Harisma discernământului în călăuzirea duhovnicească ortodoxă
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Harisma discernământului în călăuzirea duhovnicească ortodoxă
ed. îngrij. de Konstantinos Hr. Karakolis; trad. de Cristian Spătărelu. Galaţi: Egumeniţa, 2012 ISBN 978-606-550-102-7
I. Karakolis, Konstantinos Hr. (ed.)
II. Spătărelu, Cristian (trad.)
28
Harisma discernământului în călăuzirea duhovnicească ortodoxă
Ediţie îngrijită de Konstantinos Hr. Karakolis, doctor în teologie
Traducere de Cristian Spătărelu 2012
Traducerea a fost făcută după originalul TO HAPIZMA THZ AIAKPIZIZ ZTHN OP0OAOHH IINEYMATIKH KA0OAHPHZH,
Discernământul, care constituie obiectul acestei cărţi, este condiţia de bază a judecării corecte în orice problemă, şi cu atât mai mult este necesar pentru a da un răspuns corect în problemele duhovniceşti. Pentru dobândirea şi cultivarea discernământului duhovnicesc, de mare ajutor este studierea vieţilor şi învăţăturilor Părinţilor şi Sfinţilor Bisericii noastre, fiindcă din acestea învăţăm că Părinţii abordau cu discernământ diferite cazuri şi probleme ale vieţii duhovniceşti. Pentru a-i ajuta pe creştinii interesaţi, scriitorul a adunat în această carte foarte multe întâmplări care lămuresc corecta abordare a diferitelor chestiuni duhovniceşti.
Fie ca această carte să se dovedească un ajutor lămuritor şi folositor pentru toţi cei care se ocupă cu călăuzirea duhovnicească a semenilor lor, precum duhovnicii, părinţii, dascălii etc.
Exprimăm caldele noastre mulţumiri iubitului nostru prieten şi colaborator Konstantinos Karakolis, doctor în teologie şi filolog, pentru că a oferit dezinteresat sihăstriei noastre această carte foarte de folos.
Mulţumim de asemenea cu căldură tuturor scriitorilor şi editorilor care au îngăduit să fie introduse în această carte fragmente din lucrările lor.
Aprilie 2011
Sihăstria de maici „Schimbarea la Faţă a Mântuitorului"
5
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Vă voi explica cum şi din ce motiv s-a început scrierea acestei cărţi.
îmi propusesem să aprofundez bucuria şi lumina lui Dumnezeu. Lumina care umple inimile şi vieţile tuturor oamenilor, când lasă harul lui Dumnezeu să lucreze liber în ei. „Eu sunt Lumina lumii", a spus Domnul, şi „cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (Ioan 8, 12). însă, în vreme ce studiam această problemă, am simţit deodată că se redeschide ca temă de studiu libertatea şi discernământul întru Hristos, o foarte dulce nuanţă a acestei lumini dumnezeieşti. Libertatea şi discernământul, aşa cum trebuie trăite în general de către credincioşi şi, mai ales, aşa cum trebuie trăite şi transmise de către păstorii şi dascălii Bisericii.
Nu-mi este uşor să vă explic cu exactitate. Dar acum, când cu mila Domnului a fost alcătuită această carte, aud în mine, cam ca atunci când o începeam, povestirile unor fraţi creştini legate de diferite experienţe negative ale lor: „Sufletul mi s-a împuţinat din pricina cutărui părinte", „Nu vreau să mă mai duc la spovedanie", sau „Fiica mea a simţit că iubeşte un băiat. I-a spus asta duhovnicului ei, dar acela,
7
pentru că o «hărăzise» fecioriei, a supus-o unui canon aspru! Copilul meu s-a dus un an la psihiatru ca să-şi revină"1.
Astfel de experienţe par să nu fie foarte rare. Pentru a sluji în chip înrobitor un canon sau o „idee" noi îl îndepărtăm şi îl pierdem pe omul trimis de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, canoanele au fost făcute pentru a-l ajuta pe om sau pentru a-l distruge? „Şi îl pândeau pe Iisus, să vadă dacă îl va vindeca sâmbăta, ca să-L învinuiască [...] şi ieşind, fariseii au făcut îndată sfat cu irodianii împotriva Lui, ca să-L piardă" (Marcu 3, 2 şi 6). Se pare că stăpânirea iudaică din vremea lui Hristos şi creştinii iudaizaţi din vremurile apostolice au lăsat urmaşi foarte capabili, pentru care au vătămat cu superficialitatea lor2 lucrarea mântuirii întru Hristos. îmi amintesc şi de o monahie, care s-a nevoit o perioadă la mănăstirea Prodromul din Essex, din Anglia, pe lângă părintele Sofronie, şi care spunea: „Marea durere a părintelui era faptul că duhovnicii înzestraţi cu discernământ sunt rari". Aşadar pentru a nu vedea doar „păcatele sabatului"3
1 Aceste exemple şi altele asemănătoare nu pot în niciun chip să anuleze lucrarea minunată făcută de către părinţii duhovniceşti ai Sfintei noastre Biserici. Greşelile unor medici, oricâtă durere ar provoca uneori bolnavilor, nu anulează lucrarea medicinii, întrucât şi acolo, atunci când nu găsim vindecare la un doctor, căutăm pe altul mai bun.
2 Creştinii iudaizanţi respectau unele norme ale legii mozaice care au fost combătute în anul 50 d. H. la Sinodul Apostolic de la Ierusalim.
3 Păcatele sabatului = habotnicie, respectarea legii „ad litteram", nu în duhul legii.
8
şi a-l pierde pe semenul nostru „pentru care a murit Hristos", conducându-l desigur fără să ne dăm seama la pierzanie, din acest motiv am gândit alcătuirea acestei cărţi.
Păstori şi păstoriţi, suntem cu toţii în corabia Bisericii, unde avem datoria sfântă să ne ajutăm unul pe altul. Prin urmare, prin cele relatate aici nu avem nicio intenţie de a critica, ci de a-i încuraja duhovniceşte pe toţi.
Avem sentimentul că, oameni fiind, nu putem oferi niciun ajutor. De aceea nădăjduim în harul lui Dumnezeu, „care cele neputincioase le întăreşte, iar pe cele bolnave le vindecă". Eu doar am cules aici din testamentul duhovnicesc al Ortodoxiei câteva exemple din gândirea luminată de Dumnezeu a Sfinţilor Părinţi, dar şi din experienţa teologică ortodoxă în general, referitoare la această problemă, le-am aşezat într-o anumite ordine şi le prezint vouă spre folos duhovnicesc. Nimic din cele expuse în această carte, poate cu excepţia unor titluri şi însemnări introductive, nu sunt ale mele. Voi vedeţi, judecaţi, alegeţi şi luaţi din grădina Tradiţiei noastre Ortodoxe tot ceea ce vă poate fi de folos.
Menţionez aici că practic nu mi-a fost cu putinţă poate că nici n-ar fi folosit mai mult să culeg fragmente din foarte multe cărţi.
Am găsit deci un număr de cărţi, în care am căutat fragmente care să poată, prin sondare, să slujească scopului sfânt despre care v-am vorbit, precum din Sfântul Ioan Gură de Aur, din Filocalii şi îndeosebi
9
din sfinţii părinţi contemporani, care ne transmit mesajele lor dumnezeieşti în limbajul nostru4. În aceste fragmente nu vom găsi răspunsuri decât la unele dintre întrebările noastre, nici nu vom găsi reţete gata pregătite, care să răspundă de fiecare dată greutăţilor în care ne aflăm. Vom găsi însă lumină şi bucurie duhovnicească, respirând adierea dumnezeiască a Sfântului Duh, şi în această atmosferă vom descoperi nevoia de pocăinţă personală şi eliberare. De altfel doar un om izbăvit, cu iubire dumnezeiască în inimă, poate aduce adevărată mângâiere şi poate dezlega legăturile care-l chinuiesc pe omul mult-pătimitor.
în timpul alegerii şi rânduirii acestui material duhovnicesc nu mi-a fost uşor să alcătuiesc capitolele tematice. De aceea vom găsi exemple şi sfaturi asemănătoare în mai multe părţi, deşi centrul de greutate din fiecare capitol este diferit.
Să ţinem cont de faptul că harisma discernământului la care se referă această carte, nu se dobândeşte prin simpla citire a unor cărţi, ci mai ales prin smerenie şi zdrobire a inimii. Fiindcă este un dar al Sfântului Duh, care „suflă unde voieşte" (Ioan 3, 8), după maturitatea duhovnicească a omului.
Cu alte cuvinte, am putea avea o idee, în funcţie de alcătuirea noastră interioară, despre ce este acest discernământ. De exemplu, Sfântul Ioan Scărarul, în
4 Vă trimitem şi la cuvintele părintelui Paisie Aghioritul, Cuvinte III, Editura sihăstriei „Sfântul Ioan Teologul", Souroti, Tesalonic, 2001, pp. 243-256 (Nevoinţă duhovnicească), unde părintele vorbeşte cu plinătate duhovnicească despre discernământ.
10
Cuvântul despre discernământ 2, scrie: „Discernământul celor desăvârşiţi este cunoaşterea pe care o au în ei din iluminare dumnezeiască, care prin lumina ei are puterea de a lumina pe deplin cele întunecate care există în ceilalţi. Sau, cu alte cuvinte, este în general recunoscută şi se numeşte discernământ, cunoaşterea şi înţelegerea fără greşeală a voii lui Dumnezeu în orice vreme şi orice loc şi orice împrejurare, care se pare că există doar în cei curaţi la inimă, la trup şi la gură". Dar şi avva5 Moise, analizând fragmentul din 2 Corinteni 12, 7-10: „Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei [...] iar altuia, prorocie; unuia, deosebirea duhurilor [...]", spune că „nu este mic, nici pământesc darul discernământului, ci este un mare dar al harului dumnezeiesc", care „nu se dobândeşte decât prin pocăinţă sinceră". Iar această harismă, „după ce cercetează toate cugetele şi faptele omului, discerne şi deosebeşte orice lucru rău şi neplăcut lui Dumnezeu şi depărtează amăgirea" (Filocalia, vol. I, 116,117,120, Editura Grădina Maicii Domnului).
5 Avva = (în greaca veche: d66ă abbă = părinte, tată) se foloseşte în tradiţia bisericească pentru a desemna un monah cu experienţă duhovnicească care este considerat pnevmatofor (purtător de duh) datorită vieţii lui, şi care devine povăţuitor duhovnicesc al unei obşti de călugări. Prima dată termenul a fost utilizat legat de Sfântul Antonie cel Mare din Egipt. Harismele speciale ale unui avva sunt ascultarea atentă şi discernământul, el povăţuind printr-o învăţătură care cuprindea experienţa vieţii sale în Dumnezeu. În zilele noastre, avva a ajuns să fie similar cu „bătrân plin de experienţă duhovnicească", „stareţ" (Rusia şi România), „gheron(da)" (Grecia) sau simplu: „părinte".
11
Prin citirea bine-intenţionată a acestei cărţi, putem cu toţii să alcătuim un cadru, în lumina căruia vom vedea cu mai multă smerenie şi curăţie sinele nostru şi pe ceilalţi, vom primi motive de pocăinţă, vom atrage mila lui Dumnezeu şi ne vom bucura de iubirea dumnezeiască „de nimic micşorată".
Veţi vedea acestea în cuprinsul cărţii, care este împărţită analitic în cinci capitole cu următoarele titluri:
1. Lipsa discernământului îi răneşte şi îi chinuieşte pe credincioşi.
2. Trebuie să găsim un doctor duhovnicesc bun.
3. Însuşirile unui duhovnic bun.
4. Virtuţile unui duhovnic bun.
5. Învăţături şi poveţe ale părinţilor şi dascălilor Bisericii, însoţite de povestiri şi întâmplări care pot ajuta în diaconia pastorală (în ordine alfabetică).
Să-mi fie îngăduit aici, înainte de încheierea introducerii, să adaug un fragment din slujba pocăinţei, atribuit Sfântului Ioan Postitorul (t595), arhiepiscopul Constantinopolului. Impresionează mult prin milostenia făcută cu discernământ şi prin înţelepciunea lui înmiresmată:
„Preotul să-i pună întrebări celui ce se pocăieşte, pentru a-l ajuta la iertarea păcatelor, cu chipul plin de bucurie şi blândeţe. Şi dacă este cu putinţă, să-l sărute şi să pună mâinile celui ce se pocăieşte pe gâtul lui, pentru a-i arăta că acesta, cu harul lui Dumnezeu, îl sprijină cu blândeţe, dacă-l vede îndurerat şi cuprins de adâncă tristeţe şi ruşine. Şi atunci, cu voce dulce şi liniştită, să-i pună întrebările cuvenite.
12
Iar după aceea, după rugăciunea de iertare, îl îmbrăţişează şi-l încurajează să fie bucuros, încredinţându-l că s-a izbăvit de toate faptele lui rele şi îndemnându-l ca de acum înainte să nu nesocotească, ci să păzească după puterea lui poruncile Domnului, ca să se mântuiască.
La finalul slujbei, preotul stă lângă el şi-i spune: Ce canon rezişti să faci? întrucât canoanele se dau după măsura rezistenţei şi stării celui ce se pocăieşte şi nu după păcatele lui. Preotul trebuie să aibă discernământ şi să judece de fiecare dată în funcţie de persoană, de împrejurări, de mediu, de cunoaşterea sau necunoaşterea celui ce se pocăieşte, şi să urmeze cu râvnă tradiţia Sfinţilor Părinţi. Căci şi Sfântul Ioan Gură de Aur spune că pocăinţa omului nu se judecă după durata ei, ci după starea sufletului".
(PG 88,1893.1900C.1901D)
Vă rog mult să fiţi îngăduitori cu slăbiciunile scriitorului acestei cărţi, să mă iertaţi pentru îndrăzneala pe care am avut-o de a alcătui această culegere de învăţături şi să vă rugaţi pentru mine, cel preamic.
„Căci n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea".
(Ioan 12,47)
„Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept ca să
13
ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea [...] Copiii mei, acestea vi le scriu ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi."
(1 Ioan 1, 8-10 şi 2,1-2)
„Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi".
(2 Corinteni 5,17)
14
Lipsa discernământului îi răneşte şi îi chinuieşte pe credincioşi
Cartea pe care o ţinem în mâini, după cum s-a spus în Introducere, este desigur, folositoare tuturor, însă îndeosebi se adresează părinţilor şi dascălilor duhovniceşti. Aceştia sunt călăuzitorii Bisericii păstorite şi de aceea responsabilitatea lor este mare. Deci să nu avem iluzia că le ştim pe toate, că avem răspunsuri pregătite chiar înainte de a asculta greutăţile creştinilor noştri, şi să nu avem îmi cer iertare pentru acest cuvânt superficialitatea să dăm sfaturi în afara spaţiului şi a timpului. De aceea trebuie să dobândim, prin smerenie, prin ascultare de un părinte cu discernământ şi prin rugăciune, experienţă duhovnicească, astfel încât să nu rămânem întru totul sub jugul rânduielilor „canonice", să nu devenim pisălogi şi constrângători şi, mai ales, să nu provocăm deznădejde, lucru de care se bucură potrivnicul. Cam acesta este cuprinsul acestui capitol.
15
Lipsa de experienţă a dascălului îi distruge pe ucenici
Lipsa de experienţă a dascălului îi distruge pe ucenici, iar nesârguinţa ucenicilor îl pune în primejdie pe dascăl. Nici dascălului nu trebuie să-i lipsească ceva din ceea ce este necesar pentru îndreptarea ucenicilor, nici ucenicii nu trebuie să nesocotească vreunul dintre sfaturile lui.
Şi rătăcirea ucenicilor şi neîngrijirea călăuzitorului duhovnicesc de cei care păcătuiesc este lucru grav şi primejdios.
De asemenea, nu trebuie să se creadă că acest rang este pretextul odihnei şi desfătării, fiindcă cel mai obositor lucru este ca cineva să călăuzească suflete. Cei ce păzesc cai sau alte dobitoace, nu întâlnesc împotrivire de la cirezi, şi de aceea le păzesc lesne, însă pentru cei care călăuzesc oameni, varietatea caracterelor şi viclenia cugetelor fac supravegherea mai grea. Şi trebuie ca cei cărora le este încredinţată o astfel de lucrare să se pregătească la fel ca pentru o muncă obositoare, pentru a răbda slăbiciunile celorlalţi fără niciun pic de răutate, iar despre cele pe care le scapă din necunoaştere, să-i înveţe cu îndelungă-răbdare.
De aceea, după cum se spune în Vechiul Testament, în templu butoiul cu apă se sprijinea pe boi, iar făclia era aşezată pe loc statornic. Făclia înseamnă că cel care este pus să-i lumineze pe ceilalţi trebuie să fie statornicit din toate părţile, să nu aibă
16
nimic şubred sau gol şi să i se scoată la strung toate părţile de prisos, toate cele care nu le vor fi spre folos şi pildă celor care-l văd. Boii care ridică butoiul arată că cel căruia i s-a dat o asemenea lucrare este dator să nu se ferească de niciun necaz care vine asupra lui, ci să rabde poverile şi necurăţiile celor mai mici, până în punctul în care ar cădea el în primejdie.
Căci negreşit, dacă vrea să curăţească faptele celor care vin la el, vrând-nevrând se va păta oarecum şi el, după cum ţeava butoiului curăţeşte mâinile celor care se spală, dar primeşte şi ea din murdăria lor. întrucât cel care vorbeşte despre patimi şi îi curăţeşte pe ceilalţi de petele lor este cu neputinţă să nu se murdărească, fiindcă însăşi aducerea-aminte obişnuieşte să-i murdărească cugetul. Chiar şi dacă faptele ruşinoase nu se spun în amănunt, totuşi murdăresc suprafaţa minţii atunci când sunt povestite şi o tulbură cu culori lipsite de limpezime.
Trebuie ca duhovnicul să fie şi experimentat, încât să cunoască toate metodele vrăjmaşului, pentru a descoperi ucenicilor lui nevoinţele pe care ei nu le cunosc şi pentru a le spune acestora despre uneltirile diavolului, ca să le dăruiască lor biruinţa şi să fie încununaţi la sfârşitul luptei. însă un asemenea duhovnic este rar şi nu este uşor de găsit [...]
Spun acestea nu pentru a-i împiedica pe unii să-i conducă pe tineri la evlavie, ci pentru a-i ruga să se obişnuiască mai întâi cu virtutea, şi să nu se apuce vremelnic de această lucrare, având în mintea lor doar pe cele plăcute şi slujirea din partea ucenicilor şi laudele de afară, uitând de primejdia care urmează.
17
Nici să nu preschimbe uneltele de război în unelte agricole înainte de a se înstăpâni pacea definitivă. Când cineva supune patimile şi nu-l mai ameninţă de nicăieri războaiele şi nu mai are nevoie de arme de apărare, doar atunci este bine să-i cultive pe ceilalţi.
(Sfântul Nil, Filocalia I, pp. 253-255)
Cum s-au purtat un duhovnic lipsit de discernământ şi un duhovnic cu discernământ cu un păcătos deznădăjduit
între florile pustiei athonite, un crin minunat şi înmiresmat a fost părintele Sava Duhovnicul (1821-1908). După multe secole de la cuvioasa lui adormire, aghioriţii spuneau: „Acolo vizavi, la schitul Sfânta Ana, la coliba învierii, se nevoia vestitul duhovnic Sava", „Pe cărarea aceasta urcau mulţimile pentru a se spovedi la părintele Sava", „Atâtea nume pomenea, în felul acesta liturghisea6, aşa îi vindeca pe demonizaţi" etc.
Vom povesti aici o manifestare a iscusinţei lui pastorale.
La un oarecare duhovnic a venit să se spovedească un om foarte păcătos. Nu mai întâlnise pe nimeni atât de încărcat de păcate. în vreme ce-l asculta, duhovnicul a fost cuprins de spaimă. I s-au tulburat măruntaiele. „Dumnezeul meu! Vai şi amar,
6 A liturghisi (gr. liturgo = a sluji, a face sau a oficia Sfânta Liturghie).
18
câte fapte înfricoşătoare! Ce-mi este dat să aud! Ce diavol e ăsta?"
N-a apucat sărmanul om să termine mărturisirea, când duhovnicul, plin de tulburare, i-a spus:
opreşte-te! M-ai îngrozit. Simt că-mi pierd minţile. Astea nu sunt păcate omeneşti. Sunt diavoleşti. Pleacă! Nu-ţi dau iertare. Nu te mai pot asculta! Pleacă!
Omul a ieşit de la duhovnic deznădăjduit. Ce să facă acum? Singurul lucru care-i rămăsese pe lume era mila lui Dumnezeu. însă de vreme ce şi această uşă i se închisese, nu-i mai rămânea nimic. Privind spre mare, se gândea la singura scăpare: să se arunce în valuri. Să-şi pună capăt zilelor.
Dar Dumnezeu este mare! în starea aceasta l-a văzut un monah de la Sfânta Ana, care se întâmpla să-l şi cunoască.
hei! Ce se întâmplă? De ce eşti în starea asta. Acela tăcea.
ce-ai păţit? De ce nu vorbeşti?
După multe insistenţe, monahul a reuşit să afle ce se întâmplase. S-a supărat, sufletul i s-a întristat. Cum să-l ajute? S-a gândit că o singură soluţie rămânea, să-l ducă cu orice preţ la părintele Sava. A stăruit mult, dar până la urmă a izbutit.
Când l-a văzut părintele Sava, a înţeles întreaga lui dramă. „Fratele meu", se gândea, „se află în prăpastie. Pentru a-l scoate, trebuie să cobor şi eu până acolo".
părinte, există mântuire pentru mine?
19
pentru tine, frate? Pentru toţi există mântuire,
îndurarea lui Dumnezeu este mai întinsă decât cerurile şi mai adâncă decât abisul.
da de unde! Pentru mine, păcătosul, nu există mântuire. E cu neputinţă. Nu există.
pentru tine? Glumeşti! Ia gândeşte-te, chiar şi pentru mine a existat mântuire!
dar ce păcate ai făcut tu?
mari, păcate foarte mari.
ce mari!? Cine ar putea greşi în faţa lui Dumnezeu mai mult decât mine, ticălosul?
şi totuşi! Iată, odată n-am fost atent, m-am abătut de la calea dreaptă şi am căzut în păcat.
Şi părintele Sava a pomenit aici un păcat grav. Atunci celălalt s-a înviorat. A prins curaj.
ah, părinte, păcatul ăsta, exact aşa l-am săvârşit şi eu.
şi tu? Nu te îngrijora. Dumnezeu o să te ierte. E de-ajuns să-l mărturiseşti.
Părintele Sava a continuat în acelaşi fel. Metoda a reuşit pe deplin. Sărmanul om a prins curaj şi a mărturisit cu sinceritate toate fărădelegile lui. I-a dat curaj ideea că şi duhovnicul era asemenea lui.
eu, i-a spus la urmă părintele Sava, m-am pocăit şi am plâns amarnic. Sunt doi ani de când mi-am schimbat viaţa. Şi mi-au dat canon să devin duhovnic. Am făcut-o şi pe asta. Am făcut milostenii. Am postit. Am devenit alt om.
şi eu, părinte, mă căiesc din tot sufletul meu. Şi post şi orice îmi vei spune, voi face.
20
de vreme ce te-ai hotărât să-ţi schimbi viaţa, apleacă-te să-ţi citesc rugăciunea de iertare, să-ţi ierte Dumnezeu toate păcatele.
Peste puţin omul acela plutea de fericire, fiindcă a aruncat de pe umerii săi poveri grele. Întâlnindu-l la schitul Sfânta Ana pe monahul care-l trimisese la părintele Sava, i-a spus:
m-ai salvat! Am devenit alt om.
să dai slavă lui Dumnezeu!
bun duhovnic! Compătimitor! Numai că sărmanul, a păcătuit în viaţa lui mai mult decât mine.
Monahul, care şi-a dat imediat seama ce se întâmplase, i-a spus:
mai mult decât tine? îmi vine să râd. Acesta, creştine, trăieşte de mic copil în Sfântul Munte şi e un înger pământesc. De aceea s-a învrednicit să devină şi preot.
Omul nostru a rămas încremenit. Nu ştia ce să creadă. Dar prin explicaţiile care i s-au dat a înţeles „uneltirea" iubirii. A fost foarte uimit. într-adevăr, după lovitura pe care o primise de la celălalt duhovnic, nu exista altă cale de izbăvire de pe marginea prăpastiei. Şi din clipa aceea s-a sădit în el o mare admiraţie şi iubire pentru minunatul doctor şi tămăduitor al sufletelor.
(Sava Duhovnicul, Harisme I, pp. 36-39)
21
Cu „canoanele" din Pidalion, duhovnicul poate face fărădelegi
îndeosebi duhovnicii trebuie să aibă mult discernământ, atunci când aplică Pidalionul. Părintele Paisie povăţuia pe cineva: „Deşi canoanele sunt foarte aspre, iarăşi le calcă omul. Dar dacă erau îngăduitoare? Oamenii ar fi trăit foarte relaxaţi. E nevoie de discernământ, fiindcă cineva poate face fărădelegi cu canoanele. Să ai tu acrivie7 în tine, pentru a putea face iconomie8 celorlalţi. în iconomie există şi binecuvântare".
(Viaţa părintelui Paisie, p. 473)
„Ascultă, fiule!", a zis părintele Porfirie. „Dumnezeul nostru, vrând să-i cerceteze pe fiii lui, care cred în El, îl iubesc şi îl adoră, foloseşte diferite căi, metode şi planuri. în planurile Dumnezeului
7 Acrivie = (gr. akriveia = exactitate) este aplicarea strictă a canoanelor în cazuri în care doctrina şi tradiţia Bisericii trebuie să fie respectate cu rigoare. în decursul istoriei a alternat cu iconomia. în cazul de faţă se referă la respectarea personală a canoanelor printr-o stricteţe autoimpusă.
8 Iconomie = (gr. oikonomia, lat. dispensado = plan, providenţă, administrare) este, împreună cu acrivia, una dintre principalele modalităţi prin care Biserica aplică normele canonice. în cazul de faţă se referă la modalitatea de a şti să gestionezi cu discernământ aplicarea canoanelor în funcţie de fiecare om, în cazul în care duhovnicul sau cel care dă canoanele le ştie şi le aplică asupra lui corect şi cu stricteţe.
22
nostru este şi impunerea canoanelor, care urmăresc mereu mântuirea sufletului. La fel se întâmplă şi în cazul tău. Noi nu putem să schimbăm sau să ştergem planurile lui Dumnezeu. Cu atât mai mult nu putem să I le impunem. Putem însă să-L rugăm şi să-L implorăm, iar El, fiind iubitor de oameni, poate asculta rugăciunile noastre şi scurta timpul canoanelor sau îl poate chiar şterge. Şi una şi alta sunt la mâna Lui. Noi să-I cerem. Iar El va hotărî. Apoi, aceste canoane nu au caracter de răzbunare sau de pedeapsă, ci de îndreptare, şi nu au nicio legătură cu cele impuse de anumiţi duhovnici în timpul spovedaniei, şi care, fie din râvnă exagerată, fie din necunoaştere, ating hotarele pedepsei, fără să-şi dea seama că în felul acesta, în loc să facă bine, săvârşesc o fărădelege.
Eu mereu le spun şi îi sfătuiesc: Nu daţi pedepse mari. Ci poveţe drepte. Fiindcă pedepsele mari îl hrănesc pe diavol, aducându-i mulţi clienţi. Iar el asta aşteaptă şi are mereu braţele deschise ca să-i primească. Şi le făgăduieşte, desigur, câte şi mai câte [...] De aceea e nevoie de mare atenţie în alegerea duhovnicului. După cum căutaţi doctorul cel mai bun, la fel să faceţi şi cu duhovnicul. Amândoi sunt doctori. Unul al trupurilor iar celălalt al sufletelor."
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 338)
23
Să fiţi atenţi la ce duhovnici mergeţi
Un frate mi-a spus: Odată, pe când lucram în provincie, soţia mea a mers la un duhovnic foarte aspru, şi când i-a spus o slăbiciune a ei pe care o tot repeta, el a mustrat-o, a speriat-o, şi de atunci i-a trebuit mult timp ca să mai meargă la duhovnic. „Ai văzut, i-a spus părintele, ce face multa asprime? De aceea vă spun să fiţi atenţi la ce duhovnici mergeţi să vă spovediţi, şi tu şi soţia şi copiii tăi, şi neapărat să fiţi sinceri când mărturisiţi păcatele, căci în felul acesta Dumnezeu le iartă pe toate şi urcaţi duhovniceşte."
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 337)
Vai-vai! Cât s-a amăgit sărmanul!
Părintele, în sfinţenia lui, nu constituia numai o valoare duhovnicească neşovăielnică, ci devenea, fără s-o urmărească, şi măsură de evaluare a valorii duhovniceşti a altora. Un prieten a avut odată o aventură neaşteptată: Nu era de acord cu un cunoscut de-al lui într-o chestiune serioasă şi, în strădania lui de ajunge la o soluţie, i-a venit ideea de a cere ajutorul duhovnicului acelui om, pe care nu-l văzuse niciodată. Fără să-i cunoască mentalitatea, a mers fără nicio bănuială şi l-a întâlnit şi şi-a deschis inima în faţa lui, cu duh de încredere şi mustrare de sine. însă duhovnicul acela l-a întâmpinat cu asprime şi încerca
24
să-i facă psihanaliză istovitoare. Fiindcă, pe când pe adversarul lui îl lăuda pentru virtuţile sale, pe el îl mustra pentru slăbiciunile ce le avea, osândindu-l pentru opiniile lui şi încredinţându-l că-i vorbeşte pentru folosul său. Astfel a reuşit nu să închidă fisura, ci s-o transforme în prăpastie.
Prietenul acesta, tulburat de păţania lui neaşteptată, s-a dus la părintele Porfirie, care „a văzut" limpede din prima clipă situaţia adevărată şi i-a spus Despre adversarul lui: „Ştii cum te vede acesta acum, fiule? Ca pe o furnică". Despre duhovnic: „Vai-vai! Cât s-a amăgit sărmanul! Unde i-a fost mintea? S-a bazat pe informaţiile pe care i le-a dat adversarul tău şi te-a făcut praf. Cu o asemenea abordare îi poate vătăma mult pe ceilalţi. Ştii, unii duhovnici fac pe psihiatrii".
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 338)
„Când eşti departe de Atena, îi spunea părintele Porfirie unui frate, şi nu poţi veni regulat aici, să cauţi acolo un duhovnic bun ca să-ţi mărturiseşti păcatele. Şi orice altceva te preocupă în legătură cu rugăciunea minţii sau cu cugetele să nu i-o spui, fiindcă unii nu le ştiu pe toate şi te pot încurca. Să vii aici să mi le spui pe acelea".
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 341)
25
Ai grijă ce le spui duhovnicilor
„Ai grijă ce le spui duhovnicilor la care te spovedeşti. Fiindcă nu le ştiu pe toate. Trebuie să fie duhovnici foarte înţelepţi, experimentaţi şi înzestraţi cu discernământ. Să aibă duhul lui Dumnezeu, ca să-ţi poată rezolva diferitele probleme".
Aici trebuie să lămurim că nu s-a referit la păcatele simple şi cotidiene pe care le facem cu toţii, ci la înţelesuri adânci, precum rugăciunea minţii, atacurile celui viclean etc.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 342)
N-a reuşit prea bine, sărmanul!
Cu câteva luni înainte de a-l cunoaşte pe părintele Porfirie, întrucât mă aflam în mare căutare duhovnicească şi un prieten bun mi-a spus despre un vestit părinte aghiorit, despre care se vorbea că are harisma străvederii, l-am vizitat pe acesta, fără ca mai înainte să fi luat binecuvântare de la duhovnicul meu. Dar acest părinte, în loc să mă odihnească sufleteşte, mi-a sporit tulburarea. Când i-am spus asta duhovnicului meu, mi-a răspuns: „Dacă mi-ai fi spus, nu ţi-aş fi dat binecuvântarea să mergi la acel om". Când a venit vremea ca, prin mijlocirea duhovnicului meu, să-l cunosc pe părintele Porfirie care m-a odihnit pe deplin, i-am povestit şi despre
26
acea întâlnire pe care am avut-o cu părintele aghiorit. Părintele Porfirie îl cunoştea şi mi-a spus cu reţinere: „Acum a adormit întru Domnul. Problema asta e delicată. N-a reuşit prea bine, sărmanul. I-a spus cuiva că va deveni episcop, iar apoi acela voia să-şi lepede rasa. Dumnezeu să-l ierte!".
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 343)
Mergeam spre părintele Porfirie cu maşina prietenului meu, care o luase cu el şi pe logodnica lui. Pe drum i-am vorbit despre viaţa creştină, de care nu se preocupase în mod deosebit. Am făcut asta ca s-o ajut, încât să aibă o mai bună idee despre mentalitatea părintelui, pe care urma să-l vadă pentru prima dată. Când am ajuns, am intrat primul în chilia lui. Printre altele i-am povestit, cu oarecare părere de sine, şi despre cateheza pe care am făcut-o pe drum. Părintele s-a revoltat şi mi-a spus: „Să nu mai faci asemenea lucruri! Acum logodnica lui s-a speriat şi îi spune prietenului tău: Să mergem de aici, mi-e teamă să-l văd pe părinte, să nu mă pună să ţin toate cele pe care mi le-a spus prietenul tău pe drum". După mine, în chilie a intrat logodnica prietenului meu. El mi-a mărturisit ce i-a spus aceasta în timp ce eram înăuntru. Erau cuvintele părintelui. Când ea a ieşit din chilie, strălucea de bucurie. Părintele n-a făcut greşeala pe care o făcusem eu prin râvna mea exagerată, lipsită de discernământ.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 155)
27
Într-o duminică dimineaţa, părintele Porfirie a plecat, împreună cu un sătean cunoscut de-al lui, spre biserica din sat. Pe drum au întâlnit şase-şapte tineri care mergeau în cealaltă direcţie. Săteanul i-a întrebat pe tineri: „Unde vă duceţi, băieţi?". Aceia au răspuns: „La cafenea". Atunci săteanul, care era foarte aspru, s-a înfuriat şi le-a zis: „Nu vă e ruşine, astăzi e duminică, în loc să vă aflaţi în biserică, mergeţi la cafenea? Ce creştini sunteţi voi? Şi le-a ţinut o predică în aer liber. Tinerii i-au vorbit zeflemitor şi şi-au continuat drumul. Părintele tăcea. Săteanul, plin de entuziasm şi părere de sine, i-a spus părintelui: „Nu le-am zis bine acestor obraznici?". Părintele a răspuns: „Nu le-ai zis bine". Săteanul, care aştepta felicitări, s-a întristat de răspunsul părintelui.
Au ajuns la biserică. Părintele a intrat în biserică iar săteanul s-a aşezat într-o strană. N-a trecut jumătate de oră şi iată că toţi acei tineri au intrat în biserică. Săteanul îşi freca mâinile de satisfacţie. După ce s-a terminat Sfânta Liturghie şi părintele a ieşit din Altar, săteanul s-a grăbit să-l întâlnească şi a arătat spre tineri, spunând: „Ai văzut, mi-ai reproşat că nu le-am zis bine! S-au gândit la cuvintele mele şi au venit în biserică". Părintele i-a explicat zâmbind că au venit pentru că s-a rugat în tăcere pentru ei, şi nu pentru că au fost influenţaţi de „predica" săteanului.
(antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 161)
28
Să nu-i sileşti pe tineri să meargă la spovedanie
Un cleric de la o mănăstire povesteşte: „în luna august 1993, am fost găzduit la o obşte aghiorită. Stareţul şi părinţii de acolo mi-au propus să mă închinoviez la mănăstirea lor şi eu mă rugam la Dumnezeu să-mi arate voia Sa. într-o zi l-am vizitat pe părintele Paisie la „Panagouda", doar pentru a lua binecuvântare. Dar am avut multe surprize.
M-a luat deoparte şi m-a întrebat: „De unde eşti, părinte?". I-am răspuns. El a zis: „Părinte, să rămâi la mănăstirea ta". Am rămas mut de uimire. Apoi a continuat: „Vei încerca ispite, dar să ai răbdare, pentru că trebuie să le biruieşti până va veni ceasul acela". Mă gândeam în mintea mea: „Nu înţeleg despre ce vorbeşte". însă acum, când am trecut şi trec prin atâtea ispite, înţeleg cuvintele lui.
După aceea mi-a spus: „Să ai înţelepciune duhovnicească. Adică, atunci când vorbeşti cu tinerii, să nu-i constrângi. Asta e înţelepciunea duhovnicească. Să-i respecţi pe ceilalţi, fără să-i sileşti". A început atunci să mă povăţuiască şi să-mi spună ce făceam la mănăstirea mea. Mă minunam cum de ştie părintele că vorbesc cu tinerii şi că îi constrâng să meargă la spovedanie. Apoi a continuat: „Dacă Dumnezeu ar vrea, ar putea face într-un minut lumea întreagă să se pocăiască. Ar întoarce butonul la 7 grade Richter, ar da un cutremur şi ai vedea toată lumea făcându-şi cruci mari. Dar aceasta nu este pocăinţă sinceră. E pocăinţă silită şi nu are valoare. De aceea nici tu să nu-i sileşti pe alţii".
(Viaţa părintelui Paisie, p. 317)
29
Trebuie să găsim un doctor duhovnicesc bun
Aşadar căror duhovnici trebuie să ne adresăm, pentru a avea călăuzire bună pe drumul strâmt şi spinos al mântuirii noastre? Aici Părinţii ne povăţuiesc să fim foarte atenţi. Ne recomandă să căutăm călăuzitori virtuoşi şi înţelepţi, doctori pregătiţi şi experimentaţi, pentru a putea să vindece rănile noastre sufleteşti. Vârsta înaintată a călăuzitorilor duhovniceşti, de una singură, nu este deloc un element edificator al înţelepciunii şi iscusinţei.
Ce se întâmplă însă atunci când ne este greu să găsim un călăuzitor duhovnicesc experimentat? Despre această problemă vom afla răspuns în pasajele: „Când nu există duhovnic" şi „Când nu aveţi duhovnic lângă voi".
Să găseşti un părinte duhovnicesc virtuos
Sporirea celor pe care harul dumnezeiesc îi cheamă în viaţa monahală se datorează prezenţei părintelui duhovnicesc. Cel ce urmează un părinte duhovnicesc virtuos sporeşte duhovniceşte, precum
30
elevul care are un învăţător bun. Părintele Efrem socotea că nu e important dacă cineva pleacă din lume şi merge în Athos. Important este să găsească un părinte practic, experimentat în războiul nevăzut al minţii. „Nimic nu primeşti de la cel ce nu are", spunea. Ne amintea şi de texte din Scriptură, ca vizita reginei din Saba la Solomon. Aceasta nu numai că l-a fericit pe rege, ci i-a spus: „Fericiţi sunt oamenii tăi" (2 Paralipomena 9, 7), adică cei care ucenicesc la el. Accentua valoarea exemplului, căci acesta se întipăreşte în caracterul ucenicilor.
„însă nu este de-ajuns dascălul bun, e nevoie şi de strădanie bună şi atentă depusă de ucenicul nevoitor. Fiindcă lucrurile nu se întâmplă în mod magic şi fără efort. Am întâlnit şi în zilele noastre ucenici care stau lângă părinţi evlavioşi şi virtuoşi, dar care nu sporesc. Au devenit, dimpotrivă, osânditori şi calomniatori, pentru a îndreptăţi trădarea lor".
„Pentru început, vă fericesc că vă aflaţi în această mănăstire şi aţi ales părinţi duhovniceşti şi experimentaţi. Asta e cel mai important. Când eram în lume am cunoscut un monah tânăr care m-a îndemnat să vin în Sfântul Munte şi să devin monah. După un timp l-am întâlnit într-o stare urâtă. De ce, iubiţi părinţi, deşi avea râvnă, acel om s-a pierdut? Pentru că n-a găsit un duhovnic bun. Şi bun pentru noi acesta nu înseamnă ce are titluri sau alte însuşiri lumeşti, ci cel care are experienţă şi viaţă duhovnicească, care a dovedit prin trăirea sa că-L iubeşte pe Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. La aceşti părinţi există sporire, şi cel care uceniceşte
31
la ei este pecetluit pentru mântuire. Dacă părintele îl sminteşte pe unul, ucenicul sminteşte doi, următorul trei, iar de aici încolo monahismul se îmbolnăveşte şi decade".
„Atunci când punem puţină apă în vin, devine una cu acesta şi nu se deosebesc. Aşa se întâmplă şi când părintele se uneşte cu Hristos. Crede-mă că am încercat de multe ori acest lucru. Adevăratul ucenic nu se teme de Dumnezeu. Nu pentru că nu are frică de Dumnezeu, ci pentru că, de vreme ce-l iubeşte pe părintele lui, va intra într-o stare de asemenea linişte şi pace, încât el însuşi se va mira. Şi această aducere-aminte de iad nu-l înfricoşează pe ucenic, fiindcă harul iubirii „alungă frica" (2 Ioan 4, 18). Acolo unde se răspândeşte mireasma iubirii, niciun parazit al stricăciunii şi al morţii nu se apropie, căci iubirea este însuşi Dumnezeu, în locul Căruia se află părintele duhovnic.
(Harismaticul părinte Efrem Katunakiotul, pp. 70-73)
Nu există nicio îndoială că sub povara atâtor greutăţi un om are nevoie negreşit de ajutor. E nevoie mai întâi de întărire grabnică de la Dumnezeu. După aceea de călăuzirea unui părinte înţelept, cu mare experienţă în problemele duhovniceşti.
32
Mare este mângâierea şi chiar şi mai mare este folosul pe care-l are omul atunci când găseşte un călăuzitor experimentat şi înţelept, căci sub îndrumarea lui duhovnicească voinţa lui bolnăvicioasă se vindecă, iar mintea scapă de părerea de sine şi de mândrie. Dar astăzi este foarte greu să se afle un asemenea om.
(Poveţe duhovniceşti ale stareţului Macarie, p. 20)
Să te spovedeşti la părinţi înzestraţi cu discernământ
întrebare: Este oare bine să mărturisim păcatele noastre unor părinţi duhovniceşti?
Răspuns: Acest lucru este foarte bun şi foarte de folos, însă nu trebuie să ne spovedim unor părinţi lipsiţi de experienţă şi de iscusinţă, fiindcă astfel de părinţi pot arăta faţă de cel ce se spovedeşte compătimire şi îngăduinţă nepotrivită sau îi pot da canoane care nu se potrivesc cu cazul lui şi astfel îl pot face să nesocotească mântuirea sau să fie leneş şi nepăsător. Aşadar dacă găseşti un părinte duhovnicesc experimentat, care să te poată vindeca, atunci să te spovedeşti cu încredere, fără să-ţi fie ruşine, ca şi când te-ai spovedi în faţa Domnului, nu în faţa unui om. Fiindcă înţeleptul spune: „Nu lua seama la nimeni când este vorba de paguba sufletului tău şi să nu te ruşinezi pentru pierderea ta. Căci este ruşine care aduce păcat, şi este ruşine care aduce mărire şi har" (înţelepciunea lui Iisus Sirah 4, 23-24). Iar Sfântul
33
Ioan spune: „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea" (1 Ioan 1, 9).
Cu toate acestea, există mulţi oameni neînţelepţi, care spun cu necuviinţă că nu au niciun folos dacă se spovedesc în faţa oamenilor, fiindcă şi aceştia au aceleaşi păcate ca şi ei, pentru că doar Dumnezeu poate ierta păcatele [...] însă Domnul nostru le-a spus ucenicilor săi: „Orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri" (Matei, 16, 19). Iar lui Iacov i-a spus: „Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi" (Iacov 5,16). însă, după cum gândesc unii, se vor lepăda şi de Botez şi de celelalte Sfinte Taine, care, deşi sunt săvârşite de oameni, sunt sfinţite de Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu lucrează la mântuirea oamenilor nu numai prin îngeri, dar şi prin oameni sfinţi. Căci Sfinţii sunt slujitori şi conlucrători ai lui Dumnezeu şi ajutători la mântuirea celor care o vor.
Dacă omul doreşte să se întoarcă la Domnul şi îi mărturiseşte unui părinte duhovnicesc experimentat fărădelegea lui, şi dacă se roagă la Domnul, Domnul îl va primi. Atunci omul acesta va merge în sălaşurile lui Dumnezeu cu chipul curat.
(Minunatul părinte Vitalie, p. 159)
34
Mergi la un doctor priceput şi fă ce-ţi spune
Fii cu multă luare-aminte la cine mergi să-ţi mărturiseşti păcatul. încearcă mai întâi doctorul, căruia trebuie să-i spui pricina bolii. Acest doctor trebuie să se îmbolnăvească împreună cu bolnavul, să plângă cu cel ce plânge şi să fi învăţat să compătimească. Aşadar, dacă dovedeşte că este doctor pregătit şi milostiv, şi-ţi dă sfatul lui medical potrivit, poţi să-l pui în practică şi să-l urmezi. Dacă acest doctor al păcatului tău te-a diagnosticat şi a prevăzut că boala ta trebuie să fie arătată în faţa întregii biserici şi acolo se va vindeca, trebuie să pui în practică cu grijă şi acrivie sfatul lui. Căci în felul acesta şi alţii se vor putea vindeca şi zidi duhovniceşte, şi tu te vei vindeca uşor.
(Origen, PG12, p. 1386)
Să fii deci sensibil la boala care te împresoară. Pe cât poţi, zdrobeşte-ţi egoismul. Cere-le apropiaţilor tăi să plângă împreună cu tine, fiindcă aceasta te va ajuta să te eliberezi. Arată-mi lacrimile tale multe şi amare, ca să le amestec cu ale mele. Ia-l şi pe părinte, ca pe un tată, ca să participe la durerea ta... Arată-i păcatele tale ascunse fără să-ţi fie ruşine. Pune-i în faţă patimile tainice ale sufletului tău, aşa cum îi arăţi doctorului boala ta ascunsă. Acesta se va îngriji şi de înfrumuseţarea şi de vindecarea ta.
(Asterie Amasias, PG 40, p. 369)
35
Să închizi rănile trecutului cu ajutorul unui duhovnic experimentat
Este o mare greşeală că n-o iubeşti pe mama ta şi să o întâmpini cu atâta suspiciune. Roagă-te să-ţi dea Dumnezeu putere, îndelungă-răbdare şi neţinere de minte a răului, ca să poţi ierta. Trebuie să încetezi să-ţi aduci aminte că s-a purtat urât cu tine în trecut. Primeşte acest trecut ca pe o parte a planului lui Dumnezeu pentru viaţa ta, şi alungă din inimă aducerea-aminte a răului. Uită-le pe toate. Păstrând în tine vrăjmăşie împotriva celor care ţi-au modelat trecutul, nu faci altceva decât să te războieşti cu voia lui Dumnezeu. E înfricoşător!
În plus, dacă vrei să vezi lucrurile limpede şi cinstit, vei constata că viaţa ta n-a fost aspră şi chinuitoare, aşa cum spui. Ştiu, au fost clipe amare. Dar acum cel mai corect lucru pe care-l ai de făcut este să uiţi. Şi să cultivi în tine gândul că niciun om nu le-a provocat, niciun om nu este răspunzător pentru ele. Printr-o cugetare cerească şi nu omenească, oamenii nu sunt nimic altceva decât unelte în mâna lui Dumnezeu.
Dar fii curajos! Dumnezeu te va răsplăti, dacă dezvălui cu smerenie rănile tale deschise unui duhovnic experimentat. Te va înarma cu puterea necesară pentru a te izbăvi de păcatele tale...
(Poveţe duhovniceşti ale stareţului Macarie, p. 158)
36
Să ne mărturisim cugetele unor părinţi înzestraţi cu discernământ, nu unora care au doar barba albă din pricina vârstei
Avva Moise a zis: „Discernământul adevărat nu se dobândeşte decât prin smerenie, doar dacă le vădim părinţilor nu numai cele pe care le făptuim, dar şi cele pe care le cugetăm. Şi să nu ne încredem câtuşi de puţin în cugetul nostru, ci în toate să urmăm cugetele părinţilor şi să credem că este bine ceea ce socotesc ei. Această cale, prin discernământ adevărat şi atitudine dreaptă, îl păzeşte pe monah nevătămat de toate cursele diavolului.
Căci este cu neputinţă ca cel care-şi rânduieşte viaţa după judecata şi cunoaşterea părinţilor îmbunătăţiţi să cadă în amăgirea demonilor. Fiindcă simpla vădire şi dezvăluire către părinţi a cugetelor rele îi alungă şi-i nimiceşte pe demoni. Aşa cum şarpele, când îl scoţi afară dintr-o gaură întunecată, aleargă să scape şi să dispară, la fel şi cugetele rele, când sunt vădite prin spovedanie sinceră, se grăbesc să plece de la om...".
Ghermanos9 a spus: „Mare ruşine şi semn de evlavie vătămătoare ne provoacă faptul că unii
9 Sfântul Casian Romanul îl numeşte pe cel despre care vorbim acum „sfânt" şi afirmă că încă din anii copilăriei a devenit prietenul lui duhovnicesc şi în şcoală şi în armată şi în viaţa monahală, şi că au mers împreună în pustie, când l-au întâlnit pe avva Moise şi au vorbit cu el. În această discuţie se referă la întâmplarea respectivă (vezi Filocalia 1,112).
37
părinţi, auzind de la fraţi cugetele lor, nu numai că nu i-au vindecat, dar i-au mustrat şi i-au aruncat în deznădejde. Am auzit şi noi despre o asemenea întâmplare petrecută în părţile Siriei. Un frate de acolo i-a mărturisit unui părinte cugetele sale cu toată simplitatea şi sinceritatea, şi i-a arătat fără ruşine ascunzişurile inimii lui. Părintele, când a auzit, a început să se înfurie pe acel frate, învinuindu-l că păstrează în minte cu viclenie acele amintiri. Din această pricină, multora dintre cei care au aflat asta le era ruşine să-şi mărturisească cugetele acelui părinte".
Avva Moise a răspuns: „Bine este, după cum am spus, să nu ne ascundem cugetele de părinţi, dar nu să le mărturisim oricui, ci părinţilor duhovniceşti care au discernământ, nu celor care au doar barba albă din pricina vârstei. Căci mulţi, uitându-se doar la vârstă, şi-au mărturisit cugetele şi în loc să afle vindecare, au căzut în deznădejde din pricina lipsei de experienţă a părinţilor.
Era odată un frate foarte râvnitor în nevoinţe.
Fiind ispitit foarte mult de demonul desfrânării, a mers la un părinte şi i-a mărturisit cugetele sale. Acela l-a ascultat, şi întrucât nu avea experienţă, s-a înfuriat şi l-a numit pe monah ticălos şi nevrednic de schima monahală, pentru că a primit asemenea cugete. Fratele, când a auzit acestea, a deznădăjduit, şi-a lăsat locul de nevoinţe şi s-a întors în lume. Prin iconomia lui Dumnezeu, acolo l-a întâlnit pe avva Apollo, cel mai încercat dintre părinţi. Văzându-l tulburat şi foarte întristat, l-a întrebat: „Fiule, care
38
este pricina acestei tristeţi atât de mari?". Acela, la început, datorită deznădejdii care-l cuprinsese, n-a răspuns. însă mai târziu, după ce Apollo l-a rugat stăruitor, i-a spus: „Deseori sunt ispitit de cugete şi m-am dus şi le-am mărturisit cutărui părinte, şi după câte mi-a spus, nu mai am nicio nădejde de mântuire. Aşadar am căzut în deznădejde şi merg în lume".
Când a auzit acestea, părintele Apollo i-a spus cuvinte mângâietoare şi l-a povăţuit pe frate, zicându-i: „Să nu-ţi pară ciudat, fiule, şi să nu deznădăjduieşti. Căci şi eu, la vârsta mea, deşi am părul alb, sunt foarte ispitit de asemenea cugete. Nu-ţi pierde curajul pentru această ardere a trupului, care nu se vindecă atât prin sârguinţă omenească, cât prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Te îndemn să te întorci la chilia ta".
Fratele aşa a făcut. A plecat, iar avva Apollo s-a dus la chilia părintelui, care l-a făcut pe acel frate să cadă în deznădejde. Şi stând afară, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicând: „Doamne, Tu, care trimiţi ispitele spre folosul nostru, întoarce războirea pe care a încercat-o fratele spre acest părinte, ca să înveţe acum, la bătrâneţile lui, câte n-a învăţat atâţia ani, pentru ca să-i compătimească şi să-i mângâie pe cei ce sunt războiţi".
După ce a terminat rugăciunea, a văzut un chip întunecat stând lângă chilie şi aruncând săgeţi asupra părintelui, care era rănit de ele şi umbla ca un om beat, dintr-o parte în alta. Nemaiputând suferi să stea în chilie, a ieşit afară şi a plecat în lume pe acelaşi drum pe care plecase şi tânărul frate. Avva Apollo s-a întâlnit cu el şi i-a spus: „Unde te duci? Şi care este
39
pricina tulburării care te-a cuprins?". Acela şi-a dat seama că patima sa i-a fost descoperită avvei, dar de ruşine n-a zis nimic. Avva Apollo i-a spus: „întoarce-te la chilia ta şi de aici înainte să-ţi cunoşti bine boala. Şi să crezi ori că te-a uitat diavolul, ori că te nesocoteşte, şi de aceea nu te învredniceşti să lupţi cu el. Şi ce spun eu să lupţi? Nu poţi suporta atacurile diavolului nici măcar o zi. Asta ţi se întâmplă pentru că, atunci când a venit la tine un frate mai tânăr, care era războit de vrăjmaş, în loc să-l întăreşti în luptă, tu l-ai aruncat în deznădejde, fără să ţii seama de porunca înţeleaptă care spune: «Scapă-i pe cei care sunt duşi la moarte şi nu pregeta să-i răscumperi pe cei care urmează să fie ucişi». Nici de pilda Mântuitorului nostru n-ai ţinut seamă, care spune să nu zdrobim trestia culcată la pământ şi să nu stingem fitilul care mai arde încă.
Căci nimeni n-ar putea să sufere atacurile vrăjmaşului, nici să stingă fierberea firii, dacă harul lui Dumnezeu n-ar păzi omul de această boală. Aşadar acum, când iconomia aceasta petrecută pentru mântuirea ta s-a terminat, să ne rugăm împreună la Dumnezeu să retragă pedeapsa care te-a lovit. Fiindcă El îngăduie să fim loviţi de dureri şi tot El ne vindecă. El loveşte, şi cu mâinile Sale iarăşi ne vindecă. El îl smereşte pe om şi iarăşi îl ridică. îl omoară şi iarăşi îi dă viaţă. îl coboară în iad şi iarăşi îl scoate afară".
După ce a spus acestea, avva Apollo s-a rugat şi îndată l-a scăpat pe părinte de demonul desfrânării şi l-a povăţuit să ceară de la Dumnezeu să i se dea limbă înţeleaptă, care să rostească cuvinte potrivite atunci când e nevoie.
40
Din toate cele pe care le-am spus, învăţăm că nu putem găsi o altă cale sigură de mântuire, decât aceea de a ne mărturisi cugetele noastre la părinţi înzestraţi cu mult discernământ, şi de la ei să luăm sfaturi despre virtute, şi să nu urmăm judecata şi cugetul nostru. Chiar dacă se întâmplă uneori ca cineva să întâlnească un părinte fără experienţă, nu trebuie ca din această cauză să se ferească a-şi mărturisi cugetele părinţilor îmbunătăţiţi şi să nesocotească tradiţia strămoşilor".
