. cine ştie pe unde o fi hoinărind el acum!

păi, nu, avvo, mai cârâi ţiganul că, nu e plecat şi încă s-a aciuiat colea, la o aruncătură de băţ de poarta noastră.

ce spui?!

da, avvo. Lupul, de a furat o oaie, dă mereu târ­coale stânei!

zici că e aici aproape?

da, avvo.

să mergem la el.

La circa 80-100 de metri de la poarta principală, în latura de sud a Schitului, o colibă improvizată din trunchi de arbori uscaţi, crengi, pământ şi frunziş, sta implan­tată între patru stejari viguroşi ce o ferea de râmăturile mistreţilor. Uşa, un butuc un trunchi numai de un metru şi ceva înălţime. Acum, bătrânul, zise ucenicului său: tu, frate, mergi la Schit şi aşteaptă-mă acolo.

După acestea, stareţul, bătu cu toiagul în butuc şi din interior se auzi glasul lui Ion, zicând:

blagosloviţi, preacuvioase! îi auzise vocea când a vorbit cu celălalt.

ieşi afară, omule! îi porunci bătrânul.

Trunchiul se dete-ntr-o parte şi Ion se strecură afară, căzu la picioarele stareţului şi zise:

pentru ce atâta cinste mie, preacuvioase părinte, de vă osteniţi cu drumul până aici? — Aţi venit, oare, să faceţi sfeştanie la noua mea locuinţă?

omule, grăi bătrânul, cine ţi-a dat voie să faci coteţul acesta în preajma Casei Sfântului Nicolae?

103

chiar el, preacuvioase. Sfântul Nicolae mi-a dat voie.

ai adus cele ce ai furat?

încă nu, dar curând vor fi aduse.

când?

asta o ştie Sfântul Nicolae.

să dărâmi coşmelia asta de-aici!

nu pot. O Biserică înjghebată, fie ea numai din vreascuri şi numai pentru o persoană nu poate fi dărâ­mată!

ce? Asta e Biserică? Doar nu vei fi un sectant să ai biserica ta. Ai?

nicidecum, preacuvioase!

eşti un încăpăţânat!

da, sunt!

eşti nebun!

da, sunt nebun!

-... Şi încă din cei periculoşi!

dacă ziceţi sfinţia voastră,... !

eşti rătăcit de la Dreapta credinţă!

nicidecum! Credinţa mea am primit-o de la sfinţia ta şi nu poate fi rătăcire.

eşti un hoţ!

da. Sunt un hoţ!

spune ce-ai furat.

am furat o parte din Biserică.

s-o aduci înapoi, până nu te loveşte blestemul.

nu pot. Ceea ce „am furat” nu-l voi da în schim­bul a tot aurul pământului!.

cum aşa?!

pentru că averea ce am furat-o se află ascunsă.

104

unde?

aici şi aici, zise Ion arătând la fruntea şi inima sa.

Bătrânul privi lung la el şi nu ştia ce să mai zică. S-a găsit asupra lui una din piesele tezaurului, dar, se pare totuşi, că nu el este hoţul. Şi la urmă mai zise către Ion al nostru cu glas potolit:

de la depărtarea aceasta poţi auzi cea din cele ale Bisericii?

numai toaca. Şi-atunci ştiu ce slujbă se săvârşeşte şi-mi urmez canonul.

ce vorbeşti? cine ţi-a dat canonul?

nimeni. Biserica Domnului Hristos e o vistierie de daruri, din care, credincioşii sunt invitaţi să ia ce vor şi cât pot duce.

hm! M-ai băgat la păreri. Dacă zici că ai luat canonul acesta fără binecuvântarea noastră, ai spus asta la spovedanie?

nu!

de ce-ai ascuns? Nu ştii că de ascunzi ceva îndoit păcat vei avea?

dă Doamne!

cum vine asta, măi omule?

cred că vine bine, preacuvioase. Precum se ştie, noi oamenii, săvârşim şi bune şi rele, mai ales rele şi la spovedanie spunem numai pe cele rele să căpătăm iertare şi să aflăm îndreptare. Iar pe cele bune, dacă sunt, le ascundem, că, altfel se pierd. Le suflă vântul!

ai măcar o iconiţă aici?

am. Am cea mai mare şi mai scumpă icoană. Iat-o! Şi arată către interiorul colibei. Bătrânul se plecă

105

şi prin „uşa” scundă văzu în semiîntunericul din colibă, în partea de răsărit, prinsă pe trunchi, o Cruce făcută din două aşchii de lemn. Avva stareţul, se lasă în ge­nunchi să poată vedea mai bine, se închină şi zise:

- „Sfinte Nicolae, aici te-ai pitit?!”.

Apoi, către „gazdă” cu ton liniştit şi plin de admiraţie:

ioane tată! ioane tată, te-ai întrecut pe tine însuţi. Roagă-l tu pe Sfântul Nicolae, să facă ce-o şti el şi să ne fie adus tezaurul înapoi, că, după aceea te voi repri­mi cu dragă inimă şi te voi dezlega de toate greşelile.

preacuvioase, răspunse Ion, harul se află asupra sfinţiei tale şi poţi sta de vorbă cu Sfântul Ierarh. Eu sunt prea mic şi nu ajung la înălţimea lui. Atâta doar îndrăznesc să-i cer, să-mi dea iertare şi răbdare, tăcere şi iubire.

mă aşteptam la un astfel de răspuns. Şi ar mai fi multe de întrebat, dar, mă lipsesc. Tu, însă, fă ce-oi face şi adu obiectele sustrase, că, la nimic nu-ţi folo­sesc, în timp ce Sfânta Mănăstire suferă şi înaltpreasfinţitul mă va pedepsi pentru aceasta.

nădăjduiesc în Dumnezeu, preacuvioase, că le veţi avea înainte ca înaltul Primat să afle.

rămâne de văzut. Să ştii, însă, că blestemul s-a oficiat şi va cădea pe cel vinovat.

domnul să aibă milă de toţi păcătoşii pământului, preacuvioase. Blagosloviţi şi iertaţi!

După plecarea stareţului, Ion al nostru a intrat în bojdeuca lui şi şi-a continuat canonul de rugăciune. El e mulţumit, că, în puţina vreme cât a fost să fie în curtea Sfântului Nicolae, a învăţat multe din ale călugăriei

106

şi-i convins că nu haina mântuieşte, ci viaţa. Haina numai acoperă goliciunea trupului, iar viaţa salvează şi trupul şi sufletul. Şi a mai aflat dumnealui aici, în cli­matul Schitului, un lucru de mare preţ: Un tezaur de nestemate, din care, fratele Ion, se înfruptă mulţumind lui Dumnezeu şi zicând: „Tezaurul călugărului este a încasa mustrări şi toiege pe spinare pentru alţii!” Şi se-nţelege: aceasta, fără a pârî pe cineva şi fără a cârti.

ÎNTORS LA SCHIT

La întoarcerea sa, avva stareţul se abătu din nou pe la părintele Varlaam, să vadă de-i căzut din pat, să-l ajute a se ridica şi să-l mai întrebe câte ceva şi aflându-l precum îl lăsase, i se adresă, zicând:

ia spune, avvo, cum te simţi fără laicul Ioan?

mă simt a fi fără mâini, fără picioare, prea­cuvioase.

pe care din cei ce sunt aici ai vrea să-l ai de ajutor?

pe cine vrei sfinţia ta, dar, ca fratele Ioan nu va fi niciunul. Şi deaia am zis, că nu trebuia să-l izgoneşti. Se vede, însă, că nu îi e dat lui să fie călugăr. Păcat!

i-am spus, părinte Varlaam, că de va aduce obiec­tele de cult ce le-a furat, îl voi reprimi şi-l voi ierta.

păi, Avvo, încă mai crezi că Ioan este inculpatul?

de ce spui asta? Am găsit aici unul din obiectele acelea!

hoţul nu ţine la sine nimic din ceea ce fură. Ion al meu este nevinovat. Adevăratul hoţ încă e aici, prin­tre noi şi stă la coasta sfinţiei tale, cum stă minciuna la masă cu Vodă. Eu, l-am simţit pe acesta când s-a furişat

108

aici în chilie, că nu dormeam, ci numai moţăiam în agonia somnului. Şi dacă acesta a apucat să înstrăineze ceea ce a furat, apăi, preacuvioase, nu mai e nici-o nădejde.

nu. încă nu sunt vândute.

cum de ştii asta?

mi-a spus Ion mireanul.

când?

să fie cam o jumătate de ceas.

ionică al meu a venit înapoi şi a recunoscut că el este inculpatul?

nu, părinte Varlaam, Ion al sfinţiei tale se află prin preajmă, că nu se-ndură să se îndepărteze şi după câte mi-a dat de înţeles, nu el este hoţul.

păi, asta am spus-o şi eu. Şi dacă este pe aproape, adu-mi-l, că nu e altul ca el!

nu pot, că ar fi aici cum e câinele rău cu pisica blândă.

deci, Avvo ştii cine e câinele!

STAREA DE INCERTITUDINE PERSISTĂ

Starea de incertitudine la Schitul Sfântul Nicolae nu are cum să se risipească atâta vreme cât averea is­torică şi de muzeu este dispărută şi adevăratul hoţ încă nu e prins şi demascat. Aici, pace şi linişte nu poate fi şi avva stareţul e tulburat la culme în sufletul său. El trebuie să se ocupe de buna rânduială a slujbelor reli­gioase din zi şi de noapte, el trebuie să urmărească îndeaproape respectarea întocmai a normelor de viaţă stabilite de Părinţi încă de la începutul existenţei acestui

109

Sfânt Aşezământ şi câte multe alte probleme ce se ivesc în trecerea timpului şi mai cu seamă, problema aceasta a tezaurului, o clipă nu-i dă pace.

A trecut o lună de zile şi sfinţia sa are totuşi încredinţarea că obiectele dispărute, încă nu sunt îns­trăinate şi că acestea se află undeva, prin apropiere. I-a spus asta însuşi Ioan acela neînvăţatul, care e mai aproa­pe de Sfântul Ierarh Nicolae făcătorul de minuni. Apoi, Buricea ucenicul său, nu a mai fost trimis cu vreo corespondenţă sau altă problemă în afara schitului, să aibă posibilitatea „transferării” tezaurului pe mâini străi­ne. Şi încă una ar fi aceea, că, ţiganul, când şi când se strecura afară din Schit şi numai pentru cel mult un ceas. Altfel, cum ar fi putut afla el că Ion al nostru şi-a construit colibă dincolo de zidul Mănăstirii?

Bietul avva stareţul, strigă neîncetat în taină la Sfân­tul Nicolae să-l slobozească din starea de stres făcând minunea aflării obiectelor furate, căci grija pentru aces­tea îl striveşte fără milă.

De bună seamă, bătrânul ar fi trebuit să anunţe ime­diat Mănăstirea Căldăruşani de acest mare furt, dar n-a făcut aceasta, în speranţa că dificultatea ivită se va rezol­va într-un fel sau altul aici „în familie” şi că Sfântul Nicolae întârzie numai pentru a-l pune la încercare. Pe de-altă parte, dacă ar fi anunţat Mănăstirea Căldăruşani al cărei metoc este schitul acesta, superiorul de-acolo ar fi adus la cunoştinţa celor de sus de la Bucureşti şi Mitropolitul Primat, cu siguranţă i-ar fi aplicat stareţului nostru pedepsele ce se impun.

Faţă de toate acestea, bătrânul, mai încearcă o va­riantă în speranţa că aceasta îl va ajuta a face măcar un

110

pas înainte spre limpezirea situaţiei. în taină, cheamă la sine pe un alt tânăr de sub ascultarea sa şi-i destăinuie planul său:

frate Ştefane, zise către acesta, eşti unul din cei ce îi am la inima mea, eşti tânăr şi abil, fii dar şi isteţ pe cât se cere. Iată ce trebuie să faci: Pe cât se poate de ascuns să-l urmăreşti pe Buricea când se vâră afară de aici prin portiţa din dos şi să vedem unde merge şi ce face.

bine, preacuvioase părinte, răspunse fratele voi face tot ce-mi va fi în putinţă, căci doresc din tot sufle­tul să se descopere adevărul.

