SF. VASILE CEL MARE POSTIREA

Sfântul Vasile Cel Mare

Sfântul Vasile Cel Mare

Postirea

Sfântul Vasile Cel Mare

Traducere din limba greacă Preot Victor Manolache

Editura Egumeniţa a 2018

Tradus după originalul:

H OQNH TON JTATEPON TOMOL A, B, C

© Editura Egumeniţa pentru prezenta ediţie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României VASILE CEL MARE, sfânt Postirea / Sfântul Vasile Cel Mare; trad, de pr. Victor Manolache. galaţi: Egumeniţa, 2018 ISBN 978-606-550-296-3 I. Manolache, Victor (trad.)

2

„Adevărata postire este în­străinarea de rele, înfrânarea lim­bii, îndepărtarea de mânie, des­părţirea de poftă, de grăirea de rău, de minciună, de juruinţele mincinoase”.

Prolog

Postirea este porunca dumne­zeiască cea mai veche. Dumnezeu a legiuit-o încă din Rai, imediat după facerea omului, când le-a interzis protopărinţilor să mănânce din „pomul cunoştinţei binelui şi răului" (Facerea 2,17).

A rânduit-o în continuare Legea mozaică, şi a consfinţit-o Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, atât prin cu­vântul Său, cât şi prin pilda Sa când a postit „40 de zile şi 40 de nopţi" (Ma­tei 4,2).

Au ţinut-o apostolii, ca şi primii creştini, a poruncit-o Biserica: „Dacă vreun episcop sau preot, sau diacon

7

sau ipodiacon, sau citeţ, sau psalt, nu posteşte Postul cel mare, miercurea şi vinerea, să se caterisească. Dacă cel care nu posteşte este mirean, să fie afurisit, afară dacă este împiedicat să postească de neputinţa trupească" (canonul 69 al Sfinţilor Apostoli).

Aşadar, fiecare creştin este dator să ţină zilele de post rânduite, supunându-se cu smerenie lui Hristos şi Bisericii Lui. Desigur că această as­cultare nu este lipsită de raţiune, nici nefolositoare, pentru că prin postire, aşa cum susţin în scrierile lor Părinţii luminaţi de Dumnezeu, şi aşa cum o dovedeşte lupta în Hristos a credin­cioşilor care au cugetare eclesiastică autentică, este războită neînfrânarea, este întărită voinţa, este înrobit tru­pul, curăţită mintea, înmuiată inima, pornirile trupeşti oprite, toate patimile

8

omorâte şi sufletul vindecat. într-un cuvânt „tot binele şi frumosul se reuşeşte şi se săvârşeşte prin postire" (Sfântul Grigore Palama).

Mulţi sunt cei care nu ţin postu­rile Bisericii, propovăduind diferite practici. La fel se întâmpla şi în tim­pul Sfinţilor Părinţi, aşa cum aflăm din diferitele lor omilii.

Sfântul Vasile cel Mare în cele două cuvântări ale sale „Despre posti­re" fragmentele alese care urmează în versiune liberă, cercetează porunca din punct de vedere istoric şi teolo­gic răspunde tensiunilor şi reacţiilor celor care se opun postirii, întăreşte universalitatea şi dimensiunea ei so­cială, şi în cele din urmă rânduieşte ca postire adevărată atât abţinerea de la diferite mâncăruri, cât şi lepădarea de răutate.

9

Recomandă, în general, înfrânarea şi atitudinea ascetică faţă de bu­nurile materiale ale lumii, poziţie care preîntâmpină înrobirea creştinului de lucrurile create şi îngăduie supunerea liberă şi mântuitoare faţă de voia Cre­atorului.

10

Postirea

Postirea este darul cel mai de preţ al lui Dumnezeu, porunca cea mai veche, care s-a păstrat ca moştenire părintească şi a ajuns până în zilele noastre. Aşadar, primiţi-o cu bucurie, cei săraci ca pe tovarăşul vostru, cei ce slujiţi ca pe odihna voastră, cei bogaţi ca pe cea care vă salvează de pri­mejdia îndestulării, şi dă gust tuturor celor pe care desfătarea continuă le lipseşte de gust.

Cei bolnavi primiţi pe maica să­nătăţii, cei săraci pe cea care asigură buna dispoziţie. întrebaţi-i pe

11

me­dici şi vă vor spune că nimic nu este

atât de neîndoielnic şi de nesigur ca sănătatea. De aceea, cei înţelepţi se străduiesc prin postire să-şi păstreze sănătatea lor şi să scape de povara strivitoare a greutăţii trupului.

Nu susţine că nu poţi să posteşti aducând ca pretext boala sau nepu­tinţa trupească, de vreme ce pe de altă parte în toată viaţa ta îţi chinui trupul cu multa mâncare. Ştiu foarte bine că medicii recomandă bolnavilor mai ales hrană uşoară şi postire, decât bogăţie şi varietate de mâncăruri.

De altfel, ce este mai uşor pen­tru trup: să-şi petreacă noaptea cu o cină uşoară sau să cadă greu la pat, din pricina multei mâncări? Poate să se odihnească astfel sau se va întoarce când pe-o parte când pe alta, încărcat şi chinuit? Ce corabie poate un căpi­tan de vas să stăpânească mai uşor

12

şi s-o salveze dintr-o furtună, pe cea încărcată peste măsură sau pe cea cu o încărcătură obişnuită? Cea prea în­cărcată oare nu se va scufunda la cea mai mică furtună? La fel şi trupurile când sunt chinuite cu multa mânca­re cu uşurinţă cad în boli, în timp ce, când sunt hrănite uşor, îşi păstrează sănătatea.

Să urmărim însă postirea din punct de vedere istoric, ca să vedem cât a fost preţuită de sfinţi şi cât bine a adus.

Văzătorul de Dumnezeu, Moise, doar după o ajunare de 40 de zile a în­drăznit să se urce în vârful muntelui Sinai şi să primească Tablele cu cele 10 porunci (Ieşirea 24,18).

N-ar fi avut curajul să se apropie de vârful ce fumega prin prezenţa dumnezeirii, dacă nu s-ar fi înarmat

13

cu postirea. A postit şi astfel a putut să vorbească cu Dumnezeu.

Profetul Samuel a fost rodul pos­tirii. Mama sa, Ana, după ce a postit s-a rugat lui Dumnezeu şi a cerut un copil, cu făgăduinţa să-l închine Ace­luia (I Regi 1,11).

Pe marele erou, Samson, ce l-a făcut să devină nebiruit? Postirea! Prin postire s-a zămislit în pântecele mamei sale. Postirea l-a născut, l-a alăptat şi l-a crescut. Postirea aceea pe care a poruncit-o îngerul: „Copilul care se va naşte, să nu mănânce nimic din câte rodeşte viţa de vie; să nu bea vin, nici sicheră" (Cartea judecătorilor 13-14).

Postirea naşte profeţi, îi întăreş­te pe cei puternici, îi înţelepţeşte pe legiuitori, îi înarmează pe eroi. îi zi­deşte pe luptători, respinge ispitele,

14

locuieşte împreună cu cumpătarea şi nevinovăţia.

În războaie face vitejii, şi în vre­me de pace învaţă liniştea. îi sfinţeşte pe cei închinaţi şi-i desăvârşeşte pe preoţi. Nimeni nu poate să se apropie de altar şi să săvârşească Dumneze­iasca Liturghie, fără ca mai înainte să postească.

După postirea de 40 de zile, pro­fetul Ilie s-a învrednicit să-L aibă în faţă pe Domnul (III Regi 19, 8-18). Da­torită postirii s-a arătat mai puternic decât moartea şi l-a înviat pe copilul mort (III Regi 17, 21-23). Datorită pos­tirii a împiedicat cerul să trimită ploa­ie timp de trei ani şi jumătate (III Regi 17, 1; 18, 1) şi aceasta ca să înmoaie învârtoşarea inimii israelitenilor, care se lăsaseră pradă necredinţei şi fără­delegii.

15

Astfel, a impus întregului popor postirea obligatorie până se va căi şişi va îndrepta păcatul care venea din bună petrecere şi viaţă în lâncezeală.

Profetul Daniel, care timp de 20 de zile n-a gustat pâine, nici n-a băut apă (Daniel 10, 2-3) i-a învăţat chiar şi pe lei să postească (Daniel 6, 16-22). Leii înfometaţi nu l-au sfâşiat, ca şi cum ar fi avut trupul din piatră sau aramă, sau din alt material dur. Pos­tirea a întărit trupul profetului şi l-a făcut inaccesibil dinţilor fiarelor, aşa cum vopseaua face fierul neatins de rugină.

Postirea întăreşte rugăciunea, se face aripă în mersul ei către cer, este mama sănătăţii, pedagogul tinereţii, podoaba bătrâneţilor. Este tovarăşul celor din călătorie şi celor care locu­iesc împreună.

Bărbatul nu se îndoieşte deloc de credinţa conjugală a femeii lui, când o vede însoţindu-se cu

16

postirea. Femeia nu se topeşte de gelozie când îl vede pe bărbatul ei postind.

Cine a fost păgubit vreodată de postire?

Ia seama la cheltuiala casei tale într-o zi de post, socoteşte şi într-o zi obişnuită, şi vei descoperi astfel uşor, ce câştig mare ai prin postire.

Gândeşte-te încă cum încasatorii de impozite îi lasă pe cei care plătesc impozit să vieţuiască pentru puţin timp liniştiţi şi nederanjaţi. Aşadar, să îngăduie şi trupul o mică odihnă gurii.

Să facă o mică înţelegere cu aceas­ta care, când se satură, filozofează despre înfrânare, iar când îi este foa­me, uită câte a primit înainte.

17

Cel care posteşte nu are nevoie de danii, nici nu trebuie să plătească dobândă.

Postirea se face omului pricină de desfătare, pentru că aşa cum se­tea face dulce băutura, şi foametea mâncarea plăcută, la fel şi postirea face mâncărurile desfătătoare. Astfel, dacă vrei să fie mulţumitoare masa ta, acceptă soluţia postirii. Dacă eşti însă întotdeauna înconjurat de mâncăruri bogate, te nedreptăţeşti pe tine însuţi, pentru că pierzi desfătarea prin iubi­rea de plăceri nemăsurate.

Nimic nu există care să nu fie dis­preţuit prin continua ta desfătare, în timp ce dimpotrivă, deseori poftim acele mâncăruri pe care le gustăm rar.

De aceea şi Creatorul nostru a născocit varietatea în viaţa noastră, încât să simţim desfătarea tuturor bunurilor

18

Lui. Ia seama ce se întâmplă în natură: soarele nu este mai străluci­tor după noapte? Somnul nu este mai dulce după priveghere? Sănătatea nu este mai mult dorită după încercarea bolii?

Astfel, şi masa devine mult mai mulţumitoare după postire. Acest lu­cru este valabil pentru toţi, şi pentru bogaţii care au mâncăruri îmbelşuga­te, şi pentru săracii care au mâncare mai puţină.

Să-ţi aminteşti şi să te înfricoşezi de pilda bogatului din parabolă (Luca 16, 19-31). Desfătările continue l-au dus la iadul veşnic.

Bogatul acesta n-a fost osândit pentru nicio nedreptate, însă, din pri­cina plăcerilor şi a mâncării cu care se desfăta, precum şi pentru nepăsa­rea lui faţă de sărăcia lui Lazăr, a fost

19

pedepsit atât de aspru. Dimpotrivă, postirea şi răbdarea în suferinţe nu au fost cele care i-au dăruit odihna lui Lazăr?

Parabola nu vorbeşte despre alte virtuţi ale lui, decât doar despre aces­tea care, ca două aripi, l-au înălţat şi l-au odihnit în sânurile lui Avraam.

Deci, ia aminte şi tu, ca nu cumva în timp ce acum bei băuturi alese şi îţi întorci faţa de la apă, mai târziu să te rogi pentru o picătură din aceasta, precum bogatul. Nimeni n-a pătimit nimic bând apă, nu s-a îmbătat, nu a simţit durere de cap sau ameţeală. în timp ce dimpotrivă, îmbuibarea care urmează de la sine banchetelor, cre­ează boli înfricoşătoare.

Viaţa înaintemergătorului Ioan a fost o continuă postire. Nu avea nici pat, nici masă, nici moşii, nici animale,

20

nici cămări pentru mâncăruri, nimic din toate acestea care sunt con­siderate indispensabile pentru viaţă. De aceea, Domnul a propovăduit că nu s-a ridicat între cei născuţi din fe­meie unul mai mare decât Ioan Bote­zătorul (Matei 11,11).

Postirea l-a urcat până la al trei­lea cer şi pe Apostolul Pavel, care o număra printre laudele necazurilor lui (II Corinteni 11, 27). Pentru toate aceste virtuţi însă model suprem îl avem pe însuşi Domnul, Care după o postire de 40 de zile, a început lucra­rea Sa aici pe pământ (Matei 4,2). Mai întâi Şi-a întărit şi înarmat trupul, pe care l-a primit de dragul nostru, cu postirea, şi după aceea a primit ispi­tele diavolului.

La fel şi noi, prin postiri să ne pregătim şi să intrăm în arena luptelor

21

împotriva vrăjmaşilor spirituali. Într-o încăierare îndoielnică, prezenţa unui aliat de partea unuia provoacă înfrângerea celuilalt.

Deci, trupul şi duhul se află în stare de război. Cu cine te vei alia? Dacă te întovărăşeşti cu trupul, vei slăbi duhul, în timp ce dacă te aliezi cu duhul, vei înrobi trupul. Şi de vre­me ce doreşti să-ţi întăreşti duhul, domoleşte-ţi trupul cu postirea. Sfân­tul Apostol Pavel scrie: „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi" (II Corinteni 4,16).

Moise, ca să primească pentru a doua oară tablele Legii a avut nevoie şi de a doua postire (Ieşirea 34,28). Ninivitenii, dacă n-ar fi postit ei înşişi şi animalele lor, n-ar fi scăpat de pieire (Iona 3,4-10). Dar şi pe Isav ce l-a umilit

22

şi l-a făcut rob al fratelui său? N-a fost mâncarea? Pentru aceasta şi-a vândut şi dreptul său de întâi născut (Facerea 25, 29-34). Din nou, cine au fost cei care şi-au lăsat trupurile lor în pustiu? Oare nu cei care au căutat mâncărurile de carne şi petrecerea cea bună din Egipt? (Numeri 11, 33-34). Adică, cu cât israeliţii s-au mulţumit doar cu mana, i-au biruit pe vrăjmaşii lor, şi nimic nu i-a îmbolnăvit. Când şi-au amintit însă de oalele cu carne şi i-a apucat nostalgia după robia din Egipt, au fost pedepsiţi. Au murit în pustiu şi nu s-au învrednicit să vadă Pământul Făgăduinţei.

Nu te temi şi tu de exemplul acesta? Nu gândeşti ca nu cumva din pricina multei mâncări să fii scos din pământul ceresc al făgăduinţei? Des­fătarea cu mâncăruri grase şi îmbelşugate

23

creează în suflet amintiri care, ca un nor des de fum, împiedică min­tea să întâlnească strălucirile Duhului Sfânt.

Postirea este armă puternică îm­potriva diavolilor „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi decât numai cu rugăciune şi cu post," a zis Domnul în cazul tânărului demonizat.

Prin desfrâu, băutură şi diferitele mâncăruri gustoase se aprinde şi ori­ce fel de desfrânare. Pofta desfătării cu mâncăruri îi schimbă pe oamenii raţionali în dobitoace. Dezmăţul pro­voacă pierderi înfricoşătoare. Se face pricină ca cei desfrânaţi s-o caute pe femeie în bărbat, şi pe bărbat în feme­ie. Postirea statorniceşte şi viaţa con­jugală, alungă lipsa de supraveghere şi impune cuvenita înfrânare, pentru ca soţii să se dedice rugăciunii.

24

Nu limita însă virtutea posti­rii doar la dietă. Adevărata postire nu este doar reţinerea de la anumite mâncăruri, ci şi înstrăinarea de patimi şi păcate; înseamnă să nu nedreptă­ţeşti pe nimeni, să-l ierţi pe aproapele tău pentru tristeţea pe care ţi-a provocat-o, pentru răul pe care ţi l-a făcut, pentru banii pe care ţi-i datorează.

Altfel, cu toate că nu mănânci carne, te hrăneşti cu însuţi fratele tău. Deşi te înfrânezi de la vin, nu te în­frânezi de la vorbele rele. Cu toate că posteşti până seara, îţi pierzi ziua pe la tribunale.

Sfânta Scriptura spune: „Vai de cei care se îmbată fără să bea vin" (Isaia 28, 1). O asemenea beţie este, de pil­dă, mânia care face sufletul să cugete nebuneşte, de asemenea este frica ce paralizează cugetul.

25

în general, orice patimă care ză­păceşte mintea, este şi o beţie. Cel mânios se îmbată de patima lui, nu se gândeşte ce are în faţă, şi ca şi cum s-ar lupta în noapte, răpeşte orice, jig­neşte pe oricine. Nu ştie ce zice, înju­ră, loveşte, ameninţă, face jurăminte mincinoase şi urlă. Deci, dacă vrei să posteşti în mod adevărat trebuie să eviţi toate patimile.

Ia aminte şi la altceva: „Să nu devină postirea de mâine pretext de dezmăţ astăzi. Nu pierde prin des­trăbălarea de astăzi, înfrânarea de mâine. Când cineva vrea să facă nun­tă cu o femeie cinstită, nu aduce mai întâi în casa lui ţiitoare şi desfrânate. Pentru că femeia legală nu îndură să locuiască cu cele desfrânate şi fără de lege. La fel fă şi tu! Prin aşteptarea postirii, nu accepta beţia desfrânată,

26

care este mama neruşinării, prietena cuvintelor proaste, gata pentru orice fărădelege.

Postirea şi rugăciunea nu vor lo­cui înlăuntrul sufletului care s-a în­tinat cu dezmăţul. Domnul primeşte în sălaşurile dumnezeieşti pe cel care posteşte, însă îşi întoarce faţa de la cel desfrânat, ca de la un pângăritor şi nelegiuit.

Astfel, dacă vii mâine aici şi mi­roşi a vin, cum voi socoti ca postire dezmăţul tău? Unde te voi aşeza? La beţivi sau la înfrânaţi? Beţia pe care ai făcut-o mai înainte te arată beţiv, în timp ce dieta pe care o începi te vă­deşte ca postitor.

Prin rămăşiţele beţiei, postirea ta se face nefolositoare. Şi dacă începu­tul este nefolositor, pune în primejdie totul. Postirea nu schimbă doar persoanele,

27

ci întreaga societate. îi înţe­lepţeşte şi-i linişteşte în scurt timp pe toţi oamenii. Impune tăcere înaintea strigătelor şi urletelor, izgoneşte cer­turile şi gâlcevile, îndepărtează osân­direa şi grăirea de rău.

Prezenţa cărui dascăl opreşte atât de repede neorânduielile şi zgomotul copiilor? Când apare postirea, orice tulburare în cetate se opreşte de la sine.

Cine poate să continue petrecerea şi banchetul în timpul postirii? Cine poate să îmbine postirea cu jocurile destrăbălate? Râsetele necuviincioa­se şi cântecele destrăbălate, precum şi celelalte jocuri sunt îndepărtate din cetate, când vine postirea ca un jude­cător aspru.

Dacă toţi ascultau sfaturile pos­tirii, ar fi domnit o pace desăvârşită

28

asupra întregii omeniri. Nu s-ar mai fi ridicat un neam împotriva altuia, n-ar mai fi avut confruntări războinice, nici constructori de arme. N-ar mai fi existat tribunale, nici închisori; pusti­urile n-ar mai fi găzduit răufăcători, nici cetăţile defăimători, nici mările piraţi.

Dacă postirea stăpânea viaţa noastră, ea n-ar mai fi fost plină de suspine. Pentru că ea i-ar fi învăţat pe toţi nu numai înfrânarea de la viaţa cheltuitoare, ci şi înstrăinarea de atâ­tea alte rele. I-ar fi învăţat fuga depli­nă şi înstrăinarea de iubirea de arginţi şi de lăcomie, de iubirea de slavă şi de iubirea de plăceri. Dacă ne izbă­vim de acestea, vom trăi în pace şi în sfinţenie.

Aşadar, de vreme ce împărăteasa aceasta a virtuţilor ne oferă asemenea

29

bunuri, s-o primim fără nicio melan­colie, fără niciun tânguit. Toţi să ne amintim cu bucurie de masa duhov­nicească pe care ne-o pregăteşte pos­tirea, curăţindu-ne şi pregătindu-ne pentru desfătarea dumnezeiască şi veşnică a Raiului.

30

Distribuţie S.C. Egumeniţa S.R.L. O.P.i C.P. 150 800720 Galaţi tel./fax: 0236-326.730 e-mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro

„Adevărata postire este în­străinarea de rele, înfrânarea limbii, îndepărtarea de mânie, despărţirea de poftă, de grăirea de rău, de minciună, de juruinţele mincinoase”.

Technorati Tags: bogatie,saracie,patimi,porunca,post,Hristos,ispite

DREAPTA CREDINTA IN SCRIERILE SFINTILOR PARINTI VOL. 1

DREAPTA CREDINŢ Ă în scrierile Sfinţilor Părinţi

Sfântul Theodor Studitul Sfântul Ioan Gură de Aur Sfântul Amfilohie de Iconium

VOL. 1

Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi

SFÂNTUL THEODOR STUDITUL SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR SFÂNTUL AMFILOHIE DE ICONIUM

Vol. 1

Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheş

Bucureşti, 2006

Redactori: Adrian Tănăsescu-Vlas şi Ana Amăriuchi

Coperta: Mona Velciov

© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

THEODOR STUDITUL, st.

Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi Sf. Theodor Studitul, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Amfilohie; trad, din lim­ba greacă veche de pr. Marcel Hancheş. bucureşti: Editura So­phia, 2006

vol. 1

ISBN (10) 973-7623-68-1; ISBN (13) 978-973-7623-68-3 Vol. 1.-ISBN (10) 973-7623-69-0;

ISBN (13) 978-973-7623-69-0

I. Ioan Gură de Aur, st.

II. Amfilohie de Iconium, st.

III. Hancheş, Marcel (trad.)

276

SFÂNTUL THEODOR STUDITUL

Introducere

Sensul acestui scurt Cuvânt înainte nu este acela de a face un studiu asupra învăţăturii Sfântului Teodor Studi­tul sau asupra impactului său duhovnicesc, nici asupra lo­cului său în Bizanţul perioadei iconoclaste, ci doar de a puncta câteva minime elemente de natură istorică şi cul­turală, necesare nespecialistului în bizantinologie sau is­torie bisericească spre a înţelege anumite detalii din scri­sorile cuviosului.

Sfântul Teodor, ca fiu al unui funcţionar imperial, a dobândit de mic o educaţie solidă în ştiinţele profane, însă evlavia mamei şi influenţa unchiului Platon care va fi şi viitorul său duhovnic îl îndreaptă spre monahism, în noul context aprofundează mult învăţătura patristică, îndrăgindu-l îndeosebi pe Sfântul Vasile cel Mare. După Sinodul al VII-lea Ecumenic este hirotonit preot de Sfân­tul Tarasie, patriarhul Constantinopolului (aflat pe scaun între 784-806). în urma îmbolnăvirii egumenului Platon, cam pe la anul 794, este ales egumen al monahilor de la Sakkudion, mutaţi mai apoi în timpul împărătesei Irina în mănăstirea Studion din Constantinopol, din pricina dese­lor escapade ale arabilor în ţinuturile Bitiniei (după 798).

5

Pe când Sfântul era egumen la Sakkudion, împăratul Constantin al VI-lea, fiul împărătesei Irina, îşi închide forţat soţia Maria (o nepoată a Sfântului Filaret cel milos­tiv) într-o mănăstire şi se căsătoreşte în chip abuziv şi adulter cu amanta sa, Teodota, rudă a Sfântului Teodor şi damă de companie în suita Irinei. Căsătoria este săvârşită de preotul iconom Iosif de la Sfânta Sofia (septembrie 795). Patriarhul Tarasie, pentru a evita o posibilă redeclanşare a persecuţiei iconoclaste, acceptă starea de fapt, aplicând, oarecum forţat de împrejurări, „iconomia”. Monahii de la Sakkudion sancţionează abrupt aceste inadver­tenţe şi ies din comuniune cu patriarhul, postându-se în acelaşi timp adversativ şi frontal faţă de fapta împăratului şi de actul necugetat al iconomului Iosif (primăvara lui 796). Împăratul încearcă să câştige acordul monahilor, însă în urma refuzului lor hotărât, Teodor, Iosif fratele său şi Platon sunt arestaţi. Teodor şi Iosif mai apoi, îm­preună cu monahii, sunt trimişi în surghiun la Tesalonic. Populaţia capitalei, dar şi provincia, fuseseră deja insti­gate împotriva adulterului imperial de dârzenia monahi­lor. Teodor şi Iosif rămân în Tesalonic până în toamna lui 797 când Irina preia conducerea imperiului, după ce îl de­tronase pe Constantin şi îi scosese ochii. Sfântul Tarasie îl cateriseşte pe iconomul Iosif şi reintră în comuniune cu Teodor şi Platon. în 802 logofătul Nichifor uzurpă tronul şi devine împărat (802-811) iar la moartea lui Tarasie este ales în scaun Sfântul Nichifor (806-815), ridicat însă din starea de mirean la treapta de patriarh foarte repede şi oa­recum contrar canoanelor, fapt pentru care monahii de la Studion se împotrivesc şi se separă de patriarh. în 806 un sinod local, condus de patriarh, îl reprimeşte la slujire pe iconomul Iosif şi, din această cauză, Sfântul Teodor protestează

6

împotriva patriarhului. în 808 e arestat împreună cu fratele său Iosif, acum arhiepiscop de Tesalonic. În ianuarie 809 împăratul şi patriarhul convoacă „sinodul adulterin” care condamnă pe toţi cei care nu sunt de acord cu „iconomia” aplicată preotului Iosif. Teodor şi Iosif sunt exilaţi şi ţinuţi la aspru regim în închisoare. De aici scrie o serie de scrisori ce se preocupă cu problema adul­terului imperial, a sinodului care l-a acceptat şi a necanonicităţii iconomului Iosif. În 811 basileul Nichifor moare şi la tron vine Mihail I Rangabe (811-813). Sfântul Teo­dor se împacă cu patriarhul, iar preotul Iosif este caterisit definitiv. în 813 împărat devine Leon V Armeanul, adept al iconoclasmului (până în 820). în toamna lui 814 are loc la palat o confruntare deschisă între iconoduli şi iconoclaşti la care ia parte însuşi împăratul. Ortodocşii susţin Sinodul al VII-lea Ecumenic şi îi dovedesc basileului că nu intră în competenţa sa a se ocupa de dogmele Bisericii. împăratul se simte lezat iar în primăvara lui 815 reîncepe prigoana iconoclastă. Sfântul Nichifor este exilat, călugării de la Studion alungaţi, iar Teodor, însoţit de ucenicul Nicolae, este reţinut într-o fortăreaţă, după care e surghiunit în două închisori (Bonita, între 816-819, şi Smyrna, între 819-820) unde este chinuit cu aspre torturi. De aici scrie iarăşi scri­sori deşi era supravegheat cu stricteţe. în 821, odată cu domnia lui Mihail II (820-829), care oprise persecuţia, se reîntoarce în capitală, dar din pricina poziţiei echivoce a basileului faţă de hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic studiţii îşi reconstituie comunitatea undeva lângă Nicomidia şi mai apoi în insulele Prinkipo unde Sfântul mai fusese exilat în 809. Aici se săvârşeşte din viaţă, în 826.

După cum e lesne de înţeles din această sumară pre­zentare, punctele de greutate în jurul cărora au gravitat

7

scrierile cuviosului sunt problema adulterină şi cea icono­clastă. Aceste două puncte esenţiale sunt abordate şi dez­voltate până la consecinţe nebănuite, din toate unghiurile de vedere: dogmatic, canonic, ascetic şi chiar cultural, so­cial, politic. Scrisorile sunt grăitoare în acest sens. Ele re­iau la scară mică problemele dezbătute pe larg în scrierile apologetice şi dogmatice. Varietatea persoanelor cărora li se adresează, modul de exprimare care traversează toate spectrele, de la formularea precisă şi concisă, adesea tă­ioasă, până la poezie şi revărsare de părinte iubitor, adân­cimea soluţiilor date la problemele ivite aduc în prim plan un chip mai puţin obişnuit al cuviosului, acela al unui adevărat Avvă, cu nimic mai prejos în ce priveşte fineţea duhovnicească faţă de marii Părinţi din Pateric, dar ade­sea dublată de o erudiţie vrednică de admirat.

Nu trebuie uitat că pentru dumnezeieştii Părinţi teolo­gia era rodul unei curăţiri extreme a minţii, nu o artă reto­rică şi silogistică. Sfântul Teodor este teolog pentru că este un vas plin de Duhul Sfânt. Adesea Sfântul este pre­zentat ca „zelot" şi intransigent, mai ales în probleme dogmatice şi canonice, dar din citirea scrisorilor se va ve­dea că nu există nici urmă de fanatism în credinţa sa. Acrivia sa, în perfectă continuitate cu linia patristică, şi limpezimea cugetului sunt neîndoielnic roade ale Duhului Sfânt şi semn al unei maturităţi duhovniceşti de o anver­gură poate puţin atinsă în istoria Bisericii.

Ni s-au păstrat peste 550 de scrisori ale sale. Deşi epis­tole, unele sunt scrise în frazare lungă şi întortocheată, semn al educaţiei retorice primite, chiar dacă Sfântul este adeptul lucrurilor spuse direct şi fără ocoliş. Altele sunt extrem de scurte şi limpezi. Aici am tradus doar câteva legate de problema ereticilor şi a dreptei credinţe. Nădăjduim

8

ca, prin harul lui Dumnezeu, bogăţia duhovnicească aflată în toate scrisorile sale să intre în atenţia iubitorilor de scrieri patristice şi să fie redată în limba română de că­tre noi sau şi mai bine de către alţii mai înzestraţi pen­tru acest lucru.

Ca anexe la aceste scrisori am tradus câteva giuvaeruri patristice referitoare la aceeaşi problemă a ereziei.

SCRISOAREA 11

Lui Anastasie, Episcopul Knosiei

Ce s-a întâmplat cu tine, o, preasfinţite părinte, şi pen­tru ce mă mai sileşti atâta, după întâia şi a doua rugămin­te, ca să primeşti cuvânt de folos de la mine, cel neînvăţat şi pătimaş? Eu mai degrabă, cel şi cu rânduiala în urma ta, şi întunecat cu vieţuirea, am trebuinţă să fiu luminat de tine nu în cele ce ţin de treapta de episcop (căci e vai de nedestoinicia mea), ci în cele ce ţin de treapta monahi­cească, adică de egumenie: cum anume, cârmuind cu ra­ţiune turma încredinţată mie nevrednicului, voi afla mi­lostiv pe Dumnezeu în ziua înfricoşată a judecăţii mele. Dar aceasta o pătimeşti, de bună seamă, din multa ta sme­rită cugetare. Căci nicidecum nu bănuiesc eu pe arhieria ta că pune la încercare lipsa mea de iscusinţă. Aşadar, eu mă tem de cele ce ţin de treapta mea, o, sfinţite cap, şi cu adevărat îmi vine ameţeala [când cuget] la cârmuirea su­fletească, cum anume să scap teafără din marea cea înţe­legătoare, pururea învălurită şi mult tulburată, această mi­că şi cuvântătoare corăbioară încredinţată mie [şi să o duc] la limanul mântuirii. Căci pentru aceasta e trebuinţă şi de vieţuire curată, şi de cunoştinţă îndestulată, ca [prin ele], cârmind cu veghere şi ştiinţă ca printr-o strâmtoare, să mă păzesc necufundat de apele păcatului şi pe mine, şi pe cei ce urmează mie.

10

Aşadar, aceasta e apărarea mea, a ticălosului¹. Dar. fi­indcă a lăsa porunca cuvioşiei tale nu e nicidecum fără primejdie, chiar dacă e peste puterea mea, nu am fost ne­ascultător. De altfel, am primit şi poruncă de la părintele meu [duhovnicesc]. Încrezându-mă deci în bunul îndemn al amândurora, aceasta, preadumnezeiescule părinte, îţi voi spune, spre a-ţi aminti, [nu spre a te învăţa], că mult mai mare şi mai covârşitoare este corabia desăvârşirii tale faţă de luntriţa mea (adică înălţimea de episcop faţă de vrednicia egumeniei); şi e atâta [deosebire între ele] pentru că ai fost învrednicit să cârmuieşti mai mulţi, care nu vor toţi de bună voie. nici nu sunt toţi de o voie, nici de aceeaşi fire şi vrednicie, ci şi bărbaţi şi femei, şi monahi şi căsătoriţi, şi stăpânitori şi supuşi, şi căsătoriţi şi necăsă­toriţi. şi robi şi liberi, şi orfani şi văduve, şi bogaţi şi să­raci. şi puternici şi ostenitori, şi datornici şi împrumutători. şi care petrec în huzur şi omorâţi de foame, şi avuţi şi fără îmbrăcăminte, şi îmbrăcaţi în haine moi şi îmbrăcaţi în haine aspre. Căci acestea şi mai multe decât aces­tea nu se arată în vieţuirea noastră, dar a ta e plină [de ele]. Şi nici tot poporul tău nu e urmărit de o singură gri­jă, nici nu ştii feţele şi numele tuturor, nici nu cunoşti ocupaţia vieţii fiecăruia, ci mult se deosebesc unii de alţii. Unii se ostenesc cu pământul, alţii cu navigatul, alţii cu păstoritul, alţii nu fac nimic, alţii fac [una sau alta], şi multe sunt raţiunile [motivele, scopurile] lucrării văzute a fiecăruia. Pentru toate acestea multă şi felurită e osteneala pe cât socot, e de neînţeles mare sudoarea, alergarea, tăria, grija, efortul trupului, durerea sufletului, împrăştierea minţii.

¹ Sfântul explică de ce refuzase de două ori să îi trimită răspuns.

11

Aşadar, după cum cel ce cârmuieşte corabia în cumpli­tă furtună ¹ şi vifor al mării este pe de-a-ntregul veghetor şi nu se mişcă de ici-colo, având ochiul neadormit (căci nu mică primejdie aduce faptul de a cădea, fie şi puţin, în negrijă şi lipsă de iscusinţă), aşa cu mult mai mult cârma­ciul sufletelor dator este ca mai cu sârguinţă şi mai cu de-amănuntul să ştie lucrarea de a sta în frunte, ca să nu fie potopit în adâncul pierzaniei. De aceea, pe cât îmi pa­re, preasfinţite, a strigat marele Apostol: „Cine e slab şi eu să nu fiu slab? Cine se poticneşte şi eu să nu ard?" (II Cor. 11. 29). Şi iarăşi: „Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, cu cei de sub lege, ca unul sub lege, cu cei fărădelege, ca unul fărădelege, deşi eu nu sunt fărădelege în legea lui Hristos. Tuturor m-am făcut toate, ca pe toţi să-i dobân­desc" (I Cor. 9. 20-21). Iată. aşa sunt canoanele şi hota­rele episcopiei, după el şi după cum înşişi dumnezeieştii Părinţi ai noştri spun desluşit. în rest, citind şi cunoscând bine cele ale sfinţilor şi având în mâini cuvintele de Dum­nezeu predanisite. ce mai cauţi ceva asemănător de la mine ticălosul? Eu cred că episcopul este un supraveghe­tor şi răspunzător de rezolvarea întru toate a treburilor ce­lor cârmuiţi [de el], înger netăcut, vestitor al îndreptărilor lui Dumnezeu, ochi neadormit, care priveşte de sus căile fiecăruia dintre cei aduşi sub oblăduirea lui, chip [imita­ţie] a lui Hristos la care luând aminte cei ce îi urmează, îşi rânduiesc evangheliceşte viaţa lor luminător pururea strălucitor, cunoscut celor ce sunt luptaţi noaptea de neşti­inţă şi păcat, adăpător cu cuvântul învăţăturii pentru cei însetaţi de cele mântuitoare, preamare iconom, care va cântări drept viaţa fiecăruia în vremea răsplătirii.

1 Literal: mare furtună.

12

Aşadar, nu este ceva mai mare în ce priveşte apropie­rea de Dumnezeu şi dragostea, nici mai bine răsplătit de­cât asemenea vrednicie (după cum zice însuşi Hristos că­tre verhovnicul Apostol: dacă Mă iubeşti, Petre, mai mult decât aceştia, păstoreşte oile Mele), dar nici mai primejdi­os şi mai pierzător pentru cei ce o îmbrăţişează în chip nevrednic. însă eu ştiu bine, preabunule între părinţi, că pururea îţi pui sufletul tău ca un bun păstor pentru oile tale, primejduindu-te mai dinainte pentru fiecare în parte, nefiind clătinat de frici omeneşti, nebătând în retragere în ce priveşte cuvântul adevărului, din pricina împotrivirii celor porniţi în contră, slujind voia singurului împărat. Pe lângă acestea, mustră cu îndrăzneală, ceartă cu împreună pătimire, împacă pe cei despărţiţi, despărţind cu bună ju­decată ceea ce e necurat de ceea ce e cuvios, ceea ce e să­nătos de ceea ce e bolnav, ca nu cumva ceea ce e aproape de tine] să se molipsească de propria [ta] slăbiciune¹; în­toarce pe cel înşelat, întăreşte pe cel neputincios, leagă [rănile] celui zdrobit. Căci cu adevărat mult este lucrul tău: supravegherea egumenilor, judecarea chilioţilor², hi­rotonia preoţilor şi diaconilor, grija vieţuirii tuturor aces­tora, purtarea de grijă faţă de văduve şi orfani, răzbunarea celor asupriţi, lupta pentru cei nedreptăţiţi şi păstrarea su­periorităţii [faţă de ceilalţi]³. Şi când nimic nu vatămă sau

¹ Dacă episcopul nu se raportează cum trebuie la toate câte face, el îi influenţează şi pe cei din jur cu atitudinea sa neduhovnicească şi îi trage în slăbiciune şi pe alţii prin propria slăbiciune şi neorânduială.

² Probabil vieţuitori care nu depindeau de un egumen şi ale căror litigii bisericeşti, dacă existau, le rezolva episcopul.

³ Întru toate episcopul trebuie să fie mai bun decât ceilalţi, nu în sensul că trebuie să se lupte pentru aceasta, ci în sensul că, prin modul duhovnicesc în care rezolvă problemele, se distinge de la sine, fără să o caute, în raport cu ceilalţi. în toate acestea câte le face, episcopul nu se mânjeşte cu nici un păcat omenesc, chiar dacă are contact cu cele mai dure realităţi cotidiene.

13

opreşte cinstirea lui Dumnezeu, se cuvine ca şi noi să ne supunem la toată cârmuirea şi stăpânirea şi să fim priete­noşi, dacă e cu putinţă, cu toţi prin întâmpinare şi mai înainte dărnicia cea cu cuget iubitor şi grabnic deschisă către ceilalţi. Dar să fie departe de Fericirea ta a fi de acord cu cele ce ţin de partea potrivnică a păstorilor celor răi, cum ar fi cei ce păstoresc turma pentru câştig ruşinos, cei ce socotesc o asemenea vrednicie ca un prilej de a trăi viaţa aceasta şi ca o odihnă a trupului şi ca o desfătare de pofte, ca o agonisire a bogăţiei curgătoare şi ca o dobân­dire a atâtor şi atâtor iugăre de pământ, a mulţime de tur­me de dobitoace şi slugi, şi care de aceea se înalţă ome­neşte, iar nu dumnezeieşte, prin înălţimea şederii în frun­te: ca să ridice sprânceana împotriva celor mai de jos şi să şadă cu semeţie în frunte, împotriva celor mai de cinste [decât ei].

Şi îmi îngădui să grăiesc şi despre cei ce se luptă pen­tru lucrurile pieritoare, dar care nu stau împotrivă pentru dogmele dreptei credinţe ¹ sau, ceea ce e mult mai rău de­cât acestea, despre cei care despoaie şi iau cu japca cele ale celor aflaţi sub ei şi din aceasta adună putere şi bogă­ţie. Căci dacă cei a căror mână ar fi trebuit să se întindă spre cei nevoiaşi, nu se dau cât de puţin în lături în a-i ne­căji pe aceştia, cu cine se vor asemăna?

Oare cu Petru şi Ioan şi cu cei ce urmează lor? Oare cu cei care, zice [Scriptura], nu aveau argint şi aur, ci harul

¹ Sfântul vrea să spună că unii episcopi se luptau prea mult pentru probleme administrative sau pentru propria agoniseală şi faimă socia­lă, lăsând în umbră partea mult mai importantă a luptei pentru dreap­ta credinţă.

14

dumnezeiescului Duh (cf Fapte 3, 6)? Sau cu Simon ma­gul şi Iuda trădătorul şi Ghezi cel iubitor de argint şi cu ceilalţi bogaţi ai veacului acestuia? Eu zic că cu aceia care caută ca să le fie bine numai în viaţa aceasta şi care slujesc cărnii şi care îşi lipesc inima de aur, şi pe acesta îl dau cu dobândă sau îl împart pentru a-l spori celor ce au trebuinţă, şi care se întăresc în voile proprii şi se folo­sesc pătimaş de cele nepotrivite [cu treapta lor] sau de cele care le sunt la îndemână. Aceştia îşi au toată grija în a semăna multe şi a aduna atâtea de pe urma săditului şi a dobândi roade şi a-şi spori şi înmulţi cirezile sau turmele, pândind, ca nişte lucrători de pământ, vremile prielnice şi ocupându-se de cele trebuitoare pentru vânzarea şi cum­părarea acestora şi acelora, vieţuind ca nişte neguţători, iar nu ca nişte episcopi şi preoţi. [Căci în loc de acestea ar fi trebuit] să-şi întraripeze sufletul numai spre un singur lucru: să răpească întreaga [lor] turmă din lume şi s-o dea lui Dumnezeu şi s-o mântuiască din moartea păcatului, şi abia atunci, în al doilea rând, să se îngrijească, prin iconomi şi epitropi, de cele necesare vieţii de acum.

Dar vai mie că am grăit acestea pentru mine, descriind din propriile patimi cele ce nu sunt în alţii. Iar tu, întru tot cinstite părinte, fiind curat de unele ca acestea, ştiu bine că alungi cu sfinţitele tale rugăciuni pe lupii cei înţelegă­tori din staulul pecetluit de Hristos şi le mâi pe acestea oile cuvântătoare] şi le conduci în ţinuturile virtuţii, hrănindu-le şi îngrăşându-le cu iarba învăţăturii tale celei pli­ne de grijă şi cu apa credinţei tale curate, şi aduci de fie­care dată jertfe primite lui Dumnezeu prin slujbele¹ tale înţelegătoare şi curate. Însă, alergând înaintea ta. mă rog

¹ E vorba de rugăciunile şi slujbele săvârşite de episcop în parti­cular şi în Biserică.

15

şi cer [să mă pomeneşti ] şi pe mine, cel cu totul împăti­mit şi mult păcătos, în rugăciunile tale păstoreşti. Şi iartă-mă dacă te-a făcut să râzi lipsa mea de învăţătură. Fi­indcă nu de bunăvoie, ci silit de sfinţita şi duhovniceasca ta dragoste, ba mai degrabă poruncă, m-am apucat de aceasta, nu grăind spre vreun oarecare folos al tău, ci spre arătarea, precum s-a spus, a ascultării nefăţarnice de tine.

Fii sănătos în Domnul întru toate, preacuvioase părin­te, rugându-te pentru noi singuri, păcătoşii.

16

SCRISOAREA 24

Lui Teoctist magistrul

Că Preaînalta ta excelenţă se osteneşte pentru noi din covârşitoarea iubire de Dumnezeu, ne-au dovedit şi cu­vintele [trimise] prin preaevlaviosul egumen, ne-au arătat şi acum răspunsurile şi rezolvările [date] prin fratele nos­tru la [problemele] trimise [de noi]. Şi Dumnezeu, Cel Ce toate le rânduieşte cu măsură şi cântărire, chiar nezicând noi, va da răsplătire iubirii tale pentru asemenea lucrare bună în ceea ce priveşte folosul de obşte.

Şi ce iconomie trebuie făcută, o, stăpâne, mai mare de­cât am făcut noi? Că până acum am stat retraşi, păstrând tăcerea, şi eu, şi arhiepiscopul (fiindcă este vreme şi a grăi, şi a tăcea), meşteşugind în tot chipul ca să nu iasă la arătare pricina [aceasta]¹. însă Cel Ce judecă a judecat şi Cel Ce zice nu a minţit [când a spus] că „nu este ceva as­cuns care să nu iasă la iveală" (cf. Mt. 10, 26). Căci şi fără să alegem noi, aşa e firea lucrurilor, încât nu multă vreme poate ceva să se arate altceva decât este. Şi acum, folosindu-ne de iconomie, acestea două zicem: sau să în­ceteze de la slujirea celor sfinte cel depus [caterisit] şi

1 Sfântul şi arhiepiscopul drept credincios nu sancţionaseră de la în­ceput neregulile, ci aşteptau cu răbdare, pentru a nu se face tulburări înainte de vreme şi aşteptau semn care să le vestească vremea potrivită pentru mărturisire. Un prea mare zelotism nu duce la nimic bun.

17

atunci vom avea părtăşie cu preasfântul patriarh lucru care este folositor pentru toţi sau, dacă nu este suferit [un asemenea fapt], noi ne retragem ca şi mai înainte, lă­sând Domnului răzbunarea pentru o asemenea problemă. Şi ceea ce e mai mare decât aceasta şi tu o ştii bine e faptul că nu-i vorba aici de un fel de iconomie, ci de un prilej de nelegiuire şi călcare a dumnezeieştilor canoane. Căci definiţia iconomiei, precum ştii, este a nu anula nicidecum ceva din cele statornicite, nici măcar când se îngăduie puţin pogorământ la vremea cuvenită şi pentru un anumit motiv, ca nu cumva de aici să nu se realizeze ceea ce se caută de fapt, prin aceea că în realitate se co­boară ştacheta şi se păgubesc astfel cele mai desăvârşite. Şi aceasta am învăţat-o, pe de-o parte, de la apostoli, prin Pavel, care s-a curăţit şi l-a tăiat împrejur pe Timotei, iar pe de alta, de la Părinţi, prin marele Vasile, care a accep­tat darul lui Valens şi a tăcut până la o vreme încât să nu-L numească pe faţă Dumnezeu pe Duhul Sfânt. însă nici Pavel nu a rămas în starea de nazireu, nici Vasile nu a mai acceptat darul lui Valens şi nu a mai încetat să-L propovăduiască Dumnezeu pe Duhul. Dimpotrivă, amân­doi au arătat că aleg mai bine moartea în fiecare caz¹. Dintotdeauna cel ce a făcut iconomie în acest mod nu a alunecat din bine. Căci mai degrabă a apucat şi a slăbit puţin [binele], precum face cârmaciul care slăbeşte puţin cârma din pricina furtunii care îi suflă împotrivă. Iar cel

¹ Deci, iconomia este o coborâre temporară la slăbiciunea celuilalt pentru a-l ridica la starea normală, nu pentru a rămâne şi legiui slăbi­ciunea celuilalt ca normă. La fel a făcut Domnul Hristos: noi numim iconomie ceea ce a făcut El prin întrupare pentru mântuirea noastră; S-a coborât la neputinţa noastră, dar ne-a ridicat sus, la cer, şi ne-a arătat unde şi cum trebuie să vieţuim. Iar norma este vieţuirea veşni­că cu Hristos cel înviat.

18

ce s-a purtat în alt chip a greşit ţinta, săvârşind în loc de iconomie călcare [de lege]. Iar exemplele sunt multe şi am trecut cu vederea a le scrie pentru lungimea cuvântu­lui. Şi dacă Domnia ta zice că, în cazul canonului aposto­lilor, în ceea ce priveşte pe cei care hirotonesc sau sunt hirotoniţi pe bani¹, Gură de Aur ar fi făcut un oarecare pogorământ când i-a caterisit pe cei şase episcopi, chiar dacă pare altfel, de fapt nimic nu a schimbat când pe aceia, înstrăinându-i de toată preoţia, le-a îngăduit îm­părtăşirea la altar. Dar să lăsăm [pe seama lui] şi schim­barea canonului, şi pogorământul. [Iar] cei ce vor să-i ur­meze [Sfântului Ioan] nimeni nu îi va opri. Căci gură a lui Dumnezeu este şi acesta şi împreună locuitor cu apostolii, pe care şi mulţi până acum îl pomenesc [ca părtaş cu apostolii] şi nimeni nu gândeşte altfel despre acesta. Dar aici nu stau aşa lucrurile. Căci cel care a cununat pe adul­ter, ca şi cum nu ar fi făcut nimic nelalocul lui, slujeşte iarăşi cele sfinte şi nu intră oriunde, ci în însăşi biserica sobornicească², punându-se ca un bun exemplu înaintea preoţilor. Ce avem noi de-a face cu păgâneasca bigamie a lui Valentinian? Şi cine, cununându-l pe el. deşi era cunu­nat o dată, pentru acest fapt este numit sus şi tare sfânt, iar nu nelegiuit? Şi cine dintre insuflaţii Părinţi a predat în scris aşa ceva, cum că Valentinian a făcut lucru cuvios luându-şi două femei şi socotind necesar ca de acum să se facă acest lucru?³ Deci şi mulţi alţii, fiindcă vor ca pentru

¹ Conform canonului 29 apostolic, care spune că cei prinşi în ast­fel de situaţii sunt lipsiţi de orice împărtăşire cu Biserica. Sfântul Ioan Gură de Aur, spune demnitarul, ar fi călcat acest canon prin fap­tul că i-a lăsat totuşi să se împărtăşească.

² Aşa e numită aici Sfânta Sofia.

³ Valentinian I fusese împărat în Apus între anii 364-375 şi a avut două femei, după ce dăduse o lege prin care celor ce vor le era îngăduit să-şi ia două soţii. (Casiodor, Istoria bisericească tripartită, VIII, XI, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 332.)

19

ei legea să fie nu dumnezeiască, ci omenească, şi putând fi pusă în discuţie, au făcut şi poate vor face ei [legea] pâ­nă în veac.¹ Dar Biserica lui Dumnezeu a rămas nerănită, chiar dacă a fost atacată cu multe săgeţi şi porţile iadului nu au putut s-o biruiască. Nici nu îngăduie să facă sau să spună ceva în afara hotărârilor [oroi] şi legilor aşe­zate [în Ea], chiar dacă mulţi păstori, de multe ori, au fost fără de minte. Fiindcă au adunat sinoade mari şi numeroase şi le-au numit ale Bisericii lui Dumnezeu şi pă­reau că se îngrijeau pentru canoane, când de fapt erau mişcaţi împotriva canoanelor. Şi [atunci] ce e de mirare dacă şi acum cinci sau poate zece episcopi adunaţi împre­ună au absolvit pe cel caterisit de canoane pentru două pricini, dezlegându-l ca să slujească cele sfinte? Prin ur­mare, stăpâne, sinod nu înseamnă a se aduna pur şi simplu ierarhi şi preoţi, chiar dacă sunt mulţi (căci mai bun este, zice [Scriptura], unul care face voia lui Dum­nezeu decât mii care o calcă), ci [a se aduna] în numele Domnului prin cercetarea şi păzirea canoanelor, şi a lega şi dezlega nu la întâmplare, ci aşa cum cere adevă­rul şi canonul şi regula acriviei. Sau să dovedească cei ce s-au adunat că au făcut aceasta şi atunci şi noi sun­tem laolaltă cu ei -. sau. dacă nu dovedesc, să scoată [din treaptă] pe cel nevrednic, ca să nu le fie lor şi generaţiilor de după ei spre osândă. Căci cuvântul lui Dumnezeu, prin firea lui, nu se poate lega şi puterea nicidecum nu a fost dată ierarhilor ca să poată face vreo călcare de canon, ci numai ca să urmeze cele dogmatisite şi să

¹ Dacă legea e dumnezeiască, omul trebuie să se supună, nu să facă el legea. Dacă, în schimb, e omenească, poate el să o modifice după propriul plac.

20

calce pe urmele celor care le-au primit înaintea lor (nu ştiu decât că ceva necanonic este şi trecerea cu vederea [a canoanelor]). Şi, referitor la acest fapt, există un ca­non al Sfântului Vasile¹. cu privire la preotul care ajurat împotriva adevărului, care spune să se îndestuleze a adu­ce daruri [Sfânta Liturghie] numai în biserica lui şi nicide­cum în alta. Şi, iarăşi, [un canon] al Sinodului din Cartagina², referitor la cei ce hirotonesc pe cei plecaţi din mănăsti­rile lor, zice că nu trebuie ca unii ca aceştia să slujească cele sfinte în altă biserică aflată în afara episcopiei de care fiecare ţine. iar cei hirotoniţi astfel să fie caterisiţi. Deci, dacă în aceste simple chestiuni şi care nici nu par celor umili că sunt ceva păcătos, judecăţile şi îndreptările lui Dumnezeu nu rămân nerăzbunate, cu cât mai mult în pro­blema de faţă? Nu este cu putinţă, nu este, o, stăpâne, nici Biserica de la noi, nici alta să facă ceva în afara legilor şi canoanelor aşezate [în Ea]. Fiindcă dacă s-ar face aceas­ta, deşartă e Evanghelia, zadarnice canoanele, şi fiecare ar face după placul arhieriei sale şi i s-ar îngădui să facă împreună cu cei ce sunt cu el precum i-ar părea de cuvi­inţă: să fie el un nou evanghelist, un alt apostol, un alt legiuitor. Dar nicidecum nu [e aşa]. Căci avem poruncă de la însuşi Apostolul: dacă cineva dogmatizează sau porun­ceşte să facem ceva în afară de ceea ce am primit, în afa­ră de ceea ce canoanele sinoadelor soborniceşti şi locale [au hotărât] în [diferite] vremi, să nu fie primit acela, nici să fie socotit în ceata aleasă a sfinţilor. Şi suntem gata a grăi acest lucru greu, pe care [Apostolul] însuşi l-a spus. Aşadar noi, cei ce suntem afară de lume³, nimic altceva nu

¹ Canonul 17.

² Canonul 80.

³ Monahii.

21

suntem datori decât să căutăm şi să facem unele ca acestea. Şi de la noi şi vouă vă vine înălţarea şi râvna.¹ Iar dacă prin acestea avem viaţă, e bine.² Dar dacă nu, de folos ne este să fim şi fără casă, şi fără masă, şi a pribegi sub cer cu tot necazul şi strâmtorarea. Să ne ajute deci, după putere, sufletul tău iubitor de Dumnezeu şi râvnitor de cele dumnezeieşti.

¹ Monahii trebuie să fie model pentru cei din lume.

² Dacă, mărturisind dogmele şi canoanele Bisericii, suntem lâsaţi încă în viaţă şi ne putem împărtăşi şi de cele ale lumii, e bine, dacă nu, să preferăm prigoana.

22

SCRISOAREA 25

Patriarhului Nichifor

Folosindu-ne ca de un oarecare prilej de smerita noastră scrisoare şi sfiindu-ne de trimisul Fericirii tale, ne-am înfăţi­şat pe noi înşine, smeriţii, verhovniciei tale Preasfinţite, du­pă cum era [de altfel] necesar. Căci ne-a vestit deja Ioan, cel împreună rob şi ucenic al nostru, că, fiind învrednicit el de cinstita ta închinare, a auzit de la tine oarecare lucruri străine şi vrednice de dezaprobare: «Sunteţi rupţi [aposhistai] de Biserică», zici tu. Deci pentru acestea, o Preafericite, nu era firesc ca sufletul nostru să se întristeze mult? Cum nu am în­făţişat sfinţiei tale apărarea noastră?¹ Şi cum nu am fi întărit acuzarea [noastră] prin tăcere? Eu, mai înainte de apărare, aduc cu sfială acel lucru sfinţiei tale]: că nu trebuie la în­tâmplare a ne deschide urechea oricui vrea să grăiască ceva împotriva cuiva, nici nu trebuie, fără să judecăm, să luăm hotărâri în legătură cu o persoană clevetită. Căci nu judecă legea voastră pe om, zice [Scriptura], dacă nu îl ascultă mai întâi şi nu cunoaşte ce face (cf în 7, 51). Deci, auzind Feri­cirea ta acest lucru greu şi vrednic de plâns în legătură cu prostimea noastră (căci ce rău este mai mare decât despăr­ţirea de Biserică şi decât faptul ca arhipăstorul să piardă oaia sa, adică pe cel împreună păstor cu el? Căci îndrăznesc

¹ Sfântul Teodor era acuzat că nu-şi prezentase înaintea patriarhu­lui justificarea pentru care nu fusese de acord cu anumite hotărâri ale aceluia în legătură cu iconomul Iosif.

23

să zic că avem şi noi, păcătoşii, de la Dumnezeu, chiar dacă în chip nevrednic, ungerea şi numele de păstor), ar fi trebuit să ne sufere, să ne judece, să ne mustre, fie în particular, fie în public, după învăţătura dată de Domnul, între tine şi mine singur, sau împreună cu încă doi şi apoi. după o astfel de stăruinţă, precum însuşi zice, să-ţi fi fost ţie ca un păgân şi vameş (cf. Mt 18, 15-17). Dar noi, până acum, nici printr-un trimis, nici faţă către faţă nu am auzit aşa ceva, nici nu am fost mustraţi de sfântul tău suflet. Şi să înţeleagă desăvârşirea ta că a aduce în acest chip hotărârea ta, de vreme ce nu e drept [cum ai procedat], a produs întris­tare fiilor tăi.

Dar să ne aruncăm în miezul apărării noastre, dând răspuns şi lui Dumnezeu, Cel Ce toate le vede, şi arhieriei tale. Nu suntem rupţi [aposhistai] de Biserica lui Dumnezeu, o, sfinte cap, nici n-am suferi aceasta. Dar chiar dacă în alt fel [suntem rupţi], [adică] prin multe păcate, însă suntem ortodocşi şi hrăniţi de soborniceas­ca Biserică, lepădând toată erezia şi primind tot sinodul sobornicesc şi local acceptat [de Biserică], dar şi decre­tele canonice promulgate de ele. Căci nu este ortodox desăvârşit, ci [doar] pe jumătate, cel căruia i se pare că ţine dreapta credinţă, dar nu se ţine drept de dumnezeieştile canoane. Dar şi pe Fericirea ta când a fost aleasă, am primit-o, socotindu-ne supus ei. Şi de atunci şi până acum o pomenim la liturghie [en te mestagogia], după cum se cuvine, şi martor e Dumnezeu că, în chiar ziua când ar căuta să se împărtăşească cu noi, noi ne împărtă­şim cu ea, nejudecând nimic [în legătură cu ea], fiindcă de la început ne-a fost şi dorită.¹

¹ Deşi Sfântul Teodor a luat poziţie contra unei practici necanoni­ce, totuşi nu a făcut schismă în Biserică.

24

[însă] pentru ce este murmur? Pentru iconomul pe ca­re l-a caterisit însuşi adevărul, care a căzut sub osânda multor canoane. Fiindcă şi înainte de adulterul ştiut de toţi, nu numai că a liturghisit şi s-a împărtăşit şi a stat la masă cu împăratul de mai înainte¹, care făcuse adulter cu (Hulite persoane], dar făcându-se părtaş cu el, de aici s-a făcut râvnitor al destrăbălării pe faţă, dispreţuind pe Dum­nezeu şi dumnezeieştile judecăţi. Şi ca să fie mai limpede ceea ce spun, să primească dacă porunceşte [sfinţia ta] nu spre învăţătură să nu fie! -, ci numai spre aducere aminte însăşi sfinţita slujbă tainică ce se face la legătura cununiei [ten kata ten stefaniken snafeian ieran mnstagogian] şi să înţeleagă câtă este aici mânia Duhu­lui Sfânt în astfel de situaţii potrivnice. Căci, desigur, câte preotul face la arătare, acestea şi Dumnezeu făgăduieşte să le întărească, după marele Dionisie². Însă de aceea ne rugăm desăvârşirii tale ca cel caterisit de canoane şi care a fost oprit de către patriarhul dinaintea sfinţiei tale³ pe timp de nouă ani să fie oprit a sluji cele sfinte, de vreme ce a intrat [iarăşi în preoţie] împotriva raţiunii [canoane­lor], Căci noi am deschis acum smerita noastră gură fiind­că am fost învinovăţiţi. Pentru că atunci când s-a făcut acea mică adunare că nu ştiu cum să-i mai spun -, eram ieşit din închisoare. Şi când i-am văzut pe aceştia adunaţi laolaltă care şi mai înainte au fost de acord cu adulterul şi au îmbrăţişat pe cel ce a săvârşit cununia adulteră mi-am adus aminte de acel prorocesc [cuvânt] că „cel înţelept va tăcea în acea vreme, fiindcă este vreme rea”

¹ împăratul Constantin al VI-lea (780-797), care era cunoscut pentru destrăbălările sale.

² Loc neidentificat.

³ Sfântul Tarasie fusese patriarh înaintea Sfântului Nichifor, între anii 784-806.

25

(Amos 5, 13). Dar fiindcă acelaşi¹ zice: „Am tăcut. Oare voi tăcea pururea?” (Is 42, 14), de aceea la vreme potrivi­tă, fiindcă sunt clevetit, am dat la iveală cele înfăţişate. Căci eu m-am păzit pe mine în tot chipul în aceşti doi ani ca să nu scot la iveală subiectul, zicând în sine-mi că «de­oarece nu am vrednicia episcopiei spre a putea mustra, îmi e de-ajuns păzirea proprie de a nu avea parte de îm­părtăşirea cu acela şi cu cei care întru cunoştinţă liturghisesc împreună cu acela, până când se va lua din mij­loc piatra de poticnire».

Aşadar, aceasta te îndemnăm şi te rugăm, să nu se ru­şineze sfântul tău suflet a opri pe [acel] bărbat [de la cele sfinte] ca să nu fie blamată nevinovata ta cuvioşie, nici să se pângărească dumnezeiescul altar prin liturghia unuia caterisit, nici să existe pricini binecuvântate pentru schis­me. Fiindcă, să cunoască Fericirea ta în chip nemincinos şi limpede că, dacă nu se va face aceasta prin acordul şi al sufletului iubitor de Dumnezeu al prea evlavioşilor şi bu­nilor biruitori împăraţi ai noştri căci sunt râvnitori [ai credinţei] -, pe de-o parte, ne va avea pe noi stând împo­trivă pentru porunca [Domnului] lucru cunoscut lui Dumnezeu -, iar pe de alta, va fi schismă mare dumne­zeu e martor şi aleşii Lui îngeri în Biserica noastră.

însă ai milă, bunule păstor, ajută, ştiutorule vindecător, turma ta, oile tale, bisericile tale, cu felurita ta înţelepciu­ne, cu cuvintele priceperii tale, cu leacurile vindecării tale încât, oprind o singură oaie doar de la slujirea celor sfin­te, să dobândeşti pe toate [celelalte], şi nu pentru râia uneia să Se vatăme Biserica pe Care a câştigat-o Domnul şi Dumnezeul nostru cu sângele Său.

¹ Eroare doar formală de autor, căci Acelaşi Autor duhul Sfânt a grăit prin amândoi prorocii.

26

SCRISOAREA 30

Patriarhului Nichifor

Nu era necesar să-i însemnez prin scrisoare curierului Fericirii tale cele care au fost vestite mai înainte prin viu grai, dacă n-ar fi fost nevoie de amândouă acestea din partea noastră, a smeriţilor. însă ca nu cumva adunarea episcopilor care s-a făcut ieri cu porunca ta, învăţând alt­ceva decât cele grăite de noi în ea, să tulbure sfinţitele ta­le auzuri, am socotit potrivit să spunem pe scurt întreaga alcătuire a apărării noastre¹. Deci, noi, o Preafericite, sun­tem ortodocşi întru toate, lepădând toată erezia şi pri­mind tot sinodul acceptat [de Biserică], fie ecumenic, fie local şi, desigur, ţinând cu tărie sfintele şi canonicele decrete [diatoposeis] promulgate de ele. Căci nu înva­ţă în chip desăvârşit drept cuvântul adevărului cel căru­ia i se pare că are dreapta credinţă, dar nu se ţine în chip drept de dumnezeieştile canoane. Dar suntem de acord şi cu insuflatele iconomii făcute de sfinţi la vre­mea potrivită şi de aceea şi noi, smeriţii, ne adresăm acum sfinţiei tale în legătură cu caterisirea iconomului, nu ca unii care ţinem acrivia, ci ca unii care suntem de acord şi ţinem foarte mult iconomia. Căci, când ne-am întors din surghiun, fiind ruptă legătura adulteră şi iconomul fiind

¹ Sfântul Teodor se prezentase cu o zi înainte în faţa Sinodului din Constantinopol pentru a-şi justifica ortodoxia şi ascultarea de Biserică.

