carti crestine: octombrie 2015

SFÂNTUL VASILE CEL MARE SCRIERI

COLECŢIA "PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI"

APARE DIN INIŢIATIVA ŞI SUB ÎNDRUMAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE

IUSTIN PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

COMISIA DE EDITARE:

Pr. DUMITRU SOARE (preşedinte), Pr. Prof. ŞTEFAN ALEXE, Pr. Prof. TEODOR BODOGAE, Prof. NICOLAE CHIŢESCU, Pr. Prof. IOAN G. COMAN, Pr. Prof. CONSTANTIN CORNIŢESCU, Prof. ALEXANDRU ELIAN, Pr. Prof. DUMITRU FECIORU, Prof. IORGU IVAN, Pr. Prof. GRIGORIE T. MARCU, Pr. Prof. IOAN RĂMUREANU, Pr. Prof. DUMITRU STĂNILOAE, ION CIUTACU (secretar).

PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI

SFÎNTUL VASILE CEL MARE J

. SCRIERI I

PARTEA ÎNTÎIA

OMILII LA HEXAEMERON OMILII LA PSALMI OMILII ŞI CUVântĂRI

CARTE TIPĂRITĂ CU BINECUVÎNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE IUSTIN PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

TRADUCERE, INTRODUCERE, NOTE ŞI INDICI DE

Pr. D. FECIORU

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE BUCUREŞTI —1986

Coperta: VL. STOIANOV

PRESCURTĂRI

AB Analecta Bollandiana, Bruxelles.

ACL Antiquité Classique, Louvain.

AJPh American Journal of Philology, Baltimore.

Ang Angelicum, Roma.

Ant Antonianum, Roma.

Aug Augustiniana, Louvain.

BAR Biblioteca Academiei Române.

BARC Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj.

BAS Basilius des Grossen, Bischofs von Cesarea, ausgewehlte Homelien und Predigten, aus dem griechischen Urtext ubersetzt und mit Anmerkungen verse-hen von Dr. Anton Stegmann Stadtpfarrer În Heilbronn AN, Munchen, 1925 (Bibliothek der Kirchenveter2, 47).

Bess Bessarione, Roma.

BKV Bibliothek der Kirchenveter, Kempten.

BKV2 Bibliothek der Kirchenveter, Kempten şi Munchen.

BM Benediktinische Monatsschrift, Beuron.

BMN Biblioteca Mănăstirii Neamţu.

BMMS Biblioteca Mitropoliei Moldovei şi Sucevei.

BOR Biserica Ortodoxă Română, Bucureşti.

BSG Basile de Césarèe, Homélies sur l'Hexaéméron, texte grec, introduction et traduction de Stanislas Giet, 2-e édition revue et augmentée, Paris1968 (Sources Chrétiennes, 28 bis).

Biz Byzantion, Bruxelles.!

BZ Bizantinische Zeitschrift, Leipzig.

Can Candela, Cernăuţi.

CGD Cuvinte puţine oarecare din ceale multe ale celor întru sfinţi Părinţilor noştri Vasilie celui Mare şi Grigorie Cuvîntătoriului de Dumnezeu, tălmăcite din limba Elinnească (de Grigorie Mitropolitul Ungrovlahiei) şi acum întâi tipărite în zilele prealuminatului şi preaînălţatului nostru Domn Grigorie Dimitriu Ghica Voevod spre folosul neamului nostru, în Bucureşti în sfînta Mitropolie, la anul1826 de Matthei Băbeanul Tipograful.

DAL Dictionnaire d'Archéologie Chrétienne et de Liturgie, Paris.

DCB Dictionary of Christian Biography, Literature, London.

DDC Dictionnaire de droit catholique, Paris.

DHG Dictionnaire d'Histoire et de Géographie, Paris.

DOP Dumbarton Oaks Papers, Cambridge (Mass.).

Dsp Dictionnaire de la Spiritualité, Paris.

DThC Dictionnaire de Théologie Catholique, Paris.

Dubnerlefranc Fr. Dubner şi E. Lefranc,

Către tineri, text grec, traducere şi comentar, Paris, 1843.

ECQ Eastern Churches Quarterly, Ramsgate.

EF Exy.Xi'laiaa'cFiiiiî Îdtpo", Alexandria.

ECHO Echos d'Orient, Paris.

FF Forschungen und Fortschritte, Berlin.

GB Glasul Bisericii, Bucureşti.

GOThR The Greek Orthodox Theological Review.

Greg Gregorianum, Roma.

GrP rpijfopioc HaXatxs?, Tesalonic.

HJ The Hibbert Journal, Londra.

HSCP Harvard Studies in classical Philology, Cambridge (Mass.).

HThR Harvard Theological Review, Cambridge (Mass.).

I.V. Iuliu Valaorl, Sfîntul Vasile cel Mare, (Bucăţi alese), Text grec publicat de... Bucuresci, 1905.

ILB îndreptarea Legii, Bucureşti, 1692.

ILT îndreptarea Legii, Tîrgovişte, 1652.

JAC Jahrbuch fur Antike und Cristentum, Munster i. W.

JEH The Journal of Ecclesiastical History, Londra.

JthSt Journal of Theological Studies, Oxford.

LThK Lexikon fur Theologie und Kirche, Freiburg i.Br.

LThK2 Lexikon fur Theologie und Kirche, Freiburg i.Br.

MA Mitropolia Ardealului, Sibiu.

MAB M. A. Bailly, Dictionnaire grecfranşais, XI-e éd. Paris, 1928.

MB Mitropolia Banatului, Timişoara.

MDE Mic Dicţionar Enciclopedic, Bucureşti, 1972.

MEPREO Messager de l'Exarchat du Patriarchat Russe en Europe occidentale, Paris.

MG Migne, Patrologia graeca, Paris.

MMS Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi.

Mnem Mnemosyne. Bibliotheca philologica Batavorum, Leiden.

MO Mitropolia Olteniei, Craiova.

Mus Le Muséon. Revue d'études orientales, Louvain.

NMil Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoţite de comentarii. Traducere făcută de Dr. Nicolae Popovici şi Uroş Kovincici, Vol. II, Partea II, Arad, 1936.

NPL Nouveau Petit Larousse, Paris, 1968.

OC Oriens Christianus, Wiesbaden.

OCh Orientalia Christiana, Roma.

OCP Orientalia Christiana Periodica, Roma.

OrSyr L'Orient Syrien, Paris.

Ort Ortodoxia, Bucureşti.

PB Pastor Bonus, Trier.

PC Paraula Cristiana, Barcelona.

PhW Philologische Wochenschrift, Leipzig.

Pid Pidalion, Mănăstirea Neamţul, 1844.

PSt Patristic Studies, Washington.

RACh Reallexikon fur Antike und Christentum, Stuttgart.

RB Revue Bénédictine, Marcedsous.

RtG Revue des Etudes Grecques, Paris.

RES Revista Española de Teologia, Madrid.

RHC Rivista di Filologia e Istruzione Classica, Turin.

RHE Revue d'Histoire Ecclésiastique, Louvain.

RHR Revue de l'histoire des Religions, Paris.

ROC Revue de l'Orient Chrétien, Paris.

RQH Revue des Questions Historiques, Paris.

RR Ricerche Religiuse, Roma.

kSO Rivista degli Studi Orientali, Roma.

RSPT Revue de Sciences Philosophiques et Théologiques, Paris.

RSR Recherches de Sciences Religieuses, Paris.

SAB Sitzungsberichte der Preussischen Akademie der Wissenschaften. Phil.-hist. Klasse, Berlin.

SC Scuola Cattolica, Milan.

SCH Sources Chrétiennes, Paris.

SIF Studi italiani di Filologia, Florenţa.

Sommer St. Basile, Homélie sur la lecture des auteurs profans, expliquée littéralement, traduite et annotée, Paris, 1903.

SJThOcP Scottish Journal of Theology Occasional Papers, Edinburg.

Symbolae Osloenses, Oslo.

SP Studia Patristica, Berlin.

ST Studii Teologice, seria nouă, Bucureşti.

STv Studii Teologice, seria veche, Bucureşti.

SVM Sfîntul Vasile cel Mare. Închinare la1600 de ani de la săvîrşirea sa. Tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980.

Th OtoXoyia, Atena.

ThLZ Theologische Literaturzeitung, Leipzig.

ThQ Theologische Quartalschrift, Stuttgart.

ThEE upTJ3X£0T17.T;731 SlXAuxXuuatSeta, Atena.

TU Texte und Untersuchungen, Leipzig.

VB Vocea Bisericii, Bucureşti.

VC Vigiliae Christianae, Amsterdam.

VCar Verbum Caro, Taizé.

VS La vie spirituelle, Paris.

ZKG Zeitschrift fur Kirchengeschichte, Stuttgart.

ZkTh Zeitschrift fur katholische Theologie, Innsbruck.

ZNW Zeitschrift fur neutestamentliche Wissenschaft und Kunde der elteren Kirche, Giessen.

INTRODUCERE

A. VIAŢA SFÎNTULUI VASILE CEL MARE

Ştirile despre viaţa sfîntului Vasile cel Mare le avem, în primul loc, În propriile sale scrieri'şi mai ales în Scrisorile lui, 366 la număr, apoi: a) Cuvîritul funebru în cinstea sfîntului Vasile rostit în381 de sfîntul Grigore de Nazianz1; b) Cuvîntul funebru rostit de fratele său, sfîntul Grigore al Nisei2; c) viaţa cuvioasei Macrina de sfîntul Grigore al Nisei3; d) Cuvîntul sfîntului Efrem Sirul, după unii pseudo-Efrem4; e) Viaţa sfîntului Vasile cel Mare, atribuită prietenului său sfîntul Amfilohie al Iconiei, este o lucrare scrisă în secolul al optulea5; f) în sfîrşit, în istoricii bisericeşti: Ieronim6, Socrate7, Sozomen8, Teodorei9, Filostorgiu10, precum şi Biblioteca lui Fotie11.

Sfîntul Vasile se cobora dintr-o familie nobilă şi bogată din Pont. în timpul persecuţiei lui Maximin (305—313), bunicul sfîntului Vasile şi soţia lui Macrina — care fusese ucenică a sfîntului Grigore Taumaturgul — au trebuit să-şi părăsească toate averile şi s-au refugiat în munţii Pontului. "Era, spune sfîntul Grigore din Nazianz în cuvîntul său funebru, — pe firul căruia voi merge în prezentarea vieţii sfîntului Vasile cel Mare —, vreme de prigonire, ba încă cea mai crudă şi mai groaznică prigonire. Grăiesc, se înţelege, de prigonirea lui Maximin, care deşi urma îndată după alţi mulţi prigonitori, a făcut ca toţi cei

1. Cuvîntul43, MG. 30, 493—608, tradus în româneşte de Pr. Prof. N. Donos, în: "Sf. Grigore de Nazianz, Apologia sau cuvîntarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul sfîntului Vasile", Huşi, 1931, p. 118—204.

2. MG, 46, 787—818.

3. MG, 46, 959—1000, tradusă în româneşte de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sibiu, 1947.

'4. S. P. N. Ephraem Syri Opera omnia quae exstant graece, latine, syriace În sex tomos distribuia, Roma e Bibliotheca Vaticana prodeunt, Tomus2, Romae, 1743, 289—296.

5. În greceşte şi latineşte la F. Combefis, SS. Patrum Ampliilochii Iconicnsis, Methodii Patarensis et Andreae Cretensis opp. Paris, 1644, 155—225; numai în limba latină, în MG, 29, CCXCIV—CCCXVI.

6. De viris Hlustribus, 116.

7. Istoria Bisericească, IV, 26.

8. Istoria Bisericească, VI, 15—17.

9. Istoria Bisericească, IV, 19. 30.

10. Istoria Bisericească, II, 9.

11. Cod. 137. 141—144. 191.

mai dinainte să pară mai blînzi şi mai omenoşi, deoarece Maximin a dat frîu liber unei cruzimi neobişnuite, parcă şi-ar fi pus în minte să întroneze cu forţa însăşi nelegiuirea. Mulţi atleţi de-ai noştri au dat piept cu această prigoană, unii luptînd pînă la moarte, iar alţii pînă aproape de moarte, aceştia din urmă cruţaţi numai ca doar să supravieţuiască biruinţei lor, adică să nu piară odată cu luptele ce le-au purtat, ci să rămînă pentru urmaşi pilde de virtute, mărturii vii, columne însufleţite, propovăduitori muţi. Printre aceştia, între mulţi alţii, putem număra şi pe bunicii lui Vasile, după tată, care au umblat pe calea virtuţii, încît aceste vremuri de grea prigoană i-au învrednicit de frumoase cununi de biruinţă; aceasta pentru că erau pregătiţi şi dispuşi să sufere cu răbdare' toate acele chinuri, pentru care Hristos încununează pe cei ce imită suferinţele îndurate de El pentru mîntuirea noastră. De altfel, întrucît martiriul lor se cuvenea să fie în conformitate cu legea — iar legea martiriului este aceasta: nici să nu ne aruncăm de bună voie în. primejdie, atît pentru a cruţa pe prigonitori, cît şi pe cei mai slabi decît noi, dar nici să nu fugim de primejdie, cînd ea vine asuprăne; în cazul dintîi am da dovadă de semeţie, în al doilea de laşitate — ce-au făcut ei pentru a cinsti pe Legiuitor? Sau mai bine zis, unde i-a dus dumnezeiasca pronie, care purta grijă de ei? S-au retras într-o pădure din munţii Pontului — căci în aceşti munţi sînt multe păduri dese şi foarte întinse — cu puţini tovarăşi de drum, care să-i şi slujească în timpul pribegiei. Alţii n-au decît sa admire lungimea pribegiei — căci, după cum se spune, a durat şapte ani şi ceva — şi regimul aspru şi neobişnuit la care au fost nevoite să se supună acolo aceste trupuri nobile; au trebuit să trăiască sub cerul liber, să sufere frigul, arşiţa şi ploile; pe urmă singurătatea, lipsa totală de prieteni şi de societatea omenească, care trebuie să le fi căzut foarte greu unor oameni deprinşi să trăiască în mijlocul alaiurilor şi onorurilor. Eu voi povesti doar numai ceea ce mi se pare mai de seamă şi mai neobişnuit. Desigur, voi fi crezut de toată lumea, afară doar de cei ce cred că prigonirea şi primejduirea vieţii pentru Hristos ar fi lucruri de mică însemnătate, deşi acest fel de a judeca este foarte greşit şi chiar primejdios"12.

Sfîrşindu-se persecuţia, în313, bunicii sfîntului Vasile s-au întors la casele lor şi şi-au recăpătat şi libertatea şi averile ce le fuseseră confiscate. Au avut doi copii: Grigore, care a fost episcop într-un oraş din Capadocia, şi Vasile, tatăl sfîntului Vasile cel Mare. Acesta s-a stabilit în Cezareea Capadociei; s-a căsătorit cu o tînără orfană, Emilia; tatăl ei murise de moarte martirică în persecuţia lui Liciniu, iar

12. Traducerea Pr. Prof. N. Donos, op. cit. 122—123.

mama ei murise de tînără. în Cezareea Capadociei, tatăl sfîntului Va-sile a fost avocat şi profesor de retorică; şi, după cum îl caracterizează sfîntul Grigore din Nazianz, "Pontul îl recunoştea de profesor obştesc al virtuţii"13. Vasile şi Emilia au avut zece oopii; aceştia în ordinea naşterii sînt: Macrina, numită cea tînără spre deosebire de bunica ei Macrina cea bătrînă, un fiu, mort pe cînd era copil, Vasile — sfîntul Vasile cel Mare —, Naucratie, mort în vîrstă de27 de ani14, Grigore — sfîntul Grigore al Nisei —, patru fete şi Petru — sfîntul Petru al Sebastiei. O familie ca aceasta, tatăl "profesor obştesc de virtute", iar mama, fiică de mucenic, a dat Bisericii patru sfinţi: Macrina eea tînără, Vasile, Grigore şi Petru.

Sfîntul Vasile cel Mare s-a născut în329 sau330? este una din figurile cele mai strălucitoare ale secolului al patrulea. "Pentru toţi, spune sfîntul Grigore de Nazianz, a fost un fel de lege a virtuţii"15;

13. La Pr. Prof. N. Donos, op. cit. 129.

14. "Dintre cei4 fraţi, al doilea după marele Vasile, istoriseşte sfîntul Grigore al Nisei Sn Viaţa Sfintei Macrina, se numea Naucratie şi era bine Înzestrat din fire, frumos la trup, vînjos, iute şi întrecând pe toţi în îndemînare şi iscusinţă la orice îndeletnicire. Pe cînd acesta avea22 de ani, dăduse în fata oamenilor bune mărturii de învăţătura şi pregătirea ce avea, încît cei care îl ascultau rămîneau mişcaţi pînă în adîncul inimii; deodată, în urma unei dumnezeieşti purtări de grijă, luînd în rîs şi renunţînd la toată această pricepere, roadă a strădaniilor sale, s-a retras în viaţa cea singuratică şi lipsită de averi, neluînd cu sine, în urma unui adînc îndemn al cugetului, decît pe sine însuşi. I-a urmat doar unul din slujitori, cu numele Hrisafie, fie pentru că îi era credincios, fie poate pentru că îşi croise şi el acelaşi plan de viaţă singuratică. Astfel îşi petrecea zilele Naucratie, singur, într-un ţinut îndepărtat pe malul Irisului, un rîu ce trece prin mijlocul Pontului, izvorînd de fapt din Armenia şi îndreptîndu-şi apele prin părţile noastre spre Marea Neagră. Aici îşi aflase tînărul un adăpost în inima unui desiş, pe o sprinceană de deal închisă de nişte povîrnişuri prăpăstioase ale muntelui, departe de zgomotul oraşului, de mărşăluirile soldaţilor şi de îndeletnicirile gălăgioase ale divanelor de judecată, scăpînd astfel de toată larma asurzitoare care însoţeşte viaţa omenească în oraşe şi îngrijind cu mîinile sale pe cîţiva bătrîni săraci şi bolnavi, care se retrăseseră acolo, strădanie din care el a găsit cu cale să-şi facă ocupaţia de căpetenie a întregii sale vieţi. Bunul nostru tînăr mergea la vînătoare, prindea peşti şi, întrucît avea o rară îndemînare la vînarea oricărei sălbăticiuni, cu mare uşurinţă asigura prin vînat hrana trebuitoare neputincioşilor, înfrînînd totodată prin aceste oboseli şi zburdălnicia tinereţii. Dar prin aceasta el slujea, cu mare bucurie, şi cerinţelor mamei, ori şi cînd ar fi venit acestea, iar mai cu seamă prin amîndouă felurile de isprăvi ale vieţii sale: strunirea tinereţii prin oboseli şi întreptarea vieţii sale, după pilda mamei, pe calea ce duce spre Dumnezeu. Trecuseră cinci ani de cînd Naucratie petrecea în acest chip, umplînd prin aceste nevoinţe sufletul mamei de o fericire nespusă, pe de o parte fiindcă îşi împodobea viaţa cu chibzuinţă şi cumpătare, iar pe de alta fiindcă îşi pleca întru totul puterea slujirii sale voinţei celei ce l-a născut. Iată, însă, că într-o bună zi mama primi o grea şi dureroasă lovitură. 17vorîtă, cred eu, din cursa întinsă de cel rău, lovitură care a umplut de durere şi jale întreagă familia noastră. Căci fără de veste Naucratie a fost răpit din viaţă, fără să fi fost vreo boală din care să fi urmat acea nenorocire şi nici vreo altă pricină obişnuită sau cunoscută care să-i fi pricinuit tînărului moartea, ci doar, plecat fiind la vînatul cu care să poată mai departe asigura hrana celor neputincioşi, a fost adus acasă în nesimţire, mort fiind deodată cu el şi tovarăşul său de viaţă, Hrisafie" (Viaţa fericitei Macrina, traducere de Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Sibiu, 1947, 18—21).

15. La Pr. Prof. N. Donos, op. cit. 119.

"a fost un bărbat nobil şi mai presus de trup chiar înainte de a se muta din această viaţă"16. Sufletul tînărului Vasile, încă din copilărie, a fost format de Macrina, bunica lui, şi Emilia, mama sa. Apoi a urmat tatăl său, profesorul de retorică, "profesorul obştesc al virtuţii", care "i-a predat întreg ciclul ştiinţelor şi a fost exercitat în evlavie, sau mai pe scurt, prin învăţături elementare, a fost împins spre desăvîrşirea ce avea să urmeze"11.

După terminarea instrucţiei din casa părintească, Vasile şi-a continuat studiile la şcolile din Cezareea. Despre studiile sale din Cezareea sfîntul Grigore din Nazianz ne face următoarea mărturisire: "Cât de apreciat era el şi de profesori şi de colegii săi, pe cei dintîi egalîndu-i, iar pe cei din urmă întrecîndu-i în orice ştiinţă! Cît de mare renume a dobîndit el în scurtă vreme, atît în faţa poporului de rînd, cît şi în faţa fruntaşilor oraşului! Vădea o ştiinţă mult mai presus de cea obişnuită la oameni de vîrsta lui şi o virtute a moravurilor mult mai presus decît chiar ştiinţa lui. Orator între oratori chiar în faţa catedrelor profesorilor; filozof între filozofi chiar şi în faţa sistemelor filozofice; iar ceea ce este şi mai important, preot între creştini chiar mai înainte de a fi primit darul preoţiei"18.

Din Cezareea s-a dus la Constantinopole "capitala Orientului, renumită pentru cei mai desăvîrşiţi oratori şi filozofi, de la care Vasile, în scurtă vreme, şi-a însuşit cele mai de seamă învăţături, datorită agerimii şi talentului său". De la Constantinopole "a fost trimis de Dumnezeu şi mînat de straşnica lui sete de ştiinţă la Atena"20. Sfîntul Grigore din Nazianz era "mai de mult timp în Atena"21. Studenţii din Atena, veniţi din toate ţinuturile Greciei şi din Occident, aveau obiceiul de a săvîrşi o ceremonie de iniţiere a tuturor tinerilor veniţi pentru studii în Atena. Sfîntul Grigore din Nazianz ne vorbeşte de această iniţiere, care îl aştepta şi pe tînărul Vasile la sosirea lui în Atena: "Deci cînd se prezintă vreun tînăr şi cade în mîinile celor pe care îi întîlneşte întîi — şi va cădea desigur cu voie sau fără voie — se pune în practică un obicei atic, în care seriozitatea este amestecată cu gluma. Mai întîi este găzduit la unul din cei care au pus mâna pe el, un prieten, o rudă, un compatriot, unul mai avansat în sofistică sau unul care procură bani şi din această cauză este pentru noii veniţi în mare cinste. După aceea noul

16. Ibidem, 120.

17. Ibidem, 130.

18. Ibidem, 131.

19. Ibidem, 132.

20. Ibidem, 132.

21. Ibidem, 133.

venit este hărţuit de toţi cu glume, ceea ce, dacă nu mă înşel, are rostul de a-i slăbi încrederea în sine, ca să poată pune de la început stăpînire pe el. Este hărţuit de unii mai cu îndrăzneală, de alţii mai cu socoteală, după cum este mai rustic sau mai urban. Pentru cei ce nu ştiu, acest lucru pare mai crud şi neomenos, dar pentru cei preveniţi este foarte plăcut,i camaraderesc, întrucît diferitele încercări nu-s făcute în serios, ci numai în glumă. Pe urmă, traversînd piaţa îl duc cu alai la baie. Pompa este aşa: cei ce conduc pe tînărul nou sosit se aşază cîte doi la distanţă egală şi astfel îl escortează pînă la baie. Cînd ajung aproape scot ţipete puternice şi sar ca şi cum ar fi loviţi de nebunie. Aceste ţipete nu-s pentru a înainta, ci pentru a se opri, ca şi cum recrutul n-ar fi primit în baie; şi bătînd în uşi după ce au speriat bine pe tînăr, îi îngăduie intrarea şi astfel îl lasă liber; după baie îl consideră intrat în corporaţia lor"22 Sfîntul Grigore din Nazianz cunoştea obiceiul acesta şi-l cunoştea şi pe tînărul student înainte de a veni la Atena pentru studii23; şi "ţinînd seamă de severitatea moravurilor lui şi de severitatea lui în vorbire24, a vorbit cu studenţii despre Vasile înainte de sosirea lui la Atena; le-a vorbit aşa de frumos, încît Vasile a ajuns respectat de toţi. Şi astfel "aproape singur el, spune sfîntul Grigore, din toţi cei ce veniseră la studii în Atena, a fost scutit de formalităţile de intrare în lumea academică ateniană, bucurîndu-se de o cinste mai mare decît a oricărui nou venit"25. Aşa a început prietenia dintre Grigore şi Vasile. Prietenia aceasta s-a întărit mai tîrziu şi mai mult în urma discuţiilor filozofice dintre Vasile şi studenţii armeni pe care îi cunoştea din Cezareea, fiind prietene familiile lor cu familia părinţilor săi. Doresc, însă, să las pe sfîntul Grigore să povestească însuşi incidentul dintre studenţii armeni şi sfîntul Vasile: "Studenţii armeni au venit la Vasile cu prietenie falsă, mînaţi de pizmă, nu de bunăvoinţă, punîndu-i întrebări mai mult din ambiţie decît de dorul de ştiinţă, încercîndu-se să-l încline spre ei. de la prima discuţie, căci, cunoscînd mai dinainte talentul acestui bărbat, nu se puteau împăca cu marea trecere de care se bucura el. Li se părea prea mare jignirea ca ei, care îmbrăcaseră mai dinainte mantaua de filozof şi erau cu gîtlejurile obosite de atîta oratorie, să fie mai puţin băgaţi în seamă decît un recrut străin. Eu, însă, naivul, care ţineam la atenieni, nebănuind pizma şi luîndu-mă după aparenţe, cînd am văzut pe armeni îngenuncheaţi în dispută şi întorcînd spatele ca să o ia la fugă, m-am simţit atins cînd am văzut biruită şi dispreţuită faima atenienilor, în persoana lor, am sărit în ajutorul lor, am redeschis disputa, i-am ajutat în

22. Ibidem, 134—135.

23. Ibidem, 132.

24. Ibidem, 135.

25. Ibidem, 135.

clipele cele mai grele — pentru că şi un adaos mic are importanţă în astfel de împrejurări — şi am restabilit echilibrul luptei, cum se zice. Dar îndată ce-am înţeles latura nesinceră a discuţiei, care nu putea fi prea multă vreme ascunsă şi s-a dat de gol singură, îndată am trecut de partea lui Vasile, am întors corabia în direcţia contrară şi am contribuit ca biruinţa finală să fie de partea lui. Vasile s-a bucurat mult de cele întîmplate — că avea minte foarte ageră — şi înflăcărîndu-se atacă viguros pe dîrzii armeni, îi răni cu argumentele sale şi nu s-a oprit pînă nu i-a pus pe fugă de-a binelea şi s-a încununat cu biruinţa"20.

Mai departe sfîntul Grigore vorbeşte despre felul vieţuirii lor în Atena: "Mai tîrziu, cînd după trecerea timpului ne-am mărturisit reciproc aspiraţiile intime şi că ţinta străduinţelor noastre este filozofia, din acea clipă am avut totul în comun; trăiam sub acelaşi acoperămînt, mîncam la aceeaşi masă, aveam aceleaşi păreri, trăiam în deplină armonie şi ne spoream reciproc, cu multă rîvnă, dragostea unuia către celălalt. Iubirile trupeşti, întrucît au bază trecătoare, trec şi ele întocmai ca florile de primăvară, deoarece nici o flacără nu dăinuieşte mai mult decît materia care o produce, ci se stinge îndată ce materia combustibilă s-a consumat; tot aşa se petrece lucrul şi cu dragostea, se stinge îndată ce s-a consumat jarul ei. Dimpotrivă, iubirile curate şi plăcute lui Dumnezeu, avînd o temelie solidă, sînt cu mult mai durabile şi, cu cît se dezvăluie mai mult frumuseţea lor, cu atît mai mult se leagă de ele şi leagă şi între ei pe cei ce iubesc aceleaşi lucruri. Aceasta este, doar, legea dragostei celei mai presus de noi. Aşa fiind raporturile dintre noi şi pe astfel de "columne de aur fiind sprijinită această clădire solidă" cum zice Pindar, progresam mereu, folosindu-ne de ajutorul lui Dumnezeu şi de dragostea noastră. O, cum să nu vărs lacrimi cînd îmi aduc aminte! Pe amîndoi ne îmboldeau aceleaşi speranţe spre învăţătură, adică spre ceea ce-i mai dorit de oameni, şi cu toate acestea invidia era departe de noi, fiind împinşi numai de rîvnă. Ne luptam între noi nu pentru întîietate, ci ne luam la întrecere cum să ne-o atribuim unul altuia, întrucît fiecare socotea gloria dobîndită de celălalt ca şi a sa proprie. Se părea că avem amîndoi un singur suflet, care punea în mişcare două trupuri. Chiar dacă ar trebui să nu credem pe cei ce afirmă că "toate sînt în toţi", în cazul nostru este de crezut că fiecare din noi eram în celălalt şi prin celălalt. Un singur lucru urmăream amîndoi: virtutea şi realizarea speranţelor viitoare, să trăim adică viaţa viitoare înainte de a fi părăsit pe cea de aici. Cu privirile aţintite spre această ţintă, numai spre atingerea ei ne călăuzeam toată activitatea

26. Ibidem, 135—136.

şi toată viaţa noastră, urmînd poruncile legii şi aţîţîndu-ne unul altuia bărbăţia; şi dacă n-ar fi prea mult din partea mea, aş afirma că fiecare eram pentru celălalt normă şi dreptar, după care judecam ce este bun şi ce nu. Petreceam şi noi cu prieteni, dar nu cu cei desfrînaţi, ci cu cei cumpătaţi; nu cu cei scandalagii, ci cu cei mai cuminţi şi cu care petrecerea ne era de folos, dîndu-ne bine seama că mai uşor poţi contracta viciul decît să te deprinzi cu virtutea, după cum mai uşor capeţi boala decît să redobîndeşti sănătatea. Cît priveşte studiile, iubeam nu atît pe cele plăcute, cît mai ales pe cele folositoare, pentru că cele dintîi împing pe tineri spre viciu, pe cînd celelalte, spre virtute. Cunoşteam numai două căi: cea dintîi de mare preţ, cea de a doua de o valoare mai mică; cea dintîi ducea spre casele noastre sfinte şi spre profesorii care propovăduiau în ele, pe cînd cea de a doua, la profesorii de ştiinţă profană. Celelalte căi, adică cele ce duceau la serbări, teatre, întruniri sau ospeţe, le lăsam pe seama altora, pentru că, după părerea mea, nimic nu-i mai de preţ dacă nu duce la virtute şi nu face mai buni pe cei ce apucă în acea direcţie. Pentru noi lucrul cel mai de seamă era să fim creştini şi să fim numiţi creştini... Să vorbim pe scurt. Atena este primejdioasă pentru sufletele altora, dar deloc pentru cei evlavioşi; este plină de bogăţia cea rea, adică de idoli, mai mult decît restul Greciei, şi este foarte greu să scapi neatras spre adorarea şi închinarea la idoli nouă, însă, n-a putut să ne aducă nici o pagubă, întrucît eram cu sufletele oţelite şi bine apărate de această primejdie. Ba chiar dimpotrivă, dacă îmi este îngăduit a spune ceva şi mai ciudat, noi tocmai aici ne-am întărit în credinţă, avînd prilej să cunoaştem minciunăria şi falsitatea păgînismului şi să dispreţuim idolii tocmai acolo unde erau mai mult adoraţi. Se vorbeşte de un fluviu care curge de-a lungul oceanului fără să i se altereze dulceaţa apelor sale, sau de un animal care trăieşte în mijlocul focului fără să fie mistuit de flăcări. Aceste exemple pot da o imagine a felului nostru de trai printre colegii noştri"27.

Sfîntul Grigore din Nazianz ne vorbeşte de cursurile pe care le-a urmat sfîntul Vasile — retorica, gramatica, regulile povestirii, legile metricii şi ale poeziei, filozofia, dialectica, astronomia, geometria, matematica şi medicina28 — dar despre profesorii pe care i-au audiat nu spune nici un cuvînt; vorbeşte de ei, dar nu dă nici un nume: "Am ajuns cei mai distinşi pentru profesorii şi colegii noştri, ba am ajuns cei mai celebri oameni în toată Grecia. Faima noastră a trecut şi dincolo de hotarele Greciei, după cum am aflat din povestirile multora. Profesorii noştri, doar, erau cunoscuţi pretutindeni unde se vorbea de

27. Ibidem, 137—140.

28. Ibidem, 142—143.

Atena. La fel şi noi: unde se ducea vestea de profesorii noştri, ajungea şi faima noastră, aşa că nicăieri nu eram necunoscuţi şi obscuri, ci ajunsesem mai celebri decît Oreste şi Pilade, decît Moleonizii cei cîntaţi în versurile lui Homer, renumiţi pentru strînsa lor unire în timp de primejdie şi pentru arta cu care mînau amîndoi un car, cu un singur bici şi cu un singur frîu"29. De la istoricii Socrate30 şi Sozomen31 aflăm numele a doi profesori de la Atena: Himerie şi Proheresie. Tot ei ne dau ştirea, pusă la îndoială de unii cercetători, că în Antiohia au avut profesor pe Libaniu.

După o şedere de patrucinci ani în Atena, în356, sfîntul Vasile şi sfîntul Grigore s-au hotărât să se întoarcă în patrie. "Sosise ziua plecării, relatează sfîntul Grigore, cu obişnuitul ei cortegiu: cuvîntări de adio, alaiuri, salutări, jale, îmbrăţişări, lacrimi. Nimic dealtfel nu-i mai înduioşător decît despărţirea colegilor de şcoală unii de alţii şi mai ales de Atena. A avut loc atunci un spectacol vrednic de milă, dar vrednic şi de povestit. împrejurul nostru se strînsese gloata colegilor şi a celor de o vîrstă cu noi, ba încă şi mulţi profesori, afirmînd că orice-ar fi nu ne lasă să plecăm, conjurîndu-ne, costrîngîndu-ne, ademenindu-ne. Ce nu ziceau şi ce nu făceau, după obiceiul celor îndureraţi? Aici, mă voi acuza întrucîtva şi pe mine însumi, dar în acelaşi timp îl voi acuza şi pe Vasile, acel suflet divin şi ireproşabil, deşi aceasta poate părea cam îndrăzneţ. Arătînd el motivele care-l constrîng să se reîntoarcă în patrie, a izbutit să dezarmeze pe cei ce voiau să-l reţină şi, deşi cu multă părere de rău, totuşi i s-a îngăduit să plece. Eu, dimpotrivă, am mai rămas în Atena, la drept vorbind, din slăbiciune, dar pe de altă parte şi trădat de Vasile, Care s-a îndurat să părăsească pe cel care nu l-ar fi părăsit niciodată şi m-a lăsat pe mîna celor care mă reţineau. înainte de a se întîmpla, acest lucru părea de necrezut. A fost întocmai ca şi cum ai despica în două un corp, omorînd ambele părţi, sau ca şi cum ai desperechea doi juncani crescuţi împreună şi care au tras mult la acelaşi jug, care mugesc jalnic unul după altul, neputînd suporta despărţirea"32.

întors acasă, sfîntul Vasile n-a mai găsit în viaţă pe Macrina, bunica sa, şi pe tatăl său, ci numai pe mama sa, pe Emilia, pe Macrina, sora lui cea mai mare, care în urma morţii logodnicului ei se hotărâse să se consacre vieţii duhovniceşti, şi pe Petru, fratele cel mai mic, pentru că fratele său Naucratie se călugărise, iar cele patru surori se măritaseră. Şi după cum spune sfîntul Grigore din Nazianz, "Vasile a

29. Ibidem, 141.

30. Istoria Bisericească, IV, 26.

31. Istoria Bisericească, VI, 17.

32. La Pr. Prof. N. Donos, op. cit. 143—144.

fost reţinut în Cezareea, pentru că locuitorii oraşului îl considerau "ca un al doilea întemeietor şi protector al cetăţii"33. A fost profesor de retorică vreme de doi ani în oraşul său. în urma succeselor repurtate ca profesor, tînărul Vasile, după spusele fratelui său, sfîntul Grigore al Nisei, "se umfla şi se înfumura, de pe urma învăţăturii celei din afară, ba se uita peste umăr şi la dregătoriile mai înalte şi se credea mai presus chiar decît slujbaşii cei mai străluciţi"34. Sora sa Macrina, spune mai departe sfîntul Grigore al Nisei, a văzut drumul alunecos pe care mergea fratele ei şi "l-a înduplecat să păşească spre ţinta adevăratei filozofii şi înţelepciuni, încît a lăsat la o parte mîndria lumească şi, ajungînd să dispreţuiască slava învăţăturilor deşarte, a trecut la viaţa cea cu adevărat activă; şi strădalnic făcîndu-se cu mîinile sale a început să se pregătească, prin deplina lipsire de slavă şi averi, pentru viaţa cea cu adevărat virtuoasă"35. De anii trăiţi în vîltorile lumii academice vorbeşte însuşi sfîntul Vasile în una din scrisorile sale, exagerînd negreşit datorită stării sufleteşti a omului desăvîrşit, care vede chiar în cele mai mici şi neînsemnate abateri păcate şi greşeli de neiertat: "Multă vreme mi-am irosit-o cu lucruri zadarnice; şi aproape întreaga mea tinereţe mi-am petrecut-o cu preocupări deşarte, îndeletnicindu-mă cu dobîndirea învăţăturilor unei înţelepciuni socotite de Dumnezeu nebunie. Dar cînd m-am deşteptat, ca dintr-un somn adine, am ridicat ochii mei spre lumina minunată a adevărului Evangheliei şi mi-am dat seama de inutilitatea înţelepciunii stăpînitorilor lumii acesteia, care sînt pieritori; atunci am jelit mult viaţa mea cea ticăloasă şi mă rugam lui Dumnezeu să mă povăţuiască spre a mă duce la dogmele bunei credinţe. Şi, înainte de toate, m-am străduit să-mi îndrept unele din purtările mele, care se stricaseră din pricina legăturilor îndelungate cu oamenii răi. Aşadar, citind Evanghelia şi văzînd din ea că cel mai mare prilej pentru desăvîrşire este de a vinde averile şi a le împărţi fraţilor noştri săraci, de a avea cu totul lipsită de griji lumeşti viaţa aceasta şi de a nu avea nici un simţămînt de simpatie faţă de cele de aici, mă rugam lui Dumnezeu să găsesc pe un frate care a ales această cale a vieţii, ca, împreună cu el, să traversez scurtul vifor al acestei vieţi. Şi, într-adevăr, am găsit mulţi fraţi în Alexandria, mulţi fraţi în restul Egiptului, pe unii în Palestina, pe alţii în CeleSiria şi pe alţii în Mesopotamia; i-am admirat pentru înfrînarea vieţii lor, dar şi pentru răbdarea lor în osteneli; m-am minunat şi de stăruinţa lor în rugăciuni; că erau stăpîni pe somnul lor, fără să fie doborîţi

33. Ibidem, 145.

34. Viaţa fericitei Macrina, traducere de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sibiu, 1947, 17.

35. Ibidem, 17.

de vreuna din nevoile firii; păstrau totdeauna sus şi nerobit cugetul sufletului, în foame şi sete, în frig şi goliciune; nu se uitau la trup, nici nu voiau să-i dea trupului vreo purtare de grijă, ci, ca şi cum ar fi trăit în trup străin, arătau cu fapta că locuiesc vremelnic aici pe pămînt şi că-şi au în cer vieţuirea. Am admirat toate acele fapte, am fericit viaţa acelor bărbaţi, că arătau cu fapta că poartă în trupul lor omorîrea lui Iisus. Şi m-am rugat şi eu lui Dumnezeu, ca, pe cît îmi va fi cu putinţă, să fiu următor bărbaţilor acelora"35. Şi sfîntul Vasile, aşa cum spune în scrisoarea aceasta, a părăsit catedra de retor din Cezareea, a împărţit averile la săraci şi, după ce s-a botezat, a cercetat pe atleţii pustiei din Alexandria, Egipt, Palestina, Siria şi Mesopotamia, mânat de gîndul mărturisit în epistola sa.

La întoarcerea din această călătorie sfîntul Vasile şi-a împărţit şi restul averii sale la săraci şi s-a retras în Pont, pe malul rîului Iris, într-o localitate numită Anesi, nu departe de Neocezareea, unde mama sa Emilia şi sora sa Macrina întemeiaseră o mînăstire de călugăriţe în care vieţuiau ca monahii. Sfîntul Vasile s-a stabilit pe celălalt ţărm al rîului Iris, în faţa mînăstirii maicii sale şi a înfiinţat şi el o mînăstire de călugări. Primul la care s-a gîndit sfîntul Vasile să-l aducă aici a fost prietenul şi colegul său de studiu. îi scrie o scrisoare de poftire37 în care îi descrie frumuseţile locului pe care l-a ales, "un loc, îi scrie el, aşa cum amîndoi, în ceasurile noastre de răgaz, obişnuiam, în joacă, să ni-l făurim cu mintea"38. Sfîntul Grigore nu s-a putut duce îndată, pentru că era reţinut "de dragostea de părinţi şi de grija bătrîneţii lor, precum şi din cauza ivirii unor nenorociri"39. A ajuns alături de prietenul lui în358 şi împreună au alcătuit acea minunată Filocalîe, o antologie din scrierile marelui gînditor alexandrin Origen. încetul cu încetul, aşezămîntul duhovnicesc de pe malul Irisului s-a umplut de monahi, atraşi de faima numelui lui Vasile. Pentru monahii din mînăstirea sa a întocmit reguli de vieţuire: Reguli mari şi Reguli mici şi alte lucrări ascetice, care au ajuns mai tîrziu reguli de vieţuire pentru întreg monahismul ortodox. în360, sfîntul Vasile, simplu monah, a luat parte ca observator la dezbaterile teologice din Constantinopole dintre omousieni şi anomei; la aceste dezbateri episcopul Cezareii, Dianie, din uşurinţă, spre marea supărare a lui Vasile, a semnat formula de credinţă de la Rimini. Semnătura lui Dianie a supărat mult pe Vasile şi a dus la o ruptură între el şi Dianie, episcopul de la care sfîntul Vasile primise botezul. Pe patul de moarte, în362, episcopul l-a chemat pe Vasile

36. Epistola223, MG, 32, 824.

37. Epistola14, MG, 32, 276—277.

38. Ibidem, 276.

39. La Pr. Prof. N. Donos, op. cit. 145.?

la el spre a se împăca şi a-i mărturisi că din neştiinţă şi din uşurătatea minţii şi-a pus semnătura pe acordul de la Constantinopole. Nu după mult timp Dianie a răposat, uşurat de păcatul şi greşeala ce-i stătea pe suflet. La sfîrşitul anului362 sau începutul anului363, a fost ales noul episcop al Cezareii, un laic, senatorul Eusebie, "un bărbat nu de rînd, spune sfîntul Grigore din Nazianz, de o evlavie vrednică de remarcat, cum s-a dovedit din felul cum s-a purtat în persecuţia de pe acele vremuri"40. Noul episcop l-a luat pe Vasile ca ajutor al său în conducerea treburilor episcopiei şi, pentru a-l avea necontenit, l-a făcut preot din citeţ cum era pînă atunci41. Dar nu după multă vreme s-a iscat duşmănie între sfîntul Vasile şi episcopul Eusebie. Şi sfîntul Grigore din Nazianz, cu fineţea lui de gîndire, adaugă: "Dar cred că e mai bine să trec sub tăcere din ce cauză şi cum s-a iscat această duşmănie"42. Nu-i însă greu de aflat cauza; studiile strălucite ale lui Vasile, talentul lui oratoric, cunoştinţele lui teologice şi preţuirea de care se bucura în faţa credincioşilor au încolţit în sufletul episcopului Eusebie ghimpele invidiei, această "boală a prieteniei" cum o va numit sfîntul Vasile în Omilia sa despre invidie43. Şi sfîntul Vasile, pentru a nu împărţi în două pe credincioşii din Cezareea, a preferat să plece din oraş (363) şi s-a întors în Pont, "unde a luat conducerea monahilor, dîndu-le îndemnuri vrednice de ţinut minte"44. Sfîntul Vasile n-a putut rămîne mult timp în mijlocul monahilor săi. împăratul Valens îşi anunţase o vizită în Capadocia şi sfîntul Grigore din Nazianz, prevăzînd primejdia ce ameninţa Cezareea prin venirea împăratului, înverşunat protector al arianismului, el însuşi arian, botezat de un episcop arian, s-a grăbit să împace pe Eusebie, episcopul Cezareii, cu sfîntul Vasile, fiind încredinţat că numai un om ca sfîntul Vasile, cu marea sa popularitate în mijlocul credincioşilor din capitala Capadociei, ar putea face faţă acestei primejdii. Cu asentimentul episcopului, care a intuit folosul ce-l va putea avea prin venirea sfîntului Vasile în Cezareea, sfîntul Grigore s-a dus în Pont la prietenul său. "N-a fost nevoie de multe vorbe, spune sfîntul Grigore, ca Vasile să se înfăţişeze pe cîmpul de luptă şi să ne ajute. îndată ce ne-a văzut că venim la el cu

40. Ibidem, 147.

41. "Ca şi în celelalte privinţe, tot aşa şi aici el serveşte de exemplu strălucit pentru toţi. Mai întîi a citit poporului cărţile sfinte (a ocupat treapta inferioară de citeţ), el, care era interpretul acestor cărţi, fără să dispreţuiască această treaptă inferioară; apoi pe scaunul de preot, mai tîrziu de episcop, a lăudat pe Domnul fără să-şi datorească avansarea furtului sau răpirii, fără să se îndese la onoruri, ci fiind urmărit de ele, fără să le dobîndească prin favoarea oamenilor, ci primind totul numai prin favoarea şi graţia dumnezeiască", Ibidem, 147.

42. Ibidem, 147.

43. MG, 31, 380.

44. La Pr. Prof. N. Donos, op. cit. 148. 2 — Sfîntul Vasile cel Mare

solie... a şi plecat împreună cu noi din Pont; s-a aprins de rîvnă pentru adevărul care era în primejdie, s-a făcut bucuros tovarăşul nostru de luptă şi s-a pus cu totul la dispoziţia mamei sale, Biserica"45. Puţin mai departe, sfîntul Grigore din Nazianz vorbeşte şi de o altă problemă ce se punea sfîntului Vasile: "Pentru Vasile a doua problemă şi a doua sforţare a fost să se poarte bine cu episcopul său, să împrăştie bănuiala lui, să convingă pe toţi că ceea ce suferise el nu era decît o ispită a celui viclean, care pizmuieşte tovărăşiile făcute cu scop bun şi, în fine, că el ştie să respecte supunerea şi disciplina bisericească. De aceea şi venise, de aceea învăţa, se supunea, îndemna, într-un cuvînt, era pentru episcopul său totul: sfetnic bun, ajutor isteţ, tîlcuitor al Sfintelor Scripturi, indicator al celor ce trebuiau făcute, toiag al bătrîneţii, stîlp al credinţei, cel mai credincios în cele dinăuntru, cel mai harnic în cele din afară; într-un cuvînt, bunăvoinţa lui era aşa de mare pe cît de mare era socotită mai înainte supărarea lui. în acest timp Vasile a obţinut şi puterea în biserică, deşi ocupa un loc pe treapta a doua a ierarhiei; iar această putere a obţinut-o tocmai datorită bunăvoinţei sale. Era un lucru minunat această armonie şi alianţă în scopul guvernării Bisericii, căci în vreme ce episcopul conducea poporul, Vasile îl conducea pe dînsul; era întocmai ca un îmblînzitor de lei, care îmblînzea cu tact pe deţinătorul puterii. De altfel episcopul avea nevoie de un sprijin şi conducător ca acesta, deoarece era de curînd urcat pe tron, încă tot mai respira ceva din cele lumeşti, nepregătit de ajuns în cele duhovniceşti şi pe deasupra şi zbuciumat de furtuna cea mare şi lovit mereu de vrăjmaşii cei îndîrjiţi ai Bisericii. De aceea era încîntat de această alianţă cu Vasile; că deşi comanda acesta, avea iluzia că el comandă"46.

Nu putea fi făcută o caracterizare mai frumoasă şi totodată mai justă a sfîntului Vasile, spirit de conducător dublat de ascultare de monah, voinţă de neînfrînt, dublată de înţelegere plină de înţelepciune a oamenilor şi situaţiilor.

întors în Cezareea, sfîntul Vasile organizează pe credincioşi pentru preîntîmpinarea primejdiei. în acţiunea sa a fost ajutat de sfîntul Grigore din Nazianz, care cu smerenia care îl caracterizează mărturiseşte că întregul merit al biruinţei de a-l face pe împăratul Valens să nu mai intre în Cezareea a fost al lui Vasile47. Sfîntul Vasile a luptat cu multă rîvnă şi a biruit. "Dar credeţi, întreabă sfîntul Grigore, că dacă a desfăşurat atîta rîvnă, a depăşit cumva limitele? Sau luptînd cu atîta bărbăţie, i-a lipsit prudenţa? Sau a fost aşa de prudent, încît să

45. Ibidem, 151.

46. Ibidem, 152—153.

47. Ibidem, 152.

evite primejdia? Sau dacă a făcut toate acestea minunat de bine şi mai presus de aşteptare, a rămas cu vreun pic de nemulţumire în suflet? Nicidecum, ci lăsînd la o parte toate vrăjmăşiile se hotărăşte şi se pregăteşte de luptă; dă la o parte obstacolele şi piedicile ce i se puneau în cale şi încurajau pe ceilalţi la luptă împotriva noastră. Pe unii îi atrage, pe alţii îi reţine, pe unii îi dă la o parte, pentru unii se face zid puternic şi val de întărire, pentru alţii, ciocan ce sfărîmă stînca, sau foc în spini, cum zice Sfînta Scriptură, care mistuie uşor mărăcinii care hulesc Dumnezeirea"48.

Sfîntul Vasile a mai făcut o nouă împărţire a averii sale la săraci, a averii pe care o moştenise la moartea mamei sale. Dar, acest mare om al Bisericii nu s-a mărginit numai să-şi împartă averile sale la cei nevoiaşi, ci a lucrat cu toată fiinţa sa pentru alinarea suferinţelor celor din nevoie, cum a fost în marea secetă şi foamete care a bîntuit Capadocia în anul368. Acum sfîntul Vasile, "prin cuvîntările sale a deschis hambarele celor avuţi şi prin îndemnurile sale a realizat spusele Scripturii, "a împărţit pîine celor flămînzi" (Isaia, 58, 7), a săturat cu pîine pe cei săraci, i-a hrănit în timp de foamete; şi sufletele celor flămînzi s-au umplut de bunătăţi. Dar cum? Că acest lucru nu-i de puţină importanţă. A adunat la un loc pe cei bîntuiţi de foamete — că erau unii care de abia îşi trăgeau sufletul — bărbaţi şi femei, copii şi bătrîni, pe nenorociţii de orice vîrstă; a strîns tot felul de alimente, care pot ajuta la potolirea foamei, oale pline de legume şi de alte verdeţuri. Apoi a imitat slujirea lui Hristos, Care încins cu un şorţ nu S-a sfiit să spele picioarele ucenicilor Săitot aşa şi Vasile de-a valma cu slugile, care-i erau colaboratori, îngrijea de trupurile celor care aveau nevoie de ajutor, dar totodată şi de sufletul lor, dîndu-le odată cu hrana şi cinstea cuvenită, ajutîndu-i, cu alte cuvinte, din două părţi... La aceasta se mai adaugă şi hrana cuvîntului, o binefacere şi o dărnicie desăvîrşită, de obîrşie cerească, căci cuvîntul este hrana îngerilor, cu care se nutresc şi se adapă sufletele însetate de Dumnezeu şi care nu umblă după hrana cea nestatornică şi trecătoare, ci după cea care rămîne în veac. Astfel de hrană distribuia şi el şi încă din belşug, deşi era cel mai sărac şi mai lipsit din cîţi cunoaştem noi, dar nu ca să potolească foamea de pîine sau setea de apă, ci foamea cuvîntului, cu hrană care cu adevărat este dătătoare de viaţă şi hrănitoare, contribuind la creşterea duhovnicească a celui bine nutrit cu dînsa"4fl.

în anul370 scaunul Cezareii Capadociei a rămas vacant prin moartea episcopului Eusebie. Cu toată opoziţia arienilor, care sub domnia lui Valens căpătaseră iarăşi putere, ortodocşii au reuşit să aleagă pe

48. Ibidem, 151—152.

49. Ibidem, 155—156.

sfîntul Vasile episcop în scaunul vacant. Nu puţin au contribuit la această reuşită episcopul Eusebie al Samosatei şi episcopul Grigore al Nazianzului, tatăl sfîntului Grigore din Nazianz. Şi aici trebuie să-l aduc iarăşi martor pe sfîntul Grigore: "Îndată după încetarea din viaţă a celui ce-şi trăgea numele de la cuvîntul evlavie50, care şi-a dat sufletul în braţele lui Vasile, acesta a fost înălţat pe tronul episcopal. De altfel nu fără trudă, nu fără invidia şi opoziţia episcopilor provinciei şi a plevei oraşului, care se asociase cu ei. Trebuia, însă, să biruiască Duhul Sfînt şi chiar a şi biruit cu multă prisosinţă, că a îndemnat să vină la ungerea lui bărbaţi plini de evlavie şi de rîvnă sfîntă din regiunile învecinate, printre care şi pe noul Avraam şi patriarh al nostru — înţeleg pe tatăl meu — cu care s-a petrecut ceva minunat. Era reţinut acasă nu numai de povara anilor, ci şi slăbit de boală şi aproape de a-şi da ultima suflare; şi cu toate acestea, întărit de Duhul Sfînt, s-a încumetat să pornească la drum, ca să-l ajute cu votul său. Ca să povestim mai pe scurt, a fost pus în trăsură, ca şi cum ar fi fost pus pe dric, şi la întoarcere a venit întinerit, voinic, cu privirea în sus, înviorat de hirotonia şi ungerea lui Vasile, ca şi cum el şi nu Vasile ar fi primit harul. Să se adauge şi acesta la vechile exemple, din care se vede că munca dă sănătate, rîvna învie morţii şi bătrîneţea se înviorează, cînd este împinsă de Duhul Sfînt"51.

Ca episcop, sfîntul Vasile a luptat cu fapta, cu cuvîntul şi cu scrisul; prin tratate teologice şi prin scrisori adresate atît episcopilor răsăriteni cît şi celor apuseni pentru curmarea schismelor şi ereziilor vremii sale, "vizitînd pe unii, altora trimiţîndu-le soli, pe alţii chemîndu-i la el, îndemnînd, mustrînd, rugând, ameninţînd, ocărînd, luptîndu-se pentru popoare, oraşe sau chiar persoane izolate, născocind diferite căi spre mîntuire, tămăduind pretutindeni, era un nou Veseleil, arhitectul cortului mărturiei, întrebuinţînd tot felul de materiale şi meşteşugiri pentru atingerea scopului şi aranjînd totul în vederea frumuseţii şi armoniei operei sale"52. A fost nu numai un luptător (temut de duşmani, dar şi un excelent administrator, care şi-a condus eparhia cu grijă şi chibzuinţă. Cu toată boala de care suferea, care-i măcina necontenit slăbănogitul său trup, n-a rămas parohie din arhiepiscopia sa care să nu fie vizitată, cercetată şi îndrumată. Se întîmpla uneori ca întors dintr-o vizită, făcută unei biserici din provincie, să se ducă direct la biserica din Cezareea spre a nu lăsa pe credincioşii săi fără cuvîntul lui de învăţătură, cum aflăm din Omilia la Psalmul CXIV: "Aţi venit de cu vreme, de la miezul nopţii, în acest sfînt locaş al mucenicilor, ca să

50. Eusebie.

51. La Pr. Prof. N. Donos, op. cit. 156—457.

52. Ibidem, 162.

îmblînziţi cu cîntări pe Dumnezeul mucenicilor şi aţi rămas pînă la amiaza acestei zile, aşteptînd sosirea mea. Gata vă este plata voastră, a celor care ati preferat cinstea mucenicilor şi slujba lui Dumnezeu în locul somnului şi a odihnei. Dar dacă trebuie să-mi scuz şi eu întîrzierea şi lipsa îndelungată din mijlocul vostru, vă voi spune pricina: am folosit acest timp al zilei îngrijindu-mă de o altă biserică a lui Dumnezeu, la fel de cinstită ca şi aceasta, care se află la o depărtare destul de mare de voi. Dar pentru că Domnul a făcut să slujesc şi acelora liturghia şi să nu fiu lipsit nici de dragostea voastră, daţi, împreună cu mine, mulţumire Binefăcătorului, Care a condus, cu puterea Lui cea nevăzută, această slăbiciune văzută a trupului meu. Şi ca să nu vă ţin prea mult şi să vă obosesc, vă voi vorbi puţin despre psalmul pe care îl cîntaţi cînd am venit; iar după ce vă voi hrăni sufletele voastre cu un cuvînt de mîngîiere pe măsura puterii, voi lăsa liber pe fiecare să se îngrijească de cele ale trupului"53. Boala îi măcina trupul — de aceea s-a şi stins la vîrsta de49 de ani — dar rîvna de a învăţa pe credincioşi îi era atît de mare că, chiar bolnav, era în mijlocul lor şi le predica. Şi în Omilia la Psalmul LIX, printr-o potrivită comparaţie, descrie slăbiciunea trupului său: "Uitîndu-mă pe de o parte la rîvna voastră de a mă asculta, iar pe de altă parte la slăbiciunea puterii mele, mi-a venit în minte chipul unui prunc mai mărişor, dar încă neînţărcat, care chinuie sînul maicii sale secat de boală; mama lui, deşi simte că-i sînt secate izvoarele laptelui, îi dă sînul, fiind trasă şi muncită de copil, nu ca să-şi hrănească pruncul, ci ca să-i ostoaie plînsul. Tot aşa şi eu; chiar dacă puterile mele sînt secătuite de boala aceasta îndelungată şi felurită a trupului meu, totuşi am venit în faţa voastră, nu ca să rostesc o cuvîntare vrednică de a vă desfăta, ci ca să vă dau cîteva lămuriri, pentru că dragostea ce-mi purtaţi se mulţumeşte numai cu vocea mea; am venit ca să vi se potolească şi vouă dorul"54.

în afară de luptele duse cu schismaticii şi cu ereticii, cu duşmanii şi invidioşii, sfîntul Vasile a fost silit să lupte — şi cu ajutorul lui Dumnezeu să biruie — chiar cu împăratul Valens şi cu înalţii lui demnitari.

îl voi lăsa şi aici, aşa cum am făcut-o şi mai înainte, tot pe sfîntul Grigore din Nazianz să ne vorbească despre această confruntare între sfîntul Vasile cel Mare şi împăratul Valens.

"A venit la noi iarăşi împăratul cel care se războia împotriva lui Hristos, siluitorul credinţei, de data asta şi mai pornit spre nelegiuire şi mai înverşunat, ca şi cum ar fi avut de luptat cu un adversar mai

53. MG, 29, 484.

54. MG, 29, 460.

puternic, făcînd tocmai ca duhul cel rău şi necurat, care alungat din corpul omului, după ce rătăceşte cîtva timp, se întoarce înapoi în el, ca să se sălăşluiască întovărăşit de mai multe duhuri rele, cum citim în Sfînta Evanghelie (Luca, 11, 24). Pe acest duh necurat l-a imitat şi Valens, întîi, că doar s-ar răzbuna de biruinţa suferită mai înainte, şi în al doilea rînd, ca să mai adauge ceva vechilor atacuri. I se părea lucru nedemn şi urît ca el, cel ce domnea peste atîtea popoare, după ce dobîndise mare glorie, după ce izbutise a supune cu forţa la erezie pe toţi cei dimprejur şi pusese mîna pe tot ce întîlnea în cale, la urmă să se lase biruit de un singur om şi de o singură cetate, încît să se facă de rîs nu numai în faţa patronilor ereziei, de care se lăsa condus, dar chiar şi în faţa tuturor muritorilor"55. "Cine nu cunoaşte pe guvernatorul de atunci, pe Modest, care se purta cu noi cu cea mai mare asprime? Fusese botezat de arieni sau mai bine zis fusese scufundat în pieire. Acesta împlinea cu vîrf şi îndesat poruncile împăratului, ca să-i facă plăcere şi prin aceasta să-şi consolideze şi să-şi asigure puterea pentru totdeauna. Înaintea acestui guvernator, care tuna împotriva Bisericii, care avea înfăţişarea şi ameninţa cu dinţii ca un leu, de care gloata nici nu se putea apropia, a fost dus şi nobilul Vasile. Dar s-a înfăţişat nu ca şi cum ar fi fost chemat la judecată, ci ca la un ospăţ. Cum voi putea descrie, oare, cum se cuvine atît furia prefectului cît şi purtarea demnă a lui Vasile?

Guvernatorul l-a întrebat:

— Cum se face asta, tu, cutare — chemîndu-l pe nume, că nu voia să-i facă cinstea de a-l numi episcop — că îndrăzneşti să te împotriveşti unei puteri aşa de mari a împăratului şi singur tu, între toţi episcopii, te îndărătniceşti aşa?

— Ce anume şi de care îndărătnicie este vorba, zise Vasile, că eu nu pot să te înţeleg?

— Că nu dai cinstea cuvenită împăratului, în timp ce toţi ceilalţi s-au plecat şi s-au supus.

— Asta nu o îngăduie împăratul meu, Dumnezeu, că fiind şi eu făptură a lui Dumnezeu, nu pot numi pe o făptură dumnezeu şi nu pot admite închinare la o făptură.

— Atunci, dar, ce părere ai tu despre noi, arienii?

— Nici una, cînd ne porunciţi aşa ceva.

— Cum? Pentru tine nu-i o onoare să fii în rînd cu noi şi să ne ai de tovarăşi?

— Voi sînteţi demnitari şi încă iluştri, nu tăgăduiesc, răspunse Va-sile, dar nu sînteţi vrednici de o cinste mai mare decît aceea ce se cu

55. La Pr. Prof. N. Demos, op. cit. 162—163.

vine lui Dumnezeu. A fi tovarăş cu voi, ce-i drept, este mare lucru, cum să nu fie? Dar sînteţi şi voi făpturi ale lui Dumnezeu şi nu vă pot considera altfel decît pe cei ce-mi sînt încredinţaţi mie spre conducere. Pentru că nu persoana, ci credinţa caracterizează pe creştin.

Atunci prefectul, înfierbîntat de cele spuse, fierbînd şi mai tare de mînie, s-a sculat de pe tron şi a început a-i adresa cuvinte şi mai aspre.

— Cum? Nu te temi tu de atîta putere?

— De ce să mă tem? Ce-aş putea să păţesc?

— La ce te expui? La una din multele pedepse ce-mi stau la îndemînă.

— Şi care sînt acestea, zise Vasile, n-ai putea să mi le spui?

— Confiscarea averilor, surghiunul, tortura şi chiar moartea.

— Dacă ai altceva, atunci ameninţă-mă, zise Vasile, cît despre cele ce mi-ai pomenit, ele nu mă pot atinge deloc.

— Cum se poate asta? l-a întrebat prefectul.

— Apoi de confiscarea averilor n-are a se teme cel ce nu posedă nimic, afară de cazul când ai în vedere aceste cîrpe de lînă şi cîteva cărţi, singura mea avere. De exil nu-mi pasă, întrucît nu sînt legat de o anumită localitate; nu-i al meu pămîntul pe care-l locuiesc acum, ci al meu este tot pămîntul unde aş fi aruncat; sau, mai bine zis, al lui Dumnezeu este tot pămîntul, pe care eu nu sînt decît un călător în trecere. Apoi la ce chinuri pot fi supus eu, care aproape că nu am trup, afară de cazul cînd te gîndeşti să mă dobori dintr-o singură lovitură. Atîta îţi stă în putere. Cît despre moarte, ea este pentru mine o binefacere, că m-ar duce mai curînd la Dumnezeu, prin Care trăiesc şi Căruia îi slujesc, pentru că sînt aproape mort, şi de Care doresc mult să mă apropii.

Prefectul, încremenit de mirare, a zis:

— Pînă acum mie încă nu mi-a vorbit nimeni aşa şi cu atîta îndrăzneală.

Vasile i-a răspuns:

— Poate, pentru că n-ai dat peste un episcop. Acela, desigur, ţi-ar fi vorbit tot aşa în împrejurări asemănătoare. De altfel, prefecte, noi sîntem blînzi şi mult mai smeriţi decît alţi oameni, după cum ne şi porunceşte legea noastră, încît nu ne încreţim nici măcar sprîncenele, nici chiar în faţa unui om de rînd, necum în faţa unui mare demnitar, ca tine. Dar atunci cînd este atacat sau defăimat Dumnezeu, atunci dispreţuim totul, nu ne gîndim decît la jignirea adusă Lui şi chiar focul, chiar sabia, chiar fiarele sălbatice şi chiar unghiile de fier, cu care ni se sfîşie trupul, mai degrabă ne fac plăcere decît să ne îngrozească. Încît, ocărăşte-ne, ameninţă-ne, fă, în sfîrşit, tot ce-ţi place, folosindu-te

de puterea cu care eşti înzestrat — poate să ajungă aceasta chiar pînă la urechile împăratului — fii sigur, însă, că nu ne vei putea birui şi nici n-ai să ne poţi convinge să adoptăm rătăcirea, chiar dacă ne-ai ameninţa şi cu alte pedepse mai grele.

După ce a grăit aşa şi a primit acest răspuns, prefectul, văzînd firea atît de neînfricoşată şi nebiruită a acestui bărbat, i-a dat drumul concediindu-l nu cu ameninţări, ci cu oarecare respect şi sfială. Apoi s-a dus repede la împărat şi i-a spus: "împărate, sîntem biruiţi de acest conducător al Bisericii. Este mai presus de ameninţări, nu poate fi înduplecat prin vorbe şi este prea statornic pentru a fi sedus cu momeli. Putem încerca cu altcineva dintre oamenii de rînd; cît despre acesta, ori trebuie să întrebuinţăm făţiş forţa, ori să renunţăm de a-l cîştiga prin ameninţări". De aceea împăratul a cedat şi fiind biruit de laudele aduse lui Vasile, a poruncit să nu mai fie întrebuinţată faţă de el violenţa, ci a schimbat ameninţarea în admiraţie; şi cu toate că n-a mers pînă acolo încît să primească şi credinţa ortodoxă a lui Vasile, fiindu-i ruşine de această convertire, căuta totuşi motive de scuză, ceea ce îi face mare cinste"56.

Uimit împăratul de tăria şi credinţa sfîntului Vasile, a dorit să-l vadă. Sfîntul Grigore din Nazianz ne relatează două întîlniri ale împăratului cu sfîntul Vasile: "Mergînd cîndva împăratul la biserică împreună cu suita sa — era de sărbătoarea Bobotezei, cînd în biserică era mare aglomeraţie — s-a aşezat în rîndul mirenilor. Nici acest lucru nu trebuie trecut cu vederea! După ce împăratul a intrat înăuntru şi cîntările psalmilor i-au lovit auzul întocmai ca un glas de tunet, după ce a văzut acea mare de capete şi ordinea desăvîrşită din biserică şi din altar, încît se părea mai degrabă ceva îngeresc decît omenesc; după ce a văzut şi pe sfîntul Vasile, cu trupul nemişcat, cu privirea şi cu sufletul liniştit, ca şi cum prin venirea împăratului nu s-a întîmplat nimic neobişnuit, ci stînd drept, cum spune Sfînta Scriptură despre Samuel, ca o columnă, înaintea lui Dumnezeu şi a altarului, pe cînd toţi ceilalţi stăteau cu frică şi cu sfială, după ce a văzut acestea — ceea ce nu mai văzuse niciodată — împăratul s-a simţit cuprins de un fel de sfială sau frică; mintea a început a-i fi învăluită ca de un fel de ceaţă şi a i se învîrti pămîntul înaintea ochilor. Dar mulţimea n-a băgat de seamă. Iar cînd a trebuit să aducă la sfînta masă darurile, pe care anume le pregătise şi nu putea, după obicei, să le trimită prin altcineva, întrucît nu era sigur dacă vor fi primite, atunci deodată i s-a trădat suferinţa,

56. Ibidem, 165--169.

pentru că şovăia; şi dacă unul din slujitorii altarului n-ar fi întins mâna să-l sprijine, s-ar fi putut întîmpla să cadă"57.

Mai mult, sfîntul Grigore din Nazianz istoriseşte că împăratul Valens a venit şi a doua oară să-l vadă pe sfîntul Vasile: "Şi ce frumos a vorbit Vasile împăratului şi cu cîtă înţelepciune, cînd acesta a venit iar la biserica noastră şi a păşit dincolo de catapeteasmă, pentru o întrevedere şi o convorbire, pe care de multă vreme o dorea! Nu putem spune altceva decît că glasul lui era întocmai ca glasul lui Dumnezeu, pe care şi cei din jurul împăratului şi noi, care intrasem odată cu el, l-am auzit. De altfel, aceasta este originea bunăvoinţei de mai tîrziu a împăratului faţă de noi şi cauza potolirii prigoanei. Această întrevedere, întocmai ca un torent, a spălat cea mai mare parte a defăimărilor ce ni se aduceau"58.

Cu toate acestea ereticii arieni nu s-au lăsat şi au reuşit ca sfîntul Vasile să fie exilat. "Se făcuseră, spune sfîntul Grigore, toate pregătirile necesare. Sosise noaptea, căruţa era gata; vrăjmaşii lui Vasile aplaudau, pe cînd credincioşii boceau; noi eram în jurul celui gata de plecare; toate formalităţile pentru această ticăloşie erau împlinite. Şi atunci? Atunci Dumnezeu a zădărnicit planurile ereticilor. El, Care altădată a lovit pe întîiinăscuţi ai egiptenilor, care apăsau pe Israil, a lovit şi acum cu boală pe fiul împăratului, şi încă pe neaşteptate. Odată cu decretul de exil i s-a adus împăratului şi vestea acestei boli şi atunci mîna lui a fost împiedicată să semneze decretul şi sfîntul a scăpat de primejdie, bărbatul pios a fost graţiat datorită frigurilor fiului, care a muiat asprimea tiranului. Poate fi ceva mai drept şi mai minunat? În vremea aceasta fiul împăratului suferea cu trupul chinuit de boală, iar împreună cu el suferea şi tatăl său. Ce să facă tatăl? Căuta pretutindeni leacul bolii şi pe cei mai buni medici; făcea nenumărate rugăciuni şi se prosterna cu faţa la pămînt. Negăsind nici un leac pentru boală, împăratul a făcut apel la credinţa lui Vasile; dar deoarece se ruşina din cauza nedreptăţii ce-i făcuse de curînd şi nu îndrăznea să-l cheme chiar el, a însărcinat cu acest lucru pe alţii dintre prietenii cei mai iubiţi ai lui. Atunci Vasile s-a înfăţişat fără întîrziere şi fără nici o obiecţiune; şi îndată, după venirea lui, boala s-a mai uşurat, iar tatăl a început să aibă nădejdi mai bune. Şi, desigur, dacă nu s-ar fi adăugat sare în apă, chemînd odată cu Vasile şi pe eretici, în care credea mai mult, copilul s-ar fi vindecat imediat şi ar fi fost dat sănătos în braţele tatălui său. Aşa credeau cei ce au fost de faţă"59.

57. Ibidem, 169.

58. Ibidem, 169—170.

59. Ibidem, 170—171.

Şi la o minune a sfîntului Vasile, sfîntul Grigore din Nazianz adaugă altă minune:

"Se spune că nu mult timp după aceasta, acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu însuşi prefectul Modest. Fiind lovit şi el de o boală s-a plecat sub mîinile acestui bărbat sfînt. Prefectul suferea, plîngea, se zbătea; de aceea a trimis după Vasile şi-l conjura, strigînd: "Iată, acum ai căpătat satisfacţie! Izbăveşte-mă de această boală!" Lucru care s-a şi întîmplat, după cum a recunoscut-o chiar prefectul şi a spus-o la mulţi care nu ştiau; că după această întîmplare nu mai înceta a lăuda pe Vasile şi a-i admira virtuţile))60.

Sfîntul Grigore din Nazianz vorbeşte numai de aceste două minuni ale sfîntului Vasile cel Mare; a trecut sub tăcere celelalte minuni ale lui şi a trecut sub tăcere şi întîlnirea sfîntului Vasile cu sfîntul Efrem Sirul care, auzind de faima învăţăturilor şi faptelor lui, a venit la Cezareea pentru a-l vedea şi a i se închina, dar n-a lăsat neconsemnată apărarea pe care a luat-o sfîntul Vasile unei femei văduve, pe care asesorul judecătorului din Cezareea voia să o ia cu sila de soţie. Femeia, ca să scape de urmărirea lui, s-a refugiat în biserica sfîntului Vasile. Judecătorul înfuriat a cerut sfîntului Vasile să-i predea femeia. Sfîntul a refuzat. Atunci judecătorul "a poruncit, scrie sfîntul Grigore din Nazianz, ca Vasile să se înfăţişeze înaintea lui şi să dea socoteală. Cînd Vasile s-a înfăţişat, judecătorul şedea în fotoliul său, arogant şi plin de mînie; nu l-a tratat cu blîndeţe, ci i-a vorbit cum ar fi vorbit unui condamnat la moarte. Vasile stătea înaintea lui ca şi Iisus înaintea lui Pilat. Judecătorul porunci să-i smulgă lui Vasile haina de pe umeri. Acesta, însă, a zis: "Dacă vrei, n-am decît să scot şi cămaşa". Judecătorul îl ameninţă cu bătaia pe cel ce parcă nici nu avea trup. Judecătorul îl ameninţă pe Vasile că va fi supus torturii cu unghii de fier. Vasile i-a răspuns: "Prin această sfîşiere îmi vei aduce mîngîiere inimii, care, după cum vezi, mă apasă destul de tare". Cînd oraşul a aflat de năpasta căzută pe Vasile s-a umplut de furie, s-a aprins; şi întocmai cum se agită albinele unui roi cînd i se dă fum, aşa şi cetăţenii, indiferent de neam sau de vîrstă, se îndemnau şi se aţîţau unii pe alţii. Toate obiectele se transformau în arme; toţi se înarmau fie cu instrumentele meseriei lor, fie cu ce apuca fiecare, la întîmplare. Cu torţe în mîini, cu pietre gata de aruncat, cu ciomegele ridicate, toată lumea părea un singur om; nu se auzea decît un singur strigăt? toţi aveau unul şi acelaşi gînd. Pînă şi femeile nu rămăseseră neînarmate, transformaseră furcile în lănci, încît nu mai semănau a femei erau atît de aprinse de mînie, încît dădeau dovadă de curaj bărbătesc. Ce a făcut atunci judecătorul

60. Ibidem, 171.

cel îndrăzneţ şi obraznic? A început a se ruga de Vasile şi a se milogi. Vasile a îndepărtat cu forţa poporul, care s-a dat la o parte cu respect, scăpînd astfel pe cel care-l batjocorise, iar acum îl implora" RI.

Sfîntul Vasile a avut de dus luptă chiar cu unii dintre episcopii săi, care nu i se arătau binevoitori pentru trei pricini: întîi, pentru că nu erau de acord cu dogmele de credinţă propovăduite de sfîntul Vasile, pe care le acceptau numai fiind constrînşi de popor; al doilea, nu le trecuse supărarea că fusese ales el episcop al Cezareii şi nu unul dintre ei; şi al treilea, nu puteau suporta prestigiul de care se bucura sfîntul Vasile62.

împărţirea politică a Capadociei, apoi, în două provincii, cu capi-tale deosebite, a dus iarăşi la conflict între sfîntul Vasile şi episcopii celei de a doua provincii, care cereau să aparţină mai departe nu de mitropolitul din Cezareea, de sfîntul Vasile, ci de mitropolitul celei de a doua capitale. Sfîntul Vasile, în faţa acestei noi situaţii, a întors lucrurile în favoarea lui, mai bine spus în folosul Bisericii, că şi-a întărit eparhia prin sporirea numărului episcopilor, în rîndul cărora a ridicat la treapta de episcop şi pe prietenul său, pe sfîntul Grigore din Nazianz63, şi pe fratele său, pe sfîntul Grigore al Nisei. "Au rezultat de aici, spune sfîntul Grigore din Nazianz, trei mari foloase: o mai bună îngrijire a sufletelor, autonomia bisericească a fiecărui oraş, iar în plus şi curmarea războiului"61.

Grija de cei săraci, ajutorarea celor din nevoi, uşurarea suferinţelor celor bolnavi şi îmbunătăţirea vieţii celor mutilaţi din naştere şi din împrejurări nenorocite, a fost grija permanentă a întregii vieţi a sfîntului Vasile; ca tînăr, a împărţit întreaga sa avere oropsiţilor soartei; ca preot, a dat hrană celor flămînzi în timpul secetei şi foametei cumplite a anului368; iar ca episcop, şi-a lărgit acţiunile sale filantropice, pe de o parte dînd dispoziţie horepiscopilor săi să înfiinţeze în eparhiile lor aşezăminte filantropice permanente, "impunîndu-le conducătorilor poporulu165 să aibă una şi aceeaşi purtare, anume dragostea

61. Ibidem, 173—175.

62. Ibidem, 175.

63. Numirea sfîntului Grigore din Nazianz ca episcop al Sasimelor l-a nemulţumit mult şi-şi dezvăluie nemulţumirea chiar în cuvîntul funebru, rostit spre lauda sfîntului Vasile cel Mare: "Deşi admir toate actele acestui bărbat, mai mult chiar decît se pot exprima prin cuvinte, în împrejurarea aceasta n-am de ce-l lăuda — şi voi povesti aici supărarea mea, cu toate că multora le este cunoscută — pentru că a întrebuinţat faţă de mine un procedeu nou şi urît, a cărui neplăcere timpul n-a izbutit s-o şteargă de tot. De aici se trage nestatornicia şi turburarea vieţii mele şi imposibilitatea de a mă dedica vieţii contemplative sau a fi socotit ascet" (Ibidem, 177).

64. Ibidem, 177.

65. Horepiscopilor şi preoţilor.

şi mărinimia faţă de cei nenorociţi"66, iar pe de altă parte a creat în apropierea Cezareii un mare complex filantropic, care cuprindea: biserică, spitale, leprozerii, azile pentru bătrîni, case pentru străini; la acestea se adaugă clădirile cele de trebuinţă pentru satisfacerea nevoilor tuturor acestor aşezăminte: bucătării, ateliere de tot felul şi alte dependinţe necesare; nu lipseau nici şcolile în care copiii învăţau carte şi nici şcolile pentru învăţarea meseriilor. Astfel, sfîntul Vasile cel. Mare a creat lîngă oraşul Cezareea un alt oraş, pe care poporul l-a numit cu numele întemeietorului lui: Vasiliada. "Ieşi puţin afară din oraş, spune sfîntul Grigore din Nazianz, şi priveşte acel nou oraş, monumentul evlaviei, tezaurul comun al tuturor, în care se adună nu numai prisosurile bogaţilor, dar din îndemnul lui Vasile se depun în el chiar unele din cele de neapărată trebuinţă, pentru că acolo sînt ferite de molii şi apărate de hoţi, neatinse de pizmă şi scutite de stricare prin învechire. Priveşte locaşul în care boala se suferă cu răbdare, nenorocirile sînt adesea binecuvîntate, iar milostivirea se găseşte din belşug. În comparaţie cu acest oraş, ce însemnătate mai poate avea Teba cu cele şapte porţi ale sale sau Teba cea din Egipt, zidurile Babilonului cele mari şi frumoase, care acum nu mai există, cavoul lui Mausol din Caria, piramidele, colosul de aramă din Rodos sau templele cele mari şi frumoase, care acum nu mai există, şi multe altele pe care lumea le admiră şi despre care ne vorbeşte istoria, dar care n-au adus alt folos celor ce le-au zidit decît, doar, puţină glorie? Ochii noştri sînt acum scutiţi de priveliştea tristă şi plină de înduioşare a oamenilor morţi înainte de moarte, adică avînd multe din membrele corpului lor moarte, din care cauză erau alungaţi din oraşe, din case, din piaţă, de la băi, din mijlocul celor mai iubiţi ai lor, bieţi oameni cunoscuţi mai degrabă după nume decît după figură67 nu-i mai vedem în cete sau grupaţi în tabere, nu atît compătimiţi pentru boală, cît mai degrabă urîţi, nişte bieţi artişti, care cîntă melodii ce-ţi sfîşie inima, dacă le-a mai rămas măcar vocea! Dar ce să mai continui a vorbi despre aceste lucruri tragice, cînd nu există cuvinte prin care să se poată exprima o aşa suferinţă? Şi Vasile este acela care ne-a convins pe toţi ca, fiind oameni, să nu dispreţuim pe oamenii aceştia şi să nu necinstim pe Hristos, singurul cap al nostru, al tuturor, prin neomenia ce-am arătat-o faţă de dînşii; ci, cînd vedem nenorociri străine, să ne silim a plasa bine avuţiile noastre, să împrumutăm lui Dumnezeu mila, de care şi noi vom avea nevoie cîndva. Apoi acest bărbat nobil şi de bună familie, cu un nume aşa de strălucit, nu se sfia de a cinsti chiar cu buzele

66. La Pr. Prof. N. Donos, op. cit. 183.

67. Cei bolnavi de lepră.

sale această boală68, ci săruta pe bolnavi ca pe nişte fraţi şi nu — cum ar crede poate unii — în dorinţa de slavă deşartă. Că cine mai mult ca dînsul era scutit de această patimă? Ci pentru ca prin purtarea sa să înlăture şi altora teama de a se apropia de corpurile acestor bolnavi, în interesul vindecării lor; cu alte cuvinte îi încuraja nu numai cu vorba, ci şi cu fapta"69.

Nişte realizări ca acestea au generat în sufletele multora invidia şi răutatea; au început să bîrfească, spunînd că arhiepiscopul Cezareii, prin acţiunile sale, uzurpă autoritatea politică a provinciei. Astfel de vorbe au ajuns şi la urechile lui Ilie, guvernatorul Capadociei. Pentru a pune capăt acestor calomnii, sfîntul Vasile îi adresează guvernatorului o scrisoare în care, printre altele, îi scrie: "Poate spune, oare, cineva că aducem vreo vătămare ordinei de stat, cînd înălţăm Dumnezeului nostru o biserică, zidită măreţ, iar împrejurul ei locuinţe, dintre care una din ele pusă la dispoziţia căpeteniei provinciei, iar altele mai mici, împărţite după rang slujitorilor bisericeşti, care pot fi folosite şi de demnitarii şi de însoţitorii voştri? Pe cine nedreptăţim dacă zidim case pentru străini, case pentru cei care sînt în trecere pe aici, case pentru cei care din pricina bolilor au nevoie de îngrijiri, dîndu-le acestora ajutorul necesar: îngrijitori de bolnavi, doctori, animale de jug şi căruţaşi? Aceste construcţii au nevoie de meşteri şi de lucrători care să procure celor ce locuiesc în ele cele de trebuinţă vieţii şi tot ce le poate uşura vieţuirea, au nevoie apoi şi de alte clădiri proprii pentru ateliere. Toate aceste construcţii sînt o podoabă pentru locul în care se găsesc, iar pentru tine, guvernatorul nostru, un semn de laudă, aducător de slavă"70. Epistola aceasta, scrisă în372, l-a liniştit pe guvernator, aşa că sfîntul Vasile şi-a putut continua fără stingherire măreaţa sa operă, care a dat naştere unui oraş unic în istoria lumii, Vasiliada.

Acum, folosindu-mă iar de Cuvîntul funebru al sfîntului Grigore din Nazianz, voi încerca să schiţez profilul sufletesc şi intelectual al Marelui Vasile.

Sfîntul Vasile a fost pentru toţi un fel de lege a virtuţii71 şi a fost mai presus de trup, chiar înainte de a se muta din această viaţă72; a preamărit virtutea şi a urgisit viciul; avea farmec la povestit şi ştia să educe pe alţii chiar cînd glumea73; mustra cu blîndeţe, dar nu ducea

68. Unii îl învinuiau pe sfîntul Vasile că e mîndru şi că umblă după slavă de-şartă. Acestora sfîntul Grigore din Nazianz se adresează întrebîndu-i: "Este cu putinţă oare ca cel ce sărută pe leproşi şi se umileşte atît de mult să dispreţuiască pe cei sănătoşi?" (Ibidem, 183).

69. Ibidem, 181—187.

70. Epistola94, MG, 32, 488.

71. La Prof. N. Donos, op. cit. 119.

72. Ibidem, 120.

73. Ibidem, 184.

blîndeţea pînă la sălbăticie şi nici indulgenţa pînă la slăbiciune74,inteligenţa şi elocinţa lui lăsau în urmă pe toţi oamenii; s-a curăţit pe sine pentru a primi pe Duhul Sfînt spre a tîlcui Scripturile, spre a cerceta lucrurile dumnezeieşti şi spre a găsi cuvintele care să corespundă exact ideilor75. într-un cuvînt, frumuseţea lui Vasile a fost virtutea, măreţia lui a fost vorbirea lui despre Dumnezeu, mersul lui în continuă înaintare, care, prin urcări treptate, l-a înălţat pînă la Dumnezeu76; întreaga viaţă a lui Vasile n-a fost decît o înălţare spre cer, dovedindu-se a fi om desăvîrşit într-o viaţă desăvîrşită77.

Atît de mult strălucea virtutea lui Vasile, atît de mult îi copleşeau pe contemporani purtarea şi felul lui de vieţuire, încît unii, ca să dobîndească şi ei aceeaşi faimă, îi imitau înfăţişările sale exterioare; căutau să aibă o faţă palidă ca a lui, să aibă barba la fel cu barba lui, să vorbească fără grabă şi rar şi să-şi dea un aer gînditor şi meditativ. "Dar întrucît mulţi nu-l puteau imita bine, spune sfîntul Grigore, de-veneau caraghioşi. Căutau să-i imite pînă şi tăietura îmbrăcămintei, forma patului, felul lui de a mînca, toate lucruri cărora Vasfâe nu le dădea nici o importanţă. De aceea se puteau vedea mulţi Vasile, după înfăţişarea exterioară, dar aceştia erau ca nişte statui în umbră, sau, mai bine zis, ca nişte ecouri care repetă vorbele"78.

Şi iată cît de frumos şi cît de adevărat vorbeşte sfîntul Grigore de lucrările sfîntului Vasile! "Cînd pun mîna pe Hexaemeronul lui şi citesc cu glas tare, mă simt aproape de Creatorul, încep a pricepe temeiurile creaţiei, admir pe Creator cu mult mai mult decît mai înainte. Cînd citesc scrierile sale polemice, parcă văd cu ochii focul de la Sodoma, care preface în cenuşă limbile rele şi nelegiuite ale ereticilor, sau parcă văd turnul Babei, pe cît de rău construit pe atît de bine dărîmat de Vasile. Cînd citesc lucrările sale cu privire la Duhul Sfînt, aflu în ele pe Dumnezeul pe care-l am şi eu şi prind curaj să grăiesc adevărul, sprijinindu-mă pe învăţătura lui despre Dumnezeu şi pe interpretarea lui. Cînd citesc celelalte interpretări pe care le scrie în trei sensuri, mă conving că nu trebuie să mă opresc la literă, nici să privesc lucrurile numai superficial, ci să pătrund mai departe, să cobor din adînc în adînc — că adîncul, spune Scriptura, adînc cheamă — să trec din lumină în lumină, pînă ce voi ajunge la punctul culminant. Cînd citesc laudele în cinstea mucenicilor, îmi dispreţuiesc trupul, mă simt solidar cu cei lăudaţi şi mi se trezeşte şi mie dorul de luptă. în sfîrşit, cînd citesc lucrările

74. Ibidem, 184—185.

75. Ibidem, 185.

76. Ibidem, 186.

77. Ibidem, 192.

78. Ibidem, 198—199.

lui cu cuprins moral şi practic, îmi curăţ cu ele sufletul şi trupul, ajung un templu gata să primească pe Dumnezeu, ajung un instrument muzical pus în mişcare de Duhul Sfînt, care cîntă slava şi puterea lui Dumnezeu"79.

Slăbit şi istovit de boala de care suferea de pe cînd era tînăr, că de asta urmase la Atena şi cursurile de medicină, slăbit şi istovit de asceza ce o impunea trupului său, sfîntul Vasile s-a stins la o vîrstă încă tînără, cînd avea50 sau51 de ani, la întîi ianuarie379. înainte de a-şi isprăvi alergarea în această viaţă, "a făcut şi cu acest prilej o minune, nu mai mică decît cele amintite, spune sfîntul Grigore. Era aproape mort, lipsit de suflare şi părăsit de cele mai multe semne ale vieţii, cînd deodată, la cele mai din urmă cuvinte, a căpătat deodată vigoarea ca să poată rosti cuvintele pline de evlavie şi să hirotonească pe cei mai credincioşi slujitori ai săi, cărora odată cu punerea mâinilor le-a dat şi Duhul Sfînt, pentru ca altarul să nu rămînă lipsit de ucenicii şi colaboratorii din vremea sacerdoţiului său"80.

Istoria Bisericii trebuie să-i fie recunoscătoare sfîntului Grigore din Nazianz că în cuvîntarea sa funebră ne-a lăsat zugrăvite şi cele petrecute la înmormîntarea Marelui Vasile:

"Zăcea Vasile, aproape să-şi dea cea din urmă suflare; era aşteptat să fie luat în primire de corul ceresc, către care de multă vreme îşi aţintise privirea. împrejurul lui era adunat tot oraşul, care nu se putea deprinde cu ideea acestei pierderi. blestema moartea ca pe un tiran, voind parcă să-i apere sufletul, ca şi cum, fie cu mîinile, fie cu puterea rugăciunilor, ar fi putut să-i constrîngă sufletul să rămînă în trup. Erau, de altfel, nebuni de durere şi fiecare ar fi fost bucuros să-şi dea viaţa în locul lui, dacă aceasta ar fi fost cu putinţă. La urmă s-au văzut biruiţi — că trebuia să se arate că şi el nu-i decît un om —; şi Vasile, rostind cuvintele: "în mîinile Tale depun sufletul meu", şi-a dat sufletul în mîinile îngerilor, care aveau să-l ducă la cer; dar aceasta după ce mai întîi a dat celor prezenţi învăţături asupra credinţei şi prin sfaturile lui i-a făcut să ajungă mai buni. Apoi s-a văzut un lucru mai mare decît toate ce s-au văzut vreodată. Acest bărbat sfînt a fost purtat pe braţele sfinţilor; care mai de care se silea să pună sau să atingă, unul poala veşmîntului, altul umbra, altul năsăliile pe care era purtat sfîntul căci ce putea fi mai sfînt şi mai curat decît trupul lui? Alţii se îmbulzeau ca să se apropie măcar de cei ce îl purtau, alţii ca măcar să-l privească, în credinţa că şi aceasta le poate fi de folos. Se umplură pieţele, porticele, etajul al doilea şi al treilea de cei ce-l pe-

79. Ibidem, 187—188.

80. Ibidem, 199—200.

treceau; unii mergeau înainte, alţii în urmă sau alături de el, înghesuiţi unii în alţii; erau multe zeci de mii, de toate neamurile, de toată vîrsta, unii chiar necunoscuţi. Cmtările de psalmi erau înăbuşite de plînsete, iar tăria de suflet a tuturor era biruită de durere. Era o adevărată întrecere chiar între necreştini, păgîni, evrei sau străini. Că şi ei se întreceau cu noi în plîns, ca şi cum cel care ar fi plîns mai tare ar fi dobîndit un folos şi mai mare. Contrar aşteptărilor, durerea s-a încheiat ia urmă cu nenorociri, întrucît cu prilejul acestei înmormîntări, din cauza grozavei îngrămădiri şi îmbulzeli, şi-au dat obştescul sfîrşit multe persoane; şi totuşi erau socotite fericite că şi-au găsit sfîrşitul aşa, întrucît îl întovărăşeau astfel pe Vasile la plecarea din viaţă, sau, cum ar putea spune un îndrăzneţ, erau un fel de jertfă pe mormîntul lui. Cu greu trupul a fost smuls din îmbulzeala care aproape strivise pe cei care-l duceau; şi astfel a fost redat mormîntului părinţilor săi, adăugîndu-se preoţilor arhiereul, predicatorilor glasul cel puternic, care răsună încă în urechile mele, în fine adăugîndu-se martirilor un nou martir. Acum el este în cer, unde aduce jertfe pentru noi şi se roagă pentru popor, căci deşi ne-a părăsit, nu ne-a părăsit de tot"81.

Iar acum sfîrşitul cuvîntării sfîntului Grigore din Nazianz şi cu acesta şi sfîrşitul spuselor mele despre viaţa sfîntului Vasile cel Mare:

"Aşadar voi toţi cei din jurul meu, toţi cei ce alcătuiţi corul lui, fie că sînteţi de-ai noştri, fie că sînteţi străini, atît cei din preajma altarului cît şi cei de pe treptele cele mai de jos, asociaţi-vă cu mine să-l lăudăm pe Vasile, fiecare povestind şi imitînd vreuna din virtuţile lui; cei de pe tronuri, lăudaţi-l şi imitaţi-l pe legiuitor; cei ce guvernaţi oraşul, ca pe un stîlp al acestui oraş; cetăţenii de rînd, ca pe un om de ordine; oratorii, ca pe un profesor; fecioarele, ca pe un conducător de mireasă; cele căsătorite, ca pe un profesor al înfrînării; monahii, ca pe cel ce vă întraripează; cei ce trăiţi în lume, ca pe un judecător; cei simpli, ca pe cel ce vă arată calea; cei iubitori de ştiinţă, ca pe un teolog; cei fericiţi, ca pe un frîu; cei nenorociţi, ca pe un mîngîietor; bătrînii, ca pe un toiag; tinerii, ca pe o şcoală; săracii, ca pe un miluitor; bogaţii, ca pe un bun administrator. Mi se pare că chiar şi văduvele ar trebui să laude pe patronul lor, orfanii pe părintele lor, săracii pe amicul sărăciei, bolnavii pe doctorul tuturor bolilor şi cunoscătorul tuturor leacurilor; în sfîrşit, cei sănătoşi, pe păzitorul sănătăţii lor. Cu alte cuvinte toţi să lăudăm pe cel ce s-a făcut toate tuturor ca să dobîndească pe toţi sau măcar pe cît mai mulţi. Iar tu, Vasile, primeşte de la noi această cuvîntare de laudă, primeşte-o de la glasul care altădată îţi era foarte plăcut, de la cel de aceeaşi vîrstă şi de

81. Ibidem, 200—201.

aceeaşi treaptă cu tine. Dacă aceste laude sînt la înălţimea meritelor tale, aceasta se datoreşte ţie, întrucît cu sprijinul tău am alcătuit cuvîntarea; iar dimpotrivă, dacă sînt departe de a corespunde meritelor tale şi mult mai prejos de aşteptare, gîndeşte-te că nu puteam face ceva mai bun, că sînt apăsat la bătrîneţe de boală şi de dorul de tine! Doar şi lui Dumnezeu îi place ceea ce este făcut după puterea omului. Tu, însă, fiinţă sfîntă şi dumnezeiască, priveşte de sus spre noi! Potoleşte, prin rugăciunile tale, ghimpele trupului, care ne este dat de Dumnezeu pentru înţelepţirea noastră, sau dă-ne curaj ca să-l suportăm; şi îndreaptă viaţa noastră spre ceea ce ne este mai folositor; iar după ce ne vom muta din viaţa aceasta, primeşte-ne şi pe noi acolo, în corturile tale"82.

Pentru alcătuirea vieţii sfîntului Vasile cel Mare intenţionat am folosit cuvîntarea funebră a sfîntului Grigore din Nazianz, care a fost alături de Marele Vaâile şi la studiile din Atena şi la sihăstria din Pont şi la strădaniile sale pastorale ca preot şi episcop. Sînt prea frumoase şi prea adevărate cuvintele sfîntului Grigore, ca să nu le pun la îndemîna celor care vor avea ocazia să citească această carte, în care sînt date, în româneşte, gîndurile unuia din cei mai mari gînditori creştini.

B. OPERA SFÎNTULUI VASILE CEL MARE

Opera sfîntului Vasile cel Mare se tipăreşte pentru prima dată, necompletă însă, la Basel în1532, cu o prefaţă de Erasm. Ediţia aceasta a fost retipărită la Veneţia în1535, apoi iarăşi la Basel în1551. O ediţie mai completă a dat Fronton du Duc şi F. Morellus la Paris în1618, în trei volume, şi retipărită la Paris în1638. La această ediţie Fr. Combefis a făcut note critice în două volume, tipărite la Paris în1679, cu titlul: Basilius Magnus ex integro recensitus. în sfîrşit apare la Paris, în trei volume, între1721 şi1730, cea mai completă ediţie a operelor sfîntului Vasile cel Mare; ediţia aceasta a fost începută de J. Garnier, care a tipărit volumul întîi, Paris1721 şi volumu12, Paris1722 şi terminată, după moartea lui Combefis, de P. Maran, care tipăreşte volumul al treilea la Paris în1730. L. de Sinner a retipărit la Paris, în1839, ediţia lui Garniermaran, corijată şi completată. Aceeaşi ediţie a fost încorporată cu cîteva texte noi de Abatele Migne în Patrologia greacă, volumele29—32, Paris, 1857, reimprimată în1886—1888. Traducerea latină numai, fără textul grec, a fost tipărită la Veneţia în1750—1751, la Bergam în1793, la Paris în1835—1840.

în colecţia ""EXXrjve? itateps? -ctjs Exy-Xaia?" tipărită la Tesalonic, s-a publicat opera integrală a sfîntului Vasile cel Mare, textul original şi

82. Ibidem, 202—203. 3 — Sfîntul vasile cel Mare

traducerea în limba greacă modernă, în10 volume; vol. 1—3, Epistolele, introducere, text grec, traducere şi comentar de Prof. Pan. C. Hristu, Tesalonic, 1972—1973; voi. 4, Hexaemeronul, introducere, text grec, traducere şi comentar de Prof. St. N. Saccu, Tesalonic, 1973; voi. 5, Omiliile la Psalmi, introducere, text grec, traducere şi comentar de Sofia Caracasidu, Tesalonic, 1974; voi. 6—7, Omiliile şi Cuvîntările, introducere, text grec, traducere şi comentar de Vasile Psevtonca, Tesalonic, 1973; voi. 8—9, Scrierile Ascetice, introducere, text grec, traducere şi comentar de C. Caracoli, Tesalonic, 1973 , voi. 10, Scrierile Dogmatice, introducere, text grec, traducere şi comentar de Prof. T. Zisi, Tesalonic, 1974.

în limba engleză Bl. Jackson a tradus scrierea Despre Slîntul Duh, Omiliile la Hexaemeron şi Scrisorile, în voi. 8 al seriei a II-a a colecţiei: "A select Library of Nicene and Postnicene Fathers of the Christian Church", New York, 1895.

în limba germană operele complete ale sfîntului Vasile cel Mare s-au publicat în colecţia: "Semtliche Werke der Kirchenveter", aus dem Urtexte În das Deutsche ubersetzt, vol. 19—26, Kempten, 1838—1842; V. Grone a tradus în BKV în trei volume: Omiliile la Hexaemeron, 211 de Omilii şi Cuvîntări, selecţiuni din Scrierile Ascetice şi din Scrisori, Kempten, 1875—1881; Dr. Anton Stegmann, a tradus în BKV2 în două volume:111 Epistole, Omiliile la Hexaemeron şi21 Omilii şi Cuvîntări, Munchen, 1925.

în limba franceză Marienicolas—Silvestre Guillon au tradus în colecţia: "Bibliothèque choisie des Pères de l'Eglise grecque et latine", vol. 7: Omilii la Sfînta Scriptură, Omilii dogmatice şi morale, Panegirice, din scrierile Despre Sfîntul Duh, şi împotriva lui Eunomiu, din lugrărilş ascetice şi o selecţie din Epistole; Yves Courtonne a publicat o nouă ediţie a Epistolelor împreună cu o traducere a lor în limba franceză, în trei volume, Paris, vol. I, 1957, vol. II1961 şi vol. III1968; în colecţia SCH, B. Pruche a tradus scrierea Despre Sfîntul Duh, Paris, 1947; Stanislas Giet a tradus Omiliile la Hexaemeron, Paris, 1968, Alexis Smets şi Michel van Esbroeck au tradus cele două Omilii despre facerea omului, pe care le consideră autentice, iar B. Sesboue, G. M. De Durand şi Leon Doutreleau au tradus scrierea Contra lui Eunomiu, vol. I, Paris, 1982; J. Rivière a tradus texte alese din scrierile sfîntului Vasile în colecţia "Les Moralistes Chrétiens", Paris, 1926.

SCRIEM AUTENTICEL. Omilii la Hexaemeron83

Sfîntul Vasile cel Mare a rostit Omiliile la Hexaemeron, nouă de toate, cînd era preot, înainte de anul370M, într-o săptămână din postul mare, predicînd în unele zile de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, iln aceste omilii comentează versetele1—26 din capitolul întîi al Cărţii Facerii, cele şase zile ale creaţiei. În Omilia a noua făgăduieşte credincioşilor că le va vorbi şi despre facerea omului, dar n-a mai rostit o astfel de cuvîntare, deoarece sfîntul Ambrozie vorbeşte numai de aceste nouă omilii ale sfîntului Vasile.

Omiliile cuprind minunate descrieri ale puterii creatoare a lui Dumnezeu şi ale frumuseţilor naturii. Citind acest minunat comentar al zilelor creaţiei nu ştii ce să admiri mai mult: cunoştinţele multiple ale Marelui Vasile, care cuprind întreaga fi-lozofie a antichităţii cu toate teoriile ei despre geneza lumii, temeinicia argumentelor scripturistice şi raţionale cu care surpă aceste teorii şi prezintă concepţia creştină despre creaţie, sau dragostea sa de Creator, pe care-l preamăreşte pentru frumuseţile create de El în lumea aceasta. Şi împleteşte sfîntul Vasile frumuseţile creaţiei cu frumuseţea gîndirii şi cuvintelor sale. Omiliile la Hexaemeron i-au impresionat pe contemporani. Sfîntul Ambrozie îl imită în Hexaemeronul său, iar sfîntul Grigore din Nazianz exclamă cu admiraţie: "Cînd pun mâna pe Hexaemeronul lui Vasile şi citesc cu glas tare, mă simt aproape de Creator şi încep să pricep temeiurile creaţiunii şi admir pe Creator mai mult decît mai înainte"83. La numai20 de ani după trecerea sfîntului Vasile la cele veşnice, în anul400, Eustatie traduce în, limba latină Hexaemeronul86.

În limba română a fost tradus de: "ieromonahul şi didascalul Ilarion, în sfînta Mănăstire Neamţul"87; de "Rafail smeritul monah din soborul stareţului Paisie"88; de Samuil Micu Clain89; de mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul, care a revizuit traducerea lui Ilarion Dascălu190; de arhimandritul Sofronie Garboschi91; de Pr. I. Avramescu92. Fragmente din Hexaemeron a publicat Arhimandritul Benedict Ghiuş93; un fragment din Omilia a doua este publicat în volumul I din Efrem Sirul94, iar Prof. Iuliu Valaori a publicat un fragment grec din Omilia IV95 şi alt fragment din Omilia V96.

83. MG, 29, 4—208.

84. G. Bernardi susţine (La cate de Hexaemeron de saint Basile, în: SP, III, Berlin, 1961, 165—169) că sfîntul Vasile ar fi rostit aceste omilii în anul378, de luni12 martie pînă vineri15 martie.

85. La Pr. Prof. N. Donos, op. cit. 187.

86. Traducerea este tipărită în MG, 30, 869—968.

87. BAR, Ms. 3094, f. 1—279 v, anul1782.

88. BAR, Ms. 1458, f. 1—230, anul1805.

89. BARC, Ms. 415, f. 23—24. Se păstrează numai un fragment.

90. CGD, f. 1—46 v.

91. BMN, Ms. 198, f. 1—197, anul1847.

92. MMS, 55 (1979), 362—376;543—554;716—726;56 (1980), 110—128.

93. MO, 9 (1957), 63—65;789—793.

94. Cuvinte şi învăţături, Mînăstirea Neamţul, 1818, 57.

95. IW, 14—16.

96. IVV, 16—18.

2. Omilii la Psalmi97

Ni s-au păstrat de la sfîntul Vasile cel Mare omilii la13 psalmi: la psalmii, 1, 7, 14, 28, 29, 32, 44, 45, 48, 59, 61, 114. Psalmului14 îi consacră două omilii: în omilia întiia comentează versetele1—4; în a doua comentează numai versetul5: "argintul tău să nu-l dai cu camătă" şi-şi intitulează omilia aceasta: "Omilie la o parte a Psalmului XIV şi împotriva cămătarilor".

în omilia la Psalmul I, sfîntul Vasile vorbeşte despre valoarea şi folosul psalmilor: "Altele ne învaţă Profeţii, altele Legea şi altele felul de sfătuire al Proverbelor. Cartea Psalmilor, însă, cuprinde ce este folositor în toate: profeţeşte adevărul, ne aduce aminte de faptele istorice, dă legi pentru viaţă, ne învaţă cele pe care trebuie să le facem. Şi, ca să spun pe scurt, Cartea Psalmilor este o vistierie obştească de învăţături bune, dînd fiecăruia, după sîrguinţa lui, ce i se potriveşte. Tămăduieşte rănile vechi ale sufletelor şi aduce grabnică însănătoşire celui de curînd rănit; îngrijeşte pe cel bolnav şi păstrează sănătos pe cel care nu-i atins de boală; într-un cuvînt, îndepărtează, pe cât e cu putin,ţă, patimile care se încuibaseră în felurite chipuri în viaţa oamenilor; şi face aceasta cu seducţie măsurată şi cu dulceaţă, sădind un gînd de înţelepciune"98.

Omiliile la Psalmi au fost traduse de Pr. Dr. Olimp N. Căciulă99. Partea întîia a Omiliei la Psalmul1 a fost tradusă de Arhimandritul Teoctist Scriban10°. Omilia împotriva cămătarilor a fost tradusă, în afară de Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, de Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul101, Pr. Gh. Ioaniţescu102, Pr. Prof. N. Donos103, Petru I. Papadopol104. luliu Valaori a publicat textul grec al unui fragment din această omilie103.

3. Omilii şi Cuvîntări106

Omiliile şi cuvîntările sfîntului Vasile cel Mare tratează subiecte morale şi dogmatice, la care se adaugă cuvîntări panegirice în cinstea sfinţilor şi un Cuvînt către tineri, în care dă îndrumări cum să folosească tinerii scrierile filozofilor păgîni.

Sînt24 de omilii şi cuvîntări:

1. Cuvîntul I despre post107, tradus în "Vieţile Sfinţilor" de la Neamţ108 şi de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul109, Pr. Prof. N. Donos110, Pr. Prof. C. Corniţescu111, Pr. D. Feciorul12.

97. MG, 29, 209—493.

98. MG, 29, 212.

99. , Comentar la Psalmi, Bucureşti, 1939 (Izvoarele Ortodoxiei, 2), ediţia a II-a, Bucureşti, 1943).

100. VB, 2 (1872), 45—48;57—64;65—72.

101. CGD, f. 71 v—74v.

102. Sfântul Grigore de la Nissa şi , Două discursuri contra cămătarilor. Teză de licenţă, Ploieşti, 1907.

103. "Buletinul Episcopiei Huşilor", 4 (1928), 15—19.

104. şi sfântul Grigore de Nissa, Omilie împotriva că-mătarilor, Rîmniculvîlcii, 1939.

105. IW, 78—80.

106. MG, 31, 164—617.

107. MG, 31, 164—184.

108. Luna februarie, 1812, f. 178—182v.

109. CGD, f. 82v—86.

110. MMS, 9 (1933), 45—56;30 (1954), 26—30.

111. GB, 37 (1978), 249—256.

112. "Ortodoxia, Săptămînal de pilde şi învăţături creştine", 9 (1941), nr. 12; Colecţia: "Pagini alese din sfinţii părinţi". Nr. 8, Bucureşti, ed. I, 1941; ed. II, 1942; ed. III, 1943, MO, 25 (1973), 775—783.

2. Cuvîntul II despre post113, tradus în "Vieţile Sfinţilor" de la Neamţ114 şi de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul115, Pr. Prof. C. Corniţescu116, Pr. D. Fecioru u7.

3. Omilie la cuvintele: "Ia aminte de tine Însuti"118, tradusă de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul119, Pr. V. G. Alexe12°, Pr. Prof. N. Domos121, Pr. D. Feciorul22, Medelnicerul I. Papazoglu123 Pr. Matei Pîslarul24.

4. Cuvânt despre mulţumire125, tradus de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul126, Pr. Prof. C. Corniţescu127, Pr. D. Feciorul25. Prof. Iuliu Valaori a publicat textul grec al unui fragment din această omilie129.

5. La muceniţa Iulita şi completare la omilia rostită mai înainte despre mulţumire13°, traducere de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul1M, Pr. D. Feciorul32.

6. La cuvintele Evangheliei după Luca: "Strica-voi jitniţele mele şi mai mari le voi zidi" şi despre lăcomie133, traducere de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul134r Pr. Prof. N. Donos135, Pr. D. Feciorul36, Pr. Ioan Iliescu137, Serafim Popescu138, Prof. T. M. Popescu139. A mai fost tipărită şi la Cluj, fără numele traducătorului şi fără an, în Colecţia "Biblioteca Cartea Bună".

7. Omilie către bogaţi140t tradusă de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul14 Pr. Prof. C. Corniţescu142, Pr. D. Feciorul43, Pr. Nic. D. Tănăsescu144.

113. MG, 31, 185—197.

114. Luna februarie, 1812, f. 182v—186.

115. CGD, f. 86v—89.

116. GB, 37 (1978), 256—261.

117. MO, 25 (1973), 965—970.

118. MG, 31, 197—217.

119. CGD, f. 139—143.

120. Omilia slîntului Vasile cel Mare respectiv la preceptul biblic "Ia seama", Tîrgovişte, 1912.

121. "Buletinul Episcopiei Huşilor", 6 (1929), 111—114;124—126.

122. MO, 26 (1974), 55—63.

123. Elocinţă bisericească, Bucureşti, 1837, 11—33.

124. , la aminte la tine însuţi, Rîmnicul Vilcea, 1937.

125. MG, 31, 217—237.

126. CGD, 120—123v.

127. GB, 36 (1977), 651—656.

128. MO, 26 (1974), 433—440;31 (1979), 49—55.

129. IVV, 29—30.

130. MG, 31, 237—261.

131. CGD, f. 123v—128.

132. MO, 26 (1974), 814—823.

133. MG, 31, 261—277.

134. CGD, f. 68v—71v.

135. Un fragment, în: MMS, 30 (1954), 21—22.

136. BOR, 63 (1945), 126—136 şi extras, Bucureşti, 1946; MO, 26 (1974), 965—972.

137. Un fragment, în: "Gînduri în linişte", Rîmnicul Vîlcea, 1931, 39—40.

138. MMS, 40 (1964), 117—125.

139. STv, 5 (1934—1936), 90—98 şi în extras şi în Colecţia "Mărgăritarele lumii". editată de Pr. Vasile Ion eseu, Broşura nr. 2.

140. MG, 31, 277—304.

141. CGD, f. 74v—79.

142. GB, 37 (1978), 489—497.

143. MO, 20 (1968), 784—794, publicată cu titlul: Cuvînt la Duminica XII după Rusalii; BOR, 97 (1979), 351—361.

144. GB, 20 (1961), 57—64, publicată cu titlul: Despre iubirea de aproapele.

8. Omilie rostită în timp de ioamete şi secetă145, tradusă de Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul146, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae147( Pr. Prof. N. Donos148 Pr. D. Feciorul49. Prof. Iuliu Valaori a publicat textul grec al unui fragment din această omilie 15°.

9. Omilie, Dumnezeu nu este autorul relelor151, tradusă de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul152, Ioan Mălăescu153, D. Spinu154, Gh. Tîtul55.

10. Omilia X, împotriva celor ce se mînie156, traducere de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul157, Pr. Prof. C. Corniţescu138, Pr. D. Fecioru i59. Prof. Iuliu Valaori a publicat textul grec al unui fragment din această omilie160.

11. Omilia XI, Despre invidie11, tradusă de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul162, Pr. Prof. C. Corniţescu163, Pr. D. Feciorul64, Prof. T. M. Popescu165. Prof. Iuliu Valaori a publicat textul grec al unui fragment din această omilie168.

12. Omilia XII, La începutul Proverbelor167, tradusă de Pr. D. Feciorul68.

13. Omilia XIII, Indemnătoare la botez169 tradusă de: Pr. Prof. C. Corniţescu170, Pr. D. Feciorul71.

14. Omilia XIV, Împotriva celor ce se îmbată172, tradusă de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul173, Pr. Prof. C. Corniţescu174, Pr. D. Feciorul75.

15. Omilia XV, Despre credinţă11, tradusă de: Pr. Prof. N. Donos177, Pr. D. Feciorul78 Pr. Prof. N. Petrescu179.

145. MG, 31, 304—328.

146. CGD, f. 143—147v.

147. GB, 38 (1979), 480—488.

148. "Buletinul Episcopiei Huşilor", 3 (1927), 45—49;72—73; Modele de cuvîntări bisericeşti, Huşi, 1927, 1—23; MMS, 30 (1954), 19—22.

149. Cuvînt rostit în timp de ioamete şi secetă, Bucureşti, 1946.

150. IW, 11—13.

151. MG, 31, 329—353.

152. CGD, f. 112v—117.

153. BOR, 23 (1899—1900), 103—112;218—227.

154. Can, 38 (1927), 267—282.

155. Cronica Romanului, 1934, 17—29.

156. MG, 31, 353—372.

157. CGD, 131—134v.

158. GB, 37 (1978), 44—50.

159. MO, 27 (1975), 547—553.

160. IVV, 34—36.

161. MG. 31, 372—385.

162. CGD, 117—120.

163. GB, 36 (1977), 905—909.

164. MO, 27 (1975), 409—415.

165. STv, 5 (1934—-1936), 99—106 şi extras.

166. IVV, 72—75.

167. MG, 31, 385—424.

168. MO, 27 (1975), 718—733.

169. MG, 31, 424—444.

170. GR, 37 (1978), 497—504.

171. GB, 38 (1979), 257—266.

172. MG. 31, 444—464.

173. CGD79—82v.

174. GB, 37 (1978), 50—56.

175. MB, 29 (1979), 687—693.

176. MG, 31, 464—472.

177n. "PulPtânul Enismoiei Huşilor", 4 (1928), 166—168.

178. MB, 30 (1980), 83—86.

179. MB, 17 (1967), 488—493.

16. Omilia XVI, La cuvintele: "La început era Cuvîntul"180 tradusă de: Pr. D. Feciorul81, Pr. Prof. Vasile Gheorghiu182, Pr. Prof. N. Petrescu183.

17. Omilia XVII, La mucenicul VarlaamI84, tradusă în "Vieţile Sfinţilor" de la Neamţ18S.

18. Omilia XVIII, La mucenicul Gordie166. Prof. Iuliu Valaori a publicat textul grec al unui fragment din această omilie187.

19. Omilia XIX, La slinţii patruzeci de mucenicim, tradusă de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul189, Pr. D. Feciorul9°, Pr. Prof. Vasile Gheorghiu191, în "Vieţile Sfinţilor de la Neamţu"192.

20. Omilia XX, Despre smerenie193, tradusă de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul194, Pr. Prof. C. Corniţescu195, Pr. D. Feciorul95. Prof. Iuliu Valaori a publicat textul grec al unui fragment din această omilie197.

21. Omilia XXI, Despre a nu ne lipi de cele lumeşti şi despre locul din aiara Bisericii198 tradusă de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul199, Pr. D. Fecioru200, Ioan Iliescu201.

22. Către tineri, Cum pot Întrebuinţa cu iolos literatura scriitorilor eleni2B2, traducere de: Pr. D. Fecioru203, Alex. Horhoianu204, Pr. Prof. Petre Procopoviciu205, Constantin D. Vasilescu2J6, I. Zahariad207. Prof. Iuliu Valaori a publicat textul grec al acestei omilii20S.

180. MG, 31, 472—481.

181. MA, 24 (1979), 478—483.

182. Can31 (1912), 457—462.

183. MO, 21 (1969), 279—284.

184. MG, 31, 484—489.

185. Luna noiembrie, 1811, f. 160—161 v.

186. MG, 31, 489—508.

187. IVV, 24—28.

188. MG, 31, 508—525.

189. CGD, f. 65v—68.

190. "Fîntîna Darurilor", 6 (1934), 195—201; MMS, 55 (1979), 377—381.

191. Can, 31 (1912), 356—359, 404—408.

192. Luna martie, 1813, f. 71 v—75v.

193. MG, 31, 525—540.

194. CGD, f. 128—131.

195. GB, 36 (1977), 901—905.

196. MB, 29 (1979), 320—326 şi un, fragment în: "Almanahul Parohiei Ortodoxe Române din Viena", XVIII, pe anul1979, Bucureşti, 1979, 67.

197. IVV, 32—34.

198. MG, 31, 540—564.

199. CGD, 134 v—139.

200. MB, 30 (1980), 86—96.

201. Un fragment în: "Gînduri în linişte", Rîmnicul Vîlcea, 1939, 39—40.

202. MG, 31, 564—589.

203. "Tinerimea Creştină", 5 (1935), nr. 1—2, 12—17; Ortodoxia, Săptămînal de pilde şi învăţături creştine, 10 (1941), nr. 2, tipărită de Pr. Vasile Ionescu în Colecţia "Mărgăritarele lumii", Nr. 24; MO, 31 (1979), 332—341.

204. Sfîntul Vasile, Cuvînt către tineri sau despre lolosul ce-l putem trage din citirea scriitorilor profani, Rîmnicul Vîlcea, 1938.

205. Vasile Arhiepiscopul Kesareei Capadochiei, Cuvînt către tineri, cum pot avea iolos din scrierile păgînilor, Cernăuţi, 1939.

206. , Cuvînt către tineri, Ploieşti, 1907.

207. Consultare către tineri de santulu Vasilie celu Mare, Bucureşti, 1852.

208. IVV, 39—66.

23. Omilia XXIII, La sfântul mucenic Mamant209, tradusă de Arhim. Teoctist Scriban210.

24. Omilia XXIV, Împotriva sabelienilor, a lui Arie şi a anomeilor211.

4. Scrieri ascetice

1. Mai dinainte formare ascetică212.

2. Cuvînt ascetic şi siătuire despre renunţarea Ia lume şi despre desăvîrşirea duhovnicească213, tradus în: "Adunare a cuvintelor celor pentru ascultare de la mulţi sfinţi şi dumnezeeşti părinţi, spre folosul celor ce întru dînsa vor voi să se grijească de mîntuirea lor", Mînăstirea Neamţul, 1817, 1—30.

3. Cuvînt despre asceză, cum trebuie să se împodobească monahu12U.

4. Cuvînt înainte. Despre judecata lui Dumnezeu213.

5. Despre credinţă216.

6. Reguli morale217. Cuprinsul: Tabla de materii218;80 de reguli, împărţite în capitole219. Pr. Prof. N. Petrescu a tradus fragmente din aceste reguli220.

7. Cuvînt ascetic I221.

8. Cuvînt ascetic II222.

9. Reguli mari223 Cuprinsul: Cuvînt înainte224; Tabla de materii225;55 Reguli (întrebări şi răspunsuri)226. Au fost traduse de Prof. Nicolae Cotos227.

10. Reguli mici225. Cuprinsul: Tabla de materii229; Cuvînt înainte230;313 Reguli (întrebări şi răspunsuri)231.

11. Epitimii (pentru călugări), în număr de60232.

12. Epitimii pentru călugăriţe, în număr de19233.

209. MG, 31, 589—600.

210. VB, 28 mai1872, 26—30.

211. MG, 31, 600—617:

212. MG, 31, 620—625.

213. MG, 31, 625—648.

214. MG, 31, 648—652.

215. MG, 31, 653—676.

216. MG, 31, 676—692.

217. MG, 31, 692—869.

218. MG, 31, 692—700.

219. MG, 31, 700—869.

220. MO, 28 (1976), 1019—1020;29 (1977), 158—160;571—573;30 (1978), 584 —586.

221. MG, 31, 869—881.

222. MG, 31, 881—888.

223. MG, 31, 889—-1052.

224. MG, 31, 889—901.

225. MG, 31, 901—905.

226. MG, 31, 905—1052.

227. Regulile (tractate) pe larg ale celui întru sfinţi părintelui nostru Vasile. Arhiepiscopul Cesareei Capadociei, după întrebări şi răspunsuri, Cernăuţi, 1907; Extras din Candela, 26 (1907), 24—30;81—88;146—162;214—230;284—300;346—356;568—575;606—614.

228. MG, 31, 1052—1305.

229. MG, 31, 1052—1077.

230. MG, 31, 1080.

231. MG, 31, 1080—1305.

232. MG, 31, 1305—1313.

233. MG, 31, 1313—'1316.

13. Constituia ascetice pentru cei ce vieţuiesc îndeobşte şi cei ce vieţuesc de unii singuri234. Cuprinsul: Tabla de materii235; Cuvînt înainte236;34 Capitole237. Au fost traduse de Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălu1238 Înainte de traducerea lui Grigore Dascălul Constituţiile ascetice au circulat în manuscris, iar o parte din ele — capitolele18—19, 21—24, 26—34 — au fost publicate în: "Adunare a cuvintelor celor pentru ascultare", Mînăstirea Neamţului, 1817, 31—89. Traducerea lui Grigore Dascălul a fost publicată de Dr. Vladimir de Repta239.

5. Scrieri dogmatice

1. Despre Stântul Duh către cel întru siinfi Amiilohie episcopul Iconiei2W, 30 de capitole în79 paragrafe. A fost tradusă de Pr. Prof. C. Corniţescu241. Mai sînt traduse părţi din Capitolu127242 şi Capitolu129243.

2. Combaterea apologeticului lui Eunomie cel rău credincios244. Cuprinsul: Cuvîntul1248, Cuvîntul II, Despre Fiu1246, Cuvîntul III, Despre Sfîntul Duh247

6. Epistole.

În Patrologia Greacă a abatelui Migne sînt publicate366 epistole248, dintre care unele sînt socotite neautentice, împărţite în trei clase: Clasa întîia249, Clasa a doua250 şi Clasa a treia251.

în româneşte au fost traduse următoarele epistole:

1. Epistola4 către Olimpie252. Prof. Iuliu Valaori publică textul grec al acestei epistole253

2. Epistola14 către Grigore prietenul (Sfîntul Grigore din Nazianz)254 Şi textul grec al acestei epistole a fost publicat de Prof. Iuliu Valaori255

234. MG, 31, 1316—1428.

235. MG, 31, 1316—1320.

236. MG, 31, 1321—1325.

237. MG, 31, 1325—1428.

238. CGD, f. 89 v—110.

239. A celui întru slinţi părintelui nostru Vasile Arhiepiscopul Chesariei Capadochiei. Aşezămînturi călugăreşti cătră cei ce se nevoiesc în vieafa cea de obşte şi deosebi. Retipărire în "Cuvinte puţine oarecare ale celor întru sfinţi părinţilor noştri Vasile cel Mare şi Grigore Cuvîntătoriul de Dumnezeu, tălmăcite din limba elinească, Bucureşti, 1826", Cernăuţi, 1898.

240. MG, 32, 68—217.

241. GB, 38 (1979), 696—710;39 (1980), 756—771;40 (1981), 37—58, 401—425.

242. Pid, f. 434—435; NMil, 139—141.

243. Pid, f. 436—436 v; NMil, 147—149.

244. MG, 29, 497—669.

245. MG, 29, 497—572.

246. MG, 29, 573—652.

247. MG, 29, 653—669.

248. MG, 32, 220—1112.

249. MG, 32, 220—381.

250. MG, 32, 381—1033.

251. MG, 32, 1033—1112.

252. MG, 32, 236—237.

253. IVV, 99—101.

254. MG, 32, 276—277.

255. IVV, 96—99,

3. Epistola30 către Eusebie episcopul Samosatelor25S, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae257.

4. Epistola34 către Eusebie episcopul Samosatelor25S, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae25g.

5. Epistola42 către Hilort, ucenicul lui260, tradusă de Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălu1261.

6. Epistola48 către Eusebie episcopul Samosatelor262, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae263.

7. Epistola51 către Vosporie episcopu1264 tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae265.

8. Epistola53 către horepiscopi266, tradusă în cărţile noastre de canoane cu titlul: "Cătră episcopii cei de supt dînsub267, şi de Iosif al Argeşului268

9. Epistola54 către horepiscopi269, tradusă în cărţile noastre de canoane27°.

10. Epistola55 către Parigorie271 presviterul272, tradusă în cărţile noastre de canoane273.

11. Epistola51 către Meletie episcopul Antiohiei274, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae. 275

12. Epistola66 către Atanasie episcopul Alexandriei276, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae277, Pr. Prof. N. Petrescu278.

13. Epistola67 către Atanasie episcopul Alexandriei279, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae28°, Pr. Prof. N. Petrescu251.

14. Epistola68 către Meletie episcopul Antiohiei232, tradusă de Pr. Prof. N. Petrescu23.

256. MG, 32, 313.

257. MA, 24 (1979), 638.

258. MG, 32, 320—321.

259. MA, 24 (1979), 639.

260. MG, 32, 348—360.

261. CGD, f. 110—112.

262. MG, 32, 384—385.

263. SVM, 275—276.

264. MG, 32, 388—392.

265. SVM, 267—271.

266. MG, 32, 396—400.

267. ILT, 680—681;1LB, 547; Pid, f. 433—433 v; NMil, 137—138.

268. Stîntul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Bucureşti, 1820, 133—135.

269. MG, 32, 400—401.

270. ILT, 680; ILB, 547 (către protopopi); Pid, f. 432—432v; NMil, 135—136.

271. În noua ediţie a epistolelor sfîntului Vasile de Yves Courtonne, Paris, 1957, vol. I, 52, avem lectura: "Grigorie".

222. MG, 32, 401—404.

273. ILT, 680; ILB, 547 (Parigorie); Pid, f. 431 v—432; NMil, 134—135 (Gri qerie).

274. MG, 32, 405—408.

275. SVM, 271—272.

276. MG, 32, 424—425.

277. MO, 31 (1979), 71—73.

278. MB, 29 (1979), 636—638.

279. MG, 32, 425—428.

280. MO, 31 (1979), 74.

281. MB, 29 (1979), 638—639.

282. MG, 32, 428—429.

283. MB, 29 (1979), 639—640.

15. Epistola69 către Atanasie episcopul Alexandriei2U, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae285, Pr. Prof. N. Petrescu286.

16. Epistola76 către magistrul Sotronie2X1, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae288.

17. Epistola80 către Atanasie episcopul Alexandriei269, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae290.

18. Epistola82 către Atanasie episcopul Alexandriei291, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae292.

19. Epistola90 către prea sfinţii ir ai şi episcopi din Apus295, tradusă de Pr. Prof. N. Petrescu294.

20. Epistola91 către Valerian episcopul ilirienilor298, tradusă de Pr. Prof. N. Petrescu298.

21.' Epistola92 către italieni şi gali297, tradusă de Pr. Prof. N. Petrescu298.

22. Epistola113 către presviterii din Tars299, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae30°.

23. Epistola123 către monahul Urbicie3el, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae302.

24. Epistola127 către Eusebie episcopul Samosatelor303 tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae.

25. Epistola128 către Eusebie episcopul Samosatelor305, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae30i.

26. Epistola145 către Eusebie episcopul Samosatelor307, tradusă de Pr. Prof. Dr. Ţeodor Bodogae39i.

27. Epistola1553M, tradusă de Pr. Prof. Vasile Gh. Sibiescu310

284. MG, 32, 429—433.

285. MO, 31 (1979), 74—76.

286. MB, 29 (1979), 640—642.

287. MG, 32, 449—452.

288. SVM, 274.

289. MG, 32, 456.

290. MO, 31 (1979), 71.

291. MG, 32, 457—460.

292. MO, 31 (1979), 77—78.

293. MG, 32, 472—476.

294. BOR, 100 (1982), 653—654.

295. MG, 32, 476.

296. BOR, 100 (1982), 655.

297. MG, 32, 477—484.

298. BOR, 100 (1982), 656—659.

299. MG, 525—528.

300. MA, 24 (1979), 825—826.

301. MG, 32, 544.

302. MA, 24 (1979), 826—827.

303. MG, 32, 553.

304. MA, 24 (1979), 639—640.

305. MG, 32, 553—557.

306. MA, 24 (1979), 640—641.

307. MG, 32, 593—596.

308. MA, 24 (1979), 641.

309. MG, 32, 612—613.

310. Ort, 31 (1979), 157—158.

28. Epistola160 către Diodor311, tradusă de Mitropolitul Grigore Dascălul312, tradusă şi în cărţile noastre de canoane313.

29. Epistola162 către Eusebie episcopul Samosatelor314, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae315.

30. Epistola164 către Asholie episcopul Tesalonicului316, tradusă de C. Erbiceanu317, Pr. Prof. N. Petrescu318, Pr. Prof. Vasile Gh. Sibiescu319.

31. Epistola165 către Asholie episcopul Tesalonicului320, tradusă de C. Erbiceanu321 şi de Pr. Prof. Vasile Gh. Sibiescu322.

32. Epistola188, Canonică întiia, către Amtilohie despre canoane323, tradusă în cărţile noastre de canoane324.

33. Epistola197 către Ambrozie episcopul Milanului325, tradusă de Pr. Prof. Ioan G. -Coman326.

34. Epistola199, Canonică a doua, către Amiilohie despre canoane327, tradusă în cărţile noastre de canoane328.

35. Epistola204 către locuitorii din Neocezareia329, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae330.

36. Epistola207 către clericii din Neocezareia331, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae332.

37. Epistola210 către iruntaşii din Neocezareia333, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae334.

38. Epistola217 către Amiilohie despre canoane338, tradusă în cărţile noastre de canoane336.

39. Epistola223 către Eustaţie Sevastineanul337, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae338.

311. MG, 32, 621—628.

312. învăţătură pe scurt pentru nunţi, Bucureşti, 1827, 209—212; ed. II, Iaşi, 1832, 43—46.

313. Pid, f. 429—431; NMil, 126—129.

314. MG, 32, 632—633.

315. MA, 24 (1979), 641—642.

316. MG, 32, 633—637.

317. BOR, 22 (1898—1899), 142—143.

318. MB, 29 (1979), 642—644.

319. Ort, 31 (1979), 158—159.

320. MG, 32, 637—640.

321. BOR, 22 (1898—1899), 143—145.

322. Ort, 31 (1979), 159.

323. MG, 32, 664—684.

324. ILT, 658—664; ILB, 531—535; Pid, f. 404 v—413; NMil, 39—70.

325. MG, 32, 709—713.

326. ST, 27 (1975), 360—361.

327. MG, 32, 716—732.

328. ILT, 664—673; ILB, 535—542; Pid, f. 413—422 v; NMil, 70—107.

329. MG, 32, 744—756.

330. MMS, 55 (1979), 119—122.

331. MG, 32, 760—765.

332. MB, 29 (1979), 316—319.

333. MG, 32, 768—777.

334. MA, 23 (1978), 808—812.

335. MG, 32, 793—809.

336. ÎLT, 673—679; ILB, 542—546; Pid, f. 422 v—428 v; NMil, 108—125.

337. MG, 32, 820—833.

338. MA, 24 (1979), 52—57.

40. Epistola227 de consolare către clericii din Colonia339 tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae34°.

41. Epistola233 către Amiilohie, care i-a pus o întrebare341, tradusă de Pr. Prof. N. Petrescu342.

42. Epistola234 către Amiilohie, răspuns la o altă întrebarezz, tradusă de Pr. Prof. N. Petrescu344

43. Epistola235 către Amiilohie, răspuns la o altă întrebareZ48, tradusă de Pr. Prof. N. Petrescu346.

44. Epistola236 către acelaşi AmiilohieZ47, tradusă în cărţile noastre de canoane348 şi de Pr. Prof. N. Petrescu349.

45. Epistola237 către Eusebie episcopul SamosatelorZ50, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae351.

46. Epistola242 către apuseni352, tradusă de Pr. Prof. N. Petrescu353.

47. Epistola243 către episcopii italieni şi gali despre situaţia şi turburarea Bisericilor354, tradusă de Pr. Prof. N. Petrescu355.

48. Epistola248 către Amiilohie episcopul Iconieiz56, tradusă de Pr. Prof. Dr Teodor Bodogae357.

49. Epistola260 către episcopul OptimusZ5S, tradusă de Pr. Prof. N. Petrescu359.

50. Epistola263 către apuseni560, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae361.

51. Epistola279362 Textul grec al acestei epistole a fost publicat de Prof. Iuliu Valaori363.

7. Scrieri liturgice

Oricare ar fi ipotezele sau concluziile cercetătorilor scrierilor liturgice ale Marelui Vasile, pentru un preot ortodox, pentru omul care slujeşte Sfîntul Altar şi stă în slujba nevoilor credincioşilor, Liturghia364 şi Molitfele365 sfîntului Vasile cel Mare sînt creaţia sufletului său inspirat de Dumnezeu.

339. MG, 32, 852—856.

340. MA, 24 (1979), 827—829.

341. MG, 32, 864—868.

342. MO, 31 (1979), 559—560.

343. MG, 32, 868—872.

344. MO, 32 (1980), 42—43.

345. MG, 32, 872—876.

346. MO, 32 (1980), 44—45.

347. MG, 32, 876—885.

348. ÎLT, 679—680; ÎLB, 546—547; Pid, f. 429; NMil, 126.

349. MO, 33 (1981), i!6—90.

350. MG, 32, 885—888.

351. SVM, 277—278.

352. MG, 32, 900—901.

353. MB, 29 (1979), 645—646.

354. MG, 32, 901—912.

355. BOR, 97 (1979), 74—77.

356. MG, 32, 928—929.

357. MA, 24 (1979), 829—830.

358. MG, 32, 953—968.

359. MO, 34 (1982), 40—46.

360. MG, 32, 976—981.

361. SVM, 278—281.

362. MG, 32, 1016.

363. IVV, 95—96.

364. MG, 31, 1629—1656;106, 1291—1310; coptică, 32, 1657—1678.

365. MG, 32, 1677—1685.

8. Scrieri metafrastice

Douăzeci şi patru cuvinte alese de Simeon Magistrul şi Logotetul din toate scrierile celui întru sfinţi părintelui nostru Vasile Arhiepiscopul Cezareei Capaclocieiz6(:

1. Despre virtute şi viciu. Cuvîntul1367.

2. Despre învăţătură şi siâtuire. Cuvîntul2368.

3. Despre dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Cuvîntul3369.

4. Despre milostenie. Cuvîntul4370.

5. Despre bogăţie şi sărăcie. Cuvîntul5371.

6. Despre lăcomie. Cuvîntul6372.

7. Despre păcat. Cuvîntul73.

8. Despre pocăinţă. Cuvîntul8374.

9. Despre rugăciune. Cuvîntul9375.

10. Despre post. Cuvîntul IO376.

11. Despre moarte. Cuvîntul11377.

12. Despre tristeţe şi supărare. Cuvîntul12 Z7S.

13. Despre răbdare şi îndelungă răbdare. Cuvîntul13 z7g.

14. Despre judecata viitoare. Cuvîntul14380.

15. Despre conducere şi stăpînire. Cuvîntul15381.

16. Despre lăcomia la mîncare şi beţie. Cuvîntul16382

17. Despre mînie şi duşmănie. Cuvîntul17383.

18. Despre invidie şi rea voinţă. Cuvîntul18384.

19. Despre castitate şi desirînare. Cuvîntul î9385.

20. Despre smerenie şi slavă deşartă. Cuvîntul20386.

21. Despre iericire, nenorocire şi prudenţă. Cuvîntul215S?

22. Despre pronie. Cuvîntul2238S.

23. Despre sutlet. Cuvîntul23399.

24. Despre cinstirea părinţilor, bătrîneţii şi tinereţii. Cuvîntul24190.

366. MG, 32, 1116- -1381.

367. MG, 32, 1116- -1133.

368. MG, 32, 1133— -1145.

369. MG, 32, 1148- -1153.

370. MG, 32, 1153— -1168.

371. MG, 32, 1168— -1181.

372. MG, 32, 1181— -1196.

373. MG, 32, 1196— -1217.

374. MG, 32, 1217- -1237.

375. MG, 32, 1237- -1245.

376. MG, 32, 1245- -1256.

377. MG, 32, 1256- -1277.

378. MG, 32, 1277- -1288.

379. MG, 32, 1288- -[297.

380. MG, 32, 1297- -1305.

381. MG, 32, 1305—'1316.

382. MG, 32, 1316- -1328.

383. MG, 32, 1328—il336.

384. MG, 32, 1336- -1345.

385. MG, 32, 1345- -1353.

386. MG, 32, 1353— -1360.

387. MG, 32, 1360- -1365.

388. MG, 32, 1365— -1373.

389. MG, 32, 1373- -1376.

390. MG, 32, 1377- -1381.

Scrieri îndoielnice şi neautentice

1. Cuvin tul I despre facerea omului391, tradus de Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul392.

2. Cuv'mtul II despre facerea omului393, tradus de Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul394.

3. Cuv'mtul III despre rai395, tradus de Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul396.

4. Omilie la Psalmul XXVIII397.

5. Omilie la Psalmul XXXVII398.

6. Omilie la Psalmul CXV399.

7. Omilie la Psalmul CXXXII400.

8. Comentar la proietul Isaia401.

9. Despre adevărata curăţie în leciorie, către Litie episcopul Melitinei402.

10. Cuvînt către călugării care fin în locuinţele lor iemei403.

11. Argumente contra arienilor (în traducere latină)404.

12. Expunerea celor întru sfinţi părinţii noştri Marele Vasile şi Grigore Cuvîntătorul de Dumnezeu despre sfânta şi ortodoxa credinţă (în traducere latină)405.

13. Omilie despre Sfântul Duh406.

14. Omilie rostită în Lazacis407.

15. Omilie Ia Sfânta Naştere a lui Hristos408 tradusă de Mitropolitul Ungrovla-hiei Grigore Dascălu1409 Pr. Prof. N. Petrescu41°.

16. Omilie despre pocăinţă4n.

17. Omilie către cei ce ne hulesc pe noi că spunem trei dumnezei12.

18. Omilie Ia cuvintele: "Să nu dai somn ochilor tăi, nici să dormitezi cu genele tale" (Prov. VI, 4)413.

19. Despre post, Cuv'mtul III14, tradus de Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălu1415.

391. MG, 30, 9—37.

392. CGD, f. 47—53 v.

393. MG, 30, 37—61.

394. CGD, f. 54—59 v.

395. MG, 30, 61—72.

396. CGD, f. 59 v-62.

397. MG, 30, 72—81.

398. MG, 30, 81—104.

399. MG, 30, 104—116.

400. MG, 30, 116—117.

401. MG, 30, 117—668.

402. MG, 30, 669—809.

403. MG, 30, 812—828.

404. MG, 30, 827—832.

405. MG, 30, 831—836.

406. MG, 31, 1429—1437.

407. MG, 31, 1437—1457.

408. MG, 31, 1457—1476.

409. CGD, 62—65.

410. MO, 20 (1968), 970—979.

411. MG, 31, 1476—1488.

412. MG, 31, 1488 -1496.

413. MG, 31, 1497—1508.

414. MG, 31, 1508—1509.

415. CGD, f. 89—89 v.

20. Cuvînt pentru o schiţă a ascezei416.

21. Despre botez, Cuvîntul I—II17.

22. Cuvînt la instalarea preoţilor418, tradus de Ghenadie fost Argeşiu419, Nicolae Milaş420, Pr. Prof. N. Petrescu421.

23. Cuvînt despre consolare în necazuri (în traducere latină)422.

24. Despre milă şi judecată423.

25. Omilie pentru mînqîierea celui bolnav424.

26. Învăţătură către fiul duhovnicesc425.

P. Lehmann426, ultimul editor, caută să demonstreze, dar fără temeiuri puternice, că sfîntul Vasile cel Mare este autorul acestei lucrări. Ioan Popa a dat în ro-mâneşte această "Învăţătură"427.

LITERATURA DESPRE VIAŢA, OPERA ŞI DOCTRINA SFÎNTULUI VASILE CEL MARE

1. Literatură română

Acatistier, Bucureşti, 1830, 342—351. — Adunare a cuvintelor celor pentru ascultare de la mulţi sfinţi şi dumnezeeşti părinţi, spre iolosul celor ce întru dînsa vor voi să se grijească de mîntuirea lor. Şi viiaţa cuviosului părintelui nostru stareţul Paisie, împreună cu oarecare din trimiterile sfinţiei sale, Mînăstirea Neamţu, 1817, f. 1—89. — Gheorghe Alexe, în colindele religioase româneşti, în "ST", 11 (1959), 73—84. — Pr. Prof. St. Alexe, Critica marei plăgi a cametei la sfinţii Părinţi Capadocieni, în "MMS", 36 (1960), 433—444. — Acelaşi, Dumnezeirea Sfântului Duh la , în "SVM", 131—157. — Acelaşi, Panegiric ia sfinţii Trei Ierarhi, în "GB", 17 (1958), 1153—1158. — Pr. V. G. Alexe, Omilia Sfântului Vasile cel Mare respectiv la preceptul biblic "Ia seama", tradusă după origi-nalul grec de... Tîrgovişte, 1912. — Antonie, Mitropolitul Ardealului, vezi: Antonie Plămădeală. — Diac. Vasile Axinia, Dispoziţii canonice ale sfântului Vasile cel Mare privind iemeia creştină, în "GB", 38 (1979), 725—737. — Acelaşi, Iniluienţa regulelor monahale ale sfântului Vasile cel Mare asupra regulelor sfântului Benedict de Nursia, în "GB", 38 (1979), 498—510. — Pr. Dr. Mircea Basarab, Chipul preotului după sfinţii Trei Ierarhi, în "MO", 22 (1970), 3—10. — Acelaşi, Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în concepţia sfântului Vasile cel Mare, în "MB", 29 (1979), 286—300. — Arhim. Gr. Băbuş, Predică la sfinţii Trei Ierarhi, în "GB", 15 (1956), 17—20. — Acelaşi, Regúlele monahale ale sfântului Vasile cel Mare privitoare la cult şi rugăciune, în "GB", 17

416. MG, 31, 1509—1513.

417. MG, 31, 1513—1628

418. MG, 31, 1685—1688.

419. BOR, 3 (1877), 527—528; Liturgica, Bucureşti, 1877, 194.

420. NMil, 259—260.

421. MO, 191967), 468—469; MB, 29 (1979), 327—328.

422. MG, 31, 1687—, 1704.

423. MG, 31, 1705—1713.

424. MG, 31, 1713—1721.

425. MG, 31, 1703, să se vadă Migne, Patrologia Latină, 103, 683.

426. de Admonitio S. Basilii ad i Uium spiritualem, Munchen, 1955.

427. MO, 31 (1979), 58—69.

(1958), 446—453. — G. B. Predică la sfinţii Trei Ierarhi, În "GB", 31 (1972), 21—25.

— Pr. Prof. Dumitru Belu, Activitatea omiletică a sfîntului Vasile cel Mare, în "MA", 24 (1979), 33—50. — Acelaşi, Activitatea omiletică a sfântului Vasile cel Mare, în "SVM", 181—205. — Ioan Bianu, Catalogul manuscriptelor româneşti, Tomul I, Nu-merele1—300, Bucureşti, 1907. — Ioan Bianu şi R. Caracaş, Catalogul manuscriptelor româneşti, Tomul II, Numerele301—728, Bucureşti, 1913. — Ioan Bianu şi G. Nicolaiasa, Catalogul manuscriptelor româneşti. Tomul III, Numerele729—1061, Craiova, 1931. — Pr. Gh. Bîzgan, Principii omiletice În predica sfinţilor Trei Ierarhi, în "MMS", 55 (1979), 292—303. — Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Actualitatea mesajului sfinţilor Trei Ierarhi, în "MB", 25 (1975), 38—41. — Acelaşi, Corespondenţa sfântului Vasile cel Mare şi strădania sa pentru unitatea bisericii creştine, în "SVM", 265—283. — Acelaşi, Din scrisorile sfântului Vasile cel Mare către sfântul Atanasie al Alexandriei, în "MO", 31 (1979), 70—78. — Acelaşi, File dintr-o prietenie statornică: sfântul Vasile cei Mare şi sfântul Eusebie, episcopul de Samosata, în "MA", 24 (1979), 637—642. — Acelaşi, O epistolă dogmatică a sfântului Vasile cel Mare, în "MA", 23 (1978), 807—812. — Acelaşi, O importantă epistolă a sfântului Vasile cel Mare, în "MMS", 55 (1979), 118—122. — Acelaşi, Prof. Stelian Papadopol, Mersul gîndirii teologice a sfântului Vasile cel Mare, traducere de... în "MA", 24 (1979), 15—32. — Acelaşi, Pagini ce-lebre din activitatea de păstor a sfântului Vasile cel Mare, în "MA", 24 (1979), 51—57.

— Acelaşi, Patru epistole ale sfântului Vasile cel Mare şi tîlcul lor, în "MA", 24 (1979), 824—830. — Acelaşi, Strădaniile sfântului Vasile cel Mare pentru unitatea Bisericii, în "MB", 13 (1963), 494—506. — Acelaşi, Tîlcul unei scrisori părinteşti a sfântului Vasile cel Mare, în "MB", 29 (1979), 314—319. — Acelaşi, Umanismul creştin în viziunea sfinţilor Trei Ierarhi, în "MA", 26 (1981), 66—73. — Acelaşi, Un apel fierbinte la solidaritatea creştină: Predica sfântului Vasile cel Mare la vreme de ioamete şi. secetă, în "GB", 38 (1979), 479—488. — Pr. Prof. Nicolae Bordaşiu, La sfinţii Trei Ierarhi, în "GB", 38 (1979), 12—16. — Pr. Prof. Ene Branişte, Predica Ia anul nou, în "GB", 15 (1956), 13—16. — Acelaşi, Sfinţii Trei Ierarhi în cultul creştin, în "BOR", 76 (1958), 171 —193. — Acelaşi, în cultul creştin, în "SVM", 238—264. — Acelaşi, Traduceri româneşti din scrierile omiletice ale sfântului Vasile cel Mare, în "MB", 29 (1979), 397—404. — Pr. Dr. Marin M. Branişte, Elogiul prieteniei şi păcii la sfinţii Părinţi Capadocieni, în "ST", 9 (1957), 453—478. — Acelaşi, Momente şi aspecte ale prieteniei sfinţilor Părinţi Capadocieni, în "MO", 14 (1962), 40—56. — Pr. Prof. Ion Bria, Teologie şi Biserică la sfinţii Trei Ierarhi, în "ST", 23 (1971), 74—84. — Pr. I. Bunea, Scrieri patristice traduse de Samuil Micu Clain, în "BOR", 94 (1976), 985—993. — Pr. Prof. Nicolae C. Buzescu, Aspectul pnevmatic al Ecleziologiei ortodoxe şi importanţa tradiţiei la , în "Ort", 31 (1979), 90—107. — Calistrat Bîrlădeanu, , Arhiepiscopul Cesariei Capadociei (330—379), în "BOR", 21 (1897), 1038—1048. — Pr. Simion S. Caplat, Unele aspecte omiletice În cuvîntările morale şi panegirice Ia , în "ST", 17 (1965), 461—471. — Diac. Asist. I. Caraza, Revelaţia divină în Hexaimeronul sfântului Vasile ce Mare, în "Ort.", 31 (1979), 115—132. — Carte pentru pravilă din octoihul cel mare luată şi cu altele îmbogăţită, Mînăstirea Neamţul, 1823, f. 248—254v. — Catihisis sau Învăţătură În scurt pentru hristianitate... în care Ia sfîrşit s-au adaos şi două învăţături cătră preoţi a sfântului Vasile cel Mare şi a sfântului Maxim Mărturisitoriul, Iaşi, 1828, 118—123. — Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, , Comentar Ia Psalmi, Traducere de... Bucureşti, 1939; ediţia a Il-a, Bucureşti, 1943 ("Izvoarele Ortodoxiei", 2). — Pr. St. Călinescu, Discurs pronunţat la30 ianuarie În biserica Sf. Ecaterina, în "BOR", 4 (1878), 342—343. — Pr. Prof. Dr. Dumitru Călugăr, Actualitatea ideilor pedagogice în unele din lucrările sfinţilor Trei Ierarhi, 4 —

în "MA", 19 (1974), 57—64. — Acelaşi, , în "Sfinţi şi părinţi ai Bisericii", Sibiu, 1936, 26—34. — Pr. Ioan Chirvasie, Învăţătura despre Si. Duh la St. Vasile cel Mare, în "ST", 10 (1958), 475—484. — Prof. N. Chiţescu, Aspecte ale ecieziologiei sfinţilor Trei Ierarhi, în "ST", 14 (1962), 395—413. — Acelaşi, Aspecte Ecleziologice În opera sfântului Vasile cel Mare, în "SVM", 158—180. — Acelaişi, Lukas Vischer, Studiile patristice în perspectivă ecumenică, traducere de... în "MB", 20 (1970), 520—529. — Pr. Mihai Colibă, Regulile monahale ale sfântului Vasile cel Mare în istoria vieţii religioase monahale şi a cultului creştin, în "ST", 17 (1965), 241—253. — Pr. Prof. Dumitru M. Colotelo, Sfinţii Trei Ierarhi, modele permanente pentru păstorii de sulete, în "GB", 40 (1981), 31—36. — Pr. Prof. Ioan G. Coman, Aspecte ale artei literare în operele stinţilor Trei Ierarhi, în "ST", 21 (1969), 164—178. — Acelaşi, Atitudinea practică a Stinţilor Trei Ierarhi, În "GB", 15 (1956), 535—540. — Acelaşi, Elementele demonstraţiei în tratatul "Despre Sfântul Duh" al sfântului Vasile cel Mare, în "ST", 16 (1964), 275—302. — Acelaşi, Elogiul minţii conducătoare în Omilia XII a sfântului Vasile cel Mare intitulată: "La începutul proverbelor", în "MO", 20 (1970), 724—729. — Acelaşi, Idei misionare, pastorale şi sociale înoitoare la sfinţii Trei Ierarhi, în "ST", 3 (1951), 100—107. — Acelaşi, La démonstration dans le traité "Sur le Saint Esprit" de Saint Basile le Grand, În "SP", vol. IX, Part. III, Berlin, 1966. — Acelaşi, O aniversare patristică de prestigiu. 16 veacuri de la moartea sfântului Vasile cel Mare, în "Almanahul Parohiei Ortodoxe Române din Viena", XVIII, pe anul1979, Bucureşti, 1979, 74—77. — Acelaşi, Opiniile lui Plutarh, si. Ciprian şi Vasile cel Mare cu privire la invidie, în "Prinos, Studii în cinstea Patriarhului Nicodim", Bucureşti, 1946, 255—272. — Acelaşi, Patrologie, Manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti, 1956, 163—167. — Acelaşi, Perso-nalitatea sfântului Vasile cel Mare. Profil istoric şi spiritual (330—379), în "SVM", 24—50. — Acelaşi, Probleme de iilozofie şi literatură patristică, Bucureşti, 1944. — Acelaşi, Rolul social al milei creştine la Părinţii Capadocieni, Beiuş, 1945. — Acelaşi, Studiile universitare ale părinţilor capadocieni, în "ST", 7 (1955), 531—554. — Acelaşi, Sfântul Vasile despre folosul culturii elene pentru educaţia creştină, în "Miracolul clasic", Bucureşti, 1940, 218—254. — Acelaşi, adresează elogii sfântului Ambrozie al Milanului. Transferul moaştelor sfântului Dionisie din Capadocia, în "ST", 27 (1975), 359—376. — Vasile Coman, Episcopul Oradiei, Cuvîntare Ia sărbătoarea sfinţilor Trei Ierarhi (Cluj, 30 ianuarie1971), în "MA", 16 (1971), 154—156. — Acelaşi, învăţăminte ale sfinţilot Trei Ierarhi pentruproblemele actuale ale Bisericii, în "BOR", 90 (1972), 121—126. — Acelaşi, Sfîntul Vasile cel Mare, păstor de suflete, în "MB", 29 (1979), 264—274. — Prof. Nicolae Comşa, Ma-nuscrisele româneşti din Biblioteca Centrală de la Blaj, Blaj, 1944. — Prof. Ştefan Constantinescu, Predică la sfinţii Trei Ierarhi, în "GB", 24 (1965), 13—16. — Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, Actualitatea sfîntului Vasile cel Mare, în "MB", 29 (1979), 249—251 — Acelaşi, Les efforts de Saint Basile pour l'unité de l'Eglise, în "Verbum Caro", vol. XXII, nr. 88, 89, 90, editura Mînăstirii Taizé. — Pr. Prof. C. Corniţescu, Antropologia sfântului Vasile cel M are, în "GB", 37 (1978), 81—87. — Acelaşi, învăţătura despre mîntuire a sfântului Vasile cel Mare, În "SVM", 94—104. — Acelaşi, învăţătura sfîntului Vasile cel Mare despre. Sfântul Duh, în "Ort.", 31, (1979), 108—114. — Acelaşi, Sfinţii Trei Ierarhi interpreţi ai Siintei Scripturi, în "ST", 28 (1976), 82—93. — Acelaşi, Sfîntul Vasile cel Mare interpret al Sfintei Scripturi, în "Ort", 32 (1980), 308—320. — Ioan Cornoiu, Serbarea sfinţilor Trei Ierarhi, patronii seminariilor, la Seminarul Central, în "BOR", 30 (1907), 1297—1305. — Pr. Matei Corugă, Sfîntul Vasile cel Mare. La1600 de ani de la trecerea sa la cele veşnice, în

"MMS", 55 (1979), 95—98. — Diacon Prof. Sorin Cosma, Idei môM-sûëialé' în operele sfinţilor Trei Ierarhi, în "MB", 24 (1974);50—55. — Nicolas Cotds, Sfâritul Vasile rce:I Mare, Régulelè (tractate) pe larg ale celui Intru Sânţi părintelui nostru' Vasilie' Arhi-episcopul Cesăreei Capadociei, după Întrebări şi răspunsuri. Traducete dup'à Migne ser. gr. XXXI, col. 889—1052, de... Cernăuţi, 1907. (Extras din revista Candelă). — Costică Crăciun, La sfinţii Trei Ierarhi, în "GB", 39 (1980), 2?—30. —s Arhim. Justiniari Dalea, Predica sfinţilor părinţi din secolul de aur al Bisericii creştine, în "GB", 17 (1958), 1057—1064. — Diac. Prof. Teodor Danişa, Bogăţia şi sărăcia în lumina omiliilor sfîntului Vasile cel Mare, în "MB", 29 (1979), 301—313. — Acelaşi, Iubirëa şi mila creştină. Preliminarii la analiza unei concepţii creştine despre asistenţa socială la sfâritul Vasile cel Mare, în "MB", 30 (1980), 440—445. — Acelaşi, Principiile de bază ale asistenţei creştine după omiliile sfîntului Vasile cel Mare, în "MB", 29 (1979), 595—609. — I. David, Sfinţii Trei Ierarhi, în "MO", 24 (1972), 117—121. — Dfăc. Conf. P. I. David, Cuvînt la prăznuirea sfîntului Vasile cel Mare, 379 —1 ianuarie —1979, în "MO", 31 (1979), 98—101. — Acelaşi', Noi veşnic' sîntem printre voi! Poem pentru sfinţii Trei Ierarhi, în "MO", 32 (1980), 71—75. — Sfîntul Dimitrie al Rostovului, vezi; Vieţile sfinţilor de Ia Neamţu, 1807—1815; de la Bucureşti, 1835—1836; de la Bucureşti, 1901—1906; de la Chişinău, 1909—1915. — Pr. Prof. N. Donos, Din învăţăturile sfinţilor Trei Ierarhi, în "MMS", 30 (1954), 19—23. — Acelaşi, Modele de cuvîntări bisericeşti, traduse de... Huşi, 1927. — Acelaşi, Sfântul Grigorie din Nazianz, Apologia sau Cuvîntarea în care arată motivele ce l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul sfîntului Vasile cel Mare, precedate de o biografie a sfîntului Grigorie, alcătuită de preotul Grigorie, traducere de... Huşi, 1931. — Acelaşi, , Despre post, în "MMS", 30 (1954), 26—30. — Acelaşi, , Postul, în "MMS", 9 (1933), 45—56. — Acelaşi, Sfinţii Trei Ierarhi, în "MMS", 35 (1959), 74—77. — Dosoftei, Pomenirea dintru svinţ părinţii noştri şi a toate învăţători Vasile Marele, Grigorie Bogoslov şi foan Zlatoust, text'publicat de Prof. N. A. Ursu, în "MMS", 55 (1979), 129—131. — Pr. Gheorghe Drăgulin, Doctrina trinitară a sfîntului Vasile cel Mare în discuţiile teologilor contemporani, în "GB", 38 (1979), 489—497. — Acelaşi, şi Şcoala Alexandrină, în "MO", 31 (1979), 87—97. — Dreptarul (ori Regulamentul) sfântului Vasile cel Mare, cuprinzînd teoria şi practica monahismului îndeobşte, în "Vechi rînduieli ale vieţii monahale", Mînăstirea Dobruşca, 1929, 231—279. — Félix Dubneac, La beauté du christianisme et ses brillantes élites, Riopelle, USA, fără an, 271—274. — Effraim Illarion Cîntatore, Acatistul celor dintre sfinţi părinţi ai noştri mari dascăli ai lumii şi ierarhi Vasile cel Mare, Grigore Cuvîntătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur... izvodit şi alcătuit întocmai după biografiile acestor sfinţi... de.... Bucureşti, 1893. — Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături, Vol. I, Mînăstirea Neamţul, 1818, 57. — Eftimie, Episcopul Romanului şi Huşilor, Lumea şi observarea de noi înşine în gîndirea sfântului Vasile cel Mare, în "MMS", 55 (1979), 82—86. — Prof. Alex. Elian, Predică la Sfinţii Trei Ierarhi, în "GB", 25 (1966), 28—31. — Acelaşi, Sfinţii Trei ierarhi şi cultura elină, în "BOR", 76 (1963), 66—70. — Ghenadie Enăceanu, Cuvînt la sfinţii Trei Ierarhi, în "BOR", 5 (1881), 275—286. — Acelaşi, Patristica sèu studiul istoricu asupra părinţilor bisericesci tradusă de... Bucuresci, 1878, 110—119. — G. Erbiceanu, Discurs la solemnitatea patronală a Seminarului Veniamin din Mănăstirea Socola, pronunciat în1873, în "BOR", 2 (1876), 526—548. — Acelaşi, Pentru ce să sărbează la30 ianuarie cei trei mari. dascăli ai Bisericii ortodoxe împreună, că În aceeaşi lună să sărbează fiecare separat; care-i cauza? în "BOR", 29 (1905—1906), 1193—1197. — Acelaşi, Ulfila, Viaţa şi doctrina sa, în "BOR", 22

(1898—1899), 142—145. — Pr. D. Fecioru, Catalogul manuscriselor din Biblioteca Pauiarhiei Române, Sfântul Sinod, în "ST", 11 (1959), —17 (1965) — Acelaşi, Manuscrisele de la Neamţu, Traduceri din sfinţii părinţi şi din scriitorii bisericeşti, În "ST", 4 (1952), 489—499. — Acelaşi, Sfîntul Vasile cel Mare, Pătimirea sfinţilor patruzeci de mucenici, traducere de... Bucureşti, 1944. — Acelaşi, Predică la Sfinţii Trei Ierarhi, în "GB", 19 (1960), 23—28. — Acelaşi, Sărbătorirea patronului Institutului Teologic din Bucureşti, în "BOR", 71 (1953), 191—201. — Acelaşi, , Cuvînt rostit În timp de foamete şi secetă, în româneşte de... Bucureşti, 1946.

— Acelaşi, Sfîntul Vasile cel Mare, Despre post, în româneşte de Bucureşti, 1941 ed. II, Bucureşti, 1942; ed. III, Bucureşti, 1943. — Acelaşi, Sfântul Andrei al Cretei, Cuvînt la Tăierea Împrejur a Domnului şi la sfîntul Vasile, trad. de... în "MO", 20 (1968), 98—102. — Firmilian, Mitropolitul Olteniei, Sfinţii Trei ierarhi, în "Albina", nr. 4, din28 ianuarie, 1938; Cuvîntul din31 ianuarie, 1938. — Acelaşi, , în "Albina", nr. 1, din4 ianuarie, 1935. — Arhid. Prof. Ioan Floca, Sfîntul Vasile cel Mare reorganizator al vieţii monastice, în "SVM", 330—354.

— Ilie Frăcea, despre frumuseţea lumii, în "Almanahul Parohiei Ortodoxe Române din Viena", XV, pe anul1976, Bucureşti, 1976, 220—222. — Pr. Prof. Const. N. Galeriu, Valori permanente În viaţa şi opera sfinţilor Trei Ierarhi, în "ST", 27 (1975), 118—124. — Arhid. Ioasaf Ganea, ca liturgist, în "MO", 32 (1980), 435—441. — Pr. Mihai Georgescu, Idei morale şi sociale în comentarul la Psalmi al sfântului Vasile cel Mare, în "ST", 10 (1958), 463—474. — Ghenadie al Argeşului, Discursu panegiricu la30 ianuarie la serbarea sfinţilor Trei Ierarhi, în "BOR", 1 (1874—1875), 217—222. — Acelaşi, Liturgica seu explicaţia serviciului divin, Bucuresci, 1877, 194—195. — Arhim. Chesarie Gheorghiescu, Sfinţii Trei Ierarhi — modele de dascăli şi păstori în Biserica creştină, în "GB", 33 (1974), 38—49. Pr. Prof. Vasile Gheorghiu, Predică la sfinţii Trei Ierarhi, ţinută în biserica seminarială din Cernăuţi, cu hraimul sfinţii Trei Ierarhi, în30 ianuarie (12 februarie)1907, în "Can", 30 (1911), 73—79. — Arhim. Benedict Ghiuş traduce articolul lui Jean Gribomont, Concepţia sfîntului Vasile cel Mare despre idealul creştin şi asceza evanghelică, în "MO", 31 (1979), 79—87. — Acelaşi, Soborul celor întru sfinţi părinţilor noştri a toată lumea marilor Trei Ierarhi şi Învăţători: Vasile cel Mare, Grigore Cuvîntătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur, în "MO", 32 (1980), 69—70. — Samir Gholam, Vasiliada sau instituţia de binefacere a Sfîntului Vasile cel Mare, în "GB", 32 (1973), 735—748. — G. I. Gibescu, Sfîntul Marele Ierarh Vasile, Arhiepiscopul Cesariei Capadociei, în "BOR", 35 (1911), 76—93. — Grigore Dascălul, Cuvinte puţine oarecare ale celor întru sfinţi... Vasile cel Mare... tălmăcite de... Bucuresci, 1826, f. 1—147. — Prof. N. Grosu, Sfîntul Vasile cel Mare, chip plin de har şi de lumină, în "Ort.", 31 (1979), 160—167. — Ieromonah Ştefan Guşă, Predica ia sfinţii Trei Ierarhi, în "MMS", 55 (1979), 139—141. — Al. Horhoianu, , Cuvînt către tineri sau despre folosul ce-l putem trage din citirea scriitorilor profani. Traducere din greceşte ide... Rîmniculvîlcea, 1938. — Adrian Hriţcu, Episcop, Aspecte ale vieţii sociale oglindite În opera sfântului Vasile cel Mare, în "MMS", 55 (1979), 88—94. — Ioan Ianovici, Prolog ţinut În biserica seminarială Ia privegheate spre ziua sfinţilor Trei Ierarhi, în anul1887, în "Can", 6 (1887), 171—175. — Pr. I. Iliescu, Glnduri În linişte, Râmniculvâlcii, 1931, 37—40. — Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvinte şase pentru preoţie, traducere de Iosif, Episcopul Argeşului, Bucureşti, 1820, 133—135.

— Acelaşi, Mărgăritare, Bucureşti, 1891, f. 171 v. — Sf. Ioan Scărarul, Scara, Mînăstirea Neamţul, 1814. Sholii la Scară din lucrările sfântului Vasile cel Mare. — Pr. Gheorghe Ioaniţescu, Sllntul Grigorie de Ia Nissa şi sllntul Vasile cel Mare, Două

discursuri contra cămătarilor, traducere şi analiză, Teză pentru licenţă de... Ploieşti, 1907. — Acelaşi, Predică la sfinţii Trei Ierarhi, În "BOR", 29 (1905—1906), 1290—1294. — Arhim. Gherman Ionescu de la Tazlău, Acatistul sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Chesariei Capadociei, cu icoasele care s-au aşezat după peasna a6, ce sînt prescrise de pe original sau compunerea Cuvioşiei Sale Părintelui... Iaşi, 1879, retipărit la Mînăstirea Neamţul În1933 şi integrat în Acatistierul de la( Bucureşti din1971 şi din1982. — Pr. Prof. Ion Ionescu, Traduceri din opera simţului Vasile cel Mare în manuscrisele româneşti din Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, în "GB", 38 (1979), 737—756. — Diac. Asist. Dr. Viorel Ioniţă, Cinstirea sfântului Vasile cel Mare în Biserica Ortodoxă Română, în "GB", 38 (1979), 1135—1140. — Acelaşi, , la1600 de ani de la moartea sa, în "GB", 38 (1979), 450—468. — Acelaşi, Viaţa şi activitatea sfântului Vasile cel Mare, în "Ort", 31 (1979), 16—27. — Pr. Prof. Cicerone Iordăchescu, Istoria vechii literaturi creştine (epoca de aur325—461). Partea a H-a, Iaşi, 1935, 138—158. — Iosif, Mitropolit Primat, Sfântul Vasile, Arhiepiscopul Cesariei Capadociei (329—379), traducere de... Bucureşti, 1898. — Diac. I. Ivan, Lucrări ale sfîntului Vasile cel Mare în manuscrise şi tipărituri la Mînăstirea Neamţ, în "MMS", 55 (1979), 99—113. — Prof. Iorgu Ivan, Opera canonică a sfântului Vasile cel Mare şi importanţa ei pentru unitatea Bisericii, în "SVM", 355—377. — Acelaşi, Tălmăciri şi îndrumări ale sfântului Vasile cel Mare pentru cei doritori de desăvîrşire morală, în "GB", 39 (1980), 54—67. — îndreptarea Legii, Tîrgovişte, 1652, 654—705; îndreptarea Legii, Bucutreşti, 1962, 531—547. — Învăţătură pentru nunţi, tălmăcită de Grigorie Mitropolitul Ungrovlahiei, Bucureşti, 1827, Ediţia I, 209—212; Ediţia a Il-a, Bucureşti, 1832, 43—46. — Pr. Vasile Juravle, Reprezentarea sfântului Vasile cel Mare în iconografia bisericească ortodoxă (în pictura murală şi icoane), în "BOR", 100 (1982), 663—673. — Al. Lascarov Moldovanu, Vieţile Sfinţilor, prelucrate de... Volumul I, ed. a Il-a, Bucureşti, 1940, 5—47. — I. D. Lăudat, Manuscrise şi tipărituri ale sfîntului Vasile cel Mare în limba română, în "MMS", 55 (1979), 114—117. — Gh. Litiu, Sfinţii Trei ierarhi, mila creştină, în "MB", 3 (1953), 118—119. — Pr. Prof. Vasile Loichiţă, Sfinţii Trei Ierarhi, în "Can", 49 (1938), 230—241. — Acelaşi, Sfinţii Trei Ierarhi. Cuvinte pentru prăznuirea lor, în "MB", 6 (1956), 4—16. — Pr. L. Magheţ-Valiuc, Atitudinea si. Vasile cel Mare faţă de cultură, în "MB", 7 (1957), 52—58. — Pr. Prof. Grigore Marcu, Predică la sfinţii Trei Ierarhi, în "MA", 18 (1973), 78—82. — Pr. Prof. Veniamin Miele, Sfinţii Trei Ierarhi, în "MA", 18 (1973), 84—87. — Acelaşi, , predicator al cuvîntului lui Dumnezeu, în "MB", 29 (1979), 610—633. — Acelaşi, Tematica moralreligioasă a predicilor sfinţilor Trei Ierarhi, în "MO", 27 (1975), 394—404. — Pr. Paul Mihail, Manuscrise româneşti din Biblioteca Moldovei, în "MMS", 50 (1974), 432—460;51 (1975), 133—164;52 (1976), 120—146. — Vasile Mihoc, Praznicul Anului Nou, în "MB", 22 (1972), 55—57. — Acelaşi, Predică Ia sfinţii Trei Ierarhi, în "MA", 21 (1976), 166—168. — Diac. Şt. Gh. Milea, Predică la sfinţii Trei Ierarhi, în "GB", 28 (1969), 20—24. — Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, traducere făcută de Dr. Nicolae Popovici şi Uroş Covincici, Arad, 1936, vol. II, partea II, 39—149;259—260. — Nicolae Mladin, Mitropolit, Sfinţii Trei Ierarhi, dascăli ai Ortodoxiei, în "Telegraful Român", 97 (1949), nr. 4—5, 1—2. — C. Moise, Predică la sfinţii Trei Ierarhi, în "GB", 11 (1952), 512—516. — Pr. Prof. Gheorghe Moisescu, Sfinţii Trei Ierarhi în Biserica Românească, în "Ort", 12 (1960), 3—33. — Iustin Moisescu, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvînt înainte Ia: Sfîntul Vasile cel Mare, închinare la1600 de ani de la săvîrşirea sa, în "SVM", Bucureşti, 1980, 5—6. — Pr. Prof. Ilie Moldovan, Natura şi harul în gîndirea teologică

a sfântului Vasile cel. Mare, în."Ort", 31 (1979), 75—89. — Acelaşi, sensul.-chir hovnicesc al înţelegerii, Siintei Scripturi în concepţiateologică, a sfântului Vasile cel Mare, în "GB", 38 (19. 79), 710—724. — Diac. Prof. Nicu Moldoveanu, şi. muzica bisericească, în "SVM", 411—4161—51;417—428. — Zeno Munteanu, Sfinţii Trei Ierarhi, în, "MB", 14 (1964), 68—72. — Pr. Prof. N. Neaga, Vechiul Testament în preocupările sfântului Vasile; cel Mare, în "Ort", 31 (1979), 133—145. — Pr. Lect. Dr. Nicolae Necula, Anaiora sfântului -Vasile cei Mare din ritul liturgic copt (introducere, traducere şi note), în "GB", 38 (1979), 1141—1156. — Nicodim, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Viaţa şi operele sfinţilor părinţi şi învăţători ai Bisericii, partea II, după Farrar, Mînăstirea Neamţul, 1934, 196—269. — Acelaşi,Din vieţile sfinţilor, 1 ianuarie. Tăierea împrejur, , Anul Nou, Mînăstirea Neamţu. 1927. — Nicolae, Mitropolitul Banatului, vezi: Nicolae Corneanu. — Pr. Gheorghe A. Nicolae, Aspecte din natură şi viaţă în "Comentatul la Psalmi" al sfântului Vasile cel Mare, în "ST", 17 (1965), 322—333. — Pr. Prof. Mircea Nişcoveanu, Doctrina sfântului Vasile cel Mare în exorcismele sale, în "GB", (1976), 742—751. — Acelaşi. Teologia sfântului Vasile cel Mare în rugăciunile euharistice, în "ST", 19 (1967), 290—301. — Epifanie Norocel, Episcopul Buzăului, Egalitatea oamenilor în concepţia sfântului Vasile cel Mare, în "MMS", 48 (1972), 355—366. — Acelaşi, învăţătura sfântuţui Vasile cel Mare, pentru lolosirea bunurilor materiale, în "GB", 38 (1979), 469—478. — Petru I. Papadopol, şi sfântul Grigore din Nissa, Omiliile împotriva cămătarilor. Traducere din limba elină însoţită de cîte un studiu asupra vieţii şi operii autorilor de... Rîmniculvîlcea, 1939. — Medelnicerul I. Papazoglu, Elocinţă bisericească sau Cuvinte ale celor dintru simţi Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, Traducere din limba grecească veche de.. Bucureşti, 1837. —, Pr. P. Partenie, Despre sfinţii Trei Ierarhi, în "BOR", 38 (1914), 598—906. — Prof. Const. C. Pavel, Atitudinea sfinţilor Trei Ierarhi faţă de problemele morale ale vremii lor, în "ST", 29 (1977), 222—232. — Acelaşi, Atitudinea sfântului Vasile cel Mare faţă de cultura şi filozofia antică, în "SVM", 312—329. — Victor Percec, Predică la sfinţii Trei Ierarhi, rostită în capela seminarială cu ocazia hramului bisericii, Ia30 ianuarie (12 faur, st. n.)1912, în "Can", 32 (1913), 69—73. — Pr. Prof. N. Petrescu, învăţături morale de , Traducere de... în "MO", 28 (1976), 1019—1020;29 (1977), 157—460;571—573;30 (1978), 584—586. — Acelaşi, Scrisoarea, a234-a şi a235-a, către Amfilohie de Iconium, în "MO", 32 (1980), 42—45. — Acelaşi, Scrisoarea a236-a către Amiilohie de Iconium, în "MO", 33 (1981), 86—90. — Acelaşi, Scrisoarea a243-a a sfîntului Vasile cel Mare, în "BOR", 97 (1979), 72—81. — Acelaşi, Scrisori ale sfîntului Vasile cel Mare, documente ale strădaniei sale pentru păstrarea şi apărarea unităţii dreptei credinţe, în "BOR", 100 (1982), 650—662. — Acelaşi, Sfîntul Vasile cel Mare, luminat propovăduitor al dreptei credinţe, Epistole dogmatice: Scrisoarea a233-a: Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, în "MO", 31 (1979), 559560.

Acelaşi, Sfîntul Vasile cel Mare neobosit apărător al unităţii dreptei credinţe, Din

scrisorile sale pentru curmarea schismei din Antiohia, în "MB", 29 (1979), 634—648.

Acelaşi, , scrisoarea a260-a, Tîlcuirea ortodoxă a trei texte scripturistice (Facere, IV, 15; IV, 23—24; Luca, II, 34—35), către episcopul Optimus, în "MO", 34 (1982), 40—46. — Pidalion, Mînăstirea Neamţu, 1844, f. 403v-437. — Pr. Matei Pislaru, Sfinţii Părinţi despre Muncă, în "GB", 19 (1960), 43—47. — Acelaşi, Sfântul Vasile cel Mare, la seama Ia tine însuţi! Traducere din grece.şte însoţită de o descriere a vieţii acestui mare dascăl al lumii şi ierarh, de... Rîmnipulvîlcea, 1937. — Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Biserica slujitoare, Bucureşti, 1972, 127—130. — Acelaşi, Idei sociale în opera sfântului Vasile cel Mare, în "SVM,

284—311. — Protos. Ioasaf Popa, Caracterul vasiliart al actualului regulament mînăstiresc, în "GB", 17 (1958), 578—584. — I. Popa, învăţătura sfântului Vasile cel Mare către Jiul duhovnicesc, în "MO", 31 (1979), 55—69. — Pr. Prof. Ion D. Popa, Aspecte moralsociale în predica şi viaţa sfinţilor Trei Ierarhi, în "GB", 39 (1980), 389—399. — Acelaşi, , Predicatorul milosteniei, în "ST", 23 (1971), 224—234,

— Pr. David Popescu, Cuvînt Ia sfinţii Trei Ierarhi, în "GB", 20 (1961), 205—211.

— Acelaşi, La sfinţii Trei Ierarhi, în "GB", 35 (1976), 43—47. — I. Popescu, , Arhiepiscop de Cesareea Capadociei, Bucureşti, 1896.

— M. Popescu, Sfântul Vasile şi Fericitul Augustin ca oratori, în "BOR", 20 (1896), 588—591;700—706. — Pr. Simeon Popescu, Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cesareei Capadociei. Viaţa şi minunile sale, Sibiu, 1906. — Prof. T. M. Popescu, Sfinţii Trei Ierarhi în slujba Bisericii, în "BOR", 70 (1952), 60—73. — Acelaşi, , în "BOR", 63 (1945), 681—687. — Acelaşi, , Două omilii traduse de... Bucureşti, 1936. — Prof. Euseviu Popovici, Cuvîntare ţinută în biserica seminarială a Mitropoliei din Cernăuţi, în ziua patronilor ei, a celor Trei Ierarhi... în "Can", 2 (1883), 152—154. — Arhid. Prof. Vasile Prescure, Personalitatea morală a sfântului Vasile cel Mare, în "ST", 14 (1962), 283—299. — Acelaşi, Viaţa monahală creştină după "Regulele monahale" ale sfântului Vasile cel Mare, în "MO", 31 (1979), 528—535. — Prof. Petre Procopoviciu, Vasile, Arhiepiscopul Kesareei Kapadochiei, Cuvînt către tineri, cum pot avea iolos din scrierile păgînilor, traducere de... Cernăuţi, 1939. — Acelaşi, Pareneză ţinută în ziua de sfinţii Trei Ierarhi, în biserica seminarială din Cernăuţi, în "Caii", 38 (1927), 364—367. — Acelaşi, Pareneză la sărbătoarea sfinţilor Trei Ierarhi, în "Can", 49 (1938), 374—378. — Prolog pe lunile decemvrie, ianuarie şi ievruarie, Mînăstirea Neamţu, 1854, f. 91 v—95 v;98—100 v;101 —102 V;126 v—127 v;158—159;162—163 v. — Pr. Prof. P. I. Provinceanu şi Pr. N. St. Georgescu, Viaţa sfântului Vasile, prelucrare după Vieţile sfinţilor, Cîmpina, 1936. — Psaltire, Chişinău, 1818, f. 22—23. — C. R. Viaţa monahală după Regulele sfîntului Pahomie şi sfântului Vasile, în "Ortodoxul", 1 (1880), 259—263;298—301. — Pr. Prof. Dumitru Radu, Spiritualitate şi slujire la sfinţii Trei Ierarhi, în "ST", 26 (1974), 183—189. — Dr. Iacob Radu, Manuscriptele Bibliotecii Episcopiei Grecocatolice Ro-mâne din Oradeamare, Studiu Bibliografic, Bucureşti, 1923. — Prot. Simion Radu, La sfinţii Trei Ierarhi, în "MMS", 45 (1969), 57—60. — Vasile Rădulescu, Predică la , în "GB", 29 (1970), 11—14. — Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Preotul — slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor după sfinţii Trei Ierarhi, în "BOR", 88 (1970), 99—105. — Acelaşi, şi creştinii din Scythia Minor şi Dacia Norddunăreană, în "SVM", 378—393. — Dr. Vladimir de Repta, A celui întru sfinţi părintelui nostru Vasile Arhiepiscopul Chesariei Capadochiei, Aşezămînturi călugărcsci cătră cei ce sc nevoiesc în vieaţa de obsce şi deosebi. Retipărire din "Cuvinte puţine oare care ale celor intru sfinţi părinţilor noştri Vasile cel Mare şi Grigorie Cuventătoriul de Dumnedzeu, tălmăcite din limba elinească, Bucureşti, 1826", editată de... Cernăuţi, 1898. — Mihai Rezuş, Sfânta Liturghie a sfântului Vasile cel Mare şi Iordanul, în "BOR", 48 (1930), 55—56. — Pr. Prof. Petru Rezuş, Sfinţii Trei Ierarhi, pilde de desăvîrşire creştină, în "GB", 16 (1957), 34—43. — Ştefan Saghin, Prolog ţinut în capela seminarială în ajunul zilei sfinţilor Trei Ierarhi,.. în "Can", 3 (1884), 175—178. — Pr. Prof. V. Gh. Sibiescu, Legăturile sfântului Vasile cel Mare cu Scythia Minor (Dobrogea), în "Ort", 31 (1979), 146—159. — Pr. Prof. CorneJm Sîrbu, Predică ia sfinţii Trei Ierarhi, în "MA", 19 (1974), 123—125. — Acelaşi, Sfinţii Vasile, Grigore şi Ioan, îndrumători ai teologiei actuale, în "MA", 18 (1973), 39—44. — Nicolae N. Smochină şi N. Smochină, O pravilă românească din veacul al XVI-lea, "Pravila Sfinţilor

Părinţi după învăţătura lui Vasile cel Mare, întocmită de ritorul şi scolasticul Lucaci, în1581, în "BOR", 83 (1965), 1043—1062. — Pr. Duimitrache Stamate şi Pr. Hristofor Manoilescu, Acatistul sfântului Vasile cel Mare, tipărit de Pr. Gh. T. Gheorghiu, Botoşani, 1932. — Pr. Dr. Asist. Alex. I. Stan, Ortodoxia şi irumuseţea stilului teologic al sfinţilor Trei Ierarhi, în "ST", 34 (1982), 185—200. — Acelaşi, în teologia sistematică ortodoxă în ultimii treizeci de ani, în "ST", 34 (1982), 167—174. — Pr. Prof. Liviu Stan, Concepţia canonică a sfinţilor Trei Ierarhi, în "MO", 18 (1966), 9—15. — Pr. Prof. D. Stăniloae, Fiinţa şi ipostasurile în Sfânta Treime după , în "Ort", 31 (1979), 53—74. — Acelaşi, Învăţătura despre Sfânta Treime în scrierea sfântului Vasile, "Contra lui Eunomie", În "SVM", 51—69.

— Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, voL I, "BAR", 1—1600, Bucureşti, 1978; vol. II, 1601—3100; Bucureşti, 1983. — G. Ştrempel, FI. Moisil şi L. Stoianovici, Catalogul manuscriselor româneşti, vol. IV (1062—1380), Bucureşti, 1967.

— Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului, Cuvînt la ziua sfântului părintelui nostru Vasile cel Mare, episcopul Capadochiei, în "MA", 32 (1977), 149—152. — Sebastian Şebu, Sfinţii Trei Ierarhi — modele alese de înţelegere şi trăire actuală a creştinismului, în "MA", 21 (1976), 142—147. — Aurelian Tăutu, Viaţa sfântului părintelui nostru Vasile cel Mare, Cernăuţi, fără an. — Teoctist, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Învăţăturile sfinţilor Trei Ierarhi, dreptar permanent al preoţimei ortodoxe, în "BOR", 72 (1954), 33—39. — Acelaşi, La pomenirea sfinţilor Trei Ierarhi, în "MO", 29 (1977), 213—216. — Acelaşi, Opera sfântului Vasile cel Mare în evlavia credincioşilor ortodocşi români, în "SVM", 7—23. — Acelaşi, Opera sfântului Vasile cel Mare în evlavia credincioşilor ortodocşi români, Conferinţă la Fundaţia "Pro Oriente" din Viena, În "MMS", 55 (1979), 256—258. — Acelaşi, în evlavia credincioşilor ortodocşi români, în "MMS", 55 (1979), 69—81. — Pr. Prof. Nicolae Terchilă, Istoria iilozoiiei tradusă după Dr. Otto Siebert, revizuită şi întregită, Sibiu, 1943, 97—98. — Timotei Lugojanul, Episcop-Vicar, Spiritualitatea sfântului Vasile cei Mare, în "SVM", 105—130. — Dr. Gherasim Timuş, Dicţionar aghiograiic cuprinzînd pe scurt vieţile sfinţilor, Bucureşti, 1898, 848—856. — N. Tomaziu, Panegiric la sfinţii Trei Ierarhi, în "MMS", 29 (1953), 90—92. — Iuliu Valaori, Bucăţi alese, Text grec publicat şi adnotat de... Bucureşti, 1905. — Vasile Episcopul Oradiei, vezi: Vasile Coman

— Închinare la1600 de ani de la săvîrşirea sa, tipărit cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980. — Sfîntul Vasile cel Mare, Despre lăcomie, Cluj (fără numele traducătorului şi fără an), tipărită în colecţia "Biblioteca Cartea Bună". — Constantin D. Vasilescu, , Cuvînt către tineri. Traducere însoţită de biografie şi analiză introductivă, Teză pentru licenţă de... Ploieşti, 1907. — Diac. Prof. Emilian Vasilescu, Sfinţii Trei Ierarhi şi cultura vremii lor, în "ST", 13 (1961), 56—65. — Nicolae Vătămanu, 1600 de ani de la înfiinţarea Vasiliadei, în "BOR", 87 (1969), 297—311. — Viaţa sfântului Vasile cei Mare, Oradea, 1928 ("Vieţile Sfinţilor", nr. 1). — Viaţa sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Khesariei Kapadochiei, Editura ziarului Glasul Monahilor, Bucureşti. — Vieţile sfinţilor pe limba moldovenească, întocmite pe temeiul cărţilor "Vieţile sfinţilor" ale si. Dimitrie al Rostovuiui, tălmăcite pe limba rusască şi tipărite în Tipograiia Sinodaiă din Moscova cu depliniri, însemnări lămuritoare şi cu chipurile sfinţilor, pe luna ianuarie, Chişinău, 1909, 14—66;1078—1081.

— Vieţile sfinţilor pe luna ianuarie, Mînăstirea Neamţu, 1812, 7. — Vieţile sfinţilor din iuna ianuarie, Bucureşti, 1835, 5—30;469—475. — Vieţile Sfinţilor... tipărite... de un pios creştin (Iorgu Dumitrescu din comuna Podu Bărbierului, judeţul Dîmboviţa), Volumul V, pe luna ianuarie, Bucureşti, 1904, 14—95;1488—1506. — Vieţile sfinţilor

pe scurt, Vol. I, Luna Ianuarie, Chişinău, 1931, 7—8. — Vieţile stinţilor pe luna februarie, Mînăstirea Neamţul, 1812, f. 178—186. — Vieţile sfinţilor pe luna martie, Mînăstirea Neamţul, 1813, f. 71 v—75 v. — Vieţile sfinţilor pe luna noiembrie, Mînăstirea Neamţul, 1811, I. 160—161 v. — Episcop Visarion, Vechile rlnduieli ale vieţii monahale, Mînăstirea Dobruşcasoroca, 1929. — Arhid. Prof. Dr. Consantin Voicu, Învăţătura despre croaţie ia , în "SVM", 70—93. — Acelaşi, Sfinţii Trei Ierarhi, în "MA", 32 (1977), 499—504. — Acelaşi, Unitatea Bisericii În oikumene după sfântul Vasile cei Mare, în "MB", 29 (1979), 275—285. — Prof. Teodora Voinescu, În vechea artă religioasă din România, În "SVM", 394—410. — Emilian Voiuţchi, Cuvîntare ţinută În biserica seminarială a Mitropoliei, în ziua patronilor ei, a marilor învăţători ai lumii şi ierarhi". în "Can", 3 (1884), 179—183. — Dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Aspecte ale desăvlrşirii În viaţa şi opera sfântului Vasile cei Mare, în "Ort", 30 (1978), 604—637. — Acelaşi, Circulaţia scrierilor sfîntului Vasile cel Mare în literatura noastră bisericească, În "îndrumătorul bisericesc" —1979, editat de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Clujului, Cluj-Napoca, 1979. — Acelaşi, Despre viaţa şi opera sfîntului Vasile cel Mare, la1600 de ani de la trecerea sa către Domnul, Graiova, 1979. — Acelaşi, Din viaţa şi învăţătura sfântului Vasile cel Mare, în "Almanahul Parohiei Ortodoxe române din Viena", XVIII, pe anul1979, Bucureşti, 1979, 69—73. — Acelaşi, învăţături duhovniceşti din viaţa şi opera sfîntului Vasilq cel Mare, în "MMS", 41 (1965), 43—54. — Acelaşi, învăţătura sfîntului Vasile cel Mare despre muncă, în "MO", 31 (1979), 10—48. — Acelaşi, Învăţătura sfîntului Vasile cel Mare despre muncă (la1600 de ani de la trecerea sa la cele veşnice), Craiova, 1979. — Acelaşi, Munca manuală în monahism după (329—379), în "MMS", 31 (1955), 501—521. — Acelaşi, Opere ale sfântului Vasile cel Mare în literatura noastră bisericească, în "Ort", 31 (1979), 28—52. — Acelaşi, Panegiric la sfinţii Trei Ierarhi, în "MMS", 32 (1956), 27—29. — Acelaşi, Porunca muncii după sfîntul Vasile cel Mare, în "MB", 29 (1979), 259—263. — Acelaşi, Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Ro-mână pînă în secolul XVII. Izvoare, traduceri, circulaţie, Craiova, 1983. — I. Zahariad, Consultare către tineri de santulu Vasilie ceiu Mare, tradusă dinu limba ellenă de... Bucureşti, 1852. — Arhid. Prof. Ioan Zăgrean, Probleme morale În opera sfîntului Vasile cel Mare, în "SVM", 206—237. — Acelaşi, Sfinţii Trei Ierarhi în actualitatea Bisericii noastre, în "MA", 17 (1972), 44—51. — Acelaşi, Sfinţii Trei Ierarhi, strălucite şi neîntrecute modele de virtute creştină, în "MB", 22 (1972), 25—38. — Ioana Zmeu, în Bibliografia românească, în "SVM1, 429—454. — Pr. Prof. Dr. Ioan Zugrav, Un manuscris din anul1419 al Liturghiei sfântului Vasile cel Mare, în "Can", 48 (1937), 263—282.

2. Literatură străină

Apoll. Agresta, Vita cel protopatriarca S. Basilio Magno, Roma, 1658; Messina, 1681. — M. Albertz, Untersuchungen iiber de Schriften des Eunomius, Diss. Wittenberg, 1908. — A. d'Alés, Le Prince du Siele scrutateur des âmes d'après St. Basile, în "RSR", 23, 325—327. — P. Allard, Saint Basile, ed. 7, Paris, 1929. A fost publicată mai întîi în "RQH", 64 (1898—1899). — Acelaşi, Saint Basile, în "DThC", II, 1, 441 —455. — B. Altaner, Augustinus und Basilius der Grosse. Eine queilenkritische Untersuchung, în "RB", 1950, 17—24. — Acelaşi, Beitrăge zur Geschichte der altlateinischen Uebersetzungen von Văterschriften, în HJ", 61 (1941), 208—212 (traducerea lui Rufin). — Acelaşi, Eustathius, der lateinische Uebersetzer der Hexaemeron

—, Homilien Basilius des Grossen, în "ZNW", 39 (1940), 161—170. — B. Altaner—A. Stuiber, Patrologie, Leben, Schritten und Lehre der Kirchenveter, VII Aufl. Freiburg— Basel—Wien, 1966, 290—298. — Amand, Fatalism, 383—400. — D. Amand, Carnëade et saint Basile, Pronostics météorologique et polémique antiastrologique dans THexaërnéron. Etude littéraire et historique des chapitre4 à7 de la sixième homélie de I'Hexaémèron, suivie d'un glossaire. Thèse dactylographiée, Louvain, 1939, avec, en appendice, une édition critique provisoire de la sixième homélie de l'Hexaéméron. vacelaşi, Essai d'une histoire critique des éditions générales grecques et grécolati-nes de saint Basile, în "RB", 52—56 (1940—1946). — Acelaşi, L'ascèse monastique de saint Basile, Essai historique, Paris, 1949, cu o listă completă a operelor asce-ţice ale sfîntului Vasile; recenzie la această lucrare: S. Giet, în "RSR", 1949, 333—342. — Acelaşi, Le système cénobit. basilien comparé au cénobit. pachomien, în "RHR", 1957, 31—80. — E. Amand, A propos d'une édition princeps, în "RB", 62 (1952), 300—301. — Acelaşi, A propos d'un livre récent: "Bildersprache" et critique d'authenticité des oeuvres basiliennes, în "RB", 54 (1942), 145—150. — Acelaşi, Les ascétiques de saint Basile de Césarée. Exposé des problèmes d'authenticité, Louivain, 1935. — Acelaşi, Les états de texte des homélies pseudobasiliennes sur la création de l'homme, ta "RB", 1949, 3—54 (se ocupă de cele două omilii De hominis structura atribuite lui Vasile: MG, 30, 10—62 şi Grigore al Nisei: MG, 44, 257—297, păstrate în două recenziuni diferite, una mai lungă şi alta mai scurtă. Cea lungă nu poate fi atribuită nici lui Vasile şi nici lui Grigore). — Acelaşi, Une ancienne version iatine inédite de deux homélies de staint Basile, în "RB", 57 (1947), 12—81. Se dă o descriere a Cod. Parisinus Lat. 10593, ediţia textului latin al omiliei despre har şi la mucenia iulita, şi o comparaţie a textului grec şi latin. — Acelaşi, Une homélie grecque inédite antinestorienne du V-e siècle sur l'incarnation du Seigneur, în "RB", 58 (1948), 223—263 (textul şi traducerea acestei omilii fals atribuite sfîntului Vasile; studiul conceptelor dogmatice şi a stilului îl dă ca autor probabil pe Proclu al Constantinopolului). — E. Armand şi M. C. Moons, Une curieuse homélie grecque inédite sur la virginité, adressée aux pères de iamille, În "RB", 63 (1953), 18—69;211—238 (ediţie şi traducere a omiliei despre feciorie atribuită sfîntului Vasile. Autorul este un arian). e. Amandde Mendieta, La virginité chez Eusèbe d'Emèse et l'ascétisme iamilial dans la première moitié du IV-e siècle, în "RHE", 50 (1955), 777—820 (Pseudo-Vasilo. Omilia despre feciorie). — Acelaşi, L'édition critique des homélies de Basile de Cesarée, în "SP", Vol.. VII, Part. I, Berlin, 1966. — Acelaşi, The Criticai Edition oi Saint Basil's Homelies on the Hexaemeron, În "SP", III (TU, 78), Berlin, 1961, 38—43. — Acelaşi, The Pair Kerygma and Dogma În the Theological Thought oi Saint Basil oi Caesarea, în "JThSt", N. S. 16 (1965), 129—142. — Acelaşi, The "Unwritten" and Secret" Apostolic Traditions În the Theological Thought oi Saint Basil oi Caesarea, în "SJThOcP", 13 (1. 965). — E. Amand de Mendieta et S. Rudberg, Eustathius, Ancienne version latine des neui homélies sur l'Hexaéméron de Basile de Césarée, Berlin, 1958. — A. G. Amatucci, Qualche osservazioni sul t.iz toùváouc di Basilio, în "RFIC", 1949, 191—197. — S. Antoniades, Place de la liturgie dans la tradition des lettres grecques, Leiden, 1939, 149—152, 346—357. — D. Armand, Saint Basile, ascèse monastique. Essai historique, Maredsous, 1948. — A. Arnou, Unité numérique et unité de nature chez les pères après le Concile de Nicée, în "Greg", 15 (1934), 242—254. — J. L. Assmann, Der Heilige Basilius der Grosse, în "PB", 34 (1922), 10, 401—406. — M. Aubinau, Trentedeux homélies de Basile de Césarée, retrouvées dans le codex Athonite, Stavronikita7, în "SO", 51 (1976), 155—158. — Fr. Baert, De S. Basilio M în "Acta SS lunii", 2, Antverp. 1698, 807—958. — D. S. Balanos, Oi

Tpcîc ipâp.at xal rj IzOf W) Atena, 1926. — Acelaşi, IlaxpoXojCa (oi èy.Xsia3tio( aioeZ.a ojfpaţiftc tmv. oxtm r.pMTtov auovojM, Atena, 1930, 289—304. — o Bardenhewer, Les pères de l'Église leur vie et leurs oeuvres, traduction par Godât et Verschaflel, Paris, 1899, II, 69—89. — Acelaşi, Geschichte der altkirchlichen Literatur, III Bd..II Aufl..Freiburg i.Br. 1923, 13Q—162. — G. Bardy, Basile de Cèsarèe, în "DDC", 2, 218—224. — Acelaşi, Basile de Cèsarèe, în "DHQ", 6 (1932), 1111—1126. -acelaşi, Basile de Cèsarèe, în "Dsp.", I, 1273—1283. — Acelaşi, Basilius von Cae-sarea, în "RACh", 1 (1950), 1261—1265;— Acelaşi, L'Homélie de saint Basile Adversus eos qui calumniantur nos, în "RSR", 16 (1926), 21—28. — Acelaşi, Littérature grecque chrétienne, Paris, 1927, 122—126. — Bartelink, În "VC", 1963, 85—104 (Limba biblică şi teologică Ia J. — P. Batiffol, L'ecclèsiologie de saint Basile, în "EO", 21 (1922), 9—30. — Acelaşi, Le Siège apostolique (359—451), Paris, 1924, 85—115. — Acelaşi, Anciennes littératures chrétiennes I. La littérature grecque, 3-e éd. Paris, 1901, 292—295. — Chr. Baur, Basilius der Grosse, În "LTLK", II, 1931, 26—28. — A. Bayle, St. Basile, archevêque de Cèsarèe (329—379), Avignon, 1878. — G. Bernardi, La date de L'Hexaèmèron de Saint Basile, în "SP", III (TU, 78), Berlin, 1961, 165—169. — J. Bernardi, Le mot Tpor.aiov appliqué aux martyrs, în "VC", 8 (1954), 174—175. — Acelaşi, La prédication des Pères Cappadociens. Le prédicateur et son auditoire, Marseille, 1968. — J. Besse, Saint Basile, în "DThC", II, 1, 455—459.

— M. Bessières, La tradition manuscrite de la correspondance de saint Basile, Oxford, 1923. — J. F. Béthunebaker, The Mèaning oi Homoousios În the Constantinopolilcn Creed, Cambridge, 1901. — J. Bidez, Le traité d'astrologie cité par saint Basile dans son Hexaméron, în "ACL", 7 (1938), 19—21. — P. Bilaniok, The Monk as pneumatophore În the writings ot St. Basil the G real, în "Diakonia", 15 (1980), 1, 49—53.

— G. Blond, L'hérésie encratite vers la lin du IV-e siècle, în "RSR", 1944, 157—210.

— Fr. Buhringer, de Kirche Christi und ihre Zeugen oder de Kirchengeschichte În Biographien, 2. Aufl. Bd. 7. de drei Kapadozier, I. Basilius von Cesarea, Stuttgart, 1875. — C. G. Bonis, Ai ipeic y.avov'.v.cti sr.'3ToXai toù MeâÂou BaaiXsiou îtpôî A[A:piXiy tv, in: BZ, 64 (1951), 62—78. — Acelaşi, AptfiXoioc xai MÉfac Bocaiktiac, i-éjeiş Xy.xvj -.ai àjioxaX'jewC, tÂztemc xai ptoiE"ş, Tesalonic, 1949. — Acelaşi, MEfdcXou BaaiXstou eîï zb Ilpojee aeauxa), in: EE-Tjpiï6eoX, ayoX. llavEiaTrjjjiiou ArjVuW, 1956—1957, 233—261.

— Acelaşi, The Problem Concerning Faith and Knowdledge as Expounded În the Letters oi St. Basil the Gréai to Amphilochius ol Iconium, în "The Greek Orthodox Theological Review", 5 (1959), 27—44. — Acelaşi, Vasile cel Mare al Cezareii (329), 330—11. 379). Viaţa şi Operele, Scrierile şi Doctrina, Atena, 1975 (în greacă). — G. Bonwetsch, Zum Briciwechsel zwischen Basilius und Apollinaris, în "ThStKr", 82 (1909), 625—628. — Hr. Boukil, H oisia iij; pij3-.iaî xaxà idà" Kar.afiôxaz r.azépsz, Tesalonic, 1967. — W. Bousset, Apophtegmata, Tubingen, 1923, 335—336. — Nie. Bratiotis, , prototipul omului duhovnicesc, Atena, 1974. — Acelaşi,O: xpsîî Upipyai v.ai zo v.avovtxov i:puiXij(xa, Atena, 1930. — F. H. Brigham, St. Basil and the Greeks, în "Classical Folia", 14 (1960), 35—38. — J. V. A. Broglie, L'Eglise et l'Empire romain au IV-e siècle, Paris, 1868, IV, I, 1—233. — E. Bruck, Kirchenveter und soziales Erbrecht, Berlin, 1956, 3—10. — E. Buonaiuti, Attraverso l'Epistolario di S. Basilio, în "Rivista stor crit. delle scienze teol.", 4 (1908), 122—132. — Burberi, Ai àvpc"-.(3ixai iliai BaaijXeiou tôv MEfâXoD, Atena, 1955. — L. Busch, Basilius und de Medizin, în "Therapeutische Berichte", 29 (1957), 111—121. — A. M. Busquets, San Basilio predicador de la limosna, În "PC", 19 (1934), 16—31. — G. Buttner, Basileios des Grossen Mahnworte an de Jugend uber den nutzlichen Gebrauch der heidnischen Literatur. Eine Quellenuntersuchung, Munchen, 1908. — Acelaşi, Beitrege zur Ethik Basileios des Grossen (Progr.),

Landshut, 1913. — Cadiou, În "REG", 1957, 500—505. (St. Vasile În corespondenţa sa).

— J. F. Callahan, Basil oi Caesarea. A. New Source ior St. Augustine's Theory oi Time, În "HSCP", 63 (1958), 437—454. — Acelaşi, Greek Philosophy and the Cappadocian Cosmology, în "DOP", 12 (1958),-31—57. — C Callinicos, Contribuţii la studiul problemei datelor epistolelor sfântului Vasile cel Mare, în "EF", 61 (1979), 19—139 (In greacă). — J. M. Campbell, The Influence oi the Second Sophistic on the Styl oi the Sermons oi St. Basil the Great, Washington, 1922. — H. v. Campenhausen, Griechische Kirchenveter, Stuttgart, 1955, 86—100. — Canzori, H Xpiaxiavixij xai èôvitj watSeia, u Méaş BaaiXeioc xai IlÂouTapy oc, în "EF", 1908, 378—388. — Capelle, La proces-sion du Saint Esprit d'après la liturgie de Saint Basile, în "OrSyr", 1922, 69—77. — I. Carmiris, H èxxXijaloXofia xou MeaXou BaaiXeiou, Atena, 1858. — E. Caspar, Geschichte des Papsttums, I, Tubingen, 1930, 220—232. — F. Cavallera, La schisme d'Antioche, Paris, 1905, 5—14. — A. Cavallin, de Legendenbildung um den Mailender Bischoi Dionysios, în "Eranos" (1945), 136—149, (Epistola197). — Acelaşi, Studien zu den Brieten des hl. Basilius, Lund, 1944. — Acelaşi, Zum Verheltnis zwischen regierendem Verb und Participium coniunctum, în "Eranos", 1946, 280—295, (Epistola109). — F. Cayré, Précis de Patrologie et d'histoire de la théologie, tome I, 2-e édition, Paris, 1931, 395—404;420—435. — R. Ceillier, Histoire générale des auteurs sacrés et ecclé-siastiques, Paris, 1737, VI, 60—433 i ed. II, IV, 349—548. — M. Cesaro, Natura e cristianesimo negii Exameron di san Basilio e di sant'Ambrogio, în "Didaskalion", 7 (1929), 53—123. — Ulysse Chevalier, Répertoire des sources historiques du Moyen Âge, Biobibliographie, Paris, 1905, 455—457. — W. K. L. Clarke, St. Basil the Great, A Study În Monasticism, Cambridge, 1913. — Damiano Como, S. Basilio Îl Grande commemorato În Sicilia, în "Oc.", 19 (1979), 2—7. — Congar, La déitication dans la tradition spirituelle de l'Oriente în VS", 43, (1935), 91—107. — G. I. Conidari, 0 Meto": BootXsioc Ttpôxowov oîou(xevioû èxxXijaiaaxixoû ijféxou, Atena, 1970. — T. B. Constantinos, Oi tpsîc tepiat, Atena, 1975. — G. Coppola, I codici Laurenziani deile lettere di S. Basilio e Îl papiro Berol. 6795, în "Riv.ista indogrecoitaliana", 7 (1923), 19—28.

— Acelaşi, L'archetipo dell'epistolario di Basilio, în Studi italiani di filologia classica", 3 (1923), 137—150. — Costits, Tà5tpôiXrj[xa zrp owTijpiaş xaxà xîjv8i5aaxaXiav xou A7Î00 xal MeôXou BaaiXeiou, Atena, 1936. — Yves Courtonne, Saint Basile et l'hellénisme. Étude sur la rencontre de la pensée chrétienne avec la sagesse antique dans l'Hexaméron de saint Basile le Grand, Paris, 1934. — Acelaşi, Un témoin du IV-e siècle oriental. S. Basile et son temps d'après sa correspondance, Paris, 1973. — M. Crovini, I malintesi di un tamoso episodio storico cel secoio IV. S. Basilio e Papa Damaso, în "SC", 6 (1928), 321—344. — P. M. Cruice, Examen critique sur l'Hexamèron de s. Basile, Paris, 1844. — F. I. Cucuie, IUpi ûv aliaaixmt SoŞaatùv BaoïXtiou toù JfEfâXou, în: uepioiixuv Efvospàvijc, Atena, 1908, 161—182;286—292;328—333. — P. Cucules, Vasile, Grigore din Nazianz şi Ioan Gură de Aur ca educatori (în greceşte), Atena, 1951. — ar Curtidu, H cfûaïc xal oi "EXXijvec TtaTepeţ xt)1: ExxXijatac, în IUptoiixèv M.eXéti, 1909, 66—76. — H. A. Daniel, Codex iiturgicus ecclesiae orientalis, Lipsiae, 1853, 421—438. — J. Daniélou, Grégoire de Nysse à travers les lettres de saint Basile, în "VC", 19 (1955), 37 ş.u. — Acelaşi, La typologie de la semaine au4-e siècle, în "RSR", 1948, 382—411. — R. Devreesse, L'édition du commentaire d'Eusèbe de Césarée sur Isaia. Interpolations et omissions, în "RB", 42 (1933), 540—555. (Nu este al sfîntului Vasile). — A. N. Diamantopulos, 0 Méfa: BaaiXetoş xai rj P(!(xtj, în: Ewaifjia Xp. HaviaSonoûXou, Atena, 1931, 38—57. — Acelaşi, O Me7zţ BaatXetoc xai xà ÉXXijvtxà7pâ(ji(Jiaxa (IIp6ş toùc -véouc) nâjtupoc, 2, Atena, 1938. — F. Diekamp, Ein angeblicher Briet des hl. Basilius gegen Eunomius, în "ThQ", 77 (1895), 277—285. — Acelaşi, Literargeschichtuches zur

Eunomianischen Kontroverse, În "BZ", 18 (1909), 1—13;190—194. — G. Dimopulos, Făclia Cezareii, Si. Vasile cei Mare, Atena, ed. III, 1979. (în greceşte). — Dionisie, Mitropolitul Dramei, Cei Trei ierarhi şi mesajele lor în epoca noastră, Draana, 1975. T(ln greceşte). — C. Ddovuniotis, 0 Miac BaaiXetoc xa't ô NaCiavCipfr: rpijTfiptoc ¿c (poixijta toû IIavsitiiiT7jfitou Aftijvàv, Atena, 1931. — Acelaşi, ïlepî fi16aoxovrov xal îtîooxotiévtov xatxà èv Méfav BaaiXetov, Atena, 1923. — A. Dirking, S. Basilii Magni de divitiis et paui pertate sententiae quam habeant rationem cum veterum phiiosophorum doctrina. Diss. Munster, 1911. — Acelaşi, de Bedeutung des Wortes Apathie beim hl. Basilius dem Grossen, În "ThQ", 134 (1954), 202—212. — H. Doergens, Der HI. Basilius und de classischen Studien. Eine gymnasial pedagogische Studie, Leipzig, 1857. — H. Durries, Basilius und das Dogma vom Heiligen Geist, în "Lutherische Rundschau", 6 (1956—1957), 247—262. — Acelaşi, Deo Spiritu Sancto, Der Beitrag des Basilius zum Abschluss des trinitarischen Dogmas, Guttingen, 1956. — Acelaşi, de Beichte im alten Munchtum: Judentum, Urchristentum, Kirche, în "Festschrift fur J. Jeremias", Berlin, 1960, 255—259. — Acelaşi, Symeon von Mesopotamien (TU4, 10, 1), Leipzig, 1941, 451—465 (Regulile). — J. Dreseke, Apollinaris von Laodiceia, Leipzig, 1892, 100—121. — Acelaşi, Der Brietwechsel des Basilios mit Apollinaris, în "ZKG", 8 (1886), 85—123. — B. Drak, Beschauliches und tetiges Leben im Munchtum nach der Lehre Basilius des Grossen, în "Freiburger Zeitschrift fur Philosophie und Theologie", 7 (1960), 297—309;8 (1961), 92—108. — H. Dressler, A Note on the De Nabuthe oi St Ambrose, în "Traditio", 5 (1947), 311—312. (Comparaţie cu Sf. Vasile). — I. W. Driessen, Les recueils manuscrits arméniens de saint Basile, în "Mus", 66 (1953), 65—95. — A. Benito Duran, El discurso de san Basilio a los jovenes el modo de leer con utilidad los libros de los gentiles. Primera introduccion humanisticocristiana a la tilosoiia, Discurso, Cienca, 1959. — Acelaşi, El nominalismo arriano y la tilosoiia cristiana, În "Augustinus", 5 (1960), 206—226. — Acelaşi, Filosoiia de S. Basilio en sus Homilias sobre los Psalmos, În "SP", 5, 446—472. — M. G. de Durand, Un passage du III-e livre contre Eunome de saint Basile dans la tradition monastique, în "Irénikorv", 54 (1981), 36—52. — H. Eickhoff, Zwei Schritten des Basilius und Augustinus als geschichtliche Dokumente der Vereinigung von klassischer Bildung und Christentum, Schleswig, 1897. — D. Eirenidis, BioC toû êv âftotî itaipoc txuW BaaiAeiou toû MekzXou, Atena, 1881. — H. Engberding, de Verehrung des hl. Basilius des Grossen În der byzantinischen Liturgie, în "Die christliche Osten În Vergangenheit und Gegenwart", 2 (1937), 16—22. — R. Engdaihl, Beitrege zur Kenntnis des byzant. Liturgie, Berlin, 1908. — V. Ernst, Basilius des Grossen Verkehr mit den Okzidentalen, în "ZKG", 16 (1896), 626—664. — J. Ernst, de Ketzertauiangelegenheiten În der altchristlichen Kirche nach Cyprian, Mainz, 1901, 3—6;22—32 (despre epistolele canonice). — B. K. Exarhos,IIai8aif(oYtat7vo[i.zi toû MefàXou BaaiXeîou, Atena, 1938. — P. Fediuk, Ecclesial Conscousness and Fonctions oi Church Leaders oecording Basil oi Caesarea (Ph. D. Diss.), Univ. St. Michael' College (Canada), 1974. — P. J. Fedwick, Sf. Basil the Great and the Ascetic Life. Roma, 1978. — Joh. Elias Feisser, De vita Basilii Magni, Dissertatio historicotheologica inaug. Groningae, 1828. — J. Fessier — B. Jungmann, Institutiones Patrologiae, Insbruck, I, 491—532. — E. Fialon, Étude littéraire sur Saint Basile, Paris, 1861. — Acelaşi, Étude historique et littéraire sur St. Basile, suivie de l'Hexaéméron, traduit en franşais, Ed. II, Paris, 1869. — R. Foerster, Libanii Opera Xi: Epistulae840—1544 una cum pseudepigraphis et Basilii cum Libanio commercio epistolico, Leipzig, 1922. — M. M. Fox, The Life and Times of St. Basil the G reat as Revealed În his Works, Washington, 1939. — Funk, Ein angebliches Wort Basilius des Grossen uber de Buderverehrung, În "ThQ", 701888), 297—298. — P. Galtier, Le Saint-Esprit en nous d'après les Pères grecs, Roma, 1946, 143—165. — Paul Gashko,

St.basil the Great on Fasting and Proyer, În "One Church" (Yôuagstown, Ohio) XXX, 2 (1976), 55—59. — E. Gaspar, Geschichte des Papsttums, I, Tubingen, 1930, ¿20-232. — M. S. H. Gelsânger, The Epiclesis În the Liturgy oi Saint Basil, în "ECQ", 40 (1954), 243—243. — J. de Ghellinck, Patristique et Moyen Âge, vol. III, Gembloùx, 1048, 311—338. — Acelaşi, Quelques appréciations de la " dialectique d'Ar ist o te durant lés contlicts trinitaires du IV-e siècle, în "RHE", 26 (1930), 5—42. — Acelaşi; Un cas de conscience dans la carrière de S. Basile, în "Miscelanea Vermeersch I" (Anaîecta Gregor. 910), Roma, 1935, 217—237. — S. Giet, Comment naissent les légendes, îri "RSR", 1943, 273—276 (despre camătă). — Acelaşi, De saint Basile à saint Ambroise. La -cordamnation du pré; à intérêt au IV-e siècle, în "RSR", 1944, 95—128. —

— Acelaşi, La doctrine de l'appropialion des biens chez quelques — uns des Pères, În "RSR", 1948, 55—91. — Acelaşi, Le rigorisme de saint Basile, în "RSR", 1949, 333—342. — Acelaşi, les idées et l'action sociales de saint Basile le Grand, Paris, 1941.

— Acelaşi, Saint Basile a-t-il donné une suite aux homélies de l'Hexaméron? în "RSR", 33 (1946), 317—358. — Acelaşi, Saint Basile et le concile de Constantinople de360, în "JThSt", N. S. 6 (1955), 94—99. — Acelaşi, Sasimes. Une méprise de saint Basile, Paris, 1941; — F. Gillmann, Das Institut der Chorbischuie im Orient, Munchen'. 1903, 99—105 (Despre epistolele53 şi54). — Mario Girardi, "Semlicită" e ortodossia ne! dibattitO'antiariano di Basilio di Cesarea: la ralliurazione del' eretico, Bari, 1978.

— M. Goemans, Het tractaat van Basilius den Groote over de klassieke studie, Nijmegen, 1945. — A. Grandsire, Nature et hypostases divines dans saint Basile, în "RSR", 13 (1923), 130—152. — H. Grégoire. Dazmana est bien Dazimon, în "Byz", 10 (1935), 760—763 (Epistola212). — J. Gribomont, Esotérisme et Tradition dans le traité du Saint-Esprit de Saint Basile, în "Oecumenica", 1967, 22—58. — Acelaşi, Ëtudes suédoises et rEclassement de la tradition manuscrite de saint Basile, în "Mus", 67 (1954), 51—69. — Acelaşi, Études sur l'histoire du texte de saint Basile, în "Scriptorium", 8 (1954), 298—304. — Acelaşi, Eustathe de Sébaste, în "DSp", 4, 2 (1961), 1708—1712.

— Acelaşi, Eustathe le Philosophe et les voyages de jeune Basile de Césarée, în "RHE", 54 (1959), 115—124. (Epistola1). — Acelaşi, Histoire du text des Ascétiques de saint Basile, Louvain, 1953. — Acelaşi, Les Règles êpistolaires de saint Basile, Lettres173 et22, în "Ant", 54 (1979), 255—287. — Acelaşi, Les Règles Morales cle saint Basile et le Nouveau Testament, în "SP", II, Berlin, 1957, 416—426. — Acelaşi, L'exhortation au renoncement attribuée à saint Basile, în "OCP", 21 (1955), 375—398. — Acelaşi, Obéissance et Evangile selon saint Basile le Grand, în "VS", Suppl. 21 (1952), 192—215. — Acelaşi, Saint Basile et le Monachisme enthousiaste, în "Irér.ikon", 53 (1980), 123—144. — C. Gronau, Das Theodizeeproblem În der altchristlichen Auiiassung, Tubingen, 1922. — Acelaşi, De Basilio, Gregorio Nazianzeno, Nyssenoque Piatonis imitatoribus, Diss. Braunschweig, 1912. — Acelaşi, Poseidonios, eine Quelle iur Basilius Hexahemeron, Braunschweig, 1912. — Acelaşi, Poseidonios und de judisch-christliche Genesisexegese, Leipzig, 1914, 7—12;281—293. — Gross, La divi-nisation du chrétien d'après lèspères Grecs, contribution historique à la doctrine de la grâce, Paris, 1938. — J. Grotz, de Entwicklung des Bussstuienwesen În der vornicenischen Kirche, Freiburg i. Br. 1955, 404—415. — V: Gruniel, Saint Basile et le siège apostolique, în "EO", 21 (1922), 280—292. P. De Guchteneere, Les "Constitutions ascétiques" attribuées à saint Basile. Etat des questions, Louvain, 1954. — F. M. Guétet, La tradition manuscrite des Ascétiques attribuées à S. Basile, în "Mélanges Bénédictins", St. Walndrille, 1947. — M. R:. P. Me. Guire, S. Ambrosii de Nabuthe, Washington, 1927, 4—6. — J. H. van Haeringen, Qui iuerit Basilii Magni de mundi procreatione orationum ordo, în "Mnem", N. S. 63 (1925), 53—56. — A. Hagzertykrappe, La vision de saint Basile et la légende de la mort de l'empereur Iulien,

STUDIU INTRODUCTIV63

în "Revue'Belge", 7 (1928), 1029—1034. — Franşois Halkin, Bibliotheca hagiographica graeca, Troisième édition, mis à jour et considérablëment augmentée, Bruxelles, 1957, nr. 244—262 p. — R. P. C. Hanson, Basile et la doctrine de la tradition en relation avec le Saint-Esprit, în "Verbum Cero", vol. 22, nr. 88, 1968.— A. von Hafnack, Lehrbuch der Dogmèngeschichte, vol. 2, 5 ed. Tubingen, 1931, 259—284. — J. Hausherr, Les grands courants de la spiritualité orientale, în "OCP", 1935, 129—132. (Doctrina ascetică a lui Vasile). — W; Hengsberg, De or natu rhetorico, quem Basilius Magnus În diversis homiliarum generibus adhibuit, Diss. Bunn, 1957. — P. Henry1, Les états du texte de Plotin, Paris, 1938, 159—196 (Cap. V, Sfîntul Vasile). — K. Holl, Amphilochius von Ikonium În seinem Verheltnis zu den ¿rossen Kappadoziern, Tubingen, 1904, 122—158. Acelaşi, Enthusiasmus und Bussgewùlt, Leipzig, 1898, 257—268. — J. M. Hornus, La Divinité du Saint-Esprit comme condition du salut personnel selon Basile, în "VCar", 23 (1969), 33—62. — Pan. C. Hristu, Bcràft'etoc i -Miyat, SiSâmaloz Tâjţ Eï.x?iTaictc în "ThEE", III, 681—696. — Acelaşi, KotvovioXoj ia zoô Mefâlob BaaiXeiou, Atena, 1951. — Acelaşi, H Jrepi toû Afioo IIvsu[JiaTO:8t8aaxaXÎa toû Mzyâkov Baaixeîou în: "EiiiaTTfji.ovtv.-t) Et-.cttjpîî, vol. X, Tesalonic. Acelaşi, O Méfaş BaaiXeiozi Btoc xai itoÀLTîia, ao-yfpàfifiaToc, ileoÀoiv.-ij axétC, Atena, 1978. — Acelaşi, O ùr.apxziyBiàXofàc axà toie ÔEoXéfooc Trjc KaTuiaboxiaş, Tesalonic, 1961. — Acelaşi, Sensul mîntuirii là Capadocieni, în "Clironomia", 2 (1973), 347—374. — M. Huglo, Lés anciennes versions latines des homélies de saint Basile, în "RB", 64 (1954), 129—132 (data versiunilor vechi latine). — P. Humbertclaude, A propos du commentaire sur Isaie attribué à saint Basile, în "RSRUS", 10 (1930), 47—68. — Acelaşi, La doctrine ascétique de saint Basile de Césarëe, Paris, 1932. — E. v. Ivanka, de Authorschait der Homilien: Eîc to Itoii]au["v ăvpioTiov x.St' etxova r[ji.sTépov xal ¿j-oimoiv, în "BZ", 36 (1936), 46—57. — Acelaşi, Hellenisches und Christliches im iriihbyzantinischen Geistesleben, Viena, 1948, 28—67. — L. V. Jacks, St. Basil thé Great and Greekliterature, Washington, Î922. — W. Jaeger, Early Christianity and Greek Paideia, Cambridge (Mass.), 1961, 75—100. — Acelaşi, Basilius und der Abschluss des trinitarischen Dogmas, în "ThLZ", 83 (1958), 255—258. — Alb. Jahn, Basilius Magnus platonizans, Bern, 1839. — J. Janirii Cuesta, La penitencia medicinal desde la Didascalia Apostolorum a S. Gregorio de Nisa, în "RES", 7 (1947), 337—362. — R. Janin, Saint Basile, archevêque de Césarëe et docteur de l'Église, Paris, 1929. — Ath. Jevtdci, Introduction à la théologie du Saint Esprit chez les Peres cappadociens, în "MEPREO", 83—84, (1973), 145—162. — Acelaşi, Învăţătura Părinţilor Capadocieni despre Sfântul Duh, în "Revista Patriarhatului Sîrb", Belgrad, 7 iulie nr. 5, 1973. (în limba sîrbă). — G. de Jerphanion, Histoire de Saint Basile dans les peintures cappadociennes et dans les peintures romaines du moyen âge, în "Byz", (1931), 535—558. — Acelaşi, Une nouvelle méthode en géographie historique? Dazmanadazimon? în "OCP", 2 (1936), 260—272;491—496. —

C. F. H. Johnston, The Book oi St. Basil the Great on the Holy Spirit, Oxford, 1892. — J. Joosen (P. Calesenctius), De beeldsprak bij den heiligen Basilius den Grote met een inleidihg Over de opvattingen van de griekse en romeinse rhetoren aengaande beeldsprak, Nijmegen, 1941. — M. Jugie, De épiclesi eucharistica secundum Basilium Magnum, în "Acta Academiae Velehràdensis", 19 (1948), 202—207.' — I. Kaldellis, Cei trei ierarhi şi epoca noastră, în O nav, 40, 2 (1975), 36—40 (în greceşte). — J. N.

D. Kelly, Early Christian Doctrines, London, 1958, 258—269. — K. Kirch, Helden des Christentums, I, 2, Paderborn, 1919, 73—131. — W. K. L. Klarke, Basile the Great. A Study În Monasticism, 1913. — C. R. W. Klose, Ein Beitrag zur Kirchengeschichte. Basilius der Grosse nach seinem Leben und seiner Lehre, Stralsund, 1835. — A. Kranich, Der hl, Basilius În seiner Stellung zum "Filioqué", Braunsbferg, 1882. — Acelaşi de Asketik in ihrer dogmatischen Grundlage bei Basilius dem Grossen, Paderborn,

1896. — Vasile Krivoşein, Ecleziologia sfântului Vasile cel Mare, Prezentare de Paraschiv V. Ion, în "GB", 29 (1970), 128—144. — W. (Muller f), G. Kruger, Basilius der Grosse, Bischoi von Cesarea În Kappadocien, în "Realencyklopădie fur protestantische Theologie und Kirche", vol. 2, Leipzig, 1897, 436—439. — W. Kulokov, Păcatul şi pasiunea după învăţătura Sfântului Vasile cel Mare, în EXîttc, Varşovia, 1933, I, 122—142, (în limba rusă). — G. B. Ladner, The Idea ol Reform. Its Impact on Christian Thought and Action În the Age oi the Fathers, Cambridge (Mass.), 1961, 63—132. — A. Lagarde — J. Turmei), La coniession dans saint Basile, în "RHL", 8 (1922), 534—548. — Euty-hios Lamerand, La Fête de trois Hiérarques dans l'Eglise grecque, în "Bess", 4, (1898), 164—167. — E. Lanne, Les anaphores eucharistiques de St. Basile et la communauté, ecclésiale, în "Irénikon", 55 (1982), 307—331. — A. Laube, De litterarum Libanii et Basilii commercio, Breslau, 1913. — F. Laun, de beiden Regeln des Basilius, ihre Echtheit und ihre Entstehung, în "ZKG", 44 (1925), 1—61. — P. A. Lavron et A. Vaillant, Les Règles de S. Basile en vieux slave, în "Revue des Etudes Slaves", 10 (1930), 5—35. — G. Lazzati, L'Aristotele perduto e gli scrittori cristiani, Milan, 1938, 34—43. (Epistola22). — J. Lebon, Le Pseudobasile (Adv. Eunom. IV—V) est bien Didyme n'Alexandrie, în "Mus", 50 (1938), 61—83. — Acelaşi, Le sort du consubstantiei nicèen, În "RHE", 48 (1953), 632—682. — L. T. Lefort, Les Constitutions ascétiques de saint Basile, în "Mus", 69 (1956), 5—10. — E. Leggio, L'Ascetica di S. Basilio Îl Grande, Turin, 1934. — P. Lehmann, Ein Ermahnungsschreibn Basilius' des Grossen, de Benediktinerregel und der Basilius-Uebersetzer, în "FF", 29 (1955), 214—215. — J. Levie, Les sources de la septième et huitième Homélie de St. Basile sur Hexaméron, în "Musée Belge", 1920, 113—149. — R. Leys, L'Image de Dieu chez Grégoire de Nysse, Bruxelles, 1951, 130—138 (Socoate pe Grigore al Nisei ca autor al lucrării De structura hominis). — L. Lohn, Doctrina Sancti Basilii de processionibus divinarum personariim, în "Greg", 10 (1929), 329—364;461—500. — F. Loofs, Eustathius von Sebaste und de Chronologie der Basiiiusbrieie, Halle a. S. 1898. — M. Lootens, De H. Basi-lius de Groote en het monnikenwezen, Louvain, 1946. — V. Lossky, Essai sur la Théologie mystique de l'Église d'Orient, Paris, 1944. — Lotborodine, La doctrine de ia dèiiication dans Eglise grecque jusqu'au XI-e siècle, în "RHR", 1932, 1—43, 525—574;1933, 8—55. — M. J. Lubatschiwskyj, Des hl. Basilius liturgischer Kampi gegen Arianismus. Ein Beitrag zur Textgeschichte der Basiliusliturgie, în "ZkTh", 66 (1942), 20—38. — P. Maas, Der Brietwechsel zwischen Basileios und Libanios, în "SAB", (1912), 1112—1126. — J. Maier, de Eucharistielehre der drei grossen Kappadozier Diss, Freiburg i. Br. 1915. — A. Malzew, de guttliche Liturgien unserer heiligen Veter Johan-nes Chrysostomos, Basilios d. Gr. und Gregorios Dialogos, Berlin, 1890; a treia ediţie, 1902, sub titlul: Liturgikon; a patra ediţie, 1912. — E. Mangenot, Hexaèméron, în "DThC", VI, 2325—2353. — Prud. Maran, Vita S. Basilii M, în al Ililea volum al ediţiei maurine, Paris, 1730, p. XXXVII—CXCII, reprodusă în "MG", voi. 29, V— CLXXVII. — H. Markowski, Zum Brietwechsel zwischen Basileios und Libanios, în "Berliner PhW", 1913, 1150—1152. — J. Marshall, The Influence of the Second Sophistic on the Style oi the Sermones oi Saint Basil, Washington, 1922. — V. Martin, Essai aur leş lettres de St. Basile le Grand, Nantes, 1865. — P. de Meester, Authenticité des liturgies de saint Basile et de saint Jean Chrysostome, în "DAL", VI (1925), 1596—1604. — R. Melcher, Der achte Briet des Basilius ein Werk des Evagrâus Ponticus, Munster, 1923. — G. Mercati, Varia sacra, lase. 1, Roma, 1903, 57—82 (Despre scrisoarea16). — H. Merki, Ofioicoaic 0eô, Von der platonischen Angleichung an Gott zur Gottehnlichkeit bei Gregor von Nyssa, Fribourg, 1952, 165—173. — E. Michaud, St. Basile de Césarée et St. Cyrille d'Alexandrie sur la question trinitaire, în "Revue intern. de Théol.", 6 (1898), 354—371. — D. M. Moraitis, Cea mai veche tormă a liturghiilor

sfinţilor Vasile şi Ioan Gură de Aur, în "Epist. Epeteris", Tesalon. 1957, 1—38 (în greceşte). — Acelaşi, Epaaia xai È7:ii7EXjjia xaxà xoû MEfàXoû BaaiXetou, Tesalonic, 1947. — Acelaşi, H Xeixouppa xoû MefàXou BaaiXeiou în: ôeoXofia, 7 (1929)70—75. — J. Moreau, Les anaphores des Liturgies de saint Jean Chrysostome et de saint Basile comparées aux canons romain et gallican, Paris, 1927. — E. F. Morison, St. Basil and his Ruie, Oxford, 1912. — P. von der Muehll, Basilius und der letzte Briei Epikurs, în "Museum Helveticum", 12 (1955), 47—49. — M. G. Murphy, Saint Basil and Monasticism, Washington, 1930. — F. Nager, de Trinitetsiehre des hl. Basilius des Grossen, Paderborn, 1912. — Nicolaidis, H îtposwJuxoxijî xoû MefaXou BaotXeiou, În "GrP", 1962, 30—38;96—107;172—183 f243—255. — H. W. Norman, The AngloSaxon Version oi the Hexameron oi St. Basil and the Saxon Remains oi St. Basil's Admonitio ad tilium spirituale m with a Translation, London, 1848. — D. M. Nothomb, Charité et Unité. Doctrine de saint Basile le Grand sur la charité envers le prochain, în "PrO",

4 (1954), 310—321;1955, 3—13. — I. Opelt, de duitgesalbte Taube als Lockvogel, în "JAC", 1 (1958), 109—111. (Epistola10). — M. A. Orlanos, Creaţie şi mlntuire după sfântul Vasile al Cesareii, Atena, 1975 (în greceşte). — T. Orlandi, Basilio di Cesarea nella letteratura copta (con un'appendice di J. Gribomont), în "RSO", 48 (1975), 49—59. — B. Otis, Cappadocian Thought as a Coherent System, în "RSO", 48 (1975), 49—59. — B. Otis, Cappadocian Thought as a Coherent System, în "DOP", 12 (1958), 95—124. — F. M. Padelford, Address to Young Men on the Right Use oi Greek Literature Essays on the Study and Use oi Poetry by Plutarch and Basil the Great, New York, 1902, 97—120. — T. Papaconstantinu, O Mé?aş BaatXsioc, vj6o-([ji.axtxr) aùxoû SiBasxaXta, ed. a3-a, Atena, 1931. — Stylian Papadopulos, Corespondenţa lui Vasile cel Mare şi Grigore Teologul, în "Th", 50. (1979), 279—319. (în greceşte). — Acelaşi, Mersul gîndirii teologice a sfântului Vasile cel Mare, traducere de Pr. Prof. T. Bodogae, în "MA", 34 (1979), 15—32. — Acelaşi, Schifa unei biograiii a sfântului Vasile, în "ETh", 1 (1980), 16—89 (în greceşte). — Acelaşi, Viaţa unui om mare (), Atena, 1979 (în greceşte). — Olimpia Papadopulostsanana, Antropologia sfântului Vasile cel M aie, Tesalonic, 1970 (în greceşte). — Arhim. Hristofor N. Papanutsopulos, Creaţia după Hexaemeronul sfântului Vasile, Atena, 1972 (în greceşte). — J. Pargoire, Basile de Cèsarèe et Basiiiens, în "DAL", II, 1, 501—510. — G. Pasquali, De litterarum Libanii et Basilii, în "SIF", 3 (1923), 129—136. — Acelaşi, Doxographica aus Basilius Scholien, în "Nachrichten von der k. Ges. der Wiss. zu Guttingen, Philol.hist. Kl. 1910, 194—228. — Acelaşi, Gregorli Nysseni Opera, Epistolae, Berlin, 1925. (Epistola10 neautentice). — L. Pautigny, L'Hexamèron de saint Basile, în "Revue clergé Franc.", 9 (1897), 247—258. — Fr. Van de Paverd, de Quellen der Kanonischen Briete Basileios des Grossen, în "OCP", 38 (1972), 5—63. — A. S. Pease, Caeli enar. rant, în "HThR", 34 (1941), 163—200. (Studiu despre Hexaemeron). — C. Pera, I teologi e la teologia dal III al JV secolo, în "Aug", 19 (1942), 78—95. (Acţiunea lui Eunomie şi reacţiunea lui Vasile). — G. Peradze, de altchristliche Literatur În der georgischen Uberlieierung, în "OCh", 192829, 282—286 (traducere din georgiană). — G. Pesenti, Un riiacimento grecovolgare délia vita di S. Basilio scritta da Gregorio Asceta, În "Festgabe Heisenberg", editat de F. Dulger, Leipzig, 1929, 316—322. — D. A. Petracacos, Oi fioNiayixoi ôeouùÎ èv xïj èp5o8o£ou ExxXijaiac, Leipzig, 1907. — N. G. Petropulos 0 xavtmxàş Oeajièc xrjc cpiXiaï. H tpiXia xoû MeâXou BooiXeiou xai rprşfopiou, èv Aipatc, în "GrP", 44 (1961), 23—28;92—102;210—218. — G. Pfeilschifter, Kein neues Werk des Wuliila, în "Festgabe Alois Knupfler zur Vollendung des60. Lebensjahres gewidmet", Munchen, 1907, 192—224. (Epistola165). — T. Pichler, Das Fasten bei Basilius dem Grossen und im antiken Heidentum, Innsbruck, 1955. — C. Pitra, Juris eccles. Graecorum historia et monumenta, I, Roma, 1864, 576—618 (Epistolele

5 — Sfîntul Vasile cel Mare

188, 199, 217). — W. E. Pitt, The Origiri ot the Anaphora oi the Liturgy oi St. Basil, în "JËH", 12 (1961), 1—13. — P. Plass, De Basilii et Ambrosii exceptis ad historiam animalium pertinentibus, Marpurgi Cattorum, 1905. — C. G. van der Pot, Specimen theologicum de Basilio Magno, oratote sacro, Amsterdam, 1835. — Gius. cel Pozzo, Dilu eidazioni criticoistoriche suile relazioni degli antichi e moderni scrittore della vita di s. Basilio Magno, Roma, 1746. — F. Probst, Liturgie des vierten Jahrhunderts und deren Reiorm, Munster i. W„1893, 124—156;377—412. — B. Pruche, Autour du Traité sur le Saint-Esprit de Saint Basile de Césarée, în "RSR", 52 (1964), 204—232. — Acelaşi, Aofti-oi et Kpufpa dans le Traité sur le Saint-Esprit de Saint Basile de Césarée, în "SP", IX, Berlin, 1966. — Acelaşi, L'originalité du traité de saint Basile sur lé Saint-Esprit, în "RSPT", 32 (1948), 207—221. — V. Pseftogas, Omiliile sfântului Vasile cel M are ca izvor al imnograiiei, în "Clironomia", 6 (1974), 261 —272 (în greceşte). — Aimé Puech, Histoire de la littérature grecque chrétienne, depuis les origines jusqu'à la Un du IV-e siècle, Tome III, Le IV-e siècle, Paris, 1930, 235—317. — Johannes Quasten, Initiation aux Pères de l'Eglise traduction de l'anglais par J. Laporte, tome III, Paris, 1963, 295—339. — A. Raes, L'authenticité de la Liturgie byzantine de saint Basile, în "Mélanges S. Salaville", "REB", 16 (1958), 158—161.

— Acelaşi, Un nouveau document de la liturgie de saint Basile, în "OCP", 26 (1960), 401—411. — K. Rahner, Basileios der Grosse, în "LThK", ed. 2, II, 1958, 33—35. — W. M. Ramsay, The Church În the Roman Empire, ed. 2, London, 1893, 443—464. (Cu privire la scrisorile istorice). — J. Rasneur, L'homoiousianisme dans ses rapports avec l'orthodoxie, în "RHE", 4 (1903), 189—206;411—431. — G. F. Reilly, Imperium and Sacerdotium according to St. Basil the Great, Washington, 1945. — P. Renaudin, La Messe copte. Liturgie copte alexandrine, dite de Saint Basile le Grand, în "ROC", 4 (1899), 12—43. — M. Richard, Saint Basile et la mission dudiacre Sabinus, în "AB", 67 (1949), 178—202. — H. De Riedmatten, La Correspondance entre Basile de Césarée et Apollinaire de Laodicée, în "JThSt", N. S. 7 (1956), 199—210;8 (1975), 53—70.

— Q. Ring, Das Basiliusproblem, în "ZKG", 51 (1932), 365—383. — Acelaşi, Drei Homilien aus der Fruhzeit Basilius' des Grossen, Paderborn, 1930. — H. L. Rivas, El conocimento analogica de Dios en los santos Padres de Capadocia, în "Rivista de Teologia", 8 (1959), 68—74. — J. Rivière, Saint Basile, évêque de Césarée, Paris, 1925. — W. M. Roggisch, Piatons Spuren bei Basilius dem Grossen, Diss. Bonn, 1949. — J. M. Ronnat, Basile le Grand, Paris, 1955. — M. Rothenheusler, Der hl. Basilius und de klusterliche Proiess, în "BM", 4 (1922), 280—290. — R. Rougier, Le sens des termes dans les controverses trinitaires postnicéennes, în "RHR", 73 (1916), 48—63;74 (1917), 133—189.

— Ed. Rouillard, La tradition manuscrite des homélies diverses de Saint Basile, în "SP", III (TU78), Berlin1961, 116—123. — Acelaşi, Peut-on retrouver le texte authentique de le prédication de Saint Basile în "StP", vol. IX, Berlin. — Acelaşi, Recherches sur la tradition manuscrite des "Homélies diverses" de S. Basile, în "Revue Mabillon", 48 (1958), 81—98. — o Rousseau, La recontre de saint Ephrem et de saint Basile, în "OrSyr", 2 (1957), 261—284. — L. Roux, Étude sur la prédication de Basile le Grand, archevêque de Césarée, Strasbourg, 1867. — S. Y. Rudberg, Codex Upsaliensis Graecus5, în "Eranos", 50 (1952), 60—70. — Acelaşi, Études sur la tradition manuscrite de saint Basile, Upsala, 1953. — Acelaşi, Indications stichomètriques contenues dans quelques manuscrits de Basile, în "Eranos", 52 (1954), 191—194. — Acelaşi, Le texte de l'homélie pseudobasilienne sur l'incarnation du Seigneur, în "RB", 62 (1952), 189—200. — Acelaşi, The Manuscript Tradi-tion oi the "Moral" Homilies oi St. Basil, în "SP", III (TU78), Berlin, 124—128. — Acelaşi, Welche Vorlage benutzte Erasmus fur seine editio princeps der Basilius-Homilien?, În "Eranos", 58 (1960), 20—28. — Sachelariu, BaatXeiou xoù MsfâXou Aôfoi. 0 xacà

("iluuvTwv xai ô xaxà j:XoutoÛ'vt"v Atena, 1939. — S. Salaville, Liturgies Orientales, Paris, 1932. — P. Scazzoso, La componente ecciesiologica cel linguaggio trinilario di S. Basilio, Aug. 13 (1973), 507—514. — J. Schefer, Basilius' des Grossen Beziehungen zum Abendlande, ein Beitrag zur Geschichte des4. Jahrh. n. Chr. Munster i. W. 1909. — F. Schemmel, Basilius und de Schule von Caesarea, În "PhW"42 (1922), 620—624. — T. Schermann, de Gottheit des Heiligen Geistes nach den griechischen Vetern des vierten Jahrhunderts, Freiburg i. Br„1901, 89—145. — Acelaşi, de griechischen Quel-len des hl. Ambrosiûs În1. III de Spir. S. Munchen, 1902, 59—70. — B. Scheve, Basi-lius der Grosse als Theologe. Ein Beitrag zur Frage nach der theologischen Arbeits-weise der Veter, Nijmegen, 1943. — E. Scholl, de Lehre des hl. Basilius von der Gnade, Freiburg i. Br. 1881. — E. Schwartz, de Kanonessammlungen der alten Reichskirche, În "ZSK", 25 (1936), 22—27. (Despre scrisorile canonice). — Acelaşi, Zur Kirchengeschichte des vierten Jahrhunderts, În "ZNW", 34 (1935), 158—213. (Schisma meletiană).

— o Seeck, de Briete des Libanius zeitlich geordnet, Leipzig, 1906, 30—34, 468—471.

— T. L. Shear, The Influence oi Plato on St. Basil the Great, Diss. Baltimore, 1906. — A. Siegmund, de Oberlieterung der griechischen christlichen Literatur În der lateini-schen Kirche, Munchen, 1949, 51—55. — E. R. Sievers, Leben des Libanios, Berlin, 1868, 294 ş.u. — A. Smets, Introduction à l'étude des homélies Pseudobasiliennes sur la création de l'homme, mémoire dactylographié, Louvain, 1959. — G. Soell, de Mariologie der Kappadozier im Lichte der Dogmengeschichte, în "ThQ", 131 (1951), 163—188;288—319;426—457. — G. P. Sotiriu, Mesajele pedagogice ale celor Trei Ierarhi, Atena, 1979 (în greceşte). — G. Soury, Le traité de saint Basile sur Ies lettres hellé-niques. Influence de Plutarque, în "Actes du Congrès de l'Assoc. G. Budé", Grenoble, 1948, 152—154. — Th. Spidlik, La sophiologie de Saint Basile, Roma, 1961. — Gavriil Stavronichitianu, Oui.ia e'iz Baplaan, în "GrP", 1933, 281—285. — E. Stéphanu, Le sixième jour de l'Hexaméron de saint Basile, în "EO", 35 (1932), 385—398. — Acelaişi, în "EO", 37 (1934), 238—240. (Comentarul la Isaia nu-i autentic). — T. B. Strong, The History oi the Theological Term "Substance", în "JThSt", 2 (1901), 224—235;3 (1902), 22—40;4 (1903), 28—45. — M. Tadin, La lettre91 de saint Basile a-t-elle été adressée à l'évéque d'Aquiiée Valèrin?, în "RSR", 37 (1950), 457—468. — Tatachi, H aouioXrj iz Ka7tr.a5o7.iaş ott) XpiaTtaMtx-q oxétpTj, Atena, 1960, 67—138. — W. A. Tieck, Basil oi Caesarea and the Bible, Diss. New York, 1953. — F. Tillmann, Besitz und Eigentum bei Basilius dem Grossen, în "Festschr. f. Joseph Mausbach", 1931, 33—42. — J. Tixeront, Précis de Patrologie. Douzième édition, Paris, 1934, 222—227. — J. Torossian, Versiunea armeană a omiliilor sfântului Vasile la Hexaimeron, în "Bazmavep", 91 (1934), 327—336;412—425 (în armeană). — K. Treu, Fragmente von vier Handschrif-ten der Basiliushomilien im Moskau (Leninbibliotheck Gr. 166, 7—9, 20. 26) în "SP", vol. IX, Berlin. — B. Truecker, Politische und sozialgeschichtliche Studien zu den Basiliusbrieien, Bonn, 1961. — J. Trunk, De Basilio Magno sermonis Attici imitatore, Progr. Stutgardiae, 1911. — D. G. Tsanis, Tp-ioptou xou OEoXufou ETcixâijpia, BKiYpctfiaxa sic xàv Méav BaaiXsiev xai xoùş aufsvEiC aùioû, în "GrP", 54 (1971), 130—142;220—239. — G. Tsananas, Humor bei Basilius dem Grossen, în "Philoxenia", Munster, 1980, 259—279. — K. Unterstein, de naturliche Gotteserkenntnis nach der Lehre der kappadozischen Kirchenveter Basilius, Gregor von Nazianz und Gregor von Nyssa, Straubing, 1902—1903. — H. Urs von Balthasar, de grossen Ordensregeln, Einsiedeln, 1948, 29—98. — Vallée, Dissertatio qua expenditur celebris locus s. Basilii Magunt de processione Spiritus S. a Pat re Filioque, Paris, 1721. — P. Vallianos, The Attitude of Three Hierarchs towards the Knowledge and Learning, în "GOThR", 24 (1979), 1, 43—57. — E. Vandenbussche, La part de la dialectique dans la théologie d'Eunomius

"le technologue", în "RHE", 40 (194445), 47—72. — Vasson, Saint Basile le Grand, ses oeuvres oratoires et ascétiques, Paris, 1894. — E. Venables, Basilus oi Caesarea, în "DGB", 1 (1900), 282—297. — Villemain, Eloquence chrétienne au IV-e siècle, Paris, 1849, 114—134. — M. Viller şi K. Rainer, Aszese und Mystik În der Veterzeit, Freiburg i. Br. 1939, 122—133. — H. De Vis, Homélies coptes de ia Vaţicane. Texte copte et traduit, 2 vol. Copenhagen, 1929, 203—241 (Omilie la arca lui Noe, text şi traducere). — L. Vischer, Basilius der Grosse, Diss. Basel, 1953. — Acelaşi, Das Problem der Freundschait bei den Kirchenvetern, în "ThZ", 9 (1953), 173—200. — Acelaşi, Studiile patristice În perspectivă ecumenică, traducere de Prof. N. Chiţescu, în "MB", 20 (1970), 520—529. — Arhim. Eusebie Vittis, St. Vasile cel Mare despre Cuvîntul vieţii, Tesalonic, 1970 (în greceşte). — W. Vulker, Basilius, Ep. 366 und Clemens Alexandrinus, în "VC", 7 (1953), 23—26. — A. Vuubus, Syrische Herkunit der Pseudobasilianischen Homelie uber de Jungirăulichkeit, în "OC", 40 (1956), 69—77. — A. C. Way, On the Authenticity oi the Letters attribued to St. Basil În the socalled Basil-Apollinaris Correspondence, în "AJPh", 1931, 57—65. — Acelaşi, The Authenticity oi Letter41 În the Julio Basilian Correspondence, în "AJPh", (1930), 67—69. — Acelaşi, The Language and Style oi the Letters oi St. Basil, Washington, 1927. — R. Weijenborg, De authenticitate et sensu quarumdam epistolarum S. Basilio Magno et Apollinario Laodiceno adscriptarum, în "Ant", 33 (1958), 197—240;371—414;34 (1959), 245—298. — Magnus Weinberger, de Geschichte Josephs angeblich vérlasst von Basilius dem Grossen aus Cesarea, nach einer syrischen Handschriit, Halle, 1893. — H. Weiss, de grossen Kappadozier Basilius, Gregor von Nazianz und Gregor von Nyssa als Exegeten. Ein Beitrag zur Geschichte der Exegese, Braunsberg, 1872. — K. Weiss, de Erziehungslehre der drei Kappadozier. Ein Beitrag zur patristischen Pedagogik, Freiburg i. Br. 1903. — C. Weyman, St. Basilius uber de Lekture der heidnischen Klassiker, în "HJ", 30 (1909), 287—296. — J. G. Werenberg, I'issertatio de prudentia Basilii Magni În reiutandis haereticis, Lipsiae, 1724. — A. Wilmart, Le discours de saint Basile sur l'ascèse en latin, în "RB", 27 (1910), 226—233. — N. G. Wilson, Saint Basil on the value ol Greek literature. Greek text, translation and commentary, London, 1975. — J. Wittig, Des heiligen Basilius des Grossen geistliche Hebungen aui der Blschoiskonierenz von Dazimon, 374375, Im Anschluss ah Isala1—16, Breslau, 1922. — Acelaşi, de Friedenspolitik des Papstes Damasus I. und der Ausgang der arianischen Streitigkeiten, Breslau, 1912. — Acelaşi, Leben, Lebensweisheit und Lebenskunde des hl. Metropoliten Basilius des Grossen von Caesarea, În "Ehrengabe Joh. Georg Herzog v. Sachsen editat de F. Fessier", Freiburg i. Br. 1920, 617—638. — Acelaşi, Studien zur Geschichte des Papstes Innozenz I. und der Papstwahlen des5. Jahrhunderts, în "ThQ", 84 (1902), 388—439. (Cu privire la scrisorile istorice). — H. A. Wolfson, The Philosophy oi the Church Fathers, vol! I, Faith, Trinity, Incarnation, Cambridge (Mass.), 1956, 337—346. — A. Yevtich, Operele teologice ale sfântului Vasile cel Mare intre niceeni şi "orientali", în "Teolochki Pogledi", nr. 4, 1979, 177—192 (în sîrbă). — G. D. Zaharulis, Al ayiatiŞ BaatXeioo tou MsfâXoo Tupàş AxoXtvnpiov AooSiXEtac noi tj (j.exaSù aùzmv àvtaWaydazai sjtiTtoXat, în ExxXTjatamxT AXrjeia, Constantinopole, 25 (1905), 44—48. — K. V. Zettersteen, Eine Homilie des Amphilochius von Ikonium uber Basilius von Caesarea, în "OC", 9 (1934), 67—98. — J. F. Zeys, De perverso Basilii Magni judlcio quod În orat. sua de modo e litteris gr. utilitate proposuit, Gottingae, 1806. — Th. Zisis, Proprietate şi bogăfie după cei trei Ierarhi, în "GrP", 62 (1979), 109—123 (în greceşte). — F. Zucchetti, Eustazio di Sebaste e Basilio di Caesarea. în "RR", 2 (1926), 17—22.

OMILII LA HEXAEMERON

"Dacă ţi se pare că poate ii adevărat ceva din cele spuse, atunci mută-ţi admiraţia spre Dumnezeu, Care le-a rînduit aşa pe acestea! Că nu se micşorează admiraţia pentru lucrurile măreţe din natură, dacă se descoperă chipul în care Dumnezeu le-a lăcut. Iar dacă nu le socoteşti adevărate, simpla ta credinţă să-ţi fie mai puternică decît argumentele logice".

Sf. Vasile cel Mare, Omilia I, 1, la Hexaemeron.

OMILIA I

"La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul"

Pentru cel care vrea să vorbească despre întocmirea lumii, potrivit început este să pună, înainte de a-şi începe cuvîntul, începutul, care stă la temelia ordinii celor ce se văd în lume. Că nu trebuie să vorbeşti de facerea cerului şi a pămîntului ca de o întocmire făcută de la sine, aşa cum şi-au închipuit unii, ci ca de o lucrare, ce-si are pricina de la Dumnezeu.

Care auz este vrednic, oare, de măreţia celor ce au să fie spuse? Cît de pregătit se cade să fie, oare, sufletul, care are de întîmpinat auzirea unor astfel de măreţii? Trebuie să fie curăţit de patimile trupului, să nu fie întunecat de grijile lumeşti, să-i placă să muncească, să-i fie dragă cercetarea şi să se uite pretutindeni de jur în jurul lui, de unde ar putea căpăta vreun gînd vrednic de Dumnezeu.

Dar, înainte de a cerceta înţelesul cel adevărat al cuvintelor Scripturii, înainte de a afla cît de adînc este sensul acestor puţine cuvinte ale Cărţii Facerii, să ne aducem aminte de cel ce ne-a vorbit de facerea lumii. Chiar dacă din slăbiciunea minţii noastre nu vom putea ajunge pînă în adîncul gîndirii scriitorului, totuşi, de vom lua aminte la vrednicia de credinţă a celui ce vorbeşte, vom fi conduşi singuri la înţelegerea celor pe care ni le spune.

Moisi este cel care a scris cartea aceasta. Moisi, acel bărbat vestit, despre care Scriptura a dat mărturie că era plăcut lui Dumnezeu încă

1. Aceste două cuvinte de la începutul Cărţii Facerii au avut chipuri deosebite în traducerile româneşti ale Bibliei. Biblia lui Şerban din1688 le redă: "De-nceput"; peste un secol, în1795, Biblia de la Blaj scrie: "Întru început"; şi sub această formă se continuă în Biblia de la Petersburg din1819, în Biblia de la Buzău din1854, în Biblia de la Sibiu din1856 şi în Biblia de la Bucureşti din1914. Biblia tipărită de Societatea Biblică Britanică Ia Iaşi în1874 adoptă o altă lectură: "La început"; şi această lectură se continuă atît în Bibliile româneşti editate de Societatea Biblică Britanică, precum şi în ediţiile Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Românie începînd cu cea din1936 de la Bucureşti. Traducînd şi eu acest început al Cărţii Facerii, am fost ispitit la început de lectura vechii tradiţii, a secolelor XVII, XVIII, XIX şi cea singulară din secolul XX, mai ales că un gînditor român contemporan a dat, într-un frumos şi just comentariu, un conţinut bogat cuvîntului "întru"; am adoptat, însă, în traducerea de faţă lectura "la început", pentru că tradiţia vie e mai puternică decît tradiţia moartă..

de pe cînd era copil de sîn2. Pe acesta l-a înfiat fiica lui Faraon3, l-a crescut împărăteşte şi i-a dat pentru instruirea lui dascălii înţelepţi ai egiptenilor. Moisi a urît tirania şi s-a reîntors la smerenia celor de un neam cu el, "alegind mai bine să pătimească împreună cu poporul lui Dumnezeu, decît să aibă desfătarea cea trecătoare a păcatului"4. Avea din fire dragostea de adevăr; de aceea se vede că chiar înainte de a lua conducerea poporului său, din pricina urii lui fireşti faţă de rău, a luptat împotriva celor răi cu preţul vieţii sale; fiind izgonit de cei cărora le făcuse bine, a părăsit cu bucurie viaţa zgomotoasă egipteană şi s-a dus în Etiopia5. Şi acolo, lăsînd la o parte toate celelalte îndeletniciri, vreme de patruzeci de ani s-a ocupat cu contemplarea existenţelor. Cînd era de optzeci de ani, a văzut pe Dumnezeu6, atît cît este cu putinţă unui om să-L vadă dar, mai bine sipus, atît cît nimeni nu L-a putut vedea, după cum dă mărturie însuşi Dumnezeu: "Dacă va fi între voi vreun profet al Domnului, În vedenie Mă voi face cunoscut lui şi în somn voi grăi cu el; nu tot aşa am grăit şi cu slujitorul Meu Moisi, care este credincios în toată casa Mea; cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri"7.

Aşadar Moisi, care a fost învrednicit, la fel cu îngerii, să vadă pe Dumnezeu faţă către faţă, el ne istoriseşte cele pe care le-a auzit de la Dumnezeu. Să ascultăm, dar, cuvintele adevărului, grăite "nu în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti"8, ci "în cuvinte de învăţătură ale Duhului"9, care nu au scopul să aducă laudă de la cei ce le ascultă, ci mîntuire celor ce sînt instruiţi de ele.

"întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul"10

Minunea gîndului acestuia îmi opreşte cuvîntul. Ce să spun mai întîi? De unde să-mi încep tîlcuirea? Să vădesc deşertăciunea învăţăturii filosofilor profani sau să laud adevărul învăţăturii noastre?

Multe au grăit filosofii eleni despre natură, dar nici una din ideile lor n-a rămas nEclintită şi nerăsturnată; totdeauna ideile celui de al

2. ieş. 2, 2; Fapte, 7, 20.

3. ieş. 2, 10.

4. Evr. 11, 25.

5. ieş. 2, 11—25.

6. ieş. 33, 11.

7. num. 12, 6—8.

8. I Cor. 2, 4.

9. I Cor. 2, 15.

10. Fac. 1, 1.

Această afirmaţie a Sfîntului Vasile poate surprinde pe un intelectual din zilele noastre, pentru el, însă, şi pentru mentalitatea timpului său, astfel de idei erau monedă curentă. în ciuda acestei afirmaţii, prin care Sfîntul Vasile minimalizează folosul filosofiei, el pledează cu tărie pentru folosirea filosofiei.

doilea au surpat ideile celui dintâi, aşa că nu mai e nevoie să le vădesc cu deşertăciunea lor; e îndestulătoare combaterea unora de către alţii.

Aceşti filosofi, necunoscînd pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creaţi ei universului o cauză raţională, ci ideile lor despre facerea lumii sînt concluziile neştiinţei lor iniţiale despre Dumnezeu. De aceea unii, pentru a explica facerea lumii, au alergat la ipoteze materiale, atribuind elementelor lumii cauza creării universului; alţii şi-au închipuit că natura celor văzute este formată din atomi, corpi indivizibili, molecule şi pori; corpi indivizibili, care, cînd se unesc unii cu alţii, cînd se despart unii de alţii; şi astfel duc la naşterea şi distrugerea existenţelor din natură; corpurile, la rîndul lor, care dăinuiesc mai mult, îşi au cauza dăinuirii lor în unirea mai trainică a atomilor.

Cu adevărat pînză de păianjen ţes cei ce au scris acestea, punînd la facerea cerului, a pămîntului şi a mării nişte cauze atît de slabe şi lipsite de trăinicie. Că nu ştiau să spună: "Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul". De aceea necredinţa în Dumnezeu, care locuia în ei, i-a înşelat şi au spus că universul este fără cîrmuire şi fără rînduire şi că este purtat la întîmplare.

Ca să nu păţim şi noi aşa, Moisi, care a scris despre facerea lumii, chiar de la cele dintîi cuvinte, ne-a luminat mintea cu numele lui Dumnezeu, zicînd: "întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul".

Ce frumoasă orînduire de cuvinte! A spus mai întîi: "întru început ca să nu socotească unii că lumea este fără de început. Apoi a adăugat: făcut", ca să arate că ceea ce a făcut este o foarte mică parte din puterea creatoare a lui Dumnezeu. După cum olarul, cu aceeaşi meserie, face nenumărate vase, fără să-şi irosească meseria şi puterea, tot aşa şi Creatorul acestui univers nu are putere creatoare numai pe măsura creării unei singure lumi, ci puterea lui este nesfîrşită; şi-a exprimat numai voinţa, şi a şi adus la existenţă măreţiile celor ce se văd.

Aşadar, dacă lumea are început şi a fost făcută, caută să afli cine i-a dat început şi cine feste Creatorul! Dar, mai bine spus, ca nu cumva ţu, căutînd cu gînduri omeneşti, să te abaţi de la adevăr, Moisi ţi-a luat-o înainte cu cele ce ne-a învăţat, punînd ca o pecete şi ca un talisman în inimile noastre numele cel de mult preţ al lui Dumnezeu, zicînd: întru început a făcut Dumnezeu". Dumnezeu, fericita fire, îmbelşugata bunătate, Cel dorit de toţi cei înzestraţi cu cuvînt şi raţiune, frumuseţea cea mult dorită, începutul existenţelor, izvorul vieţii, lumina cea spirituală, înţelepciunea cea neapropiată. Acesta "a făcut întru început cerul şi pămîntul".