ŞOBOLANUL A INTRAT ÎN PROPRIA-I CURSĂ

După aproximativ două săptămâni de înfrigurată aşteptare şi discretă urmărire, fratele Ştefan vine în faţa superiorului său şi raportează cu glas şoptit şi plin de emoţie, zicând:

preacuvioase părinte, aflaţi că „şobolanul” s-a apropiat de propria-i cursă. Fratele Buricea este pricina la toată tevatura de aici. Aşa cred eu. L-am urmărit pas cu pas precum mi-a fost porunca şi l-am văzut cum s-a strecurat ca un hoţ sadea prin portiţa dosnică şi a mers, să zic cum zic iudeii, „cale de o sâmbătă” şi s-a oprit în faţa unei zone de stufăriş o adevărată împâslitură. Eu, precum v-am spus, stam ascuns după arbori şi mă uitam la el printre crengile-nfrunzite. Ajuns aici, Buri­cea, ca unul ce se ştia „cu musca pe căciulă” a privit cu atenţie în juru-i, apoi, s-a aplecat şi s-a vârât sub mărăciniş, mergând ca ursul în patru labe. Şi după cel mult

111

două minute, îl văd pe Buricea al nostru ieşind de-andoaselea şi scuturându-se de frunzişul uscat, a pur­ces înapoi de unde a plecat, fără să bănuiască măcar că o pereche de ochi l-a urmărit cât a fost cu putinţă în această dubioasă incursiune a sa.

bravo! zise bătrânul, frecându-şi mâinile de mulţumire. Dumnezeu să te binecuvinteze. Până aici e bine, frate Ştefane. De acum trebuie să acţionăm în consecinţă. Unde zici că e el acum?

l-am văzut pe la cuhnie, curăţând barabule.

aha! Fii cu ochii pe el şi cât mai în ascuns. Şi de inima mea să nu te depărtezi, că de-aici urmează faza cea mai interesantă.

în noaptea ce a urmat, bietul stareţ, nu a închis un ochi, ci numai a făcut planuri şi s-a rugat neîncetat. în cele din urmă, a luat hârtie, pană şi cerneală şi s-a apucat să scrie o depeşă către egumenia Mănăstirii Căldăruşani. în cuprinsul scrisorii, zise: „Preacuvioşia voastră părinţi, dascăli şi povăţuitori, prin aceasta aflaţi că smerita obşte a Schitului din Codru, are mare nevoie de sprijin duhov­nicesc pentru menţinerea atmosferei de abstinenţă la treapta dorită şi săvârşirea slujbelor, conform regula­mentului stabilit aici. Şi precum bine ştiţi, scrie în continuare bătrânul, eu, nevrednicul slujitor, din mila lui Dumnezeu, sunt ajuns la anii bătrâneţii când abili­tatea mi-e obosită, vederea şi auzul mi s-au tocit şi nu mai pot răspunde cerinţelor vieţii isihaste din această vatră a Sfântului Ierarh Nicolae.

Faţă de toate acestea, preacuvioşi părinţi, rugăm stăruitor să ne trimiteţi cât mai grabnic un duhovnic cu har şi râvnă în săvârşirea slujbelor şi păstrarea duhului

112

de adevărată viaţă monahicească precum e bineplăcut lui Dumnezeu şi Marelui Său Ierarh Nicolae.

Noi, preasmeriţii şi împreună slujitori în cele ale lui Dumnezeu, rămânem încredinţaţi de venirea cuvioşiilor voastre să cercetaţi la faţa locului lipsa de care ne plân­gem şi pe care nădăjduim cu ajutorul Sfântului Nicolae să ne-o pliniţi precum însăşi situaţia o cere”.

Urmează o ultimă frază, pe care bătrânul a scris-o în limba greacă, anume, numai pentru avva stareţul de la Căldăruşani, care ştie a vorbi şi citi în greceşte. Scrisoa­rea se încheie cu semnăturile stareţului şi iconomului şi vreo trei amprente digitale ale celorlalţi membri ai Con­siliului, neştiutori de carte. De la sine se înţelege că sem­năturile, închiderea şi pecetluirea depeşei s-au efectuat la prima oră a dimineţii, după care, bătrânul, fără nici-o amânare, cheamă la sine pe ucenicul brunet, zicându-i:

frate Buricea, pregăteşte-te de drum.

La auzul acestora, ţiganul s-a luminat la faţă. O astfel de însărcinare din partea superiorului l-a bucurat şi cu mult interes a ascultat scopul călătoriei ce urma să o facă!

iată, zise în continuare bătrânul, vei merge la Sfânta Mănăstire Căldăruşani şi vei înmâna părintelui stareţ de-acolo o scrisoare. Dacă va binevoi să ne răs­pundă, să ne răspundă. Iar de nu, rămâne să mă oste­nesc a merge eu acolo.

bine, avvo! Dă-mi depeşa şi binecuvântarea, că, imediat plec, se repezi ucenicul cu multă bucurie, dar bătrânul îl întâmpină, zicând:

ştiu că eşti grabnic ascultător, dar nu te pripi chiar aşa, că, nu vei călători singur, ci vei merge îm­preună cu părintele Nichifor.

113

dar, nu e nevoie, avvo, să mă însoţească cineva, că nu-i peste pământ. E colea, la izvoarele lacului, drumul îmi este cunoscut şi-n cel mult două ceasuri sunt acolo!

Pentru a-i linişti pornirea, avva stareţul răspunse:

frate Buricea, fii cuminte cum ai fost şi înainte. Ştii doar că mântuirea nu se câştigă decât prin ascultare şi supunere fără abatere.

m-aş fi descurcat şi singur! încheie ţiganul, posomorât.

AFLAREA TEZAURULUI

După plecarea celor doi, bătrânul, îndată luă cu sine pe fratele Ştefan şi o săpălugă şi purcese la locul din pădure unde se bănuia a fi ascunse obiectele furate. Ajunşi lângă mărăcinişul cu pricina, avva grăi:

ia să vedem, frate: găsi-vom ceea ce căutăm, sau amarnic ne-nşelăm!

preacuvioase, zise îngrijorat ucenicul, ieri, când l-am urmărit pe hoţ, aici l-am văzut intrând şi de aici l-am văzut ieşind. Doar n-o fi ca veveriţa să-şi ascundă nuca în mai multe locuri? Dar, părinte stareţ, dacă i-ar fi lui să ne afle aici, ce-ar putea să iasă? mai zise fratele şi bătrânul, răspunse:

fii fără grijă. Buricea nu este în Schit, ci e trimis la Mănăstirea Mamă cu o scrisoare urgentă.

vai, părinte stareţ, i-aţi dat hoţului posibilitatea să iasă din perimetrul Schitului? Dacă a venit aici înaintea noastră şi a luat tezaurul pentru a-l înstrăina în schim­bul banilor, ce ne facem?

114

m-am gândit şi la asta, fiule şi de aceea nu l-am lăsat singur, ci însoţit de părintele Nichifor, care e des­tul de isteţ.

aha! făcu ucenicul. daţi-mi hârleţul, că, iată mă vâr sub împâslitură. Şi dă Doamne să nu aibă vrăjmaşul câştig!

în vreme ce Ştefan se târa prin tunelul de mărăciniş, avva stareţul vibrând din toată fiinţa, cugeta întru sine: „Doamne Iisuse Hristoase fiul lui Dumnezeu, vino acum în ceasul acesta şi mă ajută să aflu comoara ce ne-a fost furată, că aceasta aparţine Casei Tale şi nu duşmanilor. Tezaurul acesta este jertfa făcută din credinţă şi dragoste a adormiţilor robilor Tăi şi nu îngădui, Doamne, ca aceasta să se pângărească de mâinile spur­cate ale necredincioşilor!”.

Ştefan al nostru, precum am spus, mergând pe ge­nunchi şi cercetând cu luare aminte în stânga şi-n dreap­ta, după 3-4 metri în adâncul împâsliturii, a fost ajuns la un loc ce arăta că aici a mai umblat mână omeneas­că. Frunziş uscat adunat grămadă pe o suprafaţă cam de 1 mp. Cercetaşul, pentru a nu avea neplăceri cu ghim­pii, a îndepărtat frunzişul cu ajutorul hârleţului şi sub acestea s-a putut vedea clar că pământul este scormonit şi nu de mistreţi cu patru picioare, ci de cei cu două picioare.

preacuvioase! strigă ucenicul să ne ţinem bine, că suntem aproape de obiectivul dorit.

aha! dă-i bătaie, fiule, zise bătrânul plin de bucurie şi nădejde. Şi-apoi, se adresează Sfântului Ni­colae, zicând: „Sfinte Nicolae, nu mă lăsa pradă ne­cazului! Făcătorule de minuni, Doamne, fă cum ştii şi

115

descoperă sfinţitele obiecte ce ne-au fost furate. Ah! ce mult aş dori să fie de faţă şi fratele Ioan. el m-a asigurat că tu, Sfinte Ierarhe, ştii de acestea şi că le vei aduce înapoi. Adu-le, Doamne!” Şi a început bietul bătrân a-şi freca mâinile ca pentru o mare şi anticipată bucurie şi din ochii lui obosiţi a lăsat să-i cadă câteva perechi de lacrimi calde.

Şi iată că Sfântul şi grabnicul ajutător Nicolae este aici prezent şi-l ajută pe fratele Ştefan să scoată la lu­mină tezaurul ce, după planul şi dorinţa hoţului ar fi urmat să dispară definitiv din patrimoniul sfinţit al smeritului Schit din Codru. Avva, moşneagul nostru, e numai ochi şi urechi şi stă ca pe ghimpi la intrarea sub încâlcitura boscheţilor. Opera aceasta de scoatere la suprafaţă a tezaurului n-a durat mai mult de opt sau zece minute, dar lui i s-a părut a fi fost o veşnicie. în momentul acesta, nu se mai aude zgomotul lucrului cu hârleţul:

ce faci, Ştefane, tată? întrebă îngrijorat, bătrâ­nul. Ştefan, însă, nu răspunde. Ce ar putea să fie? Poate că e obosit! Urmează apoi câteva clipe de tăcere mormântală în care nu se aude altceva, decât tainica voce a pădurii. Avva stareţul a intrat în panică şi a dat să strige la ucenicul său, dar, îndată auzi târşâitul mersului pe genunchi al lui Ştefan. Ba chiar se pare că ar trage ceva greu după dânsul.

- „Dă Doamne!” „Hai, Sfinte Nicolae!” „Hai, Ştefănică tată!” vorbea bietul bătrân de unul singur şi din sărmanii săi ochi de om îmbătrânit în rugăciune curg şiroaie de lacrimi şiroaie de recunoştinţă, pe faţa-i brăzdată de vârsta venerabilă, „Sfinte şi Mare Ierarhe al

116

lui Dumnezeu, tu însuţi eşti o minune. Şi tu, Ştefane taică eşti un fenomen!”.

Ia să vedem ce ai putut descoperi, copilul meu? zise avva către „colaborator” când, în fine, l-a văzut ieşind de-andoaselea de sub hăţiş cu săpăluga-n mâna stângă şi cu dreapta trăgând de cureaua unei traiste mari din piele răscoaptă. Ştefan, ieşit la lumină, mai întâi îşi făcu semnul Sfintei Cruci, apoi se scutură de ţărână şi frunziş, îşi trecu degetele prin părul răvăşit şi cu mâne­ca rasei îşi şterse sudoarea de pe faţă şi după ce îşi aşeză fesul pe cap, începu a deznoda nojiţele traistei. Bietul avva, sta îngenunchiat şi nerăbdător ca un copil să vadă cu ochii lui obiectele tezaurului, care, prin dispariţia lor, au făcut atâta vâlvă în viaţa Schitului.

Când traista a fost deschisă, bătrânul s-a aruncat cu faţa asupra obiectelor, care străluceau în lumina zilei şi le-a sărutat plângând nestăpânit.