27

oprit de la slujirea celor sfinte, în problema aceasta am primit cu acest cuvânt pe preacuviosul patriarh¹ care a fost înainte de sfinţia ta: „Să nu ai parte cu noi nici în veacul de acum, nici în cel viitor dacă în chip indiferent² cuvioşia ta îl împărtăşeşti pe cel care a făcut adulter". Şi spunând el că: „M-am folosit de iconomie şi îl împărtă­şesc până la o vreme, apoi, spunând astfel limpede că: „Să mi se taie mâinile dacă am fost la cununia adulteră sau dacă eu i-am cununat cu adevărat”, pe baza acestora noi am fost în comuniune cu el până la moartea sa.³ Şi pe sfinţia ta iarăşi am primit-o în vrednicia arhieriei, după cum o şi pomenim la liturghie în fiecare zi. Şi întru nimic nu e vreo nedumerire [în ceea ce te priveşte] decât numai pentru iconom, care, caterisit fiind în multe chipuri de sfintele canoane şi mai cu seamă după afurisirea de nouă ani. el iarăşi slujeşte cele sfinte şi nu oriunde (căci atunci ar fi putut fi suferit acest lucru, de vreme ce noi nu aveam părtăşie cu el în fapt), ci, ca să spun de-a dreptul, în însuşi izvorul preoţiei noastre [en ante peghe tes kao emas ierosines], intrând şi liturghisind pururea împreună cu tine, cel cu vieţuirea curată. Aşadar, ceea ce e drept şi cu­vios şi fără poticnire pentru popoarele lui Dumnezeu şi mai ales pentru tagma noastră [preoţească] este ca cel care a intrat în chip nevrednic în ea să fie scos de la sluji­rea celor sfinte, noi pomenindu-te pe sfinţia ta şi având părtăşie cu tot ierarhul şi preotul care nu sunt pe faţă osândiţi, după Teolog⁴. Şi dacă, din pricina păcatelor

¹E vorba de Sfântul Tarasie.

² Fără pocăinţa cuvenită.

³ Acest episod este dovada faptului că Sfântul Teodor acceptase iconomia făcută de patriarh şi că nu era fanatic.

⁴ Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea 40, 26, PG 36, 396.

28

noastre, aceasta¹ nu se face nicidecum, totuşi [îţi spunem] şi nu din frică ne este cuvântul, ci din milă pentru popor -, pentru ca să nu fie ceva necanonic şi în afara legii asupra smereniei noastre înaintea sfinţiei tale². Fiindcă noi vom lăsa în seama puterii lui Dumnezeu ceea ce se şi întâmplă prin îngăduinţa Lui, dar mărturisim sfinţiei tale înaintea lui Hristos şi în auzurile sfinţilor îngeri că mare schismă se face în Biserica noastră. Şi chiar dacă ne folosim de autoritate³, oameni fiind, totuşi, chiar nevrând, suntem şi cârmuiţi şi ne supunem în chip înţelegător autorităţii sfintelor şi dumnezeieştilor canoane.

însă ne rugăm cuvioşiei tale, pleacă urechea ta şi ascultă glasul nostru ca un doctor iscusit, ca un bun păstor, ca [mai bine] să opreşti o oaie de la lucrarea celor sfinte şi să le do­bândeşti pe toate [celelalte] nepoticnite, decât prin râia uneia să se vatăme Biserica noastră pe Care a câştigat-o Domnul şi Dumnezeul nostru cu sângele Său. Iar cei ce vor, n-au de­cât să flecărească despre flecăreli şi cei cârcotaşi să învinuiască pe nedrept. Noi, însă, suntem gata spre toată apărarea, spre tot răspunsul la învinuirea ce vrea să ne osândească. Suntem prieteni şi lăudători ai tăi şi mai ales ai preaevlavioşilor şi bunilor biruitori stăpâni ai noştri⁴. Iar dacă noi sun­tem astfel, pentru ce este tulburare? Pentru ce se întâmplă ce se întâmplă, deşi sunt potrivnice poruncilor lui Dumnezeu? Dăruieşte-ne sfânta ta rugăciune.

¹ Scoaterea celui vinovat din treapta preoţiei.

² Cuviosul se socoteşte dator să atenţioneze pe episcopul său asu­pra neorânduielilor necanonice.

³ Stăpânirea asupra altora este dictată de faptul că suntem sub au­toritatea sfintelor canoane. Deci, în Biserică nu poate episcopul să dispună după bunul plac de credincioşi şi cler.

⁴ împăraţii dreptcredincioşi.

29

SCRISOAREA 36

Lui Euprepian şi celor [aflaţi] dimpreună cu el

Cu bună nădejde sunt, copii iubiţi, pentru petrecerea voastră paşnică şi după rânduiala lui Dumnezeu. De aceea voi muta cuvântul la ceea ce ne apasă. Care este acest lucru?

Când dăm la iveală dogmele lor cele rele şi arătăm pri­cinile pentru care ne-au dat anatemei pe noi împreună cu ceilalţi, se dovedesc în tot chipul că nu sunt simpli eretici, ci apostaţi ai Evangheliei lui Dumnezeu şi anatematizatori ai sfinţilor şi dezlegători ai canoanelor.

Mai întâi: că sunt potrivnici ai Vechiului şi Noului Le­gământ. „Să nu faci adulter” (Deut. 5, 17). [zice] Legea. „Să nu iei numele lui Dumnezeu în deşert” (cf. Deut. 5, 11). „O singură lege să fie pentru iudeu şi prozelit” (cf Num. 9, 14). Iar Evanghelia, adică Hristos, aţi auzit că zice: „S-a spus celor de demult: să nu faci adulter. Eu însă vă spun: nici să nu priviţi femeie spre a o pofti” (cf Mt. 5, 27-28). Şi: „Cel ce dezleagă una din aceste porunci mici acesta mic se va chema în împărăţia cerurilor” (cf Mt. 5, 19), adică va fi azvârlit în foc, după cum tâlcuiesc Părinţii. Iar ei (o, înfricoşată auzire!), adulterul cel lepă­dat de Lege şi de har, chiar până la privirea poftitoare, şi dezlegarea nu a unei mici, ci a celei dintâi şi mai mari po­runci în treapta făptuitoare, şi pe lângă acestea luarea numelui

30

lui Dumnezeu nu în deşert, ci luarea numelui lui Dumnezeu pentru o asemenea faptă nelegiuită şi rea¹ mă refer la căsătoria adulteră şi împărtăşirea cu Sfintele Taine şi cununia vrăjmaşă lui Dumnezeu a diavolului lucrător de adulter şi a slujitorului lui², [deci toate acestea] ei le-au numit iconomia lui Dumnezeu şi bună şi mântui­toare pentru Biserică. Să ne astupăm urechile ca să nu au­zim hula, o, fraţilor. Şi îndreptăţirea lor este că „în cazul împăraţilor”, zic ei, „trebuie să se treacă cu vederea legile evanghelice”. Iată altă înainte mergătoare a lui antihrist. Unde este atunci faptul că e o singură lege [pentru toţi]? Unde faptul că judecata este aspră pentru cei mândri? Un­de faptul că Dumnezeu nu caută la faţa omului? Şi cine este atunci cel ce face legea şi în ceea ce-l priveşte pe îm­părat? Iar dacă ne luăm după faptul că cineva e conducă­tor sau supus, atunci nici pentru supuşi nu sunt legile evanghelice. Căci dacă sunt pentru acela, sunt şi pentru aceia încât să rămână rânduiţi sub o singură lege şi ascul­tători şi supuşi unui singur Legiuitor. Iar dacă nu sunt pentru acela [împărat] când vrea [să nu fie], poate nimeni nu ar vrea să le păzească, şi atunci se întâmplă acestea do­uă: fie împăratul e dumnezeu (căci numai ceea ce e dum­nezeiesc nu e sub lege), fie e anarhie şi nesupunere. Căci unde legea nu e aceeaşi, cum e pace, împăratul vrând

¹ Luau numele lui Dumnezeu ca acoperământ pentru adulter. Deci era ceva mai greu decât a-l lua în deşert. A-L lua în deşert înseamnă a face pe Dumnezeu părtaş la un lucru deşert. Ei însă îl luau pe Dum­nezeu părtaş nu la oarecare faptă, ci la păcat pe faţă.

² Iconomul Iosif este numit slujitor al diavolului. Ereticii temeluiau căsătoria adulteră a împăratului pe chemarea numelui lui Dumne­zeu şi împărtăşirea cu Sfintele Taine şi slujba cununiei. Ca şi cum acestea ar fi pecetluit adulterul.

31

ceva, adică să facă adulter, să fie în erezie, iar cei supuşi sub mâna lui să nu poată face adulter împreună cu el, să nu fie nici eretici împreună cu el, nici să calce ce a fost predat de Hristos şi apostoli? Şi cum nu se arată de aici că antihristul e la uşi? Căci nu vor cuteza să spună adulterii: «Fărădelegea pe care împăratul o face, nu o face, nici po­runceşte să o îngăduie poporul». Şi iată, a intrat cu totul antihristul în cugetul lor. Căci împărat fiind şi acela [anti­hristul], numai aceasta va căuta: să se facă ceea ce vrea şi zice el¹ şi nimic diferit faţă de [împăraţii] dinaintea lui [nu va face] decât că va vrea şi va dori nu atâta cât ar vrea şi acum [împăratul], [ci mai mult]². Aceeaşi autoritate [a împăratului] a fost promulgată de ierarhi în chip sinodal³. Şi cum nu ar mărturisi cineva priceput şi necertăreţ că aşa

¹ El să fie legea, el să fie dumnezeu. El singur să fie în afara legii.

² În principiu, orice împărat care uzurpă autoritatea lui Dumne­zeu, indiferent de situaţie, face în esenţă acelaşi lucru: se pune pe sine în locul Lui. Antihristul doar va cumula în sine toate dezvoltările aflate în potenţa acestor pretenţii. De pildă, împăratul bizantin cerea călcarea unei porunci a lui Dumnezeu pentru amorul propriu. Desigur nu avea în minte ca să i se închine oamenii ca lui Dumnezeu (lucru care îl va cere antihristul), dar faptul că într-o anumită chestiune pune în discuţie autoritatea lui Dumnezeu deci se pune pe sine mai pre­sus de El -, conţine în mod limpede posibilitatea dezvoltării până la faza când se va pune explicit pe sine în locul lui Dumnezeu. La fel e cel care calcă conştient şi de bună voie (nu din neputinţă) orice po­runcă a lui Dumnezeu. El se pune pe sine mai presus de Dumnezeu. Într-un astfel de om a intrat duhul antihristului şi la arătarea lui un astfel de om se va lepăda şi pe faţă de Hristos. Deci pregătirea pentru prigoana ce va să fie în vremea antihristului nu se poate face decât dacă ţinem în amănunt toate poruncile şi dogmele Bisericii.

³ Prin faptul că sinodul eretic a fost de acord cu adulterul împăratu­lui potrivnic de altfel lui Dumnezeu -, arată că implicit a fost de acord în chip sinodal şi cu faptul că împăratul este mai presus de Dumnezeu.

32

stau lucrurile? Şi ce va fi mai rău decât această erezie pâ­nă la arătarea lui antihrist? Mie îmi pare că nu este nicide­cum [alta mai rea], ci chiar aceasta, începută acum, va în­ceta abia în vremea de atunci. Şi câţi cad în aceasta [de acum], chiar dacă vor trăi atunci, vor cădea şi atunci, iar câţi, luptându-se [acum] prin puterea lui Dumnezeu, stau tari, în acele zile l-ar birui pe antihrist prin moar­tea împreună cu Hristos. Dar o, stare jalnică a omului! Cum încă de acum I-au întors spatele? O, cum arătăm [acum] ce vom fi [atunci]! De aceea puţini sunt cei care se vor împotrivi [atunci]. De aceea Ilie şi Enoh (nu ştim dacă şi Teologul şi Evanghelistul) vor fi povăţuitori ai ne­putinţei omeneşti şi întâistătători şi cei ce vor conduce lupta pentru biruinţa mărturisirii lui Hristos. De aceea se vor scurta zilele acelei nevoi care va fi nimicită prin ară­tarea lui Hristos. Cei ce pricepeţi, împotriviţi-vă! Nu îl tăgăduiţi pe Hristos încă de acum. Căci cele de acum sunt doar începutul celor de atunci.

În ceea ce priveşte al doilea lucru nu e nevoie de mul­tă limpezire, fiind clar din primul. Aşadar, dând anatemei pe cei ce nu primesc ca pe o sfântă iconomie însoţirea adulteră şi adulterul împăratului şi fărădelegea oricui aflat în ea şi care este de acord cu ea. ce altceva au făcut decât au dat anatemei pe sfinţi şi în primul rând pe Înaintemergător? Şi, ca să spunem adevărul, chiar dacă e înfricoşă­tor, şi pe însuşi Stăpânul sfinţilor. Căci Cel Care a oprit acestea¹ e limpede că nici nu primeşte, nici nu este de acord, ci a ameninţat foarte, cu judecată aspră, [chiar] şi numai faptul ca cineva să fie de acord cu adulterul, nu [numai] al cutărui sau al cutărui. ci al oricui ar fi: împărat,

¹E vorba de Dumnezeu Care opreşte şi interzice orice păcat.

33

puternic, mic şi mare. „Căci o singură lege va fi”, zice. „şi am primit o singură Evanghelie” (cf Gal. 1, 8-9). Şi El nu Se va clinti din această Evanghelie indiferent des­pre cine ar fi vorba, fie şi înger din cer. Şi [această] asigu­rare să-ţi fie îndestulătoare. Nu cumva e împăratul mai mare decât îngerul? Nu cumva este stăpânitorul în lumea aceasta¹ mai mare decât toţi diavolii care stăpânesc şi pe oameni în chip lumesc, iar nu dumnezeiesc? Şi ce [zice] Apostolul? Anatema să fie! îngerii nu îndrăznesc să clin­tească [Evanghelia]; şi numai dacă nu o clintesc, rămân [în starea lor], fără să fie daţi anatemei precum diavolul şi mulţimea lui apostată. Şi cum [atunci] omul, cu totul în trup fiind, dacă o clatină şi o înnoieşte şi mai cu seamă cu astfel de înnoiri nu va fi înstrăinat de Dumnezeu? Şi Cel Care nu primeşte cele pe care [El însuşi] le-a oprit (căci, [după ei], ar putea fi acceptat [de către Dumnezeu] motivul, de vreme ce s-a făcut doar o concesie), Acesta, după cei adulteri, mai bine zis după antihrişti. este deja dat anatemei. Iar dacă Stăpânului I-au făcut aşa precum iudeii I-au spus că scoate demonii cu Beelzebul -, ce să spunem despre robii şi slujitorii Lui? Căci fie, [socotindu-i pe sfinţi] ca pe unii ce nu se supun legilor stăpâneşti [ale lui Hristos], au dogmatizat prin iconomiile lor că în­soţirea adulteră şi părtăşia cu adulterul sunt egale şi de aceeaşi cinste, punându-le în aceeaşi treaptă cu iconomia [lui Hristos] şi de aceea au dat anatemei pe sfinţi ca nelegiuiţi şi călcători ai poruncilor (şi pentru aceasta desigur pot fi daţi anatemei²) fie, mărturisind că sfinţii sunt păzitori

¹ împăratul e numit stăpânitor în lumea aceasta.

² E limpede că, socotind pe sfinţi călcători de poruncă, singuri sunt vrednici de anatemă.

34

ai legii, s-au dat anatemei pe ei înşişi, iar nu pe sfinţi, arogându-şi ei, ticăloşii, numele sfinţilor în ceea ce priveşte aşa numita de ei iconomie a însoţirii adultere. Şi de aceea, iarăşi, au dat anatemei pe sfinţi, ca pe unii ca­re nu sunt sfinţi. Fiindcă sfinţi sunt. după ei [după ere­tici], cei care au făcut şi fac iconomii în ceea ce priveşte însoţirea adulteră şi părtăşia cu adulterul. Iar cei care nu primesc iconomia lor adulterină şi care nu iconomisesc pe urmele ei, aceştia sunt, [după ei], străini de Dumnezeu şi nelegiuiţi şi călcători ai poruncilor şi daţi anatemei de că­tre ei [de către eretici]. Şi de aici înţelege căci ce altă dovadă a necuviinţelor lor ai mai vrea să vezi? şi minunează-te tu, cel cu capul pe umeri, privind şi cercetând în­deaproape adâncul cel mare al necredinţei [lor]¹ în Dum­nezeu. Căci nici ereziile nu ţin la arătare întreaga lor necucernicie, ci unele fiind cu totul departe de Evanghelie, altele mai aproape, introduc unele ziceri [proprii], nespunând [totuşi] să nu ne luăm după cele insuflate în Evan­ghelie. ci. din contră, par că fac cu totul pe dos, fiind de acord cu ele. dar înţelegându-le într-un fel sau altul şi aducând [totuşi] neclaritatea [numai] în ceea ce priveşte cuvintele dumnezeieşti². Şi pentru că s-au depărtat de cugetarea dreaptă, s-au numit erezii. în acest caz însă e vorba de lepădarea pe faţă a credinţei, căci ei au alunecat nu în ceea ce priveşte înţelesul [sensul], ci au zis: „Aşa a

¹ Atheia reprezintă totala lipsă de cinstire dată lui Dumnezeu. E faptul de a fi ateu, de a respinge cu desăvârşire prezenţa dumnezeiască.

² Ereziile, în general, nu renunţă sau nu se împotrivesc pe faţă cu­vintelor evanghelice, ci se arată foarte de acord cu ele, numai că le interpretează după voia lor, nu în duhul Bisericii soborniceşti. Ceea ce făcuse sinodul care acceptase adulterul ca pe o iconomie era pur şi simplu o lepădare făţişă a Evangheliei, numind păcatul virtute.

35

spus Hristos. însă chiar dacă legea porunceşte acestea şi în cazul împăraţilor, totuşi să se lase deoparte Evanghe­lia". Ia aminte cum începutului îi urmează în chip firesc sfârşitul. De la întruparea lui Hristos au început ereziile să fie în afara Evangheliei¹. Apoi, fiind alungat diavolul prin sporirea câte puţin a harului, a introdus pe ascuns [sminteli] pornind chiar de la Evanghelie şi a născut ere­zii până la iconomahi, introducând momeala chiar din Scriptură şi din cele ce sunt în ea. Şi când a simţit că oa­menii îl ascultă bine, fiind aproape şi vremea sfârşitului [lumii], a început de acum, ca la început, să aprindă uci­derea împotriva Evangheliei însăşi ca să-l întâmpine de-a dreptul pe antihrist, în care va şi locui şi prin care se va descoperi toată amăreala şi apostazia lui [a diavolului]² şi pe care [pe antihrist] îl va nimici Domnul cu arătarea Lui, care va fi degrabă.

Despre cel de-al treilea lucru ce să mai spunem? Fi­indcă cei care au cutezat cu capul descoperit să calce

¹ La început nu existau erezii, căci însăşi Evanghelia delimita de orice erezie. Ereziile, la începutul creştinismului, se împotriveau pe faţă Evangheliei. Dar apoi diavolul s-a înţelepţit şi nu s-a mai opus pe faţă Evangheliei, ci a început să strâmbe înţelesurile Scripturilor. Dar când se apropie vremea sfârşitului, atunci iarăşi va exista o opoziţie directă faţă de Evanghelie.

² Prin antihrist se va descoperi toată răutatea diavolească. Diavo­lul îşi va da pe faţă adevărata identitate. Atunci va fi pe faţă împotri­virea faţă de Evanghelie. Ereziile sunt înainte mergătoare ale lui anti­hrist, ca unele care se leapădă în ascuns de Evanghelie. Antihristul o va face pe faţă. Fapta adulteră a împăratului şi iconomahia erau îm­potriviri pe faţă la Evanghelie, soldate cu moartea creştinilor, aşa cum nu mai fusese în istoria Bisericii. Această ucidere a creştinilor pe faţă, provocată de puterea imperială, era foarte asemănătoare ca paradigmă cu ceea ce se descrie în Apocalipsă.

36

Evanghelia şi să dea anatemei pe cei ce au ales să nu o calce, ce grijă mai au pentru canoane? Căci şi acestea [canoanele] sunt pecetluite de Duhul Sfânt şi prin dezlegarea lor sunt dezlegate [nimicite] toate cele care ţin de mântuirea noastră. Căci [dezlegate fiind canoa­nele], nicidecum nu mai este preoţie, jertfă şi celelalte leacuri ale sufleteştilor noastre boli. Iar eu ce să spun de canoane şi pentru ce să mai fac vreo diferenţă [faţă de ce am spus până acum]? Acelaşi lucru e de spus şi în cazul lor ca şi pentru Evanghelia lui Hristos. Căci El însuşi a dat cheile împărăţiei cerurilor marelui Petru, zicând: Pe care îl dezlegi şi pe care îl legi va fi aşa sau aşa (cf. Mt. 16, 19). Şi iarăşi [a zis] tuturor apostolilor: "Luaţi Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele, iertate sunt şi cărora le veţi ţine, ţinute sunt" (In. 20, 22-23). Şi după aceştia a trecut puterea la cei de după ei, numai dacă vor face la fel [ca apostolii]. Şi de aceea Vasile şi sfinţii de o stare egală cu el au primit canoanele aposto­lice şi le-au urmat, nefăcând nici o înnoire, ba le-au şi sporit după trebuinţă. Aşadar, aceşti noi apostoli min­cinoşi declară pe faţă că nicidecum după hotarele aşezate de sfinţi, ci prin propria putere şi judecată, în afara celor poruncite de ei [de sfinţi], fiecare dintre ierarhi lucrează: dezleagă în cele care nu este dezle­gare la sfinţi şi leagă în cele în care nu este legare la ei [la sfinţi]. Şi vedeţi că acestea se săvârşesc în fieca­re zi. Şi au fost profanate cele sfinte şi sinodul cel adul­ter [propovăduieşte] calea păcatului şi pe ascuns, şi pe faţă. Este caterisit cel nevrednic de caterisire şi este hi­rotonit cel bănuit [de păcate] şi este îngăduit cel căzut sub canoanele ce îl caterisesc, slujind cele sfinte în chip vinovat. Şi aceste arme de apărare sunt din poruncă

37

omenească şi nu din hotărâre dumnezeiască şi canonică¹. Şi vai mie pentru ticăloşia [aceasta], că toate sunt de plâns. Şi cine, având inimă simţitoare, nu se îndure­rează şi nu suspină? Şi ce minte, privind de sus acestea şi punându-le cap la cap, nu va mărturisi că apostazia [în care se găsesc] ereziile este [apostazia] faţă de Hris­tos? Şi unde să le spun toate câte le am în minte şi care depăşesc măsura scrisorii?

Cele spuse pot fi foarte bine văzute dintr-odată, căci nu sunt lucruri subţiri, nici greu de priceput. [Şi le-am spus astfel] pe de o parte, fiindcă nici eu nu sunt în stare să grăiesc înalt, ci sunt foarte neînsemnat şi mic la cuvânt şi puţin cunoscător, având acestea prin rugăciunea părintelui de obşte2 şi al vostru³, iar pe de alta, şi pentru că unii dintre voi nu pot să priceapă în chip mai dogmatic erezia şi, în plus, fiindcă şi cuvântul adevărului este simplu şi erezia este pe faţă şi nedogmatică şi uşor de priceput pen­tru un copil. Căci celui căruia i-a grăit Dumnezeu, scurt a fost cuvântul. Aceştia însă nu umblă după [cuvântul ade­vărului], ci şi pe cei ce umblă îi dau anatemei.

Să vă dea Domnul har întru toate, copii iubiţi.

¹ Ierarhii ce fuseseră de acord cu adulterul motivau că fac aceste abateri ca să apere Biserica şi să nu Se piardă. Dar Biserica nu poate fi apărată cu armele păcatului, căci Ea este apărată de Hristos cu ar­me divino-umane. La fel, orice încercări omeneşti de conciliere ecumenică nu duc la unitate adevărată, căci sunt în afara dumnezeieştilor canoane şi a conlucrării harului.

² E vorba de Sfântul Platon, duhovnicul obştii de la Sakkudion şi al Sfântului Teodor.

³ Dumnezeu grăieşte omului pe scurt, dar cuvintele Sale au o adân­cime nesfârşită. Omul e chemat să descopere potenţele infinite din acest cuvânt. Un singur cuvânt era de ajuns celor sinceri spre a se mântui.

38

EPISTOLA 39

Egumenului Teofil

Voiam mai degrabă să scriu sfinţiei tale, însă nu am avut bun prilej, fiind păzit cu străşnicie. Dar fiindcă a bi­nevoit bunul Dumnezeu să-mi dăruiască şi chipul, şi per­soana [prin care să-ţi scriu], îmi împlinesc şi eu, smeritul, dorirea mea şi te salut şi te îmbrăţişez, părintele meu du­hovnicesc şi cu adevărat preaiubit. Căci. chiar dacă stăpânitorii veacului acestuia ne-au despărţit trupeşte, însă nu au destrămat şi dragostea omonoia^] şi relaţia [shesis] noastră, a unuia cu altul, şi care are ca [temelie] pe Dum­nezeu, ci mai degrabă au întărit-o¹. Căci sunt convins că şi cuvioşia ta doreşte de nevrednicia noastră şi [mai sunt convins] că rămâne neclintită în împotrivirea [enstasis] ortodoxă şi plăcută lui Dumnezeu, [împotrivire] de care tu ai dat dovadă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi la început, şi la sfârşit, ca unul care ai ales împreună cu noi. smeriţii, prigoana pentru dreapta credinţă2. şi chiar

¹ Mai exact: „felul nostru comun de a cugeta”.

² Suferinţele pentru Dumnezeu şi dreapta credinţă întăresc mintea fiecăruia în har şi mărturisire. Deoarece baza relaţiilor dintre ei era dreapta cugetare despre Dumnezeu şi dragostea către El, înseamnă că cu cât relaţia lor cu El se întărea prin suferinţe, pe atât şi relaţia dintre ei se întărea. Şi atunci despărţirea trupească se face pricină de inten­sificare a simţirii reciproce. Aceasta este baza relaţiilor între credin­cioşi şi în Biserică.

39

dacă cei puternici nu au vrut, totuşi au făcut în aşa fel ca să nu-i trimită pe mulţi în surghiun şi să-i închidă, ca de aici să convingă lumea că numai noi ne îngrădim şi sun­tem deosebiţi de ei şi că nu mai sunt alţii care se împotri­vesc [lor]¹. Dar chiar şi aşa, mulţi la număr, în vremea stăpânirii lor², fie din frică, fie din iconomie [dumneze­iască] s-au ascuns, încât îl putem asculta pe dumnezeies­cul David, strigând: „Îi voi număra pe ei şi se vor înmulţi mai mult decât nisipul” (Ps. 138, 18). Căci nu este ceva mic şi ascuns necucernicia lor, ci ceva foarte mare şi lim­pede pentru cei ce au minte. Iconomia lui Hristos, prea­sfinţia ta, au întors-o pe dos, după capul lor, dogmatisind, prin adulter şi însoţirea adulteră³, ca iconomie mântuitoa­re pentru Biserică, [tocmai] călcarea Evangheliei, [arun­când] sub anatemă pe cei care nu primesc aşa [cum zic ei]. Au nimicit Evanghelia prin dezlegarea [nerespectarea] unei singure porunci, spunând pe faţă că dezlegarea este iconomie a lui Dumnezeu. Căci, precum s-a scris, cel care plineşte toată legea, dar greşeşte într-o singură [po­runcă], s-a făcut vinovat de toate (Iac. 2. 10). Aceştia însă pentru o greşeală sau mai bine zis pentru greşelile celui adulter şi a celui ce a unit prin adulter⁴ şi ale celor ce au fost de acord cu adulterul şi ale tuturor celor ce au vreo părtăşie cu cel adulter (căci nu sunt despărţiţi unii de alţii:

¹ Interesantă stratagemă: Prin trimiterea în surghiun a puţinor oa­meni, dorea să se arate că aceştia sunt răzvrătiţi în mod real şi că nu pentru dreapta credinţă au fost ocărâţi, căci iată că mulţi de aceeaşi credinţă cu ei nu au fost exilaţi. Deci, de fapt nu credinţa lor ar fi fost problema, ci ticăloşia lor.

² A împăraţilor eretici.

³ E vorba de acceptarea sinodală a adulterului împăratului bizantin.

⁴ Preotul Iosif care a acceptat să săvârşească o asemenea cununie nelegiuită.

40

cei ce au făcut [adulterul] şi cei ce sunt de acord cu el¹) nu zic că sunt vinovaţi, ci iconomi ai lui Dumnezeu, şi că mincinos este cel ce-i arată a fi vinovaţi. Dar se înstrăi­nează şi sfinţii de [aceşti] „iconomi” ai lui Dumnezeu, căci nici un sfânt nu a călcat legea lui Dumnezeu, nici, călcându-o, nu se poate numi sfânt. Iar ei, expunând pe faţă, ca pe o lege de necălcat a lui Dumnezeu, dogma [lor, ce constă] în călcarea de lege şi dând anatemei pe cei care nu sunt de acord cu ei în aceasta (şi e limpede că sfinţii din cer şi de pe pământ nu sunt de acord cu adulterul), au arătat pe faţă că, prin dezlegarea unei singure porunci a Evangheliei, au întors pe dos nu numai întreaga Evanghe­lie prin aceea că au hotărât în sinod iconomia mântui­toare pentru Biserică şi au pus ca să fie şi să se numească lege de necălcat o iconomie bazată pe călcarea a toată po­runca şi [însăşi] călcarea acesteia [a poruncii lui Dumne­zeu] -, ci că au dat anatemei şi pe sfinţii care nu sunt de acord cu ei, fiindcă nici Dumnezeu nu este. Şi, pe scurt, ce să mai spunem multe, cât nici epistola nu poate încăpea? Cumplită cacodoxie² a fost dogmatizată în Biserica noastră însăşi erezia adulterină care, împreună cu schimbarea Evangheliei, a dezlegat şi dumnezeieştile canoane prin dezvinovăţirea celui ce a unit prin adulter³ [şi] care a fost caterisit de ele. Căci dacă Evanghelia au nesocotit-o, greu [se vor pomi] să se îngrijească de sfintele canoane.

Deci, împreună cu salutarea mea către tine, pe acestea am socotit necesar să le amintesc părinţimii tale ca, ştiind că este erezie, să fugi de erezie, adică de eretici, încât nici să te împărtăşeşti cu ei, nici să-i pomeneşti la dumnezeiasca

¹ Sunt la fel de vinovaţi.

² Rea credinţă.

3 În sensul că a oficiat căsătorie adulteră.

41

liturghie, în preasfânta¹ ta mănăstire. Fiindcă cele mai mari ameninţări spuse de sfinţi zac asupra celor ce se învoiesc², chiar numai să-i primească la masă³. Şi da­că ar zice cuvioşia ta cum de nu am spus aceasta mai îna­inte de robie, ba că şi noi i-am pomenit pe cei din Bizanţ, aceea să ştie că [atunci] nu fusese sinod, nici era pronun­ţată anatema şi dogma cea rea⁴. Şi mai înainte de acestea nu era sigur dacă trebuia să ne depărtăm cu totul de cei fărădelege sau numai să fugim de împărtăşirea pe faţă cu ei, dar să-i pomenim [totuşi], printr-o iconomie cuve­nită, până la o vreme. Dar când necredinţa eretică a ie­şit limpede pe faţă şi a fost dată la arătare prin sinod, trebuie de acum să-ţi arăţi pe faţă evlavia ta, împreună cu toţi ortodocşii, prin faptul de a nu te împărtăşi cu cei rău credincioşi, nici să pomeneşti pe vreunul din cei aflaţi în sinodul cel adulter sau care cugetă la fel cu el [cu sinodul adulter]. Şi este drept, cuvioase părinte, ca întru toate să fii iubitor de Dumnezeu, precum îţi este nu­mele, şi să iubeşti şi în aceasta pe Dumnezeu. Căci Gură de Aur nu numai pe eretici îi dovedeşte cu mare şi pu­ternic glas ca duşmani ai lui Dumnezeu, ci şi pe cei ce se împărtăşesc cu unii ca aceştia.⁵ Şi dacă nici tăria ta nu este în siguranţă, atunci cine se va mai mântui? Şi dacă cel care, prin puterea lui Dumnezeu, ca unul ce e sfânt, a avut îndrăzneală înainte de [a se arăta] erezia desăvârşită,

¹ Enaghestate. în sensul de curată de orice erezie.

² Fac pogorăminte.

³ În sensul că le sunt prieteni, căci poţi primi în casă un eretic ca să-l ajuţi: de pildă, să-l hrăneşti, dacă e înfometat.

⁴ în sensul că adulterul nu era ratificat sinodal cum făcuseră mai pe urmă la acel fals sinod.

⁵ Despre prorocii mincinoşi, PG 59, 557-558.

42

dar acum, după [arătarea] ereziei [pe faţă], se retrage, cum va cuteza altul să mârâie ceva? Şi dacă tagma mona­hicească nu le socoate pe toate gunoaie, mă refer la mă­năstiri şi toate din jurul lor¹, cum va dispreţui mireanul pe femeie şi pe copii şi celelalte? De aceea îţi aduc aminte, ca un frate preamic şi copil [al tău], să nu tăcem², ca să nu ne facem strigare a Sodomei; să nu cruţăm cele de jos, ca să nu pierdem cele de sus; să nu punem piatră de poticnire Bisericii lui Dumnezeu, Care [poate] fi limita­tă [orizomene] chiar şi la trei ortodocşi, după sfinţi, ca să nu fim osândiţi de hotărârea Domnului. Şi nu pentru mine spun acestea, eu, ticălosul căci mie, chiar dacă e îndrăzneţ lucru a zice, a muri pentru adevăr îmi este câş­tig şi bucurie şi viaţă, de vreme ce mă întăresc prin sfintele voastre rugăciuni ci pentru dragostea dintre noi, cea dintru început şi duhovnicească, şi pentru folosul de obşte. Căci dacă Fiul lui Dumnezeu, Domnul şi Stăpânul tuturor S-a dat pe Sine pentru toţi jertfă lui Dumnezeu şi Tatălui, ce îi datorăm şi cât nu trebuie să răbdăm şi să pă­timim pentru El noi, monahii, care ne-am răstignit prin le­pădarea [de lume] şi care cu adevărat, iar nu în chip nefo­lositor. ne-am lepădat [de lume]? Fiindcă nu numai din înfăţişarea din afară trebuie judecate lucrurile (căci mulţi se ascund sub mască, nefiind [de fapt] ceea ce se arată a fi), ci din fapte se fac limpezi înfăţişările. Aşadar, dacă monahi sunt unii în vremurile de acum, să arate prin fap­te. Iar fapta monahului este ca nici din întâmplare să nu sufere înnoirea Evangheliei, ca nu cumva, punând

¹ Mulţi monahi nu voiau să intre în conflict cu ereticii, pentru că astfel trebuiau să lase mănăstirile şi să plece în surghiun.

² Uneori şi tăcerea este vinovată: atunci când ar trebui să mărturi­sim dreapta credinţă şi nu o facem.

43

înaintea mirenilor pilda sa, să le dea motiv pentru erezie şi pentru împărtăşirea cu ereticii, spre a lor pierzanie.

Adânca smerită cugetare a sfinţiei tale, ca una ce a ac­ceptat subiectul [acesta de discuţie], m-a făcut să vorbesc mult în deşert. Iar tu, părinte, roagă-te şi prearoagă-te pentru mine, cel stricat şi păcătos, că mai cu seamă te do­resc pe tine. Iar cel ce este întemniţat împreună cu mine¹ asemenea te salută şi are nevoie de rugăciunile tale.

¹ Sfântul Nicolae Studitul, ucenicul cuviosului Teodor, care l-a şi urmat în surghiunul său.

44

SCRISOAREA 40

Fiului Naucratie

Iarăşi altă temniţă pentru tine. fiule iubit, însă pentru ereticii cei cu nume rău, altă columnă [care va da mărtu­rie împotriva lor]¹, pe când pentru tine, adăugire şi de lupte, şi de laude cereşti. De aceea, pentru ei îmi vine să lăcrimez şi să suspin², iar pentru tine. să mă bucur şi să mulţumesc. Oare nu mai cercat te faci pe tine prin schim­barea temniţei, precum aurul trecut prin foc, prin topire?

Deci, să te afli, o sfinţite fiule, şi să te arăţi Stăpânului Hristos întru toate curat şi nevinovat, vas cu adevărat de bună trebuinţă, potrivit pentru tot lucrul bun (cf. II Tim. 2, 21; 3, 17). Suferă, dar, cu mărime de suflet condiţiile neobişnuite din cea de-a doua temniţă a ta (căci eu soco­tesc că nu ţine de atribuţiile egumenului, nici de ale preo­tului, fiindcă nici un slujitor al lui Dumnezeu şi al cetei monahiceşti nu ar trebui să slujească treburilor ostăşeşti, dar nici să aibă părtăşie cu cel ce slujeşte în acest chip3, însă arată-mi cum te afli [în temniţă]! Căci îmi pare că

¹ Aluzie la obiceiul ca faptele faimoase ale regilor să fie înscrise pe columne spre a rămâne posterităţii.

² Nu osândea pe eretici, ci plângea pentru ei.

³ Preotul şi monahul nu trebuie să aibă legătură cu oastea, dar nici să admită părtăşia cu alt preot sau monah care ar face acest compro­mis. (Probabil că a doua întemniţare a lui Naucratie avea legătură cu un astfel de refuz al acestuia faţă de vreo propunere imperială.)

45

este mai deosebită decât prima. însă fie că e aşa, fie alt­fel, tu, fiul meu, stai cu tărie, purtând cu uşurinţă întris­tările, prin bucuria nădejdilor, şi agonisindu-ţi depărta­rea de ele¹, prin aflarea nepătimirii - [care se dobândeş­te] cătând şi fiind legat de Dumnezeu, singurul Care te priveşte -, dispreţuind ca pe o necurăţie şi spulberând ca pe pleavă de fiecare dată gândurile care sunt vârâte [în inima ta] de către semănătorul de neghine².

Iar cele pentru care ai căutat răspuns de la mine, anu­me despre erezii şi botezuri, întrec întinderea scrisorii [de faţă]. Şi, în plus, este de prisos să mai explicăm acestea pe care de Dumnezeu purtătorul Epifanie le-a cercetat şi le-a limpezit în scris, ca nici unul dintre Părinţi. Uită-te în sfânta lui carte, în legătură cu ele, şi acolo vei găsi rezol­vările pe care doreşti să le ştii. Să-ţi dea cartea³ în mâini bunul Euprepian. Iar despre cei botezaţi îţi voi răspunde mai pe scurt.

În trei se împarte problema. Căci marcioniţii, tascordiurghenii, maniheii şi cei din aceeaşi categorie cu ei, până la melchisedieni, adică 25 de erezii, se botează [de către Biserică]. Se ung cu Sfântul Mir quartodecimanii, novaţienii, arienii, macedonienii, apolinariştii, adică cinci erezii. Iar cei care nu se botează, nici nu se ung, ci numai [trebuie] să dea anatemei erezia lor şi oricare altă erezie, sunt meletienii, nestorienii. eutihienii şi cei din aceeaşi

¹ De întristări.

² Deci problema învingerii întemniţării este tot una cu a gânduri­lor de la diavol. Nepătimirea (lipsa unei legări pătimaşe de cele mate­riale) este necesară, ca omul să nu mai fie legat trupeşte de condiţiile exterioare şi să aibă astfel putere să lupte cu gândurile.

³ E vorba de una din lucrările Panarion şi Ancoratus ale Sfântului Epifanie, care tratează despre erezii.

46

categorie cu aceştia, până la erezia de acum¹, pe care nu-i enumăr acum, din pricina mulţimii de diviziuni a [ereziei] acefalilor şi a lungimii scrisorii².

Iar dacă spui că nu face diferenţe canonul³, ci în chip hotărât spune că cei hirotoniţi sau botezaţi de eretici nu pot să fie nici clerici, nici credincioşi, aceea socoteşte-o, că apostolicescul canon pe aceia i-a numit eretici care nu sunt botezaţi sau nu botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi aceasta suntem învăţaţi din dumne­zeiescul glas al marelui Vasile.⁴ Căci numeşte erezii pe cele rupte cu totul şi înstrăinate în ce priveşte însăşi credinţa [creştină], iar schisme, pe cei ce s-au deosebit unii de alţii pentru oarecare pricini bisericeşti şi chestiuni care s-ar putea rezolva; adunări lăturalnice [numeşte] adunări­le făcute de către preoţi sau episcopi nesupuşi şi de către noroadele cele neînvăţate.

Pentru prima categorie el însuşi aduce un exemplu şi zice către Sfântul Amfilohie: „Pentru ce trebuie osândit botezul pepuzienilor şi al celor ce botează în [numele] Ta­tălui şi al Fiului şi al lui Montan sau Priscilla? Fiindcă cei botezaţi în cele nepredanisite nouă nu au fost [de fapt] bo­tezaţi”. Deci, pe aceştia şi pe cei ca ei, canonul şi Părinţii, precum zice dumnezeiescul Vasile, i-au numit eretici.

Din cea de-a doua categorie, Sfântul Vasile aduce ia­răşi ca exemplu pe catari, care sunt dintre cei schismatici. Iar dacă ai spune: «Şi cum sunt numiţi eretici şi aceştia, şi

¹ Iconomahii.

² Probabil că, fiind Sfântul în închisoare, nu avea destul material spre a trimite scrisori lungi şi de aceea era constrâns să scrie în măsura mate­rialului disponibil şi să se restrângă la chestiunile cele mai importante.

³ Cf. canoanele 46, 47, 68 apostolice.

⁴ Cf. canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare.

47

toţi cei din categoria lor?»¹, aceasta o spunem şi o gân­dim: Cei dintâi sunt în chip propriu eretici, din pricină că necinstesc însăşi partea vitală a credinţei noastre treimice, iar cei din categoria a doua [sunt numiţi aşa], prin abuz de limbaj şi ca unii ce s-au desprins din primii² [os ek ton proton paregmenoi], dar totuşi ei mărturisind deopotri­vă şi că cred, şi că botează în Treime, şi proprietatea spe­cifică fiecărui ipostas, iar nu că este un singur [ipostas] al celor Trei, chiar dacă în altele sunt eretici.

Iar ca exemplu pentru a treia categorie, însuşi Sfântul iarăşi aduce pe cel care, fiind dovedit pentru vreo greşea­lă, s-a rupt [epeshete] de liturghie şi nu s-a supus canoa­nelor, ci şi-a adjudecat sieşi conducerea şi liturghia. Şi după cum cei din a doua categorie sunt omonimi³ cu cei dintâi, aşa şi cei din a treia sunt omonimi cu cei din a do­ua. De pildă, cei vechi îi numesc pe meletieni schismatici, ca unii care s-au despărţit [de Biserică], împreună cu schismaticul Meletie, deşi ei nu sunt rău-credincioşi [kakodozoi]⁴. Căci dând anatemei propria schismă, precum zice, sunt primiţi în Biserica sobornicească.

Dar întreaga erezie se aseamănă cu un lanţ împletit de diavol, ţinându-se o [erezie] de alta, toate atârnând ca de un capăt de o singură necinstire şi necredinţă în Dumnezeu, chiar dacă ele se deosebesc prin nume şi timp, şi loc, şi cantitate, şi calitate, şi putere, şi lucrare. Fiindcă nici unul şi acelaşi trup nu este numai un singur

¹ Cu alte cuvinte: Dacă Sfântul Vasile a spus că unii sunt schis­matici, de ce totuşi sunt numiţi eretici.

² Totuşi nu întotdeauna schismaticii sunt proveniţi din eretici printr-un fel de „îndulcire” a ereziei.

³ Li se dă acelaşi nume, prin abuz de limbaj.

⁴ Au credinţa dogmatică adevărată.

48

mădular, ci multe; şi diferite sunt lucrările şi puteri­le, şi însuşirile, şi aşezările, şi cinstirile acestora, unele în raport cu altele.

Despre celelalte întrebări ale tale:

La prima, despre preotul ortodox, dar care pomeneşte, din frica de prigoană, pe episcopul eretic, ţi s-a răspuns mai înainte¹, dar [îţi răspund] iarăşi: dacă nu va liturghisi împreună cu un eretic şi nu se va împărtăşi cu unii ca aceştia, trebuie primit unul ca acesta când e vorba de mâncat împreună şi de psalmodiere şi de binecuvânta­rea bucatelor (şi aceasta prin iconomie), dar nu la dum­nezeiasca împărtăşanie. Şi, cât timp ţine erezia, trebuie să se cerceteze neapărat; iar că pentru cei primiţi ar ajun­ge mărturisirea, nu ştiu decât că aceasta este în chip limpede un vicleşug.² Căci tu [trebuie] să ştii că [numai] în vremea în care nu este erezia dezlănţuită şi [numai] în le­gătură cu cei care nu sunt osândiţi în chip limpede suntem învăţaţi de Părinţi să nu cercetăm.³ Dar un asemenea pre­ot care să nu fie amestecat şi care să nu aibă părtăşie cu ereticii, rar se găseşte acum.

A doua, despre iubitorul de Hristos care cheamă [un preot ortodox] în casa lui de rugăciune ca să facă prive­ghere şi dacă trebuie [preotul] să liturghisească în ea şi împreună cu cine trebuie. E limpede că poate să dea as­cultare şi să meargă, şi să cânte împreună cu ei, dacă ortodocşi

¹ Probabil scrisoarea 49.

² Cât timp ţine erezia, trebuie ca cel suspect să fie cercetat în legătură cu dogmele credinţei şi cu starea lui canonică, nu doar să i se ceară mărturisirea formală.

³ Prin urmare, în vreme de manifestare făţişă a ereziei şi în ceea ce priveşte persoanele care în chip limpede pactizează cu erezia, e clar că trebuie făcută o cercetare.

49

sunt cel ce-l cheamă şi psalţii, şi dacă amândoi [gazda şi psalţii] se păzesc de părtăşia cu ereticii. Şi tre­buie să liturghisească în casa de rugăciune, dacă mărturi­seşte cel ce o are că nu mai liturghiseşte vreun eretic în ea. Căci s-a spus mai înainte că este necesar să se întrebe întru toate din pricina dezlănţuirii ereziei.

A treia: dacă un [preot] ortodox primeşte de la cineva o biserică şi este obiceiul ca în fiecare an, o dată sau de două ori, să se strângă poporul în ea şi să se pomenească la litur­ghie vreun eretic, [ce să facă]? A psalmodia acolo, dacă e neapărată trebuinţă, ar putea fi iertat, dar a liturghisi nu. Dar dacă se poate întrerupe obiceiul, se poate şi liturghisi.

A patra: dacă este o biserică în care cel ce liturghiseş­te îl pomeneşte pe vreun eretic, iar un [preot] ortodox are altar sfinţit pe pânză de in sau pe vreo placă de lemn¹, se cuvine ca acesta [antimisul] să fie pus în aceeaşi biseri­că, nefiind de faţă preotul care pomeneşte [pe eretic], şi [preotul] ortodox să liturghisească pe el [pe antimis]? Nu se cuvine, ci mai degrabă, dacă e neapărată trebuinţă, [să se liturghisească] într-o casă de obşte. într-un oarecare loc mai curat, anume ales.

A cincea: dacă pe drum se întâmplă ca un ortodox să fie poftit la masă de unul sfinţit² sau de un mirean şi ar fi vremea psalmodiei, cum trebuie să procedeze? Am spus, şi iarăşi spun: cât timp ţine erezia şi nu este depusă printr-un sinod ortodox, trebuie neapărat să cercetăm şi în ce­ea ce priveşte dumnezeiasca împărtăşanie, şi în ceea ce priveşte simpla masă în comun, şi nici o vreme nu este

1 Altarul sfinţit este sfântul antimis, care, în acea vreme, putea să fi fost o pânză sfinţită, având sfintele moaşte, sau o placă de lemn sfinţită, având introduse în ea sfinte moaşte.

² Cineva din catalogul preoţesc sau călugăresc.

50

nepotrivită şi neprielnică pentru aceasta. Dar dacă pri­meşti pur şi simplu pâine de la cineva şi eşti invitat de el la masă şi primeşti găzduire, nu trebuie cercetat dacă nu este ştiut de mai înainte că se află în erezie sau răutate.

Dar în celelalte cazuri¹ trebuie neapărat întrebat.

A şasea: dacă un ortodox, în călătorie, află o biserică aproape de oraş sau sat, trebuie ca el să se roage acolo sau să şi rămână, [încercând] să evite să fie oaspete mi­renilor? Poate să se şi roage, să şi rămână dacă este mă­năstire. Dar şi în casa unui mirean sau a unuia sfinţit, pre­cum s-a spus, la fel poate rămâne şi găzdui, dacă vreun ceas de nevoie îl obligă, şi poate, fără să cerceteze, să ia cele spre trebuinţă, în afară de cazul, precum am spus. când cel ce-l primeşte este cunoscut de mai înainte de cel primit că este necredincios sau nelegiuit. Dar e necesar să zic] că nu e bine să primească oricum cele spuse mai înainte, ci să cerceteze şi să găzduiască la un ortodox şi dacă e nevoie, de la el să-şi ia merindele de drum. Căci aşa porunceşte Domnul prin sfinţii Lui.

Preotului şi egumenului le-ai răspuns bine: să fie opriţi de la liturghisire cei hirotoniţi acum de către arhie­reul aflat de curând în biserică, dar care zice în acelaşi timp că în chip rău s-a făcut sinodul² şi că „pierim”. Fi­indcă pentru ce, mărturisind [dreapta credinţă], nu fuge de pierzanie, despărţindu-se de erezie, ca să rămână epis­cop înaintea lui Dumnezeu? Iar acum sunt primite [vala­bile] hirotoniile lui!³ Dar de ce, fiind limpede erezia [lui].

¹ Dacă avem oarecare ştire sau bănuială că persoana respectivă este în erezie sau păcate.

² Posibil să se refere la Sinodul al VII-lea Ecumenic.

3 Sfântul se miră cum de pot fi primite hirotoniile lui, date fiind condiţiile descrise.

51

egumenul a mai adus la o hirotonie eretică pe fraţi? Aşa­dar, dacă cel ce i-a hirotonit s-ar fi îndreptat, puteau deîndată să lucreze cele sfinte, dar cât timp este în erezie, prin faptul că pomeneşte un eretic la liturghie, chiar da­că ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a hiroto­nit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu. Iar dacă duhul râvnei lui Dumnezeu s-a aprins în egu­men şi se sârguieşte să-şi agonisească cununa mărturi­sirii, nici să liturghisească în biserica în care se află scaunul lui [antimis sfinţit] [al episcopului care pome­neşte pe eretic], nici să-l pomenească pe el la liturghie ca episcop. Şi fericit este acesta, făcându-se pildă de mântuire şi multor altora. Dar fiind pus jertfelnic [anti­mis] în aceeaşi biserică, nu e nici o piedică să se liturghi­sească acolo.¹ Şi ceea ce am uitat să însemnez mai sus, voi pomeni aici. Şi fiindcă Sfântul Vasile zice despre cei care sunt în adunările lăturalnice că adesea şi cei din treapta [clericală] care s-au abătut împreună cu cei nesu­puşi, dacă se căiesc, sunt primiţi în aceeaşi rânduială [treaptă] [de mai înainte], să nu creadă evlavia ta că cu­vântul se împotriveşte canonului apostolic, care zice: „da­că un cleric se va ruga cu un cleric caterisit, să fie cateri­sit şi el”, ci să ţină seama că, precum a fost deosebit de către Părinţi că altceva ar fi ereziile faţă de schisme, aşa a fost deosebit desigur după o cugetare analoagă că al­tul este canonul care depune în chip de neocolit pe cel ce s-a rugat cu cel caterisit [preotul eretic], faţă de canonul referitor la cel aflat în adunările lăturalnice. Fiindcă unul ştie că în chip mărturisit [pe deplin conştient şi pe faţă] s-a rugat cu cel caterisit, şi în mod firesc este îndată caterisit,

¹ Alt antimis presupune comuniunea cu alt episcop ortodox.

52

ca unul care nu a luat aminte la canon şi s-a purtat faţă de el indiferent, pe când celălalt nu a crezut că este caterisit când s-a depărtat împreună cu mulţimea [de Bi­serică] şi de aceea, dacă se căieşte, este primit în aceeaşi rânduială. Iar faptul că s-a adăugat acest „adesea” în cu­vântul Sfântului, arată că este cu putinţă ca cel care s-a căit să nu fie primit în aceeaşi rânduială [treaptă]¹. Deci şi acest cuvânt [al Sfântului Vasile] trebuie primit, şi cano­nul apostolic trebuie ţinut neapărat şi fără discuţie.

Iar că Hristofor cel cu nume mincinos² s-a întors iarăşi la vomitătura sa, nu m-am minunat defel, ştiind nestator­nicia lui. Iar că Clidonie a răbdat pentru adevăr închisoare şi bătăi de la necredincioşi numai o singură zi, m-am ui­mit foarte. Aşa că, dacă până acum rămâne statornic, prin puterea lui Dumnezeu, să nu-ţi fie greu nici ţie, nici altor fraţi să-i întindeţi mâna, orice ar fi.

Iar despre cele spuse mai înainte, adică despre cei bo­tezaţi şi cei unşi cu Sfântul Mir şi cei care dau anatemei erezia, nu ţi-am scris după cum a ordonat şi a numărat dumnezeiescul Epifanie ereziile, ci după cum am aflat în­tr-o însemnare a unui bărbat iubitor de osteneală, dintre cei vechi şi care a făcut o cercetare şi le-a aflat din cărţile Bisericii din Bizanţ.

Fratele Grigorie te salută cu căldură.

¹ Faptul că cel care s-a căit a fost primit adesea în rânduiala dina­inte, arată că adesea nu a fost primit, căci altfel ar fi formulat „totdea­una”, nu „adesea”.

² Hristofor înseamnă purtător de Hristos, dar avea nume minci­nos, ca unul ce cu fapta se lepăda de Hristos.

53

SCRISOAREA 49

Fiului Naucratie

Nimic din cele ce îmi spui şi îmi povesteşti de fiecare dată, fiul meu preadorit. nu este de prisos şi întâmplător, ci binevenit şi cuviincios şi aducând folos sufletului, după cum şi cele de acum. Iar eu. lăudând buna ta râvnă [to entonon], aştept şi un limbaj mai elevat din partea ta, pe care mai cu seamă îl vei înfrumuseţa dacă vei putea să stărui în îndeletnicirea cu gramatica. Căci cel ce vrea să sprijinească ortodoxia şi să se împotrivească celor rău credincioşi trebuie să aibă şi experienţă şi putere în cu­vânt [tes en logo dunameos kai peiras metehein]. Pentru că, de vreme ce aceia care par că deţin ceva mare prin ştiinţa de aici se umflă în vorbe, gâdilând auzurile care aşteaptă gâdilarea, prea bine este ca şi cei cu cuget drept slăvitor să nu fie lipsiţi de puterea cuvântului1 şi să priceapă atacurile lor iuţi şi distrugătoare. Aşa va fi întări­tă iubirea noastră, fiule. Dar nicidecum nu vreau să mă comport în alt chip cu tine şi cu oricare altul decât spre folosul [vostru].

Ai spus că au adormit fraţii Filip şi Filon. E bine, bine că amândoi [s-au săvârşit] cu sfârşit bun, nu în înţelesul

1 Cel ce apără credinţa trebuie să fie un trăitor desăvârşit al orto­doxiei, dar să aibă şi abilitatea de a o prezenta după norme înalte ce­lor ce vor acest lucru.

54

că cele mai înainte de sfârşit le-ar fi fost vrednice de oca­ră (căci cum ar fi aceasta celor ce s-au lepădat în lume de trup şi sânge şi s-au supus jugului uşor al ascultării?), ci în înţelesul că au avut parte de cea mai înaltă fericire, fi­ind prigoniţi pentru Domnul, necăjiţi şi strâmtoraţi. Şi, în plus de asta, nimeni nu i-a grăit de rău decât cei ce au le­pădat Evanghelia: adulterii cei cu nume rău. Şi lui Filon i-a rămas lauda până acum prietenă (filon), iar multele isprăvi ale bunului Filip tu însuţi le-ai numărat mai înain­te. Iar eu, pe lângă cele spuse, mă minunez şi de simplita­tea şi smerenia lui. de nemânierea şi lipsa de pomenire a răului, de împreuna pătimire [cu aproapele] şi de iubirea de fraţi, de buna ascultare şi curajul său. şi pe scurt spus, de nepătimirea lui din care se naşte şi buna străpungere [a inimii], şi ura de lume. şi iubirea de Dumnezeu, şi lipsa de îndrăznire [faţă de aproapele]. Spune tu. după cum ai urzit şi mai înainte, multa lăcrimare a bărbatului [acelu­ia], iubirea lui de a urma părintelui [duhovnicesc], dârzenia lui în primejdii şi râvna fără nici o cârtire şi prospeţi­mea neîncetată a virtuţilor mult înfloritului său suflet.

Bine se ţine şi Gaian cel statornic şi tare. care a străbătut aproape toate ţinuturile unde sunt fraţii împrăştiaţi. Mulţu­mită fie Stăpânului Dumnezeu că sunt sănătoşi. Iar că în ne­cazuri nu cad, ci mai mult se îmbărbătează [în ele], slavă lui Hristos, Celui Ce-i întăreşte. Iar că au fost alungaţi, nefiind învredniciţi de adăpostire din partea oarecăror monahi, mai cu seamă din partea celor de doi bani care au fost de acord cu aceasta, nu mă minunez. S-a scris: „Şi duşmanii omului sunt casnicii lui” (Mt. 10, 36). Nu cei mici la suflet s-au le­pădat de Hristos Dumnezeul nostru, Care a spus aceste cu­vinte? Şi zice şi fiul tunetului: „întru ale Sale a venit şi ai Săi nu l-au primit” (In. 1, 11). Aşadar, ce diferenţă este

55

dacă unii nu L-au primit pe Hristos Izbăvitorul lumii, iar alţii nu i-au primit pe cei ce au răbdat pentru El şi pentru Evanghelia Lui prigoane şi temniţe? Nici una. decât răstig­nirea şi moartea. Să nu li se socotească legătura fărădelegii, ci, precum ai zis, să nu sufere bătăile celor supuşi lor; şi pentru că nu li s-a aprins lumina adevărului, ci umblă în în­tunericul neştiinţei, ei i-au lepădat pe fraţii noştri ca nu cum­va să li se facă auzit, adică reamintit, cuvântul sfânt al ade­vărului şi dreptăţii. Dar nu va rămâne sfatul acesta al lor, ci cuvântul lui Dumnezeu, pe care ei l-au călcat în picioare, va fi grăit şi va fi întărit în veac. „Căci cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt. 24, 35). Şi cine este destoinic să se împotrivească acestor [cuvinte] decât ti­ranul Satana şi prorocii lui care au întărit, ca iconomie mân­tuitoare pentru Biserică, adulterul, fiind ei cu adevărat deşerţi la cuget şi cu totul urâţi.

În legătură cu întrebările tale, felurit va fi răspunsul. Ai întrebat pentru ce dumnezeiescul Chiril a făcut icono­mie ca să nu se despartă de cei din Răsărit care pomeneau în diptice pe Teodor al Mopsuestiei, acesta fiind eretic, dacă [aceia] ţineau întregi dogmele cele mai drepte şi cele mai importante ale dreptei credinţe? Căci aşa a scris şi cel ce a pomenit acestea, cel întru sfinţi Evloghie, arhiepisco­pul Alexandriei, în cuvântul lui Despre iconomie, de care ne-am şi folosit în lucrarea scrisă de noi cu multă oste­neală şi intitulată: Despre universala iconomie. Aşadar, dezlegarea a dat-o însuşi cel ce a şi istorisit-o (şi nu a spus [rezolvarea] în altă parte, şi e destul să nu mai cău­tăm alta; iar din pricina limpezimii ei, şi cele ţinute de noi să urmeze aceeaşi gândire).

Unele dintre iconomii s-au făcut de către Părinţi „pentru o vreme”, altele, „pentru totdeauna”.

56

„Pentru totdeauna" este când Sfântul Atanasie s-a folosit, pentru cei din Italia, de termenul „persoane" în loc de „ipostasuri".¹

„Pentru o vreme" este cazul Apostolului cu tăie­rea împrejur (cf. Fapte 16. 3). al Marelui Vasile cu Du­hul Sfânt şi cea de acum a dumnezeiescului Chiril. Acestea se fac până la o vreme, neavând nimic vrednic de învinuire, nici nu sunt cu ceva în afara legii, ci co­boară ştacheta mai jos şi nu ţin de acrivia cea peste măsură. Căci aceasta este iconomia „pentru o vreme". Fiindcă nici doctorul nu este în stare să-l izbăvească mai degrabă pe cel neputincios din boală, nici calul ne­înfrânat nu poate fi pus cu uşurinţă în frâu. nici lemnul tare nu poate fi uşor tăiat, dacă cel cu multă experienţă în asemenea lucruri nu se foloseşte câte puţin de fluie­rături şi linguşiri, de mângâieri şi chemări blânde.

Aşa au făcut sfinţii prin iconomii. după cum şi marele Chiril în acest caz. Căci pe bună dreptate a răbdat puţin încetineala răsăritenilor decât neprimindu-l [ei] pe cel cu adevărat eretic, să primească aplecare către ceea ce era eretic.² Căci ce altceva era această acceptare a lor pe ju­mătate, odată ce credinţa era propovăduită în chip orto­dox, şi prin aceasta ei dădeau anatemei chiar pe cel pome­nit de ei? Fiindcă tot cel ce este ortodox întru toate, dă potenţial [en dunamei] anatemei pe orice eretic, chiar dacă nu prin cuvânt³. Apoi, când au ajuns desăvârşiţi la minte, atunci Sfântul s-a unit cu ei întru totul.

¹ Despre sinoadele din Ariminium în Italia şi Seleucia în Isauria.

² Sf. Chiril nu-l primea în comuniune pe Teodor de Mopsuestia. Orientalii, deşi dreptcredincioşi în dogme, îl pomeneau. Sfântul a preferat comuniunea cu ei în aceste condiţii decât să le ceară să-l scoată din diptice pe Teodor şi ei să cadă în erezie dogmatică.

³ Cuvântul este doar actualizarea unei potenţe.

57

Oare nu şi noi ne arătăm făcând acelaşi lucru? Când unii care sunt într-un cuget cu noi se deosebesc în ceva de noi iar faptul de a renunţa la acrivie nu aduce multă întristare, şi noi, de bună seamă, primim părtăşia cu ei. Ca nu cumva din cauza a ceva mic, ceva mic care mai pe urmă s-ar putea îndrepta să nimicim totul. Dar acest lucru ţine de cei neis­cusiţi, nu de iconomii tainelor lui Dumnezeu.¹ Un aseme­nea fapt este a face pentru o vreme iconomie în cuvânt şi purtare în ceea ce priveşte judecata şi adevărul şi legea, dar nicidecum în ce priveşte fărădelegea şi minciuna².

Să nu caşte gura adulterii în acest caz, nici să fie de acord cu o călăuză ce conduce pe teren povârnit, nici cu un cârmaci care duce la cufundare, nici cu un doctor care produce boli. Cu unul ca acesta s-au asemănat ei: făcând adulter cu cel adulter, însoţindu-se cu cel ce a binecuvân­tat adulterul, osândind pe Dumnezeu împreună cu cel ce a osândit pe Dumnezeu, dezlegând Evanghelia cu cel ce a dezlegat Evanghelia în chip câinesc, ca s-o spunem mai de-a binelea. Dar unde sau cum l-a primit dumnezeiescul Chiril pe ereticul Dioscor al Alexandriei, precum zic adulterii care sunt întunecaţi faţă de lumină şi îi osândesc pe sfinţi? Nici nu s-a auzit, nici nu e adevărată minciuna lor, fiindcă el [Dioscor] a trăit după dumnezeiescul Chiril. Prin urmare, cum însuşi Sfântul l-a primit pe cel cunoscut ca eretic [abia] după adormirea Sfântului. în vremea sinodului

¹ Faptul de a nu face iconomie când ea ar putea fi făcută în folosul Bisericii ţine de o minte îngustă şi neduhovnicească. Cel duhovnicesc şi care pătrunde tainele lui Dumnezeu totdeauna va şti când şi cum se poate face iconomie.

² Uneori e preferabil să nu fie spus abrupt şi dintr-o dată adevărul, pentru a-l putea face pe celălalt să-l primească. Dar când e vorba de lucruri unanim recunoscute ca păcat, atunci nu trebuie făcute pogorăminte.

58

tâlhăresc din Efes, care a avut loc după al treilea sfânt Sinod [Ecumenic], de vreme ce el [Chiril] era atunci dincolo de lumea aceasta? Aşa grăiesc minciuni şi basme, ca să vâneze sufletele ce umblă în simplitate. De aceea, fiţi îndemânatici şi cunoscători întru toate, ca să fugiţi de şarpe şi de ucigaşii asemenea şarpelui [ereticii], din prici­na cărora pier cei mai mulţi din neam în neam.

Iar despre celelalte întrebări (dacă episcopul nu s-a aflat în sinodul adulter şi îl numeşte adunătură minci­noasă, dar îl pomeneşte pe mitropolitul său care s-a aflat în acel sinod, dacă deci trebuie să ne împărtăşim de la un preot al [acelui] episcop ortodox) am răspuns şi în alte [dăţi], în scrisorile către Evod, că:

Pentru iconomie, trebuie [să ne împărtăşim], numai el¹ să nu liturghisească împreună cu ereticii. Căci nu e nimic, de vreme ce îl pomeneşte pe episco­pul ortodox, chiar dacă acela, de frică, îl pomeneşte pe mitropolitul său eretic.

Dacă preotul unui astfel de [episcop] este chemat la priveghere, trebuie să mergem, iar biserica dată lui trebuie acceptată şi trebuie îngăduit ca el [preotul] să vină să liturghisească în ea sau să pomenească vreun mort, desigur ortodox; şi este iertat şi nimic nu-l opreş­te pe [preotul] care a primit [biserica de la acel epis­cop] să liturghisească în ea.

Dar dacă [preotul] pomeneşte vreun episcop eretic, chiar dacă [preotul] are vieţuire fericită, chiar dacă e ortodox, trebuie să ne depărtăm de dumneze­iasca împărtăşanie; dar când e vorba de masa de ob­şte de vreme ce doar acolo [la liturghie], din frică,

Acel preot.

