carti crestine: iulie 2019

SFINŢII PĂRINŢI DESPRE SLAVA DEŞARTĂ

Sfinţii Părinţi

Antologare şi traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas

EDITURA DE SUFLET Bucureşti

Redactor: Diana-Cristina Vlad

Coperta: Maria Velciov

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Sfinţii Părinţi despre slava deşartă antolog. şi trad, din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas bucureşti: Editura de Suflet, 2015

ISBN 978-606-8633-06-0

I. Tănăsescu-Vlas, Adrian (antolog., trad.)

Notă asupra ediţiei

Slava deşartă este una dintre patimile cele mai răspândite, şi lupta împotriva i e, precum se ştie, extrem de grea. Trecând, foarte adesea, neobservată de cel în care s-a strecurat, este dificil de recunoscut şi dificil de combătut, şi poate să ne lipsească foarte uşor de toate roadele nevoinţelor şi faptelor noastre bune. în faţa ei, singura apărare este respectarea regulilor de viaţă lăuntrică pe care, din insuflarea dumnezeiască şi din uriaşa experienţă pe care au dobândit-o luptând cu patimile, ni le-au lăsat Sfinţii Părinţi şi învăţători ai Bisericii

Cartea de faţă reprezintă o culegere de învăţături şi poveţe privitoare la slava deşartă, scoase din scrierile câtorva dintre cei mai reprezentativi Părinţi

vechi şi noi. Ele vor fi, fără îndoială, de cel mai mare folos creştinilor ce vor să se ferească de uriaşele daune pe care le aduce această patimă.

SFÂNTUL IOAN CASIAN ROMANUL

Lupta cu duhul slavei deşarte

„Cea de-a şaptea luptă pe care o avem de dus este cea cu duhul slavei deşarte, care îmbracă multe chipuri, este schimbător şi subţire, aşa încât până şi omul cu cei mai ageri ochi sufleteşti abia poate să o zărească şi s-o priceapă, şi cu atât mai mult să se ferească de ea. Celelalte patimi sunt simple şi au un singur chip, pe când aceasta are multe părţi şi multe chipuri, îl luptă pe ostaşul lui Hristos din toate părţile, şi când încă se luptă, şi când pare deja biruitor, pentru că ea se străduie să-l rănească şi prin haine, şi prin înfăţişare, şi prin mers, şi prin glas, şi prin trudă, şi prin privegheri, şi prin postiri, şi prin rugăciune, şi prin însingurare, şi prin citire, şi prin cunoştinţe, şi prin tăcere, şi prin supunere, şi prin smerenie, şi prin semnătatea sufletului. şi, ca o stâncă primejdioasă ascunsă sub apă, acoperită de talazuri, de care corăbierii nu se tem pentru că n-o văd, pricinuieşte pe neaşteptate naufragiu celor care plutesc cu vânt prielnic.

Aşadar, cel ce doreşte să meargă pe calea împărătească cu armele dreptăţii cele de-a dreapta şi cele de-a stânga este dator, după cuvântul apostolesc, să umble la fel în slavă şi în necinste, în defăimare şi în laudă (v. II Cor. 6, 7-8) şi să săvârşească cu cea mai mare băgare de seamă umbletul său pe calea virtuţii, între talazurile ispitelor, sub îndrumarea dreptei socotinţe şi suflarea Duhului Domnului, ştiind că îndată ce ne vom abate, fie şi puţin, la dreapta sau la stânga, imediat ne vom sfărâma de pierzătoarele pietre de sub apă. De aceea şi auzim de la Preaînţeleptul Solomon îndemnul: Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga (Pilde 4, 27), adică „nu te amăgi cu virtutea şi cu sporirea ta duhovnicească nu te îngâmfa; deopotrivă,

nu căuta, abătându-te pe calea cea de-a stânga a patimilor, slavă de la ele întru ruşinea ta, după cuvântul apostolesc (v. Filip. 3, 19). în omul în care diavolul n-a putut odrăsli slava deşartă prin frumuseţea hainelor strălucite el încearcă s-o semene prin haine proaste, neîngrijite, sărăcăcioase; pe cine nu l-a putut arunca în această patimă prin cinstiri îl împinge la ea prin înjosiri; pe cine nu l-a putut face să se semeţească prin multa ştiinţă şi prin priceperea de a cuvânta stârneşte îngâmfarea prin tăcere. Dacă cineva posteşte în chip vădit, este tulburat de slava deşartă; dacă, dispreţuind această slavă, începe să-şi ascundă postirea, suferă năvăliri din partea înălţării de sine. Ca să nu se păteze cu slava deşartă, unii se feresc să facă rugăciuni lungi în văzul fraţilor, dar începând să se îndeletnicească cu ele în taină, fără să aibă pe nimeni martor al acestei lucrări, tot nu scapă de lăudăroşenie. Foarte bine zugrăvesc bătrânii noştri firea acestei boli asemuind-o cepei şi usturoiului, care după ce îndepărtezi o foiţă se dovedesc a fi acoperite cu alta de acelaşi

fel, şi oricâte foiţe ai îndepărta tot acoperite rămân. Ea nu încetează să-l urmărească nici pe cel care, fugind de slavă, se ascunde în pustie de orice părtăşie cu muritorii, şi cu cât fuge mai departe de lume, cu atât mai mare e încrâncenarea cucare năvăleşte asupra lui. Dintre cei ce locuiesc în mănăstiri, pe unul se străduie să-l arunce în înălţarea de sine prin aceea că este mai răbdător decât toţi la lucru şi în trudă, pe altul prin aceea că este cel mai grabnic la ascultare, pe altul prin aceea că îi întrece pe toţi prin smerenie. Unul este ispitit de ea din pricina mulţimii cunoştinţelor sale, altul din pricina îndelungii şederi la citit, altul din pricina lungimii privegherilor pe care le face, şi această boală se străduie să-l rănească pe fiecare prin propriile lui virtuţi, făcându-i prilejuri de poticnire spre pierzare din cele prin care se află roadele vieţii. Celor ce vor să străbată calea bunei credinţe şi a desăvârşirii, vrăjmaşii nu le ascund cursele înşelării nicăieri altundeva decât în calea pe care merg, după cuvântul Fericitului David: în calea aceasta,

în care am umblat, ascuns-au cursă mie (Ps. 141, 3), pentru ca noi, năzuind spre cinstirea chemării de Sus, tocmai pe calea virtuţilor, pe care alergăm, să ne poticnim semeţindu-ne cu reuşitele noastre şi, încurcaţi în laţurile slavei deşarte, să cădem, având picioarele sufletului legate. Aşa se întâmplă că, în vreme ce rămânem nebiruiţi de năvălirea potrivnicului, suntem biruiţi chiar de înălţimea biruinţei noastre asupra lui.

Toate celelalte patimi se ofilesc când sunt biruite şi se fac tot mai slabe pe zi ce trece; de asemenea, se pot vlăgui şi potoli şi sub înrâurirea locului sau a vremii; oricum, datorită dihoniei dintre ele şi virtuţile care le sunt potrivnice, este mai uşor să ne ferim de ele. Aceasta însă când e lovită se ridică la luptă cu şi mai mare înverşunare; când credem că şi-a dat duhul, prin moartea sa devine şi mai vie, mai sănătoasă şi mai puternică. Celelalte patimi stăpânesc tiranic numai asupra celor pe care i-au biruit în luptă, pe când aceasta îşi strâmtorează şi mai crâncen biruitorii, şi cu cât este lovită mai puternic, cu atât ne

luptă mai amarnic prin gândul semeţ atunci când biruim. Şiretenia cea subţire a vrăjmaşului, se şi vede mai ales în aceasta, că prin uneltirile lui ostaşul lui Hristos cade lovit de propriile-i săgeţi după ce el n-a putut să-l biruie cu săgeţile sale vrăjmăşeşti.

După cum am zis, celelalte patimi se liniştesc în anumite locuri; de asemenea, se potolesc şi se vlăguiesc atunci când este înlăturat lucrul prin care păcătuim sau înlesnirea şi prilejul către păcat, pe când aceasta pătrunde în pustie odată cu cel ce fuge acolo ca să scape de ea şi nu se teme de nici un loc, aşa cum nu slăbeşte nici când cele prin care păcătuim sunt departe de ochii noştri, fiindcă ea prinde avânt tocmai din sporirea în virtuţi a celui pe care îl bântuie. Cu trecerea timpului, celelalte patimi se îmblânzesc câteodată şi pier, pe când acesteia vremea îndelungată nu numai că nu-i aduce vreo vătămare, ci chiar mai multă hrană dă deşertăciunii ei.

în fine, celelalte patimi, fiind în dihonie cu virtuţile potrivnice lor şi războindu-se cu ele pe faţă, ca ziua în amiaza mare, sunt mai uşor de biruit

şi este mai uşor să ne ferim de ele, pe când aceasta, strecurându-se între virtuţi şi amestecându-se cu oastea noastră, se luptă ca în timp de noapte şi amăgeşte cu atât mai amarnic, întrucât nu ne aşteptăm şi nu ne temem de năvălirea ei.

Citim că Iezechia, împăratul lui Iuda, bărbat de o dreptate desăvârşită în toate privinţele, a fost doborât de o singură săgeată a înălţării de sine, şi el, care printr-o rugăciune a putut primi de la Dumnezeu uciderea a o sută optzeci şi cinci de mii de ostaşi asirieni a fost biruit de iubirea slavei deşarte; el, care după ce Dumnezeu îi rânduise hotarul vieţii şi ziua morţii, pentru rugăciunea sa a fost învrednicit să i se prelungească viaţa cu încă cincisprezece ani, adeverindu-i-se aceasta prin întoarcerea soarelui înapoi, pentru o singură înălţare şi părere de sine a pierdut totul, şi nu numai pe sine, ci şi întreg poporul său l-a supus mâniei dumnezeieşti, unei asemenea mânii încât atunci când, smerindu-se, a început să-L roage pe Dumnezeu împreună cu tot poporul, tot ce a putut dobândi a fost ca mânia

această să nu vină în vremea vieţii lui (v. IV împ. 20; II Paral. 32). Atât de pierzătoare şi de greu păcătoasă este patimă înălţării de sine!

Ozia, străbunicul sus-pomenitului împăratcare a fost lăudat şi el de mărturia Sfintei Scripturi, când, după numeroase virtuţi şi multe fapte şi rânduieli de mare laudă spre binele poporului, s-a înălţat cu semeţia slavei deşarte şi a făcut strâmbătate Domnului Dumnezeului său printr-o faptă neplăcută Lui, îndată a căzut dinînălţimeâ slavei sale şi a fost bătut cu lepră (v. II Paral 26). Iată încă o pildă de grea cădere! Vedeţi de aici cât de pierzătoare pot fi reuşitele atunci când nune păzim de slava deşartă şi de înălţarea de sine, şi cum cei ce nu iau aminte la sine şi nu se păzesc, nefiind zdrobiţi în împrejurările grele sunt loviţi mai amarnic când le înfrâng şi, scăpând de primejdia morţii în vremea lupteicad cu prilejul biruinţei!

De aceea ne îndeamnă Apostolul: Să nu fim iubitori de slavă deşartă (Gal. 5, 26). Şi Domnul, mustrându-i pe farisei, zice: Cum puteţi voi să credeţi

când primiţi slavă unii de la alţii, iar slava care vine de la Unul Dumnezeu nu o căutaţi? (In 5, 44). Despre aceştia şi Fericitul David grăieşte ameninţător: Dumnezeu a risipit oasele celor care plac oamenilor (Ps. 52, 7).

Slava deşartă a începătorilor şi a celor care nu au sporit încă decât puţin în virtuţi şi în cunoştinţa duhovnicească semeţeşte, de obicei, prin glasul plăcut, sau prin frumuseţea trupului, sau prin bogăţia şi bunul neam al părinţilor, sau prin aceea că au dispreţuit rangurile şi cinstirile. Unora le insuflă că dacă ar fi rămas în lume ar fi dobândit cu uşurinţă şi cinstiri, şi bogăţie, chiar dacă nu ar fi putut să ajungă vreodată la ele, şi astfel îl face să se slăvească în deşert cu părăsirea lucrurilor pe care nu le-a stăpânit vreodată şi cu jertfirea unor nădejdi fără temei. Altora le insuflă dorinţa preoţiei sau diaconiei, zugrăvindu-leîn gând cu câtă sfinţenie şi cu câtă amănunţime şi-ar îndeplini atunci lucrarea, încât ar putea să le slujească drept pildă de sfinţenie celorlalţi preoţi, ba pe lângă asta ar aduce folos multora prin purtarea şi prin învăţăturile

Lor. Câteodată, pecei care trăiesc în pustie ori duc viaţă de însingurare în chilie îi fac să îşi închipuie în mintea lor că umblă pe la casele oamenilor şi prin mănăstiri şi că prin puterea cuvântului lor îi aduc pe mulţi pe calea vieţuirii cuvenite. În acest fel, sărmanul suflet e tras încolo şi încoace de deşertăciune, ca cineva care aiurează în somn adânc, şi, momit de dulceaţa acestor gânduri şi plin de asemenea închipuiri, în cea mai mare parte nu mai e în stare să bage de seamă nici ce face, nici că fraţii sunt de faţă, chiar dacă i-ar avea înaintea ochilor, fiindcă e cufundat de tot, cu dulceaţă, în aiurarea sa cu ochii deschişi, în rătăcirea gândurilor sale, ca în ceva ce are loc cu adevărat.

îmi amintesc că atunci când vieţuiam în pustiaschitului, un bătrân, mergând la chilia unui frate ca să-l cerceteze, a auzit că cineva vorbeşte înăuntru şi s-a oprit, dorind să afle ce anume citeşte acela din Sfânta Scriptură, sau ce rugăciuni spune pe dinafară, aşa cum e acolo obiceiul să se facă în timpul lucrului. Ascultând mai îndeaproape, binecredinciosul Bătrân

a auzit că fratele învăţa poporul ca şi cum ar fi fost în biserică: aşadar, amăgit de duhul slavei deşarte, îşi închipuia că e preot şi împlinea în închipuire lucrarea „încredinţată" lui. Aşteptând puţin, bătrânul a auzit că fratele a încheiat cuvântul de învăţătură şi, schimbându-şi cinul, s-a făcut „diacon", glăsuind: „Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi!" Bătrânul a bătut la uşă. Ieşind, fratele l-a întâmpinat cu cinstirea obişnuită şi, băgându-l înăuntru, l-a întrebat dacă a venit de mult, făcându-se că se îngrijorează ca nu cumva bătrânul să fi aşteptat mult afară şi să fi păţit, prin urmare, vreo neplăcere, însă de fapt fiind mustrat de conştiinţă pentru închipuirile sale şi pentru ceea ce făcuse în urma lor. Bătrânul i-a răspuns blând: „Am venit tocmai înainte de a spune tu: «Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi!»"

Am socotit de trebuinţă să vorbesc aici despre aceasta pentru ca voi, având înaintea ochilor în toată amănunţimea puterea şi rânduiala cu care năvălesc asupră-ne patimile de care este sfâşiat bietul suflet, să puteţi fi mai cu luare-aminte la voi

înşivă şi astfel să scăpaţi mai lesne de cursele şi laţurile vrăjmaşilor. Aşa fac şi Părinţii egipteni. Ei fac cunoscute fără şovăire toate lucrurile de acest fel, şi prin istorisirile lor despre alţii şi despre ei înşişi ca şi cum încă ar mai păţi lucrurile despre care povestesc descoperă şi dau în vileag înaintea celor tineri meşteşugurile tuturor patimilor: şi cele pe care le îndură deja tinerii, şi cele pe care urmează să le îndure. Zugrăvind astfel amăgirile tuturor patimilor, îi fac pe începătorii ce ard cu duhul să cunoască tainele luptelor ce-i aşteaptă şi, văzându-le ca într-o oglindă, să priceapă atât pricinile patimilor care îi războiesc, cât şi mijloacele împotriva lor, iar în privinţa luptelor viitoare să ştie dinainte cum să se apere, cum să dea piept vrăjmaşilor şi cum să se bată cu ei. Doctorii iscusiţi au obiceiul nu doar să vindece bolile de acum, ci şi să le preîntâmpine pe cele viitoare prin poveţe sau leacuri potrivite: şi aceşti adevăraţi doctori de suflete, omorând dinainte bolile inimilor prin povăţuirea lor duhovnicească, nu le lasă să prindă rădăcini în sufletele tinerilor,

dând în vileag înaintea acestora atât pricinile năvălirii patimilor, cât şi mijloacele vindecătoare împotriva lor.

Ostaşul lui Hristos, care doreşte să se nevoiască în chip legiuit, cu nevoinţă duhovnicească adevărată, trebuie să se străduie în tot felul pentru a birui această fiară cu multe chipuri. în primul rând, putem ocoli chiar întâlnirea cu această netrebnicie care este gata să se abată asupra noastră din toate părţile. O putem ocoli dacă, ţinând minte cuvântul lui David: Dumnezeu a risipit oasele celor care plac oamenilor (Ps. 52, 7), nu ne vom îngădui nicidecum să facem ceva cu gândul de a dobândi slavă deşartă. Pe urmă, ceea ce facem cu gând bun trebuie să întărim şi să păzim, ca să nu se strecoare boala slavei deşarte, pustiind de roade toate ostenelile noastre. De asemenea, trebuie să ne ferim din toate puterile de cele ce nu sunt obişnuite în obşte şi nu sunt făcute de către toţi, ca de unele ce nasc lăudăroşenie şi ne pot câştiga slavă de la oameni. Tocmai prin acestea se dă cel mai mult în vileag faptul că s-a lipit de noi molima ucigaşă a slavei deşarte, de care

am fi putut totuşi să scăpăm dacă am fi ţinut minte că prin ea nu numai că pierdem în întregime roăda ostenelilor noastre şi ne şi facem vinovaţi de mare fărădelege şi vom avea de îndurat chinuri veşnice ca nişte furi de cele sfinte; fiindcă am vrut să facem pentru oameni, jignindu-L pe Dumnezeu, ceea ce ar fi trebuit să facem pentru El, şi prin aceasta am dat oamenilor întâietate în faţa lui Dumnezeu, şi slavei de la oameni în faţa slavei de la Dumnezeu, precum ne va da în vileag în Ziua.Judecăţii Cel care ştie cele ascunse.

CUVIOSUL NIL SINAITUL

Despre slava deşartă

1. Slava deşartă este patimă dobitocească (iraţională) şi cu uşurinţă se amestecă în orice lucrare a virtuţii.

2. Semnul scris pe apă se topeşte în ea şi se face nevăzut: la fel se întâmplă şi cu osteneala virtuţii în sufletul ce se slăveşte în deşert.

3. Albă este mâna ţinută în sân: şi lucrul făcut în taină străluceşte mai mult decât lumina.

4. Iedera se înfăşoară în jurul copacului, şi când ajunge la vârf usucă rădăcina, iar slava deşartă se altoieşte pe virtuţi şi nu se desprinde de ele până când nu le răpeşte toată însemnătatea.

5. Ciorchinele de struguri care se lasă până la pământ şi se lipeşte de

el putrezeşte cu uşurinţă: şi virtutea lipită de slava deşartă piere.

6. Cel ce se slăveşte în deşert este lucrător fără plată: poartă osteneala, dar plata n-o primeşte.

7. Sacul găurit nu ţine ceea ce se pune în el: şi slava deşartă face să se piardă plata virtuţilor.

8. Înfrânarea celui ce se slăveşte în deşert este ca fumul din cuptor: amândouă se destramă în văzduh.