La acestea, Ştefan, grăi:

preacuvioase, eşti aşa plăpând de plângi cu atâta uşurinţă, sau iubeşti mult această comoară pământească?

o, fiule, răspunse bătrânul, le iubesc şi le-am dorit ca pe însăşi viaţa mea. Oare, nu-ţi dai seama că acestea sunt odoare sfinte şi de mare valoare istorică şi spiri­tuală? Acestea au o vârstă de peste 220 de ani şi dăruite Bisericii noastre de înşişi fericiţii ei ctitori. Şi tocmai de aceea au fost scoase din folosinţă şi trecute la păstra­re, să mărturisească peste veacuri generaţiilor care vin despre jertfa şi dragostea înaintaşilor lor. Eu, fiule, sunt cel ce răspund în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale de buna păstrare a acestora şi nu pot fi nepăsător. Şi acum, Ştefane, tată, zise în continuare avva, intră din

117

nou la locul tainiţei şi aşează ţărâna şi frunzăria precum a fost mai înainte şi să ne întoarcem la ale noastre.

în drum spre Schit, bătrânul, zise în şoaptă către ucenicul care purta pe umărul său povara sfântă:

fiule, oare, vor fi în sacul acesta toate piesele ce ne-au fost furate?

asta, nu pot să ştiu. Vom vedea noi când vom ajun­ge acasă. Dar, părinte stareţ, zise prevăzător Ştefan, socotesc că e bine să nu se audă în Schit despre acestea.

desigur, tocmai de aceea am zis să aşezi ţărâna la loc, ca hoţul, când îşi va cerceta tainiţa, să nu afle deodată că tezaurul Sfântului Nicolae e revenit acasă şi e deja în mâinile noastre.

Ajunşi la Schit, cei doi: stareţul şi ucenicul său, în mare taină, duc valoroasa traistă în chilia superiorului, după care, îşi vede fiecare de rostul său de parcă nimic nu s-a întâmplat, vorba aceea: „Nici usturoi n-au mân­cat, nici gura nu le miroase”.

CE A URMAT DUPĂ AFLAREA TEZAURULUI

Mulţumit în sufletul său de a aşa ispravă şi îngrijo­rat că, de bună seamă, nu ştie ce surprize i-ar putea aduce ziua de mâine, stareţul nostru, se abate un pic pe la chilia părintelui Varlaam pe care-l găsi topit de suferinţă pe rogojina sa:

cum te mai prezinţi, părinte Varlaam, mai trăieşti?

mai am o ţâră, părinte stareţ şi după aceea voi pleca pe picioarele altora.

dumnezeu să te miluiască avvo. Şi să ştii că, „Arborele” nu va mai cădea.

118

— Ţi-a spus asta Ionică al meu?

— Nu, ci asta e credinţa mea.

— Să nu te amăgeşti, avvo! Dacă ţi-ar fi spus aceasta fratele Ioan, aş fi putut crede şi eu. Dar, ia spune: ce mai ştii despre el?

nimic, sunt aproape cinci săptămâni de când nu l-am mai văzut.

păcat!

-... dar, îmi voi face timp să mă reped până la el.

mergi, avvo şi adu-l aici că tare mi-e greu fără el. Adu-l să-l mai văd măcar o dată înainte de a închide ochii.

Cu gândurile răvăşite, de la chilia părintelui Var­laam, avva stareţul se îndreaptă către bojdeuca lui Ion. Ajuns aici, bate cu toiagul în butucul ce servea de uşă, dar nu căpătă răspuns. Apoi, strigă:

ioane, tată, eşti acasă? nimic - „Ei, dar, gândeşte el să fie, oare, plecat la ai săi? E prea po­sibil. N-avea cum să reziste aici ca un pustnic fără hai­ne, fără hrană substanţială, fără,... Dar, ia să dau la o parte butucul, poate că este aici şi doarme dus!”.

După înlăturarea butucului, bătrânul se plec ă şi pri­vi înăuntru. „Ion al nostru nu e acasă. Va fi lipsind de mai multă vreme, sau mai de curând?”,

Avva cuteză şi se strecură în interior. Aici, un spaţiu de doi metri pe doi şi tot pe atât de înalt, pe trunchii din faţă, Crucea sta cuminte la locul ei, în partea stângă, jos pe pământ, frunziş mult: acesta e patul lui de odihnă, iar în latura de miazăzi, câteva aşchii late din lemn de tei şi mai multe bucăţele resturi de plasă din sârmă subţire, „Ei, gândeşte avva să ştii că Ion al nostru s-a apucat

119

să lucreze ceva să-şi poată ţine existenţa, nu putea sta aici ca un pădureţ sălbăticit şi fără ocupaţie. Deci, laicul Ion este ieşit în lume şi după cum se vede, va fi lucrând la site pentru cernut făină de păpuşoi. De unde, dar, ar fi putut face rost de scule de lucru şi împletitura de sârmă dacă nu din lumea laică? Şi va fi plecat de mult din coliba asta? Va mai reveni, oare? Iată aici sus între buştenii ăştia o oală ciobită. Asta e pentru apă de băut. Şi încă ceva lângă ea: o înfăşurătură de ştergar. Ce o fi având în zdreanţă asta? Aha, mnealui are pâine, domnule! Şi iată că e proaspătă, bravo! Asta înseamnă că Ion al nostru nu este plecat în elementul lui de baştină, ci se află prin apro­piere. Aşadar, cugetă în continuare bătrânul în situaţia aceasta, mai întâi şi mai întâi, voi lua toate măsurile ce se impun pentru siguranţa tezaurului şi alta mai sigură nu poate fi decât transferarea acestuia la Mănăstirea Mamă. Apoi, prelucrarea cu delicateţe a lui Buricea pentru lăsa­rea păcatului hoţiei şi pocăinţei lui, asta e o treabă ce nu o pot face singur, ci, împreună cu Sfântul Nicolae, care, are mare putere să transforme sufletul omenesc. Şi toto­dată cu aceasta îl voi readuce în sânul soborului nostru pe acest om nevinovat, care nu se îndură să se depărteze de Biserica Ierarhului lui Dumnezeu. Ehei, Ioane, taică, vreau să te văd la dreapta mea cât de curând. Tu poţi fi sprijinul meu bun şi de nădejde, se vede în tine stofă de călugăr adevărat, tu poţi să ierţi şi să înduri orice, tu ai mintea ascuţită, încât şi pe mine m-a înţepat adânc, tu, cu ade­vărat ai lăsat toate şi ai venit aici, în pustie, să slujeşti cu trup şi suflet lui Dumnezeu. Fără zăbavă te voi lua şi te voi duce la avva Varlaam, că te doreşte nespus. Vreau prin aceasta să-i dovedesc că arborele acela al sfinţiei

120

sale nu a căzut şi nici nu va cădea. Ioane, tată, te aştept cu nerăbdare. Fii binecuvântat!”.

După toate acestea, avva stareţul, cu sufletul împă­cat se întoarse întru ale sale gândind şi chibzuind la o cât mai bună rânduială în toate: fluxul slujbelor rituale, rugăciunea continuă, citirea psalmilor, iubirea şi dărui­rea lui Dumnezeu în linişte deplină, dragoste, respect şi ascultare în toată obştea şi mai întâi de toate, pentru scutirea de o mare grijă: predarea în custodie la Mănăs­tirea Mamă a Tezaurului istoric şi sfânt operaţiune ce trebuie a fi cât mai curând pusă-n fapt. Apoi, aducerea fratelui Ioan în sânul obştei Sfântului Nicolae şi ur­mărirea pe mai departe a evoluţiei stării lui Buricea. De voi izbuti a duce la bun sfârşit toate acestea, cugetă bietul avva întru sine la urmă, mă poate lua Bunul Dumnezeu acolo sus, căci mă simt obosit de vârstă şi de grijile acestea ce mă doboară”.

PĂRINTELE ARHIMANDRIT

A doua zi până-n ora prânzului, o căruţă trasă de un cal intra pe poarta schitului „Sfântul Nicolae”. Surugiul, un călugărel căruia abia îi mijea mustaţa sub nas şi lângă el sta îngândurat bătrânul egumen de la Căldăruşani urmaş al marelui stareţ Gheorghe, iar în cupeu, cei doi soli ai noştri: părintele Nichifor şi Buricea brunetul.

Avva stareţul îi întâmpină cu multă bucurie, căci vede în venirea părintelui arhimandrit de la Mănăstirea Mamă însăşi salvarea sa din zbuciumul în care se află.

- „Bine aţi venit în smerita şi de Dumnezeu păzită vatră sihăstrească, preacuvioase părinte. Domnul Hristos

121

v-a îndrumat paşii către noi, robii Săi, că aţi apărut tocmai când aveam mare nevoie de sprijinul duhovni­cesc al sfinţiei tale. Binecuvântaţi şi poftiţi să ne vizitaţi curtea şi Locaşul Sfânt, pe care le ţinem şi noi cu îngăduinţa cerului şi slabele noastre puteri”.

După vizitarea incintei şi a Bisericii, cei doi bătrâni s-au retras în chilia stăreţiei. Aici se discută în taină şi numai între patru ochi. Părintele arhimandrit deschide cuvântul:

ia să vedem, avvo, ce-ai vrut să spui în zapisul trimis şi mai cu seamă în scrisul cela grecesc?

blagosloviţi, preacuvioase părinte, zise avva sta­reţul soborul nostru de-aici are lipsă de duhovnic, eu, am îmbătrânit şi nu mai pot face faţă grijilor ce se impun

câte suflete ai în obştea sfinţiei tale?

treisprezece plus unul.

- „Plusul” este sfinţia ta?

nu, ci un frate mirean, care se ocupă cu rucodelii.

cum, avvo, din paisprezece numai unul roboteşte?

toţi robotesc, preacuvioase, dar acela, unul, face site de cernut făină de păpuşoi, iar ceilalţi, rogojini, coşniţe, preşuri, că ne-a dat Bunul Dumnezeu destulă papură pentru astea.

şi printre aceştia ai vreunul vrednic de preoţie?

încă nu, dar, ce să zic,... vrednic ar fi ciurarul.

ştie ceva carte ciurarul sfinţiei tale?

a prins bine a buchisi Ceaslovul şi Psaltirea şi a apucat să facă şi şapte ani de militărie.

aha, bun! Adu-l aici să-l văd şi eu, mai zise bătrânul oaspete.

Avva, îndată a trimis pe monahul Nichifor şi pe

122

Buricea să-l aducă pe fratele Ioan. în urma lor, stareţul nostru zise către părintele arhimandrit:

preacuvioase, precum bine ştiţi, Biserica noastră a fost înzestrată de către ctitorii ei cu obiecte de cult de mare valoare, lucrate din argint şi aur şi cu pietre scum­pe şi aici, în pustia noastră, stau cu sufletul la gură de grija lor şi socotesc că ar fi bine să le mutăm spre custodie la Lavra Mamă, că, acolo aveţi mai multe din acestea şi aveţi şi pază bună pentru ele.

da, am înţeles asta din depeşa sfinţiei tale. Şi bine ai chibzuit, că la noi vor fi în toată siguranţa şi-ntr-un viitor, de va voi Dumnezeu, vom înfiinţa un muzeu cu toate acestea, spre cinstirea jertfei înaintaşilor noştri şi slava lui Dumnezeu Tatăl. Dar, zise în con­tinuare părintele oaspete, de ce întârzie fraţii?

preacuvioase, fratele ciurar se află cam la o sută de metri de aici şi s-ar putea să nu se afle la bojdeuca lui.

cum, adică, pleacă fără binecuvântare?

da, preacuvioase, pentru că fratele este de sine stătător.

deci, acesta nu face parte din obştea sfinţiei tale?

aşa şi-aşa. Dar, iată-i că au sosit împreună cu cel căutat.