59

îl pomeneşte [pe episcopul eretic] -, ar putea fi ac­ceptat [acel preot] să binecuvinteze şi să cânte cu noi, dar numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conştient părtăşie nici cu eretic, nici cu episcopul său, nici cu vreun altul [de acest fel].

Dacă cineva mănâncă în chip nepăsător¹ cu cel ce a binecuvântat adulterul², sau cu alt eretic, să ne păzim să nu mâncăm împreună cu unii ca aceştia, chiar dacă ei făţăresc ortodoxia. Căci nu păzesc po­runca Apostolului, care zice nici să mâncăm cu unii ca aceştia (cf. I Cor. 5, 11). Dar nu trebuie mai mult isco­dit şi cercetat dacă cineva a mâncat cu cel care a mân­cat împreună cu un eretic şi altul cu acesta, căci atunci, dacă mergem aşa cu înlănţuirea, trebuie să ne despăr­ţim de toţi. Iar acest lucru este al celor ce-şi iubesc vo­ia proprie, iar nu al sfinţilor. Până la acesta [la cel ce mănâncă cu ereticii] rămâi şi nu trece mai departe. Nu cumva din neştiinţă [sfinţii] nu au cercetat şi nu ne-au vestit nouă acestea? Nicidecum. De aceea nu te lupta să treci dincolo de hotarele pe care le-au pus Părinţii noştri.

Iar de la cel cu care nu mâncăm, nici darul nu tre­buie primit, dacă, învăţat o dată sau de două ori, el ră­mâne indiferent şi nu se lasă înduplecat de noi. Nu ştiu decât că de la paznicii de temniţă [darurile] se primesc nu ca binecuvântări, ci ca trebuinţe [necesităţi] sau din pricina iconomiei.³ Iar [darurile] de la ceilalţi care

1 Fără a face o clară distincţie.

² Iconomul Iosif.

³ Adică se pot primi ca necesităţi, din cauza situaţiei de forţă ma­joră în care se află cel întemniţat. E vorba de cazuri când temnicerul e eretic şi aduce celui întemniţat hrana necesară.

60

aleargă să mănânce cu ereticii în chip nepăsător nu ştiu să se primească şi să se mănânce împreună cu ei decât în vreo situaţie anume. Dar a da unora ca aceştia şi tem­nicerilor mâncare şi băutură nu trebuie judecat, căci oricărui om trebuie să-i dăm.

în biserica domnului Grigora, fiul nostru, nu în­drăznesc a spune să liturghisească preotul nostru, pen­tru că a fost sfinţită după sinodul adulter şi a fost con­sacrată prin [ordinul] celui dintâi adulterin¹ de către ci­neva care slujeşte şi a slujit împreună cu cel ce a săvâr­şit căsătoria adulteră.

¹ Probabil se referă la cel care a prezidat sinodul ce a fost de acord cu adulterul împăratului.

61

SCRISOAREA 53

Citeţului Ştefan şi celor împreună cu el

Am primit scrisorile iubirii tale de Dumnezeu râvnitoare, scrise, după titlu, de către unul singur, dar după în­ţeles, de diferite persoane. Dar fie că de unul, fie că de mai mulţi sunt întrebat, dator sunt, pe cât este lipsa mea de în­văţătură, să dau înapoi răspuns vrednic.

Mai întâi, aceea că sunt străin de laudele cu care am fost încântat de limba ta cea mult lăudătoare, fiind păcă­tos şi având vieţuire neîndreptată. Dar dacă totuşi este ce­va, e darul lui Dumnezeu, pe de-o parte, dăruit prin rugăciunea părintelui ce m-a născut în Duh¹, iar pe de alta, păstrat mai apoi întreg prin rugăciunile voastre, ale celor ce iubiţi dreapta credinţă.

în al doilea rând, nu ştiu cum voi spune pe faţă răs­punsul, de vreme ce nu a fost pusă întrebarea cu bună ju­decată. Presupun, desigur, că problema este în legătură cu îngrădirea² faţă de patriarhul Tarasie. Aşadar, eu şi mai înainte nu m-am purtat indiferent faţă de problema pusă [acum] în discuţie, multe înghiţind în mine şi cătând la sfârşitul lucrurilor³. Şi de bună seamă că şi pe cei ce s-au

¹ Sfântul Platon, egumenul de la Sakkudion.

² Delimitarea preventivă faţă de cineva până se clarifică o anume situaţie.

³ Nu luase aminte la tulburarea momentană a situaţiei, ci încerca să vadă sfârşitul ei şi să aştepte potolirea apelor.

62

împotrivit pentru bine şi care au pătimit multă vreme îi am în laudă şi îi primesc, dar nu întru toate, precum şi vreau să dovedesc. Doresc să-i am de o voie cu mine (şi cum nu [aş vrea]?) pe astfel de oameni care s-au arătat curajoşi pentru dreapta credinţă, însă [vreau să-i am] îm­preună cu cuvântul [raţiunea] adevărului¹ şi a puterii cuvenite şi acceptate [de Biserică].² Deci spun acum:

Ce este ceea ce a adus osebirea voastră faţă de Tarasie? Credinţa?

Dar cât de ortodox pe faţă şi următor sfintelor sinoade şi de un cuget cu ceilalţi patriarhi, luptându-se mai di­nainte mai ales pentru credinţă, [afost acesta]!

Primirea celor ce s-au întors din erezie?³

Nu de el a fost făcută acum prima dată. Căci Sfinţii Părinţi au primit în trei chipuri [pe cei ce se întorceau din erezie]: fie prin rebotezare. precum cazul pepuzienilor, fie prin ungerea mirului, precum pe arieni, fie prin anatematizarea propriei credinţe, precum pe nestorieni.⁴

¹ Literal: pe baza criteriului adevărului.

² Adică îi vrea nu numai cu dreaptă credinţă dogmatică, ci şi păzi­tori ai canoanelor: mai cu seamă aşteaptă de la ei smerenie şi dragos­te, fără de care dreapta credinţă nu e mântuitoare: îi vrea de o voinţă cu sine, pe baza criteriului adevărului, nu a unor resentimente copilă­reşti. Adevăratele relaţii între mădularele Bisericii nu pot fi decât line şi bine chibzuite, nu dictate de râvnă necontrolată, chiar dacă obiectul râvnei este bun.

Sfântul Tarasie primise fără rebotezare pe cei ce renunţaseră la iconoclasm.

¹ Această diferenţiere nu se referă la faptul că Biserica recunoaşte validitatea Tainelor unor eretici, iar a altora nu o recunoaşte. Nici o Taină a vreunui eretic nu este validă. Esenţa Tainei Sfântului Botez este, de pildă, unirea fiinţială cu Biserica. Forma este importantă, dar nu mai mult decât conţinutul ei. Sfinţii adesea au făcut pogorăminte temporare în ceea ce priveşte „forma" unor Taine, dar niciodată în ceea ce priveşte conţinutul lor. Unii arieni, de pildă, botezau formal în numele Sfintei Treimi prin întreită afundare, dar Treimea lor nu era Dumnezeul nostru. Faptul că sfinţii „acceptau” botezul lor se re­feră la aceea că acceptau ca forma Tainei acelora să primească adevă­ratul şi singurul mântuitor conţinut ortodox, iar nicidecum nu se refe­ră la validitatea Tainelor ariene. Dacă acceptăm că o Taină eretică e validă, atunci toate Tainele lor sunt valide şi, în acest caz, e absurdă ideea sfinţilor că nu trebuie să ne împărtăşim cu ereticii, şi astfel ea poate fi privită ca o eroare istorică a Bisericii. Iar dacă aşa stau lucru­rile, atunci Scriptura minte şi Biserica nu mai e „stâlpul şi temelia adevărului” (1 Tim. 3, 15), şi atunci nici noi nu mai avem nădejdea neclintită a mântuirii.

63

Hirotonia pe bani, care în chip necesar cade sub [osân­da] caterisirii?

da, cu totul adevărat!¹ Şi acum [unii] păstori s-au arătat lupi cumpliţi, au fost răsturnate altare, au fost ne­cinstite dumnezeieşti moaşte, au fost arse cărţi sfinte. Dar ce e mai mult? Pe lângă celelalte lucruri vrednice de toată cinstirea. însăşi icoana lui Hristos a fost batjocorită şi căl­cată în picioare. Şi cine ar spune pe scurt cele ce au tre­buinţă de o lungă istorisire?

Dar ce [v-a mai despărţit de el]? [Desigur] faptul că întâi stătătorul, înaintând mai repede [decât se cuvine] din starea lumească la vrednicia arhierească, nu ar fi ca unul care a luptat destul pentru Duhul.²

Dintr-o parte poticnelile, dintr-alta cele care deja tul­burau [deranjau], [toate acestea] au dat pricină [împotriva lui]. Deci voi ştiţi [acestea] fiindcă aveţi aceste [poticniri]

1 Nu în sensul că Sfântul Tarasie ar fi hirotonit pe bani, ci în sensul că hirotonia pe bani era o realitate în acea epocă, şi patriarhul, în opinia zeloţilor, nu avusese o atitudine tranşantă faţă de cei hirotoniţi astfel.

² îi imputau Sfântului Tarasie faptul că prea repede a trecut prin treptele ierarhice şi că acest lucru nu a fost prielnic ca el să fie întărit în viaţa duhovnicească şi în capacitatea de a cârmui ca patriarh Biserica.

64

faţă de el, noi însă, fiindcă am auzit de la el, în ceea ce îi priveşte pe cei hirotoniţi cu bani, [că a zis] ca ei să nu se apropie de împărtăşanie; şi chiar dacă în ascunsul lui nu ai fi gândit astfel, am socotit de folos, pentru binele păcii, înţelegerea cu el [omonoia pros auoton]¹. Fiindcă zice şi Teologul²: cât e cu putinţă, trebuie să ne plecăm spre aceasta³. Şi unde e bănuială că întristăm, mai bun e acordul decât încăpăţânarea] însă nici noi nu vă tragem în jos de la conştiinţa voastră, nici voi nu ne cereţi o dis­cernere care nu ne e limpede, fiindcă şi persoana, şi tim­pul, şi experienţa fac să se schimbe situaţia celor ce nu au ajuns la fel în aceleaşi lucruri⁵. Dar dacă se revine la dumnezeiescul Gherman şi se caută de acolo hirotonia? Ce e atunci cu cei trei eretici care au fost între timp⁶? Nu este nimeni care să nu fi fost hirotonit de ei sau de cei hi­rotoniţi de ei, hirotonia coborând prin succesiune până la Tarasie. Câţi din cei preoţiţi, de la Răsărit şi de la Apus şi de la Miazănoapte şi de la mare nu au venit între timp şi nu s-au unit prin împărtăşire cu Biserica de la noi? Şi câţi, acum au fost hirotoniţi sau au hirotonit fără bani, chiar dacă au fost eretici? Toate acestea le cunoaşte singur Dumnezeu şi nu le întăreşte [stabileşte] omul şi de aceea trebuie să fim cu luare aminte faţă de toţi cei caterisiţi, însă, fiindcă suntem oameni, vă rog, să privim bine lucrurile,

¹ Pentru binele Bisericii a ales să fie de acord cu el şi în comuniu­ne cu el.

² Sfântul Grigorie Teologul.

³ Spre buna înţelegere.

⁴ Cuvântarea 6 (Despre pace), 20, PG 35, 748.

⁵ Adică nu se pot judeca două situaţii identic. Căci, deşi asemănă­toare, diferite sunt contextele şi persoanele implicate în ele.

⁶ E vorba de patriarhii eretici Anastasie, Constantin şi Nichita ( Teofan Mărturisitorul, Chronografia, cap. 362 şi cap. 462).

65

ca oameni. Fiindcă omul cată la faţă, iar Dumnezeu la inimă, să se ceară numai mărturisirea prin gură, desi­gur când nu se minte pe faţă. Conform acestei [mărturi­siri prin gură] a primit şi Tarasie hirotonia¹, pentru care şi zeloţii de atunci şi cei ce ţineau cu scumpătate [credinţa] [akribeis] s-au adunat împreună cu Tarasie şi au fost de acord cu el, chiar dacă după Sinod s-au despărţit degrabă, din cauza acceptării hirotoniei pe bani, care s-a făcut în cazul acelora, şi pentru alte câteva pricini.

Şi dacă şi vouă vă par că aşa stau lucrurile, să trecem şi la următoarele. Căci acestea şi de către Tarasie până acum vor fi spuse. Şi care e concluzia? Trebuie să ne îm­părtăşim din [mâna] oricărui preot care nu e învinuit, după Teolog şi Gură de Aur. Căci unul zice: „oricare să-ţi fie vrednic de crezare în ceea ce priveşte curăţirea², nu­mai să fie careva din cei acceptaţi [de Biserică] şi neosân­diţi pe faţă, dar nici dintre cei străini de credinţă³. Iar celălalt [zice]: „Interesează-te cu de-amănuntul, cercetea­ză cu grijă. Căci nu este fără primejdie împărtăşirea fără cercetare, fiindcă faţă de mari lucruri e primejduirea”⁴.

Să cercetăm, dar, şi să ne grijim cu de-amănuntul de la cine suntem datori să ne împărtăşim: dacă mărturiseşte dreapta credinţă, dacă nu a fost hirotonit pe bani, dacă nu

¹ Sfântul Tarasie acceptase ca adevărate mărturiile verbale ale ce­lor hirotoniţi pe bani, fără să mai cerceteze situaţia în meandrele ei, unde nu avea acces, pentru a nu provoca valuri prea mari.

² în sensul că prin oricare preot care este încă în Biserică harul curăţeşte.

³ Cuvânt la Sfântul Botez, PG 36, 396. Deci să nu aibă preotul pă­cate grele ştiute de toţi şi pentru care nu a făcut pocăinţă, nici să fie străin de dreapta credinţă.

⁴ OmiliaXI, Comentariul la Epistola către Evrei, PG 63, 96.

66

este adevărat altceva din cele bănuite cu privire la viaţa lui şi din alunecările despre care s-a auzit [în legătură cu el]. Iar dacă are hirotonia dată de cutare, fie eretic, fie hirotonit pe bani,¹ dar el nici eretic nu este, nici hiroto­nit cu bună ştiinţă de unul care ia bani, adică de un simoniac, ci mărturiseşte tot adevărul şi păzeşte şi credin­ţa, şi canoanele neştirbite, şi leapădă şi pe cei care le ştirbesc pe amândouă, nu avem nici o pricină de înde­părtare faţă de el. Căci neosândit este unul ca acesta, după sfinţii arătaţi mai înainte şi, prin ei, după toţi.

Deci astfel şi noi ne împărtăşim şi vă sfătuim şi pe voi să faceţi acelaşi lucru, dacă vom fi ascultaţi. Fiindcă dacă se cercetează prea mult, pe de-o parte, se alungă, precum s-a arătat, poruncile Părinţilor, iar pe de alta, încetează marele dar al preoţiei prin care avem numele de creştini şi cădem iar în slujirea păgânească (ceea ce e nelalocul lui); şi în acest caz şi cei ce ţin cu scumpătate [credinţa] nu pot să găsească nici în Apus, nici în Răsărit ceea ce caută, fi­indcă toţi sunt caterisiţi prin împreuna liturghisire a unora cu alţii. Fiindcă e limpede că în vremea lui Tarasie, cu întâistătătorul romanilor au slujit împreună şi apocrisiarii trimişi de acolo, şi aceia poate au slujit împreună cu cei din Răsărit, şi de aici ruinate sunt toate cele ale preoţiei⁴,

¹ E limpede că acest lucru este valabil pentru cazul în care cel hi­rotonit nu ştie că episcopul ce l-a hirotonit, este, pe ascuns, eretic sau simoniac, dar pe faţă, ortodox.

² Dacă sfinţii au arătat ceva, toţi ceilalţi trebuie să fie de acord cu cele ale lor, dacă există acelaşi Duh Sfânt în toţi.

³ Ambasadori eclesiastici ai Bisericii din Roma la Constantinopol.

⁴ Dacă apocrisiarii au slujit şi cu papa şi cu patriarhul iar unul nu ar mai fi fost în har, rezultă în chip firesc că şi celălalt s-a lipsit, având părtăşie cu un schismatic prin intermediul apocrisiarilor.

67

Lucru care lepădându-l cu totul, vom primi să stăm în măsura sfinţilor spusă mai înainte. [Aceasta] fiindcă s-au întâmplat şi se întâmplă multe asemenea căderi în Biserică şi nimeni dintre sfinţi nu s-a aflat cercetându-le în acest chip (fiindcă nici nu se poate), nici ne-a predat ca noi să păzim [aşa ceva]. Aşa stau lucrurile acestea.

Iar în legătură cu faptul dacă mai de folos este pentru noi împotrivirea [enstasis] voastră decât sinodul care a ratificat adulterul, m-am minunat când am auzit. Căci atât este mai cinstită, cât este glasul Domnului faţă de cel apostolesc.¹ Şi nu zic numai că Tarasie nu a propovăduit să fie hirotoniţi pe bani. ci şi că a mărturisit ca unii ca aceştia să nu fie acceptaţi pe faţă. Dar în celălalt caz. prin acceptarea celui ce a cununat în chip adulter, au hotărât sinodal o dogmă împotriva Evangheliei şi a Mergătorului înainte şi a canoanelor, întărind fărădelegea ca iconomie şi dând anatemei şi izgonind şi pe ierarhii şi preoţii care voiau să aibă autoritate canoanele şi pe cei care nu cugetă acelaşi lucru [cu adulterul acceptat de ei], precum ştiţi. Iar acest lucru care ţine de erezia iconomahă. chiar dacă vine în al doilea rând, însă nu este mai mic în ochii celor ce privesc drept credincios. Prin ale căror² rugăciuni să ţină Domnul departe răul blestemului şi să aducă pacea asupra Bisericii Lui precum la început³. Dar pentru că lucrurile

¹ Probabil se referă la Hristos care a spus lui Petru că se leapădă, în vreme ce acesta susţinea sus şi tare că nu e adevărat şi că el nu se va lepăda. E limpede că spusa Mântuitorului are neclintită întâietate faţă de aparenta statornicie a Apostolului.

² Ale celor dreptcredincioşi. Sunt esenţiale pentru lume rugăciuni­le făcute de ortodocşi.

³ Nu se referă la pacea din afară, care nu a existat în Biserica pri­mară, ci la pacea dinlăuntru, adică la unitatea credinţei şi la legătura dragostei.

68

sunt atât de confuze, după cum ai scris, [e firesc] ca [într-o astfel de situaţie] şi cunoaşterea şi dezlegarea unei fapte legate în chip nelegiuit să fie aproape cu neputinţă de rezolvat.¹

Fii sănătos şi roagă-te pentru smerenia noastră cu toţi ai tăi. Domnul să te păzească pe tine, întâiule între prie­teni şi preatare între zeloţi.

¹ Redarea mot-a-mot a textului grecesc în limba română este foar­te grea; de aceea am preferat o variantă care să exprime înţelesul fra­zei greceşti.

69

SCRISOAREA 56

Lui Antonie, egumenul de la Sfântul Petru, şi celor împreună cu el

Primind de la sfinţia voastră părintească epistolele scri­se nouă din multa strângere şi necaz al inimii, ce trebuie să mai şi spunem cât am suspinat, fiind mişcaţi de milos­tivire frăţească, chiar dacă suntem nevrednici? şi din aceeaşi pătimire ca voi, vă susţinem şi privim la osteneala voastră. Căci nu altora le este cunoscută durerea decât celor care, pătimind cele asemănătoare, au parte de ace­leaşi întristări. însă de vreme ce a fugit dragostea, după cuvântul Domnului păcatele noastre atât au înmulţit în neamul acesta fărădelegea, încât cei care sunt datori a ri­sipi [din cale] poticnelile şi lucrurile tăioase, tocmai aceş­tia sunt văzuţi că fac cele asemenea, ba poate şi mai groaznice decât fac stăpânirile cele din afară. Temniţe, iz­goniri, ocări, prigoane şi necazuri s-au făcut şi se fac de către cei ce ţin Bisericile lui Dumnezeu¹. Şi nicidecum nu era îngăduit ca voi să pătimiţi unele ca acestea din partea păstorilor lui Dumnezeu, nu numai dacă v-aţi fi împotrivit [lor] pentru porunca lui Dumnezeu, dar nici dacă aţi fi fost robiţi de păcate omeneşti. Iar voi. [din contră], vă luptaţi pentru adevăr, voi care trebuia să fiţi lăudaţi şi fericiţi.

¹ Episcopii eretici îi prigoneau pe cei drept credincioşi mai mult decât puterea imperială.

70

Şi acestea se fac asupra celor împodobiţi cu făgădu­inţa monahicească.¹ „Din faptele lor îi veţi cunoaşte pe ei”, a zis Domnul (cf Mt 7. 16). Nicidecum nu s-a pome­nit aşa ceva la sfinţi; dimpotrivă, ei mai degrabă s-au ară­tat pătimind, învăţaţi de glasul apostolicesc. care zice de­spre Domnul: „Care ocărât, nu a ocărât, pătimind, nu a ameninţat, ci a dat cu blândeţe celui ce L-a batjocorit şi dumnezeiescul obraz” (cf. I Pt. 2. 23). De aici se fac cunoscuţi păstorii lui Hristos, şi de acolo episcopii străini

Dar de ce trebuie oamenii să pătimească chinuirea ce se face în smerita noastră generaţie, pe care [chinuire], făcându-o ca pe o laudă, sunt înălţaţi, socotind fărădelegea ca lege şi mutând în chip potrivnic [lui Dumnezeu] întâie­tatea dumnezeieştilor porunci²? Aşadar, cele pe care le-au făcut şi le fac aceia sunt stârnite, sau mai bine [spus] sunt îngăduite, de către nemitarnicul Judecător, Care nu le va trece cu vederea în chip necercetat şi nerăsplătit în ziua judecăţii.

Voi însă. preacinstiţi fraţi şi preaevlavioşi părinţi, bucuraţi-vă şi vă veseliţi că vă este pusă deoparte lauda feri­cirii dumnezeieşti şi aţi primit cu cinste cele ale necinsti­rii lui Hristos, luând în schimbul micilor osteneli şi lupte cele foarte mari şi veşnice.

Şi fiindcă, după cum am şi scris mai înainte, cu bunăvoirea preabunului Dumnezeu a fost îndepărtat cel prin care³ s-a făcut dezbinarea în biserica noastră, împărăţeşte [acum] pacea prin acordul şi acceptarea şi bunăvoinţa şi.

¹ Variantă: „Şi acestea se fac de către cei împodobiţi cu făgăduin­ţa monahicească”.

² în sensul că poruncile dumnezeieşti nu mai ocupă primul loc în ierarhia valorică a omului.

³ Iconomul Iosif.

71

aş adăuga, şi prin rugăminţile bunilor biruitori şi iubitori de Hristos împăraţi ai noştri şi, asemenea, şi prin conlu­crarea şi apărarea preasfântului nostru patriarh¹. Căci de acum aşa trebuie numit. Să primească şi cuvioşia voastră cele din partea noastră, a smeriţilor, şi, cu multă şi atentă cercetare, va vedea şi cele hotărâte şi stabilite de Părinţi în situaţiile când au căzut pricinile bisericeşti de poticnea­lă, ca astfel şi în Biserica lui Hristos cea de la voi să împărăţească în inimile tuturor pacea lui Dumnezeu. Căci dacă nu vom face aceasta, nu va fi socotit lucru cuvios înaintea lui Dumnezeu, nici ne va fi nouă biruinţă, ci poa­te, căutând o dreptate mai prisositoare, nimicim şi binele pe care l-am dus la capăt prin ostenelile de mai înainte.²

Primiţi, dar, vă rugăm, şi acceptaţi cu totul pe prea­sfântul nostru patriarh şi aveţi părtăşie, în cele în care nu este dovedită pe faţă nelegiuirea, şi cu episcopul vostru³, iertând pentru Domnul cele întâmplate între timp, fiindcă

¹ Sfântul Nichifor Mărturisitorul.

² O rămânere încrâncenată în rezistenţa pentru dreapta credinţă, atunci când pricinile pentru care s-a născut aceasta nu mai există, de­notă nu dragoste de Biserică, ci mândrie. Scopul împotrivirii nu tre­buie să fie dorinţa de a ieşi noi în faţă, ci dragostea pentru Biserică şi adevărul Ei. Dacă, în schimb, pier pricinile de poticnire, cu cea mai mare bucurie trebuie să acceptăm unirea, uitând şi trecând peste toate piedicile dinainte. în caz contrar, rezistenţa nu va fi un lucru după voia lui Dumnezeu, Care vrea pacea în Biserica Sa. Zelotismul fana­tic, chiar pentru dreapta credinţă, este la fel de primejdios ca şi călca­rea adevărului. Căci chiar dacă par fundamentate pe motive opuse de fapt, în esenţă, nu sunt decât o dorinţă de a ne impune voia proprie.

³ A nu se înţelege că în unele lucruri putem avea părtăşie cu epis­copul eretic sau filoeretic, iar în altele, nu. Ideea Sfântului, prezentă şi în alte scrisori, este că, dacă pricinile pentru care nu vrem să fim în comuniune cu episcopul sunt încă neclare, trebuie să acceptăm comu­niunea până când se limpezeşte starea de confuzie.

72

El este cercetătorul şi răsplătitorul faptelor şi al cuvinte­lor. Căci pentru acest lucru, folosindu-ne de rugăminte, l-am îmboldit şi pe preasfântul nostru patriarh să scrie, ca să fiţi eliberaţi şi voi din temniţe, făcând voi aşezământ de pace unii cu alţii. Şi, dacă este ceva neclar, să se rezol­ve [acolo, la voi] cât de repede cu putinţă, sau, dacă exis­tă ceva de netămăduit, prin venirea voastră şi a preacinsti­tului episcop aici, în prezenţa patriarhului ecumenic în­suşi, să se tămăduiască bolile şi să conlucreze toate lao­laltă spre desfătarea păcii şi sinceritatea unirii de cuget.

73

SCRISOAREA 77

Patricienei Irina

Ţie se cuvine cântare cu adevărat nu numai din partea mea a păcătosului, ci aproape din partea a toată Biserica lui Dumnezeu. Pentru ce? Fiindcă în cutremurul de acum al necredinţei, când preoţii cad. arhiereii se pierd, mona­hii sunt nimiciţi, stăpânitorii sunt zdruncinaţi, cei stăpâ­niţi pier, bărbaţii se tem. femeile se înfricoşează, singură tu între femei te-ai arătat necăzută, neclătinată, netulbura­tă, fără teamă, neclintită, nezdruncinată. De unde aceasta? Fiindcă ai avut casa sufletului tău întemeiată pe piatra în­ţelegătoare, [casă] bine închegată şi frumos lucrată, din cele mai dinainte multe şi felurite fapte bune, care sunt ca nişte pietre duhovniceşti, care prin puterea lui Dumne­zeu, au arătat fără tărie vânturile drăceşti şi furtunile loviturilor. Binecuvântată eşti tu între femei, fericită eşti între femeile stăpânitorilor, slăvită între cele măritate! Cu ade­vărat ai ridicat corn de mântuire Bisericii lui Dumnezeu, ai veselit pe îngeri, ai ruşinat pe draci, ai biruit pe cei rău credincioşi, ai lovit pe înşelătorii popoarelor, ai întărit pe cei clătinaţi, ai rănit pe cei delăsători, ai străpuns pe cei iubitori de trup; şi, mărturisind pe Hristos prin sfânta Lui icoană, te-ai numărat împreună cu mărturisitorii Lui. Bi­ne, suflet cu cuget de bărbat! Bine, inimă cu minte de mucenic! Bine, maică înaintea căreia mă închin! Căci, ca una ce ai făcut şi faci voia lui Hristos, sunt nevrednic să-ţi

74

spun multe. Aşa te-a slăvit Dumnezeu şi te-a înălţat şi încă te va mai înălţa, dacă rămânem până la sfârşit în preafrumoasa noastră mărturisire. Şi care este câştigul de pe urma ei? împărăţia cerurilor în care vei străluci ca soa­rele împreună cu toţi sfinţii.

O salut cu cele cuvenite pe împreună luptătoarea ta şi cu adevărat mlădiţă [a ta].

SCRISOAREA 100

(FĂRĂ TITLU)

Nu trebuia să stea la vedere comoara dreptei credin­ţe. Căci a fost vătămată de jefuitorii necredinţei chiar şi nevrând tu. Dar poate aceasta s-a rânduit de Dumnezeu spre îmbogăţirea ortodoxiei în Biserica lui Dumnezeu. Astfel îţi este slava, o preabunule între părinţii mei şi preaputernice şi preadorit între cei drept cugetători. întris­tătoare sunt cele ce au venit asupră-ţi (căci cum nu ar fi?): nimicirea casei, lipsirea de prieteni, despărţirea de copii şi, mai mult decât celelalte nu puţine care aduc durere, ai avut şi cinstea feţei tale¹. Dar îndrăzneşte, o, întrutot înţeleptule, căci te-ai făcut cunoscut ca apărător al dreptei credinţe, mare în vrednicia pământească, dar mai mare în vrednicia cerească, vestit în slujirile lumeşti, dar mai ves­tit în contemplaţia monahicească.

Te am pururea înaintea ochilor mei, te îmbrăţişez cu sărutările inimii mele, mă rog ca un păcătos să fii sănătos cu trupul şi să te laşi cu totul purtat în mâna lui Dumne­zeu. Acelaşi lucru nu înceta să-l faci şi tu, stăpânul meu, pentru copilul tău². Salută-l pe Kalogeros şi pe domnul meu, pe omul lui Dumnezeu, mă refer la spătar.

¹ Destinatarul era şi o persoană cu înaltă poziţie socială în imperiu.

² Sfântul Teodor, în smerenia sa, se socotea copil al celui căruia îi scrisese.

76

SCRISOAREA 142

Unei egumene

Cunoscută ne este cinstita ta cuviinţă din povestirea lui Ipatie, duhovnicescul nostru fiu, iar nu din vederea faţă către faţă. Dar acum şi mai mult ni s-a făcut cunoscută dumnezeiasca ta evlavie din împotrivirea [ta] cea după Dumnezeu¹, alegând tu să cazi şi din mănăstire, şi de la cârmuirea surorilor şi să suferi temniţa la care ai fost osândită decât să cazi din credinţa în Hristos. Căci cu adevărat cădere de la Hristos este tăgăduirea sfintei Lui icoane, pe care noii iudei, cerându-o de la cei ce nu se lasă înduplecaţi, îi închid în temniţe, îi ciomăgesc, îi su­grumă, îi necăjesc, îi ispitesc, îi alungă în surghiun, îi pun în lanţuri, iscodind orice alt rău [împotriva lor]. De aceea, o, bună maică, auzind [noi] de o asemenea frumoasă măr­turisire a ta, am socotit cu dreptate să te cercetăm prin scrisoarea de faţă, grăindu-ţi cele spre pace: Să fie cu tine Hristos pe Care L-ai dorit şi pentru Care pătimeşti. Fii bu­curoasă, împuterniceşte-te, întăreşte-te întru Hristos Cel Ce-ţi dă putere nu numai în cele în care te afli acum, ci şi în câte va îngădui să vină spre încercarea credinţei tale celei nefăţarnice. Să nu spui: «S-au împotmolit ierarhi, preoţi, egumeni, iar eu. o femeie, având fire neputincioa­să, ce voi face? Cum voi suferi?». Nicidecum, maică!

¹ E vorba de stârnirea neclintită în dreapta credinţă.

77

Fiecare dintre noi a luat putere de la Dumnezeu şi bărbat şi femeie, şi tânăr şi bătrân ca să se lupte până la sânge pentru dumnezeiasca lege şi pentru credinţa noastră ortodoxă. Şi nu ne va fi de ajuns spre apărarea noastră căderea aproapelui. Câţi şi câte nu au fost în vre­murile de mucenicie pentru Hristos de mai înainte? Şi pu­ţini şi puţine, ca să nu le zic pe nume una câte una, sunt cele care au dobândit cununa luptei. Aşadar, lor asemănându-te, rogu-te, stai şi tu cu bărbăţie! „Căci pentru Hristos”, zice, „mijlocim ca şi cum Dumnezeu v-ar ruga prin noi” (II Cor. 5, 20). Dă-ne şi tu în schimbul cuvântu­lui rugăciunile tale ca şi noi smeriţii să întâmpinăm în ur­ma ta pe sfinţii noştri Părinţi care s-au încununat.

SCRISOAREA 144

Lui Serghie, ipatul şi vărul primar

Cele pe care mi le-ai scris, preadoritule şi preacinstitule, le-am ştiut, dar am primit buna ta voinţă că ai avut bu­na îndrăznire să ne scrii în aceste zile şi prin cuvânt să ne mângâi din multa ta suferinţă şi milostivire faţă de noi smeriţii. Iar eu păcătosul, lăsând cele ale mele (căci, prin harul lui Hristos, nici nu sunt întristătoare chiar dacă par şi asta din pricina nădejdii [ce se naşte] de pe urma lor), mă întorc la necazurile tale.

Cum au venit aşa una peste alta necazurile tale: din afară, dinăuntru, de la proprii copii, de la care mai cu sea­mă ar fi trebuit să vină sporirea şi grija casei şi sprijinul şi ajutorul şi orice altceva mai ţine de cei care îşi iubesc pă­rinţii? Vai de ticăloşia mea, de ce fel de necazuri e încon­jurată viaţa ta! Crede-mă, bunule văr, s-au atins de sufle­tul meu cele ale tale ca de [sufletul] fericitului nostru tată trupesc. Căci s-ar fi mâhnit şi oricare altul pentru greută­ţile tale. Aşadar, nu deznădăjdui, ci mai degrabă suferă, rabdă cu bună mulţumire. Căci ştie bunul Dumnezeu să iconomisească cele de folos pentru noi şi prin cele potriv­nice şi necăjicioase, dar mai presus de orice lucru să fugi de părtăşia cu erezia luptătoare împotriva lui Hris­tos, căci împărtăşirea de ea înnegreşte şi pierde sufletul.

Aşadar, pe cât poţi, ai grijă de tine, fiindcă celelalte, chiar dacă le pierdem, nu e mare lucru (căci, chiar dacă

79

nu vrem, toţi le vom lăsa pe toate, mutându-ne goi, pre­cum ne-am născut, la Judecătorul), dar dacă ne păgubim în credinţă, este cea mai mare şi singura dintre primej­dii. Căci cu aceasta [cu credinţa] vom ieşi din [viaţa aceasta] şi ea singură se va înfăţişa lângă noi împreună cu faptele în ziua judecăţii pentru veşnicie.

Fericită e egumena dacă şi-a săvârşit alergarea ei. Şi iarăşi salută-i pe ai noştri, pentru care şi cer pururea, ca un păcătos, mântuirea.

80

SCRISOAREA 156

Patricienei Irina

Şi dacă îţi scriem, şi dacă nu, avem ca faptă pomenirea fără uitare a Domniei tale nu numai pentru binefacerea pe care ai arătat-o odinioară către smerenia noastră, ci şi pentru chipul mărturisirii lui Hristos, socotindu-te noi în rândul celor surghiuniţi ici şi colo [periopismenoi] din pricina lui Hristos şi care se luptă [pentru El], Nu cumva şi aceasta [este mărturisitoare], [ar zice unii], de vreme ce nu a fost prigonită, nici nu este fără casă, nici fără cetate, nici nu este surghiunită, nici pregătită pururea pentru pri­mejdii? Ba da, cu adevărat; şi de aceea eşti fericită, că a ta este împărăţia cerurilor. Cine dintre mărturisitori nu ştie că tu ai mărturisit împreună cu ei? Unde nu s-a auzit că şi o soţie de senator este între mucenici? S-au minunat de ti­ne cetele monahilor, te-au lăudat adunările mirenilor. Dar ce zic de acestea? înseşi cetele îngerilor şi ale sfinţilor s-au veselit pentru tine. Şi să nu crezi că linguşeală este cuvântul. Ia aminte, dar, o, muceniţă a lui Hristos, cum eşti cinstită, cum eşti înălţată. Compară-mi lutul şi aurul. Tot atâta şi cu mult mai mult este vrednicia cerească dată acum ţie de Dumnezeu faţă de vrednicia pământeas­că pe care ai lăsat-o: eşti numită mucenic al lui Hristos, mărturisitor al adevărului.

De aceea, îţi amintesc să nu te schimbi nicidecum din statornicia [împotrivirea] [enstasis] ta, întărindu-te pe

81

stânca neclintită a ortodoxiei, nici să te înfricoşezi degra­bă şi să te îndoieşti din pricina căderii unora, fie mireni, fie monahi, şi care par că sunt ceva, deşi nu sunt nicide­cum. Căci unii ca aceştia sunt fraţi mincinoşi, apostoli mincinoşi, „având înfăţişarea dreptei credinţe, dar tăgădu­ind puterea ei” (II Tim. 3, 5). Mulţi păruţi înţelepţi şi ar­hierei la arătare şi păruţi sfinţi, [care au trăit] în vremu­rile de demult, au fost osândiţi¹. Dar puţini înţelepţi adevăraţi, care au vieţuit în frica lui Dumnezeu, au luminat ca luminători în lume fiindcă începutul înţelepciunii este a te înfricoşa de Dumnezeu şi multă vreme nu pă­reau că sunt vrednici. Fiindcă omul caută la faţă, dar Dumnezeu la inimă se uită. Te rog încă, astupă-ţi gura cu cărbunele dumnezeieştii dragoste, tăind toată împătimirea [faţă de lume]. Căci aşa vei tăia împreună şi ata­curile viitoare. Căci cu adevărat nu va rămâne nechinu­it nimeni, fie prin cuvânt, fie prin faptă². Căci te va pizmui diavolul, primind lovitură mortală din pricina ta. «Că şi femeia», va zice. «se ridică asupra mea şi aceasta încă fiind căsătorită şi în multă slavă lumească». Şi va spune astfel [de vorbe]: «Nu sufăr. Voi porni încă împo­triva ei multele mele meşteşugiri. pe bărbat, pe copil, tot sângele³, pe celelalte soţii de senatori, cunoscuţii, slugile, slujnicele, averea, pe lângă acestea lacrimile de jale, rugă­minţile, făgăduinţele. Şi dacă şi de aici sunt ruşinat, trec la alt fel [de ispitire]: aduc ameninţările împărăteşti, piz­ma celor de aceeaşi vrednicie cu ea, care vor zice: Huo!

¹ Se referă la ereziarhi şi înşelaţi, care au fost osândiţi de sinoa­dele ecumenice şi nu numai.

2 Toţi mărturisitorii lui Hristos în istorie vor trebui să sufere fie lăuntric, fie şi în afară.

³ Toate rudeniile de sânge.

82

Singură aceea este mai presus de toţi? Cine mai e şi asta?, încă şi ocări, luare peste picior, dispreţuiri, batjocuri, une­ori şi scuipări şi de ce nu, pălmuiri, pedepse şi moarte». Ia aminte, soră în Hristos, să nu te dai [în mâna lui]! Acestea sunt însemne [stigmata] ale lui Hristos, acestea cununi cereşti, care te fac nouă muceniţă. Căci nu sunt şi acelea¹ cu trup asemănător, de bun neam, preafericite, tă­iate din bărbat cu sabia Duhului²? Astfel, cuvântul [aces­ta] să-ţi fie prilej spre a te pregăti, soră şi maică³, să nu te momească ispititorul diavol cu ceva, încât să întăreşti şi să mântuieşti pe mulţi cu pilda ta⁴ şi [aşa] să dănţuieşti veşnic în împărăţia lui Dumnezeu.

Roagă-te pentru mine. O îmbrăţişez în Domnul pe mlădiţa şi împreună luptătoarea ta⁵.

¹ Se referă la sfintele muceniţe din vechime.

² în sensul de pline de bărbăţie şi fără afecţiuni pătimaşe faţă de bărbaţii lor.

³ Există opt scrisori ale Sfântului Teodor către patriciana Irina. în unele din ele, pentru dârzenia şi statornicia ei în mărturisirea dreptei credinţe, o numeşte direct maică duhovnicească a sa.

⁴ Aceasta este important să avem azi: pilde vii de mărturisire a lui Hristos. Doar ele dau putere spre urmare şi contemporanilor. Şi astfel de pilde, fie şi puţine, ştim că vor fi întotdeauna, căci Biserica nu va pieri până la sfârşitul veacurilor.

⁵ E vorba de fata patricienei, educată în dreapta credinţă de mică.

83

SCRISOAREA 223

Fiului Naucratie

Rea e vestea scrisorilor tale, o, fiule! Că atingându-se de smeritul meu suflet, cu adevărat m-a îndurerat şi mi-a chemat lacrima inimii, făcându-mi puţin fără somn noap­tea în care am primit în mână epistola. Asta, pe de-o par­te, pentru toţi cei ce au căzut, iar pe de alta, îndeosebi, pentru [căderea] lui Flubutes; pentru ei, fiindcă au făcut acum cele asemănătoare cu cele dinainte, iar pentru el, fi­indcă era cunoscut ca unul dintre cei ce stau cu tărie. Aşa­dar, mă minunam încă de statornicia lor, că, nemărturi­sind ei în întâia lor înfrângere cea pentru adulter şi înso­ţirea adulteră s-au comportat exact pe dos în situaţia de faţă, şi cugetam în sine-mi că poate şi ei au căinţă în ei în­şişi şi mă bucuram eu, smeritul, pentru dreapta lor umbla­re¹. însă, precum se pare, zidindu-şi casa lor pe locuri pu­trede, când erezia a lovit asupra lor ca o furtună, au căzut cu cădere preacumplită, numind iarăşi iconomie lepăda­rea adevărului. Aceiaşi au fost şi mai înainte poticnire pentru Biserica lui Dumnezeu şi acum la fel sunt prin cele ce le-au făcut, chemându-i pe toţi la pierzanie. Şi cei mai mulţi sunt gata spre împărtăşirea cu răul, căutând

¹ Se minuna pentru faptul că, cedând când a fost vorba de cazul adulterului împărătesc, au încercat să nu cedeze în lupta cu ereticii iconomahi.

84

în nevoi să afle oarecare dezvinovăţire prin care, fără necaz şi supărare, să ducă lupta pentru dreapta credinţă¹. Au avut părtăşie [cu ereticii] pe baza tăgăduirii lui Hristos, a Născătoarei de Dumnezeu, a tuturor sfinţi­lor. Căci acest lucru înseamnă lepădarea cu totul a icoa­nei. Vai ce necaz! Vai ce înşelare! Vai mie, cum, înce­pând bine, s-au întors la cele din urmă? Vai mie, asupra câtor oameni de rând şi dintre cei mari va veni nimici­rea: şi peste mireni, şi peste clerici, şi peste monahi. însă plaga cea veche, răul cel dinlăuntrul sânului, Iosifi cel nu­mit mai demult cununător al însoţirii adultere, iar acum batjocoritor al lui Hristos, însuşi s-a făcut călăuzitor celor care i-a avut mai înainte în grijă. Ce [spunem] faţă de aces­tea? Vom renunţa, vom cădea, vom ocoli suferinţa pentru mărturisirea lui Hristos şi pentru împotrivirea noastră statornică [enstasis] Nicidecum, fraţilor, nicidecum! Căci dacă necredincioşii cad, drepţii vor fi înfricoşători [pentru ceilalţi], de vreme ce căderea aproapelui este cea mai mare siguranţă pentru cel ce stă². Să stăm, dar, în Domnul cu mai multă tărie, vă rog, neînfricoşându-ne de nimic din partea celor potrivnici. Oare mărturi­sirea noastră stă în cei căzuţi, încât prin statornicia acestora

¹ Lupta pentru dreapta credinţă ne duce în multe nevoi şi neca­zuri, foame, frig, sărăcie, dureri, deznădejdi etc. Ele trebuie răbdate şi nu găsite pretexte pentru a ne împlini iubirea de sine prin renunţarea la mărturisirea credinţei.

² Cel ce a căzut a căzut pentru că nu şi-a pus nădejdea cu totul în Dumnezeu, ci şi în ceva omenesc. Prin căderea lor li se întăreşte şi mai mult celor credincioşi convingerea că trebuie să lepede orice nădejde în ceva creat şi să se lege cu toată fiinţa doar de Dumnezeu spre a nu că­dea şi ei la rândul lor. în acest fel rugăciunea lor devine şi mai fierbinte şi smerenia şi mai adâncă. Iar acestea sunt condiţiile ca harul să poată veni şi să-l întărească pe om în mărturisire, chiar până la moarte.

85

să fim întăriţi, iar prin căderea lor să fim clătinaţi¹? Să nu fie! Noi [nu ne bazăm] nici pe aceştia, nici pe alţii. Hristos e temelia noastră întru Care stăm, întru Care ne lăudăm, zicând cu Pavel: „Cine ne va despărţi de dragos­tea lui Dumnezeu? Necazul sau strâmtorarea, sau foamea, sau prigoana, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia? Căci şi întru toate acestea preabiruim prin Cel Ce ne-a iu­bit pe noi” (Rom. 8, 35, 37). Astfel, cel care nu e gata de bătaie, [acela] nu se luptă pentru Hristos, nu poate să fie creştin. Nu în zadar sunt luptele mucenicilor, chinuri­le, nevoinţele. Nu cumva nu sunt de un trup cu noi? Nu cumva nu s-au ostenit fiind aruncaţi sub atâtea pedepsiri?

Nu cumva nu au fost îngreuiaţi încât nici nu mai nădăjduiau în viaţă, precum zice Apostolul (cf II Cor. 1, 8)? Dar prin frica de pedepsele veşnice şi prin dorirea răsplătirilor cereşti, ca nişte înţelepţi, au ales mai degrabă moartea tru­pului decât pe cea veşnică. Au răbdat, nu s-au înfricoşat, nu au fost loviţi de groază. Şi zugrăvindu-şi în minte pe cele viitoare ca prezente, s-au dedat cu bucurie la chi­nuri, socotind multa pătimire ca dar. „Căci nouă ne-a fost dăruit pentru Hristos nu numai a crede în El, ci şi a suferi pentru El” (Flp. 1, 29). Şi în altă parte: „Căci prin multă cercare a necazului este prisosul lor de har” (II Cor. 8, 2). Aşa s-au bucurat, aşa s-au veselit când au pătimit pentru Hristos toţi sfinţii.

Să gustăm şi noi, iubiţilor, din dragostea lui Hristos, să umblăm pe urmele sfinţilor, să nimicim împătimirile faţă de veacul acesta. Nu avem aici cetate stătătoare (cf.

¹ Mărturisirea nu se fundamentează pe comportamentul celorlalţi, ci pe credinţa în Hristos. Deci nu majoritatea stabileşte cârma în ce priveşte dogma Bisericii, ci cei care se ţin de adevăr, fie ei şi puţini care sunt insuflaţi de Duhul Adevărului.

86

Evr. 13, 14). Ierusalimul cel de sus este patria şi cetatea noastră. O, bărbaţi puternici cu Duhul, o, fii ai lui Dum­nezeu (căci nu ale mele smeritului şi păcătosului sunt aceste cuvinte), să nu plecăm genunchii, chiar dacă toţi s-ar schimba ceea ce să nu fie -, ci noi, ca unii întăriţi odinioară de Dumnezeu, şi acum să luptăm de unii sin­guri. Cu noi este Dumnezeu, toţi sfinţii cei din veac, cu noi e Răsăritul şi Apusul¹. Mică parte este cea care s-a rupt pe sine de Biserica de sub cer, şi aceasta din frică, din pricina celor trecătoare, din pricina trupului pe care puţin mai pe urmă îl vom preda focului veşnic, împre­ună cu sufletul, dacă nu ne ţinem de adevăr. Fie şi să fim ispitiţi, şi să fim loviţi şi încă de multe ori şi la sfârşit să şi murim. Oare nu este bucurie negrăită dacă avem parte de împărăţia cerurilor şi dacă de aici ni se dă faimă nemuritoare? Sau dimpotrivă, fugind de cele spuse mai înainte, de aici să fim luaţi în râs până întru sfârşit şi să suferim ruşinea fără de sfârşit? Da. rogu-vă, fiii mei, pe care i-am născut întru Domnul, pe care i-a sporit Hristos prin osteneli şi chinuri nu numai ascetice, ci şi [prin osteneli] de luptă², „împliniţi bucu­ria mea, ca să cugetaţi acelaşi lucru, având aceeaşi dra­goste. fiind de un suflet, cugetând una, nimic [făcând] din ceartă sau slavă deşartă, ci socotindu-vă prin smeri­ta cugetare unii pe alţii mai de cinste decât pe voi înşi­vă" (Flp. 2. 2-3). Apostoliceşti sunt poruncile, chiar da­că sunt amintite de mine, smeritul. Rugaţi-vă şi pentru mine, vă rog. ca, pentru voi, să mi se dea tărie, putere, cuvânt (chiar dacă eu sunt nevrednic de harul dumnezeiesc),

¹ Celelalte scaune patriarhale nu erau în erezie.

² Fiii săi crescuseră duhovniceşte nu numai în mănăstire, ci şi în prigoana pentru adevăr. „într-o inimă” se referă la lucrarea omenească, „într-un Duh” la cea dumnezeiască. Unitatea este rezultatul conlucrării dintre om şi Dumnezeu.

87

încât cu o inimă, într-un Duh¹, să fie slăvit Dumne­zeu în trupul şi duhul nostru.

Trimite-l pe bunul Dionisie la arhiepiscop. Salută-i pe avva Petru, pe avva Ignatie şi pe avva Titoe şi arată-le scrisoarea. încă pregăteşte-te împreună cu ceilalţi, şi mai cu seamă cu cei amintiţi mai înainte, ca, alunecând cei de aproape ai voştri, să nu îi îngăduiţi [lângă voi], dacă sun­teţi clevetiţi de aceia.

Să vă dea Domnul putere, tărie, minte, ochi, pricepere ca voi să faceţi orice e bine spre lauda şi slava lui Hristos. spre lauda mea, spre faima voastră veşnică.

Vă salută pe amândoi cei ce sunt împreună cu mine.

Hristos să fie cu voi! Amin.

88

SCRISOAREA 244

Unei egumene

Mi-a vestit fratele că a văzut cinstita ta faţă şi că este sănătoasă după duh, ţinând nădejdea prin răbdare. Şi am slăvit pe bunul nostru Dumnezeu, Cel Ce îşi arată puterea Sa şi în firea cea neputincioasă. Căci cu adevărat fericită eşti tu între monahii, dar şi între toate femeile, că în zilele acestea în care nu numai femeile canonice¹ şi cele cu schimă, asemenea vouă. au fost biruite, ci mai trebuie pu­ţin şi toţi monahii şi egumenii din Bizanţ [vor fi la fel], tu. împreună cu celelalte patru, ai ales mai bine să păti­meşti pentru Hristos decât să te împărtăşeşti cu împărtă­şania eretică ce desparte de Hristos. Căci cel ce se îm­părtăşeşte cu ea este străin de moştenirea lui Hristos, precum Iuda, şi părtaş cu cei care L-au luat pe Domnul ca să fie răstignit. Căci prigonitori şi răstignitori ai lui Hristos sunt cei ce defaimă şi dispreţuiesc icoana lui Hristos, asemenea şi a Născătoarei de Dumnezeu şi a fiecăruia dintre sfinţi. Ia aminte, roabă a lui Hristos, să nu-L ruşinezi pe Cel Ce te-a chemat la mărturisirea Lui. Sămânţă sfântă eşti (şi las deoparte pe cea după trup, căci şi aceasta este asemenea [celei după duh]), din cea a Teclei, întâia muceniţă, a Fevroniei. Eugeniei, Matroanei şi

¹ Femei afierosite lui Dumnezeu.

89

celor asemenea [lor]. Şi am zis Matroana¹ pentru că şi în zilele ei, fiind erezie şi unele monahii stăruind în lepăda­rea împărtăşaniei [eretice], după cum [faceţi] voi acum, răzbunătorii eretici, cuprinşi de nebunie, cu mână silnică le-au deschis gurile şi le-au vărsat [pe gât] împărtăşania lor. Dar ea nu a fost de acord cu mâna [cea silnică] şi de aceea se vede că a suferit multe ispite pentru Hristos. Dar să nu ne abatem nicidecum. Căci Hristos este ajutorul nostru, chiar dacă ei [ereticii] ne ispitesc până la sânge.

Roagă-te pentru noi, ca şi noi, păcătoşii, pentru Dom­nul, să nu fim despărţiţi de Hristos.

¹ E prăznuită pe 9 noiembrie.

90

SCRISOAREA 294

Lui Macarie egumenul

Ce faci, dumnezeiescule părinte, smerindu-te pe tine, cel înalt în virtute, şi înălţându-mă prin cinstitele tale cu­vinte pe mine, cel aflat la pământ prin răutate şi împresu­rat de mii de patimi în fiecare zi? Eu. robul şi copilul tău, doresc mai degrabă să fiu învăţat decât să pot fi în stare să învăţ pe altul. Iar omul cel bun scoate cele bune din co­moara bună a inimii. Asemenea eşti şi tu şi când eşti pri­vit, şi când eşti citit.

Deci. în legătură cu problema lui Demetriadis şi a ucenicilor săi. de vreme ce au plecat de la el. ca să cunoşti din roade copacul şi să făgăduieşti acelora pocăinţa, [îmi pare] lucru întăritor şi pentru mine. cel ticălos, şi pentru cei ce se luptă cu noi în chip văzut şi nevăzut, ca unul ce am fost învrednicit să vin în urma tuturor mărturisitorilor de acum ai lui Hristos. Căci mărturisitor este tot cel ce a rămas neclintit. Iar despre celelalte două probleme aşa mi se arată:

Dacă un preot a subscris¹ la necredinţa [eretică], da­tor este să se pocăiască şi să plângă cu căldură ca să-i fie iertată necredinţa, dar să liturghisească, nicidecum -

¹ A semnat un document în care se arată de acord cu erezia. Aceasta e o treaptă mai puţin gravă de părtăşie cu erezia. Cea mai gravă este împărtăşirea concretă din potir cu ereticii.

91

chiar dacă nu pomeneşte nici un necredincios ci să se oprească de la lucrarea sfinţită până va da Domnul şi va rândui vremea unui sinod ortodox în care fiecare va lua cele vrednice după judecata lui Dumnezeu. Iar eu te sfătuiesc, dacă a avut parte prin împărtăşanie de părtă­şia cu cei necredincioşi, să se ţină departe de Sfintele Taine până la unul sau doi ani. Căci s-a scris că nu pu­teţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor, nici nu puteţi să vă împărtăşiţi de masa Domnului şi de masa dracilor.

Acelaşi lucru şi în ceea ce priveşte bisericile. Ce învo­ire este între templul lui Dumnezeu şi idolii? Deci, dacă s-a poruncit de Sfântul Sinod¹ că nu trebuie să intrăm în bisericile ereticilor, nu ştiu decât că, dacă s-a dat de către stăpânire în chip desăvârşit o biserică ortodocşilor, să nu mai liturghisească acolo ereticul. Căci atunci intră şi liturghiseşte ortodoxul, nefiind nici o osândă pentru cele pe­trecute mai înainte.

Aşa cuget, părintele meu, eu, cel smerit, privind la pil­dele dumnezeieştilor Părinţi, chiar dacă desăvârşirea ta ar putea să vadă şi să arate ochilor mei cele mai bune. Ca unul ce eşti în putere şi lupţi pentru Dumnezeu, să fii pă­zit [în viaţă] încă, pentru mine, tu, cel ce eşti [de Dumne­zeu] ascultat între Părinţi; asemenea şi roagă-te pentru ne­vrednicia mea. Una ţine de dragoste, iar cealaltă fă-o pen­tru porunca dată.

¹ E vorba de Sinodul din Constantinopol care, sub preşedenţia Sfântului Nichifor, a elaborat 48 de canoane păstrate în culegerile ca­nonice bisericeşti (apud arhid. Prof. dr. Ioan Floca, Canoanele Biseri­cii Ortodoxe, Sibiu, 1992, p. 450). Canonul 46 vorbeşte de intrarea în bisericile ereticilor.

92

SCRISOAREA 308

Fiului Ignatie

Cele pe care le-ai scris, fiule iubit, le-am ştiut şi mă bucur, fiindcă aud glasul tău, iar nu pentru că tu primeşti cele din partea mea. De altfel, [cele ale mele] sunt şi înve­chite, şi de nimic. Dar dacă zici că te foloseşti de cuvinte­le mele, scrie-mi, şi primeşte [la rândul tău], şi nu va fi nici un refuz din partea mea.

Aflu că duci viaţă strâmtorată în prigoana de acum, după cum şi cei de un obicei cu tine care sunt ascunşi [cu tine], însă nădejdea să uşureze [strâmtorarea voastră]. Ţi­ne cele ale tale cu tărie, împreună cu bunul Eusebiu pe ca­re îl şi salut.

împărtăşania [koinonia] de la eretici nu e simplă pâi­ne, ci otravă [farmakon]¹ care vatămă nu trupul, ci înne­greşte şi întunecă sufletul Iar [a o lua] şi a o arunca pe as­cuns eu nu pot să spun, ci cei ce o fac din pricina fricii, de­spre care se poate spune acel lucru că „multe dintre căpete­nii au crezut în El, dar nu mărturiseau, din pricina fariseilor, ca să nu fie daţi afară din sinagogă. Căci au iubit slava oa­menilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (In. 12, 42-43).

Pentru cel ortodox sunt rugăciunile sfintei slujbe [ierourgia]. De ce se mai ia la descusut acest lucru dacă este

¹ Farmakon are mai multe înţelesuri: drog, medicament, otravă, băutură vrăjită. Am ales sensul potrivit cu contextul.

93

făcut şi de către eretici?¹ Fiindcă ei nu cugetă ca cel care le-a făcut pe ele. nici nu cred precum indică înseşi cuvintele [rugăciunilor], deşi toată mistagogia² îl slăveşte pe Hristos că S-a făcut cu adevărat om. Dar ei [de fapt] tăgăduiesc [acest lucru], chiar dacă zic [contrariul]³, pentru că cugetă că El nu poate fi închipuit pe icoană. E ca şi cum ar zice cine­va: «Cred în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt», dar el cugetă că Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt sunt un singur ipostas. având trei nume, lucru ce ţine de dogma lui Sabelie. cel cu cuget deşert. Aşadar, cum? Să spunem oare că unul ca acesta cre­de în Treime? Nicidecum, chiar dacă el o zice. Deci aşa şi aici, nu crede precum zice, chiar dacă ortodoxă este mista­gogia, ci fiecare grăieşte la întâmplare, ba mai degrabă aduce ocară, căci îşi bate joc de slujbă [leitourghia]⁴ Fiindcă şi vrăjitorii şi descântătorii se folosesc de cântări dumnezeieşti în lucrurile lor drăceşti.⁵

¹ Ereticii îşi impropriau formulele ortodoxe de rugăciune, dar nu credeau în conţinutul lor. Este ceea ce se face azi. Mulţi mărturisesc dogmele Sfinţilor, dar nu tot atâţia le acceptă în chip real conţinutul. De pildă, un protestant poate foarte simplu să rostească rugăciuni or­todoxe, chiar dacă nu crede în ele: şi nici nu are cum să creadă, căci dacă ar crede, s-ar lepăda de erezia lui şi s-ar uni cu Biserica Ortodo­xă. Deci, important este acordul lăuntric mărturisit pe faţă, prin vie­ţuire şi conştiinţă dogmatică cu textul pe care îl rostim.

² Aici se referă fie doar la Sfântul Botez, fie la întregul complex de Taine de iniţiere în creştinism.

³ Ereticii iconomahi afirmau că Hristos S-a întrupat, dar tăgăduiau posibilitatea zugrăvirii pe icoană, ceea ce e absurd.

⁴ Ereticul care rosteşte rugăciuni ortodoxe le batjocoreşte, căci nu crede în ele. Dar şi ortodoxul care nu le ia în serios este mai rău decât un eretic.

⁵Aşa vrăjitorii se folosesc de rugăciunea Tatăl nostru, îndeamnă oamenii să meargă la biserică etc. Fac multe forme ale evlaviei, dar în alt duh.

94

Decât să plece de aici neluminat, e mai de folos ca cel nebotezat dacă nu se găseşte vreun [preot] ortodox care să-l boteze să fie botezat de un monah, sau, dacă nu există vreunul, de un mirean, care să zică: «Se botează (cutare) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh». Şi cu adevărat este botezat. Căci, dacă e neapărată nevoie, se îngăduie şi schimbarea legii, precum [şi] mai demult s-a făcut şi a fost primit [acest lucru]. ¹

¹ Legea e ca preotul să boteze pe cel nebotezat. Iar excepţia este ca botezul să fie făcut de un mirean sau călugăr nesfinţit De remarcat este că schimbarea de lege se face în cadrul trupului Bisericii. Adică un mirean eretic nu va putea niciodată să boteze în chip real un om nebotezat. Tocmai asta precizează şi Sf. Teodor: dacă nu se găseşte un preot ortodox, atunci poate fi înlocuit de un mirean ortodox, care înseamnă nesfârşit mai mult decât un preot eretic.

95

SCRISOAREA 340

Fiului Taleleu

Bine ai făcut că mi-ai scris, fiule iubit. Căci ai arătat prin aceasta credinţa şi dragostea ta. Dar pentru ce îmi cânţi laude de care nu am parte nicidecum? Nu ştii că sunt păcătos şi simplu în cuvânt? Dar dragostea este foar­te hoaţă, atribuind celor doriţi, din partea prietenilor, cele ce nu există. Aşadar, lăsând la o parte laudele, mai degra­bă roagă-te, fiule, să mă întăresc în Domnul şi să mă izbă­vesc în tot chipul de cel rău.

Neputinţa ta trupească să o duci cu mulţumire către Dumnezeu şi nu te întrista pentru chipul în care a venit. Ştie Domnul să dea cele de folos fiecăruia, însă eu nu ştiu de unde ţi-a venit¹. Hula să fie dispreţuită şi [atunci ea] va trece mai repede, dar dacă înfricoşează, mai degrabă va rămâne, de care să fii izbăvit cu puterea lui Dumnezeu.²

¹ Boala e spre pocăinţă, dar felul ei ţine de specificul şi folosul persoanei căreia i-o îngăduie Dumnezeu. Ea ţine cont de felul păcate­lor ce trebuie tămăduite.

² Propoziţia în legătură cu hula se poate referi fie la boală, fie la prigoana despre care se vorbeşte în continuare. Dacă se referă la boa­lă, atunci, în general, boala aduce cârtire şi hulirea proniei dumneze­ieşti. Dacă cel bolnav dispreţuieşte aceste gânduri, ele pleacă îndată, dar dacă se lasă învăluit de ele, îl vor vlăgui şi lăuntric şi atunci boala îşi pierde caracterul mântuitor şi devine pricină de pierzanie. Dacă însă se referă la prigoană, atunci ea indică hulirea adusă de prigoni­tori, de care nu trebuie să ţină seama ortodocşii.

96

Chiar dacă se face multă asuprire din partea prigonitori­lor, însă premiul este ceresc. Aşadar, dacă împreună păti­mim, vom fi şi slăviţi împreună. Căci nu e vreme de dul­ce pătimire, ci de mucenicie.

în problema cu preotul care pare ortodox, dar care mă­nâncă cu episcopul¹, după cum am zis. dacă încetează de la o astfel de mâncare împreună, primind şi epitimia opri­rii de a sluji cele sfinte până la o vreme, şi dacă nu mai cade în aceeaşi greşeală, are vindecare ca să slujească [la vremea potrivită] lui Dumnezeu. Dar dacă este indiferent, nu îi va fi izbăvire bărbatului propria bogăţie încât prin darea ei [ca milostenie] să scape şi de părtăşia eretică, şi de altă faptă păcătoasă; că nu se dă în schimb binele ca să se primească răul, după cum nu se dă lumina şi să se pri­mească întunericul. Dacă ar da cineva toţi banii lumii şi are părtăşie cu erezia, nu este prieten al lui Dumnezeu, ci vrăjmaş. Dar ce zic de părtăşie²? Chiar dacă ar face compromis cu ereticii în mâncare şi băutură şi priete­nie, este vinovat. Hotărârea este a lui Gură de Aur³, însă este şi a fiecărui sfânt.⁴ Şi cum este[ faptă] fără de voie, iar nu lucru [de voie], ca cel ce pare că cugetă or­todox să se împărtăşească deopotrivă cu erezia? Fără voie este când cineva cască cu sila gura unui ortodox şi îi toarnă împărtăşanie eretică, ceea ce au făcut ereticii de odinioară şi fac, precum am aflat, cei ce luptă acum îm­potriva lui Hristos. Iar a se împărtăşi de la sine este de bu­nă voie. Iar dacă o face fiindcă se teme (căci aceasta e în­trebarea), nici aşa nu va avea apărare. Căci auzim: „Nu vă

¹ Probabil e vorba de un episcop eretic sau filoeretic.

² Se referă la părtăşia în Sfintele Taine sau rugăciune.

³ Despre prorocii mincinoşi, lG 59, 558.

⁴ Este vorba aici de „consensus patrum” în ceea ce priveşte erezia.

97

fie frică de cei ce ucid trupul, ci de Dumnezeu Care le tri­mite pe amândouă în gheena focului veşnic”(cf. Mt 10, 28). Cu adevărat, lumea întreagă nu este vrednică de un singur suflet care se păzeşte pe sine nepărtaş de părtăşia [împărtăşania] eretică şi de orice rău. Iar cei ce se îm­părtăşesc de amândouă [de erezie şi de păcat moral] sunt de aceeaşi cinste cu iarba, cu lemnele şi trestia pe care le va arde focul cercării judecăţii şi pe făptuitorii lor îi va păzi arzând în veşnicie, fără să se topească.