III

Să nu-ţi închipui, omule, că cele ce le vezi sînt fără început şi nici, pentru că cele ce se mişcă pe cer aleargă împrejurul tău în cerc şi pentru că începutul cercului scapă simţurilor noastre, să socoteşti că natura celor ce se mişcă în cerc este fără început. Că nici despre cercul acesta —adică suprafaţa plană descrisă de o linie — nu trebuie să presupunem că este fără de început, pentru că scapă simţurilor noastre şi nu-i putem găsi nici începutul, nici sfîrşitul. Dimpotrivă, chiar dacă începutul şi sfîrşitul cercului scapă simţurilor noastre, totuşi cel care a descris cercul, l-a început într-adevăr dintr-un punct oarecare, cu un centru şi cu o anumită distanţă de centru. Aşa şi tu, pentru că cele ce se mişcă în cerq: revin la locul de pornire, avînd o mişcare continuă şi neîntreruptă, să nu te înşele aceasta şi să spui că lumea este fără de început şi fără de sfîrşit. Că "chipul lumii acesteia trece"11 şi că "cerul şi pămintul vor trece"12. Cele ce ni s-au dat nouă acum de învăţătura cea de Dumnezeu insuflată sînt, în puţine cuvinte, vestire mai dinainte a învăţăturilor despre sfîrşitul şi transformarea lumii.

"întru început a făcut Dumnezeu". Trebuie, deci, neapărat ca cele ce au început în timp să se sfîrşească tot în timp. Dacă facerea lumii a început în timp, nu te îndoi nici de sfîrşitul ei. Că geometria, cercetările aritmetice, studiile despre corpurile solide, vestita astrono-mie, această deşertăciune pentru care se munceşte atît, la ce scop duc, dacă cei care se ocupă cu aceste ştiinţe au gîndit că lumea aceasta văzută este coeternă cu Dumnezeu, Creatorul universului, dacă ridică lumea materială şi mărginită la aceeaşi slavă cu firea cea neînţeleasă şi nevăzută a Dumnezeirii şi nici atîta n-au putut gîndi că, dacă părţile unui întreg sînt supuse stricăciunii şi schimbării, trebuie neapărat ca şi întregul să sufere aceleaşi schimbări la care sînt supuse părţile lui. Dar atît "au rătăcit în cugetele lor şi s-a întunecat inima lor cea neînţelegătoare şi spunînd că sînt înţelepţi au ajuns nebuni"13, încît unii au afirmat că cerul există din veşnicie împreună cu Dumnezeu, iar alţii au spus că cerul este Dumnezeu, că e fără început şi fără de sfîrşit şi că este cauza rînduielii fiecărei părţi din lume.

într-adevăr, bogăţia înţelepciunii lumii le va mări cîndva cumplita lor osîndă, că aceştia, ocupîndu-se atît de mult cu lucrurile deşarte,

11. I Cor. 7, 31. V

12. Matei, 24. 35.

13. Rom. 1, 21—22.

au rămas de bună voia lor orbi pentru înţelegerea adevărului. Aceştia măsoară distanţele între stele, descriu şi stelele dinspre polul nord, pe care le vedem mereu, şi pe cele de la polul sud, cunoscute celor ce locuiesc în acele regiuni, dar necunoscute nouă, împarte bolta de miazănoapte a cerului şi a ciclului zodiac în mii şi mii de părţi, observă cu precizie răsăritul, oprirea şi apusul stelelor, mişcarea tuturor stelelor faţă de cele dinaintea lor şi timpul în care fiecare din stelele rătăcitoare îşi împlinesc mişcarea lor de revoluţie, dair o singură ştiinţă din toate n-au descoperit, ştiinţa de a înţelege pe Dumnezeu, Creatorul universului, pe dreptul Judecător, Care răsplăteşte după vrednicie pe cei ce vieţuiesc în lume, şi n-au descoperit nici ştiinţa de a avea despre judecarea lumii o idee potrivită cu sfîrşitul lumii. Că neapărat lumea se va schimba, de vreme ce şi starea sufletelor are să se schimbe într-un alt fel de viaţă; că după cum viaţa noastră de aici este înrudită cu natura acestei lumi, tot aşa şi viitoarea vieţuire a sufletelor noastre va primi soarta proprie acestei situaţii.

Aceşti învăţaţi sînt atît de departe în a se uita cu luare aminte la aceste adevăruri, încît chiar izbucnesc în rîs cînd le vorbim de sfîrşitul acestei lumi şi de naşterea din nou a veacului.

Şi pentru că începutul stă în chip firesc înaintea celor ce vin după început, trebuia neapărat ca Moisi, care avea să vorbească de cele ce şi-au primit în timp existenţa, să pună cuvîntul acesta înaintea tuturor, zicînd: "Întru început a făcut".

Dar, după cum se pare, a fost şi înainte de lumea aceasta ceva, care se poate contempla cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie, pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători şi încă prunci cu cunoştinţa. Era o stare mai veche decît facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veşnică, pururea fiitoare în ea, Ziditorul şi Creatorul tuturor a făcut creaturi: lumină spirituală, potrivită fericirii celor ce-L iubesc pe Domnul, firile raţionale şi nevăzute şi toată podoaba celor spirituale, cîte depăşesc mintea noastră, ale căror nume nici nu este cu putinţă să le descoperim. Acestea umplu lumea cea nevăzută, după cum învaţă Pavel, zicînd: "în El s-au făcut toate, fie cele văzute, fie cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpînii, fie puteri" u, fie oştile îngerilor, fie dregătoriile arhanghelilor.

14. Col. 1, 16.

Cînd, însă, trebuia adusă între existenţe şi lumea aceasta — mai întîi ca o şcoală şi ca un loc de învăţătură a sufletelor omeneşti, apoi, ca să spun pe scurt, ca o locuinţă potrivită tuturor celor supuşi naşterii şi stricăciunii — atunci, de aceeaşi natură cu lumea, cu vieţuitoarele şi plantele din lume, a adus la existenţă şi scurgerea timpului, care se grăbeşte totdeauna, trece mai departe şi nu-şi opreşte deloc drumul. Nu-i, oare, aşa timpul, al cărui trecut' a dispărut, al cărui viitor nu-i încă de faţă, iar prezentul fuge înainte de a-l cunoaşte bine? aşa este şi natura tuturor celor din lume: sau cresc, sau se sfîrşesc? întemeiere şi stabilitate nu-şi pot arăta. Se cădea, dar, ca trupurile vieţuitoarelor şi ale plantelor, legate în chip necesar de scurgere şi stăpînite de mişcarea care le duce spre naştere şi stricăciune, se cădea, deci, să fie cuprinse de natura timpului, care este înrudit cu cele supuse schimbării.

De la acest fapt a pornit Moisi pentru a vorbi despre lume, învăţîndu-ne cu înţelepciune despre facerea lumii, zicînd: "întru început a făcut", adică: la începutul acesta al timpului. Cînd Moisi spune că s-au făcut "întru început", n-o spune ca şi cum ar da mărturie că timpul este mai vechi decît toate cele făcute, ci spune că cele văzute şi percepute de simţurile noastre au luat început în urma celor nevăzute şi spirituale.

Poartă numele de "început" şi cea dintîi mişcare, ca în acest text al Scripturii: Inceput al căii celei bune este a face dreptate"15; că mai întîi de da săvîrişirea faptelor de dreptate pornim spre viaţa cea fericită. Poartă numele de "începui" şi lucrul din care se face ceva şi care există în el, ca de pildă temelia casei sau carena corăbiei, după cum este scris: "început al înţelepciunii este frica de Domnul"16; că evlavia este temelia şi fundamentul desăvîrşirii. Poartă numele de "început" şi tehnica sau arta, potrivit căreia se săvîrşesc lucrurile tehnice sau artistice, de pildă înţelepciunea lui Veseleil, folosită pentru împodobirea cortului17. Adeseori poartă numele de "început" şi faptele care au un sfîrşit bun, de pildă, început al milosteniei este lauda de la Dumnezeu, iar început al oricărei fapte de virtute este sfîrşitul pregătit în făgăduinţe.

Aşadar, pentru că acest cuvînt "început" are atîtea sensuri, vezi dacă nu cumva acest cuvînt se potriveşte tuturor acestor sensuri. îţi este

15. Prov. 16, 7.

16. Prov. 1, 7.

17. ieş. 31, 2—3.

cu putinţă să afli din ce timp a început alcătuirea lumii acesteia, dacă, întorcîndu-te în urmă cu gîndul din timpul de acum, te vei sili să găseşti cea dintîi zi a facerii lumii; vei găsi astfel din care moment este prima mişcare în timp; apoi vei vedea că au fost puse mai întîi, ca nişte temelii şi fundamente, cerul şi pămîntul; apoi vei vedea că o raţiune tehnică a condus împodobirea celor ce se văd, aşa cum îl arată sensul cuvîntului "început"; apoi că lumea aceasta n-a fost gîndită în zadar, nici în deşert, ci pentru un scop folositor şi pentru marea trebuinţă pe care o aduce celor ce există pe pămînt, dacă lumea este într-adevăr o şcoală a sufletelor înzestrate cu raţiune şi un loc unde se poate învăţa cunoaşterea lui Dumnezeu, fiind prin cele văzute şi simţite în lume o călăuză a minţii pentru contemplarea celor nevăzute, precum zice apostolul, că "cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la facerea lumii se văd, înţelegîndu-se din făpturi"17.

Sau poate că s-a zis: "întru început a făcut" din pricină că facerea cerului şi a pămîntului s-a făcut într-o clipită şi în afară de timp, deoarece "începutul este ceva indivizibil şi fără dimensiune. După cum "începutul" căii încă nu-i calea, iar "începutul" casei nu-i casa, tot aşa şi "începutul" timpului nu-i timpul, dar nici cea mai mică parte din timp. Iar dacă cineva s-ar ambiţiona să spună că "începutul" este timp, să ştie acela că împarte "începutul" în părţile timpului, adică în început, în perioada de la mijloc şi în perioada de Ia sfîrşit. Este, însă, cu totul de rîs să te gîndeşti la un început al "începutului". Cel care împarte "începutul" în două face două începuturi în loc de unul; dar, mai bine spus, multe şi nenumărate, pentru că părţile tăiate se împart mereu în altele. Deci Moisi a spus: "întru început a făcut", ca să cunoaştem că lumea a luat fiinţă fără scurgere de timp, odată cu voinţa lui Dumnezeu. Alţi traducători ai Scripturii19 au redat mai clar sensul acestui cuvînt, spunînd: "în scurt a făcut Dumnezeu", adică: dintr-o dată, în puţină vreme.

Atît despre "început". Puţine din cele multe cîte se pot spune.

18. Rom. i, 20.

19. Prin "alţi traducători ai Scripturii", Sfîntul Vasile a avut în vedere pe Achila, Simah şi Teodotion. Pe doi din aceştia, pe Achila şi Simah, îi şi numeşte în Omilia la Psalmul XLIV, capitolu14. — Achila (sec. II), păgîn de origine, se creştinează; vine, însă, în conflict cu Biserica şi trece la iudaism. Îmbrăţişînd această nouă religie, traduce în greceşte Vechiul Testament. Pentru fidelitatea traducerii sale, dusă pînă la servilism, iudeii o adoptă în locul Septuagintei (cf. Pr. Prof. Vladimir Prelipcean, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi Pr. Prof. Gh. Barna, Studiul Vechiului Testament, Bucureşti, 1955, p. 47—48). — Simah (sec. II), după Epifaniu de neam samarinean trecut la iudaism, a făcut şi el o nouă traducere în greceşte a Vechiului Testament, din care s-au păstrat numai fragmente. Traducerea, deşi cu parafraze, este socotită o traducere bună, nu servilă ca a lui Achila (cf. Op. cit. p. 48). — Teodotion a trăit pe timpul împăratului Comod (180—183); după Irineu era originar din Efes, iar după alţii din Pont; a fost ebionit sau marcionit. Traducerea Vechiului Testament făcută de

VII

Artele se împart în arte creatoare, arte practice şi în arte teoretice. Artele teoretice au ca rezultat lucrarea intelectuală; artele practice, însăşi mişcarea trupului, care, dacă încetează, s-a pierdut şi nu mai rămîne nimic privirilor; de pildă dansul şi cîntatul din flaut nu au un rezultat, ci se sfîrşesc odată cu terminarea lucrării; artelor creatoare, chiar dacă le încetează lucrarea, le rămîne totuşi lucrul săvîrşit; astfel arhitectura, tîmplăria, arta de a lucra arama, arta ţesutului şi toate cele ca acestea arată din destul prin ele însele principiile de creaţie, chiar dacă nu este de faţă meşterul, care le-a lucrat, şi poţi admira pe arhitect după opera sa, precum şi pe făurar sau pe ţesător.

Aşadar, ca să arate că lumea este o operă de artă, pusă înaintea tuturor spre a fi privită şi contemplată şi ca să facă cunoscută înţelepciunea Creatorului ei, înţeleptul Moisi n-a folosit alt cuvînt, ci a zis: "Întru început a făcut", n-a zis: "a lucrat", nici "a adus-o la existenţă", ci: "a făcut".

Şi pentru că mulţi şi-au închipuit că lumea este din veşnicie coeternă cu Dumnezeu şi nu vor să accepte că este făcută de Dumnezeu, ci că lumea există automat alături de El, ca umbră a puterii Lui, şi pentru că mărturisesc că Dumnezeu este într-adevăr cauza lumii, dar o cauză independentă de voinţa Lui, aşa cum trupul este cauza umbrei isau făclia cauza luminii, profetul, vrînd să îndrepte o înşelăciune ca aceasta, s-a folosit de această preciziune a cuvintelor, spunînd: "întru început a făcut Dumnezeu". Nu i-a dat lumii cauza existenţei ei, aşa cum spun aceia, ci că Dumnezeu însuşi a făcut-o: ca bun, această operă folositoare; ca înţelept, această operă prea frumoasă; ca puternic, această operă foarte mare. Moisi ţi-a arătat pe Meşter, Care nu numai că a intrat în fiinţa tuturor celor din lume, dar a şi pus toate părţile ei în armonie unele cu altele şi a făcut un tot armonic, corespunzător şi de acord cu El.

"întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul".

Cu aceste două margini — cer şi pămînt — Moisi ţi-a lăsat să înţelegi existenţa întregului univers; a dat cerului întîietatea în ordinea creaţiei şi a spus că pămîntul este al doilea în ordinea existenţei. Negreşit, au fost făcute odată cu cerul şi pămîntul şi cele ce sînt între cele două extreme. Deci, chiar dacă Moisi n-a spus nimic despre elementele

el ţine calea de mijloc, între traducerea servilă a lui Achila şi traducerea mai liberă a lui Simah. Traducerea lui Teodotion a fost mult preţuită de Origen (cf. Op. cit. p. 49).

lumii, de foc, de apă, de aer, tu, însă, cu propria ta minte, înţelege mai întîi că toate aceste elemente sînt amestecate în tot ce există" în pămînt vei găsi şi apă şi aer şi foc, odată ce din pietre sare foc, iar fierul, care este şi el născut din pămînt, dacă este frecat, scoate cu îmbelşugare foc. Şi e lucru vrednic de mirare cum focul, cînd este în corpuri, stă cuibărit acolo fără să vatăme, dar cînd este chemat afară, mistuie pe cele pe care mai înainte le păzea nevătămate. Săpătorii de fîntîni arată, apoi, că în pămînt se găseşte apă; iar existenţa aerului în pămînt o arată vaporii, care se ridică din pămîntul umed încălzit la soare. Înţelege, apoi, că dacă cerul ocupă prin natura lui locul cel de sus, iar pămîntul este în partea cea de jos — că spre cer se ridică cele uşoare, iar spre pămînt cad cele grele, că susul şi josul sînt potrivnice unul altuia — Moisi, care a consemnat pe cele care sînt prin natura lor foarte depărtate unele de altele, a consemnat implicit şi pe cele care ocupă locul dintre aceste două extreme. Deci nu căuta o expunere a tuturor existenţelor, ci prin cele ce ţi s-au arătat, înţelegele şi pe cele trecute sub tăcere!

VIII

"întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul".

Cercetarea fiinţei fiecărei existenţe, fie a celor pe care le contemplăm, fie a celor care ne cad sub simţuri, ar lungi mult de tot interpretarea noastră, iar pentru expunerea celor cu privire la această proble-mă s-ar cheltui mai multe cuvinte decît cele cîte s-ar putea spune despre fiecare din problemele de care ne ocupăm. Dealtfel nici n-ar fi de folos pentru zidirea Bisericii să ne ocupăm de ele.

Despre fiinţa cerului ne sînt îndestulătoare cele spuse de Isaia, care, prin cuvinte simple, ne-a dat o idee clară despre natura cerului, zicînd: "Cel Ce a întărit cerul ca fumul"20, adică: Cel Ce a dat cerului, pentru alcătuirea lui, o natură subţire, nu tare, nici groasă. Iar despre forma cerului ne sînt îndestulătoare tot cele spuse de Isaia, spre slava lui Dumnezeu: "Cel Ce a pus cerul ca o boitei"21.

Acelaşi lucru să ni-l spunem,şi despre pămînt. Să nu cercetăm cu curiozitate care este fiinţa lui, nici să nu ne sfărîmăm mintea, căutînd ce este sub el, nici să căutăm o natură lipsită de însuşiri, care prin ea însăşi ar fi fără însuşiri, ci să ştim bine că toate cîte le vedem la elsînt rînduite pentru a-i da existenţă şi pentru a-i completa fiinţa. Că n-ai să ajungi la nimic, dacă ai încerca să elimini cu raţiunea pe fiecare

20. Isaia, 51, 6.

21. Isaia, 40, 22.

din însuşirile care sînt în el. Dacă îndepărtezi negrul, recele, greul, densul, însuşirile pe care ţi le dă gustul sau alte însuşiri, pe care le găsim pămîntului, atunci nu mai rămîne nimic din pămînt.

Părăsind, dar, aceste cercetări, te sfătuiesc să nu cauţi să afli nici pe ce stă pămîntul. îţi va ameţi mintea, pentru că gîndirea ta nu va ajunge la un rezultat sigur. Dacă vei spune că aerul este aşternut sub lăţimea pămîntului, vei rămîne nedumerit, întrebîndu-te: Gum substanţa moale şi cu totul goală a aerului rezistă, deşi este apăsată de o greutate atît de mare? Cum nu alunecă aerul în toate părţile, evitînd prăbuşirea împreună cu pămîntul şi cum nu se urcă deasupra pămîntului care îl apasă? Iarăşi dacă vei presupune că apa este temelia pămîntului şi aşa te vei întreba: Cum pămîntul, care este greu şi dens, nu se scufundă în apă, ci el, care-i atît de greu, este ţinut de apă, care este mai slabă decît el? Pe lângă asta trebuie să te mai întrebi: Pe ce stă apa? Şi iarăşi vei fi nedumerit, pe ce substanţă tare şi rezistentă stă fundul celei din urmă temelii?

Iar dacă vei presupune un alt corp, mai greu decît pămîntul, care ar putea opri pămîntul să se ducă jos, să-ţi aminteşti că şi corpul ace-la are nevoie de un altul, care să-l susţină şi să nu-l lase să cadă. Iar dacă am putea presupune un reazăm şi aceluia, mintea noastră va căuta iarăşi şi aceluia un alt reazăm şi aşa vom merge la nesfîrşit, născocind alte temelii pentru cele pe care le-am găsit. Şi cu cît vom merge mai departe cu mintea, cu atît vom fi siliţi să aducem mai mare putere de sprijin, care să poată rezista întregii greutăţi pe care o are de susţinut. De aceea pune hotar minţii tale, ca nu cumva cuvîntul lui Iov să-ţi mustre curiozitatea, că iscodeşti cele ce nu pot fi înţelese şi să fii întrebat şi tu de el: "Pe ce s-au întărit stîlpii pămîntului?"22.

Iar dacă uneori auzi în psalmi spunîndu-se: "Eu am întărit stîlpii lui"23, gîndeşte-te că psalmistul a numit "stîlpi" puterea care susţine pămîntul. Iar cuvintele psalmistului: "Pe mări l-ai întemeiat pe el"24 ce altceva arată decît că apa este revărsată de jur împrejurul pămîntului?

— Dar cum se face că apa, care este curgătoare şi se îndreaptă spre locurile înclinate, stă suspendată şi nu se revarsă nicăieri?

22. Iov, 38, 6.

23. Ps„74, 3.

24. Ps„23, 2.

— Nu te gîndeşti că aceeaşi nedumerire, ba chiar mai mare nedumerire, îţi pune gîndirii tale pămîntul, care stă suspendat, el, care e mai greu decît apa?

Trebuie, dar, neapărat, fie că acceptăm că pămîntul se ţine singur, fie că pluteşte pe ape, să nu ne depărtăm de gândul cel binecredincios, ci să mărturisim că toate se ţin prin puterea Creatorului. Aceasta trebuie să ne-o spunem atît nouă înşine cît şi celor care ne întreabă pe ce se sprijină această mare şi grozavă greutate a pămîntului, că "în mâna lui Dumnezeu sînt marginile pămîntului"25. Acesta este cel mai sigur răspuns, pe dareI putem da minţii noastre, şi este de folos şi ascultătorilor noştri.

Unii fizicieni spun, cu cuvinte elegante, că. pămîntul stă nemişcat din anumite pricini: din pricina locului pe care îl ocupă în centrul universului şi din pricina distanţei, totdeauna egală cu marginile universului; de aceea nu poate să se încline în vreo parte; aşa că rămîne neapărat nemişcat, pentru că distanţa egală, pe care o are din toate părţile de jur împrejurul lui, îi face cu neputinţă înclinarea în vreo parte. Locul acesta din centrul universului, pe care pămîntul îl ocupă, nu l-a dobîndit nici ca o moştenire, nici prin sine însuşi, ci este locul lui firesc şi necesar. Deoarece corpul ceresc ocupă în înălţime cel mai îndepărtat loc, urmează, spun aceşti fizicienii, că toate obiectele grele, care cad de sus, se îndreaptă din toate părţile spre centru; şi în care direcţie se îndreaptă părţile într-acolo se îndreaptă şi întregul. Dacă pietrele, lemnele şi toate obiectele de pămînt se îndreaptă în jos, atunci negreşit şi pentru întregul pămînt acesta îi este locul propriu şi potrivit; iar dacă vreun obiect uşor se ridică din centru, negreşit că se va îndrepta spre locurile cele mai de sus. Deci corpurilor grele le este proprie mişcarea în spre jos; iar josul, aşa cum s-a arătat, este centrul. Să nu te minunezi, dar, dacă pămîntul nu cade nici într-o parte; nu cade, pentru că ocupă, potrivit naturii lui, locul din mijloc. Trebuie, deci, neapărat ca pămîntul să rămînă la locul său? poate, însă, să-şi schimbe locul, dacă face vreo mişcare potrivnică naturii sale.

Dacă ţi se pare că poate fi adevărat ceva din cele spuse, atunci mută-ţi admiraţia spre Dumnezeu, Care le-a rînduit aşa pe acestea! Că nu se micşorează admiraţia pentru lucrurile măreţe din natură, dacă

25. Ps„94, 4. 6 —

se descoperă chipul în care Dumnezeu le-a făcut. Iar dacă nu le socoteşti adevărate, simpla ta credinţă să-ţi fie mai puternică decît argumentele logice.

Acelaşi lucru îl putem spune şi despre cer, că s-au scris de înţelepţii lumii tratate pline de multe cuvinte despre natura cerului. Unii au spus că cerul este compus din cele patru elemente, pentru că se poate pipăi şi vedea; participă pămîntului din pricină că e tare, focului din pricină că se vede şi celorlalte elemente din pricina compoziţiei lui. Alţi înţelepţi, însă, au respins această teorie ca de necrezut şi au introdus în alcătuirea cerului a cincea substanţă corporală, imaginată de ei. Pentru ei cerul este un corp eteric, care, după cum spun ei, nu-i nici foc, nici aer, nici pămînt, nici apă, pe scurt, nici unul din corpurile simple; că pentru corpurile simple mişcarea proprie lor este mişcarea în linie dreaptă; pentru cele uşoare, ridicarea în sus; iar pentru cele grele, coborîrea în jos; şi nici mişcarea circulară nu este aceeaşi cu mişcarea în sus sau mişcarea în jos; şi, în -scurt, mişcarea în linie dreaptă se deosebeşte foarte mult de mişcarea circulară. Şi aceşti învăţaţi spun: corpurile care au, potrivit naturii lor, deosebite mişcările lor, au deosebite şi naturile lor.

Dar nu-i cu putinţă să presupunem că cerul esţe format din primele corpuri, pe care le numim elemente, pentru că corpurile alcătuite din elemente diferite nu pot avea mişcarea uniformă şi liberă, deoarece fiecare element, care există în corpurile compuse, are prin natura lui altă şi altă mişcare. De aceea, mai întîi, cele compuse cu greu se pot menţine într-o singură mişcare continuă, pentru că elementul care are o singură mişcare nu se poate acorda şi nici nu se poate împăca cu toate celelalte elemente, care au mişcări contrarii; dimpotrivă, elementul care are însuşirea de a fi uşor este vrăjmaş elementului care are însuşirea de a fi greu. Cînd ne mişcăm spre înălţime, sîntem îngreu-iaţi de elementul pămînt; iar cînd sîntem purtaţi în jos, ne mişcăm împotriva elementului foc, că sîntem atraşi în jos împotriva naturii elementului foc; iar tendinţa elementelor de a se îndrepta în direcţii contrare duce la distrugerea corpului compus din acele elemente. Tot ceea ce este unit silnic şi împotriva firii se menţine unit ipuţină vreme; iar aceasta, forţat şi cu greutate; dar se descompune repede în elementele din care a fost compus, întorcîndu-se fiecare din cele ce au fost unite la locul său propriu.

Din pricina acestor necesităţi logice, după cum spun învăţaţii aceia, ei au respins ipotezele celor de dinaintea lor şi au avut nevoie de o ipoteză proprie; au emis ipoteza unei a cincea naturi corporale pentru facerea cerului şi a stelelor de pe cer. Un alt învăţat, unul din cei plini de idei şi cu cuvinte amăgitoare, s-a ridicat împotriva acelora, le-a risipit ideile lor şi le-a înlăturat, punînd în locul lor propria lui părere.

Dacă am încerca acum să vorbim de toate cîte sipun aceşti învăţaţi, am cădea şi noi în aceeaşi pălăvrăgeală ca şi ei. Noi, însă, să-i lăsăm pe aceşti învăţaţi să se lupte între ei. Să nu mai vorbim de natura existenţelori ci să dăm crezare lui Moisi, care a spus: "A făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul" şi să slăvim pe Marele Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măiestrie. Din frumuseţea celor văzute să înţelegem pe Cel care-i mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor care cad sub simţurile noastre şi din corpurile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemărginit, la Cel mai presus de măreţie, Care depăşeşte toată mintea cu mulţimea puterii Sale. E drept,' nu cunoaştem natura existenţelor dar este atît de minunat cît ne cade sub simţuri, încît mintea cea mai ascuţită se vădeşte a fi neputincioa-să în faţa celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da laudă cuvenită Creatorului, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi puterea, în vecii vecilor, Amin.

OMILIA A II-a Despre:

"Pămîntul era nevăzut şi netocmit"

Azi dimineaţă am explicat cîteva cuvinte din Scriptură şi am găsit atît adînc de gînduri ascunse în ele, încît am pierdut cu totul curajul să merg mai departe. Dacă pridvoarele sfintelor sînt aşa. iar tindele bisericii sînt atît de cinstite şi de înalte, încît întunecă ochii minţii noastre cu străfulgerarea frumuseţii lor, cum vor fi sfintele sfintelor? Cine-i în stare a îndrăzni să intre în sfintele sfintelor sau cine va privi pe cele mai presus de grai? Chiar a le privi este cu neputinţă, iar cuvîntul cu greu tîlcuieşte ceea ce gîndeşte mintea! Dar pentru că în faţa dreptului Judecător este hotărîtă răsplata, nu vrednică de dispreţuit, chiar numai pentru că doreşti să faci cele ce trebuie, n-am să şovăi să-mi continui tîlcuirea, deşi sînt departe de vrednicia acestei tîlcuiri. Iar dacă, cu ajutorul Duhului, nu mă voi depărta de scopurile urmărite de Scriptură, atunci n-am să fiu socotit vrednic de respins. Şi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, voi zidi şi eu cît de cît Biserica lui Dumnezeu.

"Pămîntul era nevăzut şi netocmit"1, spune Scriptura.

— Cum se face că, deşi amîndouă — şi cerul şi pămîntul — au fost create avînd aceeaşi cinste, cerul a fost făcut desăvîrşit, iar pămîntul este încă nedesăvîrşit şi neterminat? Sau, pe scurt, care era partea "netocmită" a pămîntului şi pentru care pricină pămîntul era "nevăzut"?

— Tocmirea desăvîrşită a pămîntului o formează belşugul din el: odrăslirea a tot felul de plante, creşterea pomilor înalţi — roditori şi neroditori — culorile frumoase şi mirosurile plăcute ale florilor şi toate cîte, puţin mai în urmă, răsărind din pămînt, la porunca lui Dumnezeu, vor împodobi pămîntul care le-a dat naştere. Aşadar, pentru că nimic din acestea nu era pe pămînt, pe bună dreptate, Scriptura a numit pămîntul "netocmit".

Acelaşi lucru îl putem spune şi despre cer. Nici nu era încă terminat şinici nu primise propria lui podoabă; nu era luminat nici de lună,

1. Fac. 1, 2.

nici de soare şi nici încununat cu cetele de stele. încă nu se făcuseră acestea. Deci n-ai păcătui fată de adevăr dacă ai spune că şi cerul era "netocmit".

Scriptura a mai spus încă şi că pămîntul era "nevăzut". Aceasta, pentru două pricini: sau pentru că nu era încă omul, cel care avea să-l privească, sau pentru că era cufundat sub apă, care plutea pe suprafaţa lui şi nu putea să fie văzut; că nu erau încă adunate apele în adunările lor, pe care, adunîndu-le mai pe urmă Dumnezeu, le-a numit mări.

— Dar ce vrea să spună cuvîntul "nevăzut"?

— Cuvîntul "nevăzut" arată pe de o parte ceea ce nu se vede cu ochii trupului; de pildă: mintea noastră; pe de altă parte arată ceea ce este văzut, datorită naturii lui, dar este ascuns de un corp care îl acoperă; de pildă: fierul în adîncul pămîntului.

Socotim că potrivit acestei din urmă însemnări s-a spus despre pămînt că era "nevăzut"; că era acoperit cu apă. Mai mult, pentru că nu fusese făcută încă lumina, nu este de mirare ca pămîntul să se găsească în întuneric; că văzduhul, care era deasupra lui, era neluminat; deci, şi pentru această pricină, Scriptura a spus că pămîntul era "nevăzut".

Dar cei care falsifică adevărul, cei care nu-şi învaţă mintea să urmeze Scripturii, ci strică sensul Scripturii după voia lor, aceia spun că prin aceste cuvinte este arătată materia.

Această materie, spun ei, prin natura ei, era "nevăzută şi netocmită"; era prin ea însăşi fără însuşiri şi lipsită de chip şi formă; această materie a fost luată de Ziditor şi El, cu înţelepciunea Lui, i-a dat formă, a pus în ea ordine şi aşa, cu această materie a adus la fiinţă pe cele văzute.

Dacă materia este nefăcută, urmează mai întîi că este de aceeaşi cinste cu Dumnezeu şi trebuie să fie învrednicită de aceeaşi preţuire. Dar poate fi, oare, o mai mare lipsă de credinţă ca aceea de a da materiei celei fără de însuşiri, fără de chip, urîtă în cel mai înalt grad, urîţenie nespusă — ca să folosesc chiar cuvintele acelora — de a da, deci, materiei aceeaşi cinstire ca şi înţeleptului, puternicului şi preabunului Creator şi Ziditor al universului? în al doilea rînd, dacă materia a fost atît de capabilă încît să primească toată ştiinţa lui Dumnezeu — că aceia compară materia cu puterea lui Dumnezeu, a cărei uriM nu poate fi găsită2 — atunci materia este îndestulătoare prin ea însăşi să acopere toată puterea de gîndire a lui Dumnezeu. Iar dacă aceia spun că materia este inferioară lucrării lui Dumnezeu, şi aşa învăţătura

2. Rom. 11, 33.

lor se va preface într-o blasfemie şi mai nesocotită, pentru că din pricina defectuozităţii materiei Dumnezeu n-ar mai fi putut face şi lucra propriile Sale opere.

I-a înşelat, însă, slăbiciunea firii omeneşti. Noi oamenii avem pentru fiecare meserie o materie cu care lucrăm; de pildă fierarul lucrează fierul; dulgherul, lemnul. Apoi, la aceste meserii, altceva este materia care se lucrează, altceva este forma după care se lucrează materia şi altceva este lucrul săvîrşit, potrivit formei pe care meşterul o are înaintea sa3. Materia se ia din afară; forma este potrivit meseriei; iar lucrul săvîrşit este o sinteză a celor două: a formei şi a materiei. Şi aceia gîndesc că Dumnezeu a făcut lumea aşa cum face un om o lucrare. Ziditorul, spun ei, a luat lumea din afara Lui; iar înţelepciunea Creatorului universului i-a dat lumii forma. Deci, după ei, lumea este alcătuită din materia pe care Dumnezeu o avea înaintea Sa — care-şi avea existenţa în altă parte — şi din forma şi modelul primite de la Dumnezeu. Din spusele acestea se vede că ei tăgăduiesc participarea integrală a marelui Dumnezeu la crearea lumii după ei, Dumnezeu a contribuit într-o mică măsură la facerea lumii, ca unul care ar contribui cu ceva pentru facerea unui ospăţ.

Din pricina josniciei gîndurilor lor n-atu puitut să vadă înălţimea adevărului. Au judecat pe cele dumnezeieşti după cele omeneşti. Da, aici pe pămînt, meseriile au apărut în urma materiei pe care omul o prelucrează, pentru că meseriile au fost cerute de nevoile vieţii. Lîna a fost înainte; arta de a ţese lîna a venit pe urmă, pentru a împlini o nevoie cerută de firea omenească. La fel, lemnul a fost înainte; tîmplăria a venit pe urmă, transformînd de fiecare dată lemnul pentru o trebuinţă anumită: corăbierului îi face vîsla; plugarului, lopata; ostaşului, suliţa.

Dumnezeu, însă, înainte de a fi cele ce se văd acum, a gîndit şi a pornit să aducă la existenţă cele ce nu erau; în acelaşi timp a gîndit şi cum trebuie să fie lumea şi ce formă să-i dea materiei, ca să fie în armonie cu ea. Cerului i-a rînduit o natură potrivită cerului, iar formei pămîntului i-a dat o substanţă proprie şi trebuincioasă lui. Focului, apei şi aerului le-a dat forma pe care a voit-o îşi le-a adus la existenţă aşa cum o ceraa raţiunea fiecăreia din cele create. A unit într-o prietenie nesfărîmată, într-o singură unitate şi armonie, întreaga lume, alcătuită din diferite părţi.

3. În mintea sau în modelul din faţa lui.

Să înceteze, dar, plăsmuitorii de basme, care din pricina slăbiciunii propriilor lor gînduri măsoară cu minţile lor puterea cea de neînţeles a lui Dumnezeu, cu neputinţă de explicat de limba omenească!

III

"A făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul"4.

Nu pe jumătate fiecare, ci a făcut tot cerul şi tot pămîntul; în acelaşi timp şi substanţa şi forma lor. Că Dumnezeu nu este descoperitor de forme; este Creator; a creat însăşi natura existenţelor.

Să ne spună, însă, nouă aceia cum s-a întîlnit una cu alta: puterea activă a lui Dumnezeu şi natura pasivă a materiei? Materia, care oferea un obiect fără formă şi Dumnezeu, Care avea ştiinţa formelor fără materie, pentru ca să ia de la celălalt ceea ce lipsea fiecăruia: Creatorul să aibă ceva în care să-şi arate ştiinţa, iar materia să lepede urîţenia şi lipsa de formă?

Dar despre acestea de ajuns atîta.

Să ne întoarcem la cele ce spuneam la început: "Pămîntul eia nevăzut şî netocmit".

Cînd Moisi a spus: "întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul", a trecut sub tăcere: apa, aerul, focul şi toate acelea care se nasc din aceste elemente; că acestea erau în univers ca nişte completări ale lumii; dar istoria facerii lumii le-a lăsat la o parte, pentru a deprinde mintea noastră cu cercetarea; i-a dat puţine date, ca să mediteze asupra celor care nu s-au spus. Nu s-a spus despre apă că a făcut-o Dumnezeu; dar a spus că pămîntul era nevăzut. Dacă era nevăzut, atunci gîndeşte-te singur cu ce voal era acoperit. Nu putea să-l acopere focul, pentru că focul este luminos şi dă mai degrabă lumină decît întunecime celor de care se apropie. Nici aerul nu era atunci voalul care acoperea pământul; că aerul este transparent şi diafan; primeşte chipurile obiectelor văzute şi le transmite privirilor celor care se uită la ele. Rămîne să ne gîndim că apa acoperea faţa pămîntuilui, pentru că materia lichidă nu fusese încă trimisă la locul său. Din această pricină pămîntul nu era numai "nevăzut", ci şi "netocmit". Că încă şi acum mulţimea umezelii este o piedică pentru rodirea pămîntului. Aceasta era, dar, cauza că pămîntul nu se vedea şi era neltocmit. Că netoonire a pământului este ceea ce-i este propriu; podoaba lui firească, însă, sînt holdele de pe câmpii, care se clatină ca valurile mării, livezile înverzite, pline cu fel de fel de flori, dealurile acoperite cu verdeaţă, munţii, cu vîrfurile lor, umbriţi de păduri. Nimic din acestea nu avea încă atunci

4. Fac. 1, 1.

pămîntul? avea, însă, dureri de naştere pentru naşterea tuturor acestora, datorită puterii puse în ea de Creator şi aştepta doar timpul rînduit, ca, la porunca Lui dumnezeiască, să scoată la lumină cele zămislite.

Moisi spune:

"Şi întuneric era deasupra adîncului"5.

iarăşi alte prilejuri de basme şi începuturi ale unor plăsmuiri lipsite de credinţă, care răstălmăcesc cuvintele Scripturii pentru presupuneri personale!

După cei care născocesc aceste basme, întunericul nu este, cum e firesc, aerul lipsit de lumină sau locul umbrit de un corp care se interpune sau, pe scurt, un loc lipsit de lumină din orice altă pricină, ci este o putere rea; dar mai bine spus, aceia zic că întunericul este însuşi răul, care-şi are început în el însuşi, duşman şi potrivnic al bunătăţii lui Dumnezeu. Aşa socotesc ei întunericul. Că spun ei: Dacă Dumnezeu este lumină6, atunci, potrivit ilogicii gîndirii, întunericul va fi o putere care se împotriveşte lui Dumnezeu; nu-şi are existenţa de la altcineva, ci este un rău născut din el însuşi; întunericul este duşman al sufletelor, creator al morţii, potrivnic al virtuţii; îşi datoreşte luişi existenţa, n-a fost făcut de Dumnezeu.

Dar aceştia se înşală, interpretînd greşit cuvintele inspirate ale profetului. Cîte învăţături rele şi lipsite de dreapta credinţă nu s-au plăs-muit din răstălmăcirea acestor cuvinte scripturistice? Cîţi lupi cumpliţi, care au sfîşiat turma lui Dumnezeu, n-au atacat sufletele, luînd început de la aceste cuvinte ale Scripturii? Oare nu şi marcioniţii?7 Nu tot de

5. Fac. 1, 2.

6. I Ioan, 1, 5.

7. Marcioniţii, adepţii ereticului Marcion. Marcion s-a născut în Sinope din Pont, pe la anul85. Tatăl său era episcop. Excomunicat de propriul său tată — după unele izvoare din pricina învăţăturii lui greşite, după altele din pricină că a sedus o fecioară consacrată lui Dumnezeu — s-a dus la Roma, unde a început să-şi răspîndească învăţătura sa. Descoperit ca eretic, a fost excomunicat în anul144. Moare pe la160. Marcion a fost cel mai periculos eretic din veacul al doilea. Sfîntul Policarp l-a numit "întîiul născut al lui satana". N-a întemeiat o şcoală, ci o biserică. De aici şi primejdia. Nu poate fi socotit gnostic, cum a fost socotit o vreme din pricina legăturilor sale cu gnosticul sirian Cerdon, pentru că Marcion nu are nici învăţătura despre emanaţia eonilor, nici pleroma, nici sizighiile, nici Sofia. Dualismul învăţăturii sale despre doi Dumnezei, dispreţul lui faţă de materie, respingerea Vechiului Testament, rigurozitatea moralei sale nu trebuie explicate printr-o influenţă gnostică, ci prin concepţia lui despre Vechiul şi Noul Testament, pornită dintr-o interpretare greşită şi unilaterală a doctrinei sfîntului apostol Pavel despre Lege şi Evanghelie. învăţătura lui este strict antiiudaică. El voia să facă din creştinism o religie de-sine-stătătoare, liberată de orice legătură cu iudaismul, cu Vechiul Testament. Din pricina aceasta arunca Vechiul Testament, iar din Noul Testament primea numai Evanghelia după Luca, fără genealogie, şi zece epistole din epistolele apostolului Pavel, purificate de pretinsele falsificări iudaice.

aici şi valentinienili?8 Nu şi urîta erezie a maniheilor9, pe care, dacă ai numi-o puroiul Bisericii, n-ai păcătui faţă de ceea ce i se cuvine.

Pentru ce, omule, fugi departe de adevăr, născocindu-ţi singur prilejuri de pierzanie? Cuviinţele Scripturii sînt simple şi uşor de înţeles de toţi.

Scriptura spune: "Pămîntul era nevăzut".

— Din ce pricină?

— Pentru că îi acoporea "adâncul".

— Dar care este înţelesul cuvîntului "adînc"?

— înseamnă apă multă, la ai cărei fund cu greu se poate ajunge.

— Ştim, însă, că multe corpuri se văd cînd apa este limpede! Cum, dar? Nu s-a văzut prin apă nici o parte din pămînt?

— Nu, pentru că aerul, care se întindea deasupra tlui, era neluminat şi întunecat. Cînd raza soarelui străbate apele, atunci de multe ori arată pietricelele din fundul ei; dar cînd e noapte adîncă, cu nici un chip nu se poate vedea ce este sub apă. Deci, aşa cum spune profetul, pămîntul era nevăzut, pentru că deasupra lui era "adîncul", iar acesta era întu-necat.

Nici "adîncul" nu era o mulţime de puteri potrivnice, aşa cum şi-au închipuit unii; dar nici întunericul nu este o putere conducătoare şi rea, care luptă împotriva binelui. Că două puteri egale, care se luptă între ele, se nimicesc una pe alta, ar avea necontenit frămîntări, iar războiul dintre ele ar fi fără de sfîrşit. Dacă una ar depăşi în putere pe cealaltă,

Harnack, într-o monografie despre Marcion — Marcion, Das Evangelium vom iremden Goii, Leipzig, 1921, ediţia II1924 — a încercat să reabiliteze omul şi opera. Face din Marcion un al doilea Pavel, un interpret autentic al Evangheliei; vede în el un Luther al Bisericii primare. Lucrarea lui Harnack s-a bucurat de mare succes. În trei ani au apărut două ediţii. E contestabil dacă Harnack, cu tot talentul lui şi cu toată ştiinţa lui, a reuşit să facă din ereticul Marcion un autentic creştin, dar e incontestabil că lucrarea lui a avut o influenţă nefastă asupra spiritului poporului german.

8, Valentinienii, adepţii gnosticului Valentin. — Valentin, eretic gnostic din secolul al doilea, s-a născut probabil în Alexandria. A răspîndit învăţătura sa în Egipt şi în Asia, iar între anii136 şi165 în Roma. Descoperit aici ca eretic, a fost izgonit din Biserică şi a fugit în Cipru.

9. Maniheii, adepţii lui Mani. Mani n-a fost un eretic creştin, cum este socotit uneori, ci un întemeietor de religii. Mani considera pe toate celelalte religii premergătoare religiei sale şi strict naţionale. Pentru aceasta tendinţa religiei sale este universalistă; s-a întins în apus pînă în Africa de nord, iar în răsărit pînă în China şi s-a continuat în ereziile neomaniheice de mai tîrziu ale pavlicienilor în răsărit şi ale catarilor în apus. Mani s-a născut pe la215—216 în Mesopotamia. La vîrsta de24 de ani îşi începe predica. Călătoreşte mai întîi în India, unde întemeiază o comunitate; în241 se întoarce în patria sa şi, favorizat de regele Sapur I, îşi continuă predica mai bine de30 de ani, pînă cînd urgia magilor şi mînia noului rege, Bahram I, îl duseră la moartea pe cruce (276). Ideea care stă la baza maniheismului este dualismul. Sînt două principii opuse, concepute sub forma celor două împărăţii: împărăţia luminii, a binelui, în fruntea căreia stă Dumnezeu, şi împărăţia întunericului, a răului, în fruntea căreia stă satana; fiecare împărăţie are cîte o serie de eoni. Pe baza acestui dua-lism este construită întreaga cosmologie, antropologie, soteriologie şi eshatologie maniheică.

atunci cea biruită ar fi compilet nimicită iar dacă aceia susţin că lupta între rău şi bine este egală şi nu-s nici învingători şi nici învinşi, atunci se ajunge la un război fără de sfîrşit şi la o stare nenorocită continuă; iar dacă binele, datorită puterii sale, biruie, atunci pentru ce răul nu-i biruit desăvîrşit? Iar dacă... dar nu mi-i îngăduit să spun cîte aş putea gîndi! Mă minunez, însă, cum nu se spăimîntă de ei înşişi aceşti oameni, cînd sînt purtaţi de mintea lor să rostească nişte blasfemii atît de neîngăduite!

Nu este, deci, un gînd binecredincios să spui că răul este făcut de Dumnezeu, pentrucă nimic din cele contrarii nu vine de la contrarul său; nici viaţa nu naşte moarte, nici întunericul nu este început al luminii, nici boala nu aduce sănătate; în schimbările stărilor sufleteşti schimbările se fac de la contrarii la contrarii; dar la naşteri, cel născut nu se naşte din cineva care are o natură potrivnică lui, ci din cei de aceeaşi natură.

Dar pot fi întrebat:

— Dacă răul nu este nici nenăscut, nici făcut de Dumnezeu, de unde îşi are existenţa? Că nimeni din cei ce vieţuiesc nu va spune că răuil nu există! Ce să spunem?

— Răul nu are o existenţă vie şi însufleţită, ci este o stare sufletească potrivnică virtuţii, din pricină că cei care nu sînt cu luare aminte asupra vieţii lor se depărtează de bine.

Nu căuta, dar, răul în afară de tine şi nici nu-ţi închipui o natură cajre să fie cauza răului, ci fiecare să se recunoască pe el însuşi cauza răului care este în el.

Din relele care ni se întîmplă în viaţă, pe unele ni le aduce firea noastră omenească, de pildă: bătrîneţea şi bolile; altele sînt datorită întîmplării, de pildă: faptele, care, în afara gîndului nostru, au cauze străine, adeseori dureroase sau vesele, de pildă: cînd găseşti o comoară săpînd o fîntînă sau cînd, ducîndu-te în piaţă, îţi iese în cale un cîine turbat; alte rele depind de noi, de pildă: a-ţi Jnfrîna poftele sau a da frîu liber plăcerilor, a-ţi stăpîni mînia sau a bate pe cel care te-a supărat, a spune adevărul sau a minţi, a fi blînd şi măsurat sau îngîmfat şi mîndru. Peste toate acestea tu eşti stăpîn! Nu căuta începuturile lor în afară de tine, ci cunoaşte că răul ia început din căderile cele din voia ta. Dacă răul ar fi fără voia noastră şi nu cu voia noastră, atunci n-ar atîrna asupra celor ce fac rău atîta frică de legi şi nici n-ar fi atît de nemiloase pedepsele date de tribunale pe măsura faptelor săvîrşite de răufăcători.

Acestea să fie cele spuse de mine despre adevăratul rău. Că boala, sărăcia, lipsa de slavă şi moartea şi toate cele ce aduc tristeţe peste oameni nu merită să fie catalogate în ceata celor rele, pentru că cele potrivnice lor nu le numărăm între cele mai mari bunuri. Unele din aceste rele ţin de firea omenească, altele sînt chiar de folos multora, cînd vin peste ei.

Trecînd sub tăcere pentru moment orice interpretare alegorică sau întemeiată pe presupuneri, să acceptăm, urmînd voia Scripturii, ideea unui "întuneric", un întuneric ca atare şi neprelucrat.

Mintea, însă, caută să ştie dacă întunericul a fost făcut odată cu lumea, dacă este mai vechi decît lumina şi de ce-i mai vechi ceea ce este mai rău, adică întunericul?

La aceste întrebări răspundem că întunericul nu are existenţă în sine însuşi, oi este aer lipsit de lumină.

—dar ce loc din lume a fost lipsit pe neaşteptate de lumină, încît întunericul să fie peste ape?

Noi socotim că dacă exista ceva înainte de facerea lumii acesteia materiale şi stricăcioase, negreşit trebuia să fie în lumină. Nici vredniciile îngereşti, nici toate oştile cereşti, pe scurt, nici orice fire spirituală din cele cunoscute sau necunoscute după nume şi din duhurile slujitoare nu se găseau în întuneric, ci aveau o stare cuvenită lor, erau în lumină şi în toată veselia cea duhovnicească. Nimeni nu se va împotrivi celor spuse de mine, dar mai ales acela care aşteaptă, între făgăduinţele bunătăţilor, lumina cea mai presus de ceruri, despre care Solomon a spus: "Lumina veşnică pentru cei drepţi"10, iar apostolul spune: "Mulţumind cu bucurie Tatălui, Care ne-a învrednicit să luăm parte la moştenirea sfinţilor întru lumină"11. Dacă cei osîndiţi sînt trimişi în întunericul cel mai din afară12, negreşit că cei care au săvîrşit cele vrednice de laudă se odihnesc în lumina cea mai presus de lume.

Aşadar, după ce la porunca lui Dumnezeu a fast făcut cerul — cerul s-a întins dintr-o dată şi a cuprins pe cele care se găseau în interiorul lui; fiind un corp continuu, în stare să despartă pe cele dinăuntru de cele din afară — cerul a întunecat neapărat locul de oare s-a despărţit, întrerupînd lumina din afară.

Trei factori contribuie la facerea umbrei: lumina, corpul şi locul neluminat. Deci întunericul de la începutul lumii a venit de la umbra corpului ceresc. Ca să înţelegi spusele mele, îţi dau un exemplu! Fă-ţi

10. Prov. 13, 9.

11. Coi. 1, 12.

12. Matei, 8, 12.

la amiaza zilei în jurul tău un cort dintr-um material des şi gros şi singur te-ai închis în întuneric. Tot aşa închipuie-ţi şi întunericul cel de la începutul lumii; întuneric nu exista mai înainte, ci a urmat datorită altor factori.

Acesta era, deci, "întunericul", despre care Scriptura spune că "era deasupra adîncului", pentru că părţile cele mai de jos ale aerului ating în chip natural suprafeţele corpurilor. Atunci apa le acoperea pe toate. De aceea spune Scriptura că trebuia neapărat ca întunericul să fie dea- supra adîncului.

"i Duhul lui Dumnezeu, spune Moisi, se purta deasupra apei"13

Moisi vorbeşte aici de duhul14 acesta de pe pămînt, adică de mişcarea aerului; şi atunci acceptă că scriitorul Cărţii Facerii ţi-a enumerat părţile lumii, că adică Dumnezeu a făcut cerul, pămîntul, apa şi aerul, iar acesta din urmă, în mişcare şi în curgere; sau — ceea ce este şi mai adevărat, sens acceptat şi de cei care au comentat textul acesta înaintea noastră — de Duhul lui Dumnezeu numit cel Sfînt, pentru că Scriptura foloseşte pentru Duhul lui Dumnezeu o numire ca aceasta şi nimeni altul nu se numeşte Duhul lui Dumnezeu decît Duhul cel Sfînt, Care completează dumnezeiasca şi fericita Treime. Iar dacă accepţi interpretarea aceasta vei avea şi un folos mai mare.

— Dar cum "se purta" Duhul pe deasupra apei?

— Nu-ţi voi spune cuvîntul meu, ci al unui bărbat sirian15, care era tot atît de departe de înţelepciunea lumii pe cît era de aproape de ştiinţa cea adevărată. Acesta spunea că în limba siriană, cuvîntul "se purta" arată mai mult decît cuvîntul grec, pentru că limba siriană este înrudită cu limba ebraică şi deci mai apropiată de ceea ce Scripturile au vrut să spună. înţelesul acestui cuvînt ar fi următorul: Cuvîntul "se purta", spune el, se interpretează prin: "încălzea şi dădea viaţă apelor", după chipul găinii, care cloceşte şi dă putere de viaţă ouălor. Acesta este înţelesul, spune sirianul, pe care îl au cuvintele: "Duhul se purta", adică pregătea apele pentru naşterea vieţii. încît din acest text se poate vedea ceea ce se căuta de unii, anume că nici Duhul cel Sfînt nu este lipsit de putere creatoare.

13. Fac. 1, 2.

14. Adică de vînt; în limba greacă cuvîntul jtveofia înseamnă şi duh şi vînt.

15. Acest sirian a fost identificat cu Diodor al Tarsului, contemporan cu sf. Vasile cel Mare, cu Teofil al Antiohiei, cu Efrem Sirul şi cu Afraat (cf. BSG, p. 169, nota3 şi p. 545). x

VII

"Şi a zis Dumnezeu: "Să se facă lumină!"16.

Cel dintîi cuvînt al lui Dumnezeu a creat lumina, a risipit întunericul, a pus capăt tristeţii, a veselit lumea, a adus dintr-odată, peste toţi şi peste toate, privelişte veselă şi plăcută. S-a arătat cerul, care mai înainte, era acoperit de întuneric, tot cu atîta frumuseţe pe cît o mărturisesc şi astăzi ochii noştri. Văzduhul s-a umplut de lumină, dar, mai bine spus, avea atîrnată în el chiar lumina în întregime" care trimitea pretu-tindeni, pînă la marginile văzduhului, iuţile împărţiri ale strălucirii ei. în sus, lumina ajungea pînă la eter şi cer; în lăţime, lumina, într-o clipită de vreme, lumina toate părţile pămîntului: partea de miazănoapte, de miazăzi, de răsărit şi de apus. Aşa este natura luminii; fină şi diafană; n-are nevoie de o durată de timp ca să străbată aerul. După cum privirile noastre n-au nevoie de timp, ca să ajungă pînă la obiectele pe care vrem să le vedem, tot aşa şi razele luminii cuprind iute ţe toate pînă la marginile văzduhului, atît de iute încît nu-ţi poţi imagina o durată de timp mai scurtă.

După ce a fost făcută lumina, a fost şi eterul mai plăcut, iar apele au ajuns mai luminoase; nu primeau numai strălucirea luminii, ci trimiteau şi ele în schimb reflexul luminii, sărind din apă, din toate părţile, strălucirile ei. Cuvîntul dumnezeiesc le-a făcut pe toate nespus de plăcute şi nespus de preţioase. După cum cei care aruncă untdelemn în adîncul mării17 luminează locul în care au aruncat untdelemnul, tot aşa Făcătorul universului, aruncînd glas în lume, a pus dintr-odată în lume frumuseţea luminii.

"să se facă lumină "

Şi porunca s-a făcut faptă. Şi s-a făcut o substanţă, decît care mai plăcută spre desfătare nici nu era cu putinţă s-o născocească mintea omenească. Cînd spunem glas, cuvînt sau poruncă a lui Dumnezeu, nu înţelegem prin cuvîntul dumnezeiesc sunetul scos de organele vocale, nici aerul lovit de limbă, ci socotim că ia formă de poruncă sensul dat de voinţa lui Dumnezeu, pentru a fi înţeles uşor de cei cărora se adresează.

"Şi a văzut Dumnezeu că lumina este frumoasă"18

Ce laudă vrednică am mai putea aduce noi luminii, cînd ne-a luat-o înainte mărturia Creatorului, că lumina este frumoasă! La noi, oamenii,

16. Fac. i, 3.

17. E vorba de scufundători (cf.BSG, p. 172, nota1).

18. Fac. 1, 4. — În traducerea acestui verset, ca şi în traducerea versetelor8, 10, 12, 18, 21 şi25 din acest capitol al Facerii, sfîntul Vasile mă sileşte să părăsesc tradiţia

raţiunea noastră lasă ochii să judece frumosul şi nu spune altceva decît atît cît mărturiseşte simţul văzului. Iar dacă frumuseţea trupească se datoreşte simetriei mădularelor, a unora faţă de altele şi a culorii pielii, cum se poate vorbi, oare, de frumuseţea luminii, cînd natura luminii este simplă şi la fel în toate părţile ei? Sau poate că frumuseţea luminii nu stă în părţile care o alcătuiesc, ci în mărturia pe care ea o dă ochilor noştri că e plăcută şi nesupărătoare? E la fel ca şi cu aurul; nu e frumos datorită simetriei părţilor lui, ci culorii lui; că atrage privirile şi are aspect plăcut. Luceafărul de seară, apoi, este foarte frumos, nu pentru că are părţile lui proporţionale, ci pentru că este nesupărătoare şi plăcută strălucirea pe care o trimite privirilor noastre. În afară de asta, judecata lui Dumnezeu despre frumuseţea luminii n-a privit numai aspectul ei plăcut pe care îl dă ochilor, ci a avut în vedere şi folosul ei de mai tîrziu. Că nu erau încă ochi care să judece lumina.

"Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric"19.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a făcut să nu se amestece lumina cu întunericuil, ci să stea separate una de alta. Le-a despărţit şi le-a separat foarte mult una de alta.

VIII

"Şi a numit Dumnezeu lumina zi, şi întunericul l-a numit noapte"20.

Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi cînd văzduhul este luminat de soare şi cînd soarele străluceşte în emisfera de deasupra pămîntuilui; este noapte cînd soarele ascunzîndu-se face umbră pămîntului. Atunci, la început, ziua şi noaptea nu se datorau mişcării soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte, cînd se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început şi cînd iarăşi se retrăgea potrivit măsurii rînduite de Dumnezeu.

"Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, zi una"21

Seara este hotaruil comun dintre zi şi noapte, iar dimineaţa este vecinătatea nopţii cu ziua. Aşadar, ca să dea zilei onoarea de a fi fost făcută înainte, Scriptura a vorbit mai întîi de sfîrşitul zilei, apoi de sfîrşitul nopţii, pentru că zilei îi urmează noaptea. Starea în lume, înainte

traducerilor înaintaşilor noştri, începînd cu traducătorii Bibliei de la Bucureşti din1688 şi pînă la ultima ediţie a Bibliei, Bucureşti, 1982 şi să înlocuiesc: "bună", "bine" şi "bune" cu: "frumoasă", "frumos" şi "frumoase". Aş fi dorit să păstrez lectura tradi-ţională, dar nu mă lasă comentarul la aceste versete al Marelui Vasile. Poate că viitorii revizuitori ai Bibliei, dacă vor citi comentariile sfinţilor părinţi la textul scripturistic, atunci cînd vor face revizuirea vechii traduceri a Bibliei, îmi vor da dreptate; vor accepta "inovaţia" şi mă vor urma.

19. Fac. 1, 4.

20. Fad. 1, 5.

21. Fac. 1, 5.

de facerea luminii, nu era noaptea, ci întunericul; noapte s-a numit atunci cînd Dumnezeu a despărţit întunericul de zi şi întunericul a primit numire nouă, ca să se deosebească de zi.

"Şi s-a făcut seaiă şi s-a făcut dimineaţă", adică durata unei zile şi a unei nopţi. Scriptura nu ile-a numit încă zi şi noapte, ci le-a numit pe amîndouă cu numele părţii mai principale. Acest obicei îl vei găsi în toată Scriptura; în măsurarea timpului, Scriptura numără zilele, nu şi nopţile împreună cu zilele. "Zilele anilor mei"22, spune psalmistul; iar Iacov: "Zilele vieţii mele, puţine şi rele"23; şi iarăşi psalmistnl: "Toate zilele vieţii mele"24. încît cele spuse acum de Scriptură, făcînd istorie, a ajuns lege pentru timpurile de mai tîrziu.

"Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, zi una".

— Pentru ce n-a spus: "ziua întîia", ci: "zi una"? Doar era firesc să o numească: "ziua întîia", că avea să-i adauge ziua a doua, a treia, a patra, pentru că era în fruntea celor care vin după ea.

A spus "una",

sau pentru că voia să determine măsura zilei şi a nopţii, unind timpul zilei şi al nopţii, ca să se plinească durata celor douăzeci şi patru de ore ale unei ziile care cuprinde negreşit şi ziua şi noaptea, încît chiar dacă din pricina schimbărilor mersului soarelui se întîmpîă ca o zi să aibă mai multe ore ca cealaltă, totuşi durata celor două, a zilei şi a nopţii, să se înscrie în timpul destinat lor; ca şi cum Moisi ar fi spus: "zi una este durata unei zile, măsura celor douăzeci şi patru de ore;

sau pentru că învîrtirea cerului de la un semn pînă la acelaşi semn se face într-o singură zi, încît ori de cîte ori este seară şi dimineaţă în lume, potrivit învîrtirii soarelui, această învîrtire nu se face în mai mult timp, ci atît cît se împlineşte durata unei zile;

sau mai adevărată este explicaţia transmisă în cuvintele cele de taină, că Dumnezeu, Cel Ce a făcut timpul, a pus timpului măsuri şi semne: durata zilelor; şi măsurînd timpul cu săptămîna, porunceşte ca săptămîna să se învîrtă mereu în ea însăşi, pentru a număra mişcarea timpului; iar pe săptămînă să o împlinească "ziua cea una", întorcîndu-se spre ea însăşi de şapte ori; şi această întoarcere este în formă de cerc, că începe dintr-un punct şi se sfîrşeşte în acelaşi punct. Aceeaşi însuşire o are şi veacul; se întoarce spre el însuşi şi niciodată nu se sfîrşeşte. Aceasta este pricina că începutul timpului n-a fost numit de Scriptură "ziua întîia", ci: "zi una", ca şi din numirea ei să i se vadă înrudirea-

22. Ps. 89, io. 1

23. Fac. 47, 9.

24. Ps. 22, 8.

cu veacul. În chip propriu şi natural, ziua întîia a fost numită "una" pentru a arăta unicitatea veacului; că veacul nu are părtăşie cu altceva. Dacă Scriptura ne vorbeşte de "multe veacuri" şi în multe locuri vorbeşte de "veacul veacului" şi de "veacurile veacurilor", dar nici în acele locuri "veacul" nu este numărat cel dintâi, cel de al doilea, nici cel de al treilea; în acele locuri ni se arată mai degrabă deosebiri de situaţii şi de felurite lucruri, dar nu circumscrieri, sfîrşituri şi succesiuni de veacuri. Că spune Scriptura: "Ziua Domnului cea mare şi luminată"25; şi iarăşi: "Pentru ce căutaţi ziua Domnului? Aceea este întuneric şi nu lumină"26. Negreşit "întuneric" celor vrednici de întuneric. Scriptura cunoaşte şi ziua cea neînserată, cea continuă, cea fără de sfîrşit, pe care psalmistul a numit-o "a opta"27, pentru că se află În afara acestui timp săptămînal. încît fie de zici "zi", fie de zici "veac", vei exprima aceeaşi idee. Dacă ai numi "zi" starea aceea, una este şi nu multe; iar dacă ai numi-o "veac", unul este şi nu multe. Aşadar Scriptura, ca să ducă mintea noastră spre viaţa ce va să fie, a numit "una" icoana veacului, pîrga zilelor, pe cea de o vîrstă cu lumina, sfînta duminică, cea cinstită cu învierea Domnului.

"Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, zi una".

Dar cuvintele pe care le-am spus despre seara aceea au făcut să vină peste noi seara aceasta şi ele îmi pun aici hotar cuvîntului meu.

Iar Tatăl luminii celei adevărate, Cel Ce a împodobit ziua cu lumină cerească, Cel Ce a luminat noaptea cu strălucirile focului, Cel Ce a pregătit odihna veacului ce va să fie cu lumină spirituală şi fără de sfîrşit, să vă lumineze inimile voastre cu cunoştinţa adevărului, să păstreze viaţa voastră fără poticneli, dîndu-vă să umblaţi ziua cu bun chip, să străluciţi ca soarele în strălucirea sfinţilor spre laudă mie în ziua lui Hristos, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin.

25. loel, 2, 11.

26. Amos, 5, 8.

27. în titlurile psalmilor6 şi11.

OMILIA A III-a

Despre tărie I

Acestea sînt lucrările celei dintîi zile; dar, mai bine spus, cele ale "zilei una" Să nu lipsim ziua aceasta de vrednicia ei firească, pe care numai ei i-a dat-o Ziditorul, nenumărîndu-o la un loc cu celelalte zile.

Ieri am vorbit de lucrările făcute de Dumnezeu în "zi una" şi am împărţit pentru ascultătorii mei interpretarea cuvintelor Scripturii; am dat dimineaţa hrană sufletelor, iar seara bucurie. Acum să mă îndrept spre minunile celei de a doua zile. Spun aceasta, nu pentru că mă gîndesc la destoinicia mea, a celui ce interpretează Scriptura, ci la harul celor scrise în Scriptură, care, în chip firesc, sînt uşor de înţeles, dar şi dulci şi plăcute celor care preferă adevărul în locul ipotezelor. Aşa precum şi psalmistul arată foarte mult dulceaţa pe care o dă adevărul: "Cât sînt de dulci, spune el, gurii mele cuvintele Tale! Mai mult decît mierea în gura mea!"2. Ieri, pe cît a fost cu putinţă, am veselit inimile voastre cu cercetarea cuvintelor lui Dumnezeu; astăzi, am venit iarăşi, în a doua zi, să vedem minunile lucrărilor celei de a doua zile.

N-am să uit că mulţi meseriaşi, cu meserii obositoare, care cu drag îşi scot hrana zilnică din munca lor, au venit la mine şi m-au rugat să fie mai scurtă cuvîntarea, ca să nu lipsească multă vreme de la meseria lor. Ce pot să le spun acestora? Atît doar, că partea de timp, împrumutată lui Dumnezeu, nu se pierde, ci se dă înapoi cu mare adaos. Dumnezeu va înlătura toate întîmplăriile aducătoare de greutăţi; va da trupului putere, sufletului sîrguinţă, afacerilor înlesnire şi reuşită În toată viaţa celor care aleg pe cele duhovniceşti. Chiar dacă în viaţa aceasta nu ne reuşesc cele pentru care ne sîrguim, totuşi învăţătura Duhului este bună comoară pentru veacul ce va să fie. Scoate, dar, din inima ta toată grija pentru viaţa ta şi adu-mi-te aici pe tine în întregime! Că n-ai nici un folos de prezenţa trupului tău aici, dacă inima ta se osteneşte pentru comoara cea pămîntească.

1. Fac. 1, 5.

2. Ps„118, 103.

7 —

"Şi a zis Dumnezeu să se facă tărie în mijlocul apei şi să se despartă apă de apă"3.

Ieri am auzit cuvintele lui Dumnezeu: "să se tacă lumină"4, iar astăzi: "să se iacă tărie". Dar se pare că au ceva mai mult cuvintele de acum? n-au rămas la o simplă poruncă, ci au arătat şi pricina pentru care se cerea facerea tăriei: "Ca să se despartă apă de apă".

Dar, mai întîi, să ne întoarcem puţin în urmă şi să cercetăm în ce chip vorbeşte Dumnezeu. Oare aşa cum vorbim noi? Se face mai întîi în mintea lui Dumnezeu o întipăritură care vine de la lucrurile din afară, apoi, după ce şi le-a închipuit, alege din cele ce are în minte pe acelea ce-I sînt proprii şi apropiate şi le formulează? Apoi dă organelor vocale cele gîndite şi aşa, cu ajutorul aerului, prin mişcarea articulată a vocii, face cunoscută gîndirea ascunsă în El? Oare nu e basm să spui că Dumnezeu are nevoie de atîta trecere de timp pentru a-Şi arăta gîndurile Sale? Nu-i mai cucernic, oare, să spui că voinţa dumnezeiască şi cel dintîi impuls al mişcării spirituale este Cuvîntul lui Dumnezeu? Scriptura îl înfăţişează pe larg, ca să arate că Dumnezeu nu numai că a voit să facă lumea, ci şi că a adus-o la existenţă cu un colaborator. Că Scriptura putea continua să spună despre toate, aşa cum a spus la început: "La început a tăcut Dumnezeu cerul şi pămîntul"5; apoi: "A făcut lumina"6; apoi: "A tăcut tăria"7. Dar iată că Scriptura îl arată pe Dumnezeu poruncind şi vorbind; şi fără să o spună, arată pe Cel Căruia îi porunceşte şi-I vorbeşte. Scriptura procedează aşa, nu pentru că ne-ar pizmui de L-am cunoaşte, ci vrea să ne înflăcăreze dorul de cunoaştere prin semnele şi indicaţiile pe care ni le dă despre un lucru de taină. Da, un lucru pe care-l dobîndeşti cu trudă îl primeşti cu bucurie şi-l păstrezi cu plăcere, dar cel pe care-l dobîndeşti iute, îl dispreţuieşti cu uşurinţă. De aceea Scriptura ne apropie încetul cu încetul, pe o oarecare cale şi cu rînduială, de ideea Unuia-născut.

Totuşi firea cea fără de trup nu avea nevoie de cuvînt rostit cu vocea, pentru că chiar cele pe care le gîndea puteau fi transmise Colaboratorului. Atunci pentru ce aveau nevoie de cuvînt cei care puteau să-şi împărtăşească unul altuia gîndurile? Vocea este pentru auz, iar auzul pentru voce. Iar acolo unde nu-i aer, nici llimbă, nici ureche, nici canal întortochiat care să ducă sunetele la creier, acolo nu-i nevoie

3. Fac. 1, 6.

4. Fac. 1, 3.

5. Fac. 1, 1.

6. Fac. 1, 3.

7. Fac. 1, 6.

nici de cuvinte, ci, precum s-ar putea spune, înseşi gîndurile cele din inimă se prefac în voinţă.

Deci, aşa cum spuneam mai înainte, Scriptura, pentru a deştepta mintea noastră spre căutarea persoanei căreia i-au fost spuse cuvintele, a luat, cu înţelepciune şi cu dibăcie, forma aceasta de exprimare.

III

În al doilea rînd, trebuie să cercetăm dacă "tăria" aceasta, care a fost numită şi ea cer, este alt cer decît cerul care s-a făciit ia început; în scurt, dacă sînt două ceruri.

Cei care au fillosofat despre cer ar voi mai degrabă să li se taie limbile decît să accepte acest lucru ca adevărat. Aceşti filosofi presupun că există un singur cer şi acesta nu este de aşa natură ca să i se mai adauge un al doilea sau un al treilea sau mai multe ceruri, deoarece, după cum gîndesc ei, toată substanţa cerului a fost fdlosită la alcătuirea unui singur cer. Cerul, spun ei, este un singur corp, care se mişcă circular, şi acesta este mărginit dacă substanţa pentru facerea cerului s-a întrebuinţat la primul cer, atunci n-a mai rămas nimic pentru facerea celui de al doilea sau celui de al treilea. Acestea îşi închipuie cei care dau Creatorului pentru facerea lumii o materie necreată. Sînt purtaţi de la cel dintîi basm născocit de ei la minciuna care urmează. Noi le cerem înţelepţilor eleni să nu ne ia în rîs pe noi înainte de a se pune ei de acord unii cu alţii. Că sînt între filosofi unii care susţin că sînt nenumărate ceruri şi lumi; sunt alţii, însă, care caută să vădească netemeinicia ideilor acelora, folosind argumente mai puternice şi demonstraţii geometrice constrîngătoare, spunînd că nu este substanţă pentru alt cer decît pentru unul. Noi vom rîde, însă, şi mai mult de pălăvrăgeala lor geometrică şi meşteşugită; ei văd doar că aceeaşi cauză dă naştere băşicilor de apă, la una sau mai multe, dar se îndoiesc de existenţa mai multor ceruri; se îndoiesc că puterea creatoare a lui Dumnezeu ar fi îndestulătoare să aducă mai multe ceruri la existenţă. Cînd ne gîndim la covîrşitoarea putere a lui Dumnezeu, socotim că tăria şi măreţia acestor ceruri nu se deosebesc întru nimic de băşicile de apă pe care le fac izvoarele. Deci, cuvîntul filosofilor care spun: "e cu neputinţă" ni se pare de rîs şi de batjocură. Atît de departe sîntem de a ne îndoi de existenţa unui al doilea cer, încît căutăm şi pe al treiilea, de a cărui privire a fost învrednicit fericitul Pavel8; iar psalmistul, cînd vorbeşte de "cerurile cerurilor"9, ne face să ne gîndim la mai multe ceruri. Aceste ceruri n-ar fi cu nimic mai ciudate decît cele şapte cercuri,

8. II Cor. 12, 2.

9. Ps. 148, 4.

100

în care, după cum mărturisesc toţi filosofii, se poartă cele şapte planete, care sînt şi vîrîte unul în altul, în chipul vaselor puse unele în altele. Iar aceste planete, spun ei, pentru că se mişcă contrar mişcării întregului cer, prin despicarea eterului, Scot un sunet atît de plăcut şi armonios, încît întrece dulceaţa cîntecelor. Cînd li se cere celor ce susţin acestea să fie confirmate de simţuri spusele lor, ce spun? Spun că noi, fiind obişnuiţi de la început, de cînd ne-am născut, cu sunetul acela, de îndelungata lui auzire nu-il mai simţim acum, aşa cum fierarii nu mai simt zgomotul din fierării, pentru că li se bate mereu cu ciocanul în urechi. A combate sofisticăria şi slăbiciunea ideilor lor, pe care toţi le descoperă cum le aud, nu este treaba unui bărbat, nici a unui om care ştie să-şi cruţe timpul, nici a unuia Care se gîndeşte la puterea de judecată a ascultătorilor săi.

Dar să lăsăm ideile filosofilor profani pe seama celor din afară de Biserică, iar noi să ne întoarcem la învăţătura Bisericii.

S-a spus de unii din cei dinaintea noastră că în textul acesta al Scripturii nu e vorba de facerea unui al doilea cer, ci este o tîlcuire a celui dintîi cer; că Scriptura, la început, a vorbit pe scurt de cer şi de pămînt, iar aici ni se arată mai pe larg chipul în care a fost făcut fiecare. Eu, însă, spun că deoarece s-a dat celui de al doilea cer şi ailt nume şi o întrebuinţare deosebită, acesta este alt cer decît cel făcut la început, de o naltură mai tare, căruia i s-a dat şi o întrebuinţare deosebită în univers.

"Şi a zis Dumnezeu: "Să se facă tărie în mijlocul apei şi să se despartă ape de ape". Şi a fost aşa. Şi a făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei"10.

Dar înainte de a ne ocupai de înţelesul celor scrise în Scriptură, să destrămăm cele spuse de alţii împotriva acestora.

Aceia ne întreabă:

— Dacă este sferic corpul tăriei; aşa cum îl vede privirea noastră, iar apa este curgătoare şi alunecă în jos împrejurul locurilor înallte, cum poate apa să stea pe suprafaţa boltită a tăriei?

Ce le vom răspunde la această obiecţie?

Dacă un lucru se vede în spre noi rotund în partea sa concavă, nu trebuie neapărat ca suprafaţa lui exterioară să fie sferică şi nici ca întregul corp să fie rotund şi alunecos, mai ales că Vedem că bolţile de piatră ale băilor şi construcţiile locuinţelor în formă de peşteră au în interior o formă semicirculară, dar acoperişurile de sus sînt adesea

10. Fac. 1, 6—7.

101

plane. Deci, pentru cele spuse, nici cei ce sînt împotriva noastră să nu-şi facă griji şi nici nouă să nu ne mai facă supărări, spunînd că în cele de sus nu se poate tine apa.

în continuare ar trebui să spun care este natura "tăriei" şi pentru care pricină a fost pusă să despartă apele. Cuvîntul "tărie" este folosit de obicei în Scriptură pfentru cele ce au o tărie covîrşitoare. De pildă cînd spune: "Domnul este tăria mea şi scăparea mea"11; şi: "Eu am întărit stîlpii lui"12; şi: "Lăudaţi-L pe El întru tăria puterii Lui"13. învăţaţii profani numesc corp tare, corpul care este solid şi plin, în opoziţie cu corpul matematic; corpul matematic îşi are existenţa numai în dimensiuni, adică în lăţime, adîncime şi înălţime; corpul tare pe lângă dimensiuni are şi rezistenţa. Scriptura obişnuieşte să numească "tărie" ceea ce este tare şi rezistent; de multe ori foloseşte acest cuvînt despre aerul condensat, ca atunci cînd spune: "Eu Cel Ce întăresc tunetul"14. Scriptura a numit tărie a tunetului tăria şi rezistenţa vîntului care se opreşte în cavităţile norilor; şi pentru că se rupe silnic de acolo, dă naştere zgomotului tunetului. Şi aici, dar, socotim că acest cuvînt a fost pus pentru a arăta o natură tare, în stare să ţină apa, care alunecă şi se împrăştie uşor.

Dar pentru că, după concepţia comună, se pare că "tăria" îşi are naşterea din apă, nu trebuie să se creadă că tăria este asemenea cu apa îngheţată sau cu materia aceea care-şi are originea din strecurarea unei materii lichide, care este piatra de cristal, despre care se spune că ia naştere printr-o presiune foarte mare a apei, sau că tăria este asemenea pietrei străvezii, care se formează în mine; că piatra aceasta este luminoasă şi de o claritate deosebită; dacă este găsită în starea ei naturală, fără să fie mîncată de vreo rosătură, iar adîncul ei fără să fie străbătut de vinişoare, se pare că are aproape transparenţa aerului.

Noi nu asemănăm "tăria" cu nici una din aceste materii. într-adevăr, a avea despre cele cereşti nişte idei ca acestea înseamnă a fi copil şi a avea mintea uşoară. Deci, nici dacă toate elementele sînt în toate cele din lume: focul în pămînt, aerul în apă.şi aşa mai departe, nici dacă nici unul din elementele acestea, care ne cad sub simţuri, nu este curat şi neamestecat fie cu un element intermediar fie cu unul contrar, totuşi noi nu acceptăm să se spună că "tăria1 este făcută din una din aceste substanţe simple sau din amestecul lor, pentru că sîntem învăţaţi de Scriptură să nu lăsăm mintea noastră să-şi închipuie ceva dincolo de cele ce ne sînt îngăduite.

11. Ps. 17, 1.

12. Ps. 74, 3.

13. Ps. 150, 1.

14. Amos, 4, 13.

102

Să nu ne scape nici aceea că Scriptura, după ce a spus că Dumnezeu a poruncit: "să se iacă tărie"15, n-a spus simplu: "Şi s-a făcut tărie", ci: "Şi a făcut Dumnezeu tăria"16 şi iarăşi: "A despărţit Dumnezeu"11.

Surzilor, auziţi! Orbiilor, vedeţi! Şi cine este surd, dacă nu acela care nu aude, cînd Duhul Sfînt strigă cu glas atît de mare? Şi cine este orb, dacă nu acela care nu vede dovezile atît de lămurite despre Unulnăscut?

"să se facă tărie"18 este glasul cauzei primare. "A făcut Dumnezeu tăria"19 este mărturia Puterii făcătoare şi creatoare.

Dar să ne întoarcem spre a continua tîlcuirea.

"Să se despartă apă de apă"20.

După cît se pare, revărsarea apelor este fără de hotar; acoperea din toate părţile, cu valurile ei, pămîntul şi era suspendată pe deasupra lui; astfel apa depăşea în volum pe toate celeilalte -elemente. De aceea, Scriptura a numit-o mai înainte "adine"21, pentru că apa înconjura din toate părţile pămîntul. Pricina unei mulţimi atît de mari de ape o vom arăta mai tîrziu. Negreşit, nimeni dintre voi, dintre cei foarte ascuţiţi la minte, dintre cei care privesc cu pătrundere această substanţă, care trece şi curge, nu va osîndi spusele mele, că aş fi formulat ipoteze imposibile şi false, şi nici nu-mi va cere să arăt ce punct de sprijin a avut firea apelor. Vor fi de acord şi cei ce sînt împotriva spuselor mele, că pricina care face ca pămîntul, care este mai greu decît apa, să stea suspendat în mijlocul universului, tot aceea, negreşit, face ca şi acea cantitate enormă de apă, care prin firea ei are tendinţa de a curge în jos şi a se răspîndi în chip egal în toate părţile, deci, aceeaşi pricină va face ca apa să rămînă imobilă în jurul pămîntului.

Aşadar, apa, care este fără de hotar, era revărsată de jur împrejurul pămîntului; şi apa nu era pe măsura pămîntului, ci îl întrecea de multe ori, pentru că Marele Meşter, prevăzînd dintru început cele ce aveau să fie, a rînduit cele dinţii pentru trebuinţa celor care vor veni pe urmă.

Dar pentru ce era nevoie să fie atît de multă apă?

15. Fac. 1, 6.

16. Fac. 1, 7.

17. Fac. 1, 7.

18. Fac. 1, 6.

19. Fac. 1, 7.

20. Fac. 1, 6.

21. Fac. 1, 2.

103

— Focul este de neapărată trebuinţă universului, nu numai pentru buna rînduială a celor de pe pămînt, ci şi pentru desăvîrşirea universului. Că universul ar fi fost mutilat.dacă i-ar fi lipsit unul din cele mai mari şi mai însemnate elemente. Dar aceste două elemente — apa şi focul — sînt potrivnice între ele, unul distruge pe celălalt; focul distruge apa, cînd o întrece în putere; apa distruge focul, cînd îl acoperă cu mulţimea ei. Trebuia, dar, să nu fie luptă între ele, dar nici lipsa lor completă să fie pricină pentru pieirea universului. Dumnezeu, purtînd grijă de univers, a rînduit ca apa să fie într-o cantitate atît de mare, încît, deşi mistuită de puterea focului, să se poată întinde pînă la marginile rînduite ei la facerea lumii. Aşadar, Cel Ce a aşezat pe toate cu cumpănă şi cu măsură — că după cum spune Iov: "la El sînt numărate şi picăturile de ploaie"22 — ştia cît timp i-a rînduit lumii spre dăinuire şi cît de multă hrană să-i fie dată focului. Aceasta-i pricina belşugului de ape la facerea lumii.

Cît priveşte necesitatea focului, nimeni nu-i atît de străin de toate cele ce se petrec în lume, încît să mai aibă nevoie să-l învăţ raţiunea sa. Că nu numai toate meseriile, care întreţin viaţa, au nevoie de lucrarea focului, adică ţesătoria, cizmăria, zidăria şi plugăria, dar nici odrăslirea pomilor, nici coacerea roadelor, nici naşterea vietăţilor celor de pe pământ şi celor din apă, nici hrana acestora n-ar fi fost cu putinţă să se facă la început şi nici n-ar fi durat cu vremea, dacă n-ar fi fost căldura. Aşadar, crearea focului este de neapărată trebuinţă atît pentru alcătuirea cît şi pentru dăinuirea celor ce au fost făcute. Este necesar şi de belşug de apă, pentru că focul o consumă neîncetat şi neapărat.

Uită-te de jur împrejur peste toată făptura şi vei vedea că puterea căldurii domneşte în toate cele ce se nasc şi pier. De aceea este multă apă revărsată pe pămînt, întinsă dincolo de ţărmurile care se văd, ba încă însămînţată şi în adîncurile pămîntului. Că din pămînt este belşugul de izvoare, scurgerile de ape din mai multe locuri în puţuri, curgerea rîurilor, a puhoaielor şi a celor ce sînt pururea curgătoare; toate, ca să fie păstrată apa în multe şi felurite vistierii.

Din părţile de răsărit şi miazănoapte curge rîul Ind, cel mai mare dintre toate fluviile, după cum scriu geografii; din părţille de mijloc ale Anatoliei, fluviile Bactru23, Hoaspe24 şi Araxe25, din care se desprinde

22. Iov, 36, 27.

23. Rîu în Asia.

24. Rîu în Elam, vechi stat, la apus de Tigru.

25. Numele mai multor fluvii din Asia.

104

Tanaiscare se varsă în lacul Meotis27; pe lîngă aceste rîuri, rîul Fasis28, care izvorăşte din munţii Caucazului, şi nenumărate alte rîuri dinspre părţile de nord, care se varsă în Pontul Euxin29. În părţile dinspre miazăzi şi apus, de sub muntele Pirineu, rîurile Tartes30 şi Istru31, dintre care primul se varsă în marea cea de dincolo de coloane32, iar Istru curge prin Europa şi se varsă în Pont. Dar pentru ce mai e nevoie să enumăr rîurile care izvorăsc din munţii Ripe33, care sînt dincolo de cele mai adînci părţi ale Sciţiei? Dintre acestea ar fi Rodan34 şi nenumărate alte rîuri, pe care merg corăbii; acestea udă părţile apusene ale galilor, celţilor şi ale barbarilor din vecinătatea lor; toate se varsă în oceanul de apu835. Allte rîuri dinspre miazăzi, prin Etiopia; unele vin spre Marea noastră36, altele îşi varsă apele în marea care este în afara mării na-vigabile: Egon şi Nise, cel numit Hremete37; în afară de acestea Nilul, care nici nu seamănă cu celelalte rîuri atunci cînd acoperă Egiptul ca o mare. Astfel, pămîntul locuit de noi este înconjurat de apă, îmbrăcat cu oceane mari şi udat de nenumărate rîuri pururea curgătoare, datorită înţelepciunii Celui Ce a rînduit ca apa, vrăjmaşa focului, să fie greu de nimicit.

Va fi, însă, un timp cînd toate vor fi arse prin foc, după cum zice Isaia în cele pe care le spune către Dumnezeul universului: "Cel Ce spune qdîncului: Pustii-te-vei şi toate rîurile tale le voi usca"38.

Deci, aruncînd înţelepciunea cea nebună, primeşte împreună cu noi învăţătura cea adevărată, simplă la cuvînt, dar fără de greşeală în ce priveşte cunoştinţa.

VII

Pentru aceasta "să se iacă tărie în mijlocul apei şi să se despartă apă de apă"39.

Am spus ce înseamnă în Scriptură cuvîntul "tărie" Scriptura nu numeşte "tărie" substanţa rezistentă şi tare, care are greutate şi este solidă; că pămîntul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar din pricină că substanţa celor care stau deasupra pămîntului este fină

26. Rîul dan.

27. Marea de Azov.

28. Rîu În Transcaucazia.

29. Marea Neagră.

30. Guadalquivir.

31. Dunărea.

32. Oceanul Atlantic.

33. S-a spus că aceşti munţi ar fi Carpaţii (cf. BSG,p. 219, nota8).

34. RojiuI.

35. Oceanul Atlantic.

36. Marea Mediterană.

37. Aceste rîuri n-au fost identificate (cf. BSG, p. 220, nota3).

38. isaia, 44, 27.

39. Fac. 1, 6.

105

şi rarefiată şi nu-i percepută de nici unul din simţurile noastre, sub-stanţa aceasta s-a numit "tărie", în comparaţie cu substanţele foarte fine, care nu pot fi sesizate de simţirea noastră.

Gîndeşte-te la un loc care desparte umezeala! Acest loc duce în sus ce este fin şi purificat şi lasă jos tot ce este des şi pămîntesc; aceasta, ca să se păstreze de la început pînă la sfîrşit aceeaşi bună întocmire a văzduhului, micşorîndu-se în parte umezeala.

Tu nu crezi în mulţimea apei de la începutul lumii, dar nu te uiţi la mulţimea căldurii care, chiar cînd este mică, are mare putere de a nimici umezeala. Căldura trage la sine umezeala, aşa cum face ventuza, apoi face să dispară umezeala, pe care a atras-o, după chipul flăcării lumânării; flacăra, prin feştila luminării, trage spre ea hrana ce-i este pusă înainte şi o preface iute în fum.

Cine se îndoieşte că eterul nu este fierbinte şi arzător? Dacă focul n-ar fi fost ţinuit de hotarul constrîngător al Creatorului lui, ce l-ar fi oprit să nu aprindă pe toafte şi să le ardă în continuare, nimicind totodată şi umezeala din toate cele ce există?

De aceea este apă în văzduh; că se preface în nori locul cel de sus din ridicarea vaporilor, pe care îi trimit în sus rîurile, izvoarele, văile, lacurile şi toate mările dacă nu s-ar face asta, eterul le-ar cuprinde pe toate şi le-ar arde. Dar nu vedem, oare, că şi soarele acesta, în timp de vară, într-o scurtă clipită de vreme, lasă zvîntate şi uscate locurile pline de apă şi umede?

— Dar unde este apa aceea de la începutul lumii?

— Să ne-o arate cei care se grozăvesc că ştiu toate! Nu sare în ochi orişicui că prin căldura soarelui s-a pierdut, prefăcîndu-se în vapori?

— Dar nu-i atît de cald soarele, spun aceja.

— Da, atît doar le-a mai rămas să spună! Uiftaţi-vă pe ce fel de argumente se sprijină pentru a combate evidenţa! Pentru că soarele, spun ei, este alb la culoare şi nu-i roşu, nici galben, de aceea nici nu este foc prin natura lui; dar mai spun şi aceea că fierbinţeala pe care o trimite soarele se datoreşte învîrtirii lui iuţi. Ce cîştigă ei din aista? Ca să arate că soarele nu distruge umezeala? Eu, însă, chiar dacă nu sînt adevărate spusele lor, nu le resping, pentru că îmi întăresc cuvîntul meu. Spuneam mai sus că este necesară mulţimea de ape din pricină că apa este evaporată de căldură. Dar n-are nici o importanţă dacă fierbinţeala este naturală sau se naşte în alt chip, odată ce are aceleaşi urmări asupra aceloraşi materii. Lemnele, fie că se aprind şi ard frecîndu-se unele de altele, fie că ard de la o flacără exterioară, rezultatul în amîndouă cazurile este la fel şi asemănător. Cu

106

toate acestea, noi vedem înţelepciunea Celui Ce cîrmuieşte universul, că mută soarele din unele părţi ale lumii în alte părţi, pentru ca nu cumva, rămînînd deasupra aceloraşi părţi, să distrugă frumuseţea lumii de prea multă căldură; cînd îl duce în părţile de miazăzi la solstiţiul de iarnă, cînd îl mută la semnele care arată ziua egală cu noaptea; şi de aici îl mută iarăşi spre părţile de nord la solstiţiul de vară, încît prin mutarea lui încetul cu încetul în jurul pămîntului se păstrează buna întocmire a văzduhului. Să se uite aceşti învăţaţi dacă nu se contrazic ei înşişi! Spun că marea nu creşte, cu toate că se varsă în ea rîurile, din pricină că o evaporă soarele soarele lasă în mare sărătura şi amărăciunea apei mării şi ridică apa curată şi bună de băut; aceasta se face datorită descompunerii pe care o face soarele apei mării; partea uşoară din apă o ridică, iar partea groasă şi pămîntească, asemănătoare noroiului şi drojdiei, o lasă acolo; aceasta face că apa mării este amară, sărată şi cu puterea de uscare. Dar aceşitia care grăiesc aşa despre mare, iarăşi se schimbă şi spun că soarele nu micşorează cu nimic umiditatea.

VIII

"Şi a numit Dumnezeu tăria cer"40.

Propriu vorbind, numirea de "cer" se potriveşte altcuiva, dar, prin asemănare, are parte şi "tăria" de aceasită numire. Am văzut că în multe locuri Scriptura numeşte "cer" locul care se vede deasupra noastră — că văzduhul fiind dens şi continuu cade lămurit sub privirile noastre, aşa că, din pricină că este văzut, merită să fie numit "cer", ca în aceste lacuri unde se spune: "Păsările cerului"41; şi iarăşi: "Cele zburătoare sub tăria cerului"42; la fel şi cuvintele: "Se suie pînă la ceruri"43; iar cînd Moisi a binecuvîntat seminţia lui Iosif, îi dă binecuvîntarea din roadele cerului, din rouă, din mutările soarelui, din conjuncţiile lunii, din vîrful munţilor şi al dealurilor celor veşnice, pentru că, locul acesta din jurul pământului, prin buna lui întocmire cu aceste bunuri, îndestulează seminţia lui Iosif. Dar şi cînd îl blestemă pe Israil, zice: "Să fie cerul de deasupra capului vostru de aramă"45.

— Ce vor să spună aceste cuvinte?

40. Fac. 1, 8.

41. Ps. 8, 8.

42. Fac. 1, 20.

43. Ps. 106, 26.

44. Deut. 33, 13—15.

45. Deut. 28, 23.

107

— Completa uscăciune şi lipsa apei celei din văzduh, prin care face neroditor pămîntul.

Aşadar, cînd Scriptura zice că se pogoară rouă şi ploaie din cer, înţelegem că e vorba de apele care au fost rînduite să ocupe locul cel de sus. Cînd se adună vaporii de apă în înălţime şi aerul ajunge des din pricina apăsării vînturilor, umiditatea, care pînă atunci era în nori sub formă de aburi, se condensează şi se preface în picături care cad în jos, din cauza greutăţii lor; şi aşa ia naştere ploaia; iar cînd umiditatea, izbită de violenţa vînturilor, se preface în spumă şi apoi, dacă se răceşte tare şi îngheaţă cu totul, atunci sparge norul şi se coboară în jos ca zăpadă. În scurt, potrivit aceleiaşi raţiuni, poţi vedea că toată umezeala din văzduh se alcătuieşte deasupra capului nostru. Nimeni să nu compare duhovniceasca noastră învăţătură, care este simplă şi nemeşteşugită, cu curiozităţile celor ce au filosofat despre cer. Pe cît de frumoasă este frumuseţea femeilor cinstite faţă de a curtezanelor, pe atît este de mare şi deosebirea dintre învăţăturile noastre şi învăţăturile filosofilor profani. Aceştia prezintă în învăţăturile lor probabilităţi siluite aici, în Scriptură, adevărul stă de faţă, lipsit de cuvinte meşteşugite. Şi pentru ce să ne ostenim noi să combatem minciuna lor, cînd e destul să le punem cărţile lor faţă în faţă şi să asistăm în linişte la războiul dintre ei?

Aceşti filosofi, de care am vorbit, nu-s nici cu numărul mai puţini, nici cu vrednicia inferiori, dar eu vorbăria cu mult mai deosebiţi decît cei care au o învăţătură potrivnică lor şi care spun că lumea va pieri într-adevăr prin foc, dar va renaşte prin raţiunile seminale, care au rămas în cele arse. Pornind de la acest principiu, filosofii vorbesc de nenumărate pieiri ale lumii şi de nenumărate renaşteri. Filosofii aceştia se depărtează, însă, de adevăr şi nu fac altceva decît să taie drumuri greşite, care-i duc la învăţălturi false.

Trebuie să spunem un cuvînt şi despre învăţaţii noştri din Biserică; aceştia vorbesc despre despărţirea apelor. şi, sub pretextul unei învăţături duhovniceşti şi a unor gînduri mai înalte, au recurs la alegorie, zicînd că prin ape se înţeleg, în chip figurat, puterile spirituale şi netrupeşti sus, deasupra tăriei, au rămas puterile cele mai bune, iar jos, în locurile din jurul pămîntului şi în cele materiale, au rămas puterile cele rele. Din pricina asta, spun ei, apele care sînt deasupra cerurilor laudă pe Dumnezeu46, cu alte cuvinte puterile cele de sus

46. Pi. 148, 4.

108

sînt vrednice, din pricina curăţeniei minţii lor, să dea Ziditorului lauda cuvenită; apele de sub ceruri, însă, sînt duhurile răutăţii, care au căzut din înălţimea lor firească în adîncul răutăţii. Aceste duhuri sînt numite "mări", pentru că ele fac turburare şi revoltă, pentru că sînt învălurate de furia patimilor, pentru că firea lor este lesne schimbătoare, iar voinţa nestatornică.

Să respingem cuvintele acestea ca pe nişte interpretări făcute în vis şi ca pe nişte basme băbeşti! Să înţelegem prin apă, apa; iar despărţirea făcută de tărie s-o interpretăm potrivit cauzei date de Scriptură. Iar dacă apele cele mai presus de ceruri sînt luate vreodată spre slăvirea Stăpînului obştesc al universului, noi pe acelea nu le socotim firi cugetătoare. Nici "cerurile" nu sînt însufleţite, pentru că "spun slava lui Dumnezeu"47, nici "tăria" nu este o fiinţă înzestrată cu simţuri, pentru că "vesteşte facerea mîinilor Lui"8. Iar dacă cineva va spune că cerurile sînt puteri contemplative, iar tăria, puteri lucrătoare şi săvîrşitoare ale lucrărilor pe care le au de îndeplinit, să privim cuvintele lui ca pe nişte cuvinte plăicute, dar nu vom ispune că sînt adevărate. Tot aşa nici roua, bruma, frigul şi arşiţa nu sunt firi spirituale şi nevăzute, pentru că în profeţia lui Daniil sînt puse să laude pe Creatorul universului49; iar cei cu mintea sănătoasă socotesc cuvintele lui Daniil, interpretate în chip spiritual, ca nişte cuvinte care completează slava adusă Ziditorului. Că nu numai apele de deasupra cerurilor împlinesc lauda lui Dumnezeu50, pentru că simt întîile în cinste din pricina calităţii lor superioare, dar şi altele, că spune Scriptura: "Ldudaţi-L pe Domnul toţi cei de pe pămînt, balaurii şi toate adîncurile"51. Deci, chiar adîncul, pe care cei care interpretează alegoric Scriptura l-au aruncat în partea cea mai rea a lumii, n-a fost socotit de psalmist vrednic de aruncat, ci l-a cuprins şi pe el în corul obştesc al creaţiei; şi, potrivit glasurilor puse în el, împlineşte în chip armonios cîntarea de laudă în cinstea Creatorului.

"Şi a văzut Dumnezeu că este frumos"52.

Prin aceste cuvinte Scriptura nu vrea să spună că cele făcute de Dumnezeu I-au încîntat ochii lui Dumnezeu, nici că Dumnezeu priveşte frumuseţile făpturilor cum le privim noi; ci frumosul, în înţelesul dat

47. Ps. 18, 1

48. Ps. 18, 1.

4a Cmt. Tin. 41, 48—49.

50; Ps. 148, 4.

51. Ps. 148, 7.

52. Fac. 1, 8.

109

aici de Scriptură, este ceea ce-i făcut în chip desăvîrşit şi serveşte bine scopului pentru carea fost făcuTr'Deci" Dumnezeu, punînd mai di-nainte un scop precis creaţiei Sale, a examinat cu raţiunile Sale de Creator pe cele create, parte cu parte, şi le-a lăudat pentru că împlinesc scopul pentru care au fost create. La o statuie, dacă se pune o mînă într-o parte, un ochi În altă parte, şi în sfîrşit toate părţile ei aşezate în diferite locuri, statuia nu va părea frumoasă celui care ar privi-o; dar dacă toate mădularele sînt aşezate la locul lor, chiar un nepriceput în artă va vedea frumuseţea mădularelor statuii. Artistul, însă, vede frumuseţea fiecărei părţi din opera sa înainte de terminarea ei şi laudă fiecare parte, pentru că se duce cu gîndul la sfîrşitul operei lui. Un astfel de artist ni-l arată Scriptura acum pe Dumnezeu, Care cu pricepere îşi laudă parte cu parte operele Sale. Dar laudă cuvenită o va aduce şi cînd va sfîrşi de creat întreaga lume.

Să punem, însă, şi noi aici sfîrşit cuvintelor noastre despre cea de a doua zi a facerii lumii, ca să dăm timp ascultătorilor celor sîrguitori să se gîndească la cele auzite, pentru ca, dacă au găsit în ele ceva de folos, să le ţină minte şi să le cerceteze cu stăruinţă, ca şi cum le-ar mistui, şi să aştepte apoi să răsară în sufletele lor folosul; iar pe cei care muncesc pentru a-şi agonisi cele de trai să-i slobozesc, ca să se ocupe de meseriile lor, spre a veni cu sufletul lipsit de griji la ospăţul cuvintelor pe care le voi rosti deseară.

Iar Dumnezeu, Cel Ce a creat operele Sale mari, dar rînduieşte să fie rostilte şi aceste mici cuvinte ale mele, să vă dea vouă în tot lucrul înţelegerea adevărului Lui, ca să înţelegeţi din cele văzute pe Cel nevăzut, iar din frumuseţea şi măreţia zidirilor să vă faceţi o idee potrivită de Cel Ce ne-a zidit — "ca ce le nevăzute de la zidirea lumii se văd, înţelegîndu-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire"53 — încît şi de pe pămînt şi din văzduh şi din cer şi din apă şi din noapte şi din zi şi din toate cele văzute să luăm evidente do-vezi despre Binefăcătorul nostru. Nici păcatelor să nu le dăm timp, nici duşmanului să nu-i lăsăm loc în inimile noastre, ca Dumnezeu să locuiască în noi, prin o necontenită aducereaminte de El, Căruia toata slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

53. Rom. 1, 20.

OMILIA A IV-a

Despre adunarea apelor

Sînt oraşe care de Dis-de-dimineaţă pînă seara ospătează privirile oamenilor cu fel de fel de spectacole date de cei ce fac minunăţii1, cu spectacole unde se cîntă cîntece de desfrîu şi de ruşine, care nasc în sufletele oamenilor mare desfrînare; şi oamenii le ascultă vreme îndelungată de nu Se mai satură de ele. Mulţi fericesc pe cei care-şi părăsesc prăvăliile din piaţă şi lucrul din ateliere, de pe urma căruia trăiesc, şi de dragul trîndăviei şi plăcerii îşi irosesc acolo viaţa ce le este rînduită nu-şi dau seama că aceste spectacole desfrînate sînt o şcoală obştească de desfrîu pentru cei care stau şi le privesc, iar me-lodiile armonioase ale flautelor şi cîntecelor de ruşine se înscăunează în sufletele ascultătorilor şi nu fac altceva decît să-i convingă să se desfrîneze şi să joace după ritmul chitarelor şi flautelor. Alţi oameni, înnebuniţi după cursele de cai, se luptă pentru cai şi în vis; schimbă, în visele lor, carele de luptă, schimbă vizitiii; pe scurt, nu scapă nici în închipuirile din somn de nebunia după cursele de cai din timpul zilei.

Iar noi, pe care Domnul, Marele Făcător de minuni şi Meşter, ne-a chemat să ne arate pperele Sale, să pregetăm oare să le privim sau să şovăim să ascultăm cuvintele Duhului? Să nu vedem oare frumuseţea universului? Să nu stăm în faţa acestui mare şi variat atelier al creaţiei dumnezeieşti? Să nu ne întoarcem fiecare cu mintea la vremurile cele de mai înainte cînd ele s-au creat? De vei face aşa, vei vedea cerul aşezat, după cuvîntul profetului, ca o boltă2; pămîntul nemărginit; nemărginit în mărime şi greutate, întemeiat pe el însuşi; aerul, revărsat pretutindeni, moale şi flexibil prin natura lui, dînd continuu celor ce-l respiră hrana proprie, iar din pricina simplităţii lui se dă la o parte înaintea celor ce se mişcă; şi-i înconjoară din toate părţile, ca să nu fie nici o piedică celor ce merg; vine în urma celor ce îl taie şi se aşază cu uşurinţă în jurul lor. Vei vedea apoi apa, cea

1. Adică de scamatori şi saltimbanci.

2. saa, 40, 22.

111

bună de băut şi hrănitoare, pUsă în slujba noastră şi pentru alte trebuinţe, adunată cu bună rînduială în locurile rînduite ei, potrivit cuvintelor din Scriptură, de curînd citite.

"Şi a zis Dumnezeu: "Să se adune apa cea de sub cer într-o adunare şi să se arate uscatul". Şi s-a făcut aşa şi s-a adunat apa cea de sub cer întru adunările sale şi s-a arătat uscatul. Şi a numit Dumnezeu uscatul pămînt şi adunările apelor le-a numit mări"3.

Cîte supărări nu mi-ai făcut, învăţatule, cînd în cuvîntările de mai înainte mă întrebai cum se face că pămîntul era nevăzut, cînd orice corp, în chip natural, este colorat şi orice culoare este văzută de ochi? Poate nu ţi se păreau îndestulătoare cele ce-ţi spuneam! Scriptura doar spusese că pămîntul era nevăzut de noi, nu nevăzut prin natura lui; era nevăzut de noi din pricina apei care era peste el şi acoperea atunci tot pămîntul. Iată că acum, însăşi Scriptura îşi lămureşte spusele sale! Că zice: "Să se adune apele şi să se arate uscatul ". Sînt date la o parte perdelele, ca să se vadă ceea ce nu se vedea mai înainte.

Poate, însă, că cineva va căuta isă afle pe lîngă cele spuse şi aceasta:

Mai întîi, apa, în chip firesc, se revarsă spre locurile cele de jos. Pentru ce atunci Scriptura spune că face asta la porunca Creatorului? Atîta vreme cît apa stă pe loc drept, rămîne nemişcată, neavînd unde să curgă; dar pe un loc înclinat, o ia la vale; apa din frunte se porneşte îndată cea din urma ei se mişcă şi ea şi îi ia locul, iar pe al aceleia, următoarea; şi aşa fuge mereu apa care a luat-o înainte, iar apa care o urmează o împinge? şi mersul apei este cu atît mai iute, cu cît apa icare curge în jos este mai grea şi locul spre care se îndreaptă este mai adine. Deci dacă aşa este firea apei, atunci este de prisos porunca lui Dumnezeu ca să se adune apele într-o adunare, că apele, potrivit tendinţei lor fireşti de a curge în jos, s-ar fi adunat de la sine la locul cel mai adine din toate locurile şi nu s-ar fi oprit înainte de a se netezi suprafaţa apelor. Că nici un loc nu este atît de neted ca suprafaţa apei.

Apoi mi se mai pune o altă întrebare:

Cum de s-a poruncit apelor să se adune într-o singură adunare, cînd se vede că sînt multe mări, despărţite, prin aşezarea lor, foarte mult unele de altele?

3. Fac. 1, 9—10.

112

La prima întrebare răspund aşa: Tu cunoşti mişcările apei, că apa curge în jos, că nu stă într-un loc şi, că în chip firesc o porneşte spre locurile aplecate şi adânci, după ce Stăpînul a dat apei această poruncă. Dar ce putere avea apa înainite de a i se fi poruncit să urmeze această cale, nici tu n-o ştii şi nici n-ai auzit pe altul care să fi văzut.

Gîndeşte-te că glasul lui Dumnezeu, prin natura lui, are putere creatoare şi că porunca, dată atunci zidirii, a arătat celor zidite de Creator calea pe care trebuia să o urmeze în viitor. Ziua şi noaptea au fost create în acelaşi timp; şi de atunci pînă acum ele urmează una după alta şi nu încetează să împartă timpul în mod egal.

III

"Să se adune apele!".

Natura apelor a primit poruncă să curgă şi apele niciodată nu obosesc, pentru că sînt silite necontenit de porunca aceea. Aceasta o spun cu privire la nastura curgătoare a apei, că sînt ape care curg de la sine, de pildă izvoarele şi rîurile; mai sînt şi alte ape adunate la un loc, care nu curg; dar acum vorbesc de apele care se mişcă.

"Să se adune apele într-o singură adunare".

Dacă tu vreodată, stînd lîngă un izvor care dă multă apă, ai să te întrebi: Cine este cel care împinge apa aceasta din sînul pămîntului? Cine o sileşte să meargă înainte? Ce fel sînt vistieriile din care porneşte? Care este locul spre care se grăbesc? Cum se face că izvoarele acestea nu încetează să curgă, iar locurile spre care se duc nu se umplu? La toate aceste întrebări este un singur răspuns: Datorită acelui dintîi glas! Porunca aceea face ca apa să alerge. Aşa că atunci cînd vorbeşti de ape adu-ţi aminte de acel prim glas: "Să se adune apele!". Trebuia să alerge apele, ca să-şi ocupe propriul lor loc; apoi, ajunse în locurile hotărîte lor, să rămînă pe loc şi să nu se ducă mai departe. De aceea după cuvîntul Ecleziastului: "Toate pîraiele se duc în mare şi marea nu se umple"4. Că şi apele curg datorită poruncii dumnezeieşti, iar marea rămîne împrejmuită de hotarele ei, datorită legii celei dintîi, care a spus: "Să se adune apele într-o adunare". Dar pentru ca apa, care este nestabilă, să nu se reverse în afara locurilor care au primit-o, mutîndu-se totdeauna dintr-un loc în altul şi în continuare să înece tot pămîntul, Dumnezeu a poruncit apei: "Să se adyne într-o adunare". De aceea de multe ori se înfurie marea din pricina vîruturilor şi-şi ridică valurile la mare înălţime; dar cînd ajunge la ţărm se întoarce înapoi, prefăcînd în spumă furia ei. "Oare de Mine

4. Ecl, 1, 7.

113

nu vă veţi teme, zice Domnul, Care am pus nisipul hotar mării?"5. Nisipul, dar, cel mai slab dintre toate lucrurile, pune frîu furiilor cumplite ale mării. Ce oprea Marea Roşie să inunde tot Egiptul, care este mai jos decît Marea Roşie, şi să se unească cu marea de lîngă Egipt, dacă nu porunca Ziditorului, care a legat-o? Că nivelul Egiptului e mai jos decît nivelul Mării Roşii ne-au convins cu fapta cei care au voit să unească una cu alta cele două mări, cea egipteană6 şi cea indiană, între care este Marea Roşie. Dar lucrarea nu s-a mai făcut. Primul care a început a fost Sesostris, regele Egiptului7, iar mai tîrziu Darius, regele mezilor8, a voit să reia lucrarea. Am spus acestea ca să înţelegem puterea poruncii: "Să se adune apele într-o adunare", adică: să nu se facă altă adunare de ape din aceasta, ci ceea ce s-a adunat să rămînă la cea dintîi adunare.

Apoi, Cel care a spus: "Să se adune apele într-o adunare" ţi-a arătat că apele erau multe, împărţite în multe locuri. Că şi văile munţilor, deschise cu prăpăstii adînci, aveau adunare de ape; apoi cîmpii multe şi şesuri, întru nimic mai mici decît cele mai mari oceane, nenumărate văgăuni cu fel de fel de forme; toate erau atunci pline cu apă dar la porunca dumnezeiască s-au golit, pentru că apa a fost împinsă din toate părţile într-o singură adunare.

Nimeni să nu spună: Dacă era apă pe faţa pămîntului, atunci negreşit toate văgăunele, care acum au apele mării, erau pline de apă. Unde, dar, aveau să fie adunări de ape, cînd toate adînciturile pămîntului erau mai dinainte ocupate?

La această întrebare vom răspunde aşa: Cînd trebuia ca apa să se separe într-o adunare, atunci au fost făcute şi vasele. Nu era atunci marea cea de dincolo de Gadira9, nici oceanul acela mare, în care nu îndrăznesc corăbierii să intre, care se află de jur împrejurul insulei britanice şi al Iberiei occidentale10; atunci, la porunca lui Dumnezeu, s-a creat această mare întindere de ape, prin adunarea unor mulţimi de ape.

5. ier. 5, 22.

6. Adică Marea Mediterană.

7. Trei faraoni din dinastia a XII-a egipteană, sec. XX—XIX, î.d.Hr. au purtat numele Sesostris.

8. Darie I, fiul lui Histaspe (521—486 î.d.Hr.), a refăcut unitatea împărăţiei persane, recucerind Babilonul, Susania şi Media; a supus Tracia şi Macedonia; a luptat împotriva sciţilor la Dunărea de Jos (514 î.dJHr.); a fost înfrînt de greci la Maraton (490 î.d.Hr.).

9. Astăzi: Cadix (Cadiz).

10. Poate Irlanda (cf. BSG, p. 256, nota3). 8 —

114

La spusa unora că învăţătura noastră despre facerea lumii este contrazisă de experienţă— că nu se vede toată apa strînsă într-o adunare de ape — se pot spune multe dealtfel, lucruri cunoscute de toată lumea. Dar n-ar fi, oare, de rîs să mă lupt cu nişte oameni ca aceştia? N-ar trebui, oare, să ne pună înainte şi băltoacele şi apele care se adună în urma ploilor mari şi să creadă că prin acestea combat învăţătura noastră? Scriptura, însă, a numit "o adunare", cea mai mare şi cea mai desăvîrşită adunare de ape. Că şi fîntînile sînt adunări de apă în puţurile făcute în pămînt de mîna omului, în care curge apa aflată în umezeala pămîntului. Deci nu orice adunătură de ape poartă numele de "adunare de ape", ci adunarea aceea covîrşitoare şi foarte mare, în care se arată dintr-odată întregul element al apei. După cum focul este împărţit în mici părticele pentru trebuinţele de aici de pe pămînt, dar în eter este în întregime, iar aerul se împarte şi el în mici bucăţi, dar în întregime cuprinde tot locul din jurul pămintului, tot aşa şi cu apa; chiar dacă sînt mici adunări izolate, dar una este adunarea, care deosebeşte. întreg elementul de toate celelalte. Că lacurile, care sînt în părţile de miazănoapte şi cele care sînt pe pămîntul grecesc, în Macedonia, în Bitinia şi în Palestina, sînt negreşit adunări de ape; dar acum este vorba de cea mai mare dintre toate, asemănătoare în greutate cu pământul. Nimeni nu mă va contrazice că şi lacurile au mulţime de apă, dar nu pot fi numite, după dreapta socoteală, mări, chiar dacă unele au apa sărată ca marea cea mare; au, însă, pămînt în ele, cum sînt: lacul Asfaltitis11 din IuJeea şi lacul Servonitis12, care se întinde în pustiul arabic dintre Egipt şi Palestina. Acestea sînt lacuri, dar este o singură mare, după cum istorisesc cei care au făcut înconjurul lumii v Chiar dacă Marea Hircaniană14 şi Marea Caspică sînt mări închise, după cum socotesc unii, totuşi trebuie să luăm aminte şi la cele ce spun geografii, că ele comunică între ele şi se leagă cu marea cea mare, după cum şi Marea Roşie se uneşte, după spusele unora, cu marea de dincolo de Gadira.

Dar sînt întrebat:

— Pentru ce a numit Dumnezeu "mări" adunările apelor?

— Pentru că apele s-au strîns într-o adunare, dar întinderile de apă, adică golfurile, cuprinse de pămîntux ce stă în jurul lor, cu formele lor, le-a numit Dumnezeu mări: marea de la miazănoapte, marea de la miazăzi, marea de la răsărit şi iarăşi marea de la apus; întinderile

11. Marea Moartă (cf. BSG, p. 260, nota2).

12. Un lac mlăştinos în Egipt, pe coasta Mediteranei, aproape de Pelusa (cf. BSG, p. 260, nota2).

13. Negreşit, lumea cunoscută pe acea vreme.

14. Probabil lacul Arai (cf. BSG, p. 261, nota4).

115

de apă au nume speciale: Pontul Euxin, Propontida15, Helespontul16, Marea Egee, Marea Ionică, Marea Sardiniei, Marea Siciliei, Marea Tireniană şi nenumărate alte numiri de mări, pe care a le înşira aici ar cere şi mult timp şi n-ar fi nici plăcut. Asta e pricina că Dumnezeu a numit întinderile de ape "mări".

Şirul cuvintelor ne-a dus să vorbim despre acestea. Să ne întoarcem, însă, la ceea ce ne-am propus de la început.

"Şi a zis Dumnezeu: "Să se adune apele într-o adunare şi să se arate uscatul".

Dumnezeu n-a spus: "Să se arate pămîntul", ca să nu-l arate iarăşi netocmit — că era cu mult mîl şi plin de apă — nu luase propria lui formă şi putere. în acelaşi timp, ca să nu spunem că soarele este pricina uscării pămîntului, Creatorul a pregătit uscarea pămîntului înainte de facerea soarelui. Aţinteşte-ţi mintea la cele scrise în Scriptură! N-a curs de pe faţa pămîntului numai apa, care îl acoperea, ci şi apa cîtă era amestecată cu pămîntul în adînc; a ieşit şi aceasta, ascultând de porunca de neînlăturat a Stăpînului.

"Şi s-a făcut aşa".

Au fost de ajuns cuvintele acestea, ca să se arate înfăptuit glasul Creatorului.

În multe copii ale Scripturii este adăugat acest text: "Şi s-a adunat apa cea de sub cer în adunările lor şi s-a arătat uscatul". Aceste cuvinte nu le au nici ceilalţi tălmăcitori17 ai Scripturii şi se pare că nici textul ebraic nu le are. într-adevăr, pare de prisos ca după ce Scriptura a spus: "Şi s-a făcut aşa", să se mai istorisească aceleaşi fapte. Cele mai bune copii ale Scripturii au lîngă acest text un obel18; iar obelul arată că textul acela este neautentic.

"Şi a numit Dumnezeu uscatul pămînt; iar adunările apelor le-a numit mări".

— Dar pentru ce s-a spus mai înainte: "Să se adune apele într-o adunare şi să se arate uscatul" şi nu s-a scris: "S-a arătat uscatul"?

15. Marea de Marmara.

16. Strîmtoarea Dardanele.

17. Achila, Simah şi Teodotion.

18. Obelul este o linie între două puncte pentru a marca greşelile unui manuscris.

116

Şi iarăşi: Pentru ce s-a spus: "S-a arătat uscatul şi a numit Dumnezeu uscatul pămînt"?

— Pentru că uscatul este o însuşire care caracterizează natura obi-ectului, iar pămîntul este numirea simplă a obiectului. După cum vorbirea este o însuşire a omului, iar cuvîntul "om" arată fiinţa în care se găseşte această însuşire, tot aşa şi uscatul este o însuşire proprie şi specială a pămîntului. Obiectului care are ca însuşire uscatul i s-a spus pămînt, după cum celui care are însuşirea de a necheza i se spune cal. Acest lucru se vede nu numai la pămînt, ci şi la celelalte elemente; fiecare element are o însuşire proprie care o deosebeşte de celelalte şi fiecare element se cunoaşte după însuşirea aceea. Apa are ca însuşire proprie răceala; aerul, umiditatea; focul, căldura. Aceste elemente, gîndite în minte în chipul în care s-a spus mai înainte, sînt elementele primare ale corpurilor compuse; unite într-un corp, corpul are unite în el aceste însuşiri care cad sub simţurile noastre. Nici unul dintre obiectele care se văd şi cad sub simţuri nu este simplu şi neamestecat; pămîntul este uscat şi rece; apa este umedă şi rece; aerul este cald şi umed, iar focul este cald şi uscat. Astfel, datorită însuşirii elementului de legătură, are puterea de a se uni unul cu altul; prin însuşirea comună se amestecă cu elementul învecinat, iar prin comuniunea cu cel înrudit se uneşte cu elementul contrar. De pildă, pămîntul, care este uscat şi rece, se uneşte cu apa datorită înrudirii cu răceala, dar prin apă se uneşte şi cu aerul; apa, aşezată între cele două, cuprinde cu cele două elemente ale sale, ca prin două mîini, elementele înrudite: răceala pămîntului şi umiditatea aerului; aerul la rîndul său, prin poziţia sa de la mijloc, face pace prin elementele în luptă — între apă şi foc — fiind unit cu apa prin umezeală, iar ou focul prin căldură. Focul, care prin natura sa este cald şi uscat, se uneşte prin căldură cu aerul, iar prin uscăciune se întoarce iarăşi la comuniunea cu pămîntul. Şi aşa se face un cerc şi o horă armonioasă, toate de acord şi în înţelegere unele cu altele. Mai ales acestei armonii i se potriveşte de minune şi numirea de element.

Am spus acestea pentru a arăta pricina pentru care Dumnezeu a numit uscatul pămînt şi nu pămîntul uscat. Pentru că uscatul n-a fost adăugat mai pe urmă pămîntului, ci era dintru început o însuşire consti-tutivă a sa. Cele care sînt pricina unui obiect sînt anterioare şi mai de preţ decît cele care sînt adăugate pe urmă naturii obiectului, încît este firesc să se recunoască pământul după caracteristicile sale anterioare şi mai vechi.

117

"Şi a văzut Dumnezeu că este frumos"19.

Aceste cuvinte ale Scripturii nu vor să arate că marea avea o înfăţişare plăcută în ochii lui Dumnezeu. Că nu cu ochii vede Creatorul frumuseţile zidirii, ci priveşte pe cele făcute cu nespusa Sa înţelepciune.

Plăcută privelişte este marea înspumată, atunci cînd este stăpînită de linişte adîncă! Dar plăcută este şi atunci cînd i se ondulează spatele la suflările uşoare de vînt şi arată celor ce o privesc culori albastre şi purpurii, atunci cînd nu loveşte cu furie uscatul învecinat, ci îl cuprinde cu paşnice îmbrăţişări!

Nu trebuie să gîndim aşa cînd Scriptura spune că marea I s-a arătat lui Dumnezeu frumoasă.şi plăcută, ci în acele cuvinte Scriptura a vorbit de frumuseţea creaţiei. Mai întîi că apa mării este izvorul întregii umidităţi de pe pămînt; trece prin porii nevăzuţi ai pămîntului, aşa cum o arată pămînturile spongioase sub care se infiltrează marea furioasă şi, împinsă de vîntul care o mişcă, apa iese afară spărgînd suprafaţa pământului, iar din pricina filtrării pierde amărăciunea şi ajunge apă bună de băut. Dacă apa, la ieşirea din pămînt, ia de la mine mai multă căldură, atunci, datorită aceloraşi cauze care o mişcă, de cele mai multe ori, apa fierbe sau ajunge ca focul; lucrul acesta poţi să-l vezi şi pe insule şi pe coastele mării. Uneori, chiar departe de mare, pe pămînt — ca să asemănăm pe cele mici cu cele mari — locurile, care sînt vecine cu apele fluviilor, manifestă aceleaşi fenomene.

Pentru ce am spus toate acestea? Ca să arăt că tot pămîntul este găurit pe dedesubt şi că apa se reîntoarce din mare în pămînt pe canale nevăzute.

VII

Aşadar, Dumnezeu a văzut că marea este frumoasă şi pentru căile ascunse ale apei din adîncul pămîntului; că este frumoasă şi pentru că este un mare vas în care curg rîurile; că este frumoasă şi pentru că primeşte de pretutindeni toată apa lor, dar rămîne în hotarele ei; dar este frumoasă şi pentru că este începutul şi izvorul apelor din aer. Apaf cea fină a mării, încălzită de razele soarelui, se preface în vapori, carej sînt atraşi spre înălţime apoi cînd se răcesc, din pricină că ajung maif sus decît răsfrîngerea de pe pămînt a razelor soarelui, unde şi umbra! norului face mai mare răceala, se preface în ploaie şi îngraşă pămîntuLj Nimeni nu va pune la îndoială cuvintele mele, dacă se duce cu gîndul la căldările sub care arde focul; sînt pline cu apă, dar adeseori rămîn goale, pentru că toată apa fiartă s-a prefăcut în aburi. Acelaşi lucru

19. Fac. 1, io

118

poţi să-l vezi şi din cele ce fac corăbierii; aceia, ca să-şi potolească în împrejurări grele oarecum setea, fierb apa mării şi strîng în bureţi vaporii de apă.

Frumoasă este marea pentru Dumnezeu şi pentru alte pricini, e frumoasă, pentru că îmbrăţişează de jur împrejur insulele, dîndu-le în acelaşi timp şi frumuseţe şi siguranţă. Mai mult, marea apropie pământurile care sînt la mari depărtări unele de altele şi face pentru cei ce călătoresc pe mare neîmpiedicate legăturile dintre aceste pământuri; prin aceste legături marea ne dăruieşte cunoaşterea faptelor necunoscute; negustorilor le dă prilej de îmbogăţire şi ajută cu uşurinţă nevoilor vieţii, celor bogaţi le ajută să exporte surplusul lor de produse, iar celor lipsiţi le ajută să-şi împlinească lipsurile.

Dar pot, oare, ochii mei vedea cu atîta amănunţime frumuseţea mării, cîtă s-a arătat ochilor Celui Ce a făcut-o?

Dacă marea este frumoasă şi de laudă în ochii lui Dumnezeu, cum să nu-I fie mai frumoasă adunarea unei astfel de biserici, în care sunetul amestecat, asemănător valului care atinge ţărmul mării, pornit din glasul bărbaţilor, femeilor şi copiilor se înalţă către Dumnezeu în timp ce ne rugăm? O linişte adîncă păstrează nEclătinată biserica aceasta, pentru că duhurile răutăţii nu pot să o turbure cu învăţături eretice.

Fiţi, dar, vrednici de lauda Domnului, păstrînd în cel mai potrivit chip această bună rînduială, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

OMILIA A V-a

Despre odrăslirea pămîntului

"Şi a zis Dumnezeu: "Să răsară pămîntul iarbă verde, care să semene sămînţă după fel şi pom roditor, care să facă rod după fel, a cărui sămînţă a lui să fie în el"1.

Era firesc ca după ce pămîntul s-a odihnit, despovărat de greutatea apei, să primească porunca de a odrăsli mai întîi iarbă, apoi pomi, aşa cum vedem că se întîmplă şi acuma. Că glasul acela de atunci, acea primă poruncă, a ajuns o lege a naturii şi a rămas lege a pămîntului, dîndu-i pe viitor puterea de a naşte şi rodi.

"Să răsară pămîntul".

La naşterea celor ce ies din pămînt, are loc mai întîi odrăslirea; apoi cînd cele odrăslite ies puţin din pămînt, ajung iarbă; iarba după ce a crescut puţin, este verdeaţă; şi pe măsură ce creşte capătă articulaţii noi pînă ce ajunge la desăvîrşire şi dă seminţe. Că iarba şi verdeaţa sînt la fel în toate plantele.

"Să răsară pămîntul iarbă verde".

Să odrăslească de la sine pămîntul, fără să aibă nevoie de ajutorul

cuiva!

Pentru că unii socotesc că soarele este cauza celor ce răsar din pământ, că adică prin atracţia căldurii lui scoate la suprafaţa pămîntului puterea de germinaţie, care este în adîncul lui, de aceea Dumnezeu a dat pămîntului această podoabă înainte de facerea soarelui, ca să înceteze cei rătăciţi să se mai închine soarelui, ca unuia care ar fi cauza vieţii. Dacă vor ajunge să creadă că toate cele care fac podoaba pămîntului sînt înainte de facerea soarelui, atunci vor părăsi nemăsurata lor admiraţie ce o au pentru soare, gîndindu-se că soarele este mai nou în ce priveşte facerea lui decît iarba şi plantele.

— Oare dobitoacelor le-a fost pregătită mai dinainite hrana, iar neamul nostru omenesc nu s-a arătat vrednic de nici o purtare de grijă?

1. Fac. 1, li.

120

Dar tocmai pentru că Dumnezeu a dat mai înainte boilor şi cailor nutreţ, ţi-a pregătit ţie bogăţie şi desfătare. Cel Ce hrăneşte dobitoacele sporeşte astfel şi bună starea vieţii tale. Că ce este, oare, facerea seminţelor, dacă nu o pregătire pentru vieţuirea ta? Dar, în afară de asta, multe din verdeţuri şi legume sînt şi pentru hrana noastră.

"Să răsară pămîntul iarbă verde, care să semene sămînţă după fel".

Deci, chiar dacă iarba este de folos animalelor, totuşi folosul acelor verdeţuri se întoarce tot spre noi, şi nouă ne sînt de folos seminţele. Dar textul acesta al Scripturii trebuie citit aşa: "Să răsară pămîntul iarbă verde şi sămînţă, care să semene după iei"2. Cuvintele Scripturii puse în această ordine vor putea restabili şirul firesc al cuvintelor; că textul vechi, dat de Scriptură, nu este de acord cu cele ce se petrec în natură: o plantă mai întîi răsare; apoi apare verdeaţa; apoi creşte iarba şi în sfîrşit ajung la desăvîrşire cele ce au crescut, dînd naştere seminţei.

Dar poate că sînt întrebat:

— Cum se face că Scriptura ne arată că toate cîte au răsărit din pămînt au seminţe? noi, însă, vedem că nici trestia, nici pirul, nici menta, nici şofranul, nici usturoiul, nici papura şi nici alte mii de plante n-au seminţe?

La această întrebare răspundem aşa:

Multe din plantele de pe pămînt au puterea seminţelor în tulpină sau în rădăcină. De pildă trestia, după naşterea sa anuală, scoate din rădăcină un colţişor, care ţine loc de sămînţă pentru viitor. Aşa şi cu alte multe plante cîte sînt răspîndite pe pămînt; au în rădăcini puterea de a lăsa urmaşi. Deci decît orice altă spusă este mai adevărată spusa aceasta: sau este sămînţă în plante, sau au în ele o putere semi-nală. Acest lucru vrea să-l spună Scriptura prin cuvintele: "după iei". Colţişorul trestiei nu odrăsleşte măslinul, ci din trestie iese altă trestie, iar din seminţe răsar plante înrudite cu seminţele aruncate în pămînt. Şi astfel, ceea ce a ieşit din pămînt la cea dintîi naştere a plantei, aceea se păstrează şi pînă acum; iar prin răsărirea în continuare se păstrează "ielul".

"Să răsară pămîntul".

Gîndeşte-mi-te că aceste puţine cuvinte şi această poruncă scurtă au făcut ca pămîntul cel neroditor să odrăslească dintr-o dată şi să se

2. Sf. Vasile cel Mare face următoarea corectură textului Scripturii, fără să schimbe vreun cuvînt; în loc de: arceîpov ralpf." — care să semene sămînţă, pune: OTtepfia OTtltpov — sămînţă care să semene.

121

pornească spre naşterea de roade. Pămîntul şi-a aruncat haina lui tristă şi de doliu; a îmbrăcat o altă haină strălucitoare; se veseleşte de podoabele pe care le-a primit; arată mii şi mii de felurite plante.

Vreau să rămînă în tine şi mai puternică minunea creaţiei, pentru ca, oriunde te-ai găsi şi lîngă orice fel de plantă te-ai afla, să-ţi aduci aminte cu tărie de Creator. Cînd vezi un fir de iarbă verde şi o floare, să te duci cu mintea la firea omenească, aducîndu-ţi aminte de imaginea înţeleptului Isaia, care a spus că "tot trupul este ca iarba şi toată slava omului, ca floarea ierbii"3. Puţinii ani ai vieţii, bucuria cea scurtă şi veselia fericirii omeneşti au găsit în cuvintele profetului o prea frumoasă icoană. Astăzi trupul îţi este înfloritor şi plin de carne din prici-na desfătării; faţa ţi-i rumenă că eşti în floarea vîrstei; eşti zdravăn şi puternic, iar cînd te porneşti, nu ţi se poate nimeni împotrivi; mîine, tot tu, eşti vrednic de milă, fie vestejit de vreme, fie istovit de boală. Cutare este vestit cu mulţimea banilor săi; are în jurul lui mulţime de linguşitori; suită de prieteni făţarnici, care caută să-i fie pe plac, nenumărate rude, dar şi acestea făţarnice; roi de servitori, care stau lîngă el fie pentru a-l servi la masă, fie pentru alte trebuinţe; pe aceştia îi tîrăşte după el şi cînd iese din casă şi cînd se întoarce, ca să stîrnească invidia celor care-l întîlnesc. Adaugăi acestui bogătaş şi oarecare putere politică sau dregătorii primite de la împăraţi sau conducere de popoare sau conducere de oşti adaugăi crainicul, care strigă cu glas puternic, mergînd înaintea lui, lictori de o parte şi de alta, care bagă spai-ma în supuşi — că de la ei vin loviturile, confiscările de averi, arestările, închisorile. Da, nesuferită este frica pe care o are de aceştia poporul de sub mîna lor! Iar după acestea ce-i? într-o singură noapte sau temperatura mare, sau pleurezia, sau pneumonia răpeşte pe om, îl duce dintre oameni şi-l dezgoleşte dintr-o dată de toată înşelăciunea care-l înconjura, iar slava lui s-a dovedit a nu fi decît un vis. Dreptate a avut, deci, profetul, cînd a asemănat slava omului cu slăbiciunea florii.

III

"Să răsară pămîntul iarbă verde, care să semene sămînţă4 după fel şi după asemănare".

încă şi acum ordinea creşterii plantelor dă mărturie de cea dintîi împodobire a pămîntului. într-adevăr, odrăslirea face începutul oricărui fel de iarbă şi verdeaţă. Fie că odrăslirea dă din rădăcină, dintr-un colţişor de jos, ca la pir şi la şofran, planta trebuie să odrăslească şi să iasă

3. Isaia, 40, 6.

4. Probabil că revenirea la lectura textului Scripturii se datoreşte copistului.

122

afară, fie că dă din sămînţă şi aşa trebuie neapărat să fie întîi odrăslirea; după aceea vine colţul plantei, apoi iarba verde, apoi rodul, care se coace pe paiul uscat acum şi gras.

"Să răsară pămîntul iarbă verde".

Cînd sămînţă a căzut în pămînt şi are umezeală şi căldură potrivită, se face moale şi poroasă; apoi pune stăpînire pe pămîntul din jurul ei şi absoarbe din el tot ce-i este propriu şi înrudit; în urmă acele părticele foarte fine din pămînt intră în porii seminţei şi-i măresc volumul, încît se înrădăcinează în partea de jos, iar din partea de sus ies la suprafaţă firele de iarbă la fel de numeroase ca şi firele rădăcinii. Firul de iarbă, încălzit mereu, îşi trage prin rădăcină umezeala; odată cu căldura trage din pămînt şi hrana care-i trebuie, pe care o distribuie în pai, în coajă, în tecile grâului, în bobul de grîu şi în mustăţile spicului. Şi aşa, crescînd încetul cu încetul, fiecare plantă ajunge la măsura sa proprie, fie grîu, fie legume, fie ierburi, fie mărăcini.

Un singur fir de iarbă, o singură plantă sînt de ajuns să-ţi facă mintea să contemple măiestria cu care s-au făcut toate! Cum este de pildă paiul de grîu încins cu noduri, ca şi cum l-ar lega spre a putea suporta greutatea spicului, ca să nu cadă la pămînt cînd este plin de rod! Ovăzul sălbatic are paiul gol, pentru că vîrful nu-i cu nimic îngreuiat, pe cînd paiul de grîu este întărit cu acele legături. Bobul de grîu este pus, apoi, într-o învelitoare, ca să nu fie cu uşurinţă răpit de pasările care mănîncă seminţe; bobul mai este apărat încă şi de vîrfurile ascuţite ale mustăţilor spicului, care, ca nişte bolduri, nu lasă să fie vătămat de micile vietăţi.

Ce să spun? Ce să trec sub tăcere? în vistieriile cele bogate ale naturii este greu de găsit ceea ce-i de mare preţ, dar este cumplită pagubă să laşi ceva la o parte.

"Să răsară pămîntul iarbă verde".

Şi îndată pămîntul a răsărit împreună cu ierburile hrănitoare şi pe cele otrăvitoare; cu grâul şi cucuta; cu celelalte ierburi bune de hrană şi spînzul, mărul lupului, mătrăguna şi sucul macului. Ce dar? Să nu mai mulţumim Creatorului pentru plantele cele folositoare, ci să-L învinuim pentru cele vătămătoare vieţii noastre? Să nu ne gîndim, oare, la aceea că nu toate plantele au fost create pentru stomacul nostru? Plantele rînduite pentru hrana noastră sînt la îndemîna noastră şi cunoscute de toţi. Că fiecare din creaturi îşi împlineşte rolul său în creaţie. Oare Dumnezeu nu trebuia să creeze taurul, a cărui putere este atît de trebuincioasă vieţii noastre, pentru că sîngele de taur este

123

otrăvitor, sau dacă l-a creat să-l fi făcut fără sânge? Raţiunea care locuieşte În tine este îndestulătoare să te apere de cele vătămătoare. Nu ştiu, oare, oile şi caprele să fugă de ierburile care le primejduiesc viaţa numai datorită simţului lor, care deosebeşte pe cele vătămătoare? Iar tu, care eşti înzestrat cu raţiune, tu, pe care te ajută ştiinţa medicală, pe care experienţa celor care au fost vătămaţi mai înainte te învaţă să le eviţi, spune-mi, îţi este greu să te depărtezi de plantele otrăvitoare? Nici una din ierburile făcute de Dumnezeu nu-i de prisos, nu-i nefolositoare: sau dau hrană uneia dintre necuvîntătoare, sau sînt descoperite de ştiinţa medicală pentru vindecarea bolilor noastre. Graurii mănîncă cucută, pentru că datorită alcătuirii trupului lor nu-i vatămă otrava cucutei; au fini porii de deasupra inimii şi mistuie ceea ce au înghiţit înainte ca răceala lăsată de cucută să le vatăme părţile principale ale trupului lor. Spînzul este hrana prepeliţelor, care evită vătămarea, prin însuşirea mestecării. Chiar aceste plante otrăvitoare ne sînt şi nouă folositoare în unele ocazii. Cu mătrăguna doctorii vindecă insomniile, iar cu sucul de mac potolesc durerile cumplite ale trupurilor. Unii, cu cucuta, au îndepărtat furia poftelor trupeşti, iar cu spînzul au vindecat boli învechite. Deci ceea ce socoteai că ai ceva de spus împotriva Creatorului, aceea te face să-I aduci un adaos de mulţumire.

"Să răsară pămîntul iarbă verde".

Scriptura ne vorbeşte de hrana cea multă pe care ne-o dau de la sine aceste plante din rădăcinile lor, din tulpini şi din roade. Şi apoi cîtă hrană nu ni se mai adaugă de pe urma cultivării lor şi a agriculturii?

Dumnezeu n-a poruncit ca pămîntul să facă îndată şi sămînţă şi rod, ci ca pămîntul să răsară, să înverzească şi să ajungă la desăvîrşire în seminţe, pentru ca acea primă poruncă să-i fie naturii o şcoală pentru continuarea mai departe a poruncii.

Pot fi, însă, întrebat:

— Cum produce pămîntul seminţe "după fel", cînd adeseori semănăm grîu curat şi culegem grîu negru?5

— Dar grîul acesta nu-i o schimbare într-un alt fel de grîu, ci este ca o boală şi slăbiciune a seminţei. N-a încetat de a fi grîu, ci s-a înnegrit din pricina arderii, după cum o poţi vedea şi din numele lui. Că grîul, ars tare din pricina unui ger prea puternic, a căpătat altă culoare

5. Marele nostru îndrăgostit de scrierile sfinţilor părinţi, ierarhul şi teologul care a dat în limba neamului său cele mai multe lucrări din scrierile patristice, Grigore Dascălul, în notele de la traducerea Hexaemeronului, spune: "poate acela iaste, pre carele noi îl numim tăciune" (CGD, f. 21, nota1).

124

şi alt gust. Se spune chiar că dacă un grîu ca acesta găseşte iarăşi un pămînt potrivit şi bună întocmire a văzduhului îşi recapătă vechiul lui chip. Deci nu vei găsi că între plante se petrece ceva împotriva poruncii Creatorului. Iar aşa numita zîzanie şi toate celelalte seminţe străine, care sînt amestecate cu seminţele cele bune de mîncare, pe care de obicei Scriptura le numeşte neghină6, nu se produc prin o transformare a bobului de grîu, ci au fost dintru început cu felul lor propriu.

Neghinele sînt o imagine a celor care strică învăţăturile Domnului, care nu învaţă cu cuvîntul o învăţătură curată, ci sînt stricaţi de învăţătura celui rău? aceştia se amestecă în trupul sănătos al Bisericii, ca, pe furiş, să bage în sufletele celor simpli învăţăturile lor vătămătoare. Domnul chiar aseamănă desăvîrşirea celor ce cred în El cu creşterea seminţelor, zicînd: "Ca atunci cînd omul aruncă sămînţă în pămînt; şi el doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, iar sămînţă răsare şi creşte, cum el nu ştie. Că pămîntul rodeşte de la sine: mai întîi pai, apoi spic, după aceea grîu deplin în spic"7.

"Să răsară pămîntul iarbă".

Şi într-o clipită de vreme, pămîntul, ca să păzească legile Creatorului, începînd cu odrăslirea, a trecut plantele prin toate fazele lor de creştere şi le-a adus îndată la desăvîrşire. Livezile erau încărcate cu belşugul ierbii; cîmpiile bine roditoare, acoperite cu semănături, care prin mişcarea spicelor lor dădeau imaginea valurilor mării. Orice fel de iarbă şi orice fel de verdeaţă, fie dintre păioase, fie dintre legume, umpleau atunci din belşug întreg pămîntul. Că nu aveau nici o lipsă cele ce au răsărit atuncea din pămînt: nici nepriceperea plugarilor, nici vremuirile văzduhului, nici vreo oarecare altă pricină care să le vatăme. Şi nici osînda8 nu împiedica belşugul pămîntului; că acestea au fost mai înainte decît păcatul pentru care am fost osîndiţi să mîncăm pîinea noastră întru sudoarea feţei9.

Şi Dumnezeu a zis:

"Şi pom roditor, care să facă rod, căruia sămînţă lui În el după fel şi asemănare pe pămînt".

La acest cuvînt, toate pădurile s-au îndesit, toţi arborii s-au ridicat iute în sus, cei care în chip firesc se ridică la mare înălţime: brazii,

6. Matei, 13, 25.

7. Marcu, 4, 26—28.

8. Fac. 3, 17—18.

9. Fac. 3, 19.

125

cedrii, chiparoşii, pinii; toate crîngurile s-au acoperit îndată de tufani deşi; şi aşa numiţii arbuşti, care slujesc la facerea coroanelor: trandafirul, mirtul şi dafinul, care nu erau mai înainte pe pămînt; toţi, jntr-o clipită de Vreme, au apărut, fiecare cu mirosul său propriu, deosebiţi prin însuşiri foarte precise de alţi arbuşti, fiecare cunoscut prin caracterul său propriu. Numai că atunci trandafirul era fără spini; mai tîrziu a fost adăugat spinul frumuseţii florii, ca să avem durerea aproape de veselia desfătării, spre a ne aduce aminte de păcat, din pricina căruia pămîntul a fost osîndit să răsară spini10.

Dar mi se poate spune:

— Pămîntul a primit poruncă să dea din el "pom roditor, ca să facă rod pe pămînt a cărui sămînţă să fie în el"; dar vedem că mulţi arbori nu au nici roade, nici seminţe. Ce vom spune?

— Vom spune că arborii mai de preţ prin natura lor au avut parte de o menţiune specială. Vom spune apoi că un observator atent va vedea că toţi arborii au sau seminţe sau o putere de acelaşi fel cu seminţele. Plopii negri, sălciile, ulmii, plopii albi şi toţi copacii la fel cu aceştia, la prima vedere par că nu au nici un rod, dar dacă sînt cercetaţi cu de-amănuntul vei descoperi că fiecare din ei are sămînţă. Că grăuntele, care se află sub frunză — pe care cei care se ocupă cu facerea de cuvinte îl numesc mishos11 — are putere de sămînţă. Toţi arborii care răsar din mlădiţe, din ele, de cele mai multe ori, ies la iveală rădăcinile. Poate că ţin loc de sămînţă şi lăstarii rădăcinilor, pe care grădinarii îi smulg, îi plantează în alt loc şi fac de creşte un pom de acelaşi fel. Dar, după cum am spus, au fost învredniciţi de menţiune mai întîi arborii aceia care contribuie mai mult la menţinerea vieţii noastre, toţi arborii cîţi aveau să primească pe om cu roadele lor proprii, ca să-i pregătească hrană din belşug. Viţa de vie, care dă vinul, avea să veselească inima omului12, iar măslinul, dînd rod, poate bucura faţa omului cu untul de lemn. Cîte din cele date la iveală de natură nu aleargă cu grăbire'spre acelaşi scop? Rădăcina viţei de vie, mlădiţele de jur împrejur, pline de verdeaţă, se întind mult pe pămînt; lăstarul, cîrceii, agurida, strugurii. Ţi-i de ajuns să te uiţi la viţa de vie — numai să te uiţi cu pricepere la ea — ca să-ţi aducă aminte de firea ta. îţi aminteşti negreşit de comparaţia făcută de Domnul! Domnul S-a numit pe Sine viţă, pe Tatăl lucrătorul13, iar pe cei sădiţi prin credinţă în Biserică, pe fiecare din noi, i-a numit mlădiţe14; pe toţi ne cheamă să aducem rod bogat, ca nu

10. Fac. 3, 18.

11. Cuvîntul acesta înseamnă: coadă, cu toate sensurile sale.

12. Ps. 103, 16.

13. Ioan, 15, 1.

14. Ioan, 15, 5.

126

cumva, osîndiţi fiind ca nefolositori, să fim daţi focului15. Şi Scriptura nu conteneşte a asemăna pretutindeni sufletele oamenilor cu viţa de vie: "Vie s-a făcut iubitului,în pisc, în loc gras"16; şi: "Vie a sădit şi a împrejmuit-o cu gard"17. E lămurit că numeşte "vie" sufletele oamenilor, în jurul cărora a pus gard, adică siguranţa dată de porunci şi paza îngerilor. Că spune Scriptura: "Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de el"18. Apoi, Dumnezeu a înfipt în jurul nostru, ca nişte araci, şi a pus în Biserică "întîi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători"19, iar prin pildele vechilor şi fericiţilor bărbaţi, Dumnezeu ridică la înălţime gîndurile noastre şi nu le lasă aruncate la pământ şi vrednice de a fi călcate în picioare. Apoi, ca prin nişte cîrcei, prin legăturile dragostei ne ţine strîns uniţi de semenii noştri; şi, rezemaţi pe ei, să tindem mereu spre înălţime; şi asemeni viţei de vie agăţătoare să ne urcăm spre culmile celor mai înalte virtuţi. Dumnezeu cere apoi de la noi să primim a fi săpaţi; iar sufletul este săpat atunci cînd leapădă grijile lumeşti, care sînt poveri pe inimile noastre. Deci, cel care leapădă dragostea trupească şi dragostea de bani sau socoteşte vrednică de scuipat şi de dispreţuit admiraţia pentru această ticăloasă slavă deşartă, acela, ca şi cum şi-ar fi scăpat sufletul, ca şi cum ar fi răsuflat, descarcă de pe el povara deşartă a gîndului pămîntesc. Şi, după cum spune proverbul, nu trebuie nici să te grozăveşti, să faci adică totul de ochii lumii, nici să cauţi lauda celor din afară, ci să fii cu rod, strîngînd pentru bunul Lucrător20 arătarea faptelor tale21. Să fii "ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu"22. Să nu-ţi pierzi niciodată nădejdea, ci să ai totdeauna, prin credinţă înfloritoare, mîntuirea. Aşa vei imita acest pom care e totdeauna verde şi te vei lua la întrecere cu el în facerea de roade, dînd din belşug milostenie în orice vreme.

VII

Dar să ne întoarcem cu cercetarea la cele rînduite de Dumnezeu cu atîta măiestrie!

Cîte feluri de arbori n-au răsărit atunci? Unii pentru fructe, alţii pentru acoperitul caselor, alţii pentru facerea corăbiilor, alţii pentru foc. Şi iarăşi între aceşti copaci, în fiecare din ei, podoaba deosebită a părţilor lor. Este foarte greu să descoperi însuşirea fiecăruia şi greu de văzut

15. Ioan, 15, 2. 6.

16. Isaia, 5, 1.

17. Matei, 21, 33.

18. Ps. 33, 7.

19. I Cor. 12, 28.

20. Ioan, 15, 1.

21. Matei, 6, 4. 6. 18

22. Ps. 51, 7.

127

deosebirea unuia de neamurile celorlalţi copaci! Unii din ei au rădăcinile înfipte adînc în pămînt, iar alţii le au la suprafaţă; unii cresc drept în sus şi au un singur trunchi; altora le place să se lungească pe pămînt şi se împart chiar din rădăcină în multe ramuri. Cum se face că arborii care au ramurile lungi şi întinse mult în aer au şi rădăcinile adînci, răspîndite în cerc cît mai mult, ca şi cum natura le-ar fi pus nişte temelii pe măsura greutăţii ramurilor de sus? Cît de deosebită este coaja lor? Unii au coaja netedă, alţii au coaja crăpată; unii n-au decît o coajă, alţii au coaja formată din mai multe membrane. Şi lucru minunat este că vei găsi în copaci semne asemănătoare tinereţii şi bătrîneţii omului. La copacii tineri şi cu bogat frunziş, coaja le e întinsă, dar la cei bătrîni se zbîrceşte oarecum şi se înăspreşte. Copacii tineri, dacă sînt tăiaţi, odrăslesc din nou; cei bătrîni, însă, rămîn fără moştenitori; tăierea le este ca un fel de moarte. Unii au observat că pinii tăiaţi sau chiar arşi se prefac în pădure de stejari. Ştim apoi că unor arbori, prin îngrijirea grădinarilor, li se corijează defecţiunile naturale; de pildă rodiile acre şi migdalii mai amari, cînd li se găureşte tulpina de lîngă rădăcină şi primesc un butac gras de pin, care ajunge pînă în inima lor, îşi schimbă gustul lor neplăcut într-un gust plăcut. Nimeni, dar, care trăieşte în păcat să nu-şi piardă nădejdea! De vreme ce ştie că grădinăritul schimbă însuşirile arborilor, cu atît mai mult trebuie să ştie că sufletul care se îngrijeşte de virtute poate birui tot felul de boli. Atît este de mare deosebirea pomilor fructiferi în ce priveşte rodul lor, încît nici nu poate fi rostit prin cuvînt. Că deosebirea dintre fructe nu diferă numai de la soi de pom la soi de pom, ci este mare deosebire chiar între fructele aceluiaşi soi; alta este înfăţişarea rodului de parte bărbătească şi alta a celor de parte femeiască; grădinarii ştiu a-i deosebi; ei împart palmierii în palmieribărbaţi şi palmierifemei. Şi poţi vedea palmierul, numit de ei femeie, că-şi lasă ramurile în jos, ca şi cum ar dori şi ar pofti să se împreune cu bărbatul; iar cei care îngrijesc de palmieri bagă în ramurile palmierilor-femei un fel de seminţe ale palmierilor-bărbaţi, aşa numitele psen23; şi aşa, ca şi cum ar avea o senzaţie de plăcere, îşi ridică iarăşi ramurile şi-şi recapătă forma lor proprie. Acelaşi lucru se spune şi despre smochin. De aceea unii sădesc smochinii sălbatici lîngă cei domestici; iar alţii leagă smochinii cei sălbatici de smochinii cu rod bun şi domestici, ca să le vindece slăbiciunea acestora şi să le întărească rodul care cădea jos şi se risipea.

Ce vrea să-ţi spună această enigmă a naturii? Că de multe ori trebuie să primim întărire de la cei străini de credinţa noastră spre arătarea

23. Grigore Dascălul pune această notă la cuvîntul psen: "Aşa să numesc roadele finicilor celor ce sînt parte bărbătească; iar a celor ce sînt parte fămeiască să numesc valan" (CGD, f. 23, nota1).

128

faptelor noastre bune. Dacă vei vedea pe vreun păgîn sau pe altcineva care s-a despărţit de Biserică din pricina vreunei erezii stricate că duce o viaţă castă şi se străduieşte şi în alte privinţe să aibă purtări bune, îndreaptă-ţi şi mai mult luarea aminte asupra ta, ca să te asemeni smochinului celui roditor, care prin prezenţa smochinilor sălbatici îşi adună putere, ca să nu-i mai cadă roadele şi să-şi hrănească cu şi mai multă grijă de rodul său.

VIII

Acestea sînt, ca să spun puţine din cele multe, deosebirile dintre arbori în ce priveşte naşterea lor.

Dar despre fructele lor, cine ar putea vorbi de varietatea lor, de formele lor, de culoarea lor, de însuşirea gustului lor, de folosul fiecărui fruct? Cum se coc unele goale la soare, iar altele ajung la maturitate fiind acoperite cu coji? Pomii, al căror fruct este moale, au frunzele groase, ca să acopere rodul, ca la smochini; iar pomii, al căror fruct este tare, au uşoară acoperirea cu frunze, ca la nuc. Că fructele cele dintîi au nevoie de mai mult ajutor din pricina slăbiciunii lor, pe cînd pe celelalte le-ar vătăma acoperişul mai gros al umbrei. Nu vezi cum e spintecată frunza viţei de vie, tocmai pentru ca strugurele să reziste şi la vătămările aerului, dar să primească din belşug şi raza soarelui prin despicăturile frunzelor? Nimic fără pricină; nimic la întîmplare; toate făcute cu înţelepciune negrăită. Care cuvînt ar putea să o explice? Ar putea, oare, mintea omenească să le cerceteze cu de-amănuntul pe toate, încît să le vadă însuşirile, să deosebească bine diferenţele dintre ele şi să înfăţişeze fără vreo lipsă cauzele ascunse ale lor?

Prin rădăcină trag o singură apă; dar altfel hrăneşte rădăcina însăşi, altfel coaja tulpinei, altfel lemnul şi altfel inima copacului. Aceeaşi apă ajunge frunză şi se împarte în ramurile mari şi în crenguţe; face să crească fructele , lacrima plantei şi sucul ei vin din aceeaşi cauză. Atît de mare este deosebirea dintre ele, încît nici un cuvînt nu o poate arăta. Alta este lacrima papurei şi altul este sucul copacului cu bal-sam; iar unele mlădiţe din Egipt şi Libia lăcrimează alt fel de sucuri. Se spune că şi chihlimbarul este tot sucul unor plante; şi sucul acesta capătă natura pietrei; mărturie pentru cele spuse sînt firişoarele de pai şi fiinţele mici de tot care se văd prin ele, prinse şi rămase în el cînd sucul era moale. Pe scurt, cel care nu cunoaşte din experienţă deosebirile dintre sucuri după însuşirile lor nu va găsi cuvinte ca să arate lucrarea lor. Şi iarăşi, cum aceeaşi umezeală în viţa de vie se preface în vin, iar în măslin în untdelemn? Şi lucru minunat nu este numai aceea că în viţa de vie umezeala se îndulceşte, iar în măslin ajunge grasă, ci şi aceea că în fructele dulci este foarte felurită schimbarea dulcelui; un

129

dulce este în strugure, altul în smochină şi altul în curmală. Vreau încă să cercetezi cum aceeaşi apă este plăcută simţului atunci cînd, ajungînd în unii pomi, se îndulceşte, dar înţeapă gustul atunci cînd, ajungînd în alţi pomi, se înăcreşteşi iarăşi este aspră la gust, sohimbîndu-se într-o foarte mare amărăciune, cînd apa ajunge îna pelin sau în scamonie22. în ghindă sau în fructul cornului, apa ajunge aspră; în terebint25 şj în nuc, ajunge moale şi uleioasă.

Dar pentru ce să vorbim de arborii de departe, cînd, în acelaşi smochin, apa capătă Însuşiri contrarii? în sucul tulpinii este foarte amară, pe cînd în fruct foarte dulce. La viţa de vie la fel; în mlădiţe este foarte acră, iar în struguri foarte plăcută. Dar cîtă deosebire şi în culori! Dacă te uiţi în livezi, aceeaşi apă se înroşeşte în această floare, iar în alta se face purpurie; în una e albastră, în alta, albă. Şi tot în flori, apa dă mai multă diversitate în mirosuri decît în varietatea culorilor.

Văd, însă, că din pricina nesaţului meu de a privi toată varietatea din arbori şi plante, cuvîntul mi s-a întins peste măsură de mult; dacă nu-l voi trage cu sila de la contemplarea creaţiei şi nu-l voi lega, o zi întreagă nu mi-ar ajunge spre a vă înfăţişa, din aceste foarte mici lucruri ale creaţiei, marea înţelepciune a Creatorului.

"Să răsară pămîntul pom roditor, care să facă rod pe pămînt".

Şi îndată culmile munţilor s-au umplut, grădinile s-au întocmit cu multă artă, malurile rîurilor s-au înfrumuseţat cu nenumărate feluri de plante. Unele erau gata să împodobească masa omului, altele să dea hrană dobitoacelor cu frunzele şi cu rodurile lor, iar altele ca să ne fie de folos în ştiinţa medicinii cu seva, sucul, acele şi fructul lor. Şi, ca să spun pe scurt, pe toate cîte ni le-a descoperit o îndelungată experienţă, care a adunat ceea ce este folositor din cazurile particulare; pe toate acestea le-a adus la fiinţă marea purtare de grijă a Creatorului, Care a prevăzut totul dintru început.

Deci, cînd vezi plantele cele de pe lîngă casă, cele sălbatice, cele oare cresc în apă, cele care cresc pe pămînt, cele care au flori sau cele care n-au flori, cunoaşte din acestea mici pe Cel Mare, adaugă-i mereu admiraţia ta şi măreşte-ţi dragostea pentru Creator! Cercetează cum a făcut pe unii arbori plini de verdeaţă, iar pe alţii goi; din cei plini de verdeaţă, pe unii cu frunzele căzătoare, iar pe alţii totdeauna cu frunze; că îşi pierd frunzele şi măslinii şi pinii, chiar dacă nu se vede cum îşi schimbă frunzele, încît pare că niciodată nu sînt lipsiţi de frunzişul lor.

24. Plantă purgativă (cf. MAB la cuvîntul: axa[ifiom'a).

25. Arbore răşinos, cu tulpina înaltă şi frunze mari, care creşte pe coastele Mediteranei, din a cărui scoarţă se extrage terebentină (cf. MDE, la cuvînt).

130

Palmierul este totdeauna cu frunze; păstrează frunzele de la cea dintîi lăstărire pînă la sfîrşit. Uită-te, apoi, şi la aceea că tamarinul este un arbore amfibiu; se numără şi între cei care trăiesc în apă şi se înmulţeşte şi în pustiuri. De aceea şi Ieremia, pe bună dreptate, compară cu un arbore ca acesta pe cei cu purtări rele, care înclină cînd într-o parte, cînd în alta26.

"Să răsară pămîntul".

Această mică poruncă s-a prefăcut îndată într-o puternică lege a naturii şi într-o raţiune măiastră. Porunca aceasta a săvîrşit miile şi miile de însuşiri ale plantelor şi ale arborilor mai iute decît un gînd de-al nostru. Pămîntul are în el şi acum această poruncă şi-l sileşte, în fiecare anotimp al anului, să dea la iveală puterea pe care o are pentru răsărirea plantelor, seminţelor şi arborilor. După cum titirezul, după ce a fost fixat în vîrf, se învîrteşte în continuare de la cea dintîi lovitură ce i se dă, tot aşa şi natura, luînd început de la cea dintîi poruncă, se continuă în tot timpul care urmează pînă ce se va ajunge la sfîrşitul obştesc al universului.

Spre acest sfîrşit să ne grăbim şi noi toţi, plini de rod şi fapte bune, ca, fiind sădiţi în casa Domnului, să înflorim în curţile Dumnezeului nostru, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

26. ier. 17, 6.

OMILIA A VI-a

Despre facerea luminătorilor

Se cuvine ca cel care priveşte pe atleţi luptînd să aibă şi el oarecare putere. Lucrul acesta îl poţi vedea în legile serbărilor publice, care poruncesc celor care stau în amfiteatrul stadionului să stea cu capetele descoperite. Şi mi se pare că fiecare trebuie să fie la rînidul său nu numai privitor al celor ce luptă, ci şi luptător. La fel se cuvine ca şi cel ce cercetează priveliştile cele mari şi minunate ale creaţiei, ca şi cel care aude vorbindu-se de înţelepciunea cea covîrşitoare şi nespusă a lui Dumnezeu, să aibă în el însuşi pricinile pentru care doreşte să contemple cele ce-i stau înainte şi să participe împreună cu mine, după puterea lui, la această luptă, nu atît ca judecător cît ca împreunăluptător, pentru ca nu cumva să-mi scape mie găsirea adevărului, şi greşeala mea să ajungă pagubă comună pentru cei care mă ascultă.

Pentru ce vă spun acestea? Pentru că e vorba să cercetez alcătuirea lumii şi să contemplu universul, nu pe temeiul principiilor filosofiei lumii, ci pe temeiul învăţăturilor pe care Dumnezeu le-a dat lui Moisi, slujitorul lui, Oare i-a vorbit lui Moisi aievea, nu prin enigme. De aceea trebuie neapărat ca cei care doresc să vadă aceste măreţe lucruri să aibă exercitată mintea lor pentru înţelegerea învăţăturilor ce ne stau în faţă.

Dacă vreodată într-o noapte senină, privind frumuseţea cea nespusă a stelelor, ţi-ai făcut o idee despre Arhitectul universului şi te-ai întrebat cine a brodat cerul cu aceste flori şi te-ai gîndit că în cele ce vezi pe cer plăcerea este mai mare decît trebuinţa; şi iarăşi dacă ziua, cu mintea trează, ai cunoscut minunăţiile zilei şi prin cele văzute te gîndeşti la Cel nevăzut, atunci eşti pregătit să asculţi cele ce se vor grăi şi eşti potrivit să faci parte din mulţimea care se găseşte în această biserică1 sfîntă şi fericită.

Haide, dar, aşa precum ghizii conduc prin cetăţi pe cei care nu cunosc cetăţile, haide, ca tot aşa şi eu să vă conduc, pentru a vă arăta minunile

1. Textual: teatru

132

ascunse ale acestei mari cetăţi. Cetatea aceasta era vechea noastră patrie din ea ne-a izgonit demonul, ucigaşul omului, cînd a luat în roibie pe om ou momelile sale. Vei vedea în această cetate facerea cea dintîi a omului, dar şi moartea, care îndată ne-a cuprins pe noi; moartea pe care a născut-o păcatul, primul născut al demonului, cauza răului. Te vei cunoaşte atunci pe tine însuţi; te vei cunoaşte că eşti din pămînt cu firea, dar operă a mîinilor lui Dumnezeu; prin puterea pe care o ai eşti cu mult în urma necuvîntătoarelor, dar eşti rînduit conducător al celor necuvântătoare şi neînsufleţite; eşti inferior prin construcţia trupului tău, dar, prin bogăţia raţiunii, puternic să te înalţi pînă la cer.

Dacă ştim acestea, ne vom cunoaşte pe noi înşine, vom cunoaşte pe Dumnezeu, ne vom închina Creatorului, vom sluji Stăpînului, vom slăvi pe Tatăl, vom iubi pe Hrănitorul nostru, vom fi cucernici faţă de Binefăcătorul nostru, nu vom înceta de a ne închina începătorului vieţii noastre — şi al celei de aici şi al celei viitoare — Care prin bogăţia pe care ne-a dat-o ne dă temeinică încredere în bunătăţile făgăduite, iar prin trăirea celor prezente ne convinge de cele pe care le aşteptăm.

Dacă cele trecătoare sînt aşa, cum vor fi cele veşnice? Dacă cele văzute sînt atât de frumoase, cît de frumoase vor fi cele nevăzute? Dacă măreţia cerului depăşeşte măsura minţii omeneşti, ce minte omenească va putea descoperi natura celor veşnice? Dacă soarele, care este supus stricăciunii, este atît de frumos şi atît de mare, dacă este iute în mişcare şi-şi face eu atîta regularitate mişcările sale de revoluţie, dacă are o mărime cu dreaptă măsură în univers, încît nu depăşeşte măsura faţă de întregul univers, iar prin frumuseţea lui este ca un ochi strălucitor aşa cum se cuvine creaţiei, dacă nu te mai poţi sătura de a-l privi, cît de strălucitor în frumuseţe trebuie să fie Soarele dreptăţii?2 Dacă pentru un orb este o pagubă să nu vadă soarele acesta, cît de mare va fi paguba celui păcătos, lipsit de Lumina cea adevărată?3

"Şi a zis Dumnezeu: "Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pămînt, ca să despartă ziua de noapte"4.

Cerul şi pămîntul fuseseră făcute mai înainte5; după facerea lor a fost creată lumina6; apoi a fost despărţită ziua de moaipte7; apoi iarăşi

2. Mal. 3, 2.

3. Ioan, 1, 9,

4. Fac. 1, 14.

5. Fac. 1, 1.

6. Fac. 1, 3.

7. Fac. 1, 4—5.

133

s-a făcut tăria8 şi arătarea uscatului9; apa s-a adunat într-o adunare cu margini fixe şi determinate10; pămîntul s-a umplut cu cele ce au răsărit din elf a odrăslit mii şi mii de feluri de plante şi s-a umplut cu toate soiurile de arbori11. Nu erau încă nici soarele, nici luna, ca să nu spună oamenii că soarefl© este cauza şi tatăl luminii şi nici ca cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu să-l socotească creator al celor răsărite din pământ. De aceea a fost făcut soarele în a patra zi; atunci a spus Dumnezeu: "Să se facă luminători pe tăria cerului"12. Cînd ai aflat pe Cel Care a spus aceste cuvinte, atunci uneşte în mintea ta şi pe Cel Care le-a auzit!

"A zis Dumnezeu: "Să se facă luminători!"13. i a făcut Dumnezeu pe cei doi luminători"14.

— Cine a spus şi cine a făcut?

— Nu înţelegi că în aceste cuvinte este vorba de două persoane? Că pretutindeni în istoria creaţiei este semănată în chip tainic dogma teologiei.

Scriptura spune apoi şi pentru ce nevoie au fost făcuţi luminătorii.

"Ca să lumineze pe pămînt"15, spune Scriptura.

Dar aş putea fi întrebat:

— Dacă lumina a fost făcută mai înainte, pentru ce se spune acum iarăşi că soarele a fost făcut ca să lumineze (el? cpaoatv)16?

— Mai întîi nimeni să nu râdă de singularitatea cuvîntului pauoi?, pentru că noi creştinii nu alegem ca voi cuvintele pe care le folosim, nici nu urmărim aşezarea lor armonioasă. La noi nu sînt cizelări de cuvinte, nici nu căutăm cuvinte care să sune frumos la ureche, ci, în orice împrejurare, preferăm cuvintele cu înţeles bun. Ia aminte, aşadar, dacă Scriptura n-a arătat prin cuvîntul tpauot? ceea ce voia să spună, în loc de: pamaj68 a spus: paoaiS. Cuvintele acestea nu sînt contrare celor ce s-au spus despre lumină. Atunci, la început, s-a adus la existenţă natura luminii acum, corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini primnăscute. După cum altceva este focul şi altceva lampa — focul are puterea să lumineze, iar lampa este făcută să lumineze pe cei care au nevoie de lumină — tot aşa şi acum au fost creaţi luminătorii,

8. Fac. 1, 6.

9. Fac. 1, 9.

10. Fac. 1, 10.

11. Fac. 1, 11—12.

12. Fac. 1, 14.

13. Fac. 1, 14.

14. Fac. 1, 16.

15. Fac. 1, 14: Eiî "fauatv ent xijc

16. Cuvîntul fauaic provoca rîsul grecilor culţi, pentru că acest cuvînt era necunoscut în limba clasică greacă; a fost folosit prima dată în Septuaginta: Fac. 1, 14, 15; Ps. 73, 16; Iudit, 13, 13.

134

ca să fie vehicule ale acelei lumini prea curate, adevărate şi nemateriale. După cum apostolul spune că unii sînt luminători în lume17 dar alta este Lumina cea adevărată18 a lumii, la care participînd sfinţii au ajuns luminători ai sufletelor, pe care le-au instruit, izbăvindu-le de întunericul neştiinţei, tot aşa şi acum, Creatorul universului, încărcînd soarele acesta cu lumina cea tare strălucitoare, l-a aprins în jurul lumii.

III

Nimănui să nu i se pară de necrezut spusele acestea. Altceva este strălucirea luminii şi altceva corpul încărcat de lumină.

Mai întîi la toate lucrurile compuse deosebim esenţa celui care primeşte şi însuşirea care se adaugă. Aşadar, după cum altceva este albul prin natura sa şi altceva este corpul înălbit, tot aşa şi cele de care vorbim acum — lumina şi corpul încărcat de lumină — sînt deosebite prin fire, dar unite prin puterea Creatorului. Să nu-mi spui mie că este cu neputinţă ca acestea să stea despărţite! Nici eu nu spun că-mi este cu putinţă — şi mie şi ţie — să despărţim lumina de corpul soarelui, ci spunem că cele care pentru mintea noastră nu sînt despărţite, acelea pot fi despărţite în realitate de Creatorul naturii. Ţie ţi-i cu neputinţă să desparţi puterea arzătoare a focului de strălucirea focului, dar Dumnezeu, vrînd, printr-o minune nemaiîntîlnită, să-i atragă luarea aminte a Jui Moisi, slujitorul Său, a pus în rug foc, care nu lucra decît prin strălucirea lui, dar din care era eliminată puterea arzătoare19. Aşa precum mărturiseşte şi psalmistul zicînd: "Glasul Domnului, care taie para focului"20. De aceea şi pe noi un cuvînt ne învaţă în taină că atunci cînd vom da răspuns de faptele săvîrşite în viaţă, natura focului se va împărţi, pe de o parte în lumină, spre desfătarea celor drepţi, iar pe de altă parte în durere arzătoare, rînduită celor osîndiţi.

în al doilea rînd, şi din fazele lunii ne putem încredinţa de cele ce urmărim să dovedim. Cînd luna descreşte şi se împuţinează, nu se mistuie tot corpuil ei, ci avem iluzia de creştere şi de micşorare, pentru că lumina care stă în jurul ei se îndepărtează şi se apropie iarăşi. Că nu se mistuie corpul lunii, cînd luna se micşorează, ne stau mărturie puternică cele ce le vedem la lună. Cînd văzduhul este curat şi nu-i înceţoşat, mai ales cînd luna este ca secera, poţi vedea, dacă te uiţi cu atenţie, că partea ei nestrălucită şi neluminată este înconjurată de o linie care împlineşte rotundul ei din timpul lunii pline, încît se vede clar un cerc desăvîrşit, dacă privirea noastră uneşte sînul umbrit şi

17. Filip. 2, 15.

18. Ioan, 1, 9.

19. ieş. 3, 2.

20. Ps. 28, 7.

135

înaburit al lunii cu partea luminoasă, care o înconjoară. Să nu-mi spui mie că lumina lunii este de împrumut, că lumina ei se micşorează cînd se apropie de soare şi că iarăşi creşte cînd se depărtează. Nici nu caut să cercetez acest lucru acum, ci să arăt că altul este corpul ei şi altul este cel care o luminează. Acelaşi lucru gîodeşte-mi-l şi despre soare, cu singura deosebire că soarele, odată ce a primit lumina în el, o are amestecată cu el şi nu © leapădă; iar luna, care îmbracă şi dezbracă oarecum lumina, ea însăşi ne încredinţează de adevărul celor ce am spus despre soare.

Aceşti luminători au fost rînduiţi să despartă ziua de noapte. Mai înainte, Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric21; atunci Dumnezeu a făcut natura lor potrivnice una alteia, încît nu era nici un amestec între ele şi nu era nici o părtăşie între întuneric şi lumină. Ceea ce este umbra în timpul zilei, aceea trebuie socotită a fi întunericul în timpul nopţii. Dacă umbra, atunci cînd străluceşte o lumină, cade de la corpuri în opoziţie cu lumina, iar dacă dimineaţa întunericul se întinde spre apus, iar seara se pleacă spre răsărit şi la amiază se trage spre miazănoapte, iar noaptea, la rîndul ei, se îndreaptă spre partea opusă razelor soarelui, atunci urmează că noaptea nu-i altceva, potrivit naturii ei, decît umbra pămîntului. Că după cum în timpul zilei umbra se face în spatele unui corp, care stă în faţa luminii, tot aşa şi noaptea vine cînd văzduhul, care înconjură pămîntul, este umbrit. Acest înţeles îl au cuvintele Scripturii, cînd spune că Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric; că întunericul fuge la apropierea grabnică a luminii, pentru că atunci, cînd au fost create la început, au fost create prin natura lor străine una de alta. Acum, însă, Dumnezeu a rînduit ca soarele să măsoare ziua, iar luna a făcut-o stăpîna nopţii, cînd este lună plină; că atunci cei doi luminători stau aproape drept faţă în faţă. Cînd răsare soarele, luna, la vreme de lună plină, se coboară şi dispare, iar la răsăritul soarelui apare iarăşi la răsărit. Dacă în celelalte faze ale lunii, lumina lunară nu este egală cu noaptea, aceasta nu are nici o legătură cu cele cercetate acum de noi. Afară doar atît că atunci cînd este lună plină, luna stăpîneşte noaptea cu lumina ei, este mai strălucitoare decît stelele şi luminează pămîntul; dar împarte deopotrivă cu soarele măsura timpului.

"Şi să fie spre semne şi spre vremi şi spre zile şi spre ani"22.

Aceste semne ale luminătorilor sînt de neapărată trebuinţă pentru viaţa omenească. Dacă nu vei iscodi peste măsură "semnele" date de

21. Fac, 1, 4.

22. Fac. 1, 14.

136

aceşti luminători, vei afla, pe temeiul observaţiilor unei îndelungate experienţe, folosul lor. Datorită lor poţi afla multe despre ploile cele mari, multe despre secetă şi mişcarea vînturilor, care suflă în unele locuri sau peste tot, care suflă cu putere sau potolit. Despre unul din "semnele" date de soare ne-a vorbit şi Domnul, spunînd că va fi furtună, pentru că cerul era posomorât şi roşu23. Cînd soarele se ridică prin ceaţă, razele lui se înnegresc, iar culoarea lui se vede ca sîngele şi cărbunii aprinşi, desimea văzduhului dă această imagine privirilor noastre. Este clar că văzduhul des şi strîns, nefiind împrăştiat de razele soarelui, nu mai poate fi stăpînit din pricina năvalei aburilor ieşiţi din pămînt; şi atunci marea umiditate aduce furtună peste ţinuturile peste care s-au adunat. La fel cînd luna este înconjurată ca de nişte ape stătătoare şi cînd soarele este înconjurat de aşa numitele haloes24, înseamnă sau că văzduhul este plin de apă sau că au să vină vînturi puternice; aşanumitele antelii25, care merg împreună cu mişcarea soarelui, sînt semne ale unor fenomene petrecute în văzduh; tot aşa şi toiegele26, care apar în nori, în linie dreaptă, de culorile curcubeului, arată ploi sau furtuni mari sau, în scurt, de cele mai multe ori, schimbări ale văzduhului. Cu privire la creşterea şi descreşterea lunii, cei care se ocupă cu aceste fenomene au observat multe semne, pentru că văzduhul din jurul pămîntului se schimbă neapărat odată cu aceste forme ale lunii. Dacă luna este limpede şi curată în a treia zi, atunci arată că va fi vreme senină statornică? dacă se arată groasă şi roşiatică la cornuri, ameninţă că are să vină sau ploaie violentă, sau vînt puternic de la miazăzi. Cine nu ştie cît folos nu aduc aceste semne vieţii omeneşti? Dau putinţă corăbierului să stea cu corabia în port, pentru că vede mai dinainte primejdia vînturilor; dau putinţă călătorului să îndepărteze de la el cu multe zile înainte necazurile unei călătorii, pentru că posomorîrea văzduhului îl face să se aştepte la o schimbare a vremii. Piu-' gării, care se ostenesc cu semănăturile şi cu cultivarea pomilor, de la aceste semne află care este timpul bun de lucru. De lltfel Domnul a prezis că la pieirea lumii au să se araite "semne" în soare şi lună şi stele: soarele se va preface în sînge, iar luna nu-şi va mai da lumina ei27. Acestea sînt semnele sfîrşitului lumii.

23. Matei, 16, 3.

24. Cerc luminos în jurul soarelui (cf. MAß la cuvîntul: pâWoc).

25. Fenomen de reflecţie luminoasă, care dublează imaginea soarelui (cf. MAB, la cuvîntul: evijXioc).

26. Linii transversale care brăzdează orizontul cînd ploaia cade în depărtare sau cînd soarele absoarbe umiditatea solului (cf. MAB la cuvîntul: ăXoc).

27. Matei, 24, 29.

137

Dar cei care sar peste şanţuri25 folosesc cuvintele acestea ale Scripturii pentru apărarea horoscopului şi spun că viaţa noastră depinde de mişcarea cerurilor; de aceea şi haldeii citesc în stele semne ale întîmplărilor din viaţa noastră. Cuvîntul Scripturii este simplu: "Să fie spre semne", dar ei spun că aici nu e vorba de schimbările văzduhului, nici de schimbările anotimpurilor, ci de soarta pe care o avem în viaţă.

Ce spun ei? Spun că întîlnirea stelelor mişcătoare, adică a planetelor, cu stelele din zodiac, după forma pe care o au cînd se întîlnesc unele cu altele, determină cutare şi cutare naştere; iar alte raporturi ale aceloraşi stele determină o soartă contrară.

Poate că nu-i fără de folos pentru lămurirea acestor lucruri să iau cuvîntul mai de sus. Nu voi spune nimic de la mine, ci voi folosi chiar cuvintele astrologilor pentru a-i combate, ca pe cei cuprinşi mai de mult de această rătăcire să-i tămăduiesc, iar pe ceilalţi să-i întăresc, ca să nu cadă în rătăcirea aceasta.

Cei care au descoperit horoscopul, văzînd că în lungimea timpului le scapă multe din poziţiile stelelor, au luat o măsură de timp foarte mică, ca şi cum într-un timp foarte scurt — "ca într-o clipă şi într-o clipită de ochi"29 după cum zice apostolul — ar fi o mare deosebire între naşterea unui om şi naşterea altui om; şi spun: Cel care s-a născut în această clipită de vreme va fi stăpîn peste oraşe, domn peste popoare, foarte bogat şi prea puternic; iar altul, care s-a născut în altă clipită de vreme, va ajunge un cerşetor, un om fără căpătîi, va merge din uşă în uşă ca să-şi cîştige pîinea cea de toate zilele. De aceea astrologii au împărţit aşa numitul ciclu zodiac în douăsprezece părţi; şi pentru că soarele străbate în treizeci de zile a douăsprezecea parte a acestei sfere, pe care ei o numesc fixă, au împărţit în treizeci de părţi fiecare din cele douăsprezece părţi; apoi pe fiecare parte din aceste ultime părţi le-au împărţit iarăşi în şaizeci de părţi, apoi iarăşi pe fiecare din aceste şaizeci le-au tăiat în cîte şaizeci de părţi.

Să luăm, deci, naşterile celor care se nasc şi să vedem dacă astrologii vor putea păzi cu precizie această împărţire a timpului.

îndată ce se naşte copilul, moaşa se uită dacă e băiat sau fată; apoi aşteaptă strigătul, semn că cel născut este viu. Cîte clipite din cele şaizeci vrei să treacă în această vreme? Moaşa îi spune haldeului

28. Manuscrisul Parisinus graecus476 are pe margine în dreptul acestui text: "Proverb despre cei care încearcă cele imposibile" (cf. BSG, p. 348, nota2). Grigore Dascălul comentează: "Cuvînt cu pildă grăit, pentru cei ce trec hotarul între oricare lucru, precum unul ce ar vrea să sae preste vreo groapă sau şanţu, făcut spre opreală şi apoi cade înlăuotru. Iar aioea să înţeleage, cum că cei ce fac socoteale strîmbe" (CGD, f. 27, nota2).

29. I Cor. 15, 52.

138

de noul născut. Vrei să-mi spui cîte clipite de vreme au trecut pînă a ajuns glasul moaşei la urechea haldeului, mai ales dacă haldeul, care însemnează ora, se află în afara camerei unde s-a născut copilul? Că trebuie ca cel care va face horoscopul să noteze foarte exact ora naşterii copilului, fie de se întîmplă ziua, fie noaptea. Cîtă mulţime de clipite din cele şaizeci vrei să punem că a trecut în acest timp? Trebuie neapărat apoi să fie găsită steaua horoscopului, nu numai în care parte din cele douăsprezece părţi ale zodiacului se găseşte, ci şi în care parte din această a douăsprezecea parte şi în care din cele şaizeci de părţi în care am spus că este împărţită; sau, ca să fie găsirea cît se poate mai exactă, în care din cele şaizeci de părţi din primele şaizeci de părţi se găseşte steaua. Şi această cercetare amănunţită şi neînţeleasă a timpului trebuie neapărat făcută, spun ei, cu fiecare planetă, pentru a găsi în ce legătură stă ea cu stelele fixe şi ce figură formau între ele atunci cînd s-a născut copilul.

Deci, dacă este cu neputinţă să cunoşti exact clipa în care s-a născut copilul, iar cea mai mică greşeală a stricat totul, se fac de rîs şi cei care se ocupă cu aceasiă ştiinţă, care nu e ştiinţă, dar şi cei care se uită cu uimire la ei, ca la unii care ar putea să le cunoscă destinul lor.

Dar ce concluzie trag ei din toate aceste cercetări? Cutare, spun ei, va fi cu părul creţ şi cu privirea strălucitoare, pentru că s-a născut în zodia berbecului, că aşa arată acest animal; dar va fi şi mare la suflet, pentru că berbecul are în el fire de conducător; va fi şi darnic, dar şi strîngător, pentru că animalul acesta leapădă lîna fără părere de rău şi şi-o dobîndeştte uşor datorită firii sale. Cel născut în zodia taurului va fi răbdător în nenorociri şi muncitor, pentru că taurul trage la jug. Cel născut în zodia scorpionului va fi bătăuş prin asemănarea cu acest animal. Cel născut în zodia cumpenii va fi drept, din pricina egalităţii talerelor cîntarelor pe care le folosim. Ce poate fi mai de rîs decît acestea? Berbecele, de care tu legi naşterea omului, este a douăsprezecea parte a cercului, în care soarele atinge semnele de primăvară; cumpăna şi taurul la fel; fiecare din aceste zodii sînt cîte a douăsprezecea parte din aşa numitul ciclu zodiac. Deci, dacă spui că în ciclul zodiac stau cauzele principale care determină viaţa oamenilor, pentru ce atunci caracterizezi firea oamenilor care se nasc după dobitoacele care trăiesc printre noi? Cel născut în zodia berbecului este darnic, nu pentru că acea parte a cercului îl face să aibă un astfel de caracter, ci pentru că oaia are o fire ca aceasta! Pentru ce ne faci să punem la îndoială vrednicia de credinţă a stelelor, dar încerci să ne convingi

139

cu behăitul oilor? Dacă cerul are aceste însuşiri morale, pe care le ia de la animale, atunci şi cerul se supune unor principii străine, şi deci cerul depinde de dobitoace. Iar dacă este de rîs să spui aceasta, cu mult mai de rîs este ca din lucruri care nu au nici o legătură unele cu altele să încerci să construieşti probabilităţi. Dar aceste iscusinţe sînt asemănătoare pînzelor de păianjen, în care de cade un ţînţar sau o muscă sau vreo altă gînganie slabă este legată şi prinsă; dar dacă se apropie o vietate mai puternică, aceea trece uşor prin ţesăturile acelea slabe, le rupe şi le distruge.

VII

Şi astrologii nu se mărginesc numai la atîta! Ci chiar voia noastră liberă, care este stăpîna fiecăruia din noi — adică săvîrşirea virtuţii şi a viciului — ca şi cauzele faptelor noastre sînt făcute de astrologi tot dependente de cele de pe cer. A-i combate este de-a dreptul ridicol; dar pentru că mulţi sînt stăpâniţi de această rătăcire, poate că e bine să n-o trecem sub tăcere.

Mai întîi să-i întrebăm pe aceştia: Se schimbă, oare, poziţiile stelelor de nenumărate ori în fiecare zi? Că sînt stele care se mişcă necontenit, aşa numitele planete; unele din ele se ajung mai repede unele pe altele; altele îşi fac mai încet mişcările lor de revoluţie, aşa că de multe ori în acelaşi ceas se şi privesc unele pe altele şi se şi ascund; iar cei care fac horoscopul spun că în timpul naşterilor are foarte mare putere dacă cel care se naşte este privit de o planetă făcătoare de bine sau de o planetă făcătoare de rău. Adeseori aceia, negăsind timpul în care să dea mărturie planeta cea făcătoare de bine, din pricina necunoştinţei uneia din acele foarte mici secţiuni a zodiacului, atunci ei aşează acel moment într-o parte a zodiacului în care se află destinul cel rău. Că mă silesc să folosesc chiar cuvintele lor. În spusele lor, însă, este' multă prostie şi încă mai multă necredinţă. Că stelele care fac rău mută cauza răutăţii lor asupra Creatorului stelelor. Dacă răul vine datorită naturii stelelor, atunci Creatorul este autorul răului; iar dacă fac răul cu voinţa lor cea liberă, urmează că ele sunt fiinţe care ştiu să facă alegerea între fapte şi că folosesc mişcările lor în chip liber şi cu de la sine putere. Dar este mai mult decît o nebunie să-ţi imaginezi aşa ceva despre cele neînsufleţite! Apoi ce mare nesocotinţă este să nu îimparţi binele şi răul fiecăruia după meritul lui, ci cutare să fie făcător de bine, pentru că planeta s-a aflat în cutare loc, iar cutare să fie făcător de rele, pentru că a fost văzut de cutare planetă şi iarăşi să-şi piardă răutatea, dacă planeta îşi schimbă puţin poziţia! Dar destul despre acestea! Dacă în fiecare clipită de vreme stelele trec de la o poziţie la alta, iar între aceste nenumărate schimbări,

140

adeseori într-o zi, figurile lor formează naşteri împărăteşti, pentru ce nu se nasc în fiecare zi împăraţi? Sau, altfel vorbind, pentru ce se mai moşteneşte atunci demnitatea de împărat? Că nu se poate crede că fiecare împărat este atît de grijuliu încît să pună de acord naşterea fiului său cu poziţia stelelor care arată naşterea de împăraţi! Dar cine dintre oameni este stăpîn peste un lucru ca acesta! Cum se face că Ozia a născut pe Ioatam, Ioatam a născut pe Ahaz, iar Ahaz a născut pe Ezechia30 şi naşterea nici unuia din ei n-a căzut într-un timp în care stelele arătau o stare de robie? în afară de asta, dacă nu sîntem noi autorii faptelor noastre bune şi rele, ci le săvîrşim în chip constrîngător, datorită naşterii noastre, atunci de prisos sînt legiuirile care au hotărît care fapte trebuie făcute şi care evitate, de prisos sînt judecătorii care laudă virtutea şi osîndesc răutatea! Nu-i de vină hoţul că fură, nici ucigaşul că ucide; chiar dacă n-ar fi voit-o, i-ar fi fost cu neputinţă să-şi stăpînească mîna, că soarta îl silea să o facă. în acest caz, cei mai proşti dintre toţi ar fi cei care se ostenesc cu meseriile. Că atunci plugarul ar avea de toate din belşug, fără să mai arunce seminţe şi fără să-şi mai ascută secera; negustorul ar fi peste măsură de bogat, fie de vrea, fie de nu vrea, că soarta îi adună banii; atunci nădejdile cele mari ale creştinilor ar zbura ca vîntul. Nici dreptatea n-ar mai fi lăudată, nici păcatul osîndit, pentru că omul nu săvîrşeşte nimic cu libera sa voie. Da, acolo unde stăpîneşte necesitatea şi destinul, meritul nu are loc, aşa cum cere dreapta judecată.

Dar voi nu aveţi trebuinţă să vă vorbesc mai mult despre aceste lucruri, că sînteţi sănătoşi la suflet şi nici timpul nu-mi îngăduie să-mi întind peste măsură cuvîntul adresat acelora.

VIII

Să ne întoarcem la şirul cuvintelor Scripturii!

Scriptura spune:

"Să fie spre semne şi spre vremi şi spre zile şi spre ani".

Despre semne am vorbit. Cînd Scriptura spune "spre vremi", socot că vorbeşte despre schimbările anotimpurilor: de iarnă, de primăvară, de vară şi de toamnă, a căror revenire regulată ne-o dă mişcarea pe care Dumnezeu a rînduit-o acestor luminători. Se face iarnă, cînd soarele stă mai mult în părţile de miazăzi şi prelungeşte îndelung umbra nopţii peste locurile pe care noi le locuim, încât se răceşte cerul din jurul pămîntului, iar toţi aburii umezi strînşi în jurul nostru dau naştere la ploi mari, îngheţuri şi multă zăpadă. Cînd soarele se întoarce

30. Matei, 1, 9.

141

iarăşi din ţinuturile de la miazăzi şi ajunge pe la mijloc, încît să împartă egal timpul între noapte şi zi, atunci, cu cît stă mai mult în locurile cele de deasupra pămîntului, cu atît mai mult readuce vremea cea bună şi se face primăvară, începătoarea înfrunzirii tuturor verdeţurilor, face de reînvie cea mai mare parte dintre arbori şi tuturor vietăţilor de pe uscat şi din apă le păstrează neamul prin naşterea unora din altele. De acolo soarele o ia la goană spre solstiţiul de vară şi spre părţile de miazănoapte, cînd se fac cele mai lungi zile. Şi din pricină că stă cea mai multă vreme în văzduh, înfierbîntă aerul de deasupra capetelor noastre, usucă tot pămîntul şi prin asta ajută la creşterea seminţelor şi grăbeşte coacerea fructelor pomilor; iar cînd soarele este foarte arzător, face la amiază puţină umbră, pentru că luminează din înălţime tot locul din jurul nostru. Cele mai lungi zile sînt acelea în care umbrele sînt cele mai scurte; şi iarăşi cele mai scurte zile sînt acelea în care umbrele sînt cele mai lungi. Aceasta se întîmplă la noi, aşa numiţii eteroscioţi31, la toţi cîţi locuim în părţile de miazănoapte ale pămîntului; pentru că sînt unii oameni care, timp de două zile pe an, la amiază, sînt cu totul fără umbră pe aceştia îi bate soarele drept în creştet şi-i luminează de jur împrejur în chip egal, încît este luminată chiar apa din fîntînile adînci, care sînt strâmte la gură; de aceea unii îi numesc pe aceşti oameni şi ascioţi32, iar cei care locuiesc dincolo de ţara cu mirodenii33, aruncă umbrele în amîndouă părţile; că ei singuri, pe pământul locuit de noi, trimit la amiază umbrele spre miazăzi şi de aceea unii îi numesc pe aceştia nofiscioţi34. Toate acestea se întîmplă cînd soarele se îndreaptă spre partea de miazănoapte. Din toate acestea putem presupune cît este de mare căldura lăsată de razele soarelui în aer şi ce rezultate dă.

După vară ne vine anotimpul toamnei, care sfarmă covîrşitoarea năduşeală, micşorează puţin cîte puţin căldura şi ne apropie de iarnă nevătămaţi, cu ajutorul unei temperaturi moderate atunci soarele se întoarce din părţile de miazănoapte iarăşi spre părţile de miazăzi.

Acestea sînt rotaţiile anotimpurilor, care, fiind o urmare a mişcărilor soarelui, ne rînduiesc viaţa noastră.

31. Grigore Dascălul dă această explicaţie: "adecă carii spre o parte aruncăm umbra din trupurile noastre întră amiazăzi" (CGD, £. 29, col. 2), iar MAB la cuvîntul: etepisxtoc: "acolo unde umbra se proiectează totdeauna din aceeaşi parte (nard sau sud), ca în zonele temperate".

32. Adică: fără umbră.

33. Grigore Dascălul explică: "Iar cei ce lăcuiesc de ceaia parte de Arabia cea roditoare de aromate mirositoare" (CGD, f. 29, nota2); BSG, p. 366, nota2: "fără îndoială Arabia"; iar BAS, p. 102, nota2: "Arabia".

34. Grigore Dascălul explică: "adecă despre amîndouă părţile aruncători de umbră" (CGD, f. 29 v, col. 1); MAB la cuvîntul: ¿nptaxioc: "care proiectează umbra în două păr(i sau de jur împrejur".

142

"Să fie spre semne şi spre zile", spune Scriptura.

Nu ca să facă zilele, ci ca să stăpînească zilele. Că ziua şi noaptea au fost făcute înainte de facerea luminătorilor. Aceasta ne-o arată şi psalmistuil, cînd spune: Dumnezeu a pus "soarele spre stăpânirea zilei, iar luna şi stelele spre stăpânirea nopţii"35.

— Dar cum are soarele stăpînire asupra zilei?

— Soarele poartă în el lumină; atunci cînd trece de orizont aduce ziua, împrăştiind întunericul. N-ai greşi dacă ai defini ziua aşa: Văzduhul luminat de soare; sau: Ziua este măsura de timp, în care soarele stă în emisfera de deasupra pămîntului.

Dar soarele şi luna au fost rînduiti să fie semne şi "spre ani".

Luna, după ce îndeplineşte de douăsprezece ori drumul său, săvîrşeşte durata unui an; numai că adeseori este nevoie de adăugarea unei lumi pentru a se ajunge la o completare exactă a anotimpurilor, aşa cum calculau anul în timpurile vechi evreii şi grecii.

Anul solar, la rîndul lui, este timpul cît îl face soarele, prin mişcarea sa, întorcîndu-se la acelaşi semn de la care a plecat.

"Şi a tăcut Dumnezeu doi luminători mari"36.

Cuvîntul "mare" are cînd o însemnare absolută37 — ca atunci cînd spunem: mare este cerul, mare este pămîntul, mare este marea — cînd o însemnare relativă, şi aceasta în cele mai multe cazuri — ca atunci cînd spunem: calul este mare, boul este mare; mărimea lor nu stă în volumul mare al trupului lor, ci în raport cu animalele la fel cu aceste animale, de la care iau mărturie pentru mărimea lor. Cum să înţelegem, dar, această noţiune de "mare"? În care din cele două sensuri: cel absolut sau cel relativ? Să spunem despre aceşti luminători ca despre furnică sau despre alte vietăţi mici că sînt mari, pentru a arăta mărimea trupului lor în comparaţie cu a altor vieţuitoare de acelaşi fel cu ele sau că aceşti luminători sîint mari prin ei înşişi, aşa cum se arată ei prin constituţia proprie a măreţiei lor? sunt de părere că sînt mari, potrivit acestui din urmă înţeles. Nu sînt mari, pentru că sînt mai mari decît stelele mai mici, ci pentru că lumina revărsată de ei se întinde pe o atît de mare suprafaţă, încît e îndestulătoare să lumineze şi cerul şi

35. Ps. 135, 8—9.

36. Fac. 1, 16.

37. Grigore Dascălul n-a folosit cuvnîtul absolut pentru grecescul ¿7ioXucov, deşi îl avea în traducerea latină, pentru că nu era înţeles de contemporanii săi; de aceea îl traduce printr-o perifrază: "fiindcă acest graiu, adecă mare întru un chip dezlegată şi slobodă are înteleagerea şi neadusă cătră alt oarecare lucru" (CGD, f. 29 v, col. 2).

143

văzduhul, împreună cu tot pămîntul şi marea. în orice parte a cerului s-ar găsi aceşti luminători — şi cînd răsar şi cînd apun şi cînd sînt la mijlocul cerului — se arată la fel oamenilor de pretutindeniaceasta e dovada clară a covîrşitoarei lor mărimi, pentru că din nici un loc de pe întinsul pămîntului nu par mai mari sau mai mici. Obiectele care stau departe de noi le vedem mai mici; şi cu cît ne apropiem de ele cu atît descoperim mai bine mărimea lor. Fată de soare, nimeni nu este nici mai aproape, nici mai departe, ci distanţa este la fel pentru cei care locuiesc pămîntul în orice parte s-ar găsi. Dovadă este că şi indienii şi britanicii văd soarele la fel; nici celor care locuiesc în părţile de răsărit nu li se arată că soarele îşi micşorează mărimea lui cînd apune şi nici celor ce locuiesc în părţile de apus nu li se arată mai mic atunci cînd răsare; şi nici cînd este la mijlocul cerului nu-şi schimbă înfăţişarea în mai mare sau mai mic.

Să nu te înşele însă ceea ce vezi! Să nu socoteşti că soarele este de un cot, pentru că atît pare celor ce îl privesc! E firesc ca volumul obiectelor care sînt la foarte mari depărtări de vederea noastră să se micşoreze, pentru că puterea noastră vizuală este neputincioasă să străbată locul care este între noi şi ele; se pierde oarecum din pricina acestei distanţe şi nu percepe decît puţin din cele pe care le vede. Mică fiind, dar, privirea noastră, face ca şi obiectele pe care le vedem să le socotim mici; că slăbiciunea noastră proprie o trecem la obiectele pe care le vedem. Vederea, deci, ne minte, iar pe criteriul ei de judecată nu poţi pune temei.

Adu-ţi aminte de cele ce ţi se întâmplă ţie! Singur te vei încredinţa de cele ce spun! Dacă vreodată, din vîrful unui munte, ai privit o câmpie mare şi netedă, cît de mari ţi s-au arătat perechile de boi? Cît de mari plugarii? Nu ţi s-au părut ca nişte furnici? Dacă dintr-un turn înalt, aşezat lângă un mare noian de ape, ţi-ai arunca privirile spre mare, cît de mari îţi vor părea cele mai mari insule? Cît de mare ţi se va arăta una din corăbiile încărcate cu mii de poveri, purtată de pînzele albe pe albastra mare? Nu ţi se va părea mai mică decît o porumbiţă? Pentru că aşa, după cum ţi-arn spus, vederea, pierdută în văzduh şi cu puterea stinsă, nu-i îndestulătoare să perceapă exact obiectele văzute. Apoi vederea ne spune că cei mai mari munţi, brăzdaţi de văi adînci, sînt netezi şi rotunzi, pentru că vederea percepe numai înălţimile lor, neputînd ajunge, din pricina slăbiciunii ei, pînă la văgăunile lor adînci. Privirea nu ne poate arăta formele corpurilor aşa cum sînt ele, ci socoteşte rotunde chiar turnurile pătrate. Deci totul ne arată că privirea, atunci cînd este vorba de distanţe foarte mari, nu ne dă o imagine precisă a lucrurilor, -oi una ştearsă.

144

Deci, aşa cum ne spune Scriptura, luminătorul acesta este mare, de nenumărate ori mai mare decît cum se vede.

Şi cele ce-am să-ţi spun să-ţi fie semn vădit de măreţie! Pe cer sînt o mulţime nenumărată de stele, dar toată lumina lor, adunată la un loc, nu ajunge să risipească întunecimea nopţii. Dar numai ce se arată la orizont soarele, acest luminător, dar, mai bine spus, chiar cînd este aşteptat, înainte de a se ridica cu totul deasupra pămîntului a pus pe fugă întunericul, a întunecat stelele cu lumina lui, iar aerul din jurul pămîntului, care pînă atunci era îngheţat şi dens, l-a topit şi l-a împrăştiat. De aici vin vînturile cele de dimineaţă şi roua care cade pe pămînt cînd vremea e senină. Cînd pămîntul este atît de întins şi mare, cum ar fi putut soarele să-l lumineze în întregime, într-o clipită de vreme, dacă luminătorul acesta n-ar slobozi lumina din rotocolul său cel mare? Aici uită-mi-te la înţelepciunea Marelui Meşter, că la atîta distanţă de noi i-a dat soarelui căldura măsurată. Are atîta căldură, încît să nu ardă nici peste măsură pămîntul, dar nici din lipsa de căldură să-l îngheţe şi să-l lase fără rod.

Surori să fie cele ce am spus de soare cu cele ce voi spune despre lună.

Mare este şi corpul lunii! După soare este cel mai luminos astru. Dar mărimea lunii nu rămîne văzută totdeauna, că uneori cercul ei este întreg, iar alteori se vede cu lipsuri şi împuţinată, arată lipsă în cealaltă parte a ei; că o parte a ei se umbreşte cînd creşte, iar o altă parte a ei se ascunde cînd descreşte.

O pricină nespusă a înţeleptului Creator a făcut ca luna să aibă această felurită schimbare a formelor ei. Sau poate că înţeleptul Creator a vrut să ne dea o pildă vădită de cum este firea noastră omenească. Că nimic din cele omeneşti nu este statornic; ci unele ies din nefiinţă şi merg spre desăvîrşire, iar altele, după ce au ajuns la dezvoltarea lor şi au crescut la cea mai de sus măsură a lor, iarăşi, prin pierderi treptate, se mistuie şi se distrug; şi împuţinîndu-se, pier. Creatorul, deci, a vrut să ne dea învăţături despre cele cu privire la noi prin fazele lunii; iar noi, luînd cunoştinţă de grabnica schimbare a celor omeneşti, să nu ne îngîmfăm cînd ne merge bine în viaţă, nici să ne lăudăm cu puterea, nici să ne mîndrim cu bogăţia cea nestatornică, ci să dispreţuim trupul care suferă schimbări şi să ne îngrijim de suflet, de bunul cel nemişcător. Iar dacă te întristează luna, că-şi pierde lumina prin scăderile ei treptate, să ţi se întristeze mai mult sufletul, care are strînsă în el virtutea, dar din pricina neluării aminte îşi pierde frumuseţea sa şi nu rămîne niciodată În aceeaşi stare sufletească, oi adeseori se schimbă şi ajunge altul din

145

pricină că n-are temelie tare. Cu adevărat, aşa cum spune Scriptura: "Cei nebun se schimbă ca Luna"38.

Şocat, apoi, că fazele lunii contribuie nu puţin la starea corpurilor vieţuitoarelor şi a celorlalte vegetale care răsar din pămînt. Că altfel este starea corpurilor cînd se micşorează luna şi altfel cînd creşte. Cînd se micşorează, corpurile se uşurează şi se golesc; cînd creşte şi se grăbeşte să ajungă plină, şi corpurile îşi capătă şi ele plinătatea lor, pentru că umezeala, amestecată cu căldura, pătrunde pe nesimţite în ele, ajungînd pînă în adîncul lor. Lucrul acestaîl arată cei care dorm afară cînd e lună plină; li se umplu cavităţile capului cu multă umezeală; apoi carnea, de curînd tăiiată, se schimbă iute în contactul cu razele lunii; la fel se întîmplă şi cu creierii vieţuitoarelor, eu părţile moi ale vietăţilor din mare, cu măduvele copacilor. Luna n-ar putea face ca toate acestea să participe la schimbările ei dacă n-ar avea o putere mai presus de fire, o putere extraordinară, aşa cum dă Scriptura mărturie.

Şi schimbările atmosferice sînt în legătură cu fazele lunii, aşa cum ne dau mărturie turburările atmosferice neaşteptate, care, la vreme de lună nouă, vin după o vreme senină şi liniştită; atunci norii se împing şi se izbesc unii de alţii, atunci sînt frămîntările apelor din strîmtorile mărilor, atunci fluxul şi refluxul mării, care se numeşte ocean; iar cei ce locuiesc în apropierea oceanului au descoperit că de regulă fluxul şi refluxul sînt o urmare a fazelor lunii. Că apa din strîmtorile mărilor îşi schimbă mersul într-o parte şi în alta după fazele lunii; cînd luna se înnoieşte, marea nu stă liniştită deloc, ci se frămîntă şi se clatină necontenit pînă ce se face iarăşi lună plină; atunci îşi continuă fluxul şi refluxul ei regulat. Marea de apus are flux şi reflux; cînd se depărtează de ţărm, cînd îl inundă iarăşi, ca şi cum luna cu aspiraţiile ei ar trageo îndărăt, iar cu expiraţiile ei ar împingeo spre hotarele ei.

Am spus acestea pentru a dovedi mărimea celor doi luminători şi pentru a vă arăta că nici chiar o silabă nu este de prisos din cuvintele cele insuflate de Dumnezeu. Şi totuşi cuvîntul nostru n-a vorbit de nici una din problemele mari ale acestor luminători. Că despre mărimea şi depărtările soarelui şi ale lunii se mai pot descoperi multe cu ajutorul gîndirii dacă cugeţi cu mare luare aminte asupra energiilor şi puterilor lor.

Dar, cu gînd de mulţumire către Dumnezeu, trebuie să mărturisim neputinţa noastră, ca să nu se creadă că măsurăm cu mintea noastră măreţele creaţii ale Creatorului, ci din puţinele noastre cuvinte să se conchidă cît de multe şi cît de mari sînt cele ce au fost lăsate la o

38. Înţ. Sir. 27, 11.

10 — Sfîntul Vasile cel Mare

146

parte. Să nu măsori luna cu ochiul, ci cu mintea, care este cu mult mai precisă decît ochii pentru descoperirea adevărului.

Basme vrednice de rîs au fost răspîindite de babele cărora le place băutura şi care pălăvrăgesc pretutindenea că luna, prin puterea unor vrăji, îşi părăseşte locul şi se pogoară spre pămînt. Cum poate, oare, un descîntec al vrăjitoarelor să mişte luna pe care însuşi Cel Prea înalt a întemeiat-o? Care loc ar primi-o, după ce ar fi fost trasă în jos? Vrei să-ţi fac dovada măreţiei ei cu cîteva exemple? Oraşele din întreaga lume, oricît ar fi de departe unele de altele, toate primesc în chip egal lumina lunii în străzile îndreptate către răsărit. Dacă iluna nu s-ar afla în faţa tuturor străzilor, atunci ar lumina negreşit doar străzile strâmte, care sînt îndreptate direct spre ea, iar peste străzile care depăşesc lăţimea lunii, luna ar lăsa să cadă razele sale pieziş şi dintr-o parte. Acest lucru se poate observa şi cu lămpile din casele noastre. Cînd stau mai mulţi oameni în jurul.lămpii, umbra celui care stă chiar în faţa ei se întinde în linie dreaptă, dar umbrele celorlalţi se pleacă şi într-o parte şi în alta. Dacă n-ar fi corpul lunar foarte mare, lumina lunii nu s-ar întinde la fel în toate părţile pămîntului. Cînd luna răsaire în regiunile echinocţiului se împărtăşesc la fel de lumina ei atît cei care locuiesc în părţile friguroase şi se găsesc sub rotaţiile constelaţiei Ursei, cît şi cei din părţile de miazăzi, care sînt vecini cu regiunile arzătoare. Deci, întinzîndu-se lumina ei peste toţi pe o atît de mare lăţime, luna ne dă o foarte limpede mărturie de mărimea ei. Cine, dar, va nega că nu-i foarte mare corpul Iwnii, cînd luna se arată egală pe întinderi atît de mari şi în acelaşi timp atît de numeroase?

Dar destule sînt cele spuse despre mărimea soarelui şi a lunii! Iar Cel Care ne-a dăruit minte să cunoaştem marea înţelepciune a Creatorului din cele mai mici creaţii ale zidirii Lui, să ne dea putere să dobîndim idei mai înalte despre Ziditor din creaţiile Lui mari, deşi în comparaţie cu Făcătorul lor, soarele şi luna sînt ca ţînţarul şi furnica. Că de la nici una din creaturi nu putem dobîindi o idee vrednică de măreţia Dumnezeului universului; ne dau doar mici şi slabe imagini, aşa precum ne dă şi fiecare din cele mai mici vietăţi şi plante.

Să ne mulţumim, dar, cu cele ce am spus! Eu să mulţumesc Celui Ce mi-a dăruit această mică slujire a cuvîntului, iar voi să mulţumiţi Celui Care vă hrăneşte cu aceste duhovniceşti bucate, Celui Care şi acum, cu nimicnicia glasului meu, v-a hrănit oarecum cu pîine de orz39. Să vă hrănească Dumnezeu totdeauna pe măsura credinţei voastre, dăruindu-vă arătarea Duhului40, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

39. Ioan, 6, 9.

40. I Cor. 12, 7.

OMILIA A VII-a

Despre tîrîtoare

"Şi a zis Dumnezeu: "Să scoată apele tîrîtoare cu suflete vii după fel şi pasări zburătoare sub tăria cerului după fel"1.

După crearea luminătorilor, se umplură şi ape'le cu vietăţi, ca să se împodobească şi această parte, apele.

Pămîntul şi-a primit podoaba lui de la cele ce au răsărit în el; cerului i-a dat podoabă florile stelelor,şi a fost împodobit şi cu perechea celor doi luminători care, ca nişte ochi gemeni, se uită spre pământ. Rămăsese să se dea şi apelor podoaba lor.

A venit porunca şi îndată rîurile au început să lucreze: lacurile au ajuns roditoare, dând naştere la vieţuitoare, fiecare după felul lor propriu şi după natura apelor; marea a născut tot felul de specii de animale înotătoare; nici apa din bălţi şi din mlaştini n-a fost nelucrătoare, nici n-a rămas lipsită de participarea ei la desăvîrşirea creaţiei; se vede doar că din apa bălţilor şi a mlaştinilor ies, ca dintr-o apă fiartă, broaştele, musculiţele, ţânţarii. Cele ce se văd încă şi acum sînt o dovadă a celor ce au fost atuncea.

Astfel apa a fost silită să slujească poruncii Creatorului. Nespusa şi marea putere a lui Dumnezeu a arătat vii, lucrătoare şi mişcătoare tot felul de vieţuitoare ale apelor; şi este cu neputinţă să numeri speciile lor. Odată cu porunca, apele au şi primit capacitatea de a naşte.

"Să scoată apele tîrîtoare cu suflete vii".

Acum, pentru întîia oară, a fost creată o fiinţă vie, înzestrată cu simţire. Că plantele şi arborii, chiar dacă se zice că trăiesc, pentru că participă la facultatea de hrănire şi de creştere, totuşi nu sînt nici vietăţi, nici însufleţite.

Pentru aceea: "Să scoată apele tîrîtoare".

Orice vieţuitoare înotătoare, fie de înoată la suprafaţa apei, fie de taie apa în adînc, sînt prin firea lor tîrîtoare, pentru că îşi tîrăsc trupul pe apă. Chiar dacă unele dintre vieţuitoarele din apă au picioare şi

1. Fac. 1, 20.

148

merg — mai ales ca multe din ele sînt amfibii, de pildă: focile, crocodilii, hipopotamii, broaştele, crabii — totuşi au înotul înaintea mersului.

De aceea: "Să scoată apele tiritoaie".

în aceste puţine cuvinte, care neam de tîrîtoare a fost lăsat la o parte? Care neam n-a fost cuprins în porunca creaţiei? Nu şi cele care nasc fiinţe vii, de pildă: focile, delfinii, narcele2 şi cele asemenea acestora, aşa numiţii peşti cartilaginoşi? Nu şi cele care se nasc din ouă, aşa cum se nasc aproape toate felurile de peşti? Nu cîte sînt cu solzi? Nu cîte sînt din neamul crustaceelor? Nu cîte au aripioare şi cîte n-au? Glasul poruncii a fost mic; da, mai bine spus, nici n-a fost glas, ci numai un impuls, o mişcare a voinţei; dar în această poruncă sînt tot atîtea idei, cît de diferiţi sînt peştii şi grupurile de peşti, pe care a-i descrie pe toţi cu de-amănuntul este la fel cu a număra valurile mării sau a măsura cu pumnii apa mării.

"Să scoată apele tîrîtoare".

între acestea sînt cele care trăiesc în noianuri de ape, lîngă ţărmuri, în adînc de ape, printre pietre; cele care trăiesc în grupe, cele care trăiesc singuratice, chiţii, peştii cei foarte mari şi cei foarte mici. Prin aceeaşi putere şi printr-o unică poruncă au venit la existenţă şi vieţuitoarele mici şi cele mari.

"Să scoată apele".

Porunca aceasta îţi arată înrudirea firească dintre înotătoare şi apă; că peştii mor dacă îi desparţi puţin de apă; peştii nu pot respira aerul acesta; că ceea ce este aerul pentru pămînteni, aceea este apa pentru înotătoare. Cauza este limpede. Noi avem plămîni, un organ moale şi cu mulţi pori; plămînii, primind aerul prin dilatarea toracelui, risipesc şi răcesc căldura dinăuntru nostru; la peşti, dilatarea şi contractarea bronhiilor, care primesc şi scot afară apa, îndeplinesc funcţiunea respiraţiei. Peştii au parte proprie de moştenire, fire proprie, hrană proprie şi un fel propriu de viaţă. De aceea nici unul din animalele înotătoare nu primeşte să fie domesticit şi nici nu suferă atingerea mîinii omeneşti.

"Să scoată apele tîrîtoare cu suflete vii după fel".

Acum este pîrga fiecărui fel de vieţuitoare din apă, care, ca şi seminţele din natură, primesc porunca de a se arăta. Mulţimea lor va

2. Grigore Dascălul îl defineşte aşa: "Peaşte de mare, aşa numindu-se de la narko, care iaste cuvînt ellinesc, şi va să zică amorţesc" (CGD, f. 32, nota3); NPL la cuvîntul: torpille: "Peşte marin putînd atinge lungimea de un metru; are de fiecare parte a capului un organ electric, care la descărcare este în stare să paralizeze prada şi să răstoarne un om".

149

avea loc din naşterea lor, a unora din altele, cînd trebuie să crească şi să se înmulţească. Altei specii aparţin acele vieţuitoare despre care spunem că au carapace, de pildă: scoicile, scoicile cu două valve, scoicile marine în spirală, stridiile şi alte nenumărate vietăţi cu carapace. Pe lîngă acestea, altă specie, de care spunem că au cochilia moale: racii, creveţii şi cele asemănătoare acestora. Pe lîngă acestea, altă specie, vietăţile aşa numite moi, a căror carne este moale şi spongioasă: caracatiţele, sepiile şi cele asemenea lor. Iar între acestea sînt nenumărate deosebiri: balauri, ţipari, care trăiesc în mîlul nurilor şi lacurilor, care, după forma lor, se apropie mai mult de tîrîtoare decît de peşti. Alta este specia înotătoarelor, care se nasc din ouă, şi alta este specia celor care nasc pui vii. Nasc pui vii: cîinii de mare şi, în scurt, toate cîte au pielea oartilaginoasă. Cele mai multe vieţuitoare din neamul chiţilor nasc pui Vii: delfinii şi focile; despre aceştia se spune că atunci cînd puii lor sînt mici îi bagă iarăşi în pîntece dacă văd vreo primejdie oarecare.

"Să scoată apele după iei".

Altul este felul înotătoarelor din neamul chiţilor şi altul este acela al peştilor mici. Şi iarăşi, între peşti, nenumărate sînt deosebirile dintre ei, împărţiţi pe speciile lor. Au nume speciale, hrană deosebită; forma, mărimea, însuşirile trupeşti, toate despărţite unele de altele, cu foarte mari deosebiri; sînt rînduiţi în fel de fel de specii. Cîţi din cei ce vînează peştii din familia tonilor pot să ne numere deosebirile felurilor lor? Deşi se spune că aceştia pot să spună şi numărul peştilor, chiar dacă sînt în mari grupuri! Cine dintre cei ce au îmbătrînit la ţărmurile mării sau pe malurile rîurilor pot să ni-i descrie cu de-amănuntul pe toţi peştii? Alte feluri de peşti cunosc cei care pescuiesc în Marea Indiană, alte feluri cei care vînează în golful egiptean; alte feluri locuitorii insulelor şi altele, mauritanii. Toate aceste feluri de peşti — şi mici şi mari — i-a adus la existenţă acea poruncă şi acea putere nespusă. Multe sînt particularităţile vieţii lor, multe sînt şi deosebirile prin care fiecare din peşti îşi continuă specia. Cei mai mulţi dintre peşti nu clocesc ca păsările, nici nu fac cuiburi, nici nu-şi hrănesc cu osteneală puii, oi apa primeşte oul, care cade în ea şi-l face vietate. în fiecare neam de peşti succesiunea este neschimbată şi nu se amestecă un neam de peşte cu alt neam de peşte; la ei nu se întîmplă la fel ca la animalele de pe pămînt, de pildă cu catîrul şi cu unele păsări, care prin încrucişare îşi schimbă speţa. Nici unul dintre peşti nu-i înarmat cu jumătate de dinţi ca boul şi oaia; nici unul nu rumegă, afară numai de scar3, după cum spun unii. Toţi peştii au dinţi deşi şi foarte ascuţiţi, ca să nu

150

se strecoare afară hrana în timpul mestecatului. Că dacă hrana n-ar fi tăiată iute şi trimisă în stomac, ar fi luată de apă în timp ce o fărîmiţează.

III

Fiecare neam de peşte are hrana sa deosebită. Unii peşti se hrănesc cu mîl, alţii cu alge, alţii se mulţumesc cu ierburile care cresc în a'pă. Cei mai mulţi peşti se mănîncă unii pe alţii; cel mai mic dintre ei este hrana celui mai mare. Dacă se întîmplă vreodată ca peştele care a înghiţit un peşte mai mic să fie prada altuia, atunci ajung împreună în pîntecele celui din urmă.

Ce altceva, oare, facem noi, oamenii, cînd împilăm pe cei săraci? în ce se deosebeşte de peştele cel din urmă omul, care, prin lacoma lui iubire de bogăţie, îi bagă pe cei slabi în sînurile nesăţioase ale lăcomiei lui? Un om a luat acelea pe care le avea săracul; dar tu, înghiţindu-l pe acela, ţi-ai făcut din bogăţia lui bogăţia ta. Făcînd această nedreptate mai nedrept te-ai arătat şi mai lacom decît lacomul. Vezi să nu te aştepte şi pe tine acelaşi sfîrşit ca şi pe peşti: undiţa sau vîrşa sau mreaja. Că negreşit şi noi, dacă vom face multe nedreptăţi, nu vom scăpa de osînda cea din urmă.

Cunoscînd, însă, că şi într-un animai slab este multă viclenie şi uneltire, vreau să te facă să fugi de imitarea celor răi.

Racului de mare îi place carnea stridiei; dar n-o poate vîna pentru că stridia este îmbrăcată cu o cochilie tare. Că natura a întărit trupul ei slab cu o îngrăditură de nesfărîmat. De aceea stridia se numeşte ostracoderm, adică cu pielea ţestoasă. Şi pentru că stridia este îmbrăcată de jur împrejur cu două carapace, care se îmbucă exact una cu alta, cleştii crabului sînt cu totul neputincioşi. Şi ce face crabul? Cîind vede că stridia se încălzeşte cu plăcere în locuri nebătute de vînt şi-şi desface carapacele ei la razele soarelui, atunci crabul aruncă pe furiş o pietricică între cele două carapace, împiedică închiderea lor şi astfel cu viclenie găseşte eu ce să împlinească lipsa de putere.

Atîta răutate au şi cei care nu sînt înzestraţi cu raţiune, nici cu glas! Iar eu te vreau pe tine, care imiţi crabul în adunarea de averi şi viclenii, să te opreşti de a vătăma pe semeni! Ca un crab este cel care se apropie cu viclenie de fratele său, cel care tăbărăşte în vremuri de restrişte asupra aproapelui său şi se bucură de nenorocirile altora. Nu imita pe aceşti oameni sortiţi osîndei! Mulţumeşte-te cu cele ce ai! Pentru cel înţelept este mai bine să fie sărac, să-i fie de ajuns cele ce are decît să trăiască în îmbuibare şi desfăţ.

3. Peşte de mare din recifurile de corali cu culori variate şi strălucitoare, de unde numele obişnuit de peşte-papagal (cf. NPL, la cuvîntul: soare).

151

N-am să trec cu vederea nici vicleni-a" şi prefăcătoria caracatiţei, care de fiecare dată ia culoarea pietrei pe care se aşază. Şi astfel, mulţi peşti, care înoată fără luare aminte, se aşază pe caracatiţă, aşazicînd ca pe o piatră; şi ajung îndată vicleanului pradă.

Aşa este purtarea celor care caută să fie totdeauna pe placul celor care au putere, care-şi schimbă firea după nevoile de fiecare dată, care nu trăiesc conduşi mereu de acelaşi fel de a voi, ci ajung uşor alţii şi alţii: cinstesc castitatea faţă de cei căşti, sînt desfrînaţi cînd sînt cu desfrînaţii, îşi schimbă părerea spre plăcerea fiecăruia. Nu-i uşor să scapi de aceşti oameni şi nici să te păzeşti de vătămarea lor, pentru că sub masca prieteniei au adînc ascunsă răutatea lor. Pe oameni cu astfel de purtări, Domnul îi numeşte lupi răpitori4 îmbrăcaţi în piele de oaie. Fugi de această purtare cu multe feţe şi cu multe chipuri! Urmăreşte adevărul, sinceritatea, simplitatea! Şarpele este cu multe feţe; de aceea a şi fost osîndit să se tîrască5. Dreptul este fără vicleşug, ca Iacov6. De aceea "Dumnezeu face să locuiască În casă cei care au un singur fel de a se purta"7.

"Marea aceasta este mare şi largă; acolo sînt tîrîtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari"8. Totuşi între ele este o întocmire înţeleaptă şi cu bună rînduială. Pe peşti nu-i putem numai învinui; sînt peşti care merită să fie imitaţi.

Cum se face că fiecare neam de peşti, după ce i s-a dat locul lui propriu, nu intră peste alte neamuri, ci locuieşte în propriile lui hotare? Peştii n-au geometrie, care să le împartă locuinţele; nu sînt împrejmuiţi cu ziduri; nu sînt hotărniciţi cu pietre de hotar, ci singuri şi-au luat locul care îi este de folos fiecăruia. Golful acesta hrăneşte cutare neamuri de peşti, celălalt altele; unele golfuri sînt pline de peşti, altele goale. Nici un munte cu vîrfurile lui ascuţite întinse în sus nu-i desparte, nici rîul care să le taie trecerea, ci o lege a naturii distribuie în chip egal şi drept locuinţa de care are nevoie fiecare neam de peşti.

Dar noi nu ne purtăm aşa!

— Pentru ce?

— Pentru că mutăm hotarele veşnice, pe care ni le-au pus părinţii noştri!9 Împărţim pămîntul, lipim casă lângă casă, ogor lîngă ogor, ca

4. Matei, 7, 15.

5. Fac. 3, 14.

6. Fac. 25, 27.

7. Ps. 67, 6.

8. Ps. 103, 26.

9. Prov. 22, 28.

152

să luăm ceva de la vecin10. Cfciţii ştiu locuinţa ce li s-a dat lor de Ia natură; au primit să locuiască marea, care e în afara ţinuturilor locuite de oameni, marea fără insule, dincolo de care nu este uscat. Pe marea aceea nu umblă corăbiile, nu se ştie nimic de ea şi nici o nevoie n-a convins pe corăbieri să îndrăznească să o străbată11. Marea aceasta au luat-o în stăpînire chiţii, care în mărime se aseamănă cu cei mai înalţi munţi, după cum spun cei care i-au văzut; şi chiţii rămîn în hotarele lor şi nu vatămă nici insulele şi nici oraşele de la ţărmurile mării. Astfel, fiecare neam de peşti locuieşte în părţile de mare ce i s-a rînduit, ca în nişte oraşe şi sate şi patrii străbune.

Sînt, însă, şi unii peşti călători, trimişi ca de un senat obştesc peste hotare, care la un semnal pleacă cu toţii. Cînd le vine vremea rînduită de naştere, pleacă, deşteptaţi de o lege obştească a naturii, unii dintr-un golf, alţii din altele şi se zoresc spre marea dinspre miazănoapte. Şi pe aceşti peşti îi poţi vedea în timpul urcării, uniţi ca un puhoi, curgînd prin Propontida spre Pontul Euxin. Cine îi porneşte? Ce poruncă împărătească? Care ordonanţă afişată în piaţă arată timpul de plecare? Cine îi conduce în locul cel străin?

Vezi cum legea lui Dumnezeu împlineşte totul şi ocîrmuieşte chiar cele mai mici lucruri? Peştele nu se împotriveşte legii lui Dumnezeu, iar noi oamenii nu suferim învăţăturile cele mîntuitoare! Nu dispreţui pe peşti, pentru că sînt fără de glas şi cu totul lipsiţi de raţiune, ci teme-te să nu fii mai fără de raţiune decît peştii, împotrivindu-te rînduielii Ziditorului. Ascultă pe peşti că slobod aproape glas prin ceea ce fac, spunîndu-ne că pentru continuarea neamului nostru sîntem trimişi în această călătorie într-o îndepărtată ţară străină. Peştii nu sînt înzestraţi cu raţiune, dar au puternic întemeiată în ei legea naturii, care le arată ceea ce trebuie să facă. "Să mergem, spun ei, în marea cea din miazănoapte! apa de acolo e mai dulce decît apa altei mări, că soarele rămîne mai puţin deasupra ei şi nu scoate din ea, cu razele lui, toată apa bună de băut". Şi peştilor de mare le place apa dulce; de aceea se urcă adeseori din mare în susul rîuriîor şi se duc departe de mare. De aceea preferă ei altor golfuri Pontul Euxin, pentru că este potrivit să-şi depună icrele şi să crească puii. Iar după ce a fost îndeplinit cu îndestulare tot ce-au urmărit, se întorc acasă toţi, cu tot poporul lor. Şi care este pricina întoarcerii lor? Că o auzim de la aceste vieţuitoare ce tac! "Marea dinspre miazănoapte, spun acei peşti, nu este adîncă; are suprafaţa netedă în faţa vînturilor violente; are puţine coaste şi locuri de adăpost; de aceea vînturile o frămîntă uşor pînă în

10 Isaia, 5, 9.

11. Oceanul Atlantic.

153

adînc, încît nisipul din adîncuri se amestecă cu valurile; dar este şi rece în vreme de iarnă şi se umple cu apa multor rîuri mari". Asta e pricina că peştii, după ce s-au bucurat într-o măsură potrivită de apele Pontului în timpul verii, iarna se duc cu grabă spre căldura cea din adîncul apei a locurilor celor însorite; fugind de vînturile cumplite din părţile de miazănoapte, se adăpostesc în locurile mai puţin bîntuite de vînluri.

Am văzut lucrul acesta şi am admirat înţelepciunea lui Dumnezeu cea întru toate.

Dacă cele necuvântătoare născocesc şi-şi găsesc mijloace pentru mîntuirea lor, dacă peştele ştie ce trebuie să aleagă şi de ce trebuie să se ferească, ce vom spune noi cei înzestraţi cu raţiune, cei instruiţi de lege, cei îndemnaţi de făgăduinţe şi înţelepţiţi de Duhul, cînd rînduim viaţa noastră mai fără de minte decît peştii? Ei ştiu să se îngrijească pentru viitor, iar noi, pentru că nu nădăjduim în viitor, ne cheltuim dobitoceşte viaţa în plăceri. Peştii străbat atîtea şi atîtea noianuri de ape, ca să găsească un oarecare folos; dar tu ce poţi spune, tu, care trăieşti în trîndăvie? Că trîndăvia este început al facerii de rău. Nimeni să nu dea vina pe neştiinţă! Este sădită în noi o Lege naturală, care ne arată să ne apropiem de bine şi să ne depărtăm de cele ce ne vatămă.

N-am să mă depărtez de exemplele pe care ni le dau vieţuitoarele din mare, pentru că pe ele le studiem acum.

Am auzit pe cineva din cei ce locuiesc la ţărmurile mării, că ariciul de mare, această vietate foarte mică şi de toţi dispreţuită, adeseori învaţă pe corăbieri cînd va fi vreme bună şi cînd va fi furtună. Ariciul de mare, cînd prevede o turburare a vânturilor, se vîră sub o piatră mare, se agaţă de ea, ca de o ancoră, şi este ţinut de piatră, ca să nu fie tîrît cu uşurinţă de valuri. Corăbierii cînd văd semnul acesta ştiu că este de aşteptat o mişcare puternică a vînturilor. Nici un astrolog, nici un haldeu, care cunoaşte turburările văzduhului după răsăritul stelelor, n-a învăţat acestea pe ariciul de mare, ci Domnul mării şi al vînturilor a pus în mica vietate urma vădită a marii Lui înţelepciuni. La Dumnezeu nimic nu-i neprevăzut, nimic nu-i neglijat. Pe toate le priveşte cu ochiul cel neadormit. Este de faţă lîngă toţi şi lîngă toate, dînd mîntuire.fiecăruia. Dacă Dumnezeu n-a lăsat pe ariciul de mare în afara privirii Sale, nu va supraveghea, oare, pe cele ale tale?

"Bărbaţi, iubiţi-vă temeile voastre"12, chiar dacă sînteţi din alte localităţi, cînd veniţi în comuniunea nunţii. Jugul primit prin binecuvîntare

12. efes. 5, 25.

154

să ajungă legătură a iirii, să fie unire a celor care au stat pînă atunci departe unul de altul!

Vipera, cea mai cumplită dintre tîrîtoare, întîmpină spre nuntă pe mirenă13. Vipera îşi face cunoscută prezenţa prin şuierătură, chemînd mirena din adîncurile mării pentru împreunarea de nuntă; mirena se supune şi se împreună cu vietatea aceea veninoasă.

Ce vreau să spun cu acest cuvînt? Chiar dacă soţul ar avea o fire aspră şi sălbatică, soţia trebuie neapărat să-l suporte şi nici o pricină să n-o facă să rupă unirea. Este pornit spre bătaie? Dar îi e bărbat! Este beţiv? Dar este unită cu el potrivit firii! Este aspru şi neplăcut? Dar este mădularul tău şi cel mai de cinste dintre mădulare!

Să asculte şi bărbatul îndemnul ce şi lui i se cuvine! Vipera îşi varsă afară veninul, respectînd nunta; iar tu n-ai să lepezi, oare, asprimea sufletului şi neomenia ta, ca să respecţi unirea?

Poate că exemplul viperei ne va fi de folos şi în alt chip, pentru că unirea viperei cu mirena este un adulter al naturii. Să afle, dar, cei care strică casele străine cu ce fel de tîrîtoare se aseamănă!

Cînd vă spun acestea, am un singur scop: să zidesc Biserica. Să se înfrîneze, deci, patimile celor desfrînaţi, luînd învăţătură din exemplele vieţuitoarelor de pe pămînt şi din apă!

Slăbiciunea trupului meu, însă, şi ceasul tîrziu al serii mă silesc să-mi opresc aici cuvîntul. Deşi aveam încă multe de adăugat celor care mă ascultă cu drag; multe, vrednice de admirat, despre vieţuitoarele care trăiesc în mare şi despre marea însăşi. Cum se încheagă în sare apa mării? Cum piatra cea de mare preţ, coralul, cînd stă în apă este iarbă, iar cînd este scoasă la aer se întăreşte, căpătînd tăria pietrei? De unde a pus natura mărgăritarul cel foarte preţios într-o vieţuitoare de cea mai joasă valoare, în scoică? Cele pe care le doresc vistieriile împăraţilor stau aruncate lîngă ţărmuri, lîngă maluri, lîngă pietre aspre, aşezate în carapacele scoicilor! De unde hrănesc pinele14 lîna de aur, pe care nici un vopsitor cu culori felurite n-a putut-o imita pînă acum? De unde scoicile marine în spirală dăruiesc împăraţilor hainele de purpură, care, prin frumoasele lor culori, lasă în urmă şi florile livezilor?

13. Peşte în adîncurile stîncoase ale coastelor mediteraneene, cu corpul lung ca al tiparului, foarte lacom, cu muşcături dureroase; carnea lui era foarte preţuită de romani (cf. NPL, la cuvîntul: murène).

14. Grigore Dascălul explică: "Pinnele sînt un neam de scoice de mare, din care creşte ca nişte păr de aur" (CGD, f. 35 v, nota4); MAB, la cuvîntul nivva: "Pină marină, un fel de scoică de pe care se culege inul marin".

155

"Să scoată apele!".

Şi care lucru din cele de neapărată trebuinţă n-a ieşit din apă? Care lucru din cele de mare preţ n-a fost dăruit de apă vieţii? Unele pentru slujba oamenilor, altele pentru contemplarea minunăţiilor creaţiei, iar altele înfricoşătoare, pentru a ne învăţa să părăsim nepăsarea şi trîndăvia.

"A făcut Dumnezeu chiţii cei mari"15.

Nu s-a spus că sînt mari pentru că sînt mai mari decît crevetele şi menida16, ci pentru că, după mărimea trupului lor, se aseamănă cu cei mai înalţi mulţi, adeseori par a fi nişte insule, cînd înoată la suprafaţa apei. Chiţii, pentru că sînt aşa de mari, nu locuiesc pe lângă coaste şi ţărmuri, ci în oceanul numit Atlantic. Nişte animale ca acestea au fost create ca să ne sperie şi să ne înspăimînte. Dacă auzi că cele mai mari corăbii, cu pînzele întinse şi cu vînt prielnic, sînt oprite atît de uşor de un peşte mic numit eheneis17 încît ţine corabia multă vreme nemişcată, ca şi cum ar fi înrădăcinată în ocean, oare n-ai şi în acest mic peşte aceeaşi dovadă a puterii Ziditorului? Nu numai peştele sabie18, peştele fierăstrău, peştele cîine, balenele şi rechinii sînt înfricoşători, ci şi acul trigonului marin19 — chi'ar cînd animalul este mort — şi iepurele de mare nu sînt mai puţin înfricoşători, că vatămă iute şi necruţător.

Astfel Ziditorul vrea ca prin toate mijloacele să te facă să fii cu mintea trează, ca, prin nădejdea în Dumnezeu, să scapi de vătămarea lor.

Dorim să ieşim din adîncurile apelor şi să ne întoarcem pe uscat. Minunile creaţiei venind peste noi, unele după altele ca nişte valuri, au înecat cuvîntul nostru cu năvălirile lor repetate şi continui. Cu toate că m-aş mira, dacă mintea mea n-ar întîlni pe uscat minuni şi mai mari, încît să o facă să alerge iarăşi la mare ca şi Iona20.

15. Fac. 1, 21.

16. Peşte osos, destul de comun pe coastele mediteraneene, în lungime de20 cm (cf. NPL, la cuvîntul: mendole).

17. Grigore Dascălul explică: "Eheniis va să zică ţiitoriu şi opritoriu de corabie; din lucrarea ce face peştişorul acesta au dobîndit şi numele" (CGD, f. 35 v, nota6); iar în NPL, la cuvîntul: remora: "Peşte marin, nu mai lung de40 cm; are pe cap un disc în formă de ventuză, care îi permite să fie transportat de alţi peşti, de cetacee sau chiar de corăbii. Cei vechi credeau că peştii aceştia sînt în stare să oprească sau să întîrzie corăbiile; de aici şi numele lor".

18. Peşte în mările calde şi temperate, lung de4 metri, ale cărui fălci superioare sînt prelungite ca lama unei săbii (cf. NPL la cuvîntul: espadon)..

19. Peşte cartilaginos, plat, în părţile europene, lung de1, 50 m care are în coadă un ac veninos (cf. NPL la cuvîntul: pastenague).

20. Iona, 1, 3.

156

Mi se pare, însă, că acest cuvînt al meu, dînd peste mii şi mii de minuni, şi-a uitat măsura şi a păţit la fel ca acei corăbieri care, dacă nu au un semn fix, care să le arate mişcarea corăbiei, adeseori nu ştiu cît drum au parcurs. Acelaşi lucru mi se pare că mi s-a îotîmplat şi mie vorbind despre creaţie; nu mi-am dat seama de mulţimea celoir ce am spus. Dar chiar dacă această cinstită adunare mă ascultă cu plăcere, chiar dacă istorisirea minunilor Stăpînului e dulce urechilor robilor Săi, totuşi îmi ancorez cuvîntul, rămînînd ca restul să vi-l dau mîine.

Să ne sculăm, dar, cu toţii! Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru cele pe care le-am grăit şi să-I cerem să ne ajuite să completăm cele ce au rănxas.

Facă Dumnezeu ca şi voi, cînd veţi sta la masă, să povestiţi în timpul mesei toate cîte cuvîntul meu vi le-a spus astă dimineaţă şi toate cîte le-a spus astă seară. Iar' cînd vă va cuprinde somnul, gîndiţi-vă la ele, ca să vă desfătaţi şi în somn de bucuria din această zi şi să puteţi spune şi voi: "Eu dorm, dar inima mea priveghează"21, cugetînd ziua şi noaptea la legea Domnului22, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

21. Cînt. 5, 2.

22. Ps. 1, 2.

OMILIA A VIII-a

Despre cele zburătoare şi despre cele din apă

"Şi a zis Dumnezeu: "Să scoată pămîntul suiiet viu după iei, cu patru picioare, tîrîtoare şi fiare după fel"1.

A venit porunca; şi, mergînd pe drumul ei, pămîntul a şi primit propria lui podoabă. Mai înainte spusese: "Să scoată apele tîrîtoare cu suflete vii"2; aici: "Să scoată pămîntul suflet viu".

— Este, oare, însufleţit pămîntul? Au dreptate, oare, proştii manihei, cînd spun că pămîntul are suflet?

— Pămîntul a scos la iveală ceea ce se afla în el, nu pentru că Dumnezeu a spus: "Să scoată", ci pentru că Dumnezeu, Care i-a dat porunca, i-a dăruit pămîntului şi puterea de a scoate din e'l. Nici cînd pămîntul a auzit: "Să răsară iarbă verde şi pom roditor"3, pămîntul n-a scos iarba verde pe care o avea ascunsă în el, nici n-a scos la suprafaţă finicul sau stejarul sau chiparosul, care nu stăteau ascunşi undeva jos în sînurile pămîntului. Nu! Ci Cuvîntul dumnezeiesc creează cele ce se fac.

"Să răsară pămîntul"4. Nu să răsară ceea ce fusese pus în el mai dinainte, ci să dobîndească ceea ce nu are, adică puterea de a lucra, putere dăruită de Dumnezeu prin poruncă pămîntului. Tot aşa şi acum: "Să scoată pămîntul suflet", nu sufletul care este în el, ci cel dat lui de Dumnezeu prin poruncă. În afară de asta. învăţătura maniheilor se întoarce chiar împotriva lor. Dacă pămîntul a scos sufletul, atunci a rămas fără suflet. Dar dezgustătoarea lor gîndire se dezgoleşte singură.

— Dar pentru ce s-a poruncit ca apele "să scoată tîrîtoare cu suflete vii"5, iar pămîntul "să scoată suflet viu"?

— Să ne gîndim, însă, că firea celor care înoată în apă participă, după cum se pare, mai nedesăvîrşit la viaţă, pentru că stau în densitatea

1. Fac. 1, 24.

2. Fac. 1, 20.

3. Fac. 1, 11.

4. Fac. 1, 11.

5. Fac. 1, 20.

158

apei; aud greu, vederea le e înceţoşată, pentru că văd prin apă; n-au nici ţinere de minte, nici imaginaţie şi nici cunoştinţa obişnuită. De aceea cuvîntul Scripturii ne arată oarecum că la vieţuitoarele din apă viaţa trupească le conduce mişcările sufleteşti, pe cînd Ia vietăţile de pe uscat, a căror viaţă este mai desăvârşită, sufletul are întreaga conducere. Simţurile le sînt mai pătrunzătoare; iar celor mai multe dintre patrupede le este ascuţită înţelegerea celor din jur şi fidelă amintirea celor petrecute în trecut. De aceea, după cum se pare, vietăţile cele din apă au fost create cu trupuri însufleţite — că tîrîtoarele cu suflete vii au fosit scoase din ape — iar vietăţile cele de pe uscat au primit porunca aceea ca sufletul să cîrmuiască trupurile lor, deoarece vieţuitoarele care trăiesc pe pămînt participă mai mult la puterea vitală. Necuvântătoare sînt şi cele de pe uscat; totuşi fiecare, prin glasul pe care îl are de la natură, arată multe din simţămintele sufleteşti. Că glasul lor exprimă şi bucuria şi durerea şi cunoaşterea celor de lîngă ele şi nevoia de hrasnă şi despărţirea de cele cu care pasc şi alte nenumărate simţăminte. Vietăţile din apă, însă, nu sunt numai fără de glas, dar sînt şi sălbatice, incapabile de a fi instruite şi folosite de oameni' spre a le fi tovarăşi de viaţă. "Cunoscut-a boul pe stăpânul său, iar asinul ieslea domnului său"6. Peştele nu cunoaşte pe cel care îl hrăneşte; asinul, însă, recunoaşte glasul cu care este obişnuitcunoaşte drumul pe care de multe ori a mers, iar uneori îi este conducător omului care rătăceşte drumul; şi se spune că nici un alt animal de pe pământ nu are auzul atît de ascuţit ca el. Care vietate din mare ar putea imita ranchiuna, mînia şi urgia continuă a cămilelor? O cămilă, bătută de mult, păstrează amintirea bătăii vreme îndelungată şi se răzbună cînd găseşte prilejul.

Ascultaţi, voi ranchiunoşilor, voi care socotiţi virtute ţinerea de minte a răului, cu cine vă asemănaţi cînd păstraţi supărare pe vecini, ca pe o scânteie ascunsă în cenuşă, pînă cînd găsiţi prilej, ca să vă aprindeţi mînia ca pe o flacără.

"Să scoată pămîntul suflet viu".

— Pentru ce scoate pămîntul suflet viu?

— Ca să cunoşti deosebirea dintre sufletul animalului şi sufletul omului. Puţin mai tîrziu veicunoaşte cum a fost făcut şi sufletul omului. Acum ascultă despre sufletul animalelor!

6. Isaia, 1, 3.

159

După cum scrie Scriptura "sîngele este sufletul oricărui animal"7. Sîngele, cînd se încheagă, se preface în carne; iar carnea, cînd se strică, se desface în pămînt; urmează, deci, că sufletul animalului este pămîntesc.

"Să scoată pămîntul suflet viu".

Uită-te câtă legătură are suLetul cu sîngele, sîngele cu carnea, carnea cu pămîntul! Acum întoarce-te iarăşi de la pămînt la carne, de la carne la sîinge şi de la sînge la suflet şi vei găsi că pămîntul este sufletul animalelor! Să nu socoteşti că sufletul animalelor este mai vechi decît ipostasa trupurilor lor şi nici că rămîne mai departe după descompunerea trupului! Fugi de vorbăria prostească a falnicilor filosofi, care nu se ruşinează să spună că sufletele lor şi sufletele cîinilor sînt la fel unele cu altele, care spun că ei au fost cîndva femei, arbuşti, peşti de mare. Dacă filosofii aceia au fost vreodată peşti, n-aş putea-o spune; dar, pentru că au scris acestea, sînt mai fără de minte decît peştii. Şi eu susţin aceasta cu tărie.

"Să scoată pămîntul suflet viu".

Dar pentru ce, după ce cuvîntul meu a înaintat atîta, am tăcut nu puţină vreme? Poate că mulţi se minunează. Dar ascultătorii mai sîrguincioşi cunosc pricina tăcerii mele. Pentru ce am tăcut? Cei care se uitau unul la altul şi-şi făceau semne cu capul mi-au atras atenţia şi mi-au adus aminte de cele de oare n-am vorbit. Da, am trecut cu vederea o întreagă specie a creaţiei şi aceasta nu foarte mică; şi, mergînd mai departe, cuvîntul meu a lăsat-o cu totul necercetată.

"Să scoată apele tîrîtoare cu suflete vii şi pasări zburătoare pe pământ sub tăria cerului" s.

Am vorbit aseară despre înotătoare atît cît ne-a îngăduit timpul să venim astăzi la cercetarea vietăţilor de pe pămînt. Din mijlocul textului Scripturii oe-au scăpat pasările. Trebuie, dar, neapărat, după cît se pare, să fac şi eu iarăşi acelaşi drum, aşa cum fac călătorii uituci, care lăsînd acasă ceva de mare însemnătate, chiar dacă au făcut mult drum. se întorc înapoi, îndurînd oboseala călătoriei ca pe o meritată pedeapsă pentru neatenţia lor. Da, nu sînt de dispreţuit cele pe care le-am lăsat; sînt a treia parte din vieţuitoarele creaţiei, dacă trei sînt felurile vietăţilor: ceile de pe pămînt, cele zburătoare şi cele din aipă.

"Să scoată apele, spune Scriptura, tîrîtoare cu suflete vii după fel şi pasări zburătoare pe pămînt sub tăria cerului".

— Pentru ce Dumnezeu a dat ca şi pasările să se nască din ape?

7. Lev. 17, 11.

8. Fac. 1, 20.

160

Pentru că este oarecare înrudire între zburătoare şi înotătoare. După cum peştii taie apa şi prin mişcarea aripioarelor merg înainte, iar prin schimbarea cozii îşi dirijează mişcările lor, atît de jur împrejur cît şi în linie dreaptă, tot aşa şi la pasări; poţi vedea că taie aerul cu aripile în acelaşi chip ca şi peştii. Deci, pentru că şi la unele vieţuitoare şi la alteile una le este însuşirea aceea de a înota, una li s-a dat şi înrudirea, aceea de a se naşte din apă. Se deosebesc de înotătoare prin aceea că pasările au picioare pentru că îşi caută hrana pe pămînt, de aceea au neapărată nevoie să se slujească de picioare. Păsărilor răpitoare li s-a dăruit pentru vînat ascuţişul unghiilor, iar celorlalte slujirea de picioare pentru procurarea hranei şi pentru celelalte nevoi ale vieţii. Dintre pasări, cîteva au picioarele slabe, cum sînt rîndunelele, oare nici nu pot merge, nici nu pot vina, şi pasările numite lăstuni, oare se hrănesc cu cele ce sînt purtate de aer. Pentru rîndunică, zborul ei din apropierea pămîntului îi serveşte de picioare.

III

Dar nenumărate sînt între pasări şi deosebirile neamurilor lor; dacă cineva ar vorbi despre ele în acelaşi chip în care am cercetat peştii, va găsi că unul este numele pasărilor, dar între ele sînt mii şi mii de deosebiri în ce priveşte mărimea, formele şi culorile; dar şi în ce priveşte viaţa lor, faptele lor, obiceiurile lor, este o mare deosebire între ele, încît este cu neputinţă de descris. Au şi încercat unii să creeze cuvinte noi, ca să se determine însuşirea fiecărui neam de pasări. Şi au numit pe unele pasări shizoptere9, de pildă pe vulturi; pe altele, dermoptere10, care sînt liliecii; pe altele ptilote11, cum sînt viespile; pe altele coleoptere12, cum sînt cărăbuşii ca şi toate zburătoarele care se nasc în teci şi în învelitori, care, după ce sparg gogoaşa, sînt liberate pentru zbor. Dar nouă ne este îndestulător numele lor obştesc pentru a arăta însuşirea deosebită a fiecărui neam de pasăre, precum şi deosebirile făcute de Scriptură în păsări curate şi necurate. Altul este neamul pasărilor care mănîncă carne; aceste pasări au altfel construit trupul lor potrivit cu felul hranei lor: au unghii ascuţite, ciocul întors, aripile iuţi, ca să prindă cu uşurinţă prada şi să o facă bucăţele pentru a se hrăni. Într-un fel este construit trupul pasărilor care se hrănesc cu seminţe şi alt fel al pasărilor care se hrănesc cu ce găsesc. Iar printre acestea,

9. Care are aripile formate din pene separate (cf. MAB, la cuvîntul:EX'CotTspoc).

10. Care are aripile de piele (cf. MAB, la cuvîntul: SepojiTepoc).

11. încărcat cu pene (cf. MAB, la cuvîntul: itoXcotoc); Grigore Dascălul traduce: "cu aripile fulgoase" (CGD, f. 37 v, col. 2).

12. Cu aripile învelite într-un fel de teacă (cf. MAB, la cuvîntul: otoiizeţo); Grigore Dascălul traduce: "cu aripile ca tecile" (CGD, f. 37 v, col. 2).

161

deosebirile sînt foarte multe. Unele trăiesc în stoluri, afară de cele răpitoare, care nu au altă întovărăşire între ele decît împreunarea perechilor. Nenumărate alte păsări iubesc şi trăiesc mai multe la un loc, cum sînt porumbeii, cocoriigraurii, gaiţele; şi iarăşi printre acestea unele nu au conducători, sînt oarecum autonome; altele primesc să stea sub un conducător, de pildă cocorii. Dar mai sînt şi alte deosebiri între ele: unele rămîn pe loc şi sînt băştinaşe, altele pleacă foarte departe; la apropierea iernii îşi schimbă locul, aşa cum fac multe dintre pasări; dacă sînt hrănite de om, se îmblînzesc şi se domesticesc, afară de pasările slabe care, din pricina spaimei lor mari şi a lipsei de curaj, nu suferă ca omul să pună mâna pe ele. Dar sînt şi pasări cărora le place să stea pe lîngă oameni şi să locuiască împreună cu noi. Alte păsări trăiesc în munţi, iar altele iubesc pustia. O deosebire foarte mare este şi între glasurile lor. Unele păsări sînt vorbăreţe şi limbute, altele tăcute? unele sînt cîntăreţe şi mult glăsuitoare, altele, străine de muze, nu cîntă; unele au talentul de a imita, fie din fire, fie prin exerciţiu; altele emit acelaşi glas, într-un singur fel, neschimbat. Mîndru este cocoşul, iubitor de frumuseţe păunul, desfrânaţi sînt porumbeii şi găinile, darnice de împreunare în toată vremea. Vicleană şi geloasă este prepeliţa, care cu răutate ajută pe vînători să prindă alte pasări.

După cum am spus, nenumărate sînt felurile de vieţuire şi de lucrare ale pasărilor. Dacă însuşirea unui stat este ca fiecare membru al lui să-şi îndrepte toată energia sa spre un scop obştesc, atunci unele necuvîntătoare formează un stat, aşa cum poţi vedea la albine. Comună le e locuinţa albinelor, comun şi zborul toate fac aceeaşi lucrare; dar cel mai mare lucru la ele este că lucrează sub conducerea unei regine13, a unei conducătoare, şi nu pornesc în livezi pînă ce nu văd pe regina lor că a început zborul. Regina nu este aleasă de albine (că adeseori nepriceperea poporului pune la conducere pe cel mai rău), nici nu-şi are puterea prin tragere la sotrţi (că tragerile la sorţi sînt fără judecată şi adesea dau puterea celui care este în urma tuturor), nici nu-i instalată în palatele împărăteşti, prin moştenire părintească (pentru că şi aceştia, de cele mai multe ori, ajung din pricina petrecerilor şi linguşelilor, neinstruiţi şi lipsiţi de orice virtute), ci datorită firii ei are întîietate faţă de celelalte albine, deosebindu-se şi prin mărimea trupului şi prin forma ei şi prin blîndeţea caracterului ei. Are şi regina ac, dar nu se foloseşte de el pentru a se apăra. Că albinele au legi fireşti nescrise, care poruncesc

13. Textual: unui rege, pentru că cei vechi socoteau că albinele au rege (cf. BSG, p. 447, nota1).

162

celor care dobîndesc cea mai mare putere să fie zăbavnici în a pedepsi; iar albinele, toate cîte nu urmează pilda reginei, se căiesc de nesocotinţa lor, că mor îndată ce-işi înfig acul.

Să audă aceasta creştinii, cărora li s-a poruncit să nu răsplătească răul cu rău14, ci să biruiască răuil cu binele15. Imită, dar, creştine, purtarea albinei!

Albina îşi face fagurii fără să vaităme pe cineva şi fără să strice rodul altora. Se ştie că albinele adună ceara din flori, iar mierea — lichidul acesta împrăştiat în flori, în chip de rouă — o sug cu gura şi o bagă în găurile fagurilor. De aceea mierea este la început lichidă, apoi cu timpul se coace şi-şi capătă dulceaţa şi starea ei.

Bune şi cuvenite laude a dobîndit albina de la Proverbele lui Solomon, numind-o înţeleaptă16 şi lucrătoare17. Atît este de harnică atunci cînd culege hrana ("Ostenelile albinei, spun Proverbele, sînt întrebuinţate de împăraţi şi de oamenii de rînd pentru sănătatea lor"18), şi atît de înţelept îşi meştereşte depozitele mierii (că întinde ceara în membrane subţiri şi construieşte celulele fagurelui dese şi unele lîngă altele), încît strînsa legătură a acestor celule, a unora de altele, dă rezistenţă întregului fagure. Fiecare celulă se ţine de cealaltă printr-o membrană sub-ţire, care în acelaşi timp şi desparte şi uneşte celulele. Celulele apoi sînt zidite unele peste altele în două şi trei etaje. Albina se fereşte să facă o singură încăpere, ca nu cumva mierea, din cauza greutăţii, să se scurgă în afară. Află că descoperirile geometriei sînt o nimica pentru prea înţeleaptă albină. Toate celulele fagurelui sînt exagonale şi cu laturile egale; nu sînt puse de-a dreptul unele peste altele, ca să nu se slăbească fundurile celulelor care sînt legate cu cele deşarte, ci unghiurile exagoanelor celor de jos sînt temelie şi reazem celor de deasupra, ca să poată suporta greutatea şi ca fiecare celulă să poată ţine mierea pusă în ea.

Cum aş putea să-ţi spun cu de-am anunţul toate particularităţile din viaţa păsărilor?

Cocorii fac noaptea de strajă cu schimbul; unii dorm, iar alţii merg de jur împrejur şi-i ajută pe cei care dorm să fie fără grijă; apoi cînd s-a împlinit timpul de strajă, cocorul care a stat de pază scoate un strigăt şi se duce la culcare; şi vine de stă de strajă acela ce urmează, dîndu-i la rîndul său şi celui de dinainte liniştea de care el a avut parte.

14. Rom. 12, 17.

15. Rom. 12, 21.

16. Prov. 6, 6.

17. Prov. 6, 7.

18. Prov. 6, 8.

163

Vei vedea că aceeaşi ordine o păstrează şi la zbor. Şirul de cocori este condus cînd de un cocor, cînd de altul; o vreme anumită stă un cocor în fruntea zborului, apoi trece înapoi şi dă conducerea drumului celui care vine după el.

Berzele, apoi, nu sunt departe de a avea o înţelegere' raţională. Astfel vin toate în acelaşi timp în ţinuturile de aici şi tot aşa, ca la un semn, pleacă toate; iar ciorile de la noi le însoţesc şi le petrec, dîrjdu-le, după cît mi se pare, ajutor împotriva păsărilor răzbpinice. Dovadă, mai întîi, că atunci cînd pleacă berzele nu se vede nici o cioară; apoi, cînd se întorc ciorile sînt pline de răni, aduc pe ele semnele vădite ale apărării şi ajutorului dat berzelor în luptă. Cine le-a rînduit lor legile ospitalităţii? Cine le-a ameninţat că vor fi acuzate de dezertare, de nu lipseşte nici una de la această însoţire?

Să audă cei neospitalieri, cei care încuie uşile, cei care nu dau acoperiş în vreme de iarnă şi de noapte călătorilor străini! Iar grija pe care o au de berzele bătrîne e îndestulătoare copiilor noştri, dacă ar vrea să vadă, pentru a-i face să-şi iubească părinţii! Negreşit, nimeni nu-i atît de lipsit de minte, încît să nu se socotească vrednic de ruşine, văzîndu-se mai lipsit de virtute decît cele mai fără de minte păsări. Berzele, cînd văd că tatălui lor i-au căzut penele de bătrîneţe, stau în jurul lui şi-l încălzesc cu penele; îi pregătesc din belşug hrana, iar la zbor îi dau ajutorul ce-l pot da, ajutîndu-l şi dintr-o parte şi din alta cu aripa. Şi atît de cunoscut a ajuns tuturora lucrul acesta, încît unii au numit răsplătirea facerilor de bine antipeiargosis19.

Nimeni să nu se plîngă de sărăcie! Nimeni să nu-şi piardă nădejdea în viaţă, cînd vede că în casă nu i-a mai rămas nici o avere! Să se uite la dibăcia rîndunicii! Rîndunică, atunci cînd îşi face cuib, aduce paiele cu ciocul; şi pentru că nu poate căra lutul cu picioarele, îşi moaie în apă vîrfurile aripilor, apoi le tăvăleşte în praful cel mai fin şi aşa înlocuieşte lipsa lutului; şi, încetul cu încetul, leagă între ele cu lut paiele, ca şi cum le-ar lipi cu clei; îşi face cuibul şi creşte în ei puii; dacă ceva le înţeapă ochii puilor, rîndunică are din fire o doctorie, cu care face sănătoasă vederea puilor.

Acestea să-ţi dea povaţă, ca să nu te apuci de rele din pricina sărăciei, nici să-ţi pierzi toată nădejdea cînd vin peste tine cumplite necazuri, nici să stai ou mîinile încrucişate şi să nu lucrezi! Dimpotrivă, aleargă la Dumnezeu! Dacă Dumnezeu dăruieşte unei rîndunici unele ca acelea, cu cît mai mult va da celor care îl strigă din toată inima lor!

19. Grigore Dascălul dă această explicaţie: "Barza ellineaşte se zice pelargos; de la acest cuvînt s-au făcut antipeiargosis, care însemnează răsplătirea facerilor de bine, pentru purtarea de grijă a berzelor ce o au cătră născătorii lor cînd îmbătrînesc" (CGD, f. 39, nota2).

164

Alciomul este o pasăre de mare; ea obişnuieşte să scoată pui pe ţărmurile mării, depunîndu-şi ouăle chiar în nisip; şi scoate pui cam pe la mijlocul iernii, atunci cîind marea, frămîntată de multe şi puternice vînturi, se izbeşte de ţărmuri. Ei bine, cînd alcionul dloceşte ouăle timp de şapte zile, toate vînturile se potolesc, iar valul mării se linişteşte. Că numai în atîtea zile alcionul scoate puii din ouă. Dar pentru că puii au nevoie de hrană, Dumnezeu, marele Dăruitor, mai dăruieşte acestei prea mici vietăţi îocă alte şapte zile ca să-şi crească puii. Toţi oorăbierii ştiu aceasta şi au numit zilele acelea alcionide, după numele păsării.

Ei bine, purtarea de grijă, pe care Dumnezeu a legiuit-o peste cele necuvîntătoare, să te îndemne să-I ceri lui Dumnezeu cele spre mîntuire! Ce minune n-ar face, oare, Dumnezeu pentru tine, care ai fost făcut după chipul Lui, cînd, pentru o pasăre atît de mică, porunceşte mării celei întinse şi înfricoşătoare să se stăpînească şi să se liniştească în mijlocul iernii?

Se spune că turturica, dacă se desparte vreodată de soţul ei, nu mai vrea să trăiască cu altul, ci rămîne singură, că în amintirea so-ţului de altădată refuză orice altă însoţire.

Să audă femeile, cît de cuviincioasă este văduvia chiar la cele necuvîntătoare! Este de preferat necuviinţei pe care o aduce căsătorirea de mai multe ori.