Ajuns în faţa superiorilor celor două Mănăstiri, Ion al nostru, pe dată se aruncă la picioarele lor, cerşind îndurare.

cum te numeşti, frate? întrebă arhimandritul.

din mila cerului mi s-a dat numele de Ioan, prea­cuvioase părinte!

eşti tu vrednic de numele acesta?

nici cât pe departe, preacuvioase părinte.

123

tu nu ai rasă să te îmbraci, că ţi se văd coatele şi genunchii?

nici de rasă nu sunt vrednic, vai mie, ticălosul! Dar, am să-mi cumpăr ac şi aţă să mă cârpesc, prea­cuvioase.

de unde-ţi vei cumpăra ac, aţă şi petice, că eşti departe de lume şi de târg?

avva părinte, zise Ioan cu umilinţă, ies cu lucrul mâinilor mele în drumul care se află cam la doi km. de aici şi care leagă satul lui Vodă cu târgul Urziceni, că pe-acolo trec moşneni de-ai noştri cu carele lor ducându-şi fiecare ce are de vândut sau de cumpărat. Ei mi-aduc cele de trebuinţă pentru rucodelia mea, ei mi-aduc câte o pâinişoară să-mi pot ţine zilele,... şi,... uite aşa-mi petrec eu vremea.

şi dacă te prinde ploaia sau vremea rea, cum vei sta cu marfa ta?

mi-am făcut o surlă de adăpostire, preacuvioase.

deci, ai două locuinţe!?

din mila lui Dumnezeu, am trei, preacuvioase părinte: surla de la drumul mare e prăvălia, bojdeuca de-aici mi-e chilia şi atelierul de lucru şi cea de a treia locuinţă nu are nici pereţi, nici acoperiş.

vrei să spui că stai şi sub cerul liber?

întocmai.

nu ţi-ar fi mai uşor să te integrezi în soborul acestei Mănăstiri?

am dorit acest lucru, dar nu mi-a fost îngăduit.

cine nu ţi-a îngăduit?

cred că însuşi Sfântul Ierarh Nicolae.

124

mda! se vede că ai o inimă sensibilă şi curată. Fii, dar, sobru la judecată şi pregăteşte-te pentru intra­rea sub ascultare de Sfântul Nicolae!

La acestea, bietul Ion al nostru, se prosternă cu frun­tea la pământ, plângând şi zicând:

- „O, Preamilostive Doamne, iată că de această dată te-ai plecat spre mine care sunt cel mai netrebnic rob între toţi robii pământului şi auzind suspinul meu, degrab ai trimis pe marele Tău Ierarh Nicolae să mă pri­mească şi să mă hălăduiască sub binecuvântata sa hla­midă ocrotitoare. Fii, dar, preaslăvit de toată suflarea în veci de veci!”.

TRANSFERUL TAINIC. dEZAMĂGIREA LUI BURICEA

în ziua aceasta şi în noaptea ce a urmat, bătrânul arhimandrit stareţul Mănăstirii Căldăruşani, a fost oaspete al Schitului Sfântul Nicolae şi după slujba Utre­niei din dimineaţa următoare, căruţa care l-a adus aici, era trasă în faţa stăreţiei. Fratele Ştefan, despre care deja avem cunoştinţă, se află chemat de avva stareţul, care-i şopteşte, zicând:

frate Ştefane, eu, până în după amiaza zilei de mâine lipsesc de aici. Am spus asta şi părintelui Nichifor. Tu, fii atent, la toate mişcările lui Buricea şi când mă întorc, îmi spui tot ce ai putut observa.

da, preacuvioase părinte. Blagosloviţi! zise ucenicul, făcându-i metanie.

După acestea, bătrânul a adus din chilia sa un colet cam măricel legat într-o faţă de masă şi-l aşeză sub

125

fânul din cupeul căruţei. Desigur, ce altceva ar putea fi decât tezaurul despre care am vorbit până aici, ce, de acum urmează să fie transferat la Mănăstirea Mamă lângă altele tot de acest fel şi unde vor fi pe mâini sigure şi sfinte. Acolo, bătrânii noştri când vor ajunge, vor încheia în scris un act de predare primire a valo­roaselor obiecte de cult şi pe care act, Avva stareţul îl va păstra cu mare sfinţenie împreună cu celelalte docu­mente ale Schitului Sfântul Nicolae.

Iată-i, aşadar, gata de plecare la drum, tot soborul este adunat în jurul celor doi bătrâni pentru a lua bine­cuvântare. Nu lipseşte nici Buricea, care le face meta­nie şi le sărută mâinile.

- „Fiilor, le grăieşte părintele nostru stareţ fiţi cu inima trează, că Sfântul Nicolae vă supraveghează. Să ne vedem, dar, cu bine în ziua de mâine. Domnul fie cu voi toţi”.

Şi,... au plecat. în urma lor, fratele Ştefan e numai ochi şi urechi. Şi iată că, n-a trecut mult şi vede pe Buricea că se furişează pe portiţa din dos şi se îndreap­tă către locul cu pricina. Vai, dar, ce se-ntâmplă? Iată că nu este singur, ci e însoţit de un ins ce se vede cât de colo că-i un zavragiu căldărar probabil, de acelaşi sânge cu Buricea. De unde, Doamne a mai apărut şi acesta? Şi cum l-a putut înştiinţa să vină chiar acum? Probabil, trimiterea lui la Căldăruşani i-a înlesnit lui Buricea să ia legătura cu cosânzeanul lui. Şi încă s-ar putea să fie de aceeaşi mamă! Bietul fratele Ştefan, cu inima cât un purice, se strecoară-n urma lor pitulându-se după arbori şi urmărind toate mişcările acestora, care, acum sunt ajunşi lângă împâslitura de mărăcini. Aici,

126

Buricea, îi şopteşte ceva la ureche însoţitorului său. Apoi, se pleacă şi se vâră sub leasă, înaintând către locul unde trebuie să dea peste bogata sa pradă ce e îngropată şi acoperită cu bolovani şi frunze. De aici urmează cea mai înfrigurată fază. Buricea tremură din tot corpul de emoţie gândind că, peste câteva momente va să-şi vadă visul cu ochii. Iar Ştefan al nostru, pitit după copac, a putut vedea totul cu speculaţie şi frică şi cugetă întru sine: „Doamne, ce-o ieşi din toată tărăşenia asta? De-ar fi să mă prindă ţiganii că-i urmăresc, s-a zis cu mine şi nimic alta!”. Iată, acuş, acuş, hoţul va vedea că nepreţuita lui pradă a dispărut din groapă. Uite cât de agitat se mişcă mărăcinişul în dreptul tainiţei goale! Asta denotă că ţiganul Buricea lucrează de zor şi se aud chiar vorbe de-ale lui, vorbe grele, numai că de aici nu se înţelege ce vrea să spună. Zlătarul însoţitor a făcut potecă bătută mergând nerăbdător în jurul zonei cu bucluc şi vorbind în limba lui ţigănească cu aliatul său. în fine, iată-l acum pe Buricea că iese înfuriat de sub boscheţi, cu părul răvăşit pe cap, îşi ridică pumnii ameninţător către Cer şi strigă cu glas de grea ocară: „Ah, Ioane, nemernicule Ioane, cu nici un chip n-ai să-mi scapi! Cu mâna mea te voi ucide!”.

La acestea, Ştefan, iarăşi cugetă înspăimântat: „Doamne Iisuse, învaţă-mă cum să fac să-l pot anunţa pe fratele Ioan de primejdia ce-l ameninţă?”.

Şi pe când hoţii se învârteau zăpăciţi şi înjurau pe ţigăneşte, Ştefan, cu multă atenţie s-a retras de la „pos­tul său de observaţie” şi a alergat în latura de miazăzi a Schitului la bojdeuca lui Ioan, dar nu i-a fost dat să-l afle, probabil, că acesta era plecat dincolo, la bordeiul

127

lui de la drumul mare. Şi îngrijorat pentru Ion, că nu l-a putut preveni de pericolul ce-l pândeşte, s-a retras în incintă fiind în continuare cu aceeaşi atenţie şi frică şi gândind: „Ce voi face, Doamne? părintele stareţ vine abia mâine, pe fratele Ioan nu l-am aflat să-i zic să fugă încotro va vedea cu ochii, celorlalţi fraţi şi părinţi din obşte nu le pot spune despre acestea, dar părintelui Nichifor îi voi destăinui, totuşi, dedesubturile lui Buricea, că sfinţia sa, ca iconom al schitului îl poate ţine din scurt pe acesta punându-l, după tradiţie şi rânduială să citească psalmii lui David în noaptea aceasta care vine!”.

DUPĂ DISPARIŢIA LUI BURICEA

Şi aşa cugetând el, merse degrab la părintele Nichifor şi-l puse-n cunoştinţă de toate cele petrecute până aici. Sfinţia sa, când auzi despre ce este vorba, se umplu de uimire şi spaimă şi zise către învăţăcel:

frate Ştefane, dacă astfel stau lucrurile, să facem tot ce ne stă-n putinţă să-l salvăm pe fratele Ioan. Despre Buricea ţiganul ştiu că e un element malefic. Mi-am dat seama de aceasta încă de la venirea lui aici, că joacă un rol de individ cu două feţe. Mergi acum, Ştefane tată, şi anunţă-l pe fratele Ioan.

de acolo vin, părinte Nichifor, dar nu l-am aflat la bojdeucă. Şi de aceea zic, că ar fi bine să-l ţineţi pe Buricea la citirea psalmilor. Poate-şi mai potoleşte mânia.

mai întâi de toate, Buricea nu ştie carte şi-apoi, e greu de crezut aceasta despre el, care a cutezat să jefuiască Biserica lui Dumnezeu. Buricea e un element

128

Neîmblânzit, e un lup îmbrăcat în blană de oaie, stre­curat printre noi să tulbure liniştea tuturor de aici!

vai, părinte Nichifor, eu nu ştiu unde-şi are fra­tele Ioan adăpostul din drumul cărăuşilor să-l pot anunţa şi acum deja este seară şi nu cutez a umbla prin pădure!

frate Ştefane, mai zise părintele Nichifor, ce zi e astăzi?

miercuri, părinte, doar ştii, de ce mă mai întrebi?

iată ce facem, completă călugărul. Noaptea aceas­ta va fi o noapte de priveghere şi rugăciune pentru toată lumea şi vom căuta a-l ţine pe Buricea pe tot timpul în atenţia noastră. Mergi, dar, şi anunţă-i pe toţi de această rânduială şi vezi unde e inculpatul acum şi cu ce se îndeletniceşte. Apoi vii şi-mi spui.

Şi în faptul acestei seri de miercuri, 11 august 1852, credinciosul nostru Ştefan, a adus la cunoştinţa soboru­lui programul stabilit pentru noaptea ce vine, de către părintele Nichifor locţiitorul stareţului, căci bătrânul, precum ştim, se află-n deplasare la Căldăruşani. Cu insistenţă şi cu destulă discreţie l-a căutat el pe Buricea ţiganul, dar nu i-a fost dat să-l afle şi nimeni de aici nu ştie de el. A dispărut fără urmă.

Iar toată noaptea aceasta obştea schitului din Codru şi-a petrecut-o numai în rugăciuni şi-n mireasmă de tămâie şi smirnă, cerând lui Dumnezeu să înlăture cu puterea Sa toate duhurile rele ce tulbură liniştea şi buna înţelegere din acest cuprins.

în dimineaţa zilei următoare, avva stareţul, de acum fericit că şi-a regăsit tezaurul şi a scăpat de grija lui, este adus tot cu aceeaşi căruţă la Metocul său de baştină. Nu putea să mai întârzie, deoarece peste două

129

trei zile este sărbătoare împărătească adormirea Maicii Domnului şi pentru întâmpinarea acestui mare praznic, care, în acest an (1852) s-a întâmplat să cadă duminica, trebuiesc făcute şi puse la punct multe pregă­tiri de ordin material şi mai ales, spiritual.

Bătrânul, decum sosi în Schit, fu pus în cunoştinţă de tot ce s-a petrecut aici în absenţa sa, precum şi de ameninţarea fratelui Ioan şi dispariţia lui Buricea.