SCRISOAREA 381

Teodor, către frăţiile împrăştiate pretutindeni

[CUVÂNT] CATEHETIC

„Harul şi pacea să vi se înmulţească” (I Pt 1, 2). Căci drept este din apostoleştile glăsuiri a grăi celor prigoniţi pentru Hristos. Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos (cf. Ef. 1,3), Cel Ce a des­chis nouă, smeriţilor, uşa deşi suntem păziţi cu străşnicie ca să ne unim cu voi, iubiţii noştri fraţi, printr-o vor­bire prin scrisoare. Cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă (cf II Tim. 2, 9), chiar dacă celor puternici li se pare că îl leagă. Cu adevărat suntem datori a ne bucura mult că vedem chiar întru noi, păcătoşii, împlinirile dum­nezeieştilor mai înainte vestiri. Veniţi să spunem, fraţilor, împreună cu Apostolul: „Cine ne va despărţi de dragostea lui Dumnezeu? Necazul sau strâmtorarea, sau foamea, sau prigoana, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia?" (Rom. 8, 35). Oare numai pentru sine a spus acestea şi nu şi pentru noi, ca şi noi să avem faţă de Dumnezeu o asemenea aşezare? Aşa încât să nu ne deznădăjduim în necazurile în care suntem, ci să iubim a suferi cu bucurie şi celelalte pătimiri rămase. Căci bucurie negrăită este a pătimi pentru şi împreună cu Hristos, după cum au dovedit toţi sfin­ţii până la Tadeu, mucenicul nostru, şi până la oricare alt mărturisitor luat din viaţa aceasta în urma lui [a lui Tadeu],

99

fie din temniţă, fie din alt loc de surghiunire, pentru buna [lor] râvnă şi pentru fapta vrednică de urmat.

Să ne facem şi noi, fraţii mei, într-un astfel de chip mucenici, prin a fi pururea pregătiţi să fim luaţi, să mărturisim, să fim biciuiţi, să murim. Acest lucru în­seamnă a fi mucenici în fiecare zi, aceasta este a muri în fiecare zi. Din acest lucru vin curăţirea sufletului, înstrăinarea de patimi, apropierea de Dumnezeu, ura lu­mii, aducerea în minte a cerului şi a bunătăţilor puse deoparte în veac, iar nu a celor întristătoare¹. Căci o astfel de pregătire nu dă răgaz minţii să iubească îndul­cirile şi să se reverse în chip pătimaş ici şi acolo, ci mai degrabă încordează inima, aduce străpungere, ca ochii să verse lacrimi, doreşte ieşirea din trup ca dintr-o tem­niţă apăsătoare. Să luăm, dar, aminte, fraţilor, cum sun­tem. Dacă suntem aşa, foarte bine, dar dacă suntem altfel, să ne îmboldim, să ne curăţim. Să fugim de diavol balaurul cel lipsit de blândeţe de săgeţile aprinse ale poftei amare şi de moarte. [Aceste săgeţi] nu sunt plăcere, ci du­rere, nu îndulcire, ci amăreală, nu dulce pătimire, ci vrăj­măşie, robie, stricăciune, ticăloşie, schimbarea deprinderii celei după fire. Căci dacă [pofta] e bună şi dulce, cum pe cei care îi prinde îndată îi arată nebuni, dobitoceşti, plini de ruşine, robi, deznădăjduiţi, slăbănogiţi, vinovaţi de moartea veşnică? Ea farmecă, scoţându-i din sine şi schimbându-i, dar cu ea nu se întâmplă ca şi cu farmecele în ca­zul îndrăciţilor care nu pricep ce e cu ei decât după trezire².

¹ Mintea unui astfel de om se gândeşte la cer şi la cele de acolo, nu la chinurile şi necazurile pe care le suportă aici pentru Hristos. Acestea din urmă i se par nesemnificative în raport cu primele.

2 Şi pofta produce o ieşire a omului din sine, din hotarele firii, asemenea cazului demonizaţilor, dar ea o face cât timp omul e conşti­ent, nu inconştient ca îndrăciţii.

100

Aşadar, să luăm de acum aminte, iubiţilor, la locurile unde ne adăpostim, la petrecerea noastră, unde şi cu cine o ducem. Şi dacă e vătămător acel loc, trebuie schimbat, dacă petrecerea e cu cel care aduce sminteală, trebuie în­depărtat, dar dacă nu e cu nici unul [din cei răi], trebuie primit, fiindcă blestemat este cel ce şade de unul singur câtă vreme nici o neapărată nevoie nu stă de faţă.

Trebuie să fim cu luare aminte şi în ce priveşte celelal­te mâncarea, băutura, somnul, munca fiindcă toate [aceste] reguli pot să supună trupul prin porunci şi nu îl sălbăticesc să se scoale asupra sufletului. [Trupul] e mă­gar. Dacă îl răsfeţi peste măsură, se face nesupus şi co­boară mintea ce [vrea să] se suie [la cele înalte]. Din cele ale noastre vă facem cunoscute şi cele ale voastre¹, de vreme ce toţi oamenii au luat deopotrivă de la Dumnezeu frâiele stăpânirii de sine spre a se struni pe ei înşişi, chiar dacă necontenit este război între suflet şi trup, care se îm­potrivesc [unul altuia]. Gândul despre acest lucru să ţină cont de acestea.

Dar ce e cu cele următoare? [Să ţineţi] credinţa neabă­tută, neschimbată, după cum v-am predat-o şi am luat [şi noi] de la sfinţi, ba mai degrabă şi noi, şi sfinţii de la Unul şi Acelaşi Duh. Hristos nu este Hristos dacă nu Se zugrăveşte. Căci a spune Hristos înseamnă [prin aceasta] a cugeta taina întrupării Lui. Căci nu s-ar putea spune Hristos şi [în acelaşi timp] să fie cugetat Cuvântul gol de trup. Dacă trup este Cuvântul, e limpede că în ce priveşte trupul se şi circumscrie, iar prin numele Hristos se intro­duce şi se înţelege deodată şi însuşirea de a fi circumscris.

¹ Pentru că Sfântul făcuse experienţa acestei lupte ascetice, îi pu­tea povăţui şi pe ucenici.

101

încât cei ce nu zic că El se zugrăveşte, adică se închipuie în icoană, îl socotesc fără trup şi sunt departe de curtea lui Hristos. chiar dacă ar fi Petru sau Pavel, după cum în­suşi Petru şi Pavel au hotărât spre asigurarea noastră (cf. Gal. 1. 8). Fiindcă nici unul dintre apostoli sau dintre sfinţii de după ei nu a spus că Hristos nu se circumscrie după trup să nu fie! -. după cum zic cei rău-credincioşi, punând înainte [scrieri] false.

Să ţinem această credinţă curată, o. fraţilor, să mărturi­sim această bună mărturisire, nelăsându-ne nicidecum abătuţi. Tăgăduitori ai lui Hristos sunt cei ce nu ţin aşa. Mucenici ai lui Hristos. împreună cu cei 40 [din Sevastia], împreună cu ceata de nevoitori cea din veac, sunt cei ce se ţin statornici [în credinţa dreaptă]. Vai! Pentru a nu gusta în chip nelegiuit din cărnurile de porc a fost muce­nicia Macabeilor, iar tu nu [vrei să fii] mucenic care sufe­ră pentru a nu tăgădui pe Hristos, Cel Ce [poate fi] zugră­vit? Ioan, Înaintemergătorul, fiind lovit pentru mustrarea adevărului în ce-l priveşte pe Irod, a dat ordinul de înce­pere a luptei mucenicilor, iar tu nu vrei să fi între muce­nici, murind pentru Hristos? Nimeni să nu vă amăgească cu vorbe deşarte, din pricina cărora vine mânia lui Dum­nezeu peste fiii neascultării (cf. Ef. 5, 6). Mucenic în chip deplin şi neîndoielnic este cel ce mărturiseşte, şi pe atât este, pe cât se şi înmulţesc pătimirile. Să nu vă clatine tă­ria prigoanei. încă nu ne-am luptat precum mărturisitorii dinainte. încă nu am fost arşi îndeajuns cu focul încercării celei mai aspre. încă este amestecătură de plumb, încă este pată a păcatului.

Cine eşti tu. cel ce calci în adâncurile judecăţilor celor de nepriceput? Cele care s-au poruncit ţie, acestea cugetă-le. Dumnezeu a iconomisit ca sămânţa făgăduită lui

102

Avraam prin binecuvântarea lui Dumnezeu să moşteneas­că pământul sfânt, după ce mai înainte a robit sub mâna lui Faraon 430 de ani. Creştinismul a fost mai mult de do­uă sute de ani în prigoană cumplită, de la începutul propovăduirii apostolilor până la Constantin, întâiul împărat al creştinilor. Cei de după aceea au petrecut mult timp în delăsare [şi uşurătate], în afară de vremea lui Iulian apos­tatul. Marele Pavel treizeci şi cinci de ani a fost prigonit şi murea în fiecare zi, iar tu ai slăbit în cinci ani? Cle­ment¹, cel mult nevoitor, a fost mucenic 28 de ani, şi tu te-ai delăsat în puţini [ani]? Când voi avea timp să spun cele ale celorlalţi mucenici? Nu ai auzit de răbdarea lui Iov? Oare nu cincisprezece ani a fost chinuit din pricina celui rău care îl asuprea şi a celorlalte necazuri venite asupra lui, şi acestea neştiind să fi făcut ceva din cele rele, ba mai degrabă doar cele foarte bune? Şi care a fost pricina spusă lui de Dumnezeu? „Ca să te arăţi drept", zice (Iov 40, 8). Aşa şi acum, pronia [lui Dumnezeu] oarecum îi cerne pe cei de azi, încât neghina să fie aruncată şi grâul să rămână curat. Nu auzi ce zice lui Ieremia²? „Pune-i pe ei în topitoare şi ia aminte dacă sunt cercaţi, după cum Eu m-am făcut cercat pentru ei” (cf. Zah. 11, 13).

Să răbdăm încă, o, ostaşi adevăraţi ai lui Hristos! Zile­le trec ca umbra, chiar dacă prigonitorii par că rămân. „Dacă M-au prigonit pe Mine”, zice. „şi pe voi vă vor pri­goni. Dacă au păzit cuvântul Meu. şi pe al vostru îl vor păzi. Dar toate acestea vi le vor face din pricina numelui Meu, că nu-L cunosc pe Cel Ce M-a trimis” (In. 15, 20). Căci cu adevărat nu au cunoscut că Dumnezeu şi Tatăl a

¹ Prăznuit la 23 ianuarie.

² De fapt, Zaharia sau, în ultimă instanţă. Duhul Sfânt Care a grăit prin amândoi.

103

trimis pe Fiul Său Unul Născut, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca lu­mea să fie agonisită Tatălui Său (cf. Gal. 4, 4-5). Căci alt­fel nu ar fi tăgăduit că El [poate fi] zugrăvit. Căci nimeni născut din femeie nu este cu neputinţă de zugrăvit în icoană decât dacă ar fi avorton. Deci, în acest chip să ne orânduim pe noi înşine, fraţilor, şi aşa să ne mângâiem cu cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, aşteptând răsplătirea.

Dar ştiţi cine e Leontie: neam de fameni, nu numai lip­sit de cinste după cum a zis careva dintre purtătorii de Dumnezeu ci şi tăgăduitor al lui Hristos.¹ Şi nu îi este de ajuns numai aceasta, ci îi şi chinuie cu sălbăticie pe fraţii noştri. Cel mai înainte ucenic, acum este tăgăduitor care ţine credinţa iudaică. Cel ce a fost între fraţii cei mai de frunte este împotriva fraţilor mai mult decât toţi cei ca­re îi chinuie. Cel care nu numea simplu icoana, ci [îi spu­nea] „sfânta icoană” a lui Hristos, a Născătoarei de Dum­nezeu sau a vreunuia dintre sfinţi, acum le arde, le „cură­ţă”, hulind ca o fiară înnebunită. Pentru aceea este iubit stăpânitorului şi cârmuieşte mănăstirile noastre şi toate le face ticălosul spre ocara lui Hristos. Dar vai mie! Căci ale mele sunt batjocoririle² aceluia. Asemenea este celui ce l-a născut după trup, fiindcă şi acela, în vremurile de mai înainte, a fost pârgă a necredinţei, precum a fost şi a lui Ermie. Căci amândoi s-au dat diavolilor, şi Dumnezeu nu

¹ Eunucii au jucat un rol adesea nefast în disputele teologice din Bizanţ.

² Literal: comediile. Leontie lua în râs manifestările ortodoxe ale credinţei. Sfântul Teodor îi deplânge orbirea şi nesimţirea în care a ajuns, dar îl socoteşte încă fiu al său şi se îndurerează pentru el. îşi face ale sale păcatele aceluia.

104

amestecă cioara cu porumbelul, ci cele asemănătoare cu cele asemenea lor. Aşa stau lucrurile cu aceia. Şi să le dea lor Domnul cunoştinţa adevărului, lor care sunt prinşi în laţ de diavol spre a face voia aceluia (cf. II Tim. 2, 25-26).

Iar pe voi, împreună cu cei pe care apostatul îi pedepseş­te, Hristos să vă întărească, să vă dea putere, să vă dea tărie a răbda câtă vreme sunteţi încă înfometaţi, însetaţi, goi, pe­depsiţi, în tulburări, chinuiţi, batjocoriţi, prigoniţi, huliţi, fi­ind ca gunoiul lumii, lepădătura tuturor, după marele Pavel (I Cor. 4, 13), împreună cu care fie să aveţi parte.

Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, păcătoşii, ca să ne mântuim, învrednicindu-ne fie măcar de treapta cea de pe ur­mă între toţi cei ce sunt statornici [în credinţă].

Vă îmbrăţişează Fratele Nicolae care este împreună cu mine.

Harul cu voi cu toţi. Amin.

SCRISOAREA 382

Teodor, către frăţiile împrăştiate pretutindeni1

CUVÂNT CATEHETIC

Bucuraţi-vă doriţii mei fraţi şi părinţi, că vestirea cea bună [ce v-o dau] este de bucurie. Iarăşi am fost învredni­ciţi noi nevrednicii să mărturisim mărturisirea cea bună; iarăşi am fost supuşi la chinuri amândoi pentru numele Domnului. Căci şi fratele Nicolae s-a luptat în chip foarte frumos şi credincios. Am văzut noi, smeriţii, sângele de­şertat pe pământ din cărnurile noastre, am privit rănile, scursurile şi cele care urmează acestor [chinuri]. Nu sunt acestea [prilej] de bucurie? Nu sunt acestea prilej de ve­selie sufletească? Însă cine sunt eu ticălosul, cel mai ne­trebnic decât toţi oamenii, ca să fiu rânduit cu voi, mărtu­risitorii cei vrednici ai lui Hristos? Iar pricina pentru care s-a întâmplat e cateheza de dinainte², pe care, primindu-o în mână cel care mă are în stăpânire, a trimis-o strategului şi i s-a poruncit să vină la noi comitul curţii. Acesta, ve­nind împreună cu căpetenii şi ostaşi, pe nepusă masă, şi înconjurând căsuţa în care eram noi, dintr-o dată cu strigăte,

1 Fiind prigoniţi, călugării din Studion, care scăpaseră de închi­soare, se uneau câţiva laolaltă şi vieţuiau în locuri retrase.

² E vorba de scrisoarea 381.

106

ca şi când afli prada la vânătoare, au dărâmat foarte repede cu târnăcoape uşiţa, apoi ne-a scos, ne-a cercetat şi ne-a arătat cateheza. Am mărturisit că noi am alcătuit-o. după cum a vrut Dumnezeu. Dar el numai una căuta: să venim la voia împăratului. I-am spus ceea ce a cerut ade­vărul («Să nu fie! Noi nu ne lepădăm de Dumnezeul nos­tru») şi celelalte câte trebuia să le răspundem lor care ne ascultau. Pentru acestea ne-a ciomăgit aspru. Şi fratele nu a suferit de pe urma chinurilor nimic cumplit de acest fel, îndată după ce a încetat şi s-a oprit [bătaia]. Dar mie, smeritului şi putrezitului, fiind cuprins de friguri puterni­ce şi de chinuri cu anevoie de suferit, mi-ar fi trebuit nu­mai puţin şi aş fi ieşit până şi din viaţă. Dar bunul Dum­nezeu, miluindu-mă câte puţin, m-a miluit, lucrând îm­preună şi fratele în cele ce aveam nevoie, chiar dacă încă rănile rămân şi nu au primit tămăduirea desăvârşită.

Aşa stau lucrurile şi v-am povestit pătimirea, ştiind că doriţi să aflaţi pentru a vă îndurera împreună cu noi. Şi care [e rezultatul]? Fiindcă s-au întâmplat unele ca aces­tea şi ameninţarea este mai înfricoşătoare, şi străjuirea mai puternică¹. Căci biciuiri [ne-au fost făgăduite] de paznici şi de gardianul ce stă lângă noi ca să nu ne văică­rim că nu avem cui scrie. Aşadar, să ne ghemuim şi să tăcem, lăsându-ne înduplecaţi de frica oamenilor şi nu a lui Dumnezeu? Nicidecum! Ci până ne deschide Dom­nul uşa nu vom înceta să plinim ceea ce e de trebuinţă după dorinţa noastră, temându-ne şi tremurând de osân­da dată pentru tăcere. „Dacă se va da deoparte", zice, „nu va binevoi sufletul Meu întru el" (Avac. 2, 4). Şi iarăşi

¹ în sensul că deveniseră mai vigilenţi, ca nu cumva să mai poată trimite vreo epistolă.

107

Apostolul zice: „Noi nu suntem ai dării deoparte spre pierzanie, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului” (Evr. 10, 39). De aceea şi epistola de faţă este către toţi fraţii îm­prăştiaţi şi care petrec prigoana în necazuri, dar mai ales către voi mărturisitorii lui Hristos.

Să suferim, fraţii mei iubiţi, întărindu-ne mai mult şi mai mult, iar nu înfricoşându-ne în pătimiri. Cărnuri sunt. Să nu le cruţăm. Fiind chinuiţi pentru Hristos. să ne vese­lim. Cel ce prisoseşte în chinuri mai mult să se bucure, ca unul care îşi înmulţeşte răsplătirile. Cel laş în a suferi os­tenelile bătăilor tocmai de aceea să scuture de la sine fri­ca, gândindu-se la chinurile veşnice. Căci loviturile lor faţă de acelea [din veşnicie] sunt vis, săgeţi de prunci. Da, vă rog, cad înaintea voastră. Să ne îndulcim în durerile cele pentru Hristos, chiar dacă ele sunt dureroase pentru trup. Să privim sus, la cele viitoare şi care rămân, nu la cele de faţă şi care trec. Să dorim a ne amesteca sângele nostru cu sângele mucenicilor, partea noastră cu partea mărturisitorilor, ca să dănţuim împreună cu ei în veac. Cine este priceput, cine este înţelept, cine e neguţător bun ca să dea sânge şi să ia Duh. să dispreţuiască trupul şi să aibă parte de împărăţia lui Dumnezeu? „Cel ce iubeşte su­fletul său îl va pierde", a spus Domnul, şi „cel ce urăşte sufletul său în veacul acesta îl va păstra în viaţa veşnică" (In. 12, 25). Să luăm în urechi cuvintele Lui! Să urmăm Lui! „Unde sunt Eu”, zice. „acolo va fi şi slujitorul Meu” (In. 12, 26). Şi unde e Acela? Pe cruce; şi noi smeriţii [tot] acolo [să fim], ca nişte ucenici ai Lui.

Vă rog să-mi suferiţi cuvântul de mângâiere, chiar da­că epistola e în puţine [cuvinte]. Să ştiţi că noi, păcătoşii, ne bucurăm şi nu deznădăjduim, atâta vreme cât voi staţi întru Domnul.

108

Vă îmbrăţişează Nicolae, cel închis împreună cu mine, ostenitor şi luptător împreună cu mine şi frate prea adevă­rat al vostru. Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă: luptătorii, pe cei împreună luptători; cei prigoniţi, pe cei prigoniţi; voi toţi, pe noi, care vă suntem prieteni întru credinţă. Dacă cineva nu-L mărturiseşte pe Domnul Iisus Hristos că poate fi zugrăvit după trup, să fie anatema de la Treime. Harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi. Amin.

SCRISOAREA 384

Fiului Naucratie

Obişnuiai întotdeauna să faci o lungă introducere la epistolă, aducând multe laude nouă, nevrednicilor, care nu erau adevărate, ci semne ale dragostei tale prieteneşti [faţă de noi]. Dar eu [ţi-am scris totdeauna în cuvinte] pu­ţine. Pentru ce [am făcut] aceasta? Ca să fii tare¹ în Dom­nul, fratele meu, pururea făcându-te mai aprins prin dra­gostea lui Hristos spre a suferi cele pentru El, iar nu spre a te opri în ceva din laşitate [uşurătate]. Şi încă să-ţi fie ţie luminare şi căldură duhovnicească [ezafis], încât să cânţi împreună cu Sfântul David: „în ce chip doreşte cer­bul izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre Tine, Dumnezeule” (Ps. 41. 1). Aceasta o cântă cineva în chip lucrător2, dacă are inima curăţită sau şi-o curăţeşte. Căci unde e curăţire, după cum zice Teologul, e luminare³. Cât de fericit e sufletul acesta care doreşte foarte a pătimi toa­te pentru Hristos şi socoteşte urâciune toată lucrarea căr­nii. Roagă-te, frate, ca eu, cel ce sunt plin de mirosul pati­milor, să mă umplu de mirosul acestei bune miresme. Acesta este răspunsul la prima întrebare.

¹ Literal: sănătos.

² în mod real şi adevărat, nu doar cu buzele sau cu mintea, ci cu toată fiinţa.

³ Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 39, 8, PG 36, 344.

110

Al doilea, e în legătură cu Anatolie: cât de întristătoare îmi este căderea lui! însă [în locul ei] am primit tămădui­rea ta. Aşadar, poartă încă de grijă de dragostea frăţească faţă de el.

în al treilea rând, [îţi răspund] la chestiunile pe care mi le-ai pus înainte.

Dacă un ortodox clevetit [de eretici] că nu se îm­părtăşeşte [la ei], îşi face semnul crucii¹ [spunând ace­lora] că «mă voi împărtăşi» şi nu este iscodit mai în amănunt în nimic altceva de către eretici, iar el are în cugetul lui, pe ascuns, că «mă împărtăşesc de la un or­todox», aşa ceva nu este iconomie, ci trădarea adevăru­lui. Epitimia [pentru unul ca acesta] este jumătate faţă de [cea dată] celui care are părtăşie totală cu erezia. Iar cât este o asemenea [epitimie], fiind deja întrebat mai înainte şi răspunzând, e de prisos a spune de două ori aceleaşi lucruri.

Dacă cineva, spre a-i încredinţa pe necredincioşi, îşi ascunde preoţia ortodoxă² înaintea ochilor lor, dar nu-l pomeneşte pe vreun eretic, nici nu se împărtăşeşte de tai­nele lui. şi acesta să aibă ca epitimie un an depărtare de la Sfintele Taine, ca unul ce este trădător al adevărului.

Dacă cineva se jură că nu se închină dumnezeieştilor icoane, nici nu primeşte vreun monah ortodox, dar, după jurământ, cunoscându-şi greşeala, se pocăieşte şi se închi­nă în ascuns, grea cădere [a suferit]. Căci deja s-a făcut tăgăduitor al lui Hristos şi al Născătoarei de Dumnezeu şi al sfinţilor. Trei ani să se oprească de la Sfintele Taine, [şi aceasta] cu multă iubire de oameni.

¹ Probabil în sensul că făgăduieşte solemn, luând ca martor al fă­găduinţei lui semnul crucii.

² Literal: preoţia conform dogmei ortodoxiei.

111

Dacă cineva se teme să se atingă de icoana lui Hris­tos sau de a unuia dintre sfinţi, un an să se oprească de la împărtăşanie.

dacă un preot îl pomeneşte pe un eretic în public, dar, fiind chemat în particular de către un ortodox într-o casă de rugăciune, evită să-l pomenească pe eretic, cel ce ţine cu acrivie [ortodoxia] trebuie să se roage într-o ase­menea casă de rugăciune?

nicidecum.

dacă cineva poate să primească, după caz, în ce pri­veşte epitimia sa o oarecare uşurare a epitimiei?

în cazul împărtăşaniei, nicidecum, dar în cazul altor [epitimii], nu e de lepădat [gândul]. Şi nici în ce priveşte milosteniile¹ nu ar putea să scadă ceva din [ca­nonul] ce îi este rânduit. Căci cel ce dă epitimie ştie să cerceteze, de bună seamă, şi persoana, şi vremea, şi cele din afară, pentru a scădea [ceva din epitimie]. Căci canoanele care au această posibilitate conţin prin defi­niţie asemenea [uşurări sau adăugiri ale epitimiei], du­pă cum a spus însuşi marele Vasile. Căci, dând episco­pului puterea de a adăuga sau a scădea [la epitimie], nu în chip necesar, adică absolut, i-a pus canonul, ci în măsura în care [canonul] îi permite [lucrul acesta].² Aşa încât cel ce dă [adaos sau scădere epitimiei] să ia aminte cum dă. Căci şi eu, smeritul, nu ca unul ce dau hotărâri, ci fără să silesc, adică în chip sfătuitor cum

¹ Fraza poate fi înţeleasă şi astfel: „Dar nici prin milostenii nu poate să scadă ceva din [canonul] ce îi este rânduit [în ce priveşte oprirea de la împărtăşanie]”.

² Episcopul nu are puterea de a adăuga sau scădea epitimia decât nu­mai în măsura în care şi unde îi permit canoanele. Puterea episcopului este îngrădită de conformitatea hotărârilor sale cu hotărârile canonice.

112

adeseori am spus — răspund la întrebările cele puse de tine sau de altul.

în rest, roagă-te pentru smerenia mea, ajutând după putere celor ce se nevoiesc în cele de la Studion, ori de câte ori poţi întru Domnul.

Fratele Nicolae te salută.

SCRISOAREA 386

Fiului Taleleu

Cele pe care mi le-ai însemnat prin epistolă, le-am şti­ut, fiule, iar cele pe care ţi le răspund, acestea sunt: „Să ne ferim de tot fratele care umblă fără rânduială”, după cum porunceşte sfinţitul Apostol (II Tes. 3, 6). Aşadar, cum zice Grigorie al adelfienilor, în chip iraţional, că voi v-aţi întors de la el, când el însuşi, nu pur şi simplu fără rânduială, ci cu totul s-a abătut cu iconomahii, subscriind la erezie, mâncând şi bând şi petrecând împreună cu ei? Iar dacă ar zice că se pocăieşte şi ţine un canon, să arate aceasta prin mărturisire scrisă, dând anatemei pe ere­tici, împreună cu erezia, şi nemaiavând nicidecum legă­tură cu ei. Dar până nu face aceasta, să vă lepădaţi de el, voi care vă temeţi de DomnuL Căci este viclean când se preface că se întoarce, rănindu-vă pe ascuns şi împrăş­tiind pe ascuns cuvinte vătămătoare, ca şi cum ar fi, fără îndoială, din partea potrivnicilor.¹ De aceea, tu, ca unul care eşti mai nedesăvârşit în raport cu dialectica lui. ai fost nedumerit în ce priveşte unele [argumente ale lui]. Dar fiindcă ai cerut dezlegarea [nedumeririlor], primeş­te-o cu pricepere.

¹ Mimează dreapta credinţă, iar afirmaţiile eretice, pe care le cre­de în adâncul său, le pune pe seama ereticilor.

114

Faptul că Gură de Aur, în cuvântarea de laudă la Sfân­tul Roman, a spus că „Hristos al nostru nu Se circumscrie pe ziduri”¹, nu trebuie primit doar aşa pur şi simplu, ci trebuie cunoscut cu cine discuta când a spus, fiindcă în discuţii trebuie ţinut cont şi de timp, şi de persoană, şi de felul [discuţiei]. De timp, pentru că nu aceleaşi lucruri s-au legiuit celor de demult faţă de cei din har. De persoa­nă, fiindcă alta e cea eretică şi alta cea a ortodoxului. De fel, fiindcă nu acelaşi lucru este a discuta dogmatic şi a întinde cuvântul în chip mai simplu. Prin urmare, cui a vorbit Gură de Aur? Oare unui ortodox care pune la ve­dere icoana lui Hristos? Nicidecum, ci unui păgân care descrie Cauza mai presus de toate, pornind de la cele mai de pe urmă din lucrurile care există, precum zice dumne­zeiescul Dionisie, şi care zice că Ea nu este cu nimic mai presus de formele cu multe înfăţişări şi fără de Dumne­zeu, plăsmuite de el. Prin urmare, bine şi absolut firesc a zis părintele că „Hristos al nostru nu Se circumscrie pe zi­duri”. Dar trebuie să se audă şi ceea ce e după: „prin firea dumnezeirii”, fiindcă dumnezeii aceluia sunt fixaţi pe ziduri şi sunt limitaţi la acel loc şi nu au altceva de natură cugetătoare în afară de ceea ce văd cei ce privesc. Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud, mâini au şi nu pipăie, pi­cioare au şi nu umblă, nas şi nu miros. [Aşa] sunt osândiţi de Proroc (Ps. 134, 16-17). Iar Hristosul nostru este nu

¹ Laudă la Sfântul Roman, PG 50, 616. Textul citat nu e exact, dar înţelesul lui, luat în context, este în acord total cu Sfântul Teodor. Iată ce spune textul Sfântului Ioan: „Nu cumva Dumnezeu e circum­scris pe ziduri? Dumnezeirea e necircumscrisă. Nu cumva se vede Stăpânul nostru cu ochii? Nevăzut este şi fără formă prin fiinţă, dar după omenitate este zugrăvit şi văzut”.

115

numai cu adevărat şi în chip propriu om după partea vă­zută fiindcă S-a făcut asemenea nouă întru totul, întru­pat şi însufleţit şi de o stare cu noi şi are toate celelalte câte sunt semne ale firii omeneşti, în afară numai de păcat ci este şi Dumnezeu prin fire şi adevărat. Şi Acelaşi este amândouă. Ca şi cum ar zice, după cum spune când­va acelaşi Gură de Aur: jos se osteneşte şi sus îl aclamă stihiile, jos flămânzeşte şi sus dă ploi, jos se înfricoşează şi sus tună, jos stă înaintea judecăţii şi de sus toate le ve­de. În acest fel s-a spus de el către păgân că „Hristos al nostru nu se circumcide pe ziduri”. Şi nu a socotit să se folosească de un limbaj exact în afirmaţia sa, căci abia acum ne luptă erezia. Şi e limpede că Sfântul a ştiut ne­greşit că cel care se osteneşte şi flămânzeşte, se înfricoşază şi stă la judecată [poate fi] circumscris prin trăsă­turile trupului, fie pe ziduri, fie în culori pe planşetă. Şi în lucrurile clare nu se folosea el de cuvânt de lămurire. Căci dacă a zis că un înger netrupesc se [poate] vedea

în icoană, nu se [poate] privi în icoană Hristos cel în­trupat? Este prostesc să acceptăm aşa ceva în legătură cu Sfântul. Prin urmare, dacă ei îl au ca mărturie a dog­mei lor rele, de ce îl leapădă pe acelaşi Sfânt, nepri­mind să fie zugrăvit îngerul în icoană, nici careva din purtătorii de Dumnezeu, de vreme ce iarăşi zice undeva Gură de Aur: „Ceea ce aţi făcut cu numele, aceasta aţi făcut şi cu icoana aceluia (adică a Sfântului Meletie)1. Căci mulţi au întipărit acea sfântă icoană şi pe inele, şi pe pahare, şi pe cupe, şi pe zidurile camerelor, şi în tot locul”². însă ei nu suferă să asculte de el.

1 Text neidentificat.

² Laudă la Sfântul Meletie al Antiohiei, PG 50, 516.

116

Despre istoria Sfântului Pangratie. că nu e clar de cine a fost scrisă, ce are a face? Aproape toate scrierile despre mucenicie sunt fără autor. Dar sunt întemeiate [bebaia] şi din ele au luat prilej dascălii [Bisericii] să alcătuiască laude mucenicilor. Sfântul Pangratie e cinstit în Sicilia, într-o foarte mare biserică în care se zice că se fac şi mi­nuni. Aşadar, cel ce nu primeşte istoria [vieţii lui] e lim­pede că a lepădat împreună cu ea şi pe mucenic.

Acestea [sunt spuse] în puţine [cuvinte]. Iar tu, fiule, fii sănătos şi mântuieşte-te şi stai departe de Grigorie, ca să nu te piardă din neluarea ta aminte. ¹

¹ în sensul de adevărate şi demne de luat în seamă.

117

SCRISOAREA 393

Sfinţilor mei părinţi duhovniceşti, care sunt alungaţi pentru Domnul, Teodor, cel mai mic preot şi egumen al celor din Studion, bucuraţi-vă în Domnul

A primi scrisoare de la un singur ortodox în aceste cumplite zile, când nu se mai adună mulţi laolaltă, este un lucru străin vremii [acesteia], precum este un trandafir cu multe petale în [mijlocul] iernii. Şi [acest lucru] a făcut mai cu seamă bucurie smereniei mele. încât chiar din în­ceputul scrisorii a săltat duhul meu şi în chip firesc, a lă­udat pe Domnul, Care şi în această prigoană ahabică¹ Şi-a păstrat atâţia care nu au plecat genunchiul lui Baal. Căci îmi pare că cei care acum nu şi-au plecat [genunchiul] sunt egali la număr cu cei de atunci şi dintre ei sunt nu numai cei care au mărturisit pe faţă. ci şi cei care au scă­pat ici şi acolo, în pustietăţi şi munţi, şi peşteri, şi crăpă­turi ale pământului, ca să grăiesc apostoleşte (cf. Evr 11, 38). Dar şi întreaga voastră ceată² o înfrumuseţează muntele

¹ Aluzie la prigoana lui Ahab contra israeliţilor din vremea Sfân­tului Proroc Ilie.

² „întreaga voastră ceată ” se referă fie la grupul celor de la Stu­dion care erau alungaţi, fie la ceata tuturor mărturisitorilor din acea vreme.

118

cel cu trei piscuri¹, ca unul ce are slavă întreit strălu­citoare. Aşadar, mulţumiri lui Dumnezeu, Care vă îmbo­găţeşte cu toţi cei care cheamă numele Lui. Laud sfânta voastră alungare, cânt locuirea voastră din munte, căci, chiar dacă este cu pătimire şi necaz, este însă îndumnezeitoare. Moise în muntele Sinai a vorbit cu Dumnezeu, Ilie în muntele Horeb s-a învrednicit să-L vadă pe Dumnezeu, pe cât a putut; însuşi Iisus, Conducătorul Cel preadumnezeiesc, S-a suit în munte să Se roage ca un om. Ce în­seamnă asta? Mie îmi pare că un simbol, o vedere a urcu­şului sufletului. Căci după cum muntele este mai ridicat decât câmpia de la poalele lui şi decât valea, în aceeaşi măsură mintea celui ce se roagă se suie către Dumnezeu prin [mijlocirea] unui loc înalt. Vedeţi, o, de trei ori doriţilor, ce fel este petrecerea voastră? Aduceţi-vă aminte şi de noi păcătoşii şi pământenii de aici, ca [astfel] să fim uniţi şi noi cu voi, vulturii Domnului care zburaţi la înăl­ţime. însă aici să ne oprim, chiar dacă dorul se porneşte să grăiască mai multe.

Dar pentru ce aţi venit la atâta măsură de smerenie în­cât să aflaţi de la mine, cel neînvăţat, răspunsurile între­bărilor puse înainte? Voi, cu harul lui Hristos, ştiţi ceea ce trebuie chiar de la voi înşivă, iar dacă nu, de la cei care sunt mai presus de noi şi în vrednicie, şi în cuvânt. Căci sunt foarte mulţi, precum a arătat cuvântul, care sunt da­tori să înveţe pe alţii.² Dar, ca să nu par totuşi că vă întris­tez şi că nu vă dau ascultare, mă voi supune poruncii. însă

¹ Poate e vorba de un munte numit astfel, unde ei au fugit, sau poate e o metaforă a Sfintei Treimi, sau se referă la cei trei munţi amintiţi mai departe care au fost martori ai întâlnirii omenescului cu dumnezeiescul.

² Se referă la mulţimea celor fugiţi din faţa prigoanei, despre care s-a vorbit la începutul scrisorii.

119

mai întâi, aceea am să vă spun, că erezia aceasta, chiar dacă unora de mai înainte li s-a arătat altfel, ba şi unora de acum li se arată cumva doar pe jumătate rea şi nu foar­te cumplită, mie, celui neputincios, mi se pare că nu e ni­mic altceva decât tăgăduirea lui Hristos. Căci dacă arheti­pul se manifestă [ekfainetai] în icoană, precum zice în­tru tot înţeleptul Dionisie¹, şi dacă cinstea icoanei se urcă la prototip, precum zice marele Vasile², iar acum icoana lui Hristos a fost socotită de nimic, a fost tăgăduită, a fost călcată în picioare de către luptătorii contra lui Hristos, e logic că, în icoana Lui şi prin icoană, Hristos a fost tăgă­duit, a fost necinstit, a fost lepădat în chip iudaic. Şi în alt fel nu e cu putinţă a întoarce raţionamentul [to teorema]. De aceea e vreme de jale şi plângere, de aceea şi sunt atâ­ţia care se ţin neclintiţi fenistamenoi]³, nu numai bărbaţi, ci şi femei, de vreme ce este tăgăduit Hristos şi cu gândul, şi cu fapta [loghikos te kai pragmatikos], lucru care nu s-a văzut la ereziile de demult. Cu gândul, pentru că cei necredincioşi arată că nu poate fi zugrăvit Hristos în ceea ce priveşte trăsăturile trupului; cu fapta, pentru că distrug orice sfântă icoană a lui Hristos, a Născătoarei de Dumnezeu, a îngerilor, a oricărui sfânt şi sfântă, din orice biserică şi de la orice [loc de] sfântă jertfă⁴, dându-le fo­cului, batjocorindu-le. luând în râs marea taină a dreptei credinţe, numind urâciune pe Hristos Cel zugrăvit împre­ună cu Maica şi slujitorii [Săi]. A cugeta şi a grăi şi a face acest lucru este al iudeilor şi păgânilor. Căci arabii şi sciţii, folosindu-se de ele, nu s-au arătat făcând nimic de acest

¹ Despre numirile dumnezeieşti IV, 4.

² Despre Sfântul Duh 18, 45.

3 E vorba de opozanţii ortodocşi ai ereziei.

⁴ Se poate referi la paraclise particulare, sau la simple locuri de închinare aflate pe drumuri sau în diferite locuri.

120

fel. Aşadar, cum nu sunt acestea tăgăduire a iconomiei lui Hristos?

Dar [să revenim] cu cuvântul la întrebările puse.

1. Unii s-au plecat [ereziei] de bună voie, fără să-i si­lească cineva [sau ceva],

2. Alţii în urma bătăilor.

3. Alţii numai prin ameninţare.

4. Alţii fără ameninţare şi chinuri, ci doar din frică.

5. Alţii ca să nu cadă din ale lor.

6. Unii din neştiinţă.

- [Deci] cum trebuie primiţi aceştia dacă se întorc?

e limpede că dacă arată toate roadele vrednice de pocăinţă. Şi care sunt aceste [roade]? Depărtarea de Sfintele Taine împreunată cu plângerea şi rugăciunea ostenitoare. Pentru cei din prima categorie, timpul e de trei ani, pentru cei din a doua, doi ani, pentru cei din a treia, a patra şi a cincea, ca şi cei din prima, iar pentru cei din a şasea, un an.

dar după plinirea [timpului de pocăinţă], care trebuie să fie statutul lor?

dacă e din catalogul preoţesc şi nu a subscris [ereziei]² şi nici nu se mai împărtăşeşte de împărtăşania ne­credincioşilor, să fie [restabilit] în tagma clericală în care a fost rânduit. Dar dacă a subscris, să fie oprit de la sluji­rea celor sfinte până la un sinod ortodox, împărtăşindu-se însă [până atunci] cu Sfintele Taine.

este îngăduit, la vreme de necesitate, fie din frică, fie de foame, fie fără trebuinţă neapărată, fie siliţi, ca cei ce se mărturisesc ortodocşi să mănânce împreună cu cei în­tru totul necredincioşi sau cu alţii care au părtăşie [cu ei]?

¹ Funcţii, poziţii, averi, etc.

² A subscrie se referă la a semna un act concret de acord cu erezia.

121

sub nici o formă. nicidecum, decât dacă este un caz extrem şi nu în chip indiferent, ci numai dacă e vreo ne­apărată trebuinţă, [dar şi atunci] o dată sau de două ori.

este îngăduit a mânca din rămăşiţele mâncării aces­tora în caz de necesitate, sau şi fără necesitate, desigur dacă s-a făcut mai înainte semnul crucii pe ele?

dacă [rămăşiţele] sunt de la un preot, nicidecum, de­cât în caz de neapărată trebuinţă.

trebuie să intrăm în casa lor de rugăciune pentru rugăciune şi trebuie să săvârşim Sfânta Jertfă în ea cu antimisul nostru [meta idias trapesas]¹?

nicidecum, în fiecare din cele două situaţii.

trebuie să-i salutăm şi să-i sărutăm [îmbrăţişăm]?

Nicidecum, după cum zice marele Vasile.² Căci Domnul a oprit îmbrăţişarea pângărită. Deci [dacă se face], aceasta să fie accidental [kata sumbasin]³, dar de

¹ Literal: cu propria noastră masă.

2 Asceticon magnum, întrebarea 124, PG 31, 1165.

³ Generată de o circumstanţă neprevăzută, pentru un anumit folos

Dar îmbrăţişarea nu trebuie să fie semnul comuniunii lăuntrice. Salu­tarea, ca respect faţă de chipul lui Dumnezeu în om, e binevenită dar nu ca semn al părtăşiei în Duh. Sf. Irineu dă două exemple în acest sens: „Şi sunt care au auzit de la el [de la Policarp] că Ioan, ucenicul Domnului, mergând în Efes să se spele şi văzând pe Cerint înăuntru a ieşit din baie fără să se spele şi adăugând: „Să fugim ca nu cumva să se surpe şi baia de vreme ce este înăuntru Cerint, vrăjmaşul adevărului”. Şi însuşi Policarp, când a venit odată Marcion înaintea lui şi i-a zis: „Cunoaşte-ne, a răspuns: „Cunosc, cunosc pe cel întâi născut al Satanei”. Atâta evlavie aveau apostolii şi ucenicii lor ca nici măcar prin cuvânt să nu aibă părtăşie [k o io ne in] cu careva din cei ce falsi­ficau adevărul [paraharasso], după cum şi Pavel a zis: "Pe omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, lasă-l, ştiind că unul ca acesta s-a întors [ekstremo] şi păcătuieşte, fiind sieşi osânditor” (Tit 3 10-11) (Adversus haereses, III, 5).

122

[îmbrăţişarea] ca [semn] al dragostei şi prieteniei trebuie fugit, ca să se plinească prin aceasta: „Nu trebuie salutaţi necredincioşii”.

sunt unii, din mănăstiri, care nu au consimţit nici în cuvânt, nici în faptă [cu ereticii], ci au scăpat prin fugă, şi după retragerea necredincioşilor iarăşi s-au întors [în mă­năstire], Au făcut bine?

dacă în biserică s-a slujit Liturghia de către necre­dincioşi [eretici] o singură dată, să intre, săvârşind în ea numai rugăciunile, dar dacă s-a făcut adeseori, să se retra­gă din ea departe.

sunt unii mireni, sau şi monahi, care detestă foarte şi deplâng necredinţa [asebeia] [erezia], dar din cauza ameninţărilor necredincioşilor se apropie de împărtăşania lor, crezând că ea este vătămătoare¹. Ei ne cer să facem rugăciuni pentru ei. Este îngăduit să le dăm împărtăşirea Sfintelor Taine?

rugăciune este îngăduit să facem, dar a-i împărtăşi nu, indiferent ce ar zice sau ar face.

dacă ei² pun cruci pe drumuri, trebuie să ne închinăm?

nu este oprit.

trebuie să liturghisim cu prescurile unora ca aceştia?

Nicidecum.

Aşadar, acestea, după cum ni le-a adus Domnul în minte, le-am spus, nu punându-le ca lege (fiindcă nu sun­tem ierarhi, căci al lor este a da norme în mod canonic), ci ca sfat, de vreme ce suntem în aceeaşi tagmă cu voi. Şi am făcut aceasta, fiind siliţi de voi, din pricina incertitudinii

¹ împărtăşania eretică nu e indiferentă, cum se crede, ci e vătă­mătoare.

² Nu e clar dacă e vorba de categoria de mireni şi monahi amintită anterior, sau de eretici.

123

celor care sunt datori să le dea ca norme în mod ierar­hic¹. Iar voi, preasfinţi părinţi, iertaţi-ne dacă este ceva neplăcut vouă în cele spuse. Fiindcă şi doctorul ţine cont şi de calitatea sufletului, şi a trupului, şi a persoanei, şi de specificul momentului, şi de patimă, şi de deprindere lă­untrică, şi de putere, şi de slăbiciune, şi aşa tămăduieşte şi oblojeşte, folosindu-se de adăugiri şi lipsiri. Acestea nu se pot cuprinde în mod canonic pe scurt, după cum şi în­şişi sfinţii noştri Părinţi ne-au hotărât.

¹ Adică prin reunirea unui sinod.

124

SCRISOAREA 425

Logofătului Pantoleon

Virtutea altora ni s-a făcut cunoscută din auzite, dar a ta, preacinstitul meu stăpân, [ni s-a făcut cunoscută] mai întâi prin vedere iar acum ajunge, din auzite, până la ca­pătul pământului în care ne aflăm¹. Şi care e motivul? Fi­indcă a îndrăznit duhovniceasca ta gură să grăiască înţe­lepciunea lui Dumnezeu, cuvintele adevărului spre folo­sul şi mântuirea şi a sufletului tău, şi a oricărei Biserici de-a noastră. Şi fericit eşti şi binecuvântat e numele tău şi te laudă toţi cei drept credincioşi care aud [de tine]. Şi cu­nună de haruri este pe cinstitul tău creştet şi lanţ de aur pe sfinţitul tău gât, fiule al ascultării, odraslă a luminii, odor al dreptei credinţe. Acestea zice Domnul: „Deschide gura ta şi o voi umple pe ea, fiindcă ai ascultat glasul Meu” (cf. Ps. 80, 9). Căci poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinţei. Căci zice: „Grăieşte şi nu tăcea”² şi: „Dacă se va da deoparte nu va binevoi su­fletul Meu întru el” (Avac. 2, 4) şi: „Dacă aceştia vor tă­cea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40). Aşa încât atunci când e vorba despre credinţă, nu trebuie a spune: «Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Căpetenie? Nici aceasta.

¹ Sfântul era în surghiun, într-o închisoare depărtată.

² Text neidentificat.

125

Ostaş? Dar unde? Agricultor? Nici măcar acest lucru. Sărac sunt, care se preocupă numai de hrana cea de fie­care zi. Nici un cuvânt şi grijă nu am pentru chestiunea pusă în discuţie». Vai! Pietrele strigă, şi tu taci şi eşti fără de grijă? Firea cea nesimţitoare L-a ascultat pe Dumne­zeu, şi tu te clatini? Ceea ce nu a fost însufleţit, nici i s-a cerut socoteală la judecată, temându-se ca de o poruncă, glăsuieşte, iar tu cel ce va să dai seama înaintea lui Dum­nezeu în ceasul cercetării chiar şi pentru un cuvânt deşert, deşi vei fi întrebat spre a da socoteală, spui ca unul fără de minte: «Ce treabă am eu cu acest lucru?» „Acestea”, o, stăpâne, zice Pavel, „le-am înfăţişat din pricina voastră, în ce mă priveşte pe mine şi pe Apollo, ca să învăţaţi a nu cugeta, în ce ne priveşte, mai presus de ceea ce s-a scris” (cf I Cor. 4. 6). Aşa încât chiar şi săracul e lipsit de ori­ce apărare în ziua judecăţii şi va fi osândit ca unul care acum nu grăieşte, căruia şi osânda îi va fi sigură, fie şi numai pentru acest lucru - [ca să nu mai vorbim] de vreunul din cei de sus până la cel ce poartă coroana. Căci cei puternici vor fi cercetaţi ca nişte puternici, zice [Scriptura], şi judecată aspră va fi celor sus puşi.

Aşadar, grăieşte, domnul meu, grăieşte! De aceea şi eu, ticălosul, temându-mă de judecată, voi grăi. Grăieşte chiar şi la urechile ce ascultă cele dumnezeieşti ale drept credinciosului nostru împărat, de vreme ce eşti dintre cei sus puşi. Nici o erezie din cele care au tulburat şi au ieşit din Biserică nu este mai cumplită decât această erezie iconomahă. Pe Hristos L-a tăgăduit, în faţă îl scarmănă¹.

¹ Erezia iconomahă, care nega reprezentarea feţei omeneşti a lui Hristos, este asemănată cu cei care au rănit faţa lui Hristos, prin lo­vituri de palme şi pumni.

126

turbând [contra Lui] cu fapta şi cu cuvântul. A nu fi cir­cumscris Hristos, în ce priveşte caracteristicile trupului, este o prostie care nimiceşte faptul că Cuvântul S-a făcut trup (căci dacă e trup, desigur că se şi circumscrie, fiind­că, a binevesti o nălucă, ţine de cugetul maniheic), iar da­că se răzuieşte, se sfarmă, se surpă, se arde cu foc toată dumnezeiasca biserică şi tot vasul cel sfinţit în care [sunt zugrăvite] trăsăturile lui Hristos, ale Născătoarei de Dum­nezeu sau a sfinţilor, noi creştinii pierim.

Să întâmpinăm faţa lui Hristos întru mărturisire. Să sărutăm pe Hristos, pe Care [să ştii că] îl tăgăduim dacă lepădăm sfânta Lui icoană. ¹

¹ Cu fapta, lepădând şi necinstind concret sfintele icoane, cu cu­vântul, luptând la nivelul mental şi încercând să anihileze învăţătura Bisericii despre cinstirea icoanelor.

127

SCRISOAREA 447 ¹

Fiului Antim

Legea lui Dumnezeu, după cum şi frica şi cutremura­rea faţă de El, zice: „Te-am pus străjer casei lui Israel” (Iez. 3, 17). Străjerul pus să vestească m-a silit, frate, să-ţi vestesc iarăşi, la rândul meu, prin scrisoare, sabia lui Dumnezeu care vine asupra ta, sabie înfricoşată, sabie de foc, sabie care aruncă în gheena focului, în veacuri ne­sfârşite, nu trupul, ci sufletul. Şi plâng în timp ce-ţi scriu, eu ticălosul, şi suspin cu amar, fiindcă despre fiul şi uce­nicul meu e vorba. Dar ce să fac? Dacă nu îţi vestesc, a zis Dumnezeu că sângele tău îl cere din mâinile mele (cf Iez. 3. 18), lucru care nu înseamnă nimic altceva decât că voi avea parte de aceeaşi osândă a pedepsei. ¹

¹ Scrisoarea aceasta nu este legată în mod direct de problema mărtu­risiri dreptei credinţe, dar am pus-o lângă cele de acest fel pentru a sur­prinde raportarea reală a sfântului la cel căzut în vreun păcat. în celelalte scrisori, atunci când e întrebat, înşiruie destul de lapidar durata epitimiilor pentru diferite categorii de păcătoşi, deşi nu uită să precizeze că totul trebuie privit nuanţat în funcţie de persoana respectivă. Aceasta ar putea crea ideea unei raportări rigoriste şi oarecum exterioare la cei în cauză. Un om plin de Duhul Sfânt cum era Sfântul Teodor cu anevoie ar fi că­zut în cursa aceasta. Scrisoarea de faţă (care nu e decât una luată la în­tâmplare, asemenea ei existând multe altele) dă mărturie de împreuna pă­timire a Sfântului cu cel căzut. Starea aceluia era trăită direct şi nemijlo­cit de Sfântul prin harul ce adăsta cu îmbelşugare în el.

128

O. frate, pentru ce ai închis ochiul inimii tale? Pentru ce ai dispreţuit pe Dumnezeu, de a Cărui privire se clatină toate şi nu rabdă să stea? Ai lepădat odinioară lupta asce­tică. te-ai dus în locuri pe care nu le cercetează Domnul, ai sfărâmat pecetea curăţiei. ţi-ai stricat sufletul şi trupul, te-ai făcut rob al păcatului¹. Apoi. târziu, te-ai întors la noi. la începutul prigoanei, mărturisindu-te, luând canon, făgăduind să reiei alergarea după încetarea prigoanei. Pentru aceasta ai fost primit în rânduială şi de către ico­nom şi ai fost primit şi de către fratele Dionisie şi ai ales surghiunul cel bun, mutându-te cu petrecerea din locuri rele în locuri bune, peste care sunt ochii Domnului, şi fe­ricirea cu privire la prigonire (cf Mt 5, 10) înconjoară ca­pul tău. Şi cât de bine a mers chemarea ta din nou, curăţi­rea, grija de vieţuirea îngerească! Aşadar, ce s-a întâmplat iarăşi? Ce te-a scos de la Dumnezeu şi te-a predat diavo­lului? Vai de ticăloşia mea! Te-ai întors iar la noroiul pă­catului, stricând şi fiind stricat de [o] femeie, ba mai de­grabă de [mai multe] femei. Doamne miluieşte! Cruţă, Dumnezeule! Te-a lăsat îngerul tău păzitor şi te-a primit satana. [Mai] trăieşti oare. vrednicule de jale? Şi cum poate trăi cel înghiţit de ucigaşul de oameni? Oare [mai] vezi lumina? Dar cum poate vedea cel întunecat de păcat? Oare te [mai] rogi lui Dumnezeu? Dar cum se poate apro­pia de Domnul cel ce robeşte diavolului? Unde este bunul tău început, căldura, străpungerea, supunerea, lacrima, ru­găciunea întraripată spre Dumnezeu, vieţuirea cerească?

S-au dus toate! Au pierit! O. suspinări amarnice ale mele pentru lipsa ta de minte! Dacă ai fi animal lipsit de minte, nu ai veni la judecată, dar fiindcă eşti plăsmuit de Dumnezeu.

¹ Probabil acest Antim căzuse în desfrânare.

129

vei învia şi vei fi judecat, şi acest lucru e vrednic de milă.

Hai, fiul meu pierdut, hai. întoarce-te la Domnul, că fiind foarte iubitor de oameni, iarăşi te primeşte, iarăşi te face sănătos, iarăşi îţi dă haină de nuntă, iarăşi junghie vi­ţelul cel gras şi, bucurându-Se. va chema împreună şi pu­terile de sus pentru aflarea ta. Aşadar, să nu rămâi neîn­duplecat fiul meu, fiul meu, ci lasă-te chemat din nou, în­toarce-te, lipeşte-te de bunul tău frate Dionisie, mai înain­te să te prindă sabia morţii veşnice.

SCRISOAREA 452

Lui Nichita egumenul¹

Nu cred că e nepotrivită sfinţiei tale părinteşti scrisoa­rea aceasta, nu numai pentru că plineşte cele ale dragos­tei, ci şi fiindcă dezvăluie ceva întristător care s-a aciuat în sufletul nostru smerit. Şi, dacă porunceşti, ia aminte la cele spuse.

După întoarcerea de la întrevederea cu sfinţii voştri pă­rinţi din Akrita, m-am întâlnit cu fratele nostru Atanasie, povestindu-i fiecare din cele discutate întru Domnul şi spunându-i că şi [egumenul] din Midichia îl susţine pe [egumenul] [din mănăstirea] lui Maximin în schimbarea lui cea preafrumoasă, adică în apărarea [credinţei] şi în mărturisirea [ei]. Dar el a dezminţit şi eu am cerut pricina dezminţirii. Iar acela a zis: „În ceea ce priveşte problema apărării [credinţei] [apologetica] — fapt care el² l-a sem­nat, iar eu l-am citit zice să ne împărtăşim [metalabein], dar să nu avem părtăşie [koinonesai] [cu ereticii] şi să existe iconomie [în această privinţă] prin slăbirea acriviei, căci aceasta nu este cădere de la adevăr”.

Ce înseamnă acestea, preacinstite părinte? Nu mărturi­seşte [acela], precum spune în Typos, că „cruţându-mi

¹ Sf. Nichita a fost egumen în mănăstirea din Midichia şi e prăz­nuit la 3 aprilie.

² Egumenul din mănăstirea lui Maximin.

131

bătrâneţea, mi-am pierdut sufletul, având părtăşie pe baza tăgăduirii icoanei lui Hristos şi a Născătoarei de Dumne­zeu şi ale tuturor sfinţilor; căci aceasta înseamnă erezia iconomahă şi prin acest fapt m-am pierdut împreună cu cei necredincioşi, apoi şi până la sfârşit am rămas nepri­gonit în mănăstirea mea, agitând lumea în urma noastră”? [Făcând] astfel, [de fapt el] nu se mărturiseşte şi nu plânge, ci arată doar acele bâiguieli cum mi-a spus cel ce mi-a explicat — de vreme ce şi-a adus ca apărător al cauzei sale pe un oarecare părinte Dianion, care ar fi făcut acelaşi lu­cru şi pe care, zice el, l-a primit Sfântul Vasile; apoi [mai aduce ca exemplu] şi pe tatăl lui Grigorie Teologul. O, dreaptă mânie şi a sfântului nostru arhiereu, şi a întregii plinătăţi a mărturisitorilor! Căci dacă acel lucru [împărtăşi­rea] nu este părtăşie, nici cădere [din dreapta credinţă], ce folos s-a dobândit de pe urma luptelor cu aceia [cu ereticii] şi a vărsărilor de sânge şi a necazurilor? Şi pentru ce a mai fost canonisit şi el însuşi? Şi de ce îşi mai lasă mănăstirea? Şi de ce este oprit de la slujirea celor sfinte? O, iarăşi zic, dumnezeiască mânie! Fiindcă ţine adevărul întru nedrepta­te, i se pare că şi Părinţii pătimesc la fel cu el.

Dar hai să vedem cuvântul lui fără logică. „M-am împăr­tăşit, dar nu am avut părtăşie”. Zice undeva cel cu glas mare între teologi¹: „M-am împărtăşit [metelabon] de chip şi nu l-am păzit. Se împărtăşeşte [metalambanei] de slăbiciunea mea ca şi chipul să-l mântuiască, şi trupul să-l facă nemu­ritor. Iată, dar, se face părtaş [k o ino n ei] cu a doua părtăşie [koinonian] şi care e mult mai uimitoare decât prima”. Iată că „m-am împărtăşit” este înţeles ca „a avea părtăşie”. Căci împărtăşire [metalefis] şi părtăşie [koino nia ] este acelaşi

¹ Sf. Grigorie Teologul, Cuvânt la teofanie, PG 36, 325.

132

lucru, una trăgându-şi numele de la a avea parte împreună de ceva [metehestai], iar una de la a face părtaşi pe cei ce au ceva împreună. Dar şi insuflatul Apostol [zice]: „paharul binecuvântării, pe care îl binecuvântăm, nu este părtăşia [koinonia] de sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este părtăşia cu trupul Domnului? Fiindcă o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi dintr-o singură pâine ne împărtăşim [metehomen] (I Cor. 10, 16-17). Iată, a arătat şi aici lumina lumii¹ că părtăşia [koinonia] este participare [metohe], şi nu este cineva întreg la minte care să nu spună că participarea [metohe] este împărtăşire [metalefis]. Aşa­dar, după cum dumnezeiasca pâine cu care se împărtăşesc [metehomenos] ortodocşii îi face pe toţi cei ce se împărtă­şesc [metohous] de ea un singur trup, tot aşa şi pâinea ereticească îi face părtaşi [koinonous] unii cu alţii pe cei ce se împărtăşesc [metehontas] de ea şi îi înfăţişează un sin­gur trup potrivnic lui Hristos. Deci cel grăitor în deşert de­geaba grăieşte în deşert. Iar dacă totuşi mintea celui ce s-a împărtăşit nu a fost de acord cu fapta [împărtăşirii], acest lu­cru este şi mai mult o lepădare, fiindcă de vreme ce ştia că face un lucru străin [de credinţă] a păcătuit întru cunoştin­ţă, netemându-se de Dumnezeu. Care ucide şi sufletul şi tru­pul prin azvârlirea în gheenă, ci [înfricoşându-se] de cel care bate trupul doar pe lumea asta (cf Mt. 10, 28). Pentru ce sunt puse laolaltă cele care nu se pot împăca?² De ce îi crede ajutători pe sfinţii care sunt [de fapt] împotrivitori faţă de el?³ Deja şi numai acordul sau dezacordul [lăuntric] în ceea

¹ Aşa e numit Sf. Pavel.

² Ce folos de împărtăşire, dacă mintea nu e de acord cu ea.

³ Aşa şi azi ne fundamentăm deciziile filoeretice pe afirmaţii ale sfinţilor scoase din context, şi nu ţinem seama de faptul elementar că sfinţii citaţi au acţionat exact contrar în cazuri similare. De pildă, azi e foarte uzitat Sf. Maxim Mărturisitorul pentru a susţine holismul şti­inţific şi unitatea religiilor, fără să se ţină seama că Sf. Maxim nici­odată nu a gândit aşa ceva, dovadă fiind tocmai poziţia sa intransi­gentă faţă de orice erezie.

133

ce priveşte mărturisirea şi lepădarea [de credinţă] se so­coteşte [dogmatisetai] de ei [de sfinţi] ca împlinire a faptei şi la ei nu ţine ca dovadă făţărnicia că numai se atinge de jertfă [cu gura, iar cu mintea petrece nedespărţit de Hristos] şi nu [zic] [jertfa] idolească, ci nici când e vorba de jertfa propriu-zisă [a lui Hristos, săvârşită de eretici]. Şi exemplele sunt nepotrivite¹.

Aşadar, ce altceva decât aceasta a fost în prigoana di­nainte? Sfântul patriarh a fost dat jos. a fost exilat, a fost îndepărtat într-un ţinut de la marginea [imperiului]². În locul lui pe scaun a fost un luptător împotriva lui Hristos, un sinod de nelegiuiţi, anatematizarea Sfântului Sinod de la Niceea³, proclamarea unei credinţe odinioară antihristice. îndepărtarea sfinţilor episcopi şi egumeni, a monahilor şi monahiilor. Valuri de sânge, morţi neaşteptate. încarcerări, foamete, jafuri. Şi ceea ce e mai înfricoşător şi de vă­zut, şi de auzit: cinstita icoană a lui Hristos ocărâtă. călca­tă în picioare; [la fel] a Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor. Bisericile şi altarele, ruinate, cele sfinte, profanate şi predate focului. Aşa stând lucrurile, oare nu tot cel ce are părtăşie, adică se împărtăşeşte de pâinea otrăvitoare⁴ [iobolos artos] se leapădă de Hristos, fiind departe [de El] şi necuvios. afară numai dacă şi-a revenit

¹ în sensul că n-au fost cercetate îndestulător spre a se vedea ra­ţiunea lor.

2 Sfântul Nichifor fusese exilat în insula Proconis într-o mănăstire a Sfântului mare mucenic Teodor unde şi-a petrecut ultimii 13 ani de viaţă.

³ Cel din 787.

⁴ Denumire dată împărtăşaniei eretice.

134

cumva prin pocăinţă? Aşa se ţine adevărul şi pentru el au fost ucişi mucenicii şi au suferit toate cei ce s-au ţinut de el. „Şi dacă cineva umblă după dreptarul acesta”, zice Apostolul, „pace şi milă peste el şi peste Israelul lui Dumnezeu” (Gal. 6, 16). Căci cazul lui Dianion şi al tată­lui Teologului şi dacă mai este vreun altul asemănător era vreo farsă a unei scrisori meşteşugite, scrisă în chip mincinos de eretici, iar sfinţii aceia au subscris ei [scriso­rii] din simplitate faţă de sofismele din ea, iar nu din oa­recare frică să nu fie! Fiindcă de îndată ce au cunoscut vicleşugul, au revenit şi au apărat cu bună îndrăznire [cre­dinţa dreaptă].

Acestea, părinte sfinte, dacă sunt lege pentru tine [îna­intea lui Dumnezeu şi a oamenilor], transmite-i-le bărba­tului ca, cunoscând adevărul, să lepede acel nedrept înscris şi să fie rânduit împreună cu cei drept credincioşi; şi, de vreme ce este şi bătrân şi canonisit, de aceea să lase şi vestita-i mănăstire. Iar dacă nu, făgăduieşte-ne că nu ai nici o părtăşie în ceva cu bărbatul [acela], dacă nu se căieşte.

SCRISOAREA 466

Lui Iacov monahul

Deşi zăbavnici am fost şi noi în a-ţi întoarce scrisorile, frate preacinstite, timpul fiind atât de neprielnic, însă îţi plătim cu măsuri egale ale dragostei, necăjindu-ne, pe de-o parte, pentru laudele pe care le-ai născocit împotriva noastră ca unii care nu suntem vrednici de laudă dar bucurându-ne, pe de alta. pentru înfocata râvnă a vieţuirii tale plină de [adâncă] luare aminte², care se păzeşte pe sine departe de cei destrăbălaţi prin indiferenţa lor, despre care [indiferenţă] îţi este întreaga cuvântare.