Foarte nedrept este vulturul cu creşterea puilor. Dacă scoate doi pui, pe unul din ei îl aruncă la pămînt, împingîndu-l cu lovituri de aripi; îşi opreşte numai unul, pentru că îi este greu să-i hrănească pe amîndoi. Dar, după cum se spune, vulturul de mare nu-l lasă să piară pe cel aruncat jos, ci-l ridică şi-l creşte cu puii lui.

Aşa sînt părinţii care cu scuza sărăciei îşi leapădă pruncii; tot aşa şi cei care nu împart drept între copii moştenirea. Drept ar fi ca, după cum în chip egal i-au adus la viaţă, tot aşa să le dea la fel şi mijloacele de trai.

Să nu imiţi pasările care au unghiile ca un cîrlig! Acestea, cînd văd că puii îndrăznesc să zboare, îi scot din cuib, lovindu-i cu aripile, şi-i împing jos şi nu mai au pe viitor nici o grijă de ei.

Vrednică de laudă este iubirea de pui a ciorii. Cioara, chiar după ce puii au zburat din cuib, zboară după ei, le dă de mîncare şi-i hrăneşte vreme îndelungată.

165

Multe neamuri de păsări n-au nevoie de împreunare cu bărbătuşii ca să nască. La celelalte păsări ouăle fără bănuţ nu scot pui despre vulturi, însă, se spune că de multe Ori nasc fără să se împreuneze şi încă pînă la vîrstă foarte înaintată; că adesea viaţa lor li se prelungeşte pînă la o sută de ani.

Notează-mi aceasta din istoria păsărilor, pentru ca atunci cînd vei vedea pe cineva că rîde de taina noastră, spunând că este cu neputinţă şi peste fire să nască o fecioară, păzindu-şi neîntinată fecioria, tu atunci să-ţi aduci aminte că Cel Care a binevoit "în nebunia propovăduirii să mîntuiască pe cei ce cred"20, a luat-o înainte şi ţi-a dat în natură nenumărate temeiuri de a crede în minuni.

VII

"Să scoată apele tîrîtoare cu suflete vii şi păsări zburătoare pe pământ sub tăria cerului"21.

Dumnezeu a poruncit păsărilor să zboare "pe pămînt" — pentru că pe pămînt este hrana lor — şi "sub tăria cerului".

Aşa cum am arătat mai înainte22 aici văzduhul se numeşte "cer", pentru că se vede; şi se numeşte şi "tărie", pentru că aerul de deasupra capetelor noastre, datorită aburilor care se ridică de jos, este mai dens şi mai condensat în comparaţie cu un corp eteric.

Ai, aşadar, cerul înfrumuseţat, pămîntul împodobit, marea îmbogăţită cu vieţuitoarele născute în ea, văzduhul plin de păsările care zboară prin el. Toate au fost aduse de la nefiinţă la fiinţă prin porunca lui Dumnezeu, precum şi celelalte toate pe care cuvîntul meu le-a lă-sat la o parte. Că am căutat să nu stărui mai mult asupra lor, ca să nu par că depăşesc măsura; dar tu, om iubitor de cercetare, gîndeşte-te singur la toate acestea; şi, cunoscînd în toate înţelepciunea lui Dumnezeu, să nu încetezi nicicînd a-l admira şi nici a slăvi pe Creator prin toată creaţia.

în întuneric ai pasările de noapte; în lumină, pe cele care călătoresc ziua. Liliecii, bufniţele şi cucuvelele sînt păsări care îşi caută noaptea hrana lor. Deci şi tu, în vreme de noapte, cînd nu-ţi vine somnul, ţi-i de ajuns să te gîndeşti la păsările de noapte, să cercetezi însuşirile lor pentru a slăvi pe Cel Ce le-a făcut. Să te gîndeşti că privighetoarea-

20. i Cor. 1, 21.

21. Fac. 1, 24.

22. Omilia III, 8.

166

stă neadormită cînd cloceşte şi nu conteneşte a cînta întreaga noapte. Să te gîndeşti că liliacul are patru picioare şi zboară. Să te gîndeşti că din toate păsările numai el are dinţi, că naşte ca vieţuitoarele cu patru picioare, că zboară prin aer, nu slujindu-se de aripi, ei de o membrană de piele. Să te gîndeşti că liliecii au din fire dragoste între ei, că se ţin şi se atîrnă unul de altul ca un şir, lucru pe care oamenii nu-l fac cu uşurinţă; că multora le place să stea mai degrabă despărţiţi şi deosebiţi decît împreună şi uniţi. Să te gîndeşti că cei care se îndeletnicesc cu înţelepciunea cea deşartă se aseamănă cu ochii cucuvelei. Că privirea cucuvelei este vie în timpul nopţii, dar se întunecă la lumina soarelui. Tot aşa şi mintea acelora este foarte pătrunzătoare cînd cercetează cele deşarte ale lumii acesteia, dar se întunecă atunci cînd e vorba de înţelegerea luminii celei adevărate.

Poţi aduna şi ziua de pretutindeni, cu foarte multă uşurinţă, multe temeiuri, ca să admiri pe Creator. Să te gîndeşti că te deşteaptă la lucru o pasăre din curte, cocoşul, care cu mult înainte de a se lumina de ziuă, cu voce ascuţită, strigă şi vesteşte că are să răsară soarele; se scoală Dis-de-dimineaţă împreună cu călătorii, iar pe plugari îi scoa-te să-şi lucreze pămîntul. Să te gîndeşti că treaz este neam(ul gîştelor şi că au un simţ foarte ascuţit pentru cele ascunse. Ele au salvat cîndva cetatea împărătească, Roma, dînd de veste că duşmanii, prin nişte găuri nevăzute de sub pămînt, voiau să pună mâna pe cetăţuia Romei.

în care neam de păsări nu arată natura o minune deosebită a lui Dumnezeu? Cine-i vesteşte mai dinainte pe vulturi de moartea oamenilor, cînd se războiesc unii cu alţii? Poţi vedea nenufmăraţi vulturi însoţind oştile că din pregătirea armelor au dovada celor ce vor urma. O astfel de comportare nu este departe de felul de a gîndi al oamenilor.

Cum să-ţi povestesc înfricoşătoarele năvăliri ale lăcustelor? La un semn se ridică toate şi se aşază pe tot latul ogoarelordar nu se ating de roade înainte de a ii se da porunca dumnezeiască. Să te gîndeşti, apoi, cum sturzii le urmăresc şi vindecă rana pe care vor să o facă, pentru că sturzii au o poftă nesfîrşită de mîncare. Iubitorul de oameni Dumnezeu l-a făcut pe sturz isă nu se mai sature, spre binele oamenilor.

Cum cîntă greierul? Să te gîndeşti că la amiază cînitecul lui e mai dulce; atunci scoate sunetul prin tragerea aerului, care-i dilată pieptul.

167

Cînd vezi zburătoarele numite insecte, de pildă albinele şi viespile rr aceste insecte s-au numit entoma23, pentru că par a avea în toate părţile trupului nişte tăieturi — gîndeşte-te că ele n-au respiraţie, nici plămîni, ci se hrănesc cu aer prin toate părţile trupului lor; de aceea dacă sînt muiate în untdelemn mor, că li se astupă porii; dar dacă sînt băgate iute în oţet, capătă iarăşi viaţă, deschizîndu-li-se porii.

Dumnezeul nostru n-a creat nimic de prisos şi nici n-a lăsat vreo lipsă din cele de neapărată trebuinţă.

Iarăşi, dacă te uiţi la vietăţile cărora le place apa, vei găsi o altă întocmire a trupului lor; tălpile picioarelor nu le sînt despicate ca la cioară, nici întoarse în formă de cîrlig ca la pasările care se hrănesc cu carne, ci le au late şi legate cu o pieliţă, ca să înoate cu uşurinţă în apă, împingînd apa cu pieliţele de la picioare, ca şi cum ar avea vîsle.

Iar dacă vezi că lebăda îşi bagă gîtul în adîncul apei şi de acolo îşi scoate hrana, vei descoperi şi atunci înţelepciunea Ziditorului, că de aceea i-a făcut lebedei gîtul mai lung decît picioarele, pentru că băgîndu-l în apă, ca pe o sfoară de undiţă, îşi face rost de hrana ascunsă în adînc.

VIII

Cînd citeşti de mîntuială cuvintele Scripturii, ţi se par scurte silabele acestea: "Să scoată apele pasări zburătoare pe pămînt sub tăria cerului"24; dar dacă le cauţi înţelesul, atunci iese la iveală marea minune a înţelepciunii Ziditorului. Cîte deosebiri n-a prevăzut Dumnezeu între păsări? Nu le-a deosebit El pe unele de altele după neam? Cum a însemnat pe fiecare neam de păsări cu însuşiri deosebite?

A trecut ziua vorbindu-vă de minunile cele din văzduh. Ne cheamă acum uscatul pentru a ne arăta fiarele, tîrîtoarele şi dobitoacele; este gata să ne arate şi uscatul la rîndul lui vieţuitoare de aceeaşi cinste cu vegetalele, cu neamul înotătoarelor şi cu toate zburătoarele.

"Să scoată pămîntul suflet viu de dobitoace, de fiare şi de tîrîtoare, după fel"25.

23. În greceşte insectele se numesc Evco(.a; Primul sens al acestui cuvînt este:

tăiat,

24. Fac. 1, 20.

25. Fac. 1, 24.

168

Ce spuneţi voi, care nu credeţi în cele spuse de Pavel despre schimbarea noastră la învierea cea de obşte26, cînd vedeţi că multe din vietăţile ce zboară în aer îşi schimbă forma lor? Unele ca acestea se istorisesc despre viermele indian, purtătorul de corn! Acest vierme se schimbă mai întîi în omidă, apoi cu trecere de vreme se preface în bondar; dar nu rămîne nici în această formă, ci şe întraripează cu aripi moi şi late.

Aşadar, cînd voi, femeilor, vă aşezaţi ca să depănaţi lucrul acestor vietăţi, adică firele pe care vi le trimit sirii27 pentru facerea hainelor voastre, aduceţi-vă aminte de schimbările acestei vietăţi şi luaţi evidentă învăţătură despre înviere şi nu vă mai îndoiţi de schimbarea pe care ne-o vesteşte tuturora Pavel.

Dar simt că spusele mele au depăşit măsura cuvenită. Cînd mă uit la mulţimea celor spuse, văd că a fost prea lungă cuvîntarea mea; dar cînd mă uit iarăşi la feluritele chipuri ale înţelepciunii lui Dumnezeu în creaturi, socot că nici n-am început încă să vorbesc. N-a fosrt, însă, fără de folos că v-am ţinut atîta vreme. Ce aţi fi putut face pînă la venirea serii? Nu vă silesc cei care vă invită la masă! Ospeţele nu vă aşteaptă! De aceea, dacă vreţi, să ne folosim de acest post trupesc spre veselia sufletelor.

De multe ori ai slujit trupului ca să te desfătezi! Pune-ţi azi trupul în slujba sufletului! "Desiătează-te în Domnul şi-ţi va da ţie cererile inimii tale"28. Dacă îţi place bogăţia, ai aici bogăţie duhovnicească! "Judecăţile Domnului sînt adevărate, toate îndreptăţite, dorite mai mult decît aurul şi piatra preţioasă"29. De cauţi desfătare şi iubeşti plăcerea, ai cuvintele lui Dumnezeu, care pentru omul care are sănătoasă simţirea cea duhovnicească "sînt mai dulci decît mierea şi fagurele"30.

Dacă vă dau drumul şi pun capăt adunării, unii vor alerga să joace zaruri; iar acolo, jurământe, discuţii înfocate şi supărări pentru cei ce iubesc banii. Diavolul stă de faţă prin zarurile însemnate cu puncta şi aprinde nebunia în jucători. Aceiaşi bani trec de la unul la altul; acum îl îngîmfă pe unul că a biruit şi-l întristează pe celălalt; dar iarăşi îl face pe acesta de se mîndreşte şi pe celălalt îl ruşinează.

Care e folosul că posteşti cu trupul, dar îţi încarci sufletul cu mii şi mii de păcate? Iar cel care nu joacă zaruri, dar îşi petrece timpul

26. I Cor. 15, 35—50.

27. Grigore Dascălul explică: "Sirii sînt un norod indienesc, carii lucrează mă-tase" (CGD, f. 41, nota3), iar BSG: "popor din Asia, aş spune chinezii" (p. 473, nota4).

28. PS. 36, 4.

29. Ps. 18, 10—11.

30. Ps. 18, 11.

169

altfel, cîte deşertăciuni nu grăieşte? Cîte lucruri nesocotite nu aude? Că timpul liber, petrecut fără frica de Dumnezeu, este dascăl de păcate pentru cei care nu ştiu să folosească timpul.

Poate veţi găsi şi ceva folositor în cele ce spun eu. Dacă nu găsiţi, atunci statul vostru aici v-a făcut cel puţin să nu păcătuiţi. Deci cu cît vă ţin mai mult, cu atît mai mult vă depărtez de la păcat.

Pentru un om care judecă înţelepţeşte sînt de ajuns cele ce am spus, dacă acesta nu se uită la bogăţia creaţiei, ci la slăbiciunea puterii mele şi la bucuria deplină a celor de faţă.

Pămîntul v-a primit cu cele ce a răsărit din el; marea cu peştii; văzduhul cu păsările; gata este uscatul să vă arate, la rîndul său, creaturi de aceeaşi valoare ca şi celelalte.

Aceasta să ne fie, deci, măsura ospăţului nostru din această dimineaţă, ca nu cumva saţul prea mare să vă micşoreze plăcerea ospăţului din astă seară.

Iar Cel Care a umplut pe toate cu făpturile Sale, lăsîndu-ne în toate cele create amintiri vădite ale minunilor Lui, să vă umple şi inimile voastre de bucurie duhovnicească, în Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

OMILIA A IX-a

Despre cele de pe uscat

I Cum vi s-a părut masa cuvintelor de azi dimineaţă? Mie mi se pare că cele ce v-am oferit se aseamănă cu bunăvoinţa unei gazde sărace, care se ambiţionează să fie o gazdă care dă mese luxoase şi bogate, dar din lipsa unor bucate scumpe şi alese indispune pe oaspeţi, că le pune pe masă din belşug mîncăruri sărăcăcioase; şi astfel ambiţia gazdei se preface în ocară din pricina lipsei de bun gust. Aşa gîndesc şi eu despre mine, dacă nu cumva voi veţi socoti să spuneţi altceva. Dar oricum ar fi, nu trebuie să dispreţuiţi bucatele cu care eu vă ospătez. Că nici lui Elisei nu i-au întors spatele, ca unei nepricepute gazde, prietenii lui, cînd i-a ospătat cu verdeţuri sălbatice

Cunosc legile alegoriei; nu le-am descoperit eu, ci le-am găsit în lucrările altora. Cei care nu interpretează cuvintele Scripturii în sensul lor propriu spun că "apa" de care vorbeşte Scriptura nu este apă, ci altceva de altă naitură, şi interpretează cuvintele "plantă" şi "peşte" cum li se pare lor; la fel şi "facerea tîrîtoarelor" şi "facerea fiarelor" le interpretează răstălmăcindu-le după propriile lor gînduri, întocmai ca tălmăcitorii de vise, care tălmăcesc în propriul lor interes apariţiile din timpul somnului. Eu cînd aud că Scriptura zice: "iarbă", înţeleg iarbă; cînd aud: "plantă", "peşte", "fiară", "dobitoc", pe toate le înţeleg aşa cum sînt spuse. Nu mă ruşinez de Evanghelie2. Dar nici, pentru că cei care au scris despre pămînt au vorbit multe despre formele pămîntului, spunînd că pămîntul este asemănător unei sfere sau unui cilindru sau unui disc, rotunjit egal din toate părţile, sau în forma unei lopeţi adîncite la mijloc — că cei care au scris despre lume au fost duşi la formularea acestor ipoteze, combătîndu-se între ei — da, nici pentru aceasta nu voi ajunge să spun că facerea lumii, aşa cum ne-o relatează Scriptura, este da mai puţin preţ, pe motivul că Moisi, slujitorul lui Dumnezeu, n-a spus nimic, despre forma pe care o are pămîntul, n-a spus

1. rv Regi, 4, 39.

2. Rom. 1, 16.

171

că perimetrul pămîntului are180.000 de stadii3, n-a măsurat cît de mult se întinde umbra pe care o lasă pămîntul, cînd soarele în mişcarea lui se află sub pămînt, îşi nici n-a spus că umbra pămîntului pe lună dă naştere Eclipselor. Şi pentru că Moisi a trecut sub tăcere, aceste lucruri, care nu ne sînt folositoare, voi socoti eu, oare, pentru aceasta de mai puţină valoare cuvintele Duhului decît înţelepciunea cea nebună4 sau, mai bine spus, să nu slăvesc eu pe Cel Care nu pune mintea noastră să se îndeletnicească cu cele deşarte, ci a rînduit să fie scris în Scriptură toate acelea care duc la zidirea şi desăvîrşirea sufletelor noastre? Mi se pare însă, că cei care nu înţeleg lucrul acesta, adică ceicare folosesc interpretarea alegorică, au încercat să dea credit Scripturii, punînd pe seama ei propriile lor idei, schimbînd sensul cuvintelor Scripturii cu folosirea unui limbaj figurat. înseamnă, însă, să te faci mai înţelept decît cuvintele Duhului, cînd, în chip de interpretare a Scripturii, introduci în Scriptură ideile tale. Deci, să fie înţeleasă Scriptura aşa cum a fost scrisă!

"Să scoată pămîntul suflet viu de dobitoace, de fiare şi de tîrîtoare"5.

Gîndeşte-te la cuvintele lui Dumnezeu, care străbat creaţia! Au început de atunci, de la facerea lumii, şi lucrează şi acum şi merg mai departe pînă la sfîrşitul lumii. După cum sfera, dacă se împinge şi este pe un loc înclinat, merge la vale datorită construcţiei sale şi a însuşirii locului, şi nu se opreşte înainte de a ajunge pe un loc şes, tot aşa şi existenţele, mişcate de o singură poruncă, străbat în chip egal creaţia, supusă naşterii şi pieirii, şi păstrează pînă la sfîrşit continuarea speţelor, prin asemănarea celor ce alcătuiesc speţa. Din cal se naşte un cal, din leu un leu, din vultur un vultur şi fiecare din vieţuitoare îşi păstrează speţa prin continui naşteri pînă la sfîrşitul lumii. Timpul nu strică, nici nu pierde însuşirile vieţuitoarelor, ci, ca şi cum acum ar fi fost făcute, merg veşnic proaspete împreună cu timpul.

"Să scoată pămîntul suflet viu".

Această poruncă a rămas statornică în pămînt şi nu încetează să stea în slujba Creatorului. Unele vieţuitoare sînt aduse la existenţă prin naştere din cele care existau mai înainte, iar altele încă şi acum se nasc chiar din pămînt. Că pămîntul scoate afară, în vreme de ploaie, nu numai greieri, nici numai alte nenumărate feluri de zburătoare care

3. La greci o stadie măsura600 paşi; lungimea stadiei varia între147 şi192 metri (cf. NPL, la cuvîntul: stade).

4. I Cor. 3, 19.

5. Fac. 1, 24.

172

străbat aerul, care nici nu au nume, pentru că sînt foarte mici, ci dă din el chiar şoareci şi broaşte. Că în jurul Tebei din Egipt, cînd, pe vreme de arşiţă mare, plouă mult, se umple îndată ţara de şoareci de cîmp. Pe ţipari nu-i vedem că se nasc altfel decît din nămol; că nu se nasc nici din ouă, nici în alt chip, ci naşterea lor este din pămînt.

"Să scoată pămîntul suflet viu".

Animalele cele de pe păniînt privesc spre pămînt; dar omul, sadul cel cereisc, se deosebeşte de animale atît priin forma alcătuirii lui trupeşti, cît şi prin vrednicia sufletului său. Cum este forma animalelor cu patru picioare? Capul le este plecat spre pămînt, privesc spre pîntece şi urmăresc să-i facă pîntecelui cu orice chip plăcere. Capul tău, însă, este ridicat spre cer; ochii tăi privesc cele de sus. Că dacă vreodată te faci de rîs prin patimile trupului, slujind trupului şi celor de sub pîntece, te-ai alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi te-ai asemuit lor6. Altă grijă îţi este cu cuviinţă ţie! Să cauţi cele de sus, unde este Hristos!7 Să-ţi fie mintea mai presus de cele pămiînteşti! Să-ţi rînduieşti viaţa după forma pe care ţi-a dat-o Dumnezeu! în ceruri să-ţi fie vieţuirea!8 Patria ta cea adevărată este Ierusalimul cel de sus9. Cetăţenii şi compatrioţii tăi sînt cei întîinăscuţi înscrişi în ceruri10.

III

"Să scoată pămîntul suflet viu".

Sufletul necuvântătoarelor nu s-a arătat, fiind ascuns în pământ, ci a luat fiinţă odată cu trupul lor, la porunca Creatorului. Sufletul lor este acelaşi în toate şi are aceeaşi caracteristică: nu are darul vorbirii; dar fiecare din animale se deosebeşte printr-o însuşire deosebită. Boul este potolit, măgarul leneş, iar calul înfierbîntat de pofta părţii femeieşti; lupul nu se poate domestici; vulpea e vicleană, cerbul fricos, iar furnica harnică; cîinele este recunoscător şi ţine minte prietenia. Fiecare dintre animale a fost creat în acelaşi timp şi i s-a dat atunci fiecăruia şi însuşirea lui firească. Odată cu leul s-a născut şi mînia lui, dorinţa lui de o viaţă singuratică şi neprietenia lui cu cei din aceeaşi familie cu el. Este tiranul animalelor; iar din pricina firii lui mîndre nu acceptă egalitatea de rang cu mulţimea animalelor. Leul nu se apropie de mîncarea de ieri, nici nu se întoarce la rămăşiţele propriei lui prăzi. Natura a pus în el organele unui glas ca acela, încît multe

6. Ps. 48, 12.

7. Col. 3, 1.

8. Filip. 3, 20.

9. Evr. 12, 22.

10. Evr. 12, 23.

173

animale, care îl întrec în fugă, sînt prinse de multe ori numai datorită mugetului lui. Iute este pantera şi cu mişcări repezi; trupul îi este mlădios ca apa şi uşor, în sitare să urmeze îndată mişcările sufletului. Leneşă este firea ursului, iar feiul de a se purta, specific: viclean şi ascuns la fel îi este şi trupul: greoi, tare, prost alcătuit, aşa cum se potriveşte unei vietăţi reci, care locuieşte în vizuini.

Dacă ne gîndim cît de mare este la aceste animale grija pe care, în chip firesc, o au de viaţa lor, nu învăţată de la cineva, atunci vom fi îndemnaţi sau să ne păzim pe noi înşine şi să purtăm grijă de mîntuirea sufletelor noastre, sau să ne osîndim şi mai mult, cînd vedem că nu imităm nici animalele necuvîntătoare. Adeseori ursul, cînd are răni adînci, se vindecă singur, astupînd, cu toată îndemînarea, rănile cu o plantă, care în chip natural este uscată, numită lumînărică. Poţi vedea că şi vulpea se vindecă singură cu răşină de pin. Broasca ţestoasă, după ce se satură de carnea de viperă, mănîncă cimbru, care este un antidot şi n-o mai vatămă veninul viperei. Şarpele îşi vindecă boala de ochi, mîncînd mărar.

Iar prevestirile pe care le fac animalele despre schimbarea vremii nu lasă în umbră orice pricepere omenească? Oaia, cînd se apropie iarna, înghite hrana cu lăcomie, ca şi cum s-ar aproviziona pentru lipsa ce are să vină. Boii, care stau închişi vreme îndelungată în timpul iernii, cînd se apropie primăvara, printr-o simţire a firii lor, aşteaptă o schimbare a vremii, că din staulele lor privesc spre uşi şi toţi, ca la un semnal, îşi schimbă înfăţişarea. Unii din cei care cercetează viaţa animalelor au observat că ariciul de uscat îşi face două ieşiri în ascunzătoarea lui; cînd suflă crivăţul astupă ieşirea de la miazănoapte iar cînd vîntul se schimbă şi bate de la miazăzi, se mută în partea dinspre miazănoapte.

Ce nu ne arată nouă oamenilor cele necuvîntătoare prin toate acestea? Ne arată nu numai că sînt sub purtarea de grijă a Ziditorului nostru, ci şi că au un simţ al viitorului. Cu asta ne învaţă să nu ne topim pentru viaţa de aici, ci toată rîvna noastră să ne fie pentru veacul ce va să fie. Luînd, omule, pildă de la furnică nu te vei osteni pentru tine, şi nu-ţi vei depozita, oare, în viaţa de aici odihnele veacului ce va să fie? Că furnica îşi adună vara hrana pentru iarnă; nu-şi amînă din lene timpul, pentru că n-au veniţ încă greutăţile iernii; dimpotrivă, munceşte cu foarte mare sîrguinţă pînă ce îşi pune în cămările ei hrană îndestulătoare. Şi nu face asta cu trîndăvie, ci, cu gînd înţelept, meşteşugeşte ca să se păstreze hrana cît mai multă vreme; taie cu cleştii săi partea din mijloc a boabelor, ca nu cumva să încolţească şi să nu fie bune de mîncare; cînd simte că sînt umede, le usucă; dar nu le

174

întinde în orice vreme, ci cînd presimte că văzduhul are să fie mai mult timp frumos. Fii liniştit, n-ai să vezi ploaie căzînd din nori cîtă vreme furnicile au grîul întins afară!

Ce cuvînt va fi îndestulător, ce auz va putea cuprinde, ce timp ne va ajunge să spunem şi să istorisim toate minunile Marelui Meşter? Să spunem şi noi cu profetul: "Cît s-au mărit lucrurile Tale, Doamne! Toate întru înţelepciune le-ai făcut "11 Aşadar nu ne putem apăra îndestulător că n-am fost învăţaţi din cărţi cele ce ne sînt spre folos, cînd legea cea nescrisă a naturii ne învaţă să alegem cele ce ne folosesc.

Ştii ce bine să faci aproapelui? Acela pe care vrei să ţi-l facă altul ţie! Ştii ce este răul? Ceea ce nu vrei să suferi de la altul! Nici arta care se ocupă cu strîngerea plantelor pentru studii, nici ştiinţa despre plante n-au învăţat pe cele necuvîntătoare la ce folosesc plantele; şi totuşi fiecare vieţuitoare are în chip firesc priceperea de a-şi procura ce este spre folosul şi mântuirea ei; are în ea ceva tainic care îi spune ce se potriveşte cu firea ei.

Şi în noi oamenii sînt virtuţi fireşti pe care sufletul nostru le săvîrşeşte nu printr-un învăţămînt omenesc, ci sînt înnăscute în însăşi firea noastră. De pildă nimeni nu ne învaţă să urîm boala, dar din fire avem repulsie faţă de ceea ce ne supără, după cum şi sufletul, fără să-l fi învăţat cineva, se fereşte de rău. Răul este o boală a sufletului, iar virtutea, sănătatea sufletului. Bine au definit unii sănătatea: echilibru al energiilor naturale. Nu te-ai depărta de adevăr dacă ai defini la fel şi sănătatea sufletească. Pentru că sufletul, în chip firesc şi fără să fie învăţat, doreşte ce îi este propriu, de aceea toţi laudă castitatea, aprobă dreptatea, admiră curajul şi rîvnesc priceperea. Aceste virtuţi sînt mai proprii sufletului decît trupului sănătatea.

Copiilor, iubiţi pe părinţii voştri! "Părinţilor, nu întărîtaţi pe copiii voştri!"12. Nu spune oare acelaşi lucru şi firea noastră omenească? Pavel, deci, nu dă un sfat nou, ci întăreşte legăturile firii. Dacă leoaica îşi iubeşte pe cei născuţi din ea, iar lupul se luptă pentru căţeluşii lui, ce va spune omul, care nu ascultă de poruncă şi strică şi firea, fie atunci cînd copilul necinsteşte bătrîneţele tatălui, fie atunci cînd tatăl prin o a doua căsătorie uită pe copiii din prima căsătorie. De nebiruit este la cele necuvîntătoare dragostea dintre părinţi.şi pui, pentru că Dumnezeu,

11. Ps. 103, 25.

12. efes. 6, 4.

175

Cel Ce le-a creat, a înlocuit în ele lipsa raţiunii cu bogăţia simţirilor. De unde, între mii de oi, mielul, care sare din staul, cunoaşte culoarea şi glasul mamei, se grăbeşte spre ea şi caută izvoarele sale de lapte? Chiar dacă ar avea puţin lapte ugerele mamelor, mieluil se mulţumeşte cu ele, lăsînd la o parte mulţime de ugere îngreunate de lapte; iar mama îşi cunoaşte mielul ei între mii şi mii de miei. Un singur glas, aceeaşi culoare, mirosul la fel la toţi — atît cît mirosul nostru îl poate percepe — şi totuşi la oaie simţirea este mai pătrunzătoare decît perceperea noastră, iar datorită ei fiecare oaie îşi cunoaşte mielul. Căţelul nu are încă dinţi şi totuşi se apără cu gura de cei care îl supără. Viţelul nu are încă coarne şi ştie unde au să-i crească armele lui.

. Acestea sînt o dovadă că firea tuturor vieţuitoarelor n-a căpătat de la cineva învăţătură pentru cele ce le sînt de folos şi că nimic nu este în ele fără rînduială şi nehotărît, ci toate poartă urmele înţelepciunii Celui Care le-a făcut, arătînd în ele că au fost aduse pe lume gata pregătite pentru paza mîntuirii lor.

Cîinele este lipsit de raţiune, dar are un simţ la fel de puternic ca şi raţiunea. Cele pe care înţelepţii lumii le-au descoperit abia după îndelungate Străduinţe depuse în cursul vieţii lor — mă gîndesc la combinaţiile silogistice — pe acestea le ştie din fire cîinele, fără să fie învăţat. Cînd cîinele caută urma fiarei, dacă descoperă că urmele se împart în multe direcţii, cercetează abaterile fiecărei urme şi prin ceea ce face aproape că dă drumul unui glas care construieşte un silogism; că îşi spune: fiara a luat-o sau în partea asta sau în asta sau în asta; dar n-a luat-o nici în partea asita, nici în asta; rămîne deci că a luat-o în partea asta; şi astfel prin eliminarea urmelor false, descoperă urma adevărată. Ce fac mai mult cei care stau serioşi în faţa diagramelor, trăgînd linii în praf, ca din trei premise să elimine două, pentru a găsi adevărul în aceea care a mai rămas? Dar ţinerea de minte a acestui animal pentru binefacerile primite, pe care dntre cei nerecunoscători faţă de binefăcători nu-i face de ruşine? Se spune de mulţi cîini că s-au lăsat să moară peste stăpînii lor ucişi în pustie. Unii cîini, din dragostea lor fierbinte pentru stăpîni, au fost conducătorii celor care căutau pe ucigaşi şi au făcut ca răufăcătorii să fie osîndiţi.

Ce vor spune cei care nu numai că nu-L iubesc pe Domnul, Care i-a făcut şi îi hrăneşte, dar se împrietenesc cu "cei care grăiesc împotriva lui Dumnezeu nedreptate"13, care se aşează la aceeaşi masă cu ei şi chiar în timp ce mănîncă suferă să fie hulit Cel care-i hrăneşte?

13. Ps. 74, 5

176

Dar să ne întoarcem La cercetarea creaţiei. Animalele care se prind cu mai mare uşurinţă nasc mulţi pui. De aceea fac mulţi pui iepurii, caprele sălbatice şi oile sălbatice, care nasc gemeni, ca să nu li se stingă neamul din pricina animalelor mâncătoare de carne. Animalele care mănînCă pe altele, însă, fac puţini pui. Astfel leoaica abia dacă este mama unui leu. Că, după cum se spune, puiul de leu se naşte sfîşiind cu vîrful unghiilor pîntecele maicii sale. Viperele, apoi, ies afară după ce mai întîi mănîncă pîntecele mamei, dînd cuvenita plată celeia ce le-a născut14. Deci nimic din cele ce există nu este în afara proniei lui Dumnezeu şi nici lipsit de grija ce i se cuvine.

Dacă te uiţi chiar la mădularele animalelor, vei vedea că Ziditorul nici n-a adăugat ceva de prisos, nici n-a luat ceva din cele ce erau de neapărată trebuinţă.. Animalelor mîncătoare de carne le-a dat dinţi ascuţiţi, că de nişte dinţi ca aceia au nevoie pentru felul hranei lor; iar celor care sînt pe jumătate înarmate cu dinţi le-a dat diferite depozite pentru hrană. Pentru că hrana pe care au luat-o întîi n-a fost fărîmiţată îndeajuns, li s-a dat să o aducă iarăşi înapoi, pentru ca rumegînd-o s-o facă proprie pentru hrană. Stomacul întîi, stomacul al doilea, stomacul al treilea şi stomacul al patrulea nu sînt de prisos animalelor care le au, ci fiecare din ele împlineşte o funcţie de neapărată trebuinţă.

Lung îi este gîtul cămilei; este lung ca să-i fie deopotrivă cu picioarele şi să poată ajunge iarba cu care se hrăneşte.

Scurt şi vîrît între umeri este gîtul ursului, al leului, al tigrului şi al tuturor animalelor de acest fel, că nu se hrănesc cu iarbă, nici n-au nevoie să se plece la pămînt, că se hrănesc cu carne şi se îndestulează din vînatul animalelor.

Pentru ce elefantul are trompă? Pentru că elefantul, care este un animal mare, cel mai mare dintre animalele de pe uscat, care sperie pe cei pe care-i întîlneşte, trebuia să aibă un trup greu şi cu multă carne. Dacă i s-ar fi dat gîtul mare şi pe măsura picioarelor, s-ar fi mişcat cu greu şi, din pricina covîrşitoarei lui greutăţi, ar fi înclinat totdeauna în jos; dar aşa capul îi este legat de şira spinării cu cîteva vertebre ale gîtului, iar trompa împlineşte funcţia gîtului; cu ea aduce mîncarea la gură şi soarbe apa. Dar şi picioarele elefantului sînt nearticulate, unite ca nişte coloane, pentru ca să-i susţină greutatea. Dacă i s-ar fi pus picioare slabe şi moi, dese i-ar fi fost dislocările articulaţiilor, că n-ar fi putut să-i uşureze greutatea cînd s-ar fi poticnit şi ar fi vrut să se

14. Grigore Dascălul face următorul comantar acestui text: "Că adecă precum au făcut ia maicii sale, aşa i să face şi eii de la ai săi fii" (CGD, f. 44, nota1).

177

ridice. Aşa, însă, elefantul are;sub picior o labă mică şi nu are articulaţie aiici la legătura piciorului, nici la genunchi. Că alunecarea articulaţiilor n-ar fi putut susţine carnea cea multă a animalului, care se revaTsă de jur împrejur şi tremură. De aceea elefantul are nevoie de trompă, oare se coboară pînă la picioare. Nu-i vezi pe elefanţi că merg în fruntea falangei de ostaşi ca nişte turnuri însufleţite sau ca nişte dealuri de carne, care, prin mişcarea lor care nu poate fi oprită în loc, taie şirul strîns ai duşmanilor? Dacă părţile de jos ale elefantului n-ar fi fost făcute pe măsura trupului, elefantul n-ar fi putut trăi nici un an; dar aşa unii relatează că elefantul trăieşte trei sute de aini şi chiar mai mult decît atît. De aceea trebuia să aibă picioarele tari şi nearticulate. Iar hrana, după cum am spus, şi-o ia elefantul de jos şi o ridică în sus cu trompa, oare este în formă de şarpe şi flexibilă. Aşa că adevărat este cuvîntul că în cele create nu poţi găsii nimic de prisos şi nici vreo lipsă. Iar pe acest animali, care este atît de mare prin volumul lui, Dumnezeu ni l-a supus nouă, încît poate fi învăţat să ne înţeleagă şi să primească loviturile ce i se dau. Prin aceasta oi se arată lămurit că Dumnezeu ne-a supus nouă toate, pentru că ne-a făcut după chipul Său15.

Poţi vedea înţelepciunea cea nepătrunsă a lui Dumnezeu nu numai în animalele cele mari, dar şi în cele mai mici vietăţi poţi admira nu mai puţină minune. După cum nu mă minunez mai mult de vîrfurile cele înalte ale munţilor, care, pentru că sînt aproape de nori şi le bat necontenit vînturile, păstrează zăpada pe ei, deci nu mă minunez mai mult de ele decît de văiile cele adînci, care scapă nu numai de vînturile care suflă cu tărie, dar au şi un aer totdeauna cald, tot aşa şi în alcătuirea trupurilor animalelor nu mă minunez mai mult de mărimea elefantului decît de şoarece, oare sperie pe elefant, decît de acul cel foarte fin al scorpionului, pe care Marele Meşter l-a găurit ca pe un fluier, încît prin el bagă veninul în cei pe care îi răneşte. Nimeni, din pricina asta, să nu învinuiască pe Făcător că a adus pe pămînt şi animale veninoase, care ne vatămă viaţa şi ne sînt duşmani! Atunci ar trebui să învinuim şi pe pedagogul oare pune ordine în uşurătatea tinereţii, înţelepţind pe cel nestăpînit cu lovituri şi bice.

Fiarele sînt o dovadă de credinţă! Ai încredere în Domnul? "Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balauri"16. Prin credinţă vei avea puterea să calci peste şerpi şi scorpioni. Nu ştii, oare, de Pavel? Pe cînd Pavel aduna găteje, s-a prins o viperă de mîna lui şi

15. Fac. 1, 27.

16. Ps. 90, 13.

12 — Sfîntul Vasile cel Mare

178

nu l-a vătămat cu nimic, pentru că sfîntul a fost găsit plin de credinţă17. Dar dacă eşti necredincios, teme-te, nu atît de fiară cât de necredinţa ta, prin care ajungi să fii vătămat uşor de orice stricăciune.

Simt, însă, iarăşi că-mi cereţi să vă vorbesc de facerea omului şi mi se pare că aproape aud pe ascultători strigînd în inimile lor: "Ne-ai dat învăţături despre firea celor care sînt sub stăpânirea noastră, dar despre noi nu ştim nimic!". Trebuie, dar, să vorbesc neapărat şi despre om, cu toate că mă reţine o sfială. Da, într-adevăr, lucrul cel mai greu dintre toate pare a fi, să te cunoşti pe tine însuţi. Că nu numai ochiul, care vede pe cele din afară de el, nu poate să se vadă pe el însuşi, dar chiar şi mintea noastră, care vede repede păcatul altuia, este zăbavnică în a-şi cunoaşte propriile ei păcate. De aceea şi acum cuvîntul meu a înfăţişat pe cele străine, dar cînd e vorba de cercetarea celor ale mele este leneş şi plin de sfială, cu toate că cel care se cercetează cu pricepere pe sine însuşi poate cunoaşte pe Dumnezeu, nu atît din alcătuirea cerului şi a pămîntului, cît şi din alcătuirea propriei noastre firi, aşa precum spune şi profetul: "Minunată s-a făcut ştiinţa Ta de către mine"18, cu alte cuvinte, cunoscîndu-mă pe mine, am cunoscut covîrşitoarea Ta înţelepciuine.

"Şi a zis Dumnezeu: "Să facem pe om"19.

Unde-mi este acum iudeul, care altădată, cînd lumina teologiei lumina ca prin nişte ferestre, cînd a doua Persoană era arătată tainic, că nu se arătase încă vădit, iudeul se lupta cu adevărul, spunând că Dumnezeu a vorbit cu El însuşi? Că spunea: Dumnezeu a spus şi Dumnezeu a făcut! Aşa ca atunci cînd a spus: "să se facă lumină şi s-a făcut lumină"20. Într-adevăr şi atunci le era iudeilor la îndemînă nechibzuinţa în cele ce spuneau! Care fierar sau tîmplar sau cizmar, stînd singur în faţa uneltelor sale, fără să fie alături de el un ajutor, îşi spune lui însuşi: "Să facem cuţitul" sau: "Să încheiem plugul" sau: "Să lucrăm încălţămintea"? Nu îndeplineşte, oare, în tăcere lucrarea pe care o are de făcut? într-adevăr, cumplită vorbărie! Să te faci ţie însuţi stăpîn şi supraveghetor şi să te îndemni pe tine însuţi tiranic şi silnic! Totuşi, cei care nu s-au sfiit să calomnieze pe Domnul, ce nu pot să spună cînd limba le este deprinsă cu minciuna? Cuvintele Scripturii, însă, le închid desăvîrşit gura.

"Şi a zis Dumnezeu: "Să facem pe om".

17. ]Fapte, 28, 3—6.

18. Ps. 138, 5.

19. Fad. 1, 26.

20. Fac. 1, 3.

179

Spune-mi: Este, oare, şi acum vorba de o singură persoană? Nu! Că nu este scris: "Să se facă om!". Atîta vreme cît nu se arătase omul, omul care avea să fie instruit, predica teologiei era ascunsă în adînc; dar acum, la facerea omului, credinţa se descoperă şi dogma adevărului se arată clar.

"Să facem pe om!"

Ascultă, tu care lupţi împotriva lui Hristos, ascultă că Dumnezeu vorbeşte cu Cel Care a luat parte cu El la facerea lumii, cu Cel "prin Care a făcut şi veacurile21, Care ţine pe toate cu cuvîntul puterii Sale"22. Dar luptătorul acesta'împotriva lui Hristos nu primeşte în linişte cuvîntul dreptei credinţe. După cum fiarele acelea care urăsc cumplit pe om, cînd sînt închise în cuşti, urlă în închisoarea lor şi-şi dau pe faţă cruzimea, dar nu pot să-şi satisfacă furia, tot aşa şi neamul acesta, duşman al adevărului, iudeii, nemaiavînd ce să spună, spun că multe sînt persoanele cărora Dumnezeu le-a adresat cuvînt; ei spun: "îngerilor, care stau în jurul lui Dumnezeu, lor le-a spus: "Să facem pe om!" Născocire iudaică! Basm ieşit din uşurătatea minţii lor! Ca să nu primească o singură persoană, introduc mii! Îndepărtînd pe Fiul, dau slujitorilor vrednicia de sfătuitori! Fac din cei care sînt robi împreună cu noi domni ai creării noastre. Omul cînd ajunge la desăvîrşire este ridicat la vrednicia îngerilor. Dar care creatură poate fi egală Creatorului?

Uită-te şi la cuviinţele care urmează:

"După chipul nostru"23.

Ce spui în faţa acestor cuvinte? Nu cumva unul şi acelaşi este chipul lui Dumnezeu şi al îngerilor? Că trebuie neapărat ca aceeaşi formă să aibă şi Fiul şi Tatăl. Negreşit înţelegem forma aşa cum se cuvine lui Dumnezeu, nu în chip trupesc, ci în însuşirea dumnezeirii.

Ascultă şi tu, care eşti din proaspăta tăiere împrejur, care profesezi iudaismul, făcînd-o pe creştinul. Cui îi spune Dumnezeu: "După chipul nostru"? Cui altcuiva decît "Celui Care este strălucirea slavei şi chipul ipostasului24, Care este chipul Dumnezeului celui nevăzut"?25. Deci propriei Sale icoane vii, Celui Care a spus: "Eu şi Tatăl una sîntem"26 şi: "Cel Care M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl"27. Acestuia îi sipune: "Să facem pe om după chipul nostru". Deci acolo unde-i un singur chip, unde-i neasemănarea?

21. Evr. 1, 2.

22. Evr. , 1, 3.

23. Fac. 1, 26.

24. Evr. 1, 3.

25. Col. 1, 15.

26. Ioan, 10, 30.

27. Ioan, 14, 9.

180

"Şi a făcut Dumnezeu pe om"28.

Scriptura nu spune: "Au făcut". A evitat aici pluralul persoanelor. Insitruind pe iudei prin primele cuvinte29, iar prin ultimele30 excluzîmd păgînismul, Scriptura revine cu tărie la monadă. ca să înţelegi pe Fiul împreună cu Tatăl şi să fugi de primejdia panteismului.

"După chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el"31.

Iarăşi Scriptura vorbeşte de persoana Celui Care a lucrat împreună cu El. Că n-a spus: "După chipul Lui", ci "După chipul lui Dumnezeu".

în ce are omul "chipul lui Dumnezeu" şi cum participă ia "asemănare"52 vă voi spune, dafcă va da Dumnezeu, în alte cuvîntări.

Acum atîta să fie spus: Dacă este un singur chip, de unde ţi-a venit nefericita rătăcire de la dreapta credinţă, să spui că Fiul nu este asemenea cu Tatăl? Cîtă nerecunoştinţă! Asemănarea de care te-ai împărtăşit n-o dai Binefăcătorului? Socoţi că eşti stăpîn pe cele pe care le-ai primit prin har şi nu-I îngădui Fiului să aibă fireasca asemănare cu Cel Ce L-a născut?

Dar seara, care a trimis de demult soarele spre asfinţit, ne porunceşte să tăcem. Să lăsăm cuvîntul nostru să se odihnească aici, mulţumindu-se cu cele spuse. Acum am spus numai atîta ca să vă deştept rîvna. O cercetare mai pe larg o vom face, cu ajutorul Duhului, în cuvintele Ce vor urma. Plecaţi-mi, bucuroşi, adunare iubitoare de Hristos! în locul oricărei mîncări scumpe şi a dulciurilor de multe feluri, împodobiţi cinstitele voastre mese ou pomenirea celor spuse aici.

Să se ruşineze anomeu133, să fie făcut de ruşine iudeul, să se bucure de dogmele adevărului cel binecredincios şi să fie slăvit Domnul, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

28. Fac. 1, 27.

29. Prin: "Să facem pe om după chipul Nostru".

30. Prin: "Şi a făcut Dumnezeu pe om".

31. Fac. 1, 27.

32. Fac. 1, 26.

33. Anomeu, eretic arian extremist, care tăgăduia deofiinţimea Fiului cu Tatăl, susfinînd că Fiul nu are nici o asemănare cu Tatăl.

II.

OMILII LA PSALMI

OMILIE LA PSALMUL I

"Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare"1. De aceea a fost scrisă de Duhul pentru toţi oamenii, ca fiecare să luăm, din ea, ca dinitr-un spital obştesc al sufletelor, tămăduirea pentru propria noastră boală. Că spune Scriptura: "Tămăduirea va pune capăt marilor păcate"2. Altele ne învaţă Profeţii, altele Cărţile istorice, altele Legea şi altele felul de sfătuire al Proverbelor. Cartea Psalmilor, însă, cuprinde ce este folositor din toate: profeţeşte cele viitoare, ne aduce aminte de faptele istorice, dă legi pentru viaţă, ne învaţă cele pe care trebuie să le facem. Şi, ca să spun pe scurt, Cartea Psalmilor este o vistierie obştească de învăţături bune, dînd fiecăruia, după sîrguinţa lui, ce i se potriveşte. Tămăduieşte rănile vechi ale sufletelor şi aduce grabnică însănătoşire celui de curînd rănit; îngrijeşte pe cel bolnav şi păstrează sănătos pe cel care nu-i atins de boală; într-un cuvînt, îndepărtează, pe cît e cu putinţă, patimile care se încuibaseră în felurite chipuri în viaţa oamenilor; şi face aceasta cu seducţie măsurată şi cu dulceaţă, sădind în suflet gînd plin de înţelepciune.

Duhul cel Sfînt a văzut că neamul omenesc este greu de îndrumat spre virtute şi că noi, din pricina înclinării spre plăcere, neglijăm cu totul vieţuirea cea dreaptă. De aceea ce face? A unit dogmele cu plăcerea cîntatului, ca, odată cu dulceaţa melodiei, să primim pe nesimtite şi folosul cuvintelor de învăţătură; face la fel ca doctorii cei înţelepţi; aceştia adeseori ung de jur împrejur cu miere paharul în care dau bolnavilor fără poftă de mîncare doctorii mai amare. Pentru aceasta, dar, ni s-au alcătuit aceste melodii armonioase ale psalmilor, oentru ca celor care sînt copii cu vîrsta sau cei care sînt cu totul tineri cu purtarea să li se pară că ei cîntă, dar de fapt îşi instruiesc sufletul. Că n-a plecat de la biserică cineva din cei mulţi şi trîndavi păstrînd cu uşurinţă în minte vreo poruncă apostolică sau profetică; dar cuvintele psalmilor le cîntă şi acasă şi le fredonează şi în piaţă. Dacă unul,

1. II Tim. 3, 16.

2. Ecl. 10, 4.

184

din cei care se sălbăticesc cumplit din pricina mîniei, intră în biserică, ei bine, cînd începe să se cînte psalmul, atunci, daitorită melodiei, pleacă din biserică cu sălbăticia sufletului potolită.

Da, psalmul este linişte a sufletelor, conducător al păcii potoleşte turburarea şi vîlvătaia gîndurilor, înmoaie mînia sufletului şi înfrînează pe cel desfrînat. Psalmul leagă prietenii, uneşte pe cei de departe, împacă pe cei învrăjbiţi. Cine se mai poate soeoţti vrăjmaş cu cel cu care a înălţat acelaşi glas spre Dumnezeu? Cîntatul psalmilor aduce, deci, cel mai mare bun: dragostea. Cîntatul împreună este ca un lanţ care duce la unire, uneşte poporul în simfonia unui singur cor. Psalmul pune pe fugă pe demoni şi aduce pe îngeri într-ajutor; este armă pentru frica de noapte, odihnă pentru ostenelile zilei; este întărirea pruncilor, podoabă celor în floarea vîrstei, mîngîiere bătrîniilor, găteală foarte potrivită femeilor. Psalmul populează pustiurile, cuminţeşte pieţele; este carte elementară de învăţătură pentru cei ce intră în viaţă, creştere pentru cei ce înaintează în vîrstă, întărire pentru cei maturi. Psalmul este glas al Bisericii; psalmul înveseleşte sărbătorile. psalmul creează tristeţea cea după Dumnezeu; psalmul scoate lacrimă şi din inimă de piatră, psalmul este lucrul îngerilor, vieţuire cerească, parfum duhovnicesc. Ce descoperire înţeleaptă a învăţătorului, Care a meşteşugit ca odată cu cîntarea isă învăţăm şi cele ce ne folosesc! De aceea se şi întipăresc mai bine în suflete învăţăturile. învăţătura dată cu sila de obicei nu rămîne; dar învăţătura primită cu plăcere şi cu bucurie se fixează mai trainic în sufletele noastre. Ce nu poţi învăţa din psalmi? Nu, oare, măreţia bărbăţiei? Nu, oare, exactitatea dreptăţii? Nu, oare, sfinţenia castităţii? Nu, oare, desăvîrşirea înţelepciunii? Nu, oare, chipul pocăinţei? Nu, oare, măsura răbdării? Nu, oare, tot ce ai putea spune despre faptele cele bune? În psalmi este cu putinţă să găseşti învăţătura desăvîrşită despre Dumnezeu, prevestirea despre venirea în trup a lui Hristos, ameninţarea cu judecata, nădejdea învierii, frica de pedeapsă, făgăduinţele slavei, descoperirile tainelor; toate sînt strînse, ca într-o mare şi obştească vistierie, în Cartea Psalmilor, pe care profetul a armonizat-o cu instrumentul muzical numit psaltire, deşi sînt multe instrumente muzicale. După părerea mea, profetul, inspirat de Duhul, a arătat harul cel de sus care răsună în psaltire, pentru că dintre toate instrumentele muzicale numai psaltirea îşi are cauza sunetelor în părţile de susale ei. La chitară şi la liră arama răsună de dedesubtul locului unde pana atinge coardele; psaltirea, însă, are cauzele ritmurilor armonioase în partea de sus, ca şi noi să căutăm a cugeta cele de sus şi să nu

185

ne pogorîm la patimile trupului din pricina dulcetii melodiei. Socot, însă, că profetul, prin construcţia acestui instrument muzical, ne-a arătat, în chip adînc şi înţelept, şi aceea că oamenii, care au sufletele bine constituite şi armonioase, se urcă uşor la cele de sus.

Să vedem acum şi începutul psalmilor.

III

"Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor"3.

Constructorii, cînd ridică măreţe şi înalte clădiri, pun temeliile lor în raport cu înălţimea; armatorii, cînd au de încheiat o corabie, care poate încărca zece mii de amfore4, încheie carena -corăbiei în legătură cu greutatea încărcăturilor. La fel şi la facerea fiinţelor.Natura face întîi inima; inima ia de la natură structura sa în raport cu fiinţa pe care are s-o alcătuiască, pentru că trupul se ţese împrejurul inimii, potrivit legilor proprii care stau la temelia diferitelor forme şi mărimi ale fiinţelor. Ceea ce este temelia pentru o casă, carena pentru o corabie şi inima unei vietăţi pentru trup, aceeaşi putere mi se pare că o au şi aceste puţine cuvinte de la începutul Psaltirii pentru întreaga alcătuire a Cărţii Psalmilor. David avea să dea în psalmii săi multe sfaturi pline de osteneli, pline de mii de sudori şi oboseli; de aceea a arătat mai di-nainte luptătorilor pentru buna credinţă sfîrşitul lor fericit, pentru ca, nădăjduind în bunătăţile gătite nouă, să îndurăm fără supărare durerile vieţii. Tot aşa şi călătorilor, care merg pe un druim anevoios şi greu de umblat, le uşurează oboseala hanul care anume îi aşteaptă; iar pe negustorii care fac comerţ pe mare, dorinţa de a aduce încărcături de mărfuri îi face să îndrăznească a călători pe mare; în sfîrşit, plugarilor nădejdea unei bune recolte le fură de sub ochi ostenelile. De aceea şi îndreptătorul obştesc al vieţii, marele învăţător, Duhul adevărului5, a pus înainte, cu înţelepciune şi dibăcie, răsplăţile, pentru ca, ridicîndu-ne mai presus de ostenelile din faţa noastră, să ne grăbim cu mintea spre desfătarea veşnicelor bunătăţi.

"Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor".

Propriu vorbind şi în primul loc, vrednic de fericire este binele adevărat. Iar acesta este Dumnezeu. De aceea şi Pavel, voind să amintească de Hristos, zice: "Potrivit arătării fericitului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos"6. Fericit cu adevărat este Cel Care prin

3. Ps. 1, 1.

4. Amforă, vas antic cu două torţi pentru păstrarea sau transportul lichidelor şi grînelor, cu o capacitate de circa20 litri.

5. Ioan, 14, 17.

6. Tit. 2, 13.

186

Sine este bun, spre Care privesc toate, pe Care îl doresc toate, adică Firea cea neschimbată, Vrednicia de Stăpîn, Viaţa cea neturburată, Vieţuirea cea lipsită de durere, în Care nu este schimbare, pe Care nu o atinge transformarea, Izvorul cel curgător, Harul cel îmbelşugat, Comoara cea neîmpuţinată. Oamenii, însă, sînt neînvăţaţi şi iubitori de cele lumeşti; nu cunosc natura binelui însuşi, adeseori fericesc pe cele care nu merită; fericesc bogăţia, sănătatea, strălucirea vieţii; dar nimic din acestea nu-i bun prin natura sa, nu numai pentru că acestea înclină uşor spre cele potrivnice, ci şi pentru că nici nu pot să-i facă buni pe cei care le au. Cine-i drept pentru că are bani? Cine-i cast pentru că e sănătos? Dimpotrivă, adeseori trec în slujba păcatului cei care se folosesc rău de ele. Fericit este, dar, cel care are pe acelea care sînt vrednice de luat în seamă, cel care participă la bunurile care nu se pierd.

— Cum îl vom cunoaşte, însă, pe acesta?

— Cum? Că "n-a umblat În sfatul necredincioşilor"!

Dar înainte de a spune ce înseamnă "a umbla în sfatul necredincioşilor", vreau să vă lămuresc nedumerirea pusă de textul acesta. Că cineva m-ar putea întreba:

— Pentru ce profetul face o alegere şi fericeşte numai pe bărbat? Nu exclude, oare, pe femei de la această fericire? Doamne fereşte! Una este virtutea: atît pentru bărbat cît şi pentru femeie; pentru că aşa precum crearea amîndurora s-a bucurat de aceeaşi cinstire, tot aşa şi răsplata să fie pentru amîndoi tot de aceeaşi cinstire. Ascultă ce spune Cartea Facerii! "A făcut Dumnezeu pe om; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el; bărbat şi femeie i-a făcut pe ei"7. Cei care au aceeaşi fire au şi aceleaşi lucrări; iar cei care săvîrşesc aceeaşi faptă, aceia primesc şi aceeaşi plată.

Dar atunci pentru ce, amintind pe bărbat, a trecut sub tăcere pe femei?

— Pentru că odată ce este vorba de o singură fire — firea omenească — psalmistul a socotit că este de ajuns să arate întreaga fire prin cel care conduce firea, adică prin bărbat.

Aşadar "fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor".

Uită-te cît de precise sînt cuvintele! Fiecare cuvînt este plin de învăţături. Psalmistul n-a spus: "care nu umblă în sfatul necredincioşilor", ci: "care n-a umblat". Că nu-i vrednic de fericire cel care este încă în viaţă, pentru că-i este necunoscut sfîrşitul; dar cel care a împlinit ceea ce era dator să facă, cel care şi-a încheiat viaţa cu un sfîrşijt care nu poate fi pus la îndoială, acela negreşit este fericit.

7. Fac. 1, 27.

187.

— Dar, atunci pentru ce spune, tot în psalmi, că sînt fericiţi cei "care umblă în legea Domnului"?8 Că aceste cuvinte spun că sînt fericiţi nu cei care au umblat, ci cei care încă umblă.

— Pentru că cei care săvîrşesc binele au lauda în însăşi fapta pe care au săvîrşit-o; dar cei care se feresc de rău nu mai sînt de lăudat dacă înclină o dată sau de două ori spre păcat, ci dacă vor putea să evite pentru totdeauna săvîrşirea răului.

În şirul cuvîntului meu, însă, mi-a venit în minte şi o altă nedu-merire:

Pentru ce psalmistul nu fericeşte pe cel ce săvîrşeşte virtutea, ci pe cel ce nu face păcatul? Că aşa va fi numit fericit şi calul şi boul şi piatra. Da, care fiinţă neînsufleţită a stat pe calea păcătoşilor, sau care fiinţă necuvîntătoare a şezut pe scaunul ciumaţilor?9.

Aşteaptă puţin şi vei afla răspunsul! Psalmistul adaugă: "Ci în legea Domnului voia lui"10. Iar cugetarea legii dumnezeieşti o poate face numai o fiinţă cugetătoare. Noi, însă, spunem şi aceea că început pentru dobîndirea faptelor bune este îndepărtarea de fapte rele. Că spune psalmistul: "Fereşte-te de rău şi fă binele!" n.

Psalmistul, ducîndu-ne, cu înţelepciune şi dibăcie, la virtute, a făcut din îndepărtarea de fapte rele început al faptelor bune. Dacă ţi-ar fi pus îndată înainte săvîrşirea faptelor desăvîrşite, ai fi pregetat să le faci; dar aşa te obişnuieşte mai întîi cu faptele mai uşoare, ca să îndrăzneşti mai pe urmă spre cele mai grele. Aş spune că practicarea bunei credinţe se aseamănă cu o scară cu scara aceea pe care a văzut-o odinioară fericitul Iacov; unul din capete era jos, pe pămînt, iar celălalt capăt se urca mai presus de cer12. Deci, cei care se îndreaptă spre viaţa cea virtuoasă trebuie să meargă pe urmele virtuţii începînd cu primele trepte şi de la ele să păşească pe treptele următoare, pînă ce se urcă, printr-un urcuş săvîrşit încetul cu încetul, la înălţimea pe care o poate atinge firea omenească. După cum prima treaptă a unei scări este îndepărtarea de pămînt, tot aşa şi cu vieţuirea cea după Dumnezeu; început al urcuşului este îndepărtarea de rău. Pe scurt, abţinerea de la o faptă oarecare este mai uşor de îndeplinit; de pildă poruncile: "Să nu ucizi"13,

8. Ps. 118, 1.

9. Ps. 1, 1.

10. Ps. 1, 2.

11. Ps. 36, 27.

12. Fac. 28, 12.

188

"Să nu fii desiănat"14, "Să nu furi"15; fiecare din aceste porunci are nevoie de abţinere şi de nemişcare; dar poruncile: "Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi"16, "Vinde-ţi averile tale şi dă-le săracilor"17, "Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă18, mergi cu el două"19, au nevoie pentru săvîrşirea lor de strădanii de atleţi, au trebuinţă de suflet tînăr. Minunează-te, dar, de înţelepciunea celui care ne duce la desăvîrşire prin porunci mai uşoare şi mai lesne de îndeplinit!

Psalmistul ne propune, deci, trei fapte care merită să fie păzite: să nu umblăm în sfatul necredincioşilor, să nu stăm pe calea păcătoşilor şi să nu şedem pe scaunele ciumaţilor20. Urmând firii lucrurilor, psalmistul a pus această rînduială şi spuselor lui. Mai întîi ne sfătuim, apoi reţinem cele ce ne-am sfătuit şi în sfîrşit rămînem lâ cele sfătuite. Aşadar, înainte de toate vrednică de fericire este curăţenia gîndirii noastre, pentru că sfatul pe care îl facem în inima noastră este rădăcină a faptelor pe care le săvîrşim cu trupul. Desfrînarea, care se aprinde mai întîi în sufletul celui iubitor de plăcere, lucrează stricăciunea prin trup. De aceea şi Domnul spune că cele care mişcă pe om spre faptă pornesc dinăuntrul omului21.

Pentru că păcatul faţă de Dumnezeu se numeşte necredinţă, să nu se întâmple să ne îndoim cîndva de Dumnezeu din pricina necredinţei. Umbli în sfatul necredincioşilor, dacă spui în inima ta: Este, oare, Dumnezeu, Care conduce pe toate cele din lume? Este, oare, Dumnezeu în cer, Care chiverniseşte pe cele ale fiecăruia? Este, oare, judecată? Este, oare, răsplătire fiecăruia după faptele lui? Pentru ce, oare, drepţii sînt săraci, iar păcătoşii bogaţi? Pentru ce, oare, drepţii sînt bolnavi, iar păcătoşii sănătoşi? Pentru ce, oare, drepţii sînt lipsiţi de slavă, iar păcătoşii încărcaţi de slavă? Nu cumva, oare, lumea se mişcă de la sine şi nişte întîmplări iraţionale rânduiesc intr-un chip neregulat viaţa fiecăruia? Dacă ai gîndit aşa, "ai umblat în sfatul necredincioşilor". Fericit este, dar, acela care nu s-a îndoit de Dumnezeu, acela care n-a fost mic la suflet faţă de întîmplările din viaţă, ci aşteaptă cele ce au să fie; fericit este acela oare n-a avut gînd necredincios despre Cel Ce ne-a zidit.

13. ieş. 20, 13.

14. ieş. 20, 14.

15. ieş. 20, 15.

16. Matei, 19, 19.

17. Matei, 19, 21.

18. Milă, 8 stadii; la greci, o stadie măsura600 paşi, a căror lungime varia între147 şi192 metri, o milă, deci, avea între1176 anetri şi1536 metri.

19. Matei, 5, 41.

20. Ps. 1. 1.

21. Matei, 15, 18.

189.

Fericit este şi "acela care n-a stat pe calea păcătoşilor"22. Cale s-a. numit viaţa noastră, din pricina grabei spre sfîrşit a fiecăruia din noi, cei care ne-am născut. După cum cei care dorm în corăbii sînt duşi în porturi în chip automat de vînt, deşi nu simt aceasita, ci drumul corăbiei îi grăbeşte spre sfîrşitul călătoriei, tot aşa şi noi, scurgîndu-se timpul vieţii noastre printr-o mişcare continuă şi neîncetată, ne grăbim spre sfîrşitul propriu al fiecăruia din noi pe drumul neştiuit al vieţii noastre. De pildă: tu dormi şi timpul te tîrăşte cu el; te-ai trezit şi nici nu-ţi dai seama cîtă vreme a trecut; şi totuşi viaţa ni se scurge, deşi lucrul acesta ne scapă simţurilor noastre. Toţi oamenii alergăm pe un drum oarecare, zorindu-ne fiecare spre sfîrşitul nostru. De aceea toţi sîntem pe cale. Abia de-ţi dai seama că te găseşti pe cale. Eşti călător în viaţa aceasta. Toate trec, toate rămîn în urma ta! Ai văzut pe cale plantă sau iarbă sau apă sau ceva din cele ce sînt vrednice de privit; te-ai desfătat puţin, apoi ai itrecut mai departe. Ai întîlnit iarăşi stînci, văgăuni, prăpăstii, pietre, copaci sau chiar fiare sălbatice, tîrîtoare, mărăcini şi altele din cele ce te supără; te-ai supărat puţin, apoi le-ai părăsit. Aşa e viaţa! Nici cele vesele nu rămîn pururea, nici pe cele triste nu le avem mereu. Calea nu este a ta, dar nici cele pe care le ai nu sînt ale tale. Cu cei ce călătoresc se întîmplă aşa: n-a apucait bine cel dintîi să-şi mişte pasul şi îndată cel de după el i-a şi luat locul; iar după ace-la cel care-l urmează.

Uită-te că şi cele din viaţă sînt la fel! Astăzi tu lucrezi pămîntul, iar mîine altul şi după acela altul. Vezi ogoarele acestea şi casele cele măreţe? Cîte nume n-au schimbat de cînd sînt fiecare din acestea? Se spunea că sînt ale cuităruia; au trecut la altul; iar acum se spune că sînt ale altuia. Nu este, dar, viaţa noastră o cale pe care a mers altădată altul şi pe care merg toţi unul după altul?

"Fericit, dar, cel care n-a stat pe calea păcătoşilor!".

— Dar ce înseamnă: "n-a stat"?

— Cînd noi oamenii sîntem în vîrsta cea dintîi, nu sîntem nici vicioşi, nici virtuoşi — că vîrsta aceea nu e capabilă nici de viciu, nici de virtute —; dar cînd ni se maturizează raţiunea, atunci se întîmplă cele ce s-au scris: "Dar cînd a venit porunca, păcatul a înviat, iar eu am murit"23. Din patimile trupului răsar gînduri rele, care se nasc în sufletele noastre. într-adevăr, după ce a venit porunca, cu alte cuvinte cunoaşterea celor bune, dacă porunca nu biruie gîndul cel rău, ci îl îngăduie,

22. Ps. 1, 1.

23. Rom. 7, 9—10.

190

atunci cugetul nostru este subjugat de patimi. Da, atunci a înviat păcatul şi a murit mintea, fiind ucisă de păcat. "Fericit, dar, cel care nu zăboveşte pe calea păcătoşilor", ci cu un gînd mai bun se porneşte spre vieţuirea cea binecredincioasă.

Sînt două căi, potrivnice una alteia; una este largă şi încăpătoare; cealaltă, strâmtă şi îngustă. Două sînt şi călăuzele şi fiecare caută să atragă pe oameni spre ele. Calea cea netedă şi înclinată are o călăuză vicleană, un demon rău, care prin plăceri atrage spre pierzare pe cei care îl urmează, calea cea anevoioasă şi cu urcuş are călăuză un înger bun, care prin ostenelile virtuţii duce pe cei care îl urmează spre un sfîrşit fericit. Cîtă vreme fiecare din noi este copil urmăreşte ce este plăcut în viaţa de acum şi nu se îngrijeşte de viitor; dar cînd ajunge bărbat, după maturizarea gîndurilor, vede că viaţa îi este împărţită înspre virtute şi viciu şi că privirea sufletului este îndreptată spre fiecare din ele; atunci are putinţa să judece paralel însuşirile fiecăreia din ele. Şi vede că viaţa păcătoşilor este plină de desfătările veacului acestuia, pe cînd viaţa drepţilor arată pe tăcute numai bunătăţile veacului ce va să fie. şi pe cît de bune sînt cele viitoare, pe care le făgăduieşte viaţa celor ce au să se mîntuiască, pe atît de obositoare sînt cele pe care le oferă cele din lumea aceasta. Că cel care duce o viaţă plăcută şi desfrînată nu se gîndeşte la ce va fi pe urmă, ci se gîndeşte numai la desfătarea de aici. Orice suflet care vrea să aleagă virtutea este cuprins de ameţeală şi subjugat de gînduri, cînd se gîndeşte la cele ce-l aşteaptă dar cînd priveşte la cele din lumea aceasta, preferă plăcerea. într-o parte vede plăcerea trupului, în cealaltă înrobirea trupuluiîntr-o parte beţie, în cealaltă post; într-o parte rîsete nestăpînite, în cealaltă lacrimi din belşug; într-o parte dansuri, în cealaltă rugăciune; într-o parte flaute, în cealaltă suspine; într-o parte desfrînare, în cealaltă feciorie. Şi pentru că binele poate fi înţeles cu adevărat de raţiune numai prin credinţă — că binele stă departe de noi şi ochiul nu l-a văzut şi urechea nu l-a auzit24 — pe cînd dulceaţa păcatului este la îndemînă, iar desfătarea ţîşneşte prin fiecare simt, de aceea fericit este cel care nu se îndreaptă spre pierzanie din pricina momelilor plăcerii, ci, prin răbdare, culege nădejdea mîntuirii, iar la alegerea uneia din cele două căi n-a păşit pe calea care duce la păcat.

"Şi pe scaunul ciumaţilor n-a şezut"25. Este, oare, vorba de scaunele acestea pe care ne odihnim trupurile — că ce îndemn spre păcat dă lemnul, ca să mă depărtez ca de ceva vătămător de scaunul care a fost

24. I Cor. 2, 9.

25. Ps. 1, 1.

191.

ocupat mai înainte de un păcătos — sau trebuie să socotim că prin scaun este vorba de rămînerea hotărîtă şi nEclintită în judecata pe care o facem despre păcate? Da, de acest lucru trebuie să ne ferim! Pentru că rămînerea cu stăruinţă în păcate creează în sufletele noastre o stare sufletească pe care cu greu o înlăturăm. Cînd patima se învecheşte în suflet şi cînd cu timpul gîndul cel păcătos se întăreşte, atunci este greu să-ţi vindeci patima sau chiar să n-o poţi vindeca deloc; că, aşa cum se întîmplă de cele mai multe ori, obiceiul se preface în natură. Ar fi de dorit să nu ne atingem de păcat; iar dacă păcatul ne ispiteşte încă o dată după experienţa făcută, să fugim de păcat ca de o rană pe care ne-ar face-o o fiară otrăvitoare, aşa cum a scris Solomon despre femeia cea rea: "Nu-ţi întoarce privirea spre ea, ci îugi, nu zăbovi!"29. Cunosc pe unii care din tinereţe au alunecat spre patimile trupului şi, din pricina obişnuinţei cu păcatul, au rămas în păcate pînă la adânci bătrîneţi. După cum porcii, care se tăvălesc în mocirlă, bătătoresc mereu pe ei noroiul, tot aşa şi aceştia se încarcă în fiecare zi de ruşine din pricina plăcerii.

E o fericire să n-ai în mintea ta păcatul! Dar dacă prin viclenia vrăjmaşului ai primit în suflet gînduri de necredinţă, caută să nu rămîi în păcat; iar dacă ai păţit şi asta, caută să nu te statorniceşti în păcat. Deci, să nu şezi pe scaunul ciumaţilor!

Dacă ai înţeles ce vrea să spună cuvîntul psalmistului prin "scaun", că adică vorbeşte de rămînerea noastră permanentă în păcat, cercetează, deci, pe cine a numit psalmistul "ciumaţi"! Cei care se pricep la boli spun că ciumatul, cînd se atinge de un om sau de un animal, prin molipsire, dă boala aceasta tuturor celor de care se apropie. Că natura acestei boli este de aşa fel că îmbolnăveşte pe toţi; se ia de la unul la altul. Ciumaţii sînt lucrători ai fărădelegii; dau boala unul altuia; se îmbolnăvesc unii de la alţii şi pier împreună. Nu vezi, oare, pe desfrînaţii care stau în piaţă, care rîd de oamenii cuminţi, care-şi povestesc faptele lor ruşinoase şi isprăvile întunericului şi înşiră pasiunile lor necinstite ca pe nişte fapte mari sau ca pe niscai fapte de vitejie? Aceştia sînt ciumaţii, aceştia sînt oamenii care se străduiesc să ducă la toţi păcatul lor propriu şi ambiţionează să facă pe mulţi asemenea lor, ca, în părtăşia păcatelor, să scape de ocară. Şi după cum nu-i cu putinţă ca focul, care se atinge de o materie inflamabilă, să nu treacă la toată materia, dacă mai ales se întîmplă să bată şi un vînt care să ducă flacăra, tot aşa nu-i cu putinţă ca păcatul, dacă se atinge de unul, să nu treacă la toţi cei de care se apropie, mai ales cînd duhurile răutăţii aprind păcatul. Da,duhul desfrînării nu suferă să mărginească necinstea numai la

26. Prov. 9, 19.

192

unul singur, ci cuprinde îndată pe toţi cei de aceeaşi vîrstă; acolo chefuri, beţii şi istorisiri pline de ruşine; o femeie desfrînată bea împreună cu ei; unuia îi zîmbeşte, pe altul îl aţîţă şi pe toţi îi aprinde spre acelaşi păcat. Este mică, oare, ciuma aceasta sau este mică răspîndirea răului? Ce se întîmplă, însă, cu cel care invidiază pe omul lacom sau pe oanul care, datorită altui păcat, este învestit cu putere politică strălucită sau pe omul care conduce popoarele sau pe conducătorul de oştiri, cînd invidia îi este amestecată cu cele mai ruşinoase patimi? Nu primeşte, oare, în sufletul lui ciuma, impropriindu-şi păcatul celui invidiat? Invidioşii cau'tă să aibă şi ei situaţiile strălucite din viaţă şi viaţa lor să fie la fel cu a oamenilor celebri; ostaşii, în cele mai multe cazuri, caută să se asemene cu conducătorii de oştiri, iar locuitorii oraşelor invidiază pe cei de la putere. Şi, pe scurt, cînd păcatul unuia este socotit de mulţime vrednic de imitat, atunci se poate spune, propriu şi potrivit, că în viaţa sufletelor a pătruns ciuma. într-adevăr, cînd cineva ajunge strălucit datorită răutăţii lui, atunci pe mulţi din cei care alunecă îi atrage uşor să săvîrşească aceeaşi răutate. Astfel, pentru că stricăciunea se întinde de la unul la altul, putem spune că unii ca aceştia şi-au îmbolnăvit de ciumă sufletele lor.

Să nu şezi, dar, pe scaunul ciumaţilor, nici să iei parte la adunarea oamenilor stricaţi şi bolnavi de ciumă şi să nu răimîi printre cei care dau sfaturi rele.

Cuvîntarea mea este încă la început, dar văd că mulţimea celor spuse a depăşit măsura. Deci nici voi nu veţi putea ţine minte cu uşurinţă mai multe decît v-am spus şi nici eu nu pot să vorbesc mai mult, pentru că mă părăseşte vocea din pricina slăbiciunii care mă însoţeşte. Iar dacă spusele mele n-au fost complete, totuşi ele au arătat că trebuie să fugim de păcat şi să ajungem desăvîrşiţi prin săvîrşirea faptelor bune. Şi pentru că aţi ascultat cu dragă inimă cele ce v-am spus, vă făgăduiesc, de mă va ajuta Dumnezeu, să completez cele ce lipsesc, dacă nu cumva slăbiciunea mea mă va reduce la tăcere completă.

Domnul să-mi dea mie plată pentru cele ce-am spus, iar vouă rod pentru cele ce aţi auzit, cu harul lui Hristos însuşi, că a Lui este slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

III

OMILIA LA PSALMUL VII

Psalmul lui David, pe care l-a cîntat Domnului pentru cuvintele lui Husi, fiul lui Iemeni

Titlul Psalmului VII pare că este împotriva celor istorisite în Cartea Regilor, în care sînt scrise cele cu privire la David. Acolo se istoriseşte că Huşi, prietenul cel bun al lui David, este fiul lui Arhi, iar aici că Husi este fiul lui Iemeni. Dar nici acesta, nici, alt careva din cei despre care se vorbeşte acolo nu este fiul lui Iemeni. Oare, n-a fost numit Husi fiul lui Iemeni pentru fapta lui mare şi plină de vitejie, pe care a arătat-o faţă de David, prietenul lui, cînd s-a dat, aşa zicînd, de partea lui Abesalom, pentru a zădărnici sfaturile lui Ahitofel, bărbat foarte dibaci şi foarte priceput în fapte războinice?1

Ahitofel îl sfătuise pe Abesalom să nu-i dea răgaz tatălui său, care era nepregătit, ci să-l atace de îndată Husi, însă, nu l-a lăsat pe Abesalom să primească sfatul lui Ahitofel, ci l-a sfătuit să amine atacul pentru a se pregăti — "pentru ca după cum spune Scriptura, Domnul să aducă peste Abesalom toate relele"2 — Husi i-a dat lui Abesalom sfatul ca să-i dea răgaz lui David să-şi adune oştirea. Abesalom a primit sfatul lui Husi zicînd: "Statul lui Husi, tiul lui Arhi, mai bun decît statul lui Ahitofel"3. Şi Husi, prin preoţii Sadoc şi Abiatar l-a vestit pe David de cele plănuite şi i-a poruncit să nu rămînă noaptea în pustia Aravot, ci l-a zorit să plece de acolo4.

Deci, datorită sfatului său bun, Husi a ajuns mîna dreaptă a lui David; a primit numele de "fiul lui Iemeni" după fapta lui de vitejie.

Deci a fost numit "fiul lui Iemeni", adică "fiul dreptei". Aşa e obiceiul-Scripturii numeşte pe oamenii răi mai degrabă după păcatele lor decît după numele părinţilor lor, iar pe cei buni îi numeşte "fii" după

1. II Regi, 17, 1—13.

2. II Regi, 17, 14.

3. II Regi, 17, 14.

4. II Regi, 17, 15—16.

13 — Sfîntul Vasile cel Mare

194

virtutea care îi caracterizează. Apostolul numeşte pe diavol "fiul pierzării": "Pînă nu se va descoperi, zice el, cel nelegiuit, fiul pierzării" s. Şi Domnul, în Evanghelie, a numit pe Iuda "fiul pierzării", că spune: "Nimeni n-a pierit decît fiul pierzării"6; iar pe cei instruiţi în cunoaşterea lui Dumnezeu îi numeşte fii ai înţelepciunii: "înţelepciunea, spune Domnul, a tost socotită dreaptă de fiii ei"7; şi: "Dacă va fi acolo fiul păcii"8. Nu-i de loc de mirare, dar, ca şi acum să fie trecut sub tăcere tatăl trupesc al lui Husi, iar prietenul cel bun al lui David să fie numit "fiul dreptei"; a primit numele cuvenit lui de la fapta pe care a săvîrşit-o.

"Doamne, Dumnezeul meu, întru Tine am nădăjduit, mîntuieşte-mă!"9.

S-ar părea că cererea aceasta este simplă şi că oricine ar putea, pe bună dreptate, să spună: "Doamne, Dumnezeul meu, întru Tine am nădăjduit, mîntuieşte-mă!". Dar nu-i aşa! Cel care-şi pune nădejdea în om, cel care umblă după altceva din cele din viaţă, de pildă după putere, după bani sau după cele socotite de mulţime a fi strălucite, nu poate să spună: "Doamne, Dumnezeul meu, întru Tine am nădăjduit ". Că este poruncă să nu nădăjduieşti în boieri10; şi: "Blestemat este omul care are nădejdea în om" n. După cum nu se cuvine să cinsteşti pe altcineva decît pe Dumnezeu, tot aşa nici nu se cuvine să nădăjduieşti în altcineva decît în Dumnezeu, Domnul tuturora. "Nădejdea mea12 şi lauda mea este Domnul"13, spune psalmistul.

— Dar pentru ce psalmistul mai întîi se roagă să fie mîntuit de cei ce-l prigonesc şi apoi să fie izbăvit?

— Explicarea va lămuri cuvîntul.

"Mîntuieşte-mă de toţi cei ce mă prigonesc şi mă izbăveşte, ca nu cumva să răpească, ca un leu, sufletul meu"14.

— Care este deosebirea între a mîntui şi a izbăvi?

— De mîntuire au nevoie mai ales cei slabi; de izbăvire, cei care sînt ţinuţi în robie. De aceea, cel care are în el însuşi slăbiciunea, dar primeşte în sine credinţa, este condus la mîntuire de propria sa credinţa.

5. II Tes. 2, 3.

6. Ioan, 17, 12.

7. Matei, 11, 19.

8. Luca, 10, 6.

9. Ps. 7, 1.

10. Ps. 145, 2.

11. ier. 17, 5.

12. Ps. 70, 6.

13. Ps. 70, 8.

14. Ps. 7, 1—2.

195.

Că spune Domnul: "Credinţa ta te-a mîntuit"15; şi: "Fie ţie cum ai crezut!"16. Cel care are, însă, nevoie să fie izbăvit aşteaptă ca cineva din afară să depună preţul de răscumpărare. Aşadar cel în primejdie de moarte, ştiind că unul este Cel Ce mîntuie, unul este Cel Ce izbăveşte, zice: "În Tine am nădăjduit, mîntuieşte-mă de slăbiciune şi izbăveşte-mă de robie!". Socot, însă, că atleţii viteji ai lui Dumnezeu au luptat din destul în toată viaţa lor cu duşmanii cei nevăzuţi; dar după ce au scăpat de toate prigonirile lor, cînd ajung la sfîrşitul vieţii, sînt cercetaţi de stăpîmtorul veacului, ca să-i ia în stăpînire, dacă ar găsi că au răni de pe urma luptelor sau unele pete şi urme de păcat; dacă, însă, vor fi găsiţi fără răni şi fără pete, îi lasă să se odihnească liberi în Hristos, pentru că au fost nebiruiţi.

Psalmistul se roagă, deci, atît pentru viaţa de aici, cît şi pentru viaţa ce se va să fie şi zice: "Mîntuieşte-mă, aici, de cei ce mă prigonesc", dar "izbăveşte-mă, acolo, în vremea cercetării, ca nu cumva să răpească, ca un leu, sufletul meu". Şi acestea le poţi afla de la însuşi Domnul, cînd a grăit despre timpul patimii Sale: "Acum vine stăpînitorul lumii acesteia şi întru Mine nu va avea nimic"17. Dar Domnul, nefăcînd păcat, spunea că întru El nu are nimic; omului, însă, îi este de ajuns dacă va îndrăzni să spună: "Vine stăpînitorul lumii acesteia şi întru mine va avea puţine şi mici".

Poate vom păţi acestea dacă nu vom avea pe cineva care să ne răscumpere, nici pe cineva care să ne mîntuie. Faţă de cele două posibilităţi care ne stau înainte, două sînt şi cele ce urmează: "Mîntuieşte-mă de mulţimea celor ce mă prigonesc şi izbăveşte-mă, ca să nu fiu cumva răpit, ca şi cum n-ar fi Cel Ce răscumpără".

III

"Doamne, Dumnezeul meu, de am făcut aceasta, de este nedreptate întru mîinile mele, de am răsplătit cu rău celor ce mi-au făcut mie rele, să cad gol de la vrăjmaşii mei. Să prigonească, dar, vrăjmaşul sufletul meu şi să-l prindă"18.

Scriptura obişnuieşte să ia cuvîntul "răsplată" nu numai cu privire la cele ce sînt socotite bune sau rele, ci şi cu privire la acţiuni iniţiale, ca în textul: "Răsplăteşte robului tău"19; în loc să spună: "Dă", a spus: "Răsplăteşte". Datul este începutul binefacerii; darea înapoi este compensarea

15. Luca, 7, 50.

16. Matei, 8, 13.

17. Ioan, 14, 30.

18. Ps. 7, 3—5.

19. Ps. 118, 17.

196

egală pe care o face cel care a primit binefacerea? răsplata este al doilea început şi stadiu al faptelor bune sau rele făcute unora. Sînt de părere că atunci cînd se pretinde ceva şi nu se cere, atunci se caută o răsplătire, prezentată în sensul acesta: "Dă-mi ceea ce firea te obligă în chip necesar!. Cum este datoria părinţilor de a purta grijă de copii? că, potrivit dragostei fireşti, părinţii sînt datori să poarte grijă de copii cu dele necesare vieţii. Dealtfel Scriptura spune că părinţii sînt datori să strîngă avere pentru oopii20, ca aceştia să aibă din ce să trăiască. În acest înţeles sînt luate în Scriptură cuvintele: datul şi răsplata în acţiunile iniţiale. "De am făcut aceasta şi de am răsplătit cu rău celor ce mi-au făcut mie rele, să cad goi de la Vrăjmaşii meiCade "gol de la vrăjmaşi" numai acela care cade din deplinătatea harului lui Hristos.

"Să prigonească, dar, vrăjmaşul sufletul meu şi să-l prindă şi să calce la pămînt viaţa mea"21.

Sufletul dreptului, despărţit de dragostea faţă de trup, are viaţa lui ascunsă în Dumnezeu împreună cu Hristos; deci poate spune împreună cu apostolul: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine"22; şi: "tar ceea ce trăiesc acum în trup, în credinţă trăiesc"23. Sufletul păcătosului, însă, care trăieşte după trup şi-i amestecat cu plăcerile trupului, se tăvăleşte în patimile trupului ca într-o mocirlă, iar vrăjmaşul calcă în piciore sufletul lui, îl murdăreşte şi mai mult şi caută să-l îngroape; se suie pe cel căzut, îl calcă la pămînt cu picioarele, cu alte cuvinte calcă în trup viaţa celui ce a alunecat în păcat.

"Şi slava mea în ţărînă să o aşezi"24.

Sfinţii, avîndu-şi vieţuirea în ceruri şi punîndu-şi faptele lor bune în vistieriile cele veşnice, au slava lor în ceruri; slava oamenilor pămînteşti, însă, şi a celor care trăiesc după trup se sălăşluieşte, spune Scriptura, în ţărîmă. Cel care-i slăvit pentru bogăţia cea pămîntească, cel care-i înconjurat de cinstea cea de scurtă durată daltă de oameni, şi cel care se încrede în însuşirile lui trupeşti şi are slava lui în el însuşi, nu-i urcat în ceruri, ci rămîne în ţărînă.

"Scoală-te, Doamne, întru mînia Ta! Inalţă-Te întru hotarele vrăjmaşilor mei!"25.

20. II Cor. 12, 14.

21. Ps. 7, 5.

22. gal. 2, 20.

23. gal. 2, 20.

24. Ps. 7, 5.

25. Ps. 7, 6.

197.

Profetul se roagă sau ea taina învierii Domnului să lucreze la nimicirea păcatului oamenilor sau se roagă pentru înălţarea pe cruce a Domnului, oare avea să se săvârşească după ce răutatea duşmanilor avea să se urce pînă la cea mai înaltă limită; sau, în sfîrşit, cuvintele: "Înalţă-Te întru hotarele vrăjmaşilor mei!" au un înţeles ca acesta: Oricât s-ar înălţa şi ar ieşi la iveală răutatea, răspîndindu-se fără de măsură şi fără de hotar, Tu, Doamne, poţi, cu bogăţia puterii Tale, ca un doctor bun, să pui mai dinainte stăpînire pe marginile întinderii răului şi să opreşti boala care înaintează şi se întinde; poţi să curmi înaintarea ei, cu rănile Tale dătătoare de învăţătură.

"Scoală-Te, Doamne, Dumnezeul meu, cu porunca pe care ai porun cit-o!"26.

Cuvintele acestea se pot referi la taina învierii Domnului. Profetul se roagă să se scoale Judecătorul, ca să pedepsească orice păcat, ca să se desăvârşească poruncile date nouă mai înainte. Pot să se refere, însă, şi la starea de atunci a treburilor profetului, care îl roagă pe Dumnezeu să se scoale spre răzbunarea poruncii, pe care a poruncit-o. Porunca dată de Dumnezeu era: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta"27; şi porunca aceasta a călcat-o fiul său. De aceea David, spre îndreptarea lui şi a fiului său şi spre înţelepţirea multora, îl roagă pe Dumnezeu să nu fie îndelung răbdător; îl roagă să se scoale spre răzbunarea propriei Sale porunci. "Nu pe mine mă vei răzbuna, Doamne, ci porunca Ta, care a fost dispre ţuită, porunca pe care Tu ai poruncit-o!".

"Şi adunare de popoare Te va înconjura"28.

E lămurit că, dacă este pedepsit un nedrept, mulţi nedrepţi se vor întoarce. "Pedepseşte, Doamne, spune profetul, răutatea acestuia ca adunare de popoare să Te înconjoare!".

"Şi pentru aceasta, întoarce-Te la înălţime!"29

Pentru adunarea, care Te înconjoară, pe care ai dobândit-o prin pogorîrea cea după har şi prin întruparea Ta, întoarce-Te la înălţimea Slavei, pe care o aveai înainte de a fi lumea!30

"Domnul va judeca pe popoare"31

26. Ps. 7, 7.

27. ieş. 20, IZ

28. Ps. 7, 8.

29. Ps. 7, 9.

30. Ioan, 17, 24.

31. Ps. 7, 9

198

În multe locuri ale Scripturii este presărată învăţătura despre judecată, deoarece pentru învăţarea bunei credinţe este foarte necesară şi foarte potrivită celor care au crezut în Dumnezeu prin Iisus Hristos.

Dar învăţătura despre judecată este scrisă în Scriptură în multe feluri; de aceea cei care nu disting exact sensurile învăţăturii o interpretează în fel şi chip şi fac multe confuzii. De pildă: "Cel care crede în Mine nu este judecat; dar cel care nu crede este şi judecat"32. Dacă cel care nu crede este asemenea celui neevlavios, cum se spune că neevlavioşii nu vor învia la judecată?33 Dacă cei credincioşi au ajuns prin credinţă fii ai lui Dumnezeu, şi pentru aceasta sînt vrednici a fi numiţi şi ei dumnezei, cum "Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor şi în mijloc pe dumnezei va judeca"?34 Dar se pare că în Scriptură cuvîntul "a judeca" este luat cînd în sensul de "a încerca", cînd în sensul de "a pedepsi". De pildă în sensul de "a încerca", aşa cum este în acest text: "Judecă-mă, Doamne, că eu întru nerăutate am umblat" ss, pentru că tot acolo adaugă: "Incearcă-mă, Doamne, şi mă ispiteşte"36; în sensul de "a pedepsi", ca în acest text: "Dacă ne-am judeca pe noi înşine, n-am mai fi judecaţi"37; adică "dacă ne-am cerceta pe noi înşine, n-am mai fi supuşi pedepsei". Iarăşi s-a zis: "Domnul se va judeca cu tot trupul"; cu alte cuvinte: cînd Domnul va cerceta cele săvîrşite de oameni, se va judeca cu fiecare şi va pune faţă în faţă poruncile Lui cu faptele săvîrşite de păcătoşi; Domnul se va apăra cu dovezi, că toate ce-L privesc pe Bl le-a făcut spre mîntuirea celor judecaţi, pentru ca păcătoşii să se convingă că sînt vinovaţi de păcate; şi, auzind sentinţa dumnezeiască, să primească de bună voie pedeapsa ce li se dă.

Cuvîntul "a judeca" are şi altă însemnare, potrivit celor spuse de Domnul: "împărăteasa de la miazăzi se va ridica la judecată şi va osîndi neamul acesta"38. Domnul spune că cei care au întors spatele dumnezeieştii învăţături, cei care n-au iubit frumosul şi binele, cei care au respins dogmele învăţătoreşti ale înţelepciunii, puşi în comparaţie şi faţă în faţă cu cei din aceeaşi generaţie, care s-au distins prin grija lor faţă de cele bune şi frumoase, vor lua o pedeapsă mai grea, tocmai datorită comparaţiei unora cu alţii. Socot, însă, că nu vom fi judecaţi la fel toţi cei care am luat de la dreptul Judecător trupul acesta pămîntesc,

32. Ioan, 3, 18.

33. Ps. 1, 5.

34. Ps. 81, 1.

35. Ps. 25, 1.

36. Ps. 25, 2.

37. I Cor. 11, 31.

38. Matei, 12, 42.

199.

pentru că cele ce vin din afară peste fiecare din noi, care sînt foarte mult diferite, fac să se schimbe judecata. Că păcatele sau ne sînt grele cînd le facem cu propria noastră voie sau ne sînt uşoare cînd săvîrşirea lor n-a stat în puterea noastră, ci un concurs de împrejurări ne-au silit să le facem fără voia noastră. Să presupunem că vine la judecată desfrînarea. Unul a făcut acest păcat, pentru că de la început a trăit într-o casă cu moravuri desfrînate: s-a născut din părinţi desfrînaţi, a fost crescut înconjurat de obiceiuri rele, de beţii, de chefuri şi de istorisiri ruşinoase; un altul a avut multe exemple care-l îndemnau la fapte bune: educaţia, profesorii, auzirea cuvintelor dumnezeieşti, lecturi mîntuitoare, sfaturile părinţilor, povestiri cu pilde de curăţenie şi cuminţenie, un trai înfrînat; mai tîrziu acesta este tîrît în acelaşi păcat ca şi celălalt. Cînd va da socoteală de faptele săvîrşite în viaţă, nu va merita, oare, unul ca acesta o pedeapsă mai grea decît cel dintîi? Unul va fi învinuit numai de prilejurile de mîntuire, care au fost semănate în sufletul lui şi de care nu s-a folosit în chip sănătos; celălalt, pe lîngă aceasta, va fi învinuit şi pentru că, avînd ajutoare ca să se mîntuie, s-a pierdut singur şi din pricina neînfrînării şi din pricina unei neglijenţe de foarte scurtă durată. La fel şi cel care a fost crescut dintru început în buna credinţă, care a evitat orice învăţătură ce strică dogmele despre Dumnezeu, care a fost crescut în legea lui Dumnezeu care înfierează orice păcat şi îndeamnă la virtute, nu va avea, dacă trece de idololatrie, acelaşi cuvînt de apărare ca cel care a fost născut din părinţi păgîni şi dintru început a trăit între neamurile care învaţă idololatria.

"Domnul va judeca pe popoare".

într-un chip va judeca pe iudeu şi În alt chip pe scit. Unul se reazemă pe lege, se laudă cu Dumnezeu şi cearcă pe cele ce sînt în dezacord cu credinţa lui; a fost catehizat de lege, i-au sunat la ureche mereu ideile cele de obşte, a învăţat cărţile profetice şi cărţile legii; ei bine, dacă unul ca acesta este găsit că săvîrşeşte fărădelegi, i se vor socoti cu mult mai grele păcatele. Sciţii sînt nomazi, crescuţi în moravuri sălbatice şi neomeneşti, obişnuiţi să se poarte aspru unii cu alţii, nu-şi pot stăpîni mînia, se pornesc lesne cu supărări unii pe alţii, sînt obişnuiţi să judece certurile dintre ei cu sabia, pentru că sînt învăţaţi ca prin sînge să pună capăt luptelor. Ei bine, dacă sciţii se vor purta unii cu alţii omenoşi şi îngăduitori, atunci, prin aceste purtări ale lor, ne vor face nouă şi mai grea pedeapsa.

"Judecă-mă, Doamne, după dreptatea mea şi după nerăutatea din

mine"39.

39. Ps. 25, 1.

200

S-ar părea că aceste cuvinte au în ele ceva lăudăros şi că se aseamănă cu rugăciunea fariseului care se înalţă pe sine40. Dar pentru cel care priveşte cuvintele acestea în chip chibzuit, va vedea că profetul e departe de o astfel de stare sufletească.

"Judecă-mă, Doamne, spune David, după dreptatea mea!".

Felurit este cuvîntul despre dreptate şi grele de atins sînt marginile dreptăţii desăvîrşite! este o dreptate a îngerilor, care depăşeşte dreptatea oamenilor iar dacă există o dreptate mai presus de îngeri, atunci superioritatea acelei dreptăţi este pe măsura măreţiei ei; dar dreptatea lui Dumnezeu însuşi, dreptate care depăşeşte toată mintea, este negrăită şi neînţeleasă de orice fire creată.

"Pe mine, dar, Doamne, judecă-mă după dreptatea mea!", adică după dreptatea care e accesibilă oamenilor şi cu putinţă celor ce trăiesc în trup.

"Şi după nerăutatea mea din mine".

Aşa este mai cu seamă starea sufletească a psalmistului! Este departe de mîndria fariseică. David numeşte "nerăutate" a lui simplitatea şi nepriceperea în cele ce sînt de folos cunoaşterii, aşa precum spun Proverbele: "Cel fără de răutate crede orice cuvînt"41. Pentru că noi oamenii din nepricepere cădem, cînd nu ne păzim, în multe greşeli, psalmistul roagă pe Dumnezeu şi cere să dobîndească iertare după nerăutatea lui. De aici se vede lămurit că spusele acestea arată smerenia celui ce le-a rostit mai mUlt decît mîndria lui. Că spune: "Judecă-mă după dreptatea mea şi judecă-mă după nerăutatea care este întru mine!". Pune, Doamne, faţă în faţă dreptatea mea cu slăbiciunea omenească! Aşa judecă-mă! Cunoscând simplitatea mea, să nu mă osândeşti pe mine ca pe un grabnic spre păcat, nici ca pe unul care se uită cu mare luare aminte ia lucrurile lumii.

"Sfîrşească-se răutatea păcătoşilor!"42

Cel care roagă pe Dumnezeu aceste lucruri este pe faţă ucenic al poruncilor evanghelice. Se roagă pentru cei ce-i fac rău43 şi-I cere lui Dumnezeu să fie îngrădită răutatea păcătoşilor cu hotar şi să aibă sfîrşit. Ca şi cum ar spune, rugîndu-se pentru cei bolnavi cu trupul: "Sfîrşească-se

40. Luca, 18, 11—12.

41. Prov. 14, 15.

42. Ps. 7, 10.

43. Matei, 5, 44.

201.

boala celor bolnavi!". Cel care iubeşte pe duşmanii lui şi vrea să facă bine celor care îl urăsc, se roagă pentru cei care îi fac rău; se roagă lui Dumnezeu să oprească şi să pună hotar revărsării mai departe a păcatului, pentru ca păcatul să nu se întindă mai mult şi să dea naştere cangrenei.

"Şi vei călăuzi pe diurnul cel drept pe cel drept"11.

Călăuzit drept se numeşte cel drept; şi călăuzită drept se numeşte inima care săvîrşeşte virtutea.

— Ce vrea să spună aici rugăciunea profetului?

— Profetul se roagă aici ca cel care este în stăpînirea dreptăţii să fie călăuzit de Dumnezeu pe calea cea dreaptă. Deşi n-ai putea spune că în cel drept ar putea fi ceva strîmb, întortochiat şi sucit, totuşi este de neapărată trebuinţă cererea aceasta pentru cel drept, pentru ca gîndul lui cu dinadinsul drept şi fără abateri să fie îndrumat cu ajutorul dat de Dumnezeu, ca nici din slăbiciune să nu se abată cîndva de la canonul adevărului şi nici să fie vătămat cu învăţături stricate de duşmanul adevărului.

"Cei ce cercetezi cu dreptate inimile şi rărunchii, Dumnezeule!"45.

Scriptura, în multe locuri, socoate inima conducător al sufletului şi tot aşa, în multe locuri, socoate rărunchii partea pasională a sufletului; şi aici au aceeaşi însemnare, că psalmistul spune: "Dumnezeule, judecă-mă pentru dogmele pe care le am despre buna credinţă şi pentru mişcările mele cele pătimaşe, că "Tu cercetezi inimile şi rărunchii ". Cercetare este mai ales ancheta care se face de judecători, cu toate mijloacele de verificare, celor anchetaţi, pentru ca cei care ascund ceea ce se caută să scoată la lumină prin forţa chinurilor lucrul cel ascuns. În cercetările cele fără greşeală ale dreptului Judecător sînt cercetate gîndurile noastre, dar şi faptele noastre. Nimeni, dar, să n-o ia înaintea adevăratului Judecător, nici să judece înainte de timp, "pînă ce va veni Domnul, Care va şi lumina cele ascunse ale întunericului şi va arăta gîndurile inimilor"46. Dumnezeu, cercetînd inimile şi rărunchii, îşi arată dreptatea Sa. A fost cercetată inima lui Avraam, dacă iubeşte pe Dumnezeu din tot sufletul lui şi din toată inima sa47, cînd i-a poruncit lui Avraam să aducă jertfă pe Isaac, ca să arate că nu iubeşte pe fiul său mai mult decît pe Dumnezeu. Cercetat a fost şi Iacov, împotriva căruia a uneltit fratele său Isav, pentru ca, în mijlocul atîtor păcate ale lui Isav, Iacov să strălucească neîintunecîndu-i-se iubirea de frate. Inimile

44. Ps. 7, 10.

45. Ps. 7, 10.

46. Cor. 4, 5.

47. Matei, 22, 27; Marcu, 12, 30. 33; Luca, 10, 27.

202

acestora au fost cercetate. Au fost cercetaţi rărunchii lui Iosif, cînd, în faţa dragostei nebune a desfrînatei lui stăpîne, Iosif a preferat curăţia castităţii în locul plăcerii ruşinoase. Iosif a fost cercetat pentru ca cei care privesc la judecata lui Dumnezeu să înţeleagă că cinstea care s-a dat lui Iosif i s-a dat pe bună dreptate, deoarece castitatea lui a strălucit în acele mari încercări.

VII

"Ajutorul meu de la Dumnezeu"48.

Propriu vorbind, cei care luptă în războaie cer ajutor împotriva atacurilor duşmanilor; dar şi în lume, cel care se simte atacat de duşmanii cei nevăzuţi şi vede pericolul ce-i stă în faţă din partea duşmanilor, care-l înconjoară, zice: "Ajutorul meu nu-i de la bogăţie, nici de la împrejurări trupeşti, nici de la puterea şi tăria mea, nici de la rude, ci ajutorul meu de la Dumnezeu". Cît este de mare ajutorul trimis de Domnul celor care se tem de El am aflat şi din altă parte, din psalmul care spune: "Lupta-va îngerul Domnului în jurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei"49? şi din altă parte: "Îngerul cel ce m-a izbăvit"50.

"Cel ce mîntuie pe cei drepţi la inimă"51.

"Drept la inimă" este cel care n-are mintea pornită spre exagerare, nici spre micşorare, ci se îndreaptă spre calea de mijloc a virtuţii. Cel care se îndepărtează cît de puţin de curaj se îndreaptă spre laşitate, iar cel care depăşeşte mai mult curajul cade în cutezanţă. De aceea Scriptura îi numeşte pe aceştia oameni strîmbi, pentru că prin exagerare sau prin micşorare se îndepărtează de calea de mijloc. După cum o linie este strîmbă cînd îşi pierde direcţia ei dreaptă şi este cînd convexă, cînd concavă, tot aşa şi o inimă este strîmbă cînd se înalţă din pricina îngîmfării şi cînd se înjoseşte din pricina durerilor şi a micşorării sufleteşti. De aceea Eclesiastul spune: "Ce este strîmb nu se va putea îndrepta"52.

"Dumnezeu este judecător drept, tare şi îndelung răbdător; nu aduce rmnie în fiecare zi"53.

Se pare că profetul spune cuvintele acestea adresîndu-se celor care se tulbură din pricina celor ce se întîmplă în viaţă. Profetul potoleşte

48. Ps. 7, 11.

49. Ps. 33, 7.

50. Fac. 48, 16.

51. Ps. 7, 11.

52. Ecl. 1, 15.

53. Ps. 7, 12.

203.

oarecum cu ele turburarea oamenilor, ca nu cumva să nu mai creadă în purtarea de grijă de univers a lui Dumnezeu, atunci cînd văd că David rămîne nerăzbunat de răzvrătirea fiului său, ci dimpotrivă răutatea lui Abesalom se împlineşte aşa precum fiul său gîndise mai înainte. Profetul le îndreaptă acest gînd prostesc şi le dă mărturie, zicînd: "Dumnezeu este judecător drept, tare şi îndelung răbdător; nu aduce mlnie în fiecare zi". Nimic din cele ce se întîmplă în viaţă nu se întîmplă fără judecată, ci Dumnezeu măsoară cu aceeaşi măsură cu care omul şi-a măsurat mai dinainte faptele din timpul vieţii lui. Da, cînd am făcut un păcat, voi primi o plată vrednică de păcatul pe care l-am făcut. Aşadar "nu grăiţi nedreptate împotriva lui Dumnezeu!"54, că "Dumnezeu este judecător drept". Nici nu gîndiţi lucruri aşa de joase despre Dumnezeu, încît să socotiţi că Dumnezeu nu poate să se răzbune! Nu! Că Dumnezeu este şi "tare"!

— Dar atunci care este pricina că nu aduce degrabă pedeapsă peste cei păcătoşi?

— Pentru că este "îndelungrăbdător nu aduce mînie în fiecare zi".

"Dacă nu vă veţi întoarce, sabia Lui o va luci" ss.

Cuvintele acestea sînt pline de ameninţare. Îl fac să se întoarcă la El pe cei zăbavnici la pocăinţă. Dumnezeu nu ameninţă îndată cu lovituri, ou răni şi cu moarte, ci, cu sclipiri de arme, îi pregăteşte oarecum pentru apărare. După cum cei care-şi curăţesc armele arată că pornesc la război, tot aşa şi cuvintele acestea, voind să arate mişcarea lui Dumnezeu spre pedepsire, au spus că Dumnezeu îşi "va luci sabia".

"Arcul Lui l-a încordat şi l-a pregătit; şi în el a pregătit vasele morţii"58.

Nu muşchii sînt cei ce încordează arcul lui Dumnezeu, ci puterea Lui pedepsitoare, care este cînd întinsă, cînd destinsă. Cuvintele acestea îl ameninţă pe păcătos; că, dacă va stărui în păcat, îi sînt pregătite cele ce îl vor trimite la pedeapsă.

"În el a pregătit vasele morţii".

Vase ale morţii sînt puiteri care nimicesc pe duşmanii lui Dumnezeu.

"Săgeţile Lui le-a lucrat pentru cei care ard"57.

După cum focul a fost lucrat de Ziditor pentru materia care arde —că n-a fost creat pentru diamant, că diamantul nu este topit de foc,

54. Ps. 74, 5.

55. Ps. 7, 13.

56. Ps. 7, 13—14.

57. Ps. 7, 14.

204

ci pentru lemnele care ard tot aşa şi săgeţile lui Dumnezeu au fost

lucrate de El pentru sufletele care ard cu uşurinţă, pentru că acelea sînt alcătuite din multă materie, proprie pentru nimicire. Cei care au primit mai dinainte şi au în ei săgeţile aprinse ale diavolului, aceia primesc săgeţile lui Dumnezeu. Pentru asta a spus psalmistul: "Săgeţile Lui le-a lucrat pentru cei ce ard". înflăcărează, ard şi topesc sufletul: dragostea trupească, pofta de bani; mînia aprinsă, supărările şi teama; acestea înstrăinează de Dumnezeu. Cel care nu-i rănit de săgeţile duşmanului şi-i îmbrăcat cu penoplia lui Dumnezeu, acela rămîne neatins de săgeţile cele aducătoare de moarte.

VIII

"Iată cel rău a simţit dureri de naştere pentru nedreptate, a zămislit, durere şi a născut nelegiuire"58.

în ce priveşte ordinea lor, cuvintele acestea par a fi spuse confuz, pentru că femeile gravide mai întîi zămislesc, apoi simt dureri de naştere şi în urmă nasc; aici, însă, sînt puse mai întîi durerile de naştere, apoi zămislirea şi la urmă naşterea; dar cînd e vorba de zămislirea care are loc în inimă, cuvintele acestea sînt foarte semnificative. Pornirile nesocotite ale desfrînaţilor, poftele nebuneşti şi pline de furie au fost numite dureri de naştere pentru că se nasc în suflet cu iuţeală şi durere. Cel care n-a ajuns stăpîn pe gîndurile sale rele în timpul unei astfel de porniri a zămislit durere; iar cel care prin fapte rele a aprins răutatea în inima sa a născut nelegiuire.

Se pare că David a spus cuvintele acestea fiindu-i ruşine că este tatăl unui copil nelegiuit: "nu-i copilul meu, spune David, ci a ajuns fiul tatălui care prin păcat şi l-a făcut al său". Pentru că după Ioan "cel ce tace păcatul este de la diavolul"59. Iată, prin nedreptate, a simţit pentru el dureri de naştere, l-a zămislit, l-a adus oarecum în cele mai proprii mădulare ale lui sub măruntaiele propriei sale dispoziţii şi l-a purtat în pîntece; apoi l-a născut, făcînd vădită nelegiuirea lui, pentru că s-a făcut cunoscută tuturor răzvrătirea lui împotriva tatălui său.

"Groapă a săpat şi a adîncit-o"60.

în dumnezeieştile Scripturi nu găsim spus în sens bun cuvîntul "groapă", după cum nici cuvîntul " fîntînă" nu-l găsim spus în sens rău. Groapă este locul unde a fost aruncat Iosif de fraţii să161. Şi tot cuvîntul

58. Ps. 7, 15.

59. I Ioan, 3, 8.

60. Ps. 7, 16.

61. Fac. 37, 20—24.

205.

"groapă" îl întrebuinţează Scriptura, cînd spune că au fost loviţi egiptenii "de la cel întîi născut al lui Faraon pînă la cel întîi născut al roabei celei din groapă"62; iar în Psalmi: "Socotit am fost cu cei ce se pogoară în groapă"63; şi în Ieremia zice: "Părăsitu-M-au pe Mine izvor de apă vie şi şi-au săpat loruşi gropi surpate care nu vor putea ţine apă"64. Dar şi în Daniil este scris de groapa cu lei în care a fost aruncat Danii165. Avraam, însă, sapă fîntînă66; la fel şi slugile lui Isaac67; iar Moisi, venind la fîntînă, s-a odihnit68; şi poruncă primim de la Solomon să bem apă din vasele noastre şi din izvorul fîntînilor noastre69; iar Mântuitorul vorbeşte lîngă fîntînă despre taine dumnezeieşti70. Pricina pentru care cuvîntul "groapă" este folosit cu privire la cele rele, iar cuvîntul "fîntînă", cu privire la cele bune, socotim că este aceasta: apa din gropi vine din afară, cade de sus; în fîntâni însă, sînt vine de apă, care sînt acoperite cu pămînt înainte de a se săpa locurile acelea; ies la iveală, însă, după ce se dă la o parte pămîntul care le acoperă şi orice altă materie de deasupra lor, care este tot pămînt. Şi în suflete este, aşadar, un fel de groapă, atunci cînd gîndurile cele bune, care. cad în suflete, se schimbă şi se falsifică. Dacă cineva îşi schimbă ideile despre cele bune care cad în el, atunci preface acele idei bune în idei rele şi potrivnice adevărului şi nu mai vrea să mai aibă în suflet ceva bun. Şi iarăşi, în suflete sînt fîntîni cînd sînt date la o parte gîndurile cele rele care le acopăr, atunci străluceşte lumină şi iese la iveală izvor de apă bună de băut, în cuvînt şi în dogme. De aceea este de neapărată trebuinţă ca fiecare să-şi facă sieşi o fîntînă, ca să păzească porunca amintită mai înainte, care spune: "Bea apă din vasele tale şi din izvorul fîntînilor tale "'71.

Aşa vom fi fii ai celor care au săpat fîntîni, ai lui Avraam, ai lui Isaăc şi ai lui Iacov. Nu trebuie să facem groapă, ca să nu cădem în adîncitură, aşa cum a spus David în acest psalm, nici să auzim cele scrise în Ieremia spre mustrarea păcătoşilor, despre care Dumnezeu a spus cuvintele pe care le-am adăugat puţin inai înainte: "Părăsitu-M-au pe Mine izvor de apă vie şi şi-au săpat loruşi gropi surpate, care nu vor putea ţine apă"12.

62. ieş. 12, 29.

63. Ps. 87, 4.

64. ier. 2, 13.

65. dan. 6, 16.

66. Fac. 21, 30.

67. Fac. 26, 18.

68. ieş. 2, 15.

69. Prov. 5, 15.

70. Ioan, 4, 7—26.

71. Prov. 5, 15.

72. ier. 2, 13.

III

OMILIA I LA PSALMUL XIV

"Doamne, cine va locui în locaşul Tău sau cine se va sălăşlui în muntele cel sfînt al Tău?"1.

Textul acesta, vrând să ne descrie pe omul desăvîrşit, pe cel care va avea parte de fericiri, se foloseşte de o oarecare ordine şi metodă a însuşirilor care se văd la un om desăvîrşit şi face începutul descrierii sale pornind de la cele dintîi însuşiri, de la cele mai apropiate.

"Doamne, cine va locui în locaşul Tău?".

Locuirea este o şedere vremelnică, nu o viaţă întemeiată; este o şedere trecătoare, cu nădejdea unei mutări în o locuinţă mai bună. Un bărbat sfînt se socoteşte trecător în viaţa aceasta; se grăbeşte spre o altă viaţă. De aceea şi David spune despre el însuşi: "Străin sînt la Tine şi pribeag ca şi părinţii mei"2. Străin a fost şi Avraam îşi nici pe o palmă de pămînt nu era stăpîn; iar cînd i-a trebuiit pămînt pentru îngropare, l-a cumpărat cu bani3. Cuvintele psalmistului arată că se cuvine ca cel care trăieşte în trup să se socotească străin; dar după ce se va muta din viaţa aceasta, se va odihni în locurile lui proprii. De aceea în viaţa aceasta locuieşte vremelnic împreună cu cei de alt neam, iar în mormînt şi-a neguţătorit locuinţă, pămîntul care i-a primit trupul. Cu adevărat fericit este unul ca acesta, pentru că nu se topeşte după lucrurile de pe pămînt ca după nişte lucruri care ar fi ale lui, nici nu se lipeşte de cele de aici ca de o patrie firească, ci ştie că a căzut din bunătăţile raiului şi că locuiesc vremelnic pe pămînt, îngreunat de vieţuirea de aici, venită peste el în urma osîndei, întocmai ca cei care pentru nişte greşeli au fost izgoniţi peste hotare de judecătorii. Dar rar este un om ca acesta, care să nu se uite la cele din lumea aceasta ca la nişte bunuri ale lui, care să ştie că este trecătoare folosirea bogăţiei, care să socotească

1. Ps. 14, l.

2. Ps. 38, 17.

3. Fac. 23, 16; Fapte, 7, 16.

207.

de scurtă durată bunăstarea trupului, care să-şi dea seama cît de nesigură este floarea slavei omeneşti.

"Cine va locui în locaşul Tău?".

Se numeşte locaş al lui Dumnezeu trupul dat de Dumnezeu ca locuinţă sufletului omului.

— Cine se va uita la trupul acesta ca la ceva străin?

— După cum oamenii străini arendează pămînt străin şi lucrează ogorul după voinţa celui de la care l-au luat, tot aşa şi nouă ni s-a dat, după Scriptură, grija de trup, ca să-l lucrăm cum se cuvine şi să-l dăm înapoi plin de roadă Celui Ce ni l-a dat. Dacă trupul este vrednic de Dumnezeu, atunci ajunge cu adevărat locaş al lui Dumnezeu, aşa precum Dumnezeu a locuit în sfinţi. Aşa este trupul celui care se socoate locuitor vremelnic în această lume. De aceea psalmistul se întreabă: "Doamne, cine va locui în locaşul Tău?".

După această întrebare, vine o altă întrebare, care arată un spor duhovnicesc, o propăşire:

"Şi cine se va sălăşlui în muntele cel sfînt al Tău?".

Iudeul cel pămîntesc, atunci cînd aude de "munte", aleargă cu gîndul la muntele Sion.

— "Cine se va sălăşlui în muntele cel sfînt al Tău?".

— Cel care locuieşte ca străin în trup, acela se va sălăşlui în muntele cel sfînt. Muntele acela este ţara cea mai presus de cer, ţara cea strălucită îşi luminoasă, despre care apostolul spune: "V-aţi apropiat de muntele Sion, de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul ceresc, în care este adunare sărbătorească de îngeri şi Biserica celor întîi născuţi, înscrişi în ceruri"4.

Dacă vei trece, deci, pe lângă trupul tău cu nepăsare, ca pe lângă o locuinţă străină, dacă nu te vei lipsi de el ca de ceva al tău, — că ţi-ai omorît mădularele tale cele de pe pămînt5 şi ai ajuns sfînt — atunci, eşti vrednic de sălăşluirea în muntele cel sfînt, pe care poftind-o psalmistul zicea: "Voi trece în locul unde este cortul cel minunat"6; şi: "Cât de iubite sînt locaşurile Tale, Doamne al puterilor!"7. Acolo, în sălăşluirea aceea din muntele cel sfînt, de care vorbeşte psalmistul, ne sălăşluieşte şi iubirea de aproapele, ne sălăşluieşte şi prietenia pe care o facem cu bogăţia cea nedreaptă. "Faceţi-vă, spune Domnul, prieteni din

4. Evr. 12, 22.

5. Col. 3, 5.

6. Ps. 41, 4.

7. Ps. 83, 1.

208

bogăţia cea nedreaptă, pentru ca, atunci cînd veţi sărăci, aceia să vă primească în corturile cele veşnice"8. Despre vieţuirea aceea spune Domnul în formă de rugăciune: "Părinte sfinte, fă ca acolo unde sînt Eu să fie şi aceştia"9. Rar este şi cel care locuieşte ca un străin în trup, dar şi cel care se sălăşluieşte în munte! De aCeea psalmistul zice cu nedumerire: "Cne va locui?" şi: "Cine se va sălăşlui?", ca şi aceste cuvinte: "Cine a cunoscut gîndul Domnului?"10; şi: "Cine vă va vesti vouă că arde un foc"11; şi: "Cine vă va vesti vouă focul cel veşnic?"12 şi: "Cine este, oare, economul credincios şi înţelept?"13.

Cuvîntul "cine" este o formulă de întrebare, care cere răspuns de la Domnul cel Sfînt, Căruia psalmistul I se adresează. Şi glasul cel dumnezeiesc, dînd răspuns la această întrebare, ce spune?

"Cei ce umblă fără prihană şi face dreptate"14.

Dacă este fără prihană cel căruia nu-i lipseşte nici una din faptele bune şi-şi duce viaţa lui fără să fie pătat de vreun viciu, atunci care-i deosebirea între el şi cel care face dreptate? Oare nu au acelaşi sens cele spuse în aceste formule duble: "Cei ce umblă fără prihană" şi "Cel ce face dreptate"? Sau fiecare din cele două formule înfăţişează o idee deosebită, ca să arate că "cei fără prihană" este desăvîrşit în orice virtute după omul lăuntric, iar "cel care face dreptate" este cel care siavîrşeşte partea practică prin lucrările trupeşti. Nu trebuie numai să facem o faptă de dreptate, ci trebuie să o facem dintr-o dispoziţie sufletească dreaptă, potrivit celor spuse: "Drept să urmezi ce este drept" lS, adică fapta pe care o săvîrşim să o săvîrşim pe temeiul dreptăţii. De pildă cineva, un particular, face un medicament care este de fplos bolnavilor, dar unul ca acesta -n-a făcut medicamentul ca un doctor, pentru că fapta lui n-a fost însoţită de arta medicinii.

Aşadar "cei ce umblă fără prihană" este omul desăvîrşit în ce priveşte mintea; iar "cel ce face dreptate" este, după cuvîntul apostolului, "lucrătorul care n-are de ce să se ruşineze înaintea Domnului"16.

III

Uită-te la precizia acestor cuvinte! Psalmistul n-a spus: "Cel ce a umblat fără prihană", ci: "Cei ce umblă fără prihană"; n-a spus: "Cel

8. Luca, 16, 9.

9. Ioan, 14, 3.

10. Isaia, 40, 13.

11. Isaia, 33, 14.

12. Isaia, 33, 14.

13. Luca, 12, 42.

14. Ps. 14, 2.

15. Deut. 16, 20.

16. II Tim. 2, 16.

209.

ce a făcut dreptate", ci: "Cel ce face dreptate". Că nu o singură faptă desăvirşeşte pe omul vrednic, ci trebuie ca faptele de virtute să se întindă pe întreaga viaţă.

"Cel ce grăieşte adevăr în inima sa, care n-a viclenit cu limba sa"17.

Iarăşi, şi aici, cele spuse se aseamănă unele cu altele; "a grăi adevărul în inima sa" şi: "a nu vicleni cu limba sa" se aseamănă cu cuvintele: "a fi fără prihană" şi: "a face dreptate". După cum acolo cuvintele psalmistului ne arată şi pe cel desăvîrşit în ascuns, dar şi pe cel care în viaţă merge pe calea cea dreaptă, tot aşa şi aici; pentru că cele ce se grăiesc ies din prinosul inimii18, cuvîntul curge ca dintr-un izvor, din dispoziţia sufletească lăuntrică; omul a spus mai întîi adevărul în inimă, apoi îl spune cu cuvîntul, în chip neviclenit, prin lucrarea limbii.

Cuvîntul "adevăr" înseamnă două lucruri: unul, înţelegerea pe care o avem despre lucrurile care privesc viaţa fericită; altul, cunoştinţa sănătoasă pe care o avem despre orice lucru care priveşte viaţa de aici. Adevărul acela care ajută la mîmtuire este în inima omului desăvîrşit; acest adevăr trebuie împărtăşit aproapelui în toate împrejurările fără viclenie iar dacă omul desăvîrşit nu cunoaşte adevărul cu privire la cunoştinţele despre lucrurile din viaţă, atunci' lucrul acesta nu-i va fi o piedică pentru dobîndirea mîntuirii. Dacă nu cunoaştem adevărul cu privire la cîte stadii are pămîntul sau marea, cîte stele se mişcă şi cât de mult întrece în iuţeală o stea pe altă stea, ei bine, nimic din toate acestea nu ne împiedică să dobîndim fericirea făgăduită.

Poate că textul acesta al psalmului ne arată că nu se cuvine să vorbim oricui despre "adevăr", adică despre cele tainice, ci numai celui apropiat; cu alte cuvinte, să nu spunem tainele credinţei noastre tuturor, la întîmplare, ci numai celor ce se împărtăşesc cu sfintele taine.

Iar dacă Domnul nostru este "adevăr"19, atunci fiecare din noi avem întipărit şi oarecum pecetluit acest adevăr în inimile noastre. Iar cînd vorbim despre adevăr să nu viclenim în inimile noastre cuvîntul Evangheliei atunci cînd îl vestim prin predică semenilor noştri.

"Care n-a viclenit cu limba sa".

În multe locuri din Scriptură viclenia este arătată ca duşman al lui Dumnezeu, că spune Scriptura: "Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene"20; şi: "Viclenie este în inima celor ce meşteşugesc rele"21. Se zice că vicleneşti cînd amesteci ce este bun cu ce este rău. După cum vinul se falsifică atunci cînd îl amesteci cu unul mai rău sau cînd îi

17. Ps. 14, 2—3.

18. Matei, 12, 34.

19. Ioan, 14, 6.

20. Ps. 11, 3.

21. Prov. 12, 21.

14 — Sfîntul Vasile cel Mare

210

adaugi apă şi după cum aurul se falsifică atunci Cînd îl amesteci cu argint şi aramă, tot aşa şi adevărul este falsificat cînd cuvintele rele se întreţes cu sfintele cuvinte.

"Nici n-a făcut rău aproapelui său"22.

Despre care "aproape" vorbesc cuvintele acestea nu se îndoieşte nimeni din cei care au auzit din Evanghelie de cel care l-a întrebat pe Domnul: "Şi cine este aproapele meu?"23. Aceluia Domnul i-a spus pilda celui care s-a coborît din Ierusalim la Ierihon; pe acela l-a întrebat: "Cine dintre aceştia ţi se pare că a fost aproapele?"24. Iar acela a răspuns: "Cei ce a făcut milă cu el"25. Prin aceste cuvinte Domnul ne-a învăţat isă socotim pe orice om aproapele nostru.

Grea de împlinit este şi porunca aceasta! Este nevoie de multă grijă pentru a nu vătăma pe aproapele nostru nici cu o faptă mică, nici cu una mai mare; să nu-l vătămăm cu cuvîntul, să nu-il lipsim de vreunul din bunurile sale, să nu-i voim răul, să nu-i invidiem buna lui stare.

"Şi ocară n-a primit pentru cei de aproape ai săi"

Cuvintele acestea nasc îndoialăcă una din două: sau n-a făcut nimic vrednic de a fi ocărit de cei de aproape ai lui şi de aceea n-a primit de la ei ocară; sau el n-a ocărit pe nici unul din cei de aproape ai lui, pentru păcatele lor omeneşti sau pentru mutilări trupeşti sau pentru alte infirmităţi ale trupului. Că, după cum este scris, nici păcătosul nu trebuie ocărit: "Nu ocări pe omul care se întoarce de la păcat"27. Nici n-am cunoscut că ocara a fost vreodată de folos celor ce au păcătuit; apostolul, în sfaturile pe care le-a dat ucenicului său Timotei, a îngăduit numai mustrarea, îndemnul şi certarea28, dar nicidecum ocara, pentru că este nepotrivită. După cum se pare, mustrarea are ca scop îndreptarea păcătosului, pe cînd ocara este spre ruşinarea celui ce a păcătuit. A face de ocară sărăcia, naşterea din oameni de jos, neştiinţa de carte sau boala trupului este cu totul nesocotit şi o faptă străină de un om vrednic. Cele care nu ni se întîmplă din alegerea noastră sînt fără voia noastră; de aceea de defectele pe care le au oamenii fără voia lor se cuvine să avem mai degrabă milă decît ocară.

22. Ps. 14. 3.

23. Luca, 10, 29.

24. Luca, 10, 36.

25. Luca, 18, 37.

26. Ps. 14, 3.

27. înţ. Sir. 8, 6.

28. II Tim. 4, 2 Tim. 4, 13.

211.

"Defăimat să fie înaintea Lui cel ce vicleneşte, iar pe cei ce se tem de Domnul, îi slăveşte"29.

Un suflet mare, care nu se pleacă deloc în faţa împrejurărilor omeneşti, sau un bărbat, care a săvîrşit în cel mai înalt grad virtutea, dă fiecăruia cele ce i se cuvin: defaimă pe cei ce viclenesc, chiar dacă ar fi investiţi cu mari puteri, chiar dacă ar fi plini de bogăţii, chiar dacă ar fi de neam mare, chiar dacă şi-ar striga în gura mare strălucirea lor, dacă vede că în ei există numai viclenie; pe unii ca aceştia îi defaimă, adică îi socoteşte o nimica. Dar iarăşi îi slăveşte, îi laudă, îi socoteşte fericiţi pe cei ce se tem de Domnul, chiar dacă ar fi săraci, chiar dacă ar fi de neam de jos, chiar dacă ar fi simpli la cuvînt, chiar dacă ar fi neputincioşi cu trupul, pentru că a fost învăţat de Duhul să fericească pe unii ca aceştia. Că spune Scriptura: "Fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul"30. Acelaşi suflet mare are cel care defaimă pe cel ce vicleneşte, chiar dacă cel defăimat se laudă cu strălucirea vieţii lui; dar slăveşte pe cel care se teme de Domnul, chiar dacă acela este sărac în viaţă, chiar dacă este uşor de dispreţuit, chiar dacă nu are nimic din cele din afară, care să-l facă vrednic de preţuire.

"Cei ce se jură aproapelui său şi nu-şi calcă jurămîntul"31.

— Pentru ce în aceste cuvinte jurămîntul este îngăduit celui desăvîrşit în fapte bune, iar în Evanghelie este interzis cu totul? În acest psalm se spune: "Cine va locui?" şi: "Cine se va sălăşlui?" şi: "Cel ce se jură aproapelui său şi nu-şi calcă jurămîntul", iar în Evanghelie se spune: "Eu, însă, vă spun: Să nu vă juraţi deloc"32. Ce vom spune?

— Pretutindeni Domnul urmăreşte acelaşi scop: arată mai dinainte consecinţele păcatelor şi taie de la bun început păcatul. După cum legea spunea: "Să nu faci desfrînare"33, iar Domnul a spus: "Nici să nu pofteşti"34; după cum legea spunea: "Să nu ucizi"35, iar Domnul a dat o lege mai desăvîrşită: "Nici să nu te nunii"36, tot aşa şi aici, llegea se mulţumeşte cu jurămîntul drept, dar Domnul taie prilejul oricărui jurămînt. Că cel care se jură drept poate cîndva să şi greşească fără să vrea; dar cel ce nu se jură deloc evită primejdia unui jurămînt fals.

În multe locuri, legea numeşte jurămîntul afirmare neschimbată despre fiecare lucru; de pildă: "Juratu-m-am şi am hotărît să păzesc

29. Ps. 14, 4.

30. Ps. 127, 1.

31. Ps. 14, 4.

32. Matei, 5, 34.

33. ieş. 20, 14.

34. Matei, 5, 28.

35. ieş. 20, 13.

36. Matei, 5, 22.

212

Judecăţile dreptăţii Tale"37; şi: "Juratu-s-a Domnul şi nu-I va părea rău" Nu înseamnă că David a adus pe Dumnezeu ca martor al celor spuse pentru a îndepărta îndoiala, ci că a întărit cu dogme neschimbate şi nEclintite harul făgăduinţei ce i s-a făcut de Dumnezeu. Aşa se poate spune şi de cuvintele de aici: "Cel ce se jură aproapelui său", adică încredinţează pe ajproajpele său că nu-şi calcă jurămîntul, ca să fie de acord cu cele spuse de Domnul: "Să lie cuvîntul vostru ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu"39.

Să spui, deci, da, cînd ai de afirmat nişte lucruri adevărate; dar despre lucruri care nu sînt adevărate, de te-ar ruga toţi oamenii, nu te lăsa nicicînd înduplecat să afirmi ceva împotriva adevărului. Dacă un lucru nu s-a întîmplat, să urmeze tăgăduireadacă lucrul s-a întîmplat, afirmarea ta să-l confirme. Caută să prezinţi adevărul aşa cum este el, fără să mai intercalezi ceva în el, folosind cuvinte simple. Cel care nu te crede să aibă pagubă necredinţa lui. Că este cu totul ruşinos şi nesocotit să te învinuieşti singur că nu meriţi să fii crezut şi că trebuie să-ţi întăreşti cuvîntul cu jurămînt.

Sînt unele cuvinte care au forma de jurămînt, dar nu sînt jurământe, ci mîngîiere pentru cei ce le aud. De pildă Iosif, făcînd pe egipteanul, folosind cuvîntul vj40, s-a jurat pe sănătatea lui Faraon41; la fel şi apostolul, arătînd dragostea lui pentru corinteni, a spus: "(vtj) pe lauda voastră, pe care o am în Hristos Iisus, Domnul nostru"42. Apostolul, căruia i s-a încredinţat predicarea Evangheliei, n-a călcat învăţătura evanghelică, ci a rostit un cuvînt simplu, cu formă de jurămînt, pentru a arăta în acest chip lauda pe care o avea la corinteni, laudă care era pentru el mai preţioasă decît orice.

"Celui ce-ţi cere dă-i şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine nu întoarce faţa"43. Cuvintele acestea ne îndeamnă la acţiune socială, la dragoste mutuală. la ceea ce este propriu firii noastre. Omul este fiinţă sociabilă şi socială. În vieţuirea noastră obştească, însă, şi în legăturile pe care le avem unii cu alţii este de neapărată nevoie să dăruim pentru ajutorarea celui sărac. "Celui ce-ţi cere dă-i". Dumnezeu vrea ca tu, în simplitatea inimii tale, să fii darnic cu cel ce-ţi cere, dar, totuşi, cu raţiunea, să deosebeşti nevoia fiecăruia din cei care îţi cer.

37. Ps. 118, 106.

38. Ps. 109, 5.

39. M atei, 5, 37.

40. — mă jur pe.

41. Fac. 42, 15.

42. I Cor. 15, 31.

43. Matei, 5, 42.

213.

Dealtfel din Faptele Apostolilor am învăţat în ce chip se poate săvîrşi lucrul acesta de cei care-şi împlinesc cu pricepere scopul credinţei lor. Că se spune acolo: "Toţi ciţi aveau ţaiini sau case le vindeau şi aduceau preţurile celor vindu-te şi le puneau la picioarele apostolilor; şi se dădea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă"44. Pentru că mulţi au mai mult decît le este de neapărată trebuinţă şi pentru că fac din cerere prilej de neguţătorie şi temei de plăcere desfrînată, s-a socotit necesar ca să adune banii cei cărora li s-a încredinţat grija de săraci; şi aceia, cu pricepere şi rîndiuială, să facă împărţirea celor necesare după trebuinţele fiecăruia. După cum bolnavii au nevoie de multe ori de vin, dar trebuie negreşit căutat timpul, măsura şi calitatea şi este nevoie şi de doctor pentru darea vinului, tot aşa şi rînduiala ajutorării celor nevoiaşi nu poate să lucreze cu folos la toţi. Negreşit nu-i folositoare dărnicia acestei slujiri celor care alcătuiesc cîntece pilîngăreţe, ca să moaie inimile femeilor, nici celor care fac din infirmităţile trupului lor şi din răni prilej de neguţătorie. Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de răutate. Lătratul unora ca aceştia trebuie potolit cu cîţiva bani; trebuie, însă, să arătăm milă şi iubire de fraţi faţă de cei care sînt învăţaţi să sufere necazul cu răbdare. Despre aceştia ni se va spune: "Am flămînzit şi Mi-aţi dat să mănînc"45 şi celelalte.

"Şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine nu întoarce faţa"46. Porunca aceasta se leagă cu cuvintele de mai înainte ale psalmului. Că şi cel care cere aici, fiind sărac, cere împrumut de la tine? îţi arată pe Cel bogat din ceruri, care-ţi va plăti datoria în locul lui. Scriptura spune: "Cel ce miluieşte pe sărac împrumută pe Dumnezeu"47. Garanţia împrumutului este împărăţia cerurilor, de care, facă Dumnezeu ca noi toţi să ne învrednicim cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui şi Sfîntului Duh slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

44. Fapte, 4, 34—35.

45. Matei, 25, 35.

46. Matei, 5, 42.

47. Prov. 19, 17.

III

OMILIA A II-a LA O PARTE DIN PSALMUL XIV

împotriva cămătarilor

Vorbindu-vă ieri despre Psalmul XIV, timpul nu mi-a îngăduit să ajung pînă la sfîrşitul psalmului. Am venit, însă, acum, ca un datornic bun, să plătesc datoria, pe care n-am plătit-o ieri.

Textul care a rămas necomentat din psalm este scurt ia auz. De aceea poate că mulţi dintre voi nici n-au observat că a fost lăsat la o parte, socotind că n-a mai rămas nimic de explicat. Ştiind, însă, că acest scurt text are o mare putere pentru lucrurile din viaţă, m-am gîndit că nu trebuie să trec cu vederea folosul pe care-l avem de pe urma tîlcuirii lui. Profetul, înfăţişînd în acest psalm pe bărbatul desăvîrşit care are să se urce la viaţa cea neturburată, a enumerat printre faptele lui mari şi pe aceea că n-a dat cu camătă argintul său. în multe locuri din Scriptură este hulit păcatul acesta. Iezechiel pune între cele mai mari păcate "camăta şi adaosul" iar legea le interzice în termeni precişi: "Să nu iei camătă de la fratele tău şi de la aproapele tău"2; şi iarăşi zice: "Viclenie peste viclenie şi camătă peste camătă"3. Iar despre cetatea cea plină de păcate, ce spune psalmistul? "N-a lipsit din pieţele ei camăta şi vicleşugul"4. Şi acum, în psalmul acesta, profetul a adăugat acelaşi lucru pentru a-l caracteriza pe omul desăvîrşit, zicînd:

"Argintul său nu l-a dat cu camătă"5.

Într-adevăr, este culmea neomeniei ca de la cel lipsit de cele necesare vieţii, care-ţi cere împrumut ca să se ajute în viaţă, tu să nu te mulţumeşti cu capitalul, ci să născoceşti venituri şi să aduni bogăţii de

1. Iez„22, 12.

2. Deut. 23, 20.

3. ier. 9, 6.

4. Ps. 54, 11.

5. Ps. 14, 5.

215.

pe urma nenorocirilor săracului. Domnul ne-a poruncit lămurit, zicînd: "De la cel ce voieşte să se împrumute de la tine nu întoarce faţa"6.

Iubitorul de argint, însă, văzînd pe omul silit de nevoi că îi cade la picioare, rugîndu-l — că ce umilinţe nu face, ce nu grăieşte? — n-are miilă de cel care se înjoseşte atîta, nu se gîndeşte că şi el e om; nu-i înduplecat de rugăminţile lui, ci rămîne nemişcat şi aspru; nu se uită la rugăciunile lui, nu-l mişcă lacrimile lui; stăruie în refuzul-ăău, se jură şi se iblesteamă că şi el n-are deloc bani; că şi el caută, de-ar găsi pe cineva care să-l împrumute; îşi întăreşte cu jurământe minciuna şi adaugă neomeniei sale un nou păcat: jurămîntul fals. Dar cînd cel care cere împrumut îi aminteşte de camătă şi-i numeşte vreo ipotecă, atunci iubitorul de argint, coborîndu-şi sprîncenele, începe să zîmbească şi-şi aduce aminte de prietenia de părinte; îl numeşte cunoscut şi prieten şi-i spune: "Am să caut să văd dacă n-am ceva bani puşi deoparte. Da, am o sumă de bani dată mie de un prieten spre păstrare pentru a-i aduce venit; acela, însă, a hotărît dobînzi mari. eu voi micşora negreşit ceva din dobînzi şi-ţi voi împrumta banii cu dobîndă mai mică". Cămătarul ia o înfăţişare ca aceasta; îl mîngîie pe nenorocit cu astfel de cuvinte şi-l ademeneşte; îl leagă cu poliţe şi nenorocitul pleacă; şi, pe lîngă sărăcia earel doboară, îi mai ia şi libertatea. Că cel care-şi ia sarcina să plătească dobînzi, pe care nu le poate plăti, se supune de bună voie unei robii pe viaţă.

Spune-mi! Ceri bani şi cîştig la aceşti bani de la cel sărac? Dacă ţi-ar fi putut spune că e mai bogat, ce-ar mai fi căutat la uşa ta? A venit să-l ajuţi şi a dat de un duşman! A căutat leacuri şi a găsit otravă! Ar fi trebuit să uşurezi sărăcia omului, dar tu i-ai mărit lipsa. Cauţi ca pustia să rodească. întocmai ca un doctor care se duce la bolnavi, dar în loc să-i vindece le mai ia şi bruma de sănătate ce le-a mai rămas, tot aşa şi tu, faci din suferinţele nenorociţilor prilej de îmbogăţire. Şi după cum plugarii se roagă să plouă ca să li se înmulţească seminţele, tot aşa şi tu ceri ca oamenii să fie săraci şi lipsiţi, ca banii să-ţi producă bani. Nu-ţi dai seama că născocind din camătă creşterea bogăţiei tale, îţi faci mai mare adaosul de păcate? Cel care-ţi cere bani de împrumut simtindu-se ameninţat nu ştie ce să facă; cînd se uită la sărăcia lui este deznădăjduit, că nu ştie de va putea achita împrumutul şi dobînzile; dar cînd se uită la nevoia ce o are, îndrăzneşte să se împrumute. În urmă, unul, silit de nevoie, este învins; celălalt e vesel, că l-a înlănţuit cu poliţe şi ipoteci.

6. Matei, 5, 42.

216

Cînd cel ce se împrumută ia banii, este mai întîi strălucitor şi vesel; se bucură de o floare străină, care vrea să arate că i s-a schimbat viaţa: masă întinsă, haine luxoase; slugile, şi ele, au altă înfăţişare, sînt mai vesele; vin apoi linguşitori, oaspeţi, nenumăraţi paraziţi ai caseilor. Dar îndată ce banii încep să se scurgă, iar timpul, cu trecerea lui, adaugă dobînzile, nopţile nu-i mai aduc aceluia odihnă, ziua nu-i mai este veselă, soarele nu-l mai încîntă, ci-i amărăşte viaţa; urăşte zilele care-i grăbesc scadenţa, se teme de luni, care-i măresc dobînzile. Dacă doarme, vede în vis pe creditor. Urît vis! Creditorul stă la căpătîiul lui. Dacă e treaz, dobînda îi stăpîneşte gîndul, dobînda îi este grija lui. Scriptura spune: "Creditorul şi datornicul se întîlnesc unul cu altul; dar Dumnezeu pe amîndoi ii cercetează"1. Unul, ca un cîine, urmăreşte prada; celălalt, ca un vînat gata prins, se teme de întîlnire. Sărăcia i-a răpit îndrăzneala. Amîndoi numără pe degete scadenţa; unul se bucură de creşterea dobînzilor, celălalt suspină de adaosul nenorocirilor. "Bea apă din vasele tale!"8, spune Scriptura; adică: cercetează puterile tale, nu merge la izvoare străine, ci culege din livezile tale cele ce-ţi pot uşura viaţa! Ai lucruri de aramă, haine, vite, vase fefl de fel! Vinde-le! Caută să dai totul, afară de libertate.

Poate, însă, că-mi vei spune:

— Mi-i ruşine să le vînd.

— Ce va fi, dacă, puţin mai tîrziu, un altul le va căra, va striga la licitaţie bunurile tale şi le va vinde pe un preţ de nimica chiar în ochii tăi?

Nu te du la uşi străine! Fîntâna străină este cu adevărat strâmtă"9. Mai bine este să-ţi uşurezi nevoile încetul cu încetul, cu gîndul chibzuite, decît să scapi de ele dintr-o dată cu bani străini, iar mai pe urmă să-ţi pierzi toată averea! Dacă ai cu ce plăti, de ce nu cauţi să scapi de greutăţile de-acum cu banii aceştia? Iar dacă nu poţi pCăti, atunci vindeci un rău cu alt rău. Nu primi să fii asaltat de creditor! Nu suferi să fii căutat şi urmărit ca un vînat! Început al minciunii este împrumutul, pricină de nemulţumire, de nerecunoştinţă şi de jurămîmit fals. Altele sînt cuvintele celui oare cere împrumut şi altele sînt cînd i se cere împrumutul înapoi. "Dacă nu l-aş fi întîlnit atunci, îşi spune datornicul, poate că aş fi găsit alte mijloace să scap de strîmtoare. Nu mi-ai pus tu banii în mînă fără voia mea? Aramă avea aurufi tău, iar monedele erau false!".

7. Prov. 29, 13.

8. Prov. 5, 15j

9. Prov. 23, 26.

217.

Dacă cel ce te împrumută îti este prieten, caută să nu-i pierzi prietenia! Dacă ti-e duşman, nu căuta să cazi în mîinile duşmanului! Te împodobeşti pentru puţină vreme cu lucruri străine, dar mai tîrziu vei pierde şi averea pe care o ai de la părinţi. Eşti sărac acum, dar eşti liber! După ce te-ai împrumutat nu numai că nu vei fi bogat, dar îţi vei pierde şi libertatea! Cel ce s-a împrumutat este rob celui ce l-a împrumutat; este rob mercenar, care face o slujbă ce i se impune. Cîinii se îmblînzesc cînd primesc hrană; cel ce dă cu împrumut se înfurie şi mai mult cînd primeşte; nu încetează a lătra, ci cere tot mai mult. Dacă te juri, nu te crede; îţi scotoceşte toată oasa şi-ţi neguţătoreşte poliţele. Dacă ieşi din casă, te trage Cu el şi te tîrăşte; dacă te ascunzi înăuntru, stă în faţa casei tale şi-ţi bate la uşă. Te face de ruşine în faţa soţiei, te insultă în faţa prietenilor, te ia de gît în piaţă; rea întîlnire în timp de sărbătoare; îţi face traiul netrai.

Dar poate că îmi spui:

— Eram la mare strîmtoare şi nu aveam de unde face rost de bani.

— Care ţi-i folosul că ai amînat ou o zi strîmtorarea ta? Că va veni peste tine iarăşi "sărăcia ca un bun alergător"10 şi strîmtorarea va fi aceeaşi, ba încă cu adaos. Că împrumutul nu-i scăpare deplină de sărăcie, ci o mică amînare a greutăţilor pe care le ai. Să suferim astăzi greutăţile lipsei! Să nu le amînăm pe mîine, împrumutîndu-ne! Dacă nu te-ai împrumutat eşti la fel de sărac şi astăzi şi-n zilele următoare; dar dacă te-ai împrumutat vei suferi şi mai cumplit, pentru că dobînzile îţi măresc sărăcia. Acum nimeni nu te învinuieşte că eşti sărac, că răul acesta este fără voia ta; dar dacă ajungi să plăteşti dobînzi, toţi te vor mustra pentru nesocotinţa ta.

III

Să nu adăugăm, dar, din nesocotinţa noastră, un rău făcut cu voia noastră, pe lîngă relele, care vin peste noi fără voia noastră. Nebunie copilărească este să nu ne mărginim la cele ce avem, ci, întemeiaţi pe nădejdi nesigure, să ne expunem la o pagubă reală şi de neînlăturat. Da, de pe acum te gîndeşti cu ce vei plăti datoria. Din banii pe care-i împrumuţi? Dar nu-ţi ajung să-ţi acoperi nevoile şi să plăteşti şi datoria. Dacă pui, însă, la socoteală şi dobînzile, de unde se vor înmulţi atît de mult banii, încît să-ţi uşureze şi nevoile şi să-ţi acopere şi capitalul, iar în afară de asta să mai nască şi dobînzi? îmi spui, poate, că nu vei da împrumutul din banii pe care i-ai luat. Dar, atunci, de unde? Să aşteptăm, deci, nădejdile acelea şi să nu ne repezim ca peştii la momeală. După cum aceia odată cu hrana înghit şi undiţa, tot aşa şi noi, odată g

10. Prov. 24, 34.

218

banii împrumutaţi, sîntem străpunşi şi de dobînzi. Sărăcia n-aduoe ruşine. Pentru ce să ne adăugăm şi ocara adusă de datorii? Nimeni nu vindecă o rană cu altă rană, nici nu se vindecă răul cu rău, nici nu se alungă sărăcia cu dobînzi. Eşti bogat? Nu te împrumuta! Eşti sărac? Nu te împrumuta! Dacă eşti bogat n-ai nevoie să te împrumuţi, iar dacă n-ai nimic, nu vei avea cu ce să-ţi plăteşti împrumutul. Nu-ţi da viaţa ta pe mîna gîndurilor ce ţi le vei face mai tîrziu, ca să nu fericeşti zilele cînd nu plăteai dobînzi. într-o singură privinţă ne deosebim noi cei săraci de cei bogaţi: că sîntem fără griji. Dormim şi rîdem de bogaţi că nu pot dormi; sîntem fără de griji şi veseli, iar bogaţii sînt totdeauna încruntaţi şi plini de griji. Datornicul, la rîndul lui, este şi sărac şi plin de griji; noaptea-i fără somn; şi tot fără somn îi este şi ziua; e plin de gînduri toată vremea. Face socoteală cît preţuieşte averea lui, cît casele cele luxoase ale altora, moşiide celor bogaţi, îmbrăcămintea celor pe care-i întîilneşte, tacîmurile şi vesela celor ce dau ospeţe. "De-ar fi acestea ale mele, îşi zice el, aş da atîta şi atîta şi aş scăpa de camătă!". Aceste gînduri se înscăunează în inima lui şi noaptea, iar ziua e cuprins tot de astfel de gînduri. Dacă bate cineva la uşă, datornicul se ascunde sub pat. A intrat cineva în casă cu forţa, îi bate cu putere inima. Latră cîinele? îl trec sudorile, îl cuprinde nelinişte mare şi se uită de jur împrejur unde să fugă. Cînd se apropie scadenţa, se îngrijeşte ce minciună să găsească, ce scuză să plăsmuiască pentru a amîna pe cămătar.

Nu te gîndi numai cum te simţi cînd" iei bani cu împrumut, ci şi ce ai să simţi cînd ţi se va cere împrumutul înapoi! Pentru ce te înjugi cu o fiară care naşte dobînzi după dobînzi? Se spune că iepuroaicele în acelaşi timp şi nasc şi hrănesc şi zămislesc. La fel şi banii cămătarilor: în acelaşi timp şi sîint împrumutaţi şi nasc şi sporesc. însă n-ai primit împrumutul în mîini, şi cămătarii îţi şi cer dobînda pentru luna aceea. Şi iarăşi banii aceştia împrumutaţi dau naştere la rîndul lor unui alt rău, acela la altul şi răul creşte la nesfîrşit. De aceea, acest fel de lăcomie îşi merită numele ce-l are. Socot că se numeşte camătă din pricina relelor multe la care dă naştere. Altminteri cum şi-ar fi putut lua o numire ca aceasta?11. Sau poate se numeşte aşa din pricina durerilor şi tristeţelor pe care le produce de obicei în sufletele celor ce se împrumută. Precum sînt durerile aceleia ce naşte, aşa este şi scadenţa pentru cel datornic. Camătă la camătă! Rea odrasllă din nişte părinţi răi. Carnetele să se numească "pui de vipere"12, pentru că ele sînt odraslele carnetelor. Se spune că viperele cînd se nasc, mănîncă pîntecele mamelor lor; şi carnetele se nasc mîncînd casele datornicilor. Seminţele cresc cu timpul,

11. În limba greacă cuvîntul lăcomie înseamnă şi camătă şi naştere.

12. Matei, 23, 33.

219.

iar animalele tot cu timpul ajung la maturitate; camăta, însă, astăzi naşte şi tot astăzi începe să nască. Animalele care nasc de timpuriu, de timpuriu încetează de a naşte; banii, însă, care încep să se înmulţească de timpuriu, adaugă la nesfîrşit ban lîngă ban. Fiecare din cede ce cresc, cînd ajung la mărimea lor proprie, se opresc din creştere; dar argintul lacomilor, cu cît trece timpul, cu atît se înmulţeşte. Animalele, după ce transmit urmaşilor puterea de a naşte, încetează de a naşte; dar banii cămătarilor nasc şi după ce au născut alţi bani fac de întineresc şi banii cei vechi. Să n-ajungi să ai de-a face cu această fiară nemaiauzită!

Uită-te la soare! E liber! Pentru ce-ţi invidiezi libertatea vieţii tale? Nici un luptător cu pumnii nu se fereşte atîta de loviturile rivalului său, cît se fereşte datornicul de întîlnirile cu creditorul, ascunzîndu-şi capul după ziduri şi coloane.

Poate că cineva îmi va spune:

— Cu ce-am să mă hrănesc?

— Ai mîini, ai o meserie, munceşte cu ziua, intră slugă! Multe sînt mijloacele de trai, multe sînt prilejurile! Nu poţi munci, că eşti neputincios? Cere de la cei ce au! E ruşinos cerşitul? Dar mai ruşinos este să fugi de cel care te-a împrumutat! Negreşit, nu spun asta ca să-ţi dau porunci, ci ca să-ţi arăt că toate sînt mai uşor de suportat decît împrumutul. Furnica poate să se hrănească fără să ceară şi fără să se împrumute, iar albina dăruieşte rămăşiţele hranei ei reginei, căreia natura nu i-a dat nici mîini, nici meserie. Tu, însă, om, vieţuitoare care poate deprinde uşor orice meserie, tu nu găseşti, oare, din toate meseriile, una, care să-ţi întreţină viaţa?

Totuşi nu vedem veinimd să se împrumute pe cei lipsiţi de cele de neapărată trebuinţă vieţii — că unii ca aceştia nici nu găsesc creditori — ci se împrumută cei care fac cheltuieli mari, care fac lux inutil, care sînt robi plăcerilor femeieşti. Femeia spune: "Îmi trebuie rochie lu-xoasă şi bijuterii; copiilor mei le trebuie podoaba strălucită a hainelor; dar şi slugilor mele le trebuie îmbrăcăminte înflorată şi felurită; iar la masă, belşug!". Un bărbat, care slujeşte femeii sale în unele ca acestea, se duce la zaraf şi, înainte de a se folosi de banii împrumutaţi, schimbă un stăpîn cu altul; şi schimbînd mereu pe cei care-l împrumută, prin continuarea răului, nu-şi mai dă seama în ce încurcătură se găseşte. Şi după cum hidropicii nu-şi închipuie că sînt bolnavi, din pricina îngrăşării lor, tot aşa şi cel care se tot împrumută îşi închipuie că e bogat, pentru că mereu ia şi mereu dă, achitînd împrumutul ajuns la scadenţă cu alt împrumut nou; şi astfel, prin continuarea împrumuturilor, cîştigă

220

încrederea creditorilor. Dar, după cum cei care se îmbolnăvesc de holeră varsă ce au mîncat mai înainte şi, dacă introduc o nouă mîncare înainte de a li se curăţi bine stomacul, o varsă iarăşi şi pe aceasta cu durere şi cu zguduituri, tot aşa şi aceştia, plătind camătă peste camătă, fac un al doilea împrumut înainte de a scăpa de împrumutul de mai înainte pentru moment, se laudă cu banii altora, dar mai tîrziu îşi plîng proprii lor bani. O, pe cîţi nu i-au pierdut banii străini! Cîţi îmbogăţiţi, ca în vis, n-au căzut în pagube nespus de mari!

Mi se poate, însă, spune:

— Mulţi s-au îmbogăţit din împrumuturi!

— După părerea mea, mai mulţi s-au spînzurat. Tu îi vezi pe cei care s-au îmbogăţit, dar nu-i numeri pe cei care s-au spînzurat, care, nemaiputînd îndura ruşinea de creditori, au preferat moartea prin spînzurătoare decît o viaţă plină de ocară. Am văzut o privelişte jalnică: copii din oameni liberi duşi de vînzare în piaţă din pricina datoriilor părinţilor. N-ai bani ca să-i laşi copiilor? Nu le lua şi libertatea! Un singur lucru păstrează-le: bunul libertăţii, averea pe care ai moştenit-o tu de la părinţi! Nimeni niciodată n-a fost dat în judecată pentru că tatăl Cui a fost sărac; datoria părintească, însă, duce la închisoare. Nu lăsa un zapis care să fie un blestem părintesc pentru copiii şi nepoţii tăi!

Ascultaţi, bogaţilor, ce sfaturi dau săracilor din pricina neomeniei voastre! Să rabde mai bine săracul greutăţile vieţii decît să primească nenorocirile care vin de pe urma dobînzilor. Dar ce nevoie ar mai fi de cuvintele acestea, dacă aţi asculta de Domnul?

— Care este sfatul pe care îl dă Domnul?

— Să daţi cu împrumut acelora de Ca care nu nădăjduiţi să luaţi înap oi!13

Poate, însă, mă va întreba cineva:

— Dar ce fel de împrumut este acela care nu-i legat cu nădejdea restituirii împrumutului?

— înţelege puterea spuselor Domnului şi vei admira iubirea de oameni a legiuitorului! Cînd vrei să dai săracului pentru Domnul, datul este şi dar şi împrumut, este dar, din pricină că nu mai nădăjduieşti să ţi se dea înapoi; este împrumut, din pricina marii dărnicii a Stăpînului, Care îţi va plăti datoria în locul săracului; Dumnezeu, primind prin sărac puţin, îţi va da mult. "Cel care miluieşte pe sărac împrumută pe Dumnezeu"14. Nu vrei, oare, să ai pe Stăpînul universului girant, că-ţi vei

13. Luca, 6, 34.

14. Prov. 19, 17.

221.

primi înapoi banii împrumutaţi? Dacă vreunul din bogaţii oraşului ţi-ar mărturisi că vor plăti pentru alţii împrumutul, nu-i vei primi, oare, girul? Iar pe Dumnezeu nu-L vei primi girant al săracilor? Dă arginţii care-ţi stau degeaba; nu-i îngreuna cu adaosuri şi vei avea bine şi de la Dumnezeu şi de la sărac! Tu vei avea siguranţa că nu-ţi pierzi banii, pentru că îi păzeşte Dumnezeu, iar săracul va avea cîştigul din folosirea lor. Iar dacă doreşti şi adaos, atunci mulţumeşte-te cu cele de la Domnul. El îţi va da, în locul săracilor, şi împrumutul şi dobînda. Aşteaptă cele ale iubirii de oameni de la Cel care este ou adevărat iubitor de oameni. Da, dobînzile pe care le iei de la săraci sînt culmea neomeniei. îţi faci cîştig din nenorociri, scoţi bani din lacrimi, spînzuri pe cel goli, loveşti pe cel înfometat; milă de loc; nici un gînd că este om ca şi tine aceia ce suferă. Şi mai numeşti şi fapte de omenie cîştigurile ce le ai din unele ca acestea! Vai de cei ce spun că "amarul este dulce şi dulcele amar"15 şi de cei ce spun că ura de oameni este iubire de oameni. Nu erau ca acestea nici ghicitorile pe care Samson le punea oaspeţilor săi: "Din cei ce mănîncă a ieşit mîncarea, iar din cel tare a ieşit dulceaţa"16; iar din cel ce urăşte pe oameni a ieşit iubirea de oameni. "Nu culeg din spini struguri, nici din ciulini, smochine"17, nici din camătă iubire de oameni. "Tot pomul rău face roade rele"18. Cei care iau sută la sută, cei care iau zece la sută sînt înfricoşători chiar atunci cînd li se aude numele iar cei care cer lunar dobîndă sunt ca demonii care dau naştere la somnambuli; se năpustesc asupra săracilor la soroacele lunii. Datul cu camătă este rău şi pentru cel ce dă şi pentru cel ce ia; unuia îi aduce pagubă în bani, altuia pagubă în suflet. Plugarul!, cînd culege spicul, nu mai caută iarăşi sămînţă la rădăcina spicului? tu, însă, culegi şi roadele şi nu renunţi nici la capital. Semeni, fără să ai pămînt; seceri, fără să fi semănat. Nu ştii pentru cine aduni, dar îţi stă în faţă cel ce plînge din pricina cametei. Este necunoscut cel care are să se bucure de averea ta adunată din camătă. Este nelămurit dacă nu vei lăsa cumva altora bucuria bogăţiei tale, iar ţie să-ţi aduni numai răul nedreptăţii tale.

Aşadar "să nu-ţi întorci faţa de la cel care voieşte să se împrumute de la tine"19 şi să nu dai argintul tău cu camătă, pentru ca, fiind învăţat din Vechiul şi Noul Testament cele ce-ţi sînt de folos, să pleci cu bună nădejde la Domnul, ca acolo să primeşti dobînzile faptelor tale bune, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor, Amin.

15. Isaia, 5, 20.

16. jud. 14, 14.

17. Matei, 7, 16.

18. Matei, 7, 17.

19. Matei, 5, 42.

III

OMILIE LA PSALMUL XXVIII

Psalmul lui David. La ieşirea din cort I

Psalmul all douăzeci şi optulea are şi un titlu comun, care zice: "Psalmul lui David"; dar are şi ceva special, că se adaugă: "La ieşirea din cort".

Ce înseamnă aceste cuvinte? Să ne gîndim ce înseamnă "ieşire" şi ce înseamnă "cort", ca să fim în cele ce vrea să spună psalmul. Din punct de vedere istoric, se pare că preoţilor şi leviţilor li s-a poruncit aceasta, ca, după terminarea lucrului, să-şi amintească de acelea pe care erau datori să le pregătească pentru slujbă. Psalmul le arată preoţilor şi leviţilor, care terminau slujba şi ieşeau din cort, cele ce se cuvenea a fi pregătite şi cele ce aveau ei de făcut în ziua următoare, anu-me: fiii berbecilor, slavă şi cinste, slavă numelui Lui şi că nu se cuvenea să slujească altundeva decît în curtea Domnului şi în locul sfinţeniei. Pentru mintea noastră, care contemplă cele înalte, şi prin sensul măreţ care se află în dumnezeiasca Scriptură, psalmul acesta ne arată că legea veche este a noastră şi că ne privesc pe noi cele spuse în psalm; aşa că nu trebuie să înţelegem prin "berbec" partea bărbătească a oilor, nici prin "cort" locuinţa făcută din această materie neînsufleţită, nici prin "ieşirea din cort" plecarea din templu, ci prin "cort" trebuie să înţelegem acest trup al nostru, aşa cum ne-a învăţat apostolul, cînd zice: "Care, fiind în cort, suspinăm"1; şi iarăşi psalmul spune: "Şi bici nu se va apropia de cortul tău"2; iar prin "ieşire din cort" trebuie să înţelegem plecarea din viaţa aceasta, pentru care psalmul ne porunceşte să ne pregătim, aducînd Domnului cutare şi cutare, că lucrarea noastră din viaţa de aici este merinda pentru viaţa viitoare. Iar cel care aduce aici "slavă şi cinste Domnului" îşi strînge luişi slavă la dreapta răsplătire a Judecătorului.

1. II Cor. 5, 4.

2. Ps. 90, 10.

223.

În multe copii ale Cărţii Psalmilor găsim puse cuvintele: "Aduceţi Domnului, fii ai lui Dumnezeu!". Şi pentru că nu orice dar este primit de Dumnezeu, oi darul adus din inimă curată — că spune Scriptura: "Nu sînt curate rugăciunile din sÎmbria destrînatei"3; şi iarăşi Ieremia: "Oare rugăciunile şi cărnurile sfinte vor îndepărta de la tine răută-ţile sau cu ele te vei curăţi?"4 — de aceea psalmul vrea ca mai întîi să fim "fii ai lui Dumnezeu" şi abia atunci să pornim a aduce lui Dumnezeu darurile noastre; iar acestea nu aşa cum se ntîmplă, ci darurile pe care le-a poruncit Dumnezeu. Zi mai întîi "Tată" şi apoi cere cele ce urmează! Cercetează-te pe tine însuţi din ce fel de viaţă te-ai ridicat! Dacă eşti vrednic numeşte "Tată" al tău pe Dumnezeul cel Sfînt. Apropierea noastră de Cel Sfînt se face prin sfinţenie. Dacă voieşti să fii totdeauna fiu al Celui Sfînt, atunci sfinţenia să te adopte! Aduceţi, aşadar, daruri lui Dumnezeu, nu voi cei luaţi la întîmplare, nici voi cei din cei întîmplători, ci voi, care sînteţi fii lui Dumnezeu! Daruri mari ai a cere! De aceea Tatăl alege pe cei mari ca să-I aducă daruri. Şi pentru ca Dumnezeu să nu-ţi arunce jos gîndurile tale, nici să te facă să cauţi un berbec, acest animal cu patru picioalre şi behăitor, iar prin jertfirea acestuia să te aştepţi să faci îndurător pe Dumnezeu, psalmul spune: "Aduceţi lui Dumnezeu, fii ai lui Dumnezeu!". Dumnezeu nu are nevoie de fiu, ca să I se aducă fiul, ci dacă fiul este ceva mare,ciă ceea ce se aduce se cuvine să fie ceva mare şi vrednic de starea sufletească de fiu şi de vrednicia părintească. Aşadar "aduceţi, spune psalmul, pe fiii berbecilor"5, pentru ca şi aceştia, cei aduşi de voi, să se schimbe din fii iaii berbecilor în fii ai lui Dumnezeu.

Berbecul este un animal care conduce; conduce oile la păşuni hrănitoare şi la odihna apelor, apoi iarăşi în tîrle şi staule. Unii ca aceştia sînt şi întîi-stătătorii turmei lui Hristos, conduc turma cea cuvîntătoare la hrana cea înfloritoare şi bine mirositoare a învăţăturii celei duhovniceşti; iar prin apa cea vie, dăruită cu prisosinţă de Duhul, o adapă şi o înviorează, crescînd-o spre aducere de roadă. o conduce la odihnă şi o pune la adăpost de cei care-i întind curse. Psalmul vrea să fie aduşi Domnului fiii acestora de către fiii lui Dumnezeu. Iar dacă berbecii sînt cei care merg în fruntea celorlalţi, fiii acestora vor fi cei formaţi pentru viaţa virtuoasă prin rîvna faptelor bune dobîndite din învăţătura întîistătătorilor.

3. Prov. 19, 13.

4. ier. 11, 15.

5. Ps. 28, 1.

224

"Aduceţi, dar, Domnului, fii ai lui Dumnezeu, aduceţi Domnului pe fiii berbecilor!"6.

Ai aflat cui vorbeşte? Ai aflat despre cine? Psalmul spune:

"Aduceţi Domnului slavă şi cinste"7.

— Dar cum noi, care sîntem pămînt şi cenuşă8, aducem "slavă" marelui Domn? Dar cum şi "cinste"?

— Aducem slavă, prin faptele cele bune, când strălucesc faptele noastre înaintea oamenilor, ca oamenii, văzînd faptele noastre, să slăvească pe Tatăl nositru cel din ceruri9. Este cu putinţă să slăvim pe Dumnezeu prin castitatea noastră şi prin sfinţenia care îmbracă pe toţi cei care mărturisesc dreapta credinţă, după sfatul lui Pa vel, care spune: "Slăviţi pe Dumnezeu În mădularele voastre"10. Această slavă o cere Domnul de la cei care au crezut în El şi au fost cinstiţi cu harul înfierii. Scriptura spune: "Fiul slăveşte pe Tatăl"11; şi: "Dacă tată sunt eu, unde este slava mea?"12. Iar, după cele ce spun Proverbele, cel care cinsteşte pe Dumnezeu aduce cinste lui Dumnezeu cu ostenelile lui cele drepte şi Ii aduce pîrgă din fructele dreptăţii lui13. Aduce Domnului slavă şi cinste tot cel ce teologhiseşte după cum s-a rînduit, ca să nu cadă din credinţa cea dreaptă despre Tatăl, despre Dumnezeirea Unuia-născut şi despre slava Sfîntului Duh; întinde mai departe slava adusă lui Dumnezeu cel care poate să explice în ce chip a fost creat universul şi cum se menţine, datorită purtării de grijă a lui Dumnezeu, care se întinde pînă la cele mai mici existenţe, şi în ce chip, după vieţuirea de aici, vor veni toate la judecată; cel care poate, cu gînduri limpezi şi neamestecate, să contemple fiecare existenţă în parte, care, după ce însuşi a contemplat toate, poate vorbi şi altora despre bunătatea lui Dumnezeu şi despre judecata Lui cea dreaptă. Acesta este cel ce dă slavă şi cinste Domnului, cel care-şi pune viaţa în armonie cu o contemplaţie ca aceasta. Lumina unui astfel de om străluceşte înaintea oamenilor dacă Tatăl cel din ceruri este slăvit şi prin cuvîntul lui şi prin fapta lui şi prin tot felul de virtuţi14. Cel îndrăgostit de slava omenească nu aduce slavă şi cinste Domnului, nici cel care cinsteşte argintul, nici cel care cinsteşte plăcerile trupului, nici cel ce admiră învăţăturile străine cinstirii de Dumnezeu. După cum aducem slavă Domnului prin faptele cele bune, tot aşa

6. Ps. 28, 1.

7. Ps. 28, 2.

8. Fac. 18, 27.

9. Matei, 5, 16.

10. I Cor. 6, 20.

11. mai 1, 6.

12. mai 1, 6.

13. Prov. 3, 9.

14. Matei, 5, 16.

225.

prin faptele cele rele îl hulim. Ce spune Domnul celor ce păcătuiesc? Din pricina voastră numele Meu este hulit între neamuri"15 Şi iarăşi apostolul: "Prin călcarea legii, necinsteşti pe Dumnezeu"16. Că neluarea în seamă şi dispreţuirea legilor înseamnă defăimare a Legiuitorului. O casă în care au loc mînie, insultă, ocară şi rîs, petrecere şi desfrînare, are o faimă proastă, iar necinstea celor petrecute în ea trece asupra stăpînului casei aceleia. Trebuie, deci, să înţelegem că după cum prin faptele bune este slăvit Dumnezeu, tot aşa prin faptele rele este slăvit duşmanul. Cînd iau mădularele lui Hristos şi le fac mădulare ale desfrînatei17, am mutat slava de la Cel Ce mă mîntuie la cel ce mă pierde. Necredinciosul schimbă sCava nestricăciosului Dumnezeu în slava omului stricăcios, a pasărilor, a animalelor cu patru picioare şi a tîrîtoarelor celor de pe pămînt18; cel care cinsteşte şi se închină zidirii în locul Ziditorului nu aduce lui Dumnezeu slavă, ci creaturilor. Deci cel care vorbeşte de o creatură oarecare, apoi se închină ei, să cunoască în ce ceată se orînduieşte. Să ne temem, dar, ca nu cumva, aducînd slavă şi laudă prin păcatele noastre diavolului, să fim daţi împreună cu el ruşinii celei veşnicel9. Că păcatul nostru ajunge în noi slavă pentru cel ce ne-a îndemnat la păcat, o poţi înţelege din acest exemplu: Doi generali vin unul împotriva altuia cu oaste; cînd învinge oastea unuia din ei, slava revine generalului care e în fruntea ei; iar cînd învinge oastea celuilalt, slava este a generalului acelei oştiri. Tot aşa şi cu tine; în faptele tale cele bune, Domnul este cel slăvit, iar în cele rele, duşmanul. Nu-i nevoie, însă, să te gîndeşti la ostaşii de care ţi-am vorbit şi nici să te duci cu mintea la generali, ci uită-te la tine însuţi şi vei găsi în tine tot adevărul exemplului. Cînd mintea ta se luptă cu patimile, dacă biruie datorită tăriei şi atenţiei ei, atunci premiul victoriei este adus împotriva patimilor şi prin tine se încununează oarecum Dumnezeu; dar dacă mintea ta se moleşeşte şi cedează plăcerii, ajungi scilav şi prizonier al păcatelor, pentru că mintea dă vrăjmaşului laudă, înălţare şi mîndrie.

III

"închinaţi-vă Domnului în curtea cea sfântă a Lui"20.

După rodirea celor ce-am cerut noi de la Dumnezeu, este de neapărată trebuinţă închinarea. Dar închinare, nu săvîrşită în afara Bisericii, ci în însăşi "curtea lui Dumnezeu". "Să nu-mi născociţi, spune psalmistul,

15. Rom. 2, 24.

16. Rom. 2, 23.

17. I Cor. 6, 15.

18. Rom. 1, 23.

19. Matei, 25, 41.

20. Ps. 28, 2.

35 — Sfîntul Vasile cel Mare

226

curţi şi adunări deosebite! Una este curtea cea sfîntă a lui Dumnezeu!". Mai înainte "curte" era sinagoga iudeilor. Dar după păcatul săvîrşit de ei împotriva lui Hristos, curtea lor este pustie21. De aceea şi Domnul zice: "Am şi alte oi, care nu sînt din staulul acesta"22. Domnul, vorbind aici de cei dintre neamuri rînduiţi mîntuirii, arată o "curte" proprie, alta decît aceea a iudeilor. Aşadar nu se cuvine să ne închinăm!lui Dumnezeu în afara curţii acesteia sfinte, ci fiind înăuntrul ei, ca nu cumva fiind cineva în afara ei, nici fiind atras de cei din afară, să piardă de a fi în curtea Domnului. Mulţi stau în chip de rugăciune, dar nu sînt în "curte". pentru că mintea lor colindă prin alte părţi, pentru că gîndul lor este atras de grija cea deşartă. Dar este cu putinţă, dacă ne ridicăm cu mintea sus, să înţelegem prin "curte" vieţuirea cea cerească. De aceea "cei sădiţi aici în casa Domnului"2Z, care este Biserica Dumnezeului celui viu, "în curţile Dumnezeului nostru vor înflori"24; dar cel care face din pîntece Dumnezeu, cel care preţuieşte mai mult decît orice slava sau argintul sau orice altceva, chiar dacă pare a fi vrednic în adunările cele văzute, acela nici nu se închină Domnului, nici nu este în curtea cea sfîntă.

"Glasul Domnului peste ape"25.

În multe locuri din Scriptură vei găsi cuvîntul "glas". Deci, pentru a înţelege ce înseamnă "glasul Domnului" este bine să adunăm, din dumnezeiasca Scriptură, pe cît e cu putinţă, cele scrise despre "glas". De pildă, în proorocia făcută lui Avraam: "Şi îndată s-a făcut glas, zicînd: "Nu te va moşteni acesta"26; iar pe timpul lui Moisi: "Şi tot poporul a auzit glasul şi a văzut luminile"27; şi la Isaia, iarăşi: "Glasul celui ce zice: "Strigă!"28. în noi glasul este sau aerul lovit sau felul acela de aer pe care vrea să-l întipărească cel ce exprimă ceva. Ce este, dar, "Glasul Domnului"? Care din două: se înţelege lovirea aerului sau aerul lovit, care ajunge pînă la auzul celui către care se îndreaptă glasul sau nici una din acestea, ci "glasul Domnului" este ceva de alt gen, o închipuire a părţii conducătoare a sufletelor oamenilor, cărora Dumnezeu vrea să le facă cunoscut propriul Său glas, în aşa fel încît închipuirea aceasta are ana-logie cu închipuirile pe care adeseori le avem în vise. După cum nu din lovirea aerului în închipuirile din somn luăm cunoştinţă de unele cuvinte şi sunete şi nici nu primim glasul din vis cu auzuil, ei este prins de

21. Ps. 68, 29.

22. Ioan, 10, 16.

23. Ps. 91, 13.

24. Ps. 91, 13.

25. Ps. 28, 3.

26. Fac. 15, 4.

27. ieş. 20, 18.

28. Isaia, 40, 6.

227.

însăşi inima noastră, tot aşa trebuie să socotim şi glasul care vine de lâ Dumnezeu lla profeţi.

"Glasul Domnului peste ape", adică peste ceva material, pentru că norii, cînd sînt plini de apă, dau naştere la sunet şi zgomot, cînd se izbesc unii de alţii; de aceea spune psalmistul: "Glasul Domnului peste ape". Dar chiar dacă zgomotul apelor care se sparg se face cu oarecare sunete, chiar dacă marea frămîntată de vînturi se umflă de valuri şi scoate sunet puternic, totuşi aceste lucruri neînsufleţite au glasul lor de la Domnul. Cuvîntul acesta al psalmului arată, deci, că aproape întreaga zidire strigă, vestind pe Creatorul ei29. Iar cînd din nori se siobozeşte un tunet, nu trebuie să socotim altceva decît că Dumnezeul slavei a tunat şi că Domn este Cel Ce ţine prin El însuşi firea apelor.

"Domnul peste ape multe"30.

Din istoria facerii lumii am învăţat despre apa cea de deasupra cerurilor, despre apa adîncului şi despre o altă apă, adunarea măriilor31. Cine este, dar, Cel Care le ţine pe acestea şi nu le lasă, în virtutea pornirii lor naturale, să se scurgă spre cele de jos, dacă nu Domnul, Care străbate totul, Care are putere şi peste ape? Dar este poate şi o interpretare mai tainică a cuvintelor: "Glasul Domnului peste ape"; atunci cînd la botezul lui Iisus a fost glas de sus: "Acesta este Fiul Meu cel iubit"32; atunci Domnul era "peste ape multe", sfinţind apele prin botezul Său, iar Dumnezeul slavei, cu măreţia glasului Său, a tunat din înălţime. Şi celor ce se botează li se spune glasul lăsat de Domnul, Care zice: "Mergind, botezaţi În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh"33.

"Glasul Domnului peste ape". Tunetul ia fiinţă atunci cînd un aer uscat şi puternic, rămas în sînurile norilor, este învîrtit eu mare forţă în cavităţile lor, căutînd o ieşire afară. Norii, însă, rezistă din pricina condensării celei mari şi prin frecarea lor dau naştere zgomotului aceluia puternic produs de vânt. Norii, întocmai ca nişte băşici, umflaţi de vînt, nu pot rezista mai departe ca să oprească aerul din ei, se rup în chip forţat, lasă aerul să iasă afară şi dau naştere la zgomotele acelea care au loc în timpul tunetului. Din cauza aceasta ia naştere şi fulgerul. Aşadar Domnul este Cel Ce este peste ape şi Cel Ce lucrează zgomotele cele mari ale tunetului, făcînd ca în natura cea liniştită a aeruilui să aibă loc un zgomot atît de mare. Poţi, potrivit învăţăturii bisericeşti, să numeşti tunet şi predania săvîrşită din marele glas al Evangheliei după botez în sufletele celor ce s-au desăvîrşit. Că Evanghelia este tunet o arata ucenicii

29. Ps. 18, 1.

30. Ps. 28, 3.

31. Fac. 1, 7—10.

32. Matei, 3, 17.

33. Matei, 28, 19.

228

cărora Domnul le-a schimbat numele, numindu-i fiii tunetului34. De aceea glasul unui tunet ca acesta nu-i în orice om la întîmplare, ci numai în acela care este vrednic să se numească roată. Că spune Scriptura: "Glasul tunetului Tău în ioată"35. Şi eşti roată dacă eşti pornit spre cele dinainte, atingîndu-te, ca o roată, de pămînt cu o mică porţiune, şi dacă eşti în întregime aşa cum era acela despre care Iezechiel spunea: "Şi am văzut şi iată o roată era pe pămînt ţinută de patru animale; şi chipul lor şi iăptura lor ca chipul Tarsului"36.

"Dumnezeul slavei a tunat; Domnul peste ape multe"37.

Ape sînt şi sfinţii, pentru că rîuri curg din pîntecele lor38, adică învăţătura duhovnicească, aceea care udă sufletele ascultătorilor. Şi iarăşi: aceştia iau apă, care saltă spre viaţa veşnică, apă, care ajunge, în cei care o primesc bine, izvor de apă care saltă spre viaţa veşnică39. Domnul este peste nişte ape ca acestea. Adu-ţi aminte şi de istoria lui Ilie, care atunci cînd cerul a fost închis trei ani şi şase luni şi cînd era senin pe vîrful Carmelului, a auzit glas de ape multe, apoi a urmat şi tunet din nori şi a curs apă40. Aşadar "Domnul peste ape multe".

"Glasul Domnului întru tărie"41.

După cum în roată este "glasul", tot aşa "întru tărie este glasul Domnului". Cel ce poate toate în Hristos, care-l întăreşte42, acela ascultă poruncile Domnului şi le face. Glasul Domnului nu este într-un suflet slab şi molatec, ci în unul care lucrează, cu putere şi cu tărie, binele.

"Glasul Domnului întru mare cuviinţă"43.

Marea cuviinţă este în chip deosebit o mare virtute. Cel care se sileşte, aşa cum se cuvine, pentru lucrarea faptelor mari, aude că este cu mare cuviinţă. Cînd un suflet este nerobit de gîndul cărnii şi primeşte de la Dumnezeu măreţie şi o dregătorie potrivită lui, datorită simţirii însuşirilor care sînt în el, atunci în el este "glasul Domnului". Cei care au despre Dumnezeu gînduri de mare cuviinţă, care cercetează într-un chip înalt cuvintele Scripturii despre crearea lumii, care pot dobîndi pentru bunătatea lor purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care încă şi în cheltuieli sînt fără cruţare şi foarte darnici pentru uşurarea nevoilor

34. Marcu, 3, 17.

35. Ps. 76, 16.

36. Iez„1, 15—16

37. Ps. 28, 3.

38. Ioan, 7, 38.

39. Ioan, 4, 14.

40. III Regi, 18, 42—45.

41. Ps. 28, 4.

42. Filip. 4, 13.

43. Ps. 28, 4.

229.

fraţilor, aceştia sînt cei cu mare cuviinţă; în ei locuieşte "glasul Domnului". într-adevăr, cel cu mare cuviinţă dispreţuieşte pe toate cele trupeşti, socotindu-le fără de valoare în comparaţie cu cele nevăzute. Pe cel cu mare cuviinţă nu-l va supăra nici un necaz din viaţă, nu-l va turbura nici o patimă, nu-l vor sminti nici păcatele oamenilor răi şi vrednici de dispreţ şi nici nu-l va înjosi necurăţia cărnii. Nu-l pot atinge patimile josnice, pentru că, din pricina înălţimii gîndiril sale, patimile acestea josnice nu-l pot privi în faţă. Se vorbeşte şi de o mare cuviinţă a lui Dumnezeu, ca în textul acesta: "S-a înălţat slava Ta mai presus de ceruri"44. Cei care gîndesc lucruri mari despre Dumnezeu, aceia măresc şi11:-ni mult marea cuviinţă a lui Dumnezeu.

"Glasul Domnului sfărâmă cedrii"45.

în Scriptură, cedrul este uneori lăudat, pentru că e stabil, pentru că nu putrezeşte, pentru că e bine mirositor şi pentru că face umbiă mare; alteori, însă, e defăimat, pentru că este neroditor şi greu de încovoiat; este o imagine deplină a celui necredincios. "Văzut-am pe cel necredincios, spune Scriptura, iălindu-se şi înălţîndu-se ca cedrii Libanului"46. În acest sens a fost luat şi în textul acesta: "Glasul Domnului sfărimă cedrii". După cum a spus că glasul Domnului este în sufletul cu mare cuviinţă, tot aşa spune că glasul Domnului sfărîmă pe cei ce se fălesc în zadar şi pe cei ce se ridică pe ei înşişi în înălţimile aparente ale lumii acesteia: bogăţia sau slava sau dregătoria înaltă sau frumuseţea trupului sau puterea sau tăria. "Sfărîmă Domnul cedrii Libanului". Cei care se împăunează cu faptele făcute de alţii şi-şi adună cu ele loruşi trufie sînt cedrii ai Libanului. După cum cedrii sînt prin ei înşişi înalţi, mai cresc şi pe munţi înalţi şi astfel, din adaosul înălţimii muntelui, ajung şi mai mîndri, tot aşa şi cei ce se sprijină pe lucrurile stricăoioase ale lumii sînt cedrii din pricina trufiei lor, din pricina îngîmfării minţii lor, dar se mai numesc cedri ai Libanului din pricină că se laudă cu înălţime străină, pentru că de pe pămînt şi de pe lucrurile cele pămînteşti, ca de pe vîrful Libanului, se ridică şi se îngîmfă. Domnul nu sfărîmă pe toţi cedrii, ci pe cedrii Libanului, pentru că Libanul era locul idololatriei. Toate sufletele, care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, se numesc cedrii Libanului şi merită să fie sfărîmate. Sînt, însă, şi unii cedri ai lui Dumnezeu, pe care îi acoperă mlădiţele cele agăţătoare ale viei mutate din Egipt47, aşa cum am învăţat din Psalmi: "Acoperit-a umbra ei munţii

44. Ps. 8, 1.

45. Ps. 28, 5.

46. Ps. 36, 35.

47. Ps. 79, 9.

230

şi mlădiţele ei cedrii lui Dumnezeu"48. împreună cu celelalte idei despre Hristos, Domnul! nostru se numeşte şi viţă de vie; că spune: "Eu sînt viţa, voi mlădiţele"49. Cedri ai lui Dumnezeu sînt cei care mai înainte erau neroditori şi buni de ars; venind, însă, sub acoperămîntul lui Hristos şi îmbrăcîndu-se cu Bl, acoperă, cu harul de la Hristos, nerodirea vieţii lor. Aşadar pe cedrii lui Dumnezeu îi păzesc mlădiţele roditoare ale viţei de vie care îi îmbracă, iar pe cedrii Libanului îi sfărîmă Domnul.

"Şi-i va tărîmiţa pe ei ca pe viţelul Libanului"50.

Adu-ţi aminte de viţelul de care e vorba în "ieşire", pe care l-au făcut iudeii ca să se închine lui51 şi pe care Moisi l-a fărîmiţat şi l-a dat poporului să-l bea52. împreună cu viţelul acela Domnul va face să dispară tot Libanul şi toată închinarea la idoli împămîntenită în Liban.

"Iar cel iubit ca fiul rinocerilor"53.

Unulnăscut Fiul, Care a dat viaţă lumiiS4, cînd S-a adus pe Sine însuşi jertfă şi prinos tui Dumnezeu pentru păcatele noastre55, se numeşte şi Miel al lui Dumnezeu şi Oaie; că spune Scriptura: "Iată Mielul lui Dumnezeu"56; şi iarăşi: "Ca o oaie la junghiere s-a adus"57; dar cînd trebuie să lupte şi să doboare puterea, care atacă neamul omenesc, putere sălbăticită şi îndobitocită, atunci se numeşte fiu al rinocerilor. Că, după cum ştim din Cartea lui Iov, rinocerul este un animal a cărui putere nu poate fi biruită, un animal care nu se lasă supus de oameni. "Nuri vei lega, spune Iov, cu curea58, nici va dormi la iesle"59. Şi, în acel loc al profeţiei, se spun multe despre acest animal: că îi place libertatea şi că nu se supune oamenilor. Trebuie să se ţină seama, însă, că Scriptura foloseşte numele rinocerului în două sensuri: cînd îl laudă, cînd îl defaimă. Uneori zice: "Izbăveşte de sabie sufletul meu60 şi de coarnele rinocerilor smerenia mea"61. Scriptura spune aceste cuvinte pentru a defăima poporul cel duşmănos, care s-a sculat împotriva Domnului în timpul patimilor. Alteori zice: "tnălţa-se-va cornul Meu ca al rinocerului"62. Se pare că de multe ori numele rinocerului se ia pentru

48. Ps. 79, 11.

49. Ioan, 15, 5.

50. Ps. 28, 6.

51. ieş. 32, 4.

52. ieş. 32, 20.

53. Ps. 28, 6.

54. Ioan, 6, 33.

55. efes. 5, 2.

56. Ioan, 1, 29.

57. Isaia, 53, 7; Fapte, 8, 32.

58. Iov, 39, 10.

59. Iov, 39, 9.

60. Ps. 21, 22.

61. Ps. 21, 23.

62. Ps. 91, 10.

231.

a arăta cele rele, din pricina firii războinice a acestui animal; dar se ia şi pentru a arăta cele bune, din pricină că are cornul ridicat în sus şi din pricina firii lui dornice de libertate. Şi pe scurt, pentru că în multe locuri din Scriptură poţi găsi cuvîntul "corn" luat în loc de "slavă", de pildă: "Va înălţa cornul poporului Său"63, şi: "Va înălţa cornul lui întru slavă"64; sau şi pentru că acest cuvînt "aorn" este luat adeseori în loc de "putere" — de pildă: "Apărătorul meu şi cornul mîntuirii mele"65 iar Hristos este puterea lui Dumnezeu66 — de aceea, pentru că Hristos are un singur corn, adică are o singură putere, aceea a Tatălui, este numit rinocer.

"Glasul Domnului, Celui ce taie para locului"67.

Para focului a fost tăiată şi în istoria celor trei tineri din Babilon68, cînd focul din cuptorul cel de patruzeci şi nouă de coţi s-a revărsat şi a ars pe toţi cei din jurul lu169. Para focului a fost tăiată la porunca lui Dumnezeu, iar cuptorul a primit vînt, adiere şi răcoreaCă, care a adus tinerilor o stare de linişte, ca sub umbra unor copaci. "A fost, spune Scriptura, ca un vînt răcoros care sufia"70. Cu mult mai de mirare a fost să se taie natura focului decît să se despartă Marea Roşie71. Cu toate acestea glasul Domnului taie şi apa care curge mereu şi unirea focului, deşi, după părerile omeneşti, se pare că focul nu poate fi tăiat, nici împărţit; şi totuşi fia porunca Domnului este tăiat şi împărţit şi focul. Socot că focul pregătit spre pedeapsă diavolului şi îngerilor lui72 se taie la glasul Domnului; şi iată şi pricina: în foc sînt două puteri: una care arde şi alta care luminează; puterea usturătoare şi pedepsitoare a focului rămîne celor vrednici de ardere, iar puterea luminoasă a focului, prin strălucirea lui, este sortită celor fericiţi. Glasul Domnului, deci, taie para focului şi o împarte în aşa fel încît focul pedepsei să fie neluminos, iar lumina odihnei să rămînă nearzătoare.

"Glasul Domnului, care cutremură pustiul"73.

Cutremurul este rînduit de Domnul spre binefacerea pustiului, pentru ca, schimbîndu-se de a mai fi pustiu, să ajungă pămînt locuit; şi, lepădînd

63. Ps. 148, 13.

64. Ps. 111, 9.

65. PS. 17, 3.

66. I Cor. 1, 24.

67. Ps. 28, 7.

68. dan. 3, 8—28.

69. dan. 3, 22.

70. dan. 3, 50 (După ediţia lui A. Rahlfs).

71. ieş. 14, 21.

72. Matei, 25, 41.

73. Ps. 28, 8.

232

ocara nerodirii de copii, să primească lauda naşterii de mulţi copii — "mulţi slnt fiii pustiei, mai mulţi decît ai aceleia cu bărbat"74 — şi, umplîndu-se de vuietul apelor, să se prefacă din pustiu cum era mai înainte în Hacuri de ape.

"Şi va cutremura Diomnul pustiul Cadeş"75.

Domnul nu va cutremura toată pustia, ci numai pustiul Cadeş, adică sfinţenia; căci Cadeş se tîlcuieşte: sfinţenie.

"Glasul Domnului, care desăvîrşeşte cerbii"76.

Aceeaşi explicaţie, care s-a dat mai înainte, trebuie să se dea şi cu privire la desăvîrşirea cerbilor, pe care o lucrează glasul Domnului. Aşadar, pentru că cerbul a primit o alcătuire ca aceea a trupului lui, încît să fie mai presus de vătămarea animalelor tîrîtoare, chiar mai mult, după cum spun cei ce au observat unele ca acestea, otrava viperei îi este chiar ceva curăţitor — dealtfel toate cele otrăvitoare sînt luate în Scriptură ca o imagine a celor rele şi potrivnice, de pildă Domnul zice: "V-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului"77, iar psalmul făgăduieşte iarăşi profetului David: "Peste aspidă şi vasilisc vei păşi"78 — trebuie neapărat ca atunci cînd în Scriptură auzim numele cerbului, cuvîntul acesta să ne ducă cu mintea la tot ce poate fi mai bun, că se spune în Scriptură: "Munţii cei înalţi, cerbilor"79; şi: "Cerbul doreşte spre izvoarele apelor"80. Aşadar pentru că orice drept îşi are traiul în cele înalte, "alergînd la ţintă spre răsplata chemării celei de sus"81 de aceea se înalţă la izvoarele cele cu apă bună de băut, căutînd primele principii ale teologiei. Cerbul trage cu răsuflarea gurii lui animalele otrăvitoare, care se ascund în găuri şi le scoate din ascunzişurile lor cu forţa suflării lui. După cum sfîntul este numit vultur, pentru că gîndirea lui zboară spre cele înalte şi pentru că e dezlipit de pămînt cea mai mare parte a vieţii lui, după cum este numit oaie, din pricină că este blînd şi dă tot ce are, după cum este numit berbec, din pricină că are rol de conducător, şi după cum este numit porumbiţă, din pricina nerăutăţii lui, tot aşa este numit şi cerb, din pricină că se împotriveşte celor rele. De aceea şi Solomon zice: "Cerbul să-ţi vorbească de prietenie, iar puiul de cerb de harurile tale"82. Solomon cu aceste cuvinte ne învaţă că cerbii, de care am vorbit mai înainte, sînt destoinici pentru învăţarea teologiei.

74. Isaia, 54, 1.

75. Ps. 28, 8.

76. Ps. 28, 9.

77. Luca, 10, 19.

78. Ps. 90, 13.

79. Ps. 103, 19.

80. Ps. 41, 1.

81. Filip. 3, 14.

82. Prov. 5, 19.

233.

VII

"Glasul Domnului, care desăvhşeşte cerbii"83.

Cînd vedem un om al lui Dumnezeu desăvîrşit şi bine pregătit, să urmărim folosul pe care-l avem din convorbirea cu el, că acolo unde este cerbul, este pusă pe fugă toată răutatea animalelor tîrîtoare. Că animalele otrăvitoare nu suportă mirosul cerbului şi fug din faţa coarnelor lui.

"Şi va descoperi desişurile"84.

Glasul Domnului desăvîrşeşte mai întîi cerbii, apoi descoperă desişurile, locurile acelea în care se găsesc crescuţi laolaltă tufanii sălbatici şi neroditori, în care se refugiază de obicei mai ales animalele otrăvitoare. Aşadar, pentru că cerbul se desăvîrşeşte datorită alcătuirii trupului pe care a primit-o de la Dumnezeu, de aceea dreptul, asemănîndu-se cu el, descoperă desişurile, pentru ca cei ce corup viaţa noastră să fie predaţi goi şi gata de îndreptare, şi pentru că "orice pom care nu face rod bun se taie de secure şi în loc se aruncă"85. Desişurile, adică sufletele acoperite de tufani şi de buruieni, în care se cuibăresc, întocmai ca nişte fiare, feluritele patimi ale păcatelor, sînt curăţite neapărat de "cuvîntul lui Dumnezeu, care este mai ascuţit decît orice sabie cu două tăişuri"86. Dar pentru că mulţi oameni, împovăraţi de grijile vieţii, au sufletele lor ca un pămînt plin de mărăcini, care nu-i lasă să se hrănească cu rodnicia cuvântului lui Dumnezeu, "Domnul descoperă desişurile", adică urîţenia, necuviinţa şi vătămarea grijilor din viaţa aceasta, pentru ca, fiind luminat locul unde se găseşte binele şi răul, oamenii să nu mai aibă, din pricina neştiinţei, judecăţi nepotrivite despre lucruri. Că mulţi pe cele bune le socotesc rele, cînd sînt dureroase, iar pe cele rele le caută din pricina plăcerii care le însoţeşte. Nespusă este rătăcirea oamenilor cu privire la nişte lucruri ca acestea! Sînt, aşadar, pomi roditori, pomi buni prin natura lor, precum şi toţi cedrii, care primesc laudă; desişurile, însă, sînt pline de pomi răi, pe care glasul lui Dumnezeu le descoperă şi le vădeşte, ca să nu înşele pe cei care socot că vor găsi în ele vreun fruct folositor.

"Şi în Biserica Lui oricine spune slavă"87.

Să asculte cuvintele psalmului şi să se ruşineze cei ce se pun în Biserică pe vorbărie multă! Ce spune psalmul? Cel care este în Biserica lui Dumnezeu nu grăieşte vorbe rele, nu spune deşertăciuni, nu rosteşte cuvinte pline de lucruri ruşinoase, ci în "biserica Lui oricine spune

83. Ps. 28, 9.

84. Ps. 28, 9.

85. Matei, 3, 10.

86. Evr. 4, 12.

87. Ps. 28, 9.

234

slavă". în biserică se află sfinţii îngeri, care scriu cuvinteCe; este Domnul, Care caută la stările sufleteşti ale celor ce intră în biserică. Rugăciunea fiecăruia este cunoscută de Dumnezeu; unul cere cele cereşti după starea lui sufletească, altul după ştiinţa lui; altul rosteşte de mîntuială cuvintele numai cu vîrful buzelor, dar inima lui e departe de Dumnezeu. Dacă se roagă, cere sănătate trupească, bogăţie materială şi slavă pămîntească. Dar, după cum ne învaţă psalmul, nu trebuie să ceară nimic din acestea, ci în biserica lui Dumnezeu "oricine spune slavă". "Cerurile spun slava lui Dumnezeu" ss. Lucrul îngerilor este să slăvească pe Dumnezeu. Da, un singur lucru are de făcut toată oştirea puterilor cereşti: să înalţe slavă Creatorului. Apoi întreaga fire, fie cea fără de grai, fie cea cu grai, fie cea mai presus de lume, fie cea din jurul pămîntului, slăveşte pe Creator. Dar oamenii ticăloşi îşi părăsesc casele şi aleargă la biserică spre a se folosi cu ceva; nu-şi pleacă urechile la cuvintele lui Dumnezeu, nu se uită la firea lor, nu se întristează cînd sînt cuprinşi de păcate, nu se căiesc cînd îşi amintesc de păcatele lor şi -nu tremură de frica judecăţii, ci zîmbesc, îşi strîng unii altora mîinile şi fac vorbitor din casa de rugăciune, neascultînd de psaCmul acesta, care li se împotriveşte şi le spune: "în biserica lui Dumnezeu oricine spune slavă". Tu, însă, nu numai că nu spui slavă, dar eşti şi piedică pentru celălalt, întorcîndu-l spre tine, iar cu zgomotul tău acoperi învăţătura Duhului. Vezi, dar, ca nu cumva, ieşind de aici, în loc să primeşti răsplată pentru slava pe care trebuie s-o spui, să fii osîndit împreună cu cei care hulesc numele lui Dumnezeu. Ai psalmii, ai profeţia, ai poruncile evanghelice, ai predica apostolilor! Limba ta să cînte psalmi, mintea ta să caute să afle înţelesul celor spuse în cîntări, ca să cînţi şi cu gura, dar să cînţi şi cu mintea89. Să nu socoteşti că Dumnezeu are nevoie de slavă! Vrea, însă, să fii vrednic de a-L slăvi. Pentru că "ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera"90. Seamănă şi tu sllavă ca să culegi cununi, cinste şi laude în împărăţia cerurilor! Că nu fără de follos s-au spus, ca o digresiune, cuvintele: "în biserica lui Dumnezeu oricine spune slavă", ci s-au spus pentru aceia care în biserica lui Dumnezeu vorbesc fără sfîrşit şi vin la biserică fără de folos. Daraar Dumnezeu să fie fără de folos şi nu spre paguba lor!

VIII

"Domnul va locui potopul"91.

Potopul este revărsare de apă, care face să dispară tot ce este sub ape; potopul curăţă tot ce era mai înainte murdar. Psalmistul numeşte

88. Ps. 18, 1.

89. I Cor.. 14, 15.

90. gal. 6, 7.

91. Ps. 28, 10.

235.

aici potop harul botezului; că sufletul care şi-a spălat păcatele prin botez şi a fost curăţit omul cel vechi, sufletul acela este pe viitor potrivit pentru a fi locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul. La fel cu acestea sînt şi cele spuse în psalmul al treizeci şi unuiea. Că după ce a zis: "Fărădelegea mea am cunoscut, şi păcatul meu nu l-am acoperit"92, şi: "Pentru aceasta se va ruga către Tine tot cel cuvios"9Z, a adăugat: "Dar potop de ape multe de el nu se va apropia"94. Că nu se apropie păcatele de cel ce a primit botezul iertării păcatelor prin apă şi prin Duh. Înrudite cu acestea sînt şi cele spuse în profetul Mihea: "Că voitor de milă este: întoarce-Se-va şi ne va milui pe noi; va alunda păcatele noastre şi Vi or fi aruncate în adîncurile mării"95.

"Şi va şedea Domnul împărat în veac"96.

Domnul, aşezîndu-Se în sufletul cel luminat de potop, face din acel suflet un fel de tron al Său.

"Domnul va da tărie poporului Său. Domnul va binecuvînta pe poporul Său cu pace"97.

Din poporul cel păcătos Domnul nimiceşte "pe cel tare şi pe cea tare"98 iar celui care face dreptate îi dă putere, pentru că "celui ce are i se va da"99. împuternicit spre lucrarea faptelor bune, dreptul ajunge vrednic de binecuvkutarea cea de la Dumnezeu. Se pare, însă, că cea mai desăvînşită dintre binecuvîntări este pacea, pentru că pacea: dă echilibru părţii conducătoare din om. Omul care doreşte şi lucrează pacea se caracterizează prin aceea că are potolit felul lui de viaţă; dar cel războit de patimi nu participă deloc la pacea cea de la Dumnezeu, pe care a dat-o Domnul ucenicilor Lui100, pace care, depăşind toată mintea101, va păzi sufletele celor vrednici. Această pace o doreşte şi apostolul în biserici, cînd zice: "Har vouă şi pacea să se înmulţească" m.

Facă Dumnezeu ca şi noi, care ne luptăm bine şi care am nimicit gîndul trupului, care-i vrăjmaş al lui Dumnezeu, noi care am ajuns într-o stare de linişte sufletească şi de neturburare, să ne facă Dumnezeu fii ai păcii, ca să luăm parte în pace la binecuvîntarea lui Dumnezeu, în Hristos Iisus Domnul, Căruia slava şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

92. Ps. 31, 5.

93. Ps. 31, 7.

94. Ps. 31, 7.

95. Mh. 7, 18—19

96. Ps. 28, 10.

97. Ps. 28, 11.

98. Isaia, 3, 1.

99. Matei, 25, 29.

100. Ioan, 14, 27.

101. Filip. 4, 7.

102. I Petru, 1, 2.

III

OMILIE LA PSALMUL XXIX

Psalmul cîntării de la inaugurarea casei lui David

Alcătuirea trupului omenesc este în chip figurat psaltire şi instrument armonic muzical pentru înălţarea de imne Dumnezeului nostru. Faptele trupului nostru, care duc la slăvirea lui Dumnezeu, sînt psalmi, atunci cînd trupul, în armonie cu raţiunea, ne face să nu săvîrşim nimic distonant în mişcările noastre. Iar cîntare este tot ce ţine de contemplaţia înaltă şi de teologie. Deci psalmul este un text muzical, cînd este cîntat cu frumos ritm dintr-un instrument muzical aşa cum cer regulile armoniei; cîntarea, însă, este un text cîntat melodios cu vocea, fără amestecul vreunui instrument muzical. Aşadar aici, pentru că psalmul este intitulat "Psalmul cîntării", socotim că psalmul acesta face aluzie la fapta care trebuie să urmeze contemplaţiei.

Acest "Psalm al cîntării", după cum îl arată titlul lui, cuprinde cîteva cuvinte la inaugurarea casei, adică a templului. După sensul lui literal, se pare că psalmul, cîntat cu instrumentul muzical numit psaltire, vorbeşte de celebrul templu care a fost ridicat pe timpul lui Solomon; dar, după sensul său spiritual, titlul psalmului arată întruparea Fiului lui Dumnezeu şi inaugurarea casei Lui, adică, a trupului Lui construit într-un chip nou şi minunat. În psalmul acesta găsim multe spuse din partea Domnului. Sau poate se cuvine să înţelegi prin "casă" Biserica zidită de Hristos, precum scrie şi Pavel în Epistola către Timotei: "Ca să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu" Iar prin inaugurarea Bisericii trebuie să înţelegem reînnoirea minţii, care se face prin Sfîntul Duh, în fiecare din cei care alcătuiesc trupul Bisericii lui Hristos. Este, însă, şi o armonie dumnezeiască şi muzicală, nu aceea care are unele cuvinte ce înveselesc auzul, ci aceea care potoleşte şi îmblînzeşte duhurile cele rele, care supără sufletele cele uşor de ispitit.

1. 1 Tim. 3, 15.

237.

"Înălţa-Te-voi, Doamne, că m-ai ridicat şi n-ai veselit pe vrăjmaşii mei asupra mea"2.

Cum este înălţat "Cel Ce locuieşte întru cele înalte"3 de cei sortiţi să locuiască pe acest pămînt umil? Dacă Dumnezeu este în cer sus, iar tu pe pămînt jos, în ce chip vei înălţa pe Dumnezeu? Ce vrea să spună profetul prin această făgăduinţă? Nu cumva spune că Dumnezeu este înălţat de puterile care gîndesc despre El lucruri mari şi cu cuviinţă dumnezeiască şi care trăiesc spre slava lui Dumnezeu? Cel care se îndreaptă cu ştiinţă spre fericire, înalţă pe Dumnezeu, iar cel care se îndreaptă spre cele potrivnice, nici nu-i îngăduit s-o spunem, cît de mult umileşte în el însuşi pe Dumnezeu.

. Lui Dumnezeu îi atribuim toată starea sufletului nostru, care este în armonie cu faptele noastre. De aceea cînd dormităm şi lucrăm ceva cu lenevie, se zice că Dumnezeu doarme, pentru că Dumnezeu ne socoteşte nevrednici a veghea asupra noastră. Dar cînd simţim vreodată vătămarea ce o avem de pe urma somnului şi spunem: "Scoalâ-te, Doamne, pentru ce dormi?"4, da, atunci "nu va dormita, nici va adormi Cel Ce păzeşte pe Israil"5. Alţii întorc ochii lui Dumnezeu de la ei, pentru că sînt ruşinoase şi nevrednice faptele lor de ochii lui Dumnezeu. Cei care se pocăiesc spun: "Pentru ce-Ţi întorci faţa Ta?"6. în afară de aceştia, alţii sînt scoşi din mintea lui Dumnezeu; şi ca şi cum ar fi fost daţi uitării, zic: "Uiţi sărăcia noastră şi necazul nostru!"7. Şi, pe scurt, oamenii fac cele spuse în chip omenesc despre Dumnezeu, închipuindu-şi pe Dumnezeu după felul în care trăieşte fiecare din ei.

"Înălţa-Te-voi, Doamne, că m-ai ridicat şi n-ai veselit pe vrăjmaşii mei asupra mea! Să nu aduci ceva umilitor şi josnic asupra vieţii mele!". Dar de unde este în mine puterea de a Te înălţa? De acolo, că Tu, Doamne, luîndu-mi-o înainte, "m-ai ridicat"! Psalmistul în chip vădit a spus: "m-ai ridicat", în loc de: "m-ai aşezat la înălţime". Adică: "M-ai făcut să fiu mai presus de cei ce s-au răsculat împotriva mea; sînt întocmai ca un copil, care nu ştie să înoate şi pe care cineva îl ia de mînă şi-l ţine deasupra apei". Aşadar, cel care, cu ajutorul lui Dumnezeu, se ridică din cădere, acela din recunoştinţă îl înalţă pe Dumnezeu prin faptele sale bune. Sau după cum un luptător în arenă, fiind cuprins

2. Ps. 29, 1.

3. Ps. 112, 5.

4. Ps. 43, 25.

5. Ps. 120, 4.

6. Ps. 43, 26.

7. Ps. 43, 26.

238

de slăbiciune, este sprijinit de cineva, ca să nu-i fie primejdioasă căderea şi astfel biruie pe adversar, cel care l-a ajutat îi dă luptătorului prilejul biruinţei, iar adversarului îi răpeşte bucuria căderii. Nu necazurile, care vin asupra sfinţilor pentru a-i încerca, pricinuiesc bucurie duşmanilor noştri nevăzuţi, ci duşmanii noştri se bucură, bat din palme şi se veselesc atunci cînd, din pricina mulţimii necazurilor, ne pierdem nădejdea, nu mai putem judeca şi renunţăm să ducem mai departe lupta. De pildă, Iov: a pierdut averea; a rămas fără copii; trupul îi era plin de puroi şi de viermi8; dar nu i-a dat vrăjmaşului prilej de bucurie. Dacă, însă, copleşit de dureri, ar fi spus un cuvînt de hulă, aşa cum l-a sfătuit femeia9, atunci s-ar fi bucurat duşmanii. Tot aşa şi Pavel: a flămînzit, a însetat, a fost gol, a fost pălmuit, a ostenit, a fost pribeag10, dar n-a bucurat pe duşman, ci, dimpotrivă, duşmanul a fost zdrobit, văzîndu-l că suferă aşa încercările, încît Pavel putea să spună cu dispreţ:

"Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?"

III

"Doamne, Dumnezeul meu, strigat-am către Tine şi m-ai vindecat!"12.

Fericit este acela care-şi cunoaşte rana din adîncul lui, încît isă poată veni la doctor şi să spună: "Vindecă-mă, Doamne, că s-au turburat oasele mele!"13; şi: "Eu am zis: Doamne, miluieşte-mă, vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie!"14.

În versetul din psalmul pe care-l tîlcuim, David mulţumeşte lui Dumnezeu pentru vindecarea pe care i-a dat-o, că spune: "Doamne, Dumnezeul meu!". Dumnezeu nu este Dumnezeul tuturor, ci al acelora care, prin dragoste, şi L-au făcut apropiat pe Dumnezeu, că este Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov. Dacă ar fi Dumnezeul tuturora, Dumnezeu n-ar fi mărturisit acelora lucrul acesta ca ceva deosebit. Şi iarăşi Iacov spune: "Te-a ajutat pe tine Dumnezeul meu"15. Şi Toma, după ce s-a încredinţat, L-a îmbrăţişat pe Stăpîn şi a zis: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!"1C, cuvinte ce se cuvin unei stări sufleteşti profetice.

"Strigat-am către Tine şi m-ai vindecat".

8. Iov, 1, 13—13.

9. Iov, 2, 9.

10. Cor. 4, 11—12.

11. Rom. 8, 35.

12. Ps. 29, 2.

13. Ps. 6, 2.

14. Ps. 40, 4.

15. Fac. 49, 25.

16. Ioan, 20, 28.

239.

N-a fost nici un interval de timp între strigătul meu şi harul Tău, ci îndată ce am strigat mi-a venit şi vindecarea. Gă spune Scriptura: "încă grăind tu, voi zice: Iată, aicea sînt!"17. Aşadar cînd ne rugăm lui Dumnezeu, trebuie să rostim tare rugăciunea, ca grabnică să ne răsară vindecarea.

"Doamne, scos-ai din iad sufletul meu!"18.

Pentru vindecarea aceasta, psalmistul mulţumeşte lui Dumnezeu. David, din pricina bolii, a coborît în iad, dar a fost scos din iad prin puterea Celui Care a învins în locul nostru, pe cel ce are puterea morţii.

"Mîntuitu-m-ai de cei care se coboară în groapă"19.

în multe locuri din Scriptură "gropi" se numesc săpăturile de sub pămînt făcute special pentru păzirea celor înlănţuiţi. Astfel se spune în Ieşire: "De la cel întîi născut al lui Faraon pînă la cel întîi născut al roabei celei din groapă"20. Pe Ieremia l-au aruncat în groapă21, iar pe Iosif, din invidie, fraţii lui l-au închis într-o groapă care nu avea apă22. Fiecare faptă, pe care o facem, sau ne pogoară la cele de jos, îngreunîndu-ne din pricina păcatului, sau ne ridică la cele de sus, întraripîndu-ne spre Dumnezeu. "Mîntuitu-m-ai, dar Doamne, pe mine, care mai înainte duceam viaţă păcătoasă; m-ai despărţijt de cei ce se coboară în loc întunecat şi friguros". Acest înţeles îl au cuvintele: "M-ai ridicat"23, adică: "M-ai oprit din alunecarea mea spre cele de jos, ca să nu dai prilej duşmanilor mei să se bucure de mine". La fel sînt şi cele spuse de David în altă parte: "Cel ce face picioarele mele ca ale cerbului şi peste cele înalte mă pune"24. întoarcerea la cele înalte este numită de David scăparea şi ridicarea din groapă.

"Cîntaţi Domnului cei cuvioşi ai Lui!"25.

Nu tot cel ce are în gură cuvintele psalmului cîntă Domnului, ci cei care înalţă, din inimă curată, cîntările de psalmi. Toţi cîţi sînt cuvioşi şi păstrează dreptatea cea către Dumnezeu, toţi aceia pot să cînte lui Dumnezeu psalmi în chip armonios, urmînd ritmurile cele duhovniceşti. Dar cîţi nu stau aici în biserică venind de la desfrînări! Cîţi nu vin de!a hoţii! Cîţi nu ascund în inimile lor viclenie şi minciună! Se pare că au în gura lor cîntare de psalmi, dar nu cîntă cu adevărat psalmi. Că psalmul acesta, pe care îl tîlcuim, cheamă pe cel cuvios să cînte

17. Isaia, 58, 9.

18. Ps. 29, 3.

19. Ps. 29, 3.

20. ieş. 12, 29.

21. ier. 38, 6.

22. Fac. 37, 24.

23. Ps. 29, 1.

24. Ps. 17, 36.

25. Ps. 29, 4.

240

psalmi! "Nu poate pomul rău să facă roade bune"26, nici inima rea nu poate scoate cuvinte ale vieţii. "Faceţi, dar, pomul bun şi roadele lui bune"21. Curăţiţi-vă inimile, ca să rodiţi cu duhul, pentru ca, ajungînd cuvioşi, să puteţi cînta cu pricepere psalmi Domnului.

"Şi lăudaţi amintirea sfinţeniei Lui "28.

N-a spus: "Lăudaţi sfinţenia Lui", ci: "Lăudaţi amintirea sfinţeni-ei Lui", adică: "Mulţumiţi!". Că aici "lauda" se ia în loc de "mulţumire". "Mulţumiţi, deci, că aţi ajuns în amintirea sfinţeniei Lui, voi care mai înainte ajunseserăţi în uitarea sfinţeniei Celui Ce v-a făcut pe voi, din pricină că eraţi cufundaţi în răutate şi eraţi pîngăriţi de necurăţeniile trupului vostru. Aşadar, lăudaţi-L, ca să dobîndiţi iertare de păcatele pe care le-aţi săvîrşit în chip nesănătos!".

"Că urgie este în mînia Lui şi viaţă în voinţa Lui"29.

Mai întîi a spus ceva trist, că este urgie în mînia lui Dumnezeu; apoi ceva mai vesel, că este viaţă în voinţa Lui. Celor care nu pot înţelege exact sensul acestor cuvinte li se pare că cele spuse în acest verset al psalmului sînt o tautologie; că atunci cînd profetul spune că este "urgie în mînia lui Dumnezeu", spune acelaşi lucru şi prin "urgie" şi prin "mînie". Dar este foarte mare deosebirea între ele. Mînia este un proces de gîndire prin care se aduc anumite lucruri triste asupra celui ce le merită; urgia este chiar durerea şi pedeapsa care se dau de dreptul Judecător pe măsura nedreptăţii săvîrşite. Printr-un exemplu am să fac mai lămurite cele ce vreau să spun. Cînd doctorul constată la un bolnav care e partea inflamată şi ascunsă, hotărăşte că bolnavul are neapărată nevoie de operaţie. Această hotărîre este numită de Scriptură mînie. După hotărîrea aceasta a doctorului, care este în ajutorul bolnavului, urmează lucrarea care aduce la îndeplinire cele hotărîte: Cuţitul taie şi produce durere celui operat. Acest lucru se numeşte urgie a lui Dumnezeu. Să venim acum la cele ce spuneam mai înainte şi vei vedea urmarea acestei idei. "Că urgie este în mînia Lui", cu alte cuvinte este pedeapsă după dreapta judecată a lui Dumnezeu, dar "viaţă în voinţa Lui". Ce vrea să spună, dar, psalmistul? Că ceea ce voieşte Dumnezeu este aceasta: voieşte ca oamenii să ia parte la viaţa Lui; dar relele, care vin peste oameni, nu vin din voinţa lui Dumnezeu, ci sînt aduse de păcătoşi, după meritul lor. Aşadar Dumnezeu dăruieşte fiecăruia viaţa prin

26. Matei, 7, 18.

27. Matei, 12, 33.

28. Ps. 29, 4.

29. Ps. 29, 5.

241.

voinţa Sa proprie, dar urgia şi-o aitrage fiecare singur asupra lui, "în ziua urgiei, a descoperirii şi a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu"30. Scriptura obişnuieşte să pună cele rele înaintea celor bune, pentru că bucuria este mai plăcută cînd vine după necazuri: "Eu voi ucide, spune Dumnezeu, şi Eu voi face viu"31. Binefacerea vine în rîndul al doilea, după pedeapsă. "Voi bate, dar Eu voi vindeca"32. El te face să suferi, dar tot El îţi ia suferinţa; te-a lovit, dar mîinile Lui te-au vindecat. Ne dă mai întîi cele rele, pentru ca harurile să fie durabile şi să ne străduim să păstrăm cele ce ne-a dat.

"Seara se va sălăşlui plîngere, iar dimineaţa bucurie"33.

Adu-ţi aminte de cele petrecute în timpul patimilor Domnului şi vei afla ce vor să spună cuvintele acestea! Seara, plîngere a cuprins pe ucenicii Domnului, cînd L-au văzut atîrnat pe cruce; dimineaţa, însă, bucurie, cînd, după înviere, alergau veseli unii la alţii, dînd bunele vestiri că au văzut pe Domnul. Sau poate, în general vorbind, se numeşte seară veacul acesta în care cei care au plîns în chip fericit se vor mîngîia la sosirea dimineţii. Că "fericiţi sînt cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia"34; şi: "Fericiţi sînt cei ce plîng, că aceia vor rîde"35. Aşadar, dacă cei din zilele veacului acestuia, care este de pe acum la sfîrşit şi înclină spre apusul lui, vor vieţui, plîngîndu-şi păcatele lor, aceia se vor bucura cînd va sosi acea dimineaţă adevărată. Că "cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera"3B, adică în veacul ce va să fie.

"Iar eu am zis întru belşugul meu: Nu mă voi clătina în veac!"37.

După cum mulţimea mărfurilor din piaţă face belşugul oraşului şi spunem că o ţarină este îmbelşugată cînd dă roade multe, tot aşa şi sufletul este îmbelşugat cînd e plin cu tot felul de fapte bune. Sufletul, însă, trebuie lucrat mai întîi cu multă sîrguinţă, apoi trebuie îngrăşat cu curgerile cele bogate ale apelor cereşti, încît o sămînţă să rodească treizeci, una şaizeci şi una o sută38, ca să aibă parte de binecuvîntarea care spune: "Binecuvîntate să fie hambarele tale şi rămăşiţele tale!"39. Cel care se simte stăpîn pe el însuşi va vorbi cu încredere şi va întări cu

30. Rom. 2, 5.

31. Deut. 32, 39.

32. Deut. 32, 39.

33. Ps. 29, 5.

34. Matei, 5, 4.

35. Luca, 6, 21.

36. Ps. 125, 6.

37. Ps. 29, 6.

38. Matei, 13, 8.

39. Deut. 28, 5.

242

cuvîntul şi cu fapta că nu poate fi nimicit de potrivnic, pentru că este ca o ţarină plină, pe care a binecuvîntat-o Dumnezeu.

"Doamne, întru voinţa Ta, dă frumuseţii mele putere!"40.

Cei care s-au ocupat cu cercetarea virtuţilor au spus că unele virtuţi au nevoie de cercetări, iar altele n-au nevoie de cercetări. De pildă, prudenţa are nevoie de cercetări, pentru a arăta care fapte sînt bune şi care sînt rele; castitatea are nevoie de cercetarea faptelor pe care trebuie să le facem şi a acelora de care trebuie să fugim; dreptatea are nevoie de cercetare a celor ce trebuie date şi a celor ce nu trebuie date; bărbăţia are nevoie de cercetarea situaţiilor care inspiră teamă şi a celor care nu inspiră teamă; frumuseţea şi puterea, însă, sînt virtuţi care1l-au nevoie de cercetare, pentru că ele sînt o consecinţă a privirii noastre. Unii înţelepţi au definit frumuseţea ca fiind simetria şi armonia privirilor sufletului, iar puterea au înţeles-o ca o consecinţă a virtuţilor supuse cercetărilor. Totuşi, ca să se nască în suflet şi frumuseţe, dar şi putere pentru săvîrşirea celor ce trebuie făcute, avem nevoie de harul dumnezeiesc. Aşadar, după cum psalmistul a spus mai sus, că: "viaţa este În voinţa Lui"41, tot aşa acum înalţă pe Dumnezeu prin mulţumire, zicînd: "Întru voinţa Ta, dă frumuseţii mele putere". "Frumos eram după fire, spune David, dar sînt slab, pentru că, prin cădere, am murit din pricina vicleniei şarpelui42. Frumuseţii mele, pe care am luat-o de la Tine de la cea dintîi creare, mi-ai adăugat puterea de a face cele ce trebuie". Frumos e orice suflet, privit în simetria puterilor sale proprii; dar frumuseţea cea adevărată, cea mai plăcută, adică firea cea dumnezeiască şi fericită, se poate privi, se poate contempla numai de cel ce are curăţită mintea. Cel ce-şi aţinteşte ochii la luminile şi harurile lui Dumnezeu primeşte ceva de la El, ca de la o culoare îşi colorează propriul lui chip cu o strălucire înfloritoare. Asta e pricina că şi faţa lui Moisi a fost slăvită, atunci cînd, vorbind cu Dumnezeu, faţa lui a primit ceva din frumuseţea lui Dumnezeu43. Cel care-şi dă seama de virtutea lui, sloboade acest glas de mulţumire: "Doamne, întru voinţa Ta, dă frumuseţii mele putere!". După cum virtuţilor, care au nevoie de cercetare, le urmează virtuţile care n-au nevoie de cercetare — frumuseţea şi puterea — tot aşa sînt unele rele care n-au nevoie de cercetare: urîţenia şi slăbiciunea. Că ce poate fi mai urît şi mai neplăcut ca un suflet plin de patimi? Uite-mi-te la cel mînios şi la sălbăticia din el! Priveşte pe cel îndurerat, la umilirea lui şi la decăderea sufletului lui! Cine ar putea privi pe cel decăzut din pricina desfrîului sau a lăcomiei la mîncare

40. Ps. 29, 7.

41. Ps. 29, 5.

42. Fac. 3, 1—19.

43. ieş. 34, 35.

243.

sau pe cel îngrozit de frică? Starea lor sufletească se transmite pînă în vîrful mădularelor trupului, aşa după cum şi urmele frumuseţii sufletului se arată în starea sufletească a omului sfînt. Trebuie, dar, să avem grijă mai dinainte de frumuseţea noastră, pentru ca şi Mirelecuvîntul, primindu-ne, să ne spună: "Toată eşti frumoasă, iubita mea, şi întinăciune nu este în tine "4i.

"Dar Ţi-ai întors faţa Ta şi m-am tulburat"45.

"Atîta vreme cît razele supravegherii Tale străluceau peste mine, spune David, trăiam într-o stare bună şi neturburată; dar cînd Ţi-ai întors faţa Ta de la mine s-a vădit pornirea mea cea pătimaşă şi plină de turburare a sufletului meu". Se spune că Dumnezeu Îşi întoarce faţa Lui de la noi în timpuri de greutăţi, cînd ne lasă în seama încercărilor, pentru ca să se facă cunoscută tăria luptătorului. Aşadar, dacă "pacea care covîrşeşte toată mintea"46 întăreşte inimile noastre, putem scăpa de turburarea şi învălmăşeala patimilor. Şi pentru că întoarcerea este potrivnică voinţei lui Dumnezeu, iar turburarea este potrivnică frumuseţii şi puterii, urmează că turburarea este urîţenie şi slăbiciune a sufletului, născute din înstrăinarea de Dumnezeu. Să ne rugăm, dar, ca totdeauna să strălucească peste noi faţa lui Dumnezeu, ca să fim într-o stare sufletească vrednică de un om sfînt; să fim blînzi şi în orice chip neturburaţi, pregătiţi de a împlini cele bune. "Pregătitu-m-am, spune Scriptura, şi nu m-am turburat"4T.

"Către Tine, Doamne, voi striga şi Dumnezeului Meu mă voi ruga"48.

De multe ori s-a spus de strigarea către Domnul că trebuie să strige numai cel care doreşte lucruri mari şi cereşti. Dacă, însă, cineva cere de la Dumnezeu lucruri mici şi pămînteşti să se folosească de un glas. mic şi strîns, să nu se ridice la înălţime şi nici să ajungă la auzul Domnului.

"Ce folos de sîngele meu, dacă mă cobor în stricăciune?"49.

"Pentru ce am strigat, spune psalmistul, şi pentru ce m-am rugat Ţie, Domnul meu şi Dumnezeul meu? Pentru ce am nevoie, spune mai departe psalmistul, de bunăstarea trupului meu şi de mulţimea sîngelui, odată ce trupul meu va fi dat nimicirii obşteşti? Dar îmi chinuiesc trupul şi-l supun robiei50, pentru ca nu cumva, din pricina sîngelui puternic

44. Cînt. 4, 7.

45. Ps. 29, 7.

46. Filip. 4, 7.

47. Ps. 118, 60.

48. Ps. 29, 8.

49. Ps. 29, 9.

50. I Cor. 9, 27.

244

şi clocotitor, mulţimea cărnii mele să-i dea prilej de păcat!". Nu-ţi linguşi, omule, trupul cu somn, cu băi, cu aşternuturi moi! Spune (totdeauna cuvîntul acesta: "ce folos de sîngele meu, dacă mă cobor în stricăciune?" Pentru ce îngrijeşti atîta un lucru care, puţin mai tîrziu, se va strica? Pentru ce te îngraşi şi pui carne pe tine? Nu ştii, oare, că, cu cît îţi faci mai grasă carnea, cu atît îţi faci mai grea închisoarea sufletului tău?

"Au doară ţărîna Te va lăuda sau va vesti adevărul Tău"51.

"Cum Te va lăuda pe Tine, Dumnezeule, exclamă psalmistul, omul cel de ţărînă şi trupesc? Cum va vesti adevărul cel care nu găseşte timp nici pentru învăţătură, cel care-şi are mintea cufundată în atîta greutate a trupului? De aceea eu îmi topesc trupul şi nu-mi cruţ sîngele care-mi este amestecat în carnea trupului meu, ca să nu am nimic în mine care să mă împiedice a Te lăuda şi a înţelege adevărul".

VII

"Auzit-a Domnul şi m-a miluit. Domnul a fost ajutorul meu"52.

După ce psalmistul a povestit care erau lucrurile pentru care a strigat către Dumnezeu, a simţit îndată ajutorul lui Dumnezeu; de aceea ne îndeamnă şi pe noi să cerem aceleaşi lucruri, zicînd: "Auzit-a Domnul şi m-a miluit, Domnul a fost ajutorul meu". Să ne rugăm, dar, şi noi şi să strigăm strigătul cel duhovnicesc; să cerem cele mari şi să nu ne îngrijim de trup — "că cei ce sînt în trup nu pot plăcea lui Dumnezeu"53 — ca să ne audă şi pe noi Domnul, să miluiască slăbiciunea noastră şi, după ce ne-am bucurat de ajutorul cel dumnezeiesc, să zicem şi noi:

"Întors-ai plîngerea mea spre bucurie mie"5i.

Nu oricărui suflet îi vine de la Dumnezeu bucurie, ci numai celui ce şi-a plîns mult păcatele sale cu vaiete puternice şi jale continuă; dacă s-ar fi jeluit ca şi cum ar fi fost de faţă la moartea lui. Ei bine, numai plînsetul acestuia se preface întru bucurie. Că a plînge este un lucru de laudă o arată copiii cei ce şed în piaţă şi zic: "Am plîns cu voi şi nu v-aţi jeluit; v-am cîntat din fluier şi n-aţi jucat"55. Fluierul este un instrument muzical care are nevoie de suflare ca să poată scoa-te melodia. De aceea socot că orice profet se numeşte în chip figurat fluier, din pricină că este pus în mişcare de Sfîntul Duh. Pentru asta a spus Domnul: "V-am cîntat din fluier şi n-aţi jucat". Da, cuvintele

51. Ps. 29, 9.

52. Ps. 29, 10.

53. Rom. 8, 8.

54. Ps. 29, 11.

55. Luca, 7, 32.

245.

profetice ne îndeamnă să lucrăm în ritmul cel bun al sfintei profeţii, care se numeşte joc. Dar profeţii şi plîng din pricina noastră, ca să ne îndemne şi pe noi să plîngem, pentru ca datorită cuvintelor profetice, venind la cunoştinţa păcatelor noastre, să plîngem pierderea noastră, chinuindu-ne trupul cu munci şi osteneli. Unuia ca acesta, deci, i se sfîşie haina de jale pe care a îmbrăcat-o ca să-şi plîngă păcatul. Dar îmbracă apoi veşmântul veseliei şi haina mîntuirii, aceste haine strălucitoare şi de nuntă, cu care cel împodobit nu va fi aruncat afară din cămara cea de nuntă.

"Rupt-ai sacul meu şi m-ai încins cu veselie"56.

Sacul este împreunălucrător spre pocăinţă, este simbol al umilinţei. Că spune Domnul: "De mult s-ar fi pocăit, stînd în sac şi în ce-nuşă"51. Pentru că şi apostolul "cu faţa descoperită schimbă aceeaşi icoană din slavă în slavă"38 şi numeşte slavă a sa proprie lucrul dat lui de Domnul.

"Ca să-Ţi cînte şi Ţie slava mea"59.

Slava dreptului este duhul care este în el. Aşadar cel ce cîntă cu duhul să zică:

"Ca să-Ţi cînte Ţie slava mea şi nu mă voi mîhni"60.

Psalmistul spune: "nu voi mai face nimic, care, la amintirea păcatului meu, să-mi mîhnească şi să-mi rănească inima.

"Doamne, Dumnezeul meu, în veac Te voi lăuda"61.

"Te voi lăuda" în loc de: "Iţi voi mulţumi".

"Pentru că m-ai iertat, spune psalmistul, în urma pocăinţei mele şi pentru că mi-ai dat iarăşi slavă, îndepărtînd ruşinea ce mă acoperea din pricina păcatelor mele, de aceea Te voi lăuda în veac. Care durată de timp ar mai putea fi atîta de mare, ca să pot uita nişte binefaceri ca acestea?".

56. Ps. 29, 11.

57. Luca, 10, 13.

58. II Cor. 3, 18.

59. Ps. 29, 12

60. Ps. 29, 12.

61. Ps. 29, 12.

III

OMILIE LA PSALMUL XXXII

"Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul! Celor drepţi li se cuvine laudă!"1.

Cuvîntul "bucurie", obişnuit în Scriptură, arată starea veselă şi bucuroasă a sufletului, care se vede în cei vrednici de bucurie. "Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul", nu cînd vă merg bine treburile gospodăriilor voastre, nici cînd sînteţi sănătoşi cu trupul, nici cînd ogoarele voastre sînt pline cu tot felul de roade, ci "bucuraţi-vă" pentru că aveţi pe Domnul, o frumuseţe ca aceasta, o bunătate ca aceasta, o înţelepciune ca aceasta. Să vă fie de ajuns bucuria aceasta, pe care o aveţi de la El! Dealtfel trebuie să ne bucurăm de Domnul, aşa cum ne bucurăm şi ne veselim cînd ni se făgăduiesc lucrurile pe care le dorim foarte mult. De aceea cuvintele psalmului îndeamnă pe cei drepţi să simtă un sentiment de vrednicie, că au fost învredniciţi să fie robii unui Stăpîn ca acesta şi să se bucure de această robie cu bucurie nespusă şi cu săltări, săliîndu-le oarecum inima în entuziasmul dragostei de bine. Dacă vreodată a intrat în inima ta o idee neaşteptată despre Dumnezeu, căzînd ca o lumină, şi ţi-a luminat sufletul, încît să iubeşti pe Dumnezeu şi să dispreţuieşti lumea şi toate cele trupeşti, cunoaşte din imaginea aceea slabă şi de scurtă durată întreaga stare sufletească a drepţilor, care au ajuns să se bucure de Dumnezeu în chip egal şi fără întrerupere. Poate, potrivit rînduiielii lui Dumnezeu, ţi-a venit şi ţie vreodată bucuria aceea, ca prin o mică gustare să-ţi aminteşti de bunătăţile de care eşti lipsit; pentru cel drept, însă, bucuria cea dumnezeiască şi cerească este continuă, pentru că în cel drept locuieşte odată pentru totdeauna Duhul cel Sfînt. Şi cel dintîi "fruct al Duhului este dragostea, bucuria, pacea"2. "Bucuraţi-vă, deci, drepţilor în Domnul!". Domnul este oarecum loc încăpător pentru drepţi; şi neapărat cel ce este în El se bucură şi se veseleşte. Dar ajunge şi dreptul loc în care

1. Ps. 32, 1.

2. gal. 5, 22.

247.

se află Domnul; îl primeşte în el. Păcătosul, însă, face loc diavolului său, pentru că nu ascultă de cel ce a spus: "Nu daţi loc diavolului"3 şi nici de Eclesiast: "Dacă duhul celui ce are putere se va ridica asupra ta, să nu laşi locul tău"4. Fiind, deci, în însuşi Domnul şi privind, pe cît ne este în putinţă, lucrurile cele minunate ale Lui, adunăm astfel, din contemplarea lor, veselie în inimile noastre.

"Celor drepţi li se cuvine laudă".

După cum unui picior strîmb nu i se potriveşte o încălţăminte dreaptă, tot aşa nici lauda lui Dumnezeu nu se potriveşte inimilor stricate. După părerea mea, de aceea Domnul le-a luat demonilor puterea de a-L face cunoscut, pentru că nu este potrivit ca demonii să vorbească de Mântuitorul. Pavel ceartă duhul cel pitonicesc5, ca să nu fie recomandat el, sfîntul, de un duh necurat. Acelaşi înţeles îl au şi cuvintele: "Dumnezeu a zis păcătosului: "Pentru ce povesteşti tu dreptăţile Mele?"6. Să căutăm, dar, să fugim de orice lucru strîmb şi sucit şi să ne îndreptăm mintea noastră şi puterea de judecată a sufletului după canonul cel drept ca, ajungînd drepţi, să ni se îngăduie să lăudăm pe Domnul. Şarpele, cel ce a deschis drumul păcatului, se zice sucit, pentru că face multe înclinări şi abateri în drumul său — dar, sabia lui Dumnezeu stă deasupra balaurului, şarpele cel sucit7 —; şarpele, tîrîndu-se pe pămînt, are mersul neregulat; paritea dinainte se mişcă într-un fel, mijlocul îi urmează pieziş, iar coada în sens contrar. Deci, cel ce urmează şarpelui îşi arată sucită viaţa lui, o arată neregulată şi plină de contraziceri; dar cel ce merge pe urma Domnului Dumnezeu îşi face drepte cărările lui şi drepte urmele picioarelor lui. "Drept este Domnul Dumnezeul nostru8 şi dreptate a văzut faţa Lui"9. Dacă două linii se pun una lîngă alta, direcţia lor dreaptă se păstrează între ele; dacă, însă, în faţa unei linii drepte se aşează un lemn strîmb, se va vedea că lemnul cel strîmb nu mai este în armonie cu linia dreaptă. Aşadar, pentru că lauda lui Dumnezeu este dreaptă, este nevoie de o inimă dreaptă, ca lauda să-i convină şi să i se potrivească. Iar dacă "nimeni nu poate să zică: Domnul Iisus, decît în Duhul Sfînt"10, cum poţi aduce laudă fără să ai duhul cel drept, înnoit În cele dinăuntru ale tale?11

3. efes. 4, 27.

4. Efes. 10, 4.

5. Fapte, 16, 18.

6. Ps. 49, 17.

7. Isaia, 27, 1.

8. Ps. 91, 15.

9. Ps. 10, 7.

10. I Cor. 12, 3

11. Ps. 50, 11.

248

"Lăudaţi pe Domnul în chitară; în psaltire cu zece strune cîntaţi-I Lui"12.

Mai întîi trebuie să lăudăm pe Domnul în chitară, adică să facem să fie armonioase lucrările pe care le facem cu trupul. Şi pentru că am păcătuit cu trupul, cînd am făcut mădularele noastre roabe păcatului spre fărădelege13, tot cu trupul vom şi lăuda, folosindu-ne de el ca de un instrument muzical spre iertarea păcatului. Ai ocărîlt? Binecuvintează! Ai luat averea altuia? Dă-i-o înapoi! Te-ai îmbătat! Posteşte! Te-ai îngîmfat? Smereşte-te! Ai invidiat? Roagă-te! Ai ucis? Suferă mucenicia sau ceea ce are tot atîta putere ca şi mucenicia, prin mărturisire chinuieşte-ţi trupul! Iar atunci, după mărturisire, eşti vrednic să cînţi lui Dumnezeu "în psaltire cu zece strune"14. Dar trebuie mai întîi să săvîrşeşti lucrurile prin trup, să le săvîrşeşti lîm armonie cu Dumnezeu Cuvîntul, ca aşa să te urci la contemplarea celor spirituale. Poate că mintea, care caută cele de sus, se numeşte psaltire, pentru că felul cum e construit acest instrument muzical îşi are puterea sunetelor, în partea de sus. Faptele trupului aduc oarecum jos laudă lui Dumnezeu dar tainele care se vestesc cu mintea îşi au de sus pricinile, pentru că le insipră Duhul. Aşadar, cel care are ochii aţintiţi la toate poruncile şi face din ele un fel de concert şi simfonie, acela cîntă lui Dumnezeu dintr-o psaltire cu zece strune, pentru că zece sînt şi poruncile cele generale, scrise la cea dintîi dare a legii.

"Cîntaţi Domnului cîntare nouă!"15.

Adică, slujiţi lui Dumnezeu "nu întru vechimea literei, ci întru înnoirea duhului"16. Cel care nu înţelege legea în chip trupesc, ci cunoaşte spiritualitatea ei, acela cîntă cîntare nouă. Da, vechimea şi bătrîneţea Testamentului au trecut, iar pentru noi a urmat cîntarea cea nouă şi înnoitoare a învăţăturii Domnului, care înnoieşte tinereţea noastră ca a vulturului17, cînd stricăm pe omul cel din afară şi ne înnoim din zi în zi18. Cel care tinde spre cele dinainte ajunge mereu, mereu mai nou. Deci, cel care ajunge mereu mai nou, acela cîntă lui Dumnezeu cînitare mai nouă. De obicei se zice că ceva este mai nou sau ceea ce nu s-a mai văzut sau ceea ce a venit de curînd la existenţă. Deci, dacă povesteşti chipul minunat, care depăşeşte toată firea, al

12. Ps. 32, 2.

13. Rom. 6, 19.

14. Ps. 91, 3.

15. Ps. 32, 3.

16. Ps. 7, 6.

17. Ps. 102, 5.

18. II Cor. 4, 16.

249.

întrupării Domnului, cînţi cîntare nouă şi străină; iar dacă istoriseşti renaşterea şi reînnoirea întregii lumi, învechită de păcat, dacă vesteşti tainele învierii, şi aşa cînţi cîntare nouă şi ivită de curînd.

III

"Cîntaţi-I frumos, cu strigăt de biruinţă"19.

Ascultaţi porunca: "Cîntaţi frumos", cu minitea neîmprăştiată, cu sinceră stare sufletească! "Cu strigăt de biruinţă cîntaţi!". Ca nişte ostaşi buni, după victoria lor împotriva duşmanilor, înălţaţi imne pricinuitorului victoriei. Că spune Domnul: "îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!"20. Care este, oare, omul acela care să fie în stare să se împotrivească vicleanului, dacă nu se refugiază sub acoperămîntul Marelui General şi dacă nu doboară de acolo, prin credinţa în El, pe vrăjmaşul său, lovindu-l cu săgeţi? "Cîntaţi, dar, frumos, cu strigăt de biruinţă". Strigătul de biruinţă este un strigăt nearticulat, scos laolaltă de cei ce luptă în război. Aşadar, cîntaţi într-un glas, într-o suflare şi în unirea prin dragoste. Dar ce trebuie să spună cei care cîntă?

"Că drept este Cuvîntul Domnului"21.

Asta e pricina că îi cheamă mari întîi pe cei drepţi să laude, pentru că drept este şi Cuvîntul care are să fie slăvit, Cuvîntul Domnului, "Care este întru început la Dumnezeu şi este Dumnezeu"22. Drept este Tatăl, drept este Fiul, drept este Sfîntul Duh.

"Toate lucrurile Lui întru credinţă"23.

Ce înţeles au cuvintele acestea? Lucru este cerul, lucru este pământul, lucru este marea, aerul, toate cele neînsufleţite, cele însufleţite, cele cuvântătoare, cele necuvîntătoare. Cum, dar, sînt în credinţă toate? Ce credinţă este în cele neînsufleţite? Ce credinţă în cele necuvîntătoare? Ce credinţă în piatră? Ce credinţă în cîine? Nici cele neînsufleţite, nici cele necuvîntătoare nu sînt întru credinţă. Cuvintele psalmului n-au lăsat nimic la o parte, ci pe toate le-a cuprins, spunînd: "Toate lucrurile Lui întru credinţă". Ce înţeles au, dar, cele spuse? Dacă te uiţi la cer, spune psalmistul, şi la ordinea din el, cerul îţi este conducător credinţei; arată în el însuşi pe Meşterul Care l-a făcut. Dacă te uiţi Ia frumuseţile de pe pămînt, iarăşi şi prin ele ţi se măreşte credinţa în Dumnezeu. Că n-am crezut în Dumnezeu văzîndu-L cu ochi trupeşti, ci prin puterea minţii îl vedem pe Cel nevăzut din cele văzute. Aşadar, "toate lucrurile Lui întru credinţă". Dacă te uiţi

19. Ps. 32, 3.

20. Ioan, 16, 33.

21. Ps. 32, 4.

22. Ioan, 1, 1;

23. Ps. 32, 4.

250

bine la piatră, vei vedea că şi ea îţi face dovada Celui Care a făcut-o. Chiar furnica, chiar ţintarul, chiar albina. Adeseori, chiar în lucrurile cele mici se arată înţelepciunea Creatorului. Acelaşi este şi Cel Ce a întins cerul şi a revărsat mulţimile imense ale oceanelor, şi Cel Ce a găurit acul cel foarte fin al albinei ca pe un fluier, ca prin el să-şi verse veninul. Nimic să nu-ţi fie merinde de necredinţă! Să nu spui: La întîmplare s-a făcut lucrul acesta! De la sine s-a făcut cuitare lucru! Nimic fără ordine, nimic fără o hotărîre, nimic în zadar! Nimic din cele ce sînt n-au venit la întîmplare! Sau să zici: Întîmplare rea, ceas rău! Cuvintele acestea sînt cuvinte de oameni fără carte! "Nu se vând oare două pasări pe un ban? Dar nici una din ele nu cade fără voia cea dumnezeiască!"24. Cîţi sînt perii capului! Dar nici unul din ei nu este uitat!25 Vezi că ochiului dumnezeiesc nu-i scapă vederii lui nimic din cele mai mici lucruri?

"Domnul iubeşte milostenia şi judecata; de mila Domnului este plin tot pămîntul"26.

Dacă judecata lui Dumnezeu ar fi fost numai judecată şi ne-ar fi răsplătit automat după vrednicia faptelor pe care le-am făcut, ce nădejde ar mai fi? Cine dintre noi toţi s-ar mai fi mîntuit? Dar aşa, "Domnul iubeşte milostenia şi dreptatea". Că Domnul face din milostenie ajutor de judecător; o ridică pe tronul dumnezeiesc de judecată şi aşa judecă pe fiecare. Că spune Scriptura: "Dacă Te vei uita la lăiădelegi, Doamne, Doamne, cine va suieii?"27. Deci, nici milostenia fără judecată şi nici judecata fără milă. Dumnezeu, înainte de judecată, iubeşte milostenia; după milostenie, vine la judecată. Acestea sînt unite una cu alta: mila cu judecata. Asta, pentru ca nu cumva mila, fiind singură, să se îngîmfe şi nici judecata, tot singură, să ducă la deznădejde. Judecătorul vrea să te miluiască şi să-ţi împărtăşească din îndurările Lui. Dacă după păcat te va găsi umilit, cu inima zdrobită, cu lacrimi multe pentru faptele tale rele, dacă te va vedea că dai pe faţă, fără să te ruşinezi, pe cele ce le-ai făcut în ascuns, că rogi pe fraţi să te ajute să te vindeci, dacă te vede că ai ajuns într-adevăr vrednic de miluit, îţi dă din belşug milostenia Lui; dar dacă inima îţi rămîne nepocăită, cugetul mîndru, dacă nu crezi în veacul ce va să fie, dacă nu te temi de judecată, atunci foloseşte cu tine judecata. Este ca un doctor plin de grijă şi iubitor de oameni, care mai întîi încearcă să dezumfle buboiul cu spălături şi prişniţe uşoare; dar cînd vede că umflătura dă junghiuri, nu cedează şi rămîne tare, lasă la o parte uleiul şi tratamentul

24. Matei, 10, 29.

25. Matei, 10, 30.

26. Ps. 32, 5.

27. Ps. 129, 3.

251.

cel fără dureri şi alege folosirea bisturiului. Dumnezeu foloseşte milostenia cu cei ce se pocăiesc, dar foloseşte şi judecata cu cei îndărătnici. Acelaşi lucru îl spune şi Isaia lui Dumnezeu: "Mila Ta este în balanţă"28. Că şi Dumnezeu pune milostenia împreună cu judecata; măsoară cu balanţa, cu numărul şi cu greutatea, după vrednicia fiecăruia.

"De mila Domnului este plin tot pămîntul". Aici este despărţită mila de judecată. Dar numai pămîntul este plin de mila Domnului, pentru că judecata este păstrată la vremea hotărîtă. Aici mila este fără judecată, că Domnul n-a venit să judece lumea, ci să mîntuiască lumea29; dincolo, însă, judecată fără milă, pentru că nu se poate găsi om fără pată, chiar de-ar fi trăit o zi de la naşterea lui30. Deci, dacă vezi că răutatea se întinde din zi în zi, iar neamul omenesc cel trecător vrednic de mii şi mii de morţi, pentru atîtea păcate cîte face, minunează-te de bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu, a păsuirii Lui şi a îndelungii Lui răbdări31. Atîta vreme cît sîntem pe pămînt avem nevoie de milă. Cei din ceruri sînt vrednici de fericire, nu de milă. Sau poate că noi sîntem nu-miţi pămînt din pricina osîndei aduse peste noi pentru păcatul strămoşesc, noi, care am auzit de la Dumnezeu: "Pămînt eşti şi în pămînt vei merge!"32, noi, care sîntem plini de îndurările lui Dumnezeu, "că morţi fiind prin păcate şi prin greşeli, miluindu-ne Dumnezeu, ne-a făcut vii împreună cu Hristos"33.

"Cu Cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor"34.

Unde sînt cei care nesocotesc Duhul? Unde sînt cei care II despărţesc de puterea creatoare? Unde sînt cei care-l separă de legătura strînsă cu Tatăl şi cu Fiul? Să audă psalmul acesta, care zice: "Cu Cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor". Nici Cuvîntul, această vorbă comună, să nu fie socotit că-şi are fiinţa din nume şi cuvinte, nici Duhul nu este un suflu împrăştiat în aer, ci Cuvîntul este Cuvîntul, "Care dintru început este la Dumnezeu"35, iar Duhul este Duhul cel Sfînt, Care a primit în chip deosebit această numire. După cum Cuvîntul cel creator a întărit cerul,

28. Isaia, 28, 17.

29. Ioan, 3, 17.

30. Iov, 14, 4—5

31. Rom. 2, 4.

32. Fac. 3, 19.

33. efes. 2, 5.

34. Ps. 32, 6.

35. Ioan, 1, 1

252

tot aşa Duhul cel din Dumnezeu, "Care de la Tatăl purcede"36 — adică Cel Care iese din gura Lui, ca să nu socoteşti că Duhul este unul dintre cele din afară şi dintre creaturi, ci să crezi că-şi are ipostasa de la Dumnezeu — are în El toate puterile. Prin Duhul s-a întărit toată puterea cerească; adică tot ce este puternic, statornic.şi sigur în sfinţenie şi în toată virtutea cuvenită puterilor celor sfinte care îşi au ajutorul de la Duhul Sfînt. în acest psalm este scris: "Duhul gurii Lui", în altă parte este spus: "Cuvîntul gurii Lui", ca să se înţeleagă că Mîntuitorul şi Duhul cel Sfînt sînt din Tatăl. Aşadar, pentru că Mîntuitorul este Cuvîntul Domnului, iar Duhul cel Sfînt, Duhul gurii Lui, şi pentru că şi unul şi altul au conlucrat la zidirea cerurilor şi a puterilor din ele, de aceea s-a spus: "Cu Cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor". Că nimic nu se sfinţeşte decît prin prezenţa Duhului. Aducerea îngerilor la existenţă a făcut-o Cuvîntul. Făcătorul universului; dar sfinţenia din ei a adus-o Duhul cel Sfînt. Că îngerii n-au fost creaţi mai întîi prunci şi apoi, prin exerciţiu, s-au desăvîrşit puţin cîte puţin şi aşa au ajuns vrednici de primirea Duhului, ci de la cea dintîi facere a lor şi, ca să spunem aşa, de la plămădirea fiinţei lor, au avut pusă în ei sfinţenia. De aceea sînt şi greu de întors spre răutate; că au fost dintru început îmbibaţi în sfinţenie, ca într-o vopsea oarecare, şi au avut prin darul Sfîntului Duh statornicia în virtute.

"Adunînd, ca un burduf, apele mării, punînd în vistierii adîncurile"37.

Psalmistul n-a spus: "Adunînd apele mării ca într-un burduf", ci "ca un burduf". Aşa a adunat Dumnezeu apele mării. Gîndeşte-te cum e burduful; că acum se umflă, cînd aerul, care intră în el, umflă pielea, şi acum se dezumflă, cînd iese afară aerul care-l întindea. Tot aşa şi marea; uneori clocoteşte şi fierbe sălbăticită şi umflată de vînturi, alte-ori iarăşi, datorită liniştei, se smereşte. în unele copii ale Cărţii Psalmilor găsim: "Adunînd, ca într-un burduf, apa mării". Cuvintele acestea ne trimit la istoria cea veche, cînd Marea Roşie, fără să o despartă cineva, nici să o ţină, s-a adunat în sine, ca şi cum ar fi fost închisă într-un burduf, pentru că porunca dumnezeiască n-a lăsat-o să se reverse.

"Punînd în vistierii adîncurile".

Ar fi fost mai firesc să se fi zis, aşa cum se spune îndeobşte: "Punînd vistieriile în adîncuri", adică, ţinînd bogăţia Lui în locuri tainice; dar aşa, psalmistul spune că adîncurile sînt ca nişte odoare

36. Ioan, 15, 26.

37. Ps. 32, 7.

253.

vrednice de vistieriile dumnezeieşti. Oare nu cumva sînt numite "adlncuri" cuvintele despre judecata dumnezeiască pentru că ele sînt nespuse şi neînţelese de gîndurile omeneşti, penjtru că aceste cuvinte rămîn numai în cunoştinţa lui Dumnezeu, potrivit cărora Dumnezeu rînduieşte pe fiecare? Că judecăţile lui Dumnezeu despre fiecare au fost numite "adine" o aflăm din alt psalm, în care se spune: "Judecă-ţile Tale, adine mult"38. Aşadar, dacă cercetezi de ce viaţa păcătosului este lungă, iar zilele dreptului sînt puţine în vieţuirea aceasta vremelnică, de ce omul nedrept o duce bine, iar dreptul se necăjeşte, de ce copilul este răpit înainlte de a ajunge la maturitate, de unde sînt războaiele, pentru ce naufragiile, cutremurele, secetele, inundaţiile, de ce au fost create cele stricăcioase ale oamenilor, de ce unul este rob, iar altul liber, unul este bogat, iar altul sărac — că mare este deosebirea şi în săvîrşirea păcatelor şi în săvîrşirea virtuţilor; de pildă, femeia care a fost vîndută unuia care ţine o casă de prostituţie este silită să păcătuiiască, iar alta, care are parte de la început de o stăpînă bună, este crescută în feciorie — de ce aceasta o duce bine, iar aceea se chinuieşte; dacă cercetezi acestea te întrebi: care este răsplata de la Judecător pentru fiecare din aceştia? Gîndindu-te la toate acestea, adu-ţi aminte că judecăţile lui Dumnezeu sînt adînci; şi pentru că sînt închise în vistieriile cele dumnezeieşti, nu pot fi înţelese de oricine. Celui credincios i s-a dat de Dumnezeu această făgăduinţă: "îţi voi da vistierii ascunse"39. Cînd, însă, vom fi învredniciţi de cunoaşterea faţă către faţăi0, vom vedea şi "adîncurile lui Dumnezeu în vistierii". Iar dacă vom aduna cele spuse în Scriptură despre burdufuri, atunci vom înţelege şi mai bine ceea ce a vrut să spună David. Cei care se în-noiesc zi de zi, cei care primesc în ei vinul cel nou din "viţa cea adevărată"41, aceia se numesc în Evanghelie "burdufuri noi"42; iar cei care nu vor să lepede pe omul cel vechi sînt "burdufuri vechi"43, pentru că nu li se poate încredinţa primirea vinului nou. "Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi"44, ca nu cumva şi vinul să se verse şi burdufurile acelea să se strice cu totul şi să nu mai fie bune de nici o treabă, odată ce varsă din ele şi vinul bun şi vinul nou. "Vinul cel nou trebuie pus în burdufuri noi"45. Vinul cel nou şi duhovnicesc, care se fierbe în Duhul cel Sfînt — cu alte cuvinte cunoaşterea adevărului

38. Ps. 35, 6.

39. Isaia, 45, 3.

40. I Cor. 13, 12.

41. Ioan, 15, 1.

42. Matei, 9, 17.

43. Matei, 9, 17.

44. Matei, 9, 17.

45. Matei, 9, 17.

254

care niciodată nu se învecheşte, trebuie pus în omul cel nou, care, pentru că poartă totdeauna în trupul lui omorîrea lui Iisus46, se poate spune, pe bună dreptate, că este om nou.

"Să se teamă de Domnul tot pămîntul şi de El să se cutremure toţi cei ce locuiesc în lume"47.

Pentru că "frica de Domnul este începutul înţelepciunii"48, de aceea sînt instruiţi prin frică cei care gîndesc cele pământeşti. Teama trebuie înţeleasă neapărat ca o îndrumătoare spre bunacredinţă, iar dragostea desăvîrşeşte pe cei pe care i-a luat şi care fuseseră crescuţi de teama aceea dătătoare de ştiinţă. Psalmul porunceşte întregului pămînt să se teamă.

"Să se cutremure de El: toţi cei ce locuiesc în lume". Orice mişcare săvîrşită fie cu lucrarea minţii, fie cu lucrarea trupului, să se săvîrşească după voinţa lui Dumnezeu. Aşa înţeleg eu cuvintele: "Să se cutremure de El". Ochiul să nu se mişte fără Dumnezeu, mîna să nu se mişte fără Dumnezeu, iar inima să nu cugete cele ce nu sînt plăcute lui Dumnezeu. Şi, ca să spun pe scurt, nimeni să nu se cutremure, nici să se mişte de altceva decît de frica de Dumnezeu.

"Că El a zis şi s-au făcut; El a poruncit şi s-au zidit"49. La cele două idei spuse mai înainte: "Să se teamă tot pămîntul" îşi: "Să se cutremure toţi cei ce locuiesc în lume", psalmistul a adăugat: "El a zis şi s-au făcut; El a poruncit şi s-au zidit". Pentru că omul este alcătuit dintr-o plăs-muire pământească şi din suflet, care locuieşte în trup, se numeşte pământ ceea ce este plăsmuit din pămînt, iar Cel ce locuieşte în lume se numeşte suflet, căruia i-a fost sortit să vieţuiască în trup. Cuvintele: "El a zis şi s-au făcut" se pot atribui foarte bine pămîntului. Cu privire la plăsmuirea noastră din pămînt, sînt cuvintele: "s-au făcut", iar cu privire la suflet, care este zidit după chipul lui Dumnezeu, sînt cuvintele: "s-a zidit". Dar deoarece cuvîntul: "zidire" se ia de multe ori în înţelesul de: orînduire nouă, îmbunătăţire, ca de pildă: "Dacă este cineva în Hristos zidire nouă"50 şi: "Ca pe cei doi să-i zidească într-un om nou"51, se poate ca: "s-a făcut" să se refere la prima creare a omului, iar "s-a zidit" la cea de a doua naştere prin harul lui Hristos. Da, pe

46. II Cor. 4, 10.

47. Ps. 32, 8.

48. Prov. 1, 7.

49. Ps. 32, 9.

50. II Cor. 5, 17.

51. efes. 2, 15.

255.

cît este de mare deosebirea între poruncă şi cuvîntul simplu, pe atît de mare este între zidire şi facere.

"Domnul risipeşte sfaturile neamurilor şi leapădă gîndurile popoarelor"52.

Cuvintele acestea sînt o explicare a celor spuse mai înainte, anume că Dumnezeu a zidit pe cei ce cred în El, prin risipirea sfaturilor neînţelepte ale popoarelor, pe care le aveau despre idololatrie şi despre toată deşertăciunea şi prin lepădarea sfaturilor conducătorilor. Dar, este cu putinţă ca aceste cuvinte să fie puse în legătură îşi cu timpul patimilor Domnului, cînd unii socoteau că răstignesc pe împăratul slavei, iar El reînnoia omenirea, prin iconomia crucii. La înviere s-a risipit sfatul neamurilor, al lui Pilat şi al ostaşilor; au fost risipiţi toţi cîţi au lucrat cele împotriva crucii. Au fost lepădate sfaturile conducătorilor, ale ar-hiereilor, a£e cărturarilor şi ale împăraţilor poporului. învierea a distrus toate planurile lor. Iar dacă vei citi toate cîte lle-a lucrat Dumnezeu asupra neamurilor necredincioase, toate cîte sînt scrise în istoria fiecărui neam, vei vedea că aceste cuvinte ale psalmului au multă putere, luate chiar în sens literal. Pe cînd Ioram, fiul lui Ahaav, împărăţea în Israi-l, atunci împăratul Siriei, fiul lui Ader, venind împotriva lui cu multă putere şi cu mînă grea, a înconjurat Samaria, încît celor încercuiţi le lipseau cele necesare vieţii şi se ajunsese să se vîndă un cap de măgar de cincizeci de sicii53 de argint, iar un sfert de metru de găinaţ de porumbel cinci sicii de argint54. Atunci, dar, ea să se împlinească profeţia lui Elisei, au fost risipite sfaturile Siriei; sirienii şi-au părăsit corturile lor şi toată avuţia lor şi au fugit, lăsînd atîta avuţie în Samaria încît o măsură din făina cea mai bună se vindea cu un siclu, iar două măsuri de orz, tot cu un siclu55. Aşa, a ştiut Dumnezeu să risipească sfaturile neamurilor! Şi cum a lepădat sfaturile conducătorilor, o aflăm de la Ahitofeil, cînd David s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: "Risipeşte sfatul lui Ahitofel "56. Deci cînd auzi pe cineva că te ameninţă grozav şi-ţi spune că va aduce asupra ta tot felul de necazuri, pagube, răni, moarte, caută către "Domnul Care risipeşte sfaturile neamurilor şi leapădă gîndurile popoarelor".

VII

"Sfatul Domnului rămîne în veac; gîndurile inimii Lui din neam în neam"51.

52. Ps. 32, 10.

53. Un siclu cîntărea cam100 grame.

54. IV Regi, 6, 25.

55. IV Regi, 7, 1. 16. 18.

56. II Regi, 15, 31.

57. Ps. 32, 11.

256

Nu vezi învăţăturile neamurilor şi filosofia lor deşartă? Nu vezi cît de subtil şi de deşerţi sînt filosofii lor în descoperirea învăţăturilor prin teorii logice, prin prescripţii morale, prin învăţături fiziologice şi prin alte învăţături, numite învăţături de iniţiere? Nu vezi că toate sînt risipite şi făcute nefolositoare şi că numai adevărul Evangheliei stăpîneşte acum în lume? Multe sînt sfaturile în inima oamenilor, dar sfatul Domnului a biruit. Iar dacă vrem ca sfatul lui Dumnezeu să rămînă statornic şi tare în sufletele noastre, trebuie neapărat să fie risipite mai întîi din noi gîndurile omeneşti. După cum cel ce vrea să scrie pe o tăbliţă de ceară, trebuie, mai întîi, să şteargă ce-a fost scris mai înainte, întinzînd bine ceara şi aşa să scrie literele pe care le vrea, tot aşa şi inima, care voieşte să primească în chip lămurit cuvintele dumnezeieşti, trebuie curăţită de gîndurile cele potrivnice.