Mult s-a mai tulburat bietul avvă la auzul acestora şi cu durere-n suflet se adresă tuturor de subascultare, zicând:

- „Fraţilor şi părinţilor, fiţi trezi! Fiţi trezi că „a intrat cariul în tulpina copacului”, iar viscolul din afară suflă cu putere!”.

Viscolul din afară, iubiţi cititori, era viscolul luptelor şi frământărilor antifeudale ale poporului românesc pentru înfăptuirea visului de veacuri: „Unirea Principa­telor şi eliberarea de sub stăpânirea imperiului Otoman”, care a culminat cu o lungă perioadă de timp ce a durat de la martirizarea marelui domnitor creştin, Constantin Brâncoveanu - 1714 şi până la unirea Moldovei cu Ţara Românească de sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza la anul 1859.

În toată această vreme, pe tronul românesc s-a pe­rindat un lung şir de domnitori străini de neam şi lege, numiţi numai de către sultanul de la Istambul. Astfel că, armatele păgâne turceşti, făceau dese incursiuni de pradă pe plaiurile de basm ale ţării noastre şi cu neiertătorul lor paloş ucideau fără milă pe cei ce credeau

130

în Fiul lui Dumnezeu şi al Preacuratei Fecioare Maria domnul şi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos.

Iată dar, fraţilor „viscolul din afară” ce ameninţa viaţa „Copacului” din Grădina Sfântului Ierarh Nicolae.

Aşadar, să mergem mai departe, să vedem cum au evoluat aici evenimentele: Mai întâi de toate ne vom îndrepta atenţia şi privirile către avva stareţul bătrâ­nelul acesta care e numai pielea şi osul, inima şi sufle­tul în alcătuirile lui şi pe care-l vedem de această dată foarte tulburat şi încărcat de griji, mai ceva ca înainte de a-şi rezolva problema tezaurului, despre care am vorbit în capitolul precedent. Atunci, era în joc o im­portantă parte din averea istorică spirituală a Biseri­cii, iar acum, însăşi viaţa Schitului acesta, asupra căruia, Dumnezeu, l-a pus păstor şi supraveghetor.

Ca primă măsură ce trebuie luată pentru prevenirea unor eventuale consecinţe, este aducerea de urgenţă în incinta schitului a fratelui Ioan, a omului asupra căruia planează pericolul morţii. Şi asta, nu numai pentru fap­tul că e suflet de om şi trebuie scos în afara oricărui pericol, dar, precum am putut observa, avva al nostru, fiind din fire foarte sensibil la suferinţele altora, şi-a cam lipit inima de inima acestuia.

Dar, ce-o fi găsit avva stareţul la mireanul acesta, care, mai ieri-alaltăieri şi-a lăsat în lume nevastă şi copii şi a venit aici să îndure multe şi de toate, numai Dum­nezeu ştie. Adevărul e, că bătrânul, în subţirimea lui, a întrezărit la fratele nostru Ioan o rază tainică de lumină ce a întreţinut într-însul cele mai de seamă virtuţi; răb­darea, nădejdea şi dragostea şi asta a fost destul pentru avva să se îngrijoreze şi să plângă pentru el.

131

fraţilor şi părinţilor, zise bătrânul cu ochii plini de lacrimi către soborul ce sta smerit şi înfricoşat să ne rugăm la Dumnezeu, să îndepărteze de la noi „vier­mele” ce roade la rădăcina „Copacului” nostru şi să ne apere de „viscolul” potrivnic ce s-a pornit din afară. Tu, frate Ştefane şi voi ăştia mai tineri, imediat alergaţi la bojdeucă şi aduceţi aici pe fratele Ioan. Spuneţi-i să nu se codească, ci degrab să vină, că e aşteptat de noi toţi şi de Sfântul Nicolae.

preacuvioase părinte, intră Ştefan cu voce gravă, ieri după amiază am fost trimis să-l aduc pe fratele Ioan şi nu l-am găsit la bojdeucă. Ce vom face de nu-l vom afla nici de această dată?

Bătrânul răspunse grăbit:

nu mai pierdeţi vremea, ci mergeţi, că poate între timp a venit la căsuţa lui. Iar de nu, nu vă depărtaţi, ci veniţi să-mi spuneţi. Eu, până una-alta, mă voi sfătui şi cu părintele Varlaam.

în cele câteva minute de înfrigurată aşteptare, avva stareţul, cu gândurile tulburate se duse la părintele Varlaam ca la un bătrân cu minte multă, de la care, într-o astfel de situaţie, ar putea primi un sfat bun, o vorbă de mângâiere, de îmbărbătare. Şi intrând la bă­trân, fără o altă introducere, i se adresează, zicând:

părinte Varlaam, fii sănătos, ridică-te şi vino de ne ajută, că situaţia greu s-a tulburat. Tare mi-e teamă că Praznicul Sfintei Mării va veni cu jale în loc de bucurii!

După un oftat prelung, bolnavul îşi ridică domol capul şi privind în tavan, grăi ca pentru sine:

- „O, adâncul înţelepciunii şi puterii lui Dumne­zeu!”.

132

Apoi, către superior:

avvo, avvo, cât de nepătrunse sunt planurile lui Dumnezeu, Cel ce voieşte ca tot omul să se mântuiască! Să-L lăsăm, dar, pe El să decidă pentru soarta noastră.

Sufletul bătrânului stareţ e mult prea tulburat şi nu se poate linişti cu un astfel de răspuns şi în cele din urmă, grăi:

dar, părinte Varlaam, nu înţelegi că eu trebuie să dau răspuns în faţa înfricoşatului Judeţ pentru toţi şi pentru toate cele de aici?

avvo, interveni bătrânul monah, iartă-mă, dar, sfinţia ta mă sileşti: Ce spune Cuvântul?... Cele pământeşti rămân pământului, iar cele de substanţă di­vină, merg la obârşia lor, la Izvorul din care au ieşit şi acolo, fiecare va da răspuns în funcţie de felul cum s-a ostenit aici a fructificat talantul ascultării. Cum citim? trupul este mai de preţ decât haina, dar noi ştim ca haina sufletului este trupul. După plecarea sufletului, trupul rămâne ca o haină învechită, ca un lucru netrebuincios ce trebuie cât mai degrabă aruncat în groapă. Sufletul este totul. El e de o valoare inestimabilă, este nemuritor, ca şi Tatăl Care l-a creat. De aceea nu se poate răscumpăra nici cu toate comorile pământului!

Stareţul nostru, însă e stăpânit de îngrijorare şi frică.

cuvintele sfinţiei tale, părinte Varlaam, nu sunt noi, dar totdeauna sunt proaspete şi vrednice de auzit, iar eu fierb de grija tuturor. Adineaori am trimis să-l aducă aici pe fratele Ioan, să fie la adăpost, pentru că asupra lui s-a abătut o grozavă ameninţare. Şi Doamne, ce s-o fi întâmplat de întârzie fraţii? Tare mi-e teamă, părinte Varlaam, că „Pomul” acela de care vorbeai, va

133

cădea. Şi cât a fost de umbros şi răcoros şi acum, oare, se va dovedi că n-a fost bun de nimic?!

avvo, insistă bătrânul, - „Copacul” acesta nu va cădea, decât cu îngăduinţa lui Dumnezeu şi abia după aceea se va vedea la ce ar putea fi bun: de stâlp la casă, sau de tăiat în bucăţi şi aruncat în sobă!

să lăsăm astea, părinte, grăi stareţul apăsat, ca omul ce-şi pierde răbdarea, eu am venit la sfinţia ta în speranţa ca împreună să găsim o cale de salvare, pentru că ne bântuie furtuna şi însăşi viaţa fratelui Ioan e în pericol şi trebuie să-l salvăm!

te frămânţi în van, părinte stareţ. Acum e târziu, zise bătrânul monah, ca cel ce prin prisma intuiţiei pe toate le vede clar.

La acestea, avva stareţul, grăi înfricoşat:

dar eu l-am izgonit afară de aici din Grădina Sfântului Nicolae pe fratele nostru Ioan!

l-ai izgonit, avvo, pentru că aşa a binevoit Tatăl Ceresc şi pentru râvna ce o ai faţă de Biserica Fiului Său. Doar am spus: Toate se petrec la centimă. Ceasul lui Dumnezeu merge foarte încet, dar niciodată nu ră­mâne în urmă. Iată, fratele Ioan va ajunge înaintea noastră acolo unde ne este dorul, căci tinerii trimişi de sfinţia ta să-l aducă, se întorc fără el!

CĂRĂUŞII MOŞNENI

Pe drumul cărăuşilor ce leagă Cetatea de Scaun Domnesc cu târgul Urziceni, un convoi de patru care trase de boi şi încărcate cu coşuri împletite, ciubăre, putineie, lână, brânză şi câte şi mai câte alte lucruri

134

făcute de mâna omului, undeva după o cotitură s-au oprit din mers şi stăpânii lor, se îndreaptă pedestru către adăpostul „Sitarului” al cărui nume de botez, ei încă nu-l cunosc, vrând, după cum au prins în obicei, să-i ia şi produsul muncii acestuia, pentru a-l duce la târg spre vânzare. La aproximativ 20-30 de metri de obiec­tiv, oamenii s-au oprit şi s-au pitit după arbori. în faţa bordeiului, Sitarul se afla înconjurat de cinci-şase ieni­ceri soldaţi turci cu paloşe la brâu, care-l iscodeau, zicând:

omule, am auzit că pe-aici se află o Mănăstire procopsită. Dacă vrei să nu mori, spune-ne în ce parte este şi care e poteceaua ce ne-ar putea duce acolo?

Şi Ion al nostru, le-a răspuns, zicând:

uite, domnii mei, mergeţi pe cărarea aceasta, şi le-a arătat direcţia spre miazăzi. să ştiţi, însă, că o să aveţi de mers până veţi găsi ceea ce căutaţi. Dar, sunteţi tineri şi drumul prin pădure e nespus de plăcut. Fiţi sănătoşi şi să auzim de bine!

După plecarea turcilor, cărăuşii târgoveţi s-au apro­piat şi l-au întrebat pe stăpânul surlei:

ce vroiau mahomedanii aceia de la un om sărac ca dumneata, nene Sitarule?

mi-au cerut să-i îndrum către Mănăstire.

dar le-ai arătat cărarea opusă, căci în direcţia aceasta nu există nici-o aşezare mănăstirească!

tocmai de aceea am căutat să-i îndepărtez. Toată lumea ştie că turcii sunt duşmani de moarte ai creştinilor şi jefuitori de cele sfinte.

foarte bine ai procedat. Dar, omule, fii cu ochii în patru, că păgânii ăştia de turci sunt răzbunători.

135

da, ştiu de asta şi tocmai aş fi vrut să alerg la Schitul de aici al Sfântului Nicolae să-i anunţ pe cei din sobor că vijelia s-a apropiat. Şi iată, că aţi apărut dum­neavoastră să luaţi rucodelia. Veţi şti că de data aceasta nu am decât o duzină de site. Poftim, luaţi-le şi să aveţi o bună vânzare. Şi vă rog, la întoarcere să-mi aduceţi un ac şi aţă, să-mi cârpesc hainele de pe mine.

bine, nene Sitarule, au răspuns oamenii, nu vom uita de asta. Şi dumneata fii atent, că turcii ăştia, pentru nimica toată sunt în stare să căsăpească omul!

cred că sunt în stare să omoare om nevinovat, dar sufletul din el nu-l poate vătăma cu nimic, mai zise Ioan al nostru, în timp ce târgoveţii se îndreptau către carele lor.

