luni, 28 septembrie 2020

FERICITUL IERONIM OMILII LA EVANGHELIA DUPA MARCU, OMILII DIVERSE







Fericitul Ieronim

Omilii la Evanghelia după Marcu Omilii diverse

Colecţia CREDINŢA ORTODOXĂ

Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă

FERICITUL IERONIM

OMILII LA EVAMGHELIA DUPĂ MARCU OMILII DIVERSE

FERICITUL IERONIM

OMILII LA EVAMGHELIA DUPĂ MARCU OMILII DIVERSE

CARTE TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Traducere din limba latină, introducere şi note de Alin-Bogdan Mihăilescu

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ BUCUREŞTI - 2014

Ediţie îngrijită de către Departamentul de carte patristică al Editurilor Patriarhiei Române

Redactor coordonator: Ierom. dr. Policarp Pîrvuloiu Redactori: Mircea Adrian Băiculescu, Florin Filimon Tehnoredactare: Fericirea Chichidopolo

Colecţia „Credinţa ortodoxă"

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României IERONIM, sfânt

Omilii la Evanghelia după Marcu: omilii diverse Fericitul Ieronim; carte publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; trad. din lb. latină, introd. şi note de Alin-Bogdan Mihăilescu. bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2014 ISBN 978-973-616-403-3

I. Daniel, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

II. Mihăilescu, Alin-Bogdan (trad.; pref.)

226.3

©2014

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ ISBN 978-973-616-403-3

NOTĂ EDITORIALĂ

Cultura creştină şi cea universală îi datorează Fericitului Ieronim atât o operă scrisă, cât şi una transmisă prin viu grai. De-a lungul celor aproape 35 de ani petrecuţi la Betleem (386-420), energia imensă pe care a cheltuit-o acest savant al Bisericii s-a revărsat nu doar în uriaşe comentarii la Profeţi, în finisarea traducerii integrale a Scripturilor în latină şi corespondenţa masivă cu interlocutori din toate colţurile lumii, ci şi într-o bogată activitate omiletică şi pastorală. Fie în propria mănăstire, fie chiar în biserica naşterii Domnului, el a ţinut zilnic (adesea chiar şi de mai multe ori într-o singură zi), întrerupt doar de perioadele de boală, cuvântări fie de natură exegetică, la Psalmi şi la Evanghelii, fie prilejuite de sărbători, protreptice sau morale. Cele aproape o sută de omilii păstrate până azi, însumând peste 600 de pagini în ediţiile originale, reprezintă abia vârful de aisberg a ceea ce vor fi audiat contemporanii săi.

Volumul de faţă oferă două serii de cuvântări de acest fel. Prima e alcătuită din 10 Omilii la Marcu şi constituie prima tălmăcire mai amplă a Evangheliei după Marcu din istoria literaturii creştine; a doua, din 12 Omilii diverse, adică exegeze la celelalte Evanghelii şi predici la marile sărbători ale Bisericii. Ambele conţin texte de mică întindere, dar certă valoare hermeneutică, teologică şi morală. Mai întâi, pentru că ele completează exegeza din Comentariul la Matei, singurul unde Fericitul Ieronim a mai tratat Evangheliile, limitându-se însă mai mult la înţelesul lor literal. Aici, dimpotrivă, predomină căutarea unui sens mai înalt, mistic şi moral. Fiind Cuvântul lui Dumnezeu, ele se arată acum în chiar materialitatea lor altfel decât un simplu „text". Potrivit Omiliei la Cartea Ieşirii, ele sunt prelungirea trupului lui Hristos, „carnea Mielului" Care S-a jertfit pentru noi; a înţelege sensul lor lăuntric înseamnă de fapt a se împărtăşi din Logosul dumnezeiesc.

Un alt punct esenţial al acestor cuvântări îl constituie delimitarea atentă de răstălmăcirile eterodoxe. Păstrând de la Origen învăţătura sensului întreit al Scripturilor şi o parte din exegezele sale folositoare, după principiul paulinic: „Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine" (I Tesaloniceni 5, 21; cf. Fericitul Ieronim, Epistola 72, 2), Fericitul Ieronim le separă de ideile eterodoxe ale alexandrinului (dar mai ales ale origeniştilor veacului al V-lea) întrucât învăţase să le discearnă prin îndrumarea Sfântului Epifanie, prietenul mai vârstnic şi mai versat în probleme de dogmă şi de interpretările distorsionate care decurgeau din ele, pe care le supune unor critici severe prin confruntarea cu textul biblic. Ca şi în comentariile elaborate în aceşti ani, există, de altminteri, în întregul corpus omiletic referinţe critice la adresa unor teorii precum cea a apocatastazei, preexistenţei sufletelor şi a altor rătăciri speculative. Există totuşi unele cuvântări ca de exemplu Omilia la Luca distincte prin aceea că sunt dedicate aproape în întregime combaterii origenismului.

nu în ultimul rând este de apreciat şi rostul lor catehetic. Adresate şi celor care se pregăteau să primească botezul, unele dintre cuvântări călăuzesc efortul lor de înălţare spirituală de-a lungul Postului Mare, până la momentul culminant al primirii Sfintelor Taine, constituindu-se astfel ca încă o mărturie a uzanţelor catehetice de la finele veacului al IV-lea, dar şi ca o lectură potrivită pentru edificarea sufletească a cititorului de astăzi.

Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă

INTRODUCERE

1. Însemnătatea omiliilor Fericitului Ieronim

Pentru cititorul zilelor noastre, numele de glorie al Fericitului Ieronim (347-420 d.Hr.) e legat mai ales de traducerea Sfintelor Scripturi în latină, de şirul impresionant al comentariilor biblice şi scrierilor polemice lăsate posterităţii, care îl aşază în rândul celor mai prolifici scriitori ai Bisericii. După mai multe veacuri de uitare şi contestare a autenticităţii, omiliile vin, cu aportul lor mai modest, să reîntregească, alături de marile scrieri, portretul vieţii şi gândirii Părintelui latin. Adresate în primul rând celor din proximitatea sa, ele unesc într-un portret spontan ipostaza de exeget cu aceea de călăuzitor al sufletelor.

După cum cele mai multe comentarii ale Fericitului Ieronim tratează despre cărţile Vechiului Testament (mai ales cele ale profeţilor), tot astfel, dintre cele 96 păstrate1, majoritatea omiliilor, mai precis 73, sunt Omilii la Psalmi2. Nu ele formează conţinutul volumului de faţă. Pe lângă acestea, mai există însă încă alte două serii de omilii, oferite aici pentru prima oară cititorului român. Prima este

1. Opera omiletică a Fericitului Ieronim a fost readusă la lumină de belgianul Germain Morin la sfârşitul secolului al XIX-lea. Pentru relatarea detaliată a acestui efort filologic, vezi Dom Germain Morin, Études, Textes, Découvertes. Contributions à la littérature et à l’histoire des douze premiers siècles, tome premier, Maredsous paris, Picard, 1913, cap. IV: „Les monuments de la prédication du Saint Jérôme", pp. 220-293.

2. În plus, s-a mai păstrat în greacă şi o Omilie la Isaia. O seamă de alte fragmente şi omilii, asumate iniţial de Morin, astăzi au fost dovedite iarăşi neautentice. Vezi în acest sens Marie Liquori Ewald, „Introduction", în: The Homilies of Saint Jerome, Washington, 1964, vol. 1, pp. XXIX-XXX; Norman Russel, Theophilus of Alexandria, Routledge, 2007, p. 91.

8

alcătuită dintr-un număr de 10 Omilii la Evanghelia după Marcu3; cealaltă din 12 Omilii diverse4, numite astfel din pricina conţinutului lor eterogen: unele sunt exegetice, tratând tot despre Evanghelii (1-3), în timp ce altele (4-10) sunt propriu-zis omilii la sărbători (totuşi unele conţin exegeze amănunţite ale Sfintei Scripturi); în fine, două texte (11-12) au un conţinut mai ales moral.

în general, aceste 22 de omilii ar putea fi considerate ca având o importanţă mai redusă. Nu au nici „greutatea" marilor comentarii, nici nu sunt la fel de şlefuite stilistic. Adesea, cel care le rosteşte se repetă, îşi pierde şirul gândurilor, citează imperfect, e silit de timp să vorbească în grabă. însuşi autorul lor se arăta nemulţumit de faptul că unii ucenici îi publicau astfel de cuvântări, mai mult sau mai puţin improvizate, fără a-i cere acordul şi fără măcar să îi îngăduie în prealabil să le corecteze. în ciuda scăderilor, relevanţa acestor texte nu este totuşi neglijabilă. Omiliile dau mărturie pentru mai multe dintre aspectele vieţii şi gândirii Fericitului Ieronim. Aşa cum am amintit, îl regăsim mai întâi în aceste texte pe propovăduitorul viu, fie vorbind cu însufleţire despre taina întrupării lângă ieslea Domnului din Betleem, fie mustrându-şi ucenicii neascultători, ori, dimpotrivă, îndemnându-i şi încurajându-i în vremea postului, lămurind versetele dificile ale Scripturilor, certându-se cu filosofia greacă şi cu ereziile. în plus, ele ilustrează şi rânduielile catehetice şi liturgice încetăţenite în Palestina

3. Traducerea lor s-a făcut după textul latin din: Jérôme, Homélies sur Marc, texte latin de Dom Germain Morin corpus Christianorum Sériés Latina (în continuare prescurtat CCSL) 78, Introduction, traduction et notes par Jean-Louis Gourdain, în: Sources Chrétiennes (prescurtat în continuare SC) 494, Éditions du Cerf, Paris, 2005.

4. Pentru traducerea acestui corpus, ediţia folosită este: S. tiieronymi Presbyteri Opera, Pars II, Opera homiletica, Tractatus siveHomiliae in psalmos, în Marci Evangelium aliaque varia argumenta, CCSL 78, Turnholt, Brepols, 1957. Textul propriu-zis al Omiliilor diverse se găseşte la pp. 501-559.

9

veacurilor al IV-lea şi al V-lea e drept, nu în chipul elaborat în care o fac bunăoară catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului şi aruncă o lumină inedită asupra tipicului şi atmosferei vieţii monahale din Ţara Sfântă, la sfârşitul Antichităţii târzii.

într-un al doilea rând, omiliile de faţă completează şi exegeza ieronimiană. Dintre cele 5 comentarii la cărţile Noului Testament rămase de la Fericitul Ieronim, doar unul singur mai priveşte textul Evangheliilor: Comentariul la Evanghelia după Matei, din anul 398 d.Hr.; este o scriere îndeajuns de lungă, însă dictată într-un interval de numai două săptămâni şi centrată în principal, deşi nu exclusiv, pe înţelesul literal al textului. Dimpotrivă, texte ca Omiliile la Marcu, Omilia la Matei, Omilia la Luca, Omilia la Ioan şi Omilia la Naşterea Domnului ne aduc în prim plan înţelesul duhovnicesc, şi de aceea pot fi socotite şi ca o întregire necesară a comentariului evanghelic, invitând totodată la compararea cu el. Omiliile la Marcu sunt de fapt primul text conservat din istoria literaturii creştine care prezintă o exegeză relativ compactă a celei de-a doua Evanghelii.

Însă ele oferă chiar mai mult iubitorului de text patristic: găsim aici nu numai exemple de tălmăcire, ci uneori şi reguli ale tălmăcirii. E binecunoscut faptul că Fericitul Ieronim nu a alcătuit niciodată o lucrare întru totul speculativă, cum găsim bunăoară la Origen sau Fericitul Augustin, în care să îşi prezinte în chip elaborat propria-i gândire hermeneutică. Cititorul este adesea nevoit să vâneze pasajele „teoretice", răsfirate ici-colo în desişul comentariilor. Nici în omilii nu vom găsi propriu-zis un astfel de „sistem"; totuşi, pe lângă o serie de observaţii generale, cel puţin două dintre texte (Omilia a VI-a la Marcu şi Omilia la Cartea Ieşirii) discută mai amănunţit felul în care înseşi Sfintele Scripturi trimit simbolic la aceste reguli ale exegezei, şi de

10

aceea pot fi socotite, după o citire mai atentă, adevărate mici tratate de hermeneutică biblică.

Nu în cele din urmă, omiliile prezintă şi un interes dogmatic. Fie explicit, fie implicit sunt abordate şi justificate aici învăţăturile de căpătâi ale Bisericii împotriva ereziilor vremii: iudaismul, arianismul, pneumatomahii, apolinarismul, gnosticismul etc.; Sfintele Scripturi sunt apărate ferm împotriva atacurilor devastatoare ale lui Porphyrios sau Marcion. în plus, unele reflectă şi felul aparte în care Fericitul Ieronim înţelege să se raporteze la Origen, împrumutând numeroase locuri din exegeza biblică a acestuia, pe altele respingându-le mai mult sau mai puţin explicit, distanţându-se totuşi critic de erorile teologului alexandrin în materie de dogmă. Ele aduc, aşadar, un spor de cunoaştere în ce priveşte rolul şi poziţia asumate de Fericitul Ieronim în perioada controversei origeniste, atât de importantă pentru teologia şi istoria creştină ulterioară.

2. Contextul omiliilor

A. Locul

În 386 d.Hr. Fericitul Ieronim soseşte la Betleem însoţit de un grup de ucenici, între care nobila sa prietenă Paula, împreună cu fiica sa, Eustochium5. Aici el şi Paula vor întemeia fiecare propria comunitate monahală, pe care o vor conduce neobosit până la sfârşitul vieţii, o casă de oaspeţi şi o şcoală pentru copii. La început, aşezământul păstorit de Fericitul Ieronim număra numai o mână de ucenici devotaţi. Afluxul mare al pelerinilor, dar şi faima crescândă a acestui fecund şi învăţat părinte bisericesc vor atrage

5. Pentru detalii despre această perioadă din viaţa Fericitului Ieronim, vezi J.N.D. Kelly, Jerome, his Life, Writings and Controversies, Duckworth, London, 1975, pp. 129-140; Marie Liquori Ewald, „Introduction", în: The Homilies of Saint Jerome, Washington, 1964, vol. 1, pp. XI-XXXI.

11

totuşi într-un timp relativ scurt tot mai numeroşi catehumeni, monahi şi purtători de epistole din toate colţurile lumii. în linii mari, comunitatea era organizată după regulile pahomiene, munca brută a mâinilor fie că e vorba de lucrări agricole sau de împletirea coşurilor şi a rogojinilor fiind menită să depărteze atenţia de la ispitele de orice fel. O notă aparte o dădea însă şi „împărtăşirea" regulată şi intensă cu Scripturile, ucenicii strângându-se zilnic în şase rânduri spre a se ruga şi citi din Psaltire, dar şi spre a asculta înţelesul textelor biblice6. în plus, un loc de seamă îl ocupa şi copierea manuscriselor conţinând scrieri creştine7.

Totodată, exista o continuă sincronizare cu aşezămintele din jur. Pe Muntele Măslinilor se aflau deja de mai mulţi ani comunităţile monahale conduse de Rufin şi Cuvioasa Melania. Ca şi cele din Betleem, ele erau incluse sub jurisdicţia episcopului Ioan al Ierusalimului8. Câteva puncte sacre polarizau viaţa spirituală a regiunii: biserica Naşterii Domnului din Betleem, biserica Sfintei învieri şi biserica Martyrion din Ierusalim. Din Epistole9 aflăm că întreaga suflare a Betleemului se întâlnea în timpul duminicilor la

6. Rânduiala e atestată în împotriva lui Rufin, II, 24 (SC 303, Éditions du Cerf, Paris, 1983), unde autorul spune despre textul Septuagintei: „Am zis eu ceva împotriva celor Şaptezeci de traducători [...], eu care zilnic îi tălmăcesc în adunarea fraţilor şi ai căror psalmi îi cânt în neîntreruptă meditaţie?"

7. În Omilia la Psalmul 119 (S. Hieronimi Presbyteri Opera, Pars II..., p. 259), Fericitul Ieronim menţionează micile neînţelegeri dintre ucenici iscate din pricina instrumentelor de copiat: „Am lăsat averile, am lăsat patrie, am lăsat lumea: şi ne certăm cu fraţii în mănăstire pentru un toc de scris" (c. Marie Liquori Ewald, „Introduction", în: The Homilies of Saint Jerome..., p. XVII).

8. Ioan i-a succedat Sfântului Chiril al Ierusalimului începând cu anul 387.

9. Cf. Epistola CVIII, 20, unde se arată că Paula şi călugăriţele ei „se duceau numai în ziua de duminică la biserică, avându-şi locuinţele alături de ea, iar fiecare turmă îşi urma propria-i mamă" (S. Jérôme, Lettres, t. V, Les Belles Lettres, Paris, 1955, p. 186). Acelaşi obicei îl respectau şi Fericitul Ieronim şi ucenicii săi.

12

biserica naşterii Domnului; la sfârşitul Liturghiei exista aici rânduiala citirii pasajelor biblice potrivite zilei, urmată de tălmăcirea lor de către preoţi. însemnările de călătorie ale pelerinei Egeria10 informează că, de Bobotează, episcopul însuşi venea la Betleem însoţit de alai, acolo unde conducea Liturghia şi rostea, la rândul său, o omilie.

Un număr mare de cuvântări ale Fericitului Ieronim vor fi fost rostite, aşadar, tocmai în incinta acestei biserici. Omiliile la Marcu menţionează de fapt textual că sunt rostite duminica11, ceea ce implică tocmai această rânduială a prezenţei în biserica naşterii Domnului. Dar înainte sau după fiecare omilie la Marcu mai era ţinută şi câte o omilie la Psalmi, nu întâmplător, Omilia la Psalmul 14 debutează chiar cu vorbele care încheie Omilia a X-a la Marcu12, dovadă a faptului că ele au fost rostite succesiv în aceeaşi duminică, prin urmare tot la Betleem. Astfel încât şi multe dintre cele 73 de Omilii la Psalmi vor fi fost ţinute în aceeaşi biserică. Iată în acest sens mărturia Omiliei la Psalmul 131: „Aşadar, fericit e locul care a fost cântat prin glasul profeţilor cu atât de mult timp înainte! E drept că toate locurile sfinte sunt vrednice de cinstire: şi acela unde S-a născut şi acela unde a fost răstignit şi acela în care a înviat şi acela unde S-a înălţat biruitor la ceruri; dar locul acesta e mai vrednic de cinstire. Vedeţi câtă milostivire

10. Itinerarium Aetheriae, SC 21, Editions du Cerf, Paris, 1957, p. 206.

11. Cf. Omilia a II-a la Marcu, „Iar pentru că n-am avut timp îndeajuns duminica trecută ca să ajungem până la versetul acesta [...]". Omiliile la Marcu au fost ţinute în succesiunea fiecărei duminici. Cea de-a IX-a a căzut în duminica anterioară primei zile din Postul Mare, după cum precizează textul însuşi, însă anul ne e necunoscut.

12. Omilia a X-a la Marcu: „Şi a fost nimerit că s-a citit Psalmul 14 şi se cuvine să vorbim despre psalmul acesta"; Omilia la Psalmul 14: „A fost nimerit să se citească Psalmul 14" (vezi S. Hieronymi Presbyteri Opera, Pars II..., p. 30).

13

are Dumnezeu: aici S-a născut Copilaşul, aici a fost aşezat Pruncul în iesle!"13 Fără îndoială, locul invocat e Betleemul. în fine, dintre Omiliile diverse, nu e limpede dacă primele trei, care sunt tot la Evanghelii, se integrează sau nu aici; în schimb, cea de-a IV-a, Omilia la naşterea Domnului, dă impresia că a fost rostită chiar lângă ieslea Mântuitorului, în prezenţa episcopului Ioan al Ierusalimului. Considerente similare duc la presupunerea că şi Omilia la Bobotează a fost ascultată în aceeaşi incintă sacră.

în schimb, de Sfintele Paşti, dar şi la alte sărbători creştine mai importante, toată suflarea laică şi monahală se aduna la Ierusalim, unde se ţineau slujbe şi procesiuni la biserica Sfintei învieri şi la biserica Martyrion. Potrivit mărturiei Egeriei, „aici e obiceiul ca, dintre toţi preoţii care stau aşezaţi, să propovăduiască cine vrea, iar după toţi să propovăduiască episcopul, propovăduiri ce se ţin întotdeauna duminica, pentru ca poporul să fie mereu instruit în Scripturi şi în iubirea de Dumnezeu; când sunt rostite propovăduirile acestea, se întâmplă că se întârzie mult ieşirea din biserică, şi de aceea până la ceasul al patrulea sau poate al cincilea nu are loc ieşirea"14. Desigur că nici Fericitul Ieronim nu putea lipsi de la aceste rânduieli şi că uneori îi revenea să ia şi aici cuvântul. Fără o certitudine deplină, se poate bănui posibilitatea ca cele două Omilii ţinute în Duminica de Paşti să fi fost rostite la Ierusalim.

Cât priveşte Cuvântarea la Postul Paştilor şi Omilia la Psalmul 41, către neofiţi, care au un conţinut catehetic, nu se poate spune cert dacă au fost ţinute sau nu la Ierusalim. Când Sfântul Chiril al Ierusalimului îşi rostea catehezele, încă nu era episcop, ci îl înlocuia pe acesta, care era bolnav. în principiu, lucrul era posibil şi în cazul Fericitului

13. S. Hieronymi Presbyteri Opera, Pars II..., p. 275. Cf. Germain Morin, Études, Textes, Découvertes..., pp. 234-236.

14. Itinerarium Aetheriae.... p. 198.

14

Ieronim. însă relaţiile destul de şubrede cu Ioan ar constitui un impediment pentru formularea acestei ipoteze. Mai prudentă e presupunerea că el au fost rostite în mănăstirea întemeiată de Fericitul Ieronim la Betleem, înaintea propriilor lui ucenici.

în fine, tot în această mănăstire întemeiată de el însuşi, Fericitul Ieronim va fi rostit nenumărate alte omilii. E cazul cuvântărilor care atingeau problemele ivite în sânul comunităţii, aşa cum sunt ultimele două din seria Omiliilor diverse: Omilia despre ascultare şi Omilia despre prigonirea creştinilor, prima certând mândria unor pustnici care refuzau să mai vină la mănăstire, a doua abordând un caz de părăsire a monahismului. Li se adaugă neîndoielnic şi o mare parte dintre cuvântările la Psalmi.

B. Data

în absenţa unor indicii temporale concrete, nici datarea Omiliilor nu poate fi exactă15. S-a observat totuşi în mod corect că ele nu pot fi mai timpurii decât izbucnirea controversei origeniste (393 d.Hr.) fiindcă în cuprinsul lor există numeroase luări de poziţie împotriva lui Origen, tot aşa cum nici mai târzii de ivirea celei pelagianiste (412 d.Hr.), la care, dimpotrivă. Fericitul Ieronim nu face nicio referinţă. în 393, la Betleem soseşte o delegaţie de călugări condusă de un oarecare Atarbius, solicitând comunităţilor monahale semnarea unui document ce condamna anumite idei heterodoxe formulate în operele lui Origen. Fericitul Ieronim „s-a conformat fără ezitare"16, în vreme ce episcopul Ioan şi Rufin i-au alungat revoltaţi pe noii veniţi. Nu este

15. Exegeţii sunt împărţiţi: Cavallera le plasează vag între 386-419, adică întreaga perioadă petrecută la Betleem. Morin restrânge răstimpul la 401-410, iar Qourdain susţine despre timpul compunerii Omiliilor la Marcu că nu depăşeşte intervalul 397-402.

16. J.M.D. Kelly, Jerome. His Life.... p. 198.

15

limpede ce legătură exista între Atarbius şi Sfântul Epifanie al Salaminei, dar nu întâmplător, în toamna aceluiaşi an, la Ierusalim vine Sfântul Epifanie însuşi, vechi prieten al Fericitului Ieronim, înnoind cererea recuzării origenismului către episcop şi apropiaţii lui şi lovindu-se la rândul său de un refuz categoric, dată fiind admiraţia necondiţionată a lui Ioan şi Rufin pentru teologul alexandrin. Relaţiile dintre Ioan şi Fericitul Ieronim se înrăutăţesc tot mai mult şi cunosc o ruptură dramatică în anul următor, când Sfântul Epifanie îl hirotoniseşte pe Paulinianus, fratele Fericitului Ieronim, spre a sluji ca preot în mănăstirea acestuia din urmă, dar fără încuviinţarea lui Ioan. Cuprins de mânie, episcopul îi excomunică pe Fericitul Ieronim, mai mult o victimă colaterală, şi pe ucenicii săi şi le interzice intrarea în orice biserică a Palestinei. în replică, Sfântul Epifanie trimite episcopului Ioan o celebră epistolă, apărându-şi faptele şi ucenicii şi învinuindu-i făţiş pe Ioan şi Rufin de origenism17. La rându-i, Fericitul Ieronim compune invectiva intitulată împotriva lui Ioan, unde reia acuzele formulate de Sfântul Epifanie. A urmat o perioadă de polemici şi atacuri dureroase de o parte şi de alta, împăcarea survenind abia în primăvara anului 397, prin medierea episcopului Teofil al Alexandriei, când Ioan recunoaşte hirotonisirea lui Paulinianus, iar Fericitul Ieronim îşi reafirmă ascultarea faţă de episcop, recăpătându-şi astfel preoţia18.

Posibilitatea ca Fericitul Ieronim să-şi fi desfăşurat activitatea omiletică în intervalul 393-397 d.Hr. e prin urmare redusă, dată fiind interdicţia primită din partea episcopului de a intra în biserica Sfintei Naşteri. Desigur, o anumită continuitate în propria mănăstire nu poate fi exclusă, însă

17. Epistola LI din corespondenţa Fericitului Ieronim, tradusă de acesta în latină şi răspândită în întreaga regiune palestiniană.

18. J.M.D. Kelly, Jerome. his Life.... p. 208. între 397-402 polemica se reaprinde, de data aceasta între Fericitul Ieronim şi Rufin.

16

textele păstrate nu ne permit o afirmaţie precisă. Ele trimit, aşadar, mai degrabă la perioada de după anul 397, când Fericitul Ieronim se putea exprima liber din nou, sau chiar la o dată mai târzie. Astfel, un text (Omilia la Psalmul 93) aminteşte de mişcarea antropomorfită, înăbuşită de episcopul Teofil al Alexandriei în anul 399. Un altul (Omilia la Psalmul 133) menţionează decretul împăratului Teodosie din 381, prin care arienii era obligaţi să restituie bisericile creştinilor ortodocşi, Fericitul Ieronim spunând că s-au scurs aproape 20 de ani de la evenimente; aşadar, cel puţin acest text trebuie plasat către anul 40119.

C. Publicul

Auditoriul tuturor acestor cuvântări nu era pe deplin omogen şi nici mereu acelaşi. în mare parte, el e alcătuit tot din monahi20, uneori doar cei din Betleem, alteori şi de la Ierusalim, însoţiţi de episcop, apoi din celelalte centre monahale ale Palestinei sau chiar şi din alte colţuri ale lumii, sosiţi în pelerinaj sau purtând corespondenţă. Printre ei se amestecă, atunci când le e îngăduit, cei care doreau să devină creştini. Potrivit rânduielii atestate la Sfântul Chiril al Ierusalimului, ei erau întâi cercetaţi în sinceritatea credinţei lor înainte de a li se îngădui prezenţa în biserică la unele slujbe şi predici21. Odată acceptaţi pentru botez, treceau de la stadiul de „catehumeni" la cel de „luminaţi",

19. Cf. G. Morin, Études, Textes, Découvertes..., p. 234.

20. Vezi Omilia a II-a la Marcu: „Ascultă, monahule, şi imită-i pe Apostoli!"; Omilia a VIII-a la Marcu: „Bucură-te, monahule care îţi duci traiul în pustie!"; Omilia la Matei: „Ţie îţi vorbesc, monahule [...]"; Omilia la Ioan: „Luaţi aminte, monahi, la rangul vostru! Ioan este întemeietorul tagmei noastre şi este el însuşi un monah"; Despre prigonirea creştinilor: „O, monahule care fugi de post, crezi tu că de foc nu vei fugi?" etc.

21. Lor li se adresează în mod direct Fericitul Ieronim la finalul Omiliei a IX-a şi începutul Omiliei a X-a la Marcu. Prezenţa lor discretă e resimţită şi în Cuvântarea la Postul Paştilor.

17

urmând să primească tălmăcirea Simbolului de credinţă. Aceasta se întindea de-a lungul celor 8 săptămâni ale Postului Mare, la capătul căruia, în Sâmbăta Mare, ei erau în sfârşit botezaţi, miruiţi şi împărtăşiţi, intrând în rândurile „neofiţilor", credincioşilor propriu-zişi. Catehizarea continua şi în Săptămâna Luminată, când novicii ascultau îmbrăcaţi în alb „catehezele mistagogice", explicări ale sensului Tainelor pe care le experiaseră22.

D. Limba

Tot acest public variat se deosebea atât ca provenienţă, limbă maternă, cât şi educaţie. însemnările Egeriei mai arată şi că la Ierusalim catehezele erau rostite de episcop doar în greacă, limba oficială a Bisericii, fiind traduse simultan şi în siriacă, vorbită local. însă „şi celor care sunt latini, adică nu ştiu nici siriacă, nici greacă, li se tălmăceşte, ca să nu fie întristaţi, deoarece există alţii, fraţi şi surori greco-latini, care le tălmăcesc pe latineşte"23. E de presupus, aşadar, că şi Fericitul Ieronim se adresa auditoriului în primul rând în limba latină. O dovedesc în omilii etimologiile greceşti şi ebraice, a căror lămurire e furnizată în latină. Totuşi unele sunt date în greacă, iar în cuprinsul textelor apar adesea expresii greceşti; probabil că o parte vor fi fost ţinute direct în greceşte, fiind traduse ulterior în latină. Fără a tăgădui în toate cazurile această ipoteză, se observă însă că este vorba mereu fie de termeni tehnici din limbajul bisericesc, fie de cuvinte cheie ale textului sacru

22. Omilia la Psalmul 41, către neofiţi pare că îndeplineşte tocmai acest rost catehetic din Săptămâna Luminată, deşi atmosfera textului arată mai degrabă că a fost rostită tot în Sâmbăta Mare, imediat după botezarea lor.

23. Itinerarium Aetheriae..., p. 262. Pentru „a tălmăci", textul foloseşte termenul exponere, ceea ce arată că nu e vorba doar de simpla traducere, ci şi de omilii separate, ţinute direct în limba latină.

18

(Septuaginta şi Noul Testament grecesc), fie de parafrazări ale unor locuri din autorii de limbă greacă (în primul rând Origen) impuse de natura exegetică a cuvântărilor.

3. Idei hermeneutice în Omiliile la Marcu şi Omiliile diverse

Dată fiind întinderea şi prolixitatea operei Fericitului Ieronim, descrierea nuanţată a exegezei sale constituie un demers deosebit de dificil. în cadrul restrâns al unei introduceri se pot desprinde totuşi câteva trăsături esenţiale ale hermeneuticii din omiliile cuprinse în volumul de faţă.

Tâlcuirea Scripturii, pentru Ieronim, este în primul rând treimică şi hristocentrică: „Nimic din ceea ce înţeleg nu vreau să înţeleg fără Hristos, fără Sfântul Duh şi fără Tatăl. Dacă n-aş înţelege întru Treimea Care mă va mântui, nu aş simţi dulceaţa a ceea ce înţeleg"24. în acest sens, întreaga Scriptură trimite la Hristos: „Când citesc Evanghelia şi văd acolo mărturii despre Lege, mărturii despre profeţi, mă gândesc numai la Hristos. Aşa l-am văzut eu pe Moise, aşa i-am văzut pe profeţi, încât să înţeleg că aceştia vorbesc despre Hristos. [...] Nu ponegresc Legea şi profeţii, ba chiar îi laud fiindcă îl propovăduiesc pe Hristos; ci citesc Legea şi profeţiiîn aşa fel încâtsă nu rămân la Lege şi profeţi, ci s-ajung la Hristos prin ele"25. Mai mult, Scripturile nu doar vorbesc despre Dumnezeu, ci însuşi Hristos Logosul este prezent şi Se dăruieşte pe Sine în ele. Prezenţa aceasta e redată de către Fericitul Ieronim în chip simbolic sub mai multe forme. în Omilia a VI-a la Marcu, bunăoară, textul Scripturilor e asimilat veşmintelor lui Hristos pe muntele Schimbării la Faţă: „Dacă noi înţelegem textul potrivit literei, ce are alb în el, ce are el strălucitor, ce are înalt? însă, dacă înţelegem

24. Omilia a VI-a la Marcu.

25. Omilia a VI-a la Marcu.

19

duhovniceşte Sfintele Scripturi, adică veşmintele Cuvântului, de îndată se schimbă ele şi se fac albe ca neaua, «cum un înălbitor nu poate pe pământ să le facă»26. [...] dacă îi urmezi pe Apostoli şi înţelegi duhovniceşte, veşmintele Cuvântului se schimbă deodată şi se fac albe". O altă echivalare simbolică e desfăşurată în Omilia la Cartea Ieşirii, unde „dumnezeieştile Scripturi [...] sunt carnea Mielului" Hristos jertfit pentru noi, prefigurat de mielul sacrificial iudaic. Citirea Scripturilor nu e doar un fapt cultural, ci echivalează cu o „împărtăşire" din cărnurile Mielului, iar înţelegerea lor face Logosul să Se sălăşluiască în noi.

Dar înţelegerea autentică nu se produce de la sine, prin simpla lectură, ci ţine de prezenţa Sfântului Duh în cel care citeşte textul Scripturilor27. Abia El face cu putinţă deschiderea lor, asemenea unei chei principale ce deschide o casă cu mai multe încăperi28. Iar Sfântul Duh vine în cititor odată cu viaţa creştină propriu-zisă, cu primirea botezului şi învăţăturii Bisericii, dovadă că hermeneutica are pentru Fericitul Ieronim o dimensiune profund eclezială. Omilia la Cartea Ieşirii precizează: „[...] nu putem mânca oriunde Mielul acesta de un an. Avem poruncă să îl mâncăm în Casă, adică să nu jertfim Mielul în afara bisericii. De aici se vede limpede că iudeii, ereticii şi toate adunările cu învăţături stricate, fiindcă nu mănâncă Mielul în biserică, mănâncă nu carnea Mielului, ci pe a balaurului care, după spusa

26. Marcu 9, 3.

27. Unitatea de sens a Scripturilor este întemeiată în Persoana Sfântului Duh. Cf. Omilia a II-a la Marcu: „Căci Sfânta Scriptură alcătuieşte un întreg legat de un singur Duh, ca un lănţişor unde se întrepătrund verigă cu verigă şi, de oricare parte îl apuci, alta atârnă lung de ea".

28. A se vedea prologul Omiliilor la Psalmi. Critica ereziilor şi a interpretărilor heterodoxe în omilii trebuie înţeleasă tocmai în acest context. Exegezele eronate sunt eronate fiindcă sunt lipsite de Sfântul Duh.

20

psalmului, i s-a dat neamului etiopian ca hrană29, [...] jertfirea Mielului se petrece cu adevărat într-o singură Casă".

însă nici Sfântul Duh nu rămâne oricum în sufletul omului, ci doar atâta timp cât acesta se păstrează în afara păcatului. Propriu-zis, El a rămas necontenit numai în Hristos, a Cărui viaţă este singura cu totul curată30. Aşa încât un dat prealabil al exegetului e rugăciunea, iar un altul, înfrânarea de la patimi, traiul moral-ascetic. Primul cheamă în smerenie ajutorul lui Dumnezeu, prezenţa Sfântului Duh înlăuntrul sufletului celui care citeşte, al doilea îl face pe om vrednic de primirea şi păstrarea Lui31. Nu întâmplător îndemnul la rugăciune precede adesea în omilii deschiderea sensului32.

Fiindcă viaţa omului poate cunoaşte trei trepte spirituale (trupească, sufletesc-psihică şi duhovnicească)33,

29. Cf Psalmul 73, 14.

30. Cf Omilia a II-a la Marcu: „Asupra lui Hristos Sfântul Duh a coborât şi S-a oprit, însă asupra oamenilor e drept că Se coboară, dar nu Se opreşte".

31. Cf Omilia la Cartea Ieşirii: „Aşadar, şi noi, dacă vrem să mâncăm carnea Mielului (adică Scripturile n. trad.), să ne înfrânăm coapsele, să ne înfrânăm lucrările trupului, iar ce se zice în Iov despre diavol: «Vlaga lui [stă] în coapsele lui şi puterea lui în buricul pântecelui lui» să fie ucis în noi; să nu râvnească trupul împotriva Duhului, ci să înfrânăm prin Duh lucrările trupului şi să mâncăm curaţi carnea Mielului".

32. Iată un exemplu în Omilia a II-a la Marcu: „Să ne rugăm de aceea la Cel care «are cheia lui David, Care deschide şi nimeni nu închide, Care închide şi nimeni nu deschide», să ne deschidă adâncurile Evangheliei, ca să putem spune şi noi laolaltă cu David: «Deschide ochii mei şi voi cunoaşte minunile din Legea Ta». Domnul le vorbea mulţimilor în parabole şi le vorbea afară: nu înlăuntru, în duh, ci în afară, în literă. Să ne rugăm, aşadar, şi noi la Domnul să ne introducă în tainele Sale, să ne ducă în cămara Lui şi să spunem cu mireasa din Cântarea Cântărilor: «Regele m-a dus în cămara Lui»".

33. Distincţia, cu rădăcini biblice, e asumată de Origen, care o concepe în sensul unei separări radicale între componentele complexului uman (trihotomism). Fericitul Ieronim o preia de la teologul alexandrin, fără să accepte perspectiva trihotomistă. Din felul în care se exprimă, el nu separă duhul ca pe ceva diferit de suflet, ci îl tratează ca stare superioară a acestuia, atunci când este pătruns de har (dihotomism). Vezi Fericitul Ieronim, Epistola CXX, 12, în: S. Jérôme, Lettres, t. VI, Les Belles Lettres, Paris, 1958, pp. 161-163. De aici şi oscilaţia lui între a vorbi fie despre trei sensuri (istoric, moral, duhovnicesc), fie despre două sensuri mari (literal versus duhovnicesc).

21

şi Scriptura îi vorbeşte la trei niveluri de înţeles34. Primul trimite la realitatea imediată, „trupească", a celor relatate şi la „litera" textului. Lămurirea literei nu e întotdeauna uşoară. Ea cere învăţarea limbii greceşti şi a celei ebraice, cunoaşterea locurilor sfinte şi a obiceiurilor din trecut, familiarizarea cu istoria şi înţelepciunea păgână. Şi totuşi litera e numai un prim pas al înţelegerii şi a se mărgini la acest stadiu e specific omului robit trupului şi suprafeţei lucrurilor, căruia gândirea îi e blocată în senzorial; e gândirea omului căzut în istorie nu a celui păgân, încă şi mai întunecată din cauza idolatriei politeiste, ci a literalismului iudaic şi lipsit de harul Duhului. Căci textul Scripturii e inspirat de Sfântul Duh, şi de aceea în fiecare pasaj, în adâncul şi în spatele literei, stă un înţeles mai profund, dumnezeiesc, pe care sclavul înţelegerii directe e incapabil să-l

34. O scurtă prezentare a învăţăturii celor trei sensuri ale Scripturilor, moştenită de la Origen, se află în Epistola CXX, 12: „Prin glasul lui Solomon ni se porunceşte: «Tu însă scrie-le în trei chipuri în cugetul şi cunoştinţa ta, ca să le răspunzi cuvintele adevărului celor care te întreabă». întreita scriere în inima noastră şi regula Scripturilor e următoarea: prima dată să le înţelegem potrivit istoriei, a doua oară potrivit tropologiei, a treia potrivit înţelesului duhovnicesc. Prin istorie se păstrează ordinea celor scrise; prin tropologie ne ridicăm de la literă la [lucruri] mai mari, tălmăcind potrivit unui sens moral faptele petrecute în chip carnal ale poporului din trecut şi convertindu-le în vicisitudini ale sufletului nostru; prin theoria duhovnicească trecem la [realităţi] şi mai înalte, părăsim cele pământeşti, discutăm despre fericirea celor ce va să vină şi despre realităţile cereşti, în aşa fel încât cugetarea vieţii de acum e umbra fericirii viitoare. Pe cei pe care îi va găsi Hristos în aşa fel încât să se păstreze integri şi în trup şi în suflet şi în duh şi să aibă în ei desăvârşită în trei chipuri ştiinţa adevărului, pe aceia El îi va sfinţi cu pacea Lui şi-i va face să fie desăvârşiţi" (S. Jérôme, Lettres, t. VI, Les Belles Lettres, Paris, 1958, pp. 161-162); cf. Pierre Jay, „Saint Jérôme et le triple sens de lÉcriture", în: Revue dÉtudes Augustiniennes et Patristiques, vol. 26, numéro 3-4, Paris, 1980, pp. 214-228.

22

discearnă. De altfel, unele episoade biblice conţin relatări într-adins contradictorii sau ruşinoase, inserate aici tocmai pentru a-i sugera cititorului să treacă dincolo de literă, spre sensul duhovnicesc35.

Exegeza duhovnicească e dublă: fie morală, fie duhovnicească propriu-zis (şi de aceea Fericitul Ieronim vorbeşte fie de trei sensuri, fie, în formă simplificată, de două mari sensuri: literă şi duh). Cea morală citeşte în episoadele biblice nu doar fapte din realitatea exterioară, ci şi din cea lăuntrică, a sufletului uman care sau înaintează către Dumnezeu dobândind virtuţi, sau se depărtează de El cedând ispitelor şi patimilor. Cea duhovnicească propriu-zisă poate fi la rândul ei mistică sau profetică. în prima se întrevăd în textul scripturistic adevărurile ultime, dogmele şi tainele cele mai de seamă ale creştinismului („realităţile cereşti": învăţătura despre Sfânta Treime, despre întruparea Mântuitorului etc.); în cea de-a doua textul prefigurează evenimente viitoare, din noul Testament, din istoria Bisericii şi de la sfârşitul veacurilor (de ex. tipologiile şi profeţiile despre venirea Mântuitorului, naşterea Bisericii, Judecata de Apoi).

Sporadic intervin şi alţi termeni tehnici ca „tropologie" sau „anagogie", typus etc. pentru a exprima uneori sensul duhovnicesc în general sau una din formele sale, alteori doar vorbirea figurată36. însă chiar şi atunci rostul lor aici nu e primordial unul retoric, ci exprimă cele două mişcări care orientează mintea exegetului ascetic: tropologia (de la grecescul tpetteiv - „a întoarce") desemnează în primul rând nu „limbajul figurat", ci mai ales „întoarcerea" minţii

35. Cf. Omilia la Cartea Ieşirii, unde se vorbeşte despre două cazuri în care se vădeşte insuficienţa literei, aşa încât: „[...] orice s-ar ivi nepotrivit sau de neînţeles în ele (în Scripturi, n.trad.) după literă, să-l dezlegăm prin tălmăcire duhovnicească".

36. Inventarul amănunţit al terminologiei exegetice a Fericitului Ieronim a fost realizat în Pierre Jay, Exégèse de Saint Jérome d’après son „Commentaire sur Isaïe ", Études Augustiniennes, Paris, 1985, pp. 127-334.

23

din afară spre interiorul omului, de la realitatea externă a întâmplărilor istoriei şi de la suprafaţa literei către sufletul însuşi şi întâmplările lui în drumul către mântuire; iar anagogia (de la dvayeiv - „a conduce în sus") ne arată că interiorizarea, trecerea de la literă la duh, e totodată o ascensiune, urcuş către „realităţile mai înalte" şi către conţinutul învăţăturilor mistice ale Bisericii37.

4. Limitele interpretării biblice

Aceeaşi Omilie la Cartea Ieşirii exprimă şi limitele între care se desfăşoară înţelegerea potrivită a Scripturilor. Ea urmează un drum de mijloc, un echilibru între două extreme la fel de eronate: „Cât despre versetul ce urmează primului, adică să nu mâncăm carnea Mielului nici crudă, nici fiartă, el are următorul înţeles: să nu înţelegem dumnezeieştile Scripturi, care sunt carnea Mielului, nici ca iudeii, numai potrivit istoriei şi mâncând carnea crudă, dar nici ca ereticii, abătându-le prin alegorii şi tălmăciri obscure către o învăţătură stricată, ca să nu le moleşim scoţându-le sucul adevărului şi pătrunzându-le de umbre şi năluciri. Ci noi trebuie şi să le înţelegem şi potrivit istoriei, şi să le coacem totodată în văpaia Sfântului Duh, iar orice s-ar ivi nepotrivit sau de neînţeles în ele după literă, să-l dezlegăm prin tălmăcire duhovnicească".

S-a observat adesea în exegeza ieronimiană influenţa covârşitoare a lui Origen. Mânat de pasiunea scripturală şi aplecatîn mai mică măsură către speculaţie, părintele latin îşi alcătuieşte comentariile şi omiliile folosindu-se adesea de operele autorilor creştini anteriori. în particular, metoda sa implică între altele discutarea şi corectarea diverselor

37. O altă denumire pentru sensul duhovnicesc în general e şi aceea de „taină" („taina Treimii", „tainele lui Dumnezeu din Scripturi", „tainele Scripturilor" etc). întregul text scripturistic este tainic: „Toate sunt pline de taine", afirmă Omilia la Evanghelia după Luca.

24

exegeze, alegerea celei mai potrivite şi dezvoltarea ei acolo unde aceasta este doar schiţată38. Dintre precursori, modelul cel mai semnificativ a fost şi a rămas în mod limpede Origen. De la el, Fericitul Ieronim a împrumutat nu doar numeroase locuri ale exegezei, ci şi învăţătura celor trei sensuri ale Scripturii.

Totuşi, după anul 393, aşadar în perioada de care ţin şi omiliile, repetatele critici ale Sfântului Epifanie la adresa lui Origen îl aduc pe Fericitul Ieronim în situaţia să conştientizeze şi să recunoască în opera modelului său prezenţa unor idei contrare învăţăturii Bisericii39. Reluând inventarul alcătuit în epistola Sfântului Epifanie către Ioan al Ierusalimului, el enumeră în împotriva lui Ioan (397 d.Hr.) opt astfel de alunecări eretice de care exegetul trebuie să se ferească atunci când se foloseşte de comentariile origeniene40.

38. Fericitul Ieronim, Epistola LXXII, 2 (S. Jéróme, Lettres, t. III, Les Belles Lettres, Paris, 1953, pp. 115-116): „Şi, fiindcă te interesează părerea mea în chestiunea dacă să-l respingem cu totul pe Origen, cum vrea fratele Faustinus, sau dacă să-l citim, eu mă raliez la această opinie [din urmă]: consider că uneori trebuie să-l citim pe Origen, datorită erudiţiei lui, aşa cum îi citim pe Tertulian şi Novatianus, pe Arnobius şi Apolinarie şi pe unii scriitori bisericeşti greci şi latini, alegând ce au bun şi evitând contrariul, după spusa Apostolului Pavel: «Toate încercaţi-le, pe cele ce sunt bune păstraţi-le» (2 Tesaloniceni 5, 21)".

39. Unii patrologi apuseni consideră şi azi că Origen nu ar fi susţinut cu adevărat aceste idei, ci doar le-ar fi propus cu titlu de simple ipoteze; cu toate acestea, există argumente suficiente pentru a crede că le asumase. Vezi în acest sens prefaţa Părintelui profesor Dumitru Stăniloae din Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PSB 80, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983, pp. 5-42.

40. Fericitul Ieronim, împotriva lui Ioan, în: S. Hieronymi Presbyteri Opera, Pars III, 2, CCSL 79 A, Brepols, 1999, pp. 13-14: „întâi, că în cartea Despre principii se susţine că, după cum e deplasat să se spună că Fiul îl vede pe Tatăl, la fel e nepotrivit să se considere că Sfântul Duh îl poate vedea pe Fiul. în al doilea rând, că sufletele au fost încătuşate în acest trup ca într-o închisoare şi că înainte ca omul să fie făcut în Rai, el s-a aflat în zonele cereşti, printre creaturile raţionale [...]. în al treilea, că susţine că diavolul şi demonii vor săvârşi cândva pocăinţa şi vor împărăţi la urmă cu sfinţii. în al patrulea, că tunicile de piele semnifică trupurile omeneşti cu care, după căderea din har şi alungarea din Rai, au fost îmbrăcaţi Adam şi Eva, care fără îndoială că înainte au fost în Rai lipsiţi de carne, nervi şi oase. în al cincilea, că tăgăduieşte în chipul cel mai făţiş învierea şi alcătuirea membrelor şi a sexelor prin care ne deosebim, bărbaţi de femei. în al şaselea, că alegorizează Raiul în aşa fel încât îi ia istoriei adevărul, înţelegând în loc de pomi îngeri, în loc de râuri virtuţi cereşti, şi că dărâmă prin tălmăcire tropologică întreaga alcătuire a Raiului. în al şaptelea, că socoteşte apele despre care e zis în Scripturi că sunt deasupra cerurilor puteri sfinte şi superioare, iar pe cele ce sunt pe pământ şi sub pământ puteri contrare şi demonice. în al optulea şi cel din urmă rând, îi reproşează [Sfântului Epifanie] că spune despre chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, după care a fost zidit omul, că au fost pierdute de el şi n-au mai existat în om după Rai".

25

Delimitarea de origenism se manifestă în două direcţii. Mai întâi, niciun verset biblic nu poate fi interpretat în sensul justificării ideilor heterodoxe, iar Origen e în mai multe rânduri numit explicit „eretic". într-un sens, nu e greşit să se afirme că, cel puţin după această perioadă, exegeza Fericitului Ieronim se desfăşoară ca o minuţioasă decuplare a hermeneuticii lui Origen de teologia acestuia.

În al doilea rând, e criticată o tendinţă de ansamblu a exegezei acestuia: excesul alegoriei. „Origen rătăceşte prin spaţiile libere ale alegoriei şi, tălmăcind fiece nume în parte, dă drept taine ale Bisericii propriu-i talent", afirmă prologul Cărţii a V-a a Comentariului la Isaia. O insistenţă tot mai apăsată pe înţelesul literal-istoric al textului îşi face loc în scrierile din această perioadă: Comentariul la Avdie şi Comentariul la Iona (396 d.Hr.) se arată preocupate îndeaproape de contextul istoric real al cărţilor biblice41, iar cel la Matei (398 d.Hr.) şi Cartea a V-a a Comentariului la

41. În prologul Comentariului la Avdie e amintit un mai vechi comentariu la acest profet, repudiat tocmai din cauza exagerărilor alegorice. Vezi Fericitul Ieronim, în Abdiam Prophetam, în: S. Hieronymi Presbyteri Opera, Pars I, 6, CCSL 76, Brepols, 1969, p. 349: „[...] în adolescenţa mea, mânat de ardoarea şi râvna pentru Scripturi, l-am tălmăcit alegoric pe profetul Avdie, fără să-i cunosc istoria".

26

Isaia sunt din capul locului proiectate sub formă de comentarii literale, centrate pe înţelesul istoric. Preocuparea e de înţeles, dat fiind un anumit intelectualism al gândirii origeniene, care tindea să devalorizeze complet realitatea trupească şi implicit nivelul istorico-literal al textului42.

în mod consecvent, în Omiliile la Marcu şi Omiliile diverse, deşi numele lui Origen nu e niciodată menţionat explicit43, se face auzită detaşarea de ideile şi tălmăcirile sale heterodoxe. Astfel, Omilia a VI-a la Matei, discutând Schimbarea la Faţă, respinge interpretarea origeniană potrivit căreia Sfântul Petru voia să ridice trei corturi deoarece ar fi fost sub influenţa diavolului; Omilia la Luca, cel mai reprezentativ text antiorigenist al colecţiei, socoteşte naraţiunea despre Lazăr şi omul bogat nu o parabolă, ci o istorie reală, combătând totodată cu multă vervă ideea apocatastazei şi vremelniciei iadului; Omilia la Ioan insistă pe simpla condiţie umană a Sfântului Ioan Botezătorul, respingând ipoteza preexistenţei Sfântului Ioan Botezătorul ca înger (sugerată de Origen atât în Despre principii, cât şi în Comentariul la Matei). în fine, Omilia la naşterea Domnului repudiază ideea că „au loc căderi în cer" ale îngerilor când se nasc oameni pe pământ44.

42. Sfântul Epifanie observă această devalorizare în concepţia origenistă despre învierea într-un trup „sferic" şi în ideea că descrierea Raiului din Cartea Facerii este pur alegorică, cu alte cuvinte că Raiul nu ar exista propriu-zis.