9. Vântul şterge urmele omului: şi slava deşartă nimiceşte milostenia.

10. Piatra, cu oricâtă putere ai arunca-o, la cer tot nu ajunge: nici rugăciunea celui ce vrea să placă oamenilor nu va sui la cer.

11. Slava deşartă este ca stânca ascunsă sub ^apă: dacă se va lovi de ea corabia ta, îşi va pierde încărcătura.

12. Bărbatul chibzuit ascunde comoara, iar creştinul înţelept ostenelile virtuţii.

13. Slava deşartă ne sfătuieşte să ne rugăm în pieţe, dar cel care se luptă cu ea se va ruga în chilia sa.

14. Omul nechibzuit vesteşte despre bogăţia sa înaintea a tot poporul şi pe mulţi îi împinge să uneltească

împotriva lui: tu însă, mergând pe calea unde-s tâlhari, ascunde ceea ce ai până când vei ajunge în cetatea păcii şi vei începe acolo să te foloseşti fără primejdie de bunul tău.

15. Virtutea celui ce se slăveşte în deşert este jertfa vătămată care nu se cuvine adusă pe altarul lui Dumnezeu (v. Lev. 22, 22).

16. Trândăvirea slăbeşte puterea sufletului, iar slava deşartă îl face sănătos pe cel bolnav şi mai puternic decât un tânăr pe cel bătrân dacă sunt mulţi martorii lucrării acestuia: atunci sunt uşoare şi postirea, şi privegherea; şi rugăciunea, fiindcă lauda celor mulţi dă imbold inimii.

17. Nu da ostenelile tale pentru slava omenească şi slava viitoare pentru lauda care nu face cât o ceapă degerată, pentru că slava omenească se preface în pulbere şi piere, pe când slava virtuţii rămâne în veac.

18. Adevărata virtute nu caută lauda omenească şi nu se îndulceşte de cinstirea omenească această maică a răutăţilor.

19. Începutul cinstirii primite de la oameni este dorinţa de a plăcea acestora, iar sfârşitul ei e trufia.

20. Cei care caută cinstiri se înalţă singur în sinea sa şi unul ca acesta nu va putea răbda înjosirea.

21. Cinstire să-ţi fie osteneala întru virtuţi, iar necinstire lauda aleasă.

22. Nucăuta slavă de la trup tu, care ai râvnit să te rupi de patimile trupeşti, ci caută cele bune, şi aceasta să-ţi fie slavă.

23. Cel ce doreşte să se bucure de cinstiri îl pizmuieşte pe cel care-l întrece în slava omenească, adăugând la pizmă şi ura.

24. Cel pe care-l biruie dorinţa puternică de cinstiri nu suferă să i se dea cuiva întâietate în faţa lui, ci răpeşte pentru sine întâietatea câ să nu pară mai prejos decât cineva.

25. El nu suferă ca cel care îl întrece să fie cinstit şi în lipsa lui, şi de obicei înfăţişează slava ostenelilor lui ca pe ceva fără însemnătate.

26. Pentru cel iubitor de slavă ocara este rană preacruntă, şi el nu poate scăpa de ura faţă de ocărâtor.

27. Cel iubitor de slavă este rob unei stăpâne crude şi vândut iar şi iar multor tirani: semeţiei, zavistiei, întărâtării şi tuturor cetelor de duhuri

rele. Cine doboară prin smerenie duhul iubirii de cinstiri alungă întreaga tabără a dracilor.

28. Cine se face, din smerenie, rob tuturor, acela se aseamănă Celui ce S-a smerit pe Sine luând chipul robului (v. Filip. 2, 7).

29. Dacă te măsori pe tine însuţi cu măsură mică, nu te vei măsura cu ceilalţi.

30. Cine descoperă cu lacrimi neputinţa sa sufletească nu va gândi înalt despre ostenelile Sale.

31. Adeseori, dracii trimit asupra celor smerit cugetători înjosire şi ocări, pentru ca aceştia, nesuferind dispreţul nemeritat, să părăsească smerita cugetare dar cei ce rabdă necinstirea cu vitejie smerită se înalţă prin aceasta pe culmea iubirii de înţelepciune.

32. Alungă dinăuntrul tău chiar şi gândul la lauda oamenilor, ca prin aceasta să pui pe fugă slava deşartă încă dinainte ca ea să se zămislească.

33. Atunci când, împotrivindu-te pricinilor patimilor, le vei birui, să nu îngădui gândului viclean să te ridice în slăvi, ca nu cumva, crezându-l, să

cazi în înşelare. Străduieşte, mai bine, să vezi neajunsuri în ostenelile tale, ca sporirea ta să nufie furată de vrăjmaşii lăuntrici.

34. Unii fiind lăudaţi pentru sporirea lor cu timpul s-au făcutnepăsători:în cele din urmă şi lauda s-a dus, şi ostenelile s-au pierdut.

35. Unii, învârtoşându-se din pricina îngâmfării cu faptele lor, şi-au închipuit despre ei înşişi că sunt mări, dar între timp conştiinţa lor s-a îmbolnăvit tot mai mult, boala iubirii de laude a sporit, iar gândurile, abătând privirea sufletului de la rănile sale, sub acoperirea laudelor, le-au răpit toate ostenelile.

36. Când te pocăieşti cu osârdie pentru păcate, dracii, ridicând în slăvi nevoinţele pocăinţei tale, trec sub tăcere păcatele şi adeseori le acoperă prin uitare sau te fac să te gândeşti că ele au fost iertate, pentru ca tu, moleşindu-te în ostenelile tale, să nu socoţi că mai ai nevoie să-ţi plângi căderile cu amar.

37. Cea mai ascuţită armă a şarpelui este slava deşartă, care omoară roadele tuturor ostenelilor noastre dar cel care îi ia înainte prin facerea

de bine cea tăinuită este aproape de a zdrobi capul lui.

38. Miresmele ostenelilor întru ne voinţe să le ascunzi sub pecetea tăcerii, aşa încât ele să nu fie răpite de slava deşartă, fiind date în vileag de limbă.

39. Ascunde limba ta în ne voinţa făptuitoare, adică în locul limbii să vorbească nevoinţele, fiindcă atunci şi tăcând vei avea ca martore ale vieţuirii tale ostenelile împreună-vieţuitorii tăi vrednici de crezare. Cel despre care dau mărturia ostenelile lui nu are nevoie să da mărturie despre sine cu limba sa.

40. Unii, lepădând de la sine povara ostenelilor, se străduie să îşi acopere lenevirea cu faptele din trecut, luându-şi-le ca martori dar aceşti martori nu-s vrednici de crezare şi n-au putere să înduplece.

41. Cum ascunzi de oameni păcatele tale, aşa să ascunzi de ei şi ostenelile tale. Tu te sfieşti să descoperi faptele tale ruşinoase, ca să nu fii supus ocării şi defăimării, care ar fi de folos sufletului tău. Teme-te, dar, să arăţi şi ostenelile tale, ca patima iubirii de slavă să nu aducă sufletului tău pierzare.

Dacă numai lui Dumnezeu îi descoperi căderile ruşinoase, nu descoperi oamenilor luptele tale împotriva lor, ca să nu le socoată încununare a nevoinţei.

42. Unii, care au dobândit în popor nume rău, se îmbracă în vieţuire cinstită nu ca să-şi plângă căderile întru ostenelile nevoinţelor, ci Ca să înăbuşe faima proastă. Dar dacă cineva lucrează faptele bunei credinţe doar pentru nume bun, nu slujeşte lui Dumnezeu, ci oamenilor.

43. Cei ce se deosebesc prin viaţa de nevoinţă să taie de la sine lauda omenească înainte să vină ea, adică atunci când, înainte de întâlnirea cu oamenii, vrăjmaşul insuflă gândul iubitor de slavă.

44. Când petreci multă vreme înfrânându-te de la vin şi de la alte lucruri de prisos, gândurile de laudă, măsurând această vreme, vor începe să-ţi insufle gândul de a te osteni mai puţin, cruţându-ţi trupul. Acestor răi măsurători să le spui împotrivă tot ce poate sluji spre răsturnarea planului lor. De pildă, unul dintre fraţi, fiind lăudat de gândurile lăuntrice pentru

ostenelile sale în lupta împotriva dracilor, rostea cuvintele psalmului: Să se întoarcă îndată ruşinaţi cei ce-mi zic mie: „Bine, bine!" (Ps. 69,4).

45. Nu te îmbrăca în haine frumoase, ca să nu te îmbraci şi mai abitir în dracul slavei deşarte, fiindcă nu frumuseţea hainelor arată că porţi veşmântul virtuţii, ci ostenelile nevoinţelor, ca nişte podoabe de aur, dau mărturie despre frumuseţea veşmântului sufletului tău.,

46. Cel care, după ce a dobândit cercare în vieţuirea făptuitoare şi în cea văzătoare (contemplativă), îi învaţă pe începători ştiinţa deosebirii gândurilor, trebuie să ia aminte ca nu cumva să se îngâmfe cu această cunoaştere şi să dorească slavă de la oameni.

47. Cel care se osteneşte fără nici o cruţare de sine în purtarea nevoinţelor trupeşti să se ostenească nu pentru laudă şi să nu se lase înălţat de slava omenească altminteri, dracii, îngâmfându-i sufletul cu ostenelile acestea şi stârnindu-l prin slava omenească să fie şi mai necruţător cu sine însuşi, îl vor împinge să ia asupra sa

nevoinţe şi mai mari, ca să se înalţe şi mai mult. În acest scop, ei vorbesc,cu unii prin mijlocirea gândurilor: „Uite cum cutare s-a ne voit fără să se cruţe şi a dobândit faimă atât de mare că se vorbeşte de el şi după moar tea lui: şi tu suie-te pe culmile ne voinţei, ca să-ţi agoniseşti slavă şi ca numele tău să se facă mare şi după moartea ta să fie rostit cu mare laudă!"

48. Pe unii îi înalţă în închipuirile lor la amvon, făcând să li se pară că rostesc cuvânt de învăţătură şi că se bucură de faimă şi întâietate mai presus de toţi cei ce în ostenelile nevoinţelor s-au proslăvit şi prin cunoştinţa de multe feluri. Astfel, dracii stârnesc în om nu numai dorinţa de întrecere, ci şi zavistia faţă de toţi cei a căror sporire se proslăveşte, ale căror fapte sunt vrednice de minunare şi a căror multă cunoaştere este uimitoare.

49. Se întâmplă ca ei să amorţească aprinderea trupului şi să scoată din capul omului gândurile necurate, cu planul viclean ca nevoitorul să creadă că prin asprimea vieţuirii sale a biruit de tot duhul curviei, că inima lui s-a curăţit şi s-a apropiat de sfinţenia

sfinţilor şi că s-a suit pe piscurile sfinţeniei. Pe unul ca acesta îl fac adeseori să-şi povestească singur despre nevoinţele sale: „Am făcut cutare şi cutare lucru, m-am nevoit şi m-am istovit aşa şi pe dincolo", fără să-l lase să adauge: Dar nu eu, ci harul care este în mine (I Cor. 15, 10). Ei nu-i îngăduie nici să mărturisească faptul că Dumnezeu îl ajută în cele cu care îl împing să se laude, pentru ca el, ca şi cum ar fi săvârşit toate nevoinţele sale prin propriile-i osteneli, să-şi însuşească şi toată lauda pentru ele, şi astfel, nedând slavă lui Dumnezeu, să se cufunde în adâncul hulei, îngâmfându-se ca un nerod că se ajută singur.

50. Când în inimă se aud asemenea gânduri iubitoare de slavă, iar inima nu se împotriveşte, nevoitorul (mai ales cel ce duce viaţă singuratică) nu e departe de vătămarea minţii; atunci mintea e în primejdie să se strice ori din pricina viselor drăceşti primite cu credinţă, ori din pricina nălucirilor din vremea privegherilor, ori din pricina arătării dracilor în oarece chipuri luminoase, fiindcă satana însuşi, ca să ne amăgească, se preface câteodată

înînger de lumină, făgăduind că dacă vei cădea închinându-te lui îţi va dărui cutare şi cutare dar sau că te va răpi la cer, ca pe Ilie, în car de foc. Şi s-a întâmplat ca cei care au primit acestea cu credinţă să se abată de la adevăr şi să cadă în vătămarea de minte. Pentru a scăpa de aceasta, ţinând minte care este scopul pentru care purtăm cu dragoste ostenelile nevoinţelor, cu toată paza păzeşte-ţi inima, ca nu cumva, luând aminte doar la nevoinţele dinafară, să fii vânat înăuntru cu viclenie de neroada înălţare de sine.

51. Celor care se îndeletnicesc cu lucrarea faptelor bune Domnul le spune povăţuindu-i: Când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui dintr-ascuns (Mt. 6,6), şi: Când faci milostenie nu trâmbiţa înaintea ta, ca făţarnicii (Mt. 6, 2). Astfel, El porunceşte să fugim ca de un lucru vătămător de săvârşirea la arătare a faptelor bune, oricare ar fi acestea iar Prorocul, zicând că cel ce adună simbrie a strâns-o în pungă spartă (v. Agh. 1, 6), arată că scopul cel stricat al iubirii de slavă nimiceşte orice osteneală a nevoinţei şi facerii de

bine, roada acesteia trecând ca printr-o pungă spartă prin inima nepăzită de smerita cugetare. Inima smeri t-cugetătoare e, cu adevărat, vistierie şi cetate întărită din toate părţile, unde nici molia, nici rugina nu strică, unde furii nu sapă şi nu fură (v. Mt. 6, 20). Prin rugină se înţelege părerea de sine născută lăuntric, care nimiceşte tot ce e bun în oameni, iar prin furi se înţeleg laudele venite dinafară, care, stârnind îngâmfarea nechibzuită, răpesc degrabă comorile duhovniceşti adunate prin îndelungă trudă a facerii de bine căci după cum rugina roade materia în care s-a iscat, iar furii, săpând pe sub zid, pradă averea adunată cu osârdie, aşa şi gândul stârnit spre înălţare de faptele cele bune nimiceşte preţul acestor fapte, iar laudele omeneşti, săpând minţile uşuratice, nu lasă în ele nimic din toate cele bune câte au fost aduse înăuntru pe cale legiuită, scoţându-le de acolo prin găurile urechilor. Nimeni să nu îngăduie însă acestei patimi să-l biruie într-atât încât, adormit de vorbele dulci ale iubirii de slavă, să sufere desăvârşita pierdere a tot ce a dobândit

prin mari osteneli;. fiecare să fie treaz şi să pri vegheze pentru a-i nimici pe vrăjmaşi atunci când doar sapă încă, când nu au apucat să vatăme, lovindu-i chiar atunci, înainte să răsară soarele şi gândul să devină faptă.

SFÂNTUL EFREM SIRUL

Despre lupta cu slava deşartă

Să înţelegi, creştine, ce-ţi zic: să nu avem pe dinafară evlavie, iar pe dinăuntru moleşire nepăsătoare, ca să nu ne asemănăm mormintelor văruite (v. Mt. 23, 27), fiindcă în orice loc este Unul şi Acelaşi Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci! Amin!

Creştinul care se laudă cu tăria sa este cel mai mare dintre nebuni; ruşine şi ocară este pentru creştin să se laude cu puterea sa: Cel ce se laudă, în Domnul să se laude (I Cor. 1,31).

Vrei să dobândeşti nume bun? Cu blândeţe fă lucrurile tale (v. Sir. 3,17).

A fi necinstit şi a nu simţi aceasta nu e încă virtute: virtute e a simţi aceasta şi a răbda din evlavie, fiindcă scris este: Ocărât, leneşul nu se va ruşina (Pilde 20,4).

Iubirea de slavă este boală a sufletului, patimă vicleană.

Scris este: Să te laude altul, nu gura ta; un străin, nu buzele tale (Pilde 27,2), şi: în topitoare se lămureşte argintul şi în cuptor aurul, iar omul se preţuieşte după numele cel bun (Pilde 27,21).

Tuturor să le dai cinstire, pentru domnul, fără să pretinzi cinste pentru tine însuţi, şi atunci vei afla har la Domnul.

Niciodată să nu fii încântat de cel ce vrea să se facă plăcut oamenilor, dar nu al Domnului.

În taină să împlineşti poruncile Domnului, şi Domnul îţi va răsplăti ţie la arătare.

Dacă vezi că cineva a ajuns la ranguri mari pe pământ, să nu te minunezi,

ci să te minunezi de cel care a urât slava pământească.

Ia seama ca nu cumva, dorind prisos de cinstire, să atragi asupra ta nenorociri. Adevărata cinstire este pentru om să facă totul după Dumnezeu, iar necinstirea cea mai mare este să-I calci poruncile.

Nu te strădui să te arăţi iscusit în toate, ca să nu cazi înslava deşartă, ce duce la iubirea de slavă, la mânie şi întristare. Cel mai mult străduieşte-te să devii simplu în toate.

Nu te lăuda îngâmfându-te cu iscusinţa de a vorbi, ci mai bine vesteşte învăţătură din cercarea oamenilor simpli şi neînvăţaţi, ca să te faci ucenic al Apostolilor lui Hristos. A te lăuda cu învăţătura lumească este lucru oprit, mai cu seamă pentru creştini. Cel ce se laudă, în Domnul să se laude (II Cor. 10,17).

Cei care se îndeletnicesc cu lucrarea virtuţii pentru a plăcea oamenilor pun temelia mântuirii lor nu pe piatră, ci pe nisip. De aceea, îndată cade

ploaia, curg şuvoaiele şi suflă vânturile ispitelor, ei cad din pricina gândurilor. Dacănu cad, ci vieţuiesc cum se cuvine, se îngâmfă cu trufie mare; de cad, se lasă pradă deznădejdii, care nu aduce nici un folos.

Nu cel ce se laudă singur este dovedit bun (II Cor. 10, 18). Tu cercetează mai întâi faptele tale şi vezi dacă ţi-ai petrecut viaţa cum se cuvine, precum te lauzi: dacă ai biruit pofta trupului, dacă ai îndrăgit cumpătarea, dacă ai urât bârfele, dacă ai părăsit iubirea de slavă deşartă, dacă n-ai făcut rău nimănui, dacă te-ai făcut mai presus de patimi, dacă jignit fiind nu te-ai mâniat şi dacă auzindu-te lăudat nu te-ai îngâmfat, dacă îl iubeşti pe Domnul din toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar dacă n-am păzit toate acestea, de ce ne lăudăm? Pentru asta se cuvine să plângem înaintea bunătăţii Domnului, ca să ne vindece de împietrirea inimii şi să ne dea putere să vieţuim cum trebuie.

Nu trebuie să facem nimic de ochii lumii, ci tot ce facem trebuie să vină din inimă curată, fiindcă Dumnezeu

ştie cele ascunse şi tăinuite, şi numai de la El nădăjduim a primi răsplată.

Săracul ce se slăveşte în deşert nu se va face împărat dacă îşi va lua numele de împărat, nici cel ce mănâncă în taină, iar la masa obştii se dă drept postitor şi înfrânat nu e nevoitor adevărat. Ca pânza de păianjen este nevoinţa acestuia, şi el nu merge pe calea dreaptă a sfinţilor, ci pe calea celor care plac oamenilor.

SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL

Lupta cu slava deşartă

Slava deşartă este irosire a ostenelilor, pierdere a sudorilor vărsate în nevoinţă, răpire a comorii sufletului. Furnică în aria vieţii, care, deşi e mică, este pururea gata să ne răpească ostenelile şi roadele nevoinţelor noastre.