TRĂDĂTORUL ŞI AGARENII

Dar turcii despre care ne fuse vorba, au mers ei ce au mers pe cărarea aceea lăturalnică şi la un moment dat au început a se îndoi de o reuşită, când, deodată au auzit paşi de om alergând în urma lor. Ei, repede au pus mâna pe paloşe şi au luat poziţia de luptă. Insul, un călugăr tânăr şi de aceeaşi culoare cu ei, când i-a ajuns din urmă, s-a aruncat la picioarele lor, gâfâind de obo­seală şi zicând:

domnii mei, sunt gata să-mi dau sufletul alergând după luminăţiile voastre!

ce vrei de la noi, ghiaure, ai venit să te scurtăm cu un cap?

de nu m-aş socoti robul domniilor voastre, nu m-aş fi obosit să vă ajung, croncăni ţiganul. Şi iarăşi agarenii:

136

După haine tu eşti unul din aceia care se închină la Feciorul mariei?! Pregăteşte-te, dar, să-ţi faci baie în sângele tău!

Auzind acestea, ţiganul se înspăimântă şi zise tre­murând:

o, vai, domnilor, la ce v-ar folosi stârvul meu, dacă veţi pierde o comoară de mare preţ?

ghiaure viclean, se aţâţară turcii, dacă cineva ştie de o comoară, pentru ce ar da-o altora şi nu s-ar folosi el de ea?

luminaţilor stăpâni, comoara se află în mâinile altora, iar pe noi, din sobor, ne ţin flămânzi şi ne muncesc fără milă zi şi noapte!

şi de va fi precum zici, în cele din urmă cu ce te-ai alege?

Tuciuriul, cu aer de precupeţ de omenie, cârâi:

oare, domnii mei, când veţi pune mâna pe o aşa bogăţie, nu veţi da în schimb robului vostru măcar o pungă de mahmudele, să-mi pot ţine şi eu zilele?

ce vorbeşti, bre? Dar, ia spune: în ce constă bogăţia aceasta, măi nespălatule?

numai obiecte de slujbă din aur, argint şi pietre preţioase!

tu, ghiaure, ghiaure, vrei să ne tragi în cursă!

nicidecum, domnii mei, doar sunt în mâinile voastre şi puteţi face cu mine precum vă e voinţa, dacă se va dovedi că nu spun adevărul.

Ia să te legăm noi burduşel şi să mergi să ne arăţi comoara de care ziseşi.

Şi turcii, legându-l pe ţigan, au dat să plece mai departe, dar, prizonierul i-a oprit, zicând:

137

nu încolo, domnii mei, ci îndărăt!

cum aşa? au zis turcii indignaţi. în direcţia aceasta am fost îndrumaţi.

cine v-a îndrumat?

un om sărman şi zdrenţuros, lucrător de site, ce-şi are adăpostul în drumul carelor.

aha, acela e un mare şarlatan, domnilor! Cu bună ştiinţă v-a îndrumat greşit, cu scopul să vă îndepărteze de Schitul cu pricina.

— Ha! făcură turcii. De-acum paloşele noastre vor vorbi. Să ne întoarcem şi să ne grăbim paşii.

Şi pe dată au făcut calea-ntoarsă, fiind în toată clipa gata de apărare de va fi să fie traşi în vreo cursă oarecare.

SE APROPIE MOARTEA

Despre călugărul acesta tânăr, nu e nevoie să ni se spună cine este, pentru că toată lumea ştie, că nu poate fi altul decât Buricea, hoţul şi uzurpatorul Buricea, care în şiretenia lui de şarpe veninos a intuit precum i-a şoptit încornoratul de care ascultă că, mireanul Ioan fiind în afara Schitului, l-a urmărit pe el, a aflat unde e ascuns „tezaurul” şi apoi, uşor i-a fost să-l „fure” din tainiţă şi să şi-l însuşească, sau să-l restituie stareţului.

Cam aşa, iubiţi cititori, gândea în sinea lui ţiganul acest iudă viclean şi trădător.

în fine, hai să ne ţinem aproape şi să urmărim cu atenţie toate mişcările lor.

Iată-i, aşadar, ajunşi în drumul carelor şi după o coti­tură au dat peste adăpostul Sitarului. Acesta, însă, nu a fost găsit la prăvălioara lui şi turcii, fulgerător l-au străpuns cu privirile pe ţigan, dar el, repede le-a grăit, zicând:

138

nu vă tulburaţi, domnii mei, că nu asta e casa şarla­tanului. Locul lui de dormit e o bojdeucă ce se află la mai puţin de o fugă de căţea. E acolo-n coasta Mănăstirii în sânul căreia trebuie să fie comoara de care vă spusei.

Turcii, neavând deplină încredere în pălăvrăgeala ţiganului, au zis, ameninţându-l:

hai, ghiaure, dacă te dovedeşti bre, că umbli cu şoalda, numaidecât te vom dezbrăca de piele, să ai din ce-ţi face opinci!

eu nu vă spun alta decât adevărul, a răspuns ţiganul. tezaurul e în Mănăstirea asta ce se află colea la doi paşi. Sitarul şi stareţul trebuie să ştie unde-l ţin ascuns. Să mergem, domnii mei, că, iată se apropie seara.

Turcii, mai întâi au risipit adăpostul Sitarului şi după ce au trecut prin vadul unei ape limpede şi cu păduriş la margini, cărarea a devenit mai vădit umblată. Şi de aici, foarte curând au ajuns în faţa colibei lui Ioan al nostru. Gazda, auzind foşnetul de-afară, a ieşit prin uşa lui scundă şi văzând pe Buricea înconjurat de ieniceri înarmaţi, a zis cu glas pierdut:

O, vai fratele meu Buricea, până aici ai ajuns? Cu atâta uşurinţă ţi-ai vândut libertatea cea întru Hristos Domnul?

La acestea, turcii, furioşi au intrat cu vorba adresându-se mai întâi către ţigan:

ghiaure spurcat, acum e acum! Dacă se va vedea că umbletul nostru până aici a fost în van, ştii oare ce te aşteaptă?

Buricea, făcând ochii mari cât cepele, grăi tremu­rând:

mă veţi ucide?

139

nu te vom ucide, bre, că ne e milă de tălică, ci doar îţi vom tăia pe rând câte un deget şi ţi le vom da să le mănânci.

preabumi mei stăpâni, grăi Buricea cu bâlbâială-n glas de vreme ce această comoară de mare preţ, ce curând o veţi avea în mâinile voastre şi pe care am avut-o şi eu în mâinile mele şi am văzut-o cu ăşti doi ochi ai mei, să nu mai aveţi nici cea mai mică îndoială.

După acestea, turcii au zis către Ioan:

şi tu, ghiaure zdrenţuros, ne cunoşti pe noi?

da, vă cunosc, răspunse omul nostru. Sunteţi oaspeţi nepoftiţi, dar, cu toate acestea, eu vă zic: „Bine aţi venit!”

ştim noi, bre, că tălică zici aşa de frică, dar ia spune: Cum ai putut înşela ostaşii temutului Sultan împărat a toată lumea, stăpân al marelui şi vestitului harem din seraiul Bosforului?

-Nu mi-a fost deloc greu, deoarece împăratul meu este împăratul împăraţilor este însuşi Hristos Iisus fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt!

asta o credeţi voi, ghiaurii creştini, dar, ştii ce e acesta? mai ziseră turcii arătând către butuc.

Şi Ioan a răspuns fără zăbavă:

da, aceasta e uşa mea prin care intru şi ies.

unde, bre ghiaure intri şi din ce ieşi, că magherniţa asta seamănă mai mult a bârlog de urs?!

La acestea, Ion al nostru, a răspuns:

intru în Biserica de Sus, ieşind din cea de pe pământ!

Turcii înţelegând că Sitarul înşiră vorbe creştineşti şi cum ei nu mai aveau timp de pierdut, au poruncit lui cu asprime, zicându-i:

140

apleacă-te şi sărută-ţi „uşa”.

La porunca aceasta, fratele Ioan a îngenunchiat lân­gă butucul ce i-a ţinut loc de portic la colibă, şi-a ridi­cat privirile spre Cer şi a grăit cu glas blând şi duios: „Îţi mulţumesc Stăpâne Doamne, pentru tot ce a fost până aici şi Te rog să nu iei în seamă greşelile fratelui meu Buricea. Iată, acum vin la Tine prin „uşa” ce mi-ai dăruit-o. Fie, dar, voia Ta şi primeşte şi slăbănogitul meu suflet acolo, Sus. Amin!”.

Apoi, s-a aplecat, a sărutat butucul şi şi-a aşezat uşurel capul spre jertfa. în clipa următoare, luciul paloşului turcesc a străfulgerat aerul şi numai dintr-o singură lovitură, frumosul cap al Sitarului se rostogoli de cealaltă parte şi se opri în pragul bojdeucii. Pămân­tul însetat îndată s-a înroşit şi a înghiţit cu lăcomie sângele cald şi nevinovat al lui Ioan al nostru sângele unui martir care a ştiut să muncească în tăcere cât a fost să fie pe pământ, să îndure cu cuget bun şi paşnic şi să ierte totul semenilor săi din curată şi nefăţarnică dra­goste creştinească.

După această ispravă, turcii, la indicaţiile prizonie­rului lor, au dărâmat bojdeuca şi au căutat cu atenţie printre trunchii din care fusese construită şi negăsind ceva, au grăit scurt şi apăsat către ţigan:

- „Pregăteşte-te” şi-i arătară butucul.

în timp ce nepătatul suflet al „mireanului” se zvâr­colea să iasă din alcătuirile trupului decapitat şi scăldat în propriul sânge, ţiganul, cuprins de groaza morţii nici nu-şi da seama că stă cu picioarele pe Crucea lui Ioan, cea făcută din două ţambre de mesteacăn şi nici nu avu puterea să se căiască de satanica lui trădare, ba dimpotrivă,

141

Turcii, furioşi, poruncesc lui Ioan: „Apleacă-te şi sărută-ţi „uşa".

142

cu inima plină de ură şi răzvrătire pentru comoara pierdută şi slaba lui speranţă de a-şi salva pielea, merse tot mai departe în hăul oarbei răzbunări!

preabunii mei stăpâni, bâlbâi el tremurând de spaimă şi privind holbat la butucul vopsit în roşu de sângele ne­vinovatului Ioan, e clar: nu avea cum să stea aici un tezaur aşa de scump, ci acolo-n Mănăstire, unde, după socotinţa mea, numai „Babacu” trebuie să ştie de el.

cine e Babacu, bre, ghiaure spurcat? şi unde-l putem prinde şi pune la respect? întrebară călăii păgâni. Şi ţiganul, cu ochii roşii însângeraţi şi glasul răguşit, răspunse:

Îi mare. Stareţul. E colea, la o aruncătură de bolovan.

POMUL VIEŢII S-A PRĂBUŞIT

Înserarea se lasă văzând cu ochii şi aerul e apăsător şi trist ca moartea. Nici un tril de pasăre nu se mai aude printre crengile copacilor, de parcă o vrajă pustietoare ar fi împietrit pădurea şi toată lumea ei. Chiar şi clopo­tul „surd” din turnul Bisericii şi toaca de oţel nu au mai anunţat începerea slujbei vecerniei şi a privegherii de toată noaptea pentru întâmpinarea marei sărbători de mâine. Schitul Sfântului Nicolae din Codru, a murit. Copacul vieţii lui s-a prăbuşit la pământ!

în urma acestui groaznic măcel, turcii au strigat către Buricea trădătorul, ce căpătase înfăţişare de strigoi:

şi,... zici ghiaure, că ăştia-s toţi?

da. Toţi răspunse el plin de groază.

de ce minţi, spurcatule?

143

mă jur pe viaţa mea: ăştia-s toţi.

De ce juri pe ce nu ai? Culcă-te la pământ să te strivim ca pe muşte, ghiaure, că dintr-aceştia lipseşte unul, adică tu, spurcatule!

Spaimă peste spaimă năvăli peste ţigan.

Văleu, preabunii mei stăpâni, iată, nu mai doresc de la luminăţiile voastre punga cu mahmudele. Nici măcar o carboavă, numai cruţaţi-mi viaţa!

scoate mai întâi comoara şi la urmă vom vedea noi. Cum, adică, ghiaure ai vrut înadins să ne înşeli, sau asta a fost dorinţa ta, să te răzbuni pe toţi aceştia pentru o pricină oarecare?