Eu nu sunt de părere, preaiubite, că persoana pe care tu ai însemnat-o [în scrisoare] aşa face şi vorbeşte. Căci cum, cel ridicat în treaptă preoţească, s-ar purta cu râvnă faţă de cele pământeşti? Şi cum, cel ce s-a luptat prin mărturisire, îi îngăduie pe cei nerâvnitori şi fără viaţă sfântă ³? Căci tu zici că el spune că nu e oprit defel a şe­dea în episcopia în care cel ce o ţine este necredincios şi că a fi hrănit de „ne-episcopii” care fac pogorăminte, nu se împotriveşte deloc cu canonul dreptei credinţe. Şi cum

1 În acord cu tradiţia patristică, Sfântul socoteşte laudele adresate lui ca vătămări.

² Literal: acrivie.

³ E vorba de cazul unui mărturisitor numit mai departe „părinte”, care acceptase să locuiască într-o episcopie, unde episcopul făcea po­gorăminte de la canoane şi avea părtăşie cu ereticii.

136

nu se împotriveşte acest lucru adevărului, când Sfântul David psalmodiază: „untdelemnul păcătosului să nu ungă capul meu” (Ps. 140, 5), iar Sfântul Atanasie1 porunceşte ca nu numai să nu avem nici o părtăşie cu ereticii, dar nici [măcar] cu cei ce au părtăşie cu cei necredincioşi? Şi cum nu e părtăşie [koinonia], dacă trebuie să şezi intr-un asemenea loc şi să fii hrănit de asemenea [oa­meni]. E firesc ca, chiar şi în cazul în care cineva nu şade acolo, însă se hrăneşte de acolo. însăşi darea şi luarea [de hrană] să producă părtăşia. Căci zice Apostolul: „ştiţi şi voi, filipenilor, că atunci când am ieşit din Macedonia, nici o Biserică nu a avut părtăşie cu mine în dare şi luare decât numai voi. fiindcă şi în Tesalonic, o dată şi de două ori mi-aţi trimis spre trebuinţă” (cf Flp. 4, 15-16). Aşa­dar, dacă a lua o dată şi de două ori, lumina lumii2 a numit-o părtăşie, cine, având bună cugetare, nu ar fugi de „a lua întotdeauna” ca de un lucru potrivnic luminii? Şi tre­buie ca sfinţia ta, cu blândeţe şi smerită cugetare, să-i aduci aminte părintelui şi, dacă se lasă înduplecat, am câştigat pe părinte, iar dacă nu, să nu renunţăm la sigu­ranţa noastră³.

Iar despre botezul copiilor de către unii, iar nu de către alţii, o întreagă epistolă, pe care am scris-o însuşi celui ce te-a învinovăţit despre acelaşi lucru, am trimi­s-o şi domniei tale, şi socotesc de prisos să mai trăncă­nesc a doua oară despre acelaşi lucru. Deci, astfel cuget eu smeritul şi îi văd şi pe sfinţi cugetând, dar fiecare să facă precum îi pare.

¹ Epistola către monahi, PG 26, 1188.

² Sfântul Pavel.

3 La siguranţa dată de credinţa noastră, încât să rămânem nepărtaşi cu eretici sau filoeretici.

137

Şi, desigur, cel ce este hrănit să-şi primească hrana de la cel cu cugetare dreaptă¹ şi care a fost canonisit². Însă să nu mai facă acestea³ până când [acel episcop] ţine episco­pia, chiar dacă nu slujeşte cele preoţeşti, nici nu se împăr­tăşeşte cu Sfintele Taine. Iar pocăinţa adevărată constă în a lăsa episcopia [unde locuieşte acum] şi a sta departe, după cum au făcut unii, de la care a lua este nevătămător şi împreună cu care este primit şi a mânca⁴.

Altceva să-ţi spun nu am decât că te îndemn să te rogi pentru smerenia mea ca nu numai să grăiesc drept, ci să şi umblu drept prin făptuire.

¹ Care cugetă cele ale dreptei credinţe.

² Adică a făcut pocăinţă şi s-a unit cu Biserica dreptslăvitoare.

³ Să nu mai primească hrană şi să nu mai aibă părtăşie cu episco­pul respectiv. Sfântul Teodor arată că nu e destul numai să nu slujeşti şi să nu te împărtăşeşti cu filoereticii, ci trebuie părăsită orice formă conştientă de părtăşie cu ei şi trebuie aleasă mai bine prigoana şi ne­cazul în lumea aceasta.

⁴ Pocăinţa adevărată constă în aceea ca acel părinte să se depărte­ze din acea episcopie şi să meargă la ortodocşii cu care poate locui fără vătămare.

138

SCRISOAREA 481

Egumenei Ignon

Am primit evlavia ta, soră întru Domnul, şi pentru da­rurile pe care le-ai trimis, şi pentru dispoziţia [iubitoare] cu care primeşti cele din partea noastră. Dar noi nu sun­tem astfel. Căci, ca unii care nu suntem îndestulaţi în cele bune nici pentru noi înşine, cum să împărtăşim şi altora învăţătura cea cu chip bun? Şi fie ca, după credinţa ta, să vieţuieşti în chip cuviincios lui Dumnezeu, petrecându-ţi în chip neprihănit vieţuirea cea în feciorie, dar să nu iei în chip uşuratic¹ treapta de întâistătătoare. Căci ştii că lucrul [acesta] a cârmui sufletele cele făcute după chipul lui Dumnezeu are multă răsplătire, însă este şi primejdios celor ce nu iau aminte. Aşadar, ca o cârmuitoare în Dom­nul. condu şi călăuzeşte bine turma ta, punându-te pe tine înaintea ei model al oricărei bunătăţi, ca să te învredni­ceşti a zice: „Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumne­zeu” (Is. 8, 18). Căci Dumnezeu ţi-a predat sufletele, încredinţându-ţi-le în chip osebit² şi Lui trebuie să i le aduci

¹ Literal: „neosândit”. Să nu crezi că nu vei fi osândită dacă nu duci bine cârmuirea altora.

² Dacă di apotaghes se referă la întâistătătoare, atunci sensul ar putea fi: „printr-o încredinţare specială”. (între întâistătător şi cei conduşi se produce o legătură tainică de responsabilitate reciprocă.) Iar dacă se referă la cele cârmuite, fraza poate fi tradusă: „Căci Dumnezeu ţi-a predat sufletele, prin lepădarea [lor de lume], şi Lui trebuie să i le aduci ca pe o jertfă bine primită”.

139

ca pe o jertfă bine primită. Şi dacă [faci] aceasta, multă îţi va fi răsplata în ceruri. Învaţă-le. pune-le în cuget porun­cile mântuitoare, să-L dorească numai pe Hristos, iar nu trupul şi sângele; să fie neagonisitoare şi să nu aibă nimic al lor; să fie neîmpătimite, iar nu să fie apropiate de rude­nii; să lucreze cu râvnă, iar nu să fie zăbavnice la nevoinţă. Căci dacă vor face aşa, le va întâmpina Mirele Hristos puţin mai târziu pe cele purtătoare de candele şi va fi în­tâmpinat [şi El] cu bucurie, le va îmbrăţişa şi va fi îmbră­ţişat cu sfântă cuviinţă, le va deschide cămara de nuntă cea cerească şi nefăcută de mână, va da lor împărăţia ce­rurilor, desfătarea raiului, băutura nemuririi, îndulcirile vieţii veşnice, le va îmbrăca cu haine în chip de lumină, le va împodobi cu podoabele nestricăciunii, cu cununi de nuntă, le va umple de necercate bunătăţi în vecii vecilor. Pentru aceea şi tu, şi acelea osteniţi-vă, sârguiţi-vă cu râvnă zi de zi să lucraţi mântuirea voastră, însufleţiţi-vă prin nădejdi, stingeţi prin dragostea dumnezeiască focul băgat de vrăjmaş în suflete, şi orice altceva este împovă­rător în nevoinţă îndulciţi-l cu înălţările citirilor şi cântă­rilor dumnezeieşti, păzindu-vă neîmpărtăşite de erezie, chiar dacă trebuie pentru aceasta să pătimiţi ceva, fie şi până la moarte, nicidecum renunţând la credinţă. Căci nimic nu este mai de preţ decât dragostea lui Hris­tos, precum au dovedit până acum fecioarele lui Hristos cele din veac, deşi sunt şi acum prigonite şi scoase din mănăstiri, din pricina lui Hristos sau a împărtăşirii pâinii ereticeşti¹.

¹ Pentru că nu voiau să se împărtăşească cu ereticii.

140

Acestea, ca una ce eşti soră şi fiică după Hristos, le-am scris ţie şi celor ce sunt împreună cu tine, ca să ştii că de obşte ne este Stăpânul nouă, amândurora, şi că do­rim ca toţi să se mântuiască, de vreme ce suntem ai unui singur trup al lui Hristos şi de la el¹ ne numim întreolaltă fraţi. Căci în Hristos Iisus nu e nici bărbat, nici femeie, ci toate şi întru toţi Hristos, Care să ne mântuiască şi pe noi, şi pe voi.

¹ „El” poate desemna fie trupul lui Hristos care e Biserica, fie pe Hristos.

141

SCRISOAREA 484

Strategului Teodot

Şi întristarea şi bucuria celui cu adevărat prieten trece asupra celui ce-l iubeşte, de vreme ce o singură legătură se vede în amândoi, după raţiunea lui „către ceva”¹. Deci. fiindcă ni s-a vestit acum de către preaevlavioasa doamnă egumenă întristarea pentru împărtăşirea cu eterodocşii a doritului nostru stăpân, cu adevărat s-a atins şi de noi, smeriţii, pătimirea şi ne-a produs durere în inimă, cuge­tând noi la înhăitarea cea potrivnică. O, nenorocire! Ce este această depărtare fără de voie [de dreapta credinţă]? Ce este părtăşia silită care ameninţă cu primejduirea tru­pească, dacă [omul] nu vrea să se împărtăşească de bună voie din pâinea eterodoxă? De bună voie, o, cugete preacreştinesc, este jertfit trupul şi sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Căci zice marele Apostol despre El: „Care în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi deo­potrivă cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine. chip de rob lu­ând. făcându-Se întru asemănarea oamenilor. Şi fiind aflat la înfăţişare ca un om. S-a smerit pe Sine, făcân­du-Se ascultător până la moarte, şi încă moartea crucii” (Flp. 2. 6-8). Deci, fiindcă de bună voie S-a jertfit, de bună

¹ Relaţia ţine de categoria lui „către ceva [t o pr o s t i] după defi­niţia aristotelică.

142

voie S-a şi dat celor ce vor, iar nu celor ce nu vor. Căci şi însuşi Domnul, în Evanghelii, zice către apostoli: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi?” (In. 6, 67). [Asta o spune] din pricina celor care deja plecaseră de la El şi care păreau că sunt ucenici. Şi răspunsul din partea marelui Petru este acesta: „La cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veş­nice. Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului celui Viu” (In. 6, 68-69). Şi iarăşi ma­rele Petru, în Epistola sa [zice]: „Trebuie de bună voie s-o păstoriţi, iar nu cu sila” (I Pt. 5, 2). Să cunoască, dar. de acum cei ce trag în chip silit spre părtăşia cu ei pe cei ce nu vor de bună voie, că fac aceasta în chip păgânesc, ofe­rind nu trupul lui Hristos cel jertfit de voie, ci pe cel con­trar, având înţelesul [semnificaţia] de jertfă idolească. du­pă [asemănarea] fără de voie a celui jertfit în libaţiile lor iubite de diavoli¹. Şi cuvântul este adevărat şi dovedirea limpede, dar nimeni nu aude.

Dar cruţă, Doamne, cruţă, şi nu da moştenirea Ta spre ocară desăvârşită, după cum a zis undeva unul din proroci (cf. Ioil 2, 17). De ce pătimim noi, o, de trei ori doritule şi întru tot cinstite? îţi voi spune chiar dacă cuvântul este oarecum mai aspru pentru prietenia noastră: Să ne lăsăm abătuţi încă de împrejurări? Să ne înfricoşăm de stăpânire mai mult decât se cade? Dar [atunci] unde e glasul Dom­nului care alungă frica omenească şi mai degrabă o are în vedere doar pe cea faţă de Dumnezeu, de vreme ce El are toată stăpânirea şi puterea să arunce în gheena focului şi sufletul şi trupul (cf Mt. 10, 28)? Vai, ce cădere! Leapădă înfricoşarea faţă de orice persoană şi mai cu seamă faţă de cea fără nume de creştin. Dar haide iarăşi, prietene şi

¹ în jertfele idolatre jertfa era sacrificată fără voia ei şi de aceea nu putea oferi o părtăşie reală, personală cu adepţii acelui cult.

143

domnule bun, să fim chemaţi din nou, să ne căim, căci aproape este Domnul de cei ce-L caută pe El. Şi nu vrea căderea noastră pentru ceva din cele păcătuite, ci doreşte ca pe noi, cei căzuţi, să ne ridice şi pe cei greşiţi să ne în­toarcă şi asta ori de câte ori s-ar întâmpla prin vreo cădere fără de voie. Dar, poate ar zice scumpul tău suflet: „Cel ce aruncă să şi tămăduiască¹. Şi este [de bună seamă] un fel de epitimie [şi pentru sufletul tău]. Căci nimic care este îngrijit nu rămâne netămăduit, nici nu este greu pentru noi [să dăm] cuvânt de vindecare.

¹ în sensul că: „Dacă tu, sfinte, m-ai certat, tu şi vindecă-mă”.

144

SCRISOAREA 489

Fiului Grigorie

M-am bucurat pentru scrisoarea ta, fiule iubit, şi că frumos este drumul celor din cetate¹, şi că ai primit sănă­tate împreună cu fratele Zosima prin scurgerea de sânge², şi că celelalte vi s-au întâmplat după scopul vostru. Iar în legătură cu afirmaţiile primitorului de străini³, de ce ai mai căutat desluşire la noi, de vreme ce i-ai răspuns hotă­rât după învăţătura purtătorilor de Dumnezeu Părinţi? Ni­mic mai mult decât cele înfăţişate de tine [contra aceluia] nu avem să spunem. Pe cât se pare, vorbesc la întâmplare şi nu sunt iubitori de învăţătură cei ce întreabă încă o da­tă. Dar fiindcă s-a scris: „fiţi gata spre apărare înaintea oricui vă cere cuvânt pentru nădejdea care este întru voi” (cf. I Pt. 3,15), răspundem şi noi acestea.

Schima monahilor este făgăduinţă a fecioriei şi taină a desăvârşirii monahiceşti [teleiosis monahike], după gla­sul dumnezeiescului şi întrutot înţeleptului Dionisie⁴. Şi

¹ Sfântul se bucura chiar şi de realizările civilizaţiei când ele aju­tau sporirii duhovniceşti. Aici e vorba de un drum construit sau reno­vat în cetatea de unde îi scrise acest Grigorie.

² Metodă folosită în medicina medievală.

³ Probabil cel care conducea bolniţa unde s-au tămăduit cei doi, Grigorie şi Zosima.

⁴ Cf. Sf. Dionisie Areopagitul, Ierarhia Bisericească, cap. VI, II în volumul Opere complete, ed. Paideia, Bucureşti, 1996, pag. 95.

145

dacă zic unii: «De unde a fost predată lepădarea [de lume] şi a te face monah?», nimic altceva nu trebuie spus decât: «De unde a fost predat a se face cineva creştin?». Căci Cel Ce a legiuit prima, prin predania apostolică, a dat-o şi pe a doua¹, dând la iveală şase Taine: mai întâi, cea în legătură cu luminarea², a doua, liturghia [sunazis], adică împărtă­şirea [koinonia], a treia, slujba [telete] mirului, a patra, desăvârşirile preoţeşti [teleioseis ieratikai], a cincea, desăvârşirea monahicească, a şasea, cea în legătură cu cei adormiţi în chip sfânt [ieros kekoimemenoi].³ Aşadar, ce putem spune în această chestiune? Cel ce nu este de acord cu una din cele spuse [mai sus] e limpede că se îndoieşte şi în legătură cu celelalte, [zicând] că nu sunt predate de Dumnezeu şi, prin nimicirea uneia, în chip necesar nimi­ceşte împreună şi pe celelalte. Şi nici luminarea, nici li­turghia, nici dumnezeiescul mir, nici desăvârşirea preo­ţească, nici slujba celor adormiţi în chip sfânt nu ar exista dacă nu ar sta lângă ele desăvârşirea monahicească, şi atunci cugetăm precum păgânii, fiind fără de Dumnezeu în lume şi neavând nădejde⁴ (cf Ef. 2, 12). Unul ca acesta este cel ce a introdus întrebarea: «De unde s-a primit ca omul să se facă monah?». Şi nu mai spun că toţi cei mari dintre Părinţii purtători de Dumnezeu au fost şi monahi şi

¹ Deci monahismul este o Taină care n-a existat la început. Asta înseamnă că Biserica poate da din Sine şi alte Taine. Toate Tainele nu sunt decât diversificarea, răsfrângerea unicei taine a Bisericii.

² Sfânta Taină a Botezului.

³ Cele şase Taine sunt preluate din Ierarhia bisericească a Sf. Dionisie Areopagitul.

⁴ Dacă punem la îndoială una din ele, atentăm la taina Bisericii care se exprimă prin ea. Şi atentând la însăşi taina Bisericii, e limpe­de că distrugem şi celelalte prin care ea se manifestă.

146

au cinstit monahiceasca viaţă ca pe una ce este îngereas­că; ale lor sunt şi cărţile tipiconale¹ pentru sfinţita vieţuire [monahală]. Şi dacă cineva are minte, îl va afla desigur şi pe însuşi dumnezeiescul Dionisie cum că, după cetele în­gereşti şi treptele preoţeşti, a împărţit în trei tagme şi pe cei ce nu sunt preoţi: întâia este tagma introducătoare a celor care încă sunt moşiţi, adică a catehumenilor², a do­ua, a celor luminaţi şi a treia, a celor desăvârşiţi în chip monahicesc³. Iar a se lupta [în cuvinte] cu cele limpezi [tuturor] ţine de cei nesimţitori sau de cei nebotezaţi.

A doua problemă este în legătură cu copiii şi spune că: „Sfântul Vasile, în canoane îngăduie ca cei care ajung la vârsta legiuită, dacă nu pot răbda jugul vieţii în feciorie, să se lepede din cinul călugăresc”⁴. Nu aşa [trebuie înţeles], ci, legiuind el toate pentru toţi prin dumnezeiescul Duh şi în chip mântuitor pentru lume, nu se poate gândi că există ceva mai bun, chiar dacă unii fără minte încearcă să legiuiască ceva mai bun. în privinţa celor ce vin la călugărie din prima vârstă, el în­suşi a legiuit aşezământul tutelei pentru naşi. Ba şi cartea⁵

¹ E vorba de cărţile despre regulile monahale a Sfinţilor Pahomie, Ioan Casian, Sava, Vasile cel Mare etc.

² Aceasta arată că şi catehumenii sunt oarecum în Biserică, au o oa­recare părtăşie cu comuniunea sfinţilor. De pildă, Sfânta Perpetua s-a rugat pentru fratele ei care murise catehumen şi acesta a fost izbăvit de chinuri (cf. Actele martirice, Martiriul Sf. Perpetua şi Felicitas, cap. VII-VIII, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, pp. 119-121).

³ Cf. Sf. Dionisie Areopagitul, idem, cap. VI, I, pag. 94.

⁴ A se vedea canonul 18 al Sf. Vasile cel Mare.

⁵ Se referă probabil la ştiinţa profană, în sensul în care şi bătrânii noştri vorbesc de omul cultivat în cunoaşterea profană ca „om cu carte”.

147

arată că faptul de a vorbi prin cuvânt nu e suficient¹. Dar de vreme ce după ajungerea la maturitatea raţiunii, adică de la 16 ani şi mai sus, li se pot da şi laude şi pe­depse. precum însuşi zice, despre ei a poruncit că tre­buie să fie primiţi şi să se unească cu frăţia prin desă­vârşirea monahicească. Şi de atunci, pentru cei care [vor] să se schimbe către viaţa lumească, din pricina unei rele întoarceri, a poruncit să nu le mai fie uşă des­chisă după perioada de pubertate din care au ieşit². Dar mai înainte de vârsta spusă mai sus, dacă nu aleg vie­ţuirea în feciorie sau, şi dacă o aleg, însă nu vor să intre în vieţuirea monahicească, să se cerceteze şi să fie tri­mişi în viaţa lumească ca să nu se aprindă ocările asu­pra sfinţitei vieţuiri pentru eşecurile [unora]. Şi fiindcă acestea nu se petrec cu oricine, după cum a fost porun­cit, ci cu cei ce-i tund din copilărie, sau chiar dacă în vârsta legiuită, însă nu după lege şi nu în chip potrivit, de aceea cele de sus [se coboară] jos şi preotul şi prorocul şi-au ieşit din minţi (cf Is. 28, 7), precum e scris, şi preaslăvita predanie şi legiuirea cea bună în sine se fac nu pentru dragostea de Dumnezeu, ci pentru iubirea de argint³, nu pentru mântuire, ci pentru iubirea de câştig. Şi la acestea eu ticălosul nu am ce răspunde decât suspin

¹ Faptul că un copil vorbeşte nu înseamnă că se şi poate pune preţ pe alegerea lui. Prezenţa cuvântării logice nu înseamnă şi ma­turitatea raţiunii, cea din urmă fiind necesară pentru a alege viaţa în feciorie.

² Deci dacă cineva s-a făcut monah după 16 ani adică după do­bândirea maturităţii raţiunii el nu se mai poate întoarce în lume.

Unii părinţi îi tundeau pe copii de mici ca astfel să nu mai aibă parte la moştenire şi ei să facă cu ea ce vor sau să o dea întreagă altor copii preferaţi sau amantelor.

148

şi mă întristez şi îmi plâng păcatele mele¹. Iar tu să fii mântuit, fiule iubit.

¹ Atitudinea monahului sau creştinului autentic faţă de neregulile din societate: el le ia asupra sa ca ale sale şi plânge pentru ele ca pen­tru păcatele sale, sau se socoteşte şi pe sine vinovat de situaţiile păcă­toase prin păcatele săvârşite de el. El înţelege că păcatul nu e doar o realitate personală, ci se răsfrânge asupra universului întreg şi îi spo­reşte stricăciunea. Toţi suntem vinovaţi pentru cum arată lumea, dar nu ştim cât fiecare. Fiecare să încerce să-şi asume pentru sine întrea­ga vinovăţie, desigur în măsura în care îi este dată de sus o astfel de înţelegere profundă a realităţii.

149

SCRISOAREA 500

Lui Isihie protonotarul

Frumoasă este epistola preabunei vredniciei tale, ca una care scoate din comoara bună a inimii tale şi ca una care străluceşte prin frumuseţea dragostei, iar nicidecum ca una ce ne-a cinstit pe noi, cei neciopliţi, cu cuvinte de laudă. Căci când am fost eu, precum zici, sfeşnic care arde şi luminează, prin care stăpânul meu, fiind luminat, s-a veselit, sau izvor care izvorăşte limpezimi din care iu­birea ta a scos cuvânt de mântuire, iar nu, dimpotrivă, mai degrabă „s-a întunecat mai mult decât funinginea înfăţişa­rea noastră” din pricina netrebniciei vieţuirii noastre ca să grăim după proroci (Plângeri 4, 8) şi cuvântul a slă­bit, neavând puterea cea din lucrare spre întărirea celui ce ascultă? Şi acestea le spun nu grăind de rău închisoarea din Smirna (să nu fie, căci augusta [închisoare]¹ îmi este pază a mărturisirii mele auguste), ci învinovăţindu-mă pe mine însumi că nu vieţuiesc în chip vrednic într-însa [în închisoare]. însă, lăsând acestea, de vreme ce e vorba de legămintele dragostei [dintre noi], îmi voi potrivi cu­vântul la ceea ce ne îmboldeşte².

¹ Era vorba de o închisoare imperială.

² Se referea la problema urgentă pe care i-o punea protonotarul.

150

Ne-a scris bunătatea ta că spre a grăi pe scurt are două fiice dăruite de Dumnezeu şi pe cea dintâi, mai îna­inte de naştere, a făgăduit-o lui Dumnezeu prin afierosirea în viaţa monahicească iar pe a doua a lăsat-o slobodă¹. Acum însă, printr-o oarecare neapărată schimbare de situ­aţie, şi-a întors sfatul ca să facă tocmai pe dos, încât pe cea făgăduită [lui Dumnezeu] să o dea lumii, adică să o dea unui bărbat bun, dimpreună cu toate cele cuvenite unei fete ajunse la vârsta [măritişului], iar pe cea aflată în slobozenie, fiind tânără şi neavând vârsta potrivită, să o ofere lui Dumnezeu. Dar această situaţie îi pare că nu prea merge şi este cu teamă ca nu cumva să fie potrivnică voii lui Dumnezeu.

Trebuia, o preacinstite stăpâne, pe alţii să-i întrebi de­spre această situaţie şi de la ei ca de la unii ce sunt mai desăvârşiţi în cunoştinţă decât nimicnicia noastră să iei dezlegarea [problemei], iar nu să primeşti răspunsul de la noi, cei despărţiţi prin loc de atâta depărtare [de tine]. Dar fiindcă ai judecat în felul în care ai crezut de cuviinţă, acest lucru trebuie cercetat împreună cu preaiubitorul de Dumnezeu arhiepiscop şi frate al nostru, ca un lucru ce e nefiresc şi [oarecum] în afara dreptei judecăţi şi a pildelor cele din veac. Odinioară Ana cea vestită, făgăduindu-l pe Samuel mai înainte de naştere, nu a schimbat pe cel făgă­duit, deşi avea şi alţi copii, ci pe acesta l-a adus lui Dum­nezeu. Fericita Nona. asemenea, făgăduindu-l pe Grigorie Teologul, a dat lui Dumnezeu făgăduinţa ei. Dar şi Sfân­tul Eftimie, fiind dat lui Dumnezeu de părinţii săi înainte de naştere, nu a fost schimbat cu altul după naştere. Şi cei ¹

¹ în sensul că nu a făgăduit-o nici pentru căsătorie, nici pentru monahism.

151

care au arătat lumii ceva minunat [au făcut ca] din aceasta şi copiii lor să fie fericiţi. Deci, cum, preaînţelepte, fă­când noi altfel decât aceste [pilde], vom fi fără vină şi nu, mai degrabă, se va atinge de noi fericitul Petru, care zice undeva ca să nu-ţi rămână nefăcut ceea ce era în puterea ta? Căci de ce ai pus în inima ta acest lucru? Şi îmi îngă­dui mai departe a vorbi mai cu defăimare, căci vorbesc unuia pe care îl cunosc. Dacă a fost afierosită lui Dumne­zeu printr-o făgăduinţă de mai înainte, nu este fără pri­mejdie a o schimba iarăşi spre întrebuinţare comună. Şi întrebuinţare comună este vieţuirea în căsătorie. Şi după cum cel ce se făgăduieşte să se călugărească şi care s-a aşezat în această stare este osândit dacă se sustrage şi se căsătoreşte, aşa şi cel care a ales mai dinainte să aducă lui Dumnezeu pe fiică sau pe fiu, iar mai apoi se schimbă, are aceeaşi osândă. Iartă-ne, dar aşa cugetăm şi dorim odihna ta şi ca făgăduinţa ta să treacă în faptă. însă să nu se calce o poruncă din pricina altei porunci, nici să se săvârşească ceea ce e mântuitor pentru una din fiice prin păgubirea ce­leilalte, precum au hotărât părinţii purtători de Dumnezeu.

Iar a treia problemă a cuvântului tău spune că sunt unii monahi care par că se ţin de dreapta credinţă şi au răbdat multe prigoniri pentru adevăr, dar care petrec împreună şi mănâncă împreună cu ereticii şi cu cei ce fac pogorăminte [ereticilor] şi sunt de părere că acest lucru este indiferent şi că de un oarecare părinte li s-a legiuit să păzească [doar] acestea trei: să nu fie binecu­vântaţi de eretici, să nu cânte împreună cu mai marii lor şi să se depărteze de împărtăşirea pâinii lor. ¹

¹ Primul punct al scrisorii se referea la încrederea şi lauda adusă cuviosului Teodor, iar al doilea la problema cu măritişul fiicei.

152

în legătură cu cele rânduite de Sfinţii Părinţi trebuie spus că nici a petrece, nici a mânca, nici a cânta împre­ună, nici a avea vreo părtăşie cu ei nu am primit, ci „Vai!” se rosteşte asupra celor care au părtăşie cu ei, fie şi doar la mâncare sau băutură sau [simplă] relaţie. Aşa încât învăţător străin şi în afara propovăduirii [evanghelice] este cel ce zice acelea, oricine ar fi între oameni.

SCRISOAREA 531

Fiului Dorotei

Am cunoscut, fiule iubit, şi din epistola ta bine scrisă, credincioşia şi dragostea ta faţă de noi smeriţii, lucru care este semn al adevăratei supuneri, chiar dacă noi suntem păcătoşi şi de nimic. Pentru aceea să fii păzit pe mai de­parte, ca să fii bine plăcut Domnului şi să luminezi prin virtute în frăţia ta, şi, desigur, nu numai acolo, ci şi în multe alte [frăţii]. Căci binele, prin firea lui, nu se poate ascunde, ci pe cel care îl lucrează, chiar dacă pare că se ascunde, îl face arătat [tuturor], numindu-l „cetate a lui Dumnezeu", după cum e scris (cf Mt. 5, 14). Atât despre aceasta.

Iar despre subiectul despre care ai însemnat, adică despre a face pomenire [poiein mnemen] pentru cutare, eşti dator a şti dacă în vremea morţii chiar dacă mai înainte a avut împărtăşire cu erezia, din pricina fricii omeneşti a mărturisit pe faţă aceasta şi dacă a luat vreo epitimie. Iar dacă în acest chip s-a împărtăşit de împărtăşania ortodoxă şi s-a unit cu aceasta în chip firesc este rânduit la pome­nirile ortodocşilor, bunul nostru Dumnezeu, pentru multa iubire de oameni, primindu-l, chiar şi în ceasul cel de pe urmă, pe cel ce se căieşte şi judecându-l pe el aici. Aşa încât, dacă astfel stau lucrurile, nu refuza să faci liturghii

¹ Prin împărtăşanie omul a intrat în trupul Bisericii.

154

[poieistai leitourghias] pentru el către Dumnezeu. Dar dacă nimic din acestea nu s-a întâmplat, ci era în părtăşie cu erezia şi nu a ajuns să se împărtăşească de trupul şi sângele Domnului (căci ereticească e pâinea aceea, şi nu trup al lui Hristos), nu trebuie să se îndrăznească a face liturghie [eipein sunazin] pentru el (căci cele dumneze­ieşti nu sunt de joacă), ca nu cumva cel ce face cerere pentru unul ca acesta să audă: „Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău" (Iac. 4, 3). Altceva să-ţi spun nu am, după cât îmi este cunoscut mie adevărul. Căci nici o împărtăşi­re nu este între lumină şi întuneric, nici este rânduit cu ortodocşii cel ce nu are părtăşie cu ortodoxia, chiar da­că este în ultimul ceas. Căci unde va fi aflat, acolo va fi judecat şi ce fel de merinde a primit pentru viaţa veşnică, cu aceea va fi şi numărat.

în rest, roagă-te pentru mine. Te îmbrăţişează domnul arhiepiscop şi fraţii tăi. Pe fraţii dimpreună cu tine îi salut ca pe copiii mei, iar pe doamna Tecla, ca pe o fiică în Hristos.

SCRISOAREA 534

Lui Simeon monahul

întrebarea pusă de cinstita ta [faţă] ar fi trebuit să pri­mească limpezire de la tine însuţi. Căci nu eşti dintre cei neiniţiaţi [nebotezaţi în dreapta credinţă], ci dintre cei care pot să-i folosească şi pe alţii.¹ Fiindcă „ce fel de împărtăşire este”, zice Apostolul, „între întuneric şi lumină, sau ce parte are cel credincios cu cel necredincios?” (cf. II Cor. 6, 14-15). Aşadar, dacă paharul binecuvântării este împărtăşi­rea de sângele lui Hristos şi pâinea pe care o frângem este împărtăşirea de trupul lui Hristos, e limpede că paharul ereticesc şi pâinea [ereticească] este împărtăşire de potrivni­cul. Şi dacă acestea astfel le mărturisim, e clar că şi în cazul celor adormiţi, cu care împărtăşanie [au murit], de aceea au şi parte. Iar noi, în cazul unora ca aceştia, trebuie să ne pă­zim să nu facem pomenire la Sfânta Liturghie [ten anaforan poieistai] spre osânda [noastră], ca să nu au­zim „cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău” (Iac. 4, 3)².

¹ Probabil monahul întrebase dacă pot fi pomeniţi la Sfânta Litur­ghie eretici adormiţi. Sfântul spune că această chestiune ar trebui să fie limpede oricărui creştin şi că ea este problemă neclară doar pentru unul nebotezat. E limpede că toate neclarităţile lumii contemporane, în ceea ce priveşte ecumenismul şi dreapta credinţă, derivă din faptul că nu ne asumăm conştient ortodoxia. Doar cel neiniţiat în chip con­ştient are îndoieli de acest gen.

² Nu cerem cu dreaptă credinţă, adică după voia lui Dumnezeu.

SCRISOAREA 553

Către soţia unui spătar al cărei nume e Mahara

Ce frumoasă e epistola nobleţei tale, pe de-o parte, dic­tată în limba ţinutului tău, pe de alta, revărsându-se de multul har al smeritei cugetări şi, ceea ce e uimitor, având un mod de a spune lucrurile neobişnuit, ca şi cum ar avea ceva dăruit de Dumnezeu pe dinăuntru. Însă de unde, fi­ind noi păcătoşi, este atât de mare credinţa ta şi revărsarea ta evlavioasă faţă de noi? Ori [poate faci aceasta] pentru ca să ne fie cunoscută şi nouă care şi ce fel de evlavie ai, atrăgând la ea împreună cu tine, ca pe o mâncare pusă pe o masă dumnezeiască, şi pe domnul şi capul tău [soţul], dar şi pe doamnele surori?

Prin urmare, în acest fel este dumnezeiesc de încântă­toare epistola voastră şi pune în valoare şi mai frumos tră­săturile dreptei voastre credinţe. Dar eu nu sunt destoinic în a vă spune să vă dăruiţi cu totul smereniei mele.¹ însă nu nouă, ci lui Dumnezeu daţi-vă cu totul. De aceea sun­tem datori şi să ne bucurăm de viaţa voastră bună, şi să ne rugăm pentru ca să [aveţi parte de] cele sfinte, şi să vă împărţim, [însă] doar ceea ce avem, şi să vă oferim cu­vântul nostru sărac. Pe acesta dându-ţi-l acum, te întreb,

¹ Probabil în scrisoare acea doamnă spunea că se dăruie întru totul călăuzirii cuviosului Teodor.

157

pentru ce motiv caută domnia ta ca eu să-i arăt despre dumnezeiasca împărtăşanie şi pentru ce te împărtăşeşti [aşa de] rar, [doar] la câţiva ani? Căci acest lucru trebuie să aibă un oarecare motiv. Fiindcă problema nu constă pur şi simplu în a te împărtăşi rar sau în fiecare zi. ci tre­buie să ne împărtăşim cu conştiinţă curată. „Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie”, zice, „osândă lui îşi mă­nâncă şi bea, nedeosebind trupul Domnului” (I Cor. 11, 29). Prin urmare, dacă în acest mod cercetezi cele ale tale şi eşti cu evlavie [trezvie], aşteptând vremea [curăţi­rii conştiinţei], bine faci, fie că [te împărtăşeşti] mai des, fie mai rar; şi hotar în acest lucru nu este altul decât apropierea cu inimă curată, pe cât îi este cu putinţă omului. Dar dacă cineva, din pricina unei greşeli, are o [stare] ce îl opreşte de la împărtăşanie, e limpede că acela atunci se [poate] împărtăşi când împlineşte canonul pentru ea.

Iar [la întrebarea] dacă trebuie să se cerceteze iarăşi din pricina ereziei, [răspunsul este]: acest lucru e absolut necesar.¹ Căci a te împărtăşi de la un eretic sau de la unul învinuit pe faţă pentru vieţuirea sa, ne înstrăinează de Dumnezeu şi ne face familiari diavolului.²

Aşadar, cercetează [bine], o, fericito. şi să se potriveas­că cercetarea ta într-un oarecare fel cu cele spuse [mai îna­inte] şi în acest chip apropie-te de [Sfintele] Taine. Şi să fie ştiut tuturor că acum erezia care stăpâneşte în Biserica noastră este cea a adulterilor. [O], de-ar fi cruţate de ea şi cinstitul tău suflet împreună cu surorile şi capul tău!

¹ Doamna întrebase dacă trebuie ca omul să cerceteze în legătură cu preotul unde se împărtăşeşte.

² Deci e importantă, în egală măsură, şi vieţuirea preotului, şi cre­dinţa lui dogmatică, şi nici unul din aceste lucruri nu este indiferent.

158

Şi mi-ai spus că te-ai temut să-i spui preotului tău să nu-l pomenească pe ereziarh la liturghie. Ce să-ţi spun acum de­spre acest lucru nu văd, decât că întinare are împărtăşania din singurul fapt că îl pomeneşte [pe ereziarh], chiar dacă ortodox ar fi cel ce face Sfânta Liturghie.

Iar Domnul, Cel Ce vă conduce pe voi în atâta măsură a dreptei credinţe, însuşi să vă păzească şi să vă păstreze nevătămaţi şi întregi şi cu trupul, şi cu sufletul, spre tot lucrul bun şi spre toată îndestularea în viaţă, mă refer şi la căsnicia voastră, şi la preaevlavioasele surori, rugându-vă toţi pentru nevrednicia noastră.

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Cuvânt despre prorocii mincinoşi şi dascălii mincinoşi şi lipsiţii de Dumnezeu eretici şi despre semnele sfârşitului veacului acestuia

(A fost rostit pe când urma să iasă din trup)

(PG 59, 553-568)

1. Dureros este cuvântul fiindcă e şi ultimul, după cum mi s-a arătat însă şi plin de multă bucurie. Dure­ros, pentru că nu voi mai grăi către voi; plin de multă bu­curie, pentru că îmi stă de faţă vremea să mă dezleg şi să fiu împreună cu Hristos; şi, după cum a zis Domnul, „nu voi mai grăi cu voi" (In. 14, 30).

Dar acum voi grăi încă întru durerea inimii despre prorocii mincinoşi şi despre dascălii mincinoşi, şi despre lipsiţii de Dumnezeu eretici, despre care Apostolul a zis: „Oamenii răi şi amăgitori vor înainta spre mai rău, înşe­lând şi fiind înşelaţi” (II Tim. 3, 13). Despre aceştia adeseori v-am pomenit. Căci multe cuvântări am făcut, cu harul lui Hristos, după cum şi ştiţi, iubitorilor de Dumne­zeu. Şi aproape în fiecare cuvântare am pomenit despre

160

aceştia, dacă vă amintiţi numai cele spuse ieri. Şi ştiu că vă amintiţi, şi mai cu seamă cei iubitori de osteneală şi iu­bitori de Scripturi şi iubitori de Hristos.

Căci iubitorul de Scripturi cu dreptate a fost numit iu­bitor de Hristos, după ceea ce s-a spus de Domnul, că: „Cel ce Mă iubeşte păzeşte cuvintele Mele. Cel ce Mă iu­beşte iubit va fi de Tatăl Meu” (cf. In. 14, 21). „Cel ce Mă iubeşte în Lege va cugeta ziua şi noaptea”, adică în Evan­ghelie şi în celelalte Scripturi (cf Ps 1, 2). Căci unul ca acesta are necurmată pomenirea lui Dumnezeu în inima lui. Aşteptându-L din ceruri, pururea pândeşte ceasul ve­nirii Lui. Ţinând totdeauna în mâinile sale sfinţitele cărţi, nu va uita de acele înfricoşate „cărţi” despre care s-a scris: „a şezut pe scaunul de judecată şi cărţile s-au des­chis” (Dan. 7, 10). Ia aminte cât câştig este din cercetarea Scripturilor, după cum adesea aţi auzit. Ce înseamnă ceea ce zicem? Că dumnezeiasca Scriptură nimic nu a lăsat deoparte, nimic nu a trecut sub tăcere din cele de folos nouă, ci pretutindeni strigă şi prin proroci, şi prin apos­toli, vestind mai dinainte şi întărind mai dinainte pe fieca­re, după cum o maică iubitoare de fii, iubindu-şi copiii, le mărturiseşte mai dinainte. Şi ne aduce aminte de cele tre­cute şi de cele de faţă şi de cele viitoare, nimic trecând cu vederea, precum s-a spus mai înainte, din cele folositoare nouă. Şi acest lucru nu îl grăieşte în ascuns, nici cu glas mic, ci în tot locul strigă cu osteneală şi putere şi prin Le­ge, şi prin proroci, şi prin apostoli, şi prin însuşi Stăpânul. Căci prin Isaia prorocul zice: „Strigă cu tărie şi nu cruţa, ca o trâmbiţă înalţă glasul tău” (Is. 58, 1). Şi iarăşi zice: „Pe munte înalt suie-te, cel ce binevesteşti Sionului” (Is. 40, 9); şi în continuare zice: „înălţaţi-vă, nu vă temeţi” (Is. 40, 9). Şi iarăşi David zice: „Ostenit-am strigând.

161

amorţit-a gâtlejul meu” (Ps. 68, 3). Iar Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu, zice în soborniceasca Epistolă: „Luaţi aminte la voi înşivă” (II In. 8). Iar Pavel ce [zice]? „Luaţi aminte cum umblaţi” (Ef. 5, 15). Iar Domnul [zice]: „Eu pe faţă am grăit lumii şi pe ascuns nimic nu am grăit” (In. 18, 20). Şi în altă parte zice Evanghelistul despre El că „a stat şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea (In. 7, 37). Vezi câtă luptă, câtă sârguinţă, cum strigă pe faţă şi nimeni nu pricepe? Şi iarăşi fericitul Pavel zice: „Luaţi aminte la câini, luaţi aminte la lucrăto­rii cei răi. Luaţi aminte la tăierea împrejur. Luaţi aminte cum umblaţi, că zilele rele sunt” (Flp. 3, 2; Ef. 5, 15-16). Şi Ioan [zice]: „Luaţi aminte la voi înşivă ca să nu pier­deţi ce aţi lucrat, că mulţi înşelători au ieşit în lume” (II In. 7-8). Şi multe sunt cele asemănătoare în dumnezeieşti­le Scripturi ale Vechiului şi Noului Legământ, care strigă şi ne trezesc din lâncezeala noastră. Iar noi facem dimpo­trivă, precum a zis Isaia prorocul, că „cu urechile lor greu au auzit şi au închis ochii lor” (Is. 6, 10)

O, câte şi ce fel de scrieri auzim, dar nu pricepem! De aceea şi fără de apărare vom fi în ziua cercetării, când va veni Cel Ce luminează cele ascunse ale întunericului şi va arăta sfaturile inimilor, când va şedea pe scaunul de judecată şi cărţile pe care acum, auzindu-le, le luăm în râs şi nu le primim, se vor deschide. Căci fiecare dintre noi a fost înşe­lat în calea sa, lăsând calea dreaptă, şi ne-am făcut precum la început, când nu mergeai cu noi, Doamne. Şi cu adevărat cu noi s-a plinit prorocia lui David, care zice: „Amestecatu-s-au întru neamuri şi au învăţat lucrurile lor” (Ps. 105, 35). De aceea suntem smeriţi în tot pământul din pricina pă­catelor noastre şi la noi a ajuns sfârşitul veacurilor, precum s-a scris (cf. I Cor. 10, 11). Şi păstorii sunt lupi, şi oile

162

zdrobite, şi foametea e la uşi, nu foamete de pâine şi sete de apă, ci foamete de a auzi cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar, nimeni din cei ce nădăjduiesc în Domnul să nu deznădăjduiască. Nu vă descurajaţi, ci priviţi de mai înainte pururea la Cel Ce a zis: „Cu voi sunt" (Mt. 28, 20).

2. Aşadar, îndrăzniţi! Căci nu va nimici Domnul cu foamete sufletele drepţilor. Despre această foame zice Domnul prin proroc: „Şi va fi în zilele acelea că voi adău­ga foamete pe pământ; nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foamete de a auzi cuvântul lui Dumnezeu. Şi vor alerga de la Răsărit la Apus căutând cuvântul Domnului”(cf. Am. 8, 11-12). Vezi că nu despre pâine vorbeşte? Căci Dumnezeu nu despre pâine a vorbit. O, foamete cumplită şi stricătoare şi vătămătoare de suflet! O, foame­te care aduci pedeapsa veşnică! Această foamete este dă­tătoare de tot lucrul rău. Această foamete este pricină a tot răul. Această foamete văzându-o mai dinainte prorocul David venind, L-a rugat pe Dumnezeu, zicând: „Dumneze­ul meu, să nu taci de către mine” (Ps. 27, 1). Şi despre credincioşii sârguitori a prorocit, zicând: „Ca să izbăveas­că din moarte sufletele lor şi să-i hrănească pe ei în foa­mete” (Ps. 32, 19). Şi în altă parte zice: „Şi în zile de foa­mete vor fi săturaţi” (Ps. 36, 19). Şi iarăşi: „Milostiv şi îndurat Domnul; hrană a dat celor ce se tem de El” (Ps.

110. 4-5). Acestea le-a zis David despre cei ce cercetează Scripturile: că nu vor flămânzi.

Să cercetăm Scripturile, fraţilor, ca să nu flămânzim de foametea ucigătoare de suflet care va veni. Să cercetăm, ca să nu fim înşelaţi şi purtaţi de orice vânt (cf. Ef. 4, 14). De aceea zice Domnul către cei fără de grijă: „Vă înşelaţi, neînţelegând Scripturile” (cf. Mt. 22, 29). Căci cu adevărat unii ca aceştia sunt înşelaţi. Căci de unde a venit foametea ce

163

ucide sufletul? Nu din necercetarea Scripturilor? O, de câte bunătăţi ne-am lipsit lepădând dumnezeieştile Scripturi! Căci poruncă a Stăpânului este. Cercetează cu osteneală, cercetează şi caută şi vei afla multă bogăţie neasemănată şi comoară ascunsă în ţarină; vei înţelege dumnezeiasca Scrip­tură. Cercetează şi vei afla şi, aflând, vinde toate câte ai şi cumpără ţarina aceea cunoaşterea cea bună a Sfintelor Scripturi în care s-a ascuns Fiul. înţelepciunea cea adevă­rată a Tatălui; pe El aflându-L, fericit vei fi, precum s-a scris că: „fericit e omul care a aflat înţelepciune" (Pilde 3, 13).¹ Cercetează, iubite, fie că eşti bogat sau sărac, fie rob, fie li­ber, fie bărbat, fie femeie. Cercetaţi Scripturile. Căci dum­nezeiasca Scriptură este cămară a tot binele.

Dar să ne întoarcem la subiectul ce ne stă înainte; căci despre sfârşitul lumii e cuvântul şi despre prorocii minci­noşi şi dascălii mincinoşi şi despre ereticii cei fără de Dumnezeu, care ca nişte şuvoaie potopesc pretutindeni şi înşală pe mulţi. Şi de unde s-a întâmplat aceasta? E limpede că din necunoaşterea şi din lipsa de cercare a întâistătătorilor². Căci unde e lipsa de cercare a păstori­lor, acolo e pierzania oilor. Aşadar, ce să spun mai întâi? Despre sfârşitul nostru? Sau voi da în vileag dogmele cele spurcate ale ereticilor celor fără de Dumnezeu? Dacă ar fi fost vreme, aş fi doborât şi aş fi dat pe faţă dogmele lor cele spurcate şi faptele cele nelegiuite. însă mare este lupta

¹ Scopul citirii Scripturilor este întâlnirea cu Hristos cel viu, nu cunoaşterea lor teoretică şi savantă. De aceea, cercetarea trebuie fă­cută cu multă frică şi cutremur, şi cu mare credinţă şi smerenie.

² Vina ereziilor o poartă cei puşi să cârmuiască şi să înveţe poporul lui Dumnezeu şi care nu au îndestulată cunoaştere a învăţăturii Bisericii, dar nici experienţa duhovnicească necesară, dobândită în urma lup­tei cu patimile şi a agonisirii harului Duhului Sfânt întru simţire.

164

şi mult cuvântul ca să dezgolim şi să doborâm necura­tele dogme ale acestora. Dar pentru acum e de neapăra­tă trebuinţă să-i înfăţişăm din Sfintele Scripturi pe aceş­tia, ca duşmani ai lui Hristos şi lupi faţă de turma Lui, care pretutindeni sunt alungaţi şi scoşi dintre oile lui Hristos.¹ De aceea, pe dreptate şi lupi au fost numiţi de proroci şi de însuşi Stăpânul şi de fericiţii apostoli. Şi nu numai lupi, ci şi ciumaţi şi necinstitori şi potrivnici şi vrăjmaşi şi uneltitori şi hulitori şi făţarnici şi furi şi tâlhari şi spurcaţi şi proroci mincinoşi şi dascăli mincinoşi şi călăuzitori orbi şi înşelători şi vicleni şi antihrişti şi pietre de poticneală şi fii ai celui viclean şi neghine şi lipsiţi de Dumnezeu şi luptători împotriva Duhului şi hulitori ai Duhului harului. Acestora nu li se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor. Din pricina lor, calea adevărului va fi hulită. Pe lângă acestea, sunt şi copii ai diavolu­lui viclean, după cum zice de Dumnezeu cuvântătorul [Ioan]: „arătaţi sunt copiii diavolului” (I In. 3, 10). Aşa­dar, trebuie mai întâi să ne ocupăm cu aceştia şi abia după aceea să grăim despre sfârşitul lumii.

3. Deci, pentru că la noi a ajuns sfârşitul veacurilor, pre­cum zice Apostolul (cf. I Cor. 10, 11), şi s-au ridicat vre­muri grele şi s-a înmulţit fărădelegea şi dragostea multora s-a răcit şi mulţi sunt cei care înşeală şi mai mulţi cei înşelaţi², hai, dar, să desfăşurăm sfinţitele cărţi în care, aflând

¹ Azi ereticii şi schismaticii sunt „fraţi” ai noştri întru Hristos. Acest lucru însă nu trebuie să ducă la ură sau dispreţ sau ironie faţă de vreun om sau făptură, ci doar la conştiinţa că acela nu e din trupul Bisericii şi, prin urmare, nu poate avea acces la experienţa eclesială, oricât de moral ar vieţui.

² Sunt înşirate unele din semnele vremurilor de la sfârşitul lumii, precizate în cuvântările eshatologice de la evangheliştii sinoptici.

165

prin altă parte, este fur şi tâlhar” (cf In. 10). Şi iarăşi zice despre ei: „Cel ce nu este cu Mine împotriva Mea este” (Mt. 12, 30). Şi iarăşi a zis către ei: „Voi din tatăl vostru, diavolul, sunteţi” (In. 8, 44). „Vai vouă, că încuiaţi împă­răţia cerurilor; căci nici voi nu intraţi. nici pe cei ce intră nu-i lăsaţi să intre” (Mt. 23, 13). Şi în altă parte iarăşi [zice]: „Voi nu sunteţi dintre oile Mele” (In. 10, 26). Vezi cum pretutindeni Stăpânul dă în vileag şi îi pune în văzul tuturor pe necinstitori, ca noi să nu fim înşelaţi? O, pogo­rământ negrăit! O, bunătate neasemănată! Ce vom răsplă­ti Domnului pentru toate acestea? Ce apărare vom avea înaintea Arhipăstorului?

O, păstorilor şi împreună păstorilor! Iată, puţine [măr­turii] din cele multe. O, cum pretutindeni asigurându-ne Stăpânul, strigă prin neprihănitele Evanghelii: luaţi amin­te, fiţi treji, fiţi cu luare aminte, sârguiţi-vă, luptaţi-vă! Şi nu numai prin Evanghelii strigă, ci şi prin purtătorii de Dumnezeu proroci, şi prin de Dumnezeu cuvântătorii ucenici cele asemănătoare le grăieşte. Căci prin toţi gră­ieşte precum vrea. Şi martor îmi e Pavel, care zice: „Hris­tos, Care grăieşte întru mine” (II Cor. 13, 3).

Aşadar, hai să-i aducem înainte pe cuvântătorii de Dumnezeu şi să auzim de la ei ce ne poruncesc despre eretici. Spune, fericite Petre, pe care te-a fericit Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos; spune-ne despre cei care înşală şi care vor înşela turma lui Hristos, pe care ţi-a dat-o şi ţi-a încredinţat-o Arhipăstorul şi Episcopul suflete­lor noastre; spune câte ţi-a dat Duhul Sfânt şi întăreşte turma ta; arată-ne pe lupii cei ascunşi, precum învăţătorul tău, Hristos Domnul. Petru a spus: „Aceasta să cunoaşteţi mai întâi, că vor veni în zilele din urmă batjocoritori, umblând după poftele lor” (II Pt. 3, 3). Şi iarăşi zice: „Şi între

166

voi vor fi dascăli mincinoşi care vor strecura eresurile pierzaniei, tăgăduind pe Stăpânul Care i-a răscumpărat. Şi mulţi vor urma destrăbălărilor lor, a căror judecată nu ză­boveşte şi pierzania lor nu dormitează” (cf. II Pt. 2, 1-3); „copii ai blestemului, care au lepădat calea dreaptă” (cf. II Pt. 2, 14-15).

Acestea le-a grăit Petru, Petru, cel cu adevărat fericit; Petru, piatra credinţei, pe care [piatră] Hristos a zidit Bi­serica; Petru, cel care ţine cheile cerurilor; Petru, cel ce a călcat valurile cu piciorul, iubitorul cel cald al Stăpânului Hristos, cel ce l-a zvârlit [la pământ] în Roma pe magul Simon, [căci se cuvenea] ca verhovnicul şi întâistătătorul [apostolilor să-l azvârle] pe cel dintâi tâlhar şi ucenicul diavolului în erezii.

Ioan a zis: „Arătaţi sunt copiii diavolului” (I In. 3, 10). Vezi cum prin toţi aceştia Hristos grăieşte? Căci şi în Evanghelii cele asemănătoare a grăit către ei: „Voi sunteţi din tatăl vostru, diavolul” (In. 8, 44). Ştiu pe mulţi care grăiesc că şi pe aceia i-a făcut Dumnezeu („căci fără Dumnezeu”, zic ei, „nimic nu s-a făcut”), dar ei nu înţe­leg nici cele ce le zic, nici cele despre care aduc întărire. Că Dumnezeu i-a zidit, sunt de acord şi eu; însă i-a zidit spre fapte bune, ca să umblăm întru ele şi să ne facem co­pii ai lui Dumnezeu prin dreapta credinţă.¹

4. Dar să ne întoarcem la subiectul ce ne stă înainte, Ioan zice: „Şi acum mulţi antihrişti sunt” (I In. 2, 18). Şi iarăşi: „Luaţi aminte la voi înşivă ca să nu pierdeţi cele ce aţi lucrat, că mulţi înşelători au ieşit în lume” (II In. 7-8). „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile

¹ Zidirea lui Dumnezeu are o anume finalitate spre care se mişcă, în afara acestei finalităţi ea devine instrument în mâna diavolului.

169

dacă sunt de la Dumnezeu. Că mulţi proroci mincinoşi au venit în lume" (I In. 4, 1). Şi iarăşi zice: „Dacă vine cine­va la voi şi nu poartă cu sine această învăţătură, nu îl pri­miţi în casă şi nu-i spuneţi «Bucură-te». Căci cel ce-i spu­ne «bucură-te» se face părtaş la faptele lui cele rele” (II In. 10-11). Şi iarăşi: „Tot cel ce încalcă şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu îl are pe Dumnezeu” (II In. 9).

Acestea ne îndeamnă Ioan, Ioan, fiul tunetului, cel iu­bit mai mult decât toţi sfinţii, cel ce a întărit Biserica de la o margine la cealaltă a lumii şi a sfărâmat gurile ereticilor cu teologia.

Iacov a zis: „Cel care se arată că este prieten al lor [al ereticilor] vrăjmaş al lui Dumnezeu este” (cf Iac. 4, 4). Auziţi toţi care mâncaţi împreună cu ereticii hotărâre dureroasă: sunteţi vrăjmaşi ai lui Hristos. Căci nici cel ce este prieten cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului; şi nu se învredniceşte de viaţă, ci piere împreună cu vrăjmaşii şi suferă şi mai rele.

Iuda al lui Iacov a zis: „S-au strecurat [printre voi] unii oameni însemnaţi mai dinainte spre această judecată, ne­cinstitori, care au schimbat harul Dumnezeului nostru în destrăbălare, tăgăduind pe singurul Stăpân şi Domn” (Iu­da 4). Şi iarăşi zice: „în vremurile din urmă vor fi batjo­coritori, umblând după poftele lor cele lipsite de credinţă” (Iuda 18). „Aceştia sunt cei ce se păstoresc pe ei înşişi fă­ră de frică, nori fără de apă, purtaţi de orice vânt, stele ră­tăcitoare. cărora le este pusă deoparte bezna întunericului în veci” (Iuda 12-13). Acestea şi mai multe decât acestea ne îndeamnă bunul Iuda.

Vino mai departe Pavele, vasule al alegerii, spune-ne şi tu, după harul cel dat ţie de la Dumnezeu; spune-ne despre veacul rău de acum; arată-ne lupii ascunşi, dă-i în vileag

170

şi la arătare pe furii sfintei turme a lui Dumnezeu. Pavel a zis: „Ştiu că vor intra, după plecarea mea, lupi cumpliţi între voi, care nu vor cruţa turma” (Fapt. 20, 29). Vezi pretutindeni pe teologi conglăsuind cu învăţătorul în ce-i priveşte pe lipsiţii de Dumnezeu eretici şi numindu-i câini şi lupi? Aşijderea şi în altă parte zice Pavel: „Luaţi aminte la câini, luaţi aminte la lucrătorii cei răi, luaţi aminte la tăierea împrejur” (Filip. 3, 2). „Luaţi aminte ca să nu vă ducă cineva cu filosofia şi rătăcirea deşartă” (Col. 2, 8). „Luaţi aminte cu de-amănuntul cum umblaţi, că zilele sunt rele” (cf Ef. 5, 15-16). Cine va putea aduce ca apărare lipsa de grijă, când aude atâtea porunci? Şi în altă parte iarăşi [zice]: „Nu îl primiţi pe omul eretic după întâia şi a doua mustrare” (Tit 3, 10). Şi iarăşi: „Nu vă lăsaţi purtaţi de felurite şi străine învăţături” (Evr. 13, 9). Şi iarăşi: „Oamenii eretici vor înainta spre mai rău, înşelând şi fiind înşelaţi” (II Tim. 3, 13). Şi în altă parte: „Pentru cei pângăriţi şi necredincioşi nimic nu e curat” (Tit 1, 15). Auziţi iarăşi cei ce faceţi agape împreună cu ei [cu ere­ticii]: cum veţi scăpa de mânia ce va să vină peste voi, care vă pângăriţi împreună cu aceştia prin mâncare şi băutură laolaltă? Cum îndrăzniţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile şi înfricoşatele Taine ale lui Hristos? Sau nu aţi auzit pe fericitul Pavel strigând că „nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi avea parte de masa Domnului şi de masa demonilor ” (I Cor. 10, 21)? „Ieşiţi din mijlocul lor şi nu vă atingeţi de ce e necurat” (II Cor. 6, 17). Oare vă întristăm? Sau ne ostenim în deşert şi grăim în văzduh? însă pentru cei ce vor şi se sârguiesc să audă şi să facă cuvântul, nu voi ză­bovi, nu mă voi depărta de cuvintele lui Pavel, ci iarăşi le voi spune pe acestea. Ascultaţi: „Nu vă înjugaţi la alt jug

171

cu cei necredincioşi. Căci ce părtăşie este între lumină şi întuneric” (II Cor. 6, 14)? Unde sunt gurile îndrăzneţe care zic: «Nu se spun acestea în dumnezeieştile Scrip­turi»?, ei, al căror dumnezeu este pântecele şi slava lor în­tru ruşinea lor, care cugetă cele pământeşti. Acestea în­deamnă şi învaţă Pavel, vasul alegerii, îngrădirea Biseri­cii, cel mult luptător şi curajos; Pavel, lira cea de Dumne­zeu grăitoare, propovăduitorul lui Hristos, alcătuitorul dogmelor, trâmbiţa Cuvântului, ritorul dreptei credinţe, mreaja neamurilor. Şi fericiţii teologi au grăit acestea şi mai multe decât acestea despre cei lipsiţi de Dumnezeu şi necredincioşi.

Iar prorocii, cei ce au fost odinioară, au grăit cele ase­mănătoare (căci este de trebuinţă a-i aduce şi pe aceştia în mijloc). A zis prorocul David: „Nu este în gura lor ade­văr” (Ps. 5, 9). Şi iarăşi zice: „Doamne, nu pe cei ce Te urăsc am urât şi pentru vrăjmaşii Tăi m-am topit? Cu ură desăvârşită am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani” (Ps. 138, 21-22). Şi Solomon zice că „cei răucredincioşi făţărnicesc dreapta credinţă”¹. Şi iarăşi zice: „Fiule, să nu te înşele bărbaţii necredincioşi, nici să umbli în cale cu ei” (cf. Pilde 1, 10). Iar Isaia prorocul, ba mai degrabă Dom­nul prin proroc, zice: „Am născut fii şi i-am înălţat şi ei M-au lepădat” (Is. 1, 2). Şi iarăşi: „Nu este bucurie pentru cei necinstitori, zice Domnul” (Is. 48, 22).

5. Aşadar, ajung acestea, sau mai aduc în mijloc şi pe toţi prorocii? Dar de ajuns sunt şi acestea pentru cei ce vor să asculte. Căci cel ce nu ia aminte la cele spuse nu va crede nici dacă sunt mai multe. Dar încă puţin să pe­trecem în cuvintele prorocului David şi să vedem cum dă

¹ Neidentificat.

172

în vileag şi arată pe faţă vicleşugul ascuns în ei. El zice: „Nu este în gura lor adevăr. Inima lor, deşartă” (Ps. 5, 9) şi cele următoare. Ia aminte la priceperea prorocului, cum dă pe faţă şi descoperă cu glas de biruinţă pe cei rău cre­dincioşi, ca nu cumva să fim şi noi înşelaţi. Ascultaţi or­todocşilor şi nu faceţi pogorăminte ereticilor. Ascultaţi păstorilor şi înfioraţi-vă şi să nu tăceţi, ci propovăduiţi cuvântul. Nu daţi loc diavolului, nu daţi vânat lupilor. Urmaţi fericitului Apostol Petru care, pe când în Roma de trei ori blestematul Simon hulea şi spunea că el este pute­rea lui Dumnezeu, nu a tăcut nici pentru un ceas, nici nu a zăbovit, ci l-a mustrat şi l-a dovedit mincinos şi tâlhar şi potrivnic lui Dumnezeu şi, aruncându-l [jos], l-a predat pierzaniei. Asemenea şi pe fiul acestuia, ba mai degrabă al diavolului, pe Montan cel pângărit şi necurat şi fără de Dumnezeu, dimpreună cu cele două adulterine, cu mare râvnă l-a mustrat Apostolul¹ şi, dovedindu-l potrivnic lui Dumnezeu şi hristos mincinos şi proroc mincinos, l-a fă­cut să tacă şi i-a închis pângărita lui gură cu numele lui Hristos, nemairăbdând, nici mai suferind hula acestuia. Prin urmare, aşa faceţi şi voi, păstorilor, şi nu fiţi păr­taşi faptelor necurate ale întunericului, ci mai degrabă mustraţi-le pe faţă, după cum şi apostolii şi dumnezeies­cul părinte David au avut multe necazuri din pricina lor şi multe lupte, mustrând şi certând, dându-i în vileag şi rugându-se lui Dumnezeu împotriva lor şi zicând: „Până când păcătoşii, Doamne, până când păcătoşii se vor făli?” (Ps. 93, 3). „Risipeşte-i întru puterea Ta” (Ps. 58, 13). „Dă lor, Doamne, după faptele lor, că nu au priceput spre

¹ Informaţia nu e adevărată căci Montan nu a fost nici succesorul, nici fiul lui Simon Magul. în plus Montan a trăit pe la sfârşitul seco­lului II. Probabil sfântul se referă la alţi eretici de natură harismatică.

173

faptele Tale, Doamne" (Ps. 27, 5, 7). „Doamne, întru ce­tatea Ta chipul lor de nimic l-ai făcut” (Ps. 72, 20). Şi ia­răşi se roagă David, strigând şi zicând, aducând mijlociri Stăpânului ca, pogorându-Se El prin Sine, să-i împlineas­că cererea: „Doamne, pleacă cerurile şi Te coboară” (Ps. 143, 5). „Doamne, nu zăbovi” (Ps. 39, 24). „Degrab să ne întâmpine pe noi îndurările Tale, Doamne” (Ps. 78, 8). Şi ce [a făcut] iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel Ce vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevăru­lui să vină, de vreme ce aproape este El de toţi cei ce-L cheamă întru adevăr (cf. Ps. 144, 18)? Nu a oprit auzul, nici a trecut cu vederea rugăciunea sfinţilor, ci a plecat cerurile şi S-a pogorât şi pe toate le-a iconomisit spre mântuirea neamului nostru şi pe toate le-a arătat, făcându-le şi învăţându-le. Apoi, vrând să înveţe, încât cei ce vor sta în fruntea Bisericilor în acest chip să-i alunge pe eretici, a făcut un bici din frânghii şi, intrând, i-a scos afa­ră pe toţi din templu şi i-a dat la o parte şi i-a alungat, zi­când: „Casa Mea casă de rugăciune este, dar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari” (Mt. 21,13). Ascultaţi întâistătătorilor Bisericilor! Căci vouă v-a arătat ceea ce e bun, ca să urmaţi paşilor Săi, luând aminte cu de-amănuntul din toate părţile şi alungând lupii şi păzind turma. Apoi, scoţându-i pe toţi afară şi e limpede că e vorba de cei ce cugetau cele potrivnice şi spunându-le mai dinainte sfârşitul şi pustiirea şi nimicirea lor care va urma să fie în neam şi în neam asupra celor ce cugetă cele potrivnice, le-a spus: „Iată, se lasă casa voastră pustie” (Mt. 23, 38). Ia aminte cum vorbele s-au făcut faptă! Căci vrăjmaşii şi uneltitorii Bisericii, adică ereticii, în fiecare neam sunt predaţi pierzaniei, după cuvântul Domnului pe care l-a spus că „orice sad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu va fi scos din rădăcină” (Mt. 15, 13). Aceasta s-a şi întâmplat.