Slava deşartă de toate se lipeşte: mă slăvesc în deşert când postesc, dar când dezleg postul ca să-mi ascund de oameni înfrânarea iarăşi mă slăvesc în deşert, socotindu-mă înţelept; sunt biruit de slava deşartă când mă îmbrac în haine bune, dar şi în haine proaste îmbrăcându-mă tot mă slăvesc în deşert; dacă încep să vorbesc, sunt biruit de slava deşartă, dar dacă tac, iarăşi sunt biruit de ea. Oricum ai

arunca-o, cade întotdeauna cu ghimpii în sus.

Omul ce se slăveşte în deşert este închinător la idoli. El crede că îl cinsteşte pe Dumnezeu, însă de fapt nu face placul Lui, ci pe al oamenilor.

Orice om căruia îi place să arate lucrarea sa se slăveşte în deşert. Postirea celui ce se slăveşte în deşert rămâne fără plată şi rugăciunea lui e neroditoare, fiindcă el le face pe amândouă pentru lauda omenească.

Nevoitorul ce se slăveşte în deşert îşi face singur îndoit necaz, fiindcă trupul şi-l chinuie, iar plată nu primeşte.

Domnul ascunde adeseori de ochii noştri virtuţile pe care le-am dobândit, iar omul care ne laudă sau, mai bine zis, ne linguşeşte prin laudă ne deschide ochii, şi îndată ce aceştia s-au deschis piere bogăţia virtuţilor.

Linguşitorul e slugă a dracilor, călăuzitor al trufiei, nimicitor al umilinţei, pierzător al virtuţilor, care abate

de la calea adevărată. Cei ce vă fericesc pe voi vă rătăcesc pe voi şi cărarea picioarelor voastre o tulbură, zice Prorocul (v. Is. 3,12).

Am văzut oameni care plângeau aprinzându-se de mânie când erau lăudaţi şi, cum se întâmplă în negoţ, dând o patimă pe alta.

Mare lucru este a lepăda de la sufletul tău lauda omenească, dar şi mai mare este a lepăda de la tine lauda drăcească.

Smerit-cugetător nu este cel ce se ocărăşte pe sine însuşi (pentru că cine nu va îndura ocară de la sineşi?), ci cel care, fiind ocărât de altcineva, nu îşi împuţinează dragostea faţă de el.

Când dracul slavei deşarte vede că nevoitorul a dobândit măcar puţină smerenie a inimii, îndată îl împinge să plece în lume, zicând: „Du-te să mântuieşti sufletele ce pier!"

Slava deşartă îi împinge pe uşuratici să se îmbrace în smerenie când sunt alţii de faţă şi să arate evlavie prin

fapte, prin înfăţişare şi prin felul de a vorbi; la masă îi face să se înfrâneze în chip vădit; la cântarea de psalmi îi face râvnitori pe cei leneşi şi viersuitori pe cei fără glas.

Slava deşartă îi face mândri pe cei cărora li se dă întâietate, iar în cei dispreţuiţi seamănă pomenirea răului.

Slava deşartă se altoieşte cu mare uşurinţă pe darurile fireşti şi prin aceasta îi aruncă în pierzare adeseori pe nefericiţii săi robi.

Odată am văzut cum dracul slavei deşarte l-a alungat pe fratele său, duhul întărâtării. Un frate s-a mâniat pe altul, dar au venit nişte mireni şi s-a potolit îndată, vânzându-se slavei deşarte, fiindcă nu putea să slujească acestor doi stăpâni în acelaşi timp.

Cel care s-a făcut rob al slavei deşarte duce două vieţi: una pe dinafară, cealaltă prin felul gândurilor şi simţămintelor; una în sinea sa, cealaltă în faţa oamenilor.

Cel ce a pregustat slava cerească dispreţuieşte, fireşte, orice slavă pământească, şim-aş mira dacă cineva ar dispreţui-o pe cea din urmă fără să fi gustat-o pe cea dintâi.

Am văzut cum unii au început lucrarea duhovnicească din slavă deşartă, însă apoi, schimbându-şi aşezarea lăuntrică, au încununat în chip vrednic de laudă începutul vrednic de osândă.

Cine se îngâmfă cu darurile fireşti, cum ar fi agerimea minţii, uşurinţa înţelegerii, iscusinţa de a citi, repeziciunea gândirii şi alte însuşiri de felul acesta, primite fără osteneală, nu va primi vreodată bunătăţile mai presus de fire, fiindcă cel necredincios în puţine va fi necredincios şi în multe, din pricina slavei sale deşarte (v. Lc. 16,10).

Cine cere de la Dumnezeu daruri pentru ostenelile sale, acela pe temelie primejdioasă se întăreşte. Dimpotrivă, cine se vede pururea dator înaintea lui Dumnezeu, acela, mai presus de aşteptările sale, se vede deodată îmbogăţit cu bogăţia cerească.

Să nu asculţi când slava deşartă te va învăţa să-ţi vesteşti virtuţile spre „folosul" ascultătorilor, pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? (Mt. 16, 26). Nimic nu aduce atâta folos aproapelui ca purtarea şi vorbirea smerită şi neprefăcută. Aşa le vom da imbold şi altora să nu se îngâmfe şi ce poate fi mai folositor decât aceasta?

Laudele înalţă şi îngâmfă sufletul, iar când sufletul se îngâmfă îl cuprinde trufia, îl suie până la Ceruri şi îl pogoară până în adânc.

Spurcata slavă deşartă ne învaţă să luăm înfăţişarea virtuţii, pe care n-o avem, ducând la amăgirea celor din jur şi strâmbând cuvântul Mântuitorului: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Mt 5,16).

Atunci când lăudătorii sau, mai bine zis, linguşitorii noştri vor începe să ne laude, să ne amintim în grabă mulţimea păcatelor noastre (şi Judecata

lui Dumnezeu, care nu este ca cea omenească), şi vom vedea că suntem nevrednici de ceea ce se spune ori se face în cinstea noastră.

Cei cu inimă simplă nu se otrăvesc foarte uşor cu slava deşartă, fiindcă aceasta este pierdere a simplităţii şi vieţuire prefăcută.

Adeseori se întâmplă ca viermele, ajungând la deplinătatea vârstei, să capete aripi şi să zboare la înălţime: şi slava deşartă, prinzând puteri, dă naştere trufiei, care este începătoarea şi săvârşitoarea tuturor răutăţilor.

Începutul nimicirii slavei deşarte este păzirea gurii şi iubirea necinstirii, mijlocul ei este tăierea tuturor gândurilor prin care momeşte slava deşartă, iar sfârşitul (dacă se poate vorbi de sfârşitul adâncului) este a face fără tulburare în faţa altora ceea ce slujeşte spre necinstirea ta.

Am văzut un ucenic neiscusit care în faţa unora se lăuda cu virtuţile învăţătorului său şi, crezând că dobândeşte slavă din virtutea străină, a dobândit

în locul acesteia numai necinstire, pentru că toţi i-au spus: „Dar cum se face că pomul bun a odrăslit o ramură netrebnică?"

Slavei deşarte îi place să se arate cu pompă, în şaua multei vorbiri, iar tăcerea gurii o nimiceşte.

Cei care se supun dracului slavei deşarte păţesc mişcări nepotrivite ale poftei atunci când scăpând pentru o vreme de gândurile cur viei, încep să creadă lucruri mari despre ei înşişi. Mişcările desfrânate ce se stârnesc din această pricină îi fac să vadă slava deşartă ce se ascunde în adâncul inimii lor şi îi învaţă să nu mai pună acea stare de curăţie a inimii care i se întâmplă uneori pe seama propriei osârdii şi silinţe, ci să urmeze cuvântului apostolesc: „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit (v. I Cor. 4,7) în dar fie nemijlocit de la Dumnezeu, fie cu ajutorul altora şi prin rugăciunile lor?"

Tăcerea şi liniştirea sunt vrăjmaşii slavei deşarte, dar dacă te afli în obşte îndură necinstirile.

Cea mai mare slavă deşartă este atunci când omul, nevăzând alături pe nimeni care să-l poată lăuda. chiar şi în singurătate face faptele slavei deşarte iar semnul desăvârşitei neslăviri în deşert este ca nici în faţa altora să nu te laşi furat de gândul slăvitor în deşert.

CUVIOSUL NILSORSKI

Răspunsuri din scrierile Cuviosului Nil la întrebări care privesc lupta împotriva patimii slavei deşarte

Cum ne povăţuieşte Cuviosul Nil să ne ferim de duhul slavei deşarte?

El spune: „De multă luare-aminte avem nevoie împotriva acestui duh, fiindcă el se furişează în planurile şi în faptele noastre foarte pe ascuns, cu toată şiretenia, tăindu-ne calea spre sporirea adevărată şi străduindu-se să strâmbe şi să strice lucrarea noastră în aşa fel încât ea să nu fie pentru Dumnezeu, ci din slavă deşartă şi din dorinţa de a plăcea oamenilor. De aceea, trebuie să ne cercetăm cu

de-amănuntul pe noi înşine în toată vremea şi să cercetăm, de asemenea, îndeletnicirile noastre cele dinafară şi cele gândite, ca să vedem dacă le săvârşim pentru Dumnezeu sau pentru folosul sufletului. Se cuvine să fugim în tot chipul de laudele omeneşti şi, ţinând minte cele spuse de Sfântul David: Dumnezeu a risipit oasele celor care plac oamenilor (Ps.

52, 7), să tăiem orice gând linguşitor, care ne insuflă să facem ceva pentru a plăcea oamenilor. Aşadar, să îndreptăm neabătut tot ce facem spre a plăcea lui Dumnezeu.

Dacă cineva, deşi îşi dă toată silinţa, este biruit câteodată, împotriva voii sale, de gândul slavei deşarte, ce are de făcut?

Să mărturisească gândul său rugându-se Domnului şi să-l prefacă în cel dimpotrivă, smerindu-se şi defăimându-se pe sine însuşi: Cunoscătorul inimilor, înaintea Căruia este descoperit sufletul nostru şi este descoperită orice mişcare ce se petrece în el, ne va ierta şi nu ne va socoti acest păcat.

Cum să biruim gândurile slavei deşarte?

Dacă simţim vreodată imboldul de a ne slăvi în deşert cu ceva, să ne amintim lacrimile noastre, dacă le avem, şi starea cu evlavie înaintea lui Dumnezeu în rugăciune. Dacă n-avem nici lacrimi, nici starea aceasta, să ne închipuim ieşirea noastră din această lume, şi neruşinata slavă deşartă va fi izgonită astfel. Dacă se va cuibări în noi şi după aceea, să ne temem cel puţin de ruşinea care urmează celui ce se slăveşte în deşert, fiindcă zice Sfântul Ioan Scărarul: „Cel ce se înalţă nu va scăpa de înjosire încă de aici, înainte de veacul ce va să fie."

Ce măsură de prevedere trebuie să luăm atunci când ne laudă cineva?

Când va începe cineva să ne laude şi prin lauda sa, cu ajutorul vrăjmaşului nevăzut şi al propriei noastre inimi orbite, va da naştere în noi gândului că suntem vrednici de cinstire şi înălţare şi că merităm locuri înalte, îndată să ne amintim mulţimea şi greutatea păcatelor noastre ori să ni-l închipuim în mintea noastră pe unul dintre

ele, care este mai urâcios, şi să ne spunem în sinea noastră: „Judecă singur: cei care fac aşa sunt, oare, vrednici de laudă şi cinstire?" Şi atunci vom vedea deodată că nu merităm nici un fel de laudă din partea nimănui, iar gândurile insuflate de draci vor fi izgonite şi nu o să ne mai tulbure.

Dacă cineva nu are, din mila lui Dumnezeu, păcate grele, cum să se smerească atunci când simte momelile duhului slavei deşarte?

Dacă nu ai păcate mari şi ruşinoase, gândeşte-te cât de largă, desăvârşită şi multcuprinzătoare este orice poruncă a Domnului, şi atunci vei vedea că toată nevoinţa ta e ca o picătură faţă de mare. Astfel trezvindu-ne şi filosofând, vom scăpa de cursele slavei deşarte, dar dacă nu ne vom păzi, ci ne vom lăsa pradă cu nepăsare gândurilor de slavă deşartă, acestea, prinzând rădăcini, vor odrăsli în noi dispreţ şi trufie, care sunt începutul şi sfârşitul a toată răutatea.

SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV

Despre slava omenească

La fel ca iubirea de avuţii, iubirea de slavă nimiceşte credinţa din inima omenească; la fel ca ea, face ca inima omenească să nu poată crede în Hristos, să îl mărturisească pe Hristos. Cum puteţi voi să credeţi, le zicea Domnul iudeilor din vremea Lui, când primiţi slavă unii de la alţii, iar slava care vine de la Unul Dumnezeu nu o căutaţi? (In 5, 44). Mulţi dintre iudeii cei mai de seamă credeau în Domnul, însă, dă mărturie Evanghelistul, nu îl mărturiseau din pricina fariseilor, ca să nu fie izgoniţi din sinagogă, căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu (In 12, 42-43). Iudeii luaseră hotărârea de a nu îngădui să ia parte la adunările sinagogii nimănui dintre

cei care mărturiseau că Dumnezeu-Omul este Mesia Cel făgăduit (v. In 9, 22). Slava deşartă se hrăneşte cu lauda omenească şi cu întâietăţile omeneşti născocite de cugetarea trupească şi răsărite din căderea noastră. Ea se hrăneşte cu bogăţia, cu bunul neam, cu titlurile răsunătoare, care încununează slujirea lumii şi facerea placului ei, şi cu celelalte cinstiri deşarte. Prin această trăsătură a sa, slava pământească şi omenească este de-a dreptul potrivnică slavei dumnezeieşti. Principiile slavei omeneşti şi căile către ea sunt cu totul altele decât principiile slavei dumnezeieşti şi căile spre atingerea acesteia. Principiile slavei deşarte şi iubirii de slavă se rezemă pe concepţii mincinoase despre părerea şi puterea omenească: acestea sunt, de fapt, deşarte, de scurtă vreme, schimbătoare, nimicnice. Calea celui ce caută slava omenească este statornică şi felurită strădanie de a plăcea oamenilor. Pentru el este totuna dacă strădania aceasta e dreaptă sau nedreaptă, legiuită sau nelegiuită: nu îl interesează decât să-şi atingă scopul. Principiul doririi slavei

lui Dumnezeu şi năzuinţei către ea se întemeiază pe credinţa vie în atotputernicia dumnezeiască şi în negrăita Lui milostivire faţă de om. Prin pocăinţă şi prin împlinirea poruncilor evanghelice, omul căzut se poate împăca cu Dumnezeu, poate dobândi de la Domnul voi spune aşa ca să fie mai limpede părere bună despre el, aşa cum îi spune Scriptura din partea lui Dumnezeu omului ale cărui fapte s-au dovedit a fi plăcute Lui: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune. Intră întru bucuria Domnului tău! (Mt. 25, 23). Potrivit pricinii sale dintâi, lucrarea omului care doreşte să dobândească slava dumnezeiască stă în facerea cu osârdie şi statornicie a placului lui Dumnezeu, altfel spus în urmarea Domnului cu crucea pe umeri, făcând placul aproapelui doar în măsura îngăduită şi rânduită de poruncile evanghelice. Aceasta nu îi mulţumeşte deloc, ba chiar îi scandalizează pe fiii lumii, care caută şi pretind să se facă, fără nici un hotar, placul patimilor lor şi amăgirii lor de sine, şi pentru aceasta îl răsplătesc cu

slava pământească pe cel ce face placul oamenilor, care de fapt este vrăjmaş lui Dumnezeu şi adevăratului bine al aproapelui. Dacă-Mi slujeşte cineva a zis Domnul, să-Mi urmeze Mie, şi unde sunt Eu, acolo şi sluga Mea va fi (In 12, 26). Printre regulile morale ale Dumnezeu-Omului, printre trăsăturile atotsfântului Său caracter, se află şi lepădarea slavei omeneşti. Slavă de la oameni nu primesc, a zis despre Sine Domnul (In 5, 41). Deşi El este împăratul împăraţilor, împărăţia Lui nu este din această lume (v. In 18, 36). Când poporul a vrut să îl proclame împărat, a plecat într-un munte pustiu, învăţându-ne şi pe noi după tâlcuirea Fericitului Teofilact al Bulgariei să fugim de cinstiri şi slavă (v. In 6,15). Atunci când, stând de vorbă cu El după Cina cea de Taină, ucenicii I-au zis Domnului: „Acum ştim că Tu ştii toate şi nu ai nevoie ca să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieşit de la dumnezeu", Domnul n-a arătat nici un fel de încuviinţare faţă de spusele acestea, care cuprindeau laudă omenească şi părere bună omenească. Dimpotrivă, ştiind puţinătatea de

suflet de care aveau să dea dovadă în curând ucenicii şi învăţându-l pe omul neînnoit să nu nădăjduiască în firea sa căzută, în stare de schimbări neaşteptate, le-a răspuns mustrător: Acum credeţi? Iată, vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur (In 16, 30-32). După ce a luat asupra Sa omenitatea, Hristos S-a suit cu ea, prin pătimiri şi prin cruce, întru slava Sa (v. Lc. 24, 26, 46), caredupă Dumnezeire era a Lui din totdeauna (v. In 17, 5). Trebuie ca noi să urmăm lui Hristos: prin împlinirea poruncilor şi prin răbdarea tuturor necazurile cărora Dumnezeu leîngăduie să vină asupra noastră trebuie să ne facem părtaşi ai slavei lui Hristos în acest veac şi în veacul ce va să fie. Hristos S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti

şi al celor de dedesubt, şi să mărturisească toatălimba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl (Filip. 26-11): Şi noi suntem datori să ne smerim pe dinafară şi pe dinăuntru, ca să ne facem părtaşi ai slavei lui Hristos în veacul acesta şi în cel care va să fie. Chezăşiile slavei, pe care Dumnezeu-Omul le dăruieşte următorului Său în vremea pribegiei pământeşti, constau în feluritele daruri ale Sfântului Duh; în veacul ce va să fie, slava dumnezeiască îi va cuprinde pe următorii şi ucenicii lui Hristos şi dinafară, şi dinăuntru, în asemenea plinătate şi în asemenea măreţie cum mintea omenească nici nu îşi poate închipui (v. I Cor. 2, 9). Din această pricină, Cuvioşii noştri Părinţi se străduiau să fugă, ca de o otravă ucigătoare, de tot ce duce la slava deşartă, de tot ce aduce slava omenească. însăşi dumnezeiasca Pronie, precum se poate vedea cu toată limpezimea din Vieţile bineplăcuţilor lui Dumnezeu, nu-i lasă pe aleşii Lui să petreacă în mângâiere şi în bunăstare şi slavă pământească statornică în vremea pribegiei lor pământeşti.