Trădătorul, pentru a scăpa, sau, cel puţin a-şi amâna cum-necum sentinţa de moarte, recurse la alte şiretlicuri:

domnii mei, zice el văicărindu-se ştiţi doar că eu însumi v-am căutat săă,...

pentru ce ne-ai căutat, încenuşatule?

să vă spun de bogăţia aceasta şii,...

născocitorule de minciuni, până când crezi că ai să ne înşeli?

eu nu vă înşel, domnii mei, căci mă tem de moarte, dar, ceva mă face să cred că totuşi tezaurul este pe aici, pe undeva.

scoate-l să-l vedem!

v-am spus că l-am avut, dar mi l-a furat.

cine ţi l-a furat?

- „Mireanul”!

şi cine e mireanul, ghiaure?

sitarul. Şi,... poate,... poate între timp l-o fi dus înapoi la locul unde-l ţineam eu ascuns.

asta i altă balivernă, tuciuriule. Ce l-ar fi făcut pe Sitar să ducă tezaurul de unde l-a luat?

144

păi, domnii mei, omul acesta nu era sănătos la glagorie şi avea nişte pandalii la cap, că şi-a lăsat ne­vasta, copiii şi tot rostul din satul lui şi a venit aici să moară de foame.

asta-i ultima hodorogeală de-a ta, nespălatule. Ia, acum pregăteşte-te să te speli în sângele tău.

dar, totuşi, domnii mei, bine-ar fi, zic, să mergem la tainiţa din mărăciniş, că, poate,... mai ştii... Sitarul nu era zdravăn cu judecata şi,...

Turcii, plictisiţi de vorbăria fără rost a ţiganului, au vrut să termine cu el, dar gândul că trebuie să pună mâna pe tezaur, îi făcu să mai amâne un pic execuţia.

hai, nu mai pălăvrăgi şi să mergem unde zici. Şi de se va dovedi că umbli cu şoalda, nu te vom tăia-n bucăţi, ci de viu te vom frige pe jar, ca pe berbeci!

Şi zicând acestea, turcii l-au împins de la spate cu paloşul pe Buricea în direcţia arătată de el şi când fură ajunşi la mărăcinişul cu pricina, ţiganul zise:

aici, domnii mei, am avut îngropată comoara aceea de mare preţ.

ai avut-o, dar acum trebuie s-o avem noi. Hai, scoate-o repede, că Alah ne cere să sfârşim cu toate odată cu sfârşitul zilei, grăiră agarenii. Şi-apoi, con­tinuare: frumos loc de tăvăleală ţi-ai ales, ghiaure spurcat. Hai, scoate tezaurul înainte de a te dezbrăca de piele.

Ţiganul, pierdut de frica morţii, zise către otomanii ce-l înconjurau:

domnii mei, sloboziţi-mă de legături, să pot intra prin tunelul acesta încâlcit şi să pot înlătura pământul ce acoperă comoara.

145

Turcii, după ce i-au dezlegat mâinile, au zis:

grăbeşte, ghiaure, că iată, şase paloşe te-aşteaptă de jur-împrejur!

Şi în timp ce Buricea se târa mergând în patru labe pe sub mărăciniş, unul dintre turci tăia cu paloşul împâslitura în urma lui, făcând astfel o cărare până la groapa cu pricina.

Ajuns aici, fără nădejde de scăpare, ţiganul se văzu în faţa gropii în care, numai cu câteva zile înainte a ţinut ascuns tezaurul acela furat de el din Altarul Bise­ricii şi care, pentru el, este dispărut fără urmă.

Acum, Buricea îşi trăieşte ultimele clipe de viaţă în trupul său ticăloşit. El este un Iuda, unul din acei prea mulţi trădători, ce din sărmana noastră lume n-au lipsit vreodată. „Aici e capătul vieţii mele, îşi zise în sine. Ce voi face, că nu e chip de scăpare? Turcii sunt şase la număr şi-s destul de vânjoşi, în timp ce eu sunt obosit şi fără vlagă cum n-am fost vreodată. Curând stârvul meu va fi rupt de mistreţi în mii de bucăţi. Dar, voi încerca, totuşi, să fug, poate,... poate,...!”

Şi nu-şi sfârşi bine cugetarea, că paloşul turcesc fulgerător îi şi despărţi capul de trup. Tivga lui, cu ochii ieşiţi din orbite şi cu limba scoasă se rostogoli în groapă, iar trupul, zvârcolindu-se prin mărăcini, în ultimele convulsiuni ale morţii, a împins cu picioarele pământul săpat peste hidoasa căpăţână din groapa ce până nu demult, a ţinut într-însa preţiosul tezaur al acestui sfânt aşezămân monahicesc. „Cariul” care a ros la rădăcina pomului, a fost strivit şi curând va fi devorat de grohăitorii pădurii.

Aici, la Schitul nostru, trei zile şi trei nopţi a predominat o tăcere de mormânt, nici un sunet, nici o

146

mişcare, nici o licărire de candelă sau lumânare. Totul este mort şi fără suflare. Odată cu praznicul Adormirii Maicii Domnului din acest an, Schitul Sfântului Nico­lae din Codru a adormit somnul veşniciei. Doisprezece părinţi şi fraţi nevinovaţi zac fără suflare în Curtea Marelui Ierarh. în partea de sud, aproape de poartă, ca o santinelă adormită-n post, Ioan, - „Martirul necunos­cut” (că aşa i se va zice de-aici încolo) aşteaptă să audă toaca din Cer trâmbiţa Arhanghelului pentru a se trezi la o viaţă nouă în negrăită strălucire.

La trei zile de la acest masacru, adică marţi, pe 17 august, moşnenii, cei ce aduceau lui Ion al nostru plasa de sârmă necesară rucodeliei lui şi pâinea cea spre fiinţă, întorcându-se de la târg, au văzut surla de lângă cale risipită la pământ şi s-au înfiorat gândind, că turcii aceia, văzându-se păcăliţi, s-or fi întors şi l-or fi omorât pe bietul Sitar. Şi au zis între ei: „Să mergem la bojdeuca din coasta Mănăstirii, să vedem ce s-a făcut cu el şi de-l vom afla, îi vom da merticul de hrană, plasa de sârmă pentru site şi acul cu aţa să-şi cârpească hainele de pe dânsul”.

Şi aşa au făcut: vreo trei au rămas pe lângă care, iar doi au pornit-o pe cărarea spre Mănăstire, bântuiţi de gânduri sinistre. Şi nu le-a fost greu oamenilor noştri să dea peste ceea ce a fost până mai ieri alaltăieri o colibă şi printre trunchii de copac ce erau răvăşiţi să vadă şi capul Sitarului, separat de trupul ce sta încre­menit lângă butucul altar.

Plini de groază, au dat fuga în incinta Schitului cu gândul să anunţe despre această nefericire şi să îm­prumute unelte pentru îngroparea Sitarului, dar aici, vai,

147

Doamne, ce le-a fost dat să vadă! prăpădul de pe lume! Bieţii oameni, cuprinşi de mare spaimă, au aler­gat înapoi la tovarăşii lor de drum şi au spus şi acelora despre marea nefericire ce s-a abătut peste Schitul de călugări din pădure.

Oamenii noştri, creştini get-beget fiind, au alergat în satul Fierbinţi şi au anunţat pe cetăţeni să meargă degrab la Schit, să îngroape trupurile neînsufleţite ale celor 12 Mucenici ai lui Hristos. Iar pentru îngroparea Sitarului, al cărui nume, ei, încă nu l-au cunoscut, şi nici nu a mai fost cineva să le spună, înşişi ei, moşnenii s-au îngrijit a-l aşeza pentru odihna de veci în mormântul ce l-au săpat pe locul unde a fost coliba lui de adăpost şi punându-i la căpătâi o Cruce simplă de lemn pe faţa căreia, au scris cu dalta în adâncime, cu­vintele: „MARTIRUL NECUNOSCUT” - (Sitarul) adormit în Domnul la 14 august, leat 1852. - „Fie-i somnul dulce!”.

DUPĂ MASACRUL DIN CODRU

După acest tragic eveniment petrecut în zilele dom­nitorului Barbu Ştirbei - (1849-1856) precum ne spune istorisirea, Schitul din Codru, rămânând cu totul pustiu, turcii l-au transformat în lagăr de detenţie, dar, curând după aceea, venind la cârma ţării Caimacanul Alexan­dru Ghica (1857-1859), în locul lagărului turcesc, aici a luat fiinţă primul spital din ţară cu staţionar pentru îngrijirea oamenilor suferinzi de boli nervoase. în vor­birea populară a vremii, spitalul se numea „Balamuc”, iar bolnavilor li se ziceau, „balamuci”.

148

în acest răstimp, în drumul de legătură dintre târ­guri, chiar pe poiana unde Ion „Martirul Necunoscut” şi-a avut urla, unul dintre fiii moşnenilor şi-a construit o colibă în care s-a instalat cu familia lui. Coliba aceas­ta a constituit prima aşezare omenească primul nu­cleu al satului, care a început a se înfiripa aici după secularizarea averilor mănăstireşti (1861 — 1863). Satului acesta i s-a zis „BALAMUC1” după denumirea popu­lară a spitalului din incinta Schitului. Dar a fost şi o vreme când i s-a zis şi „SITARU” după prenumele lui Ioan - „Martirul Necunoscut” mai cu deosebire în perioada de timp dintre noua administrare teritorială a ţării din anul 1972 şi Revoluţia din decembrie 89.

Despre mormântul lui Ioan protagonistul acestei istorisiri, nefiind cine să îngrijească de el, odată cu tre­cerea timpului, nu i s-a mai cunoscut locul. Crucea de la căpătâi a putrezit şi căzând la pământ, s-a risipit prin frun­ziş, dar moaştele lui odihnesc acolo, undeva în sânul pă­mântului, nu departe de poarta de stejar din borta zidului de incintă. Bunul Dumnezeu să-l pomenească întru a Sa împărăţie, pe el şi pe toţi ce au răposat aici, sub omoforul arhieresc al Sfântului Ierarh Nicolae. Amin!

Şi acum, dragii mei, se cuvine nouă să păstrăm un moment de reculegere pentru toţi aceştia, care au sfinţit cu viaţa lor curată şi cu propriul lor sânge ograda Schitului din Codru. Ei au adormit aici prin preajma noastră în ma­rea înfruntare cu inamicii creştinismului, lăsându-ne nu­mai rămăşiţele pământeşti, iar sufletele lor, veşnic vii, s-au alăturat la cetele Drepţilor, veselindu-se împreună cu în­gerii lângă Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

în ceea ce priveşte perioada de timp cu evenimen­tele amintite în acest capitol, nu le vom găsi inserate în cronicile vremii, fie că scriitorii cronicari erau vasali de-ai stăpânirii, fie de teama cruntei prigoane dezlănţuită asupra creştinilor din vremea când jugul turcesc apăsa greu pe umerii ţării noastre româneşti. Pentru aceasta, unii zic, că, de vreme ce nu se găsesc scrise undeva, astfel de evenimente nu ar fi avut loc aici, la Schitul Sfântului Nicolae, dar eu, cum am auzit istorisirea din gura bătrânilor noştri, aşa am scris-o.

De altfel, mormântul comun al celor doisprezece părinţi şi fraţi care au fost ucişi de turci şi care formau soborul de atunci al Schitului, se află astăzi în primul rând de mor­minte din cimitirul acestui Sfânt Aşezământ în dreptul unei ferestre în partea de Răsărit a trapezei mirenilor.

Cert este că, în urma acestui tragic eveniment, Schi­tul din Codru a rămas pustiu o vreme şi abia în timpul domniei lui Cuza Vodă a început a se simţi adierea unei brize de redeşteptare a vieţii isihaste. Când şi când, câte un călugăr bătrân dornic de linişte şi meditaţie, păşea sfios pragul porţii de stejar a Schitului nostru, îşi săpa un bordei pentru adăpost în preajma Sfântului Lăcaş şi se aşternea la rugă. Fostele chilii din chirpici, din pri­cina intemperiilor şi a lipsei de mână îngrijitoare, se transformaseră în adevărate mormane de pământ. Şi cum am spus, astăzi venea un pustnic moşneag, peste o vre­me se mai adăuga un altul şi până să mai apară un al treilea, ne părăsea primul, plecând în zbor spre înălţimi.