"Gîndurile inimii Lui din neam în neam".

Dar, pentru că două sînt popoarele cele alese şi două sînt şi Testamentele care s-au dat lor, este cu putinţă ca prin cuvintele: "Gîndurile Lui din neam în neam" să se înţeleagă — odată ce neamul este amintit de două ori — şi două gînduri; unul, potrivit căruia am primit Testamentul cel dintîi, altul, cel care ne-a dăruit învăţătura cea nouă şi mântuitoare a lui Hristos.

"Fericit este neamul, căruia Domnul este Dumnezeul lui, poporul pe care l-a ales spre moştenire Luişi"58.

Nimeni nu fericeşte pe poporul iudeu, ci pe poporul acela care a fost ales pe merit dintre toate popoarele. Noi sîntem neamul, al cărui Domn este Dumnezeul nostru; noi sîntem şi poporul pe care l-a ales59 spre moştenire Luişi; sîntem neam, pentru că am fost aleşi din multe neamur160; sîntem popor, pentru că am fost chemaţi în locul poporului care a fost lepădat. Şi pentru că "mulţi sînt chemaţi, dar puţini aleşi"61, Domnul fericeşte nu pe cel chemat, ci pe cel ales: "Fericit este acela pe care l-ai ales"62. Pentru ce îl fericeşti? Pentru moştenirea pe care o aşteaptă! Moştenirea veşnicelor bunătăţi! Oare nu cumva psalmistul fericeşte aici mai întîi totalitatea neamurilor şi apoi rămăşiţa lui Israil, care se va mîntui, potrivit celor spuse de apostol, după ce va veni la credinţă totalitatea neamurilor?63 Negreşit nu se mîntuie oricine la întîmplare, ci numai "rămăşiţa, după alegerea harului"64. De aceea psalmistul spune: "Poporul pe care l-am ales spre moştenire Luişi".

58. Ps. 32, 12.

59. I Petru, 2, 9.

60. I Petru, 2, 9.

61. Matei, 20, 16.

62. Ps. 64, 4.

63. Rom. 11, 5. 25.

64. Rom.. 11, 5.

257.

VIII

"Din cer a privit Domnul; văzut-a pe toţi fiii oamenilor din locaşul Său cel gata"65.

Domnul priveşte de sus la cei care rămîn în vrednicia lor şi care săvîrşesc cele date spre împlinirea firii omeneşti; iar pe cei care sînt coborîţi în adâncull răutăţii, îi cercetează altfel, prin pogorîrea la ei. Că spune Scriptura: "Strigătul Sodomei şi al Gomorei s-a înmulţit şi păcatele lor sînt mari foarte. Pogorîndu-Mă, dar, voi vedea dacă păcatele lor se săvîrşesc după strigătul lor, care a venit la Mine"66; şi iarăşi: "S-a pogorît Domnul să vadă cetatea şi turnul, pe care le-au zidit fiii oamenilor"67. în psalmul acesta se spune: "Din cer a privit Domnul; văzut-a pe toţi fiii oamenilor". Uită-te la înaltul Privitor! Uită-te la Cel Ce de sus Care îşi pleacă ochii spre faptele omeneşti! Oriunde ai merge, orice-ai face, fie la întuneric, fie ziua, ai asupra ta ochiul lui Dumnezeu, Care te priveşte!

"Din locaşul Său cel gata".

Porţile nu se deschid, perdelele nu se dau la o parte! Gata este spre privire locaşul lui Dumnezeu. Domnul priveşte la toţi fiii oamenilor. Nici unul nu scapă privirii Lui. Nu-i întuneric, nu-s ziduri, care să-i acopere, nu-i nici o piedică ochilor lui Dumnezeu. Aşa de bine priveşte Dumnezeu pe fiecare, că priveşte şi inimile, pe care însuşi le-a plăsmuit fără vreun amestec de răutate. Că simplă a plăsmuit Dumnezeu, Creatorul oamenilor, inima oamenilor, ca să păstreze în ea chipul lui Dumnezeu. Mai pe urmă, însă, noi, prin împreunarea cu patimile trupului, ne-am făcut inima felurită şi complicată, stricînd în ea tot ce era dumnezeiesc, simplu şi necomplicat. Şi, pentru că Dumnezeu este creatorul inimilor, Bl cunoaşte şi toate faptele noastre. Cînd spunem "fapte" spunem şi cuvintele şi gîndurile şi în general orice mişcare a omului. Că numai Cel Ce înţelege toate faptele noastre ştie din ce dispoziţie sufletească şi cu ce intenţie le facem; dacă le facem să plăcem oamenilor sau le facem ca să slujim poruncilor date nouă de Dumnezeu. De aceea vom da socoteală pentru orice cuvînt deşert68; dar nu vom pierde plata nici pentru un pahar de apă rece69, pentru că Domnul cunoaşte toate faptele noastre.

65. Ps. 32, 13—14.

66. Fac. 18, 20—21.

67. Fac. 11, 5.

68. Matei, 12, 36.

69. Matei, 10, 42.

17 — Sfîntul Vasile cel Mare

258

"Nu se mântuie împăratul cu oştire multă"70.

Nu dau mîntuire împăratului nici puterea oştilor, nici zidurile cetăţilor, nici falanga pedeştrilor, nici puterea cavaleriei şi nici pregătirea puterii navale. Că Domnul pune pe împăraţi şi-i schimbă, şi nu este putere decît de Dumnezeu rînduită71. "Nu se mântuie împăratul cu oştire multă", ci cu harul cel dumnezeiesc, încît este adevărat şi pentru împăraţi cuvîntul că "piin hai sînteţi mint uiţi"72. Că şi plugarul nu se bucură atît de munca de pe ogorul său, cît de ajutorul lui Dumnezeu, Care a făcut să crească cele lucrate de el. Că "nici cel ce sădeşte nu este cineva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu, care tace să ciească" Dacă "inima împăratului este în mîna lui Dumnezeu"74, atunci urmează că nu se mîntuie prin puterea armată, ci prin puterea ajutorului dumnezeiesc. Nu orice împărat, însă, este în mîna lui Dumnezeu, ci numai împăratul care-i vrednic de numirea de împărat. Unii au definit puterea împărătească supraveghere legală sau conducere peste toţi, care nu e răspunzătoare de păcat.

"Şi uiiaşul nu se va mîntui cu mulţimea tăiiei lui"75.

Se numeşte uriaş cel cu putere fizică şi cu tărie trupească. Aşadar, nici împăratul nu are de la ostaşi ajutor îndestulător pentru mîntuirea lui şi nici voinicul nu-i în stare să-şi fie îndeajuns pentru toate. Slăbiciune şi neputinţă sînt toate cele omeneşti faţă fie puterea cea adevărată. De aceea, "Dumnezeu a ales pe cele slabe ale lumii, ca să luşineze pe cele taii"76; şi: "Din guia piunciloi şi a celoi ce sug ai săvîişit laudă, ca să zdiobeşti pe vrăjmaş şi pe lăzviătitoi"77. Harul cel dumnezeiesc a strălucit mai ales atunci cînd a lucrat în prunci şi în nepricepuţi.

"Mincinos este calul spre mîntuiie şi Întru mulţimea puteiii lui nu te va mîntui"78.

Sfinţii nu s-au folosit de cai. Se pare că nici Israil n-a cîştigat războaiele folosindu-se de puterea cailor şi nici vreunul din sfinţi n-a socotit că este potrivită folosirea cailor. Faraon s-a folosit de ca179, iar

70. Ps. 32, 16.

71. Rom. 13, 1.

72. efes. 2, 5.

73. I Cor. 3, 7.

74. Prov. 21, 1.

75. Ps. 32, 16.

76. I Cor. 1, 27.

77. Ps. 8, 3.

78. Ps. 32, 17.

79. ieş. 14, 9. 23.

259.

îngîmfatul Senaherib se lăuda cu mulţimea cailor80. De aceea, "pe calul şi călăreţul lui Faraon i-a aruncat în apă"81, iar pe călăreţii lui Se-naherib i-a cuprins somnul82. De aceea şi legea dată prin Moisi, dînd legi cu privire la împărat, zice: "Să nu-şi înmulţească luişi caii"83.

"Întru mulţimea puterii lui nu te va mlntui".

Pavel spune: "Cînd sînt slab, atunci sînt tare"84. Că mulţimea puterii trupeşti este piedică pentru mîntuirea duhului.

"Iată ochii Domnului spre cei ce se tem de El"85.

În altă parte psalmistul spune: "Ochii Domnului spre cei drepţi"86; aici, însă: "spre cei ce se tem de El". Cînd privim spre Domnul şi ochii noştri sînt spre El, încît să putem spune: "Iată precum sînt ochii slugilor în rruinile stăpînilor lor, aşa sînt ochii noştri spre Domnul, Dumnezeul nostru"87, atunci atragem ochiul Domnului ca să ne privească.

"Spre cei ce nădăjduiesc în mila Lui"88.

Psalmistul înfăţişează aici smerenia celor ce slujesc Domnului, pentru că ei nădăjduiesc în mila Lui. Da, cel care nu are încredere în faptele lui virtuoase şi nici nu aşteaptă să se îndreptăţească din fapte, acela îşi pune singura lui nădejde în îndurările lui Dumnezeu. Cînd îşi aduce aminte de cuvintele: "Iată, Domnul şi plata Lui"89, cînd îşi aminteşte că Dumnezeu va da fiecăruia după fapta lui şi se gîndeşte la faptele lui rele, se teme de pedeapsă şi tremură de ameninţări; şi, ca să nu fie înecat de tristeţe, are bune nădejdi în îndurările lui Dumnezeu şi în iubirea Lui de oameni. Nădăjduieşte că sufletul lui va fi izbăvit de moarte şi va fi hrănit de Dumnezeu în vreme de foamete.

"Şi sufletul nostru va răbda întru Domnul, că ajutorul şi sprijinitorul nostru este"90.

Cuvintele acestea ne îndeamnă la răbdare, încît dacă vreodată ajungem sub stăpânirea unuia din cei care vor să ne strivească, noi să nu ne despărţim de dragostea de Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus91, ci

80. IV Regi, 19, 23.

81. ieş. 15, 1.

82. Ps. 75, 7; IV Regi, 19, 35.

83. Deut. 17, 16.

84. II Cor. 12, 10.

85. Ps. 32, 18.

86. Ps. 33, 14.

87. Ps. 122, 2. 3.

88. Ps. 32, 18.

89. Isaia, 40, 10.

90. Ps. 32, 20.

91. Rom. 8, 39.

260

să răbdăm cu tot sufletul nostru necazurile, aşteptînd ajutorul de la Dumnezeu.

"Că întru Dînsul se va veseli inima noastră şi întru numele Lui cel sfânt am nădăjduit"92.

Cuvintele acestea sînt în armonie cu cele de la începutul psalmului: "Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul"93; şi: "întru Dînsul se va veseli inima noastră". Şi mi se pare că apostolul, potrivit acestor cuvinte, a spus: "În acestea toate biruim cu prisosinţă prin Cel Ce ne-a iubit pe noi"94; şi: "Dar nu numai atît, ci ne şi lăudăm în necazuri"95. Cînd psalmistul spune: "Sutletul nostru va răbda întru Domnul"96, o spune ca să arate că nu silit, nici strivit de necazuri rabdă, ci că primeşte cu toată bucuria suferinţele pentru numele Domnului. Psalmistul nu zice numai "răbdăm", ci şi: "întru Dînsul se va veseli inima noastră şi întru numele cel sfînt al Lui am nădăjduit". E de ajuns să ne numim creştini, ca să scăpăm de toată vătămarea vrăjmaşilor. Se zice că numele lui Dumnezeu este sfînt; negreşit nu pentru că ar avea în silabele nu-melui o putere sfinţitoare, ci pentru că orice însuşire a lui Dumnezeu şi orice idee, care este gîndită în chip deosebit despre El, este sfîntă şi curată.

"Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit întru Tine"97.

Vezi cu câtă pricepere s-a rugat psalmistul? A făcut din propria sa stare sufletească măsura revărsării milostivirilor lui Dumnezeu asupra lui. "Atît de mare să fie mila Ta spre noi, spune psalmistul, cât de mare nădejde am pus noi în Tine! Toată nădejdea noastră să se întoarcă întru odihnă98, pentru ca, schimbîndu-se trupul smereniei noastre, să înţelegem că a ajuns asemenea cu chipul trupului slavei"

92. Ps. 32, 21.

93. Ps. 32, 1.

94. Rom. 8, 37.

95. Rom. 5, 3.

96. Ps. 32, 20.

97. Ps. 32, 22.

98. Ps. 114, 7.

99. Filip. 3, 21; Rom. 8, 29.

VIII

OMILIE LA PSALMUL XXXVI

al lui David, cînd şi-a schimbat faţa sa înaintea lui Ahimelec şi i-a dat drumul şi s-a dus

Ideea cuprinsă în titlul acestui psalm ne duce cu mintea la două ipoteze. Titlul pare că vorbeşte şi de cele făcute de David în Nomba, oraşul preoţilor x, şi de cele petrecute în Get, la Anhus, împăratul celor de alt neam2. David şi-a schimbat faţa şi cînd a vorbit cu Abimelec preotul, ascunzîndu-şi fuga, prefăcîndu-se că încearcă să slujească poruncii împărăteşti, cînd a luat şi pîinele punerii înainte şi sabia lui Goliat, dar şi-a schimbat faţa şi cînd a rămas în mijlocul duşmanilor, cînd i-a auzit vorbind între ei, pregătindu-se de luptă. Că spune Scriptura: "Zis-au slugiie lui Anhus între ei; "Nu este acesta David, împăratul pămîntului? Nu acestuia i-au ieşit înainte dansatoarele zicînd: "David a ucis cu zecile de mii, iar Saul cu miile?"3, "Şi s-a temut David, spune Scriptura, de faţa lui Anhus şi şi-a schimbat faţa lui înaintea ochilor lor"4.

Cum, dar, titlul psalmului îl numeşte Abimelec, iar istoria ne vorbeşte de Anhus, împăratul celor din Get? Din tradiţie, a ajuns pînă la noi cuvîntul că împăraţii celor de alt neam purtau în general un nume comun — acela de Abimelec — dar fiecare împărat avea şi un nume propriu. Acelaşi lucru se poate vedea şi la împăraţii romani; îndeobşte se numeau Cezari şi Auguşti, dar aveau şi numele lor proprii. Tot aşa şi la egipteni, cu numele Faraon; Faraon se numea împăratul de pe timpul lui Iosif5 şi tot Faraon se numea şi împăratul Egiptului de pe timpul lui Moisi, cu patru generaţii mai tîrziu6; Faraon se numeşte şi cel de pe

1. I Regi, 22, 1—23.

2. I Regi, 21, 1—15.

3. I Regi, 21, 11.

4. I Regi, 21, 12—13.

5. Fac. 39, 1.

6. ieş. 2, 5.

262

timpul lui Solomon, că spune Scriptura: "Solomon a luat pe fiica lui Faraon"71 dar şi împăratul Egiptului de pe vremea profeţiei lui Ieremia se numea tot Faraon8. La fel cu Abimelec: pe vremea lui Avraam a fost un Abimelec, pe vremea lui Isaac un alt Abimelec, iar acum se numeşte tot Abimelec, cel de pe vremea lui David. Despre cel de pe vremea lui Avraam, Scriptura spune: "Şi au zis Abimelec şi Abuzat, care luase pe nora lui, şi Filoc, căpetenia oştFiii lui, cătie Avraam"9. Despre cel de pe timpul lui Isaac, Scriptura spune: "Şi a stat mulţi ani acolo; şi uitîndu-se Abimelec, împăratul filistenilor, pe fereastră, a văzut pe Isaac jucîndu-se cu Rebeca"10. Tot aşa şi acum pe timpul lui David: prin Abimelec, de oare e vorba în titlu, este arătat numele îndeobşte de împărat. Numele de Anhus, dat de istorie, este numele lui propriu, cel din naştere. În faţa acestuia, deci, David şi-a schimbat faţa lui, cînd a fost adus de mîinille slugilor, cînd bătuse la porţile cetăţii şi-i curgeau bale pe barbă, spune Scriptura u, încît Anhus a zis slugilor: "Pentru ce l-aţi adus Ia mine?12 N-am nevoie de epileptici! L-aţi adus aici, ca să fie apucat de epilepsie în faţa mea?". Şi aşa, slobozindu-I de acolo, a scăpat cu viaţă, spune Scriptura, în peştera Odolam13. Scăpînd, dar, David din mare primejdie, a înălţat rugăciunea aceasta de mulţumire lui Dumnezeu, Care l-a izbăvit.

"Bine voi cuvînta pe Domnul, spune David, în toată vremea"14.

Scăpînd de moarte, David îşi pune oarecum lege vieţii lui, formîndu-şi sufletul său pentru o vieţuire curată, în aşa fel încît nici o clipă din viaţa lui să nu lipsească fără a binecuvînta pe Dumnezeu, ci să pună pe seama lui Dumnezeu începutul faptelor lui, şi mari şi mai mici. "Nu voi socoti, spune David, că s-au făcut acestea datorită grijii mele, nici că s-au petrecut datorită întîmplării! Nu, ci în toată vremea voi binecuvînta pe Domnul, nu numai în clipele fericite ale vieţii mele, ci şi în vremuri de restrişte". De aceste cuvinte fiind învăţat apostolul, a spus: "Bucuraţi-vă totdeauna, rugaţi-vă neîncetat, mulţumiţi pentru toate"1S. Vezi cît de mare este dragostea lui David? Nu s-a descurajat în faţa necontenitelor rele, nu numai cînd a fost izgonit din patrie, dintre rude, dintre cei apropiaţi ai lui, din averile lui, ci şi cînd s-a predat de nevoie duşmanilor şi cînd era aproape să fie sfîşiat de ei. N-a spus: "Pînă cînd au să

7. III Regi, 3, 1.

8. ier. 44, 5 (ediţia A. Rahlfs).

9. Fac. 21, 22.

10. Fac. 26, 8.

11. I Regi, 21, 13.

12. I Regi, 21, 14.

13. I Regi, 22, 1.

14. Ps. 33, 1.

15. I Tes. 5, 16—18.

263.

ţină relele acestea?". Nu s-a descurajat că i se prelungeau necazurile, deoarece ştia că "necazul aduce răbdare, răbdarea încercare, iar încercarea nădejde"16. într-adevăr, pentru cei bine pregătiţi necazurile sînt un fel de hrană atletică, sînt exerciţii care urcă pe luptător la slava Tatălui. Da, cînd sîntem ocăriţi, noi binecuvîntăm; cînd sîntem huliţi, noi ne rugăm; cînd sîntem chinuiţi, noi binecuvîntăm; cînd sîntem necăjiţi, ne lăudăm cu necazul nostrul7. Că e ruşinos să binecuvîntăm pe Dumnezeu cînd ne merge bine şi să tăcem cînd vin peste noi necazuri şi nevoi, dimpotrivă, atunci trebuie să mulţumim lui Dumnezeu chiar mai mult, pentru că ştim că Dumnezeu "îl ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi bate pe tot fiul pe care îl primeşte"1S.

"Pururea lauda Lui în gura mea"19.

Se pare că profetul făgăduieşte un lucru imposibil. Cum se poate ca lauda lui Dumnezeu să fie pururea în gura omului? Cînd grăieşte vorbe obişnuite şi lumeşti nu are lauda lui Dumnezeu în gura lui. Cînd doarme, tace negreşit. Iar cînd mănîncă şi bea, cum va scoate gura lui laudă? Faţă de acestea spunem că este şi o gură spirituală a omului dinăuntru, cu care omul se hrăneşte, participînd Ca Cuvîntul vieţii, Care este pîinea pogorâtă din cer20. Despre gura aceea spune şi profetul: "Deschis-am gura mea şi am tras duh"21; iar Domnul ne îndeamnă să avem deschisă gura, ca să primim mai din belşug hrana adevărului, că zice: "Lărgeşte gura şi o voi umplea!" --. Se poate, dar, să se numească laudă a lui Dumnezeu ideea despre Dumnezeu care este continuă în suflet, care este întipărită odată pentru totdeauna şi este oarecum pecetluită în partea conducătoare a sufletului. Se poate, după cum sfătuieşte apostolul, ca omul vrednic să le facă pe toate spre slava lui Dumnezeu, încît orice faptă, orice cuvînt şi orice lucrare intelectuală să aibă în ea puterea laudei; că dreptul fie de mănîncă, fie de bea, pe toate le face spre slava lui Dumnezeu23. Unul ca acesta doarme, dar inima lui veghează, după cum spune autorul Cîntării Cîntărilor24. Că, în cele mai multe cazuri, majoritatea închipuirilor din timpul somnului sînt ecouri ale gîndirii din timpul zilei.

16. Rom. 5, 3—4.

17. I Cor. 4, 12—13.

18. Evr. 12, 6.

19. Ps. 33, 1.

20. Ioan, 6, 33.

21. Ps. 118, 131.

22. Ps. 80, 9.

23. I Cor. 10, 31.

24. Cînt. 5, 3.

264

"Întru Domnul se va lăuda sufletul meu"25.

"Nimeni, spune David, să nu mă laude că am scăpat de primejdii datorită gindului meu! Că mîntuirea nu-i nici în puterea omului, nici în înţelepciunea lui, ci în harul lui Dumnezeu". "Să nu se laude, spune Scriptura, cel bogat cu bogăţia lui, nici cel înţelept cu înţelepciunea lui, nici cel tare cu tăria lui, ci în aceasta să se laude cel ce se laudă, în a înţelege şi a cunoaşte pe Domnul Dumnezeul lui"26. Uită-te acum cum apostolul laudă pe împreunălucrătorii Evangheliei: "Care este împreunărob şi slujitor al vostru în Domnul"21. Dacă cineva se laudă cu frumuseţea trupului sau cu strălucirea părinţilor, atunci sufletul lui nu se laudă în Domnul; unuil ca acesta se laudă cu deşertăciuni. Nu au ceva vrednic de laudă nici cei care practică artelle medii: conducătorii, doctorii, oratorii sau arhitecţii, care construiesc cetăţi sau piramide sau labirinturi sau alte construcţii costisitoare sau construcţii colosale de clădiri. Cei care se laudă cu acestea n-au sufletul lor în Domnul. Ne este de ajuns nouă pentru orice altă vrednicie că ne numim robi ai unui Stăpîn ca acesta. Nu se va lăuda, oare, tare unuil care slujeşte împăratului, pentru că a fost pus în acea treaptă de slujire? Dar cel care a fost învrednicit să slujească lui Dumnezeu va căuta, oare, laudele sale în altă parte, ta şi cum nu i-ar fi de ajuns invocarea Domnului pentru a covîrşi orice slavă şi strălucire? Deci: "Întru Domnul se va lăuda sufletul meu".

"Să audă cei blînzi şi să se veselească25, pentru că fără de război, spune David, am dobîndit mîntuirea, numai pentru că mi s-a schimbat faţa, fiind înşelaţi duşmanii mei prin împreună lucrarea lui Dumnezeu. Să audă cei blînzi, că este cu putinţă ea şi cei ce stau liniştiţi să ridice trofee şi să fie dEclaraţi biruitori. Şi să se veselească, fiind întăriţi prin exemplu! meu de puterea blîndeţii. Am luat acest har de la Dumnezeu pentru că am fost blînd". "Adu-Ţi aminte Doamne, de David şi de toată blîndeţea lui!"29. Cea mai mare dintre virtuţi este blîndeţea; de aceea a şi fost pusă între fericiri: "Fericiţi cei blînzi, spune Domnul, că aceia vor moşteni pămîntul"30. Că pămîntul acela, Ierusalimul cel ceresc, nu este pradă de război a celor ce luptă, ci moştenire pe care o primesc bărbaţii îndelung răbdători şi blînzi. Cuvintele "Să audă cei blînzi" sînt la f-efl. ca şi cuvintele: "ucenicii lui Hristos". Poate că David a voit ca, în chip profetic, să ajungă pînă la noi minunea binefacerii pe

25. Ps. 33, 2.

26. ier. 9, 22—23.

27. Coi. 4, 7.

28. Fs. 33, 2.

29. Ps. 131, 1.

30. Matei, 5, 5.

265.

care a făcut-o Dumnezeu cu el. Să audă de această binefacere şi cei care, după multe generaţii, au să ajungă ucenici ai lui Hristos! Pe aceştia i-a numit "blînzi"; lor Domnul le-a spus: "învăţaţi de la Mine că sunt blînd şi smerit cu inima" Z1. Sînt numiţi "blînzi" cei cu moravurile potolite, cei slobozi de orice patimă, pentru că nu au în sufletele lor nici o turburare. De aceea Scriptura mărturiseşte despre Moisi că a fost mai blînd decît toţi oamenii de pe pămînt32.

III

"Măriţi pe Domnul împreună cu mine!"33.

Spre slăvirea Domnului psalmistul ia un cor potrivit lui. "Nimeni din cei care fac turburări, spune David, nici din cei zgomotoşi, nici din cei care-şi aţîţă sufletul cu patimile trupului să nu se amestece cu mine, ci voi cei blînzi, voi care aţi făcut sufletul vostru tare şi statornic, voi care aţi scuturat de pe voi trîndăvia şi somnolenţa pentru împlinirea îndatoririlor, voi măriţi pe Domnul împreună cu mine". Măreşte pe Domnul cel care rabdă încercările pentru buna credinţă cu mintea trează, cu gînd înalt şi slobod. Mai măreşte apoi pe Domnul cel care priveşte cu suflet mare şi cu gînduri adânci măreţiiile creaţiei, ca din măreţia şi frumuseţea creaturilor să contemple pe Creatorul lor34. Cu cît vei căuta să adînceşti mai mult raţiunile pentru care au fost făcute existenţele şi raţiunile după care se conduc, cu atît mai mult vei contempla măreţia Domnului; şi, pe cît îţi va sta în putinţă, vei mări pe Domnul!. Dar pentru că o singură minte şi cercetarea unui singur om nu sînt îndestulătoare să înţeleagă cît de puţin măreţiile lui Dumnezeu, psalmistul ia pe toţi blînzii pentru săvîrşirea îndeobşte a acestei lucrări. Că trebuie să ne scăpăm cu totul de zgomotele din afară şi să facem linişte desăvârşită în locul cel tainic de sfat al inimii, pentru ca aşa să contemplăm adevărul. Ascultă pe cel care-şi mărturiseşte păcatul! Ce spune acela? "Turburatu-s-a de mînie ochiul meu"35. Dar turbură ochiul sufletului nu numai mînia, ci şi pofta, laşitatea şi invidia; şi, pe scurt, toate patimile zăpăcesc şi turbură vederea clară a sufletului. După cum cu ochii turburi nu putem vedea clar cele din jurul nostru, tot aşa nici cu o inimă turburată nu putem ajunge la înţelegerea adevărului. Trebuie să te îndepărtezi de lucrurile din lume şi să nu introduci în sufletul tău gînduri străine nici cu ochii, nici cu urechile, nici cu vreun alt simţ. Luptele pe

31. Matei, 11, 29.

32. num. 12, 3.

33. Ps. 33, 3.

34. Rom. 1, 20.

35. Ps. 6, 7.

266

care le dau gîndurile cele trupeşti umplu cele dinăuntru ale omului cu zgomote netăcute şi cu răscoale nepotolite.

"Căutat-am stăruitor pe Domnul şi m-a auzit"36.

David spune: "Aceasta s-o audă cei blînzi, că în acel timp greu, cînd toată mînia celor ce mă urau era pornită împotriva mea, cînd orice mină era înarmată asupra mea, cînd eram gol şi neînarmat şi mă aşteptam la orice chin din partea duşmanilor mei, atunci nu mi-am turburat gîndurile cu teama, nu mi-am îndepărtat inima de Dumnezeu, nu m-am deznădăjduit de mîntuirea mea, ci am căutat pe Domnul. Nu l-am căutat, aşa de mîntuială, nu mi-am pus o nădejde trecătoare în El, ci L-am căutat cu stăruinţă. Da, L-am căutat cu stăruinţă, pentru că mai mult spun aceste cuvinte decît cuvîntul: "L-am căutat", după cum mai mult spune "cercetare stăruitoare" decît "cercetare". Stinsu-s-au cei ce cercetau stăruitor cercetările stăruitoare"31. David, prin cuvîntul "căutare stăruitoare" arată liniştea şi neturburarea sufletului său.

"Şi din toate necazurile m-a izbăvit"38.

Toată viaţa celui drept este necăjită. Că spune Scriptura "Strâmtă şi îngustă este calea"39 şi: "Multe sînt necazurile drepţilor"40. De aceea

36. Ps. 33, 4.

37. Ps. 63, 6. — Sf. Vasile cel Mare are acest text: "eiltnov "ap sîepeovcovtec lÎepEUTÎaEic; în Septuaginta textul se află sub o formă puţin schimbata: "ISeitiov liepEuviovxsî eSepeuvTjaEi"; în traducere, primul: stinsu s-au cercetînd stăruitor cercetări stăruitoare"; al doilea: "stinsu-s-au cercetînd stăruitor cu cercetare stăruitoare". înaintaşii noştri au tradus în felul următor: Biblia de la Bucureşti din1688: "părăsiră, cercetînd cercetări"; Biblia de la Blaj din1795: "stinsu-s-au iscodind iscodiri" i aceeaşi traducere în Biblia de la Petersburg din1819, în Biblia de la Buzău din1854—1856 şi în Biblia de la Sibiu din1856—1858 a lui Şaguna; Biblia de la Bucureşti din1914 a Sfîntului Sinod traduce: "stinsu-s-au născocind iscodiri"; Biblia din Bucureşti din1936, "tipărită din îndemnul şi cu purtarea de grijă a înalt Prea Sfinţitului Dr. Miron Cristea, Patriarhul Românilor, cu aprobarea Sfîntului Sinod", traduce: "şi iscodiri peste iscodiri au Zăcui"; la fel şi Biblia de la Bucureşti din1944, "tipărită prin osîrdia înalt Prea Sfinţitului Nicodim, Patriarhul României"; Biblia de la Bucureşti din1968, "tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Justinian, cu aprobarea Sfîntului Sinod" vine cu o modificare, traducînd: "au pierit cînd le iscodeau"; aceeaşi traducere şi în Biblia de la Bucureşti din1975, pe care o adoptă şi Biblia de la Bucureşti din1982, "tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Patriarh Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române". Este instructiv să se arate cum apare acest text în Bibliile traduse după textul ebraic, nu după textul Septuagimtei: Biblia de la Iaşi din1874, tipărită de Societatea Biblică Britanică, traduce: "pun la cale ca să întindă curse; zic: "Cine va vedea?"; ediţia britanică, din ultimii ani, apărută fără loc şi an de tipărire, traduce: "se sfătuiesc împreună să întindă curse şi zic: "Cine ne va vedea?". În sfîrşit Biblia lui Vasile Radu şi Gala Galaction, care urmează tot originalul ebraic, traduce: "se siătuiesc să întindă curse şi grăiesc: "Cine ne va vedea?".

38. Ps. 33, 4.

39. Matei, 7, 14.

40. Ps. 33, 18.

267

şi apostolul zice: "Întru toate fiind necăjiţi"1; şi: "Că prin multe necazuri trebuie să intrăm întru împărăţia lui Dumnezeu"42. Dumnezeu izbăveşte de necaz pe sfinţii Lui; nu-i lasă neîncercaţi, dar le dă răbdare. Dacă "necazul lucrează răbdare, iar răbdarea încercare"43, atunci cel ce îndepărtează necazul se lipseşte de încercare. Aşadar, după cum nimeni nu este încununat fără adversar, tot aşa nimeni nu poate fi numit încercat decît numai prin necazuri. "Din toate necazurile m-a izbăvit, spune David; nu m-a lăsat să fiu fără de necazuri, dar, odată cu încercarea, mi-a dăruit şi izbăvirea, adică puterea de a suferi"44.

"Apropiaţi-vă de El şi vă luminaţi; şi feţele voastre să nu se ruşineze"45.

Psalmistul cheamă "pe cei ce stau în întuneric şi în umbra morţii"46 să vină la Domnul şi să se apropie de razele Dumnezeirii Lui, pentru ca prin această apropiere, fiind luminaţi de adevăr, să primească, prin har, luminarea Lui. După cum lumina aceasta din lume nu este pentru toţi la fel, ci numai pentru cei care au ochi şi stau cu ei deschişi, pentru cei care se pot bucura fără nici o piedică de trecerea soarelui pe bolta cerului, tot aşa şi "Soarele dreptăţii47, Care luminează pe tot omul ce vine în lume"48, nu hărăzeşte tuturor strălucirea Lui, ci numai celor care duc o viaţă vrednică de El. Că spune Scriptura: "Lumina a răsărit nu pentru cel păcătos, ci pentru cel drept"4, 9. Şi după cum soarele a răsărit, dar nu pentru lilieci, nici pentru celelalte animale care pasc noaptea, tot aşa şi lumina are, prin natura ei, însuşirea de a lumina şi a străluci; dar nu toţi se împărtăşesc de strălucirea ei. Astfel "oricine face rele urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu se vadă faptele lui"50. "Apropiaţi-vă, dar de El şi vă luminaţi; şi feţele voastre să nu se ruşineze". Fericit este acela care, în ziua dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, cînd va veni Domnul să lumineze cele ascunse ale întunericului şi să vădească gîndurile inimilor51, va îndrăzni să stea sub lumina aceea a vădirilor şi va pleca fără să fie ruşinat, pentru că are conştiinţa nepătată de fapte rele. Cei care au făcut fapte rele vor învia spre ocară şi ruşinare, pentru că văd în ei înşişi ruşinea şi chipurile păcatelor. Şi poate că ruşinea să fie mai groaznică decît întunericul şi decît

41. II Cor. 4, 8.

42. Fapte, 14, 22.

43. Rom. 5, 3—4.

44. I Cor. 10, 13.

45. Ps. 33, 5.

46. Luca, 1, 79.

47. Mai, 4, 2.

48. Ioan, 1, 9.

49. Ps. 96, 12.

50. Ioan, 3, 20.

51. Cor. 4, 5.

268

focul cel veşnic în care au să locuiască veşnic păcătoşii, avînd necontenit în ochi urmele păcatului săvîrşit în trup, urme care rămîn pururea în amintirea sufletului lor, ca o vopsea ce nu se poate şterge. Puţini vor fi aceia care, apropiindu-se de lumina cea adevărată şi descoperindu-li-se faptele, vor putea să plece de acolo, după descoperirea faptelor lor ascunse, cu feţele nefăcute de ruşine.

"Săracul acesta a strigat şi Domnul l-a auzit"52.

Sărăcia nu este totdeauna ceva de laudă; este de laudă sărăcia săvîrşită de bună voie, după sfatul evanghelic53. Că mulţi sînt săraci, dar cu voinţa sînt foarte lacomi; pe aceştia sărăcia nu-i mîntuie, ci voinţa îi osândeşte. Deci, nu cel lipsit de toate este negreşit vrednic de a fi fericit, ci cel care socoteşte porunca lui Hristos mai bună decît comorile lumii. Pe aceştia şi Domnul îi fericeşte, zicînd: "Fericiţi cei săraci cu duhul"54; nu cei săraci cu averea, ci cei care au ales sărăcia din imboldul sufletului lor. Că nici un lucru care nu-i făcut cu voinţa nu-i vrednic de a fi fericit. De aceea orice virtute, dar mai cu seamă aceasta, înainte de toate, se caracterizează prin libertatea de voinţă. Psalmul, deci, spune: "Săracul acesta a strigat". Prin pronumele demonstrativ "acesta", Scriptura atrage atenţia sufletului tău spre cel sărac după Dumnezeu, spre cel flămînd, spre cel însetat, spre Cel gol. Scriptura ţi-l arată aproape cu degetul: "Săracul acesta"! Acesta este ucenicul lui Hristos! Este, însă, cu putinţă să urci aceste cuvinte şi la Hristos, Care, bogat fiind cu firea, pentru că toate cele ale Tatălui sînt ale Lui, a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui55. însuşi Domnul a început orice faptă care duce la fericire, dîndu-se pe Sine pildă ucenicilor Săi.

Să ne întoarcem la fericiri. Dacă vei cerceta fiecare fericire, vei găsi că Domnul, înainte de a învăţa cu cuvîntul, a învăţat cu fapta. "Fericiţi cei blînzi"56. Cum învăţăm blândeţea? "Învăţaţi de la Mine, a spus El, că sînt blînd şi smerit cu inima"57. "Fericiţi făcătorii de pace "58. Cine ne va învăţa binele păcii? El, Făcătorul de pace, Cel Care face pace, Cel care împacă pe cei doi într-un om nou5! Cel Care a împăcat prin sîngele crucii Lui atît pe cele din ceruri, cît şi pe cele de pe

52. Ps. 33, 6.

53. Matei, 19, 21.

54. Matei, 5, 3.

55. II Cor. 8, 9.

56. Matei, 5, 5.

57. Matei, 11, 29.

58. Matei, 5, 9.

59. efes. 2, 15.

269.

pămînt60. "Fericiţi cei săraci"61. El este Cel Ce a sărăcit şi S-a golit pe Bl însuşi în chip de rob62 ca noi toţi să luăm, din plinătatea Lui, har pentru har63.

Aşadar, dacă te vei lăsa condus de Sfîntul şi iubitorul de oameni Duh, nu înălţîndu-te pe tine, ci smerindu-te pe tine, ca să înalţi pe alţii, strigă cu duhul şi roagă-te cu glas tare; nu rosti nimic josnic şi umil, ca să ceri ceva din cele pămînteşti şi lumeşti; atunci o strigare ca aceasta va fi auzită de Domnul, Care este sfîrşitul auzirii. Ca să fii izbăvit din toate necazurile fără să fii rănit, fără să te simţi înjosit, fără să ajungi rob gîndurilor trupului.

Dar care e şi chipul, prin care e izbăvit săracul?

"Lupta-va îngerul Domnului de jur împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei"64.

Psalmistul a arătat pe cine numeşte sărac: pe cel ce se teme de Domnul. Pentru că cel ce se teme de Domnul este încă în ceata de rob; dar cel care a fost desăvîrşit de dragoste s-a înălţat la vrednicia de fiu. De aceea robul se numeşte şi sărac, pentru că nu are nimic propriu; fiul, însă, este şi bogat, pentru că este moştenitor al bunătăţilor părinteşti. "Lupta-va îngerul Domnului de jur împrejurul celor ce se tem de El". îngerul stă alături de oricine a crezut în Domnul, dacă nu-l alungăm niciodată prin faptele noastre rele. După cum fumul alungă albinele, iar pe porumbei îi pune pe fugă mirosul urît, tot aşa şi pe paznicul vieţii noastre, pe înger, îl îndepărtează păcatul cel cu miros urît şi vrednic de multe lacrimi. Dacă ai în sufletul tău fapte vrednice de pază îngerească şi dacă locuieşte în tine o minte bogată în contemplările adevărului, atunci, pentru bogăţia faptelor tale preţioase de virtute, Dumnezeu aşează neapărat lângă tine străjeri şi paznici, te întăreşte de jur împrejur cu paza îngerilor. Uită-te cît e de mare firea îngerilor, că un singur înger este asemănat cu o întreagă armată şi cu o tabără cu mulţime de oameni. Datorită măreţiei Celui Care te păzeşte, Domnul îţi dăruieşte tabără, iar datorită tăriei îngerului, Domnul te înconjoară ca şi cu nişte ziduri şi te întăreşte cu tăria Lui. Aceasta înseamnă "de jur împrejur". După cum zidurile cetăţilor sînt aşezate de jur împrejurul cetăţilor şi opresc din toate părţile atacurile duşmanilor, tot aşa şi îngerul înalţă zid împotriva duşmanilor care te atacă din faţă, te apără de duşmanii care ar veni din spate şi nu lasă nepăzite nici

60. Col. 1, 20.

61. Matei, 5, 3.

62. Fiiip. 2, 7.

63. Ioan, 1, 16.

64. Ps. 33, 7.

270

laturile. "Cădea-vor dinspre latura ta o mie şi zece mii de-a dreapta ta"65, iar pe tine nu te va atinge nici o rană de la vreunul din duşmanii tăi, că va porunci pentru tine îngerul Lui.

"Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul"66.

în multe locuri din Scriptură am observat că puterile sufletului au aceleaşi nume ca şi mădularele noastre exterioare. Şi pentru că Domnul nostru este pîinea cea adevărată67 şi trupul Lui este adevărată mîncare68, trebuie neapărat ca plăcerea bucuriei pîinii să o avem prin o gustare spirituală. După cum nu putem înfăţişa celor necunoscători atît de bine prin cuvînt cum e gustul mierii, cît prin însăşi simţirea gustului ei, tot aşa nici bunătatea Cuvîntului ceresc nu poate fi arătată lămurit prin învăţături; dar dacă încercăm cît mai mult dogmele adevărului, putem, prin propria noastră experienţă, să înţelegem bunătatea Domnului. Psalmistul a spus: "Gustaţi"; n-a spus: "îmbuibaţi-vă"; pentru că acum cunoaştem în parte şi vedem adevărul ca prin oglindă şi ghicitură69, dar va veni cîndva vremea cînd arvuna de acum şi gustarea aceasta a harului ne va duce la desfătarea cea desăvîrşită. După cum pe cei care sufăr de stomac, care n-au poftă de mîncare şi resping mîncărurile, doctorii îi vindecă de boala lor deşteptîndu-le pofta prin vreun condiment pus în mîncăruri, încît simţul gustului este excitat de acel condiment şi face să le sporească pofta de mîncare tot mai mult, tot aşa şi cu Cuvîntul adevărului. "însăşi experienţa Cuvîntului adevărului, spune psalmistul, vă îndeamnă ca pofta să vă fie mereu fără saţiu. De aceea gustaţi, ca să fiţi fericiţi, flămînzind şi însetînd pururea de dreptate".

"Fericit bărbatul, care nădăjduieşte în El"70.

Cel ce doreşte pururea Cuvîntul nu-şi va pune în nimic altceva nădejdea decît în Domnul.

"Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui; că n-au lipsă cei ce se tem de El"7i.

Dacă frica nu ne-ar instrui viaţa noastră, ar fi au neputinţă, fiind în trup, să săvîrşim sfinţenia. Că spune Scriptura: "Străpunge cu frica Ta trupul meu"72. Că după cum cei străpunşi de cuie au nemişcate mădularele

65. Ps. 90, 7.

66. Ps. 33, 8.

67. Ioan, 6, 32.

68. Ioan, 6, 55

69. I Cor. 13, 12.

70. Ps. 33, 8.

71. Ps. 33, 9.

72. Ps. 118, 120.

271.

trupului lor şi nu pot lucra nimic, tot aşa şi cei care au sufletul ţintuit de frica cea dumnezeiască evită neajunsurile păcatului provocate de patimi. Pentru cel ce se teme de Dumnezeu nu există lipsă; cu alte cuvinte, cel împiedicat de frica de Dumnezeu de la orice faptă nesăbuită, acela n-are nici o lipsă pentru îndeplinirea virtuţii, ci este desăvîrşit, pentru că nu-i lipseşte nimic din bunătăţile de care are nevoie firea omenească. După cum nu este desăvîrşit cu trupul cel căruia îi lipseşte ceva din mădularele cele de neapărată trebuinţă, ci-i nedesăvîrşit prin ceea ce-i lipseşte, tot aşa şi cel care dispreţuieşte vreuna din porunci, pentru că îi lipseşte aceea este nedesăvîrşit tocmai prin ceea ce-i lipseşte. Dar cel ce are în sufletul său frica cea desăvîrşită, iar pentru evlavie se poartă cu sfială faţă de toate, nu va păcătui cu nimic, pentru că nimic nu dispreţuieşte.

VII

"Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-l caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele"73.

Să ne zidească sufletele noastre cuvintele acestea, ca să dispreţuim bogăţia cea materială! Cuvintele acestea ne învaţă cât de nestatornică este bogăţia banilor! Înclinată spre cădere este bogăţia, ca valul purtat uneori într-o parte şi alteori în alta de furia vînturilor. Se poate că psalmistul numeşte pe poporul Israil "bogat", pentru că a lui a fost înfierea, a lui slujba dumnezeiască, ale lui făgăduinţele, ai lui părinţii74. Aceştia, deci, "au sărăcit", din pricina păcatului lor faţă de Domnul; dar cei care, în locul lor, "ou căutat pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele". Dar cum s-a făcut de au sărăcit şi au flămînzit? Cum? Pentru că au ucis "Plinea vieţii"75, a venit peste ei foamete de Pîine; şi pentru că au uneltit împotriva Izvorului cu apă vie76, a venit peste ei settea şi li s-a prelungit pedeapsa setei; nu foame de pîinea cea materială, nici sete de apă, ci foame de auzirea cuvîntului Domnului77. Deci "au sărăcit şi au flămînzit"; dar cei dintre neamuri, care au învăţat să caute pe Domnul, "nu se vor lipsi de tot binele". Dumnezeu este însuşi binele desăvîrşit; şi de acestt bine nu se vor lipsi toţi cei care îl caută pe Domnul. Un om neinstruit, unul care nu poate deosebi binele de rău, să nu-mi numească mie bine, binele, care are în el desfătarea cea trecătoare, ce se duce odată cu stricarea trupului! Că cel care pune bogăţia materială şi însuşirile trupeşti în categoria binelui, aşează binele, cuvîntul acesta sfînt,

73. Ps. 33, io.

74. Rom. 9, 4—5.

75. Ioan, 6, 48.

76. Ioan, 4, 10—14.

77. Amos, 8, 11.

272

care se cuvine numai lui Dumnezeu, în rîndul lucrurilor josnice, de care nici nu merită să vorbim, şi odată cu aceasta cade în cea mai cumplită contrazicere: sau spune că apostolii n-au dobîndit bunurile cele trupeşti, pentru că n-au căutat pe Domnul sau dacă L-au căutat şi n-au dobîndit nişte bunuri ca acestea va învinui Scriptura, care spune că cei care caută pe Domnul nu vor fi lipsiţi de nici un bine. Dar şi sfinţii au căutat pe Domnul şi n-au fost lipsiţi de înţelegerea aceea pe care o căutau şi n-au fost lipsiţi nici de bunătăţile cele din odihna cea veşnică. Că despre bunătăţile acelea s-au spus, propriu vorbind, cuvintele: "de tot binele". Că desfătările trupeşti au mai multă durere decît plăcere , căsătoriile au lipsa de copii; văduvia, desfrâul; agricultura are lipsa de roade neguţătoriile pe mare au naufragiile; bogăţiile au uneltirile, iar petrecerile, îmbuibările şi necontenitele desfătări au tot felul de boli şi tot felul de patimi. Pavel a căutat pe Domnul şi nu i-a lipsit nimic din bunătăţi, cu toate că, cine ar putea număra suferinţele trupeşti cu care a trăit tot timpul vieţii lui? De trei ori a fost bătut cu toiege, o dată a fost bătut cu pietre, de trei ori s-a sfărîmat corabia cu el, o noapte şi o zi a petrecut-o în adînc, în călătorii adeseori, în foame şi sete, în posturi adeseori, în osteneală şi în trudă, în nevoi adeseori78.

Aş puttea fi, însă, întrebat:

— Cum? N-a fost, oare, Pavel lipsit de bunurile cele trupeşti, cînd, pînă în cea din urmă clipă a vieţii lui, a fost un om înfometat, însetat, gol şi biciuit?79

— Da, aşa e! Dar urcă-mi-te cu mintea la binele real, ca să înţelegi şi simfonia Scripturii şi să nu te laşi nici doborît de îndoiala gîndului!

VIII

"Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă! Frica Domnului vă voi învăţa"80.

În aceste cuvinte avem glasul unui dascăl, care ne vorbeşte din adîncul sufletului lui, care cu milostivire de părinte ne cheamă la învăţătură. Da, ucenicul este fiu duhovnicesc al dascălului. Cel care primeşte învăţătura bunei credinţe de la cineva este format oarecum şi adus la desăvîrşire de dascălul său, întocmai ca pruncii, care sînt formaţi în pîntecele mamelor care i-au născut. De aceea şi Pavel a numit fii întreaga Biserică a galatenilor; galatenii au căzut din învăţăturile primite mai înainte, au fost oarecum avortaţi; dar Pavel i-a luat din nou şi a format în ei, ca de la început, pe Hristos; şi pentru că îndreptarea celor

73. II Cor. 11, 25—27.

79. I Cor. 4, 11.

80. Ps. 33, 11.

273.

greşiţi a făcut-o cu durere şi necaz, Pavel a spus că a avut în suflet dureri de naştere, pricinuite de tristeţea pentru cei căzuţi: "Fiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, pînă ce Hristos va lua chip în voi"81.

"Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă!".

— Dar ce oare vrea să ne înveţe părintele nostru cel duhovnicesc?

— "Frica Domnului vă voi învăţa!", ne spune el.

Pentru că mai sus a poruncit să ne temem de Domnul şi a arătat şi folosul pe care-l avem de pe urma fricii — că "n-au lipsă cei ce se tem de EI"82 — acum ne dă şi o învăţătură a fricii dumnezeieşti. Că trebuie să fim sănătoşi o poate spune oricine, chiar un om de rînd; dar cum trebuie să dobîndim sănătatea, aceasta o poate spune numai cel care cunoaşte ştiinţa medicală. Nu orice frică este bună şi mîntuitoare dimpotrivă, este şi o frică vrăjmaşă, pentru care profetul se roagă să nu fie în sufletul lui, zicînd: "De la frica vrăjmaşă scoate sufletul meu"83. Da, frica vrăjmaşă este aceea care ne bagă în suflet spaima de moarte, aceea care ne face să ne plecăm în faţa persoanelor cu rang mare. Cum va putea, oare, cel care se teme de acestea să se împotrivească păcatului pînă la moarte în vreme de mucenicie şi să plătească ce este dator Domnului, Care a murit pentru noi şi a înviat? Şi cel care se teme de demoni are frică vrăjmaşă în el. Pe scurt, o astfel de frică pare a fi o patimă care este vlăstar al necredinţei. Nici un om, care crede că are lîngă el un ajutor puternic, nu se teme de cei ce încearcă să-l turbure. Vrei să-ţi spun că este şi o frică mîntuiitoare, o frică aducătoare de sfinţenie, frica aceea care ia naştere în sufletul nostru prin îndeletnicirea cu virtutea, nu cu patima? Cînd vrei să te porneşti spre săvîrşirea vreunui păcat, gîndeşte-mi-te la acel scaun de judecată, înfricoşător şi cumplit, al lui Hristos, pe care va sita Judecătorul "pe scaun înalt şi prea înălţat"84; atunci va sta de faţă toată făptura tremurînd de arătarea Lui slăvită, iar noi avem să ne înfăţişăm unul cîte unul, ca să ni se cerceteze faptele, pe care le-am săvîrşit în viaţă; atunci lîngă cel care a făcut multe rele cît a trăit vor sta îngeri înfricoşători şi groaznici, care aruncă foc din ochi şi foc din gură, pentru a arăta gîndul lor cumplit, şi cu feţele lor asemănătoare nopţii, pentru a arăta sălbăticiunea lor şi ura lor de oameni; apoi prăpastie adîncă, întuneric, din care nu poţi ieşi, şi foc fără strălucire, care are în întuneric putere arzătoare; apoi neam de viermi otrăvitori şi mîncători de trupuri, care mănîncă fără saţ şi niciodată săturaţi,

81. gal. 4, 19.

82. Ps. 33, 9.

83. Ps. 63, 1.

84. Isaia, 6, 1.

274

care prin ronţăitul lor pricinuiesc dureri nesuferite; apoi chinul acela mai cumplit ca toate chinurile, ocara aceea şi veşnica ruşine. De acestea teme-te! Şi instruit de frica aceasta, împiedică sufletul tău, ca şi cu un frîu, de la poftirea celor rele. Această frică de Domnul ne-a poruncit David să o predicăm; dar să n-o predicăm aşa de mîntuială, ci celor dispuşi să o asculte; nu celor care au căzut departe, ci celor care aleargă cu dorinţa de a fi mîntuiţi; nu "celor străini de Testamente" m, ci celor care s-au unit cu Cuvîntul prin botezul înfierii. De aceea psalmistul a spus: "Veniţi", adică: "Apropiaţi-vă de mine, fiilor, prin fapte bune, ca să fiţi învredniciţi a ajunge fii ai luminii86 prin naşterea din nou. Ascultaţi cei ce aveţi deschise urechile inimii! Frica Domnului vă voi învăţa!, frica, de care cuvintele psalmistului v-au vorbit puţin mai înainte".

"Care este omul care voieşte viaţă, care doreşte să vadă zile bune?"87.

Dacă voieşte cineva viaţa, spune psalmistul, să nu voiască viaţa aceasta obişnuită, pe care o trăiesc şi animalele, ci viaţa cea adevărată, pe care nu o întrerupe moartea. Acum, spune Scriptura, muriţi şi "viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu; dar cînd se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu El întru slavă"88. Aşadar viaţa cea reală este Hristos, iar vieţuirea noastră în El este viaţă adevărată. La fel şi zilele; unele sînt bune, acelea pe care le arată profetul în făgăduinţa sa: "Care este omul, care voieşte viaţă, care doreşte să vadă zile bune?". Zilele veacului acestuia sînt rele, pentru că şi veacul acesta, fiind o măsură a lumii — despre care s-a zis că "lumea întreagă este sub stăpînirea celui viclean"89 — se aseamănă cu natura lumii a cărei măsură este; iar părţi ale timpului acestuia sînt zilele acestea; de aceea zice apostolul: "Răscumpărînd vremea, că zilele sînt rele" u0; iar patriarhul Iacov zice: "Zilele anilor mei, puţine şi rele"91. Aşadar, acum noi nu sîntem în viaţă, ci în moarte. De aceea şi apostolul se ruga zicînd: "Cine mă va izbăvi de trupul morţii aceste-ia?"92. Alta este viaţa spre care ne cheamă cuvintele psalmistului!

85. efes. 2, 12.

86. I Tes. 5, 5.

87. Ps. 33, 12.

88. Col, 3, 3—4.

89. I Ioan, 5, 19.

90. efes. 5, 16.

91. Fac. 47, 9.

92. Rom.. 7, 24.

275.

Acum, zilele noastre sînt rele; dar altele sînt cele bune, pe care moartea nu le întrerupe; că Dumnezeu va fi lumina lor veşnică, luminîndule cu lumina slavei Lui. Aşadar, să nu socoteşti cumva, cînd auzi "zile bune", că în făgăduinţa dată de psalmist este vorba de viaţa de aici! Nu! Că zilele acestea, pe care le aduce soarele de pe cer, sunt stricăcioase; şi nimic stricăcios nu este potrivit să se aducă dar celui nestricăcios. Dacă sufletul este nestricăcios, atunci nestricăcioase trebuie să fie şi darurile ce i se aduc. "Chipul lumii acesteia trece"93. Iar dacă legea este umbra bunătăţilor viitoaref14, gîndeşte-mHte cum vor fi sîmbetele cele pline de bucurie şi sfinte din zilele cele veşnice, cum vor fi lunile cele noi şi sărbătorile; şi gîndeşte-mi aşa cum merită legea cea duhovnicească!

"Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască vicleşug"95.

Dacă vrei să fii în zilele cele bune, dacă iubeşti viaţa, fă porunca vieţii! Că spune Domnul: "Cel ce Mă iubeşte pe Mine va păzi poruncile Mele"96. Cea dintîi poruncă este "să-ţi opreşti limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască vicleşug". Da, cel mai la îndemînă şi cel mai felurit este păcatul săvîrşit cu limba. Te-ai mîniat? Limba ţi-o ia înainte! Eşti prins de pofte? Ei bine, ai şi limba, înainte de toate, ca o codoaşă şi ca o sfătuitoare care lucrează împreună la păcat şi te ascunde de cei din jur. Limba îţi este şi armă spre nedreptate, cînd nu grăieşte cele ce vin din inimă, ci rosteşte cuvinte înşelătoare. Dar pentru ce trebuie să înşir cu cuvîntul toate păcatele pe care le facem cu limba? Plină este viaţa noastră de greşelile săvîrşite cu limba! Cuvinte de ruşine, glumele nelalocul lor, flecărelile, cuvinte care nu se cuvin, bîrfiri, vorbe uşuratice, jurământe false, mărturii mincinoase; toate aceste rele şi încă mai multe decît acestea, sînt creaţii ale limbii. Iar cei care deschid gura împotriva slavei lui Dumnezeu şi grăiesc nedreptate spre înălţime, cu ce alt organ, dacă nu cu limba, săvîrşesc această nelegiuire? Dar pentru că "din cuvintele tale te vei îndrepta şi din cuvintele tale te vei osîndi"97, opreşte-ţi limba de la rău şi nu-ţi strînge comori zadarnice cu o limbă mincinoasă! Opreşte-ţi şi buzele tale să nu grăiască viclenii! Cu alte cuvinte, fă ca mădularul tău, ce ţi-a fost dat spre slujba cuvîntului, să se îndepărteze de la orice lucrare rea! Viclenia este o faptă rea, săvîrşită cu gînd ascuns, care se oferă semenului sub chipul unor binefaceri.

93. I Cor. 7, 31.

94. Evr. 10, 1.

95. Ps. 33, 12.

96. Ioan, 14, 23.

97. Matei, 12, 37.

276

"Fereşte-te de rău şi fă bine; caută pacea şi o urmează"98.

Sfaturi temeinice, care ne duc la buna credinţă, ne învaţă să ne stăpînim limba, să ne depărtăm de gînduri viclene şi să ne ferim de rău. Omului desăvîrşit nu i se potriveşte îndepărtarea de rău, ci celui care este la învăţăturile elementare i se cuvine să se îndepănteze de pornirea spre rău; şi după ce s-a scăpat de obişnuinţa cu o viaţă rea, ca de o cale rea, să înceapă lucrarea faptelor buhe. Că este cu neputinţă să începi a face binele dacă mai întîi nu te-ai depărtat şi n-ai fugit cu totul de rău, după cum este cu neputinţă să fii sănătos, dacă n-ai scăpat de boală, să fii într-o cameră călduroasă, dacă n-ai îndepărtat deplin din ea frigul. Acestea nu pot sta împreună unele cu altele. Tot aşa şi cel care vrea să ducă o viaţă virtuoasă se cuvine să se scape de orice atingere cu păcatul.

"Caută pacea şi o urmează".

Despre pace Domnul a spus: "Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum lumea vă dau Eu" ". Caută, dar, pacea Domnului şi urmeaz-o! Şi o vei urma nu în alt chip decît "alergînd la ţintă spre răsplata chemării de sus"10°. Sus este pacea cea adevărată! Pentru că atîta vreme cît sîntem legaţi în trup, sîntem legaţi de multe lucruri, care ne turbură. Caută, dar, pacea, care e dezlegarea de turburările din această lume! Dobîndeşte o minte (liniştită, o stare sufletească neînvălurată şi neturburată, care să nu fie clătinată nici de patimi, nici de dogmele cele mincinoase, care "prin cuvinte ademenitoare"101 te atrag să le dai crezare! Fă aceasta, ca să dobîndeşti "pacea lui Dumnezeu, care covirşeşte toată mintea"102 şi-ţi întăreşte inima! Cel care caută pacea II caută pe Hristos, că Bl este pacea, "£i a zidit pe cei doi intr-un om nou, tăcînd pacel03, impăcind prin sângele crucii Sale atît pe cele din cer, cît şi pe cele de pe pămînt"1(M.

"Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor"106.

98. Ps. 33, 13.

99. Ioan, 14, 27.

100. Filip. 3, 14.

101. Col. 2, 4.

102. Filip. 4, 7.

103. Efes. 2, 14.

104. Col. 1, 20.

105. Ps. 33, 14.

277

După cum sfinţii sînt "tiup al lui Hristos şi mădulare în parte"106 — şi Dumnezeu a aşezat în Biserică pe unii ochi, pe alţii limbi, pe unii să tină loc de mîini, iar pe alţii să ţină loc de picioare'— tot aşa şi sfintele puteri cele duhovniceşti, care sînt în locul cel ceresc, unele se numesc ochi, pentru că li s-a încredinţat supravegherea noastră, iar altele se numesc urechi, pentru că primesc rugăciunile noastre. Psalmistul în versetul acesta, a numit ochi şi uxeohi puterea care ne supraveghează şi primeşte rugăciunile noastre. "Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor". Pentru că oricare faptă a dreptului este vrednică de privirea lui Dumnezeu şi pentru că orice cuvînt al lui este lucrător şi plin de putere — că dreptul nu grăieşte nici un cuvînt de-şert — de aceea psalmul spune că dreptul este totdeauna privit şi totdeauna ascultat.

"Iar laţa Domnului spre cei ce fac rele, ca să piardă de pe pămînt pomenirea lor"107.

Socot că aici este numită "faţă" venirea cea arătată şi vădită a Domnului la judecată. De aceea s-a zis că ochii Domnului privesc asupra celui drept108, pentru că ochii Lui ne privesc încă de departe. Dar însăşi faţa Lui se va arăta, ca să nimicească toată pomenirea răutăţii. Să nu înţelegi cumva că faţa lui Dumnezeu este plăsmuită trupeşte, pentru că atunci ar părea cu totul nesocotite cele spuse de Scriptură, anume că separat sînt ochii lui Dumnezeu care privesc cu strălucire asupra celui drept şi separată este faţa lui Dumnezeu care se îndreaptă spre cei răi. Că nici nu există ochi fără faţă, nici faţă fără ochi. Aşadar omul nu poate să vadă faţa lui Dumnezeu şi să trăiască109, dar îngerii celor mici din Biserică văd faţa Tatălui nostru cei din ceruri110. Acum, pentru că sîntem înconjuraţi de slăbiciunea trupului, ne este cu neputinţă să cuprindem priveliştea arătării celei slăvite; dar îngerii, pentru că n-au acoperămînt asemănător cu trupul nostru, nu sînt de nimic împiedicaţi să privească necontenit faţa slavei lui Dumnezeu. Deci şi noi, cînd vom fi fii ai învierii, atunci vom fi învredniciţi de cunoaşterea lui Dumnezeu faţă către faţă111. Atunci, drepţii vor fi învredniciţi de bucuria privirii chipului lui Dumnezeu, iar păcătoşii vor fi osîndiţi, pentru ca să fie nimicit tot păcatul de dreapta judecată a lui Dumnezeu.

106. Cor. 12, 27.

107. Ps. 33, 15.

108. Ps. 33, 14.

109. ieş. 33, 20.

110. Matei, 18, 10i

111. I Cor. 13, 12.

278

XII

"Strigat-au drepţii şi Domnul i-a auzit pe ei şi din toate necazurile lor i-a izbăvit pe ei"112.

Strigătul drepţilor este spiritual; este strigăt cu mare glas în ascunsul inimii, în stare să ajungă chiar pînă la urechile lui Dumnezeu. Cel care cere lucruri mari şi se roagă pentru cele cereşti, acela strigă şi face auzită rugăciunea, pe care o trimite lui Dumnezeu.

"Strigat-au drepţii". N-au cerut nimic josnic, nici pămîntesc, nici ceva fără de preţ. De aceea Domnul a primit glasul lor "şi din toate nevoile i-a izbăvit pe ei"; nu slobozindu-i atît din necazuri, cît făcîndu-i mai tari decît necazurile.

"Aproape este Domnul de cei cu inima zdrobită şi pe cei smeriţi cu duhul ii va mîntui"113.

Prin bunătatea Lui, Dumnezeu este aproape de toţi; noi înşine, prin păcat, ne depărtăm de El. Că spune Scriptura: "Iată, cei ce se depărtează de Tine vor pieri"14. De aceea se spune că Moisi s-a apropiat de Dumnezeu U5. Iar dacă un altcineva se aseamănă cu Moisi, acela ajunge aproape de Dumnezeu pentru virtuţile sale şi faptele lui bune.

Dar cuvintele acestea sînt o profeţie directă la venirea în trup a Domnului şi sînt de acord cu cele spuse mai înainte. Acolo s-a zis: "Faţa Domnului spre cei ce fac rele"116, cu alte cuvinte, arătarea Lui la judecată se va face pentru nimicirea oricărei răutăţi; aici se spune: "Aproape este Domnul de cei cu inima zdrobită"; cuvintele acestea vestesc venirea în trup a Domnului, care se şi apropie şi nu este departe. Să te încredinţeze de aceasta şi profeţia lui Isaia, care zice: "Duhul Domnului peste Mine; pentru aceasta M-a uns pe Mine; M-a trimis să binevestesc săracilor, să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robiţilor iertare şi orbilor vedere"117. Pentru că Domnul a fost trimis doctor celor zdrobiţi cu inima, de aceea psalmistul zice aceasta: "Aproape este Domnul". "Vouă vă grăiesc celor smeriţi şi celor ce şi-au zdrobit gîndirea lor, ca să vă veseliţi şi, cu bucuria celor aşteptate, să vă îndemn la îndelungă răbdare". Zdrobire de inimă înseamnă nimicirea gîndurilor omeneşti. Cel care dispreţuieşte pe cele de aici şi se predă pe sine Cuvîntului lui Dumnezeu, cel care oferă puterea conducătoare a sufletului său gîndurilor celor mai presus de om şi dumnezeieşti, acela poate fi cel care are inima zdrobită şi o face jertfă pe care Dumnezeu nu

112. Ps. 33. 16.

113. Ps. 33. 17.

114. Ps. 72, 26.

115. ieş. 24, 2.

116. Ps. 33, 15.

117. Isaia, 61, 1.

279.

o va urgisi. Că "inima zdrobită şi smerită Dumnezeu r.u o va urgisi" n8. "Aproape este, dar, Domnul de cei cu inima zdrobită şi pe cei smeriţi cu duhul ii va mîntui". Cel care nu se îngîmfă şi nici nu se gîndeşte la ceva din cele omeneşti, acela este şi zdrobit cu inima şi smerit cu duhul. Dar este smerit şi omul care umblă în păcat, pentru că mai ales păcatul smereşte mai mult decît toate. După cum şi spunem că s-a smerit aceea care a stricat şi pierdut sfinţenia fecioriei, precum spune Scriptura că "Amnon, tăbărlnd pe amar a, a smerit-o" n9. Aşadar, toţi cîţi au pierdut vrednicia şi înălţimea sufletului, fiind aruncaţi la pămînt de păcat, şi au ajuns oarecum una cu pămîntuil, se înclină şi se tîrăse ca şarpele de nu se mai pot ridica deloc, aceia se smeresc, dar nu cu duhul. Smerenia lor nu e de laudă. Dar toţi cîţi au harul Duhului Sfînt, care se smeresc pe el de bună voie faţă de cei mai mici decît ei şi spun despre ei, ca şi apostolul, că sînt robii lor în Hristos120 şi "lepădătura tuturor pînă acum"121 şi iarăşi: "am ajuns ca un gunoi al lumii"1J2, cei care se folosesc în chip duhovnicesc de smerenie, care se fac pe ei înşişi a fi cei mai de pe urmă dintre toţi, ca să fie întîii dintre toţi în împărăţia cerurillor, ei bine pe aceştia îi fericeşte Domnul, zicînd: "Fericiţi cei săraci cu duhul"123.

"Multe sînt necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul" m.

"în toate fiind necăjiţi, dar nu slrîmtoraţi"125, spune apostolul. De aceea şi Domnul spune ucenicilor Lui: "în lume necaz aveţi; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!"'26. Deci, dacă vezi vreodată pe cei drepţi că sînt bolnavi, betegi cu trupul, despuiaţi de averile lor, răniţi, ocăriţi, cu totul nevoiaşi şi lipsiţi de cele de neapărată trebuinţă, adu-ţi aminte că "multe sînt necazurile drepţilor şi din toate acelea li va izbăvi pe ei Domnul". Cel ce zice că nu s-ar cuveni ca dreptul să aibă necazuri, nu spune altceva decît că nu se potriveşte unui atlet să aibă adversar. Dacă atletul nu se luptă, ce pricini de cunună ar mai avea?

De patru ori s-a spus în psalmul acesta în ce chip izbăveşte Domnul de necaz pe cei pe care voieşte să-i izbăvească. Primul: "Căutat-am pe Domnul şi m-a auzit şi din toate necazurile m-a izbăvii"127; al doilea, iarăşi: "Săracul acesta a strigat şi Domnul l-a auzit şi din toate necazurile

118. Ps. 50, 18.

119. III Regi, 13, 14.

120. II Cor. 4, 5.

121. I Cor. 4, 13.

122. I Cor. 4, 13.

123. Matei, 5, 3.

124. Ps. 33, 18.

125. II Cor. 4, 8

126. Ioan, 16, 33.

127. Ps. 33, 4.

280

lui l-a mîntuit"128; al treilea: "Strigat-au drepţii şi Domnul i-a auzit pe ei şi din toate necazurile lor i-a izbăvit pe ei"129; şi ultimul: "Multe sînt necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul"130.

XIII

"Păzeşte Domnul toate oasele lor; nici unul din ele nu se va zdrobi"131.

Care din două? Trebuie să interpretăm literal aceste cuvinte şi să ne mulţumim cu sensul care cade îndată în urechile noastre, anume că oasele acestea ale drepţilor, care sînt sprijin trupului, nu se vor zdrobi, datorită pazei date lor de Domnul? Şi oare din două: vor ii păzite nezdrobite oasele dreptului numai cînd trăieşte şi este în această viaţă sau şi cînd va fi slobozit de legătura trupului, cînd nu va mai fi nici o pricină să i se zdrobească oasele dreptului? Dar ştim din experienţă că multe oase ale drepţilor au fost zdrobite, ale acelora care s-au dat pe ei înşişi la tot felul de pătimiri pentru mărturisirea lui Hristos. Prigonitorii le-au zdrobit unora picioareCe şi le-au străpuns adeseori cu cuie mîinile şi capetele. Cine ar putea, oare, tăgădui că cei ce s-au desăvîrşit prin mucenicie n-au fost cei mai drepţi dintre toţi? Dar, oare, nu cumva după cum se numeşte om sufletul şi mintea omeneasca, tot aşa şi părţile sufleteşti ale lui se numesc la fel după cele ale trupului? Aşa cum Scriptura numeşte pe cele ale omului lăuntric, care este ascuns, atunci cînd zice: "Ochii înţeleptului sînt în capul lui"132; cu alte cuvinte, partea ascunsă a înţeleptului are puterea de a prevedea şi de a gîndi. Şi iarăşi, de asemenea, Scriptura numeşte ochi şi pe ochii sufletului şi pe ochii trupului, nu numai în exemplul pe care l-am dat mai sus, ci şi atunci cînd Scriptura zice că "porunca Domnului este strălucită şi luminează ochii"133. Ce trebuie să spunem de cuvintele: "Cel ce are urechi de auzit, să audă!"134? Este lămurit că unii oameni au urechi mai bune, care pot auzi mai bine cuvintele lui Dumnezeu. Cel le spune celor care nu au acele urechi? "Surzilor, ascultaţi Orbilor, vedeţi!"135; şi: "Deschis-am gura mea şi am tras Duh"136şi: "Dinţii păcătoşilor ai zdrobit"137.

128. Ps. 33, 6.

129. Ps. 33, 16.

130. Ps. 33, 18.

131. Ps. 33. 19.

132. Ecl. 2, 14.

133. Ps. 18, 9.

134. Matei, 13, 43; Marcu, 4, 9. 23; Luca, 8, 8;14, 35.

135. Isaia, 42, 18.

136. Ps. 118, 131.

281.

Toate cuvintele acestea s-au spus de facultăţile omului, care slujesc hranei celei duhovniceşti şi cuvântului duhovnicesc. La fel şi: "Pînteceie meu mă doare"138; şi: "Ca să nu se poticnească piciorul dreptului"139. Toate cuvintele la fel cu acestea se referă la omul lăuntric. Pe temeiul celor spuse sînt şi oase în părţile cele ascunse ale omului, care fac legătura şi armonia puterilor sufleteşti. Şi după cum oasele prin tăria lor susţin slăbiciunea cărnii, tot aşa şi în Biserică sînt unii, care, datorită tăriei lor, pot să poarte lipsurile celor slabi. Şi după cum oasele sînt legate unele cu altele pe la încheieturi ou nervi şi tendoane care cresc pe oase, tot aşa şi legătura dragostei şi a păcii lucrează în Biserica lui Dumnezeu un fel de legătură şi unire a oaselor celor duhovniceşti. Despre oasele acestea, care se desfac din legătura lor şi ajung oarecum dezarticulate, profetul spune: "Risipitu-s-au oasele noastre lângă iad" M0. Iar dacă vreodată turburarea şi tremuratul cuprind oasele, profetul se roagă şi zice: "Vindecă-mă, Doamne, că s-au turburat oasele mele"141. Iar cînd oasele îşi păstrează propria lor legătură, pentru că sînt păzite de Domnul, nici unul din ele nu se va zdrobi, ci sînt vrednice să înalţe slavă lui Dumnezeu, că spune psalmistul: "Toate oasele mele vor zice: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie?"142. Ai văzut natura oaselor celor spirituale. Poate că de aceea şi Biserica va spune: "Toate oasele mele vor zice", va spune cuvintele acestea în legătură cu taina învierii. Că spune Iezecbiel: "Acestea zice Domnul oaselor acestora: Iată Eu aduc în voi duh de viaţă şi voi da peste voi vine şi voi pune peste voi carne şi veţi trăi şi veţi cunoaşte că Eu sînt Domnul"143. Oasele acestea, deci, care au redobîndit viaţa, vor mulţumi Celui Ce le-a înviat şi vor zice: "Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie?".

XIV

Se potrivesc acum de minune cuvintele:

"Moartea păcătoşilor este rea"144.

Pentru că este o moarte a drepţilor, care, prin natura ei, nu este rea şi bună. Căci cei care au murit împreună cu Hristos145 au o moarte bună; dar şi cei care au murit păcatului146 mor de o moarte bună

137. Ps. 3, 7.

138. ier. 4, 19.

139. Prov. 3, 23.

140. Ps. 140, 8.

141. Ps. 6, 2.

142. Ps. 34, 9.

143. Iez. 37, 5—6.

144. Ps. 33, 20.

145. Rom. 6, 8; II Tim. 2, 10.

146. Rom. 6, 2.

282

şi mântuitoare. "Moartea păcătoşilor, însă este rea". Vine peste ei osînda, ca şi peste "bogatul acela, îmbrăcat în porfiră şi vison, care se bucura în fiecare zi luminat"147

"Şi cei ce urăsc pe cel drept vor greşi"148.

Aceştia urăsc pe cel drept, pentru că trăiesc în păcate; păcatele lor sînt vădite de purtarea celui drept, pentru că viaţa lor este pusă în comparaţie cu o viaţă mai bună, aşa cum ai pune o linie strîmbă în faţa unei linii drepte. Şi pentru că trăiesc în păcate, urăsc pe cel drept de frica vădirii păcatelor lor, iar pentru că îl urăsc, se înconjoară iarăşi de păcate. Multe sînt, însă, şi pricinile pentru care cel drept poate fi urît. Mai întîi îndrăznirea cu care dreptul vădeşte pe cei păcătoşi; că păcătoşii defaimă cuvîntul cel sfînt şi urăsc pe cei care îi ţin de rău pe faţă. Apoi iubirea de întîietate şi iubirea de putere împing pe mulţi sa urască pe cei mai buni. Mai este încă o pricină, neştiinţa cu privire la ideea de drept şi cu privire la întrebarea: cine este cel drept?

"Moartea păcătoşilor este rea".

Se poate că psalmistul numeşte "moarte" chiar întreaga viaţă, pentru că apostolul a numit trupul acesta "moarte", zicînd: "Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?"149. Cei care se folosesc rău de trupul acesta şi-l pun în slujba oricărui păcat îşi pregătesc loruşi "moarte rea".

"Mîntui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu Vi or greşi cei ce nădăjduiesc în EI"180.

Pentru că cei ce au fost creaţi să slujească Domnului au fost ţi-nuţi în robie de duşmani, Domnul va răscumpăra sufletele acestora cu cinstit sîngele Lui. De aceea nimeni din cei ce nădăjduiesc în El nu va fi cercetat întru păcate.

147. Luca, 16, 19.

148. Ps. 33, 20.

149. Rom. 7, 24.

150. Ps. 33, 21.

OMILIE LA PSALMUL XLIV

La sfîrşit, pentru cei ce se vor schimba. Fiilor lui Core spre înţelegere. Cîntare pentru cel iubit

Se pare că şi psalmul acesta ţinteşte la desăvârşirea firii omeneşti; şi este de folos pentru scopul propus celor care voiesc să trăiască după virtute. Cei care propăşesc au nevoie pentru a se desăvîrşi de învăţătura pe care psalmistul acesta o dă, al cărui titlu este: "La sfîrşit, pentru cele ce se vor schimba"; ascuns, însă, a spus: pentru oameni. Că mai ales noi, dintre toate fiinţele cugetătoare, ne schimbăm şi ne modificăm în fiecare zi şi aproape în fiecare ceas. Nu sîntem aceiaşi nici în ce priveşte trupul, nici în ce priveşte mintea; trupul nostru totdeauna creşte şi se măreşte, este în mişcare şi schimbare; sau creşte de la mic la mai mare, sau ae la un trup desăvîrşit se micşorează şi ajunge mai rn;c. Copilul, care merge la şcoală şi este în stare să înveţe carte sau o meserie, nu este la fel cu pruncul de curînd născut. Şi este recunoscut că faţă de copil, altul este tînărui, care simte în el puterile tinereţii; faţă de tînăr, altul este bărbatul şi prin tăria şi mărimea trupului, dar şi prin desăvîrşirea puterii de gindire. Dar, după ce bărbatul ajunge pe culme şi dobîndeşte o stabilitate a vîrstei, începe iarăşi, încetul cu încetul, să dea înapoi; tăria trupului i se trece pe nesimţite, iar puterile trupeşti îi scad, pînă cînd, cuprins de bătrîneţe, pierde şi cea mai din urmă putere. Aşadar, noi sîntem cei care ne schimbăm, iar psalmul prin cuvintele "pentru cei ce se vor schimba" face lămurit aluzie la noi oamenii. Că nu îngerii se schimbă. Nici unul dintre ei nu este nici copil, nici tînăr, nici bătrîn, ci rămîne în starea în care au fost creaţi de la început şi-şi păstrează constituţia lor întreagă şi neschimbată. Ne schimbăm, aşa cum am arătat, în ce priveşte trupul; iar în ce priveşte sufletul şi omul lăuntric, gîndurile noastre ni se schimbă totdeauna după întîmplările care vin peste noi. Alţii sîntem cînd sîntem veseli şi cînd în viaţă ne merg

284

toate din plin, alţii sîntem în situaţii grele, cînd vin peste noi întîmplări nedorite. Ne schimbăm şi cînd ne mîniem; şi luăm atunci chip de fiară; ne schimbăm şi cînd sîntem cuprinşi de pofte; şi atunci ajungem animale din pricina vieţii duse în plăceri; că armăsari înnebuniţi după femei sînt cei care tăbărăsc cu furie asupra femeilor semenilor lor1; cel viclean seamănă cu vulpea, ca Irod2, iar neruşinatul se numeşte cîine, ca Nabul Carmelitul3. Vezi cât de felurită şi cu cîte feţe este schimbarea noastră? Minunează-te, dar, de cel care ne-a dat această numire atît de potrivită!

De aceea mi se pare că bine şi drept a redat unul din interpreţi această idee printr-un alt cuvînt în loc de: "pentru cei ce se vor schimba" a spus: "pentru crini". A socotit că merită să fie comparată firea omenească pieritoare cu moartea grabnică a florilor. Dar pentru că aceste cuvinte duc mintea noastră spre viitor — că spun: "pentru cei ce se vor schimba", deci ele ne arată o schimbare ce se va petrece cîndva mai tîrziu — să cercetăm dacă nu cumva aceste cuvinte fac aluzie la înviere, cînd ni se va da nouă schimbarea; o schimbare în mai bine, o schimbare duhovnicească. Că spune Scriptura: "Se seamănă întru stricăciune, învie întru nestricăciune"4. Vezi schimbarea? "Se seamănă întru slăbiciune, învie întru putere; se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc"5; cînd întreaga creaţie materială se va schimba împreună cu noi, — că spune Scriptura: "Cerurile ca o haină se vor învechi; Dumnezeu le va schimba ca pe un veşmînt, şi se vor schimba"6 — atunci şi soarele va fi de şapte ori mai mare, după cum spune Isaia, iar luna va avea mărimea de acum a soarelui7. Dar pentru că n-au fost scrise pentru toţi cuvintele lui Dumnezeu, ci numai pentru cei care au urechi, potrivit omului lăuntric, de aceea i s-a pus psalmului acestuia titlul: "pentru cei ce se vor schimba" şi după cum socot şi pentru cei care au grijă de ei înşişi, pentru cei care propăşesc totdeauna spre mai bine prin exerciţiile bunei credinţe. Aceasta este cea mai bună schimbare, pe care o dăruieşte dreptul Celui Prea Înalt. Această schimbare a simţit-o şi fericitul David, cînd, gustînd bunătăţile virtuţii, s-a îndreptat pre cele dinainte.

1. ier. 5, 8.

2. Luca, 13, 38.

3. I Regi, 25, 4.

4. Cor. 15, 42.

5. I Cor. 15, 43—44.

6. Fs„101, 27.

7. Isaia, 30, 26.

285.

— Şi ce-a spus David?

— "Zis-am: Acum am început. Aceasta este schimbarea dreptei Celui Prea înalt!"8. Deci nu poate să nu se schimbe cel ce propăşeşte în virtute. Pavel spune: "Cînd eram prunc, grăiam ca un prunc, gîndeam ca un prunc, cugetam ca un prunc; dar cînd am ajuns bărbat, am lepădat cele ale pruncului"9. Şi iarăşi, cînd a ajuns bărbat, Pa-veil nu s-a oprit din lucrarea sa, ci "uitînd cele dinapoi şi tinzînd la cele dinainte, a alergat la ţintă, spre răsplata chemării celei de sus"10. Este, dar, o schimbare "a omului lăuntric, care se înnoieşte din zi în zi"

Pentru că David vrea să ne vestească cele cu privire "la cel iubit", Care a primit pentru noi rînduiala întrupării, profetul spune că a dedicat cîntarea aceasta fiilor lui Core, acelora care sînt vrednici de acest har. Este cîntare, nu psalm, pentru că s-a transmis să se cînte numai cu vocea, nu însoţită de vreun instrument muzical. Este o cîntare "pentru cel iubit". Mai este oare nevoie să-ţi spun cine este "cel iubit", de Care este orba aici? Sau chiar ştii de cine e vorba, înainte de a o spune eu, pentru că îţi aduci aminte de cele spuse în Evanghelie: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit, de Acesta să ascultaţi112. Acesta este "Cel iubit" al Tatălui, ca Unulnăscut; Acesta este "Cel iubit" al întregii creaţii, ca părinte iubitor de oameni şi bun apărător. Acelaşi este, prin fire, şi iubit şi bun. Bine au definit unii "bunul", spunînd că este "bun" ceea ce-i dorit de toată lumea. Nu oricine poate ajunge la desăvîrşirea dragostei, nici nu poate cunoaşte "pe Cel cu adevărat iubit", ci numai cel ce s-a dezbrăcat de omul cel vechi, cel stricat de poftele înşelăciunii şi s-a îmbrăcat în omul cel nou, cel reînnoit întru cunoştinţă, după chipul Ziditorului13. Cel care iubeşte banii şi rămîne uimit în faţa frumuseţii stricăcioase a trupurilor, cel care iubeşte nespus de mult slava aceasta mică a lumii, cel care-şi cheltuieşte puterea dragostei în lucruri care nu se cuvin, acela a rămas orb pentru privirea Celui Care este în realitate "Cel iubit". De aceea spune Domnul: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău"14. Cuvintele "din tot" nu suferă împărţire. Cîtă dragoste vei cheltui pentru cele de jos, pe atîta îţi va lipsi neapărat din întregul dragostei. Asta e pricina că, din toţi, puţini au fost numiţi prieteni ai lui Dumnezeu; de pildă Moisi, despre care este scris că a fost prieten al lui Dumnezeu15,

8. Ps. 76, 10.

9. Cor. 13, 11—12.

10. Filip. 3, 13—14.

11. II Cor. 4, 16.

12. Matei, 17, 5.

13. efes. 4, 22—24.

14. Matei, 22, 37.

15. ieş. 33, 11.

286

de pildă Ioan16. Că spune Domnul: "Prietenul mirelui, care stă, se bucură mult"17. Cu alte cuvinte, cel care are statornică îşi neschimbată prietenia pentru Hristos, acela este vrednic de prietenia lui Hristos. De aceea şi ucenicilor, care ajunseseră desăvârşiţi, Domnul le spune: "Nu vă mai spun robi, ci prieteni, că robul nu ştie ce face stăpînul său"18. Deci cel desăvîrşit poate cunoaşte pe Cel Care este în realitate "Cel iubit". Prieteni ai lui Dumnezeu şi prieteni unii cu alţii sînt în realitate numai sfinţii. Nici un om rău, nici un om care nu-i instruit în învăţătura evanghelică nu-i prieten al lui Hristos. Frumuseţea prieteniei nu face casă bună cu răutatea, pentru că nimic ruşinos, nimic nepotrivit nu poate încăpea în simfonia prieteniei.

III

"Scos-a19 inima mea cuvînt bun"20.

Unii au socotit că aceste cuvinte au fost spuse din partea Tatălui despre Cuvîntul, Care a fost dintru început la E121, pe Care, spun aceia, L-a scos ca din inimă şi din cele dinăuntru ale Lui; dintr-o inimă bună, spun ei, a ieşit "Cuvînt bun". După cum socot eu, cuvintele acestea se referă la o persoană profetică. într-adevăr, cuvintele care urmează nu ne arată că interpretarea se referă la Tatăl, că Tatăl n-ar fi spus despre limba Lui: "Limba mea este trestie de scriitor, ce scrie degrab"22.

"Frumos cu frumuseţea, mai mult decît fiii oamenilor"23.

Covîrşirea frumuseţii nu se arată dintr-o comparaţie cu frumuseţea oamenilor; că mai jos spune profetul: "Pentru aceasta te-a uns pe tine

16. Ioan, 13, 23;21, 20.

17. Ioan, 3, 29.

18. Ioan, 15, 15.

19. Ar fi trebuit ca în traducerea acestui verset să adopt traducerea făcută de părintele dr. Olimp N. Căciulă în lucrarea: , Comentar la Psalmi, Bucureşti, 1939 p. 209—210 (Izvoarele Ortodoxiei, nr. 2): "Rîgîit-a inima mea cuvînt bun", pentru că traduce exact cuvîntul grecesc: âSepEuSam -v rîgîit-a. Dar cum s-au ferit traducătorii Bibliei de la Bucureşti din1688 — şi nu se poate spune că aceia n-au ştiut greceşte — şi cum s-au ferit şi revizuitorii de mai tîrziu ai Bibliei lui Şarban Cantacuzino, m-am ferit şi eu de a folosi cuvîntul "a rîgîi" şi am adoptat traducerea din Bibliile din Bucureşti din1936 şi1938, care au găsit cea mai fericită formulă, folosind cuvîntul "a scoate", care se apropie ca funcţionalitate cel mai mult de cuvîntul "a rîgîi", mai mult chiar decît "a izbucni" folosit de traducătorii din1688 ("Izbucni inima mea cuvînt bun") şi incomparabil mai mult decît cuvîntul, cu totul nepotrivit, "a răspunde" folosit de revizuitorii Bibliilor din Blaj, Petersburg, Buzău, Sibiu, Bucureşti, 1914, 1968, 1975, 1982. — Traducerile care urmează textul ebraic nici nu pot fi luate în seamă. Biblia Britanică scrie: "Cuvinte pline de iarmec îmi clocotesc în inimă", iar Radugalaction traduc -."Inima mea este mişcată de cuvinte prea irumoase".

20. Ps. 44, 1.

21. Ioan, 1, 1.

22. Ps. 44, 2.

23. Ps. 44, 3.

287.

Dumnezeul Dumnezeului tău, cu untdelemnul bucuriei"24. N-a spus: "Te-am uns Eu, Dumnezeul", ci: "Te-a uns", încît din aceasta se vede că este vorba de o altă persoană. Şi care persoană poate fi decât profetul, care a primit lucrarea care era în el, a Sfîntului Duh?

"Scos-a, spune profetul, inima mea cuvînt bun". Rîgîiala este scoaterea afară a aerului ascuns în stomac, produs de fermentarea mîncării; cînd bulele de aer care se formează în stomac se sparg, atunci aerul din ete se ridică în sus şi este scos afară. Cel care se hrăneşte cu Pîinea cea vie, Care S-a pogorît din cer şi a dat viaţă lumii25, cel care este plin de tot cuvîntul, ce iese din gura lui Dumnezeu26 — aşa cum obişnuieşte să spună figurat Scriptura — deci sufletul care a fost hrănit cu învăţăturile sfinte, scoate o rîgîială asemănătoare cu mîncărurile pe care le-a mîncat. Şi pentru că mîncarea pe care a luat-o profetul a fost spirituală şi bună, de aceea şi el scoate — rîgîie — cuvînt bun. Că "omul bun din vistieria cea bună a inimii lui scoate ce este bun"27. Să căutăm, dar, şi noi hrana, pe care ne-o dă Cuvîntul pentru săturarea sufletelor noastre — că spune Scriptura: "Cînd dreptul mănîncâ, îşi satură sufletul său"28 — pentru ca, potrivit cu cele ce ne hrănim, să scoatem din noi nu orice cuvînt, ci cuvînt bun. Omul rău, pentru că e hrănit cu învăţături rele, scoate — rîgîie — din inima lui cuvînt rău. Nu vezi cuvintele pe care le rîgîie gurile ereticilor? Nu vezi cît sînt de cumplite şi de rău mirositoare? Ele arată cît de mare este boala care se află în adâncul acestor ticăloşi. Că "omul rău din vistieria cea rea a inimii lui scoate ce este rău"2B. Caută ca nu cumva, gîdilîndu-ţi-se auzul, să îngrămădeşti în juru-ţi învăţători30 care pot să aducă boală în cele dinăuntru ale tale şi să-ţi prilejuiască rîgîială de cuvinte rele, pentru care vei fi osîndit în ziua judecăţii. Că spune Domnul: "Din cuvintele tale te vei îndrepta şi din cuvintele tale te vei osîndi"31.

"Eu grăiesc lucrurile mele împăratului"32.

Foarte mult ne duc şi cuvintele acestea la ideea că aici este vorba de o persoană profetică, "Eu grăiesc lucrurile mele împăratului" în loc de: "Mă voi mărturisi Judecătorului şi o iau înaintea acuzatorului, prin arătarea faptelor mele". Că am primit porunca ce spune: "Spune tu mai întîi fărădelegile tale ca să te îndreptezi"38.

24. Ps. 44, 9.

25. Ioan, 6, 33.

26. Deut. 8, 3; Matei, 4, 4.

27. Matei, 12, 35.

28. Prov. 13, 26.

29. Matei, 12, 35.

30. II Tim. 4, 3.

31. Matei, 12, 37.

32. Ps. 44, 1.

33. Isaia, 43, 26.

288

"Limba mea este trestie de scriitor, ce scrie degrab"34.

După cum trestia este un instrument de scris, iar mâna celui ce ştie să scrie o mişcă pentru a însemna cele ce voieşte să fie scrise, tot aşa şi limba celui drept, mişcată de Sfîntul Duh, scrie cuvintele vieţii veşnice în inimile credincioşilor; nu-i muiată în cerneală, ci în "Duhul Dumnezeului celui viu"38. Sfîntul Duh este "scriitor" pentru că este înţelept şi învaţă pe toţi; scrie şi "degrab", pentru că iute este mişcarea minţii Lui. Duhul scrie în noi gîndurile, "nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii"36. Duhul scrie în inimi pe măsura plăcii inimii, mai mult sau mai puţin; şi, potrivit cu curăţenia pregătită mai dinainte, scrie sau gînduri înţelese de toţi sau mai greu de înţeles. Din pricina iuţelii cu care sînt scrise, toată lumea este plină de cuvîntul Evangheliei.

Cuvintele care urmează în psalm, mi se pare că trebuie să le luăm ca început propriu; să nu le legăm cu cuvintele de mai înainte, ci să le unim cu cele ce urmează. Da, cuvintele: "Frumos cu frumuseţea"37, socot că au fost spuse despre Domnul, potrivit persoanei către care se îndreaptă cuvîntul.

"Frumos cu frumuseţea, mai mult decît fiii oamenilor. Vărsatu-s-a har pe buzele Tale"38.

La această traducere a textului ebraic ne duc şi traducerile lui Achila39 şi Simah40. Achila traduce: "Cu frumuseţe Te-ai înfrumuseţat mai mult decît fiii oamenilor"; iar Simah: "Cu frumuseţea, frumos eşti mai mult decît fiii oamenilor".

Deci psalmistul, care a privit dumnezeirea Lui, îl numeşte "frumos cu frumuseţea". Nu-I laudă frumuseţea trupului, pentru că "L-am văzut şi nu avea chip, nici frumuseţe, ci chipul Lui era fără de cinste, micşorat mai mult decît fiii oamenilor"4l. Se vede, dar, că profetul, privind la strălucirea Lui şi umplîndu-se de străfulgerările care ieşeau din strălucirea aceea, cu sufletul rănit de acea frumuseţe, a fost mişcat spre dragostea dumnezeiască a frumuseţii spirituale; cînd aceasta se arată în sufletul omenesc, atunci toate cele iubite mai înainte apar pline de ruşine şi de lepădat. De aceea şi Pavel, cînd a văzut pe "Cei frumos cu frumuseţea",

34. Ps. 44, 2.

35. II Cor. 3, 3.

36. II Cor. 3, 3.

37. Ps. 44, 3.

38. Ps. 44, 3.

39. Despre Achila, nota19 de la Omilia1 la Hexaemeron.

40. Despre Simah, aceeaşi notă.

41. Isaia, 53, 2—3.

289.

le-a socotit pe toate gunoaie, ca să cîştige pe Hristos42. Cei din afara învăţăturii celei adevărate numesc nebunie predica Evangheliei43, dispreţuind simplitatea vorbirii Scripturilor; noi, însă, cei care ne lăudăm cu crucea lui Hristos44 cărora ni s-au arătat prin Duhul cele dăruite nouă de Dumnezeu, nu în cuvinte de învăţătură ale înţelepciunii omeneşti45, ştim că este bogat harul care se revarsă de la Dumnezeu în cuvintele despre Hristos. Din pricina asta, în puţină vreme, predica a pătruns aproape în toată lumea, pentru că bogat şi îmbelşugat s-a revărsat harul peste propovăduitorii Evangheliei, pe care Scriptura i-a numit buze ale lui Hristos. Tot din această pricină, predica Evangheliei, deşi este scrisă cu cuvinte uşor de dispreţuit, are mare putere de a conduce şi de a atrage la mîntuire. Şi tot sufletul este stăpînit de dogme nEclătinate şi-i întărit prin har pentru a crede nezdruncinat în Hristos. De aceea apostolul zice: "Prin Care am luat harul şi apostolia spre ascultarea credinţei"46; şi iarăşi: "Mai mult decît ei toţi m-am ostenit; dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine"47.

"Vărsatu-s-a har pe buzele Tale. Pentru aceasta Te-a binecuvîntat pe Tine Dumnezeu în veac"48.

Este scris în Evanghelie: "Se mirau de cuvintele harului ce ieşeau din gura Lui"40. De aceea, pentru că psalmul a voit să înfăţişeze cu tărie mulţimea harului care ieşea din cuvintele Domnului, a zis: "Vărsatu-s-a har pe buzele Tale", din pricina belşugului harului din cuvîntul Său.

"Te-a binecuvîntat pe Tine, spune psalmul, Dumnezeu în veac".

Este lămurit că aceste cuvinte trebuie să se refere la firea Sa omenească, pentru că Domnul "sporea cu înţelepciunea, cu vîrsta şi cu harul"50. Potrivit acestor cuvinte, înţelegem că harul I s-a dat ca o răsplată pentru faptele Sale mari. Asemănătoare acestor cuvinte sînt şi cuvintele: "Iubit-ai dreptatea şi ai urît fărădelegea pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decît pe părtaşii Tăi"51. La fel cu acestea sînt şi cele scrise de Pavel în Epistola către Filipeni: "S-a smerit, făcîndu-se ascultător pînă la moarte

42. Filip. 3, 8.

43. I Coi. 1, 21.

44. gal. 6, 14.

45. I Coi. 2, 12—13.

46. Rom. 1, 5.

47. I Coi. 15, 10.

48. Ps. 44, 3.

49. Luca, 4, 22.

50. Luca, 2, 52.

51. Ps. 44, 9.

19 — Sfîntul Vasile cel Mare

290

şi încă moarte de cruce, de aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat pe El"52. Deci este lămurit că despre firea omenească a Mîntuitorului au fost spuse cuvintele psalmului, sau pentru că Biserica este trupul Domnului, iar El cap al Bisericii; după cum am arătat, sînt buze ale lui Hristos cei ce slujesc Cuvîntului ceresc — după cum Pavel avea în el pe Hristos care îi vorbea53 sau un altul, dacă este asemenea lui Pavel în virtute — tot aşa şi fiecare din noi, cei care credem, sîntem celelalte mădulare ale trupului Hui Hristos. Aşadar cuvintele: "Te-a binecuvîntat pe Tine" înseamnă: a umplut mădularele Tale şi trupul Tău de bunătăţile Tale "în veac", adică la nesfârşit.

"încinge sabia Ta peste coaspa Ta, Puternice, cu podoaba Ta şi cil frumuseţea Ta"54.

Socotim ca aceste cuvinte se referă metaforic la Cuvîntul cel viu al lui Dumnezeu unit cu truput. Cuvîntul acesta este "lucrător şi mai ascuţit decît orice sabie cu două tăişuri, pătrunde pînă la despărţirea sufletului şi a duhului, încheieturilor şi măduvelor şi este judecător al simţirilor şi cugetelor inimii"55. Şi deoarece coapsa este simbolul procesului din timpul naşterii, Scriptura spune: "Acestea au fost sufletele care au ieşit din coapsele lui Iacov"56. Aşadar, după cum Domnul nostru Iisus Hristos este numit viaţă57, cale58, pîine59, viţă60, lumină adevărată61 şi-i numit şi cu alte nenumărate numiri, tot aşa este numit şi sabie62, care taie partea pătimaşă a sufletului şi omoară mişcările care ne duc spre poftă. Apoi pentru că Dumnezeu-Cuvîntul avea să se unească cu slăbiciunea trupului, bine a fost adăugat cuvîntul: "Puternice", pentru că acest cuvînt este dovada celei mai mari puteri, anume ca Dumnezeu să poată fi în fire de om. Facerea cerului şi a pămîntului, a mării şi a aerului, facerea celor mai mari stihii ale lumii şi dacă te gîndeşti la facerea celor mai presus de lume şi a celor de sub pămînt, toate acestea nu arată atît de mult puterea lui Dumnezeu-Cuvîntul cît iconomia întrupării şi pogorămîntul la smerenia şi slăbiciunea firii omeneşti.

"Cu podoaba Ta şi cu frumuseţea Ta".

Podoaba se deosebeşte de frumuseţe. Se numeşte podoabă ceea ce completează la vreme potrivită maturitatea proprie; cu podoabă este

52. Filip. 2, 8—9.

53. II Cor. 13, 3.

54. Ps. 44, 4—5.

55. Evr. 4, 12.

56. ieş. 1, 5.

57. Ioan, 14, 6.

58. Ioan, 14, 6.

59. Ioan, 6, 51.

60. Ioan, 15, 1. 5.

61. Ioan, 1, 9.

62. Evr. 4, 12.

291.

grâul copt, ajuns la seceriş; cu podoabă este fructul viţei de vie, copt desăvîrşit la vremea potrivită a anului şi gata pentru desfătare; frumuseţea, însă, este armonia care înfloreşte în felul cum sînt alcătuite mădularele şi are har în ea.

"Încinge sabia Ta peste coapsa Ta, Puternice! Cu podoaba Ta", adică, la plinirea timpului; şi: "cu frumuseţea Ta", cu alte cuvinte, cu dumnezeirea Ta, pe care o contemplăm şi o gândim. Că ceea ce este în realitate frumos depăşeşte orice înţelegere şi putere omenească; de aceea frumosul real se poate contempla numai cu mintea. Au cunoscut frumuseţea lui Dumnezeu-Cuvîntul ucenicii, cărora le explica în deosebi pildele. Pe Muntele Taborului Petru şi fiii tunetului au văzut frumuseţea Lu163 strălucind mai mult decît strălucirea soarelui şi au fost învredniciţi să vadă cu ochii lor o asemănare a slăvitei Lui veniri.

"încordează, propăşeşte şi împărăţeşte!"64.

Adică, odată ce ai început să porţi grijă de oameni prin întruparea Ta, poartă-le grijă cu tărie, continuu şi neîmpuţinat! Aceasta va face drum şi cale propovăduirii Evangheliei şi va supune pe toţi împărăţiei Tale. Să nu ne mire că a fost spus poruncitor cuvîntul: "propăşeşte", pentru că aşa obişnuieşte totdeauna Scriptura să-şi exprime dorinţele. De pildă: "Facă-se voia Ta!"68, în loc de: "de s-ar face"; şi: "Vie împărăţia Ta!"66, în loc de: "de-ar veni!".

"Pentru adevăr, blîndeţe şi dreptate, şi Te va povăţui minunat dreapta Ta"67.

Iarăşi cuvintele: "a propăşi şi a împăraţi pentru adevăr, blîndeţe şi dreptate" sînt aşa formulate, ca şi cum Domnul le-ar primi ca pe un fel de plată. Trebuie, însă, înţelese aceste cuvinte aşa: "Pentru că cele omeneşti au fost stricate de minciună, de aceea, pentru a semăna adevărul, împărăţeşte peste oamenii stăpîniţi de păcat! Că Tu eşti adevărul!"68. Şi: "pentru blîndeţe", pentru ca, prin pilda Ta, toţi să fie aduşi la blîndeţe şi bunătate". De aceea şi Domnul spunea: "învăţaţi de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima"69. Iar dovada de "blîndeţe" a dat-o chiar cu faptele Lui: fiind ocărit, tăcea; fiind biciuit, suferea.

63. Matei, 17, 1—9; Maieu, 9, 2—9; Luca, 9, 27—36.

64. Ps. 44, 5.

65. Matei, 6, 10.

66. Matei, 6, 10.

67. Ps. 44, 6.

68. Ioan, 14, 6.

69. Matei, 11, 29.

292

"Şi te va povăţui minunat dreapta Ta".

Nu stîlp de nor, nici lumină de foc70, ci însăşi "dreapta Ta".

"Săgeţile Tale sînt ascuţite, Puternice" n.

"Săgeţi ascuţite ale celui Puternic" sînt cuvintele cele bine gîndite, care ajung în inimile ascultătorilor; ele llovesc şi rănesc sufletele cele simţitoare. Că spune Scriptura: "Cuvintele înţelepţilor sînt ca nişte ţepuşi de fier pentru boi"72. De aceea şi psalmistul se roagă cîndva să fie izbăvit de cei vicleni din neamul lui; şi cere de la Dumnezeu, pentru vindecarea limbii celei viclene, săgeţile ascuţite ale Celui Puternic73; cere, însă, să fie de faţă şi cărbunii cei pustiitori74, pentru ca pe cîţi nu-i vor atinge săgeţile cele cuvîntătoare din pricina învîrtoşeniei inimii lor, pe aceia să-i atingă osînda, pe care psalmistul a numit-o cărbuni pusti-itori. Toţi cîţi s-au făcut pe ei înşişi pustii de Dumnezeu au neapărată trebuinţă de pregătirea cărbunilor pustiitori.

Acum, însă, "săgeţile Tale sînt ascuţite".

Sufletele care au primit credinţa sînt rănite de aceste săgeţi şi aprinse de marea dragoste de Dumnezeu, spun şi ele ca şi mireasa din Cîntarea Cîntărilor: "Rănită de dragoste sînt eu!"75. Da, nepovestită şi nespusă este frumuseţea Cuvîntului! Nespusă este podoaba înţelepciunii Lui şi înfăţişarea lui Dumnezeu în chipul Lui! Fericiţi sînt, dar, cei care doresc să vadă frumuseţea cea adevărată! Pentru că sînt legaţi de frumuseţea Lui prin dragoste şi pentru că sînt îndrăgiţi de dragostea cea cerească şi fericită, uită rudele şi prietenii, uită casa şi toată averea, uită şi de nevoia trupească de a mînca şi de a bea, şi se dau cu totul dragostei celei dumnezeieşti, dragostei celei curate. Prin săgeţi ascuţite să înţelegi şi pe cei trimişi în toată lumea să semene Evanghelia, care, din pricină că au fost ascuţiţi, au strălucit prin faptele lor de dreptate şi au pătruns cu fineţe în sufletele acelora pe care i-au învăţat. Săgeţile acestea, trimise mai dinainte pretutindenea, au pregătit popoarele să se supună lui Hristos. Mi se pare că ar dobîndi cuvintele psalmului, prin inversare, o ordine mai firească, încît înţelesul lor să fie acesta: "încordează, propăşeşte şi împărăţeşte şi Te va povăţui minunat dreapta Ta; şi popoarele sub Tine vor cădea, pentru că săgeţile Tale ascuţite sînt în inima duşmanilor împăratului". Nici un luptător împotriva lui Dumnezeu, nici un mîndru, nici un îngîmfat nu cade la picioarele lui Dumnezeu, ci cei care s-au supus Lui datorită credinţei. Dar săgeţile care cad în

70. ieş. 13, 21.

71. Ps. 44, 7.

72. Ecl. 12, 11.

73. Ps. 119, 4.

74. Ps. 119, 4.

75. Cînt. 2, 5.

293.

inimile celor ce au fost cîndva duşmani ai împăratului îi atrag să dorească adevărul, îi atrag la Domnul, încît, deşi au fost duşmani ai lui Dumnezeu, îi fac să se împace cu El datorită învăţăturilor.

VII

"Scaunul Tău, Dumnezeule, În veacul veacului, toiag de dreptate, toiagul împărăţiei Tale. Iubit-ai dreptatea şi ai urît fărădelegea; pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău cu untdelemnul bucuriei mai mult decît pe părtaşii Tăi!"76.

Pentru că psalmistul a spus multe despre firea omenească a Cuvîntului lui Dumnezeu, acum întoarce cuvîntul spre înălţimile Unuia-născut şi zice: "Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului", adică, împărăţia Ta dincolo de veacuri şi mai veche decît ne putem închipui. Şi bine a făcut psalmistuil, că, după supunerea popoarelor, înalţă imne măreţiei împărăţiei lui Dumnezeu.

Toiag de dreptate, toiagul împărăţiei Tale".

Pentru aceasta I-a şi dat numele Lui propriu, numindu-L lămurit Dumnezeu: "Scaunul Tău, Dumnezeule". Toiagul lui Dumnezeu este un toiag, care ne învaţă iar cînd ne învaţă, ne învaţă să facem judecăţile noastre drepte, nu strîmbe. De aceea este numit "toiag de dreptate", to-iagul împărăţiei Lui. "De vor lăsa fiii lui legea Mea şi după judecăţile Mele nu vor umbla77, îi voi cerceta cu toiagul fărădelegile lor"78. Vezi dreapta judecată a lui Dumnezeu? Nu o foloseşte la întîmplare, ci asupra păcătoşilor. Toiagul acesta se mai numeşte şi toiag de mîngîiere, că spune Scriptura: "Toiagul Tău şi varga, acestea m-au mingîiat"79. To-iagul acesta mai este şi toiag de zdrobire: "li vei păştea pe dînşii cu toiag de fier, ca pe vasele olarului îi vei zdrobi"80. Sînt zdrobite cele de pământ şi de lut, spre binefacerea celor pe care-i păstoreşte; de aceea sînt daţi "spre pieirea trupului ca să se mîntuiască duhul"81.

VIII

"Pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei mai mult decît pe părtaşii Tăi".

Pentru că trebuia să înfăţişeze ungerea cea preînchipuitoare şi pe arhiereii şi împăraţii preînchipuitori, a fost uns cu adevărata ungere

76. Ps. 44, 8—9.

77. Ps. 88, 30.

78. Ps. 88, 32.

79. Ps. 22, 5.

80. Ps. 2, 9.

81. I Cor. 5, 5.

294

trupul Domnului, prin locuirea în trupul Lui a Sfîntului Duh, Care a fost numit untdelemn de bucurie. A fost uns "mai mult decît părtaşii Lui", adică, mai mult decît toţi oamenii, care au avut părtăşie cu Hristos. Pentru că acelora li s-a dat o parte din împărtăşirea Duhului, pe cînd peste Fiul lui Dumnezeu s-a pogorît Duhul cel Sfînt, aşa după cum a spus Ioan: "A rămas peste El"8S. Bine a fost numit Duhul "untdelemn de bucurie", pentru că unul din roadele cultivate de Duhul Sfînt este bucuria83. Şi pentru că psalmul vorbeşte amestecat despre Mîntuitorul din pricina firii Sale omeneşti şi a rînduielii întrupării, psalmistul se îndreaptă iarăşi spre firea omenească a lui Dumnezeu şi zice: "Iubit-ai dreptatea şi ai urît fărădelegea", în loc de: "Ceilalţi oameni cu osteneală, cu exerciţii şi cu luare aminte reuşesc adeseori să iubească binele şi să urască răuil. Tu, însă, ai o firească înrudire cu binele şi o firească înstrăinare de fărădelege". Şi nouă nu ne este greu, dacă voim, să dobîndim dragoste pentru dreptate şi ură faţă de fărădelege. Dumnezeu a dat în chip folositor sufletului raţional toată puterea, atît de a iubi, cît şi de a urî, ca să ne îndreptăm, conduşi de raţiune, pentru a iubi dreptatea şi a urî viciul. Sînt, însă, şi cazuri cînd folosirea urii este lăudată, că spune Scriptura: "N-am urît, oare, pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne? Şi nu m-am mistuit din pricina duşmanilor Tăi? Cu ură desăvîrşită i-am urît"84.

"Smirnă, aloe şi casie din veşmintele Tale, din palate de fildeş, din care Te-au înveselit fiice de împăraţi întru cinstea Ta" S5.

în continuare, cuvîntul profetic coboară mai jos şi pune înaintea tuturor cele cu privire la iconomia întrupării; şi cu ochii ţintă la Duhul, care-i descoperă cele ascunse, a venit la patimile Domnului, că spune: "Smirnă, aloe şi casie din veşmintele Tale". Smirna este simbol al îngropării, iar evanghelistul Ioan ne-a spus-o zicînd că Domnul a fost îngropat de Iosif Arimateanul cu smirnă şi aloe86. Casia este şi ea smirnă, dar de un fel foarte fin. Dacă mirodenia aceasta este presată, tot ce curge din ea este aloe, iar ceea ce rămîne solid se numeşte smirnă. De aceea şi buna mireasmă a lui Hristos împrăştie mirosuil de smirnă pentru patimile Sale; împrăştie mirosul de aloe, pentru că Domnul n-a rămas nemişcat şi neactiv, nici nelucrător în cele trei zile şi trei nopţi, ci s-a pogorît în iad pentru rînduiala cu privire la înviere, ca să le împlinească pe toate;

82. Ioan, 1, 32

83. gal. 5, 22

84. Ps. 138, 20—21.

85. Ps. 44, 10.

86. Ioan, 19, 39.

295.

împrăştie şi mirosul de casie; casia este o coajă foarte fină, bine mirositoare, care îmbracă o bucată de lemn. Aşadar se poate că psalmul ne arată adînc îşi înţelept prin numele de oasie patima crucii, pe care a suferit-o pentru binefacerea întregii creaţii. Ai, dar, smirna pentru îngropare, aloea pentru pogorîrea în iad — pentru că orice picătură se duce în jos — casia pentru răstignirea trupuCui Său pe lemn. Din această pricină,zice psalmul: "Te-au înveselit fiice de împăiaţi Întru cinstea Ta". Cine ar putea fi fiicele de împăraţi dacă nu sufletele nobile, mari şi împărăteşti? Acestea, pentru că au cunoscut pe Hristos datorită pogorămîntului Lui spre cele omeneşti, L-au înveselit pe El întru cinste, întru credinţă adevărată, întru dragoste desăvîrşită, cinstindu-I dumnezeirea Sa. Aromatele acestea — adică pilda cuvintelor şi alcătuirea dogmelor — spune psalmistuil, nu sînt de puţină însemnătate pentru a fi aduse veşmintelor lui Hristos; dimpotrivă, să se aducă din toate palatele. Psalmistul numeşte "palate" casele cele mari, care sînt construite din fildeş; şi socot că profetul vrea să ne arate prin aceste cuvinte bogăţia dragostei lui Hristos pentru lume.

"Stătut-a împărăteasa de-a dieapta Ta, îmbfăcată în haină auită şi Infrumuseţată"87.

Psalmistul vorbeşte aici despre Biserică, despre care am învăţat din Cîntarea Cântărilor, că este singura porumbiţă desăvîrşită a lui Hristos8S, care aşează în locul din dreapta lui Hristos pe cei cunoscuţi pentru faptele lor bune şi-i desparte de cei răi, aşa precum păstorul desparte oile de capre89. Stă, dar, împărăteasa, adică sufletul logodit cu Mirelecuvîntul, care nu-i stăpînit de păcat, ci participă la împărăţia lui Hristos, de-a dreapta Mântuitorului, în haină aurită, adică ţesută din dogme spirituale şi înfrumuseţate, împodobită cuviincios şi măreţ. Psalmul spune că haina miresei să fie înfrumuseţată, pentru că dogmele nu sînt de un singur fel, ci variate şi felurite, cuprinzînd învăţături morale, naturale şi mistice.

"Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă uiechea ta şi uită pe Poporul tău şi casa părintelui tău; şi va pofti împăratul frumuseţea ta, că Acesta este Domnul tău şi I se voi închina Lui"90.

Este chemată Biserica la ascultarea şi păzirea poruncilor; şi o apropie mult prin numele pe care i-l dă, numind-o "fiică", adoptînd-o oarecum prin iubire.

87. Ps. 44, 11.

88. Cînt. 6, 8.

89. Matei, 25, 32.

90. P. 44, 12—13.

296

"Ascultă, fiică, şi vezi". Prin "vezi" o învaţă să-şi aibă deprinsă mintea cu contemplaţia. îi spune: "Priveşte creaţia şi, folosindu-te de ordinea ce este în ea, înalţă-te la contemplarea Creatorului!". Apoi, ca să-i plece cerbicia înaltă a mîndriei, îi spune: "Pleacă urechea ta!". "Nu allerga la miturile păgînilor, ci primeşte smerenia glasului din cuvîntul evanghelic; pleacă urechea ta la învăţătura de acolo, ca să uiţi obiceiurile cele rele ale păgînilor şi învăţăturile părinţilor tăi! De aceea uită pe poporul tău şi casa părintelui tău". Şi pentru că "tot cel ce face păcatul este născut din diavol"91, aruncă-mi învăţăturile demonilor, uită jertfele, dansurile de noapte, miturile care te înflăcărează la desfrînare şi la toată destrăbălarea! De aceea te-am numit fiică a mea, ca să urăşti pe tatăl tău de mai înainte, care te-a născut spre pieire! Dacă, prin uitare, vei şterge petele învăţăturilor rele, luîndu-ţi propria-ţi frumuseţe, vei fi dorită de Mine şi de împărat. Că Acesta este Domnul tău şi I se voi închina Lui". Necesitatea supunerii este arătată prin cuvintele: "Acesta este Domnul tău". Toată zidirea se va închina Lui, pentru că "În numele lui Iisus Hristos se va pleca tot genunchiul, al celor cereşti şi al celor păminteşti şi al celor de dedesubt"92.

"Şi se vor închina Lui fiicele Tirului cu daruri; feţei Tale se vor ruga bogaţii poporului"93.

Se pare că în ţara Hanaanului idololatria era în floare. Tirul este capitala Hanaanului. Psalmul, îndemnînd Biserica la ascultare, zice că şi fiica Tirului va veni cîndva cu daruri. Şi bogaţii se vot închina feţei Tale cu daruri. N-a spus: "Se vor închina Ţie cu daruri", ci "Feţei Tale". Că nu ne închinăm Bisericii, ci Capului Bisericii94, pe Care Scriptura L-a numit "faţă".

"Toată slava fiicei împăratului este înăuntru, îmbrăcată cu ţesături de aur şi înfrumuseţată. Aduce-se-vor împăratului fecioare în urma ei"98.

După ce s-a curăţit de învăţăturile vechii răutăţi, după ce s-a supus învăţăturii, după ce a uitat pe poporul ei şi casa tatălui ei, Duhul cel Sfînt spune cele cu privire la ea. Şi pentru că a văzut frumuseţea ei cea întru ascuns, zice: "Slava fiicei împăratului" — adică a Miresei lui Hristos, care prin înfiere a ajuns fiica împăratului — "este înăuntru". Psalmul ne îndeamnă să păşim spre tainele din adîncul slavei bisericeşti, pentru că frumuseţea miresei este înăuntru. Cel care se găteşte pe sine

91. I Ioan, 3, 8.

92. Filip. 2, 10.

93. Ps. 44, 14

94. efes. 5, 23.

95. Ps. 44, 15—16.

297.

pentru Tatăl, Care vede în ascuns, 96 cel care se roagă şi face pe toate nu pentru a fi văzut de oameni, 97 ci spre a I le arăta numai lui Dumnezeu, acela are toată slava înăuntru, ca şi fiica împăratului. Aşadar ţesăturile cele de aur, cu care este îmbrăcată şi înfrumuseţată toată, sînt înăuntrul ei. Nu căuta nimic la aurul din afară şi la frumuseţea ei trupească, ci gîndeşte-te la haina aceea care este vrednică să împodobească pe cel după chipul Creatorului, după cum zice apostolul: "Dezbrăcîndu-vă de omul cel vechi şi îmbrăcîndu-vă în cel nou, care se înnoieşte spre a ajunge la cunoaşterea Celui Ce l-a zidit"98; iar cel îmbrăcat "cu milostivirea îndurărilor, cu bunătate, cu smerenie, cu îndelungă răbdare, cu blîndeţe"99, se îmbracă pe dinăuntru şi împodobeşte pe omul cel dinăuntru. Şi Pavel ne îndeamnă să ne îmbrăcăm în Domnul Iisus10°, nu după omul din afară, ci să facem aşa ca aducerea aminte de Dumnezeu să acopere mintea noastră. Sînt de părere că haina duhovnicească se ţese atunci cînd fapta analoagă se împleteşte cu cuvîntul de învăţătură. După cum haina, pe care o îmbrăcăm, se ţese din împletitura urzelii cu bătătura, tot aşa şi haina sufletului este foarte frumoasă, dacă faptele sînt o urmare firească a învăţăturii pe care o are mai dinainte sufletul, pentru că sufletul duce, prin învăţătură şi faptă, o viaţă virtuoasă. Iar ciucurii, care atîrnă de haină, sînt şi ei spirituali; de aceea se şi zic de aur. Şi pentru că învăţătura este mai mult decît fapta, este ca un ciucure care prisoseşte ţesăturii faţă de faptă. Miresei Domnului îi urmează unele suflete care n-au primit seminţele învăţăturilor străine; ele vor fi aduse împăratului, urmînd-o pe mireasă. Să audă, dar, şi cele care au făgăduit fecioria lor Domnului, că fecioarele vor fi aduse împăratului! Şi sînt fecioare acelea care sînt lîngă Biserică, care urmează Bisericii şi nu se depărtează de buna rînduială bisericească.

"Aduce-se-vor fecioarele întru veselie şi bucurie; aduce-se-vor în Biserica împăratului"101.

Nu cele care în chip silit trăiesc în feciorie, nici cele care de supărare sau nevoie au îmbrăţişat această viaţă sfîntă, ci cele care "întru veselie şi bucurie" se bucură de o faptă mare ca aceasta; ele vor fi aduse împăratului; şi vor fi aduse nu într-un oarecare loc, ci "în Biserica împăratului". Vasele sfinte, pe care nu le-a întinat întrebuinţarea omenească, se vor aduce în sfintele sfintelor şi vor avea puterea să intre în locurile cele de taină, unde picioare pîngărite n-au călcat. Ce

96. Matei, 6, 4. 6.

97. Matei, 6, 1.

98. Coi. 3, 9—10.

99. Col. 3, 12.

100. Rom. 13. 14.

101. Ps. 44, 17—18.

298

lucru mare este să fii adus în Biserica împăratului, o arată profetul, care se roagă pentru el şi spune: "Una am cerut de la Domnul; aceasta voi căuta, să locuiesc în casa Domnului toate zilele vieţii mele, să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez Biserica Lui"102.

XII

"În locul părinţilor tăi s-au născut fiii tăi; pune-vei pe ei căpetenii peste tot pămîntul"103.

Pentru că mai sus i s-a poruncit să uite pe poporul ei cu casa părinţilor ei, ca răsplată pentru ascultarea ei, acum în loc de părinţi ia pe fii, care au strălucit în nişte dregătorii aşa de mari, încît poate să-i pună căpetenii peste tot pămîntul. Cine sînt fiii Bisericii? Sînt fiii Evangheliei, care au ajuns căpetenii peste tot pămîntul. Că spune Scriptura: "în tot pămîntul a ieşit vestirea lor"104; şi: "Vor sta pe douăsprezece.scaune şi vor judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israil"10S. Dacă ai să înţelegi pe patriarhi prin părinţii miresei, nici aşa cele spuse despre apostoli nu sînt înlăturate. În locul patriarhilor, miresei i s-au născut, prin Hristos, fii, care fac faptele lui Avraam106; şi de aceea sînt egali cu patriarhii, pentru că săvîrşesc aceleaşi fapte ca şi ei, pentru "care părinţii s-au învrednicit de mari cinstiri. Aşadar sfinţii sînt căpe-tenii peste tot pămîntul, din pricină că şi-au împropriat binele; însăşi natura binelui le dă această întîietate, aşa cum i-a dat lui Iacov stăpînire peste Isav. Că spune Scriptura: "Fii domn peste fratele tău!"107. Aşadar cei care au ajuns egali cu părinţii, care, datorită virtuţii lor, au depăşit pe toţi, sînt fii ai miresei lui Hristos şi sînt puşi de mama lor căpetenii peste tot pămîntul. Uită-mi-te cît de mare e puterea împărătesei încît pune căpetenii peste tot pămîntul!

"Pomeni-voi numele Tău în tot neamul şi neamul. Pentru aceasta popoarele Te vor lăuda în veac şi în veacul veacului"108. În sfîrşit, cuvîntul acesta este spus ca din partea Bisericii: "Pomeni-voi numele Tău în tot neamul şi neamul". Dar care este pomenirea Bisericii? Lauda popoarelor!

102. Ps. 26, 7—8.

103. Ps. 44, 19.

104. Ps. 18, 4.

105. Matei, 19, 28.

106. Ioan, 8, 39.

107. Fac. 27, 29.

108. Ps. 44, 20—21.

OMILIE LA PSALMUL XIV

La sfîrşit. Pentru fiii lui Core. Psalm pentru cele ascunse

Mi se pare că psalmul acesta cuprinde profeţie despre cele ce vor fi la sfîrşitul lumii. Şi Pavel, cunoscând acest sfîrşit, a spus: "Apoi sfîrşitul, cînd va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui"1. Sau pentru că faptele noastre ne duc la sfîrşit, fiecare potrivit specificului ei propriu; fapta bună la fericire, iar fapta rea la osînda veşnică. Sfaturile date de Duhul în acest psalm duc la sfîrşit bun pe cei care le urmează. Aceasta este pricina că psalmul are titlu: "La sfîrşit", pentru că învăţăturile lui se referă la sfîrşitul fericit al vieţii omeneşti.

"Pentru fiii lui Core". Şi psalmul acesta a fost spus "pentru fiii lui Core", pe care Duhul nu-i desparte unul de altul, deoarece cuvintele profetice au ieşit din gurile lor ca dintr-un suflet şi dintr-un glas, fiind cu totul de acord unul cu altul; nici unul din ei n-a profeţit altceva decît ceilalţi, ci harisma profetică li s-a dat în mod egal, pentru că egală le era şi dispoziţia sufletească faţă de cele bune.

Psalmul mai are şi titlu: "Pentru cele ascunse", adică pentru cele ce nu pot fi rostite cu cuvîntul, pentru cele ascunse în taină. Cînd vei ajunge la fiecare verset al psalmului, vei afla taina cuvintelor? vei afla că nu oricine, la întîmplare, poate privi tainele dumnezeieşti, ci numai acela care poate fi instrument muzical armonios al făgăduinţei, încît, în loc de instrumentul muzical numit psaltire, sufletul lui să fie mişcat prin lucrarea Sfîntului Duh.

"Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile care ne împresoară foarte"2.

Orice om are nevoie de mult ajutor din pricina slăbiciunii pe care o are din fire, că multe lucruri rele şi dureroase cad asupra lui. Precum omul care caută scăpare în toate împrejurările grele, fugind în vreun

1. I Cor. 15, 24.

2. Ps. 45, 1.

300

loc de scăpare sau refugiindu-se pe un vîrf înalt, înconjurat de zid puternic, din pricina năvălirii duşmanilor, tot aşa se refugiază la Dumnezeu socotind adăpostirea în Dumnezeu singura lui odihnă. Dar, pentru că este recunoscut de toţi că scăparea ne este numai la Dumnezeu, vrăjmaşul a adus între oameni multă rătăcire şi confuzie în ce priveşte alegerea celui ce poate mîntui. Şi diavolul, uneltind ca un vrăjmaş împotriva oamenilor, îi înşeală iarăşi pe cei împotriva cărora a uneltit şi-i face să se refugieze la el ca la un paznic, aşa că răul care vine peste ei este dublu: sau sînt prinşi cu sila sau sînt pierduţi prin înşelăciune. Asta e pricina că necredincioşii îşi caută scăparea la demoni şi la idoli, pentru că au pierdut cunoaşterea adevăratului Dumnezeu din pricina confuziei pe care diavolul a băgat-o în sufletul lor. Dar greşesc şi cei care cunosc pe Dumnezeu, pentru că nu ştiu să facă deosebire între lucruri; de aceea fac cu nesocotinţă cererile lor pentru cele ce le cred de folos; că cer unele lucruri ca bune, dar adeseori nu sînt spre folosul lor, şi fug de altele ca rele, care uneori le aduc mare folos. De pildă, este bolnav cineva? Se roagă de sănătate, ca să scape de boala dureroasă. A pierdut cineva bani? Se supără tare din pricina pagubei. Dar adeseori şi boala este de folos, cînd este vorba să înveţe minte pe cel păcătos, precum este vătămătoare şi sănătatea, cînd ajunge merinde de păcate pentru omul sănătos. Tot aşa şi banii au fost puşi de unii în slujba desfrînării, iar sărăcia a cuminţit pe mulţi care mergeau pe căi greşite. Nu fugi, dar, de ce nu trebuie, nici nu căuta scăpare acolo unde nu trebuie! De un singur lucru trebuie să fugi, de păcat, şi o singură scăpare ai de cele rele, Dumnezeu! "Nu vă încredeţi în cei puternici!"3. Nu vă lăudaţi cu bogăţia, că e nestatornică!4 Nu vă bizuiţi pe puterea trupului! Nu umblaţi după strălucirea slavei omeneşti! Nici una dintre ele nu te mîntuie. Toate-s trecătoare, toate-s înşelătoare! O singură scăpare este, Dumnezeu! "Blestemat este omul care îşi pune nădejdea în om"5 sau în cele omeneşti.

"Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră" pentru acela care poate să spună: "Toate le pot în Hristos, Care mă întăreşte"6. Mulţi pot spune: "Dumnezeu este scăparea noastră", sau: "Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă"7; dar foarte puţini sînt aceia care o pot spune, ca

3. Ps. 145, 2.

4. I Tim. 6, 14.

5. ier. 17, 5.

6. Filip. 4, 13.

7. Ps. 89, 1.

301.

profetul David, cu aceeaşi stare sufletească. Puţini sînt cei care să nu se minuneze de cele omeneşti, cu toate că toţi depind de Dumnezeu. Îl respiră pe Dumnezeu şi trebuie să-şi aibă în El toată nădejdea şi încrederea. Ne-o arată faptele, cînd, în necazurile noastre, alergăm la orice om decît la Dumnezeu. Ţi se îmbolnăveşte copilul? Te duci la descântătoare sau la cel care pune în jurul gâtului nevinovaţilor copii semne curioase sau, în cele din urmă alergi la doctori şi la doctorii şi neglijezi pe Cel Ce poate să-l vindece. Dacă te turbură vreun vis, alergi la cel ce tălmăceşte visele; dacă te temi de duşman, te gîndeşti să-ţi iei în ajutor vreun om. Şi, ca să spun pe scurt, la fiecare nevoie arăţi că numai cu cuvîntul numeşti "scăpare" pe Dumnezeu, dar cu fapta cauţi ajutorul în cele nefolositoare şi deşarte. Pentru cel drept, însă, Dumnezeu este ajutor adevărat. După cum un general, care are sub comanda sa o oştire vitează, este gata totdeauna să ajute acea parte din armată care este copleşită de duşmani, tot aşa şi Dumnezeu este ajutorul nostru, este împreunăluptător cu oricine luptă împotriva meşteşugirilor diavolului, trimiţînd duhurile Sale cele slujitoare pentru mântuirea celor din nevoi. Necazul îl găseşte pe orice drept din pricina grijilor din viaţă, căci este găsit de necazuri cel care se depărtează de calea cea largă şi lată şi merge pe calea cea strâmtă şi îngustă8. Plin de viaţă şi-a alcătuit profetul psalmul său, cînd a spus: "în necazurile, care ne împresoară foarte". Da, ca nişte fiinţe pline de viaţă ne cuprind necazurile; totuşi necazurile lucrează răbdare, răbdarea încercare, iar încercarea nădejde9. De aceea şi apostolul zice: "Prin multe necazuri trebuie să intrăm întru împărăţia lui Dumnezeu"10; şi: "Multe sînt necazurile drepţilor"11. Dar omul curajos şi neturburat, răbdînd încercarea adusă de necaz, va zice: "Biruim în acestea toate, prin Cel Ce ne-a iubit pe noi"12. Şi Pavel era atît de departe de a se lăsa abătut şi de a şovăi în necazuri, încît din covârşirea relelor făcea prilej de laudă, zicînd: "Nu numai atît, ci ne şi lăudăm în necazuri"13.

III

"Pentru aceasta nu ne vom teme cînd se va cutremura pămîntul şi se vor muta munţii în inimile mărilor"14.

8. Matei, 7, 13. 14.

9. Rom. 5, 3—4.

10. Fapte, 14, 22.

11. Ps. 33, 18.

12. Rom. 5, 37.

13. Rom. 5, 3.

14. Ps. 45, 2.

302

Profetul arată că mare este tăria încrederii lui Hristos, că, chiar dacă toate vor ajunge cu susul în jos, chiar dacă pămîntul s-ar răsturna cutremurîndu-se, chiar dacă munţii şi-ar părăsi aşezarea lor şi se vor muta în mijlocul mării, "nu ne vom teme", pentru că avem "pe Dumnezeu scăpare şi putere şi ajutor întru necazuri foarte"15. Cine are o inimă atît de netemătoare, cine are gîndurile atît de neturburate, încît în o învălmăşeală mare ca aceasta să nu-şi îndrepte mintea la Dumnezeu — pentru că are nădejdea în El — şi să se înspăimînte de ceva din cele ce se întîmplă? Noi, însă, nu răbdăm mînia unui om; iar dacă un cîine sare la noi sau vreo altă fiară sălbatică, nu privim la Dumnezeu, "ajutorul nostru întru necazuri", ci, spăimîntaţi, ne gîndim numai la noi înşine.

"Vuit-au şi s-au turburat apele lor"16.

Psalmistul vorbise mai sus de cutremurul pămîntului şi de mutarea munţilor; acum vorbeşte de frămîntarea şi răvăşirea mării din pricină că au căzut munţii în mijlocul mărilor. "Sunat-au şi s-au turburat apele lor", adică apele mărilor. Mai mult, turburarea din ape este făcută chiar de munţii care n-au fost aşezaţi dintru început în mare; dar prin zguduitura lor produc multă frământare apelor mării. Aşadar, cînd pămîntul se va cutremura, apele mării vor vui şi vor fierbe din adîncuri, iar munţii se vor muta şi vor îndura mare turburare din pricina puterii covîrşitoare a Domnului; atunci netemătoare să ne fie inima, spune psalmistul, pentru că avem nădejdi tari şi sigure în Dumnezeu.

"Turburatu-s-au munţii de tăria Lui"17.

Poţi înţelege şi metaforic ideea acestor cuvinte, anume că psalmistul a numit munţi pe oamenii mîndri de măreţia lor, pe oamenii care nu vor să ştie de tăria lui Dumnezeu şi se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu; aceştia, fiind apoi învinşi de cei ce predică cu putere şi pricepere cuvîntul înţelepciunii, îşi vin în fire, se tem de Domnul şi se smeresc în faţa tăriei lui Dumnezeu. Se poate ca profetul să-i fi numit munţi şi pe boierii veacului acestuia şi pe părinţii înţelepciunii pieritoare, care sînt turburaţi de tăria lui Hristos, pe care a arătat-o în agonia de pe cruce faţă de cel ce avea puterea morţii. Dezbrăcîndu-se, ca un luptător viteaz, Hristos a luptat împotriva stăpîniilor şi puterilor şi "le-a dat cu hotărîre pe faţă, biruindu-le prin cruce"18.

15. Ps. 45, 1.

16. Ps. 45, 3.

17. Ps. 45, 3.

18. Col. 2, 15.

303

"Curgerile rîului veselesc cetatea lui Dumnezeu"19.

Apele cele sărate, frământate puternic de vînturi, au vuit şi s-au turburat; dar curgerile rîului, care merg la vale fără zgomot şi curg liniştite pe lîngă cei care sînt vrednici a le primi, veselesc cetatea lui Dumnezeu. Cel drept bea acum apă vie20, dar o va bea şi mai tîrziu mai din belşug, cînd va fi înscris ca cetăţean în cetatea lui Dumnezeuacum bea "din oglindă şi ghicitură"21, pentru că înţelege puţin cîte puţin din contemplările dumnezeieşti; atunci, însă, va primi totodată, rîul plin de ape, în stare să inunde de bucurie toată cetatea lui Dumnezeu. Ce poate fi rîul lui Dumnezeu decît Duhul cel Sfînt, Care sălăşluieşte în cei vrednici prin credinţa celor ce au crezut în Hristos? Că spune Domnul: "Rîuri de apă vor curge din pîntecele celui ce crede în Mine"22; şi iarăşi: "Dacă cineva va bea din apa pe care o dau Eu, se va face în el izvor de apă care saltă spre viaţa veşnică" Aşadar, rîul acesta veseleşte împreună toată cetatea lui Dumnezeu, adică Biserica celor ce vieţuiesc în ceruri. Sau trebuie să înţelegem că cetatea, care se veseleşte de revărsările Sfîntului Duh, este toată făptura spirituală, de la puterile cele mai presus de lume pînă la sufletele omeneşti. Unii definesc cetatea o adunare de oameni constituită, care se conduce după lege. Această definiţie dată cetăţii se potriveşte şi cetăţii celei de sus, Ierusalimului ceresc. Şi acolo este o adunare a celor întîinăscuţi înscrişi în ceruri; este constituită din pricină că vieţuirea sfinţilor este neschimbată; şi este condusă după legea cea cerească. Nu-i este dat nici unei firi omeneşti să ştie care-i rînduiala acelei vieţuiri şi toată frumuseţea ei. Sînt acelea "pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit; pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El"24; în afară de aceasta, sînt acolo zeci de mii de îngeri, "adunarea sărbătorească a sfinţilor, Biserica celor întîi născuţi înscrişi în ceruri"25. Despre cetatea aceea spune David: "Prea slăvite s-au grăit de tine, cetatea lui Dumnezeu!"26. Acelei cetăţi Dumnezeu îi făgăduieşte prin Isaia: "Te voi pune bucurie veşnică, veselie din neam în neam27; şi nu va fi zdrobire, nici chin în hotarele tale, ci

19. Ps. 45, 4,

20. Ioan, 4, 10.

21. I Cor. 13, 12.

22. Ioan, 7, 38.

23. Ioan, 4, 14.

24. I Cor. 2, 9.

25. Evr. 12, 23.

26. Ps. 86, 2.

27. Isaia, 60, 15.

304

se vor chema mîntuire zidurile tale"25. Ridică-ţi, dar, ochii sufletului, caută cu vrednicie cele de sus, cele despre cetatea lui Dumnezeu! Cine ar putea gîndi după vrednicie despre fericirea de acolo, pe care o veseleşte rîul lui Dumnezeu, iar meşter şi creator este Dumnezeu?29

"Cel Prea înalt a sfinţit locaşul Său"30.

Poate că aici psalmistul vorbeşte de trupul cel purtător de Dumnezeu, care a fost sfinţit prin unirea cu Dumnezeu. Deci să înţelegi prin "locaşul Celui Prea înalt" arătarea lui Dumnezeu în trup.

"Dumnezeu este în mijlocul cetăţii, nu se va clătina, o va ajuta Dumnezeu Dis-de-dimineaţă"31.

Şi pentru că Dumnezeu este în mijlocul cetăţii, Dumnezeu îi dăruieşte ajutorul Lui nEclătinat de la cele dintîi licăriri ale luminii. Fie că e vorba de Ierusalimul cel de sus, fie că e vorba de Biserica cea de jos, numele de cetate li se potriveşte. "Cel Prea înalt a sfinţit în ea locaşul Său". Şi prin locaşul acesta, în care a locuit Dumnezeu, Dumnezeu a venit în mijlocul cetăţii şi i-a dăruit putinţa de a nu se clătina. Dumnezeu este în mijlocul cetăţii şi-şi întinde în chip egal razele proniei Lui pînă la marginile ei. Aşa se păstrează dreptatea lui Dumnezeu, pentru că împarte tuturor, cu aceeaşi măsură, bunătatea Sa.

"O va ajuta Dumnezeu Dis-de-dimineaţă". La noi, aici pe pămînt, soarele cel material face dimineaţa atunci cînd se ridică deasupra orizontului; Soarele dreptăţii32, însă, face dimineaţa în suflete odată cu răsărirea luminii spirituale şi atunci face zi în sufletul celui care L-a primit. în timpul neştiinţei, noi oamenii sîntem în întuneric. Cînd, însă, vom deschide puterea conducătoare a sufletului nostru, ca să primim "strălucirea slavei"33, şi vom fi luminaţi de lumina cea veşnică, atunci "o va ajuta Dumnezeu Dis-de-dimineaţă". Cînd ajungem fii ai luminii, cînd noaptea-i pe sfîrşite şi se apropie ziua34, atunci ajungem vrednici de ajutorul lui Dumnezeu. Aşadar Dumnezeu ajută cetăţii, făcînd în ea dimineaţa, prin răsărirea şi arătarea Lui. "Iată Om, zice Scriptura, numele Lui: Răsărit"35. Celor cărora le va răsări lumina cea spirituală, acelora li se face ziuă, pentru că s-a risipit întunericul neştiinţei şi al

28. Isaia, 60, 18.

29. Evr. 11, 10.

30. Ps. 45, 4.

31. Ps. 45, 5.

32. Mal. 4, 2.

33. Evr. 1, 3.

34. Rom. 13, 12.

35. Zah, 6, 12.

305.

răutăţii. Pentru că lumină a venit în lume, ca cel care merge în ea să nu se împiedice36, de aceea ajutorul lui Dumnezeu trebuie primit dimineaţa. Sau poate, pentru că învierea a fost "la mînecare adîncă"37, va ajuta cetatea "Dis-de-dimineaţă", Cel Care a biruit moartea în dimineaţa celei de a treia zi a învierii.

"Turburatu-s-au neamurile, plecatu-s-au împărăţiile, dat-a Cel Prea Înalt glasul Lui. Cutremuratu-s-a pămîntul"38.

Gîndeşte-mi-te la o cetate duşmănită de duşmani care s-au pornit cu război asupra ei, pe care multă vreme o înconjuraseră multe neamuri şi împăraţi, care au avut sceptrurile fiecărui popor; apoi gîndeşte-mi-te la un general, de neînvins cu puterea, care vine pe neaşteptate în ajutorul cetăţii aceleia; sfărîmă asediul, împrăştie adunarea popoarelor, pune pe fugă pe împăraţi numai pentru că a strigat cu putere la ei şi le-a înspăimântat inimile lor cu tăria glasului lui. Negreşit cîtă turburare se face atunci cînd neamurile sînt urmate şi cînd împăraţii o iau la fugă! Un zgomot nedesluşit şi un vuiet fără de sfîrşit iese din fuga lor gălăgioasă; tot locul e plin de fugari înspăimântaţi şi zgomot se întinde pretutindeni în oraşele şi satele care îi primesc. Un ajutor ca acesta este dat de Mîntuitorul cetăţii lui Dumnezeu prin cuvintele: "Turburatu-s-au neamurile, plecatu-s-au împărăţiile; dat-a Cel Prea înalt glasul Lui. Cutremuratu-s-a pămîntul".

"Domnul puterilor cu noi; sprijinitorul nostru, Dumnezeul lui Iacov"39.

Văzut-a psalmistul pe Dumnezeu întrupat, văzut-a născut din Sfînta Fecioară pe Emanuil, Care se tîlcuieşte "Cu noi este Dumnezeu"40 şi de aceea a strigat profetic: "Dumnezeul puterilor cu noi", arătând că Acesta este Cel Ce s-a arătat sfinţilor profeţi şi patriarhi. "Sprijinitor al nostru, spune el, nu-i alt Dumnezeu decît cel propovăduit de profeţi. Dar este Dumnezeul lui Iacov, Dumnezeul Care a vorbit cu slujitorul Său, zicînd: „Eu sînt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov"41.

36. Ioan, 11, 9—10.

37. Luca, 24, 1.

38. Ps. 45, 6.

39. Ps. 45, 7.

40. Matei, 1, 22.

41. ieş. 3, 6.

306

VII

"Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu, minunile pe care le-a pus pe pămînt, punînd capăt războaielor pînă la marginile pămîntului"42.

Cuvintele acestea îi cheamă pe cei ce sînt departe de cuvîntul adevărului; îi cheamă să se apropie datorită cunoaşterii, zicîndu-le: "Veniţi şi vedeţi!". După cum ochii trupului, cînd stau departe, înţeleg puţin din cele văzute; dar dacă se apropie de obiectele la care se uită înţeleg clar pe cele ce le văd, tot aşa şi cu privirea cu ochii minţii. cel care nu-i apropiat, prin fapte, de Dumnezeu nu poate vedea lucrurile lui Dumnezeu cu ochii curaţi ai minţii. De aceea, "veniţi", apropiaţi-vă mai întîi, apoi "vedeţi" lucrurile Domnului, care sînt minunate şi prea slăvite. Din pricina lor, spăimîntîndu-se neamurile acelea, care erau mai înainte războinice şi răsculate, s-au liniştit. "Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă'!"43; şi: "veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi"44. Părintesc este glasul Celui care-i cheamă la El cu braţele deschise pe cei care erau rătăciţi mai înainte. Cel ce ascultă chemarea, cel ce se apropie şi se lipeşte de Cel Care porunceşte, va vedea pe Cel Ce a împăcat pe toate prin cruce "fie pe cele de pe pămînt, fie pe cele din ceruri"45.

"Arcul va sfărîma şi va frânge arma şi pavezele cu foc le va arde"46.

Vezi cît e de paşnic Domnul puterilor, cu toate că are cu El puterile nevăzute ale cetelor îngereşti? Vezi vitejia, dar totodată şi iubirea Lui de oameni a Marelui General al puterilor? Acesta, deşi este Domnul puterilor şi are toate adunările cetelor îngereşti, nu răneşte pe nici un duşman, nu doboară pe nimeni, nu se atinge de nimeni, ci sfărîmă arcurile şi armele, iar pavezele le arde cu foc. "Sfărîmă arcul", ca să nu mai fie slobozite din el săgeţile cele aprinse; "va frînge armele" cele pentru lupta din apropiere, ca să nu poată primi răni cei care sînt aproape de duşmani; şi "pavezele le va arde cu foc", ca să lase fără armuri pe duşmani. Şi face toate acestea spre binele duşmanilor.

VIII

"Îndeletniciţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sînt Dumnezeu"47.

Atîta vreme cît ne îndeletnicim cu lucrurile din afara lui Dumnezeu, nu putem cuprinde cunoaşterea lui Dumnezeu. Care om, îngrijindu-se

42. Ps. 45, 8.

43. Ps. 33, 19.

44. Matei, 11, 28.

45. Col. 1, 20.

46. Ps. 45, 9.

47. Ps. 45, 10.

307

de cele ale lumii şi afundîndu-se în ispitele trupului, poate să fie cu luare aminte la cuvintele despre Dumnezeu şi să fie îndestulător de pregătit pentru contemplarea unor lucruri atît de mari? Nu vezi că este înăbuşit de spini cuvîntul care a căzut între spini?48 Spini sînt plăcerile trupului, bogăţia, slava şi grijile lumeşti! Cel ce simte nevoia cunoaşterii lui Dumnezeu va trebui să fie în afară de toate acestea, să se scape de patimi şi aşa să primească cunoaşterea lui Dumnezeu. Cum poate intra ideea de Dumnezeu într-unsuflet care-i strîmtorat de gîndurile care-l stăpîneau mai dinainte? Ştia şi Faraon că este propriu numai celui liber să caute pe Dumnezeu şi de aceea ocăra pe Israil, zicînd: "Staţi fără lucru, sînteţi leneşi şi ziceţi: Domnului Dumnezeului nostru ne vom ruga"49. Această îndeletnicire este bună şi folositoare celui ce se îndeletniceşte, că aduce liniştea care te înalţă la învăţăturile cele mântuitoare; dar era rea îndeletnicirea atenienilor, care cu nimic altceva nu-şi petreceau timpul decît să spună şi să audă ceva nou50. Această îndeletnicire o imită şi acum unii, care-şi cheltuiesc timpul lor liber din viaţă cu găsirea de învăţături totdeauna noi. O astfel de îndeletnicire este prietenă cu duhurile cele necurate şi rele. Că zice Domnul: "Cînd duhul cel necurat iese din om, spune: "Voi merge în casa din care am ieşit; şi venind, voi găsi casa aceea goală şi măturată"51. Să nu se întîmple ca timpul liber pe care îl avem să facă intrare vrăjmaşului, ci să avem casa noastră lăuntrică ocupată, căutînd, prin Duhul Sfînt, să locuiască mai dinainte în noi Hristos. După ce Domnul hărăzeşte pace celor turburaţi mai înainte de duşmani, le spune: "Liberaţi-vă de duşmanii care vă hărţuiesc din toate părţile, ca să contemplaţi în linişte cuvintele adevărului!". De aceea şi Domnul spune: "Tot cel ce nu se leapădă de toate averile sale nu poate fi ucenic al Meu"52. Trebuie, dar, să ne eliberăm de grijile căsătoriei, ca să ne îndeletnicim cu rugăciunea; să ne eliberăm de sîrguinţa de a aduna averi, de pofta după slava lumii acesteia, de plăcerile pe care ni le aduce desfătarea, de invidie şi de orice gînd rău asupra semenului nostru, pentru ca, fiind liniştit sufletul nostru şi neturburat de nici o patimă, strălucirea lui Dumnezeu să fie curată şi neîntunecată ca într-o oglindă.

"înălţa-Măvoi între neamuri, înălţa-Măvoi pe pămînt"53.

Lămurit spune Domnul aceste cuvinte despre patima Lui, aşa cum este scris în Evanghelie: "Şi Eu, cînd Mă voi Înălţa, pe toţi îi voi trage

48. Matei, 13, 7; Marcu, 4, 7; Luca, 8, 7.

49. ieş. 5, 17.

50. Fapte, 17, 21.

51. Matei, 12, 43—44.

52. Luca, 14, 33.

53. Ps. 45, 10.

308

la Mine"54; şi: "Precum Moisi a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului pe pămînt"55. Pentru că avea să Se înalţe pe cruce pentru neamuri şi să primească înălţarea peste tot pămîntul, de aceea psalmul spune: "înălţa-Măvoi între neamuri, înălţa-Măvoi pe pămînt".

"Domnul puterilor cu noi, sprijinitorul nostru, Dumnezeul lui Iacov"56.

Bucurîndu-se de ajutorul lui Dumnezeu, psalmistul a slobozit de două ori acelaşi glas: "Domnul puterilor cu noi", ca şi cum ar năvăli şi ar sări asupra duşmanului, datorită încrederii desăvîrşite pe care o are în Mîntuitorul sufletelor noastre, fiind convins că duşmanul nu-i va putea face nimic. Că "dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?"57. Cel Care i-a dăruit lui Iacov biruinţa, iar după luptă l-a numit Israil58, Acela este sprijinitorul nostru, El va lupta pentru noi. Noi să rămînem liniştiţi, că "El este pacea noastră, Cel Ce a făcut din amîndouă una59, ca să zidească pe cei doi într-un om nou"60.

54. Ioan, 12, 33.

55. Ioan, 3, 14.

56. Ps. 45, 11.

57. Rom. 8, 31.

58. Pac. 32, 28.

59. efes. 2, 14.

60. efes. 2, 15.

OMILIE LA PSALMUL XIVIII

Psalm fiilor lui Core I

Unii dintre filosofii păgâni au scris despre scopul vieţii omeneşti şi au ajuns la diferite concepţii despre scopul ei. Unii au definit că scopul vieţii este ştiinţa; alţii că scopul vieţii este lucrarea practică; alţii că scopul vieţii este a te folosi în chip diferit de viaţă şi de trup; iar cei care trăiesc ca dobitoacele au definit că scopul vieţii este plăcerea. Pentru noi, scopul vieţii, în vederea căruia facem totul şi spre care ne grăbim, este fericita vieţuire în veacul ce va să fie. Iar aceasta se împlineşte în a ne lăsa stăpâniţi de Dumnezeu. Ceva mai bun decît aceasta nici cu gândul n-ar putea fi descoperit de firea cea raţională, de om. Spre această vieţuire fericită ne îndeamnă apostolul, zicînd: "Apoi sfîrşitul, cînd va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatăl"1. Acelaşi lucru îl arată şi Sofonie în profeţia lui, zicînd din partea lui Dumnezeu: "Că judecata Mea este spre adunarea neamurilor, ca să primesc pe împăraţi şi să vărs peste ei mânia Mea. Că de focul mîniei Mele se va topi tot pămîntul; că atunci voi întoarce la multe popoare limba la neamul ei, ca să cheme toţi numele Domnului, ca să slujească Lui sub un jug"2 Socot, dar, că folosul psalmilor care au acest titlu se referă la acest scop. Cu ideea aceasta sînt de acord şi psalmii care au titlurile: "Spre biruinţă" sau "Cîntare de biruinţă" sau "Biruitorului". Iar pentru că "moartea a fost înghiţită de biruinţă"3 şi a fost nimicită de Cel Ce a zis: "Eu am biruit lumea"4, şi pentru că toate au fost biruite de Hristos; şi: "în numele Lui se va pleca tot genunchiul, al celor cereşti şi al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt"5, pe bună dreptate Duhul cel Sfînt în cîntări de biruinţă vesteşte mai dinainte cele ce au să fie.

1. I Cor. 15, 24.

2. Soi. 3, 9—10.

3. I Cor. 15, 54.

4. Ioan, 16, 33.

5. Filip. 2, 10.

310

"Ascultaţi acestea toate neamurile, luaţi în urechi toţi cei ce locuiţi lumea: pămîntenii şi fiii oamenilor, împreună bogatul şi săracul"6.

Auditoriul e foarte mare. Psalmul cheamă la ascultare toate neamurile, pe toţi cei ce umplu locuinţele lumii. După părerea mea, îi atrage şi pe pămînteni şi pe fiii oamenilor şi pe bogaţi şi pe săraci; îi cheamă să-i asculte această înaltă predică. Dar ce foişor atît de înalt a ridicat pe tot pămîntul, încît din înălţimea lui să poată vedea toate neamurile şi să cuprindă cu ochiul toată lumea? Cine este crainicul acesta cu un glas atît de mare, încît strigătul lui să fie auzit de atîtea urechi? Care este locul care să poată primi pe cei ce se adună? Ce fel este dascălul şi cît de mare îi e înţelepciunea, încît să descopere învăţături vrednice de o adunare ca aceasta? Aşteaptă puţin şi ai să afli că vrednice de cele făgăduite sînt cele ce urmează! Cel care adună şi-i cheamă pe toţi cu predica este Mîngîietorul, Duhul adevărului7, Care, prin profeţi şi apostoli, adună pe cei ce au să se mîntuiască. Şi pentru că "în tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor" de aceea, "ascultaţi toate neamurile şi toţi cei ce locuiţi în lume". Pentru aceasta şi Biserica este alcătuită din oameni cu fel de fel de îndeletniciri, ca nimeni să nu rămînă în afară de folos. Trei sînt perechile celor chemaţi, în care este cuprins tot neamul omenesc: "neamurile" şi "cei ce locuiesc în lume"; "pămînteni" şi "fiii oamenilor"; "bogaţi şi săraci". Pe cine, dar, a lăsat afară şi nu i-a chemat? Pe nimeni! Că pe cei străini de credinţă i-a chemat prin "neamuri". "Cei care locuiesc lumea" sînt cei ce se găsesc în Biserică. "Pămîntenii" sînt cei ce gîndesc cele pămînteşti şi fac voile trupului. "Fiii oamenilor" sînt cei care se îngrijesc de ceva şi-şi exercitează raţiunea; că raţiunea este specificul omului. "Bogaţii şi săracii" se cunosc din însuşi numele ce-l poartă; unii au mai multă avere decît le trebuie, iar alţii sînt lipsiţi de averi. Dar pentru că Doctorul sufletelor n-a venit să cheme pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi9, de aceea din fiecare pereche a rînduit mai întîi la chemare pe cei ce au să fie osîndiţi. Că mai rele sînt neamurile decît cei ce locuiesc în lume; totuşi ele au fost preferate la chemare, pentru ca să aibă parte de folosul Doctorului mai întîi cei care se găsesc într-o stare proastă; şi iarăşi au fost rînduiţi pămîntenii înaintea fiilor oamenilor şi bogaţii înaintea săracilor; ceata cea deznădăjduită, a căror mântuire este grea, a fost chemată înaintea săracilor. Aşa este iubirea de oameni a Doctorului faţă de cei mai slabi: lor le este mai întîi de folos. Totodată, comuniunea chemării este un mijloc care duce la pace, în aşa fel

6. Ps. 48, 1—2.

7. Ioan, 14, 16—17.

8. Ps. 18, 4.

9. Matei, 9, 13.

311

că cei care altădată erau potrivnici unii altora din pricina îndeletnicirilor lor, pe aceştia să-i obişnuiască prin Biserică să se iubească unii pe alţii. Să cunoască bogatul că este chemat alăturea de cel sărac la o predică de aceeaşi cinste. "împreună, spune psalmul, bogatul şi săracul". Să lase afară bogatul superioritatea lui faţă de cei mai jos decît el, să lase îngîmfarea pe care i-o dă bogăţia! Aşa să intre în Biserica lui Dumnezeu! Nici bogatul să nu se mîndrească faţă de cel sărac, nici săracul să nu se teamă de puterea celor bogaţi; nici fiii oamenilor să nu dispreţuiască pe pămînteni, dar, iarăşi, nici pămîntenii să nu se simtă străini faţă de aceştia. Neamurile să se obişnuiască cu cei care locuiesc lumea, iar cei ce locuiesc lumea să primească cu dragoste pe cei ce sînt străini de Testamente.

"Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele pricepere"10.

Pentru că după apostol "cu inima se crede spre îndreptăţire, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire"11, iar lucrarea acestora două pune temelia desăvîrşirii, de aceea psalmul a unit într-un verset pe acestea două: lucrarea gurii şi cugetul inimii. Dacă în inimă nu se află mai dinainte binele, cum va scoate cu gura comoara aceasta cel care n-o are în ascunsul lui? Iar dacă cineva nu face cunoscut cu cuvîntul bunătăţile pe care le are în inima sa, aceluia i se va spune: "înţelepciune ascunsă şi comoară neştiută; ce folos este de amîndouă?"12. De aceea, spre folosul celorlalţi gura mea să vorbească înţelepciune; iar spre propăşirea mea, inima mea să cugete pricepere.

"Pleca-voi spre pildă urechea mea, deschide-voi în psaltire gîndul meu"13.

Profetul vorbeşte aici încă de persoana sa, ca să nu-i fie dispreţuite cuvintele, că ar fi o descoperire omenească. De aceea spune: "Acelea pe care le-am învăţat de la Duhul, pe acelea vi le vestesc; nimic nu spun de la mine, nimic omenesc. Dar pentru că am ajuns să ascult gîndurile Duhului, Care mi-a predat în taină înţelepciunea lui Dumnezeu, mă deschid vouă şi vă fac cunoscut gîndul; deschid gura mea, dar nu altfel decît în psaltire. Psaltirea este un instrument muzical care scoate sunete în armonie cu melodia vocii. Aşadar psaltirea cea raţională se deschide, mai cu seamă atunci cînd faptele sînt săvîrşite în deplin acord cu cuvintele. Acela este psaltire duhovnicească care a făcut şi a învăţat;

10. Ps. 48, 3.

11. Rom. 10, 10.

12. Sir. 20, 31.

13. Ps. 48, 4.

312

acela îşi deschide în psaltire gîndul, pentru că poate adăuga la învăţăturile lui propria sa pildă. Şi pentru că ştie că în viaţa lui nu este nimic nearmonios, nimic care să sune urît la ureche, poate rosti cu îndrăznire aceste cuvinte:

"Pentru ce să mă tem în ziua cea rea? Fărădelegea călcîiului meu nu mă va înconjura"14.

Psalmistul numeşte zi rea ziua judecăţii, despre care s-a spus: "Ziua Domnului, care nu vindecă"15; aceea vine asupra tuturor neamurilor. în ziua aceea, spune profetul, pe fiecare îl vor înconjura sfaturile lui16. "Atunci, spune psalmistul, nu mă voi teme de ziua cea rea, pentru că n-am săvîrşit nici o fărădelege în calea vieţii mele. Nu vor sta lîngă mine urmele păcatelor mele şi nici nu mă vor înconjura, ca să mă vădească cu învinuire tăcută! Nici un alt acuzator nu va sta atunci lîngă tine; înseşi faptele, fiecare cu înfăţişarea cu care a fost săvîrşită: adulterul, furtul, desfrînarea, însoţite de noapte, de chipul săvîrşirii lor şi de amănuntele lor caracteristice; pe scurt, fiecare păcat cu însuşirea lui proprie; şi-ţi va pune în faţă vădit amintirea lui. Pe mine, însă, nu mă vor înconjura urmele păcatelor, pentru că am plecat spre pildă urechea mea şi am deschis în psaltire gîndul meu".

III

"Cei care se încred în puterea lor şi cu mulţimea bogăţiei lor se laudă"16.

Spre două categorii de oameni îşi îndreaptă profetul cuvintele acestea: spre pămînteni şi spre bogaţi. Pămîntenilor le vorbeşte pentru a le nimici părerea ce o au de puterea lor; bogaţilor, pentru a le nimici îngîmfarea lor din pricina mulţimii bogăţiei lor. Şi le spune: "Voi care vă încredeţi în puterea voastră!". Aceştia sînt pămîntenii; cei care-şi pun nădejdea în puterea trupului, care socot că omul are în sine îndestulătoare putere ca să facă tot ce voieşte. Iar voi, spune mai departe psalmistul, voi care vă încredeţi într-o bogăţie nestatornică18, ascultaţi! Aveţi nevoie de preţ de răscumpărare, ca să dobîndiţi libertatea care vi s-a luat, pentru că aţi fost biruiţi prin silnicia diavolului. Diavolul, luîndu-vă robi, nu vă va slobozi de sub tirania lui pînă ce mai întîi nu va fi convins să vrea să vă schimbe cu un preţ de răscumpărare de aceeaşi valoare. Trebuie, însă, ca preţul de răscumpărare să nu fie la fel

14. Ps. 48, 5.

15. Isaia, 13, 9.

16. Osea, 7, 2.

17. Ps. 48, 6.

18. Tim. 6, 17.

313

cu cel din robie, ci să se deosebească în mare măsură, dacă vrea de buna sa voie să-i slobozească de robie pe cei robiţi. De aceea un frate nu poate să vă răscumpere. Că nici un om nu este puternic să convingă pe diavol să libereze de sub stăpînirea lui pe cel ce i-a căzut odată în mînă. Mai mult, omul nici pentru el nu poate da lui Dumnezeu jertfă de ispăşire pentru păcatele lui! Cum va putea, dar, face asta pentru altul? Ce bun atît de mare ar putea avea omul în veacul acesta, ca să fie un schimb îndestulător pentru răscumpărarea sufletului, preţios prin firea lui, de vreme ce sufletul a fost făcut după chipul Creatorului? Ce strădanie în veacul acesta ar putea fi merinde îndestulătoare sufletului omenesc pentru veacul ce va să fie? Sînt atît de uşor de înţeles toate acestea! De aceea chiar dacă cineva ar socoti că este unul dintre cei puternici din viaţa aceasta, chiar dacă ar fi înconjurat de mulţime de avere, psalmul acesta îl învaţă să renunţe la părerea bună ce o are despre el, să se smerească sub mîna cea tare a lui Dumnezeu19, să nu-şi pună încrederea într-o aparentă putere şi nici să se laude cu mulţimea bogăţiei lui. Este, însă, cu putinţă să ne urcăm cu mintea puţin mai sus; cei care se încred în puterea lor şi cei care se laudă cu mulţimea bogăţiei lor să se gîndească la puterile sufletului lor; să se gîndească la aceea că sufletul nu-i puternic ca să se mîntuiască singur. Chiar dacă ar fi desăvîrşit cineva dintre fiii oamenilor, dar dacă îi lipseşte înţelepciunea lui Dumnezeu, o nimica va fi socotit. Chiar dacă ar avea cineva mintea plină cu ideile înţelepciunii lumii, chiar dacă ar fi dobîndit bogăţie de cunoştinţe, totuşi unul ca acesta să audă întregul adevăr: tot sufletul omenesc a căzut sub răul jug de robie al duşmanului obştesc al tuturor oamenilor; şi, lipsit de libertatea pe care o avea de la Creator, a fost luat prizonier prin păcat. Dar orice prizonier are nevoie de un preţ de răscumpărare pentru liberarea lui. Nici fratele nu poate răscumpăra pe fratele lui şi nici el pe el însuşi, pentru că cel ce răscumpără trebuie să fie cu mult mai bun decît cel care e prizonier şi rob. Dar, ca să spun pe scurt, nici un om n-are putere în faţa lui Dumnezeu să ispăşească pentru cel ce a păcătuit, pentru că el însuşi este sub păcat. "Că toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, îndreptîndu-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru"20.

"Nu va da lui Dumnezeu jertfă de ispăşire pentru Sine şi preţ de răscumpărare sufletului Său"21.

19. I Petru, 5, 6.

20. Rom. 3, 23—24.

21. Ps. 48, 7—8.

314

Nu cere, dar, pe fratele tău pentru răscumpărarea ta, ci pe Cel Care depăşeşte firea ta! Nici pe un simplu om, ci pe Omuldumnezeu. Iisus Hristos, singurul Care poate da jertfă de ispăşire pentru noi toţi. pentru că "pe El L-a rînduit Dumnezeu jertfă de ispăşire prin credinţa În sîngele Lui"22. Moisi era frate cu fiecare om din poporul lui Israil şi totuşi n-a putut răscumpăra poporul. Cum, dar, un om luat la întâmplare va răscumpăra pe om?

"Fratele nu răscumpără" spune David; dar îndată, sub formă de întrebare, adaugă: "Au îl va răscumpăra omul?"23.

Moisi n-a scăpat pe popor de păcat, ci a amînat pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatul săvîrşit de popor. Moisi nici pentru el n-a putut da jertfă de ispăşire, pentru că şi el greşise. într-adevăr, după ce Moisi văzuse atîtea şi atît de mari minuni şi semne, a slobozit acel glas plin de îndoială: "Ascultaţi-mă, neascultătorilor! Oare din piatra aceasta vă voi scoate apă?"24. De aceea şi Domnul, la cuvîntul acesta, a spus lui Moisi şi Aaron: "Pentru că n-aţi crezut În Mine, ca să Mă sfinţiţi înaintea fiilor lui Israil, de aceea nu veţi băga voi adunarea aceasta în pămîntul pe care l-am dat lor"25. Moisi, aşadar, nu va da lui Dumnezeu jertfă de ispăşire pentru sine. Dar ce Lucru atît de mare poate găsi omul ca să-l dea pentru răscumpărarea sufletului lui? S-a găsit, însă, ceva egal în valoare cu toţi oamenii, care a fost dat preţ de răscumpărare pentru sufletul nostru: sfîntul şi prea cinstitul sînge al Domnului nostru Iisus Hristos, care s-a vărsat pentru noi toţi. "Căci cu preţ am fost cumpăraţi"26. Aşadar, "dacă fratele nu răscumpără, îl va răscumpăra omul?". Iar dacă omul nu poate să ne răscumpere pe noi, atunci Cel Ce ne-a răscumpărat nu este om. Nu cumva, însă, să-L socoteşti numai om pe Domnul nostru ignorîndu-I puterea dumnezeirii Lui din pricină că a trăit printre noi în asemănarea trupului păcatului! Domnul n-a avut nevoie să dea lui Dumnezeu jertfă de ispăşire pentru El, nici să-şi răscumpere propriul Lui suflet, pentru că "păcat n-a făcut, nici nu s-a aflat vicleşug în gura Lui"27. Aşadar, nu este nimeni în stare să se răscumpere pe el însuşi, dacă nu vine Cel Ce liberează de robie pe poporul "Său, nu cu argint, nici cu daruri, după cum scrie Isaia28, ci cu sîngele Lui. Acesta ne-a răscumpărat, nu fiindu-I Lui fraţi, ci duşmani prin păcatele noastre, nici El fiind un simplu om, ci Dumnezeu; iar după ce ne-a dăruit libertatea, ne-a numit şi fraţi ai Lui, că spune Scriptura:

22. Rom. 3, 25.

23. Ps. 48, 7.

24. num. 20, 10.

25. num. 20, 12.

26. I Cor. 6, 20.

27. Isaia, 53, 9; Petru, 2, 22.

28. Isaia, 52, 3.

315

"Spune-voi numele Tău fraţilor mei"29. Dacă te uiţi la firea Celui Ce ne-a răscumpărat, vei vedea că nu ne este nici frate, nu este nici om; dar dacă te uiţi la pogorămîntul Lui, pe care l-a făcut din har pentru noi, atunci se pogoară la firea omenească şi ne numeşte fraţi. El "nu va da lui Dumnezeu jertfă de ispăşire pentru Sine", ci pentru toată lumea. Nu are nevoie de jertfă de ispăşire, ci El însuşi este jertfă de ispăşire. "Că Arhiereu ca acesta ne trebuia: cuvios, fără răutate, fără pată, osebit de cei păcătoşi, mai înalt decît cerurile, Care nu are nevoie în fiecare zi să aducă jertfă ca arhiereii, mai întîi pentru păcatele lor, apoi pentru cele din neştiinţă ale poporului"30.

Psalmul zice apoi:

"Şi s-a ostenit în veac şi va trăi pînă în sfîrşit"31.

Cel Ce este însăşi viaţa32, puterea, firea cea neostenită, a ostenit în veacul acesta, cînd, "fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă puţ"33.

"Care nu va vedea stricăciune cînd va vedea pe înţelepţi murind"34.

"Tatăl nu va da pe cel cuvios al Lui să vadă stricăciune"35 cînd mor cei care laudă înţelepciunea cea pieritoare. Iar dacă vrei să iei cele spuse şi despre oamenii drepţi, adu-ţi aminte de Iov, care spune: "Omul se naşte spre osteneală"36; şi iarăşi apostolul: "Mai mult decît ei toţi m-am ostenit"37; şi: "în osteneli mai mult"38. Cel care s-a ostenit în veacul acesta, acela va trăi pînă în sfîrşit; dar cel care a dus-o în petreceri şi desfrînări, care pentru a duce o viaţă molatecă s-a îmbrăcat în porfiră şi vison, veselindu-se în fiecare zi luminat39, care a fugit de ostenelile cele pentru virtute şi nici nu s-a ostenit în veacul acesta, nu va trăi nici în cel ce va să fie, ci va vedea de departe viaţa, chinuindu-se în flacăra cuptorului. Dar acela care a asudat în nenumărate nevoinţe pentru virtute, care, pentru a o dobîndi, a trăit mai mult în osteneli, acela are să trăiască pînă în sfîrşit, ca Lazăr, care s-a ostenit în multe necazuri40 şi ca Iov, care s-a ostenit mult în luptele lui cu potrivnicul. Iov a spus:

29. Ps. 21, 24.

30. Evr. 7, 26—27.

31. Ps. 48, 8.

32. Ioan, 14, 6.

33. Ioan, 4, 6.

34. Ps. 48, 9.

35. Ps. 15, 10.

36. Iov, 5, 7.

37. I Cor. 15, 10.

38. II Cor. 11, 23.

39. Luca, 16, 19.

40. Luca, 16, 20—21.

316

"Acolo s-au odihnit cei osteniţi"41. De aceea şi Domnul cheamă la odihnă pe cei osteniţi şi împovăraţi42. Dar oare e pricina pentru care cei ce se ostenesc cu fapte bune se numesc împovăraţi? Pentru că "mergînd mergeau şi plîngeau, aruncînd seminţele lor; şi venind vor veni cu bucurie, ridicînd snopii lor"43, pline de roadele pe care le-au dat, proporţional cu seminţele semănate. Se numesc împovăraţi pentru că au semănat cu binecuvîntări şi tot cu binecuvîntări au şi secerat44, şi cu bucurie veşnică îşi adună loruşi şi spicele cu roadele cele duhovniceşti. Aşadar cel răscumpărat cu jertfa de ispăşire pe care a dat-o Dumnezeu pentru el, acela s-a ostenit în veacul acesta, iar după acestea "va trăi pînă la sfîrşit". Acesta chiar "nu va vedea stricăciune, cînd va vedea pe înţelepţi murind". Cel care a ales calea cea strâmtă şi anevoioasă în locul celei netede şi deschise45, în vremea cercetării lui Dumnezeu, cînd vor fi duşi la veşnică osîndă cei care n-au crezut în cuvintele lui Dumnezeu, pentru că au mers după voile inimii lor deşarte, acela nu va vedea stricăciunea, suferinţa aceea continuă. Psalmistul numeşte "înţelepţi" sau pe cei abili în viclenie, despre care Ieremia spune că "sînt înţelepţi în a face rău, dar să facă bine nu ştiu"46, sau îi numeşte înţelepţi şi pe ucenicii "stăpînitorilor veacului acestuia, care sînt pieritori"47, care "zicînd că sînt înţelepţi au înnebunit"48, pentru că "înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu"49. Şi pentru că înţelepciunea aceasta este făcătoare de nebunie, Scriptura spune că Dumnezeu va pierde înţelepciunea înţelepţilor, iar priceperea celor pricepuţi o va nimici50. Aşadar aparenţele de adevăr "ale cunoştinţei mincinoase" sînt pricina morţii celor care le primesc. Moartea aceasta, însă, nu o va vedea cel care a fost răscumpărat "de Cel Ce a binevoit să mîntuiască pe cei ce cred în nebunia propovăduirii"51.

"împreună vor pieri cel nebun şi cel nepriceput şi vor lăsa străinilor bogăţia lor şi mormintele lor, casele lor în veac; locaşurile lor în neam şi neam; numit-au cu numele lor pământurile lor"52.

41. Iov, 3, 17.

42. Matei, 11, 28.

43. Ps. 125, 6.

44. II Cor. 9, 6.

45. Matei, 7, 13—14.

46. ier. 4, 22.

47. I Cor. 2, 6.

48. Rom. 1, 22.

49. I Cor. 3, 19.

50. Isaia, 29, 14.

51. I Cor. 1, 21.

52. Ps. 48, 9—11.

317

Mai sus, psalmistul a numit cu un nume general pe "înţelepţi", pe care acum îi împarte şi-i numeşte "nebuni şi nepricepuţi". Este lămurit că i-a numit "înţelepţi", folosindu-se de numele acesta, potrivit părerii pe care aceia o au despre ei. După cum psalmistul, urmînd obişnuinţei celor rătăciţi, numeşte dumnezei pe cei care nu sînt prin fire dumnezei, tot aşa a numit "înţelepţi" şi pe "cei nebuni şi nepricepuţi". Este cu putinţă să facem deosebire cu mintea între "nebun" şi "nepriceput". "Nebun este omul lipsit de judecată, care nu are înţelegerea clară a lucrurilor obşteşti şi omeneşti. Tot aşa obişnuinţa numeşte oameni cu judecată pe cei care deosebesc ce este de folos şi ce este vătămător în lucrurile din viaţă, după cum se spune şi în Evanghelie: "Fiii veacului acestuia sînt mai înţelepţi în neamul lor decît fiii luminii"53. Nu "mai înţelepţi" oricum, ci în ce priveşte ieşirile din feluritele încurcături din viaţa aceasta în trup. Aceştia sînt numiţi şi "economi nedrepţi"54 din pricina priceperii cu care rînduiesc ei viaţa. în sensul acesta sînt cu judecată şi şerpii55, care-şi pregătesc ascunzişurile, iar în primejdii îşi feresc în tot felul capul de lovituri. "Nepriceput", însă, este cel care nu are însuşirile cele deosebite ale omului. Acestea sînt: înţelegerea lui Dumnezeu Tatăl; credinţa în Cuvîntul, Care era întru început la Dumnezeu56; luminarea, care vine de la Sfîntul Duh. Mintea aceasta o au cei care pot spune împreună cu Pavel: "Iar noi avem mintea lui Hristos"57. Obiceiul Scripturii, însă, este şi de a folosi în chip schimbat cuvintele acestea; astfel numeşte "nebun" pe cel fără Dumnezeu, ca atunci cînd spune: "Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu"58; şi iarăşi numeşte "nepriceput" tot ce este vătămător în viaţă, aşa cum spune apostolul de cei care au căzut "în pofte nesocotite şi vătămătoare"59. în chipul acesta şi "nebunul" şi "nepriceputul" spre acelaşi sfîrşit se îndreaptă: pieirea. Poate, însă, să spună cineva că "nebun" se numeşte şi cel care trăieşte ca păgînii, iar "nepriceput" cel care vieţuieşte ca iudeii, păzind litera legii. Acestui nebun i-a spus Dumnezeu din pricina necredinţei lui în Dumnezeu, care era în el: "Nebune, în această noapte îţi vor lua sufletul tău din tine"60. "Nepriceput" este numit Israil cel după trup, după profetul, care zice: "Şi era Efraim ca o porumbiţă nepricepută; pe egiptean chema şi la asirieni mergea"61. Aşadar, pentru că aceştia au fost striviţi de propria lor necunoştinţă, am ajuns noi, cei străini, moştenitorii bogăţiei

53. Luca, 16, 8.

54. Luca, 16, 8.

55. Matei, 10, 16.

56. Ioan, 1, 2.

57. I Cor. 2, 16.

58. Ps. 13, 1.

59. I Tim. 6, 9.

60. Luca, 12, 20.

61. Osea, 7, 11.

318

lor. Ale noastre sînt poruncile, ai noştri sînt profeţii, ai noştri patriarhii, ai noştri drepţii din veac! Cei care s-au pierdut singuri din pricina nebuniei lor ne-au lăsat nouă bogăţia lor. Casele acestora, ale nebunului şi nepriceputului, sînt morminte în veac. Da, sînt morminte în veac casele acelora care au avut viaţa plină de fapte moarte, urmare a tot păcatul. Cel care a ajuns mort prin păcatele lui nu mai locuieşte în casă, ci în mormânt, că e mort sufletul lui. în casă, deci, locuieşte omul neviclean în purtări şi simplu, ca Iacov, despre care s-a scris că "era om fără vicleşug şi bun, locuind în casă"62. În mormînt, însă, locuieşte omul cu totul rău, care nu se pocăieşte de faptele lui moarte, ci se aseamănă cu un mormînt văruit, care pe dinafară este frumos, iar înăuntru este plin de oase moarte şi de toată necurăţia63. De aceea, cînd vorbeşte unul ca acesta, nu deschide gura cu cuvîntul lui Dumnezeu, ci are gîtul lui mormînt deschis. Aşadar, dacă cineva crede în Hristos, dar faptele lui nu sînt de acord cu credinţa lui, acela, pentru că dă atenţie unor învăţături rele şi pentru că răstălmăceşte voia Scripturii, îşi sapă luişi mormînt în piatră.

VII

"Locaşurile lor în neam şi neam", adică morminte sînt casele lor în veac. Apoi, psalmistul explică cine sînt morminte; apoi, ca să arate că vorbeşte despre trupuri în care locuiesc sufletele care au murit din pricina răutăţii lor, a adăugat cuvintele: "Locaşurile lor în neam şi neam", pentru că de obicei totdeauna trupurile oamenilor se numesc locaşuri. Aceştia sînt cei care "au numit cu numele lor pământurile lor". Numele celui necredincios nu este scris în cartea celor vi164, nici nu se numără cu Biserica celor întîinăscuţi, cei număraţi în cerur165; ci numele celor necredincioşi rămîne aici pe pămînt, pentru că au preferat viaţa aceasta trecătoare şi de scurtă durată în locul corturilor celor veşnice. Nu vezi cum cei ce clădesc în oraşe pieţe, localuri pentru gimnastică, cei care înalţă ziduri şi construiesc conducte de apă îşi pun numele pe aceste construcţii pământeşti? Unii şi-au dat numele lor chiar hergheliilor de cai, gîndindu-se că aşa îşi vor prelungi pentru multă vreme pomenirea lor în viaţă; chiar pe morminte şi-au arătat alţii măreţia faptelor lor, lăsîndu-şi numele lor pe mormintele lor. Aceştia sînt cei care se gîndesc la cele pămînteşti şi la slava de aici şi socotesc că le e de ajuns pentru fericirea lor să fie pomeniţi de oameni. Dacă vezi pe vreunii din cei care

62. fac. 25, 27.

63. Matei, 23. 27.

64. Ps. 68, 32.

65. Evr. 12, 23.

319

se laudă mult cu falsa cunoştinţă, care răspîndesc nişte învăţături rele şi în locul numelui de creştin se numesc cu numele vreunuia din ereziarhi, cu numele lui Marcion66 sau a lui Valentin67 sau al altuia din cei care mişună acum, cunoaşte că şi aceştia şi-au pus numele lor pe cele pămînteşti, pentru că s-au alăturat unor oameni stricaţi şi cu totul pămînteşti.

VIII

"Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; Alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor. Această cale le este sminteală lor şi celor ce vor găsi de bune spusele lor"68.

"Mare este omul şi de cinste bărbatul milostiv"69, pentru că are cinstea în constituţia lui firească. Că cine altul din cei de pe pămînt a fost făcut după chipul Ziditorului? Cui a dăruit conducerea şi stăpânirea peste toate, a celor de pe pămînt, a celor din apă şi a celor din văzduh?70 L-a făcut puţin mai prejos de vrednicia îngerilor71, din pricina unirii cu trupul pământesc; pe om l-a făcut din pămînt72, iar "pe slujitorii Lui „pară de foc"73. Cu toate acestea este şi în oameni puterea de a înţelege şi a pricepe pe Ziditorul şi Creatorul lor. A suflat în faţa lui74, adică a pus în om o parte din harul Lui, ca ceea ce este asemenea să cunoască pe Cel asemenea. Totuşi omul este într-o cinste foarte mare, pentru că este creat după chipul Ziditorului, fiind cinstit mai mult decît cerul, mai mult decît soarele, mai mult decît corurile stelelor — că despre cine din cele din ceruri se spune că este chipul Dumnezeului Celui Prea înalt? Soarele are, oare, în el chipul Ziditorului? Dar luna, dar celelalte stele? Toate sînt neînsufleţite şi materiale. Au numai corpuri luminoase în care nu este gîndire, nu sînt mişcări provocate de voinţă. nu este libertate de voinţă; sînt roabe supuse unei necesităţi constrîngătoare, potrivit căreia se mişcă necontenit fără schimbare — deci, mai mult decît acestea, omul a fost ridicat la mare cinste, dar n-a înţeles, ci a încetat de a urma lui Dumnezeu şi de a se asemăna Ziditorului şi a ajuns rob patimilor trupului. "Alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor", cînd, nechezînd ca un armăsar, se porneşte cu patimă asupra femeii aproapelui75, cînd, pîndind ca un lup răpitor, ia

66. Despre Marcion, nota7 din Omilia II la Hexaemeron.

67. Despre Valentin, nota8, din aceeaşi Omilie.

68. Ps. 48, 12—13.

69. Prov. 20, 6.

70. Fac. 1, 28.

71. Ps. 8, 6.

72. Fac. 2, 7.

73. Evr. 1, 7.

74. Fac. 2, 7.

75. ier. 5, 8.

320

averile străine76; alteori, din pricina şireteniei cu care se poartă cu fratele său, se aseamănă cu viclenia vulpii77. Este, într-adevăr, culmea prostiei şi a lipsei dobitoceşti de raţiune să nu-şi dea seama omul nici de felul cum a fost creat la început — că a fost creat după chipul Ziditorului — nici să vrea să se gândească la aceea că pentru el sînt rânduite ideile acelea atît de mari şi din ele să cunoască cinstea ce i s-a dat, ci dimpotrivă să uite că, aruncînd chipul Celui ceresc, a luat chipul celui pământesc. Dar ca să nu rămînă omul în păcat, "Cuvîntul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi"78; şi atît de mult S-a smerit pe Sine, încît "S-a făcut ascultător pînă la moarte, şi încă moartea pe cruce"79. Dacă nu-ţi aminteşti de tăcerea ta cea dintîi, atunci fă-ţi o idee de vrednicia ta din preţul ce s-a dat pentru tine! Uită-te la schimbul ce s-a făcut şi cunoaşte-ţi vrednicia! Ai fost cumpărat cu preacinstitul sînge al lui Hristos! Nu ajunge rob păcatului! înţelege ce cinste ai, ca să nu te asemeni cu dobitoacele cele necuvîntătoare!

"Această cale a lor este sminteală lor".

Dumnezeu, Cel Ce rînduieşte pe toate cele ale noastre, ne împiedică să umblăm în păcat; ne pune piedici şi oprelişti, pentru ca să ne îndepărtăm de viaţa cea nesocotită şi "după acestea să binevoim cu gura noastră", odată ce cu inima am crezut spre îndreptăţire, iar cu gura am mărturisit spre mîntuire80. Pavel prigonea şi pustia Biserica şi pregătea calea spre răutate81; "după acestea, însă, a binevoit cu gura lui", vestind în sinagogi: "Acesta este Hristos"82.

"Ca nişte oi în iad s-au pus; moartea îi va paşte pe ei"83.

Cel ce răpeşte spre a înrobi, fiind duşman, i-a aruncat în fortăreaţa sa şi i-a dat să-i pască moartea pe cei îndobitociţi, pe cei ce s-au asemănat dobitoacelor celor fără de minte, care, ca nişte oi, n-au nici pricepere, nici putere de a se apăra. De la Adam pînă la vieţuirea cea după legea lui Moisi84, moartea păştea pe oameni, pînă cînd a venit adevăratul Păstor, Cel Care şi-a pus sufletul Său pentru oi85; şi aşa, după ce

76. Iez. 22, 27.

77. Iez. 13, 4.

78. Ioan, 1, 14.

79. Filip. 2, 8.

80. Rom. 10, 10.

81. Fapte, 8, 3.

82. Fapte, 9, 22.

83. Ps. 48, 14.

84. Rom. 5, 14.

85. Ioan, 10, 15.

321

i-a înviat împreună cu El, i-a scos din închisoarea iadului în dimineaţa învierii şi i-a predat celor drepţi, adică sfinţilor Lui îngeri, ca să-i pască.

"Şi-i vor stăpîni pe ei cei drepţi dimineaţa"86.

Fiecărui credincios îi este dat un înger însoţitor, vrednic să vadă pe Tatăl cel din ceruri. Aşadar, aceştia, cei drepţi, îi vor stăpîni pe cei liberaţi din robia prea amară; şi-i vor stăpîni pe cei ce au ajuns dimineaţa, adică pe cei ce vin la răsăritul luminii. Priveşte toată înlănţuirea cuvintelor Scripturii! "Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte". Omul, care avea cinste, datorită alcătuirii lui, din pricina păcatului, care a locuit în el, nu şi-a mai dat seama de el însuşi şi s-a alăturat dobitoacelor. Apoi, pentru că s-a înstrăinat de Dumnezeu-Cuvîntul, a ajuns un nesocotit, aşa că duşmanul l-a dus în iad, ca pe O oaie fără de păstor, şi l-a dat morţii să-l pască. De aceea, cel care a fost izbăvit de acolo şi a scăpat de păstorul cel rău spune: "Domnul mă paşte "87. Şi nu mai este moarte, ci viaţă; nu mai este cădere, ci înviere; nu mai este minciuna, ci adevărul.

"Şi ajutorul lor se va învechi în iad"88.

Psalmistul vorbeşte sau despre moarte, care n-a putut ţine, cu tot ajutorul dat, pe cei pe care-i păştea din pricina Acelui Care a distrus stăpînirea morţii89, că ajutorul lor al duşmanului şi a morţii este învechit şi neputincios; tot atunci va fi vădit şi ajutorul oamenilor care au fost înşelaţi pentru că s-au lăudat mult cu mintea lor, cu bogăţia lor, cu slava şi cu puterea lor; "în iad ajutorul se va învechi", vădindu-i-se slăbiciunea; sau poate că profetul spune în cuvintele acestea că ajutorul drepţilor, care au fost izbăviţi de Domnul, se va prelungi în iad, pentru că "ei n-au primit făgăduinţele, Dumnezeu avînd în vedere ceva mai bun pentru noi, ca cei luaţi mai înainte să nu ajungă fără noi la desăvîrşire"90.

"Dar Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului, cînd mă va apuca"91.

Clar profeţeşte aici psalmistul despre pogorîrea Duhului în iad, Care va răscumpăra împreună cu alţii şi sufletul profetului, ca să nu rămînă acolo;

86. Ps. 48, 15.

87. Ps. 22, 1.

88. Ps. 48, 15.

89. Evr. 2, 14.

90. Evr. 11, 40.

91. Ps. 48, 16.

322

"Să nu te temi cînd se va îmbogăţi omul sau cînd se va înmulţi slava casei lui"92.

"Să nu te temi, spune psalmistul, cînd se va îmbogăţi omul". Este de neapărată trebuinţă şi predica aceasta celor care locuiesc lumea, pămîntenilor, fiilor oamenilor, bogaţilor şi săracilor. "Să nu te temi cînd se va îmbogăţi omul". "Cînd vezi, spune profetul, pe cel nedrept că se îmbogăţeşte, iar pe cel drept că sărăceşte, să nu te temi în sufletul tău. Să nu ţi se turbure gîndul că pronia lui Dumnezeu nu cercetează cele omeneşti sau să socoteşti poate că pronia dumnezeiască este undeva, dar nu ajunge pînă la pămînt, ca să vadă şi pe cele ale noastre. Dacă ar exista pronie, spui tu mai departe, atunci Dumnezeu ar trebui să împartă fiecăruia cele ce i se cuvin în aşa fel încît să îmbogăţească pe drepţi, care ştiu să se folosească de bogăţie, iar pe cei răi, care fac din bogăţie instrumentul propriei lor răutăţi, să-i sărăcească. Aşadar, pentru că sînt mulţi între neamuri şi între pămînteni care gîndesc unele ca acestea, care din pricina văzutei inegalităţi în împărţirea bunurilor materiale gîndesc că lumea este lipsită de pronia lui Dumnezeu, de aceea psalmul acesta le vorbeşte acestora, pentru a le potoli această pornire neghioabă. Pe aceştia îi cheamă psalmul, chiar de la primele sale cuvinte, să-i asculte învăţăturile. Se mai poate ca aceste cuvinte să fie adresate numai celui sărac, spunîndu-i: "Să nu te temi cînd se va îmbogăţi omul". Că săracii mai cu seamă au nevoie de mângîiere, ca să nu tremure în faţa celor cu foarte mari averi. Psalmistul spune: "Nu-i este de nici un folos bogăţia bogatului cînd moare, pentru că nu poate lua cu el bogăţia lui. Bogatul a cîştigat de pe urma desfătării cu bogăţia lui numai atît câtă fericire i-au putut-o face linguşitorii în viaţa aceasta. Cînd va muri, spune profetul, nu va lua cu sine toată bogăţia de care a fost înconjurat; abia de va lua o haină, care să-i acopere urîţenia; şi asta, dacă vor socoti cu cale slugile care îl vor îmbrăca. Bine-ar fi de-ar avea parte de puţin pămînt! Dar şi acesta are să-i fie dat de milă de cei care-l vor înmormînta; i-l vor da din respect pentru firea omenească la care toţi participăm, nu pentru a-i face un dar bogatului; pentru a cinsti omul în general". Nu te nelinişti, dar, de cele de pe lumea asta, ci aşteaptă ziua aceea fericită şi fără de sfîrşit! Vei vedea atunci că sărăcia i-a fost dreptului spre bine, la fel şi neslăvirea ca şi lipsa desfătării. Să nu te turburi, dar, acum că aşa socotitele bunuri sînt împărţite pe nedrept. Vei auzi ce are să i se spună bogatului: "Ai luat cele bune

92. Ps. 48, 17.

323

ale tale în viaţa ta, iar săracului că a primit cele rele93. De aceea e firesc că unul se mîngîie, iar altul se chinuie94.

"Şi te va lăuda cînd îi vei face bine"95.

Profetul vorbeşte aici de omul pămîntesc, care socoteşte bunuri numai cele ce par că aduc fericire în viaţa aceasta: bogăţia, sănătatea, puterea; despre acestea, deci, spune psalmistul că va lăuda pe Dumnezeu cînd îi va face bine; dar în împrejurări grele, dă drumul la ocări. Lăsînd la o parte acum pe sărac, psalmistul îşi îndreaptă cuvîntul său către Dumnezeu şi spune că bogatul numai cînd îi merge bine mulţumeşte lui Dumnezeu; dar cînd vin peste el unele împrejurări grele nu mai rămîne acelaşi. De acest fel este şi învinuirea pe care diavolul i-a adus-o lui Iov, spunîndu-i că nu pe degeaba cinsteşte Iov pe Domnul, ci că are bogăţia ca plată a evlaviei lui şi celelalte96. De aceea Dumnezeu, ca să dovedească virtutea bărbatului, l-a lipsit de tot ce avea, ca prin toate să se arate mulţumirea pe care Iov I-o aducea lui Dumnezeu.

"Intrava pînă la neamul părinţilor lui"97.

Socot că psalmistul vorbeşte aici despre păcătos; că păcătosul atîta cunoaşte pe Dumnezeu cît i-a dat datina părinţilor lui; prin propria lui putere de gîndire, păcătosul nu mai dobîndeşte nimic, nici nu-şi adaugă ceva la cunoaşterea adevărului. Psalmistul spune: "Atît de mult îl ajuţi Tu, Dumnezeule, pe păcătos, şi el numai atîta idee are despre Tine, cît a fost în neamul părinţilor lui". Profetul arată apoi lenea cea mare a minţii păcătosului; arată că cel care se tăvăleşte în bogăţie şi desfătare este cu totul pămîntesc şi iubitor de trup şi că are mintea înăbuşită de grijile lumeşti. De aceea,

"Pînă în veac nu va vedea lumină"98.

Cei care au îngăduit să fie conduşi de dascăli orbi s-au lipsit singuri de desfătarea luminii. Au dealtfel şi un sens ca acesta cuvintele: "Intrava pînă la neamul părinţilor lui", adică: "Nu te răzbuni, Doamne, numai pe cei care au continuat să ducă o viaţă rea şi să se ţină de învăţăturile părinteşti, dar străine de dreapta credinţă, ci-i cauţi şi pe conducătorii învăţăturilor celor rele!". Da, şi acest sens îl au cuvintele:

93. Luca, 16, 25.

94. Luca, 16, 25.

95. Ps. 48, 19.

96. Iov, 1, 9.

97. Ps. 48, 20.

98. Ps. 48, 20.

324

"Intrava pînă la neamul părinţilor lui". Că nu-i vinovat numai cel care are idei rele despre Dumnezeu, ci şi cel care-i duce pe aceştia la pierzare. Aşa sînt cei care au moştenit răutatea strămoşilor şi nu pot să şi-o spele din pricină că s-a prefăcut în obicei cu vremea. "Pînă în veac nu va vedea lumină". Că sînt trimişi "în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor" Şi suferă aceasta potrivit dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, pentru că în viaţa aceasta, prin facerea celor rele, au urît lumina.

"Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor"100.

Cuvinte pline de durere! Omul, care-i numai cu puţin mai prejos de îngeri101, despre care şi Solomon a spus: "Mare lucru este omul şi de cinste bărbatul milostiv"102, acesta, din pricină că n-a înţeles propria-i vrednicie, ci s-a supus patimilor trupului, "s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor".

99. Matei, 8, 12.

100. Ps. 48, 21.

101. Evr. 2, 7. 9.

102. Prov. 20, 6.

XII

OMILIE LA PSALMUL LIX

Uitîndu-mă pe de o parte la rîvna voastră de a mă asculta, iar pe de altă parte la slăbiciunea puterii mele, mi-a venit în minte chipul unui prunc mai mărişor, dar încă neînţărcat, care chinuie sînul maicii sale, secat de boală; mama lui, deşi simte că-i sînt uscate izvoarele laptelui, îi dă sînul, fiind trasă şi smucită de copil, nu ca să-şi hrănească pruncul, ci ca să-i ostoaie plînsul. Tot aşa şi eu: Chiar dacă puterile mele sînt secătuite de boala aceasta îndelungată şi felurită a trupului meu, totuşi am venit în faţa voastră, nu ca să rostesc o cuvîntare vrednică de a vă desfăta, ci să vă dau cîteva lămuriri, pentru că dragostea ce-mi purtaţi se mulţumeşte numai cu vocea mea, ca să vi se potolească şi vouă dorul. Să fie salutată, dar, Biserica lui Dumnezeu şi să înveţe să spună ce nu de mult am spus: "Dă-ne nouă ajutor ca să ne scoţi din necaz; că deşartă este mântuirea omului"2. Poate că ideea acestui psalm nici nu-mi îngăduie să mă scuz cu boala mea, pentru că necazul este prilej de ajutor, nu pricină de slăbiciune3. Cei care s-au lepădat de Dumnezeu din pricina păcatelor, apoi datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu au fost iarăşi primiţi, au bun prilej să spună:

"Dumnezeule, lepădatu-ne-ai pe noi şi ne-ai doborât. Mîniatu-Te-ai şi Te-ai milostivit spre noi"4. Dar, mai bine spus, pentru că aceste cuvinte mă duc la continuarea ideii psalmului, haide să facem, verset cu verset, interpretarea lui.

După titlul pe care-l poartă psalmul acesta, istoria acestui psalm nu s-a găsit încă scrisă cuvînt cu cuvînt în istoriile cele de Dumnezeu insuflate.-

1. În Septuagintă psalmul acesta are următorul titlu: "La sfârşit, celor ce se vor schimba; la inscripţia pe coloană; lui David; spre învăţătură; cînd a ars Mesopotamia Siriei şi Siria Sova şi s-a întors Ioab şi a bătut pe Edom în valea Sărurilor, douăsprezece mii". Sfîntul Vasile comentează acest titlu în comentarul său.

2. Ps. 59, 12.

3. Rom. 5, 3—4.

4. Ps. 59, 1.

326

Totuşi unele fapte, care s-ar potrivi cu cele spuse în titlu, se vor găsi de cei care cercetează cu dragoste de osteneală în Cartea a doua a Regilor, în care se scrie: "Şi a bătut David pe Adrazar, fiul lui Racib, împăratul din Soba, pe cînd mergea el să pună mîna pe râul Eufrat. Şi a luat David o mie de care de-ale lui şi şapte mii de călăreţi şi douăzeci de mii de bărbaţi pedeştri. Şi a sfărâmat David toate carele şi a luat din ele o sută de care"5. Mai jos puţin spune: "Şi a împărăţit David peste Israil şi făcea David judecată şi dreptate; şi Ioab, fiul lui Saulias, era peste armată"6. Şi după puţine: "Şi au trimis fiii lui Amon şi au năimit pe sirienii din Roob şi pe sirienii din Soba, douăzeci de mii de bărbaţi7. Şi a văzut Ioab că s-a făcut împotriva lui front de luptă; atunci a ales din toţi fiii lui Israil şi i-a aşezat împotriva sirienilor8. Şi au văzut robii lui Adrazar că au căzut înaintea lui Israil; şi de bunăvoie au mers cu Israil şi i-au slujit lui"9. în textele acestea ale istoriei găsim fapte care se potrivesc cu cele spuse în titlul psalmului; numai că timpul la care se referă titlul psalmului este un timp în care David era foarte strălucit şi foarte vestit prin faptele lui de vitejie din Război. încît merită să cercetăm pentru ce psalmul începe cu vaiete şi plîngeri, cînd ar fi trebuit să fie vesel şi fericit pentru faptele sale mari. Unele sînt cuvintele celor ce sărbătoresc şi altele ale celor supăraţi. Cântecele de biruinţă sînt temei de sărbătoare pentru tot poporul, nu numai pentru ostaşi, ci şi pentru lucrătorii de pămînt, pentru negustori, pentru meseriaşi, că toţi participă la bunătăţile păcii. Cum, dar, spune David: "Dumnezeule, lepădatu-ne-ai pe noi şi ne-ai doborît"? Că doar Dumnezeu i-a ajutat pe biruitori! Cum i-a doborît pe cei pe care i-a ridicat atîta, dîndu-le arme, care, cai, robi, ţară care să plătească bir, Arabia, întreaga fenicie şi Mesopotamia? Merită să cercetăm dacă nu cumva cuvintele acestea conţin o nerecunoştinţă. Cel care mai întîi a ucis pe Adrazar, împăratul din Soba, luînd de la el mii de care, şapte mii de călăreţi şi douăzeci de mii de bărbaţi pedeştri, care iarăşi a luat în robie pe împăratul Siriei şi l-a pus să-i plătească bir şi într-o clipită de vreme a ucis douăzeci şi două de mii de ostaşi de-ai lui, care printr-o a treia victorie a biruit pe fiii lui Amon, care-şi aşezaseră oştirea la poarta cetăţii, prin Ioab, generalul şef, care, împărţindu-şi armata în două, pe unii din duşmani i-a atacat din faţă, iar pe alţii i-a înconjurat pe la spate şi i-a luat prizonieri, cum, dar, David, faţă de nişte fapte mari ca acestea, este trist, grăieşte amărît, spunînd: "Dumnezeule, lepădatu-ne-ai pe noi şi ne-ai doborît, mîniatu-Te-ai

5. II Regi, 8, 3—4.

6. II Regi, 8, 15—16.

7. II Regi, 10, 6.

8. II Regi, 10, 9.

9. II Regi, 10, 19.

327

şi Te-ai milostivit spre noi"? Timpul, deci, de care vorbeşte titlul psalmului a fost timpul marilor biruinţe ale lui David, dar puterea celor scrise în psalm se referă "la sfîrşit"; iar prin "sfîrşit" înţelege cele ce se vor întâmpla la sfîrşitul veacurilor. De aceea s-a şi scris în titlul psalmului: "celor ce se vor schimba". Dar, ca să spunem pe scurt, în psalmul acesta se vorbeşte de tot neamul omenesc, pentru că folosul psalmului trece la toţi oamenii. Cei care se schimbă şi se vor schimba sînt cei ce nu-şi păstrează nici aceeaşi stare a trupului, nici nu rămîn mereu la acelaşi fel de a gîndi, ci-şi schimbă trupul după schimbările pe care le aduc vîrstele, iar gîndirea şi-o modifică după feluritele întîmplări din viaţă. Alţii sîntem, cînd sîntem copii; alţii, cînd sîntem tineri; alţii, cînd ajungem bărbaţi; şi iarăşi ne schimbăm cu totul cînd îmbătrînim; alţii sîntem cînd ne merg toate în chip fericit şi alţii ajungem cînd vin vremuri grele peste noi; alţii sîntem cînd sîntem bolnavi; alţii, cînd sîntem sănătoşi; alţii, cînd ne căsătorim şi alţii cînd sîntem în doliu. Sau se poate ca din pricină că psalmul nu spune: "celor ce se schimbă", ci: "celor ce se vor schimba", cuvintele să cuprindă în ele indicarea unei profeţii, pentru că s-a pus cuvîntul acesta la timpul viitor, aşa că ar urma să ne gîndim la cei care au să se schimbe, după ce-şi vor părăsi deşarta datină a părinţilor şi-şi vor potrivi vieţuirea lor după desăvîrşirea cea după Evanghelie. Nu s-a scris, deci, psalmul acesta pentru iudeii de atunci, ci pentru noi, care ne vom schimba, schimbînd închinarea la mai mulţi dumnezei cu buna credinţă, rătăcirea idolilor cu cunoaşterea Celui Ce ne-a făcut, pentru noi care am preferat cuminţenia cea după lege în locul plăcerii celei fără de lege, care am schimbat flautele, dansurile şi beţia cu cîntarea de psalmi, cu postul şi cu rugăciunea. N-ai păcătui, deci, faţă de adevăr, dacă ai spune că psalmul acesta pentru noi a fost scris. De aceea, ale noastre sînt cuvintele cele dumnezeieşti, ale noastre şi ale Bisericii lui Dumnezeu, ca daruri trimise de Dumnezeu; ele se citesc la fiecare slujbă bisericească şi sînt ca o hrană dăruită sufletelor de către Duhul. Dar psalmul are în titlul său şi cuvintele: "La inscripţia pe coloană"; cu alte cuvinte, să nu asculţi psalmul acesta cu nepăsare, nici aşa cum se şterg cele scrise pe un material prost, tot aşa şi tu, scriind psalmul acesta cu mintea ta pentru puţin timp în memorie, să-i îngădui apoi să se amestece cu alte gînduri şi să se şteargă; dimpotrivă, scrie-l ca pe o coloană în sufletul tău, adică să-l ai nEclintit şi perma-nent tot timpul în memoria ta. Iar dacă iudeul ne va îndepărta de cele scrise în psalm ca pe nişte străini, să-l convingem cu înseşi cuvintele psalmului, arătîndu-i amestecul chemării; că Dumnezeu adună pe cele despărţite, cheamă pe cele de departe, pe mulţi îi face una prin credinţa în Hristos. "Al Meu este Galaad şi al Meu este Manase", spune psalmul10;-

328

a vorbit şi de Efraim11, l-a luat şi pe Iuda12 şi l-a numărat împreună cu ei şi pe Moab13; a ameninţat că va călca şi Idumeea14; tuturor le binevesteşte supunere: "Mie cei de alt neam s-au supus"15.

III

"Dumnezeule, lepădatu-ne-ai pe noi"15.

"Lepădat-ai pe măsura păcatelor lor, spune psalmistul, pe cei ce s-au depărtat de Tine. Nimicit-ai mulţimea răutăţii noastre, pentru că ne-ai făcut bine din pricina slăbiciunii noastre. Te-ai mîniat, cînd eram din fire fii ai mîniei17, neavînd nădejde şi fiind fără Dumnezeu în lume18. Te-ai îndurat de noi, cînd ai dat pe Unulnăscut al Tău jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre, ca să găsim în sîngele Lui răscumpărarea. N-am fi cunoscut binefacerile pe care ni le-ai făcut, dacă nu ne-ai fi adăpat cu vinul umilinţei"19. Psalmistul numeşte "vin" pe Cuvîntul Care îl face simţitor pe cel cu inima împietrită.

"Dat-ai semn celor ce se tem de Tine, ca să fugă din faţa arcului"20.

Moisi a însemnat pragurile caselor israeliţilor cu sînge de oaie21, iar Tu ne-ai dat nouă semn însuşi sîngele Mielului cel nevinovat, Care s-a junghiat pentru păcatele lumii. Şi Iezechiel spune că Dumnezeu a dat semn pe frunţile oamenilor: "Mergeţi, spune profetul, după el şi tăiaţi; să nu cruţaţi, nici să vă milostiviţi. Omorîţi, pînă ce-i veţi pierde, pe bătrîn, tînăr, prunc, fecioară şi femei; dar de toţi care au pe ei semn, să nu vă atingeţi"22.

"Dumnezeu a grăit în locul cel sfînt al Său: BucuraMăvoi şi voi împărţi Sichemul"23.

Sichemul este locul acela vestit pe care Iacov l-a dat lui Iosif24; preînchipuire care numai în aparenţă a fost dăruit lui Israil. "Voi împărţi acest testament vestit şi voi împărţi şi moştenirea poporului. Voi face, deci, părtaş la testament şi la moştenire şi pe ceilalţi oameni". După ce

10. Ps. 59, 7.

11. Ps. 59, 7.

12. Ps. 59, 8.

13. Ps. 59, 8.

14. Ps. 59, 9.

15. Ps. 59, 9.

16. Ps. 59, 1.

17. efes. 2, 3.

18. efes. 2, 12.

19. Ps. 59, 3.

20. Ps. 59, 4.

21. ieş. 12, 7.

22. Iez. 9, 5—6.

23. Ps. 59, 6.

24. Fac. 48, 22.

329

a fost împărţit testamentul la toţi şi după ce folosul lui a fost făcut un bun comun tuturor celor cărora Dumnezeu le-a făcut bine, atunci şi "valea corturilor va fi măsurată"25; adică, lumea toată va fi împărţită în părţi de pămînt în fiecare loc, ca la o tragere la sorţi. Atunci va uni pe cele despărţite "Cel Ce împacă fie pe cele de pe pămînt, fie pe cele din ceruri26; şi dărîmînd peretele din mijloc al vrajbei va face una din amîndouă"27.

"Al Meu este Galaad şi al Meu este Manase"28,

Galaad este nepotul lui Manase. Psalmistul a spus cuvintele acestea ca să arate şirul patriarhilor, care se pogoară de la Dumnezeu, din care este Hristos după trup.

"Şi Efraim, tăria capului Meu; Iuda, împăratul Meu"29.

Alătură, prin unire, părţile rupte şi dezlipite unele de altele.

"Moab, vasul nădejdii"30.

Sau, după cum spune un altul din traducători: "vasul spălării", sau:. "vasul lipsei de grijă". Adică, omul acela de dispreţuit, care este ameninţat să nu intre în Biserica Domnului. Nu vor intra moabitul şi amonitul pînă în a treia şi pînă în a zecea generaţie şi pînă în vremea din veac. Totuşi pentru că botezul dă iertare de păcate şi este prilej de lipsă de grijă pentru datornici, psalmistul arată răscumpărarea prin botez şi apropierea de Dumnezeu cînd zice: "Moab, vasul spălării" sau: "vasul lipsei de grijă".

Aşadar "toţi cei de alt neam" plecîndu-se "s-au supus"31 jugului lui Hristos; de aceea va călca "peste Idumeea cu încălţămintea Lui"32. Iar încălţăminte a Dumnezeirii este trupul cel purtător de Dumnezeu, cu care a venit printre noi. Şi profetul, fericind cu această nădejde timpul venirii Domnului, zice:

"Cine mă va duce în cetate întărită?"33.

Poate că psalmistul vorbeşte aici de Biserică; îi zice "cetate", pentru că este o adunare în care se locuieşte în chip legal; îi zice "întărită", pentru că-i întărită datorită credinţei. De aceea unul din traducătorii

25. Ps. 59, 6.

26. Col. 1, 20.

27. efes. 2, 14.

28. Ps. 59, 7.

29. Ps. 59, 7—8.

30. Ps. 59, 8.

31. Ps. 59, 9.

32. Ps. 59, 9.

33. Ps. 59, 10.

330

Psaltirii a tradus în chip minunat, zicînd: "în cetate înconjurată de ziduri". "Cine, dar, îmi va da mie, vrea să spună profetul, să văd priveliştea aceasta mare: Dumnezeu locuind între oameni?". Aceasta este ceea ce s-a spus de Domnul: "Mulţi profeţi şi drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi, şi n-au văzut"34.

"Dă-ne ajutor din necaz!"35.

Să nu cerem ajutor de la tăria, nici de la sănătatea trupului; să nu căutăm să dobîndim sprijin de la cei socotiţi de oameni a fi străluciţi; nu în mulţimea banilor, nici în mărimea puterii, nici în înălţimea slavei stă puterea, ci Domnul hărăzeşte ajutor celor ce i-l cer din necazul cel peste măsură de mare. Un om ca acesta era Pavel, care-şi făcea o laudă "din necazurile lui36. De aceea putea să spună: "Cînd sînt slab, atunci sînt tare"37. "Dă-ne, Doamne, ajutor din necaz, pentru că necazul aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează"38. Vezi unde te ridică necazul? La nădejdea, care nu ruşinează! Eşti bolnav? Fii vesel, că "pe care îl iubeşte Domnul, pe acela îl ceartă"39. Eşti sărac? Bucură-te, că vei moşteni bunătăţile lui Lazăr!40 Eşti batjocorit din pricina numelui lui Hristos? Eşti fericit, că batjocorirea ta ţi se va schimba în slavă de înger!

Să ne convingem, dar, pe noi înşine, fraţilor, ca în vreme de încercare să nu alergăm la nădejdi omeneşti şi nici să aşteptăm de acolo ajutor, ci să facem cererile noastre cu lacrimi şi suspine, cu rugăciune stăruitoare şi cu priveghere prelungită. Acela primeşte ajutor din necaz, care dispreţuieşte ca deşert ajutorul omenesc şi se sprijină pe nădejdea Celui Ce poate să ne mîntuiască, în Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor, Amin.

34. Matei, 13, 17.

35. Ps. 59, 12.

36. Rom. 5, 3.

37. II Cor. 12, 10.

38. Rom. 5, 3—5.

39. Evr. 12, 6.

40. Luca, 16, 22.

XIII

OMILIE LA PSALMUL LXI

La sfîrşit; Pentru Idithum; Psalmul lui David

Cunoaştem doi psalmi care au titlul "Pentru Iditum": psalmul al treizeci şi optulea şi cel pe care-l avem în faţă. Şi socotim că David este autorul lor. Psalmii au fost dedicaţi lui Iditum spre folosul lui: pentru a îndrepta patimile din sufletul lui şi pentru a le cînta înaintea poporului. Prin cîntarea psalmului se slăvea şi Dumnezeu, iar cei care auzeau armonia cîntării îşi îndreptau moravurile. Iditum era cîntăreţ de cîntări sfinte, după cum ne istoriseşte Istoria Paralipomenilor: "Şi cu ei Eman şi Idithum; şi trîmbiţe şi chimvale, care să răsune, şi instrumente muzicale pentru cîntările lui Dumnezeu"1; iar mai jos puţin2, zice: "Şi David împăratul şi căpeteniile armatei au aşezat în slujbe pe fiii lui Asaf, pe Eman şi pe Iditum, ca să cînte din chinire3, din navle şi din timpane"4. Şi un psalm şi altul vorbesc foarte pe larg de răbdare, care potoleşte mînia sufletului, alungă orice îngâmfare şi aduce smerenia. Că este cu neputinţă ca cel care nu primeşte să fie mai jos decît toţi şi în urma tuturora să nu-şi poată stăpîni mînia cînd este insultat şi să nu biruie încercările prin îndelungă răbdare, cînd este necăjit. Cel care dobîndeşte mare smerenie nu i se turbură sufletul de cuvintele de ocară, pentru că îşi cunoaşte mai dinainte nimicnicia sa; dacă i se spune: "sărăntocule", se ştie pe sine că este sărac, că este lipsit de toate şi că în fiecare zi are nevoie de ajutorul Domnului; dacă i se spune: "neam

1. I Cron. 16, 41—42.

2. I Cron. 25, 1.

3. Chiniră, harpă cu zece coarde. Biblia din1688 traduce: copuze; Bibliile din1795, 1819, 1854 şi1856 traduc: copze; Biblia din1914 traduce: cobze; Bibliile din1936 şi1944 traduc: ţitere; Bibliile din1968, 1975 şi1982 traduc: harpe.

4. Navla, un fel de instrument cu coarde. Bibliile din1688, 1795, 1819, 1854, 1856 şi1914 traduc: alăute, Bibliile din1936 şi1944 traduc: psaltiri; Bibliile din1968, 1975 şi1982 traduc: chitare.

5. Biblia din1688 traduce: tîmpene; Bibliile din1795, 1819, 1854, 1856 şi1914 traduc: chimvale; Bibliile de la Bucureşti1936 şi1944 traduc: ţimbale; Bibliile din Bucureşti1968, 1975 şi1982 traduc: chimbale.

332

prost, din oameni de jos", îi este pregătită mai dinainte inima, că ştie că este făcut din pămînt. De aceea psalmistul zice în psalmul al treizeci şi optulea: "Zis-am, păzi-voi căile mele"6; vorbeşte aici de silnicia pe care i-o face păcătosul şi de îndelunga lui răbdare. Că spune David: "Cînd a stătut păcătosul împotriva mea, am amuţit şi m-am smerit şi am tăcut de bunătăţi"7. Apoi mai jos zice: "Dar toate sînt deşertăciune; tot omul ce vieţuieşte"8; apoi: "Strînge comori, dar nu ştie pentru cine le va aduna"9. În psalmul pe care-l comentăm, însă, începe cu îndoiala, ca şi cum ar vorbi cu sufletul lui, ca o continuare a celor spuse mai înainte. "Sufletul, spune psalmistul, fiind supus gîndului trupului, se întărâtă spre mînie şi supărare. Deci, pentru ce să-mi fac rob patimilor celor rele, sufletul, căruia Dumnezeu, Care l-a creat, i-a încredinţat conducerea trupului şi a patimilor din el? Trebuie, dar, să stăpînim patimile şi să slujim lui Dumnezeu. Este cu neputinţă ca sufletul să fie stăpînit şi de păcat şi de Dumnezeu, ci trebuie să stăpînim răutatea şi să ne supunem Stăpînului universului". De aceea profetul, adresîndu-se celui ce aduce ispitele şi ridică asupra lui mulţime de rele şi se străduieşte să-i robească gîndul pe care-l are duhul, şi să-l supună trupului, îi spune acestea, vădindu-i zadarnica pornire împotriva lui: "Pentru ce mă sileşti să fiu rob celor ce nu mi-s îngăduite? Am Stăpîn! Cunosc pe adevăratul împărat!".

"Oare nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu? Că de la El este mîntuirea mea"10.

Profetul a spus pricina pentru care se sileşte să se supună: pentru că mîntuirea îi este de la Dumnezeu. Creatorului îi este propriu de a se îngriji de siguranţa făpturilor Sale. Sau spune: "De la El este mîntuirea", pentru că, văzînd profetic mai dinainte ce are să fie viitoarea întrupare a Domnului, zice acestea: "Trebuie să slujim lui Dumnezeu şi să-L iubim pe El, Care a adus neamului omenesc o binefacere atît de mare, încît nici pre propriul Lui Fiu nu L-a cruţat, ci L-a dat pentru noi toţi"11. Scriptura obişnuieşte să numească pe Hristosul lui Dumnezeu: "mîntuire", după cum spune şi Simeon: "Acum liberează pe robul Tău, Stăpîne, că au văzut ochii mei mîntuirea Ta"12. Să ne supunem, dar, lui Dumnezeu, pentru că de la El ne este mîntuirea. Iar ce este mîntuirea

6. Ps. 38, 1.

7. Ps. 38, 2—3.

8. Ps. 38, 8.

9. Ps. 38, 10.

10. Ps. 61, 1.

11. Rom. 8, 32.

12. Luca, 2, 29—30.

333

ne-o explică profetul. Nu este o simplă lucrare care ne dă un oarecare har, ca să scăpăm de neputinţă şi să avem o bună stare a trupului. Dar ce este atunci mîntuirea?

"Pentru că El este Dumnezeul meu şi Mîntuitorul meu, sprijinitorul meu, nu mă voi clătina mai mult"13.

Dumnezeul nostru este Fiul lui Dumnezeu. Acelaşi este şi Mîntuitor al neamului omenesc; El este Cel Care sprijină neputinţele noastre, Cel Care potoleşte din sufletele noastre clătinarea care ne vine de la ispite. "Nu mă voi clătina mai mult". Psalmistul mărturiseşte în chip omenesc de clătinare: "Mai mult". Psalmistul spune asta pentru că este cu neputinţă să nu fie în sufletul omului clătinare din pricina ispitelor. Atîta vreme cît facem păcate mici şi puţine ne clătinăm oarecum puţin ca şi plantele mişcate de o uşoară boare de vînt, dar cînd păcatele sînt mai multe şi mai mari, se măreşte şi clătinarea pe măsura creşterii păcatelor. Unii se clatină mai mult; alţii chiar pînă într-atît încît sînt scoşi din rădăcină şi trîntiţi la pămînt, cînd duhurile răutăţii smulg, mai puternic ca orice furtună, rădăcinile sufletului, care erau întărite prin credinţa în Dumnezeu. "Eu, zice profetul, m-am clătinat ca om, dar "mai mult nu mă voi clătina", pentru că sînt sprijinit de mîna dreaptă a Mîntuitorului".

III

"Pînă cînd vă ridicaţi asupra omului? Voi toţi îl ucideţi, ca pe un zid povîrnit şi ca pe un gard surpat"14.

Iarăşi psalmul se luptă cu slugile rele ale diavolului, învinovăţind uneltirea nemăsurată adusă de ele asupra oamenilor. "Oamenii, spune psalmul, sînt fiinţe slabe, iar voi vă năpustiţi asupra lor; şi nu vă mulţumiţi cu primul atac, ci îl atacaţi a doua oară şi a treia oară, pînă cînd distrugeţi sufletul celui ce v-a căzut în mînă, încît ajunge asemenea "unui zid povîrnit şi unui gard surpat". Zidul, atîta vreme cît rămîne în picioare, este tare; dar cînd s-a clătinat, atunci neapărat cade în întregime şi se risipeşte. Bucăţile care sînt unite se pot îndrepta după ce s-au clătinat, dar cele alcătuite din mai multe pietre, îndată ce s-au prăbuşit, nu se mai pot îndrepta. Aşadar psalmul arată că firea omului, fiind alcătuită, a fost clătinată de păcat şi trebuie negreşit să se desfacă, încît fiind refăcută iarăşi de Meşterul Care a zidit-o la început, să dobândească tăria şi puterea de a nu se mai desface şi de a rămîne neatacată, pentru a nu mai cădea a doua oară. Spune Scriptura: "Sînteţi ogorul lui Dumnezeu; zidirea lui Dumnezeu sînteţi"15. Zidirea aceasta a clătinat-o

13. Ps. 61, 2.

14. Ps. 61, 3.

15. I Cor. 3, 9.

334

duşmanul; dar crăpăturile din ea le-a reparat Creatorul. Aşadar a trebuit să vină neapărat căderea din pricina păcatului, dar mare este ridicarea din păcat din pricina nemuririi.

"Dar preţul Meu s-au sfătuit să-l lepede; alergat-au cu sete; cu gura lor binecuvântau, dar cu inima lor blestemau"16.

Preţ al omului este sîngele lui Hristos. "Sînteţi cumpăraţi cu preţ, spune Scriptura; nu vă faceţi robi oamenilor"17. Ostaşii celui rău s-au sfătuit să ne facă nefolositor preţul acesta, spre a ne duce iarăşi în robie pe noi, care am fost odată eliberaţi.

"Alergat-au cu sete". Psalmistul vorbeşte aici de puternica uneltire a demonilor; că aleargă împotriva noastră, însetînd de pierderea noastră.

"Cu gura lor binecuvântau, dar cu inima lor blestemau".

Mulţi sînt cei care laudă faptele cele rele; pe flecar îl numesc om plăcut, pe cel ce spune vorbe de ruşine om de societate, iar pe cel aspru şi mînios îl numesc om serios; pe cel zgîrcit şi fără de milă îl laudă că e om econom; pe cel risipitor îl laudă că e darnic, iar pe cel desfrînat şi destrăbălat îl laudă ca pe un om petrecăreţ şi slobod; şi, ca să spun pe scurt, dau oricărui păcat numele virtuţii contrare păcatului. Unii ca aceştia binecuvintează cu gura, dar cu inima blestemă. Căci cu lauda cuvintelor lor aduc tot blestemul în viaţa acelora, făcîndu-i vrednici de veşnică osîndă cu laudele pe care le aduc.

Psalmistul vorbeşte iarăşi sufletului, pentru a-i mări supunerea lui faţă de Dumnezeu, spunîndu-i:

"Dar lui Dumnezeu supune-te, suflete al meu, că de la El este răbdarea mea"18.

Psalmistul arată mărirea încercărilor; spune ceea ce a spus şi apostolul, anume că Dumnezeu nu ne lasă să fim încercaţi mai mult decît putem suferi19; că "de la El este răbdarea noastră".

"În Dumnezeu este mîntuirea mea şi slava mea; Dumnezeu este ajutorul meu şi nădejdea mea în Dumnezeu"20.

Fericit este cel care nu se bucură de cele mari din viaţa aceasta, ci-şi are slava lui în Dumnezeu; fericit este cel care are pe Hristos laudă a lui, cel care poate să spună ca apostolul: "Mie, însă, să nu-mi fie

16. Ps. 61, 4.

17. I Cor. 7, 23.

18. Ps. 61, 5.

19. Cor. 10, 13.

20. Ps. 6!, 7.

335

a mă lăuda decît în crucea lui Hristos"21. Acum, însă, mulţi îşi găsesc slava lor în trup, ca cei care se îndeletnicesc cu întrecerile sportive sau, ca să spun pe scurt, cei care se laudă cu floarea vîrstei lor; mulţi. apoi, îşi găsesc slava lor în vitejia din războaie, socotind virtute uciderea semenilor lor. Că vitejia în războaie şi trofeele ridicate de general şi de cetăţi sînt pe măsura mulţimii uciderilor. Alţii îşi găsesc slava înconjurînd cu ziduri cetăţile, iar alţii în construcţia conductelor de apă şi a măreţelor localuri sportive. Cutare îşi cheltuieşte averea cu spectacolele de lupte cu fiarele, bucurîndu-se de strigătele deşarte ale mulţimilor; se îngîmfă cu laudele lor, se socoteşte mare, dar slava lui stă în ruşinea lui22; altul îşi arată păcatul lui scris pe afişe în locurile cele mai de seamă ale cetăţii; altul îşi găseşte slava în bogăţie, iar altul, că este orator destoinic şi nebiruit sau că este priceput în înţelepciunea lumii. Se cuvine, însă, să ne fie milă de slava tuturor acestora şi să fericim pe aceia care îşi fac din Dumnezeu slava lor. Iar dacă cineva se îngîmfă că este în slujba împăratului şi că e cinstit foarte mult de împărat, cît de mult ar trebui să te mîndreşti tu, care eşti în slujba marelui împărat. care eşti poftit de El, fiindu-I foarte apropiat, tu, care ai luat Duhul făgăduinţei, încît, pecetluit de El, să te arăţi fiu al lui Dumnezeu?

Profetul, cunoscînd folosul nădejdii celei adevărate în Dumnezeu. îndeamnă pe popor să aibă aceeaşi rîvnă ca şi el, zicînd:

"Nădăjduiţi în El toată adunarea popoarelor, revărsaţi înaintea Lui inimile voastre"23.

Este cu neputinţă să primim în noi harul cel dumnezeiesc, dacă n-am izgonit patimile răutăţii, care stăpîneau mai înainte sufletele noastre. Am cunoscut doctori care nu dădeau doctoriile mîntuitoare înainte ca bolnavii să-şi golească stomacurile de materia care a dat naştere bolii pe care nesăţioşii au primit-o datorită unei hrăniri rele. Dar şi un vas care a avut în el mai înainte un lichid rău mirositor, nu poate primi în el parfumul dacă nu e bine spălat. Aşadar trebuie să vărsăm din noi cele ce erau mai înainte, ca să putem primi pe cele pe care vrem să le punem.

"Dar deşerţi sînt fiii oamenilor"24.

Psalmistul a văzut că nu toţi oamenii urmează poruncii lui Dumnezeu, nici nu primesc să nădăjduiască în Dumnezeu, ci îşi pun nădejdea în deşertăciunile vieţii. De aceea, zice:

"Dar deşerţi sînt fiii oamenilor, mincinoşi sînt fiii oamenilor"25.

21. Gal, 6, 14.

22. Filip, 3, 19.

23. Ps. 61, 8.

24. Ps. 61, 9.

25. Ps. 61, 9.

336

Pentru ce sînt deşerţi? Pentru că sînt mincinoşi! Mai cu seamă de unde se vede minciuna lor? O spune psalmul:

"În cîntarele lor, ca să nedreptăţească"26.

Ce fel de cîntare? Oare toţi oamenii se folosesc de cîntare? Oare toţi sunt vînzători de lînă sau vînzători de carne sau toţi vînd aur sau argint sau, ca să spun pe scurt, toţi îşi au îndreptată îndeletnicirea lor spre aceste materii, pe care negustorii obişnuiesc să le schimbe cu cîntare şi cu greutăţi de cîntărit? Dar multe sînt felurile meseriilor, care n-au nevoie de cîntar, nici nu se folosesc de el; mulţi sînt corăbieri, mulţi lucrează în tribunale şi au funcţii de conducere; la aceştia este în uz minciuna, iar viclenia nu o săvîrşesc cu cîntarul. Ce vrea să spună, dar, psalmul? Profetul vrea să spună că fiecare din noi are în ascunsul sufletului lui un cîntar, făcut de Cel Ce ne-a creat, cu care putem deosebi natura lucrurilor: "Pus-am înaintea feţei tale viaţa şi moartea, binele şi răul"27, două entităţi opuse una alteia; pune-le în talerele balanţei tale de judecată, cîntăreşte-le exact, ca să vezi ce-ţi este mai de folos: să alegi sau plăcerea cea trecătoare şi prin ea să primeşti moarte veşnică sau să alegi osteneala pentru virtute, ca virtutea să-ţi fie pricinuitoarea veşnicei desfătări! "Oamenii sînt mincinoşi", pentru că au stricate criteriile de judecată ale sufletului. Pe aceştia îi jeleşte profetul, zicînd: "Vai de cei ce numesc întunericul lumină şi lumina întuneric, de cei ce spun că amarul este dulce şi dulcele amar"28.

Poate că cineva îmi va spune:

— Ale mele sînt cele prezente! Cine ştie pe cele viitoare?

— Rău cîntăreşti, omule! Alegi pe cele rele în locul celor bune, pe cele deşarte în locul celor adevărate, pui înainte pe cele trecătoare în locul celor veşnice, preferi plăcerea care se duce, în locul bucuriei, care nu încetează nicicînd şi e fără de sfîrşit! "Mincinoşi sînt, dar, fiii oamenilor în cîntare, ca să nedreptăţească". Dar se nedreptăţesc mai întîi pe ei înşişi, apoi pe cei de lîngă ei; pe ei, pentru că sînt răi sfătuitori pentru faptele ce vor să săvîrşească; pe cei de lîngă ei, pentru că le sînt pildă rea. Nu poţi spune în ziua judecăţii: "N-am cunoscut binele!". Ţi-l pun înainte propriile tale cîntare, care-ţi dau temeinică deosebire a binelui şi răului. Greutatea trupului o cunoaştem din înclinările cîntarului, iar pe cele ce trebuie să le alegem în viaţă le deosebim prin libertatea de voinţă a sufletului nostru. Pe aceasta a numit-o profetul cîntar, pentru că poate să se încline deopotrivă şi într-o parte şi în alta.

26. Ps. 61, 9.

27. Deut. 30, 15.

28. Isaia, 5, 20.

337

"Nu nădăjduiţi spre nedreptate şi spre jeluire nu poftiţi"29.

Mai sus a spus: "Nădăjduiţi în El toată adunarea popoarelor"30.

A văzut psalmistul lenea noastră la supunere, de aceea a şi hotărît: "Dar deşerţi sînt fiii oamenilor"31; acum ne opreşte, zicînd: "Să nu nădăjduim spre nedreptate". Cel care socoteşte că bogăţia adunată din nedreptate îi este prilej îndestulător pentru a fi puternic şi a stăpîni se aseamănă cu un bolnav care-şi pune sănătatea trupului în creşterea bolii. "Nu nădăjduiţi spre nedreptate". Ea este piedică spre orice lucrare. "Şi spre jefuire nu poftiţi". Profetul ne îndeamnă să nu poftim lucrurile străine.

"Bogăţia de-ar curge, nu vă lipiţi inima de ea!"32.

Dacă vezi pe vreunul din cei foarte bogaţi, nu-i ferici viaţa! Dacă ţi-ar curge banii de pretutindeni şi din izvoare îmbelşugate, nu privi cu plăcere înmulţirea lor! "Bogăţia de-ar curge ". Minunat este cuvîntul! Curgătoare este natura bogăţiei. Trece pe lîngă cei ce o au mai repede ca torentul. Obişnuieşte să treacă de la unul la altul. După cum un rîu, care vine de la înălţimi, atinge pe cei ce stau pe malurile lui, dar îndată ce i-a atins, rîul şi trece mai departe, tot aşa şi uşurătatea bogăţiei trece foarte repede şi alunecă degrabă; aşa îi este firea, se mută de la unul la altul. Astăzi moşia aceasta este a unuia, mîine a altuia, iar după puţin timp a altuia. Uită-te la casele din oraş! De cîte ori nu şi-au schimbat proprietarii de cînd au fost zidite! Au purtat cînd numele unui proprietar, cînd al altuia. Şi aurul fuge totdeauna din mîinile celui care-l are, se mută la altul şi de la acela la altul. Mai degrabă poţi ţine apa în mâini decît să-ţi păstrezi necontenit averea. De aceea, bine a spus psalmistul: "De-ar curge bogăţia, nu vă lipiţi inima". Nu te împătimi cu sufletul de ea, ci ia de la bogăţie atît cît îţi este de folos! N-o iubi prea mult, nici n-o admira ca pe unul din marile bunuri, ci ia-o în slujba ta ca pe o unealtă! Apoi tuturor celor spuse psalmistul adaugă o hotărîre nu sînt cuvintele lui, ci hotărîrea pe care a auzit-o de la însuşi Dumnezeu şi spune:

"O dată a grăit Dumnezeu şi aceste două lucruri am auzit"33.

Să nu se turbure nimeni că ar fi ciudate cuvintele acestea, ca adică "Dumnezeu o dată a grăit" şi că profetul "două lucruri a auzit". Este cu putinţă ca cineva să grăiască o dată, dar în acea "o dată" să fie multe cele

29. ps. 61, 10.

30. Ps. 61, 8.

31. Ps. 61, 9.

32. Ps. 61, 10.

33. Ps. 61, 11.

338

spuse. De pildă, un om care se întîlneşte "o dată" cu altul vorbeşte despre multe; şi poate cel ce a auzit cuvintele lui să spună: "O dată a vorbit cu mine, dar mi-a grăit despre multe". Iată acum care este sensul celor spuse de profet: "O dată mi-a fost arătarea lui Dumnezeu, dar două sînt lucrurile pe care le-a grăit". Profetul n-a spus: "Un lucru mi-a grăit Domnul, iar eu am auzit două", că aşa s-ar părea că este o contrazicere în cuvintele Sale. Dar care sînt cele două pe care le-a auzit!

"Că puterea este a lui Dumnezeu şi a Ta este, Doamne, mila"34.

"Dumnezeu, spune profetul, este puternic în judecată, dar Acelaşi este şi milostiv. Aşadar nu nădăjduiţi spre nedreptate, nici nu vă lipiţi de bogăţie, nici nu alegeţi deşertăciunea, nici să aveţi stricat criteriul de judecată al sufletului". Ştiind, dar, că este puternic Stăpînul nostru, temeţi-vă de tăria Lui, dar nu vă deznădăjduiţi de iubirea Lui de oameni. Pentru a nu nedreptăţi, este bună frica; iar pentru cel ce a alunecat o dată în păcat, ca să nu cadă în deznădejde, îi este bună nădejdea în mila lui Dumnezeu. Puterea este a lui Dumnezeu, iar mila tot de la El.

"Că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui"35.

"Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura"36. Ai necăjit pe fratele" tău? Primeşte la fel! Ai răpit averile celor mai lipsiţi decît tine, ai lovit pe săraci, ai ruşinat pe cineva cu ocări, ai calomniat, ai spus minciuni, ai stricat casele altora, ai jurat strîmb, ai mutat hotarele moştenite de la părinţi37, ai tăbărît pe averile orfanilor, ai împilat pe văduveai preferat plăcerea de aici în locul bunătăţilor făgăduite, primeşte-ţi răsplata acestor fapte! Ceea ce seamănă fiecare, aceea şi culege38. Iar dacă ai făcut fapte bune, primeşte răsplăţi înmulţite şi pentru acelea "Că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui". Dacă-ţi vei aduce aminte de-a lungul întregii tale vieţi de această hotărîre, vei putea evita mulţime de păcate, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor, Amin.

34. Ps. 61, 11.

35. Ps. 61, 11.

36. Matei, 7, 2.

37. Prov. 22, 28.

38. gal. 6, 8.

XIV

OMILIE LA PSALMUL CXIV

Aţi venit de cu vreme, de la miezul nopţii, în acest sfînt locaş al mucenicilor, ca să îmblînziţi cu cîntări pe Dumnezeul mucenicilor şi aţi rămas pînă la amiaza acestei zile, aşteptînd sosirea mea. Gata vă este plata voastră, a celor care aţi preferat cinstea mucenicilor şi slujba lui Dumnezeu în locul somnului şi a odihnei. Dar dacă trebuie să-mi scuz şi eu întîrzierea şi lipsa îndelungată din mijlocul vostru, vă voi spune pricina: am folosit acest timp al zilei îngrijindu-mă de o altă biserică a lui Dumnezeu, la fel de cinstită ca şi aceasta, care se află la o depărtare destul de mare de voi. Dar pentru că Domnul a făcut să slujesc şi acelora liturghia şi să nu fiu lipsit nici de dragostea voastră, daţi, împreună cu mine, mulţumire Binefăcătorului, Care a condus, cu puterea Lui cea nevăzută, această slăbiciune văzută a trupului meu. Şi ca să nu vă ţin prea mult şi să vă obosesc, vă voi vorbi puţin despre psalmul pe care îl cîntaţi cînd am venit; iar după ce vă voi hrăni sufletele voastre cu un cuvînt de mîngîiere pe măsura puterii mele, voi lăsa liber pe fiecare să se îngrijească de cele ale trupului.

Care erau, dar, cuvintele pe care le cîntaţi? "Iubit-am, că va auzi Domnul glasul rugăciunii mele" Nu oricine poate spune: "Iubit-am", ci numai cel ajuns desăvîrşit, cel care a depăşit frica de rob şi se află în duhul înfierii. Cuvîntului "iubit-am" nu i se potriveşte: "pe cineva", ci se subînţelege: "pe Dumnezeul universului", pentru că, propriu vorbind, cel vrednic de iubit este numai Dumnezeu; că toţi definesc că cel vrednic de iubit este acela pe care toţi îl doresc. Da, Dumnezeu este bun, cel dintîi şi cel mai desăvîrşit dintre bunuri. "Pe acest Dumnezeu L-am iubit, spune profetul, pe acest Dumnezeu, Care este cel mai de seamă bun dintre cele ce pot fi dorite; şi cu bucurie am primit, de dragul Lui, suferinţele". Care sînt aceste suferinţe le spune psalmistul puţin mai tîrziu: durerile morţii, primejdiile iadului, necazul, chinul; acestea toate i s-au părut lui David vrednice de iubit pentru dragostea de Dumnezeu şi pentru nădejdea gătită celor ce primesc să sufere pentru buna credinţă. "N-am îndurat suferinţele acestea, spune profetul, împotriva voinţei mele, nici silit, nici constrîns; ci din dragoste şi din tot sufletul am

1. Ps. 114, 1.

340

primit suferinţele, ca să pot spune "Pentru Tine sîntem omorîţi în fiecare zi"2. Se pare că cele spuse de psalmist sînt întru totul asemenea cu cele grăite de apostol din aceeaşi stare sufletească: "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strîmtorarea sau prigonirea sau foametea sau goliciunea sau primejdia sau sabia?"3. Am iubit, dar, pe toate acestea, spune psalmistul, ştiind că sufăr primejdiile pentru buna credinţă, avînd ca privitor şi împărţitor de premii pe Stăpînul universului. "Că va auzi Domnul glasul rugăciunii mele". Aşa poate şi fiecare din noi să ducă pînă la capăt ostenelile cele pentru săvîrşirea poruncilor; aşa, dacă îşi duce viaţa ca şi cum l-ar avea privitor pe Dumnezeul universului.

"Că a plecat urechea Lui spre mine"4.

Profetul a spus: "a plecat", nu ca să-ţi faci vreo idee trupească, că Dumnezeu ar avea urechi şi că le-ar pleca pentru a auzi glasul liniştit al nostru, aşa cum facem noi cînd ne apropiem auzul de cei care ne vorbesc pe şoptite, pentru ca prin apropierea urechii să auzim ce ni se spune, ci a spus: "a plecat", ca psalmistul să-şi arate slăbiciunea lui: "Din pricina iubirii Sale de oameni, Dumnezeu S-a pogorît la mine, care mă aflu jos la pămînt; S-a pogorît întocmai ca un doctor iubitor de oameni care-şi apropie urechea de un bolnav ce nu poate grăi tare din pricina marii lui slăbiciuni, pentru ca, din apropierea lui, să afle cele de care are nevoie bolnavul. "A plecat, dar, urechea Lui spre mine". Auzul cel dumnezeiesc n-are nevoie ca cineva să grăiască cu glasul pentru a-l auzi; că Dumnezeu cunoaşte cele cerute numai din mişcarea inimii noastre. Oare n-ai auzit că Moisi, fără să grăiască ceva, ci rugîndu-se Domnului cu suspinuri negrăite, a fost auzit de Domnul, Care i-a spus: "Pentru ce strigi la Mine?"5. Dumnezeu aude şi sîngele dreptulu16 care nu are nici limbă, nici glas, care să străbată aerul; că prezenţa faptelor drepţilor este strigăt mare înaintea lui Dumnezeu.

"Şi în zilele mele îl voi chema"7.

Noi, dacă ne rugăm o zi întreagă sau un ceas, dacă ne întristăm puţin pentru păcatele noastre, ei bine, sîntem fără de grijă, ca şi cum am fi făcut ceva mai mult decît păcatele ce le-am săvîrşit. Sfîntul acesta, însă, spune că va arăta o mărturisire măsurată pe tot timpul vieţii lui; că zice: "în toate zilele mele îl voi chema". Apoi, ca să nu socoteşti că chema pe Dumnezeu pentru că îi mergea bine în viaţa

2. Ps. 43, 24.

3. Rom. 8, 35.

4. Ps. 114, 2.

5. ieş. 14, 15.

6. Fac. 4, 10.

7. Ps. 114, 2.

341

aceasta şi că toate treburile lui îi curgeau ca apa, vorbeşte de mărimea necazurilor în care se găsea. Cu toate acestea, însă, numele lui Dumnezeu nu l-a uitat.!

"Cuprinsu-m-au durerile morţii, spune el; primejdiile iadului m-au aflat"8.

Propriu vorbind, cuvîntul "dureri"9 se referă la durerile naşterii, cînd pîntecele mamei se măreşte şi împinge fătul afară, apoi părţile naşterii sînt apăsate şi întinse în timpul naşterii prin convulsiunile şi contractările ţesuturilor, care pricinuiesc femeilor care nasc suferinţe cumplite şi dureri groaznice. Mută acum durerile acestea'şi la durerile morţii, care cuprind pe om la despărţirea sufletului de trup. Profetul spune, deci, că n-a suferit puţin, ci că a încercat chiar durerile morţii şi că a ajuns la primejdia coborîrii în iad. Oare a suferit numai durerile acestea cu care se laudă sau le-a suferit pe acestea de multe ori şi fără voia lui? Dar nici una din faptele pe care le săvîrşeşte silit nu merită lauda! Uită-te, însă, la măreţia sufletească a atletului,! Pentru că "m-au cuprins durerile morţii şi primejdiile iadului m-au aflat, am fost atât de departe de a mă feri de încercările acestea, încît de bună voia mea m-am supus la mult mai multe încercări decît acestea. De bună voia mea mi-am aflat mie însumi necaz şi durere10; dar n-am fost cuprins de ele fără voia mea". Mai înainte spusese: "Primejdiile iadului m-au aflat", acum spune: "Necaz şi durere am aflat". "Pentru că acolo am rămas neîncovoiat de cele aduse asupra mea de ispititorul, de aceea, ca să arăt bogăţia dragostei mele de Dumnezeu, am adăugat necaz la necaz şi durere la durere; dar n-am înfruntat suferinţele cu propria-mi putere, ci pentru că numele Domnului am chemat"11. Tot aşa spune şi apostolul: "în toate acestea biruim cu prisosinţă prin Cel Ce ne-a iubit pe noi"12. Biruie acela care nu cedează în faţa relelor care vin asupra lui în chip necesar; dar biruie cu prisosinţă cel care de bună voie îşi atrage asupra lui dureri pentru a-şi arăta răbdarea. Cel care a căzut în vreun păcat de moarte să spună: "Cuprinsu-m-au durerile morţii"; că spune Scriptura: "Tot cel ce face păcatul este născut din diavol"13. "Cînd eram lucrător al păcatului, spune psalmistul, moartea mă purta în pîntece; atunci m-au aflat şi primejdiile iadului. Cum m-am vindecat? M-am vindecat, pentru că, prin pocăinţă, am aflat necaz şi durere. Mi-am născocit mie însumi prin pocăinţă necaz şi durere pe măsura mărimii păcatului; şi aşa am îndrăznit să

8. Ps. 114, 3.

9. Sivoc

10. Ps. 114, 4.

11. Ps. 114, 4.

12. Rom. 8, 37.

13. Ioan. 3, 8.

342

chem numele Domnului. Şi iată ce am spus: "O, Doamne, izbăveşte sufletul meu"14. Sînt ţinut în robia aceasta, dă Tu pentru mine preţul de răscumpărare şi izbăveşte sufletul meu!

III

"Milostiv este Domnul şi drept"15.

Pretutindeni Scriptura uneşte dreptatea cu îndurările lui Dumnezeu, ca să ne înveţe că nici mila lui Dumnezeu nu este lipsită de judecată şi nici judecata nu este lipsită de milă. Dar chiar cînd miluieşte, Dumnezeu măsoară celor drepţi, cu judecată, îndurările Sale; iar cînd judecă, ne judecă, gîndindu-Se la slăbiciunea noastră; şi ne răsplăteşte mai mult cu iubirea Sa de oameni decît cu măsurarea cea deopotrivă.

"Şi Dumnezeul nostru miluieşte"16.

Se numeşte milă simţămîntul acela pe care îl avem faţă de cei care se găsesc, fără să merite, într-o stare umilitoare; simţămîntul acesta se naşte în noi atunci cînd aceia ne sînt dragi. Ne e milă de cel care a căzut din cea mai mare bogăţie în cea mai cumplită sărăcie, de cel care din sănătos cu trupul cum era a ajuns bolnav de moarte, de cel care se bucura de frumuseţea şi tinereţea trupului, dar şi le-a stricat din pricina patimilor ruşinoase. Dar pentru că şi noi eram odinioară slăviţi, datorită vieţuirii noastre în rai, am ajuns, prin cădere, neslăviţi şi umiliţi; de aceea, Dumnezeu ne miluieşte văzîndu-ne ce am ajuns din ceea ce-am fost. Pentru asta Dumnezeu l-a strigat pe Adam cu glas plin de milă: "Adame, unde eşti?"17. Cel Ce ştie toate nu căuta să afle, ci voia ca Adam să înţeleagă ce a ajuns din ceea ce era. "Unde eşti?", în loc de: "În ce cădere ai ajuns de la o atît de mare înălţime!".

"Cel Ce păzeşte pruncii este Domnul. Smeritu-m-am şi m-a mîntuit"18.

Chiar dacă am judeca aceste cuvinte după raţiunea firească, totuşi omul n-ar putea fiinţa, dacă Dumnezeu n-ar păzi copiii şi încă prunci. Cum s-ar putea hrăni sau mişca cei purtaţi în pîntece în nişte spaţii atît de strâmte în care nu se pot învîrti, ci-şi duc viaţa în locuri întunecoase şi umede, unde nici nu pot respira, nici nu pot trăi viaţa omenească, ci sînt purtaţi ca peştii în apă, dacă n-ar fi ţinuţi vii de paza lui Dumnezeu? Şi apoi pruncul cum ar putea dăinui numai o clipă

14. Ps. 114, 4.

15. Ps. 114, 5.

16. Ps. 114, 5.

17. Fac. 3, 9.

18. Ps. 114, 6.

343

atunci cînd, din pîntecele mamei, ajunge în locul acesta neobişnuit pentru el, unde este învăluit de răceala aerului, dacă n-ar fi salvat de Dumnezeu? Aşadar "Cel Ce păzeşte pruncii este Domnul. Smeritu-m-am şi m-a mîntuit". Sau cuvintele acestea pot fi înţelese şi aşa: Pentru că m-am întors şi am ajuns ca pruncul şi am primit împărăţia lui Dumnezeu ca un copil19, iar din pricina nerăutăţii m-am coborît la smerenia copiilor, de aceea: "Cel Ce păzeşte pruncii este Domnul; şi pentru că m-am smerit, m-a mîntuit".

"întoarce-te, suflete, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine"20.

Luptătorul cel bun îşi pune înaintea sa cuvintele acestea de mîngîiere, spunînd la fel cu Pavel: "Lupta cea bună m-a luptat, călătoria am săvîrşit, credinţa am păzit; de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii"21. Aceste cuvinte şi le spune şi luişi profetul: "Pentru că ai împlinit, suflete, îndestulător lungimea vieţii acesteia, întoarce-te, dar, la odihna ta, că Domnul ţi -a făcut ţie bine". Celor care au luptat după lege22 în viaţa aceasta de aici le stă înainte odihna veşnică, dată nu ca o datorie a lui Dumnezeu pentru faptele lor, ci oferită ca un har de Dumnezeu, Marele Dăruitor, celor ce au nădăjduit în El. Apoi profetul, înainte de a vorbi despre bunătăţile de acolo, povesteşte despre greutăţile din lumea aceasta, de care a scăpat, şi mulţumeşte pentru asta Eliberatorului sufletelor, Care l-a izbăvit de robia cea felurită şi amară a patimilor.

Şi care sînt aceste greutăţi?

"Că a scos sufletul meu din moarte, ochii mei de la lacrimi şi picioarele mele de la alunecare"23.

Psalmistul descrie odihna cea viitoare în comparaţie cu cele de aici. "Aicea, spune el, m-au cuprins durerile morţii; acolo, însă, Dumnezeu a scos sufletul meu din moarte; aici, ochii mei vărsau lacrimi din pricina necazului. acolo, însă, nu mai este lacrimă, care să întunece luminile ochilor celor care se veselesc de contemplarea frumuseţii slavei lui Dumnezeu, că Dumnezeu a luat toată lacrima de la toată faţa"24, aici, mare e primejdia alunecării — de aceea şi Pavel spune: "Cel ce i se pare că stă, să caute să nu cadă"25 — acolo, însă, trainice sînt temeliile, viaţa nu se mai schimbă, nu mai este teama căderii în

19. Matei, 18, 3.

20. Ps. 114, 7.

21. II Tim. 4, 7—8

22. II Tim. 2, 5.

23. Ps. 114, 8.

24. Isaia, 25, 8.

25. I Cor. 10,

344

păcat, nici aţîţarea trupului, nici conlucrarea femeii pentru săvîrşirea păcatului, pentru că la înviere nu mai este bărbat şi femeie26, ci viaţa este una şi neamestecată, pentru că cei care au bineplăcut Stăpînului lor locuiesc în ţara celor vii. însăşi lumea aceasta este muritoare şi loc al celor muritori. Şi pentru că este compusă constituţia tuturor celor văzute, urmează ca tot ce este compus să fie supus desfacerii; iar noi, care sîntem în lume, fiind părţi ale lumii, sîntem părtaşi sorţii întregii lumi. Pentru asta chiar înainte ca sufletul să se despartă de trup prin moarte, noi oamenii murim de mai multe ori. Să nu ţi se pară ciudat ceea ce-ţi spun! Uită-te la realitatea lucrurilor. în trei săptămîni de ani, omul suferă trei schimbări şi modificări de vîrste şi de viaţă; în fiecare săptămînă de ani, un hotar propriu circumscrie trecutul şi cuprinde în el lămurit schimbarea. Vîrsta copilului, în primii şapte ani, se încheie cu schimbarea dinţilor. Limita copilului capabil să înveţe carte este pînă la adolescenţă. Cînd adolescentul împlineşte douăzeci şi unu de ani şi cînd părul începe să-i umbrească obrajii, adolescenţa dispare pe nesimţite şi tînărul ajunge bărbat. Cînd vezi, deci, că un bărbat a încetat de a mai creşte cu trupul, că are siguranţă în gîndire şi nu mai are în el nici un semn care să-i arate tinereţea, nu te gîndeşti oare că în el a murit trecutul? Iarăşi bătrînul, care a luat o altă înfăţişare trupească şi altă stare sufletească, este lămurit altul decît cel de mai înainte. Aşadar şi viaţa oamenilor este plină de mai multe morţi, nu numai în schimbările de la o vîrstă la alta, ci şi în căderile sufletelor în păcat. Dar acolo unde nu mai este schimbare, nici, a trupului, nici a sufletului — pentru că nu este nici schimbare de gîndire, nici schimbare de părere şi nici împrejurarea nu mai clinteşte statornicia şi neturburarea gîndurilor — acolo este ţara celor vii cu adevărat, care sînt totdeauna la fel cu ei înşişi. Profetul spune că mai ales în ţara aceea vom putea să bineplăcem Dumnezeului universului, pentru că acolo nimic din cele din afară nu ne va mai întrerupe de la scopul slujirii celei adevărate şi de aceeaşi cinste cu îngerii. "Să ne nevoim, spune apostolul, ca fie petrecînd în trup, fie ieşind din trup, să fim bineplăcuţi Lui"27. Ţara aceea este ţara celor vii, în care nu-i noapte, nu-i vis, amăgirea morţii; în care nu-i mîncare, nu-i băutură, proptelele slăbiciunii noastre; nu-i boală, nu-i suferinţă, nu-s spitale, nu-s tribunale, nu-s neguţătorii, nu-s meserii, nu-s bani, nu-i conducerea celor răi, nu-i pricină de războaie, rădăcina vrăjmăşiei, ci e ţara celor vii, nu a celor care mor din pricina păcatelor, ci a celor ce trăiesc viaţa cea adevărată, viaţa în Hristos Iisus, Căruia se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

26. Matei, 22, 30.

27. II Cor. 5, 9.

III.

OMILII ŞI CUVÎNTĂRI

OMILIA I DESPRE POST

Cuvîntul I

"Sunaţi din trîmbiţă în ziua cea binevestită a Domnului"1. Poruncă profetică sînt cuvintele acestea! Dar citirile din Sfînta Scriptură, pe care le-am citit astăzi, sînt mai puternice decît sunetul trîmbiţei şi mai lămurite decît orice instrument muzical. Ne vestesc sărbătoarea premergătoare acestor zile.

Am cunoscut harul posturilor prin proorocul Isaia. Isaia a lepădat postul iudaic şi ne-a arătat adevăratul post, spunînd: "Nu postiţi în judecăţi şi în certuri, ci dezleagă toată legătura nedreptăţii"2; iar Domnul a zis: "Nu fiţi trişti, ci spală-ţi faţa ta şi ungeţi capul tău"3.

Să fim deci cuprinşi de nişte simţăminte ca acestea, aşa cum am şi fost învăţaţi! Să nu ne mîhnim de zilele ce se apropie! Să fim veseli în ele, aşa cum se cuvine sfinţilor. Cel trist nu primeşte cunună, iar cel care suspină nu biruie. Nu te întrista cînd ţi se poartă de grijă! E o nebunie să nu te bucuri de sănătatea sufletului şi să te mîhneşti de schimbarea mîncărurilor, lăsînd să se înţeleagă că-ţi face mai multă bucurie plăcerea stomacului decît purtarea de grijă a sufletului. Săturarea mărgineşte plăcerea numai la pîntece postul, însă, urcă folosul la suflet. Bucură-te, că ţi s-a dat de Doctor un leac ce ucide păcatul. După cum viermii, care se înmulţesc în pîntecele copiilor, sînt distruşi cu doctorii foarte amare, tot aşa şi postul, vrednic cu adevărat de acest nume, cînd pătrunde în suflet, omoară păcatul ascuns în adînc.

"Ungeţi capul tău şi spală-ţi faţa ta". Cuvintele acestea ale Scripturii te duc la taine. Cel uns a fost uns, cel spălat a fost spălat. Tu îndreaptă această poruncă la suflet! Unge capul cu ungere sfîntă, ca să

1. Ps. 80, 4.

2. Isaia, 58, 4. 6.

3. Matei, 1, 16—17.

348

ajungi părtaş al lui Hristos şi aşa apropie-te de post. Nu-ţi ascunde faţa ca actorii! Faţa ţi-o ascunzi atunci cînd vrei să nu-ţi dezvălui sufletul. Ţi-o ascunzi cu minciuna, ca şi cu un voal. Să nu fii actor! Actorul înfăţişează pe scenă persoane străine. Este rob, dar o face pe stăpînul! Este om de rînd, şi o face pe împăratul. Tot aşa şi în viaţa aceasta. Mulţi oameni teatralizează, ca pe o scenă, viaţa lor; una au în inimă şi alta arată oamenilor. Nu-ţi ascunde deci faţa! Ceea ce eşti, aceea arată-te! Nu lua înfăţişare tristă, căutînd să fii slăvit pentru că pari înfrînat. Facerea de bine trîmbiţată n-are folos, iar postul dat în vileag n-are cîştig. Că faptele bune, făcute numai pentru a fi văzute de oameni, nu-şi duc roadele în veacul de apoi, ci iau sfîrşit odată cu laudele lumii. Aleargă aşadar cu bucurie la darul postului! Postul e un dar din bătrîni. Nu s-a învechit, nici n-a îmbătrînit! E totdeauna nou, e veşnic în floare.

III

Socoteşti oare că pun începutul postului odată cu darea legii? Nu Postul e mai vechi ca legea, Dacă vei avea răbdare, vei vedea că spusele mele sunt adevărate. Să nu socoteşti că postul a început cu ziua curăţirii poruncită poporului lui Israil în a zecea zi a lunii a şaptea4. Nu! Străbate istoria sfîntă, cerceteaz-o, ca să afli începutul postului! Postul nu-i descoperire nouă. E un odor al strămoşilor. Şi e vrednic de respect tot ce e vechi. Respectă deci vechimea postului! Are aceeaşi vîrstă ca şi omenirea.

Legea postului a fost dată în paradis. Adam a primit întîia oară porunca de a posti: "Nu mîncaţi din pomul cunoştinţei binelui şi răului"5. Cuvîntul: "Nu mîncaţi" este o lege a postului şi înfrînării. Dacă Eva ar fi postit şi n-ar fi mîncat din pom, n-am mai fi avut trebuinţă de postul de acum, că "n-au trebuinţă cei sănătoşi de doctori, ci cei bolnavi"6. Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinţă! Iar pocăinţa fără post este neputincioasă. Îndreaptă-te, dar, înaintea lui Dumnezeu prin post. Mai mult; chipul în care au trăit primii oameni în rai este o imagine a postului, nu numai pentru că ducînd o viaţă îngerească ajunseseră, prin cumpătare, la asemănarea cu îngerii, ci şi pentru că nu erau cunoscute locuitorilor paradisului toate cele născocite mai tîrziu de om: nici băutul vinului, nici tăiatul animalelor, nici toate cele cîte turbură mintea omenească.