Pribegia lor pământească a fost întotdeauna plină cu prisosinţă de necazuri suferite cu voie şi fără voie. întrebuinţate mereu, mâncărurile dulci strică stomacul: şi slava omenească, neamestecată cu necazurile, vatămă sufletul. Vremea bună necontenită, necurmată de ploi, face să se ofilească şi să se usuce grânele şi ierburile, iar în fructe să apară viermi: şi fericirea pământească necontenită face să slăbească şi să piară din om însuşirile cele bune, face să se zămislească în inima lui părerea de sine, trufia şi poftele curveşti. Sfântul Isaac Sirul a zis: „Cu greu se va găsi vreun om care să poată purta cinstirea pământească, şi poate că nici nu se va găsi deloc unul ca acesta, din pricina înclinării omeneşti spre schimbare grabnică." însuşirea omului de a se schimba repede, dovedită de experienţă, este pricina pentru care Dumnezeu, Care le-a pregătit robilor Săi cinste şi slavă veşnică, neschimbată, în Ceruri, nu binevoieşte ca în această lume schimbătoare şi nestatornică ei să fie cinstiţi statornic cu cinstire vremelnică şi deşartă; Şi Fericitul Simeon Metafrastul bagă

de seamă acest lucru în Viaţa Sfântului Mare Mucenic Eustatie Plachida. Acei sfinţi, bărbaţi cărora Dumnezeu, potrivit însemnatelor lor puteri fireşti de sporire duhovnicească, le-a rânduit slujire înaltă înbiserică, au fost supuşi unor prigoane, necinstiri, batjocuri, năpaste, suferinţe aparte: de aceasta ne încredinţează şi Viaţa lui Atanasie cel Mare, şi Viaţa lui Grigorie Teologul, şi Viaţa lui Vasilie cel Mare, şi Viaţa lui Ioan Gură de Aur, şi Vieţile altor luminători ai Bisericii. Necazurile cărora li s-a îngăduit să vină asupra lor îi apărau de vătămarea duhovnicească ce putea să apară cu uşurinţă din pricina măreţiei cinului lor şi a cinstirii omeneşti. „Ia seama cu luare-aminte la tine însuţi, a zis Cuviosul Isaia Pustnicul, ca să te depărtezi de dorinţa stăpânirii, cinstirii, slavei şi laudei omeneşti ca de molimă, ca de moartea şi de pierzarea sufletească, ca de muncile cele veşnice." Dacă ne uităm cu luare-aminte la noi înşine şi la omenire, nu avem cum să nu ne încredinţăm de dreptatea sfatului dat de sfântul sihastru, nu avem cum să nu vedem că năzuinţa

spre slava omenească şi spre cinstirile omeneşti îl abate pe creştin de pe calea cea îngustă a mântuirii, pe care a croit-o Dumnezeul-Omul şi pe care au străbătut-o toţi următorii Lui. Mai mult decât atât! Pentru cei ce iubesc slava omenească, însăşi învăţătura despre calea cea strâmtă şi necăjită devine ciudată, absurdă, iraţională; ei îşi bat joc de ea şi de cei care o vestesc aşa cum îşi băteau joc fariseii, fiind iubitori ai acestei lumi de învăţătura Domnului despre lepădarea de sine. Domnul a dat însă această învăţătură ca pe o doctorie, mijloc de care avem neapărată nevoie pe tărâmul surghiunului şi amăgirii de sine ca să scăpăm de minciună, de cei ce ne-au robit şi ne robesc prin mijlocirea minciunii (v. Lc. 16, 14). Nu este altă cheie care să deschidă uşa împărăţiei lui Dumnezeu, afară de Crucea lui Hristos. Cheia aceasta este dată de dreapta lui Dumnezeu celor ce vor să intre în împărăţia Lui şi care se străduie să o dobândească, celor care se bucură şi se veselesc de dobândirea ei ca de o chezăşie a fericirii veşnice, negrăite. Zice Cuviosul Simeon Noul Teolog:

„Cine s-a lepădat de lume şi de tot ce este al lumii cu credinţă în Dumnezeu lipsită de îndoială, acela crede că îndurat şi milostiv este Domnul, că îi primeşte pe cei ce vin la El cu pocăinţă, că le dă cinstire robilor Săi prin necinstire, că îi îmbogăţeşte prin sărăcie, că îi proslăveşte prin înjosiri şi îi face prin moarte părtaşi şi moştenitori ai vieţii veşnice. Credinciosul se grăbeşte ca un cerb însetat, suie pe aceste trepte spre începutul Cel fără moarte, începutul Cel de Sus, ca pe o scară pe care urcă şi coboară îngerii şi la al cărei capăt de sus stă Iubitorul de oameni Dumnezeu, aşteptând de la noi nevoinţă şi sârguinţă după putere, nu veselindu-se de priveliştea trudei noastre, ci dorind să ne dea plată meritată."

Iubiţi fraţi Să fugim de slava deşartă şi de iubirea de slavă ca de o lepădare de Crucea lui Hristos. Lepădarea de Crucea lui Hristos e totodată şi lepădare de Hristos: „Cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu", a zis Domnul (v. Lc. 14, 27). Oameni căzuţi! Noi nu putem să îl cunoaştem

şi să-L mărturisim pe Hristos cu adevărat, în chip lucrător, altfel decât de pe crucea noastră, după ce ne vom fi cunoscut şi mărturisit mai întâi căderea şi faptul că avem neapărată nevoie de calea crucii ca să ajungem la Cer şi la veşnica fericire ce se păstrează acolo. Să fugim de toate prilejurile de slăvire în deşert şi de slavă omenească aşa cum fugeau de ele Sfinţii Părinţi, ca să nu ne pierdem dragostea de învăţătura lui Htistos, să nu ne facem morminte văruite, creştini numai pe dinafară, dar apostaţi în fapt. Nimerind în ochi, un firicel de praf strică vederea: o împătimire ce pare măruntă Strică înţelegerea, vatămă, schimbă felul de a gândi al nevoitorului. Părinţii, care erau puternici cu duhul şi cu trupul, se temeau chiar şi de cel mai mic păcat, de cea mai mică abatere de la învăţătura Evangheliei: cu atât mai mult noi, care suntem neputincioşi cu duhul şi cu trupul, trebuie să ne temem de păcat, ce îşi are liman şi ajutor de nădejde în neputinţa noastră, care, intrând în noi, ia chip de fleac nimicnic, dar odată intrat se preface într-un monstru

groaznic. Nu degeaba Sfinţii Părinţi păstrau cea mai mare simplitate în îmbrăcăminte, în trebuinţele chiliei, în clădirile mănăstireşti, în clădirea şi împodobirea bisericilor înseşi. Gândul şi inima omului slab tind să se potrivească lucru pe care cei lipsiţi de experienţă şi luare-aminte nu-l înţeleg cu starea lui exterioară. Dacă monahul e îmbrăcat în haine elegante, dacă chilia este aranjată cu grijă, cu gust, luxos, dacă chiar bisericile mănăstirii sunt splendide, dacă strălucesc de aur şi de argint şi veşmântăriile sunt bogate, sufletul lui se slăveşte, negreşit, în deşert, este plin de părere de sine şi mulţumire de sine, străin de umilinţă şi de recunoaşterea propriei păcătoşenii. îmbătat de mulţumirea pe care o aduce slava deşartă, care i se pare bucurie duhovnicească, el rămâne în întunecare, în amăgire de sine, în împietrire şi amorţire ca într-un praznic. Dimpotrivă, când haina călugărului e simplă, când el, ca un pribeag, locuieşte în chilia sa ca într-un cort, când în acest cort se află numai lucrurile de trebuinţă neapărată, când biserica este pentru el loc de

mărturisire şi plângere întru rugăciune, care nu-l împrăştie şi nu-l încântă cu strălucirea sa, atunci împrejurările dinafară fac ca sufletul lui să se pătrundă de smerenie, să se desprindă de tot ce e material, să se mute cu gândurile şi simţămintele în veşnicia care-i aşteaptă pe toţi oamenii, să se străduie, prin pocăinţă şi prin împlinirea poruncilor evanghelice, să-şi pregătească din vreme primire binevoitoare în veşnicie. închilia umilă, aranjată cu simplitate, omul de rând intră deopotrivă cu cel sus-pus; în chilia aranjată cu multă grijă nu intră omul de rând, care prin venirea sa poate să facă deranj în chilie. în omul de rând, în cel sărman, care adesea e bogat în credinţă, e lepădat Hristos (v. Iac. 2, 1-6). Pierzătoare este propria slavă deşartă: cu atât mai pierzătoare e slava omenească. Slava primită de călugăr de la fiii lumii şi ai cugetării trupeşti este semnul că acel călugăr este un vas lepădat de Dumnezeu, în vreme ce, dimpotrivă, ocările şi prigoanele suferite din partea oamenilor alcătuiesc pentru el semnul sigur că e ales de Dumnezeu. Atât una, cât

şi cealaltă sunt mărturisite de Domnul însuşi: Vai, vouă, zice El, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine, căci tot aşafăceau prorocilor mincinoşi părinţii lor. Dimpotrivă, fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în Cer; pentru că tot aşa făceau prorocilor părinţii lor (Lc. 6, 26, 22-23).

Să urmăm sfatului de mai sus al sfântului sihastru! Iar dacă, prin judecăţile lui Dumnezeu, călugărul va avea de purtat greaua povară a rangurilor şi cinstirilor pământeşti, să se roage cu osârdie şi cu lacrimi lui Dumnezeu ca mărirea pământească să nu-i înrâurească felul de a gândi, să nu-i sălăşluiască trufia în suflet, să nu-l îngâmfe faţă de aproapele, lucru împotriva căruia Domnul i-a prevenit şi îi previne pe ucenicii Săi: Luaţi seama să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel

pierdut (Mt. 18,10-11). El a vărsat pentru toţi şi pentru fiecare sângele Său cel nepreţuit, şi prin aceasta a statornicit pentru toţi oamenii unul şi acelaşi preţ, una şi aceeaşi însemnătate (v. I Cor. 6, 20).

SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV

Fariseul

Fraţilor! Să privim în Evanghelie la caracterul Domnului nostru Iisus Hristos. Vom vedea că El nu Se sminteşte niciodată de păcătoşi, oricât de grele ar fi păcatele acestora. De asemenea, nu avem nici o pildă în Sfintele Evanghelii ca Sfinţii Apostoli să se fi smintit de cineva. Dimpotrivă, fariseii se smintesc mereu, se smintesc de Cel Atotdesăvârşit, de Dumnezeu înomenit; se smintesc până într-atât că îl osândesc pe Dumnezeu ca pe un nelegiuit, îl dau unei morţi de ocară; pe Mântuitorul îl răstignesc pe cruce în mijlocul a doi tâlhari! De aici tragem în chip firesc concluzia că înclinarea spre a te sminti este o boală grea a sufletului, este semnul fariseismului. Trebuie să luăm

aminte cu osârdie la inima noastră şi să ucidem în ea simţământul smintirii de aproapele prin cugetarea duhovnicească culeasă din Evanghelie.

Evanghelia este carte sfinţită şi atotsfântă! Precum în apele curate îşi răsfrânge înfăţişarea soarele, Hristos este zugrăvit în Evanghelie. Cel ce doreşte să-L vadă pe Hristos să îşi cureţe mintea şi inima prin pocăinţă! îl va vedea în Evanghelie pe Hristos, Adevăratul Dumnezeu Mântuitorul oamenilor căzuţi; va vedea în Evanghelie ce însuşiri trebuie să aibă ucenicul lui Iisus, care este chemat să înveţe blândeţea şi smerenia de la Domnul însuşi. În aceste virtuţi, prin care urmăm lui Dumnezeu, va afla fericită odihnă sufletului său.

Partea întâi

Intrat-a oarecând Domnul în casa vameşului Matei, prefăcându-l pe vameş în Apostol; Dumnezeu întrupat a şezut la masă cu păcătoşii. Fariseii, văzând aceasta, s-au smintit. De ce, le-au zis ei ucenicilor lui Iisus, de ce învăţătorul vostru mănâncă şi bea cu vameşii şi cu păcătoşii? (Mt. 9,11).

Spuneţi mai întâi, fariseilor, de ce-i numiţi pe aceşti oameni „păcătoşi"? N-ar fi fost oare mai aproape de adevăr să îi numiţi „fericiţi", „îngeri", „heruvimi"; fiindcă Dumnezeu a binevoit să şadă în tovărăşia lor? N-ar fi fost mai bine să spuneţi: „Şi noi suntem păcătoşi! Primeşte-ne şi pe noi, Milostive Iisuse, la picioarele Tale! Acestor păcătoşi Tu, Ştiutorul inimilor şi Adevăratul Judecător, le-ai dat întâietate faţă de noi; trecându-ne cu vederea, ai şezut cu ei. Se vede că păcatele noastre sunt înaintea Ta mai grele ca păcatele lor. Cu ei şezi, iar nouă îngăduie-ne măcar să cădem la picioarele Tale!"?

Nu este sfânta mireasmă a smereniei în „drepţii" cei întunecaţi, bogaţi doar în dreptatea firii omeneşti căzute, în prefăcuta dreptate a lumii, în dreptatea demonică. Aceştia îl osândesc cu obrăznicie pe Domnul însuşi, îi osândesc pe păcătoşii primiţi de El, care devin în acest fel adevăraţi drepţi, îl leapădă pe Domnul, grăind: învăţătorul vostru. Dau de înţeles prin asta că nu îl recunosc învăţător al lor.

Răspunsul Domnului este un răspuns la toate temeiurile bolii ascunse

ale fariseilor, la întreaga stare a sufletului lor. Acest răspuns cuprinde în sine o cumplită osândire şi lepădare de la faţa lui Dumnezeu a oricărei dreptăţi omeneşti părute, unite cu osândirea aproapelui. N-au trebuinţă, a zis Domnul, cei sănătoşi de pocăinţă, ci cei bolnavi. Deci, mergând, învăţaţi ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfă", că n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Mt. 9. 12-13).

Odată, în zi de sâmbătă, mergea Domnul cu sfinţii Săi ucenici şi Apostoli printre semănături. Ucenicilor li s-a făcut foame şi au prins a smulge spice; frământându-le în mâini, curăţau boabele Şi le mâncau. Văzând aceasta, fariseii au zis: Iată, ucenicii Tăi fac ce nu se cade a face sâmbăta (Mt. 12, 2). Domnul, amintind de David şi de preoţi (primul călcase rânduiala Legii din nevoie, iar ceilalţi din porunca Legii), iarăşi le face observaţie, ameninţător, fariseilor: De aţi şti ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfă", nu aţi fi osândit pe cei nevinovaţi (Mt. 12, 7).

Ce cuget voitor de rău şi cârcotaş trădează simţământul smintirii! El se preface că ţine cu acribie, până la ultimul

amănunt, forma Legii, dar calcă înţelesul ei lăuntric. Fariseu întunecat şi orb! Auzi ce îţi spune Domnul: Milă voiesc. Văzând neajunsurile aproapelui, milostiveşte-te de el: e mădularul tău!, Neputinţa pe care o vezi astăzi în el poate deveni mâine propria ta neputinţă. Te sminteşti doar fiindcă eşti trufaş şi orb! împlineşti unele rânduieli dinafară ale Legii, şi pentru asta te admiri singur; îi dispreţuieşti, îi osândeşti pe semenii în care bagi de seamă călcarea unor mărunţişuri şi nu bagi de seamă împlinirea faptelor bune mari, tăinuite, iubite de Dumnezeu, necunoscute de inima ta încrezută şi împietrită. Nu te-ai uitat îndeajuns la tine însuţi, nu te-ai văzut pe tine însuţi: aceasta este singura pricină pentru care nu te crezi păcătos. De asta nu s-a frânt inima ta, de asta nu s-a umplut de pocăinţă şi de smerenie; de asta nu ai priceput că deopotrivă cu ceilalţi oameni ai nevoie de mila lui Dumnezeu, de mântuire, înfricoşător lucru este a nu te recunoaşte păcătos! Iisus Se leapădă de cel ce nu se recunoaşte păcătos: Nu am venit, zice, să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă.

Cel ce se crede păcătos primeşte cale liberă spre Iisus. Ce fericire este să-şi vadă omul păcatele! Ce fericire este să privească în inima sa! Cel care va privi cu luare-aminte în inima sa, va uita că pe pământ se află alţi păcătoşi în afară de el. Chiar de se va uita vreodată la semeni, toţi i se vor părea fără prihană, minunaţi, ca nişte îngeri. Privind la sine, cercetându-şi petele cele din păcate, el se încredinţează că pentru a se mântui are un singur mijloc - mila lui Dumnezeu, se încredinţează că e un rob netrebnic, deoarece nu numai că încalcă poruncile dumnezeieşti, ci,când le împlineşte, le împlineşte într-un fel care se aseamănă mai degrabă unei schimonosiri. Având trebuinţă el însuşi de milă, o revarsă cu îmbelşugare asupra aproapelui, are pentru el numai milă. De aţi şti ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfă", nu aţi fi osândit pe cei nevinovaţi că n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Mt. 12, 7; 9,13).

Milostivul nostru Mântuitor, Domnul Iisus Hristos, Care nu i-a lepădat pe vameşii şi pe curvele ce se pocăiau, nu i-a dispreţuit nici pe farisei; El a

venit să-l vindece pe om de toate bolile sale, printre ele şi de fariseism, care se vindecă deosebit de greu, şi asta numai fiindcă fariseismul se crede şi se vesteşte pe sine a fi sănătate înfloritoare, refuză doctorul şi tratamentul, vrea să vindece el însuşi bolile altora, folosind lovituri cu bârne grele pentru a scoate un firicel de praf care de-abia se vede.

Un oarecare fariseu L-a poftit pe Domnul să ia parte la masa lui şi, intrând în casa fariseului, a şezut (Lc. 7,36), povesteşte Evanghelia despre Domnul Cel milostiv. Se pare că fariseul, cu toate că avea oarecare osârdie şi credinţă către Domnul, după ce L-a primit a început a socoti cât de multă cinstire trebuie să îi dea Oaspetelui. Dacă n-ar fifost această socoteală, întemeiată pe părerea despre sine că este drept şi vrednic, ce l-ar fi împiedicat pe fariseu să alerge în întâmpinarea Oaspetelui Dumnezeiesc, să cadă cu cutremur la sfintele Lui picioare, să-şi întindă sub ele sufletul, inima? Nu s-a întâmplat aşa; fariseul a lăsat să îi scape fericitul prilej de a-L cinsti pe Mântuitorul după cuviinţa datorată. Prilejul scăpat

de fariseu îl răpeşte pentru sine oarecare femeie din acea cetate, cunoscută ca păcătoasă. Ea aleargă cu un vas de mir binemirositor în casa fariseului, intră în încăperea unde avea loc masa, începe a spăla picioarele Mântuitorului şi a le şterge cu perii capului său, a săruta picioarele Mântuitorului şi a le unge cu mir.

Fariseul orb nu vede fapta bună care se săvârşeşte înaintea ochilor lui, care dă în vileag răceala şi amorţirea inimii lui. Smintirea şi osândirea i se mişcă în suflet. El cugeta: Acesta, dacă ar fi proroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de El, că este păcătoasă (Lc. 7, 39). De ce îl micşorezi pe Dumnezeu numindu-L doar proroc? De ce o numeşti păcătoasă pe cea care a fost cinstită de Dumnezeu mai mult decât tine? Teme-te, taci: este de faţă Ziditorul! A Lui e judecata asupra făpturilor Sale; pentru El e totuna a ierta cinci sute şi cincizeci de dinari datorie de păcate: El e Atotputernic şi nesfârşit de bogat. De obicei, fariseul pierde din socoteala sa acest lucru. Văzând la aproapele cinci sute de dinari datorie, el nu ia seama la cei cincizeci de

Dinari pe care însuşi îi datorează, nici măcar nu-i socoate datorie, în vreme ce hotărârea Dumnezeieştii Judecăţi vesteşte că nici unul dintre ei doi nu are de unde să-şi plătească datoria, că amândoi au deopotrivă nevoie de iertarea acesteia. Şi neavând ei cu ce plăti, amândurora le-a iertat (Lc. 7,47).