Şi tot aşa, viaţa Schitului nostru, pâlpâia anemic ca o luminiţă de candelă ce stă să se stingă la cea mai mică suflare de vânt.

150

În ţară predominând o situaţie instabilă, nu s-a putut înfiripa aici o aşezare mai temeinică de viaţă şi rânduială monahicească, pentru că necazurile s-au ţinut lanţ: Cer­turi pentru domnie între marii boieri, războaie peste răz­boaie, răscoale, răpirea de către ruşi a Basarabiei - „Grâ­narul României”, bulgarii ne-au furat jumătatea de sud a Dobrogei, - „Cadrilaterul” şi câte şi mai câte multe alte neajunsuri s-au succedat unele după altele la nivel de ţară. Aşa că, liniştea şi fericirea după care a râvnit tot românul, nu prea a avut timp să stea de vorbă cu noi.

Şi uite aşa, iubiţilor, Schitul din pădure al Sfântului Ierarh Nicolae şi-a dus o viaţă în taină, neştiut de nime­ni timp îndelungat, şi în care, se aciuiaseră broaştele, şerpii, şobolanii, bufniţele, liliecii şi toate miazmele pus­tiului şi asta, până când Bunul Dumnezeu a binevoit în anul mântuirii 1971, a trimite aici doi dintre călugării noştri din Lavra Căldăruşanilor, plini de har şi de duh înnoitor, care şi-au întins mâinile şi au ridicat pe culmi­le dorite viaţa şi activitatea acestui Sfânt aşezământ. Cum? ce fel? Nu mă întrebaţi. mi-ar fi greu să vă explic verbal sau în scris, căci mă lovesc de neputinţa limbajului meu, ci, mergeţi dragii mei şi vedeţi cu ochii voştri adevărate minuni minuni făcute de mâini omeneşti. Mergeţi iubiţilor, că Vatra Sfântului Ierarh Nicolae, (astăzi Mănăstirea „Balamuci”) nu e peste pământ, e aproape la capătul lacului Căldăruşani, între comunele Grădiştea şi Fierbinţi. Mergeţi şi vedeţi ce a fost în stare să facă dragostea creştinească pentru mân­tuirea sufletului omenesc!

ÎNCHEIEREA POVESTIRII

Şi acum, iubiţi cititori, ajunşi la finele istorisirii, se cuvine să aruncăm o privire de gând la trecutul istoric al poporului nostru, la jertfele făcute de fiii acestuia în vre­murile de grea cumpănă pentru apărarea ţării, a libertăţii şi a Bisericii noastre strămoşeşti. Şi pătrunşi de fiorul evocării faptelor lor eroice, să le aducem ca prinos de recunoştinţă căldura inimii şi lacrimile noastre. Şi să nu dăm uitării, dragii mei, că în huma ţărânei pe care o călcăm, odihnesc osemintele multor ostenitori dreptcredincioşi neştiuţi de noi, dar nu şi de Dumnezeu şi ale căror nume sunt scrise acolo sus, în Cartea Vieţii, printre care, cu siguranţă, va fi şi numele fratelui nostru Ioan, supranumit: „MARTIRUL NECUNOSCUT”.

Sfârşit şi lui Dumnezeu laudă!

La Praznicul „Adormirii maicii Domnului" din 15 august anul 2000.

152

GRĂDINA DE FLORI

Povestire, povestire, grădină plină cu flori

Pe-ale tale alei de taină rătăcim adeseori,

Căci ne porţi în timp şi spaţiu printre ani de frământări Şi ne pui la încercare cu-o mulţime de-ntrebări.

Tu eşti tânără într-una şi bătrână cât e veacul Şi la glasul tău se pleacă şi bogatul şi săracul.

Vii la noi din vechi hrisoave, sau din graiuri bătrâneşti Şi în traistă porţi cu tine sfinte datini strămoşeşti.

Tu ne întăreşti credinţa cu forţe de neînvins,

Când ne spui de bărbăţia celor care ieri s-au stins. Şi fiind sora legendei şi-al istoriei ecou

Din al tău nimb faci cunună pentru fruntea de erou.

Povestire, povestire, Grădină cu pomi roditori Luminează-ne cărarea spre copacul cel cu flori, du-ne acolo-n umbra deasă şi în dulcele popas, Să ne spui o povestire cu parfum de iconostas.

V. Marcu

RUGĂ CĂTRE MAICA DOMNULUI

O, Preabună Maică, pururea Fecioară, Auzi-ne strigarea din pragul disperării Grăbeşte şi ne-ajută; necazul ne-mpresoară, Grijile ne-afundă, păcatul ne omoară, Deci, vino şi ne scapă din ghiarele pierzării!

153

Tu eşti Calea Vieţii şi Poartă de scăpare, Te rugăm, dar, Maică, tinde-ţi braţul sfânt,

Că moartea nemiloasă cu a ei vâltoare Ne-a-mpins cu de-a-sila la grea strâmtorare, Vrând ca să ne-nghită cu gură de mormânt.

Azi, lumea clocoteşte în ură şi mânie

Şi-n crasă necredinţă de-a-valma trăiesc,

Ca fiarele din junglă fraţii se sfâşie, încât ne-nspăimântăm de-atâta urgie,

Că-n groapa neagră-a morţii mulţi se prăbuşesc!

Tu vezi toate-acestea, Maică Preacurată

Nu ne lăsa, dară, că suntem slabi din fire

Din valul pierzării, scoate-ne îndată

Şi te roagă, Sfânto pentru lumea toată, Că numai prin tine aflăm mântuire.

Împărăteasa noastră, Preabună Stăpână,

Noi, robii tăi netrebnici, acum ne rugăm ţie Şi pentru toţi creştinii de naţie Română Ce dorm somnul morţii zăcând în ţărână, Să afle şi ei pacea acolo-n veşnicie.

O, Preamărită Doamnă a Cerului Regină,

Pe cei ce vin la tine şi-n plâns cer izbăvire, Cu mila ta de Maică îndrumă-i spre Lumină, Spre Fiul tău Preadulce în care-i viaţă lină, Cu bucurii nespuse şi multă fericire.

154

Şi-acum, ne întăreşte cu darul tău cel sfânt, Să ducem Crucea noastră în multă răbdare Prin valul de ispite ce-îneacă acest pământ Şi cât vom fi aicea şi până la mormânt Să fii cu noi întruna, Preasfântă Născătoare.

Iată, dar, în tine, cu inima zdrobită, Ca nişte robi nevrednici ne mai rugăm ţie, Să faci ruga noastră la Ceruri auzită, Că numai pentru Tine, o, Maică Preaslăvită Vom fi primiţi de Domnul în Sfânta împărăţie.

v. M.

ÎNDEMN CĂTRE TINERETUL ŢĂRII

I

Şi acum, la încheiere, conform unui legământ, Socotim că datori suntem să mai spunem un cuvânt un cuvânt spus din iubire către toţi copiii ţării către tinerii de astăzi, ce se zbat ca valul mării.

II

Deci, fiţi cu luare-aminte voi feciori şi voi fecioare Deschideţi-vă auzul: tu, Mărie, tu, Ioane, Părăsiţi calea pierzării pe care v-aflaţi mergând Şi-ntoarceţi-vă la Domnul, că v-aşteaptă suspinând.

155

III

Vedeţi bine cum păcatul înspre iad pe toţi îmbie

Şi DREPTATEA cea din Ceruri va să vină cu mânie, Căci desfrâul, ura, jaful s-au întins pe tot pământul Şi sileşte JUDECATA de la Dumnezeu Preasfântul.

IV

Bunăoară, numai astăzi este vreme-aicea jos

Să ne-ntoarcem la credinţă, primind Crucea lui Hristos. N-amânaţi pe altădată, dragi copii ai României, Treziţi-vă şi cu grăbire fugiţi din calea urgiei!

V

Luaţi bine seama, dară, că aceasta e chemarea însăşi a Celui ce-a zidit Cerul, pământul şi marea.

Şi cum noaptea necredinţei face sufletul pustiu, Să-mbrăţişăm mântuirea până nu e prea târziu.

VI

Şi încă un lucru să reţineţi, voi cei de neam Românesc, Că, regretele din urmă la nimic nu folosesc.

Rugându-l acum pe Domnul, cât mai suntem pe pământ, Să ne dăruiască viaţa cea de sus în Cerul Sfânt!

VII

Că, de-am vedea doar o clipă, frumuseţile cereşti, Aici, n-am mai lua în seamă durerile pământeşti.

Am striga cu lacrimi multe către Maica Preacurată, Mâna-i Sfântă să-şi întindă şi din moarte să ne scoată.

156

157

CUPRINSUL

0. către cititor 3

1. începutul povestirii 5

2. Sezonul nunţilor 11

3. Nostalgia lui Ioan 13

4. Propunerea de rudenie 17

5. Logodna 22

6. Nunta 29

7. Răpirea lui Ioan 34

8. Soldatul Ioan Bălănoiu 36

9. Ion, ordonanţă 40

10. Lăsat la vatră 48

11. Hanul cu bucluc 52

12. Ultima zi a călătoriei lui Ion 65

PARTEA A DOUA A POVESTIRII

13. La Schitul din Codru 74

14. Ce se petrece în Ograda Sfântului Nicolae 81

15. Vai celui prin care vine ispita 83

16. Încă o testare 85

17. Surpătorul lui Ioan 88

18. Cariul a pătruns în tulpina copacului 89

19. Cum s-a putut observa dispariţia tezaurului 93

20. Atmosferă apăsătoare 95

21. Jurământul 98

22. Izgonirea lui Ioan 100

23. Coliba 101

24. Întors la Schit 108

25. Starea de incertitudine persistă 109

158

26. Şobolanul a intrat în propria-i cursă 111

27. Aflarea tezaurului 114

28. Ce a mai urmat după aflarea tezaurului.... 118

29. Părintele arhimandrit 121

30. Transferul tainic şi dezamăgirea lui Buricea 125

31. După dispariţia lui Buricea 128

32. Cărăuşii moşneni 134

33. Trădătorul şi agarenii 136

34. Se apropie moartea 138

35. Pomul vieţii s-a prăbuşit 143

36. După masacrul din Codru 148

37. Încheierea povestirii 152

38. - „Grădina cu flori” (poezie) 153

39. Rugă către Maica Domnului (poezie) 153

40. Îndemn către tineretul ţării (poezie) 155

41. Cuprinsul 158

Mai este poate vreo scânteie Şi, poate... s-o aprinde iar!

159

Spre ştiinţă!

Dus pe gânduri, singuratic, Sus de la etajul trei, A îngrijit frumos această carte în al său stingher bordei, Un om pribeag, un biet moşneag Ce-a îngropat în sine Dureri ca-ntr-un mormânt, Că rânduit i-a fost şi lui Să poarte-un suflet frânt!... Ce-a suferit aşa de-amară Singurătate pe pământ,

Că nu mai poate a vedea povară Pe nici-un singur umăr frânt!...

Numele de i-l doriţi Printre-aceste rânduri Puteţi ca să-l găsiţi...

Cu frumoase gânduri, Plângând a scris aceste rânduri Acelaş moşneguţ Care, pare-a fi drăguţ, Dac-ar fi şi cumsecade S-ar numi

EDITURA „LUMINĂ DIN LUMINĂ”

tipăreşte cărţi şi manuscrise religioase, str. Gura Ialomiţei nr. 5, bloc P.C. 8, sc. B, et. 3, ap. 17, Sector 3 bucureşti.

Telefon 6.30.54.71

Autorizaţie nr. J.408781 cont 2511.1-1772.1 ROL B.C.R. filiala Sector 3 Bucureşti

Tiparul executat la S.C. UNIVERSUL S.A.