(Sfântul Casian Romanul, Filocalia I, pp. 120-123)
Nu-i este de folos bolnavului doar să-şi cunoască boala, iar apoi să nu vrea să meargă la doctor pentru a lua sfaturi şi leacuri. La fel este şi cu păcătosul. Nu-i este de folos doar să simtă că este păcătos. Trebuie şi el să meargă la doctorul duhovnicesc, să-şi mărturisească păcatele şi să ia leacurile potrivite.
înainte de a merge la duhovnic, dragul meu, îţi dau un sfat. Să te închizi într-o cameră, într-un loc liniştit, şi să te gândeşti bine la tine şi la păcatele tale: ce n-ai făcut din cele rânduite de Dumnezeu, cât îl iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni? Poate că este bine să-ţi notezi păcatele şi după aceea să cercetezi cine este un bun doctor duhovnicesc, experimentat, înţelept, înzestrat cu discernământ. Căci nu trebuie să mergem la orice duhovnic, ci să-l găsim pe cel mai bun.
41
Desigur, harul lui Dumnezeu le dă iertare tuturor celor care se spovedesc, dar e nevoie, pentru ca pocăinţa să aibă roade, şi de contribuţia omului. Oricum trebuie să acceptăm că, după cum mulţi doctori, necunoscători, neglijenţi, neatenţi, i-au trimis pe mulţi oameni la moarte înainte de vreme, aşa şi unii duhovnici de multe ori au distrus duhovniceşte mulţi oameni, unii prin multă îngăduinţă şi indulgenţă, iar alţii prin multă asprime şi lipsă de discernământ. De aceea duhovnicul trebuie să fie cunoscător al ştiinţei duhovniceşti, înţelept, înzestrat cu discernământ, experimentat, să aibă Sfântul Duh în el, ca să-l înveţe cum să zidească şi să vindece sufletele păcătoşilor. Mai înainte de toate trebuie să aibă iubire şi blândeţe pentru cel ce vine la spovedanie, cum are o mamă faţă de copiii ei.
Domnul a poruncit în cartea Numerilor: „Ia-l în sânul tău, cum ia doica pe copil, şi du-l în pământul pe care cu jurământ l-am făgăduit părinţilor lui" (Numerii 11, 12). Aşa i-a iubit şi apostolul Pavel pe fiii lui duhovniceşti, după cum se arată în epistola lui către Tesaloniceni: „Noi însă am fost blânzi în mijlocul vostru, aşa precum o doică îngrijeşte pe fiii săi. Astfel, iubindu-vă, eram bucuroşi să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci chiar şi sufletele noastre, pentru că ne-aţi devenit iubiţi" (1 Tesaloniceni 2, 7-8).
Astfel de duhovnici astăzi o spun pentru că am cutreierat multe locuri din patria noastră şi din străinătate sunt rari. Ce este asta, mânia lui Dumnezeu sau părăsire, nu ştiu. De aceea vă rog
42
pe toţi să ne ridicăm cu implorare mâinile noastre spre Preabunul Dumnezeu şi să ne rugăm să trimită lucrători pentru secerişul lui, căci secerişul este mult şi lucrătorii greu de găsit.
Bună şi necesară este predica, dar şi mai mult e nevoie de duhovnici virtuoşi şi înzestraţi cu discernământ. Duhovnicul ne dă îndrumări şi leacuri, ca să păzească şi să vindece sufletul, şi ne uneşte, dacă vrem, cu Dumnezeu. Cu toate acestea, cel ce vrea cu adevărat, poate să caute şi să găsească un duhovnic bun şi, cu ajutorul lui, să găsească drumul spre pocăinţă şi înviere.
(învăţături patristice ale părintelui Filothei Zervakos,
p. 283)
43
Călăuzitorul duhovnicesc trebuie să aibă unele cunoştinţe de bază despre exerciţiul lucrării lui. Mai întâi să aibă mărturia interioară că Domnul este infinit de milostiv şi iubitor de oameni, că îl primeşte în braţele lui dumnezeieşti pe păcătosul care se pocăieşte chiar şi pentru o clipă. Trebuie să mai ştie că:
sfintele canoane referitoare la spovedanie nu sunt tunuri care-l execută pe păcătos, ci manete, care în mâinile pilotului experimentat devin unelte de izbăvire.
nu trebuie să piardă omul pe care i-l trimite Dumnezeu şi să stăruiască pe „principii" şi tactici lipsite de blândeţe, care duc la impas!
uneori, o spovedanie generală are mare însemnătate terapeutică pentru suflet.
nu este bine să se oprească la cele ce se văd, ci să caute şi să scoată, cu meşteşugul discernământului, rădăcinile răului.
Iarăşi, este necesar să aibă pace dumnezeiască interioară, smerenie, blândeţea unei mame şi, în general, harul îndurător al lui Dumnezeu.
44
Părintele duhovnic în Tradiţia Ortodoxă
Chiar dacă taina spovedaniei este sigur un prilej potrivit pentru călăuzire duhovnicească, lucrarea unui gheronda10 nu se identifică în niciun caz cu lucrarea duhovnicului. Gheronda dă povaţă nu numai în timpul spovedaniei, dar şi în multe alte cazuri. Şi iarăşi, pe când duhovnicul trebuie neapărat să fie preot, gheronda poate fi un simplu monah sau monahie, chiar şi un laic sau laică. Fiindcă în Tradiţia Ortodoxă există părinţi duhovniceşti şi maici duhovniceşti. Oricum gheronda, fie preot, monah sau laic, de obicei vorbeşte cu o străvedere şi putere, pe care doar puţini preoţi-duhovnici o deţin.
De obicei gheronda se arată spontan, căci harisma lui este recunoscută de popor. În viaţa obştii creştine deseori devine clar poporului credincios al lui Dumnezeu care este adevăratul păzitor al Sfintei Tradiţii că o persoană sau alta are darul duhovnicităţii. În cazul acesta oamenii, într-un mod liber şi neoficial, încep să se apropie de acea persoană pentru a primi povaţă şi călăuzire.
Trebuie să notăm că iniţiativa nu provine de obicei de la dascăl, ci de la ucenici. Ar fi o obrăznicie periculoasă pentru cineva să spună în gândul lui sau altora: „Veniţi să uceniciţi la mine. Eu sunt un
10 Gheron(da) = Printre greci, călugării în vârstă sunt numiţi adesea gheronda sau „bătrâni", în semn de respect pentru viaţa şi experienţa lor duhovnicească. Poate însemna un monah sau o monahie cu o viaţă îmbunătăţită, un duhovnic experimentat, ale cărui sfaturi sunt insuflate de Duhul Sfânt.
45
gheronda şi am harul Sfântului Duh". Se întâmplă mai degrabă invers: fără ca gheronda s-o urmărească, ceilalţi se apropie de el cerându-i sfatul sau rugându-l să rămână mereu sub îngrijirea lui duhovnicească. La început e posibil să-i refuze, îndemnându-i să se adreseze altei persoane. Vine însă o clipă când nu-i mai refuză, ci primeşte venirea lor ca pe o descoperire a voii lui Dumnezeu. Aşadar fiii lui duhovniceşti sunt cei care îl descoperă pe gheronda din el [...]
Cei mai mulţi gheronda n-au deţinut nicio funcţie înaltă în ierarhia oficială a Bisericii. însă un ieromonah simplu, Sfântul Serafim de Sarov, a întrecut în influenţă orice patriarh sau episcop al Ortodoxiei secolului al XIX-lea. în acest fel, în paralel cu transmiterea apostolică a rangului episcopal, există şi transmiterea apostolică a Sfinţilor şi a purtătorilor de duh. Ambele feluri de transmitere sunt principale pentru lucrarea adevărată a Trupului lui Hristos, şi doar prin interacţiunea lor se împlineşte viaţa Bisericii pe pământ [...]
„Dobândeşte pacea duhovnicească şi mii de oamenii în jurul tău îşi vor afla mântuirea", spune Sfântul Serafim de Sarov. Acesta este rolul părintelui sau maicii duhovniceşti. încredinţează-te pe tine lui Dumnezeu şi atunci îi vei putea aduce şi pe alţii lângă El. Omul trebuie să înveţe să fie singur. Astfel, în liniştea inimii sale va începe să audă cuvintele negrăite ale Duhului, şi să descopere adevărul despre sine şi despre Dumnezeu. Atunci cuvântul său către ceilalţi va fi cuvânt plin de putere, fiindcă va izvorî din tăcerea interioară [...]
46
Dacă gheronda este adevărat, va avea şi un cuvânt diferit faţă de ceilalţi. Nu merge pe baza regulilor abstracte (gândirii raţionale), ci pe baza situaţiilor omeneşti concrete. împreună cu ucenicul lui, priveşte de fiecare dată la situaţia concretă, fără ca vreunul din ei să cunoască cu exactitate dinainte care va fi rezultatul, ci fiecare aşteaptă iluminarea Sfântului Duh. Amândoi, gheronda şi ucenicul, învaţă pe parcurs.11
(Episcopul Kallistos Ware, The Inner Kingdom12, pp. 129 şi 133-134)
Discernământul, care distinge răul şi îndepărtează rătăcirea diavolului
îmi aduc aminte că odată, când eram tânăr, am mers în părţile Tibeidei, unde se nevoia fericitul Antonie. Se adunaseră mulţi părinţi în jurul lui şi discutau despre desăvârşirea virtuţii. Care să fie oare cea mai mare dintre virtuţile care-l pot păzi pe monah de cursele diavolului şi de amăgirea lui fără să se vatăme? Aşadar fiecare, după cum gândea, îşi spunea părerea.
Unii ziceau că postul şi privegherea, fiindcă prin virtuţile acestea mintea devine mai subţire şi
11 Acest text, precum şi alte câteva, pe care le vom întâlni, sunt ale episcopului Dioclias Kallistos Ware, care este profesor de teologie ortodoxă la Universitatea Oxford şi cercetător profund al tradiţiei Sfinţilor Părinţi.
12 The Inner Kingdom = (en. inner = înăuntru, intern; en. kingdom = împărăţie, regat): împărăţia lăuntrică.
47
apare curăţia şi în felul acesta omul se poate apropia mai uşor de Dumnezeu. Alţii spuneau că lepădarea de cele lumeşti şi nesocotirea lucrurilorpe care le are omul, căci astfel cugetul se eliberează de sforile complicate ale grijii lumeşti şi se poate apropia mai uşor de Dumnezeu. Alţii alegeau virtutea milosteniei, întrucât Domnul spune în Evanghelie: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc [...]". Şi fiecare spunea în felul acestea diferite virtuţi, prin care, după părerea lui, omul se putea apropia de Dumnezeu, şi a trecut cea mai mare parte a nopţii cu această discuţie.
Ultimul dintre toţi a răspuns fericitul Antonie: „Toate cele pe care le-aţi spus sunt şi necesare şi de folos pentru cei care-L caută pe Dumnezeu şi doresc să vină la El. Dar nu ne este îngăduit să punem aceste virtuţi pe primul loc, căci am văzut pe mulţi care au făcut privegheri şi posturi aspre şi s-au retras în pustie, şi aveau desăvârşită lepădare de cele lumeşti, încât nici hrana lor zilnică n-o păstrau pentru ei, şi milostenie făceau atât de multă, încât nu le ajungeau cele pe care le aveau pentru a dărui. Iar după aceea au căzut în chip jalnic din virtute şi au alunecat în răutate.
Aşadar ce i-a făcut să rătăcească de pe drumul drept? După concluzia şi după părerea mea, nimic altceva decât faptul că n-au avut harul discernământului. Fiindcă discernământul îl învaţă pe om să lase exagerările din ambele părţi şi să umble pe calea împărătească. Aşa stau lucrurile. Căci
48
discernământul, după ce cercetează toate cugetele şi faptele omului, discerne şi distinge orice este rău şi neplăcut lui Dumnezeu şi îndepărtează rătăcirea.
(Sfântul Casian Romanul, Filocalia I, p. 116)
Smulge rădăcina ca să nu cazi din nou în păcat
întrebare (a Sfântului Vasile): Ce trebuie să facă cel care s-a pocăit, dar a căzut din nou în păcat?
Răspuns: Faptul că cineva a căzut odată în păcat, iar după aceea a săvârşit acelaşi păcat, dovedeşte că n-a curăţat pe deplin prima pricină a păcatului, din care, ca dintr-o rădăcină, răsar aceleaşi lucruri. După cum, atunci când cineva taie ramurile unei plante fără s-o smulgă din rădăcini, din rădăcina care rămâne răsar aceiaşi vlăstari, aşa şi aici, deoarece unele păcate nu-şi au începutul în ele, ci sunt sădite de altele,
trebuie ca cel care vrea să se curăţească de ele să deosebească primele pricini ale acelor păcate.
De exemplu cearta sau invidia nu provin din ele însele, ci răsar din rădăcina slavei deşarte. Fiindcă din dorinţa de slavă din partea oamenilor, persoana respectivă se ceartă cu semenul lui sau îl invidiază pe mai-marele lui. Aşadar dacă cineva care a fost stăpânit odată de invidie sau ceartă, cade în aceleaşi păcate, să ştie că în adâncime este bolnav de prima pricină a invidiei sau a certei, adică de slavă deşartă. Şi trebuie să vindece patima slavei deşarte, pornind de la celălalt capăt, prin lucrarea smereniei, iar lucrarea smereniei este îndeletnicirea cu lucruri neînsemnate.
49
Să dobândească astfel starea de smerenie şi să nu se mai abată spre slava deşartă. Acelaşi lucru este valabil cu orice păcat asemănător.
(Sfântul Vasile cel Mare, PGB 9, p. 358)
Pacea dumnezeiască şi blândeţea
Când am mers acolo, la părintele Porfirie, împreună cu soţia mea, am văzut mulţi oameni tineri, şi prima noastră impresie a fost că erau oameni entuziaşti, interesanţi. Am aşteptat, am discutat şi am rămas impresionat. Când ne-a venit rândul am intrat la părinte. Era un om scund, cu barba albă. Purta, de obicei, un fes de lână. Era foarte blând. Te lua de mână din primele clipe. De la prima întâlnire, te ţinea de mână cu căldură şi îţi provoca o linişte şi pace, care nu pot fi descrise în cuvinte. Făurea imediat, la prima vedere, o atmosferă de înţelegere.13
(Micul pateric, p. 132)
13 Parafrază la Tatiana Goriceva: Nebunia de a fi creştin, pag. 60: „Părintele Nicolae, duhovnicul multor preoţi şi chiar episcopi, le spune fiilor lui duhovniceşti: „în turma voastră bisericească trebuie să fiţi nu numai taţi, ci şi mame".
Liniştea care izvorăşte din acest părinte este fără hotare, iar bunătatea lui se întinde peste oameni şi animale, peste întreaga zidire. Pentru el nu există nimic neînsemnat, şi îi întâmpină pe toţi oamenii ca pe nişte copii neajutoraţi, care au nevoie de îngrijire permanentă. „îţi ajung banii să mergi până acolo? La ce doctor ai fost ieri? Ai haine călduroase?..." La început micile amănunte te fac să te miri, dar mai târziu înţelegi, capeţi încredere în cel care te întreabă şi descoperi un nou nivel al relaţiilor dintre oameni".
50
Ca „schimbare a minţii, a gândirii", ca întoarcere la Dumnezeu, pocăinţa are sens pozitiv, nu negativ. Sfântul Ioan Scărarul ne spune că „pocăinţa este fiica nădejdii şi lepădarea de deznădejde" (PG 88, 764B). Nu este mâhnire, ci aşteptare arzătoare. Nu este sentimentul că omul a ajuns la impas, ci calea de a ieşi din acesta. Nu este urâre de sine, ci cunoaşterea adevăratului nostru sine, care a fost creat după chipul lui Dumnezeu.
Pocăinţă înseamnă să privesc nu în jos, spre lipsurile mele, ci în sus, spre iubirea lui Dumnezeu. Nu în spate, cu mustrare de sine bolnăvicioasă, ci înainte, cu încredere. Pocăinţa este atunci când vedem nu ceea ce n-am reuşit să devenim, ci ceea ce putem să devenim de-acum încolo, cu harul lui Hristos.
Atunci când pocăinţa va fi tâlcuită în acest sens pozitiv, n-o să mai pară o faptă simplă, ci o atitudine continuă de viaţă. în experienţa personală a fiecăruia există clipe hotărâtoare de întoarcere, însă în viaţa de aici lucrarea pocăinţei rămâne mereu imperfectă. întoarcerea noastră la Dumnezeu trebuie să fie reînnoită încontinuu. Până în clipa morţii, după cum a conştientizat avva Sisoie, schimbarea minţii (pocăinţa) trebuie să fie continuă şi din ce în ce mai adâncă.
După cum a scris Sfântul Teofan Zăvorâtul: „pocăinţa este începutul şi piatra de temelie a vieţii noastre întru Hristos, şi trebuie să fie prezentă nu
51
doar la început, ci pe toată perioada vieţii noastre pământeşti...".
Caracterul pozitiv al pocăinţei este foarte evident, când ne gândim ce se află înaintea cuvintelor lui Hristos: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor". în versetul precedent Evanghelistul adaugă stihul 9, 2 din Isaia: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit" (Matei 4, 16-17). Aceasta este consecinţa imediată a poruncii Domnului nostru de a ne pocăi: se face referire la „lumina mare" care a răsărit peste cei aflaţi în întuneric, şi imediat urmează o referire la încredinţarea că s-a apropiat împărăţia cerurilor.
Pocăinţa devine atunci o iluminare, o trecere de la întuneric la lumină. Pocăinţă înseamnă să ne deschidem ochii spre raza dumnezeiască: nu să stăm trişti în amurg, ci să salutăm zorile care vin. Pocăinţa are de asemenea sens eshatologic: este o deschidere spre cele de apoi, care nu doar că se află în viitor, ci sunt deja prezente. Mă pocăiesc înseamnă că recunosc că împărăţia cerurilor este „înlăuntrul nostru" şi lucrează printre noi şi că, dacă primim venirea ei, toate vor deveni „noi" pentru oameni.
(Episcopul Kallistos Ware, The Inner Kingdom, p. 45)
O femeie şi-a amintit şi mi-a povestit următoarele despre părintele Porfirie:
Odată, părintele mi-a spus: „Multe dintre voi, femeile, orice aveţi stricat şi nefolositor, cratiţe vechi
52
şi găurite, mobilă, pantofi şi alte lucruri tocite, le aruncaţi într-o magazie izolată, închideţi uşa şi vă liniştiţi. Nu ştiţi însă că va veni clipa când această magazie va fi descoperită şi veţi fi ruşinate".
Am fost uimit de cuvintele părintelui. Era clar simbolismul, referitor la păcatele noastre, pe care nu le-am şters prin pocăinţă şi spovedanie, ci le-am aruncat degrabă în magazia uitării, pentru a scăpa de prezenţa lor sâcâitoare, şi pe care Dumnezeu „le va găsi" şi ni le va readuce în minte, „în ziua judecăţii". El deja le cunoaşte, pe când noi le nesocotim.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 177)
Sensul spovedaniei
La spovedanie nu cerem o iertare de păcate superficială. Mai presus de toate căutăm vindecarea rănilor noastre duhovniceşti care s-au cronicizat. Punem în faţa lui Hristos nu doar păcatele concrete, ci şi păcătoşenia adâncă ce se ascunde în noi adică adânca mizerie, care nu se poate exprima pe deplin în cuvinte şi care pare să scape conştiinţei şi voii noastre, îndeosebi de aceasta vrem să ne vindecăm. Ca taină a vindecării, spovedania nu este o simplă necesitate dureroasă, o datorie impusă de ierarhia bisericească, ci o faptă plină de bucurie şi har mântuitor [...]
La taina spovedaniei sunt prezenţi preotul, cel ce se pocăieşte şi Hristos. Ce face fiecare dintre cei trei şi a cui lucrare este mai importantă? Mulţi oameni tind să atribuie mai multă importanţă lucrării
53
făcute de preot prin cuvintele lui povăţuitoare şi încurajatoare. Iar dacă preotul n-are talent oratoric sau nu le spune ceva impresionant, au tendinţa de a concluziona că nimic important nu s-a întâmplat. Sau, în alt caz, accentuează faptele săvârşite de ei. îşi închipuie că trebuie să fie profund emoţionaţi într-un fel sentimental, chiar dacă, după cum am spus, pocăinţa nu este prin esenţă o chestiune sentimentală. Şi întrucât dau importanţă principală strădaniilor lor, riscă să considere spovedania ca pe ceva trist şi dezamăgitor, ceva care trebuie să fie făcut, care este necesar, dar nu plăcut, ca o baie rece.
însă în realitate cea mai importantă lucrare nu aparţine celui ce se spovedeşte sau preotului, ci lui Dumnezeu. Adică în vreme ce omului, care se spovedeşte, i se cere să se pregătească cercetându-se pe sine şi conştiinţa lui, în cele din urmă vine la spovedanie cu mâinile goale, neajutorat, incapabil să se vindece pe sine, şi cerând vindecare de la celălalt. Şi celălalt, al cărui ajutor îl cere, nu este preotul, ci Dumnezeu. Preotul este un simplu martor... Am putea spune un trimis al lui Dumnezeu, care-l introduce pe cel ce se pocăieşte în spaţiul prezenţei dumnezeieşti.
(Episcopul Kallistos Ware, The Inner Kingdom, p. 50)
Trebuie să considerăm „canonul" în termeni terapeutici, nu judiciari. Canonul nu este pedeapsă, nici un mod de ispăşire, ci un mijloc de vindecare. Este un „medicament". Dacă lucrarea spovedaniei se
54
aseamănă cu operaţia, canonul este întăritorul care ajută la vindecarea bolnavului. Prin urmare, scopul canonului este în esenţă pozitiv: nu ridică vreun obstacol între păcătos şi Dumnezeu, ci lucrează ca o punte între ei.
(Episcopul Kallistos Ware, The Inner Kingdom, p. 52)
Domnul îl miluieşte pe cel ce se pocăieşte
Cei care trăiţi în păcat, căutaţi-L pe Domnul, şi luaţi putere nădăjduind în El. Căutaţi-L cu pocăinţă, şi vă veţi sfinţi cu agheasma dăruită de prezenţa Lui şi vă veţi curăţa de păcatele voastre. Cei ce aţi săvârşit păcate, alergaţi la Domnul, care are puterea de a ierta păcatele şi de a nesocoti greşelile. Căci a făgăduit şi a rostit prin gura prorocului Iezechiel: „Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu" (Iezechiel 33,11). Şi iarăşi: „Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor răzvrătit, care mergea pe căi silnice, după cugetele sale" (Isaia 65, 2). Şi iarăşi: „Pentru ce stăruiţi în păcate şi muriţi voi, casa lui Israel?" (Iezechiel 33, 11) şi „întoarceţi-vă către Mine, şi mă voi întoarce şi Eu către voi" (Maleahi 3, 7). Şi iarăşi: „Când voi zice dreptului că va fi viu, iar el se va încrede în dreptatea sa şi va face nedreptate, atunci nu se va mai pomeni toată dreptatea lui, ci el va muri pentru tot răul pe care l-a făcut. Şi când voi zice păcătosului: «Vei muri», dar el se va întoarce de la păcatele sale şi va face judecată
55
şi dreptate; dacă acest păcătos va înapoia zălogul, pentru cele răpite va despăgubi, va umbla după legile vieţii, nefăcând nimic rău, atunci el va fi viu şi nu va muri" (Iezechiel 33,14-15).
De ce a spus acestea? Fiindcă păcătosul nu va stărui în păcatul lui din clipa în care se va întoarce la Domnul. Dar şi dreptatea celui drept nu-l va putea izbăvi din ziua în care păcătuieşte, dacă stăruieşte în păcatul lui. Iar lui Ieremia, Dumnezeu i-a vorbit astfel: „Ia-ţi un sul de hârtie şi scrie pe el toate cuvintele pe care ţi le-am grăit Eu despre Israel, despre Iuda şi despre toate popoarele, din ziua de când am început a-ţi grăi, din zilele lui Iosia şi până în ziua de astăzi; că poate va auzi casa lui Iuda tot răul ce Mi-am pus în gând să i-l fac, ca să se întoarcă fiecare de la calea lui cea rea, pentru ca Eu să le iert nedreptăţile lor şi păcatele lor" (Ieremia 36,2-3). Iar Solomon spune: „Cel ce îşi ascunde păcatele lui nu propăşeşte, iar cel ce le mărturiseşte şi se lasă de ele va fi miluit" (Pilde 28,13). Isaia spune şi el: „Căutaţi-Mă pe Mine, Domnul, şi după ce mă veţi găsi cereţi ajutorul Meu. Veniţi lângă Mine, şi va părăsi păcătosul calea pe care a luat-o, iar nedreptul cugetele viclene, şi vă veţi întoarce la Mine, iar Eu mă voi îndura de voi şi vă voi milui".
(Antologia Sfântului Isaac Sirul, p. 48)
56
Cum trebuie să se rânduiască în Biserică felul şi vremea pocăinţei
„Se cade ca cei care au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi de a dezlega să cerceteze felul păcatului şi aplecarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, şi astfel să aducă bolii vindecarea potrivită, ca nu cumva, folosindu-le pe amândouă fără măsură, să greşească în privinţa izbăvirii celui suferind [...] Căci nu este simplă boala păcatului, ci felurită şi în multe chipuri, şi născătoare de multe vlăstare ale stricăciunii, din care răul se revarsă din plin şi merge înainte până s-ar opri prin puterea vindecătoare a doctorului."
(Canonul 102 al Sinodului V-VI Ecumenic, p. 137, p. 868)
(Sfântul Apostol Pavel, după tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur, sfătuieşte Biserica din Corint să nu arate asprime exagerată către omul care se pocăieşte, ci să-l ierte şi să-l compătimească, căci există teama „ca acesta să fie cuprins de tristeţe exagerată". Astfel, să nu ajungă să fie cuprins de deznădejde şi să se înece în supărare).
Ce înseamnă să se înece în supărare? înseamnă să nu cumva să facă ce a făcut Iuda, sau chiar dacă nu-şi ia zilele, să nu devină mai rău. Căci dacă nu mai poate suporta durerea din pricina tristeţii adânci, poate ieşi din harul Bisericii. Adică poate, din pricina deznădejdii pe care o simte deseori, să ajungă la
57
sinucidere sau la vreun rău şi mai mare. Trebuie deci să-l cercetăm, ca să nu i se înrăutăţească rana şi să nu pierdem prin nesocotinţa noastră ceea ce izbutisem.
Acestea le-a spus Pavel şi îl mângâia şi învăţa pe cel ce se pocăieşte, fiindcă se temea ca nu cumva să devină mai indiferent după ce primeşte iertarea. Căci l-am primit, spune Apostolul, nu pentru că s-a curăţat cu totul de murdărie, ci pentru că mi-e teamă ca nu cumva să facă ceva mai rău. Din asta învăţăm că felul şi vremea pocăinţei nu trebuie să le definim doar după natura păcatelor, ci şi după modul de gândire şi caracterul celor care păcătuiesc. Lucru pe care l-a făcut şi Apostolul (2 Corinteni 5-11).
(Sfântul Ioan Gură de Aur, PGB 19, p. 134)
Dacă „ura" lui Dumnezeu era patimă, omul ar fi putut să ajungă uşor la deznădejde, pentru că nu poate stinge focul pe care l-a aprins prin atâtea răutăţi ce le-a făcut. însă Dumnezeu este lipsit de patimi şi, atunci când îl pedepseşte pe om, n-o face cu ură pătimitoare, ci cu iubire de oameni şi cu multă blândeţe. De aceea trebuie să avem curaj să ne încredem în puterea pocăinţei. Şi dacă nu ai arătat întreaga pocăinţă care trebuia, Dumnezeu n-o s-o respingă nici pe cea mică, care a ţinut puţin, ci şi pentru aceasta dă mare răsplată. Pocăinţa nu ţine de durata în timp, ci de starea sufletului.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, PGB 7, p. 472)
58
După cum cred eu, cel puţin, nu trebuie să luăm în seamă greşelile mici ale oamenilor, dacă aceştia au o sporire duhovnicească ascunsă. Dacă starea lor se înrăutăţeşte, să-i iertăm, după ce mai întâi îi cercetăm şi le dăm un canon uşor. Dar pentru păcatele mari să păstrăm iertarea pentru mai târziu, să-i cuminţim pe cei care au greşit şi să-i oprim de la adunările bisericeşti, mustrându-i până când vor arăta pocăinţă, şi abia după aceea să-i primim lângă noi.
(Sfântul Isidor Pelusiotul, PG 78,1500)
într-adevăr, păcatul este mare, însă nu mai mare decât puterea iertării. De aceea, episcop fiind, trebuie să pedepseşti intenţia cu care omul a păcătuit, iar după aceea să-l ierţi. Poate în felul acesta patima va lua calea vindecării. Aşa fac şi cei mai buni medici. Adică atunci când cineva are multe răni pe trup, nu-i dau exact leacul cerut de ştiinţa lor, ci doar atâta cât poate suporta bolnavul şi asta ca să nu se vindece rănile şi să moară bolnavul!
(Sfântul Isidor Pelusiotul, PG 78,1500)
Dumnezeu îl primeşte pe omul care se pocăieşte şi după trei zile
Un frate i-a spus lui avva Pimen: „Am săvârşit un mare păcat şi vreau să fac pocăinţă vreme de trei ani". Părintele i-a spus: „E mult". Fratele i-a zis:
59
„Dar un an?". Părintele a răspuns: „E mult". Atunci fratele a zis: „Dar patruzeci de zile?". „E mult", a răspuns părintele, iar apoi a adăugat: „Eu zic că dacă omul se căieşte din toată inima şi nu mai continuă să săvârşească păcatul, Dumnezeu îl primeşte şi după trei zile".
(Avva Pimen, PGB, FNA1,530)
Nişte fraţi l-au întrebat pe fratele Sisoe: „Dacă un frate cade în păcat, nu trebuie să se pocăiască un an?". Avva a răspuns: „Greu este cuvântul acesta". Aceia i-au spus: „Dar şase luni?". Părintele a spus iarăşi: „E mult". Iarăşi l-au întrebat: „Dar patruzeci de zile?". Iarăşi le-a zis: „E mult". Atunci fraţii i-au spus: „Păi cum, dacă fratele cade în păcat şi se întâmplă să fie imediat Liturghie, să vină şi el la Liturghie?". Părintele le-a spus: „Nu. Ci trebuie să se pocăiască câteva zile. Credinţa pe care o am în Dumnezeu îmi spune că, dacă omul acesta se pocăieşte din tot sufletul, Dumnezeu îl primeşte şi după trei zile".
(Avva Sisoe, vezi şi Părintele a spus, p. 249)
Pocăinţa sinceră te poate izbăvi într-o singură clipă
Atâta putere are pocăinţa sinceră încât, dacă este folosită chiar şi de cel aflat pe patul de moarte, se poate izbăvi de nenumărate păcate într-o singură
60
clipă. Fiindcă supărarea care produce această stare omului aflat pe patul de moarte nu poate înfrunta iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Căci este scris în cartea prorocului Isaia: „Dacă vă întoarceţi şi sunteţi în bună pace, vă veţi izbăvi" (Isaia 30,15). Să te convingă şi pilda vameşului smerit, care s-a rugat suspinând şi îndată a primit iertarea mulţimii de păcate şi a fost găsit drept înaintea lui Dumnezeu, faţă de fariseul cel mândru, care săvârşise atâtea fapte bune.
(Sfântul Nil, PG 79, pag. 317-320)
„Iconomia" vindecătoare a sfintelor canoane ale Bisericii
Starea duhovnicească şi alcătuirea psihică a celui păstorit are un rol important în canonul care i se va da. E vorba de punerea în aplicare a principiului individualităţii, cunoscut şi în psihologie şi pedagogie, pe care îl foloseşte şi pastorala patristică deseori, căci fiecare creştin se deosebeşte de altul prin diferitele însuşiri ale personalităţii lui.
Aplicarea acestui principiu o întâlnim şi în importantul canon 102 din Sinodul V-VI, care spune:
„Se cade ca cei care au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi de a dezlega să cerceteze felul păcatului şi aplecarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, şi astfel să aducă bolii vindecarea potrivită, ca nu cumva, folosindu-le
61
pe amândouă fără măsură, să greşească în privinţa izbăvirii celui încărcat [...] Drept aceea, cel ce arată ştiinţă medicală în privinţa sufletului, mai întâi trebuie să cerceteze starea celui ce a păcătuit, şi dacă înclină spre sănătate sau dimpotrivă, cheamă la sine însuşi boala prin năravurile sale, să vegheze cum se îngrijeşte în vremea aceasta de restabilirea lui, şi dacă nu se împotriveşte doctorului şi vătămarea sufletului se opreşte din pricina folosirii doctoriilor puse asupra ei, şi astfel să se măsoare milostivirea după vrednicie. Căci toată grija lui Dumnezeu şi a celui care i s-a încredinţat cârmuirea de păstor este să aducă înapoi oaia cea rătăcită şi să vindece pe cea muşcată de şarpe şi nu să o împingă spre prăpastia deznădejdii, şi nici să nu slăbească frâna spre moleşirea şi spre dispreţuirea vieţii. Ci în orice chip să stea împotriva suferinţei, fie prin doctoriile cele mai aspre şi mai iuţi, fie prin cele mai moi şi mai blânde şi să se lupte spre închiderea rănii, cercetând roadele pocăinţei şi îngrijind cu înţelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus. Aşadar, trebuie ca noi să le ştim pe amândouă, şi pe cele ale asprimii şi pe cele cerute de obicei, dar să urmăm chipul cel mai îndătinat la cei care nu primesc asprimea, precum ne învaţă pe noi Sfântul Vasile".
Pentru studierea acestui sfânt canon trebuie să ţinem cont de următoarele principii pastorale:
I. Pentru vindecare este nevoie de un părinte duhovnicesc. Omul aflat sub stăpânirea păcatului şi a diavolului nu se poate vindeca cu de la sine putere. Rămâne la judecata „iconomului" sufletelor cum va da canoanele, căci acestea sunt mijloace pentru
62
izbutirea mântuirii. Acesta trebuie să-l iconomisească „cu înţelepciune" pe omul păstorit, prin harisma discernământului, şi să ceară de la Sfântul Duh o diagnosticare corectă a stării lui şi leacurilor potrivite (după cum se spune în sfântul canon: „cel ce arată ştiinţă medicală"). Doar păstorii harismatici şi înzestraţi cu discernământ pot practica în chip mântuitor lucrarea „duhovnicului".
II. Cel care pune canonul trebuie să ţină seama de pregătirea celui ce se pocăieşte. După tâlcuirea lui Zonara:
„Trebuie ca doctorul duhovnicesc să ţină seama şi de următorul lucru: nu cumva, practicând meşteşugul lui medical şi dând leacuri, sporeşte prin folosirea lor slăbiciunea sufletească a celui ce se pocăieşte. Adică trebuie să arate milostenie în funcţie de fiecare caz. Cu alte cuvinte, canonul de mai sus al Sinodului V-VI ne spune următoarele: Că doctorul duhovnicesc trebuie să fie atent la dispoziţia bolnavului şi să nu dea celui împuţinat la suflet leacuri tari, fiindcă micimea lui sufletească nu le va suporta şi în felul acesta va adânci rana păcatului, în loc s-o vindece.
însă nu este bine nici să dăm leacuri mai blânde celui pregătit şi cu suflet viteaz, căci acesta, din pricina tratamentului duhovnicesc blând poate recădea în aceeaşi patimă şi chiar într-una mai mare. Aşadar ce trebuie să facă doctorul duhovnicesc? Să hotărască tratamentul milosteniei lui Dumnezeu în funcţie de om şi de starea lui sufletească. Astfel, să îmblânzească tratamentul medical oferit celui împuţinat la suflet şi să-l întărească pentru cel viteaz la suflet. Ambele trebuie să exprime mila lui Dumnezeu.
63
Părintele Vitalie spunea: „Unii oameni au făcut atât de multe păcate, încât canonul pe care îl merită nu poate fi ridicat de ei şi îl ridic eu". Într-o zi, pe când părintele Andronic spovedea în biserică, părintele Vitalie s-a apropiat alergând la el şi i-a spus: „Părinte, pedepseşte-mă, am făcut avort...".
într-o zi, părintele Vitalie a aflat că un preot din Souhoumi le-a dat canon la două femei să nu se împărtăşească vreme de trei ani. Una dintre ele era bolnavă şi putea să moară neîmpărtăşită. Părintele Vitalie a ajuns până la Patriarh şi canonul a fost dat cu discernământ.
(Minunatul părinte Vitalie, p. 108)
Să îndreptăm răul prin iubire şi blândeţe, nu prin fapte pătimaşe
Sfântul Macarie avea dreptate când spunea: „Cuvântul cel bun şi pe cei răi îi face buni, iar cuvântul rău şi pe cei buni îi face răi". Sfinţii Apostoli şi toţi Sfinţii le-au fost de folos oamenilor mai mult prin purtare bună, prin îndelungă-răbdare, prin nerăutate,
64
neţinere de minte a răului, prin iubire, decât prin învăţătură. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos ne porunceşte: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Matei 5,16). „Faptele voastre", spune, nu cuvintele voastre!
Aşadar nici eu, nici tu, nici nimeni altul nu avem dreptul să-i osândim pe regi, pe arhierei, pe laici, pe mici sau mari, pe bărbaţi sau femei. Ne este îngăduit să-i cercetăm nu prin injurii, mânie şi tulburare, ci cu blândeţe, cu iubire şi în chip mărinimos să le arătăm ce este drept şi bun, şi să ne rugăm ca Dumnezeu să le dea iluminare şi pocăinţă. Aceasta nu este osândire, ci povaţă, sfat, interes şi dragoste, spre a face binele, însă atunci când izbucnim în fapte pătimaşe (mânie, furie, injurii, blesteme, anateme, răutăţi), când îi provocăm şi îi întărâtăm, acest lucru este răutate şi ţinere de minte a răului. „Binele nu este bine dacă nu-l facem în chip drept".
(învăţăturile patristice ale părintelui Filothei, p. 319)
în luptă avem nevoie de odihnă şi recreere
Un vânător, văzându-l pe „patriarhul pustiei", Sfântul Antonie cel Mare (251-356), glumind cu ucenicii lui, s-a smintit. Vrând Sfântul să-l înveţe că uneori discernământul încuviinţează o oarecare odihnă în multa nevoinţă, i-a spus:
65
încordează-ţi arcul.
Vânătorul l-a încordat. Sfântul i-a spus iarăşi:
încordează-l mai tare.
Vânătorul l-a încordat mai tare, iar Sfântul i-a spus iar:
încordează-l şi mai tare.
Vânătorul s-a împotrivit.
nu-l încordez mai tare, pentru că se rupe.
acelaşi lucru se întâmplă şi cu fraţii, i-a răspuns Sfântul, dacă se nevoiesc aspru încontinuu, fără odihnă şi recreere.
(„Harisme I", pag. 16)
Preotul să primească şi cuvintele simple ale pocăinţei sincere
De ce tu, preotule, te grăbeşti să-l scufunzi în tristeţe adâncă pe Faustin, care s-a spovedit public pentru greşelile lui? Să nu spui că cei care au păcătuit prin fapte nu pot să se mărturisească doar prin cuvinte, că astfel Domnul nu-i primeşte [...]
Mai bine, desigur, este pentru un suflet puternic să arate sinceritatea spovedaniei în faptă, cum ar fi postul şi privegherea, îmbrăcându-se în sac, cu cenuşă în cap, prin milostenie bogată, şi în alte feluri care se potrivesc pocăinţei desăvârşite. însă dacă orbirea lui duhovnicească îl împiedică, sau vreo împrejurare, sau slăbiciunea lui sufletească şi trupească, sau multa nesârguinţă, sau nu are putinţa de a folosi aceste ajutoare? în cazul acesta, să ştii că prin spovedania
66
grăită el nu este îndepărtat sau respins de Domnul Iisus, Care a murit pentru nimicirea păcatelor, necuviinţelor şi altor murdării sufleteşti. Dimpotrivă, El primeşte şi pocăinţa venită prin cuvinte, ca pe o ofrandă aleasă [...] în ce fel s-a mântuit vameşul? Nu prin cuvinte simple şi smerite? Prin ce osteneli şi trude s-a mutat tâlharul de pe cruce în Rai şi în viaţa veşnică? Nu prin cuvinte sărăcăcioase şi prin mărturisirea împărăţiei lui Hristos?
Aşadar, Ziditorul nostru primeşte de la cei ce vor să se mântuiască, nu numai neprihănirea, dreptatea, nevoinţele muceniceşti şi trăirea ascetică desăvârşită, dar şi căinţa pentru greşeli, şi metaniile, şi braţele deschise cu durere în inimă, şi sărutările desfrânatei pe picioarele Sale, şi plângerea pentru păcat şi suspinarea adâncă, şi mărturisirea lui Iisus Hristos şi lacrimile, şi cugetele care plâng în noi şi durerea sufletească ce strigă în noi, şi ochii care privesc în sus, spre Dumnezeu, şi nesocotesc ispita diavolească ce ne cuprinde. Unii oameni au multă putere şi vitejie şi se împotrivesc ispitelor, dar nu reuşesc asta, fiindcă sunt slabi, şi cad repede. Şi pe lângă toate cele spuse mai sus, Domnul îl primeşte şi pe omul care, precum David, a spus: „Am păcătuit şi le-am lucrat pe cele rele înaintea Domnului".
Deci şi tu, preotule, să nu-l îndepărtezi, ci să-l primeşti şi să-l povăţuieşti cu blândeţe pe cel cu inima zdrobită şi îndurerată, recâştigându-l şi izbăvindu-l. Şi să faci asta nu cerând doar izbânzi şi fapte ascetice importante de la păcătoşi. în afară de acestea, să primeşti şi cuvintele de pocăinţă ale oamenilor, care
67
simt cucernicie din pricina păcatelor lor, venind să-şi mărturisească faptele rele pe care le-au săvârşit.
(Sfântul Nil, PG 79, p. 496-501)
O spovedanie generală poate să rezolve probleme grave. Te poate izbăvi şi de atacurile aflate în faşă
A zis părintele Porfirie: „Să faci, fiule, din când în când în viaţă şi o spovedanie generală, căci diferite răni sufleteşti sau diferite întâmplări grave ne făuresc boli trupeşti.
La spovedanie să nu mărturisim doar păcatele noastre, ci şi anumite sentimente, ca de exemplu frica, tristeţea, bucuria, supărarea, care provin din diferite întâmplări, precum cutremure, moartea unor rude, căsnicii cu probleme, puţină credinţă etc".
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 175)
Nu este responsabil doar omul pentru greşelile lui. Greşelile, păcatele şi patimile nu sunt doar trăiri personale ale omului ce se spovedeşte. Fiecare om a luat în el şi trăirile părinţilor săi şi îndeosebi pe cele ale mamei, adică felul în care trăia mama lui când îl purta în pântece, dacă se necăjea, dacă sistemul nervos îi obosea, dacă era bucuroasă sau tristă, dacă era cuprinsă de melancolie. întregul sistem al ei a influenţat sistemul nervos al pruncului.
68
Astfel, după ce copilul se naşte şi creşte, are în el şi trăirile mamei sale, adică ale altui om. Se creează în sufletul omului o anumită stare din pricina părinţilor lui, pe care o poartă cu el toată viaţa, îi lasă urme în interior şi multe lucruri care i se întâmplă în viaţă sunt rezultatul acestei stări. Purtările sale au legătură directă cu starea părinţilor lui. Creşte, primeşte educaţie, dar nu se îndreptează. Aceste lucruri sunt şi ele responsabile pentru starea duhovnicească a omului.
Există însă un secret. Există o cale ca omul să scape de acest rău. Calea aceasta este spovedania generală, care se face cu harul lui Dumnezeu. Adică duhovnicul îţi poate spune:
cât de mult aş vrea să mergem într-un loc liniştit, să nu avem nicio preocupare şi să-mi povesteşti viaţa ta de la început, de când erai mic copil. Toate întâmplările pe care ţi le aminteşti şi felul în care le-ai întâmpinat, nu doar cele neplăcute, dar şi cele plăcute, nu doar păcatele, ci şi faptele bune. Şi reuşitele şi eşecurile. Toate acestea fac parte din viaţa ta.
De multe ori am făcut o astfel de spovedanie generală şi am văzut că săvârşeşte minuni. în ceasul când le mărturiseşti duhovnicului, vine harul lui Dumnezeu şi te izbăveşte de toate trăirile urâte şi de rănile sufleteşti şi de ispite, fiindcă în ceasul când le mărturiseşti, duhovnicul se roagă fierbinte la Domnul pentru izbăvirea ta.
(Viaţa şi cuvintele părintelui Porfirie p. 357)
69
Harul lui Dumnezeu îl uşurează pe duhovnic de povara grea a necazurilor celui ce se spovedeşte
Un părinte din Optina l-a întrebat odată pe părintele Nectarie: „Trebuie sau nu ca părintele duhovnic să ridice durerea păcatelor oamenilor care vin să se spovedească la el?". La această întrebare, părintele Nectarie a răspuns: „Altfel nu poţi alina durerea oamenilor. Sunt zile în care oamenii îţi aduc atâtea necazuri, încât durerea lor este ca o stâncă pe umerii tăi şi este cu neputinţă s-o ridici. Atunci lângă neputinţa ta vine harul lui Dumnezeu şi sparge această stâncă, o face ca pe o grămadă de frunze uscate care cad din copac toamna şi sunt purtate de vânt".
(Minunatul părinte Vitalie, p. 110)
Duhovnicul nu este lipsit de greşeală, nici dictator
Duhovnicul nu este un judecător lipsit de greşeală sau o curte supremă de juraţi, ci un împreună-slujitor al Dumnezeului celui viu. Nu este un dictator, ci un călăuzitor şi tovarăş de călătorie. Singurul „călăuzitor duhovnicesc" fără de greşeală, în sensul deplin al cuvântului, este Sfântul Duh. Asta ne conduce la următoarea concluzie: Că în Tradiţia Ortodoxă, în expresia ei cea mai bună, călăuzitorii
70
duhovniceşti se străduiesc cu orice chip să evite orice fel de constrângere şi silire duhovnicească în relaţiile cu ucenicii lor.
(Episcopul Kallistos Ware, The Inner Kingdom, p. 144)
Stareţul Macarie a scris: „E vina mea. E firesc să nu-ţi fi plăcut scrisoarea mea prostească. Ai dreptate. Eram într-adevăr cu mintea risipită, în mulţimea de vizitatori, prins în diferite treburi şi cu o corespondenţă bogată. în plus mă simţeam atât de bolnăvicios, atât de slăbit, încât sărmana mea minte n-a fost în stare să găsească răspunsurile potrivite pentru toate întrebările care mi s-au pus.
Să nu tragi însă concluzia grabnică că doar eu sunt de vină. Nici tu nu mi-ai descris problemele tale cum trebuia. Trebuie să mi le scrii pe toate, fără lipsuri, goluri sau evitări. Şi roagă-te să mă lumineze Domnul, ca să găsesc soluţiile şi răspunsurile potrivite, care să te mângâie şi să te ajute."
(Poveţe duhovniceşti ale stareţului Macarie, p. 24)
Într-o zi pe părintele Vitalie l-a vizitat un preot. Părintele l-a întrebat: „A venit un om să vorbească cu tine. Tu îi spui diferite lucruri, iar el nu înţelege, cuvintele tale nu-l ating. Ce-ar trebui să faci?". Preotul acela i-a răspuns: „Dacă omul nu înţelege, cu ce sunt eu de vină?".
71
„Ba da, i-a spus părintele Vitalie, noi suntem de vină. Dacă eu n-am putut mângâia un om care vine la mine, asta înseamnă că n-am dobândit harul pe care trebuia să-l transmit acelui om".
Părintele Vitalie se străduia ca fiecare om care-l vizita să se folosească duhovniceşte şi să se mângâie. Într-o zi l-au vizitat nişte oameni din Tankanrog. Când a venit ceasul să plece, părintele Vitalie a observat că o fată din grupul lor era tristă. A luat-o deoparte şi a început să-i vorbească. Au vorbit mult, până când fata aceea a început să zâmbească, şi doar atunci a lăsat-o să plece. însă i-a spus unei monahii din grupul lor: „Vezi, ea se bucură, mă bucur şi eu. însă ceea ce a luat de la mine ca ajutor duhovnicesc îi va ajunge doar pentru câteva zile, apoi iarăşi va cădea în deznădejde. De una singură n-are puterea să războiască supărarea".
(Minunatul părinte Vitalie, p. 107)
Cu judecata mea pot face greşeli
Părintele Porfirie întâmpina cu deosebită atenţie problemele noastre, cu sentimentul de răspundere şi cu multă luare-aminte. în timpul spovedaniei îl vedeai tăcând şi simţeai că se roagă şi cere luminare de la Dumnezeu [...] Uneori ne spunea: „Nu am veşti în clipa aceasta, nu vă pot spune". Şi reveneam a doua sau a treia oară pentru aceeaşi problemă".
72
într-o după-amiază l-am vizitat pe părintele Porfirie la mănăstire şi i-am cerut părerea într-o chestiune urgentă. El mi-a spus: „Sunt foarte bolnav şi nu-mi pot aduna mintea. Vrei să-ţi răspund acum, cu judecata mea, cu riscul de a greşi, sau vrei să vii mâine, când îmi voi putea aduna mintea?". I-am spus: „Nu-mi răspunde acum, părinte. O să vin mâine dimineaţă". în dimineaţa zilei următoare am primit răspunsul.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, pp. 173 şi 349)
Părintele Antonie, pe când era încă stareţ la Visokogorsk, a urmărit într-o zi discuţia dintre stareţul Serafim de Sarov şi un negustor din Vladimir, pe care stareţul îl vedea pentru prima dată. Părea însă că îi poate citi în suflet, ca într-o carte deschisă. Părintele Antonie l-a întrebat după aceea pe stareţ cum izbuteşte să pătrundă în adâncimile şi în ascunzişurile oricărui suflet, fără să pună întrebări, fără să aştepte destăinuiri.
„A venit la mine, a răspuns stareţul, vorbind despre negustor, ca toţi ceilalţi, ca şi tine, văzând în mine un slujitor al lui Dumnezeu. Iar eu, nevrednicul Serafim, mă socotesc pe mine un sărman slujitor al lui Dumnezeu şi orice îi porunceşte Dumnezeu slujitorului Său, eu împlinesc. Primul gând care-mi vine socotesc că Dumnezeu mi-l trimite, şi vorbesc, fără să ştiu ce se întâmplă în sufletul celui cu care discut, dar crezând că este voia lui Dumnezeu şi că este spre binele lui. Uneori, când m-am încrezut
73
în judecata mea, fără să pun problema înaintea lui Dumnezeu, am răspuns crezând că e uşor. în aceste cazuri am făcut greşeli. După cum fierul se lasă în mâna celui ce-l modelează, aşa şi eu las voia mea în mâinile lui Dumnezeu. Lucrez după cum vrea El. Nu am propria voie".
însă părintele Antonie îl contrazicea, zicând că stareţul vede în sufletul fiecărui om cum se vede un chip în oglindă, datorită curăţiei sufletului său. Părintele Serafim i-a pus mâna dreaptă la gură şi i-a spus: „Nu, dragul meu, nu trebuie să vorbeşti aşa. inima omului este deschisă doar lui Dumnezeu (Psalmul 63, 7). Când te apropii de cineva, vezi cât de adâncă este inima unui om".
Stareţul nu mergea de la om la Dumnezeu, ci de la Dumnezeu la om. Nu făcea pe psihanalistul. Nu cerceta adâncimile încercând să simplifice problemele şi încadrându-le în reguli, cum fac psihologii. Asculta de Duh.
(Sfântul Serafim de Sarov, p. 120)
Când duhovnicul este vătămat sau lipsit de experienţă
Dacă cineva din obştea monahală observă vreo greşeală la părintele lui duhovnicesc, fie certuri în probleme patristice, fie îmbuibarea pântecelui, fie mândrie, mânie sau altele (care-i făureşte serioase probleme duhovniceşti), părintele Cleopa îi recomanda să găsească alt duhovnic.
(Patericul părinţilor români, p. 118)
74
întrebare: Dacă cineva se spovedeşte părintelui său, şi părintele nu este capabil să dea răspunsuri la întrebările lui, şi cugetele îi provoacă tristeţe, ce trebuie să facă? Să găsească un alt părinte pe care să-l întrebe, cu încuviinţarea sau fără încuviinţarea părintelui său? Sau e mai bine să rabde şi să fie măcinat de cugete?
Răspuns: Dacă ştie că părintele său vrea să-i fie de folos sufletesc, trebuie să-i spună cu îndrăzneală că are cugete, şi să-i ceară sfatul. Iar părintele să lucreze atunci ca un tată care are un fiu bolnav şi îl duce cu grijă părintească la doctor, şi-l plăteşte pe acela. Aşadar părintele trebuie să-l trimită cu bucurie pe ucenicul său la cineva care are harisma înţelepciunii. Cu toate acestea, dacă fratele îşi dă seama că părintele lui nu poate face asta, să nu zică nimic. Şi cu primul prilej pe care i-l dă Dumnezeu, să întrebe alt părinte despre cugetele lui. Şi să-l roage să nu afle avva lui, ca să nu-l arunce în patima invidiei şi să cadă într-o şi mai mare tristeţe şi ispită, din pricină că ucenicul lui s-a dus la alt părinte fără să-l întrebe, şi să se supere că el nu are harisma înţelepciunii, pe care n-o au toţi.
Oricum, dacă va dibui cu mintea, va afla că părintele lui are alte harisme. Fiindcă harismele Sfântului Duh sunt multe şi se împart oamenilor în chip diferit. însă în cazul în care nu găseşte prilejul potrivit ca să întrebe, să facă răbdare şi să se roage la Dumnezeu să-l ajute.
75
Altă întrebare: Când fratele a auzit răspunsul de mai sus, L-a slăvit pe Dumnezeu şi l-a întrebat pe părinte: „Părinte, pentru că sunt începător în cele duhovniceşti şi cunoaşterea pe care o am este foarte mică, spune-mi, ce să le răspund fraţilor mei care-mi cer cuvântul lui Dumnezeu?".
Răspuns: Să le spui acestea: Domnul nostru Iisus Hristos ne-a spus: „Nu vă voi lăsa orfani, voi veni lângă voi". Fiţi deci cu luare-aminte la voi înşivă şi să aveţi smerenie şi iubire de Dumnezeu. Şi Dumnezeu vă va binecuvânta, vă va acoperi şi vă va călăuzi.
Mai spune-le să nu-şi ascundă cugetele de părinţii lor, fiindcă ascunderea cugetului este bucuria duhurilor necurate, care vor să distrugă sufletul.
Şi dacă vreun frate îşi destăinuie cugetul lui, tu să te rogi în minte şi să spui: „Doamne, luminează-mă să-i spun ceea ce ştii Tu că e bine pentru mântuirea acestui suflet. Să rostesc cuvântul Tău, nu cuvântul meu". Şi spune-i atunci ceea ce-ţi vine în inimă, gândindu-te că acel cuvânt nu este al tău, ci al lui Dumnezeu".
(Biblia lui Varsanufie, p. 275)
Dacă un episcop sau preot nu-l primeşte la slujbele Bisericii pe cel ce se pocăieşte şi se întoarce la Dumnezeu, ci îl îndepărtează, să fie caterisit, căci îl întristează pe Hristos, care a spus: „Bucurie se face în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte".