4. Lev. 25, 9.

5. Fac. 2, 17.

6. Matei, 9, 12.

349

N-am postit, şi am fost alungaţi din rai! Să postim, dar, ca să ne întoarcem în rai! Nu vezi că Lazăr a intrat prin post în paradis? Nu imita neascultarea Evei! Nu lua din nou sfătuitor pe şarpe, care ne sfătuieşte să mîncăm, ca să ne cruţăm trupul! Nu-ţi găsi scuza în boala trupului sau în slăbiciune! Nu-mi spune mie scuzele! Spune-le lui Dumnezeu, Care ştie totul! îmi spui că nu poţi să posteşti! Dar să te ghiftuieşti în toate zilele vieţii tale şi să-ţi striveşti trupul sub greutatea mîncărurilor, poţi? Ştiu că doctorii nu prescriu bolnavilor mîncăruri felurite, ci post şi înfrînare. Cum dar? Dacă poţi să posteşti şi să te înfrânezi cînd eşti bolnav, pentru ce spui că nu poţi s-o faci cînd eşti sănătos? Ce este mai uşor pentru stomac: să petreacă noaptea cu o mîncare uşoară sau să stea împovărat de mulţimea mîncărurilor? Dar, mai bine spus, nu să stea, ci să se întoarcă necontenit şi pe o parte şi pe alta, rupîndu-se şi strîmtorîndu-se; afară numai dacă vei spune că şi corăbierii salvează mai uşor de la înec o corabie încărcată cu poveri decît una mai sprintenă şi mai uşoară. Lucrurile, însă, se petrec cu totul dimpotrivă: o mică înălţare a valurilor dă la fund o corabie încărcată cu multe poveri, pe cînd o corabie cu o încărcătură potrivită trece uşor prin furtună, că n-o împiedică nimic să plutească pe deasupra valurilor. Tot aşa se întîmplă şi cu trupurile oamenilor. împovărate necontenit cu prea multă mîncare, trupurile se îmbolnăvesc cu uşurinţă; dar dacă folosesc mîncare puţină şi uşoară scapă şi de suferinţa pe care o aşteaptă de pe urma bolii, ca de o furtună ce se porneşte împotriva lor, dar se depărtează şi de suferinţa care începe a se ivi, ca de o ciocnire cu o stîncă din mijlocul mării. Stomacul, care are menirea să întreţină trupul, mistuie cu uşurinţă mîncărurile simple şi uşoare; dar dacă i se dau mîncăruri costisitoare şi felurite, nu poate să le mistuie şi dă naştere la fel de fel de boli.

Dar să ne întoarcem cuvîntul nostru la istoria postului. Să arătăm cît este de vechi, să arătăm că toţi sfinţii l-au primit, ca pe o moştenire strămoşească, şi l-au păzit, transmiţîndu-l din tată în fiu. Aşa s-a păstrat acest bun şi a ajuns, din neam în neam, pînă la noi.

În rai nu era vin, nu se tăiau vite şi nici nu se mînca carne. După potop a apărut vinul. După potop s-a spus: "Mîncaţi de toate ca pe iarba verde"7. Cînd n-a mai fost nădejde de desăvîrşire, s-a îngăduit ca omul să se înfrupte din toate aceste lucruri. înainte de potop, nu se cunoştea vinul; dovadă Noe, care nu ştia ce-i vinul. Nu se ivise încă vinul în

7. Fac. 9, 3.

350

viaţa oamenilor şi nici nu ajunsese obicei băutul vinului. Noe n-a văzut pe un alt om bînd vin şi nici el nu încercase gustul vinului, aşa că fără să-şi dea seama a fost vătămat de vin. "Noe, spune Scriptura, a sădit vie, a băut din rodul ei şi s-a îmbătat"8, nu pentru că era beţiv, ci pentru că nu ştia cât trebuie să bea. Deci, descoperirea băutului de vin este mai nouă decît paradisul, aşa că postul este foarte vechi.

Ştim că Moisi prin post s-a urcat în munte9. Că n-ar fi îndrăznit să se apropie de vîrful muntelui care fumega, nici n-ar fi cutezat să intre în nor, dacă n-ar fi fost înarmat cu postul. Prin post a primit poruncile scrise pe plăci de degetul lui Dumnezeu. Sus, pe munte, postul a prilejuit darea legii; iar jos, la poalele lui. lăcomia la mîncare a înnebunit pe oameni să se închine idolilor. "Poporul, spune Scriptura, s-a aşezat să mănînce şi să bea şi s-a sculat să joace"10. O singură îmbătare cu vin a zădărnicit cele patruzeci de zile de post şi de rugăciune ale lui Moisi. Plăcile scrise cu degetul lui Dumnezeu, pe care le primise postul, pe acelea le-a sfărîmat beţia, că profetul n-a socotit cu cale ca un popor beat să primească legile lui Dumnezeu11. Şi astfel. poporul, care învăţase să cunoască pe Dumnezeu prin minuni nespus de mari, a alunecat într-o clipită, prin lăcomie, la mîncare, la închinarea de idoli. Pune faţă în faţă aceste două: postul, care apropie de Dumnezeu, şi desfătarea, care îndepărtează de mântuire. Dar să ne coborîm încă mai mult pe calea istoriei, îndreptîndu-ne spre cele petrecute mai tîrziu.

Ce a pîngărit pe Isav şi l-a făcut rob fratelui său? Nu o singură mîncare în schimbul căreia şi-a dat dreptul de întîi născut?12 Oare nu rugăciunea, unită cu postul, a dăruit mamei sale pe Samuil?13 Cine a făcut pe Samson viteaz mare şi nebiruit? Oare nu postul, prin care a şi fost zămislit în pîntecele maicii sale?14 Postul l-a născut, postul l-a alăptat, postul l-a făcut bărbat, postul poruncit mamei lui de înger: "Tot ce iese din viţa de vie să nu mănînce şi vin şi băuturi ameţitoare să nu bea"15.

Postul naşte pe profeţi, întăreşte pe cei puternici. Postul înţelepţeşte pe legiuitori. Postul este bun talisman al sufletului, tovarăş credincios

8. Fac. 9, 20—21.

9. ieş. 24, 18.

10. ieş. 32, 6.

11. ieş. 32, 19."

12. Fac. 25, 33—34.

13. I Regi, 1, 13.

14. jud. 13, 4.

15. jud. 13, 14.

351

al trupului, armă pentru luptători, loc de exerciţiu pentru atleţii credinţei. Postul îndepărtează ispitele, postul îndeamnă spre evlavie. Postul este tovarăş al înfrînării, creator al castităţii. În timp de război face eroi, iar în timp de pace propovăduieşte liniştea. Pe credincios îl sfinţeşte, iar pe preot îl desăvîrşeşte, că nu-i cu putinţă să îndrăznească cineva a săvîrşi sfintele slujbe fără să postească; aceasta nu numai în slujba noastră de acum, tainică şi adevărată, ci şi în cea preînchipuitoare, care se aducea în legea cea veche.

Postul l-a făcut pe Ilie să vadă privelişte de taină. După ce timp de patruzeci de zile şi-a curăţit sufletul prin post, a fost învrednicit să vadă pe Domnul în peştera din muntele Horiv, atît cît e cu putinţă unui om să-L vadă16. Prin post a dat înapoi văduvei viu copilul şi astfel prin post a fost puternic chiar faţă de moarte17. O voce ieşită dintr-o gură, care a postit, a închis unui popor nelegiuit cerul trei ani şi şase luni18. Şi ca să moaie inima neîmblânzită a celor îndărătnici, a preferat să sufere şi el ca şi aceia. De aceea a şi spus: "Viu este Domnul; nu va fi apă pe pămînt decît numai atunci cînd voi spune eu"19. Şi a făcut Ilie ca prin foamete, întreg poporul să postească, ca să îndrepte răutatea oamenilor, pricinuită de desfătare şi de viaţă desfrînată.

Ce fel de viaţă a avut Elisei? Prin ce a reuşit Elisei să fie găzduit de sunamiteancă?20 Prin ce ospăta Elisei pe profeţi? Oare nu cu ierburi sălbatice şi cu puţină făină împlinea legea găzduirii?21 Cînd oaspeţii au mîncat odată cu celelalte verdeţuri şi o buruiană otrăvitoare erau să moară dacă n-ar fi fost distrusă otrava prin rugăciunea postitorului22. Şi, ca să spun pe scurt, postul i-a ajutat pe toţi sfinţii să vieţuiască potrivit voii lui Dumnezeu.

Există o piatră, numită amiantă23, pe care focul n-o mistuie; cînd e pusă la flacără pare că s-a prefăcut în cărbune; dar cînd e scoasă din foc, se face mai curată, ca şi cînd ar fi fost spălată cu apă. Tot aşa erau şi trupurile celor trei tineri din Babilon24. Prin post au căpătat firea amiantei. În văpaia cea mare a cuptorului, ca şi cum ar fi avutde aur trupurile lor, n-au fost vătămaţi din pricina focului. Mai mult chiar, s-au arătat mai puternici decît aurul, că focul nu i-a topit, ci i-a lăsat întregi. Şi doar nimic nu putea rezista acelei văpăi, hrănită mereu

16. III Regi, 19, 8—13.

17. III Regi, 17, 22.

18. III Regi, 18, 1.

19. III Regi, 17, 1.

20. IV Regi, 4, 8

21. IV Regi, 4, 42—44.

22. V Regi, 4, 39—41.

23. Silicat natural, hidrat de calciu şi magneziu cu ţesătură fibroasă, rezistent la temperatură înaltă (cf. NPL, la cuvînt).

24. dan. 1, 8—16.

352

cu catran, cu smoală şi cu vreascuri, care ieşea afară din cuptor ca la patruzeci şi nouă de coţi, că distrugea totul din jur, mistuind mulţi haldeeni. Dar cei trei tineri, pentru că au intrat în cuptor întovărăşiţi de post, au călcat în picioare focul acela cumplit şi au respirat, în acea văpaie mare, aer plăcut şi răcoros. Pentru ce? Pentru că au fost hrăniţi de post! Focul n-a îndrăznit să se atingă nici de părul capului lor25.

VII

Daniil, "bărbatul doririlor"26, care n-a mâncat pîine şi n-a băut apă trei săptămîni27, cînd a fost aruncat în groapa cu lei, a învăţat şi pe lei să postească28. Ca şi cum i-ar fi fost trupul făcut din piatră sau din altă materie tare, leii n-au putut să-şi înfigă dinţii în el. Postul a călit trupul lui Daniil ca pe o călitură de fier, încît, ajungînd de nebiruit, leii nici n-au deschis gura împotriva sfîntului.

Postul a stins puterea focului, postul a închis gurile leilor. Postul trimite rugăciunile la cer, dîndu-le aripi în drumul lor spre înălţime. Postul este creşterea caselor, mama sănătăţii, pedagogul tinereţii, podoaba bătrînilor, tovarăş bun de drum celor ce călătoresc, tovarăş credincios al soţilor. Bărbatul nu pune la îndoială cinstea casei sale cînd vede că femeia lui posteşte; nici femeia nu se topeşte de gelozie cînd bărbatul său sfinţeşte postul. Cine şi-a împuţinat bunurile casei cînd a postit? Numără astăzi bunurile pe care le ai în casă şi numărăle şi după ce-ai postit. Nu va lipsi nimic din cele din casă din pricina postului. Nici o vietate nu-şi plînge moartea. Nicăieri nu-i sînge, pentru că pîntecele cel neînduplecat n-a mai dat nici o poruncă împotriva vietăţilor. Cuţitul bucătarilor s-a liniştit; masa se mulţumeşte cu cele ce răsar singure din pămînt.

Sabatul a fost dat iudeilor "ca să se odihnească vita ta şi robul tău", spune Scriptura29. Postul să fie odihnă slugilor, care te slujesc în toată vremea! Odihneşte-ţi bucătarul! Dă libertate celui ce-ţi slujeşte la masă! Opreşte mîna celui ce-ţi toarnă vin! Să contenească odată şi cel meşter la facerea feluritelor dulciuri! Să se liniştească odată şi casa de zgomote nenumărate, de fum, de mirosuri de fripturi, de cei ce aleargă în sus şi în jos, care slujesc pîntecelui ca unui stăpîn neînduplecat! Şi cei care percep impozite îngăduie cîteodată supuşilor să aibă puţină libertate. Deci să dea şi pîntecele puţină odihnă gurii! Să facă pîntecele cu noi un armistiţiu de cinci zile, el care totdeauna cere şi niciodată

25. dan. 3, 24—50.

26. dan. 9. 23;10, 11.

27. dan. 10, 2.

28. dan. 6, 16—22.

29. ieş. 20, 10.

353

nu încetează; el care ia astăzi şi mîine nu-şi aduce aminte. Cînd pîntecele e plin, dă lecţii de înfrînare; cînd e gol, uită de lecţiile date.

VIII

Postul nu ştie ce-i camăta. Masa celui ce posteşte nu miroase a procente. Pe orfanul celui ce-a postit nu-l înăbuşă datoriile părinteşti ca nişte şerpi care se încolăcesc în jurul lui. Mai mult, postul îi dă prilej de bucurie. După cum setea face plăcută băutura, iar foamea, cînd se iveşte, face ca masa să fie dorită, tot aşa şi postul înveseleşte pe cel ce mănîncă. Că postul, aşezîndu-se la mijloc şi întrerupînd necontenita desfătare cu mîncăruri, face să ţi se pară mîncarea nespus de plăcută, ca ceva nou şi necunoscut. Deci, dacă voieşti să-ţi fie masa dorită, primeşte schimbarea pe care o aduce postul! Dar tu, cuprins de pofta de a mînca numai bunătăţi, ai distrus, fără să-ţi dai seama, pofta de mîncare. Din dorinţa de plăcere, ai alungat plăcerea. Da, nici un lucru nu este atît de dorit încît să n-ajungă de dispreţuit, dacă te desfătezi necontenit de el. Că ne bucurăm mai mult de acele lucruri pe care le dobîndim mai rar. La fel şi Creatorul nostru a făcut ca prin schimbarea pusă de El în viaţă să ne bucurăm de cele ce ne dăruieşte. Nu vezi că şi soarele este mai strălucitor după trecerea nopţii, privegherea mai dulce după somn, iar sănătatea mai dorită după boală? Şi masa deci este mai plăcută după post. Aceasta atît pentru cei bogaţi şi cu masa îmbelşugată, cît şi pentru cei care au o masă sărăcăcioasă şi întîmplătoare.

Teme-te de pilda bogatului!30 Masa îmbelşugată, de care s-a desfătat tot timpul vieţii lui, l-a aruncat în focul gheenii. Se pîrjolea în văpaia cuptorului, nu pentru că era învinuit de nedreptate, ci de prea multă mîncare şi desfătare. Ca să stingem acel foc, avem nevoie deci de apă.

Dar postul nu-i folositor numai pentru viaţa de dincolo, ci-i folositor chiar pentru trupul nostru. Trupurile cele mai sănătoase se îmbolnăvesc şi-şi schimbă starea sănătăţii, fiindcă firea oboseşte şi nu poate suporta povara unei sănătăţi prea înfloritoare. Vezi dar, ca nu cumva scuipînd acum apa, să doreşti mai tîrziu o picătură, ca bogatul din Sfînta Evanghelie! Nimeni nu s-a îmbătat cu apă. Pe nimeni nu l-a durut capul vreodată că a fost îngreuiat de apă. Nimeni n-a avut nevoie de picioare străine dacă a trăit bînd apă. Nimănui nu i s-au împleticit picioarele, nimănui nu i-au ajuns mîinile netrebnice, dacă au fost adăpete

30. Luca, 16, 19—31.

354

cu apă. Că greutatea mistuirii, urmare de neînlăturat pentru toţi cei care mănîncă prea multe bunătăţi, dă naştere în trup la boli necruţătoare. Faţa celui ce posteşte îţi inspiră respect; nu-i îmbobocită de roşeaţă neruşinată, ci-i împodobită cu o paloare pe care-i zugrăvită înfrînarea. Ochiul celui ce posteşte este blând, mersul măsurat, faţa serioasă, neturburată de rîs nestăpînit. Cel ce posteşte este măsurat la cuvînt şi curat la inimă.

Adu-ţi aminte de sfinţii cei din veac "de care lumea nu era vrednică, care au pribegit în cojoace, în piei de capră, lipsiţi, strîmtoraţi, îndurînd rele"31. Imită viaţa lor, de cauţi soarta lor! Ce l-a odihnit pe Lazăr în sînurile lui Avraam?32 Oare nu postul? Viaţa sfîntului Ioan Botezătorul a fost un post33. N-a avut pat, n-a avut masă, n-a avut pământ de arat, n-a avut bou de arătură, n-a avut grîu, n-a avut brutar, n-a avut nimic din cele ce sînt de trebuinţă pentru întreţinerea vieţii. Pentru aceasta "nici nu s-a ridicat cineva mai mare decît Ioan Botezătorul din cei născuţi din femei"34. Pe Pavel, pe lîngă alte virtuţi, l-a urcat la al treilea cer şi postul, pe care-l numără între laudele cele pentru necazuri. Dar mai presus de toate pildele spuse pînă acum este Domnul nostru, Care a întărit prin post trupul luat pentru noi35. Astfel, întărit prin post, a primit în El ispitele diavolului şi ne-a învăţat ca prin post să ne pregătim şi să ne exercităm pentru luptele ce le vom da împotriva ispitelor, iar prin foame să facem de ruşine pe potrivnic. Că diavolul, din pricina Dumnezeirii Domnului, n-ar fi putut să se apropie de El, dacă Domnul nu s-ar fi coborît prin foame pînă la slăbiciunea firii omeneşti. înainte de a se înălţa la ceruri, însă, s-a atins iarăşi de mîncare36, ca să ne încredinţeze că trupul Său a înviat.

Tu, însă, nu încetezi să te îngraşi şi să pui carne pe tine! Laşi ca mintea să se topească de foame şi nu-ţi pasă deloc de învăţăturile cele mîntuitoare şi făcătoare de viaţă! Nu ştii oare că după cum pe cîmpul de luptă ajutorul dat unora din luptători duce la înfrîngerea duşmanilor lor, tot aşa şi cel care face pofta trupului luptă împotriva duhului, iar cel care dă ajutor duhului robeşte trupul? Duhul şi trupul sînt potrivnici unul altuia, ne spune Pavel37. Deci, dacă vrei să-ţi întăreşti mintea, domesticeşte-ţi trupul prin post. Acest înţeles îl au cuvintele Apostolului: "Cu cît se strică omul nostru cel din afară, pe

31. Evr. 9, 37—38.

32. Luca, 16, 23.

33. Matei, 3. 4.

34. Matei, 11, 11.

35. Matei, 4, 1—11.

36. Luca, 24. 43.

37. gal. 5, 17.

355

atît se înnoieşte omul cel dinăuntru"38 şi: "Atunci sînt puternic cînd sînt neputincios"39.

Pentru ce nu vrei să dispreţuieşti mîncărurile cele stricăcioase? Pentru ce nu vrei să doreşti masa cea din împărăţia cerurilor, pe care ţi-o pregăteşte postul de aici? Nu ştii oare că prin mîncare nemăsurată îngraşi viermele ce te va chinui? Care om îndestulat cu hrană îmbelşugată şi trăit într-o necontenită desfătare a primit vreun har duhovnicesc? Moisi, ca să primească a doua oară legea, a trebuit să mai postească o dată. Ninivitenii, dacă n-ar fi pus şi vitele la post, n-ar fi scăpat de nenorocirea ce-i ameninţa40. Ale căror oase au rămas oare în pustie? Oare nu ale acelora care doreau să mănînce carne?41 Aceia, atîta vreme cît s-au mulţumit cu mana şi cu apa din piatră, au învins pe egipteni, au mers pe mare şi în seminţiile lor nu era bolnav42. Dar cînd şi-au adus aminte de căldările cu cărnuri43, cînd s-au întors, prin poftele lor, în Egipt, n-au mai văzut pămîntul făgăduinţei. Nu te înfricoşează pilda aceasta? Nu te cutremuri oare de grozăvia lăcomiei, care te poate lipsi de bunătăţile nădăjduite? Nici înţeleptul Daniil n-ar fi văzut vedeniile, de nu-şi făcea prin post mai curat şi mai luminat sufletul. Mîncărurile grase ridică în sus un fel de aburi întunecoşi, care, ca un nor des, împiedică luminile Sfîntului Duh să se coboare asupra minţii. Da, şi îngerii au o mîncare! Şi mâncarea lor este' pîinea, că spune profetul: "Pîine îngerească a mîncat omul"44. Mîncarea lor nu e nici carnea, nici vinul, nimic din cele atît de rîvnite de cei robiţi pîntecelui. Postul este o armă împotriva oştirii dracilor, că spune Domnul: "Neamul acesta nu iese decît prin rugăciune şi prin post"45.

Atît de mari sînt bunătăţile ce le avem de pe urma postului! îmbuibarea, însă, este cel dintîi pas pe calea desfrîului. Odată cu petrecerea, cu beţia şi cu mîncărurile pregătite cu multă grijă, vine şi tot felul de desfrînare dobitocească. Din pricina poftei odrăslite în suflet de pe urma îmbuibării cu mîncare şi cu vin, oamenii ajung ca nişte armăsari înverşunaţi46. Legăturile nefireşti dintre oameni sînt datorate beţivilor; ei caută pe femeie în bărbat şi pe bărbat în femeie. Postul, dimpotrivă, cunoaşte măsura chiar în căsnicie şi, osîndind lipsa de măsură chiar în cele îngăduite de lege, lasă răgaz potrivit stăruinţei în rugăciune.

38. II Cor. 4, 16.

39. II Cor. 12, 10.

40. Iona, 3, 3—9.

41. num. 14, 37.

42. Ps. 104, 37.

43. ieş. 16, 3.

44. Ps. 77, 25.

45. Marcu, 9, 29.

46. ier. 5, 8.

356

Dar nu mărgini folosul postului numai la îndepărtarea de mîncare! Adevăratul post stă în îndepărtarea de păcate. "Dezleagă orice legătură a nedreptăţii"47. Treci cu vederea insulta ce ţi-a pricinuit aproapele, iartă-i păcatele! "Nu postiţi în judecăţi şi în certuri"48. Nu mănînci carne, dar mănînci pe fratele tău! Te abţii de la vin, dar nu-ţi stăpîneşti ocările! Posteşti toată ziua, aştepţi să vină seara, ca să mănînci, dar îţi cheltuieşti toată ziua în judecăţi! "Vai de cei ce se îmbată, dar nu de vin "49. Mînia este o beţie a sufletului; îl face pe om fără de judecată ca şi vinul. Tristeţea este şi ea o beţie, că turbură mintea. Frica, cînd ia naştere fără de motiv, este o altă beţie. "Mîntuie sufletul meu de frica vrăjmaşului", spune Scriptura50. Şi, ca să spun pe scurt, fiecare din stările sufleteşti, care turbură mintea, poate să fie numită pe bună dreptate beţie. Gîndeşte-te la omul mînios cît este de beat de patimă! Nu mai este stăpîn pe el însuşi; nu se mai cunoaşte pe el şi nici nu cunoaşte pe cei de faţă; ca într-o luptă de noapte, pune mâna pe tot ce apucă, se năpusteşte asupra tuturor, spune ce-i vine la gură; nu poate fi oprit; înjură, loveşte, ameninţă, se jură, strigă, plesneşte. Fugi de această beţie, dar nu primi nici beţia pricinuită de vin! Nu căuta să bei vin înainte de a începe postul! Să nu-ţi servească beţia călăuză spre post. Beţia nu este uşă spre post, nici avariţia uşă spre dreptate, nici desfrînarea uşă spre castitate, şi, ca să spun pe scurt, nu se poate intra la virtute prin viciu. Altă uşă duce la post! Beţia duce la desfrîu. La post duce cumpătarea. Atletul, înainte de a se duce la întreceri, se exercitează; cel care posteşte, înainte de a posti, se înfrînează. Nu te deda beţiei înainte de aceste cinci zile de post, ca şi cum ai vrea să-ţi scoţi paguba pentru zilele cîte vei posti şi ca şi cum ai vrea să înşeli pe Legiuitor. Te osteneşti zadarnic dacă-ţi chinuieşti trupul, dar nu-ţi tămăduieşti viciul. Cămara în care, prin beţie, îţi depozitezi vinul este nesigură; torni într-un vas găurit. Vinul curge, luîndu-şi drumul său, iar la fund rămîne păcatul. Sluga fuge de la un stăpîn bătăuş; tu, însă, rămîi în slujba vinului, deşi te loveşte în cap în fiecare zi. Măsura cea mai bună pentru băutul vinului este trebuinţa trupului. Dacă vei depăşi hotarele acestei măsuri, a doua zi te vei scula cu capul greu, neodihnit, ameţit, cu gura plină de miros greu de vin; ţi se va părea că toate se învîrt în jurul tău, că toate se clatină. Beţia aduce somn, fratele morţii, dar şi o veghere, care se aseamănă cu visurile.

47. Isaia, 58, 6.

48. Isaia, 58, 4.

49. Isaia, 28, 1.

50. Ps. 83, 2.

357

Ştii oare cine este Cel pe Care ai să-L primeşti cînd te împărtăşeşti? Este Cel Care ne-a făgăduit: "Eu şi Tatăl Meu vom veni la el şi la el vom locui"51. Pentru ce I-o iei înainte cu beţia şi închizi intrarea Stăpânului? Pentru ce îndemni pe duşman să ocupe mai dinainte intrările tale? Beţia nu primeşte pe Domnul; beţia alungă Duhul Sfînt. Fumul alungă albinele, beţia alungă harurile duhovniceşti.

Postul este podoaba oraşului, stabilitatea pieţii, pacea caselor, salvarea averilor. Vrei să vezi nobleţea postului? Compară seara de astăzi cu cea de mîine! Vei vedea oraşul schimbat într-o linişte adîncă din turburat şi zvăpăiat cum era. Aş dori ca ziua de astăzi să se asemene cu ziua de mîine în sfinţenie, iar zilei de mîine să nu-i lipsească nimic din veselia zilei de astăzi.

Iar Domnul, Care ne-a adus pînă în aceste zile, să ne dea nouă, ca unor luptători, să arătăm, în aceste lupte premergătoare, statornicia şi tăria inimii noastre, spre a ajunge la ziua hotărîtă a încununării. Acum, cu încununarea prăznuirii mîntuitoarelor patimi, iar în veacul ce va să fie la dreapta judecată a lui Hristos, cu încununarea răsplătirii faptelor săvîrşite de noi în viaţă, că Lui se cuvine slava în veci, Amin.

51. Ioan, 14, 23.

OMILIA A II-A DESPRE POST

Cuvîntul II I

"îndemnaţi, preoţi, pe popor, zice Domnul. Grăiţi la urechile Ierusalimului"1. îndestulătoare este puterea cuvîntului să mărească celor zeloşi rîvna, iar celor leneşi şi trîndavi să le deştepte zelul. De aceea generalii, cînd pornesc oştirea la război, ţin soldaţilor, înainte de începerea luptei, cuvîntări de îmbărbătare; iar îndemnul lor are atîta putere, încît adeseori îi face pe mulţi să dispreţuiască moartea. Tot aşa şi profesorii de gimnastică şi antrenorii, cînd duc pe atleţi în arene, ca să ia parte la întreceri, le ţin lungi cuvîntări de necesitatea ostenelilor pentru dobîndirea coroanelor, iar în urma acestor discursuri mulţi au fost convinşi să-şi pună în primejdie trupurile de dragul victoriei.

Trebuie să ţin, dar, şi eu un cuvînt de îndemn, cînd îi pornesc pe ostaşii lui Hristos la lupta împotriva nevăzuţilor duşmani, cînd pregătesc pe atleţii credinţei să dobîndească, prin înfrînare, cununile dreptăţii.

Ce cuvînt de îmbărbătare să vă ţin?

Cei care se pregătesc de război şi cei care se exercitează în arenă trebuie să-şi întreţină bine trupul cu mîncare îmbelşugată, pentru că au de înfruntat mari oboseli, dar cei care au de luptat "nu împotriva sîngelui şi a cărnii, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpîniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestuia, împotriva răutăţii"2, trebuie să se exercite, în vederea luptei, prin înfrînare şi prin post. Untdelemnul îngraşă pe atlet, iar postul întăreşte pe cel credincios. Cu cît vei împuţina mai mult greutatea trupului, cu atît vei face ca sufletul să strălucească de sănătate duhovnicească. Biruinţa asupra duşmanilor celor nevăzuţi n-o dobîndeşti cu puterile trupului, ci cu răbdarea sufletului şi cu suferirea necazurilor.

1. Isaia, 40, 1. 2.

2. efes. 6, 12.

359

Pentru cei ce postesc de bună voie, postul le este folositor tot timpul, pentru că demonii nu îndrăznesc să atace pe cel ce posteşte, iar îngerii, păzitorii vieţii noastre, stau cu plăcere lîngă cei care-şi curăţesc sufletul cu post. Dar cu mult mai folositor este postul acum, cînd predicarea postului s-a vestit în toată lumea. Că nu-i insulă, nu-i continent, nu-i popor, nici chiar în părţile cele mai îndepărtate ale lumii, în care să nu se fi predicat postul. Soldaţi, drumeţi, corăbieri, negustori, cu toţii au auzit de această poruncă a postului şi o primesc cu bucurie. Să nu rămînă, deci, nimeni netrecut în catalogul celor ce postesc! în el sînt trecute toate neamurile, toate vîrstele şi toate dregătoriile.

În fiecare biserică îngerii înscriu pe cei ce postesc. Ia aminte, dar, ca nu cumva din pricina unei mici plăceri ce ţi-o dau bucatele, să suferi paguba de a nu fi înscris de înger, fugind dinaintea celui care înrolează ostaşi. E mai mică primejdia cînd un soldat aruncă pavăza şi fuge decît atunci cînd un creştin aruncă postul, arma cea tare şi puternică.

Eşti bogat? Nu insulta postul, socotindu-l nevrednic să stea cu tine la masă! Nu-l alunga cu necinste din casa ta, biruit de desfătare, ca nu cumva postul să te învinuiască înaintea Legiuitorului posturilor, Care, prin pedeapsa ce-ţi va da, să te supună,la un mult mai aspru post. Săracul să nu ia în bătaie de joc postul care altădată a fost tovarăşul de casă şi de masă al săracului. Femeile să postească şi ele, că şi lor le este postul tot atît de potrivit şi de firesc ca şi respiraţia. Copiii să fie adăpaţi cu apa postului, ca şi plantele bine crescute. Bătrînilor le este uşor postul pentru că de mult s-au obişnuit cu el. Călătorilor postul le este tovarăş bun de drum; îi face uşori şi sprinteni, pe cînd îmbuibarea îi sileşte să ducă poveri, să poarte în spate greutăţile cu care s-au desfătat. Cînd soldaţii pleacă la luptă într-o ţară îndepărtată iau cu ei alimentele de trebuinţă hranei, nu plăcerii. Iar noi, care pornim la luptă cu duşmanii nevăzuţi, care ne grăbim spre patria cea de sus, nu trebuie oare să ne mulţumim numai cu cele de trebuinţă hranei sufletului, mai ales că sîntem necontenit pe cîmpul de bătaie?

III

îndură, dar, toate suferinţele, ca un bun ostaş! Luptă-te după toate regulile luptei, ca să fii încununat, ştiind bine cuvintele apostolului: "Tot cel ce se luptă se înfrînează de la toate"3.

3. I Cor. 9, 25.

360

Am să vă spun un gînd ce mi-a venit acum în minte. Merită să-l cunoaşteţi. Soldaţilor li se măreşte raţia de hrană pe măsura eforturilor ce le depun; ostaşilor duhovniceşti, cu totul dimpotrivă: cel care are mai puţină hrană, acela are mai mare dregătorie. Coiful nostru este altul decît coiful soldaţilor al lor este din aramă, al nostru din nădejdea cea mîntuitoare4; pavăza lor este din lemn sau din piele, a noastră, pavăza credinţei Noi ne îmbrăcăm cu platoşa dreptăţi16? ei poartă o cămaşă de zale. Avem şi noi o sabie cu care ne apărăm, sabia Duhului7, ei, o sabie de fier. Tot aşa, nu acelaşi fel de hrană face tăria celor două oştiri; pe noi ne întăresc dogmele credinţei, pe soldaţi, îmbuibarea pîntecelui.

Scurgerea anului ne-a adus în aceste zile de post mult dorite. Să le primim cu dragoste, ca pe nişte doici bătrîne, cu care Biserica ne-a alăptat spre evlavie. Cînd vrei, deci, să posteşti, nu te posomorâ ca iudeii, ci veseleşte-te, după cum scrie la Evanghelie8. Nu plînge că-i va fi foame pîntecelui, ci veseleşte-te împreună cu sufletul de desfătările cele duhovniceşti. Ştii ce spune apostolul: "Trupul pofteşte împotriva Duhului, iar Duhul împotriva trupului"9. Şi pentru că unul se împotriveşte celuilalt, să tăiem plăcerile trupului, spre a mări tăria sufletului, pentru ca, biruind prin post patimile, să ne încununăm cu cununile înfrînării.

Pregăteşte-te, dar, să fii vrednic de sfinţenia postului. Să nu strici înfrînarea cu beţia. Să nu spui: "Să mă îmbăt astăzi, pentru că de mîine am cinci zile de post!". E un gînd rău şi viclean. Nimeni nu-şi aduce în casă amante şi desfrînate cînd vrea să se căsătorească. Femeia luată cu cununie nu suferă să locuiască sub acelaşi acoperiş cu desfrînatele. Tot aşa şi tu! Cînd aştepţi postul, nu băga mai înainte în trupul tău beţia, femeie desfrînată, femeia tuturor, mama neruşinării, rîzăreaţa, zăpăcita, cea gata11 la tot felul de necuviinţe. Să nu intre postul şi rugăciunea într-un suflet pîngărit de beţie! Domnul primeşte înlăuntrul locaşurilor sfinte pe cel ce posteşte, pe cel beat, însă, îl alungă ca pe un pîngărit şi nelegiuit. Dacă mîine vii duhnind şi împuţit de vin, cum să socotesc post beţia ta? Să nu-ţi închipui că te ţin de rău că n-ai băut vin bun şi curat! Nu, ci că eşti pîngărit de vin! în care ceată te aşezi? între beţivi sau între postitori? Beţia din ziua trecută te trage la ea, iar

4. I Tes. 5, 8.

5. efes. 6, 16.

6. efes. 6, 14.

7. efes. 6, 17.

8. Matei, 6, 16. 17.

9. gal. 5, 17.

361

ziua de azi îţi spune că e post. Beţia te ţine în mîinile ei ca un rob; şi nu-ţi va da drumul, că are dovezile de nezdruncinat ale robiei tale: mirosul vinului, care a rămas în tine ca într-un butoi. Şi nu-ţi va fi de nici un folos prima ta zi de post, pentru că în tine sînt încă rămăşiţele beţiei. Cînd pîrga nu-i bună, poţi arunca tot rodul. "Beţivii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu"10. Ce folos ai dacă începi postul cu beţia? Ce folos mai ai de post, dacă beţia te alungă din împărăţia lui Dumnezeu? Nu vezi că cei mai iscusiţi maeştri de călărie pun la post caii de curse înainte de începerea alergărilor? Tu, însă, cu bună ştire, mănînci peste măsură. Cu lăcomia ta întreci şi dobitoacele. Cu un stomac încărcat nu poţi nici merge, nici dormi. Da, un stomac încărcat cu multe mîncăruri nu poate sta liniştit; este silit necontenit să se frămînte.

Postul păzeşte pruncii, face curat pe tînăr, umple de vrednicie pe bătrîn; părul alb, împodobit cu postul, este mai vrednic de respect. Postul este pentru femei podoaba cea mai potrivită; este frîu pentru oamenii în floarea vîrstei, talismanul căsniciei, păzitorul fecioriei. Aşa sînt binefacerile pe care le aduce postul în fiecare casă.

Ce să mai spunem de înrîurirea pe care o are postul asupra vieţii de obşte a creştinilor? Postul pune rînduială între toţi credincioşii; adoarme strigătul, alungă cearta, aduce la tăcere înjurăturile. Dascălul nu potoleşte atît de repede gălăgia copiilor, cum potoleşte postul zgomotul. S-a sculat oare cu chef cel ce a stat la o masă de post? La ce dansuri deşănţate a dat naştere postul? Postul, ca un judecător aspru, goneşte rîsetele dezmăţate, cîntecele desfrînate, dansurile deşuchiate. Dacă oamenii ar lua postul ca sfătuitor al faptelor lor, n-ar mai fi nici o piedică să domnească pacea adîncă în toată lumea; nu s-ar mai răscula popoarele unele împotriva altora, nu s-ar mai bate oştirile. Dacă ar domni postul nu s-ar mai făuri arme, n-ar mai fi tribunale, n-ar mai fi închisori; pădurile şi pustiurile n-ar mai avea tîlhari, oraşele denunţători, iar mările piraţi. Dacă oamenii ar fi ucenicii postului, nu s-ar mai fi auzit, precum spune Iov, glasul celui care cere birul. Dacă postul ar cîrmui viaţa noastră, atunci viaţa n-ar mai fi atît de plină de plîns şi de tristeţe. Postul i-ar fi învăţat pe toţi să se înfrîneze nu numai de la mîncare, dar să izgonească şi iubirea de arginţi, lăcomia, precum şi orice viciu. Dacă păcatele acestea ar fi fost îndepărtate, n-ar mai fi fost vreo piedică de a avea pace deplină, de a fi lipsiţi de turburare sufletească.

10. Cor. 6, 10.

11. Iov, 3, 18.

362

Dar aşa, cei care nu vor să postească, cei care urmăresc traiul bun ca pe singura fericire din viaţă, nu numai că adună asupra lor bogat roi de păcate, dar îşi distrug şi trupurile. Să vezi câtă deosebire va fi între feţele lor din astă seară şi cele de mîine. în astă seară, buhăite, plesnind de sînge, pline de sudoare, cu ochii urduroşi, obraznici, cu vederea turbure, din pricina fumurilor beţiei strînse înăuntrul lor. Mîine, serioase, modeste; îşi vor relua culoarea lor firească; pline de chibzuială, cu vederea sigură, pentru că nu mai este vreo pricină care să le turbure activitatea.

Postul ne face asemenea cu îngerii, ne face să locuim cu drepţii, ne înţelepţeşte viaţa. Postul l-a făcut legiuitor pe Moisi. Samuil este rodul postului; Ana, mama lui, postind, s-a rugat lui Dumnezeu zicînd: "Adonai Doamne, Eloi Savaot, dacă căutând vei căuta peste roaba ta şi îmi vei da sămînţă de bărbat, îl voi da pe el dar înaintea Ta"12; "Vin şi sicheră nu va bea pînă în ziua morţii lui"13. Postul l-a alăptat pe marele Samson. Atîta vreme cît postul a însoţit pe Samson, duşmanii săi cădeau cu miile14, smulgea din ţîţîni porţile oraşelor15, iar leii nu se puteau împotrivi puterii mîinilor lui16. Dar cînd s-a apucat de beţie şi de desfrîu, a fost prins cu uşurinţă de duşmani17, a fost lipsit de ochi18 şi a ajuns de batjocura copiilor celor de alt neam19. Prin post Ilie a închis cerul trei ani şi şase luni20. Ilie, cînd a văzut că oamenii din pricina belşugului se desfrînează, i-a făcut, prin foamete, să postească fără voia lor. Aşa a oprit păcatul, care se întinsese mult. Deci, prin post, Ilie a oprit păcatul lor, ca şi cum ar fi folosit sabia sau focul.

VII

Săracilor, primiţi postul, tovarăşul vostru de casă şi de masă! Slugilor, primiţi postul, odihna necontenitelor voastre osteneli! Bogaţilor, primiţi postul, doctorul care vă vindecă bolile ce vă vin din pricina prea multelor mîncăruri, postul care, prin schimbarea mîncărurilor, vă face mai plăcute bucatele de care vă săturaserăţi din obişnuinţa cu ele! Bolnavilor, primiţi postul, mama sănătăţii voastre! Sănătoşilor, primiţi

12. I Regi, 1, 11.

13. jud. 13, 14.

14. jud. 15, 15—17.

15. jud. 16, 3.

16. jud. 14, 5—6.

17. jud. 17, 1—20.

18. jud. 17, 21.

19. jud. 17, 24—27

20. III Regi, 17, 1.

363

postul, păzitorul sănătăţii voastre! întreabă pe doctori, şi-ţi vor spune că este primejdioasă o sănătate prea mare. De aceea doctorii micşorează, prin post, greutatea trupurilor, pentru ca nu cumva, din pricina îngrăşării, să se curme puterea vieţii; cu bună ştiinţă doctorii micşorează cu postul îngrăşarea trupului, ca printr-un nou fel de hrană să-i dea libertate trupului, iar stomacului putere. Postul este, dar, folositor tuturor oamenilor şi tuturor trupurilor; este potrivit pretutindeni: în case, în pieţe, noaptea, ziua, în oraşe şi în pustie.

Aşadar, pentru că postul ne dăruieşte în toate împrejurările vieţii foloase atît de mari, să-l primim, după cuvîntul Domnului21, cu bucurie, fără să ne întristăm ca făţarnicii şi să arătăm, fără să ne prefacem, bucuria sufletului.

Socot că nu trebuie să mă străduiesc atît de mult ca să vă îndemn să postiţi, cît trebuie să vă îndemn să nu cădeţi astăzi în păcatul beţiei. Da, mulţi postesc fie din obicei, fie că se ruşinează de alţii. Mă tem, însă, de beţie, pe care iubitorii de vin o păstrează ca pe o moştenire părintească. Unii, lipsiţi de judecată, ca şi cum ar pleca într-o călătorie îndepărtată, beau astăzi mult vin, ca să le ajungă pentru cele cinci zile de post. Dar nu ştii oare că pîntecele nu ţine ce bagi în el? Pîntecele este un zaraf necinstit, cămară nesigură. Pui în el multe lucruri, dar nu păstrează ce-i încredinţezi şi face numai pagubă. Vezi ca nu cumva mîine, cînd vei veni la biserică, după ce te-ai îmbătat azi, să ţi se spună cele citite acum. "Domnul zice: "N-am ales postul acesta!"22. Pentru ce amesteci, dar, cele ce nu se pot amesteca? Ce părtăşie este între beţie şi post? Ce legătură între beţie şi înfrînare? Ce legătură între Biserica lui Dumnezeu şi templul idolilor?23 Biserica lui Dumnezeu este locaşul în care locuieşte Duhul lui Dumnezeu24, iar templu de idoli sînt cei care-şi murdăresc trupul cu beţia. Ziua de astăzi este pridvorul postului. Cel întinat în pridvor nu mai este vrednic să intre întru cele sfinte. Sluga care vrea să se împace cu stăpînul nu ia ca sprijinitor şi mijlocitor pe duşmanul stăpînului. Beţia este duşman al lui Dumnezeu; postul, început al pocăinţei. Deci, dacă vrei să vii la Dumnezeu, fugi de beţie! Fugi, ca nu cumva să te îndepărtezi şi mai mult de Dumnezeu.

Dar pentru ca postul să fie vrednic de laudă, nu-i de ajuns numai să ne înfrînăm de la mîncăruri, trebuie să postim post primit şi bineplăcut lui Dumnezeu. Iar postul adevărat este înstrăinarea de păcat, înfrînarea

21. Matei, 6, 16—17.

22. Isaia, 58, 5.

23. II Cor. 6, 16.

24. I Cor. 3, 16.

364

limbii, oprirea mîniei, îndepărtarea de pofte, de bîrfeli, de minciună, de jurămîntul strîmb. Lipsa acestora este post adevărat. în ele stă postul cel bun.

VIII

Să ne desfătăm în Domnul, cugetînd la cuvintele Duhului şi primind poruncile şi învăţăturile mîntuitoare, care ne îndreaptă sufletele. Să ne ferească Dumnezeu de postul cel cumplit, pe care şi profetul se sileşte să-l îndepărteze prin rugăciune, zicînd: "Domnul nu va omorî prin foamete sufletele drepţilor"25, şi: "N-am văzut pe cel drept părăsit, nici sămânţa lui cerşind pîine"26. în aceste cuvinte profetul n-a vorbit de pîinile cele materiale, că ştia că feciorii patriarhului Iacov se coborîseră în Egipt pentru pîine, ci de hrana cea duhovnicească, prin care omul nostru lăuntric se desăvârşeşte. Să ne ferească, deci, Dumnezeu de postul cu care Domnul a ameninţat pe iudei: "Iată vin zile, zice Domnul, şi voi aduce peste pămîntul acesta foamete, nu foamete de pîine, nici sete de apă, ci foamete de a auzi cuvîntul Domnului"27. Dreptul Judecător a adus peste ei foametea aceea, pentru că a văzut că trupul lor se îngrăşa şi punea carne pe el, iar mintea le slăbea de lipsa hranei învăţăturilor adevărului.

în zilele ce vin, Duhul cel Sfînt vă va ospăta, cu bucurie, dimineaţa şi seara. Nimeni să nu lipsească de bună voie de la acest ospăţ duhovnicesc. Să luăm parte cu toţii la paharul cel cumpătat pe care Înţelepciunea l-a umplut şi ni l-a pus deopotrivă înaintea tuturor, ca fiecare să bea din el atîta cît poate. Înţelepciunea "şi-a amestecat paharul ei şi a junghiat jertfele ei"28, adică "hrana celor desăvîrşiţi, ale căror simţuri sînt deprinse prin obişnuinţă să deosebească binele de rău"29. Cu această hrană săturîndu-ne din destul, să dea Dumnezeu să fim găsiţi vrednici a lua parte la veselia ospăţului Mirelui, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia slava şi puterea în veci, Amin.

25. Prov. 10, 13.

26. Ps. 36, 25.

27. Amos, 8, 11.

28. Prov. 9, 2.

29. Evr. 5, 14.

OMILIA A III-A LA CUVINTELE

"Ia aminte de tine însuţi" I

Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca să descoperim unii altora simţămintele inimilor, şi, datorită naturii noastre comune, să facem cunoscute celorlalţi oameni gîndurile noastre, dîndu-le la iveală ca din nişte cămări ascunse ale inimii. Dacă am fi alcătuiţi numai din suflet, ne-am înţelege unii cu alţii numai prin gîndire dar pentru că sufletul nostru îşi zămisleşte gîndurile în ascuns în trup, ca sub o perdea, este nevoie de cuvinte şi de nume ca să facem cunoscute cele aflate în adîncul nostru. Cînd gîndirea noastră e rostită, atunci este purtată de cuvînt ca de o luntre, străbate aerul şi trece de la cel ce grăieşte la cel ce aude. Dacă e tăcere adîncă şi linişte, cuvîntul poposeşte în urechile ascultătorilor ca într-un port liniştit şi nebîntuit de vînturi; dacă, însă, zgomotul făcut de ascultători suflă împotriva lui ca o furtună cumplită, atunci cuvîntul naufragiază, risipindu-se în aer.

Faceţi aşadar, prin tăcere, linişte cuvintelor mele. Poate că vă vor părea folositoare unele din gîndurile aduse de cuvintele mele.

Greu de prins este cuvîntul adevărului şi lesne poate scăpa celor ce nu sînt cu luare aminte. De aceea Duhul a rînduit ca el să fie scurt şi strîns, să spună mult în puţine cuvinte, ca prin scurtimea lui să poată fi uşor de ţinut minte. Că firesc este ca o cuvîntare bună să nu-şi ascundă ideile în cuvinte obscure, dar nici să aibă idei de prisos şi goale, care să nu atace tema în miezul ei.

Aceste calităţi are şi textul citit nouă adineauri din cărţile lui Moisi, de care îşi aduc aminte negreşit cei care au fost cu luare aminte la citirea lui, afară doar de a trecut neobservat pe lîngă urechile voastre din pricina scurtimii sale. Iată textul: "Ia aminte de tine însuţi, ca nu cumva un cuvînt ascuns în inima ta să se prefacă în păcat"

Noi oamenii păcătuim uşor cu gîndul. De aceea Cel Care a zidit una cîte una inimile noastre3, ştiind că cele mai multe păcate le săvîrşim

1. Deut. 15, 9.

2. Deut. 15, 9.

3. Ps. 32, 15.

366

din imboldul gîndurilor noastre, a poruncit ca în primul loc mintea să ne fie curată. Şi pentru că păcătuim uşor cu mintea, Dumnezeu ne cere să avem de ea mai multă purtare de grijă şi pază. Că precum doctorii cei prevăzători întăresc cu mult înainte, prin mijloace profilactice, părţile mai slabe ale trupurilor, tot aşa şi purtătorul obştesc de grijă şi adevăratul doctor al sufletelor a prevăzut cu o pază mai puternică mai ales acea parte a sufletului nostru pe care o ştim mai înclinată spre păcat. Trupul, ca să săvîrşească o faptă, are nevoie de timp, de prilej, de osteneli, de ajutători şi de alte înlesniri? mintea, însă, dă naştere la gînduri într-o clipă şi le săvîrşeşte fără oboseală. iar gîndurile cresc fără piedică şi le e potrivită orice vreme. Se întîmplă uneori ca unuia dintre oamenii serioşi, mândru de respectul ce i se dă pentru faptele lui, îmbrăcat pe dinafară în haina înfrînării, prin mişcarea nevăzută a inimii lui, să-i alerge mintea la locul păcatului, chiar cînd se află în mijlocul celor ce-l fericesc pentru virtutea lui; cu închipuirea a văzut cele poftite, şi-a ticluit o întîlnire ruşinoasă şi, zugrăvindu-şi lămurit plăcerea în cămara ascunsă a inimii sale, a săvârşit păcatul înlăuntrul lui, fără de martori, necunoscutde' nimeni, pînă va veni Cel Ce descoperă cele ascunse ale întunericului şi vădeşte păcatele inimilor4. Fereşte-te, dar, ca nu cumva un cuvînt ascuns în inima ta să se prefacă în păcat, pentru că "cel ce se uită la femeie pentru a o pofti a şi săvîrşit desfrînare în inima sa"5. Da, păcatele săvîrşite cu trupul sînt împiedicate de multe pricini, dar cel ce păcătuieşte cu gândul păcătuieşte tot atît de repede pe cît a şi gîndit. Deci acolo unde căderea este grabnică, acolo ni s-a poruncit să avem şi pază mai puternică. De aceea, ni s-a spus: "Nu cumva un cuvînt ascuns În inima ta să se prefacă În păcat"6. Dar mai bine să venim la cuvintele care încep textul acesta!

"Ia aminte de tine însuţi". Fiecare animal are, prin fire, de la Dumnezeu, Creatorul lumii, instinctul conservării fiinţei sale. De cercetezi temeinic totul, vei vedea că cele mai multe animale se feresc instinctiv de tot ce le vatămă şi iarăşi, printr-o pornire naturală, se îndreaptă să mănînce numai ce le este folositor. Nouă, însă, Dumnezeu, învăţătorul nostru, ne-a dat această mare poruncă ca noi să facem cu ajutorul raţiunii ceea ce animalele fac din instinct; ne-a poruncit ca, pe cele săvîrşite de animale instinctiv, noi să le facem cu luare aminte şi cu o continuă supraveghere a gîndurilor, ca să putem păzi cu străşnicie

4. I Cor. 4, 5.

5. Matei, 5, 28.

6. Deut. 15, 19.

367

darurile date nouă de Dumnezeu: să fugim de păcat, după cum animalele fug de ierburile otrăvitoare, să urmărim dreptatea, după cum ele caută iarba cea hrănitoare. "Ia aminte de tine însuţi", ca să poţi deosebi ce-i vătămător de ce-i mîntuitor.

Luarea aminte este dublă: una, prin care privim lumea înconjurătoare cu ochii trupului; alta, prin care contemplăm pe cele nemateriale cu puterea raţională a sufletului. Dacă am spune că porunca "Ia aminte de tine însuţi" se referă la funcţiunea vizuală a ochilor, ne vom convinge îndată că e cu neputinţă. Într-adevăr, cum ar putea omul să se cuprindă cu ochiul cu totul pe sine? Ochiul nu poate să se vadă nici pe sine; nu ajunge să vadă creştetul capului, nu vede spatele, faţa şi nici cum sînt aşezate măruntaiele înlăuntru. Şi ar fi necucernic să spui că poruncile Domnului sînt cu neputinţă de Îndeplinit! Rămîne deci să raportăm această poruncă la funcţiunea minţii. "Ia aminte de tine însuţi", adică: analizează-te pe tine însuţi în toate privinţele! Să ai neadormit ochiul sufletului pentru paza ta, pentru că "prin mijlocul laţurilor treci"7; în multe locuri sînt înfipte de duşmanul tău curse ascunse. Uită-te la toate cele din juru-ţi "ca să scapi din cursă ca o căprioară şi din laţ ca o pasăre"8. Căprioara nu cade în curse pentru că are vederea pătrunzătoare. De aceea şi numele ei de căprioară şi l-a căpătat de la vederea ei pătrunzătoare9. Pasărea, la rîndul ei, dacă e atentă, cu ajutorul aripilor ei uşoare, zboară mai presus de vicleşugurile vînătorilor. Vezi, dar, să nu pari mai nepriceput decît animalele cînd e vorba de propria-ţi pază! Păzeşte-te, să nu cazi în curse şi să ajungi pradă diavolului, "vînat de el spre a face voia lui"10.

III

"Ia aminte de tine însuţi", adică: Nu lua seama nici la cele ale tale, nici la cele din jurul tău, ci numai la tine însuţi. Altceva sîntem noi înşine, altceva cele ale noastre şi altceva cele din jurul nostru. Sufletul şi raţiunea sîntem noi înşine, întrucît am fost făcuţi după chipul Creatorului. Trupul şi simţurile sale sînt cele ale noastre. Averile, artele şi meseriile sînt cele dimprejurul nostru.

— Ce spune deci această poruncă?

— Nu lua aminte la trup, nici nu urmări cu orice chip binele trupului: sănătatea, frumuseţea, desfătarea cu plăceri, viaţa lungă; nu admira averile, slava şi puterea; nu socoti mare lucru pe cele ce sînt

7. Înţ. Sir. 9, 18.

8. Prov. 6, 5.

9. În limba greacă cuvîntul "căprioară" care înseamnă: a avea privirea pătrunzătoare, derivă de la verbul Bspz-ofiai.

10. II Tim. 2, 26.

368

în slujba acestei vieţi trecătoare, ca nu cumva prin rîvna pentru ea să dispreţuieşti viaţa ta cea adevărată, ci ia aminte de tine însuţi, adică de sufletul tău. Pe el împodobeşte-l, de el poartă de grijă, pentru ca prin luarea aminte să fie îndepărtată toată întinăciunea venită peste el din pricina răutăţii, să fie curăţit de toată ruşinea provenită de pe urma păcatului, să fie împodobit şi să strălucească cu toată frumuseţea virtuţii. Cercetează-te pe tine cine eşti, cunoaşte-ţi firea ta! Cunoaşte că trupul tău e muritor, iar sufletul nemuritor! Cunoaşte că viaţa noastră este dublă: una, proprie trupului, iute trecătoare; alta, înrudită cu sufletul, fără de sfîrşit. "Ia aminte, deci, de tine Însuţi"! Nu te alipi de cele muritoare, ca şi cum ar fi veşnice, nici nu dispreţui pe cele veşnice, ca şi cum ar fi trecătoare. Nu te uita la trup, că este trecător, ci poartă grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor11. Ia seama cu toată luarea aminte de tine însuţi, ca să ştii să împarţi fiecăruia ce-i de folos: trupului, hrană şi îmbrăcăminte sufletului, dogmele credinţei, creştere bună, deprinderea virtuţii, îndreptarea patimilor. Nu îngrăşa mult trupul, nici nu căuta să pui pe dînsul multă carne, pentru că "trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul Împotriva trupului, împotrivindu-se unul altuia"12. Ia seama ca nu cumva îngrăşînd trupul să dai multă putere părţii celei rele din tine. După cum la talerele balanţei de îngreunezi un taler, uşurezi pe celălalt, tot aşa cu trupul şi cu sufletul: mărirea unuia aduce negreşit micşorarea celuilalt. Dacă trupul e gras şi îngreunat cu multă carne, mintea neapărat îşi îndeplineşte slab şi neputincios funcţiunile sale; dacă, însă, sufletul e puternic şi prin îndeletnicirea cu faptele şi gîndurile bune se ridică la propria sa măreţie, atunci e firesc ca starea trupului să se vestejească.

Porunca de a lua aminte de tine însuţi este folositoare şi bolnavilor, dar foarte potrivită şi celor sănătoşi. Doctorii poruncesc celor bolnavi să ia aminte de ei înşişi şi să nu neglijeze nimic din cele ce slujesc la vindecarea lor. Tot aşa şi Cuvîntul, Doctorul sufletelor noastre, vindecă, cu acest mic ajutor, sufletul îmbolnăvit de păcat.

"Ia aminte de tine însuţi", ca după mărimea păcatului să primeşti şi ajutorul tratamentului. Ţi-i mare şi greu păcatul? Ai nevoie de pocăinţă adîncă, de lacrimi amare, de privegheri îndelungate şi de post necontenit. Ţi-i uşor şi mic păcatul? Să-ţi fie şi căinţa la fel cu greşeala. Numai "ia aminte de tine însuţi", ca să cunoşti cînd ţi-i sănătos şi cînd ţi-i bolnav sufletul. Că mulţi oameni, din pricina marii lor neluări

11. Evidentă influenţa sfîntului Vasile asupra imnografiei.

12. gal. 5, 17.

369

aminte, suferă de boli grele, boli de nevindecat; şi nici aceia nu ştiu că sînt bolnavi. De asta mare este folosul acestei porunci chiar pentru cei sănătoşi cu faptele. Deci aceeaşi poruncă tămăduieşte şi pe cei bolnavi, dar desăvîrşeşte şi pe cei sănătoşi.

Fiecare dintre noi, cei ce sîntem ucenici ai Cuvîntului, sîntem slujitorii uneia din slujbele poruncite nouă de Evanghelie. Că în casa cea mare, în Biserica aceasta, nu sînt numai tot felul de vase, de aur, de argint, de lemn şi de lut13, ci şi felurite meserii. Că are casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu14, vînători, călători, arhitecţi, zidari, plugari, păstori, atleţi, ostaşi. Porunca aceasta scurtă se potriveşte tuturor acestora, îmboldind pe fiecare atît pentru a săvîrşi cum trebuie meseria lui, cît şi pentru a le stimula voinţa. Eşti vînător, trimis de Domnul, Care a spus: "Iată Eu trimit vînători mulţi şi ei îi vor vîna pe ei de pe orice munte"?15 Ia aminte, cu foarte multă grijă, să nu-ţi scape vînatul, ci să aduci la Mîntuitorul pe cei pe care, sălbăticiţi de păcat, i-ai prins prin cuvîntul adevărului. Eşti călător? Eşti la fel cu cel care spune această rugăciune: "îndreaptă paşii mei"16. Ia aminte de tine însuţi, să nu te rătăceşti din drum, să nu te abaţi la dreapta sau la stînga. Mergi pe calea cea împărătească! Arhitectul să pună credinţei trainică temelie, care este Iisus Hristos17. Zidarul să vadă cum zideşte! Nu cu lemne, cu iarbă, cu trestie, ci cu aur, argint şi pietre preţioase18. Eşti păstor? Ia aminte să nu neglijezi ceva din îndatoririle tale de păstor! Care sînt acestea? Pe cel rătăcit, întoarce-l, pe cel rănit, oblojeşte-l, pe cel bolnav, tămăduieşte-l. Eşti plugar? Sapă de jur împrejur smochinul cel neroditor şi dă-i toate îngrijirile ca să rodească19. Eşti ostaş?20 Suferă pentru Evanghelie21, luptă lupta cea bună22: împotriva duhurilor răutăţii23, împotriva patimilor trupului la toată armătura lui Dumnezeu24; nu te încurca în treburile vieţii ca să placi celui ce te-a înscris în oaste25. Eşti atlet? "Ia aminte de tine însuţi" ca nu cumva să calci legile atletice, că nimeni nu este încununat

13. II Tim. 2, 20.

14. I Tim. 3, 15.

15. ier. 16, 15.

16. Ps. 118, 133.

17. I Cor. 3, 11.

18. I Cor. 3, 12.

19. Luca, 13, 8—9.

20. II Tim. 2, 3.

21. II Tim. 1, 8.

22. I Tim. 1, 18.

23. efes. 6, 12.

24. efes. 6, 13.

25. II Tim. 2, 4.

370

dacă nu luptă după lege26. Imită pe Pavel, care alerga, se lupta şi lovea27. Şi tu, ca un bun luptător, ai fixă privirea sufletului; acoperă părţile slabe ale trupului, apărîndu-te cu mîinile; fii cu privirea necontenit aţintită spre adversar! Cînd alergi, zoreşte spre cele dinainte28 aleargă aşa ca să primeşti premiu129. Cînd lupţi, luptă împotriva duşmanilor nevăzuţi. Aşa te vrea să fii toată viaţa această poruncă a Scripturii! Să nu cazi în luptă, să nu dormi, ci să fii în frunte, cumpătat şi cu luare aminte de tine însuţi.

Nu-mi va ajunge ziua să povestesc cîtă putere are această poruncă din Scriptură şi cît este de potrivită tuturor celor ce slujesc Evangheliei lui Hristos. "Ia aminte de tine însuţi"! Fii treaz, sfătuieşte-te, păzeşte cele prezente, poartă grijă de cele viitoare! Nu părăsi, din pricina lenei, cele de faţă şi nici nu-ţi închipui că ai în mînă cele ce nu sînt şi poate nici nu vor fi. Nu este oare o greşeală firească la tineri, datorită uşurătăţii minţii lor, de a socoti că au tot ce nădăjduiesc? în liniştea nopţii sau cînd au răgaz îşi fac planuri irealizabile şi, cu uşurătatea minţii lor, sînt purtaţi de colo-colo; îşi imaginează viaţă strălucită, căsătorie bogată, copii mulţi, bătrîneţi adânci, cinste de la toţi oamenii. Apoi, pentru că nimic nu le poate opri nădejdile, se înalţă cu mintea la cele mai măreţe situaţii pe care le pot avea oamenii: îşi închipuie că au să aibă case frumoase şi mari, pline cu tot felul de obiecte de preţ; le înconjoară cu atîta pămînt cît imaginaţia lor deşartă poate să-l taie din tot pămîntul lumii, iar recoltele bogate ale acestor întinse domenii le strîng în hambare imaginare. La acestea mai adaugă cirezi de vite, mulţime nenumărată de slugi, demnităţi politice, stăpînire peste popoare, conducere de oştiri, războaie, trofee şi chiar demnitatea de împărat. Terminînd toate acestea, prin plăsmuirile goale ale minţii lor, în nebunia lor mare, par că se şi desfată de cele nădăjduite, ca şi cum ar şi fi prezente şi le-ar sta la picioare. Acelaşi cusur îl au şi leneşii, cînd visează, deşi le este treaz trupul.

Potolind, dar, această îngîmfare a minţii şi înflăcărare a gîndurilor, şi oprind ca prin un frîu nestatornicia minţii, Scriptura dă' această mare şi înţeleaptă poruncă: "ia aminte de tine însuţi" Nu-ţi imagina cele ce nu există, ci întrebuinţează spre folosul tău cele ce sînt!

26. II Tim. 2, 5.

27. I Cor. 9, 26.

28. Filip. 3, 13.

29. I Cor. 9, 24.

371

Cred, însă, că Legiuitorul a dat acest îndemn şi ca să smulgă un alt cusur omenesc. în adevăr, fiecăruia îi place să se intereseze mai mult de treburile altuia decît de propriile lui griji. Şi, ca să scăpăm de acest cusur, porunca spune: încetează de a te interesa de păcatele altuia! Nu mai da răgaz gîndurilor să se ocupe de cusururile altora, ci "Ia aminte de tine însuţi", adică: întoarce-ţi ochiul sufletului spre cercetarea propriilor tale cusururi. Da, mulţi oameni, după cuvîntul Domnului, văd paiul din ochiul fratelui, dar nu văd bîrna din ochiul lor30. Nu înceta deci de a te cerceta pe tine însuţi, ca să vezi dacă viaţa ta merge după poruncile Domnului , dar nici nu te uita în jur la ceilalţi oameni, ca să vezi dacă ai putea găsi vreo pată la cineva, aşa cum a făcut fariseul acela nesuferit şi îngîmfat, care stătea şi-şi dădea dreptate, iar pe vameş îl defăima31, ci cercetează-te necontenit pe tine însuţi să vezi dacă nu cumva ai păcătuit cu gîndul, dacă nu cumva limba a alunecat, luînd-o înaintea minţii, dacă nu cumva ai săvîrşit cu mîinile ceva nesocotit. De vei găsi în viaţa ta multe păcate — şi vei găsi negreşit, că eşti om — spune ca vameşul: "Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul"32. Aşadar, "Ia aminte de tine însuţi"!

Aceste cuvinte îţi vor fi de folos şi dacă ai o stare înfloritoare şi strălucită, iar viaţa ta se deapănă fără de piedică. Ele îţi vor fi un bun sfătuitor îţi vor aduce aminte de nestatornicia lucrurilor omeneşti. Iar dacă eşti strîmtorat de nenorociri, cuvintele acestea îţi vor răsuna la timp în inima ta. Ele te vor face să nu te înalţi cu îngîmfare mîndrindu-te fără margini, dar nici să cazi, de deznădejde, în mare descurajare. Te mândreşti cu bogăţia? Te lauzi cu strămoşii? Te făleşti cu patria, cu frumuseţea trupului şi cu cinstea ce ţi-o dau oamenii? "Ia aminte de tine însuţi", că eşti muritor! "Pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce"33. Priveşte la cei care înaintea ta s-au bucurat de aceeaşi viaţă strălucită! Unde sînt cei învestiţi cu înalte demnităţi politice? Unde sînt retorii cei neîntrecuţi? Unde sînt cei care organizau şi subvenţionau serbările populare? Unde sînt străluciţii crescători de cai de curse, generalii, satrapii, tiranii? Nu sînt toţi pulbere? Nu sînt toţi basm? Nu se reduce amintirea vieţii lor la cîteva oase? Uită-te în morminte şi deosebeşte, dacă poţi, cine e sluga şi cine e stăpînul, cine e săracul şi cine e bogatul!34 Deosebeşte, de-ţi stă în putere, pe întemniţat de împărat, pe cel puternic de cel neputincios, pe cel frumos de cel urît! Dar

30. Matei, 7, 3.

31. Luca, 18, 11—12.

32. Luca, 18, 13.

33. Fac. 3, 19.

34. Iarăşi un text care a influenţat imnografia.

372

dacă ai să-ţi aminteşti de firea ta omenească, n-ai să te mîndreşti nicicînd, ci ai să-ţi aduci aminte de tine însuţi, dacă "iei aminte de tine însuţi".

Iarăşi, eşti de neam prost şi fără slavă, eşti cel mai sărac dintre săraci, fără casă, fără patrie, bolnav, lipsit de cele de trebuinţă zilei, plin de frică în faţa autorităţilor, dispreţuit de toţi din pricina smereniei vieţii tale? Chiar Scriptura o spune: "Săracul nu poate suferi ameninţarea"35. Dar, nici nu-ţi pierde nădejdea, că n-ai nimic din cele rîvnite de oameni! Dimpotrivă, gîndeşte-te şi la bunătăţile pe care le ai de pe acum de la Dumnezeu, dar şi la cele ce-ţi sînt păstrate, prin făgăduinţă, pentru mai tîrziu. Mai întîi eşti om, singurul dintre vieţuitoare făcut cu mîna lui Dumnezeu36. Oare, dacă judeci drept, nu-i de ajuns aceasta, ca să te bucuri cel mai mult că ai fost făcut de mîinile lui Dumnezeu, Cel Ce a creat totul? Mai mult încă: fiind făcut după chipul Creatorului tău, vei putea, printr-o bună vieţuire, să te înalţi pînă la aceeaşi cinste cu îngerii. Ai primit suflet raţional. Cu el cunoşti pe Dumnezeu. Cu mintea contempli natura existenţelor; cu ea, culegi fructul cel prea plăcut al înţelepciunii. Toate animalele de pe pămînt, domestice şi sălbatice, toate cîte trăiesc în apă şi cîte zboară prin văzduh, îţi sînt roabe şi supuse. N-ai inventat tu, omule, artele şi meseriile? N-ai întemeiat tu oraşele? N-ai născocit tu toate cîte-s de trebuinţă şi cîte-s spre desfătare? Nu-ţi sînt mările accesibile, datorită raţiunii tale? Nu slujesc vieţii tale pămîntul şi marea? Nu-ţi arată văzduhul, cerul şi corurile de stele ordinea lor? Pentru ce te superi că nu ai cal cu frîu de argint? Ai, însă, soarele, care, prin alergarea lui cea iute, te luminează ca o făclie în fiecare zi! N-ai strălucirile argintului şi ale aurului? Ai, însă, luna, care, prin strălucirea ei, te scaldă cu nemăsurata ei lumină! Nu umbli în trăsuri aurite? Dar picioarele tale îţi sînt cea mai potrivită trăsură! Pentru ce, dar, fericeşti pe cei cu punga plină, dar au trebuinţă de picioarele altora ca să se mişte? Nu dormi pe pat de fildeş? Ai, însă, pămîntul mult mai de preţ decît fildeşul, care-ţi face odihna dulce, somnul grabnic şi lipsit de griji! Nu locuieşti sub acoperiş de aur? Ai, însă, cerul care străluceşte cu frumuseţile de nedescris ale stelelor! Şi toate acestea sînt numai bunătăţile cele omeneşti date ţie de Dumnezeu! Dar sînt altele şi mai mari! Pentru tine, Dumnezeu între oameni37; pentru

35. Prov. 13, 8.

36. Fac. 2, 7.

37. Ioan, 1, 14.

373

tine, împărţirea Duhului38; pentru tine, nimicirea morţii39; pentru tine, nădejdea învierii40; pentru tine, poruncile dumnezeieşti, care-ţi desăvîrşesc viaţa; pentru tine, calea către Dumnezeu, prin îndeplinirea poruncilor41, pentru tine, pregătită împărăţia cerurilor42; pentru tine, cununile dreptăţii43 gătite ţie, celui ce pentru virtute nu fugi de ostenelile virtuţii.

VII

Dacă vei lua aminte de tine însuţi vei găsi în jurul tău încă mai multe frumuseţi şi bunătăţi decît acestea. Te vei desfăta cu cele ce ai şi nu te vei supăra de cele ce-ţi lipsesc. Să ai necontenit înaintea ochilor porunca aceasta! îţi va fi de mare ajutor. De pildă: a pus mînia stăpînire pe gîndurile tale şi, împins de furie, rosteşti cuvinte necuviincioase şi faci fapte cumplite şi sălbatice? Dacă vei lua aminte de tine însuţi, vei potoli mînia ca pe un mînz nesupus şi neînfrînat, atingînd-o cu lovitura raţiunii ca şi cum ai atinge-o cu o vargă; îţi vei stăpîni limba şi nu-ţi vei îndrepta mîinile spre cel ce te-a mîniat. Iarăşi: năvălesc pofte rele şi, ca un tăun, îţi aţîţă sufletul spre porniri nestăpînite şi desfrînate? Dacă vei lua aminte de tine însuţi, îţi vei aminti că plăcerea de acum va avea sfîrşit amar, că gîdilirea de acum din trupul tău, pricinuită de plăcere, va naşte viermele cel înveninat44 care te va munci în veci în iad, şi că înflăcărarea trupului va ajunge mama focului veşnic45. Ei bine, atunci plăcerile vor pleca îndată, fugărite; şi minunată potolire şi linişte se va pogorî în sufletul tău, aşa cum se potoleşte gălăgia unor slujnice zburdalnice la sosirea unei stăpîne înţelepte.

"Ia aminte, dar, de tine însuţi" Cunoaşte că o parte a sufletului tău este raţională şi cugetătoare, iar alta, iraţională şi pătimaşă. E firesc ca prima să conducă, iar cealaltă să asculte şi să se supună raţiunii. Deci să nu laşi ca raţiunea, fiind robită, să ajungă sclava patimilor, dar iarăşi, nici să îngădui patimilor să se ridice împotriva raţiunii şi să pună stăpînire pe suflet.

Mai mult, luarea aminte şi studierea atentă a propriei tale persoane te va conduce şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Dacă iei aminte la tine însuţi nu mai ai nevoie să descoperi pe Creator în celelalte creaturi; vei contempla în tine însuţi, ca într-un microcosmos, marea înţelepciune a

38. Evr. 2, 4; Fapte. 2, 3.

39. I Cor. 15, 26. 55.

40. I Cor. 15, 12. 22

41. Matei, 19, 17. 21.

42. Matei, 25, 34.

43. II Tim. 4, 8.

44. Isaia, 66, 24; Marcu, 9, 44. 46. 48.

45. Matei, 25, 41.

374

Creatorului tău. Din sufletul tău necorporal vei cunoaşte că şi Dumnezeu este necorporalcă nu e circumscris în spaţiu, pentru că nici mintea ta nu avea mai înainte şedere în spaţiu, ci ajunge în spaţiu prin unirea sa cu trupul. Vei crede că Dumnezeu este nevăzut, gîndindu-te la sufletul tău; că şi el nu poate fi văzut cu ochii trupului. Da, sufletul n-are nici culoare, nici formă, nici nu poate fi definit prin vreo caracterizare materială, ci se cunoaşte numai din funcţiunile sale. Tot aşa şi Dumnezeu, nu căuta să-L înţelegi cu ajutorul ochilor, ci, îngăduindu-i minţii credinţa, caută să ai o înţelegere spirituală despre El! Admiră pe Meşter pentru chipul minunat prin care a legat sufletul tău cu trupul, încît sufletul să se întindă pînă la extremităţile trupului, făcînd unitare mădularele cele mai deosebite ale trupului. Gîndeşte-te la puterea pe care sufletul o dă trupului, la dragostea trupului pentru suflet: trupul primeşte de la suflet viaţa, iar sufletul de la trup, durerile. Gîndeşte-te ce minunate cămăruţe are sufletul pentru păstrarea cunoştinţelor! Cunoştinţele noi dobîndite nu întunecă pe cele mai de dinainte, ci sînt păstrate neamestecate şi clare, săpate în partea conducătoare a sufletului, ca într-o coloană de aramă. Gîndeşte-te, apoi, că sufletul îşi pierde propria frumuseţe dacă alunecă spre patimile trupului; şi iarăşi, dacă se curăţă de urîţenia pricinuită de viciu, se înalţă prin virtute la asemănarea cu Creatorul.

VIII

Dacă vrei, după ce ai privit sufletul, priveşte şi alcătuirea trupului şi admiră ce locaş potrivit a creat Dumnezcu sufletului. Dintre toate vieţuitoarele numai pe om l-a creat Dumnezeu cu facultatea de a sta drept. Ca să cunoşti, din poziţia lui, că viaţa ta este o origine dumnezeiască. Toate patrupedele privesc la pămînt şi sînt plecate spre pîntece; numai omul are privirea gata spre cer, ca să nu se îndeletnicească cu pîntecele, nici cu pasiunile cele de sub pîntece, ci să aibă toată pornirea lui spre înălţime. Apoi, aşezînd capul în partea cea mai de sus a trupului, a pus în el cele mai alese simţiri. Acolo sînt vederea, auzul, gustul şi mirosul, aşezate toate aproape unele de altele. Şi cu toate că sînt înghesuite într-un loc foarte îngust, nici una din ele nu împiedică funcţiunea celei din vecinătate48. Ochii au luat locul cel mai înalt, ca nici una din părţile trupului să nu le stea în cale; stau sub o mică ieşitură a sprîncenelor şi-şi îndreaptă privirile drept înainte din cel mai înalt punct al trupului. Urechile iarăşi nu se deschid în linie dreaptă, ci primesc sunetele din aer printr-un drum întortochiat. Şi acesta-i tot semn de cea mai înaltă

46. În rugăciunea de la tunderea părului de la slujba botezului, se simte influenţa sfîntului Vasile cel Mare.

375

înţelepciune! Pe de o parte ca sunetul să pătrundă în ureche neîmpiedicat şi să răsune mai bine izbindu-se de cotiturile urechii, iar pe de altă parte să nu cadă în ureche ceva din afară spre a împiedica simţul auzului. Uită-te şi la limbă! Cît e de moale şi cît de uşor se întoarce şi într-o parte şi în alta, ca prin varietatea mişcărilor ei să îndeplinească toate nevoile vorbirii! Dinţii, la rîndul lor, sînt şi organele vorbirii — că dau limbii sprijin puternic — dar şi slujitorii hranei, că unii o taie, iar alţii o fărîmiţează. Şi aşa dacă vei cerceta cu atenţia cuvenită şi toate celelalte organe ale trupului, dacă vei cunoaşte bine cum este tras aerul în plămîni, cum este păstrată căldura în inimă, dacă vei cunoaşte organele mistuirii şi canalele prin care circulă sîngele, atunci din toate vei vedea adînca înţelepciune a Creatorului tău şi vei spune şi tu ca profetul: "Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine"47. Aşadar, "ia aminte la tine însuţi", ca să iei aminte la Dumnezeu, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

47. Ps. 138, 6.

OMILIA A IV-A DESPRE MULŢUMIRE

Cuvînt

Aţi auzit cuvintele spuse de apostol tesalonicenilor, în care le dă legi pentru întreaga viaţă. Pavel a dat învăţătura sa celor din jurul său, dar folosul ei se întinde la întreaga viaţă omenească. "Bucuraţi-vă pururea, a spus Pavel, rugaţi-vă neîncetat, mulţumiţi pentru toate"1.

Ce înseamnă a ne bucura, care-i folosul ce-l avem de aici şi cum e cu putinţă să ne rugăm neîncetat şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, vă voi spune, pe cît voi putea, puţin mai tîrziu. Acum, însă, trebuie, mai întîi, să vă vorbesc de cele ce spun potrivnicii noştri, care ne învinuiesc că este cu neputinţă de îndeplinit porunca aceasta.

Ce virtute este, spun ei, să petrecem ziua şi noaptea veseli şi bucuroşi, într-o necontenită veselie sufletească? Cum e cu putinţă să facem asta, cînd, fără voia noastră, ne înconjură mii şi mii de necazuri care coboară neapărat tristeţe în sufletul nostru, din pricina căreia a ne bucura şi a ne veseli este cu mult mai cu neputinţă decît a nu simţi usturime cînd stăm pe cărbuni aprinşi şi de a nu suferi cînd sîntem înţepaţi.

Poate că unii din cei de aici, suferind de această boală de gîndire, găsesc astfel de dezvinovăţiri pentru păcate2 şi, din pricina leneviei lor de a păzi poruncile, încearcă să hulească pe Legiuitor că dă porunci cu neputinţă de îndeplinit.

Cum e cu putinţă să mă bucur pururea, spun aceştia, cînd pricinile bucuriei nu sînt în stăpânirea mea? Cele ce ne fac să ne bucurăm sînt în afară de noi şi nu stau în puterea noastră. De pildă: sosirea unui prieten, traiul îndelungat cu părinţii, găsirea banilor pierduţi, cinstea ce ne-o dau oamenii, însănătoşirea după o boală grea şi toate celelalte, care fac fericirea vieţii noastre: o casă îmbelşugată cu de toate, o masă plină, tovărăşii în stare să ne înveselească, discuţii şi privelişti care ne

1. I Tes. 5, 16—18.

2. Ps. 140, 4.

377

fac plăcere, sănătatea rudelor şi prietenilor noştri; într-un cuvînt, tot ce ne aduce fericire în viaţă. Ne întristează nu numai durerile noastre, ci şi durerile prietenilor şi rudelor noastre, încît toate acestea micşorează neapărat bucuria şi veselia sufletului nostru. Pe lîngă acestea, dacă ai vedea căderea vrăjmaşului, nenorocirile venite asupra prigonitorilor, răsplata binefăcătorilor şi, pe scurt, dacă n-ar turbura viaţa noastră nici unul din necazurile prezente sau viitoare, atunci da, ar fi cu putinţă să se nască în sufletul nostru bucuria. Deci, pentru ce ni s-a dat o astfel de poruncă a cărei îndeplinire nu stă în puterea voii noastre, ci este consecinţa unor fapte care ne depăşesc? Apoi, cum mă voi ruga neîncetat, cînd trebuinţele trupului trag neapărat spre el gîndurile sufletului, nefiind cu putinţă ca mintea să se împartă în acelaşi timp şi spre rugăciune şi spre trebuinţele trupului?

Dar mi s-a poruncit să şi mulţumesc pentru toate. Voi mulţumi oare cînd sînt torturat, cînd sînt chinuit, cînd sînt tras pe roată, cînd mi se scot ochii? Voi mulţumi cînd sînt rănit pe nedrept de cel ce mă urăşte, cînd deger de frig, cînd mor de foame, cînd sînt pus în butuci, cînd rămîn dintr-o dată fără de copii, cînd mi se prăpădeşte femeia, cînd sărăcesc de pe urma cufundării corăbiei, cînd cad în mîna piraţilor pe mare sau a hoţilor pe uscat, cînd sînt rănit, cînd sînt calomniat, cînd rătăcesc ca un cerşetor, cînd stau în închisoare?

Acestea şi încă mai multe ca acestea izvodesc ei, hulind pe Legiuitor. Socotesc că-şi pregătesc o apărare a păcatelor lor, prin hula pe care o aduc poruncilor date nouă, spunînd că sînt cu neputinţă de îndeplinit.

Ce le vom răspunde?

Apostolul urmăreşte altceva, anume să ne ridice sufletele noastre de jos la înălţime, să ne mute la o vieţuire cerească; dar cei care nu pot ajunge la înălţimea de cugetare a Legiuitorului, legaţi de pămînt şi de trup, tăvălindu-se în patimile trupului, ca viermii în puroi, pun în discuţie putinţa împlinirii poruncilor apostolice.

Apostolul, însă, nu îndeamnă pe orice om, la întîmplare, să se bucure pururea, ci numai pe cel asemenea lui, pe cel care nu mai trăieşte în trup, ci are încă din timpul vieţii sale pe Hristos în el3, pentru că dragostea de trup nu poate sta împreună cu cea mai înaltă treaptă a binelui. Dar chiar dacă i s-ar tăia unuia ca acesta trupul, durerea tăieturii nu rămîne decît în partea sensibilă a trupului, deoarece durerea nu poate

3. gal. 2, 20.

378

să ajungă pînă la partea spirituală a sufletului. Dacă, după sfatul apostolului, am omorît mădularele noastre cele pămînteşti4 şi purtăm în trup omorîrea lui Hristos5, atunci neapărat rana primită de trupul cel omorît nu ajunge la suflet, pentru că el a pierdut orice legătură cu trupul. înjosirile, pagubele, moartea celor dragi nu se vor sui pînă la minte şi nici dragostea celor de aici nu-i va turbura înălţimea sufletului. Dacă cei care cad În necazuri gîndesc la fel cu apostolul nu vor pricinui dureri nici altora, pentru că nu suferă din pricina celor ce li se întîmplă; iar dacă trăiesc după trup6, nici atunci nu se vor întrista, ci se vor socoti nişte ticăloşi, nu atît din pricina nenorocirilor în care au căzut, cît din pricină că n-au făcut ce trebuia. Pe scurt, sufletul care-i legat cu dorul de a fi împreună cu Creatorul şi este obişnuit să se bucure de frumuseţile cele de sus nu schimbă bucuria şi veselia lui cu nestatornicia de multe feluri a pasiunilor trupeşti; dimpotrivă, pe cele ce sînt pentru alţii supărătoare, ei le face adaos de bucurie. Aşa era apostolul; se bucura în neputinţe, în strîmtorări, în prigoniri, în nevoi şi-şi prefăcea în laude lipsurile sale7 se bucura în foamete, în sete, în frig, în goliciune, în prigoniri, în strîmtorări; din a căror pricină alţii erau nemulţumiţi şi-şi pierdeau nădejdea în viaţă, de acelea el se bucura8.

Da, cei care nu cunosc gândirea apostolului Pavel şi nici nu înţeleg că el ne cheamă la o vieţuire evanghelică îndrăznesc să acuze pe Pavel că ne-a poruncit lucruri cu neputinţă de îndeplinit.

Să afle, însă, aceştia cît de multe prilejuri de bucurie binecuvântată ne stau înainte prin bunătatea lui Dumnezeu! Din neexistenţă am fost aduşi la existenţă; am fost făcuţi după chipul Ziditorului9; avem minte şi cuvînt, care ne completează firea; cu ajutorul lor am cunoscut pe Dumnezeu. Dacă cercetăm cu luare aminte frumuseţile creaţiei, atunci prin ele citim, ca într-o carte, marea înţelepciune şi purtarea de grijă de toate a lui Dumnezeu. Sîntem în stare să deosebim binele de rău; însăşi natura ne învaţă să alegem ce ne este de folos şi să evităm ce ne vatămă. Înstrăinîndu-ne de Dumnezeu prin păcat, am fost chemaţi iarăşi la înrudirea cu El, fiind izbăviţi din necinstita robie prin sângele Unuia-născut; ne stau înainte nădejdile învierii, desfătările bunătăţilor îngereşti, împărăţia cea din ceruri, bunătăţile făgăduite, care depăşesc puterea minţii şi cuvîntului.

4. Col. 3, 5.

5. II Cor. 4, 10.

6. Rom. 8, 13.

7. II Cor. 12, 9—10.

8. II Cor. 11, 27.

9. Fac. 1, 26.

379

III

Pentru ce nu se cuvine, dar, să socotim acestea îndestulătoare pricini de veselie fără de sfîrşit şi de bucurie necontenită, ci să socotim că duce o viaţă vrednică de bucurie cel ce slujeşte pîntecelui, cel ce se veseleşte în cîntece şi Cel ce se tăvăleşte şi sforăie într-un pat moale? După părerea mea, aceştia ar trebui plînşi de cei ce au minte, şi dimpotrivă, fericiţi cei ce-şi petrec viaţa de aici în nădejdea veacului ce va să fie, schimbînd pe cele prezente cu cele veşnice, chiar dacă cei uniţi cu Dumnezeu ar trăi în foc ca cei trei tineri în Babilon10, chiar dacă ar fi închişi cu leii11, chiar dacă ar fi înghiţiţi de chiţi12; aceştia trebuie să fie fericiţi de noi, că ei trăiesc cu bucurie; nu se întristează din pricina greutăţilor de faţă, ci se bucură întru nădejdea celor ce ne sînt păstrate pentru mai tîrziu. Pe acel luptător îl socotesc bun, care, odată intrat în stadionul credinţei, suferă cu bărbăţie loviturile vrăjmaşilor cu nădejdea slavei încununării. La concursurile atletice, celor ce s-au obişnuit cu ostenelile în locurile de exerciţii, nu le pasă de durerea pricinuită de răni, ci, dispreţuind oboselile de o clipă, se pornesc cu furie asupra adversarilor lor, cu dorinţa de a fi proclamaţi învingători. Tot aşa şi cel rîvnitor; chiar dacă ar veni peste el un necaz din Cele mai mari, bucuria nu i se va întuneca, pentru că "suferinţa aduce răbdare; răbdarea încercare; încercarea nădejde; iar nădejdea nu ruşinează"13. Pentru aceea ni s-a şi poruncit de Pavel în altă parte să răbdăm în necaz şi să ne bucurăm întru nădejde14. Nădejdea este, dar, aceea care face ca bucuria să locuiască în sufletul celui rîvnitor. Dar acelaşi apostol ne porunceşte să plîngem cu cei ce plîng15, iar filipenilor le spune că plîngea pentru vrăjmaşii crucii lui Hristos16. Pentru ce să mai spunem că Ieremia plîngea17, că Iezechiel a scris din porunca lui Dumnezeu plîngerile conducătorilor18 şi că mulţi sfinţi plîngeau? "Vai, mamă, pentru ce m-ai născut?"19; şi: "Vai că a pierit cel cuvios de pe pămînt şi nu mai este între oameni cel ce face bine"20; "Vai că m-am făcut ca cel ce adună paie la seceră!"21. Şi, ca să spun pe scurt, cercetează toate cuvintele drepţilor şi te vei convinge că toţi plîng lumea aceasta şi viaţa aceasta

10. dan. 3, 21.

11. dan. 6, 17—24.

12. Iona, 2, 1.

13. Rom. 5, 3—5.

14. Rom. 12, 12.

15. Rom. 12, 15.

16. Filip. 3, 18.

17. Plâng. 1, 1.

18. Iez. 2, 10.

19. ier. 15, 10.

20. Mih. 7, 2.

21. Mih. 7, 1.

380

nefericită din lume. "Vai că şederea mea în ţară străină s-a prelungit!"22. Apostolul Pavel avea dorinţa să i se despartă sufletul de trup, ca să fie împreună cu Hristos23. Se plîngea de prelungirea rămînerii pe pămînt ca de o piedică în calea bucuriei. David ne-a lăsat în versuri plîngere pentru prietenul său Ionatan; tot în versuri plîngea şi pe duşmanul lui: "Rău îmi pare de tine, fratele meu Ionatan "24; şi: "Plîngeţi pe Saul, fiicele lui Israil!"25. Pe Saul îl plînge că a murit în păcat, iar pe Ionatan, pentru că a fost tovarăş cu el pînă la sfîrşitul vieţii. Dar pentru ce să mai dau şi alte exemple? Şi Domnul a plîns pentru Lazăr26, a plîns şi pentru Ierusalim27 şi fericeşte pe cei ce jelesc şi pe cei ce plîng28.

Cum se împacă exemplele de mai sus, mi s-ar putea spune, cu cuvintele apostolului: "Bucuraţi-vă pururea"29. Lacrima şi bucuria nu se nasc din aceleaşi pricini; lacrima se naşte de obicei cînd un fapt fără de veste loveşte şi descurajează sufletul ca o lovitură, strîmtorînd aerul din învelişul inimii; bucuria este ca o tresărire a sufletului, care se veseleşte de cele ce s-au întîmplat după voia sa. Din pricina asta se şi deosebesc semnele trupeşti ale lacrimilor şi ale bucuriei: cei întristaţi au faţa galbenă, vînătă şi rece, pe cînd cei veseli au o stare trupească înfloritoare, aproape să le sară sufletul şi să iasă afară de plăcere.

Faţă de acestea, vom spune că plînsul şi lacrimile sfinţilor luau naştere din pricina dragostei de Dumnezeu. Uitîndu-se necontenit la Cel iubit şi înmulţindu-şi de aici bucuria, se îngrijeau şi de starea sufletească a semenilor lor: plîngeau pentru păcătoşi şi-i îndreptau cu lacrimile lor. După cum cei ce stau pe ţărm suferă împreună cu cei ce sînt pe cale să se înece în mare, dar nu pierd din vedere propria lor siguranţă cînd scapă de la înec pe cei în primejdii, tot aşa şi cei care suspină pentru păcatele semenilor lor nu-şi pierd propria lor veselie; dimpotrivă, îşi măresc şi mai mult bucuria, pentru că sînt învredniciţi de bucuria Domnului pentru lacrimile vărsate pentru fraţi. De aceea sînt fericiţi cei ce plîng, sînt fericiţi cei ce jelesc, că aceia se vor mîngîia30, aceia vor rîde31. Iar rîs aici nu numeşte zgomotul făcut de gîtlej, datorită înfierbîntării

22. Ps. 119, 5.

23. Filip. 1, 23.

24. II Regi, 1, 26.

25. II Regi, 1, 24.

26. Ioan, 11, 35.

27. Luca, 19, 41.

28. Matei, 5, 4; Luca, 6, 21.

29. Tes. 5, 16.

30. Matei, 5, 4.

31. Luca, 6, 21.

381

sîngelui, ci veselia aceea curată şi lipsită de orice umbră de tristeţe. Apostolul îngăduie, dar, să plîngem cu cei ce plîng32, pentru că lacrimile acestea sînt ca o sămînţă şi un împrumut al bucuriei veşnice. Urcă-mi-te cu mintea şi vezi dacă se potriveşte vieţii îngerilor o altfel de viaţă decît una de bucurie şi de veselie, că au fost învredniciţi să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se bucure de frumuseţea nespusă a slavei Ziditorului nostru! Către viaţa îngerească îndemnîndu-ne apostolul, ne-a poruncit să ne bucurăm pururea.

Iar despre aceea că Domnul a plîns pentru Lazăr şi pentru Ierusalim, acestea avem a spune: Domnul a mîncat şi a băut, nu pentru că avea nevoie să mănînce şi să bea, ci pentru a-ţi lăsa măsuri şi hotare pentru pasiunile cele de neapărată trebuinţă ale sufletului. Tot aşa a şi lăcrimat ca să îndrepte starea nefericită şi zguduitoare a celor înclinaţi spre tînguire şi iubitori de plîns. Şi lacrimile, ca orice altceva, au nevoie de măsură: pentru cine trebuie să plîngi, cît de mult trebuie să plîngi, cînd şi cum trebuie să plîngi. Plînsul Domnului nu era un plîns pătimaş, ci un plîns învăţătoresc. Aceasta se vede din cuvintele Sale: "Lazăr, prietenul nostru, a adormit! Să merg să-l deştept "33. Care dintre noi plînge un prieten adormit şi despre care aşteaptă să se deştepte puţin mai tîrziu? "Lazăre, vino afară!"34. Cel mort capătă viaţă, cel cu picioarele legate merge. Minune în minune. Picioarele îi erau legate cu feşi, dar nu-i împiedicau mişcarea. Era mai mare Cel Care întărea decît ceea ce îl împiedica să meargă. Pentru ce, dar, Cel Care avea să săvîrşească o astfel de minune a socotit vrednică de lacrimi moartea lui Lazăr? Nu este oare lămurit că Domnul, văzînd neputinţa noastră, a îngrădit cu măsuri şi cu hotare pasiunile noastre fireşti? A îndepărtat neomenia, ca pe ceva sălbatic, dar a înlăturat şi dragostea de tristeţe şi plînsul prea mult, ca pe ceva josnic. Pentru aceea Domnul, lăcrimînd pentru prietenul Lui, a arătat că participă în întregime la firea omenească şi ne-a eliberat şi de o exagerare şi de alta: nu ne îngăduie nici să fim copleşiţi de dureri, dar nici să fim nesimţitori faţă de întristări. Astfel, după cum Domnul a primit să flămînzească, după ce se mistuia mîncarea, după cum a primit să-I fie sete, după ce se pierdea umezeala din trup, şi după cum a obosit, slăbindu-I-se muşchii şi nervii din pricina călătoriei, fără însă ca Dumnezeirea să fie biruită de oboseală, ci pentru că trupul Său arăta semnele fireşti ale naturii Sale omeneşti, tot aşa a primit să şi lăcrimeze, îngăduind

32. Rom. 12, 15.

33. Ioan, 11, 11.

34. Ioan, 11, 43.

382

trupului să arate un semn firesc al său, care se întîmplă cînd cavităţile encefalului, pline de aburii provocaţi de întristare, dau afară, ca prin nişte canale, prin porii ochilor, greutatea umezelii. Pentru aceasta, cînd auzim pe neaşteptate vreo veste tristă, avem ameţeli, întunecimi şi ne vuieşte capul, că este zguduit de aburii pe care îi trimite în sus căldura strînsă în adînc. Socotesc, apoi, că după cum norul dă naştere la picături de ploaie, tot aşa şi desimea aburilor din cap dă naştere la lacrimi. Din această pricină capătă oarecare uşurare cei ce plîng, pentru că prin plîns li se goleşte pe nesimţite greutatea ce apasă asupra lor. Cele ce se petrec în viaţă adeveresc spusele mele. Am cunoscut mulţi oameni căzuţi în grele nenorociri, care, oprindu-şi cu forţa curgerea lacrimilor, au căzut mai tîrziu unii în boli grele, dambla şi paralizie, iar alţii chiar au murit, pentru că, sub povara durerilor, puterea lor s-a frînt ca o slabă proptea. Acelaşi lucru se poate vedea la flacără; flacăra se stinge cînd e înăbuşită de propriul ei fum; tot aşa se întîmplă şi cu puterea care ţine în viaţă fiinţele: dacă nu pot să răsufle, se vestejesc de durere şi se sting.

Să nu invoce, dar, plîngăreţii, lacrimile Domnului pentru a-şi acoperi patima lor! Că după cum mîncarea pe care a mîncat-o Domnul nu este pentru noi pricină de îmbuibare, ci, dimpotrivă, cea mai înaltă pildă de înfrînare şi cumpătare, tot aşa şi lacrimile Sale nu sînt o lege pentru plîns, ci o măsură cuviincioasă şi o regulă minunată, potrivit căreia se cuvine să suferim cu demnitate şi cu bunăcuviinţă supărările, rămînînd în hotarele firii. Aşadar nu este îngăduit nici femeilor, nici bărbaţilor să jelească şi să plîngă fără măsură, ci să se întristeze atît cît trebuie din pricina durerilor, să verse cîteva lacrimi, şi pe acestea în tăcere, fără să scoată strigăte, fără să se bocească, fără să-şi rupă hainele, fără să-şi presară ţărînă pe cap şi fără să facă ceva necuvenit, la fel cu cei care nu sînt instruiţi pentru ceruri. Cel curăţit prin dumnezeiasca învăţătură trebuie să fie îngrădit, ca de un zid tare, de dreapta raţiune, ca să se apere cu vitejie şi cu tărie de atacurile unor astfel de patimi şi să nu îngăduie mulţimii pasiunilor să se năpustească asupra lui. Numai un suflet lipsit de bărbăţie, care nu are tăria ce i-o dă nădejdea în Dumnezeu, poate fi sfîşiat şi zdrobit de dureri. Că precum viermii se nasc mai ales în lemnele cele mai slabe, tot aşa supărările se lipesc de oamenii cu caractere slabe. Era, oare, de oţel inima lui Iov? Era oare de piatră trupul lui? într-o clipită de vreme i-au murit cei zece copii, fiind striviţi, cu o singură lovitură, în casa veseliei, în timp ce se desfătau, dărîmînd diavolul

383

casa peste copii35. A văzut masa plină de sînge, a văzut pe copiii săi, născuţi de-a lungul anilor, morţi în acelaşi timp; nu s-a văitat, nu şi-a smuls părul din cap, n-a dat drumul la strigăte nepotrivite, ci a rostit acea mulţămită celebră, pe care toţi o laudă: "Domnul a dat, Domnul a luat! Cum a hotărît Domnul, aşa s-a întîmplat! Fie numele Domnului binecuvîntat!"36. Era oare Iov fără milă? Dar cum se poate spune una ca asta, cînd el însuşi spune despre el: "Am plîns de mila oricărui năpăstuit"37? Oare nu minţea spunînd acestea? Nu, pentru că adevărul mărturiseşte despre el că, pe lîngă celelalte virtuţi, avea şi pe aceasta de a spune adevărul: "Omul era fără prihană, zice Scriptura, drept, cinstitor de Dumnezeu şi spunea adevărul"38. Tu însă jeleşti cu cîntece de jale şi încerci să-ţi moi sufletul cu bocete! Şi precum artiştii iau altă înfăţişare şi alte haine cînd intră pe scenă, tot aşa socoteşti şi tu că se cuvine să apară şi cel care jeleşte: să aibă haină neagră, părul murdar, în casă întuneric, necurăţenie, praf şi cîntece de jale, care să păstreze mereu vie în suflet rana durerii. Pe toate acestea, lasă-le să le facă cei ce n-au nădejde39. Tu, însă, ai fost învăţat despre cei adormiţi în Hristos că "se seamănă întru stricăciune şi se scoală întru nestricăciune; se seamănă întru slăbiciune şi se scoală întru putere; se seamănă trup sufletesc şi se scoală trup duhovnicesc"40. Pentru ce, dar, plîngi pe cel ce a plecat să-şi schimbe îmbrăcămintea? Nici pe tine nu te plînge, că ai fost lipsit de un ajutor în viaţă! "Este mai bine să nădăjduieşti în Domnul decît să nădăjduieşti în om"41. Nu-l plînge pe cel mort, ca şi cum ar fi suferit ceva cumplit. Puţin mai tîrziu îl va deştepta trîmbiţa din ceruri şi-l vei vedea stînd înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Nu mai slobozi, deci, cuvinte josnice şi fără de minte, ca acestea: "Vai ce nenorocire neaşteptată a venit peste mine!", sau: "Cine s-ar fi gîndit să mi se întîmple asta!", sau: "Nicicînd nu m-aş fi aşteptat să ascund în pămînt cel mai iubit cap al meu!". Chiar cînd am auzit pe altul rostind astfel de cuvinte, ar trebui să roşim, pentru că am învăţat atît din amintirea celor trecute cît şi din experienţa celor prezente că durerile sînt legate în chip necesar de firea noastră.

VII

Aşadar, nici morţile înainte de vreme, nici alte nenorociri ce cad pe neaşteptate peste noi nu ne vor înspăimînta vreodată dacă sîntem povăţuiţi

35. Iov, 1, 18—19.

36. Iov, 1, 21.

37. Iov, 30, 25.

38. Iov, 1, 1.

39. Tes. 4, 13.

40. I Cor. 15, 42—44.

41. Ps. 117, 9.

384

de învăţătura dreptei credinţe. De pildă: am avut un copil, singurul moştenitor, mîngîierea bătrîneţilor, fala neamului, floarea celor de o vîrstă cu el, sprijinul casei; era în cei mai frumoşi ani ai vieţii lui; copilul mi-a fost răpit şi s-a dus , a ajuns pămînt şi ţărînă cel care cu puţin înainte rostea cuvinte dulci la auz, care era cea mai plăcută privelişte ochilor mei, cel ce l-am născut42. Ce voi face? îmi voi rupe haina, mă voi tăvăli pe jos, voi boci, mă voi văita, mă voi arăta celor din jur ca un copil care ţipă şi se zbate din pricina loviturilor, sau dimpotrivă, uitîndu-mă, la necesitatea celor întîmplate, că legea morţii este neînduplecată, că se întinde egal peste toate vîrstele şi că desface pe rînd pe toate cele alcătuite, voi mai fi oare tulburat de ce mi s-a întîmplat, îmi voi mai chinui mintea ca şi cum ar fi zdruncinată de o lovitură neaşteptată, odată ce am fost învăţat, mai dinainte, că, fiind muritor am copil muritor şi că nimic din cele omeneşti nu e statornic şi nici nu rămîne necontenit la cei ce le au? Dar şi oraşe mari şi renumite prin strălucirea clădirilor, prin puterea locuitorilor, vestite şi prin belşugul ţinutului şi al pieţei, au dispărut, iar azi numai ruinele mai poartă simbolurile vechii lor străluciri. Corăbii, scăpate de multe ori din naufragii, care au străbătut mările de multe ori şi au transportat pentru negustori multe încărcături, au dispărut la o suflare de vînt. Oştiri, care au biruit adeseori în lupte pe duşmani, schimbîndu-li-se steaua norocului, au ajuns privelişte şi povestire vrednică de plîns. Popoare întregi şi insule, ajunse la mare putere, care au ridicat trofee multe pe uscat şi pe mare, care au adunat multă bogăţie din prăzile de război, sau au fost măcinate de timp sau, ajungînd în robie, au schimbat libertatea cu sclavia. Şi, în scurt, chiar de mi-ai vorbi de cele mai mari şi mai cumplite rele, viaţa, luînd-o înainte, îţi dă nenumărate pilde.

Aşadar, după cum cunoaştem greutatea unui lucru după înclinările talerelor balanţei şi după cum verificăm calitatea aurului frecîndu-l de piatră, tot aşa şi noi, dacă vom avea în minte măsurile puse nouă de Domnul, nu vom depăşi niciodată hotarele cumpătării. Dacă vreodată se va abate asupra ta vreo întîmplare din cele nedorite, să nu te turburi, mai ales că mintea ţi-i pregătită mai dinainte; apoi, uşurează greutatea celor prezente cu nădejdea celor viitoare. După cum cei bolnavi de ochi îşi întorc privirile de la obiectele foarte strălucitoare şi şi le odihnesc pe flori şi pe cîmpiile înverzite, tot aşa şi sufletul nu trebuie să privească necontenit la cele ce pricinuiesc întristare, nici să se lipească de nenorocirile prezente, ci să-şi plimbe privirea spre contemplarea adevăratelor bunătăţi. Şi vei reuşi să te bucuri pururea, dacă vei privi

42. Textul acesta a influenţat pe autorul slujbei înmormântării pruncilor.

385

necontenit la Dumnezeu; iar nădejdea răsplătirii va uşura necazurile vieţii. Ai fost batjocorit? Caută la slava pe care o ai păstrată în ceruri pentru răbdarea ta! Ai suferit vreo pagubă? Uită-te la bogăţia cea cerească şi la comoara pe care ţi-ai agonisit-o prin faptele tale bune! Ai fost alungat din patrie? Dar ai patrie Ierusalimul cel ceresc! Ai pierdut copilul? Ai, însă, înger, împreună cu care vei dănţui împrejurul tronului lui Dumnezeu şi te vei veseli cu o veselie veşnică!

Astfel, punînd faţă în faţă necazurile prezente cu bunătăţile nădăjduite, îţi vei păstra sufletul neîndurerat şi neturburat, aşa cum ne îndeamnă legea apostolului. Să nu se veselească peste măsură sufletul tău de cele ce fac bucurie oamenilor, dar nici să fie doborît şi umilit de tristeţi şi descurajări din pricina nenorocirilor. Dacă ai să te obişnuieşti aşa în toate împrejurările vieţii, atunci vei duce o viaţă nebântuită şi neturburată de valuri. Şi vei reuşi cu uşurinţă aceasta, dacă va locui împreună cu tine porunca care te îndeamnă să te bucuri pururea, dacă vei îndepărta cele ce turbură trupul, dacă vei aduna cele ce veselesc sufletul, dacă nu vei pune la inimă nimic din cele din lumea aceasta şi dacă vei avea mintea aţintită la nădejdea bunătăţilor celor veşnice; numai gîndul la aceste bunătăţi este îndestulător să umple sufletul de bucurie şi să facă să sălăşluiască în inimile noastre o veselie îngerească, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia slava şi stăpînirea în veci, Amin.

OMILIA A V-a LA MUCENIŢA IULITA

Completare la Omilia rostită mai înainte despre mulţumire

Prăznuirea fericitei muceniţe Iulita este pricina slujbei bisericeşti de azi! V-am vestit ziua, pentru că în această zi se face pomenire de marea luptă, dusă în trup femeiesc de Iulita, cea mai fericită dintre femei, dacă este bine să numim femeie pe aceea care, prin măreţia sufletului ei, a lăsat în urmă slăbiciunea firii omeneşti. A dus cea mai vitejească luptă. A umplut de uimire atît pe cei ce au fost de faţă la lupta ei, cît şi pe cei ce mai tîrziu au auzit istorisirea încercărilor la care afost supusă.

Socot că Iulita a rănit mai ales pe diavol, vrăjmaşul nostru obştesc, care nu suferă să fie biruit de femei. Diavolul, care se lăuda că va zgudui lumea, că va pune mîna pe lume ca pe un cuib, că va ridica lumea ca pe nişte ouă părăsite1 şi că va pustii oraşele, el s-a văzut biruit de virtutea unei femei. Căuta să dovedească, în vreme de prigoană, că Iulita nu poate, din pricina slăbiciunii firii omeneşti, să păstreze pînă la sfîrşit credinţa sa în Dumnezeu; dar a aflat, prin încercarea la care a fost supusă, că Iulita şi-a biruit firea, că şi-a bătut joc de ameninţările lui pe atît pe cît diavolul se aştepta să se plece în faţa chinurilor.

Iulita avea un proces cu unul din puternicii oraşului, bărbat lacom şi violent, care-şi adunase averea prin jaf şi prin răpire. Acesta, după ce-i răpise Iulitei mult pămînt şi după ce pusese mîna pe moşiile, satele, vitele şi slugile ei şi pe toată averea mobilă a femeii, a dat-o în judecată, sprijinindu-se pe calomniatori, pe martori falşi şi pe judecători cumpăraţi. în ziua judecăţii, după ce crainicul a chemat pe împricinaţi, iar apărătorii erau gata, Iulita a început să vorbească de tirania omului. Şi pe cînd voia să spună că de la început a fost stăpîna averii şi că o stăpîneşte de vreme îndelungată, pe cînd, deci, voia să se plîngă de silnicia şi lăcomia lui, acela s-a sculat şi a spus: "Judecata nu mai poate

1. Isaia, 10, 14.

387

avea loc, pentru că legea nu îngăduie să se bucure de drepturile civile cei care nu se închină zeilor, împăraţilor şi nu se leapădă de credinţa în Hristos". Judecătorul a socotit că sînt drepte spusele lui şi că propunerea trebuie neapărat îndeplinită. Au fost aduse îndată tămîie şi cărbuni. Judecătorul a spus împricinaţilor că dacă Vor tăgădui pe Hristos se vor bucura de legi şi de toate avantajele legale; dar dacă se vor ţine de credinţă, nu se vor putea bucura nici de tribunale, nici de legi şi nici de celelalte drepturi cetăţeneşti, pentru că, potrivit legilor, sînt lipsiţi de drepturile cetăţeneşti.

Ce s-a întîmplat după aceasta? A fost oare Iulita ademenită de bogăţie? Şi-a neglijat'oare'folosul ei, din ambiţie faţă de cel ce a nedreptăţit-o? S-a speriat oare de primejdia ce atîrna asupra ei din partea'judecătorilor? Deloc, ci a spus: "Ducă-se viaţa! Piară avuţia! Mai bine să-mi piară trupul decît să rostesc un cuvînt împotriva Dumnezeului Care m-a creat!". Şi cu cît vedea că judecătorul este cuprins de mai multă furie la auzul acestor cuvinte şi era aprins de cumplită mînie împotriva ei, cu atît mai mult mulţumea lui Dumnezeu că, punîndu-i-se la îndoială stăpînirea asupra unor averi stricăcioase, i s-a dat prilejul să ajungă stăpîna bunătăţilor cereşti. Are să i se ia pămîntul, ca'să'dobândească paradisul; are să fie osîndită cu necinste, ca să fie învrednicită de cununile slavei! Are să-i fie torturat trupul şi are să i se ia viaţa cea trecătoare, ca să primească nădejdile cele fericite, ca să fie cu toţi sfinţii În bucuria împărăţiei cerurilor! A fost întrebată de multe ori şi tot de atîtea ori a dat acelaşi răspuns; şi, spunînd că este roaba lui Hristos, blestema pe cei ce o îndemnau să se lepede de Hristos. Atunci judecătorul nedreptăţii a lipsit-o nu numai de averile sale, Care-i fuseseră răpite pe nedrept şi împotriva legilor, dar a osîndit-o, după socoteala sa, la moarte, dînd-o focului. Iar Iulita n-a alergat cu atîta grabă la nici una din bucuriile vieţii cît a alergat la foc. Pe faţa ei, în înfăţişarea ei, în vorbele ce le rostea şi în veselia ce înflorea din întreaga sa făptură, era zugrăvită bucuria sufletului ei. Prin toate îndemna pe femeile care erau de faţă să nu se poarte ca nişte femei atunci cînd este vorba să îndure suferinţe pentru credinţă şi nici să spună că sînt nişte făpturi slabe. Le spunea: "Sîntem din acelaşi aluat ca şi bărbaţii; am fost făcute ca şi ei după chipul lui Dumnezeu,destoinice de virtute, la fel ca pe bărbaţi, le-a creat Dumnezeu şi pe femei! Oare nu sîntem în totul înrudite cu bărbaţii? Dumnezeu n-a luat numai carne cînd a făcut-o pe femeie, ci şi os din oasele lui2. De aceea sîntem şi noi, ca şi bărbaţii, datoare Stăpânului

2. Fac. 2, 21—23.

388

cu statornicie, cu tărie de caracter şi cu răbdare!". Spunînd acestea, a sărit în foc, iar focul, învăluind trupul sfintei ca o cămară de nuntă luminoasă, a trimis sufletul ei la cer şi la moştenirea cuvenită ei, iar cinstitul ei trup l-a păstrat nevătămat pentru cei apropiaţi ai ei. Acesta, aşezat în cea mai frumoasă biserică a oraşului, sfinţeşte şi locul şi sfinţeşte şi pe cei care se apropie de el iar pămîntul, binecuvîntat prin petrecerea sfintei Iulita pe el, a izvorît din sînurile sale apă plăcută la gust. Astfel fericita, ajungînd în loc de mamă muceniţă, hrăneşte pe locuitorii oraşului cu apă, ca şi cum i-ar hrăni cu lapte. Apa aceasta este păzitoare pentru cei sănătoşi, povăţuitoare celor ce se bucură cu cumpătare de plăceri şi mîngîiere celor bolnavi. Harul dat de proorocul Elisei locuitorilor din Ierihon3, ni l-a dat şi nouă muceniţa, că, prin binecuvîntarea ei, apele sărate din jurul locului muceniciei sale s-au prefăcut în ape dulci, bune şi plăcute.

III

Bărbaţilor, să nu vă arătaţi în credinţă mai prejos decît femeile! Femeilor, să nu rămîneţi în urma pildei date de sfînta Iulita, ci, hotărîte, stăruiţi în credinţă! Aţi văzut din mucenicia sfintei că slăbiciunea firii nu vă este piedică pentru săvîrşirea virtuţilor.

Multe aveam de gînd să vă vorbesc despre muceniţă! Dar cuvîntarea începută ieri şi rămasă neterminată nu-mi îngăduie să lungesc mai mult cuvîntul. îmi displace tot ce nu-i dus pînă la capăt. Este lipsit de farmec un portret care nu seamănă decît pe jumătate cu originalul; sînt zadarnice oboselile unei călătorii dacă nu ajungi la sfîrşitul călătoriei hotărîte şi nici la punctele de oprire fixate; un vînat mic este ca şi cum n-ar fi vînat, iar cei ce aleargă în arenă pierd premiul dacă rămîn numai cu un pas în urmă. Şi eu, deci, explicînd ieri cuvintele apostolului, nădăjduiam că voi putea tălmăci în puţine cuvinte înţelesul lor; dar am văzut că am lăsat la o parte mai multe decît am spus. De aceea socot că trebuie să completez cele ce lipsesc.

Apostolul spunea: "Bucuraţi-vă pururea, rugaţi-vă neîncetat, mulţumiţi pentru toate" .

Că trebuie să ne bucurăm pururea, am spus îndeajuns în cuvîntarea de ieri, deşi nu îndestulător faţă de subiect. Dar dacă trebuie să ne rugăm neîncetat şi dacă este cu putinţă de împlinit această poruncă, voi sînteţi gata să mi-o cereţi, iar eu voi face după putinţă apologia acestei porunci.

3. IV Regi, 2, 21.

4. I Tes. 5, 16—18.

389

Rugăciunea este o cerere făcută lui Dumnezeu de credincioşi pentru dobîndirea unui bine. Nu e nevoie negreşit ca cererea să se facă numai prin cuvinte, şi nici nu socotesc că Dumnezeu are trebuinţă să-I amintim prin cuvinte de dorinţele noastre, pentru că El ştie cele ce ne sînt de folos, chiar dacă noi nu-I cerem. Ce vreau să spun? Că nu trebuie să facem rugăciunile rostind silabele cuvintelor, ci mai bine împlinind puterea rugăciunii prin libera voinţă a sufletului nostru şi prin fapte de virtute, care să se întindă pe tot cursul vieţii noastre. "Ori de mâncaţi, spune apostolul, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi"5. Cînd te aşezi la masă, roagă-te; cînd iei pîinea să o mănînci, înalţă mulţumiri către Cel Ce ţi-a dat-o; cînd întăreşti cu vin slăbiciunea trupulu16, adu-ţi aminte de Cel Ce ţi-a dat darul spre veselia inimii7 şi mîngîierea bolilor. Te-ai săturat? Să nu uiţi de Binefăcător! Cînd îţi pui cămaşa, mulţumeşte Celui Ce ţi-a dat-o! Cînd te îmbraci cu haina, să ţi se mărească dragostea către Dumnezeu, Care ne-a dăruit îmbrăcăminte potrivită şi pentru iarnă şi pentru vară, îmbrăcăminte care ne păstrează şi viaţa, dar ne acoperă şi ruşinea! A trecut ziua? Mulţumeşte Celui Ce ne-a dăruit soarele spre slujba lucrurilor celor din timpul zilei, Celui Ce ne-a dat focul ca să lumineze noaptea şi să slujească celorlalte nevoi ale vieţii. Noaptea să-ţi dea alte pricini de rugăciune. Cînd ridici ochii la cer şi priveşti frumuseţea stelelor, roagă-te Stăpînului celor văzute şi închină-te lui Dumnezeu, prea bunul meşter al universului, Care a făcut pe toate cu înţelepciune8. Cînd vezi că toate vieţuitoarele sînt cuprinse de somn, închină-te iarăşi Celui Ce ne-a slobozit, fără voia noastră, să încetăm lucrul, datorită somnului, şi, prin puţină odihnă, să ne reînnoim puterile de muncă.

Să nu-ţi fie, însă, întreaga noapte sortită somnului şi nici să accepţi să-ţi faci nefolositoare jumătate din viaţă, lăsîndu-te în voia somnului, ci împarte-ţi timpul nopţii între somn şi rugăciune. Visurile chiar să-ţi dea prilej de gîndire cu privire la credinţă. Că de cele mai multe ori închipuirile din vis sînt ecouri ale preocupărilor din timpul zilei. Ce preocupări avem ziua pe acelea le avem şi în vis. Aşa făcînd "te vei ruga neâncetat". Nu-ţi faci rugăciunea cu cuvinte, dar unindu-te tot timpul vieţii tale cu Dumnezeu prin purtarea ta, viaţa ta va fi o rugăciune continuă şi neîntreruptă.

5. I Cor. 10, 31.

6. I Tim. 5, 23.

7. Ps. 103, 16.

8. Ps. 103, 25.

390.

Apostolul a mai spus:"Mulţumiţi pentru toate".

Cum este cu putinţă să se împlinească această poruncă, mă vei întreba, cum este cu putinţă ca un suflet îndurerat din pricina nenorocirilor şi oarecum silit de dureri să nu izbucnească în plânsete şi lacrimi, ci să aducă mulţumiri ca pentru nişte bunătăţi adevărate? Am suferit de pe urma răutăţii vrăjmaşului meu! Cum voi putea să mulţumesc pentru asta? A fost răpit un copil înainte de vreme şi dureri mai cumplite decît ale naşterii rănesc pe îndurerata mamă pentru iubitul ei copil. Cum? Va lăsa oare plînsetul şi va rosti cuvinte de mulţumire? Cum e cu putinţă asta?

Da, dacă se va gîndi că Dumnezeu este Un tată mai bun pentru copilul pe care l-a născut, un chivernisitor şi Un sprijinitor mai înţelept al vieţii copilului ei. Pentru ce nu îngăduim înţeleptului Stăpîn să-Şi chivernisească cum crede făpturile Sale, ci ne indignăm, ca şi cum am fi lipsiţi de nişte bunuri ale noastre, şi suferim pentru cei ce au murit, ca şi cum ar fi fost nedreptăţiţi? Tu, însă, gîndeşte-te că n-a murit copilul tău, ci a fost dat înapoi; n-a răposat prietenul tău, ci a plecat într-o călătorie îndepărtată şi a pornit cu puţin mai înainte pe drumul pe care va trebui să mergem şi noi. Să-ţi fie porunca lui Dumnezeu tovarăş de casă, să-ţi fie ca o lumină şi ca o strălucire, care să-ţi dea necontenit puterea de a pătrunde în esenţa lucrurilor. Dacă porunca lui Dumnezeu a supravegheat dintru început sufletul tău şi dacă sufletul tău are despre fiecare lucru părerea cea adevărată, atunci nimic din cele ce vin peste tine nu te poate schimba dimpotrivă, pregătit mai dinainte, sufletul tău va rezista ca o stîncă de la ţărmul mării, neîncovoiat şi nEclătinat nici de vînturile cele puternice, nici de năpăstuirea valurilor. Pentru ce nu te-ai obişnuit mai dinainte să socoteşti muritor pe cel muritor? Pentru ce ai lăsat să primeşti pe nepregătite moartea neaşteptată a copilului tău? Dacă te-ar fi întrebat cineva, cînd ţi s-a vestit la început naşterea copilului: "Ce este noul născut?", ce ai fi răspuns? Ai fi spus, oare, altceva decît că cel născut este om? Iar dacă este om, atunci negreşit este şi muritor! Ce lucru de mirare este, deci, dacă a murit cel muritor? Nu vezi că soarele răsare' şi apune? Nu vezi că luna creşte, apoi descreşte? V Tu vezi pămîntul că înverzeşte, apoi se usucă? Care lucru din cele din jurul nostru dăinuieşte veşnic? Care lucru are o natură nemişcată şi neschimbătoare? Uită-te la cer! "Uită-te la pămînt! Nici ele nu dăinuiesc veşnic! "Cerul şi pămîntul vor trece,spune Domnul; stelele vor cădea din cer, soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina sa"9. Pentru ce este dar de mirare dacă şi noi, care sîntem o părticică din lume, participăm la aceeaşi soartă cu întreaga lume? Văzînd

9. Matei, 24, 35. 29.

391

toate acestea, cînd va veni peste tine o parte din cele comune întregului univers, suferă în tăcere, nu fără durere, nici cu nesimţire — că ce răsplată are nesimţirea? — ci cu adevărată durere şi cu nenumărate suferinţe. Suferă, însă, ca un luptător viteaz care-şi arată tăria şi vitejia lui nu numai prin loviturile date duşmanilor, ci şi prin tăria cu care suferă rănile primite. Suferă ca un căpitan de corabie, înţelept şi neturburat, care, datorită îndelungatei lui experienţe în conducerea corăbiei, îşi păstrează sufletul drept, nedoborît şi mai presus de orice furtună. Pierderea unui copil iubit sau a soţiei sau a altcuiva de care sîntem legaţi printr-o mare dragoste, nu pricinuieşte durere celui care are mai dinainte pregătită mintea, celui căruia dreapta raţiune îi conduce viaţa, celui care nu merge pe calea bătătorită a obişnuinţei. Chiar animalelor le este dureroasă despărţirea. însumi am văzut odată un bou plîngînd la iesle moartea tovarăşului său de păşune şi de jug. Poţi vedea şi la celelalte animale cît de puternică este obişnuinţa. Tu, însă, n-ai fost învăţat aşa, nici n-ai fost instruit aşa! Nu-i nepotrivit ca începutul prieteniei să se facă printr-o lungă convieţuire şi printr-o îndelungată obişnuinţă; dar e cu totul lipsit de judecată să plîngem o despărţire pentru motivul că am convieţuit multă vreme cu cineva.

De pildă: Ţi-a făcut parte Dumnezeu de o tovarăşă de viaţă, care-ţi face plăcută viaţa, care este creatoarea veseliei căminului tău şi pricinuitoarea bucuriilor tale, care înmulţeşte bunurile casei tale, iar în necazuri îndepărtează cea mai mare parte din supărări. Ei bine, soţia ta ţi-a fost răpită dintr-odată! Durerea să nu te scoată din minţi! Nici să spui că cele petrecute se datoresc întîmplării, ca şi cum n-ar fi un ocrotitor care cîrmuieşte lumea! Din pricina marii tale dureri să nu născoceşti unele învăţături greşite şi să spui că Dumnezeu este rău, nici să cazi din graniţele bunei credinţe. Pentru că voi cei doi aţi ajuns un singur trup10, îţi este îngăduit să primeşti cu durere tăierea şi despărţirea legăturii dintre voi; dar asta nu-ţi dă dreptul să gîndeşti ce nu se cade, sau să rosteşti ceva ce nu ţi-i de folos. Gîndeşte-te că Dumnezeu, Care ne-a plăsmuit şi ne-a dat suflet, a dat fiecărui suflet o anumită dăinuire a vieţii şi fiecăruia i-a fixat un alt termen al ieşirii din viaţă. Unuia i-a dat să rămînă mai mult timp în trup; altuia i-a poruncit să i se desfacă mai curînd legăturile trupului, potrivit pricinilor cu neputinţă de spus ale înţelepciunii şi dreptăţii Lui. După cum unii din cei din închisori stau mai mult în mizeria temniţelor, iar alţii scapă de această mizerie mai repede, tot aşa şi cu sufletul; unele suflete stau mai mult, iar altele

10. Fac. 3, 24; Matei, 19, 5.

392

mai puţin în viaţa aceasta, după măsura vredniciei fiecăruia şi după cum a hotărît mai dinainte Creatorul despre fiecare din noi, cu înţelepciune şi adînc şi cu neputinţă de înţeles de mintea omenească. N-ai auzit ce spune David: "Scoate din temniţă sufletul meu"?11 N-ai auzit despre sfînt că i-a fost slobozit sufletul lui?12 Ce a făcut Simeon cînd a primit în braţe pe Domnul nostru? Căror cuvinte le-a dat drumul? N-a spus: "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne"?13 Pentru cel ce se grăbeşte spre viaţa de sus, vieţuirea în trup îi este mai împovărătoare decît temniţa şi închisoarea. Nu căuta deci ca hotărîrile date de Dumnezeu să urmeze dorinţei tale! Gîndeşte-te că cei care au fost uniţi în viaţa aceasta, apoi au fost despărţiţi prin moarte, sînt asemenea unor călători care merg pe acelaşi drum; călătorind împreună mai multă vreme, obişnuinţa unuia cu altul îi uneşte; dar după ce au terminat drumul pe care-l aveau de făcut împreună şi deci după ce drumurile li se despart, pentru că nevoia îi mînă pe fiecare pe alt drum, nu mai rămîn împreună de dragul obişnuinţei şi nici nu pierd din vedere scopul călătoriei lor, ci, aducîndu-şi aminte de pricina care dintru început i-a pornit la drum, fiecare porneşte cu grabă spre propria sa ţintă. Aşadar, după cum alta le era ţinta călătoriei lor, dar s-au împrietenit datorită obişnuinţei călătoriei lor împreună, tot aşa şi celor uniţi, prin căsătorie sau prin altă legătură socială, le stă negreşit înainte un sfârşit deosebit al vieţii; iar sfîrşitul vieţii, mai dinainte hotărît, desparte negreşit pe cei uniţi.

Deci, dacă eşti chibzuit, nu trebuie să te întristezi din pricina despărţirii, ci să mulţumeşti lui Dumnezeu, Care dintru început ţi-a făcut parte de o căsătorie fericită. Dar tu, chiar pe cînd îţi trăia soţia sau prietenul sau copilul sau altcineva, pentru care acum te boceşti, nu mulţumeai Celui Ce ţi-a dat aceste daruri, ci-L învinuiai de cele ce-ţi lipseau. Dacă erai numai cu femeia ta, îl învinuiai că nu ai copiii pe care-i voiai; dacă aveai copii, îl învinuiai că nu eşti destul de bogat sau că vedeai pe vrăjmaşii tăi fericiţi. Vezi, dar, ca nu cumva noi înşine să fim pricina pierderilor celor iubiţi ai noştri, nesimţindu-i cînd sînt lîngă noi şi dorindu-i după ce s-au dus. Şi pentru că nu mulţumim lui Dumnezeu pentru bunătăţile ce ni le-a dat, pierdem neapărat pe cei dragi nouă spre a le simţi lipsa. După cum ochii nu pot vedea obiectele cînd acestea sînt aşezate foarte aproape de ei, ci au nevoie de o anumită distanţă, tot aşa şi sufletele cele nemulţumitoare, numai cînd pierd bunurile simt harul

11. Ps. 141, 10.

12. Tobie, 3, 6.

13. Luca, 2, 29.

393

pe care l-au avut. Cînd se bucurau de cele mai mari daruri nu ştiau să dea mulţumită Dătătorului; după ce le-au pierdut, laudă ce-au avut. Nimeni dintre noi, dacă vrea să fie socotit înţelept, să nu uite să mulţumească pentru tot ce i se întîmplă în viaţă. Dacă am cerceta adînc viaţa noastră, am vedea că este plină de farmec; dar pentru a-i vedea farmecul, trebuie să acceptăm să ne uităm la cei ce sînt în urma noastră; şi astfel, din comparaţia vieţii noastre cu a lor, vom putea să ne dăm seama ce valoare au bunurile pe care le avem.

Eşti slugă? Este un altul într-o stare mai umilită decît a ta! Mulţumeşte lui Dumnezeu că eşti mai sus decît altul, că nu eşti osîndit să învîrţi piatra morii, că nu eşti bătut. Dar nici unuia ca acesta nu-i lipsesc pricinile de a mulţumi lui Dumnezeu. Nu poartă lanţuri, nu-i sînt picioarele puse în butuci. Cel întemniţat are îndestulătoare pricină să mulţumească: trăieşte, vede soarele, respiră aerul! Să mulţumească pentru acestea! Ai fost osîndit pe nedrept? Bucură-te, cu nădejdea bunătăţilor viitoare! Ai fost osîndit pe bună dreptate? Şi acum mulţumeşte! Eşti pedepsit aici pe pămînt pentru cele ce-ai făcut, şi n-ai să mai fii păstrat pentru pedeapsa veşnică, pentru toate păcatele tale!

Astfel, cel înţelept poate să înalţe binefăcătorului Dumnezeu nenumărate mulţumiri în întreaga sa viaţă şi în orice stare s-ar găsi. Dar aşa, cei mai mulţi oameni fac la fel cu cei nemulţumitori: dispreţuiesc cele ce au şi doresc cele ce le lipsesc; nu numără pe cei din urma lor, spre a mulţumi Binefăcătorului pentru cele ce au, ci, prin comparaţie cu cei dinaintea lor, socotesc cît le lipseşte şi se supără şi se necăjesc din pricina bunurilor altora, ca şi cum aceia i-ar fi lipsit de propriile lor bunuri.

Robul e nemulţumit că nu-i liber. Cel născut liber e nemulţumit că nu s-a născut în altă ţară mai cu vază, că nu-i dintr-o familie renumită prin nobleţe, că nu-şi poate număra neamul pînă la al şaptelea bunic, care să fi fost celebru crescător de cai de cursă sau care să-şi fi cheltuit averea în luptele de gladiatori. Cel de neam slăvit se plînge că nu-i putred de bogat; cel bogat se întristează şi se jeleşte că nu-i stăpîn peste oraşe şi popoare; generalul se plînge că nu-i împărat, împăratul se plînge că nu stăpîneşte toată lumea de sub soare, ci mai sînt încă popoare nesupuse sceptrului său. Toate acestea îi conving că nu trebuie să mulţumească Binefăcătorului pentru ceva.

Noi, însă, lăsînd la o parte supărarea pentru cele ce ne lipsesc, să ne învăţăm să mulţumim lui Dumnezeu pentru cele ce avem.

în împrejurările grele ale vieţii să spunem înţeleptului Doctor: "Întru necaz mic, pedeapsa Ta spre noi"14. Să spunem: "Bine este mie că

14. Isaia, 26, 16.

394

m-ai smerit"15. Să spunem "Suferinţele în vremea de acum nu sînt vrednice de slava care ni se va descoperi"16. Să spunem: "Puţin am fost bătuţi pentru cele ce-am păcătuit!"17. Să rugăm pe Domnul: "Ceartă-ne, Doamne, dar cu judecată, nu cu mînie!"18. "Fiind judecaţi de Domnul, sîntem pedepsiţi, ca să nu fim osîndiţi împreună cu lumea"19.

Dacă ducem o viaţă strălucită, să spunem cuvintele lui David: "Ce voi da în schimb Domnului, pentru toate cîte mi-a răsplătit mie?"20. Ne-a adus de la nefiinţă la fiinţă, ne-a cinstit cu raţiune; ne-a dăruit meseriile ca ajutoare ale vieţii; ne scoate hrana din pămînt21 ne-a dat animale ca să ne slujească22 pentru noi ploile; pentru noi soarele; pentru noi frumuseţile munţilor şi ale şesurilor; pentru noi sînt pregătite retragerile din înălţimile munţilor; pentru noi curg rîurile; pentru noi izvorăsc izvoarele; pentru noi se întinde cît vezi cu ochii marea pentru a face comerţ; pentru noi bogăţiile din mine şi tot felul de desfătări. Toată creaţia ne oferă daruri, datorită harului bogat şi îmbelşugat făcut nouă de Dumnezeu, binefăcătorul nostru.

VII

Dar pentru ce să vorbim de binefacerile cele mici ale lui Dumnezeu? Pentru noi, Dumnezeu între oameni23; pentru trupul cel stricat Cuvîntul S-a făcut trup şi a locuit între noi;24 cu noi, cei nerecunoscători, Binefăcătorul; la cei ce locuiesc în întuneric25, Soarele dreptăţii26; pe cruce, Cel fără patimă; în moarte, Viaţa27; în iad, Lumina28; pentru cei căzuţi, învierea29, duhul înfierii30, împărţirea darurilor, făgăduinţa cununilor şi toate celelalte, pe care nici nu-i uşor să le numeri, pentru care sînt potrivite cuvintele profetului: "Ce vom da în schimb Domnului, pentru toate cîte ne-a răsplătit nouă?"31. Mai mult, în aceste

15. Ps. 118, 71.

16. Rom. 8, 18.

17. Iov, 15, 11.

18. Ier. 10, 24.

19. Cor. 11, 32.

20. Ps. 115, 3.

21. Ps. 103, 16.

22. Fac. 1, 28.

23. Bar. 3, 38.

24. Ioan, 1, 14.

25. Isaia, 9, 2; Matei, 4, 16.

26. Mal, 4, 2.

27. Ioan, 11, 25;1, 4.

28. Ioan, 1, 4.

29. Ioan11, 25.

30. Rom. 8, 15.

31. Ps. 115, 3.

395

cuvinte nu se spune că marele Dărui tor "a dat", ci că "a răsplătit", ca şi cum n-ar fi El Cel Ce a dăruit pentru prima dată, ci ca Şi cum El ar răsplăti pe cei care I-au oferit Lui daruri, că mulţumirea pentru cele primite este socotită tot o binefacere. Dumnezeu, Care ţi-a dat averea, îţi Cere milostenie prin mâna săracului; deşi Dumnezeu primeşte înapoi bunurile Sale, totuşi îţi mulţumeşte pe deplin, ca şi cum ai fi făcut milostenia din propriile tale bunuri. Aşadar, "ce vom da În schimb Domnului pentru toate cîte ne-a răsplătit nouă?". Voi mai stărui încă asupra cuvintelor profetului; profetul, văzîndu-şi sărăcia, era, pe bună dreptate, nedumerit că nu are nimic vrednic prin care să răsplătească binefacerile Domnului. Da, Dumnezeu, pe lângă binefacerile acestea, atât de mari şi de strălucite, care cu adevărat sînt covîrşitoare, ne-a făgăduit pentru mai tîrziu mult mai multe binefaceri: desfătarea paradisului, slava din împărăţia cerurilor, aceeaşi cinste cu îngerii, vederea lui Dumnezeu, care este pentru cei învredniciţi culmea bunătăţilor, după care tînjeşte orice fire raţională, pe care să dea Dumnezeu să o dobîndim şi noi, după ce ne vom curăţi de patimile trupului.

Dar poate că cineva mă va întreba:

— Cum îmi voi arăta faţă de prietenul meu prietenia şi dragostea? (Că dragostea este cea dintîi şi cea mai desăvîrşită dintre virtuţi, pentru că dragostea este plinirea legii)32. Cum? Ducîndu-ne la cei peste care au venit mari nenorociri, să nu plîng cu ei, să nu vărs lacrimi alături de ei, ci să dau mulţumită lui Dumnezeu pentru cele ce li s-au întîmplat? A suferi cu mulţumire propria ta nenorocire este un semn de răbdare şi de tărie de caracter; dar a mulţumi lui Dumnezeu pentru nenorocirile altora înseamnă a te bucura de nenorocirile lor şi a mînia pe cei îndureraţi, mai ales că apostolul ne-a poruncit să plângem cu cei ce plîng33.

Ce vom răspunde unor astfel de cuvinte?

Este iarăşi nevoie să amintim cuvintele Domnului, prin care ne-a poruncit pentru cine să ne bucurăm şi pentru cine să plîngem. "Bucuraţi-vă, spune Domnul, şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri"34. Şi iarăşi: "Fiicele Ierusalimului, nu Mă Plângeţi pe Mine, ci plîngeţi pe copiii voştri"35. Deci dumnezeiescul Cuvînt ne porunceşte să săltăm şi să ne veselim împreună cu drepţii, dar să jelim şi să ne tînguim împreună cu cei ce Varsă lacrimi de pocăinţă sau să plîngem pe cei ce nu au cunoştinţa păcatului, că ei nici măcar nu ştiu că pier.

32. Rom. 13, 10.

33. Rom. 12, 15.

34. Matei, 5, 12.

35. LUCA, 23, 28.

396

VIII

Nu trebuie să socoteşti că îndeplineşte porunca dragostei cel ce plînge la moartea oamenilor sau cel ce jeleşte împreună cu cei ce bocesc. Nu laud pe doctorul care, în loc să ajute pe bolnavi, el însuşi se umple de boli, nici pe căpitanul unei corăbii, care, în loc să întărească pe cei din corabie, în loc să lupte cu vînturile, în loc să biruiască valurile şi în loc să încurajeze pe cei înfricoşaţi, are rău de mare şi se sperie la fel cu cei care n-au mai călătorit pe mare. Tot aşa este şi cel care, ducîndu-se la cei ce plîng, nu le dă ajutorul cuvîntului său, ci el însuşi se împărtăşeşte cu urîţenia patimilor acelora. Este firesc să te întristeze nenorocirile celor ce plîng, arăţi că iei parte la durerea lor, dacă nu te bucuri de nenorocirea lor şi nici nu eşti nepăsător faţă de suferinţa lor; dar nu trebuie să fii tîrît mai departe împreună cu cei îndoliaţi, să te vaiţi sau să boceşti împreună cu cel ce jeleşte sau să-l imiţi şi să cauţi să fii la fel cu cel înnegrit de suferinţă, de pildă, să te închizi în casă, să te îmbraci în negru, să te culci pe jos, să nu-ţi tai părul. Cu acestea măreşti mai mult durerea decît o potoleşti. Nu vezi oare că durerea creşte, dacă pe lîngă răni mai ai şi buboaie şi dacă pe lîngă friguri mai suferi şi de dureri de splină, iar mîinile, cu atingerea lor plăcută, micşorează durerea? Aşadar, tu să nu măreşti cu purtarea ta durerea celuilalt, dar nici să nu cazi în aceeaşi durere ca şi el. Cel ce ridică pe cel ce zace jos trebuie să fie mai puternic decît cel căzut; dar dacă zace jos ca şi celălalt, are şi el nevoie de un altul care să-l ridice. Se cuvine să fii mişcat de cele întîmplate şi să te întristezi în tăcere de nenorociri, arătîndu-ţi durerea sufletească prin turburarea obrazului şi prin respectul ce-l ai în faţa durerii; şi iarăşi, nu se cade să începi a grăi, sărind îndată la mustrări, ca şi cum ai vrea să insulţi şi să calci în picioare pe cei doborîţi de dureri (că sînt împovărătoare mustrările pentru cei cu sufletul chinuit de dureri, iar cuvintele celor nesimţitori la durerile altora sînt şi anevoie de primit şi fără de mîngîiere pentru cei ce suferă), ci trebuie să îngădui celui îndurerat să se vaite, să se plîngă şi să spună cuvinte goale şi nefolositoare; mai tîrziu, însă, după ce durerea s-a micşorat şi s-a potolit, caută să-l mîngîi cu grijă şi cu blîndeţe. Tot aşa fac şi îmblînzitorii de cai; nu pun de la început frîu cailor tineri, nici nu-i îmboldesc cu pintenii (că aşa i-ar învăţa să se ridice în două picioare şi să trîntească pe călăreţ), ci la început îi lasă să meargă şi să alerge după voia lor. apoi cînd văd că şi-au cheltuit toată furia, datorită propriei lor alergături şi iuţeli, atunci, fiind domoliţi, pun mîna pe ei şi-i fac ascultători

397

prin meşteşugul lor. Dacă vei face şi tu aşa, va fi după cuvîntul lui Solomon: "Mai bine este a merge în casa plângerii decît în casa ospăţului"36. Dacă te vei folosi de cuvinte chibzuite şi blînde, vei da celui în suferinţă din sănătatea ta şi nu te vei îmbolnăvi şi tu de durerea lui, ca la bolile de ochi.

Plângeţi, dar, cu cei ce plîng! Cînd vei vedea pe fratele tău că varsă lacrimi de căinţă pentru păcatele sale, plîngi împreună cu el, ia parte la durerea lui! Aşa vei putea să-ţi îndrepţi propriile tale păcate prin păcatele altora. Că cel care varsă lacrimi fierbinţi pentru păcatele semenului său se vindecă pe sineşi cu lacrimile vărsate pentru fratele său. Aşa era cel ce a spus: "Mîhnire m-a cuprins pentru păcătoşii care părăsesc legea Ta!"37. Plîngi pentru păcat! Păcatul este o boală a sufletului. Păcatul este moartea sufletului nemuritor. Păcatul este vrednic de plîns şi de tînguire fără tăcere. Pentru păcat să curgă orice lacrimă, iar suspinul să nu înceteze a ieşi din adîncul inimii. Pavel plîngea pentru vrăjmaşii crucii lui Hristos38. Ieremia plîngea pentru cei ce piereau din popor; şi pentru că nu-i erau îndestulătoare lacrimile ochilor săi, căuta izvor de lacrimi şi cel mai îndepărtat loc de popas: "Şi voi şedea, spune el, şi voi plînge pe poporul acesta zile multe, voi plînge pe cei pierduţi".

Astfel de lacrimi şi astfel de plînset fericeşte Domnul. Domnul nu fericeşte pe cel ce varsă cu uşurinţă lacrimi pentru orice întristare şi-i înclinat cu uşurinţă spre plîns în orice împrejurare. Nu de mult am văzut pe unii, cărora le plac petrecerile, că se îmbată pe motiv că sînt îndureraţi şi încearcă să-şi îndreptăţească neînfrînarea lor cu cuvintele lui Solomon, care spune: "Daţi vin celor îndureraţi"41. Proverbul acesta nu îngăduie beţia, ci îndeamnă la conservarea firii omeneşti. Să las, însă, la o parte sensul tainic al acestui proverb în care vinul înseamnă veselia cea spirituală! Dar chiar sensul literal al cuvîntului arată marea purtare de grijă de oameni a lui Dumnezeu, şi anume, ca nu cumva să nu se mai îngrijească de hrană cei greu de mîngîiat şi adînc îndureraţi, fiind doborîţi de marea lor durere. Dumnezeu le porunceşte acestora să-şi întărească

36. Ecl, 7, 3.

37. Ps. 118, 53.

38. Filip. 3, 18.

39. ier. 9, 1.

40. Matei, 5, 4.

41. Prov. 31, 6.

398

cu pâine inima zdrobită de durere şi să-şi sprijine cu vin puterea lor înfrântă. Se ştie doar că iubitorii de vin şi beţivii nu-şi alină cu vin durerea, ci schimbă un rău cu alt rău; sînt nişte negustori vicleni care schimbă bolile trupului cu bolile sufletului, imitînd pe cei care vor să echilibreze talerele unei balanţe, îşi scad durerea pe cît îşi măresc plăcerea. Socot, însă, că vinul trebuie să vină în ajutorul firii; nu se cade ca cei îndureraţi să bea atît de mult vin curat încît să li se întunece mintea; durerea nu se scurge odată cu vinul, ci adaugă sufletului şi urmările rele ale beţiei. Iar dacă raţiunea este doctorul durerii, atunci beţia va fi socotită cea mai mare nenorocire, pentru că împiedică vindecarea sufletului.

Cercetează, dar, amănunţit cu mintea cele spuse şi vei vedea că porunca apostolului este şi cu putinţă de îndeplinit şi folositoare. De vei asculta de dreapta raţiune, vei şti cum să te bucuri pururea, cum să te rogi neîncetat, cum să mulţumeşti pentru toate, în ce chip să mîngîi pe cei îndureraţi, ca în toate privinţele să fii desăvîrşit, cu ajutorul Sfîntului Duh şi cu sălăşluirea harului Domnului nostru Ii sus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

OMILIA A VI-a LA CUVINTELE EVANGHELIEI DUPĂ LUCA:

"Strica-voi jitniţele mele şi mai mari le voi zidi"1 şi despre lăcomie

Sîntem ispitiţi în două chipuri: sau prin necazurile care încearcă inimile noastre, ca pe aur în cuptor, vădind, prin răbdarea în suferinţe, tăria inimilor noastre, sau adeseori chiar prin buna stare materială, care pentru mulţi este o astfel de încercare a tăriei inimilor noastre. Că-i la fel de greu să-ţi păstrezi sufletul neînfrînt, cînd eşti în necazuri, ca şi să nu te mîndreşti, umilind pe alţii, cînd eşti bogat şi ai de toate.

Pildă de cel dintâi fel de încercare este marele Iov, luptătorul cel neînvins, care a primit, cu inimă neturburată şi cu gînduri neschimbate, asaltul'diavolului, pornit asupra lui cu furia unui torent. S-a arătat cu atît mai tare decît ispitele diavolului, cu cît atacurile date de duşman păreau mai mari şi mai de neînvins.

Printre alte multe pilde de ispitele care ne vin de pe urma unei vieţi înfloritoare şi pline de belşug este şi bogatul de care ni s-a citit azi din Evanghelie.

Bogatul acesta avea bogăţie, dar mai nădăjduia alta. Şi Dumnezeu cel iubitor de oameni nu l-a osîndit de la început pentru purtarea lui lipsită de recunoştinţă, ci mereu îi adăuga altă bogăţie la bogăţia de mai înainte, doardoar îl va sătura odată şi-i va îndupleca sufletul să fie darnic şi milostiv.

"Unui bogat, spune Evanghelia, i-a rodit ţarina; şi cugeta întru sine, zicînd: "Ce voi face? Strica-voi jitniţele mele şi mai mari le voi zidi"2.

-— Dar pentru ce a rodit ţarina unui om care nu avea de gînd să facă nici un fel'de bine din belşugul rodurilor sale?

— Ca să se vadă şi mai bine îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care-şi întinde bunătatea Sa chiar şi asupra unor astfel de oameni. Că

1. Luca, 12, 18.

, 2. Luca, 12, 16—18.

400

Dumnezeu plouă peste drepţi şi peste nedrepţi şi răsare soarele Său peste răi şi peste buni3. Dar o astfel de bunătate a lui Dumnezeu adună mai multă osîndă pe capul celor răi.

Dumnezeu a adus ploaie peste pămîntul lucrat de mîinile lacomilor; a dat soarele, ca să încălzească seminţele şi să înmulţească rodurile prin buna rodire a pămîntului. De la Dumnezeu sînt unele ca acestea: pămînt roditor, vremi potrivite, belşug de roade, ajutorul animalelor de muncă şi altele, prin care înfloreşte lucrarea pămîntului. Dar de la bogat, ce? Purtare aspră, ură de oameni, lipsă de dărnicie. Acestea dă bogatul în schimb Binefăcătorului său. Nu şi-a adus aminte că are aceeaşi fire ca şi ceilalţi oameni. Nu s-a gîndit că trebuie să-şi împartă prisosul bogăţiei sale cu cei săraci. N-a ţinut seamă de poruncile: "Nu zăbovi de a face bine celui sărac"; şi: "Milosteniile şi credinţa să nu-ţi lipsească"5, şi: "Frînge cu cel flămînd pâinea ta"6. N-a ascultat nici strigătul profeţilor, nici al învăţătorilor. Jitniţele lui plesneau, apăsate de mulţimea celor puse în ele, dar inima sa cea lacomă nu se mai umplea. Adăugând mereu noi avuţii la cele vechi, mărindu-şi averea cu adaosurile din fiecare an, a căzut în această încurcătură, din care nu putea ieşi: din pricina lăcomiei, inima nu-l lăsa să se lipsească de rodurile din anii trecuţi, iar din pricina mulţimii noilor roduri, nu mai avea unde să le pună. De asta chibzuielile sale erau fără de sfîrşit, iar grijile lui de netrecut. De asta zicea întru sine: "Ce voi face?".

Cărui om nu i-ar fi milă de un suflet atît de chinuit? Nefericit, din pricina belşugurilor ţarinilor sale; nefericit, din pricina bogăţiilor pe care le avea; şi mai nefericit, din pricina celor aşteptate. Pămîntul nu-i produce roade, ci-i odrăsleşte suspine; nu-i adună belşug de roade, ci griji, necazuri şi încurcătură groaznică. Se plînge la fel cu cei săraci. Oare cel strîmtorat de sărăcie nu dă drumul aceluiaşi strigăt: "Ce voi face? De unde hrană? De unde haine?" Aceleaşi cuvinte le rosteşte şi bogatul: "Ce voi face?". Se tînguie, măcinîndu-i-se inima de griji. Ceea ce bucură pe alţii, aceea îl mistuie pe lacom. Nu-l bucură toate bogăţiile de care îi este plină gospodăria, ci îi pişcă sufletul bogăţia ce stă pe afară şi nu mai încape în hambarele sale, ca nu cumva, aruncîndu-şi privirea la cei din jurul lui, să aibă prilej să facă vreun bine celor nevoiaşi.

3. Matei, 5, 45.

4. Prov. 3, 27.

5. Prov. 3, 3.

6. Isaia, 58, 7.

401

Mi se pare că boala sufletului lacomului se aseamănă cu patima mîncăcioşilor care voiesc mai bine să crape de prea multă mîncare decît să dea celor lipsiţi ce le rămîne.

Gîndeşte-te, omule, la Cel Care ţi-a dat bogăţia! Adu-ţi aminte de tine însuţi, cine eşti, ce administrezi, de la cine ai luat bogăţiile tale şi pentru ce ai fost preferat multor oameni! Eşti slujitorul bunului Dumnezeu, iconomul semenilor tăi. Să nu-ţi închipui că toate bunurile ce le ai au fost pregătite numai pentru pîntecele tău! Ai faţă de bogăţiile ce le stăpîneşti aceeaşi părere pe care o ai faţă de bogăţiile străine. Bogăţiile te bucură pentru puţină vreme, dar apoi dispar fără urmă şi ţi se va cere de ele socoteală exactă. Tu, dimpotrivă! Încui toate avuţiile tale cu uşi şi cu zăvoare; şi după ce le-ai sigilat cu peceţi, priveghezi, cuprins de griji, te sfătuieşti cu tine însuţi, luîndu-te ca sfetnic pe tine, nebunule, şi te întrebi: "Ce voi face?". Uşor îţi era să răspunzi aşa: "Voi sătura sufletele celor flămînzi, voi deschide hambarele şi voi chema pe toţi nevoiaşii. Voi imita pe Iosif în predica sa despre iubirea de oameni7. Voi rosti acele cuvinte pline de mărinimie: Veniţi la mine toţi cei lipsiţi de pîine! Fiecare din voi să ia cît îi trebuie, ca dintr-un izvor obştesc, din bunătăţile date mie de Dumnezeu". Dar tu, bogatule, nu spui aşa! Pentru ce? Pentru că, din pricina invidiei, nu doreşti ca ceilalţi oameni să se bucure de aceeaşi bunăstare ca şi tine şi, făcînd în adîncul sufletului tău acest sfat viclean, te gîndeşti, nu cum să dai fiecărui om nevoiaş cele de care are nevoie, ci cum să strîngi toate, ca pe toţi să-i lipseşti de folosul lor.

Stăteau lîngă bogat cei ce îi cereau sufletul8, iar el se sfătuia cu sufletul său cum să-şi mănînce averile. Avea să fie luat din lume în noaptea aceea, iar el se gîndea la mulţi ani de desfătare.

Dumnezeu i-a îngăduit să se sfătuiască în toată voia şi să-şi dea la iveală gîndurile, pentru ca să primească pedeapsa vrednică de alegerea sa.

III

Să dea Dumnezeu să nu păţeşti şi tu ca acest bogat! Pentru asta s-a scris în Evanghelie pilda bogatului, ca să fugim de asemănarea cu el.

Imită, omule, pămîntul! Fă roade ca el! Nu te arăta mai rău decît pămîntul cel neînsufleţit! Pămîntul nu dă roduri pentru propria lui desfătare, ci pentru ca roadele sale să-ţi slujească ţie. Şi tu, dacă vei

7. Fac. 47, 16—17

8. Luca, 12, 20.

402

arăta rod de binefacere, rodul acesta ţi-l aduni pentru tine, că mulţumirile pentru faptele bune se întorc la săvîrşitorii lor. Ai dat celui flămînd, dar ce ai dat rămîne tot al tău şi ţi se întoarce cu adaos. După cum grîul care cade în pămînt dă rod celui ce l-a aruncat, tot aşa şi pîinea dată celui flămînd aduce mult folos mai tîrziu. Să dea Dumnezeu ca sfîrşitul lucrării pămîntului tău să fie început al seminţei cereşti! "Semănaţi, spune Scriptura, pentru voi înşivă întru dreptate"9. Pentru ce te chinui, pentru ce te munceşti, străduindu-te să închizi bogăţia în ziduri de lut şi de cărămidă? "Mai bun este un nume bun decît bogăţie multă"10. Iar dacă ţi-s dragi banii pentru cinstea ce o ai de pe urma lor, gîndeşte-te că este mai de folos, pentru slava ta, să fii numit tată a nenumăraţi copii, decît să ai nenumărate monezi în pungă. Banii îi vei lăsa pe pămînt, chiar dacă nu vrei; dar cinstea, ce o ai de pe urma faptelor bune, o vei duce înaintea Stăpînului, cînd tot poporul, stînd împrejurul Judecătorului obştesc, te va numi hrănitorul şi binefăcătorul lui şi te va numi cu toate numele ce se cuvin iubirii de oameni. Nu vezi pe cei care-şi cheltuiesc, de dragul unei cinstiri de scurtă durată şi de dragul aclamaţiilor şi al aplauzelor mulţimii, averea lor în teatre, cu luptători de lupte grecoromane, cu măscărici şi cu luptători cu fiare sălbatice, spectacole de care ar trebui să ne scîrbin privindu-le? Şi tu te zgîrceşti să cheltuieşti avuţia ta, prin care te vei urca la o slavă atît de mare? Dumnezeu te va primi, îngerii te vor aplauda, toţi oamenii, cîţi sînt de la începutul lumii, te vor ferici; slava veşnică, cununa dreptăţii, împărăţia cerurilor vor fi răsplăţile bunei administrări a acestor bogăţii stricăcioase. Dar la nici una din ele nu te gîndeşti! De dragul celor de aici dispreţuieşti pe cele nădăjduite! Haide, deci, şi împarte-ţi în felurite chipuri bogăţia! Fii generos, fii strălucitor la faţă cînd dai avuţia ta celor lipsiţi! Să se spună şi despre tine cuvintele Scripturii: "A risipit, a dat săracilor, dreptatea lui rămîne în veac!" Nu scumpi produsele tale, îngreunînd nevoile celor lipsiţi! Nu aştepta să lipsească grîul de pe piaţă, ca să-ţi deschizi hambarele, că "cel ce scumpeşte preţul grîului este blestemat de popor"12. Nu aştepta vremuri de foamete, din dragostea de aur! Nu aştepta o lipsă generală, ca să-ţi înmulţeşti averile! Nu face comerţ cu nenorocirile oamenilor! Nu preface mînia lui Dumnezeu în prilej de înmulţire a averilor tale! Nu înrăutăţi, cu biciul neomeniei tale, ranele celor în suferinţă! Te uiţi la aur, dar la frate nu te uiţi! Cunoşti bine ce scrie

9. Osea, 10, 12.

10. Prov. 22, 1.

11. Ps. 111, 8.

12. Prov. 11, 26.

403

pe monezi, deosebeşti moneda falsă de cea bună, dar nu cunoşti deloc pe fratele tău în vreme de nevoie.

Lucirea aurului te desfătează, dar nu te gîndeşti cîte suspine ale nevoiaşului te urmăresc. Cum să-ţi pun sub ochi suferinţele săracului? Săracul se uită de jur împrejur în casa lui şi vede că în casa lui nu-i aur şi nici nu va fi vreodată. Mobilele şi hainele lui, toate în valoare de cîţiva bani, sînt singura avere a săracului. Ce să facă? Îşi aruncă în sfîrşit ochii la propriii săi copii şi se hotărăşte să-i ducă în piaţă şi să-i vîndă ca prin ei să scape de moartea ce-l ameninţă. Gîndeşte-te acum ce luptă se dă în sufletul lui: între foamea care-l ameninţă şi dragostea părintească! Foamea îl ameninţă cu cea mai crudă moarte, iar firea se împotriveşte, sfătuindu-l să moară împreună cu copiii lui. Porneşte de multe ori de-acasă să-şi înfăptuiască gîndul, şi tot de atîtea ori se întoarce. în cele din urmă, însă, este biruit, silit de nevoie şi de trebuinţe peste care nu poate trece. care-s gîndurile ce chinuiesc pe tată? "Pe care dintre copii, îşi spune el, să-l vînd mai întîi? Care dintre copiii mei va plăcea mai mult vînzătorului de grîu? Să-l duc pe cel mai mare? Dar vîrsta lui mă ruşinează! Să-l duc pe cel mai tînăr? Dar mi-i milă de tinereţea lui, că nici nu-şi dă seama de nenorocirea ce ne ameninţă! Copilul acesta seamănă mult cu părinţii; celălalt învaţă bine. Vai, în ce încurcătură mă găsesc! Ce voi face? Pe care dintre copii să sacrific? Ce suflet de fiară să iau? Cum să-mi ascund firea de om? Dacă-i voi opri pe toţi, îi voi vedea pe toţi morţi de foame? dacă voi vinde pe unul din ei, cu ce ochi mă voi uita la ceilalţi, cînd ei mă bănuiesc că nu-i iubesc? Cum voi mai sta în casă, cînd însumi m-am lipsit de copii? Cum mă voi aşeza la masă, cînd mi-am dobîndit mîncarea de pe masă cu un astfel de preţ?". Şi în urmă săracul, cu ochii plini de lacrimi, merge totuşi să-şi vîndă pe cel mai iubit dintre copii.

Pe tine, bogatule, nu te mişcă suferinţa lui, nu iei în seamă că şi el e de aceeaşi fire cu tine. Foamea îl strînge de gît pe nenorocit şi tu îl duci cu vorba, îl iei în rîs, îi măreşti şi mai mult nenorocirea. Săracul îşi vinde rodul propriilor sale măruntaie, ca să-şi cumpere cele ale gurii, iar ţie nu numai că nu-ţi amorţeşte mîna, care primeşte preţul unor astfel de nenorociri, ci mai mult încă te tîrguieşti asupra preţului, te tocmeşti ca să dai cît mai puţin şi să iei cît mai mult şi, în toate chipurile, cauţi să îngreunezi nefericitului nenorocirea. Lacrimile lui

404

nu te mişcă, iar suspinul lui nu-ţi înmoaie inima; rămîi neînduplecat şi aspru. Numai aur vezi, numai aur îţi închipui. Aur visezi cînd dormi, şi la aur te gîndeşti cînd eşti treaz. După cum nebunii nu văd lucrurile cum sînt, ci cum şi le închipuie nebunia lor, tot aşa şi sufletul tău, stăpînit de dragostea de bani, vede numai aur, vede numai argint. Ţi-i mai plăcut la vedere aurul decît soarele. N-ai altă dorinţă decît ca totul să se prefacă în aur şi născoceşti orice ca să ţi se împlinească dorinţa.

Ce nu faci de dragul aurului? în mîinile tale grîul se preface în aur, vinul în aur, lîna în aur. Orice afacere, orice gînd îţi aduce aur; chiar aurul, pe care-l dai cu împrumut, se înmulţeşte prin dobîndă. Nu te mai saturi de aur şi pofta ta de aur nu are hotar.

De multe ori dăm copiilor lacomi să mănînce cît vor din mîncărurile ce le plac, pentru ca, prin mîncatul peste saţiu, să-i dezgustăm de ele. Cu lacomul nu putem face aşa; lacomul, cu cît se îndoapă mai mult, cu atît doreşte mai mult.

"De-ar curge în valuri bogăţia, spune Scriptura, nu vă lipiţi inima de ea"13. Tu însă, bogatule, pui stavilă bogăţiei care se revarsă, astupi găurile prin care poate să iasă. Ce-ţi face, însă, bogăţia stăvilită şi închisă? Pentru că-i închisă cu sila înlăuntru şi-i prea multă, rupe stăvilarele, sfărîmă hambarele bogatului şi dărîmă jitniţele lui întocmai ca năvala duşmanilor. Bogatul, însă, nu se dă bătut; zideşte alte hambare mai mari, şi nu-i sigur de nu le va lăsa tot stricate moştenitorului lui. Ba se poate, mai degrabă, să fie el smuls din viaţă şi să plece mai înainte de a le ridica, aşa cum dorea sufletul său lacom. Iar bogatul din Evanghelie şi-a găsit un sfîrşit pe măsura sfătuirilor sale rele.

Voi, dacă vreţi să mă ascultaţi, deschideţi toate uşile hambarelor voastre, daţi drumul bogăţiei să curgă cu îmbelşugare. După cum apele unui rîu mare cînd străbat pămîntul prin numeroase canale îl fac roditor, tot aşa şi voi, daţi drumul pe felurite căi bogăţiei să se reverse în casele săracilor. Dacă fîntînile sînt sleite din cînd în cînd, dau mai multă apă. Dar dacă se lasă apa în fîntînă, apa se strică. Tot aşa şi bogăţia: dacă stă pe loc, este nefolositoare, dar dacă se mişcă şi-i dată şi altora, este şi folositoare tuturora şi rodnică. O, cît este de mare lauda primită de la cei cărora le-a făcut bine! Să n-o dispreţuieşti! Cît este de mare lauda primită de la dreptul Judecător! Să n-o pui la îndoială! Pretutindeni să-ţi stea în faţă pilda bogatului osîndit din Evanghelia de azi! îşi păzea cu grijă bogăţiile pe care le avea şi se neliniştea pentru

13. Ps. 61, 10.

405

bogăţiile nădăjduite, cu toate că nu ştia precis de va mai trăi mîine. Se gîndea la ziua de mîine, dar astăzi o lua înainte cu păcatul. Nu venise încă nimeni să-i ceară ceva, dar i-o lua înainte, arătîndu-şi sălbăticimea sufletului său. Nu-şi strînsese încă de pe cîmp roadele şi era şi osîndit pentru lăcomia lui. Pămîntul îl întîmpina cu rodurile sale: arăta în brazde holde bogate de grîu, scotea la iveală pe coardele viţei struguri mulţi, făcea ca măslinul să fie încărcat de rod, iar pomii făgăduiau toată desfătarea fructelor; dar stăpînul pămîntului era lipsit de dărnicie şi fără rod; nu strînsese încă de pe cîmp roadele pămîntului şi se chinuia ca cei nevoiaşi! Şi totuşi cîte primejdii nu-l mai păşteau pînă la strîngerea recoltei! Grindina putea s-o nimicească, arşiţa să i-o răpească din mîini, iar ploaia căzută din nori, la timp nepotrivit, să distrugă roadele. Pentru ce nu te rogi Domnului să ducă la bun sfîrşit darurile Sale? Tu, însă, luîndu-I-o înainte, te faci nevrednic de primirea darurilor ce ţi le-a arătat.

Vorbeşti întru ascuns cu tine însuţi, dar cuvintele tale sînt judecate în cer. De asta de acolo îţi vin şi răspunsurile.

— Care sînt cuvintele bogatului? Ce spune?

— "Suflete, ai multe bunătăţi strînse! Mănîncă, bea, veseleşte-te în fiecare zi."14.

Ce nebunie! De-ai avea suflet de porc, n-ai putea să-i făgăduieşti sufletului altceva! Atît de dobitoc eşti, atît de neînţelegător faţă de bunătăţile sufleteşti, încît dai sufletului mîncărurile destinate trupului şi dai sufletului acelea pe care şi stomacul le dă afară! De ţi-ar fi sufletul virtuos, de-ai fi plin de fapte bune, de-ai fi prieten cu Dumnezeu, de-ai avea multe virtuţi, da, atunci ai avea dreptul să spui sufletului tău să se bucure! Dar pentru că te gîndeşti la cele pămînteşti, pentru că pîntecele ţi-i dumnezeu, pentru că eşti cu totul trupesc, robit patimilor, ascultă-ţi numele ce ţi se potriveşte, nume pe care nu ţi l-au pus oamenii, ci însuşi Domnul: "Nebune, în această noapte, îţi vor cere sufletul tău de la tine! Iar cele ce-ai gătit ale cui vor fi?"15.

Batjocura cuvenită nebuniei lui e mai mare ca osînda cea veşnică. Avea să fie luat de pe pămînt după puţină vreme, şi totuşi îşi făcea planuri de viitor, spunînd: "Strica-voi jitniţele mele şi mai mari le voi zidi "16.

14. Luca, 12, 19.

15. Luca, 12, 20.

16. Luca, 12, 18

406

Foarte bine faci, i-aş putea spune. Merită să fie stricate hambarele nedreptăţii. Dărîmă, cu propriile tale mîini, pe cele pe care le-ai zidit rău! Distruge jitniţele tale, de la care nimeni n-a plecat vreodată mîngîiat! Dărîmă casa, care a fost paznicul lăcomiei tale! Ridică acoperişurile, dărîmă zidurile, arată soarelui grîul mucezit! Scoate din închisoare bogăţia înlănţuită! Pune în văzul lumii cămările cele întunecate ale lui mamona!

"Strica-voi jitniţele mele şi mai marile voi zidi ".

De le vei umple şi pe acestea, ce vei mai născoci oare? Le vei strica din nou şi iar le vei zidi? Poate fi oare o mai mare nebunie să te chinui mereu să zideşti cu zel şi să dărîmi cu zel? De vrei, ai jitniţe! Casele săracilor: "Strîngeţi comoară în ceruri!"17. Comorile strînse acolo nu le mănîncă moliile, nu le strică putreziciunea, nu le fură hoţii18.

— Voi da săracilor, îmi răspunzi tu, după ce voi umple hambarele cele noi!

— Mulţi ani ţi-ai mai hotărît vieţii tale! Ia aminte, însă, ca nu cumva moartea să se grăbească şi s-o ia înaintea planurilor tale! Făgăduinţa ta nu-i dovada bunătăţii tale, ci a vicleniei tale! Făgăduieşti, nu pentru ca să dai mai tîrziu, ci ca să amîni pentru moment datul. Că, în sfîrşit, ce te împiedică să dai acum? Nu-i nici un nevoiaş? Nu-ţi sînt pline hambarele? Nu te aşteaptă răsplata? Nu este clară porunca? Flămîndul se topeşte de foame, cel gol îngheaţă, datornicul este dus la închisoare. Tu, însă, amîni milostenia ta pe mîine! Ascultă ce-ţi spune Solomon: "Nu zice: Du-te şi vino mai tîrziu şi-ţi voi da mîine, că nu ştii ce aduce ziua de mîine "19. Cît de mari porunci dispreţuieşti, pentru că urechile îţi sînt astupate de iubirea de argint! Cît de mult ar trebui să mulţumeşti bunului Dumnezeu, Binefăcătorului tău, cît de vesel ar trebui să fii, cît de mîndru de cinstea ce ţi se dă, că nu turburi uşile altora, ci alţii vin la ale tale! Dar aşa, eşti trist, greu de găsit, te fereşti să întîlneşti pe cineva, ca nu cumva să fii silit să-ţi scape ceva din mîini. Nu cunoşti alt răspuns decît acesta: "N-am! Nu dau! Şi eu sînt sărac!".

Da, eşti cu adevărat sărac şi lipsit de orice faptă bună! Eşti sărac în iubirea de oameni, sărac în credinţa în Dumnezeu, sărac în nădejdea vieţii veşnice!

17. Matei, 6, 20.

18. Matei, 6, 20.

19. Prov. 3, 28.

407

împarte grîul tău fraţilor tăi! Dă astăzi nevoiaşului ceea ce mîine e putred! Cel mai cumplit chip de zgîrcenie e acela să nu dai celor nevoiaşi din cele ce se strică!

VII

— Dar pe cine nedreptăţesc dacă ţin bogăţiile mele?

— Spune-mi, bogatule, care sînt bogăţiile tale, de unde le-ai luat şi le-ai adus în viaţă? Bogaţii se aseamănă cu un om care, ocupînd un loc în teatru, ar opri pe alţii să mai intre, deoarece socoteşte că spectacolul este numai pentru desfătarea lui şi nicidecum pentru desfătarea tuturor. Bogaţii consideră averile, care sînt comune tuturor oamenilor, ca ale lor, pentru că ei au pus mâna mai întîi pe ele. Dacă fiecare om şi-ar opri pentru sine numai atît cît îi trebuie pentru satisfacerea nevoilor sale şi dacă ar da ce-i prisoseşte celui nevoiaş, atunci nimeni n-ar mai fi bogat, nimeni sărac. N-ai ieşit gol din pîntece? Nu te vei întoarce iarăşi gol în pămînt? De unde este, dar, bogăţia ta? De spui că o ai datorită întîmplării, atunci eşti un necredincios, că nu cunoşti pe Creatorul tău şi nu mulţumeşti Celui Ce ţi-a dat bogăţia. De mărturiseşti că o ai de la Dumnezeu, spune-mi motivul pentru care ai primit-o de la El. Nu este oare nedrept Dumnezeu, că a făcut între oameni o repartiţie neegală a bunurilor? Pentru ce tu eşti bogat şi acela sărac? Negreşit, pentru ca tu să-ţi primeşti răsplata bunătăţii tale şi a administrării credincioase a bogăţiei, iar acela să fie cinstit cu marile recompense ale răbdării. Tu, care bagi totul în sînurile nesăturate ale zgîrceniei, cum poţi socoti că nu nedreptăţeşti pe nimeni, cînd lipseşti de cele de trai pe atîţia nevoiaşi? Cine-i lacom? Acela care nu se mulţumeşte cu cele ce are! Cine-i hoţ? Acela care ia cele ce sînt ale fiecăruia dintre noi! Oare nu eşti lacom, nu eşti hoţ cînd îţi însuşeşti cele ce ţi-au fost date în administrarea ta? Cel care dezbracă pe cel îmbrăcat se numeşte borfaş. Merită oare alt nume cel care nu îmbracă pe cel gol, odată ce poate face asta? Pîinea, pe care o ţii tu, este a celui flămînd; haina, pe care o păstrezi în lăzile tale, este a celui dezbrăcat; încălţămintea, care se strică în casele tale, este a celui desculţ; argintul, pe care-l ţii îngropat, este al celui nevoiaş. Deci, pe atîţia oameni nedreptăţeşti cîtor ai putea să le dai din avuţiile tale.

VIII

Frumoase sînt cuvintele tale, dar mai frumos e aurul, îmi răspunde bogatul.

408

Tot aşa răspund şi desfrînaţii cînd le vorbim de castitate. Că acelora, cînd le vorbim de rău pe femeia cu care trăiesc, pomenirea ei le aţâţă şi mai mult pofta.

Cum să-ţi pun sub ochi toate suferinţele săracilor, ca să cunoşti din cîte suspine îţi strîngi averile tale! O, ce mare preţ vei pune în ziua judecăţii pe aceste cuvinte: "Veniţi, binecuvîntaţii părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănînc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat"20. Şi cîtă frică, sudoare şi întuneric te va cuprinde cînd vei auzi osînda: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în întunericul cel mai din afară, cel gătit diavolului şi îngerilor lui. Că am flămînzit şi nu Mi-aţi dat să mănînc; am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau; gol am fost şi nu M-aţi îmbrăcat"21. în ziua judecăţii nu-i acuzat răpitorul, ci cel ce nu şi-a împărţit averile!

Ţi-am spus cele ce am socotit că-ţi sînt de folos. De crezi spusele mele, îţi stau în faţă bunătăţile făgăduite; de nu asculţi de cuvintele mele, ameninţarea este scrisă, de care mă rog lui Dumnezeu să scapi, ajungînd la gînduri mai bune, ca să fie bogăţia ta preţ de răscumpărare păcatelor tale şi să te îndrepte spre bunătăţile cereşti ce-ţi sînt pregătite, cu harul Celui Ce ne-a chemat pe toţi la împărăţia Lui, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

20. Matei, 25, 34—36.

21. Matei, 25, 41—43.

OMILIA A VII-a

Către bogaţi

Am vorbit şi mai demult de tînărul acestaiar cel care m-a ascultat cu luare aminte îşi aminteşte negreşit cele spuse atunci. Mai întîi, că tînărul acesta nu-i acelaşi cu legiuitorul de la Luca2; legiuitorul era un ispititor şi punea întrebări viclene Mîntuitorului; tînărul acesta l-a întrebat cu gînd curat pe Domnul, dar n-a primit cu inima deschisă învăţătura Lui. Dacă ar fi pus întrebările cu gînd viclean, n-ar fi plecat întristat în urma răspunsurilor Domnului3. Pentru aceea Scriptura ne-a înfăţişat sufletul lui oarecum amestecat: pe de o parte vrednic de laudă, iar pe de altă parte nefericit şi foarte deznădăjduit. Era vrednic de laudă, că a cunoscut pe adevăratul învăţător, că, părăsind trufia fariseilor, mîndria legiuitorilor şi îngîmfarea cărturarilor, a dat acest nume singurului învăţător bun şi adevărat; era iarăşi vrednic de laudă şi că s-a interesat cum ar putea să moştenească viaţa veşnică. Dar ceea ce vădeşte că în adâncul sufletului lui nu urmărea adevăratul bine, ci căuta ce place celor mulţi, este aceea că, deşi a aflat de la adevăratul Dascăl învăţături mîntuitoare, nu le-a înscris în inima sa, nici n-a împlinit cu fapta sfaturile date, ci a plecat întristat, fiind întunecat de patima dragostei de avuţie. Aceasta vădeşte ciudăţenia purtării sale şi dezacordul cu el însuşi.

îl numeşti învăţător şi nu te porţi ca un ucenic? Mărturiseşti că este bun şi respingi sfaturile pe care ţi le dă? Şi doar Cel bun oferă lucruri bune! îl întrebi de viaţa veşnică, dar arăţi că eşti cu totul prins de desfătarea vieţii de aici! Ce poruncă "nevoiaşă, grea sau peste puteri ţi-a dat învăţătorul? A spus: "Vinde-ţi averile tale şi dă-le săracilor!"4. Dacă ţi-ar fi spus să te osteneşti, muncind pe ogoare, sau să înfrunţi primejdiile comerţului pe mare sau să ai toate necazurile celor care fac afaceri, da, atunci ar fi trebuit să te întristezi, că porunca ar fi fost greu de împlinit; dar dacă-ţi făgăduieşte să te facă moştenitor al vieţii celei

1. Matei, 19, 16—24.

2. Luca, 10, 25—37.

3. Matei, 19, 22.

4. Matei, 19, 21.

410

veşnice pe o cale atît de lesnicioasă, care nu are nici osteneală, nici sudoare, nu te bucuri de uşurinţa mîntuirii, ci pleci jelind şi întristat la suflet, şi-ţi faci nefolositoare toate virtuţile pentru care te-ai ostenit pînă acum. Dacă, după cum spui, nici n-ai ucis, nici n-ai fost desfrînat, nici n-ai furat, nici n-ai dat mărturie mincinoasă împotriva cuiva5, zadarnică ţi-i rîvna pentru săvîrşirea acestor virtuţi, pentru că nu adaugi şi virtutea ce-ţi lipseşte, singura prin care vei putea intra în împărăţia lui Dumnezeu. Nu te-ai bucura oare mult cînd ai auzi că un doctor ţi-ar făgădui să-ţi îndrepte mădularele strîmbe fie din naştere, fie din pricina vreunei boli? Negreşit! Dar cînd marele Doctor al sufletelor vrea să te facă desăvîrşit în cele mai de seamă virtuţi ce-ţi lipsesc, nu primeşti binefacere, ci te superi şi te tînguieşti! E lămurit, deci, că eşti departe de porunca dragostei de aproapele şi fals ai mărturisit cînd ai spus că iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi? Că iată, porunca dată ţie de Domnul te vădeşte cu totul lipsit de adevărata dragoste. Dacă ar fi fost adevărat ce spuneai, că ai păzit din tinereţe porunca dragostei şi că ai dat fiecăruia tot atît cît ţi-ai dat şi ţie, de unde ai această mulţime de averi? Îngrijirea celor nevoiaşi risipeşte bogăţia. Dacă toţi şi-ar împărţi averile lor şi le-ar da celor nevoiaşi, atunci fiecare ar primi cîte puţin pentru îndestularea nevoilor lor. Deci, cel care iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi n-ar avea mai mult decît semenul său. Ori se vede că tu ai multe bogăţii! De unde-s acestea? De acolo că ţi-i mai dragă propria-ţi desfătare decît ajutorarea celor mulţi. Da, cu cît îţi înmulţeşti avuţia, cu atît îţi împuţinezi dragostea de aproapele. Dacă ai fi iubit pe semenul tău, de mult te-ai fi gîndit la înstrăinarea averilor tale; dar aşa, averile îţi sînt mai lipite de tine decît mădularele de trup, iar despărţirea de averi te doare mai mult decît tăierea celor mai de seamă mădulare. Dacă ai fi îmbrăcat pe cel gol, dacă ai fi dat pîinea ta celui flămînd, dacă ai fi deschis uşa ta oricărui străin, dacă ai fi fost tatăl orfanilor, dacă ai fi luat parte la suferinţele celui neputincios, pentru care avuţii te-ai mai fi întristat acum? Oare te-ai mai întrista să dai ce-a mai rămas, dacă de multă vreme te-ai fi gîndit să împarţi celor săraci averea? În piaţă nimeni nu se întristează cînd îşi dă banii ca să cumpere cele ce-i lipsesc; ba dimpotrivă, cu cît cumpără la un preţ mai mic lucruri de valoare mai mare cu atît se bucură mai mult că a făcut o afacere strălucită. Tu, însă, te întristezi cînd dai aur, argint şi moşii, adică piatră şi lut, ca să dobîndeşti viaţa cea fericită!

5. Matei, 19, 20.

411

La ce-ţi vei întrebuinţa bogăţia? Ca să te îmbraci cu o haină scumpă? Dar ţi-s de ajuns doi coţi de pînză ca să-ţi faci o cămaşă, iar o haină pe deasupra îţi împlineşte toată nevoia de îmbrăcăminte. îţi vei folosi bogăţia pentru hrană? Dar ţi-i de ajuns o pîine ca să-ţi umpli stomacul! Pentru ce, deci, te întristezi? Că eşti lipsit de ceva? Că eşti lipsit de slava pe care ţi-o dă averea? Dar dacă nu vei umbla după slava aceasta de jos, vei găsi slava cea adevărată şi strălucitoare, care te duce în împărăţia cerurilor.

— îmi place să am avere, mi se poate spune, chiar dacă nu-mi aduce nici un folos.

— Dar ştie orişicine că numai un om fără de minte umblă după lucruri nefolositoare!

Ţi se vor părea poate ciudate cuvintele ce-am să ţi le spun, deşi sînt întru totul prea adevărate. Bogăţia pe care o împarţi, aşa cum spune Domnul, de obicei rămîne; dar dacă o păstrezi, se înstrăinează; dacă o păzeşti, nu o vei avea; dar nu o vei pierde, dacă o vei împărţi. "A împărţit, a dat săracilor, spune Scriptura, dreptatea sa rămîne în veac"6.

Multor oameni, însă, nu le este dragă bogăţia pentru haine şi pentru mîncare, ci s-a născocit de diavol un vicleşug care bagă în capul bogaţilor mii de prilejuri, care să-i facă să socotească drept necesare cele de prisos şi nefolositoare, ca să-şi închipuie că nu le e de ajuns bogăţia pentru nevoile pe care le au, ci îşi împart averea şi pentru nevoia lor prezentă, dar şi pentru cea din viitor, o parte şi-o pun pentru ei înşişi, o altă parte pentru copii; în sfîrşit îşi împart averea pentru fel de fel de cheltuieli.

Ascultă ce hotărîri iau!

"O parte din avuţia noastră, spun ei, să ne fie pentru nevoile noastre zilnice, iar altă parte s-o punem de-o parte; bogăţia pentru nevoile zilnice, însă, să depăşească hotarul trebuinţelor: o parte să ne fie pentru luxul din casă, o altă parte să fie pusă în slujba fastului exterior o parte să o dăm pentru călătorii luxoase, iar altă parte să o întrebuinţăm pentru strălucirea şi luxul căminului nostru!".

Te miri de unde mai născocesc atîtea lucruri nefolositoare! Au nenumărate trăsuri: unele pentru bagaje, altele pentru ei, îmbrăcate în aramă şi argint; au cai fără de număr, care, ca şi oamenii, îşi au genealogia lor, după nobleţea părinţilor; unii îi desfătează pe bogaţi, plimbîndu-i prin oraş, alţii merg cu ei la vânătoare, iar alţii sînt deprinşi pentru călătorii; frîurile, chingile şi Ciucurii din jurul gîtului sînt toate de

6. Ps. 111, 8.

412

argint, toate brodate cu aur; stofe de purpură împodobesc caii ca pe miri. Au mulţime de catîri împărţiţi după culoare; însoţitorii lor se înşiră unii după alţii: unii merg înainte, iar alţii în urmă. Numărul celorlalte slugi este nesfîrşit, ca să le fie de ajuns pentru tot luxul lor: administratori, casieri, grădinari; oameni iscusiţi în tot felul de meserii născocite de bogaţi, fie pentru probleme de neapărată nevoie, fie pentru desfătarea şi bunul lor trai: bucătari, brutari, paharnici, vînători, sculptori, pictori şi alţi oameni meşteri în a face fel de fel de lucruri spre desfătarea bogaţilor. Au turme de cămile, unele puse la cărat, altele trimise la păscut; herghelii de cai, cirezi de vite, turme de oi, de porci; toate cu paznicii lor; pămînt din destul, ca să dea hrană tuturor acestor animale, ba încă prin veniturile lui să mai înmulţească bogăţia; băi în oraşe, băi la ţară; case strălucitoare construite din marmoră de diferite feluri, una din piatră de Frigia, alta din piatră de Lacedemonia şi de Tesalonic, unele călduroase iarna, altele răcoroase vara; pardoseala împodobită cu mozaic, iar acoperişul aurit; cînd pereţii acestor case nu sînt acoperiţi cu plăci, sînt împodobiţi cu picturi florale.

III

Dar pentru că bogăţia mai prisoseşte, deşi a fost cheltuită în mii şi mii de feluri, atunci prisosul se îngroapă în pămînt şi se păstrează în locuri tainice. Că îşi spun bogaţii: "Viitorul este nesigur; pot să dea peste noi nevoi nebănuite!". Da, e nesigur dacă vei ajunge să foloseşti aurul îngropat! Dar cu totul sigură este pedeapsa pentru purtarea ta neomenoasă! Cînd n-ai putut să-ţi cheltuieşti bogăţia cu nenumăratele tale născociri, ai îngropat-o în pămînt! Ce cumplită nebunie! Atîta vreme cît aurul era ascuns în inima pămîntului, scormoneai pămîntul să-l scoţi la iveală; dar cînd a ajuns la lumină, îl ascunzi iarăşi în pămînt. În sfîrşit, sînt de părere că, îngropîndu-ţi bogăţia, ţi-ai îngropat odată cu ea şi inima, că "unde este comoara ta, spune Domnul, acolo este şi inima ta"7.

De aceea poruncile Domnului întristează pe bogaţi şi le fac traiul netrai, pentru că îi opresc să facă cheltuieli nefolositoare.

Mi se pare că soarta tînărului din Evanghelie, ca şi a celor la fel cu el, se aseamănă cu a unui călător care, în dorinţa de a vedea un oraş, străbate cu rîvnă tot drumul pînă la el; în urmă, însă, se opreşte la unul din hanurile de dinaintea zidurilor oraşului şi, din lenea unei puţine mişcări, face de prisos toată osteneala de pînă atunci, lipsindu-se de vederea frumuseţilor oraşului. Tot aşa sînt şi oamenii care primesc să facă

7. Matei, 6, 21.

413

celelalte porunci, dar se împotrivesc cînd e vorba de averi. Cunosc mulţi oameni care postesc, se roagă, suspină, arată o evlavie fără sfîrşit, dar nu scot din pungă un bănuţ pentru cei nevoiaşi. Ce folos au ei de celelalte virtuţi? împărăţia cerurilor nu-i primeşte. "Că mai uşor intră cămila prin urechile acului, spune Domnul, decât bogatul în împărăţia cerurilor"8. Hotărârea este clară, Cel Care a rostit-o este nemincinos, dar rari sînt cei care îi dau crezare.

— Dar cum vom trăi, întreabă bogaţii, dacă vom părăsi totul? Care va fi înfăţişarea vieţii, dacă vom vinde totul şi vom părăsi totul?

— Nu mă întreba pe mine de înţelesul poruncilor Stăpînului! A ştiut Legiuitorul să împace cu legea ceea ce-i cu neputinţă! Inima ta stă ca în balanţă, nedumerită în care parte să încline: spre viaţa cea adevărată sau spre desfătarea din lumea aceasta. Dar oamenii care judecă înţelepţeşte trebuie să fie încredinţaţi că avuţia li-i dată spre administrare şi nu spre desfătare; iar cînd se despart de ea trebuie să se bucure ca unii care se despart de bunuri străine şi nu să se întristeze ca şi cum ar pierde bunurile proprii.

Pentru ce te întristezi, pentru ce sufletul îţi plînge, cînd auzi: "Vinde-ţi averile tale ". Nici chiar dacă bogăţia te-ar însoţi în viaţa viitoare n-ar trebui să-ţi fie atîta de dragă, că o întunecă bunătăţile de acolo. Iar dacă bogăţia rămîne neapărat aici, pentru ce să n-o vinzi, ca să o cîştigi? Cînd dai aur ca să-ţi cumperi un cal, nu te întristezi; dar cînd dai pe cele trecătoare, ca să iei în schimb împărăţia cerurilor, plîngi, întorci spatele celui ce-ţi cere, amîni datul, născocind nenumărate pricini de nevoi.

Ce vei răspunde Judecătorului, tu, care-ţi îmbraci pereţii caselor, dar nu îmbraci pe om, tu, care împodobeşti caii, dar treci cu vederea pe fratele îmbrăcat în zdrenţe, tu, care laşi grâul de putrezeşte, dar nu hrăneşti flămândul, tu, care îngropi aurul, dar dispreţuieşti pe cel sugrumat de sărăcie?

Dacă se întîmplă ca şi soţia ta să fie iubitoare de averi, atunci boala este îndoită; îţi aţîţă pofta după desfătări şi-ţi măreşte dorinţa de plăceri bagă în sufletul tău ghimpii unor dorinţe ciudate: se gîndeşte la pietre preţioase, la mărgăritare, la smaralde, la hiacint, la aur, din care o parte să-l prefacă în bijuterii, iar altă parte s-o ţeasă în haine; şi, prin tot felul de idei lipsite de gust, îţi măreşte boala. Rîvna femeilor pentru podoabele acestea nu-i ceva trecător, ci zi şi noapte se gîndesc numai la ele. Nenumăraţi linguşitori întreţin poftele lor: le aduc negustori de

8. Luca, 18, 25.

414

imprimeuri, giuvaergii, parfumieri, negustori de stofe, negustori de broderii. Nu-i lasă timp bărbatului să răsufle din pricina neîncetatelor ei porunci. Nici o bogăţie nu-i îndestulătoare să satisfacă poftele femeieşti, de-ar curge bogăţia rîuri. Doresc parfumuri din cele mai îndepărtate ţări, cum ar dori untdelemnul ce se vinde-n piaţă; iar stofele fabricate din flori marine, purpura, mătasea sînt pentru ele ca şi lîna oilor. Aurul, încrustat cu pietre preţioase, împodobeşte fruntea şi gîtul femeilor; alt aur la cordoane şi alt aur Le leagă mîinile şi picioarele. Se bucură femeile iubitoare de aur să fie legate şi de mîini şi de picioare, numai dacă aurul le leagă. Cînd mai are oare vreme să se îngrijească de sufletul său un bărbat care slujeşte poftelor femeieşti? După cum valurile furioase şi furtunile mării scufundă corăbiile şubrede, tot aşa şi gusturile rele ale femeilor îneacă sufletele slabe ale bărbaţilor.

În atîtea părţi este tras aurul şi de bărbat şi de femeie! Se iau la întrecere unul cu altul în a descoperi noi şi noi prilejuri de cheltuieli zadarnice, încît, pe bună dreptate, nu mai au timp să mai privească şi la cei din jur.

Dacă auzi, bogatule, spunîndu-ţi-se: "Vinde-ţi averile tale şi dă-le săracilor, ca să ai merinde pentru desfătarea veşnică!", pleci întristat; dar dacă auzi spunîndu-ţi-se: "Dă-ţi averile tale femeilor iubitoare de podoabe, dă-le sculptorilor, negustorilor de mobile, mozaicarilor, pictorilor!", te bucuri ca şi cum ai dobîndi ceva mai preţios decît averile.

Nu vezi aceste ziduri măcinate de vreme, ale căror resturi se ridică în întreg oraşul, ca nişte stînci ieşite din mare? Cîţi săraci nu erau în oraş cînd au fost ridicate zidurile acestea? Dar ei n-au fost băgaţi în seamă de bogaţii din vremea aceea, că erau cuprinşi de zelul ridicării acestor zidării! Unde-i acum construcţia strălucitoare a lucrărilor lor? Unde-i cel care nu mai contenea cu lauda măreţiei clădirilor lui? Nu s-au dărîmat, n-au dispărut întocmai ca jucăriile copiilor făcute în nisip? Nu stă oare în iad cel care le-a ridicat, căindu-se de zelul pus de el pentru nişte zădărnicii? Sufletul să-ţi fie mare; zidurile, fie mici, fie mari, împlinesc aceeaşi trebuinţă!

Cînd trec pe lîngă casa unui om de curînd îmbogăţit, lipsit de gust, şi-i văd casa plină cu tot felul de podoabe, ştiu că omul acela n-are altceva mai de preţ decît cele ce se văd; ştiu că împodobeşte cele neînsufleţite, dar sufletul îi este neîmpodobit.

Spune-mi, ce folos mai mare îţi dau paturile de argint, mesele de argint, canapelele de fildeş, scaunele de fildeş, pentru ca bogăţia să nu treacă din pricina acestora la săracii care stau cu miile la uşa casei tale şi slobod glasuri pline de milă? Dar nu vrei să dai, spunînd că ţi-i cu neputinţă să îndestulezi pe toţi care îţi cer. Cu limba te juri, dar mâna

415

te vădeşte. Mîna tace, dar te face mincinos cu inelul care străluceşte în degetul tău. Pe câţi oameni nu poate scăpa de datorii un singur inel de-al tău? Cîte familii căzute în mizerie nu poate să ridice? Un singur dulap de-al tău cu haine poate să îmbrace un întreg popor îngheţat de frig! Dar laşi pe sărac să plece cu mîinile goale, netemîndu-te de dreapta răsplată a Judecătorului. N-ai milă? Nu vei fi miluit! N-ai deschis casa? Vei fi dat afară din împărăţie! N-ai dat pîine? Nu vei primi viaţa veşnică!

Spui că eşti sărac! O spun şi eu, că acela-i sărac care are nevoie de multe. Poftele voastre nesăturate vă fac să aveţi multe nevoi. La cei zece talanţi te străduieşti să mai adaugi alţi zece; cînd au ajuns douăzeci, cauţi alţii, tot pe atîţia; şi aşa, Adăugând mereu talant lîngă talant, nu te opreşti, ci ţi se aprinde pofta şi mai mult. După cum beţivii cu cît beau cu atît doresc să bea mai mult, tot aşa şi noii îmbogăţiţi cu cît au dobîndit mai mult cu atît doresc mai mult, iar ceea ce adaugă mereu le întreţine boala. Rîvna lor după avuţii îi duce la simţăminte potrivnice celor de la început; nu se mai bucură atîta de ce au, cît se întristează de ce le lipseşte sau îşi închipuie că le-ar lipsi. Aşa că sufletul lor este mereu mistuit de griji, că se iau la întrecere cu cei care-i depăşesc în bogăţii. Ar trebui să se bucure şi să aducă mulţumiri lui Dumnezeu că sînt mai avuţi decît atîţia alţii; dar nu, ei sînt neliniştiţi şi suferă că sînt în urma unuia sau a doi oameni mai bogaţi ca ei. Cînd ajung la fel de bogaţi ca bogaţii aceia, îndată se ambiţionează să egaleze pe un altul mai bogat; dacă l-au ajuns şi pe acela, îşi mută ambiţia spre altul. După cum cei care urcă scările păşesc mereu din treaptă în treaptă şi nu se opresc pînă nu ajung la cea mai de sus, tot aşa şi aceşti bogaţi nu pun capăt pornirii lor după putere, pînă cînd, ajunşi sus de tot, îşi frîng gîtul prin căderea lor de la o înălţime atîta de mare. Făcătorul universului a făcut ca pasărea seleuciană9 să nu mai aibă saţiu niciodată spre binefacerea omului; tu, însă, ţi-ai făcut nesăţios sufletul spre vătămarea oamenilor. Cîte-i vede ochiul atîtea pofteşte lacomul. "Ochiul nu se va sătura de a vedea"10, iar iubitorul de argint de a lua. Iadul n-a spus: "Ajunge!"11, nici lacomul n-a spus vreodată: "Ajunge!".

Cînd te vei folosi de cele ce ai, cînd te vei desfăta de ele, odată ce eşti necontenit cuprins de ostenelile de a aduna mereu? "Vai de cei ce lipesc casă lângă casă şi împreună ţarină cu ţarină, ca să ia ceva de la

9. Pasărea seleuciană este o magnifică pasăre-paradis.

10. Ecl. 1, 8.

11. Prov. 27, 20 30, 16.

416

vecin!"12. Tu ce faci? Nu pui mii şi mii de chichiţe, ca să iei bunurile vecinului? "Casa vecinului, spui tu, îmi întunecă casa! Este zgomotoasă! Ţine în ea vagabonzi!". Sau îi găseşte alte pricini, nu importă care. Îl împinge, îl alungă, îl sileşte, îi face necazuri şi nu se opreşte pînă nu-l sileşte să se mute. Ce l-a ucis pe israilteanul Nabute?13 Nu, oare, dorinţa lui Ahav de a-i lua via? Lacomul este vecin rău şi la oraş şi la ţară. Marea îşi cunoaşte hotarele ei, noaptea nu depăşeşte vechile ei margini, dar lacomul nu respectă timpul, nu cunoaşte margine, nu îngăduie să se păstreze o ordine în lume, ci imită furia focului: cuprinde totul, arde totul. După cum fluviile, din mici, cum au pornit de la izvor, ajung neînchipuit de mari prin adăugirile de apă ce le primesc treptat şi tîrăsc cu ele, din pricina iuţelii apei, tot ce le stă în cale, tot aşa şi cei care ajung de au mare putere capătă şi mai mult puterea de a nedreptăţi chiar cu ajutorul celor împilaţi şi robesc pe ceilalţi oameni prin cei nedreptăţiţi mai înainte; şi aşa creşterea puterii ajunge prilej de mai mare răutate. Cei nedreptăţiţi mai înainte dau, de voiede nevoie, ajutor bogaţilor, ca să vatăme şi să nedreptăţească şi pe alţii. care-i vecinul, care-i ruda, care-i omul de afaceri, care să nu fi fost tras pe sfoară de bogat? Nimic nu poate sta în calea silniciei bogătaşului! Toate se supun tiraniei lui, toate tremură în faţa puterii lui. Cei nedreptăţiţi de bogat se gîndesc mai mult cum să facă să nu mai sufere alte rele de la bogat decît să se răzbune pentru nedreptăţile ce li le-a făcut. Bogatul înjugă boi străini, ară, seamănă şi culege cele ce nu-i aparţin. Dacă i te împotriveşti, te loveşte; dacă te plîngi, te dă în judecată, că l-ai insultat; dacă îl aduci în faţa judecătorului, tu eşti cel băgat la închisoare, că are martori falşi, gata pregătiţi, care-ţi pun viaţa în primejdie. Ai fi mai bucuros să mai dai ceva numai ca să scapi de necazurile în care te bagă.

Aş vrea să mai răsufli puţin, să conteneşti o clipă de a nedreptăţi, ca să dai răgaz gîndurilor tale să-şi amintească la ce sfîrşit te duce rîvna faptelor tale. Ai atîtea şi atîtea hectare de pămînt de arătură, tot atîtea hectare de grădină, munţi, cîmpii, imaşuri, rîuri, livezi. Ce-ţi rămîne din toate acestea? Nu te aşteaptă oare tot trei metri de pămînt? Nu va fi de ajuns greutatea cîtorva pietre pentru paza ticălosului tău trup? Pentru ce te frămînţi? Pentru ce faci fărădelegi? Pentru ce culegi cu mîinile tale cele ce n-au rod? De-ar da Dumnezeu să fie numai fără de rod şi nu materie pentru focul veşnic! Nu te trezeşti odată din beţia asta? Nu ţi se însănătoşează odată gîndurile tale? Nu-ţi vii în

12. Isaia, 5, 9.

13. III Regi, 21, 1—15.

417

simţiri? N-ai înaintea ochilor judecata lui Hristos? Ce vei răspunde cînd cei nedreptăţiţi vor sta în jurul tău şi vor striga împotriva ta dreptului Judecător? Ce vei face? Ce apărători vei tocmi? Ce martori vei aduce? Cum vei convinge pe Judecătorul Care nu se poate înşela? Nu poate fi acolo vorbitor măestru! Nu poţi întrebuinţa acolo cuvinte frumoase, care să poată acoperi adevărul în faţa Judecătorului! Acolo nu te mai însoţesc linguşitorii, nici banii, nici mîndria funcţiei tale! Eşti fără prieteni, fără ajutoare, fără sprijin, fără apărare. Rămîi ruşinat, trist, abătut, singur, fără de nici o îndrăzneală. Oriunde ţi-ai întoarce ochii, n-ai să vezi decît mărturiile învederate ale răutăţii tale: aici lacrimile orfanului, dincolo suspinele văduvei; în altă parte săracii care au fost alungaţi în pumni de la casa ta, slugile pe care le-ai bătut, vecinii pe care i-ai supărat. Toţi se vor scula împotriva ta! Mulţimea faptelor tale rele te va înconjura. Că după cum umbra merge după trup, tot aşa şi păcatele merg după suflet şi înfăţişează lămurit faptele. De aceea acolo nu se poate tăgădui nimic, ci chiar gura cea mai neruşinată este astupată. înseşi faptele vor da mărturie împotriva fiecărui om; nu vor da glas, dar se vor înfăţişa aşa cum le-am săvîrşit. Cum voi putea să-ţi pun sub ochi grozăviile ce se vor petrece atunci?

Dacă asculţi, deci, cuvintele mele, dacă te laşi, deci, convins, adu-ţi aminte de ziua aceea în care se va descoperi mînia lui Dumnezeu din cer14. Adu-ţi aminte de venirea slăvită a lui Hristos, cînd "vor învia cei ce au făcut cele bune Întru învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele întru învierea judecăţii"15. Atunci ruşine veşnică îi va cuprinde pe păcătoşi "şi urgia focului va mistui pe cei potrivnici"16. Cele ce se vor petrece atuncea să te întristeze, nu porunca de a-ţi vinde averile şi de a le da săracilor! Cum te voi convinge? Ce să grăiesc? Nu doreşti nici împărăţia cerurilor şi nici de gheenă nu te temi! Unde să găsesc vindecare sufletului tău? Dacă cele îngrozitoare nu te înfricoşează, dacă cele vesele nu te îndeamnă, atunci vorbesc cu o inimă de piatră!

VII

Uită-te, omule, la natura bogăţiei! Ce te face să te minunezi atîta de aur? Piatră este aurul, piatră argintul, piatră mărgăritarul, piatră fiecare din pietrele preţioase: topazul, smaraldul, agata, hiacintul, ametistul şi matostatul. Acestea-s florile bogăţiei! Pe unele le doseşti, ascunzîndu-le şi acoperind cu întuneric strălucirea pietrelor, iar pe altele le porţi, fudulindu-te cu strălucirea şi marea lor valoare. Spune-mi, ce folos

14. Rom. 1, 18.

15. Ioan, 5, 29.

16. Evr. 10, 27.

418

ai arătîndu-ţi pretutindeni mîna împodobită strălucitor cu pietre preţioase? Nu ţi-i ruşine să doreşti cu patimă pietrele preţioase cum le doresc femeile însărcinate? Acestea se mistuiesc de dorul pietrelor preţioase, dar şi tu eşti lacom după cele mai frumoase pietre, căutând agate portocalii, matostat, ametist. Care om dornic de podoabe a putut să-şi prelungească viaţa cu o singură zi? Pe cine l-a cruţat moartea, că a fost bogat? De cine s-a depărtat boala, că a avut bani? Pînă cînd aurul va sugruma sufletele, pînă cînd va fi undiţa morţii, pînă cînd va fi momeala păcatului? Pînă cînd bogăţia va fi pricina războaielor, pentru care se făuresc arme şi se ascut săbii? Din pricina bogăţiei rudele nu mai ţin seamă de rude, fraţii se uită cu ochi ucigaşi la fraţi. Din pricina bogăţiei pustiile sînt pline de ucigaşi, marea de piraţi şi oraşele de calomniatori. Cine-i tatăl minciunii? Cine-i făcătorul actelor false? Cine-i părintele jurământului fals? Nu-i oare bogăţia? Nu-i rîvna după bogăţie? Pentru ce, oamenilor, vă supuneţi înşivă la chinuri? Cine a prefăcut bunurile voastre în arme împotriva voastră? Banii v-au fost daţi să vă ajute să trăiţi şi nu să vă ajungă povară de păcate. Bogăţia v-a fost dată să vă puteţi răscumpăra sufletul, nu ca să vă fie pricină de pierzare.

— Am nevoie de bogăţie pentru copiii mei, mi s-ar putea spune.

— Pretext cu aparenţă de adevăr pentru acoperirea lăcomiei! Puneţi înainte pe copii, pentru a vă satisface pofta inimii. Nu aruncaţi vina pe cel nevinovat! Copiii voştri au Stăpînul lor, au Îngrijitorul lor. De la Acesta au primit viaţa şi tot de la El aşteaptă şi mijloacele de trai. Oare nu şi pentru cei însuraţi s-a scris porunca aceasta a Evangheliei: "Dacă vrei să fii desăvîrşit, vinde-ţi averile tale şi dă-le săracilor"17? Cînd cereai Domnului copii, cînd te rugai să ajungi tată, adăugai oare şi aceste cuvinte: "Dă-mi copii, ca să nu ascult de poruncile Tale? Dă-mi copii, ca să nu ajung în împărăţia cerurilor?". Cine-ţi garantează că fiul tău va avea gînduri bune, că va întrebuinţa cum trebuie averea ce i-o vei lăsa? Pentru mulţi, bogăţia a ajuns prilej de desfrînare. Sau n-ai auzit pe Ecleziast zicînd: "Am văzut o boală cumplită: a păstra bogăţia spre răul celui care o va avea18; şi iarăşi: "Las avuţia mea omului ce va veni după mine! Dar cine poate şti de va fi înţelept sau nebun?"19. Bagă de seamă ca nu cumva bogăţia strînsă de tine cu mii şi mii de osteneli să o prefaci în materie de păcate pentru copiii tăi şi apoi să fii pedepsit de două ori: o dată pentru păcatele pe care însuţi le-ai făcut şi a doua oară pentru acelea cu care ai împovărat pe alţii. Nu ţi-i oare sufletul mai apropiat decît copilul? Nu ţi-i oare sufletul mai apropiat decît orice lucru? Dă-i, deci, sufletului întîietate la moştenirea ta! Dă-i lui mai întîi

17. Matei, 19, 21.

18. Ecl, 5, 12.

19. Ecl, 2, 18. 19.

419

bogate prilejuri pentru dobîndirea vieţii veşnice! După aceea împarte şi copiilor ce ţi-a mai rămas. Unii copii, deşi n-au moştenit nimic de la părinţi, şi-au făcut loruşi de multe ori case; dar dacă sufletul e părăsit de tine, de cine va fi miluit?

VIII

S-au spus cele ce-am spus către bogaţii care au copii. Dar bogaţii care n-au copii ce scuză vrednică de crezare ne vor aduce pentru zgîrcenia lor?

— Nu-mi vînd averile, spun ei, nici nu le dau celor săraci, că-mi sînt necesare pentru nevoile vieţii.

— Deci nu-i Domnul învăţătorul tău şi nici Evanghelia nu-ţi rînduieşte viaţa, ci tu însuţi dai legi vieţii tale. Dar priveşte bine în ce primejdie cazi cînd judeci aşa! Dacă Domnul a dat porunci, care ne sînt de neapărată trebuinţă, iar tu le socoteşti cu neputinţă de îndeplinit, atunci nu spui altceva decît că eşti mai înţelept decît Legiuitorul.

— După ce mă voi bucura, mi se răspunde, de avuţii toată viaţa mea, la sfîrşitul vieţii îi voi lăsa pe săraci moştenitorii mei; cu zapise şi testamente îi voi pune stăpîni pe toate bunurile mele.

-— Deci atunci vei fi iubitor de oameni, cînd nu vei mai fi printre oameni! Atunci şi eu te voi numi iubitor de oameni, cînd te voi vedea mort! Multă mulţămită se cuvine dărniciei tale, că ai ajuns darnic şi mărinimos cînd zaci în mormînt şi eşti făcut pămînt! Spune-mi, pentru care timp ceri să fii răsplătit: pentru cel petrecut pe pămînt sau pentru cel de după moarte? Dar pe vremea cînd trăiai, cînd te aruncai cu totul plăcerilor din viaţă şi erai înconjurat numai de desfătări, nici nu voiai să vezi pe săraci! Ce faptă mai poţi săvîrşi după ce-ai murit? Ce răsplată se cuvine faptelor tale? Arată-mi faptele şi cere răsplata! Nimeni nu mai face negoţ după spartul tîrgului, nici nu este încoronat cel care vine după terminarea luptelor atletice şi nici fapte de bravură nu se mai pot face după ce s-a terminat războiul. Este lămurit, deci, că nici după ce ai părăsit viaţa aceasta nu mai poţi să faci fapte de evlavie. Făgăduieşti că ai să orînduieşti binefacerile tale prin testament? Dar cine te va vesti cînd ai să mori? Cine-ţi va garanta felul morţii tale? Cîţi oameni n-au pierit în accidente groaznice, fără să poată scoate de durere un cuvînt măcar? Pe cîţi nu i-au lăsat fără conştiinţă temperaturile mari? Pentru ce mai aştepţi un timp în care de multe ori nici nu mai eşti stăpîn pe gîndurile tale? Noapte adîncă, boală grea şi ajutor de nicăieri. Cel care stă de veghe la căpătîiul tău este gata să orînduiască totul spre folosul lui, zădărnicind hotărîrile tale. Tu te uiţi în jurul tău, într-o parte şi alta,

420

şi vezi pustiul ce te înconjoară. Ei bine, atunci vei simţi nesocotinţa ta, atunci vei plînge nebunia ta! Că ai lăsat împlinirea poruncii pentru un timp în care limba nu se mişcă, mâna tremură şi nu mai poţi să-ţi arăţi gîndurile nici cu vocea, nici cu scrisul. Dar, chiar dacă ai fi rînduit în testament pe toate şi chiar dacă ţi-ai fi spus lămurit gîndurile tale, e de ajuns un singur rînd adăugat să schimbe hotărîrea ta, o singură pecete falsificată, doi sau trei martori mincinoşi să mute toată moştenirea ta asupra altora.

Pentru ce te înşeli singur, rînduind rău pentru timpul de acum bogăţia spre desfătarea trupului şi făgăduind pentru mai tîrziu acelea pe care n-ai să le mai poţi face?

Dar, după cum ţi-am arătat, rău e sfatul ce ţi-l dai cînd spui: "Mă voi desfăta de plăceri cît trăiesc! După ce voi muri, voi face ce mi s-a poruncit!". îţi va spune, însă, şi Avraam: "Ai luat cele bune În viaţa ta!"20. Calea cea strâmtă şi îngustă21 nu te primeşte, dacă nu lepezi povara bogăţiei. Ai plecat din viaţă purtînd-o pe umeri şi n-ai ancorat-o, cum ţi s-a poruncit. Pe cînd trăiai te puneai pe tine înaintea poruncii Domnului; după ce ai murit şi te-ai descompus, pui înainte porunca Domnului, ca să te răzbuni pe duşmanii tăi, spunînd: "Ca să nu-mi ia cutare averea, s-o ia Domnul!". Cum să numesc acest gînd? Răzbunare pe duşmani sau dragoste de aproapele? Citeşte-ţi testamentul!

— Voiam să mai trăiesc, mi se poate spune iarăşi, ca să mă bucur de averile mele!

— Atunci se cuvine morţii mulţumire, şi nu ţie! Dacă ai fi nemuritor, nici nu ţi-ai mai aduce aminte de porunci. "Nu vă amăgiţi! Dumnezeu nu se lasă batjocorit!"22. La altar nu se aduc mortăciuni! Du la altar jertfă vie! Darul ce se aduce din ce prisoseşte nu-i bine primit! Iar tu aduci Binefăcătorului cele ce ţi-au mai rămas, după ce ţi s-a scurs viaţa. Dacă nu îndrăzneşti să serveşti pe oamenii de seamă cu resturile de la masa ta, cum îndrăzneşti să faci milostiv pe Dumnezeu cu rămăşiţele averii tale?

Vedeţi, bogaţilor, ce sfîrşit are iubirea de avuţii şi încetaţi de a mai fi împătimiţi după averi! Cu cît eşti mai iubitor de avuţie cu atît caută mai mult să nu laşi după tine nimic din cele ce ai. Fă ca toate să fie ale tale! Ia-le pe toate cu tine! Nu lăsa străinilor bogăţia ta! Se poate ca slugile tale să nu-ţi împodobească mormîntul nici cu cea mai proastă

20. Luca, 16, 25.

21. Matei, 7, 14.

22. gal. 6, 7.

421

podoabă şi să nu-ţi facă o înmormîntare pompoasă, ca să cîştige bunăvoinţa moştenitorilor. Sau poate că vor şi filosofa atunci pe socoteala ta, spunînd: "Este o prostie să împodobim un mort, să ducem la groapă cu atîta risipă de cheltuieli pe unul care nu mai ştie ce se petrece în jurul lui! Nu-i mai bine să împodobim pe cei vii cu aceste haine scumpe şi frumoase, decît să putrezească odată cu mortul bogăţiile îmbrăcămintei? La ce folos cavou măreţ, înmormîntare costisitoare şi cheltuieli fără de rost? Se cuvine ca de aceşti bani să se folosească, pentru nevoile vieţii, cei ce rămîn după el!". Aşa vor grăi şi spre a se răzbuna pentru asprimea cu care te-ai purtat cu ei, dar şi spre a face plăcere moştenitorilor. Ia-le-o înainte, dar, şi înmormîntează-te singur! O frumoasă înmormîntare este evlavia. Pleacă din lume îmbrăcat cu toate bogăţiile tale! Fă-ţi podoabă bogăţia ce o ai! Să o ai cu tine! Ai încredere în bunul sfătuitor, în Hristos, Care te-a iubit, Care a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui23, Care s-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru noi24. Să ne supunem Lui, pentru că fiind înţelept cunoaşte ce ne este de folos; să-L primim, pentru că ne iubeşte; să-I fim recunoscători, pentru că este Binefăcătorul nostru! într-un cuvînt, să facem ce ne-a poruncit, ca să ajungem moştenitori ai vieţii veşnice, celei întru Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

23. II Cor. 8, 9.

24. I Tim. 2, 6

OMILIA A VIII-a

Rostită în timp de foamete şi secetă

"Leul va mugi şi cine nu se va Înfricoşa? Domnul Dumnezeu a grăit şi cine nu va profeţi?"1. Cu aceste cuvinte profetice să facem începutul cuvântării noastre şi să luăm în ajutor, în nevoia de acum, pe proorocul Amos, cel purtat de Dumnezeu, care a vindecat nenorociri asemănătoare cu cele ce ne supără pe noi, ca să vă fac cunoscute gîndurile şi sfaturile mele, spre a vă fi de folos. Că şi acest profet, în vremurile de mai înainte, cînd poporul evreu a părăsit credinţa strămoşească, cînd a călcat în picioare sfinţenia legilor şi a alunecat spre slujirea de idoli, a ajuns predicatorul pocăinţei, îndemnîndu-l să se întoarcă de pe calea rătăcirii lui şi ameninţîndu-l cu pedepse.

Mă rog lui Dumnezeu să-mi dea şi mie o parte din zelul pe care l-a folosit acest profet în timpul vechii istorii a evreilor, dar să nu dea Dumnezeu să văd că păcatele noastre vor avea acelaşi sfîrşit ca şi păcatele iudeilor. Că poporul iudeu, ca un cal rău şi nărăvaş, care-şi muşcă frîul, nu s-a lăsat condus spre cele de folos, ci, îndepărtîndu-se de calea cea dreaptă, a alergat după voia lui, s-a împotrivit cu semeţie conducătorului, pînă ce, căzînd în rîpi şi în prăpăstii, a suferit o pierzanie vrednică de neascultarea sa.

Să dea Dumnezeu să nu se întîmple aceasta cu noi, copiii mei, pe care v-am născut prin Evanghelie2 şi pe care v-am înfăşat cu binecuvîntarea mîinilor mele. Să vă fie auzul curat şi sufletul supus, ca să primească cu dragoste sfaturile mele. Primiţi-mi cuvintele, cum primeşte ceara pecetea, ca, prin rîvna mea şi a voastră, eu să iau rod îmbucurător pentru ostenelile mele, iar voi, cînd veţi fi scăpaţi de nenorociri, să lăudaţi sfatul ce vi l-am dat.

Dar care-i subiectul cuvîntului meu, pe care întîrzii a vi-l face cunoscut şi ţine încă suspendate sufletele voastre cu nădejdea de a-l auzi?

1. Amos, 3, 8.

2. I Cor. 4, 15.

423

Vedem, fraţilor, cerul senin, gol şi fără de nori; seninătatea lui ne întristează şi curăţenia lui ne mîhneşte, deşi le doream mai înainte, cînd cerul era acoperit de nori, cînd era întunecat şi lipsit de razele soarelui. Acum pămîntul, neînchipuit de uscat, este urît la înfăţişare, sterp şi neroditor, crăpat în bucăţi, iar razele arzătoare ale soarelui intră adînc în el. Izvoarele, altădată bogate şi îmbelşugate în ape, ne-au părăsit; fluviile cele mari şi-au pierdut apele, încît chiar copiii mici umblă cu picioarele prin ele, iar femeile le trec încărcate cu poverile lor. Mulţi dintre noi n-au nici ce să bea şi ni-i viaţa în primejdie. Am ajuns nişte noi israiliţi care caută un nou Moisi şi un toiag făcător de minuni ca să lovească iarăşi pietrele spre a potoli nevoia însetatului popor; avem iarăşi nevoie de nori adunaţi, care să dea oamenilor mană, hrana cea neobişnuită. Să ne temem să n-ajungem pentru urmaşii noştri pildă nouă de foamete şi pedeapsă.

Am văzut ogoarele şi am lăcrimat pentru nerodirea lor; am vărsat lacrimi, pentru că ploaia nu s-a vărsat peste noi. Unele seminţe s-au uscat înainte de a încolţi, rămînînd sub bulgării de pămînt, aşa cum le-a acoperit plugul, iar altele au răsărit puţin şi, aşa răsărite, s-au vestejit jalnic din pricina arşiţei. Aşa că acum este potrivit să schimbăm cuvintele evanghelice3 şi să spunem: "Secerători sînt mulţi, dar seceriş nici puţin". Plugarii, aşezaţi jos pe ogoare, cu mîinile încrucişate pe genunchi — aşa cum stau toţi cei sfîşiaţi de mari dureri — plîng ostenelile lor zadarnice; se uită la copilaşii lor şi se tînguie; îşi îndreaptă privirile spre soţii şi se jelesc; ating şi pipăie paiele uscate ale semănăturilor şi scot vaiete mari, întocmai ca părinţii cărora le-au murit copiii în floarea vîrstei.

Să ni se spună şi nouă de acelaşi profet, amintit la început, cuvintele spuse iudeilor: "Eu am oprit de la voi ploaia cu trei luni înainte de seceriş; voi ploua peste o cetate, iar peste altă cetate nu voi ploua, o parte se va uda, iar altă parte peste care nu voi ploua se va usca. Şi se vor aduna două sau trei cetăţi la o cetate ca să bea apă, şi nu se vor sătura, că nu v-aţi întors spre Mine, zice Domnul"4.

Să cunoaştem, dar, că Dumnezeu ne trimite aceste nenorociri, pentru că ne-am îndepărtat de El şi ne-am lenevit; nu caută să ne zdrobească, ci Se sileşte să ne îndrepte, aşa cum fac părinţii cu copiii lor neascultători: se mînie şi se supără pe copii, nu ca să le facă rău, ci ca să-i abată de la copilăriile şi păcatele tinereţii spre o purtare bună.

3. Luca, 10, 2.

4. Amos, 4, 7—8.

424

Uitaţi-vă, dar, că mulţimea păcatelor noastre a scos şi anotimpurile din propriile lor hotare şi a schimbat vremurile în altele cu totul neobişnuite. Iarna n-a mai avut umezeală obişnuită unită cu uscăciunea, ci a îngheţat toată umezeala, a uscat-o, şi a trecut fără de nori şi fără de zăpadă. Tot aşa şi primăvara: ne-a arătat numai o parte din însuşirile ei, adică numai căldura, fără să fie însoţită şi de umezeală. Arşiţa şi gerul, depăşind într-un chip nou hotarele firii şi unindu-se rău spre paguba noastră, izgonesc pe oameni din trai şi din viaţă.

Care-i pricina acestei neorînduieli şi turburări? Ce înseamnă această nouă înfăţişare a vremilor? Să o cercetăm că avem minte; să o judecăm, că sîntem înzestraţi cu raţiune! Oare nu mai este un Conducător al universului? Oare Dumnezeu, Creatorul universului, a uitat să mai poarte grijă de lume? Oare I s-a luat stăpînirea şi puterea? Sau, dacă are aceeaşi putere şi n-a pierdut stăpînirea, S-a făcut cumva aspru şi Şi-a schimbat marea Lui bunătate şi grija de oameni în ură de oameni? Nici un om cu judecată n-ar putea spune asta, pentru că sînt vădite şi lămurite pricinile pentru care nu mai sîntem ocîrmuiţi ca de obicei. Cînd primim de La Dumnezeu, nu dăm şi altora; lăudăm binefacerea, dar lipsim de binefacere pe cei nevoiaşi. Robi fiind, am fost eliberaţi, dar n-avem milă de tovarăşii noştri de robie. Flămînzi fiind, Dumnezeu ne-a hrănit, dar trecem cu vederea pe cel lipsit. Avem pe Dumnezeu dătător şi vistiernic neîmpuţinat, dar sîntem zgârciţi şi nu facem părtaşi şi pe cei săraci la cele ale noastre. Oile ne-au făcut mulţime de miei, dar cei goi sînt mai mulţi ca oile! Hambarele ne gem de mulţimea grînelor, dar pe cel strîmtorat de nevoie nu-l miluim! Pentru asta ne ameninţă şi dreptul Judecător! Pentru asta şi Dumnezeu nu-Şi deschide mîna, pentru că noi ne-am închis-o pentru iubirea de fraţi. Pentru asta sunt uscate ogoarele, pentru că s-a răcit dragostea.

III

În zadar sînt strigătele celor ce se roagă! Se risipesc în aer! Pentru ce? Pentru că nici noi n-am auzit glasurile celor ce ne roagă!

Dar cum este cererea şi rugăciunea noastră? Voi, bărbaţilor, afară de cîţiva, vă ocupaţi cu negustoria; iar voi, femeilor, slujiţi bărbaţilor la lucrul lui mamona! Puţini sînt cu mine şi cu rugăciunea! Dar şi aceştia se plictisesc, cască, se întorc adeseori şi pîndesc timpul cînd îşi va termina cîntăreţul cîntarea şi cînd vor scăpa, ca dintr-o închisoare, din biserică şi de la îndatorirea rugăciunii. Cu noi în biserică sînt aceşti copilaşi, care şi-au lăsat tăbliţele la şcoală şi au venit să cînte aici împreună cu noi; iau necazul nostru drept recreaţie şi joacă şi fac sărbătoare din nenorocirea noastră, pentru că au scăpat pentru

425

puţină vreme de un dascăl supărător şi de grija lecţiilor. Mulţimea bărbaţilor în puterea vârstei, poporul cel vinovat, cel care poartă în suflete pricina relelor, cel care a lucrat şi a adus nenorocirea, se plimbă în voie şi vesel prin oraş, iar copiii neştiutori şi nevinovaţi se adună în biserică şi se grăbesc la mărturisire, ei care nu sînt nici pricina nenorocirilor şi nici nu au cunoştinţa sau puterea să se roage cum trebuie. Vino în biserică, tu, bărbat în puterea vârstei, tu, care eşti plin de păcate! Cazi tu cu faţa la pămînt! Plîngi şi suspină şi lasă pe copii să facă cele potrivite vîrstei lor! Pentru ce te ascunzi tu, care eşti vinovat, şi aduci întru apărarea ta pe cel nevinovat? Crezi oare că poţi înşela pe Judecător, punînd în locul tău pe altcineva? Trebuie să fie negreşit aici, împreună cu tine, şi copilul, dar nicidecum numai el singur.

Află că şi ninivitenii au îmblînzit pe Dumnezeu prin pocăinţă şi prin jelirea păcatelor pe care le-a strigat lor Iona după ce a ieşit din mare şi din chit. Ninivitenii n-au pus numai pe copii să facă pocăinţă, în timp ce ei îşi petreceau viaţa în desfătări şi ospeţe, ci ei, părinţii, cei care au păcătuit, s-au pus sub jugul postului; ei, părinţii, au suferit pedeapsa şi apoi, ca un adaos, au silit şi pe copii să jelească, pentru ca întristarea să cuprindă toate vîrstele; atît cei conştienţi de păcate, cît şi cei ce nu-şi dădeau seama de păcate; unii de voie, ceilalţi de nevoie. Şi astfel Dumnezeu văzîndu-i că s-au smerit şi s-au osîndit pe ei înşişi cu o pedeapsă ce a cuprins toate vîrstele, a pus capăt suferinţei, a ridicat osînda şi a dăruit bucurie celor ce plînseseră aşa de adînc5. Ce pocăinţă potrivită! Ce plînset înţelept şi deplin! Nici vitele nu le-au lăsat în afara pedepsei, ci au găsit mijlocul să le facă şi pe ele să strige de nevoie: au despărţit viţelul de vacă, au izgonit mielul de la ugerul oii, iar pruncul de sîn nu mai era în braţele celei ce l-a născut. Cele ce au născut erau închise în locuri deosebite, iar cei născuţi, în alte locuri. Strigăte pline de jale se auzeau şi răsunau şi dintr-o parte şi din alta. Cei de curînd născuţi căutau izvoarele laptelui, iar mamele lor, chinuite de dureri fireşti, îşi chemau, cu voci pline de milă, odraslele. Copiii de ţîţă, înfometaţi în acelaşi chip, rămîneau cu gurile deschise şi-şi pierdeau răsuflarea de prea mult plînset, iar maicile erau cu sufletul sfîşiat de durere. Pentru aceasta Scriptura cea de Dumnezeu insuflată a păstrat în scris pocăinţa ninivitenilor, ca să fie de învăţătură întregii lumi. Cel bătrîn plîngea, îşi trăgea şi-şi smulgea părul alb; cel tînăr şi în floarea vîrstei mai tare se văita; săracul suspina; bogatul, uitîndu-şi de desfătări, socotea suferinţa drept înfrînare. împăratul lor şi-a schimbat în înjosire strălucirea şi slava împărătească; şi-a dat jos coroana şi şi-a presărat cenuşă pe cap, şi-a aruncat haina de

5. Iona, 3, 3—10.

426

purpură şi s-a îmbrăcat cu sac, şi-a lăsat tronul cel înalt şi în chip vrednic de plîns se tîra pe pămînt; a părăsit toată desfătarea împărătească şi a plîns împreună cu poporul? a ajuns ca unul din cei mulţi cînd a văzut mîniat pe Stăpînul de obşte al tuturora.

Aşa gîndesc oamenii chibzuiţi şi cu judecată! Aşa este pocăinţa celor ce s-au făcut vinovaţi de păcate! Dar noi săvîrşim cu osîrdie păcatul şi privim pocăinţa cu dispreţ şi trîndăvie. Care dintre noi, rugându-se, varsă lacrimi pentru a primi ploaie la vreme potrivită? Care dintre noi, ca să-şi şteargă păcatele, şi-a udat patul cu lacrimi, după pilda fericitului David?6 Care dintre noi a spălat picioarele străinilor şi a şters praful călătorilor, ca să îmblînzească la vreme pe Dumnezeu, cerîndu-I să curme seceta? Care dintre noi a hrănit pe copilul lipsit de tată, ca Dumnezeu să ne hrănească acum holdele, rămase ca nişte orfani, biciuite de asprimea vînturilor? Care dintre noi a purtat de grijă văduvei chinuite de necazurile vieţii, ca Dumnezeu să-i dea acum, cu aceeaşi măsură, hrana de care are nevoie? Rupe contractele nedrepte7, ca să ţi se dezlege păcatul! Distruge poliţele care odrăslesc grele dobînzi, ca pămîntul să odrăslească rodurile sale obişnuite! Aurul şi arama, ce-s sterpe, rodesc împotriva firii lor, iar pămîntul, care odrăsleşte în chip firesc, ajunge sterp, osîndit să nu rodească, pentru a pedepsi pe cei ce-l locuiesc.

Să ne arate, deci, cei ce pun preţ pe lăcomie şi cei ce adună averi cu nemiluita, ce putere au avuţiile adunate sau care-i folosul lor, dacă Dumnezeu mîniindu-Se prelungeşte mai multă vreme pedeapsa? Cei ce strîng aur vor ajunge mai galbeni decît aurul de nu vor avea pîinea pe care pînă mai ieri-alaltăieri o dispreţuiau, pentru că o puteau avea la îndemînă pe puţini bani! Spune-mi la ce vor mai servi pungile pline de galbeni, de nu va mai fi grîu în jitniţe şi nici negustori care să vîndă grîul? Nu vei fi oare îngropat împreună cu aurul? Nu este oare pământ aurul? Nu va sta oare o bucată de lut netrebnică lîngă trupul tău, care nu-i decît tot lut? Ai dobândit totul, dar n-ai un singur lucru de trebuinţă: putinţa de a te hrăni. Cu toată bogăţia ta, fă un singur nor, fă să cadă cîteva picături de ploaie, sileşte pămîntul să rodească, îndepărtează nenorocirea cu bogăţia ta mîndră şi semeaţă! Poate că vei ruga vreun om evlavios, ca Ilie Tesviteanul8, ca să te scape de nenorociri, un om sărac, galben la faţă, desculţ, fără casă, fără masă,

6. Ps. 6, 6.

7. Isaia, 58. 6.

8. III Regi, 18, 45.

427

sărman, îmbrăcat cu o singură haină, ca Ilie cu Cojocul, avînd tovarăşi de viaţă şi de masă rugăciunea şi înfrînarea. Iar dacă rugîndu-te de un om ca acesta vei dobîndi ajutor, oare nu vei rîde tare de avuţiile pline de nenumărate griji? Nu vei scuipa aurul? Nu vei azvîrli ca pe un gunoi argintul pe care-l numeai mai înainte cu totul puternic şi prieten foarte iubit, iar acum slab ajutor la nevoie? Din pricina ta ne-a pedepsit Dumnezeu cu această nenorocire, pentru că deşi aveai, nu dădeai; pentru că treceai cu vederea pe cei flămînzi, pentru că nu te întorceai spre cei ce se tînguiau, pentru că nu miluiai cînd ţi se cerea. Din pricina cîtorva inşi a venit nenorocirea peste un întreg popor, iar din pricina răutăţii unuia singur s-a vătămat tot poporul. Ahar a furat cele sfinte şi toată armata a fost pedepsită9. Zambri a făcut desfrînare cu madianita10 şi poporul lui Israil a fost pedepsit.

Cu toţii deci, şi în deosebi şi faţă de toţi, să ne cercetăm viaţa. Seceta să ne fie un dascăl care ne aduce aminte fiecăruia de păcatele noastre. Să spunem şi noi cuvintele acelea chibzuite ale vrednicului Iov: "Mâna Domnului este aceea care s-a atins de mine"11. Şi mai cu seamă să socotim nenorocirea de acum în primul loc ca o urmare a păcatelor noastre.

Iar dacă mai trebuie să mai adaug o pricină, apoi iat-o: uneori vin peste oameni, pentru încercarea sufletelor lor, astfel de nenorociri ale vieţii, pentru ca prin necazuri să se vădească cei vrednici, fie săraci, fie bogaţi, că şi unii şi alţii prin răbdare sînt încercaţi desăvîrşit. Mai ales într-un timp ca acesta de foamete se vădeşte unul dacă este larg la suflet şi iubitor de fraţi, iar altul dacă este mulţumitor şi nu dimpotrivă hulitor, schimbîndu-şi iute sentimentele după împrejurările vieţii.

Cunosc mulţi oameni — şi o ştiu nu din auzite, ci din proprie experienţă — care atîta vreme cît trăiau în belşug şi erau, după cum se spune, în ape bune, mulţumeau Binefăcătorului, dacă nu desăvîrşit, cel puţin pe jumătate; dar dacă cumva lucrurile se întorc împotrivă, iar cel bogat ajunge sărac, cel cu trupul sănătos, bolnav, cel slăvit şi strălucit, acoperit de ruşine şi necinste, atunci sînt nemulţumiţi, rostesc hule şi pregetă la rugăciune; se plîng împotriva lui Dumnezeu ca împotriva unui datornic rău de plată şi nu se poartă ca faţă de un Stăpîn, Care s-a supărat pe ei. Dar departe de mintea voastră un gînd ca acesta!

, Cînd, vezi că Dumnezeu, nu-ţi dăruieşte darurile obişnuite, cugetă aşa în tine însuţi: Oare Dumnezeu nu ne poate da hrană? Cum e cu

9. Iov, 7, 1.

10. num. 25, 6—18.

11. Iov, 19, 2:1.

428

putinţă, cînd El este Domnul cerului şi al întregii podoabe a lumii, cînd El este înţeleptul Ocîrmuitor al anotimpurilor şi al anilor. Conducătorul universului, Cel ce a rînduit ca anotimpurile şi schimbările atmosferice să urmeze unele altora, ca într-un dans bine rînduit, ca prin varietatea lor să ne ajute la feluritele noastre trebuinţe: la vreme să vină umezeală, apoi să urmeze căldura; frigul să se amestece în cursul unui an, dar să nu fim lipsiţi nici de trebuinţa ce o avem de la vremea uscată. Prin urmare Dumnezeu este puternic. Fiind deci recunoscut ca puternic, nu cumva îi lipseşte bunătatea? Nu se poate spune! Că dacă nu-i bun, care nevoie L-a făcut pe Cel ce nu este bun să zidească la început pe om? Cine L-a silit pe Ziditor să ia, chiar împotriva voii Lui, ţărînă şi din lut să dea chip unei frumuseţi ca aceasta? Cine L-a constrîns să dăruiască omului, după chipul Său, raţiune, ca prin ea să înveţe artele şi meseriile, să înveţe a filosofa despre lucrurile cele mai înalte, pe care nu le poate atinge cu simţurile? Dacă vei cugeta aşa, vei găsi că Dumnezeu este prin fire bun şi că nu-I lipseşte bunătatea nici chiar acum în nenorocirea de faţă. Spune-mi, te rog, ce L-a făcut să nu fie numai seceta ce o vedem, ci un pîrjol desăvîrşit? Dacă soarele şi-ar fi schimbat puţin drumul său obişnuit şi s-ar fi apropiat de cele de pe pământ, n-ar fi ars într-o clipă tot ce se vede, dacă Dumnezeu ar fi plouat foc din cer, aşa cum pedepsise odată pe păcătoşi?12

Vino-ţi în fire, omule! Nu te purta ca şi copiii fără de minte, care, fiind mustraţi de dascăl, îi rup cărţile, sau fiind opriţi de părinţi, spre folosul lor, de la mîncare, sfîşie haina tatălui şi zgîrie cu unghiile faţa mamei.

Furtuna mării pune la încercare şi verifică pe căpitanul corăbiei, stadionul pe atlet, lupta pe general, nenorocirea pe omul tare la suflet, ispita pe creştin. Necazurile încearcă sufletele ca focul aurul. Eşti sărac? Nu te mîhni! Că întristarea prea mare ajunge pricină de păcat; mîhnirea cufundă mintea, încurcăturile ameţesc, iar nedumerirea naşte nerecunoştinţă. Ai, însă, nădejde în Dumnezeu! Oare Dumnezeu nu vede strîmtorarea ta? în mîna Lui are hrana ta, dar amînă datul, ca să-ţi pună la încercare tăria, ca să-ţi cunoască gîndul, de nu cumva este ca al celor răi şi nemulţumitori. Că aceia, atîta vreme cît au în gură bucatele, laudă, linguşesc şi nu încetează a se minuna; dar dacă sînt îndepărtaţi puţin de la masă, lovesc cu insultele, ca şi cu nişte pietre, pe cei cărora cu puţin mai înainte li se închinau, din pricina plăcerii, ca lui Dumnezeu.

Cercetaţi Vechiul şi Noul Testament şi veţi găsi în fiecare din ele mulţi oameni care au fost hrăniţi de Dumnezeu în felurite chipuri. Carmilul, munte înalt şi nelocuit, avea pe Ilie, pustiul pe pustnic; toată

12. Fac. 19, 24.

429

averea dreptului era sufletul lui, iar merinde pentru viaţă, nădejdea în Dumnezeu. Cu toate că trăia aşa, n-a pierit de foame; dimpotrivă, pasările cele mai răpitoare şi mai ales cele mai lacome îi aduceau hrană şi au ajuns slugile dreptului în ce priveşte hrana, ele care de obicei răpesc hrana altora; prin porunca lui Dumnezeu şi-au schimbat firea, ajungînd păzitori credincioşi ai pîinii şi ai cărnii. Din Sfînta Scriptură ştim că lui Ilie corbii i-au adus de mîncare13. Groapa din Babilon avea în ea un tînăr israilit; era rob prin necazul venit asupra lui, dar liber cu sufletul şi cu cugetul. Ce s-a întîmplat? Leii, împotriva firii lor, posteau14, iar Avacum, cel ce-l hrănea pe tînărul israilit, era purtat prin văzduh, adus fiind de înger, atît el cît şi merindele. Şi ca să nu moară de foame tînărul cel drept, profetul Avacum străbătea în scurt timp drumul care se întindea peste atît pămînt şi mare din Iudeea pînă în Babilon15.

Ce a fost iarăşi în pustie cu poporul pe care îl conducea Moisi? Cum i-a purtat de grijă Dumnezeu vreme de patruzeci de ani? În pustie nu era om care să semene, nici bou care să tragă plugul, nici arie, nici teasc, nici hambar şi totuşi poporul avea hrană fără să are şi fără să semene; piatra, care mai înainte nu avea apă, a izvorît apă, şi apa ieşea cînd era nevoie. Nu mai înşir, una cîte una, binefacerile pe care Dumnezeu, ca un părinte, le-a făcut, cu purtarea Sa de grijă, oamenilor în nenumărate rînduri!

Rabdă şi tu puţin în vreme de necaz, ca viteazul Iov. Să nu fii doborît de furtună şi nici să lepezi ceva din averea de virtuţi, pe care o porţi. Păstrează în suflet, ca pe o comoară de mare preţ, mulţumirea ce o datorezi lui Dumnezeu şi vei primi şi tu daruri îndoite de desfătări pentru mulţumirea ce o arăţi. Adu-ţi aminte de cuvîntul apostolului: "Mulţumiţi pentru toate!"16. Eşti sărac? Este altul negreşit mai sărac decît tine. Ai hrană numai pentru zece zile? Altul are numai pentru o singură zi. Ca un om bun şi mulţumitor împarte prisosul tău cu cel lipsit. Nu pregeta să dai din puţinul tău. Nu pune folosul tău mai presus de primejdia obştească. Chiar dacă ai avea pentru hrana ta numai o singură pîine şi de-ar veni la uşa ta cineva să-ţi ceară de mîncare, scoate din cămară acea singură pîine şi, luînd-o în mîini, caută la cer şi spune aceste cuvinte pline de milă, dar şi de mulţumire: "Am, Doamne, o singură pîine, pe care o vezi, şi primejdia îmi stă în faţă; dar pun porunca Ta mai presus de mine; şi, din puţinul ce-l am, dau

13. III Regi, 17, 6.

14. dan. 6, 16—23.

15. Bel, 1, 40—46.

16. Tes. 5, 18.

430

fratelui înfometat. Dă şi Tu robului care-i în primejdie! Ştiu bunătatea Taam încredere şi în puterea Ta. Tu nu amîni multă vreme harurile Tale, ci împărţi cînd vrei darurile!". Dacă vei spune şi vei face aşa, pîinea pe care o dai în strîmtorarea ta, ajunge sămînţă pentru ogoarele tale; dă rod îmbelşugat, este arvună pentru hrană şi pricinuitoare de milă dumnezeiască. Spune şi tu cuvintele văduvei din Sidon, rostite în nişte vremuri ca acestea: — adu-ţi aminte la timp potrivit de această istorie! — "Viu este Domnul, că numai atît am în casă pentru hrana mea şi a copiilor mei"17. Dacă vei da din puţinul tău, vei avea şi tu, prin harul lui Dumnezeu, izvor în urciorul cu untdelemn şi neîmpuţinată copaia cu făină. Pentru că harul îmbelşugat al lui Dumnezeu se întoarce îndoit celor credincioşi şi se aseamănă cu fîntînile care nu seacă niciodată, cu toate că se scoate mereu apă din ele. Tu, cel sărac, împrumută pe Dumnezeu cel bogat! Ai încredere în Cel Ce primeşte în locul celui nevoiaş, în Cel Ce dă din ale Sale harul. Este un girant vrednic de crezare şi are bogăţiile Sale întinse pretutindeni, pe pămînt şi mare. De-I ceri datoria, cînd călătoreşti pe mare, chiar atunci, în mijlocul mării, primeşti capitalul la un loc cu dobînda, că îi place să dea cu adaos.

VII

Foamea, boala înfometatului, este chin plin de jale. Foamea este capul nenorocirilor omeneşti; moartea prin foamete este cea mai nemiloasă moarte. Că în toate celelalte primejdii de moarte sfîrşitul vine îndată; ascuţişul săbiei pune iute capăt vieţii; furia focului stinge îndată viaţa; dinţii fiarelor sălbatice sfîşie mădularele cele mai de seamă şi nu îngăduie să se prelungească chinurile. Foamea, însă, este un chin prelungit, o suferinţă care durează, o boală încuibărită în noi înşine, ce nu mai dispare, o moarte veşnic prezentă şi veşnic amînată. Foamea usucă umezeala firească a trupului, îi împuţinează greutatea şi-i topeşte puţin cîte puţin puterea. Carnea se înfăşoară împrejurul oaselor ca o pînză de păianjen; faţa îşi pierde culoarea; roşeaţa din obraji dispare, că se topeşte sîngele; albeaţa feţei piere, că slăbiciunea o înnegreşte; trupul se învineţeşte, că din pricina suferinţei ajunge un trist amestec de gălbiciune şi negreală; genunchii tremură şi se mişcă greu; glasul este subţire şi slab; ochii, slăbiţi în găurile lor, stau în zadar în orbite, ca şi miejii de nucă acoperiţi în cojile lor; stomacul, gol, stors şi fără formă, nu mai are volum; măruntaiele nu mai stau în starea lor firească, ci lipite de oasele spatelui.

De cîte pedepse nu-i vrednic oare unul care trece cu vederea un astfel de trup? Este oare cruzime mai mare ca aceasta? Nu este vrednic

17. III Regi, 17, 12.

431

oare să fie numărat printre fiarele sălbatice şi să fie privit ca un blestemat şi osîndit ca un ucigaş cel care poate vindeca un rău atît de mare, dar, de bună voie, întîrzie să ajute din pricina zgîrceniei? Chinul foamei a silit adeseori pe mulţi să calce chiar legile firii, să mănînce adică trupurile celor de aceeaşi fire cu ei, mama să-şi mănînce copilul, să bage neomenos iarăşi în pîntece pe cel pe care l-a scos din pîntece. O grozăvie ca aceasta este povestită în "Istoria iudeilor"18 scrisă de celebrul Iosif19, atunci cînd nenorociri cumplite au venit asupra ierusalimitenilor spre a-i pedepsi pentru nelegiuirea săvîrşită asupra Domnului.

însuşi Dumnezeul nostru trece adeseori cu vederea alte suferinţe, dar îl cuprinde mila de cei flămînzi. "Mi-i milă de popor"20, a spus Hristos. De aceea la judecata din urmă, cînd Domnul va chema pe cei drepţi, locul cel dintîi îl are cel darnic. cel care a hrănit pe cei flămînzi este în fruntea celor cinstiţi de Dumnezeu; cel care a dat pîine este chemat înaintea tuturor; cel bun şi larg la inimă este trimis înaintea celorlalţi drepţi în viaţa veşnică21, pe cînd cel care n-a împărţit nimănui din avuţia sa şi cel zgîrcit este dat focului înaintea tuturor păcătoşilor22.

Timpul de secetă şi foamete de acum te cheamă la milostenie, mama poruncilor. Ai mare grijă să nu treacă cumva timpul iarmarocului şi al vremii unor bune afaceri! Timpul se duce şi nu aşteaptă pe cel ce zăboveşte. Zilele se grăbesc şi trec pe alături de cel trîndav. Şi după cum nu-i cu putinţă să opreşti cursul unui rîu, afară numai dacă îi opreşti prin zăgazuri curgerea şi întrebuinţezi apa pentru nevoile tale, tot aşa şi cu timpul; nu-i cu putinţă să-l opreşti cînd este mînat de valuri forţate şi nici să-l întorci înapoi odată ce a trecut, afară numai dacă îl întîmpini cînd se apropie. De aceea, opreşte porunca, pentru că fuge, împlineşte-o, ia-o şi strânge-o la piept cu amîndouă braţele. Dă puţin, ca să capeţi mult! Nimiceşte cel dintîi păcat făcut de om, dăruind celui flămînd hrană! Că după cum Adam, mîncînd rău, ne-a lăsat moştenire păcatul, tot aşa şi noi, dacă potolim nevoia şi foamea fratelui nostru, nimicim mîncarea cea aducătoare de moarte.

18. Istoria războiului iudeilor, Cartea VI, Cap. 21, în: "Oeuvres complètes" de Flavius Joseph, avec notice biographique par J. A. C. Buchon, Paris, 1838, p. 772—774.

19. Iosif Flaviu, istoric evreu, descendent dintr-o familie sacerdotală, s-a născut la Ierusalim în anul37 şi a murit la Roma în anul100. Se afla în Ierusalim în timpul asediului. Lucrările lui: Autobiografia, Istoria veche a iudeilor, Istoria războiului iudeilor, Istoria muceniciei Macabeilor, Răspuns lui Apion pentru justificarea vechii istorii a iudeilor.

20. Matei, 15, 32.

21. Matei, 25, 34—36.

22. Matei, 25, 41—43.

432

VIII

Popoare, ascultaţi! Creştini, luaţi în urechi, că acestea zice Domnul, nu grăind cu gura Sa, ci glăsuind prin gurile robilor Săi, ca prin nişte organe! Să nu ne arătăm noi, cei înzestraţi cu raţiune, mai cruzi decît animalele lipsite de raţiune. Animalele se folosesc în comun de cele ce răsar în chip firesc din pămînt. Turme de oi pasc pe unul şi acelaşi munte; nenumăraţi cai îşi culeg hrana pe una şi aceeaşi câmpie; şi toate celelalte animale lasă unele altora hrana de care au nevoie. Dar noi oamenii ne însuşim bunurile comune tuturora şi ne facem singurii stăpîni pe cele ce sînt ale celor mulţi. Să ne ruşineze şi pildele pline de iubire de oameni, pe care ni le dau păgînii. La unele popoare păgîne este o lege a iubirii de oameni de a avea o singură masă, de a fi comune bucatele, de a face un singur cămin aproape dintr-un popor nenumărat de oameni.

Dar să lăsăm pe păgîni şi să ne întoarcem la exemplul dat de cei trei mii de bărbaţi! Să imităm prima adunare a creştinilor!23 Aceia aveau toate în comun: viaţa, sufletul, înţelegerea; masa le era comună, frăţia nezdruncinată, dragostea nefăţarnică; multele trupuri făceau un singur trup; feluritele suflete erau unite într-o singură înţelegere.

Multe exemple de iubire frăţească ai în Vechiul şi Noul Testament! De vezi un bătrîn că suferă de foame, cheamă-l şi hrăneşte-l ca şi Iosif pe Iacov24. De întâlneşti un vrăjmaş strîmtorat de nevoie, nu te lăsa doborît de ura ce te stăpîneşte ca să te răzbuni, ci hrăneşte-l ca şi Iosif pe fraţii care-l vînduseră25. De dai de un tînăr cuprins de dureri şi de griji, plîngi şi tu cum a plîns Iosif pe Veniamin26, fiul bătrîneţilor lui Iacov27. Te ispiteşte poate şi pe tine lăcomia, cum îl ispitea pe Iosif stăpîna lui, şi te trage de haină28, ca să dispreţuieşti porunca lui Dumnezeu şi să iubeşti mai mult porunca cea iubitoare de aur şi de lume decît porunca Stăpînului? Ei bine, cînd îţi vine în minte un gînd care dă luptă cu porunca dumnezeiască, care trage mintea ta curată la iubirea de argint, care te sileşte să laşi iubirea de fraţi şi să te alipeşti de ea, atunci aruncă şi tu hainele şi fugi cuprins de mînie. Păstrează faţă de Domnul credinţa aşa cum a păstrat-o Iosif faţă de Pentefri29. Poartă grijă de cei lipsiţi un singur an, ca Iosif şapte ani!30

23. Fapte, 2, 44.

24. Fac. 47, 12.

25. Fac. 37, 28.

26. Fac. 43, 30.

27. Fac. 37, 3.

28. Fac. 39, 12.

29. Fac. 39, 6—12.

30. Fac. 41, 54.

433

Nu-ţi întrebuinţa toate averile tale pentru plăceri, ci dă ceva şi sufletului! închipuie-ţi că ai două fete: plăcerea cea de pe pămînt şi viaţa cea din ceruri. Dacă nu vrei să dai toată avuţia fiicei tale celei mai bune, împarte-o cel puţin deopotrivă între cea neînfrînată şi cea cumpătată, ca nu cumva cînd va trebui să te înfăţişezi înaintea lui Hristos şi să vii în faţa Judecătorului să araţi pe una îmbrăcată foarte bogat, iar pe cealaltă, pe cea cu înfăţişarea de mireasă şi numirea de vieţuire virtuoasă, să o arăţi goală şi îmbrăcată în zdrenţe. Să nu înfăţişezi, dar, Mirelui mireasa lipsită de frumuseţe şi de podoabă, pentru ca nu cumva Mirele privind-o să-şi întoarcă faţa, şi văzînd-o să o urască şi să nu se apropie de ea, ci împodobeşte-o cu podoabă cuvenită şi păstreaz-o frumoasă pînă în ziua nunţii, pentru ca şi ea împreună cu fecioarele cele înţelepte să aprindă candela31, avînd nestinsă lumina cunoştinţei şi nelipsit untdelemnul faptelor bune, ca prin fapte să se adeverească profeţia dumnezeiască şi să se potrivească şi sufletului tău cuvintele: "Stătut-a împărăteasa de-a dreapta ta, îmbrăcată în haină aurită şi înfrumuseţată. Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă-ţi urechea ta, şi va pofti împăratul frumuseţea ta"32. Profetul, e drept, a vorbit aici de frumuseţea trupului, dar spusele lui se potrivesc şi pentru sufletul fiecărui credincios, pentru că adunarea Bisericii e formată şi din trupuri şi din suflete.

Gîndeşte-te mai dinainte cu chibzuială la prezentul şi viitorul pe care-l trădezi pentru un cîştig ruşinos! Te va părăsi trupul, la care crezi că se mărgineşte viaţa! Dar la arătarea Judecătorului aşteptat — iar venirea Lui este neîndoielnică — tu singur îţi vei închide cinstea şi slava cerească şi-ţi vei deschide foc nestins, gheenă, chinuri şi veacuri amare de dureri, în locul unei vieţi fericite îndelungate. Să nu-ţi închipui că încerc să te sperii cu sperietori mincinoase, cum fac mamele şi doicile cu copiii care plîng fără noimă şi neîntrerupt, liniştindu-i cu povestiri născocite. Cele ce vă spun nu sînt basme, ci adevăr propovăduit mai dinainte de o gură nemincinoasă. Să fii deplin încredinţat că, după spusa evanghelică, nici o iotă sau cirtă nu va trece din cuvintele Domnului33. Va învia şi trupul cel topit în sicriu, iar sufletul însuşi, care prin moarte s-a despărţit de trup, va locui iarăşi în trup şi va fi martor nemincinos al celor săvîrşite în viaţă; nu le vor mărturisi alţii, ci însăşi conştiinţa noastră le va mărturisi. Şi fiecăruia i se va măsura de dreptul Judecător după merit. Lui se cuvine slava, puterea şi închinăciunea în vecii vecilor, Amin.

31. Matei, 25, 4. 7.

32. Ps. 44, 11—13.

33. Matei, 5, 18.

OMILIA A IX-a

Că Dumnezeu nu este autorul relelor

Multe sînt felurile învăţăturilor; ne-au fost arătate prin David, sfîntul psalmist, de Duhul, Care a lucrat prin el. Uneori profetul David ne istoriseşte propriile sale suferinţe, spunîndu-ne că a suferit cu bărbăţie necazurile abătute asupra lui, iar, prin exemplul său, ne lasă o învăţătură învederată de răbdare, ca atunci cînd spune: "Doamne, pentru ce s-au înmulţit cei ce mă prigonesc?"1; alteori ne arată bunătatea lui Dumnezeu şi iuţeala ajutorului Lui dat celor care-l caută cu adevărat, zicînd: "Cînd Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele"2, rostind cuvinte care au aceeaşi putere ca şi cele ale profetului Isaia, care zice: "Încă grăind tu, va zice: "Iată aici sînt"3, adică: "N-am terminat de a-L chema, că Dumnezeu m-a şi auzit înainte de sfîrşitul chemării mele". Iarăşi David, aducînd rugăciuni şi cereri lui Dumnezeu, ne învaţă chipul în care păcătoşii trebuie să-L îmblînzească pe Dumnezeu: "Doamne, nu cu mînia Ta să mă mustri, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi"4. în Psalmul al doisprezecelea arată prelungirea încercării, cînd spune: "Pînă cînd, Doamne, mă vei uita pînă în sfârşit?"5. Şi în tot psalmul acesta ne învaţă să nu ne descurajăm cînd sîntem în necazuri, ci să aşteptăm bunătatea lui Dumnezeu şi să ştim că Dumnezeu, prin o iconomie oarecare, ne lasă în necazuri hotărînd măsura suferinţelor după credinţa pe care o are fiecare. După ce David a spus: "Pînă cînd, Doamne, mă vei uita pînă în sfârşit?" şi: "Pînă cînd îţi întorci faţa Ta de la mine?"6, se îndreaptă îndată spre răutatea celor care nu cred în Dumnezeu, care, dacă au o mică piedică în viaţă, nu mai pot suferi starea grea în care se găsesc şi încep îndată să se îndoiască în mintea lor, întrebîndu-se dacă există un Dumnezeu, Care poartă grijă de cele de aici, dacă vede viaţa fiecăruia, dacă împărţeşte fiecăruia după

1. Ps. 3, 1.

2. Ps. 4, 1.

3. Isaia, 58, 9.

4. Ps. 6, 1.

5. Ps. 12, 1.

6. Ps. 12, 1.

435

merit. Apoi, cînd văd că situaţia lor nedorită se prelungeşte, încolţeşte în ei gîndul cel rău şi hotărăsc în inimile lor că nu există Dumnezeu: "Zis-a cel nebun întru inima sa: "Nu este Dumnezeu"7. înfigîndu-se, deci, acest gînd în mintea lor, încep să păcătuiască fără să mai ţină seama de nimic. Dacă nu este cineva care să conducă lumea, dacă nu este cineva care să răsplătească după merit cele săvîrşite în viaţă, cine-i mai poate împiedica să asuprească pe sărac, să ucidă pe orfani, să omoare pe văduvă şi pe străin, să facă orice faptă nelegiuită şi să se murdărească cu patimi necurate şi ticăloase şi cu toate poftele dobitoceşti? De aceea David, ca o urmare a ideii că nu există Dumnezeu, a adăugat: "Stricatu-s-au şi urîţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor"8. Că e cu neputinţă ca cei ce se îndepărtează de calea cea dreaptă să nu aibă în sufletele lor boala uitării de Dumnezeu.

Pentru ce popoarele păgîne au fost lăsate în seama minţii lor rătăcite şi fac cele ce nu se cad?9 Nu pentru că au spus: "Nu este Dumnezeu"? Pentru ce au căzut în patimi ruşinoase, pentru ce fe meile au schimbat întrebuinţarea firească a firii în una împotriva firii, iar bărbaţii au săvîrşit lucruri ruşinoase cu bărbaţii?10 Nu pentru că au schimbat slava nestricăciosului Dumnezeu în închipuiri de pasări, de animale cu patru picioare şi de tîrîtoare?11 Cu adevărat, deci, cel care spune că "nu este Dumnezeu" este nebun, lipsit de minte şi de înţelegere.

Asemănător acestuia şi tot atît de nebun este şi acela care spune că Dumnezeu este autorul relelor. Spun că amîndoi săvîrşesc un păcat tot atît de mare, pentru că amîndoi tăgăduiesc pe Cel Bun: unul spunînd că nu există Dumnezeu, iar celălalt hotărînd că Dumnezeu nu este bun. Dacă Dumnezeu este cauza relelor, atunci e evident că nu e bun şi deci şi o afirmaţie şi alta duc tot la tăgăduirea existenţei lui Dumnezeu.

De unde bolile? se întreabă ei. De unde morţile premature? De unde distrugerile complete ale oraşelor? De unde naufragiile, războaiele, ciuma? Acestea sînt rele, spun ei, şi sînt toate fapte ale lui Dumnezeu. Deci pe cine altul putem socoti pricinuitor al acestor rele, dacă nu pe Dumnezeu?

7. Ps. 13, 1.

8. Ps. 13, 1.

9. Rom. 1, 28.

10. Rom. 1, 26—27.

11. Rom. 1, 23.

436

Haide, dar, pentru că am dat de o problemă mult dezbătută, să încercăm să-i dăm o explicaţie clară şi lipsită de confuzie, după ce vom pune mai întîi ca bază a discuţiei un principiu recunoscut de toată lumea, cercetînd această problemă cu cea mai mare grijă.

III

Un lucru trebuie să avem precis în minţile noastre, că odată ce sîntem făptura bunului Dumnezeu, că odată ce sîntem păziţi de El, Care rînduieşte pentru noi şi pe cele mici şi pe cele mari, urmează că nu putem suferi ceva fără voia lui Dumnezeu şi că nici una din suferinţele noastre nu este spre vătămarea noastră sau spre ceva asemănător; şi deci nu trebuie să ne închipuim pentru noi o situaţie mai bună.

Morţile vin de la Dumnezeu; dar, moartea nu este un lucru rău, afară numai dacă-mi vorbeşti de moartea păcătosului; că pentru păcătos eliberarea de suferinţele de pe pămînt este început al chinurilor din iad, iar suferinţele din iad nu au autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine. începutul şi rădăcina păcatului stă în noi şi în libertatea voinţei noastre. Am putea să nu avem nici o suferinţă, dacă ne-am îndepărta de viciu; dar pentru că noi înşine, prin plăcere, ne-am lăsat ademeniţi de păcat, ce motiv serios am putea invoca că n-am fost noi înşine autorii suferinţelor noastre?

Răul este de două feluri: răul raportat la simţirea noastră şi răul în sine.

Răul în sine depinde de noi, de pildă: nedreptatea, desfrînarea, nebunia, frica, invidia, uciderea, otrăvirea, viclenia şi toate patimile înrudite cu ele, care întinează sufletul făcut după chipul Creatorului şi-i întunecă frumuseţea.

Răul raportat la noi provoacă durere şi suferinţă simţirii noastre, de pildă: boala trupului, rănile trupului, lipsa celor necesare traiului, viaţa lipsită de slavă, paguba de bani şi pierderea celor scumpi nouă. Fiecare din aceste rele sînt aduse asupra noastră de înţeleptul şi bunul Stăpîn spre folosul nostru. Se ia bogăţia celor care au întrebuinţat-o rău, ca să strice unealta cu care săvîrşeau nedreptate trimite boală celor cărora le este mai de folos să le fie mădularele legate decît să le aibă slobode, spre a ne îndepărta de păcat; aduce moarte cînd se termină firul vieţii, pe care dreapta judecată a lui Dumnezeu l-a fixat dintru început pentru fiecare, deoarece Dumnezeu vede de departe ce este de folos fiecăruia din noi. Foametea, seceta, ploaia prea multă sînt plăgi obşteşti abătute asupra oraşelor şi popoarelor, spre a le pedepsi, cînd răutatea lor a depăşit orice măsură. După cum doctorul este un binefăcător chiar dacă produce dureri şi suferinţe trupului (că poartă

437

război bolii, nu bolnavului), tot aşa Dumnezeu este bun, cînd prin pedepse date unora se îngrijeşte de mîntuirea tuturora. Nu acuzi pe doctor cînd pe unele din mădularele tale le taie, pe altele le arde, iar pe altele le scoate cu totul din trup, ci îi mai dai şi bani şi-l numeşti mîntuitorul tău, pentru că a oprit boala într-o mică parte a trupului înainte de a se întinde în tot corpul. Dar cînd vezi că un oraş se dărîmă peste locuitorii lui din pricina cutremurului sau că o corabie se scufundă în mare cu toţi călătorii, nu zăboveşti să-ţi porneşti limba hulitoare împotriva adevăratului Doctor şi Mîntuitor. Şi totuşi ar trebui să înţelegi că este nevoie de un tratament făcut cu grijă, cînd bolile oamenilor sînt mici şi uşor de vindecat, dar cînd se dovedeşte că bolile lor nu mai pot fi vindecate printr-un tratament obişnuit, atunci este necesară îndepărtarea celor ajunşi nefolositori, pentru ca nu cumva, întinzîndu-se boala, să cuprindă şi pe cei sănătoşi. Aşadar, după cum nu-i de vină doctorul dacă-ţi taie sau îţi arde o parte din trup, ci boala, tot aşa şi distrugerile oraşelor îşi au originea în păcatele oamenilor, care depăşesc orice măsură. Scuteşte, deci, pe Dumnezeu de hulă!