43. Dare menţionat în câteva rânduri în Omiliile la Psalmi, contemporane lor.

44. Fericitul Ieronim, Omilia la Naşterea Domnului: „Fiindcă vorbise unul singur despre naşterea Domnului, ca să nu pară că martor este un singur înger, răsună întreaga oştire şi spune: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oamenii de bunăvoire!» Dacă zi de zi au loc căderi în cer, în ce fel este slavă în cer şi se cere pacea pe pământ? Iată ce spune: slavă în ceruri, acolo unde nu e nicio neînţelegere, şi pace pe pământ, unde zilnic sunt războaie".

27

Dar alegorismul radical e, din punct de vedere exegetic, numai una dintre cele două atitudini extreme faţă de textul biblic. Cealaltă o reprezintă literalismul plat, credinţa că textul are doar un sens de primă instanţă. A rămâne doar la literă şi istorie înseamnă, aşa cum am văzut, a rămâne cu mintea orientat doar „în afară", „în întregime jos, privind ca fiarele", o atitudine specifică omului natural, opacă la conţinutul spiritual al Revelaţiei. Depăşirea acestei atitudini nu trebuie să ducă totuşi la anularea sensului literal şi a întâmplărilor narate în textul biblic, ci la transfigurarea45 literei şi istoriei în direcţia „tainelor": „Deci să lăsăm litera cu iudeii şi să urmăm duhul cu Iisus: nu fiindcă am vrea să osândim litera Evangheliei căci s-a petrecut tot ce a fost scris, ci fiindcă astfel am urca pe nişte trepte către realităţile mai înalte"46. „Cei care iubesc istoria, care urmează numai părerii iudaice, care urmează litera care ucide, şi nu Duhul ce dă viaţă47 [...]. Noi nu tăgăduim istoria, ci punem mai presus înţelesul duhovnicesc. Şi nu este al nostru preceptul acesta, ci urmăm preceptul Apostolilor, şi mai ales pe al vasului ales48. El e cel care a înţeles că vorbele la care iudeii se gândeau că sunt despre moartea lor erau despre viaţa lor, el e Apostolul care zice că Sara şi Agar trebuie înţelese drept cele două Testamente, care trimit la Muntele Sinai şi Muntele Sion. Trimiterea este aici la cele două Testamente: «Însă acestea sunt cele două Testamente»49. Dar oare asta înseamnă că n-a existat Agar? Că nu a existat Sara? înseamnă oare că nu există Muntele Sinai şi că nu există Muntele Sion? [Apostolul] nu a tăgăduit istoria, ci a oferit tainele, nici n-a spus: «Se înţeleg

45. O concepţie care îşi are modelul şi rădăcina, potrivit Omiliei a VI-a la Marcu, în Schimbarea la Faţă a Mântuitorului.

46. Fericitul Ieronim, Omilia a VI-a la Marcu.

47. Cf. 2 Corinteni 3, 6.

48. Adică Apostolul Pavel. Cf. Faptele 9, 15.

49. Galateni 4, 24.

28

două Testamente», ci că [femeile] «acestea sunt cele două Testamente»."50

Literalismul e asociat de Fericitul Ieronim aproape invariabil „iudeilor". Alături de ei e totuşi pomenit aluziv şi un alt grup generic, al celor care gândesc după modelul iudaic, fără a fi totuşi iudei51. S-a vorbit despre faptul că unii dintre ucenicii şi apropiaţii Fericitului Ieronim au devenit, odată cu evenimentele din 393, foarte circumspecţi la adresa oricărui fel de exegeză de tip alexandrin52. Presupunerea nu e lipsită de temei; totuşi trimiterile aluzive ale părintelui latin sunt mai largi. în veacul al IV-lea, existau în proximitatea Palestinei importante cercuri creştine cărora li se atribuia practica literalismului radical şi care vor fi câştigat simpatie şi la Betleem. Mai întâi, călugării din pustia egipteană cunoscuţi sub numele de „antropomorfiţi", condamnaţi printr-o epistolă pascală de episcopul Teofil al Alexandriei în anul 399 d.Hr.53. în epocă era pusă pe seama lor credinţa, bazată pe înţelegerea literală a versetului din Facerea 1, 26, că descrierile pe care Vechiul Testament le face lui Dumnezeu în termenii membrelor omeneşti trebuie înţelese ad litteram şi li se reproşa, în ciuda evlaviei, căderea în erezie din naivitate şi lipsă de cultură teologică54.

50. Fericitul Ieronim, Omilia a VI-a la Marcu. O abatere de la acest principiu al depăşirii literei prin transfigurare, nu prin anulare, găsim însă în Omilia a V-a la Marcu, unde, comentând episodul vindecării orbului din Betania, Fericitul Ieronim afirmă: „Dacă tălmăcim potrivit literei, sensul nu stă deloc în picioare". Totuşi Omilia a VI-a pare menită tocmai să aducă o corecţie şi o completare acestei observaţii.

51. De exemplu: Fericitul Ieronim, O altă omilie ţinută în Duminica de Paşti: „Nu cumva chiar are aripi soarele? Să răspundă iudeii şi aceia care înţeleg Scripturile numai potrivit literei, asemenea iudeilor".

52. J.-L. Gourdain, „Introduction", SC 494, pp. 15-14.

53. Antropomorfiţii şi origenismul erau la sfârşitul veacului al IV-lea deja într-un vechi conflict. Critica antropomorfismului e prezentă încă de la Origen.

54. Teologi ca G. Florovsky, A. Golitzin, Paul A. Patterson şi alţii au arătat că doctrina lor era de fapt mult mai complexă. Pentru masa largă a membrilor mai puţin educaţi ai sectei, descrierea Fericitului Ieronim îşi păstrează totuşi valabilitatea.

29

Fericitul Ieronim se referă critic în câteva rânduri la ei, asociindu-i practicii unui literalism biblic frust55. în împotriva lui Ioan ei sunt amintiţi în contextul unei apologii a Sfântului Epifanie, care, acuzat că ar susţine această „foarte stupidă superstiţie", îi replică lui Ioan al Ierusalimului: „Tot ce a spus împotriva ereziei antropomorfiţilor cel care prin rang mi-e frate şi prin vârstă fiu, a spus bine şi cu credinţă. Şi eu am osândit această erezie56. Ulterior, în Comentariul la Amos (anul 406 d.Hr.), îi aminteşte alături de iudei, numindu-i „eretici care vor, în felul asemănării omeneşti, ca Dumnezeu să şadă pe un tron înalt şi ridicat şi să-Şi aşeze picioarele pe pământ [...]"57. în fine, în Omilia la Psalmul 93 arată, cu prilejul discutării versetelor 8-9: „Versetul acesta se îndreaptă mai ales către cei care sunt antropomorfiţi, care spun că Dumnezeu are membrele pe care le avem şi noi"58, apoi, dând ca exemplu textul din Facerea 3, 8 („Şi a auzit Adam zgomotul paşilor Domnului umblând în Rai"), adaugă că „ei ascultă simplist aceste [cuvinte] şi atribuie măreţiei lui Dumnezeu slăbiciunile omeneşti"59.

Mai proeminentă decât această grupare era însă exegeza biblică din mediul antiohian, recunoscută pentru ostilitatea

55. Pentru referinţele de mai jos ale Fericitului Ieronim la antropomorfiţi, vezi P.A. Patterson, Visions of Christ: The Anthropomorphite Controversy of399 CE, Mohr Siebeck, Tübingen, 2012, pp. 35-38.

56. Fericitul Ieronim, împotriva lui Ioan, în: S. Hieronymi Presbyteri Opera..., p. 20. Este vorba despre capitolul 70 din Panarion, unde descrie gruparea siriacă a audienilor, aparte de cea din Egipt, dar care împărtăşea aceeaşi mentalitate antropomorfită.

57. Fericitul Ieronim, Comentariul la Amos, în: CCSL 76, Pars 1, 6, Comentarii în Prophetas Minores, Brepols, 1969, p. 230. Cf. P.A. Patterson, Visions of Christ..., p. 37.

58. Fericitul Ieronim, Omilia la Psalmul 93, în: Homiliae in psalmos, CCSL 78, pp. 144-145.

59. Fericitul Ieronim, Omilia la Psalmul 93, în: Homiliae in psalmos, CCSL 78, p. 145. Cf. P.A. Patterson, Visions of Christ..., p. 37.

30

faţă de alegorie. Cel mai de seamă reprezentant al ei, Teodor al Mopsuestiei (350-428 d.Hr.), era de altfel contemporan cu Fericitul Ieronim60, fiind totodată şi autorul unui număr la fel de impresionant de comentarii biblice la Facere, Psalmi, profeţii mici, Evanghelii şi la epistolele pauline, atrăgându-şi astfel prestigiosul supranume de „Tălmăcitorul". în mod grăitor, lui i se atribuie şi un tratat împotriva alegoriştilor, astăzi pierdut, unde făcea critica lui Origen şi a celor care îi admirau metoda de interpretare. Deşi exegeza lui Teodor recunoaşte în Scripturi atât un sens literal, cât şi unul „tipologic", cel din urmă e în general izolat şi covârşit de tratarea preferenţială a contextului istoric. O consecinţă a acestei poziţii era şi aceea că scrierile Vechiului Testament, citite doar în litera şi contextul lor imediat, trimit numai într-o foarte redusă măsură la Revelaţia hristică şi la Noul Testament. Or tocmai o astfel de separare îi apare Fericitului Ieronim de neacceptat: „Cât timp înţelegem în felul iudaic şi urmăm litera care ucide, Moise şi Ilie nu vorbesc cu Iisus, nu cunosc Evanghelia. Dar, fiindcă [Apostolii] L-au urmat pe Iisus şi s-au învrednicit să-L vadă schimbat la faţă pe Domnul şi veşmintele Sale cele albe şi să înţeleagă duhovniceşte toate Scripturile, de îndată sosesc Moise şi Ilie, adică Legea şi profeţii, şi vorbesc cu Evanghelia"61. Relevantă în acest sens se arată a fi, de pildă, comparaţia între viziunea celor doi scriitori creştini asupra Psalmilor. Dacă pentru Fericitul Ieronim „în întreaga Psaltire se cântă şi se profeţeşte despre Domnul nostru"62, pentru Teodor cel mult 4 psalmi sunt propriu-zis

60. Teodor e numit episcop al Mopsuestiei în 392 d.Hr. O expunere concisă a hermeneuticii sale literaliste se găseşte în Cambridge history of the Bible, vol. 1, ed. P.R. Ackroyd C.F. Evans, CUP, 1975, pp. 489-510.

61. Fericitul Ieronim, Omilia a VI-a la Marcu.

62. Fericitul Ieronim, O altă omilie ţinută în duminica de Paşti. Afirmaţia trebuie luată în generalitatea ei, multor psalmi refuzându-li-se în omilii statutul mesianic. Dar şi aşa, diferenţa faţă de Teodor rămâne uriaşă.

31

mesianici. Deosebirea e încă şi mai grăitoare în privinţa Cântării Cântărilor: pentru Fericitul Ieronim o alegorie a unirii lui Hristos cu Biserica, în tradiţia exegezei alexandrine, pentru Teodor un simplu cântec alcătuit cu prilejul căsătoriei lui Solomon cu o prinţesă egipteană.

nicăieri în omilii Fericitul Ieronim nu menţionează totuşi explicit această tradiţie exegetică literală63; în câteva rânduri însă el se adresează unui interlocutor imaginar, unul ce corespunde destul de adecvat orientării antiohiene. Acesta îi reproşează mereu „forţarea Scripturilor", atunci când trece dincolo de litera textului; „Socotiţi că forţăm înţelesul Sfintei Scripturi? Ar putea spune în sinea lui careva: "Omul acesta mereu urmăreşte alegorii, forţând Sfânta Scriptură»"64. „Tu, cel care spui că e forţat şi că versetul acesta are numai înţelesul pe care îl exprimă litera, de ce crezi că forţez Scriptura? Nu există oare nimic lăuntric?"65 Altundeva, acelaşi interlocutor e nemulţumit de interpretarea mesianică a Psalmului 77; „Cineva mi-ar putea spune: «Forţezi Scriptura; fiindcă, deşi [psalmul] are titlul: înţelepciunea lui Asaf, tu îmi tălmăceşti expresia aceasta plecând de la Persoana lui Hristos». «Dacă suntem creştini (iar cei care am primit botezul lui Hristos şi nu doar o recunoaştem, ci o şi mărturisim, suntem creştini), trebuie să-i credem pe evanghelişti [...]. Vezi, aşadar, că evanghelistul Matei înţelege acest verset plecând de la Persoana lui

63. O excepţie se găseşte la finalul Omiliei a VII-a la Marcu, unde, apărându-se de reproşul că ar „despărţi" pe Hristos în două persoane, el pare familiarizat cu hristologia lui Teodor, sau cel puţin cu a înaintaşului acestuia, Diodor din Tars. Vezi Benoît Jeanjean, Saint Jérôme et lhérésie, Paris, 1999, pp. 166-167, 243-244.

64. Fericitul Ieronim, Omilia a V-a la Marcu. Revenirea formulei nu poate fi decât semnul unei obiecţii răspândite sau binecunoscute în cercurile teologice ale vremii.

65. Fericitul Ieronim, Omilia a V-a la Marcu.

32

Hristos»"66. în lipsa altor mărturii directe, identificarea acestui misterios opozant rămâne nesigură. Aşa cum s-a văzut mai sus, s-a dat şi o altă explicaţie acestor intervenţii: mulţi dintre ucenicii şi prietenii Fericitului Ieronim ar fi căpătat, odată cu neîncrederea în teologia origeniană, şi o aversiune pentru orice sens alegoric şi duhovnicesc, orice privire dincolo de litera Cărţii67. Interlocutorul nu ar fi în acest caz decât glasul generic al acestor apropiaţi contaminaţi de scepticism. însă, indiferent de realitatea istorică la care trimite acest personaj, intenţia părintelui latin rămâne totuşi aceea de a atrage atenţia asupra primejdiei pe care o conţine atitudinea excesiv literalist-istorică, una lumească în ultimă instanţă, faţă de textul sacru.

66. Fericitul Ieronim, Omilia la Psalmul 77, în: Homiliae in psalmos, CCSL 78, p. 65.

67. Vezi J.-L. Gourdain, „Introduction", SC 494, p. 37.

SIN0OPSIS AL OMILIILOR LA EVANGHELIA DUPĂ MARCU

Aşa cum o arată titlul, Omiliile la Evanghelia după Marcu lămuresc cea de-a doua Evanghelie, alcătuind totodată şi primul text patristic ajuns până la noi care îşi propune acest scop. Trimiterile făcute de Fericitul Ieronim arată că din şiragul acestor omilii unele s-au pierdut. Mi s-au păstrat 10 fragmente1, acoperind textul de la Marcu 1, 1-31; 5, 30-43; 8, 1-9 şi 22-26; 9, 1-8; 11, 1-17; 13, 32-35; 14, 3-6. Nu e limpede dacă autorul lor a urmărit de la bun început tălmăcirea întregii Evanghelii; probabil nu, dacă, de pildă, ne gândim la forma omiliilor lui Origen.

Ascultătorul e prevenit dintru început: „Nu este mic Marcu acesta care scrie!" într-adevăr, ştim că el este „Marcu, tălmăcitorul lui Petru şi primul episcop al Bisericii Alexandriei, care nu L-a văzut pe Mântuitorul, ci a relatat mai degrabă potrivit adevărului decât ordinii cele auzite de la învăţătorul său când propovăduia"2. Un neajuns doar aparent, căci Fericitul Ieronim crede că Scriptura cheamă cititorul să urce de la cronologie, adică adevărul istoriei şi al literei exterioare, la cel lăuntric şi duhovnicesc, al alegoriei morale şi mistico-profetice. „Nu fiindcă am vrea să condamnăm litera Evangheliei, căci tot ce s-a scris s-a petrecut, ci fiindcă în felul acesta noi am urca pe nişte trepte către realităţi mai înalte."3

1. Primele două omilii au fiecare câte trei părţi (care erau la început tratate ca omilii separate). Am păstrat în traducere această împărţire.

2. Jérôme, Commentaire sur saint Matthieu, tome I, SC 242, Édition du Cerf, Paris, 1978, Prefatio, 30-34.

3. Omilia a II-a la Marcu.

36

în această ordine de idei, Omilia I (la Marcu 1, 1-12) discută începutul Evangheliei, unde figura Sfântului Ioan Botezătorul se conturează nu numai ca profetul ce-L anunţă pe Hristos, ci şi ca simbol al inferiorităţii Legii celei vechi faţă de cea nouă: „în Lege erau începuturile, în Evanghelie desăvârşirea". în schimb, Botezul Mântuitorului trimite în chip direct la taina Treimii, iar retragerea şi ispitirea Sa în pustie oferă prin sine modelul ultim al vieţii monahale.

Omilia a II-a (la Marcu 1, 13-31) urmează firul epic al textului evanghelic, comentând venirea lui Iisus în Galileea neamurilor şi începutul propovăduirii Sale, după arestarea Sfântului Ioan Botezătorul. Simbolic, aceste evenimente marchează şi retragerea vechii Legi din istorie, spre a face loc mesajului universal al Evangheliei. Primii Apostoli îşi lasă tatăl şi plasele în barcă spre a-L urma pe Hristos, dar ei lasă în fond viciile, spre a urma virtutea, şi iudaismul, spre a deveni creştini. Evanghelia continuă cu minunile săvârşite de Iisus. Fie că e vorba despre exorcizări, vindecări sau învieri, pentru Fericitul Ieronim toate acestea deţin pe lângă realitatea istorică şi încărcătura simbolică a mântuirii. în plan moral, ele arată cum credinţa în Hristos duce la curăţirea sufletului de patimi; în cel mistico-profetic, întruchipează convertirea neamurilor şi a iudeilor care au crezut „în El, Medicul şi Leacul totodată". în acest fel sunt lămurite exorcizarea posedatului din sinagoga de la Capernaum (chip al iudeului generic) şi vindecarea soacrei Sfântului Petru (simbol al sufletului nostru apăsat de păcate). Scurta Omilie a III-a (la Marcu 5, 30-43) înţelege în acelaşi chip vindecarea femeii bolnave de scurgere de sânge (simbol al poporului neamurilor, robit idolatriei) şi învierea fiicei şefului sinagogii (personificare a sinagogii înseşi, moarte spiritual).

Omilia a IV-a (Marcu 8, 1-9) se ocupă de asemănările şi diferenţele dintre cele două hrăniri ale mulţimilor, desluşind şi aici o alegorie dublă: Hristos hrănind omenirea în

37

cunoştinţa Lui, mai întâi înainte de a pătimi (prima hrănire), apoi după înviere (a doua). în acelaşi ton, Omilia a V-a (Marcu 8, 22-26) înţelege o altă minune a lui Iisus, vindecarea orbului din Betsaida, ca sugerând ducerea treptată a iudeului credincios de la orbire şi vederea ştearsă a literei (proprii sinagogii) la vederea desăvârşită a duhului (proprie Bisericii).

Adevărată bijuterie de profunzime şi frumuseţe, Omilia a VI-a (la Marcu 9, 1-8) alcătuieşte piesa de rezistenţă şi miezul Omiliilor la Marcu. Punctul ei de plecare e făgăduinţa Mântuitorului că unii ucenici nu vor „gusta moartea" până la venirea împărăţiei. Expresia, crede Fericitul Ieronim, are un sens concret, dar şi un altul figurat, acela de moarte spirituală proprie păcatului, ceea ce îi îngăduie autorului să facă o interesantă descriere a treptelor morţii spirituale. Tălmăcirea trece apoi mai departe către episodul central al Schimbării la Faţă. în plan simbolic, Fericitul Ieronim crede că Hristos-Cuvântul este însăşi Scriptura, al cărei veşmânt hainele literei rămâne murdar pentru captivii înţelesului literal, însă pentru cel care înţelege duhovniceşte se face mai alb şi mai strălucitor decât poate face orice înălbitor lumesc, adică orice înţelept păgân. Tot astfel, urcuşul Apostolilor cu Iisus pe munte devine, când e luat în sens alegoric, urcuşul sufletului de la creat la necreat şi de la literă la duhul Scripturilor.

Omilia a VII-a (la Marcu 11, 1-10) zăboveşte asupra episodului biblic în care Iisus, aflat în Betania, urcă pe asină şi pe mânz pentru a intra în Ierusalim. Apărând succint istoricitatea întâmplărilor, Fericitul Ieronim trece apoi iar spre alegorie. Aflăm astfel că în cheie simbolică Hristos cheamă la Sine sinagoga (asina) şi poporul neamurilor (mânzul) pentru a le duce la credinţă.

Cu Omilia a VIII-a (Marcu 11, 11-14) ajungem la episodul biblic petrecut în lunea Săptămânii Mari, când Iisus blestemă

38

smochinul fără roade. „Sinagoga iudeilor e smochinul acesta, care deţine doar cuvintele, dar nu şi înţelegerea Scripturilor", însă, pentru că blestemul asupra pomului neroditor este „în veac", e totodată nevoie să se discute şi spinoasa dificultate a mântuirii poporului evreu, căci ea va veni totuşi, „la sfârşitul veacurilor".

Omilia a IX-a (la Marcu 11, 15-17), rostită în duminica dinaintea Postului Mare, se preocupă de alungarea zarafilor şi vânzătorilor din templu de către Iisus. Textul este încă un exemplu de interpretare ad nos, căci templul istoric trimite în simbol şi la Biserică, astfel încât omilia capătă ton de pamflet la adresa moravurilor vremii şi de autocritică. Finalul omiliei e însă exhortativ, un frumos îndemn adresat catehumenilor de pregătire pentru Postul Mare şi de înfrânare senină.

în fine, ultima piesă, Omilia a X-a (la Marcu 13, 32-35), debutează cu lămurirea unei dificultăţi teologice: de ce spune Iisus că Fiul nu ştie ziua Judecăţii? Spusa aceasta i-ar putea poticni pe catehumeni, dacă ar fi să creadă că Fiul e mai prejos decât Tatăl. Dar, de fapt, Iisus vorbeşte aşa înainte, nu şi după înviere. în plus, înţelesul acestei spuse trebuie luat mai degrabă tot ad nos. Se zice aşa pentru ca noi să fim pregătiţi mereu pentru ziua Parusiei, indiferent când va sosi aceasta. însă tot pe catehumeni îi priveşte şi următorul text, cel de la Marcu 14, 3-6, unde o femeie varsă untdelemn pe capul lui Iisus. Ea prefigurează Biserica atunci când îi va mirunge pe cei proaspăt botezaţi, la capătul postului. Dar până atunci ei trebuie să fie precum femeia cealaltă, cea care a spălat cu lacrimi picioarele Mântuitorului, prefigurându-le lor pocăinţa şi spovedania din Sâmbăta Mare. Căci această pocăinţă face parte din chiar structura arcei mistice, a Bisericii prefigurate prin Noe. Simbolul arcei este şi imaginea care domină ultimul cuvânt al Fericitului Ieronim. într-adevăr, pentru el arca mântuirii este totodată şi ţelul înţelegerii Scripturilor.

OMILIA I

Despre începutul Evangheliei după Marcu 1, 1-12

1. Acea făptură din Apocalipsa lui Ioan1 şi de la începutul Cărţii lui Iezechiel2 care se înfăţişează ca TETpdpopcjjov3, având un chip de om, unul de viţel, unul de leu şi unul de vultur, trimite simbolic şi la versetul dinaintea [noastră]. Căci chipul de om îl înfăţişează pe Matei, cel al viţelului pe Luca, vulturul pe Ioan, iar leul ce răsună în pustie pe Marcu4.

„începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După cum este scris în profetul Isaia: «Glasul celui care strigă în pustie, pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Sale »."5 Cel care răsună în pustie este tocmai leul, la glasul căruia se înfricoşează toate vietăţile şi se strâng neîndrăznind să fugă. Luaţi aminte, totodată, că Ioan Botezătorul este numit „glasul", iar Iisus, Domnul nostru, „Cuvântul". Slujitorul vine înaintea Stăpânului.

1. Apocalipsa 4, 6-7.

2. Iezechiel 1, 5-10.

3. „[Având] formă împătrită."

4. Cf. Fericitul Ieronim, Comentariul la Matei, Prefatio, 55-65, SC 242, pp. 64-66: „Primul chip, cel de om, îl simbolizează pe Matei, care a început să scrie ca şi cum ar fi vorba despre un om: «Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam»; al doilea chip pe Marcu, la care se aude glasul leului răcnind în pustie: «Glasul celui care strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Sale»; al treilea chip, cel de viţel, prefigurează pe evanghelistul Luca, care începe de la preotul Zaharia; iar al patrulea chip îl simbolizează pe evanghelistul Ioan, care, luând aripi de vultur şi avântându-se către înălţimi, tratează despre Cuvântul lui Dumnezeu".

5. Marcu 1, 1-3.

40

„începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu", aşadar nu fiul lui Iosif. începutul Evangheliei este desăvârşirea Legii. Se sfârşeşte Legea şi începe Evanghelia.

„După cum este scris în profetul Isaia: «Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea Ta, care va pregăti calea Ta«."6 „După cum este scris în Isaia." Dacă memoria nu mă înşală şi stau bine să mă gândesc, deşi am răsfoit cu mare atenţie şi pe cei şaptezeci de traducători7 şi sulurile evreieşti, n-am găsit nicăieri în profetul Isaia ce e scris aici: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea Ta, care va pregăti calea Ta", ci este scris la sfârşitul profetului Maleahi8. Dar, dacă e scris la sfârşitul lui Maleahi, cum se face că Marcu scrie acum: „După cum este scris în profetul Isaia"? Evangheliştii au vorbit de la Sfântul Duh. Nu este mic Marcu acesta care scrie! Până şi Apostolul Petru zice în epistola lui: „Vă salută cea aleasă şi Marcu, fiul meu"9. O Apostole Petru, fiul tău, Marcu, fiu nu prin trup, ci prin duh, învăţatul în cele duhovniceşti, nu cunoaşte lucrul acesta şi menţionează că e scris într-un loc ce e scris în altul!

„După cum este scris în profetul Isaia: «Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea Ta, care va pregăti calea Ta»." Versetul acesta e pus în discuţie de nelegiuitul acela cu numele de Porphyrios, cel care a scris şi şi-a vărsat în multe cărţi turbarea-i împotriva noastră10. El zice în cea de-a XIV-a carte că

6. Marcu 1, 2, reluând Maleahi 3, 1. Angelus înseamnă „înger", dar sensul său primar este acela de „vestitor, mesager". în Comentariul la Maleahi, III, 1, Fericitul Ieronim spune că tradiţia iudaică identifica în „îngerul" aşteptat pe profetul Ilie. La Matei 11, 10-15 Hristos însuşi arată că textul lui Maleahi se referă la Sfântul Ioan Botezătorul.

7. Adică Septuaginta, traducerea grecească a Vechiului Testament şi, totodată, versiunea lui oficială în lumea creştină veche.

8. Cf. Maleahi 3, 1.

9. 1 Petru 5, 13.

10. Porphyrios (234-305 d.Hr.), filosof neoplatonic şi adversar înverşunat al creştinismului. A scris, printre altele, o carte „împotriva creştinilor", în 15 volume, reconstituită azi fragmentar.

41

„evangheliştii au fost nişte oameni atât de nepricepuţi, nu doar în cele lumeşti, ci chiar şi în dumnezeieştile Scripturi, încât au atribuit mărturia scrisă într-un loc unui alt profet". Iată de ce ne acuză el. Noi ce îi vom răspunde? Prin harul rugăciunilor voastre, iată care îmi pare a fi dezlegarea. „După cum este scris în Isaia." Ce e scris în [Cartea] profetului Isaia? „Glasul celui care strigă în pustie, pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Sale."11 Iată ce e în Cartea lui Isaia; dar lămurirea tocmai a versetului acesta este şi mai bine exprimată la un alt profet, aşa încât evanghelistul vrea să zică: acesta e Ioan Botezătorul, despre care chiar şi Maleahi a zis: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea Ta, care va pregăti calea Ta". Prin urmare, [expresia] „este scris" se referă la pasajul: „Glasul celui care strigă în pustie, pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Sale". Dar, spre a face dovada că acesta este vestitorul care a fost trimis, el nu a vrut să argumenteze cu propriile-i vorbe, ci cu profeţia unui profet12.

„Fost-a Ioan în pustie, botezând şi propovăduind."13 Ioan „a fost", Dumnezeul nostru „era". Ce „a fost" a încetat să fie; ce „a fost" n-a fost mai înainte de a fi. Dar ceea ce „era" era de mai înainte şi era veşnic; „era" nu are niciodată început. Aşadar, despre Ioan Botezătorul se zice că „a fost", adică âyevETo14, însă despre Domnul Mântuitor că „era".

11. Isaia 40, 3.

12. Cf. Fericitul Ieronim, Comentariul la Matei, 1,3,3, SC 242, p. 90: „însă noi considerăm că ori numele lui Isaia a fost adăugat dintr-o greşeală a copiştilor, pe care o putem regăsi şi în alte locuri; ori că, într-adevăr, s-a alcătuit un întreg din diversele mărturii ale Scripturilor". Vezi şi Comentariul la profetul Maleahi, III, 1.

13. Marcu 1, 4.

14. „A luat fiinţă" sau „a fost creat". Aşadar, Sfântul Ioan e o creatură, în timp ce Fiul e necreat. Precizarea e menită să combată arianismul, pentru care Fiul e creat, dar şi pe Origen comentariul la Ioan, II, XXXI, 186, (SC 120, Edition du Cerf, Paris, 1966, pp. 332-334), care părea să vadă în Sfântul Ioan Botezătorul o fiinţă preexistentă, un înger. Cf. Fericitul Ieronim, Omilia la Evanghelia după Ioan, care insistă pe condiţia de simplu om a Sfântului Ioan Botezătorul.

42

Dacă se zice „era", nu are niciun început. El însuşi este Cel care a zis: „Cel ce este M-a trimis"15. într-adevăr, Fiinţa nu a avut niciodată început.

„Fost-a Ioan în pustie, botezând şi propovăduind." în pustie a fost glasul care avea să-L propovăduiască pe Domnul; iar altceva de strigat mai înainte, afară de venirea Mântuitorului, n-a avut. „Fost-a Ioan în pustie." Fericit traiul acesta: să dispreţuieşti oamenii şi să cauţi îngerii, să laşi cetăţile şi să găseşti în singurătate pe Hristos! „Fost-a Ioan în pustie, botezând şi propovăduind": botezând cu mâna, învăţând prin cuvânt. Botezul lui Ioan vine înaintea botezului Mântuitorului. Aşa cum Ioan Botezătorul a fost înaintemergătorul Domnului Mântuitor, tot astfel şi botezul lui Ioan a fost înaintemergătorul botezului Mântuitorului. Unul s-a dat întru pocăinţă, celălalt întru har; într-o parte se dă pocăinţa şi iertarea, în cealaltă biruinţa.

„Şi ieşea la El toată Iudeea."16 La Ioan aleargă Iudeea şi Ierusalimul, dar la Iisus, Domnul şi Mântuitorul nostru, aleargă lumea întreagă. „Cunoscut este în Iudeea Dumnezeu, mare este numele Lui în Israel."17 Aşadar, la Ioan aleargă Iudeea şi Ierusalimul, pe când la Mântuitorul lumea toată. Veneau toţi „şi erau botezaţi de el în apa Iordanului, mărturisind păcatele lor"18. De Ioan erau botezaţi. Ioan Botezătorul poartă cu sine umbra Legii, aşa încât iudeii se botezau numai întru Lege. Veneau la Ierusalim şi erau botezaţi de el în Iordan, în „apa ce coboară". într-adevăr, Legea coboară; deşi botează, totuşi este mai prejos. Iordan se tălmăceşte: „apă ce coboară"; dar Domnul nostru şi taina Treimii sunt mai presus. Cineva ar putea spune: „Dacă

15. Ieşirea 3, 14.

16. Marcu 1, 5.

17. Psalmul 75, 1.

18. Marcu 1, 5.

43

e mai prejos înseamnă că şi Domnul este mai prejos din pricină că a fost botezat în Iordan?" S-a cuvenit să fie botezat în Iordan deoarece a păzit poruncile Legii; căci prin Lege a fost El tăiat împrejur şi prin Lege a fost botezat.

„Şi era Ioan îmbrăcat cu păr de cămile şi cingătoare de piele, iar mâncarea lui lăcuste şi miere sălbatică."19 După cum Apostolii sunt căpeteniile preoţilor, tot aşa Ioan Botezătorul e căpetenia monahilor. Iar potrivit Scripturii evreilor şi tradiţiei de până astăzi, între numele preoţilor este amintit şi Ioan printre arhierei. Aşadar, e limpede că bărbatul acesta a fost şi sfânt şi preot. Dar şi în Evanghelia după Luca citim că el era de neam preoţesc: „Era", zice, „un preot cu numele de Zaharia şi era rândul lui [...]"20. Lucrul acesta nu se încredinţa decât căpeteniilor preoţilor, adică arhiereilor. De ce am zis toate astea? Ca să cunoaştem că el este arhiereul care ştia că va veni Hristos, şi nu îl căuta în templu, ci se despărţise de mulţime în pustie. Când ochii îl aşteaptă pe Hristos, nimic afară de Hristos nu este vrednic de a fi privit!

„Şi era Ioan îmbrăcat cu păr de cămilă": nu cu lână, să nu crezi că erau nişte haine fine. De altfel, şi Domnul nostru însuşi este în Evanghelie martorul acestei aKrai;21 a Lui. „Iată", zice, „cei îmbrăcaţi cu haine moi sunt în casa regilor."22

Să binecuvântăm, aşadar, pe Domnul, ale Cărui cinste, slavă şi putere laolaltă cu Tatăl şi Sfântul Duh fie în vecii vecilor! Amin.

2. Prin harul rugăciunilor voastre să trecem acum la înţelesul duhovnicesc.

19. Marcu 1, 6.

20. Luca 1, 5-8.

21. „Al ascezei." Vezi Fericitul Ieronim, Comentariul la Matei, 1,3, 4 (SC 242), p. 90, unde haina din păr de cămilă e un indiciu al austerităţii, iar cea din lână al senzualităţii.

22. Matei 11,8.

44

„Şi era Ioan îmbrăcat cu păr de cămilă şi cu cingătoare de piele împrejurul şalelor lui."23 însuşi Ioan zice: „Acela se cuvine să crească, eu însă să mă micşorez. Cel care are mireasă este Mirele: însă prietenul Mirelui se bucură cu bucurie dacă vede pe Mire"24. Iar după aceea mai zice: „Vine Unul mai tare în urma mea, Căruia nu sunt vrednic să îi dezleg cureaua încălţămintei"25. Ceea ce zice el: „Acela se cuvine să crească, eu însă să mă micşorez" înseamnă: se cuvine să crească Evanghelia şi să mă micşorez eu, Legea. Deci Ioan, adică Legea din Ioan, era îmbrăcat cu păr de cămilă. Nu putea să aibă haină din Mielul Acela despre Care se zice: „Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-L pe Cel care ia păcatele lumii"26. Şi tot despre El se mai spune că „precum oaia a fost dus la tăiere"27. Nu putem avea haină din El prin Lege. Iar Ioan avea prin Lege cingătoare de piele, fiindcă iudeii numai asta socotesc că înseamnă păcatul: dacă păcătuiesc prin faptă. însă Iisus, Domnul nostru, Care Se arată între şapte candelabre în Apocalipsa lui Ioan28, avea o cingătoare de aur la piept, nu la şale. Legea se încinge la şale; Hristos, adică Evanghelia, şi virtutea monahilor se înfrânează nu numai în poftă, ci şi în minte29. Aici nu se cuvine nici măcar să cugeţi, dincolo e socotit vinovat [doar] cel care a curvit: „Amin, amin, vă spun vouă, cel care va vedea o femeie spre a o pofti a şi săvârşit adulter cu ea în

23. Marcu 1, 6.

24. Ioan 3, 30, 29.

25. Marcu 1, 7.

26. Ioan 1, 29.

27. Isaia 53, 7.

28. Cf. Apocalipsa 1, 13.

29. Cingătoarea e un alt simbol al ascezei. Ascetismul iudaic veterotestamentar (identificat cu Sfântul Ioan purtând cingătoare de piele) e socotit aici o prefigurare inferioară celui creştin neotestamentar (Hristos purtând cingătoare de aur). Primul, socoteşte Fericitul Ieronim, educă doar simţurile şi îndreaptă numai răul înfăptuit; în schimb, celălalt educă şi mintea, cenzurând totodată intenţia săvârşirii răului.

45

inima lui"30. „S-a scris în Lege să nu săvârşeşti adulter"31: iată cingătoarea de piele ce se leagă împrejurul şalelor. „Eu însă vă zic vouă: cel care va vedea o femeie spre a o pofti a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui": iată cingătoarea de aur ce se încinge la piept.

„[Era] îmbrăcat cu păr de cămilă şi mânca lăcuste şi miere sălbatică."32 Lăcusta e o vietate mititică aflată la mijloc între târâtoare şi zburătoare. într-adevăr, ea nu se ridică îndeajuns de la pământ, fiindcă, deşi se înalţă puţintel, nu zboară propriu-zis, ci sare; iar după ce s-a înălţat puţintel de la pământ, fiind lipsită de aripi, cade din nou în ţărână. La fel şi Legea; ea părea, ce-i drept, că se depărta puţintel de la rătăcirea idolatriei, dar nu era în stare să zboare la cer. Căci niciodată nu citim în Lege despre „împărăţia cerurilor". Vreţi să vedeţi că împărăţia cerurilor este propovăduită doar în Evanghelie? „Pocăiţi-vă", zice, „căci S-a apropiat împărăţia cerurilor."33 Aşadar, Legea îi ridica pe oameni puţintel de la pământ, dar nu era în stare să-i ducă la cer. „Oriunde va fi trup, acolo se vor strânge vulturii."34 Lăcuste...

Nici măcar mierea pe care o mânca [Ioan] nu era de casă, ci sălbatică; între fiare, între jivine [o mânca]: nu în casă, nu în Biserică, ci în afara Bisericii. într-adevăr, în Lege se făcea miere sălbatică; de aceea nicăieri nu citim că la jertfe s-ar aduce miere35. Ar putea cineva să se mire şi să zică: dar din ce pricină, când se jertfeşte lui Dumnezeu, I se aduce untdelemn, făină, berbec, miel, sânge de oaie şi altele, dar numai miere nu? Căci ce se zice? „Şi orice se aduce

30. Matei 5, 28.

31. Matei 5, 27; şi în Fericitul Ieronim, Comentariul la Matei, I, 3, 4 (SC 242), p. 90, cingătoarea de piele a Sfântului Ioan Botezătorul era considerată un „simbol al mortificării".

32. Marcu 1, 6.

33. Matei 3, 2.

34. Matei 24, 28.

35. Cf. Leviticul 2, 11.

46

spre jertfă se aduce presărat cu sare"36; „cuvântul vostru să fie sare presărată"37. Nu se aduce deloc miere spre jertfă. „Şi orice va atinge", zice, „va fi necurat."38 Mierea este un simbol al plăcerii şi al dulceţii; însă plăcerea este mereu aducătoare de moarte, mereu îi este ea neplăcută lui Dumnezeu! Lui Dumnezeu nimic din ce e dulce nu îi este adus ca jertfă, iar mierea este socotită însuşi dulcele, fermecând simţurile cu dulceaţa ei, la fel precum plăcerea, precum pofta şi desfrâul. Ce-i drept, mierea pare că e din flori făcută, dar, chiar şi atunci când priveşti printre flori, se află acolo şi cadavre şi putreziciuni şi altele de felul lor [...]. Aşa încât mierea nu e numai din flori, ci şi din tot ce e plăcere voluptoasă. Ea pare, ce-i drept, că e dulce, dar, dacă înţelegi unde-i primejdia, vezi că totodată e aducătoare de moarte. De ce am zis toate astea? Fiindcă în Lege erau începuturile, desăvârşirea este în Evanghelie.

„Vine Unul mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să mă aplec pentru a-I dezlega cureaua încălţămintei." Pare să fie un semn al smereniei, ca şi cum ar spune: „Nu sunt vrednic să fiu slujitorul Lui". însă prin cuvintele acestea simple se înfăţişează o altă taină. Citim în Cartea Ieşirii39, în Deuteronom40 şi în Ruf41 că, dacă cineva era rudă şi nu voia să o ia de soţie pe femeia din neamul său, venea cel care era al doilea ca rudenie şi îi zicea în prezenţa judecătorilor şi a celor mai vârstnici: „Ţie îţi revine căsătoria, tu trebuie să o iei [de soţie]". Dar, dacă respectivul nu voia, atunci venea aceea pe care nu o voia şi îi lua încălţămintea, îl lovea peste faţă şi îl scuipa. Şi în felul acesta [femeia] se căsătorea cu celălalt. Lucrul se petrecea spre a-l face de ruşine (cel

36. Leviticul 2, 13.

37. Colo seni 4, 6.

38. Leviticul 11, 24; 11, 26.

39. De fapt în Facerea 38, 8.

40. Deuteronomul 25, 5-10.

41. Rut 4, 5-10.

47

puţin după înţelesul literal), astfel încât, dacă se întâmpla ca unul să dispreţuiască o femeie mai săracă, să se teamă de o aşa ruşinare42. Prin urmare aici se înfăţişează preoţia [lui Hristos], căci Ioan spune: „Cel care are mireasă este Mirele"43. El are Biserica drept mireasă, în timp ce eu sunt [doar] prietenul Mirelui; nu sunt în stare să dezleg cureaua încălţămintei Lui prin Lege, căci El e Cel care ia de soţie Biserica. „Eu vă botez cu apă"44, sunt un slujitor; El este Creatorul şi Domnul. Eu ofer apă; sunt o creatură care oferă o creatură; El, Care este necreat, oferă ceva necreat. Eu vă botez cu apă, dau ceva care se vede, însă El dă ce nu se vede. Eu, care sunt vizibil, dau apă văzută, El, Care este nevăzut, dă Duhul nevăzut. Pe Acesta fie să ni-L dea şi nouă Tatăl Cel una cu Fiul, în vecii vecilor! Amin.

3. „Şi s-a făcut în zilele acelea că a venit Iisus din Nazaretul Galileei."45 Vedeţi alăturarea şi înţelesurile cuvintelor? N-a spus că „a venit Hristos", n-a spus: „A venit Fiul lui Dumnezeu", ci: „A venit Iisus". Cineva ar putea să zică: „De ce n-a spus: Hristos?" Vorbesc după trup; căci Dumnezeu e veşnic sfânt şi nu are nevoie de sfinţire, însă aici vorbim despre trupul lui Hristos. încă nu fusese botezat şi încă nu fusese uns de Sfântul Duh. Vorbesc după trup, după forma de slujitor46, nimeni să nu se poticnească! Vorbesc despre Cel care a venit la botez ca şi cum ar fi fost un păcătos. Asta nu înseamnă că L-aş despărţi pe Hristos, nu înseamnă că unul e Hristos, unul Iisus şi altul Fiul lui Dumnezeu, ci că

42. E vorba de legea leviratului, care cerea ca o femeie al cărei soţ murea fără a-i face copii să se căsătorească din nou cu fratele defunctului, pentru ca mortul să nu rămână fără urmaşi. Refuzul fratelui atrăgea asupra sa oprobiul public, prin ritualul descris aici.

43. Ioan 3, 29.

44. Marcu 1, 8.

45. Marcu 1, 9.

46. Cf. Filipeni 2, 7.

48

Unul şi Acelaşi e pentru noi deosebit din pricina deosebirilor de timp47.

„Iisus din Nazaretul Galileei." Priviţi taina! La Ioan Botezătorul au venit mai întâi Iudeea şi Ierusalimul. Dar Domnul nostru, început al botezului evanghelic, a preschimbat şi tainele Legii în tainele Evangheliei; nu a venit din Iudeea, nu a venit de la Ierusalim, ci a venit din Galileea neamurilor48. „Iisus din nazaretul Galileei." „nazara" se tălmăceşte „floare". A venit Floarea dintr-o floare.

„Şi a fost botezat în Iordan de către Ioan."49 Mare-i milostivirea Sa: Cel care nu săvârşise păcate e botezat în felul unui păcătos! Toate păcatele sunt iertate prin botezul Domnului. însă acest [botez] e oarecum o prefigurare a

47. În epocă exista un conflict între hristologia lui Apolinarie din Laodiceea şi cea a teologilor din Antiohia. Apolinarie susţinea că Fiul nu a asumat integral firea omenească (a asumat trup şi suflet omenesc, dar în locul minţii era Logosul). Antiohienii (Diodor din Tars, Teodor al Mopsuestiei) l-au combătut, insistând exagerat pe diferenţa între Iisus (omul) şi Hristos (Dumnezeu), ceea ce l-a făcut pe Apolinarie să replice că ei îl despart pe Fiul în două persoane. Unii patrologi apuseni neagă astăzi că Teodor ar fi gândit în felul acesta. Totuşi ucenicul lui direct, Nestorie, va formula în veacul al V-lea în chip limpede această separare a două persoane. Ambele hristologii vor fi condamnate: Apolinarie la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381 d.Hr.), Nestorie la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431 d.Hr.), iar Teodor, ca precursor al nestorianismului, la Sinodul al V-lea Ecumenic de la Constantinopol (553 d.Hr.). Aici Fericitul Ieronim respinge şi pe Apolinarie, al cărui ucenic fusese în tinereţe (Apolinarie a fost un exeget faimos al vremii), şi o formă incipientă de nestorianism. Vezi şi Omilia a VII-a la Marcu, unde se reia mai pe larg această critică.

48. Iudeea trimite simbolic la Legea iudaică, în timp ce Galileea neamurilor la universalitatea Evangheliei.

49. Marcu 1,9. Fericitul Ieronim, în Comentariul la Matei, 1,3, 13, SC 242, pp. 92-94, vorbeşte despre trei scopuri ale botezării Mântuitorului: „întâi ca să împlinească întreaga dreptate şi smerenie a Legii, pentru că Se născuse om, în al doilea rând pentru a confirma prin botezarea Lui botezul lui Ioan, în al treilea rând pentru ca sfinţind apele Iordanului, prin pogorârea porumbelului, să arate venirea Sfântului Duh în vasul de botez al credincioşilor ".

49

Botezului Mântuitorului: adevărata iertare a păcatelor este de fapt în sângele lui Hristos, în taina Treimii.

„Şi pe dată, ieşind din apă, a văzut cerurile deschise."50 Tot ce e scris aici este scris pentru noi51. Aşadar, noi avem ochii închişi înainte să primim botezul, nu vedem realităţile cereşti.

„Şi pe Duhul ca un porumbel coborând şi rămânând asupra Lui. Şi un glas s-a făcut din cer: «Tu eşti Fiul Meu, în Tine am binevoit»."52 Iisus Hristos este botezat de Ioan, Sfântul Duh coboară în chip de porumbel, Tatăl din cer dă mărturie. Priveşte, arianule, priviţi, eretici, taina Treimii şi în botezul lui Iisus! într-adevăr, Iisus este botezat, Sfântul Duh coboară în chip de porumbel, iar Tatăl vorbeşte din cer.

„A văzut cerurile deschise." Atunci când se zice „a văzut", se arată că ceilalţi nu văzuseră. într-adevăr, nu toţi văd cerurile deschise. De altminteri, ce zice şi Iezechiel la începutul cărţii lui? „Şi s-a făcut că, pe când şedeam pe malul apei Chobarului, în mijlocul celor robiţi, am văzut", zice, „cerurile deschise."53 Eu am văzut, dar ceilalţi nu vedeau. Să nu creadă careva că s-au deschis cerurile pur şi simplu, în sens trupesc! Noi înşine, care ne aflăm doar aici, [suntem cei care] vedem cerurile deschise sau închise, după deosebirea meritelor noastre. Credinţa deplină vede cerurile deschise, cea îndoielnică le vede închise54.

„Şi pe Duhul ca un porumbel coborând." Maniheii, marcioniţii şi ceilalţi eretici obişnuiesc să ne obiecteze şi să zică:

50. Marcu 1, 10.

51. Cf. Romani 15, 4.

52. Marcu 1, 10-11.

53. Iezechiel 1,1.

54. Cf Fericitul Ieronim, Comentariul la Iezechiel, I, 1, 2 (Migne, PL 25, coll. 18): „Cerurile nu s-au deschis prin scindarea tăriei [cerului], ci pentru credinţa celor credincioşi, în sensul că le-au fost dezvăluite tainele cereşti". Aceeaşi idee se regăseşte în Comentariul la Matei, I, 3, 16: „Dar cerurile se deschid nu prin retragerea elementelor, ci pentru ochii duhovniceşti despre care şi Iezechiel, la începutul cărţii sale, zice că s-au deschis".

50

„Dacă Hristos e în trup, iar trupul pe care l-a asumat n-a fost părăsit, de vreme ce nu l-a părăsit înseamnă că şi Sfântul Duh, Care a coborât, Se află într-un porumbel". Vedeţi şuierăturile şarpelui celui vechi? Vedeţi năpârca aceea care l-a aruncat pe om din Rai şi vrea să ne arunce şi pe noi din Raiul credinţei? nu s-a zis: „A luat trup de porumbel", ci: „Duhul ca un porumbel". Acolo unde spune: „ca", nu se înfăţişează adevărul, ci asemănarea! Dar despre Domnul Mântuitor nu s-a scris: „născut ca şi cum ar fi om", ci: „S-a născut om"55. Pe când aici se spune: „Ca un porumbel". Deci s-a înfăţişat o aparenţă, o asemănare, nu realitatea.

„Şi pe dată Duhul L-a mânat în pustie"56, adică Duhul Care coborâse sub înfăţişarea porumbelului. „A văzut", zice, „cerurile deschise şi pe Duhul ca un porumbel coborând şi rămânând cu El." Vedeţi ce spune: rămânând, oprindu-Se va să zică, adică nedepărtându-Se niciodată. De altfel, şi Ioan [Botezătorul] spune în altă Evanghelie: „Şi Cel care m-a trimis", zice, „mi-a zis: «Peste Care veţi vedea Duhul Sfânt coborând şi rămânând»"57. Asupra lui Hristos Sfântul Duh a coborât şi S-a oprit, însă asupra oamenilor e drept că Se coboară, dar nu Se opreşte. Chiar şi în Cartea lui Iezechiel, acolo unde Iezechiel este propriu-zis prefigurarea Mântuitorului căci niciunui alt profet, mă refer la cei mari, nu i se zice „fiu al omului", ci i se spune în chip anume lui Iezechiel, deci [chiar şi] în Iezechiel nu trec nici douăzeci-treizeci de versete şi deodată se spune: „Şi a fost cuvântul Domnului către profetul Iezechiel"58. Cineva ar putea zice: „De ce se spune atât de des lucrul acesta în cartea profetului?" Din pricină că Sfântul Duh cobora, ce-i drept, asupra profetului, dar Se depărta din nou. Acolo

55. Cf. Ioan 1, 14.

56. Marcu 1, 12.

57. Ioan 1, 33.

58. Iezechiel 1, 3; 6, 1.

51

unde se zice: „Şi a fost cuvântul", se arată că Sfântul Duh, Care Se depărtase, venea din nou. într-adevăr, atunci când noi ne mâniem, când clevetim, când avem tristeţea care duce la moarte, când cugetăm cele ce ţin de trup, socotim oare că Sfântul Duh se opreşte în noi? nădăjduim noi că dacă rămâne Sfântul Duh în noi am putea să îl urâm pe frate? Că am putea cugeta oarece lucruri rele? Să ştim, aşadar, că atunci când cugetăm un lucru bun în noi sălăşluieşte Sfântul Duh; însă când cugetăm ceva rău e semn că Sfântul Duh S-a depărtat de la noi. Dar din motivul acesta se zice despre Mântuitorul: „Cel peste care veţi vedea Duhul Sfânt coborând şi rămânând, El este"59.