(Canonul 52 al Sfinţilor Apostoli)
76
Virtuţile duhovnicului bun înfăţişate mai ales prin descrieri, povestiri şi poveţe
în capitolul precedent s-a vorbit despre însuşirile necesare duhovnicului bun. în acest capitol putem, în mod simplu, să-i lăsăm pe fraţii noştri creştini să vorbească despre experienţele lor personale, pe care le-au avut alături de îndrumători duhovniceşti iluminaţi. Adăugăm aceste virtuţi pe scurt:
pace şi bucurie se revarsă din el.
este luminos, smerit, blând.
nu te ceartă, nu-ţi taie aripile, îţi vede părţile bune şi te încurajează.
te mângâie cu blândeţe, ca Hristos.
nu vede în tine complexe de superioritate sau de inferioritate.
nu te constrânge.
nu intervine în viaţa ta personală.
nu are ideea bolnăvicioasă că este fără greşeală.
te lasă cu totul liber.
îţi dă leacurile duhovniceşti care ţi se potrivesc.
77
îţi vorbeşte în funcţie de starea ta sufletească.
încearcă să găsească „cheia" ta, pentru a-ţi deschide inima spre lumina dumnezeiască.
Portretul părintelui Iacov: smerit, luminos, blând
Stareţii sunt doctori adevăraţi. Nu rostesc niciodată cuvinte mângâietoare zadarnice. Dau un leac, deseori amar, dar totdeauna eficient. Nimeni nu pleacă de la un stareţ cu deznădejde sau cu tristeţe în inimă. Pleacă de lângă el mângâiat, cu faţa strălucitoare şi senină.
Nu este doar înţelepciunea duhovnicească cea care influenţează, ci şi puterea rugăciunii lor, puterea iubirii pozitive şi imediate care se face degrabă simţită de fiecare, ca de altfel şi încrederea nemărginită pe care o are lumea în ei. Mii de oameni trăiesc cu amintirea discuţiei pe care au avut-o cu stareţii şi a poveţelor date de aceia. Stareţul este icoana lui Dumnezeu. Chiar şi doar o dată dacă-l vede cineva, înţelege că nu mai este cu putinţă să trăiască la fel ca înainte, că de acum întreaga lui viaţă va fi evaluată în relaţie cu această frumuseţe, cu această lumină a harului. Sfinţenia stareţilor devine o cerinţă şi o chemare.
Prietena mea a spus odată: „Dacă stareţul Iacob este aşa, atunci cum trebuie să fie Hristos?!".
O mulţime uriaşă de oameni îl urma pe părintele Iacob, care era scăldat în lumina iubirii, oriunde
78
apărea. Stareţul Iacob spunea deseori despre sine: „Sunt un preş pe care oamenii îşi şterg picioarele". Sau: „încerc mereu să mă caţăr într-un copac, dar rămân la tulpina lui. însă încerc din nou, nu obosesc".
Părintele Iacob avea un duh foarte larg. Eu şi alţi credincioşi intelectuali, obişnuiţi să fim toleranţi şi să nu ne mirăm niciodată de nimic, am fost surprinşi de această lărgime a judecăţii stareţilor, care n-are niciun punct comun cu liberalismul, nici cu indiferenţa. O asemenea lărgime de opinii şi un curaj desăvârşit era evident consecinţa liniştii lui interioare, a puterii şi a încrederii lui în Dumnezeu.
Stareţul era foarte milos. îmi amintesc că odată, după slujba de la biserica Adormirii Maicii Domnului, făcuserăm o coadă mare, aşteptând să primim binecuvântarea lui şi să-i sărutăm mâna. în clipa aceea în biserică a intrat un bărbat. Era un cunoscut de-al meu, care abia venise la Petsori cu autobuzul. Eu cunoşteam bine viaţa lui grea. Abia se retrăsese dintr-o lume care lăsase drame adânci în familia şi în cariera sa. Chipul tânăr şi obosit al lui Nicolae avea expresia unei catastrofe. Părea pierdut. Mare era contrastul dintre chipul lui şi al celorlalţi, care erau liniştiţi şi calmi după o slujbă lungă.
Nicolae, nehotărât, s-a aşezat la coadă pentru a lua binecuvântare de la stareţ, dar stareţul l-a observat îndată, s-a apropiat de el, l-a îmbrăţişat (îl vedea pentru prima oară), l-a sărutat pe frunte şi pe obraz. Doar o mamă poate mângâia în felul acesta un copil care suferă. Stareţul l-a întrebat pe Nicolae de unde vine şi când poate merge la spovedanie.
79
Când îmi amintesc această scenă, inima mea neinstruită îmi pare de piatră, de stâncă. în continuare am avut, eu însămi, experienţa iubirii stareţului. După o discuţie purtată cu el am simţit un sentiment de împăcare fără margini cu întreaga zidire, cu oamenii, cu animalele, cu pietrele. Nu este întâmplător faptul că numim Sfântul Duh, Mângâietorul, Cel ce mângâie. Exact în clipa aceea era cu noi Sfântul Duh. Stareţul mi-a vorbit direct şi aspru despre slăbiciunile mele, despre nerăbdarea mea, despre lipsa de maturitate, dar am ieşit de la spovedanie mângâiată ca şi când m-aş fi aflat în Rai. Iubirea lui era totodată măreaţă, sensibilă şi foarte puternică, încât nu-mi era deloc frică să i le mărturisesc pe toate cu sinceritate.
Din cuvintele rostite dădea impresia că are respect pentru fiecare fir de iarbă. Nu spunea „măr", ci „merişor". Era o personalitate reînnoită şi arzătoare, plină de cuvântul şi de lucrările lui Dumnezeu.
Stareţul Iacob nu punea întrebări generale. Apropierea oamenilor era pentru el obligatoriu directă şi concretă. „Fiecare om străbate drumul său către Dumnezeu. Trebuie să-i dai fiecăruia după măsura lui", spunea.
(Este periculos să vorbeşti despre Dumnezeu, p. 95-98)
Iubirea părintelui Vitalie o vedeai la fiecare mişcare, la fiecare cuvânt, la fiecare privire. Mulţi oameni începeau să plângă îndată ce-l vedeau. Chiar
80
şi inimile cele mai împietrite se înmuiau simţind puterea harului. Când îl vedeai, orice povară şi orice necaz aveai în inimă, toate plecau. Plecau toate problemele, făcând loc liniştii, păcii şi bucuriei. Aşa de mare era puterea acestei iubiri [...]
îl vizitau oameni din toate colţurile Uniunii Sovietice de atunci, dar chiar şi din străinătate. Şi fiecare dintre aceşti oameni simţea lângă el suflarea vieţii veşnice. Pentru el nu existau buni şi răi, educaţi şi neînvăţaţi. Părintele Vitalie iubea pe fiecare aşa cum era. Pe fiecare îl primea cu zâmbetul pe buze şi cu metanie [...]
Părintele Vitalie povăţuia nu numai prin cuvinte, ci prin însăşi viaţa lui. Povestea despre el: „Când eram tânăr, am întâlnit odată un om duhovnicesc. Am stat împreună doar o zi. Am văzut iubirea lui şi mi-o amintesc până acum". Şi el era pentru ceilalţi o pildă vie a iubirii autentice. Spunea: „Lucrurile nu sunt grele. Dacă-i iubeşti pe ceilalţi şi te străduieşti să-i ajuţi cu sinceritate, atunci viaţa ta va fi uşoară".
(Minunatul părinte Vitalie, pp. 91-93)
îmbrăţişarea duhovnicească a stareţului Serafim de Viriţa
Inima sensibilă a stareţului Serafim avea un simţ deosebit, cu care-i vedea în mulţime pe oamenii ce aveau o mare durere. Părintele îi chema chiar el de fiecare dată pe cei cărora le-ar fi putut fi mai folositor în acel ceas. De obicei ieşea în prag femeia care-l
81
ajuta, şi-l chema înăuntru pe cutare om, rostind numele lui şi regiunea din care vine. Stareţul voia mai mult decât orice să-i ajute pe cei care-şi pierduseră curajul. Avea mijloacele de a-l mângâia şi bucura pe omul deznădăjduit, în chip ciudat, spunându-i simplu două-trei cuvinte din inimă. Câţi oameni care ajunseseră la hotarele deznădejdii n-au ieşit din chilia lui total diferiţi, plini de putere şi curaj, gata să înfrunte orice încercare!
Pentru ca cineva să-l mângâie şi să-l încurajeze pe semenul său, trebuie să pătimească împreună cu el, să-i fie frate întru Hristos, să-l iubească cu dragoste evanghelică desăvârşită, ca pe sine însuşi. Stareţul Serafim pătimea împreună cu ceilalţi, în asemenea măsură încât era gata să-şi dea şi viaţa pentru a-i ajuta. Printr-un singur cuvânt al părintelui, printr-o singură atingere, sufletul îndurerat se bucura, toate deveneau mai uşoare. Mai ales sufletele aflate în tulburare şi deznădejde. Pe fiecare îl numea cu blândeţe „bunul meu, dragul meu...". îl îmbrăţişa, îl săruta pe frunte, îl mângâia, îl încuraja cu un cuvânt vesel sau cu o glumă potrivită. Vorbea cu căldură, simplu, pe înţelesul tuturor. Era mereu zâmbitor, blând, liniştit [...]
„Era cu neputinţă ca cineva să nu-l iubească pe minunatul stareţ, scrie Evdochima Ivanova Koftoun. A fost pentru mine ca un bunic, dar şi oamenii care veneau la el pentru prima oară simţeau îndată că în lumea întreagă nu au pe nimeni mai apropiat decât pe părintele Serafim. Era pentru noi toţi şi tată şi mamă. Prin el, Domnul îşi revărsa nemăsurata Lui
82
iubire. Vedeam în fiecare zi mulţimi nesfârşite de oameni care se îndreptau spre stareţ. Pentru suflete era un adevărat izvor dătător de viaţă. Oamenii lăsau la el necazurile lor, bolile şi îndoielile lor, şi primeau mereu mângâiere şi bucurie. Nu mai întâlniseră nicăieri un păstor ca părintele Serafim, deşi întâlniseră mulţi clerici. Cunoştea foarte bine nu doar nevoile duhovniceşti, dar şi pe cele materiale ale fiilor lui duhovniceşti, dintre care mulţi locuiau departe. Se ruga pentru toţi. Dacă ştia că cineva se află într-o situaţie grea, îi trimitea un dar sau o prescură pentru a-l întări. Pe alţii îi invita să-l viziteze. Odată mi-a dat o adresă şi mi-a spus:
la această adresă locuieşte roaba lui Dumnezeu, Ana. E chinuită de multe necazuri şi supărări. Du-te şi spune-i să vină la mine [...]
Pentru părintele Serafim nu erau importante nici vârsta, nici naţionalitatea, nici poziţia socială. Toţi cei care veneau să-l viziteze erau fiii lui duhovniceşti şi cu toţi era blând. Cu toţi se purta ca şi când ar fi fost copii bolnavi, cu atenţie, cu multă căldură şi grijă, arătând indulgenţă bolilor lor sufleteşti. Pe nimeni nu respingea, oricât de păcătos sau necredincios ar fi fost, pe nimeni nu judeca. Se ruga pentru toţi, chiar şi pentru prigonitorii credinţei. Avea toate însuşirile iubirii adevărate, după cum le descrie în chip minunat avva Ammona:
„Iubirea nu urăşte pe nimeni, nu mustră pe nimeni, nu osândeşte pe nimeni, nu întristează pe nimeni, nu scârbeşte pe nimeni, nici pe credincios, nici pe necredincios, nici pe străin, nici pe păcătos,
83
nici pe desfrânat, nici pe necurat, ci tocmai pe păcătoşi, pe cei slabi şi pe cei nepăsători îi iubeşte mai mult, şi încearcă durere pentru ei, seîntristează şi se tânguie şi simte compasiune pentru cei ticăloşi şi păcătoşi, mai mult decât pentru cei buni, imitând pe Hristos, Care îi chema pe cei păcătoşi şi mânca şi bea împreună cu ei"14.
(Stareţul Serafim de Viriţa, 1866-1949, Editura Akrita, 2004, pp. 126-129)
Cele trei harisme ale duhovnicului
Trei harisme îl disting pe călăuzitorul duhovnicesc. Prima este străvederea şi discernământul, adică putinţa de a pătrunde şi de a presimţi tainele inimii
14 Despre încrederea pe care o insufla cu blândeţea şi cu sfinţenia lui acest Părinte al Bisericii Ortodoxe, vezi şi Tatiana Goriceva, Partea nevăzută a Rusiei, pag. 64: „Discernământul duhovnicilor înseamnă să vezi tainele inimii. Să vezi limpede în clipa aceasta pe ce treaptă ne aflăm, în ce direcţie mergem.
La noi nu se caută neapărat doar la părinţii duhovniceşti darul discernământului duhovnicilor. Cel ce are acest dar, pur şi simplu îl are. Dar trebuie să aibă şi putinţa de a transmite altora cunoaşterea şi înţelepciunea sa, încât să fie primiţi de aceia. Şi pentru asta trebuie ca viaţa lor să fie demnă de încredere. Numai aşa se deschide celălalt pentru a primi cuvintele lui folositoare.
Cunosc stareţi la care merg atei, yoghini, hipioţi. Toţi se duc la ei plini de încredere. Această încredere trebuie s-o aibă mai întâi în omul pe care-l văd. încă n-are de-a face cu credinţa. Ştiu că aici se află un om care se vede deja din exterior că trăieşte cu adevărat ceea ce spune... Stareţii trăiesc aşa, pentru că trăiesc înaintea lui Dumnezeu, în prezenţa Lui, sub privirile Lui. Viaţa lor este o sfinţenie neîntreruptă. De aceea nu joacă «roluri». Simt aşa cum lucrează şi aşa cum spun".
84
omului, de a înţelege adâncimile ascunse, despre care omul nu vorbeşte şi pe care de obicei nu le cunoaşte. Părintele duhovnicesc pătrunde mai încolo de gesturile şi obiceiurile convenţionale, prin care ascundem adevărata noastră personalitate de ceilalţi şi de noi înşine. Aşadar, dincolo de toate aceste banalităţi, duhovnicul vine şi percepe persoana în sine, care a fost creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Această putere a discernământului este mai mult duhovnicească decât sufletească. Nu este vreun fel de percepţie suprafirească sau ghicire, ci este rodul harului, care presupune rugăciune cu mintea nerisipită şi nevoinţe neîncetate [...]
Părintele foloseşte puţine cuvinte şi uneori rămâne tăcut. Dar prin aceste puţine cuvinte, prin această tăcere a lui, poate schimba întregul parcurs al vieţii omului. La Betania, Hristos a spus doar trei cuvinte: „Lazăre, vino afară!" (Ioan 11,43). însă aceste trei cuvinte, rostite cu tărie, au fost suficiente pentru a-l readuce pe mort la viaţă [...]
Dacă întrebarea pe care i-o punem părintelui se face din simplă curiozitate, probabil ne vom folosi foarte puţin. Dar dacă ne apropiem de el cu credinţă arzătoare şi sete duhovnicească adâncă, cuvântul pe care-l vom auzi poate schimba întreaga noastră viaţă [...]
A doua harismă a părintelui duhovnicesc este capacitatea de a-i iubi pe ceilalţi şi de a le lua poverile pe umerii lui. Despre un avva din pustie se spunea foarte simplu că „avea iubire şi mulţi mergeau la el".
85
Această iubire este necesară pentru fiecare părinte duhovnicesc. Pe când pătrunderea celor tainice, care sunt ascunse în inimile oamenilor, fără iubire sau compătimire, nu este creatoare, ci distrugătoare. Căci dacă nu-i iubim pe ceilalţi, nu avem nici puterea de a-i vindeca [...]
„Stareţul, scrie Dostoievski în opera Fraţii Karamazov, este cel care pune sufletul şi voia ta în sufletul şi în voia lui". Nu-i este de-ajuns să dea simple poveţe omului aflat în faţa lui. Trebuie să pună sufletul fiilor săi duhovniceşti în sufletul lui, viaţa lor în viaţa lui. Treaba lui este să se roage pentru ei, iar această rugăciune continuă este mai binefăcătoare decât poveţele pe care le dă."
A treia harismă a părintelui duhovnicesc este puterea de a preschimba mediul omului, materialnic şi nematerialnic. Harisma vindecării, deţinută de atât de mulţi părinţi, este o latură a acestei puteri. în general, părintele îi ajută pe ucenicii lui să înţeleagă lumea aşa cum a zidit-o Dumnezeu şi aşa cum Dumnezeu vrea să redevină [...] Pentru omul care sălăşluieşte întru Dumnezeu nu există nimic mărunt sau obişnuit, pentru că le vede pe toate prin lumina taborică.
(Episcopul Kallistos Ware, The Inner Kingdom, pp.
135,136,138,140)
86
Egumenul să fie mai degrabă o mamă pentru monahi, decât un tată
Părintele Serafim de Sarov îl întâmpina pe părintele Antonie cu iubire.
nu înţelegi bine, dragul meu. Voia lui Dumnezeu este să devii egumenul unei mari lavre.
însă părintele Antonie, întunecat de ideea lui stăruitoare, credea că stareţul voia doar să-l mângâie. Dar cât de mare a fost uimirea lui, când părintele Serafim, cu zâmbetul său îngeresc, a început să-i dea sfaturi despre lucrarea importantă care-l aştepta.
„Să fii mai degrabă o mamă pentru monahi, decât un tată, îi spunea. Fiecare egumen trebuie să fie pentru turma lui duhovnicească o mamă cuminte. O mamă care iubeşte, care nu trăieşte pentru sine, ci pentru copiii ei. Ea îngăduie cu iubire slăbiciunile celor neputincioşi. îi curăţă pe cei murdari, îi spală uşor, liniştit. îi îmbracă cu haine curate şi noi. îi încalţă, îi încălzeşte, îi hrăneşte, îi mângâie şi se străduieşte să-i înconjoare în asemenea chip încât să nu audă niciodată din partea lor vreo nemulţumire. Asemenea copii sunt devotaţi mamei lor.
Astfel, fiecare egumen trebuie să trăiască nu pentru sine, ci pentru turma lui. Trebuie să fie îngăduitor cu slăbiciunile lor, să rabde cu dragoste neputinţele lor, să acopere răutăţile păcătoşilor cu umbrela milosteniei, să-i ridice cu blândeţe pe cei ce cad, să-i curăţească liniştit pe cei pătaţi de vreo fărădelege, punându-le un canon de rugăciune şi
87
post. Să-i îmbrace în virtute, în învăţătură şi pilde, să se preocupe încontinuu de ei şi să păzească pacea lor lăuntrică, încât să nu audă de la ei nici vreun reproş, nici vreo nemulţumire. Atunci şi ei vor face ce este cu putinţă pentru a-i asigura egumenului lor linişte şi pace."
(Serafim de Sarov, p. 104)
îi primea pe toţi cu iubire şi îi întorcea la Dumnezeu
Părintele Paisie avea o relaţie deosebită cu tinerii. Îi iubea ca pe copiii lui, se interesa să-şi găsească drumul lor şi se ruga pentru ei. îi ajuta să depăşească greutăţile şi problemele lor. îi compătimea şi suferea împreună cu ei. Aceştia simţeau marea lui iubire, aveau încredere nemărginită în el, îi făceau ascultare şi îl iubeau mult. Vedeai în chilia lui narcomani, anarhişti, bolnavi mintal, oameni tulburaţi, deznădăjduiţi până la sinucidere. După ce, prin poveţele părintelui, se pocăiau şi îşi reveneau, îl vizitau preschimbaţi duhovniceşte, dar deveneau şi propovăduitori ai pocăinţei pentru prietenii lor, pe care-i aduceau la părinte. Pentru a se vedea modul în care-i ajuta, redăm aici unele lucrări ale iubirii lui:
Ajuta mulţi toxicomani să ajungă la dezintoxicare. La început reuşea să le trezească interesul, să comunice cu ei câştigându-le încrederea.
88
îl urmăreau cu atenţie şi primeau poveţele lui. Mulţi, prin rugăciunea şi ajutorul lui, se eliberau de această patimă şi deveneau buni creştini şi familişti. Spunea cu durere: „Sărmanii, nu se pot aduna. Tinerii de astăzi se distrug singuri". El însuşi le lega şireturile la pantofi, alunga muştele care-i deranjau şi le aranja părul care le cădea pe ochi. îi îndemna să se spovedească, să trăiască o viaţă duhovnicească, să găsească un loc de muncă simplu, pentru a fi ocupaţi. Le recomanda să mănânce morcovi şi le dădea şi alte sfaturi practice. îi trimitea într-un mediu potrivit pentru dezintoxicare, îi ajuta să se integreze în societate şi să-şi întemeieze familii.
Mărturia unui anonim: „Am venit cu gândul de a mă face călugăr. Dar nu puteam face asta, pentru că încă nu reuşeam să mă las de fumat. Fumam atunci două pachete pe zi. Mă străduiam: le rupeam, le aruncam, iar a doua zi le căutam, le găseam şi le fumam. Deşi îmi era ruşine, am mers şi i-am spus părintelui. Mi-a răspuns:
nu-ţi fie teamă, te vei ridica, şi m-a bătut mângâietor pe umăr.
Era zece dimineaţa. Până seara nu m-am gândit deloc la ţigări. De atunci m-am lăsat de fumat, cu rugăciunile lui, şi am devenit monah. Pentru mine asta a fost o minune".
(Viaţa părintelui Paisie, pp. 322 şi 325)
89
L-a ajutat pe Giorgakis să scape de legăturile satanice ale hinduismului
Un tânăr de 16-17 ani, Giorgakis, a mers în Sfântul Munte şi cutreiera mănăstirile. De la vârsta de trei ani părinţii lui l-au băgat într-o mănăstire budistă din Tibet. A înaintat mult în yoga, a devenit vrăjitor desăvârşit, putea să cheme orice demon voia. Avea centură neagră şi ştia karate perfect. Cu puterea diavolului făcea demonstraţii care impresionau lumea. Lovea cu mâna pietre mari şi acestea se spărgeau ca nişte nuci. Putea să citească din cărţi închise. Spărgea în mână alune, cojile cădeau pe jos, iar miejii rămâneau lipiţi de palma lui.
Nişte monahi l-au adus pe Giorgakis la părintele Paisie ca să-l ajute. L-a întrebat pe părinte ce puteri are şi ce poate face. Părintele a răspuns că el n-are nicio putere şi că toată puterea este a lui Dumnezeu.
Giorgakis, vrând să-şi arate puterea, şi-a concentrat privirea pe o piatră mare aflată la distanţă şi piatra s-a făcut ţăndări. Atunci părintele a făcut cruce unei pietre mici şi i-a spus s-o spargă şi pe aceea. El s-a concentrat, şi-a făcut vrăjile lui, dar n-a reuşit s-o spargă. Atunci a început să tremure, şi puterile diavoleşti, pe care credea că le controlează, s-au întors împotriva lui şi l-au aruncat pe malul celălalt al râului. Părintele l-a adunat de acolo într-o stare mizerabilă.
„Altă dată, povesteşte părintele, în vreme ce discutam, deodată s-a ridicat, mi-a prins mâinile şi mi
90
le-a întors la spate. «Dacă poate, să vină să te elibereze stăpânul tău», mi-a spus. Mi-am mişcat puţin mâinile şi a fost aruncat la pământ. Apoi, ca răspuns, a sărit în sus şi a vrut să mă lovească cu piciorul, dar piciorul i s-a oprit lângă faţa mea, ca şi când ar fi dat de un obstacol nevăzut! Dumnezeu m-a păzit.
Noaptea l-am oprit să doarmă în chilia mea. Demonii l-au târât până jos în râpă şi l-au bătut pentru înfrângerea lui. Dimineaţa, aflat într-o stare rea, rănit, plin de ciulini şi pământ, a mărturisit: «M-a bătut diavolul, pentru că nu te-am putut birui»".
Părintele l-a convins pe Giorgakis să-i aducă cărţile lui vrăjitoreşti şi le-a ars. Apoi l-a ţinut puţin lângă el şi l-a ajutat, cât a făcut ascultare. S-a interesat să afle dacă este botezat şi a aflat şi la ce biserică a fost botezat. Giorgakis, cutremurat de puterea şi de harul părintelui, dorea să devină monah, însă nu putea.
Părintele folosea apoi cazul lui Giorgakis pentru a dovedi altor oameni înşelaţi cât de mare este amăgirea celor care cred că religiile sunt la fel, că toţi cred în acelaşi Dumnezeu, şi că monahii tibetani nu se deosebesc de cei ortodocşi.
(Viaţa părintelui Paisie, pp. 234-236)
Pace şi veselie revărsa în jur
Prima întâlnire cu părintele Porfirie a fost foarte liniştită şi prietenoasă. Fără nicio mohoreală şi întristare pe care ţi le poţi închipui atunci când auzi despre părinţii asceţi. Liniştit şi îngăduitor, asculta
91
mărturisirile dureroase ale sufletelor nestatornice, ca şi când ar fi fost discuţii cotidiene. Ca şi când ar fi fost lucruri pe care le ştia deja. -
Pace şi veselie se revărsa în jurul lui şi înmuia inimile noastre. După prima întâlnire toate reţinerile pe care le avusesem înainte de a-l cunoaşte s-au risipit. Nicio asprime inumană. Doar iubire frăţească şi iertare. Asculta, în acelaşi timp se ruga cu metania în mână, binecuvânta şi ierta.
„Mare lucru este duhovnicul, ne spunea mai târziu. De aceea în Ortodoxie nu există deznădejde, nu există cale fără ieşire. Căci există duhovnicul, care are harul de a ierta." Şi începea să ne spună cu simplitate povestiri în care oamenii s-au izbăvit prin taina spovedaniei.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 345)
La spovedanie părintele Porfirie te primea cu inima deschisă, cu iubire şi rugăciune
în ceasul când cineva intră la spovedanie, a zis părintele Porfirie, îl „privesc". Când pleacă, îl însoţesc cu rugăciune, îi trimit iubirea mea până afară, până ce vine altul. E mai bine să trimiţi în tăcere iubirea ta, decât să rosteşti cuvinte.
Părintele Porfirie te primea şi te iubea oricine ai fi fost, oricum te-ai fi aflat. Lângă el, chiar şi cel mai mare păcat lua alte dimensiuni. Nu te clătinai, nu te cuprindea deznădejdea. Doar te întristai, fiindcă
92
Dacă nu-l mustri, sufletul lui se deschide
De aceea de multe ori să tăcem şi să nu-i cercetăm pe ceilalţi. îmi amintesc aici de părintele Porfirie, care spunea: „Când mustri pe cineva care e vinovat, ce va face? Nu numai că nu te va asculta, ci va încerca să se apere şi să arate contrariul. Şi sufletul lui se va închide
93
ai săvârşit un păcat sau altul, fiindcă n-ai pus în practică poruncile lui Dumnezeu. Nu numai că nu te lăsa să deznădăjduieşti din pricina căderii tale, ci dimpotrivă, te ajuta să pui în valoare orice cădere, încât s-o foloseşti ca pe o treaptă spre un nou început, spre o nouă cucerire duhovnicească. Şi atunci îţi arăta o şi mai mare iubire, o şi mai mare prietenie. îţi lua mâna într-a lui şi începea să te înveţe cum să umbli pe calea lui Dumnezeu.
Iubirea era prima pe care o simţeai lângă el de la cea dintâi spovedanie. Nu exista nicio frică, niciun canon.
Părintele te primea aşa cum erai. Prin aceasta se asemăna şi cu părintele Paisie. A vorbit cu un tânăr 12 ore, până când acela a plecat vindecat.
Una dintre principalele harisme ale lui era faptul că avea inima deschisă, în care intrai şi te odihneai. Apoi, încet-încet, lua bisturiul şi ţi le scotea pe toate cele bolnave din suflet. Nu dădea deloc înapoi.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, pp. 170,
171, 347)
93
şi mai mult. Dacă-l laşi şi nu îl mustri şi cercetezi, veţi deveni prieteni, şi încet-încet vine şi îţi spune el ceea ce ai vrea tu să ştii. De aceea să-i spunem lui Dumnezeu cele ce de multe ori vrem să le spunem oamenilor. Vrem ca omul nostru să se schimbe, să se pocăiască? Să-i spunem lui Dumnezeu, iar noi să-l iubim".
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 153)
Aceasta era o însuşire principală a părintelui Porfirie. Intrând în inima ta, înţelegea intenţiile şi stările tale.
Imaginea generală pe care am păstrat-o, după aproape 20 de ani, este una de iubire, de linişte. Nu-mi aduc niciodată aminte ca părintele să fi fost aspru sau să ne fi mustrat.
(Micul Pateric, p. 141)
Nu ne tăia aripile
Atunci când omul nu este învinovăţit, ştie cum să se adune de pe jos şi să înţeleagă ce trebuie să facă pentru a ieşi din problema lui. De aceea, maica Gavrilia nu ne tăia aripile. Ne făcea să le descoperim.
Maica Gavrilia trăia starea ta şi prin răspunsul pe care ţi-l dădea părea că se identifică cu tine. După cum Domnul nu i-a tăiat capul păcătosului, aşa şi
94
maica dădea mereu un răspuns care nu-l zdrobea pe om şi nu-l învinovăţea.
(Micul Pateric, p. 137)
Avea braţele deschise pentru toţi
Prin aceasta îşi arăta iubirea. Părintele Amfilohie se străduia să le îmbrăţişeze pe toate şi să-i mângâie pe toţi. Ultimul lucru pe care vreau să-l spun este că, atunci când aveai bucuria să te spovedeşti la părintele Amfilohie, nu aveai în faţa ta pe cineva care doar să te înţeleagă, sau doar să-ţi ierte păcatele pe care i le mărturiseai. Aveai sentimentul clar că acest om respectă eşecul tău. Te iubea în eşecul tău. Era un om deosebit. Era foarte harismatic şi avea un mare interes pentru cei din străinătate. Mergeau la el oameni din toate Bisericile şi nu avea niciun fanatism ideologic. Asta nu înseamnă că făcea nici cea mai mică concesie în ceea ce priveşte dogmele Bisericii. Avea braţele deschise pentru toţi. în toţi vedea ceva pozitiv, se străduia să-i întărească duhovniceşte.
(Micul Pateric, p. 142)
M-a îmbrăţişat cu blândeţe şi m-a îndemnat să mă împărtăşesc
Cum era părintele Amfilohie Makris? Era înalt, plăcut la chip, blând, înzestrat cu multă iubire. Iubirea era principala lui însuşire. M-am spovedit la el şi acea spovedanie o să-mi rămână neuitată în minte.
95
M-am dus la el încărcat cu multe răni înfricoşătoare provocate în lume. Eram întors spre monahism, dar încă nu luasem decizia definitivă şi aveam nevoie tocmai de un om care să mă încurajeze.
Am mers la el cu oarecare şovăială. De altfel, nu înţelegeam încă bine limba greacă. Şi totuşi, din prima clipă a spovedaniei am simţit că i le pot spune pe toate acestui om. Prezenţa lui şi felul în care m-a întâmpinat au spulberat toate şovăielile mele.
După ce i-am spus toate câte aveam pe suflet, aşteptând să-mi dea un canon, el m-a îmbrăţişat, mi-a spus pe numele de botez şi mi-a zis:
frate Hristo, ne împărtăşim mâine?
Mă aşteptam la orice, dar numai la asta nu. Atât de mare era iubirea pe care o avea! M-a îmbrăţişat cu iubirea lui, pe mine, cel ce veneam spre el. Prin această iubire înţelegeai duhul Bisericii şi adevăratul sens al duhovnicului. Eu, un străin, un necunoscut, să merg într-un loc necunoscut, la un om necunoscut şi să simt că omul acesta mă ştie din copilăria mea şi mă iubeşte ca şi când m-ar fi născut chiar el.
Era omul Bisericii, care te primeşte în casa Tatălui. Şi nu numai asta, dar a început să se spovedească la mine, care eram şi tânăr şi laic. Şi mi-a spus:
ce părere ai tu, frate? Am ceva care mă macină. Ce părere ai? E vreo patimă, ce să fie? Iubesc mult copacii. Am plantat în jurul mănăstirii chiparoşi. Şi într-o zi au venit să construiască o aripă nouă a mănăstirii şi au trebuit să taie câţiva chiparoşi. Pe mine m-a durut. Când au început să-i taie, era ca şi când ar fi tăiat bucăţi din trupul meu. Ce spui, frate
96
Hristo? Nu cumva este o alipire pătimaşă? Căci atunci este păcat.
Atunci m-am gândit: „Dacă ar fi fost şi păcatele mele ca acesta pe care mi l-a spus el despre sine, ce bine!".
(Micul Pateric, p. 135)
Ce i-a spus unui tânăr speriat
Părintele Ieronim din Eghina era un om foarte încântător şi îi primea pe toţi cu multă bunătate şi bucurie. A văzut un tânăr descurajat şi speriat şi i-a spus: „Bine ai venit! Ne bucurăm mult. Să vii când vrei. Când vii, socotim că vedem un înger".
(Micul Pateric, p. 135)
Pe când erau la Sfânta Roumeli de asemenea, în vreme ce părintele Porfirie discuta cu părintele Gheorghe, la un moment dat i-a cerut acestuia să se depărteze şi să-l lase să se roage. Părintele Gheorghe s-a depărtat, dar, retras într-un colţ, l-a cuprins somnul şi a adormit, fiind trezit degrabă şi brusc de tropăielile unui grup mare de turişti cercetaşi europeni, care treceau pe lângă el. Aşadar trezindu-se, l-a văzut pe părinte în picioare, binecuvântându-i pe tinerii care treceau. După ce aceia au trecut, s-a întors
97
spre părintele Gheorghe, şi i-a spus: „Ştii ce băieţi buni sunt aceştia, părinte Gheorghe? Dar sunt ca oile fără păstor".
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 320)
Au săvârşit toate păcatele, dar eu îi iubesc!
într-o zi mi-a spus: „Vin la mine uneori şi băieţi şi fete. Sărmanii tineri, ce n-au făcut, toate păcatele trupeşti le-au săvârşit, dar eu îi iubesc!".
Părintele Porfirie nu justifica faptele tinerilor. Le numea păcate trupeşti, dar totodată îi iubea ca pe nişte suflete preţioase „pentru care a murit Hristos". Prin iubirea lui îi atrăgea ca un magnet şi îi vindeca treptat de patimile lor trupeşti. Această atitudine patristică a părintelui a fost răstălmăcită de unii puritani (conservatori), care se înfrânau, şi de unii progresişti iresponsabili, care se bucurau spunând că părintele cutare „îngăduie" păcatele trupeşti. Nu înţelegeau că păcatul nu se războieşte nici prin osândirea păcătosului, nici prin justificarea căderii. Părintele războia eficient păcatul, iubindu-l pe păcătos şi ajutându-l la conştientizarea răspunderii pentru căderea lui, şi a posibilităţii izbăvirii lui întru Hristos, prin pocăinţă şi iertare şi printr-o viaţă trăită întru Hristos. Voia să-i conducă la viaţă nouă, nu să-i întoarcă spre cele trecute.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 321)
98
L-a vizitat un grup de hipioţi
Părintele Porfirie mi-a povestit: „Odată m-a vizitat un hipiot. Era îmbrăcat în nişte haine colorate, ciudate, purta cercel şi alte bijuterii şi a cerut să mă vadă. Maicile s-au tulburat, au venit să mă întrebe şi le-am zis să-l lase înăuntru. Când s-a aşezat în faţa mea, am văzut ce are în suflet. Avea suflet bun, dar rănit şi de aceea răzvrătit. I-am vorbit cu dragoste şi el s-a emoţionat. „Părinte, mi-a zis, nimeni până acum nu mi-a vorbit aşa". I-am spus pe nume şi el s-a mirat cum de-l cunosc. „Dumnezeu mi-a arătat şi numele tău şi că ai călătorit până în India şi că acolo ai cunoscut diferiţi guru, pe care i-ai urmat. S-a mirat şi mai mult. I-am spus şi alte lucruri despre el, şi a plecat mulţumit. Săptămâna următoare a venit iarăşi, cu un grup de hipioţi. Au intrat toţi în chilie şi s-au aşezat în jurul meu. împreună cu ei era şi o fată. I-am simpatizat mult. Erau suflete bune, dar rănite. Nu le-am vorbit despre Hristos, căci am văzut că nu sunt pregătiţi să asculte. Le-am vorbit în limbajul lor, despre lucruri care îi interesau.
După ce am terminat şi s-au ridicat să plece, mi-au spus: „Părinte, vrem un lucru, să ne laşi să-ţi sărutăm picioarele. Eu m-am ruşinat, dar ce să fac, i-am lăsat. Apoi mi-au dăruit o pătură. O să ţi-o arăt, e foarte frumoasă. După un timp m-a vizitat fata, hipiota, singură. Se numea Maria. Am văzut că ea este mai înaintată la suflet decât prietenii săi şi i-am vorbit pentru prima dată despre Hristos. A primit
99
cuvintele mele. A venit şi alte dăţi, a luat-o pe un drum bun. Şi le-a spus prietenilor săi: «Măi fraţilor, nu mi-am închipuit niciodată c-o să-L cunosc pe Hristos printr-un grup de hipioţi»".
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 322)
L-a îmbrăţişat pe beţiv şi a început să-l sărute
întâmplarea care urmează ne oferă un model de iubire dumnezeiască. E nevoie de discernământ, despre cum trebuie să se comporte cineva în cazuri similare. în acest duh trebuie să vedem şi multe alte exemple şi poveţe din această carte.
O fiică duhovnicească a părintelui Vitalie povesteşte următoarea întâmplare:
„într-o zi, mergeam eu şi câteva alte femei, împreună cu părintele Vitalie, la agheasma Sfântului Vasiliskos. Pe drum am întâlnit un om beat care a început să ne înjure şi să ne ameninţe. Noi ne-am speriat şi am fugit să ne ascundem. Părintele Vitalie nu s-a înspăimântat, şi-a continuat drumul, şi când acel om s-a apropiat, l-a îmbrăţişat şi a început să-l sărute. Acela a încremenit. A devenit de nerecunoscut. Din sălbatic a devenit calm şi vesel. Şi când părintele Vitalie l-a binecuvântat, acel om nu ştia cum să-şi înăbuşe lacrimile. A început să-i mulţumească părintelui şi i-a spus că nimeni niciodată nu s-a purtat aşa cu el. Atunci, pentru noi a fost o mare ruşine. Părintele Vitalie ne-a privit. A zis doar: „Unde este iubirea voastră de aproapele?".
100
Unei femei care stătea cu chirie într-o cameră şi avea probleme cu proprietara care locuia în acelaşi apartament, părintele Vitalie i-a zis: „Să-i spui mamă şi să te gândeşti că Domnul te-a pus să trăieşti acolo unde trăiesc îngerii!"
(Minunatul părinte Vitalie, p. 94)
A vrut mai întâi să-i îndulcească sufletul
Era un tânăr frumos şi inteligent, fiu de profesor teolog şi preot. Aşadar acest tânăr şi-a găsit de lucru pe o insulă grecească, într-un club de noapte. Avea, desigur, rădăcini adânci din excelentul exemplu dat de părinţii săi. Pe scurt, acest tânăr s-a distins şi a luat premiul I la concursul de frumuseţe pentru bărbaţi şi câştiga bani buni din videoclip-urile pe care le făcea la televiziuni. Era un tânăr cu reuşite în viaţă. A cunoscut însă odată un monah îmbunătăţit, ucenic al cuviosului părinte Paisie, şi s-a spovedit. Acela s-a purta cu multă înţelegere şi iubire plină de discernământ. Nu i-a spus să se lase de lucrul său, a vrut doar să-i îndulcească sufletul, ceea ce s-a şi întâmplat. Aşadar când tânărul nostru era gata să-şi ia concediul de vară, s-a dus la duhovnicul lui, care i-a propus, dacă vrea, să viziteze mănăstirea pentru o zi-două. Aşa s-a şi întâmplat. Şi a rămas de-atunci la mănăstire, dându-şi demisia de la lucru, şi trăieşte ca monah începător, şi a găsit comoara pe care o căuta în viaţă.
101
Dacă există în noi bună dispoziţie, Dumnezeu nu ne va lăsa. Va găsi o cale care se potriveşte în cazul nostru şi ne va izbăvi de rău.
(Limonariul mirenilor, p. 342)
E nevoie şi de puţină constrângere
Odată a venit iarăşi în satul nostru părintele Filotei şi ne-a vorbit despre un tată bătrân, pe care fiii lui l-au dus cu forţa în camera unde preotul spovedea, şi au închis uşa. Atunci părintele Filotei l-a întrebat: „Ce cauţi aici?". „Iată, a zis acel tată, fiii mei m-au adus să mă spovedesc, dar eu nu vreau". Părintele i-a zis atunci: „Acum, că ne-au închis aici, dacă vrei, spovedeşte-te, ca să ne deschidă uşa". „Nu ştiu", a răspuns bătrânul. „O să te ajut şi eu", l-a încredinţat părintele. Aşadar, bătrânul s-a spovedit şi a plecat entuziasmat de acolo. Când, mai târziu, părintele s-a dus în satul lor, primul care a alergat la spovedanie a fost acel bătrân. Părintele Porfirie ne primea la spovedanie mereu cu bunăvoinţă, iubire şi bunătate.
(învăţăturile patristice ale părintelui Filothei, p. 240)
Duhovnicul să lucreze liber, cu discernământ şi bunătate
Biserica Ortodoxă, încă de la începuturi, a aprofundat şi a aplicat îngăduinţa şi iconomia. Sfântul Vasile cel Mare, care a scris canoane foarte
102
aspre pentru cei ce merg la spovedanie, îl lasă pe duhovnic liber să lucreze cu discernământ, spunând: „Canoanele să nu se dea fără discernământ celor ce se pocăiesc, pentru o anumită perioadă de timp, ci cu discernământ, după dispoziţia sufletului.
Dacă, de pildă, cel ce se spovedeşte, se pocăieşte cu sinceritate, ca fiul risipitor, ca tâlharul, ca desfrânata şi ca vameşul, suspinând şi mărturisindu-şi cu smerenie păcatele şi cere iertare, duhovnicul, în funcţie de pocăinţa pe care o vede, să împuţineze timpul opririi de la Sfintele Taine15. însă când cineva se spovedeşte fără pocăinţă, fără evlavie şi cucernicie, şi se justifică pe sine prin diferite pretexte şi stăruieşte în păcat, atunci duhovnicul să fie foarte atent: să nu-i îngăduie Sfânta împărtăşanie, căci astfel devine împreună-răspunzător pentru păcate străine şi este ca şi când le-ar da pe cele sfinte câinilor şi ca şi când ar pune mărgăritare înaintea porcilor. Răspunderea lui va fi atunci foarte mare. Să fii îngăduitor şi iconom cu discernământ şi acolo unde este nevoie.
Cu toate acestea, duhovnicul nu trebuie să fie foarte aspru. Să nu fie grosolan şi să-i alunge pe păcătoşi, ci să-i primească precum un tată blând şi cu iubire să-i povăţuiască, inspirându-le spovedanie sinceră, fără frică, ruşine sau timiditate. Să vindece rănile lor ca un doctor duhovnicesc. însă dacă vede că aceştia nu se îndreptează şi stăruiesc în păcat, nici atunci să nu-i alunge în chip provocator, ci în chip blând, spunându-le: „Mergi, fiule, cu mila lui Dumnezeu şi, de vreme ce nu primeşti povaţa mea, eu
15 Vezi şi Kallistos Ware, The Inner Kingdom, 106, Editura Akritas.
103
mă voi ruga la Dumnezeu să te lumineze. Roagă-te şi tu să te lumineze Dumnezeu, să cunoşti adevărul, să te pocăieşti cu adevărat şi să te întorci la Dumnezeu." (învăţăturile patristice ale părintelui Filothei, p. 285)
Nu voia să impună nimic
Maica Gavrilia avea un har. Ceva strălucea în ea, dar nu ştiu ce. Oricum, acest ceva îţi inspira respect nemărginit şi te lumina să vezi starea în care te afli. Te ruşinai când o vedeai. Nu spunea nimic, nu voia să-ţi impună nimic. Era un om simplu. Reflecta ceva care trezea respectul şi cred că asta n-avea de-a face cu limba. E ceva pe care-l înţelegeau şi chinezii şi indienii. înţelegeau pentru că o respectau.
Făceai ascultare de bună voie. Fiindcă maica Gavrilia te inspira, fiindcă simţeai încredere nemărginită pe chipul ei. Chiar dacă mi-ar fi spus să mă arunc în prăpastie, mă aruncam. Aveam o încredere oarbă. Mă câştigase cu totul. Spunea: „Fiule, cred că ar fi bine să faci asta". Nu zicea: „Du-te şi fă asta!". O spunea mereu într-un mod politicos şi făceai ce spunea fără să comentezi.
(Micul Pateric, p. 137)
104
Spunea ceea ce putea să primească fiecare în suflet
Ceea ce era cu adevărat minunat la părintele Porfirie era discernământul pe care-l avea. Cunoştea în orice clipă ce trebuie să-i spună fiecăruia, în funcţie de cât putea să primească în momentul respectiv. Când vedea că nu suntem pregătiţi pentru ceea ce voia să ne spună, rostea puţine cuvinte şi adăuga: „Bine, o să revenim asupra acestora".
Folosea foarte mult exemple. De multe ori, în loc să ne spună direct ceea ce avea de spus, ne spunea în pilde: „O femeie, care avea aceste probleme cu fiii ei...", sau „o fată, care întâmpina această problemă..." etc. Generalizând acea problemă, fiecare primea mai uşor ceea ce voia să ne spună părintele, care avea cu adevărat în el înţelepciunea dată de Dumnezeu.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 151)
Am văzut că sufletul ei era pustiu şi am început de la ceva uşor
Părintele Porfirie avea foarte mult discernământ în diferitele probleme pe care le întâmpina. Mi-a spus: „într-o zi m-a vizitat o actriţă, cu totul deznădăjduită, pentru că o părăsise soţul ei. I-am văzut sufletul. Ce să spun, era pustiu! De unde să încep? Am început de la ceva uşor. I-am dat canon să facă în fiecare zi ceva, despre care dacă-ţi vorbesc, o să râzi. Şi totuşi,
105
de acolo trebuia să încep pentru acel suflet. Făcând acel lucru mărunt pe care i l-am cerut, dacă are bună intenţie, sufletul i se va îndulci şi îşi va reveni. Atunci îi voi spune să facă ceva mai serios şi aşa, încet-încet, se va apropia de Hristos.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 349)
Lângă părintele Porfirie mă simţeam comod, în largul meu. Nu constrângea pe nimeni. Voia ca omul care merge la el să facă ceea ce face de bună voie. Le spunea mereu duhovnicilor că, fiind părinţi duhovniceşti, ei călăuzesc paşii celor care se spovedesc la ei, şi de aceea trebuie să respecte libertatea lor, accentuând faptul că, în toate, creştinismul este libertate.
Ne amintea mereu cunoscuta întâmplare în care Hristos a spus odată ceva din pricina căruia mulţi s-au smintit, şi au început să plece, până când au plecat toţi şi au rămas cei doisprezece apostoli. Atunci Domnul le-a spus că, dacă vor să plece şi ei, sunt liberi să facă asta. Evanghelia după Ioan relatează această întâmplare: „Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El. Deci a zis Iisus celor doisprezece: «Nu vreţi şi voi să vă duceţi?»" (Ioan 6, 66-67).
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 169)
106
Libertatea pe care i-o lăsa celui cu care vorbea
De fiecare dată când îl întâlneam pe părintele Porfirie simţeam că discuţia cu el era un ospăţ duhovnicesc. Şi ceea ce m-a impresionat foarte mult era libertatea pe care i-o lăsa celui cu care vorbea. Vedeam zugrăvită pe chipul lui toată libertatea Ortodoxiei.
Părintele Porfirie nu obliga niciodată pe nimeni să facă ceva şi niciodată nu sugera nimic care să vatăme libertatea celuilalt. De aceea voia ca nici noi să nu le dictăm celorlalţi, ci să-i respectăm. Având această sfinţenie în el, vedea lumea cu o bunătate infinită.
Tocmai prin această libertate pe care i-o dădea celui cu care discuta, îl ajuta în cel mai bun mod să-şi dea seama că se află pe un drum greşit.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 152)
Să nu intervii în viaţa personală a celor care se spovedesc la tine
îmi amintesc un lucru pe care n-o să-l uit niciodată, spus de părintele Gavriil Dionisiatul. Mi-a zis: „Fiule, când vei deveni preot şi duhovnic, şi vei deveni la o vârstă foarte tânără, niciodată atunci când spovedeşti să nu cauţi să intervii în viaţa personală a celui care se spovedeşte. Fiecare om care se spovedeşte este chipul lui Hristos, este fratele lui
107
Hristos, are valoarea lui ca persoană şi personalitate. Nu este îngăduit ca duhovnicul să intervină în viaţa personală a celui care se spovedeşte.
(Micul Pateric, p. 141)
Prima dată întâlnim un preot care nu ne-a vorbit deloc de Dumnezeu!
Oamenii, îndeosebi tinerii, spuneau: „Prima dată întâlnim un preot care nu ne-a vorbit deloc de Dumnezeu!". Când o tânără i-a spus asta cu naivitate, părintele Porfirie i-a răspuns următoarele: „Te rog, Georgia, fiica mea, nu-mi răstălmăci cuvintele, cum că nu ţi-am vorbit despre Hristos. Am făcut asta nu din lipsă de evlavie, ci din evlavie. Căci eu nu vorbesc nimănui despre cele religioase, dacă nu mi-o cere". Prin urmare, tânăra trebuia să ceară să asculte cuvânt despre Dumnezeu şi să arate interes pentru asta. Iar părintele le dădea acestor tineri începători un program duhovnicesc foarte uşor, pe care în mod sigur aveau să-l împlinească cu bucurie.
Trebuia ca şi omul care venea la el să facă ceva. îmi amintesc că părintele Porfirie spunea: „Eu nu vorbesc nimănui despre Hristos dacă nu vrea, dacă nu-mi cere asta". Şi nu spunea aşa din egoism, ci din respect pentru libertatea celuilalt. „Eu mă rog pentru ei, le arăt chiar şi minuni, dar nu le vorbesc. Vreau ca sufletul lor să se deschidă şi să-mi ceară singuri acest lucru".
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 156)
108
Se afla împreună cu criminalii de război şi nu-i cerceta niciodată pentru nimic
Părintele Tihon era primul stareţ pe care reuşisem să-l întâlnesc. După o slujbă lungă săvârşită într-o bisericuţă din lemn şi după un prânz sărăcăcios luat la trapeza mănăstirii, o mănăstire de maici de lângă Riga, lumea s-a revărsat spre căsuţa arhimandritului Tihon.
Auzisem deja că, pe când era foarte tânăr, a ajuns pe fundul râului şi, cu mâinile încrucişate la piept, a continuat să se roage. Atunci râul înspumat, care se revărsase din cauza dezgheţului, l-a urcat la suprafaţă şi l-a salvat. La fel ca aproape toţi stareţii, părintele Tihon a petrecut mulţi ani în lagărele şi puşcăriile sovietice (se spune că douăzeci şi cinci de ani). Se povesteşte chiar că în lagăr, în ciuda sistemului inuman hărăzit să-l distrugă pe om, părintele Tihon găsea vreme să facă în fiecare zi liturghie. Se trezea cu o oră înaintea celorlalţi şi slujea încet singur. Seara se ocupa de ceilalţi deţinuţi ai lagărului se afla împreună cu criminalii de război fără să-i cerceteze vreodată pentru ceva, fără să facă prozelitism, fără să lucreze prin cuvinte. Maicile din mănăstire spuneau că cei mai mulţi criminali, care se aflau în lagăr împreună cu părintele Tihon, au ieşit de acolo profund credincioşi.
O coadă uriaşă de oameni aştepta lângă casa arhimandritului. Nu erau acolo doar oameni simpli,
109
ci şi pictori care veneau de la Moscova şi doi-trei hipioţi, cu o cruce mare pe piept.
(E periculos să vorbeşti despre Dumnezeu, p. 94)
Ascultarea se face de bună voie
Ascultarea pe care o face fiul duhovnicesc duhovnicului nu se impune, ci se oferă de bunăvoie. E de datoria părintelui să suprapună voia noastră peste voia lui, dar asta se poate face atunci când noi oferim voia noastră de bunăvoie în mâinile lui. Nu ne răpeşte propria voinţă, ci o primeşte de la noi în dar. E evident că ascultarea care ne este impusă fără voia noastră este lipsită de orice valoare morală. Părintele cere de la fiecare din noi să oferim lui Dumnezeu inima noastră, nu faptele noastre exterioare. (Episcopul Kallistos Ware, The Inner Kingdom, p. 143)
Nu constrângeţi voinţa liberă a oamenilor
în Tradiţia Ortodoxă, mulţi părinţi duhovniceşti evită cu grijă orice fel de constrângere duhovnicească în relaţiile cu ucenicii lor. Dacă însă, sub călăuzirea Sfântului Duh, vorbesc şi lucrează ca unii care au putere, e vorba aici de puterea dată de iubirea smerită. Şi vrând să evite orice fel de constrângere, refuză să le dea ucenicilor lor un anumit canon de viaţă, un grup de porunci exterioare, pe care să trebuiască să le aplice în mod automat. Un monah român contemporan a spus
110
că părintele duhovnicesc „nu este un dătător de legi, ci un iniţiator în Sfintele Taine". Nu-i călăuzeşte pe ceilalţi impunându-le reguli, ci împărtăşind viaţa lor.
Un monah i-a spus avvei Pimen: „Nişte fraţi au venit să trăiască împreună cu mine. Am binecuvântare să le dau un anumit canon de viaţă?". „Nu", i-a spus părintele. „Dar părinte", a stăruit monahul, „chiar ei îmi cer să le dau porunci". „Nu", a repetat avva Pimen. „Să devii pildă pentru ei, nu dătător de porunci". Acelaşi lucru reiese şi din povestirea spusă de Isaac Presbiterul. La început, pe când era tânăr, locuia cu avva Kronios, iar apoi cu avva Teodor din Fermis. însă niciunul dintre ei nu-i spunea ce să facă. Isaac se văita celorlalţi monahi care s-au dus şi i-au spus lui Teodor: „Dacă vrea", a răspuns în cele din urmă Teodor, „să facă ceea ce mă vede pe mine făcând". Atunci când, într-un alt caz, i-au cerut avvei Varsanufie să le dea monahilor un canon amănunţit de trăire, acela a refuzat, zicând: „Nu vreau să fiţi sub lege, ci sub har". Iar în alte epistole ale lui scrie: „Ştiţi că în niciun caz n-am pus lanţuri nimănui... Nu constrângeţi voinţa liberă a oamenilor, ci semănaţi nădejde. Căci Domnul nostru n-a silit pe nimeni, ci a propovăduit Evanghelia, şi cine a vrut, L-a ascultat."
Datoria părintelui duhovnicesc nu este să distrugă libertatea noastră, ci să ne ajute să vedem singuri adevărul; nu este să constrângă viaţa noastră personală, ci să ne facă capabili de a descoperi adevăratul nostru sine, de a ne dezvolta şi a ajunge la maturitate deplină şi de a deveni ceea ce suntem cu adevărat. Desigur, există cazuri în care părintele
111
duhovnicesc cere o ascultare „oarbă" a ucenicului său, dar asta nu trebuie să se întâmple niciodată pentru un scop în sine, nici în perspectiva înrobirii lui. Scopul acestei forme de „terapie şoc" este doar să-l elibereze pe ucenic de iluziile lui egocentrice, pentru a putea să trăiască libertatea adevărată. în cazul acesta ascultarea este poarta spre libertate. Părintele duhovnicesc nu impune ideile şi virtuţile lui, ci îl ajută pe ucenic să-şi găsească chemarea personală [...] Părintele duhovnicesc este doar un trimis al lui Dumnezeu, şi trebuie să călăuzească sufletele pe calea lui Dumnezeu, nu a lui [...]