Mi s-ar putea spune:

— Dacă Dumnezeu nu este autorul relelor, pentru ce se spune în Scriptură: "Eu sînt Cel Ce am întocmit lumina şi am făcut întunericul, făcînd pace şi zidind rele"12; şi iarăşi: "S-au pogorât de la Domnul rele peste porţile Ierusalimului"13; şi: "Nu este răutate în oraş, pe care să n-o fi făcut Domnul"14; iar cîntarea cea mare a lui Moisi spune: "Vedeţi, vedeţi că Eu sînt şi nu este Dumnezeu afară de Mine; Eu voi omorî şi Eu voi face viu; Eu voi bate şi Eu voi vindeca"?15

— Pentru un om care înţelege sensul Scripturii, nici unul din aceste texte nu cuprinde vreo acuzaţie împotriva lui Dumnezeu, că El ar fi autorul şi făcătorul răului.

Cînd spune: "Eu sunt Cel Ce am întocmit lumina şi am făcut întunericul", Dumnezeu se arată pe Sine creator al zidirii, dar nu autor al răului. Ca să nu crezi cumva că altul este creatorul luminii şi altul creatorul întunericului, a spus că El este făcătorul şi meşterul a două elemente aparent potrivnice în natură, ca să nu cauţi un alt creator pentru foc, altul pentru apă, altul pentru aer şi altul pentru pămînt, pentru

12. Isaia, 45, 7.

13. Mih. 1, 12.

14. Amos, 3, 6.

15. Deut. 32, 39.

438

că aceste elemente sînt aparent contrare în virtutea contrarietăţii calităţilor lor. Unii, pornind de la această idee, au căzut în politeism.

"Dumnezeu face pace şi zideşte rele". Face pace mai cu seamă în tine, cînd îţi linişteşte mintea prin o învăţătură bună şi-ţi potoleşte pasiunile care se scoală împotriva sufletului. "Zideşte rele", adică le transformă în bine şi le aduce într-o stare mai bună, în aşa fel că încetează de a mai fi rele şi îmbracă natura binelui. "Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule"16, adică: "Nu-mi crea acum inima, ci înnoieşte inima mea cea învechită din pricina răutăţii", şi: "Ca din cei doi să zidească un om nou"17; aici cuvîntul "să zidească" nu are sensul unei aduceri de la nefiinţă la fiinţă, ci al unei transformări în bine a celor deja existente; şi: "Dacă cineva este în Hristos este făptură nouă"18; şi iarăşi Moisi spune: "Nu este oare Acesta Însuşi Părintele tău care te-a dobîndit, te-a făcut şi te-a zidit?"19, faptul că aici cuvîntul "zidire" este aşezat după cuvîntul "facere", ne arată lămurit că termenul "zidire", ca totdeauna unde este întrebuinţat acest cuvînt, are sensul unei îmbunătăţiri. Deci cînd Dumnezeu face pace, face pace în a zidi pe cele rele, adică a le transforma şi a le aduce spre o stare mai bună. Apoi, dacă înţelegi prin cuvîntul "pace" uşurarea ce o avem la terminarea războaielor, iar prin cuvîntul "rele", toate necazurile şi nenorocirile ce însoţesc războaiele, cum sînt: expediţiile în afara graniţelor ţării, oboselile, stările de veghe, neliniştile, sudoarea, rănile, uciderile, căderile oraşelor, luările în robie, surghiunurile, priveliştile pline de jale ale celor duşi în robie şi, într-un cuvînt, toate nenorocirile ce însoţesc războaiele, atunci spunem că toate acestea se întîmplă prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, Care pedepseşte prin războaie pe cei vrednici de pedeapsă. Ai fi vrut oare să nu mai fie arsă Sodoma20, odată ce sodomiţii au săvîrşit acele nelegiuiri? Sau ai fi vrut să nu fie distrus Ierusalimul şi nici să fie pustiit templul după cutremurătoarea nebunie săvîrşită de iudei împotriva Domnului? Dealtfel nu era drept oare să se săvîrşească acestea tocmai prin mîinile romanilor, cărora iudeii, duşmanii propriei lor vieţi, au vîndut pe Domnul nostru? Deci nenorocirile războiului cad adesea şi pe bună dreptate peste cei care le merită.

Cuvintele "Eu voi omorî şi Eu voi face viu" interpretează-le, dacă vrei, în sensul de mai sus, că frica zideşte pe cei simpli.

16. Ps. 50, 11.

17. Efes. 2, 15.

18. II Cor. 5, 17.

19. Deut. 32. 6.

20. Fac. 19, 24—25.

439

"Voi bate şi voi vindeca". Aceste cuvinte, chiar interpretate literal, au un sens plin de folos sufletesc, că prin bătaie sădesc în noi frica de Dumnezeu, iar prin vindecare ne îndeamnă să-L iubim pe Dumnezeu.

Dar cuvintele acestea pot fi interpretate şi într-un sens mai înalt: "Cu voi omorî" pentru păcat, şi "voi face viu" pentru dreptate. Că în măsura în care omul nostru cel din afară se strică, în aceeaşi măsură cel dinăuntru se înnoieşte21. Dumnezeu nu omoară pe unul şi face viu pe altul, ci pe acelaşi om îl face viu prin acelea prin care îl omoară, şi-l vindecă prin acelea prin care îl bate, potrivit proverbului care spune: "Tu îl vei bate cu varga, dar vei izbăvi sufletul lui de moarte"22. Aşadar este bătut trupul, ca să fie vindecat sufletul; este omorît păcatul, ca să trăiască dreptatea.

Cuvintele: "S-au pogorît de la Dumnezeu rele peste porţile Ierusalimului" se interpretează prin ele însele.

— Ce rele?

— Zgomotul carelor de război şi al călăreţilor.

Cînd auzi cuvintele: "Nu este răutate în oraş, pe care să n-o fi făcut Domnul", înţelege cuvîntul "răutate" Scriptura vorbeşte aici de răutatea, adică de necazul adus asupra păcătoşilor pentru îndreptarea greşelilor lor, potrivit celor spuse de Dumnezeu: "Că te-am necăjit şi te-am înfometat ca să-ţi fac bine"23. înainte de a ajunge nedreptatea peste măsură de mare, Dumnezeu o opreşte, după cum este oprit cursul unei ape cu stăvilare sau zăgazuri.

Pentru aceasta epidemiile care se abat asupra oraşelor şi popoarelor, uscăciunea văzduhului, nerodirea pămîntului, ca şi toate celelalte nenorociri, care se întîmplă în viaţa fiecăruia, au scopul de a opri creşterea răutăţii. Deci Dumnezeu trimite nişte nenorociri ca acestea, ca să înlăture naşterea adevăratelor nenorociri. Bolile trupeşti şi nenorocirile din afară sînt făcute pentru zăgăzuirea păcatului. Deci, Dumnezeu distruge răul; dar răul nu este de la Dumnezeu. Pentru că şi doctorul înlătură boala, dar nu bagă în trup boala. Distrugerile oraşelor, cutremurele, inundaţiile, zdrobirea armatelor, naufragiile şi pieirea a nenumărate vieţi omeneşti, pricinuite de pămînt, de mare, de văzduh, de foc sau de oricare altă cauză, se întîmplă spre înţelepţirea supravieţuitorilor, că Dumnezeu înţelepţeşte prin plăgi obşteşti răutatea

21. II Cor. 4, 16.

22. Prov. 23, 13.

23. Deut, 8, 3.

440

oamenilor. Propriu vorbind, rău este numai păcatul; păcatul, mai ales, merită denumirea de rău; iar păcatul depinde de voinţa noastră. stă în puterea noastră de a ne depărta de răutate sau de a fi răi. Unele rele ne sînt date de Dumnezeu ca nişte încercări, pentru arătarea bărbăţiei noastre, ca lui Iov, care a fost lipsit de copii, a pierdut într-o clipită toată averea sa24 şi a fost lovit cu bube25; alte rele sînt trimise de Dumnezeu pentru vindecarea păcatelor, ca lui David, care, aducînd ruşine asupra casei lui, a fost pedepsit pentru pofta lui nelegiuită26. Cunoaştem iarăşi un alt fel de rele înfricoşătoare aduse asupra oamenilor de dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru a-i înţelepţi pe cei care alunecă uşor în păcat, ca Datan şi Aviron, pe care i-a înghiţit pămîntul, deschizîndu-se sub ei gropi şi crăpături27. Prin acest fel de pedeapsă ei n-au devenit mai buni — cum ar fi fost cu putinţă pentru cei coborîţi în iad? — ci prin pilda lor au înţelepţit pe cei rămaşi în viaţă. Tot aşa şi Faraon a fost înecat cu toată oastea lui28. Tot aşa au fost nimiciţi vechii locuitori ai Palestinei. Deci, cînd auzim că apostolul spune cîndva despre Faraon: "vase ale mîniei gătite spre pieire"29, să nu înţelegem cumva că Faraon a fost făcut rău de Dumnezeu (că atunci ar fi mai drept ca vina să fie mutată asupra Creatorului), ci, cînd auzi cuvîntul "vase", înţelege că fiecare din noi a fost făcut spre ceva folositor. După cum într-o casă mare sînt vase de aur, de argint, de lut şi de lemn30 (că libertatea de voinţă a fiecăruia dă asemănarea cu aceste materiale: vas de aur este cel care are o vieţuire curată şi lipsită de viclenie; vas de argint, potrivit valorii sale, este mai jos decît cel dintîi; vas de lut este omul care gîndeşte cele pămînteşti şi se sfărîmă cu uşurinţă, iar vas de lemn este omul care se întinează lesne cu păcatul şi ajunge materie pentru focul veşnic), tot aşa şi vas al mîniei este omul care primeşte în el, ca într-un vas, orice lucrare a diavolului şi din pricina mirosului greu din el, datorită stricăciunii, nu mai poate fi folosit, ci este vrednic numai de distrugere şi pieire. De aceea pentru că Faraon trebuia să fie sfărîmat, Dumnezeu, Iconomul cel priceput şi înţelept al sufletelor, a rînduit să i se ducă vestea şi să ajungă cunoscut tuturora, ca, prin păţania lui, să fie de folos celorlalţi oameni, că Faraon nu mai putea fi vindecat, din pricina marii lui răutăţi. Dumnezeu i-a învîrtoşat inima, iar prin îndelunga Sa răbdare şi prin amînarea pedepsei a mărit răutatea lui,

24. Iov, 1, 14—19.

25. Iov, 2, 7.

26. II Regi, 11, 28—29.

27. num. 16, 31—33.

28. ieş. 14, 28.

29. Rom. 9, 22.

30. II Tim. 2, 20.

441

pentru ca, după ce răutatea lui va depăşi orice margine, să fie învederată tuturor dreptatea pedepsei dumnezeieşti. Deşi Dumnezeu a gradat necontenit pedepsele date lui Faraon, de la cele mai mici pînă la cele mai mari, totuşi nu i-a muiat cerbicia, ci a văzut că Faraon dispreţuieşte îngăduinţa lui Dumnezeu, obişnuindu-se cu nenorocirile venite asupra lui. Dar, nici aşa, Dumnezeu nu l-a dat morţii, pînă ce nu şi-a găsit singur moartea prin înec, îndrăznind, în mîndria inimii sale, să meargă pe drumul celor drepţi, cu credinţa că Marea Roşie va fi şi pentru el, ca şi pentru poporul lui Dumnezeu, cale bătută.

Aflînd, deci, acestea de la Dumnezeu şi putînd singur:să ştii cîte feluri de rele există, cunoscînd ce este cu adevărat răul şi că răul este păcatul, al cărui sfîrşit este pieirea, cunoscînd că rele care produc dureri simţurilor sînt rele aparente, că ele au, în realitate, puterea de a face bine, cum sînt de pildă suferinţele abătute asupra noastră pentru încetarea păcatului, a căror roadă este mîntuirea veşnică a sufletelor, încetează de a mai murmura împotriva celor rînduite de Dumnezeu! Pe scurt, nu socoti pe Dumnezeu autor al existenţei răului şi nici nu-ţi închipui că răul are o existenţă proprie. Răul nu există aparte, ca o fiinţă oarecare, şi nici nu putem să ni-l imaginăm ca o fiinţă independentă şi de-sine-stătătoare. Răul nu este decît lipsa binelui. Ochii au fost creaţi; orbirea are loc prin pierderea ochilor. Deci, dacă ochiul n-ar fi fost făcut dintr-o natură supusă stricăciunii, orbirea n-ar fi avut loc. Tot aşa şi răul; nu există prin el însuşi, ci este o consecinţă a beteşugirilor sufletului. Răul nu este necreat, după cum susţin ereticii, care acordă răului aceeaşi valoare ca şi naturii binelui, ca şi cînd şi binele şi răul ar fi fără de început şi veşnice şi anterioare creaţiei lumii; dar nici creat. Dacă toate sînt de la Dumnezeu, cum e cu putinţă ca răul să derive din bine? Nici urîtul nu derivă din frumos şi nici viciul din virtute. Citeşte Cartea Facerii lumii! Vei găsi acolo scris că "toate sînt bune şi foarte bune"31. Deci răul n-a fost creat împreună cu cele bune. Dar nici creaturile spirituale, făcute de Creator, n-au fost aduse la existenţă amestecate cu răul. Dacă creaturile materiale nu au avut în ele însele în momentul creaţiei răul, cum ar fi putut creaturile spirituale, care se deosebesc atît de mult de cele materiale, şi prin curăţenie şi prin sfinţenie, să aibă vreo părtăşanie cu răul?

Dar mi se poate spune: Răul este o realitate şi efectele lui se văd răspîndite din belşug de-a lungul întregii vieţi. De unde-şi are dar existenţa, dacă răul nu-i nici necreat, nici creat?

31. Fac. 1, 31.

442

Cei care cercetează unele ca acestea să răspundă la următoarele întrebări: De unde vin bolile? De unde beteşugurile trupului? Că nu se poate spune că boala este necreată, dar nici că este creatură a lui Dumnezeu. Nu! Fiinţele au fost create cu o structură naturală potrivit firii lor şi au fost aduse la viaţă avînd desăvîrşite toate mădularele; se îmbolnăvesc cînd îşi pierd starea naturală de vieţuire; îşi pierd sănătatea sau prin o vieţuire rea, sau din o pricină oarecare ce aduce îmbolnăvirea trupului. Deci Dumnezeu a făcut trupul, nu boala; a făcut sufletul, nu păcatul; sufletul se înrăutăţeşte cînd se îndepărtează de starea lui naturală.

— Dar în ce constă pentru suflet binele pe care îl avea înainte de a se înrăutăţi?

— în aceea că era aproape de Dumnezeu şi unit cu El prin dragoste. După ce sufletul a căzut din această stare, a fost stricat de fel de fel de boli.

— Dar, pe scurt, pentru ce sufletul primeşte răul?

— Pentru că este înzestrat cu voinţă liberă, unul din titlurile de glorie ale fiinţelor înzestrate cu raţiune. Slobod de orice constrîngere şi creat de Creator cu voinţă liberă — pentru că a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, — sufletul concepe binele, cunoaşte desfătarea ce vine din săvîrşirea binelui; are capacitatea şi puterea de a-şi păstra starea sa naturală, dacă stăruie în contemplarea binelui şi în desfătarea bunătăţilor spirituale; dar are şi capacitatea de a se îndepărta uneori de bine; aceasta i se întîmplă cînd, săturat de desfătările cele duhovniceşti, ca îngreunat de somn şi alunecat de la cele de sus, se amestecă cu trupul, spre a se desfăta cu plăceri ruşinoase.

VII

Odinioară Adam era sus, nu în ce priveşte locul, ci prin libertatea voinţei sale, cînd, îndată ce i s-a dat viaţă, şi-a aruncat privirile spre cer; s-a bucurat de cele văzute şi a iubit nespus de mult pe Binefăcătorul său, care-i dăruise desfătarea vieţii veşnice, îl aşezase în desfătarea paradisului, îi dăduse aceeaşi stăpînire pe care o aveau îngerii, îl făcuse să aibă acelaşi fel de vieţuire cu arhanghelii şi să audă glas dumnezeiesc. Pe lîngă toate acestea era sub paza lui Dumnezeu şi se desfăta cu bunătăţile Lui. Dar iute s-a săturat de toate aceste bunătăţi; şi ocărând oarecum saţiul, a preferat frumuseţii spirituale ceea ce părea plăcut ochilor trupului şi a preţuit mai mult săturarea pîntecelui decît desfătările cele duhovniceşti. De aceea a fost

443

izgonit îndată din rai, a pierdut acea vieţuire fericită şi a ajuns rău, nu din constrîngere, ci din nesocotinţă. A păcătuit pentru că a întrebuinţat rău voinţa sa liberă şi a murit din pricina păcatului, "că plata păcatului este moartea"32. Cu cît se depărta de viaţă, pe atît se apropia de moarte. Că Dumnezeu este viaţă, iar lipsa vieţii, moarte. Deci Adam, prin depărtarea sa de Dumnezeu, şi-a pricinuit moartea, potrivit celor scrise: "Iată vor pieri toţi cei care se depărtează de Tine"33. Astfel, nu Dumnezeu a creat moartea, ci noi, prin voinţa noastră rea, am atras-o asupra noastră. Pentru pricinile de mai sus, Dumnezeu a îngăduit desfacerea trupului ca să nu se păstreze pentru noi nemuritoare boala34, întocmai ca un olar care nu vrea să bage în foc un vas de lut stricat înainte de a îndrepta, prin refacerea lui, stricăciunea pe care o are.

— Dar pentru ce n-am fost creaţi, aş putea fi întrebat, cu capacitatea de a nu mai păcătui, încît să nu mai putem păcătui, chiar dacă am voi?

— Dar şi tu socoteşti bune slugile tale, cînd le vezi că îşi îndeplinesc îndatoririle lor de bună voie, nu cînd le ai sub lanţuri! Aşadar şi lui Dumnezeu nu-I este dragă fapta săvîrşită prin constrîngere, ci aceea săvîrşită prin virtute; iar virtutea se îndeplineşte prin libera alegere, şi nu prin constrîngere; iar alegerea depinde de noi şi ceea ce depinde de noi este tocmai liberul arbitru. Aşadar cel care huleşte pe Creator, că nu ne-a făcut infailibili prin fire, nu face altceva decît că preferă firii raţionale pe cea iraţională, firii libere şi active pe cea imobilă şi lipsită de iniţiativă.

Am făcut o digresiune de la subiect, dar era necesară, pentru ca nu cumva, căzînd în adînc de gînduri, să simţi şi lipsa lui Dumnezeu pe lîngă lipsa dorurilor tale. Să încetăm, dar, a corija pe Cel înţelept. Să încetăm a căuta ceva mai bun decît ceea ce a făcut El. Dacă ne scapă puterii noastre de pătrundere chiar pricinile rînduielilor mărunte ale lui Dumnezeu cu privire la viaţa noastră, totuşi să fie nestrămutată în sufletele noastre învăţătura că de la Cel bun nu vine nimic rău.

VIII

Ca urmare a ideii de mai sus se pune şi problema diavolului.

De unde diavolul, dacă relele nu vin de la Dumnezeu? Ce vom răspunde?

32. Rom. 6, 23.

33. Ps. 72, 26.

34. Locul acesta a inspirat pe autorul molitfei celei mari dela slujba înmormântării.

444

Acelaşi răspuns dat despre răutatea oamenilor este îndestulător şi pentru această întrebare.

— Din ce pricină este rău omul?

— Din propria sa voinţă liberă.

— Din ce pricină a ajuns diavolul rău?

— Din aceeaşi pricină, pentru că şi el avea libertatea voinţei şi era în puterea lui sau să rămînă lîngă Dumnezeu, sau să se înstrăineze de bine. Gavriil a fost înger şi a rămas necontenit lîngă Dumnezeu; satan a fost tot înger şi a căzut cu totul din ceata sa. Voinţa liberă l-a păstrat pe unul între cele de sus şi tot libertatea voinţei l-a aruncat pe celălalt din cer. Era cu putinţă ca şi Gavriil să apostazieze, iar satan să nu cadă. Dar pe unul l-a salvat dragostea fără saţiu de Dumnezeu, iar pe celălalt îndepărtarea de Dumnezeu l-a arătat vrednic de a fi aruncat în adînc. Acesta este răul: înstrăinarea de Dumnezeu. O mică întoarcere de ochi ne face să fim sau cu lumina soarelui, sau cu umbra trupului nostru; dacă ne uităm la soare, soarele este gata să ne lumineze; dar dacă ne întoarcem spre umbră, ne cuprinde neapărat întunericul. Tot aşa şi diavolul este rău, pentru că îşi are răutatea din libertatea voinţei, şi nu pentru că firea lui era vrăjmaşă binelui.

— Dar pentru ce se războieşte cu noi?

— Pentru că, fiind vas plin de toată răutatea, a primit şi păcatul invidiei şi ne-a pizmuit cinstea. Nu suferea să ne vadă că ducem în rai o viaţă fără de durere. Şi prin viclenii şi meşteşugiri a înşelat pe om; folosindu-se pentru amăgire tot de dorinţa pe care o avea şi el de a fi asemenea cu Dumnezeu, i-a arătat pomul cunoştinţei binelui şi răului şi i-a făgăduit că prin mîncarea fructului lui va ajunge asemenea lui Dumnezeu: "Dacă veţi mânca dintrânsul, veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscînd binele şi răul"35. N-a fost făcut, deci, duşman al nostru; dar din pricina invidiei a ajuns în duşmănie cu noi. Văzîndu-se aruncat jos dintre îngeri, n-a suferit să vadă pe pămîntean înălţat, prin propăşirea în virtute, la vrednicia îngerilor.

Dar pentru că a ajuns duşmanul nostru, Dumnezeu a rînduit să avem duşmănie faţă de el, prin cuvintele spuse şarpelui, instrumentul lui; ameninţarea pronunţată asupra şarpelui se referă la diavol: "Vrăjmăşie voi pune între tine şi sămînţa ei"36. Prieteniile cu răutatea sînt într-adevăr vătămătoare, că de obicei legea prieteniei face ca cei ce

35. Fac. 3, 5.

36. Fac. 3, 15.

445

se unesc să se asemene. De aceea pe bună dreptate s-a spus: "Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune"37. După cum aerul respirat în locuri infectate de boală transmite încetul cu încetul celor sănătoşi boala, tot aşa tovărăşiile rele pricinuiesc mare rău sufletelor, chiar dacă nu se simte îndată vătămarea. Pentru asta este neîmpăcată duşmănia noastră faţă de şarpe. Aşadar, dacă unealta de care s-a slujit diavolul merită atîta ură, cît de mult trebuie să urîm pe cel care s-a slujit de şarpe?

Aş putea fi întrebat:

— Pentru ce a fost aşezat în paradis acest pom cu ajutorul căruia avea să reuşească diavolul în încercarea lui împotriva noastră? Dacă n-ar fi avut această momeală pentru ispită cum ar fi putut diavolul să ne ducă, prin neascultare, la moarte?

— Trebuia să fie o poruncă prin care să ni se pună la încercare ascultarea. De aceea era în paradis un pom încărcat cu fructe frumoase, pentru ca, arătînd virtutea înfrînării prin abţinerea de la ceea ce-i plăcut, să fim învredniciţi pe dreptate de cununile răbdării.

Mîncarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului a avut ca urmare nu numai călcarea poruncii, ci şi cunoaşterea goliciunii. "Au mîncat, spune Scriptura, şi li s-au deschis ochii lor şi au cunoscut că sînt goi"38. Trebuia ca omul să nu-şi observe goliciunea, pentru ca nu cumva mintea lui să fie atrasă a-şi împlini lipsa, iar prin născocirea de îmbrăcăminte şi prin grija de trup, să fie sustras cu totul de la contemplarea lui Dumnezeu.

— Dar pentru ce n-au fost făcute odată cu facerea omului şi veşmintele?

— Pentru că omul nu trebuia să aibă îmbrăcăminte; nici naturală, nici confecţionată. îmbrăcămintea naturală este proprie animalelor necuvîntătoare, cum sînt penele, părul, grosimea pieilor, care iarna pot să le acopere, iar vara le ajută să suporte căldura. în acestea nu se deosebeşte animal de animal, pentru că firea lor e la fel la toate; omul, însă, trebuia să aibă deosebite darurile bunătăţilor, potrivit dragostei lui de Dumnezeu. îndeletnicirile cu meseriile i-ar fi răpit omului tot timpul său liber; iar acest lucru trebuia evitat ca vătămător omului. De aceea şi Domnul, vrînd să ne cheme din nou la o viaţă paradisiacă, îndepărtează din suflete grija, spunînd: "Nu vă grijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mînca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca"39. Aşadar omul nu trebuia să aibă nici îmbrăcăminte naturală, nici confecţionată; ci altă îmbrăcăminte îi era

37. 1 Cor. 15, 33.

38. Fac. 3, 6—7.

39. Matei, 6, 25.

446

pregătită lui, dacă stăruia în virtute; o îmbrăcăminte care avea să înflorească peste om prin harul lui Dumnezeu şi avea să strălucească prin veşminte luminoase ca acelea ale îngerilor, mai frumoase decît varietatea florilor şi mai luminoase şi mai strălucitoare decît stelele. De aceea, Dumnezeu nu i-a dat îndată omului îmbrăcăminte, pentru că îmbrăcămintea rezervată lui trebuia să fie o recompensă a virtuţii sale dar la această îmbrăcăminte omul n-a putut ajunge din pricina ispitei diavolului.

Aşadar, vrăjmaş ne este diavolul din pricina căderii ce ne-a adus-o atunci prin ispita lui. Domnul, însă, a rînduit să luptăm împotriva lui, ca, ascultînd de poruncile Sale, să reparăm greşeala prin o nouă luptă şi, biruind pe duşman, să fim încununaţi. Bine-ar fi fost dacă îngerul luminat n-ar fi ajuns diavol, ci ar fi rămas în ceata în care a fost rînduit de Dumnezeu dintru început! Dar pentru că a ajuns apostat, este duşman şi al lui Dumnezeu, dar duşman şi al oamenilor, făcuţi după chipul lui Dumnezeu (că pentru aceasta este urîtor de om, pentru că este şi luptător împotriva lui Dumnezeu; ne urăşte şi ca bunuri ale Stăpînului, dar ne urăşte şi ca asemănări ale lui Dumnezeu). înţeleptul chivernisitor şi purtător de grijă de cele omeneşti, însă, s-a folosit de răutatea diavolului pentru exercitarea sufletelor noastre întocmai ca un doctor care întrebuinţează veninul viperei pentru pregătirea medicamentelor mîntuitoare.

— Cine este deci diavolul? Care este ceata sa? Care e dregătoria lui? De unde, mai ales, şi-a căpătat numele de satan?

— Se numeşte satan, pentru că se împotriveşte binelui. Acest sens îl are în limba ebraică, după cum cunoaştem din Cărţile Regilor: "Şi a ridicat Domnul satan (protivnic) lui Solomon pe Ader împăratul sirienilor"40. Se numeşte diavol, pentru că este în acelaşi timp şi colaborator al păcatului nostru şi acuzator, se bucură de pierderea noastră, dar şi denunţă faptele noastre. Firea lui este necorporală, potrivit cuvintelor apostolului: "Lupta noastră nu este împotriva sîngelui şi trupului, ci împotriva duhurilor răutăţii"41. Dregătoria lui este de conducător, tot potrivit cuvintelor apostolului: "Lupta noastră este împotriva începătoriilor, împotriva conducătorilor întunericului acestuia"42. Locul în care-şi are sediul conducerea lui este aerian, după cum spune acelaşi apostol: "împotriva conducătorului, care stăpîneşte în văzduh, a duhului, care lucrează acum în fiii neascultării"43. De aceea se numeşte şi conducător al lumii, deoarece conducerea lui se exercitează

40. III Regi, 11, 14.

41. efes. 6, 12.

42. efes. 6, 12.

43. efes. 2, 2.

447

în jurul pămîntului. Aşa spune Domnul: "Acum este judecata lumii acesteia; acum conducătorul lumii acesteia se va izgoni afară"44; şi iarăşi: "Vine conducătorul lumii acesteia şi în Mine nu va găsi nimic"45.

Dar pentru că s-a spus despre oastea diavolului că "sînt duhuri ale răutăţii întru cele cereşti"46, trebuie să se ştie că Scriptura numeşte de obicei văzduhul cer, ca în următoarele texte: "Pasările cerului"47 şi: "Se suie pînă la ceruri"48, adică se suie pînă în regiunile cele mai înalte ale văzduhului. Pentru aceea şi Domnul "a văzut pe satan ca un fulger căzînd din cer"49, adică a căzut din propria sa conducere şi a ajuns jos, ca să fie călcat în picioare de cei care nădăjduiesc în Hristos. Că Domnul "a dat putere ucenicilor Lui să calce peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului"50.

Aşadar, pentru că a fost doborîtă tirania diavolului, iar spaţiul din jurul pămîntului a fost curăţit prin patima cea mîntuitoare, "care a împăcat cele de pe pămînt şi cele din cer"51, ni se făgăduieşte împărăţia cerurilor. Ioan Botezătorul a spus: "S-a apropiat împărăţia cerurilor"52, iar Domnul, în toate cuvîntările Lui, predică "Evanghelia împărăţiei"53. Mai înainte încă îngerii au strigat: "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace"54. Chiar şi cei care se bucurau la intrarea Domnului nostru în Ierusalim strigau: "Pace în ceruri şi slavă întru cei de sus"55. Şi, pe scurt, nenumărate sînt strigătele de biruinţă care vestesc completa zdrobire a duşmanului, aşa că întru cele de sus noi nu mai avem de dus vreo luptă, nici război; nu mai există nici un potrivnic care să ne îndepărteze de viaţa cea fericită; o putem moşteni pe viitor nesupăraţi, putem să ne bucurăm necontenit de pomul vieţii, din care la început am fost împiedicaţi să ne împărtăşim, din pricina vicleniei şarpelui. Că "a pus Dumnezeu sabie de foc ca să păzească calea pomului vieţii"56, pe care trecînd-o fără nici o piedică să dea Dumnezeu să ne desfătăm de bunătăţi, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia slava şi puterea în veci, Amin.

44. Ioan, 12, 31.

45. Ioan, 14, 30.

46. efes, 6, 12.

47. Matei, 6, 26.

48. Ps. 106, 26.

49. Luca, 10, 18.

50. Luca, 10, 19.

51. Col. 1, 20.

52. Matei, 3, 2.

53. Matei, 4, 23;9, 35;24, 4.

54. Luca, 2, 14.

55. Luca, 19, 38.

56. Fac. 3, 24.

OMILIA A X-a

împotriva celor ce se mînie I

După cum folosul prescripţiilor medicale, date just şi după toate regulile ştiinţei medicale, se vădeşte mai ales după ce ele au fost puse în practică, tot aşa şi îndemnurile duhovniceşti îşi vădesc înţelepciunea şi folosul lor pentru îndreptarea vieţii şi desăvîrşirea celor ce ascultă, mai ales atunci cînd preceptele lor dau rezultate recunoscute în viaţa de toate zilele.

Auzim că Proverbele declară în termeni precişi: "Mînia pierde şi pe cei înţelepţi"1; auzim şi îndemnurile apostolului: "Toată mînia şi iuţimea şi strigarea cu toată răutatea să fie depărtate de la voi"2 auzim şi pe Domnul spunînd: "Cel care se mînie în deşert pe fratele său este vinovat judecăţii"3. Cînd, însă, facem experienţa acestei patimi, nu atunci cînd are loc în sufletul nostru, ci atunci cînd se năpusteşte din afară asupra noastră ca o furtună neaşteptată, atunci cunoaştem minunata înţelepciune a preceptelor dumnezeieşti. Dacă înşine dăm vreodată drumul mîniei şi o lăsăm să-şi urmeze cursul ca un torent vijelios sau dacă examinăm în linişte turburarea care urîţeşte pe cei cuprinşi de această pasiune, atunci cunoaştem din experienţă dreptatea cuvintelor Scripturii: "Bărbatul mânios nu are înfăţişare cuviincioasă"4.

Cînd această patimă a izgonit raţiunea şi a pus stăpînire pe suflet, face din om o adevărată fiară şi nu-i mai îngăduie să fie om, că nu mai are ajutorul raţiunii. Ce este otrava în animalele veninoase aceea este mînia în oamenii cuprinşi de furia mîniei. Turbează ca şi cîinii, atacă întocmai ca scorpionii, muşcă ca şerpii. Scriptura obişnuieşte să numească cu nume de animale pe cei stăpâniţi de patima mîniei, deoarece aceştia, prin răutatea lor, se aseamănă cu ele. Scriptura îi numeşte cîini5, şerpi, pui de năpârcă6, şi alte asemenea nume. Că cei care sînt gata să

1. Prov. 15, 1.

2. efes. 4, 31.

3. Matei, 5, 22.

4. Prov. 11, 25.

5. Isaia, 56, 10.

6. Matei, 23, 33.

449

se distrugă unii pe alţii şi să vatăme pe cei de aceeaşi seminţie cu ei, pot, pe bună dreptate, să fie număraţi între fiarele şi animalele veninoase, care au prin fire o ură neîmpăcată faţă de oameni. Din pricina mîniei: limbă neînfrînată, gură nepăzită, mîini nestăpînite, insulte, ocări, acuze, bătăi; şi altele cîte nu se pot enumera, apucăturile rele, toate sînt născute din mînie şi iuţime. Din pricina mîniei se ascute sabia, se săvîrşeşte uciderea omului prin mînă omenească. Din pricina mîniei nu se mai cunosc fraţii între ei, părinţii şi copiii uită legătura firii. Mînioşii, în primul loc, nu se cunosc pe ei înşişi, apoi nu-şi mai cunosc nici rudele, nici cunoscuţii. După cum puhoaiele, care se reped la vale, tîrăsc cu ele tot ce întîlnesc în cale, tot aşa şi pornirile violente şi nestăpînite ale mînioşilor se năpustesc împotriva tuturor fără deosebire. Pentru cei mînioşi nu impune respect nici părul alb, nici virtutea vieţii, nici înrudirea, nici binefacerile de mai înainte, nimic din tot ce trebuie respectat şi preţuit. Mînia este o nebunie de scurtă durată. Adeseori mînioşii se tîrăsc pe ei înşişi într-un rău evident; şi, dorinţa de răzbunare, neglijează binele lor personal. Cînd îşi aduc aminte de cei care i-au ofensat se simt pişcaţi ca de un tăun; mînia clocoteşte, saltă în ei şi nu se potolesc înainte de a face vreun rău celui care i-a mîniat, chiar dacă întîmplător şi-ar face lor rău; cum se întîmplă adeseori cu obiecte aruncate cu violenţă în altele din faţa lor; suferă ele mai multă pagubă decît pricinuiesc altora, pentru că se sfărîmă pe ele însele.

Cine ar putea zugrăvi mînia? Cine ar putea descrie chipul în care mînioşii dau drumul mîniei din pricini cu totul întîmplătoare? Ţipă, se sălbăticesc, se năpustesc cu tot atîta furie ca şi animalele veninoase şi nu se opresc înainte de a-şi fi vărsat focul prin săvîrşirea unui rău mai mare şi de nevindecat, în urma căruia mînia se sparge în ei ca şi o băşică de apă. Nici ascuţişul săbiei, nici focul, nici altceva înfricoşător nu-i în stare să reţină un suflet orbit de mînie; e tot atît de greu de oprit ca şi furia celor stăpîniţi de demoni; mîniosul nu se deosebeşte întru nimic de demoniac, nici în privinţa manifestărilor exterioare, nici în privinţa stării sufleteşti. Din pricina dorinţei de răzbunare sîngele mîniosului clocoteşte în jurul inimii, ca şi cum ar fi pus în mişcare şi frămîntat de un foc puternic; îi îmbujorează obrajii şi-i dă mîniosului o altă înfăţişare, schimbându-şi figura obişnuită şi cunoscută tuturora, ca şi actorul care-şi pune mască pe scenă. La mînioşi ochii îşi pierd căutătura lor, nu mai sînt cei obişnuiţi, sînt de nerecunoscut; privirea le tremură şi aruncă foc. Scrîşnesc din dinţi ca şi porcii mistreţi care se năpustesc spre atac. Faţa le este palidă şi pătată cu sînge; volumul trupului

450

li se măreşte, vinele le plesnesc, răsuflarea li se opreşte din pricina furtunii interioare; vocea le e aspră şi ţipătoare; cuvîntul le este nearticulat, vine pe buze la întîmplare, iese din gură fără şir, fără ordine, fără claritate. Cînd, însă, dau cu ochii de cei pe care sînt mîniaţi, furia lor se aprinde din ce în ce mai mult, întocmai ca o flacără care are din belşug material de ars; atunci, într-adevăr atunci, se poate vedea o privelişte ce nu se poate descrie nici în cuvinte şi nu se poate suporta nici cu privirea. Mîinile se ridică împotriva semenului său şi lovesc trupul oriunde nimeresc; picioarele izbesc fără cruţare părţile cele mai însemnate ale trupului; tot ce vede ajunge o armă în mîna furiei. Dacă găseşte, însă, un potrivnic care să-i opună o pasiune egală lui, atunci altă mînie şi furie de aceeaşi violenţă. Se luptă piept la piept şi, căzînd jos, îşi fac unul altuia tot răul cu putinţă şi, cum e de aşteptat, suferă toate cîte suferă cei călăuziţi de un astfel de demon. Ciuntirea mădularelor şi adeseori moartea sînt răsplăţile mîniei pe care le recoltează cei încăieraţi. Primul îşi ridică mîinile sale nedrepte; celălalt se apără; cel dintîi i-o întoarce, al doilea nu cedează. Trupul este brăzdat de răni, dar mînia face ca durerea să nu se mai simtă. Nu mai au răgaz să mai simtă durerile, că sufletul lor în întregime le este îndreptat spre răzbunarea insultei.

III

Nu vindecaţi răul cu rău şi nici nu vă luaţi la întrecere în a vă nenoroci unul pe altul! în întrecerile în rău biruitorul este cel mai nefericit, că el pleacă de pe cîmpul de luptă mai plin de păcate. Nu plăti, deci, răul cu rău şi nici nu răsplăti o datorie rea cu una mai rea. Te-a insultat cineva cînd era mînios? Potoleşte răul prin tăcere! Faci aşa? Nu! Dimpotrivă, primeşti ca pe un şuvoi mînia lui în propria-ţi inimă şi imiţi vîntul, care prin suflarea lui întoarce înapoi obiectele ce merg în contra lui. Nu folosi ca dascăl pe vrăjmaş, nici nu imita ceea ce urăşti. Nu fi oglindă pentru mînios, reflectînd în tine chipul lui. Acela-i cu faţa roşie. Nu te-ai înroşit şi tu? Ochii lui sînt însîngeraţi! Spune-mi, ai tăi privesc liniştit? Vocea lui e ţipătoare! Este a ta potolită? Nici ecoul din pustie nu se întoarce atît de desăvîrşit la cel ce a grăit cum se întorc insultele la cel ce insultă. Mai mult chiar; ecoul reproduce acelaşi sunet; insulta, însă, se întoarce cu adaos. Ce insultă îşi spun unii altora? Unul spune celuilalt că e om de nimica şi de neam prost; celălalt îl face sclav, neam de sclavi. Cel dintîi îl numeşte sărăcie; acesta la rîndul lui îl face vagabond. Primul îl face prost; al doilea îi spune că-i ţicnit. Şi continuă să se insulte pînă îşi termină insultele, cum îşi termină arcaşii săgeţile. Apoi, după ce au terminat a se insulta cu limba, pornesc să-şi

451

răzbune insultele cu fapta. Că mînia dă naştere la ceartă; cearta aduce insulte; insultele, lovituri; loviturile, răni; iar din răni, de multe ori moartea.

Să oprim, deci, chiar de la început acest rău, izgonind din suflete, prin orice mijloc, mînia. Făcînd aşa vom putea tăia odată cu această patimă, care e un fel de rădăcină şi izvor, cele mai multe dintre rele. Te-a insultat? Binecuvântează! Te-a lovit? Suferă! Te scuipă şi te socoteşte om de nimica? Gîndeşte-te că ai fost făcut din pămînt şi în pământ te vei întoarce!7

Cel care îşi are ocupată mintea cu astfel de idei va găsi că orice insultă este inferioară adevărului. Făcînd aşa, nu-i vei da duşmanului prilej de răzbunare, că te vădeşti invulnerabil insultelor; îţi vei prilejui marea cunună a răbdării, că ţi-ai făcut din furia altuia prilej de înţelepţire proprie.

Astfel, dacă ai da ascultare cuvintelor mele, tu însuţi ai căuta să-ţi înmulţeşti insultele aduse de alţii. îţi spune că eşti de neam prost, fără nici o slavă, o nimica, venit de nu ştiu unde? Tu, însă, numeşte-te pe tine pămînt şi cenuşă. Poţi să-ţi dai aceste nume, că nu eşti mai ilustru decît părintele nostru Avraam, care s-a numit cu astfel de nume8. Te face prost, sărac şi de nimic vrednic? Tu, însă, numeşte-te vierme, spune că din gunoi ţi-i originea, aşa cum spunea despre el şi David9. La acestea adaugă şi cuvintele potrivite spuse de Moisi. Acesta, insultat de Aaron şi Mariam, nu s-a plîns lui Dumnezeu împotriva lor, ci s-a rugat pentru ei10. Al cui ucenic vrei să fii? Al acestor bărbaţi fericiţi şi iubitori de Dumnezeu sau al celor plini de duhul răutăţii? Cînd eşti ispitit să insulţi pe cineva, gîndeşte-te că eşti în situaţia de a hotărî în care parte ai să te îndrepţi: să te apropii, prin îndelungă răbdare, de Dumnezeu, sau să te alături, prin mînie, duşmanului. Lasă timp gîndurilor tale să aleagă partea cea bună. Că sau vei fi de folos şi aceluia prin exemplul blîndeţei tale, sau te vei răzbuna şi mai cumplit pe el tocmai prin aceea că primeşti cu dispreţ ocările lui. într-adevăr, ce poate fi mai dureros pentru un duşman decît să vadă că insultele lui nu-l ating pe duşmanul său? Nu-ţi lăsa sufletul abătut şi nici nu îngădui ca insultele să te atingă. Lasă-l să latre fără folos, să crape de ciudă. Cel care loveşte un obiect nesimţitor se pedepseşte pe sineşi, că nu se răzbună nici pe duşman, dar nu-şi pune capăt nici mîniei. Astfel, cel care insultă pe unul ce nu bagă în seamă insulta nu poate să-şi găsească mulţumire în insulte. Ba dimpotrivă, crapă de ciudă, după cum am spus. Ce nume vor

7. Fac. 3, 19.

8. Fac. 18, 27.

9. Ps. 21, 6.

10. num. 12, 1—6.

452

da fiecăruia din voi cei care au fost de faţă la o astfel de scenă? Pe el îl vor numi un calomniator, pe tine, un om cu suflet mare, pe el, un om plin de mînie şi nesuferit; pe tine, om plin de răbdare şi blînd. El se va căi de cele rostite, dar ţie nu-ţi va părea rău niciodată de virtutea de care ai dat dovadă.

Este nevoie să mai adaug ceva? Insulta a închis împărăţia cerurilor, căci "bârfitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu"11; tu însă, prin tăcere, ţi-ai pregătit împărăţia. Că "cel care va răbda pînă în sfîrşit, acela se va mîntui"12. Ce scuză vei găsi dacă şi tu te vei răzbuna şi te vei împotrivi insultătorului tot cu acelaşi fel de insulte? Vei spune că el a început să te insulte? Aceasta nu-i o scuză vrednică de iertare. Nu merită o osîndă mai mică nici desfrînatul care aruncă vina pe o femeie de moravuri uşoare ca provocatoare a păcatului său. Nu există cununi fără concurenţi şi nici căderi fără duşmani. Ascultă pe David ce spune: "Cînd păcătosul a stat înaintea mea"13 nu m-am mîniat, ci "am amuţit şi m-am smerit şi am tăcut de bunătăţi"14. Te mînii la auzul unei insulte ca la auzul unui rău; dar imiţi pe cel care insultă ca şi cum ar fi făcut un lucru bun. Iată, săvîrşeşti ce acuzi. Oare vezi numaidecît răul săvîrşit de altul, dar nu dai nici o importanţă faptei tale ruşinoase? Spui că e un lucru rău insulta? Caută să n-o imiţi! Nu este o scuză îndestulătoare dacă altul a început insulta. După părerea mea este mai drept ca mînia lui să crească, deoarece n-a dat peste un exemplu care să-l înţelepţească; tu, cînd ai văzut pe mînios că se schimbă la faţă, nu te-ai ferit de a te asemăna cu el, ci te-ai supărat şi tu, te enervezi şi te mînii şi tu la rîndul tău împotriva lui; astfel furia ta ajunge o scuză pentru cel care a început. Prin cele ce faci procuri o scuză celuilalt şi te osîndeşti pe sineţi. Dacă mînia este un lucru rău, pentru ce n-ai abătut de la tine răul? Dacă cel ce se mînie este vrednic de iertare, pentru ce superi pe cel mînios? Prin urmare chiar dacă n-ai provocat tu cearta, totuşi eşti tot atît de vinovat. În luptele atletice, în care se dau coroane, nu se încununează cel care a dat prima lovitură, ci cel care a biruit. Aşadar este osîndit nu numai cel care a început răul, ci şi cel care a urmat în păcat pe cel ce a început răul. Dacă-ţi spune că eşti sărac, primeşte adevărul spus, de spune adevărul; dacă minte, însă, pentru ce te supără spusele lui? Nu te îngîmfa de laudele neadevărate, dar nici nu te supăra de insultele care

11. I Cor. 6, 10.

12. Matei, 10, 22.

13. Ps. 38, 2.

14. Ps. 38, 3.

453

nu te ating. Nu vezi că săgeţile străbat de obicei corpurile tari şi rezistente, dar nu pătrund prin cele moi şi în cele care cedează loviturilor? închipuie-ţi că insulta este tot o săgeată. Cel care i se potriveşte o primeşte în el însuşi. cel care nu-i dă importanţă şi cedează, prin liniştea felului său de a fi, risipeşte răutatea pornită împotriva lui. Pentru ce să te turburi dacă te numeşte sărac? Adu-ţi aminte de firea ta! Gîndeşte-te că gol ai intrat În lume şi gol ai să ieşi15. Cine este oare mai sărac decît cel gol? N-ai auzit nimic supărător, dacă cele spuse nu ţi se potrivesc. Cine a fost dus la închisoare pentru că a fost sărac? Nu-i o ruşine să fii sărac, dimpotrivă, este o ruşine să nu suporţi în chip demn sărăcia. Adu-ţi aminte de Stăpînul, Care, deşi era bogat, a sărăcit pentru noi16. Dacă te face nebun şi prost, adu-ţi aminte de insultele prin care iudeii insultau adevărata înţelepciune, spunîndu-i: "Eşti un samaritean şi ai drac"17. Dacă te superi, dai dreptate celui ce te insultă. Ce lucru este mai nebunesc decît mînia? Dar dacă nu te mînii, ai ruşinat pe insultător şi ţi-ai arătat prin faptă înţelepciunea ta. Ai fost lovit? Dar a fost lovit şi Domnul! Ai fost scuipat? Şi Stăpînul nostru a fost scuipat! "Că nu şi-a întors faţa de la ruşinea scuipărilor"18. Ai fost calomniat? Şi Judecătorul a fost calomniat. Ţi-au sfîşiat haina? Au dezbrăcat şi pe Domnul meu şi şi-au împărţit hainele Lui loruşi19. Tu n-ai fost osîndit ca El şi nici n-ai fost răstignit! Multe-ţi lipsesc ca să ajungi să-L imiţi pe El.

Aceste gînduri să-ţi treacă prin minte, ca să-ţi înfrînezi iuţeala. Astfel de pregătiri şi de dispoziţii sufleteşti împiedică oarecum săltările inimii şi aduc echilibru şi linişte gîndurilor. Acesta este sensul cuvintelor lui David: "M-am pregătit, dar nu m-am turburat"20. Trebuia înfrînată, dar, mişcarea furioasă şi nebunească a inimii prin amintirea exemplelor bărbaţilor fericiţi. Astfel marele David a suportat cu blîndeţe batjocura lui Şimei. N-a dat timp mîniei să iasă la iveală, ci şi-a îndreptat gîndul către Dumnezeu şi a spus: "Domnul a zis lui Şimei să blesteme pe David"21. De aceea, cînd a auzit că-l face ucigaş şi nelegiuit, nu s-a mîniat pe el, ci s-a smerit pe sine însuşi, deoarece insulta îi era adresată pe merit.

15. Iov, 1, 21.

16. II Cor. 8, 9.

17. ioan, 8, 48.

18. Isaia, 50, 6.

19. Matei, 27, 31. 35.

20. Ps. 118, 60.

21. Ii Regi, 16, 10.

454

Alungă din mintea ta aceste două gînduri: Nu avea o idee prea mare despre tine şi nici nu socoti pe ceilalţi oameni mai prejos de tine. Dacă vom fi însufleţiţi de aceste gînduri, niciodată mînia nu va izbucni la auzul insultelor adresate nouă. Cumplit lucru este pentru un om, care a făcut bine şi căruia ar trebui să i se aducă cele mai mari mulţumiri, să primească pe lîngă nerecunoştinţă încă şi ocări şi insulte! într-adevăr este cumplit lucru; dar răul este mai mare pentru cel care săvîrşeşte insulta decît pentru cel care o suferă. Te-a insultat? Tu nu insulta. Cuvintele ce-ţi sînt adresate să-ţi fie o şcoală pentru a învăţa înţelepciunea. Dacă nu primeşti insulta, nu eşti rănit. Dacă, însă, sufletul tău se turbură, închide supărarea în tine însuţi: "În mine s-a turburat inima mea"22 a spus David, adică: "N-a ieşit la iveală supărarea mea, ci s-a potolit ca un val care se sparge de ţărmuri". Linişteşte-ţi inima mînioasă şi înfuriată! Pasiunile să se ruşineze la apariţia judecăţii tale, ca şi obrăznicia copiilor la ivirea unui bărbat venerabil.

— Cum am putea să evităm vătămarea ce o avem de pe urma mîniei?

— Dacă vom face ca mînia să nu o ia înaintea raţiunii; de aceasta mai cu seamă să avem grijă, ca niciodată mînia să nu alerge înaintea raţiunii; să o avem ca pe un cal înhămat pus în slujba noastră. să asculte de raţiune ca şi calul de frîu, să nu depăşească propriile sale hotare, să fie condusă de raţiune în direcţia spre care raţiunea o conduce. Că spre foarte multe fapte de virtute mînia este de un real folos sufletului spre a sări în ajutorul raţiunii împotriva păcatului, întocmai ca un soldat care depune armele lîngă general, dar este gata să dea ajutor la comandă. în acest caz mînia este un nerv al sufletului, care îi dă impuls pentru săvîrşirea faptelor bune. Dacă găseşte vreodată sufletul moleşit de plăceri, mînia îl face, din extrem de moale şi adormit, sever şi energic, după cum fierul se căleşte afundîndu-l în apă. Că dacă nu te-ai mînia împotriva păcatului, n-ai putea să-l urăşti atît cît trebuie. Socotesc că trebuie să avem o rîvnă egală pentru iubirea virtuţii ca şi pentru ura păcatului. Pentru acesta din urmă este mai cu seamă folositoare mînia: cînd urmează raţiunii cum urmează cîinele pe păstor; cînd rămîne potolită şi blîndă faţă de tot ce este folositor; cînd răspunde îndată la chemarea raţiunii, când se sălbăticeşte faţă de o voce şi figură străină, chiar dacă pare că este prietenoasă, dar se retrage timidă la strigătul prietenului şi cunoscutului ei. Acesta este ajutorul cel mai bun şi cel mai potrivit dat de pasiunea mîniei părţii raţionale a sufletului. O astfel de

22. Ps. 142. 4.

455

mînie nu va face pace şi nici nu va încheia armistiţiu cu cei vicleni, nu va accepta o prietenie vătămătoare, ci va lătra şi va sfîşia plăcerea înşelătoare ca pe un lup. Acesta este folosul mîniei pentru cei care ştiu să se folosească de ea. Dealtfel fiecare afecţiune a sufletului devine bună sau rea după modul în care fiecare întrebuinţează afecţiunea. De pildă afecţiunea dragostei unul o întrebuinţează în desfătări trupeşti şi plăceri necurate; unul ca acesta este un ticălos şi un desfrînat; altul o îndreaptă spre dragostea de Dumnezeu şi spre dorirea veşnicelor bunătăţi; acesta este vrednic de imitat şi de fericit. Tot aşa şi cu raţiunea; omul, care se foloseşte bine de raţiune, este un om cu minte şi înţelept; cel care îşi ascute mintea sa spre vătămarea aproapelui este un mişel şi un nelegiuit.

Să nu facem, deci, prilej de păcat afecţiunile date nouă de Creator pentru mîntuirea noastră. Astfel mînia, dacă e folosită cînd trebuie şi cum trebuie, dă naştere la răbdare şi la tărie de caracter; cînd, însă, nu-i întrebuinţată după dreapta judecată se preface în nebunie. Pentru aceasta şi psalmistul ne sfătuieşte: "Mîniaţi-vă, dar nu păcătuiţi"23. Domnul ameninţă cu osînda pe cel care se mînie în zadar24, dar nu opreşte de a ne folosi de mînie ca de un leac, acolo unde trebuie. Textele: "Vrăjmăşie voi pune între tine şi şarpe"25 şi: "Fiţi duşmani cu madianiţii"26, ne învaţă că trebuie să ne slujim de mînie ca de o armă. Pentru aceasta Moisi, omul cel mai blînd dintre toţi oamenii27, pentru a pedepsi idololatria a înarmat mîinile leviţilor spre uciderea fraţilor lor. Moisi a spus: "Puneţi-vă fiecare sabie pe coastă şi mergeţi de la o poartă la cealaltă şi întorceţi-vă prin tabără şi fiecare să-şi omoare pe fratele lui şi fiecare pe vecinul său şi fiecare pe aproapele său"28; iar mai jos puţin: "Şi a spus Moisi: "Astăzi aţi umplut mîinile voastre în Domnul, fiecare în fiul lui şi în fratele lui, ca să fie dată peste voi binecuvîntarea"29'. Ce a îndreptăţit pe Finees? Oare nu mînia lui cea dreaptă împotriva desfrînaţilor? Finees era un om foarte blînd şi paşnic dar cînd a văzut că Zimri a făcut desfrînare pe faţă şi fără de ruşine cu madianita şi că ei nici n-au ascuns priveliştea urîtă a ruşinii lor, n-a mai putut răbda,

23. Ps. 4, 4.

24. Matei, 5, 22.

25. Fac. 3, 15.

26. num. 25, 18.

27. num. 12, 3.

28. ieş. 32, 27.

29. ieş. 32, 29.

456

s-a folosit de mînie, aşa cum trebuia, şi a străpuns pe cei doi cu lancea30. Oare Samuil n-a adus în mijloc şi n-a ucis, mînat de o dreaptă mînie, pe Agag, împăratul amaliciţilor, salvat de Saul împotriva poruncilor lui Dumnezeu?31 Astfel mînia este de multe ori un bun ajutor pentru săvîrşirea faptelor bune. Zelosul Ilie, printr-o mînie raţională şi dreaptă, a omorît, pentru folosul întregului Israil, patru sute cincizeci de preoţi ai lui Baal şi patru sute de preoţi ai desişurilor, care au mîncat la masa Izabelei32.

Tu, însă, te mînii fără motiv pe fratele tău. în adevăr, cum nu te mînii fără motiv, cînd te superi pe altul decît pe cel care a pus la cale provocarea? Faci ca şi cîinii; aceştia muşcă pietrele, pentru că nu pot să muşte pe cel care a aruncat cu piatra. Unealta este vrednică de milă; trebuie urît cel care a pus la cale provocarea. într-acolo îndreaptă-ţi mînia, spre ucigaşul de oameni, tatăl minciunii, lucrătorul păcatului, faţă de fratele tău ai milă chiar, pentru că dacă stăruie în păcat, va fi dat focului veşnic împreună cu diavolul.

După cum cuvintele: indignare şi mînie diferă unul de altul, tot aşa şi înţelesul lor se deosebeşte foarte mult. Indignarea este un fel de aprindere şi o pornire iute a pasiunii; mînia este durere stăruitoare, o pornire continuă pentru a răsplăti cu rău pe cei care te-au nedreptăţit, sufletul dorind puternic să se răzbune. Trebuie să se ştie că oamenii păcătuiesc în amîndouă aceste stări sufleteşti; sau se pornesc cu furie şi fără de judecată împotriva celor ce i-au mîniat, sau uneltesc cu viclenie şi pe ascuns împotriva celor ce i-au supărat; trebuie să ne ferim şi de una şi de alta.

VII

Cum am putea face ca să nu dăm drumul acestei pasiuni atunci cînd nu se cade? Cum? Dacă ne vom deprinde mai întîi cu smerenia pe care Domnul ne-a poruncit-o şi prin cuvînt, dar ne-a arătat-o şi prin faptă, cînd spunînd: "Cel care vrea să fie întîiul între voi să fie cel din urmă dintre toţi"33, cînd răbdînd liniştit şi nemişcat pe cel care-l lovea34. Făcătorul cerului şi al pămîntului, Cel închinat de toată zidirea văzută şi nevăzută, Cel Care "poartă universul prin cuvîntul puterii Lui"35 n-a trimis de viu în iad pe cel ce L-a lovit, n-a deschis pămîntul sub picioarele nelegiuitului, ci îl sfătuieşte şi-l

30. num. 25, 6—8.

31. I Regi, 15, 32—33.

32. III Regi, 18, 22—40.

33. Marcu, 9, 35

34. Ioan, 18, 22—23.

35. Evr. 1, 3.

457

învaţă: "Dacă am grăit rău, mărturiseşte despre rău; dar dacă am grăit bine, pentru ce Mă baţi?" Dacă, potrivit poruncii Domnului, te vei obişnui să te socoteşti cel din urmă dintre toţi, cum poţi să te mai revolţi că ai fost insultat? Cînd te insultă un copil, socoteşti insulta prilej de rîs; cînd îţi adresează cuvinte insultătoare un om ieşit din minţi, îl socoteşti mai degrabă vrednic de milă decît de ură. Prin urmare nu cuvintele unuia sau altuia provoacă în noi supărarea, ci mîndria noastră de a ne socoti mai buni decît cel care ne-a insultat, preţuirea exagerată pe care fiecare o avem despre noi. Dacă vei smulge din suflet aceste două gînduri, insultele vor fi ecoul unor sunete lipsite de conţinut. "Pune deci capăt iuţelii şi părăseşte mînia"37, ca să scapi de a face cunoştinţă cu mînia "care se descoperă din cer peste toată păgînătatea şi nedreptatea oamenilor"38. Că dacă vei pu tea să tai cu ajutorul unei judecăţi sănătoase rădăcina amară a mîniei, vei tăia odată cu această rădăcină multe patimi: viclenia, bănuiala, neîncrederea, răutatea, uneltirea, îndrăzneala şi tot roiul de păcate de acest fel, care sînt vlăstare ale mîniei. Să nu băgăm în sufletul nostru un rău atît de mare, care ne îmbolnăveşte sufletul, ne întunecă gîndurile, ne înstrăinează de Dumnezeu, ne face să nu ne mai cunoaştem rudele şi cunoscuţii, începe război, aduce asupra noastră mulţime de nenorociri, dă naştere în sufletul nostru demonului răutăţii, care pune stăpînire îndată pe toate gîndurile noastre ca un chiriaş neruşinat şi închide intrarea Sfîntului Duh. Unde este duşmănie, ceartă, gîlceavă, care turbură necontenit sufletele, acolo duhul blîndeţii nu-şi găseşte loc de odihnă.

Să dăm deci ascultare sfatului fericitului Pavel, alungând de la noi toată iuţeala şi mînia şi strigarea, împreună cu toată răutatea39 şi să fim milostivi şi buni unii cu alţii, aşteptînd fericita nădejde făgăduită celor blînzi, că "fericiţi cei blînzi, că aceia vor moşteni pământul"40, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia slava şi puterea în veci, Amin.

36. Ioan, 18, 23.

37. Ps. 36, 8.

38. Rom. 1, 18.

39. efes. 4, 31.

40. Matei, 5, 5

OMILIA A Xi-a

Despre invidie I

Bun este Dumnezeu şi dătător de bunătăţi celor vrednici; rău este diavolul şi făcător a tot felul de răutate. După cum lipsa de invidie este o urmare a bunătăţii, tot aşa invidia este o urmare a răutăţii diavolului.

Să ne păzim, deci, fraţilor, de patima invidiei, ca nu cumva să ajungem părtaşi faptelor celui potrivnic şi să fim osîndiţi odată cu el. Dacă cel mîndru suferă aceeaşi osîndă ca şi diavolul, cum va scăpa invidiosul de pedeapsa pregătită diavolului?

Nu se naşte în sufletele oamenilor o patimă mai pierzătoare decît invidia; supără foarte puţin pe cei din jur, dar pricinuieşte în primul loc un rău personal celui stăpînit de această patimă. După cum rugina mănîncă fierul, tot aşa şi invidia roade sufletul invidiosului. Dar, mai bine spus, după cum viperele, potrivit spuselor oamenilor, mănâncă, la naşterea lor, pîntecele care le-a zămislit, tot aşa şi invidia obişnuieşte să sfîşie sufletele care au odrăslit-o.

Invidia este o întristare pentru bunăstarea aproapelui. Din pricina asta pe invidios niciodată nu-l părăseşte nici supărarea, nici mîhnirea. A rodit mult ţarina vecinului? Este plină casa vecinului de tot ce-i trebuie pentru viaţă? Nu-l părăseşte veselia? Ei bine, toate acestea întreţin boala şi măresc durerea invidiosului. Aşa că se aseamănă cu un om gol, săgetat din toate părţile. Este cineva voinic, sănătos? Starea lui îl răneşte pe invidios! Este altul mai frumos la chip? Altă rană pentru invidios! Cutare depăşeşte pe mulţi prin talentele sale? Este cineva cinstit şi admirat pentru înţelepciunea şi darul vorbirii? Este un altul bogat, îi place nespus să dăruiască şi să împărtăşească cu averea sa pe cei săraci şi este lăudat mult de cei cărora le face bine? Ei bine, toate acestea sînt lovituri şi răni care-l lovesc drept în inimă. Şi grozăvia bolii stă în aceea că nu poate să şi-o mărturisească; dimpotrivă, priveşte sub sprîncene, e trist, abătut, plîngăreţ,

459

mistuit de răutate. Dacă-l întreabă cineva de ce suferă, îi e ruşine să-şi mărturisească chinul sufletului şi să spună: "Sînt un invidios şi un amărît; mă roade fericirea prietenului meu; bunăstarea fratelui meu mă face să plîng de durere; nu pot suferi să văd faptele bune ale altora; orice prosperitate a altui om mă face nenorocit!". Aşa ar grăi, dacă ar vrea să spună adevărul. Dar nu vrea să mărturisească nimic din toate chinurile lui; ţine boala în adîncul sufletului şi boala îi roade încetul cu încetul măruntaiele şi-l topeşte.

Nici nu caută doctor pentru boala lui, dar nici nu poate să descopere un leac care să-l vindece, deşi sînt pline Scripturile de astfel de leacuri. Aşteaptă o singură uşurare a bolii lui: să vadă căderea unuia din cei invidiaţi. Ura i se termină numai cînd vede pe cel invidiat nefericit din fericit cum era; cînd vede ajuns vrednic de milă pe cel admirat de toată lumea. Numai atunci se împacă cu el, numai atunci îi este prieten, cînd îl vede lăcrimînd, cînd îl vede jelind. Nu se bucură cu cel vesel, dar plînge cu cel îndurerat. îl căinează că i s-a schimbat soarta, că a căzut într-o stare atît de jalnică; ridică în slava cerului, prin cuvinte, starea lui fericită de mai înainte, nu din dragoste de om, nici din simpatie, ci pentru a-i face şi mai grea nenorocirea. Pe copil îl laudă după ce a murit şi-l slăveşte cu nenumărate elogii, că era frumos la chip, că era deştept, că era destoinic în toate; dacă ar trăi, n-ar întrebuinţa un limbaj atît de elogios. De vede, însă, că şi alţii îl încarcă cu laude, se schimbă iarăşi şi pizmuieşte pe cel mort. Invidiosul admiră bogăţia altuia după ce a pierdut-o; laudă şi ridică în slava cerului frumuseţea, vigoarea şi sănătatea cuiva după ce s-a îmbolnăvit. Şi pe scurt, invidiosul este duşman al celor prezente, dar prieten al celor pierdute.

III

Ce poate fi mai pierzător decît această boală? Este distrugerea vieţii, ruină a firii, vrăjmaşă a darurilor dumnezeieşti, împotrivire faţă de Dumnezeu.

Cine l-a pornit pe demon, începătorul răutăţii, la război împotriva oamenilor? Oare nu invidia? Prin invidie demonul s-a arătat pe faţă luptător împotriva lui Dumnezeu; s-a mîniat pe Dumnezeu din pricina marilor daruri date de Dumnezeu omului; şi, pentru că n-a putut să se răzbune pe Dumnezeu, s-a răzbunat pe om.

460

Şi Cain, cel dintîi ucenic al diavolului, s-a purtat la fel. Diavolul l-a învăţat şi invidia şi uciderea, surori una cu alta întru nelegiuire, pe care şi Pavel le-a alăturat prin cuvintele: "Sînt plin de invidie, de ucidere"1. Ce a făcut Cain? A văzut cinstea dată de Dumnezeu fratelui său şi s-a aprins de gelozie; a omorît pe cel cinstit de Dumnezeu, spre a lovi pe Cel Ce l-a cinstit. Pentru că nu putea să lupte cu Dumnezeu a schimbat lupta împotriva lui Dumnezeu în ucidere de frate.

Să fugim, fraţilor, de această patimă. Ea ne învaţă să luptăm împotriva lui Dumnezeu, dă naştere la uciderea de oameni, produce turburare în natură, nu ţine seamă de cele mai strînse legături de rudenie. Este o nenorocire cu totul nesăbuită.

Pentru ce te întristezi, omule, odată ce n-ai suferit nici o nenorocire? Pentru ce porţi război împotriva celui care are unele bunuri, odată ce nu ţi-a împuţinat cu nimic bunurile tale?

Dacă, însă, te superi chiar cînd ţi se face bine, nu urmează oare că invidiezi direct propriul tău folos?

Un astfel de om a fost Saul, care a prefăcut în pricină de luptă împotriva lui David marile binefaceri primite de la acesta. Mai întîi, deşi a fost izbăvit de boală prin acea dumnezeiască şi armonioasă cîntare, totuşi a încercat să străpungă cu suliţa pe binefăcător2; apoi, deşi a fost mîntuit de duşmani împreună cu oastea lui şi a fost eliberat de ruşine prin lupta lui David cu Goliat, totuşi cînd dănţuitoarele au atribuit lui David în cîntece de triumf, merit înzecit în victoria dobîndită, cîntînd: "David a bătut zeci de mii, iar Saul mii"3, numai pentru aceste cuvinte şi pentru mărturia adevărului, care era în aceste cuvinte, a încercat mai întîi să-l ucidă cu propria sa mînă şi să-l omoare prin viclenie; apoi, deşi David a fugit, totuşi nici aşa n-a pus capăt duşmăniei sale, ci în cele din urmă a cercetat pustiul, pornind împotriva lui trei mii de ostaşi de elită4. Dacă ar fi fost întrebat pentru ce a pornit acest război, negreşit că ar fi spus: "Binefacerile primite de la David!". Mai mult, în timpul prigoanei chiar Saul, pe cînd dormea, a fost prins de David şi-i era uşor să-l omoare pe duşmanul său; totuşi dreptul David l-a scăpat iarăşi, ferindu-se de a ridica mîinile asupra lui5; cu toate acestea nici de astă dată

1. Rom. 1, 29.

2. I Regi, 18, 11.

3. I Regi, 18, 7.

4. I Regi, 24, 3.

5. Regi, 26, 7—12.

461

Saul n-a fost înduplecat de această binefacere. Dimpotrivă, din nou porneşte armată împotriva lui, din nou îl urmăreşte; pînă ce a doua oară este prins de David în peşteră6; aici virtutea unuia s-a arătat mai strălucită, iar răutatea celuilalt s-a făcut mai vădită7.

Invidia este un fel de duşmănie care se poate înlătura cu foarte mare greutate. Pe scurt, binefacerile îmblînzesc pe duşman; pe invidios, însă, şi pe răutăcios, binefacerea făcută lui îl întărâtă şi mai mult. Şi cu cît i se face mai mult bine, cu atît se revoltă mai mult, se supără şi se arată mai nemulţumit. Şi este mai mare durerea pricinuită de faptul că binefăcătorul are putinţa să-i facă bine, decît mulţumirea de pe urma binefacerilor primite.

Pe care fiară n-o depăşesc invidioşii prin răutatea lor? Pe care animal neîmblînzit nu-l întrec în sălbăticie? Cîinii se îmblînzesc, dacă le dai de mîncare; leii se domesticesc, dacă sînt îngrijiţi; invidioşii, însă, se sălbăticesc şi mai mult, dacă sînt îngrijiţi.

Cine l-a făcut rob pe Iosif, care era liber prin naştere? Oare nu invidia fraţilor săi? Cu acest prilej este vrednic să te minunezi de nebunia acestei boli. într-adevăr, fraţii lui Iosif, temîndu-se de împlinirea viselor, l-au făcut rob pe fratele lor8, pentru că niciodată un rob nu primeşte închinăciune. Dacă visurile sînt adevărate, este oare vreun meşteşug prin care să se poată împiedica împlinirea lor? Dar dacă vedeniile din visuri sînt mincinoase, pentru ce pizmuiţi pe cel care se lasă înşelat de ele? Prin rînduiala lui Dumnezeu, însă, viclenia lor s-a întors împotriva lor. Că, prin fapta prin care socoteau că împiedică prezicerea, prin aceea au deschis drum împlinirii visurilor. într-adevăr, dacă n-ar fi fost vîndut, n-ar fi ajuns în Egipt, n-ar fi căzut, datorită castităţii lui, uneltirilor femeii desfrînate, n-ar fi fost aruncat în temniţă, nu s-ar fi împrietenit cu slujitorii lui Faraon, n-ar fi tălmăcit visurile în urma cărora a primit conducerea Egiptului şi i s-au închinat fraţii lui veniţi la el din pricina lipsei de grîu9.

Treci cu mintea la cea mai mare invidie, care a luat naştere cu prilejul celei mai mari fapte din istoria lumii; este vorba de invidia provocată de furia iudeilor împotriva Mîntuitorului. Pentru ce L-au pizmuit? Pentru minunile Lui! Ce scop au avut minunile Lui? Mîntuirea

6. I Regi, 24, 4—16.

7. I Regi, 24, 18.

8. Fac. 37, 3—28.

9. Fac. cap. 39 — cap. 45.

462

celor din nevoi! Flămînzii erau hrăniţi, şi Cel care-i hrănea era prigonit şi duşmănit; demonii erau alungaţi, şi se uneltea împotriva Celui Care poruncea demonilor; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau şi orbii vedeau, iar Binefăcătorul era alungat. În cele din urmă au dat morţii pe Cel Care a dăruit viaţa, au bătut cu bice pe Liberatorul oamenilor şi au osîndit pe Judecătorul lumii. Astfel invidia şi-a desfăşurat toată gama răutăţilor ei.

Şi cu această singură armă, începînd de la facerea lumii şi pînă la sfîrşitul veacului, pe toţi îi răneşte şi pe toţi îi doboară diavolul, distrugătorul vieţii noastre, el, care se bucură de pierderea noastră, el, care a căzut prin invidie şi vrea să ne doboare şi pe noi împreună cu el prin acelaşi păcat.

înţelept a fost, deci, Solomon, care n-a îngăduit să cineze cu omul invidios10. Prin tovărăşia la cină, înţeleptul Solomon lasă să se înţeleagă toate legăturile din viaţă. Că după cum trebuie să avem grijă de a îndepărta cît mai mult de foc materialele uşor de aprins, tot aşa trebuie, atît cît este cu putinţă, să nu avem legături de prietenie cu oamenii pizmătăreţi, pentru a ne aşeza în afara săgeţilor invidiei, într-adevăr, nici nu este cu putinţă de a veni în alt chip în contact cu invidia decît dacă ne apropiem de ea prin legături de prietenie. Că, după cuvintele lui Solomon, "orice om este invidiat de prietenul lui"11. Şi aşa este, scitul nu este pizmuit de egiptean, ci de unul de acelaşi neam cu el iar între cei de acelaşi neam fiecare este pizmuit nu de oameni necunoscuţi, ci de cunoscuţii lui; iar dintre cunoscuţi invidia ia naştere între vecini, între cei de aceeaşi meserie şi în general între cei care sînt în cele mai strînse legături; şi iarăşi dintre aceştia invidia îşi face loc între cei de aceeaşi vîrstă, între neamuri, între fraţi. Pe scurt, invidia este o boală a prieteniei, după cum mălura este boala grâului. Singurul lucru vrednic de laudă în această patimă este că invidia ajunge cu atît mai împovărătoare pentru invidios cu cît este cultivată mai mult. După cum săgeţile aruncate cu putere se întorc asupra celui care le-a aruncat, dacă se izbesc de ceva tare şi rezistent, tot aşa şi pornirile invidiei nu supără deloc pe cel invidiat, ci sînt răni tocmai pentru invidios. Care om a micşorat cu ceva prin invidie calităţile şi bunurile aproapelui său? Invidiosul se pierde pe el însuşi, topindu-se de întristare. Cei care suferă de boala invidiei sînt socotiţi mai distrugători chiar decît animalele veninoase; acestea introduc veninul cu ajutorul unei răni, iar acesta putrezeşte încetul

10. Prov. 23, 6.

11. Ecl, 4, 4.

463

cu încetul partea rănită, invidioşii, însă, după părerea unora, vatămă chiar numai prin căutătura ochilor, încît trupuri sănătoase, în puterea şi în floarea vîrstei, deochiate de ei, se topesc şi dintr-o dată se prăpădeşte tot trupul, ca şi cum ar izvorî din ochii invidioşilor un curent distrugător, care ruinează şi strică. Eu, însă, resping această părere ca pe o părere populară, răspîndită de babe printre femei; spun, însă, că demonii, urîtorii binelui, cînd găsesc înclinări potrivite scopurilor lor, le folosesc în tot chipul după propria lor voinţă; în acest chip se folosesc şi de ochii invidioşilor, spre a le sluji voinţei lor. Dacă lucrurile stau aşa, nu te cutremuri, făcîndu-te slujitorul demonului distrugător, ci dimpotrivă, primeşti să pună stăpînire pe tine patima invidiei, prin care ajungi nu numai duşmanul celor care nu te-au nedreptăţit cu nimic, dar şi duşmanul bunului şi neinvidiosului Dumnezeu?

Să fugim de acest păcat de nesuferit. Invidia este învăţătura şarpelui, născocirea demonilor, sămînţa duşmanului, arvuna iadului, piedică evlaviei, cale spre gheenă, lipsire de împărăţia cerurilor.

Invidioşii se cunosc oarecum după faţă. Privirea le este uscată şi lipsită de strălucire, obrazul posomorât, sprîncenele încruntate, sufletul turburat de patimă, fără putinţă de a judeca adevărat lucrurile. Pentru ei fapta virtuoasă nu este vrednică de laudă, talentul oratoric nu-i împodobit cu bunăcuviinţă şi eleganţă retorică; pentru ei nimic nu este vrednic de urmat şi de slăvit. Şi după cum vulturii se îndreaptă spre locurile rău mirositoare, trecînd în zborul lor peste multe livezi şi peste multe locuri încîntătoare şi bine mirositoare; şi după cum muştele trec pe lîngă lucrurile sănătoase şi se grăbesc spre răni, tot aşa şi invidioşii nu dau nici o atenţie faptelor strălucite şi măreţe din viaţă, ci se opresc asupra celor putrede. Dacă se întîmplă să greşească cineva cu ceva, cum e cazul multora din faptele oamenilor, apoi această greşeală o fac cunoscută cu intenţia de a caracteriza prin ea pe cel care a săvîrşit-o, ca şi caricaturiştii care fac portretele celor pictaţi luînd ca o caracteristică generală nasul lor strîmb sau o cicatrice sau vreo schiloditură provenită fie din naştere, fie de pe urma vreunei boli. Invidioşii sînt destoinici în a batjocori faptele vrednice de laudă prin răstălmăcirea dată lor, sînt destoinici în a calomnia virtutea, înfăţişînd-o drept un viciu învecinat cu ea. Pe cel curajos îl numesc obraznic, iar pe cel cuminte şi înfrînat, nesimţitor pe cel drept îl numesc om

464

fără de inimă, iar pe cel chibzuit, viclean. Pe cel mărinimos îl bîrfesc ca pe un om de prost gust, iar pe cel cu inima largă, ca pe un risipitor; şi dimpotrivă, pe cel econom îl numesc zgîrcit. Pe scurt, invidiosul nu se sfieşte de a da oricărui fel de virtute numele viciului potrivnic virtuţii.

Ce vom face? Vom mărgini cuvîntarea noastră numai la acuzarea acestui viciu? Aceasta, însă, ar însemna să vindecăm boala numai pe jumătate. Nu este fără de folos într-adevăr a arăta celui stăpînit de acest păcat cît este de mare boala sa spre a-l face să şi-o îngrijească după cum merită. A-L lăsa, însă, aici, fără a-l povăţui spre o însănătoşire deplină, înseamnă a-l lăsa pe cel suferind pradă bolii.

Ce vom face deci? Cum vom proceda ca de la început să nu pună stăpînire pe noi această boală, sau dacă ne stăpîneşte să scăpăm de ea?

Mai întîi să nu socotim lucru mare şi extraordinar cele omeneşti: nici bogăţia, pe care o au unii oameni, nici slava, care trece, nici bunăstarea trupului. Că noi nu numim bunuri lucrurile trecătoare; noi sîntem chemaţi să ne împărtăşim de bunurile cele veşnice şi adevărate. Dacă vom cugeta aşa, atunci bogătaşul nu mai este de invidiat din pricina bogăţiei sale, înalţii demnitari nu mai sînt de pizmuit din pricina marii lor dregătorii, nici cel puternic, din pricina tăriei trupului lui şi nici cel înţelept, din pricina superiorităţii lui intelectuale. Toate acestea sînt în mîinile celor care le întrebuinţează bine numai nişte mijloace pentru săvîrşirea virtuţii; fericirea nu stă în ele; dar cel care le întrebuinţează în chip rău este un om vrednic de plîns, ca şi cel care se răneşte de bună voie cu sabia pe care a primit-o ca să se apere de duşmani. Dacă omul întrebuinţează aceste daruri bine şi după dreapta judecată şi este administrator al bunurilor primite de la Dumnezeu, fără să le păstreze pentru propria sa desfătare, atunci este vrednic a fi lăudat şi iubit şi pentru iubirea de fraţi şi pentru dărnicia firii lui.

Un altul se distinge prin deşteptăciunea sa, este un orator talentat al cuvîntului lui Dumnezeu şi tălmăcitor al cuvintelor Sfintei Scripturi. Să nu invidiezi pe un astfel de om şi nici să nu voieşti să tacă tălmăcitorul cuvintelor dumnezeieşti, dacă, prin harul Sfîntului Duh, este aprobat şi lăudat de ascultători. Că el este spre binele tău şi ţi s-a trimis prin acel frate darul învăţăturii, dacă voieşti să-l primeşti. Mai mult, nimeni nu astupă izvorul care curge, nimeni nu-şi acoperă ochii la lumina soarelui, nici nu le pizmuieşte, ci doreşte să se bucure de ele. Pentru ce nu asculţi cu bucurie cînd în biserică curge din belşug cuvîntul duhovnicesc şi cînd inimă evlavioasă izvorăşte din harurile

465

Duhului? Pentru ce nu primeşti cu mulţumire folosul ce-l ai în urma acestor daruri? Te muşcă, însă, aplauzele ascultătorilor şi ai voi să nu se folosească nimeni şi să nu fie nimeni care să laude? Cum îţi vei dezvinovăţi o astfel de purtare în faţa Judecătorului inimilor noastre?

Trebuie să socotim binele adevărat numai binele sufletesc. Trebuie să iubim şi să preţuim şi pe cel care are multă bogăţie, ca şi pe cel cu funcţie înaltă sau cu sănătate trupească, dacă le întrebuinţează după dreapta judecată, socotindu-le mijloace obşteşti de trai, cînd dă, de pildă, cu inimă largă din averea sa celor lipsiţi, cînd îşi pune trupul în slujba celor bolnavi, cînd socoteşte toată averea sa nu atît a lui cît mai mult a oricărui om în nevoie. Dar pe un om care nu întrebuinţează aşa aceste mijloace obşteşti de trai, trebuie să-l socotim mai degrabă nenorocit decît de invidiat, ca pe unul ce are mai multe prilejuri de a fi rău, căci prisosul mijloacelor de trai şi de bogăţie este spre pierderea lui. Dacă bogăţia ajunge un mijloc pentru săvîrşirea nedreptăţii, atunci bogatul este vrednic de plîns; dar dacă bogăţia este pusă în slujba virtuţii, atunci nu mai poate da loc invidiei, că foloasele bogăţiei sînt puse în chip obştesc la îndemîna tuturor, afară numai dacă cineva, din pricina marii lui răutăţi, pizmuieşte propriul său bine.

Şi, pe scurt, dacă te ridici cu mintea deasupra celor omeneşti şi priveşti la binele real, la ceea ce merită să fie lăudat, atunci niciodată nu vei socoti vrednic de fericit şi de invidiat vreunul din lucrurile cele pămînteşti şi pieritoare. Dacă gîndeşti aşa şi nu te minunezi de cele lumeşti ca de nişte lucruri mari, atunci este cu neputinţă să te cuprindă invidia. Dar dacă doreşti negreşit slava şi vrei să te arăţi mai presus de ceilalţi oameni şi nu suferi să fii al doilea — că şi starea aceasta dă naştere la invidie — atunci mută-ţi ambiţia ta, ca pe un curent de apă, spre dobîndirea virtuţii. Nu căuta să te îmbogăţeşti cu orice preţ şi nici să fii cu bun nume în lucrurile lumeşti. Toate acestea nu stau în puterea ta. Dimpotrivă, caută să fii drept, curat sufleteşte şi trupeşte, înţelept, curajos şi răbdător în suferinţele pentru credinţă. Lucrînd aşa te mîntui şi pe tine însuţi şi vei avea şi strălucire mai mare pentru nişte bunuri mai mari. Da, virtutea stă în puterea noastră şi poate fi dobîndită de omul sîrguitor; belşugul de avuţie, însă, frumuseţea trupului şi înălţimea funcţiunilor nu stau în puterea noastră. Aşadar, dacă virtutea este un bun mai mare şi mai durabil şi dacă toţi mărturisim că este de preferat, urmează că trebuie s-o urmărim. Dar este cu neputinţă să se nască în sufletul nostru virtutea, dacă sufletul nu ni-i curăţit de celelalte vicii, şi înainte de toate de invidie.

466

Nu vezi cît de mare rău este făţărnicia? Şi ea este un rod al invidiei. Că duplicitatea de caracter se naşte în oameni mai ales din pricina invidiei, cînd ţin în adîncul sufletului ură, iar faţa lor e colorată de dragoste, ca şi stîncile din mare, care, acoperite de puţină apă, sînt pentru corăbierii care nu se feresc de ele un rău neprevăzut.

Aşadar, dacă de pe urma invidiei curg fără încetare peste noi, ca dintr-un izvor, moartea, pierderea adevăratelor bunătăţi, înstrăinarea de Dumnezeu, turburarea legilor şi în acelaşi timp răsturnarea tuturor bunurilor din viaţă, să ascultăm pe apostol şi "să nu alergăm după slava deşartă, întărîtîndu-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii"12, ci mai degrabă să fim "buni, miloşi, iertîndu-ne unii pe alţii, după cum şi Dumnezeu ne-a iertat pe noi, în Hristos Iisus"13, Domnul nostru, cu Care slavă Tatălui împreună cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor, Amin.

12. gal. 3, 26.

13. efes. 4, 32.

OMILIA A XII-a

La începutul Proverbelor I

Bună este răsplata ascultării. Să dăm deci ascultare bunului nostru părinte1, care ne-a poruncit să predicăm despre Cuvintele Duhului Sfînt. Bunul nostru părinte voieşte să căpătăm experienţă pe acest drum al predicării, aşa cum vînătorii iscusiţi deprind cîinii de vînătoare, purtîndu-i prin locuri grele de umblat.

Ne-a poruncit aşadar să tălmăcim începutul Cărţii Proverbelor. Orice om ştie, chiar cel care cunoaşte puţin această carte, că este greu de prins înţelesul proverbelor; dar nu trebuie să dăm înapoi în faţa acestei greutăţi; ne punem nădejdea în Domnul, Care, prin rugăciunile părintelui nostru, ne va da cuvînt la deschiderea gurii noastre2.

Ştim că scrierile prea înţeleptului Solomon sînt de toate trei: Cartea aceasta a Proverbelor, Eclesiastul şi cântarea Cântărilor. Fiecare din ele urmăreşte un scop deosebit, dar toate s-au scris spre folosul oamenilor.

Cartea Proverbelor s-a scris pentru înfierarea moravurilor şi îndreptarea viciilor; pe scurt, este o învăţătură pentru viaţă, cuprinzînd în ea reguli înţelepte pentru cele ce trebuie făcute.

Eclesiastul atacă problema naturii lucrurilor şi ne descoperă deşertăciunea celor din lumea aceasta, pentru ca să nu socotim vrednice de râvnit cele trecătoare şi nici să irosim strădaniile sufletului nostru cu lucruri deşarte.

În sfîrşit, cântarea Cântărilor ne arată chipul desăvîrşirii sufletului; înfăţişează înţelegerea deplină dintre mireasă şi Mire, adică legătura strînsă a sufletului cu Dumnezeu-Cuvîntul.

Dar să ne întoarcem la tema noastră.

1. Adică: episcop. Deci omilia aceasta a fost rostită pe cînd sfîntul Vasile cel Mare era preot.

2. efes. 6, 19.

468

"Proverbele lui Solomon, fiul lui David, care a împărăţit în Israel"3.

Cuvîntul "proverb" este clasat de învăţaţii elini printre cuvintele populare, printre cuvintele care de obicei se rostesc pe drum. Cuvîntul "proverb" uapotjxia este format din două cuvinte: itapâ şi otjioî, iar cuvîntul oîjxoc înseamnă drum. De aceea învăţaţii elini definesc proverbul: un cuvînt comun, întrebuinţat de mulţime, cu putinţa de a fi aplicat de la cazuri singulare la cazuri multiple similare.

La noi creştinii proverbul este un dicton folositor, exprimat cu oarecare obscuritate, care cuprinde în el însuşi mult folos, iar în adîncul său ascunde mult înţeles. Pentru aceea şi Domnul spune: "Acestea vi le-am spus în pilde (proverbe), dar va veni ceasul cînd nu vă voi mai vorbi în pilde, ci pe faţă"4. Deci proverbul nu-şi exprimă înţelesul său pe faţă şi direct, ci indirect celor sprinteni la minte.

"Proverbele lui Solomon", adică cuvinte sfătuitoare, folositoare în tot cursul vieţii. S-a adăugat şi numele autorului, pentru ca, prin celebritatea persoanei, să atragă pe cei ce-i ascultă cuvintele. Că vrednicia de credinţă a învăţătorului face să fie primit cu uşurinţă cuvîntul său şi-i face mai atenţi pe cei ce se instruiesc.

Aşadar "Proverbele lui Solomon".

— Care Solomon?

— Acela despre care Domnul a spus: "Iată ţi-am dat ţie inimă înţeleaptă şi pricepută; mai înainte de tine n-a fost om ca tine şi după tine nu se va ridica asemenea ţie"5; şi iarăşi: "Domnul a dat lui Solomon înţelepciune şi pricepere multă foarte şi lărgimea inimii ca nisipul de pe ţărmul mării. Şi s-a înmulţit înţelepciunea lui Solomon mai mult decît înţelepciunea tuturor oamenilor din vechime şi mai mult decît toţi înţelepţii Egiptului"6. A fost deci de neapărată trebuinţă să se adauge numele autorului cărţii.

"Proverbele lui Solomon, fiul lui David".

S-a adăugat şi tatăl, ca să cunoşti că Solomon era înţelept, născut dintr-un tată înţelept şi profet; că din copilărie a fost instruit în cărţile sfinte, că n-a căpătat la sorţi domnia şi nici n-a luat cu forţa o împărăţie ce nu i se cuvenea, ci prin dreapta judecată a tatălui său şi prin voia lui Dumnezeu a luat sceptrurile împărăteşti.

"Solomon a fost împăratul Ierusalimului".

3. Prov. 1, 1.

4. Ioan, 16, 25.

5. III Regi, 3, 12.

6. III Regi, 4, 29—30.

469

Nici acest lucru nu este de prisos. Mai întîi pentru a-l deosebi pe el de alţii cu acelaşi nume, apoi pentru zidirea celebrului templu din Ierusalim, ca să cunoşti cine a construit acel templu, cine este autorul întregii rînduieli date Ierusalimului şi cine este autorul legilor şi a bunei ordini din oraş. Ajută mult la primirea sfaturilor date de Cartea Proverbelor şi faptul că autorul cărţii a fost împărat. Dacă împărăţia este o autoritate legală, atunci e clar că hotărîrile date de un împărat, vrednic cu adevărat de acest nume, sînt foarte bune şi drepte, pentru că urmăresc folosul obştesc al tuturor cetăţenilor şi nu sînt alcătuite cu scopul de a fi de folos numai împăratului. Aceasta e deosebirea dintre un tiran şi un împărat: tiranul urmăreşte totdeauna interesele sale, pe cînd împăratul face totul spre folosul supuşilor săi.

Al doilea verset al Cărţii Proverbelor enumeră şi foloasele acestei cărţi; care sînt şi la cîte pot da naştere în sufletele celor care învaţă aceste proverbe.

III

Şi, în primul loc din Cartea Proverbelor, putem cunoaşte: "înţelepciunea şi învăţătura"7.

înţelepciunea este ştiinţa lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti şi cunoaşterea cauzelor lor. Cel ce teologhiseşte bine cunoaşte înţelepciunea, aşa cum spune şi fericitul Pavel: "Iar înţelepciunea o grăim celor desăvîrşiţi; dar nu înţelepciunea veacului acestuia, nici a stăpînitorilor veacului acestuia, care sînt pieritori, ci grăim înţelepciunea lui Dumnezeu întru taină, pe cea ascunsă a lui Dumnezeu, pe care a rînduit-o Dumnezeu mai înainte de veci"8. Iar cel care înţelege pe Creator din facerea lumii, a cunoscut şi el pe Dumnezeu din înţelepciunea cu care a fost făcută lumea. Că "cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la facerea lumii se văd cînd cugeţi la cele făcute de El"9.

Cartea Proverbelor ne duce la ideea de Dumnezeu, cînd spune: "Dumnezeu prin înţelepciune a întemeiat pămîntul"10; şi: "Cînd pregătea cerul eram cu El"11; şi: "Eram alături de El, lucrînd împreună cu El; eram şi Eu; şi se bucura de Mine"12. Cartea Proverbelor ne spune toate acestea despre înţelepciune, personificînd-o, pentru a ne-o face cunoscută în chip clar. Şi, pe scurt, cuvintele: "Domnul M-a zidit început căilor Lui"13 vorbesc de înţelepciunea care se arată în lume, aproape

7. Prov. 1, 2.

8. I Cor. 2, 6—7.

9. Rom. 1, 20.

10. Prov. 3, 19.

11. Prov. 8, 27.

12. Prov. 8, 30.

13. Prov. 8, 22.

470

dînd glas, prin cele văzute, că de Dumnezeu s-au făcut, pentru că nu întîmplător străluceşte în cele create o atît de mare înţelepciune. Că după cum "cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mîinilor Lui o vesteşte tăria"14 — şi o spun fără glas — "că nu sînt graiuri, nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă" 15, tot aşa sînt unele cuvinte şi ale înţelepciunii întâinăscute, Care înaintea celorlalte a fost pusă temelie zidirii în timpul creaţiei. înţelepciunea aceasta proclamă în tăcere pe Ziditorul şi Domnul, ca prin Ea să te urci la ideea singurului înţelept.

Este, însă, şi o înţelepciune omenească, adică priceperea în treburile vieţii, potrivit căreia numim înţelepţi pe cei care cunosc în amănunţime meseriile folositoare. Pentru aceea, în cea mai mare parte a Cărţii Proverbelor, Solomon dă sfaturi cu privire la înţelepciune. "La răspîntii înţelepciunea este lăudată, în pieţe vorbeşte cu îndrăznire şi de pe vârfurile zidurilor se propovăduieşte" 16.

Autorul Cărţii Proverbelor, cunoscînd ambiţia oamenilor şi că noi cu toţii iubim strălucirea înţelepciunii, prin laudele aduse înţelepciunii, ne îndeamnă sufletele să ne-o însuşim fără lenevie şi fără superficialitate. Solomon spune că pretutindeni se vorbeşte de înţelepciune: pe drumuri, în pieţe, în fortăreţele cetăţii. Vorbeşte de porţi, de pieţe şi de ziduri, tocmai pentru a arăta, prin răspîntii şi pieţe, strălucirea înţelepciunii, iar prin ziduri, folosul ei, pentru a arăta că înţelepciunea este îndestulătoare pentru întărirea vieţii. Şi, voind să ne-o însuşim, spune: "Zi că înţelepciunea este sora ta!"17; şi iarăşi: "Iubeşte-o şi te va păzi!"18. Apoi, arătînd folosul ei obştesc şi că folosul ei se îndreaptă în chip egal la toţi, zice: "Junghiat-a jertfele sale"19, adică a pregătit hrană tare pentru cei care au, prin obişnuinţă, simţirile sufletului deprinse cu o astfel de hrană20. "A dres în pahar vinul său"21, "care veseleşte inima omului"22. Numeşte "pahar" participarea obştească a întregului popor la bunuri. din acest pahar este îngăduit tuturor să scoată, în deplină libertate, atît cît poate fiecare şi cît îi este de folos. "înţelepciunea şi-a gătit eişi masă" Solomon spune toate acestea în chip

14. Ps. 18, 1.

15. Ps. 18, 3.

16. Prov. 1, 21—22.

17. Prov. 7, 4.

18. Prov. 4, 6.

19. Prov. 9, 2.

20. Evr. 5, 14.

21. Prov. 9, 2.

22. Ps. 103, 16.

23. Prov. 9, 2.

471

metaforic, arătîndu-ne cele duhovniceşti prin cele materiale. Numeşte "masă" hrana spirituală a sufletului şi ne pofteşte la această masă cu o predică înaltă, adică cu învăţături, care n-au nimic smerit şi înjositor, înţelepciunea spune: "Cel neînţelept să se abată pe la mine"24. După cum cei bolnavi au nevoie de ştiinţa medicală, tot aşa cei neînţelepţi au nevoie de înţelepciune. Şi: "Este mai bine să faci comerţ cu înţelepciunea decît cu vistierii de aur şi de argint"25. Şi: "înţelepciunea este mai scumpă decît pietrele preţioase; nici un lucru de preţ nu este vrednic de ea"26; şi: "Fiule, dacă vei fi înţelept, vei fi înţelept şi pentru tine şi pentru aproapele tău"27 şi: "Fiul înţelept nu întîmpină nici o piedică în faptele sale"28. Şi, pe scurt, poţi cunoaşte adevărul acestor cuvinte dacă în ceasurile de răgaz vei alege cele spuse de Solomon despre înţelepciune. Dar pentru că "înţelepciunea nu va intra în sufletul celui viclean"29, înţelepciunea curăţeşte mai întîi, cu frica de Dumnezeu, sufletele celor ce vor să se ocupe cu ea. A arunca oricui se întîmplă tainele mîntuirii şi a primi fără deosebire pe toţi care n-au nici viaţă curată şi nici judecată sănătoasă şi chibzuită, este la fel ca şi cum ai pune mir de mult preţ într-un vas murdar. De aceea "începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu"30, iar frica este curăţitoare sufletului, potrivit rugăciunii profetului, care spune: "Pătrunde cu frica Ta cărnurile mele"31. Că unde locuieşte frica, acolo se înscăunează curăţenia sufletească, de acolo fuge pe nesimţite orice viclenie şi orice faptă nelegiuită; că odată ce sufletul este pătruns de frică, nu poate fi mişcat spre fapte necugetate. După cum cel care are trupul străpuns de cuie nu poate să lucreze din pricina durerilor de care e stăpînit, tot aşa şi cel pătruns de frica de Dumnezeu nu foloseşte ochiul spre ceea ce nu se cade, nu-şi mişcă mîinile spre fapte neîngăduite şi, într-un cuvînt, nu poate face vreo faptă mică sau mare în afară de cele ce se cuvin, fiind ţintuit, ca de o durere, de aşteptarea pedepselor cu care este ameninţat.

Solomon, însă, îndepărtează de învăţăturile dumnezeieşti pe cei necuraţi şi ticăloşi, spunînd: "Cei fără frică de Dumnezeu se vor sălăşlui

24. Prov. 9, 4.

25. Prov. 3, 14.

26. Prov. 3, 15.

27. Prov. 9, 12.

28. Prov. 13, 14.

29. Înţ. Sol. 1, 4.

30. Prov. 1, 7.

31. Ps. 118, 120.

472

la porţi"32; şi: "Căuta-veţi la cei răi înţelepciune şi nu o veţi găsi"33; şi: "Căuta-Mă-vor cei răi şi nu Mă vor găsi"34, pentru că nu sînt curăţiţi cu frica de Dumnezeu. Deci, de voieşti să dobîndeşti înţelepciune, apropie-te cu frică mîntuitoare, după ce te-ai curăţit de ruşinea păcatului.

Ni s-a arătat, aşadar, din învăţătura proverbelor şi un alt bine: dobîndirea fricii de Dumnezeu, pe care ne-o însuşim cu ajutorul înţelepciunii.

în al doilea loc din Cartea Proverbelor putem "cunoaşte certarea" (uaiSeta)38.

Certarea este o disciplină folositoare sufletului, care, cu trudă de multe ori, curăţeşte sufletul de petele păcatului. Certarea "nu pare la început pricină de bucurie, ci de întristare; dar mai pe urmă aduce celor încercaţi de ea roadă paşnică spre mîntuire"36. A cunoaşte deci această certare înseamnă să ai o minte deosebită; pentru că mulţi, descurajaţi de asprimea certării, din pricina neştiinţei, nu aşteaptă folosul de pe urma certării, ci, nemulţumiţi de asprimea ei, continuă să sufere mai departe ponoasele neştiinţei. De aceea sînt vrednice de laudă glasurile drepţilor, care spun: "Doamne, nu cu mînia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi"37. Profetul nu se roagă să îndepărteze Domnul certarea, ci urgia. Asemănătoare acestui text sînt şi următoarele: "Ceartă-ne, Doamne, dar nu cu judecată şi nici cu mînie"38; şi: "Certarea Domnului îmi deschide urechile"39. Şi după cum copiii cei mici, care nu-şi fac lecţiile, ajung mai atenţi şi-şi învaţă lecţiile, după ce dascălii sau pedagogii lor îi bat cu nuielele; şi după cum aceleaşi lecţii, înainte de bătaie, treceau pe lîngă urechile lor, dar, după suferinţele pricinuite de lovituri, le intră în urechi şi se păstrează în memorie, ca şi cum atunci li s-ar fi deschis urechile, tot aşa se petrec lucrurile şi cu cei care nu ascultă învăţătura dumnezeiască şi dispreţuiesc poruncile Domnului. Dar cînd s-a abătut asupra lor certarea Domnului, atunci sînt primite poruncile lui Dumnezeu, totdeauna propovăduite, dar totdeauna

32. Textul acesta din Scriptură nu se găseşte sub forma aceasta nici în Proverbe şi nici în altă parte a Sfintei Scripturi. Într-o formă apropiată se găseşte în Proverbe, 19, 23: "iar cel fără frică se va sălăşlui în locuri unde nu se află cunoştinţă", text pe care Biblia românească din1982 îl dă sub forma aceasta: Frica de Dumnezeu duce la viaţă şi ne îndestulăm fără să fim loviţi de nenorociri", iar Biblia lui Gala Galaction (Bucureşti, 1939) îl traduce: "Frica de Dumnezeu este izvor de viaţă; tihniţi să petrecem noaptea, fără să fim loviţi de vreo nenorocire".

33. Prov. 14, 6.

34. Prov. 1, 28.

35. Prov. 1, 2.

36. Evr. 12, 11.

37. Ps. 6, 1.

38. ier. 10, 24.

39. Isaia, 50, 6.

473

călcate în picioare, ca şi cum ar fi izbit pentru prima oară auzul lor. Pentru aceea spune Scriptura: "Certarea Domnului îmi deschide urechile". Deci, pentru că certarea învaţă pe cel dezordonat — cum a făcut Pavel, care a dat satanei, ca unui călău ce torturează şi biciuieşte, pe cei care au căzut de la credinţă, ca să se înveţe să nu mai hulească40, şi cum a fost întors cel îndărătnic, despre care s-a spus că în urma robiei s-a pocăit41 — se cuvine să cunoaştem puterea certării şi spre cîte este de folos.

Cunoscînd, dar, Solomon folosul certării sfătuieşte: "Nu înceta a certa pe copil, că nu va muri de-l vei lovi cu nuiaua. Că tu îl vei bate cu nuiaua, dar vei izbăvi sufletul lui de moarte"42; iar apostolul Pavel spune: "Care este fiul pe care tatăl nu-l ceartă?"43. Această certare este pentru omul care judecă drept mai de preţ decît multă bogăţie. Pentru aceea spune Solomon: "Luaţi certare şi nu argint"44, pentru că în vremurile grele, sau în caz de îmbolnăvire a trupului, sau cînd cei ai casei tale suferă, atunci să nu-ţi treacă prin minte vreun gînd rău despre Dumnezeu, ci cu multă răbdare primeşte biciuirile Lui, că prin ele Dumnezeu te ceartă pentru păcatele tale; şi, pentru că ai cunoscut certarea, spune şi tu: "Urgia Domnului o voi suferi, că am păcătuit înaintea Lui"45, şi: "Bine este mie că m-ai smerit"46. Un astfel de om a fost Pavel, care a spus: "Sîntem certaţi, dar nu omorîţi"47; şi: "Fiind judecaţi, sîntem certaţi de Domnul, ca să nu fim osîndiţi împreună cu lumea"48.

Dar pentru că reaiSsia înseamnă şi învăţătură, potrivit celor scrise despre Moisi că "a fost învăţat în toată înţelepciunea egiptenilor"49, nu este de puţină importanţă pentru mîntuire de a nu dori dobîndirea oricărei cunoştinţe la întîmplare, ci de a cunoaşte cea mai folositoare învăţătură. De pe acum unii au dispreţuit învăţătura dată de cuvintele dumnezeieşti şi s-au ocupat cu geometria, pe care au descoperit-o egiptenii, sau cu astrologia, în mare cinste la haldeeni, sau în general cu cunoştinţa zadarnică despre forme şi umbre. Pe mulţi i-a preocupat poetica, retorica şi descoperirea sofismelor, a căror materie este minciuna; nici

40. Tim. 1, 20.

41. ier. 31, 19.

42. Prov. 23, 13

43. Evr. 12, 7.

44. Prov. 8, 10.

45. Mih. 7, 9.

46. Ps. 118, 71.

47. II Cor. 6, 9.

48. I Cor. 11, 32.

49. Fapte, 7, 22.

474

poezia nu poate exista fără mit, nici retorica fără arta vorbirii şi nici sofistica fără false raţionamente. Aşadar, pentru că mulţi au neglijat cunoştinţa despre Dumnezeu, în rîvna lor după dobîndirea acestor cunoştinţe, îmbătrînind în cercetarea unor învăţături zadarnice, este necesară cunoaşterea învăţăturii, pentru a alege învăţătura cea folositoare şi a evita pe cea zadarnică şi vătămătoare.

Cel care citeşte cu atenţie Cartea Proverbelor şi nu primeşte cu lenevie folosul lor poate înţelege "cuvintele de prudenţă"50.

Ştim că prudenţa este una din însuşirile generale sufleteşti prin care noi oamenii cunoaştem ce este bine, ce este rău şi ce este indiferent. Cuvîntul prudent derivă de la cuvîntul prudenţă. Pentru ce, oare, se spune la Facere despre şarpe că este cel mai prudent dintre toate animalele?51 La fel spune şi Domnul: "Fiţi prudenţi ca şerpii"52. Şi iconomul cel nedrept a fost prudent53. Oare nu este clar că are două înţelesuri cuvîntul prudenţă? Unul se referă la păzirea propriului interes cu vătămarea aproapelui, ca de pildă prudenţa şarpelui, care odată cu muşcătura îşi fereşte capul. Alt sens al cuvîntului prudenţă pare să fie acela de viclenie de caracter, cu ajutorul căreia se descoperă iute folosul propriu în dauna oamenilor mai simpli, ca de pildă prudenţa iconomului nedrept. Prudenţa adevărată, însă, este însuşirea de a cunoaşte cele ce trebuie făcute şi cele ce nu trebuie făcute. Omul care urmează această prudenţă niciodată nu se va depărta de faptele virtuoase, dar nici nu va fi prins de prăpădul păcatului. Aşadar, cel care înţelege "cuvintele de prudenţă" cunoaşte pe de o parte pe vicleni şi înşelători, iar pe de altă parte cele ce trebuie făcute în viaţă. Şi, ca un zaraf încercat, va păstra ceea ce este bun şi se va feri de tot felul de răutate54. Această prudenţă se dăruieşte celui care-şi clădeşte luişi casă şi pune temelia ei pe piatră, adică o fixează trainic pe credinţa în Hristos, încît să rămînă neclintită în faţa ploilor, vînturilor şi revărsărilor apelor55. Prin astfel de cuvinte, spuse în pilde, Domnul ne-a învăţat să rămînem neturburaţi în ispite, atît în cele omeneşti cît şi în cele ce ne vin de sus. Ne mai învaţă să nu neglijăm cele pe care trebuie neapărat să le facem, ci, pregătiţi din timp cu provizii pentru viaţă, să aşteptăm, cu inimă pregătită, venirea Mirelui. Că fecioarele cele înţelepte, spune Domnul, au ieşit întru întîmpinarea Mirelui, pentru că au avut untdelemn în

50. Prov. 1, 2.

51. Fac. 3, 1.

52. Matei, 10, 16.

53. Luca, 16, 8.

54. Tes. 5, 22.

55. Matei, 7, 24—25.

475

candelele lor; fecioarele cele neînţelepte, însă, pentru că n-au fost pregătite, au rămas înstrăinate de bucuria Mirelui56.

VII

Acum să vedem ce înseamnă: "A pricepe întorsăturile cuvintelor"57.

Cuvîntul adevărat, care iese dintr-o minte sănătoasă, este şi grăieşte totdeauna la fel despre aceleaşi lucruri dar cuvîntul felurit şi meşteşugit este foarte întortochiat şi lucrat cu grijă; ia nenumărate forme şi drumuri nebănuite, schimbîndu-se după gustul ascultătorilor. Aşadar, pentru a putea ţine piept asalturilor cuvintelor meşteşugite, Cartea Proverbelor ne dăruieşte mare folos. Că cel care citeşte cu luare aminte Cartea Proverbelor şi ascultă fără lenevire sfaturile ei, înarmat cu experienţa proverbelor, primeşte fără vătămare întorsăturile cuvintelor; nu este nici fermecat de ele şi nici nu se îndepărtează de adevăr. Deci, cînd faptele sînt într-un chip, iar cuvintele le prezintă în alt chip, atunci avem o întorsătură de cuvinte, dar, mai bine spus, o stricare a adevărului, pricinuită de cuvînt. Iar omul, care este unul în aparenţă, dar altul în realitate, face uz de cuvinte meşteşugite, înşelînd pe cei cu care are legături, întocmai cum înşală pe cîini iepurii şi vulpile, care se îndreaptă într-o parte, dar apucă în altă parte. Antitezele falsei cunoştinţe sînt şi ele întorsături de cuvinte. Că oamenii care nu se mulţumesc cu simplitatea învăţăturii duhovniceşti şi care din pricina dialecticii sînt porniţi spre contradicţie, adeseori reduc la neant puterea adevărului prin verosimilitatea sofismelor. Dar cel întărit cu învăţăturile proverbelor pricepe întorsăturile cuvintelor. Că dacă vreodată ar da peste probleme, care au argumente la fel de puternice — şi pentru şi contra — şi în faţa cărora este dificilă aflarea adevărului, totuşi, datorită lecturii sîrguincioase a Proverbelor, mintea nu i se va turbura, chiar dacă cei care discută par a aplica, cu argumentele lor, unii altora lovituri la fel de puternice.

VIII

Proverbele ne dau şi putinţa de "a înţelege dreptatea adevărată"58.

Dreptatea este facultatea de a da fiecăruia ce i se cuvine. Şi pentru că acest lucru este greu de realizat atît de cei care, din pricina puţinătăţii minţii lor, nu găsesc soluţiile juste de a da fiecăruia ce i se cuvine, cît şi de cei care, din pricina patimilor omeneşti de care sînt stăpîniţi,

56. Matei, 25, 1—12.

57. Prov. 1, 3.

58. Prov. 1, 3.

476

fac să dispară dreptatea, dispreţuind pe săraci şi neţinînd de rău pe cei puternici, care săvîrşesc nedreptăţi, de aceea Cartea Proverbelor făgăduieşte să dea ucenicilor săi cunoştinţa adevăratei dreptăţi. Şi pentru că mulţi urmăresc laudele oamenilor, preferând în realitate nedreptatea şi lăcomia, ca ceva folositor, iar în aparenţă şi prin cuvinte lăudînd nespus de mult egalitatea şi dreptatea, de aceea cel instruit de sfaturile Proverbelor cunoaşte pe aceşti oameni şi ştie care este dreptatea desfigurată şi falsificată şi care este dreptatea adevărată şi curată. Dar pentru că şi înţelepţii greci au vorbit mult despre dreptate şi prin cuvinte asemănătoare adevărului înşeală pe cei care nu pot să urmeze dreapta raţiune, de aceea Cartea Proverbelor făgăduieşte să facă cunoscută adevărata dreptate, ca să scăpăm de vătămarea sofismelor lor. Şi legile date de păgîni se deosebesc mult unele faţă de altele, producînd o mare confuzie în mintea acelora care nu înţeleg just noţiunea de dreptate. Astfel, unele legi ale păgînilor socotesc dreaptă uciderea părinţilor; altele resping ca nelegiuit orice omor. Unele legi preţuiesc foarte mult curăţenia trupească; altele nu ţin nici o socoteală de mame, fiice şi surori. Şi, pe scurt, mulţi, stăpîniţi de un vechi obicei, nu pot deosebi răul în faptele lor. Cartea aceasta a Proverbelor, prin învăţăturile sale despre adevărata dreptate, scapă pe oameni de patimile cele necugetate.

Dreptate înseamnă distribuire egală între oameni. Dar, chiar dacă nu reuşim să facem exact această distribuire egală, totuşi dacă o facem cu cele mai drepte intenţii, nu ne depărtăm de scop. Există însă şi o dreptate imanentă, aceea care vine de la Dreptul Judecător, fie pentru a îndrepta pe oameni, fie pentru a-i răsplăti. Această dreptate o putem înţelege cu greu, din pricina înălţimii dogmelor cuprinse în ea. Acest lucru socot că a vrut să-l spună psalmistul prin cuvintele: "Dreptatea Ta ca munţii lui Dumnezeu"59. Aşadar Solomon făgăduieşte să facă cunoscută această dreptate adevărată şi dumnezeiască celor ce caută să studieze cu sîrguinţă învăţăturile Proverbelor.

Iarăşi, pentru că unele păcate se săvîrşesc fără voie, iar altele cu voie, de aceea nici termenul de dreptate nu se aplică la fel fiecăruia din aceste păcate. Să presupunem că avem de judecat de păcatul desfrînării pe două femei desfrînate. Una din ele, vîndută unui traficant de carne vie, săvîrşeşte violul constrînsă, spre a da răului ei stăpîn cu trupul său cîştig cealaltă, însă, săvîrşeşte păcatul de bună voie, pentru plăcere. Păcatul săvîrşit fără voie este iertat, pe cînd celălalt, săvîrşit cu gînd

59. Ps. 35, 6.

476

rău, este osîndit. Un alt exemplu: unul a păcătuit pentru că a primit din copilărie o educaţie proastă: a avut părinţi răi şi a fost crescut cu cuvinte şi cu fapte nelegiuite; altul a avut totul pentru a-l pune pe calea virtuţii: educaţie foarte îngrijită, sfaturile părinţilor, învăţătură aleasă, ascultarea cuvintelor dumnezeieşti, trai cumpătat şi tot ce îndrumează sufletul spre virtute; a alunecat şi a săvîrşit acelaşi păcat ca şi celălalt. Cum să nu fie acesta, pe bună dreptate, pedepsit mai greu? Cel dintîi va fi pedepsit numai pe temeiul ideilor mîntuitoare răspîndite în sufletul nostru, că nu s-a folosit cum trebuie de ele; celălalt, în afară de aceasta, va fi pedepsit şi pentru că n-a ţinut seamă de ajutorul primit şi pentru că, din pricina neluării aminte, a fost tîrît spre păcat. Prin urmare "a înţelege dreptatea adevărată" este cu adevărat semn de strălucită minte şi de desăvîrşită gîndire. Dar Cartea Proverbelor mai face şi făgăduinţa că cel instruit de Proverbe poate înţelege bine teologia. Că adevărata dreptate este Hristos, "Cel Ce s-a făcut pentru noi de la Dumnezeu înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare"60.

Cartea Proverbelor a alăturat de cunoaşterea adevăratei dreptăţi şi "îndrumarea judecăţii pe calea cea dreaptă"61. Că este cu neputinţă să judece drept cazurile îndoielnice cel ce n-a fost instruit mai înainte cu privire la dreptate. Da, nici chiar Solomon, dacă n-ar fi avut cunoştinţe precise de dreptate, n-ar fi putut pronunţa atât de drept şi de sigur, acea sentinţă celebră în procesul pentru copil al celor două femei desfrînate62. Şi pentru că spusele amîndurora nu puteau fi sprijinite cu martori, Solomon a îndrumat judecata spre inima de mamă şi prin ea a descoperit ce nu cunoştea. Femeia care nu era mamă, a primit fără durere uciderea copilului; dar adevărata mamă, pentru dragostea ei firească de copil, nici n-a vrut să audă de ucidere. Deci, cel care cunoaşte adevărata dreptate şi prin ea este învăţat să dea fiecăruia ce este al lui, poate să îndrumeze judecata pe calea cea dreaptă. Că după cum arcaşul îndreaptă săgeata spre ţintă în aşa fel încît săgeata să nu meargă nici dincolo de ţintă, nici dincoace de ea şi nici să rătăcească la dreapta sau la stânga, tot aşa şi judecătorul trebuie să aibă în vedere numai dreptatea, fără să caute la faţa oamenilor — că la procese nu-i bine să cauţi la faţa oamenilor63 — şi fără a înclina cumpăna dreptăţii de partea cuiva, ci de a da hotărîri drepte şi cu neputinţă de schimbat. Dacă un judecător are de judecat procesul a doi împricinaţi, unul care a răpit avutul, iar altul care a fost păgubit, va face dreptate între cei doi dacă va lua de la cel hrăpăreţ atît cît a aflat că i s-a luat celui nedreptăţit. Dar

60. i Cor. 1, 30.

61. Prov. 1, 3.

62. III Regi, 3, 16—28.

63. Prov. 24, 23.

478

judecătorul, care nu are altoită mai dinainte în sufletul său adevărata dreptate, ci este corupt prin bani sau dă hotărîri de dragul prieteniei sau se răzbună pentru vreo duşmănie sau se teme de stăpînire, nu poate să' îndrumeze judecata pe calea cea dreaptă. Unuia ca acesta psalmistul îi spune: "Deci, dacă grăiţi cu adevărat despre dreptate, judecaţi drept, Fiii oamenilor"64. Că semnul după care se cunoaşte sufletul drept este dreptatea cu care face judecata. Pentru aceea şi Solomon zice în Proverbele sale: "Balanţa care cîntăreşte mai mult sau mai puţin decît este drept este urîtă înaintea lui Dumnezeu"65. Prin "balanţă" Solomon arată metaforic inegalitatea hotărîrilor date la procese.

Judecata cu dreptate nu este folositoare numai judecătorilor, ci şi nouă, cînd avem de luat o hotărîre asupra unei acţiuni. Pentru că avem înnăscut un criteriu natural, prin care deosebim binele de rău, trebuie ca în alegerea faptelor pe care le săvîrşim să facem o justă deosebire între ele. De pildă un judecător cu sufletul nepărtinitor şi animat de cele mai înalte sentimente de dreptate, cînd are de judecat între fapte morale contrarii, va da dreptate virtuţii şi va osîndi viciul. De pildă, ai de judecat desfrînarea şi castitatea. Mintea ta, distinsă şi încrezătoare, prezidează judecata; plăcerea apără desfrînarea, iar frica de Dumnezeu asistă la proces castitatea; dacă vei osîndi păcatul şi vei da cîştig de cauză castităţii, vei face o dreaptă judecată; dar dacă vei înclina spre plăcere şi vei hotărî că păcatul este de preferat, ai făcut o judecată nedreaptă şi vei fi supus blestemului celui care a spus: "Vai de cei ce spun că amarul este dulce şi dulcele amar; de cei ce spun că lumina este întuneric, iar întunericul lumină"66.

Aşadar, pentru că după Solomon "gîndurile drepţilor sînt judecăţi"67, trebuie să ne străduim ca în forul intim al gîndurilor noastre să nu ne schimbăm judecăţile cu privire la lucruri, ci să avem mintea asemenea unei balanţe, cîntărind fără părtinire fiecare faptă. Cînd ai de judecat virtutea faţă de viciul opus ei, dă biruinţă legii lui Dumnezeu împotriva păcatului. Vin în faţa judecăţii tale lăcomia şi dreptatea? Dă-ţi sentinţa împotriva dorinţei răpirii bunurilor străine, şi virtuţii. votul tău! Sînt în ceartă calomnia şi îndelunga răbdare? Condamnă calomnia şi preferă îndelunga răbdare! Duşmănia şi dragostea? Fă de ruşine duşmănia şi arunc-o cît mai departe, dar laudă dragostea şi însuşeşte-ţi-o!

64. Ps. 57, 1.

65. Prov. 20, 13.

66. Isaia, 5, 20.

67. Prov. 12, 5.

479

Ai de judecat făţărnicia şi sinceritatea, curajul şi laşitatea, înţelepciunea şi neînţelepciunea, dreptatea şi strîmbătatea, castitatea şi desfrînarea, şi, ca să spun pe scurt, ai de judecat virtutea şi viciul? Atunci arată dreptatea judecăţilor tale din forul ascuns al sufletului tău şi, făcîndu-ţi porunca lui Dumnezeu un fel de ajutor de judecător, arată-ţi ura faţă de viciu, întoarce-te cu dezgust din faţa păcatului şi preţuieşte din toată inima virtutea! Dacă în orice faptă a ta vei face să biruiască în tine faptele cu adevărat bune, vei fi fericit "în ziua aceea cînd va judeca Domnul cele ascunse ale oamenilor, cînd gîndurile se învinovăţesc şi se dezvinovăţesc"68; atunci nu vei pleca osîndit pentru înclinarea ta spre rele, ci vei fi cinstit cu cununile dreptăţii, cu care, în tot cursul vieţii tale, ai încununat virtutea.

Ce ne mai învaţă Cartea Proverbelor pe lîngă cele de mai sus?

"Ca să dea celor fără de răutate isteţime şi copilului simţire şi înţelegere"69.

Lipsa de răutate sau inocenţa are două sensuri. înseamnă sau inocenţa dobîndită cu ajutorul raţiunii prin înstrăinarea de păcat, printr-o îndelungată luare aminte şi studiere a faptelor bune, tăind din rădăcină viciul — astfel cel inocent, sau cel fără de răutate, este cel lipsit cu totul de răutate — sau înseamnă neexperimentarea viciului, fie din pricina tinereţii, fie din pricină că n-a cunoscut încă viciul. De pildă copilul nu ştie de mîndrie, nu ştie de viclenie şi de şiretenie; sînt apoi unii locuitori ai satelor, care nu cunosc şiretlicurile negustoreşti şi nici cursele din tribunale; pe unii ca aceştia îi numim inocenţi, nu pentru că ar fi depărtaţi de rău datorită voii lor libere, ci pentru că n-au făcut încă experienţa relei deprinderi. Propriu vorbind, inocent este un om ca David, care a spus: "Eu în nerăutatea mea am umblat"70, omul care a îndepărtat din sufletul lui orice răutate prin exercitarea virtuţii, omul care a fost învrednicit şi de moştenirea bunătăţilor. Că "Domnul nuva lipsi de bunătăţi pe cei ce umblă în nerăutate"71. Unul ca acesta cu încredere va spune: "Judecă-mă, Doamne, că eu întru nerăutatea mea am umblat"72; şi "Judecă-mă după dreptatea mea şi după nerăutatea care este întru mine"73. Simplitatea purtării, mărinimia, lipsa de vicleşug caracterizează pe inocent. Un astfel de om era Iacov, care era

68. Rom. 2, 16. 15.

69. Prov. 1, 4.

70. Ps. 25, 1.

71. Ps. 83, 13.

72. Ps. 25, 1.

73. Ps. 7, 9.

480

"om fără vicleşug, locuind în casă"76, adică făcea uz de simplitatea firii sale, fără să ia, ca o mască, o înfăţişare făurită cu meşteşug pentru înşelarea celor din jurul său. De aici se vede că inocent este omul care n-a făcut experienţa răului. Unul ca acesta, spune Cartea Proverbelor, are nevoie de isteţimea cea vrednică de laudă, ca să dobîndească pe lîngă curăţenia sa naturală şi priceperea căpătată prin experienţă, astfel ca, întărit cu isteţimea cea bună, ca şi cu o armă, să rămînă neatins de vicleniile duşmanilor. Că socot că omul desăvîrşit trebuie să fie înţelept faţă de bine şi curat faţă de rău. Cei inocenţi scot din Cartea Proverbelor, ca dintr-un izvor, isteţimea lor mîntuitoare: "Bărbatul isteţ este tron al simţirii"75; şi "Cel isteţ se ascunde cînd vin rele"76; şi "Cel care ţine seamă de mustrări este mai isteţ"77. Isteţimea este, aşadar, facultatea potrivit căreia săvîrşim cu dibăcie toate faptele noastre , viclenia este întrebuinţarea isteţimii numai la săvîrşirea răului. Prin urmare, pentru că omul isteţ poate să se descurce cu dibăcie în toate faptele, iar printre aceste fapte sînt şi fapte rele, urmează că isteţimea are două înţelesuri. Omul care întrebuinţează isteţimea spre paguba altora este un om viclean iar isteţul, vrednic cu adevărat de laudă, este omul care descoperă iute şi cu judecată ce este spre binele lui şi îndepărtează relele puse cu viclenie şi duşmănie la cale de alţii împotriva lui. Fii, deci, atent la cuvîntul isteţime şi cunoaşte că este o facultate sufletească, care poate fi întrebuinţată în două direcţii; dacă un om o foloseşte cu gînd curat, spre folosul lui şi al altora, este lăudat; dar dacă o întrebuinţează spre paguba celor din jurul lui este de osîndit, pentru că îi dă prilej să se folosească de ea spre propria sa pierdere.

XII

Plină este istoria Vechiului Testament cu exemple de întrebuinţarea isteţimii şi într-un chip şi în altul. Bună a fost isteţimea evreilor, care au înşelat pe egipteni; au primit plată pentru lucrul lor la facerea oraşelor, dar şi-au procurat materiale pentru construirea cortului78. Au lucrat cu o isteţime vrednică de laudă moaşele care au scăpat de la moarte pe pruncii de parte bărbătească ai evreilor79. Bună a fost isteţimea Rebecăi, care a prilejuit fiului ei binecuvîntarea cea mare80. A

74. Fac. 25, 27.

75. Prov. 12, 24.

76. Prov. 27, 12.

77. Prov. 15, 5.

78. ieş. 12, 35.

79. ieş. 1, 17.

80. Fac. 27, 15.

481

lucrat cu o isteţime vrednică de laudă Rahab81, tot atît de bine şi Rahila82; cea dintîi salvînd pe iscoade, iar cealaltă, înşelînd pe tatăl ei, a putut să scape de închinarea la idoli. Gavaoniţii s-au purtat cu israilitenii cu o isteţime vrednică de condamnat83. Rea a fost isteţimea lui Avesalom, care, sub chipul dreptăţii, a atras de partea sa pe supuşii tatălui său şi a strîns mulţime de rebeli pentru a lupta împotriva lui David. Sînt învinuiţi unii că au făcut sfat isteţ, dar viclean, împotriva poporului lui Dumnezeu85.

în textele acestea este lăudată isteţimea întrebuinţată cu folos, fiind ca o armă împotriva necazurilor din viaţă, întărind sufletele oamenilor mai simpli. Dacă Eva ar fi avut această isteţime n-ar fi căzut cu uşurinţă pradă vicleniilor şarpelui86.

Aşadar, învăţătura acestui verset întăreşte pe cel inocent, care-şi schimbă cu uşurinţă gîndurile, pentru că dă crezare oricărui cuvînt, şi-i oferă folosul isteţimii ca un fel de ajutor în toate împrejurările vieţii.

XIII

Acum să cercetăm cum dă Cartea Proverbelor "copilului simţire şi înţelegere"87.

Pentru că, după cum spune apostolul, omul este dublu, cel din afară şi cel dinăuntru88, cel care se vede şi cel care are în ascuns gîndurile sale, de aceea trebuie ca şi vîrsta copilăriei să o considerăm tot sub aceste două aspecte.

Ar fi cu adevărat vrednic de rîs să susţinem că proverbul acesta are scopul de a da simţire copilului de curînd născut. Că pe care dintre simţuri poate să-l dea Cartea Proverbelor, de vreme ce vederea, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul le avem odată cu naşterea şi nu le dobîndim prin instrucţie, ci natura desăvîrşeşte prin ele fiinţa?

Prin urmare nu trebuie să interpretăm cuvîntul copil în sens literal şi nici să înţelegem prin simţire unul din simţurile enumerate mai sus, ci vîrstele să le aplicăm omului lăuntric. Multe locuri din Scriptură ne-au învăţat că există o stare de copilărie a sufletului, o altă stare de tinereţe şi în sfîrşit o stare de bătrîneţe a sufletului. De pildă, de la Pavel ştim că creştinii din Corint erau copii89, pentru că aveau nevoie

81. Iosua, 2, 4—21.

82. Fac. 31, 34—35.

83. Iosua, 9, 4—27.

84. II Regi, 15, 4—8.

85. Ps. 82, 3.

86. Fac. 3, 1—5.

87. Prov. 1, 4.

88. II Cor. 4, 16.

89. Cor. 3, 1—2.

482

încă de lapte, de învăţăturile introductive şi simple ale Evangheliei şi pentru că nu puteau lua hrana tare a dogmelor. Tînăr la suflet este omul desăvîrşit în tot felul de virtute, care fierbe cu duhul, care doreşte cu înfocare să săvîrşească fapte de evlavie şi care are toată tăria pentru săvîrşirea faptelor bune. Pe acesta Evanghelia îl numeşte siluitor, în stare să răpească împărăţia cerurilor90, iar Sfîntul Duh îl primeşte ca pe unul ce-i destoinic să înalţe imne lui Dumnezeu: "Tineri şi fecioare, spune Scriptura, să laude numele Domnului"91, iar în profeţia lui Ioil li s-a făgăduit tinerilor să vadă vedenii92. în sfîrşit, cel bătrîn la suflet este omul desăvîrşit în înţelepciune şi pricepere. Un astfel de om a fost Daniil, care, în trup tînăr, a arătat o înţelepciune mai vrednică de respect decît a unuia cu capul alb. Din pricina aceasta cei îmbătrîniţi în zile rele i-au spus lui: "Vino, şezi În mijlocul nostru şi ne spune nouă, că ţie ţi-a dat Dumnezeu cinstea bătrîneţilor"93.

Astfel, în textul din Proverbe, prin copil se înţelege omul renăscut şi crescut prin baia naşterii din nou, ajuns ca un copil; şi, în această stare fiind, este propriu împărăţiei cerurilor. Unui astfel de prunc de curînd născut, hrănit cu laptele cel curat şi spiritual, Cartea Proverbelor îi dă simţire şi înţelegere dacă se exercitează cu ajutorul ei; îi dă simţirea celor prezente şi înţelegerea celor viitoare; îl învaţă valoarea lucrurilor omeneşti şi-i dă sensul întîmplărilor din viaţă, ca să nu slujească plăcerilor ruşinoase şi nici să nu rămînă înmărmurit de admiraţie în faţa slavei deşarte a lumii acesteia. Cartea Proverbelor îi mai insuflă şi înţelegerea veacului ce va să fie şi-l apropie, prin cuvintele ei, de credinţa celor făgăduite.

XIV

Dar pentru că am aplicat deosebirile de vîrstă la omul lăuntric, este firesc să aplicăm şi numirile simţurilor la facultăţile sufletului.

Astfel, cînd Cartea Proverbelor spune: "Apropie urechea ta de cuvintele mele"94, trebuie să ştim că e vorba de partea ascultătoare a sufletului, ca atunci cînd Domnul spune: "Cel ce are urechi de auzit să audă"95; şi "Cuvîntul înţelept la ureche ascultătoare"96. Prin aceste cuvinte şi altele asemenea, Cartea Proverbelor dă tînărului un auz sănătos. Iar cînd spune: "Nu te uita la femeia stricată"97; şi iarăşi

90. Matei, 11, 12.

91. Ps. 148, 12.

92. Ioil, 2, 28.

93. Sus. 50.

94. Prov. 22, 17.

95. Matei, 13, 19.

96. Prov. 25, 12.

97. Prov. 5, 3.

483

Nu-ţi întoarce ochii spre ea"98; şi: "Ochii tăi să caute drept" ", negreşit că proverbele acestea îi dăruiesc copilului ca un fel de vedere a sufletului. Cînd îl sfătuieşte: "Mănâncă miere, fiule, ca să se îndulcească gîtlejul tău"100°, în chip figurat numeşte miere învăţătura dumnezeiască; la fel şi cuvintele psalmistului: "Cît de dulci sînt cuvintele Tale pentru gîtlejul meu; mai mult decît mierea pentru gura mea"101 — prin aceste sfaturi proverbele urmăresc formarea unui gust duhovnicesc al sufletului, despre care s-a zis: "Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul"102. Există şi un simţ tactil al sufletului, datorită căruia se atinge de el înţelepciunea, îmbrăţişîndu-i oarecum virtutea, că spun Proverbele: "Iubeşte înţelepciunea, ca să te îmbrăţişeze"103; iar Eclesiastul zice: "Vreme este a îmbrăţişa şi vreme este a te îndepărta de îmbrăţişare"104. Trupurile se pîngăresc prin îmbrăţişări necurate, iar sufletul, prin îmbrăţişarea înţelepciunii, unindu-se desăvîrşit cu ea, se umple de sfinţenie şi curăţie. Aşa se dăruieşte copilului simţire.

Dar cum i se dă copilului înţelegere? Proverbele spun: "Nu vor folosi averile în ziua cea rea"105. Aceste cuvinte aduc aminte inimii tale de ziua aceea în care nu-ţi va fi îndestulătoare mulţimea averilor şi nici nu te vor scăpa de munca veşnică. Sau cînd Proverbele spun: "Cei fără de răutate vor moşteni pămîntul"108, vor moşteni acel pământ ai cărui moştenitori sînt cei blînzi, aşa cum spune psalmistul: "Cei blînzi vor moşteni pămîntul"107; şi după cum grăieşte fericirea Domnului: "Fericiţi cei blînzi, că aceia vor moşteni pămîntul"108; şi iarăşi: "înţelepţii vor moşteni slavă"109. Înţelegerea, deci, îmboldeşte sufletul să dorească bunătăţile cuprinse în făgăduinţe; îi dă copilului această înţelegere, pe de o parte ca să se teamă de ameninţările ce vin peste păcătoşi, iar pe de altă parte să dorească făgăduinţele gătite pentru cei drepţi.

"Acestea auzindu-le înţeleptul mai înţelept va fi"110.

Cuvintele acestea dau mărturie de marea putere a Cărţii Proverbelor, pentru că înţelepciunea lor depăşeşte înţelepciunea înţelepţilor, iar învăţăturile cuprinse în această carte sînt mai adînci decît învăţăturile

98. Prov. 9, 19.

99. Prov. 4, 25.

100. Prov. 24, 13.

101. Ps. 118, 103.

102. Ps. 33, 8.

103. Prov. 4, 6. 8.

104. Ecl. 3, 5.

105. Prov. 11, 4.

106. Prov. 2, 21.

107. Ps. 36, 11.

108. Matei, 5, 5.

109. Prov. 3, 35.

110. Prov. 1, 5.

484

înţelepţilor. Nenumăraţii oameni care audiază învăţăturile celorlalţi dascăli sînt ucenici, pe cînd auditorii învăţăturii acestei cărţi sînt înţelepţi. Cuvîntul înţelept este omonim — că se numesc înţelepţi şi înţelepţii lumii acesteia, dar se numesc înţelepţi şi cei care au primit înţelepciunea cea adevărată, pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe temeiul credinţei în El.

Proverbul acesta vesteşte că vor ajunge mai înţelepţi înţelepţii lumii acesteia, dacă se apropie de învăţătura sănătoasă a Proverbelor; aceştia vor dispreţui zadarnica lor cunoştinţă de mai înainte şi vor muta spre adevăr admiraţia lor. Dar pentru că cuvîntul înţelept se aplică la mai multe categorii de oameni — că se numeşte înţelept şi cel care are dorinţa de a se iniţia în înţelepciune, şi cel care a făcut oarecare progres în sistemele de înţelepciune, şi cel care este desăvîrşit, potrivit stării sale sufleteşti — înţeleptul, de care a fost vorba mai sus, dacă citeşte Cartea Proverbelor va ajunge mai înţelept, fie că este numai îndrăgostit de înţelepciune, fie că este înaintat în înţelepciune, pentru că pe de o parte dobîndeşte multe cunoştinţe despre dogmele dumnezeieşti, iar pe de altă parte pentru că este instruit cu privire la natura lucrurilor omeneşti. Aceasta, pentru că Proverbele izgonesc în multe feluri viciul şi aduc în multe chipuri în locul lui iarăşi virtutea; înfrînează limba nedreaptă, instruiesc ochiul cu căutătură vicleană şi stricată, nu îngăduie ca mîini nedrepte să aibă stăpînirea în puterea lor, alungă lenea, osîndesc poftele ruşinoase, dau învăţături cu privire la prudenţă şi bărbăţie, laudă castitatea. Aşadar cel instruit în aceste învăţături are o repulsie puternică faţă de faptele rele, iar prin înclinarea spre mai bine, ca prin o chemare interioară, capătă dorinţa binelui; şi astfel cel înţelept prin firea sa ajunge mai înţelept datorită desăvîrşirii dobîndite din învăţătura Proverbelor.

"Cel inteligent va dobîndi conducere"111. Cel care vrea să-şi însuşească o meserie sau o artă oarecare trebuie să aibă însuşirile fireşti corespunzătoare. Atletul, un trup bine format şi putere; alergătorul, armonia membrelor şi sprinteneală; tot aşa şi conducătorul trebuie să aibă agerime de minte şi uşurinţă de înţelegere. De aceea Cartea Proverbelor, prin proverbul de mai sus, nu cheamă pe orice om la conducere, ci pe cel inteligent. Căci ce este conducerea decît o ştiinţă a sufletului despre nestatornicia lucrurilor omeneşti, cu ajutorul căreia

111. Prov. 1, 5.

485

învăţăm cum se cuvine să o traversăm? În multe locuri din Scriptură găsim numită viaţa aceasta "ape" şi "mare", ca de pildă în Psalmi: "Trimis-a din înălţime şi m-a luat, ridicatu-m-a din ape multe"112. Este clar că numeşte "ape" turburarea vieţii. Că nici situaţiile fericite şi căutate cu multă rîvnă de majoritatea oamenilor nu sînt permanente şi de lungă durată, dar nici situaţiile turburi şi grele din viaţă nu rămîn neschimbate, ci şi unele şi altele sînt supuse mişcării şi unor schimbări neaşteptate. După cum nu e cu putinţă ca marea să rămînă mult timp în aceeaşi stare, că acum este liniştită şi nemişcată şi după puţin timp o vezi frămîntată de furia vînturilor, sălbăticită şi clocotitoare din pricina furtunilor, dar apoi o profundă linişte o stăpîneşte, tot aşa şi situaţiile din viaţă se întorc cu uşurinţă cînd într-o parte, cînd în alta. Pentru aceasta conducătorul trebuie să se aştepte la schimbări de situaţii în momentele liniştite ale vieţii, cînd totul i se întîmplă după gustul său, dar nu trebuie să-şi piardă nădejdea în momentele grele, ca şi cum ar rămîne veşnice, şi nici să se ducă la fund, înecat de o tristeţe exagerată. Nu dăinuieşte mult timp nici sănătatea trupului, nici floarea tinereţii, nici prosperitatea gospodăriei şi nici una din situaţiile fericite ale vieţii; ci, cînd eşti într-o astfel de stare fericită a vieţii, aşteaptă-te şi la furtună. Va veni şi boală, va veni şi sărăcie; vîntul nu bate totdeauna în pupa corăbiei; adeseori vine necinste peste omul celebru şi invidiat de toţi; întîmplări nedorite îi turbură fericirea vieţii; şirul nenorocirilor vine asupra ta, ca nişte valuri, şi, năpustindu-se unele după altele, îţi turbură viaţa şi groaznică furtună îţi învăluieşte traiul. Vei vedea, însă, că şi acestea trec şi viaţa se preface în veselie şi într-o linişte cu adevărat încîntătoare.

Aşadar, conducător inteligent este omul care se comportă faţă de evenimente potrivit naturii lor, rămînînd totdeauna identic cu sine însuşi, fără să se mîndrească în situaţiile fericite ale vieţii şi fără să fie doborît în necazuri şi nenorociri.

Dar ne este folositor şi în alte privinţe darul conducerii.

Ştiu că mai sînt şi alte valuri şi furtuni înfricoşătoare care năvălesc asupra sufletului, furtuni provocate de pasiunile trupului: mînia, teama, plăcerile şi întristările, care cad asupra sensibilităţii trupului ca o furtună puternică şi îneacă adeseori sufletul lipsit de conducere. Din această pricină mintea trebuie să fie aşezată sus, deasupra pasiunilor, ca un conducător, să-i fie trupul ca o corabie; şi, întorcînd cu dibăcie gîndurile, cum întoarce corăbierul cârma corăbiei, să calce peste patimi;

112. Ps. 17, 19.

486

mintea să rămână sus, la înălţime, neatinsă de patimi, fără să fie murdărită de amărăciunea patimilor, ci totdeauna să se roage spunînd: "Izbăveşte-mă de cei ce mă urăsc şi de adîncurile apelor, ca să nu mă înece viforul apei, nici să mă înghită adîncul"113.

XVI

Vrei să-ţi vorbesc şi de o altă călătorie pe mare, pentru care ne este necesar darul conducerii?

"împărăţia cerurilor este asemenea unui neguţător"114. Toţi cîţi mergem pe calea evanghelică sîntem nişte neguţători care, prin săvîrşirea poruncilor, neguţătorim pentru noi înşine dobîndirea bunătăţilor cereşti. Trebuie, deci, săne adunăm multă şi felurită bogăţie cerească, dacă nu voim să fim ruşinaţi atunci cînd ni se va cere să arătăm ce am lucrat, ca cei ce au primit talanţii, şi nici să auzim spunîndu-ni-se: "Slugă vicleană şi leneşă"115. Să încărcăm mărfurile neguţătorite şi să străbatem viaţa aceasta, fără să le pierdem sau împuţina. Că mulţi oameni şi-au adunat multe bogăţii duhovniceşti din tinereţile lor, dar cînd au ajuns la mijlocul vieţii, năvălind asupra lor ispitele duhurilor răutăţii, n-au făcut faţă furiei furtunii, pentru că n-au avut alături de ei darul conducerii, ci au fost păgubiţi de toată strînsura lor. Astfel unii "au căzut din credinţă"116; alţii şi-au pierdut curăţia trupească agonisită din tinereţe, năvălind asupra lor, ca o vijelie neaşteptată, plăcerile ruşinoase. Este o privelişte vrednică de cea mai mare milă ca, după post, după aspră vieţuire, după rugăciuni îndelungate, după belşug de lacrimi, după înfrînare de douăzeci sau treizeci de ani, ca, dintr-o neatenţie a sufletului şi dintr-o lipsă de grijă, să te vezi lipsit de toate şi să te asemeni, tu, care erai îmbogăţit cu săvîrşirea poruncilor, negustorului aceluia foarte bogat care, încîntat de mulţimea mărfurilor cumpărate, străbate mări pline de primejdii, fiindu-i corabia mînată de vînturi prielnice, dar dintr-odată pierde totul, sfărîmîndu-i-se corabia chiar în apropierea portului. Te asemeni, deci, acestui negustor dacă şi tu, prin o ispită a diavolului, ca izbit de o furtună sălbatică, pierzi cele dobîndite cu nenumărate osteneli şi sudori, cufundîndu-te în păcat. Unuia ca acesta, care s-a înecat odată cu toată virtutea agonisită, i se potrivesc cuvintele: "Ajuns-am în adîncurile mării şi furtuna m-a înghiţit"117.

113. Ps. 68, 17—18.

114. Matei, 13, 45.

115. Matei, 25, 26.

116. I Tim. 1, 19.

117. Ps. 68, 3.

487

XVII

Ţine, dar, cu putere în mîini cîrmele vieţii. Cîrmuieşte-ţi ochii, ca să nu se năpustească asupra ta, prin ochi, valul aprig al poftei! Cîrmuieşte-ţi auzul, ca să nu primească urechile ceva vătămător! Cîrmuieşte-ţi limba, ca să nu rostească cuvinte neîngăduite! Să nu te răpună furia mîniei, să nu te înece loviturile fricii, nici să te doboare povara întristării! Valuri sînt patimile; dacă te ţii deasupra lor, vei fi un cîrmaci iscusit al vieţii tale; dar dacă nu te vei feri, cu pricepere şi linişte, de fiecare din aceste valuri, fiind purtat într-o parte şi alta, ca o corabie fără lest, de toate ispitele ce vin asupră-ţi, te vei pierde în oceanul păcatului. Ascultă, deci, ce te învaţă şi arta conducerii corăbiei! Corăbierii obişnuiesc să privească la cer şi de acolo ştiu cum să cîrmuiască corabia; ziua după soare, iar noaptea după steaua polară sau după o altă stea care străluceşte totdeauna; cu ajutorul lor determină direcţia de plutire. Tot aşa să ai şi tu privirea îndreptată la cer, după cuvîntul psalmistului: "La Tine am ridicat ochii mei, Cela Ce locuieşti în cer"118. Priveşte la Soarele dreptăţii! Şi, călăuzit de poruncile Domnului, ca de nişte stele strălucitoare, ai neadormită privirea! Nu da somn ochilor tăi şi nici aţipeală pleoapelor tale119, ca să fii necontenit condus de porunci! Că spune Scriptura: "Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele"120. Dacă nu vei aţipi la cîrmă atîta vreme cît eşti în viaţa aceasta, în această nestatornicie a lucrurilor lumii, vei primi şi ajutorul Duhului, Care te va împinge înainte şi te va mîna cu vînturi dulci şi liniştite pînă ce te vor duce nevătămat la limanul acela neînvălurat al voinţei lui Dumnezeu, Căruia slava şi puterea în vecii nesfîrşiţi ai vecilor, Amin.

118. Ps. 122, 1.

119. Ps. 131, 4.

120. Ps. 118, 105.

OMILIA A XIII-a îndemnătoare la Sfîntul Botez

înţeleptul Solomon, împărţind timpul faptelor săvîrşite de om în viaţă şi hotărînd un timp potrivit pentru fiecare faptă, a spus: "Pentru toate este timp; este timp pentru orice lucru; este timp pentru naştere, este timp pentru moarte"1. Eu, însă, schimbînd puţin hotărîrea înţeleptului Solomon, aş putea spune, rostindu-vă această predică mîntuitoare, că este timp pentru moarte, este timp pentru naştere.

— Care este pricina acestei schimbări?

— Solomon, vorbind despre cele supuse naşterii şi pieirii, a urmat cursul ordinii naturale şi a pus naşterea înaintea morţii; că este cu neputinţă să mori înainte de a te naşte. Eu, însă, voind să vorbesc de naşterea cea duhovnicească, am pus moartea înaintea vieţii. Că pentru noi morţii în trup îi urmează naşterea în Duh, după cum spune şi Domnul: "Eu voi ucide şi Eu voi face viu"2. Să murim, dar, ca să trăim. Să omorîm cugetul trupului, care nu poate să se supună legii lui Dumnezeu3, ca să se nască în noi puternic cugetul Duhului, prin Care ia naştere viaţa şi pacea. Să ne înmormîntăm cu Hristos, Care a murit pentru noi, ca să şi înviem împreună cu Cel Ce ne-a adus învierea.

Pentru fiecare din faptele din viaţă este potrivit un anumit timp; un anumit timp pentru somn, un anumit timp pentru veghe; un anumit timp pentru război, un anumit timp pentru pace. Dar întreaga viaţă a omului este timp pentru botez. Nici trupul nu poate trăi fără să respire şi nici sufletul nu poate fiinţa fără să cunoască pe Creatorul său; că necunoaşterea lui Dumnezeu este moartea sufletului. Cel care n-a fost botezat nu-i luminat; iar fără lumină nici ochiul nu poate vedea pe cele ale sale, nici sufletul nu poate contempla pe Dumnezeu. Orice timp al vieţii este potrivit pentru mîntuirea prin botez: noaptea, ziua, în orice ceas, în orice clipă, chiar cea mai scurtă clipă. Dar cu mult mai

1. Ecl. 3, 1. 2.

2. Deut. 32, 39.

3. Rom. 8, 7.

489

potrivit este timpul înrudit cu semnificaţia botezului. Şi care timp ar fi mai înrudit cu botezul decît ziua Paştelui? Această zi este pomenirea învierii Domnului; iar botezul ne dă putinţa învierii. În ziua învierii, deci, să primim harul învierii. Pentru aceea Biserica cheamă de mult timp cu predică puternică pe fiii ei, ca să nască în această zi pe cei pentru care de mult a simţit durerile naşterii şi să guste, după ce i-a înţărcat de la cuvintele catehezei, hrana tare a dogmelor. Ioan a predicat botezul pocăinţei şi se ducea la el toată Iudeea. Domnul predică botezul înfierii şi care om din cei care-şi pun nădejdea în El nu va asculta? Botezul lui Ioan ducea la botez; botezul acesta desăvîrşeşte; acela era îndepărtare de păcat; acesta, unire cu Dumnezeu. Predica lui Ioan era predica unui om şi atrăgea pe toţi la pocăinţă. Tu, însă, pregeţi, te gîndeşti, amîni, deşi ai fost învăţat de profeţi: "Spălaţi-vă, faceţi-vă curaţi"4, ai fost sfătuit de psalmi: "Apropiaţi-vă de dânsul şi luminaţi-vă"5, ţi s-a binevestit de apostoli: "Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să se boteze în numele Domnului Iisus Hristos spre iertarea păcatelor şi veţi primi făgăduinţa Sfîntului Duh"6, eşti chemat chiar de Domnul, spunîndu-ţi: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni"7, că toate aceste cuvinte au fost citite astăzi.

Din copilărie ai fost catehizat, şi încă nu îmbrăţişezi adevărul? Ai învăţat mereu, şi n-ai ajuns încă să ştii? Toată viaţa ta ai ispitit şi ai iscodit pînă la bătrîneţe! Cînd ai să te creştinezi? Cînd vom cunoaşte că eşti de-al nostru? Anul trecut aşteptai anul acesta; acum iarăşi amîni pe la anul! Vezi să nu faci făgăduinţe care să depăşească hotarele vieţii tale! Nu ştii, omule, ce va naşte ziua de mîine! Nu făgădui lucruri ce nu sînt în puterea ta! La viaţă te chemăm, omule! Pentru ce nu răspunzi la chemare? Eşti chemat la împărtăşirea bunătăţilor. Pentru ce treci cu vederea darul? împărăţia cerurilor este deschisă. Nemincinos este Cel Care te cheamă. Calea este uşoară; nu-i nevoie de timp, de cheltuieli, de oboseală. Pentru ce întîrzii? Pentru ce amîni? Pentru ce te temi de jug, ca o junincă nepusă la jug? "Jugul Meu este bun; sarcina uşoară"8. Nu striveşte grumazul, ci-l slăveşte. Că nu pune cu sila jugul în jurul gîtului, ci cere voinţă liberă de la cel care şi-l pune. Uită-te că Domnul învinuieşte pe Efraim, ca pe o junincă înfuriată, pentru că rătăceşte pe unde nu trebuie, dispreţuind jugul legii9. Supune-ţi

4. isaia, 1, 16.

5. Ps. 33, 5.

6. Fapte, 2, 38.

7. Matei, 11, 28.

8. Matei, 11, 30.

9. Osea, 4, 17. 18.

490

grumazul tău neîmblînzit! Pune pe grumazul tău jugul lui Hristos, pentru ca nu cumva, aruncând jugul sau trăind după capul tău, să cazi uşor pradă fiarelor!

"Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!"10. Cum să spun celor neştiutori că mierea este dulce? "Gustaţi şi vedeţi ". încercarea te lămureşte mai bine decît orice cuvînt. Iudeul nu amână tăierea împrejur din pricina acestei ameninţări: "Orice suflet, care nu se va tăia împrejur în ziua a opta, va fi nimicit din poporul lui"11; tu, însă, amîni tăierea împrejur cea nefăcută de mînă omenească, care se săvîrşeşte în botez prin "dezbrăcarea poftelor trupului"12, deşi auzi pe însuşi Domnul spunînd: "Amin, Amin, spun vouă, dacă nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va intra întru împărăţia lui Dumnezeu"13. Dincolo, durere şi rană; aici, rouă sufletului şi vindecare rănii inimii. Te închini Celui Care a murit pentru tine? Primeşte atunci ca să şi fii îngropat împreună cu El prin botez!14 Cum vei fi părtaş învierii Lui, dacă nu odrăsleşti împreună cu El prin asemănarea morţii Lui?15 Israil cel de demult a fost botezat de Moisi în hor şi în mare16, dîndu-ţi simbolurile botezului şi arătîndu-ţi adevărul care avea să fie arătat în vremile din urmă; tu, însă, fugi de botezul care n-a fost închipuit în mare, ci săvîrşit în adevăr, care n-a fost în nor, ci în Duhul, care n-a fost săvîrşit în Moisi, om ca şi noi, ci în Hristos, Care l-a făcut pe Moisi. Israil, dacă n-ar fi trecut marea, n-ar fi scăpat de Faraon; şi tu, dacă nu treci prin apă, n-ai să scapi de amara tiranie a diavolului. Dacă Israil n-ar fi fost botezat în chip simbolic, n-ar fi băut din piatra cea duhovnicească; nici ţie, dacă n-ai să fii botezat în chip adevărat, nu ţi se va da băutura cea adevărată. După botez Israil a mîncat pîinea îngerilor17. Tu, însă, cum vei mînca pîinea cea vie18 dacă nu vei primi mai întîi botezul? Prin botez a intrat Israil în pămîntul făgăduinţei. Tu, însă, cum ai să te reîntorci în paradis fără să fii pecetluit prin botez? Sau nu ştii că sabia de foc a fost aşezată ca să păzească drumul pomului vieţii19; sabie înfricoşătoare şi arzătoare pentru cei necredincioşi, iar pentru cei credincioşi prietenoasă şi cu dulce strălucire?

10. Ps. 33, 8.

11. Fac. 17, 14.

12. Col. 2, 11.

13. Ioan, 3, 5.

14. Col. 2, 12.

15. Rom. 6, 5.

16. I Cor. 10, 2.

17. Ps. 77, 29.

18. ioan, 6, 51.

19. Fac. 3, 24.

491

Stăpânul a făcut să se învîrtă sabia aceea20 cînd vede un credincios, se dă la o parte; dar cînd vede pe unul nepecetluit prin botez, tăişul săbiei îl întîmpină.

III

Ilie nu s-a spăimîntat cînd a venit la el căruţa cea de foc şi cai de foc; ci, în dorinţa de a se ridica la înălţime, a cutezat săvîrşirea unei fapte înfricoşătoare; şi cel care trăia încă în trup s-a suit cu o bucurie nespus de mare în căruţa aceea cuprinsă de flăcări21. Tu, însă, n-ai să te urci la cer într-o căruţă de foc, ci ai să te sui la cer prin apă şi prin Duh, şi nu alergi cînd te cheamă? Ilie a arătat puterea botezului pe altarul arderilor de tot, arzînd complet jertfa, nu cu foc, ci cu apă. Şi se ştie doar că natura focului este potrivnică apei; totuşi, cînd apa a fost vărsată atunci de trei ori în chip tainic peste altar, apa a ajuns foc şi a aţîţat flacăra ca untdelemnul. "Ilie a spus: "Aduceţi vase cu apă şi vărsaţi-le peste jertfă şi peste lemne"; şi a spus: "Turnaţi a doua oară!"; şi au turnat a doua oară; şi a mai spus: "Turnaţi a treia oară!", şi au turnat a treia oară"22. Scriptura a arătat cu asta că cel care se botează se uneşte prin botez strîns cu Dumnezeu şi că prin credinţa în Treime străluceşte în sufletele celor care se botează lumină curată şi cerească.

De-aş împărţi în biserică aur, nu mi-ai spune: "Voi veni mîine şi îmi vei da mîine!", ci te-ai grăbi să ceri, ca să se împartă aurul îndată şi te-ai supăra dacă aş amîna pe altă dată împărţirea. Dar pentru că marele Dăruitor nu-ţi oferă un metal care-ţi ia ochii, ci curăţenia sufletului, pretextezi, înşiri scuze, ca şi cum ar trebui să fugi de darul ce ţi se oferă. O, minune! Te înnoieşti, fără să fii topit; eşti plăsmuit din nou, fără să fii strivit; eşti vindecat, fără să suferi dureri şi totuşi nu te gîndeşti ce har ţi se dă! Dacă ai fi rob la oameni şi s-ar prescrie libertatea pentru robi, n-ai alerga în ziua hotărîtă tocmind avocaţi şi rugând pe judecători ca, prin orice mijloc, să capeţi libertatea? N-ai îndura şi palme şi cele mai mari lovituri ce se dau robilor, numai ca să scapi de sclavie? Dar pentru că nu eşti rob oamenilor, ci păcatului, predicatorul te cheamă la libertate, ca să te slobozească de robie, să te facă cetăţean cu îngerii şi, adoptîndu-te prin har, să te arate fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor al bunătăţilor lui Hristos, spui că n-a venit încă vremea, ca să primeşti aceste daruri! O, piedici viclene! O, îndeletnicire ruşinoasă şi fără de sfîrşit! Pînă cînd cu plăcerile? Pînă cînd cu desfătările? Am trăit destulă

20. Fac. 3, 24.

21. IV Regi, 2, 11.

22. III Regi, 18, 34.

492

vreme pentru lume, să trăim, deci, şi pentru noi înşine! Ce lucru este egal în valoare cu sufletul nostru? Ce este deopotrivă cu împărăţia cerurilor? Care sfătuitor îţi este mai vrednic de credinţă decît Dumnezeu? Cine este mai înţelept decît înţeleptul Dumnezeu sau cine ne este mai de folos decît bunul Dumnezeu? Cine este mai apropiat de noi decît Cel Care ne-a făcut? Nici Eva n-a avut vreun folos dînd mai mult crezare sfatului şarpelui decît sfatului lui Dumnezeu. Cît de nesăbuite sînt cuvintele pe care le rosteşti! "N-am timp să mă fac sănătos! Să nu-mi arăţi încă lumina! Să nu mă uneşti încă cu împăratul!". Nu spui deschis cuvintele acestea? Dar, mai bine spus, rosteşti cuvinte mai nesocotite ca acestea! Dacă ai avea de plătit impozite şi s-ar vesti că sînt iertate datoriile datornicilor, iar apoi ar încerca cineva să lucreze spre paguba ta, ca să nu capeţi această scutire, nu te-ai revolta şi n-ai striga că ai fost jefuit de partea ce ţi se cuvenea datorită scutirii generale? Dar cînd ţi-au fost propovăduite mai dinainte nu numai iertarea datoriilor trecute, ci şi daruri viitoare, cînd îţi faci singur nedreptate, fără ca duşmanii tăi să se pornească împotriva ta, socoteşti oare că te sfătuieşti cum trebuie şi gîndeşti spre folosul tău însuţi, cînd nu primeşti iertare, ci cauţi să mori plin de datorii? Mai cunoaşte şi aceasta, că cel care era dator cu zece mii de talanţi ar fi dobîndit iertare dacă nu-şi reînnoia datoria sa prin neomenia arătată semenului său23. Trebuie să ne ferim să nu păţim la fel; şi, ca să ne rămînă neluat de la noi darul botezului, să iertăm, după ce am primit harul, pe cei ce ne-au greşit.

Intră în vistieria sufletului tău şi adu-ţi aminte de cele ce ai săvîrşit! Dacă ai multe păcate, mulţimea lor să nu te deznădăjduiască, "că unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul"24, dacă primeşti harul; că celui ce datorează mult, mult i se şi iartă, ca să iubească mai mult dar dacă păcatele tale sînt mici şi neînsemnate şi nu sînt păcate de moarte25, pentru ce te nelinişteşte viitorul, cînd n-ai dus o viaţă ticăloasă, deşi n-ai fost povăţuit de lege? Gîndeşte-te! Sufletul tău stă acum ca într-o balanţă, tras într-o parte de îngeri şi în alta de demoni. Spre care îţi vei înclina inima? Cine va birui în tine? Plăcerea trupului sau sfinţenia sufletului? Desfătarea celor prezente sau dorinţa celor viitoare? Te vor primi îngerii sau te vor ţine strîns cei care te stăpînesc acum? în timpul luptei generalii dau soldaţilor de sub conducerea lor

23. Matei, 18, 23—34.

24. Rom. 5, 20.

25. I Ioan, 5, 17.

493

un semn distinctiv, pentru ca ostaşii lor să se poată chema uşor unii pe alţii şi să poată fi o deosebire precisă între ei şi duşmani de s-ar amesteca în învălmăşeli. Nimeni nu te va cunoaşte de eşti de-al nostru sau de-al vrăjmaşilor, dacă nu vei arăta prin simbolurile tainice înrudirea cu noi, dacă nu va fi însemnată peste tine lumina feţei Domnului26. Cum are să-şi ceară îngerul dreptul asupra ta? Cum are să te scoată din mîna vrăjmaşilor, dacă nu-ţi cunoaşte pecetea? Cum vei putea spune: "Sînt al lui Dumnezeu", dacă nu porţi semnele lui Dumnezeu? Sau ai uitat că îngerul nimicitor a trecut pe lîngă casele care erau pecetluite, iar în cele nepecetluite a omorît pe primii născuţi?27 Vistieria nepecetluită este cu uşurinţă furată de hoţi, iar oaia fără semn este înstrăinată fără de primejdie.

Eşti tînăr? întăreşte-ţi tinereţea cu frîul botezului! Ai trecut de floarea vîrstei? Nu-ţi păgubi strînsura, nu pierde talismanul, nu cugeta despre ceasul al unsprezecelea ca despre ceasul cel dintîi!28 Chiar cel care începe viaţa se cuvine să aibă înaintea ochilor sfîrşitul vieţii sale. Dacă un doctor ţi-ar făgădui să te facă, prin operaţii şi noi medicamente, tînăr din bătrîn cum eşti, n-ai dori oare să vină ziua aceea în care să te vezi întors în floarea vîrstei? Dar cînd botezul îţi făgăduieşte să-ţi înflorească din nou sufletul tău, pe care tu l-ai învechit, iar din pricina fărădelegilor l-ai îmbătrînit şi l-ai murdărit, dispreţuieşti pe Binefăcător şi nu alergi la făgăduinţă! Nu doreşti să vezi cît e de mare minunea făgăduinţei? Nu doreşti să vezi cum se naşte din nou fără de mamă omul, cum omul cel învechit şi stricat de poftele înşelăciunii29 ajunge iarăşi plin de viaţă, întinereşte şi se reîntoarce la adevărata floare a tinereţii? Botezul este răscumpărare pentru cei robiţi, iertare greşelilor, moarte păcatului, renaştere sufletului, haină luminoasă, pecete neatacată, căruţă către cer, pricinuitoare a împărăţiei cerurilor, harul înfierii. Pui, nenorocitule, plăcerea mai presus de nişte bunătăţi atît de mari şi atît de preţioase? îţi înţeleg amînarea, chiar dacă ţi-o ascunzi prin cuvinte! Faptele o strigă, chiar dacă o taci cu glasul! "Lasă-mă, îmi spui, să-mi bucur trupul cu desfătarea celor ruşinoase, să mă tăvălesc în mocirla plăcerilor, să-mi murdăresc mîinile cu sînge, să răpesc bunurile străine, să umblu cu viclenie, să jur strîmb, să mint şi voi primi botezul cînd voi termina cu răutăţile!". Dacă păcatul este un lucru bun,

26. Ps. 4, 6.

27. ieş. 12, 23.

28. Matei, 20, 12.

29. efes. 4, 22.

494

păstrează-l pînă la sfîrşit'! Dar dacă e păgubitor pentru cel care-l săvîrşeşte, pentru ce stărui în cele ce te pierd? Nici un om care caută să dea afară din stomacul său amărăciunea fierii nu şi-o măreşte cu mîncăruri multe şi vătămătoare. Se cuvine ca trupul să se scape de durerile care-l supără şi nu să-şi facă boala mai mare decît poate suferi. Corabia stă pe linia de plutire pînă la o anumită încărcătură de mărfuri; la o greutate mai mare se scufundă. Teme-te ca şi tu să nu păţeşti la fel; şi, făcînd păcate mai mari decît iertarea, să nu naufragiezi înainte de a ajunge în porturile pe care le nădăjduieşti. Dumnezeu nu-ţi vede oare faptele sau nu ştie El gîndurile tale sau crezi că lucrează împreună cu tine la fărădelegi? "Gîndit-ai nelegiuire, spune Scriptura, că voi fi asemenea ţie"30. Tu, cînd vrei să legi prietenie cu un muritor, ţi-l atragi prin facere de bine, spunînd şi făcînd acele lucruri care ştii că-i fac plăcere; cînd, însă, e vorba să te împrieteneşti cu Dumnezeu şi nădăjduieşti să fii primit ca fiu, dar săvîrşeşti cele potrivnice lui Dumnezeu, iar prin călcarea legii îl necinsteşti, nădăjduieşti oare să ţi-L faci prieten tocmai prin acelea prin care mai ales îl superi? Vezi ca nu cumva în nădejdea răscumpărării, adunîndu-ţi mulţime de răutăţi, să-ţi înmulţeşti păcatul şi să pierzi iertarea! "Dumnezeu nu se lasă batjocorit "31. Nu te tîrgui cu harul! Să nu spui: "Bună este legea, dar mai plăcut păcatul!". Plăcerea este o undiţă a diavolului, care te trage spre pieire. Plăcerea este mama păcatului, iar păcatul este boldul morţii. Plăcerea hrăneşte viermele cel veşnic, care la început încântă pe cel care se desfătează, dar mai pe urmă plăcerile ajung mai amare decît fierea. Nimic altceva nu strigă amînarea botezului decît un gînd ca acesta: "Să domnească mai întîi păcatul în mine, apoi, cîndva, va domni şi Domnul! Să fac mădularele mele arme ale nedreptăţii întru fără-delege32, apoi, cîndva, voi face din ele şi arme ale dreptăţii întru Dumnezeu!". Tot aşa şi-a adus jertfele şi Cain; cele mai bune pentru desfătarea lui, cele proaste pentru Ziditorul, pentru Dumnezeu, Cel Ce i le-a dăruit. Cînd eşti puternic să săvîrşeşti orice faptă, îţi cheltuieşti tinereţea în păcate; iar cînd mădularele îţi sînt obosite le oferi lui Dumnezeu, cînd nu mai sînt bune de nimic, cînd au nevoie de odihnă, pentru că şi-au pierdut puterea, din pricină că bătrîneţea le-a slăbit. La bătrîneţe, castitatea nu mai este castitate, ci neputinţă; că n-ai putere să te desfrînezi. Mortul nu se încununează. Nimenea nu-i drept cînd n-are puterea să mai facă răul. Atîta vreme cît eşti în putere, stăpîneşte păcatul cu ajutorul raţiunii. Virtutea stă în abaterea de la rău şi în săvîrşirea

30. Ps. 49, 22.

31. gal. 6, 7.

32. Rom. 6, 13.

495

binelui. Neputinţa de a face răul nu este vrednică prin ea însăşi nici de laudă, nici de pedeapsă. Dacă te laşi de păcate din pricina vîrstei, atunci lauda se cuvine slăbiciunii trupului şi nu ţie! Lăudăm pe cei care sînt buni datorită voinţei lor, şi nu pe cei împiedicaţi a săvîrşi răul din O' silnicie oarecare. Cine oare ţi-a fixat hotarul vieţii? Cine ţi-a hotărît că ai să ajungi la adînci bătrîneţi? Cine-ţi poate da o garanţie vrednică de credinţă de cele ce vor fi? Nu vezi că sînt răpiţi din viaţă prunci, că se prăpădesc oameni în puterea vârstei? Viaţa nu are un termen mai dinainte hotărît. Pentru ce aştepţi ca botezul să-ţi fie darul îmbolnăvirii tale, atunci cînd nu vei mai putea rosti cuvinte mîntuitoare, cînd poate nici nu vei avea putinţa să mai auzi limpede, că boala e cuibărită în capul tău, cînd nu vei putea să ridici mîinile la cer, să te ţii pe picioare, să îngenunchezi la rugăciune, să fii învăţat cum trebuie, să te mărturiseşti după rînduială, să te uneşti cu Dumnezeu şi să te lepezi de duşman? Se poate ca nici să nu poţi urmări cu mintea limpede slujba botezului, să nu-ţi mai dai seama de cele ce se petrec cu tine, să nu-ţi dai seama dacă ai simţit harul sau dacă ai primit fără simţire cele săvîrşite. Dar cînd ai primit cu mintea limpede harul, atunci ai talantul şi nu pui la îndoială cele săvîrşite.

Fă ce a făcut eunucul!33 Eunucul a găsit pe catehet şi n-a dispreţuit învăţătura; bogatul a poftit pe sărac să se urce în căruţă, cel falnic şi mîndru, pe omul simplu şi nebăgat în seamă a fost învăţat Evanghelia împărăţiei, a primit în inimă credinţa, dar n-a amînat pecetea Duhului; iar cînd a întîlnit apă, a zis: "Iată apă!" — cuvînt izvorît din o mare bucurie sufletească — Iată ce căutăm! Ce mă împiedică să mă botez?" Unde voinţa este gata, nu este nici o piedică. Dumnezeu, Cel Ce ne cheamă, este iubitor de oameni, slujitorul Lui la îndemînă, iar harul din belşug. Bunăvoinţă să fie şi nici o piedică nu va mai fi! Unul singur este cel care pune piedici! Acela care ne astupă căile mîntuirii Pe acela să-l biruim cu priceperea. Acela ne face să pregetăm; noi însă, să ne sculăm la lucru! Acela înşeală inimile noastre cu făgăduinţe deşarte; noi, însă, să cunoaştem gîndurile lui! Oare nu ne spune el să facem azi păcatul şi nu ne convinge să lăsăm pentru mîine fapta bună? De aceea, Domnul, nimicind sfaturile lui cele viclene, spune: "Astăzi dacă veţi auzi glasul Meu"35. Acela spune: "Astăzi pentru mine,

33. Fapte, 8, 27—39.

34. Fapte, 8, 36.

35. Ps. 94, 8.

496

mîine pentru Domnul!". Domnul strigă dimpotrivă: "Astăzi ascultaţi glasul Meu". Uită-te bine la duşman! Nu îndrăzneşte să ne sfătuiască să ne depărtăm cu totul de Dumnezeu — ştie că este greu creştinilor să audă acest sfat —, ci prin meşteşugiri înşelătoare îşi urmăreşte cu plan scopul. "Este iscusit în a face răul"36. Ştie că noi oamenii căutăm să trăim timpul de acum şi că orice faptă a noastră o facem pentru acest timp. Acela ne fură prin meşteşugirile sale ziua de astăzi şi ne lasă nădejdile pe ziua de mîine. Apoi, cînd vine ziua de mîine, vine iarăşi vicleanul împărţitor al zilelor noastre şi pretinde din nou pentru el ziua de astăzi, iar pentru Domnul pe aceea de mîine. Şi, tot aşa, prin dorinţa noastră de plăceri, ne fură prezentul şi lasă viitorul în nădejdi, făcîndu-ne să ne pierdem pe nesimţite viaţa.

VII

Am văzut odată o viclenie ca aceasta la o pasăre isteaţă. Pentru că puii ei, din pricina slăbiciunii lor, erau o pradă uşoară vînătorilor, se dădea pe sine ca o pradă gata de prins; dar îndată fugea din mîinile vînătorilor; şi făcea în aşa fel încît nici nu putea fi prinsă de vînători, dar nici nu-i făcea să-şi piardă nădejdea prinderii ei, ci, ţinîndu-i în diferite chipuri pe vînători cu nădejdea prinderii, le dădea prilej puilor să scape; apoi, în urmă, zbura şi ea. Teme-te să nu păţeşti şi tu la fel ca vînătorii; în nădejdea dobîndirii celor nesigure, să-ţi scape din mîini cele sigure. Vino, dar, la mine! Mută-te cu totul la Domnul! Dă-ţi numele tău! înscrie-te în Biserică! Ostaşul este numărat în matricolele oştirii; atletul, înscris printre concurenţi, ia parte la întreceri; omul de rînd, înscris printre cetăţeni, este numărat între membrii cetăţii. Eşti supus tuturor acestor îndatoriri, ca ostaş al lui Hristos, ca atlet al bunei credinţe, ca cetăţean al cerurilor. înscrie-te în această carte, ca să fii scris în cea de sus! învaţă şi învaţă-te vieţuirea evanghelică: atenţie deosebită ochilor, înfrînare limbii, înrobire trupului, gînd smerit, curăţenie minţii, stingere mîniei! Dacă te sileşte cineva să faci ceva, fă mai mult decît îţi cere37; dacă cineva îţi ia ceva, nu te judeca cu el38; dacă te urăşte cineva, iubeşte-l39; dacă eşti persecutat, rabdă40; dacă eşti hulit, roagă-te pentru hulitori41. Fii mort pentru păcat42; răstigneşte-te împreună cu Hristos; mută-ţi toată dragostea spre Domnul.

36. ier. 4, 22.

37. Matei, 5, 41.

38. Matei, 5, 40.

39. Matei, 5. 44.

40. I Cor. 4, 12.

41. Matei, 5, 44.

42. Rom. 6, 2.

497

— Acestea, însă, sînt anevoioase!

dar care faptă din cele bune este uşoară? Cine a dobîndit victorii dormind? Care petrecăreţ şi iubitor de plăceri s-a împodobit cu cununile răbdării? Nimeni n-a luat premiul dacă n-a alergat. Ostenelile dau naştere slavei; oboselile prilejuiesc cununi. "Prin multe necazuri se cuvine să intrăm în împărăţia cerurilor"43; o spun şi eu; dar aceste necazuri le primeşte fericirea aceea din împărăţia cerurilor, pe cînd ostenelile pentru păcat le aşteaptă durerea şi tristeţea iadului. Omul, care priveşte cu deosebită luare aminte, îşi dă seama că nici faptele diavolului nu se săvîrşesc fără osteneală de lucrătorii nelegiuirii. Ce fel sînt sudorile castităţii? Dar cel care trăieşte în desfrînare este cu totul năduşit, că plăcerea îl topeşte. Slăbeşte, oare, înfrînarea atît de mult trupul cît îl strică neînfrînarea ticăloasă şi nestăpînită? Da, anevoioase sînt nopţile nedormite ale celor care priveghează în rugăciuni, dar cu mult mai anevoioase ale celor care stau de veghe pentru săvîrşirea răutăţilor! Că teama de a fi prins asupra faptului şi ghimpele, care însoţeşte totdeauna plăcerea, alungă desăvîrşit orice linişte. Dar dacă tot fugind de calea cea strâmtă, care duce la mîntuire, mergi pe calea cea largă a păcatului, mă tem ca nu cumva călătorind pe calea aceasta să nu ajungi pînă la sfîrşit într-o casă de oaspeţi pe măsura ei.

— Dar vistieria virtuţii e greu de păzit!

— Pentru asta priveghează, frate! Dacă vrei, ai ajutoare: rugăciunea, care te păzeşte noaptea; postul, care-ţi păzeşte casa; cîntarea de psalmi, care-ţi desfătează sufletul. Ia-le pe acestea în ajutorul tău! Ele să stea de veghe cu tine noaptea, ca să păzească odoarele vistieriei tale! Spune-mi, ce-i mai bine: să fim bogaţi şi să ne neliniştim cu paza odoarelor sau dintru început să nu avem ce să păzim? Nimeni nu aruncă bunătăţile de teama pierderii lor. Că nimic din cele omeneşti n-ar mai exista dacă ne-am gîndi că am putea pierde din lucrurile pentru care ne sîrguim. Lîngă lucrarea pămîntului stă nerodirea lui lîngă neguţătoria pe mare, naufragiile; lîngă căsătorie, văduvia, lîngă naşterea de copii, lipsa de copii. Şi totuşi ne apucăm de lucru; şi, întemeiaţi pe mai bune nădejdi, lăsăm pe seama lui Dumnezeu, Cel Care ne rînduieşte viaţa, împlinirea celor ce nădăjduim. Tu, cu cuvîntul, ridici în slăvi sfinţenia botezului; cu fapta, însă, îţi petreci timpul cu fapte vrednice de osîndă. Vezi ca nu cumva să te căieşti de relele tale sfaturi, atunci cînd nu-ţi va mai fi de folos căinţa! Pilda fecioarelor să te înţelepţească!44. Acelea n-au avut untdelemn în vasele lor; atunci au văzut

43. Fapte, 14, 22.

44. Matei, 25, 1—13. 32 —

498

că le lipsea ce le era de trebuinţă, cînd trebuia să intre la nuntă odată cu Mirele. De aceea, Sfînta Scriptură le-a numit nebune, pentru că, cheltuindu-şi timpul sorocit folosirii untdelemnului cu umbletul pentru găsirea untdelemnului, n-au băgat de seamă că s-au îndepărtat pe ele însele de bucuria Mirelui. Să nu dea Dumnezeu ca şi tu, amînînd din an în an, din lună în lună şi din zi în zi de a-ţi lua untdelemn, hrana luminii, să vină peste tine ziua, pe care n-o aştepţi, cînd nu vei mai putea deloc să-ţi prelungeşti viaţa, ziua în care de jur împrejurul tău nu vor fi decît nelinişte şi durere fără mîngîiere, cînd deznădăjduiţi vor fi doctorii şi deznădăjduite şi rudele tale, cînd vei fi înăbuşit de răsuflare uscată şi grea şi cînd fierbinţeală puternică va arde şi va topi cele dinăuntrul tău. Atunci vei ofta din adîncul inimii, dar nu vei găsi pe nimeni care să ia parte la durerea ta , vei rosti cuvinte slabe şi abia auzite, dar nimeni nu te va auzi; orice cuvînt rostit de tine va fi nebăgat în seamă, socotit o aiureală. Cine-ţi va da atunci botezul? Cine-şi va aminti de tine, care eşti năucit de boală? Cunoscuţii vor fi trişti, străinii nici nu vor căuta la boala ta, iar prietenul va pregeta să-ţi aducă aminte de botezarea ta, ca să nu facă turburare: dacă doctorul se înşală, dacă tu, din dragostea firească de viaţă, nu ţi-ai pierdut nădejdea în viaţă? Noapte e în jurul tău şi nu-i nimeni care să te ajute. Cel care te poate boteza nu-i lîngă tine. Moartea îţi stă aproape, iar cei care o aduc se grăbesc. Cine să te răpească din mîinile lor? Dumnezeu, Care a fost dispreţuit? El, da, te va auzi atunci, că şi tu îl auzi acum! îţi va mai da oare răgaz? Că bine ai folosit răgazul pe care ţi l-a dat!

VIII

"Nimeni să nu te înşele cu vorbe deşarte!"45. Că pe neaşteptate va veni peste tine pieirea46, iar prăpădul se va năpusti asupra ta ca o furtună. înger întunecat va veni să te ducă cu sila şi să tîrască sufletul tău legat cu păcatele, întors necontenit spre cele de aici, gemînd fără să poată da drumul la strigăte, că i s-a luat organul cu care plîngea. O, cît de mult te vei sfîşia! Cît vei suspina! în zadar te vei căi de sfaturile ce ţi le-ai dat, cînd vei vedea veselia drepţilor la strălucita împărţire a darurilor şi tristeţea păcătoşilor în întunericul cel mai din adînc. Ce vei spune atunci, în durerea inimii tale? "Vai mie, că n-am aruncat povara aceasta grea a păcatului, care era atît de uşor de dat jos, ci am atras asupra mea şirul acestor răutăţi! Vai mie, că nu mi-am

45. efes. 5, 6.

46. Tes. 5, 3.

499

spălat petele, ci sînt înfierat cu păcatele! Acum aş fi cu îngerii! Acum m-aş desfăta cu bunătăţile cereşti! O, viclene sfătuiri! Din pricina unei desfătări trecătoare a păcatului mă chinui veşnic! Din pricina plăcerii trupului, sînt dat focului! Judecata lui Dumnezeu e dreaptă! Eram chemat şi nu ascultam! Eram învăţat şi nu luam aminte! Mi se aduceau mărturii şi rîdeam de ele!".

Aceste şi astfel de cuvinte vei spune, plîngîndu-te, dacă vei tot amîna mereu botezul. Omule, sau teme-te de gheenă, sau cîştigă împărăţia! Nu dispreţui chemarea! Să nu spui: "Rogu-te să mă ierţi47 pentru cutare şi cutare pricină!". Nici o pricină nu-i îndestulătoare pentru iertare. îmi vine să lăcrimez cînd socot că doreşti mai mult faptele ruşinoase decît marea slavă a lui Dumnezeu şi, fiind strîns lipit de păcat din pricina plăcerii desfrînării, te depărtezi singur de bunătăţile făgăduite, ca să nu vezi bunătăţile Ierusalimului celui ceresc48. Acolo este mulţimea cea mare a îngerilor, adunarea celor întîinăscuţi, tronurile apostolilor, scaunele întîi-stătătoare ale profeţilor, sceptrele patriarhilor, cununile mucenicilor, laudele drepţilor. Doreşte să fii numărat împreună cu aceia, botezîndu-te şi sfinţindu-te potrivit darului lui Hristos, că Lui se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

47. Luca, 14, 18.

48. Ps. 127, 6.

OMILIA A XIV-a

împotriva celor care se îmbată I

Cele văzute aseară mă îndeamnă să vorbesc, dar tot ele îmi opresc pornirea şi-mi slăbesc osîrdia, cînd văd că toate ostenelile mele de mai înainte au rămas fără rod. Că şi plugarul pregetă să mai semene a doua oară aceleaşi brazde, dacă seminţele aruncate în ele întîia oară nu au răsărit. Cu ce nădejdi să mai vorbesc eu astăzi, dacă n-am avut nici un folos de pe urma atîtor sfaturi pe care n-am încetat a vi le da mai de mult, iar în timpul acestor şapte săptămîni de post n-am încetat a vă mărturisi, zi şi noapte, Evanghelia harului lui Dumnezeu? O, cîte nopţi n-aţi privegheat în zadar! Cîte zile n-aţi venit în zadar la biserică! Dacă ar fi fost numai în zadar! Că cel care a propăşit în fapte bune, dar se întoarce apoi la obişnuinţa veche, nu pierde numai plata ostenelilor lui, ci este vrednic de pedeapsă şi mai grea, că după ce a gustat cuvîntul cel bun al lui Dumnezeu după ce a fost învrednicit de cunoaşterea tainelor, a trădat totul, înşelat de o plăcere de o clipă. "Cel mai slab, spune Solomon, are parte de milă, dar cei tari cumplit se vor certa"2. O singură seară, un singur atac al duşmanului a distrus şi a nimicit toată osteneala aceea. Ce rîvnă, deci, mai pot avea să vă vorbesc acum?

Aş fi tăcut, o ştiţi prea bine, dacă nu m-aş fi temut de pilda lui Ieremia, care nevrînd să vorbească unui popor îndărătnic, a pătimit acelea pe care însuşi le-a istorisit: foc s-a aprins în măruntaiele lui, l-au părăsit toate puterile şi nu mai putea să sufere3.

Nişte femei neruşinate, uitînd de frica de Dumnezeu şi dispreţuind focul cel veşnic, într-o zi ca asta, cînd în amintirea învierii Domnului trebuiau să stea în casă şi să se gîndească la ziua aceea, în care se vor deschide cerurile, cînd Judecătorul ni se va arăta din ceruri, cînd vor fi trîmbiţele lui Dumnezeu, învierea morţilor, dreapta judecată şi răsplata fiecăruia după fapta lui; deci, în loc să se gîndească la toate

1. Evr. 6, 5.

2. înţ. Sol. 6, 6.

3. ier. 20, 9.

501

acestea, să-şi curăţească inimile de gînduri viclene, să-şi spele cu lacrimi păcatele de mai înainte şi să se pregătească pentru întîmpinarea lui Hristos în ziua cea mare a arătării Lui, au scuturat jugul robiei lui Hristos, au aruncat de pe cap broboada bunei-cuviinţe, au dispreţuit pe Dumnezeu, au dispreţuit pe îngerii Lui, s-au arătat fără de ruşine în faţa bărbaţilor, îşi fîlfîiau părul în vînt, îşi ridicau rochiile şi jucau cu picioarele4. Cu ochi pofticios, cu rîs desfrînat, aţîţau la dans şi atrăgeau spre ele poftele desfrînate ale celor tineri. Au jucat lîngă bisericile mucenicilor din afară de oraş şi au făcut din acele sfinte locuri locaş al neruşinării lor. Au pîngărit văzduhul cu cîntece de ruşine, au pîngărit şi pămîntul cu necuratele lor picioare, care duduia de jocurile lor; s-au dat în spectacol în faţa mulţimii tinerilor; cu adevărat neruşinate şi ieşite din minţi, cu nimic mai prejos de cele mai mari furii ale nebuniei.

Cum voi tăcea acestea? Cum le voi plînge aşa precum merită? Vinul ne-a vătămat aceste suflete! Vinul, darul lui Dumnezeu, dat celor cumpătaţi pentru mîngîierea slăbiciunii lor, a ajuns acum în mîinile celor necumpătaţi unealtă de desfrîu.

Beţia, demon de bună voie, băgat în suflete de către plăcere, beţia mamă a păcatului, vrăjmaşa virtuţii, face fricos pe cel viteaz, desfrînat pe cel înfrînat, nu ştie de dreptate, ucide chibzuinţa. După cum apa stinge focul, tot aşa şi vinul nemăsurat întunecă mintea.

Pregetam să vorbesc împotriva beţiei, nu pentru că ar fi un păcat mic sau că ar fi vrednică de dispreţuit, ci pentru că nici un folos n-ar aduce cuvîntul. Dacă cel care se îmbată înnebuneşte şi se întunecă, în zadar grăieşte cel ce mustră pe cel ce nu aude. Cui să vorbesc deci? Căci cel care are nevoie de sfat nu aude cele ce îi spun, iar cel înfrînat şi cumpătat nu are nevoie de ajutorul cuvîntului, că-i lipsit de patima beţiei. Ce voi face, dar, în faţa acestora, dacă cuvîntul e nefolositor, iar tăcerea plină de primejdie? Să nu mai îngrijim boala? Dar primejdioasă este şi neîngrijirea. Să grăiesc ceva împotriva beţivilor? Dar vorbesc unor urechi moarte! Ce voi face? Voi face şi eu ce fac doctorii cînd izbucneşte ciuma: pe cei sănătoşi îi feresc de îmbolnăvire cu medicamente profilactice, iar de cei bolnavi nici nu se ating. Tot aşa şi vouă cuvîntul meu vă va fi folositor pe jumătate: va păzi pe cei nepătimaşi, dar nu va scăpa, nici nu va vindeca pe cei stăpîniţi de patimă.

4. isaia, 3, 15.

502

III

Prin ce te deosebeşti de animale, omule? Nu prin darul raţiunii, primit de la Ziditorul tău, prin care ai ajuns stăpînul şi domnul întregii zidiri? Cel care prin beţie se lipseşte pe el de raţiune "s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor"5. Dar, mai bine spus, eu aş zice că beţivii sînt mai fără de minte chiar decît dobitoacele. Toate animalele cu patru picioare, chiar fiarele, au rînduite pornirile lor spre împreunare; dar cei cu sufletul stăpînit de beţie şi cu trupul plin de fierbinţeală nefirească sînt aţîţaţi spre împreunări necurate şi ruşinoase şi spre plăceri în orice timp şi în orice ceas. Beţia nu-i ia omului numai judecata, ci îi schimbă şi simţurile şi-l face pe cel ce se îmbată mai rău decît orice dobitoc. Care vită îşi vatămă atîta vederea şi auzul cum şi le vatămă beţivul? Nu-i aşa că nu-şi mai cunosc cunoscuţii? Nu aleargă adeseori la străini ca la nişte prieteni? Nu sar de multe ori peste umbre ca peste nişte şanţuri şi prăpăstii? Urechile lor sînt pline de sunetele şi zgomotele unei mări învălurate; li se pare că pământul se ridică drept înaintea lor şi că munţii li se învîrt în jur. Uneori rîd fără să se poată opri, alteori se bocesc şi plîng nemîngîiaţi. Sînt cînd viteji şi cutezători, cînd fricoşi şi sfioşi. Somnul le este greu, împovărător şi înăbuşitor, cu adevărat în apropierea morţii; iar stările de veghe, mai nesimţitoare decît visurile. Vis le este viaţa; n-au cămaşă pe ei, n-au nici ce mînca a doua zi, dar la beţie o fac pe împăraţii, pe generalii, zidesc oraşe, împart bani. Vinul clocoteşte în inima lor şi le umple capul cu astfel de năluciri şi cu atîta amăgire. Alţi beţivi cad în stări sufleteşti potrivnice: sînt deznădăjduiţi, trişti, îndureraţi, plîngăreţi, temători şi sperioşi. Acelaşi vin dă naştere la diferite stări sufleteşti, după felul diferit al trupului; pe cei în care vinul face ca sîngele să se răspîndească în tot trupul şi să le înflorească obrazul, îi face veseli, prietenoşi şi voioşi; dar pe cei pe care vinul îi apasă sub povara lui, strîngîndu-le şi presîndu-le sîngele, îi face trişti şi amărîţi. Pentru ce trebuie să mai vorbesc de mulţimea celorlalte porniri pătimaşe: caracter nesuferit, pornire spre mînie, plîngerea soartei, iuţeala sufletului, strigătul, scandalul, uşurinţa de a fi înşelat, mînia nestăpînită?

Neînfrînarea spre plăceri iese din vin ca dintr-un izvor, iar desfrînarea merge mînă în mână cu beţia; şi e mai mică furia animalelor spre împreunări decît pornirea pătimaşă a beţivilor; că animalele cunosc hotarele firii, dar beţivii caută femeia în bărbat şi bărbatul în femeie. Nu-i

5. Ps. 48, 12.

503

este uşor cuvîntului să spună toate desfrînările născute din beţie. Vătămările pricinuite de ciumă cad cu vremea peste oameni, că aerul depune în trupuri încetul cu încetul microbii ciumei, dar vătămările pricinuite de vin cad îndată peste ei. Beţivii îşi pierd sufletul, că se mînjesc cu toate murdăriile, dar îşi strică şi sănătatea trupului; îşi istovesc trupul şi-l slăbănogesc nu numai din dorinţa nestăpînită de plăceri, care îi îmboldesc spre desfrîu, dar îl poartă şi buhăit, fleşcăit şi lipsit de putere. Ochii beţivilor sînt vineţi; faţa palidă; răsuflarea greoaie şi scurtă; limba împleticită; vorbirea neclară; picioarele tremurătoare, ca la copiii cei mici; scurgeri din trupuri ca din nişte trupuri neînsufleţite. Sînt vrednici de milă din pricina beţiei; mai vrednici de milă decît cei cuprinşi de furtună în mijlocul mării, pe care valurile, ce vin unele după altele, îi acoperă şi nu le îngăduie să scape de furtună. Tot aşa şi sufletele beţivilor; sînt duse la fund, cufundate în vin. După cum corăbiile surprinse de furtună şi pe cale să se scufunde trebuie uşurate prin aruncarea încărcăturii lor, tot aşa şi beţivii trebuie să dea afară din ei ceea ce-i îngreunează. Abia de se liberează de povara lor, dacă varsă şi-şi golesc stomacul. Sînt mai nenorociţi decît naufragiaţii. Naufragiaţii au ca pricină a nenorocirii lor vînturile, marea şi necazurile din afară, pe cînd beţivii atrag asupra lor de bună voie furtuna pricinuită de beţie. Demoniacul este vrednic de milă; beţivul, însă, care suferă ca şi demoniacul, nu-i vrednic nici de milă, că se luptă cu un demon pe care singur l-a ales. Beţivii îşi fac şi leacuri de beţie, nu ca să scape de patima beţiei, ci ca să poată bea mai mult. Scurtă le este ziua, scurtă şi noaptea, scurte şi nopţile de iarnă cît priveşte timpul de băut. Răul acesta nu are sfîrşit. Vinul cere mereu mai mult vin. Beţivul nu se mulţumeşte cu cît îi e de trebuinţă, ci simte nevoia neapărată de a bea mai mult; le arde gîtlejul beţivilor şi li se măreşte mereu pofta. Şi, socotind că nu şi-au potolit pofta, pătimesc cu totul altceva decît ce voiau; că tot continuînd cu cheful nu mai simt nici o plăcere de pe urma băuturii. După cum lumina prea mare întunecă vederile şi după cum cei care fac mare zgomot, din pricina zgomotului nemăsurat, nu mai pot auzi nici ei nimic, tot aşa şi beţivii, pierd pe nesimţite plăcerea din pricina dragostei prea mare de plăcere. Vinul li se pare prost şi apos, chiar de ar fi neamestecat cu apă; li se pare că are gustul searbăd al vinului nou, chiar de-ar fi vechi şi curat; de-ar fi vinul rece ca gheaţa, nu poate să stingă flacăra ce-i arde pe dinăuntru din pricina prea multului vin. "Ale cui sînt vaietele? Ale cui gîlcevile? Ale cui procesele? Ale cui greţurile şi sfezile? Ale cui zdrobirile zadarnice? Ai cui ochii turburi? Nu oare ale celor care zăbovesc lîngă vin şi care pîndesc unde se fac

504

ospeţe?"6. Vaietul este un strigăt de jale; şi vrednici de jale sînt beţivii, că "beţivii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu"7. Gîlceava se naşte din pricina turburării făcute de vin gîndurilor. Greţurile, din pricina proastei digestii pricinuite de plăcerea băutului. Picioarele le sînt legate, legate le sînt şi mîinile din pricina vinului ajuns în mîini şi în picioare. înainte de aceste suferinţe, chiar în timpul cînd beau, vin peste ei suferinţele unor oameni cuprinşi de nebunie. Cînd membranele care acoperă creierul sînt pline de funinginea pe care aburii vinului o trimit în sus, capul e cuprins de dureri de nesuportat; nu poate rămîne drept pe umeri, ci cade cînd pe unul, cînd pe altul, alunecînd din grumaz. Sfezile, după spusele Scripturii, sînt vorbăriile de la ospeţe, fără măsură şi cu ceartă. Zdrobiri zadarnice sînt pricinuite iubitorilor de vin, că din pricina beţiei nu pot să se ţină pe picioare; cad la pămînt în fel şi fel de chipuri, încît trupul primeşte neapărat zadarnice zdrobiri.

Dar cine să spună acestea celor cuprinşi de beţie? Din cauza beţiei au capul greu, picotesc, cască, văd înceţoşat, au greţuri. De aceea nici nu aud cînd învăţătorii le strigă din toate părţile: "Nu vă îmbătaţi de vin, în care este desfrînare"8; şi iarăşi: "Neînfrînat este vinul şi de ocară beţia"9. Neascultînd de ei, culeg roadele beţiei. Trupul le e buhăit, ochii urduroşi şi gura uscată şi aprinsă. După cum albiile torentelor de apă par pline atîta vreme cît curg pe ele din munte şuvoaiele, dar rămîn uscate după ce a trecut năvala de ape, tot aşa şi beţivilor, atîta vreme cît gura le e lac de vin, este oarecum plină şi udă; dar la puţină vreme după ce trece vinul, se vede uscată şi fără umezeală. Gura, totdeauna scăldată şi înecată de mulţimea vinului, îşi pierde şi umiditatea care îi dă viaţă. Care om are o constituţie atîta de tare încît să poată ţine piept relelor pricinuite de beţie? Prin ce mijloc s-ar putea ca un trup, înfierbîntat necontenit de vin, dar necontenit udat de vin, să nu se istovească, să nu-şi piardă puterea şi să nu se distrugă? De aici vin tremurăturile şi bolile; duhul este tăiat de abuzul vinului, nervii îşi pierd tăria lor şi tremur cuprinde toate mădularele trupului. Pentru ce atragi asupra ta blestemul lui Cain10, ca să tremuri şi să te vînzoleşti toată viaţa ta? Că trupul, dacă nu are sprijinul său firesc, trebuie neapărat să se vînzolească şi să tremure.

6. Prov. 23, 28—29.

7. Cor. 6, 10.

8. Efes. 5, 18.

9. Prov. 20, 1.

10. Fac. 4, 14.

505

Pînă cînd vin? Pînă cînd beţie? Eşti în primejdia de a ajunge mocirlă în loc de om, atît de mult te-ai amestecat cu vinul şi ai putrezit împreună cu el! Din pricina beţiei din fiecare zi, puţi a vin, a vin stricat, ca vasele care nu mai pot fi întrebuinţate. Pe aceştia îi plînge Isaia: "Vai de cei ce se scoală dimineaţa şi umblă după sicheră, de cei care petrec pînă seara, că vinul îi va arde pe ei. Beau vinul cu chitare şi cu alăute, dar la lucrurile Domnului nu caută şi lucrurile mîinilor Lui nu le socotesc"11. Evreii numesc, de obicei, sicheră orice băutură care îmbată. Pe cei care pîndesc, de cum începe ziua, unde au loc ospeţe, pe cei care stau în jurul prăvăliilor cu vin şi a crîşmelor, pe cei care se poftesc unul pe altul la băutură şi-şi irosesc toată grija sufletului cu unele ca acestea, pe aceştia îi plînge profetul, că nu le mai rămîne deloc timp pentru înţelegerea minunilor lui Dumnezeu. Ochii lor nu mai au vreme să privească la cer, să contemple frumuseţile lui şi să cerceteze ordinea care este în natură, pentru ca din armonia naturii să înţeleagă pe Creator. Dimpotrivă, îndată ce se crapă de ziuă, împodobesc sălile de ospeţe cu felurite covoare şi cu feţe de mese înflorate; arată deosebită grijă şi rîvnă în pregătirea paharelor; rînduiesc vase, ca să ţină vinul rece, clondire şi sticle, ca la banchete şi ospeţe publice. Felurimea vaselor cu vin are scopul de a-i face să uite că s-au săturat de vin, iar schimbarea paharelor, îndemn să bea mai mult. Au oameni însărcinaţi cu aranjarea ospăţului, paharnici-şefi şi oameni care servesc la masă. S-a născocit ordine în această dezordine şi rînduială într-un lucru lipsit de orice rînduială, pentru că, după cum autoritatea demnitarilor creşte, dacă sînt însoţiţi de suite, tot aşa şi cu beţia. Se pun în slujba ei, ca a unei împărătese, atîţia slujitori, ca să-i ascundă ruşinea prin grija mare pe care i-o arată. în afară de acestea, coroane, flori, miruri, parfumuri şi nenumărate petreceri le iau acestor oameni pierduţi şi mai mult timp. Apoi, pe măsură ce băutul se prelungeşte, au loc întreceri, dispute, lupte, silindu-se fiecare să întreacă pe celălalt în beţie. Arbitrul lor este diavolul, iar premiul victoriei, păcatul. Cel care toarnă în el mai mult vin, acela învinge pe ceilalţi. Cu adevărat "slava lor stă în ruşinea lor"12. Se iau la întrecere unii cu alţii, dar se pedepsesc pe ei înşişi. Ce cuvînt ar putea zugrăvi neruşinarea celor petrecute? Toate sînt pline de nesocotinţă, toate pline de dezordine: învinşii sînt beţi, învingătorii beţi, iar slugile râd. mâna nu mai slujeşte, gura nu mai primeşte mîncarea, stomacul plesneşte şi răul nu se potoleşte. Nenorocitul trup, pierzîndu-şi puterea

11. Isaia, 5, 12—13.

12. Filip. 3, 19.

506

sa firească, curge din toate părţile, că nu mai poate suferi silnicia care i se face din pricina prea multului vin.

VII

Privelişte vrednică de milă În ochii creştinilor ca un bărbat în floarea vîrstei, cu trupul plin de putere, de frunte în mijlocul ostaşilor, să fie dus pe braţe acasă pentru că nu poate să stea drept şi nici nu poate să meargă pe picioarele lui. Bărbatul, care se cădea să fie înfricoşător duşmanilor, ajunge de rîsul copiilor din piaţă. A fost doborît fără sabie, a fost ucis fără să fi avut duşman în faţă. Bărbatul înarmat, în cei mai înfloritori ani ai vieţii, ajuns pradă vinului, este gata să sufere de la vrăjmaşi tot ce vor aceia. Beţia, distrugere a gîndurilor, istovire a puterii, îmbătrînire înainte de vreme, moarte în scurtă vreme. Ce altceva sînt beţivii decît nişte idoli ai păgânilor, că "ochi au, dar nu văd; urechi au, dar nu aud"13. Mîinile au amorţit, picioarele au murit.

Cine a uneltit toate acestea? Cine este pricinuitorul acestor răutăţi? "Cine a gătit pentru noi otrava nebuniei? Ai făcut, omule, din ospăţ cîmp de bătălie! Scoţi pe tineri duşi de mână ca pe nişte răniţi în război! Ai ucis cu vin floarea tinereţii! Chemi pe om la ospăţ ca pe un prieten, dar îl scoţi din casă mort, că i-ai stins cu vin viaţa. Iar cînd oaspeţii socot că sînt sătui de vin, atunci încep să bea mai zdravăn; şi beau ca animalele ca dintr-un izvor pregătit în grabă, care are tot atîtea teici cîţi oaspeţi sînt. Beţia se prelungeşte; şi iată că soseşte un tînăr, cu umerii bine făcuţi; nu este încă beat; aduce cu sine o sticlă foarte mare cu vin pus la gheaţă; dă la o parte pe paharnic, se aşează în mijloc şi împarte beţivilor beţia cu ajutorul unor ţevi încovoiate. Năstruşnică este măsura aceasta, pusă în slujba nemăsuratei lor pofte de vin, ca să se destrăbăleze toţi la fel, să nu bea unul mai mult decît altul. După ce s-au împărţit ţevile şi fiecare a primit ţeava încovoiată în dreptul lui, beau ca boii, pe nerăsuflate, ca dintr-un havuz şi se silesc să sugă cu gîturile cît le lasă prin ţevile de argint vasul de sus cu vin pus la gheaţă.

Uită-te la nenorocitul tău stomac! Vezi cît e de mare vasul care primeşte băutura! Are numai mărimea unui pahar! Nu te uita la vasul din care torni vinul în pahare, ca să-l goleşti odată, ci la stomacul tău, că e plin demult! De aceea, "vai de cei ce se scoală dimineaţa şi umblă după sicheră, de cei care petrec pînă seara şi-şi cheltuiesc toată ziua în beţie; nu mai au timp să caute la lucrurile Domnului şi lucrurile mîinilor Lui nu le socotesc. Vinul îi arde pe ei"14; că fierbinţeala vinului, ajunsă în trup, este scînteie pentru săgeţile cele înfocate ale vrăjmaşului. Vinul

13. Ps. 113, 13.

14. Isaia, 5, 12—13.

507

îneacă raţiunea şi mintea; şi, ca un roi de albine, aţîţă patimile şi plăcerile. Care trăsură, fără vizitiu, trasă de mânji este purtată cu atîta neorînduială? Care corabie, lipsită de cîrmaci şi purtată la întîmplare de valuri, nu este mai în mare siguranţă decît un beţiv?

VIII

Datorită unor răutăţi ca acestea, bărbaţii la un loc cu femeile se încing la joc unii lîngă alţii; îşi dau sufletele lor demonului iubitor de vin şi se rănesc unii pe alţii cu săgeţile patimilor. Rîsete şi la unii şi la alţiicîntece de ruşine, mişcări deşănţate, aţîţătoare de desfrîu. Spune-mi: rîzi şi te desfătezi cu desfătare neruşinată, tu, care ar trebui să lăcrimezi şi să suspini pentru cele săvîrşite pînă acum? Cînţi cîntece de ruşine, alungând psalmii şi imnele pe care le-ai învăţat! Mişti picioarele, sari ca un ieşit din minţi şi dansezi dansuri ce nu trebuie dansate, tu, care trebuie să-ţi încovoi genunchii la rugăciune? Pe cine să plîng? Pe fetele care nu ştiu de nuntă sau pe cele care au luat jugul căsniciei? Cele dintîi s-au întors de la astfel de petreceri cu fecioria pierdută, iar celelalte n-au mai adus soţilor curăţia trupurilor lor. Chiar dacă unele au înlăturat păcatul din trup, au primit totuşi negreşit stricăciunea în suflet. Acelaşi lucru am să-l spun şi despre bărbaţi. Au văzut rău, au fost văzuţi rău, că "cel care se uită la femeie spre a o pofti pe ea a şi făcut desfrînare"15. Dacă întîlnirile întîmplătoare au atîta primejdie pentru cei care se uită cu curiozitate, apoi întîlnirile puse la cale de mai înainte, spre a vedea femei, care ajung neruşinate din pricina beţiei, care fac fel de fel de mişcări ca să aţîţe pe privitori, care cîntă cîntece de ruşine, în stare ca numai auzite să înfigă în cei neînfricaţi boldul plăcerii, ce vor spune sau cum se vor apăra cei care au cules un roi de păcate din nenumărate spectacole ca acestea? Oare nu cumva pentru asta au privit, ca să li se deştepte poftele? Deci, potrivit hotărîrii de neînlăturat a Domnului, sînt vinovaţi de păcatul preacurviei.

Cum vă va primi praznicul Rusaliilor, cînd aţi pîngărit în acest chip Paştele? Rusaliile sînt prăznuirea venirii văzute şi ştiute de toţi a Duhului Sfînt. Tu, însă, luînd-o înainte, te-ai făcut locaş al duhului celui potrivnic şi ai ajuns templu al idolilor în loc să ajungi templu al lui Dumnezeu prin sălăşluirea în tine a Duhului celui Sfînt16. Ai atras asupra ta blestemul profetului, care, din partea lui Dumnezeu, spune: "Voi preface sărbătorile voastre În plângere"17. Cum veţi conduce pe slugile voastre, cînd voi slujiţi ca nişte robi unor pofte ruşinoase şi vătămătoare?

15. Matei, 5, 28.

16. I Cor. 3, 16; Rom. 8, 11.

17. Amos, 8, 10.

508

Cum veţi îndruma pe copii, cînd voi duceţi viaţă dezordonată şi nu ţineţi seamă de nici o îndrumare?

Ce să fac? Să vă las numai cu cele spuse pînă acum? Mă tem, însă, ca nu cumva cel nesupus să ajungă mai neruşinat, iar cel care s-a căit să nu fie doborît de mai multă întristare18. Că "tămăduirea, spune Scriptura, pune capăt la păcate mari"19.

Postul să tămăduiască beţia! Psalmii, cîntecele ruşinoase! Lacrima să fie leacul râsului! în loc de dans, să se încovoaie genunchiul! În loc de bătutul din palme, să se lovească pieptul! în locul podoabei hainelor, smerenia! Dar, peste toate, milostenia să te răscumpere de păcat20. "Răscumpărarea bărbatului este bogăţia lui"21. Fă-ţi tovarăşi ai rugăciunii tale pe mulţi din oropsiţii soartei şi va fi alungat de la tine orice gînd de desfrînare! Cînd poporul israilitean s-a aşezat să mănînce şi să bea şi s-a sculat să joace22 — jocul lor era închinare la idoli — atunci leviţii şi-au înarmat mîinile împotriva fraţilor lor şi şi-au sfinţit mîinile pentru preoţie23.

Aşadar, vă poruncesc vouă, care vă temeţi de Dumnezeu, toţi cîţi v-aţi întristat acum din pricina necuviinţei celor osândiţi: Dacă-i veţi vedea că se pocăiesc de nebunia faptelor săvîrşite, aveţi milă de ei ca de mădularele voastre bolnave; dar dacă îi veţi vedea că se obrăznicesc şi dispreţuiesc întristarea voastră, "ieşiţi din mijlocul lor, deosebiţi-vă de ei şi nu vă atingeţi de cel necurat"24, ca aşa ei să se ruşineze şi să-şi recunoască păcatul lor, iar voi să primiţi răsplata zelului lui Finees25, prin dreapta judecată a lui Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

18. II Cor. 2, 7.

19. Ecl. 10, 4.

20. dan. 4, 24.

21. Prov. 13, 8.

22. ieş. 32, 6.

23. ieş. 32, 27—29.

24. Isaia, 52, 11; II Cor. 6, 17.

25. num. 25, 11.

OMILIA A XV-a

Despre credinţă I

Evlavios lucru şi fără de saţiu este pentru un suflet iubitor de Dumnezeu să-şi aducă aminte necontenit de Dumnezeu; dar îndrăzneţ lucru este a vorbi de cele despre Dumnezeu, pentru că mintea nu se poate urca pînă la măsura vredniciei Lui, iar cuvîntul, la rîndul său, exprimă slab cele pe care mintea le concepe. Dacă, deci, mintea noastră este mai prejos de înţelegerea măreţiei lui Dumnezeu, iar cuvîntul este mai prejos şi decît mintea, nu este, oare, neapărată trebuinţă de tăcere, ca nu cumva prin slăbiciunea cuvintelor să punem în primejdie minunea vorbirii despre Dumnezeu?

Dorinţa de a slăvi pe Dumnezeu este însămânţată în chip firesc în toţi cei înzestraţi cu darul vorbirii; dar toţi sînt la fel de neputincioşi a vorbi după vrednicie despre Dumnezeu. în rîvna pentru evlavie ne deosebim unul de altul; dar nimeni nu-i aşa de orbit ca să se înşele pe el însuşi atît de mult, încît să considere că s-a urcat pe cel mai înalt pisc al înţelegerii lui Dumnezeu, ci, cu cît va părea că propăşeşte în cunoaşterea lui Dumnezeu, cu atît mai mult va simţi neputinţa lui. Aceasta a simţit-o Avraam; aceasta a simţit-o Moisi. Cînd au putut să vadă pe Dumnezeu, atît cît e cu putinţă unui om să-L vadă, mai ales atunci s-au socotit pe ei înşişi o nimica. Avraam s-a numit pămînt şi cenuşă1, iar Moisi a spus că este slab la glas şi zăbavnic la limbă2, că vedea slăbiciunea limbii lui, care nu putea sluji măreţiei celor gîndite de mintea sa.

Totuşi, pentru că urechile voastre s-au deschis acum pentru auzirea vorbirii despre Dumnezeu, iar Biserica nu-i sătulă niciodată de astfel de auziri, adeverind cuvîntul Eclesiastului, că "nu se satură urechea de a auzi"3, este de neapărată trebuinţă să grăiască după putere. Voi vorbi, dar, despre Dumnezeu nu atît cît este şi ce este Dumnezeu, ci cît ne este nouă cu putinţă. Nu renunţăm să ne uităm la cer şi să-l privim

1. Fac. 18, 27.

2. ieş. 4, 10.

3. Bel. 1, 8.

510

atîta cît putem, deşi nu putem străbate cu ochii locul cuprins între pământ şi cer! Tot aşa şi acum, prin slabe cuvinte, să împlinim credinţa, iar în tot cuvîntul nostru să lăsăm să biruiască măreţia firii dumnezeieşti. Că nici limbile îngerilor, oricum ar fi ele, nici ale arhanghelilor, unite cu toată firea cea cuvîntătoare, nu o vor putea ajunge decît în mică parte, necum s-o egaleze întru totul.

Iar tu, dacă vrei să vorbeşti sau să auzi ceva despre Dumnezeu, părăseşte trupul, părăseşte simţurile trupeşti, lasă pămîntul, lasă marea, lasă în urma ta văzduhul, nu mai ţine seama de anotimpuri şi de buna întocmire a vremurilor şi nici de podoabele pămîntului, înalţă-te mai presus de regiunile văzduhului, treci dincolo de stele, de minunăţia lor, dincolo de frumoasa lor podoabă, dincolo de măreţia lor, de folosul oferit de ele întregului univers, dincolo de buna lor rînduială, dincolo de strălucirea lor, dincolo de poziţia lor, de mişcarea lor, de raportul în care se găsesc unele cu altele şi de depărtarea unora de altele. După ce ai străbătut cu mintea întreg universul, după ce ai depăşit cerul şi ai ajuns mai presus de el, priveşte cu mintea numai frumuseţile cele de acolo, oştirile cereşti, corurile îngerilor, dregătoriile arhanghelilor, slava domniilor, locurile întîi-stătătoare ale tronurilor, priveşte puterile, începătoriile, stăpîniile4. După ce ai străbătut întreg universul, după ce te-ai urcat cu gîndul mai presus de toată zidirea şi ţi-ai înălţat mintea dincolo de toate acestea, contemplă firea dumnezeiască, identică cu sine însăşi, nestrămutată, neschimbată, impasibilă, simplă, necompusă, neîmpărţită, lumină neapropiată5, putere nespusă, măreţie fără de hotar, slavă cu orbitoare strălucire, bunătate dorită, frumuseţe nemeşteşugită, care copleşeşte sufletul inundat de ea, dar cu neputinţă de arătat după vrednicie prin cuvînt.

Acolo este Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh, firea necreată, vrednicia de stăpîn, bunătatea firească. Tatăl, principiul tuturora, cauza existenţei existenţelor, rădăcina a tot ce este viu. Din El a ieşit izvorul vieţii, înţelepciunea, puterea, chipul întru totul asemenea nevăzutului Dumnezeu6, Fiu! născut din Tatăl, Cuvîntul cel viu, Care este Dumnezeu şi este la Dumnezeu7 şi nu adus la existenţă; existînd mai înainte de toţi vecii şi nu dobîndit în urmă; Fiu, nu posesiune; Făcător, nu făptură;

4. Col. 1, 16; efes. 1, 21.

5. I Tim. 6, 16.

6. Col. 1, 15.

7. Ioan, 1, 2.

511

Ziditor, nu zidire; este tot ceea ce este Tatăl. Am spus: Fiu şi Tată. Păstrează-mi aceste însuşiri! Rămînînd, deci, Fiu prin modul existenţei, este totuşi tot ce este Tatăl, potrivit cuvintelor Domnului, Care spune: "Toate cîte are Tatăl ale Mele sînt"8. Un portret, într-adevăr, trebuie să aibă toate cîte se găsesc în originalul său. "Am văzut, spune evanghelistul, slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl"9, adică minunile făcute de El nu i-au fost date prin dar şi prin har, ci Fiul are vrednicia Dumnezeirii părinteşti pe temeiul comuniunii de fire. A primi este caracteristic celui creat; a avea prin fire este propriu celui născut. Ca Fiu are în chip firesc cele pe care le are Tatăl; ca Unicnăscut, le are pe toate adunate în El însuşi, fără să le împartă cu altul. Din această numire de Fiu am fost învăţaţi că El participă la firea Tatălui. N-a fost creat la porunca Tatălui, ci străluceşte nedespărţit din fiinţa Tatălui, unit din veşnicie cu Tatăl, egal în bunătate, egal în putere, părtaş slavei. Ce este El altceva decît pecete şi chip, care arată în El Însuşi în întregime pe Tatăl?

Iar toate textele care-ţi vorbesc de firea Lui trupească, cu care a lucrat mîntuirea oamenilor, pe care ne-a arătat-o prin venirea Lui în trup, în care El spune că a fost trimis10, că nu poate să facă de la El nimic11 că a primit poruncă12, şi altele asemenea, să nu-ţi dea pricini să micşorezi Dumnezeirea Unuia-născut. Pogorămîntul Fiului la slăbiciunea firii tale omeneşti nu-ţi dă dreptul să micşorezi vrednicia Celui puternic, ci înţelege firea Lui aşa cum se cuvine unui Dumnezeu, iar cuvintele pline de smerenie, spuse despre El, interpretează-le avînd în vedere întruparea Sa pentru mîntuirea oamenilor. Dacă aş vrea să vorbesc acum cu de-amănuntul de lucrul acesta, aş putea aduce, uitînd de mine însumi, o mulţime nesfîrşită de dovezi.

III

Dar să ne întoarcem la subiectul nostru!

Mintea, care a reuşit să'se curăţească de patimile cele materiale, care a putut să părăsească toată zidirea înţelegătoare şi, ca un peşte, să iasă din adînc şi să înoate la suprafaţa apei, ajunge în regiunea curată a creaţiei şi vede pe Duhul cel Sfînt acolo unde este Fiul şi unde este Tatăl, în unire cu Ei într-o singură fiinţă şi într-o singură fire, avînd pe toate: bunătatea, dreptatea, sfinţenia, viaţa. Scriptura spune: "Duhul

8. Ioan, 16, 15.

9. Ioan, 1, 14.

10. Ioan, 3, 17.

11. Ioan, 5, 30.

12. Ioan, 10, 18.

512

Tău cel bun"13; şi iarăşi: "Duh drept"14; şi iarăşi: "Duhul cel Sfînt"15; iar apostolul spune: "Legea Duhului vieţii"16. Nici una din aceste însuşiri nu este dobîndită în urmă şi nici adăugată mai tîrziu, ci, după cum căldura este nedespărţită de foc şi strălucirea de lumină, tot aşa este nedespărţită şi de Duhul: sfinţirea, viaţa, bunătatea şi dreptatea. Aşadar Duhul este acolo — acolo în fericita Fire — nu numărat ca o multiplicitate, ci contemplat în Treime; propovăduit ca o unitate, nu înţeles ca o ceată. Că după cum Tatăl este unul şi Fiul este unul, tot aşa unul este şi Sfîntul Duh. Duhurile slujitoare, însă, sînt mulţimi nenumărate în fiecare ceată îngerească. Nu căuta, deci, în creaţie pe Duhul Sfînt, Care este mai presus de creaţie! Nu pogorî pe Cel Care sfinţeşte în rîndul celor sfinţiţi! Duhul Sfînt umple pe îngeri, umple pe arhangheli, sfinţeşte pe puteri, însufleţeşte totul. Duhul Sfînt se împarte în toată creaţia, este împărtăşit în chip diferit de fiecare din cele create, dar cu toate acestea Duhul nu este micşorat de cei care participă la El. Dă tuturor harul Lui; nu se termină, deşi este împărţit celor care participă la El, iar cei care îl primesc sînt plini de Duhul, iar Duhul Sfînt rămîne neîmpuţinat. După cum soarele nu este micşorat întru nimica de cei care participă la lumina şi căldura sa, deşi luminează corpurile şi este împărţit în felurite chipuri de corpuri, tot aşa şi Duhul rămîne nemicşorat şi neîmpărţit, cu toate că dă tuturora harul Său. Luminează pe toţi pentru a înţelege pe Dumnezeu, insuflă pe profeţi, înţelepţeşte pe legiuitori, sfinţeşte pe preoţi, întăreşte pe împăraţi, desăvîrşeşte pe drepţi, umple de cinste pe cei curaţi sufleteşte şi trupeşte, dă harurile tămăduirilor, învie pe morţi, dezleagă pe cei legaţi, înfiază pe cei străini. Acestea le lucrează prin naşterea de sus17. Dacă ia un vameş, care crede, îl face evanghelist18; dacă se pogoară peste un pescar, face din el un teolog19; dacă găseşte un prigonitor, care se pocăieşte, îl face apostol al neamurilor, predicator al credinţei, vas al alegerii20. Prin Duhul Sfînt cei slabi ajung puternici, cei săraci se îmbogăţesc, oamenii simpli la cuvînt sînt mai înţelepţi decît înţelepţii. Pavel era slab, dar, prin venirea Duhului, ştergarele trupului lui vindecau pe cei care le primeau21. Şi Petru avea un trup plin de slăbiciune, dar, prin harul Duhului, care sălăşluia în el, umbra făcută de trupul lui alunga bolile

13. Ps. 142, 12.

14. Ps. 50, 11.

15. Ps. 50, 12.

16. Rom. 8, 2.

17. Ioan, 3, 3.

18. Matei, 9, 9.

19. Matei, 4, 19.

20. Fapte, 9, 15.

21. Fapte, 19, 12.

513

celor suferinzi22. Săraci erau Petru şi Ioan, că nu aveau nici argint, nici aur23, dar dăruiau sănătate, mai de preţ decît mult aur; ologul primise aur de la mulţi, dar continua să cerşească de la Petru. A primit harul şi a încetat cu cerşitul, a sărit ca o căprioară, lăudînd pe Dumnezeu24. Ioan nu cunoştea înţelepciunea lumii, dar rostea, cu puterea Duhului, cuvinte cu care nu se poate compara nici o înţelepciune.

Sfîntul Duh este în cer şi umple pămîntul; este de faţă pretutindenea şi nu-i mărginit de nimic. În fiecare locuieşte în întregime şi este în întregime cu Dumnezeu. Nu administrează darurile ca un slujitor, ci împarte harurile ca un stăpîn. "Împărţeşte, spune apostolul, în deosebi fiecăruia, după cum voieşte"25. Este trimis ca administrator al harurilor, dar lucrează cu propria Lui putere.

Să ne rugăm ca Duhul să locuiască în sufletele noastre şi să nu ne părăsească nici o clipă, cu harul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

22. Fapte, 5, 15—16.

23. Fapte, 3, 6.

24. Fapte, 3, 1—8.

25. I Cor. 12, 11.

OMILIA A XVI-a La cuvintele: "La început era Cuvîntul"1

Orice cuvînt al Evangheliei este mai de preţ decît toate celelalte învăţături ale Duhului, pentru că în acelea ne-a vorbit Domnul prin robii Săi, prin profeţi, pe cînd în Evanghelii ne-a vorbit însuşi Stăpînul2. Dar, dintre evanghelişti, cel care are cele mai sublime cuvinte ale predicării evanghelice, care a rostit cuvinte mai presus de auz, ce depăşesc orice putere de înţelegere, este Ioan, fiul tunetului3.

începutul Evangheliei lui l-am auzit citit adineaori: "La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul"4. Cunosc pe mulţi, străini de cuvîntul adevărului, care se laudă cu înţelepciunea lor lumească şi care nu numai că au admirat cuvintele acestea de la începutul Evangheliei lui Ioan, dar au îndrăznit să le introducă în scrierile lor. Diavolul este un tîlhar şi a destăinuit învăţăturile noastre ucenicilor lui. Dacă, deci, înţelepciunea lumească a admirat atît de mult puterea acestor cuvinte, ce vom păţi noi, ucenicii Duhului, dacă le ascultăm fără să le dăm atenţie şi le socotim că au mică putere în ele? Dar este oare cineva atît de nesimţitor, încît să nu rămînă înmărmurit de uimire în faţa unei astfel de frumuseţi de gîndire şi în faţa unei adîncimi atît de neajunse de învăţături şi să nu dorească înţelegerea lor adevărată? Nu este greu să admiri ce e frumos, dar e greu şi cu anevoie de ajuns să înţelegi exact cele admirate. Nu-i nimeni care să nu preamărească soarele de pe cer, să nu-i admire măreţia lui, frumuseţea lui, simetria razelor sale şi lumina lui strălucitoare; dar dacă s-ar ambiţiona să-şi aţintească privirile ochilor lui pe discul soarelui, nu numai că nu va mai putea vedea frumuseţea admirată, dar îşi va pierde şi vederea. Mi se pare că tot aşa va păţi şi mintea care se ambiţionează să cerceteze exact cuvintele: "La început era Cuvîntul".

Cine va înţelege după cum se cuvine cele cu privire "la început"? Ce cuvinte să se găsească spre a fi în stare să înfăţişeze ceea ce se gîndeşte

1. Ioan, 1, 1.

2. Evr. 1, 2.

3. Matei, 3, 17.

4. Ioan, 1, 1.

515

prin aceste cuvinte? Ioan Evanghelistul, cînd a voit să ne predea învăţătura despre Fiul lui Dumnezeu, n-a pus alt început Evangheliei sale decît începutul Cărţii Facerii lumii5. Că Duhul cel Sfînt cunoştea pe cei care aveau să atace slava Unuia-născut; ştia mai dinainte pe cei care aveau să ne înfăţişeze învăţături false şi viclene6, născocite spre pierderea ascultătorilor lor, spunînd de pildă: "Dacă a fost născut, nu exista înainte de naştere", şi: "Nu exista înainte de a se naşte"; şi: "Şi-a primit ipostaza din cele ce nu există". Cuvinte ca acestea rostesc limbile, care, prin cuvinte înşelătoare, sînt mai ascuţite decît orice sabie cu două tăişuri. Dar, pentru ca nimeni să nu poată grăi aşa, Duhul cel Sfînt a luat-o înainte prin cuvintele Evangheliei după Ioan, spunînd: "La început era Cuvîntul. Dacă te vei ţine cu tărie de aceste cuvinte, cu nimic nu te vor vătăma maeştrii relelor învăţături. Dacă ereticul îţi spune: "Dacă a fost născut, nu exista înainte de naştere", tu spune-i: "La început era". Dacă-ţi spune mai departe: "Cum era înainte de a se naşte?", tu nu lăsa cuvîntul "era", nu părăsi cuvintele: "La început".

Punctul cel mai înaintat al cuvîntului început nu se poate sesiza; nu putem descoperi ce este dincolo de început. Să nu te rătăcească multele sensuri ale acestui cuvînt. În viaţa aceasta multe sînt începuturile multor lucruri, dar există un singur început, care este înaintea tuturor celorlalte începuturi. Proverbele au spus: "Început căii celei bune"7? iar început căii este prima mişcare de unde începem mersul a cărui parte anterioară o putem găsi. Şi: "început înţelepciunii este frica de Domnul"8. Dar şi acestui început îi stă altceva înainte. Început al învăţării meseriilor sînt elementele meseriei. Aşadar element al înţelepciunii este frica de Domnul; dar este ceva anterior acestui început, şi anume starea sufletească a celui care n-a fost încă înţelepţit şi n-a primit în el frica de Dumnezeu. Şi demnităţile politice, slujbele înalte, sînt începătorii, dar aceste începătorii sînt şi ele începătorii ale altor începătorii şi fiecare începătorie e relativă. începutul liniei este punctul; începutul suprafeţei este linia; începutul corpului este suprafaţa; începutul cuvîntului scris sînt literele.

începutul din Evanghelia după Ioan nu este de felul acestora. Nu este legat de nimic, nu este dependent de nimeni, nu are nici un raport cu nimeni; este liber, independent, lipsit de orice legătură cu cineva;

5. Cartea Facerii începe cu cuvintele: "La început".

6. Adică: ereticii arieni.

7. Prov. 16, 7.

8. Prov. 1, 7; Ps. 110, 9.

516

este neajuns de minte, nu poate fi depăşit de gîndire, nu i se poate găsi ceva anterior lui. Dacă te-ai ambiţiona, prin imaginaţia minţii tale, să treci dincolo de acest început, vei vedea că el ţi-o ia înainte şi stă înaintea gîndurilor tale. Lasă să alerge mintea ta cît o vrea, lasă-o să se înalţe spre cele de sus şi vei vedea că, după ce a rătăcit de nenumărate ori, după ce a făcut zadarnice încercări, se întoarce din nou în ea însăşi, pentru că n-a putut să lase în urma sa acest cuvînt. Aceasta pentru că "începutul" acesta este în afară şi mai presus de orice concept intelectual.

Aşadar "la început era Cuvîntul". O, minune! Cum s-au unit aceste cuvinte unele cu altele, avînd toate aceeaşi valoare! Cuvîntul "era" are aceeaşi valoare ca şi cuvintele: "la început". Unde este hulitorul? Unde este limba care luptă împotriva lui Hristos, care spune: "Era un timp cînd nu era?". Ascultă Evanghelia: "La început era". Dacă era la început, atunci cînd nu era? Să plîng necredinţa lor sau să mă scîrbesc de neştiinţa lor? Ereticii spun: "Nu era înainte de a se naşte". Ştii, oare, cînd s-a născut, ca să poţi fixa în timp cuvintele "înainte de"? Cuvintele "înainte de" sînt cuvinte care arată timpul şi situează un timp înaintea altui timp în ce priveşte vechimea. Este oare bine gîndit să spui că Creatorul timpului îşi are naşterea în categoriile timpului? Aşadar, "la început era". Dacă nu te depărtezi de cuvîntul "era", nu vei lăsa să se strecoare în mintea ta hulă vicleană. După cum corăbierii dispreţuiesc furtuna, dacă sînt ancoraţi cu două ancore, tot aşa şi tu vei rîde de turburarea aceasta rea, care vine în viaţă din pricina duhurilor răutăţii şi care turbură credinţa multora, dacă vei avea sufletul ancorat cu tăria acestor două cuvinte, care îţi duc sufletul în port.

III

Dar mintea noastră întreabă:

— Cine era la început?

— "Cuvîntul", răspunde evanghelistul Ioan.

— Care cuvînt? Cuvîntul omenesc sau cuvîntul îngerilor? Că apostolul ne-a dat să înţelegem că şi îngerii au propria lor limbă, cînd spune: "Dacă aş grăi În limbile oamenilor şi ale îngerilor"9.

— Termenul cuvînt are două sensuri. Unul este cuvîntul, rostit cu ajutorul vocii; acesta, după ce a fost pronunţat, se pierde în aer; altul este cuvîntul interior, care există în inimile noastre, cuvîntul conceptual; mai este şi un altfel de cuvînt: cuvîntul artificial.

Bagă de seamă să nu fii cumva înşelat de multele sensuri ale termenului cuvînt. Cum ar fi putut fi la început cuvîntul omenesc, cînd

9. I Cor. 13, 1.

517

omul a luat tîrziu început existenţei sale? înainte de om au fost făcute fiarele, înainte de om dobitoacele, toate tîrîtoarele, cele de pe uscat, cele din apă, pasările cerului, stelele, soarele, luna, ierburile, seminţele, pămîntul, marea, cerul. Aşadar, nu era la început cuvîntul omenesc, dar nici cuvîntul îngerilor, că toată creaţia este posterioară veacurilor şi şi-a luat început al existenţei de la Creator. Tot aşa şi cuvîntul interior, cuvîntul care este în inimă, este posterior oricărei gîndiri. înţelege deci termenul "Cuvânt" într-un chip vrednic de Dumnezeu.

Cînd Ioan ţi-a vorbit de Unulnăscut L-a numit "Cuvînt", aşa "precum mai jos puţin îl va numi "lumină"10, "viaţă"11, "înviere"12. Şi după cum atunci cînd auzi că Unulnăscut este numit "lumină", nu te gândeşti la lumina aceasta materială, văzută cu ochii; şi după cum atunci cînd auzi că este numit "viaţă", nu te gîndeşti la viaţa aceasta comună, pe care o trăiesc şi animalele necuvîntătoare, tot aşa şi atunci cînd auzi că Unulnăscut este numit "Cuvînt", fereşte-te ca nu cumva, din pricina slăbiciunii minţii tale, să te cobori la gânduri pămînteşti şi josnice, ci caută să afli înţelesul acestui termen.

— Pentru ce este numit "Cuvînt"?

— Ca să-ţi arate că iese din minte!

— Pentru ce este numit "Cuvînt"?

— Că s-a născut fără suferinţă!

— Pentru ce este numit "Cuvînt"?

— Pentru că este chipul Celui Care L-a născut, arătînd în El însuşi în întregime pe Cel Ce L-a născut; şi fără să se despartă întru ceva de Cel Ce L-a născut, are totuşi o existenţă desăvîrşită în El însuşi, aşa precum şi cuvîntul nostru înfăţişează în întregime gîndirea noastră; că cele pe care le-am gîndit în inimă pe acelea le rostim prin cuvînt; şi astfel graiul nostru este înfăţişarea gîndirii inimii noastre, că din prisosinţa inimii grăieşte cuvîntul13. Inima noastră este un fel de izvor, iar cuvîntul rostit este ca un pîrîiaş care curge din acest izvor. Atîta curge cît ţîşneşte mai întîi din izvor; şi cît este ascuns tot atîta se şi arată.

Aşadar Ioan L-a numit "Cuvînt", ca să-ţi arate naşterea impasibilă din Tatăl, să-ţi teologhisească existenţa desăvîrşită a Fiului şi să arate prin asta legătura în afară de timp a Fiului cu Tatăl. Că şi cuvîntul nostru, născut din minte, se naşte fără suferinţă; nici nu se taie, nici nu se împarte, nici nu curge; ci mintea, rămînînd întreagă în propria

10. Ioan, 1, 4.

11. Ioan, 1, 4;11, 25

12. Ioan, 11, 25.

13. Matei, 12, 34.

518

sa fiinţă, dă naştere la un cuvînt întreg şi desăvîrşit; iar cuvîntul ieşind în afară are în el toată puterea minţii care l-a născut.

Ia, aşadar, din termenul "Cuvînt" atît cît este evlavios pentru teologia Unuia-născut şi lasă la o parte şi treci cu toată dibăcia peste tot ce vei găsi că este neadevărat şi nepotrivit.

"La început era Cuvîntul". Dacă evanghelistul Ioan ar fi spus: "La început era Fiul", ar fi introdus odată cu numirea de Fiu şi ideea de suferinţă, pentru că la noi oamenii tot ce se naşte se naşte în timp şi se naşte în urma unei suferinţe; de aceea Ioan, luînd-o înainte, a spus "Cuvînt", îndreptînd mai dinainte părerile nepotrivite, ca să-ţi păstrezi nerănit sufletul.

"Şi Cuvîntul era la Dumnezeu". Iarăşi "era", pentru cei care hulesc, care spun că "nu era".

— Unde era "Cuvîntul"?

— Nu era într-un loc, că ceea ce este necuprins nu poate fi cuprins de loc.

— Dar unde era?

— "La Dumnezeu"! Nici Tatăl nu este într-un loc şi nici Fiul într-un spaţiu oarecare; şi nici nu poate fi înţeles ca fiind cuprins de loc: Tatăl este infinit, infinit este şi Fiul. Tot ce-ai gîndi şi oriunde te-ai duce cu duhul vei găsi că totul este plin de Dumnezeu; şi pretutindeni vei găsi alături şi ipostaza Fiului.

"Şi Cuvîntul era la Dumnezeu". Minunează-te de preciziunea fiecărui cuvînt! N-a spus: "În Dumnezeu era Cuvîntul", ci: "la Dumnezeu", ca să arate deosebirea ipostazei. N-a spus: "în Dumnezeu", ca să nu dea prilej să se confunde ipostaza. Rea este şi hula acelora care caută să amestece pe toate, care spun că Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh sînt o singură persoană şi că ar fi numai nume diferite date uneia şi aceleiaşi fiinţe14. Rea şi nu mai puţin de evitat este şi necredinţa acelora care hulesc, spunînd că Fiul lui Dumnezeu nu este asemenea, după fiinţă, lui Dumnezeu şi Tatălui15.

"Şi Cuvîntul era la Dumnezeu". Evanghelistul, după ce a folosit termenul "Cuvînt" ca să ne înfăţişeze impasibilitatea naşterii Sale, îndată a îndepărtat şi toate celelalte sensuri greşite, care s-ar fi putut da termenului Cuvînt.

Şi răpind orice putinţă de defăimare a hulitorilor, care ar întreba: "Ce este Cuvîntul?", evanghelistul a răspuns: "Şi Dumnezeu era Cuvîntul".

14. Ca ereticii sabelieni.

15. Ca ereticii arieni, ramura anomeilor.

519

Nu-mi vorbi cu măiestrie despre unele sensuri ale termenului cuvînt şi nici nu atribui vreo hulă învăţăturii Duhului din pricina relei tale ştiinţe. Ai hotărîrea!16. Supune-te Domnului!

"Şi Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era la început la Dumnezeu"17 Iarăşi este recapitulată în cîteva cuvinte toată teologia pe care ne-a predat-o evanghelistul despre Unulnăscut.

— Cine este "Acesta"?

— "Acesta" este Cuvîntul, Dumnezeu. După ce evanghelistul ţi-a lămurit termenul de "Cuvînt", după ce prin doctrina expusă ţi-a întipărit oarecum în sufletul tău învăţături, pe care nu le ştiai, şi după ce a făcut să locuiască în inima ta Cuvîntul, Hristos, a spus: "Acesta".

— Ce fel este Acesta"?

— Nu te uita în afară cînd cauţi pe Cel arătat prin acest pronume demonstrativ, ci intră în ascunzişul sufletului tău şi cunoaşte pe Cel despre Care ai fost învăţat că era Dumnezeu "la început", că a ieşit ca Logos, că "era la Dumnezeu"; şi minunîndu-te şi închinîndu-te Stăpînului tău, Care este statornicit în tine prin învăţătură, cunoaşte că "Acesta era la început", adică era totdeauna la Dumnezeu, Tatăl Său.

Păstraţi-mi aceste puţine cuvinte, întipărindu-le ca pe o pecete în mintea voastră! Aceste cuvinte vor fi un zid de nesfărîmat în faţa asalturilor duşmanilor; aceste cuvinte sînt o pavăză mîntuitoare pentru suflete împotriva celor care le atacă.

Dacă vine cineva şi-ţi spune: "Nu era, de vreme ce s-a născut! Că dacă era, cum s-a născut?", îndepărtează această hulă împotriva slavei Unuia-născut, ca pe un cuvînt al demonilor. Tu, însă, întoarce-te şi vino la cuvintele Evangheliei: "La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era la început la Dumnezeu". Spune pe "era" de patru ori şi vei spulbera cuvîntul lor "nu era". Să rămînă nezdruncinate aceste temelii ale credinţei! Vom clădi, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe temelia lor, şi cealaltă învăţătură a noastră.

Dar nu-i cu putinţă să vă vorbesc într-o singură cuvîntare despre toate, ca nu cumva printr-o cuvîntare prea lungă să fac fără de folos învăţăturile strînse de voi cu atîta sîrguinţă. Mintea nu-i în stare să cuprindă dintr-odată pe toate; va păţi ca şi un stomac, care nu poate mistui mîncărurile din el din pricină că a mîncat prea mult. Doresc ca mîncarea să vă fie plăcută, iar mistuirea, folositoare. Sînt totdeauna gata spre slujirea celorlalte învăţături, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

16. Adică: cuvintele sfîntului evanghelist Ioan.

17. ioan, 1, 1—2.

OMILIA A XVII-a

La mucenicul Varlaam I

Mai de mult moartea sfinţilor era cinstită cu plînsete şi lacrimi. Iosif a plîns cu amar moartea lui Iacov1; nu puţin au jelit iudeii şi săvîrşirea lui Moisi2; cu multe lacrimi au cinstit iudeii şi moartea lui Samuil3. Acum însă, la săvîrşirea sfinţilor, prăznuim; că după răstignirea Domnului s-a schimbat firea celor pline de întristare. Nu mai însoţim cu plînsete moartea sfinţilor, ci la mormintele lor îi prăznuim cu dumnezeieşti'cîntări; că somn este moartea sfinţilor, dar, mai bine spus, călătorie spre o viaţă mai bună. De aceea săltau de bucurie mucenicii ucişi, că dorul lor după o viaţă mai fericită făcea să piară amara durere a uciderii. Mucenicul nu vedea primejdiile, ci cununile; nu tremura în faţa loviturilor, ci număra recompensele; nu se uita la călăii care îl chinuiau aici jos pe pămînt, ci vedea cu mintea pe îngeri, care-l aplaudau sus; nu se uita la vremelnicia chinurilor, ci la veşnicia răsplăţilor. Strălucită arvună culeg mucenicii şi de la noi, acum, că sînt slăviţi de toţi cu strigăte dumnezeieşti de bucurie, iar din mormintele lor prind în mrejele lor nenumărate popoare.

Aceasta este fapta săvîrşită de viteazul Varlaam astăzi. A sunat trîmbiţa de război a mucenicului şi a adunat, după cum vedeţi, pe ostaşii bunei credinţe. Atletul lui Hristos, care zace în mormînt, a fost vestit de crainic şi a însufleţit priveliştea Bisericii. Şi precum Stăpînul spunea credincioşilor: "Cel care crede în Mine chiar de va muri, va trăi"4, şi viteazul Varlaam a murit, dar strînge în jurul lui mari mulţimi de

1. Fac. 50, 1.

2. Deut. 34, 8.

3. I Regi, 25, 1.

4. Ioan, 11, 25.

521

oameni; s-a prefăcut în ţărînă în mormînt, dar cheamă la ospăţ. Acum este timpul ca şi noi să strigăm: "Unde este, înţeleptul, unde este cărturarul, unde este întrebătorul veacului acestuia?"5. Om de la ţară era nebiruitul dascăl al credinţei, prăznuit de noi astăzi; tiranul l-a atras ca pe un vînat uşor de prins, dar singur a cunoscut că are în faţă un ostaş de neînvins; rîdea de el, pentru că vorbea ţărăneşte; dar s-a cutremurat cînd a văzut că grăieşte, cu putere de tînăr, cuvinte îngereşti. Nu avea suflet de ţăran, cum îi era limba; şi nici nu-şi pocea gîndirea odată cu cuvintele, ci era un al doilea Pavel, spunînd ca şi Pavel: "Chiar dacă sînt simplu la cuvînt, dar nu şi cu ştiinţa"6. Călăii au obosit bătîndu-l, dar mucenicul era mai puternic decît ei; mîinile celor ce-l scrijelau au amorţit, dar cugetul celui scrijelat nu s-a încovoiat. Biciuirile i-au sfărîmat încheieturile mădularelor, dar tăria credinţei se întărea mai mult. Coastele găurite de lovituri se fărîmiţau, dar îmbobocea filosofia minţii sale. Cea mai mare parte a trupului său murise, dar era puternic, ca şi cum nici nu începuseră chinurile. Cînd dragostea de credinţă pune stăpînire pe sufletul cuiva, orice fel de tortură este dispreţuită şi toţi cei care îl chinuie pentru dragostea sa mai mult îl mîngîie decît îl lovesc. Mi-i martoră dragostea apostolilor, care le făceau plăcute biciuirile primite de la iudei: "Plecau, spun Faptele Apostolilor, din faţa sinedriului, bucurîndu-se că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele Lui"7. Un om ca acesta a fost şi ostaşul cîntat de noi astăzi; socotea veselie chinurile; socotea că este atins cu trandafiri în loc de bice; fugea de atacurile necredinţei ca de nişte săgeţi şi socotea mînia judecătorului umbră de fum; rîdea de cetele sălbăticite ale lăncierilor; se bucura de primejdii ca de cununi; se veselea de răni ca de nişte cinstiri; sălta de veselie în faţa celor mai crunte pedepse ca în faţa celor mai strălucite răsplăţi; scuipa pe ascuţişul săbiilor; socotea mîinile călăilor mai moi ca ceara; îmbrăţişa butucul chinuirii ca pe un butuc al mîntuirii se bucura de zidurile temniţelor ca de livezi înflorite; era încîntat de născocirea de noi chinuri ca de felurimea florilor. A avut mîna dreaptă mai puternică decît focul; că acesta a fost cel din urmă chin născocit pentru el de chinuitori. Au făcut foc pe altar ca să aducă jertfă demonilor; chinuitorii stăteau lângă altar; a fost adus mucenicul; i-au poruncit să ţină mîna dreaptă întinsă deasupra altarului şi au făcut din palma mucenicului un fel de jertfelnic de aramă, în care au

5. I Cor. 1, 20.

6. II Cor. 11, 6.

7. Fapte, 5, 41.

522

pus cu viclenie tămâie aprinsă. Nădăjduiau ca mîna să-i fie biruită de tăria focului, spre a-l sili să dea îndată drumul tămîiei pe altar. Vai cât este de felurită viclenia necredincioşilor! îşi spuneau: "Dacă nu i-am încovoiat voinţa cu nenumăratele chinuri, să-i încovoiem prin foc măcar mîna acestui luptător dornic de luptă. Dacă nu i-am zguduit sufletul prin felurite uneltiri, să-i zguduim măcar mîna, punîndu-i-o în foc!". Dar ticăloşii n-au reuşit nici cu această nădejde a lor. Flacăra a mîncat mîna, dar mîna a rămas, ţinînd flacăra ca pe cenuşă. N-a întors ca fugarii spatele focului ce se războia cu el, ci a rămas nemişcat, iar mîna lupta cu vitejie împotriva flăcării, dîndu-i mucenicului prilejul să spună cuvintele profetului: "Binecuvîntat este Domnul Dumnezeul meu, Cel Ce învaţă mîinile mele la oştire şi degetele mele la război!"8. Focul se învălmăşea în luptă cu mîna, dar focul era cel biruit. Lupta se dădea între flacără şi mîna dreaptă a mucenicului, dar biruinţa mîinii drepte era o biruinţă necunoscută pînă atunci de nici o luptă flacăra era doborîtă de mînă, dar mîna era încă gata de luptă, O, mînă, mai dornică de luptă decît focul! O, mînă, care nu ştii să te pleci în faţa focului! O, foc, care ai cunoscut că poţi fi biruit de mînă! Fierul se înmoaie în faţa iuţelii focului; arama se pleacă în faţa puterii focului; de foc este biruită şi tăria pietrelor; dar tăria focului, care încovoaie totul, n-a încovoiat, arzînd, dreapta mucenicului.

III

Pe bună dreptate ar fi putut striga acum mucenicul către Stăpîn: "Ţinutu-m-ai de mîna mea cea dreaptă, dusu-m-ai în sfatul Tău şi cu slavă m-ai primit"9.

Cum te voi numi pe tine, o viteazule ostaş al lui Hristos? Te voi numi statuie? Dar statuia e cu mult mai prejos de răbdarea ta; focul înmoaie statuia, pe care o primeşte, dar n-a înduplecat mîna ta cea dreaptă să se mişte măcar. Dacă te voi numi fier, voi găsi că şi o imagine ca aceasta nu poate înfăţişa desăvîrşit tăria ta; că numai tu ai înduplecat flacăra să nu silească mîna; numai tu ţi-ai făcut jertfelnic din mîna ta cea dreaptă, numai tu ai pălmuit obrajii demonilor cu mîna cuprinsă de flăcări. Atunci, cu mîna prefăcută în cărbune, ai topit capetele lor, iar acum, cu aceeaşi mînă, prefăcută în cenuşă, orbeşti oştirile lor călcîndu-le în picioare.

8. Ps. 143, 1.

9. Ps. 72, 23.

523

Dar pentru ce micşorez eu, cu gângureli de copil, biruinţa ta? Să dăm locul unor limbi mai măreţe să-l cînte pe mucenic! Să chemăm să-l laude trîmbiţele mai puternice ale învăţătorilor! Înălţaţi-mi acum, o, pictori vestiţi ai marilor isprăvi ale luptătorilor, şi împodobiţi cu culorile artei voastre pe cel încununat, descris atît de întunecat de mine! Să plec învins de icoana pe care o veţi face faptelor vitejeşti ale mucenicului! Să mă bucur astăzi, deşi sînt învins, de o victorie ca aceasta a iscusinţei voastre! Să văd zugrăvită de voi mai bine lupta mîinii cu focul! Să văd zugrăvit pe icoana voastră mai strălucitor pe luptător! Să plîngă şi acum demonii, loviţi de faptele vitejeşti zugrăvite de voi ale mucenicului! Să li se arate iarăşi lor mîna arsă şi victorioasă! Să fie zugrăvit pe icoană şi Hristos întîi-stătătorul luptelor, Căruia slava în vecii vecilor, Amin.

OMILIA A XVIII-a La mucenicul Gordie I

Este o lege naturală ca albinele să nu plece din stupi înainte ca regina să-şi ia zborul în fruntea roiului. Aşadar şi eu, pentru că am văzut poporul Domnului ieşind acum pentru întîia oară la dumnezeieştile flori, care sînt mucenicii, caut conducătorul. Cine-i cel care a pus în mişcare acest mare roi de popor? Cine-i cel care a schimbat tristeţea iernii în veselie de primăvară? Acum, pentru întîia oară, poporul s-a revărsat din oraş, ca din nişte stupi, şi a ocupat, om lîngă om, acest loc împodobit din faţa oraşului, acest stadion sfînt şi prea frumos al mucenicilor. Minunea mucenicului m-a îmboldit şi pe mine, m-a făcut să-mi uit de boală şi să vin aici. Haide, dar, şi eu, atît cît îmi îngăduie vocea, să mă învîrt în zumzet de albină, în jurul isprăvilor mucenicului, ca în jurul unei flori, spre a face şi pentru poporul de faţă un lucru plăcut şi cuvios.

"Cînd dreptul este lăudat se vor bucura popoarele"1, ne spunea de curînd înţeleptul Solomon. Eram nedumerit ce înţeles să dau acestor cuvinte enigmatice ale autorului Proverbelor. Oare "se bucură popoarele" cînd un orator sau un scriitor talentat alcătuieşte un cuvînt care uimeşte pe ascultători, cînd prin rostire elegantă încîntă auzul, cînd ideile lui noi şi aranjarea lor, frumuseţea cuvintelor şi armonia frazei aduc aplauze? Nu poţi spune asta, pentru că Solomon nu s-a folosit niciodată de acest fel de a vorbi şi nici nu putea să ne sfătuiască să întrebuinţăm în cuvîntările de laudă în cinstea mucenicilor cuvinte alese şi căutate, el care totdeauna a preferat cuvintele simple şi vorbirea lipsită de podoabă.

— Dar ce vrea să spună Solomon?

— Că popoarele se bucură cu bucurie duhovnicească la singura aducere aminte a faptelor mari săvîrşite de drepţi; că sînt îndemnate să rîvnească şi să imite faptele bune pe care le aud. Da, istoria bărbaţilor care au vieţuit drept şi cuvios este pentru cei mîntuiţi ca o lumină pe calea vieţii lor. Cînd am auzit pe Sfîntul Duh istorisind viaţa lui Moisi,

1. Prov. 29, 2.

525

îndată a pătruns în noi dorinţa de a rîvni virtutea acelui bărbat şi fiecăruia din noi i s-a arătat vrednică de urmat şi de fericit blîndeţea purtării lui2. Cuvintele de laudă în cinstea celorlalţi oameni sînt alcătuite din cuvinte exagerate; în cinstea drepţilor, însă, e de ajuns numai adevărul faptelor lor spre a arăta virtutea lor covîrşitoare. Astfel, cînd povestim viaţa celor care au strălucit prin bună credinţă, slăvim întîi pe Stăpîn prin robi; lăudăm apoi pe drepţi, prin mărturia faptelor pe care le ştim despre ei; şi, în sfîrşit, bucurăm popoarele prin auzirea faptelor lor bune. Viaţa lui Iosif3 este un îndemn spre castitate, iar povestirea faptelor lui Samson4, îndemn spre vitejie.

Şcoala cea dumnezeiască nu cunoaşte legi pentru alcătuirea cuvîntărilor de laudă, ci mărturia faptelor, mărturia faptelor lor ţine locul legilor cuvîntărilor de laudă, că mărturia aceasta este îndestulătoare şi pentru lauda sfinţilor şi de ajuns şi pentru folosul celor care năzuiesc spre virtute. Legile cuvîntărilor de laudă cer să fie arătată patria celui lăudat, să-i fie cercetat neamul, să-i fie povestită creşterea; legea noastră, însă, trece sub tăcere toate aceste cerinţe ale legilor retorice şi-i este de ajuns numai ceea ce are propriu fiecare din cel lăudat. Sînt oare mai vrednic de laudă dacă oraşul, în care m-am născut, a avut de dus războaie grele şi mari, dacă a dobîndit trofee strălucitoare în luptele cu duşmanii? întru cît sînt mai vrednic de laudă dacă patria, în care m-am născut, are o poziţie geografică bună, prielnică şi iarna şi vara? care-mi este folosul, dacă patria mea are o populaţie mare şi îndestulată să hrănească cirezi de vite, dacă patria mea ţine primul loc sub soare şi în privinţa hergheliilor de cai? întru cît pot aceste lucruri să ne facă mai buni pentru virtute? Să ne înşelăm oare pe noi înşine, crezînd că mărim lauda adusă oamenilor, dacă povestim că munţii învecinaţi locului lor de naştere au piscuri ce trec dincolo de nori şi se înalţă mult în văzduh? Este de rîs şi de batjocură să umplem cuvîntările de laudă în cinstea drepţilor cu fleacuri neţinute în seamă de cei care au dispreţuit întreaga lume. Ne este de ajuns povestirea vieţii lor ca să avem necontenit folos. Pentru a fi lăudaţi, sfinţii n-au nevoie de adaosuri străine, ci noi, cei din viaţă, avem nevoie de pomenirea vieţii lor pentru a o imita. După cum focului îi urmează de la sine lumina, iar mirului, mirosul plăcut, tot aşa şi faptelor bune le urmează neapărat folosul. Pentru această

2. num. 12, 3.

3 Fac. 39, 7—'12.

4. jud. cap. 14 — cap. 16.

526

pricină nu este de mică importanţă cunoaşterea exactă a adevărului faptelor lor de altădată.

Au ajuns pînă la noi puţine ştiri care păstrează faptele de vitejie ale mucenicului. Şi mi se pare că şi cu mine se întîmplă ce se întîmplă pictorilor. Aceştia, cînd copiază tablourile după alte tablouri, de cele mai multe ori, după cum e şi firesc, se îndepărtează de originale; şi pentru mine, deci, nu-i mică primejdia de a micşora adevărul, pentru că n-am fost de faţă la cele întîmplate. Dar pentru că a venit ziua de pomenire a mucenicului care a luptat cu strălucire pentru mărturisirea credinţei în Hristos, să spun cîte ştiu.

Acest sfînt mucenic s-a născut în oraşul acesta; de aceea îl şi iubim mai mult, că este podoaba noastră. După cum pomii roditori dau fructe potrivite propriului lor pămînt, tot aşa şi mucenicul acesta, ieşind din sînurile pămîntului nostru şi înălţîndu-se spre cea mai mare înălţime a slavei, a dăruit pămîntului care l-a născut şi l-a crescut desfătarea roadelor credinţei lui. Bune sînt şi fructele altor regiuni, cînd sînt plăcute şi hrănitoare; dar cu mult mai plăcute decît cele străine sînt fructele din ţara noastră, cele care cresc pe pămîntul nostru; ne dăruiesc pe lîngă desfătare, şi frumuseţe, că aparţin pămîntului nostru.

Mucenicul făcea parte din cea mai aleasă oştire; era comandantul a sute de oameni şi se distingea printre ceilalţi ostaşi prin puterea trupului şi prin vitejia sufletului. Cînd, însă, tiranul de atunci5 şi-a împins înverşunarea şi cruzimea sufletului său pînă la război împotriva Bisericii şi şi-a ridicat mîna sa de Dumnezeu urîtoare împotriva dreptei credinţe, s-a făcut strigare pretutindeni şi s-au răspîndit decrete, în toate pieţele şi în toate locurile mai însemnate, ca nimeni să nu se mai închine lui Hristos, iar cei care se vor închina să fie omorîţi; poruncă s-a mai dat ca toţi să se închine idolilor şi să socotească dumnezei chipurile cioplite în pietre şi lemne, iar cei neînduplecaţi să sufere cele mai cumplite chinuri. Frămîntare şi turburare a fost în tot oraşul; credincioşii erau jefuiţi; li se răpeau averile trupurile iubitorilor de Hristos erau pline de răni; femeile erau tîrîte prin mijlocul oraşului; nu mai era milă de tinereţe şi nici respect de bătrîneţe. Cei care nu erau vinovaţi cu nimic sufereau chinuri ca şi răufăcătorii; închisorile gemeau de lume; casele rămăseseră pustii, iar pustiurile se umpluseră de fugari. Credinţa era crima pentru care pătimeau acestea. Tatăl îşi trăda fiul, fiul pîra pe tată, fraţii se înverşunau unii împotriva altora, iar robii se răsculau împotriva stăpînilor. Noapte cumplită a cuprins viaţa; nu se mai cunoştea om pe om din pricina nebuniei diavoleşti.

5. împăratul Liciniu (307—323). Cf. Sofronie Evstratiadis, "AfiXoYiov tc pţo8o;oo E.nXiiatai (Atena), p. 98.

527

Bisericile erau dărîmate de mîinile nelegiuiţilor, altarele răsturnate; nu se mai vedea nici liturghie, nici tămîiere, nici loc unde să se slujească; tristeţe cumplită, ca un nor, a cuprins totul. Slujitorii altarului erau alungaţi; toate corurile credinţei amuţiseră; demonii dănţuiau, pîngărind totul cu fumul de la jertfele de grăsime şi de sîngiuri.

Atunci acest viteaz bărbat, preîntîmpinînd silnicia judecătorilor, a aruncat centura militară şi a fugit peste graniţă. A dispreţuit înalta sa slujbă, a dispreţuit slava, toată bogăţia, rudele, prietenii, slugile, plăcerile vieţii, toate cele rîvnite de oameni şi a fugit în pustietăţi adânci şi nestrăbătute de oameni, socotind mai potolit traiul cu fiarele sălbatice decît vieţuirea cu închinătorii la idoli. A făcut ce făcuse altădată zelosul Ilie care, văzînd că închinarea la idoli pune stăpînire pe Sidon, a fugit în muntele Horiv şi a trăit într-o peşteră, căutînd pe Dumnezeu pînă ce a văzut pe Cel dorit, atît cît este cu putinţă omului să vadă pe Dumnezeu6.

III

Un bărbat ca Ilie a fost şi Gordie. A fugit de turburările lumii, demulţimea din piaţă, de mîndria înalţilor slujbaşi, de tribunale, de hulitori, de cei care vînd, de cei care cumpără, de cei care jură fals, de mincinoşi, de cuvinte de ruşine, de glume dobitoceşti şi de toate celelalte, pe care populaţia oraşelor le trage după sine ca pe nişte şlepuri. Şi-a curăţit urechile, şi-a curăţit ochii; dar înainte de toate şi-a curăţit inima, ca să poată vedea pe Dumnezeu şi să ajungă fericit. A avut descoperiri, a fost învăţat tainele, nu de la oameni, nici prin oameni, ci având mare dascăl pe Duhul adevărului. Ajungînd, deci, la gîndul că viaţa pămîntească este nefolositoare şi zadarnică şi mai şubredă decît visul şi umbra, a fost însufleţit mai puternic de dorinţa chemării celei de sus.

Cînd, ca un atlet, s-a simţit în de ajuns de exercitat şi de pregătit pentru luptă, prin post, privegheri, rugăciuni, prin cugetarea continuă şi neîncetată a cuvintelor Duhului, a aşteptat o zi7 în care locuitorii întregului oraş se găseau în teatru la sărbătoarea zeului războiului8, spre a privi alergările de cai. Aşadar, cînd tot poporul era adunat sus în teatru — de unde nu lipseau nici iudeul, nici păgînul, ba chiar era amestecată

6. III Regi, 19, 1—13.

7. Textul: "a aşteptat ziua aceasta", ca şi cuvintele de la sfîrşitul cuvîntării: "o zi ca aceasta a văzut priveliştea aceea minunată", arată că sfîntul Vasile a ţinut cuvîntarea chiar în ziua în care sfîntul mucenic Gordie a primit cununa de mucenic. În sinaxarul ortodox, unele manuscrise — cele mai multe — pun pomenirea sa la3 ianuarie, altele la4 ianuarie (cf. H. Delehaye, Sinaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, Bruxelles, 1902, col. 367—368). În mineiul românesc pomenirea sfîntului mucenic Gordie este la3 ianuarie.

8. Zeul Ares, identificat la romani cu Marte, fiul lui Zeus şi al Herei, unul din cei doisprezece zei mari ai grecilor.

528

cu ei nu mică mulţime de creştini, care, trăind fără multă purtare de grijă de sufletul lor, "au şezut în adunarea deşertăciunii"9, şi în loc să se ferească "de adunările celor ce viclenesc"10 s-au dus atunci să privească la iuţeala cailor şi la iscusinţa conducătorilor de care, acolo unde se aflau şi robi, veniţi cu îngăduiala stăpînilor lor, unde se aflau şi copii, care au fugit de la şcoală la spectacol, unde erau şi femei de rînd şi de proastă condiţie — deci cînd tot stadionul era plin şi toţi erau atenţi să vadă întrecerea cailor, atunci acel bărbat viteaz, mare la suflet şi mare la cuget, s-a coborît de sus din munţi în teatru. Nu s-a spăimîntat de popor, n-a ţinut seamă în cîte mîini duşmane se dădea, ci cu netremurătoare inimă şi cu cugetul vesel a trecut pe lîngă cei care erau în stadion ca pe lîngă nişte pietre dese sau pe lîngă mulţime de copaci şi s-a oprit în mijlocul stadionului, adeverind cuvîntul care spune: "Dreptul ca leul îndrăzneşte" Şi avea sufletul atît de curajos, încît, ajuns într-un loc al teatrului de unde putea fi văzut de toţi, a strigat acele cuvinte pe care le-am auzit unii din cei care trăiesc pînă acum: "Am fost găsit de cei care nu mă căutau; m-am arătat celor care nu întrebau de mine"12. Cu aceste cuvinte a arătat că n-a fost adus silit la primejdii, ci s-a dat luptei de buna sa voie. A imitat pe Stăpînul, Care în întunecimea nopţii, cînd iudeii nu-L recunoşteau, s-a făcut pe Sineşi cunoscut13.