Lipsa de smerenie, din care vine boala fariseismului, împiedică în cea mai mare măsură sporirea duhovnicească. în timp ce oamenii căzuţi în păcate grele, cu râvnă fierbinte şi duh smerit, aduc prinos de pocăinţă, uită întreaga lume, îşi văd fără încetare păcatul şi plâng înaintea lui Dumnezeu, fariseul priveşte lucrurile după două măsuri deosebite. Păcatul său, ce i se pare fără însemnătate, nu îiatrage luarea-aminte. El îşi aminteşte, cunoaşte câteva fapte bune ale sale, şi în acestea îşi pune nădejdea. El vede neajunsurile aproapelui; punându-le faţă în faţă cu ale sale, pe acestea din urmă le socoate uşoare, lesne de îndreptăţit. Cu cât creşte în ochii săi propria dreptate, cu atât se împuţinează îndreptarea harică, care se dă în dar celor ce se pocăiesc. Din această

pricină slăbeşte, e nimicit simţământul pocăinţei. Odată cu micşorarea simţământului pocăinţei este îngreunată calea către sporirea duhovnicească; odată cu nimicirea simţământului pocăinţei, omul se abate de pe calea mântuitoare pe calea părerii de sine şi amăgirii de sine. El se face străin sfintei iubiri de Dumnezeu şi de aproapele. Iartă-se păcatele ei cele multe, a zis Domnul despre fericita păcătoasă, că mult

a iubit; iar cui se iartă mai puţin, iubeşte mai puţin (Lc. 7, 41).

Cel molipsit de boala fariseismului este lipsit de sporire duhovnicească. împietrit e pământul ogorului său sufletesc, şi nu aduce nici o roadă: pentru rodirea duhovnicească este nevoie de o inimă lucrată prin pocăinţă, muiată, umezită de umilinţă şi de lacrimi. Lipsa sporirii este, deja, o pagubă de cea mai mare însemnătate, dar vătămarea pricinuită de fariseism nu se mărgineşte la sterpiciunea sufletului: molima ucigaşă a fariseismului este în cea mai mare măsură împreunată cu urmări cât se poate de pierzătoare.

Fariseismul nu numai că face neroditoare pentru om faptele

Bune ale acestuia, ci le şi îndreptează spre răul sufletului său, spre osândirea lui înaintea lui Dumnezeu.

acest lucru l-a zugrăvit Domnul în pilda despre vameşul şi fariseul ce se rugau împreună în Templul lui Dumnezeu (v. Lc. 18). Fariseul, privindu-se pe sine, nu afla pricină de pocăinţă, de simţire a străpungerii inimii; dimpotrivă, el afla pricină pentru a fi mulţumit de sine, pentru a se admira. El vedea în sine postire, dare de milostenii, însă nu vedea acele păcate pe care le vedea sau credea că le vede în alţii şi de care se smintea. Zic: „credea că le vede", fiindcă smintirea are ochii mari: ea vede la aproapele şi păcatele care nu sunt deloc în el, păcate născocite de închipuirea pe care o mână viclenia. Fariseul, în amăgirea sa de sine, aduce laudă lui Dumnezeu pentru starea sa. El îşi tăinuieşte semeţia, iar aceasta se tăinuieşte de el sub masca recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Privind Legea superficial, i se părea că este împlinitor bineplăcut lui Dumnezeu al Legii. El a uitat că porunca Domnului, după cuvântul Psalmistului, este largă foarte, că înaintea lui Dumnezeu însuşi cerul

nu este curat (Iov 15, 15), că Dumnezeu nu binevoieşte nici întru jertfe, nici chiar întru arderi de tot, atunci când pe acestea nu le însoţeşte şi nu le sprijină duhul înfrânt şi smerit (Ps. 50), că Legea lui Dumnezeu trebuie sădită chiar în inimă pentru a putea dobândi dreptatea cea adevărată, fericită, duhovnicească. Această dreptate începe să apară în om odată cu simţirea sărăciei cu duhul (v. Ps. 39, 11; Mt 5 3). Fariseul plin de slavă deşartă crede că dă mulţumită lui Dumnezeucă îl proslăveşte: Dumnezeule, mulţumesc Ţie că nu sunt ca ceilalţi oameni răpitori, nedrepţi, preacurvari (Lc. 18 11); El înşiră păcatele arătate, pe care toţi le pot vedea, dar despre patimile sufleteşti, despre trufie, viclenie, ură, zavistie, făţărnicie, nu suflă o vorbă, însă tocmai acestea îl alcătuiesc pe fariseu! Tocmai ele întunecă, omoară sufletul, îl fac să nu se poată pocăi! Tocmai ele nimicesc dragostea de aproapele şi nasc smintirea plină de răceală, trufie şi ură! Fariseul plin de slavă deşartă crede că-I dă mulţumită lui Dumnezeu pentru faptele sale bune, însă Dumnezeu întoarce faţa Sa de la ele; Dumnezeu

rosteşte împotriva lui înfricoşătoarea osândă: Tot cel ce se înalţă va fi smerit (Lc. 18,14).

Atunci când fariseismul se întăreşte şi ajunge la deplinătatea puterii sale, el pune stăpânire pe suflet: atunci roadele lui sunt groaznice. Nu e fărădelege înaintea căreia el să se cutremure, de care să nu fie gata. Fariseii au cutezat să îl hulească pe Sfântul Duh. Fariseii au cutezat să îl numească îndrăcit pe Fiul lui Dumnezeu. Fariseii şi-au îngăduit să spună că Dumnezeu înomenit, Mântuitorul venit pe pământ, este primejdios pentru bunăstarea obştească, pentru rosturile cetăţeneşti ale iudeilor. Şi pentru ce toate aceste născociri întortocheate? Pentru ca, sub acoperirea păru tei dreptăţi, sub masca păzirii neamului, a legilor, a religiei, să-şi sature de sânge răutatea cea nesătulă, să aducă sânge ca jertfă zavistiei şi slavei lor deşarte, să săvârşească ucidere de Dumnezeu. Fariseismul este o otravă cumplită; fariseismul este o groaznică boală sufletească.

Să ne străduim a schiţa trăsăturile fariseului, împrumutând descrierea din Evanghelie, aşa încât oricine,

uitându-se la această privelişte monstruoasă, cumplită, să se poată păzi, cum a poruncit Domnul, de aluatul fariseilor (v. Mt. 16,6): de felul gândirii, de regulile, de aşezarea sufletească a fariseilor.

Fariseul, mulţumindu-se cu împlinirea rânduielilor exterioare ale religiei şi săvârşirea câtorva fapte bune, de care nu sunt străini nici păgânii, slujeşte ca un rob patimilor, pe care, într-o măsură însemnată, nici nu le vede în sine şi nu le pricepe, care pricinuiesc în el o desăvârşită orbire în privinţa lui Dumnezeu şi a întregii învăţături dumnezeieşti. Cunoaşterea, deci şi vederea în sine a lucrării patimilor sufleteşti, se dobândeşte prin pocăinţă dar simţământul pocăinţei nu ajunge la fariseu. Cum poate inima lui să se frângă, să se străpungă, să se smerească, de vreme ce este mulţumită de sine? Nefiind în stare să se pocăiască, fariseul nu e în stare să vadă lumina poruncilor lui Dumnezeu, ce luminează ochii minţii. Chiar dacă se îndeletniceşte cu citirea Scripturii, chiar dacă vede în ea aceste porunci, în orbirea sa nu

se opreşte asupra lor: ele fug de ochii săi, şi le înlocuieşte cu sofismele sale prosteşti, nebuneşti. Ce poate fi mai ciudat, mai necuviincios decât sofismele pomenite în Evanghelie ale fariseului? Cel ce seva jura pe Templu nu este cu nimic legat, dar cel ce se va jura pe aurul Templului, legat este (Mt. 23,16). Fariseul, lăsând împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, năzuieşte spre împlinirea amănunţită a mărunţişurilor exterioare, chiar dacă aceasta e însoţită de încălcarea vădită a poruncilor. Sfintele porunci ale lui Dumnezeu, în care este viaţa veşnică, au fost lăsate de farisei într-o deplină nebăgare de seamă, au fost uitate cu desăvârşire. Daţi zeciuială, le spune Domnul, din izmă şi mărar şi chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: dreptatea lui Dumnezeu, şi mila, şi credinţa... Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şuînghiţiţi cămila! (Mt. 23, 23-24).

Cea mai tăinuită dintre toate patimile sufleteşti este slava deşartă. Această patimă, mai mult decât celelalte, se ascunde de inima omului, aducându-i o satisfacţie luată adeseori drept mângâiere a conştiinţei, drept

mângâiere dumnezeiască şi tocmai din aluatul slavei deşarte este alcătuit fariseul. El face totul pentru a fi lăudat de oameni; îi place ca şi milostenia, şi postul, şi rugăciunea lui să aibă martori. El nu poate fi ucenic al Domnului Iisus, Care porunceşte următorilor Săi să dispreţuiască slava de la oameni, să meargă pe calea înjosirii, lipsurilor, pătimirilor. Crucea lui Iisus este sminteală pentru fariseu. Lui îi trebuie un Mesia asemănător cu Alexandru Macedon sau cu Napoleon, cu slavă răsunătoare de cuceritor, cu trofee, cu pradă! Gândul la slava cerească, duhovnicească, laSlava lui Dumnezeu cea veşnică, la veşnicia însăşi, este de neajuns pentru sufletul lui ce se târăşte pe pământ, în praful şi stricăciunea pământească. Inima lui este acolo unde se află comoara lui. Acolo este credinţa lui, acolo sunt simţirile lui, acolo este nădejdea, acolo este dragostea lui! Cu gura, cu vârful limbii îl mărturiseşte pe Dumnezeu, însă cu inima se leapădă de El. Nu simte niciodată prezenţa lui Dumnezeu, nu vede purtarea Lui de grijă, nu cunoaşte din experienţă ce înseamnă frica de

Dumnezeu. Pentru inima lui nu există Dumnezeu şi nu există nici aproapele. El e cu totul pământesc, cu totul trupesc, cu totul sub stăpânirea patimilor sufleteşti, este mânat de ele, cârmuit de ele, împins de ele la toată nelegiuirea, trăieşte şi lucrează doar pentru iubirea de sine. în acest suflet e înălţat idolul „eu". Idolul e tămâiat fără încetare, i se junghie necontenit jertfe. Cum se pot îmbina într-un asemenea suflet slujirea Atotsfântului Dumnezeu cu slujirea idolului scârbavnic? Acest suflet se află într-o stare de pustiire cumplită, într-un întuneric cumplit, într-o amorţire cumplită; este o peşteră întunecoasă, locuită doar de fiare cumplite sau, şi mai rău, de tâlhari cumpliţi; e un mormânt ce ochilor trupeşti ai oamenilor, care înşală atât de des, le pare împodobit, însă pe dinăuntru este plin de oasele morţilor, de putoare, de viermi, de toată necurăţia urâtă de Dumnezeu.

Fiind străin de Dumnezeu, fariseului îi trebuie să pară slujitor al Lui înaintea oamenilor; fiind plin de toată nelegiuirea, îi trebuie să pară îmbunătăţit înaintea oamenilor; năzuind să-şi

satisfacă patimile, îi trebuie ca faptele sale să pară bune. Fariseul nu se poate lipsi de mască. Nevrând deloc să fie cu adevărat îmbunătăţit şi cucernic, vrând doar să fie socotit astfel de către oameni, fariseul se îmbracă în făţărnicie. Totul în el e făcătură, totul e născocire! Faptele, cuvintele, viaţa lui sunt o minciună necontenită. Inima lui, ca o otravă întunecată, este preaplină de toate patimile, de toate viciile,de chin neîncetat şi tocmai această inimă de iad suflă împotriva aproapelui simţământul neomenos, al smintirii şi osândirii. Fariseul, îngrijindu-se să pară drept înainteaoamenilor, dar după suflet fiind fiual satanei, prinde din Legea lui Dumnezeu câteva trăsături, se împodobeşte cu ele pentru ca ochiul lipsit de experienţă să nu recunoască în el un vrăjmaş al lui Dumnezeu şi, încredinţându-i-se ca unui prieten al lui Dumnezeu, să îi cadă jertfă. Fariseul osândeşte în aproapele nu răul, nu păcatul, nu încălcarea Legii.

Nu! Cum poate el să osândească răul, al cărui prieten şi ucenic iubit este? Săgeţile lui sunt îndreptate împotriva virtuţii, dar pentru ca loviturile să

nimerească mai bine, el cleveteşte virtutea, îi pune în seamă răul, se sminteşte de acest rău şi, părând a-l lovi, îl ucide pe robul lui Hristos, pe care îl urăşte:

Fariseule! Tu îl duci la caznă pe cel nevinovat de fărădelegea pe care singur ai născocit-o? A ta este pedeapsa, după cum a ta e şi fărădelegea!

Nu cumva îţi dă îndrăzneală faptul căucenicul lui Hristos, urmând Acestuia, bea în tăcere paharul pătimirilor, pe care tu i l-ai pregătit? Nefericitule! înspăimântează-te de însăşi această tăcere îndelung-răbdătoare şi tainică. Acum, următorul lui Iisus tace, pentru Iisus: la înfricoşătoarea Judecată de obşte va vorbi pentru el Iisus, înfierându-l pe nelegiuitul neştiut de oameni şi trimiţându-l în muncile cele veşnice. Fariseii au născocit fărădelegi ca să le pună pe seama însuşi Dumnezeu-Omului; au făcut ca El să fie pedepsit; I-au cumpărat sângele; s-au prefăcut că nu L-au înţeles.

Cea mai mare fărădelege de pe pământ a fost săvârşită de farisei. Dintotdeauna ei au fost, şi rămân până în ziua de astăzi, credincioşi chemării

lor infernale: Ei sunt cei mai însemnaţi vrăjmaşi şi prigonitori ai adevăratei virtuţi şi evlavii creştine, care nu dau înapoi înaintea nici unei fărădelegi. împotriva lor tună hotărârea Domnului: Şerpi, pui de năpârci, cum veţi scăpa de judecata gheenei? Pentru aceasta, iată, Eu trimit la voi proroci şi înţelepţi şi cărturari, şi dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni, şi dintre ei veţi bate în soboarele voastre şi-i veţi goni din cetate în cetate, ca să cadă asupra voastră tot sângele drept care s-a vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel celui drept şi până la sângele Zahariei, fiul Varahiei, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Amin grăiesc vouă: vor veni acestea toate peste neamul acesta (Mt. 23, 33-36).

S-au împlinit cuvintele Domnului, şi până acum se împlinesc: cei molipsiţi de aluatul fariseilor sunt până acum în duşmănie neîmpăcată cu adevăraţii ucenici ai lui Iisus, îi prigonesc fie la arătare, fie ascunzându-se înapoia clevetirii şi smintirii; cu sete, neobosiţi, caută să le verse sângele.

Doamne Iisuse Hristoase, ajută robilor Tăi! Dă-le să Te priceapă şi să urmeze Ţie: Ţie, Care ca o oaie la junghiere

Te-ai adus şi ca un Miel fără glas înaintea celui ce-L tunde, (v., Is. 53, 7). Dă-le să Te vadă cu ochiul curat al minţii şi, pătimind în fericită tăcere ca înaintea privirii Tale, să se îmbogăţească cu daruri harice, să simtă în sine adierea făcătoare de pace a Sfântului Duh, Care vesteşte robului Său că nu poate fi al Tău altminteri decât împărtăşindu-se de paharul pătimirilor, pe care Tu. l-ai ales ca soartă a petrecerii Tale pământeşti şi a celei a aleşilor Tăi.

Partea a doua

Domnul a rostit în Sfânta Sa Evanghelie multe porunci care sădesc în om gânduri şi simţăminte cu desăvârşire potrivnice fariseismului pierzător de suflet şi urâtor de oameni. Prin aceste porunci sunt nimicite înseşi temeiurile pe care se întemeiază şi se zideşte fariseismul. Păziţi-vă, a spus Domnul, îndeobşte, de aluatul fariseilor (Mt. 16, 6). Unul dintre Evanghelişti lămureşte că prin spusa „aluatul fariseilor" Domnul a numit învăţătura fariseilor (v. Mt. 16,12), iar alt Evanghelist înţelege prin acest cuvânt făţărnicia lor (v. Lc. 12,1). Este totuna: din purtarea

făţarnică apar tot felul de a gândi fariseic şi învăţătura fariseică; pe de altă parte, învăţătura fariseică şi felul de a gândi fariseic educă un făţarnic, pentru care nici un păcat nu este temut, nici o virtute nu merită cinstire; acesta nădăjduieşte să îşi ascundă orice păcat, să-l dezvinovăţească, să şi-l îndreptăţească şi să înlocuiască prin prefăcătorie toate virtuţile.

Domnul i-a deprins pe ucenicii Săi cu o purtare fără ocolişuri, nefăţarnică, întemeiată pe înţelepciune sfântă, nu îndreptăţindu-se pe sine cu viclenie - purtarea din care trebuie să lumineze virtutea curată şi să atragă prin cereasca sa frumuseţe privirile şi inimile oamenilor.

Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă lucrurile voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Mt. 5,16).

Dimpotrivă, fariseii, dorind numai să pară drepţi, se îngrijeau doar cum să facă pe slujitorii lui Dumnezeu înaintea societăţii oamenilor, înaintea maselor, care de obicei au prea puţin discernământ. Şi acum se poate vedea că fariseii se folosesc de toate

şireteniile cu putinţă pentru ca faptele lor, având înfăţişare bună, să strălucească cât mai puternic înaintea ochilor oamenilor, iar fărădelegile lor să fie dezvinovăţite prin „necesitatea politică", prin masca „justiţiei" şi „prevederii înţelepte", prin dorinţa de „a preveni un rău mai mare prin îngăduirea unui rău mai mic" şi alte îndreptăţiri, ce se revarsăcu atâta îmbelşugare din inima plină de viclenie. Domnul ne opreşte de la o astfel de purtare în cuvinte foarte tari. Voi sunteţi, spune El, cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu ştie inimile voastre, că ce este între oameni înălţat, urâciune este înaintea lui Dumnezeu (Lc. 16,15). Fariseii se străduiau să îşi ascundă prin dezvinovăţirile lor patimile sufleteşti, lucrările acestora, roadele lor. Patimile sufleteşti, la umbra şi răcoarea îndreptăţirii de sine, de obicei înfig rădăcini adânci în suflet, devin un copac puternic, care cuprinde cu ramurile sale întreaga lucrare a omului: pătrunde, adică, în toate gândurile lui, în toate simţămintele lui, în toate faptele lui.

sfântul Pimen cel Mare a zis: „Dacă voii păcătoase a omului îi ajută îndreptăţirile de sine, omul se strică şi piere."

Când prin purtarea sa omul nu caută fără egoism să aibă fapte bune în ochii lui Dumnezeu, ci caută slava virtuţii în ochii oamenilor, în părerea lor nimicnică, nestatornică, schimbătoare, el nu este în stare să cunoască credinţa creştinească, să primească învăţătura lui Hristos lucru pentru care este nevoie de o inimă ce recunoaşte că-i păcătoasă, care mărturiseşte păcatul său. Cum puteţi voi să credeţi, le zice Mântuitorul fariseilor, când voi primiţi slavă unul de la altul şi slava cea de la Singurul Dumnezeu nu o căutaţi? (In 5, 44). Domnul înlătură de la ucenicii Săi orice hrană a slavei deşarte. El vrea ca jertfelnicul inimii să fie curăţit de idolul spurcat, de tot ce ţine de slujirea idolească. Domnul porunceşte să săvârşim toate faptele bune în taină. Şi milostenia, după porunca Lui, trebuie să fie făcută în taină! Şi postul să fie în taină! Şi rugăciunea în cămara zăvorâtă! Faptele noastre bune trebuie să fie ascunse

nu doar de oameni, ci şi de noi înşine, aşa încât nu numai oamenii să nu strice sufletele noastre prin laude, ci nici inima noastră să nu ne linguşească şi să nu preacurvească, încălcând sfântul legământ cu sfânta smerenie. Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta (Mt. 6,3). Şi nu numai atât! Domnul a poruncit să ne lepădăm de noi înşine în această scurtă viaţă pământească, să călcăm în picioare toate îndreptăţirile de sine, toată dreptatea noastră, pentru dreptatea evanghelică. Dar ce alcătuieşte dreptatea evanghelică? Pătimirile, crucea! Aici îl cheamă pe ucenicul Său Mântuitorul! Aici face El deosebire între cei chemaţi! Aici desparte neghina de grâu! Aici îi însemnează cu pecetea Sa pe cei aleşi!