174

El Cel dintâi a făcut şi a arătat aceasta. Iar după înălţarea Lui la ceruri, fericiţii apostoli s-au rânduit în linie de bă taie contra lor. După aceştia, conform dumnezeieştilor în­văţături ale acestora, şi dascălii Bisericii, şi sfintele soboare care s-au făcut în [diferite] vremi, dezrădăcinându-i pe cei ce au rămas nepocăiţi¹, i-au predat pierzaniei, după cum s-a scris: „Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna” (Ps. 5, 6). Aşadar, nu s-au dus şi nu au pierit toţi din prici­na fărădelegii lor? Căci unde sunt cei ce odinioară războiau Biserica, împăraţi şi puternici şi înţelepţi? Nu s-au ri­sipit şi au pierit şi s-au făcut de nimic?

6. Unde e mândria şi cutezanţa iudeilor? Unde Simon magul, cel dintâi în erezie, ucenicul şi înainte mergătorul lui Antihrist? Unde odrasla lui cea rea, Montan, urmaşul nebuniei şi destrăbălării lui, căpetenia răutăţilor, împreu­nă cu cele două adulterine, şi cele numite de aceştia taine, care sunt vrednice mai bine a le trece cu totul sub tăcere, fiind urâciune şi necurăţie, despre care Apostolul a zis: „Căci cele ce se fac de ei în ascuns, ruşine este şi a le grăi” (Ef. 5, 12)? Unde e Marcion, unde Valent, unde Mani, unde Vasilide, unde Nero, unde Iulian, unde Arie, unde Nestorie², unde toţi cei ce s-au împotrivit adevărului, despre care Biserica a strigat: „Înconjuratu-m-au câini mulţi” (Ps. 21, 17)? Nu au pierit toţi? Căci au fost risipiţi din pricina hulei lor şi au fost alungaţi ca nişte lupi. [Şi

¹ Dezrădăcinarea înseamnă despărţirea plantei de solul din care se hrăneşte. Cel nepocăit alege să se despartă de puterile de viaţă dătă­toare aflate în Biserică. Anatema nu este decât confirmarea din partea Bisericii a alegerii făcute de acela. Nu Biserica aduce pierzania asu­pra omului, ci Ea doar îl lasă în pierzania pe care singur şi-o alege şi în care se încăpăţânează să rămână.

² Acest indiciu arată că acest cuvânt este alcătuit probabil între Si­noadele III şi IV Ecumenice, sau poate şi mai târziu.

175

aceasta] pentru că au găsit ca luptători împotriva lor şi războinici curajoşi, şi păstori adevăraţi pe fericiţii bărbaţi care atunci stăteau în fruntea Bisericilor. Însă multă deo­sebire văd între păstorii de atunci şi cei de acum. Aceia erau războinici, aceştia dau bir cu fugiţii. Aceia se împo­dobeau cu cărţi şi dogme, aceştia cu haine şi lucruri de ni­mic. Aceştia lasă oile ca nişte simbriaşi şi fug, aceia îşi pu­neau sufletul lor pentru oi, urmând Păstorului cel bun. O, fericiţi acei bărbaţi a căror nume sunt în cartea vieţii! De ei s-au înfricoşat demonii şi s-au cutremurat ereticii, şi „s-a as­tupat gura celor ce grăiesc nedreptăţi” (Ps. 62,10). Aşadar, voi grăi şi eu cele asemenea lui David, care, îndurerându-se, zicea: „Unde sunt milele Tale cele dintru început, Doam­ne?” (Ps. 88, 48). Voi zice şi eu cu lacrimi: unde este acea fericită ceată a episcopilor şi dascălilor care au luminat ca nişte luminători în lume, ţinând cuvântul vieţii? Şi ce ne opreşte a-i aduce pe aceştia în mijloc, chiar dacă sunt puţini în raport cu cei mulţi? Căci şi numai a-i pomeni pe ei este sfinţire a sufletului Unde este Evod, buna mireasmă a Bi­sericii¹, urmaşul şi următorul sfinţilor apostoli? Unde Igna­tie, lăcaşul lui Dumnezeu? Unde Dionisie, zburătorul ceru­lui? Unde Ipolit, cel preadulce şi preadorit? Unde Vasile cel Mare, celui ce îi trebuie puţin să fie deopotrivă cu apostolii? Unde Atanasie cel sfânt şi „lacomul” de virtuţi? Unde Gri­gorie, al doilea teolog şi nebiruitul ostaş al lui Hristos, şi cel de un nume cu acesta²? Unde Efrem cel mare, mângâierea celor deznădăjduiţi, călăuzirea tinerilor, povăţuitorul celor ce se pocăiesc, sabia cea împotriva ereticilor, încăpătorul³ Duhului, vasul virtuţilor?

¹ Evod înseamnă „cel cu bună mireasmă”.

² „Cel de un nume cu acesta” cu Grigorie se referă probabil la Sf. Grigorie de Nyssa.

³ Literal: „vasul de primire”.

176

Vezi câtă distanţă şi câtă deosebire între acei fericiţi şi sfinţi bărbaţi, şi cei de acum? Ştiu şi alţi dascăli purtători de Dumnezeu, dar ajunge pentru acum. Aceia, după cum s-a spus mai înainte, şi-au pus sufletul pentru oi. Aceştia, lăsând oile, au fugit. Aceia erau puternici şi în cuvânt, şi în faptă. Aceştia sunt [tari] în bani şi agoniseli, şi cai, şi măgari, şi pământuri, şi turme, şi bucătari, şi mese strălu­cite. Multă vorbărie fac ei despre acestea în fiecare zi şi noapte. Iar despre turma cea cuvântătoare, despre care vor da seama în ziua cea mare a judecăţii, nici un cuvânt. Iar dacă cineva îi întreabă despre cărţi, îi răspund, zicând: «Sunt sărac şi nu am bani să dobândesc cărţi». Dar mai apoi vin nu ca nişte săraci, ci purtând haine strălucite, având cu ei pungi groase şi cerbice asemenea taurilor puşi la îngrăşat, trăgând după ei mulţime de ucenici, ba mai degrabă de bucătari. Ruşine este şi a zice acestea, dar ei spun că au agonisit această bogăţie prisositoare pentru că au slugi ce trebuie întreţinute¹. O, adâncul ruşinii! O, rea bogăţie! O, amară iubire de argint! O, pântece nesătul! De aici se iscă mai departe sminteli, şuşoteli, ocări, batjoco­riri, tulburări. Apoi, învinovăţiţi fiind, răspund: «Nu ne­dreptăţesc pe nimeni, ci sunt stăpân [numai] peste bunuri­le mele». Şi aşa, dacă vreunul din ereticii cei fără de Dumnezeu, cugetând în chip rău, grăieşte cele strâmbe, nu este nimeni care să-i grăiască împotrivă şi nimeni să ducă război cu el. Atunci toţi sunt săraci, toţi tac, toţi fug. O iubire de argint, rădăcina a tuturor relelor! Cu această bogăţie vreţi să vă mântuiţi? Însă „mai uşor este cămilei să intre prin urechile acului decât bogatului în împărăţia lui

¹ Traducere mai liberă a frazei pentru a reda înţelesul textului care în greacă este formulat greoi.

177

Dumnezeu” (Mt. 19, 24). Desfătându-vă, îmbătându-vă, umflându-vă în pene, vreţi să biruiţi ereziile?

Dar vai vouă, celor care vă desfătaţi şi vă trufiţi şi vă înfrumuseţaţi cu aur şi haine pestriţe! Cum veţi arăta altora sărăcia cea frumoasă a lui Hristos, Care a sărăcit pentru noi, Care a poruncit ucenicilor Săi să nu aibă [bani de] aramă în cingători? Cu adevărat vă rătăciţi, neînţelegând Scripturile. Nu auziţi pe Domnul zicând: „fericiţi sunt cei săraci”; şi, iarăşi: „vai vouă, bogaţilor”; şi: „nu vă adunaţi comori pe pământ”. Bogăţia voastră s-a înmulţit, dar cuvântul vostru a lipsit. Haine­le voastre s-au făcut mâncare moliilor. Pentru ele veţi da răspuns arhipăstorului Hristos. Căci nu sunteţi în neştiinţă că fiecare dintre noi va da lui Dumnezeu răs­puns pentru sine. Iar voi, arhiereii şi preoţii şi diaconii, fiecare după cât i s-a încredinţat, [veţi da răspuns] şi pen­tru voi înşivă, şi pentru oi. însă vedeţi, nu ascundeţi talan ţii. Luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma. Vedeţi să nu lipsească vreo oaie din turmă. Căci ştiţi aceasta că dacă o singură oaie lipseşte, fiind vânată din negrija voas­tră, aţi pierdut toată viaţa voastră. Căci sângele ei din mâinile voastre îl va cere Judecătorul.

7. Aşadar, fiţi treji, propovăduiţi cuvântul, lepădaţi toa­tă grija lumească, luaţi aminte cu de-amănuntul cum um­blaţi. Luaţi aminte la câini. Iarăşi zic şi nu încetez a zice: „Luaţi aminte!”. Luaţi aminte la furi, luaţi aminte că mulţi înşelători au ieşit în lume. Privegheaţi şi fiţi treji, voi, căro­ra v-a fost încredinţată harisma de a stăpâni; deşteptaţi-vă şi aşteptaţi cu trezvie ceasul înfricoşatei veniri a Stăpânu­lui, când va veni să facă socoteală cu voi, cărora v-a încre­dinţat talanţii. Acestea, dar, să le ţineţi în minte, iubiţilor: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu cea dată vouă, după cum

178

zice Apostolul, nu de silă, ci de bunăvoie, nu spre câştig ruşinos, ci cu râvnă, nu ca unii care stăpâniţi o moştenire, ci pilde făcându-vă turmei. Şi când Se va arăta Arhipăsto­rul, veţi lua cununa cea neveştejită a slavei” (cf. I Pt. 5,2-4).

Aşadar, iarăşi voi spune acestea: Ascultaţi, preoţi ai Domnului, împăraţi ai pământului şi toate popoarele, cârmuitorii şi toţi judecătorii pământului; tinerii şi fecioa­rele, bătrânii împreună cu cei mai tineri. Băgaţi în urechi toţi cei ce locuiţi lumea, cei mici şi cei mari, bărbat sau femeie, deopotrivă bogatul şi săracul. Vă rog, luaţi aminte la cele spuse. Căci vreau să vă arăt şi să vă încredinţez din Sfintele Scripturi că nu toţi cei numiţi creştini sunt creştini, ci cei numiţi doar cu numele creştini se amă­gesc la cuget, [având] numai cu simpla denumire. Cu vorba mulţi sunt creştini, dar cu felul de vieţuire, puţini şi rari; la înfăţişare sunt creştini şi ucenici ai lui Hristos, dar cu viaţa trădători; cu vorba sunt dreptcredincioşi şi milostivi, dar cu viaţa necredincioşi şi nemilostivi; cu nu­mele creştini, cu faptele păgâni, precum a spus mai înain­te prorocul David că,,s-au amestecat cu păgânii şi au în­văţat faptele lor” (Ps. 105. 35). Şi cu adevărat s-a împlinit cu noi prorocia aceasta. Ce fel de creştini sunt cei care iau aminte la basmele iudaiceşti şi elineşti, la genealogii, vră­jitorii, astrologii, farmece, filacterii. la ţineri de zile şi ani, preziceri şi vise, glasuri ale păsărilor; care aprind lumini la izvoare şi se scaldă şi ţin seama de cine le iese în cale şi mănâncă cele jertfite idolilor şi păsări care încă nu sunt moarte, şi [beau] sânge de vânat şi de sugrumate şi multe altele asemenea acestora? Cum se vor afla creştini cei ce fac unele ca acestea? Cu ce îndrăzneală cutează să se nu­mească creştini? Cum îndrăznesc să se apropie de dumne­zeieştile Taine, ei, care sunt mai răi decât păgânii? Ascultaţi

179

iarăşi: Ce fel de creştini sunt cei care iau asupră-şi în­făţişarea păgânilor, sulemenirea feţelor, aclamaţiile, dan­surile, bătăile din palme, îmbrăcarea femeilor în [haine de] bărbaţi? Celor care fac unele ca acestea nu le este nici un folos că se numesc creştini. Căci după cum tânăra sau fecioara, cât timp îşi păzeşte fecioria, pe drept şi în chip binecuvântat e numită şi este fecioară, dar dacă este amă­gită de cineva şi se strică, îşi pierde şi fecioria, şi nu mai este fecioară, aşa şi cel numit creştin, dacă îşi calcă legă­mintele [de la botez] şi calcă în picioare făgăduinţele şi leapădă cuvântul Evangheliei şi făptuieşte cele ale păgâ­nilor, nu are nici un folos că este numit creştin, după cum s-a spus mai înainte.

Aşadar, pricepeţi toţi, iubiţilor. că prin puţine cuvinte ne-am lepădat de toate acelea [ale lumii] atunci când am zis: „Mă lepăd de Satana şi de toate lucrurile lui”. înţele­ge ce ai zis: „de toate lucrurile lui". Ia aminte cu cine ai făcut legământ: nu cu înger, nu cu împărat pământesc, nu cu stăpânitor al veacului acestuia, ci cu împăratul celor care împărăţesc şi Stăpânitorul celor ce stăpânesc. Cu El ai făcut legăminte şi Lui I-ai mărturisit şi cu El te-ai unit în faţa a mulţi martori. De atunci eşti şi tu în mâna Lui, şi cuvintele tale. De atunci aşteaptă-L să vină din ceruri, purtând înscrisul tău: cuvintele [spuse] din gura ta în pre­zenţa îngerilor şi a oamenilor. Ia aminte, frate, şi păzeşte-te pe mai departe de lucrurile păgâneşti. Ascultă pe Apostolul, care zice: „Aceasta zic şi mărturisesc în Dom­nul: de acum să nu mai umblaţi după cum umblă celelalte neamuri în deşertăciunea minţii lor. întunecaţi fiind la cu­get” (Ef. 4. 17-18). „Dar voi nu aşa L-aţi învăţat pe Hristos” (Ef. 4, 20). Luaţi aminte la cele spuse, iubiţilor, şi nu vă amestecaţi cu cei ce fac unele ca acestea. Căci mulţi

180

sunt ucenici ai pierzaniei şi încă se vor înmulţi. Vedeţi că zilele rele sunt şi vremea¹ îşi rânduieşte mai dinainte slu­jitorii săi.

8. Şi nu te minuna dacă păstorii se fac lupi. Căci, gră­ind către episcopi şi preoţi, Apostolul Pavel a zis că: „din­tre voi se vor ridica bărbaţi care vor grăi cele strâmbe; aşa încât nimeni să nu vă amăgească, având pe dinafară înfă­ţişare îngerească, iar pe dinăuntru diavolească" (cf. Fapt. 20, 30). De aceea a zis Iisus: „Luaţi aminte să nu vă înşe­le cineva”. Şi eu, iarăşi, vă voi spune cele asemănătoa­re: vedeţi să nu vă înşele careva, nici din cei dinăuntru [Bisericii], nici din cei din afară, nici episcop, nici preot, nici diacon, nici citeţ, sau oricare ar grăi cele strâmbe. Ei vor veni la voi în haine de oi, dar pe dinlăuntru vor fi lupi răpitori. Au înfăţişarea dreptei credinţe, dar tăgă­duiesc puterea ei. Dar voi, iubiţilor, să nu fiţi înşelaţi, ci, după cum L-aţi primit pe Domnul nostru Iisus Hristos, în­tru El să umblaţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi. Şi de­spre acestea aici voi încheia cuvântul. Dar după ce voi grăi puţine despre semnele sfârşitului [veacului], voi în­ceta cu totul.

Când încep să vorbesc despre sfârşitul [veacului], frică vine asupra mea şi îmi ies din sine-mi. Toate cele ale Domnului sunt minunate, mari şi înfricoşate şi slăvite. Dar plinirea sfârşitului şi taina celei de a doua Lui veniri, mai presus de cuvânt şi de minte şi de înţelegere covâr­şeşte orice povestire [a acelor lucruri] şi uimeşte tot au­zul. Mare râvnă şi multă dorire au avut ucenicii să audă

¹ E vorba de oportunitatea istorică. O anume epocă îşi formează dinainte slujitorii în duhul său. Când ei sunt pe deplin câştigaţi, atunci acest duh se poate manifesta nestingherit şi în afară.

181

de la învăţător semnele despre sfârşitul [veacului]. Căci adeseori aţi auzit Evanghelia zicând: „Şezând Iisus pe muntele Măslinilor, s-au apropiat de El ucenicii Lui, aparte, şi I-au zis: Spune-ne care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului” (cf. Mt. 24. 3). Ia aminte la înţe­lepciunea şi priceperea ucenicilor. Când au vrut să întrebe ceva mare, nu toţi s-au apropiat de El. ci [câţiva], deopar­te, şi I-au zis: «Spune-ne. Stăpâne; spune-ne, Bunule; spune-ne, Cunoscătorule de inimi; spune-ne. Cel Ce ştii cele de pe urmă şi cele dintru început. Spune-ne, Cel Ce ştii toate mai înainte de facerea lor. Spune-ne, Făcătorule al veacurilor; spune-ne, Părinte al veacului ce va să fie; spune-ne, care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului, când va să vii să judeci viii şi morţii a toată lu­mea, când vei nimici toată cârmuirea şi stăpânia şi pute­rea, când se va pleca Ţie tot genunchiul celor cereşti şi pământeşti şi al celor dedesubt; spune-ne care e semnul venirii Tale, ca şi noi să învăţăm toate neamurile uimitoa­rea Ta venire». Iar Domnul le-a spus: „Vedeţi să nu fiţi amăgiţi; căci mulţi vor veni în numele Meu. zicând: Eu sunt Hristos. Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci vre­mea e aproape” (cf. Mt. 24). [Despre] ceea ce noi acum vedem cu ochii noştri, a spus atunci că „vremea e aproa­pe”. Acum a venit şi noi toţi vedem. Vezi câtă e sârguinţa Stăpânului pentru dascălii mincinoşi şi pentru eretici în a-i dezbrăca şi a ne arăta vicleşugul ascuns în ei? De ace­ea, când ucenicii au întrebat, mai înainte de semnele [sfâr­şitului] i-a arătat pe aceştia ca lupi ai turmei şi mergători înaintea lui Antihrist. Apoi a spus mai dinainte cele ce vor urma: războaie şi răzmeriţe, neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie; pe acestea privindu-le acum, nu pricepem, văzând pe alocuri războaie şi foamete şi [arătări] înfricoşate

182

şi semne din cer şi celelalte de care a grăit. Pe cele mai multe văzându-le, [tot] nu pricepem. „Atunci”, zice, „se vor poticni mulţi şi se vor vinde unii pe alţii”. Şi unde nu este acum vânzare? Nu aproape toţi sunt potrivnici unii altora şi se urăsc unii pe alţii? Şi aceasta s-a împlinit, după cum vedem. Nu toţi se împotrivesc unii altora: neam contra neam, împărăţie contra împărăţie, cârmuitori împotriva celor asemenea lor, episcopi îm­potriva episcopilor, preoţi împotriva preoţilor, diaconi împotriva diaconilor, citeţi împotriva citeţilor, mireni împotriva mirenilor? „Căci din pricina înmulţirii fără­delegii se va răci dragostea multora” (Mt. 24, 12). De aceea a zis mai dinainte Stăpânul: „Cercetaţi Scriptu­rile” şi „Să nu fiţi amăgiţi”. Şi iarăşi alt semn ne-a pus înainte, zicând: „Şi se va vesti această Evanghelie în toată lumea, spre mărturie tuturor neamurilor” (Mt. 24. 14)¹. Şi atunci aşteaptă sfârşitul, aşteaptă să vezi urâ­ciunea pustiirii, pe fiul pierzaniei, din pricina căruia va fi necaz mult şi mare, cum nu a mai fost de la începutul lumii. Şi iarăşi zice: „Se vor ridica hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi şi vor da semne şi minuni încât, dacă e cu putinţă, să înşele şi pe cei aleşi”. Ia aminte cum sus şi jos² [vorbeşte] de prorocii mincinoşi şi de das­călii mincinoşi şi de apostolii mincinoşi ai lui Anti­hrist, fiul pierzaniei, care, fiind pregătiţi mai dinainte prin duhurile necurate şi fiind lucraţi [posedaţi] de ele, se fac înainte mergători ai lui Antihrist şi ai potrivnicului¹.

¹ Semnele care urmează se găsesc în capitolul 24 de la Matei. De aceea, nu vom mai da trimiterea exactă pentru fiecare, mai ales că unele formulări nu sunt riguros exacte, deşi nu alterează nicidecum înţelesul textului.

² în sensul că accentuează această idee.

183

Şi amăgesc prin dogmele lor şi pregătesc un popor destoinic pentru a primi pe fiul pierzaniei².

9. De aceea dumnezeiasca Scriptură, fraţilor, strigă în sus şi în jos că mulţi înşelători au ieşit în lume. De aceea şi Stăpânul a adăugat: „Iată, v-am spus mai dinainte”. Şi trebuie ca noi să înţelegem sensul fiecărui cuvânt. „Iată v-am spus mai dinainte”, adică de acum nu mai aveţi scu­ză. Iată, v-am spus mai dinainte. Dacă ei vor înşela pe ca­reva din voi, [acela] va fi fără iertare. Iată, v-am spus mai dinainte. Nimeni nu are scuză binecuvântată. Iată, v-am spus mai dinainte toate. Vedeţi să nu fiţi amăgiţi. Vedeţi să nu primiţi un alt hristos mincinos în locul Meu, al celui adevărat. „Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi vor amăgi” şi [vor zice]: „Vre­mea e aproape”. Aşadar, nu mergeţi după ei.

Luaţi aminte cât cuvânt este în Sfintele Scripturi des­pre unele ca acestea. De aceea, adesea v-am pomenit de lipsiţii de Dumnezeu eretici şi vă rog şi acum, să nu le fa­ceţi vreun pogorământ în vreun lucru, nici în mâncă­ruri, sau în băutură, sau în prietenie, sau prin legături cu ei, sau prin dragoste, sau prin împăciuire. Căci cel înşelat în acestea şi care face pogorământ faţă de ei se face pe sine străin de Biserica sobornicească. Iar uceni­cul cel adevărat şi lipsit de vicleşug al lui Dumnezeu stri­gă cu îndrăznire: „Dacă cineva vă binevesteşte altceva de­cât aţi primit, să fie anatema” (Gal. 1, 9). Şi psălmuieşte cele ale lui David: „Doamne, nu pe cei ce te urăsc am urât

¹ Venirea lui Antihrist este precedată de lucrarea puternică a du­hurilor răutăţii în lume.

² Şi pregătirea religioasă sincretistă face parte din recuzita ce pre­găteşte venirea lui Antihrist.

184

şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am topit? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei" (Ps. 138, 21-22). Înfricoşaţi-vă şi tremu­raţi, cei care faceţi agape cu ei şi îndreptaţi-vă, ca să nu pieriţi prin necredinţa lor. Se potriveşte şi aici: „Iată v-am spus mai dinainte".

Dar să ne întoarcem la subiectul [nostru] şi să conti­nuăm cele despre sfârşitul [lumii]. Şi ca să spun pe scurt: s-au împlinit semnele spuse mai înainte. Mai departe tre­buie să fim gata şi pregătiţi şi să nu iscodim mai mult cele scrise. Mulţi neînvăţaţi şi neîntăriţi¹ s-au făcut strâmbători ai dumnezeieştilor Scripturi. Ia aminte şi tu, să nu te încrezi în ei. Multă răutate, multă viclenie, multe potic­neli s-au revărsat pe pământ. Vezi să nu fii şi tu înşelat. Nu te pleca nici la dreapta, nici la stânga, ci mergi pe calea împărătească. Ai mulţi credincioşi, iubitule. Şi da­că nu îi ai pe pământ, însă îi ai în cer. Sârguieşte-te să fii pururea împreună cu ei. Ai acolo adunările îngerilor, ai pe patriarhi, pe proroci, pe apostoli, pe evanghelişti. Ai pe mucenici, pe cuvioşii mărturisitori şi pe cei care au petrecut în vieţuire monahicească mulţime mare -, ale căror nume sunt în cartea vieţii². Pe aceştia doreşte-i, pe aceştia urmeazâ-i, de aceştia nu te despărţi, po­menirea acestora ţine-o ziua şi noaptea în inima ta; având pururea în mâinile tale cărţile acestora, citeşte-le, ca să afli mult folos. Fii neguţător al cuvântului dreptăţii, ca să poţi mustra pe cei ce se împotrivesc în cuvânt şi [să poţi] certa pe grăitorii de basme şi să închizi gura ereticilor

¹ Neînvăţaţii sunt cei neştiutori, iar cei neîntăriţi sunt cei care chiar dacă ar fi ştiutori, însă nu au şi puterea Duhului care să-i apere de înşelare.

² Puterea Ortodoxiei nu constă în numărul de credincioşi, ci în co­muniunea vie cu sfinţii.

185

şi să povăţuieşti şi să întorci pe cei căzuţi. Cercetează dumnezeieştile Scripturi ca, atunci când vezi nestatorni­cie şi tulburare [confuzie], să nu cazi, ci să scapi la dumnezeiasca Scriptură. Ia aminte, să nu fi îngâmfat, nici să fi clătinat din mintea ta. Când vezi mulţi nepricepuţi. nu te uimi. Trebuie ca acestea să fie. Când vezi mulţi proroci mincinoşi, adu-ţi aminte de Stăpânul, Care zice: „Se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci minci­noşi”. Când vezi amăgitori prin cuvânt, adu-ţi aminte de prorocul care zice: „Vai celor ce scriu vicleşug” (Is. 10, 1). Când vezi pe cei evlavioşi şi credincioşi şi înţelepţi necinstiţi, iar pe cei ticăloşi şi semeţi şi vânzători şi des­frânaţi că sunt scoşi în faţă, adu-ţi aminte de Apostolul care zice: „oamenii vicleni şi vrăjitori vor înainta spre mai rău. înşelând şi fiind înşelaţi” (II Tim. 3, 13). Când vezi Sfânta Scriptură profanată de cei ce par creştini şi pe cei care grăiesc cuvântul lui Dumnezeu urâţi, adu-ţi amin­te de Domnul. Care zice: „Dacă lumea vă urăşte, să ştiţi că pe Mine mai înainte de voi M-a urât” (In. 15. 18). „Da­că pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni” (In. 15, 20). Când vezi popoare alergând la grăirile de basme şi la deschis în cărţi şi genealogii şi vrăjitorii şi la învăţă­tura demonilor la întrebarea duhurilor necurate, să nu te tulburi, nici să cazi. Chiar dacă vezi dintre cei ce par păs­tori că fac acestea, nu deznădăjdui, ci, lăcrimând, adu-ţi aminte de Apostolul, care zice: „În vremurile din urmă unii se vor lepăda de credinţă, luând aminte la duhurile înşelăciunii şi la învăţăturile dracilor necuraţi” (cf. I Tim. 4, 1). Şi iarăşi zice: „Va fi o vreme când nu vor suferi în­văţătura sănătoasă, ci după poftele lor îşi vor atrage învăţători

1 E esenţială îndurerarea pentru înşelarea lor, iar nu osândire la rece.

186

să le răsfeţe auzul şi îşi vor întoarce auzul de la ade­văr şi către basme se vor abate” (II Tim. 4, 3-4).

10. Când vezi prânzuri costisitoare şi mese, şi desfăta­re, şi rătăcire, şi tulburare, şi glasuri fără de rânduială, adu-ţi aminte de Domnul, Care zice: „Vai vouă celor sătui, că veţi flămânzi. Vai vouă celor ce râdeţi acum, că veţi plânge” (Lc. 6. 25). Când vezi pe cei ce dănţuiesc şi joacă şi zic cântările dracilor, suspină şi, lăcrimând, adu-ţi aminte de David, care zice: „Nu au cunoscut, nici au pri­ceput; în întuneric umblă” (Ps. 81, 5) şi de prorocul Isaia, care zice: „Vai celor ce se scoală dimineaţa şi se dedau la sicheră, care rămân seara cu chitare şi psalterion, şi tim­pane, şi fluiere, şi care beau vin. Ei nu văd lucrările lui Dumnezeu şi nu înţeleg lucrările mâinilor Lui” (cf. Is. 5, 11-12). Şi simplu spus, văzând toată sminteala care se fa­ce, adu-ţi aminte de Stăpânul, Care zice: „Vai lumii, din pricina smintelilor. Căci e cu neputinţă să nu vină smin­telile, dar vai de cel prin care vin” (Mt. 18, 7). Dar ce spun cei grei la inimă, care caută minciuna? «Nu e rău», spun ei. «a te înălţa; căci cu ce vatămă chitara şi celelalte instrumente?». O, cea de pe urmă nebunie! O, cuget vi­clean al diavolului! Neam rău şi adulter, acestea răsplătiţi Domnului? Stăpânul Cel neprihănit pretutindeni a porun­cit ca nicidecum să nu se înalţe creştinul, şi tu spui: «cu ce vatămă acestea»? Vai celor ce numesc amarul dulce. Vai celor ce socotesc întunericul lumină. Să ne spună ne­învăţaţii, din care Sfântă Scriptură pot să ne înfăţişeze că creştinul trebuie să facă aceste măscări? Care carte a sfin­ţilor, care evanghelie a învăţat ca astfel de lucruri necuve­nite să facă creştinii? Iată, soborniceasca şi apostoliceasca Biserică de la răsăriturile soarelui până la apusuri şi de la marginile lumii strigă şi învaţă şi îndeamnă prin lege şi

187

proroci şi apostoli şi prin însuşi Stăpânul, şi nimeni nu a aflat nicidecum că se îngăduie creştinului să facă aceste măscări. Câţi împăraţi sunt şi puternici, şi înţelepţi, şi de neam bun, şi slăviţi, şi legiuitori, şi robi, şi liberi, şi să­raci, şi bogaţi, şi bătrâni, şi tineri? Cine dintre toţi aceştia poate să arate sau să înfăţişeze despre acestea că s-a în­găduit creştinului să cânte la chitară sau să danseze, sau să facă altceva de acest fel din cele pe care le-am spus mai înainte? Nimeni nu poate să înfăţişeze. Nimeni să nu vă amăgească. Acestea nu ţin de creştini. Acestea sunt străine de soborniceasca Biserică. Toate acestea le fac păgânii lumii. Nimeni, fraţii mei, să nu vă amăgească. Câţi petreceţi în acestea aţi căzut din har. Hristos nu vă este de nici un folos. Să ne întoarcem iarăşi la cea din­tâi şi buna mărturisire la care am fost chemaţi înaintea multor martori: îngeri şi oameni şi Ziditorul tuturor. Căci El ţine în cer înscrisul mărturisirii noastre, ca să răsplătească fiecăruia după cum a făcut şi a păzit măr­turisirea. Căci ale fiecăruia dintre noi sunt scrise aici: şi legămintele, şi lepădarea de diavol, şi unirea cu Hris­tos, şi lucrările, şi faptele noastre, şi cuvintele, şi cuge­tele, şi înălţările, şi cele de batjocură. Şi Hristos vine, având toate scrise. Aşadar, ce vrei? Să-L minţi? însă nu este cu putinţă. Căci în mâna Lui eşti şi tu, şi cuvintele tale. Vrei să te ascunzi? însă nu este cu putinţă, fiindcă în mâna Lui sunt marginile pământului şi „nu este zidi­re nearătată înaintea Lui. Toate sunt goale şi despuiate înaintea ochilor Lui” (Evr. 4, 13) şi nu se ascund de la faţa Lui. Dacă te sui la cer, acolo este. Dacă te cobori în adânc, acolo e de faţă (cf. Ps. 138, 8). Căci s-a scris: „Toate câte a vrut a făcut Domnul în cer şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile” (Ps. 134, 6).

188

Aşadar, ce vom face, fraţilor? Strâmtoraţi suntem din toate părţile! Căci El cunoaşte cele ascunse ale inimii şi rărunchii. A fugi nu e cu putinţă. Căci nu este cel ce sca­pă din mâinile Lui. A ne ascunde e cu neputinţă. Căci ţine rotundul pământului şi pe cei ce locuiesc pe el ca pe lă­custe. A ne împotrivi nu e cu putinţă, precum s-a scris, căci: „Tu eşti înfricoşat şi cine se va împotrivi Ţie?” (Ps. 75, 7). Căci El stăpâneşte cele cereşti şi cele pământeşti şi cele dedesubt; El va „nimici toată cârmuirea şi stăpânia şi puterea” (I Cor. 15. 24). Nu e cu putinţă apărare, nici scu­ză, nici plănuire. De aceea, de la marginile pământului până la margini, dumnezeiasca Scriptură strigă şi îndeam­nă, şi mustră, şi povăţuieşte. şi mărturiseşte, şi ameninţă. De aceea zice Stăpânul: „Cel ce se leapădă de Mine şi nu primeşte cuvintele Mele nu Eu îl judec; cuvântul pe care l-am grăit îl va judeca în ziua cea de apoi” (cf. In. 12, 48). Şi iarăşi zice: „Dacă nu veneam şi nu le grăiam, păcat nu aveau; dar acum nu au dezvinovăţire pentru păcatul lor” (In. 15, 22). Aţi auzit că nimeni nu are dezvinovăţire? Cu adevărat, fraţilor, strâmtoraţi suntem din toate părţile!

11. Dar cineva cu adevărat va răspunde: „Iată, îndea­juns te-ai atins de noi prin cuvânt şi ne-ai arătat cele în­tristătoare şi ne-ai pomenit pedepsele şi ne-ai descris chi­nuirile şi ne-ai lovit şi ne-ai înfricoşat în chip prisositor. Şi ştiu cu adevărat că aşa este. Şi ştiu că fiecare dintre noi va da răspuns pentru sine lui Dumnezeu şi fiecare va se­cera ceea ce a semănat, şi fiecare va purta povara lui. Dar după ce ne-ai vestit şi ne-ai adus în mijloc acestea şi nea-i lovit şi ne-ai înfricoşat, arată-ne mai departe şi chipul mântuirii, dă-ne şi tămăduirea rănii. După cum ai grăit cele înfricoşate, spune şi cele făcătoare de bucurie. Iată, vreau să mă mântuiesc. Ce să fac? Cum să mă mântuiesc?

189

De ce fel de vieţuire să mă folosesc? La cine să scap? Căci am păcătuit multe şi cu fapta, şi cu cuvântul, de voie şi fără de voie, noaptea şi ziua şi în tot ceasul. Aşadar, ce să fac? Cum să mă mântuiesc? La cine să scap?”. îţi spun la cine să scapi. Fericitul David a arătat la cine trebuie să scăpăm, zicând: „Dumnezeu este scăparea noastră şi pute­rea” (Ps. 45. 1). Aceasta a arătat-o şi Ioan, cel mai mare decât toţi prorocii, zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu. Cel Ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29). Aceasta a vestit-o şi îngerul, zicând: „Căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor” (Mt. 1, 21). Şi iarăşi prorocul David zice: „Doamne la Tine am scăpat” (Ps. 142, 9). Scapă şi tu la Acesta. Care a zis: „Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Mt. 9, 13); Care a zis: „Nu au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi” (Mc. 2, 17); Care a zis: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mt. 3. 2); Care a spus: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi îm­povăraţi şi Eu vă voi odihni” (Mt. 11, 28); Care a spus: „Stăpânie are Fiul omului pe pământ să ierte păcatele” (Mt. 9. 6); Care a spus: „Pe cel ce vine la Mine nu-l scot afară” (In. 6, 37); Care a zis prin proroc: „Viu sunt Eu că nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (cf. Iez. 33, 11); Care a zis că „va face răzbunare ce­lor ce strigă spre El noaptea şi ziua” (Lc. 18, 8); Care a zis: „Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte” (Lc. 15, 7). La Acesta scapă, pocăindu-te şi lăcrimând. Pocăieşte-te, şi nu te îndoi! Pocăieşte-te, şi nu te moleşi, nici nu deznădăjdui, având leacul mântuirii! în cer se face bucurie dacă te pocăieşti, şi tu eşti delăsător? îngerii saltă, şi tu dormi? Pentru tine a venit de faţă doc­torul sufletelor, şi tu ascunzi rana? El strigă: „întoarceţi-vă la Mine, fiii oamenilor, veniţi la Mine”, şi tu nu te

190

sârguieşti? El însuşi strigă: „Nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”. O, neasemănată iu­bire de oameni a Stăpânului! „Nu am venit să-i chem pe cei drepţi”, zice, „ci pe cei păcătoşi”. îndrăzneşte, dar. pă­cătosule, şi nu deznădăjdui. Căci pe tine a venit să te che­me Păstorul cel bun. Pentru tine a plecat cerurile şi S-a pogorât, zicând: „Veniţi la Mine toţi cei împovăraţi. Căci nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”. Ia aminte, nu te umfla în pene pentru cuvântul [acesta], au­zind de negrăita Lui iubire de oameni. Căci nu a grăit nu­mai de simpla chemare, ci a adăugat: „la pocăinţă”. „Căci nu am venit”, zice. „să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei pă­cătoşi la pocăinţă”; nu la râsete, ci la lacrimi; nu la cuvin­te de ruşine, ci la a da slavă; nu la ospeţe şi mese şi beţii, ci la post şi priveghere şi lacrimi; nu la dănţuiri şi acom­panieri de chitară şi cântări, ci la plâns şi necaz şi strâm­torare, zicând: „Fericiţi cei ce plâng şi jelesc”, şi e limpe­de că e vorba de păcatele lor. Aşadar. începe să te pocă­ieşti. Pune numai început, şi Dumnezeul celor ce se pocă­iesc va lucra împreună cu tine şi te va întări şi vei afla har mult şi va fi în tine mai dulce ca mierea şi fagurele. Multe sunt căile vieţii, după cum s-a scris, şi multe chipurile mântuirii. Prin care chip vrei, mântuieşte-te. numai mântuieşte-te. Dacă ai, fă milostenie; dacă nu ai. Dumnezeu nu caută. Nu ai pâine, nu ai haină. Pleacă genunchii, bate-ţi pieptul, varsă lacrimi, suspină, plânge. întinde mâini­le tale la cer, ridică ochiul tău către Stăpânul, posteşte, priveghează. Acestea le poate face tot omul şi nu poate să tăgăduiască. Acestea sârguieşte-te să le aduci lui Dumne­zeu totdeauna. însă şi acestea trebuie făcute cu luare aminte şi judecată, ca să nu alergi fără folos şi să te oste­neşti în deşert.

191

12. Aşadar, lucrând aceste virtuţi şi aducând lui Dum­nezeu pocăinţă, fii cu luare aminte şi cercetează ca nu cumva să ai vrăjmăşie împotriva cuiva şi scopul tău să fie deşert, ci după cum a zis Apostolul Pavel: „cu frică şi cu­tremur să lucrăm mântuirea noastră” (cf. Filip. 2, 12) şi să păzim porunca lui Hristos. care zice: „Dacă iertaţi oame­nilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc va ierta greşe­lile voastre” (cf Mt. 6. 14). Aşadar, dacă te rogi lui Dum­nezeu cu toată inima şi nu iei lucrurile în derâdere, nici nu te semeţeşti, păzeşte porunca aceasta şi iartă dacă ai ceva împotriva cuiva. Vrei să ţi se ierte păcatele tale? Iar­tă şi tu cele ale aproapelui. Iar dacă tu nu ierţi greşelile fratelui, nici ale tale nu le va ierta Stăpânul. Căci a zis: „Dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru cel ceresc nu va ierta ale voastre” (cf Mt. 6. 15). Şi ştim toţi că nu minte; căci este nemincinos şi credincios în toa­te cuvintele Lui. Fii dar gata, aşteptându-L în fiecare zi pe cel ce-ţi cere sufletul tău¹. Nu azi te pocăieşti, iar mâi­ne uiţi; nu azi plângi, iar mâine dănţuieşti; nu azi posteşti, iar mâine ieşi beat, fiind purtat de mulţi; nu azi priveghezi. iar mâine te tolăneşti; ci grijeşte-te de mântuirea ta, ca să fii încununat. Nu vicleni virtutea", nu fi neserios cu osteneala, ca să nu te lipseşti de cununi. Urăşte toată bu­curia lumii acesteia şi slava ei. Şi spune împreună cu Da­vid: „Urât-am şi m-am scârbit de nedreptate, dar legea Ta am iubit” (Ps. 118, 163) şi „de la toată calea cea rea am oprit picioarele mele” (Ps. 118, 101). „Juratu-m-am şi am stăruit să păzesc poruncile Tale” (cf Ps. 118, 60).²

¹ Se referă fie la îngerul trimis să ia sufletul omului, fie la însuşi Domnul Hristos.

² Literal: „nu fă adulter faţă de virtute”. Este exact situaţia descri­să în care omul de bunăvoie trece de la virtute la păcat şi invers.

192

Aşadar, sârguieşte-te pururea să fii gata, ca atunci când vine cel ce-ţi cere sufletul, să te afle pregătit prin pocăin­ţă. Şi eu mă pun chezaş că nu te va despărţi de cei mân­tuiţi. Păzeşte pururea porunca Domnului: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită" (Mt. 26, 41). Şi iarăşi zice: „Fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi, vine Fiul omului” (Mt. 24, 44). Ascultă şi pe Apostolul, care zice: „rugaţi-vă neîncetat" (I Tes. 5, 17).

înţelegeţi ce înseamnă „neîncetat”. Adică totdeauna, în toată vremea: şi noaptea, şi ziua, şi seara, şi dimineaţa, şi la amiază, şi în tot ceasul, şi când lucrezi, şi când eşti pe cale, şi când mergi cu turmele, şi când ari, şi când te culci, şi când te scoli. Nu aştepta duminica sau vreun praznic, sau vreun loc deosebit. Căci Dumnezeirea nu este circumscrisă unui loc. „Căci în mâna Lui sunt margi­nile pământului" (Ps. 94, 4). De aceea şi Prorocul David, rugându-se în fiecare zi şi noapte, nu aştepta ziua, nici un loc deosebit, ci zicea, lăcrimând şi îndemnându-şi sufle­tul: „În tot locul stăpânirii Lui binecuvintează suflete al meu pe Domnul" (Ps. 102, 22). Şi tu, iubite, nu aştepta ceas sau zi, sau loc deosebit, ci, precum s-a spus mai îna­inte, roagă-te în tot locul: şi în casa ta, şi în biserică, şi oriunde te afli. Roagă-te în tot locul stăpânirii lui Dumne­zeu. Băgaţi în urechi, toţi cei ce locuiţi lumea, deopotrivă bogatul şi săracul, bărbatul sau femeia, cei căsătoriţi, tine­rii şi fecioarele, bătrânii şi tinerii, împăraţii pământului şi toţi judecătorii pământului, ascultaţi ce s-a scris: „Vremea s-a scurtat încât şi cei ce au femei să fie ca cei ce nu au” (I Cor. 7, 29). „Să lepădăm necredinţa şi poftele lumeşti şi să vieţuim cu minte întreagă şi cu dreptate şi cu dreaptă credinţă în veacul de acum. aşteptând în cel viitor fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitor al nostru Iisus Hristos” (cf. Tit 2. 12-13).

193

Aduceţi-vă totdeauna aminte de mine, fraţilor, şi ţineţi predaniile pe care le-aţi primit de la fericiţii bărbaţi pro­roci şi apostoli şi de la Stăpânul tuturor. Pildă de rea păti­mire şi mărime de suflet aveţi pe proroci: de răbdare pe Iov. de întreagă înţelepciune pe Iosif, de bună judecată [discernă­mânt] pe Daniil, de dragoste pe Domnul nostru Iisus Hris­tos, Care S-a dat pe Sine pentru noi. de pocăinţă îl aveţi pe dumnezeiescul părinte David. Căci acesta ni s-a făcut pildă de pocăinţă, îndemnându-ne şi rugându-ne şi zicându-ne: «Veniţi fiilor, ascultaţi-mă şi vă voi arăta chip de pocăinţă. Fiindcă şi eu m-am poticnit odinioară. însă prin pocăinţă m-am sculat. Şi cunosc iubirea de oameni a Stăpânului. Ştiu cum cu adevărat pe cei ce se pocăiesc, îi primeşte cu braţele deschise. Căci e cu neputinţă ca Stăpânul meu să mintă. Fi­indcă L-am auzit zicând: „Cele ce ies prin buzele Mele nu le voi nesocoti" (Ps. 88, 34). „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mc. 13. 31). „Odată M-am ju­rat întru cel sfânt al Meu: Viu sunt Eu, că nu vreau moartea păcătosului” (cf. Ps. 88, 35; Iez. 33. 11). Aţi auzit că S-a ju­rat împotriva Sa Iubitorul de oameni!? De aceea vă îndemn pe toţi: Veniţi fiilor, ascultaţi-mă. Şi cât avem vreme, să ne grăbim mai înainte de a veni ziua cea mare a Domnului. „Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire" (Ps. 94. 2). „Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Domnului. Celui Ce ne-a făcut pe noi” (cf Ps. 94, 6). Că El ne-a făcut. „El Se îndură de noi şi ne binecuvintează, îşi arată faţa Sa spre noi şi ne miluieşte” (cf Ps. 66, 1). El este „Dumnezeul celor ce se po­căiesc” (Ode 12, 13), El ne primeşte pe noi. cei ce ne pocăim, El ne va şi păstori”¹. Lui fie-I slava şi puterea şi toată mulţumirea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

¹ Aici se termină discursul pus în gura prorocului David.

194

Omilie la cuvântul apostolesc care zice: „Aceasta să ştiţi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele” (II Tim. 3,1)

(PG 56, 271-280)

1. Neputincios sunt şi sărac şi necercat în cuvintele în­văţăturii. Dar când văd adunarea voastră, uit de neputinţă, nu cunosc sărăcia, nu ştiu de lipsa de cercare. Căci astfel este tirania dragostei voastre¹. De aceea şi pun înaintea voastră masa sărăciei [mele], mai cu râvnă decât cei ce sunt în bunăstare. Pricina acestei mărinimii sunteţi voi, care deşteptaţi prin râvna ascultării [voastre] pe cei căzuţi din nou, făcându-i să caşte gura la ascultare şi atârnându-i de limba celui ce grăieşte. Aşa şi puii de rândunică, când văd că zboară spre ei mama [lor], se întind din cuib şi, atârnându-şi gâturile [de pliscul mamei], în acest chip pri­mesc hrana de la aceea. Aşa şi voi, cătând cu multă sârgu­inţă la cel ce grăieşte, primiţi cuvântul dat vouă din limba [noastră] şi mai înainte ca vorbele să sară din gura noastră, mintea [voastră] să răpească cele grăite. Cine dar nu ne-ar ferici şi pe voi, şi pe noi pentru acestea că grăim în urechile celor care aud? De obşte este osteneala, de ob­şte şi cununa. De obşte câştigul, de obşte şi plata.² De

¹ Se poate înţelege că e vorba şi de dragostea Sfântului faţă de ei, şi a lor faţă de el.

² Predica este o împreună lucrare a ascultătorilor cu cel care pre­dică, ambele părţi fiind pătrunse de har. Amândouă cresc în această împreună osteneală, şi importantă nu este înzestrarea vreuneia dintre părţi, ci faptul că ei se sudează organic unul cu altul şi devin un duh.

195

aceea şi Hristos a fericit pe ucenici, zicând: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud" (Mt. 13, 16). Daţi-mi mie a grăi aceste cuvinte şi către voi. fiindcă şi arătaţi aceeaşi sârguinţă1: «Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud». Că urechile voastre aud, e limpede, dar că şi ochii văd precum au văzut atunci uce­nicii, acest lucru voi încerca să-l dovedesc, ca nu numai pe jumătate, ci întreagă să fie fericirea voastră.

Aşadar, ce au văzut atunci ucenicii? Morţi înviaţi, orbi văzând iarăşi, leproşi curăţiţi, demoni alungaţi, şchiopi umblând, tot păcatul firii îndreptat. Acestea le vedeţi şi voi acum, chiar dacă nu cu ochii trupului, ci cu ai credin­ţei. Căci de acest fel sunt privirile credinţei: văd cele nea­rătate şi înţeleg cele nefăptuite încă. De unde e limpede aceasta că credinţa este vedere şi dovedire a celor ce nu se văd? Ascultă pe Pavel, care grăieşte: „Credinţa este fi­inţarea lucrurilor nădăjduite, dovedire a celor ce nu se văd" (Evr. 11. 1). Şi e minunat că aceşti ochi ai trupului privesc cele ce se văd, dar cele ce nu se văd. nu le pri­vesc. Dar ochii credinţei, cu totul dimpotrivă: nu privesc cele ce se văd, ci privesc cele ce nu se văd. Şi că nu pri­vesc cele ce se văd, dar privesc cele ce nu se văd, a arătat Pavel, zicând aşa: „Căci uşurătatea necazului de acum ne lucrează, din covârşire în covârşire, veşnică greutate de slavă, neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd” (II Cor. 4, 18). Şi cum ar privi cineva cele ce nu se văd? Cum altfel decât cu ochi credinţei? Aşa şi în altă parte zice: „Prin credinţă înţelegem că s-au întocmit veacurile”

¹ în sensul că şi eu pot să spun despre voi aceleaşi cuvinte, de vre­me ce aveţi aceeaşi râvnă ca şi apostolii.

196

(Evr. 11,3). Cum? Căci nu am văzut. „Că cele vă­zute s-au făcut din cele nevăzute” (Evr. 11,3). Vreţi să vă aduc şi altă mărturie că cele ce nu se văd se văd cu ochii credinţei? Scriindu-le odinioară galatenilor, Pavel a zis: „Cărora v-a fost mai înainte zugrăvit înaintea ochilor Ii­sus Hristos răstignit” (Gal. 3, 1)

2. Ce zici, o, fericite Pavele? în Galatia L-au văzut galatenii pe El răstignit? Nu toţi mărturisim că patima [Sa] a fost în Palestina, în mijlocul Iudeii? Aşadar, cum L-au vă­zut răstignit galatenii? Cu ochii credinţei, nu cu ochii tru­pului. Ai văzut cum ochii credinţei privesc cele ce nu se văd? De la atâta depărtare şi după atâta vreme L-au văzut pe Hristos răstignit.

Aşa şi voi vedeţi pe morţi înviaţi. Aşa l-aţi văzut pe leprosul curăţit. Aşa aţi văzut pe slăbănogul ridicat şi l-aţi văzut mai bine decât iudeii care erau de faţă. Căci aceia, fiind de faţă, nu au primit minunea, dar voi, nefiind de fa­ţă, aţi primit credinţa. Aşa încât pe drept am spus către voi că fericiţi sunt ochii voştri că văd.

Iar dacă vrei, şi din altă parte [poţi] să afli că ochii cre­dinţei privesc cele ce nu se văd şi trec pe lângă cele ce se văd. Căci în alt chip nu ar putea să vadă cele ce nu se văd, dacă nu dispreţuieşte cele spuse.¹ Ascultă pe Pavel zicând despre Avraam că prin ochii credinţei a văzut pe fiul său născut, Isaac, şi aşa a primit făgăduinţa. Căci ce zice? „Şi neslăbind în credinţă, nu a luat aminte la trupul său mort” (Rom. 4, 19). Mare e puterea credinţei! Căci pe cât gândurile oamenilor sunt fricoase şi slabe, pe atât credinţa

¹ Credinţa presupune accesul la un alt plan al realităţii mult mai complex, un plan unde timpul şi spaţiul nu îşi mai fac lucrarea. Acesta e planul veşniciei, unde omul ajunge doar prin conlucrarea cu harul.

197

e tare şi puternică. Nu a luat aminte la trupul său mort. Vezi cum a lăsat cele văzute? Cum nu s-a uitat la bătrâneţe, deşi ea era înaintea ochilor lui? însă s-a uitat cu ochii credinţei, nu cu cei ai trupului. De aceea, nu a văzut bătrâneţea, nici nerodirea¹ Sarrei. Nu a luat aminte la moartea pântece lui Sarrei. Aici ni se arată în chip tainic sterpiciunea. Căci îndoită era neputinţa: una de la vârstă, una din slăbiciunea firii. Căci nu numai trupul nu era bun spre naşterea de prunci din pricina vârstei, ci şi însuşi pântecele era mort, şi atelierul firii nu era bun dinainte de bătrâneţe din pricina sterpiciunii. Ai văzut câte piedici? Bătrâneţea bărbatului, bătrâneţea femeii, sterpiciunea. cea mai rea decât bătrâneţea. Căci şi aceasta mai cu seamă era piedică a naşterii de prunci. Dar a trecut pe lângă toate acestea şi şi-a ridicat ochii credinţei la ceruri, având ca do­vedire a celor făgăduite puterea Celui Ce a făgăduit. De aceea.,nu s-a îndoit în făgăduinţa lui Dumnezeu prin necre­dinţă, ci s-a împuternicit prin credinţă" (Rom. 4. 20). Căci ca un toiag tare e credinţa şi liman sigur, scăpând sufletul de rătăcirea gândurilor² şi odihnindu-I în multă linişte.

Fericiţi sunt ochii voştri că văd. Dar trebuie să ne în­toarcem iarăşi la cuvântul dinainte. Priveau şi iudeii cele ce se făceau atunci. însă [Hristos] nu fericeşte această pri­vire din afară. Căci aceasta, prin ea însăşi, nu vede minu­nile, ci cea dinăuntru. Aceia vedeau pe orb şi ziceau: „Acesta este? Nu este acesta. Să-i chemăm pe părinţii lui" (cf. In. 9). Auzi pe cei îndoielnici? Vezi că nu le ajunge privirea trupului pentru a vedea minunea? Cei care erau de faţă şi vedeau, ziceau: Acesta este? Nu este acesta. Iar

¹ Literal: starea de moarte.

² Sau: „de gândurile rătăcirii”.

198

noi, nefiind de faţă, nu zicem: «Acesta este? Nu este acesta », ci «El însuşi este». Ai văzut cum cu nimic nu va­tămă faptul că nu eşti de faţă când sunt ochii credinţei şi că nimic nu foloseşte starea de faţă când nu sunt ochii credinţei? Căci cu ce i-a folosit pe aceia faptul de a vedea? Cu nimic. Căci noi am văzut mai limpede decât aceia.

Aşadar, de vreme ce ochii voştri privesc cu vederea şi urechile aud cu auzul pe care le-a fericit Hristos, hai să vă pun înainte mărgăritarele Scripturilor. Căci, după cum Hristos nu le-a dezlegat iudeilor întrebările, pentru că nu erau cu luare aminte, aşa şi vouă, fiindcă luaţi aminte, tre­buie să vă aduc în mijloc [la vedere] cele ascunse. Căci şi ucenicii au venit la El şi s-au minunat, zicând: „Pentru ce le grăieşti în pilde?" (Mt. 13, 10). Iar El a zis: „Fiindcă văzând, nu văd” (Mt. 13, 13). Deci, de vreme ce voi, ne­privind, vedeţi, e de neapărată trebuinţă să nu grăiesc că­tre voi în pilde. Şi [a mai zis]: „Fiindcă auzind, nu aud” (Mt. 13, 13). Aşadar, fiindcă voi nu aţi auzit atunci, dar auziţi acum nu mai puţin decât aţi fi auzit atunci¹, e de neapărată trebuinţă să nu vă lipsesc de masa aceasta. Căci şi Hristos nu i-a fericit pe aceştia mai puţin decât pe ace­ia. „Ai văzut”, [îi] zice [lui Toma], „şi ai crezut. Dar fericiţi cei ce nu văd şi cred” (cf In. 20, 29). Aşadar, să nu fiţi zăbavnici la virtute fiindcă nu aţi trăit în vremurile acelea, ci în cea de acum. Căci dacă ai vrea, nu ai fi păgubit. După cum şi mulţi dintre cei de atunci, fiindcă nu au vrut, nu s-au folosit.

¹ Nu condiţiile istorice sunt esenţiale în primirea credinţei, ci dis­poziţia lăuntrică a omului. În orice condiţii cel ce are dispoziţie bună va primi credinţa adevărată, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dovada e trimiterea îngerului la sutaşul Corneliu (cf. Fapte 10).

199

3. Aşadar, ce este ceea ce s-a citit astăzi?

„Aceasta să ştiţi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele” (II Tim. 3, 1).

Lui Timotei îi scrie iarăşi Pavel. înfricoşată e amenin­ţarea. Dar să ne ridicăm [prin ele cugetul din moţăială]! Căci ne grăieşte în chip tainic despre aceste vremi şi des­pre cele de după acestea, şi despre cele din apropierea sfârşitului [lumii],

„Aceasta să ştiţi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele”. Scurt cuvântul şi mare puterea [înţelesul]! Căci după cum aromatele îşi arată buna mireasmă nu prin mulţi­mea [lor], ci prin firea [lor], aşa şi dumnezeieştile Scrip­turi ne dau tot folosul nu prin mulţimea cuvintelor, ci prin puterea celor ce le conţin¹. Aşa şi firea tămâiei, prin sine este binemirositoare. Când o arunci în foc, atunci îşi arată toată buna mireasmă² din ea. La fel şi dumnezeiasca Scriptură, în ea însăşi are [miros] foarte plăcut. Iar când este primită de sufletul nostru, căzând în el ca pe o căţuie [cu jar aprins], umple toată casa de bună mireasmă.³

„Aceasta să ştiţi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele”. Despre sfârşitul [lumii] vorbeşte. Aşadar, ce au [acestea] de-a face cu tine, o, fericite Pavele? Ce, cu Ti­motei? Ce. cu cei care le ascultau atunci? Căci puţin mai

¹ în orice carte e conţinut duhul celui care a scris-o şi acela este esenţial. După cum sufletul se manifestă integral prin cele mai mici mădulare din trup, deşi el nu se vede, aşa şi duhul unei cărţi răzbate din orice propoziţie şi cuvânt al ei. Duhul Scripturilor este Duhul Sfânt; şi pentru că este nesfârşit, cel ce are o dispoziţie corespunză­toare pătrunde, prin orice cuvinţel al Scripturii, în adâncurile acestui Duh şi se curăţeşte, se luminează, pe măsura capacităţii sale.

2 Literal: plăcere.

³ Deci e esenţial ca sufletul nostru să fie aprins de har şi râvnă pentru ca ele să-şi arate întreaga putere şi „aromă”.

200

târziu urmau să moară şi să fie răpiţi dintre oamenii vi­cleni şi răi care îi asupreau. «Dar eu nu privesc numai la cele de faţă», zice [Pavel], «ci văd mai înainte cele viitoa­re. Nu mă restrâng doar la turma de acum. ci mă frământ şi mă tem şi pentru cea din viitor».¹ Noi abia de purtăm grijă de oamenii care sunt împreună cu noi. iar acela arată sârguinţă pentru cei încă nenăscuţi.² La fel şi păstorul cel bun, nu spune mai dinainte numai când vede lupii că se reped asupra turmei şi sunt aproape de oi, ci îi arată cât sunt încă departe. Aşa şi Pavel, ca un bun păstor, şezând în ţinutul înalt al vredniciei proroceşti şi privind de sus mai dinainte cu ochi proroceşti fiarele care trec pe jos, grăieşte mai dinainte şi dă mai dinainte mărturie de cei care la sfârşitul [lumii] se vor porni şi se vor întinde asupra turmei, ca să-i pregătească pe cei nenăscuţi încă a fi treji şi să îngrădească cu zid toată turma prin prorocie.³ Căci şi un tată iubitor, construind casă pentru copiii lui. adesea o zideşte mare şi luminoasă, să le fie de folos

¹ Biserica est o unică realitate în toate veacurile şi cel ce este în Biserică are conştiinţa acestei legături organice cu toţi membrii Bise­ricii din toate veacurile. El suferă şi se bucură şi cu cei din trecut şi cu cei din prezent, şi cu cei din viitor. Participă prin Duhul Sfânt la suferinţele şi bucuriile lor. Modelul este Domnul, Care S-a rugat şi pentru cei ce nu se născuseră încă. în această rugăciune pentru întrea­ga Biserică din toate vremurile, ba chiar pentru întreaga lume, Ii ur­mează toţi sfinţii, cum, de pildă, făcea Sf. Siluan.

² Aceasta lărgire a conştiinţei, în adevărata ei dimensiune comunională şi ontologică (fiindcă este şi una care se lărgeşte, însă prin imaginaţie şi prin cuget cultivat în acest sens prin mijloace omeneşti, cum se întâmplă în mistica asiatică sau eretică) nu se poate face decât în Biserică prin Duhul Sfânt.

³ Pentru aceea au fost date şi prorociile sfinţilor despre sfârşitul lumii, ca tot creştinul să se pregătească în mod corespunzător pentru a nu pieri.

201

nu numai acelora, ci şi nepoţilor, şi celor de după aceia. Aşa şi împăratul înconjoară cetatea lui iubită cu zid din afară şi îl face pe acesta sigur şi tare şi îndestulător de [re­zistent] ca să slujească nu numai celor din vremea sa, ci să fie de folos şi tuturor celor de după aceea. Şi îl face bun nu numai pentru uneltirile [vrăjmaşilor] din vremea lui, ci şi pentru atacurile care vor fi mai târziu. Aşa a fă­cut şi Pavel.

Şi fiindcă zid al Bisericilor sunt scrisorile apostoleşti, prin ele sunt puşi în siguranţă nu numai cei de atunci, ci şi cei ce vor fi mai pe urmă¹. Şi aşa de tare şi de nesfărâ­mat a gătit această îngrădire şi a încercuit cu ea întrea­ga lume cu toată paza, încât şi pe cei de atunci, şi pe cei de după aceia, şi pe cei de acum, şi pe cei ce vor fi până la venirea lui Hristos să îi scape de orice asalt al vrăj­maşilor. De acest fel sunt sufletele sfinţilor: iubitoare, pline de grijă, ascunzând în dragostea lor bunăvoire pă­rintească, fiind mai presus de iubirea firească şi covârşind durerile acelea. Căci ele [sufletele sfinţilor] sunt ale Du­hului şi ale dumnezeiescului har.²

¹ La fel şi insuflatele scrieri ale Părinţilor, nu au fost scrise doar pentru vremea lor, ci şi pentru cei ce vor veni. De aceea sfinţii de mai târziu au găsit întotdeauna la cei dinaintea lor suficiente texte prin care să combată ereziile din vremea lor, chiar dacă ele nu existaseră în fapt pe vremea sfinţilor celor dintâi. Acest lucru este un alt semn al unicităţii trupului Bisericii şi a faptului că Acelaşi Duh Sfânt Ii poartă de grijă în cele mai mici amănunte.

² Prorocia Sfântului Pavel indică vremuri cumplite, dar Sfântul Ioan arată că în spatele ei stă infinita dragoste a Apostolului pentru cei din vremurile din urmă. Dacă nu i-ar fi iubit cu adevărat, le-ar fi îndulcit auzurile, spunându-le că o să fie totul frumos şi să nu aibă nici o grijă. La fel şi Domnul, le-a spus din timp apostolilor că o să fie omorât şi că în lume vor avea necazuri şi că vor bea paharul pătimirii. Când Petru a vrut să îndulcească perspectiva viitorului, Hristos l-a numit satană. De asemenea, El ne-a avertizat despre înfricoşatele vremuri dinaintea sfârşitului şi ne-a spus să ne pregătim din timp pentru a putea rezista ispitelor. O eludare edulcorată a acestor proro­cii ne va pune în situaţia Sfântului Petru care s-a lepădat pentru că nu a luat în serios avertismentul Mântuitorului. Dacă s-ar fi smerit la Ci­nă şi ar fi cerut iertare, poate nu mai era lăsat să se lepede, după cum nu au fost lăsaţi ceilalţi, chiar dacă au fugit.

202

4. Vreţi să vă arăt şi din altă parte că sfinţii nu se în­grijesc numai de cele ale lor, nici nu se tem numai pentru cei din vremea lor, ci şi pentru cei ce vor fi după aceea?,,S-au apropiat”, zice, „de El ucenicii, pe când şedea pe munte”, fiind ei oameni de acum îmbătrâniţi şi urmând să plece după puţină vreme din această viaţă¹. Aşadar, ce îl întreabă? Pentru ce se frământă? Pentru ce se tem? Pentru cine pun învăţătorului întrebarea? Oare pentru cei care erau în viaţă, sau pentru cei din acele timpuri? Nicide­cum. Ci toate acelea trecându-le cu vederea, ce îi spun? „Care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?” (Mt. 24. 3). Ai văzut pe aceia întrebând despre sfârşitul veacului şi grijindu-se de oamenii care vor fi [în acele vremuri]? Căci apostolii nu se uitau la cele ale lor, ci toţi, îndeobşte şi fiecare în parte, la cele ale altora.