într-o ultimă analiză, ceea ce părintele duhovnicesc îi dă ucenicului nu este un cod scris sau oral de reguli, nici un ansamblu de tehnici de meditaţie, ci o relaţie personală. în această relaţie personală părintele se dezvoltă şi se schimbă împreună cu ucenicul, fiindcă Dumnezeu îi călăuzeşte încontinuu pe amândoi. Părintele poate, în anumite cazuri, să-i dea ucenicului său poveţe orale amănunţite şi răspunsuri exacte la întrebări speciale. Iar în unele cazuri e posibil să nu-i poată da niciun răspuns, fie deoarece crede că întrebarea respectivă nu are nevoie de răspuns, fie pentru că el însuşi nu ştie care este răspunsul. Dar aceste întrebări sau neputinţa lui de a răspunde se pun mereu în cadrul relaţiei personale. Multe lucruri nu pot fi exprimate în cuvinte, însă se pot transmite la celălalt printr-o întâlnire personală directă.
(Episcopul Kallistos Ware, The Inner Kingdom, pp.
144-146)
112
Ascultarea este o relaţie personală liberă
Aş vrea să menţionez aici pe un părinte din vremea noastră, pe care am avut prilejul şi bucuria de a-l cunoaşte personal. E vorba de părintele Amfilohie (f 1970), care pentru o anumită perioadă de timp a fost stareţul mănăstirii Sfântul Ioan Evanghelistul de pe insula Patmos, iar apoi duhovnic al unei mănăstiri de maici, pe care chiar el a întemeiat-o, undeva pe lângă mănăstirea Sfântul Ioan. Ceea ce-l caracteriza era politeţea, starea de mulţumire, căldura blândă şi sentimentul unei bucurii liniştite, dar totodată triumfătoare. Zâmbetul său era plin de iubire, însă fără încărcătură sentimentală superficială.
Viaţa întru Hristos, aşa cum o simţea el, nu era un jug greu, o povară pe care trebuie s-o ridicăm cu fatalitate, ci o relaţie personală spre care năzuim cu o bună dispoziţie sufletească. Era cu totul împotriva oricărei forme de constrângere şi barbarism duhovnicesc. Cu puţin înainte de a muri, întins în pat, luându-şi rămas bun de la maicile de care se îngrijea duhovniceşte, i-a atras atenţia stareţei să nu fie foarte aspră cu ele: „S-au lepădat de toate pentru a veni aici. Nu trebuie să se simtă triste" [...] La plecarea mea din Patmos spre Oxford, unde trebuia să încep să predau la Universitate, mi-a spus: „Să nu-ţi fie teamă că eşti ortodox. Ca ortodox în străinătate, deseori te vei simţi singur, într-o comunitate ortodoxă mică. Să nu faci concesii, dar nici să nu-i ataci pe creştinii de alte
113
confesii. Nici să nu dai înapoi, nici să nu fii agresiv; să fii pur şi simplu tu însuţi".
(Episcopul Kallistos Ware, The Inner Kingdom, pp. 149-150)
Eu îmi spun doar părerea. Te las liberă
Viaţa omului este supusă unor transformări radicale. Aceste transformări uneori sunt treptate, iar alteori fulgerătoare. Dar chiar şi atunci când ne desfătăm în bunăstare şi slavă îndelungată, nu putem afla mângâiere, nu putem afla bucurie şi fericire, dacă inima noastră nu este luminată de lumina puternică şi statornică a păcii. Această pace trebuie s-o căutăm, pentru această pace trebuie să ne rugăm. Pacea pe care Domnul a dat-o ucenicilor lui şi tuturor celor care cred cu adevărat în El: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze" (Ioan 14, 27).
Spui că fiica şi ginerele tău încearcă să te convingă să stai împreună cu ei, dar tu nu poţi să te hotărăşti, doar dacă îţi dau eu binecuvântare, dacă te încredinţez că toate vor fi bune şi dacă îţi garantez că acolo vei fi fericită!
Dar cum să ştiu eu toate astea? Cine sunt eu ca să cunosc ce ţi se va întâmpla în cutare sat sau oraş? Nu sunt nici ghicitor, nici proroc.
Singurul lucru pe care ţi-l pot spune este următorul: cred că probabil nu-ţi va fi de folos această
114
schimbare din liniştea satului în zarva oraşului. Desigur, este plăcut ca cineva să trăiască cu cei pe care-i iubeşte. Dar cât va ţine această plăcere?
Cu toate acestea, nu vreau să te influenţez. în această problemă vreau să las voia ta liberă. Doar mă rog ca această voie să fie aceeaşi cu voia lui Dumnezeu.
(Poveţe duhovniceşti ale stareţului Macarie, p. 46)
Am mers la părintele Porfirie şi când am intrat în chilia lui, l-am văzut întins în pat, bolnav. M-a întrebat:
ce doreşti, fiule?
Eu am răspuns:
părinte, am o problemă şi vreau să vă cer un sfat, ca să-mi spuneţi ce să fac.
Atunci părintele a procedat în felul următor: în chilie avea un papagal, care zbura de pe o mobilă pe alta. Pe masă era colivia lui. Părintele a făcut o mişcare din mână şi a strigat: „Hei, intră în colivie! şi papagalul a intrat îndată în colivie şi privea de acolo. Atunci părintele s-a întors spre mine şi, cu glas oarecum aspru, mi-a spus:
ai văzut, fiule? Papagalul, când i-am spus să intre în colivie, a făcut ascultare şi a intrat. Tu însă nu ai dispoziţie să asculţi tot ceea ce îţi spun, şi de aceea nici eu nu-ţi pot spune absolut nimic.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 351)
115
Mulţimea ispitelor şi vicleniile diavolului, care pentru a-şi împlini diferitele scopuri foloseşte necazuri şi oameni, îl pot scoate de fiecare dată pe ucenic de pe calea mântuirii şi îl pot rătăci. De aceea, duhovnicul trebuie să aibă experienţa, cunoaşterea şi puterea lui Dumnezeu, pentru a împrăştia şi a distruge cu totul uneltirile potrivnicului.
(Părintele Arsenie, Patericul părinţilor români, p. 116)
îndreptarea unui frate calomniator dintr-o obşte
Şi l-a chemat părintele pe fratele care avea bănuieli şi-l calomnia pe monah, spunând că l-ar fi văzut cum fură, şi i-a dat canon fratelui şi l-a oprit de la împărtăşanie. Şi nu numai asta, ci după ce i-a chemat pe toţi fraţii, le-a povestit cu lacrimi în ochi cele întâmplate şi l-a mustrat în public pe frate pentru toate, făcând trei lucruri bune prin asta: l-a ruşinat şi i-a dat pildă diavolului, care sădeşte bănuielile, păcatele fratelui au fost iertate prin acea mustrare publică şi de aici încolo va primi ajutorul lui Dumnezeu, iar pe fraţi i-a făcut mai atenţi, încât să nu primească niciodată în inima lor bănuielile care le vin.
(Avva Dorotei, p. 242)
116
Există multe feluri de boli şi leacuri
După cum în trup există multe feluri de boli şi ele nu se vindecă doar cu un singur leac, aşa şi preotul bun, nu poate să-i odihnească şi să-i îndrepteze pe toţi oamenii printr-un singur fel de învăţătură. O învăţătură trebuie pentru bărbaţi şi alta pentru femei, o povaţă se potriveşte adulţilor şi alta tinerilor. O învăţătură este de folos bogaţilor şi alta săracilor. O abordare duhovnicească se potriveşte celor bucuroşi şi alta celor întristaţi. De un tratament au nevoie cei sănătoşi şi de altul cei bolnavi. Un sfat le este trebuincios stăpânilor şi altul robilor. Un îndemn trebuie dat curajoşilor şi altul celor temători. O povaţă le este potrivită celor blânzi, alta celor mânioşi. Un cuvânt li se impune celor învăţaţi şi altul celor neşcoliţi.
(Mitropolitul Antim, Patericul părinţilor români, p. 109)
Ucenicii părintelui Paisie povestesc că acesta avea harisma convingerii atât de mare, încât putea să-i mângâie şi să-i liniştească prin cuvinte pe cei profund întristaţi şi să-i învioreze şi să-i întărească pe cei deznădăjduiţi. Acolo unde trebuia mustra, se ruga, îndepărta, îngăduia şi, când nu izbutea nimic, îşi înceta strădania. Doar pe cei exagerat de imorali Şi împietriţi la inimă îi cerceta, desigur în funcţie de cazul întâlnit, înfricoşându-i cu mânia lui Dumnezeu.
117
în faţa lor se arăta ca un judecător aspru şi furios, până ce se smereau şi se pocăiau. îi mustra cu lacrimi în ochi şi după aceea îi mângâia.
(Patericul părinţilor români, p. 109)
Pentru bolnavi canonul părintelui român Paisie era răbdarea de a sta ţintuiţi la pat. Să rabde boala cu mulţumire către Domnul şi se vor mântui. Dacă pot, să rostească chiar şi o dată pe zi „Tatăl nostru", Rugăciunea lui Iisus, „Sfinte Dumnezeule", Crezul şi „Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Dacă nu cârtesc pentru boala lor şi se spovedesc regulat, vor dobândi viaţa veşnică mai repede decât ceilalţi.
Pentru cei grav bolnavi Domnul nu cere canon de rugăciuni, decât răbdarea de a sta în patul suferinţei şi mici metanii, atunci când pot.
Pentru cei cu păcate grele, canonul pe care-l dădea părintele, desigur în funcţie de fiecare caz, era: să postească miercurea şi vinerea până la ora trei după amiază sau chiar până în ziua următoare, iar după ce mănâncă să citească Psalmii Miezonopticii. Pentru cei ce fac avort, canonul era: să mărturisească păcatul lor la un duhovnic experimentat. Apoi să boteze şi să îmbrace prunci în locul pruncilor lor, pe care i-au omorât. Să nască, după avort, alt copil în locul celui ucis sau să înfieze copii orfani. Să postească de obicei vinerea, toată ziua până seara, să facă metanii şi milostenii, după putinţa lor, şi să aibă nădejdea că-şi vor găsi mântuirea cu mila Domnului.
118
Aceste canoane, desigur, nu sunt bătute în cuie. Ele pot, în funcţie de sinceritatea şi hotărârea celui ce se pocăieşte, să fie schimbate.
(Patericul părinţilor români, p. 111)
Duhovnicul ţine serios seama de împrejurările în care au fost săvârşite păcatele. Cel mai important lucru pentru creştin este mărturisirea păcatelor cu mare zdrobire de inimă. Atunci el ajunge degrabă la iubirea lui Dumnezeu şi duhovnicul nu trebuie să-l oprească vreme îndelungată de la Sfânta împărtăşanie. Vă voi spune un exemplu din întâmplările vieţii mele ca duhovnic:
într-o Sâmbăta Mare am stat aproape toată noaptea cu un creştin bătrân din Maramureş, care venise în pelerinaj. Mi-a spus: „Părinte, am venit să mă spovedesc, să mă rânduieşti duhovniceşte". Cine era acel bătrân? în satul lui era un om vrednic de cinste. Dar de treizeci de ani soţia lui trecuse la obştea protestantă a adventiştilor16. Exista acolo atunci un curent adventist foarte puternic. Adventiştii au hotărât să-l prindă pe Ioan, care era reprezentantul satului, şi să-l convingă să urmeze erezia în care
16 Adventişti = Diferite grupuri creştine, care afirmă că a Doua Venire a lui Hristos va fi într-un viitor foarte apropiat. Ca şi confesiune organizată a început în New York, în S.U.A., în anul 1831. La început au aşteptat a Doua Venire în anii 1843-1844. însă după această greşire a datei, sunt şovăitori în a mai fixa altă dată. Problema întâmplării imediate a celei de-a Doua Veniri, cât şi îndoielile despre nemurirea sufletului au provocat schisme. (The Oxford Dictionary ofthe Christian Church (20), Adventists).
119
căzuse tot satul. Dar acesta avea legături strânse cu Biserica şi n-au reuşit să-l amăgească. El păzea cu curaj învăţătura Bisericii Ortodoxe şi nu se alătura vrăjmaşilor credinţei. „Eu n-am de gând să mă alătur lor", mi-a spus. L-am întrebat: „Posteşti?", fiindcă dorea să se împărtăşească. A doua zi erau Paştile. „Nu părinte. Nici ieri n-am postit, căci în Vinerea Mare am fost la spital".
Mi-am zis în mintea mea: „Acum ce faci, Arsenie?". Sigur, ceea ce ar fi făcut Hristos. Omul acesta vreme de treizeci de ani şi-a apărat credinţa şi eu acum stau la îndoială pentru că a mâncat o felie de cozonac în Sâmbăta Mare, aflându-se într-un loc străin? „Bine, nea Ioane, să posteşti până mâine". Iar mâine era doar peste câteva ore. Acest canon i l-am dat în clipa aceea şi l-am împărtăşit.
Vezi cum se impune să umbli cu îngăduinţă într-o problemă atât de serioasă? Nu l-am rânduit după canoane, ci am ţinut seama, în duhul canoanelor, de starea lui duhovnicească şi de războiul eroic pe care l-a dat vreme de treizeci de ani pentru credinţa ortodoxă. întrucât, trebuie să spun, dar cu frică, că nu văd să intrăm doar prin post în împărăţia cerurilor, îndeosebi smerenia adâncă şi lipsa de răutate ne oferă nădejdea mântuirii.
(Părintele Arsenie, Patericul părinţilor români, p. 112)
Părintele Paisie întâmpina fiecare suflet cu discernământ, evitând extremele şi căile unice dând leacul potrivit. Pentru aceeaşi problemă apărută
120
la persoane diferite dădea soluţii diferite. Nu avea vederea „strâmtă". îi spunea cuiva: „Ceea ce-ţi spun, o spun pentru tine. Chiar dacă ai spune-o altuia, n-o să-i fie de folos, mai degrabă îl va vătăma. De aceea fii cu luare-aminte". Mai ales din această cauză nu voia să fie înregistrat la casetofon. Cunoştea dispoziţia, starea şi puterea celui pe care-l avea în faţă şi vorbea în funcţie de acestea. Cuvintele sale, acţiunile sale, poveţele sale, erau limpezi şi bine cântărite. De multe ori cunoştea reacţia pe care ar fi avut-o o acţiune de-a lui. Dar când, uneori dorea să vorbească despre o problemă, tăcea pentru un timp, fiindcă ştia că acea problemă va fi exploatată, şi în loc să aducă îndreptare, va aduce o răutate şi mai mare.
(Viaţa părintelui Paisie, p. 474)
Sfântul Efrem a zis că vara nu războieşti arşiţa cu veşminte de iarnă. Aşadar, fiecare boală se vindecă cu leacurile ei. Iar tu, dacă se întâmplă să fii stăpânit de invidie, de ce te străduieşti să războieşti somnul?
(Antologia Sfântului Isaac Sirul, p. 44)
Poate că pe tine te doare acolo, dar problema este în altă parte
Am făcut acolo privegheri cu diferiţi teologi din Atena şi cu părintele Vasilie Gondikakis, care acum este stareţul mănăstirii Iviron, din Sfântul Munte. Părintele Porfirie a fost mereu o prezenţă foarte
121
smerită, care n-a căutat niciodată să impună ceva. Vorbeam cu el, mi-a dat poveţe şi odată mi-a spus: „Când slujeam la Policlinică, am văzut deseori că se întâmplă următorul lucru: medicul începea să-l consulte pe bolnav, dar acela îl contrazicea şi îi spunea că nu îl doare în locul acela, ci în altă parte. Medicul îi zicea: «Poate că pe tine te doare acolo, dar problema este în altă parte». Şi părintele Porfirie a continuat: «Aşa se întâmplă şi în viaţa duhovnicească. Noi credem că lucrurile stau aşa, pe când în altă parte se află cauzele celor care se întâmplă înlăuntrul nostru şi în viaţa noastră»".
(Micul pateric, p. 133)
Duhovnicii să fie atenţi ce leacuri dau pentru a vindeca patimile oamenilor
Animalele, când se întâmplă să treacă printr-un loc şi alunecă sau cad, îşi amintesc că au căzut şi nu mai trec prin acel loc. Preferă să le omori decât să mai treacă pe acolo. Omul se pare că este mai lipsit de minte. Pentru că, atunci când el cade undeva şi este rănit sufleteşte, nu se gândeşte la căderea şi vătămarea pe care le-a suferit, ci aleargă cu plăcere să păţească acelaşi lucru! Şi chiar dacă se găseşte un om înţelept (tatăl, mama, fratele, dascălul, preotul) care să-l sfătuiască că e moarte trupească şi sufletească acolo unde merge, spre păcat, şi-i spune să se păzească, nu ţine cont de acel sfat, şi în plus se mai şi mânie şi-l
122
duşmăneşte pe doctorul său. Aşa fac cei mai mulţi oameni care, în afara altor păcate, au unul şi mai rău, mândria. Omul mândru nu primeşte nici povaţă, nici îndreptare, nici pocăinţă. De aceea trebuie ca părinţii duhovniceşti să fie atenţi şi să găsească mijloace potrivite şi leacuri bune, pentru a-i vindeca pe aceşti oameni. Nici să nu tacă, nici să nu-i cerceteze aspru şi brusc. Căci cercetarea aspră este ca o piatră de moară pentru oamenii mândri şi lipsiţi de evlavie şi când îi cercetezi brusc îi pierzi.
Părintele duhovnicesc trebuie să fie înţelept şi înzestrat cu mult discernământ şi, întrucât nimeni nu devine înţelept de unul singur, trebuie să ceară asta de la Dumnezeu prin rugăciune fierbinte, pentru a putea călăuzi sufletele. De multe ori cu acelaşi leac un om se vindecă, iar altul se vatămă. De aceea şi preotul sau călăuzitorul duhovnicesc trebuie să aibă harisma discernământului. Negreşit calea bună, dulce, blândă şi smerită este mai folositoare.
(învăţături patristice ale părintelui Filothei, p. 318)
Discernământ dăruit de Dumnezeu.
Oamenii urmau cu convingere poveţele părintelui Paisie. Anumiţi duhovnici, asceţi şi episcopi experimentaţi încredinţau drumul lor duhovnicesc discernământului său. „Se informau" de la părinte. Era un călăuzitor experimentat care
123
izbăvea sufletele de valurile şi furtunile acestei vieţi. Prin discernământul lui dăruit de Dumnezeu a condus multe suflete la mântuire.
(Viaţa părintelui Paisie, p. 474)
părinte, la ce interval trebuie să se împărtăşească credinciosul?
Duhovnicul rânduieşte intervalul la care trebuie să se împărtăşească credinciosul şi cât trebuie să postească înainte de Sfânta împărtăşanie nu intră într-un tipar. Duhovnicul rânduieşte cu discernământ intervalul la care se va împărtăşi şi cât va posti credinciosul, în funcţie de rezistenţa pe care o are. Totodată îl va conduce şi la postirea duhovnicească, înfrânarea de la patimi, rânduind-o şi pe aceasta în funcţie de sensibilitatea lui duhovnicească, adică în funcţie de cât de mult conştientizează greşeala lui, şi ţinând seama de răul pe care-l poate face vrăjmaşul războind un suflet sensibil, ca să-l aducă la deznădejde. De pildă, în căderile trupeşti, pentru care se dă canon de patruzeci de zile de oprire de la Sfânta împărtăşanie, diavolul poate arunca înapoi sufletul în acest interval şi, dacă se dă un nou canon de patruzeci de zile, diavolul îşi va face cetate în suflet, iar acesta se va tulbura şi va deznădăjdui. în aceste cazuri duhovnicul poate17, după primul canon, să spună:
17 Aici să fim atenţi la cuvântul „poate", care se subînţelege şi în alte cazuri, pentru că duhovnicul poate acţiona de fiecare dată prin iluminare de la Dumnezeu şi în funcţie de persoana celui care se pocăieşte.
123
„Uite, fii cu luare-aminte o săptămână şi după aceea să te împărtăşeşti", iar apoi să-l împărtăşească la fiecare Sfântă Liturghie, ca să poată lua acel suflet asupra lui şi să-l izgonească pe diavol. Alt credincios, care trăieşte o viaţă duhovnicească atentă, se va apropia de Sfânta împărtăşanie atunci când simte că este nevoie şi nu din obişnuinţă, dar şi asta se va face cu binecuvântarea duhovnicului său.
(Părintele Paisie Aghioritul, Cuvinte III, p. 275)
L-ai concediat pe nedrept, nu era hoţ
Părintele Porfirie i-a spus unui vizitator de-al său că vede că a făcut ceva rău în viaţă. Acela
124
i-a răspuns că nu-şi simte conştiinţa încărcată cu ceva şi că vreme de treizeci şi ceva de ani de când se află în Atena, unde avea un magazin comercial, a fost un negustor cinstit. Nu ţinea minte să fi făcut ceva rău.
„În satul tău n-ai făcut niciun rău?", l-a întrebat părintele Porfirie. „Nu", a răspuns el. „Suntem o familie bogată. Tatăl meu a murit şi mi-a lăsat toată averea lui. Şi ca să înţelegeţi că sunt un om bun, vă voi da un exemplu. Odată, administratorul nostru a furat de la noi o mare sumă de bani. Iar eu nu l-am pârât la poliţie. Dar, desigur, l-am concediat, fiindcă nu puteam lăsa un hoţ pe moşiile noastre".
Atunci, părintele Porfirie l-a întrebat: „L-ai văzut cu ochii tăi furând acea sumă de bani?". „Nu", a răspuns acela, „dar sunt sigur că el i-a furat, căci doar el ştia unde pusesem banii". Părintele i-a spus:
125
„Nu, nu i-a furat el. Iar tu, concediindu-l, ţi-ai pătat numele tău şi al întregii familii. Iar această faptă a ta te împiedică acum să primeşti Trupul şi Sângele lui Hristos. Adevăratul vinovat este altul".
Atunci, acel om s-a dus în satul lui, şi în faţa sătenilor l-a reabilitat pe administratorul său, pe care-l nedreptăţise atât de mult, desigur, fără voia lui. Şi imediat după aceea s-a dus şi s-a împărtăşit.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 67)
începea de la posibilităţile tale
Avea această harismă: era „transparentă". Când o vedeai pe maica Gavrilia, nu vedeai o altă persoană, te vedeai pe tine, într-o oglindă curată. Avea această harismă, să se stingă ea şi să exişti tu. Vorbeai cu ea şi simţeai că acest om a luat problema ta pe umerii săi şi se gândea la soluţia pe care să ţi-o propună, nu de la înălţimea ei, ci de la înălţimea ta, adică din locul de unde s-o poţi face. Nu-ţi dădea un răspuns teoretic, de tipul: „Nu, fiule, nu trebuie să faci asta". Intra în locul tău, simţea ce simţeai tu.
(Micul Pateric, p. 140)
126
Mai întâi lasă-l să se maturizeze
(Vorbeşte arhim. Daniil Gouvalis despre părintele Porfirie)
îmi amintesc că odată era un om care mi-a cerut sfat, dacă trebuie să se lase de o îndeletnicire pe care o avea. Avea o îndeletnicire, un fel de gimnastică, şi am văzut că pe plan duhovnicesc nu-i făcea bine. I-am cerut sfat părintelui Porfirie. Mi-a spus: „Nu acum, acum văd că nu trebuie să se lase de această îndeletnicire, lasă-l să se maturizeze". Cântărea bine povaţa pe care o dădea, observaţia sau cercetarea pe care o făcea, căuta să vadă dacă celălalt este pregătit s-o accepte şi s-o pună în practică.
De pildă, vedea la mine că într-un anumit loc trebuie să mă îndreptez. îşi dădea seama că, dacă-mi spunea asta într-un anumit ceas, eu n-aş fi primit vorbele lui. Aştepta să vină ceasul potrivit. Şi atunci când dădea un sfat sau zicea că trebuie să se facă ceva, ştia dacă primeşti sau nu primeşti cuvintele lui. Asta e foarte important.
De multe ori, noi spunem: „Fă asta!", dar nu ştim că în ceasul respectiv cel cu care vorbim nu are dispoziţia să facă ascultare. Atunci încep să apară dificultăţi.
(Micul Pateric, p. 133)
S-a întâmplat la Voios. Partizanii îl omorâseră în războiul civil, în timpul ocupaţiei germane, pe
127
soţul unei femei. Ea voia să se împărtăşească, dar duhovnicul care spovedea n-o lăsa, fiindcă nu-l ierta pe ucigaşul soţului ei. Cu neputinţă...! Era foarte dezamăgită. A întâlnit atunci un părinte înzestrat cu discernământ, care i-a spus: „Poţi să te rogi o săptămână pentru toţi păcătoşii?". „Pot", a răspuns ea. A trecut o săptămână şi iarăşi i-a spus: „Poţi să te rogi şapte zile pentru ucigaşul soţului tău?". „Pot." Apoi: „Poţi să te rogi trei zile să-l ierte Dumnezeu?". „Pot." Iar după aceea: „Poţi să te rogi trei zile să-ţi dea Dumnezeu puterea să-l ierţi tu?". „Pot." Aşadar l-a iertat şi s-a împărtăşit la Sfânta Liturghie.
(St. Kem.)
Acum, când eşti pregătit sufleteşte, ţi le spun
Trebuie să mărturisesc că în primii ani după ce ne-am cunoscut nu înţelegeam multe lucruri, fiindcă şi la Facultatea de Teologie obişnuiserăm să considerăm că Sfinţii aparţin doar secolelor trecute. Nu puteam, deci, să-mi închipui că am lângă mine un Sfânt. Iar după mulţi ani, când am ajuns să-l înţeleg, l-am întrebat într-o zi: „Părinte, vă cunosc de atâţia ani, mi-aţi spus atâtea lucruri, s-au petrecut atâtea întâmplări, dar nu le puteam înţelege cu totul. De ce nu mi le-aţi spus, de vreme ce m-aţi iubit şi m-aţi povăţuit atât de mult?". Răspunsul lui a fost: „Nu erai pregătit sufleteşte. Acum, pentru că eşti, ţi le spun".
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 415)
128
I-a dat dreptate pentru că era supărat.
După o săptămână, i-a arătat adevărul
Părintele Andrei, fostul stareţ al mănăstirii Sfântul Pavel, care l-a cunoscut foarte bine ca duhovnic pe vestitul părinte Kodratos (1859-1940), stareţul mănăstirii Karakalou, a povestit următoarele:
„Când eram mai tânăr, am întâmpinat odată o mare ispită. Atât de mare, încât am fost nevoit să plec de la mănăstirea mea! M-am dus şi am stat într-o chilie de lângă mănăstirea Karakalou. Peste 2-3 zile am alergat să-l găsesc pe părintele Kodratos şi să mă spovedesc. Mi-am deschis inima înaintea lui şi i le-am mărturisit pe toate. Eram însă foarte tulburat. Acela m-a ascultat cu răbdare, iar la urmă părea că este de acord cu mine...
ai făcut bine! Ai dreptate! Dar vino iarăşi peste o săptămână, fiule, ca să mai vorbim.
I-am mulţumit şi am plecat. însă purtarea lui ascundea ceva şi eram curios să aflu de ce voia să vorbim iarăşi peste o săptămână. L-am vizitat din nou şi, după ce am discutat mult şi în duhul prieteniei, la urmă mi-a spus pe un ton vesel:
Vei face ascultare în ceea ce am să-ţi spun?
părinte, orice-mi vei spune, voi face!
aşa? Ascultă deci! îţi voi pune desaga pe catâr şi te vei întoarce la mănăstirea ta! Mergi cu bine!
părinte, i-am spus cu uimire, data trecută mi-aţi dat dreptate! Acum?
129
da! Dar atunci erai supărat. Iar dacă-ţi spuneam ceea ce ţi-am spus acum, nu se vindeca rana, nici ispita nu pleca.
M-am minunat încă o dată de iscusinţa cu care mânuia sufletele, şi L-am slăvit pe Dumnezeu, pentru că găsisem un părinte duhovnicesc atât de îmbunătăţit. M-am întors la mănăstirea mea bucuros şi pocăit.
(Kodratos Karakallinos, vezi Harisme I, p. 56)
Duhovnicul să găsească „cheia" fiecărui om
Părintele Vitalie preţuia şi iubea fiecare om, în orice stare s-ar fi aflat el. Respecta taina personalităţii şi vieţii umane. în fiecare om vedea chipul lui Dumnezeu şi pe toţi îi slujea. Părintele spunea: „Episcopul Zenovie m-a învăţat să fiu ca piatra rotundă care se rostogoleşte şi ajunge la fiecare om". Avea multă iubire şi arăta multă răbdare, străduindu-se să-l aducă pe om lângă Dumnezeu şi să trezească în el dorinţa de a se mântui şi de a moşteni viaţa veşnică.
Unei fiice duhovniceşti, părintele Vitalie i-a spus odată: „Unor oameni le spui ceva şi ei primesc. Altora le spui acelaşi lucru şi se simt jigniţi, pleacă şi nu se mai I întorc. Tu, soră Nina, ce vei face în acest caz?". „Nu ştiu, părinte". Atunci părintele Vitalie i-a luat mâna şi a mângâiat-o. „Asta trebuie să facem. Pe fiecare om să-l mângâiem, să ne fie milă de el, să fim blânzi cu el şi să ne străduim să găsim cheia sufletului său."
(Minunatul părinte Vitalie, p. 106)
130
într-o zi, părintele Porfirie a plecat împreună cu trei fiii duhovniceşti la o mănăstire pentru a săvârşi vecernia.
La început au hotărât să meargă pe jos. Dar după ce au parcurs o oarecare distanţă, întrucât părintele Porfirie era obosit, s-au gândit, pentru că mănăstirea era cam departe, să găsească un mijloc de transport, în loc să meargă pe jos.
în ceasul acela în depărtare se vedea un taxi. Atunci cei trei fiii duhovniceşti i-au spus părintelui să facă semn să oprească taxiul şi să-l întrebe pe şofer dacă-i poate duce la mănăstire. „Nu vă preocupaţi de asta", le-a zis. „Taximetristul va opri singur. Dar după ce o să urcăm să nu vorbească nimeni cu el. O să-i vorbesc doar eu."
Aşa s-a întâmplat. Taximetristul a oprit fără ca ei să-i facă semn, au urcat în maşină şi părintele Porfirie i-a spus unde vor să meargă.
îndată ce a pornit, taximetristul a început să-i vorbească de rău pe clerici şi să-i acuze de o mulţime de lucruri. Şi de fiecare dată când spunea ceva, se adresa celor trei mireni, care stăteau pe canapeaua din spate şi îi întreba: „Nu-i aşa, băieţi? Voi ce ziceţi?". însă ei tăceau, după porunca părintelui.
Văzând taximetristul că aceia nu-i răspund, s-a întors spre părintele Porfirie şi i-a spus: „Nu-i aşa, părinţele? Tu ce zici? Nu sunt adevărate aceste lucruri care se scriu şi în ziare?".
131
Atunci părintele Porfirie i-a spus: „Fiule, îţi voi spune o scurtă întâmplare. O singură dată o să ţi-o spun. N-o voi mai repeta". Şi a început să-i povestească: „Era un om care trăia în satul cutare (părintele l-a numit), care avea un vecin bătrân, ce avea o moşie mare. într-o noapte acel om l-a omorât şi l-a îngropat pe vecinul cel bătrân. Apoi, folosind diferite acte false, a luat moşia vecinului său şi a vândut-o. Şi ştii ce şi-a cumpărat cu banii primiţi? A cumpărat un taxi".
Când a auzit taximetristul această întâmplare s-a cutremurat atât de tare, încât a oprit maşina pe marginea drumului şi a strigat: „Să nu spui nimănui, părinte. Doar eu şi cu tine ştim asta".
„O ştie şi Dumnezeu", i-a răspuns părintele Porfirie. „El mi-a spus-o, ca să ţi-o zic ţie. Şi să fii atent ca de aici înainte să-ţi schimbi viaţa."
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, pp. 178-180)
132
învăţături şi poveţe ale părinţilor şi dascălilor Bisericii, cu povestiri şi întâmplări care pot ajuta în slujirea pastorală
în acest capitol vom intra într-o grădină frumoasă cu flori multicolore, înmiresmate şi pururea înverzite. în funcţie de cugetul bun pe care-l avem, ne vom bucura, mai puţin sau mai mult, cu bucurie dumnezeiască, şi ne vom desfăta duhovniceşte cu diferite poveţe, povestiri şi întâmplări, în inima cărora bate „discernământul". Vom găsi următoarele subcapitole:
despre iubire;
despre păcat, pocăinţă şi optimism;
despre boală şi amărăciunile vieţii;
despre osândire şi post;
despre vise şi patimi;
despre copii şi căsnicie;
despre ascultare şi libertate;
despre bucuria şi pacea lui Dumnezeu;
despre probleme psihologice;
... şi despre multe altele.
133
Dacă ne deschidem simţurile duhovniceşti harului lui Dumnezeu, vom cunoaşte iubirea dumnezeiască, din care ne vom îmbăta şi vom deveni, cu negrăita milă a Domnului, părtaşi ai vieţii veşnice. Amin.
Una este iubirea firească şi alta este iubirea Sfântului Duh
Una este iubirea firească pe care o are sufletul şi alta este aceea care vine în el prin lucrarea Sfântului Duh. Prima se mişcă atunci când vrem, în funcţie de voinţa noastră, şi de aceea este jefuită uşor de duhurile viclene, atunci când nu suntem atenţi. însă cealaltă, care vine de la Sfântul Duh, îndreaptă atât de mult sufletul nostru spre iubirea de Dumnezeu, încât toate părţile sufletului îşi doresc să se apropie de El, cu o simplitate uimitoare. Căci atunci mintea, plină de energie duhovnicească, devine ca un izvor din care se revarsă iubire şi bucurie.
(Sfântul Diadoh al Foticeii, Filocalia I, p. 295)
Nu deznădăjdui pentru păcatele tale
Atunci când un om săvârşeşte un păcat, oricare ar fi el, nu trebuie să uite de iubirea şi de blândeţea Tatălui său ceresc. Aşadar dacă se întâmplă să cadă
134
în diferite greşeli, să nu nesocotească binele şi să nu se oprească din drumul său. Dimpotrivă, chiar dacă este biruit, iarăşi să se ridice şi să lupte împotriva vrăjmaşilor lui, şi să pună în fiecare zi temelie nouă la clădirea lui dărâmată şi să aibă în mintea sa, până când va pleca din această lume, cuvântul prorocului: „Nu te bucura de mine, vrăjmaşa mea, căci dacă eu cad, mă scol, iar când stau în întuneric, Domnul este lumina mea" (Miheia 7, 8).
Deci în niciun caz să nu înceteze războiul şi să nu predea sufletul său, într-o înfrângere finală, atâta timp cât este viu şi respiră. Şi chiar dacă corabia sufletului său se zdrobeşte în fiecare zi, şi îşi pierde negoţurile duhovniceşti, să nu înceteze s-o îngrijească şi s-o oblojească. Să împrumute, să lucreze călătorind cu alte corăbii, trăind cu nădejde. Şi atunci Domnul, care va vedea lupta sa, se va milostivi de el şi îi va da puterea să aibă răbdare şi să răspundă săgeţilor ascuţite ale vrăjmaşului. Aceasta este înţelepciunea pe care o dă Dumnezeu, şi acesta este bolnavul cel înţelept, cel care nu-şi pierde nădejdea. E mai bine să fim judecaţi doar pentru câteva greşeli pe care le-am făcut, dacă nu le-am îndreptat, decât pentru părăsirea totală a luptei.
(Antologia Sfântului Isaac Sirul, p. 46)
îmi pare rău de căderea ta în păcatele de moarte ale desfrânării şi adulterului, dar îmi pare şi bine pentru că te-ai ridicat după ce ai căzut. Păţaniile să-ţi fie lecţii şi să ai grijă să nu mai păcătuieşti. Acum
135
te-ai însănătoşit. Slăveşte-L pe Dumnezeu că ţi-a dat prilejul de a te pocăi şi fii atent, fiindcă diavolul cel potrivnic răcneşte ca un leu, căutând pe cine să înghită. Nu te-ai gândit că Dumnezeu este mereu în faţa ta şi că te-au înşelat diavolul şi femeia, şi le-ai făcut ascultare. Ai călcat porunca lui Dumnezeu, care spune: „Să nu faci adulter" şi „De va strica cineva templul lui Dumnezeu" (adică pe sine însuşi), îl va strica Dumnezeu pe el" (1 Corinteni 3,17).
Preabunul Iosif a fost îndemnat în Egipt, în vechime, de către stăpâna lui neruşinată, să păcătuiască, dar n-a cedat linguşelilor ei. „Cum să fac asemenea faptă de ruşine în faţa Domnului?", a zis, şi a preferat temniţa şi eventuala moarte, decât să păcătuiască. Astfel, s-a izbăvit de păcat şi Dumnezeu l-a slăvit pe pământ şi va fi slăvit în veci în ceruri.
Aşadar nu deznădăjdui. Să ai curaj, căci Dumnezeu este îndurător şi mult-milostiv. Aşa cum l-a primit pe fiul risipitor, pe David, pe Manase, pe desfrânată, pe tâlhar, te va primi şi pe tine. Te-a rănit vicleanul, diavolul, amăgindu-te printr-o femeie? Să-l răneşti şi tu prin pocăinţă sinceră şi rugăciune. Fiul risipitor s-a pocăit şi a primit iarăşi harisma de a fi fiul tatălui său. David s-a pocăit şi a primit harisma prorociei. Tâlharul s-a pocăit şi a intrat primul în Rai. Şi mulţi alţii, desfrânaţi, vameşi, tâlhari, nu numai că s-au izbăvit prin pocăinţă, dar s-au şi mântuit. Şi tu dacă vrei, poţi, cu harul lui Dumnezeu, să te mântuieşti şi să intri în Rai.
(învăţături patristice ale părintelui Filothei, p. 227)
136
Vreme de zece ani a căzut în păcat şi s-a pocăit
Socotesc că e bine să-ţi povestesc o întâmplare importantă, care arată nemăsurata milostenie a iubitorului de oameni Dumnezeu pentru păcătoşi. O voi povesti, ca să nu deznădăjduiască cei care păcătuiesc, ci să se pocăiască şi să alerge la mila nemăsurată a lui Dumnezeu. Această întâmplare este povestită de Sfântul Amfilohie, unul dintre marii Părinţi ai Bisericii noastre, care a fost prieten cu Sfântul Vasile cel Mare şi cu Sfântul Grigorie Teologul.
într-un oraş trăia un tânăr care, din neatenţie şi din înrâurirea diavolului, a căzut într-un păcat de moarte. însă după ce a păcătuit s-a pocăit şi a plâns amarnic. Peste puţin timp a fost războit iarăşi cu putere de pofta lui cea rea şi a căzut din nou în noroiul păcatului. Dar nici acum n-a fost cuprins de deznădejde. S-a pocăit, a vărsat lacrimi amare şi a făgăduit că pe viitor n-o să mai păcătuiască. însă nici de data asta n-a rezistat şi şi-a călcat făgăduiala. Apoi iarăşi s-a pocăit, şi această situaţie a durat nu o lună, nu un an, ci vreme de zece ani. în toată această perioadă cădea şi se pocăia şi plângea şi se ruga la Dumnezeu să-l milostivească. E minunată infinita îndurare a Domnului faţă de un om care făgăduia că nu-şi va murdări fiinţa, dar care nu-şi putea ţine făgăduiala.
Aşadar, într-o zi a săvârşit iarăşi păcatul şi a plecat degrabă din locul lui şi a intrat în biserica lui
137
Dumnezeu. Acolo a căzut în genunchi în faţa icoanei Domnului nostru Iisus Hristos şi, cu suspine şi lacrimi, s-a rugat la Domnul să-l ierte şi să-l întărească, încât să scape din legăturile şi din lanţurile păcatului. Atunci, diavolul cel care urăşte binele şi se bucură de răutăţi, a văzut că-i scapă din mâini, fiindcă fratele, orice cosea diavolul prin păcat, descosea prin pocăinţă. Plin de neruşinare, s-a arătat înaintea icoanei Domnului şi I-a spus plin de amărăciune: „Ce am eu cu Tine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? De ce mă chinuieşti? Iubirea ta nemărginită mă biruieşte şi mă aruncă la pământ. De ce-l primeşti pe acest desfrânat şi risipitor, care în fiecare zi spune minciuni şi Te nesocoteşte? De ce nu-l pârjoleşti, decât să-l rabzi şi să-l milostiveşti? Tu într-o zi îi vei judeca pe desfrânaţi şi adulteri. Eşti numit Drept, dar, după câte văd, Tu nesocoteşti dreptatea. Pe mine m-ai aruncat din ceruri pentru păcat, iar pe acesta, care păcătuieşte de atâţia ani, îl milostiveşti şi îl rabzi?".
Acestea le-a spus vicleanul, şi a dat să plece. Atunci din Altar s-a auzit un glas ca tunetul, care a zis: „Diavol preaviclean şi ticălos! Nu te-ai săturat că ai înghiţit lumea, dar acum şi pe acest om care a venit la Mine şi-Mi cere milă cauţi să-l răpeşti? Sunt drept şi săvârşesc dreptatea. Tu, când venea la tine, nu-l alungai şi nu-l îndepărtai, iar acum, când a venit la Mine, e drept să vrei ca Eu să-l izgonesc, Care sunt atât de milostiv şi îndurător? O picătură din sângele meu, pe care l-am vărsat pe Cruce, poate spăla toate păcatele oamenilor. Iată deci: pentru că l-am aflat în pocăinţă, îl iert şi îl izbăvesc. Şi nu numai pe el, ci pe
138
toţi cei care se pocăiesc din inimă". în felul acesta, acel frate, în ceasul când era îngenuncheat şi plângea în faţa icoanei lui Hristos, a fost iertat şi şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
(învăţături patristice ale părintelui Filothei, pp. 225-227)
Păcătoasa Pelaghia care s-a pocăit
în vechime, în Antiohia Siriei trăia o femeie foarte frumoasă, pe nume Pelaghia. Dar, deşi era frumoasă la trup şi la chip, sufletul îi era foarte urât. Era mizerabil şi murdar, fiindcă se afundase în mocirla păcatului, a desfrânării, a risipirii.
în această cetate s-a făcut atunci un sinod local al episcopilor, la care a mers şi un episcop virtuos şi sfânt, Nonus. Acesta era unul din marii dascăli ai acelei vremi şi orator excelent. De fiecare dată când vorbea în Biserică, oamenii alergau să-l asculte, căci avea har de la Dumnezeu şi-i atrăgea pe oameni, îi mişca, îi îndrepta şi le era de folos prin cuvintele lui sfinte şi pline de duh. Aşadar pentru că auziseră de el, l-au invitat să rostească o omilie18 în piaţa cetăţii, ca să-l poată asculta cât mai mulţi oameni.
În timp ce vorbea, s-a întâmplat să treacă pe acolo şi această femeie cu sufletul murdar. Mulţi oameni păcătuiseră cu ea, desfătându-se cu frumuseţea ei trecătoare, cu plăcerile neruşinate şi mizerabile, care în realitate sunt dureri amare şi otrăvitoare. Căci prin patimile lor îşi stricau viaţa, luau boli care îi chinuiau
18 Omilie =
(n. gr. omilia) cuvântare bisericească, predică.
139
cumplit şi, dacă nu se pocăiau pentru păcatele lor, erau trimişi în iadul cel veşnic.
S-a întâmplat deci, ca în ceasul în care acest episcop sfânt vorbea, să treacă Pelaghia, împodobită şi parfumată, într-o caleaşcă deschisă. Voia să-i farmece pe bărbaţi prin prezenţa ei şi să-i conducă la păcat. Fiindcă unii îşi lăsau chiar şi soţiile şi mergeau împreună cu ea pentru a-şi satisface poftele. Aşadar în ceasul când trecea pe acolo în trăsura ei, oamenii nu mai erau atenţi la omilie, ci s-au întors s-o privească. Atunci episcopul a încetat să mai vorbească şi, după ce a trecut desfrânata, a început să plângă. Din pricina emoţiei şi a lacrimilor nu mai putea vorbi. Oamenii, uimiţi, l-au întrebat: „învăţătorule, de ce plângi? De ce nu mai vorbeşti?".
Revenindu-şi puţin din emoţie, le-a spus: „Ce să vă spun, fiilor? Plâng pentru mine însumi, plâng pentru această femeie, plâng pentru voi. Văd cât se îngrijeşte şi se preocupă această desfrânată pentru a-şi înfrumuseţa trupul ei mizerabil, care este o magazie de necurăţii, iar mâine îl vor mânca viermii şi va putrezi în mormânt. Această grijă pe care o are ea doar pentru o zi, de a-şi împodobi trupul murdar, eu n-o am întreaga viaţă pentru a-mi împodobi sufletul meu nemuritor, care este mai valoros decât lumea întreagă. Plâng însă şi pentru pierderea sufletului ei, plâng şi pentru voi că aţi nesocotit omilia şi v-aţi întors s-o admiraţi pentru frumuseţea ei păcătoasă".
Şi episcopul a terminat omilia şi duminica ce a urmat a săvârşit Sfânta Liturghie la mitropolia din Antiohia. Predica pe care a rostit-o în biserică a fost
140
despre a Doua Venire. Pe această femeie, Pelaghia, Dumnezeu, care nu vrea moartea păcătosului, ci mântuirea lui, a „iconomisit-o" în următorul fel: ea a intrat în biserică, nu pentru a se închina, ci pentru ca oamenii să i se închine. Aşadar, a ascultat predica, în care se spunea că „cei care păcătuiesc, pe ascuns sau pe faţă, şi nu se pocăiesc, să fie siguri că vor merge în iad. în ziua aceea înfricoşătoare a Judecăţii vor auzi cuvintele: «Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui» „Fiţi cu luare-aminte", zicea preotul, „gândiţi-vă şi înţelegeţi bine! Dacă aveţi păcate, nu zăboviţi. Pocăiţi-vă în ceasul şi în clipa aceasta. Preabunul şi iubitorul de oameni Dumnezeu vă aşteaptă cu dragoste. Nu ştiţi dacă veţi apuca seara sau dimineaţa următoare. După moarte nu mai există putinţa pocăinţei. De aceea pocăiţi-vă în clipa aceasta. Lumea întreagă dacă aţi câştiga-o, niciun folos nu veţi avea, dacă rămâneţi nepocăiţi. Nici plăcerile nu vă vor fi de folos, nici odihna trupului, nici rangurile, nici cinstirile, nici bogăţia, fiindcă, după cum auzim la slujba înmormântării, «după moarte, toate cele omeneşti sunt zadarnice; bogăţia nu rămâne, slava nu ne însoţeşte; căci când vine moartea, toate acestea dispar»".
Această desfrânată nu mai ascultase până atunci vreun cuvânt despre Dumnezeu, întrucât nu era interesată să meargă la biserică. însă când a auzit cuvintele lui Dumnezeu, o rază de pocăinţă i-a trecut prin inimă şi a început să se căiască şi să plângă. „Vai mie", spunea în gând. „Am făcut atâtea păcate, i-am
141
stricat pe atâţia oameni, aruncându-i în păcat, şi am rămas nepocăită! Dacă o să mor în clipa aceasta? Dacă Dumnezeu mă va pedepsi pentru păcatele mele, ce-o să fac? Unde se va duce sufletul meu? Vai mie! Ce voi face?" Nu mai putea. Tremura din tot trupul. A căzut la podea şi plângea nemângâiată. A rămas acolo, într-un colţ, şi până la sfârşitul Liturghiei a plâns şi a jelit.
După ce au plecat toţi din biserică, ea s-a ridicat pocăită şi a întrebat unde locuieşte episcopul, pentru a merge să se spovedească. S-a dus aşa cum era, cu veşmintele ei necuviincioase, a căzut la picioarele episcopului, i-a spus că este o mare păcătoasă, şi i-a cerut să se spovedească. Episcopul, văzând-o aşa, cu îmbrăcăminte provocatoare, i-a spus: „Pleacă! Nu te primesc în starea în care eşti. Nu vrei spovedanie sinceră. Să te pocăieşti cu adevărat şi să vii la spovedanie îmbrăcată cuviincios". Ea a zis: „Asupra ta să cadă păcatul meu, dacă mor! Căci nu ştiu dacă voi mai trăi până mâine". A ajuns acasă, s-a îmbrăcat în veşminte de doliu şi a aşteptat să se ivească zorile, pentru a se duce la spovedanie.
Când episcopul s-a dus seara la culcare, era neliniştit şi zicea în sine: „Nu cumva n-am făcut bine că am alungat-o? Hristos a primit-o pe desfrânată şi n-a izgonit-o". Astfel, a început să se mustre şi să se învinovăţească. „Trebuia s-o fi primit aşa cum era şi s-o fi povăţuit ca de aici înainte să se îmbrace cuviincios". Pe când se gândea la acestea, l-a luat somnul, şi ce să vadă! Se făcea că era pe scaunul arhieresc din biserica în care liturghisise în ziua
142
precedentă şi a văzut un porumbel murdar, plin de mizerii, care s-a aşezat înaintea lui. Când l-a văzut i s-a făcut scârbă şi şi-a întors faţa în altă parte. însă porumbelul a venit iarăşi înaintea lui. Oriunde îşi întorcea capul, porumbelul era acolo. S-a necăjit, s-a întristat, şi a văzut în faţa lui o colimvitră19. Cu mânie şi furie a înşfăcat porumbelul murdar şi l-a afundat în colimvitră. După aceea a zburat prin faţa lui fără nicio urmă de murdărie. Era atât de curat şi frumos, încât nu se mai sătura privindu-l. Sufletul lui era plin de bucurie şi veselie. Atunci s-a trezit. A înţeles că porumbelul pe care l-a visat simboliza desfrânata care-l vizitase.
A doua zi dimineaţă, Pelaghia s-a dus din nou la episcop. „Bine ai venit, fiica mea!", i-a zis cu bunătate acela. „N-am făcut bine că te-am alungat ieri. Iartă-mă!" Atunci ea, cu mare smerenie şi zdrobire a inimii, i-a mărturisit viaţa ei păcătoasă. S-a hotărât să împartă săracilor bogăţiile dobândite prin trăirea ei desfrânată. Apoi, după ce s-a pocăit, a imitat-o pe Sfânta Maria Egipteanca. S-a dus şi s-a închis într-o peşteră, pentru a-şi întregi pocăinţa departe de poftele lumii. Acolo se hrănea cu pâine şi apă. Atât de mult s-a curăţit, încât s-a mântuit şi, după ce a murit, moaştele ei răspândeau mireasmă.
(învăţături patristice ale părintelui Filothei, pp. 228-232)
19 Colimvitră (n. gr. kolynvithra = colimvitră, cristelniţă). în ritualul bisericesc ortodox este un vas mare, de obicei de forma unei cupe, umplut până la jumătate cu apă, în care preotul afundă copilul la botez.
143
Să nu ne întristăm atunci când alunecăm şi cădem în păcat
Atunci când alunecăm şi cădem în vreun păcat, să nu ne întristăm. Să ne întristăm când stăruim în acel păcat. Căci de multe ori se întâmplă ca şi cei desăvârşiţi să cadă. însă atunci când omul stăruieşte în păcat, fără să fie cercetat de conştiinţa lui, sufletul său moare. în cazul acesta tristeţea pe care o simţim pentru păcatele noastre este socotită de Dumnezeu ca lucrare curată. însă cel care cade a doua oară cu nădejdea vicleană că se va pocăi, fără să arate vreo urmă de pocăinţă sinceră, acela merge în faţa lui Dumnezeu din rău în mai rău, cu şiretenie şi vicleşug, şi vine deodată moartea la el, şi nu apucă, aşa cum nădăjduia, să se pocăiască sincer de faptele lui.
(Antologia Sfântului Isaac Sirul, p. 47)
Tristeţea adâncă pe care o simţim pentru păcatele noastre
Fiul lui Dumnezeu S-a lăsat răstignit pe cruce pentru păcătoşi. Toţi păcătoşii, deci, să avem îndrăzneală să ne pocăim. Pentru că dacă doar semnele pocăinţei regelui Ahab20 au oprit mânia lui Dumnezeu
20 Ahab a împărăţit în Israel, la Samaria, în timpul prorocului Ilie, vreme de 22 ae ani. Nimeni n-a mai fost ca Ahab, care şi-a vândut sufletul, fiind amăgit de femeia lui, Izabela, şi a săvârşit fapte neplăcute lui Dumnezeu. A zidit un templu şi un jertfelnic în cinstea lui Baal şi a săvârşit crime şi alte fapte rele. însă, atunci când prorocul Ilie i-a prevestit nenorocirile cumplite care-l aşteaptă pe el şi familia lui, a arătat pocăinţă: şi-a sfâşiat hainele, a îmbrăcat veşmânt de doliu şi a postit. Prin aceste semne de smerenie a depărtat mânia lui Dumnezeu" (Vezi 3 Regi, 16-22).
144
pentru faptele săvârşite de el, cu mult mai mult îl vom îmblânzi pe Dumnezeu, dacă pocăinţa noastră este sinceră şi nu este doar de suprafaţă. Şi dacă doar semnele smereniei au depărtat mânia lui Dumnezeu de acela a cărui pocăinţă nu era sinceră, cu atât mai mult o va depărta de noi, care ne căim cu adevărat pentru păcatele noastre. Tristeţea adâncă pe care o simţim pentru păcatele noastre este suficientă pentru a ne izbăvi, chiar dacă nu depunem eforturi trupeşti.
(Antologia Sfântului Isaac Sirul, p. 47)
Starea acelui tânăr, care a risipit toată averea sa şi a căzut în cele mai mari răutăţi, era mai rea decât a unui om nebun şi bolnav. Dar, întrucât a avut voinţă, a devenit om nou doar prin dispoziţia bună şi prin schimbarea stării sale. Aşadar când a spus „mă voi întoarce la tatăl meu", cuvântul acesta i-a adus toate lucrurile bune sau mai bine zis nu doar cuvântul, ci şi fapta care a urmat cuvântului. Deoarece n-a zis „mă voi întoarce" şi a rămas acolo unde era, ci a zis „mă voi întoarce", şi s-a întors şi a umblat pe tot acel drum al întoarcerii. Aşa să facem şi noi, şi dacă am plecat într-o ţară străină, să ne întoarcem la casa noastră părintească şi să nu şovăim din pricina drumului lung.
Fiindcă dacă vrem, întoarcerea va fi uşoară şi foarte grabnică, doar să lăsăm în spatele nostru ţara străină şi vrăjmaşă. Să lăsăm deci păcatul, pentru a ne
145
întoarce degrabă în casa părintească. Pentru că tatăl nostru este blând şi, dacă ne pocăim, nu ne va cinsti mai puţin decât pe ceilalţi, ci şi mai mult ne va cinsti, de vreme ce şi pe fiul risipitor tatăl lui l-a cinstit atunci mult mai mult. Pentru că şi acela era foarte mulţumit că şi-a redobândit fiul.
Cum să mă întorc?, vei întreba. Fă doar începutul şi totul e terminat! încetează răutatea, nu merge mai departe, şi deja le-ai izbutit pe toate. Fiindcă după cum se întâmplă cu bolnavii, când faptul că boala nu se înrăutăţeşte poate însemna că încep să se însănătoşească, aşa şi cu răutatea. Nu înainta în răutate şi orice are legătură cu viclenia s-a terminat. Şi dacă faci asta două zile, a treia zi vei rămâne departe de păcat mai uşor. Şi după trei zile vor urma alte zece şi apoi douăzeci, o sută, întreaga viaţă. Căci cu cât înaintezi, vei vedea mai uşor drumul şi te vei opri în vârf, şi te vei desfăta cu multe frumuseţi. Pentru că şi atunci, când s-a întors acel fiu risipitor, au urmat cântări, dansuri şi sărbătoare. Şi tatăl, care trebuia să-l pedepsească pe fiul său pentru că şi-a risipit nesăbuit averea şi pentru că a plecat atât de departe, n-a făcut nimic din toate astea. L-a primit cu bucurie şi nici măcar nu l-a mustrat, ci l-a îmbrăţişat, l-a sărutat, a înjunghiat viţelul, l-a îmbrăcat cu veşminte noi şi l-a împodobit cum se cuvine.