Cel ce nu va lua crucea sa şi nu va veni după Mine, nu este Mie vrednic. Cel ce şi-a aflat sufletul său îl va pierde pe el, iar cel ce îşi va pierde sufletul său pentru Min îl va afla pe el (Mt. 10,38-39).

Fraţilor! La picioarele crucii lui Hristos să lepădăm şi să îngropăm tot ce gândeşte lumea despre onoare, despre supărări, despre jigniri, despre pagube, despre nedreptate, despre

legile omeneşti şi despre justiţia omenească. Să devenim nebuni pentru Hristos! Să dăm obrajii noştri spre scuipări, spre loviri! Onoarea noastră pământească, veche, să fie acoperită de pulberea înjosirilor! Să nu privim cu părere de rău averea noastră stricăcioasă: las s-o răpească şi s-o împrăştie viforele, atunci când li se va îngădui să se abată! Să nu cruţăm trupul nostru în nevoinţele de bunăvoie şi în pătimirile de nevoie! Să învăţăm de la Domnul Iisus Hristos tăcerea Lui de taină, care este cea mai înaltă "teologie şi oratorie, de care îngerii se minunează! Lui, Dumnezeului întrupat, lumea nu I-a dat dreptate: cum să o căutăm de la lume noi? Să ne lepădăm de ea la picioarele Crucii lui Hristos! Să nu fim ca fiarele ce muşcă şi rănesc vânătorii şi celelalte fiare ce năvălesc asupra lor! Să fim asemenea cu Mielul lui Dumnezeu aici, pe pământ, în vremea scurtei noastre pribegii pământeşti, şi El ne va face asemeni Sieşi în veşnicie, unde fericirii noastre nu va fi sfârşit şi măsură. Şi aici, în surghiunul pământesc, la ucenicul credincios al lui Iisus vine Duhul Sfânt, Mângâietorul, adie

asupra sufletului său negrăita fericire a vieţii viitoare, care înlătură de la el simţirea pătimirii, ce îl aduce într-o nevăzută, sfântă desfătare care nu ţine de oameni şi de împrejurări. în faţa acestei desfătări toate desfătările pământeşti, chiar cele legiuite, sunt nimicnice.

Semnul de căpetenie ce îl deosebeştepe făţarnic, prima săgeată aruncată de el împotriva aproapelui, este smintireade acesta şi osândirea lui, carese naşte din smintire. în răufăcătorii înveteraţi, smintirea de aproapele este adesea prefăcută, un simplu pretext pentru fărădelege, ce pregăteşte din vreme atât fărădelegea, cât şi Îndreptăţirea ei; în cei ce încă sunt bolnavi de învechirea lui Adam, chiar dacă aceştia vor numai binele şi năzuiesc spre mântuire, este un semn al învechirii şi o boală foarte însemnată, anevoie de vindecat. împotriva acestei boli lucrează pocăinţa, din care vine curăţirea. Smintirea de aproapele este privirea bolnăvicioasă la neputinţele aproapelui, privire ce face ca aceste neputinţe să crească până la o mărime necuprinsă, monstruoasă.

Smintirea de aproapele este odraslă a iubirii de sine, ce se sălăşluieşte în sufletul străin iubirii de aproapele şi iubirii nerătăcite faţă de sine. Domnul a asemănat această boală unei bârne, faţă de care orice greşeală vădită a aproapelui e ca un pai.

Nu judecaţi, a grăit Domnul, ca să nu fiţi judecaţi, căci cu ce judecată veţi judeca veţi fi judecaţi, şi cu ce măsură veţi măsura se va măsura vouă... Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău (Mt. 7,1-2,5). -

Trebuie să ne silim a ne feri de osândirea aproapelui, apărându-ne de ea prin frica de Dumnezeu şi prin smerenie. Pentru a slăbi şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a dezrădăcina cu desăvârşire din inimă smintirea de aproapele, trebuie ca în lumina Evangheliei să ne adâncim în noi înşine, să luăm seama la neputinţele noastre, să cercetăm pornirile, mişcările şi stările noastre păcătoase. Atunci când păcatul nostru ne va atrage spre sine privirile, nu vom mai avea când să luăm aminte la neajunsurile aproapelui, când să le băgăm de seamă. Atunci

toţi semenii ne vor părea minunaţi şi sfinţi, atunci fiecare din noi va socoti că cel mai mare păcătos din lume, singurul păcătos din lume, este el însuşi; atunci se vor deschide larg înaintea noastră uşile, braţele pocăinţei adevărate, lucrătoare.

Pimen cel Mare a zis: „Dacă omul, uitându-se la sine însuşi, va găsi neajunsuri; în fratele său va afla desăvârşiri, pe când dacă va părea sieşi desăvârşit, va găsi că fratele este rău pe lângă el."

Cei mai mari bineplăcuţi ai lui Dumnezeu aveau deosebită grijă să se socoată pe sine păcătoşi, şi încă atât de păcătoşi încât greşelile vădite şi mari ale aproapelui li se păreau mărunte şi dezvinovăţite cu uşurinţă.

Preacuviosul Sisoe i-a zis Avei Or: „Spune-mi un cuvânt!" Şi i-a zis lui: „Ai tu încredere în mine?" „Am", a răspuns Sisoe. „Du-te atunci", a zis Avva Or, „şi ce m-ai văzut pe mine că fac, fă şi tu." Şi i-a zis lui: „Care este lucrarea ta, Părinte?", l-a întrebat avva Sisoe. Bătrânul i-a răspuns: „Mă văd pe mine însumi mai prejos decât toţi oamenii."

Dacă omul, spunea Pimen cel Mare, atinge starea despre care Apostolul a zis: Toate sunt curate celor curaţi (Tit 1, 15), el vede că este mai prejos decât toată făptura. Un frate l-a întrebat pe bătrân: „Cum pot eu să cred despre mine însumi că sunt mai rău ca un ucigaş?" Pimen a răspuns: „Dacă omul va ajunge la starea arătată de Apostol şi va vedea pe cineva că săvârşeşte ucidere, va spune: «Acesta o dată a săvârşit ucidere, dar eu ucid în fiecare zi". Fratele a povestit cuvintele lui Pimen unui alt bătrân. Bătrânul a zis: „Dacă omul va ajunge la starea unei asemenea curăţii şi va vedea pe fratele păcătuind, dreptatea lui va înghiţi acel păcat." Fratele a întrebat: „Şi care este dreptatea lui?" Bătrânul a răspuns: „A se învinui pe sine întotdeauna."

Iată adevăraţii ascultători şi făcători ai Legii evanghelice! Izgonind din inimile lor smintirea de aproapele şi osândirea lui, ei s-au umplut de sfântă dragoste către semeni, revărsând milă asupra tuturor şi prin milă tămăduindu-i pe păcătoşi. Sfinţii Părinţi au zis despre Marele Macarie Egipteanul

că era ca un dumnezeu pământesc, atât de puternică era milostivirea cu care purta neputinţele aproapelui. avva Ammona, pătrunzând mereu în sine însuşi şi mustrându-şi sufletul pentru neajunsurile sale, a ajuns la smerenie adâncă şi la sfânta simplitate. De multă dragoste către aproapele nu mai vedea în el răul, uitase de existenţa răului. Odată a fost adusă la el întrucât era episcop o fată ce rămăsese însărcinată şi i s-a zis: „Cutare a făcut aceasta: pune epitimie asupra lor!" Ammona, făcând semnul crucii peste pântecele ei, a poruncit să i se dea şase perechi de cearşafuri, zicând: „Când va veni vremea să nască poate va muri ea sau copilul ei şi nu se vor afla cele trebuincioase pentru îngropare." Cei ce o învinuiau pe fată i-au zis: „Ce faci? Pune epitimie asupra lor!" El a răspuns: „Fraţilor! Este aproape de moarte, şi ce să-i fac?" şi i-a dat fetei drumul. S-a dus odată avva Ammona într-un oarecare loc de petrecere călugărească, pentru a lua masa cu fraţii. Unul dintre fraţii de acolo avea purtare foarte stricată: la el venea o femeie. Lucrul devenise cunoscut celorlalţi

fraţi; aceştia s-au tulburat şi, adunându-se la sfat, au hotărât să-l izgonească pe frate din coliba lui. Aflând că a venit Episcopul Ammona, s-au dus la el şi i-au cerut să meargă cu ei să caute în chilia fratelui. Fratele a prins de veste şi a ascuns-o pe femeie sub un vas mare de lemn, pe care l-a răsturnat. avva Ammona a priceput ce făcuse fratele şi a ascuns, pentru Dumnezeu, păcatul lui. Ducându-se cu mulţimea fraţilor în chilia aceluia, s-a aşezat pe vasul de lemn şi a poruncit să se caute în chilie. Femeia n-a fost găsită. „Ce înseamnă aceasta?", le-a zis avva Ammona fraţilor. „Dumnezeu să vă ierte păcatul!" După aceea, s-a rugat şi le-a poruncit tuturor să iasă. în urma fraţilor a plecat şi el, dar când dădea să iasă l-a luat de mână cu milă pe fratele învinuit şi i-a zis cu dragoste: „Frate! Ia aminte la tine însuţi!" Aşa se depărta Sfântul Ammona de păcatul osândirii şi îi tămăduia pe păcătoşi, înmuind inimile lor prin milostivire şi aducându-le prin milostivire la pocăinţă.

Pe cât ne trage Dumnezeu departe de prăpastia smintirii şi osândirii, pe cât se feresc adevăraţii robi ai lui

Dumnezeu de această prăpastie cumplită şi pierzătoare, pe atât se sileşte diavolul să ne tragă în ea, acoperind-o prin felurite îndreptăţiri. Una din îndreptăţirile satanice este râvna lipsită de dreaptă socotinţă, pe care mulţi o iau drept râvnă pentru cucernicie, drept râvnă sfântă.

„Omul mânat de râvna fără dreaptă socotinţă, grăieşte Sfântul Isaac Sirul, niciodată nu va putea ajunge la pacea gândurilor iar cel străin de această pace este străin de bucurie. Dacă pacea gândurilor este sănătatea desăvârşită, iar râvna aceasta este potrivnică păcii, înseamnă că cel ce are râvnă vicleană boleşte de boală grea. Omule! Socotind că te aprinzi de râvnă dreaptă împotriva neajunsurilor străine, tu alungi sănătatea sufletului tău! Osteneşte-te, osteneşte-te pentru sănătatea sufletului tău! Iar de voieşti să-i vindeci pe cei bolnavi, trebuie să pricepi că bolnavii au mai mare nevoie de luare-aminte grijulie decât de cruzime. O asemenea râvnă în om nu este semn al înţelepciunii, ci boală a sufletului, sărăcie a înţelegerii duhovniceşti, neştiinţă mare. începutul

100

înţelepciunii după Dumnezeu este semnătatea şi blândeţea însuşiri ale unui suflet mare şi puternic, care apar în el dintr-un fel întemeiat de a gândi şi poartă neputinţele omeneşti."

Păcatul smintirii şi osândirii îi pierde cu atâta uşurinţă pe oameni, şi de aceea este atât de iubit de către diavol, încât acesta nu se mulţumeşte să stârnească în inimile noastre râvna vicleană şi străină de înţelegerea evanghelică, cu stârnirea gândurilor trufaşe, ce totdeauna sunt unite cu înjosirea şi dispreţuirea aproapelui, ci întinde şi curse vădite pentru a-i împinge la smintire şi osândire pe cei fără luare-aminte. avva Pimen grăieşte: „în Scriptură e scris: Cele ce au văzut ochii tăi grăieşte (Pilde 25, 7): dar eu vă sfătuiesc să nu vorbiţi nici măcar despre ceea ce aţi pipăit cu mâinile. Un frate a fost amăgit în următorul chip: i s-a părut că fratele lui păcătuieşte cu o femeie. îndelung s-a luptat cu sine; până la urmă, apropiindu-se, i-a împins cu piciorul, gândind că sunt ei, şi a grăit: «Vă ajunge de acum, până când?» S-a arătat însă că erau nişte snopi de grâu. De aceea zic vouă: să nu mustraţi nici de veţi pipăi cu mâinile."

101

Păcatul osândirii este atât de neplăcut lui Dumnezeu, încât El Se mânie, îşi întoarce faţa chiar şi de la bineplăcuţii Săi atunci când ei îşi îngăduie să-l osândească pe aproapele: El ia de la dânşii harul Său, precum se vede din numeroasele pilde păstrate de scriitorii bisericeşti spre folosul şi zidirea generaţiilorcreştine. Nici o dreptate nu dă dreptul de a-l osândi pe fratele care greşeşte, căruia Domnul poate foarte uşor să-i dăruiască dreptatea cea adevărată, neasemuit mai mare decât cea pe care credem că o găsim în noi înşine. Putem fi drepţi numai prin dreptatea dumnezeiască, iar când îl osândim pe aproapele înlocuim această dreptate cu dreptatea noastră sau, mai bine zis, cu boala fariseismului. Cel ce osândeşte pe aproapele răpeşte cinul lui Dumnezeu, Singurul Căruia se cuvine judecata asupra făpturilor Sale, răpeşte cinul lui Hristos, Care va să judece viii şi mor ţii în Ziua cea de Apoi.

Minunatul Ioan Savaitul povestea despre sine însuşi: „Când vieţuiam în pustie, departe de mănăstire, a venit să mă cerceteze un frate din mănăstire.

102

L-am întrebat: «Cum trăiesc părinţii şi fraţii?» «Bine, pentru rugăciunile tale», a răspuns el. Pe urmă l-am întrebat despre cineva din obşte, care avea nume rău. Mi-a răspuns: «Crede-mă, părinte, că fratele acela trăieşte la fel ca înainte.» Auzind aceasta, am zis: «Oh!», şi îndată am căzut în răpire. M-am văzut stând în Ierusalim, înaintea Golgotei. Domnul nostru Iisus Hristos stătea pe Golgota, între cei doi tâlhari. Am grăbit să mă închin Lui. Între timp, am văzut că Domnul S-a întors către îngerii cei ce erau de faţă şi le-a zis: «Daţi-l afară pe acesta, căci antihrist îmi este: luând-o înaintea judecăţii Mele, l-a osândit pe fratele său!» Fiind alungat şi ieşind pe uşă, mi s-a încurcat în ea mantia şi a rămas acolo. Venindu-mi în fire, i-am zis fratelui ce mă cerceta: «Amară este pentru mine această zi!» M-a întrebat: «De ce, părinte?» I-am povestit cele văzute, adăugând că mantia smulsă de pe mine înseamnă depărtarea de la mine a acoperământului dumnezeiesc şi ajutorului dumnezeiesc. Din ziua aceea m-am dus în adâncul pustiei şi am rătăcit prin ea vreme de şapte

103

ani, fără să mănânc pâine, fără să intru sub acoperiş şi fără să stau de vorbă cu vreun om. După ce a trecut acest răstimp, L-am văzut iar pe Domnul şi mi-a dat mantia înapoi."

Fraţilor! Să fim cu luare-aminte la noi înşine! Să ne sârguim a ne curăţi nu numai de patimile trupeşti, ci şi de cele sufleteşti: de slava deşartă, de necredinţă, de viclenie, de pizmă, de ură, de iubirea de argint şi de celelalte neputinţe de acest fel, ce par a se mişca şi a lucra doar în suflet, fără împărtăşirea trupului, şi ca atare se numesc „sufleteşti". Am spus „par" fiindcă ele înrâuresc şi trupul, însă în chip subţire, pe care puţini îl bagă de seamă şi îl pricep. Luând aminte la noi înşine şi curăţindu-ne de aceste patimi, în noi răsare treptat iubirea de aproapele, ce face să slăbească şi nimiceşte simţământul smintirii de aproapele şi al osândirii lui. Să ne aducem aminte neîncetat că nu este dreptate plăcută lui Dumnezeu afară de sărăcia cu duhul. Să-l îndreptăţim pe aproapele şi să ne osândim pe noi înşine, ca Dumnezeu să ne dăruiască harul şi mila Sa, pe care El le dăruieşte doar celor smeriţi şi milostivi. Amin!

104

SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV

Despre vătămarea adusă de făţărnicie

Dacă postiţi, nu fiţi posomorâţi, ca făţarnicii (Mt. 6,16).

Iubiţi fraţi! Domnul nostru Iisus Hristos ne-a poruncit ca înainte de a purcede la nevoinţa postului să iertăm aproapelui greşelile sale, ne-a poruncit să păzim de făţărnicie, din toate puterile, postul însuşi. Viermele, odrăslindu-se în fruct, îl nimiceşte de tot pe dinăuntru, încât rămâne numai coaja: şi făţărnicia nimiceşte tot miezul virtuţii. Făţărnicia se naşte din slava deşartă (v. Mt. 6,1-2, 5,16). Slava deşartă este dorinţa şi căutarea deşartă a laudei vremelnice, omeneşti. Slava deşartă apare din adânca necunoştinţă de Dumnezeu sau

105

din adânca uitare de Dumnezeu, din adânca uitare de veşnicie şi de slava cerească. De aceea, în întunecarea sa, ea năzuieşte cu nesaţ spre dobândirea slavei vremelnice, pământeşti, Această slavă, la fel ca viaţa pământească, i se pare un bun veşnic, pe care nimeni şi nimic nu i-l poate lua. Căutând nu virtutea însăşi, ci numai laudele pentru virtute, slava deşartă se îngrijeşte şi se trudeşte doar ca să se înfăţişeze privirilor omeneşti sub masca virtuţii şi făţarnicul se arată omenirii îmbrăcat în haina unei amăgiri îndoite: în înfăţişarea lui se vede o virtute pe care de fapt n-o are deloc, iar în sufletul lui se văd mulţumirea de sine şi îngâmfarea, deoarece, mai întâi de toate, el este amăgit şi înşelat în sine însuşi. El se îndulceşte în chip bolnăvicios de slava deşartă, care îl omoară; se îndulceşte în chip bolnăvicios de amăgirea căreia îşi supune aproapele, se îndulceşte în chip bolnăvicios şi nenorocit de făţărnicia care îi reuşeşte. Totodată, el devine străin de Dumnezeu: Necurat este înaintea lui Dumnezeu tot cel semeţ la inimă (Pilde 16, 5).

106

Pierzătoare sunt slava deşartă şi făţărnicia, căreia ea îi dă naştere, chiar de la începutul lor: ele îl lipsesc pe om de orice plată cerească, dându-i ca singură răsplată deşarta laudă omenească, pe care o pofteşte. Această osândă a rostit-o Domnul asupra făţarnicilor care se slăvesc în deşert.¹ Povăţuindu-i pe ucenicii Săi să facă faptele bune în taină, Domnul porunceşte: Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei, altminteri nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Aşadar, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage ca să se arate oamenilor. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Când postiţi, nu fiţi posomorâţi, ca făţarnicii, că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău Care este în ascuns, şi

107

Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare (Mt. 6,1-2,5,16-18).