Aşadar Petru, verhovnicul cetei, gura tuturor apostoli­lor. capul acelei frăţii, întâi stătătorul întregii lumi, temelia Bisericii, iubitorul cel cald al lui Hristos (căci îi zice: „Pe­tre. Mă iubeşti mai mult decât aceştia?”. De aceea îi gră­iesc laude ca să aflaţi că îl iubea cu adevărat pe Hristos. Căci purtarea de grijă pentru robi este cel mai mare semn

¹ Indiciu asupra vârstei apostolilor. Desigur nu erau aşa de înaintaţi în vârstă, ci trecuseră de tinereţe şi erau acum în partea a doua a vieţii. Şi acest lucru nu e valabil pentru toţi (de pildă, pentru Sfântul Ioan Evanghelistul), ci pentru câţiva dintre ei, cum erau Petru şi Andrei.

203

al dragostei pentru Stăpân. Şi nu eu spun acestea, ci în­suşi Stăpânul cel iubit. „Dacă Mă iubeşti”, zice, „păsto­reşte oile Mele”. Aşadar, ca să aflăm că [cineva] îl iubeş­te pe Păstor, să ne uităm dacă cu adevărat şade în frunte ca un păstor, dacă cu adevărat poartă de grijă ca un păs­tor. dacă cu adevărat iubeşte oile, dacă cu adevărat este iubitor faţă de turmă. Căci acest semn a zis [Hristos] că este al aceluia [care îl iubeşte]); aşadar, acest Petru a aruncat toate câte avea, mreaja, toate cele din corabie şi a lăsat marea, meşteşugul, casa. Căci nu ne uităm că a lăsat acestea puţine, ci că [a lăsat] toate câte avea. Şi [de aceea] îi lăudăm râvna. Căci şi cea care a aruncat doi dinari nu a pus mulţime de bani, ci a arătat mare bogăţie în voia cea liberă, după cum şi acesta în multă sărăcie a dat o mare bogăţie de râvnă. Ceea ce pentru altul era ţarina şi slugile, şi casele, şi aurul, şi pentru el era mreaja şi marea, şi meş­teşugul, şi corabia. Aşadar, să nu ne uităm că a lăsat puţi­ne, ci că a lăsat toate. Căci acest lucru este căutat, nu da­că am lăsat puţine sau multe, ci dacă am adus din par­tea noastră nimic mai puţin decât ne este puterea. Aşa­dar, toate lăsându-le: şi patrie, şi casă, şi prieteni, şi rude­nii, şi însăşi traiul sigur¹. Căci şi pe poporul iudaic l-a pornit la luptă contra sa prin acest fel de trai. „Căci deja”, zice, „iudeii s-au înţeles că dacă cineva mărturiseşte că El e Hristos, să fie dat afară din sinagogă” (In. 9, 22). De aici e limpede că nu se îndoia, nici nu se temea pentru îm­părăţia cerurilor, ci era foarte încredinţat şi din dovada faptelor, şi din vorba Mântuitorului de mai înainte de dovada

¹ Viaţa care pare sigură pentru ziua de mâine, datorită mijloacelor de existenţă agonisite azi. Aici intră tot ceea ce face pe om să se simtă în siguranţă: bani puşi deoparte, asigurări medicale şi financiare, relaţii, cunoştinţe, statut social, pensie, salariu, etc.

204

faptelor că o va moşteni sigur. Căci, zicând că „noi am lăsat toate şi am urmat Ţie. Ce va fi cu noi?" (Mt. 19, 27), a răspuns lor Hristos că „veţi şedea pe două­sprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Mt. 19, 28). Acestea le-am spus mai dinainte¹ ca, atunci când îl voi arăta că se frământă pentru cei îm­preună robi cu el, să nu spui că se temea pentru sine. Căci cum s-ar fi temut, când el urma să fie încununat, grăind limpede despre cunună şi premii? Aşadar, acest Petru, cel ce a lăsat toate, cel ce a fost plin de încredinţare pentru împărăţia cerurilor când s-a apropiat odată un oarecare bogat şi i-a spus lui Hristos: „Ce voi face ca să moştenesc viaţa veşnică?”², iar Hristos i-a răspuns: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te. vinde lucrurile tale şi dă-le săracilor şi vino, urmează Mie”. Întristându-se acela pentru acest [răspuns] şi Hristos, a spus ucenicilor: „Luaţi aminte cât de greu vor intra bogaţii în împărăţia cerurilor. Amin, Amin zic vouă, că mai uşor este să intre cămila prin ure­chile acului decât bogatul în împărăţia lui Dumnezeu” Petru, neagonisitorul, cel plin de încredinţare pentru îm­părăţia cerurilor, care nu se temea pentru mântuirea sa, cel ce primise în chip limpede încredinţare despre cinstea pusă lui deoparte acolo, auzind acestea, a zis: „Cine poate să se mântuiască?”³. Pentru ce te temi, o. fericite Petre?

¹ Literal: le-am pregătit.

² Citatele care urmează sunt din Evanghelia după Matei, cap. 19, unde e relatată întâlnirea Mântuitorului cu tânărul bogat.

³ Evangheliile nu precizează că Petru a spus acestea, ci ucenicii, ba Sfântul Luca pomeneşte chiar de cei care erau de faţă şi ascultau (Lc. 18, 26). Petru a pus întrebarea în legătură cu ei, apostolii, care lăsaseră toate, şi atunci a primit încredinţarea că va şedea pe unul din cele două­sprezece tronuri. Totuşi trebuie să remarcăm faptul că şi Iuda a primit atunci acea încredinţare, fiindcă şi el era dintre cei doisprezece, dar el a nimicit-o prin lepădarea totală de Hristos. Făgăduinţele lui Dumnezeu ţin cont totdeauna de starea celui cărora au fost făgăduite.

205

Pentru ce te frămânţi? Pentru ce tremuri? Pe toate le-ai aruncat, pe toate le-ai lăsat. Pentru cei bogaţi a fost cu­vântul [lui Hristos], Ceea ce s-a spus e osândire a acelora. Dar tu petreci în sărăcie şi neagoniseală. «Dar eu nu pri­vesc la cele ale mele», zice [Petru], «ci caut şi folosul al­tora». De aceea, având încredinţare pentru cele ale sale, pentru alţii a adăugat întrebarea, zicând: „Cine poate să se mântuiască?”.

5. Ai văzut purtarea de grijă a apostolilor? Cum sunt un singur trup? Ai văzut cum şi pentru cei ce erau atunci, şi pentru cei ce vor trăi după aceea s-a temut Petru? Aşa şi Pavel. De aceea zicea: „Să ştiţi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele”. Şi în altă parte face iarăşi aceasta. Căci de vreme ce urma să se despartă de Asia şi să fie dus la Roma şi de acolo să plece la cer căci moartea sfinţi­lor nu este moarte, ci mutare de la pământ la cer, de la cele mai rele la cele mai bune, de la cei împreună robi la Stăpânul, de la oameni la îngeri; aşadar, de vreme ce urma să se ducă la Dumnezeu, Stăpânul tuturor, şi-a rân­duit în chip bun toate ale sale. Căci cât timp a fost împreu­nă cu ucenicii, le-a dat învăţătură cu toată amănunţimea şi [de aceea] zice: „Curat sunt de sângele tuturor” (Fapt. 20, 26), [adică]: «de nimic nu i-am lipsit din cele trebuincioase pentru mântuire». Aşadar, ce? De vreme ce şi-a asigurat cele ale sale, de vreme ce nu urma să fie învinovăţit de Stă­pânul pentru cei din timpul lui, oare era cu nepurtare de grijă pentru sufletele de după aceea?¹ Nicidecum. Ci, ca şi

¹ Hristos S-a răstignit pentru toţi oamenii. Sfinţii, pe cât se apro­pie de măsura lui Hristos, şi ei încep să se simtă responsabili faţă de Adamul întreg. Prin urmare, prorociile nu sunt decât forma de mani­festare a dragostei pentru cei din viitor, după cum sfătuirea este pen­tru cei din vremea în care sfântul trăieşte pe pământ. Dar dacă sunt urmare a acestei dragoste dumnezeieşti, ele nu sunt străine de partici­parea celui ce proroceşte la cele prorocite. Hristos a plâns pentru Ie­rusalim deşi urma să fie dărâmat abia după patruzeci de ani. Prorocia nu este doar o rostire-avertisment intelectuală, ci o împreună pătimire a prorocului cu cei cărora le proroceşte. Aceasta este diferenţa funda­mentală între prorocii falşi şi adevăraţi. Cei care prorocesc din insuflare drăcească nu pot împreună pătimi duhovniceşte, căci dracul nu poate face acest lucru. Când sfinţii proroceau, de pildă, despre sfârşi­tul lumii, cel mai adesea vărsau lacrimi amare pentru cei din acele vremuri (a se vedea, ca exemplu, Viaţa Sfântului Lavrentie al Cernigovului, Cuvintele Sfântului Efrem Sirul despre sfârşitul lumii, Sfân­tul Siluan, care se ruga cu lacrimi pentru cei nenăscuţi).

206

cum ar fi avut de dat socoteală şi pentru aceia, aşa le grăia lor şi acele [cuvinte] cu toată amănunţimea¹.

Şi să citim iarăşi chiar acele cuvinte. „Luaţi aminte”, zice, „la voi înşivă şi la toată turma” (Fapt. 20, 28). Ai văzut cum era legat cu grija faţă de ei? Căci fiecare din­tre noi se îngrijeşte de cele ale sale, dar cel ce stă în frunte, de ale tuturor. De aceea zice despre învăţători: „Ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce vor da seama” (Evr. 13, 17). Cu adevărat înfricoşată judecată este a da socoteală pentru atâta popor. Dar ceea ce am spus [deja] -, chemându-i, le zice: „Luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus păstori şi episcopi”. Ce s-a întâmplat? Pentru ce îndemni? Nu cumva ai văzut mai dinainte ceva înfricoşător? Nu cumva ai văzut mai dinainte ceva cumplit? Nu cumva

¹ Amănunţimea prorociilor sunt şi dovada belşugului de dragoste. Sfinţii simt că vor da socoteală şi pentru cei din viitor. Ba cei ajunşi la măsuri mari se simt responsabili, asemenea lui Hristos, pentru omenirea întreagă, câtă va fi existând vreodată.

207

vreo primejdie? Nu cumva vreun necaz? Nu cumva vreun război? Spune! Căci ai stat mai sus decât noi. Şi nu vezi numai cele de acum, ci vezi mai dinainte şi cele viitoare. Spune, dar, pentru ce vesteşti şi îndemni acestea? „Ştiu”, zice, „că după plecarea mea vor intra lupi cumpliţi în tur­mă”. Ai văzut ceea ce am spus, cum nu numai pentru vre­murile de atunci se frământă şi se teme, ci şi pentru cele de după plecarea lui?

„Căci vor intra lupi cumpliţi”, zice. Nu simplu „lupi”, ci „lupi cumpliţi care nu vor cruţa turma”. îndoit este răz­boiul: lipsa lui Pavel şi intrarea lupilor. Dascălul nu e de faţă iar cei ce strică stau gata [să prade]. Şi ia aminte la lucrarea cea rea a fiarelor şi la uneltirea oamenilor vi­cleni. Au pândit lipsa dascălului şi atunci s-au repezit asupra turmei. Aşadar, cum? Fără cârmuitor ne laşi şi doar spui mai dinainte cele înfricoşătoare şi nu te gân­deşti la nici o mângâiere? Dar dacă faci aceasta, mai degrabă vei spori groaza şi vei arunca la pământ cuge­tele, şi vei slăbi nervii, şi vei paraliza mâinile celor ce ascultă. De aceea mai întâi le-a pomenit de Duhul: „în­tru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi păstori şi episcopi”. «Chiar dacă Pavel nu va fi de faţă», zice, «însă Mân­gâietorul este». Ai văzut cum a întraripat sufletul lor, pomenindu-le de Dascălul cel dumnezeiesc prin Care şi el, când e de faţă, este tare¹? Aşadar, pentru ce i-a aruncat în frică? Ca, iarăşi, să alunge [de la ei] uşurătatea [şi delăsarea] Căci cel care sfătuieşte trebuie să le facă pe amândouă: nici să lase pe ascultător să fie încrezător, ca să nu devină mai uşuratic, nici, iarăşi, numai să-l în­fricoşeze, ca să nu cadă în groază. Aşadar, pomenind de

¹ Şi tăria Apostolului, când era cu ei, venea tot de la Duhul Sfânt.

208

Mângâietorul, a alungat groaza. Iar zicând de lupi, a alungat uşurătatea¹.

„Lupi cumpliţi care nu vor cruţa turma. Luaţi aminte la voi înşivă”.

«Nicidecum nu m-am retras.», zice, «Aduceţi-vă aminte de mine»². Căci cu adevărat, pentru a prinde curaj, des­tul este a ne aminti de Pavel. Şi nu zice simplu: amintiţi-vă de mine. ci amintiţi-vă de isprăvile [mele] (cf. Fapt. 20. 31 sq). Căci nu vorbeşte simplu de amintirea lui. ci a adăugat: „de cel pe care l-aţi ascultat”, pentru ca amintindu-şi [de el], să fie râvnitori [asemenea lui]. „Aduceţi-vă aminte de mine că trei ani, noaptea şi ziua. nu am încetat, cu toate acele lacrimi şi tânguiri, să vă povăţuiesc pe fiecare dintre voi în parte” (cf. Fapt. 20, 31). «Nu vreau pur şi simplu să vă aduceţi aminte [doar] de mine. ci şi de timp, şi de povăţuire, şi de sâr­guinţă, şi de lacrimi, şi de toate acele tânguiri». Căci, după cum în cazul celor bolnavi, cei în măsură să se ocupe de ei după ce au întins multe şi lungi cuvinte, şi nu au putut să-i înduplece să ia hrana şi leacurile pentru cei bolnavi lăcrimează, încât mai mult să-i plece [prin aceasta], aşa şi Pavel face cu ucenicii. Când vedea cuvântul învăţăturii slăbind, aducea îngrijirea iscată din lacrimi³.

¹ Şi atitudinea apocaliptică nesănătoasă şi lipsită de discernământ e periculoasă, dar şi încrederea uşuratică în ajutorul dumnezeiesc. Amândouă trădează încrederea în sine şi legarea de lumea aceasta.

² Prin faptul că se retrage şi pleacă din viaţa aceasta, Sfântul Pa­vel le spune că de fapt el va fi cu ei prin pilda lăsată lor spre urmare şi, desigur, prin prezenţa lui duhovnicească.

³ Lacrimile fac pe preot împreună pătimitor cu turma lui. Este un aspect esenţial, însă foarte vag amintit astăzi.

209

6. Cine nu ar fi devenit simţitor văzându-l pe Pavel lă­crimând şi tânguindu-se? Numai dacă ar fi fost mai nesimţitor decât pietrele, [nu ar fi simţit]¹. Ai văzut cum şi acolo a spus mai dinainte cele viitoare? Şi aici face ace­laşi lucru, zicând: „Aceasta să ştiţi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele”.

Şi pentru ce îi zice lui Timotei, în loc să zică: «Să va­dă cei ce vor trăi după aceasta că vor fi vremuri grele». Însă tu să ştii [că a făcut aceasta] ca să afli că şi ucenicul se îngrijeşte, asemenea dascălului, de cei ce vor fi. Căci dacă nu s-ar fi îngrijit, degeaba ar fi pus asupra lui grija. Aşa face şi Hristos. Când s-au apropiat ucenicii, vrând ei să afle cele despre sfârşitul [lumii], zice către ei: „Veţi auzi de războaie”, deşi aceia nu urmau să audă. Căci unul este trupul credincioşilor.² Şi precum cei ce trăiau atunci au auzit despre cele mai de pe urmă [vremuri], aşa şi noi aflăm despre cele ce s-au petrecut atunci³. Căci, după

¹ Prin lacrimă se transmite cu putere starea lăuntrică a celui ce plânge. De fapt, lacrima este semnul intensităţii trăirii sale, intensitate care influenţează pe cei care o văd. Prezenţa lacrimii dă conţinut cuvintelor şi gesturilor sau, pur şi simplu, prezenţei cuiva. Absenţa lor face cuvântul sau gestul, sau prezenţa mai puţin sesizabilă.

Tot ce s-a spus către unii membri ai Bisericii este de fapt spre creşterea şi folosul Bisericii întregi, chiar dacă nu se sesizează acest lucru la prima vedere.

³ în Biserică, prin Duhul Sfânt, credincioşii pot trăi experienţe vii­toare şi trecute ca pe unele prezente. Desigur acest lucru se face doar prin harul Duhului Sfânt. în acest mod cei plini de har simt pătimirile lui Hristos şi participă la necazurile Bisericii din viitor şi din vremea lor. Mulţi sfinţi au părut apocaliptici în prorociile lor, tocmai pentru că trăiau cu intensitate durerile viitoare ale celor ce vor fi în acele cumplite vremuri. Acest lucru este posibil pentru că toţi suntem un singur trup în Biserică. Şi e firesc, căci mâna nu simte durerea decât a unui alt mădular aflat în acelaşi trup, iar nu a unuia aflat în trup stră­in. Prorocia este întâlnirea dintre o anumită capacitate duhovnicească a omului, dobândită prin har, şi evenimente viitoare. Dar aceeaşi ca­pacitate poate fi orientată spre trecut, aşa cum, de pildă, s-a întâmplat în cazul lui Moise când a relatat capitolele din Cartea Facerii. Aşadar, adevărata cercetare a trecutului are nevoie de aceeaşi capacitate du­hovnicească. în lipsa ei, studiul evenimentelor trecutului nu este de­cât simplă istorie şi eventual analiză istorică, ajutată de alte ramuri ale ştiinţei, dar în nici un caz înţelegerea sensurilor evenimentelor şi cunoaşterea lor nemijlocită. Acest lucru nu-l poate avea decât cineva înzestrat cu acest dar prorocesc, care îl pune în legătură vie şi directă cu Dumnezeu.

210

cum am spus, suntem un singur trup şi noi, şi aceia legaţi cu tărie laolaltă unii de alţii, chiar dacă avem cea de pe urmă poziţie în rânduiala mădularelor¹. Şi pe tru­pul acesta nu-l desparte timpul, nici locul. Căci suntem legaţi întreolaltă unii de alţii nu cu înfăşurători de ten­doane, ci suntem înfăşuraţi din toate părţile cu lanţurile dragostei De aceea şi acelora li s-a grăit despre noi, şi noi auzim cele ale acelora.²

Şi vrednic de cercetare este şi acel lucru: Pentru ce pretutindeni zice că cele întristătoare se vor aduna la sfâr­şitul vieţii acesteia? Căci şi în altă parte zice: „în zilele din urmă, unii se vor lepăda de credinţă” (I Tim. 4, 1). Şi aici iarăşi zice: „în zilele din urmă, vor fi vremuri grele” ( II Tim. 3, 1). Şi Hristos. grăind mai dinainte cele în conglăsuire

¹ Deci, important nu este atât ce face fiecare în Biserică, ci faptul că este în trupul Bisericii.

² Sensul prorociilor şi al cugetării la cele petrecute în istorie nu este cunoaşterea intelectuală şi înmulţirea ştiinţei, ci întărirea conşti­inţei eclesiale şi simţirea crescândă a unităţii trupului Bisericii. Aces­ta e şi unul din rosturile slujbelor care se tot repetă de-a lungul anilor şi sensul citirii Sfinţilor Părinţi şi a „istoriei” Bisericii. Prin toate noi devenim din ce în ce mai legaţi cu toţi ortodocşii din întreaga istorie.

211

cu acestea, a zis: „Căci la sfârşitul lumii veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie, şi de foamete, şi de ciumă” (cf. Lc. 21, 9-11). Aşadar, pentru ce va fi la sfârşi­tul lumii [atâta] mărime şi adunare de necazuri? Unii zic că zidirea [făptura], fiind bolnavă şi strâmtorată, după cum un trup îmbătrânit atrage asupra sa multe boli, aşa şi aceasta, îmbătrânind, atrage multe necazuri. însă trupul ajunge la bătrâneţe după legea şi slăbiciunea firii, pe când ciuma şi războaiele, şi cutremurele nu sunt din pricina bă­trâneţii zidirii. Căci nu fiindcă aceste zidiri îmbătrânesc, de aceea sunt aceste boli — căci foametea şi ciuma, şi cutremurele sunt pe alocuri —, ci fiindcă voia oamenilor stă să se strice. Căci toate acestea sunt mijloace de pe­depsire a păcatelor şi leacuri ale bolilor omeneşti. Căci şi bolile omeneşti atunci se întind mai mult. «Şi pentru ce se întind atunci mai mult?», ar zice [careva]. Mie îmi pare că, deoarece judecata întârzie şi învinuirile vor veni [mai târziu] şi Judecătorul încă nu e de faţă, cei din viitor sunt mai delăsători în a fi conştienţi că vor da seama. Deci, acelaşi lucru îl spune Hristos şi despre slujitorul cel vi­clean, că de aceea s-a făcut mai delăsător (cf Mt. 24, 48 sq)¹. „Căci întârzie Stăpânul meu”, zice slujitorul, şi de aceea i-a lovit pe cei împreună robi şi a împrăştiat averea stăpânească.

De aceea şi Hristos, ucenicilor care s-au adunat şi au vrut să afle ziua sfârşitului, nu le-a spus, tocmai ca să ne facă pe noi necontenit gata de luptă din pricina nelimpezimii celor viitoare şi ca fiecare pururea să aştepte viitorul şi să vieţuiască în nădejdile venirii lui Hristos şi aşa să fie mai sârguitor. De aceea, cineva îndeamnă, zicând:

¹ Din faptul că Stăpânul întârzia.

212

„Nu întârzia să te întorci la Domnul, nici nu amâna zi de zi, ca nu cumva să ajungi să pleci [de aici] (cf Sir.

5, 7). Căci nelimpede e sfârşitul, zice, şi de aceea e nelimpede ca să te sârguieşti pururea.

De aceea, aşa vine ziua Domnului, ca un fur în noapte. Nu ca să fure. ci ca să ne facă să ne păzim mai cu tărie. Căci cel ce vede mai dinainte forul petrece în priveghere şi, aprinzând sfeşnicul, este treaz pururea. Deci, aşa şi voi, aprinzând lumina credinţei şi a dreptei vieţuiri, ţineţi necontenit luminate candelele, priveghind. Căci întrucât nu ştim când vine Mirele, trebuie să fim totdeauna pregă­tiţi ca, atunci când vine, să ne găsească treji.

7. Am vrut să prelungesc cuvântul, dar şi acestea abia m-a lăsat să le spun slăbiciunea trupului, din pricina căre­ia am fost smuls de la voi în această îndelungată vreme. Căci pentru mine vremea e îndelungată nu prin numă­rul filelor, ci prin măsura şi dispoziţia sufletului. Căci pentru cei ce se iubesc, şi puţinul timp de despărţire se arată lung şi nemăsurat. De aceea şi Pavel, puţin fiind despărţit de tesaloniceni, a zis: „Noi fraţilor, rămânând orfani de voi puţină vreme, cu faţa, nu cu inima, ne-am sârguit să vedem faţa voastră” (I Tes. 2, 17). Iar dacă Pa­vel, care ştia să filosofeze mai mult decât toţi, nu a răbdat puţină vreme, cum vom suferi noi atâtea zile? Dar ca şi acela, nefiind încă însănătoşit şi având rămăşiţele nepu­tinţei, am alergat la voi, socotind cel mai mare leac întâl­nirea cu dragostea voastră. Căci pentru mine, a mă împăr­tăşi de dragostea voastră este mai de folos decât mâinile doctorilor şi mai de ajutor decât orice mângâiere ce vine de acolo. De care dragoste [duhovnicească] fie ca necur­mat să ne desfătăm, cu rugăciunile şi mijlocirile tuturor

213

sfinţilor, spre slava Domnului nostru Iisus Hristos¹, prin Care şi cu Care Tatălui fie-I slava, cinstea şi puterea, îm­preună şi Duhului Sfânt, acum şi pururea şi în vecii veci­lor. Amin.

1 Desfătarea cu dragostea duhovnicească trebuie să fie orientată nu spre slava şi mulţumirea noastră, ci a lui Hristos, iar de la El vine şi spre noi.

214

SFÂNTUL AMFILOHIE DE ICONIUM

împotriva apotactiţilor sau ghemeliţilor¹

1....nici nu cugetă [ei ceva] ceresc, însă nici cuget omenesc nu au, nici nu îndrăznesc să vină la lumină sau să discute cu un om priceput sau să intre în cetate de creş­tini, după cum întâistătătorii altor erezii, care încearcă să rătăcească pe unii prin filosofia şi înşelarea deşartă. Căci din pricina samavolniciei ce o au, încearcă să tra­gă şi Scripturile spre voile lor şi de acolo să-i înşele pe cei mai simpli. Căci Scripturile se aseamănă ajutoarelor medicale: tămăduiesc dacă sunt folosite în chip bun sau omoară dacă sunt date în chip rău sau fără pricepere. De aceea, în chip firesc se numesc vulpi mici (cf. Cânt. 2, 15). Deci, se poate afla că restul ereziilor au şi [oarecare] raţiune şi logică şi momesc pe unii mai simpli prin silogisme şi sofisme. Căci socotesc că şi în legătură cu aces­tea s-a rugat Prorocul, zicând: „Izbăvi-mă-va dintre vrăj­maşii mei cei tari” (Ps. 17, 17). Dar vulpile mici. adică

¹ Traducere după ediţia BEPES vol. 71, Atena, 1992. Scrierea aceasta s-a păstrat trunchiat aşa încât acolo unde sunt puncte de suspensie se indică coruperea sau inexistenţa acelei părţi din manuscris.

215

aceste erezii, ce anume au care să poată înşela? Nu price­pere, nu putere, nu tărie de susţinere pe faţă a dogmei lor, nu dreptate în cetăţi care să poată înşela pe cei cu credinţa împărţită. Un singur lucru numai au: viclenia acestor fia­re. Căci când intră în vie, adică în popor, nu intră pe faţă, ci pe ascuns, ca nişte furi, după cum [intră] şi fiarele aces­tea, adică vulpile. Când văd pe lucrătorul viei ocupat în altă parte, intră fără cruţare în osteneli străine, pe care le şi nimicesc. Şi aşa îi înţelege şi cuvântul Scripturii, numindu-i nu numai „vulpi mici”, ci şi „[vulpi] mici care ni­micesc vii” (Cânt. 2, 15). Căci nici un bărbat tare şi sta­tornic în credinţă şi întemeiat pe stâncă, adică pe Hristos, nu a fost amăgit de ei, ci doar vreunul, asemenea plevei şi care e purtat de orice vânt (cf. Ef. 4, 14), s-a despărţit de Biserică. Despre unii ca aceştia şi Domnul zice în Evan­ghelii: „Celui care va sminti pe unul din cei mici care cred în Mine, mai de folos i-ar fi să-şi atârne o piatră de moară la gât” (Mt. 18, 6), şi cele următoare. Căci e limpe­de că cel mare şi statornic în credinţă şi care se ţine de ca­pul Bisericii, adică de Hristos, nu poate să se smintească. Despre aceştia în chip limpede a grăit şi Apostolul Pavel, când zice: „Dintre aceştia sunt cei ce intră în case şi ro­besc femeiuşti pline de păcate, duse de felurite pofte, pu­rurea învăţând şi niciodată putând să ajungă la cunoaşte­rea adevărului” (II Tim. 3, 6). Prin cuvântul „cei ce in­tră” a indicat gaura şarpelui care a amăgit-o pe cea dintâi femeie. Şi a dat la iveală şi viclenia, şi cruzimea moduri­lor lor [de a lucra], şi slăbiciunea propovăduirii lor, şi pu­treziciunea celor amăgiţi. Căci nu a pomenit de bărbat de­cât numai de femeiuşti uşor de dus în amăgire. De aceea ¹

¹ eudunontes nu înseamnă propriu zis „a intra”, ci „a se îmbrăca” sau „a se strecura undeva”, „a se târî în chip lunecos într-o gaură”.

216

şi propovăduirea lor a amăgit acel neam, adică pe cel care e muieratic. Şi se pot vedea în adunările lor mai multe femeiuşti amăgite care au urmat unor bărbaţi străini şi care vieţuiesc împreună cu ei fără deosebire. Iar cele ce ur­mează acestora ruşine este a le şi grăi (cf. Ef. 5, 12).

Cine e începătorul [şi învăţătorul] acestor erezii?

2. Începătorul [şi învăţătorul] tuturor ereziilor este diavolul. Căci, după cum Hristos este începătorul Biseri­cii soborniceşti şi S-a dat pe Sine pentru Ea ca să o sfin­ţească şi să o înfăţişeze Sieşi Biserică, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de acest fel (cf. Ef. 25, 27), aşa şi dia­volul, fiind gata să amăgească şi să împrăştie, s-a făcut începătorul tuturor ereziilor. Căci numai ce a fost învăţat neamul oamenilor să se închine lui Dumnezeu, şi diavolul a făcut mulţi dumnezei cu nume mincinos. Dar ce zic mulţi? A îndumnezeit toată zidirea ca să-l rătăcească pe ticălosul om de la adevăratul Dumnezeu. Căci se puteau vedea asemănări ale animalelor şi fiarelor, şi târâtoarelor, şi păsărilor la care se închinau [oamenii], ba încă şi aproape toată materia era cinstită ca dumnezeu (cf Rom. 1, 23). Şi de aceea Domnul a primit iconomia întrupării pentru neamul oamenilor: ca să nimicească rătăcirea cea cu mulţi dumnezei şi să-i întoarcă prin baia naşterii din nou la închinarea adevăratului Dumnezeu şi să adune toată omenirea împrăştiată în Biserică pe Care a numit-o trupul Său şi să se plinească cuvântul Său că „va fi o turmă şi un păstor" (In. 10, 16). Dar iarăşi dia­volul cel pizmaş nu încetează cu răutatea sa şi cu vechea

217

sa meşteşugire să-i amăgească pe cei neîntăriţi. Căci după cum mai înainte i-a rătăcit pe oameni de la adevăratul Dumnezeu, numindu-i pe idoli dumnezei, aşa şi acum, numind multe biserici, sau mai degrabă, dacă trebuie spus adevărul, ridicând idoli de biserici¹, [îi trage] prin lepădarea de Hristos pe cei ce se încred în el, ca, după cum odinioară i-a despărţit [pe oameni] de Dumnezeu prin cei numiţi dumnezei, aşa şi acum să-i atragă de la Biserica adevărată prin cele numite de ei biserici. Căci este obiceiul diavolului să înşele prin mari făgăduinţe. Căci apropiindu-se de cel dintâi om, adică de femeie, i-a zis: „Dacă mâncaţi din lemnul cunoştinţei, veţi fi ca nişte dumnezei”, făgăduindu-i să-i facă dumne­zei, adică nemuritori, şi [aşa] le-a luat însăşi viaţa lor. Dar vicleşugul lui s-a făcut mai mare. Căci arătându-Se Mân­tuitorul, şi mulţi crezând în El, a ridicat vicleanul prigo­nire împotriva creştinilor şi pe care nu a mai putut să-i ţi­nă prin înşelăciunea idolatriei, pe aceştia i-a silit să devi­nă apostaţi prin tiranie. Şi se putea vedea un lucru înfrico­şător: împăraţi înnebuniţi împotriva creştinilor, legi pline de nelegiuire, judecători răzbunători ai necredinţei. Căci mai presus de orice ucidere şi orice vrăjitorie învinuirea era dreapta credinţă² şi numai creştinii locuiau în temniţe, erau încovoiaţi, erau loviţi, erau prăjiţi, erau scrijeliţi, erau daţi fiarelor. Şi toate acestea venind asupra lor din partea vicleanului şi a slujitorilor lui ca să tăgăduiască Biserica lui Dumnezeu³, ei au suferit toate cu mărime de

¹ Adică false biserici. Idolii erau falşi dumnezei. Aşa şi bisericile în afara celei una şi drept slăvitoare sunt false biserici.

² Creştinii, în primele veacuri, erau ucişi doar pentru că erau creştini.

³ Scopul oricărei prigoane asupra credinţei, dincolo de orice pre­supuse motive politice, sociale, economice, culturale, rasiale etc., este ruperea de Biserică şi deci de Hristos, Care e capul Ei.

218

suflet şi râvnă, pentru dragostea către Mântuitorul şi au murit cu bucurie cu moartea cea trecătoare, luând în schimb viaţa veşnică.

3. Acestea învăţându-le diavolul şi înţelegând că silui­rea lui este înfrântă, şi-a mutat toate uneltirile spre alt chip de înşelare şi iarăşi s-a folosit de o făgăduinţă bună şi de o înfăţişare smerită, şi de o religiozitate plină de evlavie. Căci fiind propovăduită înfrânarea şi lepădarea [de lume]¹, cine nu ar fi fost înşelat cu uşurinţă de acest vicleşug? A ştiut că greu îi este creştinului să audă: „Leapădă-te de Dumnezeu! Tăgăduieşte-L pe Mântuitorul, fugi din Biserică, leapădă sângele lui Hristos prin care ai fost răscumpărat!". Dacă ar fi spus acestea, cine s-ar fi su­pus lui? Dar acum. făgăduind iarăşi cele mari, prin ve­chea [lui] metodă, îl scoate pe om din adevăratul rai, din Biserica lui Hristos. Căci cu adevărat rai este Biserica lui Hristos întru Care este şi lemnul vieţii, şi lemnul cunoş­tinţei. şi izvorul care vine din pământ şi adapă raiul, din care [izvor] se şi revarsă cele patru râuri; are şi multă felu­rime de roade. Căci de aceea e rai, fiindcă are multe feluri de roade.² Căci raiul nu are doar un singur fel [de roade], cum zic apostaţii, ci fiecare pe măsura credinţei şi sârguinţei, creşte şi aduce roadă. Numai să rămână în raiul lui Hristos, precum s-a scris: „Sădiţi în casa Domnului, în cur­ţile Dumnezeului nostru vor înflori" (Ps. 91, 13).

Iar dacă va fi şi vreme de mucenicie, [atunci] să ne dăm trupul, să lepădăm viaţa cea trecătoare, să trecem cu

¹ Encratiţii [înfrânaţii] şi apotactiţii [cei care s-au lepădat (de lu­me)] erau secte de factură gnostică ce îşi mascau stricăciunea gândirii şi a credinţei sub înfăţişarea unei asceze fals înţelese.

² Lemnul vieţii e crucea. Izvorul e Hristos, din Care se revarsă cele patru Evanghelii. Roadele sunt feluritele harisme ale Duhului ce adastă în Biserică.

219

vederea neamul, să dispreţuim bunurile. Toate să se ducă, să rămână în noi credinţa, nădejdea, dragostea, după cum zice Apostolul (cf. I Cor. 13, 13). Şi în alt loc zice: „Sunt încredinţat că nici viaţa, nici moartea, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici vreo altă zidire nu va putea să ne despartă de dragostea lui Hristos" (cf. Rom. 8, 38-39), Care este însăşi dragostea. A spus Domnul nostru Iisus Hristos: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru El” (In. 6, 56). Şi pentru multa Lui dragoste faţă de noi a dat ca preţ pentru noi în­suşi sângele Său. „Căci cu sânge scump aţi fost cumpă­raţi”, zice Petru Apostolul (cf. I Pt. 1, 18-19).

4. Aşadar, cel ce tăgăduieşte sângele lui Hristos a ocărât venirea Lui şi a necinstit preţul dat pentru el. Şi ce apărare vor avea cei care tăgăduiesc sângele lui Dumne­zeu şi fug din Biserică?¹ Căci dacă, după cum am spus mai înainte, apostolii şi mucenicii au pătimit atâtea pentru sângele lui Hristos şi s-au săvârşit în această mărturisire, de ce fel de pedeapsă sunt vrednici aceştia care fără bătăi, fără sabie, fără orice primejdie tăgăduiesc preţul dat pen­tru ei? Să nu socotească cei ce tăgăduiesc acest [sânge] că au ceva ce ţine de un creştin, căci toate tainele creşti­nilor atârnă de acest [sânge] Chiar dacă le numeşti bi­serici, scripturi, cateheze, botez, altar, chiar şi trup [al lui Hristos], fără sânge nu sunt nimic. Căci trupul fără sânge e mort şi nimeni nu aduce ceva mort la altar (cf. Lev. 17, 10). Căci se poate afla că pretutindeni în Vechiul Testament sângele e cel adus, şi aproape toate se curăţă prin sânge, după Lege (cf ieş. 30, 10). „Cu atât mai mult sângele lui Hristos ne va curăţa conştiinţa noastră de faptele

¹ în afara Bisericii nu există împărtăşanie adevărată.

220

cele rele”, zice Apostolul (cf. Evr. 9, 14). Şi iarăşi: „Având, dar, fraţilor, îndrăznire la intrarea sfintelor, prin sângele lui Hristos, pe calea cea nouă şi vie, pe care a în­noit-o” (cf. Evr. 10, 19-20). Ţi-a arătat pretutindeni pu­terea tainei creştinilor că nu se poate nici scăpa de pă­cat, nici de însuşi diavolul, nici a se intra pe intrarea sfintelor, pe calea cea nouă şi vie, pe care a înnoit-o, da­că nu porţi pecetea că eşti cunoscut de împărat¹. Căci dacă ostaşii, trecând prin războaie şi luptând pentru scă­parea lor, păstrează însemnul [to sumbolon]² şi prin acesta arată dragostea faţă de împărat, socotind aceasta că, dacă îl pierd, nu vor mai putea să vadă faţa împăratu­lui, ce vor face cei care pierd nu un semn neînsufleţit, ci sunt despuiaţi de însuşi sângele lui Hristos?³

5. Dar dacă cineva va cerceta cu de-amănuntul, [va vedea] că cei înşelaţi de aceste erezii sunt vrednici de multe tânguiri⁴ şi mai vrednici de milă decât orice om în­şelat. Căci atât de mult a avut putere asupra lor vicleanul şi a întunecat inima lor cea nepricepută, că ei nu cunosc ceea ce pătimesc. Căci ar trebui să suspine şi să lăcrimeze că s-au lipsit de atâtea şi astfel de bunătăţi şi de însăşi

¹ Toate celelalte forme exterioare nu definesc Biserica fără pece­tea Duhului Sfânt. După cum sângele e viaţa trupului, aşa Duhul Sfânt e viaţa Bisericii.

² Este vorba probabil de insignele militare, care constituiau repere importante pentru identitatea soldatului. Pierderea lor ducea la o însemnată ştirbire a prestigiului şi a respectului de sine.

³ în războaie ostaşii primeau din partea împăratului o insignă sau un semn de recunoaştere, prin care confirmau că se luptă pentru îm­părat şi că slujesc lui. Dacă pierdeau în luptă acest semn, arătau că nu au lupta pentru împărat, căci ar fi trebuit mai degrabă să moară pen­tru el decât să-şi scape viaţa trădând cauza împăratului.

⁴ Adevărata atitudine faţă de eretici: să plângem pentru înşelarea lor.

221

viaţa. Dar ei pătimesc dimpotrivă: se numesc pe ei drepţi şi mai presus decât toţi oamenii. Dar ce zic decât oame­nii. ci mai sfinţi decât însuşi sângele lui Hristos. Căci nu­mai ce-l apucă diavolul pe careva dintre ei şi îl scoate din Biserică, că îl şi vezi din acel ceas pe unul ca acesta gră­ind fără cruţare nedreptate spre înălţime, nemaicunoscând de acum nici pe preotul care l-a botezat, nici pe Maica sa duhovnicească, Biserica Ce l-a născut şi l-a hrănit, nici altarul de unde s-a hrănit şi s-a adăpat de copil, nici darurile cele sfinte aduse ca jertfă. Ci îndată cea dintâi procopseală şi mare ispravă este socotită de ei tăgăduirea şi hulirea împotriva Tainelor. Căci unul ca acesta începe să spună, sau mai degrabă diavolul grăieşte în el: „Ce este Biserica? Ce e botezul? Acela este sângele lui Hristos? Să nu fie ca acela să intre în gura mea!”. Ticălosule! Dacă îţi păzeai inima cu toată străjuirea, dacă te rugai cu osteneală până la ultima suflare, rămânea cu tine straja¹. Dacă nu dădeai intrare diavolului în inima ta, nu ai fi fost robit spre voia aceluia. La această procopseală te-a adus „înfrânarea” şi „lepădarea [lumii]”, şi nimic alt­ceva nu te-a învăţat decât să te lepezi de cele singure sfinte². Sângele lui Hristos este necurat, şi tu eşti curat? Eu so­coteam că tu te ţii de altă lepădare, despre care Domnul a zis: „Dacă cineva nu se leapădă de toate lucrurile lui, nu este ucenic al Meu” (Lc. 14, 33) şi: „Dacă vrei să fii desă­vârşit, du-te, vinde lucrurile tale şi dă-le săracilor” (Mt. 19, 21) şi cele următoare. Şi nu a adăugat: „Dacă cineva nu se leapădă de Biserica Mea sau de Tainele Mele, nu este ucenic

¹ Straja e harul Duhului sfânt care îl păzeşte pe omul din Biserică să nu intre iarăşi diavolul în el.

² Doar cele ale Bisericii sunt singure Taine sfinte, restul sunt doar forme.

222

al Meu”. Căci e limpede că prin iconomia întrupării Sa­le ne-a învăţat mai întâi să ne lepădăm de diavol şi de idolii lui, şi de toată înşelăciunea lui şi să ne unim numai cu El singur prin Biserica Lui şi prin Taine¹. Tu te-ai lepădat cu cea dintâi lepădare, sau cu a doua? Cea dintâi este de­părtarea de idoli, a doua este dispreţuirea averilor şi trece­rea cu vederea a toată plăcerea trupească.

6. Aşadar, să vedem ce anume numeşti tu lepădare de averi. Şi cine este atât de robit patimii iubirii de argint precum ereticii? Căci nu numai banii ce le cad în mână îi ţin cu toată paza. ci şi de ai altora ca de ai lor se grijesc şi fac vistierii [unde păzesc banii] şi adună dobânzi şi sur­plusuri şi dau altora bani cu împrumut deşi ei îşi dobân­desc [prin aceasta] nelegiuiri numai ca să-şi sporească patima lăcomiei. Căci nimeni nu a auzit vreodată ca ereti­cul să-şi vândă toate ale sale şi să le dea săracilor şi să se facă făptuitor al acestei porunci. Aşadar, numai de cele singure sfinte te-ai lepădat, numai aceasta ai fost învăţat de „înfrânarea” ta şi de „lepădarea” ta. anume a nu mai cunoaşte pe preotul tău care te hrăneşte pururea prin hra­na cea tainică şi sfântă. [Aceasta] nu e nici o mare procopseală. Căci dacă aceasta o numeşti procopseală. la aceasta ajung şi cei nebuni. Căci şi aceia, când sunt ţinuţi de patima aceasta, nu îi cunosc pe cei ce i-au născut, nici nu-şi cunosc fratele, nici nu-şi aduc aminte de bineface­rile [primite], ci şi dacă cineva voieşte să-i ajute, e luat de ei drept vrăjmaş şi luptător [împotriva lor], şi întrebaţi de cei ai lor de pricina întristării, nu au nimic să spună, ci grăiesc lucruri nepotrivite şi lipsite de judecată. Aşadar, e

¹ Cu Hristos nu ne putem uni abstract sau doar de unii singuri, ci unirea cu El presupune integrarea, ca mădulare conştiente, în Biserică.

223

limpede că sunt ţinuţi de patima nebuniei şi apostaţii din Biserică, căci ei ocărăsc pe toţi şi se ţin departe de ei şi îl numesc pe tatăl care i-a născut adulterin, iar pe Maică o socotesc desfrânată¹, nepăzind ei porunca lui Dumnezeu, care zice: „Cel ce grăieşte de rău pe tatăl sau pe mama sa cu moarte să moară” (ieş. 21. 16). Dar, dezvinovăţindu-se, de bună seamă va zice: „Pe părinţii trupeşti îi ocă­răsc eu”. Nici aceasta nu faci bine. Căci Legea zice aceas­ta şi Domnul nostru Iisus Hristos pecetluieşte aceasta. Căci ocărât fiind de iudei, când l-au învinovăţit zicându-I: „De ce ucenicii Tăi calcă predania bătrânilor şi mănâncă cu mâinile nespălate?” (Mt. 15. 2). Domnul nostru răs­punde la aceasta: „De ce şi voi călcaţi porunca lui Dum­nezeu pentru predania voastră? Căci Dumnezeu a zis: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. şi cel ce grăieşte de rău pe tatăl sau pe mama sa cu moarte să moară” (Mt. 15. 3-4). Vezi cum prin cuvântul Său a pecetluit porunca, sau mai degrabă legea firii? Şi se pot spune multe despre cin­stirea şi frica de părinţi. însă ajunge despre aceasta mărtu­ria şi a Vechiului, şi a Noului Legământ.

7. Dar să vedem dacă într-adevăr îi cinstesc pe părinţii duhovniceşti. Cine este tatăl duhovnicesc? Desigur, după Dumnezeu, preotul care te-a botezat. Căci s-a scris: „în Hristos Iisus prin Evanghelie v-am născut” (I Cor. 4, 15) şi: „Iată eu şi pruncii pe care mi i-ai dat tu, Dumnezeule” (Evr. 2, 13). Şi către cei căzuţi zice: „Copiii mei, pentru care iarăşi sufăr durerile naşterii până când Hristos ia chip în voi (Gal. 4, 19). Acest lucru şi noi ne rugăm ca să se întâmple cu ei [cu ereticii]. Şi, desigur, Maică şi Doică este Biserica. Aşadar. îi recunoaşte ereticul pe aceştia, cunoaşte

¹ Tatăl e preotul sau naşul, iar Maica e Biserica.

224

folosul de la ei că prin aceştia a scăpat de tirania diavolului, că prin ei a fost numit creştin? Dar ce zic creş­tin? Pe însuşi Hristos L-a îmbrăcat; căci zice Scriptura: „Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3, 27). Numai dacă nu cumva ai fost iarăşi dezbră­cat de şarpe.¹ Aşadar, ce zici la acestea? îi recunoşti pe aceştia, sau te-ai şi lepădat de ei? Şi ce vei face? Căci da­că pe cei care te-au născut după trup, i-ai necinstit iar pe cei care te-au renăscut prin baia naşterii din nou, i-ai tăgă­duit, de unde ai viaţă? însă cu adevărat te-ai dus în ţară depărtată şi ai cheltuit partea de avere părintească dată ţie, şi te hrăneşti cu roşcove, şi paşti porcii celui dintâi cetă­ţean. Căci acela nu are oi, fiindcă unul este Păstorul cel bun şi una turma Lui. Şi ce este averea pe care ai pierdut-o? E limpede şi prealimpede: credinţa şi darul pe care l-ai luat prin botez. Căci după cum botezat fiind în Hris­tos, L-ai îmbrăcat pe Hristos, aşa depărtându-te de Bise­rică, L-ai dezbrăcat pe Hristos. Şi ca să nu socoteşti că sofisme sunt cele spuse, când acel fiu s-a întors, tatăl nu a poruncit nimic altceva să i se dea decât haina cea dintâi şi inelul. Urmează acestuia, frate! Ridică-te din cugetele pă­mânteşti, precum acela din pământ! Vino-ţi în sine! Pre­cum acela, spune şi tu: „Cum argaţii tatălui meu se îndes­tulează de pâine, iar eu pier aici de foame? (Lc. 15, 17). Nu am pâine care să poată întări inima omului decât nu­mai hrana porcilor, roşcovele”. Şi ce sunt acestea decât scrierile cele drăceşti², după cum vom arăta în alt cuvânt?

8. Gândeşte-te de unde ai căzut, cum te-ai rătăcit fiind momit de şarpele care făgăduieşte lucruri mari ca să te lipsească

¹ Termenii folosiţi pentru îmbrăcare şi dezbrăcare sunt: eneduso şi ezeduso. A se vedea nota 2.

² Aşa sunt numite cărţile ereticilor.

225

de bunătăţile care deja le ai. Căci întru început — ne-a învăţat Cuvântul aşa l-a amăgit pe omul cel dintâi, adică pe femeie, spunându-i: „Veţi fi ca nişte dumnezei” (Fac. 3. 5). Şi pe tine, cu acelaşi vicleşug, [folosindu-se] de numele „înfrânării” şi al „lepădării” [de lume], te-a dus din casa părintească în ţară depărtată, în care nu erau oi, ci nu­mai porci. Şi dacă păzeai porunca Stăpânului, care îţi zice: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi şarpe” (cf. Fac. 3, 15), nu ai fi ascultat de sfatul aceluia. Dar Dumnezeu, iubitor de oameni fiind, nu ştie să ţină minte răul; numai să te întorci, căci este gata, pentru bunătatea Sa, şi să te întâmpine, după cum şi pe acela. Căci ştie că eşti mort, negustând tu atâta vreme pâine; şi îmbrăţişându-te, va săruta grumazul tău, pe care l-a făcut tare de cerbice diavolul, şi te va hrăni ia­răşi cu viţelul cel îngrăşat, cu Tainele lui Hristos. Şi va fi pentru tine bucurie mare, şi va zice Tatăl: „Trebuie să ne bucurăm şi să ne veselim că fiul meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Şi ne vei afla şi pe noi toţi bucu­rându-ne împreună cu Tatăl şi veselindu-ne împreună pen­tru mântuirea ta. Căci din partea noastră nu este nici o pizmuire¹. Dacă asculţi de sfatul nostru, acestea le vei afla că se petrec cu tine şi din partea Tatălui nostru de obşte, şi din partea fratelui [tău].² Dar dacă vei începe, din pricina femeiuştilor amăgite împreună cu tine. să cauţi dezvinovăţiri întru păcate, [zicând]: „După atâta vreme să mă întorc în Biserică? Dar atunci voi auzi din partea femeiuştilor care vieţuiesc cu mine: Dezlegătorule!³” căci după multe [altele] acest lucru va fi grăit de ele.

¹ Aluzie la pizma fratelui care rămăsese în casa tatălui.

2 Pocăinţa este un act profund eclesial, nu doar o împăcare pe verticală cu Dumnezeu.

3 În sensul că nu se mai ţine de cuvântul cu care a pornit împreună cu tovarăşii de erezie pe calea rătăcirii. E ispita diavolului care îi spune omului că trebuie să fie om de cuvânt. Exact aşa l-a amăgit şi pe Irod când i-a tăiat capul lui Ioan.

226

9. [Să ştii] că aceasta este o meşteşugire mai amară a diavolului, că nu numai la început îi pune omului piedică, ci şi după cădere nu îi îngăduie acestuia să se întoarcă la Dumne­zeu şi să fie vindecat. Şi ce dezlegare este? Ce încălcare? Spune-mi? Cu adevărat este dezlegare când cineva leapădă credinţa şi tainele ei, predanisite în Biserica lui Dumne­zeu, şi se îndepărtează către necredinţă. Acestea trebuia să le spui la început, când erai în casa Tatălui, când diavolul şi lucrătorii acestuia te înduplecau să te desparţi de bogăţia pă­rintească a vieţii adevărate, atunci trebuia să spui: „Nu sunt dezlegător, nu sunt călcător, nimeni nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos. El a suferit atâtea pentru mine, nefiindu-mi cu nimic dator, ca pe mine, cel plăsmuit [de El], să mă răscumpere din păcat cu sângele Său. Cum voi fugi din Biserică, tăgăduind preţul dat pentru mine"? Şi el după cum îi este obiceiul aceluia şi lucrătorilor săi stăruia să te înduplece printr-o „făgăduinţă bună” şi prin „denumiri cin­stite”, sârguindu-se să te despartă de credinţă prin masca în­frânării şi a lepădării sau a altei denumiri cinstite. Atunci trebuia să spui: „îmi este îngăduit mie, care sunt creştin şi rămân în Biserică, şi păzesc tainele, [îmi este îngăduit] să mă lepăd de averi, să mă lepăd de răutate, să mă lepăd de lu­mea întreagă, adică de cugetele lumeşti; iar dacă trebuie, [e îngăduit] şi să mă înfrânez de bucate, şi de toată plăcerea trupească, şi ca să nu le spun pe rând - [pot, dacă vreau], să păzesc şi fecioria, şi curăţia. îmi este îngăduit mie, care sunt creştin şi care îmi păzesc credinţa, să zidesc deasupra toate acestea. Dar dacă lepăd temelia credinţei, care este Iisus, unde voi zidi deasupra vieţuirea?¹

¹ Nevoinţa ascetică este ca o zidire care însă trebuie făcută pe te­melia dreptei credinţe. Fără temelie, când vin ispitele, se clatină totul. Dar e valabil şi invers: dacă am temelie şi nu construiesc cum trebu­ie, tot păgubit rămân.

227

Acestea le aud în fiecare zi în Biserica lui Hristos, pro­povăduite de părinţii care m-au şi luminat. Către voi [care mă ispitiţi] voi zice: „Depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea" (Ps. 6, 8). „Dacă cineva vă binevesteşte altceva decât aţi primit, să fie anatema" (Gal. 1. 9). Dacă ai fi fost atunci treaz, dacă ai fi fost atunci deşteptat, nu ai fi fost atras de începătorul ereziilor, nu te-ai fi făcut adevărat dezlegător. Dar nici dacă te întorci în Biserică, nu te sileşte cineva să mănânci şi să bei hrană trupească, nici să te însori sau să te măriţi, ci, dacă aşa îţi pare, nu mânca nici pâine, nici ceva din cele ce îţi îngraşă trupul. Numai de trupul şi sângele lui Hristos să nu te lipseşti, nici să te scârbeşti de făpturile lui Dumnezeu.

Că de la Simon magul sunt aceste erezii

10. Fiecare dintre oameni are stăpânire [asupra sa] să se lepede, pe de o parte, de rău şi, pe de alta, să se apropie de bine, şi într-atât să primească din bine putere şi har, cât vo­ieşte el [omul]. Aşadar, cum va fi aflat vasul, aşa este dat şi Harul celui ce cere, după cum zice Scriptura despre cei du­hovniceşti şi sfinţi că „Cel duhovnicesc toate le judecă, dar el nu este judecat de nimeni” (I Cor. 2, 15). Şi e mare lu­crul acesta că a luat de la Dumnezeu atâta putere [autorita­te] încât să judece toate, el nefiind judecat de nimeni, ci fi­ind deja mai înalt decât toată firea omenească şi luând de

228

la Dumnezeu mai înainte de înviere puterea de a judeca, însă acel lucru îi uimeşte mai mult pe cei ce-l aud, anume că este o înaintare şi mai presus de această măsură. Căci a zice: „cel ce se lipeşte de Domnul este un Duh [cu El]” (I Cor. 6, 17) şi nu a zis: „este duhovnicesc” sau „este sfânt”, ci „este un Duh” indică limpede că unul ca acesta s-a amestecat cu Dumnezeirea. Una s-a făcut cu Dumne­zeu şi nu mai poate să fie despărţit [de El], în acelaşi chip¹ şi cel necredincios şi trupesc, la măsura sa, pe cât se dă pe sine plăcerilor trupeşti şi necredinţei, pe atât află în sine înmulţindu-se nelegiuirea. Şi se poate găsi şi acest lucru în Scriptură. Celor trupeşti le zice: „Nu am putut să vă gră­iesc ca unora duhovniceşti, ci ca unora trupeşti” (I Cor. 3, 1). Pe cei căzuţi în cea mai de pe urmă răutate îi numeşte trupeşti fiindcă Duhul Sfânt nu mai are stăpânire asupra lor nici decât. Căci aşa zice la Facere: „Nu va rămâne Duhul Meu în oamenii aceştia, fiindcă ei sunt trupuri” (Fac. 6. 3).

Şi trebuia despre acest lucru să dăm mai multe mărtu­rii ale Scripturilor, dar am socotit de prisos odată ce au fost date la iveală cele două categorii: a celui credincios şi a celui necredincios. Căci vei afla că au ajuns la cea dintâi măsură a dreptei credinţe sfinţii proroci şi apostoli, şi mucenici, şi mulţi fii ai Bisericii lui Hristos, iar în cea de-a doua categorie vei afla în Scripturi pe mulţi alţii, numiţi „lucrători ai fărădelegii” şi „fii ai diavolului”, şi cu multe şi felurite nume. Şi unul dintre ei este Simon, înce­pătorul acestor erezii, pe care îl vom dovedi că a primit în inima lui toată răutatea diavolului².

¹ Literal: „prin aceeaşi raţiune”.

² Referirile la Simon se găsesc în cap. 8 din Faptele Apostolilor şi nu vom mai indica de fiecare dată locul exact al citatului folosit de Sfântul Amfilohie.

229

11. Căci acesta, apropiindu-se de Filip Apostolul, care propovăduia în Samaria, şi fiind învăţat de el cuvântul adevărului, şi lepădându-se de diavol, şi unindu-se cu Dumnezeu, a fost învrednicit şi de botez. El a rămas lângă Apostol şi, văzând semnele şi minunile săvârşite prin el, se uimea. Căci nu a ascultat [doar] în chip simplu propovă­duirea, ci Scriptura arată că până la o vreme a rămas [lângă Filip] ca să se încredinţeze şi prin ochi, şi prin auz. Şi aces­tea le-a lucrat iubirea de oameni a lui Dumnezeu ca să-l câştige pe el. Şi dacă ar fi vrut, ar fi avut împărtăşire cu Acesta, dar în locul Lui el a cugetat cele potrivnice. Căci. arătând Sfântul Filip apostolilor din Ierusalim că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu şi că e vremea să le fie daţi şi preoţi, pogorându-se Sfinţii Petru şi Ioan din Ierusalim şi punându-şi mâinile¹, au primit Duh Sfânt cei care erau vrednici de acest har². Şi văzând Simon că prin punerea

¹ Literal: „făcând hirotesii”.

² Se pare că Sfântul Amfilohie înţelege acea punere a mâinilor ca hirotonie în treaptă preoţească, şi ea nu a fost acordată tuturor. De altfel, dacă ar fi fost acordată tuturor, era de prisos ca Simon, odată ce era botezat ca şi ceilalţi oameni, să mai vină cu bani la apostoli pentru a primi Duhul Sfânt. Totuşi Simon nu cere darul Duhului (care probabil l-ar fi primit dacă rămânea în smerenie), ci puterea de a da şi el la rândul său darul Duhului. Dăm câteva tâlcuiri ale altor Părinţi referitor la acest episod. „Filip a botezat pe cei ce i-a învăţat în Samaria. Apostolii Petru şi Ioan coborându-se din Ierusalim la ei le-au dat harul Duhului. Dacă cel ce i-a botezat ar fi fost unul dintre apostoli ar fi avut puterea să dea Duhul. Dar el îi botează doar ca uce­nic. Iar apostolii desăvârşesc harul căci lor li s-a dat puterea unei ase­menea dăruiri”(Sf Isidor Pelusiotul, Epistola 450). „Simon acesta nu i-a priceput pe apostoli. Şi el, deopotrivă cu alţii, a fost botezat îm­preună cu mulţi de către Filip. Şi toţi, în afară de el, aşteptau venirea măriţilor apostoli, şi au luat prin punerea mâinilor lor Duh Sfânt. Fi­indcă Filip fiind diacon nu avea puterea să-şi pună mâinile prin care se dădea Duh Sfânt” (Sf Epifanie al Ciprului, Panarion, cap „Contra simonienilor” ). „Alţii zic că de aceea nu a pogorât Filip pe Duhul, deoarece fiind numai diacon, cel mai de seamă dintre cei din jurul lui Ştefan, nu avea totuşi vrednicia de preot sau episcop după cum aveau ucenicii Domnului”(Ammonius preotul). „Şi pentru ce aceştia fiind botezaţi nu au luat Duh Sfânt? Fie Filip nu le-a dat pentru că, poate, îi cinstea pe apostoli, fie pentru că nu avea o asemenea harismă (căci era dintre cei şapte), ceea ce mai degrabă trebuie spus. De aceea îmi pare că acest Filip era dintre cei şapte, al doilea după Ştefan. De ace­ea şi botează. Dar Duhul nu l-a dat celor botezaţi, căci nu avea pute­re. Fiindcă acest dar era numai al celor doisprezece. Şi ia aminte. Aceia nu au plecat [din Samaria], şi s-a iconomisit ca aceştia [aposto­lii] să iasă [din Ierusalim], Aceia erau lipsiţi de har fiindcă nu luaseră încă Duh Sfânt. Căci au luat puterea să facă minuni dar nu şi să dea Duhul altora. Aşadar acest lucru era ceva ce ţinea în chip deosebit de apostoli. De aceea îi vedem pe cei mai de seamă, nu pe alţii, că fac acest lucru”.(Sf Ioan Gură de Aur, Omilii la Fapte, XVIII, 3.)

230

mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt, cugetând la iubirea de stăpânie, a adus daruri apostolilor, zicând: „Daţi-mi şi mie puterea aceasta ca pe cel care îmi voi pune mâinile să primească Duh Sfânt”. Dar Petru a zis către el: „Argintul tău cu tine spre pierzanie, că ai socotit că darul lui Dumne­zeu se dobândeşte prin bani”, şi celelalte următoare [câte se spun în Scriptură].

Acesta este Simon care mai înainte s-a lepădat de dia­vol şi de îngerii lui, şi de toate lucrurile lui. Acesta este cel care a primit de la Apostolul Filip botezul. Până aici era de lăudat, dar după acestea e vrednic de milă. Căci, depărtându-se de scop şi fiind judecat nevrednic de un asemenea har şi de hirotonie, a început să se războiască cu apostolii, nemaicunoscându-i pe lucrători, nemaicunoscând pe cel ce l-a născut, ci uitând de toţi. Cel ce puţin mai înainte era ucenic acum e vrăjmaş. Ce ai păţit, omu­le? Cine te-a sălbăticit aşa? Cine te-a pornit spre furie oarbă? De ce te-ai dat cu totul pe sineţi celui rău încât ţi

231

s-a împietrit toată inima şi nu mai primeşti îndemnul apostolilor, ci te socoteşti mai drept decât apostolii? Şi nu a încetat până la moarte să se lupte cu apostolii şi nu s-a dat în lături să meargă din Samaria până la Roma şi acolo să lucreze împreună cu diavolul şi să se lupte cu Hristos¹.

Am arătat prin fapte pe începătorul ereziilor. Şi ajun­gea ca cei amăgiţi să fie convinşi prin aceasta ai cui uce­nici sunt, ai cui râvnitori sunt, a cui lucrare o urmează, din pricina cui se luptă cu Hristos. Dar, ca să-i ruşinăm mai mult, îi vom convinge că până şi azi ţin învăţătura aceluia. Şi luând acest lucru chiar de la aceia, le vom do­vedi chiar din dovezile lor.

12. Căci, după cum Biserica sobornicească şi apostolicească păstrează întreagă genealogia lui Hristos, aşa şi ereziile păstrează succesiunea de la Simon. ² Căci s-a scris în cartea cinstită la ei, pe care o numesc Faptele lui Petru, că un oarecare Ghemelos s-a făcut ucenic adevărat al lui Simon. El a rămas lângă [Simon] până la ruşinarea cea de pe urmă şi la moartea acestuia. Şi numele acestuia până acum se pune asupra ereziei pseudoapotactiţilor³, căci ei se supranumesc ghemeliţi. Acest Ghemel, după căderea şi moartea amară a lui Simon — „Căci moartea pă­cătoşilor este rea” (Ps. 33, 20) -, neaflând loc în Roma să vatăme sau să amăgească pe cineva, după cum mărturi­seşte scrierea — căci nici nu este o asemenea erezie în ea

1 Datele cu plecarea la Roma nu le mai ia Sfântul din Scriptură, ci de la Părinţii anteriori şi de la istoricii bisericeşti (cf. Eusebiu de Cesareea. Istoria Bisericească II, XIII-XIV, PSB 13, Ed. IBMBOR, Bu­cureşti, 1987, pp. 78-81).

² în sensul că Biserica sobornicească este odrasla firească a lui Hristos, iar ereziile continuă succesiunea lui Simon.

3 „Pseudoapotactiţi înseamnă „cei care se leapădă în chip fals de ceva”.

232

[în Roma] a venit în părţile acestea şi, aflând un neam simplu şi uşor [la minte], şi neiscusit [în a deosebi] amă­girea, a început să-i înveţe şi să hirotonească, şi să lucreze în chip rău toate tainele creştinilor, şi s-a numit pe sine apotactit. Şi era începător de erezie, trăgându-şi erezia de la Simon şi neprimind el botez de la careva, nici fiind nu­mit nicidecum creştin, decât numai că a fost ucenic al lui Simon singur şi s-a folosit de cele ale aceluia. Acest înce­put l-a avut erezia. Dar, trecând timpul şi unii fiind amă­giţi, din pricina faptului că întâistătătorii Bisericilor lui Hristos erau alungaţi de cei ce prigoneau atunci Biserica¹ şi fiind ei o singură erezie, păreau că sunt ascunşi² -, şi ia­răşi diavolul, începătorul lor, avându-i pe ei odată pentru totdeauna în mâna sa şi ascultători întru totul, i-a împărţit în două³, astfel: Unii dintre ei, având animale, au fost urâţi de cei ce nu aveau, căci cei ce nu aveau îi lepădau pe aceştia ca necuraţi şi necuvioşi în raport cu o asemenea lepădare⁴, şi numai ei singuri au moştenit numele lui Ghemel, începătorul pierzaniei lor. Dar şi pe ei iarăşi i-a împărţit diavolul. Căci odată ce-i stăpânea, se folosea de ei ca de o jucărie. Căci, aflându-i pe unii dintre ei purtând haine aspre [de sac], i-a despărţit de cei ce purtau haine de lână, ca de unii necucernici. Dar nici aici nu s-a oprit

¹ De vreme ce episcopii erau alungaţi, poporul rămânea adesea fă­ră un reper care să discearnă cele bune şi adesea se rătăcea ascultându-i pe alţii.

² Nu erau serios luaţi în seamă ca duşmani, căci atunci prigoana mare era din partea păgânilor.