îndată înfăţişarea teatrului s-a schimbat din pricina acelei privelişti neobişnuite: un bărbat cu înfăţişarea sălbatică, cu părul capului murdar din pricina traiului îndelungat în munţi, cu barba lungă, cu haina murdară, cu tot trupul slăbănogit, cu toiag în mînă şi cu un sac atîrnat de gît. Din toată înfăţişarea lui se desprindea un farmec care-l umplea de o lumină interioară. Cînd a fost cunoscut cine este, s-au înălţat fel de fel de strigăte: creştinii băteau din palme şi strigau de bucurie; duşmanii adevărului îndemnau pe judecător să-l omoare şi să-l osîndească la moarte înainte de a-l judeca. Tot văzduhul era plin de strigăte şi zgomot. Nimeni nu s-a mai uitat la cai, nimeni nu s-a mai uitat la conducătorii de care; cursa carelor de întrecere în zadar mai făcea zgomot; ochiul nimănui nu mai zăbovea în altă parte decît să-l vadă pe Gordie; nici urechile nu voiau să audă altceva decît cuvintele lui Gordie. Un

9. Ps. 25, 4.

10. Ps. 63, 2.

11. Prov. 28, 1.

12. Isaia, 65, 1.

13. ioan, 18, 3—8.

529

zgomot nedesluşit, ca o suflare de vînt, străbătea prin tot teatrul şi acoperea zgomotul făcut de cursele de cai.

Cînd crainicii au făcut poporului semn să tacă, au adormit flautele, au tăcut şi feluritele instrumente muzicale; se auzea numai Gordie, se vedea numai Gordie. A fost tîrît îndată în faţa prefectului oraşului, acolo unde stătea şi conducea cursele. Prefectul l-a întrebat mai întîi cu voce blîndă şi potolită, cine este şi de unde este. După ce Gordie i-a spus patria de unde este, neamul, dregătoria în care a fost, pricina fugii din lume şi întoarcerea sa, a adăugat:

"Sînt aici ca să-mi arăt prin faptă şi dispreţul ce-l am faţă de poruncile voastre, dar şi credinţa ce o am în Dumnezeul în Care nădăjduiesc. Am auzit, a continuat Gordie, că depăşeşti pe mulţi în cruzime. Am ales, dar, timpul acesta ca foarte potrivit spre a-mi îndeplini dorinţa".

Cu aceste cuvinte a aprins ca şi cu focul mînia prefectului oraşului şi i-a aţîţat toată furia împotriva lui.

Prefectul a spus:

— "Chemaţi călăii! Unde sînt plumburile? Unde sînt bicele? Să fie întins pe roată! Să fie chinuit pe lemn! Să fie aduse uneltele de chinuire! Să fie pregătite fiarele sălbatice, focul, sabia, crucea, groapa! Dar care e cîştigul, a mai spus el, dacă nelegiuitul acesta moare dintr-odată?".

— "De cîte nu sînt păgubit, a luat îndată Gordie cuvîntul, dacă nu pot să mor de mai multe ori pentru Hristos!".

Prefectul, pe lîngă cruzimea din fire, a ajuns încă mai cumplit cînd se uita la slujba avută de bărbat şi socotea ca propria lui insultă tinereţea sufletească a lui Gordie. Şi cu cît îl vedea mai mult că are o inimă curajoasă, cu atît se sălbăticea mai mult şi se ambiţiona mai tare să înfrîngă dîrzenia lui Gordie prin născocirea a fel de fel de chinuri. Prefectul acestea a spus şi a gîndit.

Iar mucenicul, căutînd spre Dumnezeu, rostea sfintele cuvinte ale Psalmilor, zicînd:

"Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul"14, şi: "Nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti!"15.

A mai spus şi alte cuvinte înrudite cu acestea, care-i dădeau tărie şi pe care le învăţase din dumnezeieştile Scripturi. Atât de departe era de el gîndul de a se da înapoi şi de a se teme de chinurile ce-l ameninţau, încît le chema spre el şi spunea:

14. Ps. 117, 6.

15. Ps. 22, 4.

530

"Pentru ce şovăiţi? Pentru ce staţi? Să-mi fie scrijelat trupul! Să-mi fie răsucite mădularele! Să-mi fie chinuite oricît veţi voi! Să nu-mi invidiaţi cumva fericita mea nădejde! Cu cît veţi prelungi chinurile, cu atît îmi veţi prilejui o răsplată mai mare! Am o înţelegere cu Stăpînul: în locul rănilor de pe trup, îmi va înflori la înviere haină luminoasă; în locul necinstirii, cununile; în locul închisorii, raiul; în locul osîndirii cu făcătorii de rele, traiul cu îngerii. Semănaţi mult în trupul meu, ca să secer de mai multe ori pe atîta!".

Dar, pentru că n-au putut să-l înduplece prin ameninţări şi vedeau că este cu neputinţă, şi-au schimbat purtarea faţă de el şi au început să-l linguşească. Aşa e viclenia diavolului: pe cel fricos îl înspăimîntă, iar pe cel curajos îl moaie. Acestea au fost şi uneltirile de atunci ale vicleanului. Cînd a văzut că nu se pleacă în faţa ameninţărilor, prefectul a încercat să-l ademenească prin înşelăciuni şi momeli. I-a făgăduit daruri, pe unele i le dădea el, iar pe altele chezăşuia că are să le primească din partea împăratului: o slujbă de frunte în oştire, belşug de bani, tot ce-ar fi voit.

Cînd prefectul a văzut că nu i-a reuşit încercarea (că fericitul bărbat la auzul făgăduinţelor a rîs de nebunia lui şi l-a întrebat dacă socoate că i-ar putea da ceva de aceeaşi valoare cu împărăţia cerurilor), atunci mînia lui n-a mai cunoscut margini; şi-a scos sabia, a adus pe călău alăturea de el şi, mânjindu-şi mîna şi limba, a osîndit pe fericit la moarte. Toată mulţimea din teatru s-a dus la locul acela, iar locuitorii, care rămăseseră în oraş, s-au revărsat înaintea zidurilor oraşului şi priveau la priveliştea aceea mare şi cumplită, minunată pentru îngeri şi pentru întreaga făptură, dar dureroasă pentru diavol şi înfricoşătoare pentru demoni. Oraşul s-a golit de locuitori; mulţimea, ca un torent, se revărsa buluc spre locul acela. Nici o femeie, nici un bărbat, de rînd sau de vază, nu înţelegea să lipsească de la acea privelişte. Păzitorii caselor şi-au părăsit posturile lor, magazinele şi-au închis uşile; mărfurile au rămas împrăştiate în piaţă; grija şi paza tuturora era să iasă cu toţii şi să se ducă acolo; n-a mai rămas în oraş nici un răufăcător. Robii au părăsit slujbele de la stăpîni; străini şi băştinaşi erau acolo lîngă bărbat. Atunci şi fecioarele au îndrăznit să-şi arunce privirile în ochii bărbaţilor; chiar bătrînii şi bolnavii, ţintuiţi pe loc de slăbiciune, erau în afara zidurilor oraşului. în jurul fericitului bărbat, care se grăbea să meargă la viaţă prin moarte, se şi aflau prietenii lui; îl îmbrăţişau, îl rugau şi-şi luau de la el ultimul rămas bun; vărsînd pentru el lacrimi calde, îl rugau să nu se dea pe el focului, să nu-şi prăpădească

531

tinereţea lui, să nu părăsească acest dulce soare. Alţii, cu sfaturi ademenitoare, încercau să-i zdruncine tăria sufletului lui, spunîndu-i: "Tăgăduieşte numai cu cuvîntul pe Hristos, dar ai în suflet credinţa aşa cum o vrei! Dumnezeu negreşit nu se uită la cele rostite cu limba, ci la sufletul celui care vorbeşte. Aşa vei putea potoli şi pe judecător şi-ţi vei face milostiv şi pe Dumnezeu".

VII

Gordie, însă, era neînduplecat, neînvins şi nerănit de asaltul ispititorilor. Ai putea compara tăria sufletului lui cu casa unui om chibzuit, pe care nu poate s-o zguduie nici furia de nestăvilit a vînturilor, nici ploaia iute căzută din nori, nici puhoaiele de apă ce curg în jurul ei, pentru că este clădită pe temelie trainică de piatră16. Aşa era bărbatul acesta! Avea nezdruncinată tăria credinţei în Hristos. Cu ochii duhovniceşti vedea pe diavol alergînd împrejur; pe unii îi făcea să lăcrimeze, iar pe alţii îi ajuta să-l înduplece să se lepede de Hristos.

Celor care plîngeau Gordie le spunea cuvintele Domnului:

"Nu mă plîngeţi pe mine17, ci plîngeţi pe duşmanii lui Dumnezeu, care îndrăznesc unele ca acestea împotriva credincioşilor, care-şi adună focul gheenei prin flacăra aceasta, pe care o aprind împotriva noastră! încetaţi de a mă plînge şi de a-mi sfărîma inima! Sînt gata să mor pentru numele Domnului Iisus18 nu numai o dată, ci chiar de nenumărate ori, de-ar fi cu putinţă".

Celor care îl sfătuiau să-şi tăgăduiască credinţa cu limba, le răspundea:

"Limba zidită de Hristos nu poate rosti ceva împotriva Ziditorului. Căci cu inima credem spre îndreptăţire, iar cu gura mărturisim spre mîntuire19. Nu are, oare, ostaşul nădejde de mîntuire? N-a fost oare nici un sutaş credincios? Mi-aduc aminte mai întîi de sutaşul care stătea lîngă crucea lui Hristos; acesta a cunoscut puterea Celui răstignit din minunile Sale; era încă fierbinte îndrăzneala iudeilor, dar sutaşul nu s-a temut de mînia lor, nici nu s-a ferit de a vesti adevărul, ci a mărturisit şi n-a tăgăduit că era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu20. Cunosc şi un alt sutaş, care, pe cînd Domnul era în trup, a cunoscut că este Dumnezeu şi împărat al puterilor şi În stare, numai prin porunca Lui, să trimită, prin duhurile Sale slujitoare, ajutor celor în nevoi; şi credinţa

16 Matei, 7, 24—25.

17. luca, 23, 28.

18. Fapte, 21, 13.

19. Rom. 10, 10.

20. Matei, 27, 54.

532

aceluia a socotit-o Domnul mai mare decît credinţa întregului Israil21. Cornelie, care era sutaş, n-a fost oare învrednicit de vedenie îngerească şi în urmă a dobîndit prin Petru mîntuire? Milosteniile şi rugăciunile lui au fost auzite de Dumnezeu22. Ucenicul acelora vreau să fiu. Cum voi tăgădui, dar, pe Dumnezeul meu, Căruia m-am închinat din copilăria mea? Nu se va cutremura oare cerul de sus? Nu se vor întuneca oare din pricina mea stelele? Mă va mai ţine, oare, pămîntul? "Nu vă amăgiţi! Dumnezeu nu se lasă batjocorit"23. După gura noastră ne judecă Dumnezeu24; din cuvintele noastre ne îndreptăţeşte şi din cuvintele noastre ne osîndeşte25. N-aţi citit înfricoşătoarea ameninţare a Domnului: "De cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu, Cel din ceruri"?26

VIII

Pentru ce mă sfătuiţi să fiu viclean? Ca să obţin ce, prin o viclenie ca aceasta? Ca să cîştig cîteva zile? Dar voi pierde toată veşnicia! Ca să fug de durerile trupului? Dar nu voi vedea bunătăţile drepţilor! Este curată nebunie să-ţi aduci cu măiestrie asupră-ţi pierdere şi să-ţi procuri, cu şiretenie şi viclenie, osînda veşnică. Vă dau un sfat: Dacă gîndiţi rău, dezvăţaţi-vă de ce-aţi învăţat şi învăţaţi credinţa! Iar dacă vă schimbaţi cuvintele după împrejurări, atunci "lepădaţi minciuna şi grăiţi adevărul"27 şi spuneţi: "Domnul Iisus Hristos spre slava lui Dumnezeu Tatăl"28. Aceste cuvinte le va rosti orice limbă cînd "în numele lui Iisus se va pleca tot pămîntul, al celor cereşti şi al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt"29. Oamenii toţi sînt muritori, dar mucenicii puţini. Să nu aşteptăm să ajungem morţi, ci să ne mutăm de la viaţă la viaţă. Pentru ce aşteptaţi o moarte firească? O astfel de moarte este fără de rost, fără de cîştig, comună şi dobitoacelor şi oamenilor. Pe cel venit în viaţă, prin naştere, sau timpul îl duce la mormînt, sau boala îi pune capăt vieţii, sau morţile năpraznice îl distrug. Aşadar, dacă trebuie neapărat să murim, atunci să neguţătorim prin moarte viaţa. Faceţi de bunăvoie ce veţi face vrîndnevrînd. Nu cruţaţi viaţa aceasta pămîntească, de care neapărat veţi fi lipsiţi. Chiar dacă cele pămînteşti ar fi la fel de veşnice, şi atunci ar trebui să vă sîrguiţi să le schimbaţi cu cele

21. Matei, 8, 8—10.

22. Fapte, 10, 1—48.

23. gal. 6, 7.

24. Luca, 19, 22.

25. Matei, 12, 37.

26. Matei, 10, 33.

27. efes. 4, 25.

28. Filip. 2, 11.

29. Filip. 2, 10.

533

cereşti; dar dacă cele pământeşti nu dăinuiesc decît puţină vreme şi au atît de puţin preţ, ar fi cumplită nebunie ca, în goana după ele, să pierdem fericirea gătită nădejdilor noastre.

După ce a spus aceste cuvinte şi-a făcut semnul crucii, s-a îndreptat spre chinuri, fără să-şi schimbe culoarea feţei şi fără să-şi piardă veselia chipului. Era ca şi cum n-ar fi avut de întîlnit călăul, ci ca şi cum s-ar fi dat în mîinile îngerilor care aveau să-l primească îndată, nouă jertfă, spre a-l duce, ca pe Lazăr, la viaţa cea fericită30.

Cine va putea povesti strigătul poporului? Care tunet a lăsat pe pămînt din nori un bubuit atît de puternic cît cel înălţat atunci de pe pămînt la cer? Acesta este stadionul celui încununat!31 O zi ca aceasta a văzut priveliştea aceea minunată, pe care timpul n-a înnegrit-o, obişnuinţa n-a vestejit-o şi nici întîmplările de mai tîrziu n-au biruit-o. După cum admirăm neîncetat soarele, deşi-l vedem necontenit, tot aşa avem proaspătă amintirea acelui bărbat. "întru pomenirea veşnică va fi dreptul"32 la cei de pe pămînt, cît va fi pămîntul, iar în ceruri, în faţa dreptului Judecător, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

30. Luca, 16, 22.

31. Se poate conchide că biserica mucenicului a fost zidită în fostul stadion al Cezareii Capadochiei, chiar pe locul unde a suferit sfîntul mucenicia.

32. Ps. 111, 6.

OMILIA A XIX-a

La sfinţii patruzeci de mucenici1

S-ar putea oare îndestula iubitorul de mucenici numai cu pomenirea mucenicilor? — Că cinstirea dată celor buni este o dovadă a dragostei noastre faţă de Stăpînul obştesc. — Nu, pentru că cel care laudă pe bărbaţii vrednici nu va întîrzia a-i şi imita în împrejurări asemănătoare.

Fericeşte, deci, cu toată inima pe cel care a suferit mucenicia, ca să fii şi tu, prin voinţă, mucenic şi să pleci din această lume, învrednicit de aceleaşi răsplăţi ca şi mucenicii fără prigoană, fără foc şi fără biciuiri.

N-avem de lăudat un mucenic, nici doi, nici nu merge numărul celor fericiţi pînă la zece, ci patruzeci de bărbaţi, care au avut un singur suflet în deosebite trupuri, dar toţi, într-un gînd şi într-o unire a credinţei; toţi au arătat aceeaşi răbdare în chinuri şi aceeaşi stăruinţă pentru adevăr; toţi, la fel unii cu alţii: egali în cuget, egali în mucenicie. Pentru aceea au fost învredniciţi să ia şi aceleaşi cununi ale slavei.

Ce cuvînt ar putea egala vrednicia lor? Nici patruzeci de limbi n-ar ajunge să proslăvească virtutea atîtor bărbaţi. Şi totuşi, chiar dacă ar fi fost numai unul care ar fi trebuit prăznuit, ar fi fost destul de mare să biruiască puterea cuvintelor mele, dar încă o mulţime atîta de mare, o falangă militară, o armată de nedoborît, la fel de nebiruită în războaie şi de cu neputinţă de lăudat cu cuvîntul.

Hai, dar, să-i aducem în mijlocul nostru, istorisindu-le viaţa; şi înfăţişînd tuturor, ca într-o icoană, faptele de vitejie ale bărbaţilor, să

1. Aceşti sfinţi patruzeci de mucenici au suferit mucenicia în oraşul Sevastia, pe timpul împăratului Liciniu (307—323). Numele lor după codicii parisini1575 şi1576 sînt acestea: Chirion, Candidos (sau Claudie), Domnos, Eutihie, Severian, Chiril, Teodul, Vivian, Anghias, Isihie, Evnoic, Meliton, Iliadis (sau Ilie), Alexandru, Sachedon (sau Sacherdon), Valens, Prisc, Hudion, Eraclie, Ecdichie, Ioan, Filictimon, Flavie, Xantie (sau Xantias), Valerie, Nicolae, Atanasie, Teofil, Lisimah, Gaie, Claudie, Smaragd, Sisinie, Leontie, Aetie, Acachie, Dometian (sau Dometie), Gorgonie, Iulian (sau Elian) şi Aglaios (cf. Sofronie Evstratiadis, Op, cit. p319—320).

535

dăm celor de faţă folosul obştesc ce-l avem de la ei. Oratorii şi pictorii înseamnă adeseori vitejiile războinicilor; unii îi împodobesc cu cuvîntul, iar alţii îi zugrăvesc în tablouri, încît şi unii şi alţii au îndemnat pe mulţi la fapte de vitejie; că ceea ce povestirea prezintă prin auz aceea pictura, fără de glas, înfăţişează prin imitare. Tot aşa şi noi, să amintim celor de faţă vitejia bărbaţilor şi, aducînd oarecum înaintea ochilor faptele lor, să mişcăm spre faptă pe cei mai curajoşi, pe cei care sînt prin voinţă asemenea lor. Acesta este rostul cuvîntului de laudă în cinstea mucenicilor: să îndemne la virtute pe cei adunaţi să le prăznuiască pomenirea.

Cuvîntările de laudă întru pomenirea sfinţilor nu se pot supune regulilor oratorice ale cuvîntărilor de laudă. Că oratorii, în discursurile lor, au ca material pentru laudă faptele şi întîmplările din lume; dar pentru aceia pentru care lumea a fost răstignită2 cum este cu putinţă ca ceva din cele din lume să le dea pricină de laudă?

Cei patruzeci de mucenici n-au avut o singură patrie; fiecare se trăgea din altă parte. Cum, oare, să-i numim: oameni fără patrie sau cetăţeni ai întregii lumi? După cum la strîngerea darurilor cele date de fiecare sînt comune tuturor celor care au contribuit, tot aşa şi cu fericiţii aceştia: patria fiecăruia este patria comună a tuturora, că toţi au dăruit unul altuia patria lor. Dar, mai bine spus, de ce să căutăm patriile lor pămînteşti, cînd putem şti care este patria lor de acum că patria mucenicilor este cetatea lui Dumnezeu3, al cărei meşter şi creator este Dumnezeu4 este Ierusalimul cel de sus5, cetatea cea liberă, mama lui Pavel şi a celor asemenea lui. Fiecare din mucenicii prăznuiţi era dintr-un alt neam de oameni; dar neamul cel duhovnicesc era unul pentru toţi, că Dumnezeu, Tatăl lor, este obştesc, iar ei toţi sînt fraţi; nu pentru că s-ar fi născut dintr-un bărbat şi dintr-o femeie, ci pentru că s-au făcut asemenea unii altora prin înfierea Duhului întru unirea cea săvîrşită dată de dragoste. Cor pregătit, număr mare adăugat celor ce din veci laudă pe Domnul; nu adunaţi unul cîte unul, ci deodată mutaţi în ceata sfinţilor.

Dar care este chipul mutării lor? Deosebiţi de toţi ceilalţi prin mărimea trupului, prin floarea şi puterea vîrstei, au fost rînduiţi să slujească în armată. Pentru iscusinţa lor în război şi pentru vitejia sufletului lor au căpătat cele dintîi ranguri de la împăraţi, iar pentru vitejia lor erau cunoscuţi tuturora.

2. gal. 6, 14.

3. Evr. 12, 22.

4. Evr. 11, 10.

5. Evr. 12, 22.

536

III

Cînd a fost dat acel edict fără de Dumnezeu şi nelegiuit ca să nu se mărturisească Hristos sau să se aştepte primejdii, s-a pornit din partea judecătorilor nedreptăţii ură mare şi sălbatică prigoană a credincioşilor, fiind ameninţaţi cu tot felul de munci. S-au urzit împotriva lor curse şi viclenii; au fost născocite felurite munci: călăii erau neînduplecaţi, focul gata, sabia ascuţită, crucea înfiptă; erau pregătite groapa, roata, bicele. Unii creştini fugeau, alţii se supuneau, alţii şovăiau. Unii s-au înfricoşat de ameninţări, înainte de începerea chinurilor; alţii, care erau aproape de cei chinuiţi, au leşinat; alţii au intrat cu curaj în luptă, dar mai pe urmă, nemaiputînd să îndure muncile pînă la sfîrşit, au părăsit lupta la mijlocul ei, şi, ca şi cei surprinşi pe mare de furtună, au pierdut ce câştigaseră la început prin răbdare.

Atunci aceşti ostaşi nebiruiţi şi viteji ai lui Hristos au păşit în mijloc; comandantul le arăta poruncile împăratului şi le cerea să se supună lor; dar ei, cu voce slobodă, cu bărbăţie şi curaj, fără să se înfricoşeze de cele ce vedeau şi fără să se înspăimînte de ameninţări, au spus că sînt creştini.

O, fericite limbi, care aţi slobozit glasul acesta! Văzduhul a fost sfinţit primindu-l, îngerii l-au lăudat auzindu-l, diavolul împreună cu demonii au fost răniţi, iar Domnul l-a înscris în ceruri!

Fiecare ostaş, cînd a păşit în mijloc, a spus: "Sînt creştin!". Şi după cum cei care participă la luptele din stadion îşi spun îndată numele şi apoi se îndreaptă spre locul de luptă, tot aşa şi aceştia atunci au aruncat numele, pe care îl aveau de la naştere, şi s-a numit fiecare cu numele Mîntuitorului obştesc. Toţi au făcut aşa: cel care venea în urmă se alătura celui dinainte. Astfel toţi au căpătat un singur nume. Nu se mai numea unul cutare şi celălalt cutare, ci toţi s-au numit creştini.

Ce a făcut atunci prefectul? Şi era cumplit şi foarte iscusit fie prin a ademeni cu cuvinte dulci, fie prin a-i îndepărta de Hristos cu ameninţări. Mai întîi i-a încîntat cu vorbe dulci, încercînd să le slăbească tăria credinţei, spunîndu-le: "Nu jertfiţi tinereţea voastră şi nici nu schimbaţi viaţa aceasta dulce cu o moarte înainte de vreme! E o nebunie ca cei obişnuiţi să fie întîii în războaie să moară de o moarte vrednică de făcătorii de rele!". Le-a făgăduit apoi averi, le-a dat onoruri din partea împăratului, le-a împărţit ranguri şi căuta să-i înşele cu felurite viclenii. Dar, pentru că nu s-au lăsat înşelaţi de ispita aceasta,

537

tiranul s-a îndreptat spre celălalt chip al vicleniei: i-a ameninţat cu răni, cu moarte, cu chinuri cu neputinţă de suferit.

Tiranul aceasta a spus, dar mucenicii ce?

"Pentru ce ne ispiteşti, au zis ei, o, duşmanule al lui Dumnezeu, să ne desparţi de Dumnezeul cel viu şi să slujim demonilor pierzători, oferindu-ne bunurile tale? Ne dai oare atît de mult cît încerci să ne iei? Urîm darurile tale, prilej de pierzanie; nu primim o cinste care este mama necinstei! Ne dai averi care rămîn aici şi o slavă care se vestejeşte. Ne faci cunoscuţi împăratului, dar ne înstrăinezi de adevăratul împărat. De ce ne mai oferi cu atîta stăruinţă puţinele lucruri din lumea aceasta? Noi dispreţuim întreaga lume! Tot ce se vede în lume n-are pentru noi un preţ egal cu cele ce dorim. Uită-te la cerul acesta cît este de frumos la vedere şi cît e de măreţ! Uită-te la pămînt cît este de mare! Priveşte şi minunile din el! Nimic din toate acestea nu poate egala fericirea drepţilor. Acestea trec, dar ale noastre rămîn. Un singur dar dorim: cununa dreptăţii. O singură slavă rîvnim: slava din împărăţia cerurilor. Dornici sîntem să căpătăm cinstea cea de sus; de chinul din iad ne înfricoşăm. Focul de acolo ne îngrozeşte, acesta, cu care voi ne ameninţaţi, este prietenul nostru, că ştie să respecte pe cei ce dispreţuiesc pe idoli. Săgeţi de copii socotim rănile ce ni le veţi face6. Loviţi trupul nostru, care, dacă va rezista mai mult, se va încununa cu mai multă strălucire, iar dacă se va sfîrşi mai repede, va pleca scăpînd de nişte judecători atît de silnici, care, slujind trupului, ambiţionaţi să conduceţi şi sufletele, care dacă nu sînteţi cinstiţi mai mult decît Dumnezeul nostru, vă înfuriaţi ca şi cum aţi fi insultaţi cu cele mai mari insulte şi ne ameninţaţi cu aceste groaznice chinuri, socotind o crimă credinţa noastră în Dumnezeu. Dar nu veţi întîlni oameni fricoşi, nici iubitori de viaţa aceasta pămîntească şi nici oameni care se înfricoşează iute, că e vorba de dragostea de Dumnezeu. Sîntem gata să suferim tot felul de chinuri: să fim traşi pe roată, să fim răsuciţi, să fim arşi de vii!".

Cînd tiranul acela, îngîmfat şi barbar, a auzit cuvintele acestea n-a mai putut suferi curajul bărbaţilor. Fierbînd de mînie se gîndea ce mijloc să născocească, ca să le facă moartea îndelungată şi crudă totodată. Şi a găsit mijlocul. Uitaţi-vă cît de îngrozitor! Văzînd că este friguroasă clima ţării şi că era şi iarnă, a aşteptat să se însereze, pentru ca frigul să fie mai puternic; sufla atunci şi crivăţul. A poruncit, deci, să

6. Ps. 63, 8.

538

fie dezbrăcaţi pînă la piele şi să fie lăsaţi goi pe lacul din mijlocul oraşului sub cerul senin, ca să moară îngheţaţi.

Cei care aţi încercat gerul iernii ştiţi negreşit că felul acesta de chin este cumplit. Că nici nu-i cu putinţă să înţeleagă alţii grozăvia chinului acestuia decît numai cei care l-au încercat mai înainte. Trupul, supus la ger, se înnegreşte mai întîi în întregime, că îngheaţă sîngele; -apoi se zbate, se frămîntă, dinţii tremură, vinele se strîng şi tot trupul fără voie se zgîrceşte. Durere groaznică şi suferinţă nespusă pătrund pînă în măduva oaselor, pricinuind celor îngheţaţi chinuri cu neputinţă de suferit. Apoi cad vîrfurile mădularelor, ca şi cum ar fi arse de foc; căci căldura, alungată din vîrfurile trupului şi îngrămădindu-se înăuntrul lui, lasă moarte mădularele din care a fugit şi produce dureri şi celorlalte mădulare spre care a venit. Astfel, din pricina îngheţării sîngelui, moartea se apropie încetul cu încetul.

Au fost, aşadar, osîndiţi să-şi petreacă noaptea sub cerul liber, atuncea cînd lacul, în jurul căruia era zidit oraşul în care au pătimit sfinţii aceste chinuri, era neted ca un hipodrom; îngheţase complet şi se întărise atît de mult din pricina gerului, încît locuitorii puteau merge fără grijă pe el; atuncea cînd rîurile, veşnic în mişcare, înlănţuite de gheaţă, îşi opresc curgerile lor, cînd firea nestatornică a apei dobîndeşte tăria pietrelor, iar vînturile aspre ale crivăţului omoară orice vietate.

Pe o astfel de vreme, deci, la auzul poruncii — şi uitaţi-vă acum la curajul bărbaţilor! — sfinţii şi-au aruncat cu bucurie şi cea din urmă haină şi s-au îndreptat la moartea prin îngheţ. Se încurajau unul pe altul, ca şi cînd ar fi fost vorba să ia lucrurile unui duşman căzut în luptă, spunînd:

"Nu ne dezbrăcăm de haine, ci îndepărtăm pe omul cel vechi, cel stricat de poftele înşelăciunii7. îţi mulţumim, Doamne, că aruncăm păcatul odată cu haina aceasta. Dacă din pricina şarpelui ne-am îmbrăcat cu păcatul8, să ne dezbrăcăm de el de dragul lui Hristos. Să nu ţinem mai mult la haine decît la paradisul pe care l-am pierdut! Ce să dăm în schimb Domnului?9 A fost dezbrăcat şi Domnul nostru. Ce lucru mare dacă robul suferă ce-a suferit Stăpînul? Dar, mai bine spus, noi sîntem cei care L-am dezbrăcat pe Domnul10; că soldaţi erau şi cei care au îndrăznit aceasta; ei L-au dezbrăcat şi şi-au împărţit hainele

7. ieş. 4, 22.

8. Fac. 3, 21.

9. Ps. 115, 3.

10. Matei, 27, 28.

539

Lui loruşi11. Prin fapta noastră să ştergem vina scrisă împotriva noastră! Aspră-i iarna, dar dulce-i paradisul! Dureros e îngheţul, dar plăcută odihna! Să suferim puţină vreme, şi sînul patriarhului ne va încălzi! Să schimbăm o singură noapte cu toată veşnicia! Să ardă piciorul, ca să dănţuiască veşnic cu îngerii! Să se desprindă mîna, ca să aibă îndrăzneală să se înalţe către Stăpînul! Cîţi dintre camarazii noştri n-au căzut în luptă ca să rămînă credincioşi unui împărat pămîntesc! Oare noi nu vom jertfi viaţa aceasta pentru credinţa în adevăratul împărat? Cîţi făcători de rele n-au suferit moartea, pentru că au fost surprinşi săvîrşind nelegiuiri? Oare noi nu vom suferi moartea pentru dreptate? Să nu ne dăm îndărăt, camarazi! Să ne luptăm cu diavolul! Trupurile noastre nu sînt decît trupuri! Să nu le cruţăm! Pentru că trebuie negreşit să murim, să murim ca să trăim! Fie, Doamne, jertfa noastră înaintea Ta!12 Să fim primiţi ca o jertfă vie, bine plăcută Ţie13. Prin gerul acesta să ne aducem ardere de tot, jertfă frumoasă, ardere de tot nouă, mistuită nu prin foc, ci prin ger".

Spunînd între ei aceste cuvinte de îndemn şi încurajîndu-se unul pe altul, au petrecut noaptea, stînd de strajă ca la război. Sufereau cu bărbăţie durerile de faţă, se bucurau de bunătăţile nădăjduite şi-şi băteau joc de vrăjmaş. Una le-a fost rugăciunea tuturora:

"Patruzeci am intrat în luptă, patruzeci să fim încununaţi Stăpîne! Să nu lipsească la număr nici unul! Cinstit este numărul! L-ai cinstit cu postul cel de patruzeci de zile14. Prin el a intrat în lume legea15. Cu post de patruzeci de zile Ilie, căutînd pe Domnul, a reuşit să-L vadă!"18.

Aşa le-a fost rugăciunea! Dar unul din numărul lor, doborît de durere, a dezertat şi a fugit. Jale ce nu se poate povesti a lăsat în sufletele celorlalţi. Domnul, însă, n-a lăsat neîmplinite rugăciunile lor. Cel care era însărcinat cu paza mucenicilor şi se încălzea într-o baie din apropiere privea la cele ce aveau să se întîmple. Era gata să primească pe ostaşii care vor fugi. Că tiranul s-a mai gîndit iarăşi şi la aceea de a fi o baie în apropiere, care putea da grabnic ajutor celor care aveau să-şi schimbe părerea. Dar ceea ce a fost născocit cu gînd viclean de duşmanii credinţei, de a găsi adică un astfel de loc în apropierea locului de mucenicie, unde îngrijirea grabnică, ce li se oferea, putea să zdruncine

11. Matei, 27, 35.

12. dan. 3, 40, cf. Septuaginta ediţia Fred Rahlfs, vol. II, Stuttgart, p. 888. Versetul acesta nu se găseşte nici în Biblia de la1914 şi nici în ultima ediţie a Bibliei din 1982. În aceste Biblii capitolul3 din Daniil are33 de versete, pe cînd cel din ediţia lui Rahlfs are97 versete.

13. Rom. 12, 1.

14. Matei, 4, 2.

15. ieş. 24, 18;34, 28.

16. III Regi, 19, 8. 12—13.

540

statornicia luptătorilor, tocmai aceea a arătat mai strălucită răbdarea mucenicilor. Că nu este răbdător omul, care în lipsă de cele de trebuinţă nu poate face altceva, ci acela care rabdă relele, deşi are din belşug putinţa desfătării.

VII

Pe cînd, dar, ostaşii sufereau mucenicia, paznicul, care se uita să vadă ce se va întîmpla, a văzut străină privelişte: îngeri s-au pogorît din ceruri şi au împărţit din partea împăratului ceresc mari daruri ostaşilor. Au împărţit daruri tuturor celorlalţi; pe unul numai l-au lăsat nerăsplătit, socotindu-l nevrednic de cinstirile cereşti. Era tocmai acela care în clipa aceea, doborît de dureri, fugise la duşmani.

Jalnică privelişte pentru cei drepţi! Ostaşul fugar, viteazul prizonier, oaia lui Hristos pradă fiarelor! Ci ceea ce-i şi mai vrednic de plîns este că a pierdut şi viaţa veşnică şi nici de aceasta pămîntească nu s-a bucurat; că îndată ce s-a băgat în apa cea caldă i s-a dezghiocat trupul. Cel care a iubit viaţa aceasta pămîntească a murit, păcătuind fără vreun folos.

Paznicul, cînd l-a văzut că fuge şi aleargă spre baie, a luat locul dezertorului; şi-a aruncat hainele de pe el, s-a amestecat cu cei goi, strigînd aceeaşi mărturisire ca şi sfinţii: "Sînt creştin!". Cu neaşteptata lui schimbare a uimit pe ostaşi. A completat numărul; iar prin adăugarea lui le-a mîngîiat durerea pricinuită de dezertor. Noul venit a imi'tat pe soldaţii aşezaţi în ordine de luptă; aceştia cînd cade unul din primul rînd îi completează îndată locul, ca nu cumva să se strice ordinea de luptă din pricina celui căzut. Aşa a făcut şi acesta. A văzut minunile cereşti, a cunoscut adevărul, a fugit la Stăpîn şi a fost numărat cu mucenicii. S-au reînnoit cele întîmplate cu ucenicii: a plecat Iuda şi în locul lui a venit Matia17. A fost următor al lui Pavel: ieri prigonitor, azi binevestitor18. Şi el a avut de sus chemarea, "nu de la oameni, nici prin oameni"19. A crezut în numele Domnului nostru Iisus Hristos; a fost botezat în numele Lui, nu de altcineva, ci de propria sa credinţă; nu cu apă, ci cu propriul lui sînge.

VIII

Şi astfel, cînd s-a făcut ziuă, au fost daţi focului, deşi mai suflau încă, iar rămăşiţele focului au fost aruncate în rîu, încît mucenicia fericiţilor a trecut prin întreaga fire: au luptat pe pămînt, au răbdat văzduhul,

17. Fapte, 1, 26.

18. Fapte9, 20—21.

19. gal. 1, 1.

541

au fost daţi focului, apa i-a primit. Lor li se potrivesc cuvintele psalmistului: "Am trecut prin foc şi apă şi ne-ai scos la odihnă"20.

Aceştia sînt cei care au primit în paza lor ţara noastră, care, ca nişte turnuri dese, ne dau apărare tare împotriva asalturilor duşmanilor. Ei nu s-au închis într-un singur loc, ci au fost găzduiţi în multe locuri şi au împodobit multe ţări. Şi minunat este că nu cercetează despărţiţi unul de altul pe cei care îi primesc, ci dănţuiesc uniţi, amestecaţi unii cu alţii. O, minune! Nici nu lipsesc la număr şi nici nu le creşte numărul. Dacă îi tai în o sută nu depăşesc numărul, iar dacă îi aduni întru unul singur, rămîn tot patruzeci, ca şi focul; că focul, care aprinde alt foc, rămîne întreg aşa cum era; şi cei patruzeci de mucenici sînt toţi împreună şi toţi în fiecare. Sînt binefacere îmbelşugată, har neîmpuţinat, ajutor grabnic creştinilor, biserică de mucenici, oaste de biruitori, cor al celor ce proslăvesc pe Dumnezeu.

Trebuie să te osteneşti, oare, mult, ca să găseşti pe unul care să se roage pentru tine Domnului? Nu, că sînt aici patruzeci, care într-un singur glas înalţă rugăciunea. "Acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în numele Domnului, acolo este şi El în mijlocul lor"21. Dar acolo unde sînt patruzeci, cine va pune la îndoială prezenţa lui Dumnezeu?

Cel întristat să-şi caute scăparea la cei patruzeci de mucenici; cel vesel tot la ei să alerge; unul, ca să găsească izbăvire de dureri, iar celălalt, ca să-şi păstreze veselia. Lîngă aceşti sfinţi mucenici găseşti pe femeia credincioasă care se roagă pentru copiii ei, care cere întoarcerea soţului din călătorie şi vindecarea celui bolnav.

Faceţi cererile voastre împreună cu mucenicii! Tinerii să imite pe cei ce au fost de o vîrstă cu ei, părinţii să se roage ca să ajungă părinţi ai unor asemenea copii, mamele să ia de aici pildă de bună mamă!

Că mama unuia din fericiţii aceia, văzînd pe ceilalţi că şi muriseră de frig, iar fiul ei că încă răsufla, datorită vigoarei lui şi a rezistenţei sale la chinuri şi că fusese lăsat de călăi cu gîndul că-şi va schimba părerea, ea, ca adevărată mamă de mucenic, l-a ridicat cu mîinile sale şi l-a pus în căruţa în care se aflau şi ceilalţi pentru a fi duşi la rug. N-a lăsat să-i curgă lacrimi nevrednice, nici n-a rostit vreo vorbă necuviincioasă şi nepotrivită cu împrejurarea, ci a spus: "Du-te, copilul meu, pe drumul cel bun cu cei de o vîrstă cu tine, împreună cu camarazii tăi. Nu rămîne de ceată! Să nu te înfăţişezi Stăpînului în urma celorlalţi!".

într-adevăr, din rădăcină bună, vlăstar bun. Curajoasa mamă a arătat că a hrănit pe fiul ei mai mult cu învăţăturile credinţei decît cu lapte. Şi cum a fost crescut, aşa a şi fost trimis de credincioasa lui maică.

20. Ps. 65, 11.

21. Matei, 18, 20.

542

Diavolul a plecat ruşinat; a pus întreaga fire în mişcare împotriva mucenicilor, dar a văzut că toate uneltirile lui au fost biruite de virtutea bărbaţilor. A fost învinsă noaptea cu vîntul ei aspru, vremea geroasă a ţinutului, epoca anului, goliciunea trupurilor.

Cor sfînt! Ceată sfinţită! Adunare nedezbinată! Păzitori obşteşti ai neamului omenesc! Prieteni buni la nevoie! Ajutători în rugăciune! Mijlocitori prea puternici! Stele ale întregii lumi! Flori ale Bisericii! Pe voi pămîntul nu v-a acoperit, ci cerul v-a primit! Vouă vi s-au deschis porţile raiului! Privelişte vrednică de oştirea îngerilor, vrednică de patriarhi, de profeţi, de drepţi! Bărbaţi care, în floarea vîrstei, au dispreţuit viaţa şi au iubit pe Domnul mai presus de părinţi, mai presus de copii. Erau într-o vîrstă în care viaţa era plină de nădejdi, dar au dispreţuit viaţa aceasta trecătoare, ca prin mădularele lor să laude pe Dumnezeu. S-au făcut privelişte lumii, îngerilor, oamenilor22; au ridicat pe cei căzuţi, au întărit pe cei şovăielnici, au făcut de două ori mai mare celor credincioşi dorinţa de mucenicie cu toţii au înălţat un singur trofeu al credinţei în Dumnezeu şi cu toţii au fost împodobiţi cu o singură cunună a dreptăţii în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia cinstea şi puterea în vecii vecilor, Amin.

22. I Cor. 4, 9.

OMILIA A XX-a

Despre smerenie I

Dacă omul ar fi rămas în slava ce i s-a rînduit de Dumnezeu, n-ar fi avut o falsă măreţie, ci una adevărată. Ar fi fost înălţat de puterea lui Dumnezeu, ar fi fost luminat de înţelepciunea dumnezeiască şi s-ar fi bucurat de viaţă veşnică şi de veşnicele bunătăţi. Dar pentru că şi-a mutat în altă parte dorinţa de slavă dumnezeiască, pentru că nădăjduia să fie mai mare şi pentru că se grăbea să ia ce nu putea lua, a pierdut şi ceea ce putea avea. De aceea, cel mai bun mijloc pentru mîntuirea lui, pentru vindecarea de boală şi pentru întoarcerea spre starea de la început este smerenia, adică a nu-şi închipui că se poate împodobi prin propriile lui puteri cu vreo slavă oarecare, ci să o ceară de la Dumnezeu. Aşa îşi va îndrepta greşeala, aşa îşi va vindeca boala, aşa se va întoarce la sfînta poruncă, pe care a părăsit-o. Dar diavolul, care a doborît pe om cu nădejdea unei false slave, nu încetează de a-l momi cu aceleaşi ispite şi de a născoci pentru asta nenumărate uneltiri. îi înfăţişează ca mare lucru strîngerea de avuţii, ca să-l facă să se mîndrească cu ele şi să se străduiască pentru ele. Şi totuşi bogăţia nu-i spre slavă, ci spre mare primejduire. Strîngerea de avuţii este temei de lăcomie, iar stăpînirea lor nu ajută cu nimic la dobîndirea unui nume bun, ci îngîmfă în zadar, mîndreşte în deşert, pricinuieşte sufletului o boală asemănătoare umflăturii. Umflătura trupurilor nu este nici sănătoasă, nici folositoare, ci semn de boală, vătămare a sănătăţii, început de primejduire a vieţii şi prilej de pieire. Aşa-i şi mîndria pentru suflet. Mîndria ia naştere nu numai de pe urma bogăţiilor, că oamenii se mîndresc nu numai cu traiul îmbelşugat şi cu luxul îmbrăcămintei prilejuit de bogăţie (bogaţii întind mese îmbelşugate şi costisitoare peste trebuinţă; se îmbracă cu haine de care n-au nevoie, îşi construiesc case măreţe şi le împestriţează cu fel de fel de podoabe; tîrăsc după ei mulţime de slugi şi cete de nenumăraţi linguşitori), ci se mîndresc peste fire şi cu dregătoriile pe care le au. Dacă poporul le dă o dregătorie, dacă sînt învredniciţi cu o conducere oarecare, dacă li se acordă o demnitate

544

deosebită, ei, cu acest prilej, ca şi cum ar depăşi pe ceilalţi oameni, cred nu numai că scaunul lor este aşezat pe nori, ci socotesc pe oamenii de sub ei vrednici de a fi călcaţi în picioare; se semeţesc faţă de cei care le-au dat slujba şi se îngîmfă faţă de aceia prin care sînt ceea ce li se pare că sînt. Nişte oameni ca aceştia se găsesc într-o stare sufletească plină de nebunie că slava lor este mai trecătoare decît visul, iar strălucirea, de care sînt înconjuraţi, mai deşartă decît nălucirile nopţii; slava lor a luat fiinţă la o hotărîre a poporului şi se destramă tot printr-o hotărîre a poporului. Aşa a fost acel fiu fără de minte al lui Solomon, tînăr cu vîrsta, dar mai tînăr cu mintea. Poporul i-a cerut să împărăţească mai blînd; el, însă, l-a ameninţat cu o domnie şi mai aspră; iar prin ameninţare a pierdut domnia; prin ce se aştepta că va fi un împărat mai puternic, prin aceea a fost dat jos din dregătoria pe care o avea1.

îl mai semeţeşte pe om şi puterea mîinilor, iuţeala picioarelor, frumuseţea trupului, toate nimicite de boli şi vestejite de vreme. Omul nu simte că "tot trupul este iarbă şi că toată slava omului ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut"2. Aşa a fost semeţirea uriaşilor cu puterea lor3, gîndul nesocotitului Goliat, luptătorul împotriva lui Dumnezeu4; aşa a fost cu Adonias, care se mîndrea cu frumuseţea chipului său5, şi cu Abesalom, care se îngîmfă cu bogăţia părului capului său6.

Chiar înţelepciunea şi priceperea, care par cele mai mari şi mai trainice bunuri pe care le au oamenii, sînt şi ele zadarnice, că îngîmfă şi dau omului o înălţime neadevărată; sînt o nimica dacă le lipseşte înţelepciunea dată de Dumnezeu. Diavolul a fost isteţ şi ascuţit la minte, dar n-a reuşit cu isteţimea lui îndreptată împotriva omului; ceea ce meşteşugea împotriva omului, a meşteşugit, fără să-şi dea seama, împotriva lui. N-a păgubit atîta pe om, pe care nădăjduia să-l înstrăineze de Dumnezeu şi de viaţa veşnică, cît s-a trădat pe sine însuşi, că s-a depărtat de Dumnezeu şi a fost osîndit la moarte veşnică. Diavolul a fost prins şi în cursa întinsă Domnului: a fost răstignit el, deşi se aştepta să-L răstignească pe Domnul, a murit el, deşi nădăjduia să-L nimicească prin moarte pe Domnul. Dacă deci stăpînitorul lumii7, întâiul,

1. III Regi, 12, 14. 18.

2. Isaia, 40, 7. 8.

3. Fac. 6, 4; înţel. Sol. 14, 6.

4. I Regi, 17, 4.

5. III Regi, 1, 6.

6. II Regi, 14, 26.

7. Ioan, 12, 31.

545

marele şi nevăzutul maestru al înţelepciunii lumeşti, este prins în propriile dibăcii ale minţii sale şi ajunge de săvîrşeşte cea mai mare nebunie, cu mult mai mult ucenicii, imitatorii lui, chiar de-ar născoci cu mintea lor nenumărate dibăcii, "ajung nebuni, zicînd că sînt înţelepţi"8. Planuri dibace a făcut Faraon pentru a pierde pe Israil; dar înţeleptului Faraon i-a venit pieirea, fără să-şi dea seama, tocmai de acolo de unde nici nu se aştepta: copilul dat morţii din porunca lui este crescut şi ascuns chiar în palatele împărăteşti9; şi acest copil a nimicit puterea lui Faraon, a întregului popor egiptean şi a mîntuit pe Israil10. Ucigaşul Abimelec, fiul nelegitim al lui Ghedeon11, a ucis pe cei şaptezeci de fii legitimi ai lui Ghedeon; socotea că a născocit cu asta un plan dibaci, ca să-şi întărească stăpînirea; apoi a zdrobit pe cei ce l-au ajutat la omor; dar este zdrobit de ei; şi, în sfîrşit, este ucis de o piatră aruncată de mîna unei femei12. Sfat pierzător au plănuit cu dibăcie toţi iudeii împotriva Domnului, zicînd în ei înşişi: "Dacă vom lăsa lucrurile aşa13 toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor lua locul şi neamul"14. Cu acest sfat au ajuns la uciderea lui Hristos; s-au gîndit să-şi salveze neamul şi ţara, dar planurile lor i-au pierdut: au fost alungaţi din ţara lor şi s-au înstrăinat şi de legile lor şi de religia lor. Într-un cuvînt, din nenumărate pilde poţi vedea că este şubredă înţelepciunea omenească, că este, mai bine spus, mică şi umilă decît mare şi înaltă.

III

Aşa că nici un om cu dreaptă judecată nu se va mîndri nici cu înţelepciunea lui şi nici cu cele de care am vorbit mai înainte, ci va da crezare sfatului foarte bun al fericitei Ana şi al profetului Ieremia: "Să nu se laude înţeleptul cu înţelepciunea lui; să nu se laude puternicul cu puterea lui , să nu se laude bogatul cu bogăţia lui!"15.

— Dar care este lauda cea adevărată? Prin ce este mare omul?

— "în aceasta să se laude cel ce se laudă, spune Dumnezeu, în a înţelege şi a cunoaşte că Eu sînt Domnul"16. Aceasta-i înălţimea omului; aceasta-i slava şi măreţia lui: să cunoască ce-i cu adevărat mare, să se lipească strîns de Dumnezeu şi să caute slava lui în slava care

8. Rom. 1, 22.

9. ieş. 2, 5—10.

10. ieş. 14, 30.

11. După Judecători, 9, 1, Abimelec nu era fiul lui Ghedeon, ci al lui Ierobaal.

12. jud. 9, 1—57.

13. În textul Evangheliei: "Dacă-l vom lăsa aşa".

14. Ioan, 11, 48.

15. ier. 9, 22.

16. ier. 9, 23.

546

vine de la Domnul. Apostolul spune: "Cel ce se laudă, în Domnul să se laude"17, atunci cînd a spus: "Hristos s-a făcut pentru noi înţelepciune de la Dumnezeu, îndreptăţire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, precum este scris: "Cel ce se laudă, în Domnul să se laude"18. Atunci este laudă desăvîrşită şi completă în Dumnezeu, cînd omul nu se laudă nici cu îndreptăţirea lui proprie, ci cunoaşte că este lipsit de orice îndreptăţire adevărată şi că îndreptăţirea sa se săvîrşeşte numai prin credinţa în Hristos. Şi Pavel se lăuda cu aceea că nu ţinea seamă de faptele de dreptate săvîrşite de el, ci căuta îndreptăţirea în Hristos, dobîndită de la Dumnezeu pe temeiul credinţei: o căuta în cunoaşterea lui Hristos, în puterea învierii Lui, în participarea la patimile Lui, în asemănarea cu moartea Lui, ca să ajungă la învierea din morţi19. Cu astfel de gînduri Pavel a doborît orice înălţare a mîndriei.

Nu-ţi mai rămîne, deci, nimic cu ce să te mîndreşti, o, omule! Că lauda şi nădejdea ta stau în a-ţi omorî toate ale tale şi în a căuta viaţa viitoare în Hristos, a cărei pîrgă o avem chiar acum cînd sîntem în viaţa aceasta pămîntească pentru că trăim în întregime prin harul şi darul lui Dumnezeu. "Că Dumnezeu este Cel Care lucrează în noi a voi şi a lucra spre bună plăcerea Lui"20. Dumnezeu descoperă prin Duhul Lui21 înţelepciunea Sa rînduită mai dinainte spre slava noastră22; Dumnezeu dă puteri celor care lucrează. Pavel spune: "Mai mult decît toţi m-am ostenit, dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine"23. Dumnezeu izbăveşte de primejdii împotriva oricărei aşteptări omeneşti. "Noi înşine ne-am socotit, spune Pavel, osîndiţi la moarte, ca să nu ne încredem în noi înşine, ci în Dumnezeu, Care înviază morţii, Care ne-a izbăvit şi ne izbăveşte de la o moarte ca aceasta şi în care nădăjduim că încă ne va mai izbăvi"24.

Spune-mi, deci, pentru ce te mîndreşti cu faptele tale bune ca de propriile tale fapte, în loc să mulţumeşti pentru aceste daruri Celui Ce ţi le-a dat? "Ce faptă bună ai, pe care să n-o fi primit? Iar dacă ai primit-o, pentru ce te lauzi, ca şi cum n-ai primit-o?"25. Nu datorită faptelor

17. I Cor. 1, 31.

18. I Cor. 1, 30—31.

19. Filip. 3, 9—11.

20. Filip. 2, 13.

21. I Cor. 2, 10.

22. I Cor. 2, 7.

23. I Cor. 15, 10.

24. II Cor. 1, 9—10.

25. I Cor. 4, 7.

547

tale de dreptate ai cunoscut pe Dumnezeu, ci Dumnezeu te-a cunoscut datorită bunătăţii Lui. Pavel a spus: "Cunoscînd pe Dumnezeu, dar, mai bine spus, fiind cunoscuţi de Dumnezeu"26. Nu prin virtutea ta ai prins pe Hristos, ci Hristos te-a prins pe tine prin venirea Lui. Pavel spune: "Urmăresc, doar voi prinde aceea pentru care şi eu am fost prins de Hristos"27; iar Domnul spune: "Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi"28. Te mîndreşti că ai fost cinstit şi iei milostivirea lui Dumnezeu pricină de îngîmfare? Atunci te vei cunoaşte cine eşti, cînd vei fi alungat din paradis ca Adam29, cînd vei fi părăsit de Duhul ca Saul30, cînd vei fi tăiat din rădăcina cea sfîntă ca Israil31. Scriptura spune: "Prin credinţă stai; nu te îngîmfa, ci teme-te!"32 După har urmează judecata; iar Judecătorul va cerceta cum ai întrebuinţat cele dăruite ţie.

Dar dacă nu înţelegi nici aceea, că ai primit har de la Dumnezeu, ci, dimpotrivă, datorită unei neînchipuite nesimţiri, faci din harul dat propria ta faptă, gîndeşte-te că nu eşti mai de preţ ca apostolul Petru. Nu poţi întrece în dragostea ta de Domnul pe Petru, care L-a iubit atît de puternic, încît voia să moară pentru El. Şi totuşi, cînd Petru a rostit cu mîndrie cuvintele: "Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti"33 a fost lăsat de Domnul în marginile slăbiciunii omeneşti; şi atunci a căzut şi s-a lepădat de Hristos34. Prin păcatul său, Petru a fost înţelepţit spre evlavie şi a fost învăţat să fie şi înţelegător faţă de cei slabi, dar să-şi vadă şi propria lui slăbiciune, cunoscînd bine că, după cum atunci cînd era să se înece în mare, a fost uşurat de dreapta lui Hristos35, tot aşa şi în furtuna smintelii, în primejdie de a pieri prin necredinţă, a fost păzit de puterea lui Hristos, Care chiar i-a prezis cele ce aveau să i se întîmple, spunîndu-i: "Simone, Simone, iată satana a cerut să vă cearnă ca pe grîu; dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta şi tu, întorcîndu-te, întăreşte pe fraţii tăi"36. Şi Petru, dăscălit în acest chip, a fost pe bună dreptate ajutat, că a fost învăţat să arunce din sufletul său mîndria şi să fie înţelegător cu cei slabi.

26. gal. 4, 9.

27. Filip. 3, 12.

28. Ioan, 15, 16.

29. Fac. 3, 23—24.

30. I Regi, 16, 14.

31. Rom. 11, 16—18.

32. Rom. 11, 20.

33. Matei, 26, 33.

34. Matei, 26, 69—75.

35. Matei, 14, 28—31.

36. Luca, 22, 31—32.

548

Fariseul acela nesuferit şi peste măsură de îngîmfat, care vorbea cu neobrăzare nu numai de el, ci defăima înaintea lui Dumnezeu şi pe vameş, a pierdut lauda dreptăţii din pricina păcatului mîndriei. Vameşul, însă, s-a pogorît de la templu îndreptăţit, pentru că a slăvit pe Dumnezeul cel Sfînt, pentru că nici nu îndrăznea să-şi ridice privirea la cer, ci cerea numai milostivire de la Dumnezeu, învinuindu-se pe sine şi prin chipul în care stătea în biserică şi prin lovirea pieptului şi prin aceea că n-a cerut nimic altceva decît milostivire37.

Caută deci şi fereşte-te de pilda cumplitei pagube aduse de mîndrie! Cel mîndru şi-a păgubit mîntuirea, cel cu limba îndrăzneaţă a pierdut răsplata; a fost micşorat mai mult decît cel smerit şi păcătos, pentru că s-a mărit pe sine mai mult decît acela şi pentru că n-a aşteptat hotărîrea de la Dumnezeu, ci şi-a rostit-o singur.

Nu te mîndri, dar, niciodată faţă de nimeni, nici faţă de cel mai mare păcătos! Adeseori smerenia mîntuie pe cel cu multe şi mari păcate. Nu socoti niciodată că tu eşti mîntuit şi celălalt pierdut. Niciodată! Dacă tu cu gura ta hotărăşti că eşti mîntuit, vei fi osîndit de hotărîrea lui Dumnezeu. "Nu mă judec pe mine însumi, a spus Pavel, că nu mă ştiu vinovat cu nimic; dar nu cu aceasta m-am mîntuit; însă Cel Care mă judecă este Domnul"38.

Socoteşti că ai săvîrşit vreo faptă bună? Mulţumeşte lui Dumnezeu! Nu te mîndri cu ea faţă de semenul tău! "Fiecare, spune Pavel, să-şi cerceteze fapta lui şi atunci va avea laudă faţă de sine numai şi nu faţă de altul"39. Cu ce ai folosit pe semenul tău, dacă-ţi trîmbiţezi credinţa, dacă spui că ai suferit prigoniri pentru numele lui Hristos sau dacă spui că ai îndurat ostenelile postului? De pe urma tuturor acestora tu cîştigi, şi nu altul. Teme-te să nu ai aceeaşi cădere ca şi diavolul, care s-a mîndrit faţă de om, dar a căzut mai jos decît omul şi a ajuns călcat în picioare de cel pe care avea de gînd să-l calce în picioare. La fel a fost şi căderea israiliţilor. S-au mîndrit faţă de celelalte neamuri, spunînd că sînt necurate, şi ei cu adevărat au ajuns necuraţi, iar neamurile s-au curăţit. "Dreptatea lor a ajuns ca o cîrpă lepădată"40, iar nelegiuirea şi necredinţa neamurilor s-au şters prin credinţă. într-un cuvînt, adu-ţi aminte de adevărul proverbului, care spune: "Dumnezeu celor mîndri le stă împotrivă, iar celor smeriţi

37. Luca, 18, 10—14.

38. I Cor. 4, 3—4.

39. gal. 6, 4.

40. Isaia, 64, 6.

549

le dă har"41. Să ai în faţa ochilor cuvintele Domnului: "Tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte se va înălţa"42. Să nu fii judecător nedrept, cînd judeci faptele tale, şi nici nu le judeca pentru a-ţi face plăcere. Dacă ţi se pare că ai făcut vreun bine, nu socoti numai acest bine, uitînd cu ştiinţă celelalte păcate; nici nu te mîndri cu faptele bune săvîrşite astăzi, iertîndu-te singur de faptele rele săvîrşite ieri sau alaltăieri, ci, cînd ai de gînd să te lauzi cu o faptă bună săvîrşită acum, adu-ţi aminte de fapta rea de mai de demult şi atunci vei pune capăt mîndriei nesăbuite. Dacă vezi pe semenul tău păcătuind, nu te uita numai la acest păcat al lui, ci aminteşte-ţi de faptele bune pe care le-a săvîrşit şi le săvîrşeşte; şi adeseori vei vedea că este mai bun decît tine, dacă vei cerceta toate faptele lui şi nu te vei opri la nimicuri. Nici Dumnezeu nu cercetează cu de-amănuntul faptele oamenilor. "Eu, spune Domnul, vin să adun faptele şi gîndurile oamenilor"43. Odată, cînd Dumnezeu a voit să pedepsească pe Iosafat pentru un păcat săvîrşit, şi-a adus aminte şi de faptele lui bune şi a zis: "Dar au fost găsite şi cuvinte bune întru tine"44.

Să ne spunem neîncetat aceste cuvinte şi unele ca acestea, pentru a îndepărta de la noi mîndria; să ne coborîm pe noi înşine, ca să ne înălţăm, fiind următorii Domnului, Care s-a pogorît din cer la cea mai mare umilinţă, ca de la umilinţă să ne urcăm la o minunată înălţime. Toate faptele Domnului ne învaţă smerenia. Cînd era prunc era în peşteră; şi nu în pat, ci în iesle; în casa unui teslar şi a unei sărmane mame, supunîndu-Se mamei Lui şi logodnicului ei; a fost învăţat şi a auzit lucruri pe care nu avea nevoie să le înveţe şi să le audă; punea întrebări şi prin întrebările puse minuna pe toţi cu înţelepciunea Lui. S-a supus lui Ioan şi Stăpînul a primit de la rob botezul. Nu s-a împotrivit nici unuia din duşmanii Săi şi nici nu s-a folosit de nespusa putere pe care o avea, ci se supunea lor ca unora care ar fi fost mai puternici decît El, îngăduind puterii acesteia trecătoare să-şi arate toată tăria ei. A stat înaintea arhiereilor cum stă un acuzat, a fost dus înaintea guvernatorului şi a îndurat judecata şi, cu toate că putea să vădească pe hulitori, suferea în tăcere hulele; a fost scuipat de slugi şi de cei mai josnici robi, a fost dat morţii, ba chiar la moartea cea mai ruşinoasă

41. Prov. 3, 34; Iacob, 4, 6; Petru, 5, 5.

42. Luca, 14, 11.

43. Isaia, 66, 18.

44. II Cron. 19, 3.

550

printre oameni. Astfel Domnul nostru a străbătut de la naştere pînă la sfîrşitul Său pe toate cele omeneşti. Dar după o atît de mare smerenie îşi arată în urmă slava Sa, slăvind împreună cu El pe cei care au trăit împreună cu El fără de slavă. Dintre aceştia, cei dintîi au fost fericiţii ucenici, oameni sărmani şi goi, care au cutreierat lumea, nu cu înţelepciunea cuvîntului, nu cu mulţimea însoţitorilor, ci singuri, mergînd din loc în loc, singuratici, călătorind cînd pe uscat, cînd pe mare, biciuiţi, loviţi cu pietre, prigoniţi şi, în sfîrşit, ucişi.

Acestea sînt pentru noi învăţăturile părinteşti şi dumnezeieşti! Să imităm pilda lor, ca prin smerenie să răsară şi pentru noi slavă veşnică, darul desăvîrşit şi adevărat al lui Hristos.

VII

Cum vom dobîndi, dar, smerenia cea mîntuitoare şi vom îndepărta buboiul pierzător al mîndriei?

Dacă în toate împrejurările vieţii vom pune în practică smerenia şi dacă vom face totul, ca să nu ne vatăme mîndria. Că sufletul ia chipul ocupaţiilor noastre, ia înfăţişarea celor ce facem şi se aseamănă cu ele. Să-ţi fie, dar, deprinse cu smerenia şi înfăţişarea şi haina şi mersul şi statul şi hrana şi aşternutul şi casa şi toate lucrurile din casă. Cuvîntul, cîntecul şi vorba cu vecinii să fie mai degrabă măsurate decît îngîmfate. Nu întrebuinţa vorbe umflate şi meşteşugite, nici nu folosi glas afectat în cîntecele tale. Nu fi mîndru şi grav în vorbirile tale, ci îndepărtează orice lăudăroşenie. Fii îndatoritor cu prietenii, blînd cu slugile, răbdător cu cei care te supără, milostiv cu cei de jos. Mîngîie pe cei năpăstuiţi, cercetează pe cei bolnavi; nu privi de sus pe nimeni; vorbeşte cu blîndeţe, răspunde cu bucurie celui ce te întreabă; fii binevoitor cu toată lumea; cînd vorbeşti, nu te lăuda şi nici nu pune pe alţii să te laude; nu primi cuvinte necuviincioase; ascunde, pe cît poţi, însuşirile şi faptele tale bune; cînd păcătuieşti, învinovăţeşte-te şi nu aştepta mustrările altora45, ca să te asemeni omului celui drept, care, el cel dintîi, se învinovăţeşte, ca să fii ca Iov, care nu s-a ruşinat de mulţimea locuitorilor cetăţii de a mărturisi în faţa tuturor greşeala lui46. Nu fi aspru cînd dojeneşti, nici grabnic şi pătimaş cînd mustri, că şi aceasta este tot mîndrie. Nu osîndi pe alţii pentru toate fleacurile, ca şi cînd tu ai fi cu desăvîrşire drept. Priveşte cu ochi înţelegători pe cei ce greşesc şi ridică-i duhovniceşte din păcatul lor, aşa cum îndeamnă apostolul, "luînd seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi

45. Prov. 18, 17.

46. Iov, 31, 34.

551

tu în ispită"47. Să pui atîta rîvnă în a nu fi slăvit de oameni cîtă rîvnă pun alţii în a fi slăviţi, de-ţi aminteşti de Hristos, Care a spus că cel care caută de buna sa voie laudă de la oameni şi face binele pentru a fi văzut de oameni pierde răsplata de la Dumnezeu. "îşi iau plata lor"48 a spus Domnul. Să nu-ţi pierzi, deci, plata de la Dumnezeu, vrînd să fii văzut de oameni. Dumnezeu este marele privitor al faptelor noastre. Să iubeşti slava pe care ţi-o dă Dumnezeu! El dă strălucită răsplată. Ai fost numit într-o slujbă înaltă şi te cinstesc şi te slăvesc oamenii? Poartă-te cu cei de sub stăpînirea ta ca şi cum ai fi egal cu ei, "nu ca stăpîn al păstoriţilor"49. Domnul a poruncit: "Cel care vrea să fie între voi întîiul să fie slugă tuturor"50.

Pe scurt, urmăreşte atît de mult smerenia ca şi cum ai fi îndrăgostit de ea. Îndrăgeşte-o şi te va slăvi. Aşa vei merge pe calea care duce cu bine la slava cea adevărată, slava îngerilor, slava de la Dumnezeu. Hristos te va mărturisi înaintea îngerilor că eşti ucenic al Lui51 şi te va slăvi, dacă vei fi următor smereniei Lui, Care a spus: "învăţaţi de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre"52, Căruia slava şi stăpînirea, în vecii vecilor, Amin.

47. Gal, 6, 1.

48. Matei, 6, 2.

49. I Petru, 5, 3.

50. Mar cu, 10, 44.

51. Luca, 12, 8.

52. Matei, 11, 29.

OMILIA A XXI-a

Despre a nu ne lipi de cele lumeşti şi despre focul din afara Bisericii

Socoteam, iubiţilor, că pişcîndu-vă de fiecare dată mai tare în cuvîntările mele, vă voi părea un predicator greu de suferit, pentru că arăt o mare îndrăzneală, nepotrivită nici unui străin şi nici unui bărbat stăpînit de păcate asemănătoare. Voi, însă, aţi primit cu dragă inimă mustrările mele, iar din rănile pricinuite de limba mea aţi făcut prilej de a aprinde în voi şi mai tare dorinţa unei vieţi îmbunătăţite. Şi nu e de mirare, pentru că sînteţi înţelepţiţi în cele ale Duhului. "Mustră pe înţelept şi te va iubi"1, spune Solomon într-un loc din scrierile sale. Pentru aceea, fraţilor, vă dau şi acum, atît cît îmi stă în putinţă, acelaşi sfat, în dorinţa de a vă scoate din laţurile diavolului.

Mare şi felurit război duce împotriva noastră, iubiţilor, în fiecare zi, vrăjmaşul adevărului! îl duce, făcînd, după cum ştiţi, din poftele noastre săgeţi împotriva noastră şi luînd totdeauna de la noi puterea de a ne vătăma. Dar pentru că Stăpînul a legat cu legi de nedezlegat o mare parte din puterea diavolului şi nu i-a îngăduit să se năpustească deodată, ca să nimicească de pe pămînt neamul omenesc, vicleanul ne fură victoria datorită nesocotinţei noastre proprii. Face ca şi oamenii lacomi şi vicleni, care gândesc şi lucrează, să se îmbogăţească cu averi străine; şi pentru că nu pot să-şi pună în aplicare silnicia lor în văzul lumii, obişnuiesc să pândească la drumul mare; şi dacă văd în apropierea lor un loc scobit în văgăuni adînci sau umbrit de desimea copacilor se ascund acolo şi, feriţi în astfel de ascunzişuri de vederea călătorilor, năvălesc pe neaşteptate asupra lor, în aşa fel încît nimeni nu poate să vadă laţurile primejdiei înainte de a cădea în ele. Tot aşa şi diavolul, vrăjmaşul şi prigonitorul nostru dintru început, se ascunde la umbra plăcerilor lumeşti, care cresc pe drumul acestei vieţi şi sînt în stare să dosească pe tîlhar şi să ascundă pe uneltitor; şi de acolo ne întinde, fără să ne dăm seama, laţurile pierzării. Deci, dacă voim să străbatem

1. Pilde, 9, 8.

553

fără de primejdie drumul vieţii ce ne stă în faţă, dacă voim să înfăţişăm lui Hristos sufletul împreună cu trupul lipsite de ruşinea rănilor pricinuite de diavol, dacă voim să primim cununile de biruinţă, trebuie să rotim necontenit, cu luare aminte de jur împrejur, ochii sufletului nostru, să punem sub bănuială pe toate cele ce ne desfătează şi să le îndepărtăm îndată; trebuie să nu ne lipim sufletul de nimic, nici chiar dacă aurul ar sta grămadă înaintea noastră şi ar fi gata să ajungă în mîinile celor ce-l voiesc — că spune Scriptura: "Ca apa de-ar curge bogăţia, nu vă lipiţi inima de ea"2 —, nici chiar dacă pămîntul ar odrăsli toată desfătarea şi ne-ar pune la îndemînă locuinţe luxoase (că iarăşi spune Scriptura: "Locuinţa noastră este în cer, de unde aşteptăm şi mîntuitor, pe Hristos"3), nici chiar dacă necontenit ne-ar sta în faţă petreceri, chefuri, beţii şi mese cu lăutari (că tot Scriptura spune: "Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sînt deşertăciune"4), nici chiar dacă ni s-ar oferi frumuseţile trupurilor locuite de suflete desfrânate (că spune înţeleptul: "Fugi din faţa femeii ca din faţa şarpelui" ®), nici chiar dacă ni s-ar pune la îndemînă funcţii înalte, conduceri de popoare, roi de însoţitori şi de linguşitori, nici chiar dacă ni s-ar oferi tron înalt şi strălucit, popoare şi cetăţi gata de bună voie să ne slujească şi să ni se supună nouă (că "tot trupul, spune Scriptura, este ca iarba şi toată slava omului ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut"5. În dosul tuturor acestor ispite atît de încîntătoare stă prigonitorul obştesc al neamului omenesc şi aşteaptă ca, ademeniţi cîndva de cele văzute să ne abatem din calea dreaptă şi să cădem în cursa lui. Trebuie să ne temem mult ca nu cumva apropiindu-ne fără băgare de seamă de ele şi cu gîndul că plăcerea pricinuită de desfătare n-are în ea nimic vătămător, să înghiţim, la cea dintîi gustare, undiţa ascunsă a vicleniei şi apoi să fim, cu voia şi fără voia noastră, legaţi de diavol şi tîrîţi pe nesimţite de plăceri spre moarte, înfricoşătorul sălaş al tîlharilor.

Este deci de neapărată trebuinţă, fraţilor, şi folositor nouă tuturora să ne pregătim ca drumeţii şi alergătorii: să ne uşurăm, prin orice mijloc, sufletele pentru drum; să ne grăbim, spre sfîrşitul căii noastre, fără să ne uităm înapoi.

Nimeni să nu-şi închipuie că sînt născocitor de cuvinte noi, cînd numesc acum cale viaţa omenească; că şi profetul David tot aşa a numit

2. Ps. 61, 10.

3. Flp. 3, 20.

4. Evr. 1, 2.

5. înţ. Sir. 21, 2.

6. Isaia, 40, 7—8.

554

viaţa. Uneori spune: "Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului"7; alteori strigă către Stăpînul său: "Depărtează de la mine calea nedreptăţii şi cu legea Ta mă miluieşte"8, uneori laudă grabnicul ajutor dat de Dumnezeu celor prigoniţi şi, cîntînd cu bucurie din liră, zice: "Cine este Dumnezeu afară de Dumnezeul nostru? Dumnezeu este Cel Ce mă încinge cu putere şi a pus fără prihană calea mea"9. Şi pretutindeni în psalmi, David, pe bună dreptate, aşa a socotit că trebuie numită viaţa omenească, fie că e minunată, fie că e rea. Şi după cum cei care au de făcut o cale lungă, pe drumul ce-l au de făcut, schimbă paşii, care se iau la întrecere unul cu altul, iar prin schimbarea iute a unui picior cu celălalt partea de pămînt care le era înainte trece în urma lor şi ajung uşor la capătul drumului, tot aşa şi cei care au fost aduşi la viaţă de Creator chiar de la început intră în perioadele timpului; şi lăsînd în urma lor perioadă de timp după perioadă, ajung la sfîrşitul vieţii.

Nu vi se pare oare că viaţa prezentă este un drum continuu, o călătorie marcată de vîrste ca de nişte staţii? îşi are începutul, pentru fiecare om, cu durerile de naştere ale mamei, iar sfîrşitul îl arată sălaşurile din morminte. La ele ne duce pe toţi călătoria asta; pe unii mai devreme, pe alţii mai tîrziu; unii călătoresc străbătînd toate răstimpurile vieţii, iar alţii nu poposesc nici în primele staţii ale vieţii lor. Drumurile care duc de la un oraş la altul pot fi evitate; iar cel care nu vrea nici nu merge pe ele; calea vieţii, însă, ne ţine cu forţa şi chiar dacă am vrea să amînăm călătoria ne trage spre punctul de oprire pe care Stăpînul ni l-a rînduit. Nu-i cu putinţă, iubiţilor, ca cel care a intrat pe poarta care duce la această viaţă şi care a păşit pe această cale să nu meargă şi pînă la sfîrşitul ei. Fiecare din noi, îndată ce a ieşit din pîntecele maicii lui, este prins de curgerea timpului şi-i tîrît înainte; lasă mereu în urma lui ziua trăită şi nu poate niciodată, chiar dacă ar vrea, să se mai întoarcă la ziua cea de ieri. Şi ne bucurăm cînd sîntem duşi de timp mereu tot înainte; ne veselim cînd schimbăm o vîrstă cu alta, ca şi cum am dobîndi cine ştie ce; ne socotim fericiţi, cînd din copil ajungem bărbat şi din bărbat ajungem bătrîn. Şi totuşi nu ţinem seama că timpul pe care l-am trăit este timp pierdut din viaţă; nu simţim că viaţa noastră se cheltuieşte, cu toate că o măsurăm totdeauna cu măsura vieţii trăite şi scurse; nu ne dăm seama cît de ascuns ne este timpul pe care ni l-a dat să-l trăim Cel Ce ne-a trimis să facem călătoria asta; nu ştim cînd va voi Stăpînul să

7. Ps. 118, 1.

8. Ps. 118, 29.

9. Ps. 17, 34—35.

555

ne ia de pe această cale, cînd va deschide fiecărui drumeţ porţile intrării în cealaltă viaţă. De aceea se cade să fim pregătiţi în fiecare zi pentru plecarea noastră din această viaţă, aşteptînd cu ochii aţintiţi semnul Stăpînului. "Să fie, spune Domnul, mijloacele voastre încinse şi făcliile aprinse, iar voi asemenea oamenilor care aşteaptă pe Domnul lor cînd se va întoarce de la nuntă, ca, venind şi bătînd, îndată să-i deschidă"10.

III

Dar noi nici nu voim să ne uităm cu luare aminte la poverile cu care plecăm de aici! Nu luăm aminte care poveri sînt uşoare, pentru un drum ca acesta, ca să le putem duce, după ce le-am strîns, pe lumea cealaltă, ca să ne facă veselă viaţa de pe acea lume, ca să ajungă acolo în stăpînirea noastră; şi care sînt poverile grele şi istovitoare care ne ţintuiesc trupul de pămînt, care nu ne sînt deloc fireşti şi nici nu pot intra pe poarta cea strâmtă, ca să însoţească pe cei care le au. Noi, însă, facem cu totul dimpotrivă! Lăsăm la o parte poverile ce-ar trebui strînse şi le strîngem tocmai pe acelea ce s-ar cuveni să le trecem cu vederea; nu luăm aminte la cele ce ar trebui să facă una cu noi, care ne pot fi cu adevărat podoabă firească sufletului şi trupului; dar căutăm să strîngem numai cele ce ne sînt necontenit străine şi care pun în viaţa noastră pecetea ruşinii; ne ostenim şi muncim zadarnic întocmai ca unul care se înşală singur, vrînd să umple un vas găurit.

Socot că şi copiii ştiu că nici una din plăcerile din viaţă, după care se înnebunesc cei mai mulţi oameni, nu sînt cu adevărat ale noastre şi nici nu pot fi, ci sînt la fel de străine tuturora: şi celor care par a se desfăta cu ele, şi celor care nici nu se ating de ele. Dacă unii ar strînge în viaţa lor grămezi de aur, aurul strîns nu va rămîne necontenit în stăpînirea lor,că sau fuge chiar în timpul vieţii lor, deşi îl înlănţuiesc în fel şi fel de chipuri şi trece la cei mai puternici decît ei, sau îi părăseşte cînd ajung în pragul morţii şi nu vrea să plece odată cu ei; iar cînd moartea, care le desparte cu forţa sufletul de ticălosul trup, îi tîrăşte pe drumul cel fără de întoarcere, ei îşi întorc necontenit privirile spre avuţia lor şi-şi plîng sudorile vărsate din tinereţe cu strîngerea lor; atunci văd că bogăţia trece în mîinile altora, văd că lor nu le-a rămas decît osteneala strîngerii de bogăţii, iar aurul nu le-a dat decît păcatul lăcomiei. Chiar de-ai avea mii de hectare de pămînt, case strălucitoare, turme şi cirezi de felurite vite, chiar de-ai

10. Luca, 12, 35—36.

556

avea cea mai mare putere peste oameni, totuşi nu vei putea să te desfătezi de ele pe vecie, pentru că puţină vreme te vei numi stăpînul lor, că bogăţia va trece iarăşi în mîinile altora, iar pe tine te vor acoperi cîteva palme de pămînt. Adeseori, chiar înainte de moarte, înainte de mutarea ta din această viaţă, vei vedea că averea ta trece în mîinile altora, ba chiar a duşmanilor tăi. Nu ştim oare cîte moşii, cîte case, cîte neamuri şi oraşe, încă pe cînd trăiau stăpînii lor, au căpătat numele altor stăpîni? Nu ştim oare că unii care erau robi mai înainte s-au urcat pe tronuri de conducere, iar cei care se numeau domni şi stăpîni erau mulţumiţi să stea cu supuşii şi să se închine robilor lor de altădată, cînd, ca la jocul de zaruri, soarta lor li s-a schimbat pe neaşteptate?

Sînt oare ale noastre cele pe care bogăţia le-a născocit spre a le mînca şi bea şi toate cele cîte peste trebuinţă le-a scornit pentru satisfacerea nemulţumitorului stomac, care nu păstrează nimic, chiar dacă îl umplem necontenit? Acestea fac puţină plăcere numai gustului cînd trec prin gură spre a fi depuse în stomac; dar îndată sînt aruncate afară cu grabă ca de prisos şi supărătoare; iar dacă zăbovesc mai multă vreme în stomac ne pun viaţa în mare primejdie. Multor oameni mîncarea peste măsură le-a adus moartea şi le-a fost şi pricină că nu s-au mai putut desfăta cu nimic. Nu sînt oare pentru om o pagubă neîndoielnică şi o vădită vătămare desfrînările, împreunările spurcate şi toate faptele săvîrşite de un suflet nebun şi turbat? Nu înstrăinează, oare, şi nu micşorează puterile omului? Că trupul, prin împreunări, pierde hrana cea mai bună şi cea mai de preţ. De aceea fiecare din cei care s-au tăvălit în paturile de desfrîu simte îndată după săvîrşirea păcatului o căinţă puternică, după ce furia trupului s-a potolit, iar mintea, ajunsă la capătul celor ce a săvîrşit şi deşteptată ca dintr-o beţie sau dintr-o furtună, are răgaz să se gîndească ce s-a petrecut cu ea; simte că trupul a ajuns mai slab, trîndav la treabă şi neputincios în toate. Acest lucru l-au înţeles şi instructorii de gimnastică, care au pus ca lege castitatea în şcolile în care tinerii se exercitează pentru luptele atletice: legea castităţii pune la adăpost de plăceri trupurile tinerilor şi nici nu îngăduie tinerilor, în timp ce se pregătesc pentru luptele atletice, să privească măcar la chipurile frumoase, dacă vor să-şi vadă capul încununat; că la concurs neînfrînarea aduce batjocură şi nu cunună.

557

Este bine ca, închizînd ochii, să trecem cu vederea toate bunurile de care am vorbit, pentru că ne sînt cu totul străine, de prisos şi cu neputinţă de a ni le face bunuri proprii; dar pentru acele bunuri, care sînt cu adevărat bunuri ale noastre, se cuvine să avem deosebită purtare de grijă.

— Dar care sînt cu adevărat bunurile noastre?

— Sufletul — prin care vieţuim, care nu are trebuinţă de nimic din cele ce împovărează, pentru că este simplu şi spiritual — şi trupul, care a fost dat de Creatorul său vehicul sufletului în această viaţă.

Acesta este omul: spirit unit cu trup, folositor şi potrivit. Acesta este plăsmuit în pîntecele mamei de prea înţeleptul Meşter al universului; acesta în vremea durerilor naşterii este scos la lumină din cămările cele întunecoase; acesta a fost rînduit să stăpînească cele de pe pămînt; pentru acesta întreaga fire este o şcoală a virtuţii; acestuia îi este dată legea de a imita pe Creator, atît cît îi stă în putinţă, şi de a schiţa pe pămînt rînduiala cea bună din cer; acesta cînd este chemat pleacă de aici; acesta se înfăţişează înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu, Care l-a trimis pe acest pămînt; acesta este judecat; acesta primeşte răsplata tuturor faptelor pe care le-a săvîrşit în viaţă.

Proprietate a noastră ajung şi virtuţile, cînd sînt cu grijă unite cu firea omenească. Ostenindu-ne pentru săvîrşirea lor, virtuţile nici aici pe pămînt nu vor să ne părăsească, dacă nu le alungăm cu forţa, de buna noastră voie, şi dacă nu punem în locul lor păcatele, pe lumea cealaltă virtuţile merg înaintea celor ce s-au străduit să le săvîrşească; aşează pe cel care le are alăturea de îngeri şi-l luminează veşnic în ochii Creatorului. Dar bogăţia, puterea, luxul şi desfătarea şi toată mulţimea celor la fel cu acestea, care creşte în jurul nostru din nebunia noastră în fiecare zi, nici nu intră odată cu noi în viaţă şi nici nu pleacă odată cu noi, ci pentru fiecare om se adeveresc şi rămîn cuvintele spuse odinioară de un drept: "Gol am ieşit din pîntecele maicii mele şi gol mă voi întoarce!"11.

Omul care ştie să-şi dea cele mai bune sfaturi se va îngriji mai ales de suflet şi va căuta prin orişice mijloc să şi-l păstreze curat şi nepătat. Iar dacă s-ar întâmpla ca trupul să se topească de foame sau să lupte cu frigul şi cu arşiţa sau să sufere din pricina bolilor sau să

11. Iov, 1, 21.

558

îndure vreo siluire din partea cuiva, puţin îi va păsa, că la fiecare din necazuri va rosti cuvintele lui Pavel: "Chiar dacă omul nostru cel din afară se strică, totuşi cel dinăuntru se înnoieşte în fiecare zi"12. Nici chiar de-ar vedea că viaţa îi este în primejdie, nu se va teme, ci cu încredere va spune: "Ştim că dacă se va strica locuinţa noastră pămîntească a cortului, avem casă de la Dumnezeu, locuinţă nefăcută de mână omenească, veşnică în ceruri"13. Iar dacă vrei să-ţi cruţi şi trupul, ca pe un bun necesar sufletului şi ca pe un bun ce ajută sufletul să trăiască pe pămînt, atunci se cuvine să te îngrijeşti puţin de trebuinţele lui; atît numai cît să-l menţii şi să-l păstrezi sănătos printr-o purtare de grijă măsurată, ca să slujească sufletului şi să nu-i îngădui să zburde de pe urma bunului trai. Dacă-l vei vedea apoi că arde cîndva de dorinţa de a avea mai mult şi dincolo de ce-i folositor, să-i strigi poruncile date de Pavel: "Nimic n-am adus în lumea aceasta şi este învederat că nici nu putem scoate ceva. Avînd, însă, hrană şi îmbrăcăminte, vom fi îndestulaţi cu acestea"14. Dacă-i vei cînta şi-i vei spune trupului necontenit aceste cuvinte, îl vei conduce lesne şi-l vei face uşor pentru călătoria la cer; dar, mai bine spus, vei avea în el un bun colaborator pentru gîndurile măreţe ale sufletului tău; dar dacă îi vei îngădui trupului să se obrăznicească şi să se sature cu de toate în fiecare zi, ca o fiară sălbatică, la urmă, prin silnicele lui împotriviri, vei fi doborît împreună cu el la pămînt şi vei zace suspinînd zadarnic. Iar cînd vei fi dus în faţa Stăpînului şi ţi se va cere rodul călătoriei îngăduite ţie pe pămînt şi vei vedea că nu poţi arăta nici unul, vei plînge cu amar, vei locui într-un veşnic întuneric şi te vei ţine de rău pentru desfătarea şi rătăcirea ta, din pricina cărora ai pierdut timpul în care puteai să te mîntui; dar de pe urma lacrimilor nimic nu vei mai cîştiga, că spune David: "în iad cine se va mărturisi Ţie?"15.

VII

Să fugim, dar, cît putem de repede, ca să nu ne înăbuşim de bună voie. Dacă ai fost momit de multă vreme şi ai îngrămădit peste tine pe nedrept colbul bogăţiei şi ţi-ai înlănţuit mintea cu grijile bogăţiei sau ai lipit de bogăţie întinăciunea cea greu de dezlipit a păcatului sau te-ai umplut cu alte păcate, tu, cît mai este vreme, înainte de a te pierde desăvîrşit şi înainte de a se scufunda corabia, aruncă cea mai mare parte din poveri, azvîrle mărfurile pe care nu trebuia să le aduni

12. II Cor. 4, 16.

13. II Cor. 5, 1.

14. I Tim. 6, 7—8.

15. Ps. 6, 5.

559

şi imită pe corăbieri. Aceia, chiar dacă ar duce în corabia lor mărfuri de mare trebuinţă, dar dacă furtuna mării s-ar ridica clocotind în jurul lor şi ar ameninţa să acopere corabia îngreuiată de încărcătură, se vor descotorosi cît vor putea mai repede de tot ce împovărează corabia. vor arunca fără milă mărfurile în mare, ca să ţină corabia deasupra valurilor şi să-şi scape de primejdie, dacă e cu putinţă, numai sufletele şi trupurile lor. Mai mult decît aceia se cuvine ca noi să luăm aceste hotărîri şi să facem la fel. Aceia pierd îndată mărfurile pe care le-au aruncat şi le stă în faţă sărăcia; noi, însă, cu cît vom arunca mai multă încărcătură rea cu atît vom aduna pentru sufletele noastre mai multă şi mai bună bogăţie. Desfrînarea şi celelalte păcate asemenea ei, dacă le spălăm cu lacrimi şi le aruncăm, se pierd şi nu rămîne nici urmă de ele, iar locul acelora îl iau dreptatea şi sfinţenia, încărcături uşoare, pe care valurile nu pot să le înghită. Averile, de sînt aruncate bine, nu se pierd pentru cei ce le azvîrl şi le aruncă, ci, mutate în stomacurile săracilor, ca în nişte corăbii mai sigure, sînt salvate acolo de la înec, ajung în porturi şi păstrează pentru cei ce le-au aruncat podoabă, nu primejdie.

VIII

Să ne dăm, iubiţilor, un sfat omenos: Dacă vrem să prefacem în cîştig povara bogăţiei, să o împărţim la mulţi; aceia o vor purta cu bucurie şi o vor închide în sînurile Stăpînului, cămările cele nejefuite, "pe care nici rugina nu le strică, nici furii nu le sapă, nici nu le fură"16. Să lăsăm bogăţia să se reverse, aşa cum voieşte, spre cei ce au nevoie de ea. Să nu trecem cu vederea pe Lazării care încă şi acum zac în faţa ochilor noştri, nici să le pizmuim fărîmiturile mesei noastre, îndestulătoare spre a-i sătura; nici, asemănîndu-ne acelui bogat nemilostiv, să ajungem în aceeaşi văpaie a gheenei ca şi el17. Pentru că atunci ne vom ruga mult de Avraam, mult de fiecare din cei ce au trăit sfînt pe pămînt, dar de nici un folos nu ne va fi strigătul nostru. "Fratele nu te izbăveşte; te va izbăvi omul?"18. Fiecare din aceia ne va spune cu strigăt: "Nu căuta mila pe care n-ai arătat-o altora! Nu te gîndi că ai să primeşti daruri atît de mari, tu care te-ai zgîrcit la cele mici! Desfătează-te cu cele ce-ai strîns în viaţă! Plîngi acum pentru că atunci nu ţi-a fost milă de frate cînd l-ai văzut că plînge!". Acestea ne vor spune nouă şi pe bună dreptate. Mă tem, însă, că ne vor arunca cuvinte mai amare ca acestea, pentru că, după cum ştiţi,

16. Matei, 6, 20.

17. Luca, 16, 19—31.

18. Ps. 48, 7.

560

am întrecut în răutate pe bogatul cel din Evanghelie. Că nu trecem cu vederea pe fraţii pe care sărăcia îi aruncă la pămînt pentru a ne cruţa bogăţia, nici nu ne astupăm urechile la glasul celor nevoiaşi pentru a păstra copiilor şi rudelor averea, ci pentru a o cheltui pe lucruri cu mult mai rele şi a o face din galantonie imbold spre răutate pentru cei care-şi pierd vremea cu fapte netrebnice. Cîte femei sau cîţi bărbaţi din aceştia nu stau la masa noastră! Unii încîntă pe gazdă cu vorbe de ruşine, alţii aprind focul desfrîului cu priviri şi mişcări dezmăţate; alţii se cicălesc între ei, ca să desfăteze pe cel ce i-a invitat la masă, alţii îl înşală cu laude false. Şi cîştigul acestora nu se mărgineşte numai la aceea că s-au ospătat din belşug, dar pleacă şi cu mîinile pline de daruri bogate; şi învaţă astfel de la noi că le este mai de folos să le facă pe acestea şi să se ocupe cu ele decît cu virtuţile. Dacă, însă, vine la noi un sărac, care abia poate vorbi din pricina foamei, întoarcem spatele celui de aceeaşi fire cu noi, ne e scîrbă de el, fugim iute, temîndu-ne ca nu cumva să ne molipsim de nenorocirea lui dacă am merge mai încet; dacă săracul caută la pămînt, ruşinîndu-se de nenorocirea lui, spunem că-i un făţarnic; iar dacă ne priveşte cu îndrăzneală, din pricina foamei grozave care-l chinuie, îl numim iarăşi neruşinat şi răzvrătit; dacă se întîmplă să fie acoperit cu haine curate, dăruite de cineva, îl alungăm ca pe un nesăturat şi ne jurăm că o face pe săracul; dacă este îmbrăcat în zdrenţe putrede, iarăşi îl alungăm că miroase greu. Nu ne poate înmuia nemiloasa noastră inimă nici dacă ar amesteca în rugăminţile lui numele Creatorului, nici dacă necontenit cu jurămînt ne-ar spune să ne ferească Dumnezeu de a cădea în nişte necazuri ca acelea. De aceea mă tem că focul gheenei, care ne va arde pe noi, va fi mai cumplit decît focul care-l ardea pe bogatul cel din Evanghelie19.

Dacă mi-ar îngădui timpul şi aş avea destul talent, v-aş tîlcui toată pilda bogatului, aşa cum ne-a istorisit-o Biblia, ca să termin cu ea cuvîntarea mea. Dar acum este timpul să vă slobozesc, că sînteţi obosiţi. Iar dacă eu, din slăbiciunea minţii şi a limbii mele, am lăsat ceva la o parte, completaţi voi înşivă cele ce lipsesc şi puneţi-le ca pe nişte leacuri pe rănile sufletelor voastre. Că spune Scriptura: "Dă prilej înţeleptului şi mai înţelept va fi"20; iar "Dumnezeu este puternic să prisosească în voi tot harul, pentru ca avînd pururea toată îndestularea în toate să prisosiţi spre tot lucrul bun"21,

19. Luca, 16, 24.

20. Prov. 9, 9.

21. II Cor. 9, 8.

561

Dar cu toate că a ajuns cuvântarea mea la liman, după cum vedeţi, totuşi unii fraţi mă întorc iarăşi pe drumul cuvîntului, rugîndu-mă să nu trec cu vederea minunea săvîrşită ieri de Stăpînul nostru şi nici să tac biruinţa pe care a avut-o Mîntuitorul asupra furiei diavolului, iar vouă să vă dau prilej de veselie şi de cîntec.

Că iarăşi, precum ştiţi, diavolul şi-a arătat furia sa împotriva noastră; s-a înarmat cu pară de foc şi a pornit război împotriva împrejmuirilor bisericii; dar iarăşi mama obştească a biruit şi a întors împotriva duşmanului meşteşugirile lui; n-a reuşit nimic altceva decît că şi-a făcut cunoscută duşmănia sa. Harul Duhului a suflat împotriva atacurilor duşmanului şi biserica a rămas nevătămată. Furtuna dezlănţuită de vrăjmaş n-a putut să zdruncine piatra pe care Hristos şi-a zidit staul turmei Sale22. A stat şi acum lîngă noi Cel Care altădată a stins cuptorul în Babilon23. Gîndiţi-vă cît suspină astăzi diavolul că nu s-a putut bucura de reuşita încercării puse la cale! Urîtorul de oameni a aprins focul în apropierea bisericii, ca să vatăme buna noastră stare. Flacăra era înteţită de suflările furioase ale diavolului, aprindea toate lucrurile ce întîlnea în cale şi cuprinsese aproape tot văzduhul; se silea să se apropie de biserică, ca să aducă peste noi nenorocire obştească. Mîntuitorul, însă, a făcut ca flacăra să se îndrepte împotriva celui care a aprins-o şi a poruncit ca furia lui să i se întoarcă împotrivă. Duşmanul şi-a pregătit arcul răutăţii, dar a fost împiedicat să dea drumul săgeţii; dar, mai bine spus, i-a dat drumul, dar s-a întors în capul lui. El are parte de lacrimile amare ce ni le pregătise nouă. Să facem, fraţilor, urîtorului de oameni mai dureroasă rana, să-i mărim jalea!

— Cum?

— Vă voi spune eu! Iar voi să faceţi ce am să vă spun.

Unii au fost smulşi furiei focului de către Ziditorul şi nu le-a mai rămas vreun mijloc de trai; au scăpat de primejdie numai cu trupul şi cu sufletul. Deci, toţi cîţi n-am suferit încercarea acelei nenorociri, să punem înaintea lor averile noastre. Să îmbrăţişăm pe fraţii care abia au putut scăpa cu viaţă, fiecare să spună celuilalt: "Mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat"24. Să acoperim trupul cel înrudit cu noi. Să punem în locul răutăţilor urîtorului de oameni mîngîierea noastră, pentru ca celui care a vătămat să nu i se pară mare vătămarea; a luptat, dar n-a biruit pe nimeni; a luat agoniseala fraţilor, dar s-a văzut învins de dărnicia noastră.

22. Matei, 16, 18.

23. dan. 3, 19—28.

24. Luca, 15, 24.

562

Iar voi, fraţilor, cei care aţi scăpat de primejdie, nu vă lăsaţi copleşiţi de nenorocirea căzută pe capetele noastre, nici să nu vi se turbure mintea, ci scuturaţi negura tristeţii, întăriţi-vă din nou sufletele voastre cu ajutorul unor gînduri pline de bărbăţie şi faceţi din nenorocire prilej de cununi. Dacă veţi rămîne nezdruncinaţi, vă veţi arăta mai încercaţi în credinţă şi veţi străluci ca şi aurul curat trecut prin foc; ba încă veţi face de ruşine şi mai mult pe urîtorul de oameni, că n-a putut să scoată din ochii voştri o lacrimă măcar cu nenorocirile puse la cale împotriva voastră. Aduceţi-vă aminte de răbdarea lui Iov. Spuneţi-vă vouă înşivă cuvintele lui: "Domnul a dat, Domnul a luat! Cum a hotărît Domnul, aşa s-a întîmplat"25. Nimeni din pricina nenorocirilor suferite să nu ajungă la încredinţarea de a gîndi sau de a spune că purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu mai rînduieşte viaţa noastră şi nici să nu învinuiască iconomia şi judecata lui Dumnezeu! Dimpotrivă, să privească la atletul acela şi pe el să-l aibă sfetnic spre mai bine. Să se gîndească la tot şirul de nenorociri venite peste el, din care a ieşit biruitor. Cu toate că diavolul a aruncat asupra lui mulţime de săgeţi, nu l-a rănit de moarte. I-a nimicit toată bunăstarea gospodăriei lui şi a pus la cale să aducă peste el una după alta veştile nenorocirilor; încă nu termina un crainic a-i vesti o nenorocire că şi venea un altul aducînd vestea tristă a altor nenorociri mai mari. Necazurile veneau unele după altele, nenorocirile imitau năvala valurilor; înaintede a se usca lacrima de dinainte, urma pricina unor noi lacrimi. Dreptul, însă, stătea ca o stîncă în mare; primea atacurile furtunii, prefăcea în spumă furia valurilor şi slobozea către Stăpînul glas de mulţumire: "Domnul a dat, Domnul a luat! Cum a hotărît Domnul, aşa s-a întîmplat ". N-a socotit vrednice de lacrimi nenorocirile venite peste el. Cînd, însă, a venit un crainic şi l-a vestit că un vînt puternic a prăbuşit casa bucuriei peste fiii şi fiicele lui, care erau la ospăţ26, atunci numai şi-a sfîşiat haina, vădindu-şi durerea firească şi mărturisind prin cele ce făcea că este tată iubitor de copii. Dar şi atunci a pus hotar şi măsură durerii; a împodobit cele întîmplate cu acele cuvinte pline de credinţă, spunînd: "Domnul a dat, Domnul a luat; cum a hotărît Domnul, aşa s-a întîmplat!". Aproape că a strigat nişte cuvinte ca acestea: "Am fost numit tată atîta vreme cît a voit Cel Ce m-a făcut tată; a hotărît iarăşi să-şi ia cununa naşterii de copii; nu mă lupt cu El pentru cele ce sînt ale Lui. Să biruie ce-a hotărît Stăpînul! El este Creatorul neamului

25. Iov, 1. 21.

26. Iov, 1-19.

563

meu, iar eu o unealtă. Pentru ce trebuie să mă supăr în zadar eu, un rob, şi să critic o hotărîre pe care n-o pot înlătura?". Cu nişte cuvinte ca acestea, dreptul a doborît pe diavol.

Cînd urîtorul de oameni a văzut că Iov este din nou biruitor şi că n-a putut fi zdruncinat de nici una din acestea, a îndreptat ispita chiar asupra trupului lui: i-a lovit trupul cu răni, de nespus cu cuvîntul27; a făcut să izvorască din trupul lui viermi; l-a pogorît pe bărbat de pe scaunul strălucit pe care sta şi l-a pus să stea pe gunoi. Iov, însă a rămas nemişcat, cu toate că l-au lovit atîtea dureri; i se dezghiocau cărnurile de pe el, dar păstra nejefuită vistieria credinţei în ascunsul sufletului său. Aşadar vrăjmaşul, nemaiavînd ce să mai facă, a imitat vechea viclenie: a ademenit mintea femeii lui Iov, cu gînd păgîn şi hulitor, şi prin femeie a încercat să turbure pe atlet. Femeia, pierzînd orice nădejde din pricina vremii îndelungate de cînd îi zăcea bărbatul, s-a apropiat de drept, a căutat în jos şi, lovindu-se cu mîinile în faţa celor văzute, îl ţinea de rău pentru roadele bunei sale credinţe. I-a înşirat belşugul de altădată din casa lor, punîndu-i în faţă nenorocirile În care se zbate; i-a arătat ce viaţă duce, din ce fel de viaţă a căzut şi ce răsplată a primit de la Dumnezeu pentru multele sale jertfe; îi spunea cuvinte vrednice totdeauna de micimea sufletească a unei femei, dar în stare să turbure pe orice bărbat şi să descurajeze chiar o inimă vitează: "Am ajuns, spunea ea, să umblu de colo-colo ca o femeie fără de căpătîi şi ca o slujnică; eu, împărăteasa, robesc şi sînt silită să caut la mîinile slugilor mele; eu, care altădată hrăneam pe mulţi, abia de sînt hrănită de străini". A mai adăugat că ar fi mai bine şi mai de trebuinţă să se folosească de cuvinte de hulă ca să ascută sabia mîniei Ziditorului decît să rabde chinurile şi să prelungească şi pentru el şi pentru ea suferinţa luptelor. Nici una din nenorocirile de mai înainte nu l-a întristat pe Iov atît de mult cît l-au întristat cuvintele acestea. Privirea i s-a umplut de mînie şi s-a uitat la femeia lui ca la o duşmancă.

— Ce i-a spus?

— "Pentru ce ai grăit ca o femeie fără de minte?"28. Alungă din minte, o, femeie, un astfel de sfat! Cîtă vreme ai să faci de ocară cu cuvintele tale traiul pe care l-am dus împreună? Ai grăit, precum nu doream, cuvinte pline de minciună despre traiul meu, iar prin cele ce-ai

27. Iov, 2, 7.

28. Iov, 2, 10.

564

grăit ai hulit şi viaţa mea. Mi se pare acum că pe jumătate am păcătuit şi eu, deoarece căsătoria a făcut din noi doi un singur trup, iar tu, jumătatea mea, ai căzut în păcatul hulirii de Dumnezeu. "Dacă am primit cele bune din mîna lui Dumnezeu, nu vom suferi oare şi pe cele rele?"29. Adu-ţi aminte de bunătăţile trecute, de care ai avut parte! Pune în cumpănă cele bune cu cele rele! Viaţa nici unui om nu-i fericită de la un capăt pînă la altul. Numai Dumnezeu este fericit fără întrerupere. Tu, dacă suferi din pricina nenorocirilor de acum, mîngîie-te cu bunătăţile de mai înainte! Acum plîngi, dar ai rîs mai înainte! Acum eşti săracă, dar ai fost bogată mai înainte! Ai băut din izvorul cel limpede al vieţii, bea acum cu răbdare şi această apă turbure! Nici apa rîurilor nu se vede curată totdeauna. Iar viaţa noastră, precum o ştii, este un rîu care curge în continuu, plin de valuri, care vin unul după altul: unul a luat-o la vale de mult, altul alunecă încă, altul este abia ieşit din izvor, iar altul aşteaptă să iasă, şi noi cu toţii ne grăbim spre marea obştească a morţii. Dacă am primit cele bune din mâna Domnului, nu vom suferi oare şi pe cele rele? Putem noi oare sili pe Judecător să ne dea veşnic aceleaşi lucruri? Putem noi oare învăţa pe Stăpîn, cum trebuie să ne cîrmuiască viaţa? El însuşi are putere asupra hotărîrii Sale. Rînduieşte cum vrea cele ale noastre. Este înţelept şi dă slugilor Sale ce le este de folos. Nu iscodi judecăţile Stăpînului! Iubeşte numai pe cele rînduite de înţelepciunea Lui! Primeşte cu plăcere orişice îţi dă! Arată în nenorociri că ai fost vrednică de fericirea cea dintîi!".

XII

Spunînd acestea, Iov a respins şi acest atac al diavolului şi a adus pe capul lui ruşinea desăvîrşită a înfrîngerii.

— Ce s-a întîmplat în urmă?

— A fugit boala iarăşi de la el, cum şi în zadar venise, şi n-a mai avut nici o putere. A înflorit trupul spre a doua tinereţe; viaţa i-a fost împodobită iarăşi cu toate bunătăţile, iar bogăţia curgea de două ori mai multă din toate părţile în gospodăria lui, pe de o parte, ca să nu fie cu nimic păgubit, iar pe de altă parte, ca să fie plată pentru răbdarea dreptului.

— Dar pentru ce a primit de două ori mai mult decît înainte: caii, catîrii, cămilele, oile, ţarinele şi toată cealaltă bogăţie, iar numărul copiilor, pe care i-a născut, a fost egal cu numărul celor morţi?

29. Iov, 2, 10.

565

— Pentru că dobitoacele necuvîntătoare şi întreaga bogăţie stricăcioasă le pierduse desăvîrşit, dar copiii, care-i muriseră, trăiau prin partea cea bună a firii lor, adică prin sufletul lor. Cînd Iov a fost împodobit de Ziditorul iarăşi cu alţi fii şi cu alte fiice, avea şi această bogăţie tot de două ori: unii copii trăiau pe pămînt, făcînd bucuria părinţilor în viaţa aceasta, iar ceilalţi, mergînd mai înainte, aşteptau pe cel care i-a născut. Şi vor sta împrejurul lui Iov toţi copiii săi atunci cînd Judecătorul vieţii omeneşti va aduna Biserica cea de la o margine a lumii la cealaltă, cînd trîmbiţa vestitoare a venirii împăratului, sunînd mai puternic în morminte, va cere trupurile încredinţate lor. Atunci şi cei care acum par morţi se vor înfăţişa mai iute decît cei vii înaintea Creatorului tuturora30. Pentru aceasta socot că Dumnezeu i-a dat lui Iov de două ori mai multă bogăţie decît avusese înainte, dar a judecat că este drept ca Iov să se mulţumească cu un număr egal de copii.

Vezi cît de multe bunătăţi şi-a adunat Iov cu răbdarea lui? Şi tu, dar, dacă ai suferit vreo pagubă de pe urma focului de ieri, aprins de răutatea dracilor, rabdă paguba, potoleşte-ţi, cu gînduri mai bune, durerea pricinuită de pierdere, şi, precum scrie în Scriptură, "aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni"31, Lui se cuvine slava în vecii vecilor, Amin

30. I Tes. 4, 15.

31. Ps. 54, 25.

OMILIA A XXII-a CĂTRE TINERI

Cum pot întrebuinţa cu folos literatura scriitorilor eleni

Multe sînt, copiilor, pricinile care mă îndeamnă să vă vorbesc despre lucrurile pe care le socot cele mai bune şi le cred a vă fi de folos de le veţi urma. Vîrsta pe care o am, multele încercări prin care am trecut şi participarea din destul şi la bucuriile şi la neplăcerile vieţii, dascăli în multe privinţe, m-au făcut să am experienţa lucrurilor omeneşti, aşa că sînt în stare să arăt şi celor care acum îşi încep viaţa care-i cea mai bună cale.

Prin înrudirea de sînge sînt pentru voi îndată după cei ce v-au născut şi vă iubesc tot atît de mult ca şi părinţii voştri. Şi, dacă nu cumva mă înşel în privinţa voastră, cred că, uitîndu-vă la mine, nu veţi dori părinţii, iar dacă veţi primi cu plăcere cele ce vă voi spune, veţi face parte din ceata a doua a celor lăudaţi de Hesiod1; iar dacă nu, n-am să vă spun ceva neplăcut, ci am să vă rog să vă amintiţi de versurile în care acela spune:

"Cel mai bun este omul care, prin el însuşi, ştie ce trebuie să facă;

Bun este şi acela care urmează celor spuse de alţii;

Dar cel care nu-i în stare nici de una, nici de alta, în toate-i nefolositor"2.

Să nu vă minunaţi, dar, dacă vă spun că prin propria mea cercetare am găsit ceva mai bun pentru voi, care frecventaţi în fiecare zi pe profesori şi sînteţi în legătură cu bărbaţii celebri din vechime prin scrierile pe care aceştia le-au lăsat. Tocmai pentru aceasta vin să vă

1. Hesiod, poet grec (sec. VIII î.d.Hr.), autorul poemelor didactice: Lucrări şi zile şi Teogonia.

2. Lucrări şi zile, 293—297.

567

Sfătuiesc. Că nu trebuie să daţi cu totul acestor bărbaţi cîrma minţii voastre, cum aţi da cîrma unei corăbii, şi nici să-i urmaţi oriunde v-ar duce, ci să primiţi de la ei atît cît vă este de folos şi să ştiţi ce trebuie să lăsaţi la o parte.

Aşadar, începînd de aici, vă voi spune care sînt învăţăturile ce trebuie lăsate la o parte şi cum le putem deosebi.

Noi, copiilor, gîndim că viaţa aceasta omenească n-are absolut nici o valoare şi nici nu socotim şi nici nu numim în general bine ceea ce se sfîrşeşte în această viaţă pămîntească. Nici slava strămoşilor, nici puterea trupului, nici frumuseţea, nici măreţia, nici cinstea dată de toţi oamenii, nici chiar demnitatea de împărat, în sfîrşit, nimic din cele ce pot fi numite mari de oameni nu le socotim vrednice de dorit şi nici nu admirăm pe cei ce le au, ci, prin nădejdile noastre, mergem mai departe şi facem totul pentru pregătirea altei vieţi. Susţinem că trebuie să iubim şi să urmărim din toată puterea cele ce ne pot ajuta la pregătirea celeilalte vieţi, iar pe cele care nu ţintesc spre viaţa aceea, să le trecem cu vederea, ca fără de valoare. Care este această viaţă, unde este şi cum o vom trăi, sînt întrebări la care n-am să răspund acum, pe de o parte, pentru că ne-ar depărta de subiectul de faţă, iar pe de altă parte, pentru că ar trebui să am ascultători mai în vîrstă decît voi. Poate că v-aş arăta-o îndeajuns spunîndu-vă atît numai, că dacă cineva ar aduna cu mintea şi ar strînge la un loc toată fericirea de cînd există oameni, ar găsi că nu poate fi egalată nici cu cea mai mică parte din bunătăţile acelei vieţi, ci, mai mult, toate bunurile din această lume sînt mai prejos ca valoare decît cel mai mic dintre bunurile celeilalte lumi; şi sînt tot atît de departe unele de altele pe cît este de departe umbra şi visul de lucrurile reale. Dar, mai bine spus, ca să mă folosesc de un exemplu mai potrivit, pe cît este mai de preţ tuturora sufletul decît trupul, pe atît este şi deosebirea dintre cele două vieţi. Spre viaţa aceasta ne conduc Sfintele Scripturi, care ne instruiesc cu cuvintele lor pline de taină.

Dar pentru că nu-i cu putinţă, din pricina vîrstei voastre, să înţelegeţi adîncimea cuvintelor Sfintei Scripturi, deocamdată să ne exercităm mai dinainte ochiul sufletului, ca în umbră şi oglindă, cu alte învăţături, care nu se deosebesc cu totul de ale noastre, imitînd pe soldaţii care fac exerciţii de luptă pe cîmpul de instrucţie: aceştia, exercitîndu-şi mîinile şi picioarele, dobîndesc o deosebită dibăcie, aşa că datorită instrucţiei sînt victorioşi în lupte. Trebuie să ştim că în faţa

568

noastră stă cea mai mare luptă din toate luptele, pentru care trebuie să facem totul şi să ne străduim, cît ne stă în putinţă, pentru pregătirea acesteia: trebuie să stăm de vorbă cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii şi cu toţi oamenii, de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului. După cum boiangiii pregătesc mai întîi cu oarecare operaţii obiectul care are să primească vopseaua, iar în urmă îl colorează, purpuriu sau altfel, tot aşa şi noi, dacă voim ca slava binelui să rămînă tot timpul nedespărţită de noi, să ascultăm învăţăturile sfinte şi de taină după ce am fost iniţiaţi mai întîi în literatura profană. După ce ne-am obişnuit să privim soarele în apă, putem să ne îndreptăm privirile şi spre lumina lui.

Aşadar, dacă există vreo înrudire între aceste două feluri de învăţături, cunoştinţa lor poate să ne fie de folos iar dacă nu-i nici o înrudire, să cunoaştem deosebirea dintre ele, punîndu-le faţă în faţă; şi nu-i puţin lucru acesta, pentru a afla care-i mai bună.

Cu ce dar să comparăm pe fiecare dintre aceste două învăţături, spre a ne face o idee despre ele?

După cum însuşirea proprie a unui pom este de a face un fruct bun şi frumos, dar şi frunzele, care se mişcă pe ramuri, dau pomului oarecare podoabă, tot aşa şi cu sufletul: fructul lui este mai cu seamă adevărul; dar nu-i lipsit de frumuseţe dacă-i împodobit cu înţelepciunea profană, aşa precum frunzele oferă fructului înveliş şi înfăţişare frumoasă.

Se spune că marele Moisi, al cărui nume este foarte mare la toţi oamenii din pricina înţelepciunii sale, s-a apropiat de contemplarea Celui Ce este3 numai după ce şi-a exercitat mai întîi mintea cu învăţăturile egiptenilor4. Asemănător acestuia, deşi în timpuri mai noi, se spune că şi înţeleptul Daniilpe cînd era în Babilon, numai după ce a învăţat bine înţelepciunea haldeilor, s-a apropiat de învăţăturile dumnezeieşti.

Am spus, deci, îndeajuns că nu sînt nefolositoare pentru suflet învăţăturile profane. De acum înainte vă voi spune cum trebuie să le folosiţi.

Mai întîi să nu daţi atenţie tuturor cuvintelor poeţilor, ca să încep cu ei, că sînt cu totul deosebiţi în ce priveşte învăţăturile lor. Cînd vorbesc

3. ieş. 3, 14.

4. Fapte, 7, 22.

5. dan. 1, 4.

569

de faptele sau cuvintele bărbaţilor buni, să-i iubiţi şi să-i imitaţi şi mai ales să încercaţi să fiţi ca nişte oameni ca aceia; dar cînd vorbesc de oameni răi, trebuie să evitaţi imitarea lor, astupîndu-vă urechile, după cum spun poeţii, tot atît de bine ca şi Ulise în faţa cîntecelor sirenelor6, că obişnuinţa cu cuvintele rele este o cale spre fapte. De aceea trebuie să păzim cu toată grija sufletul, ca nu cumva, atraşi de plăcerea cuvintelor, să primim, fără să băgăm de seamă, ceva din cele rele, întocmai ca aceia care beau otrava împreună cu mierea. Nu vom lăuda, deci, pe poeţi nici cînd spun vorbe de ocară, nici cînd batjocoresc, nici cînd înfăţişează pe îndrăgostiţi sau pe beţivi, nici cînd spun că fericirea stă într-o masă bogată şi în cîntece neruşinate; dar cea mai puţină atenţie le vom da cînd vorbesc de zei şi mai cu seamă cînd povestesc că sînt mulţi şi nu se înţeleg între ei. La zei, fratele se răscoală împotriva fratelui, tatăl împotriva copiilor, iar aceştia la rîndul lor duc război neîmpăcat părinţilor lor. Să lăsăm pentru actorii de pe scenă adulterele zeilor, amorurile şi împreunările lor în văzul tuturora, dar mai cu seamă destrăbălările lui Zeus7, corifeul şi şeful tuturor zeilor, după cum spun ei, de care e ruşine să le spui chiar despre animale.

III

Acelaşi lucru am să-l spun şi despre oratori şi mai ales cînd scriu pentru a face plăcere ascultătorilor. Nu vom imita nici arta de a spune minciuni a oratorilor. Că nici la tribunale, nici în celelalte fapte nu se cuvine să minţim, noi care am ales calea cea dreaptă şi adevărată a vieţii, cărora prin lege ni s-a poruncit să nu umblăm în judecăţi. Vom primi, însă, acele scrieri ale lor în care au lăudat virtutea sau au osîndit viciul. După cum celelalte fiinţe se bucură numai de mirosul sau de frumuseţea florilor, iar albinele pot lua din flori şi mierea, tot aşa şi aici, oamenii care nu caută în astfel de scrieri numai plăcutul şi frumosul pot să scoată din ele şi un oarecare folos pentru suflet. Trebuie, deci, şi voi să citiţi scrierile autorilor profani, aşa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să

6. Homer povesteşte în Cîntul XII, 142—200 al Odiseii despre o insulă, din apropierea strîmtorii Mesina, care era locuită de sirene. Acestea, prin cântecul lor fermecător, ademeneau şi pierdeau pe toţi corăbierii, care se apropiau de insulă, ca să le asculte cântecul. Ulise, pentru a scăpa şi el şi echipajul corăbiei sale de vraja cîntecului sirenelor, la sfatul zeiţei Circe, a astupat cu ceară urechile corăbierilor şi a pus să fie legat de mîini şi de picioare de catarg, ca să poată asculta cântecul sirenelor, dar să nu poată îndrepta corabia spre insulă. Numai aşa a scăpat de primejdie.

7. Zeus, divinitatea supremă a grecilor — identificat la romani cu Jupiter — căsătorit cu Hera, este tatăl multor zei şi semizei.

570

aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşează, ci iau cît le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă sîntem înţelepţi, să luăm din cărţi cît ni se potriveşte nouă şi cît se înrudeşte cu adevărul, iar restul să-l lăsăm. Şi după cum atunci cînd culegem flori de trandafir dăm la o parte spinii, tot aşa şi cu nişte scrieri ca acestea; să culegem atît cît este de folos şi să ne ferim de ce este vătămător. Aşadar chiar de la început se cuvine să cercetăm pe fiecare dintre învăţături şi să le adaptăm scopului urmărit, potrivit proverbului doric: "potrivind piatra după fir".

Şi pentru că trebuie să ne rînduim prin virtute viaţa noastră şi pentru că virtutea este mult lăudată de poeţi, mult lăudată de scriitori, dar mai mult încă de filosofi, trebuie să dăm mai cu seamă atenţie scrierilor unor oameni ca aceştia. Nu mic este folosul sădirii în sufletele tinerilor o oarecare înrudire şi obişnuinţă cu virtutea, pentru că din pricina frăgezimii vîrstei, învăţăturile unor astfel de oameni se înfig adînc şi rămîn pentru totdeauna. Ce oare altceva să presupunem că a avut în vedere Hesiod, cînd a compus poemele sale, cîntate de toţi, dacă nu să îndemne pe tineri la virtute? "Drumul care duce la virtute, a spus acest poet, este la început anevoios, greu de străbătut, plin de multă sudoare şi durere şi cu urcuş. Din pricina asta nu poate oricine pune piciorul pe el, pentru că merge drept în sus, şi nici să ajungă cu uşurinţă în vîrf cel care a pus piciorul pe el. Dar cel ajuns sus poate să vadă că drumul este neted şi frumos, că este uşor şi lesnicios de mers pe el şi mai plăcut decît celălalt drum, care duce la viciu, pe care fiecare îl poate lua îndată, că-i este la îndemînă", a spus acest poet8. După părerea mea Hesiod n-a spus cu alt scop aceste cuvinte decît ca să ne îndemne la virtute, să ne sfătuiască să fim buni şi să străbatem calea virtuţii fără să ne moleşim în faţa greutăţilor, înainte de a ajunge la sfîrşit. Dacă un alt scriitor a lăudat virtutea la fel cu Hesiod, să primim cuvintele lui, că ne duc la acelaşi scop.

Am auzit pe un bun interpret al scrierilor poeţilor9 spunînd că întreaga operă a lui Homer10 este o laudă a virtuţii şi că toată poezia lui, în afară de ce este secundar, duce la virtute, chiar de pildă acolo unde

8. Lucrări şi zile, 286—290.

9. S-a spus că acest "bun interpret al scrierilor poeţilor" ar fi profesorul de retorică al sfîntului Vasile, sofistul Libaniu.

10. Homer, poet epic grec, a trăit în secolul IX înaintea erei noastre; este autorul — contestat de unii — al Iliadei şi Odiseii. Tradiţia îl prezintă bătrîn, mergînd din cetate în cetate şi recitind versurile sale.

571

Homer îl înfăţişează pe Ulise11, generalul chefalenilor12 scăpat complet gol din naufragiu; acela, de cum s-a arătat, a inspirat respect fiicei împăratului13; şi poetul n-a socotit că este ruşinos să-l arate gol, pentru că îl împodobise cu virtute în loc de îmbrăcăminte. Apoi şi ceilalţi feaci14 l-au socotit atîta de vrednic, încît toţi, părăsind desfătarea în care trăiau, se uitau la el,'îi rîvneau soarta şi nici unul din ei nu dorea altceva mai mult decît să ajungă ca Ulise şi mai ales scăpat din naufragiu 15. Interpretul gîndirii poetului spunea că Homer, în aceste versuri, a spus, aproape strigînd: "O, oamenilor, trebuie să vă îngrijiţi de virtute, care înoată chiar cu cel naufragiat; iar cînd ajunge gol la ţărm îl arată mai vrednic decît fericiţii feaci!". Şi într-adevăr aşa este.

Bunurile celelalte nu aparţin mai mult celor care le au decît celor care întîmplător le dobîndesc pe urmă, pentru că se mută cînd ici, cînd colo, ca la jocul cu zarul. Singurul bun care nu se pierde este virtutea, rămîne atît celui în viaţă, cît şi celui căruia i s-a sfîrşit viaţa. De aceea mi se pare că despre bogaţi a spus şi Solon16 cuvintele acestea:

"Dar noi nu vom schimba cu ei

Virtutea pe bogăţie, pentru că virtutea nu pleacă niciodată,

Pe cînd averile le are cînd unul, cînd altul dintre oameni"17.

Asemănătoare cuvintelor lui Solon sînt şi versurile lui Teognis18, în care spune că Dumnezeu — oricine ar fi acela pe care-l numeşte Dumnezeu — înclină balanţa între oameni, cînd într-o parte, cînd în alta, cînd să fie bogaţi, cînd să nu aibă nimic19.

La fel cu aceşti poeţi a filosofat despre virtute şi viciu şi sofistul Prodicos din Chios29. Trebuie să-i dăm şi lui ascultare, că nu-i bărbat de dispreţuit. Cuvintele lui sînt cam acestea, pe cît mi-aduc aminte de ideile lui, că nu-i ştiu exact cuvintele — ştiu, însă, că a scris în proză,

11. Ulise (la greci: Odiseos), soţul Penelopei, tatăl lui Telemac, unul din cei mai celebri eroi ai războiului Troiei; curajos, dar prudent, inteligent, dar viclean, sigur pe el, este autorul calului troian care a dus la căderea Troiei. Peripeţiile călătoriei întoarcerii în Itaca, care au durat zece ani, formează subiectul epopeii Odiseia.

12. Locuitorii insulei Chefalenia (astăzi Cefalonia), una din insulele din marea Ionică.

13. Nausica.

14. Locuitorii insulei Sheria, identificată de obicei cu insula Cherchira (Corfu).

15. Homer, Odiseia, Cin tul VI.

16. Solon, legislator, om de stat, poet şi filosof, unul din cei şapte înţelepţi ai Greciei (640—558 î.d.Hr.). Ajungînd arhonte a redeşteptat naţionalismul atenienilor, a uşurat pe cetăţenii săraci de impozite şi a restabilit armonia în cetate, dînd o constituţie democrată. Ne-au rămas fragmente din poeziile sale.

17. Plutarh, Viaţa lui Solon, cap. III (cf. Sommer, p. 90, p. 84, nota1).

18. Teognis, poet grec, născut la Megara (sec. VI î.d.H.). Decepţiile din viaţă explică pesimismul poetului, de la care ne-au rămas mai mult de o mie de versuri.

19. Versul157 ş.u. (cf. DubnerLefranc, p. 17, nota13).

20. Prodicos, sofist grec din Chios (sec. V Î.d.H.). A predat elocinţa şi a avut ca discipoli pe Euripide şi Socrate. Platon l-a pus în dialogul său: Protagoras: Lecţiile ţinute de el i-au adus reputaţie şi avere.

572

nu în versuri —: Pe cînd Heracle21 era tînăr şi avea aproape aceeaşi vîrstă ca şi voi, şi se gîndea pe care cale să apuce, pe aceea care prin osteneli duce la virtute sau pe cea uşoară, s-au apropiat de el două femei; erau virtutea şi viciul; cu toate că tăceau, s-a văzut îndată, din înfăţişarea lor, deosebirea dintre ele. Una era împodobită cu tot felul de podoabe, ca să arate că trăieşte în lux şi că în jurul ei este un întreg roi de plăceri, i-a arătat, dar, lui Hercule acestea şi-i făgăduia mai multe ca acestea, încercînd să şi-l atragă. Cealaltă femeie, istovită şi slabă, cu privirea aspră, i-a spus alte cuvinte; nu i-a făgăduit ceva uşor sau plăcut, ci nenumărate sudori, osteneli şi primejdii pe toată întinderea uscatului şi mării; iar ca răsplată a tuturor acestor osteneli, după spusele lui Prodicos, i-a făgăduit îndumnezeirea. Hercule, în cele din urmă, i-a urmat acesteia22.

Aproape toţi scriitorii, renumiţi prin înţelepciunea lor, au lăudat, fiecare după puterea lui, în scrierile lor, mai mult sau mai puţin virtutea. Acestor scriitori se cade să le dăm crezare şi căutăm să punem în practică cuvintele lor. Acela-i înţelept la care înţelepciunea este întărită de fapte, care nu se mărgineşte la cuvinte "ca cei care se mută din loc în loc ca umbra"23. Socot că înţeleptul care întăreşte prin fapte înţelepciunea sa se aseamănă cu un pictor care pictează frumuseţea vrednică de admirat a unui om în aşa fel încît modelul seamănă perfect cu cel înfăţişat de pictor în tablou. A lăuda în public în chip strălucit virtutea, a ţine lungi discursuri despre ea, iar în intimitate a prefera plăcerea în locul castităţii şi lăcomia în locul dreptăţii, înseamnă a te asemăna celor ce joacă dramele pe scenă. Adeseori aceştia o fac pe împăraţii şi marii demnitari, dar ei nu sînt nici împăraţi, nici mari demnitari, ci, mai mult, se întîmplă chiar de nu sînt nici liberi. Alte exemple: muzicantul nu îngăduie de buna sa voie să-i fie dezacordată lira şi nici dirijorul nu îngăduie să aibă un cor care să nu cînte cît mai armonios. Şi fiecare e în dezacord cu sine, dacă viaţa nu-i este la fel cu

21. Heracle (la greci: Hercule), erou al mitologiei greceşti, este fiul lui Zeus. După multe fapte eroice s-a dus la Teba, unde s-a căsătorit cu Megara. Într-un acces de nebunie şi-a ucis soţia şi copiii. Pentru a ispăşi această crimă, regele Euristeu l-a obligat să execute douăsprezece munci, aşa numitele "cele douăsprezece munci ale lui Heracle". În afară de aceste munci a făcut şi alte multe fapte eroice. A avut, însă, şi în o sută de locuri aventuri amoroase; şi-a uitat chiar de eroismul său, ajungînd sclavul Omfalei. în sfîrşit, s-a căsătorit cu Deianira, pe care a părăsit-o pentru Iola. Deianira, pentru a-şi aduce soţul înapoi, i-a trimis cămaşa muiată în sîngele lui Nesos, primită în dar de la acesta în clipa morţii, fiind ucis de Heracle pentru că se îndrăgostise de Deianira. Cămaşa avea darul miraculos de a aduce înapoi pe soţul necredincios; dar îndată ce Hercule a îmbrăcat cămaşa, a fost cuprins de dureri atît de puternice, încît, pentru a scăpa de ele, s-a ars de viu.

22. Xenofon (430—355 î.d.Hr.) ne-a păstrat în Memoriile sale această frumoasă alegorie a lui Prodicos despre Hercule.

23. Homer, Odiseia, X, 495.

573

cuvintele, ci grăieşte aşa cum spune Euripide24: "Limba a jurat, dar mintea la jurămînt n-a luat parte"25 şi caută să pară bun, fără să fie. Şi e culmea nedreptăţii, de trebuie să dăm crezare cuvintelor lui Platon26, să pari drept fără să fii27.

Să primim, deci, acele scrieri care ne sfătuiesc spre bine.

Să nu ne lipsim, însă, nici de folosul pe care îl putem avea din faptele mari ale bărbaţilor din vechime, ajunse pînă la noi fie prin viu grai, fie păstrate în scrierile poeţilor sau scriitorilor.

De pildă: Un om din piaţă insultă pe Pericle28; acesta nu l-a luat în seamă; şi asta a ţinut toată ziua; unul îl ocăra fără cruţare, iar celălalt nu se sinchisea deloc; apoi, cînd s-a făcut seară şi s-a întunecat, şi acela nu voia să plece, Pericle l-a întovărăşit cu felinarul pînă acasă, ca să nu piardă prilejul de a se exercita în înţelepciune29. Şi iarăşi, un altul s-a mîniat pe Euclide din Megara30; l-a ameninţat cu moartea şi s-a jurat. Euclide s-a jurat şi el că are să-l potolească şi că are să-l facă să-i înceteze mînia31. Merită să aminteşti nişte pilde ca acestea unui om stăpînit de mînie! Că nu trebuie să dăm crezare celor ce sînt spuse cu nesocotinţă în tragedie: "Mînia înarmează mîna împotriva duşmanilor"32, şi mai cu seamă să nu dăm deloc prilej mîniei să se nască iar dacă e greu, atunci, cu ajutorul raţiunii, să punem frîu mîniei, ca să nu meargă mai departe.

24. Euripide, poet tragic grec (480—406 î.d.H.). Cele mai celebre din operele sale sînt: Alceste, Medeea, Andromaca, Electra, Hecuba, Ifigenia în Aulida, Ifigenia în Taurida, Bacantele.

25. În tragedia Hipolit, versul608 i(cf. Dubner—Lefranc, p. 20, nota12).

26. Platon, filosof grec (428—348 î.d.H.), elevul lui Socrate şi dascălul lui Aristotel. Autor a numeroase lucrări filosofice scrise în formă de dialog: Criton, Fedon, Gorgias, Banchetul, Republica, Legile şi altele, în care Socrate este personajul principal. Filosofia sa este idealistă şi are ca metodă dialectica. Prin dialectică, adică prin eliminarea deosebirilor dintre existenţe şi prin descoperirea asemănărilor, se ajunge la idei, tipuri pure ale fiecărui grup de existenţe. Aceste idei au o ierarhie; în fruntea lor stă ideea supremă, ideea de bine, identificată cu Dumnezeu. Ideea de bine, principiul întregii existenţe, este pentru lumea ideilor ceea ce este soarele pentru lumea fenomenelor.

27. Republica, Cartea II (cf. Dubner—Lefranc, p. 20, nota14).

28. Pericle (495—429), general, orator şi om de stat atenian, a încurajat artele şi literele, a împodobit Atena cu numeroase monumente strălucitoare, între care Partenonul. Secolul său, cel mai strălucit din istoria Greciei, a fost numit secolul lui Pericle.

29. Plutarh, Viaţa lui Pericle, cap. V (cf. Dubner—Lefranc, p. 20, nota5).

30. Euclide, filosof grec (450—380 Î.d.H.), discipol al lui Socrate. După moartea lui Socrate s-a retras în Megara, unde a pus la dispoziţie casa sa lui Platon şi altor discipoli ai lui Socrate, care părăsiseră Atena de teama unei persecuţii. Euclide este întemeietorul şcolii filosofice din Megara.

31. Faptul acesta este povestit de Plutarh în lucrarea: Dragoste frăţească, p. 489 (cf. Dubner—Lefranc, p. 21, nota7).

32. Dubner—Lefranc, p. 21, nota10, socot că sfîntul Vasile cel Mare sau a citat din memorie greşit versul84 din tragedia Resus a lui Euripide, care are acest text: "Cu duşmanii nu trebuie să-ţi pierzi vremea în discuţii fără de folos, ci să-ţi înarmezi mîna", sau a citat un vers dintr-o tragedie pierdută.

574

Dar să întoarcem iarăşi cuvîntul la pilde de fapte celebre. Cineva, năpustindu-se asupra lui Socrate al lui Sofronie33, îl lovea peste obraz fără milă. Socrate nu s-a împotrivit, ci l-a lăsat pe cel beat de furie să-şi descarce mînia; faţa i se umflase de nu i se mai vedea din pricina rănilor. Cînd acela a încetat cu loviturile, se zice că Socrate n-a făcut altceva decît că a scris pe fruntea lui, ca pe o statuie, numele făptaşului: "Cutare a făcut-o". Aceasta i-a fost răzbunarea34.

Pentru că aceste fapte se aseamănă cu învăţăturile noastre, vă spun că trebuie imitaţi nişte oameni ca aceştia. Fapta lui Socrate se înrudeşte cu porunca: Celui care te loveşte peste obraz trebuie să-i întinzi şi pe celălalt35. Aşa trebuie să ne răzbunăm. Fapta lui Pericle sau Euclide se aseamănă cu porunca ce ne învaţă să răbdăm pe cei ce ne prigonesc şi să suferim cu blîndeţe mînia lor, şi cu porunca aceea care ne cere să dorim duşmanilor noştri binele şi nu să-i blestemăm36. Cel care s-a exercitat mai dinainte cu aceste fapte nu va mai spune că poruncile evanghelice sînt cu neputinţă de îndeplinit.

Nu voi trece cu vederea fapta lui Alexandru37 care, luînd roabe pe fiicele lui Darius38, vestite pentru frumuseţea lor, nici n-a vrut să le vadă măcar, că a socotit că este o ruşine ca cel care a biruit pe bărbaţi să fie biruit de femei39. Fapta lui Alexandru se aseamănă cu această poruncă evanghelică: Cel care priveşte cu poftă la o femeie, chiar dacă

33. Socrate, fiul sculptorului Sofronie, filosof grec (490—399 î.d.Hr.), n-a lăsat nici o scriere, ci şi-a expus învăţătura sa prin viu grai, cunoscută din Dialogurile lui Platon, din piesa Norii a lui Aristofan şi din lucrările despre Socrate ale lui Xenofon (Memorii, Banchetul, Apologia lui Socrate). Spre deosebire de filosofii anteriori, Socrate priveşte omul ca obiect propriu al filosofiei. Deviza lui a fost: "Cunoaşte-te pe tine însuţi". Acuzat că e împotriva religiei statului şi că corupe tineretul, Socrate a fost condamnat la moarte. Prietenii i-au propus să evadeze, dar a refuzat, spunînd că nu vrea să fie văzut de străini proscris, umilit şi condamnat ca duşman al autorităţii şi călcător al legii.

34. Sf. Vasile a luat această faptă a lui Socrate din Plutarh (cf. Sommer, p. 92 p. 44, nota2).

35. Matei, 5, 39.

36. Matei, 5, 44.

37. Alexandru cel Mare, fiul lui Filip regele Macedoniei, discipolul lui Aristotel, s-a născut în356 (î.d.H.) în Macedonia şi a murit în Babilon, în323 î.d.H. în vîrstă de33 de ani, după ce supusese toate cetăţile greceşti, cucerise Egiptul şi Fenicia, învinsese pe Darius III şi ajunsese cu oştirea sa pînă în nordul Indiei. Dar. fiindu-i istovită armata, s-a reîntors în Babilon şi a căutat să-şi organizeze cuceririle sale. Imperiul creat de el, însă, nu i-a supravieţuit, că îndată după moartea sa a fost împărţit între generalii săi. Cuceririle lui Alexandru au pus început perioadei elenistice.

38. Darius III, regele perşilor (335—330 Î.d.H.), a fost învins de Alexandru cel Mare în333 î.d.H; în330 î.d.H. a fost ucis de generalii săi.

39. Ştirea este transmisă de Plutarh în lucrarea sa: Despre curiozităţi, p. 522 (cf. DubnerLefranc, p. 22, nota8).

575

n-a săvîrşit cu fapta adulterul, nu-i iertat de păcat, pentru că a primit pofta în sufletul său40.

Cu greu se va crede că se aseamănă întîmplător cu învăţăturile noastre fapta lui Clinias41, unul din ucenicii lui Pitagora42, şi că nu le-a imitat cu intenţie.

— Dar ce a făcut Clinias?

— Putea să scape, prin jurămînt, de o amendă de trei talanţi43. Clinias, însă, a plătit mai degrabă amenda decît să jure, cu toate că se jura pe drept. Socot că a auzit de porunca aceea care ne opreşte jurămîntul44.

Dar să ne întoarcem iarăşi la cele ce spuneam la început. Nu trebuie să primim fără deosebire toate învăţăturile scriitorilor, ci numai pe acelea care sînt folositoare. Că e ruşinos să ne ferim de mîncărurile vătămătoare, dar să nu spunem nici un cuvînt de învăţăturile care ne hrănesc sufletul, ci, ca un şuvoi să tîrîm şi să băgăm în noi tot ce ne iese în cale. Căpitanul unei corăbii are o pricină de nu lasă corabia în voia vînturilor, ci o îndreaptă spre port; arcaşul la fel aruncă săgeata în ţintă; tot aşa şi fierarul şi lemnarul urmăresc un scop în meseria lor. Putem noi oare să rămînem în urma acestor meşteşugari cînd este vorba să urmărim scopul nostru? Nu se poate ca meşteşugarii să aibă un scop al muncii lor, iar viaţa omenească să nu aibă nici un scop, în vederea căruia trebuie să facem şi să spunem totul, dacă nu vrem să ne asemănăm cu animalele. Dacă am face altfel am fi ca nişte corăbii: fără lest, mintea nu ne-ar sta la cîrma sufletului nostru şi-am fi purtaţi în viaţă la întîmplare, în sus şi în jos.

Trebuie să facem ca şi cei care se iau la întrecere în luptele corp la corp sau, dacă vreţi, în întrecerile muzicale; aceştia fac exerciţii în vederea întrecerilor şi a coroanelor care le stau în faţă; şi nimeni din cei care se exercitează în lupta corp la corp sau în lupta cu pumnii nu face şi exerciţii de cîntat la chitară sau din flaut. Polidamas45 n-a

40. Matei, 5, 28.

41. Clinias, filosof pitagorician (sec. V—IV î.d.Hr.), prieten cu Platon.

42. Pitagora, filosof şi matematician grec (sec. VI î.d.H.), fondatorul pitagoreismului, partizan al metempsihozei şi al unei vieţi înalte, austere. Scrierile sale nu s-au păstrat.

43. Un talant valora în jurul a5600 franci.

44. Matei, 5, 33—37. — Dubner—Lefranc, (p. 23, nota 11) comentînd textul acesta, spune: "Negreşit sf. Vasile nu putea ignora că Clinias a trăit aproape cu cinci secole înainte de Mîntuitorul şi că Vechiul Testament opreşte numai sperjurul. Totuşi, la sfîrşit, găsim explicaţia: sf. Vasile l-a socotit pe Clinias membru al noii şcoli pitagoriene, care a durat pînă în secolul V al erei noastre".

45. Polidamas, atlet din Tesalia (sec. V î.d.H.), cu o forţă de uriaş. Se pun pe seama lui multe isprăvi prin care şi-a arătat puterea sa, între care şi aceasta povestită de sf. Vasile cel Mare. A pierit zdrobit de o stîncă pe care a voit să o oprească din cădere.

făcut aşa; ci, înainte de luptele olimpice, oprea trăsurile din mers şi prin acest exerciţiu îşi întărea puterea46. La fel Milon47 nu putea fi mişcat de pe un scut uns, ci, cu toate că era împins, rezista tot atît de bine ca şi statuile legate cu plumb48. Şi, ca să spun pe scurt, pentru aceşti atleţi exerciţiile erau pregătiri în vederea întrecerilor atletice; dacă ar fi părăsit arena şi locurile de exerciţiu şi s-ar fi ocupat cu instrumentele muzicale ale lui Marsias49 sau Olimp50, frigienii ar mai fi primit, oare, coroane şi glorie sau ar fi fugit, ca să nu-şi facă de rîs puterea trupului lor? Dar nici Timotei51 n-a părăsit cîntarea spre a-şi petrece timpul în locurile de exerciţii atletice, că n-ar fi ajuns să întreacă pe toţi în muzică şi să fie atît de meşter în arta sa, încît putea, ori de cîte ori voia, printr-o cîntare puternică şi aspră să deştepte mînia şi iarăşi printr-o cîntare plăcută putea s-o înfrîneze şi s-o potolească. Se spune că, datorită muzicii, odată pe cînd se cînta înaintea lui Alexandru un cîntec frigian, Alexandru s-a sculat de la masă şi s-a dus la arme; dar s-a întors iarăşi la oaspeţi cînd s-a schimbat cîntarea52. Atîta putere îţi dă exerciţiul, şi în muzică şi în luptele atletice, ca să-ţi atingi scopul.

Pentru că am amintit de coroane şi de atleţi, trebuie să vă spun că atleţii se supun la nenumărate oboseli, ca să-şi mărească prin fel de fel de mijloace puterea lor trupească: transpiră tare din pricina greutăţilor exerciţiilor gimnastice, capătă multe răni în locurile de exerciţii, ţin dietă, nu cea mai plăcută, ci cea hotărîtă de instructorii lor, şi încă alte multe osteneli; şi, ca să nu lungesc vorba, trăiesc în aşa chip, încît viaţa dusă de ei înainte de întreceri este un exerciţiu în vederea întrecerilor. După toate aceste pregătiri, se dezbracă pentru a intra în stadion; aici suferă totul şi-şi pun viaţa în primejdie, ca să primească o coroană de măslin sau de ţelină sau de altă plantă de acest fel şi ca să fie strigaţi de crainic învingători.

46. Pausanias, VI, 5 (cf. Dubner—Lefranc, p. 24, nota3).

47. Milon, atlet grec născut la Crotona (sec. VI î.d.H.), învingător mai mult de treizeci de ori în întrecerile atletice. La bătrîneţe, vrînd să despice cu mîinile un trunchi de copac, care era întredeschis, cele două părţi ale copacului şi-au revenit şi i-au prins mîinile, nemaiputîndu-le scoate; a rămas prins acolo şi a murit mîncat de lupi.

48. Pausanias, VI, 14 (cf. Dubner—Lefranc, p. 24, nota5).

49. Marsias, muzicant legendar. La un concurs muzical l-a provocat la întrecere pe Apolon. După mai multe zile de luptă, a biruit Apolon, care îndată l-a agăţat pe Marsias de un pin şi l-a jupuit de viu.

50. Olimp, muzicant frigian, contemporan cu regele Midas (sec. VII).

51. Timotei, poet şi muzicant grec (447—357 Î.d.H.). A cîştigat premii la multe concursuri; a compus o mulţime de poeme.

52. Întîmplarea este povestită de Plutarh, în al doilea discurs despre Soarta lui Alexandru, 14 (cf. Dubner—Lefranc, p. 26, nota11).

577

Dar noi, cărora ne stau înainte premiile vieţii veşnice, atît de minunate în număr şi în măreţie, încît cu cuvîntul nu pot fi rostite, le vom putea lua oare fără să ne obosim, dormind fără grijă şi ducînd o viaţă fără nici o socoteală? Dacă ar fi aşa, atunci lenevia ar avea mare trecere în viaţă, iar Sardanapal53 ar fi fost cel mai fericit dintre oameni sau, dacă vrei, chiar Marghitis despre care Homer a spus — dacă acestea sînt cuvintele lui Homer — că nici nu ara, nici nu săpa şi nici nu făcea ceva folositor în viaţă. Dar nu-i oare mai adevărat cuvîntul lui Pitacos55, care a spus că e greu să fii virtuos?56 Da, abia după ce am trecut prin multe greutăţi ajungem să dobîndim acele bunătăţi despre care vă spuneam mai înainte că nu pot fi egalate cu nici unul din bunurile pămînteşti. Nu trebuie, dar, să ne lenevim, nici să schimbăm speranţele cele mari cu un trai uşor, de scurtă durată, dacă nu voim să fim făcuţi de ruşine şi să fim pedepsiţi, nu în viaţa aceasta de aici, de oameni, (deşi şi acest lucru nu e de mică importanţă pentru un om cu judecată sănătoasă), ci la judecata viitoare, care va avea loc fie sub pămînt, fie în altă parte. Cel care calcă fără voie poruncile poate că va primi iertare de la Dumnezeu; dar cel care cu voie alege răul nu va putea scăpa de o pedeapsă,şi mai mare.

— Ce vom face deci? ar putea să mă întrebe cineva.

— Ce altceva, decît să ne îngrijim de suflet, liberîndu-ne de toate celelalte griji.

VII

Trebuie, dar, să slujim trupului numai în cele necesare; sufletului, însă, să-i dăm ce-i mai bun, spre a-l slobozi, cu ajutorul filosofiei, ca dintr-o închisoare, de legătura cu patimile trupului, ca să facem în acelaşi timp şi trupul stăpîn peste patimi. Stomacului să-i slujim numai în cele de trebuinţă, să nu-i dăm mîncările cele mai plăcute, cum fac cei care caută bucătari şi oameni pentru servit la masă, cei care caută oameni, care răscolesc pămîntul şi marea, ca şi cum ar plăti bir unui stăpîn neîndurător. Vrednici de milă sînt unii ca aceştia din pricina

53. Sardanapal, rege legendar al Asiriei, cu o viaţă destrăbălată şi desfrînată; a pierit ars de foc împreună cu averile, eunucii şi femeile sale pe un rug căruia singur i-a dat foc. Dubner—Lefranc, p. 27, nota9, nu-l socot rege legendar, ci al patrulea şi ultimul rege al Asiriei, care a domnit douăzeci de ani (779—759 î.d.Hr.).

54. Marghitis, eroul unui poem satiric atribuit lui Homer.

55. Pitacos, unul din cei şapte înţelepţi ai Greciei (sec. VI î.d.Hr.), născut în Mitilini; a condus timp de zece ani patria sa (589—579 î.d.Hr.), dîndu-i legi; a abdicat de bună voie.

56. Sentinţă celebră, dezvoltată de Platon în dialogul: Protagoras, p. 339 ş.u. (cf. DubnerLefranc, p. 28, nota12).

578

îndeletnicirii lor; nu suferă mai puţin decît cei chinuiţi în iad, care scarmănă lînă ca să întreţină focul, sau cară apă cu ciurul şi o varsă într-un vas găurit, aşa că muncile lor nu mai au sfîrşit.

A te îngriji de aranjatul părului şi de haine mai mult decît e necesar este, după cuvîntul lui Diogene57, sau o faptă de om necugetat, sau o faptă de om ticălos58. A căuta să fii elegant şi a fi numit de alţii elegant socot că este tot atît de ruşinos ca şi a trăi în desfrîu sau a strica altora casele. Este oare vreo deosebire pentru un om cu mintea sănătoasă dacă îmbracă o haină scumpă sau una ieftină, atîta vreme cît şi una şi alta îl apără iarna de frig şi vara de căldură?

Tot aşa şi în toate celelalte nu trebuie să ne îngrijim mai mult decît e necesar şi nici să purtăm grijă de trup mai mult decît e bine pentru suflet. Pentru un bărbat, care poartă cu adevărat acest nume, este tot atît de ruşinos a fi elegant şi iubitor de trup ca şi a fi înclinat în chip nevrednic spre orice altă patimă. A-ţi da toată silinţa ca trupul să fie cît mai bine înseamnă a nu te cunoaşte pe tine însuţi şi a nu înţelege porunca înţeleaptă, care spune că nu ceea ce se vede este omul şi este nevoie de mai multă înţelepciune, cu ajutorul căreia fiecare din noi, nu importă care, ajunge de se cunoaşte pe el însuşi. Acest lucru este însă, celor care n-au sufletul curăţit, mai cu neputinţă decît celui bolnav de ochi să privească soarele; iar curăţirea sufletului, ca să spun pe scurt şi potrivit puterii voastre de înţelegere, se face prin dispreţuirea plăcerilor simţurilor: ochii să nu se desfete cu spectacolele prosteşti ale scamatorilor sau cu privirea trupurilor, care bagă în suflet ghimpele plăcerii, iar urechile să nu primească în suflet cîntece de ruşine. Din nişte cîntece ca acestea se nasc de obicei patimile, odrasle ale josniciei şi ale umilirii; noi, însă, trebuie să urmărim alte cîntece, care sînt mai bune şi ne fac mai bunide acestea folosindu-se şi David, poetul sfintelor cîntări, a slobozit pe împăratul Saul, după cum se spune, de duhul cel rău59. Se zice că şi Pitagora, întîlnind nişte oameni beţi, care fuseseră la un ospăţ, a poruncit cîntăreţului din flaut, care mergea în fruntea lor, să schimbe cîntecul şi să cînte un cîntec

57. Diogene Cinicul, filosof grec (413—327 î.d.Hr.). După el, virtutea este suveranul bine ştiinţa, onorurile, bogăţia sînt bunuri false, care trebuie dispreţuite. Consecvent ideilor sale, locuia într-un butoi. Contemporanii îşi băteau joc de el, dar se temeau de el din pricina spiritului lui caustic; posteritatea i-a ridicat o coloană, iar locuitorii oraşului său natal, Sinope, o statuie. Epictet îl socotea model de înţelepciune şi omul cel mai apropiat de desăvîrşire.

58. Aceste cuvinte ale lui Diogene ne sînt păstrate de Diogene Laerţiu, VI, 54 (cf. DubnerLefranc, p. 29, nota6).

59. Regi, 16, 23.

579

doric; aceia, datorită cîntecului, şi-au revenit, au aruncat coroanele şi s-au dus acasă ruşinaţi. Alţii, la auzul cîntecului din flaut, îşi ies din minţi ca şi coribantele60 şi bacantele61. Atît de mult poate să schimbe sufletul un cîntec sănătos sau un cîntec desfrînat! De aceea trebuie să luaţi parte la această muzică la modă acum tot atît de puţin ca şi la orice altă faptă ruşinoasă.

De asemeni mă ruşinez să mai spun că trebuie oprită parfumarea aerului cu felurite mirodenii plăcute la miros, ca şi ungerea trupului cu parfumuri. Ce altceva aş putea spune despre porunca de a nu urmări plăcerile care vin de pe urma pipăitului şi gustului, decît că aceste plăceri silesc pe cei ce se îndeletnicesc cu căutarea lor să trăiască întocmai ca animalele, robiţi pîntecelui şi celor de sub pîntece?

într-un cuvînt, cel care nu vrea să se îngroape în plăcerile lui ca într-o mocirlă trebuie să dispreţuiască trupul şi să se îngrijească de el atît cît este necesar ca să poată, după cum spune Platon, sluji înţelepciunii62. Cuvintele lui Platon se aseamănă cu cele spuse de Pavel, care ne îndeamnă să nu ne îngrijim de trup, ca să nu-i dăm prilej să aibă poftă63. Este oare vreo deosebire între cei care se îngrijesc de trup ca să-i fie cît mai bine, dar dispreţuiesc, ca ceva fără valoare, sufletul, a cărui unealtă este trupul, de cei care au grijă de uneltele meseriei lor, dar neglijează meseria care se foloseşte de aceste unelte? Se cuvine să facem cu totul dimpotrivă: să stăpînim şi să înfrînăm trupul, cum înfrînăm pornirile furioase ale unui animal, iar turburările pricinuite în suflet de trup să le domolim, atingîndu-le cu raţiunea ca şi cu un bici. Să nu dispreţuim raţiunea dînd frîu liber plăcerii, ca raţiunea să fie tîrîtă cum este tîrît un vizitiu de nişte cai greu de stăpînit. Să ne amintim şi de cuvintele lui Pitagora. Acesta, văzînd că un ucenic al lui a pus multă carne pe el în urma exerciţiilor gimnastice şi a mîncării, a spus aşa: "N-ai să încetezi a-ţi face mai grea închisoarea?". De aceea şi Platon, după cum se spune, prevăzînd paguba adusă sufletului de trup, a aşezat intenţionat Academia64 într-un loc nesănătos al Aticei, ca să taie prea bunul trai al trupului, aşa cum se taie la viţa de vie mlădiţele de prisos. Am auzit apoi pe doctori spunînd că starea prea bună a trupului este vătămătoare.

60. Preotese ale zeiţei Cibela, celebre prin orgiile lor, pline de furii, străbăteau oraşele dansînd şi cîntînd.

61. Preotese ale zeului Bahus, care celebrau misterele zeului în dansuri şi orgii.

62. Republica, cartea VI, p. 498 B (cf. Dubner-Lefranc, p. 31, nota3).

63. Rom. 13, 14.

64. Şcoala filosofică întemeiată de Platon în grădinile din nord-vestul Atenei, pe terenul lui Academos; de aici numele de Academie.

580

VIII

Deci cînd grija prea mare de trup este vătămătoare chiar pentru trup şi este o piedică pentru suflet, e curată nebunie să te laşi subjugat de trup şi să-i slujeşti. Dacă ne-am deprinde să dispreţuim trupul, n-am mai admira ceva din cele lumeşti. La ce ne-ar folosi bogăţia, dacă n-am mai pune nici un preţ pe plăcerile trupului? Nu văd, decît dacă ne-ar face plăcere să păzim bogăţiile îngropate ca balaurii din poveste. Cine-i învăţat, însă, să fie slobod de nişte griji ca acestea cu greu ar vrea cîndva să spună sau să facă ceva ruşinos sau josnic. Va dispreţui ceea ce depăşeşte trebuinţa, de-ar fi nisipul aurifer din Lidia65 sau lucrul furnicilor purtătoare de aur66, cu atît mai mult cu cît va avea mai puţină trebuinţă de avere. Iar trebuinţa este hotărîtă de necesităţile firii, şi nu de plăceri. Cei care depăşesc hotarul trebuinţei se aseamănă cu cei ce alunecă în jos, care nu se pot opri din căderea lor, pentru că n-au de ce se prinde; ci cu cît adună mai multe bogăţii cu atît au nevoie de mai mult pentru împlinirea poftelor lor, potrivit cuvintelor lui Solon, fiul lui Exicestid, care a spus: "Oamenii nu au o margine în pofta lor după averi"67. Trebuie să cităm şi cuvintele dascălului Teognis, care a spus: "Nu-mi place şi nici nu doresc să fiu bogat. Ci să trăiesc cu puţine, slobod de orice necaz"

Admir şi dispreţul lui Diogene faţă de toate cele omeneşti. Diogene a spus că este mai bogat chiar decît marele împărat al perşilor, pentru că are nevoie pentru trai de mai puţine lucruri ca acela69. Noi, însă, nu ne-am mulţumi nici chiar de-am avea talanţii lui Pitios70 din Misia71, de-am avea atîtea şi atîtea hectare de pămînt, iar cirezi de vite mai multe decît pot fi numărate. Socot că se cuvine să nu dorim bogăţia cînd ne lipseşte, iar cînd o avem să nu ne gîndim mai mult a o stăpîni decît a şti cum s-o folosim. Frumos este şi cuvîntul lui Socrate! Socrate, cînd a văzut că un om bogat se lăuda cu bogăţia lui, i-a spus că n-are să-l

65. Aurul din nisipul rîurilor din Lidia, în vechime ţară în Asia Mică la Marea Egee.

66. După Herodot, III, 102; Strabon, II, p. 70; XIV, p. 706, aceste furnici trăiau în India; erau mai mici decît cîinii, dar mai mari decît vulpile şi foarte periculoase; pentru a-şi face culcuşurile în pămînt, găureau pămîntul şi scoteau aurul, pe care indienii nu-l puteau lua decît cu mari primejdii (cf. DubnerLefranc, p. 33, nota4).

67. Acest vers se găseşte în Fragmentele lui Solon, V, versul71 şi în Gnomele lui Teognis, versul 227, la Dubner-lefranc, p. 33, nota5.

68. Versurile1157 şi1158 din Colecţie (cf. DubnerLefranc, p. 33, nota6).

69. Plutarh, An vitiositas ad infelicitatem sufficiat, p. 499 A (cf. DubnerLefranc, p. 34, nota7).

70. Herodot, VII, 27 spune despre acest Pitios că a hrănit imensa armată a lui Xerxe şi s-a oferit să plătească solda şi să ţină în subzistenţa sa timp de cinci luni trupele (cf. DubnerLefranc, p. 34, nota8).

71. În vechime, ţară în Asia Mică la Marea Egee la nord de Lidia.

581

laude mai înainte de a vedea dacă ştie să întrebuinţeze bine bogăţia72. Fidias73 şi Policlit74, dacă s-ar fi lăudat cu aurul şi cu fildeşul, din care unul a făcut pe Zeus pentru eleni, iar celălalt pe Iunona75 pentru argieni, s-ar fi făcut de rîs, că s-ar fi împodobit cu o bogăţie străină, părăsind arta prin care chiar aurul ajunge mai plăcut şi mai de preţ. Ne închipuim oare că facem un lucru vrednic de mai puţină ruşine cînd socotim că virtutea omenească nu este de ajuns prin ea însăşi pentru a ne împodobi?

Dar poate că vom dispreţui bogăţia şi vom nesocoti plăcerile simţurilor! Vom urmări, însă, linguşeala şi slugărnicia şi vom imita viclenia şi făţărnicia vulpii lui Arhiloh?76 Nu! Omul înţelept trebuie să fugă cît mai mult de dorinţa de a trăi pentru glorie şi de a face pe placul mulţimii; trebuie să-şi facă raţiunea conducătoare vieţii, încît chiar de-ar trebui să se împotrivească tuturor oamenilor, chiar de-ar fi să rămînă fără glorie şi să-şi pună viaţa în primejdie pentru bine, să nu prefere nimic celor recunoscute de el ca bune. în ce s-ar deosebi oare cel care nu are o purtare ca aceasta de acel sofist egiptean77, care ori de cîte ori voia se prefăcea în plantă, în animal, în foc, în apă şi în orice altceva? Unul ca acesta va lăuda acum dreptatea înaintea celor ce o preţuiesc, iar mai tîrziu va vorbi împotriva ei, cînd simte că nedreptatea este aprobată. Aşa fac linguşitorii! Şi după cum polipul ia culoarea pământului pe care stă, tot aşa şi un om ca acesta îşi schimbă gîndirea după părerile celor cu care stă de vorbă.

Dar toate acestea le vom învăţa mai bine din scrierile noastre. Cele spuse acum sînt numai o schiţă a virtuţii, scoasă din lucrările scriitorilor profani. Cei care strîng cu grijă folosul din fiecare lucru, adaugă, ca fluviile cele mari, din toate părţile multe la cele ce au. Cuvintele spuse de poet: "Adună puţin cîte puţin"78 nu se referă atît la creşterea bogăţiei, cît la înmulţirea cunoştinţelor. Cînd fiul lui Vias79 a plecat în Egipt şi l-a întrebat pe tatăl său ce să lucreze spre a-i face cît mai multă

72. Dialogul lui Platon: Euthydem, p. 280 (cf. DubnerLefranc, p. 34, nota11).

73. Fidias, cel mai mare sculptor al grecilor (sec. V î.d.Hr.). A sculptat numeroase statui celebre, astăzi pierdute, între, care grandioasa statuie a lui Zeus Olimpicus, executată în aur şi fildeş, precum şi statuia Atenei de pe Acropole. A îndrumat şi executat, din însărcinarea lui Pericle, zidirea şi decorarea Partenonului.

74. Policlit, sculptor grec (sec. V î.d.Hr.) născut în Argos.

75. Iunona (la greci: Hera), zeiţa căsătoriei, fiica lui Cronos şi a Reei, sora şi soţia lui Zeus.

76. Arhiloh, poet liric grec (sec. VII î.d.Hr.). De la acest poet, unul din cei mai mari poeţi ai Greciei, inventatorul versurilor iambice, nu ne-au rămas decît fragmente.

77. Proteu, de care vorbeşte Homer în Odiseia IV, 455 ş.u. şi de care aminteşte Platon în dialogul: Euthydem, p. 288 B (cf. DubnerLefranc, p. 36, nota3).

78. Hesiod, Lucrări şi zile, versul361.

79. Vias, unul din cei şapte înţelepţi ai Greciei (sec. VI î.d.Hr.).

582

plăcere, Vias i-a spus: "Adună merinde pentru bătrîneţe!"80. Vias a numit virtutea merinde, dar i-a pus hotare mici, că a mărginit folosul virtuţii numai la viaţa aceasta pămîntească. Dar chiar dacă mi-ai vorbi de bătrîneţea lui Tithon81 sau a lui Arganthonie82, sau a lui Matusala al nostru, cel cu viaţa foarte lungă, despre care se spune că a trăit nouă sute şaptezeci de ani83, chiar dacă ai măsura tot timpul de cînd sînt oameni pe pămînt, aş rîde ca de nişte păreri de copil, gîndindu-mă la timp cît este de lung şi fără de bătrîneţe, al cărui sfîrşit nu ni-l putem închipui, după cum, nu mai puţin, nu poţi pune sfîrşit sufletului nemuritor.

Pentru această viaţă veşnică v-aş îndemna să strîngeţi merinde, mişcînd, după cum spune proverbul, orice piatră de unde aţi putea avea folos. Să nu ne temem că e greu şi că e nevoie de osteneală! Să ne aducem aminte de înţeleptul84 care ne-a sfătuit că trebuie să alegem viaţa cea mai bună şi să facem fapte de virtute, cu nădejdea că obişnuinţa va face plăcută o viaţă ca aceasta. E ruşinos să pierdem prezentul, iar mai tîrziu să rechemăm trecutul, cînd căinţa nu ne mai foloseşte.

V-am spus acum acele lucruri pe care le-am socotit a fi cele mai bune; celelalte vi le voi spune în tot cursul vieţii.

Voi, însă, din cele trei feluri de boală ce există să nu păreţi a suferi de o boală trupească, ce nu se poate vindeca, şi nici să aveţi o boală sufletească asemănătoare bolilor trupeşti ce sînt fără vindecare. Cei care au o boală uşoară merg singuri la doctor; cei cuprinşi de boli mai mari cheamă pe doctori la ei; dar cei care au o boală care, cu nici un chip, nu se poate vindeca, nu primesc nici pe doctori, chiar dacă vin la ei. Să dea Dumnezeu ca voi să nu fiţi cuprinşi niciodată de această boală, ca să fugiţi de oamenii cu gînduri bune.

80. Dicton transmis de Diogene Laerţiu, I, 88 (la: DubnerLefranc, p. 37, nota4).

81. Tithon, prinţ troian, de o mare frumuseţe. Zeiţa Aurora, îndrăgostită de el, l-a luat de soţ şi a cerut lui Zeus să-l facă nemuritor, dar a uitat să-i ceară şi tinereţe veşnică, aşa că au venit peste el toate relele îmbătrînirii. Cum nu putea muri, la rugămintea lui a fost transformat în greier.

82. Arganthonios, regele tartesienilor, un popor din Spania, a trăit120 de ani după Pliniu (VII, c. 48) şi300 de ani după Siliue Italicus (III, versul396) (la: DubnerLefranc, p. 37, nota6).

83. După Fac. 5, 27: Matusala a trăit969 de ani.

84. Acest precept, spune Sommer (p. 95, p. 84, nota1), este citat de Plutarh, fără să numească autorul, în lucrarea sa: Precepte pentru sănătate; dar Stoben, XXIX, spune că preceptul aparţine lui Pitagora.

OMILIA A XXIII-a

La sfîntul mucenic Mamant

Ştiu cît de măreaţă trebuie să fie o cuvîntare de laudă ţinută la o astfel de prăznuire! Dar, după cum ştiu asta, tot aşa îmi ştiu şi neputinţa. Tema cuvîntării cere ca spusele mele să fie vrednice de mulţimea adunată aici, de nădejdile puse în mine şi de subiect.

Pentru că astăzi facem pomenire de mucenic în una din cele mai mari zile de pomenire a mucenicilor, de aceea toţi sînteţi cu mintea trează şi auzul pregătit, aşteptînd să spun ceva vrednic de mucenic, iar prin aceasta să întăresc Biserica. Copiii cei buni cer să fie măreţe cuvîntările de laudă ţinute în cinstea părinţilor lor şi n-ar primi să se primejduiască măreţia celor lăudaţi din pricina neiscusinţei oratorului. Deci, cu cît e mai mare dorinţa voastră de a auzi o cuvîntare frumoasă, pe atît de mare şi primejdia mea. Ce voi face? Cum voi putea împlini dorinţele voastre, ca să nu plec fără să vă fi fost cu ceva de folos celor ce sînteţi de faţă? Voi ruga deci pe fiecare din voi să-şi reîmprospăteze în minte tot ce avea în memorie despre mucenic atunci cînd a venit aici, să se hrănească cu merindele duhovniceşti aduse de acasă şi să plece bucurîndu-se că a mîncat din propriile lui merinde. Aduceţi-vă aminte de mucenic toţi cîţi v-aţi bucurat de el în timpul viselor, toţi cîţi l-aţi avut ajutor în rugăciune, cînd aţi fost în această biserică, toţi cîţi l-aţi avut alături de voi în faptele voastre, cînd i-aţi chemat numele lui! Aduceţi-vă aminte pe cîţi călători i-a scos la drumul cel bun, pe cîţi i-a sculat din boală, cîtor părinţi le-a dat înapoi copiii ce erau pe moarte, cîtor oameni nu le-a lungit firul vieţii! Adunaţi-mi la un loc toate faptele lui minunate şi alcătuiţi, din această colectă obştească, cuvînt de laudă în cinstea mucenicului! Spuneţi unul altuia minunile lui! Fiecare să spună cele ce ştie celui ce nu ştie! Cele pe care nu le ştie să le afle de la cel care le ştie! Şi aşa, ospătîndu-vă unul pe altul, din această colectă obştească, iertaţi-mi neputinţa mea!

Lauda mucenicului este însăşi bogăţia harurilor lui duhovniceşti. Nu putem să lăudăm pe mucenic folosindu-ne de legile retorice ale cuvîntărilor

584

de laudă profane. Nu putem să vorbim de părinţii şi strămoşii străluciţi ai mucenicului, că e ruşinos lucru să fie împodobit cu podoabe străine cel care străluceşte cu propria sa virtute. De obicei legile retorice profane cer ca asemenea podoabe străine să fie cuprinse în cuvîntările de laudă; legea adevărului, însă, cere ca meritele proprii ale fiecăruia să formeze izvorul cuvîntărilor de laudă. Nu-l face iute pe cal iuţeala la drum a tatălui lui, nici lauda unui cîine de vînătoare nu se datoreşte faptului că s-a născut din alţi cîini foarte iuţi. Şi după cum la celelalte animale meritele fiecăruia sînt propriile sale merite, tot aşa lauda proprie a mucenicului este aceea mărturisită de faptele mari de virtute, pe care însuşi le-a făcut. Ce valoare poate avea pentru copil faima tatălui său? Astfel, mucenicul prăznuit astăzi nu-şi datoreşte strălucirea lui altora, ci el însuşi în cursul vieţii sale a aprins facla bunului său nume. Ceilalţi oameni ajung vestiţi cu faptele de laudă ale lui Mamant, dar nu Mamant cu ale altora. Copiii care au învăţat de la Mamant evlavia să se laude cu el! Mamant izvorăşte virtutea prin propriile lui puteri. Nu este ca un şuvoi de munte, care se laudă cu apa izvoarelor străine, ci este un izvor care-şi are frumuseţea apelor sale izvorîtă din propriile sale sînuri. Să admirăm pe mucenic, nu pentru podoabele străine cu care a împodobit, ci să-l lăudăm pentru propria sa podoabă! Uită-te la vestiţii crescători de cai de curse! Uită-te la mormintele lor albe! Nu sînt mormintele lor nişte pietre, pe care nimeni nu le bagă în seamă? Dar numele mucenicului pune în mişcare întreaga ţară, face ca fiecare oraş să îmbrace haina de sărbătoare. Nu aleargă rudele la mormintele strămoşilor lor, ci toţi se grăbesc spre locul evlaviei. Numesc tată pe acest conducător al adevărului, dar nu numesc tată pe începătorii trupurilor lor. Vezi că virtutea se cinsteşte şi nu bogăţia? Astfel Biserica, prin cinstea dată înaintaşilor, îndeamnă pe cei în viaţă. Ea spune: Nu te strădui după bogăţie, nici după înţelepciunea cea trecătoare a lumii!1 Toate acestea dispar odată cu viaţa pămîntească! Tu dimpotrivă, fii lucrătorul evlaviei! Evlavia te va urca la ceruri, evlavia îţi va face nemuritoare amintirea şi nepieritor numele cel bun printre oameni.

III

Astfel, dacă-ţi aduci aminte de păstor, să nu admiri bogăţia! Ne-am adunat să lăudăm pe mucenic, nu pentru că a fost bogat. Să nu plece nimeni de aici admirînd pe bogat, ci admirînd sărăcia unită cu evlavia. A fi cineva păstor nu-i mare lucru şi nici nu-i o meserie care să aibă nevoie de înţelepciune. Dacă te supără cineva, nu spui oare celui ce te-a

1. I Cor. 2, 6.

585

supărat, în loc de insultă: Eşti un cioban? Un păstor nu cîştigă mai mult decît hrana cea de fiecare zi; de umăr îi atîrnă traista, în mînă are bîta şi cu el merindele pe-o zi; n-are nici o grijă de ziua de mîine, este duşman fiarelor sălbatice şi tovarăş celor mai blînde animale; fuge de locurile unde se adună multă lume, fuge de tribunale; nu cunoaşte pe hulitori, nu ştie ce-i neguţătoria; nu ştie ce-i bogăţia; nu-şi are propriul său acoperiş; trăieşte sub cer, acoperişul obştesc al lumii, noaptea priveşte spre bolta înstelată şi prin stele cunoaşte minunile Făcătorului. Păstor! Să nu ne ruşinăm de adevăr! Să nu imităm pe scriitorii profani, ca să ascundem adevărul prin frumuseţea cuvintelor! Adevărul este simplu, n-are nevoie de apărători, se impune prin el însuşi. Dacă spui mai mult decît adevărul, înseamnă că te înjoseşti. Într-o cuvîntare de laudă adevărul trebuie admirat mai mult decît orice. Mamant era: păstor şi sărac! Acestea sînt pricini de mîndrie pentru creştin. Dacă vei căuta să vezi cine au fost conducătorii şcolii credinţei, vei găsi păstori şi vameşi. Dacă vei căuta să vezi cine au fost ucenicii Domnului, vei găsi curelari săraci. Nici unul bogat; nici o vază lumească. Toate acestea pier odată cu lumea. Iată, dar, a cui zi o prăznuim, de dragul cui sîntem toţi veseli, pentru a cărui viaţă am părăsit oraşele şi satele şi am venit aici!

Pentru că am amintit de păstor, nu dispreţui numele de păstor! Ai auzit că cel dintîi om, care a bineplăcut lui Dumnezeu, a fost Abel, un păstor2. Cine l-a imitat pe Abel? Moisi, marele legiuitor! După ce a scăpat de Faraon, care căuta să-l omoare3, după ce s-a scîrbit de viclenia celor de un neam cu el4, a fost păstor în muntele Horiv5 şi pe cînd păştea oile vorbea cu Dumnezeu6. Moisi n-a văzut pe înger, fiind mare demnitar, ci, păscînd oile, a fost învrednicit de acea convorbire cerească. Cine a mai fost păstor după Moisi? Iacov patriarhul, prin păstorirea oilor, arătîndu-şi răbdarea sa pentru adevăr7, a lăsat, ca într-o mică icoană, caracterul întregii sale vieţi. Cui a dat Dumnezeu rîvna? Lui David! David de la păstoritul oilor a fost înălţat pe tron împărătesc8. Păstoritul şi demnitatea împărătească sînt surori, cu singura deosebire că uneia îi este încredinţată conducerea animalelor, iar celeilalte, conducerea oamenilor. Astfel, păstoritul este temelia celei mai înalte ştiinţe: ştiinţa conducerii oamenilor. De aceea Domnul, unind în persoana Sa pe amîndouă, este păstor şi împărat, păstorind pe cei mai simpli la

2. Fac. 4, 2.

3. ieş. 1, 22.

4. ieş. 2, 14.

5. ieş. 3, 1.

6. ieş. 3, 4.

7. Fac. 31, 38.

8. I Regi, 16, 11—13.

586

minte şi având sub conducerea împărăţiei pe cei mai luminaţi la minte. Vrei să vezi ce mare e păstorul? "Domnul mă păstoreşte!"9, spune psalmistul.

— Dar în ce chip păstoritul este sora demnităţii împărăteşti?

— "Cine este acesta împăratul slavei?"10. Cel numit Păstor în textul de mai sus, în textul acesta este numit împărat. Să nu crezi că numirea aceasta îi este dată de alţii, iar El se ruşinează să-şi dea acest nume! Dimpotrivă, trecînd sub tăcere pe năimiţi, mărturiseşte despre Sine că întruneşte, în persoana Sa, calităţile unui adevărat păstor: "Eu sînt Păstorul cel bun"11, "Eu sînt şi nu Mă schimb"12. Au oare aceeaşi valoare cuvintele: "Păstorul cel bun" ca şi acelea spuse despre faptele mari ale lui Dumnezeu, ca de pildă cuvintele: "Eu cu mîna Mea am întărit pământul şi Eu singur am întins cerul"13, ca şi toate faptele şi cuvintele măreţe şi vrednice ce trebuie spuse despre Dumnezeu? Da! Domnul prin aceste cuvinte scoate dintre păstori pe năimiţi şi raportează la El pe adevăratul păstor: "Eu sînt Păstorul cel bun". Află cine este Păstorul şi cine este Păstorul cel bun! Domnul singur tălmăceşte aceste cuvinte spunînd: "Păstorul cel adevărat sufletul lui îşi pune pentru oi; iar năimitul şi cel care nu este păstor, ale căruia nu sînt oile, nu-i pasă cînd vede lupul venind"14.

în această privinţă Biserica întreabă: Dacă Domnul este păstorul, cine este năimitul? Nu-i oare diavolul? Iar dacă diavolul este năimitul, atunci cine-i lupul? Dar se ştie că lup este diavolul, fiara neîmblînzită, răpitoare, vicleană, duşmanul obştesc al tuturora. Trebuie, deci, ca năimitul să fie altcineva, unul care are un nume special. Domnul numea năimiţi pe aceia cărora le adresa cuvinte de mustrare. Dar sînt şi acum, şi n-ar trebui să fie, oameni care merită numele de năimiţi. Pe vremea Mîntuitorului năimiţi erau arhiereii şi fariseii şi tot partidul iudaic. Pe ei îi numea năimiţi, pentru că au luat puterea de a păstori pentru propriul lor cîştig şi nu pentru a face bine şi dreptate poporului. Aceia sînt năimiţi, care se roagă folosindu-se de deşarte născociri pentru a mînca pîinea văduvelor şi orfanilor. Sînt năimiţi şi nu păstori cei care se ocupă de propriile lor interese, cei care urmăresc prezentul şi nu se gîndesc la viitor. Şi acum sînt mulţi năimiţi, care-şi vînd viaţa pentru o neînsemnată şi nenorocită glorie, care fac dezbinări în Biserică, întemeindu-se

9. Ps. 22, 1.

10. Ps. 23, 8. 10.

11. Ioan, 10, 11.

12. Mal. 3, 6.

13. Isaia, 44, 24.

14. Ioan, 10, 11—13.

587

chiar pe cuvintele sănătoase ale Domnului. Scriptura spune: "Pe cînd Domnul spunea aceste cuvinte s-a făcut dezbinare între ei"15. "Unii spuneau: "Are demon ". Alţii: "Demonul nu poate face ca ochii orbi să vadă"16. Vezi, deci, că această boală a dezbinării este veche. Lopata desparte îndată pleava de grîu; ce-i uşor şi nestatornic se desparte de ce-i hrănitor, iar ce-i potrivit pentru mîncarea cea duhovnicească rămîne agricultorilor. Pentru aceasta se fac dezbinări, pentru că unii se despart de alţii într-un chip sau în altul. Este o însuşire proprie a iudeilor de a face dezbinări; dar Biserica lui Dumnezeu, care a primit cămaşa cea fără cusătură, cămaşa ţesută dintru început, păstrată nesfîşiată de ostaşi17, care a îmbrăcat pe Hristos; Biserica lui Dumnezeu să nu sfîşie cămaşa! "Eu cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc"18. Ereticul a răpit aceste cuvinte pentru făurirea hulei lui. Ereticul spune "Iată Domnul a spus: "Cele ale Mele Mă cunosc şi cunosc pe ale Mele"! Ce înţeles are cuvîntul a cunoaşte? Se înţelege, oare, prin acest cuvînt că putem cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu? Că putem măsura măreţia Lui? Aceea înţelegi despre Dumnezeire, ceea ce afirmi, în îndrăzneala ta, că cunoşti? Nu înţelegi, oare, care este măsura cunoaşterii noastre despre Dumnezeu din cele spuse de Domnul puţin mai jos? Ce cunoaştem despre Dumnezeu? "Oile mele, spune Domnul, ascultă glasul Meu"19. Iată cum se cunoaşte Dumnezeu! Din ascultarea poruncilor Lui; din săvîrşirea poruncilor, pe care le-am auzit. Cunoaşterea lui Dumnezeu e aceasta: păzirea poruncilor lui Dumnezeu!

— Cum? Cunoaşterea lui Dumnezeu nu este cercetarea cu de-amănuntul a fiinţei lui Dumnezeu? Nu este căutarea şi cercetarea celor mai presus de lume? Nu este cugetarea despre cele nevăzute? "Cele ale Mele Mă cunosc şi le cunosc pe ale Mele".

— Ţi-i de ajuns să ştii că Hristos este păstor bun20, că şi-a pus sufletul Său pentru oi21. Aceste margini are cunoaşterea lui Dumnezeu. A căuta să cunoşti cît este de mare Dumnezeu, care este măsura Lui, în ce fel este fiinţa Lui şi altele asemenea este primejdios pentru cel ce întreabă şi cu neputinţă de răspuns pentru cel întrebat. Tăcerea este leacul unor astfel de întrebări. Domnul a spus: "Oile Mele ascultă glasul Meu"22; n-a spus: "Oile Mele caută", a spus: "Sînt ascultătoare, nu sînt puse pe discuţie". Ai auzit pe Fiul! Nu mai discuta meşteşugit cu

15. Ioan, 9, 16.

16. Ioan, 10, 20. 21.

17. Ioan, 19, 23—24.

18. Ioan, 10, 14.

19. Ioan, 10, 27.

20. Ioan, 10, 11.

21. Ioan, 10, 15.

22. Ioan, 10, 27.

588

privire la chipul naşterii Fiului, nu atribui cauze celor necauzate şi nu despărţi prin schismă ce este unit! Pentru a pune capăt acestor întrebări, evanghelistul, cu mult înainte, ţi-a pus o temelie de nezdruncinat. Ai auzit mai înainte şi auzi şi acum! Evanghelistul a spus: "La început era Cuvîntul"23, ca să nu socoţi că Fiul este o odraslă omenească, venită din nefiinţă. A spus: "Cuvînt" din pricina impasibilităţii Sale; a spus: "era" din pricină că este mai presus de timp; a spus: "început", ca să uneşti pe Cel născut cu Tatăl. Ai văzut în ce chip oaia ascultătoare ascultă glasul Stăpînului! "La început" şi: "era" şi: "Cuvînt". Nu întreba: "Cum era?". Nu spune: "Dacă era, nu a fost născut, iar dacă a fost născut nu era". Oaia care pune nişte întrebări ca acestea nu este oaie. Are numai pielea de oaie; pe dinăuntru, însă, cel care vorbeşte este lup. Să fie făcut cunoscut vicleanul! "Oile Mele ascultă glasul Meu". Ai auzit pe Fiul? înţelege în ce constă asemănarea cu Tatăl. Spun asemănarea din pricina slăbiciunii trupurilor mai puternice. Dealtfel acesta-i adevărul — nu mă tem să mă apropii de adevăr — şi nu sînt înclinat spre hulă. Spun identitate între Tatăl şi Fiul, dar salvez însuşirea de Fiu şi de Tată. în ipostaza Fiului înţelege chipul părintesc, ca să salvezi raţiunea exactă a chipului Tatălui, ca să înţelegi, cu cuviinţă dumnezeiască, cuvintele: "Eu sînt în Tatăl şi Tatăl întru Mine"24. Să nu înţelegi amestecarea fiinţelor, ci identitatea caracterelor.

Se pare, însă, iubiţilor, că problema aceasta este una din cele mai controversate, dar supunerea pe care o aveţi în a mă asculta m-a silit pe mine, neputinciosul, să o aduc înaintea voastră şi să vorbesc despre ea, pentru ca puterea lui Dumnezeu să strălucească mai ales în neputinţa omului, care-i serveşte de unealtă. Poate pentru că pentru aceasta a prisosit în noi neputinţa, pentru ca să fie slăvit şi mai mult Cel Care întăreşte cele neputincioase. Iar Cel Care a adus această prăznuire a noastră, Care a pus capăt rugăciunilor anului trecut şi a făcut început anului ce vine — că ziua de astăzi ne pune hotar anului trecut şi este în acelaşi timp şi început al anului ce vine25 — aşadar Cel Care ne-a adunat şi ne-a dat puterea de a lucra în viitor, să ne păzească întru El nevătămaţi, neispitiţi şi nerăpiţi de lup; să păstreze nezdruncinată Biserica aceasta întărită cu puternicele turnuri ale mucenicilor; să alunge de la ea orice viclenie şi orice atac al furiilor eretice; să ne dea nouă prilej de a învăţa în linişte cuvintele dumnezeieşti şi de a învăţa harul ce ni s-a dat al Duhului, că lui Hristos slava, şi puterea împreună cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

23. Ioan, 1, 1.

24. Ioan, 14, 10.

25. Cuvântarea aceasta a fost rostită, deci, la începutul anului bisericesc, adică la1 septembrie.

OMILIA A XXIV-a

împotriva sabelienilor, a lui Arie şi a anomeilor

Iudaismul se luptă cu păgânismul şi amândoi cu creştinismul, aşa cum altădată egiptenii şi asirienii erau duşmani unii altora, dar amândoi la un loc duşmani ai lui Israil, aşa cum şi în viciu găsim teama şi îndrăzneala, care se luptă între ele, dar amîndouă dau luptă împotriva bărbăţiei. O astfel de luptă — şi dintr-o parte şi din alta — este dusă şi împotriva dreptei credinţe; de o parte atacurile lui Sabelie iar de altă parte ale celor ce învaţă că Fiul nu este asemenea cu Tatăl. Noi însă, după cum am fugit de păgînism, îndepărtînd reaua închinare la idoli şi osîndind politeismul cel fără de Dumnezeu, tot aşa am fugit şi de blasfemia iudeilor, care tăgăduiseră pe Fiul lui Dumnezeu. Că noi ne temem de ameninţarea Domnului, Care spune: "De cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri"2 Să fugim, aşadar, aşa cum e şi drept, de cei care, împotriva învăţăturii adevărului, au născocit învăţături înrudite;şi cu păgînismul şi cu iudaismul.

Da, diavolul cel iscusit în a face rău, cînd a văzut că noi creştinii ne-am îndepărtat şi de păgîni şi de iudei, cînd a văzut că avem duşmănie faţă de aceşti eretici, din pricina numelui ce-şi dau, că s-au numit creştini ca şi noi, încearcă să introducă iarăşi tăgada iudaică şi politeismul păgîn. Unii eretici spun că Unulnăscut este operă şi făptură a lui Dumnezeu şi prin cultul şi teologia lor introduc politeismul păgîn, pentru că se închină creaturii şi nu Creatorului, alţi eretici tăgăduiesc pe

1. Sabelie, eretic antitrinitar modalist, s-a născut probabil în Cirenaica şi a început să predice erezia sa în Roma pe timpul papilor Zefirin (199—217) şi Calist (217 —222). Excomunicat de Biserică, s-a dus în Egipt unde a continuat răspîndirea învăţăturii sale. Sabelianismul a renăscut în protestantism, în socianism, în swedenborgianism, ca şi în sistemul panteist al lui Schleiermacher şi Schelling. Sabelie neagă dogma Sfintei Treimi. După Sabelie Sfînta Treime nu are o existenţă reală, ci una modală. Unicul Dumnezeu are trei moduri de apariţie şi trei moduri de lucrări în istorie: ca Tată este Creator, ca Fiu este Mîntuitor, iar ca Duh Sfînt este Sfinţitor.

2. Matei, 10, 33.

590

Dumnezeu din Dumnezeu şi mărturisesc pe Fiul numai cu numele; dar de fapt şi într-adevăr îi tăgăduiesc existenţa, şi prin asta reînnoiesc iarăşi iudaismul. Cînd aceşti eretici mărturisesc că Fiul lui Dumnezeu este Cuvîntul, îl aseamănă cu cuvîntul interior3; iar cînd îl numesc înţelepciune, spun că este asemenea cu starea sufletească ce se naşte în sufletele celor instruiţi; deci Tatăl şi Fiul sînt o singură persoană, pentru că şi omul este unul şi nu-i despărţit de cuvîntul şi de înţelepciunea care sînt în el. Ereticii fac aceste afirmaţii, cu toate că evanghelistul, chiar la începutul Evangheliei sale, strigă: "Şi Dumnezeu era Cuvîntul"4, dîndu-I Fiului o existenţă proprie. Dacă ar fi fost în inimă Cuvîntul, cum ar fi gîndit Dumnezeu, cum ar fi fost Cuvîntul lîngă Dumnezeu? Căci cuvîntul din om nu se numeşte nici om, nici nu este lîngă om, ci în om; nu este nici viu, nici nu fiinţează prin sine însuşi. Cuvîntul lui Dumnezeu, însă, este viaţă şi adevăr5. Cuvîntul nostru îndată ce a fost rostit a şi încetat de a fi, pe cînd despre Cuvîntul lui Dumnezeu psalmistul spune: "În veac, Doamne, Cuvîntul Tău rămîne în cer"6.

Pe un asemenea teren se dă lupta aceasta. Dar care este şi cum este lupta ce se dă împotriva adevărului şi dintr-o parte şi din alta? Unii din aceşti eretici sînt de acord cu existenţa Fiului şi admit că Fiul este o persoană proprie, iar Tatăl o persoană proprie, dar introduc ideea că nu este asemănare de fire între Fiul şi Tatăl. Prin spusele lor admit numele de Fiu, dar în realitate coboară pe Fiu în rîndul creaturilor. Nu pun nici un preţ pe cuvîntul Domnului, Care s-a arătat pe Sine însuşi, atunci cînd a spus unui ucenic care ardea de dorinţa de a vedea pe Tatăl: "Cel care m-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl"7. Pentru oamenii cu judecată aceste cuvinte opresc hulele şi ale unora şi ale altora. Domnul nu spune că El este Tatăl; face o distincţie precisă de persoane; prin cuvintele: "Cel care m-a văzut pe Mine" arată propria Sa persoană, iar prin cuvintele: "A văzut pe Tatăl" se referă la persoana Tatălui; îl distinge precis de El şi prin cuvintele următoare: "Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu"8. Aceste cuvinte nu arată o amestecare a persoanelor, ci înfăţişează completa asemănare a Dumnezeirii. Să audă aceste cuvinte şi duşmanii, că cel care a fost

3. Cuvîntul care ia fiinţă în sufletul omenesc.

4. Ioan, 1, 1.

5. Ioan, 14, 6.

6. Ps. 118, 89.

7. Ioan, 14, 9.

8. Ioan, 14, 7.

591

învrednicit de împărtăşirea cu Fiul nu este lipsit de împărtăşirea cu tatăl. Tatăl n-a născut ceva deosebit, ci Cel născut este asemenea cu El însuşi. Ascultă, anomeule! "Eu şi Tatăl una sîntem!"9. Ascultă şi tu, Sabelie! "Eu de la Tatăl am ieşit şi la El Mă duc!"10. Fiecare din voi să-şi tămăduiască propria rană cu învăţătura evanghelică. Tu primeşte unitatea Dumnezeirii pe temeiul completei asemănări a firii, a Fiului şi Tatălui; iar tu raportează cuvintele: "de la El am ieşit şi la El Mă duc", la deosebirea persoanelor. Să ne unim asupra înţelesului acestor cuvinte, să facem pace şi să punem capăt îndelungatului război dus împotriva credinţei; să aruncăm aceste arme ascuţite ale necredinţei şi să prefacem suliţele în pluguri şi săbiile în seceri11. Nu te mărgini să spui numai cu gura, ci urmează Celui Care a spus: "Eu nu sînt singur, pentru că Tatăl Care M-a trimis este cu Mine12. Altul este Tatăl Care a trimis şi altul Fiul, Care a fost trimis. Şi iarăşi spune: "Eu mărturisesc despre Mine Însumi şi mărturiseşte despre Mine Tatăl, Care M-a trimis"13. Iar "în legea voastră este scris spune Domnul, că mărturia a doi oameni este adevărată"14. Numără, dacă vrei, persoanele! "Eu, spune Hristos, sînt Cel Ce mărturisesc". O persoană. "Şi mărturiseşte despre Mine Tatăl Cel Ce M-a trimis". A doua persoană. Nu sînt atît de îndrăzneţ, ca eu să număr, ci însuşi Domnul m-a învăţat, spunînd: "în legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată". Iar tu, într-un alt chip de necredinţă, te lupţi cu Dumnezeu spunînd că Fiul nu este asemenea prin fire cu Dumnezeu, nu dai egalitate de fire, introduci un interval de timp în viaţa Dumnezeirii! Să te facă de ruşine Pavel, care zice: "Care este chipul Dumnezeului celui nevăzut"!15 Acceptă că chipul cel viu este întru totul asemenea cu viaţa cea dintru început! Mărturiseşte că este Tatăl Fiului şi nu Creatorul unei făpturi! Iar în mărturisirea cea adevărată pe care o faci despre Tatăl dă Celui născut aceeaşi cinstire ca şi Tatălui şi adu-ţi aminte de mărturia evanghelistului, care spune: "că pe Dumnezeu îl numea Tatăl Lui, făcîndu-se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu"16. Egalitatea cu Tatăl trebuie înţeleasă ca o egalitate de fire şi nu ca o măsurare corporală. Pentru ce, oare, a spus Pavel că "n-a socotit o răpire a fi întocmai cu Dumnezeu"17, dacă, după cum huleşti tu,

9. Ioan, 10, 30.

10. ioan, 16, 28.

11. Isaia, 2, 4.

12. Ioan, 8, 16.

13. Ioan, 8, 18.

14. Ioan, 8, 17.

15. Col. I, 15.

16. Ioan, 5, 18.

17. Filip. 2, 6.

592

n-a fost niciodată întocmai? Cum "a existat în chipul lui Dumnezeu"18 Cel Care, după cuvîntul tău, n-a fost niciodată asemenea?

III

Astfel este războiul, care se dă şi dintr-o parte şi din alta. Dar care-i adevărul? Nu te teme de a mărturisi persoanele, ci spune Tatăl, spune şi Fiul; nu atribui două nume unei singure persoane, ci învaţă că fiecare din cele două nume are un înţeles propriu. Cumplită răutate este de a nu primi învăţăturile Domnului, Care a făcut distincţie precisă între persoane. El spune: "Dacă voi pleca Eu, voi ruga pe Tatăl şi alt Mîngîietor vă va trimite"19. Aşadar, Fiul este Cel Care roagă; Tatăl este Cel rugat; iar Mîntuitorul este Cel trimis. Oare nu te ruşinezi cînd auzi lămurit: "Eu" despre Fiul; "Acela" despre Tatăl; "Altul" despre Duhul cel Sfînt, iar tu pe toate le amesteci, pe toate le confunzi şi dai toate numirile unui singur lucru? Să nu socoteşti nici tu un furt, care duce la necredinţă, despărţirea persoanelor. Chiar dacă sînt două persoane la număr, totuşi nu sînt despărţite prin fire; nici cel care spune două nu introduce înstrăinare. Un singur Dumnezeu: Tatăl; un singur Dumnezeu: Fiul; şi nu doi Dumnezei, pentru că Fiul are identitate cu Tatăl. Nu văd altă Dumnezeire în Tatăl şi altă Dumnezeire în Fiul; nici altă fire, firea Tatălui şi altă fire, firea Fiului. Ca să-ţi fie clară însuşirea persoanelor, numără separat pe Tatăl şi separat pe Fiul; iar ca să nu cazi în politeism, mărturiseşte o singură fiinţă în cei doi: în Tatăl şi în Fiul. Mărturisind aşa, cade Sabelie, iar anomeul se sfărîmă.

Cînd spun o singură fiinţă, să nu înţelegi două părţi dintr-un întreg, ci să înţelegi că dintru început Fiul există împreună cu Tatăl şi nu că Tatăl şi Fiul îşi au fiinţa lor dintr-o fiinţă superioară. Nu numim ipostasele Tatălui şi Fiului surori, ci mărturisim pe Tatăl şi pe Fiul. Este o identitate de fiinţă, pentru că Fiul este din Tatăl, nu făcut la poruncă, ci născut din fire; nu tăiat din Tatăl, ci, în timp ce Tatăl rămîne desăvîrşit, Fiul străluceşte desăvîrşit. Toţi cîţi n-aţi urmărit cu destulă atenţie cele spuse de mine sau aţi stat în jurul meu spre defăimarea mea, căutînd nu să luaţi ceva folo sitor de la mine, ci urmărind să huliţi ceva din cele spuse, să nu spuneţi cumva după ce veţi pleca de la

18. Filip. 2, 6.

19. Ioan, 14, 16.

593

mine: "Predică doi Dumnezei, vesteşte politeismul!". Nu sînt doi Dumnezei, că nici nu sînt doi taţi. Cel care introduce două principii predică doi Dumnezei. Aşa a gîndit Marcion20 şi oricare altul, dacă gîndeşte la fel de rătăcit ca Marcion. Iarăşi, cel care afirmă că Cel născut are o altă fiinţă decît Cel Ce a născut, susţine şi el doi Dumnezei şi introduce politeismul datorită neasemănării fiinţei. Dacă spui că este o Dumnezeire nenăscută şi una născută, tu eşti cel care predici politeismul, că, afirmînd că Cel nenăscut este potrivnic Celui născut, susţii negreşit că şi fiinţele celor două persoane sînt potrivnice. Dacă fiinţa Tatălui este nenaşterea, iar fiinţa Fiului este naşterea, urmează nu numai că sînt doi Dumnezei, dar afirmi şi că ei se luptă unul cu altul. Dar rătăcirea cea mai cumplită este că lupta dintre ei nu se datoreşte unui act de voinţă, ci unui dezacord între firi, care face că firile nu pot ajunge niciodată la împăcare. Dreapta învăţătură, însă, a evitat contradicţiile care provin şi dintr-o erezie şi din alta. Că unde este un singur principiu, este unul cel din care rezultă ceva, şi unde este un singur original una este şi imaginea; astfel principiul unităţii nu se vatămă deloc. Pentru că Fiul, existînd prin naştere din Tatăl şi întipărind în El prin fire pe Tatăl, ca imagine a Lui, este întru totul asemenea cu Tatăl. Fiul, ca odraslă a Tatălui, salvează deofiinţimea Fiului cu Tatăl. Cel care priveşte tabloul împăratului în piaţă spune că cel din tablou este împăratul, dar nu susţine că sînt doi împăraţi, unul tabloul şi altul cel al căruia este tabloul; nici nu lipseşte originalul de numele de împărat, dacă ar zice arătînd pe cel pictat în tablou: "Acesta este împăratul". Ba, dimpotrivă, a întărit şi mai mult cinstirea dată originalului prin mărturisirea lui. Dacă tabloul împăratului este împăratul, cu atît mai mult este drept să fie împărat cel care este cauza celui din tablou. În această pildă lemnele, ceara şi arta pictorului fac un chip supus stricăciunii, fac chipul unui om stricăcios, este o operă de artă a pictorului; dincolo, însă, în Dumnezeire, cînd auzi de chip înţelege "strălucirea slavei"21. Ce este "strălucirea" şi ce este "slava"? însuşi apostolul le-a explicat îndată, Adăugând: "Şi caracterul ipostasei"22. Aşa că ipostasa este identică cu slava, iar caracterul cu strălucirea. Deci slava, pentru că rămîne desăvîrşită şi cu nimic neîmpuţinată, face să iasă desăvîrşit la iveală strălucirea. Şi astfel noţiunea de chip, înţeleasă cu cuviinţă dumnezeiască, ne înfăţişează unitatea Dumnezeirii. Acesta este în Acela, iar Acela în Acesta. Acesta este aşa cum este Acela, iar Acela aşa cum este Acesta. Astfel se unesc cele două persoane,

20. Despre Marcion, vezi nota7 din Omilia II la Hexaemeron.

21. Evr. 1, 3.

22. Evr. 1, 3.

38 —

594

pentru că nu se schimbă şi nici Fiul nu se înţelege după alt chip şi după alt caracter străin. Aşadar spun iarăşi: Unul şi Unul; firea este neîmpărţită, iar desăvîrşirea neştirbită. Deci, este un singur Dumnezeu, pentru că în cele două persoane este contemplată o singură fire, arătată în întregime şi în una şi în alta.

Dar de mult văd că a început să vă obosească cuvântarea mea şi aproape mi se pare că vă aud spunînd că, stăruind prea mult asupra unor lucruri asupra cărora sînteţi de acord, nu atac problemele de care se vorbeşte cel mai mult. Da, acum oricine este dornic să audă cuvîntări despre Sfîntul Duh. Eu, însă, aş vrea să predau ascultătorilor învăţătura despre Sfîntul Duh aşa simplu cum am primit-o, aşa nemeşteşugită cum am auzit-o, spre a nu fi solicitat să vorbesc mereu despre acelaşi lucru, ci să pot avea ucenici convinşi dintr-o singură expunere a mărturisirii credinţei. Dar pentru că voi staţi în jurul meu mai mult ca judecători decît ca ucenici, cu gîndul de a mă pune la încercare şi nu de a căuta să învăţaţi ceva de la mine, trebuie neapărat să procedez ca la tribunal: să răspund la obiecţii, să întreb mereu şi mereu să repet învăţăturile pe care le-am primit. Dar, vă rog, să nu-mi cereţi să auziţi cu orice chip ceea ce vă face plăcere, ci ceea ce este bineplăcut Domnului, ceea ce este în concordanţă cu Sfintele Scripturi, ceea ce nu se opune învăţăturii părinţilor.

Aşadar cele ce am spus despre Fiul, anume că trebuie să mărturisim propria Lui persoană, acelaşi lucru îl avem de spus şi despre Sfîntul Duh. Duhul nu este ceea ce este Tatăl; că este scris: "Duh este Dumnezeu"23. Iarăşi nici Fiul şi Duhul nu sînt una şi aceeaşi persoană, că s-a zis: "Iar dacă nu are cineva Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui; iar Hristos este în voi"24. Unii, întemeiaţi pe aceste texte, s-au înşelat şi au identificat pe Hristos cu Duhul Sfînt. Dar ce spunem noi? Spunem că în aceste texte se arată identitatea de fire şi nu amestecul de persoane. Este Tatăl, Cel Care are existenţa desăvîrşită şi cu totul completă; El este rădăcina şi izvorul Fiului şi Duhului Sfînt. Este şi Fiul, Cuvîntul, Care trăieşte în plină Dumnezeire, odraslă desăvîrşită a Tatălui; deplin este şi Duhul, nu parte a altcuiva, ci desăvîrşit şi întreg, contemplat în Sine însuşi. Fiul este unit cu Tatăl nedespărţit, iar Duhul unit cu Fiul. Nu este ceva care să-i despartă, nici ceva care să separe unirea lor din veşnicie. între dînşii nu intervine timpul, nici sufletul nostru nu poate concepe ideea separării, anume că Unulnăscut n-a fost totdeauna cu Tatăl sau că Sfîntul Duh n-a coexistat împreună cu Fiul.

23. Ioan, 4, 24.

24. Rom. 8, 9—10.

595

Aşadar, cînd unim Treimea, să nu-ţi închipui cele trei persoane ca părţi ale unui lucru neîmpărţit — gîndul acesta este plin de necredinţă —, ci primeşte unirea nedespărţită a trei persoane necorporale desăvîrşite. Unde este prezenţa Duhului Sfînt, acolo este prezent şi Hristos; iar unde este Hristos, acolo este evident şi Tatăl. "Nu ştiţi, spune Apostolul Pavel, că trupul vostru este templu al Sfântului Duh, Care locuieşte În voi?"25; şi: "Dacă va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica pe acela Dumnezeu"26. Aşadar, fiind sfinţiţi prin Duhul, primim pe Hristos Care locuieşte în noi în omul cel dinăuntru şi împreună cu Hristos primim pe Tatăl, Care locuieşte în cei vrednici. Tradiţia botezului şi mărturisirea credinţei arată această unire. Dacă Duhul ar fi străin firii dumnezeieşti, cum ar putea fi numărat împreună Tatăl şi cu Fiul? Dacă s-ar fi alăturat Tatălui şi Fiului mai tîrziu, cum ar fi putut fi integrat firii veşnice? Cei care separă pe Duhul de Tatăl şi de Fiul şi îl numără printre făpturi fac nedesăvîrşit botezul, nedesăvîrşită şi mărturisirea credinţei. Dacă se scoate Duhul, nici Treimea nu mai rămîne Treime. Şi iarăşi, dacă o singură făptură din creaţie ar fi adăugată, atunci întreaga creaţie ar fi introdusă în numărarea Tatălui şi Fiului. Ce ne-ar opri să spunem: Credem în Tatăl şi în Fiul şi în întreaga creaţie? Că dacă este evlavios de a crede într-o parte a creaţiei, cu mult mai vrednic de credinţă este de a accepta în mărturisirea de credinţă întreaga creaţie. Iar de crezi în întreaga creaţie, trebuie să crezi nu numai în îngeri şi în duhurile cele slujitoare, ci şi în puterile cele potrivnice, pentru că şi ele sînt o parte a creaţiei, şi deci să le cuprinzi şi în mărturisirea de credinţă. Astfel, hula împotriva Duhului te duce la învăţături necredincioase şi nelegiuite. Şi odată ce ai spus ce nu trebuie despre Duhul, lipsa Duhului s-a şi făcut vădită în tine. După cum cel care închide ochii îşi împropriază întunericul, tot aşa cel care s-a depărtat de Duhul a ajuns în afară de Cel Care luminează şi se cufundă în întunecime sufletească.

Nu despărţi, deci, Duhul cel Sfînt de Tatăl şi de Fiul! Tradiţia să te înduplece! Domnul aşa a învăţat, apostolii au propovăduit, părinţii au păstrat, mucenicii au întărit. Mulţumeşte-te să spui că ai fost învăţat şi nu-mi vorbi mie de isteţimi ca acestea: "Este nenăscut sau

25. I Cor. 6, 19.

26. I Cor. 3, 17.

596

născut; dacă Tatăl este nenăscut; dacă Fiul este născut; iar dacă Duhul nu este nici una din aceste două, atunci este făptură". Eu ştiu că Duhul este cu Tatăl, dar nu ştiu că Duhul este Tată; am primit că Duhul este cu Fiul, dar nu ştiu că a fost numit Fiu. înţeleg legătura Lui cu Tatăl, pentru că purcede din Tatăl; înţeleg şi legătura Lui cu Fiul, pentru că aud: "Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui"21. Dacă Duhul nu are legătură cu Hristos, cum se face că uneşte cu Hristos? Aud din Scriptură şi: "Duhul adevărului"28; dar Domnul este adevărul29; iar cînd aud: "Duhul înfierii"30, îmi vine în minte unitatea Duhului cu Fiul şi cu Tatăl în ce priveşte firea. Căci, cum poate să înfieze pe cel străin, cum poate să-şi facă al lui ceea ce-i străin? Astfel nici nu născocesc cuvinte noi, nici nu îndepărtează vrednicia Duhului; iar pe cei care îndrăznesc să numească pe Sfîntul Duh făptură, îi plîng şi-i bocesc, pentru că printr-un sofism fără nici o valoare şi printr-un raţionament fals se aruncă pe ei înşişi în prăpastie. Ereticii mai spun: "Mintea noastră a înţeles că există aceste trei persoane; dar nu este nici o persoană care să nu cadă sub următoarele categorii: de nenăscut, de născut sau de creat; iar persoana care nu cade nici în prima categorie, nici în a doua, urmează că face parte din a treia categorie". Acest "urmează" al vostru vă va supune blestemului veşnic. Ai cercetat, oare, toate existenţele? Ai adus cu ajutorul raţiunii tale pe toate existenţele în aceste categorii? Nu ţi-a rămas nimic necercetat? Ai cuprins totul cu mintea? Ai cuprins totul cu cugetarea ta? Ştii cele ce sînt sub pămînt? Cunoşti pe cele din adînc? Mândrie diavolească este a spune: "Cunosc numărul firelor de nisip şi măsurătoarea mării!". Dar dacă nu cunoşti multe şi mult mai nenumărate sînt cele necunoscute decît cele cunoscute, pentru ce nu mărturiseşti, fără să te ruşinezi, neştiinţa ta lipsită de primejdie şi despre modul existenţei Sfîntului Duh odată cu neştiinţa tuturor celorlalte? N-am timp să te conving de zădărnicia gîndurilor tale şi n-am nici timp să-ţi arăt cît de multe lucruri sînt în lume, care scapă înţelegerii gîndirii tale. Atît numai aş vrea să-ţi spun ţie şi celor care au aceleaşi păreri cu tine — şi o afirm cu încredinţare — că tu, care spui că Duhul Sfînt este făptură, te vei căi odată şi odată de această înţelepciune nelegiuită. Nu ţi-i teamă de păcatul care nu se poate ierta?31. Sau socoteşti că vei putea să huleşti mai nelegiuit decît aşa? Din acest singur

27. Rom. 10, 9.

28. Ioan, 14, 17.

29. Ioan, 14, 6.

30. Rom. 8, 15.

31. Matei, 12, 32.

597

cuvînt — făptură — s-au format toate grozăviile: înstrăinarea de Dumnezeu în ce priveşte firea Duhului, umilinţa robiei, slujbe slugarnice, lipsirea sfinţeniei, care, potrivit firii făpturii, nu-i prisoseşte; acest cuvînt — făptură — pune hotare puterii sfinţitoare a Duhului, aşa că sfinţeşte numai în măsura în care i s-a dat această putere prin har; şi are această putere de sfinţire atît cît o au şi celelalte făpturi, care au fost sfinţite. Şi după cum ni se dă nouă arătarea Duhului spre folos32 şi după cum se măsoară fiecăruia după măsura credinţei33, tot aşa va participa şi Duhul la sfinţenie, dacă este într-adevăr o făptură, după cum gîndesc pnevmatomahii.

VII

Dar să nu lăsăm necombătută ideea prostească a acelora care socotesc că pot înţelege totul cu mintea lor. Să ne răspundă: Care este fiinţa soarelui? Care din două? Este Unul din cele patru elemente? sau este compus din cele patru elemente? Dar soarele nu-i nici pământ, nici aer, nici apă, nici foc. Aceste elemente se mişcă în linie dreaptă, unele îndreptîndu-se în sus, altele în jos. Pămîntul şi apa se îndreaptă în jos, din pricină că sînt grele; aerul şi focul se mişcă în sus, din pricină că sînt uşoare; mişcarea soarelui, însă, este circulară; deci soarele nu este alcătuit din unul din cele patru elemente; dar nici nu-i compus din acestea, că cele compuse cu greu se ţin, pentru că sînt alcătuite din elemente contrare, iar cele contrare în timpul mişcării se resping reciproc. Mişcarea soarelui, apoi, se face fără greutate, de aceea este şi neîntreruptă. Deci soarele nu-i compus. Corpurile sînt sau simple sau compuse. Soarele nu este un corp simplu, că nu se mişcă în linie dreaptă; nu este nici compus, că nu se mişcă cu greutate; deci soarele nu există. Dar astfel de înţelepte categorisiri ale voastre sînt luate în bătaie de joc de cei care au ochi. Un alt exemplu: Cum văd oamenii? Prin care din cele două moduri: Primind imaginea obiectelor sau slobozind putere din ochi? Dar nu primim imaginile obiectelor, căci cum e cu putinţă ca bolta cerului să încapă în deschizătura mică a pupilei? Dar nici să slobozim ceva din ochi, că este, oare, îndestulător ca ceea ce slobozim să se întindă pe tot cuprinsul cerului? Deci, dacă nici nu primim imaginea obiectelor şi nici nu slobozim din ochi o putere, urmează că nu vedem. Ce voi face? Voi respinge silogismele voastre sau voi avea dorinţa ca să fie concluziile voastre adevărate?

32. Cor. 12, 7.

33. Rom. 12, 6.

598

Ce deosebire este între argumentaţiile de mai sus şi învăţătura voastră artificială despre Sfîntul Duh, pe care o expuneţi în faţa unor nenorocite femeiuşti şi a unor eunuci, care se aseamănă cu femeile? Nu asculta cu obrăznicie! Dacă Duhul purcede din Dumnezeu, pentru ce îl aşezi între făpturi? Că nu-mi vei spune că în Scriptură este scris: "Toate de la Dumnezeu"34; că după cum se spune în Scriptură: "Hristosul lui Dumnezeu"35, nu ca făptură, cum sîntem noi, — că "noi suntem ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu"36 —, ci altfel sîntem noi numiţi ai lui Hristos, ca robi ai Stăpînului, şi altfel este numit Hristos al lui Dumnezeu, ca Fiu al Tatălui; tot aşa şi Duhul; nu pentru că toate făpturile sînt din Dumnezeu şi El este ca toate celelalte făpturi; nu pentru că celelalte puteri slujitoare se numesc duhuri, urmează că şi Duhul Sfînt este asemenea lor din pricina numirii. Unul este cu adevărat Duhul. După cum sînt mulţi fii, dar unul este Fiul cel adevărat, tot aşa chiar dacă se spune că toate sînt din Dumnezeu, dar propriu vorbind numai Fiul este din Dumnezeu şi numai Duhul este din Dumnezeu. Pentru că şi Fiul a ieşit de la Tatăl, iar Duhul purcede din Tatăl. Fiul a ieşit din Tatăl prin naştere, iar Duhul din Dumnezeu într-un chip care nu se poate spune prin cuvinte. Vezi, dar, cît este de mare primejdia de a micşora slava Mîngîietorului? Fiul nu primeşte slava dată Lui, dacă este înlăturat Duhul. Că Domnul spune: "Acela pe Mine Mă va slăvi"37. nu-L va slăvi, însă, ca rob împreună cu făptura; că, dacă L-ar fi slăvit împreună cu toate celelalte făpturi, n-ar fi spus "Acela". În cuvintele de mai sus Domnul, referindu-se la o singură persoană, înfăţişează slava adusă de Duhul ca fiind cu totul superioară celorlalte slave aduse lui Dumnezeu, nu aşa cum au spus îngerii: "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu"38, ci aşa cum a spus Domnul: "Părinte, Te-am slăvit pe Tine; lucrul, pe care Mi l-ai dat, l-am Săvîrşit"39; şi după cum Tatăl slăveşte pe Fiul, cînd zice: "Şi Te-am slăvit şi iarăşi Te voi slăvi"40, tot aşa şi Fiul primeşte pe Duhul în comuniunea Sa şi a Tatălui. Să-mi arate mie cineva o slavă mai mare ca aceasta şi atunci accept că duşmanii mei spun adevărul. "Cei ce se leapădă de voi de Mine se leapădă"41. Pentru ce? Negreşit, din pricina Duhului, Care locuieşte în apostoli. Deci, cel care nu cinsteşte pe Duhul

34. Cor. 11, 12.

35. Luca, 9, 20.

36. I Cor. 3, 23.

37. Ioan, 16, 14.

38. Luca, 2, 14.

39. Ioan, 17, 4.

40. Ioan, 12, 28.

41. Luca, 10, 16.

599

nu cinsteşte pe Fiul, "iar cel care nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl"42. Astfel, deci, lipsa de respect faţă de una din persoanele Treimii, în Care trebuie să credem, este o tăgăduire a întregii Dumnezeiri. Dacă Duhul este o creatură, atunci nu este Dumnezeu dar în Scriptură se spune: "Duhul dumnezeiesc este Cel Ce m-a făcut pe mine"43; şi: "Şi l-a umplut Dumnezeu pe Veseleil de Duhul dumnezeiesc al înţelepciunii şi al priceperii"44. Cui, deci, vei vrea să apropii "dumnezeiescul"? Făpturii sau Dumnezeirii? Dacă îl vei alătura făpturii, atunci vei spune că şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos este o făptură, idee cu totul absurdă, că este scris despre Tatăl: "Veşnica Lui putere şi Dumnezeire"45; iar dacă îl vei alătura Dumnezeirii, atunci pune capăt hulei, cunoaşte vrednicia Duhului! Atît eşti de nepriceput încît nu poţi deduce nici din însuşi cuvîntul "Duh" noţiunea exactă de Duh!46

42. Ioan, 5, 23.

43. Iov, 33, 4.

44. Ieş„35, 31.

45. Rom. 1, 20.

46. Textul tipărit în Migne se termină fără doxologie, dar editorul, în nota41, col. 617, spune: "În unele manuscrise urmează doxologia".

INDICE SCRIPTURISTIC

S-au folosit următoarele sigle: OH Psalmi; OC — Omilii şi cuvântări.

Facere

1, 1 oH, I, 2; II, 3; III, 2; VI, 2.

1, 2 oH, II, 1. 4. 6; III, 5.

1, 3oH, II, 7; III, 2 VI, 2; IX, 6.

1, 4 oH, II, 7; VI, 3.

1, 4—5 OH, VI, 2.

1, 5 oH, II, 8; III, 1.

1, 6 oH, III, 2. 4. 5. 7; VI, 2.

1, 6—7 oH, III, 4.

1, 7 iII, 4.

1, 7—10 oP, V, 3.

1, 8 oH, III, 8. 10.

1, 9 oH, VI, 2.

1, 9io oH, IV, 2; V, 2.

1, 10 oH, IV, 6.

1, 11 oH, V, 1; VIII, 1.

1, 11—12 oH, VI, 2.

1, 14 oH, VI, 2;4.

1, 15 oH, VI, 2.

1, 16 oH, VI, 2. 9.

1, 20 oH, III, 8; VII, 1; VIII, 1. 2. 8.

1, 21 oH, VII, 6.

1, 24 oH, VIII, 1. 7. 8; IX, 2.

1, 26 oH, IX, 6; OC, IV, 2.

1, 27 oH, IX, 5. 6; OP, I, 3; XI, 8.

1, 28 oP, XI, 8; OC, V, 6.

1, 31 oC, IX, 5.

2, 7 oP, XI, 8; OC, III. 6. 2, 17 oC, I, 3.

2, 21—23 oC, V, 2.

2, 24 oC, V, 5.

3, 1 oC, XII, 6.

3, i5 OC, XII, 12. 3, 1—19 oP, VI, 5. 3, 5 oC, IX, 8. 3, 6—7 oC, IX, 9. 3, 9 oP, XIV, 3. 3, 14 oH, VII, 3. 3, 15 oC, IX, 9; X, 6. 3, 17—18 = OH, V, 5. 3, 18 oH, V, 6.

3, 19 oH, V, 5; OP, VII, 4; OC, III, 5; X, 3.

3, 21 oC, XIX, 6. 3, 23—24 oC, XX, 4. 3, 24 oC, IX, 10; XIII, 2.

— Omilii la Hexaemeron; OP — Omilii la

4, 2 OC, XXIII, 3.

4, 10 oP, XIV, 2; OC, XIV, 5.

5, 27 oC, XXII, 8.

6, 4 oC, XX, 1. 9, 3 OC, I, 5.

9, 20—21 oC, I. 5. 11, 5 oP, VII, 8. 15, 4 oP, V, 3.

17, 14 oC, XIII, 2.

18, 20—21 oP, VII, 8.

18, 27 = OP, V, 2; OC, X, 3; XV, 1.

19, 24 oC, VIII, 5. 19, 24—25 OC, IX, 4. 21, 22 oP, VIII, 1. 21, 30 oP, II, 8.

23, 16 = QP, III, 1.

25, 27 oH, VII, 3; OP, XI, 6; OC, XII, 11.

25, 33—34 = OC, I, 6.

26, 8 oP, VIII, 1.

26, 18 oP, II, 8.

27, 15 OC, XII, 12.

27, 29 oP, IX, 12.

28, 12 oP, I, 4.

31, 34—35 oC, XII, 12.

31, 38 oC, XXIII, 3.

32, 28 oP, X, 8. 37, 3 oC, VIII, 8. 37, 3—28 oC, XI, 4. 37, 20—24 oP, II, 8. 37, 24 oP, VI, 3. 37, 28 oC, VIII, 8. 39, 1 oP, VIII, 1.

39, 6—12 oC, VIII, 8.

39, 7—12 OC, XVIII, 1.

39, 12 oC, VIII, 8.

Cap. 39 — Cap. 45 oC, XI, 4.

41, 54 oC, VIII, 8.

42, 15 " OP, III, 5.

43, 30 oC, VIII, 8.

47, 9 oH, II, 8; OP, VIII, 9. 47, 12 oC, VIII, 8.

47, 16—17 oC, VI, 2.

48, 16 = OP, II, 7.

48, 22 oP, XII, 3.

49, 25 oP, VI, 3.

50, 1 oC, XVII, 1.

601

Ieşire

1, 5oP, IX, 5. 1, 17 oC, XII, 12.

1, 22 oC, XXIII, 3.

2, 2 oH, I, 1.

2, 5 oP, VIII, 1. 2, 5—10 oC, XX, 2. 2, 10 oH, I, 1. 2, 11—15 oH, I, 1. 2, 14 oC, XXII1I, 3.

2, 15 oP, II, 8.

3, 1 oC, XXIII, 3. 3, 2 = OH, VI, 3.

3, 4 oC, XXIII, 3. 3, 6 oP, X, 6.

3, 14 oC, XXII, 2.

4, 10 oC, XV, 1.

5, 17 oP, X, 8. 7, 7 oH, I, 1. 12, 7 oP, XII, 3. 12, 23 = OC, XIII, 4.

12, 29 oP, II, 8; VI, 3.

12, 35 oC, XII, 12.

13, 21 oP, IX, 6.

14, 9 oP, VII, 9. 14, 15 oP, XIV, 2. 14, 21 oP, V, 6;14, 23 oP, VII, 9. 14, 28 oC, IX, 5.

14, 30 oC, XX. 2.

15, 1 oP, VII, 9.

16, 3 oC, 1, 9. 20, 10 oC, I, 7. 20, 12 oP, II, 4.

20, 13 oP, I, 4; III, 5. 20, 14 = OP, I, 4; III, 5. 20, 15 oP, I, 4. 20, 18 oP, V, 3. 24, 2 oP, VIII, 12.

24, 18 oC. I, 5; XIX, 6.

31, 2—3 = OH, I, 5.

32, 4 oP, V, 5.

32, 6 = OC, I, 5; XIV, 8.

32, 19 oC, I, 5.

32, 20 oP, V, 5.

32, 27 oC, X, 6.

32, 27—29 oC, XIV, 8.

32, 29 oC, X, 6.

33, 11 oP, IX, 2.

33, 20 oP, VIII, 11.

34, 28 oC, XIX, 6.

35, 31 -= OC, XXIV, 7. 34, 35 oP, VI, 5.

Levitic

'17, 11 = OH, VIII, 2.

25, 9 oC, I, 3.

Numeri

12, 1—6 oC, X, 3.

12, 3 oP, VIII, 2; OC, X, 6; XVIII, 1.

12, 6—8 oH, I, 1.

14, 37 oC, I, 9.

16, 31—33 oC, IX, 5.

20, 10 oC, XI, 4.

20, 12 oP, XI, 4. 25, 6—8 oC, X, 6.

25, 6—18 oC, VIII, 4.

25, 11 oC, XIV, 8.

25, 18 oC, X, 6.

Deuteronom

H, 3 oP, IX, 3; OC, IX, 4.

15, 9 oC, III, 1.

16, 20 oP, III, 2.

17, 16 oP, VII, 9.

23, 20 oP, IV, 1. 28, 5 oP, VI, 5. 28, 23 oH, III, 8. 30, 15 oP, XIII, 4. 32, 6 oC, IX, 4.

32, 39 oP, VI, 4; OC, IX, 4; XIII, 1.

33, 13—15 oH, III, 8.

34, 8 oC, XVII, 1.

Iosua

2, 4—21 oC, XII, 12. 7, 1 oC, VIII, 4. 9, 4—27 " OC, XII, 12.

Judecâtori

9, 1—57 oC, XX, 2.

13, 4 oC, I, 6.

13, 14 oC, I, 6; II, 6.

14, 5—6 oC, II, 6.

14, 14 oP, IV, 5.

Cap. 14 — Cap. 16 oC, XVIII, 1.

15, 15—17 oC, II, 6.

16, 3 oC, II, 6.

17, 1—20 oC, II, 6. 17, 21 oC, II, 6.

17, 24—27 oC, II, 6.

I Régi

I, 11 oC, II, 6. 1, 13 oC, I, 6.

15;32—33 oC, X, 6. 16, 11—13 oC, XXIII, 3. 16, 14 oC, XIX, 4.

16, 23 oC, XXII, 7.

17, 4 oC, XX, 1.

18, 7 oC, XI, 3. 18, 11 oC, XI, 3.

21, 1—15 oP, VIII, 1. 21, 11 oP, VIII, 1.

21. 12—13 oP, VIII, 1. 21, 13 oP, VIII, 1.

21, 14 oP, VIII, 1.

22, 1 oP, VIII, 1.

22, 1—23 oP, VIII, 1.?

24, 3 = OC, XI, 3.

602

SFINTUL VASILE CEL MARE

24, 4—16 oC, XI, 3.

24, 18 oC, XI, 3.

25, 1 oC, XVII, 1.

25, 4 oP, IX, 1.

26, 7—12 oC, XI, 3.

II Regi

1, 24 oC, IV, 3.

I, 26 oC, IV, 3.

8, 3—4 OP, XII, 2. 8, 15—16 oP, XII, 2. 10, 6 oP, XII, 2. 10, 9 oP, XII, 2.

10, 19 oP, XII, 2.

II, 28—29 oC, IX, 5.

12, 18 oC, XX, 1.

13, 14 oP, VIII, 12.

14, 26 oC, XX, 1.

15, 4—8 oC, XII, 12.

15, 31 oP, VII, 6.

16, 10 oC, X, 5.

17, 1—13 oP, II, 1. 17, 14 oP, II, 1.

17, 15—16 oP, II, 1.

iii Regi

1, 6 oC, XX, 1. 3, 1 oP, VIII, 1. 3, 12 oC, XII, 2.

3, 16—28 oC, XII, 9.

11, 14 oC, IX, 9.

12, 14 oC, XX, 1. 17, 1 oC, I, 6 II, 6. 17, 6 oC, VIII, 5. 17, 12 oC, vin, 6.

17, 22 oC, I, 6.

18, 1 oC, I, 6.

18, 22—40 oC, X, a18, 34 oC, XIII, 3. 18, 42—45 oP, V, 4.

18, 45 oC, VIII, 4.

19, 1—13 oC, XVIII, 2. 19, 8 oC, XIX, 6.

19, 8—13 oC, I, 6. 19, 12—13 oC, XIX, 6. -21, 1—15 oC, VII, 5. 29, 30 oC, XII, 2.

IV Regi

2, 11 oC, XIII, 3. 2, 21 oC, V, 2.

4, 8 oC, I, 6.

4, 39 oH, IX, 1. 4i39—41 oC, I, 6.

4, 42—44 oC, I, 6.

5, 25 oP, VII, 6. 7, 1 oP, VII, 6. 7, 16 oP, VII, 6. 7, 18 oP, VIII, 6. 49, 23 oP, VII, 9. j19, 35 oP, VII, 9.

I Paralipomena

16, 41—42 oP, XIII, 1. 25, 1 rOP, XIII, 1.

II Paralipomena

19, 3 oC, XX, 5.

Iov

1, 1 oC, IV, 6. 1, 7 oP, VII, 6. 1, 9 oP, XI. 10. 1, 13—19 oP, VI, 2. 1, 14—19 oC, IX, 5. 1, 18—19 oC, IV, 6. 1, 19 oC, XXI, 10.

1, 21 oC, IV, 6; X, 4; XXI, 5. 10.

2, 7 oC, IX, 5; XXI, 11. 2, 9 oP, VI, 2.

2, 10 oC, XXI, 11.

3, 17 oP, XI, 5. 3, 18 oC, II, 5.

5, 7 oP, XI, 5.

14, 4—5 oP, VII, 4.

15, 11 oC, V, 6. 19, 21 oC, VIII, 5.

30, 25 oC, IV, 6.

31, 34 oC, XX, 7. 33, 4 oC, XXIV, 7. 36, 27 oH, III, 5.

38, 6 oH, I, 9.

39, 9 oP, V, 5. 39, 10 oP, V, 5.

Psalmii

1, 1 oP, I, 3. 4. 6.

1, 2 oH, VII, 6; OP, I, 3.

1, 5 oP, II, 4.

2, 7 oP, IX, 7.

3, 1 oC, IX, 1.

3, 7 oP, VIII, 13.

4, 1 oC, IX, 1. 4, 4 oC, X, 6.

4, 6 oC, XIII, 4.

6, 1 oC, IX, 1; XilI, 5. 6, 2 oP, VI, 3; VIII, 13. 6, 5 oC, XXI, 6.

6, 6 oC, VIII, 4.

6, 7 oP, VIII, 3.

7, 1 oP, II, 2.

7, i—2 oP, II, 2.

7, 3—5 oP, II, 3.

7, 5 oP, II, 3.

7, 6 oP, II, 3.

7, 7 oP, II, 4.

7, 8 oP, II. 4.

7, 9 oP, II, 4. 5; OC, XII, 11.

7, 10 oP, II, 6.

7, 11 oP, II, 7.

7, 12 oP, II, 7.

7, 13 oP, II, 7.

603

7, 13—14 = OP, II, 7. 7, 14 oP, II, 7. 7, 15 oP, II, 8.

7, 16 oP, II, 8.

8, 2 oP, V, 4. 8, 3 oP, VII, 9. 8, 6 oP, XI, 8. 8 oH, III, 8.

10, 7 oP, VU, 1.

11, 3 oP, III, 3.

12, 1 oC, IX, 1.

13, 1 oP, XI, 6; OC, IX, 1.

14, 1 oP, III, 1. 14, 2 oP, III, 2. 14, 2—3 oP, III, 3. 14, 3 oP, III, 4. 14, 4 oP, III, 5.

14, 5 oP, IV, 1.

15, 10 oP, XI, 5. 17, 1 oH, III, 4. 17, 3 oP, V, 5. 17, 19 oC, XII, 15.

17, 34—35 oC, XXI, 2.

17, 36 oP, VI, 3.

18. 1 oH, III, 9; OP, V, 3. 7; OC, XII, 3.

18, 3 oC, XII, 3.

18, 4 oP, IX, 12; XI, 1.

18, 9 oP, VIII, 13.

18, 10—11 oH, VIII, 8.

18, 11 oH, VIII, 8.

21, 6 oC, X, 3.

21, 22 oP, V, 5.

21, 23 oP, V, 5.

21, 24 oP, XI, 4.

22, 1 oP, XI, 9; OC, XXIII, 3. 22, 4 oC, XVIII, 5.

22, 5 oP, IX, 7.

22, 8 oH, II, 8.

23, 2 oH, I, 9.

23, 8 oC, XXIII, 3. 23, 10 oC, XXIII, 3. 25, 1 oP, II, 4; OC, XÎI, 11. 25, 2 oP, Î14.

25, 4 oC, XVIII, 3.

26, 7—8 oP, IX, 11. 28, 1 oP, V, 1. 2. 28, 2 oP, V, 2. 3. 28, 3 oP, V, 3. 4. 28, 4 oP, V, 4.

28, 5 oP, V, 5.

28, 6 oP, V, 5.

28, 7 oH, VI, 3; OP, V, 6.

28, 8 oP, V, 6.

28, 9 oP, V, 6. 7.

28, 10 oP, V, 8.

28, 11 oP, V, 8.

28, 17 oP, VII, 3.

29, 1 oP, VI, 1. 3. 29, 2 oP, VI, 3. 29, 3 oP, VI, 3. 29, 4 oP, VI, 3. 4.

29, 5 oP, VI, 45. 29, 6 oP, VI, 5. 29, 7 oP, VI, 5. 6. 29, 8 oP, VI, 6. 29, 9 oP, VI, 6. 29, 10 oP, VI, 7. 29, 11 oP, VI, 7. 29, 12 oP, VI, 7. 31, 5 oP, V, 8.

31, 7 oP, V, 8.

32, 1 oP, VII, 1. 10. 32, 2 oP, VII, 2. 32, 3 oP, VII, 2. 3. 32, 4 oP, VII, 3. 32, 5 oP, VII, 3

32, 6 oP, VII, 4. 32, 7 oP, VII, 5. 32, 8 oP, VII, 6. 32, 9 oP, VII, 6. 32, 10 oP, VII, 6. 32, 11 oP, VII, 7. 32, 12 oP, VII, 7. 32, 13—14 oP, VII, 8. 32, 15 oC, III, 1. 32, 16 oP, VII, 9. 32, 17 oP, VII, 9. 32, 18 oP, VII, 10. 32, 20 oP, VII, 10. 32, 21 oP, VII, 10.

32, 22 oP, VII, 10.

33, 1 oP, VIII, 1. 33, 2 oP, VIII, 2. 33, 3 oP, VIII, 3. 33, 4 oP, VLI-I, 3. 12.

33, 5 oP, VIII, 4; OC, XIII, 1.

33, 6 oP, VIII, 5. 12.

33, 7 oH, V, 6; OP, II, 7; VIII, 5.

33, 8 oP, VIII, 6, OC, XII, 14; XIII, 2.

33, 9 oP, VIII, 6. 8.

33, 10 oP, VIII, 7.

33, 11 oP, VIII, 8; X, 7.

33, 12 oP, VIII, 9.

33, 13 oP, VIII, 10.

33, 14 oP, VII, 10; VIII, 11.

33, 15 oP, VIII, 11. 12.

33, 16 -OP, VIII, 12.

33, 17 oP, VIII, 12.

33, 18 oP, VIII, 4. 12; X, 2.

33, 19 oP, VIII, 13.

33, 20 oP, VIII, 14.

33, 21 oP, VIII, 14.

34, 9 oP, VIII, 13.

35, 6 oP, VII, 5; XII, 8.

36, 4 oH, VIII, 8. 36, 8 oC, X, 7.

36, 11 oC, XII, 14. 36, 25 oC, II, 8. 36, 27 oP, I, 3. 36, 35 oP, V, 5. 38, 1 oP, XIII, 1. 38, 2 oC, X, 4. 38, 2—3 oP, XIII, 1. 38, 3 oC, X, 4.

604

38, 8 oP, XIII, 1. 51, 7 oH, V, 6.

38, 10 oP, XIII, 1. 54, 11 oP, IV, 1.

38, 17 oP, III, 1. 54, 25 oC, XXI, 12.

404 oP, VI, 3. 57, 1 oC, XII, 9.

41, 1 oP, V, 6. 59, 1 oP, XII, 1. 3.

41, 4 oP, III, 2. 59, 3 oP, XII, 3.

43, 24 oP, XIV, 1. 59, 4 oP, XII, 3.

43, 25 oP, VI, 2. 59, 6 oP, XII, 3.

43, 26 OP, VI, 2. 59, 7 oP, XII, 2. 4.

44, 1 oP, IX, 3. 59, 7—8 oP, XII, 4.

44, 2 oP, IX, 3. 59, 8 oP, XII, 2. 4.

44, 3 — OÎP, IX, 3. 4. 5. 59, 9 oP, XII, 2. 4.

44, 4—5 oP, IX, 5. 59, 10 oP, XII, 4.

44, 5 oP, IX, 5. 59, 12 oP, XII, 1. 5.

44, 6 oP, IX, 6. 61, 1 oP, XIII, 2.

44, 7 oP, IX, 6. 61, 2 oP, XIII, 2.

44, 8—9 oP, IX, 7. 61, 3 oP, XIII, 3.

44, 10 oP, IX, 9. 61. 4 oP, XIII, 3.

44, 11 oP, IX, 9. 61, 5 oP, XIII, 3.

44, 11—13 oC, VIII, 8. 61, 7 oP, XIII, 4.

44, 12—13 oP, IX, 10. 61, 8 oP, XIII, 4. 5.

44, 14 oP, IX, 10. 61, 9 = OP, XIII, 4. 5.

44, 15—16 oP, IX, 11. 61, 10 oP, XIII, 5; OC, VI, 5;

44, 17—18 oP, IX, 11. 61, 11 oP, XIII, 5.

44, 19 oP, IX, 12. 63, 1 = OP, VIII, 8.

44, 20—21 oP, IX, 12. 63, 2 oC, XVIII, 3.

45, 1 oP, X, 1. 3. 63, 6 oP, VIII, 3.

45, 2 oP, X, 3. 63, 8 oC, XIX, 4.

45, 3 oP, X, 3. 64, 4 oP, VII, 7.

45, 4 oP, X, 4. 05, 11 oC, XIX, 8.

45, 5 oP, X, 5. 67, 6 oH, VII, 3.

45, 6 oP, X, 6. 68, 3 oC, XII, 16.

45, 7 oP, X, 6. 68, 17—18 oC, XII, 15.

45, 8 oP, X, 7. 68, 29 oP, V, 3.

45, 9 oP, X, 7. 68, 32 oP, XI, 7.

45, 10 oP, X, 8. 70, 6 oP, II, 2.

45, 11 oP, X, 8. 70, 8 = OP, II, 2.

48, 1—2 oP, XI, 1. 72, 23 oC, XVII, 3.

48, 3 oP, XI, 2. 1?2, 26 = OP, VIII, 12; OC, IX, 7.

48, 4 oP, XI, 2. f74, 3 oH, I, 9; III, 4.

48, 5 oP, XI, 2. 174, 5 oH, IX, 4; OP, II, 7.

48, 6 oP, XI, 3. L75, 7 oP. VII, 9.

48, 7 oP, XI, 4 OC, XXI, 8. H76, 10 = OP, IX, 2.

48, 7—8 oP, XI, 4. "76, 16 oP, V, 3.

48, 8 = OP, XI, 4. 77, 25 oC, I, 9.

48, 9 oP, XI, 5. 77, 29 oC, XIII, 2.

48, 9—11 OP, XI, 6. 79, 9 oP, V, 5.

48, 12 oH, IX, 2; OC, XIV, 3. 79, 11 = OP, V, 5..

48, 12—13 oP, XI, 8. 80, 4 oC, I, 1.

48, 14 oP, XI, 9. 80, 9 oP, VIII, 1.

48, 15 oP, XI, 9. 81, 1 oP, II, 4.

48, 16 oP, XI, 9. 82, 3 oC, XII, 12.

48, 17 oP, XI, 10. 83, 1 oP, III, 2.

48, 19 = OiP, XI, 10. 83, 2 oC. I, 10.

48, 20 oP, XI, 11. 83, 13 oC, XII, 11.

48, 21 -= OP, XI, 11. 86, 2 -= OP, X, 4.

49, 9 oP, IX, 3. 87,

88,

88, 4 oP, II, 8. 30 oP, IX, 7.

49, 17 oP, VII, 1. 32 =oP, IX, 7.

49, 22 oC, XIII, 5. 89, 1 oP. X, 2.

50, 11 oP, VII, 1; OC, IX, 4 XV, 3. 89, 10 oH, II, 8.

50, 12 oC, XV, 3. 90, 7 oP, VIII, 5.

50, 18 oP, VIII, 12. 90, 10 oP, V, 1.

605

90, 13 oH, IX, 6 OP, V, 6.

91, 3 oP, VII, 2. 91, 10 oP, V, 5. 91, 13 oP, V, 3. 91, 15 oP, VII, 1. 94, 4 oH, I, 9. 94, 8 oC, XIII, 6. 96, 12 oP, VIII, 4.

101, 27 oP, IX, 2.

102, 5 oP, VII, 2.

103, 16 oH, V, 6; OC, V, 3. 6; XII, 4. 103, 19 oP, V, 6.

103, 25 oH, IX, 3; OC, V, 3.

103, 26 oH, VII, 3.

104, 37 oC, I, 9.

106, 26 oH, III, 8; OC, IX, 10.

109, 5 oP, III, 5.

110, 9 oC, XVI, 1.

111, 6 oC, XVIII, 8. 111, 8 oC, VI, 3; VII, 2.

111, 9 oP, V, 5.

112, 5 oP, VI, 1. 113, 13 oC, XIV, 7. 114, 1 oP, XIV, 1. 114, 2 oP, XIV, 2. 114, 3 oP, XIV, 2. 114, 4 oP, XIV, 2. 114, 5 oP, XIV, 2. 3. 114, 6 oP, XIV, 4.

114, 7 oP, VII, 10; XIV, 10. 5.

114, 8 oP, XIV, 5.

115, 3 oC, V, 6. 7; XIX, 6. 117, 6 oC, XVIII, 5.

117, 9 oC, IV, 6.

118, 1 oP, I, 3; OC, XXI, 2. 118, 17 oP, II, 3.

118, 29 oC, XXI, 2.

118, 53 oC, V, 9.

118, 60 oP, VI, 6; OC, X, 5.

118, 71 oC, V, 6; XII, 5.

118, 89 oC, XXIV, 1

118, 103 oH, III. 1; OC, XII, 14.

118, 105 oC, XII, 17.

118, 106 oP, III, 5

118, 120 oP, VIII, 6; OC, XII, 4.

118, 131 oP, VIII, 1. 13.

118, 133 oC, III, 4.

119, 4 oP, IX, 6. lll, 5 oC, IV, 3.

120, 4 oP, VI, 2. 122, 1 oC, XII, 17. 122, 2 oP, VII, 10. 122, 3 oP, VII, 10. 125, 6 oP, VI, 4. 125, 7—8 oP, XI, 5. 127, 1 oP, III, 5. 127, 6 oC, XIII, 8. 129, 3 oP, VII, 3. 131, 1 oP, VIII, 2. 131, 4 oC, XII, 17. 135, 8—9 oH, VI, 8. 138, 5 oH, IX, 6.

138, 6 oC, III, 8. 138, 20—21 oP, IX, 8. 140, 4 oC, IV, 1.

140, 8 oP, VIII, 13.

141, 10 oC, V, 5.

142, 4 oC, X, 5.

142, 12 oC, XV, 3.

143, 1 oC, XVII, 2. 145, 2 oP, II, 2; X, 1. 148, 4 oH, III, 3. 9. 148, 7 oH, III, 9.

148, 12 oC, XII, 13. 148, 13 oP, V, 5. 150, 1 = OH, III, 4.

Proverbele lui Solomon

1, 1 — OC, XII, 2.

1, 2 = OC, XII, 3. 5. 6

1, 3 — OC, XII, 7. 8. 9

1, 4 — OC, XII, 11. 13.

1, 5 OC, XII, 14. 15.

1, 7 — OH, I, 5: OC,

1, 21 —22 oC, XII, 4

1, 28 OC, XII, 5.

2, 21 OC, XII, 14.

3, 3 — OC, VI, 1.

3, 9 OP, V, 2.

3, 14 OC, XII, 4.

3, 15 OC, XII, 4.

3, 19 OC, XII, 3.

3, 23 OP, VIII, 13.

3, 27 OC, VI, 1.

3, 28 OC, VI, 6.

3, 34 OC, XX, 5.

3, 35 OC, XII, 14.

4, 6 — OC, XII, 4. 14.

4, 8 OC, XII, 14.

4, 25 OC, XII, 14.

5, 3 OC, XII, 14.

5, 15 = OP, II, 8; IV,

5, 19 — OP, V, 6.

6, 5 OC, III, 2.

6, 6 OH, VIII, 4.

6, 7 OH, VIII, 4.

6, 8 - VIII, 4.

7, 4 - OC, XII, 4.

8, 10 oC, XII, 5. 8, 22 oC, XII, 3. 27 oC, XII, 3.

8, 30 oC, XII, 3.

9, 2 oC, II, 8; XII, 4. 9, 4 oC, XII, 4.

9, 8 oC, XXI, 1. 9, 9 oC, XXI, 8. 9, 12 oC, XII, 4.

9, 19 = OP, I, 6; OC, XII, 14.

10, 3 oC, II, 8.

11, 4 oC, XII, 14. 11, 25 oC, X. 1.

11, 26 oC, VI, 3.

12, 5 oC, XII, 10. 12, 21 oP, II, 3.

606

12, 24 oC, XII, 11.

13, 8 oC, III, 6;14, 8. 13, 9 oH, II, 5.

13, 14 oC, XII, 4.

13, 26 oP, IX, 3.

14, 6 oC, XII, 5.

14, 15 oP, II, 6.

15, 1 oC, X, 1.

15, 5 oC, XII, 11.

16, 7 oH, I, 5; OC, XVI, 1.

18, 17 oC, XX, 7.

19, 13 oP, V, 1.

19, 17 oP, III, 6; OP, IV, 5.

20, 1 oC, XIV, 5. 20, 6 oP, XI, 8. 11.

20, 13 oC, XII, 9.

21, 1 oP, VII, 9.

22, 1 oC, VI, 3.

22, 17 oC, XII, 14.

22, 28 oH, VII, 4; OP, XIII, 5.

23, 6 oC, XI, 4.

23, 13 oC, IX, 4; XII, 5. 23, 26 oP, IV, 2.

23, 28—29 oC, XIV, 4.

24, 13 oC, XII, 14. 24, 23 oC, XII, 9.

24, 34 oP, IV, 2.

25, 12 oC, XII, 14.. 27, 12 oC, XII, 11.

27, 20 oC, VII, 5.

28, 1 oC, XVIII, 3.

29, 2 oC, XVIII, 1.

29, 13 oP, IV, 2.

30, 16 oC, VII, 5.

31, 6 oC, V, 9.

Eclesiastul

1, 2 oC, XXI, 1. 1, 7oH, IV, 3.

1, 8 oC, VII, 5; XV, 1.

1, 15 oP, II, 7.

2, 14 oP, VIII, 13. 2, 18 oC, VII, 7.

2, 19 oC, VII, 7.

3, 1 oC, XIII, 1. 3, 2 oC, XIII, 1.

3, 5 oC, XII, 14.

4, 4 oC, XI, 4.

5, 12 oC, VII, 7. 7, 3 oC, V, 8.

10, 4 oP, I, 1; VII, 1; OC, XIV, 8. 12, 11 oP, IX, 6.

Cintarea Cântărilor

2, 5 oP, IX, 6.

4, 7 oP, VI, 5.

5, 2 oH, VII, 6.

5, 3 oP, VIII, 1.

6, 8 oP, IX, 9.

Isaia

1, 3 oH, VIII, 1.

1, 16 oC, XIII, 1.

2, 4 oC, XXIV, 2.

3, 1 oP, V, 8.

3, 15 oC, XIV, 1. 5, 1 oH, V, 6.

5, 9 oH, VII, 4; OC, VII, 5. 5, 12—13 oC, XIV, 6. 7.

5, 20 oP, IV, 5; XIII, 4; OC, XII, 9.

6, 1 oP, VIII, 8.

9, 2 oC, V, 7.

10, 14 oC, V, 1. 13, 9 oP, XI, 2.

25, 8 oP, XIV, 5.

26, 16 oC, V, 6.

27, 1 oP, VII, 1.

28, 1 oC, I, 10.

29, 14 oP, XI, 5.

30, 26 oP, IX, 2. 33, 14 oP, III, 2. 40, 1 oC, II, 1. 40, 2 oC, II, 1. 40, 6 oP, V, 3.

40, 7 oH, V, 2; OC, XX, 1.

40, 7—8 oC, XXI, 1.

40, 8 oC, XX, 1.

40, 10 oP, VII, 10.

40, 13 oP, III, 2.

40, 22 oH, I, 8; IV, 1.

42, 18 oP, VIII, 13.

43, 26 oP, IX, 3.

44, 24 oC, XXIII, 3.

44, 27 oH, III, 6.

45, 3 oP, VII, 5. 45, 7 oC, IX, 4. 50, 6 oC, XII, 5.

50, 7 oC, X, 4.

51, 6 oH, I, 8.

52, 3 oP, XI, 4.

52, 11 oC, XIV, 8.

53, 2—3 oP, IX, 4. 53, 7 oP, V, 5.

53, 9 oP, XI, 4.

54, 1 oP, V, 6. 56, 10 oC, X, 1. 58, 4 oC, I, 1. 10.

58, 5 oC, II, 7. 4

58, 6 oC, I, 1. 10; OC, VIII, 4.

58, 7 oC, VI, 1.

58, 9 oP, VI, 3; OC, IX, 1.

60, 15 oP, X, 4.

60, 18 oP, X, 4.

61, 1 oP, VIII, 12

64, 6 oC, XX, 5.

65, 1 oC, XVIII, 3.

66, 18 oC, XX, 5. 66, 24 oC, III, 7.

Ieremia

2, 13 oP, II, 8.

4, 19 oP, VIII, 13.

607

4, 22 oP, XI, 5; OC, XIII, 6.

5, 8 oP, IX, 1; XI, 8; OC, I, 9.

5, 22 oH, IV, 3. 9, 1 oC, V, 9. 9, 6 oP, IV, 1. 9, 22 oC, XX, 3.

9, 22—23 oP, VIII, 2.

9, 23 oC, XX, 3.

10, 24 oC, V, 6; XII, 5.

11, 15 oP, V, 1.

15, 10 oC, IV, 3.

16, 15 oC, III, 4.

17, 5 oP, II, 2; X, 1. 17, 6 oH, V, 9.

20, 9 oC, XIV, 1. 31, 19 oC, XII, 5. 38, 6 oP, VI, 3. 44, 5 oP, VIII, 1.

Plîngerile lui Ieremia

1, 1 oC, IV, 3.

Iezechiil

1, 15—16 oP, V, 3.

2, 10 oC, IV, 3.

9, 5—6 oP, XII, 3. 13, 4 oP, XI, 8. 22, 12 oP, IV, 1. 22, 27 oP, X, 8. 37, 5—6 oP, VIII, 13,

Daniil

1, 4 oC, XXII, 2.

1, 8—16 oC, I, 6.

3, 8—28 oP, V, 6.

3, 19—28 oC, XXI, 9. 3, 21 oC, IV, 3. 3, 22 oP, V, 6. 3, 24—50 oC, I, G. 3, 40 oC, XIX, 6.

3, 50 oP, V, 6.

4, 24 oC, XIV, 8.

6, 16 oP, II, 8.

6, 16—22 oC, I, 7. 6, 16—23 oC, VIII, 5.

6, 17—24 oC, IV, 3.

9, 23 oC, I, 7.

10, 2 oC, I, 7. 10, 11 oC, I, 7.

Osie

4, 17 oC, XIII, 1. 4, 18 oC, XIII, 1.

7, 2 oP, XI, 2. 7, 11 oP, XI, 6. 10, 12 oC, VI, 3.

Ioil

2, 11 oH, II, 8.

2, 28 oC, XII, 13.

Amos

3, 6 oC, IX, 4.

3, 8 oC, VIII, 1.

4, 7—8 oC, VIII, 2.

4, 13 oH, III, 4.

5, 18 oH, II, 8.

8, 10 oC, XIV, 8.

8, 11 oP, VIII, 7; OC, II, 8.

Iona

1, 3 oH, VII, 6.

2, 1 oC, IV, 3.

3, 3—9 oC, I, 9.

3, 3—10 oC, VIII, 3.

Miheia

1, 12 oC, IX, 4. 7, 1 oC, IV, 3. 7, 2 oC, IV, 3. 7, 9 oC, XII, 5.

7, 18—19 oP, V, 8.

Soîonie

3, 9—10 oP, XI, 1. Zaharia

6, 12 oP, X, 5. Maleahi

1, 6 oP, V, 2.

3, 6 oC, XXIII, 3.

4, 2 oH, VI, 1; OP, VIII, 4; X, 5; OC„ V, 7.

Tobit

3, 6 oC, V, 5. Baruh

3, 38 oC, V, 7.

Cîntarea celor trei tineri41, 48—49 oH, III, 9. înţelepciunea lui Solomon

1, 4 oC, XII, 4. 6, 6 oC, XIV, 1. 14, 6 oC, XX, 1.

înţelepciunea lui Iisus fiul lui Sirah

8, 6 oP, III, 4.

9, 18 oC, III, 2.

20, 31 oP, XI, 2.

21, 2 oC, XXI, 1. 27, 11 oH, VI, 10.

Istoria Suzanei

50 oC, XII, 13.

608

Bel

1, 40—46 oC, VIII, 5. Matei

1, 9 oH, VI, 7. 1, 22 oP, X, 6. 3, 2 oC, IX, 10. 3, 4 oC, I, 9. 3, 10 oP, V, 7.

3, 17 oP, V, 3.

4, 1—11 oC, I, 9. 4, 2 oC, XIX, 6. 4, 4 oP, IX, 3.

4, 16 oC, V, 7. 4, 19 oC, XV, 3.

4, 23 oC, IX, 10.

5, 3 oP, VIII, 5. 12.

5, 4 oP, VI, 4; OC, IV, 3. 4; V, 9.

5, 5 oP, VIII, 2. 5; OC, X, 7; XII, 14.

5, 9 oP, VIII, 5.

5, 12 oC, V, 7.

5, 16 oP, V, 2.

5, 18 oC, VIII, 9.

5, 22 oP, III, 5; OC, X, 1. 6.

5, 28 oP, III, 5; OC, III, 1; XIV, 8;

XXII, 5. 5, 33—37 oC, XXII, 5. 5, 34 oP, III, 5. 5, 37 oP, III, 5. 5, 39 oC, XXII, 5. 5, 40 oC, XIII, 7. 5, 41 oP, I, 4; OC. XIII, 7. 5, 42 oP, III, 6; IV, 1. 5. 5, 44 oP, II, 6; OC, XIII, 7; XXII, 5

5, 45 oC, VI, 1.

6, 1 oP, IX. 11. 6, 2 oC, XX, 7.

6, 4 oH, V, 6; OP, IX, 11.

6, 6 oH, V, 6! OP, IX, 11.

6, 10 oP. IX, 5.

6, 16 oC, II, 3.

6, 16—17 oC, I, 1; II, 7.

6, 17 oC. II, 3.

6, 18 oH, V, 6.

6, 20 oC, VI, 6; XXI, 8.

6, 21 oC, VII, 3.

6, 25 oC, IX, 9.

6, 26 oC, IX, 10.

7, 2 oP, XIII, 5. 7, 3 oC, III, 5. 7, 13 oP, X, 2.

7, 13—14 oP, XI, 5.

7, 14 oP, VIII, 4; X, 2; OC, VII, 9.

7, 15 oH, VII, 3.

7, 16 oP, IV, 5.

7, 17 oP, IV, 5.

7, 18 oP, VI, 3.

7, 24—25 oC, XII, 6; XVIII, 7.

8, 8—10 oC, XVIII, 7.

8, 12 oH, II, 5; OP, XI, 11. 8, 13 oP, II, 2.

on XV9, 12 oC, I, 3. 9, 13 oP, XI, 1. 9, 17 oP, VII, 5.

9, 35 oC, IX, 10.

10, 16 oP, XI, 6; OC, XII, 6. 10, 22 oC, X, 4.

10, 29 oP, VII, 3. 10, 30 oP, VH, 3. 10, 33 oC, XVIII, 7; XXIV, 1.

10, 42 oP, VII, 8.

11, 11 oC, I, 9.

11, 12 oC, XII, 13.

11, 19 oP, II, 1.

11, 28 oP, X, 7; XI, 5; OC, XIII, 1.

11, 29 oP, VIII, 2. 5; IX, 6; OC, XX, 7.

11, 30 oC, XIII, 1.

12, 32 oC, XXIV, 6. 12, 33 oP, VI, 3.

12, 34 oP, III, 3; OC, XVI, 3. 12, 35 oP, IX, 3. 12, 36 oP, VII, 8.

12, 37 oP, VIII, 9; IX, 3; OC, XVIII, 7. 12, 42 oP, II, 5.

12, 43—44 oP, X, 8.

13, 7 oP, X, 8. 13, 8 oP, VI, 5. 13, 17 oP, XII, 4. 13, 19 oC, XII, 4. 13, 25 oH, V, 5. 13, 43 oP, VIII, 13.

13, 45 oC, XII, 16.

14, 28—31 oC, XX, 4.

15, 18 oP, I, 4.

15, 32 oC, VIII, 7.

16, 3 oH, VI, 4.

16, 18 oC, XXI, 9.

17, 1—9 oP, IX, 5.

17, 5 oP, IX, 2.

18, 3 oP, XIV, 4. 18, 10 oP, VIII, 11. 18, 20 oC, XIX, 8.

18, 23—34 oC, XIII, 3.

19, 5 oC, V, 5.

19, 16—24 oC, VII, 1. 19, 17 oC, III, 6. 19, 19 oiP, I. 4. 19, 20 oC, VII, 1.

19, 21 oP, I, 4; VIII, 5; OC, III, 6; VII,

1922 - OC, VII, 1.

1928 — OP, IX, 12.

2012 — OC, XIII, 5.

2016 — OP, VII, 7.

2133 — OH, V, 6.

2227 —. OP, II, 6.

2230 — OP, XIV, 5.

2237 — OP, IX, 2.

2327 — OP, XI, 6.

2333 — OP, IV, 3; OC, X, 1.

244 - OC, IX, 10.

2429 — OH, VI, 4; OC, V, 4.

2435 OH, I, 3; OC, V, 4.

609

25, 1—12 oC, XII, 6.

25, 1—13 oC, XIM, 7.

25, 4 oC, VIII, 8.

25, 7 oC, VIII, 8.

25, 26 oC, XII, 16.

25, 29 oP, V, 8.

25, 32 oP, IX, 9.

25, 34 oS, III, 6.

25, 34—36 oC, VI, 6; VIII, 7.

25, 35 oP, III, 6.

25, 41 oP, V, 2. 6; OC, III, 7.

25, 41—43 oC, VI, 6; VIII, 7.

26, 33 oC, XX, 4.

26, 69—75 oC, XX, 4.

27, 28 oC, XIX, 6. 27, 31 oC, 10, 4.

27, 35 oC, X, 4; XIX, 6.

27, 54 oC, XVIII, 7.

28, 19 oP, V, 3.

Marcu

3, 17 oP, V, 3; OC, XVI, 1.

4, 7 oP, X, 8.

4, 9 oP, VIII, 13. 423 oP, VIII, 13. 4, 26—28 oH, V, 5. 9, 2—9 oP, IX, 5. 9, 29 oC, I, 9. 9, 35 oC, X, 7. 9, 44 oC, III, 7. 9, 46 oC, III, 7.

9, 48 oC, III, 7.

10, 44 oC, XX, 7. 12, 30 oP, II, 6. 12, 33 oP, II, 6.

Luca

1, 79 oP, VIII, 4.

2, 14 oC, IX, 10; XXIV, 7. 2, 29 oC, V, 5.

2, 29—30 oP, XIII, 2.

2, 52 oP, IX, 5.

4, 22 oP, IX, 5.

6, 21 oP, VI, 4; OC, IV, 3. 4.

6, 34 oP, IV, 5.

7, 32 oP, VI, 7.

7, 50 oP, II, 2.

8, 7 oP, X, 8.

8, 8 oP, VIII, 13.

9, 20 oC, XXIV, 7.

9, 27—36 oP, IX, 5.

10, 2 oC, VIII, 2. 10, 6 oP, II, 1. 10, 13 oP, VI, 7.

10, 16 oC, XXIV, 7.

10, 18 oC, IX, 10.

10, 19 oP, V, 6; OC, IX, 10.

10, 25—37 oC, VII, 1.

10, 27 oP, II, 6.

10, 29 oP, III, 4.

10, 36 oP, III, 4.

39 — Sfîntul Vasile cel Mare

10, 37 oP, III, 4.

12, 8 oC, XX, 7.

12, 16—18 oC, VI, 1.

12, 18 oC, VI, 1. 6.

12, 19 oC, VI, 6.

12, 20 oP, XI, 6; OC, VI, 2. 6.

12, 35—36 oC, XXI, 2.

12, 42 oP, III, 2.

13, 8—9 oC, III, 4.

13, 38 oP, IX, 1.

14, 11 oC, XX, 5. 14, 18 oC, XIII, 18. 14, 33 oP, X, 8.

14, 35 oP, VIII, 13.

15, 24 oC, XXI, 9.

16, 8 oP, XI, 6; OC, XII, 6. 16, 9 oP, III, 2.

16, 19 oP, VIII, 14; XI, 5.

16, 19—31 oC, I, 9; XXI, 8.

16, 20—21 oP, XI, 5.

16, 22 oP, XII, 5; OC, XVIII, 8.

16, 23 oC, I, 9.

16, 24 oC, XXI, 8.

16, 25 oP, XI, 10; OC, VII, 9.

18, 10—14 oC, XX, 4.

18, 11—12 oP, II, 5; OC, III, 5.

18, 13 oC, III, 5.

18, 25 oC, VII, 3.

19, 22 oC, XVIII, 7. 19, 38 oC, IX, 10. 19, 41 oC, IV, 3.

22, 31—32 oC, XX, 4.

23, 28 oC, V, 7; XVIII, 7.

24, 1 oP, X, 5. 24, 43 oC, I, 9.

Ioan

1, 1 oP, VII. 3. 4; IX, 3; OC, XVI, 1;

XXIII, 4; XXIV, 1. 1, 1—2 oC, XVI, 4. 1, 2 oP, XI, 6; OC, XV, 2. 1, 4 oC, V, 7; XVI, 3. 1, 9oH, VI, 1. 2; OP, VIII, 4; IX, 51, 14 oP, XI, 8; OC, III, 6; V, 7; XV

1, 16 oP, VIII, 5.