Având deci aceste exemple, să arătăm curaj şi să nu deznădăjduim.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, PGB 17, pp. 34-36)
146
Dacă ţi se rupe mantaua, o arunci?
Un ostaş l-a întrebat pe avva Mios dacă Dumnezeu primeşte pocăinţa omului. Avva, după ce l-a catehizat cu cuvinte de folos, l-a întrebat: „Spune-mi, dragul meu, dacă ţi se rupe mantaua, o arunci?". Acela a răspuns: „Nu, ci o cos şi continui să o port". Atunci avva i-a zis: „Deci dacă ţie îţi pare rău de mantaua ta, lui Dumnezeu nu-i va părea rău de făptura Lui?"
(Avva Mios, vezi Părinţii au spus, p. 176)
Adu-ţi aminte de „virtuoşii" care au căzut
Adu-ţi aminte de câţi oameni puternici şi virtuoşi au căzut şi smereşte-te pentru virtuţile pe care le ai. Adu-ţi aminte de cei din vechime, care au căzut în păcate grele şi s-au pocăit, şi de câte cinstiri înalte au fost învredniciţi după aceea de Dumnezeu, şi vei prinde curaj în pocăinţa ta.
(Antologia Sfântului Isaac Sirul, p. 50)
Atunci când omul izbuteşte să trăiască o viaţă virtuoasă, prin nevoinţe şi purtare bună, şi toţi ştiu că este evlavios şi cu frică de Dumnezeu, şi se întâmplă să cadă în păcat, aceasta este o greşeală. Căci a urcat în înălţimile cerului şi apoi a căzut în prăpastia iadului, însă chiar dacă a căzut, să nu deznădăjduiască şi să nu
147
cadă cu totul în adâncimile pierzaniei, ci să privească în sus, să îndrepte greşeala păcatului prin pocăinţă şi să nu fie cuprins de închipuirile lui viclene zicând că în felul acesta, va urca din nou acolo unde a fost la început. Prorocul spune: „întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mântuiţi" (Isaia 45,22).
(Sfântul Ioan Gură de Aur, PGB 7, p. 522)
Să-ţi reînnoieşti sufletul în fiecare zi
întrucât păcătoşii sunt oameni şi e firesc să păcătuiască în fiecare zi, Sfântul Pavel îi mângâie pe aceştia, spunându-le: „să vă schimbaţi prin înnoirea minţii" (Pavel 12, 2). întocmai cum facem cu casele noastre, pe care le curăţăm şi le reînnoim mereu atunci când se învechesc, aşa să facem şi cu sinele nostru. Ai păcătuit astăzi? Ţi-ai murdărit sufletul? Nu deznădăjdui, nici nu-ţi pierde curajul, ci reînnoieşte-ţi sufletul prin pocăinţă, prin lacrimi, prin spovedanie şi fapte bune. Şi să nu încetezi niciodată să faci asta.
Dar cum vom putea face asta? „Văzând ce vă este de folos şi cunoscând care este voia lui Dumnezeu, ce este plăcut şi desăvârşit în faţa lui Dumnezeu." Ne vom întreba cine nu ştie ce-i este de folos şi care este voia lui Dumnezeu? Cel care este mişcat de lucrurile trecătoare, cel ce crede că bogăţia este de invidiat şi urăşte sărăcia, cel care caută puterea
148
pământească, cel ce se încredinţează slavei lumeşti, cel ce se crede important, clădind case strălucitoare, cumpărând morminte luxoase, având foarte mulţi robi şi fiind însoţit de mulţime de slujitori. Acesta nu cunoaşte nici ce îi este de folos, nici care este voia lui Dumnezeu. Fiindcă acestea două ceea ce ne este cu adevărat de folos şi voia lui Dumnezeu una sunt. Căci Dumnezeu vrea ceea ce ne este de folos şi ceea ce vrea Dumnezeu ne este de folos.
Care sunt lucrurile pe care le vrea Dumnezeu? Să trăim sărăcăcios, cu smerenie, nesocotind slava lumească, cu înfrânare, nu în desfătări păcătoase. Cu nevoinţe, nu cu lejeritate. Cu tristeţe, nu cu petreceri şi râsete. Şi cu toate cele pe care le-a rânduit Dumnezeu. Dar cei mai mulţi oameni le socotesc pe aceste lucruri ciudate şi îndepărtate. Atât de departe sunt de a cunoaşte că ceea ce le este de folos este ceea ce voieşte şi Dumnezeu.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, PGB 17, pp. 440-442)
Bine este să nu încerci răutatea. Dar dacă ai încercat-o, după aceea să te fereşti de răutate ca de o rană otrăvitoare. Dacă ai fost târât de vrăjmaş şi ai primit în sufletul tău pofta neruşinată, să nu stăruieşti să înaintezi în păcat. însă dacă ai păţit şi asta, să nu rămâi alipit de răutate.
(Sfântul Vasile cel Mare, PGB 7, p. 468)
149
Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe:
ce să fac dacă am căzut în păcat, avva?
să te ridici.
m-am ridicat şi iarăşi am căzut.
ridică-te iarăşi şi iarăşi.
până când?
până ce te va afla moartea: fie în ridicare, fie în cădere. în starea în care se află omul când moare, în aceea va fi judecat.
(Avva Sisoe, PGB, 1, p. 682)
Când se întâmpla să păcătuiesc, îmi mărturiseam păcatele şi tot ce era rău pleca
Nu există lucru mai înalt decât pocăinţa şi spovedania. Această taină i-a fost dată omului de Dumnezeu, în marea Sa iubire. Pe această cale desăvârşită omul se izbăveşte de păcat. Mergem, ne spovedim, simţim comuniunea cu Dumnezeu, vine bucuria în noi, pleacă vinovăţia. în Ortodoxie nu există cale fără ieşire. Nu există, pentru că există duhovnicul, care are harul de a vindeca. Duhovnicul este foarte important!
Eu de mic copil făceam aşa, şi aşa fac şi acum. Când se întâmpla să păcătuiesc, îmi mărturiseam păcatele şi tot ce era rău pleca. Pluteam de bucurie. Sunt păcătos, neputincios. Alerg la îndurarea lui Dumnezeu, mă
150
izbăvesc, mă liniştesc, le uit pe toate. în fiecare zi mă gândesc că păcătuiesc, dar mă rog la Dumnezeu, i le mărturisesc pe toate şi nu le închid în mine.
(Viaţa şi cuvintele părintelui Porfirie, p. 355)
Atunci când cădem în păcat, să nu rămânem acolo
Atunci când drepţii, înţelepţii, cei cuminţi, văd un păcătos că se pocăieşte, se bucură şi sunt mulţumiţi. Dar cel mai mult se bucură îngerii din ceruri. Deci niciunul dintre noi să nu amâne să se pocăiască, ci să ne grăbim şi, după ce ne mărturisim cu sinceritate păcatele, să fim încredinţaţi că Dumnezeu le va ierta. Nu vom mai avea păcate. Numai să ne rugăm ca pe viitor să nu mai păcătuim. Dar iarăşi, ca oameni ce suntem, dacă păcătuim din nou, să ne pocăim îndată şi să alergăm la spovedanie. Dacă se întâmplă vreodată să cădem pe drum, rămânem pe jos, căzuţi? Nu ne ridicăm? La fel, şi atunci când cădem în păcat, să nu rămânem acolo, ci să ne ridicăm, şi Dumnezeu ne va izbăvi. Ne va da mâna şi ne va spune: „Scoală-te!". (învăţături patristice ale părintelui Filothei, p. 222)
Ai păcătuit de o mie de ori? De o mie de ori pocăieşte-te!
Dumnezeu a ales ca exemplu pe cei mai faimoşi păcătoşi, încât niciunul dintre cei din generaţiile viitoare să nu deznădăjduiască pentru mântuirea
151f
lui. Eşti lipsit de evlavie? Gândeşte-te la vrăjitori. Eşti răpitor? Gândeşte-te la vameş. Eşti mizerabil? Gândeşte-te la desfrânată. Eşti ucigaş? GSndeşte-te la tâlhar. Eşti nelegiuit? Gândeşte-te la hulitorul Pavel, care după aceea a devenit evanghelist, care mai înainte era buruiană, iar apoi a devenit spic de grâu; mai înainte era lup, iar apoi a devenit păstor; mai înainte era plumb, iar apoi a devenit aur; mai înainte era pirat şi scufundător de corăbii, iar apoi a devenit cârmuitor al Bisericii; mai înainte era tăietor de vie, iar apoi a devenit săditor; mai înainte dărâma biserici, iar apoi le zidea. Ai văzut deci răutatea înfricoşătoare, ai văzut şi virtutea. Ai văzut nesocotinţa robului, ai văzut şi iubirea de oameni a Stăpânului. Să nu-mi spui, aşadar, „sunt hulitor, sunt prigonitor, sunt mizerabil". Pentru toate acestea ai exemplele corespunzătoare. Poţi să ancorezi pe orice ţărm vrei. Vrei să ancorezi în Noul Testament? în Vechiul Testament? în Noul Testament se află Pavel, iar în Vechiul Testament, Da vid. Nu găsi pretexte, nu şovăi! Ai păcătuit? Pocăieşte-te! Ai păcătuit de o mie de ori? De o mie de ori pocăieşte-te!
(Sfântul Ioan Gură de Aur, PGB 7, p. 490)
Atâta vreme cât respiri, pocăieşte-te, şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu te va izbăvi
Să te ungi mereu cu leacurile pocăinţei, pentru a închide rana păcatului. Căci ştiu cât de mare este deznădejdea conştiinţei tale. Diavolul stă deasupra
152
ta, legănându-şi sabia şi zicând: „în toată tinereţea ta ai săvârşit fapte neruşinate. Ţi-ai risipit toată viaţa. La început cu desfrânatele, apoi ai furat, ai fost lacom, ai spus minciuni, ai dat mărturie mincinoasă, ai hulit. Ce nădejde de mântuire mai ai? Eşti pierdut. Bucură-te, deci, de viaţa care ţi-a mai rămas!". Acestea sunt cuvintele diavolului. însă ale mele sunt dimpotrivă, altele: „Eşti pierdut? Poţi, totuşi, să te izbăveşti. Ai săvârşit adulter? Poţi, totuşi, să fii iertat. Ai căzut? Poţi, totuşi, să te ridici. Pocăinţa ta este mică, însă mare este iubirea de oameni a Stăpânului. Ai ucis pe cineva? Pocăieşte-te, schimbă-ţi mintea... Şi atâta vreme cât respiri, chiar dacă ai păcătuit până în ultima zi, pe patul de moarte, când sufletul se pregăteşte să iasă de pe scena acestei vieţi, chiar şi în clipa aceea să te pocăieşti. Tristeţea provocată de durere şi de moarte nu înrâureşte iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
Să nu-mi spui: „Cum şi în ce fel pot să mă spovedesc în ultima mea zi, fiind plin de răni şi boli?". Poţi face asta foarte bine. Roagă-te, fă milostenii, în testament lasă o parte din averi săracilor. Tu te duci dincolo, iar lucrarea ta va rămâne aici. Să nu-mi spui: «Cum o să mă mântuiesc?". Atunci când Dumnezeu face ceva, să nu te întrebi cum o face. Atunci când El vindecă, nu deznădăjdui. Doctorul stă în picioare, taie, curăţă rana, pune leacuri, şi nu te întrebi în ce fel te vindeci.
Deci dacă ai încredere în meşteşugul semenului tău, nu te încrezi în iubirea de oameni a lui Dumnezeu? Nu întreba cum, ci minunează-te! Te
153
întreb aşadar: cum s-a mântuit tâlharul? Acesta, care şi-a risipit întreaga viaţă pe jafuri şi crime? A spart ziduri, a furat bogăţii şi nu s-a pocăit cât a trăit pe pământ, înainte de a fi răstignit. A fost osândit de oameni, dar încununat de Dumnezeu. Nu era încredinţat nici pentru viaţa lui, dar s-a încredinţat că va intra în împărăţia cerurilor. Le-a pierdut pe cele de aici, dar le-a câştigat pe cele de dincolo. Spune-mi, în ce fel? Printr-un singur cuvânt. Căci ce a spus? „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta" (Luca, 23,42). Şi cuvântul lui s-a dovedit puternic. Şi nu s-a dovedit puternic doar cuvântul său, ci şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, care, împreună cu pocăinţa, l-a făcut pe tâlhar locuitor al Raiului. Cum? Nu ştiu. Nu căuta să afli calea vindecării. Roagă-l doar pe doctor să te scape de boală. îndrăzneşti să-l întrebi în ce fel o va face? Dumnezeu este Cel ce face asta.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, PGB 7, pp. 490-492)
Nu e de ajuns să scoatem doar săgeata.
Trebuie să punem şi leacuri pe rană
Rogu-vă, deci, să vă treziţi şi să vă întoarceţi privirea spre soarele dreptăţii. Niciun om adormit nu poate vedea soarele, nici să-şi odihnească privirea cu frumuseţea razelor lui. Ceea ce poate vedea acesta se află doar în visele lui. De aceea avem nevoie de spovedanie amănunţită şi de multe lacrimi, şi pentru că păcătuim fără să ne mustre conştiinţa, şi pentru
154
că păcatele noastre sunt mari şi grave din punct de vedere al puterii omeneşti de iertare [...] Cu toate acestea, chiar dacă păcatele sunt mai grave decât puterea de a le ierta, să ne pocăim, şi ne vom bucura de cununile pocăinţei noastre. Şi când spun pocăinţă, nu mă gândesc doar să ne depărtăm de răutăţile pe care le-am făcut până acum, ci să arătăm fapte bune mai mari. Căci Sfânta Scriptură spune: „Faceţi deci roadă vrednică de pocăinţă" (Matei 3, 8). Cum vom face asemenea roadă? Dacă săvârşim virtuţile corespunzătoare faptelor rele pe care le-am făcut.
De pildă: Ai furat lucruri străine? Dă-le acum şi pe ale tale. Te-ai dedat timp îndelungat desfrânării? Să stai departe acum şi de femeia ta într-o anume zi, înfrânându-te. I-ai insultat şi i-ai lovit pe cei din jurul tău? Acum să-i binecuvântezi pe cei ce te insultă şi să fii binefăcător cu cei ce te lovesc. Pentru a ne însănătoşi, nu e de-ajuns să scoatem doar săgeata, ci trebuie să punem şi leacuri pe rană. Ai trăit până acum în desfătări şi beţie? Acum să posteşti şi să bei doar apă, pentru a răscumpăra vătămările provocate de obiceiurile tale de dinainte. Ai privit frumuseţe străină cu cuget de desfrânare? Acum să nu mai priveşti deloc femeia, pentru a fi mai în siguranţă.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, PGB 9, pp. 336-338)
Rogu-vă, deci, chiar dacă nimeni nu vede ce facem, fiecare dintre noi să pătrundă în conştiinţa lui şi să fie judecător pentru greşelile pe care le-a făcut. Şi dacă vrea să nu fie osândit în ziua înfricoşătoare
155
a Judecăţii, să ungă rănile cu leacul pocăinţei şi să-şi vindece bolile. Căci este cu adevărat posibil, chiar dacă cineva este plin de răni, să se însănătoşească. Fiindcă Domnul spune: „Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre" (Matei 6, 14-15).
Pentru că, aşa cum păcatele sunt şterse şi dispar prin botez, la fel vor dispărea şi prin pocăinţă. Pocăinţă înseamnă să nu repetăm faptele rele pe care le-am săvârşit. Cu cei care le repetă pe acestea „se întâmplă adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui"
(2 Petru 2, 22) [...]
Trebuie deci ca şi cu faptele, şi cu cugetul, să stăm departe de păcatele pe care le-am făcut şi, ţinându-ne departe de acestea, să punem ca leac pe rănile noastre virtuţile corespunzătoare păcatelor făcute. Vă explic ce vreau să spun: „Ai furat de la ceilalţi şi i-ai înşelat ca să aduni mai multe? Părăseşte furtişagul şi pune pe rana ta milostenie. Ai căzut cumva în desfrânare? Părăseşte desfrânarea şi pune pe rană leacul neprihănirii. L-ai vorbit de rău pe fratele tău şi l-ai vătămat? încetează să mai judeci pe ceilalţi şi pune pe rană leacul cuminţeniei.
Să aplicăm virtuţile corespunzătoare pentru fiecare din păcatele săvârşite şi să nu vedem lucrurile doar la suprafaţă.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, PGB 13, pp. 314-316)
156
Îţi voi spune acum cum devine cineva desăvârşit în pocăinţă, încât, auzind care este calea, să nu ai pretext să spui că n-ai cunoscut-o.
Ascultă deci. Te pocăieşti pentru vrăjitorie? Depărtează de tine orice urmă care-ţi aminteşte de aceasta. Nu lăsa lucrările vădite, îndeletnicindu-te cu cele ascunse. Te-ai lăsat de crime? înfrânează-ţi şi limba: să nu calomniezi, să nu vorbeşti de rău, să nu spui minciuni. Te pocăieşti pentru idolatrie? Fereşte-te de ghicitori, de preziceri, de superstiţii... Te pocăieşti de desfrânare? Osândeşte-o cu totul. Căci aceasta naşte toate formele de necuviinţă. Fereşte-te de râsul necuviincios, de vorbe spurcate, de fapte neruşinate şi de îmbuibarea pântecelui. Fiindcă acestea duc la desfrânare. Te pocăieşti pentru nedreptatea pe care ai săvârşit-o? Depărteaz-o cu totul. Căci din nedreptate vlăstăreşte părtinirea. Te pocăieşti pentru că ai mărturisit mincinos? încetează de tot minciuna şi furtişagurile. Căci minciuna este prăpastie, este treapta dinaintea mărturiei mincinoase.
Dacă te pocăieşti pentru vicleniile şi răutăţile pe care le-ai făcut, fereşte-te de mânie, de ură, de invidie. Împotriveşte-te laşităţii şi oricărui viciu. Dacă te Pocăieşti pentru purtare prostească, să nu mai mergi la teatre, dar să şi eviţi râsetele necuviincioase, acasă sau oriunde te-ai afla, şi petrecerile lumeşti, fiindcă acestea ne fac să ne întoarcem înapoi la neînţelepciune. Dacă, iarăşi, te pocăieşti pentru abaterea eretică de credinţă, să nu te mai apropii de eretici. Dacă te Pocăieşti pentru că eşti puţin credincios, să te fereşti
157
de adunările lumeşti. Iar dacă te pocăieşti pentru că eşti certăreţ şi osânditor, obişnuieşte-ţi limba să răspundă cu blândeţe.
(Sfântul Isaac Sirul, vol. 50 VII, p. 38)
Dumnezeu îţi iartă orice urmă de păcat
Dacă omul are mii de răni, însă se pocăieşte şi săvârşeşte binele, Dumnezeu i le iartă în aşa fel încât să nu se mai vadă nicio urmă, nicio pată din păcatele lui de dinainte.
Tu nu poţi, însă Domnul tău poate să-ţi ierte păcatele, chiar dacă sunt multe. Ascultă cu atenţie ce-ţi spun: îţi iartă păcatele în aşa fel, încât nu rămâne nicio urmă din ele. Desigur, pe plan trupesc nu se întâmplă asta, ci chiar dacă doctorul se străduieşte de nenumărate ori, chiar dacă pune leacuri pe rană, rana se vindecă, însă urmele tot rămân [...] Dar Dumnezeu, atunci când iartă păcatele noastre, nu lasă nicio urmă din ele, ci împreună cu sănătatea dăruieşte şi frumuseţea sufletului, împreună cu izbăvirea de pedeapsă, şi îl face pe păcătos drept, aşezându-l pe o treaptă cu cel care n-a păcătuit. Căci face ca păcatul să dispară, îl face inexistent, ca şi când n-ar fi fost săvârşit niciodată. Astfel, îl şterge de tot. Nu rămâne nicio urmă, niciun semn doveditor.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, PGB 30, pp. 302, 294-296)
158
Chiar dacă rana păcatului este adâncă şi îi provoacă omului nemuritor durerea morţii, dacă acesta cere ajutorul lui Dumnezeu, Care biruieşte patimile şi orice răutate, nu-i va rămâne nici urmă din rana sa.
(Sfântul Isidor Pelusiotul, PG 78, p. 637)
Mergeau la părinte îmbrăcaţi nepotrivit
Pe părintele Porfirie nu-l preocupa înfăţişarea exterioară a oamenilor. Asta au constatat-o cei care mergeau să-l viziteze, îmbrăcaţi nepotrivit. El privea cauzele cele mai adânci din suflet, fiindcă ştia că, dacă se rezolvă cele interioare ale omului, se vor îndrepta automat şi cele exterioare.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 167)
Să porţi o rochie puţin mai... scurtă
Elena K. povesteşte: „Odată, părintele Vitalie m-a întrebat:
ce rochie porţi când mergi la lucru?
I-am arătat o rochie foarte lungă, pe care o purtam la lucru.
şi oamenii de acolo ce spun?
îmi spun că mă îmbrac ca o maică.
atunci să porţi una puţin mai scurtă.
159
nu, părinte, o să mă simt prost.
mai bine nu spune nu. La lucru poţi merge şi cu o rochie mai scurtă. înfăţişarea ta exterioară poate deveni pricină de necazuri. Şi poate că nu le vei putea suporta. Se poate, de pildă, ca şeful tău să-ţi spună: „Ce-i cu hainele astea pe care le porţi? Ne faci de râs!". Important este ce se întâmplă aici (şi părintele Vitalie a arătat spre inimă), hainele sunt doar un camuflaj.
(Minunatul părinte Vitalie, p. 98)
Eliberarea de patimi Ce este eliberarea de patimi?
Eliberarea de patimi nu este atunci când demonii nu ne mai războiesc fiindcă atunci ar trebui să plecăm din lume, după cuvântul Apostolului -, ci atunci când, în vreme ce ne războiesc, noi nu mai putem fi vătămaţi. Războinicii îmbrăcaţi în veşminte de fier sunt ţintiţi cu arcul de potrivnicii lor, aud vuietul săgeţii, văd chiar şi săgeţile aruncate împotriva lor de vrăjmaşi, dar nu sunt răniţi datorită veşmintelor lor tari. Ei rămân nevătămaţi pentru că sunt ocrotiţi de veşmintele de fier. însă noi, purtând scutul sfintei lumini şi coiful mântuirii, şi înarmaţi cu toate faptele bune, să spargem zidurile întunecate ale demonilor. Căci curăţia o dobândim nu numai atunci când nu săvârşim răul, ci când distrugem cu totul răutăţile, încercând să le facem pe cele bune.
(Sfântul Diadoh al Foticeii, Filocalia I, p. 324)
Bolile şi amărăciunile Când suntem nemulţumiţi de bolile noastre trupeşti
Atunci când suntem nemulţumiţi de bolile trupeşti care ne lovesc, trebuie să ştim că sufletul nostru este încă înrobit de poftele trupului. Aşadar întrucât doreşte traiul bun, nu vrea să fugă de rele, dar simte şi mare supărare atunci când, bolnav fiind, nu se poate bucura de lucrurile frumoase ale vieţii. însă dacă primeşte cu bucurie necazurile bolii, atunci arată că nu este
160
departe de hotarele eliberării de patimi. De aceea, atunci şi moartea îl aşteaptă cu bucurie, datorită vieţii virtuoase pe care a trăit-o.
(Sfântul Diadoh al Foticeii, Filocalia I, p. 300)
ce înseamnă „Rai bun21!", părinte?
să mergi cu bine în Rai.
Poate însemna, părinte, „Să mergi în Raiul bun"?
ai auzit tu vreodată vorbindu-se despre Raiul rău? Oricum, pentru ca omul să meargă în Raiul cel dulce trebuie să îndure aici multe amărăciuni, ca să aibă în mână paşaportul încercărilor. Ce se întâmplă
21 „Rai bun!" este o urare folosită de creştinii greci, care are sensul: «Să ajungi cu bine în Rai" (nota trad.).
161
în spitale? Ce drame! Ce dureri suferă lumea! Câte mame, sărmanele, fac operaţii, se gândesc la copiii lor şi sunt îngrijorate pentru familiile lor! Câţi capi de familie au cancer, fac raze şi ce chinuri îndură! Nu pot munci, trebuie să plătească chiria, au o grămadă de cheltuieli! Unii sunt sănătoşi şi n-o pot scoate la capăt, darămite să nu fii sănătos şi să trebuiască să munceşti, pentru a răspunde cât de cât îndatoririlor tale! Mult mă apasă problemele oamenilor. Câte aud în fiecare zi! Chinuri nesfârşite, greutăţi! [...] Am toată ziua gura amară iar seara mă duc nemâncat să mă odihnesc puţin. Simt multă oboseală trupească, dar şi odihnă lăuntrică.
părinte, boala ne este întotdeauna de folos?
da, mereu ne este de mare folos. Bolile îi ajută pe oameni să se izbăvească, atunci când nu au virtuţi. Mare lucru este sănătatea, dar binele pe care îl aduce boala, sănătatea nu-l poate da! Binele duhovnicesc este o mare binefacere, foarte mare! îl curăţeşte pe om de păcat, şi deseori îi asigură şi răsplată. Sufletul omului este ca aurul, iar boala este ca focul care-l curăţeşte. Apostolul Pavel spunea: „Puterea mea în boală se desăvârşeşte". Cu cât mai mult este chinuit omul de vreo boală, cu atât mai mult se curăţeşte şi se sfinţeşte, e de-ajuns să aibă răbdare şi să primească boala cu bucurie.
Unele boli necesită doar puţină răbdare, şi Dumnezeu le îngăduie, pentru ca omul să ia o mică răsplată şi Acela să-i şteargă câteva greşeli. Fiindcă boala trupească ajută la vindecarea bolii sufleteşti. O nimiceşte prin smerenia pe care o aduce. Dumnezeu
162
pe toate le foloseşte spre bine. Orice îngăduie este pentru folosul nostru duhovnicesc. Ştie de ce are nevoie fiecare din noi şi ne dă unele boli, fie pentru a fi răsplătiţi, fie pentru a ne răscumpăra păcatele.
(Părintele Paisie Aghioritul, Cuvinte IV, p. 209
încercările îi ajută pe oameni să-şi revină
părinte, am aflat de necazurile celor din familia mea. Se vor termina vreodată chinurile lor?
ai răbdare, soră, şi nu-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu. După cum am înţeles din toate încercările prin care trece familia ta, Dumnezeu vă iubeşte şi îngăduie toate aceste încercări pentru o curăţire duhovnicească completă a familiei. Dacă cercetăm lumeşte încercările familie tale, păreţi nefericiţi. însă dacă le cercetăm duhovniceşte, sunteţi fericiţi, iar în viaţa de dincolo vă vor invidia cei care se consideră fericiţi în viaţa de aici. în felul acesta fac şi părinţii tăi, deşi nu cunosc sau nu înţeleg calea duhovnicească. Oricum, se ascunde o taină în încercările familiei tale, dar şi în ale altor familii, căci s-a făcut atâta rugăciune pentru ei! Fie ca Dumnezeu să pună capăt acestor încercări!
părinte, nu se poate ca oamenii să-şi revină pe altă cale, nu prin unele încercări?
înainte ca Dumnezeu să îngăduie să se întâmple o încercare, a lucrat pe o cale bună, dar oamenii nu L-au înţeles, şi de aceea mai apoi îngăduie încercarea. Vedeţi, şi când un copil este neastâmpărat, la început
163
tatăl lui îl ia cu binişorul, îi face poftele, dar dacă nu se schimbă, atunci se poartă aspru cu el, pentru a-l îndrepta. Aşa şi Dumnezeu, uneori, când cineva nu înţelege de bine, îi dă o încercare, ca să-şi revină. Dacă n-ar exista puţină durere, boli etc., oamenii ar deveni fiare. Nu s-ar apropia deloc de Dumnezeu.
Viaţa de aici este mincinoasă şi scurtă. Puţini sunt anii ei. Şi e o fericire că sunt puţini, căci vor trece repede amărăciunile care ne vor vindeca sufletele ca leacurile amare. Doctorii, atunci când sărmanii bolnavi au dureri cumplite, le dau leacuri amare, fiindcă prin acele leacuri se vor însănătoşi, nu prin unele dulci. Vreau să spun că sănătatea vine prin amărăciune, iar mântuirea sufletului iese tot din amărăciune.
(Părintele Paisie Aghioritul, Cuvinte IV, p. 192)
Cum răbda durerile părintele Paisie
Atunci când ne loveşte o boală, bine este să ne încredinţăm cu totul lui Dumnezeu. Să ne gândim că sufletul nostru are mai multă nevoie de răbdare şi slăvire a durerilor decât de un trup puternic prin care să putem face mari nevoinţe trupeşti, care ne pot duce însă la mândrie, căci ne vom gândi că dobândim Raiul cu sabia noastră.
Ştiţi de câţi ani am dureri, uneori suportabile iar alteori insuportabile? Câte am tras, mai întâi din pricina bronşitei astmatice şi apoi din pricina operaţiei pe care am făcut-o! Apoi au început
164
necazurile cu intestinele. După aceea o jumătate de an am petrecut-o suferind de discopatie. Aveam dureri mari. Nu puteam să mai fac metanii, îmi era greu să mă îngrijesc şi pe mine, deşi trebuia să mă îngrijesc de lumea care venea. Mai târziu mi-a apărut ceva grav la burtă. Mi-au zis că e hernie. Când oboseam, mă durea şi îmi amorţea. într-o zi, în ajunul Sfântului Pantelimon, burta îmi era amorţită şi mă durea. Trebuia însă să mă duc la schit, la privegherea de toată noaptea. Mi-am spus: „Voi merge orice s-ar întâmpla", fiindcă trebuia să mă duc. în timpul privegherii m-am gândit să mă aşez puţin, dar mi-am zis: „Dacă mă aşez eu în strană, se vor aşeza toţi", şi am preferat să nu mă aşez deloc.
După doisprezece ore, cât a ţinut privegherea, am simţit că boala se înrăutăţeşte. După ce m-am întors la chilie, n-am apucat bine să intru înăuntru, că a bătut clopotul. „Părinte, deschide!", am auzit pe cineva strigând. „Bine, bine, am zis, acum o vom lua de la capăt!". Şi într-adevăr, peste puţin au venit alţi vizitatori. Seara, după ce am terminat cu aceştia, am văzut că durerea dispăruse cu totul. în ziua următoare, deşi mă odihnisem, a apărut iarăşi! Apoi mă împiedica şi mă durea, dar îmi părea şi bine. De vreme ce Hristos ştia de durere, ştia că mă şi ajută, şi de aceea o îngăduia. Cinci ani a ţinut asta. Ştii ce greu a fost?
dar atunci când aţi avut probleme cu picioarele, părinte?
Asta a fost altceva. Nu puteam sta în picioare.: „când venea lumea, oboseam. Acestea au trecut, dar
165
după aceea a venit hemoragia. Ulcer la stomac, mi-au zis. Altă poveste... Sunt şapte ani de când petrec în hemoragii, în dureri... Dar nu-i nimic, să vă rugaţi doar pentru sănătatea sufletului meu. Eu mă bucur că Dumnezeu m-a învrednicit cu acest dar şi nu vreau să mi-l ia. Slavă lui Dumnezeu! Dumnezeu o îngăduie pentru a mă ajuta în felul acesta. Astfel dăm examene la răbdare. Acum unul, apoi altul... „Trebuie să avem răbdare". Pentru că dacă noi, care avem puţină frică de Dumnezeu, nu avem răbdare, ce se va întâmpla cu cei din lume? Deşi văd că mulţi laici ne întrec în virtute.
Părinţii mei îmi spuneau că farasioţii, când se îmbolnăveau, nu alergau imediat la părintele Arsenie (devenit mai târziu sfânt) să-i vindece. Răbdau mai întâi durerile, pe cât puteau, în funcţie de rezistenţa pe care o aveau, fiindcă socoteau că suferinţele sunt o binecuvântare. „Să-mi chinuiesc şi eu puţin sufletul pentru Hristos, ziceau, căci Hristos a îndurat atât de multe pentru a mă mântui". Şi, când vedeau că treburile nu mai merg bine şi că familiile lor suferă, doar atunci mergeau la părintele Arsenie pentru a-i vindeca. Vezi ce râvnitori erau? Dacă aceia, care erau mireni, gândeau în felul acesta, eu, ca monah, cum trebuie să gândesc? Hristos a spus: „Prin răbdare vă veţi zidi sufletele". Vedeţi, Dumnezeu nu S-a mulţumit atât de mult cu milosteniile lui Iov, pe când avea toate bunătăţile, cât S-a mulţumit cu răbdarea avută de el în vremea încercărilor.
(Părintele Paisie Aghioritul, Cuvinte IV, pp. 213-215)
166
Asceza să se facă cu discernământ şi la vremea potrivită
Mintea risipită este adunată prin studiu, prin priveghere, prin rugăciune. Pofta neruşinată este alungată prin post şi trudă trupească. Mânia este oprită de psalmodiere, de îndelunga-răbdare şi de iubire. Toate acestea însă, trebuie să se facă cu discernământ şi la vremea potrivită. Strădania nepotrivită şi necugetată este de obicei scurtă şi mai mult vătămătoare decât de folos.
Avva Sisoe, care era înzestrat cu mult discernământ, povăţuia iarăşi: „Să alegi, frate, lucrarea uşoară şi făcută cu discernământ, decât pe cea obositoare, pe care degrabă o vei părăsi".
(Patericul Editura V. Rigopoulos, pp. 316-318)
Să nu te mândreşti cu asceza pe care o faci
Pentru curăţia inimii trebuie să le facem pe toate, să nesocotim banii, să răbdăm cu mulţumire
22 Asceza (gr. askeo = a se antrena, a instrui) sau ascetism este practica abţinerii (controlul patimilor unei persoane şi a instinctelor de bază) pentru a se mântui. Cu toate că practica ascezei este adesea asociată în exclusivitate cu monahismul, toţi credincioşii simt datori să practice forme mai uşoare de asceză prin rugăciune, post şi pocăinţă.
167
posturi şi privegheri, să ne îndeletnicim cu lecturi şi psalmodieri. Să ne îngrijim de curăţia inimii şi atunci când se întâmplă vreodată ca, din pricina preocupărilor necesare, să fim împiedicaţi a ţine postul obişnuit sau a lectura din cărţile sfinte. Fiindcă nu contează atât de mult folosul postului, cât vătămarea provenită din mânie, şi nu contează atât de mult folosul lecturării, cât vătămarea provenită din nesocotirea şi întristarea fratelui nostru. întrucât, după cum am spus, posturile, privegherile, studierea Scripturilor, lepădarea de bogăţii şi de lume, nu înseamnă desăvârşire, ci mijloacele prin care o cucerim. Aşadar, în zadar ne mândrim cu postul, cu privegherea, cu lepădarea de cele lumeşti şi cu lecturarea Scripturilor, dacă nu izbutim să dobândim iubire de Dumnezeu şi de aproapele. Căci cel ce a dobândit iubirea, îl are în el pe Dumnezeu, şi mintea lui este mereu împreună cu Dumnezeu.
(Sfântul Casian Romanul, Filocalia I, p. 113)
Asceza este zădărnicită de slava deşartă
Omul nu poate îndepărta amintirile pătimaşe, dacă nu are grijă să scape de pofte şi mânie. Pofta o nimiceşte prin post şi priveghere, iar mânia o îmblânzeşte prin îndelungă-răbdare, neţinere de minte a răului şi milostenii. Căci din aceste două patimi sunt alcătuite aproape toate cugetele diavoleşti care aruncă mintea în mizerie şi pierzanie. Şi este cu neputinţă ca omul să biruiască aceste patimi, dacă
168
nu trece mai presus de mâncăruri, bani şi slavă lumească şi dacă nu le nesocoteşte pe acestea, şi dacă nu nesocoteşte chiar şi trupul său, neîmpotrivindu-se celor care vor să-l pălmuiască.
Este foarte necesar să facem precum cei care se află în primejdie pe mare şi îşi aruncă lucrurile în apă, datorită vânturilor şi valurilor puternice. Dar să fim atenţi ca nu cumva să aruncăm lucrurile în văzul lumii (ca să ne laude), fiindcă în felul acesta vom fi lipsiţi de răsplată, şi ni se va întâmpla alt naufragiu, mai rău decât cel dinainte, din pricina vântului demonic al slavei deşarte. Din acest motiv, Domnul nostru, în Evanghelii, spune: „Luaţi aminte, ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor, ca să nu fiţi văzuţi de ei; astfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri" (Matei 6,1). Şi iarăşi: „Când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor" (Matei 6, 5).
(Sfântul Casian Romanul, Filocalia I, p. 74)
Să te îndeletniceşti cu virtutea care ţi se potriveşte mai bine
Un monah tânăr i-a cerut sfat avvei Nisterie:
cu ce virtute să mă îndeletnicesc, părinte, ca să mă mântuiesc?
cu cea care ţi se potriveşte mai bine, i-a răspuns înţeleptul părinte.
169
Fratele l-a privit cu nedumerire. Atunci avva i-a explicat:
sfânta Scriptură, fiule, ne spune căAvraam a fost îndeosebi iubitor de oaspeţi şi Dumnezeu l-a ocrotit. David iubea cel mai mult smerenia şi Dumnezeu l-a învrednicit cu slavă. Alege deci şi tu o virtute, pe care şi-o doreşte sufletul tău şi care crezi că ţi se potriveşte. După aceea lucrează această virtute cu toată râvna şi te vei mântui.
(Patericul, Editura V. Rigopoulos, p. 317)
Ce facem atunci când nu putem găsi călăuză duhovnicească? Mai întâi putem să ne îndreptăm spre cărţi. în Rusia secolului al XV-lea, Sfântul Nil Sorski se plângea într-un text de-al lui de lipsa călăuzitorilor duhovniceşti harismatici. însă în vremea lui erau oricum mai mulţi decât în vremea noastră! „Căutaţi cu atenţie", povăţuieşte el, „un duhovnic virtuos şi îmbunătăţit". Şi continuă: „însă dacă un asemenea dascăl nu poate fi găsit, Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să ne îndreptăm spre Sfintele Scripturi şi să-L ascultăm vorbindu-ne pe însuşi Domnul nostru". Dar întrucât mărturia Sfintelor Scripturi este imposibil de despărţit de mărturia continuă a Sfântului Duh în viaţa Bisericii, trebuie să ne îndreptăm spre lucrările Părinţilor, şi mai ales
170
spre „Filocalie". Aici însă ne pândeşte o primejdie evidentă. Duhovnicul se adaptează stării interioare a fiecărui om, pe când cărţile oferă tuturor aceeaşi povaţă. Cum vom distinge, deci, dacă un anumit text este potrivit în cazul nostru concret? Chiar dacă nu putem găsi un părinte duhovnicesc în deplinul sens al cuvântului, trebuie cel puţin să încercăm să găsim pe cineva mai experimentat decât noi, capabil să ne îndrume în lectură.
Iarăşi, putem lua învăţătură din locurile sfinte, unde harul dumnezeiesc se simte în mod deosebit. Mulţi creştini ortodocşi, înainte de a lua o hotărâre importantă din viaţa lor, şi întrucât nu pot găsi un duhovnic potrivit, obişnuiesc să meargă în pelerinaje la Ierusalim sau în Sfântul Munte, la vreo mănăstire sau la mormântul vreunui Sfânt, pentru a cere luminare de la Dumnezeu. Acesta este modul prin care eu însumi am luat unele hotărâri foarte importante din viaţa mea.
Apoi, putem învăţa din comunităţile bisericeşti care dispun de o predare dreaptă a vieţii duhovniceşti, în cazul în care nu avem un dascăl personal, mediul monahal poate funcţiona ca un părinte duhovnicesc.
Putem fi influenţaţi de rânduiala canonică a programului cotidian, care conţine perioade de rugăciune de obşte şi rugăciune săvârşită în tăcere, însoţite de lucrări manuale, studiu şi odihnă. Aceasta pare să fie calea principală prin care Sfântul Serafim de Sarov şi-a dobândit educaţia duhovnicească. O mănăstire bună întruchipează, într-o formă vie, moştenirea înţelepciunii multor Părinţi. Astfel încât,
171
nu numai monahii, dar şi vizitatorii care rămân acolo pentru o perioadă mai mică sau mai mare de timp, pot învăţa un mod duhovnicesc de viaţă şi pot fi călăuziţi de experienţa vieţii de obşte [...]
Există multe tipuri de părinţi duhovniceşti. Puţini dintre aceştia au harisma facerii de minuni, precum Sfântul Serafim de Sarov. Există însă nenumăraţi preoţi şi mireni care, deşi nu au harismele minunate ale vestiţilor Părinţi, sunt, cu toate acestea, capabili să le ofere oamenilor călăuzirea duhovnicească pe care o caută [...]
Mulţi oameni îşi închipuie că nu pot găsi un călăuzitor duhovnicesc. Asta se datorează deseori faptului că ei caută un tip special de om. Vor, de exemplu, un Sfânt Serafim de Sarov, şi astfel nu-i văd pe cei care în realitate îi trimite lor Dumnezeu. Deseori problemele bănuite de ei nu sunt atât de complicate şi în adâncul inimii lor cunosc deja răspunsul. însă răspunsul acesta nu le place, fiindcă cere din partea lor strădanie răbdătoare şi stăruitoare. Astfel, caută un „Dumnezeu mecanic", care doar printr-un cuvânt minunat va face orice lucru uşor. Aceşti oameni trebuie să fie ajutaţi să înţeleagă caracterul adevărat al călăuzitorului duhovnicesc.
(Episcopul Ware, The Inner Kingdom, pp. 147-149)
Când nu aveţi un duhovnic lângă voi
Vrăjmaşul nevăzut îl războieşte mereu pe creştin, însă se poate ca atunci creştinul să nu aibă lângă el un
172
doctor duhovnicesc, căruia să-şi deschidă inima, să-i spună durerea, să-i arate rana pe care i-a provocat-o vrăjmaşul, încât să primească de la el tratamentul potrivit (leacuri, poveţe, mângâieri, încurajări). în cazul acesta, adică atunci când nu are un doctor duhovnicesc lângă el, este în primejdie de a pieri, mai ales atunci când este şi lipsit de experienţă. Eu, ca părinte duhovnic şi doctor, deşi sunt nevrednic, vă voi arăta o cale prin care, dacă nu aveţi lângă voi un duhovnic, veţi afla uşurarea durerilor, vindecarea rănilor şi ajutor în primejdii.
Calea aceasta este să alergaţi prin rugăciune la Domnul nostru Iisus Hristos, Izbăvitorul şi Mântuitorul nostru, Care s-a răstignit şi a întâmpinat aceleaşi necazuri. Să aveţi credinţa că orice veţi cere cu rugăciune fierbinte, cu inimă zdrobită şi smerită, vă va da. Căci El a spus: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere primeşte, cel care caută află, şi celui care bate i se va deschide" (Matei 7, 7-8). Şi dacă uneori Domnul întârzie să ne dea ceea ce cerem, asta este fie din puţina noastră credinţă, fie pentru că inima noastră nu este foarte curată, fie pentru că avem mândrie, fie din vreun alt motiv cunoscut de Domnul, care este spre folosul nostru. Sfântul Duh ne spune că „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi" (Psalmul 50, 18). Oricum, atunci când găseşti un duhovnic, să te duci şi să-ţi mărturiseşti sincer păcatele.
(învăţături patristice ale părintelui Filothei, p. 287)
173
Dacă trebuie să iei o hotărâre grabnică, şi îţi dai seama că trebuie să ceri cuiva sfat în problema care te preocupă, dar nu ai pe nimeni lângă tine care să te poată povăţui, îndreaptă-te spre Dumnezeu şi, după cum ne învaţă Părinţii, cere ajutorul Său de trei ori. După aceea fă ce te luminează El.
(Poveţe duhovniceşti ale părintelui Macarie, p. 41)
Nu sunt suficiente rugăciunile duhovnicului
îmi amintesc de un tânăr care l-a văzut pe părintele Panait, pe când eram la Xilotibos, sub un copac, citind şi rugându-se. S-a dus lângă el şi i-a spus: „Părinte, vreau să vă rugaţi şi pentru mine". Părintele i-a răspuns îndată: „Negreşit, fiule, mă voi ruga şi pentru tine şi pentru toţi ceilalţi tineri. Eu mă voi ruga, dar tu, dacă nu semeni, nu vei secera".
(Micul Pateric, p. 163)
Durerea omenească, pentru părintele Serafim, avea mai mare însemnătate decât fărădelegile
Să nu uiţi niciodată, îi spunea stareţul Serafim unui preot tânăr din mănăstirea Diveevo, că la spovedanie suntem doar martori. Judecător este numai Dumnezeu. Şi câte păcate nu iartă în marea Lui îndurare! Cum putem noi, ceilalţi, să-i judecăm pe păcătoşi?
174
Această cale, care de altfel este şi calea Bisericii Ortodoxe, era foarte îndrăgită de părintele Serafim. Locul de spovedanie nu era pentru el un tribunal, ci un spital în care însuşi Hristos era doctorul şef. Punea accent mai mult pe ajutorul duhovnicesc care provine din această Taină, decât pe latura judecătorească sau morală. Stareţul nu vorbea niciodată despre chinurile iadului, despre focul cel nestins, ci vorbea mereu despre iertare, despre nădejde, despre bucuria pe care o au în veşnicie cei mântuiţi. Durerea omenească părea să aibă pentru el o mai mare însemnătate decât fărădelegile. Aici se asemăna cu Evanghelistul Luca, care spune că Hristos a venit să izbăvească lumea de păcat, dar şi de durere. Biruinţa durerii prin răbdarea întru Hristos a durerii este lucrarea iubirii lui Dumnezeu.
(Sfântul Serafim de Sarov, p. 142)
Înfrânarea trupească Trei zile te poţi înfrâna?
Această povestire am auzit-o şi are legătură cu veşnic-pomenitul părinte Amfilohie din Patmos. Era odată un tânăr care avea o prietenă, trăia împreună cu ea, iar Dumnezeu l-a adus aproape de acest om sfânt. în discuţia pe care au avut-o, i-a spus părintelui că are relaţii trupeşti în fiecare zi cu prietena lui. Părintele l-a întrebat: „Poţi trăi fără relaţii trupeşti trei zile? Să încerci asta". Şi după trei zile, s-a înfrânat
175
o săptămână, apoi un an, şi în cele din urmă s-a călugărit.
Vedeţi cum lucrează înţelepciunea şi iubirea lui Dumnezeu în acest caz concret? Pentru fiecare om preabunul Dumnezeu are un drum special, e suficient să avem dispoziţia de a-l găsi.
(Limonariul mirenilor, p. 343)
Ai făcut bine că ţi-ai păzit curăţia
Un tânăr monah s-a întâlnit într-o zi pe drum cu câteva monahii, care mergeau în cetate. S-a abătut dintr-odată din drum, ca să nu le salute. Atunci una dintre monahii l-a oprit şi i-a spus:
ai făcut bine, frate, că ţi-ai păzit curăţia. însă dacă erai un monah desăvârşit, nu ţi-ar fi trecut prin minte că suntem femei.
(Patericul, Editura Rigopoulos, p. 314)
Mustrarea cu discernământ a unui monah cu reputaţie proastă
Avva Amona a mers odată într-un loc, unde era un monah ce avea o reputaţie proastă. Şi s-a întâmplat ca în ziua aceea o femeie să intre în chilia lui. Vecinii care au aflat asta, s-au înfuriat şi s-au adunat să-l izgonească de acolo. Când au aflat că vestitul
176
episcop Amona se află în acele locuri, s-au dus să-i povestească întâmplarea. Şi l-au rugat să vină să-l pedepsească pe cel vinovat.
Acel sărman monah, când a văzut că vine mulţime de oameni împreună cu episcopul, a ascuns-o pe femeie într-un coş mare.
Când a ajuns cuviosul şi a intrat în chilie, a înţeles imediat ce se întâmplă, dar din iubire de Dumnezeu a acoperit acel păcat, îndreptându-l în felul acesta pe cel vinovat, mai mult prin iubire decât prin dreptate.
S-a aşezat deci pe coş şi le-a poruncit oamenilor să caute prin chilie. După ce au căutat şi n-au găsit nimic, le-a spus:
acum ce mai aveţi de spus? Dumnezeu să vă ierte.
Apoi a îndepărtat mulţimea, s-a ridicat de pe coş, l-a prins de mână pe monah şi i-a spus:
frate, îngrijeşte-te de sufletul tău! îngrijeşte-te de mântuirea ta!
Şi după aceea a plecat.
(Avva Amona, vezi Harisme I, p. 20)
Mustrarea individuală sau mustrarea publică?
dacă un frate a păcătuit, cum îl mustri pe acesta, între patru ochi sau în faţa întregii obşti?
dacă păcatul făcut de el este mare, mai întâi îl mustri doar între tine şi el, iar dacă nu se îndreptează, îl mustri în faţa fraţilor. Căci Domnul a spus: „Mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te
177
va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi..." Iar dacă păcatul făcut de el este mic, să-l mustri doar între tine şi el, şi să-i dai canon.
(Biblia lui Varsanufie, p. 276)
Aceştia nu se mântuiesc prin milostenie
Părintele Cleopa spunea odată unui grup de seminarişti teologi: poţi să dai canon oamenilor să facă milostenie. Dar nu celor foarte bogaţi, care nu preţuiesc banii. Aceştia au buzunarele pline, vin şi îţi pun pe masă un teanc de bani şi-ţi spun: „Uite, banii sunt aici! Acum mi-am mântuit sufletul!". însă împărăţia lui Dumnezeu nu se cumpără cu bani.
Pe aceştia să-i pui să postească, să facă metanii, să privegheze. Căci atunci se vor osteni şi vor avea răsplată de la Dumnezeu. Să-i pui pe săraci să facă milostenie. Un om sărac, pentru a-l ajuta pe aproapele său, trebuie să trudească pentru a scoate bani. Va da şi din puţinul lui. în felul acesta va avea răsplată de la Dumnezeu"23.
(Patericul părinţilor români, p. 115)
23 Această povaţă nu trebuie s-o copiem pentru toţi bogaţii şi toţi săracii. Fiecare om are nevoie de calea lui de pocăinţă, însoţită mereu de milostenia făcută după porunca lui Dumnezeu.
178
Cel ce este bolnav şi ştie care este boala lui, trebuie să caute tratamentul potrivit. Dacă-i spune doctorului de ce boală suferă, se află aproape de vindecare şi o va găsi uşor. însă dacă este încăpăţânat şi nu spune nimic, durerile i se înrăutăţesc şi, cu cât se împotriveşte doctorului, cu atât mai mult se chinuie. Cam aşa se întâmplă şi cu durerea păcatului.
(Antologia Sfântului Isaac Sirul, p. 44)
părinte, ce cărţi îi pot ajuta pe soţi?
ceea ce ajută într-o familie este să nu se îndreptăţească fiecare pe sine. Dacă se îndreptăţesc pe ei, oricâte cărţi duhovniceşti ar citi, nu le sunt de folos. Dacă au dispoziţie bună, dacă au duhovnic şi-i fac ascultare acestuia, nu vor avea probleme. Fără duhovnicul arbitru nu se poate.
Cel mai bine este ca cei doi soţi să aibă acelaşi duhovnic. Nu un duhovnic bărbatul şi alt duhovnic femeia. Două lemne, dacă le dai să le cioplească doi tâmplari, nu vor putea fi folosite niciodată. Pe când, dacă au acelaşi duhovnic, acesta ciopleşte nodurile defectele unuia, ciopleşte nodurile celuilalt, şi
179
astfel greutăţile se împuţinează. Dar astăzi, chiar şi soţii care trăiesc duhovniceşte, au duhovnici diferiţi. Rar au acelaşi duhovnic, şi de aceea nici nu sunt ajutaţi. Am în vedere soţi care se potriveau, dar aveau duhovnici diferiţi, şi s-au despărţit. Şi alţii, care deşi nu se potriveau, pentru că aveau acelaşi duhovnic, trăiau în armonie.
Desigur, atunci când întreaga familie are acelaşi duhovnic, e şi mai bine. Duhovnicul îi va asculta pe toţi şi va rezolva în mod potrivit problema. Uneori îl va zori pe tată sau pe mamă, alteori îi va chema pe copii, dacă nu poate trage o concluzie din ceea ce îi spun părinţii. Sau, dacă soţii au o problemă şi de vină e, de pildă, femeia, îl poate chema pe bărbat, pentru a-i sfătui cum trebuie să se poarte, sau să ceară unei rude sau cunoştinţe de-a lor să-i ajute cu discernământ.
(Părintele Paisie Aghioritul, Cuvinte III, p. 252)
Nu avem motiv să ne fie teamă de laudă. Trebuie doar să ne păzim de satisfacţia şi mulţumirea pe care aceasta o poate naşte în noi. Avva Isaac spune că această satisfacţie, când o simţim, este singura noastră răsplată. Să nu aşteptăm niciodată răsplată şi de la Dumnezeu pentru binele pe care l-am făcut. însă
180
lauda este neprimejdioasă, când noi stăm înaintea ei nepăsători şi lipsiţi de emoţie.
(Poveţe duhovniceşti ale stareţului Macarie, p. 45)
Sfânta împărtăşanie Pregătirea pentru Sfânta împărtăşanie
Despre Taina Sfintei împărtăşanii părintele Vitalie spunea: „Cu mare frică trebuie să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu! Ce taină înfricoşătoare! Flacăra dumnezeiască îi sfinţeşte pe cei vrednici şi îi arde pe cei nevrednici. Să nu credem că am devenit vrednici de Sfânta împărtăşanie după ce am postit o săptămână. Pregătirea pentru Sfânta împărtăşanie nu înseamnă să mergi la fiecare slujbă şi să fii atent să nu-ţi fie lingura pătată de untdelemn, şi să te înfrânezi de la diferite feluri de mâncare. E nevoie de curăţie interioară: să nu avem în noi slavă deşartă, mândrie, neascultare, să nu poată un cuget rău să rămână în sufletul nostru niciun minut. Când ne împărtăşim cu Sfintele Taine, sufletul şi trupul nostru se sfinţesc şi mlăuntrul nostru se arată Dumnezeu".
Părintele Vitalie spunea că în viaţa noastră duhovnicească trebuie să urmăm „calea împărătească", adică să mergem spre desăvârşire într-o ordine, de la cele uşoare spre cele grele. Odată, un student i-a spus că duhovnicul lui i-a dat canon să nu mănânce nimic miercurea şi vinerea. Părintele
181
Vitalie s-a necăjit când a auzit, fiindcă vedea că acel tânăr nu putea ridica o asemenea povară. însă totodată spunea că e bine ca omul să Se silească pe el şi să facă unele sacrificii din iubire pentru Domnul. Dar niciodată nu constrângea voia liberă a omului.
(Minunatul părinte Vitalie, p. 105)
Să rămâi preot, dar să nu mai liturghiseşti
într-o zi, cineva a bătut în fierul de la poartă (era un fier de plug vechi, atârnat de gard, în care pelerinii băteau pentru a-l înştiinţa pe părinte). Părintele Paisie a privit pe fereastră şi a văzut vreo zece oameni aşteptând. A ieşit din colibă pentru a le deschide, şi mergând spre poartă a zis: „Pe un ofiţer de armată, care nu este îmbrăcat cu uniforma lui, poţi să-l baţi şi nimeni n-o să-ţi facă nimic". Unul dintre ei a spus: „Părinte, suntem buni de bătut". (Doar acesta înţelesese sensul cuvintelor părintelui, fiindcă se refereau la el, în vreme ce pentru ceilalţi erau neînţelese). După ce le-a deschis şi au intrat înăuntru, pe acesta l-a luat deoparte şi, fără să întrebe ceva, i-a spus: „Uite, ceea ce faci nu e corect, fiindcă lumea va crede că ai făptuit ceva rău. Să porţi rasa, să-ţi laşi barbă şi după ce te vei spovedi la arhiereul tău, să-l rogi să te pună în vreun birou. Fireşte, să nu liturghiseşti, dar să rămâi preot, ca să nu se smintească lumea".