„Şi pe dată Duhul L-a mânat în pustie." Câţi monahi locuiesc cu părinţii lor, dacă Se coboară Sfântul Duh şi rămâne asupra lor, Duhul însuşi îi mână în pustie. Sfântul Duh [e Cel care] îi mână de acasă şi îi duce în singurătate. Căci Sfântul Duh nu iubeşte să sălăşluiască acolo unde sunt mulţimi, îmbulzeală, neînţelegeri şi certuri, ci îndeosebi în singurătate îşi are sălaşul. Până şi Domnul şi Mântuitorul nostru, când voia să Se roage, se zice că „singur Se retrăgea în munte şi întreaga noapte Se ruga acolo"60. în timpul zilei El era cu ucenicii, dar noaptea Se dăruia rugăciunii pentru noi către Tatăl. De ce spun toate astea? Din pricină că unii fraţi obişnuiesc să zică: „De voi rămâne în chilie, nu voi putea să mă rog singur". Nu-şi lăsa Domnul nostru ucenicii? Fireşte că stătea împreună cu ei, dar când voia să Se roage mai adânc Se depărta singur. Aşa încât şi noi, dacă voim să ne rugăm mai mult decât în mulţime, să avem chilia, să avem câmpurile, să avem pustiile. Putem avea şi virtuţile de la fraţi şi singurătatea, cu ajutorul lui Hristos, Domnul nostru, Care e viu şi împărăţeşte în vecii vecilor. Amin.

59. Ioan 1, 33.

60. Luca 6, 12.

OMILIA A II-A La Marcu 1, 13-31

1. Citirea de data trecută avea la urmă: „Şi era cu fiarele, şi îngerii îi slujeau"61. Şi, fiindcă în duminica trecută n-am avut îndeajuns timp ca să ajungem până la versetul acesta, trebuie să începem citirea de azi de la capătul celei dinainte62. Căci Sfânta Scriptură alcătuieşte un întreg legat de un singur Duh, ca un lănţişor unde se întrepătrunde verigă cu verigă şi, de oricare parte îl apuci, alta atârnă lung de ea.

„Era cu fiarele, şi îngerii îi slujeau". Iisus era cu fiarele, şi de aceea „îngerii îi slujeau". „Să nu dai fiarelor", zice, „sufletul care Te laudă."63 Acestea sunt fiarele pe care Domnul le călca cu piciorul Evangheliei; pe leu şi pe balaur călca El64. „Şi îngerii îi slujeau." Nu că ar trebui să pară lucru mare şi de uimire că îi slujeau îngerii, căci nici nu este mare lucru când slujitorii ascultă de stăpâni. Numai că aici se referă la condiţia de om pe care El a asumat-o. „Şi era cu fiarele." Dumnezeu nu poate să fie laolaltă cu fiarele, dar poate trupul acesta supus ispitelor omeneşti, trupul acesta care a însetat şi care a flămânzit: el e cel ispitit, el biruieşte, prin el suntem învingători.

„însă, după ce a fost închis Ioan, Iisus a venit în Galileea."65 Istoria e binecunoscută şi este limpede şi fără tălmăcirea noastră pentru cei care o ascultă. Să ne rugăm de

61. Marcu 1, 13.

62. Omiliile la Marcu au fost ţinute duminica, la încheierea Liturghiei.

63. Psalmul 73, 19.

64. Cf. Psalmul 90, 13.

65. Marcu 1, 14.

53

aceea la Cel care „are cheia lui David, Care deschide şi nimeni nu închide, Care închide şi nimeni nu deschide"66, să ne deschidă adâncurile Evangheliei, ca să putem spune şi noi laolaltă cu David: „Deschide ochii mei şi voi cunoaşte minunile din Legea Ta"67. Domnul le vorbea mulţimilor în parabole şi le vorbea afară: nu înlăuntru, în duh, ci afară, în literă. Să ne rugăm, aşadar, şi noi la Domnul să ne introducă în tainele Sale, să ne ducă în cămara Lui şi să spunem cu mireasa din Cântarea Cântărilor: „Regele m-a dus în cămara Lui"68. Zice Apostolul că pe ochii lui Moise a fost pus un văl69. Eu zic că un văl e nu numai pe Lege, ci şi pe Evanghelie pentru cel care nu pricepe. Iudeul aude şi nu înţelege. E pus un văl pe Evanghelie pentru el. Aud păgânii, aud ereticii şi au un văl. Deci să lăsăm litera cu iudeii şi să urmăm duhul cu Iisus: nu fiindcă am vrea să osândim litera Evangheliei căci s-a petrecut tot ce a fost scris, ci fiindcă astfel am urca pe nişte trepte către realităţile mai înalte.

„însă, după ce a fost închis Ioan, Iisus a venit în Galileea." Şi în duminica trecută am tălmăcit că prin Ioan se înţelege Legea, prin Iisus Evanghelia. Căci Ioan zice: „Vine Unul mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să îi dezleg cureaua încălţămintei"70. Şi în alt loc: „Se cuvine ca El să crească, iar eu să mă micşorez"71. El face o comparaţie între Lege şi Evanghelie, după care zice: „Eu", Legea, „vă botez cu apă"; „însă El", Evanghelia, „vă va boteza cu Sfântul Duh"72. Deci Iisus vine fiindcă Ioan a fost dus în închisoare.

66. Apocalipsa 3, 7.

67. Psalmul 118, 18. Dacă în prologul Omiliilor la Psalmi se arată că Sfântul Duh este „cheia" înţelegerii Psaltirii, se subînţelege că şi Evangheliile au nevoie de aceeaşi cheie.

68. Cântarea Cântărilor 1, 3.

69. Cf. 2 Corinteni 3, 12-16.

70. Marcu 1, 7.

71. Ioan 3, 30.

72. Marcu 1, 8.

54

într-adevăr, Legea a fost închisă şi nu mai are libertatea de odinioară; însă noi am trecut de la Lege la Evanghelie. Vedeţi ce spune: „După ce însă a fost dus Ioan, Iisus a venit în Galileea". Nu în Iudeea, nici în Ierusalim, ci în Galileea neamurilor. în Galileea a venit Iisus. „Galileea" în limba noastră se traduce prin KcrraioAiaTri73. într-adevăr, înainte să vină Mântuitorul nimic înalt nu era acolo, ci totul se îndrepta în jos: era dezmăţ, neruşinare şi necurăţie, se tăvăleau acolo viciile porcilor.

„Propovăduind Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu."74 Din ce ţin minte, nicăieri n-am auzit vorbindu-se despre împărăţia cerurilor, nici în Lege, nici în profeţi, nici în Psaltire, afară doar de Evanghelie. într-adevăr, [abia] după ce a venit Cel care a zis: „împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru"75 S-a deschis împărăţia cerurilor. „Propovăduind Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu." „Din zilele lui Ioan Botezătorul împărăţia cerurilor îndură silnicie şi cei tari o iau silit."76 Căci, înainte de venirea Mântuitorului şi de lumina Evangheliei, înainte ca Hristos să deschidă împreună cu tâlharul uşa Raiului, toate sufletele sfinţilor erau duse în iad. Până şi Iacov spune: „Jelind şi gemând voi coborî în iad"77. Dacă s-a dus în iad şi Avraam, atunci cine nu s-a dus? Prin Lege e Avraam în iad, prin Evanghelie e în Rai tâlharul. Nu îl ponegrim pe Avraam, în sânul căruia dorim să

73. „Rostogolită". Cf. Fericitul Ieronim, Cartea numelor ebraice, în: S. Hieronymi Presbyteri Opera, Pars 1, 1, CCSL 11, Brepols, 1959, p. 133: „Galileea [înseamnă] rostogolitoare (volubilis) sau strămutare". Prezenţa cuvântului grec, însoţit de „în limba noastră", dă impresia că omilia ar fi fost rostită direct în greacă. Dar exprimarea Fericitului Ieronim e adesea grăbită, „în limba noastră" putând să se refere aici nu atât la termenul grec, cât la „Galileea" ca nume propriu pătruns şi în limba latină.

74. Marcu 1, 14.

75. Luca 17, 21.

76. Matei 11, 12.

77. Facerea 37, 35.

55

odihnim cu toţii78, ci punem pe Hristos înaintea lui Avraam, punem Evanghelia înaintea Legii. Citim că mulţi sfinţi s-au arătat după învierea lui Hristos în sfânta cetate79. Domnul, Mântuitorul nostru, a propovăduit şi în Ţara Sfântă, şi în iad. De aceea a murit, de aceea a coborât El în iad, ca să desfacă sufletele înlănţuite acolo.

„Propovăduind Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi zicând: "Că s-a împlinit vremea»"80 Legii, a venit începutul Evangheliei, „S-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu". N-a spus: „Deja este împărăţia lui Dumnezeu", ci: „S-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu". „înainte de-a pătimi Eu şi de a-Mi vărsa sângele, împărăţia lui Dumnezeu nu este deschisă. De aceea «S-a apropiat», pentru că încă nu am pătimit."

„Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie"81: nicicum în Lege, ci în Evanghelie, mai bine spus prin Lege în Evanghelie, după cum s-a scris: „Din credinţă întru credinţă"82. Credinţa în Lege a întărit credinţa în Evanghelie.

„Şi, trecând de-a lungul Mării Galileei, a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui, şezând şi aruncând plasele în mare: căci erau pescari."83 Simon, încă nu „Petru", căci nu urmase încă Piatra, spre a fi numit „Petru"; aşadar, Simon şi fratele lui, Andrei, pe când erau pe malul mării şi aruncau plasele în mare [...]. Scriptura nu spune că au aruncat şi au prins peşti. „A văzut", zice, „pe Simon şi pe Andrei, fratele lui, aruncând plasele în mare, căci erau pescari." Evanghelia relatează, ce-i drept, că ei aruncau plasele; totuşi nu zice c-ar fi prins ceva. Prin urmare, se zice că au aruncat plasele şi înainte de pătimire; dar nu se spune c-ar fi prins ceva.

78. Despre sânul lui Avraam, Rai şi iad în viziunea Fericitului Ieronim, vezi Omilia la Evanghelia după Luca.

79. Cf. Matei 27, 52-53.

80. Marcu 1, 14-15.

81. Marcu 1, 15.

82. Romani 1, 17.

83. Marcu, 16.

56

însă după pătimire ei aruncă plasa şi prind84. Şi prind atât de mult că se rup plasele. „Aruncând plasele în mare, căci erau pescari."

„Şi le-a zis Iisus: «Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni!»"85 Fericită preschimbare a pescuirii: Iisus îi pescuieşte pentru ca şi ei să pescuiască alţi pescari! Mai întâi sunt ei peşti, spre a fi pescuiţi de Hristos, apoi urmează să îi pescuiască ei pe alţii. Iar Iisus le spune: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni!"

„Şi pe dată, lăsând plasele, L-au urmat."86 „Şi pe dată." Adevărata credinţă nu cere răstimp. Pe loc ascultă, crede şi urmează, pe loc se face pescar. „Şi pe dată lăsând plasele."Cred că în plase au lăsat viciile lumeşti. „Şi L-au urmat." într-adevăr, nici nu era cu putinţă să-L urmeze având plase.

„Şi, după ce a mers de acolo puţintel, a văzut pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, şi [erau] în barcă dregând plasele."87 Spunându-se: „dregând", se arată că plasele se rupseseră. într-adevăr, aruncau plasele în mare, dar fiindcă erau rupte nu puteau prinde peşte. în mare îşi dregeau ei plasele, şedeau în bărcuţă, şedeau cu tatăl Zevedeu şi dregeau plasele Legii. Lucrul acesta l-am zis totuşi potrivit înţelesului duhovnicesc. „Şi [erau] în barcă dregând plasele": şi ei şi cei care erau în barcă. în barcă erau, nu pe ţărm; nu în loc sigur de acostare, ci în barcă, izbiţi de valuri încolo şi încoace.

„Şi pe dată i-a chemat: şi, lăsându-i pe tatăl lor Zevedeu în barcă împreună cu simbriaşii, L-au urmat."88 Cineva ar putea zice: „nechibzuită e credinţa lor". într-adevăr, ce minune văzuseră, ce fapt măreţ, ca să fie chemaţi şi să-L urmeze pe dată? Ci aici, de fapt, ni se arată că până şi ochii şi

84. Cf. Ioan 21, 11.

85. Marcu 1, 17.

86. Marcu 1, 18.

87. Marcu 1, 19.

88. Marcu 1, 20.

57

privirea lui Iisus revărsau ceva dumnezeiesc şi că întorceau către El cu uşurinţă ochii acelora care îi priveau89! Altminteri niciodată nu L-ar fi urmat ei pe Iisus dacă le-ar fi zis: „Urmaţi-Mă"; căci n-ar fi fost credinţă, ci nechibzuinţă să-L fi urmat fără motiv! Să zicem că acum, în timp ce stau aici, un oarecare ar trece pe lângă mine şi mi-ar zice: „Vino şi mă urmează" şi l-aş urma, oare asta-i credinţă? De ce zic toate acestea? Deoarece cuvântul Domnului era lucrător şi tot ce spunea trecea în faptă. De vreme ce „El însuşi a spus şi s-au făcut, El însuşi a poruncit şi-au fost create"90, de bună seamă că tot El însuşi i-a chemat şi de aceea ei L-au urmat.

„Şi pe dată i-a chemat şi pe dată lăsându-l pe tatăl lor Zevedeu în barcă şi aşa mai departe. „Ascultă, fiică, şi vezi şi apleacă-ţi urechea ta şi uită de poporul tău şi de casa tatălui tău: şi va pofti regele frumuseţea ta."91 „Şi, lăsându-l pe tatăl lor Zevedeu în barcă." Ascultă, monahule, şi imită-i pe Apostoli; ascultă glasul Mântuitorului şi ignoră-l pe tatăl trupesc! Priveşte la adevăratul Tată, Cel al sufletului şi al duhului, şi lasă-l pe tatăl trupesc! Apostolii au lăsat tatăl, corabia; într-o clipită au lăsat toate bogăţiile, lumea cu nesfârşitele-i bogăţii! Căci au lăsat tot ce aveau. Nu la mărimea bogăţiilor se uită Dumnezeu, ci la sufletul celui care le lasă! Lăsând puţinul lor, ar fi lăsat de bună seamă şi averi mai mari! „Lăsându-l pe tatăl lor Zevedeu în barcă împreună cu simbriaşii, L-au urmat." Lucrul acesta pe care

89. Cf. Fericitul Ieronim, Comentariul la Matei, I, 9, 9, SC 242, p. 170: „Aici Porphyrios şi împăratul iulian acuză ba nepriceperea unui istoric mincinos, ba prostia celor care L-au urmat de îndată pe Mântuitorul. Ca şi cum ei ar fi urmat în chip iraţional pe orice om i-ar fi chemat, deşi înainte au fost atâtea minuni şi atâtea semne pe care fără nicio îndoială că Apostolii le-au văzut înainte de a crede! [însă] e adevărat că strălucirea şi măreţia dumnezeirii Sale ascunse, ce lumina până şi pe chipul Său omenesc, era ea însăşi în stare ca de la prima privire să atragă către sine pe cei care se uitau spre ea".

90. Psalmul 32, 9.

91. Psalmul 44, 12-13.

58

puţin mai înainte l-am spus despre Apostoli în chip simbolic92, anume că dregeau plasele Legii [...]. ele fuseseră rupte deja, nu erau în stare să mai prindă; deja erau roase de apa cea sărată a mării, şi n-ar mai fi putut fi drese dacă n-ar fi venit sângele lui Hristos şi nu le-ar fi înnoit. Prin urmare, ei lasă pe Zevedeu tatăl adică lasă Legea care, ce-i drept, îi născuse şi-l lasă în barcă, în mijlocul valurilor mării.

Şi vedeţi ce mai urmează: „L-au lăsat pe tatăl", adică Legea, „împreună cu simbriaşii". într-adevăr, tot ce fac iudeii pentru viaţa de acum fac: de aceea ei sunt simbriaşii. „Căci cel care va săvârşi Legea va trăi prin ea."93 n-a zis că „va trăi prin ea" ca şi cum va trăi în cer datorită Legii, ci: „va trăi prin ea" în sensul că primeşte în prezent ceea ce săvârşeşte. Chiar şi în Iezechiel s-a scris: „Le-am dat", zice, „rânduieli nu bune şi porunci nu foarte bune, pe care ei săvârşindu-le să trăiască prin ele"94. Prin acestea trăiesc iudeii; altceva nimic nu caută, decât să aibă fii, să dobândească bogăţii şi să fie sănătoşi. Toate lucrurile pământeşti le caută, dar nu se gândesc deloc la cele cereşti. Vreţi să vedeţi că iudeii sunt simbriaşii? Fiul acela care îşi risipise averea întreagă şi care semnifică neamurile zice: „Ce mulţi simbriaşi sunt în casa tatălui meu"95. „Lăsându-şi tatăl în barcă împreună cu simbriaşii, L-au urmat." Şi-au lăsat tatăl, adică Legea, în corabie cu simbriaşii. Până în ziua de azi navighează iudeii; navighează prin Lege şi sunt pe mare şi nu pot să ajungă la liman. Ei n-au crezut în liman; de aceea nici nu sosesc la limanul acela unde dea să ajungem toţi harul şi bunătatea Domnului nostru Iisus Hristos, ale Cărui slavă, putere şi cinstire laolaltă cu Tatăl şi Sfântul Duh fie acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

92. în aenigmate, în original.

93. Cf. Leviticul 18, 5.

94. Iezechiel 20, 25.

95. Luca 15, 17.

59

2. „Şi pătrund ei în Capernaum."96 Fericită şi frumoasă preschimbare! Lasă marea, lasă corabia, lasă ochiurile plaselor şi pătrund în Capernaum. întâia preschimbare constă în a lăsa marea, barca, a lăsa pe vechiul tată, a lăsa vechile vicii, pentru că în plase şi în ochiurile plaselor sunt lăsate toate viciile. Vedeţi, aşadar, ce înseamnă preschimbarea! Ei lasă lucrurile acestea, iar fiindcă le-au lăsat ce găsesc? „Pătrund", zice, „în Capernaum", în câmpul mângâierii, într-adevăr, Caphar înseamnă „câmp", iar naum „mângâiere". Dar, dacă e [să ne referim la] Naum de vreme ce în ebraică sunt mai multe înţelesuri, iar printr-o rostire diferită se ajunge chiar şi la un înţeles diferit, aşadar Naum înseamnă „mângâiere", dar mai înseamnă şi „frumos". Deci Capharnaum se poate tălmăci „câmpul mângâierii", însă şi „câmpul preafrumos". Când citim: „Iată ce bine şi ce plăcut"97, acolo unde noi zicem: tepttvov98, iar Aquila traduce: EUTTpTTţ"99, în ebraică se află naum, care se tălmăceşte prin „frumos".

„Pătrund în Capernaum şi de îndată, intrând [El] de sabat în sinagogă, îi învăţa"100: să lase odihna sabatului şi să se apuce de lucrarea Evangheliei.

„îi învăţa ca având putere, şi nu în felul cărturarilor"101, pentru că nu spunea: „Acestea zice Domnul" şi: „Cel care M-a trimis zice acestea", ci vorbea însuşi Cel care mai înainte

96. Marcu 1, 21.

97. Psalmul 132, 1.

98. „Plăcut" sau „încântător". Termenul se află în Psalmul 132, 1 din versiunea Septuagintei.

99. „Arătos", „chipeş" sau „frumos". Aquila a fost un iudeu de limbă greacă din veacul al II-lea d.Hr; el a produs o traducere alternativă a Bibliei ebraice în greacă pentru uzul evreilor din diaspora, caracterizată de un literalism extrem, mergând uneori până la redarea cuvintelor prin cuvinte cu acelaşi număr de litere şi violarea celor mai fireşti raporturi gramaticale şi semantice specifice limbii greceşti.

100. Marcu 1, 21.

101. Marcu 1, 22.

60

vorbise prin profeţi. Una este a spune: „Este scris", alta: „Acestea zice Domnul" şi altceva: „Amin vă zic vouă". Vedeţi şi un alt loc care zice: „E scris în Lege: «Să nu ucizi, să nu-ţi laşi nevasta»"102. E scris; de cine este scris? De Moise, prin porunca lui Dumnezeu. Dacă a fost scris cu degetul lui Dumnezeu, tu cum de îndrăzneşti să zici: „Amin vă zic vouă", doar dacă nu cumva eşti chiar tu Acela Care a dat Legea mai întâi? nimeni nu îndrăzneşte să schimbe Legea, afară doar dacă e însuşi Regele. însă Legea a dat-o Tatăl sau Fiul? Răspunde, ereticule! Primesc oricare răspuns voieşti cu plăcere, sunt amândouă în favoarea mea. Dacă a dat-o Tatăl, [tot El] o şi schimbă; ceea ce înseamnă că Fiul, pentru că o schimbă împreună cu Cel care a dat-o, îi este egal. însă, dacă a dat-o sau o schimbă [Fiul] însuşi, atunci şi a da şi a schimba ţin de o egală autoritate; căci nimeni nu poate s-o facă, decât numai Regele103.

„Erau uimiţi de învăţătura Lui."104 Ce noutate, întreb eu, le dădea El ca învăţătură? Ce lucru nou le zisese? Spunea prin Sine însuşi aceleaşi lucruri pe care le spusese prin profeţi. Şi de aceea ei „erau uimiţi, pentru că învăţătura Lui era ca una ce avea putere, şi nu în felul cărturarilor". Nu vorbea în felul unui învăţător, ci precum Domnul; nu vorbea sprijinindu-Şi autoritatea pe unul mai mare, ci zicea ceea ce era în puterea Lui. La urma urmelor, vorbea aşa fiindcă Cel care vorbise prin profeţi era acum de faţă, aşa încât le spunea: „Eu, Cel care vorbeam, iată, sunt de faţă"105.

Duhul necurat ce fusese mai înainte în sinagogă, duhul care îi dusese pe aceia în idolatrie [şi] despre care s-a scris: „De duhul curviei aţi fost amăgiţi"106, duhul care ieşise din

102. Matei 5, 21; 5, 27.

103. Erezia vizată este din nou arianismul.

104. Marcu 1, 22.

105. Isaia 52, 6.

106. Osea 4, 12.

61

om şi se dusese în pustie, care şi-a căutat sălaş şi n-a putut găsi şi a luat cu sine încă alţi şapte demoni şi s-a întors în vechea casă107 iată duhurile care se aflau în vremea aceea în sinagogă şi nu puteau răbda prezenţa Domnului. într-adevăr, „ce părtăşie este între Hristos şi Veliar"108? Hristos şi Veliar nu puteau să rămână în aceeaşi adunare.

„Şi era în sinagoga lor un om cu duh necurat; şi a strigat, zicând: «Ce-avem noi cu Tine?»"109 Cel care spune: „Ce-avem noi cu Tine?" este unul singur şi dă mărturie pentru mai mulţi. Căci, prin aceea că e biruit, îşi dă seama că sunt înfrânţi şi ai lui laolaltă cu el. „Şi a strigat, zicând." A strigat de parcă ar fi îndurat chinuri sau ar fi fost supus la cazne, de parcă n-ar fi putut să rabde nişte bice.

„Şi a strigat, zicând: «Ce-avem noi cu Tine, Iisuse Nazarinene? Ai venit să ne pierzi? Ştiu cine eşti, Sfântul lui Dumnezeu»."110 E chinuit, vădeşte prin strigăte mărimea chinurilor, şi totuşi nu-şi întrerupe vicleniile. Este silit să spună adevărul, îl silesc chinurile; însă îi interzice răutatea. „Ce-avem noi cu Tine, Iisuse Nazarinene?" De ce nu-L mărturiseşti pe Fiul lui Dumnezeu? Simţi cazne, şi tot nu îi mărturiseşti numele? „Iisuse Nazarinene, ai venit să ne pierzi?" Adevărat ce zici: „Ai venit să ne pierzi. Ştiu cine eşti". Dar ia să vedem ce mai zici. „Sfântul lui Dumnezeu." Sfânt

107. Cf Matei 12, 43. Cf Fericitul Ieronim, Comentariul la Matei, II, 12, 43-45, SC 242, p. 258, unde versetul are următoarea interpretare: „Duhul cel necurat a ieşit de la iudei atunci când ei au primit Legea şi a umblat prin locuri pustii, căutându-şi liniştea. Adică, alungat de la iudei, a umblat prin singurătăţile neamurilor, iar pentru că acestea au crezut după aceea în Domnul, nemaigăsind loc printre popoare, a zis: «Să mă întorc în casa mea cea veche de unde am ieşit, mă duc la iudeii pe care îi părăsisem înainte»". Mai departe se arată că aşa cum există 7 duhuri ale virtuţii (cf. Isaia 11, 1-5), tot astfel există şi 7 vicii, puse pe seama diavolului.

108. 2 Corinteni 6, 15.

109. Marcu 1, 23-24.

110. Marcu 1, 23-24.

62

al lui Dumnezeu n-a fost şi Isaia? Ieremia n-a fost sfânt al lui Dumnezeu? „înainte de a te naşte, în pântece te-am sfinţit"111, se spune în Cartea lui Ieremia. I se zice aşa ceva lui Ieremia fără să fi fost el sfânt al lui Dumnezeu? Sfinţii n-au fost şi ei la fel? Atunci lor de ce nu le zice: „Ştiu cine eşti, Sfântul lui Dumnezeu"? Ah, câtă pervertire a minţii! E pus sub bice şi la chinuri şi ştie adevărul, şi totuşi nu vrea să mărturisească. „Ştiu cine eşti, Sfântul lui Dumnezeu." Să nu zici: „Sfântul lui Dumnezeu", ci: „Sfântul Dumnezeu"! îţi închipui că ştii, dar nu ştii. Căci fie ştii şi taci cu viclenie, fie ignori de-a binelea. într-adevăr, nu este „Sfântul lui Dumnezeu", ci Sfântul Dumnezeu! De ce spun toate astea? Ca să nu ne mulţumim cu mărturia demonilor. Căci demonul nu zice niciodată adevărul, de vreme ce e mincinos, la fel ca tatăl său. „Tatăl vostru", zice [Evanghelia], „este mincinos şi dintru început e mincinos, ca şi tatăl său."112 Tatăl [vostru], zice, este mincinos şi nu spune adevărul, ca şi tatăl său care e tatăl iudeilor. De bună seamă, diavolul e mincinos dintru început. Dar cine este tatăl diavolului? Doar vezi ce zice: „Tatăl vostru este mincinos şi dintru început e mincinos, ca şi tatăl său". Ceea ce vrea să spună e că diavolul e mincinos, că minte şi că e tatăl minciunii înseşi. nu se înţelege că diavolul ar avea un alt tată, ci că tatăl minciunii este diavolul. De aceea zice: „Este mincinos şi de la începutul lumii nu spune adevărul", adică „rosteşte minciuna şi e tatăl ei", al minciunii înseşi. Lucrul acesta, că noi nu trebuie să credem în mărturia demonilor, l-am spus în trecere.

Zice Domnul şi Mântuitorul: „Neamul acesta nu iese decât cu multe postiri şi rugăciuni"113. Eu însă văd că mulţi trândăvesc în beţii şi vomită vin, şi cu toate astea ceartă şi

111. Ieremia 1, 5.

112. Ioan 8, 44.

113. Matei 17, 21.

63

exorcizează demonii între ospeţe! [Ar fi să] credem că Hristos a minţit, de vreme ce a spus că „neamul acesta nu iese decât cu multe postiri şi rugăciuni". Zic toate astea ca să nu credem cu uşurinţă în mărturia demonilor. De altfel, Mântuitorul ce zice? „Şi l-a certat Iisus, zicând: «Taci şi ieşi din om!»"114 Adevărul nu are trebuinţă de mărturia minciunii. Eu n-am venit să fiu adeverit de mărturia ta, ci să te scot din creatura Mea. „Nu e frumoasă lauda în gura păcătosului."115 Nu am trebuinţă de mărturia aceluia pe care vreau să-l chinuiesc. „Taci!" Tăcerea ta fie lauda Mea. Nu glasul tău vreau să Mă laude, ci chinurile tale: pedeapsa ta Mi-e lauda. Nu pentru că Mă lauzi tu Mă bucur, ci fiindcă ieşi Mă bucur. „Taci şi ieşi din om!" E ca şi cum ar zice: „Ieşi din casa Mea! Ce cauţi tu în locaşul Meu? Voiesc să intru Eu". „Taci şi ieşi din om!" „Din om", adică din vieţuitorul raţional. „Ieşi din om": lasă-Mi locaşul care Mi s-a pregătit. Domnul îşi vrea casa Lui, aşa că „ieşi din om", din vieţuitorul raţional. „Ieşi din om!" în alt loc i-a zis şi legiunii să iasă din om şi să intre în porci116. Iată ce preţios e sufletul omului! Asta împotriva celor care socotesc că avem un singur suflet noi şi animalele şi că purtăm un singur duh. Se scoate dintr-un singur om şi se trimite în două mii de porci, pentru că se salvează ce este de preţ, iar ce-i lipsit de valoare se pierde. „Ieşi din om": nu vreau să-l posedezi pe om; îmi faci o nedreptate: atunci când Eu Mă sălăşluiesc în om, să te sălăşluieşti tu în el. Eu am asumat trupul omenesc; trupul acesta pe care îl posedezi tu este o parte a trupului Meu: „Pleacă din om!"

„Şi, scuturându-l duhul necurat."117 îşi arată prin semne durerea. „Şi, scuturându-l." Fiindcă nu putuse să vatăme sufletul, vatămă trupul. Pe lângă asta, se arată că demonul

114. Marcu 1, 25.

115. Înţelepciunea lui Isus Sirah 15,9.

116. Matei 8, 32.

117. Marcu 1, 26.

64

iese prin semne trupeşti şi deoarece nu se putea cunoaşte altfel că iese. „Şi, scuturându-l duhul necurat." De aceea a fugit duhul necurat, fiindcă Se afla Duhul Cel curat acolo. „Şi, strigând cu glas tare, a ieşit din el."118 A dat mărturie că iese prin strigătul glasului şi prin scuturarea trupului.

„Şi s-au mirat toţi, încât se întrebau între ei"119 şi aşa mai departe. Să citim Faptele Apostolilor şi să citim minunile pe care le-au făcut vechii profeţi. Moise face minuni, şi ce zic vrăjitorii Faraonului? „E degetul lui Dumnezeu."120 Moise e cel care săvârşeşte, iar ei mărturisesc puterea Altuia. După care fac Apostolii minuni: „în numele lui Iisus, ridică-te şi umblă!"121 şi: „Prin Duhul lui Iisus, ieşi!"122 Mereu este numit Iisus. Dar El ce spune? „Ieşi din om!" Nu îl numeşte pe un altul, ci El însuşi e Cel care sileşte [demonul] să iasă.

„Şi s-au mirat toţi, încât se întrebau între ei, zicând: «Ce este asta? Ce învăţătură nouă este aceasta?»"123 Nu e nimic nou în aceea că ieşise demonul, căci obişnuiau şi exorciştii evreilor să facă aşa ceva. Dar ce zice [versetul]? „Ce învăţătură nouă este aceasta?" De ce „nouă"? „Fiindcă porunceşte cu putere duhurilor necurate." Nu îl numeşte pe un altul, ci porunceşte El însuşi. Nu vorbeşte în numele altuia, ci cu puterea Lui.

„Şi s-a dus vestea despre El în tot ţinutul Galileei."124 Nu în Iudeea, nu în Ierusalim, fiindcă din pricină că învăţaţii iudeilor îl invidiau pe Iisus, nu îngăduiau să I se ducă vestea. Ştiau până şi Pilat şi ceilalţi că din invidie L-au predat fariseii pe Iisus125. Aşa încât vestea se duce în urechile acelea

118. Marcu 1, 26.

119. Marcu 1, 27.

120. Ieşirea 8, 19.

121. Faptele 3, 6.

122. Faptele 16, 18.

123. Marcu 1, 27.

124. Marcu 1, 27.

125. Cf. Matei 27, 18.

65

pe care nu le închide invidia. De ce zic toate astea? Fiindcă i s-a dus vestea în toată Galileea. A ajuns în toată Galileea şi nu a ajuns în niciun sătuc din Iudeea. De ce spun toate astea? Fiindcă e greu ca sufletul, odată ce-a fost posedat de invidie, să primească virtuţile. Aproape că este cu neputinţă să tămăduieşti sufletul pe care invidia l-a posedat. Până şi prima ucidere de om, până şi prima ucidere de tată a săvârşit-o invidia. Doi oameni se aflau pe lume: Abel şi Cain. Domnul a primit darurile lui Abel, nu le-a primit însă şi pe-ale lui Cain126. Iar acesta, care ar fi trebuit să imite virtutea, nu doar că n-a făcut-o, ci pe dată l-a ucis pe acela ale cărui daruri le primise Domnul. De invidia asta să fugim şi să urmăm cu toţii virtutea, cu ajutorul Domnului, a Cărui cinste fie în vecii vecilor! Amin.

3. „Şi, ieşind de îndată din sinagogă, au venit în casa lui Simon şi Andrei împreună cu Iacov şi Ioan."127 Carul Domnului fusese însăilat şi se purta acum pe deasupra Heruvimilor128. Şi intră în casa lui Petru. într-adevăr, sufletul său era vrednic să primească un aşa mare Oaspete.

„Au venit", zice, „în casa lui Simon şi Andrei. însă soacra lui Simon zăcea având fierbinţeală."129 De-ar da să vină şi în casa noastră, să intre ca să ne tămăduiască de fierbinţelile păcatelor noastre! Fiecare dintre noi suferă de fierbinţeală. Când mă înfurii, am fierbinţeală. Câte vicii, tot atâtea fierbinţeli. Ci noi să ne rugăm Apostolilor ca să implore pe Iisus, iar El să Se apropie de noi şi să ne atingă mâna; căci pe dată ne va fugi fierbinţeala dacă ne va atinge mâna. Medic de seamă este El, ba chiar adevăratul Medic împărătesc! Şi Moise este medic şi Isaia, sunt toţi sfinţii medici, dar El e Medicul împărătesc! Ştie să atingă venele cu

126. Cf. Facerea 4.

127. Marcu 1, 29.

128. Cf. Iezechiel 1.

129. Marcu 1, 29-30.

66

grijă şi să pătrundă tainele bolilor. Nu atinge fruntea sau urechea, nu atinge nici vreo altă parte a trupului, ci atinge mâna. Căci de aceea avea această fierbinţeală, fiindcă n-avea fapte bune. Fierbinţeala nu poate să fugă decât dacă sunt tămăduite faptele. Când mâna noastră are fapte rele, zăcem în pat, nu putem să ne ridicăm, nu putem umbla, într-adevăr, cu toţii suntem în puterea unei boli. „Şi, apropiindu-Se"130 de cea care bolea [...]. Ea nu putea să se ridice singură, fiindcă zăcea în pat, şi de aceea nu era în stare să îl întâmpine când a venit. Dar Medicul acesta milostiv Se duce către pat El însuşi; El, Cel care purtase pe umerii Lui oiţa cea bolnavă131, vine El însuşi către pat. „Şi, apropiindu-Se." Din proprie voinţă S-a apropiat, spre a tămădui din proprie voinţă.

Iată ce zice El: „Trebuia să Mă întâmpini atunci când am venit; trebuia să vii la poartă şi să Mă primeşti, pentru ca sănătatea să nu-ţi vină doar din mila Mea, ci şi din voia ta. însă, de vreme ce eşti apăsată de mărimea fierbinţelii şi nu eşti în stare să te ridici, atunci vin Eu însumi". „Şi, apropiindu-Se, a ridicat-o."132 Pentru că nu era în stare să se scoale, este ea cea ridicată de Domnul. „Şi a ridicat-o, luând-o de mână."133 A prins-o, într-adevăr, de mână. Şi lui Petru, pe când era în primejdie şi se afunda în mare, îi este atinsă mâna şi e ridicat134. „Şi a ridicat-o, luând-o de mână." A prins-o cu mâna Lui de mână. O, fericită prietenie! O, frumos sărut! „A ridicat-o, luând-o de mână", i-a tămăduit mâna cu mâna Lui. A luat-o de mână ca un medic, i-a cercetat venele, i-a văzut mărimea fierbinţelii El, Medicul şi Leacul totodată! O atinge Iisus şi fierbinţeala fuge. Fie să ne atingă şi pe noi de

130. Marcu 1, 31.

131. Cf.Luca 15,5.

132. Marcu 1,31.

133. Marcu 1, 31.

134. Cf. Matei 14, 31.

67

mână, ca să fie curăţite lucrările noastre! Să intre în casa noastră; să ne ridicăm şi noi într-un sfârşit din pat, să nu zăcem! Stă Iisus înaintea patului, şi noi să zăcem? Să ne ridicăm şi să stăm în picioare; e ruşinos pentru noi să zăcem înaintea lui Iisus! Cineva ar putea spune: „Unde-i Iisus?" Aici este, cu noi de faţă! „în mijlocul vostru", zice, „stă Acela pe Care voi nu-L cunoaşteţi."135 „împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru."136 Să credem, iar atunci îl vedem pe Iisus de faţă. De nu suntem în stare să-I atingem mâna, să cădem la picioarele Lui. De nu suntem în stare să-I ajungem până la cap, măcar să îi spălăm picioarele cu lacrimi. Balsamul Mântuitorului este pocăinţa noastră. Iată ce mare e milostivirea Lui! Miasme rele sunt păcatele noastre, putreziciune; şi totuşi, dacă ne vom pocăi, dacă vom plânge pentru păcate, se vor preface păcatele noastre cele putrede în balsam al Domnului. Să ne rugăm, aşadar, Domnului ca să ne ia de mână.

„Şi pe dată", zice, „a lăsat-o fierbinţeala."137 îndată ce a fost luată de mână, fierbinţeala îi fuge. Doar vedeţi ce urmează: „Şi de îndată a lăsat-o fierbinţeala". Să ai nădejde, păcătosule, dacă ai fost totuşi ridicat din pat! Căci şi pe sfântul David, care căzuse, care stătea în pat cu Batşeba, soţia lui Urie Heteul138, şi suferea de fierbinţeala adulterului, l-a tămăduit Domnul după ce el I-a zis: „Miluieşte-mă, Doamne, după mare mila Ta"139 şi: „Faţă de Tine numai am păcătuit şi răul înaintea Ta am săvârşit"140; „Liberează-mă de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul meu!"141 într-adevăr, vărsase sângele lui Urie, fiindcă ceruse să-i fie vărsat. „Liberează-mă", zice,

135. Ioan 1, 26.

136. Luca 17,21.

137. Marcu 1,31.

138. Cf. 2 Regi 11.

139. Psalmul 50, 1.

140. Psalmul 50, 5.

141. Psalmul 50, 15.

68

„de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul meu" şi „înnoieşte duhul dreptăţii în măruntaiele mele"142. Vezi ce spune: „înnoieşte". Căci, în momentul în care am săvârşit adulterul, în care am făptuit uciderea de om, în mine Sfântul Duh a îmbătrânit! Şi atunci ce zice? „Spăla-mă-vei şi mă voi albi mai mult ca neaua."143 Aşadar, fiindcă Tu prin lacrimile mele m-ai spălat, lacrimile şi pocăinţa mi-au ţinut loc de botez. Vedeţi deci ce se întâmplă cu cel care se pocăieşte. S-a pocăit şi a plâns de aceea a fost curăţit. Şi ce urmează îndată după aceea? „îi voi învăţa pe nedrepţi calea Ta şi cei fără evlavie se vor întoarce către Tine."144 Din pocăit a fost făcut învăţător. De ce am zis toate astea? Pentru că este scris în versetul de aici: „Şi pe dată a lăsat-o fierbinţeala şi le slujea". Lui nu i-a fost de ajuns că a lăsat-o fierbinţeala, ci e înălţată întru slujirea lui Hristos. „Şi le slujea."145 Slujea cu picioarele, cu mâna, alerga încoace şi încolo, îl slăvea pe Cel care-o tămăduise. Şi noi să-L slujim pe Iisus. El primeşte slujirea noastră cu bucurie, chiar dacă avem mâinile întinate; iar pentru că a tămăduit El însuşi, El socoteşte că e vrednic să privească ce a tămăduit. A Lui fie slava în vecii vecilor! Amin.

142. Psalmul 50, 11.

143. Psalmul 50, 8.

144. Psalmul 50, 14.

145. Marcu 1,31.

OMILIA A III-A La Marcu 5. 30-43

„Cine M-a atins?"146 întreabă uitându-Se în jur ca s-o vadă pe cea care săvârşise acest lucru. nu ştia oare Domnul cine îl atinsese? Atunci în ce fel o căuta? Ca Unul Care o cunoştea, ca s-o arate.

„Femeia însă, temându-se şi tremurând, cunoscând ce s-a întâmplat"147 şi aşa mai departe. Dacă n-ar fi întrebat şi n-ar fi zis: „Cine M-a atins?", nimeni n-ar fi ştiut că s-a petrecut o minune. Căci s-ar fi putut spune: „n-a săvârşit o minune, ci Se laudă, vorbeşte ca să Se fălească". De asta întreabă El: pentru ca femeia respectivă să mărturisească şi ca să fie slăvit Dumnezeu.

„Şi a căzut înaintea Lui şi i-a zis tot adevărul."148 Priviţi care sunt paşii, care e mersul întâmplărilor! Cât timp avea scurgere de sânge, ea nu putea să vină înaintea Lui, însă după ce a fost tămăduită vine. „Şi a căzut înaintea Lui." Dar încă nu îndrăznea să îi privească chipul: îndată ce a fost tămăduită, i-a fost de-ajuns să-i cadă la picioare. „Şi I-a zis tot adevărul." Hristos e Adevărul. Şi, fiindcă Adevărul o tămăduise, ea a mărturisit Adevărul.

„El însă i-a zis: «Fiică, credinţa ta te-a mântuit»."149 E vrednică să se numească „fiică", de vreme ce crezuse atât

146. Marcu 5,30. Omilia începe ex abrupto fie din nevoia de a genera o impresie vie asupra episodului evanghelic şi a ţine atent auditoriul, fie din cauza timpului scurt avut la dispoziţie, dat fiind că, totodată, se comentau şi Psalmii; în fine, e posibil şi ca începutul să se fi pierdut pur şi simplu.

147. Marcu 5, 33.

148. Marcu 5, 33.

149. Marcu 5, 34.

70

de mult. Mulţimea care se îmbulzeşte nu poate să fie numită „fiică", dar ea, fiindcă îi cade înainte la picioare şi mărturiseşte, merită primirea acestui nume. „Credinţa ta te-a mântuit." Vedeţi smerenia: o tămăduieşte, dar pune în seama ei tămăduirea! „Credinţa ta te-a mântuit." Credinţa ta te-a tămăduit, „mergi în pace"150. înainte de a crede în Solomon, care înseamnă „făcător de pace", n-aveai pace; dar acum „mergi în pace. Eu am biruit lumea"151. Ai pace, adică fii împăcată, căci s-a tămăduit poporul neamurilor152.

„Sosesc unii de la mai-marele sinagogii, zicând: «Fiica ta e moartă. La ce îl mai necăjeşti pe învăţător?»"153 A înviat Biserica şi sinagoga a murit154. Chiar dacă a murit copila, Domnul îi zice mai-marelui sinagogii: “Nu te teme, crede numai"155. Să-i zicem şi noi astăzi sinagogii, să le zicem iudeilor: „Moartă este fiica mai-marelui sinagogii, dar credeţi şi va învia!"

„Şi nu a îngăduit să îl urmeze cineva, afară de Petru şi Iacov şi Ioan, fratele lui Iacov."156 Cineva ar putea să întrebe: „De ce mereu sunt luaţi aceştia, iar ceilalţi sunt lăsaţi?" Că şi pe munte, atunci când S-a schimbat la faţă, au fost luaţi tot aceştia trei. Trei sunt aleşi: Petru, Iacov şi Ioan. Mai întâi că şi în numărul acesta se află taina Treimii, fiindcă

150. Marcu 5, 34.

151. Ioan 16, 33.

152. Acelaşi înţeles în Fericitul Ieronim, Comentariul la Matei, 1, 9, 20, SC 242, pp. 176-178: „Ia aminte că femeia aceasta, adică poporul neamurilor, a început să fie bolnavă pe când credea poporul iudeilor. Căci viciul nu iese la iveală decât prin comparaţie cu virtutea. Femeia cu scurgere însă nu se apropie de Domnul în casă, nici în cetate, căci după Lege ea era alungată din cetăţi, ci se apropie pe drum în timp ce Domnul mergea, astfel că, îndreptându-Se spre una, El o vindecă pe alta".

153. Marcu 5, 35.

154. Cf. Fericitul Ieronim, Comentariul la Matei, I, 9, 23-25, SC 242, p. 178.

155. Marcu 5, 36.

156. Marcu 5, 37.

71

prin el însuşi e un număr sfânt. Căci, potrivit adevărului ebraic, şi Iacov a aşezat în jgheaburi trei nuiele157. Iar în altă parte s-a scris că „funia întreită nu se va rupe"158. Aşadar, este ales Petru, adică cel pe care a fost întemeiată Biserica, Iacov, primul între Apostoli care a purtat coroana de martir, şi Ioan, cel care e începutul fecioriei.

„Şi a venit în casa mai-marelui sinagogii şi a văzut tulburarea şi pe cei care plângeau şi se tânguiau."159 Până astăzi este tulburare în sinagogă. Deşi par a cânta Psalmii lui David, totuşi cântarea lor e bocet.

„Şi, intrând, le zice: «De ce vă tulburaţi şi plângeţi? Copila nu a murit, ci doarme»."160 Copila care a murit pentru voi este vie pentru Mine; pentru voi este moartă, pentru Mine doarme. Iar fiindcă doarme, poate fi trezită.

„Iar ei îl luau în râs."161 într-adevăr, nu credeau că fiica mai-marelui sinagogii poate să fie trezită de Iisus.

„Dar El, după ce i-a alungat pe toţi, a luat pe tatăl şi pe mama copilei."162 Să le zicem sfinţilor care săvârşesc minuni, cărora le-a îngăduit Domnul unele puteri: iată, Hristos, având de gând să o învieze pe fiica mai-marelui sinagogii, i-a scos pe toţi afară, ca să nu pară că săvârşeşte lucrul acesta pentru a Se făli. „Dar El, alungându-i pe toţi, a luat pe tatăl şi pe mama copilei." Şi poate i-ar fi scos afară şi pe aceştia dacă n-ar fi ţinut cont de dragostea părinţilor, ca să le îngăduie să vadă pe copilă înviată.

„Şi intră acolo unde zăcea copila şi, ţinând mâna copilei"163 şi aşa mai departe. Mai întâi i-a atins mâna, i-a tămăduit

157. Cf. Facerea 30, 38.

158. Ecclesiastul 4, 12.

159. Marcu 5, 38.

160. Marcu 5, 39.

161. Marcu 5, 40.

162. Marcu 5, 40.

163. Marcu 5, 40-41.

72

faptele, şi în felul acesta a ridicat-o. în clipa aceea s-a împlinit cu adevărat spusa: „Când va intra plinătatea neamurilor, atunci întregul Israel se va mântui"164. După aceasta, El îi spune: Talitha kumi, care se tălmăceşte: „Copilă, Mi te ridică!" Dacă ar fi zis Talitha kum, s-ar tălmăci: „Copilă, ridică-te!"; acum însă, fiindcă a zis: Talitha kumi, în siriacă şi în ebraică înseamnă: „Copilă, Mi te ridică!" Kumi, adică „ridică-te pentru Mine". Vedeţi, aşadar, taina chiar şi în ebraică şi în siriacă! E ca şi cum ar spune: „Copilă care trebuia să fii mamă, din pricina necredinţei tale ai fost făcută copilă!" Mai putem spune şi în alt fel: „Te vei numi copilă fiindcă vei renaşte. Copilă, Mi te ridică, nu prin al tău merit, ci prin harul Meu! Mi te ridică, aşadar, căci nu te tămăduieşti prin puterile tale".

„Şi îndată s-a ridicat copila şi umbla."165 Fie să ne atingă şi pe noi Iisus şi îndată vom umbla! Chiar dacă suntem slăbănogi, chiar dacă avem fapte rele şi nu putem umbla, chiar de zăcem în patul păcatelor şi al trupului nostru, dacă Iisus ne va atinge, îndată vom fi tămăduiţi! Soacra lui Petru era chinuită de fierbinţeli; dar Iisus i-a atins mâna şi s-a ridicat şi de îndată a început să îi slujească. Vedeţi ce deosebire este! Una este atinsă, se ridică şi-I slujeşte, iar pentru cealaltă e de ajuns numai să se ridice.

„Şi au încremenit de multă uimire şi le-a poruncit cu stăruinţă să tacă şi să nu spună nimănui."166 Vedeţi din ce pricină alungase mulţimea când urma să săvârşească minuni? Le-a poruncit, şi nu doar că le-a poruncit, ci le-a poruncit stăruitor să nu ştie nimeni. Le-a poruncit şi celor trei Apostoli, le-a poruncit şi părinţilor, pentru ca nimeni să nu ştie! Tuturor le-a poruncit Domnul, dar nu poate copila care a înviat să tacă!

164. Romani 11, 25-26.

165. Marcu 5, 42.

166. Marcu 5, 42-43.

73

„Şi a spus să-i dea să mănânce"167, ca să nu fie socotită învierea o nălucire. De aceea şi El a mâncat după învierea [Sa] din peşte şi din fagure168. „Şi a spus să-i dea să mănânce." Fierbinte rogu-te, Doamne, să ne atingi mâna şi nouă, celor care zăcem, şi să ne ridici din patul păcatelor noastre şi să ne faci să umblăm! Când vom umbla, poruncă dă să ni se dea să mâncăm; dacă zăcem nu vom putea mânca; nici dacă vom rămâne aşezaţi nu vom fi în stare să primim trupul lui Hristos. A Cărui slavă una este împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

167. Marcu 5, 43.

168. Cf. Luca 24, 42.

OMILIA A IV-A La Marcu 8, 1 -9

„în zilele acelea, pe când era mulţime multă împreună cu Iisus şi nu avea ce să mănânce, chemându-i pe ucenici, le-a zis: «Milă îmi este de mulţime, fiindcă iată a îndurat trei zile şi nu au ce să mănânce »."169 în partea de dinainte am citit că Domnul a hrănit cu cinci pâini cinci mii de oameni, iar din resturi s-au ridicat douăsprezece coşuri de firimituri. Am lămurit atunci tot ce ni s-a înfăţişat în parabola respectivă. însă istoria aceasta care a fost citită acum este şi aceeaşi, dar şi alta, căci în parte e asemănătoare, în parte neasemănătoare170.

În istoria [de dinainte] am citit că cei hrăniţi au fost hrăniţi în pustie, pe când în cea de acum citim că cei hrăniţi au fost hrăniţi pe munte. Vreau să spun în primul rând ce este neasemănător. Căci noi trebuie să cunoaştem venele înseşi şi carnea Scripturilor, pentru ca, odată ce am înţeles Scriptura însăşi, să-i putem vedea pe urmă înţelesul.

Am citit acolo că au fost hrăniţi cinci mii, aici citim că au fost patru mii. Acolo am citit că au fost cinci pâini, aici că au fost şapte. Acolo, potrivit Evangheliei lui Ioan171 au fost cinci pâini de orz, aici sunt şapte pâini de grâu. Vedeţi deosebirea:

169. Marcu 8, 1-2.

170. Textul face referire la o omilie anterioară care nu s-a păstrat şi în care fusese comentat Marcu 6,32-46. E de presupus că ea relua exegeza din Fericitul Ieronim, Comentariul la Matei, II, 14, 15-21 (SC 242) prima săturare a mulţimilor, în timp ce prezenta omilie reia cu unele variaţii Comentariul la Matei, II, 15, 32-34 a doua săturare.

171. Ioan 6, 9.

75

vedeţi că e acelaşi, şi nu e acelaşi lucru! Aşadar, să nu citim cu neatenţie Scripturile!

Doar acest lucru e neasemănător? Nu mai e nimic altceva? Să vedem ce spune Scriptura. Acolo citim că poporul care e hrănit a fost împreună cu Iisus numai o zi şi că sunt hrăniţi nu la amiază, ci seara, la apusul soarelui. în schimb, aceştia [de acum], adică cei patru mii hrăniţi cu şapte pâini de grâu ce spune despre ei însuşi Iisus, nu Apostolii, cum era în cazul celor dinainte? Într-adevăr, acolo Apostolii sunt cei care spun: „Iată, te aşteaptă de o zi întreagă"172, pe când aici vorbeşte însuşi Mântuitorul: „Iată, deja de trei zile îndură lângă Mine"173. Vedeţi ce diferenţă este între o zi şi trei. Acolo Domnul e Cel rugat de Apostoli să dea hrană, aici îi îndeamnă El pe ei să hrănească. Aici ce spune? „Dacă îi voi lăsa să plece nemâncaţi la casa lor, se vor istovi." Erau vrednici de grija Domnului, căci vreme de trei zile îl aşteptaseră.