1, 29 oP, V, 5.

1, 32 oP, IX, 8.

3, 3 oC, XV, 3.

3, 5 - = OC, XIII, 2.

3, 14 oP, X, 8.

3, 17 oP, VII, 4; OC, XV, 2.

3, 18 oP, II, 4.

3, 20 oP, VIII, 4.

3, 29 oP, IX, 2.

4, 6 oP, XI, 4.

4, 7— -26 oP, II, 8.

4, 10 oP, X, 4.

4, 10- -14 oP, VIII, 7.

4, 14 oP, V, 4; X, 4.

4, 24 oC, XXIV, 4.

5, 18 oc, XXIV, 2.

610

5, 23 oC, XXIV, 7. 5, 29 oC, VII, 6.

5, 30 oC, XV, 2.

6, 9 oH, VI, 11. 6, 32 oP, VIII, 6.

6, 33 oP, V, 5; VIII, 1; IX, 3.

6, 48 oP, VIII, 7.

6, 51 oP, IX, 5; OC, XIII, 2.

6, 55 oP, VIII, 6.

7, 38 oP, V, 4; X, 4.

8, 16 oC, XXIV, 2. 8, 17 oC, XXIV, 2. 8, 18 oC, XXIV, 2. 8, 39 oP, IX, 12.

8, 48 oC, X, 4.

9, 16 oC, XXIII, 4.

10, 11 oC, XXIII, 3.

10, 11—13 oC, XXIII, 3.

10, 14 oC, XXIII, 4.

10, 15 oP, XI, 9; OC, XXIII, 4.

10, 16 oP, V, 3.

10, 17 oC, XXIII, 4.

10, 18 oC, XV, 2.

10, 20 oC, XXIII, 4.

10, 21 oC, XXIII, 4.

10, 27 oC, XXIII, 4.

10, 30 oH, IX, 6; OC, XXIV, 2.

11, 9—10 oP, X, 5. 11, 11 oC, IV, 5.

11, 25 oC, V, 7; XVI, 3; XVII, 2. 11, 35 oC, IV, 3. 11, 43 oC, IV, 5.

11, 48 oC, XX, 2.

12, 28 oC, XXIV, 7. 12, 31 oC, IX, 9; XX, 2.

12, 33 oP, X, 8.

13, 23 oP, IX, 2.

14, 3 oP, III, 2.

14, 6 oP, III, 3; IX, 5. 6; XI, 4; OC,

XXIV, 1. 6. 14, 7 oC, XXIV, 2. 14, 9 oH, IX, 6; OC, XXIV, 2. 14, 10 oC, XXIII, 4. 14, 16 oC, XXIV, 3. 14, 16—17 oP, XI, 1. 14, 17 oP, I, 3; OC, XXIV, 6. 14, 23 oP, VIII, 9; OC, I, 11. 14, 27 oP, V, 8; VIII, 10.

14, 30 oP, II, 2; OC, IX, 9.

15, 1 oH, V, 6; OP, VII, 5; IX, 5. 15, 2 oH, V, 6.

15, 5 oH, V, 6; OP, V, 5; IX, 5. 15, 6 oH, V, 6. 15, 15 oP, IX, 2. 15, 16 oC, XX, 4.

15, 26 OP, VII, 4.

16, 14 oC, XXIV, 7. 16, 15 = OC, XV, 2. 16, 25 oC, XII, 2. 16, 28 oC, XXIV, 2.

16, 33 oP, VII, 3; VIII, 12; XI, 1.

17, 4 oC, XXIV, 7.

17, 12 oP, II, 1.

17, 24 = OP, II, 4.

18, 3—8 oC, XVIII, 3. 18, 22—23 oC, X, 7.

18, 23 oC, X, 7.

19, 23—24 oC, XXIII, 4.

19, 39 oP, IX, 9.

20, 28 oP, VI, 3.

21, 20 oP, IX, 2.

Faptele Apostolilor

1, 26 oC, XIX, 7.

2, 3 oC, III, 6.

2, 38 oC, XIII, 1.

2, 44 oC, VIII, 8.

3, 1—8 oC, XV, 3.

3, 6 oC, XV, 3.

4, 34—35 oP, III, 6.

5, 15—16 oC, XV, 3. 5, 41 oC, XVII, 2.

7, 16 oP, III, 1. 7, 20 oH, I, 1.

7, 22 oC, XII, 6; XXII, 2.

8, 3 oP, XI, 8.

8, 27—39 oC, XIII, 6. 8, 32 oP, V, 5.

8, 36 oC, XIII, 6.

9, 15 oC, XV, 3.

9, 20—21 oC, XIX, 7.

9, 22 oP, XI, 8.

10, 1—48 oC, XVIII, 7.

14, 22 oP, VIII, 4; X, 2; OC, XIII, 7,

16, 18 oP, VII, 1.

17, 21 oP, X, 8. 19, 12 oC, XV, 3. 21, 13 oC, XVIII, 7. 28, 3—6 oH, IX, 6.

Romani

1, 5 oP, IX, 4.

1, 16 oH, IX, 1.

1, 18 oC, VII, 6; X. 7.

1, 20 oH, I, 6; III, 10; OP, III, 3; OC.

XII, 3; XXIV, 7. 1, 21—22 oH, I, 3. 1, 22 oP, XI, 5; OC, XX, 2. 1, 23 oP, V, 2; OC, IX, 2. 1, 26—27 oC, IX, 2. 1, 28 oC, IX, 2.

1, 29 oC, XI, 3.

2, 4 oP, VII, 4. 2, 5 oP, VI, 4.

2, 15 oC, XII, 10. 2, 16 oC, XII, 10. 2, 23 oP, V, 2.

2, 24 = OP, V, 2.

3, 23—24 oP, XI, 3. 3, 25 oP, X, 4.

5, 3 oP, VII, 10; X, 2, XII, 5. 5, 3—4 oP, VIII, 1; VIII, 4; X, 2; XII. 1.

611

5, 3—5 oP, XII, 5; OC, IVj, 3. 5, 14 oP, XI, 9. 5, 20 oC, XIII, 4.

5, 37 oP, X, 2.

6, 2 oP, VIII, 14; OC, XIII, 7. 6, 5 oC, XIII, 2.

6, 8 oP, VIII, 14. 6, 13 oC, XIII, 5. 6, 19 oP, VII, 2.

6, 23 = OC, IX, 7.

7, 6 oP, VII, 2. 7, 9—10 oP, I, 5.

7, 24 oP, VIII, 9. 14.

8, 2 oC, XV, 3. 8, 7 oC, XIII, 1. 8, 8 oP, VI, 7.

8, 9 oC, XXIV, 6.

8, 9—10 oC, XXIV, 4.

8, 11 oC, XIV, 8.

8, 13 oC, IV, 2.

8, 15 oC, V, 7; XXIV, 6.

8, 18 oC, V, 6.

8, 29 oP, VII, 10.

8, 31 oP, X, 8.

8, 32 = OP, XIII, 2.

8, 35 = OP, VI, 2; XIV, 1.

8, 37 = OP, VII, 10; XIV, 2.

8, 39 oP, VII, 10.

9, 4—5 oP, VIII, 7.

9, 22 oC, IX, 5.

10, 10 oP, XI, 2. 8; OC, XVIII, 7.

11, 5 oP, VII, 7.

11, 16—18 oC, XX, 4. 11, 20 oC, XX, 4. 11, 25 oP, VII, 7.

11, 33 oH, II, 2.

12, 1 oC, XIX, 6. 12, 6 = OC, XXUV, 6. 12, 12 oC, IV, 3.

12, 15 oC, IV, 3. 4; V, 7. 12, 17 oH, VIII, 4.

12, 21 oH, VIII, 4.

13, 1 oP, VII, 9. 13, 10 oC, V, 7. 13, 12 oP, X, 5.

13, 14 oP, IX, 11; OC, XXII, 7.

I Corinteni

1, 20 oC, XVII. 2.

1, 21 oH, VIII, 6; OP, IX, 4; XI, 5.

1, 24 oP, V, 5.

1, 27 = OP, VII, 9.

1, 30 oC, XII, 9.

1, 30—31 oC, XX, 3.

1, 31 oC, XX, 3.

2, 4 oH, I, 1.

2, 6 oP, XI, 5; OC, XXIII, 2. 2, 6—7 oC, XII, 3. 2, 7 oC, XX, 3. 2, 9 — OP, I, 5; X, 4. 2, 10 oC, XX, 3. 2, 12—13 oP, IX, 4.

2, 13 oH, I, 1.

2, 16 oP, XI, 6.

3, 1—2 oC, XII, 13. 3, 7 OP, VII, 9.

3, 9 oP, XIII, 3.

3, 11 oC, III, 4.

3, 12 OC, III, 4.

3, 16 oC, II, 7; XIV, 8.

3, 17 oC, XXIV, 5.

3, 19 oH, IX, 1; OP, XI, 5.

3, 23 oC, XXÏV, 7.

4, 3—4 oC, XX, 4.

4, 5 oP, II, 6; VIII, 4; OC, III, 1.

4, 7 oC, XX, 4.

4, 9 oC, XIX, 8.

4, 11 oP, VIII, 7.

4, 11—12 = OP, VI, 2.

4, 12 oC, XIII, 7.

4, 12—13 oP, VIII, 1.

4, 13 oP, VIII, 12.

4, 15 oC, VIII, 1.

5, 5 oP, IX, 7.

6, 10 oC, II, 4; X, 4; XIV, 4. 6, 15 -= OP, V, 2.

6, 19 oC, XXIV, 5.

6, 20 oP, V, 2; XI, 4.

7, 23 oP, XIII, 3.

7, 31 oH, I, 3; OP, VtLII, 9. 9, 24 oC, III, 4. 9, 25 oC, II, 3. 9, 26 oC, III, 4.

9, 27 oP, VI, 6.

10, 2 oC, XIII, 2. 10, 12 oP, XIV, 5.

10, 13 oP, VIII, 4; XIII, 3.

10, 31 oP, VIII, 1; OC, V, 3.

11, 12 oC, XXIV, 7. 11, 31 oP, II, 4.

11, 32 oC, V, 6; XII, 5.

12, 3 oP, VII, 1.

12, 7 oH, VI, 11; OC, XXIV, 6. 12, 11 oC, XV, 3. 12, 27 oP, VIII, 11.

12, 28 oH, V, 6.

13, 1 oC, XVI, 3.

13, 11—12 oP, IX, 2.

13, 12 oP, VII, 5; VIII, 6. 11; X, 4

14, 15 oP, V, 7.

15, 10 oP, IX, 4; XI, 5; OC, XX, 3. 15, 12 = OC, III, 6.

15, 22 oC, III, 6. 15, 24 oP, X, 1; XI, il. 15, 26 oC, III, 6. 15, 31 oP, III, 5. 15, 33 oC, IX, 9. 15, 35—50 oH, VIII, 8. 15, 42 oP, IX, 2. 15, 42—44 oC, IV, 6. 15, 43—44 oP, IX, 2. 15, 52 oH, VI, 5. 15, 54 oP, XI, 1. 15, 55 oC, III, 6.

612

ii CorintenI

1, 9—10, oc, xx, 3.

2, 7 oc, xiv, 8.

3, 3 op, ix, 3.

3, 18 op, vi, 7.

4, 5 op, viii, 12.

4, 8 op, viii, 4. 12.

4, 10 op, vii, 5 oc, iv, 2.

4, 16 op, vii, 2; ix, 2; oc, 1, 9; ix, 4; xii, 13; xxi, 6.

5, 1 oc, xxi, 6. 5, 4 op, v, 1.

5, 9 op, xiv, 5.

5, 17 op, vii, 6; oc, ix, 4.

6, 9 oc, xii, 5. 6, 16 oc, ii, 7.

6, 17 oc, xiv, 8.

8, 9 op, viii, 5 i oc, vii, 9; x, 4.

9, 6 op, xi, 5. 9, 8 oc, xxi, 8. 11, 6 oc, xvii, 2. 11, 23 op, xi, 5.

11, 25—27 op, viii, 7.

11, 27 oc, iv, 2.

12, 2 oh, iii, 3.

12, 9—10 oc, iv, 2.

12, 10 op, vii, 9.

12, io op, xn, 5; oc, i, 9.

12, 14 op, ii, 3.

13, 3 op, ix, 5.

Galateni

1, 1 oc, xix, 7.

2, 20 op, ii, 3; oc, iv, 2. 4, 9 oc, xx, 4.

4, 19 op, viii, 8.

5, 17 oc, i, 9 ii, 3; iii, 3. 5, 22 op, vii, 1; ix, 8.

5, 26 xi, a

6, 1 oc, xx, 7. 6, 4 oc, xx, 5.

6, 7 op, v, 7; oc, vii, 9; xiii, 5;

xviii, 7. 6, 8op, xiii, 5.

6, 14 op, ix, 4; xiii, 4! oc, xix, 2. Eleseni

1, 21 oc, xv, 1.

2, 2 oc, ix, 9. 2, 3 op, xii, 3.

2, 5 op, vii, 4. 9. 2, 12 op, viii, 8; xii, 3. 2, 14 op, viii, 10; x, 8; xii, 3. 2, 15 oP, vii, 6; viii, 5; x, 8; oc, ix, 4.

4, 22 oC, xiii, 5; xix, 6. 4, 22—24 oP, ix, 2. 4, 25 oC, xviii, 8. 4, 27 oP, vii, 1. 4, 31 oc, x, 1. 7. 4, 32 oC, xi, 6.

5, 2 oP, V, 5.

5, 6 oC, XIII, 8.

5, 16 oP, VIII, 9.

5, 18 oC, XIV, 5.

5, 23 oP, IX, 10.

5, 25 oH, VII, 5.

6, 4 oH, IX, 4.

6, 12 : oC, II, 1

6, 13 oC, III, 4.

6, 14 oC, II, 3.

6, 16 oC, II, 3.

6, 17 oC, II, 3.

6, 19 oC, XII, 1.

Filipeni

1, 23 oC, -IV, 3.

2, 6 - oC, XXIV, 2.

2, 7 oP, VIII, 5.

2, 8 - oP, XI, 8.

2, 8— -9 oP, IX, 5.

2, 10 oP, IX, 10; XI, 1; OC, XVIII, 8. 2, 11 oC, XVIII, 8. 2, 13 oC, XX, 3.

2, 15 oH, VI, 2.

3, 8 oP, IX, 4.

3, 9—11 oC, XX, 3.

3, 12 oC, XX, 4.

3, 13 oC, III, 4.

3, 13—14 oP, IX, 2.

3, 14 oP, V, 6; VIII, 10.

3, 18 oC, IV, 3; V, 9.

3, 19 oP, XIII, 4; OC, 381V, 6.

3, 20 oh, ix, 2; oc, xxi, 1.

3, 21 oP, VII, 10.

4, 7 -OP, V, 8; VI, 6; VIII, 10. 4, 13 oP, V, 4; X, 2.

Coloseni

1, 12 oH, II, 5.

1, 15 oH, ix, 6; OC, xv, 2; xxiv, 2. 1, 16 oH, i, 5; OC, xv, 1.

1, 20 oP, VIII, 5. 10; x, 7; xii, 3; OC, IX, 10.

2, 4 oP, VIII, 10. 2, 11 oC, XIII, 2. 2, 12 oC, XIII, 2.

2, 15 oP, X, 3.

3, 1 oH, IX, 2.

3, 3—4 oP, VIII, 9. 3, 5 oP, III, 2; OC, IV, 2. 3, 9—10 oP, IX, 11.

3, 12 OP, IX, 11.

4, 7 oP, VIII, 2.

I TesalonicenI

4, 13 — OC, IV, 6.

4, 15 oC, XXI, 12.

5, 3 oC, XIII, 8. 5, 5 oP, VIII, 8. 5, 8 oC, II, 3.

613

5, 16 oC, IV, 4. 5, 16—18 oP, VIII, 1. 5, 16—18 oC, IV, 1; V, 3. 5, 18 oC, VIII, 6. 5, 22 oC, XII, 6.

II Tesaloniceni2, 3 oP, II, 1.

I Timotei

1, 19 oC, XII, 6.

1, 20 oC, XII, 5.

2, 6 oC, VII, 9.

3, 15 oP, VI, 1; OC, III, 4.

4, 13 oP, III, 4.

5, 23 oC, V, 3.

6, 7—8 oC, XXI, 6. 6, 9 oP, XI, 6.

6, 14 oP, X, 1. 6, 16 oC, XV, 1. 6, 17 oP, XI, 3.

Timotei

1, 8 oC, III, 4.

1, 18 oC, III, 4.

2, 3 oC, III, 4. 2, 4 oC, III, 4.

2, 5 oP, XIV, 5; OC, III, 4. 2, 10 oP, VIII, 14. 2, 16 oP, III, 2. 2, 20 oC, III, 4 IX, 5.

2, 26 oC, III, 2.

3, 16 oP, I, 1.

4, 2 oP, III, 4. 4, 3 oP, IX, 3. 4, 7—8 oP, XIV, 5. 4, 8 oC, III, 6.

Tit

1, 3 oP, I, 3.

Evrei

1, 2 oH, IX, 6; OC, XVI, 1. 1, 3 oH, IX, 6i OP, X, 5i OC, X, 7; XXIV, 4.

1, 7 oP, XI, 8.

2, 4 oC, III, 6. 2, 7 oP, XI, 11. 2, 9 oP, XI, 11. 2, 14 oP, XI, 9.

4, 12 oP, V, 7; IX, 5.

5, 14 oC, II, 8; XII, 4.

6, 5 oC, XIV, 1.

7, 26—27 oP, XI, 4.

9, 37—38 oC, I, 9.

10, 1 oP, VIII, 9.

10, 27 oC, VII, 6.

11, 10 oP, X, 4; OC, XIX, 2. 11, 25 oH, I, 1.

11, 40 oP, XI, 9.

12, 6 oP, VIII, 1 XII, 5. 12, 7 oC, XII, 5.

12, 11 oC, XII, 5.

12, 22 oH, IX, 2; OP, III, 1; OC, XIX, 2. 12, 23 oH, IX, 2; OP, X, 4; XI, 7.

Iacov

4, 6 = OC, XX, 5. I Petru

1, 2

2, 92, 22

5, 35, 55, 6

I Ioan

1, 5 oH, II, 4.

3, 8 oP, II, 8; IX, 10; XIV, 2. 5, 17 oC, XIII, 4. 5, 19 oP, VIII, 9.

oP, V, 8.

oP, VII, 7. oP, XI, 4.

oC, XX, 7.

oC, XX, 5. = OP, XI, 3.

INDICE REAL ŞI ONOMASTIC

Abion, OP, XI, 4; OC, X, 3.

Abimeleh, nume de împărat, OP, VIII, 1.

Abimeleh, împăratul Filistenilor, OP, VIII, 1.

Abimeleh, preot, OP, VIII, 1.

Academia, şcoala filosofică a lui Platon, OC, XXII, 7.

Achila, traducător al Vechiului Testament în limba greacă, Op, IX, 4.

Adam, — a lăsat moştenire păcatul, OC, VIII, 7; — a primit întîia dată porunca de a posti, OC, I, 3.

Ader, împăratul sirienilor, OP, VII, 6; OC,

IX, 9.

adevărul Evangheliei, OP, VII, 7; -ul în Scriptură este lipsit de cuvinte meşteşugite, OH, III, 8; -ul învăţăturii creştine, OH, I, 2; -ul lui Dumnezeu, OP, VI, 6; -ul proverbului, OC, XX, 5; canonului OP, II, 6; contemplările -ului, OP, VIII, 5; cunoaşterea -ului, OH, II, 8; OP, VII, 5; descoperirea, OH, VI, 11; dogmele -ului, OH, IX, 6; OP, VIII, 6; dragostea de —, OH, I, 1; Duhul -ului, OP, I, 3 XI, 1; OC, XVIII, 3; XXIV6.

Adonai Doamne, OC, II, 6.

Adrazar, fiul lui Raab, împăratul din Saba, OP, XII, 2; robii lui —, OP, XII, 2.

adulter, — al naturii, OH, VII, 6; -ele zeilor, OC, XXII, 2.

adunare, -a sărbătorească a sfinţilor, OP,

X, 4; prima — a creştinilor avea toate în comun, OC, VIII, 8.

Agog, împăratul amaliciţilor, OC, X, 6.

agonie, -ia de pe cruce, OP, X, 3.

Ahar, persoană biblică, OC, VIII, 4.

Ahav, persoană biblică, OC, VII, 5; Ioram fiul lui —, OP, VII, 6.

Ahaz, rege în Iuda, OH, VI, 7.

Ahitoiel, sfetnicul lui David, OP, II, 1; VII, 6.

alegere, -a depinde de nod, OC, IX, 7; -a harului, OP, VII, 7; -a între fapte, OH, VI, 7; vas al rii, OC, XV, 3 virtutea se săvîrşeşte prin libera —, OC, IX, 7.

alegorie, legile -i, OH, IX, 1.

Alexandru cel Mare, fapta lui —, OC, XXII, 5.

altar, -ul arderilor de tot, OC, XIII, 3;

slujitorii -ului, OC, XVIII, 2. Amnon, întîiul născut al lui David, OP,

VIII, 12 fiii lui —, OP, XII, 2. Amos, proorocul, OC, VIII, 1. Ana, mama lui Samuil, OC, II, 6; XX, 3. Anatolia, părţile de mijloc ale iei, OH, III, 6.

Anhus, împăratul celor din Get, OP, VIII, 1. anomeu, eretic, OH, IX, 6; OC, XXIV,

1. 2. 3. apostolie, OP, IX, 4.

aproapele, calităţile şi bunurile lui, OC,

XI, 4; dragostea de —, OC, VII, 1. 9j femeia lui, OP, XI, 8; porunca dragostei de —, OC, VII, 1; vătămarea lui, OC, X, 5.

Arabia, OP, XII, 2; pustiul iei, OH, IV, 4. Aravot, pustie în Iuda, OP, II, 1. Araxe, fluviu, OH, III, 6. ardere, — de tot, OC, XIX, 6; altarul arderilor de tot, OC, XIII, 3. Argantonie, OC, XXII, 8. argieni, OC, XXII, 8.

Arhanghel, OC, XV, 1. 3; dregătoriile -ilor, OH, I, 5; OC, XV, 1; vieţuire cu -ii, OC, IX, 7. Ar hi, tatăl lui Husi, OP, II, 1. Arhiloh, vulpea lui —, OC, XXII, 8. Arie, eretic, OC, XXIV, 1. Asat, levit, OP, XIII, 1. asirian, OP, XI, 6; OC, XXIV, 1 asprime, -a certării, OC, XII, 5. astrolog, combaterea ereziilor, OH, VI, 5. 7;

cuvintele -ilor, OH, VI, 7. astrologie, -ia este în mare cinste la hal-

deeni, OC, XII, 6. astronomie, vestita —, OH, I, 3. atenian, OP, X, 8. Atica, OC, XXII, 7.

Atlantic, oceanul numit —, OH, VII, 6. Avacum, profetul, OC, VIII, 5. Abel, OC, XXIII, 3.

Abesalom, fiul lui David, OP, II, 1. 7;

XX, 1; isteţimea cea rea a lui —, OC.

XII, 12.

Abiatar, preot, OP, II, 1. Abimeleh, ucigaşul —, fiul nelegitim al lui Gliedeon, OC, XX, 2.

615"

Aviron, persoană biblică, OC, IX, 5.

Avraam, Dumnezeul lui —, OP, VI, 3;

X, 6; sînurile lui —, OC, I, 9.

Baal, 450 preoţi ai lui —, OC, X, 6.

Bactru, fluviu, OH, III, 6.

Babilon, cuptorul din —, OC, XXI, 9; groapa din —, OC, VIII, 5; istoria celor trei tineri din —, OP, V, 6; trupul celor trei tineri din —, OC, I, 6.

beţie, -ia duce la desfrîu, OC, I, 10; -ia este duşman al lui Dumnezeu, OC, II, 7; -ia este distrugerea gîndurilor, OC, XIV, 7; -ia este mamă a păcatului, vrăjmaşă a virtuţii, OC, XIV, 2; fumurile iei, OC, II, 6; leacuri de —, OC, XIV, 4; mamă a neruşinării este -ia, OC, II, 4 patima iei, OC, XIV, 2; păcatul iei, OC, II, 7; suflet pîngărit de —, OC, II, 4.

Biblie, OC, XXI, 8.

binele real, OP, VIII, 7; OC, XI, 5; adevăratul —, OC, VII, 1; contemplarea lui, OC, IX, 6; definiţia lui, OP, IX, 2; dorinţa lui, OC, XII, 14; Dumnezeu este însuşi -le desăvîrşit, OP, VIII, 7; lupta dintre rău şi —, OH, II, 4; natura lui, OP, I;3; IX, 12; OC, IX, 4. 5; pomul cunoştinţei lui şi răului, OC, I, 3; IX, 8. 9; puterea lui, OH, II, 4; răul este lipsa lui, OC, IX, 5; vrăjmaşul lui, OC, IX, 8.

binecuvîntare, -a lui Dumnezeu, OP, V, 8; -a mîini lor, OC, VIII, 1.

Biserică, -ca celor ce vieţuiesc în ceruri, OP, X, 4; -ca celor întîi născuţi, OP,

XI, 7; -ca celor întîi-măscuţi înscrişi în ceruri, OP, X, 4; -ca de jos, OP, X, 5; -ca Domnului, OP, IX, 11; XII, 4; -ca Dumnezeului celui viu, OP, V, 3; VI, l; -ca este singura porumbiţă dasăvirşită a lui Hristos, OP, IX, 9; -ca este trupul Domnului, OP, IX, 5; -ca galatenilor, OP, VIII, 8; -ca împăratului, OP, IX, 11; -ca lui Dumnezeu, OH, II, 1; OP,

V, 7; VIII, 13; XI, 1; XII, 1. 2; XIV, 1; OC, II, 7; XXIII, 4; cile mucenicilor, OC, XIV, 1; XIX, 8; adunairea -cii, OH, IV, 7; OC, VIII, 8; capul -cii, OP, IX, 10; credinţa în —, OH, V, 6; dezbinări în —, OC, XXIII, 4; fiii -cii, OP, IX, 12; Hristos este capul -cii, OP, IX, 5; în — îngerii înscriu pe cei ce postesc, OC, II, 2; învăţătura -cii, OH, III, 3; învăţaţii noştri din —, OH, III, 9; învăţătura -cii, OH, III, 3; puroiul -cii, OH, II, 4; război împotriva -cii, OC, XVIII, 2; trupul -cii, OH, V, 5; OP,

VI, 1; zidirea -cii, OH, I, 8.

Bitinia, OH, IV, 4.

bogăţie, -ia credinţei, OH, VIII, 8; -ia dată de Dumnezeu omului, OH, VI, 1; -ia dragostei lui Hristos, OP, IX, 9; -ia duhovnicească, OH, VIII, 8; -ii duhovniceşti, OC, XII, 16; -ia este pricina războaielor, OC, VII, 7; -ia înţelepciunii lumii, OH, I, 4; -ia lui Dumnezeu, OP, VII, 5; -iile lui Dumnezeu sînt întinse pretutindeni, OC, VIII, 6; administrarea bună a -iilor stricăcioase, OC, VI, 3; cei răi, care fac din — instrumentul răutăţii lor, OP, XI, 10; florile iei, OC, VII, 7; foloasele iei, OC, XI, 5; grijile -i, OC, XXI, 7; iubirea de —, OH, VII, 3; mulţimea -i, OP, XI, 3; natura -i, OP, XIII, 5; OC, VII, 7; povara -i, OC, VII, 9; XXI, 8; prisosul -i, OC, VI, 1; VII, 3; rîvna după —, OC, VII, 7; strîngerea de -ii, OC, XXI, 3; uşurătatea -i, OP, XIII, 5.

Botez, -ul iertării păcatelor, OP, V, 8; -ul înfierii, OP, VIII, 8; OC, VIII, 1; -ul lui Iisus, OiP, V, 3; -ul pocăinţei, OC, XIII, 1; a minarea -ului, OC, XIII,

5; ce este -ul, OC, XIII, 5; darul -ului, OC, XIII, 3; frîul -ului, OC, XIII, 5; harul -ului, OP, V, 8; mîntuirea prin —, OC, XIII, 1; puterea -ului, OC, XIII, 3; simboalele -ului, OC, XIII, 2; semnificaţia -ului, OC, XIII, 1; sensul -ului în credinţa lui Hristos, OC, XIII, 1; sensul

-ului lui Ioan, OC, XIII, 1; sfinţenia -ului, OC, XIII, 7; slujba -ului, OC, XIII, 5; tradiţia -ului, OC, XXIV, 5.

britanic, OH, 9; insulă -ă, OH, IV, 4.

bucurie, -ia Domnului, OC, IV, 4; — duhovnicească, OH, VIII, 8; OC, XVIII, 1; — dumnezeiască, OP, VII, 1; -ia împărăţiei cerurilor, OC, V, 2; -ia plinii, OP, VIII, 6; -ia Mirelui, OC, XII,

6; XIII, 7; — veşnică, OP, X, 4; defi-niţia -i, OC, IV, 4; sîmbete pline de —, OP, VIII, 9; untdelemnul -i, OP, IX, 3. 5.

bun, -urile acestei lumi, OC, XXII, 2; -uri adevărate, OC, XI, 5; XXI, 5; -urile lui Dumnezeu, OC, V, 7; IX, 9; -urile aproapelui, OC, XI, 4; -urile ce-leilalte lumi, OC, XXII, 2; — comun, OP, XII, 3; -urile comune tuturor, OC, VIII, 8; -ul libertăţii, OP, IV, 4; -uri necesare, OC, XXI, 6; -uri pămînteşti, OC, XXII, 6; buna întocmire a -urilor pămînteşti, OH, III, 8; dorinţa răpirii -urilor străine, OC, XII, 10; inegalitatea în împărţirea -urilor materiale, OP, XI, 10; participarea obştească a întregului popor la -uri, OC, XII, 4; repartiţia neegală a -urilor, OC, VI, 7; sufletul, -ul cel nemişcător, OH, VI, 10; turburarea tuturor -urilor din viaţă, OC, XI, 6.

616

bunătate, tăţile adevărate, OC, V, 4; tăţile cele din odihna cea veşnică, OP, VIII, 7; -taţi cereşti, OC, V, 2; VI, 8; XIII, 8; -a Cuvîntului ceresc, OP, VIII, 6; tăţile de mai înainte, OC, XXI, 11; tăţile drepţilor, OC, XVIII, 8; tăţile făgăduite, OH, V, 2; OP, XIII, 5; OC, IV, 2; VI, 8; XII, 14 i XIII, 8; tăţile Ierusalimului celui ceresc, OC, XIII, 8; -a lui Dumnezeu, OH, II, 4; OP, V, 2; VIII, 6. 12; X, 5; OC, IV, 2; VI, 1; VIII, 2. 5. 6; IX, 1. 7; tăţile lui Lazăr, OP, XII, 5; tăţile nădăjduite, OC, IV, 3; XIX, 6; tăţile păcii, OP, XII, 2; tăţile raiului, OP, III, 1; -taţi veşnice, OP, I, 3; OC, XX, 1; tăţile vieţii de dincolo, OC, XXII, 2; tăţile viitoare, OC, VII, 3; tăţile virtuţii, OP, IX, 2; bogăţia tăţiî lui Dumnezeu, OP, VII, 4; Dumnezeu este dătător de tăţi, OC, XI, 1 contemplarea adevăratelor tăţi, OC, IV, 7; desfătările tăţilor îngereşti, OC, IV, 2; desfătarea tăţilor spirituale, OC, IX, 6; dobîndirea tăţilor cereşti, OC, XII, 16; dorirea veşnicelor tăţi, OC, X, 5; încrederea în tăţile făgădui-te, OH, VI, 1; legea este umbra tăţilor viitoare, OP, VIII, 9; moştenirea veşnicelor tăţi, OP, VII, 7; moştenitor al tăţilor lui Hristos, OC, XIII, 3; nădejdea tăţilor veşnice, OC, IV, 7; pierderea adevăratelor tăţi, OC, XI, 6.

Cades, pustiul —, OP, V, 6.

Cain, OC, XIII, 5; —, cel dintîi ucenic al diavolului, OC, XI, 3; blestemul lui —, OC, XIV, 5.

cale, -a către Dumnezeu, OC, III, 6; -a cea dreaptă, OC, VIII, 1; IX, 1; XII, 9;

XXI, 1; -a cea dreaptă şi adevărată a vieţii, OC, XXII, 3; -a cea largă, OP, X, 2; OC, XIII, 7; -a cea strâmtă, OC, VII, 9; -a de mijloc, OP, II, 7; -a desfriului, OC, I, 9; -a evanghelică, OC, XII, 16; căi greşite, OP, X, 1; -a istoriei, OC, I, 5; -a împărătească, OC, III, 4; -a lesnicioasă, OC, VII, 1; căile mântuirii, OC, IV, 3; XIII, 6; -a nedreptăţii, OC, XXI, 2; -a spre fapte, OC, XXII, 2; -a spre gheenă, OC, XI, 5; -a vieţii, OP, XI, 2; OC, XVIII, 1; XXI, 2; -a virtuţii, OC, XII, 9; XXII, 3; cea mai bună —, OC,

XXII, 1; Domnul este numit —, OP, IX, 5.

camătă, OP, IV, 1. 3. 4. 5; OC, I, 8; datul cu —, OP, IV, 5.

Carmel, -ul, munte înalt, avea pe Ilie, OC, VIII, 5; vîrful -ului, OP, V, 4.

carte, -a celor vii, OP, XI, 7; -a cerurilor, OC, XIII, 7; -a Facerii, OH, I, 1; II, 6; OP, I, 3; OC, IX, 5; cărţile filozofilor.

OH, III, 8; cărţi istorice, OP, I, 1; cărţile legii, OP, II, 5; -a lui Iov, OP, V, 5; cărţile lui Moisi, OC, III, 1; cărţile profetice, OP, II, 5; -a Proverbelor, OC, XII, 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 11. 13. 14. 15; -a Psalmilor, OP, I, 1. 2. 3; V, 1; Vil, 5; -a Regilor, OP, II, 1; OC, IX, 9; XII,

2; cărţile sfinte, OC, XII, 2; neştiinţa de —, OP, III, 4.

castitate, îndemn spre —, OC, XVIII, 1; legea -taţii, OC, XXI, 4; postul creator al -taţii, OC, I, 6; sudorile -taţii, XIII, 7.

catehel, OC, XIII, 6. cateheză, cuvintele zei, OC, XIII, 1. Caucaz, munţii —, OH, III, 6. căinţă, OC, III, 4; V, 9; XIII, 7; XXI, 4; XXIil, 8.

cămaşă, -şa cea fără cusătură, OC, XXIII, 4; -şa ţesută dintru început, OC, XXIII,

celt, părţile apusene ale ţilor, OH, III, 6. cer, -ul, acoperişul obştesc al lumii, OC, XXIII, 3; -ul a fost făcut desăvîrşit, OH, II, 1; -urile -urilor, OH, III, 3; -ul ete corp continuu, OH, II, 5; -ul este primul în ordinea creaţiei, OH, I, 7; -urile nu sînt însufleţite, OH, III, 9; -ul va trece, OH, 1, 3; adunarea celor întîinăscuţi în -uri, OP, X, 4; al doilea, al treilea — sau mai multe -uri, OH, III,

3; OC, I, 9; alt — de o natură mai tare, OH, III, 3; Biserica celor ce vieţuiesc în -uri, OP, X, 4; Biserica celor întîinăscuţi înscrişi în -uri, OP, X, 4; bucuria împărăţiei -urilor, OC, V, 2; celui de al doilea — i s-a dat o întrebuinţare deosebită în univers, OH, III, 3; cetăţean al -urilor, OC, XIII, 7; comoară în -uri, OC, VI, 6; curiozităţile celor care au filozofat despre —, OH, III, 8; două -uri, OH, III, 3; Dumnezeu a numit tăria —, OH, III, 8; Dumnezeu este Domnul -ului, OC, VIII, 5; facerea -ului şi a pămîntului s-a făcut într-o clipită şi în afară de timp, OH, I, 6; fiinţa -ului, OH, I, 8; forma -ului, OH, I, 8; frumuseţile -ului, OC, XIV, 6; frumuseţile de dincolo de —, OC, XV, 1; împărăţia -urilor, OP, III, 6; V, 7; VIII, 12; OC, III, 6; IV, 2;

VI, 3; VII, 3. 6. 7; X, 4. 10; XII, 13. 16; XIII, 1. 3. 5. 7; XVIII, 6; întîiinăscuţi însorişi în -uri, OH, IX, 2; lipsire de împărăţia -urilor, OC, XI, 5; masa din împărăţia -urilor, OC, I, 9; măreţia -ului, OH, VI, 1; mişcarea întregului —, OH, III, 3; multe -uri, OH, III, 3; natura -ului, OH, I„7. 8; nenumărate -uri, OH, III, 3; podoaba -ului, OH, II, 1;

VII, 1; slava din împărăţia -urilor, OC V, 7; substanţa -ului, OH, III, 3; tîlcuirea celui dintîi —, OH, III, 3; tratate

617"

despre natura -ului, OH, 1, 11; viaţa din -uri, OC, VIII, 8; ziua deschiderii -urilor, OC, XIV, 1.

cetate, -a cea de sus, OP, X, 4; -a cea liberă, OC, XIX, 2; -a lui Dumnezeu, OP, X, 4. 6; definiţia -taţii, OP, X, 4; patria mucenicilor este -a lui Dumnezeu, OC, XIX, 2.

Chios, sofistul Prodicos din —, OC, XXII,

cîntare, -a cea nouă, OP, VII, 2; -a tarilor, OP, VIII, 1; IX, 9; OC, XII, 1; — de laudă în cinstea Creatorului, OH,

III, 9; — de psalmi, OP, VI, 3; XII, 2; OC, XIII, 7; -a lui Moisi, OC, IX, 4.

cinicc, — doric, OC, XXII, 7; — frigian, OC, XXII, 5; -ul greierului, OH, VIII, 7; -ele sirenelor, OC, XXII, 2.

Clinias, ucenicul lui Pitagora, OC, XXII,

comoară, — în ceruri, OC, VI, 6; învăţătura'Duhului este — bună pentru veacul ce va să fie, OH, III, 1.

contemplare, -a adevăratelor bunătăţi, OC,

IV, 7; lările adevărului, OP, VIII, 5; -a binelui, OC, IX, 6; -a Creatorului, OP, IX, 10; -a creaţiei, OH, V, 9; lări dumnezeieşti, OP, X, 4; -a existenţelor, OH, I, 1; -a frumuseţii slavei lui Dumnezeu, OP, XIV, 5; -a lui Dumnezeu, OC, IX, 9; -a minunăţiilor creaţiei, OH, VII, 6,

Core, fiii lui —, OP, IX, 1. 2; X, 1; XI, 1.

Coribant, OC, XXII, 7.

Corint, creştinii din —, erau copii, OC, XII, 13.

corintean, OP, III, 5.

Cornelie sutaşul, OC, XVIII, 17.

creare, cea dintîi —, OP, VI, 5; -a focului, OH, III, 5; -a lumii, OH, II, 2; OP, V, 4; -a luminătorilor, OH, VII, 1; -a oamenilor, OH, IX, 6; -a vieţuitoarelor, OH, VI, 10; cauza creării universului, OH, I, 2; prima — a omului, OP, VII, 6.

Creator, -ul lumii, OH, I, 2; OC, II, 2 -ul luminii, OC, IX, 4; -ul naturii, OH, VI, 3; -ul stelelor, OH, VI, 7; -ul timpului, OC, XVI, 2; -ul universului, OH, I, 2; III, 9; VI, 2; -ul zidirii, OC, IX, 4; adînca înţelepciune a -ului, OC, III, 8; afecţiunile date de — pentru mîntuirea noastră, OC, X, 6; asemănarea cu -ul, OC, III, 7; cîntare de laudă în cinstea -ului, OH, III, 9; chipul -ului, OP, XX, 3; OC, III, 3. 6; contemplarea -ului, OP, IX, 10; creaţia a luat început de la —, OC, XVI, 3; creaţiile mici ale zidirii -ului, OH, VI, 11; dorul de a fi împreună cu -ul, OC, IV, 2; dragostea pentru —, OH, V, 9; Dumnezeu, -ul inimilor, OP, VII, 8; -ul oamenilor, OH, VII, 8; Dumnezeu, -ul universului, OH, I, 3. 4;

OC, VIII, 2; glasul -ului, OH, IV, 5; hotarul constrîngătoi pus focului de —, OH, III, 7; imitarea -ului, OC, XXI, 5; înţelepciunea -ului, OH, I, 7; VI, 11 OP, VII, 3; înţelepciunea -ului universului, OH, II, 2; înţeleptul —, OH, VI, 10; legile -ului, OH, V, 5; marea înţelepciune a -ului, OH, V, 9; OC, III, 6; măreţele creaţii ale -ului, OH, VI, 11; mărturia -ului, OH, II, 7; numele -ului, OC, XXI, 8; ochii -ului OC, XXI, 5; porunca -ului, OH, IV, 2; V, 5; VII, 1; IX, 3; purtarea de grijă a -ului, OH, V, 9; puterea -ului, OH, I, 9; VI, 3; raţiunile de —, OH, III, 10; slujba -ului, OH, IX, 2; sufletul făcut după chipul -ului, OC, IX, 3; urmele înţelepciunii -ului, OH, IX, 4. creator (în afară de Dumnezeu), OC, IX, 4; XIX, 2; -ul întunericului, OC, IX, 4; -ul morţii, OH, II, 4. creaţie, -ia a luat început de la Creator, OC, XVI, 3; -ia este posterioară veacurilor, OC, XVI, 3; -ia lumii, OC, IX, 5; -iile mari ale Ziditorului, OH, VI, 11; — materială, OP, IX, 2; -iile mici ale zidirii Creatorului, OH, VI, 11; bogăţia iei, OH, VIII, 8; cercetarea iei, OH, IX, 5; cerul este primul în ordinea ied, OH, I, 7; contemplarea iei, OH, V, 9; contemplarea minunăţiilor iei, OH, VII, 6; corul obştesc al iei, OH, III, 9; desăvîrşirea iei, OH, VII, 1; Duhul Sfînt este mai presus de —, OC, XV, 3; frumuseţile iei, OC, IV, 2; istoria iei, OH, VI, 2; marele şi variatul atelier al iei dumnezeieşti, OH, IV, 1; măreţele -ii ale Creatorului, OH, VI, 11; măreţiile iei, OP, VIII, 3; minunea iei, OH, V, 2; minunile iei, OH, VII, 6; momentul iei, OC, IX, 5; ordinea iei, OP, IX, 10; patima crucii este binefacerea întregii -ii, OP, IX, 9; porunca iei, OH, VII, 1; principiile iei, OH, I, 7; priveliştile minunate ale iei, OH, VI, 1; scopul precis al iei, OH, III, 10; temelia iei universului, OH, I, 2. credincios, fiecare — are un înger însoţitor, OP, XI, 9. credinţă, adevărata —, OP, IX, 9; -ţa cea bună, OP, II, 4; -ţa cea dreaptă, OP, V, 2; -ţa celor făgăduite, OC, XII, 13; -ţa în adevăratul împărat, OC, XIX, 6; -ţa în Biserică, OH, V, 6; -ţa în Cuvîntul, OP, XI, 6; -ţa în Dumnezeu, OP, XIII, 2; OC, V, 1; VI, 6; XIX, 4; -ţa în Hristos, OP, XII, 2; OC, V, 1; XII, 6. 14; XX, 3; -ţa în sîngele lui Hristos, OP, XI, 4; -ţa în Treime, OC, XIII, 3; -ţa lui Iosif faţă de Pentefri, OC, VIII, 8; -ţa simplă, OH, I, 10; -ţa strămoşească, OC, VIII, 1; atlet al bunei ţe, OC, XIII,

818

7; atleţii ţei, OC, I, 6; II, 1; XIII, 7; ascultarea ţei, OP, IX, 4; buna —, OP, I, 3; XII, 2; conducătorii şcoalei ţei, OC, XXIII, 3; dascăl al ţei, OC, XVII, 2 dogmele ţei, OC, II, 3; III, 3; dreapta —, OP, II, 11; OC, XVIII, 2; XXIV, 1; duşmanii ţei, OC, XIX, 6; învăţătura dreptei ţe, OC, IV, 7; plăsmuiri lipsite de —, OH, II, 4; învăţăturile ţei, "OC, XIX, 8; învăţături lipsite de dreapta —, OH, II, 4; lipsă de —, OH, II, 2; mărturisirea ţei, OC, XVIII, 2; XXIV, 5; măsura ţei, OH, VI, 11; XXIV, 6; ostaşii bunei ţe, OC, XVII, 2; pavăza ţei, OC, II, 3; predicator al ţei, OC, XV, 3; rătăcire de la —, OH, IX, 6; roadele bunei ţe, OC, XXI, 11; suferinţe pentru —, OC, V, 2; XI, 5; tăria ţei, OC, XVII, 2; XVIII, 7; XIX, 4; te-meiul ţei, OC, XVI, 4; XX, 3; temelii ale ţei, OC, XVI, 4; trofeu al ţei lui Dumnezeu, OC, XIX, 8; unire a ţei, OC, XIX, 1; vrednicia de -a învăţătorului, OC, XII, 2. "creştin, nădejdile mari ale -ilor. OH, VI, 7; nume de —, OP, XI, 7; prima adunare a -ilor avea toate în comun, OC, VIII, 8. creştinism, OC, XXIV, 1. cumpătare, OC, I, 3. 10; V, 2; hotarele

tării, OC, IV, 7. cunoaştere, -a adevăratei dreptăţi, OC, XII, 9; -a adevărului, OP, VII, 5; XI, 11; -a cauzelor lucrurilor, OC, XII, 3; -a lui Dumnezeu, OH, I, 6; OP, V, 5; VIII, 11; IX, 11; X, 3. 8; XII, 2; OC, HI, 6; XV, 1; XXIII, 4; -a lui Hristos, OC, XX, 3; -a tainelor, OC, XIV, 1; marginile rii de Dumnezeu, OC, XXIII, 4; măsura rii despre Dumnezeu, XXIII, 4.

cunoştinţă, -ţa adevărului, OH, VII, 8; ţe despre dogmele dumnezeieşti, OC, XII, 14; -ţa despre Dumnezeu, OP, II, 6; OC, XII, 6; -ţa falsă, OP, XI, 7; OC, XII, 7; -ţa păcatului, OP, VI, 7; OC, V, 7; cămăruţele sufletului pentru păstrarea ţelor, OC, III, 7; pomul ţei binelui şi răului, OC, I, 3; IX, 8. 9. cununie, femeie luată cu —, OC, II, 4. curăţenie, -ia minţii, OH, III, 9, OC, XIII, 7; -ia sufletească, OC, XII, 4; XIII, 3; -ia trupească, OC, XII, 8. 16; XIV, 8. Cuvînt (Dumnezeu-Cuvîntul), -ul adevărului, OP, VIII, 6; -ul cel creator, OP, VII, 4; -ul cel viu, OC, XV, 2; -ul cel ceresc, OP, IX, 5; -ul, Doctorul sufletelor, OC, III, 4; -ul era la Dumnezeu, OC, XVI, 4; -ul era la început la Dumnezeu, OC, XVI, 4; -ul este Dumnezeu şi este la Dumnezeu, OC, XV, 2; -ul

este mai presus de timp, OC, XXIII, 4; -ul, Făcătorul universului, OP, VII, 4; -ul gurii lui Dumnezeu, OP, VII, 4 -ul lui Dumnezeu, OP, VIII, 12; -ul lui Dumnezeu este viaţă şi adevăr, OC, XXIV, 1; -ul lui Dumnezeu unit cu trupul, OP, IX, 5; -ul, odrasla desăvîrşită a Tatălui, OC, XXIV, 4; -ul s-a făcut trup, OC, V, 7; -ul vieţii, OP, VIII, 1; bunătatea -ului ceresc, OP,

VIII, 6; caracteristicile -ului, OC, XVI, 3; credinţa în -ul, OP, XI, 6; dumnezeiescul —, OP, VII, 2; OC, V, 7; Dumnezeu -ul, OP, IX, 5; XI, 9; Dumnezeu era -ul, OC, XVI, 4; XXIV, 1; firea omenească a -ului, lui Dumnezeu, OP, IX, 7; frumuseţea -ului, OP, IX, 6; impasibilitatea -ului, OC, XXIII, 4; înfăţişarea lui Dumnezeu în chipul -ului, OP,

IX, 6; împărăteasa, adică sufletul logodit cu Mirele -ul, OP, IX, 9; întruparea -ului, OP, IX, 5; la început era -iii, OC, XVI, 2. 3; XXIII, 4; legătura strinsă a sufletului cu Dumnezeu -ul, OC, XII, 1; Mirele -ul, OP, VI, 5; naşterea impasibilă a -ului din Tatăl, OC, XVI, 3; podoaba înţelepciunii -ului, OP, IX, 6; puterea lui Dumnezeu -ul, OP, IX, 5; ucenicii au cunoscut frumuseţea lui Dumnezeu -ul, OP, IX, 5; ucenici ai lui, OC, III, 4.

cuvîntare, tări de îmbărbătare, OC, II, 1; ţările de laudă, OC, XIX, 2; XXIII, 1. 2. 3; ţările de laudă în cinstea drepţilor, OC, XVIII, 2; ţările de laudă în cinstea mucenicilor, OC, XVIII, 1; tări despre Sfîntul Duh, OC, XXIV, 4; ţările lui Hristos, OC, IX, 10; legile ţărilor de laudă, OC, XVIII, 2; XIX, 2, XXIII, 2; legile retorice ale ţărilor profane de laudă, OC, XXIII, 2.

Daniil, OP, II, 8; OC, I, 9; XII, 13; — bărbatul doririlor, OC, I, 7; cuvintele lui —, OH, III, 9; înţeleptul —, OC, XXII, 2; profeţia lui —, OH, III, 9; trupul lui —, OC, I, 7.

Dar, -ul botezului, OC, XIII, 3; -urile date de Dumnezeu, OC, III, 2; VI, 5; -ul desăvîrşit al lui Hristos, OC, XIII, 8; XX, 6; -ul postului, OC, I, 2; -ul Sfîntului Duh, OP, VII, 4; -ul vorbirii, OH, IX, 3; OC, XI, 1; XV, 1; împărţirea -urilor, OC, V, 7; XIII, 8; strîngerea -urilor, OC, XIX, 2; vinul, — al lui Dumnezeu, OC, XIV, 1; vrăjmaş al -urilor dumnezeieşti, OC, XI, 3.

Darius, regele mezilor, OH, IV, 3; fiicele lui —, OC, XXII, 5.

Datan, persoană biblică, OC, IX, 5.

619"

David, — împăratul, OP, XIII, 1; —, poetul sfintelor cîntări, OC, XXII, 7; —, profetul, OC, XXI, 2; dreptul —, OC,

XI, 3; inaugurarea casei lui —, OP, VI, 1; Ionatan, prietenul lud —, OC, IV, 3; lupta lui — cu Goliat, OC, XI, 3; marele —, OC, X, o; pilda fericitului —, OC, VIII, 4; profetul —, OP, V, 6; X, 2; OC, IX, 1; sfîntul psalmist —, OC, IX, 1.

demon, -ul, cauza răului, OH, VI, 1 — distrugător, OC, XI, 4; -ul, începătorul răutăţii, OC, XI, 3; -ul, prin invidie, s-a arătat potrivnic lui Dumnezeu, OC, XI, 3; -ul răutăţii, OC, X, 7; -ii, urîtorii binelui, OC, XI, 4; furia celor stăpîniţi de -i, OC, X, 2; jertfă -ilor, OC, XVII, 2; păcatul, primul născut al -ului, OH, VI, 1; uneltirea -ilor, OP, XIII, 3.

desăvîrşire, -a creaţiei, OH, VII, 1; -a dobîndită din învăţătura proverbelor, OC,

XII, 14; -a dragostei, OP, IX, 2; -a după Evanghelie, OP, XII, 2; -a firii omeneşti, OP, IX, 1; -a puterii de gîndire, OP, IX, 1; -a sufletului, OH, IX, 1; OC,

XII, 1; -a universului, OH, III, 5; evla-via este temelia rii, OH, I, 5; nădejde de —, OC, I, 5.

desclntec, -ul vrăjitoarelor, OH, VI, 11.

descoperire, -a adevărului, OH, VI, 11; -a băutului de vin, OC, I, 5; -a faptelor ascunse, OP, VIII, 4; rile geometriei, OH, VIII, 4; -a învăţăturilor, OP, VII, 7; ziua rii mîniei lui Dumnezeu, OC, MII, 6.

clesiâtare, -a bogaţilor, OC, VII, 2; ţările bunătăţilor îngereşti, OC, IV, 2; -a bunătăţilor spirituale, OC, IX, 2; -a cea trecătoare, OP, VIII, 7; -a de cele dumnezeieşti, OH, VI, 3; tări duhovniceşti, OC, II, 3; IX, 6. 7; -a îndepărtează de mîntuire, OC, I, 5; -a paradisului, OC, V, 7; IX, 7; -a roadelor credinţei, OC, XVIII, 2; -a trecătoare a păcatului, OH, I, 1; tări trupeşti, OP, VIII, 7; OC, VII, 9; X, 5; -a veşnică, OP, XIII, 4; -a vieţii veşnice, OC, IX, 7; merinde pentru -a veşnică, OC, VII, 4.

desirinare, duhul nării, OP, 1, 6; păcatul mării, OC, XII, 9; plăcerea nării, OC,

XIII, 8.

destriu, calea -ului, OC, I, 9; cîntece de —, OH, IV, 1; şcoală obştească de —, OH, IV, 1.

deşertăciune, -a învăţăturii filosofilor profani, OH, I, 2; -a luarurilor dan lume, OC, XII, 1; nile vieţii, OP, XIII, 4.

diavol, -ul avea libertatea voinţei, OC, IX, 8; -ul este şi colaborator la păcat şi acuzator, OC, IX, 9; -ul este duşman al oamenilor şi al lui Dumnezeu, OC, IX, 9; -ul este luptător împotriva lui Dumnezeu, OC, IX, 9; -ul este rău, OC, IX,

8; -ul este rău şi făcătoir a tot felul de răutăţi, OC, IX, 1 , -ul este tîlhar, OC, XVI, 1; -ul este urîtor de om, OC, IX, 9; -ul este vas plin de toată răutatea, OC, IX, 8; -ul n-a fost făcut de Dumnezeu duşman al nostru; a ajuns din invidie, OC, IX, 8; -ul se numeşte conducător al lumii, deoarece conducerea lui se exercitează în jurul pămîntului, OC, IX, 9; -ul, vrăjmaşul obştesc, OC, V, 1; ameninţarea şarpelui se referă la —, OC, IX, 9; asaltul -ului, OC, VI, 1; atacul -ului, OC, XXI, 12; capul -ului, OC, XXI, 9; ceata -ului, OC, IX, 9; cursa -ului, OC, XXI, 1; definiţia -ului, OC, IX, 9; dregătoria -ului e de conducător, OC, IX, 9; Dumnezeu a rînduit să avem mînie faţă de —, pentru că este duşmanul nostru, OC, IX, 9; duişmănia -ului, OC, XXI, 9; faptele -ului, OC, XIII, 7; firea -ului este necorporală, OC, IX, 9; firea -ului este vrăjmaşă binelui, OC, IX, 8; focul pregătit spre pedeapsă -ului şi îngerilor lui, OP, V, 6; furia -ului, OC, XXI, 9; invidia este o urmare a răutăţii -ului, OC, XI, 1; ispita -ului, OC, IX, 9; XII, 16; ispitele -ului. OC, 1, 9; VI, 1; ispitirea de la —, OC, I, 9; îngerii -ului, OC, VI, 8; la-ţurile -ului, OC, XXI, 1; locul unde îşi are -ul sediul conducerii sale este aerian, OC, IX, 9; lucrarea -ului, OC, IX, 5; meşteşugirile -ului, OP, X, 2; OC,

XXI, 9; oastea -ului, OC, IX, 10; pedeapsa pregătită -ului, OC, XI, 1; plăcerea este o undiţă a -ului, OC, XIII, 5; prada -ului, OC, III, 2; problema -ului, OC, IX, 8; puterea -ului, OC, XXI, 1; răutatea -ului, OC, IX, 9; ruşinea rănilor pricinuite de —, OC, XXI, 1; silnicia -ului, OP, XI, 3; suflările furioase ale -ului, OC, XXI, 9; tirania -ului, OP, XI, 3; OC, IX, 10; XIII, 2; ucenicii şi imitatorii -ului, OC, XX, 2; unealta -ului, OC, IX, 9; viclenia -ului, OC, XVIII, 5.

Diogene, OC, XXII, 8; cuvîntul lui —, OC, XXII, 7.

dogmă, -ma adevărului, OH, IX, 6; OP, VIII, 6; -ele cele mincinoase, OP, VIII, 10; -ele credinţei, OC, II, 3; -ele cuprind învăţături morale, naturale şi mistice, OP, IX, 9; -ele sînt felurite, nu de un singur fel, OP, IX, 9; alcătuirea -elor, OP, IX, 9; cunoştinţe despre -ele dumnezeieşti, OC, XII, 14; hrana tare a -elor, OC, XII, 13; XIII, 1; în istoria creaţiei este semănată în chip tainic — teologiei, OH, VI, 2; înălţimea -elor, OC, XII, 6.

Domnul Iisus Hristos, vezi Iisus Hristos.

doric, cîntec —, OC, XXII, 7; proverb —,

XXII, 3.

620

drac, OC, X, 4; postul este armă împotriva oştirii -ilor, OC, I, 9; răutatea -ilor, OC, XXI, 12. dragoste, -a către Dumnezeu, OC, V, 3; -a cea cerească, OP, IX, 6; — de adevăr, OH, I, 1 -a de aproapele, OC, VII, 1. 9; -a de aur, OC, VI, 3; -a de bani, OH, V, 6; OC, VI, 4; -a de cele de aici, OC, IV, 2; -a de credinţă, OC, XVII, 2; -a de Dommul, OC, XX, 4; -a de Dumnezeu, OP, VII, 10; IX, 6; XIV, 1; OC,

IV, 4; X, 5; XIX, 4; -a de om, OC, XI, 2; -a de osteneală, OP, XII, 2; -a de tristeţe, OC, IV, 5; -a de trup, OC, IV, 2; -a de viaţă, OC, XIII, 7; — desăvîrşită, OP, IX, 9; — dumnezeiască, OP,

IX, 4. 6 -a dintre părinţi şi pui, OH, IX, 4; -a este plinirea legii, OC, V, 7; -a fără saţiu de Dumnezeu, OC, IX, 8; -a firească pentru copil, OC, XIII, 9; -a lui Dumnezeu, OC, IX, 9; -a lui Hristos, OP, VI, 2; XIV, 1; -a mutuală, OP, III, 6; — nefăţarnică, OC, VIII, 8; -a părintească, OC, VI, 4; -a pentru Creator. OH, V, 9; -a pentru stăpîni, OH, IX, 4; -a trupească, OH, V, 6; OP, II, 7; -a trupului pentru suflet, OC, III, 7; adevărata —, OC, VII, 1; afecţiunea -i, OC,

X, 5; bogăţia -i lui Hristos, OP, IX, 9; desăvîrşirea -i, OP, IX, 2; legăturile -i, OH, V, 6; legătura -i şi păcii, OP, VIII, 13; patima -i de averi, OC, VII, 1; plăcerea se pierde din pricina -i prea mari de plăcere, OC, XIV, 4; po'unca -i, OC,

V, 8; VII, 1; porunca -i de aproapele, OC, VII, 1; puterea -i, OP, IX, 2; sufletul unit cu Dumnezeu prin —, OC, IX, 6; unirea desăvîrşită dată de —, OC,

XIX, 2.

dreptate, -a adevărată, OC, XII, 8. 9; definiţia tăţii, OC, XII, 8; -a imanentă, OC, XII, 8; -a lui Dumnezeu, OP, X, 5; OC, V, 5; -a pedepsei dumnezeieşti, OC, IX, 5; adevărata — este Hristos, OC, XII, 9; cumpăna tăţii, OC, XII, 9; cunoaşterea adevăratei -taţi, OC, XII, 9; cunoştinţe precise de —, OC, XII, 9; cununa tăţii, OP, XIV, 5; OC, II, 1; III, 6; VI, 3 i XII, 10; XIX, 4. 8; Dumnezeul tăţii, OC, IX, 1; fapte de —, OC,

XX, 3. 4; fructele tăţii, OP, V, 2; învăţături despre adevărata —, OC, XII, 8; lauda tăţii, OC, XX, 4; noţiunea de —, OC, XII, 8; platoşa tăţii, OC, II, 3; săvîrşirea faptelor de —, OH, I, 5; sentimente de —, OC, XII, 9; Soarele tăţii, OP, VIII, 4; X, 5; OC, XII, 17; Soarele tăţii pe cruce, OC, V, 7; şcoala tăţii, OH, VI, 1; temeiul tăţii, OP, III, 2; termenul de —, OC, XII, 9.

Duh (Duhul Sfînt), -ul cel din Dumnezeu, OP, VII, 4; -ul Domnului, OP, VIII, 12; -ul dumnezeiesc, OC, XXIV, 7; -ul

Dumnezeului celui viu, OP, IX, 3; -ul este administrator al harurilor, OP XV, 3; -ui gurii lui Dumnezeu, OP, VII, 4; -ul înlierii, OC, V, 7; XXIV, 6; -ul lui Dumnezeu, OH, II, 6; OC, II, 7; XX, 3; -ul lui Hristos, OC, XXIV, 4. 6; -ul luminează pe toţi pentru a înţelege pe Dumnezeu, OC, XV, 3; -ul purcede din Tatăl, OC, XXIV, 7; -ul Sfînt, OP, I, 1; III, 2; VII, 1. 4. 5; VIII, 5; IX, 11; X, ¿. 8; XI, 1; -ul Sfînt are putere creatoare, OH, II, 6; -ul Sfînt este acolo unde este Fiul şi unde este Tatăl, OC,

XV, 3; -ul Sfînt este mai presus de creaţie, OC, XV, 3; -ul Sfînt se împarte în toată creaţia, fără să se micşoreze, rămîne neîmpuţinat, OC, XV, 3; ajutorul -ului, OH, II, 1; IX, 6; OC, V, 9; arătarea -ului, OH, VI, 11; OC, XXIV, 6; cele săvîrşite de -ul, OC, XV, 3; cugetare continuă.a cuvintelor -ului, OC, XVIII, 3; cugetul -ului, OC, XIII, 1; cuvintele cele de învăţătură ale -ului, OH, I, 1; cuvinte despre Sfîntul —, OC, XII, 1; cuvintele -ului, OH, IV, 1; IX, 1; cuvîntări despre Sfîntul —, OC, XXIV, 4; darul Sfîntului —, OP, VII, 4; de -ul Sfînt sînt nedespărţite: sfinţirea, viaţa, bunătatea şi dreptatea, OC, XV, 3; făgăduinţa Sfântului —, OC, XIII, 1; firea -ului, OC, XXIV, 6; gîndurile -ului, OP, XI, 2; harul -ului, OP, VIII, 12; OC, XI, 5; XV, 3; XXI, 9; XXIII, 4; harurile -ului, OC, XI, 5; hula împotriva -ului, OC, XXIV, 5; hula învăţăturii -ului, OC,

XVI, 4; intrarea Sfîntului —, OC, X, 7; împărţirea -ului, OC, III, 6; însuşirile Sfîntului —, OC, XV, 3; învăţătura despre Sfîntul —, OC, XXIV, 4—7; învăţătura -ului, OP, V, 7; învăţăturile -ului, OC, XVI, 1; învăţătura -ului este comoară bună pentru veacul ce va să fie, OH, III, 1; legea lui vieţii, OC, XV, 3; lucrarea Sfîntului —, OP, X, 1; luminarea de la Sfîntul —, OP, XI, 6; luminile Sfîntului —, OC, I, 9; modul existenţei -ului Sfînt, OC, XXIV, 6; naşterea în —, OC, XIII, 1; numai Fiul şi numai -ul sînt din Dumnezeu, OC, XXIV, 7; numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului —, OP, V, 3; nu se poate spune prin cuvinte cum -ul a ieşit din Dumnezeu, OC, XXIV, 7; (noţiunea de —, OC, XXIV, 7; pecetea -ului, OC, XIII, 6; prezenţa -ului, OP, VII, 4; primirea -ului, OP, VII, 4; puterea -ului, OC, XV, 3; puterea sfinţitoare a -ului, OC, XXIV, 6; puterile Sfîntului —. OC, XV, 3; raportul dintre Tatăl, Fiul şi -ul, OC, XXIV, 4; revărsările Sfîntului —, OP, X, 4; sabia -ului, OC, II, 3; Sfîntul — este unul, OC, XV, 3; slava Sfîntului —, OP, V, 2; Tatăl este rădăcina şi izvorul

621

Fiului şi al Sfîntului —, OC, XXIV, 4; Tatăl şi Fiul şi Sfîntul — sînt într-o singură fiinţă şi într-o singură fire, OC,

XV, 3; trupul este templu al Sfîntului —, OC, XXIV, 5; ucenicii -ului, OC,

XVI, 1; unitatea -ului cu Fiul şi cu Tatăl în ce priveşte firea, OC, XXIV, 6; venirea -ului, OC, XIV, 8; XV, 3; vrednicia -ului, OC, XXIV, 6. 7.

duh (alt duh decît Sfîntul Duh), -ul blîndeţii, OC, X, 7; -ul cel drept, OP, VII, 1 i -ul cel rău, OC, XXII, 7; -ul celui potrivnic, OC, XIV, 8; -ul de pe pămînt, OH, II, 2; — de viaţă, OP, VIII, 13; -ul desfrînării, OP, I, 6; -ul înfierii, OP, XIV1; — necuralt, OP, VII, 1; X, 8; — pitonicesc, OP, VII, 1; -ul răutăţii, OC, X, 3 i -urile răutăţii, OH, III, 9; IV, 7; OP, I, 6; XIII, 2; OC, III, 4; IX, 9. 10; XVI, 2; -urile rele, OP, VI, 1; -uri slujitoare, OH, II, 5; OP, X, 2; OC, XXIV, 5; -urile slujitoare ale lui Hristos, OC, XVIII, 7-urile slujitoare sînt mulţimi nenumărate în fiecare ceată îngerească, OC, XV, 3; ispitele -urilor răutăţii, OC, XII, 16; mîntuirea -ului, OP, VII, 9; smerit cu -ul, OP, VIII, 12.

Duminică, sfînta —, OH, II, 8.

Dumnezeire, -a Domnului, OC, I, 9; -a lui Hristos, QP, IX, 9; XI, 4; -a Unuia-născut, OiP, V, 2; OC, XV, 2; Fiul are vrednicia rii părinteşti, OC, XV, 2; firea neînţeleasă a rii, OC, I, 3; însuşirea rii, OH, IX, 6; razele rii, OP,

VIII, 4; unitatea rii, OC, XXIV, 2, 4; veşnica putere şi — a Tatălui, OC, XXIV, 7; viaţa rii, OC, XXIV, 2.

Dumnezeu, — a făcut cerul şi pămîntul, OH, I, 11; — a numit tăria cer, OH, III, 8; —a pus armonie în toate părţile lumii, OH, I, 7; — a rînduit să avem duşmănie faţă de diavol, pentru că este duşmanul nostru, OC, IX, 9; — este binele desăvîrşit, OP, VIII, 7; — cel iubitor de oameni, OC, VI, 1; -l cel sfînt, OP, V, 1; OC, XX, 4; -l cel viu, OC, XIX, 4; —, creatorul inimilor, OP,

VII, 8; —, creatorul oamenilor, OP, VII, 8; —, creatorul universului, OH, I, 3. 4; OC, VIII, 2; — Cuvîntul, OP, IX, 5; XX, 9; —, dătător şi vistiernic, OC, VIII, 2; — Domnul, OP, VIII, 2; IX, 2; -l dreptăţii, OC, IX, 1; — era Cuvîntul, OC, XVI, 4; XXIV, 1; — este bun, OC,

IX, 3; — este bun şi dătător de bunătăţi, OC, XI, 1; — este cauza lumii, OH, I, 7; — este Domnul cerului şi a întregii podoabe a lumii, OC, VIII, 5; — este fericit fără întrerupere, OC, XXI, 11; — este girant vrednic de crezare, OC,

VIII, 6; — este înţeleptul ocîrmuitor al anotimpurilor şi anilor, conducătorul

universului, OC, VIII, 5; — este lumină, OH, II, 4; — este mare privitor al faptelor noastre, OC, XX, 7; — este pace, OP, X, 8; — este prin fire bun, OC, VIII, 5; — este puternic, OC, VIII, 5; — este viaţă, OC, IX, 7; —, iconomul cel priceput şi înţelept al sufletelor, OC, IX, 5; — între oameni, OC, III, 6; V, 7; — întrupat, OP, X, 6; —, învăţătorul nostru, OC, III, 2; -l lui Avraam, OP,

VI, 3; X, 6; -l lui Iacov, OP, VI, 3; X, 6. 8; -l lui Isaac, OP, VI, 3; X, 6; -l mucenicilor, OP, XIV, 1; — nu este cauza relelor, OC, IX, 2; — nu-i descoperitor de forme, OH, II, 3; -l puterilor, OP, X, 6; -l slavei, OP, V, 3. 4; — şi-a exprimat numai voinţa şi a adus la existenţă măreţiile ce se văd, OH, I, 2; — şi Tatăl, OP, XI, 1; -l universului, OH, III, 6; OP, XIV, 1. 5; acuzaţie împotriva lui —, OC, IX, 4; adăpostire în —, OP, X, 1; adîncurile lui — în vistierii, OP,

VII, 5; ajutor dat de —, OC, XXI, 2; ajutorul harului lui —, OH, II, 1; ajutorul lui —, OP, VI, 7; VII, 10; X, 5. 8; unele rele sînt trimise de — pentru vindecarea păcatelor, OC, IX, 5; Amos, proorocul cel insuflat de —, OC,

VIII, 1; apropierea de —, OP, XII, 4; arătarea lui —, OP, X, 5; XIII, 5; arătarea lui — în trup, OP, X, 4; armătura lui —, OC, III, 4; ascultarea de poruncile lui —, OC, XXIII, 4; asemănări ale lui —, OC, IX, 9; auzirea vorbirii despre —, OC, XV, 1; bărbaţi fericiţi iubitori de —, OC, X, 3; beţia este duşman al lui —, OO, II, 7; biciuirile lui —, OC, XII, 5; binecuvîntarea lui —, OP, V, 8; binefacerile lui —, OC, V, 7; binefăcătorul nostru —, OC, V, 6; Biserica -ului celui viu, OP, V, 3; VI, 1; Biserica lui —, OH, II, 1; OP, V, 7; VIII, 13; XI,

1; XII, 1. 2; XIV, 1; OC, II, 7; XXIII, 4; boala uitării de —, OC, IX, 1; bogăţia bunătăţii lui —, OP, VII, 4; bogăţia dată de — omului, OH, VI, 1; bogăţiile lui — sînt întinse pretutindeni. OC, VIII,

6; bunăplăcerea lui —, OC, XX, 3; bunătatea lui —, OP, V, 2; X, 5; OC, IV,

2 VI, 1; VIII, 5; IX, 1; XX, 4; bunătatea, puterea şi harurile lui —, OC, VIII, 6; bunătăţile lui —, OC, IX,

7; bunul —, OC, XIII, 3; calea către —, OC, III, 6; casă de la —, OC, XXI, 6; casa lui celui viu, OC, III, 4; casa lui —, OH, I, 1; V, 6; OP, VI, 1; cedrii lui —, OP, V, 5; ce este —, OC, XXIII, 4; cel dintîi cuvînt al lui — a creat lumina, OH, II, 7; cercetarea cuvintelor lui —, OH, III, 1; cetatea lui —, OP, X, 4. 6; cetăţean în cetatea lui —, OP, X, 4; chipul lui celui nevăzut, OH, IX, 6;

622

OC, XV, 2; XXIV, 2; chipul lui celui prea înalt, OP, XI, 8; chipul lui —, OH,

VIII, 5 IX, 6; OP, I, 3; VII, 6. 8; VIII, 11; OC, V, 2; IX, 6. 9; XXIV, 2; cinstitori de —, OC, IV, 6; cîntările lui —, OP, XIII, 1; contemplarea frumuseţii slavei lui —, OP, XIV, 5; contemplarea lui —, OC, IX, 9; covîrşitoacea putere a lui —, OH, III, 3; creatura lui —, OC,

IX, 6; credinţa în —, OP, XIII, 2; OC,

V, 1; VI, 6; XIX, 4; cum vine glasul lui — la profeţi, OP, V, 3; cum vorbeşte —, OH, III, 2; cunoaşterea adevăratului —, OP, X, 1; cunoaşterea lui —, OH, I, 6; OP, V, 5; VIII, 11; X, 3. 5; OC, III,

6; XXIII, 4; cunoştinţa despre —, OC, XII, 6; cunoştinţa lui —, OP, VII, 5; curtea lui —, OP,v, 3; curţile lui —, OH, V, 10; Cuvîntul era la început la —, OC, XVI, 4; Cuvîntul era şi este la —, OC, XV, 2; Cuvîntul cel bun al lui —, OC, XIV, 1; Cuvîntul lui —, OH,

III, 2; OP, V, 7; VIII, 12; Cuvîntul lui

— unit cu trupul, OP, IX, 5; cuvintele lui —, OH, III, 1. 2; VIII, 8; IX, 2; OP, V, 7; VIII, 13 IX, 2; XI, 5; cuvintele spuse de — şarpelui, OC, IX, 9; darurile date de —, OC, III, 2; darurile lui —, OC, VI, 5; degetul lui —, OC, I, 5; depărtarea de —, OC, IX, 7; diavolul este duşman al lui —, OC, IX, 9; diavolul este luptător împotriva lui —, OC, IX, 9; diavolul n-a fost făcut de

— duşman al nostru, a ajuns din invidie, OC, IX, 8; Domnul —, OP, VII, 1. 10;

X, 8; OC, VIII, 1; XVII, 2; dobîndirea fricii de —, OC, XII, 5; dragostea de —, OP, VII, 10; IX, 6; XIV, 1. 2; OC,

IV, 4; X, 5; XIX, 4; dreapta judecată a lui —, OP, XI, 11; OC, IX, 3. 4. 5; XIV, 8; dreapta judecată a lui — aduce unele rele înfricoşătoare pentru înţelepţirea celor ce alunecă uşor în păcat, OC, IX, 5; dreptatea lui —, OP, X, 5; dragostea fără saţiu de —, OC, IX, 8; dragostea lui —, OC, IX, 9; Duhul cel din —, OP, VII, 4; Duhul lui celui viu, OP, IX, 3; Duhul lui —, OH, II, 6; OC, II,

7; XX, 3; Duhul luminează pe toţi pentru a înţelege pe —, OC, XV, 3; duşmanul lui —, OC, XI, 4; XVIII, 7; XIX, 4; duşmanii lui —, QP, IX, 6; duşman şi potrivnic al bunătăţii lui —, OH, II, 4; edict fără de —, OC, XIX, 3; Evanghelia harului lui —, OC, XIV, 1; facerea mîinilor lui —, OH, III, 9; faptele lui —, OC, IX, 2; XXIII, 3; faţa lui —, OP,

VI, 6; VIII, 11; OC, IX, 1; faţa slavei lui —, OP, VIII, 11; făptura bunului —, OC, IX, 3; feluritele chipuri ale înţelepciunii lui — în creaturi, OH, VIII, 8;

firea omenească a Cuvîntului lui —, OP, IX, 7; firea omenească a lui —OP, IX, 8; fiu al lui —, OP, XIII, 4; OC, XIII, 3; fii ai lui —, OP, II, 4; V, 1, 2; Fiul lui —, OP, IX, 8; XIII, 2; OC, XVIII, 7; XXIV, 1; Fiul s-a adus jertfă lui —, OP, V, 1. 5; Fiul se numeşte Miel al lui — şi Oaie, OP, V, 5; focul mîniei lui —, OP, XI, 1; frioa de —, OH, VIII, 8; OP, VII, 6; VIII, 6; OC, IX, 4; XII, 4. 5. 9; XIV, 1; XVI, 1; frica de — este început al înţelepciunii, OH, I, 5; frumuseţea lui —, OP, VI, 5; gînd de mulţumire către —, OH, VI, 11; gînd vrednic de —, OH, I, 1; gîndurile lui —, OH, III, 2; glas, cuvînt sau poruncă a lui —, OH, II, 7; glasul lui —, OH,

V, 1; OP, V, 7; X, 6. 7; gura lui.—, OP, IX, 3; har de la —, OP, VIII, 2; XIV, 5; OC, XX, 4; harul lui —, OP, VIII, 2; IX, 4; XI, 3. 8; OC, VIII, 6; XX3; harul bogat al lui —, OC, V, 6; harul şi dairul lui —, OC, XX, 3; hotărîrea lui —, OP, XIII, 5; OC, XX, 4; XXI11; hotărîrile lui —, OC, V, 5; Hristos este puterea lui —, OP, V, 5; Hristosul lui —, OP, XIII, 2; OC, XXIV, 7; iconomia şi judecata lui —, OC, XXI, 10; ideea de —, OC, XII, 3; ideea despre —, OP, VIII, 1; X, 8; idee vrednică de măreţia lui universului, OH, VI, 11; iertare de Ia —, OC, XXII, 6; iubirea de oameni a lui —, OP, XII, 1; XIII, 5;

XIV, 2. 3; iubitorul de oameni —, OH, VIII, 7; iuţeala ajutorului lui —, OC, IX, 1; iuţimea lui —, OC, IX, 1; împărăţia lui —, OP, VIII, 4; IX, 7; X, 1. 2; XIV, 4; OC, II, 4; VI, 8; VII, 1; X, 4; XI, 3; XIII, 2; XIV, 4; îndelunga răbdare a lui —, OC, VI, 1; IX, 5; îndepărtarea de —, OC, IX, 8; îndurările lui —, OP, VII, 4. 10; XIV, 3; înfăţişarea lui — în chipul Cuvîntului, OP, IX, 6; îngăduinţa lui —, OC, IX, 5; înrudirea cu —, OC, IV, 2; înstrăinarea de —, OP,

VI, 6; OC, XI, 6; XXIV, 6; însuşirea lui —, OP, VII, 10; însuşirile lui —, OH, I, 2; OC, VIII, 5; întruparea Fiului lui

—, OP, VI, 1; înţelegerea lui —, OC,

XV, 1; înţelegerea lui — Tatăl, OP, XI, 6; înţelegerea măreţiei lui —, OC, XV,

I; înţelegerea minunilor lui —, OC, XIV, 6; înţelepciunea covîrşitoare a lui —, OH, IX, 6; înţelepciunea dată de —, OC, XX, 2; înţelepciunea de la —, OC, XX, 3; înţelepciunea lui —, OH, VII, 5; VIII, 7; OP, XI, 2. 3; OC, XX, 3; XXI,

II; înţelepciunea lui — întru taină, OC, XII, 3; înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui —, OP, XI, 5; înţelepciunea nepătrunsă a lui —, OH, IX, 5; înţelepciunea nespusă a lui —, OH,

623

VI, 1; înţelepciunea şi dreptatea lui —, OC, V, 5; înţeleptul —, OC, XIII, 3; învăţătura de — insuflată, OH, I, 3; învăţătura despre Fiul lui —, OC, XVI, 1; învăţăturile date de — lui Moisi, slujitorul Lui, OH, VI, 1; învăţături străine cinstirii de —, OP, V, 2; judecata lui —, OH, II, 7; OP, II, 6; VII, 3; VIII, 11;

IX, 7; XI, 1 OC, XIII, 8; judecata dreaptă a lui —, OP, V, 2; VI, 4; judecă-ţile lui —, OP, VII, 5; IX, 7; judecăţile lui — sînt adânci, OP, VII, 5; lauda de la —, OH, I, 5; laudă desăvîrşită în —, OC, XX, 3; lauda lui —, OP, VIII, 1; legătura strînsă a sufletului cu — Cuvîntul, OC, XII, 1; legea lui —, OH, VII, 4; OP, II, 5; OiC, V, 9; XII, 10; XIII, 1; XXI, 2; legile lui —, OC, I, 5; lipsa lui —, OC, IX, 7; locaşul lui —, OP, VII, 8;

X, 5; lucrurile lui —, OP, X, 7; lumea a luat fiinţă fără scurgere de timp, odată cu voinţa lui —, OH, I, 6; luptător împotriva lui —, OP, IX, 6; marea înţelepciune a lui —, OH, VII, 5; OC, IV, 2; marele —, OH, II, 2; marea putere a lui — OH, VII, 1; marginile cunoaşterii lui —, OC, XXIII, 4; măreţia lui —, OC, XXIII, 4; măreţiile lui —, OP,

VIII, 3; măsura cunoaşterii despre —, OC, XXIII, 4; măsură rînduită de —, OH, II, 8; Mielul lui —, OP, V, 5; mila lui —, OP, XIII, 5; XIV, 3, milostivirea lui —, OP, VII, 10; OC, XX, 4; mintea lui —, OH, III, 2; OP, VI, 2; minunile lui —, OH, VIII, 8; minunea vorbirii despre —, OC, XV, 1; mîna cea tare a lui —, OP, XI, 3; mîna lui —, OH, I, 9; OP, VII, 9; OC, III, 6; XXIII, 3; mină urîtoare de —, OC, XVIII, 2; mînia lui —, OC, VI, 3; Moisi era plăcut lui —, OH, I, 1; Moisi, slujitorul lui —, OH,

IX, 1; morţile vin de la —, OC, IX, 3; mulţimea puterii lui —, OH, 1, 11; munţii lui —, OC, XII, 8; moartea nu e creată de —, OC, IX, 7; natura glasului lui —, OH, IV, 2; nădejdea în —, OH, VII, 6; OC, VIII, 5; necredinţa în —, OH, I, 2; OP, XI, 6; necunoaşterea lui — este moartea sufletului, OC, XIII, 1; nespusa înţelepciune a lui —, OH, IV, 6; nestricăciosul —, OP, V, 2; neştiinţa filosofilor despre —, OH, I, 2; nici o silabă nu este de prisos din cuvintele cele inspirate de —, OH, VI, 11; nu este — autorul relelor, OC, IX, 2; numele lui —, OH, I, 2; OP, V, 1. 7; IX, 12; XIV, 2; OC, XII, 13; ochiul cel ne-adormit al lui —, OH, VII, 5; ochii lui —, OH, IV, 6. 7; OP, VI, 2; ogorul lui —, OP, XIII, 3; om al lui —, OP, V, 7, om, chipul lui —, OC, VIII, 5; omul, lucrul mîinilor lui —, OH, VI, 1; operele lui —, OH, II, 2; IV, 1; operele

mari ale lui —, OH, III, 10; orator ta-lentat al cuvîntului lui —, OC, XI, 5; pacea de la —, OP, V, 8; pacea lui —, OP, VIII, 10; patria mucenicilor este cetatea lui —, OC, XIX, 2; paza lui —, OP, XIV, 4; păcatul hulirii de —, OC, XXI, 11; păzirea poruncilor lui —, OC, XXIII, 4; plata de la —, OC, XX, 7; plăcile scrise de degetul lui —, OC, I, 5; poporul lui —, OH, I, 1 OC, IX, 5; XII, 12; porunca lui —, OH, II, 1. 5; IV, 2, 4; VII, 1; VIII, 7; OP, V, 6; XIII, 4; OC, IV, 3; V, 4; VIII, 5. 8; XII, 10; poruncile lui —, OP, IX, 6; OC, X, 6; XII, 5; postul apropie de —, OC, I, 5; prezenţa lui —, OC, XIX, 8; prieten cu —, OC, VI, 6; prieteni ai lui —, OP, IX, 2; prin invidie demonul s-a arătat potrivnic lui —, OC, XI, 3; prin post ne îndreptăm înaintea lui —, OC, I, 3; privirea lui —, OH, VII, 5; OP, VIII, 11 pronia lui —, OH, IX, 5; OP, XI, 10; OC, IX, 1; purtarea de grijă a lui — OP, II, 7; V, 2. 4; OC, IV, 2; VIII, 6; XXI, 10; purtarea de grijă de oameni alui —, OC, V, 9; puterea activă a lui — OH, II, 3; puterea creatoare a lui —, OH, I, 2; III, 3; puterea de gîndire a lui —, OH, II, 2; puterea de neînţeles a lui —, OH, II, 2; puterea este a lui —, OP, XIII, 5; puterea lui —, OH, I, 7; II,

2; OC, XXIII, 4; puterea lui — Cuvîntul, OP, X, 5; puterea lui este nesfîr-

şită, OH, I, 2; putere potrivnică lui —, OH, II, 4; puterea veşnică a lui —, OH, III, 10; răsplata de la —, OC, XX, 7; răul este înstrăinarea de —, OC, IX, 8; răul nu este de la —, OC, IX, 5; rînduiala lui —, OP, VII, 1; OC, IX, 7; XI, 4; rodnicia cuvîntului lui —, OP, V, 7; rîul lui —, OP, X, 4; sabia lud —, OP, VII, 1; sărac după —, OP, VIII, 5; scaunul de judecată al lui —, OC, XXI, 5; Scriptura cea de — insuflată, OC, VIII,

3; semnele lui —, OC, XIII, 4; sfatul lui —, OP, VII, 7; OC, XIII, 3; XVII, 3; slava de la —, OC, XX, 7; slava lui —, OH, III, 9, OP, VI, 1; VIII, 1; XI, 3 OC, V, 3; IX, 2; XII, 3; XIII, 8; XX, 3; slava lui — Tatăl, OC, XVIII, 8; slăvirea lui —, OP, VI, 1; slujba lui —, OP, XIV, 1; slujitorul bunului —, OC, VI, 2; slujitorii lui —, OP, XI, 8; strălucirea lui —, OP, X, 8; suferinţele din iad nu au ca autor pe —, ci pe noi, OC, IX, 3; suflet iubitor de —, OC, XV, 1; sufletul unit cu — prin dragoste, OC, IX, 6; ştiinţa lui —, OH, II, 2; IX, 6; tăcerea este leacul despre fiinţa lui —„ OC, XXIII, 4; tăgăduirea existenţei lui —, OC, IX, 2; tăria lui OP, X, 3; XIII, 5; tăria puterii lui —, OH, III, 4 templul lui —, OC, XXIV, 5; toiagul

624

lui —, OP, IX, 7; totul este plin de —, OC, XVI, 4; tristeţea cea după —, OP,

1, 2; trîmbiţele lui —, OC, XIV, 1; trofeu al credinţei în —, OC, XIX, 8; trupul cel purtător de —, OP, X, 4; XII, 4; turma lui —, OH, II, 4; ucenicii au cunoscut frumuseţea lui — Cuvîntul, OP, IX, 5; unele rele ne sînt date de — ca încercări pentru arătarea bărbăţiei noastre, OC, IX, 5; un singur —, OC, XXIV, 4; urechile lui —, OP, VIII, 12; urechile robilor lui —, OH, VII, 6; urgia lui —, OP, VI, 4; vederea lui —, OC, V, 7; vieţuirea după —, OP, I, 4; vinul, darul lui -, OC, XIV, 1; voia lui —, OC, I, 6 IX, 3 XII, 2, voinţa lui —, OH, I, 2. 7; II, 7; OP, VI, 4. 6; OC, XII, 17; zidirea lui —, OP, XIII, 3; ziua descoperirii mîniei lui —, OC, VII, 6; ziua dreptei judecăţi a lui —, OP, VIII, 4.

ebraic, limba -ă, OH, II, 6; OC, IX, 9; textul —, OH. IV, 5.

Eclesiast, cuvîntul -ului, OH, IV, 3; OC, XV, 1.

Elraim, persoană biblică, OP, XI, 6; XII,

2. 4; OC, XIII, 1.

egalitate, — de fire, OC, XXIV, 2; — de rang, OH, IX, 3; -a Fiului cu Tatăl, OC, XXIV, 2.

Egee, Marea —, OH, IV, 4.

Egipt, conducerea -ului, OC, XI, 4; înţelepţii -ului, OC, XII, 2.

egiptean, -tenii au descoperit geometria, OC, XII, 6; dascăli -teni, OH, I, 1; învăţăturile -tenilor, OC, XXII, 2; sofist —, OC, XXII, 8.

Egon, rîu, OH, III, 6.

elen, filosofii -i, OH, I, 2; învăţaţii -i, OC, XII, 2; literatura scriitorilor -i, OC, XXII, 1.

Elisei, prooroc, OH, IX, 1; OP, VII, 6; OC, I, 6; V, 2.

Eloi Savaot, OC, II, 6.

Eman, cîntăret biblic, OP, XIII, 1.

Emanuil, OP, X, 6.

eretic, OC, IX, 5; XVI, 1. 2; XXIII, 4; XXIV, 2. 9; gurile -ilor, OP, IX, 3.

ereziarh, OP, XI, 7.

erezie, OH, V, 7; OC, XXIV, 4.

Etiopia, OH, I, 1; III, 6.

Euclide din Megara, OC, XXII, 4; fapta lui —, OC, XXII, 5.

Eutrat, rîu, OP, XII, 2.

eunuc, OC, XXIV, 7; -ul din Faptele Apostolilor, OC, XIII, 6.

Euripide, poet tragic, OC, XXII, 4.

Euxn, Pontul —, OH, III, 6; IV, 4; VII, 4.

Eva, OC, I, 3; XII, 12; XIII, 3; neascultarea -ei, OC, I, 4.

Evanghelie, -ia harului lui Dumnezeu, OC, XIV, 1 -ia împărăţiei, OC, IX, 10; XIII, 6; -ia lui Hristos, OC, III, 5; adevărul -i, OP, VII, 7; bogatul din -, OC, VI, 1. 5; XXI, 8; cuvîntul OP, IX, 3; OC, XVI, 1 i desăvîrşirea după —, OP, XII, 2; fiii -i, OP, IX, 12; glasul -i, OP, V, 3; împreunălucrătorii -i, OP, VIII, 2; începutul -i după Ioan, OC, XVI, 1. 2; XXIV, 1; învăţăturile introductive ale -i, OC, XII, 13; pilda bogatului din —, OC, VI, 5; porunca -i, OC, VII, 7; predica -i, OP, IX, 4; propovăduirea -i, OP, IX, 5; propovăduitorii -i, OP, IX, 4; soarta tînărului din —, OC, VII, 3.

Evanghelist, -ul Ioan, OP, IX, 9; OC, XVI, 3.

evlavie, -ia este temelia desăvîrşirii, OH, I, 5; — fără sfîrşit, OC, VII, 3; sărăcia unită cu -ia, OC, XXIII, 3.

evreu, isteţimea -eilor, OC, XII, 12; poporul —, OC, VIII, 1; pruncii de parte bărbătească ai -eilor, OC, XII, 12; vechea istorie a -eilor, OC, VIII, 1.

Exicestid, Solon, fiul lui —, OC, XXII, 8.

Ezechia, rege, OH, VI, 7.

acere, -a aerului, OP, IX, 5; -a cea dintîi a omului, OH, VI, 1; OP, XI, 8; -a celor de sub pămînt, OP, IX, 5; -a celor mai mari stihii ale lumii, OP, IX, 5; -a celor mai presus de lume, OP, IX, 5; -a cerului şi a pămîntului, OH, I, 1; VI, 2; OP, IX, 5; -a cerului şi a pămîntului s-a făcut într-o clipită şi în afară de timp, OH, I, 6; -a cerului şi a stelelor, OH, I, 11; -a fiarelor, OH, IX, 1; -a fiinţelor, OP, I, 3; -a lumii, OH, I, 1. 2. 3. 5. 6; II, 2. 5; III, 3. 5; IX, 1. 2. 6; OC, XII, 3. 4; -a luminătorilor, OH, VI, 1. 8; -a mării, OH, I, 2; OP, IX, 5; -a omului, OH, IX, 6; OC, IX, 9; -a seminţelor, OH, V, 11; -a soarelui, OH, IV, 5; V, 1; -a tăriei, OH, III, 2; -a tîrîtoarelor, OH, IX, 1; a doua zi a rii lumii, OH, III, 10; Cartea rii, OH, I, 1; OP, I, 3; IX, 5; OC, XVI, 1; istoria rii lumii, OH, II, 3; OP, V, 3; învăţătura despre -a lumii, OH, IV, 4; scriitorul Cărţii rii OH, II, 6; starea în lume înainte de -a lumii, OH, II, 8; stare mai veche decît -a lumii, OH, I, 5; ziua întâia a rii lumii, OH, I, 6. iaptă, telor bune le urmează folosul, OC, XVIII, 2; -te care au cauze străine de noi, OH, II, 5; -te de dreptate, OP, III, 2; IX, 6; OC, XX, 3. 4; -te de evlavie. OC, VII, 8; XII, 13; -te de virtute, OH, I, 5; OP, III, 3; OC, V, 3; X, 5; XXII, 8; -te de moarte, OP, XI, 6.

625"

Faraon, OP, II, 8; III, 5; VI, 3; VII, 9;

VIII, 1; X, 8; OC, IX, 5; XI,'4; XIII, 2; XX, 2; XXIII, 3; fiica lui —, OH, I, 1; puterea lui OC, XX, 2.

fariseu, trufia -eilor, OC, VII, 1. Fasis, rîu, OH, III, 6.

Făcător (Dumnezeu), -ul cerului şi al pământului, OC, X, 7; -ul universului, OH, II, 7; OC, VII, 5; Mairele— de minuni şi Meşter, OH, IV, 1; minunile -ului, OC, XXIII, 3; Cuvîntul, -ul universului, OP, VII, 4; Hristos este — de pace, OP, VIII, 5. făcător (altcineva decît Dumnezeu) rii de pace, OP, III, 5 — de rele, OH, VI, 7; OC, XVIII, 5; XIX, 6; -ul răului (diavolul), OC, IX, 4. făgăduinţă, -(ele bunătăţilor, OH, II, 5; -ţa cununilor, OC, V, 7; -ţa Sfîntului Duh, OC, XIII, 1; bunătăţile din ţe; OC, XII, 14; Duhul ţei, OP, XIII, 4; pămîntul ţei, OC, I, 9; XIII, 2. făţărnicie, -ia este rod al invidiei, OC, XI, 6.

Fecioară (Maica Domnului), OH, VIII, 6;

Sfînta —, OP, X, 6. iecioară, rele înţelepte, OC, VIII, 8; XII, 6; rele neînţelepte, OC, XII, 6; pilda relor, OC, XIII, 7. feciorie, — pierdută, OC, XIV, 8; sfinţenia -i, OP, VIII, 12, iemeie, -ia aproapelui, OP, XI, 8; -ia credincioasă, OC, XIX, 8; — cu moravuri uşoare, OC, X, 4; — desfrînată, OP, I, 6; OC, II, 4; XI, 4î XII, 9; -mei gravide, OP, II, 8; OC, VII, 7; — luată cu cununie, OC, II, 4; frumuseţea -meilor cinstite, OH, III, 8; gusturile rele ale -meii, OC, VII, 4; mintea -meii lui Iov, OC, XXI, 11; virtutea -meii, OC, V, 1. Fenicia, OP, XII, 2.

iericire, -a celor ce-L iubesc pe Domnul, OH, I, 5; -a Domnului, OC, XII, 14; -a drepţilor, OC, XIX, 4; -a prietenului, OC, XI, 1; -a vieţii, OC, IV, 1; XII, 15; veselia rii omeneşti, OH, V, 2. Fidias, sculptor grec, OC, XXII, 8. iiică, -cele Ierusalimului, OC, V, 7; -cele lui Darius, OC, XXII, 5; -ca lui Faraon, OH, I, 1; -cele lui Israil, OC, IV, 3. iiintă, -ţa Tatălui, OC, XXIV, 4; o singură — în Tatăl şi Fiul, OC, XXIV, 3; tăcerea este leacul despre -ţa lui Dumnezeu, OC, XXIII, 4. iilipeni, OC, IV, 3; Epistola către —, OP,

IX, 5.

filisteni, Abimeleh, împăratul lor, OP, VIII, 1.

Filoh, căpetenia oştirii celor de alt neam,

OP, VIII, 1. filosof, -i eleni, OH, I, 2; -i păgîni, OP, XI, 1; cărţile -ilor, OH, III, 8; deşertă-

40 — Sfîntul Vasile cel Mare

ciunea învăţăturii -ilor profani, OH, I, 2; ideile -ilor, OH, I, 2; III, 3; neştiinţa -ilor despre Dumnezeu, OH, I, 2.

filosof ie, ajutorul -i, OC, XXII, 7; principiile -i lumii, OH, VI, 1.

Finees, persoană biblică, OC, X, 6; zelul lui —, OC, XIV, 8.

fire, -a dumnezeiască, OP, VI, 5; OC, XXIV, 5; -a neînţeleasă a Dumnezeirii, OH, I, 3; -a nestatornică a apei, OC, XIX, 4; -a omenească a Cuvrotului lui Dumnezeu, OP, IX, 7. 8; -a omenească a lui Dumnezeu, OP, IX, 8; -a omenească a lui Hristos, OP, IX, 5. 8; -a omenească a Mîntuitorului, OP, IX, 8; comuniunea de — între Tatăl şi Fiul, OC, XV, 2; întreaga — este o şcoală a virtuţii, OC, XXI, 5; întrebuinţarea firească a rii în una împotriva rii, OC, IX, 2; măreţia rii dumnezeieşti, OC, XV, 1; unitatea Duhului cu Fiul şi cu Tatăl în ce priveşte -a, OC, XXIV, 6.

Fiu (Fiul lui Dumnezeu), -l a ieşit din Tatăl prin naştere, OC, XXIV, 7; -l a lucrat cu firea Sa trupească mîntuirea oamenilor, OC, XV, 2; -l aTe identitate cu Tatăl, OC, XXIV, 3; -l are în chip firesc pe cele pe care le axe Tatăl, OC, XV, 2; -l are vrednicia Dumnezeirii părinteşti, OC, XV, 2; -l există dintru început împreună cu Tatăl, OC, XXIV, 4; -l este infinit, OC, XVI, 4; -l este pecete şi chip al Tatălui, OC, XV, 2; -l este unul, OC, XV, 3; -l, fiind Unicnăscut, are pe toate adunate în El însuşi, fără să le împartă cu altul, OC, XV, 2; -l lui Dumnezeu, OP, IX, 8; XIII, 2; OC, XVIII, 7; XXIV, 1; -l născut din Tatăl, OC, XV, 2; -l nu este odraslă omenească, OC, XXIII, 4; -l Omului, OP, X, 8; -l participă la iiaea Tatălui, OC, XV, 2; -l s-a adus jertfă lui Dumnezeu, OP, V, 5; -l se numeşte Miel şi Oaie, OP, V, 5; -l Unulnăscut, OP, V, 5; asemănarea lui cu Tatăl, OC, XXIII, 4; caracteristicile lui, OC, XV, 2; chipul naşterii lui, OC, XXIII, 4; comuniunea de fire între Tatăl şi -l, OC, XV, 2; cuvintele pline de smerenie despre -l trebuie interpretate avînd în vedere întruparea Sa pentru mîntuirea oamenilor, OC, XV, 2; deofiinţimea lui cu Tatăl, OC, XXIV, 4; egalitatea lui cu Tatăl, OC, XXIV, 2; fiinţa lui, OC, XXIV, 4; firea lui, OC, XXIV, 3; identitate între Tatăl şi -l, OC, XXIII, 4; impasibilitatea naşterii lui, OC, XVI, 4; ipostasa lui, OC, XVI, 4; XXIII, 4; ipostasele Tatălui şi -IhI, OC, XXIV, 4; însuşirea de —, OC, XXIII, 4; întruparea lui lui Dumnezeu, OP, VI, 1; învăţătura despre -l lui Dumnezeu, OC, XVI,

626

1; legătura în afară de timp a lui cu Tatăl, OC, XVI, 3; naşterea lui, OH, VI, 7; naşterea lui din Tatăl, OC, XV, 2: numai -I şi numai Duhul sînt din Dumnezeu, OC, XXIV, 7; numele Tatălui şi a lui şi al Sfîntului Duh, OP, V, 3; o singură fiinţă în Tatăl şi în -l, OC, XXIV, 3; pogorămîntul lui la slăbiciunea firii omeneşti, OC, XV, 2; raportul dintre Tatăl şi -I, OC, XXIV, 4; raportul dintre Tatăl şi -l şi Duhul, OC, XXIV, 4; slava lui, OC, XV, 2; Tatăl este rădăcina şi izvorul lui şi Sfîntului Duh, OC, XXIV, 4; Tatăl şi -l şi Sfîntul Duh sînt într-o singură fiinţă şi într-o singură fire, OC, XV, 3; unitatea Duhului cu -l şi cu Tatăl în ce priveşte firea, OC, XXIV, 6; venirea în trup a lui,

OC, XV, 2. fu (altul decît Fiul lui Dumnezeu), fiii berbecilor, OP, V, 1. 2 fiii Bisericii, OP, IX, 12; — duhovnicesc, OP, VIII, 8; -l Evangheliei, OP, IX, 12; fiii lui Dumnezeu, OP, II, 4; V, 1. 2; XIII, 4; fiii luminii, OP, VIII, 8; X, 5 XI, 6; fiii miresei lui Hristos, OP, IX, 12; fiii neascultării, OP, IX, 9; fiii oamenilor, OP, VII, 8; IX, 3. 4; XI, 1. 3; XIII, 4. 5; fiii păcii, OP, V, 8; fiii pustiei, OP, V, 6; fiii tunetului, OP, V, 3; IX, 5. Flaviu, Iosif —, OC, VIII, 7. toarne, — de auzirea cuvîntului Domnului, OP, VIII, 7; — de pîine materială, OP, VIII, 7; -a este capul nenorocirilor omeneşti, OC, VIII, 7; -a este o moarte veşnic prezentă şi veşnic amînată, OC, VIII, 7; -a este un chin prelungit, OC, VIII, 7.

foamete, moartea prin —, OC, VIII, 7; timD de secetă şi —, OC, VIII, 7; vreme de —, OP, VII, 10; OC, VI, 3. ioc, -ul desfrîului, OC, XXI, 8; — din cer, OC, VIII, 5; -ul din iad, OC, XIX, 4; — fără strălucire, OP, VIII, 8; -ul gheenei, OC, I;9; XVIII, 7; XXI, 8; -ui mîniei lui Dumnezeu, OP, XI, 1; -ul pregătit spre pedeapsă diavolului şi înge'ilor lui, OP, V, 6; -ul veşnic, OP, VIII, 4; OC, III, 6; VII, 6; X, 6; XIV, 1; căruţă de —, OC, XIII, 3; universul va fi ars; prin —, OH, III, 6.

(rate, -aţi ai lui Hristos, OP, XI, 4; ie îmbrăcat în zdrenţe, OC, VII, 4; iubirea de —, OP, II, 6; III, 6; foamea şi nevo-ia lui, OC, VIII, 7; uşurarea nevoilor -aţilor, OP", V, 4. frică, — aducătoare de sfinţenie, OP, VIII, 8; -ea de Dumnezeu, OH, I, 5; VIII, 8; OP, VII, 6; VIII, 6. 8; OC, IX, 4; XII, 4. 5. 9; XIV, 1; XVI, 1; -ca de legi, OH, II, 5; — mîntuitoare, OP, VIII, 8; OC, XII, 5.

Frigia, piatră de —, OC, VII, 2. irigieni, OC, XXII, 5. trumos, -ul real, OP, IX, 5; sensul cuvîntului — dat de Sariptură, OH, III, 10. lrumuse(e, — adevărată, OP, IX, 6 -a creaţiei, OH, IV, 2. 6; OC, IV, 2; -a creaturilor, OP, VIII, 3; -a Cuvîntului, OP, IX, 6; -ţile de dincolo de cer, OC, XV, 1; -ţile de pe pămînt, OP, VII, 3; -a lui Iisus Hristos, OP, IX, 5. 6. 11; -a lui Dumnezeu, OP, VI, 5; -a lumii, OH,

III, 7; -a luminii, OH, II, 7; -a mării, OH, IV, 7; -ţile munţilor şi şesurilor, OC, V, 6; -a nespusă a slavei Ziditorului, OC, IV, 4; -a nespusă a stelelor, OH, VI, 1; -a omului, OP, IX, 3; OC,

VIII, 5; — spirituală, OP, IX, 4; OC,

IX, 7; -a sufletului, OH, VI, 10; OP, VI, 5; -a trupului, OH, II, 7; OP, V, 5; VIII, 2; IX, 2. 4. 11; OC, III, 5; VIII, 8; XI, 5; XX, 1; XXI, 1; -a universului, OH,

IV, 1; -a virtuţii, OC, III, 3; -a slavei lui Dumnezeu,! OP, XIV, 5; definiţia ţii, OP, IX, 5; ucenicii au cunoscut -a lui Dumnezeu-Cuvîntul, OP, IX, 5.

ium, -urile beţiei, OC, II, 6; -ul de la jertfele de grăsime, OC, XVIII, 2.

Gadira, marea de dincolo de —, OH, IV, 4.

gal, părţile apusene ale -ilor, OH, III, 6. Galaad, OP, XII, 2. 4. galateni, OP, VIII, 8; Biserica lor, OP, VIII, 8.

gavaonifi, isteţimea lor, OC, XII, 12. Gavriil, — era înger, OC, IX, 8. geometrie, descoperirile -i, OH, VIII, 4;

egiptenii au descoperit -ia, OC, XII, 6. Gei, Anhus, împăratul celor din —, OP, VIII, 1.

Ghedeon, ucigaşul Abimeleh, fiul nelegi-tim al lui —, OC, XX, 2;70 fii legitimi ai lui —, OC, XX, 2. gheenă, cale spre —, OC, XI, 5; focul -nei, OC, I, 9; XVIII, 7; XXI, 8; văpaia -nei, OC, XXI, 8.

ghicitoare, OP, IV, 5. ghicitură, OP, VIII, 6; X, 4. Goliat, OC, XX, 1; lupta Iul David cu —,

OC, XI, 3; sabia lui —, OP, VIII, 1. Gomora, strigătul Sodonjei şi rei, OP, VII, 8.

Gordie, OC, XVIII, 3. 4. 7; — era comandantul a100 de oameni, OC, XVIII, 2; cuvintele lui —, OC, XVIII, 4; faptele de vitejie ale mucenicului —, OC, XVIII, 2; omilia XVIII la mucenicul —, OC, XVIII, 1; pămîntul care l-a născut pe —, OC, XVIir, 2; ziua de pomenire a mucenicului —, OC, XVIII, 2.

627"

grec, OH, VI, 8; cuvînt —, OH, II, 6; înţelepţii -i, OC, XII, 8; pămîntul —, OH,

IV, 4.

greşeală, — lui Iov, OC, XX, 7; iertare de -şeii, OC, XIII, 5; îndreptarea -şelilor, OC, IX, 4; învăţătură fără de — în ce priveşte cunoştinţa, OH, III, 6.

grijă, jile bogăţiei, OC, XXI, 7; jile că-sătoriei, OP, X, 8 ja cea deşartă, OP,

V, 3; ja de oameni a lui Dumnezeu, OC, V, 9; VIII, 2, ja de săraci, OP, III, 6 ja de trup, OC, IX, 9 XXII, 8; ja de suflet, OC, I, 1; XIV, 6.

haină, — aurită, adică dogme spirituale, OP, IX, 9; — duhovnicească, OP, IX, 11 i -na înfrînării, OC, III, 1; — luminoasă, OC, XIII, 5j -na miresei, OP, IX, 9; -na mîntuirii, OP, VI, 7; -na sufletului, OP, IX, 11.

haldeu, înţelepciunea -eenilor, OC, XXII, 2; astrologia este în'mare cinste la -eeni, OC, XII, 6.

Hanaan, OP, IX, 10.

Har, -ul bogat al lui Dumnezeu, OC, V, 6; -ul botezului, OP, V, 8; -ul cuvintelor Scripturii, OH, III, 1; — de la Dumnezeu, OP, VIII, 2; XIV, 5; OC, XX, 4; -ul Domnului Iisus Hristos, OC, V, 9; XV, 3; -ul Duhului, OC, XV, 3; XXI, 9; XXIII, 4; -ul Duhului Sfînt, OP, VIII, 12; -urile Duhului, OC, XI, 5; — duhovnicesc, OC, I, 9; -urile duhovniceşti, OC, I, 11; — dumnezeiesc, OP, VI, 5; VII, 9; XIII, 4; -ul înfierii, OP, V, 2; OC, XIII, 5; -ul învierii, OC, XIII, 1; -ul lui Dumnezeu, OP, VIII, 2, IX, 4; XI, 3. 8; OC, VIII, 6; IX, 9; XX, 3. 4; -ul lui Hristos, OP, V, 5; VII, 6; — neâmpuţinat, OC, XIX, 8; -Ul posturilor, OC, I, 1; -ul Sfîntului Duh, OC, XI, 5; -urile tămăduirilor, OC, XV, 3; ajutorul -ului lui Dumnezeu, OH, II, 1; alegerea -ului, OP, VII, 7; belşugul -ului din cuvîntul lui Hristos, OP, IX, 5; Evanghelia -ului lui Dumnezeu, OC, XIV, 1.

harismă, -ma" profetică, OP, X, 1.

Heracle, erou grec, OC, XXII, 4.

Hesiod, poet grec, OC, XXII, 1. 3.

Hircaniană, Marea —, OH, IV, 4.

Hoaspe, fluviu, OH, III, 6.

Homer, cuvintele lui —, OC, XXII, 6; interpretulgîndirii poetului -—, OC, XXII, 4,opera lui — este o laudă a virtuţii, OC, XXII, 4; poezia lui — duce la virtute, OC, XXII, 4.

Horiv, muntele —, OC, XVIII, 2; XXIII, 3; peştera din muntele —, OC, I, 6.

hrană, -na adevărului, OP, VIII, 1; — at-letică, OP, VIII, 1; -na cu învăţăturile adevărului, OC, II, 8; -na dată de aer,

OH, IV, 1; -na de fiecare zi, OC, XXIII, 3; — deosebită, OH, VII, 2. 3; — duhovnicească, OP, VIII, 13; OC, II, 8; -na spirituală a sufletului, OC, II, 2; III, 1; XII, 4; -na tare a dogmelor, OC, XII, 13; XIII, 1. Hremete, rîul Nise, numit —, OH, III, 6. Hristos, vezi: Iisus Hristos. hulă, -la, împotriva Duhului, OC, XXIV, 5; — împotriva slavei Unuia-născut, OC, XVI, 4; -la învăţăturii Duhului, OC, XVI, 4.

hulire, păcatul rii de Dumnezeu, OC, XXI, 11.

Husi, persoană biblică, OP, II, 1. I

Iacov, patriarhul, OH, II, 8; VIII, 3; OP, I, 4; II, 6. 8; VI, 3; VIII, 9; IX, 12; X, 8; XI, 6; XII, 3; OC, VIII, 8; XII, 11; XXIII, 3; coapsele lui —, OP, IX, 5; Dumnezeul lui —, OP, VI, 3; X, 6. 8; feciorii patriarhului —, OC, II, 8 moartea lui — OC, XVII, 1; Vemiamin, fiul bătrineţilor lui —, OC, VIII, 8. iad, OP, VI, 3; VIII, 13; XI, 9; OC, III, 6; V, 7; VII, 4. 5; IX, 5; X, 7; XXI, 6; XXII, 7; aloea pentru pogorîrea lui Hristos în —, OP, IX, 9; arvuna -ului, OC, XI, 5; chinul din — OC, XIX, 4; chinurile din —, OC, IX, 3; XXII, 7; coborîrea în —, OP, XIV, 2; durerea şi întristarea -ului, OC, XIII, 7; focul din —, OC, XIX, 4; închisoare a -ului, OP, XI, 9; pogorîrea în —, OP, IX, 9; XI, 9; primejdiile -ului, OP, XIV, 1. 2; suferinţele din — nu au ca autor pe Dumnezeu, oi pe noi, OC, IX, 3, Iberia,— occidentală, OH, IV, 4. icoană, -na veacului, OH, H, 8. iconomie, -ia crucii, OP, VII, 6; -ia întrupării, OP, IX, 9; -ia lui Dumnezeu, OC, XXI, 10.

idee, -a de Dumnezeu, OP, VII, 1; X, 8; OC, XII, 3; ideile filosofilor, OH, I, 2; III, 3; ideile înţelepciunii lumii, OP, XI, 3; idei mîntuitoare, OC, XII, 9; slăbiciunea ideilor filosofilor profani, OH, III, 3.

Iditum, cîntăreţ de cîntări sfinte, OP, XIII, 1.

idol, -ii păgînilor, OC, XIV, 7; închinarea la -i, OP, V, 5; OC, I, 5; XII, 12; XIV, 8? XVIII, 2; rătăcirea -ilor, OP, XII, 2; slujirea la -i, OC, VIII, 1; templul -ilor, OC, II, 7; XIV, 8; vieţuirea cu închinătorii de -i, OC, XVIII, 2. idololatrie, OP, II, 5; V, 5; VII, 6; IX,

10; OC, X, 6. Idumea, ţinut biblic, OP, XII, 2. 4. lemeni, persoană biblică, OP, II, 1.

628

Ieremia, prooroc. OH, V, 9; OP. H, 8; V, 1; VI, 3 i VIII, 1; XI, 5; OC, IV, 3 I V, 9; XX, şi pilda lui —, OC, XIV, 1.

Ierihon, OP, III, 4; OC, V, 2;

iertare, — de la Dumnezeu, OC, XXII, 6;

— de păcate, OP, VI, 4; VII, 2; OC, XIII, 1. 5; botezul tării păcatelor, OP, V, 8.

Ierusalim, OP, III, 1. 4; OC, IV, 3. 5 IX, 4; -ul cel de sus, OH, IX, 2; OP, X, 5; OC, XIX, 2; -ul ceresc, OP, VIII, 2; X,

4 bunătăţile -ului ceresc, OC, XIII, 8; fiicei -ului, OC, V, 7; intrarea Domnului în —, OC, IX, 10; porţile -ului, OC, IX,-4; rînduiala -ului, OC, XII, 2; urechile -ului, OC, II, 1; zidirea templului din —, OC, XII, 2.

ierusalimlean, OC, VIII, 7.

Iezechiil, prooroc, OP, IV, 1 V, 3; VIII, 13; XII, 3; OC, IV, 3.

Iisus Hristos, — a mrncat şi a băut, nu pentru că avea nevoie să mănînce şi să bea, ci pentru a lăsa măsuri şi hotare pentru pasiunile cele de neapărată trebuinţă, OC, IV, 5; — a participt în întregime la firea omenească, OC, IV,

5 - — a pîîns, OC, IV, 3; — a postit, OC, I, 9; — a unit în persoana Sa pe păstor şi împărat, OC, XXIII, 3; — bunul sfătuitor, OC, VII, 9 — Domnul mării şi al vînturilor, OH, Vil, 5; — este adevărata dreptate, OC, XII, 9; — este capul Bisericii, OP, IX, 5 — este făcător de pace, OP, VIII, 5; — este însăşi viaţa, OP, XI, 4; — este întîi-stătătorul luptelor, OC,' XVII, 3; — este numit viaţă, cale, pîine, viţă, lumină adevărată, sabie şi are încă şi alte numiri, OP, IX, 5; — este pacea, OP, VIII, 10; — este păstor bun, OC, XXIII, 4;

— este pîinea cea adevărată, OP, VIII, 6; — este puterea lui Dumnezeu, OP, V, 5; — este sfîrşitul auzirii, OP, VIII, 5; —, viaţa noastră, OP, VIII, 9; — întruneşte în persoana Sa calităţile unui adevărat păstor, OC, XXIII, 3; — s-a făcut pentru noi de îţi Dumnezeu înţelepciune, dreptater sfinţire şi.răscumpărare, OC, XII, 9; XX, 3; adormiţi în —, OC, IV, 6; arătarea la judecata lui —, OP, VIII, 12 belşugul harului din cuvîntul lui —, OP, IX, 5; Biserica este trupul lui —, OP, IX, 5; Biserica este singura porumbiţă desăvîrşită a lui —, OP, IX, 9; bogăţia dragostei lui —, OP, IX, 9; botezul lui —, OP, V, 3; buna mireasmă a lui —, OP, IX, 9; cinstitul sînge al lui —, OP, XI, 4; credinţa în —, OP, XII, 2; OC, V, 1; XII, 6. 14; XX, 3; credinţa în sîngele lui —, OP, XI, 4; crucea lui —, OiP, IX, 4; XIII, 4; OC, XVIII, 7; cunoaşterea lui OC, XX,

3; cuvintele despre —, OP, IX, 4; darul lui —, OC, XIII, 8 XX, 6; dragostea lui —, OP, VI, 2; XIV, 1; dreapta judecată a lui —, OC, I, 11; duhul lui —, OC, XXIV, 4. 6; Dumnezeirea lui —, OP, IX, 9; OC, I, 9; duşmanii lui —, OC, XX, 6; Evanghelia lui —, OC, III,

5; faptele lui —, OP, IX, 5; faţa lui —, OP, VIII, 11; fericirea celor ce-L iubesc pe —, OH, I, 5; fiii miresei lui —, OP, IX, 12 ffirea omenească a lui —, OP, IX, 5; fraţii lui —, OP, XI, 4; frumuseţea lui —, OP, IX, 5. 11; glasul lui —, OC, XXIII, 4; harul lui —, OC, V, 5. 9; XV, 3; intrarea lui — în Ierusalim; OC, IX, 10; ispitirea lui — de diavol, OC, I, 9; împărăţia lui —; OP, IX, 5. 9j înălţarea pe qruce a lui —, OP, II, 3; Îndreptăţirea în —, OC, XX, 3; întîistătătorii turmei lui —, OP, V, 2; întîmpinarea lui — în ziua arătării Lui, OC, XIV, 1; întruparea lui —, OP, VII, 2; XIII, 2j înţelepciunea lui —, OC, XX, 6; învăţătura cea nouă şi mîntuitoare a lui —, OP, VII, 7; învăţătura lui —, OH, V, 5; OP, VII, 2; OC, XXIV, 3; învierea lui —, OH, II, 8; OC, XIII, 1; XIV, 1; judecata lui —, OC, VII,

6 jugul lui —, OP, XII, 4; OC, XIII, 1; jugul robiei lui —, OC, XIV, 1; lacrimile lui —, OC, IV, 6; legea lui —, OH, VII, 6 OP, I, 3; OC, XXI, 2; limba luptătoare împotriva lui —, OC, XVI, 2; lucrurile mîinildr lui —, OC, XIV, 6; lumina feţei lui —, OC, XIII, 4; luptătorul împotriva lui —, OH, IX, 6; mădulare ale trtipului lui — OP, V, 2; IX, 5; măreţia lui—, OP, VIII, 3; mărturisirea credinţei ¿n —, OC, XVIII, 2; mărturisirea lui —, OP, VIII, 3; mila lui —, OP, VII, 3. 4; mintea lui —, OP, XI, 6; mireasa lui —, OP, IX, 11; moştenitor al bunătăţilor lui —, OC, XIII, 3; naşterea lui —, OC, XX, 6; nelegiuirea săvîrşită de iudei asupra lui —, OC, VIII, 3; numele lua —, OP, VII, 10; IX, 10; XI, 1; XII, 5; XIV, 2 OC, IV, 6; XIII, 1; XVII, 2; XVIII, 7; XIX, 7. 8; oaia lui —, XIX, 7; omorîrea lui — OP, VII, 5; OC, IV, 2; Omul Dumnezeu —XI, 4; ostaş al lui —, OC, II, 1; XIII, 7 V XVII, 3; XIX, 3; pacea lui —, OP, VIII, 10; patimile lui —, OP, II, 2; VI, 4; IX, 9; X, 8; participarea la paitimile lui —, OC, XX, 3; părtaş al lui —, OP, IX, 8; OC, I, 2; plînsul lui —, OC, IV, 5; pogorămîntul lui OP, IX, 9; pogorămîntul lui — la smerenia şi slăbiciunea firii omeneşti, OP, IX, 5; pogorîrea lui — în iad, OP, XI, 9; porunca lui —, OP, VIII, 5; predicarea botezului înfierii de către —, OC, XIII,

629"

1; preţ al omului este sîngele lui —, OP, XIII, 3; prietenie pentru —, OP, IX,

2 puterea învierii lui —, OC, XX, 3; puterea lui —, OC, XX, 4. 6; răscumpărarea în —, OP, XI, 3; răspunsurile lui —, OC, VII, 1; răstignirea lui —, OC, XVII, 1 sărăcia lui —, OC, VII, 9; scaunul de judecată a lui —, OC, IV, 6; sfinţii sînt trup al lui — şi mădulare în parte, OP, VIII, 11; sîngele lui —, OP, XI, 4. 8; slava lui —, OC, XX, 3. 6; slăvirea lui —, OP, VIII, 3; smerenia lui —, OC, XX, 6. 7; staulul turmei lui —, OC, XXI, 9 i sufletul lui —, OC, XXIII, 4; taina învierii lui —, OP, II, 3. 4 Tatăl lui —, OC, XXIV, 7; tăria credinţei în —, OC, XVIII, 7; tăria lui —, OP, X, 3; timpul patimilor lui —, OP, VII, 6; timpul venirii lui —, OP, XII, 4; toate faptele lui — ne învaţă smerenia, OC, XX, 6; trupul Bisericii lui —, OP, VI, 1; trupurile iubitorilor de — erau pline de răni, OC, XVIII, 2; trupul lui —, OP, IX, 8; OC, I, 9; IV, 5; trupul lui — este adevărată mîncare, OP, VIII, 6; ucenic al lui —, OP, VIII, 2. 5; OC, XX, 7; ucenicii lui —, OP,

VI, 4; OC, XXII, 3; viaţa în —, OP, XIV, 5; viaţa reală este —, OP, VIII, 9; viaţa viitoare în —, OC, XX, 3; venirea arătată a lui — la judecată, OP, VIII, 11; venirea lui —, OC, VII, 6; XX, 4; venirea lui — în trup, OP, I, 2; VIII, 12; veşmintele lui —, OP, IX, 9; vieţuirea în — este viaţa adevărată, OP, VIII, 9; vrăjmaşii crucii lui —, OC, IV, 3; V, 9; ziua lui —, OH, II, 8; OP, XI, 2; OC, I, 1.

Ilie, prooroc, OC, I, 6; II, 6; XIII, 3; XVIII, 3; XIX, 6; — Tesviteanul, OC, VIII, 4; Carmilul, munte înalt, avea pe —, OC, VIII, 5; istoria lui —, OP, V, 4; vieţuirea lui —, OC, VIII, 5 zelosul —, OC, X, 6; XVIII, 2.

Ind, rîul —, OH, III, 6.

indian, OH, VI, 9; Marea -ă OH, IV, 3;

VII, 2; viermele —, OH, VIII, 8.

interpretare, — alegorică, OH, II, 5; IX,

1; -a cuvintelor Scripturii, OH, III, 1; -a Scripturii, OH, IX, 1; — spirituală, OH, III, 9.

invidie, -ia este cea mai pierzătoare patimă în sufletele oamenilor, OC, XI, 1; -ia este o boală a prieteniei, OC, XI, 4; -ia este o duşmănie foarte grea de înlăturat, OC, XI, 3; -ia este o întristare pentru bunăstarea aproapelui, OC, XI. 1; -ia este o urmare a răutăţii diavolului, OC, XI, 1; -ia este vrăjmaşă a darurilor dumnezeieşti, OC, XI, 3; -ia roade sufletul invidiosului, OC, XI, 1; -ia sfîşie sufletele care au odrăslit-o,

41 — Sfîntul Vasile cel Mare

OC, XI, 1; boala iei, OC, XI, 4; ce este -ia, OC, XI, 3; diavolul n-a fost făcut de Dumnezeu duşman al nostru, a ajuns din —, OC, IX, 8; făţărnicia este rod al iei, OC, XI, 6 lipsa de — este urmare a bunătăţii, OC, XI, 1; Omilia XI despre —, OC, XI, 1; patima iei, OC, XI, 1. 4; păcatul iei, OC, IX, 8; prin — demonul s-a arătat potrivnic lui Dumnezeu, OC, XI, 3; pornirile iei, OC, XI, 4; săgeţile iei, OC, XI, 4.

invidios, -ul este duşman al celor prezente, prieten al celor pierdute, OC, XI, 2; starea sufletească a -oşilor, OC, XI, 5.

Ioab, general şef, fiul lui Saurias, OP, XII, 2.

Ioad, persoană biblică, OP, IX, 1.

ioan (Botezătorul), OC, I, 9; IX, 10; XIII, 1; XX, 6; predica lui OC, XIII, 1; viaţa sfîntului —, OC, I, 9.

Ioan (Evanghelistul), OP, II, 8; IX, 2. 9; OC, XV, 3; XVI, 13;— are cele mai sublime cuvinte ale predicării evanghelice, OC, XVI, 1 — fiul tunetului, OC, XVI, 1; începutul Evangheliei după —, OC, XVI, 12; teologia predată de evanghelistul — despre Unulnăscut, OC, XVI, 4.

Ioatam, persoană biblică, OH, VI, 7.

oii, profeţia lui —, OC, XII, 13.

Iona, prooroc, OH, VII, 6; OC, VIII, 3.

Ionatan, prietenul lui David, OC, IV, 3.

Ionică, Marea —, OH, IV, 4.

Ioram, fiul lui Ahav, OP, VII, 6.

Iosaiat, persoană biblică, OC, XX, 5.

Iosit Arimateanul, OP, IX, 9.

Iosif, fiul lui Iacov, OP, II, 6. 8; III, 5; VI, 3; VIII, 1; XII, 3; OC, VIII, 8; XI, 4; XVII, 1; — a hrănit pe fraţii lui care-l vînduseră, OC, VIII, 8; — a plîns pe Veniamin, OC, VIII, 8; predica iubirii de oameni a lui —, OC, VI, 2; seminţia lui —, OH, III, 8; stăpîna lui — îl ispitea, OC, VIII, 8; viaţa lui —, OC, XVIII, 1.

Iosii, — Flaviu, OC, VIII, 7.

Iov, dreptul, OH, III, 5; OP, V, 5; VI, 2; XI, 510; OC, II, 5; IV, 6; IX, 5; XX, 7; XXI, 11. 12; bunăstarea gospodăriei lui —, OC, XXI, 10; Cartea lui —, OP, V, 5; cuvîntul lui —, OH, I, 9; cuvintele lui —, OC, VIII, 5; XXI, 10; dreptul —, OC, XXI, 5. 10; inima lui —, OC, IV, 6; marele —, OC, VI, 1; mintea femeii lui —, OC, XXI, 11; răbdarea dreptului —, OC, XXI, 10. 12 şirul de nenorociri venite peste —, OC, XXI, 10; viteazul —, OC, VIII, 6.

ipostasă, -sa Fiului, OC, XVI, 4; XXIII, 4; sele Tatălui şi Fiului, OC, XXIV, 4; -sa trupurilor animalelor, OH, VIII, 2; caracterul -sei, OC, XXIV, 4; chipul

630

-sei, OH, IX, 6; deosebirea -sei, OC, XVI, 4.

Isaac, patriarh, OP, II, 6. 8; VII, 3; VIII

1; Dumnezeul lui —, OP, VI, 3; X, 6. Isaia, prooroc, OH, I, 8; III, 6; OP, V, 3; IX, 2; X, 4; XI, 4; OC, 1, 1; IX, 1; XIV, 6; imaginea înţeleptului —, OH, V, 2; profeţia lui —, OP, VIII, 12. Isav, persoană biblică, OP, II, 6; IX, 12; OC, I, 6.

ispăşire, jertfă de —, OP, XI, 3. 4. 5; XII, 3.

ispită, -ta diavolului, OC, I, 9; VI, 1; IX, 9 XIII, 16; tele duhurilor răutăţii, OC, XII, 16 tele trupului, OP, X, 8; asaltul telor, OC, XVIII, 7; lupte împotriva telor, OC, 1, 9; momeală pentru -te, OC, IX, 9; pilde de -te, OC, VI, 1. ispitire, -a Domnului de diavol, OC, I, 9. Israil, OH, III, 8; OP, VI, 2; VII, 6. 9; X, 8; XII, 2. 3; OC, XII, 2; XIII, 2; XVIII, 7; XX, 2. 4; XXIV, 1; — cel de dedemult, OC, XIII, 2; — cel după trup, OP, XI, 6; fiii lui —, OP, XI, 4; XII, 2; fiicele lui —, OC, IV, 3; folosul întregului —, OC, X, 6; poporul —, OP, VIII, 7; XI, 4; OC, VIII, 4; rămăşiţa lui —, OP, VII, 7.

israilit, OP, XII, 3; căderea -liţilor, OC, XX, 5; noii -liţi, OC, VIII, 2; tînăr —, OC, VIII, 5. israilitean, OC, XII, 12; -ul N'abute, OC,

VII, 5; poporul — OC, XIV, 8. istefime, — vrednică de laudă, OC, XII,

12; definiţia -mei, OC, XII, 11; întrebuinţarea -mei, XII, 12. Istm, rîul —, OH, III, 6. iubire, -a de aproapele, OP, III, 2; -a de arginti, OC, II, 5; VI, 6; VIII, 8; -a de aur şi de lume, OC, VIII, 8; -a de bogăţie, OH, VII, 3; -a de fraţi, OP, II, 6; OC,

VIII, 2. 8; XI, 5; -a de întîietate, OP, VIII, 14; -a de oameni a lui Dumnezeu, OP, VII, 10; XI, 1; XII, 1; XIII, 5; XIV, 2. 3; -a de oameni a Legiuitorului, OP, IV, 5; -a de putere, OP, VIII, 14; -a virtuţii, OC, X, 5; exemple de — frăţească în Vechiul şi în Noul Testament, OC, VIII, 8; legea rii de oameni, OC, VIII, 8; pilde pline de — de oameni, OC, VIII, 8; predica despre -a de oameni a lui Iosif, OC, VI, 2.

Iuda, fiul lui Iacov, OP, XII, 2. 4. Iuda, vlnzătorul, OP, II, 1; OC, XIX, 7. iudaic, născocire -ă, OH, IX, 6; partidul

—, OC, XXIII, 4. iudaism, învăţături înrudite cu -ul, OC, XXIV, 1.

iudeea, OC, VIII, 5; XIII, 1; lacul Asfal-

titis din —, OH, IV, 4. iudeu, blasfemia -eilor, OC, XXIV, 1; furia -eilor împotriva Mîntuitorului, OC,

XI, 4; istoria -eilor, OC, VIII, 7; îndrăzneala -eilor, OC, XVIII, 7; legile şi religia -eilor, OC, XX, 2; neamul acesta —, duşman al adevărului, OH, IX, 6; nelegiuirea săvîrşită de -ei asupra Domnului, OC, VIII, 7; păcatele -eilor, OC, VIII, 1; poporul —, OC, VIII, 1; sinagoga -eilor, OP, V, 3; viţelul făcut de -ei, OP, V, 5. luiita, muceniţă, OC, V, 1. 2; sfînta—,

OC, V, 2: Iunona, zeiţă, OC, XXII, 8. Izabela, soţia lui Ahav, împăratul Samariei, masa -lei, OC, X, 6.

împărăteasă, —, adică sufletul logodit cu

Mirelecuvîntul, OP, IX, 9. împărăţie, -ia cerurilor, OP, III,'6; V, 7; VIII, 12; OC, III, 6; IV, 2; VI, 3. 8; VII, 2. 4. 6. 7; IX, 10; X, 4; XII, 13. 16; XIII, 1. 3. 5. 7. 8; XVIII, 6; -ia lui Dumnezeu, OP, Vin, 4; IX, 7; X, 1. 2; XIV, 4; OC, II, 4 VI, 8; VII, 1; X, 4; XIII, 2; XIV, 4; -ia lui Hristos, OP, IX, 5. 9; bucuria -i cerurilor, OC, V, 2; Evanghelia -i, OC, IX, 10; XIII, 6; lipsire de -ia cerurilor, OC, XI, 5; masa din -ia cerurilor, OC, I, 9; slava din -ia cerurilor, OC, XIX, 4. împărtăşire, -a bunătăţilor, OC, XIII, 1. împărţire, -a averilor la săraci, OC, VII, 1; -a darurilor, OC, V, 7; XIII, 8; -a Duhului, OC, III, 6; inegalitate în -a bunurilor materiale, OP, XI, 10. împreunare, -a cu patimile trupului, OP, VII, 8; — de nuntă, OH, VII, 5; XXI, 4. închinare, -a la idoli, OP, V, 5; OC, I, 5; XII, 12; XIV, 8; XVIII, 2; XXIV, 1. închinăciune, OH, III, 10; OC, VIII, 9; XI, 4.

închinător, vieţuirea cu -ii la idoli, OC, XVIII, 2.

înfrânare, -a limbii, OC, II, 7; XIII, 7; -a poftelor, OH, II, 5; -a, tovarăş de viaţă şi de masă, OC, VIII, 4; cununile nării, OC, II, 3; lecţii de —, OC, I, 7; haina nării, OC, III, 1; legea nării, OC, I, 3; pildă de —, OC, IV, 6; virtutea nă'ii, OC, IX, 9.

îngăduinţă, -ţa lui Dumnezeu, OC, IX, 5. înger, -ul Domnului, OH, V, 6; OP, VIII, 5; -ii diavolului, OC, VI, 8; -i înfricoşători, OP, VIII, 8; — întunecat, OC. XIII, 8; -ii lui Dumnezeu, OC, XIV. 1; — luminat, OC, IX, 9; -ul nimicitor. OC, XIII, 4; -ii, păzitorii vieţii noastre, OC, II, 2; -ii scriu cuvintele, OP, V, 7; aducerea -ilor la existenţă, OP, VI14; asemănarea cu -ii, OC, I, 3; chipul -ilor, OH, IX, 6; corurile -ilor, OC, XV. 1; cuvîntul -ilor, OC, XVI, 3; fiecare

631

credincios are un — însoţitor, OP, XI, 9; firea -ilor, OP, VIII, 5; focul pregătit spre pedeapsă diavolului şi -ilor lui, OP, V, 6 Gavriil era —, OC, IX, 8; în Biserică -ii înscriu pe cei ce postesc, OC, II, 2; limbile -ilor, OC, XV, 1; XVI, 3; lucrul -ilor, OP, V, 7; măreţia -ilor, OP, VIII, 5; mulţimea -ilor, OC, XIII, 8; oştile -ilor, OH, I, 5; OC, XIX, 8; paaa -ilor, OH, V, 6; OP, VIII, 5; pîinea -ilor, OC, XIII, 2; postul ne face asemenea cu -ii, OC, II, 6; priveliştea -ilor, OC, XIX, 8; satana a fost —, OC, IX, 8; slavă de —, OP, XII, 5; slava -ilor, OC, XX, 7; stăpînire de -i, OC, IX, 7; tă-ia -ilor, OP, VIII, 5; vrednicia -ilor, OH, IX, 6; OP, XI, 8; OC, IX, 8; viaţa -ilor, OC, IV, 4; zeci de mii de -i, OP, X, 4.

îngâmfare, -a cărturarilor, OC, VII, 1.

întrupare, -a Cuvîntului, OP, IX, 5; -a Domnului, OP, VII, 2; XIII, 2; -a Fiului lui Dumnezeu, OP, VI, 1; -a lui Hristos, OP, II, 4; iconomia parii, OP, IX, 5. 9; rînduiala pării, OP, IX, 8.

întuneric, -ul cel mai adînc, OC, XIII, 8; -ul cel mai din afară, OH, II, 5; OP,.XI, 11; OC, VI, 8; -ul de la începutul lumii, OH, II, 5; -ul nu are existenţa în el însuşi, OH, II, 5; -ul veşnic, OC, XXI, 6 conducătorii -ului, OC, IX, 9; creatorul -ului, OC, IXi4; definiţia -ului, OH, II, 4; natura -ului, OH, VI, 3; stăpînitorii -ului, OC, II, 1.

1. înţelepciune, -a Cîrmuitorului universului, OH, III, 7; -a covîrşitoare a lui Dumnezeu, OH, IX, 6; -a Creatorului, OH, I, 7; VI, 11; OP, VII, 3; -a Creatorului universului, OH, II, 2; -a Cuvîntului, OC, XX, 6; -a dată de Dumnezeu, OC, XX, 2; -a de la Dumnezeu, OC, XX, 3; -a Domnului, OC, XX, 6; -a dumnezeiască, OC, XX, 1; -a întîinăscută, OC, XII, 3; -a lui Dumnezeu, OH, III, 6; VII, 5, VIII, 7; OP, XI, 2. 3; -a şi dreptatea lui Dumnezeu, OC, V, 5; XX, 3. XXI, 11; -a lui Dumnezeu întru taină, OC, XII, 3; -a lui Hristos, OC, XX, 6; -a Marelui Meşter, OH, VI, 10; -a nepătrunsă a lui Dumnezeu, OH, IX, 5; -a cea nespusă a lui Dumnezeu, OH, VI, 1; -a Ziditorului OH, II, 2; VIII, 7; -a adîncă a Creatorului, OC, III, 8; feluritele chipuri ale nii lui Dumnezeu în creaturi, OH, VIII, 8; marea -— a Creatorului, OH, V, 9; OC, III, 6; marea — a lui Dumnezeu, OH, VII, 5; OC, IV, 2; minunea nii Ziditorului, OH, VIII, 8; podoaba nii Cuvîntu'm OP, IX, 6; urmele nii Creatortilui, OII, IX, 4.

2. înţelepciune, -a cea adevărată, OC. X, 4; XII, 14; — ascunsă, OP, XI, 2, -u

cea deşartă, OH, VIII, 7; -a cea nebună, OH, III, 6; IX, 1; -a cea pieritoare, OP, XI, 5; -a lumlii, OH, II, 6; OP, XIII, 4; OC, XV, 3; XVI, 1; -a lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, OP, XI, 5; -a trecătoare a lumii, OC, XXIII, 2; -a veacului acestuia, OC, XII, 3; definiţia nii, OC, XII, 3. 4; folosul obştesc al nii, OC, XII, 4; Irica de Dumnezeu este început al nii, OH, I, 5; înţelept este omul care-şi întăreşte -a prin fapte, OC, XXII, 4; nevăzutul maestru al nii lumeşti, OC, XX, 2; sistemele de OC, XII, 14.

înţelepţire, dreapta judecată a lui Dumnezeu aduce unele rele înfricoşătoare pentru -a celor ce alunecă uşor spre păcat, OC, IX, 5.

învăţare, -a meseriilor, OC, XVI, 1; -a teologiei, OP, V, 6.

învăţat, -aţii eleni, OC, XII, 2; -aţii noştri din Biserică, OH, III, 9.

învăţătură, -a adevărului, OC, XXIV, 1; -a aleasă, OC, XII, 9; — artificială, OC, XXIV, 7; — bisericească, OP, V, 3; ra Bisericii, OH, III, 3; -a bunei credinţe, OP, VIII, 8; -a cea adevărată, simplă la cuvînt, OH, III. 6rile cele mîntuitoare, OH, VII, 4; -a celui rău, OH, V, o, rile credinţei, OC, XIX, 8, rile creştine, OC, XVI, 1; -a curată, OH, V, 5; rilo date de Dumnezeu lui Moisi, OH, VI, 1; -a de Dumnezeu insuflată, OII, I, 3; ri de iniţiere, OP, VII, 7; ri de taină, OC, XXII, 2; rile demonilor, OP, IX, 10; ri despre dreptatea adevărată, OC, XII, 8; -a despre facerea lumii, OH, IV, 4; ra despre Fiul lui Dumnezeu, OC, XVI, 1; -a despre înviere, OH, VIII, 8; ri despre prudenţă şi bărbăţie, OC, XII, 14; -a despre Sfîntul Duh, OC. XXIV, 4—7; rile din Proverbe, OC, XII, 14; -a Domnului, OH, V, 5; OP, VII, 2; OC, XXIV, 3; -a dreaptă, OC, XXIV, 4; -a dreptei credinţe, OC, IV, 7; -a Duhului, OP, V, 7; rile Duhului, OC, XVI, 1; -a Duhului este comoară bună pentru veicul ce va să fie. OH, III, 1; — duhovnicească, OP, V, 24; — dumnezeiască, OP, II, 5; OC, IV, 6; XII, 5. 14; XX, 6; XXII, 2; rile egiptenilor, OC, XXII, 2; ri elementare, OP, VIII, 10; ri eretice, OH, IV, 7; -a evanghelică, OP, III, 5; IX, 2. 10; OC, XXIV, 2; ri false, OH, III, 8; ri false şi viclene, OC. XVI, 1; — fără areşeală în ce priveşte cunoştinţa, OH, III, 6; ri fiziologice, OP, VII, 7; riîe int'oductive ale evangheliei, OC, XII, 13; ra înrudite şi cu păqînismul şi cu iudaismul, OC, XXIV, 1; rile înţelepţilor, OC, XII, 14; ri lipsite

632

de dreapta credinţă, OH, II, 4; -a maniheilor, OH, VIII, 1; ri mîntuitoare, OP, X, 8; OC, I, 9; II, 8; VII, 1; rile neamurilor, OP, VII, 7; ri necredincioase, OC, XXIV, 5 i -a noastră duhovnicească este simplă şi nemeşteşugită, OH, III, 8; -a nouă şi mîntuitoare a lui Hristos, OP, VII, 7; ri noi, OP, X, 8; rile părinţilor, OP, IX, 10; XI, 11; OC, XXIV, 4; ri pentru viaţă, OC, XII,

I; ri profane, OC, XXII, 2; -a Proverbelor, OC, XII, 5. 7. 8. 14; ri rele, OH, II, 4; OP, IX, 3; XI, 6. 7. 11; rile scriitorilor, OC, XXII, 5; ri sfinte, OP, IX, 3; OC, XXII, 2; ri străine, OP, IX,

II; ri străine cinstirii de Dumnezeu, OP, V, 2; ri stricate, OP, II, 6; ri vătămătoare OH, V, 5; ri zadarnice, OC, XII, 6; adevărul rii creştine, OH, I, 2; carte elementară de —, OP, I, 2; cuvintele de — ale Duhului, OH, I, 1; darul rii, OC, XI, 5; deosebirea rilor, OC, XXII, 2; deosebirea între -a noastră şi -a filosofilor profani, OH, III, 8; descoperirea rii, OP, VII, 7; deşertăciunea rii filosofilor profani, OH, I, 2; dogmele cuprind ri morale, naturale şi mistice, OP, IX, 9; hrana cu rile adevărului, OC, II, 8; hula rii Duhului, OC, XVI, 4; lumea aceasta este loc de — a sufletelor omeneşti, OH, I, 5; maeştrii relelor ri, OC, XVI, 1; petele rilor rele, OP, IX, 10; pretextul unei ri duhovniceşti, OH, III, 9; simplitatea rilor duhovniceşti, OC, XII, 7.

înviere, a treia zi a rii, OP, X, 5; -a Domnului, OH, II, 8; -a din morţi, OC, XX, 3; -a judecăţii, OC, VII, 6; -a morţilor, OC, XIV, 1; -a vieţii, OC, VII, 6; amintirea rii Domnului, OC, XIV, 1; botezul dă putinţa rii, OC, XIII, 1; dimineaţa rii, OP, XI, 9; fii ai rii, OP, VIII, 11; harul rii, OC, XIII, 1; învăţătură despre —, OH, VIII, 8; nădejdea rii, OC, III, 6; IV, 2; părtaş rii lui Hristos, OC, XIII, 2! pomenirea rii Domnului, OC, XIII, 1 puterea rii lui Hristos, OC, XX, 3; rînduiala cu privire la —, OP, IX, 9; schimbare la -a cea de obşte, OH, VIII, 8; taina rii, OP, VIII, 13; taina rii Domnului, OP, II, 3. 4; tainele rii, OP, VII, 2; ziua rii, OC, XIII, 1.

jertfă, — de ispăşire, OP, XI, 3. 4. 5; XII, 3; — demonilor, OC, XVII, 2; — frumoasă, OC, XIX, 6; — vie, OC, VII, 9; XIX, 6; Fiul s-a adus — lui Dumnezeu, OP, V, 5; fumul de la -ele de grăsime, OC, XVIII, 2. jertfelnic, — de aramă, OC, XVII, 2. jertfire, OP, V, 1.

judecată, -ta din urmă, OC, VIII, 7; căţile Domnului, OH, VIII, 8; -ta lui Dumnezeu, OH, II, 7; OP, II, 6; V, 2; VI,

4; VII, 3. 5; VIII, 11; IX, 7; XI, 1; OC, XIII, 8; XXI, 10; -ta lui Hristos, OC,

VII, 6; -ta lumii, OC, IX, 9; căţile Stăpînului, OC, XXI, 11; arătarea Domnului la —, OP, VIII, 12; criteriul de —, OH, VI, 9; XIII, 4. 5; dreapta —, OH, VI, 7; OC, X, 6; XI, 5; XII, 2. 9; XIV, 1; XX, 3; dreapta — a lui Dumnezeu, OP, XI, 11; OC, IX, 3. 4. 5; XIV, 8; dreapta — a lui Hristos, OC, 1, 11; frica de —, OP, V, 7; învierea căţli, OC, VII, 6; scaun de —, OP, VIII, 8; scaunul de — al lui Hristos, OC, IV, 6; XXI, 5; tronul dumnezeiesc de —, OP, VII, 3; unde va fi -ta viitoare, OC, XXII, 6; venirea arătată a Domnului la —, Op,

VIII, 11; ziua căţii, OP, IX, 3; XI, 2; XIII, 4; OC, VI, 8; ziua dreptei căţi a lui Dumnezeu, OP, VIII, 4.

Judecător (Dumnezeu), -ul inimilor, OC, XI, 5; -ul lumii, OC, XI, 4; -ul obştesc, OC, VI, 3; -ui vieţii omeneşti, OC, XXI, 12; adevăratul —, OP, II, 6; arătarea -ului, OC, VIII, 9; dreptul — OH, I, 4; II, 1; OP, II, 6; VI, 4; OC, II, 8; VI,

5; VII, 6; VIII, 2. 9; XII, 8; XVIII, 8; dreapta răsplătire a -ului, OP, V, 1; OC, VII, 4.

jug, -ul căsniciei, OC, XIV, 8; -ul de robie al diavolului, OP, XI, 3; -ul legii, OC, XIII, 1; -ul lui Hristos, OP, XII,

4; OC, XIII, 1; XIV, 1; -Ul postului, OC, VIII, 3.

jurămînt, — fals, OP, III, 5; IV, 1. 2, VIII, 9; — strîmb, OC, XIII, 5; îndepărtarea de -ul strîmb, OC, II, 7; părintele -ului fals, OC, VII, 7.

Lacedemonia, piatră de —, OC, VII, 2.

lapte, — spiritual, OC, XII, 13.

laţ, -urile diavolului, OC, XXI, 1; -urile

pierzării, OC, XXI, 1. lazăr (prietenul lui Hristos), OC, IV, 3.

5; moartea lui —, OC, IV, 5.

Lazăr (săracul), OP, XI, 5; OC, I, 4. 9; XVIII, 8; bunătăţile lui —, OP, XII, 5; -ii, OC, XXI, 8. lăcomie, -ia la mîncare, OP, VI, 5; OC, I, 5; grozăvia -i, OC, I, 9; sînurile ne-săţioase ale -i, OH, VII, 3; temei de —, OC, XX, 1. lege, gi ale păgînilor, OC XII, 8-; -a adevărului, OC, XXIII, 2 gile alegoriei, OH, IX, 1; -a castităţii, OC, XXI, 4; -a cea dintîi, OH, IV, 3; -a dumnezeiască, OP, X, 4; -a cea duhovnicească, OP, VIII, 9; gile Creatorului, OH, V, 4; -a creştină, OC, XVIII, 2; -a Domnu-

633

lui, OH, VII, 6 OP, I, 3, OC, XXI, 2; -a duhului vieţii, OC, XV, 3; -a este umbra bunătăţilor viitoare, OP, VIII, 9; gile firii, OC, VIII, 7; -a iubirii de oameni, OC, VIII, 8; gile iudeilor, OC, XX, 2; -a înfrînării, OC, I, 3; -a lui Dumnezeu, OH, VII, 4; OP, II, 5; OC, I, 5; V, 9 XII, 10. 17; XIII, 1; XXI, 2; -a lui Moisi, OP, VII, 9; XI, 9 -a morţii, OC, IV, 7; — naturală, OH, VII, 5; OC, XVIII, 1; -a naturii, OH, V, 1. 10; VII, 3. 4; IX, 3; gi nescrise, OH, VIII, 4; gile ospitalităţii, OH, VIII, 5; -a pămîntului, OH, V, 1; -a postului, OC,

1, 3; -a postului a fost dată în paradis, OC, I, 3; -a prieteniei, OC, IX, 9; -ile retorice ale cuvîntărilor profane de laudă, OC, XXIII, 2; gile serbărilor publice, OH, VI, 1; -a veche este a creştiniloi, OP, V, 1 călcarea gii, OP, V, 2; OC, XIII, 5; cărţile gii, OP, II, 5; cea dintîi dare a gii, OP, VII, 2; darea gii, OC, I, 3. 5; dispreţuirea gii, OP, V, 2; dragostea este plinirea gii, OC, V, 7; litera gii, OP, XI, 6; jugul gii, OC, XIII, 1; postul este mai vechi ca -a, OC, I, 3; sfinţenia gii, OC, VIII, 1; slujba cea preînchipuitoare din -a veche, OC, I, 6; turburaiea gii, OC, XI, 6.

Legiuitor (Dumnezeu), -ul posturilor, OC, II, 2; iubirea de oameni a -ului, OP, IV, 5; înălţimea de cugetare a -ului, OC, IV, 2.

legiuitor (om), -ul de la Luca, OC, VII, 1; -ul Moisi, OC, II, 6; XXIII, 3; mîndria -ilor, OC, VII, 1. lemn, chipurile cioplite în —, OC, XVIII,

leu, groapa de lei, OP, II, 8. levit, OP, V, 1; OC, X, 6; XIV, 8. Libia, OH, V, 8.

Liban, chedrii -ului, OP, V, 5; viţelul -ului, OP, V, 5; vîrful -ului, OP, V, 5. libertate, -a de voinţă, OP, VIII, 5; IX, 8; XIII, 4; OC, IX, 5. 7. 8; bunul tăţii, OP, IV, 4; diavolul avea -a de voinţă, OC, IX, 8; începutul şi rădăcina păcatului stă în noi şi în -a voinţei noastre, OC, IX, 3.

Lidia, nisipul aurifer din —, OC, XXII, 8. linişte, -a sufletului, OP, V, 8; VIII, 3;

stare de —, OP, V, 6. literatură, ra profană, OC, XXII, 2; ra

scriitorilor eleni, OC, XXII, 1. literă, -a legii, OP, XI, 6; începutul cu

vîntului sînt rele, OC, XVI, 1. liturghie, OP, XIV, 1; OC, XVIII, 2. locaş, — al neruşinării, OC, XIV, 1; -ul Celui Prea înalt, OP, X, 4; -ul lui Dumnezeu, OP, VII, 8; X, 3; -uri sfinte, OC,

II, 4; sfîntul — al mucenicilor, OP, XIV, 1.

locuinţă, — nefăcută de mână omenească, OC, XXI, 6; -ţa pămîntească a cortului, OC, XXI, 6; lumea aceasta, — potrivită tuturor celor supuşi naşterii şi stricăciunii, OH, I, 5.

Luca, cuvintele Evangheliei după —, OC, VI, 1; legiuitorul de la —, OC, VII, 1.

lume, -a aceasta este gîndită de Dumnezeu pentru un scop folositor, OH, I, 6; -a aceasta, locuinţă potrivită tuturor celor supuşi naşterii şi stricăciunii, OH, I, 5; -a aceasta, o şcoală, un loc de învăţătură a sufletelor omeneşti, OH, I, 5; -a a luat fiinţă fără scurgere de timp, odată cu voinţa lui Dumnezeu, OH, I, 6; -a are început, OH, I, 2; -a cea nevăzută, OH, I, 5; -a eealaltă, OC, XXI, 3. 5; -a este o operă de artă, OH, I, 7; -a este o şcoală a sufletelor înzestrate cu raţiune şi un loc unde se poate învăţa cunoaşterea lui Dumnezeu, OH, I, 6; -a înconjurătoare, OC, III, 2; -a materială şi mărginită, OH, I, 3; -a nu s-a făcut de la sine, OH, I, 1; -a operă folositoare, OH, I, 7; -a spirituală, OH, I, 5; -a va pieri prin foc, OH, III, 8; a fost ceva şi înainte de -a aceasta, OH, I, 5; alcătuirea mii acesteia, OH, I, 6;

VI, 1; bunurile acestei -mi, OC, XXII, 2; bunurile celeilalte -mi, OC, XXII, 2; cele din — sînt o călăuză a minţii pentru contemplarea celor nevăzute, OH, I, 6; cele mai presus de —, OC, XXIII, 4; elementele mii, OH, I, 2. 7; Dumnezeu a pus armonie în toate părţile mii, OH, I, 7; Dumnezeu este cauza mii, OH, I, 7; facerea mii a început în timp, OH,

I, 3; frumuseţea mii, OH, III, 7; Întunericul de la începutul mii, OH, II, 5 judecarea mii, OH, I, 4; OC, IX, 9; natura mii acesteia, OH, I, 4; nenumărate -mi, OH, III, 3; pieirea mii, OH, VI, 4; pieiri şi renaşteri nenumărate ale mii, OH, III, 8; reînnoirea întregii -mi, OP,

VII, 2; renaşterea întregii -mi, OP, VII, 2; sfîrşitul mii, OH, I, 3. 4; IX, 2. 3; OP, X, 1; starea mii înainte de facerea mii, OH, I, 5; II, 8; vestire mai dinainte despre sfîrşitul şi transformarea mii, OH, I, 3.

lumină, -na cea adevărată, OH, VI, 1; OP,

VIII, 4; -na cea adevărată a lumii, OH, VI, 2; -na cea mai presus de lume, OH,

II, 5; -na cea veşnică, OP, X, 5; — cerească, OH, II, 8; OC, XIII, 3; -na feţei Domnului, OC, XIII, 4; nile Sfîntului Duh, OC, I, 9; -na slavei lui Dumnezeu, OP, VIII, 9; — spirituală, OH, I, 2; II. 8; OP, X, 5; -na teologiei, OH, IX, 6; -na veşnică, OH, II, 5; cel dintîi cuvînt

634

al lui Dumnezeu a creat -na, OH, II, 7; Domnul este numit — adevărată, OP, IX, 5; Dumnezeu este —, OH, II, 4; natura nii, OH, II, 7; VI, 3; răsărirea nii spirituale, OP, X, 5; Tatăl nii celei adevărate, OH, II, 8. Lună (astru), -na are o putere extraordi-nară, mai presus de fire, OH, VI, 10; fluxul şi refluxul mării sînt o urmare a fazelor nii, OH, VI, 11; influenţa fazelor nii asupra corpurilor de pe pămînt OH, VI, 10; schimbările atmosferice au legătură eu fazele nii, OH, VI, 11. iună (tim,p), a zecea zi a nii a şaptea, OC, I, 3; adăugarea unei -ni, OH, VI, 8; soroacele nii, OP, IV, 5. lăptă, -ta dintre rău şi bine, OH, II, 4; -ta împotriva ispitelor, OC, I, 9; Hristos, întâi-Stătătorul telor, OC, XVIII, 3. luptător, — împotriva lui Hristos, OH, IX, 6, împotriva lui Dumnezeu, OP, IX, 6; OC, XX, 1; diavolul este — împotriva lui Dumnezeu, OC, IX, 9.

Macedonia, OH, IV, 4. madianită, OC, VIII, 4. madianiţi, OC, X, 6. mamă (Maica Domnului), OC, XX, 6. Mamant, bogăţia harurilor duhovniceşti ale lui —, OC, XXIII, 2; faptele de lauda ale lui —, OC, XXIII, 2; faptele minunate ale lui —, OC, XXIII, 1; minunile lui —, OC, XXIII, 1; Omilia XXÎII la sfîntul —, OC, XXIII, 1. Mamona, cămările lui —, OC, VI, 6; lucrul lui —, OC, VIII, 3. Manase, persoană biblică, OP, XII, 2. 4. manihel, eretici, OH, II, 4; învăţătura lor,

OH, VIII, 1; proştii —, OH, VIII, 1. Marcion, eretic, OP, XI, 7; OC, XXIV, 4. marcioniţi, eretici, OH, II;4. mare, -a de dincolo de coloane, OH, III, 6; -a ele dincolo de GadirS, OH, IV, 4; -a de la apus, OH, IV, 4; VI, 11; -a de la miazănoapte, OH, IV, 4; VII, 4; -a de la miazăzi, OH; IV, 4; VII, 4; -a de la răsărit, OH, IV, 4; -a Egee, OH, IV, 4; -a Egipteană, OH, IV, 3; -a este începutul şi izvorul apelor din aer, OH, IV, 7; -a fără insule, OH, VII, 4; -a Hircaniană, OH IV, 4; mări închise, OH, IV, 4; -a Indiană, OH, IV, 3; VII, 2; -a Ionică, OH, IV, 4; -a noastră (Mediterană), OHIII, 6; -a Roşie, OH, IV, 3. 4; OP, V, 6; VII, 5; OC, IX, 5; -a Sardiniei, OH, IV, 4; -a Siciliei, OH, IV, 4; -a Tiriniană, OH, IV, 4; nivelul Mării Roşii, OH, IV, 3. Marghitis, personaj din opera lui Homer,

OC, XXII, 6. Maria, sOra lui Moisi, OC, X, 3.

Marsiăs, instrumentele muzicale ale lui —,

OC, XXfl, 5. martor, -i falşi, OC V, 1 VII, 5; doi sau

trei -i mincinoşi, OC, VII, 8. masă, -sa din împărăţia cerurilor, OC,

I, 9.

Mafia, apostol, OC, XIX, 7. Matusala, persoană biblică, OC, XXII, 8. mauritani, OH, VII, 2. mădular, -e ale desfrinatei, OP, V, 2; -e ale trupului lui Hristos, OP, IX, 5; -ele lui Hristos, OP, V, 2; sfinţii sînt trup al lui Hristos şi -e în parte, OP, VIII,

II.

măreţie, -ia cerului, OH, III, 3? VI, 1; -ia Domnului, OP, VIII, 3; -ia firii dumnezeieşti, OC, XV, 1; -ia îngerului, OP, VIII, 5; -ia lui Dumnezeu, OP, VIII, 3; OC, XXIII, 4; -ia sufletului, OC, V, 1. mărturisire, -a. credinţei, OC, XXIV, 5; -a credinţei în Hristos, OC, XVIII, 2; -a4ui Hristos, OP, VIII, 13; expunerea rii credinţei, OC, XXIV, 4. Megara, Euclide din —, OC, XXII, 4. Meotis, lacul —, OH, III, 6. merinde, de păcate, OP, X, 1; — duhovniceşti, OC, XXIII, 1; — pentru bătrîneţe, OC, XXII, 8; — pentru desfătarea veşnică, OC, VII, 4. Mesopotamia, OP, XII, 2. mezi, Darius, regele lor, OH, IV, 3. Miel, -ul lui Dumnezeu, OP, V, 5; Fiul se numeşte ral lui Dumnezeu, OP, V, 5; sîngele -ului celui nevinovat, OP, XII, 3..

Miheia, prooroc, OP, V, 8.

milă, -la lui Dumnezeu, OP, VII, 3. 4. 10;

XII, 5; XIV, 3; OC, VIII, 6; definiţia -lei, OP, XIV, 3.

Milon, atlet, OC, XXII, 5.

milostenie, -ia lui Dumnezeu, OP, VII, 3;

-ia, mama poruncilor, OC, VIII, 7. milostivire, -a lui Dumnezeu, OC, XX, 4;

OP, VII, 10 XX, 4. 8. minciună, arta de a spune -ni a oratorilor, OC, XXII, 3; îndepărtarea de -ni, OC, II, 7; tatăl nii, OC, VII, 7. minune, nile ascunse ale lumii, OH, VI, 1; -ni cereşti, OC, XIX, 7; -a creaţiei, OH, V, 2; VII, 6! nile de pe pămînt, OC, XIX, 4; nile din văzduh, OH, VIII, 8; nile Făcătorului, OC, XXIII, 3; jiile lui Dumnezeu, OH, VIII, 8; nile lui Hristos, OC, XI, 4, XVIII, 7; înţelegerea nii lui Dumnezeu, OC, XIV, 6; to-iag făcător de -ni, OC, VIII, 2. mir, — de mult preţ, OC, XII, 4. Mire (Domnul Iisus Hristos), -le Cuvîntul, OP, VI, 5; bucuria lui, OC, XII, 6;

XIII, 7; împărăteasa, adică sufletul logodit cu -le Cuvîntul, OP, IX, 9; întîmpinarea lui, OC, XII, 6; înţelegerea deplină între mireasă şi —, OC, XII, 1;

635"

prietenul lui, OP, IX, 2; venirea lui, OC, XII, 6; veselia ospăţului lui, OC, II, 8.

mireasă, -sa din cântarea Cântărilor, OP, IX, 6; -sa Domnului, OP, IX, 11; înfăţi-şarea de — OC, VIII, 8; -sa lui Hristos, OP, IX, 11; înţelegerea deplină între — şi Mire, OC, XII, 1; fii ai -sei lui Hristos, OP, IX, 12; frumuseţea -sei, OP,

IX, 11; haina -sei, OP, IX, 9.

mireasmă, buna — a lui Hristos, OP, IX, 9.

Misia, talamţii lui Pitios din —, OC, XXII,

mîncare, —: duhovnicească, OC, XXIII, 4.

mîndrie, — diavolească, OC, XXIV, 6; buboiul pierzător al -i, OC, XX, 7; păcatul -i, OC, XX, 4.

Mîngîietorul (Sfîntul Duh), OP, XI, 1; OC, XXIV, 3; Slava -ui, OC, XXIV, 7.

mînie, -ia este o beţie a sufletului, OC, I, 10; -ia este o nebunie de scurtă durată, OC, X, 1; -ia Judecătorului, OC, XVII, 2; -ia să n-o ia înaintea raţiunii, OC,

X, 5; -ia trebuie îndreptată spre ucigaşul de oameni, tatăl minciunii, OC, X, 6; -ia Ziditorului, OC, XXI, î1; cînd este de folos -ia, OC, X, 5; definiţia -i, OP, VI, 4; OC, X, 6; deosebirea între — şi urgie, OP, VI, 4; -ia lui Dumnezeu, OP, XI, 1; OC, VI, 3; rădăcina amară a -i, OC, X, 7; răsplăţile -i, OC, X, 2; ziua descoperirii -i lui Dumnezeu, OC, VII, 6.

mîntuire, ce este -a, OP, XIII, 2; -a duhului, OP, VII, 9; -a omului, OP, XII, 1; -a prin botez, OC, XIII, 1; -a sufletului, OH, IX, 3; -a veşnică a sufletului, OC, IX, 5; afecţiunile date de Creator pentru -a noastră, OC, X, 6; butuc al rii, OC, XVII, 2; cornul rii, OP, V, 5; desfătarea îndepărtează de —, OC, I, 5; Fiul a lucrat cu firea Sa trupească -a oamenilor, OC, XV, 2; haina rii, OP, VI, 7; mijloc pentru —, OC, XX, 1; nădejde de —, OC, XVIII, 7; paza rii, OH, IX, 4; piedică în calea rii, OC, IV, 3; roadă de OC, XII, 5; tainele rii, OC, XII, 4; uşurinţa rii, oc, vii, 1.

Mîntuitorul (Domnul), -ul neamului ome-nesc, OP, XIII, 2; -ul nostru Iisus. Hristos, OP, I, 3; OC, XIV, 8; firea omenească a -ui, OP, IX, 8; furia iudeilor împotriva -ui, OC, XI, 4; mîna dreaptă a -ui, OP, XIII, 2; numele -ui, OC, XIX, 4.

Moab, persoană biblică, OP, XII, 2. 4.

moabit, OP, XII, 4.

moarte, -a niu e un lucru rău, OC, IX, 3; -a păcatului, OC, XIII, 5; -a păcătosului, OC, VIII, 14; IX, 3; -a sfinţilor este somn, OC, XVII, 1 — veşnică, OP, XIII, 4; OC, XX, 2; morţile vin de la Dum-

nezeu; OC, IX, 3; boldul morţii, OC, XIII, 5; creator al morţii, OH, II, 4; Dumnezeu n-a creat -a, OC, IX, 7; legea morţii, OC, IV, 7; necunoaşterea lui Dumnezeu este — sufletului, OC, XIII, 1; nimicirea morţii, OC, III, 6; prin voinţa noastră rea am atras -a, OC, IX, 7; păoat de —, OP, XIV, 2; păcate de —, OC, XIII, 4; plata păcatului este -a, OC, IX, 7; somnul, fratele morţii, OC, I, 10; undiţa morţii, OC, VII, 7.

Moisi, — era plăcut lui Dumnezeu, OH, I, 1; — legiuitorul, OC, II, 6; —, marele legiuitor, OC, XXIII, 3; —, omul cel mai blînd difttre toţi oamenii, OC, X, 6; —, slujitorul lui Dumnezeu, OH, IX, 1; blîndeţea purtării lui —, OC, XVIII, 1; cîntarea lui —, OC, IX, 4; cărţile lui —, OC, -III, 1; cuvintele inspirate ale profetului —, OH, II, 4; înţeleptul —, OH, I, 7; învăţăturile date de Dumnezeu lui —, OH, VI, 1; legea dată prin —, OP, VII, 9; săvîrşirea lui —, OC,

XVII, 1; viaţa lui —, OC, XVIII, 1; virtutea lui —, OC, XVIII, 1;40 de zile de post şi rugăciune ale lui —, OC, I, 5.

momeală, -la păcatului, OC, VII, 7; — pentru ispită, OC, IX, 9.

moştenire, -a sfinţilor întru lumină, OH, II, 5; -a veşnicelor bunătăţi, OP, VII, 7; Adam a lăsat — păcatul, OC,-VIU, 7.

mucenic, biserică de -i, OC, XIV, 3; XIX, 8; cinstea -ilor, OP, XIV, 1; cununile -ilor, OC, XIII, 8; cuvîntări de laudă în cinstea -ilor, OC, XVIII, 1; Dumnezeul -ilor, OP, XIV, 1; faptele vitejeşti de —, OC, XVII, 3; isprăvile -ului, OC,

XVIII, 1; iubitorul de -i, OC, XIX, 1; lauda -ului sînt faptele lui mari de virtute, OC, XXIII. 2; muncile Ia care erau supuşi -ii, OC. XVIII, 2; patria -ilor este cetatea lui Dumnezeu, OC, XIX, 2; răbdarea -ilor, OC, XIX, 6; stadionul sfînt al -ilor, OC„ XVIII, 1.

mucenicie, dorinţa de —, OC, XIX, 8.

mulţumire, ri pentru faptele bune, OC, VI, 3; gînd de — către Dumnezeu, OH, VI, 11; rugăciune de —, OP, VIII, 1,

Nabul Carmelitul, OP, IX, 1.

Nabute Israiliteaml, OC, VII, 5.

Naştere, -a Domnului, OC, XX, 6ţ — duhovnicească, OC, XIII, 1; -a Fiului, OH, VI, 7; -a impasibilă a Cuvîntului din Tatăl, OC, XVI, 3; -a în Duh, OC, XIII, 1; baia rii din nou, OC, XII, 13; chipul rii Fiului, OC, XXIII, 4; Fiul a ieşit din Tatăl prin —, OC, XXIV, 7; impasibilitatea rii Fiului, OC, XVI, 4.

636

sfîntul vasile cel mare

Nausica, fiica regelui feacilor, OC, XXII, 4.

nădejde, -a bunătăţilor veşnice, OC, IV, 7; -a bunătăţilor viitoare, OC, V, 6 -a celor viitoare, OC, IV, 7 — de desăvîrşire, OC, I, 5 — de mîntuire, OC, XVIII, 7; di fericite, OC, V, 2; -a în Dumnezeu, OH, VII, 6; OC, IV, 6; VIII, 5; -a în viaţă, OC, IV, 2; -a învierii, OC, III, 6f IV, 2; dile mari ale creştinilor, OH, VI, 7; — mîntuitoare, OC, II, 3; -a răscumpărării, OC, XIII, 5; -a răsplătirii, OC, IV, 7; -a slavei încununării, OC, IV, 3 -a unei false slave, OC, XX, 1; -a veacului ce va să fie,OC, IV, 3; -a vieţii veşnice, OC, VI, 6; fericita —, OC, X, 7; viaţa plină de di, OC, XIX, 8.

neam, — duhovnicesc, OC, XIX, 2; -uri necredincioase, OP, VII, 6; adunarea -urilor, OP, XI, 1; apostol al -urilor OC, XV, 3; Mîntuitorul -ului omenesc, OP, XIII, 2; nelegiuirea şi necredinţa -urilor, OC, XX, 5; prigonitorul obştesc al -ului omenesc, OC, XXI, 1; sfatul -urilor, OP, VII, 6. necredincios, sfatul -oşilor, OP, I, 3; viclenia -oşilor, OC, XVII, 2. necredinţă, -ţa în Dumnezeu, OH, I, 2; -ţa neamurilor, OC, XX, 5; atacurile ţei, OC, XVII, 2; armele ascuţite ale ţei, OC, XXIV, 2. nedreptate, calea -taţii, OC, XXI, 2; judecătorul -taţii, OC, V, 2; XIX, 3; legătura tăţii, OC, I, 1. 10; răul -taţii, OP, IV, 5.

nelegiuire, -a neamurilor, OC, XX, 5; -a săvîrşită de iudei asupra Domnului, OC, VIII, 7; lucrătorii rii, OC, XIII, 7. nenorocire, comerţ cu rile oamenilor, OC, VI, 3; foamea este capul rilor omeneşti, OC, VIII, 7. neştiinţă, -ţa de carte, OP, III, 4; -ţa filosofilor despre Dumnezeu, OH, I, 2; întunericul ţei şi al răutăţii, OP, X, 5; ponoasele ţei, OC, XII, 5. nevoiaş,' glasul celor -i, OC, XXI, 8; îngrijirea celor -i, OC, VII, 1; suspinele -ului, OC, VI, 4. Nil, fluviul, OH, III, 6. Niniviteni, OC, I, 9; VIII3; pocăinţa

lor, OC, VIII, 3. Nise, rîul — numit Hremete, OH, III, 6. Noe, OC, I, 5.

Nomba, oraşul preoţilor, OP, VIII, 1. O

Oaie, -ia lui Hristos, OC, XIX, 7; Fiul se numeşte Miel al lui Dumnezeu şi —, OP, V, 5.

obicei, -urile rele ale păgîailor, OP, IX, 10; tovărăşiile rele strică -urile bune, OC, IX, 9.

ochi, -ul cel neadormit al lui Dumnezeu, OH, VII, 5; -i Creatorului, OC, XXI, 5; -i Domnului, OP, VII, 10; VIII, 11, -i duhovniceşti, OC, XVIII, 7; -ul dumnezeiesc, OP, VII, 3; -i invidioşilor, OC, XI, 4; -i lui Dumnezeu, OH, III, 10; IV, 6. 7; OP, VI, 2; VII, 8; -i lumii, OH, V, 6; -i minţii, OH, II, 1; OP, X, 7; — pofticios, OC, XIV, 1; -i sufletului, OP, VIII, 3; X, 4; OC, III, 2. 5; XXII, 2.

Ocîrmuitor. Dumnezeu este înţeleptul — al anotimpurilor şi al anilor, OC, VIII, 5.

odihnă, -na cea viitoare, OP, XIV, 5; -na veacului ce va să fie, OH, II, 8; — veşnică, OP, XI, 5; XIV, 5; bunătăţile din -na cea veşnică, OP, VIII, 7; loc de —, OC, X, 7; lumina -nei, OP, V, 6.

1. Om (Domnul Hristos), -ul Dumnezeu Iisus Hristos, OP, XI, 4; Fiul -ului, OP, X, 8.

2. om, — al lui Dumnezeu, OP, V, 7; -ul are facultatea de a sta drept, OC, III, 8; -ul cel din afară, OP, VII, 2; IX, 11; OC, I, 9; IX, 4; XXI, 6; -ul cel dinăuntru, OP, III, 2; VIII, 13; IX, 1. 2. 11; OC, I, 9; II, 8; IX, 4; XII, 13. 14; XXI, 6; XXIV, 5; -ul cel vechi, OP, V, 8; VII, 5; IX, 2. 11; OC, XIII, 5; XIX, 6; -ul, chip al lui Dumnezeu, OC, VIII, 5; -ul, conducător al celor necuvîntătoare şi al celor neînsufleţite, OH, VI, 1; -ul desăvîrşit în înţelepciune şi pricepere este bătrîn la suflet, OC, XII, 13; -ul este o părticică din lume, OC, V, 4; -ul este spirit unit cu trup, OC, XXI, 5; -ul, operă a mîinilor lui Dumnezeu, OH,

VI, 1; -ul pămîntesc, OP, XI, 10; -ul renăscut, OC, XII, 13; -ul, sadul cel ceresc, OH, IX, 2; -ul sfînt, OP, VI, 5; -ul stricăcios, OP, V, 2; OC, XXIV, 4; alcătuirea -ului, OP, XI, 9; bogăţia dată de Dumnezeu -ului, OH, VI, 1; căderile din voia -ului, OH, II, 5; cel dintîi păcat făcut de —, OC, VIII, 7; comerţ cu nenorocirile oamenilor, OC, VI, 3; diavolul este urîtor de oameni, OC, IX, 9; facerea -ului, OH, IX, 6; OC, IX, 9; facerea cea dintîi a -ului, OH, VI, 1; OP,

VII, 6; XI, 8; facultăţile -ului, OP,

VIII, 13; Fiul a lucrat cu firea Sa trupească mîntuirea oamenilor, OC, XV, 2; frumuseţea -ului, OP, IX, 3; OC, VIII, 5; gura spirituală a -ului dinăuntru, OP, VIII, 1; înălţimea, slava şi măreţia -ului, OC, XX, 3; legături nefireşti între oameni, OC, I, 9; legea iubirii de oameni, OC, VIII, 8 mîntuirea -ului, OP, XII, 1; moartea oamenilor. OH, VIII, 7; OC, V, 8; natura comună

637"

a oamenilor, OC, III, 1; partea conducătoare din —, OP, V, 3. 8; partea rea din —, OC, III, 3; pret al -ului este sîngele lui Hristos, OP, XIII, 3; raţiunea este specificul -ului, OP, XI, 1; rele dependente de —, OH, II, 5; tînăr la suflet este -ul desăvîrşit în virtute, OC, XII, 13; viaţa -ului este de origine dumnezeiască, OC, III, 8.

omorîre, -a lui Hristos, OC, IV, 2; -a lui Iisus, OP, VII, 5.

operă, rele lui Dumnezeu, OH, II, 2; III, 10; IV, 1; lumea este o — de artă, OH, I, 7; lumea, — folositoare, OH, I, 7; omul, ra mîinilor lui Dumnezeu, OH, VI, 1.

orator, — talentat al cuvîntului lui Dumnezeu, OC, XI, 5; arta de a spune minciuni a -ilor, OC, XXII, 3.

orian, lacrimile -ului, OC, VII, 6; pîinea -ilor, OC, XXIII, 4; tatăl -ilor, OC, VII, 1.

os, oase duhovniceşti, OP, VIII, 13; oase moarte, OP, XI, 6; oase spirituale, OP, VIII, 13.

oslnclă, da cea din uirmă, OH, VII, 3; — veşnică, OP, X, 1; XIII, 3; OC, VI, 6; XVIII, 8; fapte vrednice de —, OC, XIII, 7.

osfaş, — al lui Hristos, OC, II, 1; XIII, 7;

, XVII, 3; XIX, 3; -ii bunei credinţe, OC,

XVIII, 2; -ii celui rău; -i duhovniceşti, OC, II, 3.

oştire, rile cereşti, OP, V, 7; OC, XV, 1; -a îngerilor, OC, XIX, 8.

Ozia, persoană biblică, OH, VI, 7.

pace, — adîncă, OC, II, 5; -a caselor, OC, I, 11; -a cea adevărată, OP, VIII, 1; -a cea de la Dumnezeu, OP, V, 8; VIII, 10; — deplină, OC, II, 5; -a Domnului, OP, VIII, 10; binele păcii, OP, III, 5; bunătăţile păcii, OP, XII, 2; Dumnezeu este —, OP, X, 8; făcătorii de —, OP, VIII, 5; fii ai păcii, OP, V, 8; Hristos este făcătorul de —, OP, VIII, 5; legătura dragostei şi păcii, OP, VIII, 13.

Palestina, OH, IV, 4; vechii locuitori ai -nei, OC, IX, 5.

Paralipomene, istoria lor, OP, XIII, 1.

paradis, OC, I, 4. 5; V, 2; IX, 9; XIII, 2;

XIX, 6; XX, 4; desfătarea -ului, OC, V, 7; IX, 7; legea postului a fost dată în —, OC, I, 3; locuitorii -ului, OC, I, 3.

pasiune, nile cele de neapărată trebuinţă ale sufletului, OC, IV, 5; nile cele de sub pîntece, OC, III, 8; -ni trupeşti, OC, IV, 2. 5; mulţimea nilor, OC, IV, 6; pornirea iute a nii. OC, X, 6.

Paşte, OC, XIV, 8; ziua-ului, OC, XIII, 1.

patimă, -ma beţiei, OC, XIV, 2; -ma cea mîntuitoare, OC, IX, 10; -ma crucii

4i — Sfîntul Vasile cel Mare

este binefacere a întregii creaţii, OP, IX, 9; mile Domnului, OP, II, 2; VI, 4; IX, 9; X, 8; -ma dragostei de averi, OC, VII, 1; -mi josnice, OP, V, 4; mile lui Hristos au curăţit spaţiul din jurul pământului, OC, IX, 10; -ma invidiei, OC, XI, 1; mile trupului, OH, I, 1; IX, 2; OP, I, 2; V, 5; VIII, 3; XI, 8. 11; OC, III, 4. 7; IV, 2; V, 7; amărăciunea milor, OC, XII, 15; furtuni provocate de miie sufletului, OC, XII, 15; îndreptarea milor, OC, III, 3; legătura cu mile trupului, OC, XXII, 7; participarea la mile lui Hristos, OC, XX, 3; prăznuirea mîntuitoarelor -mi, OC, I, 11; timpul milor Domnului, OP, VII, 6.

patriarh, -ul Iacov, OP, VIII, 9; OC, XXIII, 3; feciorii -ului Iacov, OC, II, 8; sceptrele -ilor, OC, XIII, 8; sînul -ului, OC, XIX, 6; şirul -ilor, OP, XII, 4.

patrie, -ia cea de sus, OC, II, 2; -ia mucenicilor este cetatea lui Dumnezeu, OC,

XIX, 2.

pavăză, za credinţei, OC, II, 3; — mîntuitoare, OC, XVI, 4.

pază, za îngerilor, OH, V, 6; OP, VIII, 5; za lui Dumnezeu, OP, XIV, 4; OC, IX,

7; za mîntuirii, OH, IX, 4.

păcat, -ul beţiei, OC, II, 7; — de moarte, OP, XIV, 2; -te de moarte, OC, XIII, 4; -ul depinde de voinţa noastră, OC, IX, 5; -ul este boală a sufletului, OC, V, 9; -ul desfrînării, OC, XII, 9; -ul hulirii de Dumnezeu, OC, XXI, 11; -ele inimilor, OC, III, 1; -ul invidiei, OC, IX, 3; -ele iudeilor, OC, VIII, 1; -ul lăcomiei, OC, XXI, 3; -ul lui Petru, OC,

XX, 4; -e mari, OC, XIV, 8; -ul mîndriei, OC, XX, 4; -e multe şi mari, OC, XX, 4; -ele oamenilor, OC, IV, 4; IX, 3; -ul preacurviei, OC, XIV, 8; -ul, primul născut al diavolului, OH, VI, 1; -le proprii, OH, IX, 6; -ele semenului, OC, V, 9 -ele tinereţii, OC, VIII, 2; Adam a lăsat moştenire -ul, OC, VIII, 7; unele rele sînt trimise de Dumnezeu pentru vindecarea -elor, OC, IX, 5; amintirea -ului, OP, VI, 7; apărarea -elor, OC, IV, 2; asemănarea trupului -ului, OP, XI, 4; beţia, mamă a -ului, OC, XIV, 2; botezul iertării -elor, OP, V,

8; căderea în —, OP, XIV, 5; căderile sufletelor în -te, OP, XIV, 5; chipurile -elor, OP, VIII, 4; cunoştinţa -ului, OP, VI, 7; OC, V, 7; dascăl de -e, OH, VIII, 8; desfătarea trecătoare a -ului, OH, I, 1; dezvinovăţiri pentru -e, OC, IV, 1; diavolul este şi colaborator la -e şi acuzator, OC, IX, 9; dreapta judecată a lui Dumnezeu aduce unele rele înfricoşătoare pentru înţelepţirea cela: ce alunecă uşor în -e, OC, IX, 5; iertarea -elor, OP, VI, 4; VII, 2; OC,

638

XIII, 1; începutul şi rădăcina -ului stau în noi şi în libertatea voinţei noastre, OC, IX, 3; îndepărtarea de -e, OC, I, 10; înstrăinarea de -e, OC, II, 7; XII, 11; întinăciunea -ului, OC, XXI, 7; jelirea -elor, OC, VIII, 3; locul -ului, OC, III, 1; lucrător al -ului, OP, XIV,

2; materie de -e, OC, VII, 7; mărimea -ului, OP, XIV, 2; OC, III, 4; merinde de -e, OP, X, 1; moarte -ului, OC, XIII, 5; momeala -ului, OC, VII, 7; neajunsurile -ului, OP, VIII, 6; oceanul -ului, OC, XII, 17; petele -ului, OC, XII, 5; plata -ului este moartea, OC, IX, 7; pofta, cel dintîi — făcut de om, OC,

VIII, 7; povara -ului, OC, VII, 7; XIII, 8; prăpădul -ului, OC, XII, 6; rău este numai -ul, OC, IX, 5; ridicarea din —, OP, XIII, 3; roi de -e, OC, II, 6; X, 7; ruşinea -ului, OC, XII, 5; săvîrşirea -ului, OC, XXI, 4; sfîrşitul -ului este pieirea, OC, IX, 5; suferinţa pentru încetarea -ului, OC, IX, 5; ura -ului, OC,

X, 5; urmele -elor, OP, XI, 2; vădirea -elor, OP, VIII, 14; zăgăzuirea -ului, OC, IX, 5.

păgîn, idoli ai -ilor, OC, XIV, 7; învăţăturile rele ale -ilor, OP, IX, 10; legi ale -ilor, OC, XII, 8; miturile -ilor, OP,

IX, 10.

păgînism, învăţături înrudite şi cu -ul si

cu iudaismul, OC, XXIV, 1. pămînt, -ul este al doilea în ordinea existenţei, OH, I, 7; -ul este sufletul animalelor, OH, VIII, 2; -ul făgăduinţei, OP,

XI, 4; OC, I, 9; XIII, 2.

părinte, — duhovnicesc, OP, VIII, 8; da-tina -nţilor, OP, XII, 2; învăţătura -nţilor, OP, IX, 10; OC, XXIV, 4; sfaturile -nţilor, OC, XII, 9; uciderea -nţilor, OC,

XII, 8.

părtaş, — al lui Hristos, OC, I, 2; -i faptelor celui potrivnic, OC, XI, 1; — învierii lui Hristos, OC, XIII, 2. părtăşie, — cu Hristos, OP, IX, 8.

1. Păstor, (Domnul Hristos), -ul cel adevărat, OC, XXIII, 3; -ul cel bun, OC, XXIII,

3; adevăratul —, OP, XI, 9; OC, XXIII. 3; Domnul a unit în persoana Sa pe — şi pe împărat, OC, XXIII, 3; Hristos este — bun, OC, XXIII, 4; Hristos întruneşte în persoana Sa calităţile unui adevărat —, OC, XXIII, 3.

2. păstor, -ul cel rău, OP, XI, 9; -i obşteşti ai neamului omenesc, OC, XIX, 8; îndatoriri de —, OC, III, 4.

pecete, -a, Duhului, OC, XIII, 6; -a ruşinii, OC, XXI, 3. perşi, împăratul lor, OC, XXII, 8. Petru, apostol, OP, V, 8; IX, 5; XV, 3; XVIII, 7; XX, 4; păcatul lui —, OC, XX, 4.

piatră, ra cea duhovnicească, OC, XIII, 2; chipurile cioplite în pietre, OC, XVIII, 2; — de Tesalonic, OC, VII, 2; — de Lacedemonia, OC, VII, 2. piedică, — evlaviei, OC, XI, 5; — în calea

mîntuirii, OC, IV, 3. pieire, -a lumii, OH, VI, 4; -a universului, OH, III, 5; nenumăratele ri ale lumii, OH, III, 8; sfîrşitul păcatului este -a, OC, IX, 5; vase ale mîniei, gătite spre —, OC, IX, 5. pierdere, -a adevăratelor bunătăţi, OC, XI, 6.

pildă, da bogatului, OC, I, 9; da bogatului din Evanghelie, OC, VI, 3. 5; da bogatului nemilostiv, OC, XXI, 8; de de înfrînare, OC, IV, 6; da fecioarelor, OC, XIII, 7. Pirineu, Muntele —, OH, III, 3. Pitagora, filosof grec, OC, XXII, 7; Clinias, ucenicul lui —, OC, XXII, 5; cuvintele lui —, OC, XXII, 7. Pitios, talanţii lui — din Misia, OC, XXII, 8.

pîine, -a cea de toate zilele, OH, VI, 5; -a cea vie, OP, IX, 3; OC, XIII, 2. — de orz, OH, VI, 11; -a îngerilor, OC, XIII, 2; — îngerească, OC, I, 9; -a pogorîtă din cer, OP, VIII, 1; -le punerii înainte, OP, VIII, 1; Domnul este numit —, OP, IX, 5; Domnul este -a cea adevărată, OP, VIII, 6. placă, -ca inimii, OP, IX, 3; plăcile scrise

cu degetul lui Dumnezeu, OC, I, 5. plată, -ta de la Dumnezeu, OC, XX, 7; -ta Domnului, OP, VII, 10; -ta păcatului este moiartea, OC, IX, 7. Platon, filosof grec, OC, XXII, 7; cuvintele lui —, OC, XXII, 4. 7. platoşă, -şa dreptăţii, OC, II, 3. plăcere, -a este o undiţă a diavolului, OC, XIII, 5; rile pipăitului şi gustului, OC, XXII, 7; ri ruşinoase, OC, XII, 13. 16; -a se pierde din pricina dragostei prea mari de —, OC, XIV, 4; rfle simţurilor, OC, XXII, 7. 8; -a stomacului, OC,

I, 1; rile trupului, OP, V, 2; X, 8; OC,

II, 3; XIII, 4. 8; XXII, 8; rile vieţii, OC, VII, 8; XVIII, 2; bună — a lui Dumnezeu, OC, XX, 3; mocirla rilor OC, XIII, 5.

plîns, -ul Domnului, OC, IV, 5; -ul sfinţilor, OS, IV, 4; cum să fie -ul, OC IV, a

pnevmatomahi, OC, XXIV, 6. poartă, porţile intrării în cealaltă viaţă, OC, XXI, 2; porţile raiului, OC, XIX, 8. pocăinţă, -ţa fără post este neputincioasă, OC, I, 3; -ţa menivitenilor, OC, VIII, 3; botezul ţei, OC, XIII, 1; lacrimi de —, OC, V, 7; postul este începutul ţei, OC, II, 7.

639

podoabă, ba bătrînilor, OC, I, 7; ba cerului, OH, II, 1; VII, 1; ba înţelepciunii Cuvîntului, OP, IX, 6; ba sufletului, OC, XXI, 3; definiţia bei, OP, IX, 5; Dumnezeu este Domnul cerului şi al întregii be a lumii, OC, VIII, 5. poită, -te duhovniceşti, OC, IX, 1; tele ruşinoase, OC, XII, 14; XIV, 8; îndepărtarea de -te, OC, II, 7; înfrînarea telor, OH, II, 5. pogoiămînt, -ul lui Hristos, OP, IX, 9, -ul Domnului la smerenia şi slăbiciunea firii omeneşti, OP, IX, 5. pogorîre, -a Domnului, OP, VII, 8; -a Domnului în iad, OP, XI, 9; XIV, 2; aloea pentru -a în iad, OP, IX, 9. Pol, -ul Nord, OH, I, 4; -ul Su4, OH, I, 4. Policlet, sculptor, OC, XXII, 8. Polidamas, atlet, OC, XXII, 5. politeism, -ul păgîn, OC, XXIV, 1; primejdia -ului, OH, IX, 6. pom, -ul cunoştinţei binelui şi răului, OC,

I, 3; IX, 8. 9. Pont, -ul Euxin, OH, III, 6; IV, 4; VII, 4;

apele -ului, OH, VII, 4. poruncă, — dumnezeiască, OH, II, 3; IV, 3. 4; VIII, 7; OC, III, 6; cile Domnului, OP, V, 4. 6; VIII, 13; OC, III, 2. 5; VII, 3. 7. 9; X, 7; XII, 5. 17; cile Scripturii, OC, III, 5; -ca lui Pavel, OC, V, 9; XXI, 6; -ca Creatorului, OH, IV, 2; V, 5; VII, 1; IX, 3; -ca creaţiei, OH, VII, 1; -ca de a vinde averile şi de a le da săracilor, OC, VII, 6; -ca dragostei, OC,

VII, 1. 8; oa dragostei de aproapele, OC, VII, 1; -ci evanghelice, OP, II, 6; V, 7; OC, VII, 7; XXII, 5; -ca lui Dumnezeu, OH, II, 1. 5. 7; IV, 2. 4; VII, 1;

VIII, 7; OP, V, 6; XIII, 4; OC, IV, 3; V, 4; VIII, 5. 6. 8; X, 6; XII, 10; -ca lui Hristos, OP, VIII, 5; OC, XVIII, 7; -ci mari, OC, VI, 6; — mică, OH, V, 10; -ca postului, OC, II, 2; — scurtă, OH, V, 2; cea dintîi —, OH, V, 1. 10; OP, VIII, 9; milostivirea, mama cilor, OC, VIII, 7; zece sînt cile cele generale, OP, VII, 2.

post, -ul a prilejuit darea legii, OC, I, 5; -ul adevărat, OC, I, 1; -ul apropie de Dumnezeu, OC, I, 5; -ul arma cea tare şi puternică, OC, II, 2; -ul creator al castităţii, OC, I, 6; -ul de40 de zile, OC, XIX, 6; -ul este armă împotriva oştirii dracilor, OC, I, 9; -ul este foarte vechi, OC, I, 5; -ul este început al pocăinţei, OC, II, 7; -ul este mai vechi ca legea, OC, I, 3; -ul este moştenire strămoşească, OC, I, 5; -ul este odor al strămoşilor, OC, I, 3; -ul este talisman al sufletului, OC, I, 6; -ul este vechi şi are aceeaşi vîrstă ca şi omenirea, OC, I, 3; -ul iudaic, OC, I, 1; -ul, mama să-

nătăţii, OC, I, 7; II, 7; -ul n-a luat început în ziua curăţirii, OC, I, 3; -ul naşte pe profeţi, OC, I, 6; — necontenit, OC, III, 4; -ul ne face asemenea cu îngerii, OC, II, 6; -ul nu-i descoperire nouă, OC, I, 3; -ul, tovarăş al soţilor, OC, I, 7; -ul trimite rugăciunile la cer, OC, I, 7; — trupesc, OH, VIII, 8; adevărat —, OC, I, 10; ce este -ul OC, I, 6; darul -ului, OC, I, 2; harul -urilor, OC, I, 1; istoria -ului, OC, I, 5; jugul -ului, OC, VIII, 3; începutul -ului, OC, I, 3; legea -ului a fost dată în paradis, OC, I, 3; Legiuitorul -urilor, OC, II, 2; masă de —, OC, II, 5; nobleţea -ului, OC, I, 11; ostenelile -ului, OC, XX, 5; pocăinţa fără — este neputincioasă, OC, I, 3; porunca -ului, OC, II, 2; predicarea -ului, OC, II, 2; prin — Moisi a primit poruncile scrise de degetul lui Dumnezeu, OC, I, 5; prin — ne îndreptăm înaintea lui Dumnezeu, OC, I, 3; puterea -ului, OC, I, 6; rugăciunea unită cu -ul, OC, I, 6; sfinţenia -ului, OC, II, 4; sfinţii au primit -ul, OC, I, 5; ucenici ai -ului OC, II, 5; vieţuirea din rai este o imagine a -ului, OC, I, 3; zile de —, OC, II, 3;5 zile de —, OC, I, 10; II, 4. 7;7 săptămîni de —, OC, XIV, 1;40 zile de — şi rugăciune ale lui Moisi, OC, I, 5.

postitor, rugăciunea -ului, OC, I, 6. povară, -a bogăţiei, OC, VII, 9; XXI, 8; — de păcate, OC, VII, 7; ra păcatului, OC, XIII, 8. prăznuire, -a mîntuitoareler patimi, OC, I, Ul.

predicate, -a evanghelică, OC, XVI, 1; -a

postului, OC, II, 2. predicator, — al credinţei, OG, XV, 3;

-ul pocăinţei, OC, VIII, 1. predică, -ca apostolilor, OP, V, 7; -ca Evangheliei, OP, IX, 4; -a lui Ioan Botezătorul, OC, XIII, 1; -a despre iubirea de oameni a lui Iosif, OC, VI, 2; — mîntuitoare, OC, XIII, 1; -ca teologiei, OH, IX, 6. preofie, OC, XIV, 8.

preţ, — al omului este sîngele lui Hristos, OP, XIII, 3; — de răscumpărare, OP, II, 2; XI, 3. 4; XIV, 2; OC, VI, 8; VII, 9; -ul vieţii, OH, I, 1. prietenie, — pentru Hristos, OP, IX, 2; — vătămătoare, OC, X, 5; frumuseţea -i, OP, IX, 2; invidia este o boală a -i, OC, XI, 4; masoa -i, OH, VII, 3; simfonia -i, OP, IX, 2. prigoană, -na credincioşilor, OC, XIX, 3;

vreme de —, OC, V, 1. prigonitor, — obştesc al neamului ome-nesc, OC, XXI,-1.

640

Prodicos, sofist grec, OC, XXII, 4; — din

Chios, OC, XXII, 4. proiet, — Domnului, OH, I, 1; blestemul -ului, OC, XIV, 8; cum vine glasul lui Dumnezeu la -eţi, OP, V, 3; rugăciunea -ului, OC, XII, 4; scaunele întîi-stătătoare ale -eţilor, OC, XIII, 8; zelul -ului, OC, VIII, 1. proteţie, -ia dumnezeiască, OC, VIII, 8. pronie, -ia lui Dumnezeu, OH, IX, 5 OP,

X, 5; XI, 10 OC, IX, 1. Propontida, mare, OH, VII, 4. propovăduite, -a Evangheliei, OP, IX, 5;

nebunia rii, OH, VIII, 6; OP, XI, 5. propovăduitor, -ii Evangheliei, OP, IX, 4. proverb, — doric, OC, XXII, 3; adevărul -elor, OC, XX, 5; adlncul -ului, OC, XII, 2; autorul Cărţii -elor, OC, XII, 4; XVIII, 1; definiţia -ului, OC, XII, 2; desăvârşirea dobîndită din învăţătura -elor, OC, XII, 14; etimologia cuvîntului —, OC, XII, 2; folosul -elor, OC, XII, 13; înţelepciunea -elor, OC, XII, 14; înţelesul -elor, OC, XII, 1; învăţătura -elor, OC, XII, 5. 7. 14; învăţătura sănătoasă a -elor OC, XII, 14 lectura sîrguincioasă a -elor, OC, XII, 7; marea putere a Cărţii -elor, OC, XII, 14. prudentă, -ţa şarpelui, OC, XII, 6; definiţia ţei, OC, XII, 6; învăţătura despre —, OC, XII, 14. prunc, -i cu cunoştinţa, OH, I, 5. Psalm, copii ale Cărţii, -ilor, OP, V, 1;

folosul -ului, OP, I, 2; XI, 1, XII, 2. Psaltire, — duhovnicească, OP, XI, 2; traducătorii rii, OP, XII, 4. punereînainte, pîinile riiânainte, OP, VIII, 1.

Raab, persoană biblică, isteţimea lui —,

OC, XIII, 12. Rahila, persoană biblică, isteţimea -lei,

OC, XII, 12. rai, porţile -ului, OC, XIX, 8; vieţuirea din — este o imagine a postului OC, I, 3.

răbdare, — în chinuri, OC, XIX, 1; — în suferinţe, OC, VI, 1; cununa dării, OC, IX, 9; X, 3; îndelungă —, OP, VII, 4; VIII, 12; IX, 11; XIII, 1; OC, X, 3; XII, 10; recompensele dării, OC, VI, 7. răscumpărare, -a bărbatului, OC, XIV, 8; -a în Hristos, OP, XI, 3 -a sufletului, OP, XI, 3; nădejdea rării, OC, XIII, 5; preţ de —, OP, II, 2, XI, 3. 4; OC, VI, 8; VII, 9.

răsplată, -ta ascultării, OC, XII, 1; -ta bi-nefăcătorilor. OC, I'r, 1; -ta de la Dumnezeu, OC, XX, 7; -ta chemării, OP, IX, 2; -ta faptei, OC, XIV, 1; -ta faptelor săvîrşite în viaţă, OC, XXI, 5; plăţile

mîniei, OC, X, 2; plăţi strălucite, OC, XVII, 2; XX, 7; veşnicia plăţilor, OC, XVII, 1.

răsplătire, -a facerilor de bine, OH, VIII, 5; dreapta — a Judecătorului, OP, V, 1; OC, VII, 4; nădejdea rii, OC, IV, 7.

răstignire, -a Domnului, OC, XVII, 1; casia pentru -a trupului Domnului, OP, IX, 9.

rău, rele aparente, OC, IX, 5; — de mare, OC, V, 8; rele dependente de om, OH, II, 5; -l este de două feluri: -l, în sine şi -l raportat la simţirea noastră, OC, IX, 3; -l este o consecinţă a beteşugurilor sufleteşti, OC, IX, 5; -l este înstrăinarea de Duminezeu, OC, IX, 8;1 este lipsa binelui, OC, IX, 5; — este numai păcatul, OC, IX, 5; -l este o boală a sufletului, OH, IX, 4; -l nu are existenţă proprie, nu există aparte, OC, IX,

5; -l nu este de la Dumnezeu, OC, IX, 5; -l nu este necreat, nici creat, nu există prin el însuşi, OC, IX, 5; abaterea de la —, OC, XIII, 5; adevăratul —, OH, II, 5; unele rele sînt trimise de Dumnezeu pentru vindecarea păcatelor, OC, IX, 5; autorul lui, OH, VI, 7; OC, IX, 2. 4; ce este -l, OH, II, 4; de unde îşi are -l existenţa, OC, IX, 5; demonul este cauza lui, OH, VI, 1; dreapta judecată a lui Dumnezeu aduce unele rele îmiricoşătoare pentru înţelepţirea celor ce alunecă uşor în păcat, OC, IX,'; Dumnezeu nu este cauza relelor, OC, IX, 2; efectele lui, OC, IX, 5; existenţa lui, OC, IX, 5; experienţa lui, OC, XII, 11; făcătorul lui, OC, IX, 4; înclinarea spre rele, OC, XII, 10; îndepărtarea de rele, OP, VIII, 10; lupta dintre — şi bine, OH, II, 4; părtăşenie cu -l, OC, IX, 5; pomul cunoştinţei binelui şi lui, OC, I, 3 IX, 8. 9; pricina relelor OC, VIII, 3; ţinerea de minte a lui, OH, VIII, 1; unele rele ne sînt date de Dumnezeu ca încercări pentru arătarea bărbăţiei noastre, OC, IX, 5; ura faţă de —, OH, I, 1.

răutate, -a diavolului, OC, IX, 9; -a dracilor, OC, XXI, 12; -a oamenilor, OC, I, 6IX, 5. 8; -a strămoşilor, OP, XI, 11; tăţile urîtorului de oameni, OC, XXI, 9; -a vrăjmaşului, OC, V, 4; adîncul tăţii, OH, III, 9; OP, VII, 8; cauza -taţii, OH, VI, 7; cei răi care fac din bogăţie instrumentul tăţii lor, OP, XI. 10; creşterea tăţii, OC, IX, 5; demonul tăţii, OC, X, 7; depărtarea de — stă în puterea noastră, OC, IX, 5; diavolul este vas plin de toată -a, OC, IX, 8; diavolul este rău şi făcător de tăţi, OC, XI, 1; duhurile tăţii, OH, III, 9 IV, 7; OP, I,

6; OC III, 4; IX, 9. 10; X, 3; XVI, 2;

641

învăţăturile vechii tăţi, OP, IX, 11; invidia este o urmare a tăţii diavolului, OC, XI, 1; ispitele duhurilor tăţii, OC, XII, 16; patimile tăţii, OP, XIII, 4, război, bogăţia este pricina boaielor, OC, VII, 7; nenorocirile -ului, OC, IX, 4; răzbunare, -a insultei, OC, X, 2; -a pe duşmani, OC, VII, 9; dorinţa de —, OC, X, 2.

religie, -ia iudeilor, OC, XX, 2. renaşteri:, -a întregii lumi, OP, VII, 2; -a sufletului, OC, XIII, 5; a doua — a omului, OP, VII, 6; nenumărate ri ale lumii, OH, III, 8.

Rebeca, persoană biblică, OP, VIII, 1; isteţimea -cii, OC, XII, 12. rînduială, -la cu privire la înviere, OP, IX, 9; -la dată Ierusalimului, OC, XH, 2; -la din cer, OC, XXI, 5; -la întrupării, OP, IX, 2, 8; -la lui Dumnezeu, OH, VII, 4; OP, VII, 1; OC, IX, 7; XI, 4; buna — bisericească, OP, IX, 11. Roab, Ardazar, fiul lui —, împăratul din Saba, OP, XII, 2; sirienii lui —, OP, XII, 2.

roadă, dele bunei credinţe, OC, XXI, 11; dele cerului, OH, III, 8; — de mîntuire, OC, XII, 5; de duhovniceşti, OP, XI, 5; desfătarea delor credinţei, OC, XVIII, 2.

rob, -i ai Stăpînului, OC, XXIV, 7; -i la oameni, OC, XIII, 3; gurile -ilor lui Dumnezeu, OC, VIII, 8; urechile -ilor lui Dumnezeu, OH, VII, 6. robie, jugul de — a duşmanului, OP, XI, 3; jugul -i lui Hristos, OC, XIV, 1; stare de —, OH, VI, 7; umilinţa -i, OC, XXIV, 6. rod, -ul călătoriei pe pămînt, OC, XXI, 6; — de binefacere, OC, VI, 3; iăţărnicia este — al invidiei, OC, XI, 6. Rodan, rîu, OH, III, 6. rodnicie, -a cuvîntului lui Dumnezeu, OP, V, 7.

Roma, cetatea împărătească —, OH, VIII,

7; cetăîuia -mei, OH, VIII, 7. roman, OC, XX, 2; mîinile -ilor, OC, IX, 4.

Roşie, Marea —, OH, IV, 3. 4. rouă, -ua sufletului, OC, XIII, 2. rugăciune, — continuă, OC, V, 4; — de mulţumire, OP, VIII, 1; -ni îndelungate, OC, XII, 16; -a postitorului, OC, I, 6, -a profetului, OC, XII, 4; -ni stăruitoare, OP, XII, 5; -a tovarăşului de viaţă şi de masă, OC, VIII, 4; -a unită cu postul, OC, I, 6; casa de —, OP, V, 7; definiţa nii, OC, V, 3; îndatorirea nii,

OC, VIII, 3; postul trimite nile la cer, OC, I, 7; pricini de —, OC, V, 3. Rusalii, ce sînt -le, OC, XIV, 8; praznicul

lor, OC, XIV, 8. ruşine, -a rănilor pricinuite de diavol, OC, XXI, 1; -a scuipărilor, OC, X, 4; — veşnică, OP, V, 2; VIII, 8; OC, VII, 6; cîntece de —, OH, IV, 1; OC, XIV, 1. 8; XXII, 7; cuvinte de —, OP, VIII, 9; OC, XVIII, 3; pecetea nii, OC, XXI, 3; priveliştea urîtă a nii, OC, X, 6; vorbe de —, OP, XIII, 3; OC, XXI, 8.

Sabat, OC, I, 7.

Sabelie, eretic, OC, XXIV, 2. 3; atacurile lui —, OC, XXIV, 1. sabelieni, OC, XXIV, 1. sabie, — arzătoare, OC, XIII, 2; — ascuţită, OC, XIX, 3; — cu două tăişuri, OC, XVI, 1; — de foc, OC, IX, 10;

XIII, 2; -ia Duhului, OC, II, 3; -ia lui Dumnezeu, OP, VII, 1; Domnul este numit —, OP, IX, 5.

saci, omul -ul cel ceresc, OH, IX, 2. Sadoc, preot, OP, II, 1. Samaria, OP, VII, 6.

Samson, persoană biblică, OP, IV, 5; OC, 1, 6; II, 6; povestirea faptelor lui —, OC, XVIII, 1. Samuil, prooroc, OC, II, 6; X, 6; mama lui —, OC, I, 6; moartea lui —, OC, XVII, 1.

Sardanapal, regele asirienilor, OC, XXII, 6. Sardinia, Marea iei, OH, IV, 4. satan, OC, IX, 9. 10; XII, 5; XX, 4; — a fost înger, OC, IX, 8; — înseamnă potrivnic, OC, IX, 9; numele de —, OC, IX, 9; sensul cuvîntului —, OC, IX, 9. Saul, regele iudeilor, OP, VIII, 1; OC, IV,

3; X, 6; XI, 3; XX, 4; XXII, 7. Saurias, Ioab, fiul lui —, OP, XII, 2. Savaot, Eloi —, OC, II, 6. săgeată, geţile invidiei, OC, XI, 4; geţile înfocaite ale diavolului, OC, XIV, 7; geţile patimilor, OC, XIV, 8. sămînţă, — cerească, OC, VI, 3. sănătate, — duhovnicească, OC, II, 1; -a sufletului, OH, IX, 4; OC, 1, 1; — trupească, OP, V, 7; OC, XI, 5; -a trupului, OP, V, 7 XII, 5, XIII, 5; OC, IX, 5; definiţia tăţii, OH, IX, 4; vătămarea tăţii, OC, XX, 1; virtutea este -a sufletului, OH, IX, 4. săptămînă, -ni de ani, OP, XIV, 5; trei -ni, OC, I, 7; şapte -ni de post, OC,

XIV, 1.

642

sărac, — după Dumnezeu, OP, VIII, 5; grija de -i, OP, III, 6; împărţirea averilor la -i, OC, VII, 1; porunca de a vinde averile şi a le da -ilor, OC, VII, 6; suferinţele -ilor, OC, VI, 4. 8. sărăcie, -ia de bună voie, OP, VIII, 5; -ia lui Hristos, OP, VIII, 5; OC, VII, 9; -ia unită cu evlavia, OC, XXIII, 3. sărbătoare, haină de —, OC, XXIII, 2. scaun, -ul ciumaţilor, OP, 1, 6; — de judecată, OP, VIII, 8; -ul de judecată al lui Dumnezeu, OC, XXI, 5; -ul de judecată al lui Hristos, OC, IV, 6; -ele întâistătătoare ale profeţilor, OC, XIII, 8; douăsprezece -e, OP, IX, 12. schimbare, -— duhovnicească, OP, IX, 2; -a la învierea cea de obşte, OH, VIII, 8; bările stărilor sufleteşti, OH, II, 4; -a grabnică a celor omeneşti, OH, VI, 10.

Sciţia, părţile cele mai adînci ale iei, OH, III, 6.

scop, — obştesc, OH, VIII, 4; -ul precis al creaţiei, OH, III, 10; -urile urmărite de Scriptură, OH, II, 1; -ul vieţii omeneşti, OP, XI, 1; lumea aceasta a fost gîndită de Dumnezeu pentru un — folositor, OH, I, 6. scriere, rile autorilor profani, OC, XXII, 3; rile creştine, OC, XXII, 8; rile poeţilor şi scriitorilor, OC, XXII, 4; interpret bun al rilor poeţilor, OC, XXII, 4. scriitor, învăţăturile -ilor, OC, XXII, 5; literatura -ilor eleni, OC, XXII, 1; lucrările -ilor profani, OC, XXII, 8; scrierile -ilor, OC, XXII, 4; trestie de —, OP, IX, 3.

Scriptură, -a cea de Dumnezeu insuflată, OC, VIII, 3; -a trebuie înţeleasă aşa cum a fost scrisă, OH, IX, 1; adevărul în — este lipsit de cuvinte meşteşugite, OH, III, 8; adîncimea cuvintelor Sfintei ri, OC, XII, 2; copii ale rii, OH, IV, 5; concordanţa cu Sfintele ri, OC, XXIV, 4; cuvintele rii sînt simple şi uşor de înţeles, OH, II, 4; Dumnezeiasca —, OP, V, 1. 3; OC, XVIII, 5; harul cuvintelor rii, OH, III, 1; interpretarea rii, OH, III, 1; IX, 1; înţelesul adevărat al cuvintelor rii, OH, I, 1; înţelesul celor scrise în —, OH, III, 4; mărturia rii, OH, VI, 10; porunca rii, OC, III, 4. 5; răstălmăcire a cuvintelor rii, OH, II, 4; scopurile urmărite de —, OH, II, 1; sensul rii, OH, II, 2; OC, IX, 4; Sfînta —, OC, VIII, 5; XIII, 7; XXII, 2; simfonia rii, OP, VIII, 7; simplitatea vorbirii rilor, OP, IX, 4; şirul cuvintelor rii, OH, VI, 8tălmăcitor al cuvintelor Sfintei ri, OC, XI, 5; tălmăcitorii rii,

OH, IV, 5; textul rii, OH, I, 5; V, 2; textul vechi al rii, OH, V, 2; traducători ai rii, OH, I, 6; voia rii, OP, XI, 6.

scrîşnire, -a dinţilor, OP, XI, 11. seleucian, pasărea -ă, OC, VII, 5. Semei, persoană biblică, batjocura lui —,

OC, X, 5. semen, păcatele -ilor, OC, V, 9. Senaherim, împăratul asirienilor, OP, VII, 9.

serbare, bări populare, OC, III, 5; legile

bărilor publice, OH, VI,"1. Servonitis, lacul —, OH, IV, 4. Sesostris, regele Egiptului, OH, IV, 3. sfat, -uri ademenitoare, OC, XVIII, 6; -ul apostolului Pavel, OC, IV, 2; -uri bune, OC, XXI, 6; -urile conducătorilor, OP, VII, 6; -ul Domnului, OP, VII, 7; -ul evanghelic, OP, VIII, 5; — isteţ, OC, XII, 2; -ul lui Dumnezeu, OP, VII, 7; OC, XIII, 3; XVII, 3; — omenos, OC, XXI, 8; -urile neamurilor, OP, VII, 6; -ul necredincioşilor, OP, I, 3; -uri neînţelepte, OP, VII, 6; -urile părinţilor, OC, XII, 9; -uri rele, OC, VI, 5; — pierzător, OC, XX, 2; -urile proverbelor, OC, XII, 8; — rău, OC, VII, 9; -uri rele, OC, XIII, 7; -urile Siriei, OP, VII, 6; -ul şarpelui, OC, XIII, 3; — viclean, OC, VI, 2; XIII, 8; -urile viclene ale diavolului, OC, XIII, 6; locul tainic de — al inimii, OP, VIII, 3. siinţenie, -ia botezului, OC, XIII, 7; -ia fecioriei, OP, VIII, 12; -ia postului, OC, II, 4; -ia sufletului, OC, XIII, 4; frică aducătoare de —, OP, VIII, 8; locul -ei, OP, V. 1.

sfânt, -nţii au primit postul, OC, I, 5; -nţii lui Dumnezeu, OP, VIII, 6; -nţii, luminători ai sufletelor, OH, VI, 2; -nţi mucenici, OC, XIX, 8; -nţii plîngeau, OC, IV, 3; -nţii sînt trup al lui Hristos şi mădulare în parte, OP, VIII, 11; adunarea sărbătorească a -nţilor, OP, X, 4; ceata -nţilor, OC, XIX, 2; lauda -nţilor, OC, XVIII, 2; moartea -nţilor, OC, XVII, 1; moştenirea -nţilor întru lumină, OH, II, 5; plînsul şi lacrimile -nţilor, OC, IV, 4; pomenirea -nţilor, OC, XIX, 2; pomenirea vieţii -nţilor, OC, XVIII, 2; povestirea vieţii -nţilor, OC, XVIII, 2; săvîrşirea -nţilor, OC, XVII, 1; moartea -nţilor este somn, OC, XVII, 1; strălucirea -nţilor, OH, II, 8; vieţuirea -nţilor, OP, X, 4. silrşit, — bun, OP, X, 1; OC, VI, 5; -ul căii, OC, XXI, 2; -ni călătoriei, OC, V, 3; -ul deosebit al vieţii, OC, V, 5; -ul Domnului, OC, XX, 6; -ul fericit al vie

643

ţii omeneşti, OP, X, 1; -ul lumii, OH,

I, 3. 4; IX, 2; OP, X, 1; -ul nopţii, OH,

II, 8; -ul obştesc al universului, OH, V, 10; -ul păcatului este pieirea, OC, IX, 5; -ul veacurilor, OP, XII, 2; OC, XI, 4; -ul vieţii, OC, IV, 3; VII, 8i XIII, 5; XXI, 2; Domnul este -ul auzirii, OP,

VIII, 5; nu se poate închipui -ul timpului, OC, XXII, 8; nu se poate pune — sufletului nemuritor, OC, XXII, 8; perioada de la —, OH, I, 6; război fără —, OH, II, 4; vestire de mai înainte despre -ul şi transformarea lumii, OH, I, 3.

Sichem, OP, XII, 3.

sicilian, Marea -ă, OH, IV, 4.

Sidon, OC, XVIII, 2; cuvintele văduvei

din —, OC, VIII, 6. silabă, bele numelui lui Dumnezeu, OP,

VII, 10; nici o — nu este de prisos din cuvintele cele inspirate de Dumnezeu, OH, VI, 11.

Simah, traducător al Vechiului Testament, OP, IX, 4. simbol, boluri ale botezului, OC, XIII, 2; boluri tainice, OC, XIII, 4; smirna este — al îngropării Domnului, OP, IX, 9. Simeon, dreptul, OP, XIII, 2; OC, V, 5. simplitate, -a învăţăturii duhovniceşti, OC, XII, 7; -a vorbirii Scripturilor, OP,

IX, 4.

sinagogă, ga iudeilor, OP, V, 3. sinediiu, OC„ XVII, 2. Sion, OP, III, 1.

Siria, împăratul iei, OP, XII, 2; împăratul iei, fiul lui Ader, OP, VII, 6; sfaturile iei, OP, VII, 6. sirian, OH, II, 6; OP, VII, 6; XII, 2; ienii din Saba, OP, XII, 2; ierni lui Roab, OP, XII, 2; Ader, împăratul ienilor, OC, IX, 9; bărbat —, OH, II, 6. sirii, popor din Asia, OH, VIII, 8. sîmbătă, betele pline de bucurie, OP,

VIII, 9.

sînge, -le crucii lui Hristos, OP, VIII, 5. 10 — de oaie, OP, XII, 3; -le dreptului, OP, XIV, 2, -le lui Hristos, OP, VIII, 14; XI, 4; XII, 3; -le Mielului celui nevinovat, OP, XII, 3; -le Unuia-născut, OC, IV, 2; cinstitul — al Domnului Iisus Hristos, OP, XI, 4; credinţa în -le lui Hristos, OP, XI, 4; preţ al omului este -le lui Hristos, OP, XIII, 3. slavă, -va cea adevărată, OC, VII, 2; XX, 7; -a cea de jos, OC, VII, 2; -va cerească, OC, VIII, 9; -va cerului, OC, XI, 2; — de înger, OP, XII, 5; -va de la Dumnezeu, OC, XX, 7; -va deşartă, OC, XI, 6; -va deşartă a lumii acesteia, OC,

XII, 13; -va din împărăţia cerurilor, OC, V, 7; XIX, 4; -va Domnului, OC,

XX, 3; -va dreptului, OP, VI, 7; -va Fiului, OC, XV, 2; -va împărătească, OC, III, 3,- -va îngerilor, OC, XX, 7; -va lui Dumnezeu, OH, I, 8; III, 9; OP, VI, 1; VIII, 1. 9; XI, 3; OC, V, 3; IX, 2; XII, 3; XIII, 8; XX, 3 -va lui Dumnezeu Tatăl, OC, XVIII, 8; -va lui Hristos, OC, XX, 6; -va lumii, OP, IX, 2; X, 8 -va Mîngîietorului, OC, XXIV, 7; -va omului, OH, V, 2; OC, XX, 1. 3;

XXI, 1; -va Sfinţii lui Duh, OP. V, 2; -va strămoşilor, OC, XXII, 2; -va Tatălui, OP, VIII, 1; -va Unuia-născut, OC, XVI, 1; -va veşnică, OC, VI, 3; XX, 6; -va Ziditorului, OH, III, 9; admiraţia pentru -va deşartă, OH, V, 6; contemplarea frumuseţii -vei lui Dumnezeu, OP, XIV, 5; cununile -vei, OC, V, 2; Domnul -vei, OP, V, 3; dorinţa de -va dumnezeiască, OC, XX, 1; Dumnezeul -vei, OP, V, 3. 4; faţa -vei lui Dumnezeu, OP, VIII, 11; frumuseţea nespusă a -vei Ziditorului, OC, IV, 4; hulă împotriva, -vei Unuia-născut, OC, XVI, 4; împăratul -vei, OC, XXIII, 3; lumina -vei lui Dumnezeu, OP, VIII, 9; nădejdea -vei încununării, OC, IV, 3; nădejdea unei false -ve, OC, XX, 1; tainele din adîncul -vei bisericeşti, OP, IX, 11.

slăvire, -a Domnului, OP, VIII, 3; -a lui Dumnezeu, OP, VI, 1; -a Stăpînului universului, OH, III, 9.

slujbă, — bisericească, OP, XII, 2; OC, V, 1 ba botezului, OC, XIII, 5; ba Creatorului, OH, IX, 2; ba dumnezeiască, OP, VIII, 7; ba lui Dumnezeu, OP, XIV, 1; ba preînehipuitoare din legea veche, OC, I, 6; ba tainică şi adevărată, OC, I, 6; sfintele be, OC, I, 6.

slujire, -a cea adevărată, OP, XIV, 5; -a de idoli, OC, VIII, 1; -a mică a cuvîntului, OH, VI, 11; treaptă de —, OP, VIII, 2.

slujitor, -ii altarului, OC, XVIII, 2; -ul bunului Dumnezeu, OC, VI, 2; -ii lui Dumnezeu, OP, XI, 8.

smerenie, -ia mîntuitoare, OC, XX, 7; -ia vieţii, OC, III, 6; pogorămîntul Domnului la -ia şi la slăbiciunea firii omeneşti, OP, IX, 5; toate faptele Domnului ne învaţă -ia, OC, XX, 6; următor -ei lui Hristos, OC, XX, 7.

smirnă, -na este simbol al îngropării Domnului, OP,' IX, 9; -na pentru îngroparea Domnului, OP, IX, 9.

Soare (Hristos), -le dreptăţii, OP, VI, 1; OC, VIII, 4; X, 5; OC, XII, 17; -le dreptăţii pe cruce, OC, V, 7.

644

soare (astru), facerea lui, OH, IV, 5; V, 1; fiinţa lui, OC, XXIV, 7; frumuseţea lui, OH, VI, 1 natura lui, OH, III, 7; semne în —, OH, VI, 4; semnele date de —, OH, VI, 4. Saba sirienii din —, OP, XII, 2. Socrate, filosof grec — al lui Sofronie, OC, XXII, 5; cuvîntul lui —, OC, XXII, 8.

Sodoma, OC, IX, 4j strigătul -mei, OP,

VII, 8. sodomit, OC, IX, 4.

sofism, descoperirea -elor, OC, XII, 6; vătămarea -elor, OC, XII, 8; verosimilitatea -elor, OC, XII, 7. soiist, — egiptean, OC, XXII, 8; -ul Pro-

dicos din Chios, OC, XXII, 4. solistică, OC, XII, 6. Soionia, profeţia lui —, OP, XI, 1. Soirortisc, Socrate al lui —, OC, XXII, 5. Solomon, OH, II, 5; OP, I, 6; II, 8; V, 6; VI, 1; VIII, 1; XI, 11 OC, VI, 6; IX, 9; XI, 4; XII, 2. 4. 5. 8. 9. 10; XIV, 1; XVIII, 1; XX, 1; —, fiul lui David, OC,

XII, 2; —, împăratul Ierusalimului, OC, XII, 2; cuvîntul lui —, OC, V, 8; cuvintele lui —, OC, V, 9; XI, 4; înţelepciunea lui —, OC, XII, 2; înţeleptul —, OC, XIII, 1; proverbele lui —, OH,

VIII, 4; OC, XII, 2. 9; scrierile lui OC, XII, 1; XXI, 1.

Selon, legislator, Poet şi filosof grec, OC, XXII, 4; cuvintele lui —, OC, XXII, 4. 8; —, fiul lui Exicestid, OC, XXII, 8. somn, apariţiile din timpul -ului, OH, IX, 1, ce este -ul, OP, VIII, 1; —, fratele morţii, OC, I, 10; închipuirile din —, OH, IV, 1; OP, V, 3moartea sfinţilor este —, OC, XVII, 1; voia -ului, OC, V, 4.

spor, — duhovnicesc, OP, III, 1. stadion, — al mucenicilor, OC, XVIII, 1. Stăpîn, (Dumnezeul), — înţelept, OC, V, 4, -ul obştesc, OC, XIX, 1; -ul tuturor, OC, III, 3; -ul universului, OP, IV,-5;

XIII, 1; XIV, 1; bunuri ale -ului, OC,

IX, 9; dărnicia -ului, OP, IV, 5; glasul -ului, OC, XXIII, 4; istorisirea minunilor -ului, OH, VII, 6; intrarea -ului, OC, I, 11; înţeleptul şi bunul —, OC, IX, 3; înţelesul poruncilor -ului, OC, VII, 3; judecăţile -ului, OC, XXI, 11; porunca -ului, OC, VIII, 8; semnul -ului, OC, XXI, 2; sînurile -ului, OC, XXI, 8; slăvirea -ului universului, OH, III, 9.

stăpînitor, -ii întunericului, OC, II, 1; -ul lumii, OC, XX, 2 -ul lumii acesteia,

OP, II, 2; -ii veacului acestuia, OP, II, 2; XI, 5; OC, XII, 3. stea, -ele ale întregii lumi, OC, XIX, 8; -elele din zodiac, OH, VI, 5; buna rînduială a -elelor, OC, XV, 1; corurile -elelor, OP, XI, 8; OC, III, 6; Creatorul -elelor, OH, VI, 7; natura -elelor, OH,

VI, 7.

stihie, facerea celor mai mari -ii ale lumii, OP, IX, 5.

strălucire, rile argintului şi aurului, OC, III, 6; -a înţelepciunii, OC, XII, 4; -a lui Dumnezeu, OP, X, 8; -a luminii, OH, II, 7; VI, 3; -a sfinţilor, OH, II, 8. stricăciune, natură supusă -ii, OC, IX, 5. strigăt, -ul drepţilor, OP, VIII, 12; — duhovnicesc, OP, VI, 7. suierinfă, ţele celor neputincioşi, OC,

VII, 1; ţele din iad nu au ca autor pe Dumnezeu, ci pe noi şi libertatea voinţei noastre, OC, IX, 3; ţe pentru credinţă, OC, V, 2; XI, 5; ţele săracului, OC, VI, 4. 8; eliberarea de ţele de pe pămînt, OC, IX, 3; ideea de —, OC, XVI, 3; măsura ţelor, OC, IX, 1; răbdarea în ţe, OC, VI, 1.

suflet, -ul animalului, OH, VIII, 2; -ele animalelor nu rămîn după descompunerea trupurilor lor, OH, VIII, 2; -ul, bunul cel nemişcător, OH, VI, 10; -ele cîinilor, OH, VIII, 2; -ul credinciosului, OC, VIll, 8; -ele drepţilor, OC, II, 8; -ul este nemuritor, OC, III, 3; -ul este simplu şi spiritual, OC, XXI, 5; -ul, făcut după chipul Creatorului, OC, IX, 3; -ul ia chipul ocupaţiilor noastre, OC, XX, 7; — iubitor de Dumnezeu, OC, XV, 1; -ul lui Hristos, OC, XXIII, 4; -ul nu poate fi definit, OC, III, 7; -ul unit cu Dumnezeu prin dragoste, OC, IX, 6; — virtuos, OC, VI, 6; averea dreptului este -ul lui, OC, VIII, 5; bătrîn la — este omul desăvîrşit în înţelepciune şi pricepere, OC, XII, 13; cămăruţele -ului pentru păstrarea cunoştinţelor, OC, III, 7; criteriile de judecată ale -ului, OP, XIII, 4. 5; cultivarea -ului, OC, XXII, 2; curăţenia -ului, OC, XIII, 3; curăţirea -ului, XXII, 7; cum este -ul necuvîntătoarelor, OH, IX, 3; Cuvîntul, doctorul -elor, OC, III, 4; desăvîrşirea -ului, OC, XII, 1; despărţirea -ului de trup, OP, XIV, 2; Doctorul -elor, OP, XI, 1; dragostea trupului pentru —, OC, III, 7; facultăţile -ului, OC, XII, 14; fiinţa -ului, OC, III, 7; fructul -ului este adevărul, OC, XXII, 2; frumuseţea -ului, OH, VI, 10; OP, VI, 5; furtuni provocate de patimile -ului, OC, XII, 15; gustul duhovnicesc al -ului, OC, XII,

645"

14; haina -ului, OP, IX, 11; hrana -ului, OH, III, 1; OC, II, 2; XII, 4; invidia este cea mai pierzătoare patimă în -ele oamenilor, OC, XI, 1; iscusinţa -ului, OC, XIX, 2; împărăteasa, adică -ul logodit cu Mirelecuvîntul, OP, IX, 9; înălţimea -ului, OC, IV, 2; închisoarea -ului, OP, VI, 6; înverşunarea şi cruzimea -ului, OC, XVIII, 2; legătura strînsă a -ului cu Dumnezeu-Cuvîntul, OC, XII, 1; libera voinţă a -ului, OC, V, 3; lumea aceasta este o şcoală, loc ae învăţături ale -elor omeneşti, OH, I, 5; marele Doctor al -elor, OC, VII, 1; mîntuirea -elor, OH, IX, 3. 5; necunoaşterea lui Dumnezeu este moartea -ului; nu se poate pune sfîrşit -ului nemuritor, OC, XXII, 8; păcatul este boala -ului, OC, V, 9; pămîntul este -ul animalelor, OH, VIII, 2 partea ascultătoare a -ului, OC, XII, 14; partea conducătoare a -ului, OP, V, 3; VIII, 1; X, 5; OC, III, 7; partea pătimaşă a -ului, OP, IX, 5; OC, III, 6; partea raţională a -ului, OC, III, 6; X, 5; partea spirituală a -ului, OC, IV, 2; partea -ului înclinată spre păcat, OC, III, 1; pasiunile cele de neapărată trebuinţă ale -ului, OC, IV, 5; postul este talisman al -ului, OC, I, 6; purtarea de grijă de —, OC, I, 1; XVIII, 3; puterea raţională a -ului, OC, III, 2; rănile -ului, OC, XXI, 8; răscumpărarea -ului, OP, XI, 3; răul este o boală a -ului, OH, IX, 4; renaşterea -ului, OC, XIII, 5; sănătatea -ului, OC, 1, 1; sfinţenia -ului, OC, XIII, 4; simţul tactil al -ului, OC, XII, 14; simţurile -ului, OC, XII, 4; starea de copilărie, de tinereţe şi de bătrîneţe a -ului, OC, XII, 13; trupul, vehicul al -ului în această viaţă, OC, XXI, 5; turburările pricinuite de trup -ului, OC, XXII, 7; virtutea este sănătatea -ului, OH, IX, 4.

Sunamitidă, OC, I, 6

şarpe, ameninţarea adresată lui se referă la diavol, OC, IX, 9; cuvintele spuse de Dumnezeu, lui, OC, IX, 9; duşmănia faţă de —, OC, IX, 9; sfatul lui, OC, XIII, 3; viclenia lui, OP, VI, 5; OC, IX, 10.

şcoală, -la dumnezeiască, OC, XVIII, 2; întreaga fire este o — a virtuţii, OC, XXI, 5; lumea aceasta este o — de învăţătură a sufletelor omeneşti, OH, I, 5.

ştiinţă, -ţa cea adevărată, OH, II, 6; -ţa lucrurilor dumnezeieşti, OC, XII, 3; -ţa lui Dumnezeu, OH, II, 2; IX, 6; -ţa medicală, OH, V, 4. 9; OP, VIII, 8; OC, XII, 4.

Tabor, Muntele —, OP, IX, 5. taină, -na creştină, OH, VIII, 6; -na cuvintelor, OP, X, 1; nele din adîncul slavei bisericeşti, OP, IX, 11; -ne dumnezeieşti, OP, II, 8; X, 1; nele învierii, OP, VII, 2; VIII, 13; -na învierii Domnului, OP, II, 3. 4; nele mîntuirii, OC, XII, 4; cunoaşterea nelor, OC, XIV, 1; cuvintele cele de —, OH, II, 8; cuvinte pline de —, OC, XXII, 2; înţelepciunea lui Dumnezeu întru —, OC, XII, 3; învăţături de —, OC, XXII, 2; locurile de —, OP, IX, 11. talant, -nţii lui Pitios din Misia, OC, XXII, 8; trei -nţi, OC, XXII, 5; zece -nţi, OC, VII, 5; zece mii de -nţi, OC, XIII, 3. Tamara, persoană biblică, OP, VIII, 12. Tanais, fluviul —, OH, III, 6. Tars, oraş în Cilicia, OP, V, 3. Tarte, rîul —, OH, III, 6. Tatăl (Dumnezeutatăl), — are identitate cu Fiul, OC, XXIV;3; —, Care este în ceruri, OP, V, 2; VIII, 11; XI, 9; OC, XXIV, 1; — Domnului nostru Iisus Hristos, OC, XXIV, 7; — este infinit, OC, XVI, 4; — este rădăcina şi izvorul Fiului şi al Sfîntului Duh, OC, XXIV, 4; — este unul, OC, XV, 3;—Fiul şi Sfîntul Duh sînt într-o singură fiinţă şi într-o singură fire, OC, XV, 3; — luminii celei adevărate, OH, II, 8; —, principiul tuturor, cauza existenţei existenţelor, rădăcina a tot ce este viu, OC, XV, 2; asemănarea Fiului cu —, OC, XXIII, 4; caracteristicile -ui, OC, XV, 2; chipul -ui, OC, XXIII, 4; comuniunea de fire între — şi Fiul, OC, XV, 2; Cuvîntul, odraslă desăvîrşită a -ui, OC, XXIV, 4; deofiinţimea -ui cu Fiul, OC, XXIV;4; Dumnezeu şi —, OP, XI, 1; Duhul Sfînt este acolo unde este Fiul şi unde este —, OC, XV, 3; Duhul purcede din —, OC, XXIV, 7; egalitatea Fiului cu —, OC, XXIV, 2; fiinţa -ui, OC, XXIV, 4; firea -ui, OC, XXIV, 3; Fiul a ieşit din —, OC, XXIV, 7; Fiul a ieşit din — prin naştere, OC, XXIV, 7; Fiul dintru început există împreună cu —, OC, XXIV, 4; Fiul este pecete şi chip al -ui, OC, XV, 2; Fiul împreună cu —, OH, IX, 6; Fiul are în chip firesc pe cele pe care le are —, OC, XV, 2; Fiul născut din —, OC, XV, 2, Fiul şi OC, XV, 2, identitate între — şi Fiul, OC, XXIII, 4; ipostasele -ui şi Fiului sînt surori, OC, XXIV, 4; însuşirea de —, OC, XXIII, 4; înţelegerea lui Dumnezeu —, OP, XI, 6; legătura în afară de timp a Fiului cu —,

646

OC, XVI, 3 i naşterea Fiului din —, OC, XV, 2; naşterea impasibilă a Cuvîntului din —, OC, XVI, 3; numele -ui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, OP, V, 3; o singură fiinţă în — şi Fiul, OC, XXIV, 3; puterea -ui, OP, V, 5; raportul dintre — şi Fiul, OC, XXIV, 4; raportul dintre — şi Fiul şi Duhul, OC, XXIV, 4; slava lui Dumnezeu —, OC, XVIII, 8; slava -ui, OP, VIII, 1; unitatea Duhului cu Fiul şi cu — în ce priveşte firea, OC, XXIV, 6; Unulnăscut din —, OC, XV, 2; veşnica putere şi Dumnezeire a -ui OC, XXIV, 2. tată (altui decît Dumnezeutatăl), — iubitor de copii, OC, XXI, 10; -l minciunii, OC, VII, 7; -l orfanilor, OC, VII, 1. tăcere, -a este leacul la întrebarea despre

fiinţa lui Dumnezeu, OC, XXIII, 4. tăgadă, da iudaică, OC, XXIV, 1. tăgăduire, -a existenţei lui Dumnezeu, OC, IX2.

tăiereîmprejur, OH, IX, 6; OC, XIII, 2. tălmăcitor, — al cuvintelor dumnezeieşti, OC, XI, 5; -i ai Scripturii, OH, IV, 5; -ii de vise, OH, IX, 1. Teba, oraş în Egipt, OH, IX, 2. templu, -l idolilor, OC, II, 7; XIV, 8; -l lui Dumnezeu, OC, XIV, 8; XXIV, 5; trupul este — al Sfîntului Duh, OC, XXIV, 5; zidirea lui din Ierusalim, OC, XII, 2.

Teognis, poet grec, cuviinţele dascălului —, OC, XXII, 8; versurile lui —, OC, XXII, 4. teolog, OC, XV, 3.

teologie, -ia predată de evanghelistul Ioan despre Unulnăscut, OC, XVI, 4; -ia Unuia-născut, OC, XVI, 3; în istoria creaţiei este semănată în chip tainic dogma —i, OH, VI, 2; învăţarea -i, OP, V, 6; lumina -i, OH, IX, 6; predica -i, OH, IX, 6; primele principii ale -i, OP, V, 6.

Tesalonic, piatră de —, OC, VII, 2..tesaloniceni, OC, IV, 1. Testament, -ul cel dintîi, OP, VII, 7; Noul —, OP, IV, 5; OC, VIII, 5; Vechiul —. OP, IV, 5; VII, 2 OC, VIII, 5; exemple de iubire frăţească în Vechiul şi Noul —, OC, VIII, 8; istoria Vechiului —, OC, XII, 12; rînd adăugat în —, OC, VII, 8.

4ext, -ul ebraic, OH, IV, 5; OP, IX, 4; —neautentic, OH, IV, 5; -ul Scripturii, OH, I, 5; V, 2; -ul vechi al Scripturii, OH, V, 2.

Timotei, apostol, OC, XXII, 5; epistola

către —, OP, VI, 1. timp, -ul are măsură şi semne, OH, II, 8; — de pace, OC, I, 6; — de război, OC, I, 6; -ul de secetă şi foamete, OC, VIII, 7; -ul este foarte lung şi fără bătrîneţe, OC, XXII, 8; -ul patimilor Domnului, OP, V, 5; VII, 6; -ul se duce, OC, VIII, 7; -ul venirii Domnului, OP, XII, 4; -ul viitor, OP, XII, 2; categoriile -ului, OC, XVI, 2; cercetarea amănunţită a -ului, OH, VI, 5; cînd a luat fiinţă -ul, OH, I, 5; Creatorul -ului, OC, XVI, 2; facerea cerului şi a pămîntului s-a făcut într-o clipită şi în afară de —, OH, I, 6; facerea lumii a început în —, OH, I, 3; începutul -ului nu-i -ul şi nici cea mai mică parte de —, OH, I, 6; legătura în afară de — a Fiului cu Tatăl, OC, XVI, 3; lumea a luat fiinţă fără scurgere de —, odată cu voinţa lui Dumnezeu, OH, I, 6; perioadele -ului, OC, XXI, 2; prima mişcare în —, OH, I, 6; starea e mai presus de —, veşnică, OH, I, 5. tinerefe, -a sufletească, OC, XVIII, 5; a doua —, OC, XXI, 12; floarea ţii, OC, XIII, 5; XIV, 7; păcatele ţii, OC, VIII, 2pedagogul ţii, OC, I, 7; puterile ţii, OP, IX, 1; starea de — a sufletului, OC, XII. 13; uşurătatea ţii, OH, IX, 5. Tir, oraş în Fenicia, OP, IX, 10. Tireniană, Marea —, OH, IV, 4. Titon, personaj troian, bătrîneţea lui —

OC, XXII, 8. tînăr, -ul din Evanghelie, OC, VII, 1; — la suflet este omul desăvîrşit în virtute, OC, XII, 13; cei trei tineri din Babilon, OP, V, 6; OC, I, 6; IV, 3. toiag, — făcător de minuni, OC, VIII, 2;

-ul lui Dumnezeu, OP, IX, 7. Toma, apostol, OP, VI, 3. tradiţie, OP, VIII, 1; OC, XXIV, 6; -ia

botezului, OC, XXIV, 5. traducător, -i ai Scripturii, OH, I, 6; -ii

Psaltirii, OP, XII, 4. Treime, OC, XV, 3; dumnezeiasca şi fericita —, OH, II, 6; cele trei persoane ale Sfintei -mi, OC, XXIV, 5; credinţa în —, OC, XIII, 3; persoanele mii, OC, XXIV, 7; relaţiile dintre persoanele Sfintei -mi, OC, XXIV, 6. tristeţe, -a cea după Dumnezeu, OP, I, 2; -a păcătoşilor, OC, XIII, 8; dragostea de —, OC, IV, 5; negura ţii, OC, XXI, 10.

trîmbiţă, ţele lui Dumnezeu, OC, XIV, 1. trîndăvie, -ia este început al facerii de rău, OH, VII5.

647"

troleu, — al credinţei în Dumnezeu, OC, XIX, 8.

tron, -urile apostolilor, OC, XIII, 8; locurile întîi-stătătoare ale -urilor, OC, XV, 1.

trufie, -ia fariseilor, OC, VII, 1.

Trup, -ul Bisericii lui Hristos, OP, VI, 1; -ul cel purtător de Dumnezeu, OP, X, 4; XII, 4; -urile celor trei tineri din Babilon, OC, I, 6; — desăvîrşit, OP, IX, 1; -ul Domnului, OP, VI, 1; VIII, 6; IX, 8; OC, I, 9; IV, 5; -ul Domnului este (adevărată mîncare, OP, VIII, 6; — duhovnicesc, OP, IX, 2; OC, IV, 6; -ul este muritor, OC, III, 3; -ul este templu al Sfîntului Duh, OC, XXIV, 5; -urile iubitorilor de Hristos erau pline de răni, OC, XVIII, 2; -ul lui Daniil, OC, I, 7; -ul lui Hristos, OP, VI, 1; -ul morţii, OP, VIII, 14; -ul sănătos al Bisericii, OH, V, 5; — sufletesc, OC, IV, 6; -ul vehicul al sufletului în această viaţă, OC, XXI, 5; alcătuirea -ului ome-nesc, OP, VI, 1; Biserica este — al Domnului, OP, IX, 5; construcţia -ului omenesc, OH, VI, 1; Cuvîntul lui Dumnezeu unit cu -ul, OP, IX, 5; Cuvîntul s-a făcut —, OC, V, 7; desfacerea -ului, OC, IX, 7; despărţirea sufletului de —, OP, XIV, 2 dragostea de —, OC, IV, 2; frumuseţea -ului, OP, V, 5; IX, 2. 4; OC, III, 5; VIII, 8; XI, 1; XX, 1; XXI, 1 grija de —, OC, IX, 9; XXII, 8; ispitele -ului OP, X, 8; Israil cel după —, OP, XI, 6; înrobirea -ului, OC, XIII, 7; omul este spirit unit cu -ul, OC, XXI, 5; patimile -ului, OH, I, 1; IX, 2; OP, I, 2; VIII, 3; XI, 8; OC, III, 4. 7; IV, 2; V, 7; pieirea -ului, OP, IX, 7 sfinţii sînt — al lud Hristos şi mădulare în parte, OP, VIII, 11; venirea Domnului în —, OP, VIII, 12; venirea în — a Fiului, OC, XV, 2.

turmă, -ma cea cuvîntătoare, OP, V, 2; -ma lui Dumnezeu, OH, II, 4; întîi-stătătorii -mei lui Hristos, OP, V, 2; staulul -mei lui Hristos, OC, XXI, 9.

ţară, ra celor vii, OP, XIV, 5.

ucenic, -i ai postului, OC, II, 5 — al lui Hristos, OC, XX, 7; -i ai Cuvîntului, OC, III, 4; -ii au cunoscut frumuseţea lui Dumnezeu-Cuvîntul OP, IX, 5; -ii diavolului, OC, XVI, 1; XX, 2; -ii Domnului, OP, VI, 4; VIII, 12; OC, XXIII, 3; -ii Duhului, OC, XVI, 1; -ii lui Hristos, OP, VIII, 2. 5; OC, IX, 10;

XIX, 7; XX, 6; -ul lui Pitagora, OC, XXII, 7; Clinias, -ul lui Pitagora, OC, XXII, 3.

ucidere, — de frate, OC, XI, 3; — de oameni, OC, X, 1; XI, 3; -a lui Hristos, OC, XX, 2; -a părinţilor, OC, XII, 8. Ulise, erou troian, OC, XXII, 2, 4; —,

generalul cefalenilor, OC, XXII, 4. umbră, legea este ra bunătăţilor viitoare,

OP, VIII, 9. undiţă, -ţa morţii, OC, VII, 7; -ţa vicleniei, OC, XXI, 1; plăcerea este o — a diavolului, OC, XIII, 5. unealtă, nelte de chinuire, OC, XVIII, 5; nelte de desfrîu, OC, XIV, 1; -ta diavolului, OC, IX, 9; -ta este vrednică de milă, OC, X, 6. uneltire, -a demonilor, OP, XIII, 3. ungere, — sfîntă, OC, I, 2; — preînchipui-

toare, OP, IX, 8. unire, -a cu Dumnezeu, OP, X, 4; -a credinţei, OC, XIX, 1; -a desăvîrşită dată de dragoste, OC, XIX, 2. unitate, -a Duhului cu Fiul şi cu Tatăl în ce priveşte firea, OC, XXIV, 6; -a Dumnezeirii, OC, XXIV, 2. 4; principiul -taţii, OC, XXIV, 4. univers, -ul va fi ars prin foc, OH, III, 6; Arhitectul -ului, OH, VI, 1; cauza creării -ului, OH, I, 2; celui de al doi-lea cer i s-a dat o întrebuinţare deosebită în —, OH, III, 3; centrul -ului, OH, I, 10; Creatorul -ului, OH, III, 9; VI, 2; Conducătorul -ului, OC, VIII, 2; Cuvîntul, făcătorul -ului, OP, VII, 4; desăvîrşirea -ului, OH, III, 5; Dumnezeul -ului, OH, III, 6; OP, XIV, 1. 5; Dumnezeu, Creatorul -ului, OH, I, 3. 4; OC, VIII, 2; Conducătorul -ului, OC, VIII, 5; existenţa întregului —, OH, I, 7; Făcătorul -ului, OH, II, 7; OC, VII, 5; frumuseţea -ului OH, IV, 1; idee vrednică de măreţia Dumnezeului -ului, OH, VI, H; înţelepciunea Cîrmuitorului -ului, OH, III, 7; înţelepciunea Creatorului -ului, OH, II, 2; marginile -ului, OH, I, 10; Meşterul -ului, OC, V, 3; mijlocul -ului, OH, III, 5; pieirea -ului, OH, III, 5; prea înţeleptul Meşter al -ului, OC, XXI, 5; sfîrşitul obştesc al -ului, OH, V, 10; slăvirea Stăpînului -ului, OH, III, 9; Stăpînul -ului, OP, IV, 5; XIII, 1; XIV, 1; temelia creaţiei -ului, OH, I, 2; Ziditorul -ului, OH, II, 2. untdelemn, -ul bucuriei, OP, IX, 3. Unulnăscut, OP, IX, 2; XII, 3; OC, XVI, 3; XXIV, 1; — din Tatăl, OC, XV, 2; — Fiul, OP, V, 5; dovezile lămurite despre —, OH, III, 4; Dumnezeirea

648

Unuia-născut, OP, V, 2; OC, XV, 2; hulă împotriva slavei Unuia-născut, OC, XIV, 4; ideea Unuia-născut, OH, III, 2; înălţimea Unuia-născut, OP, IX, 7; sîngele Unuia-născut, OC, IV, 2; slava Unuia-născut, OC, XVI, 1; teologia predicată de evanghelistul Ioan despre —, OC, XVI, 4; teologia Unuia-născut, OC, XVI, 3. ură, — faţă de rău, OH, I, 1; ura păcatului, OC, X, 5. ureche, -chile Domnului, OP, VIII, 1; -chile Ierusalimului, OC, II, 1; -chile inimii, OP, VIII, 8; -chi moarte, OC, XIV. 2; -chile robilor lui Dumnezeu, OH, VII, a urgie, -ia lui Dumnezeu, OP, VI, 4; defi-niţie, OP, VI, 4; deosebirea între mînie şi —, OP, VI, 4. urîţenie, -ia patimilor, OC, V, 8; -ia viciului, OC, III, 7. urmă, mele înţelepciunii Creatorului, OH, IX, 4; mele păcatelor, OP, VIII, 4; XI, 2.

Valentin, eretic, OP, XI, 7. valentinieni, adepţii lui Valentin, OH, II, 4.

vas, — al mîniei este omul care primeşte în el orice lucrare a diavolului, OC, IX, 5; -e ale mîniei gătite spre pieire, OC,

IX, 5; -e de aur, argint, de lut şi de lemn, OC, III, 4; IX, 5; — de aur este acela care are o vieţuire curată şi lipsită de viclenie, OC, IX, 5; — de lemn este acela care se întinează lesne cu păcatul şi ajunge materie pentru focul veşnic, OC, IX, 5; — de lut, OC, IX, 7; — de lut este omul care gîndeşte cele părnînteşti şi se sfarmă cu uşurinţă, OC, IX, 5; -ele sfinte, OP, IX, 11; diavolul este — plin de toată răutatea, OC, IX, 8.

Vaviion, vezi Babilon. vădire, -a păcatelor, OP, VIII, 14. văduvă, cuvintele -vei din Sidon, OC, VIII, 6; pîinea -vei, OC, XXIII, 4, suspinele -vei, OC, VII, 6. văpaie, -ia cuptorului, OC, I, 6. 9; -ia

gheenei, OC, XXI, 8. veac, -ul acesta este o măsură a lumii, OP, VIII, 9; boierii -ului acestuia, OP,

X, 3; creaţia este posterioară -urilor, OC, XVI, 3; fericita vieţuire în -ul ce va să fie, OP, XI, 1; icoana -ului, OH, II, 8; întrebătorul -ului acestuia, OC, XVII, 2; înţelegerea -ului ce va să fie, OC, XII, 13; înţelepciunea -ului aces-

tuia, OC, XII, 3; învăţătura Duhului este comoară bună pentru -ul ce va să fie, OH, III, 1; multe -uri, OH, II, 8; naşterea din nou a -ului, OH, I, 4; odihna -ului ce va să fie, OH, II, 8; sfîrşitul -urilor, OP, XII, 2; stăpînitorul -ului, OP, II, 2 i stăpînitorii -ului acestuia, OP, XI, 5; OC, XII, 3; sfîrşitul -ului, OC, XI, 4 succesiuni de -uri, OH, II, 8; unicitatea -ului, OH, II, 8; zilele -ului acestuia, OP, VI, 4. vedenie, -iile din visuri, OC, XI, 4; —

îngerească, OC, XVIII, 7. Veniamin, —, fiul bătrîneţilor lui Iacov, OC, VIII, 8; Iosif a plîns pe —, OC,

VIII, 8.

venire, -a arătată a Domnului la judecată, OP, VIII, 11; -a Duhului, OC, XV, 3; -a Duhului Sfînt, OC, XIV, 8; -a în trup a Domnului, OP, I, 2; VIII, 12; OC, XV, 2; -a Judecătorului, OC, VIII, 9; -a lui Hristos, OC, XX, 4; -a lui Hristos în trup, OP, I, 2, -a Mirelui, OC, XII, 6; -a slăvită a lui Hristos, OP, IX, 5; OC, VII, 6; a doua —, OC, XXI, 12; timpul rii Domnului, OP, XII, 4. Veselei], persoană biblică, înţelepciunea

lui —, OH, I, 5; OC, XXIV, 7. veselie, -ia drepţilor, OC, XIII, 8; — duhovnicească, OH, II, 5; -ia fericirii omeneşti, OH, V, 2; — îngerească, OC, IV, 7; -ia ospăţului Mirelui, OC, II, 8; -a sufletelor, OH, VIII, 8; OC, IV, 1. vestire, — mai dinainte despre sfîrşitul şi

transformarea lumii, OH, I, 3. veşmînt, imintele lui Hristos, OP, IX, 9. veşnicie, -ia răsplăţilor, OC, XVII, 1. Vias, unul din cei şapte înţelepţi ai

Greciei, fiul lui —, OC, XXII, 8. viaţă, -ţa reală este Hristos, OP, VIII, 9; -ţa ce va să fie, OH, II, 8; OP, II, 2; -ţa de dincolo, OC, I, 9; XXII, 2; -ţa Dumnezeirii, OC, XXIV, 2; -ţa este un rîu care curge continuu, OC, XXI, 11; -ţâ în Hristos Iisus, OP, XIV, 5; -ţa îngerilor, OC, IV, 4; -ţa îngerească, OC, I, 3; IV, 4; -ţa nici unui om nu-i fericită de la un capăt pînă la altul, OC, XXI, 11; -ţa omului este de origine dumnezeiască, OC, III, 8; -ţa paradisiacă, OC,

IX, 9; -ţa veşnică, OP, V, 4; X, 4; OC, VII, 1. 4; VIII, 7; XIX, 7; XX, 1. 2; XXII, 8; -ţa viitoare, OH, VI, 1; OP, V, 1 OC, VII, 3; -ţa viitoare în Hristos, OC, XX, 3; -ţa virtuoasă, OP, 1, 4; V, 2; VIII, 10; IX, 11; bunătăţile vieţii de dincolo, OC, XXII, 2t desfătarea vieţii veşnice, OC, XI, 7; dobîndirea vieţii veşnice, OC, VII, 7; Hristos este însăşi -ţa, OP, XI, 4; Hristos, -ţa

649

noastră, OP, VIII, 9; Judecătorul vieţii omeneşti, OC, XXI, 12; legea Duhului vieţii, OC, XV, 3; pomul vieţii, OC, IX, 10; XIII, 2; pomenirea vieţii sfinţilor, OC, XVIII, 2; porţile intrării În cealaltă —, OC, XXI, 2; porunca vieţii, OP, VIII, 9; răstimpurile şi staţiunile vieţii, OC, XXI, 2; scopul vieţii omeneşti, OP, XI, 1; sfîrşitul fericit al vieţii omeneşti, OP, X, 1; sfîrşitul vieţii, OC, IV, 3; VII, 8; XXI, 2 vieţuirea în Hristos este — adevărată, OP, VIII, 9; virtutea vieţii, OC, X, 1.

viciu, îndreptarea -iilor, OC, XII, 1; neexperimentarea lui, OC, XII, 11; săvîrşirea lui, OH, VI, 7; urîţenia lui, OC, III, 7.

viclenie, -ia diavolului, OC, XVIII, 5; -ia şarpelui, OP, VI, 5, OC, IX, 10; XII, 12; definiţia -i, OC, XII, 11; undiţa -i, OC, XXI, 1. vierme, -le cel veşnic, OC, XIII, 5; -le înveninat, OC, III, 6. viefuire, -a cu închinătorii de idoli, OC, XVIII, 2; -a din rai este o imagine a postului, OC, I, 3; -a după Dumnezeu, OP, I, 4; — evanghelică, OC, IV, 2; XIII, 7; -a în Hristos este viaţă adevărată, OP, VIII, 9; -a sfinţilor, OP, X, 4; fericita — în veacul ce va să fie, OP, XI, 1.

vin, -ul cel duhovnicesc, OP, VII, 5; -ul, darul lui Dumnezeu, OC, XIV, 1; după potop a apărut -ul, OC, I, 5. virtute, -a este bunul care nu se pierde, OC, XXII, 4; -a este sănătatea sufletu-

lui, OH, IX, 4; -a se săvîrşeşte prin libera alegere, nu prin constrîngere, OC, IX, 7; -a stă în puterea noastră, OC, XI, 5; frumuseţea ţii, OC, III, 3; întreaga fire este o şcoală a ţii, OC, XXI, 5. vis, împlinirea -elor, OC, XI, 4; tălmăcitori de -e, OH, IX, 1; vedeniile din -e, OC, XI, 4.

viţă, -ţa cea adevărată, OP, VII, 5; Domnul este numit —, OP, IX, 5. viţel, -ul făcut de iudei, OP, V, 5; -ul Libanului, OP, V. 5. voinţă, -ţa liberă, OH, VI, 7; OC, IX, 6. 7. 8; XII, 11; XIII, 1; -ţa liberă este unul din titlurile de glorie ale fiinţelor înzestrate cu raţiune, OC, IX, 6; -ţa lui Dumnezeu, OH, I, 2. 7; II, 7; OP, VI, 4. 5. 6; VII, 6; OC, XII, 17; diavolul avea libertatea ţei, OC, IX, 8. vrăjitoare, descîntecele lor, OH, VI, 11.

zeu, -ul războiului, OC, XVIII, 3; adulterele, amorurile, împreunările zeilor, OC, XXII, 2.

Zeus, OC, XXII, 8; —.corifeul şi şeful tuturor zeilor, OC, XXII, 2; destrăbălările lui —, OC, XXII, 2. zodiac, secţiuni ale -ului, OH, VI, 7; stele

din —, OH, VI, 5. zodie, -a berbecului, OH, VI, 6; -a cumpenei, OH, VI, 6; -a scorpionului, OH, VI, 6; -a taurului, OH, VI, 6.

CUPRINSUL

Prescurtări5

Introducere7

A. Viaţa Sfîntului Vasile cel Mare 7

B. Opera Sfîntului Vasile cel Mare33

I — Omilii la Hexaemeron

Omilia I71

Omilia a II-a84

Omilia a III-a

Omilia a IV-a

Omilia a V-a

Omilia a VI-a... 132

Omilia a VI-a 147

Omilia a VIII-a 157

Omilia a IX-a170

II — Omilii la Psalmi181

I Omilie la Psalmul 183

II Omilie la Psalmul VII193

III Omilia I la Psalmul XIV206

IV Omilia a II-a la o parte din Psalmul XIV214

V Omilie la Psalmul XXVIII222

VI Omilie la Psalmul XXIX236

VII Omilie la Psalmul XXXII245

VIII Omilie la Psalmul XXXVI 261

IX Omilie la Psalmul XLIV283

X Omilie la Psalmul LXIV 299

XI Omilie la Psalmul XLVIII309

XII Omilie la Psalmul LIX325

XIII Omilie la Psalmul LXI 331

XIV Omilie la Psalmul CXIV339

III — Omilii şi cuvîntări345

Omilia I despre post347

Omilia a II-a despre post358

Omilia a III-a la cuvintele "Ia aminte de tine însuţi"365

Omilia a IV-a, despre mulţumire376

Omilia a V-a, la muceniţa Iulia386

Omilia a VI-a, la cuvintele Evangheliei după Luca "Strica-voi jitniţele mele şi, mai mari le voi zidi"399

Omilia a VII-a 402

Omilia a VIII-a422

Omilia a IX-a434

Omilia a X-a448

Omilia a XI-a458

Omilia a XII-a467

Omilia a XIII-a488

Omilia a XIV-a500

Omilia a XV-a510

Omilia a XVI-a515

Omilia a XVII-a520

Omilia a XVIII-a524

Omilia a XIX-a534

Omilia a XX-a543

Omilia a XXI-a552

Omilia a XXII-a, Către tineri 566

Omilia a XXIII-a583 omilia a XXIV-a589

Indice Scripturistic600

Indice real şi onomastic614

650

Digitally signed by Apologeticum

DN: cn=Apologeticum, c=RO, o=Apologeticum, ou=Biblioteca teologica digitala, email=apologeticum2003@yahoo.com Reason: I attest to the accuracy and integrity of this document Location: Romania Date:2005.081015:18:32 +0300

Redactor: CORNELIU ZAVOiTANU Tehnoredactor: Preot (ierom.) VARTOLOMEU BOGDAN

Dat la cules20.V1984. Bun de tipar20111986. Format1670X100 legat11 p. Coli de tipar40, 75. Comanda Nr. 175.

TIPOGRAFIA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

carti crestine

vineri, 23 octombrie 2015

SFANTUL VASILE CEL MARE, SCRIERI I: OMILII SI CUVANTARI

vineri, 23 octombrie 2015

SFANTUL VASILE CEL MARE, SCRIERI I: OMILII SI CUVANTARI

Abonați-vă la