Cumplite sunt slava deşartă şi făţărnicia şi atunci când sunt dezvoltate şi ajunse la maturitate, când devin regulă a lucrării omului, când îi intră în caracter! Ele îl formează pe fariseu, care tinde, cu hotărâre frenetică şi oarbă, să săvârşească toate fărădelegile şi relele; ele îl formează pe fariseu, căruia masca virtuţilor îi trebuie doar ca să se scalde mai uşor şi cu mai mult spor în faceri de rele. Fariseii întunecaţi şi împietriţi au săvârşit cea mai cumplită nelegiuire dintre nelegiuirile omeneşti: au săvârşit uciderea de Dumnezeu, şi, dacă ar putea exista vreo crimă mai cumplită, ei nu ar şovăi s-o facă.

Iată priveliştea vrednică de plâns a pustiirii morale, a nenorocirilor morale pe care le săvârşesc slava deşartă şi făţărnicia în firea căzută a omului! Răscumpărătorul nostru, Domnul Iisus Hristos, Care ne-a dăruit cele mai puternice doctorii împotriva tuturor bolilor noastre trupeşti şi sufleteşti, ne porunceşte să lecuim patima făţărniciei în rădăcina

108

ei, în începutul ei: în slava deşartă. Slava deşartă flămânzeşte şi însetează de slava omenească. Domnul a poruncit s-o omorâm prin înfometarea ce i se potriveşte: El a poruncit să-i luăm slavei deşarte mâncarea şi băutura, care este lauda omenească; a poruncit să ascundem din răsputeri de ochii oamenilor toate faptele noastre bune; a poruncit să aducem jertfă pe de-a-ntregul numai lui Dumnezeu toate faptele noastre bune, însăşi dragostea de aproapele. Şi Vechiul Testament, care îl învaţă sfântul adevăr pe Israilul cel de taină prin pictura preînchipuirilor, rânduieşte: Tot prinosul jertfei voastre cu sare să se săreze, şi să nu lăsaţi jertfele voastre fără sare, semnul legământului Domnului; cu toate prinoasele tale adu Domnului Dumnezeului tău şi sare (Lev. 2,13). Sarea din orice prinos, din orice jertfă adusă lui Dumnezeu de israilitean, este gândul şi scopul creştinului de a sluji lui Dumnezeu prin fiecare faptă bună.

Sfinţii Părinţi, învăţătorii Bisericii, privind luminaţi de Hristos, luminaţi de Sfântul Duh, în adâncul inimii omeneşti şi văzând în acest

109

adânc cum anume lucrează feluritele patimi, numesc slava deşartă „patimă cu multe chipuri", „cea mai subţire şi anevoie de priceput". Toate celelalte patimi tulbură liniştea omului, conştiinţa le dă în vileag fără întârziere; dimpotrivă, patima slavei deşarte îl linguşeşte pe fiul căzut al lui Adam, îi aduce o părută desfătare, îi pare mângâiere duhovnicească prin care este răsplătit pentru fapta bună săvârşită. Toate celelalte patimi strică de-a dreptul virtuţile care le sunt potrivnice: astfel, îmbuibarea strică înfrânarea, mânia strică blândeţea, iubirea de arginţi strică dărnicia. Slava deşartă nu pare a strica nici o virtute; ea, răpindu-i hoţeşte omului aducerea-aminte de Dumnezeu, de negrăita măreţie dumnezeiască, de negrăita sfinţenie dumnezeiască, înaintea căreia însuşi Cerul e necurat (Iov. 15,15), îl momeşte pe omul căzut să se privească pe sine însuşi cu aprobare şi satisfacţie, să se admire singur. Nu sunt ca ceilalţi oameni, spune ea (Lc. 18,11)! în orbirea sa, născută din mulţumirea de sine, cel care se slăveşte în deşert dă mulţumită lui Dumnezeu, uitând

110

că firea căzută poate să aducă prinos de mulţumită lui Dumnezeu numai din vederea mulţimii păcatelor şi neputinţelor sale, vedere unită cu cea a negrăitelor binefaceri ale Ziditorului faţă de zidirea Sa pierită. Slava deşartă se bucură când vede că omul se îmbogăţeşte cu virtuţile: ea nădăjduieşte că va preface fiecare virtute într-un păcat, nădăjduieşte că va face din fiecare virtute pricină şi prilej de osândire a omului la Judecata lui Hristos. Ea îndrăzneşte să prorocească! Ea năzuieşte cu obrăznicie să facă minuni şi se hotărăşte să-L ispitească pe Domnul! Străină de darul duhovnicesc, ea caută să se înfăţişeze ca având dar sau, cel puţin, să insufle în oameni bănuiala că ascunde ceva mai presus de fire; prin această amăgire, ea caută într-un chip nenorocit să capete mângâiere. Ea îl însoţeşte pe nevoitor când posteşte, când se roagă, când face milostenie, când priveghează, când îşi pleacă genunchii, străduindu-se să răpească jertfa adusă lui Dumnezeu şi, spurcând-o prin dorinţa de a plăcea oamenilor, să o facă netrebnică. Ea îl urmăreşte

111

pe robul lui Hristos în însingurarea chiliei lui, în zăvorârea lui; neputând să-i aducă nevoitorului laudă pierzătoare de suflet de la privitorii dinafară, îi aduce laudă în gânduri, îi zugrăveşte şi-i înfăţişează slava omenească, amăgitor, în închipuire. Adeseori, ea lucrează fără gânduri şi închipuiri, fiind recunoscută doar după lipsa din inimă a fericitei umilinţe, a fericitei aduceri aminte de cele sfinte şi străpungeri sufleteşti pentru păcate. „Dacă n-ai plângere din inimă, a zis un mare Părinte, ai slavă deşartă."

Să ne împotrivim cu hotărâre, cu lepădare de sine, pierzătoarei de suflet şi linguşitoarei patimi a slavei deşarte! Să ne împotrivim ei, întărind pe piatra poruncilor lui Hristos inima noastră slabă, care în sine este clătinată cu uşurinţă, ca de nişte vânturi, de înrâurirea şi lucrarea feluritelor patimi asupra ei! Lepădând tot timpul slava deşartă, vom fi „deja apăraţi de cealaltă patimă, de îngrozitoarea patimă a făţărniciei. Să ne săvârşim faptele bune şi nevoinţele aşa cum ne povăţuieşte Mântuitorul: în taină. Când luăm parte la slujbele

112

bisericeşti, să ne ferim a da dovadă de porniri deosebite de evlavie, care să ne deosebească mult de fraţii noştri. „Ia seama, a zis Sfântul Ioan Scărarul, ca aflându-te între fraţii tăi să nu pari nicidecum mai drept decât ei în vreo privinţă, altminteri vei săvârşi două rele: pe fraţi îi vei răni cu osârdia ta prefăcută, iar ţie însuţi îţi vei da negreşit prilej de semeaţă cugetare. Fii osârdnic în sufletul tău, fără să dai în Vileag aceasta nici prin mişcările trupului, nici prin înfăţişare, nici prin cuvânt, nici prin căderile cu faţa la pământ." Dacă în zăvorâre, în rugăciunea însingurată, când citeşti lucruri ziditoare sau te gândeşti la ele, gândul slavei deşarte, pătrunzând prin uşa închisă, pătrunzând în însăşi mintea noastră, în însăşi inima noastră, ne va înfăţişa pentru a ne înşela, ca pe o desfrânată împodobită, slava omenească, să ne înălţăm cât mai repede gândul la cer, înaintea lui Dumnezeu. Când mintea omenească este luminată de vederea duhovnicească a slavei şi măreţiei dumnezeieşti şi se coboară de acolo la vederea de sine, nu mai vede deloc măreţia omenirii: ea vede

113

sărăcia, păcătoşenia, neputinţa, căderea ei; vede osânda la moarte rostită asupra tuturor; vede stricăciunea şi putoarea tuturor, fiindcă osânda se împlineşte treptat, şi nimeni nu poate scăpa de ea. Mintea dobândeşte concepţia corectă despre om, străină de orice amăgire a slavei deşarte, şi strigă împreună cu Iov: „Stăpâne Doamne! Acum ochiul meu Te-a văzut pe Tine: pentru aceea, m-am defăimat pe mine şi m-am topit, şi mă socotesc pământ şi cenuşă (Iov 42, 5-6). Adevărata smerenie vine din cunoştinţa de Dumnezeu. Amin!

SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV

Cuvânt despre rugăciunea minţii, a inimii şi cea sufletească

Trebuie să luăm aminte cu deosebire la lucrarea slavei deşarte în noi, fiindcă lucrarea ei asupra sângelui este foarte greu de băgat de seamă şi de înţeles. Slava deşartă lucrează aproape întotdeauna împreună cu o formă subţire a patimii dulceţii, aducându-i omului o plăcere păcătoasă cât se poate de subţire. Otrava acestei plăceri este atât de subţire, încât mulţi iau desfătarea slavei deşarte şi patimii dulceţii drept mângâiere a conştiinţei şi chiar drept lucrare a harului dumnezeiesc. Nevoitorul amăgit de această desfătare ajunge, puţin câte puţin, în starea amăgirii

115

de sine, socotind amăgirea de sine stare harică; treptat, el cade cu totul sub stăpânireaîngerului căzut, ce ia mereu chip de înger al luminii, se face unealtă, apostol al duhurilor lepădate. Din starea aceasta au fost scrise cărţi întregi, pe care lumea oarbă le laudă şi pe care oamenii ce nu s-au curăţit de patimi le citesc cu deliciu şi încântare. Această părută desfătare duhovnicească nu este altceva decât îndulcire de slava deşartă subţire, semeaţă cugetare subţire şi patimă subţire a dulceţii. Nu desfătarea e partea păcătosului în această viaţă: partea lui este plânsul şi pocăinţa. Slava deşartă strică sufletul la fel cum patima curviei strică sufletul şi trupul. Slava deşartă face ca sufletul să nu fie în stare de mişcări duhovniceşti, care încep atunci când amuţesc mişcările patimilor sufleteşti, fiind oprite de smerenie. Tocmai de aceea Sfinţii Părinţi le propun ca lucrare de obşte tuturor creştinilor, mai ales celor ce se îndeletnicesc cu rugăciunea şi doresc să sporească în ea, sfânta pocăinţă, care lucrează nemijlocit împotriva slavei deşarte, aducând

116

sufletului sărăcia duhovnicească. Când omul s-a exersat deja mult în pocăinţă, el vede lucrarea slavei deşarte asupra sufletului, care seamănă foarte mult cu lucrarea patimii curviei. Patima curviei îl învaţă pe om să năzuiască spre însoţire neîngăduită cu trup străin, şi în cei care se supun ei fie şi numai prin îndulcirea de gânduri şi închipuiri necurate schimbă toate simţămintele inimii, schimbă întocmirea sufletului şi a trupului; slava deşartă duce la împărtăşirea de slava omenească, împărtăşire potrivnică legii lui Dumnezeu, şi, atingând inima, aduce sângele într-o mişcare îndulcitoare fără de rânduială. Prin această mişcare, ea schimbă toată alcătuirea omului, aducând în el unirea cu duhul grosolan şi întunecat al lumii şi înstrăinându-l astfel de Duhul lui Dumnezeu. Faţă de slava adevărată, slava deşartă este curvie. „Ea, zice Sfântul Isaac Sirul, priveşte firea lucrurilor cu ochi curvar." Cât de mult îl întunecă ea pe om, cât de anevoioasă îi face apropierea de Dumnezeu, se vede din mărturia Mântuitorului: Cum puteţi voi să credeţi, le-a zis

117

El fariseilor_, care se slăveau în deşert, căutând laudă şi încuviinţareunul de la altul şide la oarba societate omenească, cum puteţi voi să credeţi când primiţi slavă unii de la alţii, iar slava care vine de la domnul Dumnezeu nu o căutaţi? (In 5, 44). Fără a greşi, putem pune în legătură cu patima slavei deşarte ceea ceCuvioşii Ioan Scărarul şi Nil Sorski numesc osârdia trufaşă spre căutarea înainte de vreme a ceea ce vine la vremea potrivită". Aici nu lipseşte niciodată împreună-lucrarea sângelui: acesta este aprins şi pus în mişcare de gândurile deşarte, iar slava deşartă creşte şi se înmulţeşte de pe urma închipuirilor amăgitoare şi a părerii de sine îngâmfate, pe care Apostolul o numeşte îngâmfare a minţii trupeşti, care se îngâmfă prosteşte (v. Col. 2,18).

Alte maxime şi poveţe ale Părinţilor Bisericii. despre slava deşartă

Din spusele Bătrânilor nenumiţi

Când Dumnezeu vede că omul se laudă cu lacrimile în inima sa, ia de la el plânsul, şi inima lui se învârtoşează ca piatra: Dumnezeu îl părăseşte ca să se smerească şi să-şi cunoască neputinţa.

Cel ce este cinstit şi lăudat mai presus de vrednicia sa suferă din aceasta vătămare, dar cel pe care nu-l laudă deloc oamenii va fi proslăvit de Dumnezeu.

Cuviosul Antonie cel Mare

Să nu urmezi fariseului, care făcea toate de ochii oamenilor.

119

Să nu îmbraci haine care stârnesc în tine slava deşartă.

Dacă vei deprinde oarecare virtuţi, să nu te lauzi şi să nu zici: „Am făcut şi am împlinit cutare şi cutare lucru." Această lăudăroşenie este semnul celei mai mari nechibzuinţe.

Avva Isaia

Fugi de slava deşartă, şi te vei învrednici de slavă în veacul ce va să fie.

Recunosc drept mare şi cinstită lucrarea biruinţei asupra slavei deşarte şi dobândirea înţelegerii duhovniceşti. Cel stăpânit de urâcioasa şi vicleana patimă a slavei deşarte se învârtoşează cu inima împotriva sfinţilor şi, spre încununarea răutăţilor sale, cade în semeaţa cugetare şi, în deprinderea de a minţi.

Cel ce iubeşte slava omenească nu poate să ajungă la nepătimire: în el trăiesc pizma şi întărâtarea.

Departe de plânsul duhovnicesc este cel care se dedă grijilor lumeşti cu scopul de a-şi îndestula slava deşartă.

120

Dacă cineva te ridică în slăvi şi tu primeşti lauda cu plăcere, nu este în tine frică de Dumnezeu.

Din iubirea de slava omenească ia naştere minciuna.

Vai nouă, că plini fiind de toată întinăciunea ne îndulcim cu laudele primite de la oameni!

Cuviosul Marcu Ascetul

Cel ce iubeşte slava omenească nu poate fi slobod de patimi, ci întărâtarea şi zavistiasălăşluiesc în el.

Avva Isidor Pilusiotul

Dacă vă nevoiţi cu spor în postire, nu vă îngâmfaţi cu asta. Dacă vă slăviţi în deşert cu postul vostru, mai bine aţi fi mâncat carne. Mai puţin vătămător este să mănânci carne în post decât să te laşi furat de trufie şi de slava deşartă.

Slava cea dinafară sporeşte neslăvirea cea dinăuntru, şi sănătatea părută, insuflându-i omului gândul că este sănătos, nu-l lasă să se lecuiască.

121

Cuviosul Nil Sinaitul

Adeseori, din slavă deşartă^, iau naştere gânduri de curvie.

Dorinţei de a plăcea oamenilor şi slavei deşarte le urmează trufia, semeaţa cugetare şi toată patima drăcească cea de ruşine.

De vei începe să te slăveşti în deşert şi să te trufeşti, Se va depărta de la tine Domnul.

Cel căzut în capcana slavei deşarte nu poate avea pace nici cu sine însuşi, nici cu aproapele.

Ia seama ca nu cumva, căutând slava omenească, să te lipseşti de slava lui Dumnezeu!

Cuviosul Macarie Egipteanul

Câteodată, gânduri care par bune, sunt împlinite de dragul slavei şi laudei omeneşti iar aceasta este înaintea lui Dumnezeu la fel ca nedreptatea, hoţia şi celelalte păcate.

122

Sfântul Vasilie cel mare

Căutarea slavei de la oameni este dovadă a necredinţei în Dumnezeu şi a lepădării de El.

Cum se dă în vileag cel care caută să placă oamenilor? Faţă de cei ce-l laudă e osâr dnic,i ar pentru cei ce-l dojenesc nu mişcă un deget.

Se slăveşte în deşert, cel ce face ori spune ceva doar pentru slava lumească;

Orice lucrare săvârşită, nu din iubire de Dumnezeu, ci pentru lauda omenească, îşi află nu laudă pentru cucernicie, ci osândă pentru dorinţa de a plăcea oamenilor, sau pentru facerea propriului plac, sau pentru iubireâ de cinstiri, pentru zavistie sau pentru altă vină de acest fel.

Să fugim de slava deşartă, acest jefuitor linguşitor al bogăţiilorduhovniceşti, de acest vierme ce roade virtutea.

Slava deşartă nu numai că dezrădăcinează faptele cele bune, ci şi duce la cele rele.

123

Trebuie să fugim mai ales de slava deşartă, care ne lipseşte de cununi după osteneli de acest vrăjmaş neobosit al mântuirii noastre, care întinde curse şi se străduie să doboare chiar virtuţile ce au crescut până la cer. Când slava deşartă vede că negustorul cucerniciei a umplut deja corabia sa cu toate felurile de mărfuri ale virtuţilor, atunci, stârnind furtună, se străduie să răstoarne corabia şi s-o înece. Biruind mintea celui ce grăbeşte spre împărăţia de sus, îi întoarce privirile spre cele de jos şi spre slava omenească, îi risipeşte deodată toată bogăţia sufletească şi, făcând una cu pământul temeliile virtuţii, surpă ostenelile ajunse până la cer. Ea face să cerem plată de la oameni pentru faptele bune săvârşite, deşi ar trebui ca, aţintindu-ne privirile numai spre Dumnezeu şi tăinuind, pentru El, toate faptele noastre bune, să aşteptăm doar de la El plata ce se cuvine. Noi însă, punând mai presus de binele făcut pentru Dumnezeu binele făcut pentru slava de la oameni şi de la oameni cerând plată deşartă ă laudelor, pe bună dreptate ne lipsim

124

de plăţile Dumnezeieşti ostenindu-ne nu pentru Dumnezeu, ci făcându-ne robi oamenilor, primind de la ei, în loc de răsplăţi, pierderea tuturor răsplăţilor. Şi ce vom putea cere atunci de la Dumnezeu, pentru care nu am vrut să facem nimic? Să fugim de slava deşartă — acest înşelător jefui tor al bogăţiilor duhovniceşti, ce ne răpeşte cu plăcere binele, numind „miere" otrava amăgirii sale şi dând pahar pierzător minţilor omeneşti ca ele să se îmbete fără saţ cu această patimă, fiindcă slava Omenească este dulce pentru cei neîncercaţi.

Sfântul Ioan Gură de Aur

De ce te tot uiţi la virtuţile tale şi le arăţi tuturor? Nu ştii că dacă te lauzi singur nu vei fi lăudat de Dumnezeu?

Cu adevărat, nimic nu îi face pe oameni atât de înclinaţi să calce legea şi atât de necugetaţi ca dorinţa de a se bucura de slavă din partea gloatei!

Omul care se lasă momit de slava pământească nu poate cugeta nici un

125

lucru mare şi nobil; negreşit se face de râs, se face josnic, necinstit, nimicnic.

De unde se naşte această patimănebunească a slavei deşarte, ce nu aduce nimic bun? Doar dintr-un suflet josnic şi nimicnic.

Cum să biruim slava deşartă? Să punem slavă împotriva slavei. Când privim la bogăţia cerească, o dispreţuim pe cea pământească, şi când ne gândim la viaţa din Rai nu punem preţ pe viaţa de acum: aşa vom putea dispreţui şi slava lumii acesteia, dacă ne vom gândi la slava mult mai înaltă, la slava adevărată.