Să vedem apoi şi alte [neasemănări]. Cinci mii de oameni mănâncă cinci pâini şi din resturile a cinci pâini se umplu douăsprezece coşuri. Pe când aici patru mii de oameni număr, ce-i drept, mai mic: căci acolo sunt cinci mii, aici patru, aşadar, patru mii de oameni mănâncă şapte pâini. Carevasăzică un număr mai mic mănâncă mai mult: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi"174. Vedeţi ce zice: patru mii de oameni mănâncă şapte pâini. Din cinci pâini se umplu douăsprezece coşuri, din şapte pâini şapte panere. De la număr mai mic rămâne mai puţin, de la numărul mai mare mai mult. Căci aceştia patru mii sunt mai mici, ce-i drept, la număr, dar mai mari în credinţă. Cel care e mai mare în credinţă mănâncă mai mult şi, fiindcă mănâncă mai mult, îi rămâne mai puţin. De-am putea să

172. Marcu 6, 35.

173. Marcu 8, 2.

174. Matei 22, 14.

76

mâncăm şi noi din Scripturi mai multe pâini de grâu, ca să ne rămână mai puţin de ştiut175!

Multe ar fi de zis. Dar, fiindcă au fost lămurite la parabola de dinainte, am vrut numai să arătăm deosebirea dintre parabole, căci înţelesul celei precedente a fost arătat. Să mergem însă pe urmele sfântului preot şi, fiindcă el a lămurit mai pe larg începutul psalmului, noi să parcurgem restul176. Cu voia Domnului, Care trăieşte şi împărăţeşte în vecii vecilor. Amin

175. Comentariul la Matei se mărgineşte şi el la sesizarea asemănărilor şi diferenţelor, dând doar înţelesul alegoric al primei săturări a mulţimilor. Aici cele 5 pâini de orz trimit la cele 5 cărţi ale Legii, iar cei 2 peşti Ia tablele Legii (sau cele 2 Testamente). Episodul se petrece la căderea serii, adică „înainte de pătimirea Mântuitorului şi de strălucirea luminoasei Evanghelii", aşadar sensul lui e de a arăta cum Se face cunoscut Hristos omenirii înainte de pătimire şi înviere. în cazul celei de-a doua hrăniri sunt date mai puţine indicii, însă se pare că e vorba acum despre Hristos făcându-Se cunoscut lumii după înviere. Sursa de inspiraţie pentru Fericitul Ieronim e aici Origen, Comentariul la Matei (Origenes Werke X1, Commentarius in Matthaeum, în: Die Qriechischen Christlichen Schriftsteller (în continuare OCS) 38, Leipzig, 1933, pp. 34- 39; 67-69); din păcate şi la Origen s-a păstrat doar comparaţia celor două episoade, mai puţin tălmăcirea alegorică a celei de-a doua hrăniri.

176. Din text reiese că la sfârşitul Liturghiei fusese mai întâi tălmăcit începutul unui psalm de către un alt preot. Imediat după aceea Fericitul Ieronim a ţinut prezenta Omilie la Marcu, iar apoi a continuat cu o omilie proprie la acelaşi psalm, însă nu se poate stabili precis dacă această omilie e sau nu dintre cele păstrate.

OMILIA A V-A La Marcu 8, 22-26

Fiindcă sfântul părinte ne-a vorbit deja despre înţelesurile dumnezeieşti din psalm, am lăsat deoparte Evanghelia, aşa încât timpul în care ar fi urmat să vorbim despre psalm îl vom folosi pentru Evanghelie177.

„Şi vin la Betsaida şi îi aduc un orb şi îl roagă să-l atingă."178 Cei care vin la Betsaida sunt Apostolii, cărora le zisese: „Tot nu pricepeţi?"179 Căci asta cuprindea istorisirea trecută180. Sosesc, aşadar, la Betsaida, satul lui Andrei şi al lui Petru, al lui Iacov şi Ioan. Betsaida se tălmăceşte „casa vânătorilor": într-adevăr, din casa aceasta au fost trimişi vânători şi pescari în toată lumea. Luaţi aminte ce spune [aici]. Istoria e limpede, litera e clară; să căutăm înţelesul duhovnicesc. Ce mare lucru dacă a venit la Betsaida, dacă se afla un orb în locul acela şi dacă a plecat de acolo? Fireşte, este mare lucru ceea ce a săvârşit, dar ar fi încetat să fie mare dacă n-ar fi săvârşit în fiecare zi ce-a săvârşit atunci.

„Şi vin la Betsaida." Apostolii vin în casa lor, acolo unde se născuseră. „Şi îi aduc un orb." Urmăriţi atent, reţineţi ce spune! Cel orb se află în casa Apostolilor: este orbire unde s-au născut Apostolii. Pricepeţi ce zic? Poporul iudeilor este orbul acesta care se afla în casa Apostolilor!

177. Încă un indiciu privitor la ordinea omiliilor. Vezi nota anterioară.

178. Marcu 8, 22.

179. Marcu 8,21.

180. Aşadar, a existat cel puţin o omilie anterioară la Marcu 8, 10-21, care s-a pierdut.

78

„Şi îi aduc un orb." La fel este şi orbul care şedea în Ierihon la marginea drumului181; şedea nu în drum, ci lângă drum, nu în Legea cea adevărată, ci în Legea literei.

„Şi îl roagă să-l atingă." Acela care se afla în Ierihon, când a auzit că trece Iisus, a început să strige şi să zică: „Miluieşte-mă, Fiul lui David!"182, iar ei, trecând pe lângă el, îl certau183. însă Iisus nu l-a certat, căci nu a venit decât la oile pierdute ale casei lui Israel184. A poruncit să-I fie adus.

Acela, auzind că l-a chemat Iisus, „a sărit în picioare, şi-a lepădat hainele şi a alergat aşa"185. Nu a putut alerga cu hainele lui. Din ce cauză şi-a lăsat hainele şi a alergat aşa la Iisus? nu s-a putut duce cu hainele cele vechi, aleargă gol către Domnul. Era orb, avea hainele murdare, sfâşiate şi rupte. A alergat, prin urmare, aşa orb şi a fost tămăduit. Deci astfel era orbul acela de pe marginea drumului din Ierihon care a fost tămăduit; însă cel de acum este tămăduit în Betsaida.

„Şi-L roagă să-l atingă." Ucenicii sunt cei care îl roagă pe Domnul Mântuitor să îl atingă; căci, neştiind drumul din pricina orbirii, acesta nu putea să meargă să-L atingă pe Hristos. Ei îl roagă, spunându-I: „Atinge-l şi va fi vindecat". „Şi a apucat mâna orbului şi l-a dus afară din sat."186 îl apucă de mână. Fiindcă mâna aceluia era plină de sânge, i-a apucat mâna şi a curăţit-o. Cel care e El însuşi Calea187 şi Călăuza i-a apucat mâna lui de orb şi l-a dus afară din sat.

Socotiţi că forţăm înţelesul Sfintei Scripturi? Ar putea spune în sinea lui careva: „Omul acesta mereu urmăreşte alegorii, forţând Sfânta Scriptură". Din ce pricină să-mi

181. Cf Marcu 10, 46.

182. Marcu 10, 47.

183. Cf Marcu 10, 48.

184. Cf Matei 15, 24.

185. Marcu 10, 50.

186. Marcu 8, 23.

187. Cf Ioan 14, 6.

79

răspundă cel care gândeşte asta din ce pricină Se duce El la Betsaida ca să I se aducă un orb? Căci nu îl vindecă în sat, ci în afara satului; într-adevăr, el nu poate să fie vindecat şi să vadă în Lege, ci în Evanghelie. Şi astăzi, dacă Iisus intră în Betsaida, adică în sinagoga iudeilor Iisus însemnând Cuvântul lui Dumnezeu, Care intră în sinagoga iudeilor, adică în adunările iudeilor, şi astăzi, cât timp orbul acela se află în sinagogă şi în literă, nu poate fi tămăduit decât dacă este adus afară.

„L-a dus afară din sat şi, scuipând în ochii lui, punându-Şi mâinile asupra [lui]."188 Saliva lui Hristos este leacul. „Şi, scuipând în ochii lui, punându-Şi mâinile asupra [lui], l-a întrebat dacă vede ceva."189 Cunoaşterea este întotdeauna ceva treptat, Nimeni nu poate să dobândească înţelepciunea desăvârşită într-un singur ceas. Numai după o vreme îndelungată şi după multă ucenicie poate cineva să ajungă la cunoaşterea cea desăvârşită. Se îndepărtează mai întâi murdăriile, se îndepărtează orbirea, şi astfel soseşte lumina. Saliva Domnului este învăţătura cea desăvârşită; iese din gura Domnului ca să dea învăţătură în chip desăvârşit. Saliva Domnului, care provine, ca să zic aşa, din firea Domnului, este cunoaşterea. într-adevăr, după cum este leac cuvântul care îi iese din gură, aşa şi saliva pare să-I iasă din gură, adică din însăşi firea lui Dumnezeu. înţelesul a ceea ce se zice aici e următorul: El a şters rătăcirea ochilor lui printr-o învăţătură mai tainică190. „Şi, scuipând în ochii lui, punându-Şi mâinile asupra [lui]." Saliva vindecă ochii, mâinile se aşază deasupra capului; saliva izgoneşte orbirea, mâinile aduc binecuvântarea.

188. Marcu 8, 23.

189. Marcu 8, 23.

190. Secretior doctrina - „învăţătură mai tainică, mai lăuntrică". Cuvântul secretior trimite şi la „taină", dar şi la „secreţie", la „saliva vindecătoare".

80

„Şi l-a întrebat dacă vede ceva." Ştia [Iisus] şi ce vede, şi ce nu vede; totuşi l-a întrebat dacă vede ceva. Atunci când îl întreabă dacă vede ceva, El ştie că încă nu vede desăvârşit.

„Şi, ridicând ochii, zice."191 Frumos s-a exprimat [evanghelistul] spunând: dva3Ai[ia;, adică „ridicând ochii": cel care privea în jos când era orb a ridicat privirea şi a fost tămăduit.

„Ridicând ochii, zice: «îi văd pe oameni ca pe nişte pomi umblând»." Nu e nici orb, dar nici nu are ochi. „îi văd pe oameni ca pe nişte pomi umblând." Văd deocamdată o umbră, încă nu [văd] adevărul. Spusele: „îi văd pe oameni ca pe nişte pomi umblând" înseamnă: văd ceva în Lege, dar încă nu zăresc lumina limpede a Evangheliei. Şi azi iudeii îi văd pe oameni ca pe nişte pomi umblând: îl văd pe Moise fără să-l vadă, îl citesc pe Isaia fără să-l înţeleagă. îi văd pe oameni. Căci om este Isaia. Oameni sunt Ieremia şi toţi profeţii, deosebindu-se de vite. „Omul, deşi aflat în cinste, nu a priceput: s-a asemănat vitelor fără de minte şi a ajuns asemenea lor."192 Aşadar, ei nu văd profeţii ca pe nişte oameni, ci ca pe nişte pomi, adică lipsiţi de raţiune, lipsiţi de înţeles.

„Apoi Şi-a pus mâinile din nou peste ochii lui."193 Tu, cel care spui că e forţat şi că versetul acesta are numai înţelesul pe care îl exprimă litera, de ce crezi că forţez Scriptura? Nu există oare nimic lăuntric? Ţine mâinile peste ochii lui şi îl întreabă dacă vede ceva. „Şi Şi-a pus din nou mâinile peste ochii lui şi a început să vadă."194 Vedeţi ce se zice. „Şi-a pus mâinile peste ochii lui şi a început să vadă." Dacă ar fi vorba de-o putere omenească, chiar şi dacă ar putea să vadă n-ar vedea, de vreme ce i-au fost puse mâinile peste ochi.

191. Marcu 8, 24.

192. Psalmul 48, 13.

193. Marcu 8, 25.

194. Marcu 8, 25.

81

Dar mâna Domnului este mai luminoasă decât toţi ochii. „Şi Şi-a pus mâinile peste ochii lui şi a început să vadă. Şi a fost îndreptat, încât vedea limpede toate."195 Vedea, zic eu, toate lucrurile pe care le vedem noi: vedea toate tainele Treimii, vedea toate sfintele taine care se află în Evanghelie. „încât vedea limpede." Dacă nu ar exista unii care să vadă şi totuşi să nu vadă limpede, nu ar fi spus niciodată: „încât vedea limpede". Acum însă şi noi vedem [cele despre care] se zice că le „vedea limpede", căci credem în Hristos, Cel care e Lumina cea adevărată. Dar e o mare diferenţă între vedere şi vedere. într-adevăr, Iisus este fie mare, fie mic, pe măsura credinţei fiecărui credincios. Dacă sunt păcătos şi săvârşesc pocăinţa, îi ating picioarele196; dacă sunt sfânt, îi spăl capul197.

„Şi l-a trimis în casa lui, zicând: «Mergi în casa ta şi să nu intri în sat şi să nu spui nimănui»."198 Luaţi aminte: orbul acesta se afla în Betsaida şi este scos afară [din cetate]; acolo e tămăduit, nu în Betsaida, ci în afara Betsaidei. Şi, pentru că a fost tămăduit, i se zice: „întoarce-te în casa ta, dar să nu mergi în sat". E luat din Betsaida. Acolo se afla şi acolo e găsit. Dar cum se face că nu era în Betsaida casa lui? Vedeţi ce se zice. Dacă tălmăcim potrivit literei, înţelesul nu stă deloc în picioare. într-adevăr, dacă orbul acesta e găsit în Betsaida, dacă e scos din Betsaida, e tămăduit acolo şi i se spune: „întoarce-te în casa ta" înseamnă că i se zice: „întoarce-te în Betsaida"199. Dar, dacă se întoarce în Betsaida,

195. Marcu 8, 25.

196. Cf. Luca 7, 38.

197. Cf. Marcu 14, 3.

198. Marcu 8, 26.

199. După cum observă Jean-Louis Qourdain, în Jérôme, Homélies sur Marc, SC 494, Paris, 2005, nota 1, pp. 146-147, sensul literal stă totuşi foarte bine în picioare, orbul putând fi de loc din altă parte. Fericitul Ieronim anulează aici sensul literal, voind de fapt să scoată în relief că pasajul are mai mult decât acest sens.

82

cum se face că i se spune: „Să nu intri în sat"? Vedeţi, prin urmare, că înţelesul e duhovnicesc. El este scos din casa iudeilor, din satul iudeilor, din Legea iudeilor, din litera iudeilor, din tradiţiile iudeilor. Pentru că nu putuse fi tămăduit în Lege, este tămăduit prin harul Evangheliei şi i se spune: „întoarce-te în casa ta" nu în casa aceasta din care crezi că a ieşit, ci în casa în care s-a aflat şi Avraam, dacă-i adevărat că Avraam este tatăl credincioşilor. „Avraam a văzut ziua Mea şi s-a bucurat."200 „întoarce-te în casa ta", adică în Biserică: „Până vin eu", zice, „să ştii cum trebuie să chiverniseşti Biserica, care e casa lui Dumnezeu"201. Vedeţi, aşadar, că Biserica este casa Domnului. Aşadar, i se zice [orbului]: „Mergi în casa ta", adică în casa credinţei, în Biserică; să nu te întorci în satul iudeilor! Fie ca în Biserica aceasta să rămânem veşnic, cu voia Domnului, Care e viu şi împărăţeşte în vecii vecilor! Amin.

200. Ioan 8, 56.

201. 1 Timotei 3, 15.

OMILIA A VI-A La Marcu 9, 1-8

„Amin vă zic vouă că sunt unii dintre cei care stau ridicaţi aici care nu vor gusta moartea."202 „Amin vă zic vouă." Hristos jură; pe Hristos trebuie să-L credem atunci când jură. Căci, dacă în Vechiul Testament avem: „«Viu sunt», zice Domnul"203, în noul Testament îi corespunde: „Amin, amin vă zic vouă". „Amin, amin" înseamnă: „Adevărat, adevărat". Adevărul rosteşte adevărul spre a birui minciuna. „Amin vă zic vouă că sunt unii dintre cei care stau ridicaţi aici." Vă zic vouă, ucenicilor, însă iudeilor nu le vorbesc, căci au urechile astupate şi cuvântul Meu nu poate să pătrundă la ele.

„Că sunt unii dintre cei care stau ridicaţi aici care nu vor gusta moartea până când nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu."204 Frumos se zice despre cei ce stau ridicaţi că „nu vor gusta moartea". într-adevăr, cine stă ridicat nu gustă moartea. Căci şi Moise spune în Deuteronom: „Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi am stat ridicat pe munte cu Domnul"205. Singur a stat ridicat vreme de patruzeci de zile şi s-a învrednicit de aceea să primească Legea. Celor care stau ridicaţi li se dă, celor întinşi nu li se dă. Cercetăm fiecare cuvânt în parte ca să ajungem la tainele acestui

202. Marcu 9, 1. Fericitul Ieronim insistă aici pe un semantism al verbului adsto, -are („a sta alături", „a se afla de faţă"), care implică ideea de rămânere pe loc în picioare, în poziţie ridicată. Pentru a putea reda opţiunea lui exegetică am tradus pe de adstantibus prin „cei care stau ridicaţi" în loc de „cei care stau".

203. numerii 14, 28; Isaia 49, 18; Ieremia 22, 24.

204. Marcu 9, 1.

205. Deuteronomul 10, 10.

84

[verset]. Căci, dacă sunt cămările frumoase, cum va fi casa însăşi?206

„Care nu vor gusta moartea." Sunt mai multe feluri ale morţii: unii gustă moartea, alţii o văd, alţii o mănâncă, alţii se satură cu ea, iar alţii se îngraşă207. însă Apostolii, fiindcă stăteau ridicaţi şi erau prin aceasta Apostoli, nici măcar nu au gustat moartea. Lucrul acesta l-am zis doar potrivit tropologiei, potrivit înţelesului în care [s-a zis]: „Cine e omul care să trăiască şi să nu vadă moartea?"208 Prin aceea că se spune „cine?", se spune că fie este imposibil, fie greu. „Care nu vor gusta moartea." Există, de bună seamă, unii „care nu vor gusta moartea"; dar cine sunt cei care nu vor vedea moartea e greu de aflat. însă aici trebuie să înţelegem că e vorba despre moartea proprie păcatului. „Căci sufletul care va păcătui va muri."209 Aşadar, este greu ca cineva să trăiască şi să nu vadă moartea. Există o diferenţă între a vedea şi a gusta. Cel care vede este drept că vede, dar nu gustă; dar cel care gustă trebuie să vadă.

Să vedem ce înseamnă a gusta moartea şi ce înseamnă a vedea moartea. Am văzut o femeie frumoasă; sufletul meu a voit să o poftească, însă teama de Dumnezeu a alungat dorinţa: deci am văzut moartea, însă nu am gustat-o. Dar, dacă o voi vedea şi o voi pofti, deja am săvârşit adulter în cugetul meu210: iată că am gustat moartea. A gusta moartea asta înseamnă: nu a mânca, nu a se îngrăşa, ci a gusta puţin cu gândul din ea. Apostolii, de vreme ce erau Apostoli,

206. În viziunea autorului omiliilor, Sfânta Scriptură e un edificiu cu multe camere, în care pentru a putea pătrunde e nevoie de o anumită „cheie" de lectură. Cheia principală e Sfântul Duh.

207. Sursa acestor consideraţii e Comentariul la Matei, XII, 34-35 (OCS 38, pp. 146-150) al lui Origen, doar că acolo există următoarele posibilităţi, în ordinea crescătoare a gravităţii: a vedea moartea, a gusta din ea, a fi urmărit de moarte, a fi asaltat, a fi înghiţit de moarte.

208. Psalmul 88, 47.

209. Iezechiel 18, 4.

210. Cf. Matei 5, 28.

85

nici măcar n-au gustat moartea. Însă dacă voi săvârşi fapta şi a doua şi a treia oară şi voi persista în desfrânare, nu numai că am gustat, ci m-am şi săturat. Aşa încât vedeţi ce a zis profetul. Nu a spus: „Cine e omul care să trăiască şi să nu guste moartea?", ci a spus: „Cine e omul care să trăiască şi să nu vadă moartea?" Într-adevăr, e greu să fie cineva pe care să nu-l ispitească pofta, pe care să nu-l clatine ispitele.

Am spus asta deocamdată potrivit înţelesului mai înalt, dar să vorbim şi despre cel istoric. Domnul le-a spus ucenicilor „că sunt mulţi dintre cei care stau aici ridicaţi care nu vor gusta moartea până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu puterea Sa"211. înţelesul acestor spuse este următorul: “Nu vor muri înainte de a Mă vedea împărăţind". Asta în ce priveşte înţelesul istoric.

Iar mai departe textul urmează aşa: „Iar după şase zile i-a luat Iisus pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus pe un munte înalt, la o parte, pe ei singuri, şi S-a schimbat la faţă înaintea lor"212. Aici se află dezlegarea, din câte se spune: adică Apostolii au văzut în ce fel avea să împărăţească Iisus. Văzându-L schimbat la faţă pe munte, Apostolii L-au văzut schimbat la faţă în slava Lui, aşa cum are să împărăţească. Şi [de aceea] înţelesul vorbelor [de la început] este că „nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu", ceea ce s-a şi petrecut după cele şase zile. în Evanghelia după Matei avem: „Iar în a opta zi"213. Aşadar, s-ar părea că potrivit istoriei există o deosebire: într-adevăr, Matei vorbeşte de opt zile, Marcu de şase. Urmează de aici că trebuie să înţelegem că Matei a numit-o şi pe prima şi pe a opta, în vreme ce Marcu le-a menţionat numai pe cele de la mijloc.

Potrivit istoriei se zic următoarele: că Iisus a urcat pe munte, că S-a schimbat la faţă, că au fost văzuţi Moise şi Ilie stând de vorbă cu El, că Petru, încântat de o atât de

211. Marcu 9, 1.

212. Marcu 9, 2.

213. DefaptînLuca 9, 28.

86

frumoasă vedenie, a zis: „Doamne, vrei să facem trei corturi: Ţie unul, lui Moise unul şi lui Ilie unul?"214 Şi imediat adaugă evanghelistul: „Că nu ştiau ce să spună, căci erau înspăimântaţi de teamă"215. Iar apoi se spune că „s-a făcut un nor"216 şi că norul însuşi era alb, „umbrindu-i, şi un glas a venit din cer zicând: Acesta este Fiul Meu preaiubit, de El să ascultaţi». Şi deodată, privind ei înjur, nu au [mai] văzut pe nimeni, decât pe Iisus"217. Atât cuprinde istoria. Cei care iubesc istoria, care urmează numai părerii iudaice, care urmează litera care ucide, şi nu duhul ce dă viaţă218 [...]. Noi nu tăgăduim istoria, ci punem mai presus înţelesul cel duhovnicesc. Şi nu este al nostru preceptul acesta, ci urmăm preceptul Apostolilor, şi mai ales pe al vasului ales219. El e cel care a înţeles că vorbele la care iudeii se gândeau că sunt despre moartea lor erau despre viaţa lor, el e Apostolul care zice că Sara şi Agar trebuie înţelese drept cele două Testamente, care trimit la Muntele Sinai şi Muntele Sion. Trimiterea este aici la cele două Testamente: „însă acestea sunt cele două Testamente"220. Dar oare asta înseamnă că n-a existat Agar? Că nu a existat Sara? înseamnă oare că nu există Muntele Sinai şi că nu există Muntele Sion? [Apostolul] nu a tăgăduit istoria, ci a oferit tainele; nici n-a spus: „Se înţeleg două Testamente", ci că [femeile] „acestea sunt cele două Testamente"221.

214. Marcu 9, 5.

215. Marcu 9, 6.

216. Marcu 9, 7.

217. Marcu 9, 7-8.

218. Cf. 2 Corinteni 3, 6.

219. Este vorba despre Sfântul Apostol Pavel. Cf. Faptele 9, 15.

220. Galateni 4, 24.

221. Adică se presupune de la bun început că cele două femei au existat. în acelaşi fel, şi în episodul Schimbării la Faţă se recunoaşte istoricitatea relatărilor evanghelice, dar se consideră că evenimentele au şi un înţeles în plan simbolic.

87

„Iar după şase zile, luând Iisus pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan."222 „După şase zile." Rugaţi-vă la Domnul să fie tălmăcirea în acelaşi duh cu spusele. S-a petrecut după şase zile. De ce nu după nouă, după zece, după douăzeci de zile? De ce nu după patru sau cinci? Şi de ce nu se ia un oarecare număr mai mare sau mai mic, ci e ales [tocmai] şase? „Şi s-a făcut", zice, „după şase zile." Cei care stau cu Iisus, cei despre care se spune că „sunt unii dintre cei care stau ridicaţi aici", nu văd împărăţia lui Dumnezeu decât după şase zile. într-adevăr, până ce nu va trece lumea aceasta simbolizată prin cele şase zile, nu se va arăta împărăţia cea adevărată. Dar, când cele şase zile vor fi, cel care va fi Petru adică va fi precum acel Petru care şi-a primit numele de la Stânca Hristos va fi vrednic să vadă împărăţia. Căci, după cum noi ne numim creştini de la Hristos, la fel şi Petru, adică cel care este ttetpivoc;223, îşi primeşte numele de la Stâncă. Aşadar, când unul dintre noi va fi TTtTpivoq şi va avea acea credinţă încât pe el să se clădească Biserica lui Hristos, când va fi el ca Iacov şi Ioan, fraţi nu atât prin sânge cât prin Duh, ca Iacov cel Trrepviernip224, „apucător al călcâiului", şi ca Ioan, „harul Domnului" într-adevăr, ne vom învrednici de harul lui Hristos când ne vom apuca duşmanii de călcâi, când va avea învăţături mai adânci şi o pricepere mai înaltă şi se va învrednici a fi numit un „fiu al tunetului", [atunci] Iisus va trebui să îl ducă pe munte. Mai luaţi aminte, totodată, şi că Iisus, cât timp Se află jos, nu Se schimbă la faţă, ci urcă şi [atunci] Se schimbă.

„Şi îi duce pe un munte înalt, la o parte, pe ei singuri, şi S-a schimbat la faţă înaintea lor şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe."225 Până astăzi Iisus e

222. Marcu 9, 2.

223. „Pietrosul."

224. Epitetul lui Iacov provine de la faptul că l-a apucat pe fratele său geamăn, Isav, de călcâi şi astfel l-a împiedicat să se nască primul (cf. Facerea 25, 26).

225. Marcu 9, 2-3.

88

pentru unii jos, pentru alţii sus. îl socotesc jos pe Iisus cei care sunt jos; aceştia sunt mulţimile neînstare să urce pe munte căci pe munte doar singuri ucenicii urcă, în vreme ce mulţimile rămân jos. Aşadar, dacă cineva este jos şi e mulţime, nu-L poate vedea în veşmintele albe pe Iisus, ci în [unele] murdare. Când cineva urmează litera şi este în întregime jos, privind către pământ ca fiarele, nu-L poate vedea pe Iisus în veşmântul alb. Dar pentru cel care urmează Cuvântul lui Dumnezeu şi urcă spre înălţimile muntoase, adică la realităţile de sus, Iisus de îndată Se preschimbă şi i se fac veşmintele mai albe226. Dacă noi înţelegem textul potrivit literei, ce are alb în el, ce are el strălucitor, ce are înalt? însă, dacă înţelegem duhovniceşte Sfintele Scripturi, adică veşmintele Cuvântului, de îndată se schimbă ele şi se fac albe ca neaua, „cum un înălbitor nu poate pe pământ să le facă"227. Ia orice mărturie profetică voieşti, orice parabolă evanghelică: dacă o înţelegi potrivit literei, nu are în ea nimic strălucitor, nimic alb. Dar, dacă îi urmezi pe Apostoli şi înţelegi duhovniceşte, veşmintele Cuvântului se schimbă deodată şi se fac albe. Iar Iisus S-a schimbat cu totul pe munte şi veşmintele Lui [s-au făcut] foarte albe, ca neaua, „cum un înălbitor nu poate pe pământ să le facă". Cel care se află jos, pe pământ, nu-şi poate face veşmintele albe; dar cel care e alături de Iisus pe munte şi lasă parcă jos pământul, cel care cugetă la înălţimile muntoase şi urcă la realităţile cereşti, îşi poate face veşmintele aşa „cum un înălbitor nu poate pe pământ să facă".

Cineva ar putea zice sau, chiar dacă n-ar spune, ar cugeta în sinea lui: „Ne-ai lămurit ce înseamnă moartea, ai lămurit ce e Cuvântul lui Dumnezeu, ai explicat veşmintele Sfintelor

226. Ideea că hainele albe ale Mântuitorului simbolizează textul Scripturii înţeles duhovniceşte e doar schiţată de Origen, în timp ce la Fericitul Ieronim alcătuieşte corpul principal al omiliei (cf. Jean-Louis Qourdaim, „Jérôme exégète de la Transfiguration", în: Révue dÉtudes Augustiniennes, 40, 1994, pp. 365-373).

227. Marcu 9, 3.

89

Scripturi; acum zi-mi cine suntînălbitorii aceştia care nu pot face veşmintele aşa cum le are Iisus?" Lucrul înălbitorilor e să facă alb ce e murdar, iar de albit nu pot fără muncă, ci trebuie să calce veşmintele, să le spele şi să le întindă la soare, într-adevăr, fără multă muncă veşmintele nu se preschimbă din murdar în alb. Să îşi albească învăţăturile murdare prin nişte cuvântări ceva mai albe au vrut şi Platon, şi Aristotel, şi Zenon, şef al stoicilor, şi chiar şi Epicur, cel care elogia plăcerea, dar n-au putut alcătui veşminte cum avea Iisus pe munte. Din pricină că erau pe pământ, tălmăceau întru totul doar realităţile pământeşti. Aşadar, nimeni dintre înălbitori, dintrejudecătorii culturii lumeşti, nu şi-a putut face veşminte cum avea Iisus pe munte.

„Şi li s-a arătat lor Ilie cu Moise şi vorbeau cu Iisus."228 Dacă nu L-ar fi văzut pe Iisus schimbat la faţă şi dacă n-ar fi fost albe veşmintele Sale, nu i-ar fi putut vedea nici pe Moise şi Ilie. „Vorbeau cu Iisus." Cât timp înţelegem în felul iudaic şi urmăm litera care ucide, Moise şi Ilie nu vorbesc cu Iisus, nu cunosc Evanghelia. Dar, fiindcă [Apostolii] L-au urmat pe Iisus şi s-au învrednicit să-L vadă schimbat la faţă pe Domnul şi veşmintele Sale cele albe şi să înţeleagă duhovniceşte toate Scripturile, de îndată sosesc Moise şi Ilie, adică Legea şi profeţii, şi vorbesc cu Evanghelia. „Şi li s-a arătat lor Ilie cu Moise şi vorbeau cu Iisus." în Evanghelia după Luca se mai adaugă şi următoarele: „Şi le vesteau lor", zice, „în ce fel avea să pătimească în Ierusalim"229. Asta vorbesc Moise şi Ilie şi îi spun lui Iisus, adică Evangheliei. „Şi le vesteau lor în ce fel avea să pătimească în Ierusalim." într-adevăr, Legea şi profeţii vestesc pătimirea lui Hristos. Vedeţi cum este de folos sufletului nostru înţelegerea duhovnicească? însă şi Moise şi Ilie se arată în veşminte albe. Cât timp ei nu sunt cu Iisus, nu au veşminte albe. Căci, dacă citeşti Legea, adică pe

228. Marcu 9, 4.

229. Luca 9, 31.

90

Moise, şi profeţii, adică pe Ilie, şi nu îi înţelegi întru Hristos, dacă nu înţelegi cum vorbeşte Ilie cu Iisus, ci îl înţelegi pe Moise fără Iisus, pe Ilie fără Iisus, atunci Moise şi Ilie nici nu-I vestesc pătimirea, nici n-ajung sus pe munte şi nici nu au veşminte albe, ci întru totul murdare. Căci, dacă urmezi litera în chip iudaic, la ce îţi foloseşte să citeşti că s-a culcat Iuda cu Tamara, nora lui230, că Noe a fost îmbătat şi dezbrăcat231, că Onan232, fiul lui Iuda, săvârşea ceva prearuşinos ce roşesc să zic? La ce, întreb, îţi este de folos? Dar, dacă înţelegi duhovniceşte, vei vedea cum se prefac veşmintele murdare ale lui Moise în veşminte albe. Aşadar, Petru, Iacov şi Ioan, care văzuseră mai înainte pe Moise şi Ilie fără Iisus, văzându-i că vorbesc cu Iisus şi au veşminte albe, îşi dau seama că sunt pe munte. Căci ne aflăm cu adevărat pe munte atunci când înţelegem duhovniceşte. Când citesc Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, cât timp citesc în înţeles trupesc îmi pare că sunt jos, însă când înţeleg duhovniceşte urc pe ţinuturile muntoase. Vezi deci că Petru, Iacov şi Ioan, dându-şi seama că se află pe munte, adică în înţelegerea duhovnicească, dispreţuiesc realităţile mărunte şi omeneşti şi le doresc pe cele înalte şi dumnezeieşti; nu vor să [mai] coboare pe pământ, ci să rămână cu toţii în cele duhovniceşti.

„Şi răspunzând Petru, îi zice lui Iisus: «învăţătorule, este bine să fim noi aici»."233 Şi eu, dacă citesc Scripturile şi înţeleg mai înalt ceva, duhovniceşte, nu doresc să cobor de acolo, nu vreau la lucrurile mărunte, ci doresc să fac în inima mea un cort pentru Hristos, Lege şi profeţi. însă Iisus, Care a venit tocmai ca să mântuiască ce era pierdut, Care nu a venit să-i mântuiască pe cei sfinţi, ci pe cei cărora le este

230. Cf. Facerea 38, 18.

231. Cf. Facerea 9, 21.

232. Cf. Facerea 38, 9.

233. Marcu 9, 5.

91

rău, ştie că neamul omenesc nu va fi mântuit dacă rămâne pe munte, ci doar dacă Se va coborî pe pământ.

„învăţătorule, este bine să fim noi aici: să facem trei corturi, Ţie unul, lui Moise unul şi lui Ilie unul."234 Erau cumva pomi pe muntele acela? Apoi, chiar de s-ar fi găsit pomi şi învelitori, ne închipuim că asta voia Petru: să le facă lor corturi ca să locuiască acolo? Şi că asta-i tot ce dorea să facă? Trei corturi voia el să facă: unul pentru Iisus, unul pentru Moise şi unul pentru Ilie, aşadar să separe Legea, profeţii şi Evanghelia, care nu pot fi separate. Oarecum el spune următoarele: „Să facem trei corturi: unul pentru Tine, unul lui Moise şi unul lui Ilie". O Petre, chiar dacă ai urcat pe munte, chiar dacă L-ai văzut schimbat la faţă pe Iisus, chiar dacă ai văzut veşmintele Lui albe, totuşi, fiindcă Hristos nu a pătimit încă pentru tine, nu poţi cunoaşte încă adevărul! Un oarecare ar putea zice: „Să facem trei corturi, unul Ţie, lui Moise unul şi lui Ilie unul" sau I-ar putea vorbi Domnului aşa: „Să îţi fac un cort, apoi să le fac şi slujitorilor Tăi corturi aşijderea", dar e nedrept să-i cinsteşti pe cei mici în chip egal cu Cel Mare. „Să facem trei corturi." Trei Apostoli erau pe munte şi trei corturi voiau ei să facă. Era Petru, era Iacov şi era Ioan. Primul voia să ia pe primul, al doilea pe al doilea şi al treilea pe al treilea. „Căci nu ştia ce zice"235, fiindcă îl cinstea pe Domnul în chip egal cu slujitorii. însă un singur cort au Evanghelia şi Legea şi profeţii. Că de nu locuiesc laolaltă nu pot fi în armonie236.

234. Marcu 9, 5.

235. Marcu 9, 6.

236. Pentru Origen comentariul la Matei (OCS 38, pp. 117 şi 157- 158) reacţiile greşite ale Sfântului Petru au loc sub influenţa diavolului (p. 117) sau a unui „duh" (pp. 157-158). Fericitul Ieronim elimină aici această exegeză, cu care nu e de acord. El insistă pe vrednicia Apostolilor, motiv pentru care mai sus a explicat simbolic etimologia numelor lor, explicaţie iarăşi absentă la Origen (c. Fericitul Ieronim, Comentariul la Matei, SC 259, Paris, 1979, III, 16, 22-23, p. 22, unde, discutându-se textul de la Matei 16, 23, se spune: “Nu lţi cred că nu Petru a fost certat, ci duhul potrivnic, care îi sugera Apostolului să spună aceste vorbe. Însă eu niciodată nu voi socoti că greşeala Apostolului, care vine dintr-un sentiment de evlavie, e un imbold al diavolului.")

92

„Şi s-a făcut un nor umbrindu-i."237 La Matei norul este umbră238. îmi pare că norul acesta e harul Sfântului Duh. într-adevăr, un cort i-a acoperit şi îi umbreşte pe cei care sunt în cort. Aşadar, norul a făcut ceea ce de obicei fac corturile. O Petre, care vrei să faci trei corturi, priveşte cortul Sfântului Duh care ne ocroteşte totodată şi pe noi! Dacă ai fi făcut corturile, le-ai fi făcut omeneşti şi ai fi făcut dintre acelea care ţin lumina afară şi înăuntru umbra. însă norul acela era „strălucitor" el însuşi şi „dătător de umbră", adică un Cort ce nu opreşte soarele, ci îl are înăuntru. Iar Tatăl ţi-ar fi zis: „De ce faci trei corturi? Iată că ai un Cort!" Priviţi taina Treimii, după felul în care o înţeleg eu. Căci nimic din ceea ce înţeleg nu vreau să înţeleg fără Hristos, fără Sfântul Duh şi fără Tatăl. Dacă n-aş înţelege întru Treimea Care mă va mântui, nu aş simţi dulceaţa a ceea ce înţeleg.

„Şi s-a făcut un nor strălucitor, şi a venit un glas din nor, zicând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, de El să ascultaţi»."239 înţelesul a ceea ce spune e următorul: „O Petre care spui: «Să vă fac trei corturi, unul Ţie, unul lui Moise şi unul lui Ilie», nu vreau să faci trei corturi! Iată că ţi-am dat un Cort să vă ocrotească. Să nu le faci Domnului şi slujitorilor Lui corturi la fel". „Acesta este Fiul Meu preaiubit, de El să ascultaţi." „Acesta este Fiul Meu", nu Moise, nu Ilie. Ei sunt [doar] slujitori, dar Fiul este El. „Acesta este Fiul Meu", este din firea, din fiinţa Mea, Care rămâne în Mine şi este în întregime ceea ce sunt Eu. „Acesta este Fiul Meu preaiubit." Şi pe aceia îi iubeşte, însă El este preaiubit: aşa încât „de El să ascultaţi". Aceia îl propovăduiesc, dar voi „de El să ascultaţi": El este Domnul, ei sunt slujitori de o seamă cu voi. Moise şi Ilie vorbesc despre Hristos, sunt slujitori de o seamă cu voi, dar El e Domnul, „de El să ascultaţi". Să nu-i

237. Mar cu 9, 7.

238. „Luminos"; cf. Matei 17, 5.

239. Marcu 9, 7.

93

cinstiţi pe slujitorii de-o seamă cu voi la fel ca pe Hristos: numai de Fiul lui Dumnezeu să ascultaţi!

în timp ce rostea Tatăl cuvintele: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, de El să ascultaţi", nu S-a arătat Cel care vorbea. Căci era norul şi se auzea [doar] un glas care spunea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, de El să ascultaţi". Petru ar fi putut să spună că „vorbeşte despre Moise" ori „despre Ilie". Aşa încât, ca ei să nu se îndoiască în timp ce glăsuieşte Tatăl, ceilalţi doi sunt luaţi şi doar Hristos rămâne. „Acesta este Fiul Meu preaiubit, de El să ascultaţi." în inima lui, Petru spune: „Cine e Fiul Lui? Văd trei: despre cine vorbeşte?" Atunci când caută pe care să-l aleagă, vede pe Unul singur. „Şi, deodată, privind ei în jur"240, deşi caută trei, găsesc doar pe Unul; ori mai degrabă îi pierd pe trei şi dau de Unul. Sau, şi mai bine zis, descoperă în trei pe Unul. Căci Moise şi Ilie sunt descoperiţi mai bine când sunt incluşi în Hristos.

„Şi, deodată, privind ei în jur, nu au mai văzut pe nimeni."241 Eu, când citesc Evanghelia şi văd acolo mărturii despre Lege, mărturii despre profeţi, mă gândesc numai la Hristos. Aşa l-am văzut eu pe Moise, aşa i-am văzut pe profeţi, încât să înţeleg că aceştia vorbesc despre Hristos. Dar, când ajung la strălucirea lui Hristos, e ca şi cum aş privi lumina preascânteietoare a soarelui şi nu mai pot să privesc lumina de opaiţ. Poate să strălucească un opaiţ dacă îl aprinzi în timpul zilei? Când luminează soarele, lumina de opaiţ nu se mai vede. Tot aşa, când Hristos Se arată, Legea şi profeţii sunt, prin comparaţie, cu totul de nevăzut. Nu ponegresc Legea şi profeţii, ba chiar îi laud fiindcă îl propovăduiesc pe Hristos; ci citesc Legea şi profeţii în aşa fel încât să nu rămân la Lege şi profeţi, ci s-ajung la Hristos prin ele. Ale Lui fie cinstea, slava şi mărirea, laolaltă cu Tatăl şi Sfântul Duh, în vecii vecilor fără de sfârşit! Amin.

240. Marcu 9, 8.

241. Marcu 9, 8.

OMILIA A VII-A La Marcu 11, 1-10

Cum se face că mânzul acesta care era legat avea, potrivit Evangheliei lui Luca242, mai mulţi stăpâni? Cum se face că e luat de la stăpânii cei mulţi şi dus la un singur stăpân? Cum se face că era înaintea porţii şi că era la răspântie243? Era, ce-i drept, înaintea porţii, [adică] era pregătit pentru credinţă, dar fără Apostoli nu putea intra, şi era la răspântie, adică între păgânism şi iudaism, şi nu ştia pe care să-l urmeze.

Cum se face că în Marcu se spune că mânzul era unul pe care niciodată nu şezuse nimeni244? Cu adevărat, nimeni niciodată nu şezuse pe mânzul acesta. Toţi voiseră să-l îmblânzească şi să şadă pe el, dar nu fusese în stare nimeni, nu fuseseră în stare să şadă pentru că nu fusese îmblânzit. Cât de ciudat! Era legat, şi totuşi nu putuse fi îmblânzit! Iisus săvârşeşte ceva cu totul opus, fiindcă îl dezleagă şi astfel îl îmblânzeşte.

Şi chiar acelaşi mânz e adus din Betania şi dus la Betfaghe. Căci Iisus era în Betania. De fapt, evangheliştii vorbesc fiecare diferit. Unii spun că Iisus era în Betania245, alţii că era în Betfaghe246. Betania este satul unde astăzi se află Lazăr, e satul Martei şi al Mariei, satul lui Lazăr. Luaţi aminte totodată că Iisus aduce mânzul neîmblânzit acolo unde Lazăr fusese înviat, în Betania, care se traduce „casa

242. Cf Luca 19, 33.

243. Cf Marcu 11, 4.

244. Cf Marcu 11,2.

245. Cf Marcu 11, 1.

246. Cf Matei 21, 1.

95

ascultării". Era neîmblânzit, dar e adus la ascultare, pentru a şedea Iisus pe el.

Despre Betania am vorbit; acum să vorbim despre Betfaghe. Betfaghe se tălmăceşte „casa fălcii"247. Vedeţi ce rânduială este proprie credinţei; mai întâi credem şi venim în Betania, adică în casa ascultării, iar apoi ajungem în casa fălcilor, a mărturisirii, în casa preoţească. Căci preoţii obişnuiau să primească aiayova248. Cineva ar putea spune: „De ce preoţii nu primesc [decât] aiayova, adică falca?" nimic nu primeşte preotul, decât aiayova şi pieptul şi spinarea. Vedeţi deci ce le revine preoţilor: falca, pieptul şi spinarea doar atât. în slujba preotului cade să dea poporului învăţătură. De aceea se şi spune la profet: „întreabă pe preoţi Legea lui Dumnezeu"249. Preoţii trebuie să răspundă despre Lege când sunt întrebaţi. Aşadar, ei primesc cuvântul, simbolizat prin falcă, şi mai primesc şi pieptul, ceea ce înseamnă cunoaşterea Scripturilor. Căci la nimic nu foloseşte să ai vorbele dacă nu ai cunoaşterea. Iar când primeşti aiayova şi pieptul, primeşti şi braţele, adică faptele. Nu-ţi foloseşte la nimic să ai cuvinte şi să ai cunoaştere dacă n-ai fapte. De ce-am spus toate astea? Pentru că mânzul acesta al asinei e adus la casa fălcilor, care se tălmăceşte „Betfaghe". nu e adus întâi la braţe, nici la piept, ci e adus la falcă, la Cuvântul Care urmează să îi dea învăţătură.

Şi aşa Mântuitorul urcă pe acest mânz; urcă pentru că era ostenit. Venise însă din Samaria Galileei la Ierihon,

247. Cf. Fericitul Ieronim, Cartea numelor ebraice, în: S. Hieronymi Presbyteri Opera, Pars I, 1, CCSL 11, p. 60, 24. Origen comentariul la Matei, XVI, 17 (GCS 38, pp. 532-533) vede în ambele nume un simbol al Bisericii. Putem înţelege astfel rostul alegoric al etimologiilor Fericitului Ieronim: asina şi mânzul aduşi în Betania şi Betfaghe semnifică sinagoga şi popoarele barbare care sunt aduse în Biserică, adică la credinţa creştină.

248. „Falcă"; cf. Deuteronomul 18, 3.

249. Agheu 2, 11.

96

apoi din Ierihon până la Betania, urcase un munte aşa de înalt şi nu ostenise. Dar acum, după două mile, iată că osteneşte şi cere un asin! A mers de la Ierusalim în Galileea, umblând până în Samaria pe jos; iar acum n-a putut să meargă [pe jos] două mile! Dar tot ce a săvârşit Iisus sunt taine, este mântuirea noastră! Căci, dacă Apostolul ne zice: „Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, toate în numele Domnului să le faceţi"250, cu atât mai mult, atunci când Mântuitorul merge sau şade, mănâncă sau doarme, acestea sunt pentru noi taine.

Şi astfel urcă pe asină. Dar un evanghelist spune că a urcat pe mânz251, iar altul că a urcat şi pe asină şi pe mânz252. Să spun şi eu ceva de râs: oare să-Şi fi ţinut pe fiecare asin câte un picior? Zic toate astea împotriva iudeilor, căci dacă a venit călare pe asină înseamnă că nu a venit pe mânz. Dar, de fapt, ambele s-au întâmplat, doar că s-au petrecut una după alta, ca să dea un semn253. A şezut pe mânzul neîmblânzit al asinei, care nu putuse primi frâie şi pe care niciodată nu şezuse nimeni, [adică] pe poporul neamurilor. [Dar] a şezut şi pe asină, pe cei din sinagogă care au crezut. Vedeţi ce zice: „Şi a şezut pe asina de subjug"254, care avea grumazul şi ceafa sfărâmate de Lege.

„Şi îl întâmpină mulţimea."255 în timp ce S-a aflat pe munte, mulţimea nu putuse să-L întâmpine. începe să coboare şi îl întâmpină mulţimea. „Şi striga mulţimea dinainte

250. 1 Corinteni 10,31.

251. Cf. Marcu 11, 7; Luca 19, 35.

252. Cf. Matei 21, 7.

253. În Comentariul la Matei, III, 21, 4-5 (SC 259), p. 164, Fericitul Ieronim respinge episodul biblic ca imposibil în cheie literală (arătând totuşi că varianta urcării lui Iisus pe mânz ar fi mai coerentă simbolic) şi consideră că textul are doar înţeles alegoric. Aici se arată mai atent să nu anuleze istoricitatea Scripturilor.

254. Matei 21, 5.

255. Ioan 12, 13.

97

şi din urmă: osana Fiului lui David, binecuvântat este Cel care vine în numele Domnului, osana întru cei de sus!"256 Strigă într-un glas şi aceia care merg în faţă şi cei din urmă. Cine sunt cei din faţă? Patriarhii şi profeţii. Iar cei care merg în urmă? Apostolii şi cu poporul neamurilor. însă şi în cei din faţă şi în cei din urmă e un singur glas: Hristos. Pe El îl laudă, pe El îl strigă într-un singur glas. Şi ce spun? „Osana Fiului lui David, binecuvântat Cel care vine în numele Domnului, osana întru cei de sus!" Trei lucruri spun: „Osana Fiului lui David" pentru începători, „Binecuvântat Cel care vine în numele Domnului" pentru desăvârşiţi, „Osana întru cei de sus" pentru cei care împărăţesc.

Nimeni să nu creadă că îl despărţim pe Hristos! Calomniatorii gândesc de obicei că am face în Hristos două persoane, una de om, alta de Dumnezeu257, noi credem în Treime, nu într-o pătrime, şi nu credem că în Hristos sunt două persoane. Căci, dacă Hristos ar avea două persoane, atunci Fiul, adică Hristos, ar fi dublu: aşadar, ar fi patru persoane. Deci noi credem în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh. Cu privire la Tatăl şi la Sfântul Duh nu există nicio îndoială, căci nu au luat trup, nu au luat asupra [Lor] nicio înjosire. însă acum vorbim despre Hristos, Dumnezeul nostru, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, despre unicul Fiu al lui Dumnezeu. El însuşi este [şi] Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Tot ce e mare puneţi pe seama Fiului lui Dumnezeu, tot ce e mic pe seama Fiului Omului; cu toate acestea, este un singur Fiu al lui Dumnezeu. Ce mă îndeamnă să spun asta? Pentru că i-am auzit calomniind pe unii care s-ar putea să aibă suflet

256. Matei 21, 9.

257. Sunt respinse din nou hristologia lui Apolinarie şi o formă precursoare de nestorianism prezentă la teologii din Antiohia (Diodor din Tars, Teodor din Mopsuestia).

98

arian258. Nu-L împart pe Hristos, fiindcă nu vreau să pun nedreptatea omenirii pe seama lui Dumnezeu. într-adevăr, Acelaşi e şi în iad şi în cer: în unul şi acelaşi tiînp a coborât în iad şi a intrat în Rai cu tâlharul. El ţine toate elementele în pumnul Său. Iar dacă sunt în pumnul Său, unde nu Se află El, Atoateţiitorul?

Prin harul rugăciunilor voastre am lămurit, după puteri, aceste lucruri. Despre „Osana" însă, să ştiţi că e ceea ce în greacă zicem: awaov 5rj259. Căci în Septuaginta, acolo unde se zice: w Kopie, aöaov Srj260, în ebraică se află: Anna YHWti Hossana, adică „Doamne, mântuieşte, rogu-Te!" A Lui e slava în vecii vecilor. Amin.

258. „Cu suflet arian", adică fie simpli colportori de acuze în scopul de a dezbina, fie foşti arieni reprimiţi în Biserică, fie e o aluzie la partizanii origeniştilor. Prin hristologia sa subordinaţionistă, Origen era socotit de Sfântul Epifanie un precursor şi o sursă de inspiraţie a lui Arie.

259. „Mântuieşte."