182
Acesta se hirotonise în străinătate. Citind după aceea Pidalionul, şi-a dat seama că nu era vrednic să devină preot. De aceea s-a hotărât de unul singur să se lase de preoţie, lepădându-şi rasa şi tăindu-şi părul şi barba. Părintele a recunoscut harul negrăit al preoţiei, „a văzut" problema preotului şi i-a dat cu discernământ povaţa lui.
(Viaţa părintelui Paisie, p. 306)
Nu pot fi de acord cu patima pe care o ai de a fuma trabuc. Gândeşte-te la asta: Mai înainte puteai să te consideri un om liber, iar acum eşti sclav, înrobit de un obicei prostesc. Gândeşte-te însă şi la câţi bani cheltuieşti. Dar şi la cât rău faci pentru sănătatea ta. Cu alte cuvinte, plăteşti pentru sclavia ta. Plăteşti şi pentru moartea ta. Ce logică e asta?
Fii atent, eu nu-ţi interzic această „desfătare". Fă ceea ce crezi. Dar sfatul meu este: Lasă-te de fumat! Lasă-te de fumat, pentru binele tău.
(Poveţe duhovniceşti ale stareţului Macarie, p. 41)
183
îl osândea pe fostul curtean pentru puţina lui odihnă
S-a închinoviat atunci la schit un curtean din Roma. Văzând superiorul schitului că era neputincios şi aflând că înainte trăise în palate, l-a iconomisit, şi orice bunătate pe care o primea la schit, i-o dădea lui. Curteanul, după douăzeci şi cinci de ani de nevoinţe, a dobândit harisma discernământului şi a devenit faimos.
Auzind de acesta, un monah egiptean a venit să-l viziteze. L-a îmbrăţişat şi, după ce s-au rugat împreună, s-au aşezat. Atunci vizitatorul a văzut că avva purta haine moi şi sandale, că avea un covor, blănuri de oaie şi o pernă mică. Toate acestea nu se potriveau cu asceza aspră practicată în schit şi monahul s-a smintit. Părintele, fiind înzestrat cu discernământ, şi-a dat seama că s-a smintit. I-a spus deci fratelui care-l slujea:
găteşte astăzi mâncare de dragul vizitatorului nostru.
Acela a ieşit, a găsit o buruiană şi a fiert-o. Avva avea şi puţin vin pentru boala lui. L-a scos şi l-a pus pe masă. Aşadar au mâncat şi au băut. Când s-a înserat, au rostit cei doisprezece psalmi şi au adormit. Dimineaţa au rostit alţi doisprezece psalmi, şi în zori, vizitatorul s-a ridicat să plece, rămânând smintit de
184
traiul bun al avvei. însă avva, vrând să-i aducă folos, a început să-i pună întrebări:
din ce ţară eşti?
din Egipt.
din care cetate?
nu sunt din cetate. M-am născut la sat.
şi ce-ai lucrat?
păzeam moşiile.
şi unde dormeai?
pe ogor.
aveai o saltea pe care să te întinzi?
unde să găsesc saltea pe ogor?
atunci unde dormeai?
jos, pe pământ.
aveai ceva de mâncare pe ogor? Vin beai?
pe ogor nu există nici mâncare, nici băutură.
atunci cum trăiai?
mâncam câţiva posmagi sau puţină carne sărată, dacă găseam, şi beam apă.
grea viaţă. Dar spune-mi, existau băi în sat?
nu. Ne spălam uneori în râu.
După ce părintele, înzestrat cu discernământ, l-a făcut prin acest dialog pe frate să vadă toate suferinţele vieţii lui de dinainte, a început să-i povestească despre el:
eu, ticălosul, sunt din măreaţa Romă, şi aveam un rang înalt la palatul împăratului.
Din aceste prime cuvinte vizitatorul a simţit o mare emoţie şi a ascultat cu multă atenţie ceea ce urmează.
185
am lăsat aşadar desfătările din Roma şi am venit aici, în pustia aspră. Aveam în locul meu de baştină palate şi bogăţii, paturi de aramă şi saltele luxoase. Şi în loc de acestea, preabunul Dumnezeu mi-a dat acest covor şi aceste blănuri. Veşmintele mele erau foarte scumpe. în loc de acestea, le port acum pe acestea ieftine. Pe mâncăruri cheltuiam mulţi bani. în loc de acestea, Dumnezeu mi-a dat puţine ierburi şi puţin vin. Mă slujeau mulţi sclavi. în loc de aceştia, Dumnezeu a mişcat inima acestui frate şi a venit să mă slujească în greutăţile mele. în loc să merg la băi, mă spăl cu puţină apă pe picioare. Port şi sandale, pentru neputinţele mele. în loc să ascult muzici şi chitare, rostesc cei doisprezece psalmi. Iar noaptea, în loc de păcatele pe care le făceam, mă rog în linişte. Rogu-te, deci, frate, nu te sminti pentru neputinţa mea.
Auzind toate acestea, vizitatorul abia de-şi mai putea ţine lacrimile. Când şi-a revenit, a zis:
vaai mie! Eu din pricina suferinţelor mari pe care le-am răbdat în lume, mi-am găsit odihnă în pustia de aici. Pe când tu, ai venit din mare odihnă în suferinţe, şi de la slavă şi bogăţii ai venit la smerenie şi sărăcie.
Apoi a plecat dobândind mult folos. A devenit prietenul lui şi îl vizita deseori, pentru a se folosi. Căci fostul curtean avea discernământ şi răspândea mireasma Sfântului Duh.
(Harisme I, pp. 31-34)
186
Ascunderea cugetelor Păzeşte-te de făţărnicie
„Să nu lipsească din noi cercetarea de sine. Părinţii ne-au învăţat ca în fiecare seară după vecernie să mergem la odihnă. Dacă eşti înţelept şi silitor, te vei cerceta pe tine: Cum am petrecut astăzi? Nu cumva am vorbit îndelung? Nu cumva n-am făcut ascultare şi am preferat să fac după voia mea? Nu cumva în ceasul slujbei am avut mintea risipită şi mi-a fost somn? Făcând această cercetare, în ziua următoare vei fi mai atent, căci chiar şi pentru o vorbă zadarnică ni se va cere răspuns.
În fiecare zi să ne cercetăm pe noi cum am petrecut ziua. Să facem cercetare amănunţită, fiindcă diavolul, greşelile mici le face mari, iar pe cele mari le face mici şi neînsemnate, ca să nu i le mărturisim duhovnicului. De aceea nici măcar râsetele să nu le ascundem de duhovnic, ca să nu găsească diavolul teren pentru a-şi zidi relele pe noi.
De acum, de la început, depinde tot drumul tău. Dacă pui temelii bune, şi restul clădirii tale va fi bun. însă dacă începi cu trândăvie, dacă nu te sileşti pe tine şi începi să le primeşti pe cele mici pe care le sădeşte diavolul, acestea încet-încet vor deveni mari, şi după zece, douăzeci de ani, în loc de sporire, clădirea va cădea, pentru că nu are bază statornică. Păziţi-vă de ascunderea cugetelor. Nu ascundeţi ceva
187
de duhovnic, fiindcă numai şi asta este suficientă pentru diavol să provoace ispite cu final necunoscut". (încântătorul părinte Efrem Katunakiotul, p. 149)
Cum să împiedic cugetele viclene?
Avva Ghermanos l-a întrebat pe avva Moise: „De unde provine asta? De multe ori, fără să vrem, suntem ispitiţi de multe amintiri şi cugete viclene şi aproape fără să ne dăm seama, ne înşală, pătrunzând pe furiş şi fără zgomot în mintea noastră, încât nu numai că nu le putem împiedica să vină, dar avem şi mare dificultate în a le deosebi cu exactitate. Vrem să aflăm dacă e posibil ca mintea noastră să fie eliberată cu totul de aceste cugete şi să nu ne mai ispitească deloc".
La acestea, avva Moise a răspuns: „E cu neputinţă ca mintea noastră să nu mai fie ispitită de aceste amintiri. însă ea să nu le primească, să le cerceteze şi să le alunge, este posibil celui care se străduieşte. Nu suntem noi de vină că se nasc în noi, dar să le izgonim stă în puterea noastră, şi îndreptarea minţii noastre depinde de râvna şi de sârguinţa noastră. Atunci când studiem legea lui Dumnezeu cu cuminţenie şi încontinuu, şi ne îndeletnicim cu psalmi şi imnuri, cu posturi şi privegheri, cugetând mereu la cele viitoare, la împărăţia cerurilor şi la focurile iadului, şi la toate lucrările lui Dumnezeu, cugetele viclene
188
se împuţinează şi nu-şi mai găsesc loc. însă când ne preocupăm cu griji lumeşti şi lucruri trupeşti, şi ne amestecăm în tovărăşii zadarnice şi nefolositoare, atunci se înmulţesc în noi cugetele viclene. După cum moara de apă este cu neputinţă să se oprească atâta vreme cât curge apa, şi stă în puterea morarului să macine grâu sau neghină, aşa şi mintea noastră, întrucât este în veşnică mişcare, nu poate să rămână goală de cugete. Este în puterea noastră să-i dăm studiu duhovnicesc sau lucrare trupească".
(Sfântul Casian Romanul, Filocalia I, p. 115
Ajutorul dat cu discernământ unui monah cu cugete neruşinate
Avva Macarie Egipteanul se nevoia în isihie24 în pustia cea adâncă. în apropiere era un schit cu mulţi călugări.
Odată, pe când se uita pe drum, l-a văzut pe diavol şi l-a întrebat:
unde te duci?
mă duc să-i ispitesc pe călugării din schit, a răspuns acela, şi a plecat mai departe.
După aceea, l-a văzut întorcându-se şi i-a spus:
fie să te mântuieşti!
24 Isihie = (gr. hesykhia, ngr. isihia = linişte, pace) stare de linişte, pace, odihnă, contemplaţie. Stare de concentrare şi de pace lăuntrică obţinută prin repetarea continuă a Rugăciunii lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milostiv fii mie, păcătosului!", rostirea acestei rugăciuni intrând în ritmul respiraţiei, mintea coborând către simţirea inimii, (n. trad.)
189
cum să mă mântuiesc, dacă toţi de la schit se poartă rău cu mine şi nimeni nu mă vrea?, a răspuns diavolul.
deci n-ai niciun prieten acolo?, a întrebat avva.
am pe unul. Măcar ăsta mă ascultă.
care este numele lui?
teopempt, a răspuns diavolul, şi a plecat.
Cuviosul Macarie s-a ridicat atunci şi a pornit spre schit. Călugării, când au aflat că vine, au ieşit să-l întâmpine. El i-a întrebat cine este Teopempt. Când l-a găsit, s-a dus în chilia lui. Fratele l-a primit cu bucurie. După ce au ieşit ceilalţi, avva i-a spus:
ce faci, frate?
190
bine, cu binecuvântarea ta.
nu cumva te războiesc cugetele?
nu, sunt bine.
eu ce să mai zic? De atâţia ani mă nevoiesc, şi toţi mă cinstesc, însă acum, la bătrâneţe, cugetele neruşinate nu mă lasă în pace.
crede-mă, părinte, şi mie mi se întâmplă la fel!
Avva Macarie a continuat să se prefacă că îl războiesc şi alte cugete, până când monahul Teopempt i-a descoperit toate greutăţile lui. După aceea i-a dat poveţe şi l-a binecuvântat.
Când s-a întors în pustie, l-a văzut iarăşi pe diavol şi i-a zis:
unde te duci iar?
mă duc să-l mai ispitesc pe fratele de la schit, a răspuns acela, şi a plecat.
La întoarcere avva l-a întrebat:
cum ai petrecut la fraţi?
rău, a răspuns diavolul. Şi cel mai rău e că acel prieten al meu, Teopempt, care până acum m-a ascultat, nu ştiu cum se face că îmi întoarce spatele şi nu mă mai ascultă. Şi mă războieşte mai tare decât ceilalţi, atât de tare încât am jurat că multă vreme n-o să mai dau pe la schit.
(Harisme I, p. 27)
Postul
Postul nu este pricină de laudă
Postul este o unealtă care-i ajută pe cei care vor să dobândească cuminţenia. Aşadar nevoitorii evlavioşi nu trebuie să aibă o părere înaltă despre post, ci trebuie doar să aştepte cu credinţă în Dumnezeu împlinirea scopului lor. Meşterii nu se laudă niciodată cu uneltele lor, ci fiecare aşteaptă străduindu-se ca să lucreze mai bine, pentru a arăta prin aceasta rezultatele meseriei lor.
(Sfântul Diadoh al Foticeii, Filocalia l, p. 298)
Măsura în înfrânarea de la hrană
Să mâncăm şi să bem din toate câte ne-a lăsat Dumnezeu, mulţumindu-I Acestuia, nu este deloc contrar cunoaşterii duhovniceşti. Fiindcă toate au fost făcute foarte bune. însă să ne înfrânăm cu plăcere de
191
la mâncărurile multe şi gustoase, aceasta este semnul unui discernământ şi cunoaşteri duhovniceşti mai mari. Cu toate acestea, nu vom nesocoti cu mulţumire plăcerile acestei lumi, dacă nu vom gusta cu toate simţurile noastre duhovniceşti şi cu încuviinţarea inimii, dulceaţa lui Dumnezeu.
Atunci când trupul este îngreunat de multe mâncăruri, face mintea neînţeleaptă şi greu de urnit. Iar când se moleşeşte din pricina multei înfrânări, face ca partea meditativă a sufletului să devină leneşă şi nesârguincioasă. Trebuie deci să rânduim mâncărurile în funcţie de starea trupului, astfel încât, atunci când este sănătos, să se înfrâneze cum trebuie, iar când este bolnav, să se îngrijească cu măsură. Căci nevoitorul nu trebuie să-şi moleşească trupul, ci să aibă rezistenţa necesară pentru nevoinţe, încât truda trupească să contribuie cum se cuvine la curăţia sufletului.
Când slava deşartă ne înflăcărează mult să vorbim, găsind pricină pentru vizitarea fraţilor şi străinilor, bine este ca din când în când să lăsăm postul aspru obişnuit. Astfel, îl vom alunga pe demonul slavei deşarte, îi vom zădărnici lucrarea, făcându-l să regrete loviturile pe care ni le-a dat, şi vom împlini cu desăvârşire legea iubirii, ferindu-ne să vădim taina înfrânării.
(Sfântul Diadoh al Foticeii, Filocalia I, p. 298)
192
Am oprit postul, pentru că n-am vrut să te tulbur, fiule
Familia Sfântului Siluan Athonitul avea mulţi membri: tatăl, mama, cinci fii şi două fiice. Trăiau în iubire. Fiii cei mai mari lucrau cu tatăl lor. Odată, pe timpul secerişului, era rândul lui Simeon (adică a Sfântului Siluan) să pregătească prânzul. însă a uitat că este vineri şi a fiert carne de porc, şi au mâncat toţi. A trecut jumătate de an. Iarna, într-o zi de sărbătoare, tatăl i-a spus lui Simeon cu un zâmbet blând:
îţi aminteşti, fiule, când mi-ai fiert carne de porc pe ogor? Era vineri, şi am mâncat-o ca pe o mortăciune.
şi de ce nu mi-ai spus atunci?
n-am vrut să te tulbur, fiule.
Şi povestind Sfântul Siluan întâmplări din perioada petrecută în casa părintească, a adăugat:
„Iată, un astfel de duhovnic voiam să am: niciodată nu se supăra şi era mereu măsurat şi liniştit. Gândiţi-vă, a avut răbdare o jumătate de an şi a găsit momentul potrivit, încât să mă îndrepte fără să mă tulbure."
(Limonariul mirenilor, p. 264)
193
Cum şi de ce să te înfrânezi de la mâncare
Cei ce se nevoiesc pentru mântuirea lor, trebuie să urască atât de mult poftele neruşinate, încât să se obişnuiască cu această ură. însă înfrânarea de la mâncăruri trebuie s-o practice cu luare-aminte, încât să nu ajungă să se scârbească de niciuna dintre ele, fiindcă acest lucru este blasfemiator şi cu totul diavolesc. Nu ne înfrânăm de la mâncăruri pentru că sunt rele, ci ne ferim de mâncărurile multe şi gustoase pentru a ţine în frâu mădularele trupului, ca să nu se aprindă. De asemenea, facem asta şi pentru a împărţi săracilor ce este de prisos, lucru ce este o însuşire a iubirii sincere.
(Sfântul Diadoh al Foticeii, Filocalia I, p. 298)
Multa băutură vatămă
Atunci când pământul este udat cu măsură, dă roadă bogată, iar când primeşte multă ploaie răsar doar spini şi buruieni. Aşa şi pământul inimii, dacă-i dăm cu măsură vin, produce roadă curată, şi ceea ce este sădit în el de Sfântul Duh va da roade multe şi îmbelşugate. însă dacă este udat cu multe băuturi, atunci toate cugetele lui devin spini şi buruieni.
Când mintea noastră înoată în valurile multei băuturi, nu numai că vede închipuiri şi forme pe care i le sădesc în vis demonii, dar şi ea însăşi făureşte forme frumoase care-i aprind poftele. Căci atunci când mădularele împreunării se înfierbântă de vin, mintea
194
este nevoită să făurească înfăţişările cerute de pofte. Trebuie deci să ne purtăm cu dreaptă măsură, pentru a ne feri de vătămarea multei băuturi. Fiindcă atunci când mintea nu este împinsă de pofte să făurească zugrăvirile păcatului, rămâne goală de închipuire şi, cel mai important, goală de poftele trupeşti.
Toate băuturile făcute de om, pe care cei ce se ocupă cu această meserie le numesc aperitive, fiindcă se pare că îl fac pe om să se îmbuibe cu mulţime de mâncăruri, nu trebuie să le bea cei care vor să ţină în frâu mădularele trupului care se aprind. Căci aceste băuturi nu numai că sunt vătămătoare pentru trupurile care se nevoiesc, dar şi compoziţiile din care sunt făcute înrâuresc mult conştiinţa în care lucrează Dumnezeu. Iar vinul să îl amestecăm cu diferite mâncăruri, pentru a-l face să nu mai fie atât de aspru.
(Sfântul Diadoh al Foticeii, Filocalia I, p. 298)
Postea, dar îl hrăneau laudele oamenilor
într-un sat trăia cineva care postea atât de mult, încât i se dusese faima că este mare postitor. Faima aceasta a ajuns până la avva Zenon. Atunci avva l-a chemat la el. Acela a venit. S-au salutat şi s-au aşezat. Avva şi-a început rucodelia25 şi timpul trecea într-o
25 Rucodelie = lucru de mână realizat de călugări în chilie sau în atelierele mănăstirilor. Rucodelia era împletită de cele mai multe ori cu rugăciunea şi consta în crearea de mătănii pentru rugăciune, vase de lemn, cruci, butoaie, coşuri de nuiele, rogojini, pictarea icoanelor, copierea manuscriselor etc. (n. trad.)
195
tăcere desăvârşită. Postitorul, neputând vorbi, a început să se necăjească şi să se tulbure. în cele din urmă n-a mai rezistat şi a zis:
binecuvântează, avva, căci vreau să plec.
de ce?, l-a întrebat acesta.
simt o strângere la inimă şi nu ştiu ce se întâmplă. în lume postesc până seara şi nu simt nicio greutate. Aici, în pustie, nu rezist.
în lume, i-a spus avva, te hrăneşti pe urechi. Te hrănesc laudele oamenilor. Du-te, deci, şi să mănânci, cum fac toţi, la ora trei după-amiază.
Postitorul s-a întors în lume şi cu greutate şi întristare, aştepta ceasul mesei, pe când altădată cu uşurinţă postea până seara. Cei apropiaţi lui au văzut asta şi spuneau între ei:
se pare că a fost stăpânit de demon.
întristat, acela a mers iarăşi la avva Zenon, şi i-a povestit noua situaţie. Iar părintele i-a spus:
aceasta este calea dreaptă. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Stai departe de laude şi lucrează virtutea în taină şi cu trudă.
(Harisme I, p. 24)
Mai bine să mâncăm, pentru a birui mândria înfrânării
părinte, ne este îngăduit să bem vin?
întrebaţi-l pe duhovnicul vostru. Dar fiţi cu luare-aminte, căci vinul pentru tineri se face sânge, iar pentru bătrâni se face apă. Despre mâncare,
196
chiar şi în post, dacă mâncaţi puţin de dimineaţă, nu vatămă. Mai bine să mâncăm de două ori şi să biruim fiara mândriei, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul, decât o dată pe zi şi să credem că cine ştie ce am izbutit.
(Părintele Arsenie Spileotul, p. 171)
Postul care este zădărnicit de patimi
Truda trupească fără cugete curate este ca o mamă stearpă şi ca un sân fără lapte. Căci nu au puterea de a-l conduce pe om la cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi în vreme ce aceştia îşi trudesc trupul până la istovire, nu-i interesează deloc să dezrădăcineze patimile din minte. De aceea nu se vor bucura de rodul trudei lor. După cum omul care însămânţează între spini nu va secera nimic, la fel şi cel care este măcinat de ţinerea de minte a răului şi de lăcomie, nu are niciun folos, chiar dacă se trudeşte. Dimpotrivă, suspină în patul său noaptea de insomnie şi de stres. Despre asta dă mărturie Sfânta Scriptură, care spune: „în fiecare zi Mă caută, pentru că ei voiesc să ştie căile Mele, ca un popor care făptuieşte dreptatea şi de la legea Dumnezeului său nu se abate. Ei Mă întreabă despre legile dreptăţii şi doresc să se apropie de Dumnezeu. Pentru ce să postim, dacă Tu nu ne vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru dacă tu nu iei aminte? Da, în zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri" (Isaia 58, 2-3). Şi oferiţi faptele voastre viclene şi cugetele voastre rele,
197
ca jertfe idolilor. V-aţi făcut dumnezei din interesele şi uneltirile voastre, şi aţi jertfit, prin truda voastră, trupul vostru lor. Acest trup, care este mai presus de toate tămâierile şi jertfele. Aşadar, acest trup al vostru Mie trebuia să Mi-l dăruiţi, prin faptele voastre bune şi prin cuget curat, spune Domnul.
(Antologia Sfântului Isaac Sirul, p. 57)
Şi urşii şi şerpii postesc
Odată părintele Nicodim Măndiţă i-a spus unui ucenic de-al lui:
frate, eu nu-ţi spun să te nevoieşti cu post aspru şi metanii. Căci şi urşii şi şerpii postesc. Dar ursul rămâne mereu urs şi şarpele mereu şarpe. Atunci când muşcă, amândouă omoară. Aşa şi omul: posteşte uneori foarte mult, dar în inimă este plin de răutate, iar când este liber să mănânce şi să bea, cade în păcatul îmbuibării. Aşadar posteşte şi roagă-te după puterea ta, dar mai presus de toate citeşte Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi. Doar atunci vei învăţa ce trebuie să faci, cum să te rogi şi să posteşti, de ce să te fereşti şi cum să te mântuieşti.
(Patericul părinţilor români, p. 115)
198
Atunci când, împotriva firii tale, te simţi ca o fată sau ca un băiat
Părintele Porfirie spunea că a cunoscut tineri care aveau din fire tendinţele celuilalt gen. Adică, deşi erau băieţi, se simţeau mai mult fete şi invers. Şi nu numai că nu s-au abătut spre relaţii homosexuale, ci şi firea lor şi-au ţinut-o legată prin cugetele cuminţeniei şi cuvioşiei şi îşi trăiau viaţa ca nişte îngeri pământeşti şi s-au învrednicit de cununa fecioriei, cu harul lui Hristos.
Şi fireşte, după măsura ispitei este şi strălucirea cununii pe care o dăruieşte Domnul.
Prin urmare, spunea părintele Porfirie, în funcţie de ispite este şi cununa pe care o primim. De aceea marii mucenici sunt cinstiţi cu o evlavie deosebită. Omul care gândeşte drept nu se revoltă pentru ispita pe care i-o dăruieşte Domnul, ci se bucură şi mulţumeşte pentru cinstea care i se face.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 32)
Discernământul viselor rele şi viselor bune
Visele care se arată sufletului datorită iubirii lui Dumnezeu sunt într-un fel dovezile negreşite ale sănătăţii lui. De aceea nu se preschimbă dintr-o formă
199
în alta, nici nu provoacă frică, nici nu râd sau se înfurie dintr-odată, ci pline de îngăduinţă, se apropie de suflet şi îl umplu de bucurie duhovnicească. D? aceea, după ce trupul se trezeşte, sufletul caută cu dorire bucuria visului. însă închipuirile demonice sunt potrivnice tuturor acestora. Nici nu rămân în aceeaşi formă, nici forma lor nu este netulburată pentru multă vreme. Căci liniştea lor n-o au din pricina provenienţei lor, ci o imită doar din intenţia de a amăgi sufletul, şi aceasta nu poate rămâne pentru mult timp. Ci rostesc cuvinte mari şi multe ameninţări, şi deseori iau forma unor ostaşi iar alteori cântă cu ţipete. Din acestea, mintea, atunci când este curată, cunoaşte prezenţa demonilor şi trezeşte trupul. Uneori se şi bucură, pentru că a putut cunoaşte uneltirile lor. De aceea şi în vis de multe ori mintea le cercetează şi le provoacă furie mare. Dar există şi cazuri când şi visele bune nu provoacă bucurie în suflet, ci aduc o tristeţe blândă şi lacrimi fără durere. Asta se întâmplă celor care au sporit în smerita cugetare.
Noi am vorbit în legătură cu deosebirea viselor bune şi viselor rele, după cum i-am auzit pe cei care au discernământ. însă nouă ne este suficient şi folositor pentru sporirea în virtute să nu ne încredem cu totul în nicio închipuire. Fiindcă visele nu sunt decât o copie a cugetelor necercetate şi batjocura demonilor. Astfel, chiar dacă ne-ar fi trimisă uneori din bunătatea lui Dumnezeu vreo vedere şi nu o primim, preabunul Hristos nu se va mânia pe noi pentru asta. Căci ştie că facem asta de frica uneltirilor diavolilor. Acest discernământ despre care am vorbit mai devreme,
200
dintre visele bune şi cele demonice este calea dreaptă. Se întâmplă însă ca sufletul să se molipsească dintr-o pricină negrăită de care cred că nimeni nu este ferit şi să piardă această cale dreaptă, iar atunci va crede că visele rele sunt bune.
Să luăm ca exemplu un rob căruia stăpânul i-a bătut într-o noapte în poartă să-i deschidă, după o absenţă lungă, şi robul a refuzat să-i deschidă poarta, de teamă ca nu cumva să fie înşelat de asemănarea glasului şi să devină trădător al averii stăpânului său, deschizând vreunui străin. Când s-a luminat de ziuă, stăpânul nu numai că nu se mânie pe robul său, dar îl şi laudă, pentru că a avut atâta grijă să nu se piardă nimic din lucrurile sale.
(Sfântul Diadoh al Foticeii, Filocalia I, p. 295)
Atunci când viaţa ta trece de la virtute la nesârguinţă, patimile te vor ispiti şi nu vei afla linişte în suflet. Dar să nu te miri de asta. Uită-te la ce se întâmplă cu pământul. Dacă razele soarelui intră adânc în pământ, căldura lor se păstrează timp îndelungat. La fel se întâmplă şi cu doctoriile şi cu mirul. Mirosul doctoriilor şi mireasma mirului care se răspândeşte în aer, rămâne pentru multă vreme, până când se împrăştie şi se pierde. întocmai aşa se întâmplă şi cu patimile! Căci acestea sunt ca şi lupii,
201
care obişnuiesc să sugă sângele animalelor pe care le sugrumă şi, când nu mai au sânge, continuă să urle stând lângă acestea, până când se stinge puterea obişnuinţei lor.
(Antologia Sfântului Isaac Sirul, p. 90)
Nu vrem patimile, dar iubim pricinile lor
Cât de dulci sunt cauzele şi pricinile patimilor! Pentru că omul poate la un moment dat să-şi taie patimile, încât, departe de ele, simte linişte şi bucurie, însă nu poate tăia pricinile acestora. De aceea se întâmplă ca, fără să vrem, să fim loviţi de ispite. Şi deşi nu ne dorim patimile care ne chinuiesc, ne place să avem pricinile lor în noi. Păcatele nu le vrem, însă pricinile lor le primim cu mare plăcere. Din acest motiv pricinile pe care le vrem ne împing să păcătuim. Aşadar, cel ce iubeşte cauzele patimilor, este fără să vrea, sclavul şi robul patimilor.
(Antologia Sfântului Isaac Sirul, p. 90)
Dezrădăcinează greşeala atunci când este mică
Atunci când greşeala este mică şi fragilă, dezrădăcineaz-o, înainte de a se întinde şi a se coace. Să nu-ţi nesocoteşti defectul, oricât de mic ţi s-ar părea, întrucât, cu timpul, va creşte în tine chinuindu-te ca un tiran cumplit, şi vei alerga în faţa
202
lui ca un rob. Cel care-şi războieşte patima îndată ce aceasta apare, o va birui repede.
(Antologia Sfântului Isaac Sirul, p. 44)
Sufletul devine curat prin rugăciune neîntreruptă şi prin păzirea minţii
Atunci când inima, în dureri arzătoare, primeşte săgeţile demonilor, încât omul crede că sunt săgeţi adevărate, sufletul lui urăşte durerea patimilor, aflându-se la începutul curăţirii. Căci dacă nu simte dureri cumplite din pricina neruşinării păcatului, nu se va putea bucura de bunătatea virtuţii. Aşadar, cel ce vrea să-şi curăţească inima, s-o înflăcăreze încontinuu cu pomenirea lui Iisus Hristos, având asta ca singură şi neîntreruptă lucrare. Cei ce vor să-şi găsească mântuirea nu trebuie ca uneori să se roage, iar alteori nu, ci să se îndeletnicească mereu cu rugăciunea şi cu păzirea minţii, chiar şi când nu se află în biserică. Cel ce vrea să curăţească aurul, dacă lasă puţin focul să se stingă, metalul pe care îl curăţeşte se întăreşte iarăşi. La fel şi cel care uneori îşi aduce aminte de Dumnezeu, iar alteori nu, ceea ce crede că dobândeşte prin rugăciune pierde prin nesârguinţă. însuşirea omului care iubeşte virtutea este să facă să dispară mereu, prin pomenirea lui Dumnezeu, orice lucru pământesc care există în inima lui, încât încet-încet răul să dispară cu totul din mintea lui şi sufletul să revină cu şi mai mare slavă la strălucirea lui firească.
(Sfântul Diadoh al Foticeii, Filocalia I, p. 323)
203
Cel care îşi înfrânează limba şi nu vorbeşte, în orice face este smerit şi, fără să se ostenească, va fi stăpân peste patimile sale. Patimile se dezrădăcinează şi se alungă prin pomenirea neîntreruptă a lui Dumnezeu, această pomenire fiind sabia care le omoară.
(Antologia Sfântului Isaac Sirul, p. 91)
înfrânarea trupească să se facă împreună cu înfrânarea duhovnicească
înfrânarea este numele general al tuturor virtuţilor. Trebuie deci ca cel ce se înfrânează, adică cel ce cultivă virtuţile, să se înfrâneze de la toate. Când omului îi este tăiat un mădular, fie şi cel mai mic, se sluţeşte. Tot aşa, fie şi numai o virtute dacă este nesocotită, se distruge toată frumuseţea înfrânării. Trebuie deci să cultivăm nu numai virtuţile trupeşti, dar şi pe cele care pot curăţa omul pe dinăuntru. Care este folosul celui care şi-a păzit trupul feciorelnic, dacă se molipseşte de demonul neascultării? Sau cum se va încununa cel care stă departe de îmbuibarea pântecelui şi de orice poftă trupească, dar nu se îngrijeşte să biruiască mândria şi slava deşartă? Fiindcă la judecata viitoare se va da răsplată doar celor care au săvârşit faptele dreptăţii cu duhul smereniei.
(Sfântul Diadoh al Foticeii, Filocalia I, p. 297)
204
Când omul biruieşte aproape toate patimile, doi demoni îl războiesc, al râvnei nepotrivite şi al aprinderii trupeşti
Atunci când omul lui Dumnezeu biruieşte aproape toate patimile, doi demoni rămân să lupte cu el. Dintre aceştia unul ispiteşte sufletul, şi din marea iubire a lui Dumnezeu îl conduce spre o râvnă nepotrivită, încât vrea ca nimeni altul să nu fie iubit de Dumnezeu ca el. Altul războieşte trupul îndemnându-l la o poftă arzătoare de împreunare. Asta se întâmplă cu trupul, pe de o parte fiindcă plăcerea aceasta este în firea lui pentru naşterea de copii, şi în felul acesta este repede biruit, iar pe de altă parte prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Când Domnul vede un nevoitor înzestrat cu mulţime de virtuţi, îngăduie uneori să fie războit de acest demon, ca să aibă pricină să creadă că este mai rău decât toţi oamenii. Ispitirea cu această patimă urmează izbânzilor, sau alteori vine înaintea lor, astfel încât, fie înainte, fie după ce lucrează patima, sufletul să pară ticălos, oricât de mari ar fi izbânzile lui. Primul demon îl vom război cu mare smerenie şi iubire, iar pe al doilea prin înfrânare, lipsa mâniei şi adânca aducere-aminte de moarte, pentru a simţi în felul acesta neîncetat lucrarea Sfântului Duh şi pentru a birui, cu harul Domnului, şi aceste patimi.
(Sfântul Diadoh al Foticeii, Filocalia I, p. 324)
205
Cu fiecare copil să te porţi diferit
Părintele Porfirie a început, într-un mod foarte firesc, să vorbească despre întâmplări din viaţa mea, să vorbească despre familia mea şi să-mi arate felul în care să mă comport cu copiii mei, dintre care cei doi mai mari se aflau atunci la vârsta adolescenţei.
Mi-a spus: „Cu primul tău copil, fiica ta, trebuie să te porţi în cutare fel, iar cu al doilea copil în cutare fel. Fiul tău mai mic este încă prea fraged şi nu are probleme". Avea, deci, înaintea lui, întreaga imagine a familiei mele.
Pe toate acestea părintele Porfirie nu le făcea pentru a arăta că este străvăzător. I-au venit spontan.
Acestea sunt lucrările Sfinţilor în Biserica noastră.
Dumnezeu m-a învrednicit să dobândesc şi eu această experienţă a harului, care se află în aceşti oameni sfinţi.
Aşadar, părintele Porfirie, pe parcursul acelei întâlniri a noastră, mi-a descris caracterul fiicei mele şi a fiului meu cel mare. Mi-a spus despre primul că trebuie să mă port cu el cu mai multă atenţie: „Ceea ce vrei să-i spui copilului tău, deoarece a avut unele împotriviri datorită caracterului său, să I le spui lui Dumnezeu, îngenunchează înaintea lui Dumnezeu şi, cu harul Lui, cuvintele tale vor fi transmise copilului tău".
Despre celălalt copil mi-a spus: „Acest copil primeşte cuvintele tale, dar să fii atent. El
primeşte cuvintele tale, dar le uită. Prin urmare, să îngenunchezi iarăşi şi să ceri harul lui Dumnezeu, încât cuvântul tău părintesc să cadă în pământ bun, pentru a putea da roade".
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 317)
Să renunţi la câte ceva, pentru a-ţi salva copilul
Un tânăr în jur de douăzeci şi cinci de ani, plin de egoism, îi cerea tatălui său un loc în piaţa de lângă magazinul de alături şi extinderea afacerii, pe când, după părerea tatălui, această acţiune nu era deloc bună din punct de vedere comercial, iar tatăl a mers la părintele Porfirie ca să-i ceară sfat.
Atunci părintele Porfirie, care avea harisma străvederii, i-a spus că fiul acelui om are nevoie de încă câţiva ani, pentru a scăpa de egoismul lui tineresc, dar, după cum vedea chiar tatăl, conflictul lor ajunsese la extreme şi tânărul hotărâse să-l părăsească pe tatăl lui şi să plece. Atunci părintele i-a spus tatălui, folosindu-se de harisma străvederii:
„Eu văd că fiul tău poate să greşească, dar ar fi păcat să-l pierzi de frică să nu păţeşti vreo pagubă economică, care nu este deloc de nesuportat. Fă o faptă greşită pe lângă atâtea fapte corecte pe care le-ai făcut şi vei păstra bunele legături cu fiul tău, până ce vor trece câţiva ani şi atunci nu va mai fi ispitit de egoism [...] Să ia prima lecţie în viaţă din această greşeală a lui.
206
îţi răneşti fiul prin purtarea ta şi fără să-i vorbeşti!
Unui fiu duhovnicesc, părintele Porfirie i-a spus următoarele cuvinte: „Atunci când oamenii se înfurie şi se mânie, se revarsă o putere negativă din răutatea pe care o au în ei, şi-i influenţează pe ceilalţi chiar şi dacă nu spun nimic. într-un astfel de mod astăzi părinţii îi influenţează pe copiii lor. îi văd că sunt dezordonaţi, tulburaţi, revoltaţi, şi spun: „Să nu le vorbesc acum şi să-i rănesc". De unde să ştie că această purtare provoacă o rană mortală? Auzi, fiule? O rană mortală! îl răneşti pe celălalt şi fără să-i vorbeşti. Căci sufletul nostru este duhovnicesc şi în el lucrează diferite puteri, când binele, când răul".
Iată şi o altă explicaţie minunată despre aceeaşi problemă, după cum o povesteşte un alt fiu duhovnicesc al părintelui, ca răspuns la o întrebare despre greutăţile întâmpinate în conlucrarea
207
Profesională26:
să vă gândiţi de bine la ceilalţi. Prin rugăciunea voastră, cu mijlocirea lui Hristos, ceilalţi oameni sunt influenţaţi pozitiv. Să nu gândiţi urât despre cineva, fiindcă atunci îl influenţaţi negativ.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 291)
26 Această cale pe care o arată aici părintele Porfirie, ca şi alte poveţe ale lui, nu sunt pentru fiecare. O povaţă poate fi pentru tine leac, iar pentru mine otravă.
208
Copilul tău este bun, nu vrea să facă ceea ce face. Pentru a scăpa, trebuie ca mama lui să se sfinţească
De fiecare dată când părintele Porfirie vorbea despre rugăciune, îmi dădeam seama că nu vorbea despre o strădanie superficială şi scurtă, ci despre o strădanie adâncă şi continuă. Odată, abordând problema copilului unei mame cunoscute de părinte şi de mine, care mi-a cerut să-l întreb despre asta, părintele mi-a spus: „Copilul are o problemă interioară şi de aceea se poartă aşa. Copilul este bine, nu vrea să facă ceea ce face, ci este nevoit, este legat de ceva. Nu se îndreaptă pe cale raţională, nu poţi să-l convingi prin sfaturi, nici să-l constrângi cu ameninţări. Asta ar face situaţia şi mai rea. Poate deveni şi mai rău, poate rămâne aşa, poate să şi scape de asta. Pentru a scăpa, trebuie ca mama lui să se sfinţească. Pentru a se elibera, trebuie să aibă lângă el un om sfânt, înzestrat cu multă iubire, care să nu-i dea învăţătură, nici să-l înfricoşeze, ci să trăiască în sfinţenie, iar copilul, care îl va vedea, îl va invidia şi-l va imita. Mai întâi de toate copilul trebuie să aibă lângă el un om care să se roage mult şi fierbinte. Rugăciunea face minuni. Mama nu trebuie să se mulţumească cu obişnuita mângâiere dată fiului ei, ci să practice mângâierea duhovnicească a rugăciunii. Când se duce să-l mângâie fără rugăciune, copilul îşi întinde mâna şi o îndepărtează pe mama lui. însă când, fără să-l mângâie, face în taină pentru
209
fiul ei rugăciune fierbinte, atunci el simte în suflet o mângâiere duhovnicească inexplicabilă pentru el, care-l atrage către mama sa. Mama, în rugăciunea făcută pentru copil, trebuie să se topească precum lumânarea. Să se roage în tăcere, şi cu mâinile înălţate către Hristos, să-l mângâie în taină pe fiul ei.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, pp. 299-300)
Cu cât te rogi mai mult, cu atât fiica ta primeşte cugete bune
Odată, părintele Porfirie mi-a spus: „Tu eşti evlavios. Şi această evlavie a ta, această credinţă, vrei s-o impui celor din jurul tău. Crezi că va ieşi ceva aşa? Rău faci! Pentru că oamenii se împotrivesc. îi spui unuia să facă ceva şi n-o face, doar pentru că i-ai spus-o. Se împotriveşte şi n-o face. Dacă te vede pe tine făcând acel lucru, poate îl va face şi el, căci se va gândi: Dacă o face el, hai s-o fac şi eu! Dacă însă vrei să te rogi la Hristos şi să-I spui: „Iisuse Hristoase, te rog, luminează-l sau miluieşte-Te de acest om", şi rosteşti încontinuu această rugăciune, atunci Hristos va începe să-i trimită acelui om cugete bune.
De fiecare dată când spui, de pildă, „Doamne, miluieşte-l pe copilul meu", copilul tău primeşte un cuget bun de la Hristos. Şi cu cât tu continui să te rogi, cu atât mai multe cugete bune va primi fiul tău. Iar dacă fiul tău este ca o portocală acră, încet-încet se va coace şi va deveni după cum vrei tu. Aceasta este
210
dovedită, din experienţa mea, ca fiind cea mai bună cale pentru ca omul să rezolve problemele pe care le are în orice domeniu. întrucât toate celelalte căi, pe care oamenii le aplică din instinct, de cele mai multe ori dau greş".
Veţi putea, bănuiesc, să ne povestiţi şi o întâmplare concretă, prin care s-au adeverit cuvintele părintelui Porfirie.
da. I-am cerut şi eu să-mi vorbească despre diferite exemple. în cazul de mai sus mi-a povestit întâmplarea unui cuplu a cărui fiică se abătuse de pe calea lui Dumnezeu. Purtarea şi modul de viaţă ale acelei fete făuriseră o asemenea stare în casă, încât tatăl şi-a ieşit din fire, era foc şi pară împotriva acesteia, voia s-o omoare şi alte asemenea exagerări, în cele din urmă a acceptat să meargă împreună cu soţia lui la părintele Porfirie.
Părintele i-a spus tatălui:
nu înţelegi ce se întâmplă aici? Fiica ta a fost turbată de diavol, şi face ce vrea cu ea, şi o duce unde vrea. Nu se rezolvă nimic prin felul în care te porţi. În problema aceasta este nevoie de rugăciune. Tu Şi soţia ta, amândoi împreună, începeţi să vă rugaţi încontinuu pentru fiica voastră şi nu-i mai vorbiţi nimic despre această problemă.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 301)
211
Atunci când copiii nu ascultă, să spuneţi asta Maicii Domnului
„Ceea ce vreţi să spuneţi copiilor voştri, să le spuneţi prin rugăciune. Copiii nu ascultă cu urechile. Doar când vine harul dumnezeiesc să-i lumineze, atunci ascultă ceea ce vrem să le spunem. Când vreţi să spuneţi ceva copiilor voştri, spuneţi Maicii Domnului şi ea va lucra. Această rugăciune a voastră va deveni suflare dătătoare de viaţă, mângâiere duhovnicească, care îi mângâie, îi îmbrăţişează şi îi atrage pe copiii voştri".
Părintele Porfirie credea în valoarea pe care o are rugăciunea în viaţa duhovnicească a omului şi îi povăţuia pe fiii săi duhovniceşti cum să se roage:
„Să te rogi aşa simplu, simplu şi cu smerenie, cu credinţă simplă, fără să aştepţi ca Dumnezeu să-ţi răspundă. Fără să vezi mâna Lui sau chipul Lui sau luminarea Lui. Nimic din toate acestea! Să crezi! De vreme ce vorbeşti cu Dumnezeu, vorbeşti cu adevărat cu Dumnezeu.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 312)
Când vezi cum diavolul îl calcă pe grumaz pe copilul tău
într-o seară m-am dus la părintele Porfirie împreună cu un cipriot foarte cunoscut, care locuieşte la Atena. Era vorba atunci să se filmeze un film pe
212
tema pericopei evanghelice a fiului risipitor. Filmul era finanţat de acest prieten al meu. Şi după ce a fost gata şi scenariul şi toate celelalte pentru filmare, prietenul meu s-a dus să-i ceară părerea părintelui.
L-am auzit atunci pe părintele Porfirie vorbindu-ne despre tatăl care l-a iertat pe fiul risipitor şi cum trebuie să fie un tată în societatea contemporană. Ne-a spus: „Când vezi cum diavolul îl calcă pe grumaz pe copilul tău, tu, în loc să te superi pe copilul tău pentru că este neascultător, să-I vorbeşti lui Dumnezeu. Să învăţaţi să vorbiţi lui Dumnezeu despre copiii voştri. în loc să-i certaţi pe copiii voştri, să-I vorbiţi lui Dumnezeu despre ei".
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 313)
Deoarece nu vă iubiţi, copilul vostru...
Unui cuplu tânăr care l-a vizitat, părintele i-a spus: „Deoarece nu vă iubiţi unul pe altul, copilul care vi se va naşte o să aibă probleme".
Prorocia părintelui s-a adeverit. Părintele, desigur, n-a socotit-o prorocie, ci succesiunea a doi factori: lipsa iubirii dintre soţi şi caracterul problematic al copilului. Părintele a dovedit în faptă valabilitatea teoriei pedagogice, că educaţia copilului începe „din clipa conceperii".
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 291)
213
Viaţa sfântă a părinţilor îl sfinţeşte pe copil din ceasul conceperii sale
Să se roage cu multă dragoste pentru asta. După cum simte pruncul născut, aşa simte şi embrionul lipsa iubirii mamei sale, nervii ei, mânia ei, respingerea ei, şi se făuresc răni în sufleţelul lui, care-l vor însoţi toată viaţa. Sentimentele sfinte ale mamei şi trăirea ei virtuoasă îl sfinţesc pe copilul său încă din ceasul conceperii. Aceleaşi lucruri sunt valabile şi pentru tată.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 294)
Copilul nostru este plin de nesiguranţă şi temeri
ce să facem cu copilul nostru, părinte, căci este plin de nesiguranţă şi temeri!
voi aveţi toată responsabilitatea pentru asta. Din burta mamei sale i-aţi făurit, prin relaţia voastră urâtă, toate rănile psihologice, pe care le va purta întreaga viaţă.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 292)
înţeleptul părinte Porfirie spunea că părinţii trebuie să aibă grijă de purtarea lor, chiar şi în faţa pruncilor şi că nu trebuie să se gândească şi să
214
spună: „E micuţ şi nu înţelege!". Fiţi atenţi, spunea, la un copil mic, care gângureşte, cum se uită de sus până jos la un vizitator nou care intră în casă. în 2-3 secunde, acest copilaş, de care nu ţii seama, a studiat deja caracterul acelui om şi l-a cercetat pe dinafară şi pe dinăuntru.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 293)
Copilul tău s-a îmbolnăvit din cauza mândriei tale
Atunci când o femeie, „cultivată şi educată", l-a vizitat pe părintele Porfirie pentru a-i destăinui necazurile ei, din cauza copilului său care suferea de o boală nervoasă, părintele a uimit-o, spunându-i că fiul său s-a îmbolnăvit din cauza mândriei ei şi că se va vindeca dacă ea se va smeri şi se va sfinţi. Femeia a ieşit din chilia părintelui istovită şi înecată în lacrimi. însă în întâlnirile care au urmat, a mângâiat-o Şi i-a dat mult curaj şi mari speranţe în legătură cu vindecarea fiului ei şi cu sporirea sa duhovnicească.
În unele cazuri intervenţia terapeutică a Părintelui se limita la sfatul: „Fă ce te luminează Dumnezeu!", iar în altele se limita la binecuvântarea lui tăcută. Toate erau intervenţii eficiente, în funcţie de nevoile şi posibilităţile fiecăruia.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 295)
215
Aveau atâtea cunoştinţe psihologice şi... şi-au pierdut copilul!
Despre părinţii unui copil neascultător, părintele Porfir ie mi-a spus cu tristeţe: „Părinţii lui, cu atâta educaţie, cu atâtea cunoştinţe psihologice, cu atâta instruire ştiinţifică, l-au pierdut pe copil din braţele lor. Ce să-ţi facă educaţia? Doar harul lui Dumnezeu, doar iubirea noastră adevărată, care se jertfeşte în taină pentru ceilalţi, îi poate izbăvi şi pe ceilalţi, şi pe noi".
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 295)
S-a revoltat din cauza mândriei voastre
Părinţii unui copil care suferea de o boală psihică, l-au vizitat pe părintele Porfirie, cerându-i ajutorul pentru problema lor. Părintele „a văzut" sufletul copilului şi a spus: „Fiul vostru are un suflet foarte bun, mai bun decât al meu. Nu e bolnav, a fost rănit şi s-a revoltat, din cauza mândriei voastre şi a prietenilor răi cu care se întovărăşeşte. Se va vindeca prin sfinţenia voastră". Mama copilului, îndată ce a auzit aceste lucruri, a început să plângă deznădăjduită, fiindcă socotea că nu poate ajunge la sfinţenie. Atunci părintele i-a spus: „Sfinţenia nu este un lucru imposibil, e un lucru uşor, trebuie doar ca voi să dobândiţi smerenie şi iubire".
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 296)
216
Copilul revoltat şi tatăl cel bun
Părintele Porfirie spunea că interesul tatălui celui bun pentru copilul său trebuie să fie nemicşorat, chiar şi atunci când copilul său creşte, se întăreşte la inimă, se revoltă, nu-l ascultă şi chiar are atitudini duşmănoase şi potrivnice. Acolo se va vedea arta, dar şi iubirea bunului tată, căci copiii, până când ajung la vârsta maturităţii, săvârşesc multe fapte lipsite de experienţă şi înţelepciune şi îi provoacă pe părinţi, îndeosebi pe tată.
Tatăl uneori este aspru şi din nesârguinţă uită poziţia tatălui bun, devenind deosebit de aspru şi făcându-i copilului său, deseori, un rău care nu mai poate fi îndreptat.
Dacă copilul imatur, încă tânăr, constată că tatăl lui este cu adevărat un tată bun, că face concesii mari şi are răbdare părintească, atunci acest copil, până când va muri, va avea încontinuu pe buze numele tatălui său şi va spune: „Tatăl meu era un om sfânt. L-am cunoscut când aveam nebuniile mele tinereşti".
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 296)
Salvarea copilului vostru depinde de sfinţenia voastră
Părinţii unui copil revoltat şi cu purtare urâtă au mers la părintele Porfirie, plângându-se de situaţia lor şi cerând sfaturi despre cum să acţioneze.
217
Părintele le-a spus că trebuie ca ei să fie atenţi la viaţa lor. Părinţii, din când în când, îi repetau problema copilului lor, dar părintele le vorbea iarăşi despre îndatoririle creştine pe care le au faţă de copil. Atunci părinţii s-au supărat şi au spus: „Părinte, n-am venit aici pentru noi înşine. Ceea ce ne spuneţi o ştim de când eram copii şi îi învăţăm şi pe ceilalţi. Pentru copilul nostru am venit". Părintele le-a spus: „Dar nu înţelegeţi că despre copilul vostru vă vorbesc de atâta timp? Nu înţelegeţi că salvarea copilului vostru depinde de sfinţenia voastră? Sfinţenie nu în teorie, ci în faptă". Iar peste puţin a continuat: „Trebuie să începeţi această lucrare imediat, dacă ţineţi cu adevărat la copilul vostru. în clipa aceasta i-am văzut sufletul: e la pământ".
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 297)
Niciodată nu trebuie să vă certaţi în faţa copiilor
niciodată nu trebuie să vă audă copiii că vă certaţi sau că ridicaţi tonul unul la altul.
dar e posibil asta, părinte?
sigur că este. Şi exact aşa cum vă spun. Nici măcar o dată.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 298)
218
Copiii confuzi ai unor părinţi confuzi
Părintele Porfirie vorbea despre copiii „confuzi". Sunt copiii care au probleme psihologice datorită faptului că părinţii lor, din cauza relaţiei lor urâte, nu creează o atmosferă plăcută în casă.
Vorbea despre copiii „confuzi" ai unor părinţi „confuzi". Iar despre unii copii, care aveau probleme şi ai căror părinţi s-a întâmplat ca eu însumi să-i duc la părinte, spunea că încă din burta mamei lor au acea problemă. Fiindcă atunci când mama lor era însărcinată n-a avut grijă ca viaţa ei să fie ordonată, să aibă linişte, pace, să se roage, să participe la Tainele Bisericii.
Odată îmi aduc aminte că a povăţuit-o pe o mamă cu cinci copii să plece o lună de acasă, pentru că purtarea ei era în aşa fel încât zilnic copiii se certau între ei. Deoarece nu puteau să se certe cu ea, se certau unul cu altul.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 298)
Copiii nu vor să fie constrânşi
Unei mame, care l-a întrebat pe părintele Porfirie dacă e bine să-i ia pe copii şi să se instaleze la Londra, i-a spus: „Nu cumpăra casă la Londra, nu te duce acolo. Acolo n-o să poţi practica meseria ta. Clima este umedă, oamenii străini, reci, de altă credinţă. Copiii tăi vor fi trişti acolo. E mai bine să rămână aici, unde oamenii sunt creştini ortodocşi. Clima de
219
aici este bună şi copiii se vor bucura. Copiii nu vor să fie constrânşi. Când sunt neastâmpăraţi, ca mamă, ia măsurile necesare, dar nu-i constrânge. Să nu te faci că le citeşti din Sfânta Scriptură în fiecare zi. Dacă un copil se împotriveşte, ia-i pe ceilalţi, mergi în altă cameră şi continuă să citeşti. Când mergi la biserică şi copiii nu vor să te urmeze, nu-i obliga, dar nici să nu fii indiferentă. Să le spui: Eu, copii, mă duc la biserică. Cine vrea poate să vină cu mine, acum sau mai târziu. Acestea să le spui, şi să faci multă rugăciune pentru copii. Prin rugăciunea ta le va vorbi Dumnezeu".
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 308)
I-aţi iubit şi i-aţi constrâns
Altor părinţi, care aveau probleme serioase cu copiii lor, le-a spus: „Aţi văzut ce aţi păţit cu copiii voştri? I-aţi iubit, dar i-aţi şi constrâns, fără să aveţi sfinţenia necesară pentru a-i ţine lângă Hristos, şi i-aţi pierdut. Nu trebuie să-i războiţi pe copiii voştri, ci pe diavol, care-i războieşte pe aceştia. Să le spuneţi cuvinte puţine şi să faceţi multă rugăciune".
Şi iarăşi cuvântul părintelui s-a dovedit adevărat!
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 309)
O mamă se plângea că fiul ei n-o mai ascultă, nu merge la biserică şi altele asemenea.
220
Părintele i-a spus:
l-ai constrâns atâţia ani, du-te încolo, vino încoace! Acum vrea libertate. Nu-i mai porunci ce să facă. Roagă-te doar în taină, cu iubire, pentru el. Nici ţie nu ţi-ar conveni ca cineva să-ţi poruncească tot timpul ce să faci!
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie,, p. 309)
Fata a plecat din cauza voastră
Părintele Porfirie ne-a spus: A venit la mine o mamă plângând. „Fiica mea, de 14 ani, a plecat de acasă de trei zile", mi-a spus. „Soţul meu o va omorî când se întoarce. Ce să fac?"