Să fugim din răsputeri de această fiară care este slava deşartă. Ea este de multe feluri şi îmbracă multe chipuri, şi varsă otrava sa în toate: şi în comori, şi în plăceri, şi în frumuseţea trupească. Din pricina ei călcăm peste tot hotarele trebuinţei neapărate, dispreţuim cumpătarea şi în privinţa casei, şi în privinţa hainei, şi în privinţa mesei, iar luxul domneşte. Vrei să te bucuri de slavă? Dă milostenie:

126

atunci te vor lăuda îngerii, atunci te va proslăvi Dumnezeu.

De ce nu poţi să birui slava deşartă atunci când alţii o biruiesc având suflet la fel ca al tău, trup la fel ca al tău, viaţă la fel ca a ta? Gândeşte-te la Dumnezeu, gândeşte-te la slava cea mai înaltă, pune-o faţă în faţă cu ea pe cea de acum, şi vei părăsi curând slava deşartă. Dacă vrei neapărat slavă, caută slava adevărată. Oare slavă este cea care te face să cauţi cinstiri de la cei de jos şi să ai trebuinţă de ele? Cinstire adevărată este atunci când ai parte de slavă din partea celor de sus. Dacă Vrei neapărat slavă, caut-o mai bine la Dumnezeu. îndrăgind-o pe aceasta, o vei dispreţui pe cea pământească, vei vedea cât de puţină cinstire are ea iar atâta timp cât n-o vei cunoaşte pe cea dumnezeiască, nu vei vedea cât de ruşinoasă şi caraghioasă este cea pământească. Cât timp ne stăpâneşte această patimă, nu putem vedea cât de rea este ea.

Toate celelalte patimi încetează odată cu moartea, pe când slava deşartă

127

continuă să lucreze. şi asupra celor morţi, se străduie să îşi arate stăpânirea atunci când cei care trag să moară se îngrijesc să le fie înălţate monumente măreţe, pe care îşi cheltuiesc toată averea năzuind să dea dovadă şi în mormânt de un lux neobişnuit.

lmpătimirea de slava pământească este un fel dş nebunie, mult mai puternică decât cea obişnuită. Aceasta din urma are dezvinovăţire, pe când cealaltă n-are nici o îndreptăţire.

Slobozirea de slava deşartă îl scapă cel mai mult pe om de lanţurile trupeşti şi îl înalţă de pe pământ la cer.

Robul slavei deşarte nu poate fi rob al lui Dumnezeu.

Nu pierde ostenelile tale prin slava deşartă, nu fă în aşa fel încât sudorile tale să se verse în zadar şi, după ce vei fi alergat atâta cale, să rămâi lipsit de orice răsplată. Domnul ştie mult mai bine ce merite ai.

Slava deşartă este întotdeauna pierzătoare, dar mai ales în faptele

128

iubirii de oameni, fiindcă aici este dovadă a celei mai mari cruzimi, căci îşi găseşte prilej de laudă în nenorocirile semenilor.

Duhul slavei deşarte orbeşte înţelegerea oamenilor chiar şi în privinţa celor mai vădite lucruri, îi îndeamnă să se împotrivească chiar şi mărturiilor celor mai vrednice de crezare, iar pe unii îi face să se împotrivească adevărului cu făţărnicie chiar dacă îl cunosc prea bine.

Cel bolnav de slava deşartă nu ştie ce este prietenia, nu doreşte să dea cinstire nimănui: dimpotrivă, lepădând din sufletul său tot ce este bun, este nestatornic, nu poate să iubească, se înarmează împotriva tuturor.

Această patimă strică toate: ea naşte iubirea de averi, zavistia, clevetirea, turnătoriile; ea îi înarmează şi îi înverşunează pe oameni unul împotriva altuia.

Nimic nu e atât de caraghios şi înjositor ca patima slavei deşarte.

129

Cumplită este slava deşartă: ea poate să-i orbească până şi pe oamenii înţelepţi dacă nu vor fi cu luare-ăminte.

Fie că posteşte, fie că se roagă, fie că face milostenie, cel molipsit de slava deşartă rămâne lipsit de plata sa, şice nenorocire mai mare poate fi decât ca după ce te-ai istovit în nevoinţe şi ai fost batjocorit să rămâi fără slava de Sus?

Pricina tuturor relelor este slava deşartă. Aceasta întinde peste tot stăpânirea sa, subjugând tiranic toate vârstele şi toate tagmele. Ea obişnuieşte să strice case, cetăţi, noroade întregi.

Cum roade viermele pomul în care se zămisleşte, cum roade rugina fierul şi molia ţesăturile, aşa pierde slava deşartă sufletul care a hrănit-o: De aceea, multă stăruinţă ne trebuie ca să nimicim din noi această patimă.

Slava deşartă te vatămă nu numai când păcătuieşti, ci şi când ai fapte

130

bune: când păcătuieşti te supune ocării, când ai fapte bune te lipseşte de orice plată.

Aş vrea mai degrabă să fiu rob la mulţi barbari decât rob al slavei deşarte, fiindcă nici barbarii nu poruncesc ce le porunceşte aceasta supuşilor săi. „Fii slugă tuturor, zice ea, fără să-ţi pese dacă sunt mai de seamă sau mai de rând decât tine. Să nu-ţi pese de suflet, să nu te îngrijeşti de virtute, să îţi baţi joc de libertate, să îţi jertfeşti mântuirea, iar dacă faci vreun lucru bun, să-l faci nu pentru a plăcea lui Dumnezeu, ci de ochii lumii, ca să primeşti cunună de la oameni; dacă dai milostenie sau posteşti, rabdă osteneala, iar plata străduieşte-te să o pierzi!" Ce poate fi mai neomenos decât cererile acestea? De aici îşi trag obârşia şi zavistia, şi îngâmfarea, şi iubirea de arginţi.

Care lucru dintre cele de aici merită a fi numit „bun"? Cinstirea, pe care mulţi o caută? Dar ce, aceasta le adaugă ceva celor care o au? Muritorul tot muritor rămâne, fie că i se dă cinstire,

131

Fie că nu. Cine vede aceasta şi dispreţuieşte, prin urmare, tot ce oamenii socot a fi de cinste, având iubire numai pentru viaţa dumnezeiască, ştie că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea câmpului (Is. 40, 6). Va socoti el vreodată că merită să se îngrijească de ceea ce astăzi este, iar mâine nu va mai fi? Sufletul care însetează de cinstiri şi de proslăvire nu va vedea împărăţia cerurilor.

Omul îmbunătăţit, care merge pe calea strâmtă şi necăjită şi împlineşte poruncile lui Hristos, nu are cum să merite lauda şi preţuirea tuturor, fiindcă mare este puterea răului şi vrăjmăşia faţă de virtute. Domnul, ştiind că omul care se nevoieşte fără abatere în virtute şi aşteaptă laudă de la El, nu are cum să fie lăudat de toţi şi să aibă nume bun înaintea tuturor, îi numeşte nefericiţi pe cei ce pentru Lauda omenească nesocotesc virtutea. Dacă cineva este lăudat de toţi, asta e cea mai puternică dovadă că de fapt cei lăudaţi se îngrijesc prea puţin de virtutea lor. Cum să-l laude toţi pe cel îmbunătăţit dacă va începe să-i apere pe cei împilaţi

132

de cei care împilează, pe cei ce suferă rău de cei ce vor să le facă rău? Şi apoi, dacă va voi să-i îndrepteze pe cei ce păcătuiesc şi să-i laude pe cei care trăiesc în virtute, nu este firesc ca unii să-l laude, iar ceilalţi să-l ocărască? De aceea zice Domnul: Vai vouă când vă vor vorbi de bine oamenii! (Lc. 6,26).

Câtă vătămare ne aduc prietenii când ne laudă, tot atât folos ne aduc vrăjmaşii când ne vorbesc de rău (chiar dacă o fac pe bună dreptate) atunci când vrem să ne folosim aşa cum trebuie de ocările lor! Fiindcă prietenii, din dragoste, adesea ne spun neadevăruri, pe când vrăjmaşii ne dau în vileag păcatele. Din iubire de sine, noi nu ne vedem neajunsurile, dar ei, din duşmănie, se uită la noi cu luare-aminte şi prin vorbirea lor de rău ne silesc să ne îndreptăm: şi iată că vrăjmăşia lor devine pentru noi izvor de folos cât se poate de mare, deoarece, înţelepţiţi de ei, nu numai că ne cunoaştem păcatele, ci ne şi lăsăm de ele.

Laudele îngâmfă până la nebunie şi prin dulceaţa lor nimicesc ceea ce merita răsplată.

133

De ce cauţi laudă de la oameni? Oare nu ştii că această laudă e ca Umbra; că se destramă în văzduh şi piere? Pe deasupra, oamenii sunt nestatornici şi schimbători: astăzi te laudă, mâine te ocărăsc.

Să nu punem preţ pe lauda omenească şi să nu căutăm slavă de la oameni, ci să facem faptele cele bune şi să fugim de răutăţi pentru Cel care cercetează inimile şi rărunchii.

Mulţimea laudelor împovărează conştiinţa, de obicei, nu mai puţin decât păcatele.

Cei ce ne laudă înmulţesc în noi îngâmfarea, stârnesc trufia, slava deşartă, nepăsarea, făcând sufletul răsfăţat şi slab.

Fugi de laudele omeneşti, şi atunci vei primi multe laude şi de la Dumnezeu, şi de la oameni.

Căutând lauda omenească te necinsteşti pe tine însuţi şi îl necinsteşti şi pe Dumnezeu.

134

Să căutăm a fi lăudaţi numai de Dumnezeu: dacă vom urmări aceasta, nu vom căuta niciodată laudă de la oameni, iar dacă ei ne vor lăuda, vom dispreţui această laudă, o vom batjocori şi ne vom îngreţoşa de ea.

Cuviosul Maxim Grecul

Oamenii simpli nu înţeleg vicleşugul celui care ascunde sub acoperământul laudei osândire şi defăimare şi nici pe al celui ce se slăveşte în deşert sub înfăţişarea smereniei. Cei care acoperă îndelung adevărul prin minciună sunt în cele din urmă daţi în vileag, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, de fapte.

Când vei vedea că gândul îţi făgăduieşte slava omenească, să ştii fără îndoială că îţi pregăteşte ruşine.

Pricina a toată patima este slava deşartă şi plăcerea. Cel care nu le urăşte pe acestea nu va nimici patimile.

Trebuie să urâm iubirea de arginţi, slava deşartă şi desfătările, fiindcă acestea sunt izvoarele patimilor.

135

Cel care într-o anumită privinţă îl laudă, iar în alta îl defaimă pe aproapele său este stăpânit de slava deşartă şi de zavistie: prin laude se străduieşte să-şi ascundă zavistia, iar prin defăimare se arată pe sine a fi mai presus decât el.

Unii, fiind lăudaţi pentru virtute, s-au desfătat de asta şi au primit drept mângâiere duhovnicească dulceaţa slavei deşarte. Alţii, fiind ocărâţi pentru păcat, s-au întristat şi au socotit lucrare a răutăţii această întristare folositoare.

Părerea de sine şi trufia sunt pricinile hulirii, iar iubirea de arginţi şi slava deşartă ale nemilostivirii şi făţărniciei.

Slava deşartă, iubirea de arginţi şi iubirea de plăceri nu lasă nespurcată fapta bună dacă nu sunt mai întâi nimicite prin frica de Dumnezeu.

Dacă ai lepădat frângerea inimii pentru păcate degeaba făgăduieşti că vei aduce prinos de pocăinţă prin celelalte

136

virtuţi, fiindcă slava deşartă şi nesimţirea se pricep a sluji păcatului şi prin mijlocirea faptelor celor bune.

Precum virtutea ia naştere, de obicei, din necazuri şi necinstire, aşa şi patima ia naştere, de obicei, din plăceri şi slavă deşartă.

Cel care cugetă semeţ şi cel care se slăveşte în deşert se înţeleg bine unul cu celălalt, fiindcă cel dintâi îl laudă pe cel de-al doilea, care se înjoseşte ca un rob în faţa lui, iar cel de-al doilea îl preamăreşte pe cel dintâi.

Sfântul Tihon din Zadonsk

Cei ce s-au lepădat de lume, chiar dacă nu ştiu carte, sunt preaînţelepţi, fiind luminaţi cu lumina dumnezeiască mai mult decât cei care cunosc toate Scripturile, dar caută să se proslăvească în această lume.

Orice dar de la Dumnezeu ne aduce vătămare dacă nu căutăm de la el slava lui Dumnezeu, ci slava noastră.

Vezi ce otravă satanicească este ascunsă în slava deşartă? Ea preschimbă

137

tot ce face omul în urâciune, în pustiire, aşa cum marea face sărată apa tuturor râurilor care se varsă în ea. Această boală a duhului ne face urâcioşi înaintea lui Dumnezeu, şi pe cât de ascunsă este această patimă, pe atât este de urâcioasă. De idolii văzuţi şi de celelalte păcate ne putem păzi, fiindcă le zărim, dar de acest idol cuibărit în inima noastră e foarte greu să ne păzim, atât de ascuns petrece în inimă.

Slava deşartă este otravă care omoară sufletul.

Dumnezeu este începutul şi izvorul a tot binele, şi de aceea numai Lui se cuvine slava şi lauda pentru bine. Când omul doreşte şi caută slavă şi laudă pentru sine, în locul unde ar trebui să fie cinstit şi slăvit Dumnezeu omul se pune pe sine însuşi ca pe un idol, vrând să fie lăudat şi ridicat în slăvi. De aceea, se leapădă de Dumnezeu cu inima sa şi face din sine însuşi dumnezeu, chiar dacă nu bagă de seamă asta.

Cu ce să se laude omul, care în afară de păcate şi neputinţe n-are nimic?

138

Cu păcatele? Dar ce folos are de aici? Aceasta nu este laudă, ci ocară.

Vezi câte un măr care pe dinafară este frumos, însă pe dinăuntru este mâncat de un vierme otrăvitor şi nu mai este folositor, ci vătămător omului. Aşa se poate întâmpla cu orice faptă omenească: deşi pe dinafară pare bună, dacă vine dintr-o inimă adăpată cu iubirea de sine, cu slava deşartă şi cu trufia, nu numai că nu aducefolos, ci chiar vatămă, fiindcă un asemenea om nu dă slavă lui Dumnezeu, de la Care vine tot binele, ci îşi însuşeşte ceea ce trebuie dat numai lui Dumnezeu. El se foloseşte de darurile dumnezeieşti în chip rău, nu spre slava lui Dumnezeu, ci spre slava sa, şi astfel se pune pe sine însuşi, ca pe un idol însufleţit, în locul unde trebuie să-L pună pe Dumnezeu, şi astfel se înstrăinează cu inima de Dumnezeu şi cade în păcatul urât de Dumnezeu al închinării duhovniceşti la idoli. Aşa sunt cei ce dau milostenie din belşug, ctitoresc biserici, aziluri, dar caută în schimb slava şi lauda omenească; cei care îi învaţă

139

şi îi povăţuiesc pe semenii lor ca să pară înţelepţi şi pricepuţi, şi aşa mai departe. Şi acestea sunt curse diavoleşti, în care cade iubirea de sine a inimiinepricepute şi oarbe.

Sfântul Filaret al Moscovei

De ce să depindă liniştea noastră de părerea oamenilor? Am făcut bine? Slavă lui Dumnezeu: părerea omenească nu ne poate lipsi de asta.

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Înviind-o pe fiica lui Iair, Domnul a poruncit cu stăruinţă părinţilor ei să nu afle nimeni de aceasta (Mc. 5, 43). Prin aceasta ni se arată: „Nu căuta slavă şi nu ciuli urechea ta ca să auzi laudele omeneşti, chiar dacă faptele tale nu pot fi ascunse. Fă aşa cum îţi dau imbold să faci frica de Dumnezeu şi conştiinţa, iar gura lumii să fie pentru tine ca şi cum nu ar fi. Ia seama la suflet: îndată ce se abate cât de puţin în partea aceea, întoarce-l la rânduiala lui." Dorinţa ca oamenii să ştie de faptele tale bune e stârnită de dorinţa de a fi lăudat. Când eşti lăudat, ţi se

140

pare că ţi-ai atins scopul, însă asta te moleşeşte şi te face să încetezi lucrarea vrednică de laudă. Prin urmare, aduce după sine încetarea laudelor. Reiese că cel care doreşte ca oamenii să ştie faptele lui bune este propriul său vrăjmaş! Oamenii bine fac că laudă: cum să nu lauzi binele? Dar tu să nu te gândeşti la asta, să nu aştepţi asta, să nu cauţi asta. Dacă îţi vei îngădui aşa ceva, te vei strica de tot. Îţi îngădui o dată, o să-ţi îngădui şi a doua oară; vei face aceasta tot mai des, vei cădea în obişnuinţă şi vei deveni iubitor de cinstiri, când vei ajunge iubitor de cinstiri, nu vor mai fi vrednice de laudă toate faptele tale, şi lauda va înceta. Neprimind destule laude de la ceilalţi, vei începe să te lauzi singur ceea ce Domnul a numit „a trâmbiţa înaintea ta". Asta e şi mai rău. Sufletul va deveni atunci meschin, va alerga doar după „poleială", şi de la el nu vei mai putea aştepta vreun bine adevărat.

Sfântul Ambrozie de la Optina

Slava deşartă, dacă-i atinsă cu un deget, ţipă: „Mă jupoaie de piele!"

141

Sfântul Ioan din Kronstadt

Linguşitorii ne sunt mari vrăjmaşi: ei ne orbesc, nu ne îngăduie să vedem marile noastre neajunsuri, şi de aceea ne taie calea spre desăvârşire, mai ales dacă suntem iubitori de sine şi lipsiţi de prevedere.

CUPRINS

Notă asupra ediţiei 5

Sfântul Ioan Casian Romanul

Lupta cu duhul slavei deşarte 7

Cuviosul Nil Sinaitul

Despre slava deşartă 21

Sfântul Efrem Sirul

Despre lupta cu slava deşartă 35

Sfântul Ioan Scărarul

Lupta cu slava deşartă 40

Cuviosul Nil Sorski

Răspunsuri din scrierile Cuviosului Nil la întrebări care privesc lupta împotriva patimii slavei deşarte 49

Sfântul Ignatie Briancianinov

Despre slava omenească 53

Sfântul Ignatie Briancianinov

Fariseul 68

Sfântul Ignatie Briancianinov

Despre vătămarea adusă de făţărnicie 105

Sfântul Ignatie Briancianinov

Cuvânt despre rugăciunea minţii, a inimii şi cea sufletească 115

Alte maxime şi poveţe ale Părinţilor Bisericii despre slava deşartă 119

143

DIFUZARE:

S c. Supergraph S.R.L.

Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216; Bucureşti

tel. 021-320 61 19, fax 021-319.10.84 e mail: editura@sophia.ro www.sophia.ro

Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 24, 040152, Bucureşti sector 4 (lângă Facultatea de Teologie), tel. 0722.266.618 www.librariasophia.ro

Sacrifică puţină vreme pentru a răsfoi cărţile noastre: este cu neputinţă să nu găseşti ceva pe gustul şi spre folosul tău!

Technorati Tags: virtute,rugaciune,Dumnezeu,slava,imparatie,suflet

carti crestine

marți, 30 iulie 2019

SFINTII PARINTI DESPRE SLAVA DESARTA

marți, 30 iulie 2019

SFINTII PARINTI DESPRE SLAVA DESARTA

Abonați-vă la