260. Psalmul 117, 25.

OMILIA A VIII-A La Marcu 11, 11-14

„Şi a intrat Domnul Iisus în Ierusalim în templu: şi, după ce a privit toate înjur, fiindcă era deja ceas de seară, a ieşit în Betania cu cei doisprezece."261 „Pătrunde Domnul în Ierusalim în templu." „Pătrunde"; odată pătruns, ce face? „A privit toate înjur." Căuta în templul iudeilor unde să-Şi plece capul262 şi nu găsea. „Şi, după ce a privit toate înjur." De ce a spus: „După ce a privit toate înjur"? îi privea pe preoţi, voia să fie cu ei, dar nu putea, căci El era doar un supus al preoţilor. Aşadar, „a privit toate înjur" ca şi cum ar fi căutat cu un opaiţ. E ceea ce se spune la profetul Sofonie: „Şi voi cerceta Ierusalimul cu un opaiţ"263. în felul acesta căuta şi Domnul în templu, privind totul înjur, şi nu găsea nimic pe care să-l poată alege. „Fiindcă era deja seară, după ce a privit toate înjur." Vedeţi ce zice: „A privit toate înjur". Cu toate că nu a găsit, cât timp a fost lumină totuşi nu S-a depărtat de templu; însă, când s-a făcut seară, adică după ce întunericul ignoranţei a adus orbirea peste templul iudeilor, „fiindcă era deja ceas de seară, a intrat în Betania cu cei doisprezece". A căutat Mântuitorul, au căutat şi Apostolii, dar n-au găsit nimic în templu şi au ieşit din el. Fii bucuros, monahule care îţi duci traiul în pustie: ce nu-i găsit în templu e găsit în afara [templului]! „A intrat în Betania cu cei doisprezece." Betania se tălmăceşte

261. Marcu 11, 11.

262. Cf. Matei 8, 20; Luca 9, 58.

263. Sofonie 1, 12.

100

„casa ascultării"264. S-a depărtat deci de templul iudeilor, unde era trufia. A venit în casa ascultării. Ascultare e acolo unde e smerenie. A părăsit trufia iudeilor şi a venit la smerenia neamurilor.

„Şi în ziua următoare, când au ieşit."265 Vedeţi ce se zice: „În ziua următoare", adică atunci „când au ieşit din Betania". Dar dacă iese a doua zi înseamnă că a înnoptat în Betania. Prin urmare, vedeţi că nu rămâne în templu; vine şi rămâne în Betania. „Şi în ziua următoare, când au ieşit din Betania, a flămânzit."266 A înnoptat, ce-i drept, în Betania, însă, când a ieşit din Betania, a flămânzit după mântuirea iudeilor. “Nu am venit", zice, „decât la oile pierdute ale casei lui Israel."267 Până azi Hristos flămânzeşte: e drept că S-a îndestulat din neamuri, dar după iudei flămânzeşte. Şi între noi sunt unii care cred, alţii care nu cred. Din credincioşi Se îndestulează, dar flămânzeşte după cei necredincioşi.

„Şi, după ce a văzut de departe un smochin care avea frunze."268 Cât de nefericit este iudeul! „Cunoscut este în Iudeea Dumnezeu, în Israel mare este numele Lui"269: era cândva aşa, pe vremea patriarhilor, pe vremea profeţilor; dar acum Dumnezeu, Care spune în Ieremia: „Dumnezeu Care Se apropie sunt Eu şi nu de departe"270, acum Acelaşi Dumnezeu Se depărtează de iudei şi îi priveşte de departe; şi totuşi Se apropia ca să îi mântuiască. „Şi, după ce a văzut de departe un smochin care avea frunze": frunze, nu roade; cuvinte, nu înţelesuri; Scripturi, nu înţelegerea Scripturilor! Într-adevăr, ei au Scripturile, însă noi înţelegerea

264. În tălmăcire alegorică, Betania simbolizează Biserica neamurilor; cf. omilia precedentă.

265. Marcu 11, 12.

266. Marcu 11, 12.

267. Matei 15, 24.

268. Marcu 11, 13.

269. Psalmul 75, 1 (75, 2 în Vulgata).

270. Ieremia 23, 23.

101

Scripturilor. Aşadar, Hristos a văzut „un smochin care avea frunze". Mereu are frunze şi niciodată roade smochinul acesta care a fost în Rai271! De altfel, şi Adam avea nişte frunze când a căzut şi şi-a acoperit [cu ele] ruşinea. Sinagoga iudeilor este smochinul acesta care deţine doar cuvintele, dar nu şi înţelegerea Scripturilor272.

Să vedem unde în altă parte s-a mai scris despre acest smochin. în Evanghelia după Luca citim: „Era un om", zice, „care a sădit în via lui un smochin. Şi, după ce a venit şi a căutat roade în el, îi zice ţăranului: «Iată că vin deja a treia oară aici şi caut rod şi nu găsesc; lasă-mă să-l tai»."273 „Lasă-mă." Când [Dumnezeu] îi spune lui Moise: „Lasă-Mă să ucid poporul acesta"274 [...] nu Te opreşte nimeni şi Tu zici: „Lasă-Mă"? Când spui: „Lasă-Mă", îndemni pe ţăran să Te oprească! „Lasă-Mă să-l ucid." „Iată", zice, „a treia oară vin şi nu găsesc rod." Am venit prin Moise mai întâi în Lege, a doua oară am venit prin profeţi, iar acum vin prin Mine însumi şi nu găsesc rod. nu e sădit între spini acest smochin, nu e sădit afară, ci în via casei lui Israel. Dar văd ceva nemaivăzut! Spinii neamurilor aduc struguri, iar smochinul n-aduce smochine. „Iată", zice, „vin a treia oară şi nu găsesc rod; lasă-mă să-l tai." îndemnat, ţăranul a înţeles că l-ar putea opri pe stăpân dacă l-ar ruga. îl roagă; şi ce-i spune? „Mai lasă-l, Doamne, şi anul acesta şi voi săpa în jurul lui şi voi pune gunoi, iar de va face rod [.„]."275 Ce se va întâmpla atunci? Nu mai zice nimic. „De nu va face, atunci vei veni şi-l vei tăia."276 Se roagă ţăranul, însă stăpânul face ce voieşte.

271. Cf. Facerea 3, 7.

272. Aproximativ aceeaşi interpretare la Origen: „Smochinul [...], adică poporul iudeilor" (Comentariul la Matei, XVI, 26, OCS 38, p. 562).

273. Luca 13, 6-7.

274. Ieşirea 32, 10.

275. Luca 13, 8-9.

276. Luca 13, 9.

102

Vă zic ceva nemaivăzut. Rugat, stăpânul iartă, însă ar fi făcut-o chiar şi de n-ar fi fost rugat. „Mai lasă", zice, „un an." într-adevăr, Iudeea nu s-a prăbuşit de îndatăce a pătimit Domnul, căci patruzeci şi doi de ani i s-au dat ca să se pocăiască. „Un an" asta înseamnă: un scurt răstimp, adică o vreme dată pentru pocăinţă. Ţăranul sapă împrejur, punând gunoi. Ţăranii aceştia cine sunt? Apostolii, care au săpat împrejur şi au pus gunoiul. Dar n-a adus smochinul rod. însă vedeţi ce zice ţăranul: „Iar de va face rod", şi apoi nu l-a îndemnat nimic. Căci nu a spus nici „lasă-l" sau „nu îl lăsa", nici „să-l păstrezi în via ta" sau „dă-l uitării". N-a rostit nimic de felul acesta. „Iar de va face rod", nu ştiu ce se va petrece, las la alegerea Ta. într-adevăr, n-a zis: „Smochinul va rămâne în vie". „Iar de va face rod", Israel nu va rămâne în Iudeea, ci se va muta în Biserica neamurilor. „însă de nu va face rod" [...] privim cu ochii noştri smochinul retezat: ruinele acestea de piatră pe care le zărim sunt rădăcinile smochinului retezat277.

De ce am spus toate acestea? Am vrut să înfăţişăm plecând de la parabolă ce înţeles are acest smochin de la care Domnul doreşte rod. „A văzut", zice, „un smochin care avea frunze" în marginea drumului, nu în cale; în Lege, nu în Evanghelie. Iată de ce nu avea roade, pentru că nu era în cale, ci alături. Vine atunci Iisus şi caută rodul. Pentru că nu putea merge smochinul, vine El la smochin. „Şi, după ce a venit la el, n-a găsit nimic decât frunze."278 Până astăzi nu găsim nimic la iudei afară de cuvintele din Lege. Ei îl citesc pe Moise, pe Isaia, citesc pe Ieremia şi ceilalţi profeţi, citesc: „Acestea zice Domnul" şi nu înţeleg ce zice Domnul.

„Căci nu era vremea smochinelor."279 Grea problema aceasta! „Căci nu era vremea smochinelor." Ar putea spune

277. Adică ruinele zidurilor Ierusalimului, foarte aproape de locul unde se rostea prezenta omilie.

278. Marcu 11, 13.

279. Marcu 11, 13.

103

cineva: „Dacă nu era vremea smochinelor înseamnă că smochinul care n-avea roade n-a păcătuit"280. Smochinul avea frunze, nu şi roade. Avea frunze, părea să fie verde de departe, dar n-avea roade. „Căci nu era vremea smochinelor." Apostolul tălmăceşte acest verset la Romani: „Nu voiesc să nu cunoaşteţi, fraţilor, că orbirea a ajuns în parte în Israel, ca să intre deplinătatea neamurilor. însă, când va intra deplinătatea neamurilor, atunci tot Israelul va fi mântuit"281. Dacă Domnul ar fi găsit roade în acest smochin, n-ar fi intrat deplinătatea neamurilor. Dar, pentru că deplinătatea neamurilor a intrat, la urmă va fi mântuit întregul Israel.

Ar putea zice altul: „Unde se citeşte că întregul Israel va fi mântuit?" în primul rând, spune chiar Apostolul: „Când va intra deplinătatea neamurilor, atunci tot Israelul va fi mântuit". Apoi şi Ioan spune în Apocalipsa lui: „Din tribul lui Iuda vor crede douăsprezece mii, din tribul lui Ruben vor crede douăsprezece mii"282, vorbind la fel şi despre celelalte triburi, încât cei care cred se fac o sută patruzeci şi patru de mii. De aceea şi în al o sută patruzeci şi patrulea psalm, numerotat cu litere, se discută despre numărul acesta. Dacă ar fi crezut Israel, n-ar fi fost crucificat Domnul nostru şi mulţimea neamurilor n-ar fi fost mântuită. Aşadar, iudeii vor crede, însă vor crede la sfârşitul lumii. „Căci nu era vremea" să creadă în cruce. într-adevăr, dacă ar fi crezut, Domnul nu ar fi fost crucificat. „Căci nu era vremea" să

280. Fericitul Ieronim răspunde aici la obiecţia ridicată în cheia aceleiaşi alegorii a smochinului ca simbol al iudaismului. Origen propune o altă interpretare, de data aceasta în cheia alegoriei morale. E întotdeauna vremea roadelor, spune el, deoarece smochinul reprezintă şi sufletul credincioşilor, care trebuie să-şi arate oricând virtuţile, roadele Sfântului Duh, dar mai ales în vremurile neprielnice, adică în timpul chinurilor persecuţiei (cf. Origen, Comentariul la Matei, XVI, 26-28, GCS 38, pp. 564-574).

281. Romani 11, 25-26.

282. Apocalipsa 7, 5.

104

creadă. Lipsa lor de credinţă e credinţa noastră; prăbuşirea lor, înălţarea noastră. Nu a fost vremea lor, spre a fi vremea noastră. Am spus că ei vor crede, la sfârşitul lumii, şi am tălmăcit de ce: „Căci încă nu era vremea". Dar cât priveşte ce urmează, anume că Domnul „îi zice: «De-acum în veac nu va mai mânca cineva din tine rod»"283? Dacă iudeii vor crede, atunci cum de niciunul dintre ei nu va mânca roade? N-a spus: în veacul care va să vină; n-a spus: în veci, ci în veacul acesta. înţelesul spuselor e acesta: „Tu în veacul acesta nu vei crede, însă vei crede când veacul acesta se va fi sfârşit". într-adevăr, vei crede, însă nu în Cel Smerit, ci în împărat, şi îl vei vedea pe Cel pe care L-ai străpuns284. Din tine nimeni nu va mânca, aşadar, rod în acest veac, ci în veacul care va să vină. Prin Hristos, Domnul nostru. Amin.

283. Marcu 11, 14.

284. Cf. Zaharia 12, 10; Ioan 19, 37; Apocalipsa 1,7.

OMILIA A IX-A La Marcu 11, 15-17

„Şi vin ei la Ierusalim. Şi, după ce a intrat în templu, a început să-i dea afară pe vânzătorii şi cumpărătorii din templu; şi a răsturnat mesele zarafilor şi scaunele vânzătorilor de porumbei."285 Aceeaşi istorie o citim în Evanghelia după Ioan, iar acolo se menţionează mai limpede când s-au petrecut aceste lucruri. „Şi iată", zice, „că a venit de azimi Iisus"286, adică de Paşti, în vremea când [iudeii] obişnuiau să mănânce azimile. „Şi Şi-a făcut", zice, „un bici şi a început să-i dea afară."287 Prin urmare, vedeţi că atunci când îi scotea afară din templu era ziua Paştilor, adică ziua azimelor. însă de ziua azimelor porunca era ca toţi să vină la templu, iar dacă nu venea cineva, sufletul acela să fie nimicit din popor288. Luaţi aminte, aşadar, că se strânsese aici întreg poporul: şi din toată provincia Palestinei, şi din Cipru, şi din celelalte provincii, din toate regiunile dimprejur. Luaţi aminte şi închipuiţi-vă ce mulţime uriaşă se afla atunci acolo!

Să discutăm mai întâi doar potrivit înţelesului istoric. Unii se miră că a fost înviat Lazăr, alţii că a fost înviat fiul văduvei, alţii de celelalte minuni. Şi cu adevărat e de mirare ca unui trup mort să i se dea înapoi sufletul. Eu însă mă mir şi mai mult de minunea de acum. Iată un singur om socotit fiu de tâmplar, un sărac lipsit de casă, de un loc unde să-Şi

285. Marcu 11, 15.

286. Ioan 2, 13.

287. Ioan 2, 15.

288. Cf. Numerii9, 13.

106

plece capul289, fără oştire căci nu era nici comandant şi nici judecător. Ce putere avea El ca să îşi facă bici de frânghii şi să dea afară o mulţime atât de mare? Un singur om să alunge atâta mulţime? Şi ce mulţime alunga? Pe cea care vindea, care îşi agonisea câştigul în templu, nimeni nu s-a opus, n-a îndrăznit nimeni să se opună. într-adevăr, pentru că răzbuna nedreptatea adusă Tatălui, n-a îndrăznit nimeni să se împotrivească Fiului. îmi pare că era ceva dumnezeiesc în înşişi ochii şi privirea Domnului Mântuitor290, iar pricina din care cred aşa o voi rosti de îndată. Zice: „Şi s-a făcut că, pe când trecea Iisus pe lângă Marea Galileei, a văzut pe doi care dregeau plasele lor, pe fiii lui Zevedeu, şi le-a zis: «Lăsaţi-le şi veniţi de Mă urmaţi!» Iar ei, lăsând de îndată plasa, corabia şi pe tatăl Zevedeu, de îndată L-au urmat"291. Dacă nu ar fi fost ceva dumnezeiesc în privirea Mântuitorului, era necugetat să îl urmeze pe Acela în care nu vedeau nimic. E cineva care să-şi lase tatăl şi să-l urmeze pe unul în care nu vede mai mult decât în tată? Dar ei lasă tatăl trupesc ca să-l urmeze pe tatăl duhovnicesc: ei nu îşi lasă Tatăl, ci îl găsesc pe Tatăl. De ce spun toate acestea? Ca să arăt că în privirea Mântuitorului era ceva dumnezeiesc, pe care oamenii văzându-l, îl urmau. Să dăm şi altă mărturie. Zice: „Şi iată că, pe când trecea, a văzut un om pe nume Matei şi i-a zis: «Urmează-Mă». Şi a lăsat toate şi L-a urmat"292, n-a văzut o minune, ci puterea de a porunci i-a fost minune.

„A început să scoată afară pe vânzătorii şi cumpărătorii din templu." Dacă trimite la iudei, atunci cu cât mai mult la noi? Dacă la Lege, cu cât mai mult la Evanghelie? „A început să scoată afară vânzătorii şi cumpărătorii." Săracul Hristos i-a scos pe bogaţii iudei care vindeau şi cumpărau.

289. Cf. Matei 8, 20.

290. Aceeaşi observaţie în Omilia a II-a la Marcu.

291. Marcu 1, 16-18.

292. Matei 9, 9.

107

Sunt scoşi în egală măsură şi cei care vând şi aceia care cumpără. Să nu spună nimeni: „Eu împlinesc ce se cuvine, dau plata preoţilor, după cum a poruncit Dumnezeu"! Citim în altă parte: „în dar aţi luat, în dar să daţi"293. într-adevăr, harul lui Dumnezeu nu se vinde, ci se dăruieşte. nu este vinovat doar cel care vinde, ci şi acela care cumpără. Şi Simon Magul a fost osândit, şi nu atât din pricină că a vândut, ci pentru că a vrut să cumpere294. Până în ziua de azi sunt mulţi în templu care vând. nefericit cel care vinde, nefericit cel care cumpără! Căci harul lui Hristos nu se poate câştiga cu aur şi argint295.

„Şi mesele zarafilor." „Mesele." Acolo unde trebuiau să se afle pâinile punerii înainte şi ale harismelor lui Dumnezeu se află jertfele zgârceniei. „Şi mesele zarafilor." Din pricina zgârceniei preoţilor, altarele nu mai sunt altare, ci mese de zarafi296. „Şi a răsturnat scaunele vânzătorilor de porumbei." Desigur, porumbeii nu se închid în scaune, ci în cuşti. în scaune nu închide nimeni porumbeii, ci în cuşti. Dar atunci cum se face că spune: „Şi a răsturnat scaunele

293. Matei 10, 8.

294. Cf. Faptele 8, 9-25.

295. Cf. Fericitul Ieronim, Comentariul la Matei, III, 21, 12-13, SC 259, p. 114: „Dar potrivit înţelesurilor mistice Iisus pătrunde în fiecare zi în templul Tatălui şi îi scoate pe toţi afară atât pe episcopi, preoţi şi diaconi, cât şi întreaga gloată din Biserica Lui şi îi acuză de aceeaşi vină pe cei care vând şi pe cei care cumpără". Origen, Comentariul la Matei, XVI, 22, GCS 38, p. 551:„[...] aceia din popor care nu se îndeletnicesc pe lume cu nimic altceva decât cu vânzări şi cumpărări, dar stăruie arareori în rugăciuni sau în celelalte lucrări drepte cerute de Cuvântul dumnezeiesc aceştia sunt cei care vând şi cumpără în Templul lui Dumnezeu, făcând din Casa de rugăciune o peşteră de tâlhari".

296. Exact aceeaşi propoziţie o aflăm şi în Fericitul Ieronim, Comentariul la Matei, III, 21, 12-13, SC 259, p. 114. Cf. Origen, Comentariul la Matei, XVI, 22, GCS 38, pp. 552: „însă diaconii care nu chivernisesc bine banii bisericeşti, furând mereu din ei, care nici pe cei cheltuiţi nu îi cheltuiesc după dreptate, ci îşi agonisesc ce îşi închipuie ei a fi bogăţie şi averi, şi ajung bogaţi din bunurile săracilor aceştia sunt zarafii ale căror mese le răstoarnă Hristos".

108

vânzătorilor de porumbei"? Iată ce spune: şedeau pe scaune cei care vindeau. Zice: „Pe scaunul lui Moise au şezut învăţaţii şi fariseii"297. Despre aceste scaune şi psalmul vorbeşte: „Şi pe scaunul ciumei nu a stat"298. într-adevăr, „scaunul ciumei" vânzător de porumbei vinde harul Sfântului Duh. Până şi astăzi sunt multe scaune care vând porumbei. Cel care vinde porumbei nu este ridicat, ci aşezat, nu este drept, ci strâmb. Este strâmb şi mărunt, prin faptul că vinde harul lui Dumnezeu. Dar Domnul nostru, Care a venit să mântuiască ceea ce era pierdut299, nu pe vânzători i-a răsturnat, ci scaunele vânzătorilor; le-a răsturnat puterea, pe oameni însă i-a mântuit300.

„Şi nu le-a îngăduit", zice, „să poarte vreun vas în templu."301 Atunci nu a îngăduit să fie adus în templul trupesc niciun vas; însă ce multe vase murdare nu stau astăzi în templul lui Dumnezeu? Atunci El nu a îngăduit să fie aduse vase şi nici măcar nu este zis “Nu rdare", ci se vorbeşte pur şi simplu despre orice fel de vase. Dar astăzi cât de multe vase nu rămân înăuntru?

Zice: „Este scris: «Casa Mea se va numi casă de rugăciune pentru toate neamurile»"302. Citim aceasta în profeţi. „Voi însă aţi făcut din ea peşteră de tâlhari."303 Câtă nenorocire

297. Matei 23, 2.

298. Psalmul 1, 1, în versiunea traducerii Fericitului Ieronim după Septuaginta.

299. Cf. Luca 19, 10.

300. Cf. Fericitul Ieronim, Comentariul la Matei, III, 21, 12-13, SC 259, p. 114: „[El] răstoarnă scaunele vânzătorilor de porumbei, care vând harul Sfântului Duh şi fac totul ca să înghită popoarele ce ascultă de ei". Origen, Comentariul la Matei, XVI, 22, GCS 38, pp. 552-553: „Cei ale căror scaune le răstoarnă Hristos sunt acei episcopi şi preoţi cărora li s-au încredinţat scaunele cele dintâi, dar care dau bisericile pe mâna cui nu se cade şi aleg conducători care nu se cuvine să fie aleşi".

301. Marcu 11, 16.

302. Marcu 11, 17.

303. Marcu 11, 17.

109

asupra noastră, să plângem până la secarea lacrimilor! Casa lui Dumnezeu a fost făcută peşteră de tâlhari! Este casa despre care a zis Ieremia: „Peşteră de hienă mi s-a făcut casa mea"304. Aici se spune despre „casa Mea": „Voi însă aţi făcut din ea peşteră de tâlhari", la Ieremia e numită „peşteră de hienă". Avem nevoie să înţelegem firea acestui animal, căci din natura fiarei am putea cunoaşte de ce odinioară a numit [profetul] casa lui Dumnezeu „peşteră de hienă". Niciodată hiena nu se arată în miezul zilei, ci întotdeauna iese doar pe timp de noapte; niciodată nu iese pe lumină, ci întotdeauna pe întuneric. Şi în firea ei stă să dezgroape trupurile morţilor şi să le sfâşie. Când cineva îngroapă neîngrijit un mort, noaptea hiena sapă, ia trupul şi îl mănâncă. Oriunde sunt morminte, oriunde se află oseminte de morţi, acolo este şi culcuşul hienei. Şi tot în fire îi stă să se desfete mai ales cu câini, pe care îi răpeşte şi îi devorează. Vedeţi ce spune? Luaţi aminte! Hiena, această fiară sângeroasă ce se satură cu trupuri, ce se arată întotdeauna noaptea, niciodată ziua, doar cu leşuri de morţi şi cu câini se desfată; pe câinii păzitori ai casei vrea ea să-i ucidă. Se mai spune despre hienă şi că are şira spinării dintr-o singură bucată, care nu se poate răsuci; iar dacă vrea să se întoarcă, se întoarce cu totul, fiindcă nu se poate răsuci ca alte animale. Vedeţi deci că făptura aceasta care se găseşte întotdeauna în noapte, întotdeauna în întuneric, nu se răsuceşte niciodată. Dar despre preoţii iudeilor sunt spuse aceste lucruri! într-adevăr, pe iudeul din plebe poţi să-l aduci uşor la pocăinţă, însă pe cei din tagma preoţilor şi a învăţaţilor nu poţi, fiindcă ei se desfată întotdeauna cu leşurile morţilor pe care i-au luat cu sine amăgindu-i. Şi nu le e de ajuns că nu sunt ei în lumină305, ci încearcă să-i ucidă şi pe aceia care îşi duc în lumină traiul. Au şira dintr-o singură

304. Ieremia 12, 9, în versiunea Septuagintei.

305. Cf. Ioan 3, 19-21.

110

bucată, [adică] nu se convertesc, nu săvârşesc pocăinţa, fiindcă se îndeletnicesc cu leşurile celor morţi.

Versetul pe care îl citim aici: „Voi însă aţffăcut din ea peşteră de tâlhari" îl găsim şi în Evanghelia după Ioan: „Voi însă aţi făcut din ea o casă de negoţ"306. O „casă de negoţ". Oriunde sunt tâlhari e şi o „casă de negoţ". Ah, dacă s-ar fi spus asta doar despre cei din trecut, dacă s-ar fi zis numai despre iudei, nu şi despre creştini! Atunci pe ei i-am plânge şi ne-am bucura pentru noi. însă în multe locuri a ajuns acum casa lui Dumnezeu, casa Tatălui, o „casă de negoţ"! Vedeţi cât de tulburat sunt când vorbesc. Este un fapt aşa de limpede, că nici nu e nevoie să vă tălmăcesc. Măcar de-ar fi neclar şi n-am pricepe! în multe locuri casa Tatălui este o „casă de negoţ". Şi eu, cel care vă vorbesc, şi fiecare dintre voi, preot, diacon sau episcop, care mai ieri era sărac, suntem bogaţi astăzi, un bogat în casa lui Dumnezeu: nu vi se pare că am făcut din casa Tatălui o „casă de negoţ"? Despre aceştia spune şi Apostolul: „Ei socotesc că evlavia este câştigul"307. Aşadar, şi Apostolul vorbeşte despre ei. Hristos este sărac, să avem ruşine! Hristos este smerit, să avem ruşine! Hristos a fost răstignit, nu a împărăţit; a fost răstignit ca să împărăţească! Nu prin trufie a biruit lumea, ci prin smerenie; nu râzând l-a ucis pe diavol, ci plângând; n-a biciuit, ci a fost biciuit; a luat palme, nu a pălmuit! Aşa încât şi noi trebuie să îl imităm pe Domnul nostru.

Iată că bat la uşă zilele de post308. Iată, sunt zile de post, de pocăinţă şi de curăţire: acum să fim bucuroşi şi să ne veselim! Omul acela despre care în Evanghelie se spune că purta un ulcior iese din casă şi se duce la foişorul [Cinei de Taină]309. Voi, cei care urmează să primiţi botezul, pregătiţi-vă

306. Ioan 2, 16.

307. I Timotei 6, 5.

308. Postul cel Mare, care ţinea în Palestina 8 săptămâni.

309. Cf. Marcu 14, 13.

111

aşijderea şi voi încă de mâine310! Cine se duce la luptă se pregăteşte cu grijă dinainte. Se uită să vadă dacă are scut, spadă, suliţă, săgeţi, dacă îi e calul odihnit: îşi pregăteşte dinainte armele spre a se putea lupta311. Posturile sunt armele voastre, luptele voastre smerenia. De are cineva ceva împotriva altuia, să ierte ca să îi fie iertat312. Să nu gândească nimeni că vine la botez ca să i se ierte lui păcatele, dar el să nu îi ierte fratelui mai înainte! Iertaţi deci dacă aveţi ceva împotriva fratelui! n-am spus: „Dacă are ceva el, să ierte", ci: „Dacă ai tu ceva, iartă"! Dacă te iartă el sau nu, e în puterea lui; tu iartă ce ţine de tine ca să fii iertat! Urmează să vii la botez. Oh, fericit eşti tu, care te vei renaşte în Hristos, care vei primi veşmântul lui Hristos, care trebuie să fii îngropat cu Hristos ca să înviezi cu Hristos313! Aşadar, în zilele care mai rămân veţi asculta, potrivit rânduielii, cele ce ţin de Taine; v-am spus de pe acum ca să ştiţi, ca începând de mâine să vă străduiţi în chipul cel mai înalt. Fie ca însuşi Dumnezeu Cel Atotputernic să întărească inimile voastre, să vă facă vrednici de îmbăierea Lui, să Se coboare în voi prin botezare, să sfinţească apele ca să fiţi sfinţiţi! Să nu se-apropie nimeni cu îndoială în inimă, nimeni să nu spună: „Chiar crezi că mi se iartă păcatele?" Nu-i sunt iertate păcatele celui care se apropie aşa! Mai bine pentru el să nu se apropie decât să se apropie în felul acesta! Şi mai ales pentru voi, care primiţi botezul ca să-I slujiţi lui Dumnezeu, ca să rămâneţi în mănăstire. El însuşi vă aibă şi ne aibă-n pază, a Cărui slavă fie în vecii vecilor! Amin

310. Fericitul Ieronim se adresează catehumenilor. Ei urmau să treacă printr-o perioadă de „luminare", în care li se explica de-a lungul întregului post Simbolul de credinţă, iar în Sâmbăta Mare primeau botezul, sosind în rândul creştinilor deplini.

311. O comparaţie dragă Fericitului Ieronim. Vezi ultimul paragraf al Omiliei la Matei şi începutul Cuvântării la Postul Paştelui.

312. Cf. Luca 6, 37.

313. Cf. Romani 6, 3.

OMILIA A X-A La Marcu 13, 32-35 şi 14, 3-6

Citirea pe care o facem acum Evangheliei cere o lămurire întinsă. Mai înainte de a ajunge la Taine trebuie să înlăturăm poticnirile, ca să nu rămână nimic de felul acesta în cugetele celor care vor primi Tainele. Pentru că, dacă cei care vor primi botezul vor crede în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iată că totuşi acum despre Fiul se zice: „însă despre ziua aceea şi despre ceas nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, afară de Tatăl"314. Dacă primim botezul deopotrivă întru Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, atunci trebuie să credem şi că unul singur este numele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, adică Dumnezeu. Dar, dacă Unul este Dumnezeu, cum se face că în dumnezeirea unică există cunoaştere diversă? Ce este mai mult: că este Dumnezeu, ori că ştie toate? Dacă este Dumnezeu, atunci cum poate să nu ştie? Căci despre Domnul Mântuitor se zice: „Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut"315. Dacă toate prin El s-au făcut, atunci şi ziua Judecăţii care va să vie prin El s-a făcut.

Oare poate să nu cunoască ceea ce a făcut? Poate Artizanul să-Şi ignore lucrarea? Citim în Apostol despre Hristos: [El este Cel] „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei"316. Vedeţi ce spune: „Toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei"! nu zice că unele

314. Marcu 13, 32. Versetul era interpretat de arieni în sensul ignoranţei lui Hristos cu privire la data sfârşitului lumii, pentru a justifica ideea că Fiul este inferior Tatălui şi că nu e deofiinţă cu El, adică este o creatură.

315. Ioan 1, 3.

316. Coloseni 2, 3.

113

sunt, altele nu, ci că sunt „toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei", doar că sunt „ascunse". Aşadar, El nu este lipsit de ceea ce se află în El, chiar dacă este ascuns nouă. însă, de vreme ce în Hristos sunt „ascunse comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei", trebuie să cercetăm din ce pricină sunt ascunse. Dacă noi, oamenii, am şti că ziua Judecăţii va fi bunăoară peste două mii de ani şi am fi siguri că aşa se va întâmpla, am fi mai delăsători în prezent. într-adevăr, am spune: „Ce treabă am eu dacă ziua Judecăţii va veni peste două mii de ani?" Aşadar, dacă se spune că Fiul nu cunoaşte ziua Judecăţii, e pentru folosul nostru, pentru ca astfel să nu ţinem seama când va fi să vină ziua Judecăţii. De altfel, iată ce urmează: „Vedeţi şi privegheaţi şi vă rugaţi; căci nu cunoaşteţi când va fi timpul"317. N-a zis: „Nu cunoaştem", ci: „Nu cunoaşteţi". Aparent, până aici forţăm Scriptura şi nu îi tălmăcim înţelesul. După înviere, Apostolii îl întreabă pe Domnul Mântuitor: „Doamne, când vei reface împărăţia Israelului?"318 O Apostolilor, doar aţi auzit mai înainte de înviere: „Despre ziua aceea şi despre ceas nu ştiu", şi întrebaţi iarăşi ce nu cunosc? însă Apostolii nu cred că Mântuitorul nu cunoaşte. Vedeţi însă taina: El nu ştie înainte de înviere, dar după înviere ştie! De altfel, El ce le spune după înviere Apostolilor, când e întrebat: „Când vei reface împărăţia Israelului?" Zice: „Nu este treaba voastră a cunoaşte vremurile pe care Tatăl le-a pus în puterea Sa"319. N-a spus aici: „Nu ştiu", ci: „Nu este treaba voastră a cunoaşte", nu vă este de folos să cunoaşteţi ziua Judecăţii. „Vegheaţi, aşadar: căci nu cunoaşteţi când vine stăpânul casei"320. Multe ar fi de zis; dar am spus lucrurile acestea din Evanghelie ca să nu

317. Marcu 13, 33.

318. Faptele 1, 6.

319. Faptele 1, 7.

320. Marcu 13, 35.

114

rămână o poticnire în cugetul cuiva, pe motiv că Acela în care se pregăteşte să creadă n-ar cunoaşte ceva.

Dar la aceeaşi citire din Evanghelie se spune: „Şi, pe când era în Betania în casa leprosului şi şedea la masă, a venit o femeie care avea un vas de alabastru cu un balsam curat de mare preţ"321. Mai ales la voi, cei care veţi primi botezul, trimite femeia aceasta! Ea a spart vasul de alabastru ca Hristos să vă facă „hristoşi" pe voi, adică unşi322. E ceea ce se spune în Cântarea Cântărilor: „Balsam vărsat este numele Tău, de aceea tinerele Te-au dorit; după Tine alergăm în mirosul balsamurilor Tale"323. Cât timp era închis balsamul, cât timp Dumnezeu era cunoscut doar în Iudeea, numele Său era mare doar în Israel324, tinerele nu-L urmau pe Iisus. însă, când s-a vărsat balsamul pe întreg pământul, sufletele tinere ale credincioşilor L-au urmat pe Mântuitor.

„Şi, pe când se afla în Betania, în casa lui Simon leprosul." Betania se tălmăceşte în limba noastră „casa ascultării". Dar cum de casa lui Simon leprosul e în Betania, adică în „casa ascultării"? Sau cel puţin ce face Domnul în casa leprosului? Dar a venit în casa leprosului ca să îl curăţească pe lepros! I se spune „lepros" nu fiindcă este, ci pentru că a fost lepros. Căci a fost înainte de a-L vedea pe Domnul; dar i-a fugit lepra după ce L-a văzut pe Domnul şi s-a vărsat în casa lui balsamul. îi rămâne totuşi numele cel vechi ca să se arate puterea Mântuitorului. Aşa cum şi Apostolilor le rămân vechile nume ca să se arate puterea Celui care i-a chemat, aşa cum şi a făcut apostol din

321. Marcu 14,3.

322. în latină undi, de la verbul unguo, -ere - „a unge". Balsamul sau uleiul parfumat este numit în citatul biblic anterior unguentum. Numele de „Hristos" însemnând în greacă „Cel Uns", auditoriul Fericitului Ieronim putea înţelege din simpla întrebuinţare a cuvintelor legătura dintre femeia cu vasul de alabastru şi Mirungerea catehumenilor.

323. Cântarea Cântărilor 1, 2-3.

324. Cf. Psalmul 75, 2.

115

vameşul Matei şi i se zice „vameş" chiar şi după primirea apostolatului, dar nu din pricină că era vameş, ci pentru că a fost făcut din vameş apostol iar vechiul nume îi rămâne spre a se arăta puterea Mântuitorului, tot aşa şi Simon leprosul e numit cu numele cel vechi spre a se arăta că a fost tămăduit de Domnul.

„A venit o femeie care avea un vas de alabastru cu balsam." Fariseii, învăţaţii şi preoţii sunt în templu, dar nu au balsamul; femeia aceasta e în afara templului şi poartă balsamul, căci are nard, nard curat, iar balsamul e făcut din acest nard curat. De aceea voi, credincioşii, aţi fost numiţi „narduri curate"! într-adevăr, cea care aduce darul ei Mântuitorului este Biserica adunată dintre neamuri; ea îi aduce [în dar] credinţa celor credincioşi. Spre a primi balsamul toţi, ea a spart vasul cel de alabastru, care era ţinut mai înainte închis în Iudeea. „A spart vasul de alabastru." După cum şi „grăuntele de grâu, dacă nu moare în pământ, nu face mai multe roade"325, aşa şi vasul cel de alabastru: dacă n-ar fi fost spart, n-am putea să fim unşi.

„Şi l-a vărsat pe capul Lui."326 Femeia aceasta care a spart vasul de alabastru şi I-a vărsat pe cap balsamul nu e aceea despre care în altă Evanghelie se spune c-a spălat picioarele Domnului327. Căci aceea, pentru că e desfrânată şi e păcătoasă, îi cade încă la picioare; dar cealaltă, fiind sfântă, îi ţine capul. Cea desfrânată udă cu lacrimile ei picioarele Mântuitorului şi I le şterge cu părul, adică pare că spală cu lacrimi picioarele Mântuitorului, dar mai degrabă îşi spală ea păcatele. Preoţii şi fariseii nu dau Mântuitorului niciun sărut, dar ea îi sărută picioarele. Aşa şi voi, care veţi primi botezul: din pricină că suntem toţi sub păcat, că „nimeni nu e fără de păcat, chiar şi dacă de o singură zi a

325. Ioan 12, 24.

326. Marcu 14, 3.

327. Cf. Luca 7, 38.

116

fost viaţa lui"328 şi [că El] „a găsit ceva stricat şi la îngerii Săi"329, să ţineţi şi voi mai întâi picioarele Mântuitorului, să le spălaţi cu lacrimi şi să le ştergeţi cu părul; şi după aceasta veţi ajunge şi la cap! Când vă veţi coborî împreună cu Mântuitorul în izvorul dătător de viaţă, atunci va trebui să învăţaţi [şi] în ce fel ajunge balsamul pe capul Mântuitorului. De vreme ce „capul bărbatului este Hristos"330, [atunci şi] capul vostru trebuie să fie uns. Şi veţi fi unşi după botez.

„Erau însă unii care s-au mâhnit."331 Nu a spus: „toţi", ci: „unii". Până în ziua de azi sunt mâhniţi iudeii când ungem capul lui Iisus! De altfel, şi în alt loc se spune că Iuda, trădătorul, s-a mâhnit332. în numele de „Iuda" se află acela al iudeilor. Până în ziua de azi se mâhneşte Iuda din pricină că Biserica unge capul lui Iisus. Şi ce spune? „La ce foloseşte această risipă?"333 I se pare că se iroseşte balsamul fiindcă a fost spart vasul, dar nouă ne e de folos, fiindcă a ajuns în lumea întreagă. Pentru ce te mâhneşti, Iuda, că a fost spart vasul de alabastru? Dumnezeu, Cel care te-a făcut pe tine şi toate neamurile, e Cel stropit cu acest balsam de mare preţ! Ai fi voit să ţii închis balsamul, ca să n-ajungă şi la alţii! Adevărat e ce se spune despre voi în altă parte: „Cei care au cheia cunoştinţei şi ei înşişi nu intră; dar şi pe cei care vor să intre nu îi lasă"334. Aveţi un vas de alabastru, mai bine zis aveaţi în templu şi îl ţineaţi închis; a venit o femeie şi l-a luat în Betania şi a uns în casa leprosului capul lui Iisus. Şi ce spun aceştia care se mâhnesc? „Putea", zice, „să fie vândut cu trei sute de denari"335, din pricină că a fost răstignit

328. Iov 14, 4 (în Septuaginta).

329. Iov 4, 18.

330. I Corinteni 11,3.

331. Marcu 14, 4.

332. Cf. Ioan 12, 4-5.

333. Marcu 14, 4.

334. Luca 11, 52.

335. Marcu 14, 5.

117

Cel Uns cu acest balsam. Citim în Cartea Facerii că arca ridicată de Noe avea trei sute de coţi în lungime, cincizeci de coţi în lăţime, iar în înălţime treizeci336. Luaţi aminte la tainele numerelor! Prin numărul cincizeci se simbolizează pocăinţa, căci în al cincizecilea psalm se pocăieşte regele David. Iar prin numărul trei sute este simbolizată taina crucii. Semnul pentru trei sute este litera T. De aceea se spune şi în Iezechiel: „Şi vei scrie", zice, „pe frunţile celor care gem un Thau; [...] şi oricine-l va avea scris deasupra nu va fi ucis"337. Căci oricine are stindardul crucii pe fruntea sa nu poate fi lovit de diavol. Numai păcatul poate şterge stindardul acesta.

Am vorbit despre arcă, despre numerele cinzeci şi trei sute; să vorbim şi despre numărul treizeci, de vreme ce arca avea înălţimea de treizeci de coţi şi se termina la vârf cu încă un cot338. Priviţi ce se zice: mai întâi săvârşim pocăinţa, [simbolizată] prin numărul cincizeci; apoi prin pocăinţă noi venim la taina crucii. La taina crucii ajungem prin Cuvântul desăvârşit, Care este Hristos. însă când Iisus a primit Botezul „era de treizeci de ani", potrivit lui Luca339. Iar aceşti treizeci de coţi se termină la vârf cu încă un cot. Şi cincizeci şi trei sute şi treizeci se termină la vârf cu încă un cot, ceea ce înseamnă: cu o unică credinţă în Dumnezeu. De ce am spus toate acestea? Fiindcă acum se zice: „Putea să fie vândut cu trei sute de denari". Iar mai apoi şi Domnul a fost vândut cu treizeci de arginţi340. E de mirare că n-a putut fi vândut cu trei sute de denari, căci a fost vândut [doar]

336. Cf. Facerea 6, 15. în sens tipologic, Noe prefigurează pe Hristos, iar arca Biserica.

337. Iezechiel 9, 4-6. Vechea literă ebraică Thau avea o formă apropiată de cea a crucii.

338. Cf. Facerea 6, 16.

339. Luca 3, 23.

340. Cf. Matei 26, 15.

118

cu treizeci. Şi în Levitic şi în Ieşire341 este scris că preoţii începeau [să slujească] de la treizeci de ani. înainte de treizeci de ani nu le era îngăduit preoţilor să intre în templul lui Dumnezeu; tot aşa, la vite şi la animale vârsta deplină e aceea de trei ani. De altfel, şi în Facere342 se spune că Avraam a luat un viţel, un ied şi un miel de trei ani când a făcut 5ixoTOiiiiaTa343, arătând [care este] la vite vârsta deplină; tot astfel şi la oameni vârsta cea deplină e cea de treizeci de ani. Oare asta înseamnă că Domnul nostru n-ar fi putut veni la botez la douăzeci şi cinci de ani? N-ar fi putut şi la douăzeci şi şase ori la douăzeci şi opt? Ci El aştepta vârsta cea deplină a omului, ca să ne dea o pildă. De aceea şi în Iezechiel e scris la început: „Şi s-a făcut că în al treizecilea an, pe când eram în robie [...]"344. Am spus toate acestea ca să dezlegăm taina numărului treizeci. Se mâhnesc iudeii şi la fel se mâhnesc şi cei străini de credinţă că a fost spart [vasul cu] balsam. Dar Domnul nostru [le] spune: „Lăsaţi-o, pentru ce o necăjiţi? Lucrare bună a săvârşit ea pentru Mine"345.

Aşadar, fiindcă a săvârşit lucrarea bună acea femeie, am spus aceste puţine lucruri despre Evanghelie. Şi a fost nimerit că s-a citit Psalmul 14 şi se cuvine să vorbim despre psalmul acesta346. Să ne rugăm Domnului Atotputernic ca să putem da învăţătura ce urmează ţinând calea cea dreaptă, prin Hristos, Domnul nostru! Amin.

341. De fapt, cf Numerii 4, 22-23.

342. Cf. Facerea 15, 9-10.

343. „Jertfe tăiate în două." Cuvântul se află în Facerea 15, 10.

344. Iezechiel 1, 1.

345. Marcu 14, 6.

346. Exact cu această ultimă frază începe textul Omiliei la Psalmul 14, rostită probabil în continuare, confirmând astfel că Fericitul Ieronim e şi autorul Omiliilor la Psalmi şi al celor la Evanghelia după Marcu.

SINOPSIS AL OMILIILOR DIVERSE

Dacă într-un sens comentariile Fericitului Ieronim sunt rodul înălţării solitare pe culmile înţelesurilor tainice, în vreme ce destinatarul e lăsat din capul locului în urmă, în prima pagină a prologului, omiliile marchează ieşirea către ceilalţi şi urcuşul laolaltă, trăgându-şi seva din pulsul vieţii comunitare şi susţinându-l.

În felul acesta, Omiliile diverse numite aşa datorită varietăţii conţinutului lor au putut fi totuşi aranjate fie după criteriul tematic, fie după cel cronologic. Astfel, primele trei omilii, care nu conţin indicaţii temporale, sunt toate la Evanghelii (după Matei, Luca, Ioan) şi de aceea se află în continuitate cu Omiliile la Marcu. în schimb, următoarele şapte au în centrul lor sărbătorile creştine şi momentele importante ale vieţii monahale: Crăciunul (omilia a IV-a), Bobotează (a V-a), Duminica iertării, dinaintea Postului Paştilor (a VI-a), Sâmbăta Mare (a VII-a şi a VIII-a), Duminica de Paşti (a IX-a şi a X-a), astfel că, deşi anii în care au fost rostite ar putea să difere, aceste texte se succed potrivit ordinii calendaristice. în sfârşit, ultimele două texte (omiliile a XI-a şi a XII-a), descoperite mai târziu, stau laolaltă fiindcă se preocupă de problemele ivite în sânul comunităţii şi abordează teme morale.

Primul text, Omilia la Matei (18, 7-9), face o scurtă incursiune în exegeza noţiunii biblice de scandalum („poticnire, sminteală"). Poticnirea e un termen teologic ambiguu; e obstacolul în faţa credinţei, elementul care contrariază, însă poate fi vorba fie de o taină (precum cea a morţii şi învierii lui Hristos) prea înaltă pentru cei slabi în credinţă,

122

fie, dimpotrivă, de faptele şi spusele în răspăr cu adevărata învăţătură creştină, pe care un fals model le răspândeşte în comunitate. Al doilea sens e avut în vedere aici de Fericitul Ieronim, iar mesajul său e că monahul nu trebuie să se lase biruit de cei care îi împiedică drumul spre mântuire, fie ei din afara Bisericii, fie chiar din interior.

A doua piesă, Omilia la Luca (16, 19-31), e unul dintre textele semnificative ale acestei serii. Tălmăcind pilda lui Lazăr şi a bogatului, Fericitul Ieronim îşi concentrează întreaga argumentaţie teologică despre Rai şi iad pe credinţa în realitatea istorică a celor povestite aici („e vorba despre un Lazăr adevărat") şi pe ideea că totuşi există osândă veşnică („am văzut ce au îndurat amândoi pe pământ; acum să vedem ce va îndura fiecare dintre ei în lumea de dincolo. Ce a fost vremelnic a trecut, ce urmează este veşnic"). în acest sens, omilia constituie o replică frontală dată origenismului, mai întâi prin insistenţa asupra validităţii sensului literal al textului (fără a omite valenţele lui morale şi profetice), apoi prin respingerea implicită a ideii de apocatastază. Asprimea tonului (judecarea indiferenţei şi trufiei bogatului) oscilează cu înduioşarea în faţa bolii şi sărăciei (suferinţa lui Lazăr), critica socială se împleteşte cu mistica inimii şi cu privirea eshatologică a destinului omenesc.

Omilia la Ioan( 1, 1-14) dezvoltă o temă a primelor două Omilii la Marcu: antiteza Sfântul Ioan Botezătorul (care „a fost") hristos (Care „era" deja dinaintea creaţiei). Primul e doar un om, celălalt Dumnezeu şi om, egalul Tatălui şi al Sfântului Duh (necreat şi El). însă Sfântul Ioan e totodată întemeietorul monahismului şi cel mai de seamă eremit, dând modelul dreptei credinţe. Şi de aceea el aşteaptă venirea Mântuitorului în trup, trupul care e şi cel al naşterii din Fecioară şi cel al învierii. Toată această discuţie laborioasă a Fericitului Ieronim nu atinge critic numai arianismul, pentru care Fiul e parte a creaţiei, ci şi unele idei ale lui Origen:

123

subordinaţionismul, preexistenţa angelică a Sfântului Ioan, învierea într-un trup eteric, precum şi alte curente eretice, cum ar fi pneumatomahii, tăgăduitorii deofiinţimii Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul. îndemnul care traversează omilia e ca şi monahii să aştepte venirea Mântuitorului printr-un trai vrednic de atingerea trupului Său.

Omilia la naşterea Domnului este o omilie de Crăciun, tălmăcind de aceea începutul Evangheliei după Luca. Păstorii care-şi ocrotesc turmele în câmpia Betleemului îi prefigurează aici pe ierarhii păzitori ai Bisericii, iar vrednicia veghii lor, răsplătită prin coborârea îngerului şi vederea Pruncului în iesle, e iarăşi un îndemn ca şi cei din prezent să aştepte cu vrednicie Parusia. însă nu doar ierarhii, ci şi exegetul creştin îşi află în acest loc evanghelic un model desăvârşit. E chiar Sfânta Fecioară Maria, fiindcă ea a pus „în inima ei" (loc al descifrării sensului mistic) vorbele mesianice ale profeţilor în legătură cu bună-vestirea Arhanghelului. Textul se concentrează apoi într-o pledoarie a Fericitului Ieronim în favoarea celebrării naşterii Mântuitorului de Crăciun, nu de Bobotează, aşa cum se obişnuia încă în Palestina veacului al IV-lea. Imaginea dominantă a omiliei rămâne până la capăt cea a prezenţei vii a lui Hristos, a scâncetului din adâncul ieslei al Fiului lui Dumnezeu, „Care a tunat în cer atâta timp şi nu a mântuit, dar Care a plâns şi a mântuit". Ultimele rânduri constituie, prin urmare, o respingere a hristologiei eronate a lui Apolinarie (care nu accepta că Mântuitorul a asumat nu numai trupul şi sufletul, ci şi mintea omenească), dar şi a unei forme incipiente de nestorianism.

în continuare firească, Omilia la Bobotează stabileşte, odată separată de Crăciun, sensul Epifaniei ca zi în care Fiul Se face cunoscut printre oameni prin botezarea de către Sfântul Ioan şi arătarea Sfintei Treimi. în sprijinul deosebirii celor două sărbători e interpretat mesianic

124

Psalmul 28, unde imaginile acvatice, descriindu-L pe Dumnezeu ca Domn al stihiilor, trimit profetic la Botezul Mântuitorului, iar apoi şi la „potopul de botezuri", larevărsarea creştinismului în lume.

Cuvântarea la Postul Paştilor a fost rostită într-o Duminică a Iertării, ca şi Omilia a IX-a la Marcu (şi poate fi citită ca un scurt apendice al acesteia). E un scurt îndemn la smerenie, împăcare cu aproapele şi căinţă pentru păcatele proprii, la veghe împotriva răutăţii, pentru a dobândi vrednicia împărtăşirii din „cărnurile Mielului nostru, Iisus Hristos".

Omilia la Cartea Ieşirii, ţinută la privegherea de Paşti, în Sâmbăta Mare, e un alt text de o deosebită importanţă pentru viziunea mistică proprie hermeneuticii profesate de Fericitul Ieronim. Fiind cuvântul lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi sunt înţelese aici în chip de prelungire a trupului lui Hristos, „carnea" Mieluluijertfit pentru noi. în această ordine de idei, prescripţiile consumării mielului pascal din textul de la Ieşirea 12,5-11 sunt o expresie simbolică a regulilor după care trebuie călăuzită înţelegerea textului sacru. După cum Hristos are două firi, la fel şi Scriptura are două mari înţelesuri: cel literal (corespunzător firii omeneşti, respectiv picioarelor mielului) şi cel duhovnicesc (corespunzător firii dumnezeieşti, respectiv capului şi măruntaielor mielului). Citirea Scripturilor trebuie să nu fie exclusiv una literal-istorică, de tip iudaic (mielul pascal nu trebuie să fie crud), şi nici pur alegorică, abstractă şi lipsită de viaţă (mielul să nu fie fiert, adică lipsit de „sucul adevărului"), ci trebuie să combine interpretarea literală cu cea duhovnicească (carnea mielului să fie „friptă": „Noi trebuie să le înţelegem şi potrivit istoriei şi să le coacem totodată în văpaia Sfântului Duh"). înţelegerea deplină se poate realiza însă numai în orizontul dreptei învăţături a Bisericii, precum şi al moralei şi ascezei creştine, al traiului conform Scripturilor, care sunt datul prealabil necesar al primirii înţelesului în noi; urcuşul

125

„teoretic" către sensurile înalte e dublat, susţinut de urcuşul practic. întreaga omilie îşi are prin aceste consideraţii un corespondent necesar în Omilia a VI-a la Marcu, celălalt text prin excelenţă hermeneutic.