³ Anumite erezii par adesea că se împotrivesc una alteia, dar izvo­rul lor este tot diavolul.

⁴ Cei ce nu aveau animale îi socoteau pe cei ce aveau ca nedemni de a face parte din elita celor care trebuie să se lepede cu totul de lume.

233

diavolul cu amăgirea împotriva lor; căci iarăşi i-a despăr­ţit pe cei ce erau îmbrăcaţi cu lepădarea cea cu nume min­cinos. Dar până acum avusese diavolul oarecare părute pricini prin care i-a despărţit, căci părută pricină a anima­lelor sau a hainelor aspre li s-a făcut despărţenie. Dar acum nu mai era nici o părută pricină de despărţenie, căci toţi erau la fel. Căci toţi purtau nu numele lui Hristos, ci a lui Simon şi Ghemel. şi acei apotactiţi toţi erau urmaşi ai lui Simon şi Ghemel. Şi care e despărţirea? Care e prici­na? Spuneţi-ne, ca să ştim. V-aţi lepădat de Hristos şi de toată taina Lui, apoi şi voi între voi, de vreme ce n-aţi mai găsit de cine să vă lepădaţi. Odată lipsiţi de toate bunătă­ţile, v-aţi lepădat unii de alţii. Căci, urându-se unii pe alţii şi despărţindu-se unii de alţii, ei socotesc că se despart ca de nişte vrăjmaşi, fapt pe care ei îl numesc lepădare.

13. Dar să cercetăm şi cealaltă grupare pe care aceştia au lepădat-o ca pe una rea. Ce nume nou le-au scornit cei desprinşi dintr-o asemenea „lepădare”? De bună seamă că şi aceia şi-au găsit cu uşurinţă un nume. S-au numit encratiţi [înfrânaţi], fiindcă s-au pus în linie de bătaie contra acelora. Căci fiind despărţiţi unii de alţii, duc război ne­împăcat împotriva acelora, ca noi să vedem înfrânarea acestora şi de la ce se înfrânează ei.¹ Dar a făgădui înfrâ­narea sau lepădarea cu vorba nu e nimic minunat, nici aducător de osteneală. însă nu se caută numai vorba, ci şi fapta, căci zice Domnul în Evanghelii: „Pentru ce Mă chemaţi Doamne, Doamne şi nu faceţi ce vă spun?” (Lc.

1 Textul Sfântului Amfilohie nu este prea clar. Encratiţii, după Sfinţii Epifanie şi Irineu, sunt adepţi ai lui Taţian ucenicul — mai apoi apostat al Sf. Iustin Martirul şi Filosoful. Apotactiţii, după Sfântul Epifanie, sunt o derivaţie din encratiţi şi catari. Între apotactiţi şi encratiţi existau puncte de discordie.

234

6, 46). Şi Isaia Prorocul: „Acest popor Mă cinsteşte cu buzele, dar cu inima se ţine departe de Mine. Dar în zadar Mă cinstesc”, şi cele următoare (cf. Is. 29, 13). Căci Domnul a adunat tot înţelesul Scripturii Vechiului şi No­ului Legământ în două porunci: „Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din toată puterea ta, şi din tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt. 22, 37-39). Aşadar, păzesc aceştia poruncile acestea? însă, de bună seamă, nimeni din cei înţelepţi nu va crede făgăduinţelor [tale] dacă nu va vedea în tine roadele pă­mântului. Căci tu eşti gata să făgăduieşti lucruri mari şi prin acestea să înşeli pe cei neîntăriţi. Dar şi mai sus am arătat aceasta că însuşi Simon, despărţindu-se de apostoli, s-a numit pe sine puterea lui Dumnezeu. Ia aminte cum şi-a aflat un nume scurt care să poată să uimească pe cei prunci [la minte]. Şi ucenicul acestuia, Ghemel, vestind lepădarea, a produs apostazie [despărţire]. Aşadar, dacă urmezi şi tu dascălilor tăi, făgăduieşti acestea cu cuvân­tul, dar le tăgăduieşti cu fapta. Căci zici: „Iubesc pe Dum­nezeu, iubesc şi pe aproapele, şi sunt înfrânat”. Mai întâi, dacă vroiai să te înfrânezi, nu ai fi spus aceasta. Căci prin aceasta te-ai fi folosit şi pe tine, şi pe aproapele. Fiindcă aflăm în Scripturi că [unii] păcătoşi au fost fericiţi cu cei drepţi şi [unii] drepţi au fost osândiţi cu cei păcătoşi (Eccl. 9, 2). Şi se puteau spune multe despre acestea, dar ne vom atinge doar de ce ne stă înainte.

14. Pe cine îl numeşti aproape? Pe cine iubeşti? Sigur, după cuvântul Domnului, orice om este aproapele tău. Căci acest lucru îl arată Evanghelia. Aşadar, dacă ai fi iubit pe aproapele tău, nu ai fi fugit din Biserică lăsându-i pe toţi, urmând fariseului şi bolind de trufia aceluia, osândindu-i pe toţi prin cuvântul tău şi numai pe tine socotindu-te

235

drept. Căci şi acela, suindu-se la templu, acestea se ruga: „Îţi mulţumesc. Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri şi ca acest vameş; postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte agoni­sesc” (Lc. 18. 11-12). Cu nimic din acestea nu minţea, însă chiar dacă i se părea că spune adevărul, a fost osândit. Nu pentru că postea sau dădea zeciuială din ale sale, ci fiindcă osândea prin cuvântul său toată omenirea. Iar vameşul cel păcătos, bătându-şi pieptul izvorul gândurilor nu îşi număra isprăvile îngâmfării¹ ca fariseul, ci nici ochii în­drăznind a-i ridica la cer. zicea: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”. Faţă de acestea Domnul a spus: „Amin zic vouă, că vameşul s-a coborât îndreptăţit faţă de acel fa­riseu”. Şi ca să nu socotească cineva că El a spus acestea despre acele două persoane, a adăugat, zicând: „Tot cel ce se înalţă pe sine va fi smerit iar cel ce se smereşte pe sine va fi înălţat” (Lc. 18. 14). Vezi cum l-a îndreptăţit pe va­meş mărturisirea păcatelor şi cum l-a osândit pe fariseu enumerarea isprăvilor? însă dacă ar cerceta cineva cu de-a­mănuntul, [ar vedea] că cei ce ţin cea socotită [de ei] înfrânare sunt mai necredincioşi decât acel fariseu. Căci acela chiar dacă îi dispreţuia pe oameni, însă venea la templu şi dădea lui Dumnezeu închinare împreună cu tot poporul. Dar pe aceştia atâta i-a umflat diavolul [de mândrie], că s-au ridicat împotriva Bisericii însăşi a lui Hristos. Şi ce apărare vor avea în ziua judecăţii? Căci, de bună seamă, le va zice Domnul: „Eu am mâncat cu vameşii şi cu păcătoşii, şi, şezând la masă cu ei, nu m-am făcut păcătos, iar voi v-aţi scârbit de tot poporul Meu ca de nişte păcătoşi. Ni­meni nu era deopotrivă cu voi întru dreptate; pe nimeni

1 Literal: „isprăvile pântecelui”.

236

n-aţi aflat de o cinste cu voi; aţi intrat în inimile tuturor, aţi citit gândurile tuturor. Ştiţi că Dumnezeu este Cel Ce cear­că inimile, nu judecătorul pântecelui. Chiar de-ar fi popo­rul Meu păcătos, dar l-aţi osândit şi nu Mi-aţi lăsat Mie ju­decata, ci i-aţi osândit pe toţi mai înainte de vreme. Pentru ce aţi osândit Biserica Mea? De ce păcat O învinuiţi? Alta­rul cu ce v-a nedreptăţit? Dar voi l-aţi lepădat pe acesta”, însă ce vor face? Căci necucernicia lor a ajuns la însuşi Ju­decătorul. Nu numai că s-au ridicat împotriva a tot popo­rul, ci şi împotriva zidirii Stăpânului¹. Căci ei zic că acea [zidire] e păcătoasă. Până când se ţineau pe ei înşişi [în Bi­serică], până când păstrau ceea ce e dat de harul ce rămâne în Biserica lui Hristos, cele sfinte erau sfinte şi îi sfinţeau prin împărtăşire. Dar când i-a rupt [de Biserică] şi a împie­trit inima lor... Şi însele cele sfinte [ale lor au devenit] ne­curate... dragostea lor. Căci aceasta a zis... „pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Cuvântul: pe aproapele tău nu... l-ai osândit. Aceasta este... ta... este înfrânarea, în chip rău... te numesc pe tine mai tare la cerbice decât diavolii... în Biserica lui Hristos şi prin Sfintele Lui Taine unii asupriţi de duhurile rele şi care sunt fii ai Bisericii, care au această harismă să-i certe pe diavoli. Şi dacă ei văd că duhul cel necurat se încăpăţânează să iasă, nu fac nimic altceva decât rostesc numele cel sfânt şi înfricoşat al lui Hristos şi aşa alungă pe diavolul cel amarnic. Dracii, auzind de numele lui Hristos, se înfricoşează şi, nesuferind înfricoşarea tai­nei, se depărtează.

15. Şi ereticii hulesc acest lucru în chip diferit. însă fi­indcă nimeni, chiar până azi, nu s-a găsit [să reprezinte] în

¹ Se referă la altarul Bisericii, adică, în fapt, la Sfânta Liturghie. Ereticii s-au lipsit tocmai de Sfânta împărtăşanie.

237

ochii lor „aproapele” în bisericile din lume. nu au nici pre­ot al lui Dumnezeu care să liturghisească la altar, nici mo­nah care să se fi lepădat de averi, după legile bisericeşti, şi să petreacă în post şi priveghere, nici fecioară înţeleaptă care să păzească împreună cu fecioria şi untdelemnul, adi­că ungerea botezului.¹ Ci ei socotesc pe cei robiţi împreună cu ei de diavol ca „aproapele". Dar tu ia aminte, chiar dacă ei păzesc aceasta, ca din fapte să-i încredinţăm pe ei că dia­volul nu îşi păstrează conştiinţa, nici nu-şi cruţă ucenicii lui, ci în multe chipuri şi în multe tabere îi împarte. Căci numai ce-i desparte pe unii de Biserica lui Hristos pre­cum lupul, despărţind oile de staul, le mărunţeşte după ace­ea cu sârg şi nu le cruţă, căci nu are milă -. aşa şi diavolul, când îi desparte pe unii de Biserică. îi împarte pe aceştia fără cruţare şi în chip felurit, ca nu cândva să se trezească şi să se întoarcă în staulul lui Hristos.² Căci se pot vedea cei numiţi encratiţi că sunt împărţiţi şi despărţiţi unii de al­ţii... înţelegând cuvântul evanghelic... că toată casa care se împarte în sine nu va dăinui (cf. Mt. 12. 25).... Cei risi­piţi în afara Bisericii în atâtea grupări... rămăşiţa dragostei întru noi, unde a zis: „Cunoscut în Iudeea este Dumnezeu, în Israel mare e numele Lui şi locaşul Lui în Sion” (Ps. 75, 1-2). Iar Sion este însuşi muntele în care s-a zidit cetatea. „Căci te va binecuvânta Domnul din Sion şi vei vedea bu­nătăţile Ierusalimului" (Ps. 127. 5).

Şi cu toate că Moise adesea a scris aceleaşi lucruri, anume să nu se aducă jertfa în altă parte [decât în Ierusa­lim], însă Ieroboam, fiul lui Nabat. lipsit de cinste şi netemându-se de Dumnezeu şi uitând legea şi prorocii, a des­părţit poporul de Ierusalim şi învăţându-i apostazia, le-a

¹ Ereticii, prin ruperea de Biserică, nu au preoţie şi taine.

² E ilustrativ azi fenomenul fărâmiţării în multe secte.

238

legiuit să nu se suie la Ierusalim, nici să aducă acolo în­chinarea pe care a rânduit-o legea, nici să asculte Scriptu­rile, nici să privească la casa lui Dumnezeu, cugetând el aceasta că, dacă poporul va merge la Ierusalim şi va auzi poruncile lui Dumnezeu, se va adăuga casei lui Dumne­zeu şi va cinsti pe împăratul cel legiuit, iar pe el îl va lepă­da. Aşadar, ce-a făcut din pricina iubirii de a cârmui şi a amăgirii deşarte? Ca să pară că el cârmuieşte poporul, a pus două juninci de aur pe munţi, zicând: „Aceştia sunt dumnezeii tăi, Israele, care te-au scos din pământul Egip­tului. Acestora să te închini. Nu te sui la Ierusalim” (cf. III Rg. 13, 27-28). Şi, legiuind acestea poporului, l-a des­părţit de Dumnezeu şi de Ierusalim.

16. Vezi ce face slava deşartă, ce lucrează îngâmfarea şi mândria? S-a ridicat împotriva împăratului legiuit, a fost siluit mai departe de patima iubirii de sine şi [în cele din urmă] L-a necinstit pe însuşi Dumnezeu. Şi ce [a adă­ugat] la acestea? S-a numit pe sine şi pe popor samarineni. Iar samarinean, în limba evreilor, înseamnă păzitor al legii. Prin urmare, în chip adevărat şi-a adăugat numele de samarinean, sau a minţit? Dacă erai păzitor al legii, ai fi păzit legea, te-ai fi suit la templul lui Dumnezeu şi aco­lo ai fi adus pârga şi zeciuielile, şi toate rugăciunile, după cum a poruncit Dumnezeu prin Moise, şi [aşa] ai fi fost cu adevărat păzitor al legii. Dar tu, dimpotrivă, ai despăr­ţit de Dumnezeu pe poporul Său, ai înălţat idoli, şi te nu­meşti păzitor al legii. Cu adevărat păzitori ai legii sunt cei ce rămân în Ierusalim şi păzesc poruncile legii şi ale prorocilor. însă nu i-a fost de ajuns numai că şi-a adăugat un nume mincinos, ci şi necurat a numit pe poporul lui Dum­nezeu care a rămas în Ierusalim şi l-a urât pe acesta cu tă­rie, el însuşi fiind [de fapt] urât şi necurat. Şi nu s-a atins

239

de cineva din poporul lui Dumnezeu, nici nu s-a folosit de vreun vas de care mai înainte s-a folosit poporul lui Dum­nezeu. Dar ce zic că îi ura pe iudei? De la tot creştinul, chiar până azi, se întorc şi nu se folosesc nici de vreun pahar, nici de vreo farfurie de-a lor, ci spun că şi vasele lor sunt pângărite de oameni. Şi ca să cunoască fiecare dintre noi cât de mult au căzut, femeia samarineancă i-a zis la început chiar lui Hristos că ea e potrivnică Ierusali­mului. „Părinţii noştri în muntele acesta s-au închinat; şi cum ziceţi voi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm?” (cf. In. 4. 20). Iar despre apă, când i-a zis: „Dă-mi să beau din găleată”. I-a spus: „Cum. Tu ceri să bei de la mine care sunt femeie samarineancă?” (cf. In. 4, 9). Vezi că nu vroia să-i dea ca să nu-i pângărească gălea­ta, precum socotea aceea? Sunt limpezi lucrurile.

17. Cine nu va cunoaşte pe samarinenii de la noi? Aceştia s-au despărţit de Ierusalim, adică de Biserica lui Hristos, au legiuit ca să nu mai aducă lui Dumnezeu rugă­ciune şi pârgă în Ierusalim, nici să asculte Scripturile sau învăţăturile date în biserici păstorilor de către Duhul Sfânt, ci să se despartă şi să se facă cu totul străini de po­porul lui Dumnezeu, adăugându-şi loruşi, în chip minci­nos, nume cuvioase. Căci după cum acela, după toată ne­cinstirea s-a numit pe sine păzitor al legii, aşa aceştia, tă­găduind credinţa pe care au primit-o în Biserică, s-au nu­mit pe sine encratiţi sau apotactiţi. Trebuie să fie numiţi călcători fiindcă au călcat legămintele faţă de Dumnezeu. Unde îi vom pune pe fiecare? Au fost botezaţi în Biserică de către preoţii lui Dumnezeu, au fost hrăniţi după botez cu sfântul trup şi cinstitul sânge al lui Hristos. Aşadar, păstrează aceste predanii? Dacă cineva tăgăduieşte una dintre acestea, le-a tăgăduit pe toate. Aşadar, păstrează ei

240

cele trei: botezul, trupul, sângele? Un singur preot ţi-a predat treimea tainelor. Nu poţi una s-o ţii, alta să o laşi deoparte. Dacă altul era cel care te-a botezat şi altul cel care ţi-a dat trupul, şi altul sângele, ai fi putut spune: „Doi mi-au dat cu adevărat, dar al treilea m-a batjocorit”. Acum însă ai primit toate Tainele de la un singur preot. Dacă îl numeşti preot al lui Hristos, păstrează Tainele ca să nu devii călcător. Iar dacă nu-l numeşti preot, te nu­meşti catehumen şi străin de numele lui Hristos, căci nu ai fost botezat în altă parte. Şi după cum cei care hulesc pe Fiul lui Dumnezeu necinstesc pe însuşi Tatăl şi pe Duhul Sfânt, şi cei care nu cred în Duhul Sfânt nu cred nici în Preasfântul Tată şi în Preasfântul Lui Fiu, Iisus Hristos, aşa stau lucrurile şi cu treimea Tainelor. Dacă cineva leapădă una dintre ele, a lepădat treimea. Aşa­dar, lepădând Tainele lui Hristos şi despărţindu-te de Biserică cu dreptate, trebuie să fii numit călcător. Şi, ca să te conving că eşti mai necredincios chiar decât cei care au căzut în prigoane, [iată]: aceia, nesuferind adesea bă­tăile, au fost siliţi, din pricina slăbiciunii trupului, să se lepede adeseori, făcându-se vrednici de jale şi de multe tânguiri. Dar, căindu-se adesea, s-au îndurerat toată viaţa lor ca, împăcându-se Dumnezeu cândva cu ei, să-i învred­nicească iarăşi de intrarea celor sfinte¹. Dar pe tine atâta te-a întunecat diavolul, că nu mai cauţi împărtăşania de cele sfinte, ci grăieşti cele potrivnice, ca să nu mai intre de acum în gura ta cea hulitoare înfricoşatul şi sfântul sânge al lui Hristos.

18. Aşadar, ia aminte că din toate părţile ai fost dovedit nu numai căînnoieşti Samaria, ci şi călcarea de lege. Şi ¹

¹ Mai concret, să se învrednicească de Sfânta împărtăşanie.

241

după cum samarineanul prin înfăţişarea din afară s-a des­părţit, dar era mustrat de tăierea împrejur că a fost iudeu, aşa şi tu, chiar dacă te-ai despărţit de Biserică sau ai înnoit călcarea de lege, însă eşti mustrat de pecetea [botezului]căci ai primit botezul în Biserica lui Hristos. Dar de unde ai atâta asemănare cu Samaria? Bine, te-ai despărţit; bine, ai legiuit celor atraşi de tine să nu mai calce în casa lui Dumnezeu, nici să mai asculte de preoţii care te-au botezat şi care te-au făcut creştin. Dar de unde ai luat şi păzirea va­selor? Din care predanie? Oare apostolii, vestind cuvântul lui Dumnezeu şi înconjurând lumea, au purtat [cu ei] oale şi farfurii [ca să se ferească] de toţi păgânii şi de toţi cei în­nebuniţi după idolatrie? [Nicidecum, ci], avându-L cu ei pe Hristos, cunoşteau că nu e nici un idol în lume, ci toate sunt curate celor curaţi şi se sfinţesc prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune, şi, adeseori intrând în casa unui păgân, dacă puteau să-l înduplece pe stăpânul casei să creadă în Dumnezeu, îndată făceau din casă biserică. Aceasta s-a întâmplat şi în oraşul nostru când a venit Sfântul Apostol Pavel în casa lui Onisifor. Nu l-a întrebat Apostolul care sunt vasele curate şi care cele necurate, ci însăşi casa, cum am zis mai înainte, a făcut-o biserică. Şi ca să-i convingem că din pricina slavei deşarte şi a îngâm­fării se ţin departe de vase şi că într-atât li s-a întunecat ini­ma lor cea nepricepută căci, zicând că sunt înţelepţi, [de fapt] au înnebunit (cf. Rom. 1, 21-22) -, [iată]: ei văd, de bună seamă, că albinele care produc fagurele umblă peste tot, nu numai pe ierburi şi flori, ci şi pe cărnurile şi sângele animalelor de curând ucise. Ba mai cu seamă se pot vedea şi în vremea culesului viilor cum se aşează pe struguri şi trag dulceaţa strugurilor şi după toate acestea sunt atrase către lucrarea lor şi o săvârşesc în chip înţelept, după înţelepciunea

242

dată lor de Ziditor. Dar ei nu-i văd nici pe cres­cătorii de albine că varsă vin din cel bun albinelor în fagu­re¹, ci, fiindcă aceasta [mierea] e dulce, o mănâncă cu plă­cere, fiind lacomi la pântece şi, făcând din ea [un fel de] vin, încurajează beţia lor.² Dacă te-ai depărta de vase pen­tru curăţie, ar fi trebuit mai degrabă să te depărtezi de mie­re şi nu de farfurie sau pahar, care nu pot să-ţi dea nici o plăcere. De bună seamă că ai auzit în Scriptură că mierea e necurată; şi la altar, zice legea, nu va fi adusă (cf. Lev. 2,

11). Iar ulei, pentru ce pricină mănânci? Nu vezi sau nu auzi că cei care se ocupă cu această neguţătorie îl pun în burdufuri din piele nouă şi aşa, vreme de multe zile. golind burdufurile şi storcându-le cu tărie, vând uleiul? Şi nu auzi că cei ce zdrobesc măslinele ung presa cu untură de porc şi astfel scot uleiul aşa încât şi unsoarea prelinsă din uneltele care zdrobesc măslinele se aşează pe ulei? Dar, desigur, tu eşti curat, tu care te scârbeşti de oale şi de celelalte vase, dar mănânci uleiul cu plăcere fără să faci deosebire, iar unde nu se adaugă plăcerea, adică la farfurii şi pahare, de acestea te scârbeşti, pe când unde e dulceaţă şi grăsime, pe acestea le mănânci cu plăcere.

19. Dar să zicem că tot cel ce imită cu râvnă Samaria se păzeşte de vasele cu carne şi cu celelalte lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut ca să se împărtăşească de ele cei cre­dincioşi şi care au cunoscut adevărul. Dar atunci pentru ce pricină te ţii departe şi te scârbeşti de aceste [lucruri făcute de Dumnezeu] şi îl huleşti pe Făcătorul [lor]? Căci acest

¹ Pentru ca albinele să aibă hrană în perioadele mai dificile.

² Encratiţii nu consumau vin şi carne, socotindu-le necurate, dar foloseau mierea. Sfântul le arată că la o privire riguroasă şi în miere ajung elemente din carne şi struguri.

243

lucru nu e numai dogmă samarineană, ci ea ţine şi de urâta şi necurata erezie a maniheilor. Căci învăţătura acelora se ţine departe de cele însufleţite. Iar tu din care Scriptură le-ai aflat? Cine te-a învăţat aceasta? Nu ai auzit Scriptura zicând: omul cel dintâi a născut doi fii: pe Cain şi pe Abel. Abel păstorea oile; şi a fost că s-a ridicat în inima lor să aducă daruri lui Dumnezeu; şi Cain, aducând seminţe, nu a fost primit, din pricina răutăţii felului său de trai, iar Abel, luând din oile cele întâi născute şi din grăsime, le-a adus lui Dumnezeu. Şi a căutat, zice. la Abel şi la darurile lui, dar la Cain şi la jertfele lui nu a luat aminte. Ia aminte cum pe cele întâi născute şi grăsimile Dumnezeu le-a numite daruri, din pricină că le-a primit pe ele din toată inima, iar seminţele lui Cain, din pricină că nu erau din pârgă, le-a numit jertfe, ca să te convingă pe tine, ereticul necredin­cios, că şi seminţele au o oarecare putere de viaţă lucru ce ţi l-am arătat mai limpede în altă parte şi că Dumne­zeu, primind cărnurile, a trecut cu vederea seminţele.

De bună seamă că şi pe Noe îl lepezi şi îl desparţi de „înfrânarea" ta şi de „lepădarea" ta, de vreme ce. după ce a salvat prin dreptatea sa sămânţa fiecărei specii de la po­top. când a ieşit din corabie, nu a făcut nici un alt lucru decât a zidit mai întâi jertfelnic lui Dumnezeu; şi a miro­sit Domnul miros de bună mireasmă şi a făgăduit dreptu­lui ca să nu mai aducă potop pe pământ. Ai văzut jertfă primită, ai văzut cum L-a îmblânzit pe Dumnezeu încât atâta vreme cât ţine veacul acesta să nu mai aducă o ase­menea mânie asupra lumii? Şi Dumnezeu [a zis] către el: „Am dat vouă toate ca pe legume de iarbă, dar carne în sângele sufletului nu veţi mânca. Căci şi sângele vostru îl voi cere de la toate fiarele şi din mâna omului şi a fratelui voi cere sufletul omului” (Fac. 9, 3-5). A îngăduit carnea, dar a oprit sângele de sugrumate.

244

20. Şi acest lucru îl pecetluieşte şi Noul Legământ ca să nu socoteşti că altul este legiuitorul Vechiului Legă­mânt, şi altul al Celui Nou. Căci trebuie să luăm aminte la [cele petrecute] cu apostolii adunaţi în Ierusalim şi cu Sfinţii Pavel şi Barnaba, care au coborât în Antiohia Siri­ei şi au întărit pe fraţi să păzească dogmele şi poruncile apostolilor. Atunci, fiind de faţă unii credincioşi din tăie­rea împrejur, învăţau pe prozeliţi, zicând: „Dacă nu vă tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi să vă mântuiţi. Şi făcându-se împotrivire şi cercetare nu puţină cu ei, au rânduit ca Pavel şi Barnaba, şi alţii dintre ei să se suie la apostoli şi la preoţi în Ierusalim pentru întrebarea aceasta” (Fapte 15, 1-2). Aşadar, suindu-se şi povestind întoarcerea păgânilor şi propăşirea Bisericilor, le-au spus şi despre întrebarea aceasta. Iar apostolii, adunându-se la­olaltă, le-au trimis lor aşa: „Apostolii şi preoţii, şi fraţii, fraţilor dintre păgâni, celor din Antiohia şi Cilicia, şi Si­ria, salutare. Fiindcă am auzit că unii dintre noi v-au tul­burat, răvăşindu-vă sufletele cu cele pe care nu le-am po­runcit, părutu-s-a nouă, celor ce suntem într-un cuget, să trimitem la voi bărbaţi aleşi împreună cu iubiţii noştri Barnaba şi Pavel, care sunt oameni ce şi-au predat sufle­tele pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos. Aşa­dar, am trimis pe Iuda şi pe Sila. care vă vor vesti şi ei, prin cuvânt, acestea. Căci s-a părut Duhului Sfânt şi nouă să nu mai adăugăm asupra voastră nici o greutate mai mult în afară de acestea ce sunt de trebuinţă: să vă feriţi de jertfele idoleşti, de sânge şi sugrumate, şi de desfrânare. De acestea păzindu-vă, bine faceţi. Fiţi sănătoşi” (cf. Fapte 15, 23-29). Aceasta este epistola apostolilor, scrisă de Duhul Sfânt prin Evanghelistul Luca. Căci deoarece ştia Duhul Sfânt că unii, venind în atâta nebunie, nu se

245

vor da în lături să învinovăţească în chip mincinos pe apostoli ceea ce s-a şi întâmplat fiind ei adunaţi lao­laltă, au scris epistola aceasta, nedezlegând nunta, nici oprind mâncarea de carne şi băutul de vin, ci, precum s-a scris mai înainte, [spunând] ca tot creştinul să se ferească de jertfele idoleşti şi de sânge, şi de sugrumat, şi de des­frânare. Mai sus ai fost învăţat de Dumnezeu însuşi ca să mănânci orice carne ca pe o legumă de iarbă, aici ai aflat de la apostoli de ce trebuie să te fereşti.

21. Pentru ce cutezi să huleşti făpturile lui Dumnezeu şi prin ele să necinsteşti pe Făcător? Căci dacă Dumnezeu toate le-a făcut întru înţelepciune şi le-a lăudat, zicând că sunt bune foarte, şi a primit darurile şi roadele aduse Lui, şi a binecuvântat pe cei care le-au adus, şi le-a îngăduit să le mănânce, tu pentru ce eşti fără de minte şi obraznic? Căci de bună seamă că după cum osândeşti pe oamenii ca­re se împărtăşesc de cărnuri, aşa îl huleşti şi pe însuşi Fă­cătorul. Pentru ce a [mai] făcut acestea [făpturile]? Poate că şi de El te scârbeşti şi îl judeci ca străin de dreptate, de vreme ce a primit jertfe. Desigur că te vei uita cu dispreţ şi la Sfântul Avraam, de vreme ce a adus jertfe lui Dumnezeu şi, primind îngeri, nu i-a ospătat pe aceştia cu legume, ci, luând un viţel din cireadă, a poruncit ca acesta să fie [dat lor] cu unt şi lapte. Şi aşa a cinstit pe îngeri şi nu numai pe îngeri, ci şi pe însuşi Hristos. Acest lucru şi este vrednic de minunare că mai înainte de iconomia întrupării a sfinţit făpturile Sale şi s-a împărtăşit de acestea ca să nu cugete cineva că altceva cugetă Tatăl şi altceva Fiul, după cum au nălucit ereziile maniheilor şi marcioniţilor, şi ca să se facă vădită spusa că Fiul lui Dumnezeu a venit la Avraam.

Atunci, şezând el sub cort, la amiază, şi pândind pe cei ce treceau, ca nu cumva să-l treacă cu vederea vreun străin,

246

a văzut venind trei bărbaţi şi i-a întâmpinat şi nu le-a zis. „Domnilor, dacă am aflat har înaintea voastră”, ci „dacă am aflat har înaintea Ta, nu trece pe lângă robul Tău” (Fac. 18, 3). Vezi cum pândea cel ce mânca cărnuri şi prin căr­nuri ospăta pe călători? Ai văzut inimă curată, cum a cu­noscut cine e Stăpânul şi cine robii? Cu adevărat „fericiţi sunt cei curaţi cu inima, că aceştia vor vedea pe Dumne­zeu” (Mt. 5, 8). De aceea, după puţin timp însuşi Stăpânul, trimiţând pe îngeri în Sodoma şi Gomora, i-a zis: „Nu voi ascunde de la Avraam, robul Meu, cele ce le voi face (Fac. 18, 17). Care prieten descoperă prietenului astfel tai­nele, după cum Dumnezeu a descoperit lui Avraam? Şi so­cotesc că până azi nu s-a făcut de Dumnezeu aşa ceva celor numiţi encratiţi sau apotactiţi ce s-a făcut lui Avraam, celui ce carne mânca şi cu femeie vieţuia. Dar ce vor zice şi de­spre Isaac, care a mâncat iezii pregătiţi de Rebeca femeia lui, şi aduşi de Iacov, fiul lui. şi după ce a mâncat din mâncăruri şi a băut din vin, a binecuvântat pe Iacov, zi­când: „Să-ţi dea Dumnezeu din rouă cerului şi din grăsimea pământului şi să-ţi slujească neamurile, şi să se închi­ne ţie căpeteniile, şi să fii domn al fratelui tău (cf. Fac. 27. 28-29). Şi nu a căzut nici un cuvânt din binecuvântare, ci a venit asupra lui Iacov toată binecuvântarea părintească.

Dar ce [vor zice] şi despre însuşi Iacov şi despre toţi sfinţii, mă refer la Moise şi Aaron, şi la ceata tuturor sfinţilor din lege, care au bineplăcut lui Dumnezeu, cum toţi au mâncat carne şi au mulţumit Făcătorului? Şi însuşi Sfântul Samuel, cel dat la trei ani în casa Domnului şi crescut în Sfânta Sfintelor, s-a împărtăşit de făpturile lui Dumnezeu şi, ungându-l pe Saul rege, i-a îngăduit acestuia şi la tot poporul să mănânce [carne]. Şi un proroc [a zis] despre ei. „Moise şi Aaron între preoţii Lui şi Samuel între cei ce cheamă numele

247

Lui; chemat-au pe Domnul şi El i-a auzit; în stâlp de nor grăia către ei” (Ps. 98, 6-7). Şi se poate spune aceasta despre toţi sfinţii, cum toţi s-au împărtăşit cu mulţumire de făpturile lui Dumnezeu şi au slăvit pe Făcător. Dar ca să nu-i facem pe cei ce citesc mai moleşiţi prin mulţimea cu­vintelor, ne-a fost de ajuns să arătăm că şi Dumnezeu a pri­mit de la sfinţi jertfe şi le-a îngăduit să [le] mănânce cu mulţumire şi evlavie.

22. Şi chiar dacă vreunul dintre sfinţi s-a ferit, pentru scurtă vreme, de mâncăruri, nu s-a ferit de ele ca de ceva necurat. Căci ce fel de plată este din a te feri de ceva ne­curat? Ci fiecare dintre cei evlavioşi [s-a ferit] de cele dulci şi îngăduite, cum ar fi că cineva s-a abţinut de la femeie, deşi Dumnezeu a îngăduit a ne împărtăşi de femeie; însă pentru cununile curăţiei curăţindu-i, i-a ferit pe cei mai buni de femeie, căci nimeni, ferindu-se de adulter sau desfrâu. nu a fost încununat. Căci dacă ar fi făcut acestea, şi legea lui Dumnezeu, şi a oamenilor l-ar fi osândit. Şi, iarăşi, cineva se fereşte de bucatele pe care Dumnezeu le-a zidit spre împărtăşire celor credincioşi şi care cunosc adevărul; dar, desigur, cel ce se fereşte de acestea nu se fereşte ca de unele necurate, iar dacă nu, plată nu are. Căci nimeni, ferindu-se de jertfele idoleşti, când nu a fost nici o silă asupra lui, nu a fost lăudat, nici nu a aşteptat plată pentru aceasta, dar [are plată] cel care în aceste sfin­te zile de post se fereşte până şi de pâine şi apă. în acelaşi fel au stat lucrurile şi în cazul oricăruia dintre sfinţii băr­baţi care s-a ferit de nuntă sau mâncăruri, sau vin. Căci nici nu se poate afla în Scripturile lui Dumnezeu ca vre­unul dintre sfinţi să se ferească de toate ca nu cumva să dea prilej ereticilor. Dar ei, chiar dacă laudă pe cutare sfânt pentru curăţie, îl osândesc pentru mâncăruri. Şi iarăşi,

248

dacă află pe vreunul ferindu-se de vin, se scârbesc de acesta pentru nuntă. Şi nu vei afla nicidecum pe vreunul din sfinţi care să fie în acord întru totul cu dogmele lor.

Dar şi ei au a se lăuda cu ceva pentru înfrânarea de la mâncăruri. Căci, după cum noi am arătat că sfinţii patri­arhi au adus lui Dumnezeu din făpturile Sale, aşa şi ei îl au pe Isav, care nu a adus nici jertfe lui Dumnezeu, nici nu a gustat carne, nici a băut vin. ci a mâncat fiertură de linte şi aşa şi-a dat drepturile de întâi născut. Şi mărturi­seşte aceasta şi Apostolul, zicând: „nici desfrânat sau ne­curat ca Isav, care pentru o singură mâncare şi-a dat drep­tul de întâi născut. Căci ştiţi că şi după aceea, vrând să moştenească binecuvântarea, a fost lepădat, căci nu a aflat loc pentru pocăinţă” (Evr. 12, 16-17). Iar desfrânare a nu­mit aici [Apostolul] lăcomia pântecelui.

23. Şi acestea sunt din Vechiul Testament; dar le vom arăta şi din Evanghelii că Hristos şi apostolii s-au împărtăşit de mâncăruri şi nu au oprit pe cei ce mâncau. Mai întâi, Domnul a fost născut de către pururea Fecioara Maria şi a fost tăiat împrejur a opta zi, după legea lui Moise, şi a fost crescut de Iosif şi de Sfânta Fecioară Maria, şi a grăit în templu câte a spus şi Legea, şi a fost în el până când a împli­nit treizeci de ani; căci nici nu era cu putinţă ca El să nu Se suie în fiecare an la praznic să mănânce Paştele, care era mielul şi celelalte [spuse de Lege], Şi mărturiseşte însuşi Domnul, zicând: „Nu am venit să dezleg Legea, ci s-o pli­nesc” (Mt. 5, 17). Şi, plinind-o, Hristos a venit la botez şi a postit patruzeci de zile şi nopţi iar mai pe urmă a flămânzit ca să încredinţeze pe fiecare că a luat asupra Sa omul întreg, iar nu prin părere, nici prin nălucire a venit pe pământ. S-a ferit de toate, din pricina postului, ca să ne înveţe să postim; dar S-a ferit nu ca de ceva necurat, precum am spus mai înainte;

249

căci după puţină vreme se afla împărtăşindu-se [de mâncăruri]. Căci prin foame a arătat că a purtat trup. care avea trebuinţă de hrană; căci adeseori fiind chemat de va­meşi şi de păcătoşi, şi de Simon fariseul, mânca cele puse Lui înainte şi tămăduia pe cei bolnavi ai lor. Şi ca să-i îndu­plece pe toţi că nimic nu a trecut cu vederea din cele îngă­duite în Lege. El însuşi mărturiseşte şi nu ar fi minţit Ade­vărul; căci zice, ocărând astfel cerbicia poporului: „A venit Ioan nici mâncând, nici bând, şi ziceţi: Are diavol” (Mt. 11, 18). Apoi despre Sine:,,A venit Fiul Omului, mâncând şi bând, şi ziceţi: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor” (Mt. 11.19). Cine va mai cuteza să se lupte cu Dumnezeu şi să stea împotriva adevărului? Şi în altă parte zice însuşi Domnul: „Nu cele ce intră spurcă pe om. ci cele ce ies din inimă, acestea spurcă pe om” (cf Mt. 15, 11). Şi, trimiţând pe ucenici la propovăduire, le-a porun­cit: „Mâncaţi cele puse vouă înainte şi tămăduiţi pe bolnavii lor” (cf. Lc. 10, 8-9). Şi nu a zis lor să iscodească dacă e cu­rat blidul şi paharul, ci pur şi simplu „mâncaţi cele puse îna­inte”. Iar mulţimile care I-au urmat, cum le-a săturat? Mă refer la cei cinci mii şi la cei patru mii. Cum? împreună cu pâinile le-a dat în plus şi peşti. Căci a poruncit ca mulţimile să şadă şi, binecuvântând pâinile şi peştii, a dat ucenicilor iar ucenicii, mulţimilor (cf Mt. 14; 15). Aş vrea să-l întreb pe eretic: „Dacă erai de faţă, luai binecuvântarea lui Hristos, sau, din pricina peştilor, lepădai binecuvântarea?”. De bună seamă, că şi de Hristos te-ai fi scârbit fiindcă a pus înainte poporului spre mâncare şi împărtăşire [făpturi] însufleţite. Dar cei ce pururea stau împotriva lui Hristos vor cuteza să spună că din peşti nu a prisosit. Mai întâi, cine eşti tu cel ce răspunzi Iui Dumnezeu? „Nu cumva va zice făptura către Făcător: Pentru ce m-ai făcut aşa?” (Rom. 9, 20). Nu te înfricoşezi

250

de taină? Nu te uimeşti pentru lucrul cel neobişnuit că din cinci pâini şi doi peşti s-a săturat atâta mulţime? Şi la fel s-a întâmplat şi cu şapte pâini şi doi peşti. Dar, ca să se frângă toată gura neruşinată, Marcu evanghelistul a spus că a prisosit şi din peşti (cf. Mc. 6.43). Aşadar, nu încetezi acum a te lua la harţă cu Domnul? Sau rămâi în neruşinarea [ta]?

24. Unde ai aflat să fugi de ouă ca de o înşelăciune? Pe cine ai cunoscut vreodată că, mâncând ouă, a fost osândit sau a pierit? Sau unde a oprit Dumnezeu în Scripturi a se mânca ouă? Dar tu te temi de ouă mai presus de orice des­frânare şi adulter, şi cu plăcere petreci deosebi cu femei stră­ine, nesocotind [aceasta] vătămare, dar te păzeşti de ouă ca de spurcăciune. Dar poate şi din multa ta indiferenţă nu-L înţelegi pe însuşi Domnul. Care zice că „Tot cel ce se uită spre a pofti", chiar din întâmplare, [face un lucru rău] (cf. Mt. 5, 28). Iar tu, vieţuind pururea laolaltă cu [femei] străi­ne, cum vei scăpa de osânda lui Dumnezeu? Fugi de femeie ca de faţa şarpelui, precum zice Scriptura (cf. Is. Sir. 21.2). Şi: „Cine va pune foc în sânul lui şi nu-şi va arde hainele? Sau cine va umbla peste cărbuni şi nu îşi va arde picioarele" (Pilde 6, 27-28). Şi adaugă, zicând aşa: „Cel ce intră la fe­meie străină nu va fi nepedepsit de rele” (Pilde 6, 29), şi ce­lelalte. Căci, fie că este fecioară, fie măritată, este străină de tine. Şi ai fost învăţat de acestea să fugi, nu de ouă. Dar să presupunem că acestea [ouăle] te vatămă, ceea ce este [to­tuşi] cu neputinţă. în acelaşi timp tu vânezi femeiuşti ticăloase, şi zici: „Nu mă vatăm”. Dar chiar dacă erai netrupesc şi nu purtai trup, şi cu adevărat nu ai fi pătimit [nimic vătămător de pe urma lor], însă [fie şi numai] pentru că ai sminti pe mulţi, ai cădea sub pedeapsa lui Dumnezeu, Care zice limpede că „mai de folos este să fie atârnată o piatră de moară la gâtul lui şi să se înece în mare decât să smintească pe unul dintre aceştia mici” (cf. Mt. 18, 6).

251

Dar noi vom arăta că Domnul primeşte oul şi îl numeşte bun. Căci şi acesta este făptura Lui. Căci, învăţând pe uce­nici, zice: „Dacă fiul va cere tatălui său pâine, nu cumva îi va da piatră? Şi dacă îi cere peşte, nu cumva îi va da şarpe?

Şi dacă îi cere ou. nu cumva îi va da scorpion?” (Mt. 7, 9-10; Lc. 11, 11-12). Şi îndată adaugă: „Aşadar, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri” (Lc. 11. 13), şi cele următoare. Vezi cum pâinea şi oul, şi peştele le-a numit bune, de vreme ce sunt făpturi ale bunului Dumnezeu? Iar tu te întărâţi prin mândria ta să arăţi că Ziditorul este un făcător al celor rele, însă nimeni nu este bun, după Evanghelie, de­cât unul Dumnezeu (Mt. 10, 18). Şi, fiind bun, pe toate le-a făcut bune fără pizmuire. Şi destule erau şi acestea să-i îndu­plece pe toţi oamenii că Făcătorul tuturor a făcut toate spre întrebuinţare şi folos oamenilor şi că a sfinţit făpturile Sale, după cum a dovedit cuvântul [nostru].

25. Dar vom învăţa mai multe pe fiii Bisericii şi îi vom mustra pururea pe cei potrivnici şi care legiuiesc împotriva lui Dumnezeu. îl vom convinge pe fiecare că Domnul nos­tru Iisus Hristos a mâncat carne până la patimă şi în toată iconomia întrupării Lui nu S-a scârbit nicidecum de aces­tea, nici nu a oprit a se mânca. Căci ce zice Evanghelia?:

„În cea dintâi [zi] a azimelor, când jertfeau Paştile, au venit la El ucenicii Lui, zicând: Rabi, unde vrei să-Ţi pregătim să mănânci Paştile?” (cf. Mt. 26, 17). Dar cine dintre oa­meni, mai cu seamă dintre credincioşi, nu ştie ce era acest Paşti? Căci a arătat şi prin vreme, şi prin azime mielul jert­fit, pe care l-a arătat Legea; căci trebuia să fie plinită Legea prin acest Paşte şi să ia început Noul Legământ prin Mielul cel adevărat. Şi fiind trimişi apostolii, au pregătit Paştele cel din Lege, despre care Domnul, fiind cu ucenicii, a zis:

„Cu dor am dorit să mănânc acest Paşte cu voi mai înainte

252

să pătimesc” (Lc. 22, 15), fiindcă în vremea trecută a ico­nomiei Sale în trup a mâncat Paştele în fiecare an. Căci nici nu era cu putinţă a nu se griji de acesta; căci s-a scris la Luca: „Acesta se suia la Ierusalim, după obiceiul sărbă­torii” (Lc. 2, 42). însă nu l-a mâncat pe acesta cu atâta dor din pricină că era încă departe de Paştele Său. Dar când s-a înmulţit harul neamului oamenilor şi urma să se dea pe Sine pentru viaţa lumii, cu mult dor a mâncat Paştele împreună cu ucenicii Lui. Deci, s-a arătat şi prin aceasta că Domnul nostru Iisus Hristos şi ucenicii Lui s-au împărtăşit de făpturile Lui până la pătimirea Sa. Ba mai mult, însuşi Domnul, prin bunătatea şi iconomia Sa, a sfinţit zidirile Sale. Şi acestea până la patimă.

26. Dar cum [stau lucrurile] după înviere? Ca să nu fie careva necredincios faţă de iconomia [Lui], nici să soco­tească cum că fără trup a locuit Domnul în neamul oameni­lor, după ce a înviat din morţi, S-a arătat ucenicilor Lui şi le-a arătat semnele cuielor şi lovitura în coastă, pe care a primit-o de la ostaş cu suliţa. Şi iarăşi după aceasta S-a ară­tat ucenicilor la marea Tiberiadei. Căci aşa zice Sfântul Ioan evanghelistul: Erau împreună Petru şi Toma, cel nu­mit Geamănul, şi Natanail, cel din Cana Galileei” despre care Domnul a mărturisit: „Iată cu adevărat israelit întru care nu este vicleşug” (In. 1, 48) -, erau şi fiii lui Zevedeu, Ioan şi Iacov, şi alţi doi din ucenicii Lui. Le zice Simon Petru: Mă duc să prind peşte. Ei îi zic: Venim şi noi cu tine. Aşadar, au ieşit şi s-au suit îndată în corabie şi în acea noapte nu au prins nimic. Dar făcându-se dimineaţă, a stat Iisus la mal. Ucenicii nu l-au cunoscut că este Iisus. A zis lor Iisus: Fiilor, nu aveţi ceva de mâncare? Ei I-au răspuns: Nu. Le-a zis Iisus: Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a co­răbiei şi veţi afla. Deci, au aruncat şi nu puteau să o mai

253

tragă de mulţimea peştilor. A zis ucenicul acela pe care îl iubea Iisus, adică însuşi Ioan: Domnul este. Deci Simon Petru, auzind că este Domnul, a luat haina şi s-a încins, căci era gol, şi s-a aruncat în mare. Iar ceilalţi ucenici au venit în corăbioară, căci nu erau departe de pământ, ci ca la două sute de coţi, trăgând mreaja cu peşti. Aşadar, când au ieşit pe pământ, au văzut jar şi peşte pus deasupra şi pâine. A zis Iisus către ei: Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum. S-a suit Simon Petru şi a tras mreaja la pământ, pli­nă de 153 de peşti mari. Şi atâţia fiind, nu se rupea mreaja. A zis lor Iisus: Veniţi de prânziţi. Dar nimeni dintre uce­nici nu îndrăznea să-l întrebe „Cine eşti?”, ştiind că este Domnul. A venit Iisus şi a luat pâine, şi le-a dat, asemenea şi peşte. şi după ce au prânzit, le-a poruncit lui Petru şi ce­lorlalţi apostoli cum să păstorească omenirea (cf In. 21). Vezi bunătatea lui Dumnezeu? Vezi iubirea de oameni a Stăpânului? Nu a osândit pe apostoli, nici nu i-a învinovă­ţit, nici nu i-a lovit, zicându-le: „Pentru ce aţi lăsat propovăduirea şi v-aţi întors la vânarea peştilor?”. Ci îi cercetea­ză şi îi mângâie, şi lucrează împreună cu ei la vânare, şi le face prânz, gătindu-le pâine şi peşte, ca şi prin aceasta să arate că El este Făcătorul pământului şi al mării.

27. Dar ce zice şi fericitul Luca evanghelistul după în­viere? Căci mai întâi, zice, sfintele femei au văzut mor­mântul deschis şi au auzit de la îngeri: „Ce căutaţi pe Cel Viu cu cei morţi? Nu este aici ci, precum a zis, a înviat din morţi” (Lc. 24, 5-6). Acestea aflându-le de la îngeri, au vestit celor unsprezece ucenici că s-a sculat Domnul din morţi. Iar Sfântul Petru, auzind, a alergat la mormânt şi, aplecându-se, a văzut giulgiurile zăcând şi s-a dus de acolo mirându-se în sine. Şi doi dintre ei mergeau într-un sat. Acelora arătându-li-Se Domnul şi mustrând necredinţa lor,

254

i-a învăţat că Hristos Domnul trebuia să pătimească şi să învie. Şi întorcându-se ei în Ierusalim şi povestind celor unsprezece ucenici cum li s-a arătat Domnul pe cale, pe când ucenicii erau încă tulburaţi şi vorbeau despre aceasta, însuşi Domnul a stat în mijlocul lor, zicând: „Pace vouă. Eu sunt, nu vă temeţi”. Şi înfricoşaţi fiind ei şi tremurând, li se părea că văd duh. Şi le-a zis: „Pentru ce sunteţi tulbu­raţi şi pentru ce se suie gânduri în inimile voastre? Priviţi mâinile Mele şi picioarele Mele că Eu însumi sunt. Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase. cum Mă ve­deţi pe Mine având”. Şi zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi picioarele. Şi încă necrezând ei de bucurie şi minunându-se, le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?” Iar ei I-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, înaintea lor a mâncat ca să-i convingă şi prin mân­care că El însuşi este Cel care şi înainte de patimă a fost şi a petrecut împreună cu ei (cf. Lc. 24).

28. Cine mai cutează să se lupte cu Dumnezeu? Cine va fi coborât la atâta necredinţă încât să nu creadă acesto­ra? Dacă de pretutindeni s-a dovedit şi prin Vechiul, şi prin Noul Testament că sfinţite sunt făpturile lui Dum­nezeu, căci. fie au fost aduse lui Dumnezeu, fie S-a şi îm­părtăşit din ele Hristos cel întrupat, înseamnă că întru totul sunt sfinţite făpturile Sale. Aşadar, să înceteze ereti­cii a-L mai îndrepta pe Dumnezeu. Căci a spune: „Aceas­ta a făcut-o bine, dar aceasta a greşit făcându-o” nu ţine de un om ce are minte, ci de un nebun şi luptător împotri­va lui Dumnezeu.

Să vedem, dar, dacă ei se feresc de toate cele însufleţi­te, după învăţătura necuraţilor manihei. Căci începătorii acelora, legiuind odată, din pricina necredinţei ce sălăşlu­ieşte întru ei, să se ferească de cele însufleţite, au numit

255

însufleţite şi cele ce odrăslesc din pământ. Şi au extras mărturii din Scripturi. Căci, după cum zice la Daniil: „Bi necuvântaţi fiare şi dobitoace, şi toate păsările cerului pe Domnul" (Dan. 3, 80-81), la fel zice: „Binecuvântaţi toate cele odrăslite din pământ pe Domnul” (Dan. 3, 76). Şi, urmând necredinţei lor, s-au sfărâmat de stânca înşelării. Căci nici nu e cu putinţă ca aceia care zic acestea să mai trăiască în trup¹. Şi ar trebui ca şi următorii acelora să ur­meze dascălilor [lor]. Că seminţele au o putere vitală şi trupuri, aceasta şi noi spunem. Dar a te feri de cele însu­fleţite, aceasta tu ţi-ai legiuit-o pentru tine. Şi de vreme ce te-ai împotrivit rânduielii Domnului, păzeşte mărturisirea Lui, ferindu-te de cele însufleţite şi de trupurile străine.² Căci zice Domnul în Evanghelii despre seminţe: „Dacă moare, aduce roadă multă” (In. 12, 24). Şi e limpede că cel viu moare. Dar tu te-ai păzit o dată pentru totdeauna să mănânci cele ce au putere vitală. Şi Apostolul Pavel [zice]. „Ceea ce tu semeni nu vine la viaţă dacă nu moare; şi ceea ce semeni tu, nu semeni trupul care va fi, ci grăun­tele gol, fie de grâu, fie de altceva din celelalte; dar Dum­nezeu îi dă trup precum vrea” (I Cor. 15, 36-38).

S-a dovedit şi despre seminţe cum mor şi vin la viaţă, şi că Dumnezeu le dă trup precum vrea. Ai în Vechiul Le­gământ că Dumnezeu cu adevărat a primit jertfe de la cei drepţi şi că sfinţii toţi au mâncat cu mulţumire carne şi celelalte făpturi. Ai fost încredinţat prin Sfintele Evan­ghelii că....

1 Sfântul arată în continuare că ar trebui să nu mai mănânce nimic şi astfel nu vor mai putea trăi.

Dacă ereticul ar fi riguros în concepţiile sale şi ar lua în serios cu­vintele lui Hristos, ar trebui să nu mai mănânce nici roadele pământului, de vreme ce Domnul a mărturisit că şi acestea conţin o putere vitală.

256

Epistola sinodală a episcopului Amfilohie de Iconiu¹

1. Şi mai înainte de a primi scrisorile din partea dra­gostei voastre, zvonirile ne-au vestit şi curăţia credinţei voastre, şi îndelungata voastră stare în primejdii, şi răbda­rea în pătimirile cele pentru Hristos, şi statornicia voastră în dragostea către Dumnezeu şi în nădejdea viitoare. Şi fi­indcă prin scrisori ne-am împărtăşit de evlavia voastră, cunoaştem cu adevărat chipul Bisericii soborniceşti şi râvna bunilor păstori, şi sârguinţa nezăbavnică ce se cuvi­ne [să o aibă] adevăraţii creştini. Căci faptul că nici lungi­mea drumului nu a fost luată în seamă, nici întrebările nu s-au pus separat, ci că întrebarea s-a făcut în comun, prin scrisori, ne-a dat foarte bune nădejdi că, scriindu-ne voi în comun [în acord unii cu alţii], şi răspunsurile de la noi le veţi primi tot în comun [în acord unii cu alţii]. Şi noi am primit unitatea voastră de cuget [omonoia] din scrisori ca pe un fel de început al unei mai desăvârşite unităţi de cuget. Şi voi ne-aţi rugat ca, în treburile ce vă privesc, să-l primim părtaş şi de faţă la sinodul nostru. ba mai de­grabă să-l avem întâi stătător, şi pe preaminunatul şi vred­nicul de toată cinstea episcop Vasile. Dar. fiindcă o nepu­tinţă covârşitoare a trupului l-a oprit pe acela să ajungă, ţine de desăvârşita voastră dragoste să nu treceţi cu vede­rea nici scrisorile micimii noastre². Dar am lucrat cu iscu­sinţă încât sfânta voastră Biserică să nu rămână lipsită de

¹ Traducere după ediţia BEPES vol. 71, Atena, 1992.

² în comparaţie cu Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Amfilohie se vede mic.

257

graiul aceluia, ci, având noi scrierea lui specială referitoare la acest subiect, [în acest chip] îl avem şi pe acela ostenitor şi împreună grăitor cu noi prin scrisoarea [către voi].

2. Aşadar, care e răspunsul la întrebare? Facem cunos­cut că Sfântul Sinod al Părinţilor de la Niceea este cu ade­vărat sinod sobornicesc şi apostolesc. şi păzim nemişcată credinţa expusă acolo de Părinţi şi mă rog ca ea să rămâ­nă pentru totdeauna neruptă în bucăţi. Mai de neocolit [decât altele] li s-a părut atunci Părinţilor să vorbească mai pe larg despre slava Unuia Născut, fiindcă atunci aveau de tăiat în grabă nou odrăslita erezie a lui Arie, ni­micind cele dintâi seminţe ale ei, mai înainte ca să năpă­dească desăvârşit spinii. Şi fiindcă s-a trecut sub tăcere acolo cercetarea despre Duhul, de aceea nu au adăugat ni­mic mai pe larg. Dar celor care citesc cu pricepere, le e de ajuns şi învăţătura despre Duhul, ce se află în acea credin­ţă. După cum [au dogmatisit] să credem în Tatăl şi în Fi­ul. aşa au dogmatisit să credem şi în Duhul, neintrodu­când vreo altă fire în dumnezeiasca şi fericita Treime, nici tăind ceva din cele ale Treimii când [au făcut] expunerea de credinţă. Şi fiindcă Satana, apucând de curând să clati­ne Bisericile, a pus în unii îndoială cu privire la Duhul, e de neapărată trebuinţă să alergăm din nou la izvorul cre­dinţei din care şi Părinţii de la Niceea, scoţând, au alcătuit expunerea de credinţă.

3. Aşadar, care este desăvârşirea credinţei noastre? Pre­dania Domnului pe care a rânduit-o sfinţilor Săi ucenici după învierea din morţi, poruncindu-le: „Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului¹

¹ Aşa se cuvine să avem şi noi scrierile sfinţilor, ca ajutătoare şi sfătuitoare în tot ce facem.

258

şi al Sfântului Duh". E limpede că am primit porunca nu numai să botezăm astfel, ci şi să învăţăm astfel, încât prin această poruncă se încuie şi boala lui Sabelie, de vreme ce ne-au fost predanisite în chip curat trei ipostasuri, şi se rup şi gurile anomeilor şi arienilor, şi pneumatomahilor, de vreme ce, pe de o parte, sunt arătate trei persoane şi iposta­suri, iar pe de alta, e mărturisită o singură fire şi dumnezei­re. Prin urmare, neapărat aşa trebuie să botezăm, după cum am fost învăţaţi, şi aşa să credem, după cum am fost bote­zaţi, şi aşa să slăvim, după cum am crezut. Iscodind noi multe cu mintea şi întorcându-ne în toate părţile cu gându­rile, nu am putut cugeta nimic [intermediar] între Ziditor şi zidire, încât dacă despărţim pe Duhul de Dumnezeire, nea­părat trebuie să-L numărăm împreună cu zidirile. Iar dacă îndrăznim să-L numim zidire, cum e cu putinţă a fi ameste­cat în botez? Noi învinuim atât „politeismul”, cât şi „ateis­mul. Şi nu vestim nici trei obârşii, nici trei dumnezei, nici trei firi deosebite, ci, cunoscându-L pe Tatăl ca obârşie a tuturor, nu lipsim [de Dumnezeire] pe vreunul din cele trei ipostasuri, aducând în cazul fiecăreia [mărturii] încuvi­inţate din dumnezeieştile Scripturi.

4. Însă, fiindcă şi lungimea epistolei înlătură grăirea mai detaliată despre acestea, am socotit ca dragostea voastră să se îndestuleze cu esenţialul expuneri noastre [de credinţă] şi să adauge restul de la sine căci zice: „Dă înţeleptului pricină şi mai înţelept va fi” (Pilde 9, 9) şi am socotit că acestea nu mai e de trebuinţă a le scrie. La acestea e de ajuns să adăugăm o scurtă rugăminte. Căci ¹

¹ Termenii au aici un înţeles puţin special. Politeism se referă la faptul de a accepta că cele trei Persoane sunt entităţi distincte, aseme­nea indivizilor unei specii şi deci nu au firea în comun; iar ateism in­dică faptul că cel puţin una din cele trei persoane n-ar fi Dumnezeu.

259

vă rugăm să rămâneţi fii ai păcii, ca să împliniţi porun­ca apostolească: „să fiţi într-un suflet, cugetând una şi fiind părtaşi la pătimirile cele pentru Hristos” (Filip. 2, 2; 3, 10). Nu daţi celui viclean [prilej] să despartă cele unite în chip bun, nici nu vă faceţi mai uşor de prins pentru lupi, întărind, prin dezbinarea [voastră], rugă­ciunile acelora. Căci am aflat câte lupte aţi răbdat pen­tru ortodoxie. Aşadar, biruind ameninţările şi nevoile din partea celor potrivnici, nu daţi nici un prilej dezbi­nării, ca nu cumva, furişându-se câte puţin ura, dacă află loc, să vă pună înainte mari prăpăstii. însă şi în slavoslovii trebuie să slăviţi împreună cu Tatăl şi cu Fiul pe Duhul şi să ştiţi aceasta că cei care păcătuiesc cu păcatul de neiertat al hulirii Duhului degeaba se ţin departe de împărtăşirea cu arienii. Căci vor fi osândiţi împreună cu aceia¹. Şi ne rugăm ca voi să păziţi netăiat trupul Biseri­cii, fără hârâieli. încât să petrecem în pace vremea rămasă în veacul de acum şi să ne înfăţişăm în chip slăvit în ziua judecăţii înaintea divanului lui Hristos.²

¹ Dacă, fugind de o erezie, cădem în alta, nu am rezolvat nimic; scopul diavolului a fost atins: despărţirea de Biserică.

² Este absolut esenţială lupta pentru a păstra unitatea Bisericii în dreapta credinţă.

260

Cuprins

SFÂNTUL THEODOR STUDITUL

Introducere 5

Scrisoarea 11. Lui Anastasie, Episcopul Knosiei 10

Scrisoarea 24. Lui Teoctist magistrul 17

Scrisoarea 25. Patriarhului Nichifor 23

Scrisoarea 30. Patriarhului Nichifor 27

Scrisoarea 36. Lui Euprepian şi celor [aflaţi] dimpreună cu el 30

Epistola 39. Egumenului Teofil 39

Scrisoarea 40. Fiului Naucratie 45

Scrisoarea 49. Fiului Naucratie 54

Scrisoarea 53. Citeţului Ştefan şi celor împreună cu el 62

Scrisoarea 56. Lui Antonie, egumenul de la Sfântul Petru, şi celor împreună cu el 70

Scrisoarea 77. Patricienei Irina 74

Scrisoarea 100 (fără titlu) 76

Scrisoarea 142. Unei egumene 77

Scrisoarea 144. Lui Serghie, ipatul şi vărul primar 79

Scrisoarea 156. Patricienei Irina 81

Scrisoarea 223. Fiului Naucratie 84

Scrisoarea 244. Unei egumene 89

Scrisoarea 294. Lui Macarie egumenul 91

Scrisoarea 308. Fiului Ignatie 93

Scrisoarea 340. Fiului Taleleu 96

Scrisoarea 381. Teodor, către frăţiile împrăştiate pretutindeni. [Cuvânt] catehetic 99

Scrisoarea 382. Teodor, către frăţiile împrăştiate pretutindeni. Cuvânt catehetic 106

261

Scrisoarea 384. Fiului Naucratie 110

Scrisoarea 386. Fiului Taleleu 114

Scrisoarea 393. Sfinţilor mei părinţi duhovniceşti, care sunt alungaţi pentru Domnul, Teodor. cel mai mic preot şi egumen al celor din Studion, bucuraţi-vă în Domnul 118

Scrisoarea 425. Logofătului Pantoleon 125

Scrisoarea 447. Fiului Antim 128

Scrisoarea 452. Lui Nichita egumenul 131

Scrisoarea 466. Lui Iacov monahul 136

Scrisoarea 481. Egumenei Ignon 139

Scrisoarea 484. Strategului Teodot 142

Scrisoarea 489. Fiului Grigorie 145

Scrisoarea 500. Lui Isihie protonotarul 150

Scrisoarea 531. Fiului Dorotei 154

Scrisoarea 534. Lui Simeon monahul 156

Scrisoarea 553. Către soţia unui spătar al cărei nume e Mahara 157

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR Cuvânt despre prorocii mincinoşi şi dascălii mincinoşi şi lipsiţii de Dumnezeu eretici şi despre semnele sfârşitului veacului acestuia 160

Omilie la cuvântul apostolesc care zice: „Aceasta să ştiţi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele” (II Tim. 3, 1) 195

SFÂNTUL AMFILOHIE

împotriva apotactiţilor sau ghemeliţilor 215

Cine e începătorul [şi învăţătorul] acestor erezii? 217

Că de la Simon magul sunt aceste erezii 228

Epistola sinodală a episcopului Amfilohie de Iconiu... 257

262

DIFUZARE:

S.C. Supergraph S.R.L.

Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3,

031216, Bucureşti

Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84

e-mail: editura@sophia.ro www.sophia.ro

Societatea de Difuzare SUPERGRAPH vă oferă posibilitatea de a primi prin poştă cele mai bune cărţi de spiritualitate, teologie, cultură religioasă, artă, filozofie apărute la edituri de prestigiu.

Plata se face ramburs la primirea cărţilor; taxele poştale sunt suportate de Supergraph.

Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 24, 040152, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 0722.266.618 www.librariasophia.ro teologie filosofie istorie artă eseu

Sacrifică puţină vreme pentru a răsfoi cărţile noastre este cu neputinţă să nu găseşti ceva pe gustul şi spre folosul tău!

Tipografia

S.C. PRINT MULTICOLOR S.R.L. Str. Bucium nr. 34, Cod 700265, IAŞI Tel. 0232-211225236388 Fax: 0232-211252

Theodor Studitul Amfilohie de Iconium Ioan Gură de Aur Trei mari Părinţi, care au luptat. Au jertfit timp, sănătate, poziţie socială, ambiţii şi plăceri lucru­rile care pe cei mai mulţi dintre noi ne împing să păşim prin viaţă în continuare.

TOTUL PENTRU DREAPTA CREDINŢĂ

Pentru tine contează? Pentru ei conta. Au trăit şi au murit cu crezul acesta. Citeşte ceea ce ei au

Technorati Tags: credinta,icoana,prigoana,rugaciune,epitimie,Dumnezeu,surghiun,erezie

scris cu dragoste şi durere, ca să înţelegi de ce ar trebui să conteze şi pentru tine.