„Fata a plecat din cauza voastră", i-am spus. Să vă purtaţi frumos cu ea. Mâine se va întoarce. Să aveţi mâncarea pregătită şi apa caldă pentru baie. E foarte amărâtă. Să nu-i vorbiţi deloc. Să n-o întrebaţi unde a fost, de ce a plecat şi altele, pentru că o să plece iarăşi. Să-i arătaţi doar iubire şi să nu-i vorbiţi.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 309)
Avem probleme cumplite cu copilul nostru
Odată, un cuplu de părinţi evlavioşi, tatăl fiind mecanic, iar mama profesoară, l-au vizitat pe părinte pentru a-i cere sfat despre copilul lor, care trecea printr-o adolescenţă grea.
221
părinte, i-au spus, copilul a crescut de-acum. Avem probleme mari! Vine acasă noaptea târziu, nu ne ascultă, se înfurie şi s-a întovărăşit cu oameni răi.
înţeleptul părinte Porfirie a răspuns:
în perioada aceasta să tăceţi. Să ascundeţi „cuvioşenia" voastră. Să nu-l provocaţi. În clipa aceasta este ca şi când voi aţi purta haine curate, iar el ar fi plin de noroi, o epavă. Această prezenţă „evlavioasă" a voastră îl respinge şi-l irită.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 311)
Nu-l iubeşti pe copilul tău cu iubirea lui Dumnezeu şi-i faci rău
Odată părintele mi-a spus:
„Să iubim cu iubirea lui Hristos, nu cu iubire omenească. Acum doi ani a venit aici o mamă ca să-i binecuvântez pe copiii ei. Mi-a spus numele lor, iar eu i-am zis:
să fiţi atent la Haralambie, căci veţi mânca bătaie de la el. (Avea atunci doisprezece ani)
Ea s-a supărat.
-Ce spuneţi, părinte? Haralambie este cel mai bun dintre copiii mei. Am grijă de el şi-l iubesc mai mult decât pe toţi, fiindcă este cel mai mic.
nu-l iubeşti cu iubirea lui Hristos şi-i faci rău.
Nu m-a crezut. A plecat supărată şi a zis câteva vorbe împotriva mea. Eu m-am rugat şi am lăsat-o cu Dumnezeu.
222
A venit deci alaltăieri aici, căindu-se.
iartă-mă, părinte. Te-am răstălmăcit. Am rostit cuvinte grele împotriva ta. Acum cred că Dumnezeu te-a luminat. Haralambie a luat-o pe un drum greşit. S-a sălbăticit. Am luat şi bătaie de la el. Acum ce să fac? Chiar că nu l-am iubit cu iubirea lui Hristos. I-am făcut rău... şi femeia a început să plângă.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 313)
Să nu-i răsfăţaţi pe copiii voştri
Părintele ne-a spus că trebuie ca părinţii să-i dezveţe încet-încet pe copiii lor de năravul ca tot interesul să se învârtă în jurul lor, şi că trebuie să-i înveţe şi să-i obişnuiască să se adapteze la toate situaţiile. Şi asta, pentru a nu le fi greu după aceea, când vor da piept cu viaţa şi vor întâlni oameni cu fel de fel de caractere. Astfel, nu vor strica relaţiile şi nu vor făuri duşmani din pricina egoismului ieftin şi a părerii de sine înalte. Aceasta este pedagogia corectă, spunea părintele.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 314)
Părinţii să nu-şi pună mintea cu copiii lor
Părintele a zis iarăşi: „Părinţii care au copii dificili şi neastâmpăraţi, să nu-şi pună mintea cu ei, ci cu cel care se află în spatele lor, cu diavolul. Pe diavol nu-l putem război decât atunci când noi înşine suntem sfinţi".
223
Acest sfat îi poate ajuta eficient pe părinţi, pe pedagogi, pe medici şi pe toţi cei care se ocupă în mod special cu copiii şi cu omul.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 315)
Blestemul mamei a adus nenorocirea
Părintele Porfirie spunea că părinţii trebuie să fie foarte atenţi la limbajul lor. Trebuie să-i binecuvânteze pe copii, nu să-i blesteme, pentru că şi în vreme ce vorbea îşi ridica uşor mâinile şi îşi deschidea degetele inima noastră este un buton care trimite semnale, iar degetele noastre sunt antene care recepţionează. Din fiecare om se transmit binecuvântări sau blesteme, binefaceri sau necazuri, binele sau răul. Şi a povestit o întâmplare ştiută de el.
Un copil, ne spunea, a plecat de acasă la joacă, iar mama lui voia să-l trimită cu măgarul pe ogor. în cele din urmă copilul a venit acasă şi mama lui, plină de mânie, l-a blestemat cu cuvinte scârboase, cu vorbe scoase de femeile needucate, desfrânate şi ticăloase, care trăiesc departe de Biserică. Iar la urmă l-a blestemat să vină acasă pe targă. Copilul a luat măgarul şi a plecat, iar pe drum a căzut de pe măgar, s-a lovit într-o piatră şi l-au găsit trecătorii, şi l-au adus pe o targă mort, după cum fusese blestemat. S-a căit amarnic, dar răul se întâmplase. De aceea Evanghelia ne povăţuieşte să binecuvântăm şi să nu blestemăm. Căci binecuvântarea aduce binele, iar blestemul aduce răul, nenorocirea, nefericirea.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 315)
224
L-ai constrâns pe copilul tău ca să fie primul la învăţătură
Unui tată îndurerat, care l-a dus la părintele Porfirie pe copilul său bolnav, i-a spus: „Copilul tău este bun, dar pentru că l-ai constrâns mult, ca să fie primul la învăţătură, n-a rezistat, „a crăpat" şi s-a îmbolnăvit de această boală nervoasă. „Eu cum am rezistat la atâtea greutăţi şi lipsuri când am fost mic?", a întrebat tatăl. „Tu ai trăit în alte vremuri", a răspuns părintele.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 316)
Să nu le vorbeşti studenţilor tăi despre Hristos
I-am spus părintelui:
pe mine, părinte, fireşte, Universitatea mă plăteşte pentru a preda cardiologie. Nu mă plăteşte ca să ţin predici. Şi poate că unii studenţi nu vor să asculte predici, iar alţii poate că nu cred deloc în Dumnezeu. Dar nu cumva, părinte, ar fi bine ca într-o zi, după ce termin aceste lecţii de cardiologie, când studenţii mă aplaudă, iar eu îi aplaud pe ei, să le spun: „Copii, faceţi şi un pas către Hristos?". Iar părintele mi-a spus:
de ce ai această dilemă? Când te duci la cursuri eşti împărtăşit?
da, părinte.
225
te împărtăşeşti duminica?
mă împărtăşesc.
atunci, Giorgakis, Hristos intră în amfiteatru. De ce vrei să rosteşti nişte cuvinte de predică, când îl porţi pe Hristos acolo, în ceasul în care vorbeşti. Ce să le spui tinerilor despre Hristos? Lasă-i aşa cum sunt. Să nu le spui nimic.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 322)
O misionară smerită care vorbea prin exemple
Cele mai multe locuri unde a lucrat maica Gavrilia se aflau în spitale, lângă mănăstirile indiene. Mănăstirile indienilor sunt zidite pe lângă cărările pelerinilor. Merg de la o mănăstire la alta, iar pe drum oamenii cad din cauza istovirii şi a diferitelor năpaste. în unele dintre mănăstirile mici a intrat în contact cu monahi indieni. Până atunci în India erau cunoscuţi misionarii protestanţi, misionarii catolici. Pe ortodocşi nu-i văzuseră prin acele locuri.
Au văzut, deci, o misionară smerită care nu voia bani. Trăia în orice condiţii, mânca orice, bea orice apă găsea. Atunci când o vedeau atât de smerită şi dăruind atâta iubire, fără să socotească truda sa, o întrebau: „Care este Dumnezeul tău? Cine te-a trimis aici? Care este Dumnezeul ce te-a învăţat acest fel de viaţă, acest fel de virtute?". A venit un călugăr de la o mănăstire de acolo şi a întrebat-o: „Ai să-mi împrumuţi vreo carte de asceză ortodoxă?". I-a dat Filocalia şi s-a cutremurat".
(Micul Pateric, p. 251)
Soacra nora
Părintele Porfirie i-a spus unei soacre care căuta o casă, lângă fiul ei: „Să găseşti o casă aproape de el, dar, dacă vrei sfatul meu, să fie cam la un kilometru depărtare". Şi când soacra l-a întrebat: „De ce părinte? Credeţi că sunt o soacră atât de rea?", el i-a răspuns: „Nu, eu n-am spus aşa ceva dar, într-o zi o să-ţi vină să zici: „Fiule, ia-ţi puloverul, că e frig", iar nora o să zică: „Ce-o interesează pe ea de bărbatul meu?".27
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 33)
Amăgirea Mândria şi vederile diavoleşti
Cei care s-au întâmplat să-l cunoască pe părintele Daniil Katunakiotul (1846-1929), întemeietorul alesei obşti a Daniiliţilor, au vorbit şi au scris cu admiraţie despre personalitatea lui înzestrată cu rare harisme naturale şi duhovniceşti. Ne vom referi aici la harisma discernământului său.
în localitatea Stika din Epirul de Nord trăia Dimos. Era un bun creştin cu o credinţă simplă, de meserie constructor. într-o noapte a visat că undeva există o biserică îngropată în pământ. I-a îndemnat deci pe toţi compatrioţii lui să ia cazmale şi lopeţi şi
27 Şi acest sfat, ca multe altele, sunt personale. Nu e valabil în toate cazurile.
227
să înceapă să sape. Au săpat şi au găsit într-adevăr biserica îngropată! Plin de satisfacţie, Dimos s-a mândrit pentru izbânda lui. A primit cu mulţumire admiraţia tuturor. Şi când cugetul viclean i-a şoptit: „Ei, Dimos, tu eşti om important, tu eşti alesul lui Dumnezeu...", l-a primit fără împotrivire.
Fiind de meserie constructor, mai târziu s-a întâmplat să lucreze în Sfântul Munte, la o clădire a mănăstirii Vatoped.
La Vatoped, Sfântul Evdochim este cinstit mult. Despre viaţa lui, istoria n-a salvat nimic, însă moaştele sale, care au fost descoperite întâmplător în anul 1840 la cimitirul mănăstirii, sunt izvorâtoare de mir şi făcătoare de minuni. Dimos arăta mare evlavie pentru acest Sfânt şi a început să creadă că şi Sfântul de asemenea îl înconjoară cu binefaceri deosebite. Şi întrucât tradiţia nu spunea nimic despre originea lui, Dimos şi-a închipuit că şi acela se trage din Albania.
sfântul Evdochim este albanez, a început să spună.
-Dar de unde ştii?
e albanez! Nu vedeţi că are capul turtit? De altfel, atunci când într-o noapte, cu metania în mână, l-am rugat să-mi spună despre locul său de origine, mi s-a arătat şi mi-a zis: „Sunt albanez, sunt din Stika, suntem şi rude".
Părinţii au crezut că este amăgit de diavol.
când ţi se va mai arăta, să-ţi faci semnul crucii, i-au spus. Şi dacă este lucrarea celui viclean, va dispărea imediat.
228
Era însă prea târziu. Diavolul cucerise inima lui Dimos şi nu mai pleca uşor.
S-a întâmplat atunci să se afle în Sfântul Munte un episcop, pe nume Rodostolos Alexandru. I s-a povestit despre cazul ciudat al lui Dimos şi i-au cerut părerea. Acela l-a vizitat şi a ajuns la concluzia că vederile provin de la Dumnezeu.
întrucât Dimos este om evlavios şi face mereu metanii şi cruci, vederile vin de la Dumnezeu.
Dimos se mândrea acum şi mai mult, fiindcă şi un episcop încuviinţa adevărul vederilor sale. Mai târziu a scris o carte groasă, plină de taine suprafireşti. Descoperiri, prorociri despre viitor, războaie, venirea Sfântului Constantin cel Mare, minuni şi semne, toate erau adunate acolo.
acest lucru nu este de la Dumnezeu! Aici este tulburare şi amăgire. Ce lucruri ciudate sunt acestea?, se întrebau părinţii între ei.
să-l întrebăm pe părintele Daniil Katunakiotul. Acesta ne va rezolva problema.
Au luat deci cu ei manuscrisele lui Dimos şi au plecat. Părintele Daniil, după ce a citit primele pagini, a constatat adevărul.
aici diavolii dansează, a zis el.
A compus un text care conţinea fragmente din Sfânta Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi şi l-a trimis la Vatoped. Nu mai era nicio îndoială în legătură cu amăgirea. însă, când Dimos a fost informat despre asta, şi-a ieşit din fire. A strigat cu sălbăticie:
chiar episcopul a spus că sunt adevărate!
229
Adică, de vreme ce episcopul şi atâţia părinţi au acceptat că vederile sunt de la Dumnezeu, cum îndrăzneşte acela să nege?
Părintele Daniil nu s-a mulţumit doar să constate adevărul, ci a început să se roage. Şi drept urmare, vederile au încetat.
După aceea părinţii au reuşit să-l aducă pe Dimos la Katunakia. Părintele Daniil l-a primit cu dragoste.
însă când a început să-i descopere că aşa-zisul Sfânt Evdochim, pe care l-a văzut, era diavolul camuflat, n-a suportat lumina adevărului. S-a ridicat în picioare şi a început să strige cu sălbăticie:
dar chiar episcopul a spus că-i adevărat!
Cu toate acestea, a fost nevoit să meargă pe calea dreaptă, căci de atunci diavolul nu i s-a mai arătat, nu şi-a mai făcut apariţia. Toţi părinţii au fost încredinţaţi de amăgirea în care căzuse acesta, şi chiar episcopul Rodostolos i-a mulţumit părintelui Daniil, înzestrat cu atât de mult discernământ, pentru izbânda lui.
(Daniil Katunakiotul, vezi Harisme I, pp. 48-51)
Vizita luminoasă a diavolului arătată printr-o tulburare ascunsă
Părintele Ignatie Duhovnicul (1827-1927) este una dintre personalităţile cele mai încântătoare şi respectate din Sfântul Munte. Vreme de optzeci de ani a trăit o viaţă foarte aspră şi ascetică la Katunakia şi a devenit vas al harismelor din Sfântul Munte.
230
Părintele Ignatie dobândise un ucenic virtuos, pe părintele Neofit, un tânăr cu râvnă ascetică deosebită.
Într-o noapte, părintele Neofit a auzit un ciocănit uşor la uşa chiliei sale, şi o voce blândă de femeie:
ridică-te, fiule! Mergi în biserică, deoarece candela mea s-a stins.
Părintele s-a ridicat imediat din pat, s-a dus neliniştit în biserica colibei lor din pustie şi a găsit candela Preasfintei Născătoare de Dumnezeu stinsă. A aprins-o cu emoţie, a făcut o rugăciune fierbinte şi s-a întors în chilia lui.
întâmplarea aceasta s-a petrecut şi în următoarele nopţi.
am sporit, a început atunci să se gândească ucenicul. Se pare că am urcat mult duhovniceşte. Stăpâna cerului şi a pământului mă vizitează. îi aud glasul îngeresc. Aprind candela ei stinsă. Cât de fericit sunt!
Aşa gândea, iar demonul mândriei nu înceta să-l ţintească cu săgeţile lui otrăvite şi să-l împingă spre pierzanie.
Uneori părintele Neofit simţea cum conştiinţa i se împotrivea, auzea şi un alt cuget uşor care îl sfătuia să mărturisească întâmplarea părintelui său. Dar a îndepărtat acel cuget izbăvitor.
de ce să-i spun părintelui? E păcat să nu mărturisesc? Asta e o întâmplare sfântă, şi cu cât o trăiesc mai în tăcere, cu atât se păstrează sfinţenia ei.
Părintele Ignatie, plin de discernământ, a observat unele semne nevăzute în purtarea ucenicului său şi n-a rămas nepăsător. Din când în când îi amintea:
231
fiule, ai grijă. Să-mi mărturiseşti tot ceea ce ţi se întâmplă în viaţa duhovnicească.
Şi într-o zi l-a silit la spovedanie să povestească amănunţit întreaga întâmplare. Prin discernământul profund pe care-l deţinea, i-a analizat problemele şi i-a dovedit că a căzut în cursa diavolului. L-a întrebat:
ce sentimente ai simţit în tine atunci când ai aprins candela stinsă?
bucurie şi satisfacţie, că m-am învrednicit de o asemenea binecuvântare.
şi ce altceva ai simţit?
am mai simţit o tulburare şi îngrijorare ascunsă, ca nu cumva părintele meu să afle ceva.
acest din urmă lucru mărturiseşte pe faţă prezenţa diavolului.
I-a spus multe despre uneltirile vrăjmaşului, iar la urmă i-a zis:
eşti amăgit. Te-a înşelat diavolul. Are Maica Domnului nevoie de mine şi de tine? Are nevoie de ajutorul tău? Ai grijă! Dacă îţi mai bate în uşa chiliei, să nu te ridici să aprinzi candela, şi eu voi răspunde pentru asta.
Atunci s-au tăiat aripile tânărului monah! Niciodată nu se gândise la un sfârşit atât de lipsit de slavă. Mai târziu, desigur, i-a mulţumit părintelui pentru că l-a izbăvit de cursa vrăjmaşului. Dar pe moment era foarte trist. Avea şi o mirare: Va mai bate oare cineva la uşă? Dar, ciudat lucru! Imediat ce planurile întunecate ale diavolului s-au vădit la lumina discernământului părintelui Ignatie, s-au împrăştiat ca fumul.
(Ignatie Duhovnicul, vezi Harisme 1, pp. 45-47)
232
Diavolul care l-a însoţit pe un diacon român doi ani în rugăciune
Printre cei care se spovedeau la părintele Sava Duhovnicul se afla şi un diacon român. Venise încă de tânăr în Sfântul Munte şi se nevoia undeva în pustie, nu departe de schitul Sfânta Ana.
părinte, i-a spus într-o zi acest diacon, plin de întristare. Te rog, să nu uiţi s-o pomeneşti mâine la Sfânta Liturghie pe mama mea, care are trei zile de când a murit.
Aceste cuvinte l-au uimit pe părintele Sava, căci ele trădau biruinţa diavolului. Părintele cel dăruit de Dumnezeu cu discernământ, s-a cutremurat. „Aici", s-a gândit el, „vrăjmaşul a gătit o mâncare otrăvită. Vicleanul! Cu cât meşteşug amăgeşte şi întunecă pe făpturile lui Dumnezeu!".
Fără să-şi dea pe faţă îngrijorarea, a început să cerceteze răul.
ia spune-mi, fiule, mai pe larg această întâmplare. Mama ta va avea mâine trei zile de când a murit. Adică a murit alaltăieri. A murit în România. Cum ai aflat tu în două zile despre moartea ei?
A urmat un moment de tăcere.
cum să aflu?, a început diaconul cu timiditate. Mi-a spus-o...
cine ţi-a spus-o?
mi-a spus-o îngerul meu păzitor.
îngerul tău păzitor? L-ai văzut pe îngerul tău?
233
m-am învrednicit să-l văd! Nu o dată sau de două ori. De doi ani încoace. Mi se arată şi mă însoţeşte în rugăciune. Rostim împreună Acatistele, facem metanii, discutăm duhovniceşte...
Când a auzit că-i vorba de doi ani, părintele Sava s-a întristat. Doi ani de amăgire nu-i chiar puţin. Să-l laşi pe vrăjmaş să zidească în tine nederanjat vreme de doi ani castelul pierzaniei tale este un lucru înfricoşător.
şi de ce, fiule, de atâta vreme nu mi-ai spus nimic?
îngerul mi-a spus că nu-i necesar.
Părintele Sava şi-a dat seama că are de dat o mare bătălie. Mai întâi să-l convingă pe sărmanul diacon că nu-i vorba de niciun înger. Apoi să înfrunte mânia diavolului. „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi mântuieşte-ne pe noi", se ruga în taină.
fiule, eşti sigur că cel ce ţi s-a arătat este îngerul lui Dumnezeu?
dacă sunt sigur? Sunt foarte sigur, părinte! Ne rugăm împreună, facem în fiecare zi mii de metanii. Discutăm despre viaţa de dincolo, despre Rai... E îngerul meu păzitor.
Diaconul părea de neclintit. însă ceea ce-l făcea puţin şovăitor era încrederea pe care o avea în duhovnicul său luminat de Dumnezeu. Dar iarăşi, zicea, cum poate demonul să mă întărească în rugăciune? Acesta îi războieşte pe cei care se roagă.
După un timp s-au înţeles să-l pună pe „îngerul păzitor" la câteva încercări.
234
atunci când se va întoarce, i-a spus părintele Sava, cere-i să rostească „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu". Iar apoi pune-l să facă semnul crucii.
însă lucrurile nu erau atât de simple. Când vrăjmaşul te are vreme de doi ani înfăşurat în amăgire, atunci îţi amăgeşte şi ochii, şi urechile, şi îţi închipui că auzi rugăciunea „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu" şi că vezi cum îşi face semnul crucii.
părinte, lucrurile stau după cum ţi-am spus. Este îngerul lui Dumnezeu! Este îngerul meu păzitor! A rostit şi „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu" şi şi-a făcut şi cruce.
Părintele Sava observase bine. Doi ani de treabă a uneltitorului vrăjmaş nu puteau fi zădărniciţi aşa uşor. însă dacă acesta ştie multe uneltiri, pe purtătorii de Dumnezeu îi luminează lumina cerească, care nimiceşte uneltirile întunericului.
O idee strălucitoare i-a fulgerat atunci prin mintea luminoasă a duhovnicului. Şi s-a întors imediat către diacon:
ascultă, fiule. O să facem o ultimă încercare. Prin aceasta lucrurile se vor lămuri. îngerii lui Dumnezeu au posibilitatea să le cunoască pe toate, fiindcă le sunt descoperite de Dumnezeu. Pentru demoni, din contră, nu există această posibilitate şi multe lucruri le sunt întunecate. Eşti de acord?
de acord.
dacă eşti de acord, fii atent ce faci. Eu în clipa aceasta, chiar în clipa aceasta, mă voi gândi la ceva şi s-a gândit la ceva împotriva diavolului şi las asta ascuns în mine. Tu diseară să-i ceri „îngerului
235
să-ţi spună la ce m-am gândit. Dacă o va găsi, atunci fără îndoială este de la Dumnezeu. Şi să vii să-mi povesteşti.
întorcându-se diaconul în chilia lui, fierbea în el un fel de nelinişte, ca un presentiment neplăcut. Pe de altă parte se minuna de ideea strălucitoare a duhovnicului. întâmplarea asta ajunsese la momentul critic.
Când i-a cerut noaptea „îngerului" soluţia problemei, o oarecare tulburare negrăită s-a văzut pe chipul său luminat. Părea cutremurat.
dar, iubite părinte, de ce ţie, fiinţă superioară, să-ţi pese de gândurile unui muritor? Astea sunt dorinţe ieftine. Nu vrei mai bine să mergem diseară să-ţi arăt iadul, raiul şi slava Maicii Domnului?
Diaconul, care a început să bănuiască ceva, a stăruit în cererea sa.
eu fac ascultare de duhovnic. Să-mi spui la ce s-a gândit.
„îngerul", prin câteva încercări iscusite, s-a străduit să mute discuţia în altă direcţie. însă diaconul l-a readus cu răbdare la problema de la început. De
altfel, aceste metode de abatere a discuţiei nu i-au provocat o impresie bună.
să-mi spui la ce s-a gândit duhovnicul! Problema este simplă. De ce eviţi răspunsul? Nu cumva nu-l cunoşti?
ai grijă, diaconule! Prin purtarea necuvioasă pe care mi-o arăţi, eşti în primejdie să pierzi bunăvoinţa mea.
nu ştiu. îţi cer ceva uşor. Ştii sau nu ceea ce s-a gândit duhovnicul?
236
în momentul acela masca strălucitoare a fost aruncată, o formă hidoasă a apărut, cu dinţi care scrâşneau, şi ca dintr-o gură de fiară sălbatică s-au auzit cuvintele:
ai să pieri, ticălosule! Mâine în ceasul acesta vei fi în focurile iadului! Te vom arde!
Diaconul a rămas singur şi pustiu. Toată dulceaţa vederilor din ultimii doi ani nu putea lua locul amărăciunii lui de acum. Dacă nu l-ar fi ocrotit de departe rugăciunile duhovnicului, care priveghea şi se ruga pentru el, şi-ar fi dat duhul.
Au trecut multe ceasuri până când să-şi revină şi să stea pe picioarele lui. Chilia nu-l mai încăpea. Nicăieri nu vedea siguranţă decât lângă duhovnicul
său. Pe tot drumul auzea în urechi ameninţarea:
„Mâine în ceasul acesta vei fi în iad!". Frica îi străbătea prin tot corpul.
A ajuns cu chiu cu vai la coliba învierii unde se nevoia părintele Sava. S-a prins de rasa lui şi nu i-a mai dat drumul. Iar în ceasul în care acela voia să adoarmă puţin, diaconul îngrozit îl trezea.
nu-ţi fie teamă, fiule! Linişteşte-te!
cum să nu-mi fie teamă, părinte, când ceasul se apropie. O, se apropie ceasul când mă vor lua. Hristoase al meu, izbăveşte-mă!
Şi într-adevăr, în ceasul cu pricina a fost lovit cu furie de duhurile rele. Ce strigăte de durere şi deznădejde scotea!
scapă-mă, părinte! Pier! Mă iau! Scapă-mă! Părintele Sava a îngenuncheat şi plin de durere
Şi lacrimi s-a rugat la Domnul să se milostivească şi
237
să-i alunge pe demonii vicleni. Rugăciunea lui a fost ascultată şi sărmanul diacon s-a izbăvit „din gura leului".
Aşa s-a sfârşit această tragedie.
(Sava Duhovnicul, vezi Harisme I, pp. 40-45)
Dacă nevoitorului i se arată lumină sau vreun chip luminos
Când cineva aude despre simţirea minţii, să nu creadă că i se arăta în chip nevăzut slava lui Dumnezeu. Spunem, desigur, că atunci când sufletul este curat simte mângâierea dumnezeiască şi o gustă în chip negrăit. însă acestuia nu i se arată nimic din cele nevăzute, pentru că, după cum spune fericitul apostol Pavel, în viaţa de aici înaintăm prin credinţă, nu prin vedere. Aşadar, dacă vreunui nevoitor i se arată lumină ori vreun chip luminos, să nu primească deloc asemenea vedere. Aceasta este amăgirea vădită a celui viclean, pe care mulţi au primit-o din necunoaştere şi s-au abătut de pe calea adevărului. Noi, însă, cunoaştem că, atâta vreme cât rămânem în trupul acesta stricăcios, suntem departe de Dumnezeu, adică nu este posibil să vedem cu ochii trupeşti nici pe Acesta, nici vreuna dintre minunile Sale cereşti.
Nu trebuie totuşi să ne îndoim că, atunci când mintea începe să primească deseori lucrarea luminii dumnezeieşti, devine cu totul transparentă, încât
238
poate vedea lumina cea nezidită. Asta se întâmplă dacă puterea sufletului biruieşte patimile şi stăpâneşte peste ele. însă fiecare formă care apare în minte, fie ca lumină, fie ca foc, provine din uneltirile vrăjmaşului, după cum ne învaţă Sfântul Pavel, spunând că diavolul se preschimbă în înger de lumină. Nu trebuie deci ca cineva să-şi trăiască viaţa ascetică având o asemenea nădejde a vederilor, pentru ca nu cumva diavolul să-i găsească sufletul gata de a i se supune. Singura noastră năzuinţă să fie a-L iubi pe Dumnezeu cu fiecare simţământ sufletesc, din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul. Căci cel asupra căruia harul lui Dumnezeu lucrează în asemenea măsură, cu toate că trăieşte în această lume, se află departe de ea.
(Sfântul Diadoh al Foticeii, Filocalia I, pp. 295-296)
Monahul chinuit de diavol şi-a aflat vindecare
Părintele Alipie de la mănăstirea Xenofont se deosebea mult prin râvna sa. îndeosebi îi plăcea să găsească un loc liniştit şi să se roage încontinuu cu Rugăciunea lui Iisus, adică „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine". De fiecare dată când rostea rugăciunea, sufletul îi tresălta de o bucurie negrăită.
Odată însă lucrurile au luat o întorsătură urâtă. Fără să-şi poată da seama ce se întâmplă, îi era cu neputinţă să mai continue rugăciunea. Dacă încerca o dată s-o spună lucru înfricoşător şi inexplicabil trupul începea să i se cutremure.
239
„Şi lucru ciudat şi uimitor", scrie părintele Daniil Katunakiotul, „era că li se cutremurau trupurile şi celor aflaţi în apropierea lui. Cei care se aflau la slujbă lângă el începeau să se cutremure.
Aşadar se cutremura locul când părintele Alipie rostea rugăciunea! Şi a mers la diferiţi părinţi, la duhovnici, s-au citit pentru el rugăciuni şi exorcisme... Dar fără vreun rezultat.
întâmplarea aceasta lua dimensiuni tragice, întrucât părintele Alipie devenise, de ani de zile, una cu rugăciunea, nu se putea opri. Astfel, fără să vrea, în chilie, în biserică, la masă, la lucru, rostea cuvintele sfinte. Şi îndată patul sau strana sau masa, sau uneltele muncii, toate începeau să joace. Şi părinţii care se întâmplau să se afle lângă el începeau şi ei să joace!
încetează, părinte Alipie, să mai spui rugăciunea. Nu vezi ce răutăţi se întâmplă?
dar ce, parcă eu vreau? O rostesc fără să-mi dau seama. Iertaţi-mă, părinţilor.
Negăsind nicio soluţie, s-au gândit la părintele Daniil. Şi părintele Averkie, iconomul mănăstirii, a plecat cu părintele Alipie spre Katunakia. Au stat peste noapte la mănăstirea Simonopetra.
ai grijă, părinte Alipie. Acum, când vom merge la mănăstire, să nu spui rugăciunea şi să-i sperii pe toţi...
însă, în naosul bisericii părintele a uitat şi în jurul lor s-a întâmplat... cutremur! în ziua următoare au ajuns la Katunakia.
Părintele Daniil a aflat de întâmplare şi l-a luat deoparte pe părintele Alipie.
240
eu, i-a zis, nu sunt duhovnic, dar trebuie să aflu amănunte din viaţa ta duhovnicească. Să faci, deci, o spovedanie generală, şi să-mi descrii cum s-a întâmplat prima dată acest lucru.
în noaptea aceea privegheam la paraclisul de lângă mănăstirea Xenofont, rugându-mă cu metania în mână. La un moment dat cineva a bătut la uşă. Am simţit o frică în inimă şi o cutremurare în trup. însă am continuat rugăciunea. între timp bătăile s-au înmulţit şi au devenit şi mai puternice. Mi-am dat seama că e ceva diavolesc. M-am încredinţat atunci că acestea sunt de la diavol şi nu le-am dat importanţă. Cu şi mai multă râvnă mi-am continuat rugăciunea, însă bătăile se înmulţeau şi împreună cu ele trupul îmi era cutremurat din ce în ce mai tare. Uşa, dar şi întregul paraclis, se afla într-o mişcare ciudată. Din clipa aceea, când încetam rugăciunea, mişcările încetau. Când o rosteam, începeau iarăşi. Aşa stau lucrurile, cuvioase părinte.
Părintele Daniil s-a afundat în gânduri. Pentru prima oară auzea o asemenea întâmplare. Dar nu s-a înspăimântat. Şi pe bună dreptate, pentru că oamenilor purtători de Dumnezeu nimic nu le rămâne neexplicat. După cum scrie şi Apostolul Pavel: „duhovnicul le cercetează pe toate". La un Moment dat, ca şi cum ar fi fost luminat, l-a întrebat Pe monah:
părinte Alipie, când au început primele bătăi puternice în uşă, şi ai înţeles că e vorba de o lucrare diavolească, ce ţi-a spus cugetul? Ce sentimente ţi-au cuprins sufletul? Frică şi temere sau nesocotinţă şi Nepăsare? Sau altceva decât toate astea?
241
Părintele Alipie a dat amănunte. Şi părintele Daniil a găsit explicaţia întâmplării. în vreme ce diavolul făurea zgomotul, părintele spunea în gând: „Să bată cât o vrea. Pe mine n-o să mă abată de la rugăciune. N-a făcut la fel şi Sfântul Antonie cel Mare? El are treaba lui şi eu pe a mea. Fie că cutremurarea trupului este lucrarea harului sau lucrarea celui viclean, eu trebuie să-mi continui rugăciunea până la ultima suflare, şi diavolul va crăpa".
Adică a fost cuprins de o pânză nevăzută de mândrie şi a arătat faţă de vrăjmaş nesocotinţă falnică, ca şi când ar fi ajuns la măsura Sfântului Antonie cel Mare. Rugăciunea lui, molipsită de mândrie, n-a fost bine primită de Dumnezeu.
Părintele Daniil a analizat în profunzime întâmplarea şi l-a povăţuit pe cel războit de diavol:
de aici înainte să spui rugăciunea cu smerenie,
cu zdrobire a inimii. Asta să simţi atunci când o rosteşti. Să crezi că eşti un păcătos, un nevrednic în faţa lui Dumnezeu. Să socoteşti cutremurarea trupului ca pe o lucrare diavolească. Şi când diavolul va apărea, să te rogi la Hristos să-l fugărească. Doar aşa vei atrage harul dumnezeiesc.
Monahul chinuit de diavol şi-a aflat vindecare. S-a rugat cu smerenie şi s-a liniştit. De atunci s-a aruncat cu şi mai mare râvnă în nevoinţe duhovniceşti şi în dobândirea smereniei.
(Daniil Katunakiotul, vezi Harisme I, pp. 51-53)
242
Vestire de la Dumnezeu
Nu cereţi să primiţi veşti de la Dumnezeu, dacă puteţi fi povăţuiţi de altcineva
Părintele Paisie le-a arătat multora care este voia lui Dumnezeu. Atunci când n-o cunoştea, cerceta problema fără grabă, din toate laturile sau, aşa cum spunea, „îşi chinuia cugetul".
în cazurile când voia să primească vestire de la Dumnezeu, se închidea câteva zile în chilia lui cu post, pocăinţă şi rugăciune, până când primea răspuns. Atunci, precum prorocii, putea să spună: „Aşa zice Domnul". Cunoştea voia lui Dumnezeu de la însuşi Dumnezeu. Ceea ce mai înainte era nedesluşit şi întunecat, se lumina şi se clarifica.
Nu voia „să cerem vestire de la Dumnezeu, dacă putem fi povăţuiţi de altcineva. Aşa vrea Dumnezeu să facem, cu smerenie. Căci, dacă nu facem aşa, putem fi amăgiţi. Doar când nu poţi găsi om să te povăţuiască, să te înştiinţeze, Dumnezeu devine părinte, luminându-ne şi înştiinţându-ne. De pildă: nu poţi găsi om care să-ţi explice Sfânta Scriptură. Atunci te luminează şi te înştiinţează Dumnezeu". Părintele ne sfătuia să avem discernământ în toate.
(Viaţa părintelui Paisie, p. 472)
243
Pelerinaje care sunt de folos sau nu sunt de folos
Mă bucur mult pentru sănătatea voastră sufletească şi pentru că harul Preabunului Dumnezeu şi Mântuitor al nostru Iisus Hristos v-a învrednicit să vă închinaţi la Locurile Sfinte. Fie să ne învrednicească pe toţi să ne închinăm la Domnul şi în Ierusalimul de Sus!
Mulţi au văzut Ierusalimul de Jos şi s-au închinat la el, mulţi au locuit şi locuiesc în el, însă nu s-au folosit deloc, şi prin nesârguinţa lor, prin neatenţie şi alte păcate au fost lipsiţi de Ierusalimul de Sus. Sfântul Apostol Pavel spune că Hristos „este înlăuntrul nostru". Să ne curăţim, deci, inimile, prin pocăinţă, spovedanie, credinţă, nădejde, iubire şi alte virtuţi, pentru ca Dumnezeu să locuiască în inimile noastre. Iar acest lucru este mai presus decât să viziteze cineva Locurile Sfinte şi să se mândrească că s-a dus şi s-a închinat acolo. De asemenea, atunci când creştinul se împărtăşeşte cu frică, cu credinţă şi dragoste cu Trupul şi Sângele Domnului, şi acest lucru este incomparabil mai presus decât orice.
Bine este, desigur, şi de folos, ca cineva să meargă să se închine la Locurile Sfinte, dar incomparabil mai bine este să-L lase în el pe Hristos, Care nu este închinat doar în Ierusalim, ci în orice loc şi în orice ceas.
(învăţături patristice ale părintelui Filotei, p. 304)
244
Părintele Porfirie ne spunea că, atunci când a mers în ţinuturi sfinte, precum Sinai, Peştera Apocalipsei de pe insula Patmos sau la Ierusalim, a simţit trăiri deosebite. Mereu spunea că există sfinţenia locurilor, că locurile sfinţesc, că sunt stropite de harul lui Dumnezeu.
Ne spunea că, atunci când se nevoia într-un anumit loc, căutând să ajungă la o stare duhovnicească prin rugăciune, avea nevoie, de pildă, de un sfert de oră sau de o jumătate de oră de nevoinţă. Dar când făcea asta într-un loc sfânt, lucrurile se desfăşurau diferit. „Intru de exemplu", ne spunea, „într-o peşteră, ca peştera Sfântului Nifon sau a Sfântului Nil din Sfântul Munte sau în peştera Apocalipsei, şi nici nu încep bine să mă rog că locul acela sfânt mă înalţă pe culmi".
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 66)
Să nu-i vorbeşti niciodată despre post
O întâmplare care m-a impresionat foarte mult când am auzit-o se referă la problema postului.
E vorba de un cuplu de tineri căsătoriţi. Soţul obişnuia să ţină posturile, pe când soţia, prin tradiţia familiei sale, nu postea. Nu nega folosul postului, dar pur şi simplu nu era obişnuită.
245
Când i-am povestit asta părintelui Porfirie, acesta l-a povăţuit pe soţ aşa: „Tu să posteşti ca şi până acum. Dar soţiei tale să nu-i vorbeşti niciodată despre post. Iar în perioadele de post să ai frigiderul mereu plin de mâncare. Soţia ta să mănânce, dar tu să ţii posturile".
Şi într-adevăr, după cum mărturiseau mai târziu cei doi soţi, a venit vremea când, ascultând de povaţa aceea a părintelui Porfirie, a început şi soţia, care era femeie bine intenţionată, să postească împreună cu soţul ei28.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 403)
28 Părintele Hristodoulos în cartea lui: Vas ales, la p. 276 vorbeşte despre o altă asemenea întâmplare, a unui om a cărui soţie se necăjea când îl vedea că aprinde candela şi tămâiază. S-a dus deci la părintele Paisie să-i spună despre certurile provocate din pricina acestui lucru, iar părintele, îndată ce a intrat în chilia lui, i-a spus: „Ascultă bine, fiule, femeia ta nu este demonizată, cum crezi, pentru că nu vrea să tămâiezi. Face asta din împotrivire şi pentru că nu ştie despre aceste lucruri. Tu de aici înainte nici să nu mai tămâiezi, nici să aprinzi candelă, ca să nu se necăjească, iar eu mă voi ruga pentru voi!"
Acel om, după cum povesteşte părintele Hristodoulos, a plecat, s-a întors acasă şi nu i-a spus absolut nimic soţiei sale din cele vorbite cu părintele, dar nici n-a mai aprins candelă şi nici n-a mai tămâiat. După câteva zile, spre marea lui uimire, a văzut că fusese aprinsă candela, iar casa mirosea a tămâie. Cu rugăciunile părintelui pusese capăt problemei şi astfel în casă împărăţea iarăşi liniştea şi dragostea.
246
Când bărbatul tău se află într-o situaţie grea
Prin harismele pe care le avea părintele Porfirie, ştia de ce e nevoie în orice situaţie. Astfel, de exemplu, unei femei măritate i-a spus: „Să nu vorbeşti deloc atunci când soţul tău se află într-o situaţie grea. Să-ţi faci rugăciunea şi să le ceri şi celorlalţi să se roage. Fiindcă altfel se va crea o situaţie urâtă, nu-şi va afla bucurie şi căldură lângă tine şi atunci va începe să se uite în stânga şi-n dreapta". Recomanda de fiecare dată, în funcţie de fiecare situaţie, ceea ce este de folos pentru liniştea familiei respective.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 404)
Cu cât te plângi mai tare, cu atât va întârzia mai mult
Soţia unui doctor „infirm" sufleteşte era deznădăjduită, fiindcă soţul ei dobândise obiceiuri rele. Acesta, după ce termina lucrul la spital, mergea prin cafenele şi se întorcea acasă după miezul nopţii, lăsând-o toată noaptea singură, pe ea şi pe copii, care aproape nu-şi vedeau tatăl. Se revolta, îi vorbea urât, iar acela ca răspuns se întorcea acasă şi mai târziu.
Femeia a aflat de părintele Porfirie şi a mers să-l viziteze. Când a ajuns la Kallisia, părintele, bolnav, obosise tare şi era cu neputinţă să mai continue. Lume multă aştepta afară. Când a ajuns femeia şi a aflat că părintele şi-a întrerupt vizitele, s-a întristat mult şi l-a
247
întrebat pe prietenul meu, care-i cunoştea familia, ce poate face. Prietenul meu i-a recomandat să-i ceară o simplă binecuvântare părintelui, cunoscând că binecuvântările lui fac minuni.
Femeia s-a apropiat plină de nelinişte. N-a apucat să urce pe scările chiliei părintelui, când a auzit glasul lui: „Tu poţi să intri". Părintele a „văzut" neliniştea ei şi a considerat că este nevoie urgentă, deşi era istovit, să-i ajute familia, care se zdruncina. Când femeia a ieşit din chilia lui, faţa îi strălucea de bucurie. Ne-a destăinuit următoarele: „Părintele mi le-a descoperit pe toate. Mi-a spus: «Văd infirmităţile soţului tău, are complexe şi de aceea stă până noaptea târziu, ca să le uite. Dacă tu te plângi mereu, el nu vrea să vină acasă şi întârzie. Acum să faci invers. Cu cât întârzie mai mult, cu atât mai mult să te rogi pentru el, cu atât mai mult să-l iubeşti şi să-l îngrijeşti. Astfel, el se va schimba încet-încet şi îl vor atrage din ce în ce mai mult casa, soţia şi copiii săi. Şi problema ta se va rezolva»". Femeia, ca şi când s-ar fi trezit dintr-un vis urât, îşi spunea: „Ce neînţeleaptă am fost atâta timp! Prin cârtelile mele ajunsesem să-mi distrug familia şi nu-mi dădeam seama de asta". A pus în practică cu încredere îndrumările părintelui şi, în scurt timp şi-a recâştigat soţul.
(Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, p. 406)
248
Vrei să te desparţi de soţul tău şi să trăieşti în fărădelege cu altul?
„Am aflat, fiica mea, că vei divorţa de soţul tău şi vei trăi în fărădelege cu altul. Asta m-a întristat foarte mult şi de aceea mă grăbesc, ca un tată blând, să te păzesc de primejdia care te aşteaptă, să te împiedic să cazi în prăpastie, să te scap de moartea trupească şi sufletească pe care singură, fără să-ţi dai seama, o provoci.
Cum de nu te-ai gândit la răul pe care-l vei face, fiica mea? La răspunderile pe care le ai şi la urmările, în faţa lui Dumnezeu, asupra oamenilor, a soţului tău, a copiilor... Poate o faci din pofta şi din plăcerea trupească, care acum pare dulce şi plăcută, dar este scurtă şi, după ce va trece, te umple de deznădejde, amărăciune, venin şi otravă.
Aşadar, înainte ca păcatul să te omoare cu otrava lui, gândeşte-te şi fugi. Gândeşte-te că nu poţi scăpa de privirea pătrunzătoare a lui Dumnezeu Care le vede pe toate şi îi pedepseşte pe desfrânaţi şi pe adulteri, pentru a-i aduce pe drumul lui sfânt. Poate crezi că nu există Dumnezeu, fiindcă nu te pedepseşte imediat. De multe ori întârzie să pedepsească, dar niciodată nu uită făpturile Sale. în vechime a adus năpaste şi a ars Sodoma şi Gomora. Iar acum, în zilele noastre, aceste războaie înfricoşătoare şi distrugătoare care se întâmplă în lume şi care distrug oraşe şi în care mor milioane de oameni de foame, de lipsuri etc., nu sunt altceva decât mânia lui Dumnezeu pentru păcatele
249
oamenilor, mai ales pentru desfrânări, adultere, necuviinţe, şi pentru că femeile îi lasă pe bărbaţii lor, iar bărbaţii pe femeile lor să se strice.
Şi dacă n-ar exista câţiva oameni buni şi aleşi, Dumnezeu ar arunca foc pe pământ şi ar arde lumea. Dar şi pedepsele pe care le încearcă acum cei păcătoşi nu sunt mici. Cu toate acestea, oamenii nu se pocăiesc şi nu le e teamă ca nu cumva pe neaşteptate să fie seceraţi de moarte, chiar în ceasul când păcătuiesc.
Gândeşte-te, fiica mea, la tristeţea pe care i-o provoci soţului tău, când îl laşi şi pleci cu altul. Se poate sinucide din cauza asta, te poate omorî, cum au făcut-o şi alţii, poate chiar să moară de supărare! Gândeşte-te la copiii pe care i-ai născut. Unde o să-i laşi? Ce exemplu vei da? Ce se va întâmpla cu ei? Gândeşte-te bine la răspunderea pe care o ai pentru toate acestea. Gândeşte-te şi la oameni. Ştii cine te va preţui? Doar desfrânaţii şi necuvioşii. Oamenilor buni şi cu minte le va fi milă de tine.
Aşa cred, fiica mea, şi regret din toată inima. De aceea îţi scriu aceste câteva sfaturi, pentru că te compătimesc şi te iubesc. Am sentimentul că nu ai suflet rău, dar, ca femeie neputincioasă, demonul te-a amăgit, ca pe Eva. E uşor ca omul să păcătuiască. Şi păcatul şi pocăinţa sunt omeneşti, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar ca cineva să păcătuiască şi să nu se pocăiască, asta e satanic. Ai păcătuit, fiica mea? Pocăieşte-te, şi Dumnezeu te va primi cu braţele deschise. Ai foarte multe exemple. David a săvârşit adulter şi crimă, dar s-a pocăit sincer, a fost iertat şi s-a mântuit. Şi fiul risipitor a păcătuit, dar s-a pocăit,
250
şi Dumnezeu, ca un Tată milostiv, l-a primit cu multă blândeţe.
Şi desfrânata a păcătuit, dar I-a spălat picioarele Domnului cu lacrimi de pocăinţă. Şi tâlharul a păcătuit, dar prin nişte cuvinte simple, „Pomeneşte-mă, Doamne!", a intrat primul în Rai. Şi Sfânta Maria Egipteanca a păcătuit, ea, care fusese desfrânată vreme de 17 ani, dar s-a pocăit şi nu numai că a fost iertată, dar s-a şi mântuit. Şi nenumăraţi alţi oameni au păcătuit, dar s-au pocăit şi s-au izbăvit, şi mulţi dintre ei s-au mântuit.
Pe aceştia, fiica mea, să-i urmezi. Nu-ţi fie teamă şi nu fi nepăsătoare. Pocăieşte-te şi Tatăl ceresc te va primi cu multă iubire şi blândeţe. Mă voi bucura mult dacă te vei pocăi şi vei veni să te spovedeşti. Atunci multe lucruri se vor schimba. Soţul tău se va bucura şi se va linişti, copiii tăi se vor odihni de prezenţa ta blândă, dar şi mai multă bucurie va fi în rândul îngerilor."
(învăţături părinteşti ale părintelui Filothei, pp. 310-312)
„Vinovăţia" şi „dreptatea" soţilor
Am observat, spune părintele Paisie, că unii duhovnici le spun bărbaţilor care au probleme cu femeile lor: „Ai răbdare, asta e crucea ta. Ce să facem? Vei avea răsplată de la Dumnezeu". După aceea vin femeile şi le spun şi lor: „Ai răbdare, ca să ai răsplată de la Dumnezeu". Adică pot să fie vinovaţi amândoi, iar duhovnicul să le spună: „Aveţi răbdare". Sau poate să fie doar unul de vină, iar duhovnicul să-i
251
spună „Ai răbdare". Adică cel care este vinovat îşi relaxează mintea şi-l rabdă pe celălalt, deşi în fiecare zi îl necăjeşte [...]
Odată a venit cineva la colibă şi mi-a spus că are probleme cu soţia lui. Erau aproape de despărţire. Nu voiau să se vadă unul pe altul. Erau amândoi profesori, aveau doi copii. Nu mâncau niciodată acasă. După terminarea şcolii, unul mânca la un restaurant, iar altul la alt restaurant şi cumpărau şi nişte sandwich-uri pentru copii. Aceştia, sărmanii, când se întorceau părinţii acasă, îi căutau prin sacoşe, să vadă dacă le-au adus ceva de mâncare! Treceau printr-o mare dramă! El era şi psalt. La o biserică mergea soţia lui, la alta el. Atât de rău!
Ce să fac, părinte, mi-a spus soţul, ridic o cruce mare, foarte mare. în fiecare zi avem certuri în casă.
te-ai dus la duhovnic?, l-am întrebat.
da, m-am dus, şi mi-a spus să am răbdare şi să-mi port crucea.
ia să văd, i-am spus, cine ridică crucea mare. Să luăm lucrurile de la început. Când te-ai însurat, vă certaţi aşa?
nu, mi-a spus. Opt ani ne-am iubit foarte mult. O adoram pe soţia mea mai mult decât pe Dumnezeu! Apoi ea s-a schimbat. A devenit cârtitoare, egoistă..."
Aţi auzit? O adora mai mult decât pe Dumnezeu.
Vino încoace, i-am spus. O adorai pe soţia ta mai mult decât pe Dumnezeu! Soţia ta e de vină acum că aţi ajuns în asemenea situaţie sau tu? Din cauza ta Dumnezeu şi-a retras harul de la soţia ta. Şi ce ai de gând să faci acum?, l-am întrebat.
252
probabil ne vom despărţi, mi-a spus.
nu cumva te-ai încurcat cu altă femeie?
da, am în vedere una, mi-a zis.
dar nu înţelegi că tu eşti vinovat? Să ceri mai întâi iertare de la Dumnezeu, pentru că ai adorat-o pe soţia ta mai mult decât pe El. După aceea să mergi să ceri iertare de la soţia ta. «Iartă-mă, să-i spui. Eu sunt pricina din cauza căruia a apărut această situaţie». Apoi să mergi să te spovedeşti şi să-L adori pe Dumnezeu ca pe Dumnezeu, iar pe soţia ta ca pe soţia ta, şi să vezi că lucrurile vor merge bine."
L-am tulburat. A început să plângă. Mi-a făgăduit că mă va asculta. Peste puţin a venit bucuros.
îţi mulţumesc, părinte, m-ai salvat, mi-a spus. Suntem bine, şi noi şi copiii."
Vezi? El era de vină şi credea că ridică o cruce mare!
Şi voi, monahii, să nu le îndreptăţiţi niciodată pe femeile care vin şi se plâng de bărbaţii lor. Eu nici pe bărbaţi nu-i îndreptăţesc, nici pe femei, ci îi fac să se gândească. Să presupunem că femeia îmi spune: „Bărbatul meu bea, se întoarce acasă noaptea târziu, înjură...". „Ascultă", îi spun, „când se întoarce acasă beat noaptea târziu, să te porţi cu bunătate. Dacă tu începi să cârteşti şi să-l iei la întrebări, diavolul îi va zice: Eşti nebun dacă mai stai cu scorpia asta! Du-te Şi distrează-te cu alta! Poate că tu ai dreptate, dar diavolul îi va spune altceva. Pe când, dacă te porţi blând cu el şi ai puţină răbdare şi faci o rugăciune, fără să te plângi pentru ce face el, se va însenina, se Va gândi şi se va îndrepta". După aceea vine bărbatul
253
şi-mi spune: „Femeia mea cârteşte, strigă". „Omule, te aşteaptă copiii şi femeia cu dragoste până la miezul nopţii", îi spun, „iar tu te întorci acasă beat şMncepi să înjuri! E ruşine! Te-ai însurat ca să-ţi chinui familia?".
Există şi cazuri în care amândoi pot avea dreptate. Odată am spus la o întrunire cât de curat era Makrigianis. Avea şi curăţie trupească şi sufletească... Makrigianis, când se întâmpla să aibă un ban şi venea o văduvă cu copii, i-l dădea. Femeia lui, sărmana, cârtea. „Şi tu ai copii", îi spunea, „de ce i-ai dat?". Iar el zicea: „Tu îl ai pe soţul tău care are grijă de tine. Ea, săraca, n-are bărbat, cine o să aibă grijă de ea?". Adică amândoi aveau dreptate.
Apoi, dacă unul din cei doi soţi trăieşte duhovniceşte, atunci şi dreptate să aibă, într-un fel nu are. Deoarece, ca om duhovnicesc ce este, trebuie să abordeze duhovniceşte o nedreptate. Adică să le privească pe toate cu dreptate dumnezeiască, să vadă ce-l odihneşte pe aproapele. Căci dacă un suflet este neputincios şi greşeşte, are într-un fel îndreptăţire. însă celălalt, care se află într-o stare duhovnicească mai bună şi nu arată înţelegere, greşeşte mult mai mult. Dacă şi oamenii duhovniceşti abordează lucrurile lumeşte, cu dreptate lumească, omenească, ce se va întâmpla? Trebuie să meargă mereu la tribunalele lumeşti. Tocmai de aceea se chinuiesc oamenii.
(Părintele Paisie Aghioritul, Cuvinte IV, pp. 55-58)
254
Soţul tău nu te preţuieşte şi suferi!
Draga mea fiică întru Domnul, harul Domnului să fie cu tine!
M-am întristat mult de cele ce mi-ai scris despre soţul tău, care nu te preţuieşte şi suferi. Te înţeleg şi sufăr împreună cu tine. Şi încerc să găsesc o cale şi un mijloc de a te ajuta şi de a te scăpa de mâhnirea şi supărarea ta. Te sfătuiesc, fiica mea, să alergi la ocrotirea negrăită a creştinilor, la adăpostul şi ajutorul tuturor celor care aleargă şi nădăjduiesc în Aceea, în împărăteasa cerurilor şi pământului, care este mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, cea mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirea soarelui, la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Maica lui Dumnezeu şi Maica duhovnicească a tuturor creştinilor. La ea să alergi, draga mea fiică, şi s-o rogi să te călăuzească ce să faci. Şi, ca Maică duhovnicească ce este, te va asculta şi te va ajuta să scapi de tirania soţului tău.
Să te rogi la Maica Domnului nostru să-l lumineze să se pocăiască, ca să nu-şi piardă sufletul. La paraclisul Maicii Domnului, un tropar spune: „La tine este scăparea noastră şi întru tine ne-am pus nădejdea; tu ne ajută nouă, că poţi toate câte le voieşti, Maica Făcătorului tuturor, şi pe tine te binecuvântăm întru toţi vecii."
Maica Domnului, fiica mea, te va izbăvi. Toată nădejdea ta să ţi-o pui în ea şi nu-ţi fie teamă.
255
Niciodată nu te va părăsi. Ea îţi va da curaj, credinţă, răbdare, mărire sufletească şi smerenie. Un alt tropar spune: „Nimeni din cei ce aleargă la tine nu iese ruşinat, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară; ci cerând dar bun, primeşte dăruirea către cererea cea de folos." Să-i pui şi pe copii să se roage la Maica Domnului pentru tatăl lor. Aşa cum i-a ascultat atunci când s-au rugat pentru mine şi Maica Domnului mi-a redat sănătatea, îi va asculta şi acum şi va găsi un mijloc prin care să vă ajute.