Omilia la Psalmul 41, către neofiţi, a fost rostită totîntr-o Sâmbătă Mare, după botezarea catehumenilor la capătul Postului Mare. Alcătuită după modelul catehezelor mistagogice ale Sfântului Chiril, ea întreprinde o lămurire a Tainei Botezului, în chip indirect, prin tălmăcirea în sens profetic a Psalmului 41. Simbolismul apelor curăţitoare şi al luminii supra-lumeşti inundă atmosfera de copleşire mistică pe care o încearcă noii primiţi în sânul Bisericii.

Ca o împlinire a acestei serii omiletice, următoarele două Omilii ţinute în Duminica de Paşti au fost rostite cel mai probabil în aceeaşi zi, una în continuarea celeilalte, şi discută înţelesul Sfintelor Paşti luând ca punct de sprijin Psalmul 117, într-o interpretare profetică. Este sărbătoarea creştină prin excelenţă: „E drept că Domnul a făcut toate zilele; dar celelalte zile ar putea fi şi ale iudeilor, ale ereticilor, ale păgânilor. însă ziua de duminică este ziua învierii, ziua creştinilor, a noastră". Ambele texte sunt străbătute de contrastul cu Pessach-ul iudaic, faţă de care învierea se află în acelaşi raport precum cel dintre duh şi literă. întreaga creaţie ia parte la această sărbătoare, însă, la drept vorbind, ea depăşeşte creaţia. învierea transcende istoria, pentru că ea e totodată ziua în care Hristos redeschide poarta Raiului pentru prima oară de la izgonirea protopărinţilor, făcând posibilă mântuirea.

Cu ultimele două omilii pătrundem în intimitatea vieţii monahale din mănăstirea condusă de Fericitul Ieronim la Betleem. Cititorul are ocazia să facă aici cunoştinţă cu avva Ieronim şi să stea pentru câteva clipe printre ucenicii acestuia. Mai auster decât comunităţile de la Ierusalim şi de

126

pe Muntele Măslinilor, aşezământul păstorit de el la Betleem se va fi confruntat şi cu incidente mai puţin plăcute, abateri sau căderi care au cerut intervenţia reparatoare a stareţului. Textele ilustrează două cazuri aflate la antipozi, două extreme în care monahul poate aluneca. Primul este o cuvântare Despre ascultare, prilejuită din câte se pare de refuzul unui tânăr pustnic de a mai veni în contact cu mănăstirea. Departe de a considera gestul acesta radical un semn de nepătimire, Fericitul Ieronim vede în el dovada neascultării şi un prilej de cădere în trufie, păcatul cel mai de temut pentru adevăratul creştin. Adus în faţa fraţilor, tânărul e certat după regulile Sfântului Pahomie, cu blândeţe fermă şi tact psihologic, în marginea unei descrieri a mecanismelor perfide şi a efectelor nefaste pe care această patimă le induce în sufletul celui neascultător şi în legăturile lui cu fraţii.

A doua omilie, o cuvântare Despre prigonirea creştină, tratează cealaltă extremă, a abandonării vieţii monahale. Asprimile ascetice îi vor fi luat prin surprindere pe unii dintre noii membri ai comunităţii, făcându-i să dea înapoi. Pentru Fericitul Ieronim, traiul creştin autentic are ceva eroic, de ridicare deasupra lumii seculare, care, oricât de pacificată ar fi, rămâne sub semnul căderii, „sub cel rău", exercitându-şi necontenit ispitele şi prigonind sufletul celui care doreşte să ducă o viaţă curată. Cu atât mai mult e acesta cazul monahului, care, prin rigoarea rânduielilor şi a nevoinţelor, e un ostaş al lui Hristos aflat în câmpul bătăliei, părăsirea mănăstirii echivalând din acest motiv cu o dezertare, cu trecerea la inamic şi căderea sub robia veacului. Şi totuşi nicio cădere nu este lipsită de nădejde atunci când pocăinţa îl întoarce pe cel căzut în sânul comunităţii. Abia în acest punct situat la întâlnirea smereniei omeneşti cu atotputernicia divină poate fi regăsită, în viziunea Fericitului Ieronim, autentica libertate creştină.

Omilie la Evanghelia după Matei (18, 7-9)

„Vai lumii din pricina poticnirilor! Căci trebuie să vină poticnirile: dar vai de omul acela prin care vine poticnirea!"1 Pare că se referă anume la Iuda, pentru că a trebuit ca Domnul Iisus să pătimească; căci, dacă n-ar fi pătimit El, nu s-ar fi putut mântui neamul omenesc. Şi Apostolul zice că pătimirea Domnului este o piatră de poticnire: crucea Domnului e piatră de poticnire pentru iudei şi nebunie pentru neamuri2. Aşadar, vedeţi şi voi că trebuie să vină pătimirea Domnului, adică poticnirea crucii. Dar vai de omul acela prin care vine poticnirea. Prin urmare, a trebuit şi a folosit ca Iisus să pătimească; dar vai de Iuda, cel prin care ne-a venit nouă folosul!

„Vai lumii din pricina poticnirilor!" Evanghelistul numeşte „lume" locul acesta pământesc: tov TTepiyeiov tottov Aeyei3. însă [prin ea] nu trebuie să înţelegem lumea alcătuită din cer şi pământ, ci lumea pământească de aici. Prin urmare, când Domnul spune: „împărăţia Mea nu este din lumea

1. Matei 18, 7. Latinescul scandalum e un calc grecesc; în română el a fost tradus fie prin arhaicul „sminteală" (iniţial cu sensul de împiedicare, pierdere a echilibrului, apoi şi cu acela de dezechilibru spiritual sau nebunie), fie prin „poticnire", ambele cuvinte referindu-se la o piedică, un obstacol care produce clătinare, cădere spirituală şi îndepărtare de Dumnezeu.

2. Cf. 1 Corinteni 1, 23.

3. „Numeşte locul pământesc." Expresia se regăseşte şi în Comentariul la Matei, XIII, 19.20, al lui Origen (GCS 38, pp. 235-236). Poticnirea atinge doar lumea de jos, a oamenilor, nu şi pe cea a împărăţiei cerurilor, pentru că, aşa cum spune şi Omilia despre prigonirea creştinilor, „lumea aceasta e aşezată sub cel rău". împărăţia cerurilor e neafectată de „sminteală", ceea ce implicit e în răspăr cu origenismul, pentru care oamenii care se nasc sunt fiinţe celeste căzute.

128

aceasta: dacă aş fi din lume, lumea M-ar iubi"4, apoi când şi Apostolilor li se zice: „Voi nu sunteţi din lume"5, dar şi în multe [alte] locuri, este vorba despre lumea pământească. Aşadar, vai lumii, adică locului pământesc, din pricina poticnirilor!

„Căci trebuie să vină poticnirile": nu fiindcă este ceva necesar, ci pentru că lumea are trebuinţă să îi vină. Luaţi aminte, pentru că ceea ce zicem e ceva subtil! Dacă poticnirile trebuie să vină înseamnă că este lipsit de vină acela prin care vine poticnirea? Dimpotrivă, noi zicem că numai înlăuntrul lumii pământeşti vine poticnirea6. Vrei să nu-ţi vină poticnirea? Atunci nu fi pământesc. De aceea zic: lumea aceasta pământească are parte de poticnire, pământul acesta are trebuinţă de poticnire. nu purta lumea pământească, poartă lumea cerească7 şi nu vei avea parte de poticnire.

„Dar vai de omul acela prin care vine poticnirea!" S-a exprimat într-un chip general. Kai KccTOtKEpgaTÎţei auTo8: „însă, dacă mâna ta sau piciorul tău te poticneşte, taie-l şi aruncă-l de la tine: căci este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop", [adică] în împărăţia lui Dumnezeu, „decât, având două mâini şi două picioare, să fii trimis în focul veşnic"9, „însă, dacă mâna ta sau piciorul tău te poticneşte." De vreme ce [Iisus] le vorbeşte Apostolilor, iar Biserica a fost întemeiată prin Apostoli, înseamnă că tot ce le zice Apostolilor îi zice Bisericii. într-adevăr, Biserica are un singur trup, dar

4. Ioan 18, 36.

5. Ioan 15, 19.

6. Cf. Fericitul Ieronim, Comentariul la Matei, III, 18, 7, SC 259, p. 52: „Nu în sensul că e necesar să vină poticnirile (altfel cei care provoacă poticnirea ar fi fără vină), ci că, deşi în lumea aceasta e necesar să fie poticniri, fiecare se expune la poticniri din vina lui". Şi pentru Origen căderea are ca sursă liberul arbitru, nu necesitatea produsă de mersul astrelor.

7. Cf. I Corinteni 15, 49.

8. „Iar [acum] intră în amănunte."

9. Matei 17, 8.

129

multe membre. Şi Apostolul le spune corintenilor acelaşi lucru când le vorbeşte despre harurile duhovniceşti: există şi proroci, există şi învăţători şi preoţi şi făcători de minuni şi mai sunt şi alte puteri10. După care le spune: „Oare poate să zică ochiul mâinii: nu am trebuinţă de tine? Sau, iarăşi, să zică mâna piciorului: nu am trebuinţă de tine?"11 Şi o spune doar ca pildă, căci durează mult timp să le enumere pe toate [membrele]. Aşadar, asta zice el: că trupul unic al Bisericii e alcătuit din multe membre. Adevăraţi ochi are Biserica: pe oamenii şi învăţătorii Bisericii care văd tainele lui Dumnezeu din Scripturi, despre ei zicându-se că sunt în stare să „vadă". De vreme ce văd, sunt pe bună dreptate numiţi „ochi ai Bisericii". Pe deasupra, Biserica are şi nişte mâini: bărbaţii npaKTiKout;12, care nu alcătuiesc ochii, ci mâinile ei. Oare cunosc ei tainele Scripturilor? în fapte totuşi sunt puternici. Şi mai are [Biserica] şi picioare, care nici nu văd, nici nu lucrează, ci săvârşesc diverse alergări; însă piciorul aleargă tocmai pentru ca mâna să ajungă la ceea ce lucrează, nici ochiul să nu dispreţuiască mâna, nici mâna piciorul, nici [toate] trei să nu dispreţuiască pântecele pentru că ar fi leneş. Adesea se întâmplă ca tocmai părţile ce par mai necuviincioase să fie mai folositoare. De aceea şi Apostolul spune: „Dar cele necuviincioase ale noastre au mai multă cinste"13. De ce spun toate acestea? Fiindcă Biserica, adică trupul Domnului, este împodobită şi alcătuită din mai multe membre. Aşa încât, de va fi să te poticnească ochiul Bisericii, să te poticnească mâna ori piciorul, mai bine este pentru tine să fii lipsit de o putere şi să mergi împreună cu celelalte puteri în împărăţia cerurilor, mai bine e să fii orb de un ochi şi şchiop de-un picior decât să

10. Cf. I Corinteni 12.

11. 1 Corinteni 12,21.

12. „Lucrători" sau „practici".

13. I Corinteni 12, 23.

130

mergi în focul veşnic. A rătăcit un episcop sau a păcătuit un preot, a greşit un diacon? Să nu zici că e mai presus [de tine], ci să se îndepărteze ochiul, să se taie mâna, să se taie piciorul, ca să se mântuiască celelalte mădulare14.

Am spus aceste lucruri potrivit unei tălmăciri mai înalte. Trebuie să ştim că se poate tălmăci şi altfel. Dacă te poticneşte ochiul, mâna sau piciorul, [adică] dacă te poticnesc cei dragi tatăl, mama, fratele, fiul sau celelalte rude, îndepărtează-i de la tine! Este mai bine să împărăţeşti fără mamă decât să pieri cu tot cu mamă. Iar asta li se spune îndeosebi Apostolilor şi îndeosebi monahilor, de vreme ce monahul doreşte să imite viaţa apostolică15. Vrei să fii ucenicul Meu, monahule, sau, mai bine zis, vrei să fii ucenicul ucenicilor Mei? Fă atunci ce a făcut Petru, fă ce au făcut Iacov şi Ioan! Ei aveau un ochi care îi poticnea: pe tatăl lor, corabia şi plasele. [însă] Iisus le spune: „Veniţi de urmaţi-Mă!"16 îi poticnea autoritatea părintească, adică ochiul cel rău; ochiul e îndepărtat, iar ei îl urmează pe Iisus. Să nu spună nimeni: am mamă, tată, frate, fiu, soţie sau alţi apropiaţi. Monahii sunt imitatori ai Apostolilor; nu-i putem imita dacă nu facem ce au făcut şi Apostolii. Prin urmare, să nu spună niciun monah: am tată sau mamă, pentru că îţi

14. Şi la Origen membrele pot simboliza atât trupul Bisericii, cât şi familia şi pe cei apropiaţi. Pentru el, în primul caz, ochii sunt episcopii, mâinile diaconii şi ceilalţi slujitori, iar picioarele poporul credincios. Însă Fericitul Ieronim dă probabil şi aici o turnură antiorigenistă omiliei, făcând aluzie la atitudinea sa faţă de episcopul Ioan al Ierusalimului şi de Rufin când aceştia au refuzat să semneze condamnarea unor puncte din gândirea origeniană. Vezi epistola Sfântului Epifanie către Ioan al Ierusalimului: „Noi, potrivit cu ceea ce a fost scris, nici ochiul nostru nu îl vom ierta, nici mâna, nici piciorul, dacă ne vor face poticnire. Aşa încât şi voi, fie că sunteţi ochii noştri, mâna sau piciorul, la fel veţi îndura" fericitul Ieronim, Epistola LI, 4 (S. Jérôme, Lettres, t. II, Les Belles Lettres, Paris, 1951, p. 161).

15. Aceeaşi interpretare în Fericitul Ieronim, Comentariul la Matei, III, 18, 75-4 (SC 259).

16. Matei 4, 19.

131

voi răspunde: îl ai pe Iisus, de ce cauţi cele ce sunt moarte? Cine îl are pe Iisus are şi tată şi mamă şi fii şi orice soi de înrudire. De ce îi cauţi pe cei morţi? Urmează-L pe Cel Viu: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii"17. Un ucenic îi spune Domnului: „Lasă-mă să mă duc şi să-l îngrop pe tatăl meu"18. nu a zis: „Lasă-mă să rămân cu tatăl meu", ci: „Lasă-mă preţ de un ceas". Şi ce îi răspunde Domnul? „Chiar şi într-un ceas poţi să pieri. Vezi să nu mori tu însuţi când vrei să-l îngropi pe cel mort! Un tată mort n-are nevoie de evlavia fiului." Cu tine vorbesc, monahule: pentru ce îl cauţi pe tată? Pentru ce îţi cauţi mama? Ori îţi e mama creştină, ori nu este: ori este sfântă, ori e păcătoasă; din două una, nu există altă cale. Dacă e sfântă, atunci se bucură, fiindcă îi slujeşti Domnului, dar, dacă este păcătoasă, las-o, fiindcă este moartă. O tu, mamă creştină, te întreb: fiul tău îi slujeşte lui Hristos în mănăstire împăratului său [îi slujeşte]! E însemnat cu pecetea Regelui, are pavăza postului şi coiful credinţei, are ca sabie Cuvântul lui Dumnezeu, are ca platoşă şi veşmânt pe Iisus la botez! El este în felul acesta înarmat, pregătit de luptă; trebuie să iasă-n câmpul bătăliei şi să se războiască împotriva duşmanilor! Iar tu îi zici: „Lasă armele şi vino în camera de culcare"?19 După cum i s-a dat luiAdam de ales, la fel şi ţie, monahule! Ţi s-a spus: „Iată viaţa şi iată moartea, alege pe care o voieşti"20. Doi taţi ai tu: unul duhovnicesc şi unul trupesc. Nu-i poţi iubi pe amândoi; dacă este iubit cel duhovnicesc, e dispreţuit cel trupesc. “Nu puteţi sluji la doi stăpâni."21 Zice [Hristos]: „Cel care-şi iubeşte tatăl sau mama mai presus decât pe Mine nu este vrednic

17. Matei 8, 22.

18. Matei 8, 21.

19. Monahul ca ostaş al lui Hristos e un simbol drag Fericitului Ieronim. Vezi şi începutul textelor Cuvântare la Postul Paştilor şi Despre prigonirea creştinilor.

20. Înţelepciunea lui Isus Sirah 15, 17 (15, 18 în Vulgata).

21. Matei 6, 24.

132

de Mine"22. Dacă vrei să-l urmezi pe tatăl trupesc, lasă-L pe Cel duhovnicesc! Fără rost amâni, monahule, dacă vei zice: „Cum aşa, dacă-mi iubesc tatăl sau mama înseamnă că nu Ii slujesc Domnului? Nu e scris în Lege şi în Evanghelie: «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta»23 şi: «Cine-şi va blestema tatăl sau mama de moarte să moară»24? Nu cumva trebuie să-i slujim lui Dumnezeu ca să nu ne cinstim părinţii?" Aşa îţi voi răspunde şi eu: atât să îţi cinsteşti părinţii cât nu se vor opune să-L slujeşti pe Domnul, adică pe împăratul tău. Căci a Lui este slava în vecii vecilor! Amin.

22. Matei 10, 37.

23. Ieşirea 20, 12.

24. Matei 15, 4.

Omilie la Evanghelia după Luca (16, 19-31) Despre Lazăr şi omul bogat

„Era un oarecare om bogat."25 Fiindcă spusese: „Nicio slugă nu poate sluji la doi stăpâni, nu puteţi să-I slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona"26 şi fusese mustrat de farisei, care erau zgârciţi, [Iisus] le dă o pildă, mai bine zis adevărul prin pildă şi parabolă. Dar unde se dau nume nici nu avem de-a face cu parabolă. în parabole se dă o pildă, iar numele sunt trecute sub tăcere. însă, acolo unde sunt pomeniţi Avraam, Lazăr, profeţii şi Moise, e vorba de un Lazăr adevărat. Dacă Avraam e cel adevărat, atunci şi Lazăr e adevărat. Despre cine a fost Avraam am citit, dar despre Lazăr n-am citit. însă pe Lazăr l-a făcut Acelaşi care l-a făcut şi pe Avraam; dacă se vorbeşte despre Avraam cel adevărat, ştim că şi Lazăr e adevărat. Un trup aparent şi înşelător nu se potriveşte cu adevărul.

„Era un oarecare om bogat." Iată ce milostiv e Dumnezeu: lui Lazăr cel sărac, fiindcă e sfânt, i se rosteşte numele; însă bogatul şi trufaşul acela nici măcar de pomenirea numelui nu e socotit vrednic! „Era un oarecare om bogat." De aceea spun: „un oarecare", căci a trecut ca umbra. „Era un oarecare om bogat şi se îmbrăca în porfiră şi in."27 Acoperea cenuşa, pulberea şi pământul cu porfira şi mătasea-i. „Şi se îmbrăca în porfiră şi în şi se ospăta în fiecare zi în chip strălucit."28 Pe potriva veşmintelor, aşa îi erau ospeţele; aşadar, să ne avem şi noi ospeţele precum ne sunt veşmintele.

25. Luca 16, 19.

26. Luca 16, 13.

27. Luca 16, 19.

28. Luca 16, 19.

134

„Şi era un sărac cu numele de Lazăr."29 „Lazăr" se tălmăceşte: 3ori0oupvoq30, adică „cel ajutat"; nu este el cel care ajută, ci e cel ajutat. Căci era sărac şi Domnul îi ajuta lui în sărăcie. „Care zăcea la poarta lui plin de bube."31 Bogatul acesta îmbrăcat în porfiră şi strălucire nu e acuzat din pricină că ar fi fost zgârcit, nici pentru că şi-ar fi însuşit averea altuia, că ar fi fost adulter sau că ar fi săvârşit vreun rău; numai trufia este osândită în el. nefericitule ce eşti, vezi că înaintea porţii zace o parte din fiinţa ta32 şi nu ţi se face milă? Dacă nu te gândeşti la poruncile lui Dumnezeu, măcar fă-ţi milă pentru soarta ta şi teme-te să nu păţeşti la fel! La ce bun să păstrezi ce e de prisos desfătărilor tale? Ce arunci, dă de pomană semenului tău33! nu zic să iei din bogăţiile tale; ce arunci afară, firimiturile de la masa ta dă-le de pomană semenului tău! „Care zăcea la poarta lui." Zăcea la poartă spre a-i vădi cu trupul lui cruzimea, zăcea la poartă ca nu cumva să spună bogatul: “Nu l-am văzut, era după colţ, nu m-a anunţat nimeni". înaintea porţii zăcea: îl vedeai şi când ieşeai şi când te întorceai. în vreme ce pe tine te însoţeau mulţimile de slugi şi de clienţi34, acela zăcea plin de bube. Dacă ochii tăi nu socoteau vrednic să

29. Luca 16, 20.

30. „Cel ajutat." Cf. Fericitul Ieronim, Cartea numelor ebraice, în: S. Hieronymi Presbyteri Opera, Pars I, 1, CCSL 11, p. 140: „Lazăr înseamnă «ajutat»".

31. Luca 16, 20.

32. Literal: „o parte din trupul tău". Pentru Fericitul Ieronim toţi oamenii alcătuiesc o singură comunitate de fiinţă, ca un singur trup, aşa încât semenii sunt membre ale acestui trup. Vezi Omilia la Evanghelia după Matei.

33. „Membrului tău", în original. Vezi nota anterioară.

34. În Antichitatea romană se dezvoltase un adevărat sistem al clientelismului. Un cetăţean cu suficientă putere financiară şi influenţă politică („patronul") asigura subzistenţa şi protecţia celor care îi solicitau sprijinul („clienţi"), în general oameni liberi, dar cu o situaţie socială precară, iar aceştia îşi ofereau la schimb serviciile şi îi promovau imaginea.

135

privească la carnea-i putrezită, nici măcar urechile tale nu-i auzeau glasul? „Care zăcea la poartă plin de bube."35 Nu avea una singură, ci îi era tot trupul [plin] de bube, pentru ca milostivirea să fie pe măsura chinurilor. „Care zăcea la poarta lui plin de bube, dorind să se sature din firimiturile care cad de la masa bogatului."36 O boală încă are alinare când nu lipsesc cele cuvenite traiului: dar, când la apăsarea suferinţei se adaugă şi sărăcia, e o îndoită suferinţă. Boala este întotdeauna ceva delicat; nu poate să îndure, respinge asprimea. Şi cât de mare e chinul în el! Şi totuşi, cu atâtea răni, nu pomeneşte de durerea plăgilor, ci de foame. „Dorind să se sature cu firimiturile care cad de la masa bogatului." într-un fel, el îi zice bogatului: îmi sunt de-ajuns firimiturile de la masa ta, dă de pomană ce arunci de la masă şi fă din pagubă câştig. „Dar şi câinii veneau şi-i lingeau bubele."37 Ce niciun om nu socotea vrednic să atingă şi să spele, iată că ling fiarele înduioşate.

„S-a făcut însă că săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Dar a murit şi bogatul şi a fost înmormântat: şi în iad, ridicându-şi ochii [...]."38 Am văzut ce au îndurat amândoi pe pământ: acum să vedem ce va îndura fiecare dintre ei în lumea de dincolo. Ce a fost vremelnic a trecut; ce urmează este veşnic39. Amândoi au murit: pe unul îl iau în primire îngerii, pe altul chinurile; unul e purtat pe umerii îngerilor, altul e dus la chinuri; pe unul îl

35. Luca 16, 20.

36. Luca 16, 20-21.

37. Luca 16,21.

38. Luca 16, 22-23.

39. Subliniere importantă în sens dogmatic, vădind miza puternic antiorigenistă a omiliei. Origen considera că, în bunătatea Sa infinită. Dumnezeu nu poate îngădui pedepsirea veşnică a sufletelor şi că, de aceea, toate fiinţele raţionale căzute, inclusiv diavolul, vor fi întoarse, restaurate până la urmă la comuniunea cu Dumnezeu. Deşi seducătoare, această idee a apocatastazei („restaurare") a fost condamnată ca eretică de către Biserică, riscul ei fiind acela de a relativiza răul moral.

136

primeşte Avraam cu bucurie în sânul său, pe altul îl înghite tartarul. „Şi a fost dus de îngeri." Dintr-odată, multele lui chinuri se preschimbă în desfătări. Şi era dus, purtat de îngeri, că nici măcar nu-şi dădea osteneală să meargă. Este purtat, după atâtea cazne, fiindcă murise istovit. „Şi a fost dus de îngeri." Un singur înger nu fusese de ajuns să-l poarte pe sărac, ci au venit mai mulţi, ca să alcătuiască un cor al bucuriei. Aşa încât „era purtat de îngeri". Orice înger este bucuros să atingă o atât de grea povară: cu aşa poveri ei se încarcă de bunăvoie ca să-i ducă pe oameni în împărăţia cerurilor! Şi „a fost dus", a fost purtat „în sânul lui Avraam". Nu lângă Avraam, ci în sânul lui Avraam: ca să-l mângâie şi să-l aline, să-l ţină la sân aşa cum ţine şi alină tatăl cel mai milostiv.

„Dar a murit şi bogatul şi a fost înmormântat": ţărâna s-a întors în ţărână. „Şi în iad, înălţându-şi ochii." Luaţi aminte la înţelesul şi rolul cuvintelor. „În iad, înălţându-şi ochii." Lazăr era sus, el jos. Şi-a înălţat ochii nu ca să-l privească de sus, ci de jos. „înălţându-şi ochii, pe când era în chinuri."40 Era cu totul în chinuri: doar ochii îi mai avea liberi, spre a putea privi la bucuria celuilalt. I-au fost lăsaţi liberi ochii ca şi mai mult să se chinuiască, deoarece nu au parte de ce are celălalt. Şi bogăţiile altora sunt chinuri pentru cei care trăiesc în sărăcie. „înălţându-şi ochii, pe când era în chinuri." Pe unul îl poartă mai mulţi îngeri, pe altul îl cuprind chinuri nesfârşite. „Pe când era în chinuri." n-a spus: „în chin", ci: „în chinuri". Astfel de răsplăţi primesc bogăţia şi zgârcenia! „îl vedea de departe pe Avraam"41: îl privea doar spre a se chinui. „Şi pe Lazăr în sânul lui."42 Sânul lui Avraam era Raiul săracului. [îl privea] „pe Avraam de departe şi pe Lazăr în sânul lui." Ar putea cineva spune: „Raiul se află în

40. Luca 16, 23.

41. Luca 16, 23.

42. Luca 16, 23.

137

iad?" Eu spun că sânul lui Avraam [nu] e realitatea Raiului43; dar mărturisesc că Rai este şi sânul unui sfânt.

„Şi strigând el" (căci chinurile mari fac glasul puternic), „a zis: «Părinte Avraam, fie-ţi milă de mine!«"44 „Părinte Avraam." Sunt copleşit de chinuri şi totuşi îmi strig părintele. După cum fiul care îşi risipise întreaga lui avere îşi chema părintele45, aşa şi eu, deşi-s în chinuri, te numesc „părinte". Te numesc „părinte" prin fire, chiar dacă prin păcatul meu te-am pierdut ca părinte. „Fie-ţi milă de mine!" „în iad însă cine Te va lăuda?"46 în zadar te pocăieşti acolo unde nu e locul pocăinţei! Chinurile te constrâng la pocăinţă, nu starea minţii. „Fie-ţi milă de mine!" E drept că Avraam e sfânt; e sfânt şi fericit şi toţi ne grăbim să mergem în sânul lui; dar nu ştiu dacă cine se află în iad şi în împărăţia cerurilor poate să-şi facă milă. Creatorul Se milostiveşte de creatura Lui: a venit singurul Medic în stare să îi vindece pe morţi, căci alţii nu i-au putut vindeca47. „Trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă."48 „Trimite pe Lazăr." Greşeşti, nefericitule! Avraam nu poate să trimită, ci doar să primească. „Să-şi înmoaie vârful degetului în apă." Adu-ţi aminte, bogatule, de viaţa ta: nu socoteai vrednic să îl vezi pe Lazăr, iar acum îţi doreşti degetul lui! „Trimite pe Lazăr." Tu ar fi trebuit să săvârşeşti lucrul acesta pentru el, cât timp era încă în viaţă. „Să-şi înmoaie vârful degetului în apă." Vezi

43. Negaţia nu apare în ediţia critică (fiind probabil omisă din neglijenţă în manuscrise), dar se impune, altfel textul devine de neînţeles şi contradictoriu, având în vedere argumentele pe care le aduce Fericitul Ieronim mai jos cu privire la deschiderea porţilor Raiului abia odată cu moartea lui Hristos şi a tâlharului care L-a mărturisit (vezi J.H.D. Scourfield, „A Note on Jeromes Homily on the Rich Man and Lazarus", în: Journal of Theological Studies, 1997, vol. 48, 2, pp. 536-539).

44. Luca 16, 24.

45. Cf. Luca 15, 18-21.

46. Psalmul 6, 5.

47. Morin socoteşte că această ultimă frază a fost interpolată.

48. Luca 16, 24.

138

conştiinţa celui păcătos? Nu îndrăzneşte să ceară tot degetul. „Să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie."49 „Să-mi răcorească limba", căci am rostit multe vorbe trufaşe. Unde-i păcatul, acolo e şi pedeapsa. „Să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie." Câtă răutate are limba, ne zice Iacov în epistola lui: „Mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte!"50 Cu cât a păcătuit mai mult, cu atât i se sporeşte chinul. Doreşti apă, tu, cel căruia înainte ţi se apleca de atâtea mâncăruri aromate?!

„Şi i-a zis lui Avraam: «Fiule, adu-ţi aminte că ai primit pe cele bune în viaţa ta»."51 Vedeţi ce spune: „cele bune ale tale"; nu sunt de fapt bune. Pe cele pe care le credeai bune le-ai primit: nu poţi împărăţi şi pe pământ, şi aici. Nu pot fi bogăţii şi pe pământ, şi în iad. „Şi Lazăr, asemenea, pe cele rele."52 Când ne îmbolnăvim, când suntem săraci, covârşiţi de boală, când ne e frig, când n-avem adăpost, să fim veseli, să ne bucurăm şi să le primim pe cele rele în viaţa noastră. Să ne gândim la Lazăr ori de câte ori ne-apasă povara neputinţei şi a bolii. „Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit o mare genune."55 Nu poate fi înlăturată, nu poate fi urnită şi nici clătinată. O vedem, dar nu putem trece peste ea: vedem şi noi cele de care am fugit şi voi pe cele pe care le-aţi pierdut; iar bucuriile noastre sporesc chinurile voastre, chinurile voastre sporesc bucuriile noastre54.

„Şi îi zice: «Rogu-te, dar, părinte!»"55 Nefericitul! Tot părinte îl numeşte! „Rogu-te, dar, părinte!" L-ai fi putut ruga

49. Luca 16, 24.

50. Iacov 3, 5.

51. Luca 16, 25.

52. Luca 16, 25.

53. Luca 16, 26.

54. O vădită exagerare retorică a Fericitului Ieronim, însă explicabilă, având în vedere consecinţele nefaste în plan moral ce se imputau ideii de apocatastază.

55. Luca 16, 27.

139

înainte pe adevăratul nostru Părinte. îl cunoşteai pe Tatăl, tu care-ţi dispreţuiai fratele? „Să-l trimiţi în casa părintelui meu."56 Vedeţi câtă pervertire: nici în chinuri nu rosteşte adevărul! „Să-l trimiţi în casa părintelui meu." Căci vedeţi ce spune: „Rogu-te, dar, părinte!" Aşadar, [dacă] tatăl e Avraam, cum de spui: „Trimite-l în casa părintelui meu"? Nu ai uitat de tatăl tău; nu ai uitat, fiindcă acel tată te-a dus la pierzanie. Fiindcă pe acela l-ai avut drept tată, de aceea ai cinci fraţi! Cinci fraţi ai tu: ai vederea, ai mirosul, ai gustul, ai auzul şi ai pipăitul. Aceştia-s fraţii cărora le-ai slujit tu înainte, pe aceştia îi aveai drept fraţi. Iubindu-i pe fraţii aceia, nu-l puteai iubi şi pe fratele Lazăr. Cu adevărat nu-l puteai iubi pe fratele Lazăr, căci îi iubeai pe acei fraţi, iar ei nu iubeau sărăcia. Ochiul ţi-era ţie fratele; urechea, mirosul, gustul şi pipăitul ţi-erau fratele. Iubeau bogăţiile fraţii aceia ai tăi, nu puteau să privească sărăcia. „Căci am cinci fraţi, să le dea lor mărturie."57 Fraţii aceia sunt cei care te-au trimis în chinuri: nu pot fi mântuiţi decât dac-ar muri. „Ca să nu vină şi ei în acest loc al chinurilor."58 De ce vrei să se mântuiască fraţii aceia care nu iubesc sărăcia? Fraţii trebuie să stea laolaltă cu fratele lor.

„Şi îi zice: «îi au pe Moise şi pe profeţi, să asculte de ei»."59 De ce ceri să se ducă Lazăr? „îi au pe Moise şi pe profeţi." Şi Moise şi profeţii au pribegit în piei de capre prin peşteri şi prin grote60; şi ei au fost săraci la fel ca Lazăr; şi ei au fost în necazuri şi au îndurat foamea. De ce ceri să-l trimit pe Lazăr? îl au acolo pe Moise drept Lazăr, îi au acolo [drept] Lazări pe profeţi. Şi Moise a fost un Lazăr; şi el a fost sărac şi gol şi a socotit sărăcia lui Hristos o bogăţie mai bună decât

56. Luca 16, 27.

57. Luca 16, 28.

58. Luca 16, 28.

59. Luca 16, 29.

60. Cf. Evrei 11,37.

140

cea a faraonului61. „îi au şi pe profeţi": îl au pe Ieremia, care a fost trimis în mocirlă şi se hrănea cu pâinea întristării. îi au pe toţi profeţii, de ei să asculte. Zi de zi ei, adică Moise şi profeţii, propovăduiesc împotriva celor cinci fraţi ai tăi: ei să-i înveţe, ei să îi instruiască. Ei să-l cheme pe ochi. Şi ce îi vor spune? „Nu privi trupeşte, ci duhovniceşte." Zice: „Ceea ce am văzut, ceea ce am auzit, ceea ce mâinile noastre au atins din Cuvântul lui Dumnezeu"62. El dă învăţătură şi urechilor şi mirosului şi gustului; toţi profeţii şi toţi sfinţii dau învăţătură acestor fraţi.

„Şi i-a zis lui: «Nu, părinte Avraam, ci dacă cineva din morţi se va duce la ei se vor pocăi»."63 Fără să ştim, aici se înfăţişează o învăţătură: se spune un lucru, însă este semnificat un altul. El ştie că doar dacă cineva va învia din iad vor putea fi mântuiţi fraţii aceştia, adică iudeii, care ascultă numai de Moise şi profeţi, iar pentru ei nimeni n-a înviat din iad. Iată de ce are Mântuitorul nostru astfel de fraţi! „Ci dacă cineva din iad se va duce la ei se vor pocăi." „Dacă cineva din iad se va duce." Nu cunosc cine se va duce: căci nu sunt vrednic, aflându-mă în chinuri, să-L cunosc pe Cel care va învia. Dar ştiu un lucru: că oricine ar învia din morţi şi ar propovădui, acela i-ar putea mântui pe fraţii aceştia. Iar El cu adevărat a mântuit urechile, căci spune: „Cine are urechi de auzit să audă"64. A mântuit şi ochii, fiindcă zice: „Luminătorul trupului tău este ochiul tău"65. Din gura Lui vorbeşte şi Apostolul: „A lui Hristos bună mireasmă suntem"66; din gura Lui vorbeşte şi psalmistul: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul"67. A mântuit şi pipăitul. într-un

61. Cf. Evrei 11, 26.

62. Ioan 1, 1.

63. Luca 16, 30.

64. Matei 11, 15.

65. Matei 6, 22.

66. 2 Corinteni 2, 15.

67. Psalmul 33, 8.

141

fel, şi Ioan vorbeşte despre toţi fraţii aceştia: „Ceea ce am văzut", zice, „ceea ce am auzit, ceea ce mâinile noastre au atins"68. I-a mântuit pe fraţii aceştia învierea Domnului. De altfel, aceşti fraţi erau şi în noi înainte să învieze pentru noi Hristos. Ochiul meu vedea rău, mă ducea pe urmele desfrânatei; nu puteam vedea cu simplitate frumuseţea celuilalt, mi-era văpaie frumuseţea lui. Urechea îmi era un chin înainte: căci mă desfătam cu cântări şi ascultam cu plăcere vorbele neruşinate. Mă desfătam nu cu bunele miresme, ci cu cele rele, căci îmi ucideau sufletul. întreg pământul, mările nu îmi puteau îndestula gâtlejul, căruia îi slujea toată truda slugilor. Şi pipăitul mă ducea în robie, mă desfătam cu îmbrăţişările femeilor. Vedeţi cum mă duceau la moarte fraţii aceştia înainte de a învia Hristos! A murit El şi eu am trăit; a murit El şi au înviat fraţii aceştia; tocmai de aceea au murit, ca să învieze: au murit în trup ca să învieze în duh! Acum ochiul meu îl vede pe Hristos, acum urechea mea îl ascultă numai pe Hristos, acum pe El gustul îl gustă, pe El mirosul îl miroase, pe El îl îmbrăţişează pipăitul meu!

„Dar îi zice lui: «Dacă de Moise şi de profeţi nu ascultă»."69 Vedeţi cum îndrumă cuvântul Domnului sufletul şi în privinţa învăţăturii? Când am spus că fraţii aceştia nu se pot mântui decât dac-ar învia cineva din morţi, nu le-am făcut loc nici lui Marcion, nici lui Mani, care distrug Vechiul Testament. Căci ei spun că sufletul nu se poate mântui decât prin Evanghelie, distrugând astfel Vechiul Testament. Dar Avraam nu L-a distrus pe Cel care avea să învieze. Căci nu spune: „Să asculte de Moise şi de profeţi, de ce-L [mai] aştepţi pe Cel care va învia?" într-adevăr, dacă ar fi spus asta, ar fi distrus Evanghelia. Dar ce zice? „Dacă de Moise şi de profeţi nu ascultă, nici de va învia cineva din morţi nu vor crede." „Căci, dacă aţi fi crezut în Moise, aţi fi crezut

68. 1 Ioan 1, 1.

69. Luca 16, 31.

142

şi în Mine, căci despre Mine a scris acela."70 Vedeţi deci ce spune Avraam. Faci bine că îl aştepţi pe Cel care va învia; şi Moise şi profeţii propovăduiesc că El este Cel care va învia, însă prin ei Hristos vorbeşte: dacă vei asculta de ei, vei asculta şi de El.

Multe ar fi de zis. Şi psalmul care s-a citit, adică al o sută treilea, este mistic, şi mai cu seamă versetul: „Balaurul acesta pe care l-ai plăsmuit spre a-l lua în râs"71, precum şi cel [în] care s-a scris: „Locaşul cocostârcului domneşte peste ei"72. Toate sunt pline de taine; şi abia de-ar ajunge nu un ceas, ci o zi, ca să tălmăcim! Dar, fiindcă începe deja Postul Paştilor73, dacă vom avea vreme altădată şi ne va da Domnul prilejul, vom încerca să vorbim şi despre tainele din locul acela. Acum ne e de-ajuns să aflăm despre Lazăr, mai bine zis despre aceea că [adevăratul] bogat a fost Lazăr. Şi să ne temem de chinurile [celuilalt] bogat, iar pilda săracului să ne îndemne. Un suflet de creştin, un suflet de monah, un suflet deşertat care-L urmează pe Hristosul deşertat, când va privi la un bogat, când va vedea în ce fel se laudă cu bogăţiile şi alaiul lui, să cugete la celălalt, să ia aminte la glasul şi strigătul bogatului cerând degetul lui Lazăr!

Mai luaţi aminte şi la un lucru pe care aproape era să-l uităm. într-adevăr, ar putea spune cineva, introducând o învăţătură stricată: „Ce se înfăţişează prin această [pildă] se înfăţişează înainte, sau după Judecată?" Ar putea zice: „După Judecată, căci de aceea unul e în chinuri, iar altul la loc de odihnă". Dar atunci cum de se zice: „Au pe Moise şi pe profeţi"? Dacă Hristos vorbeşte şi dă învăţătura înainte de

70. Ioan 5, 46.

71. Psalmul 103, 27.

72. Psalmul 103, 19 (103, 17 în Vulgata).

73. Reiese că şi această omilie a fost ţinută înainte de începutul Postului Paştilor. Din păcate nu se poate identifica şi anul în care a fost ţinută.

143

înviere iar potrivit tălmăcirii noastre învierea lui Hristos este aşteptată înseamnă că faptele se petrec înainte de înviere; iar un altul ar putea spune că „a avut loc o Judecată mai înainte de Judecata [de apoi]"! Vă dau o altă pildă, pentru ca prin pilde să putem afla adevărul. închipuiţi-vă un om care a fost prins cu o nelegiuire; el este aruncat într-o închisoare întunecoasă, în lanţuri şi în chinuri, aşteptându-şi sentinţa; însă acolo nu stă fără pedeapsă. Din cauza locului aceluia, el pricepe ce urmează să îndure: pentru că, deşi încă n-a primit pedeapsa capitală, deşi n-a sosit încă ziua judecăţii, totuşi, din pricina închisorii, mizeriei, foamei, freamătului lanţurilor, geamătului celor înlănţuiţi, lacrimilor celor care se află împreună cu el, îşi dă seama la ce fel de pedeapsă [să se aştepte] în viitor. Într-adevăr, dacă începutul pedepselor e atât de mare, cum vor fi supliciile propriu-zise? Şi, dacă nici măcar nu a venit la judecată şi încă nu i s-a hotărât pedeapsa, iar el [deja] doreşte apă răcoroasă, ce va pătimi el odată ce-a fost judecat?

Să luăm aminte, totodată, că Avraam era în iad; căci Hristos încă nu înviase ca să-l ducă în Rai. înainte să moară Hristos, nu s-a ridicat nimeni în Rai, în afară de tâlhar. Spada rotitoare de foc închidea Raiul: nimeni nu putea intra în Raiul pe care-l închisese Hristos. Tâlharul a fost primul care a intrat cu Hristos. într-adevăr, mărimea credinţei a fost vrednică de mărimea răsplăţii. Căci el a crezut în împărăţia cerurilor fără să-L vadă pe Hristos; nu L-a văzut strălucind, nu L-a văzut privind din cer, nu a văzut cum îi slujeau Lui îngerii. Şi, la drept vorbind, nici nu L-a văzut umblând neîngrădit, ci L-a văzut pe cruce, bând oţetul, încoronat cu spini, L-a văzut ţintuit pe cruce, rugându-Se pentru ajutor: „Dumnezeule, Dumnezeul Meu, ia aminte la Mine, pentru ce M-ai părăsit?"74 Şi aşa a crezut. O, ce fire schimbătoare

74. Psalmul 21, 1 (22, 2 în Vulgata); Matei 27, 46; Marcu 15, 34.

144

şi ce soartă au oamenii! Apostolii îl urmaseră şi fug de El, cel de pe cruce îl mărturiseşte. O Petre, o Ioane, care ai zis: „Şi dacă trebuie să mor, nu te voi tăgădui niciodată"75! Făgăduieşti şi nu faci: iată că un altul, osândit pentru ucidere, face ce nu făgăduise! Ai fost îndepărtat din locul tău, te-a îndepărtat tâlharul; intră el primul cu Hristos în Rai! Despre tâlhar am vorbit în treacăt; căci n-am uitat de intenţia [noastră]: ne propuseserăm să vorbim despre Rai, despre aceea că înainte de venirea lui Hristos nimeni n-a fost în Rai. Să ne întoarcem, aşadar, la subiect. Coroana tâlharului să nu ne facă să rătăcim, ci să ne îndemne la coroană! Avraam încă nu se afla în Rai, căci încă nu intrase Hristos cu tâlharul. A venit Hristos şi a pătimit şi au înviat trupurile multor sfinţi şi s-au arătat în sfânta cetate. Crucea lui Hristos este cheia Raiului, crucea Lui a deschis Raiul. Nu v-a zis El că „împărăţia cerurilor îndură silnicie şi cei tari o iau cu de-a sila"76? Nu ia cu de-a sila cel care e pe cruce? Nu e cale de mijloc: crucea şi pe dată Raiul! Mărimea chinurilor dă şi mărimea răsplăţilor.

Cam atât am avut de spus deocamdată. Să ne rugăm la Domnul ca să-i imităm pe tâlhar şi pe săracul Lazăr; de va veni prigoana, să-l imităm pe tâlhar, iar de va fi pace, să îl imităm pe Lazăr. Dacă vom fi martiri, vom fi pe dată în Rai; dacă vom îndura sărăcia, pe dată vom fi în sânul lui Avraam. Şi sângele şi pacea îşi au locul lor. Are şi sărăcia mucenicia ei, iar sărăcia bine îndurată duce la mucenicie; dar sărăcia nu cea de nevoie, ci aceea pentru Hristos! De altfel, câţi săraci nu sunt care doresc să fie bogaţi şi făptuiesc nelegiuiri? Va să zică nu sărăcia pur şi simplu te face fericit, ci sărăcia cea pentru Hristos. Credinţa nu are teamă de foame. Cine-L iubeşte pe Hristos nu se teme de foame: cine îl are pe Hristos are cu el toate bogăţiile! Era

75. Matei 26, 35.

76. Matei 11, 12.

145

un negustor preaînţelept care şi-a vândut întreaga avere şi toate mărgăritarele şi şi-a cumpărat unul singur, cel mai de preţ mărgăritar77. Avusese mărgăritare, ce-i drept, nespus de frumoase şi de preţioase. îl avea pe Moise, pe Isaia, îl avea pe Ieremia, pe sfinţii profeţi; dar i-a socotit gunoi în comparaţie cu Hristos. De aceea spune şi Apostolul: „Pe cele ce îmi erau câştig le-am socotit gunoi, ca să-L câştig pe Hristos"78, ca să-şi cumpere, adică, Mărgăritarul acela unic. De aceea şi la alt profet se zice: „Opriţi-vă pe căi şi căutaţi calea!"79 E ca şi cum ar spune: lăsaţi mărgăritarele şi cumpăraţi numai unicul Mărgăritar. „Opriţi-vă pe căi şi căutaţi calea." N-a zis: „Părăsiţi căile", ci: „Opriţi-vă pe căile acelea şi căutaţi Calea, pe Hristos". A Lui fie slava în vecii vecilor! Amin.

77. Matei 13, 45-46.

78. Filipeni 3, 7.

79. Ieremia 6, 16.

Omilie la Evanghelia după Ioan (1, 1-14)

Despre Ioan se zice: „A fost un om trimis de la Dumnezeu"80. Iată ce deosebire este între Dumnezeu şi om. Despre Dumnezeu se spune: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul"81. Vezi cum pescarul neînvăţat foloseşte despre Dumnezeu un cuvânt nou cu înţelesul său potrivit? „La început era Cuvântul." Despre aceasta am vorbit deja şi nu mai reluăm. Iată ce spune şi despre om: „A fost un om trimis de la Dumnezeu". Vedeţi ce zice: „A fost"! Despre Fiul lui Dumnezeu spune că „era", despre om că „A fost". Despre Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, despre Cuvântul, se zice: „La început era Cuvântul"; despre om: „A fost un om". Aşadar, „a fost trimis de la Dumnezeu" tocmai pentru că e un om. „Care avea numele Ioan."82 Numele lui semnifică harul. într-adevăr, Ioan se tălmăceşte „harul Domnului", căci IO înseamnă „al Domnului", iar ANNA „har". „Care avea numele Ioan." Este cu adevărat un (ţjepwvupcx;83. De ce un ((jEpaivupog? Fiindcă a primit un har mai mare. De aceea filosofează el în pustie şi se păstrează pentru venirea lui Hristos. Pentru că avea să-L vestească pe Hristos, mănâncă numai în pustie, creşte numai acolo: nu vrea să trăiască laolaltă cu oamenii, ci filosofează cu îngerii în pustie. Dintotdeauna a ştiut Ioan că va veni Hristos; şi nu doar că îl ştia din copilărie, ci îl ştiuse încă din pântecele mamei şi îl întâmpinase încă de pe atunci.

80. Ioan 1, 6.

81. Ioan 1, 1.

82. Ioan 1, 6.

83. „Unul care îşi merită numele."

147

Căci este scris: „A săltat pruncul în pântecele mamei lui"84. Vezi deci că a simţit venirea lui Hristos de când se afla în pântecele mamei. Luaţi aminte, monahi, la rangul vostru! Ioan este întemeietorul tagmei noastre şi este el însuşi un monah. îndată ce se naşte, el trăieşte în pustie, se hrăneşte în pustie şi-L aşteaptă în singurătate pe Hristos. Şi ce deosebire! Ce bogăţii, cât aur, cât argint, câtă mulţime de oameni avea templul acesta pe care îl vedem năruit în vremea când se năştea şi trăia Ioan în pustie? Vreţi să ştiţi cât de mare mulţime avea? Iosephus85, autorul unei istorii a iudeilor, care scrie pe când Ierusalimul fusese luat de Vespasian şi Titus, spune că într-o singură zi au fost luaţi un milion şi opt sute de mii de prizonieri. Vedeţi ce zice! Dar, dacă cei care au fost prinşi erau atât de numeroşi, oare cât de mulţi erau locuitorii, câţi au murit, pe câţi i-a ucis foamea şi pe câţi sabia? Şi tot el a mai povestit şi ce mult aur şi argint se afla în templu, ce multe pietre preţioase, mătase, cât de mulţi preoţi, învăţători şi câte felurite alte slujbe existau! Vedeţi cum Hristos iubeşte mereu smerenia? Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este necunoscut la templu şi e propovăduit în pustie. Căci Cel smerit îi iubeşte pe cei smeriţi. De ce spun toate astea? Spre a vă arăta că întemeietorul tagmei noastre e Ioan Botezătorul. Fericiţi cei care îl imită pe Ioan, „faţă de care mai mare între cei născuţi din femei nu a fost"86. îl aştepta pe Hristos, ştia că urma să vină şi ochii lui nu socoteau vrednic să privească nimic altceva.

„Toate prin El s-au făcut şi fără El nu s-a făcut nimic din ce s-a făcut."87 Căci mulţi citesc greşit, zicând: „Ceea ce s-a făcut în El era viaţa". însă separaţia trebuie făcută în felul

84. Luca 1, 41.

85. Iosephus Flavius, celebrul istoric evreu de limbă greacă din veacul I d.Hr., autorul Antichităţilor iudaice şi al Istoriei războiului iudeilor împotriva romanilor. Aici este vorba despre cea de-a doua lucrare.

86. Matei 11, 11.

87. Ioan 1. 3.

148

următor: „Toate prin El s-au făcut şi fără El nu s-a făcut nimic din ce s-a făcut", adică ce s-a făcut fără el nu este făcut. Căci Sfântul Duh nu este făcut; de aceea nu este „prin El". într-adevăr, Sfântul Duh, Cel care le-a făcut pe toate, nu este făcut de Domnul88. „Prin Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi prin Duhul gurii Lui toată puterea lor."89 Luaţi aminte că sunt doi Cei care lucrează! Pe Tatăl îl las deoparte, chiar dacă în versetul acesta sunt arătate trei Persoane, fiindcă asupra Tatălui nu încape nicio îndoială. Căci, atunci când se zice: „Prin Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit", [evanghelistul] îi numeşte pe Aoyoq90, Cuvântul, şi pe Domnul, aşadar şi pe Tatăl şi pe Fiul. Ceea ce înseamnă că sunt numite două Persoane. „Prin Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit." Altfel spus, se zice că cerurile s-au întărit prin Fiul Tatălui. „Şi prin Duhul gurii Lui toată puterea lor." Aşadar, se arată limpede în versetul acesta că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Creatorii a toate. „Toate prin El s-au făcut." Dar, dacă toate s-au făcut prin El, urmează oare că sunt excluşi Tatăl şi Duhul Sfânt şi că înfăptuieşte lucrarea numai Fiul? Prin urmare, spre a nu-I îndepărta de la creaţie pe Sfântul Duh şi pe Tatăl, fiindcă spusese: „Toate prin El s-au făcut", [evanghelistul] a mai adăugat: „Şi fără El nu s-a făcut nimic din ce s-a făcut". Când se spune că „fără El nimic nu s-a făcut", se arată că un Altul a făcut, dar că nu a făcut nimic fără El. De altfel, ce spune şi înţelepciunea în Cartea Pildelor? „Când pregătea cerurile, eram de faţă"91 şi aşa mai departe.

88. Doctrina pneumatomahă, potrivit căreia Sfântul Duh ar fi o creatură, fusese condamnată ca eretică în anul 381, la al doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol.

89. Psalmul 32, 6.

90. „Cuvântul."

91. Pildele 8, 27.

149

„Şi viaţa era lumina oamenilor şi lumina în întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o."92 în sens general, aici se vorbeşte despre Dumnezeu Creatorul, căci El stă mereu în mijlocul creaturilor Sale, dar, cu toate acestea, creatura nu îşi înţelege Creatorul. Dar în particular e vorba despre Domnul Mântuitor, fiindcă acest Cuvânt, Care era Dumnezeu şi era la Dumnezeu, Se afla chiar în lume, ca să lumineze în întunericul iudeilor. Iar iudeii, care sunt întunericul, nu au cuprins lumina.

„A fost un om trimis de la Dumnezeu."93 Să discutăm pe scurt fiecare [cuvânt] în parte. „A fost un om trimis de la Dumnezeu." Vedeţi înţelesul şi rostul cuvintelor? Ce se zice despre Dumnezeu? Ce se zice despre Fiul lui Dumnezeu? „La început era Cuvântul." „Era." Cel care era nu are început; nu a existat un timp când Cel care era nu era. Despre Ioan însă, chiar dacă e sfânt, chiar dacă e şi înaintemergător, nu se spune că „era"; căci el nu era mai înainte de a se naşte, nu era mai înainte de a fi înaintemergător, nu era mai înainte de a fi zămislit în pântece. Să asculte aici erezia şi celelalte [spuse]94! nu e trimis Cel care era, ci e făcut şi trimis unul care nu era. Din ce motiv se spune că „a fost un om trimis de la Dumnezeu"? Vedeţi care e rostul cuvintelor. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era la început la Dumnezeu." Am citit şi scrierile lumeşti, l-am citit şi pe Platon şi pe ceilalţi filosofi, dar pescarul nostru găseşte ce n-a reuşit să găsească filosoful. Dacă ar fi zis: „La început era Dumnezeu-Fiul",

92. Ioan 1, 4-5.

93. Ioan 1, 6.

94. Dacă în cartea a II-a din Comentariul la Evanghelia după Ioan Origen consideră că Sfântul Ioan Botezătorul era o fiinţă raţională preexistentă, un înger venit „din cer", Fericitul Ieronim insistă aproape obsesiv pe simpla lui umanitate. Erezia avută în vedere aici este, aşadar, tot origenismul. Pentru comparaţia între Sfântul Ioan şi Hristos, vezi şi Omiliile I şi a II-a la Mar cu.

150

atunci ar fi părut că Tatăl este exclus sau că admite chiar doi dumnezei; iar nouă nu ne-ar fi fost cu nimic mai de folos faţă de neamuri dacă am fi lăsat mai mulţi Dumnezei ca să credem în doi dumnezei. Prin urmare, vedeţi că [vorbele] sunt introduse treptat şi cu chibzuinţă. La început nu spune că era Dumnezeu, ca să nu pară că admite şi un Dumnezeu şi un alt dumnezeu, [adică] doi dumnezei alăturaţi, ci îl numeşte pe Fiul „Cuvântul". Iar când despre Cuvântul însuşi zice că este în Tatăl, el zice în felul acesta că şi Fiul înseamnă Dumnezeu, ca să nu renunţe la Unicul Dumnezeu. Aşa încât şi noi zicem că Fiul este Dumnezeu, dar că totuşi un singur Dumnezeu e şi în Tatăl şi în Fiul. Tot aşa mai zicem şi că în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh e, ce-i drept, o dumnezeire treimică, însă o singură dumnezeire. „A fost un om trimis de la Dumnezeu." Ioan, care mai înainte nu era, „a fost"; a fost făcut cineva care nu era. Un om, nu Cuvântul, „a fost". „A fost un om", tocmai fiindcă [este] om. Cuvântul nu „a fost", căci era veşnic. „A fost un om trimis de la Dumnezeu." Dacă „la început era Cuvântul" înseamnă că cel trimis nu e Cuvântul. „Un om trimis de la Dumnezeu." în tot ce rosteşte omul se aude Cel care îl trimite. „Căci cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte"95; cinstirea Celui care trimite este primită în cel trimis. „A fost om trimis de la Dumnezeu." Echivalentul cuvântului nostru pentru „trimis" e la greci cotoctoAck;, adică „trimis", ceea ce în ebraică se spune SILOAS. Aşadar, vedeţi că profetul acesta, Ioan, nu a fost doar profet, ci şi apostol. Şi Isaia este trimis, [deci şi el] a fost un apostol, „Iată-mă, trimite-mă pe mine!"96 „Trimis de la Dumnezeu." A zis bine „trimis". Căci spune Domnul în Evanghelie: „Toţi câţi au venit înainte de Mine au fost furi şi tâlhari"97. N-a spus că toţi câţi au fost trimişi au fost furi şi

95. Matei 10, 40.

96. Isaia 6, 8.

97. Ioan 10, 8.

151

tâlhari, ci [doar] cei care au venit prin ei înşişi. De ce zice: „Toţi câţi au venit înainte de Mine"? „Cei ce spun: «Aceasta zice Domnul», şi Domnul nu i-a trimis"98, adică aceia care au venit prin ei înşişi şi nu au fost trimişi, ei au fost furii şi tâlharii. Va să zică el „a fost trimis de la Dumnezeu". „Care avea numele Ioan." Până şi numele se potriveşte misiunii sale. într-adevăr, Ioan se tălmăceşte „harul Domnului", pentru că IO înseamnă „Domnul", iar ANNA „har", prin urmare Ioan înseamnă „harul Domnului". Faptul că e trimis l-a primit de la Dumnezeu. „Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină."99 Multe ar fi de spus, dar ni se împotriveşte lipsa timpului.

„Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a sălăşluit în noi."100 „Cuvântul S-a făcut trup", însă nu ştim în ce fel S-a făcut. Am raţiune de la Dumnezeu, dar n-am cunoaştere. Ştiu despre Cuvântul că S-a făcut trup, dar nu ştiu în ce fel S-a făcut. Te miri că nu ştiu eu? nu ştie nicio creatură. Căci taina care a fost ascunsă de-a lungul tuturor veacurilor s-a descoperit în veacul nostru101. Ar putea spune careva: „Dacă s-a descoperit, cum de zici că nu ştii?" S-a descoperit ce s-a făcut, altminteri e ascuns în ce fel s-a făcut. De altfel, şi Isaia zice: „Neamul Său cine îl va spune?"102 Dar atunci cum de spusese tot el: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte"103? El zice ce s-a săvârşit; însă, atunci când zice: „Neamul Lui cine îl va spune?", el ne arată că este adevărat că S-a născut, dar că nu cunoaştem în ce fel. Sfânta Maria, Fericita Maria, Maica şi Fecioara, fecioară este înainte de naştere, fecioară după naştere. De lucrul acesta mă mir eu:

98. Cf Ieremia 14, 14.

99. Ioan 1, 7.

100. Ioan 1, 14.

101. Cf Coloseni 1, 26.

102. Isaia 53, 8.

103. Isaia 7, 14.

152

cum se face că din fecioară S-a născut fecioară104, iar după naşterea fecioarei, Maica este fecioară. Vreţi să ştiţi cum S-a născut din fecioară şi cum de Maica însăşi e fecioară după naştere? Porţile erau închise şi Iisus a intrat. Micio îndoială, sunt închise porţile! Cel care-a intrat prin porţile închise nu era nici închipuire, nu era nici duh, ci trup adevărat. Căci El ce spune? „Priviţi şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am."105 Avea carne, avea oase, iar porţile erau închise106. Cum de au intrat oasele şi carnea prin porţile închise? Porţile sunt închise şi Cel pe care nu-L vedem intrând intră. De unde a intrat? Toate porţile sunt închise, nu e loc prin care să intre. Şi totuşi e înăuntru Cel care a intrat şi nu se vede în ce fel. nu ştii în ce fel S-a făcut şi pui lucrul acesta pe seama puterii lui Dumnezeu. Pune-l pe seama puterii lui Dumnezeu, pentru că S-a născut din Fecioară şi totuşi Fecioara însăşi e fecioară şi după naştere. în Iezechiel citim legat de ridicarea templului că „poarta aceasta de răsărit, care priveşte către răsărit, va fi veşnic închisă; şi nimeni", zice, „nu va intra prin ea, în afară de Marele Preot"107. Poarta este închisă şi nu intră nimeni prin ea, în afară de Marele Preot.

Mormântul Mântuitorului fusese săpat în cea mai tare stâncă108, în stânca cea mai tare care nu avea pic de moliciune;

104. Hristos e numit El însuşi „fecioară" de către Fericitul Ieronim, datorită vieţii neprihănite şi feciorelnice. Fecioria după modelul hristic este o temă centrală a literaturii monastice.

105. Luca 24, 39.

106. Atât la naştere, cât şi la înviere, trupul Mântuitorului este trup de carne. Aici avem iar o afirmaţie în răspăr cu origenismul, pentru care învierea are loc într-un trup formal, lipsit de organe.

107. Cf. Iezechiel 44, 2 (adaosul „în afară de Marele Preot" lipseşte în Vulgata). Despre simbolismul porţii, vezi Fericitul Ieronim, Comentariul la Iezechiel, XIII, 44, 1 sqq. (PL 25, coll. 430): „Frumos înţeleg unii prin poarta închisă [...] pe Fecioara Maria, care şi înainte de naştere şi după naştere a rămas fecioară".

108. Cf. Matei 27, 60.

153

şi s-a scris că în acel mormânt nu mai fusese pus nimeni înainte, ci era un mormânt nou. Ce-i drept, potrivit literei, e limpede ce s-a petrecut. De aceea a fost săpat mormântul în stâncă (căci mai întâi trebuie să zicem potrivit literei) şi fusese săpat în stânca cea mai tare, de aceea a fost pus [Hristos] într-un mormânt nou şi a fost aşezată o piatră mare la intrare, [de aceea] e lăsată împrejurul locului o strajă de soldaţi: ca să se arate cu atât mai mult puterea lui Dumnezeu, când Hristos va fi înviat, cu cât e păzit mai abitir ca să nu poată fi furat. Căci, dacă ar fi fost în pământ mormântul, ei ar fi putut spune: „Au săpat pământul şi L-au furat". Dac-ar fi fost o piatră mititică, ar fi putut spune: „A fost mică piatra şi L-au luat în timp ce noi dormeam". Dar ce e scris în Evanghelie? „Au venit într-o altă zi învăţaţii şi fariseii şi preoţii şi au venit la Pilat şi i-au zis: «Stăpâne, amăgitorul acela zicea că va învia. Ca să nu vină, aşadar, ucenicii Lui şi să-L fure şi să zică: A înviat, ca să nu fie şi mai rea rătăcirea decât în felul în care s-a făcut, dă-ne nouă pe cei care să-L păzească ca să nu-L fure». Şi a zis Pilat: «Aveţi straja, mergeţi, faceţi cum voiţi»."109 îngrijorarea învăţaţilor şi a vrăjmaşilor este în folosul credinţei noastre! Păziţi, farisei, păziţi: Dumnezeu nu poate fi ţinut închis, Dumnezeu nu poate fi ţinut în mormânt! Cel care a făcut cerul şi pământul, în pumnul Căruia sunt cerul şi pământul, Cel care cântăreşte lumea cu trei degete ceea ce în ebraică se zice ev TpiaiopaTi110, Cel care cântăreşte

109. Matei 27, 62-65.

110. Literal: „cu trup întreit", ceea ce nu e totuşi foarte limpede. Cf. Isaia 40, 12. în originalul ebraic e folosită expresia bassalis, care se traduce: „cu o treime" dintr-o măsură necunoscută (darsaiis mai înseamnă şi instrument de cântat cu trei coarde). Prin urmare, se trimite la ideea de cantitate ce poate fi ţinută cu/pe trei degete sau de instrument cu trei puncte de sprijin. Septuaginta a redat această expresie prin 5paid - „cu pumnul" (sau căuşul mâinii). Aici Fericitul Ieronim pare nemulţumit de această traducere, care pierde conotaţia numerică, oferind o altă versiune (pe cea a lui Aquila). Exprimarea lui e lapidară, intenţia fiind de a preciza care e adevăratul echivalent grecesc al textului ebraic (dar şi că pentru el acesta din urmă e preferabil Septuagintei). în Vulgata el traduce însă prin „cu trei degete" (tribus digitis), ulterior spunând că a ales această echivalare de dragul clarităţii. Cf. Fericitul Ieronim, Comentariul la Isaia, XI, 40, 12 (PG 24, coll. 406).

154

lumea nu poate fi ţinut într-un mormânt. Chiar şi femeile, Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosif, îl căutau pe Dumnezeu în mormânt; e drept căli căutau cu evlavie, însă rătăcind. El le-a primit evlavia, dar acel înger care prăvălise piatra le-a certat rătăcirea. Şedea deasupra pietrei. Şi ce [le] arăta? Piatra aceasta pe care şed eu, slujitorul Celui-care-este negreşit, nu-L poate ţine închis pe Domnul meu, câtă vreme e urnită până şi de un slujitor al Lui. Aşadar, piatra aceea n-a putut să-L ţină închis pe Iisus. Şi le spune [îngerul] femeilor care veniseră să-L caute: „îl căutaţi pe Iisus? nu este aici"111. Unde este, în cer? E dincolo de ceruri. Pe pământ? Dincolo de pământ. Este oriunde vrea să fie; oriunde este, este tot112. Oriunde este şi oriunde ai fi tu însuţi, cel care-L cauţi, eşti chiar în Cel pe care-L cauţi. Ascultă deci ce le zice îngerul femeilor: „De ce-L căutaţi pe Cel-viu laolaltă cu morţii?"113 De ce îl căutaţi pe Domnul în mormânt? [De] îl căutaţi pe Iisus, pe Domnul îl căutaţi: de ce îl căutaţi doar pe Iisus? De bună seamă că, dacă aţi şti că El e viu, aţi auzi: „în mijlocul vostru Se află Cel pe care voi nu-L ştiţi"114. „împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru."115 Aşadar, ce le spune îngerul femeilor? îl căutaţi pe Iisus în mormânt? Să credeţi că a înviat şi să socotiţi că

111. Matei 28, 5.

112. Afirmaţia e ambiguă şi poate avea mai multe sensuri: 1. fie oriunde S-ar afla, Hristos e viu şi întreg în trup, pentru că a înviat; 2. fie lumea se află cuprinsă în Creator, Fericitul Ieronim răsturnând limbajul folosit de panteismul filosofului grec Xenofon (care vedea în „Unul şi Totul" principiul suprem al lumii) în direcţia teologiei creştine.

113. Luca 24, 5.

114. Ioan 1, 26.

115. Luca 17, 21.

155

în voi Se află Cel pe care-L căutaţi. Maria Magdalena, după ce L-a văzut pe Domnul, a crezut că este grădinarul... Credea că El e grădinarul: rătăcea, ce-i drept, cu privirea, însă şi rătăcirea însăşi îşi are înţelesul ei alegoric116. Căci Iisus era cu adevărat Grădinarul Raiului Său, al pomilor din Rai. „Credea", zice, „că era grădinarul"117 şi a vrut să-I cadă la picioare. Şi ce i-a zis Domnul? „Nu Mă atinge, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu."118 „Nu Mă atinge": nu eşti vrednică să Mă atingi pe Mine, Cel pe care-L cauţi în mormânt. „Nu Mă atinge" pe Mine, Cel în care crezi atât de mult, dar nu crezi că a înviat. Nu Mă atinge, căci pentru tine Eu încă nu M-am suit la Tatăl Meu; după ce Mă voi sui la Tatăl şi pentru tine, atunci vei fi vrednică să Mă atingi. Cu voia lui Hristos, Domnul nostru, Care trăieşte şi împărăţeşte în vecii vecilor. Amin.

116. În text: typus. Pentru Fericitul Ieronim, fiecare pasaj biblic are şi un înţeles duhovnicesc.

117. Ioan 20, 15.

118. Ioan 20, 17.

Omilie la Naşterea Domnului

„Şi L-a culcat în iesle, fiindcă nu era pentru ei loc în han."119 L-a culcat mama. însă Iosif nu îndrăznea să-L atingă, fiindcă ştia că nu era zămislit din el. Se mira, se bucura, dar nu îndrăznea să-L atingă pe Cel născut. „Şi L-a culcat în iesle." De ce în iesle? Ca să se împlinească prorocia profetului Isaia: „Boul şi-a cunoscut stăpânul şi măgarul ieslea Domnului său"120. Iar în alt loc stă scris: „Pe oameni şi pe vite îi vei mântui, Doamne"121. Dacă eşti om, hrăneşte-te cu pâine; dacă eşti animal, mergi la iesle. „Fiindcă nu era pentru ei loc în han." Frumos a zis: „Nu era pentru ei loc în han", căci pe toate le umpluse necredinţa iudeilor. N-a găsit loc în Sfânta Sfintelor, care strălucea de aur, pietre preţioase, mătase şi argint; nu Se naşte în aur şi bogăţii, ci în gunoi, adică în staul (căci oriunde e un staul este şi gunoi), unde erau păcatele noastre mai spurcate. De aceea Se naşte El în gunoi, ca să-i ridice din gunoi pe cei care sunt [în el]. „Ridicând din gunoi pe sărac."122 Se naşte în gunoi, acolo unde a şezut şi Iov şi apoi a fost încoronat. „Fiindcă nu era pentru ei loc în han." Tot săracul să primească mângâiere [de aici]! Iosif şi Maria, Maica Domnului, n-aveau nici slujitor, nici slujitoare. Vin singuri din Galileea, de la Nazaret, căci nu aveau animal de povară; ei sunt stăpânii şi tot ei slujitorii. Un lucru nou: intră în han, nu intră în cetate; căci sărăcia cea sfioasă nu îndrăznea să stea printre bogaţi. Vedeţi ce mare le e sărăcia: merg în han; evanghelistul n-a spus că [hanul] se afla în drum, ci la un adăpost, în afara drumului: adică

119. Luca 2, 7.

120. Isaia 1,3.

121. Psalmul 35, 6.

122. Psalmul 112, 7.

157

nu în cale, ci în afara căii, nu în calea Legii, ci la adăpostul Evangheliei, şi totuşi în adăpost. Nu era în altă parte niciun loc liber pentru naşterea Mântuitorului, decât în ieslea de care erau legate vitele şi măgarii. O, de mi s-ar îngădui să văd ieslea aceea în care a stat Domnul culcat! Acum noi, ca şi cum L-am cinsti pe Hristos, am luat-o pe cea de lut şi am pus în locul ei una de argint, dar pentru mine este mai preţioasă cea care a fost luată123. Păgânătatea e cea vrednică de argint şi aur; credinţa creştină e vrednică de ieslea cea de lut! Cel născut în acea iesle osândeşte aurul şi argintul. Nu îi osândesc pe cei care au făcut aşa de dragul cinstirii (căci nu-i osândesc nici pe aceia care au făcut vase de aur în templu); ci îl admir pe Domnul, Care, deşi e Creatorul lumii, nu Se naşte în aur şi argint, ci în lut.

„Şi erau păstori în acelaşi ţinut care vegheau."124 Nu-L află pe Hristos dacă nu veghează; ţine de păstori să vegheze. Hristos nu Se descoperă decât păstorilor care veghează. De aceea şi mireasa zice: „Eu dorm, iar inima mea veghează"125. „Nu va aţipi, nici nu va dormi Cel care-l păzeşte pe Israel."126 „Erau păstori în acelaşi ţinut." Erau şi Irod şi marii preoţi, erau şi fariseii; însă aceştia dorm când Hristos Se arată în pustie. „Păstori care vegheau şi păzeau străjile nopţii asupra turmei lor."127 Păzeau turma ca să nu năvălească lupul în timp ce dorm şi vegheau din această pricină cu grijă, fiindcă viclenia fiarelor primejduia mult turma. O vegheau, căci era turma Domnului, dar nu aveau putere să o izbăvească: de aceea se rugau să vină Domnul şi să izbăvească turma. „Iată, îngerul Domnului a stat

123. Omilia pare a fi fost rostită de Crăciun chiar lângă ieslea Mântuitorului, în biserica Naşterii Domnului din Betleem.

124. Luca 2,8.

125. Cântarea Cântărilor 5, 2.

126. Psalmul 120, 4.

127. Luca 2, 8.

158

lângă ei."128 Erau vrednici să vină la ei îngerul, de vreme ce vegheau aşa. „Şi strălucirea lui Dumnezeu j-a luminat împrejur şi s-au temut." Teama omenească nu e în stare să privească o vedenie mai înaltă. Şi, fiindcă au fost cuprinşi de teamă, li se dă ca o faşă pentru răni care să-i vindece şi li se zice: „Nu vă temeţi"129; căci nu puteţi să ascultaţi ce zic decât dacă se risipeşte teama. „Vi S-a născut astăzi Mântuitorul, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David."130 Multe ar fi de zis. Pe când se mirau ei aşa, „deodată s-a văzut laolaltă cu îngerul mulţime de oaste cerească lăudându-L pe Domnul şi zicând"131. Fiindcă vorbise unul singur despre naşterea Domnului, ca să nu pară că martor este un singur înger, răsună întreaga oştire şi spune: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oamenii de bunăvoire!"132 Dacă zi de zi au loc căderi în cer133, în ce fel este slavă în cer şi se cere pacea pe pământ? Iată ce spune: slavă în ceruri, acolo unde nu e nicio neînţelegere, şi pace pe pământ, unde zilnic sunt războaie. „Şi pe pământ pace." Pace între cine? între oameni. Şi atunci de ce nu au pace neamurile? Iudeii de ce nu au pace? De aceea el a adăugat: pace „între oamenii de bunăvoire", adică între cei care primesc naşterea lui Hristos.

128. Luca 2, 9.

129. Luca 2, 10.

130. Luca 2, 11.

131. Luca 2, 13.

132. Luca 2, 14.

133. Încă o aluzie critică la adresa origenismului. E vizată aici ideea că sufletele oamenilor care se nasc pe pământ ar fi fiinţe raţionale preexistente care cad în păcat. Expresia „căderi în cer" apare în scrisoarea Sfântului Epifanie către episcopul Ioan al Ierusalimului: „[...] Origen, care preschimbă îngerii în suflete şi le face să coboare de la sublima înălţime a vredniciei lor la o stare inferioară, ca şi cum Dumnezeu n-ar putea binecuvânta neamul omenesc cu suflete decât dacă ar păcătui îngerii şi dacă s-ar petrece tot atâtea căderi în cer câte naşteri au loc pe pământ" fericitul Ieronim, Epistola LI, 4 (S. Jérôme, Lettres, t. VI, Les Belles Lettres, Paris, 1958, pp. 162-163).

159

„Au zis, aşadar, păstorii: «Să mergem până la Betleem»."134 Să lăsăm templul pustiu şi să mergem până la Betleem. „Şi să vedem Cuvântul Care S-a făcut."135 Fiind ei cu adevărat veghetori, n-au spus: „Să vedem pruncul, să vedem ce zice", ci: „Să vedem Cuvântul Care S-a făcut". „La început era Cuvântul."136 „Şi Cuvântul trup S-a făcut."137 Să vedem în ce fel Cuvântul Care a fost dintotdeauna S-a făcut [trup] pentru noi. „Şi să vedem Cuvântul Acesta care S-a făcut, pe Care L-a făcut Domnul şi ni L-a făcut cunoscut nouă."138 Cuvântul acesta S-a făcut pe Sine însuşi, de vreme ce e Domnul. Să vedem, aşadar, în ce fel [S-a făcut] Cuvântul Acesta, adică Domnul, pe Sine însuşi şi ne-a arătat nouă trupul Lui. într-adevăr, fiindcă nu-L puteam vedea cât timp era Cuvânt, să vedem trupul, fiindcă este trup: să vedem în ce fel S-a făcut Cuvântul trup. „Şi au venit zorindu-se."139 Căci râvna şi dorinţa sufletului au întrecut picioarele; nu puteau să alerge atât de repede pe cât de mult dorea mintea să-L vadă. „Şi au venit zorindu-se." De aceea L-au găsit pe Cel pe care-L căutau, fiindcă alergau cu atât de mare râvnă. Dar să vedem ce au găsit. „Pe Maria şi pe Iosif."140 Dacă ea i-ar fi fost cu adevărat soţie, desigur că ar fi fost nedrept să se spună: „Au găsit soţia, au găsit soţul"; totuşi acum e pusă mai întâi femeia, şi după aceea bărbatul. Şi ce se zice? „Au găsit pe Maria şi pe Iosif": [adică] au găsit pe Maria, Maica, şi au găsit pe Iosif, cel care îl hrăneşte. „Şi pe Prunc, aşezat în iesle. Văzându-L însă, şi-au dat seama de cuvântul care li se zisese despre Prunc. Maria însă păstra

134. Luca 2, 15.

135. Luca 2, 15.

136. Ioan 1, 1.

137. Ioan 1, 14.

138. Luca 2, 15.

139. Luca 2, 16.

140. Luca 2, 16.

160

toate cuvintele acestea, strângându-le în inima sa."141 Ce vrea să spună prin „strângându-le"? Ar fi trebuit să zică „punându-le în inima sa" sau „lua aminte în inima sa şi îşi însemna [în ea]". Cineva spune că e scris „strângându-le în inima sa" fiindcă era sfântă şi citise Sfintele Scripturi şi-i cunoştea pe profeţi, fiindcă îşi amintea ce-i zisese îngerul Gavriil despre cele scrise în profeţi. Strângea142 în inima ei vorbele lui laolaltă cu acele [spuse ale profeţilor], vedea dacă se adeverea că „Sfântul Duh va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea, Sfântul Care Se va naşte din tine Se va chema Fiul lui Dumnezeu"143. Asta zisese Gavriil. Isaia prorocise: „Iată, Fecioara va purta în pântece şi va naşte"144. Pe una o citise, pe cealaltă o auzise. Vedea Pruncul culcat, vedea Pruncul scâncind în iesle, [îl vedea] culcat pe Fiul lui Dumnezeu, Fiul Său, Unicul Fiu; îl vedea culcat şi strângea cele pe care le auzise, cele pe care le citise, laolaltă cu cele pe care le vedea.

Fiindcă le strângea în inima ei, şi noi să tălmăcim145 în inima noastră că astăzi S-a născut Hristos. Alţii consideră că S-a născut la Bobotează: nu osândim părerea altora, ci urmăm învăţătura noastră. „Fiecare să se încredinţeze pe deplin în mintea sa: poate că îi va dezvălui fiecăruia Domnul."146 Şi cei care spun că Mântuitorul S-a născut atunci şi noi care spunem că azi S-a născut cinstim un singur Domn, primim un singur Prunc. Dar să ştim că data ţinută de noi este mai întemeiată şi ne dă nouă dreptate,

141. Luca 2, 16-17, 19.

142. Latinescul conferens înseamnă atât „a strânge", cât şi „a compara".

143. Luca 1, 35.

144. Isaia 7, 14.

145. Este folosit verbul tracto, cu sensul de „a explica, a interpreta oral un pasaj biblic".

146. Cf. Romani 14,5. Palestina veacului al V-lea sărbătorea Naşterea Domnului de Bobotează.

161

fără a-i opri pe ceilalţi. Ce spunem noi nu sunt vorbele noastre, ci este preceptul înaintaşilor. întreaga lume vorbeşte împotriva părerii din această provincie147. Ar putea spune cineva: „Aici S-a născut Hristos; cum să ştie cei de departe mai bine decât aceştia din apropiere?" Dar vouă cine v-a zis? „Cei care se află în provincia asta, Apostolii mai cu seamă, Petru, Pavel şi ceilalţi Apostoli." Pe care voi i-aţi alungat, dar noi i-am primit. Petru, care a fost aici împreună cu Ioan, care a fost aici împreună cu Iacov, ne-a învăţat şi pe noi în Apus. Prin urmare, Apostolii au fost şi învăţătorii noştri, şi ai voştri. Şi încă ceva: pe atunci iudeii erau cei care domneau în Iudeea. De altminteri, este scris şi în Faptele Apostolilor: „Şi s-a făcut", zice, „prigoană mare în acea vreme şi s-au împrăştiat credincioşii"148, iar apoi spune cum au mers în Cipru, în Antiohia [şi cum] au pătruns în întreaga lume cei izgoniţi de la iudei149. Aşadar, fiindcă şi iudeii au domnit vreme de patruzeci şi doi de ani după învierea Domnului, în alte părţi era pace când era aici război, aşa încât mai degrabă acolo s-a putut păstra tradiţia decât aici, unde era neînţelegere. Apoi, după cei patruzeci şi doi de ani au venit Vespasian şi Titus; Ierusalimul a fost distrus şi dărâmat, iudeii şi creştinii au fost cu totul izgoniţi150. Iar mulţi ani după aceea, până la Hadrian, a fost pustietate: nu s-a aflat în această provincie niciun iudeu şi niciun creştin. A venit Hadrian şi, pentru că iudeii s-au răzvrătit din nou în Galileea, a pustiit şi ce mai rămăsese din cetate151; el a

147. Palestina.

148. Faptele 8, 1.

149. Cf. Faptele 11, 19.

150. Războiul dintre evrei şi romani începe la sfârşitul domniei lui Nero, în anul 66 d.Hr., sub conducerea lui Vespasian ca general, şi se termină în 71 d.Hr., sub conducerea fiului lui Vespasian, Titus, lăsat la conducerea armatei după ce tatăl său obţine tronul.

151. Revolta lui Bar Kochba, reprimată drastic de împăratul Hadrian, a avut loc între 132-136 d.Hr.

162

dat atunci o lege ca niciun iudeu să nu se apropie de Ierusalim şi a adus în cetate locuitori noi din provincii. Lui Hadrian i se zicea Aelius Hadrianus, aşa încât el a numit cetatea „Aelia", după numele lui, pentru că nimicise Ierusalimul. De ce spun toate astea? Fiindcă ni se zice: „Aici au fost Apostolii, aici a fost tradiţia". Noi spunem că astăzi S-a născut Hristos şi că apoi, de Bobotează, a renăscut. Dovediţi-ne voi naşterea şi renaşterea, [voi] care ziceţi că naşterea e la Bobotează: când a primit deci Botezul? Doar dacă nu cumva ziceţi că S-a născut şi a renăscut în aceeaşi zi... Chiar şi creaţia este în acord cu propovăduirea noastră, însăşi lumea e martorul glasului nostru. Căci întunericul creşte până în ziua aceasta, iar tot de la această zi începe să descrească. Lumina creşte, întunericul descreşte: creşte ziua, descreşte rătăcirea şi Se arată Adevărul. Pentru noi astăzi Se naşte Soarele dreptăţii. Mai luaţi aminte încă la ceva. Sunt şase luni între Domnul şi Ioan Botezătorul: dacă socotiţi [diferenţa dintre] naşterea lui Ioan şi ziua aceasta, veţi vedea că tot şase luni au trecut.

Dar am vorbit mult. Şi, pentru că am auzit Pruncul cum plânge în iesle şi ne-am închinat Lui, să ne închinăm la El până în ziua de astăzi! Să-L luăm în braţe, să ne închinăm Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu Marele, Cel care a tunat în cer atâta timp şi nu a mântuit, dar Care a plâns şi-a mântuit! De ce am spus toate astea? Fiindcă nicicând nu mântuieşte trufia, ci smerenia. Fiul lui Dumnezeu era în cer şi nu era adorat; S-a coborât pe pământ şi este adorat. Avea sub El şi soarele şi luna şi pe îngeri şi nu era adorat. Se naşte pe pământ om desăvârşit, om întreg, spre a vindeca întreaga lume. N-a mântuit nimic din ce n-a asumat de la om; dar, dacă i-a asumat trupul şi nu i-a asumat sufletul, atunci nu l-a mântuit. A mântuit El ce-i mai mic, şi nu a mântuit ce e mai mare? Iar dacă se zice că a asumat şi a mântuit şi sufletul, atunci, după cum sufletul este mai mare decât

163

trupul, tot aşa cugetul e partea conducătoare a sufletului; însă, dacă nu a mântuit cugetul, atunci n-a mântuit [nici] sufletul, care-i mai mic. însă tu zici că n-a asumat cugetul omenesc, ca nu cumva să aibă în inimă viciile omeneşti, adică gândurile rele152. Dar, dacă n-a putut să biruiască El ceva ce a făcut, de ce să Se mânie că nu pot birui eu ce trebuia să biruiască El? [Dar] am uitat ce ne propusesem şi am zis mai multe decât am gândit: mintea a hotărât un lucru, limba s-a lăsat dusă către altul. Aşa încât să plecăm urechea către arhiereu153 şi s-ascultăm atent tot ce am omis să spunem noi, binecuvântând pe Domnul, a Cărui slavă fie în vecii vecilor! Amin.

152. Întregul pasaj combate erezia lui Apolinarie, care susţinea că Fiul nu a asumat şi mintea omenească, ci numai trupul şi sufletul.

153. Papa - „episcop". Cel mai probabil referinţa e la episcopul Ioan al Ierusalimului, care urma să ţină omilia finală, după rânduiala locului.

Omilie ţinută la Bobotează

Despre Evanghelie, la locul unde a fost botezat Domnul, şi despre Psalmul 28

Ziua Epifaniei154 este numită aşa printr-un cuvânt grecesc, pentru că celei pe care o numim noi „arătare" sau „înfăţişare" grecii îi zic ¿maveia. Asta însă pentru că S-a arătat Domnul şi Mântuitorul nostru pe pământ. Căci, deşi fusese născut din Maria cu mult timp în urmă şi împlinise deja treizeci de ani, totuşi nu era cunoscut de lume. Dar a fost cunoscut când a venit la Ioan Botezătorul ca să fie botezat în Iordan şi când din cer s-a auzit glasul tunător al Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit"155. Tatăl din ceruri L-a arătat prin glas; dar Sfântul Duh, preschimbat în porumbel şi aşezat deasupra capului Său156, a vrut să îl arate prin atingerea Lui, ca nu cumva să se creadă Fiul lui Dumnezeu un altul din mulţime. Ce poate fi mai înalt decât smerenia aceasta, mai nobil decât această înjosire? E botezat de-un slujitor, dar este numit Fiu de către Dumnezeu. Vine la botez printre vameşi, desfrânate şi păcătoşi, dar e mai sfânt decât botezătorul Său. Este spălat de Ioan la trup, însă îl spală pe Ioan în duh. Apele, care de obicei curăţă alte lucruri, au fost ele cele curăţite când S-a spălat în ele Domnul nostru. Apa Iordanului, secată atunci când căpetenia Iosua a dus poporul lui Israel în Pământul Făgăduinţei157, ar fi voit acum, de-ar fi putut, să îşi adune toate undele într-un singur loc, ca să atingă trupul Domnului.

154. Bobotează. Fericitul Ieronim foloseşte termenul epiphania, căruia îi explică mai apoi provenienţa grecească.

155. Matei 3, 17.

156. Cf Matei 3, 16.

157. Cf Iosua 3, 17.

165

Vedeţi, fraţilor, cum ce a fost citit în Evanghelie fusese de mai înainte profeţit în Psalmul 28: „Glasul Domnului peste ape"158? Căci Fiul Domnului i-a spus lui Ioan: „îngăduie acum, că aşa ni se cuvine să împlinim toată dreptatea"159. Şi apoi urmează: „Dumnezeul slavei a tunat"160; [a tunat] atunci când Tatăl a dat iarăşi mărturie despre Fiul, zicând: „Acesta este Fiul Meu iubit întru Care am binevoit"161.

„Glasul Domnului Care sfărâmă cedrii."162 într-adevăr, Hristos a fost botezat şi s-au prăvălit demonii, cei odinioară înălţaţi şi trufaşi. Domnul „i-a retezat ca pe cedrii Libanului şi i-a sfărmat ca un viţel"163, vânturând aşchiile copacilor şi împrăştiindu-le mlădiţele în toate părţile cu călcâiul.

Dar despre Mântuitorul ce se spune? „Şi iubit ca puiul inorogilor."164 Domnul şi Mântuitorul nostru Cel iubit e Puiul inorogilor, e Fiul crucii, e Acela despre Care se spune în cântarea lui Avacum: „Coarnele în mâinile Lui, acolo tăinuieşte puterea Lui"165. Aşa încât, după ce a fost răstignit Cel iubit, s-a împlinit psalmul unde zice: „Glasul Domnului Care opreşte para focului"166, căci, după ce a fost botezat Hristos, după ce a fost spălat şi s-a curăţit întreaga lume, s-a stins văpaia gheenei.

„Glasul Domnului Care cutremură pustia."167 Pustie a fost Biserica, fiindcă la început nu avea fii ai ei. [Dar]

158. Psalmul 28,3. Urmează, aşadar, o tălmăcire în cheie mesianică a Psalmului 28.

159. Matei 3, 15.

160. Psalmul 28, 3.

161. Matei 3, 17.

162. Psalmul 28, 5.

163. Psalmul 28, 5-6.

164. Psalmul 28, 6. Unicornul este considerat un simbol al puterii şi curajului.

165. Avacum 3, 4. în ebraică, qeren înseamnă de fapt „rază", dar şi „corn". Cuvântul apare mai întâi în Cartea Ieşirii 34, 29, unde se spune că, după ce a vorbit cu Dumnezeu, Moise avea faţa strălucitoare de raze, „radiind". Aşadar, imaginea intenţionată e cea a unui coronament de raze.

166. Psalmul 28, 7.

167. Psalmul 28, 8.

166

la propovăduirea lui Hristos „a fost cutremurată" Cea Pustie şi „a fost în chinul naşterii şi a născut şi într-o zi a fost născut întreg neamul laolaltă"168. Ea, căreia înainte i se spunea „pustia Cadeşului"169, adică pustie de sfinţenie, fiindcă e adevărat că n-a avut sfinţenie, a început „să nască cerbi"170 şi să scoată turme de sfinţi, care au ucis şerpii de pe pământ şi care nesocotesc veninul. Când vor alerga ei şi vor propovădui în lumea întreagă Evanghelia lui Hristos, atunci „în templul Lui toţi vor spune: «Slavă!»"171 lui Dumnezeu.

Iar apoi zice [psalmul]: „Domnul face potopul să sălăşluiască"172. Să cercetăm întreaga lume, să privim la popoarele barbare, să cercetăm cu mintea Imperiul Roman: pretutindeni cred [oamenii] în Hristos, pretutindeni se botează ei întru Domnul nostru! Şi ia fiinţă astfel nu o apă, ci oarecum un potop de botezuri.

Pentru aceea, fraţi iubiţi, pentru că „a fost terminat cortul"173 căci asta stă scris în titlul psalmului acestuia, pentru că s-a înălţat cu pietre vii Biserica, „să îi aducem Domnului fii ai lui Dumnezeu, să îi aducem fii de berbeci"174, adică de apostoli şi de sfinţi, să-L imităm pe Mântuitorul nostru, Cel care e numit şi „păstor" şi „miel" şi „berbec", Cel care pentru noi e jertfit în Egipt, Cel care e prins cu coarnele în mărăcini în locul lui Isaac, şi să spunem: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi, la loc de păşune, acolo m-a sălăşluit, pe apa odihnei m-a hrănit"175! Ale Lui sunt slava şi împărăţia, în vecii vecilor!

168. Cf Isaia 66, 7.

169. Psalmul 28, 8.

170. Cf Psalmul 28, 9.

171. Psalmul 28, 9.

172. Psalmul 28, 10.

173. În textul Vulgatei, Psalmul 28, 1. Psalmus David in consummatione tabernaculi [...] („Psalm al lui David la terminarea cortului").

174. Continuarea versiunii Vulgatei a Psalmului 28, 1: [...] adferte Domino filii Dei, adferte Domino filios arietum.

175. Psalmul 22, 1-2.

Cuvântare la Postul Paştilor

Ostaşul se antrenează neîncetat în vederea luptei, se pregăteşte prin imitarea loviturilor pentru primirea rănilor adevărate. Tot astfel şi creştinul trebuie să se înfrâneze întreaga viaţă, dar mai cu seamă când duşmanul e aproape, când vrăjmaşul îşi mână oastea-i pregătită împotriva noastră. Tot timpul e nevoie să postească cei care îi slujesc lui Dumnezeu, dar mai cu seamă când ne pregătim de jertfa Mielului, de Taina Botezului, de trupul şi sângele lui Hristos. Căci, îndată ce diavolul vede cum vor să se depărteze din turmă oile lui de odinioară, răcneşte, se mânie, îşi iese din minţi şi îşi pune în mişcare împotriva lor toate puterile, socotind că piere pentru sine orice e mântuit întru Hristos şi moare pentru sinagogile lui tot ce primeşte viaţă întru Biserică176.

Aşadar, să ne pregătim dinainte, iubiţi fraţi, de taina Domnului prin postul celor patruzeci de zile; să postim în toate zilele acestea pentru păcate, căci şi Domnul a postit pentru fărădelegile noastre177. Pe El diavolul L-a ispitit după botez. Căci nu ştia că este Fiul lui Dumnezeu, de aceea nu ţinea seama [de El]; de altfel, îl întreabă şi pe urmă ca să-L ispitească: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini"178; şi: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos"179. Dar despre noi el[, diavolul,] ştie că vrem s-ajungem fii ai lui Dumnezeu, şi de aceea se străduieşte să

176. Despre toposul „monahul ca ostaş al Domnului", vezi şi a doua jumătate a Omiliei la Evanghelia după Matei.

177. Cuvântarea (ca şi Omilia a IX-a la Marcu) pare că a fost ţinută în duminica dinaintea intrării în Postul Sfintelor Paşti.

178. Matei 4, 3.

179. Matei 4, 6.

168

ne supună, încolăcindu-ni-se de picioare ca un şarpe alunecos, ca să nu izbutim să urcăm la cer. Căci, dacă a îndrăznit prefăcutul şi ticălosul să-L ispitească pe Domnul, cu cât mai mult nu se va teme el să ne amăgească pe noi? Dacă s-a luptat vasul cel pierdut împotriva Creatorului său şi împotriva Fiului lui Dumnezeu, cu cât mai mult va îndrăzni el să se năpustească asupra noastră, care prin fire suntem mai prejos de El? „Dacă cel drept abia de va fi mântuit, nelegiuiţii şi păcătoşii unde se vor afla?"180 Şi nu că Domnul nostru ar putea fi amăgit de diavol, dar Cel care a luat forma de slujitor a voit să ne dea tuturor o pildă, pentru ca nimeni să nu se încreadă în propria-i sfinţenie, de vreme ce e ispitit chiar şi Acela pe care nu-L pot birui ispitele.

De aceea zicem toate astea, iubiţi fraţi: ca să ne păzim cu mintea trează! Ca nu cumva, ieşind noi din Egipt şi zorind prin pustie patruzeci de zile ca patruzeci de ani către Ţara Făgăduinţei, să poftim cărnurile şi vasele egiptenilor şi să fim muşcaţi de şerpi. Am ieşit din Egipt; la ce ne trebuie mâncăruri egiptene? Avem pâinea cerească; de ce să căutăm mâncăruri pământeşti? Am lăsat faraonul; să-L chemăm într-ajutor pe Domnul, ca să ni-l înece în botezul credincioşilor pe regele Egiptului. Acolo piară-i caii şi călăreţii, acolo înece-se răcnind oastea duşmanului! Să nu cârtim împotriva Domnului, ca să nu fim loviţi de Domnul! Să nu ne ponegrim ierarhii, ci mai degrabă să postim de la vicii decât de la mâncare, cu toate că belşugul de mâncăruri e şi el un balsam al viciilor! Dacă până şi Aaron şi Maria181, care cârteau împotriva lui Moise, au simţit pedeapsa lui Dumnezeu în apărarea slujitorului Său, atunci pe acela dintre voi care va defăima cu vorbe înveninate pe înaintestătătorul lui cu atât mai mult îl va pedepsi dumnezeiasca judecată! Dar şi preoţii să se ferească să fie cu două

180. 1 Petru 4, 18.

181. Cf. Numerii 12.

169

feţe şi să se îndoiască de puterea lui Dumnezeu. Adevărat, dacă n-au fost Moise şi Aaron socotiţi vrednici să intre în Ţara Făgăduinţei (fiindcă au şovăit la apa împotrivirii182), atunci cu atât mai mult nici noi, care suntem apăsaţi de povara păcatelor, nu vom fi în stare să trecem apa Iordanului şi să ajungem la locul tăierii împrejur, adică la Ghilgal, dacă îl vom poticni pe unul dintre micuţii aceştia183! Căci tot hambarelor Domnului le sunt menite şi truda păstorului şi rodnicia turmei, şi bogăţia recoltelor şi sârgul ţăranilor. Aşadar, să ne îndreptăm cu toată râvna şi truda, ca să ne facem vrednici de venirea Paştilor şi de cărnurile Mielului Iisus Hristos! Amin.

182. Cf. Numerii 20, 8-12.

183. „Micuţii" sunt, cel mai probabil, catehumenii care erau de faţă.

Omilie la Cartea Ieşirii, ţinută la privegherea de Paşti

Astăzi poporul lui Israel, adică omul care-L vede pe Dumnezeu (căci asta înseamnă „Israel"), primeşte poruncă să iasă din Egipt. Astăzi este tăiat spre mântuirea tuturor Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatele lumii. Astăzi sunt unse cu sângele Lui pragurile caselor, adică fruntea noastră. Azi egiptenii sunt ucişi şi din robia faraonului poporul lui Dumnezeu este eliberat. Azi sunt loviţi întâi-născuţii egiptenilor şi sunt cruţaţi nu doar copiii israeliţilor, ci până şi vitele fără judecată. Căci Domnul izbăveşte oamenii, dar şi pe vite184. Să ne pregătim de jertfirea Mielului şi să îl primim; dar nu când e lumină îndoielnică şi cornul lunii încă nu este deplin, nu când luna începe să crească ori să descrească, ci în a paisprezecea zi, când lumina ei e plină şi desăvârşită, când strălucirea ei întreagă umple toată lumea. însă nici nu putem mânca oriunde Mielul acesta de un an. Avem poruncă să îl mâncăm în Casă, adică să nu jertfim Mielul în afara bisericii. De aici se vede limpede că iudeii, ereticii şi toate adunările cu învăţături stricate, fiindcă nu mănâncă Mielul în biserică, mănâncă nu carnea Mielului, ci pe a balaurului care, după spusa psalmului, i s-a dat neamului etiopian drept hrană185. Căci, aşa cum la potop a fost mântuit numai cine era în arca lui Noe, aşa cum la dărâmarea ierihonului a fost cruţată numai o casă, cea a desfrânatei Rahab186, adică a credincioasei Biserici

184. Cf Psalmul 35,6.

185. Cf. Psalmul 73, 14.

186. Cf. Iosua 2.

171

aflate între neamuri, la fel şi jertfirea Mielului se petrece cu adevărat într-o singură Casă.

„Să vă fie", zice, „mielul fără pată: dintre miei sau dintre iezi să îl luaţi."187 Iar în altă parte se cere ca, dacă cineva nu poate ţine Paştile în prima lună, să-l facă în a doua188. Potrivit acestor locuri, este poruncit şi în vremea noastră ca, atunci când cineva nu poate avea miel, să aibă măcar ied. Căci Hristos e jertfit în două feluri în Casa bisericii. Dacă suntem drepţi, mâncăm din trupul Mielului; dacă suntem păcătoşi şi ne pocăim, atunci e tăiat Iedul pentru noi. nu înseamnă că Hristos e dintre iezii despre care ne-a învăţat că stau la stânga, ci că El este Miel sau Ied potrivit vredniciei fiecăruia.

S-a ridicat însă şi întrebarea de ce mielul nu se jertfeşte în timpul zilei, ci seara. Motivul este limpede, căci la sfârşitul veacurilor a pătimit Domnul şi Mântuitorul nostru. De aceea zice şi Ioan în epistola lui: „Copii, este ceasul cel de pe urmă!"189 însă ceasul cel de pe urmă este la sfârşitul zilei şi începutul nopţii. Dar trebuie să înţelegem şi că noi, cât timp trăim în acest veac, adică în Egipt, nu suntem în lumina cea curată, ci în întuneric şi în orbire. Şi, chiar dacă Biserica revarsă lumina ca o lună în noapte, totuşi nu suntem în stare să avem desăvârşita strălucire a Soarelui adevărat.

„Într-o singură casă", zice, „să mâncaţi cărnurile fripte ale mielului şi azimi cu ierburi amare să mâncaţi. Să nu mâncaţi din ele crud sau fiert în apă, ci fript."190 Ni se porunceşte aici să mâncăm pâine fără aluatul vechi al vicleniei şi al răutăţii191. Şi Domnul îşi îndeamnă în Evanghelie ucenicii, zicând despre aluatul acesta: „Feriţi-vă de aluatul

187. Ieşirea 12,5.

188. Cf. Numerii 9, 10-11.

189. 1 Ioan 2, 18.

190. Ieşirea 12, 8-9.

191. Cf. I Corinteni 5, 8.

172

fariseilor"192, de unde se înţelege că aluatul este învăţătura stricată a fariseilor. Aşa încât şi noi, dacă voim să fim străini de învăţătura veacului acestuia şi să ne facem ca şi cum am fi prin traiul nostru în afara lumii, să ne supunem prigonirilor şi apăsărilor şi vom mânca, după vorba Apostolului, azimile cinstei şi ale adevărului. Ascultătorule, voieşti cu adevărat să-nţelegi ce-am zis? Atunci rosteşte adevărul, vorbeşte cu sinceritate, nu căuta la faţa nimănui, nici a bogatului, nici a celui cu putere! Oricât ar fi el de puternic şi de nobil, să îl dojeneşti dacă a păcătuit şi să mănânci în amărăciune azimile cinstei şi ale adevărului! De aceea şi Apostolul zice: „Vrăjmaşul vostru am ajuns zicând adevărul"193. Şi chiar şi la un poet din lumea păgână e o zicală: „Supunerea îţi naşte prieteni, iar adevărul ură"194. Cât despre versetul ce urmează primului, adică să nu mâncăm carnea Mielului nici crudă, nici fiartă, el are următorul înţeles: să nu înţelegem dumnezeieştile Scripturi, care sunt carnea Mielului, nici ca iudeii, numai potrivit istoriei şi mâncând carnea crudă, dar nici ca ereticii, abătându-le prin alegorii şi tălmăciri obscure către o învăţătură stricată, ca să nu le moleşim, scoţându-le sucul adevărului şi pătrunzându-le de umbre şi năluciri. Ci noi trebuie şi să le înţelegem potrivit istoriei, şi să le coacem totodată în văpaia Sfântului Duh, iar orice s-ar ivi nepotrivit sau de neînţeles în ele după literă, să-l dezlegăm prin tălmăcire duhovnicească195.

192. Matei 16, 6.

193. Galateni 4, 16.

194. Teremtius, Andria, v. 68: obsequium amicos, ueritas odlum parit. Citarea din clasicii latini e un indiciu că omilia e de paternitate ieronimiană.

195. Pasajul e miezul întregii omilii. Hristos însuşi Se oferă în Scripturi. Această viziune constituie chiar punctul de plecare al hermeneuticii Fericitului Ieronim. Un al doilea principiu menţionat aici se referă la echilibrul între literalismul extrem (carnea crudă) al iudeilor şi excesul de alegorie (carnea fiartă) al „ereticilor".

173

„Să mâncaţi capul cu picioarele şi măruntaiele."196 Capul Mielului îmi pare a fi acela despre care este scris în Evanghelia lui Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era la început la Dumnezeu"197; picioarele sunt omul, pe care a socotit vrednic să-l asume spre mântuirea noastră. însă se poate înţelege şi altfel: capul e înţelegerea duhovnicească; picioarele semnifică povestirea simplă potrivit istoriei; în schimb, măruntaiele sunt ceea ce se ascunde înlăuntrul literei, ceea ce nu se arată la suprafaţă, ci e dat în vileag de învăţaţi după ce a fost mărunţit şi tocat prin cercetare atentă, însă şi ceea ce era crezut dezgustător şi urât, pentru ca apoi să se vădească esenţial. Bunăoară, ce poate fi mai ruşinos în Scripturi decât unde se zice că lui Osea i s-a poruncit să ia de soţie o femeie desfrânată, că Iuda s-a culcat cu Tamara, nora lui, că David s-a întinat prin adulter cu Berşeba şi că Selom198, fiul lui Iuda, şi-a aruncat sămânţa pe pământ ca să nu nască fii? Dacă toate acestea se vor înţelege după literă, atunci nu vor fi ele osândite şi luate în râs de neamuri şi de cei necredincioşi, ca o scârnă a Scripturilor? Dar, dacă le vei curăţa, le vei spăla şi le vei coace în văpaia Sfântului Duh, ele se preschimbă în mâncare; iar despre ce se socotea nefolositor, descoperim că e o taină.