(învăţături patristice ale părintelui Filothei, p. 314)
Vrei ca femeia ta să fie perfectă?
îmi pare rău că n-am putut-o vedea personal pe soţia ta. Ca duhovnic ce sunt, aş fi ajutat într-un fel la pacea căsniciei voastre. însă acum voi încerca să vă ajut cu poveţele mele smerite.
Bărbatul, după cum spune Apostolul Pavel, este capul femeii. Femeia este datoare să se supună bărbatului. Iar bărbatul este dator s-o iubească pe femeia lui ca pe sine însuşi, ca şi când ar fi trup din trupul lui. „Nimeni niciodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica" (Efeseni 5, 29). Dacă un mădular al trupului tău este bolnav, te vei îngriji să-l vindeci, nu-l vei tăia!
Aşadar dacă femeia ta, care este trupul tău, mădularul tău, are unele slăbiciuni şi imperfecţiuni omeneşti, tu să faci ascultare şi s-o vindeci cu blândeţe. Eu înţeleg c-o vrei pe soţia ta perfectă şi să te asculte în toate. Să ne cercetăm însă şi pe noi.
256
Suntem perfecţi? Şi facem ascultare desăvârşită de Dumnezeu? Dar chiar aşa dacă am fi, lucru imposibil, „datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu căutăm plăcerea noastră" (Romani 15,1).
Femeia ta poate că are unele slăbiciuni şi imperfecţiuni omeneşti. însă nu e nici desfrânată, nici narcomană, nici jucătoare de cărţi, nici nu aleargă pe la teatre. Şi când nu ascultă şi te contrazice, să zici şi tu în gând: Nici eu nu sunt perfect cu ea, şi eu de multe ori în viaţă nu ascult de Dumnezeu şi El nu se mânie pe mine, nici nu mă alungă, ci mă rabdă.
Ai, deci, răbdare cu soţia ta şi vei vedea că te vei folosi şi tu.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos, care vindecă bolile noastre şi acoperă lipsurile noastre, să tămăduiască sufletele tuturor!
(învăţături patristice ale părintelui Filothei, p. 315)
Să faci ascultare de soţul tău
1. Soţul tău mi s-a plâns că vrea să aibă acelaşi duhovnic, la care să se spovedească, şi deşi de multe ori ţi-a propus asta, nu l-ai ascultat. în parte ai dreptate, fiindcă creştinul nu trebuie să-şi schimbe duhovnicul, de vreme ce este bine cu cel pe care-l are. însă dacă aveţi certuri, să i le mărturiseşti duhovnicului tău şi cred că-ţi va îngădui să mergi la alt duhovnic, pentru a nu avea neplăceri şi supărări cu soţul tău.
257
2. Soţul tău se supără că citeşti reviste lumeşti cu fotografii necuvioase etc. Asta n-o vrea nici Dumnezeu! Pentru iubirea lui Dumnezeu şa soţului tău te rog să le arunci, să le arzi. Fă ascultare de soţul tău, din moment ce te învaţă de bine.
3. Mi-a spus că l-ai anunţat că, în cazul în care îşi va muta locul de muncă, nu-ţi vei putea lăsa părinţii şi nu-l vei urma. în Noul Testament se spune: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup [...] Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă» (Matei 19, 5-6). Ceea ce e valabil pentru bărbat e valabil şi pentru femeie. După cum el i-a lăsat pe părinţii şi pe rudele lui, la fel şi tu trebuie să rămâi lipită de bărbatul tău. Apostolul Pavel nu spune să-i urâm pe părinţii noştri sau să-i nesocotim atunci când sunt în nevoi sau să nu-i vizităm atunci când au nevoie de noi, ci spune: De acum încolo, de vreme ce te-ai căsătorit, să trăieşti cu bărbatul tău.
Bine este, atâta vreme cât vă aflaţi la Atena, să fiţi împreună şi să-i iubeşti pe părinţi, ca o familie ce sunteţi. Dar, dacă soţul tău va fi nevoit să-şi mute locul de muncă, trebuie să-l urmezi, cu excepţia cazului în care acela vrea, din respect şi dragoste pentru părinţii care au nevoie de tine, să încuviinţeze a te lăsa cu ei.
Cunosc uneltirile şi cursele diavolului, care sădeşte scandal în familii, între fraţi, între soţi, ca să-i facă să se certe, să se invidieze, şi în cele din urmă să se despartă. De aceea te rog, fiica mea, ca în cele ce-ţi arată soţul, dacă nu sunt fapte păcătoase şi împotriva voinţei lui Dumnezeu, să cedezi şi să ai răbdare, chiar
258
dacă ţi se par grele şi dificil de urmat. însă, dacă te îndeamnă la cele împotriva legii lui Dumnezeu, să nu asculţi. în celelalte, de dragul păcii, al iubirii, al înţelegerii, al fericirii de aici şi al celei veşnice, să ai răbdare şi nu vei pierde."
(învăţături patristice ale părintelui Filothei, pp. 316-318)
înfrânare şi în căsnicie. Relaţii între soţi
Când femeia rămâne însărcinată, atunci cel mai bine este să înceteze imediat relaţiile sexuale sau, dacă nu pot, să le împuţineze mult. Dar măcar din luna a şasea trebuie să înceteze a mai avea relaţii, pentru că, în afară de pericolul de a păţi copilul ceva, are loc şi o vătămare duhovnicească.
Vezi că embrionul participă silit la plăcerea pe care o simte mama lui şi încă din burta ei dobândeşte patima. Există prunci care sug şi... se aprind trupeşte! Există şi tineri, de optsprezece-douăzeci de ani, care sunt ispitiţi de trupul lor. Cui se datorează această diferenţă? Stării duhovniceşti a părinţilor lor. Este moştenire duhovnicească. Părinţii nu le lasă copiilor lor doar case, ogoare, ci lasă moştenire şi patimile sau virtuţile lor.
Cineva este bogat sau sărac, şi lasă ca moştenire averi mai multe sau mai puţine. Astfel există copii care au moştenire duhovnicească bogată de la părinţi. Copii cu multe virtuţi. Aceşti copii, dacă adaugă şi truda lor, şi nevoinţele lor, pot ajunge pe culmi duhovniceşti, fiindcă au pornit deja de pe înălţimi.
259
De aceea Maica Domnului a fost atât de curată. Nici măcar un cuget păcătos nu s-a apropiat de ea. Rădăcina ei este sfântă. Ioachim şi Ana erau oameni sfinţi şi chiar conceperea Maicii Domnului a fost fără plăcere trupească.
însă Dumnezeu nu este nedrept. Ceea ce măsoară este lucrarea pe care o face omul. Nevoinţele, efortul personal pe care-l depune omul pentru a păzi poruncile lui Hristos, pentru a se face plăcut lui Dumnezeu, asta măsoară Dumnezeu şi nu punctul de unde a plecat.
(Părintele Paisie mi-a spus, Ath. Rakovalis, p. 20)
Sfânta Cruce, 1-1-74
Iubite frate Dionisie29, bucură-te întru Domnul!
Noul an să fie binecuvântat de Preasfântul Prunc din Betleem. Am primit scrisoarea ta. Despre problema relaţiilor dintre soţi ale preoţilor căsătoriţi, dar şi ale mirenilor, despre care mi-ai scris, dacă Sfinţii Părinţi nu rânduiesc cu exactitate cum să fie, înseamnă că nu s-a rânduit, fiindcă nu pot intra toţi oamenii într-un tipar. Sfinţii Părinţi o lasă la discernământul, sensibilitatea duhovnicească şi puterea fiecăruia.
Ca să mă fac mai bine înţeles, scriu câteva cazuri ale unor preoţi căsătoriţi care trăiesc şi îi cunosc. Dintre aceştia unii au relaţii sexuale după căsătorie şi dobândesc unul, doi, trei copii, iar apoi trăiesc în
29 Este o scrisoare pe care a trimis-o părintele Paisie, presbiterului Dionisie Tatsis.
260
feciorie. Alţii au relaţii sexuale o dată pe an pentru dobândire de copii, iar după aceea trăiesc ca fraţii. Alţii se înfrânează în perioada posturilor, iar apoi au relaţii sexuale. Alţii nu pot să reuşească nici asta. Alţii o dată la mijlocul săptămânii pentru a se înfrâna trei zile înainte de Sfânta împărtăşanie şi trei zile după. Alţii nu pot nici aşa, şi de aceea Hristos, după înviere, când s-a arătat Apostolilor, primele cuvinte pe care le-a rostit au fost: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi... Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute."
Scopul este ca omul să se nevoiască cu discernământ şi râvnă, după puterile lui duhovniceşti.
La început, desigur, vârsta nu ajută, dar cu cât trec anii şi trupul slăbeşte, sufletul îl poate stăpâni şi totodată încep să guste şi cei căsătoriţi puţin din plăcerile dumnezeieşti. Se depărtează în mod firesc de plăcerile trupeşti, pe care le vor considera atunci zadarnice. Astfel se curăţesc într-un fel şi cei căsătoriţi şi ajung în Rai pe cărarea odihnitoare şi cu multe ocolişuri. Pe când monahii o iau pe de-a dreptul, căţărându-se pe stânci, şi urcă în Rai.
Trebuie să ai în vedere că problema relaţiilor dintre soţi nu te preocupă doar pe tine, nici n-ai dreptul s-o rânduieşti singur, ci prin încuviinţarea soţiei, după cum spune Apostolul Pa vel. Şi când se face cu încuviinţarea soţiei, iarăşi e nevoie de atenţie. Cel puternic trebuie să ia locul celui slab. De multe ori, pentru ca un soţ să nu-l întristeze pe celălalt, spune că încuviinţează, dar în interior se chinuie. Asta
261
se întâmplă mai ales femeilor, care au puţină frică de Dumnezeu şi au trup vioi. Deseori, din lipsă de discernământ, unii bărbaţi evlavioşi, întrucât aud de la femeile lor că încuviinţează, ţin fără discernământ o perioadă mare de înfrânare şi atunci femeile se chinuiesc şi au stări de nervozitate etc. Bărbaţii cred că femeile lor au ajuns la virtute şi vor să trăiască în mai multă curăţie pentru perioade mai mari şi după aceea vine ispita asupra femeilor şi vor să-şi facă prieteni. Iar când se întâmplă asta, le apucă mustrarea de conştiinţă pentru căderea lor şi bărbaţii se străduiesc să trăiască mai curat văzându-le pe femei că nu au dispoziţie. Ei cred că au sporit duhovniceşte şi nu mai doresc lucruri trupeşti. Femeia, când îl va vedea pe bărbatul ei că vrea să trăiască o viaţă duhovnicească, se sileşte să-l întreacă.
Iartă-mă că am trecut pe teren străin, căci lucrarea monahului este metania şi nu aceste probleme, dar ca să nu te întristez, sunt nevoit să-ţi scriu câteva dintre acestea (pe care le cunosc de departe), care-i chinuiesc pe mulţi fraţi ai noştri din lume şi-i fac loc vrăjmaşului.
Are mare importanţă ca ambii soţi să aibă structuri fizice asemănătoare. Când se întâmplă ca unul să aibă structură moale iar celălalt vioaie, trebuie să se facă un sacrificiu de către cel puternic către cel slab, şi încet-încet cel slab este ajutat să prindă putere şi atunci vor înainta amândoi.
După cum am spus şi la început, e nevoie de nevoinţă cu râvnă şi discernământ pentru ca şi cei căsătoriţi să se curăţească, fiindcă dacă cercetăm problema mai duhovniceşte, vom înţelege că şi cei
262
căsătoriţi trebuie să se nevoiască puţin. Cred că nu este corect ca, întrucât sunt căsătoriţi, să aibă ca scop mâncarea, somnul şi plăcerile trupeşti, căci toate acestea sunt trupeşti şi omul nu este numai trup, ci este şi duh. Trupul trebuie să ajute la curăţirea sufletului şi nu să înăbuşe sufletul.
Dumnezeu cunoaşte nevoinţele fiecăruia şi puterea pe care a dat-o fiecăruia şi-i va răsplăti pe măsură. Eu pe toţi îi iubesc la fel şi sunt mişcat de nevoitorii râvnitori. Numai să nu facă crima avortului sau alte păcate.
Îţi cer iertare şi pentru scrisul meu urât, căci mă grăbesc fiindcă am o îndeletnicire duhovnicească, iar după aceea multe epistole. îţi scriu în grabă ca să intru repede în programul meu. Hristos şi Maica Domnului să fie împreună cu tine! Respectele mele, tatălui tău preot.
Cu iubire întru Hristos, Monahul Paisie" (Dionisie Tatsis, Părintele Paisie, pp. 176-178)
Abordarea corectă a infirmităţii
O infirmitate, părinte, poate făuri complexe de inferioritate?
astea sunt prostii!
dar cu infirmii, părinte, se întâmplă uneori asta.
se întâmplă pentru că nu văd lucrurile corect.
263
Când înţeleg că infirmitatea este binecuvântarea lui Dumnezeu, văd lucrurile corect şi scapă de complexele de inferioritate. Când un copil mic are o infirmitate şi n-a fost ajutat, încât să se bucure de infirmitatea lui, atunci are justificare, dacă se simte inferior. Dar, dacă el creşte şi inferioritatea rămâne, înseamnă că n-a perceput sensul adânc al vieţii.
Unei fetiţe, pe când avea nouă ani, i-a apărut o tumoare pe ochi şi doctorii i-au scos un ochi. Copiii la şcoală râdeau de ea şi ea sărmana, se necăjea. Tatăl ei a venit la colibă şi mi-a spus problema lui. „M-am gândit, părinte", mi-a zis, „că dacă îi iau orice îmi cere o voi ajuta, căci se va bucura şi va uita supărarea pricinuită de infirmitatea ei. Dar cum să fac asta? Am alţi cinci copii mici, care o invidiază, pentru că nu înţeleg". „Ce treabă e asta?", i-am spus. „Asta e o mângâiere mincinoasă, nu-i o soluţie. Dacă îi iei acum orice rochie vrea, peste câţiva ani o să-ţi ceară să-i cumperi Mercedes. Cum o să te descurci? Apoi va afla că unii au avion pe terasă, şi-ţi va cere să-i cumperi avion! Atunci ce vei face? încearcă s-o faci să se bucure că are doar un ochi. Să simtă că este mucenică. Multor mucenici le scoteau un ochi, le tăiau urechile, nasul, şi lumea râdea de ei. însă ei, în vreme ce sufereau de durere şi de batjocura oamenilor, nu dădeau înapoi şi rămâneau nezdruncinaţi în mucenicie.
Dacă fata înţelege şi întâmpină cu slavă infirmitatea ei, Dumnezeu o va aşeza în rândul mărturisitorilor. E un lucru mic faptul că Dumnezeu a iconomisit să-i scoată ochiul fiicei tale în asemenea fel, fără s-o doară, şi că a aşezat-o în ceata mărturisitorilor?
264
Căci ea n-are păcate de ispăşit şi va avea răsplată bogată din această infirmitate". Sărmanul tată mi-a mulţumit şi a plecat liniştit. A ajutat-o pe fiica lui să înţeleagă că infirmitatea ei este binecuvântare de la Dumnezeu şi să-L slăvească pe Dumnezeu. Astfel a crescut normal, a studiat filologia, iar acum lucrează ca profesoară şi se bucură mai mult decât alte fete, care le au pe toate şi se chinuiesc, fiindcă n-au priceput sensul adânc al vieţii.
Când oamenii nu înţeleg sensul adânc al vieţii, se chinuiesc din pricina binecuvântărilor şi ocaziilor pe care le dă Dumnezeu pentru mântuirea lor. Pe când cei care văd lucrurile corect se bucură de toate. Şi şchiopi dacă ar fi, tot s-ar bucura! Şi dacă n-ar reuşi un lucru, tot s-ar bucura! Şi săraci dacă ar fi, tot s-ar bucura!
înţeleg, desigur, cât de greu le este celor infirmi şi mă rog mult pentru ei, şi chiar mai mult pentru fete. Pentru un băiat infirmitatea nu este atât de grea, dar pentru o fată este.
Mai ales celor orbi le este foarte greu. Sărmanii nu se pot îngriji singuri. Când merg, se împiedică... în rugăciunea mea îi cer lui Dumnezeu să le dea orbilor măcar puţină lumină, ca să se poată oarecum întreţine.
r
părinte, şi eu mă necăjesc pentru că nu pot citi măcar un capitol din Evanghelie, întrucât nu văd bine. Ne-aţi spus că, dacă cineva citeşte în fiecare zi un capitol, se mântuieşte.
de ce să te necăjeşti pentru asta? Dacă citeşti
265
câteva versete sau doar un cuvânt sau săruţi simplu Evanghelia nu te mântuieşti? De altfel tu nu L-ai cunoscut acum pe Hristos. De ce nu studiezi în minte cele pe care le-ai citit sau le-ai auzit până acum? întreaga bază este să vezi lucrurile corect. Să spui: „Acum Dumnezeu mă vrea aşa, cu câţiva ani înainte m-a vrut altfel". Un avocat evlavios, la bătrâneţe nu mai vedea şi odată mi-a spus: „Roagă-te, cuvioase părinte, să pot citi puţin şi să pot vedea persoanele dragi mie". „Persoanele dragi le poţi cunoaşte şi după voce", i-am spus. Cât despre citit, atâţia ani ai citit. Acum să spui rugăciunea. Se pare că acum Dumnezeu asta vrea de la tine". Şi de atunci sărmanul a simţit o bucurie mai mare decât atunci când vedea.
(Părintele Paisie Aghioritul, Cuvinte IV, pp. 233-235)
Să nu te necăjeşti că eşti oarbă şi singură
Să nu te necăjeşti că eşti singură. Nu eşti singură, îl ai mai întâi pe Dumnezeu, care este pretutindeni prezent şi se află şi în casa ta. Apoi o ai pe Maica Domnului care te păzeşte, îl ai şi pe îngerul păzitor. Tu nu-i vezi, dar să crezi că ei sunt mereu cu tine şi te văd.
Iar despre faptul că eşti oarbă, roagă-te la Dumnezeu să-ţi ia întristarea. Dacă este spre folosul sufletului tău, Dumnezeu îţi va reda vederea. Dacă ai răbdare, peste puţin timp Dumnezeu îţi va da nu puţină lumină, ci atât de multă, încât să vezi lumea întreagă, să vezi şi noaptea, căci acolo unde
266
este lumina lui Dumnezeu nu există noapte, ci este o zi continuă, plină de lumina sfântă a Lui.
îţi trimit binecuvântarea mea. Ai răbdare,
slăveşte-L pe Dumnezeu şi spune rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine". Te încredinţez că, dacă faci aşa, vei intra în Rai.
(învăţături patristice ale părintelui Filothei, p. 307)
Să nu te tulburi că nu poţi face canonul
Să nu te tulburi pentru că odată ai hotărât să citeşti în fiecare zi şi la o anumită oră Paraclisul, iar acum, după cum spui, îţi este imposibil să-ţi împlineşti făgăduiala. Mă întrebi: „De vreme ce îmi este cu neputinţă să citesc Paraclisul la ora respectivă, îl pot citi mai târziu, în ceasul când împletesc sau stau cu copiii?". îţi răspund categoric: Nu! Asta (adică această gândire a ta) este greşit. Făgăduielile pe care le facem lui Dumnezeu nu sunt ca datoriile pe care le avem la vreun cămătar, care vrea să-i achităm până la ultimul bănuţ, fără să-l intereseze altceva. Domnul nostru nu ne vrea robi, ne vrea liberi.
Aşadar, dacă cu adevărat şi obiectiv nu poţi să pui în practică făgăduiala ta, arată smerenie şi mustrare de sine... Dacă te fereşti de ispita tulburării şi a enervării, vei avea un mai mare câştig duhovnicesc decât dacă ai rosti Paraclisul, cu inima îndoită, în
267
grabă şi pocind cuvintele, când te însoţeşte satisfacţia şi mândria, pentru că ţi-ai ţinut făgăduiala în ciuda tuturor greutăţilor.
(Poveţe duhovniceşti ale stareţului Macarie, p. 45)
Să te simţi liberă cu canonul tău zilnic
îţi voi spune şi altceva, dar ai grijă să nu-mi răstălmăceşti cuvintele: Nu vreau în niciun fel să micşorez valoarea canonului tău zilnic de rugăciune şi studiu patristic. Vreau să te las cu totul liberă, fie ca tu să-l continui neschimbat, fie să-l schimbi după nevoile tale, după puterea ta şi iluminarea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, trebuie să-ţi aminteşti că iubirea de aproapele este primul scop pentru care trebuie să lupţi. „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească" (1 Ioan 4, 20). Şi nu e nevoie să ieşi din casă pentru a-l găsi pe aproapele. Soţul tău este şi el aproapele tău. Mama ta este şi ea aproapele tău. Iar copiii tăi de asemenea.
Un ultim sfat: Nu te descuraja că rugăciunea ta este uscată, rece, lipsită de cucernicie. Continu-o chiar şi aşa. Şi totodată smereşte-te pe tine în toate felurile, cu orice prilej. Doar cei smeriţi pot să se roage sincer, curat, cu roade.
(Poveţe duhovniceşti ale stareţului Macarie, p. 159)
268
Ascultarea de voia lui Dumnezeu nimiceşte mândria
Ascultarea este recunoscută ca prima dintre virtuţile începătoare. Fiindcă nimiceşte mândria, adică părerea înaltă de sine, şi naşte smerita cugetare. De aceea, pentru cei care o păzesc cu mulţumire, devine uşă ce conduce la iubirea de Dumnezeu. Pentru că a nesocotit ascultarea, Adam a alunecat în iad. Această virtute a fost iubită de Domnul când a devenit om şi a iconomisit mântuirea noastră. L-a ascultat pe Tatăl Său până la moartea pe cruce, chiar dacă nu este cu nimic mai prejos decât Acela pentru a nimici fărădelegea neascultării omeneşti prin ascultarea Sa şi pentru a-i readuce la viaţa fericită şi veşnică pe cei care trăiesc în ascultare. Aşadar, primii care trebuie să se îngrijească de ascultare sunt cei care se războiesc cu mândria diavolească. Şi aceasta, cu timpul, ne va arăta fără greşeală toate căile virtuţilor.
(Sfântul Isihie, Filocalia I, p. 197)
Răbdare în greutăţile familiale
Părintele Paisie a spus:
„Toţi trebuie să avem răbdare. Şi cei mici şi cei mari. Să avem răbdare. Pentru că, după cum am spus, nervii noştri sunt un pic încordaţi. Egoism, mai mult sau mai puţin, toţi avem. încât, atunci când ne
269
cuprinde egoismul, dintr-o problemă mică iese o ceartă mare. Şi începe să intre ispita în familie. Orice aţi vedea în clipa aceea, nu faceţi nicio observaţie. Nu ajută la nimic. Aveţi puţină răbdare. Faceţi puţină rugăciune. Iar după aceea, când celălalt se linişteşte, vă puteţi înţelege. îi vedem pe pescari. Dacă marea nu e liniştită, nu merg să pescuiască. Să aveţi răbdare şi să aveţi mare încredere în Dumnezeu. Nu ne-am dat încă seama că Dumnezeu ne urmăreşte, ne ajută. N-am înţeles asta. Dacă oamenii ar înţelege asta ar avea mare încredere şi şi-ar da şi sufletul şi toate lui Dumnezeu.
(D. Tatsis, Calendarul athonit, p. 35)
Bucuria şi pacea lui Dumnezeu Bucuria şi odihna lui Dumnezeu
Din aceeaşi experienţă a vieţii duhovniceşti, părintele Iosif Isihastul (11959) ne-a spus:
„Atunci când în timpul zilei ai dorinţa de ascultare şi totodată buzele şoptesc încontinuu Rugăciunea lui Iisus, simţi înlăuntrul tău odihnă şi bucurie, încât nu socoteşti deloc truda zilei. Dar îndeosebi noaptea, cu toată această pregătire pe care ai făcut-o în timpul zilei, privegherea este atât de uşoară, încât nu numai că nu te oboseşte, ci crezi că este praznic.
Se întâmplă însă deseori ca, atunci când, în timpul zilei, săvârşim vreo neascultare sau vorbim în zadar şi ne certăm, să fim ispitiţi de cugete de mândrie,
270
invidie, osândire etc., şi rugăciunea neîncetată să se oprească de pe buze, iar privegherea de peste noapte ni se pare trudă şi chin.
Printr-o cercetare de sine aspră, găsim diferitele noastre greşeli şi după ce le mărturisim cu pocăinţă şi smerenie, ne aflăm iarăşi liniştea. Şi vom înţelege că privegherea nu este ceva al nostru, ci un dar al lui Dumnezeu şi atunci când vrea ne lipseşte de ea.
Prin această lecţie suntem nevoiţi să trăim cu frică de Dumnezeu.
(Părintele Arsenie Spileotul, p. 134)
Harul, la început, obişnuieşte să lumineze cu lumina lui sufletul în chip foarte vădit. însă cu cât nevoitorii sporesc, tainele lui lucrează mai ales în chip necunoscut în sufletul celui care teologhiseşte30. în primul caz, lucrează aşa pentru a ne aşeza bucuroşi pe drumul vederilor dumnezeieşti, de vreme ce suntem chemaţi de la necunoaştere la cunoaştere. însă la mijlocul nevoinţelor vrea să păzească cunoaşterea noastră duhovnicească departe de slava deşartă. Trebuie deci să ne întristăm cu măsură, încât să ne smerim mai mult şi să ne supunem slavei Domnului, dar să ne şi bucurăm cât e nevoie, prinzând aripi din nădejdea cea bună.
După cum multa întristare aduce în suflet deznădejde şi necredinţă, la fel şi multa bucurie aduce mândrie în suflet; şi vorbesc despre cei care sunt încă
30 A teologhisi = (gr. theos = Dumnezeu, gr. logos = cuvânt) a studia şi a vorbi despre Dumnezeu.
271
prunci duhovniceşti. Căci între iluminare şi părăsire se află experienţa, iar între întristare şi bucurie se află nădejdea. Sfânta Scriptură spune: „Cu multă răbdare L-am aşteptat pe Domnul şi Acesta S-a uitat spre mine", şi iarăşi: „Cu cât am mai multă tristeţe în inimă, cu atât mângâierile Tale mi-au umplut sufletul de veselie".
(Sfântul Diadoh al Foticeii, Filocalia I, p. 307)
După cum marea înspumată se linişteşte dacă vărsăm untdelemn în ea şi furtuna este biruită de grosimea untdelemnului, aşa şi sufletul nostru, când nu este lipsit de bunătatea Sfântului Duh, simte o linişte dulce şi primeşte cu bucurie înfrângerea provenită din acea bunătate lipsită de patimi şi negrăită a Sfântului Duh care-l adumbreşte, spunând precum prorocul Da vid: „Suflete al meu, supune-te lui Dumnezeu". Atunci, în orice ispită care vine de la demonii cei vicleni asupra sufletului, acesta nu se mânie şi este plin de bucurie. în această stare intră omul şi rămâne în ea când îşi îndulceşte neîncetat sufletul cu frica de Dumnezeu. Celor ce se nevoiesc pentru mântuirea lor, frica de Domnul le aduce un fel de neprihănire. „Căci frica de Domnul zice Scriptura este neprihănită şi rămâne în veci".
(Sfântul Diadoh al Foticeii, Filocalia I, p. 295)
272
Pacea mincinoasă şi pacea adevărată a lui Dumnezeu
Cugetele care îţi aduc nelinişte şi tulburare provin de la diavol. Cugetele de la Dumnezeu inspiră încredere, curaj şi pace. Luptă să le dobândeşti.
Cât despre oamenii care trăiesc o aşa-zisă fericire, şi deşi nu trăiesc duhovniceşte şi nu se interesează de o viaţă creştină autentică, de o viaţă lăuntrică, sunt liniştiţi şi fericiţi, află că aceştia trăiesc o pace mincinoasă, o pace lumească aducătoare de moarte, nu pacea adevărată a Domnului nostru.
De fiecare dată când ne reorganizăm puterile duhovniceşti şi facem în mod statornic şi hotărât un nou început pe drumul vieţii lăuntrice, o furtună de tot felul de piedici şi ispite ne cuprinde. Dar tocmai din pricina acestui război diavolesc lupta duhovnicească ne aduce roade. Acest război ne este necesar, fie că suntem monahi, fie mireni.
însă cei care, trăind într-o fericire amăgitoare, nu cunosc problemele mai adânci şi greutăţile vieţii duhovniceşti, cei care se simt mulţumiţi şi satisfăcuţi fără să fie interesaţi de nimic, aceştia pot să trăiască, desigur, mai mult de o sută de ani în această viaţă pământească trecătoare, însă nu vor gusta niciodată din pacea pe care o căutăm noi, pacea pe care am început deja s-o gustăm de aici. Este pacea mereu prezentă în minte, pe care ne-o dăruieşte în suflet Sfântul Duh. Este pacea dobândită prin trudă şi nevoinţe. Este pacea care, după multe lupte cu noi înşine şi cu demonii, ni se dă ca dar de la Dumnezeu.
273
Astăzi, doar o picătură mică. Mai târziu, o înghiţitură bună. După un timp, ceva mai mult. De aceea avem încontinuu în toată viaţa noastră: războiri piedici şi amărăciuni.
(Poveţe duhovniceşti ale stareţului Macarie, pp. 25-27)
Mângâierea de la harul lui Dumnezeu şi mângâierea diavolească
Dacă sufletul, fără nicio şovăială şi închipuire, se aprinde de iubirea lui Dumnezeu, trăgând într-un fel şi trupul în adâncimea acelei iubiri dumnezeieşti negrăite, fie că el este treaz fie atunci când cade în somnul unde lucrează harul dumnezeiesc, şi nu se gândeşte la nimic altceva decât doar la obiectul iubirii, adică la Dumnezeu, atunci să ştie că asemenea iubire provine din lucrarea Sfântului Duh. în vreme ce sufletul se veseleşte de acea dulceaţă negrăită, atunci nu se va mai putea gândi la nimic altceva, fiindcă se bucură de o bucurie nebiruită. însă dacă, aflat în această lucrare dumnezeiască, mintea va simţi chiar şi cea mai mică şovăială sau cuget murdar, chiar dacă pomeneşte numele lui Dumnezeu spre a se apăra, şi nu neapărat din iubire de Dumnezeu, atunci trebuie să înţeleagă că acea mângâiere provine de la diavolul cel înşelător şi este bucurie superficială. Această bucurie este vremelnică şi provine de la vrăjmaşul care vrea să nimicească sufletul. Pentru că atunci când vede mintea mândrindu-se pentru
274
experienţa simţirilor sale, provoacă sufletul prin mângâieri amăgitoare. Astfel, el este târât de acea dulceaţă mincinoasă şi trecătoare şi nu-şi dă seama de alipirea duhului viclean.
Din asta deosebim duhul adevărului de duhul înşelăciunii. Este însă cu neputinţă ca omul să guste bunătatea dumnezeiască sau să cunoască cu siguranţă că harul sălăşluieşte în adâncul minţii sale, în vreme ce duhurile viclene se află în jurul mădularelor inimii. Demonii nu vor niciodată ca oamenii să creadă asta, pentru ca mintea oamenilor să nu se înarmeze împotriva lor prin pomenirea lui Dumnezeu.
Când mintea noastră începe să simtă mângâierea Sfântului Duh, atunci şi satana vine în liniştea nopţii, în ceasul când omul intră în somnul uşor, şi printr-un oarecare simţământ care pare dulce, mângâie sufletul. Aşadar dacă mintea este aflată în pomenirea fierbinte a numelui Domnului Iisus Hristos, şi foloseşte ca pe o armă acest nume preasfânt şi preaslăvit, amăgitorul părăseşte uneltirea lui, dar se ridică cu război vădit împotriva sufletului. Din aceasta mintea învaţă cu exactitate amăgirea celui viclean şi sporeşte mai mult experienţa ei în discernământ.
(Sfântul Diadoh al Foticeii, Filocalia I, pp. 293-294)
275
Cum întâmpinăm persoanele care au probleme psihologice?
Este o problemă foarte grea... Am o tactică. Le citesc rugăciuni pentru vindecarea lor cu ajutorul lui Dumnezeu. îi pomenesc la proscomidie, în biserică. Pot desigur, să se şi împărtăşească, dar depinde de gradul de nebunie în care se află. Cel mai greu pentru ei însă este faptul că nu recunosc boala lor psihică. (Părintele Arsenie, Patericul părinţilor români, p. 116)
Cum îndepărtăm nesiguranţa, deznădejdea, depresia
Toate sentimentele rele sau nesiguranţa sau deznădejdea sau dezamăgirea, care vor să ne stăpânească sufletul, sunt îndepărtate prin smerenie. Omul care nu are smerenie, egoistul, nu vrea să-i tai voia, să-l sfătuieşti, să-i arăţi. Se supără, se enervează, se revoltă, se împotriveşte, este cuprins de depresie.
Această stare se vindecă prin bucurie. Sufletul trebuie să se întoarcă la iubirea de Dumnezeu. Vindecarea se face dacă îl iubim cu ardoare pe Dumnezeu. Mulţi Sfinţi au preschimbat depresia în bucurie prin iubirea de Hristos. Adică luau puterea sufletească pe care diavolul voia s-o distrugă, i-o dăruiau lui Dumnezeu şi o preschimbau în bucurie
276
şi veselie. Rugăciunea, adorarea lui Dumnezeu, preschimbă încet-încet depresia în bucurie, fiindcă acţionează harul lui Dumnezeu.
Aici trebuie să ai putere, încât să îmbrăţişezi harul lui Dumnezeu, care te va ajuta să te uneşti cu El. E nevoie de artă. Când te încredinţezi lui Dumnezeu şi devii una cu El, vei uita de duhul rău, care te trăgea de spate, iar acela, văzându-se nebăgat în seamă, va pleca. După aceea, cu cât te vei asimila Duhului lui Dumnezeu, cu atât nu te vei mai uita înapoi, ca să-l vezi pe cel care te trage. Atunci când te atrage harul, te vei uni cu Dumnezeu. Şi când te vei uni cu Dumnezeu şi te vei încredinţa Lui, toate celelalte se depărtează, le vei uita şi te vei mântui. Deci marea artă, marea taină, pentru a scăpa de depresie şi de toate lucrurile negative este să te încredinţezi iubirii lui Dumnezeu.
Un lucru care poate să-l ajute pe omul deprimat este lucrarea, interesul pentru viaţă. Grădina, plantele, florile, copacii, viaţa la ţară, plimbarea pe dealuri, mersul pe jos, toate acestea îl scot pe om din lenevie şi îi creează alte interese. Acţionează ca nişte leacuri. Preocuparea de artă, de muzică etc., fac mult bine. însă eu dau o mare însemnătate interesului pentru Biserică, studierii Sfintei Scripturi, participării la slujbe. Studiind cuvintele lui Dumnezeu, omul se vindecă fără să-şi dea seama.
Să vă povestesc despre o fată care a venit la mine, nevrednicul. Suferea de o depresie îngrozitoare. N-a reuşit nimic prin medicamente. Le-a părăsit pe toate, serviciul, casa, preocupările. Iar eu i-am spus ceea
277
ce ştiu. I-am vorbit despre iubirea lui Hristos, care înnobilează sufletul, fiindcă harul lui Dumnezeu umple sufletul şi-l schimbă. I-am explicat că este diavolească acea putere care stăpâneşte sufletul şi transformă puterea sufletească în deprimare, îl aruncă jos, îl chinuie şi îl zădărniceşte. Am sfătuit-o să aibă diferite preocupări, ca de exemplu, muzica care-i plăcea mai înainte etc. I-am accentuat însă, întoarcerea la Dumnezeu şi iubirea pe care trebuie s-o aibă pentru Hristos. I-am mai spus că în Biserica noastră există vindecare prin iubirea faţă de Dumnezeu şi prin rugăciunea făcută cu râvnă.
Aceasta este taina vindecării. Pe acestea le povăţuieşte Biserica noastră.
(Viaţa şi cuvintele părintelui Porfirie, pp. 366-368)
Izvoare
Avva Ammona, Editura mănăstirii Paráclitos, Oropos, 1983. Avva Dorotei, Lucrări ascetice, Editura mănăstirii înaintemergătorul, Kareas, 1983.
Avva Pimen, Editura EPE-FNA.
Avva Sisoe, Editura EPE-FNA.
Sfântul Nil, PG 79.
Calendar atonit, Dionisie Tatsis, 1989.
Antologie de poveţe ale părintelui Porfirie, editura sihăstriei „Schimbarea la Faţă a Mântuitorului", Milesi Attikis, 2003.
Antologie din experienţa ascetică a Sfântului Isaac Sirul, sub îngrijirea lui Konstantinos Karakolis, Editura Stupul Ortodox, Tesalonic,
Asterie Amasias, PG 40
Biblia lui Varsanufie şi Ioan, Nicodim Aghioritul, Editura V. Rigopoulos, 1984.
Viaţa părintelui Paisie Aghioritul, ieromonah Isaac, Sfântul Munte, 2004.
Viaţa şi cuvintele părintelui Porfirie Kavsokalivitul, Editura mănăstirii Hrisopigis, Hania, 2003.
Patericul, Editura V. Rigopoulos, 1969.
Patericul părinţilor români, Editura Stupul Ortodox, Tesalonic, Daniil Katunakiotul, arh. Heruvim, Editura mănăstirii Paráclitos, Oropos, 1985.
învăţături patristice şi întâmplări minunate, părintele Filothei Zervakos, Editura Stupul Ortodox, Tesalonic, 2006.
Micul Pateric al sec. XX, Klitos Ioannidis, sub îngrijirea lui Konstantinos Karakolis, Editura Stupul Ortodox, Tesalonic, 2006.
E periculos să vorbeşti despre Dumnezeu, Tatiana Goriceva, Editura Akritas, Atena, 1988.
Partea nevăzută a Rusiei, Tatiana Goriceva, Editura Akritas, Atena, 1989.
279
Diaconia pastorală, arhim. Gheorghios Kapsani, Editura Athos, 1976.
Nebunia de a fi creştin, Tatiana Goriceva, Editura Akritas, Atena, 1988.
Ignatie Duhovnicul, arhim. Heruvim, Editura mănăstirii Paráclitos, Oropos, 1981.
Isidor Pelusiotul, PG 78
Ioan Gură de Aur, Editura EPE
Kodratos Karakalinnos, arhim Heruvim, Editura mănăstirii Paráclitos, Oropos, 1983.
Limonariul mirenilor, sub îngrijirea lui Konstantinos Karakolis, Editura Stupul Ortodox, Tesalonic, 2001.
Cuvinte III şi IV, părintele Paisie Aghioritul, Editura sihăstriei „Sfântul Ioan Teologul", Souroti Tesalonic, 2001.
Vasile cel Mare, Editura EPE
Sfântul Serafim de Sarov, Irina Gorainov, Editura Tinos, Atena,
Părintele Paisie, Dionisie Tatsis, 1995.
Părintele Arsenie Spileotul, Iosiv M.D., 2002.
Minunatul părinte Vitalie, Editura Stupul Ortodox, Tesalonic, 2008.
Părintele Paisie mi-a spus, Ath. Rakovalis, Tesalonic, 1997
Sfântul Efrem Sirul, vol. V, Editura Grădina Maicii Domnului, 1994.
Sfântul Isaac Sirul, Ascetice, Lipsia, reeditare, Atena.
Stareţul Serafim de Viriţa, arhim. Nectarie Antonopoulos, Editura Akritas, Atena, 2004.
Harismaticul părinte Efrem Katunakiotul, părintele Iosiv Vatopedinul, Editura mănăstirii Vatoped, 2004.
Poveţe duhovniceşti ale stareţului Macarie, Editura mănăstirii Paráclitos, Oropos, 1991.
Sava Duhovnicul, arhim. Heruvim, Editura mănăstirii Paráclitos, Oropos, 1982.
Vasul ales, ierom. Hristodulos Aghioritul, Sfântul Munte, 1996.
The Inner Kingdom, episcopul Kallistos Ware, St Vladimirs Seminary Press, N.Y., 2000.
Filocalia părinţilor neptici, vol. I, Editura Grădina Maicii Domnului, Tesalonic, 1984.
Harisme şi părinţi harismatici, vol. I, Editura mănăstirii Paráclitos, Oropos, 1987.
Origen, PG 12.
280
CUPRINS
Prologul editorului 5
Introducere 7
Capitolul I Lipsa discernământului îi răneşte şi îi chinuieşte pe credincioşi 15
Lipsa de experienţă a dascălului îi distruge pe ucenici 16
Cum s-au purtat un duhovnic lipsit de discernământ şi un duhovnic cu discernământ cu un păcătos deznădăjduit 18
Cu „canoanele" din Pidalion, duhovnicul poate face fărădelegi 22
Să fiţi atenţi la ce duhovnici mergeţi 24
Vai-vai! Cât s-a amăgit sărmanul! 24
Unii duhovnici te pot încurca 25
Ai grijă ce le spui duhovnicilor 26
N-a reuşit prea bine, sărmanul! 26
O „predică" fără discernământ 28
Să nu-i sileşti pe tineri să meargă la spovedanie 29
Capitolul II
Trebuie să găsim un doctor duhovnicesc bun 30
Să găseşti un părinte duhovnicesc virtuos 30
Să găseşti călăuzitor bun! 32
Să te spovedeşti la părinţi înzestraţi cu discernământ 33
Mergi la un doctor priceput şi fă ce-ţi spune 35
Să închizi rănile trecutului cu ajutorul unui duhovnic experimentat 36
Să ne mărturisim cugetele unor părinţi înzestraţi cu discernământ, nu unora care au doar barba albă din pricina vârstei 37
Duhovnicii buni sunt rari 41
281
Capitolul III
însuşirile unui duhovnic bun 44
Părintele duhovnic în Tradiţia Ortodoxă. 45
Discernământul, care distinge răul şi îndepărtează rătăcirea diavolului 47
Smulge rădăcina ca să nu cazi din nou în păcat 49
Pacea dumnezeiască şi blândeţea 50
Sensul spovedaniei 53
Sensul adevăratei pocăinţe 54
Domnul îl miluieşte pe cel ce se pocăieşte 55
Cum trebuie să se rânduiască în Biserică felul şi vremea pocăinţei 57
Dumnezeu îl primeşte pe omul care se pocăieşte şi după trei zile 59
Pocăinţa sinceră te poate izbăvi într-o singură clipă 60
„Iconomia" vindecătoare a sfintelor canoane ale Bisericii 61
Lua asupra lui păcatul celor slabi 64
Să îndreptăm răul prin iubire şi blândeţe, nu prin fapte pătimaşe ' 64
În luptă avem nevoie de odihnă şi recreere 65
Preotul să primească şi cuvintele simple ale pocăinţei sincere.... 66
O spovedanie generală poate să rezolve probleme grave.
Te poate izbăvi şi de atacurile aflate în faşă 68
Harul lui Dumnezeu îl uşurează pe duhovnic de povara grea a necazurilor celui ce se spovedeşte 70
Duhovnicul nu este lipsit de greşeală, nici dictator 70
Smerenia duhovnicului 71
Cu judecata mea pot face greşeli 72
Când duhovnicul este vătămat sau lipsit de experienţă 74
Episcopul sau preotul, care-l opreşte de la slujbele Bisericii pe cel ce se pocăieşte, să fie caterisit 76
Capitolul IV
Virtuţile duhovnicului bun înfăţişate mai ales prin descrieri,
povestiri şi poveţe 77
Portretul părintelui Iacov: smerit, luminos, blând 78
În faţa unui stareţ adevărat 80
îmbrăţişarea duhovnicească a stareţului Serafim de Viriţa 81
Cele trei harisme ale duhovnicului ' 84
282
Egumenul să fie mai degrabă o mamă pentru monahi, decât un tată 87
îi primea pe toţi cu iubire şi îi întorcea la Dumnezeu 88
L-a ajutat pe Giorgakis să scape de legăturile satanice ale hinduismului 90
Pace şi veselie revărsa în jur 91
La spovedanie părintele Porfirie te primea cu inima deschisă, cu iubire şi rugăciune 92
Dacă nu-l mustri, sufletul lui se deschide 93
Nu ne tăia aripile 94
Avea braţele deschise pentru toţi 95
M-a îmbrăţişat cu blândeţe şi m-a îndemnat să mă împărtăşesc 95
Ce i-a spus unui tânăr speriat 97
Ştii ce băieţi buni sunt? 97
Au săvârşit toate păcatele, dar eu îi iubesc! 98
L-a vizitat un grup de hipioţi 99
L-a îmbrăţişat pe beţiv şi a început să-l sărute 100
A vrut mai întâi să-i'îndulcească sufletul 101
E nevoie şi de puţină constrângere 102
Duhovnicul să lucreze liber, cu discernământ şi bunătate 102
Nu voia să impună nimic 105
Spunea ceea ce putea să primească fiecare în suflet 103
Am văzut că sufletul ei era pustiu şi am început de la ceva uşor 105
Nu constrângea pe nimeni 106
Libertatea pe care i-o lăsa celui cu care vorbea 107
Să nu intervii în viaţa personală a celor care se spovedesc la tine 108
Prima dată întâlnim un preot care nu ne-a vorbit deloc de Dumnezeu! 109
Se afla împreună cu criminalii de război şi nu-i cerceta niciodată pentru nimic 109
Ascultarea se face de bună voie 110
Nu constrângeţi voinţa liberă a oamenilor 110
Ascultarea este o relaţie personală liberă 111
Eu îmi spun doar părerea. Te las liberă 111
Când asculţi doar ce vrei tu 111
Duhovnic cu experienţă 112
îndreptarea unui frate calomniator dintr-o obşte 112
Există multe feluri de boli şi leacuri 113
283
Poate că pe tine te doare acolo, dar problema este în altă parte 121
Duhovnicii să fie atenţi ce leacuri dau pentru a vindeca patimile oamenilor 122
Discernământ dăruit de Dumnezeu. Duhovnicul rânduieşte la ce interval trebuie să se împărtăşească credinciosul 123
L-ai concediat pe nedrept, nu era hoţ 125
începea de la posibilităţile tale 126
Mai întâi lasă-l să se maturizeze 127
Acum, când eşti pregătit sufleteşte, ţi le spun 128
I-a dat dreptate pentru că era supărat.
După o săptămână, i-a arătat adevărul 129
Duhovnicul să găsească „cheia" fiecărui om 130
Cazul taximetristului ucigaş 131
Capitolul V
învăţături şi poveţe ale părinţilor şi dascălilor Bisericii, cu povestiri şi întâmplări care pot ajuta în slujirea pastorală. 133
Iubirea 134
Una este iubirea firească şi alta este iubirea Sfântului Duh 134
Păcatul pocăinţa optimismul 134
Nu deznădăjdui pentru păcatele tale 134
Vreme de zece ani a căzut în păcat şi s-a pocăit 137
Păcătoasa Pelaghia care s-a pocăit 139
Să nu ne întristăm atunci când alunecăm şi cădem în păcat 144
Tristeţea adâncă pe care o simţim pentru păcatele noastre. 144
întoarcerea fiului risipitor 145
Dacă ţi se rupe mantaua, o arunci? 147
Adu-ţi aminte de „virtuoşii" care au căzut 147
Să-ţi reînnoieşti sufletul în fiecare zi 148
Să nu rămâi alipit de răutate 149
Ridică-te iarăşi şi iarăşi 150
Când se întâmpla să păcătuiesc, îmi mărturiseam păcatele şi tot ce era rău pleca 150
Atunci când cădem în păcat, să nu rămânem acolo 151
Ai păcătuit de o mie de ori? De o mie de ori pocăieşte-te! 151
Atâta vreme cât respiri, pocăieşte-te, şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu te va izbăvi 152
284
Nu e de ajuns să scoatem doar săgeata.
Trebuie să punem şi leacuri pe rană 154
Dumnezeu îţi iartă orice urmă de păcat 158
îmbrăcămintea 159
Mergeau la părinte îmbrăcaţi nepotrivit 159
Să porţi o rochie puţin mai... scurtă 159
Eliberarea de patimi 160
Ce este eliberarea de patimi? 160
Bolile amărăciunile 161
Când suntem nemulţumiţi de bolile noastre trupeşti 161
Bolile îi ajută pe oameni 161
încercările îi ajută pe oameni să-şi revină 163
Cum răbda durerile părintele Paisie 164
Asceza 167
Asceza să se facă cu discernământ şi la vremea potrivită... 167
Să nu te mândreşti cu asceza pe care o faci 167
Asceza este zădărnicită de slava deşartă 168
Să te îndeletniceşti cu virtutea care ţi se potriveşte mai bine 169
Părintele duhovnic 170
Când nu există duhovnic 170
Când nu aveţi un duhovnic lângă voi 172
Nu sunt suficiente rugăciunile duhovnicului 174
Durerea omenească, pentru părintele Serafim, avea mai mare însemnătate decât fărădelegile 174
înfrânarea trupească 175
Trei zile te poţi înfrâna? 175
Ai făcut bine că ţi-ai păzit curăţia 176
Mustrarea 176
Mustrarea cu discernământ a unui monah cu reputaţie proastă... 176
Mustrarea individuală sau mustrarea publică? 177
Milostenia 178
Aceştia nu se mântuiesc prin milostenie 178
Spovedania 179
Mărturiseşte-ţi boala 179
Duhovnicul în familie 179
Lauda 180
Primeşte lauda cu smerenie 180
Sfânta împărtăşanie „ 181
Pregătirea pentru Sfânta împărtăşanie 181
Preotul 182
Să rămâi preot, dar să nu mai liturghiseşti 182
Fumatul 183
285
Lasă-te de fumat! 183
Osândirea 184
îl osândea pe fostul curtean pentru puţina lui odihnă 184
Ascunderea cugetelor 187
Păzeşte-te de făţărnicie 187
Cugetele 188
Cum să împiedic cugetele viclene? 188
Ajutorul dat cu discernământ unui monah cu cugete neruşinate 189
Postul 191
Postul nu este pricină de laudă 191
Măsura în înfrânarea de la hrană 191
Am oprit postul, pentru că n-am vrut să te tulbur, fiule.... 193
Cum şi de ce să te înfrânezi de la mâncare 194
Multa băutură vatămă 194
Postea, dar îl hrăneau laudele oamenilor 195
Mai bine să mâncăm, pentru a birui mândria înfrânării.... 196
Postul care este zădărnicit de patimi 197
Şi urşii şi şerpii postesc 198
Firea homosexuală 199
Atunci când, împotriva firii tale, te simţi ca o fată sau ca un băiat 199
Visele 199
Discernământul viselor rele şi viselor bune 199
Patimile 201
Patimile nu se sting repede 201
Nu vrem patimile, dar iubim pricinile lor 202
Dezrădăcinează greşeala atunci când este mică 202
Sufletul devine curat prin rugăciune neîntreruptă şi prin păzirea minţii 203
Cum putem stăpâni patimile 204
înfrânarea trupească să se facă împreună cu înfrânarea duhovnicească 204
Când omul biruieşte aproape toate patimile, doi demoni îl războiesc, al râvnei nepotrivite şi al aprinderii trupeşti... 205
Educaţia 206
Cu fiecare copil să te porţi diferit 206
Să renunţi la câte ceva, pentru a-ţi salva copilul 207
îţi răneşti fiul prin purtarea ta şi fără să-i vorbeşti! 208
Copilul tău este bun, nu vrea să facă ceea ce face.
Pentru a scăpa, trebuie ca mama lui să se sfinţească 209
Cu cât te rogi mai mult, cu atât fiica ta primeşte cugete bune 210
286
Atunci când copiii nu ascultă, să spuneţi asta Maicii Domnului 212
Când vezi cum diavolul îl calcă pe grumaz pe copilul tău. 212
Deoarece nu vă iubiţi, copilul vostru 213
Viaţa sfântă a părinţilor îl sfinţeşte pe copil din ceasul conceperii sale 214
Copilul nostru este plin de nesiguranţă şi temeri 214
E micuţ, dar înţelege multe! 214
Copilul tău s-a îmbolnăvit din cauza mândriei tale 215
Aveau atâtea cunoştinţe psihologice şi... şi-au pierdut copilul! 216
S-a revoltat din cauza mândriei voastre 216
Copilul revoltat şi tatăl cel bun 217
Salvarea copilului vostru depinde de sfinţenia voastră 217
Niciodată nu trebuie să vă certaţi în faţa copiilor 218
Copiii confuzi ai unor părinţi confuzi 219
Copiii nu vor să fie constrânşi 219
I-aţi iubit şi i-aţi constrâns 220
L-ai constrâns atâţia ani! 220
Fata a plecat din cauza voastră 221
Avem probleme cumplite cu copilul nostru 221
Nu-l iubeşti pe copilul tău cu iubirea lui Dumnezeu şi-i faci rău 222
Blestemul mamei a adus nenorocirea 224
L-ai constrâns pe copilul tău ca să fie primul la învăţătură 225
Exemplele 225
Să nu le vorbeşti studenţilor tăi despre Hristos 225
O misionară smerită care vorbea prin exemple 226
Soacra nora 227
Amăgirea 227
Mândria şi vederile diavoleşti 227
Vizita luminoasă a diavolului arătată printr-o tulburare ascunsă 230
Diavolul care l-a însoţit pe un diacon român doi ani în rugăciune 233
Dacă nevoitorului i se arată lumină sau vreun chip luminos 238
Monahul chinuit de diavol şi-a aflat vindecare 239
Vestire de la Dumnezeu 243
Nu cereţi să primiţi veşti de la Dumnezeu, dacă puteţi fi povăţuiţi de altcineva 243
Pelerinajele 244
287
Pelerinaje care sunt de folos sau nu sunt de folos 244
Căsnicia 245
Să nu-i vorbeşti niciodată despre post 245
Când bărbatul tău se află într-o situaţie grea 247
Cu cât te plângi mai tare, cu atât va întârzia mai mult 247
Vrei să te desparţi de soţul tău şi să trăieşti în fărădelege cu altul? 249
„Vinovăţia" şi „dreptatea" soţilor 251
Soţul tău nu te preţuieşte şi suferi! 255
Vrei ca femeia ta să fie perfectă? 256
Să faci ascultare de soţul tău 257
înfrânare şi în căsnicie. Relaţii între soţi 259
Orbirea şi infirmitatea 263
Abordarea corectă a infirmităţii 263
Să nu te necăjeşti că eşti oarbă şi singură 266
Ascultarea libertatea 267
Să nu te tulburi că nu poţi face canonul 267
Să te simţi liberă cu canonul tău zilnic 268
Ascultarea de voia lui Dumnezeu nimiceşte mândria 269
Răbdarea 269
Răbdare în greutăţile familiale 269
Bucuria şi pacea lui Dumnezeu 270
Bucuria şi odihna lui Dumnezeu 270
Pacea blândă a Sfântului Duh 272
Pacea mincinoasă şi pacea adevărată a lui Dumnezeu 273
Mângâierea de la harul lui Dumnezeu şi mângâierea diavolească 274
Problemele psihologice 276
Cum întâmpinăm persoanele care au probleme psihologice? 276
Cum îndepărtăm nesiguranţa, deznădejdea, depresia 276
Izvoare 279
Difuzare:
S.C. EGUMENIŢA S.R.L. Galaţi
Tel./Fax: 0236-326.730 E-mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro
288
del.icio.us Tags: discernamant,socoteala,pacat,povete,duhovnicesc,duhovnic,rugaciune,spovedanie,pocainta
vineri, 27 noiembrie 2020
HARISMA DISCERNAMANTULUI IN CALAUZIREA DUHOVNICEASCA ORTODOXA
Abonați-vă la:
Postări (Atom)