„Să nu lăsaţi din el pentru a doua zi şi os din el să nu zdrobiţi şi ceea ce va fi rămas din el până a doua zi să ardeţi în foc."199 Să nu păstrăm din trupul Mielului nimic pentru veacul care va să vie, să mâncăm cât de mult suntem în stare.

196. Ieşirea 12, 9.

197. Ioan 1, 1-2. Se face aici o asociere între „capul" Mielului şi „începutul" creaţiei. în originalul ebraic al facerii 1, 1, cuvântul resh, adică „început", redat în latina Vulgatei prin principium („început"), înseamnă şi „cap". în felul acesta şi Fericitul Ieronim poate echivala „capul" Mielului cu „începutul" din Ioan 1, 1 şi Facerea 1, 1.

198. De fapt nu Selom, ci Onan.

199. Ieşirea 12, 10.

174

Dacă în El sunt [părţi] tari, adică învăţăturile bisericeşti despre Treime, înviere, suflet, îngeri şi celelalte de felul lor, să nu le discutăm şi disecăm cu tălmăciri neruşinate după bunul nostru plac, ci să le propovăduim aşa tari cum sunt. Iar dacă ceva scapă priceperii noastre, ca oameni ce suntem, dacă nu vom fi în stare să mâncăm din carnea Mielului, atunci să ştim că în veacul care va să vie învăţătura Sfântului Duh ni se va deschide şi ne vom înfrupta din ea.

„însă aşa să-l mâncaţi: coapsele voastre [să fie] încinse şi încălţămintea în picioare şi toiege [să fie] în mâinile voastre, şi să-l mâncaţi în grabă, căci este Paştile Domnului Dumnezeului vostru."200 Până aici ni s-a poruncit ce fel de cărnuri din Miel trebuie să mâncăm, acum se porunceşte în ce trebuie să fim înveşmântaţi atunci când le mâncăm. „Coapsele voastre", zice, „să fie încinse." Şi Apostolilor li se zice: „Să vă fie coapsele încinse şi făcliile aprinse în mâini"201. Şi Ioan se încinge cu cingătoare de piele. Şi Ilie, care nu are nimic molatec şi feminin, ci e cu totul bărbătesc şi aspru (căci era un om păros), este descris cu cingătoare. Aşadar, şi noi, dacă vrem să mâncăm carnea Mielului, să ne înfrânăm coapsele, să ne înfrânăm lucrările trupului, iar ce se zice în Iov despre diavol, că „vlaga lui [stă] în coapsele lui şi puterea lui în buricul pântecelui lui"202, să fie ucis în noi; să nu râvnească trupul împotriva duhului, ci să înfrânăm prin duh lucrările trupului şi să mâncăm curaţi carnea Mielului. însă să ştiţi că oricine îşi face datoria faţă de femeie nu se poate îndeletnici cu rugăciunea şi nici [nu poate] să mănânce cărnuri de Miel. Lui Moise i se porunceşte ca poporul ce urma să urce pe Muntele Horeb să se curăţească înainte cu trei zile203. Iar David, când a venit la preotul Ahimelec

200. Ieşirea 12, 11.

201. Luca 12, 35.

202. Iov 40, 16.

203. Cf. Ieşirea 19, 10-11.

175

şi a fost întrebat dacă îi sunt curaţi copiii, el îi răspunde că sunt curăţiţi de ieri şi de trei zile204. însă, dacă cei care se atinseseră de femeile lor n-au putut mânca nici măcar pâinile punerii-înainte, atunci nici Pâinea Care coboară din ceruri, cu atât mai mult, nu poate fi atinsă şi pângărită de unii care mai adineaori se strângeau în îmbrăţişările conjugale. Nu zicem asta fiindcă am osândi căsătoria, ci fiindcă în vremea când urmează să mâncăm trupul Mielului noi trebuie să ne oprim de la lucrările trupului.

Cât despre ce urmează: „Şi încălţămintea în picioare şi toiege [să fie] în mâinile voastre", se porunceşte aşa deoarece cât timp mergem prin pustia veacului acestuia trebuie să fim încălţaţi cu încălţămintea păcii, ca nu cumva să ne atace pe furiş vipera şi scorpionul în pustie, ca nu cumva şarpele să se năpustească la talpa celui care merge. Iar de va fi să se ridice împotriva noastră, noi să avem o vargă în mână, să îl lovim şi să îi zicem: „Varga ta şi toiagul tău m-au mângâiat"205. Vedeţi taina Scripturilor! Cât timp noi umblăm prin pustietăţi, este nevoie s-avem o încălţăminte în care să ne fie picioarele acoperite; însă, atunci când vom pătrunde în Pământul Făgăduinţei, ni se va zice precum lui Iosua Navi: „Dezleagă-ţi cureaua încălţămintei, căci locul pe care stai este sfânt"206. Aşadar, când vom intra în împărăţia cerurilor, nici noi nu vom mai avea trebuinţă de încălţăminte, de străjile acestea care ne păzesc în lume; ci, ca să zic un lucru nou, îl vom urma pe Mielul ucis pentru noi. Iar despre noi Ioan va zice: „Aceştia sunt cei care nu şi-au întinat hainele, căci au rămas feciorelnici, cei care îl urmează pe Miel oriunde Se duce"207.

204. Cf. 1 Regi 21, 6.

205. Psalmul 22, 5.

206. Iosua 5, 15.

207. Apocalipsa 14, 4.

Omilie la Psalmul 41. către neofiţi

Cercetând cu mare atenţie întreaga Psaltire, nu găsesc nicăieri ca fiii lui Core să fi cântat ceva trist. Mereu e veselie şi fericire în psalmii lor, mereu doresc cele cereşti şi veşnice, dispreţuindu-le pe cele pământeşti şi joase, ceea ce se potriveşte cu numele lor, întrucât Core se traduce prin „cap pleşuv"208. Aşa încât, fiindcă Domnul nostru a fost răstignit şi îngropat la Locul Căpăţânii, toţi cei care cred în crucea Lui şi în înviere se numesc „fii ai lui Core", adică fii ai Căpăţânii. Domnul nostru, adevăratul Elisei, Care S-a ridicat după înviere în împărăţia cerurilor, a fost batjocorit de micuţii iudeilor deasupra Căpăţânii acesteia, dar urşii i-au mâncat pe batjocoritori209. Ceea ce am zis pe scurt despre

208. Cf. Numerii 16; 26, 10-11. Fericitul Ieronim, Cartea numelor ebraice, în: S. Hieronymi Presbyteri Opera, Pars I, 1, CCSL 11, p. 80: „Core înseamnă chelie"; Omilia la Psalmul 83, în: S. Hieronymi Presbyteri Opera, Pars 11, CCSL 78, p. 95: „Niciun psalm intitulat «al fiilor lui Core» nu are ceva trist, ci semnifică mereu ceva vesel. într-adevăr, deoarece Core, Datan şi Abiron au lucrat împotriva lui Moise şi au fost pedepsiţi de Domnul, fiii lui Core, care nu l-au urmat pe tată, sunt binecuvântaţi cu bucurie veşnică".

209. Cf. 4 Regi 2, 23-24. Cf. Fericitul Ieronim, Omilia la Psalmul 84, în: S. Hieronymi Presbyteri Opera, Pars II, CCSL 78, pp. 102-103: „Aşadar, Core al nostru, adică Elisei, urcă în casa Domnului, Betel. Şi ies din Betel, din casa Domnului adică din sinagogă, unde fusese mai întâi casa Domnului, şi patruzeci şi doi de copii şi îşi bat joc de Elisei, Core al nostru, şi îi zic: «Urcă, pleşuvule! Urcă, pleşuvule!» El vine la casa Lui şi e luat în râs de copiii din Betel. Dar Elisei cel preaîndurător, care de aceea venise în Betel, ca să îl mântuiască, s-a uitat odată în urmă şi a poruncit să iasă doi urşi din pădure, care i-au ucis pe cei patruzeci şi doi de copii. Aşa şi Domnul nostru, adică acel Core al nostru: după ce a venit în Betel şi a vrut să urce, fiind batjocorit de micuţi, a poruncit să iasă doi urşi, adică Vespasian şi Titus, care i-au ucis pe cei patruzeci şi doi de copii. Cine sunt aceşti patruzeci şi doi de copii? De la înălţarea lui Hristos până la prăbuşirea Ierusalimului sunt patruzeci şi doi de ani. Uitaţi-vă cu luare-aminte şi aşa veţi găsi! Deci El le-a dat un răgaz de pocăinţă patruzeci şi doi de ani şi după învierea Lui, când urca la Betel. însă, pentru că ei îl batjocoreau: «Urcă, pleşuvule! Urcă, pleşuvule!», au ieşit doi urşi şi i-au ucis pe aceia".

177

titlu este de ajuns: să venim acum la începutul psalmului.

„Cum doreşte cerbul izvoarele fântânilor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!"210 în firea cerbilor stă să nu ţină seama de veninul şerpilor; ba mai mult, ei îi scot cu boturile din găurile lor ca să-i sfâşie şi ca să îi omoare. Dar, când veninul începe să îi ardă înăuntru, cu toate că nu-i poate omorî, el le pricinuieşte totuşi arşiţă şi focul setei. Ei doresc atunci izvoarele şi sting cu cele mai curate ape fierbinţelile veninului. Aşadar, după cum doresc izvoarele cerbii aceia, la fel şi cerbii noştri, depărtându-se de Egipt şi de veacul acesta, l-au ucis pe faraon în apele lui şi i-au înecat în botez întreaga armată, iar după uciderea diavolului doresc izvoarele Bisericii: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Despre aceea că Tatăl este izvor e scris în Ieremia: „M-au părăsit pe Mine, izvorul apei celei vii, şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apa"211. Despre Fiul citim în altă parte: „Părăsit-au izvorul înţelepciunii"212. Iar cât priveşte Sfântul Duh: „Cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu [...] va deveni în el izvor de apă curgătoare întru viaţa veşnică"213, evanghelistul lămurind îndată după aceea că despre Sfântul Duh sunt vorbele Mântuitorului. Din toate aceste locuri se dovedeşte foarte limpede că cele trei izvoare ale Bisericii sunt taina Treimii.

Pe [izvoarele] acestea le doreşte sufletul credinciosului, pe ele le doreşte sufletul celui care s-a botezat. Zice:

210. Psalmul 41, 1.

211. Ieremia 2, 13.

212. Baruh 3, 12.

213. Ioan 4, 14.

178

„însetat-a sufletul meu de Dumnezeu, izvorul cel viu"214. Căci nu puţin a voit el să vadă pe Dumnezeu, ci şi-a dorit cu toată ardoarea, a însetat cu tot focul. înainte de a dobândi botezul, vorbeau între ei215 şi ziceau: „Când voi veni şi mă voi arăta înaintea feţei lui Dumnezeu?"216 Iată că s-a împlinit ce au cerut: au venit şi au stat înaintea feţei lui Dumnezeu, s-au arătat în faţa altarului şi a tainei Mântuitorului. Pe aceasta nu-s vrednici s-o privească decât aceia care rostesc din adâncul conştiinţei şi inimii lor: „Mi-au fost lacrimile mele pâine ziua şi noaptea"217. Căci ei s-au îndeletnicit în tot Postul Mare cu rugăciune şi postiri, au dormit în pânză de sac şi în cenuşă, căutând dobândirea vieţii celei viitoare prin mărturisirea păcatelor. Şi, fiindcă au vărsat lacrimi şi au fost întristaţi, li s-a spus lor: „Cei care seamănă în lacrimi în bucurie seceră"218 şi: „Fericiţi cei care plâng, că aceia se vor mângâia"219.

Pentru toate cele pentru care îi ocăra diavolul şi le zicea: „Unde este Dumnezeul tău?"220, ei au fost primiţi acum la trupul lui Hristos şi, renăscuţi întru izvorul vieţii, grăiesc cu încredere, zicând: „Voi trece la locul cortului celui minunat, până la casa lui Dumnezeu"221. Casa lui Dumnezeu este Biserica; acesta e cortul cel minunat, pentru că în el sălăşluiesc glasul veseliei şi al laudei şi larma comesenilor. Căci îngerii şi toate puterile din cer se bucură pentru credinţa şi venirea vieţii veşnice pe care fraţii noştri s-au învrednicit să o primească! într-adevăr, îngerii se bucură şi se

214. Psalmul 41, 2.

215. Catehumenii sunt cei care vorbeau între ei.

216. Psalmul 41, 2.

217. Psalmul 41, 3.

218. Psalmul 125, 5.

219. Matei 5, 4.

220. Psalmul 41, 3.

221. Cf. Psalmul 41, 4 (Psalmul 41,5 în Vulgata).

179

veselesc pentru un singur păcătos care se pocăieşte şi pentru o singură oiţă bolnavă adusă de Păstor pe umeri. Dar pentru atâţia fraţi renăscuţi şi curăţiţi în apa vieţii cu cât mai mult se veseleşte toată împărăţia cerurilor, când vede cum se pregătesc să se sălăşluiască în ea oamenii curăţiţi de alunecarea veche în păcate?

Iar voi, care acum vă înveşmântaţi în Hristos şi sunteţi înălţaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu din vârtejul acestui veac, urmând firele noastre ca peştişorii în cârlig, voi trebuie să spuneţi: „în noi firea lucrurilor s-a preschimbat"222! Căci, dacă peştii ar fi traşi din mare, ar muri: însă pe noi de aceea ne-au tras şi ne-au pescuit Apostolii din marea acestei lumi, ca din morţi să fim vii! Câtă vreme eram în veacul acesta, ochii noştri priveau adâncul, iar viaţa noastră se zbătea în mâl. După ce am fost scoşi dintre valuri, am început să vedem Soarele, să privim Lumina cea adevărată şi, tulburaţi de prea multa bucurie, spunem în sufletul nostru: „nădăjduieşte în Dumnezeu, căci îl voi lăuda pe El, mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu"223. Şi după aceea: „Pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine din pământul Iordanului şi Hermonului, din muntele cel mic. Adânc pe adânc cheamă."224 Din pământul Iordanului, adică din apa în care a fost botezat Domnul, din Hermon, din blestemul veacului acestuia (căci Hermon se traduce „anatema"225), şi din muntele cel mic al lumii acesteia (căci, oricât de sfânt ar fi

222. După primirea botezului în Sâmbăta Mare, urma Săptămâna Luminată, în care neofiţii ascultau îmbrăcaţi în alb explicarea semnificaţiei Tainelor prin care trecuseră: Botez, Mirungere, Euharistie. Fiind primiţi în rândul creştinilor deplini, ei cunosc acum libertatea creştinismului faţă de lumea simbolizată aici prin mare.

223. Psalmul 41, 7 (41, 6 în Vulgata).

224. Psalmul 41, 8-9.

225. Cf. Fericitul Ieronim, Cartea numelor ebraice, în: S. Hieronimi Presbyteri Opera, Pars I, 1, CCSL 72, pp. 119: „Hermon înseamnă anatema sa sau anatema tristeţii". în greacă, to dvaGnua poate însemna atât „blestem", cât şi „jertfă", ceea ce explică aici asocierea cu numele Hermon, care în ebraică înseamnă totuşi „sanctuar" sau „ofrandă".

180

cineva, cât timp sălăşluieşte în veacul acesta, nu se află în muntele cel mare şi înalt, ci în muntele cel mic şi neînsemnat) să strigăm şi noi la Domnul, iar adâncimile Scripturilor Lui să le tălmăcim din celelalte mărturii ale Scripturilor. Ce nu putem găsi în adâncul Vechiului Testament, să scoatem din adâncul noului Testament, în vuietul cataractelor Domnului, adică al profeţilor şi Apostolilor Lui. Preaînaltele talazuri şi valuri ale Domnului, năvala fluviului ce veseleşte Cetatea lui Dumnezeu, toate peste noi au trecut226.

226. Cf. Psalmul 41, 10. Pentru pregătirea Postului Mare, vezi finalul Omiliei a IX-a la Marcu.

Omilie ţinută în Duminica de Paşti

Nu sunt în stare a vă descrie ce contemplă mintea, nici să vă trec în vorbe bucuria din inimea mea! însă nu numai eu, cel ce voieşte a vă reda ce simte, ci şi voi pătimiţi la fel împreună cu mine, căci în adâncul sufletelor voastre vă veseliţi mai presus decât puteţi spune în cuvinte! îmi pare că ziua aceasta străluceşte mai presus ca celelalte, că peste lume scânteiază soarele mai limpede, că astrele şi toate elementele şi-arată bucuria! Că ele, contenind să dea lumină în vremea pătimirii Domnului, fugind şi nevoind să-L vadă răstignit pe Creatorul lor, acum însă, când El a biruit şi a înviat din iad, îl însoţesc, dacă se poate zice aşa, cu strălucirea, cu slujirea lor. Şi cerul şi pământul cred, [doar] pe iudei nu a putut să-i ţină năvodul care a pescuit lumea întreagă.

„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea."227 După cum Fecioara Maria, Maica Domnului, este întâia între femei, aşa şi ziua aceasta e maica celorlalte zile. Deşi vă zic ceva nou, e dovedit prin glasurile Scripturilor: ziua aceasta e una dintre cele şapte zile ale săptămânii, dar totodată e în afara celor şapte. Este ziua numită „cea de-a opta", de unde şi faptul că, la unii psalmi, în titlu stă adăugat: „pentru cea de-a opta". Este ziua în care sinagoga se sfârşeşte şi se naşte Biserica. Este ziua cu numărul sufletelor izbăvite pe arca lui Noe: „La fel", zice Petru, „şi pe voi vă mântuieşte Biserica"228. E

227. Psalmul 117, 24. Atât această omilie, cât şi cea următoare au fost ţinute de Paşti şi tălmăcesc Psalmul 117. Unii comentatori le consideră ca alcătuind un singur text.

228. I Petru 3,21.

182

ziua la al cărei număr a trimis Ecclesiastul când a poruncit: „împărţiţi o bucată în şapte şi chiar în opt"229, adică cele opt trepte prin care, în Cartea lui Iezechiel, urcăm latemplul lui Dumnezeu230. E ziua cea de-a opta, despre a cărei taină, ca şi despre credinţa tuturor neamurilor în Hristos, vorbeşte în chip anume Psalmul 8 la început: „Doamne, Domnul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!"231

Dar ce folos să cercetez la nesfârşit? O zi întreagă nu mi-ar fi de-ajuns dacă aş vrea să lămuresc întreaga taină a zilei acesteia! Doar atât spun: tot harul sabatului şi vechea sărbătoare a poporului iudeu s-au mutat în întregime în ziua aceasta solemnă. Ei nu lucrau cu mâinile în ziua de sabat; nici noi nu lucrăm cu mâinile în ziua de duminică, adică în ziua învierii, pentru că nu lucrăm în slujba viciilor şi a păcatelor. „Căci cine săvârşeşte păcatul este rob păcatului."232 Ei nu ieşeau din casele lor; nici noi nu ieşim din casa lui Hristos, căci suntem în biserică. în ziua de sabat ei nu aprindeau focul; noi, dimpotrivă, aprindem înlăuntrul nostru focul Sfântului Duh şi ardem tot viciul păcatelor. Zice Domnul despre focul acesta: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să ardă!"233 Domnul doreşte să ardă în noi acest foc şi, după cum spune Apostolul, să clocotim de Sfântul Duh234, ca să nu se răcească iubirea lui Dumnezeu în noi. în ziua de sabat ei nu umblă pe drum, căci L-au pierdut pe Cel care a spus: „Eu sunt Calea"235, pe

229. Ecclesiastul 11,2.

230. Cf. Iezechiel 40, 31-37.

231. Psalmul 8, 1. Pentru simbolismul zilei a VIII-a, vezi Omilia la Psalmul 7: „Psalmul al şaselea se referă la învierea Domnului, care este ziua a opta. într-adevăr, avem şi o primă zi şi ziua a opta. Căci noi în ziua a opta am primit împărăţia cerurilor. A opta zi este după sabat, dar e prima întru început".

232. Ioan 8, 34.

233. Luca 12,49.

234. Cf. Romani 12, 11.

235. Ioan 14, 6.

183

când noi spunem: „Fericiţi cei fără de prihană în cale, care umblă în legea Domnului"236. Iar mai încolo [zicem] şi: „Calea adevărului am ales-o"237 şi: „Calea îndreptărilor Tale învaţă-mă"238. Ei L-au încoronat cu spini pe Domnul; dar noi îl vom încorona pe Domnul nostru dacă vom fi pietre preţioase. O diademă împodobeşte capul împăraţilor acestui veac; şi noi ne vom aşeza pe capul împăratului nostru, ca să fim împodobiţi de la Cap. Ei nu L-au primit pe Hristos, ci-l vor primi pe Antihrist; noi L-am primit smerit pe Fiul lui Dumnezeu, ca să-L avem apoi triumfător. La urmă ţapul nostru este jertfit pe altar înaintea lui Dumnezeu; ţapul lor, Antihristul, scuipat şi blestemat, e alungat în pustietate. Tâlharul nostru intră cu Domnul în Rai; tâlharul, ucigaşul şi blasfematorul lor moare întru păcatul lui. Pentru ei e iertat Barabas, pentru noi e ucis Hristos.

Pentru toate acestea să cântăm într-un glas: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea"239. Acea spadă de foc şi poartă a Raiului, pe care n-a putut-o frânge nimeni, astăzi a dat-o la o parte Hristos împreună cu tâlharul astăzi Hristos le-a spus îngerilor: „Deschideţi-Mi porţile dreptăţii: intrat prin ele lăuda-voi pe Domnul"240 şi, odată ce a fost deschisă, nicicând nu va mai fi închisă pentru credincioşi. Din vremea în care a pătimit Domnul şi până astăzi poarta aceasta este pururea şi închisă, şi deschisă: închisă păcătoşilor şi necredincioşilor, deschisă pentru drepţi şi credincioşi. Prin ea a intrat Petru, prin ea a intrat Pavel, prin ea [au intrat] toţi sfinţii şi martirii, prin ea intră în fiecare zi sufletele credincioşilor din lumea întreagă. Două porţi sunt: poarta Raiului şi poarta

236. Psalmul 118, 1.

237. Psalmul 118, 30.

238. Psalmul 118,27.

239. Psalmul 117, 24.

240. Psalmul 117, 19.

184

Bisericii. Prin poarta Bisericii noi intrăm pe poarta Raiului. Să trăim în aşa fel încât să nu fim alungaţi din Casa aceasta şi, odată aruncaţi afară, să nu fim înghiţiţi de acele fiare despre care zice profetul cu teamă în altă parte: „Să nu dai fiarelor sufletul care Te laudă"241! Iată că Domnul stă acum la poarta Raiului şi ne vorbeşte nouă, celor adunaţi în Casa Lui, zicându-ne: „Aceasta este poarta Domnului, intraţi voi cei drepţi prin ea"242. Prin ea a intrat fiecare sfânt în parte, chiar dacă i s-a împotrivit diavolul, chiar dacă l-a învinuit vrăjmaşul (căci tocmai el e „învinuitorul fraţilor noştri"243, el e răzbunătorul şi vrăjmaşul), după cum şi în Psalmul 126 se zice despre sfânt: „Nu se va ruşina cât timp va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă"244.

241. Psalmul 73, 20.

242. Psalmul 117, 20.

243. Apocalipsa 12, 10.

244. Psalmul 126,5.

O altă omilie ţinută în Duminica de Paşti

în întreaga Psaltire se cântă şi se profeţeşte despre Domnul nostru, fiindcă El „are cheia lui David, Cel care deschide şi nimeni nu închide, închide şi nimeni nu deschide"245, dar mai cu seamă în Psalmul 117, care a fost citit acum, unde se propovăduieşte taina învierii şi însuşi El rosteşte, ridicându-Se biruitor la Tatăl şi poruncindu-le îngerilor: „Deschideţi-Mi porţile dreptăţii: intrat prin ele lăuda-voi pe Domnul"246. Acestea sunt porţile despre care vorbeau îngerii între ei în Psalmul 23, pregătindu-I Domnului intrarea: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi ridicaţi-vă, porţi veşnice, şi va intra Regele slavei"247. Frumos li se zice să se ridice porţilor şi să se îndrepte în înalt; căci după iconomia şi taina trupului şi după biruinţa Crucii, El Se întoarce în ceruri mai măreţ decât venise pe pământ.

„Aceasta este poarta Domnului, drepţii vor intra prin ea."248 Prin poarta aceasta au intrat Petru, Pavel, au intrat toţi Apostolii, martirii şi zi de zi intră cei sfinţi; prin poarta aceasta a intrat mai întâi tâlharul împreună cu Domnul. Aveţi încredere şi nădăjduiţi şi voi asemenea! Căci nu a zis: „Apostolii şi martirii vor intra prin ea", ci: „Drepţii vor intra prin ea". Prin urmare, oricine se poartă drept şi se învredniceşte să fie printre drepţii Domnului va intra prin această poartă; căci Domnul nu caută sângele celor ce mărturisesc, ci credinţa prin care se varsă sângele. Dacă

245. Apocalipsa 3, 7.

246. Psalmul 117, 19.

247. Psalmul 23,1, 9.

248. Psalmul 117, 20.

186

vom avea credinţa care poate să-şi verse sângele, ni se va socoti şi vărsarea sângelui.

O cu adevărat nefericiţi iudei, o cu adevărat nenorociţi şi vrednici de milă, ce nu aţi priceput că Piatra aceea despre Care s-a făgăduit prin Isaia că va fi pusă la temelia Sionului şi că va uni ambele popoare este Domnul Mântuitor, e Fiul lui Dumnezeu249! Pe Aceasta voi aţi osândit-O, deşi clădeaţi odinioară adunarea Domnului şi păzeaţi tainele templului Său. Cu toate că aţi osândit-O, Ea a ajuns să fie în capul unghiului250 şi a unit Biserica dintâi, cea adunată din poporul iudeilor, cu cei care au crezut dintre neamuri, într-o singură turmă, o singură taină! „De către Domnul s-a făcut [lucrul] acesta, el este minunat în ochii noştri"251: e minunat ca noi, care înaintea pătimirii Domnului eram lipsiţi de moştenire şi de lege, să fim înfiaţi ca fii ai lui Dumnezeu şi ca atunci când a putrezit vechea cingătoare Dumnezeu să-Şi încingă coapsele cu altă cingătoare, să-Şi pregătească alt popor252! Voi aveţi Scripturile, iar noi înţelegerea Scripturilor; voi citiţi cărţile, noi credem în Cel despre care este scris în cărţi; voi aveţi paginile, noi înţelesul paginilor; voi faceţi sul pieile de animale moarte, noi avem Duhul dătător de viaţă. Ce poate fi mai minunat decât o taină de felul acesta? Ce zi poate fi mai fericită decât aceea în care Domnul este mort pentru iudei şi a luat iarăşi viaţă pentru noi, decât aceea în care sinagoga a pierit şi s-a născut Biserica, decât aceea în care El ne-a făcut să înviem cu El şi să trăim şi să şedem în cele cereşti şi în care s-a împlinit ce spusese El însuşi în

249. Cf. Psalmul 117, 22.

250. Cf. Psalmul 117, 22-23: „Piatra pe care nu au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta şi este minunată în ochii noştri". Versetele sunt citate la Matei 21, 42 de Mântuitorul însuşi cu privire la Sine, motiv pentru care psalmul este socotit mesianic de către Fericitul Ieronim.

251. Psalmul 117, 23.

252. Cf. Ieremia 13, 1-13.

187

Evanghelie: „însă când voi fi ridicat, pe toţi îi voi trage la Mine"253?

Cu adevărat „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne veselim şi să ne bucurăm în ea". E drept că Domnul a făcut toate zilele; dar celelalte zile ar putea fi şi ale iudeilor, ale ereticilor, ale păgânilor. Dar ziua de duminică e ziua învierii, ziua creştinilor, a noastră! De aceea i se şi spune duminica: fiindcă în ea Domnul a urcat biruitor la Tatăl. Iar dacă păgânii o numesc „ziua soarelui", mărturisim cu dragă inimă şi noi la fel, fiindcă astăzi a răsărit Lumina lumii, astăzi S-a ridicat Soarele dreptăţii în aripile Căruia este tămăduirea254! nu cumva chiar are aripi soarele? Să răspundă iudeii şi aceia care înţeleg Scripturile numai potrivit literei, asemenea iudeilor. însă noi spunem că oricine va fi sub aripile Acestui Soare Care a zis în Evanghelie: „De câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi ca o cloşcă puii ei sub aripi, şi n-ai vrut?"255 va fi ocrotit ca sub aripa vulturului din Iezechiel de uliul-diavol256, iar toate rănile păcatelor sale vor fi tămăduite.

Dar să ştiţi că psalmul acesta este scris anume despre Domnul, [luaţi aminte că] şi în Evanghelie, unde [se spune că] Mântuitorul intra în Ierusalim, copiii aceia care ridicau

253. Ioan 12, 32

254. Cf. Maleahi 3, 20.

255. Matei 23, 37.

256. Cf. Iezechiel 17, 3; Deuteronomul 32, 11. Fericitul Ieronim (Omilia la Psalmul 90, în: S. Hieronymi Presbyteri Opera, Pars II, CCSL 78, p. 128), tălmăcind versetul al patrulea, oferă şi alt simbolism: „«Cu spatele Lui te va umbri pe tine», dar asta potrivit acelui loc din Deuteronom [unde se spune că] Domnul ne va ocroti pe noi, puii Lui, ca un vultur. Căci se spune acolo că ne va ocroti ca vulturul puii săi. Aşa încât, deşi putem zice că Dumnezeu ne ocroteşte precum un tată şi ca o cloşcă puii ei ca să nu fie răpiţi de uliu, mai putem totuşi spune şi în alt fel. «Cu spatele Lui te va umbri»: va fi înălţat pe cruce, va întinde mâinile şi ne va ocroti. «Şi sub aripile Sale vei nădăjdui.» Vei privi mâinile Lui ţintuite pe cruce, iar dacă şarpele te va muşca, vei fi tămăduit".

188

frunze de palmier, zicând: „Osana întru cei de sus, binecuvântat este Cel care vine în numele Domnului, osana întru cei de sus!"257, au luat versetele acestea mici din Psalmul 117258. Căci ceea ce în limba noastră se tălmăceşte: „Doamne, mântuieşte-mă", în ebraică se scrie: OSANNA. De aceea şi iudeii, nemairăbdând aceasta, au vrut să-i pedepsească pe micuţii despre care şi Domnul vorbea în Isaia: „Iată, Eu şi copiii Mei pe care Mi i-a dat Domnul"259. într-adevăr, pentru că tăceau bătrânii şi preoţii iudeilor, pentru că tăceau fariseii chinuiţi de răutatea invidiei, iată că strigă micuţii, îl mărturisesc micuţii pe Hristos. Iar dacă şi aceştia ar fi tăcut, atunci de bună seamă pietrele ar fi strigat, adică neamurile păgâne despre care este scris în Evanghelie: „Puternic este Domnul ca din pietrele acestea să ridice fii ai lui Avraam"260, simbolizându-ne pe noi, cei care odinioară am fost cu inima împietrită, însă acum, crezând în Hristos Iisus, am fost înfiaţi drept fii ai lui Avraam, fii ai lui Dumnezeu. A Lui e slava în vecii vecilor! Amin.

257. Matei 21, 9.

258. Cf. Psalmul 117, 25-26.

259. Isaia 8, 18.

260. Matei 3, 9.

Despre ascultare

nimic nu îi e mai mult pe plac lui Dumnezeu decât ascultarea. Din pricină că n-a ascultat de părintele său a fost Ham blestemat, iar după atâtea veacuri încă rămâne ce s-a zis despre el: „Sămânţa lui Canaan, nu a lui Iuda"261. Dar Sem, care a ascultat de părinte, a avut parte de binecuvântare în toate veacurile. Prin urmare, eu aşa zic: nu se cade ca fiii să judece ce ţine de părinţi. Nu se duce nimeni la un învăţător ca să-şi înveţe el învăţătorul. Ai venit la mine să te învăţ să scrii. Dacă scriu pentru tine şi îţi voi zice: „Scrie aşa cum scriu eu", se cade să-ţi imiţi învăţătorul. Dar când cineva este [deja] învăţat? Atunci se duce la un învăţător şi mai priceput. De ce spun toate astea? Ca să arătăm ascultare faţă de Părinţii noştri262. Cel care n-ascultă de Părinţi n-ascultă de Dumnezeu! Căci zice Domnul: „Cine vă dispreţuieşte pe Mine Mă dispreţuieşte"263. Aşadar, cel care îi dispreţuieşte pe Apostoli îl dispreţuieşte pe Hristos; cel care-i dispreţuieşte pe Părinţi dispreţuieşte pe Hristos, Care este în Părinţi. Spun asta fiindcă în noi suprema şi singura virtute este aceea a ascultării. Chiar dacă vei posti şi vei face zile şi nopţi întregi rugăciune, chiar dacă vei fi în sac sau în cenuşă, chiar dacă nu vei face nimic altceva decât ce zice Legea, însă dacă te crezi înţelept şi nu eşti ascultător faţă de Părinte înseamnă că ai pierdut toate virtuţile! Singură ascultarea e mai de preţ decât toate virtuţile celelalte. Postul sau înfrânarea, dacă nu le săvârşeşti cu dragoste, ţi-aduc trufie; ci trufia îi este duşmană lui Dumnezeu. Nimic nu urăşte Dumnezeu mai mult decât trufia! Cine nu

261. Istoria Susanei 1, 56. Cf. Facerea 9, 21-27.

262. Este vorba nu despre părinţii naturali, ci despre cei monahali.

263. Luca 10, 16.

190

ascultă nu lucrează din sfinţenie, ci din trufie! Căci de aceea nu ascultă, pentru că se crede mai bun decât cel pe care nu-l ascultă.

Pe şleau v-o zic! Lui Dumnezeu toate păcatele îi sunt urâte: minciuna, jurământul strâmb, furtişagul, tâlhăria, adulterul, desfrânarea; iar când unul e prins în săvârşirea lor, nici nu îndrăzneşte să-şi înalţe ochii şi-l socotim vrednic de dispreţ. Dar când este trufaş săvârşeşte un păcat cu mult mai rău decât adulterul. Şi cu toate astea iată că îi vorbim! Acela care este desfrânat ar mai putea încă să zică: „M-a biruit propriul meu trup, m-a înfrânt tinereţea". nu spun că ar trebui să faci aşa, căci şi acest păcat îi e urât lui Dumnezeu. Ci compar [între ele] relele şi zic că orice alt păcat a săvârşit cineva, bunăoară dacă a furat, încă mai poate găsi o scuză. Căci ce zice? „Am furat fiindcă eram sărac, muream de foame, eram bolnav." însă ce poate să mai zică trufaşul? Aşadar, vezi ce mare este răul trufiei, de vreme ce nu îşi găseşte nicio scuză! Celelalte vicii îi vatămă pe cei care le săvârşesc; pe când trufia şi mai mult: pe toţi îi vatămă! Asta vă zic: să nu gândiţi că trufia e un păcat neînsemnat! Ei bine, Apostolul ce spune? „Să nu cadă cineva în judecata diavolului."264 Aşadar, vezi că cine se mândreşte cade în judecata diavolului. Spun asta potrivit cu ceea ce e scris: „Dumnezeu se împotriveşte trufaşilor, celor smeriţi însă le dă har"265, ca să fugim de toate păcatele, însă cel mai abitir de trufie! Despre trufaş pot să vă spun că întotdeauna se crede înţelept. Dacă îi dă vreun frate o povaţă şi îi spune: „Frate, să nu faci aşa!", acela nici nu socoteşte vrednic să asculte, căci se crede mai înţelept decât cel care îi dă povaţa. Cum zice el în inima lui? „Lasă că ştiu eu mai bine. nu sunt în stare eu să mă sfătuiesc? Ce, eşti tu mai înţelept decât mine?" Dar, chiar şi dacă n-o zice, totuşi aşa vorbeşte în inima lui, fiindcă îşi dispreţuieşte fratele.

264. 1 Timotei 3, 6.

265. Pildele 3, 34.

191

Asta vă zic: cel care are trufie are celelalte virtuţi în zadar; de fapt nici nu le are, ci pare că le-ar avea. într-adevăr, cine are ceea ce îi e potrivnic lui Dumnezeu în ce fel poate avea ceva prieten? Şi în mănăstire există trufie. Dacă postim, ne fălim, ne rugăm pentru păcate şi apoi ne semeţim cu trufie. Iată-l pe unul postind pentru păcatele sale: se pocăieşte pentru păcate, după care se laudă cu trufie! De asta posteşti tu, de asta te rogi tu, de asta săvârşeşti tu poruncile, ca să lucrezi împotriva lui Dumnezeu? Dacă este trufaş monahul, mult mai bine i-ar fi fost lui să-şi ia nevastă! Pe şleau v-o zic (cugetul mi-e deschis): dacă e cineva trufaş, mai bine i-ar fi fost lui dar compar între rele când zic asta! dacă avea celelalte vicii. Aşa el s-ar putea coborî către pocăinţă de la relele lui şi nici nu i-ar urî pe toţi. Iar dacă ar săvârşi pocăinţa după ce-a păcătuit, de bună seamă că ar putea să se învrednicească de milostivirea lui Dumnezeu. însă cel care e trufaş are în sinea lui începutul tuturor relelor şi nici nu săvârşeşte pocăinţă, părându-i-se a fi drept. [Tocmai] de aceea trufia e potrivnică lui Dumnezeu, fiindcă nu i se supune; se crede dreaptă, fiindcă trufaşul nu săvârşeşte pocăinţă pentru rele, ci se făleşte cu acestea de parcă ar fi bune.

Vă spun lucrurile acestea ca să vă ştiţi pe voi înşivă, iar căderile altora să ne fie pildă. De asta am venitîn mănăstire, de asta am pierdut noi libertatea veacului: ca să luăm robia lui Hristos! Mai zic apoi şi pentru fraţii ce obişnuiesc să se aşeze departe de mănăstiri: să nu li se nască trufie din pilda [vieţii lor]! Nu ai trăit şi tu în mănăstire? Acum îţi place să stai doar la zece mile depărtare? Nu trebuie să dispreţuieşti adunarea sfinţilor fraţi! Nu socoti că te înjoseşti dacă vii la fraţi, în comunitate! Dacă ţi-ar trebui să mergi să vezi nişte femei şi să umbli prin pieţe, atunci ar fi drept să nu te duci. Dar tu nu te duci la adunarea sfinţilor fraţi? O tu, care rămâi în sihăstrie, ori eşti mai bun decât fraţii din mănăstiri, ori mai rău! De eşti mai bun, vino ca să le dai pilda vieţii tale!

192

De eşti mai rău, vino ca să înveţi ce nu ştii! Se naşte trufie atunci când unul zice că stă în ascuns şi nu socoteşte vrednic să vină şi să-şi viziteze fraţii şi să se ridice pe sine. De aceea vă zic aceste lucruri de faţă cu sfântul frate care face asta, ca să ştiţi că el e cel care face aşa cum am zis. Şi, de altfel, mulţi sfinţi Părinţi, care sunt „părinţi" cu adevărat, care călăuzesc sufletele celor sfinţi, când văd pe unii tineri că se duc în pustnicie şi că nu vin la mănăstire şi sunt în trufie, se duc la ei şi-i iau cu de-a sila şi-i aduc! Nu ca să le facă vreun rău, ci să le ia trufia. Spun asta [şi] pentru ca aceia care stau în sihăstrii, dar vin la mănăstire şi îi vizitează pe fraţi, să nu fie arătaţi de cei din mănăstire ca şi cum n-ar putea să îndure [sihăstria], ci ca unii ce sunt smeriţi. Să nu zică nimeni despre ei: „Iată-l şi pe acela care stă în pustie. A venit fiindcă nu poate îndura". Căci de aceea vine, ca să te zidească, nu ca să te tragă în jos! Vedeţi doar ce viaţă duce: trăieşte în pustie, şi totuşi nu are fala celor care sunt în pustie.

Să dea Dumnezeu Cel Atotputernic ca prin harul rugăciunii sfinţilor să împlinim toate spusele noastre. Căci dacă spunem nu e mare lucru, ci este dacă facem. Iar ce zic eu şi nu pot face, de aceea zic, pentru ca acela care poate face să facă! „Cine are urechi de auzit să audă"266, cu ajutorul lui Iisus Hristos, Domnul nostru.

266. Matei 13, 43.

Despre prigonirea creştinilor

Creştinii vor îndura întotdeauna prigonire de mai multe ori am spus eu lucrul ăsta! Lumea aceasta e aşezată sub cel rău. Duşmanul nostru, diavolul, împărăţeşte în lume şi mai socotim noi că nu vom îndura prigonire? Dar ce nu îl prigoneşte pe creştin? Toate cele din lume îl prigonesc! ne mirăm că ne prigonesc alţii dacă vrem să-L slujim pe Hristos? ne prigonesc până şi părinţii noştri. Oricine este neasemeni nouă ne prigoneşte şi ne urăşte, ne mirăm că ne prigonesc alţii? Chiar şi trupul nostru ne prigoneşte. Doar un pic să mănânc şi să se întremeze nevolnicul trup, iar sănătatea lui începe să îmi prigonească sufletul. Oriunde mă îndrept e prigonire. Dacă privesc femeia, începe să mă prigonească propriu-mi ochi, doreşte să-mi ucidă sufletul. Dacă voi privi la bogăţii, aur, argint, pământuri, orice privesc şi îmi doresc îmi prigoneşte sufletul. Să nu credem că mucenicia stă numai în vărsarea sângelui; mucenicie există întotdeauna. Pe tânăr pofta îl prigoneşte, vrea să îi verse sufletului sângele. însă şi atunci când îţi e pus la încercare sufletul şi când se află, ca să zic aşa, în mijlocul primejdiei, chiar şi atunci Iisus este la dreapta Tatălui şi luptă pentru tânărul Său! Dar, dacă sunt mucenicii şi pe timp de pace, atunci şi lepădări sunt. Să nu spună nimeni că [atunci] nu este mucenicie; este şi mucenicie, este şi lepădare. Eu, care azi mă socotesc monah, dacă îmi voi părăsi traiul267, L-am lepădat pe Hristos. Dacă mă lepăd de Hristos până şi pe timp de pace, ce voi face când e prigoană? Nu-s torturat,

267. Propositus înseamnă în latină atât „traiul", „felul de viaţă" (aici al monahului), cât şi „făgăduinţa", „votul" lui. în întreaga omilie sunt avute în vedere ambele înţelesuri ale cuvântului.

194

nu sunt nici ars, dar mă lepăd. Dac-aş fi torturat şi ars, oare ce-aş face? Cel care se leapădă în vreme de prigoană încă mai are îngăduinţă: pentru el rănile lui seroagă. Ce zice? „Am vrut să lupt, dar mi s-a prăpădit carnea în luptă. Nu sufletul, ci trupul m-a lăsat. Mintea gândea ceva, trupul m-a silit să zic altceva." Şi totuşi nu are scuză, pentru că nicio rană nu trebuie să întreacă iubirea lui Hristos. El ce îţi va zice? „Ardeai în foc, erai ţintuit pe calul de lemn, erai chinuit pentru Mine. în ce fel zici tu: nu am putut să-ndur torturile? Dar Petru cum de a putut să-ndure? Pavel cum a putut? Ceilalţi martiri cum de au putut îndura? Doar şi ei au avut trup, ca tine." O monahule care fugi de post, crezi tu că de foc nu vei fugi?

Asta ziceam: sunt şi mucenicie şi trădări în orice timp. De altminteri, ce spune şi Apostolul despre văduvele care şi-au luat al doilea soţ? Cum zice? „Având osândă, fiindcă şi-au călcat prima credinţă."268 Vezi ce zice? „O văduvo, era în puterea ta să te căsătoreşti înainte de a-Mi făgădui că vei rămâne văduvă! însă ai început să fii a Mea, pentru că ai declarat că Mi te vei păstra. Dacă vrei să te măriţi cu un al doilea soţ înseamnă că M-ai lepădat." Aşa şi tu, monahule! „Era în puterea ta să faci ce vrei înainte de a Mi te făgădui. Glasul tău te-a unit de Mine. Oare te-am silit Eu? Erai cumva obligat? Nu erai tu liber? A fost în puterea ta să făgăduieşti. Dar, dacă ai făgăduit, ai început să fii al Meu; [iar] Eu nu vreau să părăsesc ce este al Meu. Nu ai voie să laşi ce ai făgăduit. Sub stăpânirea ta a fost să făgăduieşti, să părăseşti nu mai este sub stăpânirea ta. De mă laşi, nu voi mai fi cu tine în legătura de rudenie în care te-am socotit mai înainte. Erai la început un copil liber, însă erai şi tu parte din familie: nu te aflai înaintea ochilor Mei, nu erai dintre robii Mei, dar erai din familia Mea. Nu erai slujitor, şi totuşi

268. 1 Timotei, 6, 712.

195

erai din familie; nu erai cu Mine, totuşi erai al Meu. Fiindcă ai început să-Mi fii ostaş, de vei fugi, nu te voi mai socoti o parte din familie, ci ca dezertor." De ce zic toate astea? Fiindcă e în puterea noastră să îi făgăduim lui Dumnezeu slujirea, dar nu să o şi părăsim. Ai făgăduit? Te aşteaptă răsplata. Ai fugit? Te aşteaptă pedeapsa. Nu eu, ci tu răspunzi pentru amândouă: alege ce voieşti! Ai calea morţii şi a vieţii: alege-o pe care o vei voi! Toate acestea vi le spun ca să nu creadă cineva dintre voi că are deplină putere şi să spună: „Cum rămâne cu cei care au soţii, cu aceia care trăiesc în cetăţi, cei care sunt soldaţi sau fac negoţ? Va să zică toată lumea e în primejdie şi numai monahii se mântuiesc?" Starea acelora nu este aceeaşi cu a noastră. Aceia, cunoscându-şi slăbiciunea, nu au făgăduit ceva ce nu pot face. E adevărat că sunt creştini şi ei. Există însă creştini în felul mirenilor, în felul neguţătorilor, dar şi creştini ostaşi. Şi Cornelius era centurion şi a fost mântuit. Eu, care sunt monah, care am încetat a fi mirean şi am fost făcut monah, ori ca monah sunt mântuit, ori nu sunt mântuit deloc. Stare de mijloc nu există. Dacă aş vrea să îmi las viaţa de monah şi s-o urmez pe cea lumească, nu un mirean mă va socoti Domnul, ci un trădător! Aşadar, nu ne este îngăduit să părăsim traiul pe care îl avem.

Ar putea zice careva: „însă ce pot să mai fac dacă am păcătuit? Dar ce voi face eu în acest trai, nici de mirean, nici de monah?" Cine voieşte să îndrepteze un păcat printr-un păcat şi mai mare? Dacă ai păcătuit şi ai dus o viaţă [monahală], atunci tu pocăieşte-te ca monah; nu ca mirean, ci ca monah! Ar putea zice: „Am fugit de Domnul meu ca să nu mă lovească; trebuie să fug mai departe". Dacă te căieşti de ce ai făcut, trebuie să te întorci la Domnul Dumnezeul tău! Nimeni să nu spună: „îmi pare rău că am fugit, dar trebuie să fug mai departe"! Fie de suntem sfinţi, fie de suntem păcătoşi, noi nu trebuie să ne schimbăm traiul nostru!

196

Dacă eşti sfânt, eşti monah fericit; dacă eşti păcătos, eşti monah neferice, totuşi un monah. Nu poţi să îţi schimbi traiul, chiar dacă ai pierdut vrednicia traiului269. Pentru toţi zic asta. Şi pentru mine spun ce vă spun! Să nu creadă nimeni că poate să-şi schimbe traiul. Vă mai spun încă ceva nou, nu ca poruncă o spun, ci ca să comparăm: să zicem că au căzut doi monahi, adică şi unul şi altul au păcătuit. Unul dintre ei se declară de-a dreptul laic, îşi ia bunăoară nevastă şi zice: „Nu pot să rezist, nu mai pot să fiu monah". Celălalt îşi dă însă seama de păcat şi nu-l mărturiseşte nimănui, dar totuşi plânge pentru că l-a săvârşit, implorând zi şi noapte mila Domnului. Eu nu spun că păcătuind a făcut bine, dar este un sfânt în comparaţie cu primul, care îşi face obştească nelegiuirea. De ce spun toate astea? Nu ca să le dau păcătoşilor nădejde şi, prin nădejde, să le ofer prilejul să păcătuiască. Ci asta zic eu: oricine ar fi păcătuit, nu îi e îngăduit să-şi schimbe traiul! însă Domnul nostru are puterea ca din toate cursele diavolului să ne dea tuturor înapoi, mie şi vouă, libertatea.

269. Vezi nota 267.

CUPRINS

Notă editorială 5

INTRODUCERE

1. Însemnătatea omiliilor Fericitului Ieronim 7

2. Contextul omiliilor

A. Locul 10

B. Data 14

C. Publicul 16

D. Limba 17

3. Idei hermeneutice în Omiliile la Marcu şi Omiliile diverse 18

4. Limitele interpretării biblice 23

OMILII LA EVANGHELIA DUPĂ MARCU

Sinopsis al omiliilor la Evanghelia după Marcu 35

Omilia I Despre începutul Evangheliei după Marcu 1, 1-12...39

Omilia a II-a La Marcu 1, 13-31 52

198

Omilia a III-a La Mar cu 5, 30-43 69

Omilia a IV-a La Marcu 8, 1-9 74

Omilia a V-a La Marcu 8, 22-26 77

Omilia a VI-a La Marcu 9, 1-8 83

Omilia a VII-a La Marcu 11, 1-10 94

Omilia a VIII-a La Marcu 11, 11-14 99

Omilia a IX-a La Marcu 11, 15-17 105

Omilia a X-a La Marcu 13, 32-35 şi 14, 3-6 112

OMILII DIVERSE

Sinopsis al Omiliilor diverse 121

Omilie la Evanghelia după Matei (18, 7-9) 127

Omilie la Evanghelia după Luca (16, 19-31) Despre Lazăr şi omul bogat 133

Omilie la Evanghelia după Ioan (1, 1-14) 146

Omilie la naşterea Domnului 156

Omilie ţinută la Bobotează Despre Evanghelie, la locul unde a fost botezat Domnul, şi despre Psalmul 28 164

199

Cuvântare la Postul Paştilor 167

Omilie la Cartea Ieşirii, ţinută la privegherea de Paşti 170

Omilie la Psalmul 41, către neofiţi 176

Omilie ţinută în Duminica de Paşti 181

O altă omilie ţinută în Duminica de Paşti 185

Despre ascultare 189

Despre prigonirea creştinilor 193

TIPOGRAFIA CĂRŢILOR BISERICEŞTI Intr. Miron Cristea nr. 6, sector 4, Bucureşti, 040162 Telefon: 021.335.21.29; 335.21.28; Fax: 021.335.19.00 www.editurapatriarhiei.ro editura@patriarhia.ro

„Pentru cititorul zilelor noastre, numele de glorie al Fericitului Ieronim (347-420 d.Hr.) e legat mai ales de traducerea Sfintelor Scripturi în latină, de şirul impresionant al comentariilor biblice şi scrierilor polemice lăsate posterităţii, care îl aşază în rândul celor mai prolifici scriitori ai Bisericii. După mai multe veacuri de uitare şi contestare a autenticităţii, omiliile vin, cu aportul lor mai modest, să reîntregească, alături de marile scrieri, portretul vieţii şi gândirii Părintelui latin. Adresate în primul rând celor din proximitatea sa, ele unesc într-un portret spontan ipostaza de exeget cu aceea de călăuzitor al sufletelor. [...] Omiliile dau mărturie pentru mai multe dintre aspectele vieţii şi gândirii Fericitului Ieronim. [...] îl regăsim mai întâi în aceste texte pe propovăduitorul viu, fie vorbind cu însufleţire despre taina întrupării lângă ieslea Domnului din Betleem, fie mustrându-şi ucenicii neascultători, ori, dimpotrivă, îndemnându-i şi încurajându-i în vremea postului, lămurind versetele dificile ale Scripturilor, certându-se cu filosofía greacă şi cu ereziile."

Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă

Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei împărtăşanii) în Patriarhia Romana — 2014

www.editurapatriarhiei.ro ISBN 978-973-616-403-3